Edgar Wallace — Consiliul Justitei

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


CONSILIUL JUSIIŢIEI 
CAPIIOLUL 1 


SUTA ROŞIE. 

Nici dumneavoastră, nici eu nu avem căderea să-l judecăm 
pe Manfred şi acţiunile sale. Spun Manfred, deşi la fel de 
bine aş fi putut spune Gonsalez, sau în fond chiar Poiccart 
însuşi, întrucât ei sunt în egală măsură vinovaţi sau măreţi, 
în funcţie de lumina în care le priveşti faptele. Cei mai 
anarhici dintre noi ar ezita să-i apere, dar cel mai mare 
umanitar cu greu i-ar putea condamna. 

Din punctul nostru de vedere, al celor ce respectă legea, 
văzându-ne de treaba noastră conform codului moral, şi 
indiscutabil ţinând stânga sau dreapta, după cum ne 
dictează poliţia, metodele lor erau cumplite, nejustificate, 
revoltătoare. 

Asta nu afectează prea mult afirmaţia că, în dorinţa unui 
cuvânt mai potrivit, îi numim criminali. Aceasta ar fi 
denumirea unanim acceptată, dar eu cred - de fapt, ştiu - 
că puţin le păsa de opiniile rasei umane. Am mari îndoieli că 
s-ar fi aşteptat ca posteritatea să-i încarce cu onoruri. 

Acţiunea lor îndreptată spre cabinetul ministerial era 
crimă, pur şi simplu. Totuşi, având în vedere marile 
probleme umane implicate, cine ar putea-o descrie ca fiind 
periculoasă? 

Cinstit vorbind, aş spune despre cei trei care l-au ucis pe 
Sir Philip Ramon, şi care au măcelărit nemilos în numele 
Dreptăţii, că se bucură de înţelegerea mea. Sunt crime 
pentru care nu există o pedeapsă pe măsură, şi insulte pe 


care maşinăria legii scrise nu le poate şterge. Aici se află 
justificarea celor Patru Justiţiari - Consiliul Dreptăţii, aşa 
cum se autointitulează în prezent, un consiliu de mari minţi 
luminate, imperturbabil. 

Şi, la puţin timp după moartea lui Sir Philip şi în vreme ce 
Anglia încă mai comenta evenimentul, au jucat un act sau o 
serie de acte care au câştigat un fel de încuviinţare oficială 
nu numai din partea guvernului Marii Britanii, ci şi a 
guvernelor Europei, şi Falmouth şi-a văzut dorinţa 
împlinită. Pentru că aşa purtau ei războiul împotriva 
criminalilor-din-lumea-bună - le subminau puterea, 
şiretenia, şi minţile lor minunate împotriva celei mai 
puternice organizaţii a lumii interlope - împotriva foştilor 
maeştri ai artelor ticăloşiei, şi a inteligenţelor la fel de agile. 

A fost ziua triumfului Sutei Roşii. Minunatul congres inter- 
naţional se reunea la Londra, primul mare congres al 
Anarhismului recunoscut. Nu era o adunare clandestină a 
unor bărbaţi în grabă vorbind pe la colţuri, ci una la vedere 
şi curajoasă, cu trei poliţişti special la datorie în afara 
încăperii, un portar care să verifice biletele în holul 
exterior, şi un stenograf cunoscător de franceză şi idiş, care 
să noteze remarcabilele declaraţii. 

Minunatul congres era o realitate. Când fusese pus pe 
tapet, au fost indivizi care au râs la auzul ideii; Nilov din 
Vitebsk era unul dintre ei, pentru că nu credea posibilă o 
asemenea deschidere. Dar micuțul Peter (numele lui ridicol 
era Konoplanikova, reporter al colectivului redacţional al 
prostescului „Russkoye Znamza”), acest Peter care 
imaginase întreaga poveste, a cărui idee era să organizeze 
o conferinţă a Sutei Roşii în Londra, care închiriase sala şi 
emisese biletele (purtând în colţul din stânga sus triunghiul 
răsturnat al Sutei), cerându-le ruşilor din Londra interesaţi 
de construirea unui Cămin al Marinarilor Ruşi să solicite 
bilete, şi care, în acelaşi timp, asigurau securitatea unei 
încăperi unde era imposibil de pătruns, era fericit - mda, 
frăţiorilor, era o zi măreaţă pentru Peter. 


— Întotdeauna poţi păcăli poliţia, rosti micul Peter plin de 
entuziasm; aranjează o reuniune cu scop filantropic şi — 
voila! * 

Inspectorul Falmouth îi scrie comisarului de poliţie: „Cu 
tot respectul, iată veştile la îndemână. Reuniunea care se va 
ţine diseară la Phoenix Hall, Middlesex Street, E., cu scopul 
de a colecta fonduri pentru Căminul Marinarilor Ruşi este, 
fireşte, primul congres internaţional al Sutei Roşii. Posibil 
să nu putem infiltra un om, dar să nu credeţi că va conta 
prea mult, întrucât reuniunea va începe prin oferirea 
reciprocă de flori şi chestiunea serioasă nu va începe până 
nu se întruneşte comitetul intern. Anexez o listă a celor 
sosiți deja în Londra, şi am onoarea de a vă cere să-mi 
trimiteţi portretele bărbaţilor mai jos citați. 

* 

Erau trei delegaţi din Baden, Herr Schmidt din Frieburg, 
Herr Bleaumeau din Karlsruhe şi Herr Von Dunop din 
Manheim. Nu erau persoane importante, nici măcar în 
lumea Anarhismului; nu ieşeau în evidenţă în mod deosebit, 
astfel că lucrul straniu care li s-a întâmplat în noaptea 
congresului e cu atât mai remarcabil. 

Herr Schmidt părăsise pensiunea sa din Bloomsbury şi se 
grăbea spre est. Era o seară de toamnă târzie şi căzuse o 
ploaie rece, şi Herr Schmidt se întreba în gând dacă să 
meargă direct la întâlnirea unde promisese să-şi 
întâlnească cei doi compatrioți, sau să cheme un taxi şi să 
ajungă direct la sală, când o mână îi înşfăcă braţul. Se 
răsuci brusc şi întinse mâna spre buzunarul de la şold. Doi 
bărbaţi stăteau în spatele lui şi, în afara lor, scuarul prin 
care trecea era pustiu. 

Înainte de a reuşi să apuce pistolul Browning, celălalt braţ 
îi fu înşfăcat şi cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi vorbi. 

— Sunteţi Augustus Schmidt? Întrebă acesta. 

— Ăsta e numele meu. 

— Sunteţi anarhist? 

— Asta mă priveşte. 


— Acum vă îndreptaţi spre o reuniune a Sutei Roşii? 

Herr Schmidt holbă ochii într-o uluială sinceră. 

— Cum de ştiţi asta? Întrebă. 

— Sunt detectivul Simpson de la Scotland Yard şi o să vă 
arestez, fu răspunsul calm. 

— Sub ce acuzaţie? Întrebă neamţul. 

— Asta o să v-o spun mai târziu. 

Bărbatul din Baden dădu din umeri. 

— Acum aflu că în Anglia a avea opinii e un delict. 

Un automobil închis pătrunse în scuar, şi cel mai scund 
dintre cei doi fluieră şi şoferul trase aproape de grup. 

Anarhistul se răsuci spre bărbatul care îl arestase. 

— Vă avertizez că veţi da socoteală pentru asta, rosti 
furios la culme. Am o întâlnire importantă pe care m-ai 
făcut s-o ratez prin comportamentul dumitale prostesc şi... 

— Urcă! Rosti răspicat individul înalt. 

Schmidt pătrunse în maşină şi portiera se trânti în urma 
lui. 

Era singur şi în beznă. Maşina porni şi Schmidt descoperi 
că vehiculul nu avea geamuri. Îi veni gândul nebunesc că ar 
putea scăpa. Încercă portiera; de neclintit. O pipăi precaut. 
Era întărită cu foi subţiri de oţel. 

— O închisoare pe roţi, mormăi cu o înjurătură şi se 
cufundă la loc în colţul maşinii. 

Nu cunoştea Londra; habar n-avea încotro se îndreaptă. 
Timp de zece minute maşina merse neîntrerupt. Era uluit. 
Poliţiştii ăştia nu-i luaseră nimic, încă mai avea pistolul. Nici 
măcar nu încercaseră să-l percheziţioneze, căutând 
documente compromiţătoare. Nu că ar fi avut vreunul în 
afara permisului pentru conferinţă şi... Codul Intern! 

Ceruri! Trebuie să-l distrugă. Îşi repezi mâna în buzunarul 
interior al hainei. Era gol. Punguţa din piele fină dispăruse! 
Chipul îi deveni pământiu, pentru că Suta Roşie nu e o 
societate secretă imaginară, ci o organizaţie sângeroasă, cu 
mai puţină milă faţă de fraţii care dau greş decât pentru 
inamicii declaraţi. În bezna groasă din maşină degetele lui 


nervoase scotociră prin toate buzunarele. Nici o îndoială - 
hârtiile dispăruseră. 

În toiul căutării, maşina se oprise. Strecură pistolul său 
plat afară din buzunar. Postura sa era disperată şi nu era 
genul de om care să neglijeze riscul. 

Cândva era un frate al Sutei Roşii care vânduse o parolă 
Poliţiei Secrete. Şi fratele fugise din Rusia. Era implicată şi 
o femeie, şi povestea e o povestioară neobişnuită care 
merită spusă. Deci, bărbatul şi femeia au fugit şi s-au dus la 
Baden, şi Schmidt i-a recunoscut după fotografiile pe care 
le primise de la sediul central şi, într-o noapte... Înţelegeţi 
că n-a fost nimic înţelept sau plăcut. Ziarele englezeşti au 
descris-o drept o „crimă scandaloasă”, deoarece detaliile 
crimei erau mai degrabă şocante. Lucrul în favoarea lui 
Schmidt în analele Societăţii era acela că ucigaşul n-a fost 
descoperit. 

Amintirea acestui episod îi reveni anarhistului când se opri 
maşina - poate că acesta era lucrul pe care-l descoperise 
poliţia? În colţurile întunecate ale minţii îi reveni iar scena, 
şi vocea bărbatului... „Nu! Nu! O, Doamne! Nu! Şi Schmidt 
transpiră... 

Portiera maşinii se deschise şi el piti pistolul la loc. 

— Nu trage, rosti o voce calmă în bezna de afară, aici sunt 
câţiva prieteni de-ai tăi. 

Cobori pistolul, pentru că auzul lui ascuţit percepuse o 
tuse şuierată. 

— Von Dunop! Strigă uluit. 

— Şi Herr Bleaumeau, rosti aceeaşi voce. Urcaţi, voi doi. 

Doi bărbaţi se poticniră în maşină, unul împietrit şi tăcut - 
cu excepţia tusei şuierate - celălalt cârtitor şi volubil. 

— Stai, prietene! Urlă namila de Bleaumeau; Stai! O să te 
fac să regreţi. 

Portiera se închise şi maşina porni. 

Cei doi bărbaţi de afară urmăriră cum vehiculul cu 
nefericiţii lui pasageri dispare după un colţ, şi apoi porniră 
încet din loc. 


— Extraordinari bărbaţi, rosti cel mai înalt. 

— Foarte, răspunse celălalt, apoi: Von Dunop - nu e cel 
care...? 

— Care a aruncat bomba asupra preşedintelui Elveţiei - 
da. 

Bărbatul mai scund zâmbi în întuneric. 

— Orice naş îşi are naşul, rosti. 

Perechea merse în tăcere şi ajunse pe Oxford Street când 
ceasul unei biserici bătu ora opt. 

Bărbatul înalt ridică bastonul şi un taxi hoinar apăru la 
curbă. 

— Aldgate, spuse, şi cei doi bărbaţi se aşezară. 

Niciunul nu vorbi până când taxiul ajunse pe Newgate 
Street, şi atunci cel mai scund întrebă: 

— Te gândeşti la femeie? 

Celălalt încuviinţă şi tovarăşul său amuţi iar; apoi rosti din 
nou: 

— Ea e o problemă şi o dificultate, într-un fel -deşi e cea 
mai periculoasă dintre toţi. Şi lucrul curios în toată treaba e 
că dacă n-ar fi fost frumoasă şi tânără, n-ar fi fost deloc o 
problemă. Suntem foarte umani, George. Dumnezeu ne-a 
făcut să credem că e ilogic să amestecăm micile afaceri ale 
vieţii cu marele plan. Şi marele plan e acela că bărbatul 
animal trebuie să aleagă femeia animal pentru mama 
copilului său. 

— Venenum în auro bibitur*, cită celălalt, ceea ce arată că 
era un detectiv extraordinar, şi, în ceea ce mă priveşte, 
contează prea puţin dacă victima unei crime iresponsabile e 
o femeie frumoasă sau un negrotei ghinionist. 

Eliberară taxiul la Aldgate Station şi o luară pe Middlesex 
Street. 

Locul de întâlnire al marelui congres era o sală care fusese 
iniţial ridicată de un entuziast gentleman creştin cu o 
slăbiciune pentru convertirea evreilor la Noua Biserică 
Prezbiteriană. Cu acest scop lăudabil fusese inaugurată cu 
mare pompă şi cu intonarea unor cântece bisericeşti, şi cu 


acel prilej entuziastul prozelitist vorbise neîntrerupt două 
ore şi patruzeci de minute. 

După douăsprezece luni de muncă, gentlemanul creştin 
descoperi că avantajele creştinismului se aplicau doar 
evreilor cu adevărat foarte bogaţi, Cohen care devenea 
Cowan, Isaac care devenea Graham, şi ciudaţilor evrei 
mărunți care aveau cu frăţia lor aceeaşi relaţie precum 
Cafrii Albi cu Comunitatea Europeană. 

Astfel încât sala trecu din mână în mână şi, neizbutind să 
obţină o aprobare pentru muzică şi dans, reveni la stadiul 
de sală-pentru-misionariat. 

Generaţii succesive de băieţei distruseseră ferestrele şi 
decojiseră pereţii. Afişe succesive coloraseră faţada albă. În 
seara asta, nimic nu sugera că ar exista vreo afacere de 
extraordinară importanţă care să se tranzacţioneze între 
zidurile ei. O întrunire rusească sau idiş sau oricare alt gen 
de reuniune nu tulbură în prea mare măsură Middlesex 
Street, şi chiar dacă micuțul Peter anunţase cu mare pompă 
că congresul Sutei Roşii urma să se întâlnească în plen, n-ar 
fi existat nici o tulburare locală şi - ca să rostim adevărul - 
el tot ar fi recurs la serviciile celor trei poliţişti şi ale 
comisarului. 

Acestui onorabil, spilcuit, elegant gentleman în uniformă, 
purtând pe piept medaliile pentru eliberarea Chitralului şi a 
Campaniilor din Sudan, îi înmânară cei doi bărbaţi 
jumătăţile perforate ale biletelor şi trecură prin holul de 
afară într-o încăpere mică. Lângă o uşă din capătul celălalt 
stătea un bărbat slab cu barba încâlcită. Ochii îi erau 
înroşiţi şi obosiţi, purta cizme lungi strânse pe picior, şi 
avea un stil de a-şi deplasa capul înainte şi în lateral ca o 
găină iscoditoare. 

— Aveţi cuvântul, fraţilor? Întrebă, vorbind germana ca 
unul nefamiliarizat cu limba. 

Cel mai înalt dintre cei doi străini aruncă o privire rapidă 
spre santinelă, de la cizmele din piele crăpată până la lanţul 
de ceas strălucitor. După care răspunse în italiană: 


— Nimic! 

Chipul paznicului se înroşi de plăcere la auzul limbii 
cunoscute. 

— Treci, frate; e foarte plăcut să auzi limba asta. 

Aerul sălii aglomerate îi izbi în faţă pe cei doi bărbaţi ca 
lovitura unui distrugător. Era murdar; nesănătos - parfumul 
unui azil de noapte dis-de-dimineaţă. 

Sala era înţesată, ferestrele închise şi cu perdelele trase 
şi, ca o măsură de precauţie, micul Peter pusese pături 
groase în faţa ventilatoarelor. 

La un capăt al sălii se afla o platformă pe care se înălța un 
semicerc de scaune şi, în centru, o masă îmbrăcată în roşu. 
Pe peretele din spatele scaunelor - toate erau ocupate - se 
afla un imens steag roşu purtând în centru un mare „C” alb. 
Fusese bătut în cuie pe perete, dar un colţ se desprinsese, 
dând la iveală o parte din lozinca pictată de misionari: Cei 
săraci cu duhul, pentru că ei vor moşteni pământul. 

Cei doi intruşi îşi croiră drum printr-un grup care se 
adunase la uşă. Trei coridoare se întindeau pe lungimea 
clădirii, şi ei o luară pe gangul central şi găsiră locuri lângă 
platformă. 

Un frate vorbea. Era un adept bun şi zelos, dar un orator 
prost. Vorbea în nemţeşte şi enunţa locuri comune cu 
accente răguşite. Rostea toate lucrurile pe care ceilalţi le 
spuseseră şi le uitaseră. 

— A sosit clipa loviturii, era cea mai notabilă propoziţie, şi 
notabilă numai pentru că provocă un slab ropot de aplauze. 

Publicul se foia nerăbdător. Bunul Bentvich vorbise mai 
mult decât timpul alocat; şi mai erau şi alţii înscrişi să 
vorbească - şi, din cauza asta, nerăbdători. Şi curând va fi 
ora zece, înainte să apară Femeia din Gratz. 

Murmurul era cel mai intens în colţul sălii, unde micul 
Peter, numai ochi şi sprâncene uimite, se adresa unui public 
numai al lui. 

— E imposibil, e absurd, e cea mai mare prostie! Vocea lui 
subţire se transformă aprape într-un țipăt. Ar trebui să 


izbucnesc în râs - ar trebui s-o facem cu toţii, dar Femeia 
din Gratz a luat chestiunea în serios, şi e înspăimântată! 

— Înspăimântată! 

— Nonsens! 

— Oh, Peter, nebunul! 

Se mai rostiră şi alte lucruri, deoarece toţi cei din 
apropiere îşi exprimară opinia. Peter suferea, dar nu din 
cauza epitetelor. Era strivit, umilit, copleşit de ştirile 
cumplite. Aproape izbucni în lacrimi la gândul oribil. 
Femeia din Gratz era înspăimântată! Femeia din Gratz, cea 
care... Era de neconceput. 

Îşi întoarse privirea spre platformă, dar nu se afla acolo. 

— Povesteşte-ne despre asta, Peter, stărui o duzină de 
glasuri; dar micuțul cu lacrimi licărind pe genele deschise 
la culoare îi opri fluturând mâna. 

Până acum, din izbucnirea lui incoerentă nu aflaseră decât 
asta - că Femeia din Gratz era înspăimântată. 

Şi asta era destul de rău. 

Pentru că femeia asta - de fapt era o fată, un copil slab 
care ar fi trebuit să-şi termine şcoala undeva în Germania - 
era aceeaşi femeie care apăruse cândva şi electrizase 
lumea. 

Fusese o întrunire într-un mic orăşel din Ungaria, ca să se 
discute căile şi mijloacele. Şi când bărbaţii îşi isprăviseră 
acuzaţia la adresa Austriei, ea se ridicase şi vorbise. O fetiţă 
în fustă scurtă, cu două cosiţe lungi de păr de culoarea 
inului, cu picioare subţiri, piept plat, ascuţită, fără şolduri - 
asta au observat bărbaţii din Gratz în timp ce zâmbeau în 
pumni şi se întrebau de ce o adusese taică-său la întrunire. 

Numai că discursul ei... A vorbit două ore şi toţi au stat 
nemişcaţi. O fetiţă cu pieptul plat, plină de fraze sonore - 
cele mai multe le adunase din conversațiile din bucătăria 
bătrânului Joseph. Dar cu o forţă numai a ei adunase 
laolaltă aceste truisme neînsemnate şi le înzestrase cu o 
vitalitate nemaipomenită. 


Erau platitudini vechi, vechi, ca să fim sinceri, dar într-un 
anume punct în istoria revoluţiei, un geniu de mult dispărut 
le inventase, şi recent transformate în cuptorul sufletului, 
modelaseră minţile bărbaţilor şi îndrumaseră faptele lor 
măreţe şi înfricoşătoare. 

Deci, Femeia din Gratz apăru, şi vorbiră despre ea şi 
făcură să circule discursurile ei în fiecare limbă. Şi ea 
crescu. Chipul golaş al acestei fete deşirate se împlini, şi 
sânul ei plat se rotunji şi apărură linii mai netede şi curbe în 
silueta ei ascuţită şi, aproape înainte ca ei să-şi dea seama, 
era frumoasă. 

Astfel că faima ei crescu până când îi muri tatăl şi ea plecă 
în Rusia. Apoi veni o serie de atrocități care pot fi expuse 
scurt şi cuprinzător: 

1: Generalul Malov, împuşcat mortal de o femeie 
necunoscută în biroul său personal din Sediul Poliţiei, 
Moscova. 

2: Prinţul Hazallarkov, împuşcat mortal de o femeie 
necunoscută pe străzile Petrogradului. 

3: Colonelul Kaverdavskov, ucis de o bombă aruncată de o 
femeie care a reuşit să fugă. 

Şi Femeia din Gratz căpătă o mai mare faimă. Fusese 
arestată de şase ori, biciuită de două ori, dar n-au putut 
găsi nici o dovadă împotriva ei şi nici nu i-au smuls vreo 
mărturisire - şi era foarte frumoasă. 

Acum, în aplauzele furtunoase ale delegaților care 
aşteptau, păşi pe platformă şi luă locul ultimului vorbitor 
prin laterala mesei acoperite cu oşu. 

Ridică mâna şi o tăcere absolută şi totală cuprinse sala, 
astfel că primele ei cuvinte răsunară strident şi ţipător, 
deoarece îşi acordase vocea gălăgiei dinainte. Îşi reglă 
nivelul şi îşi aduse glasul la un ton de conversaţie. 

Rămase calmă, cu mâinile strânse la spate, şi nu schiţă nici 
un gest. Emoţia dinlăuntrul ei era transmisă prin vocea 
minunată. Într-adevăr, forţa discursului ei se afla mai 
degrabă în felul rostirii decât în substanţă, pentru că doar 


din când în când se îndepărta de textul nescris al 
Anarhismului: dreptul celor oprimaţi de a-l da jos pe 
opresor; divinitatea violenţei; caracterul sacru al 
sacrificiului şi martiriului pentru cauza iluminării. O singură 
frază s-a detaşat din banalitatea discursului. Vorbea despre 
Teoreticienii care propovăduiau reforma şi condamnau 
violenţa: „Aceşti lisuşi care îşi aleg Calvarurile”, îi numea cu 
fină batjocură, şi sala îşi striga aprobarea pentru ilustrare. 

Furia aplauzelor fu cea care o tulbură; cel mai înalt dintre 
cei doi bărbaţi care o priveau îşi dădu seama de asta. 
Pentru că atunci când urletele încetară şi ea se strădui să-şi 
reia discursul, se bâlbâi şi vocea îi tremură, după care tăcu. 
Apoi brusc şi cu o vehemenţă surprinzătoare o luă de la 
capăt. Numai că schimbase direcţia discursului şi acum 
vorbea despre alt subiect. Un subiect mai aproape de ea în 
clipa aceea decât oricare altul, pentru că obrajii ei palizi se 
înroşiră şi o lumină febrilă îi apăru în ochi în timp ce 
vorbea. 

— Şi acum, în ciuda organizării noastre perfecte, în ciuda 
lumii aproape la îndemâna noastră - vine cineva care spune 
„Stop! 

— Şi noi, care prin acţiunile noastre am terorizat regi şi 
am dominat consiliile imperiilor, ne trezim ameninţaţi! 

Asistenţa tăcu brusc. Tăcuse şi înainte, dar acum tăcerea 
era dureroasă. 

Cei doi bărbaţi care o urmăreau se agitară un pic 
stânjeniţi, ca şi cum ceva din discursul ei ar fi distonat. Într- 
adevăr, sugestia de fanfaronadă în afirmaţia ei despre 
puterea Sutei Roşii adusese o notă discordantă. 

Fata continuă să vorbească rapid. 

— Am auzit - aţi auzit - că-i cunoaştem pe cei care ne-au 
scris. Aceştia spun - vocea îi crescu în intensitate - că n-ar 
trebui să facem ceea ce facem. Ne ameninţă - mă ameninţă 
- că trebuie să ne schimbăm metodele, altfel ne vor pedepsi 
aşa - aşa cum noi - pedepsim; vor ucide cum ucidem noi... 
Se auzi un murmur în mijlocul asistenţei şi bărbaţii 


schimbară priviri uluite. Pentru că pe chipul ei palid se 
instalase o teroare evidentă şi nedeghizată, care strălucea 
în ochii ei minunaţi. Numai că noi vom sfida... 

Voci răstite şi zgomotul unei încăierări în mica anticameră 
o întrerupseră, şi un semnal de alarmă urlat ridică asistenţa 
în picioare. 

— Poliţia! 

O sută de mâini se întinseră spre buzunarele secrete, dar 
cineva sări pe o bancă, lângă intrare, şi ridică o mână 
autoritară. 

— Domnilor, nu e cazul să intraţi în panică - sunt 
detectivul-supraveghetor Falmouth de la Scotland Yard, şi 
n-am nimic cu Suta Roşie. 

Micul Peter, încremenit pentru o clipă, îşi croi drum spre 
detectiv. 

— Pe cine vreţi - ce vreţi? Întrebă. 

Detectivul se rezemă cu spatele de uşă şi răspunse: 

— Îi vreau pe cei doi bărbaţi care au fost văzuţi intrând în 
această sală: doi membri ai unei organizaţii din afara Sutei 
Roşii. Ei... 

— Ha! Femeia care încă stătea pe platformă se aplecă în 
faţă cu ochii în flăcări. 

— Ştiu, ştiu! Strigă gâfâind; bărbaţii care ne-au ameninţat 
- care m-au ameninţat - Cei Patru Justiţiari! 

CAPITOLUL. 2 

AL PATRULEA BĂRBAT. 

Când vorbi detectivul, mâna bărbatului înalt era în 
buzunar. 

Când intrase în sală aruncase o scurtă privire asupra 
locului şi observase fiecare detaliu. Văzuse porţiunea din 
lemn nevopsit care proteja cablurile electrice, şi profitase 
de ocazie, în timp ce fratele banal vorbea, pentru o 
recunoaştere mai aprofundată. În partea stângă a 
platformei se afla un pupitru din porțelan alb cu şase 
întrerupătoare. Aprecie distanţa şi scoase mâna în care 
ţinea pistolul. 


Bang! Bang! 

Un zgomot de sticlă spartă, un flash rapid al unei flăcări 
albastre a siguranţelor sfărâmate - şi sala era în beznă. 
Totul se petrecu înainte ca detectivul să poată ţâşni din 
mulţimea care urla şi ţipa - înainte ca ofiţerul de poliţie să 
poată arunca o privire spre bărbatul care trăsese. 

Într-o clipă, locul devenise un iad. 

— Linişte! Urlă Falmouth peste toată zarva. Linişte! 
Astâmpăraţi-vă, laşi nenorociţi - faceţi lumină aici, Brown, 
Curtis - inspectore, unde sunt lanternele oamenilor tăi! 
Razele unei duzini de lanterne se agitară deasupra gloatei 
zgomotoase. Aprindeţi lanternele, şi, către mulţimea în 
fiebere: Linişte! 

Atunci, un tânăr ofiţer isteţ îşi aminti că văzuse 
aprinzătoare de gaz în încăpere şi se luptă cu gloata care 
urla până când ajunse la perete şi descoperi ştuţul de gaz 
cu lanterna. Scăpără un chibrit şi aprinse gazul, şi panica 
încetă la fel de brusc precum începuse. 

Falmouth, plin de furie, privi în toată sala. 

— Păziţi uşa, rosti scurt; sala e înconjurată şi n-au cum să 
scape. 

Înaintă cu paşi repezi de-a lungul coridorului central, 
urmat de doi dintre oamenii lui şi, cu un salt agil, sări pe 
platformă şi privi asistenţa. Femeia din Gratz, cu chipul 
împietrit, rămase nemişcată, cu o mână pe mescioară, cu 
cealaltă la gât. Falmouth ridică mâna ca să impună tăcerea 
şi infractorii se supuseră. 

— N-am nimic de reproşat Sutei Roşii, spuse. Conform 
legilor acestei ţări, e îngăduit să ai propriile opinii şi să 
propagi doctrine, indiferent cât de inacceptabile ar fi - mă 
aflu aici pentru a aresta doi oameni care au încălcat legile 
acestei ţări. Două persoane care fac parte din organizaţia 
cunoscută sub numele de Cei Patru Justiţiari. 

În timp ce vorbea, ochii lui examinau chipurile celor din 
faţă. Ştia că jumătate din asistenţă nu-l înţelege şi că 


zumzetul care se auzi când termină era discursul său în 
curs de traducere. 

Nu reuşi să distingă feţele pe care le căuta. Mai precis, 
spera ca cercetarea lui să-i determine pe cei doi bărbaţi, a 
căror identitate nu o cunoştea, să se dea de gol. 

Există mici evenimente, neimportante prin ele însele, care, 
din când în când, duc la consecinţe uimitoare. Un autobuz 
care a derapat a izbit un automobil particular în Piccadilly 
şi a dus la descoperirea a trei străini cu gura mare 
întemnițați în vehiculul răsturnat. Aceasta a dus mai 
departe la descoperirea că şoferul dispăruse în confuzia 
iscată de coliziune. În întuneric, comparându-şi observaţiile, 
cei trei prizonieri ajunseseră la o concluzie - cu alte 
cuvinte, că răpirea lor era o consecinţă a unei scrisori 
misterioase primită de fiecare, care purta semnătura „Cei 
Patru Justiţiari”. 

Astfel că, în panica iscată de accident, au fost suficient de 
indiscreţi ca să-i înjure pe nume pe Cei Patru Justiţiari şi, 
Cei Patru Justiţiari fiind un subiect delicat pentru poliţie, au 
fost interogaţi, şi finalul a fost că superintendentul 
Falmouth s-a îndreptat cu maşina în mare grabă spre est şi 
a fost aşteptat în Middlesex Street de câteva cadre ale 
poliţiei special convocate. 

Se afla în aceeaşi situaţie dezvantajoasă ca întotdeauna - 
Cei Patru Justiţiari erau pentru el doar nişte nume, 
simboluri ale unei forţe iuți, necruțătoare, care lovea sigur 
şi la ţanc - şi nimic mai mult. 

Doi sau trei dintre liderii Sutei Roşii ieşiră în faţă şi se 
apropiară de platformă. 

— Nu cunoaştem, rosti Francois, francezul, vorbind în 
numele tovarăşilor săi într-o engleză fără cusur, nu 
cunoaştem identitatea indivizilor pe care-i căutaţi, dar 
înțelegând că nu sunt fraţi ai Societăţii noastre, şi mai mult 
- nu-şi găsea cuvintele care să descrie situaţia ciudată - şi 
mai mult, întrucât ne-au ameninţat - ne-au ameninţat, 
repetă tulburat, vă stăm la dispoziţie. 


Detectivul profită de ocazie. 

— Bine! Rosti şi alcătui un plan rapid. 

Cei doi bărbaţi n-aveau cum să fi ieşit din sală. Exista o 
uşiţă lângă platformă, remarcase asta - aşa cum o văzuseră 
şi cei doi pe care-i căuta. Evadarea părea posibilă pe acolo; 
se gândiseră şi ei la asta. Numai că Falmouth ştia că uşa de 
afară în care dădea micul vestibul era păzită de doi poliţişti. 
Asta era suma descoperirilor făcute şi de către cei doi 
bărbaţi pe care-i căuta. 1 se adresă rapid lui Francois. 

— Vreau ca fiecare individ din sală să garanteze pentru 
celălalt, rosti iute. Cineva trebuie să identifice fiecare 
persoană, şi identificatorul să fie la rândul lui identificat. 

Aranjamentele fură făcute cu iuţeala fulgerului. De pe 
platformă, liderii Sutei Roşii explicară planul în franceză, 
germană şi idiş. Apoi poliţia alcătui un şir, şi unul câte unul 
oamenii înaintară, şi timizi, suspicioşi sau stângaci, în 
funcţie de temperamentele diferite, trecură prin faţa 
poliţiei. 

— Acesta e Simon Czech din Budapesta. 

— Cine îl identifică? 

— Eu - o duzină de glasuri. 

— Treceţi. 

— Acesta e Michael Ranekov din Odessa. 

— Cine-l identifică? 

— Eu, rosti în germană un individ solid. 

— Şi dumneata? 

Se auziră câteva chicote înfundate, pentru că Michael e 
cel mai cunoscut din frăţie. Unii, trecând linia, aşteptau să- 
şi identifice rudele şi compatrioţii. 

— Pare mult mai simplu decât mi-aş fi imaginat. 

Bărbatul înalt cu barbă îngrijită era cel care vorbise pe un 
ton gutural, nici în germană nici în idiş. Privea cu interes 
amuzat examinarea. 

— Cum se despart mieii de capre, rosti cu un uşor zâmbet 
şi tovarăşul său taciturn încuviinţă. Apoi întrebă: Crezi că 
vreunul din ăştia o să te recunoască drept cel care a tras? 


Bărbatul înalt clătină hotărât din cap. 

— Erau cu ochii pe poliţişti şi, în afară de asta, sunt un 
trăgător foarte iute. Nu m-a văzut nimeni, doar dacă... 

— Femeia din Gratz? Întrebă celălalt, fără a părea câtuşi 
de puţin îngrijorat. 

— Femeia din Gratz, spuse George Manfred. 

Se alăturară şirului care se deplasa lent către bariera 
poliţiei. 

— Mă tem, rosti Manfred, că vom fi nevoiţi să evadăm într- 
un mod cât se poate de evident - metoda berbecului e una 
asupra căreia, din principiu, am obiecţii şi pe care n-am fost 
silit niciodată s-o folosesc. 

Vorbeau tot timpul într-o limbă cu accente guturale aspre, 
şi cei care se aflau în apropiere îi priveau cu oarecare 
perplexitate, deoarece era o limbă care nu semăna cu 
niciuna auzită în Zona Revoluționară. 

Se apropiau din ce în ce mai mult de inflexibilul inchizitor 
din capătul liniei poliţiei. Înaintea lor se afla un tânăr care 
se răsucea din când în când ca şi cum ar fi căutat un 
prieten. Chipul său îl fascina pe cel mai scund dintre cei doi 
bărbaţi, dintotdeauna un cercetător al chipurilor. Era un 
chip cu o paloare cadaverică, accentuată de părul negru 
tuns scurt şi de sprâncenele negre groase. Estetic ca 
siluetă, contur rafinat, era chipul unui vizionar, şi în ochii 
neliniştiţi, trişti, se zărea o urmă de fanatism. Ajunse la 
barieră, şi o duzină de bărbaţi energici făcură un pas 
înainte pentru onoarea de a depune chezăşie. După care 
trecu, şi Manfred păşi calm în faţă. 

— Heinrich Rossenburg din Raț, aminti numele unui 
obscur sat din Transilvania. 

— Cine-l identifică pe acest bărbat? Întrebă Falmouth, 
monoton. Manfred îşi ţinu răsuflarea şi se pregăti să sară. 

— Eu. 

Era spiritue care trecuse înaintea lui; visătorul cu chip de 
preot. 

— Treceţi. 


Manfred, calm şi zâmbitor, se strecură printre poliţişti cu o 
înclinare din cap familiară spre salvatorul său. Apoi auzi 
chemarea pentru tovarăşul său. 

— Rolf Woolfund, auzi glasul limpede, netulburat al lui 
Poiccart. 

— Cine-l identifică? 

Din nou aşteptă încordat. 

— Eu, rosti din nou vocea tânărului. 

După care Poiccart i se alătură, şi aşteptară puţin. 

Cu coada ochiului Manfred văzu cum bărbatul care 
garantase pentru el se îndreaptă spre ei. Veni alături, apoi: 

— Dacă veţi dori să mă întâlniți la Reggioni, la King's 
Cross, voi fi acolo într-o oră, rosti, şi Manfred remarcă fără 
emoție că şi acest tânăr vorbea în arabă. 

Trecură prin mulţimea care se adunase în jurul sălii - 
pentru că vestea raidului poliţiei se răspândise ca fulgerul 
în East End - şi ajunseră în Aldgate Station înainte de a 
vorbi. 

— E un început curios al întreprinderii noastre, spuse 
Manfred. Nu părea nici mulţumit, nici supărat. Întotdeauna 
am fost convins că araba e cea mai sigură limbă din lume în 
care să vorbeşti secrete - capeţi înţelepciune odată cu anii, 
adăugă filosofic. 

Poiccart îşi examină unghiile frumos manichiurate ca şi 
cum problema ar fi fost centrată acolo. 

— Nu există precedent, rosti, vorbind ca pentru sine. 

— Şi el ar putea fi o complicaţie, adăugă George; apoi: să 
aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă. 

Se întâmplă să apară individul care se purtase ca un 
adevărat prieten atât de ciudat. În faţa lui şchiopăta uşor 
un al patrulea bărbat, dar îi învrednici pe cei doi cu un 
zâmbet trist. 

— Rănit? Întrebă Manfred. 

— Un fleac, răspunse celălalt nepăsător, dar ce înseamnă 
misteriosul tău mesaj telefonic? 


Manfred trecu rapid în revistă evenimentele nopţii, şi 
celălalt ascultă grav. 

— E o situaţie curioasă, începu, când o privire alarmată a 
lui Poiccart îl opri. Subiectul conversaţiei lor sosise. 

Se aşeză la masă şi-l concedie pe chelnerul agitat de lângă 
el. 

Cei patru rămaseră tăcuţi o vreme, şi noul venit vorbi 
primul. 

— Mă numesc Bernard Courtlander, rosti simplu, iar voi 
sunteţi organizaţia cunoscută sub numele de „Cei Patru 
Justiţiari”. 

Aceştia nu răspunseră. 

— Te-am văzut trăgând, continuă pe acelaşi ton, pentru că 
te-am urmărit din clipa în care ai intrat în sală, şi când 
poliţia a recurs la metoda identificării, am hotărât să-mi risc 
viaţa şi să vorbesc în numele tău. 

— Asta înseamnă, interveni calm Poiccart, că ai hotărât să 
rişti - să fii ucis în locul nostru? 

— Exact, rosti tânărul, încuviinţând, dar o simplă privire 
dinafară ar arăta că un asemenea lucru ar fi un cumplit act 
de nerecunoştinţă, numai că eu percep principiile mai 
îndeaproape, şi recunosc că o asemenea consecinţă a 
intervenţiei mele e perfect logică. Observă cum Manfred se 
reazemă de pernele din pluş roşu. Aţi demonstrat de atâtea 
ori că viaţa e factorul cel mai nesemnificativ în acţiunea 
voastră, şi aţi dat atâtea dovezi ale onestităţii ţelului vostru, 
încât sunt pe deplin mulţumit că dacă viaţa mea - sau viaţa 
oricăruia dintre voi - e un obstacol în faţa îndeplinirii 
obiectivelor voastre, viaţa aceea trebuie să dispară - aşa! 
Pocni din degete. 

— Ei bine? Spuse Manfred. 

— Cunosc isprăvile voastre, continuă ciudatul tânăr, dar 
cine nu le cunoaşte? 

Scoase din buzunar o cutiuţă din piele, din care extrase o 
tăietură de ziar. Niciunul dintre cei trei nu manifestă nici 


cel mai mic interes pentru hârtiuţa pe care o despături pe 
faţa de masă albă. Erau concentrați asupra chipului său. 

— Iată o listă a celor ucişi - în numele dreptăţii, rosti 
Courtlander, netezind cutele unei tăieturi din 
„Megaphone”, nepedepsiţi de legile ţărilor lor, anchete şi 
declaraţii, furturi din fonduri publice, corupători de minori 
- oameni care au cumpărat „justiţia” aşa cum noi 
cumpărăm pâinea. Împături la loc hârtia. M-am rugat lui 
Dumnezeu să vă pot întâlni într-o bună zi. 

— Ei bine? Era din nou vocea lui Manfred. 

— Vreau să fiu cu voi, să fiu unul de-ai voştri, să particip la 
campania voastră... Şi... Ezită, apoi adăugă sobru, dacă e 
nevoie, la moartea care vă aşteaptă. 

Manfred încuviinţă lent, apoi privi spre bărbatul şchiop. 

— Tu ce spui, Gonsalez? Întrebă. 

Acest Leon Gonsalez era un celebru cititor al chipurilor - 
din câte ştia tânărul - şi se răsuci pentru examinare şi 
întâlni privirea lui apreciativă. 

— Entuziast, visător şi intelectual, fireşte, rosti Gonsalez 
Lent; există încredere, ceea ce e bine, şi echilibru, ceea ce e 
şi mai bine, dar... 

— Dar? Întrebă ferm Courtlander. 

— Există pasiune, ceea ce e rău, fu verdictul. 

— E o chestiune de antrenament, răspunse liniştit celălalt. 
Soarta m-a amestecat cu oameni care gândesc frenetic şi 
acţionează nebuneşte; e greşeala tuturor organizaţiilor 
care caută să îndrepte răul prin crime la întâmplare, care 
acţionează orbeşte, care au transformat sentimentul în 
sentimentalism, şi care confundă regii cu regalitatea. 

— Faci parte din Suta Roşie? Întrebă Manfred. 

— Da, răspunse celălalt, pentru că Suta Roşie mă poartă 
un pic pe drumul pe care mi-l doresc. 

— În ce direcţie? 

— Cine ştie? Răspunse celălalt. Nu sunt drumuri drepte, şi 
nu-ţi poţi da seama unde se află destinaţia după direcţia 
primei poteci. 


— Nu-ţi spun ce mare risc îţi asumi, spuse Manfred, nici ce 
responsabilitate. Eşti un om bogat? 

— Da, zise Courtlander, cât înseamnă bogăţia; am mari 
proprietăţi în Ungaria. 

— N-am pus întrebarea întâmplător, deşi nu contează dacă 
ai fi sărac, spuse Manfred. Eşti pregătit să îţi vinzi 
proprietăţile - BudaGratz cred că se numesc - Înălţimea 
Voastră? 

Pentru prima oară tânărul zâmbi. 

— Nu m-am îndoit că mă cunoaşteţi, spuse; în ceea ce 
priveşte proprietăţile, le voi vinde fără ezitare. 

— Şi vei pune banii la dispoziţia mea? 

— Da, răspunse pe loc. 

— Fără şovăire? 

— Fără şovăire. 

— Şi, rosti lent Manfred, dacă va trebui să folosim aceşti 
bani pentru ceea ce ar putea părea propriul nostru 
beneficiu, ai avea vreo obiecţie? 

— Niciuna, răspunse tânărul. 

— Şi ca zălog? Întrebă Poiccart, aplecându-se un pic în 
faţă. 

— Cuvântul unui Hap... 

— Destul, spuse Manfred; nu vrem banii tăi - deşi banii 
sunt testul suprem. Medită puţin înainte de a vorbi iar. 

— Mai e Femeia din Gratz, rosti brusc; în cel mai rău caz 
ar trebui ucisă. 

— E păcat, spuse Courtlander, un pic trist. Răspunsese 
testului final fără să-şi dea seama. O prea mare supuşenie, o 
prea mare dorinţă de a fi de acord cu fraza supremă a celor 
Patru, orice ar fi putut trăda lipsa unui echilibru perfect al 
minţii, pe care-l cerea cuvântul lor, l-ar fi condamnat 
ireversibil. 

— Să ţinem un toast obraznic, spuse Manfred, făcând 
semn unui chelner. Vinul fu deschis şi paharele umplute şi 
Manfred murmură toastul. 


— Cei Patru care au fost trei, pentru cel de-al Patrulea 
care a murit şi cel de-al Patrulea care s-a născut. 

A fost odată ca niciodată, un al patrulea care a fost 
burduşit cu gloanţe într-o cafenea din Bordeaux, şi pentru 
el au toastat. În Middlesex Street, în sala aproape golită, 
Falmouth era încolţit de o armată de reporteri. 

— Erau Cei Patru Justiţiari, domnule Falmouth”? 

— l-aţi văzut? 

— Aveţi vreun indiciu? 

Fiecare secundă aducea o nouă serie de ziarişti, taxiurile 
sosind unul după altul pe strada dubioasă, şi şirul de 
vehicule aliniate în faţa sălii sugera o reuniune mondenă. 
Tragedia Telefonului era încă proaspătă în conştiinţa 
publicului şi nu mai era nevoie decât de rostirea cuvintelor 
magice „Cei Patru Justiţiari” pentru ca scânteia interesului 
să se aprindă din nou. Delegații Sutei Roşii alcătuiau un 
grup secret în mica sălbăticie din curtea închisă, şi printre 
aceştia ziariştii circulau asiduu. 

Smith de la „Megaphone” şi tânărul său asistent, Maynard, 
se strecurară prin mulţime şi îşi găsiră taxiul. 

Smith îi strigă şoferului încotro s-o ia şi se scufundă pe 
banchetă cu un fluierat de dezgust. 

— l-ai auzit pe flăcăii ăia vorbind despre protecţia poliţiei? 
Întrebă; toţi anarhiştii binecuvântaţi din toată lumea - şi 
vorbind ca la o întâlnire a mamelor? Ascultându-i, ai crede 
că sunt cei mai respectabili membri ai societăţii pe care i-a 
văzut vreodată lumea. Civilizaţia noastră e un lucru 
minunat, adăugă, criptic. 

— Cineva, spuse Maynard, m-a întrebat într-o franceză 
foarte stricată dacă poate fi dată în judecată conducerea! 

În clipa aceea un lider al Sutei Roşii îi adresa o altă 
întrebare lui Falmouth, şi acesta, un pic arţăgos, îi răspunse 
cu toată politeţea de care era în stare. 

— Puteţi să vă ţineţi întâlnirile, rosti cu oarecare asprime, 
atâta vreme cât nu puneţi la cale ceva menit să aducă o 
încălcare a păcii, puteţi vorbi despre revoltă şi anarhie până 


când vă învineţiţi la faţă. Prietenii voştri englezi vă vor 
spune cât de departe puteţi merge - şi aş zice că puteţi 
merge destul de departe - puteţi sprijini asasinarea regilor, 
atâta vreme cât nu precizaţi care anume; puteţi unelti 
împotriva guvernelor şi acuza armate şi mari duci; de fapt, 
puteţi face ce vă trece prin cap - pentru că asta e legea. 

— Ce înseamnă... O încălcare a păcii? Îl întrebă ziaristul, 
repetând cuvintele cu dificultate. 

Un alt detectiv îi explică. 

În noaptea aceea, Francois şi un oarecare Rudulph 
Starque o escortară pe Femeia din Gratz în locuinţa ei cu 
chirie din Bloomsbury, şi discutară despre răspunsul 
detectivului. 

Acest Starque era un tip înalt, constituţie atletică, cu o faţă 
cărnoasă şi mici pungi sub ochi. Avea reputaţia că e înstărit 
şi că avea mare succes la femei. 

— Deci s-ar părea că putem spune „Să-i măcelărim pe 
regi”, dar nu „Să-l măcelărim pe rege”; de asemeni că 
putem predica prăbuşirea guvernelor, dar dacă am spune 
„Hai în cafeneaua asta - cum îi zice? 

— Local public, şi ne comportăm urât cu proprietaire*, 
comitem o... îâî... Încălcare a păcii - n-est ce pas*? 

— Ăsta-i stilul englezesc, rosti Francois. 

— Un stil prostesc, spuse celălalt. 

Ajunseră la uşa pensiunii fetei. Fusese foarte tăcută în 
timpul plimbării, răspunzând monosilabic întrebărilor care i 
se adresau. Avea multe lucruri la care să reflecteze în urma 
evenimentelor. 

Francois îi ură un scurt „noapte bună” şi se îndepărtă un 
pic. Era privilegiul lui Starque de a sta cel mai aproape de 
fată. Îi luă mâinile subţiri într-ale lui şi o privi. Cineva 
spusese că Estul începe la Bucureşti, dar există o urmă a 
Estului în fiecare ungur, şi există o anume grosolănie în 
întreaga lor atitudine faţă de femei, care şochează cele mai 
tandre susceptibilităţi ale occidentalilor. 


— Noapte bună, micuță Maria, spuse cu o voce joasă. Într- 
o bună zi, vei fi mai drăguță, şi nu mă vei mai părăsi la uşă. 

Îl privi fermă. 

— Asta n-o să se întâmple niciodată, răspunse fără nici un 
tremur în glas. 

CAPITOLUL 3 

JESSEN, ALIAS LONG. 

Prima pagină a tuturor cotidianelor importante din Londra 
era din nou plină de povestea Celor Patru Justiţiari. 

— Mi-ar plăcea, spuse redactorul şef al „Megaphone”, 
meditativ, un fel de propagandă oficială pentru Cei Patru - 
un fel de manifest inspirat pe care l-am putea pune pe şase 
coloane. 

Charles Garret, reporterul „vedetă” al „Megaphone”, cu 
pălăria dată pe ceafă, şi un ochi aparent neatent fixat pe 
lustra electrică, pufni. Redactorul şef îl privi gânditor. 

— Un om inteligent ar trebui să ia legătura cu ei. 

Charles rosti „Da”, dar fără entuziasm. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte, mârâi redactorul-şef, aş spune 
că ţi-e teamă. 

— Îmi e, rosti obraznic Charles. 

— Nu vreau să dau sarcina asta unui reporter mai tânăr, 
rosti trist redactorul şef, ar da rău în cadru pentru tine; dar 
mă tem că trebuie s-o fac. 

— Fă-o, spuse Charles însufleţit, fă-o, şi pune-mi zece 
şilingi pe coroniţă. 

Părăsi biroul câteva minute mai târziu, cu o urmă de 
zâmbet în colţul gurii, şi o hotărâre fermă în cele mai 
adânci şi secrete cotloane ale inimii. Stabilindu-şi cu o 
fermitate lipsită de compromisuri dreptul de a refuza 
contactul cu un personaj periculos, Charles îşi asumase din 
proprie iniţiativă sarcina pe care, oficial, o refuzase. Poate 
că şeful lui îl cunoştea la fel de bine cum se cunoştea el 
însuşi, pentru că atunci când Charles, cu un ultim pufăit 
sfidător, părăsise biroul, zâmbetul care îi apăru pe buze se 
reflectă pe chipul redactorului şef. 


Păşind pe coridoarele Trustului Megaphone care răsunau 
sub paşii lui, Charles fluiera acel cântec popular şi satiric, 
cu refrenul: 

Prin amabilitatea „Megaphone” 

Prin amabilitatea „Megaphone” 

Vara vine când pleacă primăvara, Şi lumea continuă să se 
rotească, Prin amabilitatea „Daily Megaphone”. 

Acum, se afla pe Fleet Street şi, stând în marginea curbei, 
răspunse privirii întrebătoare a taximetristului printr-o 
încuviinţare. 

— Încotro, domnule? Întrebă şoferul. 

— Presley Street, 37, Walworth - treci de Blue Bob şia 
doua la stânga. 

Traversând Waterloo Bridge, îşi zise că taxiul ar putea 
atrage atenţia, aşa că la jumătatea drumului pe Waterloo 
Road dădu o altă comandă şi, eliberând taxiul, merse pe jos 
restul drumului. 

Charles bătu la uşa Presley Street, 37, şi, după o mică 
aşteptare, un pas ferm răsună pe hol şi uşa se deschise pe 
jumătate. Holul era întunecat, dar putu zări nedesluşit 
silueta solidă a bărbatului care aştepta tăcut. 

— Sunteţi domnul Long? Întrebă. 

— Da, rosti tâios individul. 

Charles izbucni în râs, şi bărbatul păru să recunoască 
vocea şi deschise uşa un pic mai larg. 

— Nu sunteţi dl. Garret? Întrebă surprins. 

— Eu sunt, rosti Charles şi păşi înăuntru. 

Gazda lui se opri să încuie uşa, şi Charles auzi pocnetul 
încuietorii bine unse şi scârţâitul unui lanţ. Apoi, scuzându- 
se, bărbatul trecu de el şi, deschizând uşa, îl pofti într-o 
încăpere bine luminată, îl îndrumă pe Charles spre un 
fotoliu adânc, se aşeză lângă o mescioară, îndoi colţul 
paginii unei cărţi din care evident citise, şi-l privi întrebător 
pe vizitator. 

— Am venit să vă cer un sfat, rosti Charles. 


Un om mai mărunt decât dl. Long ar fi putut reacţiona 
violent obraznic, dar tânărul ăsta - avea treizeci şi cinci de 
ani, dar părea mai vârstnic - nu se cobora la un asemenea 
nivel. 

— Voiam să-ţi cer şi eu un sfat, rosti drept răspuns. 

Limbajul lui era cel al unuia care se adresează unui egal, 
dar exista ceva în comportamentul său care sugera respect. 

— Mi-ai vorbit despre Milton, continuă, dar am descoperit 
că nu-l pot citi. Poate din cauză că nu e suficient de concret. 
Se opri o clipă. Unica poezie pe care o pot citi e poezia 
Bibliei, şi asta pentru că materialismul şi misticismul sunt 
atât de ingenios amestecate... 

Poate zărise o umbră pe chipul ziaristului, dar se opri 
brusc. 

— Poate vorbim despre cărţi altădată, spuse. Charles nu 
protestă convenţional, dar acceptă explicaţia celuilalt având 
în vedere urgenţa afacerii sale. 

— Îi cunoaşteţi pe toţi, spuse Charles, toate putregaiurile, 
şi câţiva dintre ei au ajuns să vă cunoască - în timp. Celălalt 
încuviinţă grav. 

— Când alte surse de informaţii au dispărut, continuă 
ziaristul, n-am ezitat niciodată să vin la dumneavoastră - 
Jessen. 

Să remarcăm că „domnul Long” din pragul casei devenise 
„domnul Jessen” în intimitatea încăperii. 

— Vă datorez mai mult decât mi-aţi putea datora 
dumneavoastră vreodată, rosti sincer; m-aţi făcut om, arătă 
cu mâna încăperea ca şi cum rafinamentul acesteia era 
simbolul a ceea ce spusese mai înainte. Vă amintiţi 
dimineaţa aceea? 

— Dacă dumneavoastră aţi uitat-o, eu nu - când v-am spus 
că, pentru a uita - trebuie să beau? Şi dumneavoastră aţi 
spus... 

— N-am uitat, Jesse, spuse liniştit interlocutorul; şi faptul 
că ai dus la bun sfârşit totul, e o dovadă că eşti un soi bun. 

Celălalt acceptă lauda fără să comenteze. 


— Acum, continuă Charles, vreau să-ţi spun ceea ce 
începusem: urmăresc o poveste de senzaţie. E povestea 
Celor Patru Justiţiari; ştii totul despre asta? Înţeleg că da; ei 
bine, trebuie să te fac să intri cumva în contact cu ei. Nici o 
clipă nu mi-am imaginat că m-ai putea ajuta, şi nici nu mă 
aştept ca ăştia să aibă vreun complice printre oamenii pe 
care-i cunoşti. 

— N-au, spuse Jessen; m-am gândit că nu merită să mă 
interesez. Ai vrea să mergi la Asociaţie? 

Charles îşi încreţi buzele, gândindu-se. 

— Da, rosti lent, e o idee; da, când? 

— Diseară, dacă vrei. 

— Diseară să fie, spuse Charles. 

Gazda se ridică şi părăsi încăperea. 

Reapăru imediat, purtând un palton negru, şi la gât un 
fular din mătase neagră care îi accentua paloarea feţei 
pătrăţoase. 

— Aşteaptă o clipă, spuse şi descuie un sertar, din care 
scoase un revolver. 

Examină grijuliu încărcătorul şi Charles zâmbi. 

— Chiar e necesar? Întrebă. 

Jessen clătină din cap. 

— Nu, spuse uşor stânjenit, dar - am renunţat la toate 
nebuniile şi toanele, dar asta a rămas. 

— Spaima de a fi descoperit? 

Jessen încuviinţă. 

— E singura nebunie care mi-a rămas - spaima asta. Strică 
tot fasonul. 

Îl conduse prin holul îngust, mai întâi stingând lampa. 

Rămaseră împreună pe strada întunecată, timp în care 
Jessen încuie cu grijă. 

— Acum, rosti, şi în câteva minute se treziră în mijlocul 
confuziei răguşite a unei pieţe de noapte din Walworth 
Road. 

Merseră în tăcere, apoi dădură în East Street, îşi croiră 
drum printre cumpărătorii mocăiţi, ocolind printre dughene 


deasupra cărora atârnau lămpi cu petrol, şi pătrunseră 
brusc într-o stradă îngustă. 

Amândoi păreau siguri de drum, deoarece mergeau rapid 
şi fără ezitări, şi, tăind printr-o curticică ce lega o străduţă 
urât mirositoare cu o alta, se opriră simultan dinaintea unei 
uşi a ceea ce părea a fi o fabrică părasită. 

Un tânăr cu chip ascuţit care stătea lângă uşă şi se 
comporta ca un paznic îşi repezi mâna înainte când intrară, 
dar, recunoscându-i, se retrase fără un cuvânt. 

Urcară treptele scărilor slab luminate şi, deschizând o uşă 
din capul scărilor, Jessen îşi conduse prietenul într-o sală 
mare. 

Privirea ziaristului întâlni o imagine curioasă. Bine 
familiarizat cu „Asociaţia” cum era, şi cu extraordinara ei 
alcătuire, totuşi nu pusese niciodată piciorul dincolo de 
portalurile ei. Bazându-şi concepţia pe cunoaşterea 
cluburilor muncitoreşti şi a instituţiilor filantropice pentru 
recuperarea tinerilor cu probleme, trecu cu vederea 
inevitabila masă de biliard; trecu cu vederea şi masa plină 
cu literatură veche de-o lună, dar, mai ales, aroma cafelei 
proaspete. 

Podeaua era acoperită cu rumeguş, şi lângă focul care 
troznea şi strălucea într-un capăt al încăperii se afla un 
semicerc de scaune ocupate de bărbaţi de diferite vârste. 
Tineri care păreau bătrâni şi bătrâni care păreau tineri, 
bărbaţi în zdrenţe, bărbaţi îmbrăcaţi elegant, bărbaţi în 
culori ţipătoare şi strălucitori, cu bijuterii false. Şi beau. 

Doi tineri dintr-un capăt al semicercului împărțeau un 
sfert dintr-o cană de cositor; bărbatul elegant a cărui voce 
domina conversaţia ţinea un pahar cu whisky într-o mână 
împodobită cu inele, şi cel cu părul alb cu chipul brăzdat 
care stătea cu capul plecat ascultând, avea un pahar pe 
jumătate plin cu un fluid incolor. 

Nimeni nu se ridică să-i salute pe nou-veniţi. 

Bărbatul elegant dădu din cap binevoitor; şi cineva din 
cerc îşi împinse scaunul înapoi ca să-i ofere locul lui Jessen. 


— Tocmai le spuneam - rosti bărbatul elegant, apoi privi 
spre Charles. 

— În regulă, rosti Jessen. 

— Tocmai le spuneam flăcăilor, continuă bărbatul elegant, 
că, punând lucrurile în balanţă, există chestii mai rele decât 
puşcăria. 

Jessen nu răspunse acestei dovezi de dogmatism, şi cel cu 
inele continuă. 

— Şi ce folos să mergi pe calea cea dreaptă. Poliţia oricum 
te va agăța: că n-ai raportat schimbarea de domiciliu, că 
vagabondezi cu intenţie; nu contează ce faci; dacă ai dat de 
belea o dată, o să dai iar. 

Se auzi un murmur de aprobare. 

— Uitaţi-vă la mine, rosti mândru vorbitorul. Niciodată n- 
am încercat să merg pe calea cea dreaptă - am fost la 
mititica de două ori, şi a fost nevoie de şase poliţişti ca să 
mă ia ultima dată, şi a trebuit să folosească bastoanele. 

Jessen îl privi cu o curiozitate prietenoasă. 

— Ce dovedeşte asta, dacă nu faptul că poliţiştii au fost 
destul de moi? 

— Nici o clipă. Bărbatul se ridică. 

Sub învelişul atitudinii stridente de filfizon, Charles simţi 
puterea animalică a criminalului. 

— Păi, când sunt în formă, ca acum, continuă, nu doi, ci 
patru poliţai nu mă pot înfrânge. 

Mâna lui Jessen ţâşni şi-l înşfăcă de antebraţ. 

— Cară-te, sugeră, şi bărbatul se răsuci ca fulgerul, dar 
Jessen îi prinse celălalt braţ într-o strânsoare de oţel. Cară- 
te, rosti iar; dar omul era neajutorat, şi ştia asta, şi, după o 
pauză, Jessen slăbi strânsoarea. Ce ziceţi de asta? Întrebă. 

Zâmbetele amuzate ale bărbaţilor nu-l stânjeniră pe 
prizonier. 

— Şefu e altfel, explică liniştit; are el un chiţibuş al lui pe 
care poliţia nu l-a prins. 

Jessen trase un scaun şi numai simpla semnificaţie a 
acţiunii fu suficientă pentru a se instaura imediat liniştea. 


Privi roată chipurile atente întoarse spre el. Charles, un 
spectator interesat, văzu feţele nerăbdătoare care se 
aplecaseră în direcţia prietenului său şi nu mică îi fu 
mirarea văzând însuşirile reproducătoare ale seminţei pe 
care o sădise. 

Jessen începu să vorbească lent, şi Charles văzu că ceea ce 
spunea era cu adresă. Faptul că aceste adrese ale lui Jessen 
erau ceva obişnuit şi că erau binevenite, era evident prin 
atenţia cu care erau primite. 

— Ce v-a spus Falk, rosti Jessen, arătând spre bărbatul cu 
inele, e adevărat - până la un punct. Sunt lucruri mai rele 
decât puşcăria şi e adevărat că poliţia nu dă nici o şansă 
unui bătrân deţinut, dar asta pentru că un deţinut nu-şi va 
schimba meseria. Şi un deţinut nu-şi va schimba meseria, 
pentru că habar n-are de nimic altceva din care să obţină 
bani atât de rapid. Wally - arătă cu capul spre un tânăr 
sfrijit - Wally a luat o condamnare pentru ce? Pentru o 
marfă care la un tâinuitor valora treizeci de lire. 
Douăsprezece luni de muncă grea pentru treizeci de lire! 
Cam 10 şilingi, şase zile pe săptămână. Şi avocatul lui şi 
pledantul l-au costat încă cinci lire în plus. Bătrânul Garth - 
arătă cu degetul spre bărbatul cu părul alb, care bea gin - a 
tras cinci ani pentru mai puţin de-atât, şi a ieşit după 
proces. Plata muncii lui a fost cam un şiling pe săptămână. 

Remarcă mişcarea nerăbdătoare pe care o schiţă Falk. 

— Ştiu că Falk ar spune, continuă blând, că ceea ce spun 
eu n-are legătură cu subiectul; când am pus la punct 
Asociaţia, mi-am dat cuvântul că nu va exista nici un preot 
care să predice, nici vreo cântare gen „Haideţi cu toţii, voi 
cei credincioşi”. Oricine ştie că a fi de partea cealaltă a legii 
înseamnă un joc prin care intri în arhiva copoilor, şi nu 
vreau să mai insist. Tot ce-am spus şi-am făcut mereu a fost 
îndreptat spre a vă face, dragilor, să câştigaţi mai mulţi bani 
pe cont propriu. 

— E unul care a scris despre armata care a încercat să-i 
convingă pe soldaţi să înveţe comerţ, şi a început exact prin 


a-i face pe răcani nemulţumiţi de afacerile lor; şi asta încerc 
eu să fac. Ce am făcut cu tânărul Isaacs? Nu i-am ţinut 
predici, nu m-am rugat de el. Ike a fost unul dintre cei mai 
buni negustori din Londra. Obişnuia să confecţioneze 
jumătăţi de coroană din câni de cositor care nu puteau fi 
detectate. Sunau real şi nu se îndoiau. Ike s-a ales cu trei 
ani şi, când a ieşit, i-am găsit un job. Am încercat oare să-l 
fac tăietor-de-lemne, sau argat în Armata Salvării? Nu. Dac- 
aş fi făcut-o, ar fi fost înapoi la mititica într-o săptămână. I- 
am rugat pe unii de la o firmă de bătut medalii din 
Birmingham să-l angajeze, şi când Ike s-a trezit printre 
matrițe de ghips şi băi electrice, şi a descoperit că-şi poate 
face meseria cinstit, s-a lipit acolo. 

— Noi nu suntem negustori, mormăi nemulţumit Falk. 

— E la fel în toate ramurile, continuă Jessen, numai că voi 
nu ştiţi asta. Acţionaţi după ureche... 

N-ar fi fost cinstit să-l urmăreşti pe Jessen pe parcursul 
expunerii elaborate prin care dovedea, spre satisfacția 
asistenţei, că omul „de încredere” era un comis-voiajor 
înnăscut. Multe dintre argumentele sale erau cât se poate 
de nejustificate; ignora principiile de bază şi comenta 
nefavorabil ceea ce unui ascultător cu mintea limpede ca 
Charles i se păreau obstacole de netrecut în proiectul de 
regenerare. Dar asistenţa era convinsă. Grupul de bărbaţi 
din jurul focului se mărea în timp ce el continua. Oamenii 
pătrundeau în încăpere câte unul, câte doi şi trei, şi se 
adăugau grupului de lângă foc. Se răspândise vestea că 
vorbeşte Jessen - ei îi spuneau Dl. Long, apropo - şi unii 
dintre nou-veniţi sosiră gâfâind, ca şi cum ar fi alergat ca să 
nu piardă nici un cuvânt din discurs. 

Faptul că avocatul nemulțumirii reuşise să plaseze în 
minţile ascultătorilor săi că neodihna şi insatisfacţia sunt 
bazele unui nou cod moral, era cert. Pentru că fiecare chip 
purta amprenta unei îndoieli introspective. 

Interesant era totul, Charles Garrett nu pierduse din 
vedere obiectul vizitei sale, şi se fâţâi un pic în timp ce 


vorbitorul continua. 

Imediat ce pătrunsese în încăpere, simţise exact relaţia 
dintre Jessen şi elevii săi. Acel Jessen pe care-l cunoştea el 
nu putea adresa o întrebare directă legată de cunoştinţele 
lor despre Cei Patru Justiţiari fără a trezi o senzaţie de 
suspiciune care ar fi fost fatală succesului misiunii, şi cu 
adevărat ar fi pus în pericol însăşi existenţa Asociaţiei. 

De-abia când Jessen terminase de vorbit şi răspunsese 
unei duzini de întrebări adresate simultan din 
douăsprezece locuri, şi răspunsese întrebărilor provocate 
de aceste nedumeriri, când se ivi o ocazie dintr-un loc 
neaşteptat. 

Pentru că, odată lichidată chestiunea serioasă a întâlnirii, 
întrebările căpătară inevitabila turnură hazlie. 

— Ce afacere le-aţi da Celor Patru Justiţiari? Întrebă Falk 
cu obrăznicie, şi se auziră câteva hohote de râs. 

Ochii ziaristului îi întâlniră o clipă pe cei ai reformatorului, 
şi prin minţile amândurora fulgeră răspunsul. Gura lui 
Jessen se contractă un pic, şi mâinile sale neliniştite erau şi 
mai agitate când răspunse lent: 

— Dacă cineva îmi poate spune cu exactitate care e zona 
afacerilor Celor Patru Justiţiari, aş putea răspunde. 

Bătrânul care-şi sorbea ginul în tăcere fu cel care vorbi 
pentru prima dată. 

— Vă amintiţi de Billy Marks? Întrebă. 

Vocea lui era răguşită, ca aceea a unuia care-şi foloseşte 
glasul foarte rar. 

— Billy Marks e mort, continuă, mai mort decât de-a 
binelea. El îi cunoştea pe Cei Patru Justiţiari; a subtilizat 
ceasul şi agenda unuia din ei şi mai că i-a subtilizat şi pe ei. 

Lângă Falk se afla un bărbat care-l privise pe Charles pe 
furiş. 

Acum se răsuci spre Jessen şi vorbi la subiect: 

— Să nu vă treacă prin cap că unii ca noi vor avea 
vreodată de-a face cu Cei Patru, spuse. Ei bine, domnule 
Long, continuă, e foarte probabil ca Cei Patru Justiţiari să 


vină la dvS. Ca şi la noi; dumneavoastră, fiind un oficial al 
guvernului, e într-adevăr foarte probabil. 

Din nou Jessen şi Charles schimbară o scurtă privire, şi în 
ochii ziaristului era o lumină stranie. 

Presupunând că ar fi venit ei la Jessen! Nu era deloc 
imposibil. Demult, urmărind o răzbunare într-un stat sud- 
american, ajunseseră la un asemenea om ca Jessen. Era o 
idee, şi una demnă de urmat. 

Examinând în minte posibilităţile, Charles se adânci în 
gânduri, în timp ce Jessen, încă vorbind, fu ajutat să se 
îmbrace de unul dintre bărbaţi. 

Apoi, în timp ce părăseau împreună încăperea, trecând pe 
lângă paznicul de la piciorul scării, ziaristul se întoarse spre 
tovarăşul său. 

— Vor veni la tine? 

Jessen clătină din cap. 

— Greu de presupus, spuse. Foarte greu cer ajutor 
dinafară. 

Parcurseră restul drumului în tăcere. 

Charles îi strânse mâna lui Jesse, când ajunseră la uşa 
casei acestuia. 

— Dacă, prin cine ştie ce întâmplare, ar veni... Spuse. 

Jessen izbucni în râs. 

— O să te anunţ, rosti un pic ironic. 

După care intră în casă şi Charles auzi din nou pocnetul 
încuietorii în timp ce straniul personaj închise uşa în urma 
lui. 

În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, ziarele 
înregistrau misterioasa dispariţie a unui oarecare domn ]. 
Long, din Presley Street. O asemenea dispariţie n-ar fi 
prezentat interes, dacă n-ar fi fost găsit un bilet pe masa 
lui. Iată-l: „Întrucât dl. Long ne este necesar scopului 
nostru, l-am luat. 

Cei Patru Justiţiari.” 

Faptul că afacerea avea legătură cu Cei Patru a fost 
suficient ca ştirea să capete o valoare extraordinară. Faptul 


că presa era încurcată se înţelege de la sine. Pentru că dl. 
Long era un individ destul de mărunt, cu oarecare auto- 
educaţie şi renumit pentru reformarea păturilor criminale. 
Dar Departamentul Imigraţiei, care-l cunoştea pe dl. Long 
drept dl. Jessen, a fost perturbat serios, şi geniul Scotland 
Yard-ului a fost folosit pentru a descoperi unde se află. 

CAPITOLUL 4 

FASOLEA ROŞIE. 

Consiliul Intern trimise o convocare rapidă celor care 
administrau afacerile Sutei Roşii. 

Sosi Stargque, Francois, francezul sosi, Hollom, italianul, 
Paul Mirtisky, George Grabe, americanul, şi Lauder 
Bartholomew, ex-căpitanul Cavaleriei Neregulate, sosi şi el. 
Bartholomew era cel mai elegant îmbrăcat dintre toţi cei 
care se adunaseră în jurul mesei verzi din Greek Street, 
pentru că era împuternicitul Regelui. Cei care l-au întâlnit 
şi-au amintit vag numele şi s-au încruntat. Aveau o vagă 
idee că ar fi „ceva împotriva lui”, dar nu erau chiar siguri 
despre ce e vorba. Era ceva legat de Războiul din Africa de 
Sud şi o capitulare - nu o capitulare obişnuită, ci un 
aranjament cu inamicul pe bază de bani, şi un transfer de 
provizii. A fost o curte marţială, şi o dare afară din serviciu, 
şi, după aceea, Bartholomew a venit în Anglia şi a 
bombardat mai întâi Ministerul de Război şi apoi presa cu 
un teanc de plângeri bătute la maşină. După aceea, a intrat 
în lumea teatrului şi a apărut în scheciuri de music-hall, gen 
„Căpitanul Lauder Bartholomew - eroul de la Dopfontein”. 

Au mai fost şi alte episoade care au stârnit interesul 
cititorilor, pentru că a apărut într-un proces de divorţ, a 
condus un ziar de societate, a avut de vânzare câţiva cai 
(cam mârţoage) şi a primit distincţia de a apărea în 
Calendarul Curselor într-un paragraf prin care i se 
interzicea solemn şi oficial prezenţa pe Newmarket Heath. 

Faptul că figura în Consiliul Intern al Sutei Roşii e 
remarcabil doar prin aceea că demonstrează cât de departe 
se află politicianul continental obişnuit, de sentimentele şi 


condiţiile britanice. Pentru că cererea secretă a lui 
Bartholomevw de a fi admis ca membru al Sutei Roşii fusese 
primită cu aclamații, şi promovarea sa în Consiliul Intern 
fusese rapidă. Nu era un ofiţer englez - un aristocrat? Un 
membru al celui mai exclusivist cerc al societăţii engleze? 
Astfel a pledat Suta Roşie, în care un subaltern dintr-o 
organizaţie de pierde-vară nu diferea prea mult de un 
Comandant al Cavaleriei Obişnuite. 

Bartholomew şi-a croit drum spre cerc, deoarece a 
descoperit, aşa cum bănuia de multă vreme, că era o 
afacere puternică ce punea capăt terorismului. Existau 
recompense pentru munca în serviciul secret şi, cu 
imaginaţia lui fertilă n-a fost greu să găsească scuze şi 
motive pentru a se apropia de directorul financiar al Sutei 
Roşii la intervale frecvente. Pretindea că e intim cu 
personalităţi regale. Nu numai că declara un fapt de 
netăgăduit că le câştiga încrederea, dar chiar sugera 
legături de familie care dădeau credit progeniturilor. 

Suta Roşie era o speculație profitabilă; a fi membru al 
Consiliului Intern era generos profitabil. Aruncase o 
săgeată la întâmplare, când era supărat la o întrunirede 
fapt, exista un motiv de supărare în urma stăruinţei unui 
proprietar insistent - şi alcătuise o scrisoare unui 
revoluţionar, oferindu-i să acţioneze ca agent în Londra al 
unei organizaţii care pe atunci era cunoscută ca „Prietenii 
Poporului”, dar care de atunci fusese absorbită în 
corporaţia Sutei Roşii. E necesar să cunoaştem în totalitate 
antecedentele acestui individ, deoarece a jucat un rol în 
evenimentele care sunt semnalate în Consiliul Justiţiei, care 
au avut consecinţe în viitor pe care Bartholomew, 
mercenarul anarhismului, nu şi le-ar fi putut imagina nici în 
cele mai cumplite clipe. 

Era unul dintre cei şapte care se adunaseră în salonul 
învechit al unei pensiuni de pe Greek Street, şi merită 
semnalat că cinci dintre tovarăşii săi îl salutară cu o 
deferenţă aproape de umilinţă. Excepţia fu Starque care, 


întârziind, găsi un cerc de admiratori sorbind cuvintele 
acestui tânăr cu ochi de şmecher, şi se încruntă nemulţumit. 

Bartholomew ridică privirea când intră Starque şi dădu 
din cap neglijent. 

Starque îşi ocupă locul în capul mesei, şi făcu un gest 
nerăbdător spre ceilalţi să se aşeze. Unul, a cărui sarcină 
asta era, se ridică din scaun şi încuie uşa. Ferestrele erau 
sparte, dar el inspectă încuietorile; apoi, scoțând din 
buzunar două pachete de cărţi, le răspândi într-o grămadă 
dezordonată pe masă. Fiecare bărbat dădu la iveală un 
pumn de bani şi îl puse dinainte. 

Starque era un tip ingenios şi învățase multe lucruri în 
Rusia. Bărbaţii care se adună în jurul unei mese acoperite 
cu aba verde, cu uşile încuiate, pot avea o scuză potrivită, 
pentru că prezenţa lor e evidentă, şi e mult mai acceptabil 
să plăteşti o amendă de o sută de ruble pentru practicarea 
jocurilor de noroc decât să fii înhăţat într-o clipă pentru o 
perioadă nedefinită de muncă în mine, sub acuzaţia de a fi 
implicat într-un complot revoluţionar. 

Starque declanşă acum afacerea serii. Cinstit vorbind, 
acţiunile de mai devreme nu difereau prea mult de 
procedura tipică din cadrul comitetului. 

Trebuia votată o procedură financiară. Bartholomew avea 
nevoie de bani pentru o călătorie la Paris, unde, ca invitat al 
unui personaj ilustru, spera să afle informaţii de importanţă 
vitală pentru Sută. 

— Acesta e al patrulea vot în două luni, tovarăşe, rosti 
morocănos Starque, ultima oară a fost pentru o informaţie 
de la Ministerul vostru de Afaceri Externe, care s-a dovedit 
a fi inexactă. 

Bartholomew ridică din umeri, simulând indiferența. 

— Dacă vă îndoiţi de înţelepciunea de a vota banii, să 
trecem peste asta, spuse; oamenii mei sunt de rang înalt - 
eu nu mituiesc poliţişti sau subofiţeri din diplomaţie. 

— Nu e vorba de bani, rosti Starque posac, e vorba de 
rezultate. Bani avem din belşug, dar succesul demonstraţiei 


noastre strălucite depinde de soliditatea informaţiei. 

Votul trecu, după care apăru în consiliu un element 
macabru. 

Starque se aplecă în faţă şi cobori vocea. 

— Există chestiuni care necesită atenţia voastră imediată, 
spuse. Scoase o hârtie din buzunar şi o deschise, netezind- 
o. Am fost atâta vreme inactivi încât tiranii pentru care 
numele Sutei Roşii reprezintă teroarea, au ajuns să se 
considere imuni în faţa pericolului. Totuşi, cobori şi mai 
mult glasul, totuşi suntem în pragul celei mai măreţe 
realizări a noastre, când asupritorii poporului vor fi 
măturaţi cu un bobârnac! Şi vom da un bobârnac şi 
regatului aşa cum va fi amintit de-a pururi în istoria 
omenirii, când victoriile lui Cezar şi ale lui Alexandru sunt 
uitate şi când scenele acţiunilor noastre sunt acoperite de 
praful şi resturile a o mie de ani. Dar ziua aceea măreaţă 
încă n-a sosit - mai întâi trebuie să scăpăm de cei mărunți, 
astfel încât bobârnacul să lovească mai sigur; mai întâi 
servitorul, apoi stăpânul. Împunse lista din faţa lui cu un 
arătător gros. Fritz von Hedlitz, citi, Cancelar al Ducatului 
de Hamburg - Altoona. Privi în jur şi zâmbi. Un bărbat cu 
oarecare iniţiativă, tovarăşi - a împiedicat atentatul nostru 
asupra stăpânului său cu oarecare isteţime - sunt în 
asentimentul vostru când spun - moartea? 

— Moartea! 

Se auzi un murmur grav. 

Bartholomew, renegat şi aventurier, vorbi mecanic. Pentru 
el nu însemna nimic faptul că un gentleman trebuie să 
moară doar pentru faptul că-şi servise stăpânul cu credinţă. 

— Marchizul de Santo-Strato, secretar particular al 
Prințului Escorialului, citi Starque. 

— Moartea! Din nou sentinţa murmurată. 

Unul câte unul, Starque citi numele, oprindu-se ici şi colo 
pentru a accentua vreo enormitate a celui trecut în revistă. 

— Aici e Hendrik Houssmann, spuse, lovind hârtia, din 
Poliţia Secretă berlineză: unul care-şi bagă nasul peste tot 


şi e periculos. Deja s-a ocupat de arestarea şi pedepsirea 
unuia dintre tovarăşii noştri. 

— Moartea! Murmură mecanic consiliul. 

Trecu o jumătate de oră până când lista fu parcursă. 

— Mai e o altă chestiune, spuse Starque. 

Consiliul se agită stânjenit, pentru că acea altă chestiune 
era predominantă în mintea fiecăruia. 

— Nu se ştie prin ce mijloace am fost trădaţi, continuă 
preşedintele, şi glasului său îi lipsea acea încredere care-i 
caracterizase discursul dinainte; există o organizaţie - o 
organizaţie de reacţie - care şi-a propus să ne pună bețe în 
roate. Această organizaţie ne-a descoperit identitatea. Se 
opri un pic. Azi dimineaţă am primit o scrisoare care mă 
numea preşedinte al Consiliului Intern şi mă ameninţa. 
Ezită iar. Era semnată: „Cei Patru Justiţiari”. 

Declaraţia fu primită într-o tăcere mormântală - o tăcere 
care-l lăsă perplex, deoarece compensaţia pentru şocul pe 
care-l primise fusese anticiparea senzaţiei pe care ar fi 
declanşat-o anunţul său. 

Se lămuri curând de cauza tăcerii. 

— Şi eu am primit o scrisoare, rosti liniştit Francois. 

— Şieu. 

— Şieu. 

— Şieu. 

Numai Bartholomew nu vorbi, şi simţi acuzaţia tăcută a 
celorlalţi. 

— Eu n-am primit o scrisoare, rosti cu un râs uşor, doar 
astea. Scotoci în buzunarul vestei şi dădu la iveală două 
boabe de fasole. Nu era nimic neobişnuit, atâta doar că una 
era neagră natural şi cealaltă fusese vopsită în roşu. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă bănuitor Starque. 

— N-am nici cea mai vagă idee, spuse Bartholomew cu un 
zâmbet dispreţuitor. Au sosit într-o cutiuţă, din acelea în 
care se trimit bijuteriile, nefiind însoţite de vreo scrisoare 
sau ceva de genul ăsta. Aceste mesaje misterioase nu prea 
mă îngrijorează. 


— Dar ce semnifică? Insistă Starque, şi gâturile se 
răsuciră spre boabe; trebuie să aibă vreo semnificaţie - 
cred. 

Bartholomew căscă. 

— Din câte ştiu, n-au nici o explicaţie, rosti neglijent; nici 
fasolea roşie, nici cea neagră n-au jucat vreun rol important 
în viaţa mea, din câte... 

Se opri brusc şi toţi văzură un val de culoare cuprinzându- 
i faţa, apoi dispăru, lăsându-i o paloare cadaverică. 

— Ei bine? Întrebă Starque; exista o ameninţare în 
întrebare. 

— Lasă-mă să văd, bolborosi Bartholomew, şi luă fasolea 
roşie cu o mână tremurândă. O răsuci îndelung în mână, 
mobilizându-şi toată rezerva de putere. Nu-şi putea explica, 
de asta era sigur. 

Explicaţia ar fi putut fi posibilă dacă şi-ar fi dat seama mai 
devreme de semnificaţia mesajului pe care-l primise, dar 
acum, cu şase perechi de ochi suspicioşi asupra lui, şi cu 
oarecare confuzie evidentă, îşi dădu seama că ezitarea l-ar 
fi trădat. Trebuia să inventeze o poveste credibilă. 

— Acum câţiva ani, începu, controlându-şi vocea, eram 
membru al unei organizaţii ca aceasta: şi - şi a apărut un 
trădător. Acum povestea îi era clară, şi îşi recăpătă 
echilibrul. Trădătorul a fost dat în vileag şi am votat pentru 
viaţa lui. A fost un număr egal pentru moarte şi imunitate, 
iar eu, ca preşedinte, a trebuit să dau votul hotărâtor. O 
boabă de fasole roşie era pentru viaţă şi una neagră pentru 
moarte - şi eu am votat pentru moarte. 

Remarcă impresia pe care o declanşase invenţia lui şi 
continuă povestea. Starque, ţinând boaba roşie în mână, o 
examină grijuliu. 

— Am motive să cred că, prin acţiunea mea, mi-am făcut 
mulţi duşmani, dintre care unul probabil a trimis acest 
memento. Răsuflă uşurat când văzu umbrele îndoielii 
dispărând de pe chipurile din jurul lui. Apoi... 

— Şi cele 1000 de lire? Întrebă calm Starque. 


Nimeni nu-l văzu pe Bartholomew muşcându-şi buza, 
pentru că-şi mângâia mustaţa neagră moale. Ceea ce 
văzură cu toţii fu surpriza bine simulată exprimată prin 
ridicarea sprâncenelor. 

— Cele o mie de lire? Rosti uimit, apoi izbucni în râs. Oh, 
văd că şi tu ai auzit povestea - am descoperit că trădătorul 
acceptase această sumă în schimbul trădării - şi am 
confiscat-o în beneficiul Societăţii - lucru corect, adăugă 
indignat. 

Murmurul de aprobare îl eliberă de orice spaimă ca 
rezultat al explicaţiei sale. Până şi Starque zâmbi. 

— Nu ştiam povestea, spuse, dar am văzut „1000 L 
zgâriat pe fasolea roşie; numai că asta nu ne aduce mai 
aproape de soluţionarea misterului. Cine ne-a trădat Celor 
Patru Justiţiari? 

În timp ce vorbea, se auzi o bătaie uşoară la uşa încăperii. 
Francois, care stătea în dreapta preşedintelui, se ridică 
tiptil şi merse în vârful picioarelor până la uşă. 

— Cine e? Întrebă cu voce scăzută. 

Cineva vorbi în germană, şi vocea se auzi astfel încât 
fiecare bărbat identifică vorbitorul. 

— Femeia din Gratz, spuse Bartholomevw şi, zelos, se ridică 
în picioare. 

Dacă cineva ar fi căutat cauza conflictului dintre Starque 
şi ex-căpitanul Cavaleriei Neregulate, aici s-ar fi oprit 
căutările. Flacăra care apăru în ochii celor doi în clipa în 
care ea intră în încăpere spunea totul. 

Starque, solid, animalic din cap până-n picioare, se ridică 
s-o salute, cu faţa strălucind. 

— Madonna, murmură şi-i sărută mâna. 

Era îmbrăcată destul de arătos, cu o blană scumpă de 
samur care se potrivea perfect cu silueta ei sinuoasă, şi o 
tocă de blană pe căpşorul superb. 

Întinse o mână înmănuşată spre Bartholomew şi zâmbi. 

Bartholomew, ca şi rivalul său, ştia să se poarte cu femeile; 
dar era o manieră tandră, copleşită de convenţii occidentale 


şi încorsetată într-un set de maniere de bună-cuviinţă. 
Conform concepţiilor noastre, era un şmecher vrednic de 
dispreţ, dar primise un antrenament rudimentar pentru 
lumea gentlemanilor. Se învârtise printre bărbaţi care-şi 
scoteau pălăriile în faţa doamnelor, şi care-şi controlau 
acţiunile conform unui cod nebulos. Totuşi se comportă mai 
extravagant decât Starque, pentru că îi ţinu mâna într-a lui, 
privind-o în ochi, în timp ce Starque se fâţâia nerăbdător. 

— Tovarăşe, rosti morocănos într-un târziu, vom amâna 
conversaţia noastră cu micuța noastră Maria. Ar fi rău 
pentru ea să creadă că ne ţine din treabă - şi mai sunt şi 
„Cei Patru”... 

O văzu înfiorându-se. 

— Cei Patru”? Repetă ea. Deci ţi-au scris şi ţie? 

Starque izbi masa cu pumnul. 

— Tu, tu! Au îndrăznit să te amenințe? O, ceruri... 

— Da, continuă ea şi parcă vocea ei dulce deveni un pic 
răguşită; m-au ameninţat. 

Îşi lărgi blănurile de la gât ca şi cum încăperea ar fi 
devenit brusc fierbinte şi aerul irespirabil. 

Torentul de cuvinte de pe buzele lui Stargue fu oprit de 
expresia de pe chipul ei. 

— Nu de moarte mă tem, continuă ea lent; într-adevăr, nu 
prea ştiu de ce să mă tem. 

Bartholomew, superficial şi neatins de misterul tragic al 
vocii ei, sparse tăcerea. Pentru că tăcuseră toţi văzând 
suferinţa fetei. 

— Cu asemenea oameni ca noi, de ce să luăm în seamă 
jocul teatral al acestor Patru Justiţiari? Întrebă râzând; apoi 
îşi aminti de cele două mici boabe de fasole şi tăcu brusc. 

Atât de totală şi inexplicabilă fu groaza care-i cuprinsese 
odată cu pronunţarea numelui inamicului lor, şi într-atât îi 
mişcă spectacolul Femeii din Gratz în pragul lacrimilor, 
încât auziră ceea ce nimeni nu auzise înainte - ticăitul 
ceasului. 


Obişnuinţa multor ani fu cea care duse mâna lui 
Bartholomew în buzunar, care scoase automat ceasul, şi tot 
automat privi roată prin încăpere după ceas, pentru a 
verifica ora. 

Era unul dintre acele lucruri comune distonante care 
tulburară tragedia, dar dezlegă limbile consiliului, şi 
vorbiră toţi odată. 

Starque fu cel care luă mâinile tremurânde ale fetei în 
palmele lui durdullii. 

— Maria, Maria, o mustră uşor, asta e o nebunie. Ce! 
Femeia din Gratz care a sfidat toată Rusia - cine a stat 
înaintea lui Mirtovski şi l-a înfruntat - ce-i asta? 

Ultimele cuvinte fură ţipate şi furioase şi erau adresate lui 
Bartholomew. 

Pentru a doua oară în noaptea aceea, chipul englezului era 
alb, şi fixa marginea mesei cu ochi măriţi şi cu falca de jos 
atârnând. 

— Dumnezeule, omule! Strigă Starque, înşfăcându-l de 
braţ, ce se întâmplă - vorbeşte - o bagi în sperieţi! 

— Ceasul! Icni Bartholomew cu o voce dogită, unde - unde 
e ceasul? 

Privirea lui rătăcea neajutorată dintr-o parte în alta. 

— Ascultaţi, şopti, şi toţi îşi ţinură răsuflarea. Într-adevăr 
auziră foarte clar - tic-tic-tic. 

— E sub masă, murmură Francois. 

Starque apucă faţa de masă şi o ridică. Dedesubt, în 
umbră, văzu cutia neagră şi auzi vibrația amenințătoare a 
mecanismului. 

— Afară! Urlă şi se repezi sre uşă. Era încuiată pe 
dinafară. 

Din nou şi din nou se izbi cu trupul imens de uşă, dar cei 
care se înghesuiau în jurul lui, smiorcăindu-se şi miorlăind 
în frica lor jalnică îl blocară şi nu-i mai lăsară spaţiu. 

Cu braţele lui puternice îi împinse în stânga şi-n dreapta; 
apoi sări spre uşă, folosindu-se de toată greutatea şi 
puterea, şi uşa se făcu ţăndări. 


Singura care-şi păstră calmul era Femeia din Gratz. Stătea 
lângă masă, cu piciorul aproape atingând maşinăria 
blestemată, şi simţea slabele vibrații ale mecanismului în 
funcţiune. Apoi Starque o cuprinse în braţe şi, pe jumătate 
o conduse, pe jumătate o cără prin culoarul îngust, până 
când ajunseră în stradă, în siguranţă. 

Trecătorii văzură grupul în dezordine şi, adulmecând 
pericolul, se adunară în jurul lor. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat? Şopti Francois, dar 
Starque îl dădu deoparte, mârâind. 

Trecu un taxi şi îi făcu semn şi, împingând fata înăuntru, 
strigă destinaţia şi ţâşni înăuntru în urma ei. 

În timp ce taxiul porni în trombă, membrii Consiliului se 
priveau unii pe alţii uluiţi. 

Lăsaseră uşa casei larg deschisă şi în sală o duză de gaz se 
învârtea sălbatic. 

— Să plecăm de-aici, rosti Bartholomew cu răsuflarea 
tăiată. 

— Dar hârtiile - dosarele, rosti celălalt frângându-şi 
mâinile. 

Bartholomew gândi rapid. 

Dosarele nu puteau fi lăsate la întâmplare, fără a fi 
pedepsit. Din câte ştia, nebunii ăştia îl implicaseră în actele 
lor blestemate. Nu-i lipsea curajul, dar avea nevoie de el în 
totalitate ca să reintre în încăperea unde mica maşinărie 
din cutia neagră ticăia misterios. 

— Unde sunt? Întrebă. 

— Pe masă, aproape că şopti celălalt. Mon Dieu! Ce 
dezastru! 

Englezul se hotărî. 

Se repezi pe cele trei trepte în sală. Doi paşi îl purtară la 
uşă, un alt salt la masă. Auzea „tic-tac”-ul maşinăriei, 
aruncă o privire spre masă şi o alta spre podea, şi era din 
nou în stradă înainte de a fi tras două lungi respiraţii. 

Francois îl aştepta, restul dispăruseră. 

— Hârtiile! Hârtiile! Urlă francezul. 


— Au dispărut! Îi răspunse Bartholomew printre dinţi. 

La mai puţin de o sută de iarzi, se ţinea o altă conferinţă. 

— Manfred, spuse brusc Poiccart - fusese o pauză în 
discuţie - vom avea nevoie de prietenul nostru? 

Manfred zâmbi: 

— Vrei să spui, de admirabilul domn Jessen? 

Poiccart încuviinţă. 

— Cred că da, rosti liniştit Manfred. Nu sunt atât de sigur 
că deşteptătorul ieftin pe care l-am pus în cutia de biscuiţi 
va fi un avertisment suficient pentru Consiliul Intern - iată-l 
pe Leon. 

Gonsalez intră în cameră şi îşi scoase paltonul fără grabă. 

Atunci văzură că mâneca hainei era sfâşiată, şi Manfred 
observă batista pătată, uşor strânsă pe mână. 

— Sticlă, explică laconic Gonsalez. A trebuit să escaladez 
un zid. 

— Ei bine? Întrebă Manfred. 

— Foarte bine, răspunse celălalt; au ţopăit ca oile şi n-am 
avut altceva de făcut decât să intru şi să iau dosarul extrem 
de interesant al sentinţelor pe care le-au pronunţat. 

— Şi Bartholomew? 

Gonsalez era uşor amuzat. 

— Era mai puţin panicat decât ceilalţi - s-a întors să caute 
hârtiile. 

— Crezi câ...? 

— Aşa cred, rosti Leon. Am observat că, în fugă, a pierdut 
fasolea neagră - aşa încât presupun că o vom vedea pe cea 
roşie. 

— Asta va simplifica lucrurile, rosti grav Manfred. 

CAPITOLUL 5 

CONSILIUL JUSTIŢIEI. 

Lauder Bartholomew cunoştea un tip care era fermier în 
Uganda. Nu era nimic ieşit din comun în faptul că-şi 
amintise brusc de existenţa prietenului său şi de o invitaţie 
veche de trei ani ca să-şi petreacă o iarnă în această zonă a 
Africii. Bartholomew avea un club. Era eufemistic poreclit în 


toate zonele cele mai alese drept „Social, literar şi 
dramatic”, dar cunoscătorii din oraş foloseau o denumire 
mai scurtă. Pentru ei era un „night club”. Membrii literari 
erau cu greu mulţumiţi, existau unele hebdomadare, „Ihe 
Times”, şi o colecţie de mersul trenurilor care putea fi 
obţinută la cerere, şi Bartholomew căută şi găsi un orar al 
vapoarelor. Urma să părăsească Londra a doua zi dimineaţă 
şi să prindă (via Brindisi şi Suez) vasul german care urma 
să-l ducă în Uganda în două săptămâni. 

Per ansamblu, gândea că această călătorie e un lucru 
înţelept. 

Sincer vorbind, Suta Roşie devenea o afacere mult prea 
serioasă; avea senzaţia că e considerat suspect şi era mai 
mult ca sigur că la orizont se afla capătul finanţării lui 
nelimitate. Ceea ce el recunoscuse demult, şi îşi elaborase 
planurile în consecinţă. Cât despre Cei Patru Justiţiari, 
urmau să vină cu Menşikov; ar fi însemnat doar o dublare a 
trădării. Răsfoind paginile „Bradshaw”, îşi revizui mental 
poziţia. Avea vreo şapte sute de lire, şi datoriile nu contau, 
deoarece necesitatea de a scăpa de ele nu-i trecuse 
vreodată prin minte. Şapte sute de lire - şi fasolea roşie, şi 
Menşikov. 

— Dacă e vorba de afaceri, îşi spuse în gând, pot conta pe 
trei mii. 

Dificultatea evidentă era cum să-i contacteze pe Cei Patru. 
Timpul era cel care conta şi nu puteai da un anunţ în ziar: 
„Dacă Cei Patru Justiţiari vor comunica cu L.. B., vor afla 
ceva care le e de folos”. 

La fel, nu era potrivit să apară în coloanele presei 
londoneze nici cea mai mică referire la Fasolea Roşie, după 
ceea ce se petrecuse la întâlnirea Consiliului. Treaba 
Ambasadei era simplă. Îi blestemă în şoaptă pe Cei Patru 
Justiţiari pentru comunicarea lor incorectă. Măcar dacă ar 
fi menţionat sau ar fi făcut o aluzie, chestiunea ar fi putut fi 
aranjată. 


Un bărbat în ţinută de seară îl întrebă dacă terminase cu 
„Bradshaw”. I-l dădu glacial şi, chemând un chelner al 
clubului, comandă un whisky cu sifon şi se lăsă într-un 
fotoliu gândindu-se la o soluţie. 

Bărbatul îi înapoie „Bradshaw” cu o scuză politicoasă. 

— Scuze că v-am întrerupt, dar fusesem apelat din 
străinătate, spuse. 

Bartholomew ridică privirea iritat. Chipul tânărului i se 
părea cunoscut. 

— Ne cunoaştem de undeva? Întrebă. 

Străinul ridică din umeri. 

— Întotdeauna întâlneşti un chip şi pe urmă îl uiţi, zâmbi. 
Credeam că vă cunosc, dar nu ştiu de unde. 

Nu numai chipul, ci şi vocea era straniu de familiară. 

Nu e englez, analiză mental Bartholomew, posibil francez, 
cel mai probabil slav - cine mama naibii poate fi? 

Într-un fel se bucura de diversiune, şi se trezi implicat într- 
o plăcută discuţie despre pescuitul cu muşte. 

Când acele ceasornicului indicară miezul nopţii, străinul 
căscă şi se ridică din scaun. 

— Mergeţi spre vest? Întrebă vioi. 

Bartholomew nu avea planuri clare pentru următoarea 
oră, aşa că fu de acord, şi cei doi bărbaţi părăsiră clubul 
împreună. Se plimbară traversând Piccadilly Circus şi apoi 
Piccadilly, sporovăind cu însufleţire. 

Prin Half Moon Street în Berkeley Square, pustiu şi tăcut, 
cei doi hoinăriră, după care străinul se opri. 

— Mă tem că v-am abătut din drum, spuse. 

— Nici un pic, răspunse Bartholomew, şi fu convenţional 
amabil. 

Apoi se despărţiră, şi ex-căpitanul se întoarse pe drumul 
pe care venise, desfăcând iţele problemei care-i umpluse 
mintea mai devreme în cursul serii. 

La jumătatea Half Moon Street se afla o maşină, şi, când se 
apropie, un bărbat care stătea în curbă - şi despre care 
credea că e un şofer care aşteaptă - îi blocă înaintarea. 


— Căpitanul Bartholomew? Întrebă respectuos. 

— Acesta e numele meu, răspunse celălalt surprins. 

— Stăpânul meu ar dori să ştie ce-aţi hotărât. 

— Ce...? 

— Dacă, continuă imperturbabilul său examinator, v-aţi 
decis asupra boabei roşii - iată maşina, dacă doriţi să 
intrați. 

— Şi dacă m-am decis asupra celei negre? Întrebă cu o 
mică ezitare. 

— Având în vedere împrejurările, rosti individul fără pic de 
emoție, stăpânul meu e de părere că, pentru o mai mare 
siguranţă a lui, va trebui să ia măsuri pentru a asigura 
neutralitatea dvs. 

Nu exista nici o ameninţare în tonul său, ci o încredere 
prozaică, rece ca gheaţa, care-l şocă pe aventurierul 
împietrit. 

În lumina slabă văzu ceva în mâna individului - ceva 
subţire care sclipi. 

— Va fi roşie! Rosti răguşit. 

Bărbatul se înclină şi deschise portiera. 

Cât timp stătuse în faţa individului, Bartholomew îşi 
recâştigase un pic din stăpânirea de sine. 

Nu era neobişnuit cu tribunalele secrete. Mai fusese unul 
ca acesta la ridicarea lui în grad în Consiliul Intern. 

Numai că aceşti patru bărbaţi erau în costume de seară, şi 
decorul teatral al Tribunalului Justiţiei Sutei Roşii lipsea. Nu 
exista nici un aranjament ciudat al luminilor, sau clinchet de 
clopote, sau draperii întunecate. Nimic din trucurile ieftine 
ale Consiliului Intern. 

Încăperea era evident un salon, foarte asemănător cu 
sutele de alte saloane pe care le văzuse. 

Cei patru bărbaţi care stăteau la distanţă egală în faţa lui 
erau destul de obişnuiţi la înfăţişare, cu excepţia măştilor. 
Parcă unul dintre ei purta barbă, dar nu era sigur. Acesta 
era cel care vorbea cel mai mult. 

— Înţeleg, rosti moale, că aţi ales roşul. 


— Se pare că ştiţi multe lucruri despre afacerile mele 
private, răspunse Bartholomew. 

— Aţi ales roşul - din nou? Rosti bărbatul. 

— De ce - din nou? Întrebă prizonierul. 

Ochii bărbatului mascat străluceau fermi prin găurile din 
mască. 

— Cu ani în urmă, a existat un ofiţer care şi-a trădat ţara şi 
tovarăşii. 

— E o minciună veche. 

— Răspundea de un post în care erau depozitate mari 
cantităţi de hrană şi muniţie, continuă masca. A existat un 
comandant al inamicului care voia toate acestea, dar nu 
avea suficienţi oameni care să atace garnizoana. 

— O minciună veche, repetă Bartholomew posac. 

— Astfel că acest comandant a găsit planul ingenios de a 
oferi mită. Era un lucru riscant, şi în nouă sute nouăzeci şi 
nouă de cazuri din o mie, ar fi fost o afacere inutilă. Într- 
adevăr, sunt sigur că înţeleg proporţia - numai că bătrânul 
comandant viclean îl cunoştea pe acest individ. 

— Nu e nevoie să continuaţi, spuse Bartholomew. 

— Nici o corespondenţă nu era posibilă, continuă Manfred; 
ofiţerul nostru era prea isteţ, dar s-a procedat în aşa fel 
încât răspunsul ofițerului să fie transmis astfel. 

Deschise mâna şi Bartholomew văzu două boabe de fasole, 
una roşie şi cealaltă neagră, odihnindu-se în palmă. 

— Cea neagră era pentru refuz, cea roşie pentru 
acceptare, termenii urmând a fi zgâriaţi pe boaba roşie cu 
un ac - şi suma asupra căreia s-a căzut de acord a fost 1000 
de lire. 

Bartholomew nu răspunse. 

— Exact această sumă v-o oferim noi ca să ne puneţi din 
când în când în posesia unor informaţii legate de mişcările 
Sutei Roşii. 

— Dacă refuz? 

— N-o să refuzaţi, răspunse calm masca, aveţi nevoie de 
aceşti bani, şi chiar şi acum aveţi un plan ca să rupeţi 


relaţia cu prietenii dvs. 

— Ştiţi atât de multe... Începu celălalt ridicând din umeri. 

— Ştiu foarte multe. De pildă, ştiu că intenţionaţi să plecaţi 
deîndată cu avionul - apropo, ştiţi că „Lucus Woerhmann” 
se află în docul din Napoli cu motoarele sub presiune? 

Bartholomew tresări, pentru că numai el ştia că „Lucus 
Woerhmann” era vasul care spera să-l transporte în Suez. 

Manfred îi remarcă uluirea şi zâmbi. 

— Nu vă cer să credeţi că aş avea puteri supranaturale, 
spuse; sincer, am ghicit, dar trebuie să renunţaţi la 
călătorie. Pentru succesul nostru e necesar să rămâneţi. 

Bartholomew îşi muşcă buzele. Schema asta nu prea se 
potrivea cu planurile lui. Afişă o bruscă voioşie. 

— Ei bine, dacă trebuie, trebuie, rosti înflăcărat şi, din 
moment ce sunt de acord, aş putea întreba cui am onoarea 
de a mă adresa şi, mai departe, din moment ce acum sunt 
agentul vostru confidenţial, aş putea vedea chipurile 
patronilor mei? 

Recunoscu disprețul în râsul lui Manfred. 

— Nu trebuie să ne fiţi prezentat, rosti rece Manfred, şi 
veţi înţelege că nu intenţionăm să vă încredinţăm toate 
secretele. Înțelegerea noastră e ca noi să ne bucurăm de 
încrederea dvs., nu dvS. De a noastră. 

— Trebuie să ştiu ceva, rosti Bartholomew cu 
încăpățânare. Ce va trebui să fac? Unde voi raporta? Cum 
voi fi plătit? 

— Veţi fi plătit când vă veţi duce sarcina la bun sfârşit. 
Manfred întinse mâna spre o mescioară din apropiere. 

Instantaneu, încăperea plonjă în beznă. 

Trădătorul ţâşni înapoi, temându-se de ceva necunoscut. 

— Vino - nu-ţi fie teamă, rosti o voce. 

— Ce înseamnă asta? Urlă Bartholomew şi păşi înainte. 

Simţi cum podeaua de sub el cedează şi încercă să sară 
înapoi, dar deja îşi pierduse echilibrul şi, cu un urlet de 
groază simţi cum cade, cade... 

— Hei, trezeşte-te! 


Cineva îl scutura de braţ şi deveni conştient de o răceală 
de gheaţă şi o pală de vânt răcoroasă care îl izbi în faţă. 

Fu străbătut de un fior şi deschise ochii. 

Primul lucru pe care-l văzu fu o cămilă din fier cu o povară 
în spate; apoi constată vag că era un suport ornamental al 
unui scaun dintr-o grădină; apoi văzu un parapet gri mat 
din piatră murdară. Stătea pe taluzul Tamisei şi un poliţist îl 
scutura, nu brutal, trezindu-l. 

— Reveniţi-vă, domnule - nu ţine, să ştiţi. 

Se clătină, ridicându-se nesigur pe picioare. Purta o haină 
de blană care nu era a lui. 

— Cum am ajuns aici? Întrebă cu o voce slabă. 

Polițistul izbucni în hohote de râs. 

— Ah, n-aş putea să vă spun - nu eraţi aici acum zece 
minute, pentru asta bag mâna-n foc. 

Bartholomew vâri mâna în buzunar şi găsi ceva bani. 

— Cheamă-mi un taxi, rosti tremurând şi polițistul îi găsi 
unul. 

Îl părăsi pe poliţist perfect satisfăcut de rezultatul muncii 
sale de dimineaţă, şi o luă spre casa lui cu chirie. Prin ce 
întâmplare extraordinară ajunsese pe taluz? Îşi aminti de 
Cei Patru, îşi aminti de încăperea învăluită brusc în beznă, 
îşi aminti căderea... Poate îşi pierduse cunoştinţa, deşi nu se 
rănise în urma prăbuşirii. Îşi amintea vag de cineva care-i 
spunea să respire şi să inhaleze ceva greţos de dulce - şi 
asta era tot. 

Haina nu era a lui. Îşi vârî mâinile în ambele buzunare şi 
găsi o scrisoare. Îşi dădu seama că era din materialul acela 
neobişnuit care făcuse celebră în toată Europa hârtia gri- 
verzulie a Celor Patru Justiţiari. 

Scrisoarea era scurtă şi la obiect: „Pentru serviciu 
credincios, veţi fi răsplătit. Pentru trădare, nu va exista nici 
o plasă care să vă întrerupă căderea”. 

Fu din nou cuprins de un fior. Apoi neputinţa, 
neajutorarea, îl scoaseră din sărite, şi înjură încet şi slab. 
Habar n-avea de localitatea în care avusese loc interviul. Pe 


drumul într-acolo încercase în zadar să urmărească direcţia 
în care o luase maşina închisă. 

Habar n-avea prin ce metodă Cei Patru îi vor transmite 
instrucţiunile. Era destul de mulţumit că vor găsi o cale. 

Ajunse în apartamentul său, cu capul vâjâind în urma 
efectului drogului pe care i-l administraseră, şi se prăbuşi 
îmbrăcat pe pat şi adormi. Dormi până după-amiază, apoi 
se trezi ţeapăn şi nervos. O baie şi haine noi îl 
împrospătară, după care ieşi pentru o întâlnire pe care o 
stabilise. 

Pe drum, îşi aminti nervos că era o convocare la Consiliu la 
ora cinci. Îi aminti de vechile zile de repetiţii. Apoi îşi 
reaminti că nu fusese stabilit nici un loc pentru întâlnirea 
consiliului. Îl va găsi pe liniştitul Francois în Leicester 
Square, aşa că îşi îndreptă paşii într-acolo. 

Francois, răbdător, zâmbind şi la fel de respectuos ca 
întotdeauna, îl aştepta. 

— Consiliul s-a ţinut la ora două, spuse, şi trebuie să-ţi 
spun că ne-am decis asupra a două proiecte. Privi în stânga 
şi în dreapta, cu infinită precauţie. Există la Gravesend - 
pronunţă Gvaivse-end - un vas de război care a acostat 
pentru provizii. Se numeşte „Grondovitch”. 'Ţii minte că 
nobilul Svardo e căpitanul - n-avem nici un motiv să-l iubim. 

— Şi al doilea? Întrebă Bartholomew. 

Din nou Francois parcurse pantomima care-l îngrijorase 
mai înainte pe tovarăşul său. 

— Nici mai mult, nici mai puţin decât Banca, rosti 
triumfător. 

Bartholomew era înspăimântat. 

— Banca - Banca Angliei! Bine, sunteţi nebuni, v-aţi ieşit 
din minţi! 

Francois ridică din umeri înţelegător: 

— Ăsta e ordinul, spuse; apoi, brusc: Au revoir, şi, cu mica 
lui plecăciune extravagantă, dispăru. 

Dacă dorinţa lui Bartholomew de a o rupe cu Suta Roşie 
exista dinainte, necesitatea se multiplicase acum de o mie 


de ori. Orice altă îndoială ar fi avut, orice chin îndepărtat al 
conştiinţei rolului pe care-l avea de jucat, toate acestea 
dispărură. 

Aruncă o privire spre ceas şi se grăbi spre destinaţie. 

Căuta Camera Roşie din Hotelul Larbourne. 

Găsi o masă şi comandă ceva de băut. Chelnerul era 
neobişnuit de vorbăreţ. 

Stătea lângă masa izolată la care se aşezase Bartholomew, 
şi sporovăia agreabil şi respectuos. Asta remarcară şi 
ceilalţi patroni ai hotelului, şi se întrebau dacă cei doi aveau 
în comun cursele sau proprietăţile imobiliare. 

Chelnerul vorbea: 

— Înclin să nu cred povestea cu „Grondovitch”, dar 
Ambasada şi comandantul ar trebui să ştie - când plecaţi? 

— Cât mai rapid cu putinţă, spuse Bartholomew. 

Chelnerul încuviinţă şi mătură scrumul de pe masă cu 
şervetul. 

— Şi Femeia din Gratz? Întrebă. 

Bartholomew făcu un gest de îndoială. 

— De ce, rosti chelnerul, privind gânditor pe fereastră, de 
ce n-o luaţi cu dvs.? 

Un asemenea gând îi trecuse prin minte lui Bartholomew, 
dar nu-l materializase. 

— E foarte frumoasă şi, mi se pare mie, nu chiar 
indiferentă la farmecele dvs. - genul acela de femeie are o 
predilecție pentru tipul dvS. Şi, sincer, ne-am bucura s-o 
vedem dată la o parte... Sau moartă. 

DI. Menşikov nu era câtuşi de puţin răzbunător, dar în 
vocea lui se simţea evident sinceritatea, când rosti ultimele 
două cuvinte. Dl. Menşikov fusese mâna dreaptă a Marelui 
Maestru al Poliţiei Secrete prea mulţi ani ca să aibă vreun 
scrupul la gândul eliminării unui inamic din sistem. 

— Cred că am avut-o în mână cândva, rosti meditativ; ar fi 
biciuit-o în fortăreaţa St. Peter şi Paul, dar i-am oprit eu. 
Cred că a fost recunoscătoare şi aproape umană... Dari-a 
trecut. 


Bartholomew plăti băutura şi îi dădu un bacşiş ostentativ 
chelnerului slugarnic. Îşi aminti că despre Menşikov se 
spunea că e milionar. 

— Restul dvs., m'sieur, rosti grav Menşikov şi îi înapoie 
câteva monede zornăitoare şi două bancnote strâns 
împăturite, pentru o sută de lire. Era adeptul principiului 
„plăteşte când pleci”. Bartholomew băgă neglijent banii în 
buzunar. 

— Bună ziua, rosti tare. 

— Au revoir, m'sieur, et bon voyage, spuse chelnerul. 

CAPITOLUL. 6 

PRINȚESA REVOLUŢIONARĂ. 

Femeia din Gratz era foarte umană. Dar pentru 
Bartholomew părea ceva de gheaţă, lipsită de pasiune, doar 
o femeie frumoasă care stătea ţeapănă într-un scaun cu 
spătar drept, privindu-l cu ochi calmi, iscoditori. Se aflau în 
apartamentul ei din Bloomsbury, în seara zilei de după 
interviul lui cu Menşikov. Răceala ei îl înfiora, şi îi sugruma 
chiar patima discursului, şi ceea ce rosti se auzi şovăielnic, 
şi sună şchiop şi neconvingător. 

— Dar de ce? Doar atât întrebă ea. De trei ori el se oprise 
rugător, sperând într-o încurajare, dar răspunsul ei fusese 
acelaşi. 

Vorbea incoerent, într-o doară. Spaima de Cei Patru, pe de 
o parte, şi groaza de Roşii, pe de alta, îl scoteau din minţi. 

Vedea o şansă de a scăpa de amândouă, eliberarea de 
controlul între patru pereţi al acestor organizaţii şi, în faţa 
lui, întinderea largă a unei sălbăticii fără poteci, unde nu l- 
ar fi ajuns răzbunarea niciuneia. 

Eden-ul la vedere - căuta o Eva. 

Gândul libertăţii care-l aştepta învinse depresia pe care i-o 
provocase răceala ei. 

— Maria, nu-ţi dai seama? Îţi iroseşti viaţa făcând munca 
acestui individ - munca acestui asasin. Ai fost făcută pentru 
dragoste şi pentru mine! Îi apucă mâna şi ea nu şi-o 


retrase, dar palma pe care o strângea era indiferentă şi 
ochii ei scrutători nu se desprindeau de pe chipul lui. 

— Dar de ce? Întrebă iar. Şi cum? Nu te iubesc, nu voi iubi 
niciodată vreun bărbat - şi există munca ta şi munca mea. 
Există cauza şi jurământul tău. Tovarăşii tăi... 

Tresări brusc şi îi îndepărtă mâna. Pentru o clipă o 
domină, privindu-i încruntat chipul. 

— Muncă! 'Tovarăşi! Scrâşni, izbucnind în râs. Crezi că am 
de gând să-mi mai risc preţiosul gât? 

Nu auzi uşa deschizându-se uşor, nici paşii celor doi 
bărbaţi care intrară. 

— Eşti la fel de oarbă pe cât eşti de nebună? Continuă cu 
brutalitate. Nu vezi că totul s-a sfârşit? Cei Patru Justiţiari 
ne au pe toţi în mâinile lor! Uite-aşa! Pocni din degete 
dispreţuitor. Ei ştiu totul - chiar şi atentatul care va avea loc 
împotriva Prințului Escorial-ului! Ha! Asta te uluieşte - şi 
totuşi e adevărat, fiecare cuvânt pe care-l rostesc - ei ştiu. 

— Dacă e adevărat, rosti ea lent, înseamnă că există un 
trădător. 

Flutură mâna neglijent, admițând şi respingând 
posibilitatea. 

— Întotdeauna există trădători - când răsplata trădării e 
bună, rosti el calm; dar, trădător sau nu, Londra e prea 
fierbinte pentru noi doi. 

— Pentru tine, îl corectă fata. 

— Şi pentru tine, spuse el sălbatic; îi înşfăcă din nou mâna. 
Trebuie - auzi - trebuie să vii cu mine, frumoasă femeie de 
gheaţă! 

O trase spre el, dar o mână îi apucă braţul, şi se răsuci ca 
să dea peste chipul lui Starque, livid şi ridat, şi încreţit de o 
furie tăcută. 

Starque era pregătit pentru cuţit sau pentru pistol, dar nu 
pentru lovitura care-l izbi în plină figură şi-l trimise 
clătinându-se spre perete. 

Îşi reveni rapid şi făcu un gest spre Francois, care se 
răsuci şi încuie uşa. 


— Nu te apropia de uşă! 

— Stai! 

Starque, respirând iute, îşi şterse sângele de pe faţă cu 
dosul palmei. 

— Stai, rosti cu tonul său gutural; înainte de a pleca, 
trebuie să lămurim o chestiune. 

— Oriunde, oricând, spuse englezul. 

— Nu e vorba de lovitură, gâfâi Starque, asta-i un nimic: e 
vorba de Consiliul Intern, trădătorule! 

Îşi împise chipul în faţă când şuieră ultimul cuvânt. 

Bartholomew avea foarte puţin timp ca să ia o hotărâre. 
Era neînarmat; dar instinctiv ştia că nu se va lăsa cu 
împuşcături. De cuţit trebuia să se teamă, şi apucă spătarul 
unui scaun. Dac ar fi putut să-i ţină la distanţă, ar fi putut 
ajunge la uşă şi fugi în siguranţă. Îşi blestemă prostia de a fi 
întârziat lovitura care l-ar fi putut dobori la pământ pe 
Starque. 

— Ne-ai trădat Celor Patru Justiţiari - dar asta n-am fi 
aflat-o niciodată, pentru că Cei Patru n-au servitori care să 
ciripească. Dar ne-ai vândut Ambasadei - şi asta ţi-a fost 
fatal. 

Îşi recăpătase calmul. 

— Ţi-am trimis un mesaj în care-ţi pomeneam de intenţia 
noastră de a distruge Banca Angliei. Banca a fost avertizată 
- de către Cei Patru. '[i-am spus despre atentatul de la 
bordul „Grondovitch” - căpitanul a fost avertizat de către 
Ambasadă - eşti de două ori vinovat. Niciodată nu s-au pus 
la cale asemenea atentate. Au fost inventate pentru tine, şi 
tu ai muşcat momeala. 

Bartholomew înşfăcă şi mai abitir scaunul. Constată vag că 
se afla faţă în faţă cu moartea şi, pentru o clipă, fu cuprins 
de o panică sălbatică. 

— Noaptea trecută, continuă Starque fără grabă, Consiliul 
s-a reunit în secret, şi numele tău a fost citit pe listă. 

Englezului i se uscă gura. 


— Şi Consiliul a rostit într-un glas... Starque se opri ca s-o 
privească pe Femeia din Gratz. Stătea imperturbabilă cu 
mâinile împreunate, nici aprobând, nici protestând. Pentru 
o clipă şi Bartholomew îi cercetă chipul - dar nu văzu nici 
milă, nici condamnare. Era chipul Sorţii, inexorabilă, 
iraţională, inevitabilă. 

— Sentința a fost moartea, rosti Starque cu o voce atât de 
moale încât bărbatul din faţa sa de-abia îl auzi. Moartea... 
Cu o mişcare fulgerătoare ridică mâna şi azvârli cuțitul... 

— Fii blestemat... Scânci bărbatul rănit, şi mâinile sale 
neputincioase bâjbâiră spre piept... După care se prăbuşi în 
genunchi şi Francois lovi cu precizie... 

Din nou Starque privi spre femeie. 

— Asta e regula, se bâlbâi el, dar nu primi vreun răspuns. 

Doar ochii ei priveau silueta ghemuită pe podea şi buzele îi 
tremurau. 

— Trebuie să plecăm de-aici, şopti Starque. 

Tremura un pic, pentru că asta era ceva nou pentru el. 
Forţele geloziei şi spaimei pentru siguranţa personală îl 
determinaseră să accepte sarcina pe care, în alte condiţii, 
ar fi încredinţat-o unora mai mărunți. 

— Cine locuieşte în apartamentul de vizavi? 

Se uitase prin vizorul uşii. 

— Un student - un farmacist, răspunse cu tonul ei calm, 
liniştit. 

Starque se înroşi, pentru că vocea ei răsunase aproape 
strident, venind după conversaţia în şoaptă între el şi 
tovarăşul lui. 

— Uşor, uşor, insistă el. 

Păşi precaut înapoi, acolo unde zăcea cadavrul, îi dădu 
roată, şi trase obloanele. Nu-şi putea explica ce instinct îl 
determinase să facă asta. Apoi reveni la uşă şi răsuci uşor 
mânerul, făcâdu-le semn şi celorlalţi. 1 se păru că mânerul 
se răsuceşte singur, sau că cineva de pe partea cealaltă îl 
răsuceşte în acelaşi timp. 


Descoperi că aşa e, pentru că uşa se deschise brusc, 
făcându-l să se clatine îndărăt, şi un individ apăru în prag. 

Cu oblonul tras, încăperea se afla în semiîntuneric, şi 
intrusul, stând nemişcat în prag, nu putea să vadă decât 
siluetele umbroase ale celor dinăuntru. 

În timp ce aştepta, i se alăturară alţi trei, şi vorbi rapid 
într-o limbă pe care Stargue, el însuşi un lingvist priceput, 
nu o înţelese. Unul dintre însoțitorii lui deschise uşa 
încăperii studentului şi scoase afară ceva pe care i-l înmână 
paznicului din prag. 

Apoi bărbatul pătrunse singur în cameră şi închise uşa în 
urma lui, nu total, pentru că trăgea ceva care arăta ca o 
frânghie groasă şi asta împiedica închiderea uşii. 

Starque îşi recăpătă glasul. 

— Ce vrei? Întrebă calm. 

— Îl vreau pe Bartholomew, care a intrat în această 
cameră acum o jumătate de oră, răspunse intrusul. 

— A plecat, spuse Starque şi, în întuneric simţi la picioare 
cadavrul - avea nevoie de cutit. 

— E o minciună, rosti străinul cu răceală; nici el, nici tu, 
Rudolph Starque, nici Femeia din Gratz, nici ucigaşul 
Francois n-aţi plecat. 

— Monsieur ştie prea multe, rosti Starque liniştit, şi păşi 
înainte, rotind cuțitul. 

— Nu te apropia, avertiză străinul şi, în clipa aceea, 
Starque şi tăcutul Francois ţâşniră în faţă şi loviră... 

Durerea violentă a şocului care-i întâmpină îi paraliză 
pentru moment. Fibrele sârmei „vii” pe care individul o ţinu 
în faţa lui ca un scut smulseră cuțitul din mâna lui Starque, 
şi acesta îl auzi pe Francois gemând în timp ce se prăbuşea. 

— Sunteţi nebuni, rosti din nou vocea, şi dumneata, 
madame, nu mişca, te rog - spune-mi ce s-a-ntâmplat cu 
Bartholomew. 

Tăcere, apoi: 

— E mort, spuse Femeia din Gratz. 

Auzi cum bărbatul se mişcă. 


— Era un trădător - aşa că l-am ucis, continuă ea destul de 
calmă. Ce-o să faci tu - tu, care stai acolo ca un judecător 
autoproclamat? 

Nu răspunse, şi ea auzi zgomotul uşor al degetelor 
acestuia pe perete. 

— Cauţi lumina - aşa cum o căutăm toţi, rosti ea, 
nemişcată, şi aprinse lumina. 

O văzu lângă cadavrul omului pe care-l dusese spre 
moarte, dispreţuitoare, sfidătoare şi ciudat de distantă faţă 
de caracterul sordid al tragediei pe care ea o declanşase. 

Văzu un bărbat de treizeci şi cinci de ani, bronzat, cu ochi 
adânci, gravi, o frunte largă şi o barbă îngrijită, ascuţită la 
vârf. Un bărbat de statura ei, degajând forţă cu fiecare linie 
a siluetei sale rafinate, şi forţă în fiecare trăsătură a feţei. 

Îl privi obraznică, nepăsătoare, dar în faţa autorităţii 
privirii lui, cobori pleoapele. 

Parcă ceilalţi interpreţi ai dramei erau atât de nepăsători, 
încât nu meritau atenţie. Cadavrul în poziţia lui grotescă, 
ucigaşul său inconştient la picioare, şi Starque, ameţit şi 
confuz, ghemuit lângă perete. 

— lată lumina pe care o vrei, continuă ea, nu e la fel de 
uşor cu Suta Roşie care să lumineze strălucirea disperării şi 
opresiunii... 

— Scuteşte-mă cu discursurile tale, rosti rece Manfred, şi 
disprețul din glasul lui o lovi ca un bici. Pentru prima oară, 
culoarea îi reveni în obraji şi în ochi i se aprinse mânia. 

— Ai sfătuitori proşti, continuă Manfred, tu, care vorbeşti 
de autocraţi şi de regat corupt - ce eşti tu altceva decât o 
păpuşă trăind din linguşiri? Din cauza fantasmelor tale eşti 
privită ca o conspiratoare - o Corday. Şi când eşti aclamată 
ca Prinţesă Revoluționară, asta-ţi satisface vanitatea - mai 
satisfăcătoare pentru tine decât titlul de Prinţesă a 
Frumuseţii. 

Îşi alese cuvintele cu grijă. 

— Şi totuşi, bărbaţii - bărbaţi ca ăştia, îl arătă pe Starque, 
te cred numai Prinţesa Frumuseţii - nu doamna 


Platitudinilor Inspiratoare; nu eroica, fragila Patrioată a 
Cuvintelor Înflăcărate, ci femeia din carne şi sânge 
fierbinte, atrăgătoare şi fermecătoare. 

Vorbi în germană, şi existau nuanţe fine de înţelesuri în 
discursul lui, care pot fi traduse cu exactitate sau cuvânt cu 
cuvânt. Vorbi despre un ţel, egal şi fără emoție. Intenţiona 
să rănească, şi răni adânc, şi fu convins că izbutise. 

Văzu cum sânii îi palpită rapid în timp ce se străduia să-şi 
recapete controlul, şi mai văzu sângele de pe buze, acolo 
unde muşcaseră dinţii ei albi, ascuţiţi. 

— O să te găsesc, rosti ea cu o intensitate a pasiunii care 
făcu să-i tremure glasul. O să te caut şi o să te găsesc şi, fie 
Prinţesa Revoluționară, fie Prinţesa Frumuseţii, cele care-ţi 
vor aduce pedeapsa, fii sigur că voi lovi groaznic. 

EI făcu o plecăciune. 

— 'Tot ce se poate, rosti calm; deocamdată, eşti 
neputincioasă, dacă aş vrea, ai putea fi neputincioasă 
pentru vecie - deocamdată, dorinţa mea e să dispari. 

Păşi într-o parte şi deschise uşa. 

Magnetismul din ochii lui o conduse înainte. 

— Acesta e drumul tău, spuse când o văzu ezitând. Era 
neajutorată; umilinţa era înnebunitoare. 

— Prietenii mei... Începu ea în timp ce ezita în prag. 

— Prietenii tăi vor avea aceeaşi soartă ca aceea care te 
aşteaptă pe tine într-o bună zi, rosti calm. 

Albă de furie, se răsuci spre el. 

— Tu! Mă ameninţi! Un bărbat curajos să amenințe o 
femeie! 

Ar fi trebuit să-şi muşte limba pentru cuvintele rostite. Ea, 
o femeie, apelase la el ca bărbat! Aceasta era cea mai mare 
umilinţă dintre toate. 

— Ăsta e drumul tău, spuse iar, curtenitor dar tranşant. 

Era cam la treizeci de centimetri de el, şi se răsuci şi-l 
înfruntă, buzele i se depărtară şi în ochi îi apăru diavolul 
negru al urii. 


— Într-o bună zi - într-o bună zi, şuieră ea, o să ţi-o 
plătesc! 

Apoi se răsuci brusc şi dispăru prin uşă, şi Manfred 
aşteptă până când paşii ei se stinseră, după care se aplecă 
spre Starque aflat în stare de semiconştienţă şi-l sili să se 
ridice în picioare. 

CAPITOLUL. 7 

GUVERNUL ŞI DOMNUL JESSEN. 

În relatarea evenimentelor care au urmat reapariţiei Celor 
Patru Justiţiari, m-am limitat la cele pe care le ştiu ca fiind o 
urmare directă a propagandei Sutei Roşii şi a contra- 
activităţii Celor Patru Justiţiari. 

Astfel că nu am amintit de explozia de la arsenalul 
Woolwich, care a fost pusă în cârca Sutei Roşii, ştiind, aşa 
cum ştiu eu, că această calamitate s-a datorat neglijenţei 
unui muncitor. Nici de explozia conductei principale de pe 
Oxford Street, care avea o explicaţie mult mai simplă decât 
teoriile fantastice ale „Megaphone” pe care ar fi vrut să vi 
le imaginaţi. Nu era prima dată când o siguranţă şi o 
conductă de gaz care avea scurgeri prilejuiau distrugerea 
unei artere principale, şi complotul elaborat pus pe seama 
anarhiei organizate nici măcar nu exista. 

Cred că povestea cea mai corectă a mişcării Sutei Roşii e 
cea expusă în seria celor zece articole publicate în 
„Morning Leader” de către Harold Ashton sub titlul 
„Patruzeci de zile de terorism” şi, deşi eu cred că autorul 
oscilează frecvent între lipsa de simpatie faţă de Cei Patru 
Justiţiari şi acordul total cu scopurile acestui grup de 
oameni, totuşi voi privi întotdeauna „Patruzeci de zile de 
terorism” ca fiind povestea standard a mişcării, şi eşecul ei. 

Într-un singur punct al poveştii mă aflu în contradicţie cu 
dl. Ashton, şi acesta e exact legătura dintre descoperirea 
Tragediei din Carlby Mansion, şi extraordinara revenire a 
d-lui Jessen din Presley Street, 37. 

Poate e indiscret din partea mea să mă refer atât de 
devreme la revenirea lui Jessen, deoarece exceptând 


teoriile expuse în „Patruzeci de zile de terorism”, nu sunt 
pregătit să ajung la dovada pe care îmi bazez teoriile. 

Povestea spune că, într-o dimineaţă, dl. Jessen a ieşit din 
casă şi l-a întrebat pe lăptarul uluit de ce uitase să-i lase 
laptele de dimineaţă. Să ne amintim că dispariţia lui Long - 
poate e mai limpede să-i spunem numele sub care era 
cunoscut în Presley Street - declanşase o senzaţie 
extraordinară; că imagini ale casei şi ale interiorului casei 
au apărut în toate ziarele; că experţii criminalişti ai ziarelor 
publicaseră articole peste articole cu teorii speculative, şi 
că Presley Street, 37 fusese timp de câteva săptămâni 
Mecca minţilor morbide care, stând în stradă, se holbau la 
faţada modestă ore în şir; v-aţi putea imagina că legenda 
lăptarului avea exact acea nuanţă ziaristică ce se adresează 
unui public a cărui minte a fost antrenată de generaţii de 
scriitori de poveşti-senzaţionale, tocmai pentru un 
denouement* ca acesta. 

Adevărul e că dl. Long, după ce şi-a revenit, s-a dus 
imediat la Departamentul de Imigrări şi i-a spus povestea sa 
subsecretarului. N-a ajuns cu un taxi, nici n-a fost 
transportat într-o stare de epuizare, aşa cum în mod eronat 
a relatat un ziar, ci a sosit pe imperiala unui omnibus şi a 
fost dus imediat înăuntru de către un aprod. Când domnul 
Long îşi spuse povestea, fu dus la însuşi secretarul de stat, 
şi fu convocat şeful comisarilor, şi veni iute de la Scotland 
Yard, însoţit de superintendentul Falmouth. Toate acestea 
sunt relatate limpede în cartea d-lui Ashton. 

Din cine ştie ce motiv extraordinar (citez aceeaşi 
autoritate), Long, sau Jessen, pare să fi explicat cu ajutorul 
documentelor aflate în posesia sa, spre satisfacția 
secretarului de stat şi a autorităţilor poliţieneşti, propria sa 
poziţie în afacere, şi, în plus, să-l fi convins pe onorabilul 
domn cu aceste documente misterioase, astfel că dl. 
Ridgeway, departe de a accepta demisia pe care i-o 
depusese Jessen, l-a reinstalat în funcţie. 


Cât despre cum au ajuns două dintre aceste documente la 
Jessen sau la Cei Patru Justiţiari, dl. Ashton păstrează o 
tăcere înţeleaptă, neîncercând să rezolve un mister care a 
uluit atât Quai d'Orsay cât şi Petrogradul. 

Pentru că aceste două formulare oficiale, semnate într-un 
caz de către Preşedintele Franţei, şi în celălalt purtând 
semnătura lăbărţată a Ţarului Nikolai, se presupune că 
erau incluse, alături de alte documente oficiale, în arhivele 
naţionale extrem de bine păzite. 

După vizita d-lui Jessen la Departament, a fost descoperită 
tragedia de la Garbly Mansions, şi nu pot face altceva mai 
bun decât să citez din „Ihe Times”, deoarece acest ziar, 
gelos pe apariţia în articolele sale a oricărei ştiri cu 
caracter senzaţional, a redus partea de spionaj la cele mai 
mici limite. Poate că relatarea din „Megaphone” ar fi mai 
bună ca lectură, dar spaţiul pe care-l am la dispoziţie nu-mi 
îngăduie includerea în această carte a celor treizeci şi trei 
de articole, a titlurilor, portretelor şi ilustraţiilor grafice cu 
care acest întreprinzător ziar şi-a mulţumit categoria de 
cititori avizi de orori. Aşadar, „lhe Times”: „leri după- 
amiază, puţin după ora unu şi, conform informaţiei primite, 
superintendentul Falmouth, de la Departamentul de 
Investigaţii Criminale, însoţit de sergenţii-detectivi Boyle şi 
Lawley, au pătruns în Carlby Mansions, nr. 69, ocupat de 
contesa Slienvici, o tânără doamnă rusoaică, liber 
profesionistă. Zăcând pe podea, se aflau trupurile a trei 
bărbaţi care au fost identificaţi drept: 

Lauder Bartholomew, 33 ani, ultimul reprezentant al 
Corpului de puşcaşi Koondorp; 

Rudolph Starque, 40 de ani, considerat a fi austriac şi un 
proeminent propagandist revoluţionar; 

Henri Delaye Francois, 36 de ani, francez, considerat, la 
rându-i, implicat în munca de propagandă. 

Cauza morţii în cazul lui Bartholomew pare a fi evidentă, 
dar în legătură cu ceilalţi doi există unele dubii, şi poliţia, 
care păstrează o atitudine de reticenţă rigidă, aşteaptă 


rezultatele examinării medicale înainte de a face vreo 
declaraţie. O trăsătură neobişnuită a cazului pare a fi 
conținută într-o scrisoare găsită în încăpere, asumându-şi, 
în numele unei organizaţii cunoscută drept „Cei Patru 
Justiţiari”, întreaga responsabilitate pentru uciderea celor 
doi străini, şi o alta, scrie un corespondent, este 
extraordinara distrugere structurală a încăperii înseşi. 
Proprietăreas, contesa Slienvici, nu a fost găsită, până 
foarte târziu noaptea trecută. 

Superintendentul Falmouth, stând în mijlocul camerei, de 
unde majoritatea urmelor tragediei fuseseră îndepărtate, 
era preocupat în special de „distrugerea structurală”, peste 
care „Lhe Times” trecuse atât de uşor. 

La picioarele sale se căsca o imensă gaură pătrată şi 
dedesubt, în apartamentul gol, se afla o grămadă de 
tencuială şi şipci, şi sfărâmăturile distrugerii. 

— Lucrul curios e, şi asta arată cât de meticuloşi sunt 
aceşti indivizi, îi explică superintendentul însoţitorului său, 
că primul lucru pe care l-am găsit când am ajuns aici a fost 
o bancnotă de douăzeci de lire fixată în perete, cu o scurtă 
notă în creion, spunând că asta reprezintă plata 
proprietarului pentru distrugerile produse. 

Trebuie adăugat că, prin dorinţa expresă a tânărului de 
lângă el, renunţă la tot ceremonialul discursului. 

O dată sau de două ori pe parcurs, se trezi pe punctul de a 
rosti „Înălţimea Voastră”, dar tânărul era atât de amabil, şi 
atât de repede îl linişti pe detectiv, încât reuşi să învingă 
senzaţia de îngrijorare pe care i-o provocase sosirea 
distinsului vizitator cu scrisoarea de la comisionar, şi deveni 
prietenos. 

— Fireşte, mă interesează toată afacerea, rosti liniştit 
tânărul; aceşti oameni, dintr-un motiv anume, au hotărât că 
nu merit să fac umbră pământului... 

— Ce le-aţi făcut celor din Suta Roşie, sir? 

Tânărul izbucni în râs. 


— Nimic. Dimpotrivă, adăugă cu un zâmbet bizar, i-am 
ajutat. 

Detectivul îşi aminti că acest Prinţ moştenitor al 
Escorialului avea reputaţia unui excentric. 

Cu o grabă care îl zăpăci, prinţul se răsuci cu un zâmbet 
pe buze. 

— Vă gândeaţi la reputaţia mea înspăimântătoare? 

— Nu, nu! Negă stânjenit dl. Falmouth. Eu... 

— Oh, da - am făcut o mulţime de chestii, rosti celălalt 
râzând uşor; e o moştenire genetică - ilustrul meu văr... 

— Vă asigur, Înălţimea Voastră, rosti impresionant 
Falmouth, reflecţiile mele nu erau... Îâî. Reflecţii despre 
dvs... e o poveste cum că v-aţi fi bălăcit în socialism... Dar 
asta, fireşte... 

— E perfect adevărat, conchise calm Prinţul. Îşi îndreptă 
atenţia spre gaura din podea. 

— Aveţi vreo teorie? Întrebă. 

Detectivul încuviinţă. 

— E mai mult decât o teorie - e ştiinţă -înţelegeţi că l-am 
văzut pe Jessen, şi firele poveştii sunt toate în mâinile 
noastre. 

— Ce-o să faceţi? 

— Nimic, spuse apatic detectivul; tăcere asupra anchetei 
până când îi vom pune pe Cei Patru Justiţiari cu botul pe 
labe. 

— Şi maniera de ucidere? 

— În tăcere, accentuă Falmouth. 

Această conversaţie poate furniza un indiciu despre 
conduita fără precedent a poliţiei faţă de ancheta 
ulterioară. 

În micul tribunal al medicului legist era loc pentru trei 
reprezentanţi ai presei şi cam cincizeci pentru public. Fără 
a dori în nici un fel să arunc suspiciunea asupra celei mai 
curate forţe poliţieneşti din lume, pot doar să afirm că juriul 
era remarcabil de disciplinat, că publicul găsi alcătuirea 
tribunalului atât de dens presărată cu bărbaţi laţi în umeri, 


încât nu izbuti să pătrundă. Cât priveşte presa, circulara 
confidențială dăduse rezultate, şi cele trei lumini 
strălucitoare ale ziaristicii care ocupau pupitrul reporterilor 
abia aşteptau să ducă la bun sfârşit instrucţiunile. 

Procedurile au durat foarte puţin, a fost înregistrat un 
verdict, ...O persoană sau persoane necunoscute”, şi un alt 
mister al Londrei fu adăugat (citez din „Evening News”) pe 
lista deja alarmantă şi formidabilă a crimelor nepedepsite. 

Charles Garrett era unul dintre cei trei ziarişti cărora li se 
îngăduise accesul la anchetă şi, după ce se termină totul, se 
trezi faţă în faţă cu Falmouth. 

— Ascultă, Falmouth, spuse bătăios, care-i pungăşia? 

Falmouth, ştiind despre ce e vorba şi, într-un anume sens, 
respectându-l pe micuţ, clătină din cap misterios. 

— Oh, prostii! Rosti grosolan Charles, nu fi atât de 
dezgustător de misterios, de ce nu ni se permite să spunem 
că flăcăii ăştia au murit...? 

— L-ai văzut pe Jessen? Întrebă detectivul. 

— Da, rosti amar Charles, şi după tot ce-am făcut pentru 
omul ăsta; după ce i-am pus picioarele lui mari pe treptele 
culturii... 

— Crezi că va vorbi? Întrebă nevinovat Falmouth. 

— A fost la fel de aproape, rosti trist Charles, ca spălătorul 
unei pompe cu vid. 

— Hm! Medită detectivul. Mai devreme sau mai târziu, 
Charles îşi va da seama de legătură şi el era singurul în 
stare să descopere secretul lui Jessen. Mai bine ca ziaristul 
să afle acum. 

— Dacă aş fi în locul tău, spuse liniştit Falmouth, nu mi-aş 
face griji cu Jessen; ştii cine e şi ştii în ce măsură slujeşte 
guvernul. Vino cu mine. 

Nu răspunse întrebărilor pe care Charles i le adresă în 
timp ce treceau prin portalurile arătoase ale Carlby 
Mansions, şi un ascensor îi depuse la uşa apartamentului. 

Falmouth descuie uşa cu o cheie, şi Charles intră după el 
în apartament. 


Văzu gaura din podea. 

— Asta n-a fost menţionată în anchetă, spuse. Dar ce-are 
asta de-a face cu Jessen? 

Ridică privirea spre detectivul perplex, apoi pricepu şi 
fluieră. 

— Ei bine, eu... Spuse, apoi adăugă moale: Dar ce spune 
guvernul despre asta? 

— Guvernul, spuse Falmouth cu tonul cel mai oficial cu 
putinţă, între timp luând o scamă de pe pălărie, guvernul 
consideră împrejurările neobişnuite, dar a acceptat situaţia 
cu mare înţelepciune. 

În noaptea aceea, dl. Long (sau Jessen) reapăru la 
Asociaţie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi se adresă 
asistenţei timp de jumătate de oră pe tema: „Pot fi hoţii 
buni îngrijitori?” 

CAPITOLUL. 8 

UN INCIDENT ÎN LUPTĂ. 

Din ce loc secret din oraş şi-a reorganizat forţele Femeia 
din Gratz, nu vom şti niciodată; de unde i-a venit puterea 
ţelului ei şi energia nemărginită, putem bănui. Odată cu 
moartea lui Starque deveni conducătoarea virtuală şi reală 
a Sutei Roşii şi, din fiecare colţ al Europei sosiră ajutoare 
umane şi materiale pentru a-i consolida puterea şi pentru a 
restabili prestigiul şifonat al celei mai puternice asociaţii pe 
care o cunoscuse vreodată Anarhismul. 

Marea Britanie a fost întotdeauna imună în faţa 
operaţiunilor active le anarhiştilor. Fusese secole întregi 
sanctuarul revoluţionarilor, şi Anarhismul ezitase să pună în 
pericol siguranţa refugiaților care-şi continuau propaganda 
pe teritoriul britanic. Se ştie foarte bine că extremiştii 
mişcării erau iritaţi de restricţie şi, când Femeia din Gratz a 
declarat război deschis Angliei, a fost aclamată cu 
entuziasm. 

Au urmat apoi poate cele mai extraordinare dueluri pe 
care le-a văzut vreodată lumea. Două corpuri puternice, 
amândouă în afara braţului legii, s-au luptat rapid, nemilos, 


fără nici o cruţare. Şi lucrul cel mai înfricoşător a fost că 
nimeni nu i-a văzut pe agenţii vreuneia dintre părţile 
combatante. Era ca şi cum două forţe spirituale erau 
implicate într-o luptă titanică. Poliţia era aproape 
neputincioasă. Lupta împotriva Sutei Roşii a fost dusă mai 
departe, aproape fără ajutor, de către Cei Patru Justiţiari, 
sau, ca să le dăm titlul cu care şi-au semnat celebra 
proclamaţie, „Consiliul Justiţiei”... 

De pe vremea spaimei din Fenian, Londra nu mai trăise 
teroarea declanşată de Suta Roşie. Nu trecu nici o zi şi fură 
descoperite pregătirile pentru un dezastru, cel mai 
înfricoşător fiind atentatul asupra metroului. Dacă le 
numesc „atentate”, şi dacă repetarea acestui cuvânt sperie 
cititorul, e din cauză că, mulţumită extraordinarei vigilenţe 
a Consiliului Justiţiei, acestea nu s-au mai produs. 

XXXXXXXXXXX 

— Asta nu mai poate continua, rosti arţăgos Secretarul de 
stat la o întrunire a capilor poliţiei. Avem în mod evident cea 
mai bună forţă poliţienească din lume, şi ne vedem siliţi să 
fim obligaţi unora pe numele cărora există mandate cu 
acuzaţia de crimă! 

Comisarul-şef era suficient de hărțuit, şi simţi critica din 
vocea ministrului. 

— Am făcut tot posibilul, sir, spuse iute, dacă credeţi că 
demisia mea vă ajută să ieşiţi din impas... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu fi nebun, pledă 
secretarul în cea mai bună manieră neparlamentară. Nu 
vezi că...? 

— Văd că până acum nu s-a produs nimic rău, rosti 
încăpățânat comisarul; după care izbucni: 

— Ascultaţi-mă, sir! Oamenii noştri trebuie să folosească 
adesea persoane mai rele decât Cei Patru Justiţiari - dacă 
nu-i folosim, atunci îi exploatăm. Mici hoţi turnători, 
„ciripitori” cum li se spune, bătrâni ocnaşi, spărgători - şi o 
dată sau de două ori ceva şi mai râu. Noi ne aflăm aici ca să 


protejăm cetăţenii; atâta vreme cât cetăţenii sunt protejaţi, 
nimeni nu poate să... 

— Dar nu dumneata protejezi cetăţenii - ci doar obţii 
informaţiile... 

— De la Consiliul Justiţiei, e-adevărat; dar de unde vin, 
asta nu contează. Acum ascultaţi-mă, sir. Era foarte serios şi 
îşi accentua remarcile cu mici lovituri în pupitru. Scoateţi-l 
pe Prinţul Escorialului afară din ţară, rosti grav. Deţin 
informaţia că Roşii îi vor capul. Nu, n-am fost avertizat de 
Justiţiari, asta e partea bizară. Am obținut-o direct de la 
omul care-mi vinde informaţii. O să-l întâlnesc la noapte, 
dacă nu l-au măcelărit. 

— Dar Prinţul este oaspetele nostru. 

— A stat aici prea mult, spuse comisarul realist şi prozaic; 
lăsaţi-l să plece înapoi în Spania - trebuie să se însoare într- 
o lună; lăsaţi-l să plece acasă să-şi cumpere trusoul sau 
orice altceva. 

— Asta e cumva o mărturisire că nu-i poţi asigura 
securitatea? 

Comisarul păru vexat. 

— Pot asigura securitatea unui copil de şase ani sau a unui 
gentleman serios de şaizeci de ani, dar nu pot fi responsabil 
pentru un tânăr care insistă să vadă Londra fără ghid, care 
face plimbări cu maşina de unul singur şi refuză să ne dea 
vreo informaţie anticipată despre planurile zilnice - sau, 
dacă o face, nu le respectă! 

Ministrul păşea încoace şi-ncolo prin apartament, cu 
mintea plină de gânduri. 

— Cât despre Prinţul Escorialului, rosti imediat, sfatul i-a 
fost deja transmis Înălţimii Sale - de la cartierul general - 
să plece mai devreme. Noaptea asta, într-adevăr, e ultima 
sa noapte în Londra. 

Comisarul făcu o extravagantă demonstraţie de 
recăpătare a calmului. 

— La noapte va merge la Auditorium, spuse ridicându-se. 
Vorbi un pic compătimitor şi, într-adevăr, Auditorium-ul, 


deşi un local de music-hall de primă clasă, avea o reputaţie 
slabă. Voi avea o duzină de oameni în clădire şi maşina lui la 
intrarea artiştilor, la finalul spectacolului. 

În noaptea aceea, Înălţimea Sa sosi prompt la ora opt şi 
rămase în vestibul sporovăind agreabil cu managerul cu 
capul descoperit. După care se duse singur în loja lui şi se 
aşeză în umbra unei perdele din catifea roşie. 

Fix la ora opt sosiră alţi doi gentlemani, de asemeni în 
ţinută de seară. Unul era Antonio Selleni, celălalt, Karl 
Ollmanns. Amândoi erau tineri şi, înainte de a ieşi din 
maşină, recapitulară înţelegerea. 

— Tu o să ocupi loja de pe partea opusă, iar eu mă voi 
strădui să intru în lojă. Dacă reuşesc - treaba e gata. Cel 
mai bun e cuțitul, în tonul italianului se simţea mândria. 

— Dacă nu pot ajunge la el, onoarea va fi a ta. Avea stilul 
bombastic al tânărului latin. Celălalt mârâi. Răspunse într-o 
franceză greoaie. 

— Odată am tras într-un ou ţinut între degete - uite-aşa, 
spuse. 

Intrară separat. 

În biroul managerului, superintendentul Falmouth îşi 
învingea plictiseala aşteptării citind reclamele dintr-un ziar 
de seară. 

Managerul sosi la el cu un mesaj conform căruia sub nici o 
formă Înălţimea Sa din loja A nu trebuie deranjată până la 
finalul spectacolului. 

Între timp, signor Selleni îşi croia drum cu precauţie spre 
loja A. Găsi drumul liber, răsuci uşor mânerul şi păşi iute în 
întunericul lojii. 

Douăzeci de minute mai târziu, Falmouth stătea în spatele 
balconului ÎI, dându-i instrucţiuni unui subordonat. 

— Pune doi oameni la intrarea actorilor - Dumnezeule! 

Peste muzica plăcută, deasupra zumzetului glasurilor, 
răsună o împuşcătură şi o femeie ţipă. Din loja opusă 
Prințului plutiră vălătuci de fum. 


Karl Ollmanns, sătul de aşteptare, trăsese în silueta 
nemişcată din umbra perdelei. Apoi ieşi calm din lojă în 
braţele a doi detectivi gâfâind. 

— Un doctor! Urlă Falmouth în timp ce alerga. Uşa lojii A 
era încuiată, dar o făcu ţăndări. 

Un bărbat zăcea pe podeaua lojii foarte liniştit şi ciudat de 
ţeapân. 

— De ce, cum!... Începu detectivul, pentru că mortul era 
legat de mâini şi de picioare. 

Deja se adunase o mulţime în uşa lojii, şi auzi o voce 
autoritară cerând să intre. 

Privi peste umăr şi întâlni privirea comisarului. 

— L-au ucis, sir, rosti amar. 

— Pe cine? Întrebă comisarul perplex. 

— Pe Înălţimea Sa. 

— Înălţimea Sa! Sprâncenele comisarului se ridicară într-o 
uluire nedisimulată. Bine, dar Prinţul a plecat din Charing 
Cross spre continent acum o jumătate de oră! 

Detectivul oftă. 

— Atunci, cine mama naibii e ăsta? 

DI. Menşikov, care intrase odată cu comisarul, răspunse. 

— Antonio Selleni, un anarhist din Milano, raportă el. 

Carlos Ferdinand Bourbon, Prinţ al Escorialului, Duce de 
Buda-Gratz şi moştenitor a trei tronuri, s-a însurat, şi 
nenumăraţii săi auguşti verişori răspândiţi prin toată 
Europa simţiră că li s-a luat o piatră de pe inimă. 

Un prinţ cu vederi înaintate recunoscute, un idealist, cu 
planuri utopice pentru renaşterea umanităţii şi, ajungând la 
partea practică a vieţii, un şofer nesăbuit, un călăreț 
incredibil de îndrăzneţ şi nepăsător faţă de opinia publică, 
ceea ce e în egală măsură bagajul marelui om nebun şi 
credincios, căsătoria lui a fost văzută la toate curţile 
Europei în lumina unei împliniri internaţionale. 

Majestatea Sa Imperială a Europei Centrale rosti către 
cancelarul încărunţit: 

— Te Deum-uri - înţelegi, von Hedlitz? În fiecare biserică. 


— E o mare uşurare, spuse cancelarul, dând gânditor din 
cap. 

— Uşurare! Împăratul se încordă ca şi cum uşurarea ar fi 
fost fizică. Tânărul acela îmi datorează doi ani din viaţă. Ai 
auzit de încercarea de la Londra? 

Cancelarul auzise - într-adevăr, auzise de trei sau patru 
ori - dar era un cancelar politicos şi ascultă cu atenţie. 
Majestatea Sa avea cu adevărat însuşirea de a spune 
poveşti, şi porni cu introducerea. 

„. Dacă ar fi să mă iau după Înălţimea Sa, stătea liniştit în 
loja sa când a intrat italianul. I-a văzut cuțitul din mână, şi s- 
a ridicat pe jumătate ca să lupte cu intrusul. Deodată, nu se 
ştie de unde, ţâşniră trei bărbaţi, care-l trântiră pe asasin la 
podea şi-l legară, reducându-l la tăcere. Te-ai gândi că al 
nostru Carlos Ferdinand ar fi scos vreun strigăt! Ţi-ai găsit! 
Rămase nemişcat, împărţindu-şi atenţia între scenă şi 
bărbatul întins la pământ, şi conducătorul acestei 
misterioase bande de salvatori. 

— Cei Patru Justiţiari! Interveni cancelarul. 

— Trei, după calculele mele, îl corectă povestitorul 
imperial. Ei bine, se pare că acest conducător, într-un stil 
prozaic, cu un calm logic, a sugerat că prinţul trebuie să 
plece în tăcere; că maşina lui se află la intrarea actorilor, că 
i-a fost rezervat un vagon la Charing Cross, o cabină la 
Dover şi un tren special la Calais. 

Majestatea Sa avea un tic de a-şi freca genunchiul când 
ceva îl amuza, şi exact asta făcu acum. 

— Carl a ascultat ca un copil - ceea ce pare cel mai straniu 
punct din toate acţiunile - anarhistul capturat şi legat şi 
aşezat pe scaun, şi lăsat pradă propriilor gânduri 
neplăcute. 

— Şi ucis, rosti cancelarul. 

— Nu, nu ucis, îl corectă împăratul. O parte din povestea 
pe care ţi-o spun e a lui - a spus-o poliţiei la spital - nu, nu, 
nu ucis - prietenul lui nu era un ţintaş atât de bun pe cât 
credea. 


CAPITOLUL. 9 

CEI PATRU CONTRA SUTIEI. 

Nişte muncitori, întorcându-se acasă seara şi luând-o pe 
scurtătură pe un câmp la două mile de Catford, văzură un 
bărbat atârnând de un copac. 

Fugiră într-acolo şi găsiră un gentleman îmbrăcat elegant, 
cu înfăţişare de străin. Unul dintre muncitori tăie frânghia 
cu cuțitul, dar omul era deja mort. Lângă copac se afla o 
servietă neagră, pe care cineva fixase o etichetă cu 
avertismentul: „Nu atingeţi. Această servietă conţine 
explozibili: anunţaţi poliţia.” 

Mai interesantă încă era eticheta de bagaj prinsă de 
reverul hainei cadavrului. Pe ea scria: „Acesta este Franz 
Kitsinger, condamnat la Praga în 1904, pentru atentat cu 
bombă: evadat din închisoare pe 17 martie 1905, a fost 
unul dintre cei responsabili de atentatul de azi de la Tower 
Bridge. Executat din ordinul Consiliului Justiţiei”. 

XXXXXXXXX XXX 

— E o mărturisire umilitoare, spuse comisarul şef când îi 
aduseră vestea, dar prezenţa acestor oameni mi-a luat o 
piatră de pe inimă. Numai că Suta Roşie era îngrozitor de 
insistentă. 

În noaptea aceea, un bărbat, fumând un trabuc, rătăcea 
fără ţel pe lângă polițistul la datorie în colţul Kensington 
Park Gardens, şi o luă la întâmplare în Ladbroke Square. 
Merse înainte, coti şi, traversând, ajunse acolo unde o 
grădină întinsă adăpostea un şir dublu de case ale clasei 
mijlocii. Spatele acestor case dădea spre scuar. Privi în jur 
şi, văzând drumul liber, se căţără peste balustradele din fier 
şi ateriză pe marele teren de joacă, ţinând cu mare grijă un 
obiect care-i umfla buzunarul. 

Privi tacticos casele înainte de a se hotări asupra victimei. 
Obloanele acestei case speciale erau ridicate şi ferestrele 
sufrageriei deschise, şi putea zări grupul de tineri râzând în 
jurul mesei. Era o petrecere a zilei de naştere sau ceva de 


genul ăsta, pentru că era o adevărată paradă a şepcilor şi 
coifurilor din hârtie. 

Bărbatul era evident satisfăcut de posibilităţile tragediei, 
şi se mai apropie cu un pas... 

Două braţe puternice îl cuprinseră, braţe cu muşchi ca 
nişte corzi din oţel... 

— Nu aşa, prietene, îi şopti o voce în ureche... 

Bărbatul îşi arătă dinţii într-un rânjet înfricoşător. 

Sergentul de serviciu din gara Nothing Hill Gate primi un 
bileţel din mâna unui golănaş plin de funingine, care, zile 
întregi după aceea, îşi menţinu o notorietate de invidiat. 

— Un domn mi-a zis să vă dau asta, spuse. 

Sergentul îl privi sever pe băieţaş şi-l întrebă dacă se 
spălase vreodată pe faţă. Apoi citi scrisoarea: „Al doilea 
bărbat dintre cei trei implicaţi în atentatul având ca scop 
explozia Tower Bridge va fi găsit în grădina Maidham 
Crescent, sub tufişurile de lauri, vizavi de nr. 72”. 

Era semnată: Consiliul Justiţiei. 

Comisarul îşi sorbea cafeau la „Ritz”, când îi aduseră 
vestea. Falmouth era un oaspete respectat, şi şeful îi 
înmână biletul fără comentarii. 

— Asta îi va linişti pe cei din Suta Roşie, spuse Falmouth. 
Aceşti oameni îi înfruntă cu propriile lor arme - asasinat 
contra asasinat, teroare contra teroare. Unde vom interveni 
noi? 

— Vom interveni la final, spuse comisarul, alegându-şi 
cuvintele cu mare grijă, ca să curăţăm mizeria şi să 
măturăm orice urmă de credit care le-a mai rămas, se opri 
şi clătină din cap. Sper - ar trebui să-mi pară rău... Începu. 

— Şi mie, rosti sincer detectivul, deoarece ştia că şeful lui 
era preocupat de siguranţa oamenilor a căror arestare 
cădea în sarcina lui. Sprâncenele comisarului erau 
încruntate gânditor. 

— Doi, rosti dus pe gânduri; cum naiba ştiu Cei Patru 
Justiţiari numărul - şi cum dau de ei - şi cine e altreilea? 

— Ceruri! Ne putem pune întrebări toată noaptea! 


Asupra unui singur punct comisarul ar fi putut fi informat 
mai devreme în seara aceea - nu i s-a spus până la ora trei 
dimineaţă. Al treilea era Von Dunop. Neştiutor de soarta 
tovarăşilor lui terorişti, porni la drum ca să-şi încheie ziua 
într-un mod remarcabil. 

Mulțimea de la intrarea unui teatru îi declanşă un gând, 
dar respinse acest debuşeu al ambiţiei. Era prea la vedere, 
şi şansele de scăpare nule. Acest public britanic nu-şi 
pierde atât de repede capul; refuză să fie zăpăcit de zgomot 
şi fum, şi de către o siluetă contorsionată ici şi colo. Von 
Dunop nu era exponent al şcolii „Glorie Morţii”. Îşi dorea cu 
ardoare glorie dar, cu cât mai mic riscul, cu atât mai mare 
gloria. Acesta era codul lui. 

Rămase o clipă lângă hotelul „Ritz”. O parte dintre cei 
care cinaseră pleca, şi maşinile accelerau ca să-i ducă pe 
aceşti plutocraţi blestemaţi la teatru. Un gentleman cu 
înfăţişare milităroasă, cu mustață gri, şi însoţit de un bărbat 
calm, atent, proaspăt tuns, aceştia doi stârniră interesul 
anarhistului. El şi soldatul avură un schimb de priviri. 

— Cine naiba e ăsta? Întrebă comisarul în timp ce intră în 
taxi. Faţa mi se pare cunoscută. 

— L-am mai văzut înainte, spuse Falmouth. N-o să merg cu 
dvs., sir - am ceva de rezolvat în această parte a lumii. 

În consecinţă, lui Von Dunop nu i se îngădui să se bucure 
de plimbarea solitară pentru că, fără să ştie, un individ „îl 
luă din mers” şi-l urmări toată seara. Şi, odată cu trecerea 
timpului, acel individ deveni doi, la ora unsprezece, deveni 
trei, şi, la douăsprezece fără un sfert, când Von Dunop în 
sfârşit se hotărâse asupra locului şi scopului cercetării sale, 
se întoarse din Park Lane în Brook Street pentru a 
descoperi, iritat, destul de mulţi oameni în apropiere. 
Totuşi, nu bănui nimic. Nu-l bănui pe vagabondul noptatic 
umblând creanga de-a lungul curbei, cu ochi trişti, 
cercetând rigola după un muc de ţigară; nici pe cei doi care 
vorbeau tare, în costume violet, care se ciondăneau în timp 
ce mergeau, în legătură cu relativa valoare a favoriţilor 


pentru derby; nici pe comisionarul târându-şi picioarele 
spre casă, cu gentuţa în mână şi pipa în gură, nici pe 
bărbatul proaspăt tuns, în costum de seară. 

Secretarul de Stat avea o casă în Berkeley Square. Von 
Dunop ştia bine numărul. Rări pasul ca să-l lase să treacă 
pe bărbatul în haine de seară. Cu taxiul care se deplasa 
încet la cincizeci de iarzi distanţă, trebuia să rişte. Acest 
taxi fusese însoţitorul lui constant pe parcursul ultimei ore, 
dar el nu ştia. 

Vâri mâna în buzunarul paltonului şi scoase maşinăria. Era 
una dintre capodoperele lui Culveri şi, într-un anume sens, 
un experiment - cel puţin aşa îl avertizase maestrul într-o 
scrisoare care purta ştampila „Riga”. Căută cu degetul gros 
cheiţa care declanşa maşinăria şi o împinse. 

Apoi se strecură la intrarea cu numărul 196 şi plasă 
bomba. Totul se petrecu într-o clipă, şi era convins că 
nimeni nu-l văzuse părăsind drumul şi revenind apoi foarte 
iute pe trotuar. Dar când păşi înapoi, auzi un strigăt şi un 
individ ţâşni ca săgeata peste drum, spunându-i să se 
predea. Din stânga alergau doi oameni, şi pe bărbatul în 
costum de seară îl văzu suflând într-un fluier. 

Era încolţit; ştia asta. Exista o şansă de scăpare - celălalt 
capăt al străzii era liber - se răsuci şi alergă ca vântul. 
Auzea urmăritorii tropăind în spatele lui. Urechea lui, 
atentă la fiecare fază a urmăririi, auzi o pereche de picioare 
urcând treptele de la nr. 196. Privi în jur. Se apropiau, şi se 
întoarse brusc şi trase trei focuri. Cineva se prăbuşi; atât 
apucă să vadă. Apoi, chiar în faţa lui un poliţist solid ţâşni 
din întuneric şi-l înşfăcă de talie. 

— 'Ţine-l! Urlă Falmouth, alergând. Suflând din greu, 
ajunse şi vagabondul, zdrenţăros dar îndemânatic, şi-l 
încătuşă pe Von Dunop în doi timpi şi trei mişcări. 

EI fu cel care observă moliciunea prizonierului. 

— Hei! Spuse, apoi întinse mâna. Faceţi lumină! 

Era o jumătate de duzină de poliţişti şi inevitabila gloată 
adunată într-o clipă, şi razele lanternei se concentrară pe 


mâna detectivului. Era roşie de sânge. Falmouth înşfăcă o 
lanternă şi lumină chipul individului. 

Nu era nevoie să caute mai departe. Era mort - mort cu 
inevitabila etichetă fixată pe mânerul cuţitului care-l 
ucisese. 

Falmouth scăpă o înjurătură. 

— Incredibil! Imposibil! Alerga până când l-a prins 
polițistul, şi nu ne-a scăpat din ochi! Unde e ofiţerul care l-a 
prins? 

Nu răspunse nimeni, în mod sigur nu polițistul solid, care 
în clipa aceea mergea spre est, schimbându-se rapid în 
costumul de seară al unui gentleman englez. 

CAPITOLUL 10 

PROCESUL. 

A cerceta mintea Femeii din Gratz nu e o sarcină uşoară şi 
e greu de întreprins. Amintind de începuturile ei obscure, 
copilul în picioarele goale sorbind cuvintele conversaţiei 
revoluţionare în bucătăria din Transilvania, şi dezvoltarea 
intelectului ei pe căi neconvenţionale - amintind, de 
asemeni, că de foarte tânără a făcut cunoştinţă cu 
problemele extreme de viaţă şi moarte în formele lor cel 
mai puţin atractive, şi că proporţia lucrurilor fusese 
grosolan prezentată de către profesorii ei, putem ajunge 
într-un punct în care judecata dvS. Ezitantă oscilează între 
condamnare şi milă. 

Aş fi tentat să cred că forţa introspecţiei nu-şi găseşte 
locul real în echipamentul ei mental, altfel cum am putea 
explica atitudinea ei faţă de omul pe care cândva l-a 
înfruntat şi şi-a temperat accesele de furie în care îi dorea 
moartea, o pedeapsă cumplită, când şi-a permis luxul rar al 
unui discurs neţinut în frâu, cum am putea tempera aceste 
istericale cu faptul că vocea acestui bărbat îi umplea 
gândurile zi şi noapte, că imaginea ochilor acestui bărbat 
mascat îi urmărea fiecare mişcare, până când imaginea lui 
a devenit o obsesie? 


S-ar putea să nu mă pricep la femei şi la comportamentul 
lor (nu există nuanţă de îngâmfare în îndoiala pe care o 
exprim), şi e posibil ca inconsecvenţa ei să fie o 
caracteristică a sexului. Nu trebuie să ne imaginăm că şi-a 
menajat necazurile sau banii pentru a garanta 
exterminarea inamicilor ei şi a inamicilor Sutei Roşii. I-a 
descris, cât mai corect cu putinţă, după prima întrunire, şi 
schiţele făcute sub îndrumarea ei au fost puse în circulaţie 
de către ofiţerii Sutei Roşii. 

Stând lângă fereastră, medita, legănată de zumzetul 
neîntrerupt al traficului de pe stradă, şi aproape aţipise. 

Răsucirea mânerului uşii o trezi din visare. 

Era Schmidt, indescriptibilul Schmidt, transpirat şi agitat. 
Faţa lui rotundă şi aspră strălucea, şi de-abia reuşi să-şi 
recapete vocea ca să-i spună vestea. 

— Îl avem! Îl avem! Strigă încântat, şi pocni din degete. 
Oh, vestea cea bună - sunt primul! N-a fost nimeni pe-aici, 
Micuţă Prietenă? Am alergat, am luat taxiuri... 

— Aveţi - pe cine? Întrebă ea. 

— Bărbatul - unul dintre bărbaţii care i-au ucis pe Starque 
şi Francois, şi... 

— Care - care bărbat? Spuse ea aspru. 

Scormoni în buzunar şi scoase o schiţă decolorată. 

— Oh! Rosti ea, nu putea fi bărbatul pe care-l înfruntase. 
De ce, de ce? Întrebă vijelios. De ce numai el? De ce nu 
ceilalţi, de ce nu conducătorul? L-au prins şi l-au pierdut? 

Pe faţa rotundă a lui Schmidt se citeau durerea şi uluiala. 
Dezamăgirea lui era aproape comică. 

— Dar, Micuţă Mamă! Spuse, abătut şi tulburat, e unul 
dintre ei - nu speram nici măcar pentru unul şi... 

Furtuna trecuse. 

— Da, da, rosti ea plictisită, unul - chiar şi unul e bine. Vor 
afla că Suta Roşie încă mai poate lovi - conducătorul va afla. 
Acest bărbat va muri, spuse, privindu-l pe Schmidt, 
conştient de importanţa lui. Spune-mi cum a fost capturat. 


— Portretul, spuse Schmidt, portretul pe care l-ai făcut tu. 
Unul dintre tovarăşii noştri l-a recunoscut şi l-a urmărit 
până acasă. 

— Va fi judecat - la noapte, şi îşi petrecu restul zilei 
anticipându-şi triumful. 

Conspiratorii nu-şi aleg întotdeauna colţuri întunecoase 
pentru comploturile lor. Suta Roşie, mai ales, era renumită 
pentru alegerea locurilor de întâlnire. Se inspiraseră din 
natură şi, aşa cum ea înzestrează tigrul cu dungi care nu se 
disting în iarba junglei, tot astfel Suta Roşie alegea pentru 
întrunirile lor un asemenea loc unde se ţineau de obicei 
şedinţele. 

Procesul avu loc în Loja Masonică Pride of Millwall, 
„OAFA”, adică Ordinul Asociat al Fiilor Abstinenţei. Poziţia 
financiară a Pride of Millwall nu era puternică. O 
neobişnuită epidemie de marinari abstinenţi înființase Loja, 
influxul de capital al unor moştenitori excentrici construise 
micuța sală şi, datorită eşecului primei întruniri a Ligii 
Londrei, mare parte din afacerile publice fuseseră 
inteligent dirijate în clădirile de pe malul râului. Poliţia 
făcuse câteva razii în zilele terorii, dar nu fusese descoperit 
nimic suspect. Datorită succesului politicii la vedere, 
Femeia din Gratz a preferat să-şi asume riscul unui proces 
deschis într-o sală expusă raidurilor poliţiei. 

Individul trebuia păzit astfel încât orice evadare să fie 
imposibilă. Mesageri se răspândiră în toate direcţiile pentru 
a-i duce la bun sfârşit instrucţiunile. O rapidă convocare a 
conducătorilor mişcării, alegerea locului procesului, 
pregătirea pentru o ceremonie guvernată de un precedent 
bine pus la punct, şi aranjamentul proprietăţilor care jucau 
un rol important în procesele Sutei. 

În camera procesului, drapată în negru, Femeia din Gratz 
găsi adunarea în plen. Maliscrivona, Tchezki, Vellantini, De 
Romans, ca să-i amintim doar pe câţiva dintre cei care 
stăteau unul lângă altul pe scaunele joase, şi mormăiră un 
bun venit când ea pătrunse în încăpere şi îşi ocupă scaunul 


într-un loc mai înalt. Examină chipurile tuturor, schiţând o 
plecăciune ici şi o privire de recunoaştere colo. Îşi aminti 
ultima oară când îşi făcuse apariţia în faţa membrilor 
mişcării. Lipseau multe chipuri care atunci se întorseseră 
spre ea: Starque, Francois, Kitsinger - ucişi de braţul Celor 
Patru Justiţiari. Se bucură amintindu-şi că în noaptea asta îl 
va judeca pe unul dintre cei care dăduse o mână de ajutor 
la măcelărirea lui Starque. 

Se ridică brusc. În ultima vreme avusese puţine ocazii de a 
rosti în public acel discurs care fusese cândva unicul motiv 
de apreciere a ei în consiliile Sutei Roşii. Capacităţile ei 
organizatorice au ajuns să fie respectate mai târziu. Când 
începu să vorbească, simţi lipsa exerciţiului. Se trezi 
ezitând, căutându-şi cuvintele şi, o dată, simţi că 
exemplificările erau grosolane. Dar îşi recăpătă încrederea 
pe măsură ce vorbea, şi simţi fiorul sensibil al unei asistenţe 
fascinate. 

Era povestea unei campanii. Ştim mare parte din ea; 
povestea din punctul de vedere al Sutei Roşii poate fi 
ghicită. Îşi isprăvi discursul relatând capturarea inamicului. 

— În seara asta vom da o lovitură acestor duşmani ai 
progresului; dacă ei s-au dovedit nemiloşi, să le 
demonstrăm că Suta Roşie se întrece pe sine în ferocitate. 
Cum au lovit ei, aşa să lovim şi noi - şi, lovind, să le dăm o 
lecţie celor care ne-au ucis tovarăşii, o lecţie pe care nici ei, 
nici lumea n-o vor uita vreodată. 

Nu se auzi nici o aclamaţie când termină - acesta fusese 
ordinul - ci un zumzet de cuvinte de omagiu la picioarele ei 
- un amestec de fraze incoerente de laudă şi adoraţie. 

Apoi doi inşi aduseră prizonierul. 

Era calm şi atent, ridicându-şi obrazul pătrăţos cu 
fermitate când fură pronunţate primele cuvinte ale acuzării, 
şi jucându-se absent cu degetele mâinilor legate. 

Înfruntă senin chipurile mânioase întoarse spre el dar, 
când se ajunse la rechizitoriu, deveni atent, înclinând capul 
ca să prindă cuvintele. 


O dată interveni. 

— Nu prea înţeleg asta, spuse într-o rusă fluentă, 
cunoştinţele mele în germană sunt limitate. 

— Ce naţionalitate ai? Întrebă femeia. 

— Sunt englez, răspunse. 

— Vorbeşti franceza? Întrebă ea. 

— Învăţ, rosti el naiv şi zâmbi. 

— Vorbeşti rusa, spuse. Conversaţia ei continuă în aceeaşi 
limbă. 

— Da, spuse simplu. Am trăit acolo mulţi ani. 

După asta, suma infracţiunilor sale fu pronunţată într-o 
limbă pe care o înţelegea. O dată sau de două ori pe 
parcurs - Ivan Oranvici era cel care citea - bărbatul zâmbi. 

Femeia din Gratz îl recunoscu brusc ca fiind cel de-al 
patrulea dintre cei adunaţi la uşa ei în ziua în care fusese 
ucis Bartholomew. În mod formal, îl întrebă dacă are ceva 
de spus înainte de a fi condamnat. 

Zâmbi iar. 

— Nu sunt unul dintre Cei Patru Justiţiari, spuse; cine 
spune că sunt - minte. 

— Şi asta e tot ce ai de spus? Întrebă ea dispreţuitoare. 

— Asta e tot, fu răspunsul lui calm. 

— Negi că ai ajutat la uciderea tovarăşului nostru 
Starque? 

— Nu neg, spuse liniştit, n-am ajutat - Eu l-am ucis. 

— Ah! Exclamaţia veni simultan din toate părţile. 

— Negi că ai ucis mulţi din Suta Roşie? 

Făcu o pauză înainte de a răspunde. 

— În ceea ce priveşte Suta Roşie, nu ştiu; dar am ucis 
mulţi oameni. Vorbi cu aerul grav al cuiva pătruns de simţul 
responsabilităţii, şi din nou zumzetul de exclamaţii străbătu 
sala. Totuşi, Femeia din Gratz avea un sentiment crescând 
de nelinişte, în ciuda succesului interogatoriului. 

— Spuneai că ai fost în Rusia - ţi-a căzut cineva în mână 
acolo? 

Încuviinţă. 


— Şi în Anglia? 

— Şi în Anglia, spuse. 

— Cum te cheamă? Întrebă ea. Din neglijenţă, nu 
formulase această întrebare înainte. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Mai contează? Întrebă el. 

Un gând o străbătu. În sală îl văzuse pe Magnus Evreul. 
Trăise mulţi ani în Anglia, şi îi făcu un semn. 

— Din ce clasă face parte acest om? Întrebă ea în şoaptă. 

— Din cea de jos, răspunse el; e uluitor - n-ai observat 
când - nu, n-ai văzut capturarea lui. Dar vorbea ca un om 
de pe stradă, cu sunete aspirate. 

Observă că ea era uimită şi explică. 

— E un truc al clasei - exact aşa cum mujicii spun... Îi 
vorbi într-un specimen de rusă colocvială. 

— Cum te cheamă? Întrebă iar. 

O privi viclean. 

— În Rusia mi se spune Părintele Kobap... 

Majoritatea celor prezenţi erau ruşi şi, auzind cuvântul, 
ţâşniră în picioare, retrăgându-se cu feţele cadaverice, ca şi 
cum s-ar fi temut să intre în contact cu bărbatul care stătea 
legat şi neajutorat în mijlocul încăperii. 

Femeia din Gratz se ridicase odată cu ceilalţi. Buzele îi 
tremurau şi ochii larg deschişi îi dădeau de gol groaza de 
moment. 

— L-am ucis pe Starque, continuă el, prin puterea mea. Pe 
Francois la fel. Într-o bună zi - privi lent prin încăpere - 
voi... 

— Stop! Urlă ea, apoi: Daţi-i drumul! Rosti şi, mirat, 
Schmidt îi tăie legăturile. Îşi întinse oasele. 

— Când m-aţi prins, spuse, aveam o carte; veţi înţelege că 
aici în Anglia, am găsit - uitarea în cărţi - şi eu, care am 
văzut atâta suferinţă şi dorinţă datorate abaterii de la lege, 
lupt la fel de dur ca voi pentru renaşterea umanităţii - dar 
în alt fel. 

Cineva îi dădu o carte. 


O privi, încuviinţă, şi o vâră în buzunar. 

— La revedere, rosti în timp ce se răsuci spre uşa 
deschisă. 

— În numele Domnului! Rosti Femeia din Gratz, 
tremurând, mergi în pace, Micuţule Părinte! 

Şi Jessen, cândva călău al Supremului Consiliu, şi mai 
târziu călău public al Angliei, plecă, şi nimeni nu-i stătu în 
cale. 

Puterea Sutei Roşii era distrusă. Falmouth ştia. Avea un 
grup de oameni la datorie, cu ochii-n patru, în toate marile 
gări din Londra, şi acestora li se adăugaseră membrii unei 
duzini de forţe ale poliţiei secrete din Europa. Zi de zi, 
trebuia făcut acelaşi raport. Cutare individ, a cărui 
prezenţă în Londra nu fusese suspectată, plecase via 
Harwich. Cutărică, surprinzător apărut din senin, plecase 
cu trenul de unsprezece din gara Victoria; pe ruta Hull şi 
Stockholm douăzeci de inşi trecuseră într-o singură zi, şi 
mai erau alţii care se îmbarcaseră la Liverpool, Glasgow şi 
Newcastle. 

Cred că de-abia atunci Scotland Yard-ul şi-a dat seama de 
forţa care zăcea inertă în metropolă, sau a luat în 
considerare posibilităţile de distrugere din zilele Terorii. 

Cu siguranţă, fiecare teanc de nume care apărea pe biroul 
comisarului îl punea pe gânduri mai mult ca oricând. 

— Arestaţi-i! Rosti îngrozit când i se sugeră asta. Arestaţi- 
i! Ascultaţi, aţi văzut vreodată termitele atacând o aşezare 
din Africa? Mărşăluind în batalioane nesfârşite la miezul 
nopţii şi distrugând tot ce e viu, de la găini la gândaci? Le- 
aţi văzut reorganizându-se dimineaţa şi mărşăluind înapoi 
spre casă? Nu v-ar trece prin cap să le arestaţi, nu-i aşa? 
Nu, pur şi simplu aţi sta jos liniştiţi, în afara razei lor de 
acţiune, şi aţi fi fericiţi când ultimul picioruş roşu ar 
dispărea după colţ! 

Cei care cunoşteau mai bine Suta Roşie erau total de 
acord cu filosofia lui. 

— L-au prins pe Jessen! Îi înştiinţă Falmouth. 


— Oh! Rosti comisarul. 

— Când i-au descoperit identitatea, au scăpat rapid de el. 

— M-am întrebat deseori de ce Cei Patru Justiţiari n-au 
făcut ei înşişi treaba lui Starque, medită comisarul. 

— E mai degrabă straniu, recunoscu Falmouth, dar 
Stargue era condamnat, la fel şi Francois. Nu se ştie cum 
au pus mâna pe mandatele originale, şi pe baza lor acest 
Jessen a făcut ce-a făcut. 

Comisarul încuviinţă. 

— Şi acum, întrebă, ce facem cu ei? 

Falmouth se aştepta la această întrebare mai devreme sau 
mai târziu. 

— Sugeraţi că ar trebui să-i prindem, sir? Întrebă cu un 
uşor sarcasm. Pentru că, dacă o facem, sir, trebuie doar să 
vă reamintesc că încercăm asta de ani de zile. 

Comisarul-şef se încruntă. 

— E un lucru remarcabil, spuse, că deîndată ce ne aflăm 
într-o situaţie ca asta - frica de Suta Roşie şi frica de Cei 
Patru Justiţiari - suntem complet în aer, şi exact asta vor 
scrie ziarele. Nu sună lăudabil, dar aşa e. 

Consemnez în extenso apărarea Scotland Yard-ului de 
către superintendent. 

— Ce scriu ziarele, spuse Falmouth, nu mă împiedică să 
dorm noaptea. Nimeni nu prea face sluj în faţa poliţiei, în 
ţara asta - cu siguranţă, nu oamenii condeiului. 

— Există două feluri de a scrie despre poliţie, sir. Unul e 
acela de a-i trata în stilul jurnalistic, cu titluri gen: „Încă o 
gafă a Poliţiei” sau „Poliţia şi cetăţeanul”, şi celălalt, de a-i 
trata în stil tabloid, adică să-i arate ca pe nişte gogomani 
care adulmecă greşit vânatul în vreme ce un civil decorativ 
le arată cum se face treaba, sau cum indivizi misterioşi cu 
bărbi false apar la momentul psihologic şi strigă în gura 
mare: În numele legii, sunteţi arestaţi! 

— Ei bine, nu mă deranjează să recunosc că nu cunosc 
niciunul dintre cele două feluri. Sunt ofiţer de poliţie de 
douăzeci şi trei de ani, şi singurul ajutor pe care l-am primit 


de la un civil a fost din partea unui bărbat pe nume Blackie, 
care m-a ajutat să descopăr cadavrul unei femei care 
dispăruse. Mai degrabă aveam o prejudecată legată de el, 
dar trebuie să recunosc că era destul de isteţ şi a urmărit 
indiciile cu ingeniozitate remarcabilă. În ziua în care am 
găsit cadavrul, i-am spus: D-le Blackie, mi-aţi oferit o mare 
cantitate de informaţii despre mişcările acestei femei - de 
fapt, ştiţi mult mai multe lucruri decât vă daţi seama - aşa 
că vă voi aresta sub acuzaţia de a-i fi provocat moartea”. 
Înainte de a muri, a făcut o mărturisire completă şi, din 
clipa aceea, am fost întotdeauna fericit să primesc cât mai 
multe sfaturi şi ajutor din afară. 

— Uneori, când oamenii mă întreabă despre inteligenţa 
Scotland Yard-ului, nu le pot spune poveşti ca acelea pe 
care le-ai citit. Am avut de-a face cu ucigaşi, anarhişti, 
spărgători şi oameni obişnuiţi de proastă calitate, dar, în 
majoritate, şi-au făcut treaba în mod normal şi au luat-o la 
sănătoasa. Şi, de îndată ce-au întins-o, am folosit aceleaşi 
metode şi i-am adus înapoi. 

— Dacă mă-ntrebi dacă am fost în pericol de moarte când 
am arestat ucigaşi şi criminali disperaţi, îţi răspund „Nu”. 

— Când criminalul obişnuit se trezeşte încolţit, spune: În 
regulă, d-le Falmouth; e un copoi, şi merge de bunăvoie. 

— Crimele şi criminalii sunt rutină. Cu greu găseşti anuare 
cu metode perene. Circumstanţele extraordinare încurcă 
poliţia aşa cum îi încurcă şi pe ceilalţi. Nu poţi derula o 
afacere în sistem şi să fii total pregătit pentru tot ce 
intervine. „Whiteley” îţi va furniza un purice sau un elefant, 
dar dacă o femeie o roagă pe o vânzătoare să aibă grijă de 
copil în timp ce ea intră la raionul cu conserve de carne, 
fata şi managerul şi întregul sistem vor fi făcuţi una cu 
pământul, deoarece nu există o dispoziţie privind grija faţă 
de copii. Şi dacă un negustor de bunuri din Manchester, 
desfăcându-şi marfa, dă peste un şarpe zăcând într-un 
balot, va fi şi el dat de pământ, deoarece istoria naturală nu 


face parte din pregătirea lor, şi nu vor fi destul de siguri 
dacă era un vierme mare sau un boa constrictor. 

Comisarul era amuzat. 

— Ai un neaşteptat simţ al umorului, spuse, iar morala e 
că... 

— Că neprevăzutul întotdeauna dă cu tine de pământ, fie 
că e vorba de umor sau de crimă, spuse Falmouth şi plecă 
foarte mulţumit de sine. 

În camera sa găsi un mesager care-l aştepta. 

— O doamnă vrea să vă vadă, sir. 

— Cine e? Întrebă surprins. 

Mesagerul îi înmână o bucăţică de hârtie, şi, când o citi, 
fluieră. 

— Neprevăzutul, hm! Să vină. 

Pe hârtie scria: „Femeia din Gratz”... 

CAPITOLUL 11 

MANFRED. 

Manfred stătea singur în locuinţa sa din Lewisham - era 
cunoscut de bătrâna îngrijitoare drept „un gentleman 
străin, care se ocupă cu muzica” - şi, în lumina calmă a 
lămpii cu abajur, părea foarte obosit. O carte zăcea pe o 
masă la îndemână, şi un serviciu de cafea din argint şi o 
ceaşcă goală stăteau pe un taburet lângă el. Se simţea 
şocat. Acest individ straniu se înhămase la o sarcină care nu 
se sfârşea niciodată. Distrugerea forţelor Sutei Roşii era 
sfârşitul unei lupte care a curăţat terenul pentru începutul 
alteia - dar fizic era foarte obosit. 

Gonsalez plecase dimineaţă la Paris, Poiccart cu trenul de 
după-amiază, iar el urma să li se alăture mâine. 

Tensiunea luptei îşi pusese amprenta asupra tuturor. 
Financiar, costul războiului fusese mare, dar puteau 
suporta această tensiune mai bine decât oricare alţii, 
pentru că nu avuseseră şansa lui Courtlander; în caz de 
nevoie îşi cunoşteau omul. 

Toată lumea îi căutase înainte ca ei - primii Patru - să se 
reunească - Manfred, Gonsalez, Poiccart şi bărbatul care-şi 


dormea somnul de veci în mormântul năpădit de flori din 
Bordeaux. Ca toţi cei care depun jurământul preoţiei, 
lăsaseră deoparte pasiunile şi neliniştile vieţii. Fiecare era o 
carte deschisă pentru celălalt, destăinuindu-şi cel mai tainic 
gând în numele milei, un gând dominant controlându-i pe 
toţi ceilalţi. 

Făcuseră celebru numele de „Cei Patru Justiţiari”, sau 
scandalos (în funcţie de modalitatea dvS. De apreciere) în 
toată lumea civilizată. Apăruseră ca o forţă nouă în viaţa 
publică şi privată. Erau oameni liberi de lege, care alinau 
suferinţele semenilor; înfricoşătoare hiene umane 
îmbuibându-se cu trupurile şi sufletele celor nevinovaţi şi 
neajutoraţi; mari magnați care aveau legea de partea lor, 
sau o dădeau deoparte în funcţie de împrejurări. Toate 
acestea au devenit supuse unei noi legi, unui nou tribunal. 
Se transformaseră în sisteme care sfidau pedeapsa; 
corporaţii de neatins; indivizi protejaţi de o legislaţie 
viclean concepută; şi alţii care ştiau la milimetru limita 
toleranţei. În numele justiţiei, aceşti oameni loveau iute, 
fără pasiune, nemilos. Marele escroc, procurorul, mituitorul 
martorilor, al juriilor - au murit toţi. 

Nu exista o nuanţare a pedepsei: un prim avertisment, un 
al doilea - apoi moartea. 

Astfel, numele lor deveni un simbol, la care răufăcătorii 
tremurau, îngrozindu-se de avertismente şi, în cele mai 
multe cazuri, neţinând seama de ele. Viaţa deveni un lucru 
mai dulce, mai sănătos pentru mulţi care găseau dimineaţa 
pe masa pentru micul dejun plicul subţire verzuliu-gri; dar 
ceilalţi îşi continuară calea, invocând în gura mare legea pe 
care o încălcaseră în spirit, dacă nu în literă. Sfârşitul era 
foarte sigur, şi nu ştiu pe cineva care să fi scăpat de 
consecinţe. 

Speculând asupra identităţii lor, poliţia de pretutindeni 
hotări în unanimitate două puncte. Primul era că aceşti 
oameni erau extraordinar de bogaţi - aşa cum şi erau, de 
fapt, şi, al doilea, că unul sau doi dintre ei erau oameni de 


ştiinţă pricepuţi - şi asta era adevărat. Despre al patrulea 
individ care li se alăturase de curând, speculaţiile au fost şi 
mai mari. Manfred zâmbi când se gândi la acest al patrulea 
membru, la onestitatea lui, la excepţionalele calităţi ale 
sufletului şi minţii, şi la înclinația lui pentru „declinul 
echilibrului” - Gonsalez inventase fraza. Era un zâmbet plin 
de afecţiune. Al patrulea individ nu mai făcea parte din 
frăţie; dispăruse, odată munca isprăvită, şi mai erau şi alte 
motive. 

Aşa că Manfred rămase gânditor, până când micuțul ceas 
de pe poliţa de deasupra şemineului bătu de zece ori, după 
care aprinse spirtiera şi îşi pregăti o altă ceaşcă de cafea. 
Odată terminată cafeaua, auzi clinchetul îndepărtat al unui 
clopoțel şi deschiderea unei uşi. Apoi un murmur de voci şi 
doi paşi pe scară. Nu aştepta oaspeţi, dar era întotdeauna 
pregătit pentru ei, la orice oră. 

— Intră, spuse, ca răspuns la bătaia în uşă; recunoscu 
bătaia apologetică a menajerei sale. 

— O doamnă - o doamnă străină vrea să vă vadă. 

— Spune-i să intre, te rog, rosti curtenitor. 

Era ocupat cu spirtiera când intră. Nu ridică privirea, nici 
nu întrebă cine e. Menajera rămase o clipă ezitând în prag, 
apoi ieşi, lăsându-i împreună. 

— Scuzaţi-mă o clipă, spuse. Luaţi loc, vă rog. 

Turnă cafeaua cu o mână sigură, se duse la birou, sortă 
câteva scrisori, le îndesă în şemineu şi rămase o clipă 
privindu-le cum ard, apoi privi spre ea. 

Neluând în seamă invitaţia, fata rămase aşteptând tihnită, 
cu o mână pe şold, cealaltă atârnând neglijent. 

— Nu vreţi să luaţi loc? Întrebă din nou. 

— Prefer să rămân în picioare, rosti ea scurt. 

— Deci nu sunteţi la fel de obosită ca mine, spuse şi se 
înfundă la loc în moliciunea fotoliului. 

Ea nu răspunse şi, pentru câteva clipe, nu vorbi niciunul. 

— Oare Femeia din Gratz a uitat că e orator? Spuse el în 
zeflemea. I se păru că în ochii ei citeşte o mare suferinţă, şi 


schimbă tonul. 

— Stai jos, Maria, rosti blând. Văzu că se îmbujorează şi 
interpretă greşit semnificaţia. 

— Nu, nu! Se grăbi să rectifice o impresie. Acum vorbesc 
serios, nu trăncănesc - de ce n-ai plecat cu ceilalţi? 

— Am treabă, spuse. 

Manfred îşi întinse mâinile într-un gest de plictiseală. 

— Treabă, treabă, treabă, rosti cu un zâmbet amar, nu s-a 
terminat treaba? Treaba asta a ta nu se sfârşeşte niciodată? 

— Sfârşitul e aproape, rosti ea şi-l privi straniu. 

— la loc, ordonă el, şi ea se aşeză pe cel mai apropiat 
scaun şi-l privi. 

După care rupse tăcerea. 

— Ce eşti tu? Întrebă ea cu o nuanţă de iritare. Cine ţi-a 
dat autoritatea? 

El izbucni în râs. 

— Ce sunt - doar un om, Maria. Autoritatea? După cum îţi 
dai seama - nimeni. 

Ea rămase pe gânduri o clipă. 

— Nu m-ai întrebat de ce am venit, spuse. 

— Nu m-am întrebat nici eu - deşi mi se pare normal să ne 
fi întâlnit - ca să ne despărţim. 

— Cum îţi spun prietenii? Întrebă deodată. Îţi spun „omul 
cu barbă” sau „solidul” - te-a alintat vreodată o femeie şi ţi- 
a spus pe nume? 

Pe chipul lui trecu o umbră preţ de o clipă. 

— Da, rosti calm; ţi-am spus că sunt o fiinţă omenească; 
nici diavol, nici semizeu; nu vin din spuma mării, nici din 
„ceaunul” vrăjitoarelor, zâmbi, ci fiul unor părinţi 
pământeni - şi oamenii îmi spun George Manfred. 

— George, repetă ea ca şi cum ar fi învăţat o lecţie. 
George Manfred. Îl privi lung şi serios, apoi se încruntă. 

— Ce vezi şi îţi displace? Întrebă el. 

— Nimic, rosti ea repede, doar că - nu pot să pricep - eşti 
altfel... 


— Decât te aşteptai. Ea încuviinţă. Te aşteptai să am un 
aer triumfător. Să mă plasez într-o poziţie de apărare? Ea 
încuviinţă iar. 

— Nu, nu, continuă el, s-a terminat. N-o să-mi serbez 
victoria - sunt satisfăcut că puterea prietenilor tăi a fost 
sfărâmată. Pe tine te disociez de umilinţa înfrângerii lor. 

— Nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât ei, spuse ea 
sfidător. 

— Vei fi mai bună când va trece nebunia, rosti el cu 
gravitate, când îţi vei da seama că tinereţea ta n-a fost 
făcută pentru cumplitul sacrificiu al anarhismului. 

Se aplecă şi-i luă mâna ei indiferentă şi o ţinu în palme. 

— Copilo, trebuie să renunţi la asta, rosti moale, uită 
coşmarul trecutului tău - izgoneşte-l din minte, astfel încât 
să ajungi să crezi că „Suta Roşie” n-a existat vreodată. 

Ea nu-şi retrase mâna, nici nu încercă să-şi stăvilească 
lacrimile care-i umplură ochii. Ceva pătrunsese în sufletul ei 
- o influenţă dincolo de orice descriere sau definiţie. Ceva 
minunat care dizolvase obiectul din granit şi oţel, despre 
care crezuse cu tărie că e inima ei, şi care o lăsase slăbită şi 
tremurând. 

— Maria, dacă ai cunoscut vreodată dragostea unei mame 
- ce tandră îi era vocea - gândeşte-te la asta: ţi-ai dat 
vreodată seama ce-a însemnat pentru ea viaţa ta - cum s-a 
gândit şi a plănuit şi a suferit pentru tine - şi cu ce scop? Ca 
mâinile pe care ea le-a sărutat să ia viaţa unor oameni! S-a 
rugat lui Dumnezeu să te ţină puternică şi sănătoasă şi pură 
în suflet - numai pentru ca darurile Lui să se dovedească un 
blestem pentru minunata Lui lume? 

Cu tandreţea unui tată o trase spre el, până când 
îngenunche în faţa lui şi faţa ei udă se lipi de a lui. 

Braţele lui puternice o cuprinseră, şi cu o mână îi mângâie 
părul. 

— Sunt o femeie rea, sughiţă ea, o femeie rea, rea. 

— Taci, rosti cu tristeţe; să nu judecăm răutatea după 
faptele noastre, ci după intenţiile noastre, oricât ar fi de 


greşite, oricât de mult s-ar împotrivi legii scrise. 

Dar sughiţul i se accentuă, şi îl strânse în braţe ca şi cum 
s-ar fi temut că o va părăsi. 

Manfred îi vorbi ca unui copil înfricoşat, mustrând-o, 
râzând de ea cu ironie blândă, şi ea se mai calmă şi, în cele 
din urmă, ridică privirea spre el. 

— Ascultă spuse ea; nu, nu, nu, nu pot s-o spun. Şi îşi 
îngropă faţa în piept. 

Apoi, cu un efort, ridică din nou capul. 

— Dacă te-aş ruga - dacă te-aş implora să faci ceva pentru 
mine - ai face-o? 

O privi în ochi, zâmbind. 

— Ai făcut multe lucruri - ai ucis - da - da, lasă-mă s-o 
spun eu - ştiu că te rănesc, dar lasă-mă să termin. 

— Da, rosti el simplu, am ucis. 

— Ai simţit milă când ai ucis? 

Clătină din cap. 

— Şi totuşi ai fi vrut, continuă şi durerea ei îl mişcă, ai fi 
vrut dacă te-ai fi gândit că poţi ucide un trup şi salva un 
suflet. 

Clătină iar din cap. 

— Da, da, şopti ea, şi încercă să vorbească. De două ori 
încercă să formuleze cuvintele, şi de două ori eşuă. Apoi se 
depărtă lent, cu mâinile pe pieptul lui, şi se ghemui în faţa 
lui cu buzele întredeschise şi cu sânii tresăltând. 

— Ucide-mă, gâfâi ea, pentru că te-am vândut poliţiei. 

El nu schiţă nici o mişcare, stând acolo ghemuit în fotoliul 
mare, ca şi cum fiecare muşchi al corpului i se relaxase. 

— Auzi? Urlă ea sălbatic. le-am trădat pentru că - cred - 
că te iubesc - dar - n-am ştiut - n-am ştiut! Te-am urât până 
mi s-a făcut milă de tine - şi întotdeauna m-am gândit la 
tine! 

După expresia de durere din ochii lui, fu convinsă că 
vorbele ei îl răniseră. 

Într-un fel, bănuia că trădarea îl rănise mai puţin. 


— Nu am recunoscut-o niciodată, şopti, nu m-am gândit la 
asta niciodată în cele mai tainice gânduri ale mele - şi totuşi 
era acolo, tot timpul, aşteptând să se exprime - şi sunt mai 
fericită, deşi o să mori şi, deşi fiecare clipă a vieţii mele va fi 
mereu durere, sunt mai fericită că am spus-o, mai fericită 
decât aş fi crezut vreodată. M-am întrebat de ce mi-am 
amintit de tine, şi de ce m-am gândit la tine, şi de ce mi-ai 
apărut în fiecare vis. Credeam că din cauză că te uram, 
pentru că voiam să te ucid, şi să ajungi la mila mea - dar 
acum ştiu, acum ştiu. 

Se clătina dintr-o parte în alta, frângându-şi mâinile în 
intensitatea pasiunii. 

— Nu spui nimic? Nu înţelegi, iubitule? Te-am dat pe mâna 
poliţiei pentru că - O, Doamne! Pentru că te iubesc! Trebuia 
s-o fac! 

Manfred se aplecă în faţă şi deschise braţele, şi ea veni 
spre el pe jumătate leşinată. 

— Maria, copilă, murmură el, şi ea văzu cât de palid era, 
suntem prea ciudat plasați, tu şi cu mine, ca să vorbim 
despre dragoste. Trebuie să uiţi asta, fetiţo; fie ca acesta să 
fie momentul trezirii din coşmarul tău; mergi mai departe 
în noua viaţă - într-o viaţă unde sunt flori, unde păsările 
cântă şi unde e pace şi linişte. 

Acum ea nu se mai gândea decât la pericolul în care se 
afla el. 

— Sunt jos, gemu ea. Eu i-am adus aici - i-am condus. 

Manfred zâmbi. 

— Ştiam, spuse. 

Îl privi neîncrezătoare. 

— Ştiai, rosti lent. 

— Da, când ai venit - arătă spre grămăjoara de hârtii arse 
din şemineu - ştiam. 

Se duse la fereastră şi privi afară. Ceea ce văzu îl mulţumi. 

Reveni acolo unde ea stătea în continuare ghemuită pe 
podea şi o ajută să se ridice. 


Se ridică greu, dar braţul lui o sprijini. Ascultă, auzi uşa 
deschizându-se jos. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, spuse din nou. 

Clătină din cap neajutorată şi buzele îi tremurau. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te ajute, rosti el 
respectuos, şi o sărută. 

Apoi se răsuci spre Falmouth: 

— George Manfred, spuse ofiţerul şi privi perplex spre 
fată. 

— Acesta e numele meu, rosti lent Manfred. Sunteţi 
inspectorul Falmouth. 

— Superintendent, îl corectă acesta. 

— Scuzaţi-mă, spuse Manfred. 

— O să vă arestez, spuse Falmouth, sub acuzaţia de a fi un 
membru al unei organizaţii cunoscută sub numele de „Cei 
Patru Justiţiari” şi, în consecinţă, implicat în următoarele 
crime... 

— O să renunţa la recitalul dumneavoastră, spuse Manfred 
agreabil, şi întinse mâinile. Pentru prima dată în viaţă simţi 
contactul rece al oţelului la încheieturi. 

Bărbatul care încuie cătuşele era agitat şi neîndemânatic, 
şi Manfred, după o privire curioasă spre cătuşe, ridică 
mâinile. 

— Nu sunt prea strânse, zise. 

Apoi, după ce-l încadrară, se răsuci spre fată şi zâmbi. 

— Cine ştie cât de luminoase sunt zilele puse deoparte 
pentru noi doi? Rosti moale. 

După care îl luară. 

CAPITOLUL 12 

PUŞCĂRIA WANDSWORTH. 

Charles Garrett, admirabil ziarist, termină de scris ultimul 
rând al unei descrieri umoristice a unui concert local în 
care un ministru al cabinetului cântase balade jalnice. 
Charles scrisese cu dificultate, pentru că situaţia însăşi 
fusese atât de caraghioasă, încât extragerea umorului 
ascuns era mai mult decât chinuitoare. Dar terminase, şi 


teancul gros de hârtie zăcea pe biroul şefului corector - 
Charles scria în medie şase cuvinte pe foaie, şi o jumătate 
de articol izvorât din condeiul lui arăta ca un roman în trei 
volume. 

Charles se opri ca să amenințe un băiat de serviciu care 
expediase greşit o scrisoare, bântui prin diverse birouri 
liniştite să „vadă cine e acolo” şi, cu balonzaidul pe braţ şi 
bastonul în mână, se opri la capătul peregrinărilor sale în 
faţa maşinăriei ţăcănitoare. Privi prin cutia de sticlă care 
proteja mecanismul, şi fu interesat de un mesaj din Teheran 
în curs de transmisie. 

„. Mai devreme. Marele Vizir l-a informat pe 
corespondentul Bursei că va fi accelerată construcţia 
liniei...” 

Banda îşi opri bolboroseala şi bâzâi fremătător, după care 
urmă o succesiune de smucituri rapide care şterseră 
mesajul incomplet. Apoi:”...Conducătorul Celor Patru 
Justiţiari a fost arestat la Londra azi-noapte,; glăsuia banda, 
şi Charles se năpusti în camera redactorului-şef. 

Deschise uşa fără ceremonial, şi repetă povestea spusă de 
micuța maşinărie. 

Şeful grizonat primi liniştit ştirea, şi ordinele pe care le 
dădu în următoarele cinci minute inoportunară vreo 
douăzeci sau treizeci de oameni nevinovaţi. 

Elaborarea „poveştii” Celor Patru Justiţiari începu de la cel 
mai scăzut nivel al scării intelectuale. 

— Băiete! Adu iute aici juma' de duzină de taxiuri... 
Poynter, telefonează reporterilor din... Dă un telefon la 
„Lambs Club” şi vezi dacă O'Mahony sau oricare altul dintre 
tinerii noştri inteligenţi se află acolo... Sunt cinci articole 
despre „Cei Patru” în portofoliu, daţi-i drumul, dle Short... 
Fotografii - hm... lotuşi contactaţi-l pe Massonni să meargă 
la secţia de poliţie şi să vadă dacă găseşte un poliţist care 
să-i dea material pentru o schiţă... Dă-i drumul, Charles, şi 
află povestea. 


Nu era nici agitaţie, nici grabă; pentru toţi era ca 
imaginea de pe o navă de război modernă, când se aude: 
„eliberaţi puntea de jos pentru acţiune”. Pentru ca povestea 
să apară în ziar erau suficiente două ore, nu era nevoie de 
bici. 

Mai târziu, cu acele nemiloase ale ceasului înaintând, taxi 
după taxi zburau spre biroul marelui ziar, descărcând tineri 
grăbiţi care, practic, săreau în clădire. Mai târziu, cu 
operatorii în aşteptare, stând încordaţi în faţa keyboard- 
urilor linotipurilor, sosi Charles Garrett, făcând lucruri 
remarcabile cu un ciot de creion şi un top de hârtie de 
indigo. 

„Megaphone” fu cel care străluci în toată splendoarea 
printre tovarăşii săi de jurnalism, cu pagini - citez opinia 
veninoasă a redactorului şef de ştiri de la „Mercury” - care 
„urlau ca cecurile pe vesta unui bookmaker”. 

„Megaphone” fu cel care înteţi focul interesului public şi 
responsabilul principal pentru mulțimile imense care se 
adunaseră în faţa Greenwich Police Court, şi se revărsară în 
grupuri dense la poalele Blackheath Hill, în timp ce 
Manfred trecea prin anchetele preliminare. „George 
Manfred, 39 de ani, fără ocupaţie, locuind în Hill Crest 
Lodge, St. John's”. În acest mod prozaic fu prezentat lumii. 

Îşi făcu o apariţie frapantă în boxa cu balustradă din oţel. 1 
se pusese un scaun, şi era păzit cum puţini prizonieri 
fuseseră vreodată. 1 se pregătise o celulă specială, şi, 
contrar normelor stabilite, fuseseră detaşaţi paznici în plus. 
Falmouth nu-şi asuma nici un risc. 

Acuzaţia formulată n-avea de-a face cu nici un caz 
binecunoscut. Cu mulţi ani în urmă, un oarecare Samuel 
Lipski, un celebru pungaş din East End, fusese găsit mort, 
cu anunţul stereotip că fusese o victimă a Celor Patru. Peste 
toate, Trezoreria a declanşat acuzarea - un caz care fusese 
foarte amănunţit şi convingător pregătit, şi pus la dosar, 
astfel încât să poată fi arestat unul sau altul dintre Cei Patru 
Justiţiari. 


Parcurgând miile de tăieturi din ziar referitoare la ancheta 
preliminară şi la procesul lui Manfred, am fost frapat de 
lipsa oricărui articol senzaţional, aşa cum ne-am aştepta să 
găsim într-un mare proces statal de o asemenea anvergură. 
Adunând dovezile date judecătoriei poliţieneşti, am putea 
aranja „rolurile” celor aproape o duzină de martori 
obişnuiţi, cam aşa: 

Un poliţist: Am găsit trupul. 

Un inspector: Am citit eticheta. 

Un doctor: l-am declarat decesul. 

Unul singur, uşor saşiu şi cu o engleză aproximativă: 
„Acest om Lipski, eu cunoscut la el, om bun a fost şi făcea 
afacerea bine cu cap la el,. 

Şi aşa mai departe. 

Manfred refuză să pledeze „vinovat” sau „nevinovat”. 
Vorbi o singură dată în timpul procedurilor tribunalului 
polițienesc, şi doar atunci când i se adresase o întrebare 
formală. 

— Sunt pregătit să-mi asum rezultatul procesului meu, 
rosti clar, şi nu contează dacă pledez „vinovat” sau 
„nevinovat”. 

— Voi consemna că pledezi „nevinovat”, rosti magistratul. 

Manfred făcu o plecăciune. 

— Asta e la discreţia dvs., spuse. 

Pe şapte iunie a fost trimis formal la închisoare pentru 
proces. A avut o scurtă convorbire cu Falmouth înainte de a 
fi mutat din celulele tribunalului polițienesc. 

Lui Falmouth i-ar fi fost dificil să-şi analizeze sentimentele 
faţă de acest om. Aproape că nu ştia dacă să fie fericit sau 
să-i pară rău că soarta îi aruncase în braţe acest redutabil 
conducător. 

Atitudinea lui faţă de Manfred era aceea a unui 
subordonat faţă de un superior, şi cu greu şi-o putea 
explica. 

Când uşa celulei se deschise şi detectivul intră, Manfred 
citea. Se ridică, zâmbind voios, şi îşi întâmpină vizitatorul. 


— Ei bine, d-le Falmouth, rosti uşor, începe al doilea şi cel 
mai serios act al dramei. 

— Nu ştiu dacă sunt fericit sau dacă îmi pare rău, spuse 
tăios Falmouth. 

— Ar trebui să fiţi fericit, spuse Manfred cu zâmbetul său 
sarcastic. Pentru că aţi revendicat... 

— Da, ştiu totul despre asta, spuse Falmouth sec, dar 
urăsc cealaltă faţă a medaliei. 

— Adică? 

Manfred nu-şi isprăvi întrebarea. 

— Adică - e vorba de spânzurătoare, d-le Manfred, şi 
chestia asta o urăsc, după tot ce-aţi făcut pentru ţară. 

Manfred îşi dădu capul pe spate, şi izbucni în râs, amuzat 
la culme. 

— Oh, nu e nimic de râs, rosti cu sinceritate detectivul, ai 
de-a face cu o propunere neplăcută - Secretarul de Stat e 
vărul lui Ramon, şi urăşte până şi numele de „Cei Patru 
Justiţiari”. 

— Şi totuşi râd, rosti Manfred calm, pentru că voi evada. 

Nu exista lăudăroşenie în vorbele lui, ci o siguranţă calmă 
care-l scoase din sărite pe celălalt. 

— O, veţi evada, nu-i aşa? Spuse înverşunat. Ei bine, vom 
vedea. 

Nu exista scăpare pentru Manfred în cei aproximativ 
doisprezece iarzi dintre celula sa şi duba închisorii. Fu 
încătuşat de doi temniceri, şi un şir dublu de poliţişti alcătui 
un traseu prin care fu condus. Nici din dubiţa care se 
deplasă într-o falangă solidă de poliţişti călare, cu spadele 
scoase. Nici dintre portalurile sumbre ale închisorii 
Wandsworth, unde bărbaţi tăcuţi, în uniformă, îl 
înconjurară şi-l duseră în celula prevăzută cu trei încuietori. 

În timpul nopţii, în timp ce dormea, fu trezit o singură dată 
de zgomotul paznicului care se schimba, şi asta îl amuză. 

Dacă cineva ar avea suficient spaţiu de scris, ar putea 
redacta o întreagă carte despre viaţa lui Manfred pe 
parcursul săptămânilor petrecute în puşcărie, în aşteptarea 


procesului. A avut şi vizitatori. În acest sens s-a permis o 
neobişnuită libertate. Falmouth spera să-i găsească pe 
ceilalţi doi. Îi mărturisi mărinimos această speranţă lui 
Manfred. 

— Din punctul ăsta de vedere, puteţi sta liniştit, rosti 
Manfred; nu vor veni. 

Falmouth îl crezu. 

— Dacă aţi fi fost un criminal obişnuit, dle Manfred, rosti 
zâmbind, aş putea recurge la evidenţele regale, dar nu 
vreau să vă jignesc. 

Răspunsul lui Manfred îi luă minţile. 

— Bineînţeles că nu, spuse cu un aer nevinovat, dacă ar fi 
arestaţi, cine naiba mi-ar mai putea aranja evadarea? 

Femeia din Gratz nu veni să-l vadă, şi asta îl bucură. 

Primea vizita zilnică a guvernatorului, pe care-l găsi 
deosebit de agreabil. Vorbeau despre ţări pe care le 
cunoşteau amândoi, despre cunoştinţe comune şi, tacit, 
evitau subiecte interzise. Doar că... 

— Am auzit că vreţi să evadați? Spuse guvernatorul, în 
încheierea uneia dintre vizite. Era un tip solid, cândva 
maior al Artileriei Marine, şi lua viaţa în serios. Ca atare, nu 
împărtăşea punctul de vedere al lui Falmouth conform 
căruia proiectata evadare ar fi o glumă nelalocul ei. 

— Da, răspunse Manfred. 

— De aici? 

Manfred clătină din cap solemn. 

— Amănuntele n-au fost încă puse la punct, rosti cu o 
gravitate admirabilă. Guvernatorul se încruntă. 

— Nu cred că încercaţi să mă luaţi peste picior - e o 
chestiune a naibii de serioasă ca s-o luăm în glumă - dar, 
pentru mine, ar fi ceva foarte neplăcut dacă aţi evada. 

Făcea parte din clasa socială a prizonierului şi avea 
încredere totală în cuvântul unui om care discuta atât de 
liniştit despre evadare. 

— Îmi dau seama de asta, spuse Manfred cu o mică nuanţă 
de respect, şi voi elabora planurile în consecinţă, astfel 


încât vina să fie egal distribuită. 

Guvernatorul, încă încruntat şi gânditor, părăsi celula. 
Reveni în câteva minute. 

— Apropo, Manfred, spuse, am uitat să-ţi spun că vei primi 
vizita capelanului. E un tânăr foarte de treabă, şi ştiu că nu 
trebuie să-ţi cer să nu-l dezamăgeşti. 

Cu această subtilă asumare de păgânism mutual, plecă. 

— Iată un gentleman vrednic de laudă, gândi Manfred. 

Capelanul era nerăbdător să găsească o parte 
introductivă, şi căută printre mărunţişurile care încep odată 
cu schimbul convenţional de amabilităţi, o fisură pentru 
inserarea unei anchete abile. 

Manfred, văzându-i stânjeneala, îi dădu o şansă, şi ascultă 
plin de respect în timp ce tânărul vorbea serios, sincer, 
bărbăteşte. 

— N...nu, spuse prizonierul după un timp, nu cred, d-le 
Summers, că dumneata şi cu mine avem opinii diferite, dacă 
s-ar reduce toate la chestiuni de credinţă şi preamărire a 
bunătăţii Domnului - dar am ajuns la un stadiu în care refuz 
să-mi etichetez crezurile intime cu credinţa asta sau 
cealaltă, sau să-mi restrâng limitele credinţei prin cuvinte. 
Ştiu că mă vei ierta, şi cred că nu spun asta din dorinţa de a 
te răni, dar şi în cazul ăsta, am ajuns la o etapă de 
convingere unde sunt de neclintit faţă de influenţa dinafară. 
Pentru bine sau rău, trebuie să mă bazez pe concepţiile pe 
care le-am elaborat din propria mea viaţă şi învăţăturile ei. 

— Mai există un motiv, unul mai practic, adăugă, pentru 
care n-ar trebui să-ţi fac dumitale sau oricărui alt capelan 
deserviciul de a vă irosi timpul - n-am de gând să mor. 

Cu asta, tânărul ministru a trebuit să fie de acord. Îl întâlni 
frecvent pe Manfred, vorbind despre cărţi şi oameni şi 
religii ciudate. 

Pentru paznici şi cei din jurul lui, Manfred era o sursă de 
uimire constantă. Nu-i plictisea niciodată cu povestea 
tentativei sale viitoare. Totuşi, tot ce spunea şi făcea părea 
bazat pe acel unic articol de credinţă: voi evada. 


Guvernatorul luă toate măsurile pentru a evita acest lucru. 
Ceru şi primi întăriri de paznici, şi Manfred, într-o 
dimineaţă când îşi făcea exerciţiile, văzând chipuri străine 
printre paznicii săi, îl luă peste picior cu un exces de 
nervozitate. 

— Da, spuse maiorul, am dublat echipa. le-am crezut pe 
cuvânt, asta-i tot - trebuie să te agăţi strâns de ultimele 
rămăşiţe de încredere pe care le mai ai în omenire. Spui că 
vei evada, şi eu te cred. Se gândi o clipă: Te-am studiat, 
adăugă. 

— Adevărat? 

— Nu aici, rosti guvernatorul, cuprinzând închisoarea 
printr-un gest al mâinii, ci afară - am citit despre tine şi m- 
am gândit la tine şi un pic te-am înţeles - asta îmi dă 
certitudinea că te bazezi pe ceva când vorbeşti atât de lejer 
despre evadare. 

Manfred încuviinţă. Încuviinţă de mai multe ori, gânditor, 
şi simţi cum stârneşte un nou interes în bărbatul care 
izbucni. 

— Şi, în timp ce dublez gărzile, ştiu în adâncul sufletului că 
acel „ceva” al dumitale nu e „ceva” cu dinamită în el, sau 
„ceva” bazat pe forţă brută, ci e „ceva” al naibii de adânc - 
aşa văd eu lucrurile. 

Dădu din cap în semn de rămas bun, şi uşa celulei se 
închise înapoia lui cu un sunet aspru şi zornăit de chei. 

Manfred ar fi trebuit judecat în şedinţele următoare 
arestării, dar Coroana ceru o amânare şi, fiind informat şi 
întrebat dacă are vreo obiecţie asupra hotărârii, răspunse 
că, departe de a obiecta, era recunoscător, deoarece 
aranjamentele nu erau gata deocamdată, şi când îl 
întrebară, ştiind că refuzase avocat şi consiliere, la ce 
aranjamente se referea, zâmbi enigmatic, şi ei ştiură că se 
gândea la minunatul lui plan de evadare. Că asemenea 
asigurări insistente ale evadării vor ajunge, în cele din 
urmă, la public prin presă era de aşteptat şi, cu toate că 
„Manfred declară că va evada din Wandsworth” din titlul 


din „Megaphone”, deveni „Ciudata declaraţie a unui 
prizonier” în „Lhe Times”, esenţa poveştii era aceeaşi, şi 
puteţi fi siguri că materialul era cam acelaşi. Un ziar de 
duminică, de mică circulaţie, se alătură declaraţiei că 
Manfred e nebun şi publică un articol despre „trăncăneala 
despre libertate a sărmanului lunatic”. 

Având permisiunea de a citi ziarele, Manfred văzu 
articolul, şi asta îl făcu să se amuze o zi întreagă. 

Paznicii erau schimbaţi zilnic, n-avea niciodată de două ori 
aceeaşi gardă, până când guvernatorul văzu o fisură în 
metoda care-i permitea unui paznic pe care-l cunoştea vag, 
şi de a cărui integritate nu era convins, să intre într-un 
contact mai apropiat cu prizonierul. Acest pericol 
reprezenta o ameninţare mai ales din partea noilor ofiţeri 
care fuseseră detaşaţi la Wandsworth să întărească echipa, 
şi guvernatorul căzu în extrema cealaltă, şi doi oameni de 
încredere, care îmbătrâniseră în funcţie, fură aleşi drept 
câini-de-pază permanenţi. 

— Nu vei mai primi ziare, spuse guvernatorul într-o 
dimineaţă. Am primit ordine de la comandament - au fost 
câteva „anunţuri mortuare” suspicioase în „Megaphone” în 
ultimele zile. 

— Nu eu le-am inserat, spuse zâmbind Manfred. 

— Nu, dar s-ar putea să le fi citit, spuse guvernatorul sec. 

— S-ar putea, rosti gânditor Manfred. 

— Ai făcut-o? 

Manfred nu răspunse. 

— Bănuiesc că nu e o întrebare cinstită, spuse 
guvernatorul voios; oricum, gata cu ziarele. Poţi primi cărţi 
- orice fel de cărţi, fără limită. 

Astfel că Manfred fu lipsit de plăcerea de a citi micile 
paragrafe care descriau mişcările şi faptele lumii mondene. 
Atâta doar că exact acestea îl interesau mai mult decât 
restul ziarelor la un loc. Asemenea ştiri erau negative şi le 
afla prin intermediul guvernatorului. 

— Mai sunt nebun? Întrebă. 


— Nu. 

— M-am născut în Britania - fiul unor părinţi umili? 

— Nu - acum e oaltă teorie. 

— Se presupune că, totuşi, numele meu adevărat e Isidor 
nu-ştiu-cum? 

— Acum eşti un membru al unei familii nobile, dezamăgit 
de la o vârstă fragedă de prinţesa cea frumoasă, rosti 
pompos guvernatorul. 

— Ce romantic! Spuse Manfred pe un ton liniştit. 
Seriozitatea vârstei, care se situa dincolo de vârsta reală, 
dispăru în lunga perioadă a aşteptării. Deveni aproape 
copilăros din nou. Avea un nesfârşit simţ al umorului care 
transforma chiar şi cele mai cumplite consecinţe ale 
procesului într-un subiect de amuzament. 

Înarmat cu autoritatea Secretarului de Stat, veni Luigi 
Fressini, tânărul director al Institutului Antropologic din 
Roma. 

Manfred fu de acord să-l întâlnească şi îl întâmpină cât de 
bine îi permiteau împrejurările. Fressini era un pic copleşit 
de propria sa importanţă, şi avea un comportament 
profesional puternic dezvoltat. Avea un mod arogant de a-şi 
lăsa capul pe-o parte când făcea observaţii, amintindu-i lui 
Manfred de un geambaş nu foarte priceput, dar nerăbdător 
să descopere cu orice risc „punctele” care se potriveau cu 
teoriile lui preconcepute. 

— Aş dori să vă măsor capul, spuse. 

— Mă tem că nu vă pot satisface dorinţa, rosti rece 
Manfred; pe de o parte, pentru că mă deranjează, şi, pe de 
alta, pentru că măsurarea capului în antropologie e la fel de 
depăşită ca sângerarea în chirurgie. 

Directorul fu atins în demnitatea sa. 

— Mă tem că, în materie de ştiinţă, nu mi se pot da lecţii... 
Începu. 

— Oh, ba da, se poate, spuse Manfred, şi aţi fi mult mai 
nobil dacă aţi face-o. Aşa cum sunt Antonio de Costa şi Felix 
Hedeman care vă înving pe propriul teren - monografia 


aceea a dvS. Despre „Dinamici Cerebrale” a fost un nonsens 
penibil. 

La care Fressini se înroşi foarte tare şi bolborosi 
nedesluşit şi părăsi celula, după care, în indiscreţia lui, 
acordă un interviu unui ziar de seară, în care îl descrise pe 
Manfred drept un criminal tipic, cu acele particularităţi ale 
dezvoltării parietale care sunt invariabil asociate cu ucigaşii 
cu-sânge-rece. Pentru publicarea a ceea ce constituia o 
gravă înfruntare a tribunalului, ziarul a fost dur penalizat 
şi, la cererea Guvernului Britanic, Fressini a fost mustrat şi, 
în cele din urmă, dat la o parte chiar de către acel De Costa 
despre care pomenise Manfred. 

Toate aceste întâmplări alcătuiră comedia lungii aşteptări 
şi, în ce priveşte tragedia, nimic. 

Cu o săptămână înainte de proces, Manfred, în cursul 
conversaţiei, îşi exprimă dorinţa de a primi încă un teanc de 
cărţi. 

— Ce doreşti? Întrebă guvernatorul şi se pregăti să ia 
notițe. 

— Oh, orice, rosti leneş Manfred, călătorii, biografii, 
ştiinţă, sport - orice noutate care se vinde. 

— O să-ţi aduc o listă, spuse guvernatorul, care nu era un 
om al cărţilor. Singurele cărţi de călătorii pe care le ştiu 
sunt cele două noi apariţii: „Trei luni în Maroc” şi „Prin 
pădurea Ituri”. Una e scrisă de Theodore Max, debutant, îl 
ştii? 

Manfred clătină din cap. 

— Dar o să le-ncerc, spuse. 

— N-ar fi timpul să-ncepi pregătirea apărării? Întrebă 
guvernatorul ţâfnos. 

— Nu am de oferit apărare, deci n-am ce apărare să 
pregătesc. 

Guvernatorul păru vexat. 

— Nu ai o viaţă destul de dulce, care să te determine să 
faci efortul de a o salva? Întrebă aspru, sau ai de gând să 
renunţi fără luptă? 


— O să evadez, spuse Manfred din nou; nu te-ai plictisit să 
mă auzi spunând de ce nu fac nici un efort ca să mă salvez? 

— Când ziarele vor începe din nou cu teoria „nebunului” - 
rosti exasperat oficialul închisorii, mă voi simţi tentat să rup 
regulile şi să scriu o scrisoare în sprijinul speculaţiei. 

— Fă-o, spuse Manfred voios, şi spune-le că dau ture în 
celulă de-a buşilea, muşcând „picioarele” vizitatorilor. 

A doua zi sosiră cărţile. Misterele pădurii Ituri rămâneau 
mistere, dar „Trei luni în Maroc” (volum mare, spaţii largi, 
12 pe 6) o citi cu aviditate din scoarţă-n scoarță, neţinând 
seama de faptul că criticii literari au considerat-o ca fiind 
cea mai proastă carte a sezonului. Ceea ce era o reflecţie 
răutăcioasă asupra meritelor literare ale autorului, Leon 
Gonsalez, care muncise de dimineaţă până seara să 
pregătească volumul pentru presă, scriind până târziu în 
noapte, în timp ce Poiccart, stând vizavi de el la masă, 
corecta filele umede care ieşeau din imprimantă. 

CAPITOLUL 13 

CREDINCIOŞII RAŢIONALI. 

În salonaşul chipeş mobilat al unui apartament din West 
Kensington, Gonsalez şi Poiccart îşi savurau trabucurile de 
după-masă, fiecare ocupat cu propriile gânduri. Poiccart îşi 
aruncă trabucul în şemineu şi scoase pipa din măceş 
lustruit şi o umplu tacticos dintr-o pungă gigantică. Leon îl 
privi printre genele întredeschise, punând la un loc 
fragmentele de informaţii pe care le colectase prin 
observaţii insistente. 

— Devii sentimental, prietene, spuse. 

Poiccart ridică privirea întrebător. 

— Ai fumat un trabuc de-al lui George fără să-ţi dai seama. 
La jumătate, ai observat că banderola nu fusese scoasă, aşa 
că a trebuit s-o rupi. Datorită banderolei ai aflat că e unul 
dintre trabucurile preferate ale lui George, şi asta ţi-a 
declanşat un gând care te-a scârbit de trabuc, şi l-ai 
aruncat. 

Poiccart îşi aprinse pipa înainte de a răspunde. 


— Ai vorbit ca un detectiv dintr-o revistă ieftină, rosti 
sincer. Dacă vrei să ştii, ştiam că e al lui George şi, din exces 
de loialitate, am încercat să-l fumez; la jumătate, cu părere 
de rău am ajuns la concluzia că prietenia are limitele ei; tu 
eşti cel sentimental. 

Gonsalez închise ochii şi zâmbi. 

— E încă o recenzie a cărţii tale în „Evening Mirror” din 
seara asta. Poiccart continuă maliţios: Ai văzut-o? 

Silueta tolănită clătină din cap. 

— Spune, continuă nemilos Poiccart, că un autor care 
poate face Marocul atât de plictisitor cum l-ai făcut tu, ar... 
— Scuteşte-mă, murmură Gonsalez pe jumătate adormit. 

Tăcură zece minute, doar tic-tacul micuţului ceas de pe 
şemineu şi pufăiturile regulate ale pipei lui Poiccart rupând 
tăcerea. 

— Mi se pare, rosti Gonsalez cu ochii închişi, că George e 
în postura unui maestru care le-a dat de rezolvat celor doi 
elevi ai săi o problemă dificilă, convins că, aşa dificilă cum e, 
vor depăşi toate obstacolele şi vor găsi soluţia. 

— Credeam că dormi, spuse Poiccart. 

— Nicicând n-am fost mai treaz, rosti calm Gonsalez. Doar 
aranjam detaliile. Îl cunoşti pe dl. Peter Sweeney? 

— Nu, spuse Poiccart. 

— E membru al Consiliului Cetăţii din Chelmsford. Un om 
mare şi bun. 

Poiccart nu răspunse. 

— De asemeni, e conducătorul şi mintea mişcării „Credinţa 
Raţională”, de care probabil ai auzit. 

— Nu, recunoscu Poiccart, apatic dar interesat. 

— Credincioşii Raţionali,, explică somnoros Gonsalez, sunt 
o ramură a „Noilor Unitarieni,, şi „Noii Unitarieni” sunt un 
amestec de oameni nedreptăţiţi. 

Poiccart căscă. 

— Credincioşii Raţionali”, continuă Gonsalez, au o misiune 
în viaţă, au de asemeni o fanfară, şi o colecţie de cântece 


prosteşti, compuse, înregistrate şi distribuite gratuit de dl. 
Peter Sweeney, care e un om cu dare de mână. 

Apoi tăcu aproape un minut. 

— O misiune în viaţă, şi o fanfară simpatică - ai cărei 
membri primesc lunar salariu - de la Peter. 

Poiccart întoarse capul şi-şi privi curios prietenul. 

— Care-i chestia? Întrebă. 

— Credincioşii Raţionali”, continuă monotonul Gonsalez, 
sunt genul de oameni care dintotdeauna au fost într-o 
eternă minoritate. Sunt împotriva lucrurilor, împotriva 
localurilor publice, împotriva music-hall-urilor, împotriva 
consumului de carne, a vaccinării - şi a pedepsei cu 
moartea, repetă moale. 

Poiccart aşteptă. 

— Cu ani în urmă, erau priviţi ca o bătaie de cap - 
huliganii îi atacau la mitinguri; poliţia îi persecuta pentru 
blocarea drumurilor, şi unii au fost trimişi la închisoare şi au 
revenit, fiind prezentaţi cu aureole nou lustruite la mic- 
dejunuri cu carne - cu Peter la prezidiu. 

— Acum, când au scăpat de persecuții - martiriul nu poate 
fi cumpărat atât de ieftin - sunt o instituţie ca o roată de 
tors mecanică şi un socialism monden - ceea ce dovedeşte 
că dacă insişti să acţionezi suficient şi insistent, spunând în 
gura mare „pro bono publico”*, oamenii te vor aprecia la 
propria ta valoare şi te vor tolera. 

Acum, Poiccart asculta concentrat. 

— Aceşti oameni demonstrează - Peter e într-adevăr 
înstărit, cu grămezi de proprietăţi în cartierele sărace, şi a 
ademenit şi alţi domni bogaţi şi doamne în mişcare. 
Demonstrează în toate ocaziile. Au psalmi - Peter îi numeşte 
„psalmi”, şi e o distincţie bună, etichetându-le drept semi- 
laice - pentru aceste clipe festive, psalmi pentru zăpăcirea 
celor ce vaccinează, şi pentru mâncătorii de carne, şi aşa 
mai departe. Dar dintre toate „Slujbele de Protest” ale lor, 
niciuna nu e mai profundă, mai frumoasă decât cea aranjată 


special pentru a-şi exprima oroarea şi dezgustul faţă de 
pedeapsa capitală. 

Pauza fu atât de lungă încât Poiccart scoase un 
nerăbdător: „Ei bine?”. 

— Încercam să-mi amintesc psalmul, rosti gânditor Leon. 
Dacă-mi amintesc corect, prima strofă e cam aşa: 

Hai la luptă, voi viteji, Oroarea s-o stricăm; 

Nicicând doi negri nu vor fi un alb. 

Nici crima - legală, nu. 

— Ultimul vers, spuse îngăduitor Gonsalez, e un fleac, dar 
printr-o sugestie delicată duce la morala de bază a poeziei. 
Mai e un vers care, pentru moment, îmi scapă, dar poate 
mă voi gândi la el mai târziu. 

Se ridică brusc şi se aplecă, lăsându-şi mâna pe braţul lui 
Poiccart. 

— Când vorbeam ieri de planul nostru, ai amintit de 
marele nostru pericol, singurul lucru pe care nu-l putem 
evita. Nu ţi se pare că aceşti „Credincioşi Raţionali” ne 
oferă soluţia, prin campaniile lor de protest, prin 
demonstrațiile lor, cu fanfara lor şi psalmii lor fără noimă? 

Poiccart trase calm din pipă. 

— Eşti un om minunat, Leon, spuse. 

Leon se duse la bufet, îl descuie, şi scoase o mapă imensă, 
ca acelea în care îşi cară pictorii desenele. Desfăcu 
legăturile şi răsfoi paginile. Era o colecţie care îi costase pe 
„Cei Patru Justiţiari” mult timp şi foarte mulţi bani. 

— Ce-ai de gând? Întrebă Poiccart în timp ce celălalt, 
scoţându-şi haina şi punându-şi pince-nez-ul, se aşeză în 
faţa unui plan pe care-l extrăsese din mapă. Leon luă un toc 
de pe masă, examină vârful cu ochiul unui talentat meseriaş 
şi scoase grijuliu dopul unei sticle cu tuş. 

— Ai simţit vreodată dorinţa să desenezi insule imaginare? 
Întrebă, dând nume propriilor golfuri, botezând capurile, 
creând oraşe printr-o trăsătură de toc, şi ridicând munţi 
înalţi, cu mişcări în zig-zag? Pentru că eu o să fac aşa ceva - 
mă simt în starea aceea care, pentru copii, e elocvent 


descrisă ca „încercare”, şi am dorinţa să necăjesc Scotland 
Yard-ul. 

Era cu o zi înainte de proces, când Falmouth făcu 
descoperirea. Ca să fim exacţi, aceasta fu făcută pentru el. 
Proprietarul unei pensiuni de pe Gower Street dădu de 
ştire că doi indivizi misterioşi închiriaseră camere. Au sosit 
noaptea târziu cu un geamantan din piele purtând diverse 
etichete străine; în mod deliberat şi-au ţinut feţele în 
umbră, şi barba unuia era evident falsă. În afară de asta, au 
plătit chiria în avans, şi asta a fost cea mai nebunească 
circumstanţă din toate. Imaginaţi-vă gazda noastră, 
conducându-i în camerele lor, palpitând din cauza cumplitei 
suspiciuni, întrebuinţându-şi la maximum capacităţile de 
simulare, ostentativ nonşalant, şi nerăbdător să transmită 
noutăţile secţiei de poliţie de după colţ. Pentru că unul îl 
striga pe celălalt Leon, şi vorbeau cu disperare în aparteu 
despre „Sărmanul Manfred”. 

leşiră împreună, spunând că vor reveni puţin după miezul 
nopţii, cerând să li se facă focul în dormitor, pentru că 
noaptea era umedă şi răcoroasă. 

O jumătate de oră mai târziu, întreaga poveste îi fusese 
relatată lui Falmouth la telefon. 

— Prea frumos ca să fie adevărat, a fost comentariul său, 
dar dădu ordine. Hotelul era bine supravegheat la miezul 
nopţii, dar atât de dibaci, încât eventualii trecători nu şi-ar 
fi dat seama niciodată. La trei dimineaţa, Falmouth îşi spuse 
că cei doi fuseseră avertizaţi, şi sparse uşile ca să 
percheziţioneze camerele. Nu găsiră decât geamantanul. 
Câteva articole de îmbrăcăminte, purtând eticheta unui 
croitor parizian, până când Falmouth, examinând fundul 
geamantanului, descoperi că e fals. 

— Hello! Spuse şi, în lumina descoperirii sale, exclamaţia 
era modestă ca forţă, pentru că, grijuliu împăturite şi isteţ 
ascunse, dădu peste planuri. Le examină rapid şi fluieră. 
Apoi le împături la loc şi le puse grijuliu în buzunar. 


— 'Ţineţi casa sub observaţie, ordonă. Nu cred că se vor 
întoarce, dar, dacă o fac, luaţi-i. 

Apoi zbură pe străzile pustii cât de iute îl putea purta 
maşina, şi-l trezi pe comisarul-şef dintr-un somn adânc. 

— Ce s-a-ntâmplat? Îl întrebă în timp ce-l conduse pe 
detectiv în biroul său. 

Falmouth îi arătă planurile. 

Comisarul ridică din sprâncene şi fluieră. 

— Despre asta e vorba, mărturisi Falmouth. 

Şeful întinse planurile pe masa largă. 

— Wandsworth, Pentonville şi Reading, rosti comisarul. 
Planuri, şi planuri remarcabil de bune, ale tuturor celor trei 
închisori. 

Falmouth îi arătă scrisul înghesuit şi rândurile grijuliu 
trasate cu cerneală roşie. 

— Da, le văd, spuse comisarul, şi citi: „Zid, 3 picioare 
grosime - dinamită aici, paznic aici - poate fi împuşcat de 
pe zid, distanţa până la intrarea în închisoare, opt metri; 
celula condamnaților aici, ziduri de un metru, o fereastră cu 
gratii trei metri şi trei inci de la sol”. 

— Au mers la cele mai mici amănunte - ce e asta - 
Wandsworth? 

— La fel e cu toate, sir, spuse Falmouth. Au calculat 
distanţele, înălțimile şi posturile; probabil le-au trebuit ani 
de zile ca să obţină informaţiile astea. 

— Un lucru e evident, spuse comisarul; nu vor acţiona 
până după proces - toate aceste planuri au fost trasate 
având drept obiectiv principal celula condamnaților. 

A doua zi dimineaţă Manfred primi vizita lui Falmouth. 

— Trebuie să-ţi spun, domnule Manfred, rosti, că în 
posesia noastră se află detalii complete ale proiectatei 
dumitale evadări. 

Manfred păru uluit. 

— Noaptea trecută, cei doi prieteni ai dumitale au scăpat 
la mustață, lăsând în urmă planurile elaborate.. 

— În scris? Întrebă Manfred, cu zâmbetul său rapid. 


— În scris! Rosti solemn Falmouth. Cred că e de datoria 
mea să-ţi spun asta, pentru că se pare că te bazezi prea 
mult pe ceea ce, practic, e imposibil, o evadare din 
puşcărie. 

— Da, răspunse absent Manfred, poate că da - în scris ai 
spus. 

— Da, totul a fost cercetat - îşi dădu seama că spusese 
destul, şi schimbă subiectul. Nu crezi că ar trebui să te 
răzgândeşti şi să angajezi un avocat? 

— Cred că ai dreptate, rosti lent Manfred. Vrei să-mi 
aranjezi o întâlnire cu un membru al unei respectabile 
firme de avocatură? 

— Cu siguranţă, spuse Falmouth, deşi renunţasei la 
apărare. 

— Oh, nu e vorba de apărarea mea, spuse Manfred vesel; 
doar că mă gândesc că ar trebui să-mi fac un testament. 

CAPITOLUL 14 

LA, OLD BAILEY, Au fost câţiva privilegiați cărora li s-a 
permis să intre la Old Bailey, cu bilete de la şerifi, reporteri, 
mari actori şi autori de mare succes. Prima ediţie a ziarelor 
de seară anunţă sosirea acestora din urmă. Mulțimea din 
afara tribunalului se mulţumi să discute despre trecutul şi 
posibilul viitor al prizonierului. 

„Megaphone” dădu din nou lovitura, deoarece publică în 
extenso amănunte din testamentul prizonierului. Făcu 
referire la acesta în diverse editoriale ca „Un document 
şocant” şi „Un fragment extraordinar”. Era remarcabil atât 
prin valoarea moştenirii, cât şi prin generozitatea acestuia. 

Suma era de aproape jumătate de milion şi, din aceasta, 
uluitoarea sumă de 60.000 de lire era moştenită de către 
„Secta cunoscută sub numele de „Credincioşii Raţionali,, 
pentru continuarea campaniei împotriva pedepsei capitale”, 
o incredibilă moştenire amintind că „Cei Patru Justiţiari” 
ştiau doar o singură pedeapsă pentru cei care erau 
osândiţi. 


— Doriţi să păstrăm totul sub tăcere, desigur, spuse 
avocatul când testamentul fu atestat. 

— Ba deloc, spuse Manfred; de fapt, cred că ar fi mai bine 
să daţi o copie ziarului „Megaphone”. 

— Vorbiţi serios? Întrebă avocatul consternat. 

— Absolut, spuse celălalt. Cine ştie, zâmbi, ar putea 
influenţa opinia publică în... Îâî. Favoarea mea. 

Astfel că faimosul testament deveni proprietate publică, şi 
când Manfred, urcând treptele înguste din lemn care 
duceau spre boxa din Old Bailey, ajunse în faţa tribunalului 
plin, tribunalul zumzăitor discuta exact despre ultima lui 
ciudăţenie. 

— Tăcere! 

Privi curios boxa încăpătoare şi, când un paznic îi arătă 
locul, încuviinţă şi se aşeză. Se ridică atunci când se citi 
rechizitoriul. 

— Eşti vinovat sau nevinovat? Fu întrebat, şi răspunse 
scurt: 

— Nu cer pledoarie. 

Era interesat de procedură. Judecătorul în robă stacojie, 
cu faţa bătrâncioasă, înţeleaptă şi cu un aer bizar, detaşat, 
îl interesa cel mai mult. Şerifii ca nişte afacerişti în blănuri, 
preoţii care stăteau cu picioarele încrucişate, rândul triplu 
de avocaţi cu peruci, banca mai joasă a reporterilor cu 
şoaptele lor aprige, dând instrucţiuni în timp ce înmânau 
copiile băieţilor de serviciu, şi puternica forţă poliţienească 
ce păzea tribunalul: cu toţii îl interesau în cea mai mare 
măsură. 

Liderul Coroanei era un omuleţ cu un chip ascuţit, 
puternic şi cu un discurs dramatic convingător. Parcă era 
tot timpul posedat de dorinţa de a trata corect acuzaţiile, 
corect Coroana şi corect prizonierul. Nu era pregătit, 
spunea, să expună amănunţit anumite puncte care fuseseră 
prezentate în ancheta tribunalului polițienesc, sau să 
convingă juriul că acuzatul era lipsit total de posibilităţi de 
mântuire. 


Nici măcar nu spuse că bărbatul care fusese ucis, şi de a 
cărui ucidere era acuzat Manfred, fusese un cetăţean 
vrednic de laudă sau dezirabil. Martorii care se oferiseră să 
confirme că-l cunoscuseră pe decedat, erau ciudat de tăcuţi 
asupra caracterului său moral. Era chiar pregătit să 
accepte declaraţia că era un om rău, cu o influenţă 
diabolică asupra asociaţilor săi, o influenţă imorală asupra 
tinerelor femei angajate, un individ certat cu legea, un 
netrebnic, un depravat. 


— Dar, domnilor juraţi, rosti impresionant avocatul, o 
comunitate civilizată ca a noastră, a acceptat un sistem - 
oricât de încâlcit şi imperfect ar fi - prin care cei ticăloşi şi 
cu gânduri rele sunt pedepsiţi. Generaţii după generaţii de 
legiuitori înţelepţi au structurat şi perfecţionat o ierarhie a 
pedepsei care să contracareze orice delincvenţă cunoscută. 
Şi-a stabilit sistemul cu trudă, făcând mari sacrificii 
naţionale pentru principiile pe care le implică acest sistem. 
S-a luptat la sânge cu privilegiile unei mari libertăţi - 
libertatea unei legi administrate de ofiţerii săi aleşi şi 
aplicate în spiritul unei echităţi nealterate. 

Şi continuă să vorbească despre „Cei Patru Justiţiari” care 
fondaseră o maşinărie a pedepsei, care depăşise limitele şi 
intrase în conflict cu legea; care condamnase şi executase 
conform unei judecăţi independente şi sfidând codul 
stabilit. 

— Şi din nou spun, nu voi cădea în greşeala de a afirma că 
au pedepsit fără motiv: cu dovezile împotriva victimelor lor, 
ofiţerii Coroanei ar fi ezitat să declanşeze o anchetă. Dacă 
ei s-ar fi mulţumit cu o perspectivă abstractă a unei crime 
sau alteia, şi dacă ar fi spus că acest individ sau celălalt 
merită pedeapsa, noi, reprezentanţii legii, pentru o clipă 
ne-am fi îndoit de justeţea raţionamentului lor. Numai că 
noi am intrat în conflict asupra problemei adecvării 
pedepsei şi asupra problemei mult mai serioase a dreptului 
individului de a determina pedeapsa, ceea ce are drept 
rezultat apariţia în boxă a acestui individ, sub acuzaţia de 
crimă. 

Pe parcursul discursului, Manfred se aplecă în faţă, 
urmărind cuvintele avocatului. 

O dată sau de două ori încuviinţă, ca şi cum ar fi fost de 
acord cu vorbitorul, şi nici măcar o singură dată nu arătă 
vreun semn de dezaprobare. 

Martorii veniră unul după altul. Din nou avocatul, şi 
doctorul, şi bărbatul volubil cu privire crucişă. Când 


termină cu fiecare, avocatul întrebă dacă are de pus vreo 
întrebare, dar Manfred clătină din cap. 

— L-aţi mai văzut pe acuzat înainte? Îl întrebă judecătorul 
pe ultimul martor. 

— Nu, săr, nu l-am făsut, spuse martorul categoric, nu am 
nic de spus împotriva lui. 

Când părăsi boxa martorilor, spuse cu voce tare: 

— Mai sunt încă alţi trei - nu freau dorinţa să mor, şi 
printre râsetele care urmară acestei demonstraţii de 
precauţie, Manfred îl rechemă tăios. 

— Dacă nu aveţi vreo obiecţie, my lord? Spuse. 

— Absolut niciuna, răspunse curtenitor judecătorul. 

— Aţi menţionat ceva despre alţi trei, spuse. Sugeraţi că v- 
au ameninţat? 

— Nu, săr, nu! Spuse înflăcărat micuțul. 

— Nu pot consulta avocatul, spuse zâmbind Manfred, dar 
îi transmit că n-a existat nici o nuanţă de intimidare a 
martorului în acest caz. 

— Niciuna, se grăbi să spună avocatul; dvS. Trebuie să 
faceţi această declaraţie. 

— Împotriva acestui om - prizonierul arătă spre boxa 
martorilor - n-avem nimic care să justifice acţiunea noastră. 
E contrabandist de zahăr şi dealer de proprietăţi furate - 
dar legea va avea grijă de el. 

— E o minciună, rosti micuțul din boxă, alb la faţă şi 
tremurând; e o calomnie! 

Manfred zâmbi iar şi-l concedie cu un gest al mâinii. 

Judecătorul l-ar fi putut condamna pe prizonier pentru 
acuzaţia irelevantă, dar trecu peste incident. 

Cazul acuzării se apropia de încheiere, când un oficial al 
curţii veni lângă judecător şi, aplecându-se, începu o 
conversaţie în şoaptă. 

Când se retrase ultimul martor, judecătorul anunţă o 
întrerupere a şedinţei, şi avocatul acuzării fu convocat în 
camera excelenţei sale. 


În celulele de lângă tribunal, Manfred primi un pont legat 
de ce urma să se întâmple şi se încruntă. 

După pauză, judecătorul, aşezându-se, se adresă juriului: 

— Într-un caz prezentând însuşirile neobişnuite care-l 
caracterizează pe acesta, spuse, trebuie să ne aşteptăm că 
vor apărea incidente de o natură aproape fără precedent. 
Circumstanţele sub care vor fi date acum dovezile nu sunt, 
totuşi, în întregime, fără precedent. Deschise o carte groasă 
cu legi într-un loc marcat cu o bucăţică de hârtie. Aici e 
Regina împotriva lui Forsythe şi, mai înainte, Regina 
împotriva lui Berander, şi, mai înainte, şi citat în toate 
aceste proceduri, Regele împotriva lui Sir Thomas Mandory, 
avem deci cazuri paralele. Închise cartea. 

— Cu toate că acuzatul nu a notificat dorinţa de a chema 
martori în numele său, un gentleman s-a oferit voluntar. 
Acesta doreşte să-şi păstreze anonimatul, şi există 
circumstanţe specifice care mă fac să-i accept cererea. Vă 
asigur, domnilor juraţi, că sunt mulţumit atât de identitatea 
martorului, cât şi de faptul că e demn de crezare. 

Făcu un semn unui ofiţer şi, prin uşa judecătorului către 
boxa martorilor îşi făcu apariţia un tânăr. Era îmbrăcat într- 
o redingotă strânsă pe corp şi pe partea de sus a feţei purta 
o jumătate de mască. 

Se aplecă uşor peste balustradă, privindu-l pe Manfred cu 
un mic zâmbet pe gura bine conturată, şi ochii lui Manfred 
îl înfruntară. 

— Veţi vorbi în numele acuzatului? Întrebă judecătorul. 

— Da, my lord. 

Întrebarea care urmă provocă un oftat de surpriză în 
tribunalul ticsit. 

— Afirmaţi responsabilitate egală pentru acţiunile sale? 

— Da, my lord. 

— Sunteţi, de fapt, un membru al organizaţiei cunoscută 
sub numele de „Cei Patru Justiţiari”? 

— Da. 


Vorbea calm, şi fiorul pe care-l produse mărturisirea lui, 
nu-l mişcă. 

— Afirmaţi, de asemeni, spuse judecătorul, consultând o 
hârtie, că aţi participat la consiliile lor? 

— Da. 

Erau pauze lungi între întrebări, deoarece judecătorul 
verifica răspunsurile şi avocatul scria de zor. 

— Şi spuneţi că sunteţi de acord atât cu obiectivele lor, cât 
şi cu metodele? 

— Absolut. 

— I-aţi ajutat să-şi ducă la bun sfârşit sentinţele? 

— Da. 

— Şi aţi fost de acord? 

— Da. 

— Şi susţineţi că sentinţele lor erau animate de un înalt 
simţ al datoriei şi responsabilităţii faţă de omenire? 

— Sunt exact cuvintele mele. 

— Şi că cei care au fost ucişi îşi meritau moartea? 

— Sunt perfect satisfăcut. 

— Declaraţi asta ca rezultat al cunoaşterii şi investigaţiei 
personale? 

— Declar asta din cunoaştere personală în două cazuri, şi 
din investigaţiile proprii şi din mărturia independentă a 
unei înalte autorităţi legale. 

— Ceea ce mă duce la următoarea întrebare, spuse 
judecătorul. Aţi întâlnit vreodată o comisie care să 
investigheze circumstanţele cazurilor cunoscute în care au 
fost implicaţi „Cei Patru Justiţiari”? 

— Da. 

— Era alcătuită dintr-un Şef al Justiţiei dintr-un anume 
stat european, şi patru emineţi avocaţi? 

— Da. 

— Şi ceea ce aţi declarat este rezultatul cercetărilor acelei 
comisii? 

— Da. 


Judecătorul încuviinţă grav şi acuzatorul public se ridică 
pentru interogatoriu. 

— Înainte de a vă adresa vreo întrebare, spuse, nu pot 
decât să-mi exprim acordul total cu excelența sa, apropo de 
păstrarea anonimatului dvs. Tânărul făcu o plecăciune. 

— Acum, să vă întreb ceva. Cât timp aţi făcut parte din 
asociaţia celor Patru Justiţiari? 

— Şase luni, răspunse celălalt. 

— Deci, într-adevăr nu vă aflaţi în postura de a da dovezi 
despre esenţa acestui caz - care datează de cinci ani, din 
câte ştiu. 

— În afara dovezilor date de Comisie. 

— Daţi-mi voie să vă întreb - dar trebuie să vă spun că nu 
sunteţi obligat să răspundeţi dacă nu doriţi - sunteţi 
mulţumit că „Cei Patru Justiţiari” sunt responsabili pentru 
acea tragedie? 

— Fără îndoială, răspunse imediat tânărul. 

— Ar putea exista ceva care să vă facă să vă îndoiţi? 

— Da, rosti zâmbind martorul, dacă Manfred ar nega-o, nu 
numai că m-aş îndoi, dar aş fi ferm convins de nevinovăția 
lui. 

— Spuneţi că sunteţi de acord atât cu metodele cât şi cu 
obiectivele lor? 

— Da. 

— Să presupunem că aţi fi patronul unei mari firme de 
business care are în subordine o mie de muncitori, cu reguli 
şi regulamente pentru conducerea lor, şi o scară de 
mecanisme şi pedepse pentru păstrarea disciplinei. Şi să 
presupunem că aflaţi că unul dintre muncitori se declară un 
judecător imparţial al conducerii, şi instituie, peste regulile 
dvs., un cod propriu. 

— Ei bine? 

— Ei bine, care ar fi atitudinea dvS. Faţă de acest om? 

— Dacă regulile pe care le iniţiază ar fi înțelepte şi 
necesare, le-aş încorpora în codul meu. 


— Să vă dau un alt caz. Să presupunem că guvernaţi un 
teritoriu, că administraţi legile - 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, îl întrerupse martorul, şi 
răspunsul meu este că legile unei ţări sunt tot atâţia stâlpi 
ridicaţi în beneficiul comunităţii. Oricât v-aţi da silinţa, 
interstiţiile există, şi unii indivizi vin şi pleacă după cum vor, 
strecurându-se prin această fisură, sau direct prin spărtură. 

— Şi aţi saluta o formă de justiţie neoficială care ar acţiona 
ca un fel de stop moral? 

— Aş saluta justiţia curată. 

— Dacă vi s-ar face o propunere abstractă, aţi accepta-o? 

Tânărul făcu o pauză înainte de a răspunde. 

— E dificil să te acomodezi cu abstractul, având în faţa 
ochilor asemenea dovezi tangibile ale eficacităţii sistemului 
Celor Patru Justiţiari, spuse. 

— Poate că da, rosti avocatul şi dădu de înţeles că 
terminase. 

Martorul ezită înainte de a părăsi boxa, uitându-se la 
prizonier, dar Manfred clătină din cap zâmbind, şi silueta 
subţire a tânărului ieşi din tribunal exact pe unde venise. 

Zumzetul spontan al conversaţiei care urmă plecării lui 
răsună nestingherit, în timp ce judecătorul şi avocatul se 
consultau peste bară. 

Garrett, jos printre ziarişti, dădu glas gândului vag care 
fusese prezent în mintea tuturor. 

— Observi, Jimmy, îi spuse lui James Sinclair de la 
„Review”, cât de ireal e procesul ăsta? Nu-ţi lipseşte însăşi 
esenţa unui proces de crimă, tristeţea şi groaza? Un tip a 
fost ucis, şi acuzarea n-a scos o singură vorbă despre „acest 
sărman doborât în plină tinereţe” sau despre ceva care să 
te facă să te uiţi la prizonier să-l vezi cum reacţionează. E o 
discuţie filosofică, având la capăt spânzurătoarea. 

— Corect, spuse Jimmy. 

— Pentru că, spuse Garrett, dacă va fi găsit vinovat, va 
muri. Nu există nici o îndoială; dacă nu-l spânzură, CRACK! 


Cu Constituţia Britanică, Magna Carta, Dieta Viermilor, şi 
alte câteva lucruri despre care pălăvrăgea Bill Seddon. 

Remarca sa ireverenţioasă se adresa discursului de 
deschidere al procurorului. Acum, Sir William Seddon era 
din nou în picioare, începând să se adreseze juriului. Se 
referi la dovada adusă, la refuzul prizonierului de a aduce 
dovada în discuţie şi, convenţional, trasă pas cu pas 
punctele împotriva bărbatului din boxă. Aminti în treacăt 
despre înfăţişarea siluetei mascate din boxa martorilor. 
Pentru că merita să fie luat în consideraţie, dar nu influenţa 
cazul aflat în discuţia curţii. Juriul se afla aici pentru a 
formula un verdict conform legii existente, nu ca şi cum n- 
ar fi existat, să aplice legea, nu s-o creeze - asta era datoria 
juriului. Prizonierului i se va da ocazia de a vorbi în 
apărarea sa. Avocatul Coroanei îi oferise dreptul de a avea 
ultimul cuvânt. Dacă ar fi vorbit, l-ar fi ascultat cu atenţie, 
dându-i prizonierului posibilitatea de a izgoni orice îndoială 
încă prezentă în minţile lor. Numai că el nu vedea, nu-şi 
putea imagina cum ar putea juriul să nu dea decât un 
singur verdict. 

Pentru un timp, se părea că Manfred nu intenţionează să 
profite de ocazie, deoarece nu făcu nici un semn, apoi se 
ridică în picioare şi, odihnindu-şi mâinile pe marginea 
biroului din faţă: 

— My lord, spuse şi se întoarse formal spre juriu, şi 
domnilor. 

Curtea era atât de tăcută, încât putea auzi scârţâitul 
stilourilor reporterilor, şi zgomotele neaşteptate din stradă. 

— Mă îndoiesc atât de înţelepciunea cât şi de valoarea 
discursului, spuse, nu că aş sugera că deja v-aţi decis 
asupra chestiunii vinovăţiei mele, fără a avea motive 
excelente şi convingătoare. 

— Am o obligaţie faţă de Consiliul Trezoreriei, se înclină 
spre procurorul atent, deoarece m-a scutit de acele 
banalităţi ale discursului care, mă tem, ar fi deranjat acest 
proces. Nu a încercat să-l scoată basma curată pe cel pe 


care l-am ucis, sau să-l exonereze de crimele sale cumplite 
şi sordide. Mai degrabă, a clarificat poziţia exactă a legii 
faţă de mine, şi sunt total de acord cu tot ce a spus. 
Inechităţile legii sunt notorii, şi recunosc imposibilitatea, 
aşa cum e alcătuită societatea, de a îmbunătăţi legea astfel 
încât crimele cu care am avut de-a face să fie pedepsite aşa 
cum merită. Nu mă ridic împotriva sorții care m-a trimis 
aici. Când am preluat misiunea, am preluat-o cu bună 
ştiinţă, pentru că şi eu, zâmbi chipurilor întoarse spre 
banca avocaţilor, şi eu mă pricep la legi - şi la alte lucruri. 

— Mai există cei care-şi închipuie că eu ard de dorinţa de a 
modifica legile acestei ţări; nu e adevărat. Seturile de 
canoane, inflexibile în construcţia lor, nu pot fi adaptate în 
funcţie de caracteristicile unui caz, şi se întâmplă aşa când 
chiar chestiunea caracteristicii e un punct litigios. Legile 
Angliei sunt legi bune, înțelepte şi drepte şi echitabile. Ce 
altă laudă e necesară decât acest fapt, că recunosc că viaţa 
mea e pierdută datorită acestor legi, şi accept justiţia care 
mă condamnă? 

— Nu-i mai puţin adevărat, când voi fi din nou liber, 
continuă calm, voi continua să fiu vrednic de judecata dvs., 
pentru că există acel ceva în mine, care arată limpede pe 
unde e drumul meu, şi cum pot servi cât mai bine omenirea. 
Dacă dvsS. Spuneţi că a alege o victimă aici şi una colo 
pentru condamnare, atingând doar cea mai mică parte a 
lumii bandiţilor, eu însumi sunt nedrept - întrucât îi las pe 
cei mulţi şi îi pedepsesc pe cei puţini - răspund că pentru 
fiecare individ pe care-l ucideam, o sută se îngrozeau la 
auzul numelui nostru şi o apucau pe calea cea dreaptă; că 
exemplul unei singure execuţii salva alte mii. Şi dacă mă 
întrebaţi serios: Aţi ajutat reforma omenirii, vă răspund la 
fel de serios - Da. 

În tot acest timp, se adresa judecătorului. 

— Ar fi o nebunie să te aştepţi ca o ţară civilizată să se 
întoarcă la barbaria unei epoci în care moartea era 
pedeapsa pentru orice altă crimă, şi nu vă voi batjocori 


inteligenţa, negând că o asemenea întoarcere la zilele 
negre mi-a fost sugerată vreodată. Dar a apărut o formă 
contrafăcută de umanitarism, ai cărei exponenţi, se pare, şi- 
au pierdut simţul proporţiei, şi au promovat frica de durere 
la rang de religie; cine a uitat că Epoca Raţiunii nu s-a 
terminat, şi că cei care sunt animale cu chip de om, răspund 
cu supuşenia animalului la disciplina coercitivă, răspund cu 
frică oarbă de moarte - şi sunt influenţaţi de metode care le 
ameninţă liniştea sau viaţa. 

Întinse mâna spre judecător. 

— Dumneavoastră, my lord, strigă, puteţi ordona biciuirea 
unei brute care aproape şi-a ucis unul dintre tovarăşi, fără 
a atrage mânia bărbaţilor şi femeilor, care pun totul 
înaintea durerii fizice - onoarea, patriotismul, justiţia? 
Puteţi condamna la moarte pe cineva pentru o crimă plină 
de cruzime, fără ca o mie de făpturi ţipătoare ale timpurilor 
noastre să nu se repeadă încoace şi încolo ca furnicile, 
încercând să-i obţină eliberarea? Fără un cor de plânsete - 
care n-a fost provocat de victima sfârtecată a ferocităţii lui? 
„Uciderea deliberată, uciderea crudă, spun ei, este voia lui 
Dumnezeu; dar pedepsirea legală a morţii, e crimă”. De 
aceea nu aştept înţelegere faţă de metodele adoptate de 
„Cei Patru Justiţiari”. Noi am reprezentat o lege - am 
executat prompt. Am ucis, dcă doriţi. În spiritul şi în litera 
legilor Angliei, am comis crime. Recunosc în faţa justiţiei 
condamnarea mea. Nu doresc să găsesc circumstanţe 
atenuante pentru crima mea. Nu-i mai puţin adevărat că 
actul pe care nu-l pot justifica spre satisfacția dvs., îl justific 
pentru mine. 

Se aşeză. 

Un avocat pledant, aplecându-se în spatele acuzatorului 
public, întrebă: 

— Ce ziceţi de asta? 

Sir William clătină din cap. 

— Tulburător, rosti disperat. 


Cuvântul de încheiere al judecătorului a fost unul dintre 
cele mai scurte cunoscute vreodată. 

Juriul a trebuit să cadă de acord că prizonierul a comis 
crima de care fusese acuzat, şi că nu trebuie să se mai agite 
cu vreun alt aspect al cazului, ci cu exact ceea ce aveau. 
Era individul din boxă responsabil de uciderea lui Lipski? 

Fără a părăsi boxa, juriul dădu verdictul. 

— Vinovat! 

Cei obişnuiţi cu asemenea scene au observat că 
judecătorul, pronunţând condamnarea la moarte, a omis 
cuvintele şocante şi sumbre care însoțesc de obicei ultima 
frază a legii şi că, la rândul lui, a vorbit fără emoție. 

— Fie va acorda o comutare a pedepsei, fie judecătorul e 
sigur că va evada, spuse Garrett, şi ultima explicaţie pare 
ridicolă. 

— Apropo, rosti tovarăşul lui când ajunseră în stradă odată 
cu gloata care înainta lent, cine era spilcuitul care a 
întârziat şi s-a aşezat pe bancă? 

— Înălţimea Sa, Prinţul de Escorial, spuse Charles, îşi 
petrece chiar acum luna de miere în Londra. 

— Ştiu totul despre asta, rosti Jimmy, dar l-am auzit 
vorbindu-i şerifului chiar înainte să ieşim, şi m-a izbit că-i 
auzisem vocea înainte. 

— Şi mie mi se pare la fel, rosti Charles cel discret - atât 
de discret, încât nici măcar nu-i sugeră editorului său că 
misterioasa mască ce depusese mărturie în numele lui 
George Manfred nu era nimeni alta decât Înălţimea Sa. 

CAPITOLUL 15 

CHELMSFORD. 

Manfred fu transportat înapoi la puşcăria Wandsworth 
chiar în noaptea procesului. Guvernatorul, stând în curtea 
întunecoasă în timp ce dubiţa pătrunse înăuntru cu escorta 
ei zăngănitoare, îl primi cu gravitate. 

— Doreşti ceva? Îl întrebă când ajunse în celula lui. 

— Un trabuc, spuse Manfred, şi guvernatorul îi dădu 
cutiuţa. Manfred alese cu grijă, şeful închisorii privindu-l cu 


un aer surprins. 

— Eşti un om extraordinar, spuse. 

— Şi trebuie să fiu, veni răspunsul, pentru că mă aşteaptă 
o încercare groaznică, depăşită numai prin unicitate. 

— Va fi o petiție pentru comutarea pedepsei, desigur, 
spuse guvernatorul. 

— Oh, am renunţat la asta, râse Manfred, am renunţat 
prin lovitura de gheaţă a satirei - deşi cred că nu i-am 
descurajat pe „Credincioşii Raţionali”, pentru care mi-am 
făcut o asemenea provizie postumă. 

— Eşti un om extraordinar, medită din nou guvernatorul. 
Apropo, Manfred, ce rol joacă doamna în evadarea ta? 

— Doamna? Manfred era sincer uimit. 

— Da, femeia care bântuie prin împrejurimile închisorii; o 
doamnă în negru, şi şeful pazei îmi spune că e extraordinar 
de frumoasă. 

— Ah, femeia, spuse Manfred şi faţa i se înnegură. Speram 
să fi plecat. 

Se aşeză gânditor. 

— Dacă e o prietenă de-a ta, nu va fi greu să-ţi obţin o 
întrevedere, spuse guvernatorul. 

— Nu, nu, nu, răspunse Manfred în pripă, nu trebuie să fie 
nici o întrevedere - în nici un caz aici. 

Guvernatorul îşi spuse că întrevederea aici era foarte 
improbabilă, deoarece guvernul plănuia transferul 
prizonierului, şi simţea că nu e de datoria lui către Stat să-i 
comunice. Nu trebuia, dacă ar fi ştiut, să facă din plan un 
mister. 

Manfred zvârli pantofii greoi daţi de autorităţile închisorii 
- se schimbase în hainele de condamnat la întoarcerea la 
puşcărie - şi se întinse în pat astfel îmbrăcat, trăgându-şi o 
pătură peste el. 

Unul dintre paznici sugeră tăios că ar trebui să se 
dezbrace. 

— Nu merită, spuse, pentru un timp atât de scurt. 


Crezură că se referea din nou la evadare, şi se minunară 
un pic de nebunia lui. Trei ore mai târziu, când 
guvernatorul veni în celulă, erau consternațţi. 

— Cer scuze de deranj, spuse, dar trebuie să te 
transferăm la o altă închisoare - şi uite, nu te-ai schimbat! 

— Nu, spuse Manfred, dând leneş pătura la o parte, dar 
credeam că transferul o să fie mai devreme. 

— Cum ai aflat? 

— Despre transfer - oh, mi-a şoptit o păsărică, rosti 
prizonierul, întinzându-şi oasele. Unde va fi - Pentonville? 

Guvernatorul îl privi un pic ciudat. 

— Nu, spuse. 

— Reading? 

— Nu, rosti scurt guvernatorul. 

Manfred se încruntă. 

— Oriunde ar fi, sunt gata, spuse. 

Dădu din cap spre paznic în timp ce plecă, şi îşi luă un 
rămas bun neprotocolar dar călduros de la guvernator, în 
gara pustie, unde o locomotivă solitară cu un vagon ataşat, 
aştepta. 

— Un tren special, după câte-mi dau seama, spuse. 

— Adio, Manfred, spuse guvernatorul şi îi întinse mâna. 

Manfred nu o luă - şi guvernatorul roşi în întuneric. 

— Nu pot să-ţi dau mâna, spuse Manfred, din două motive. 
Primul e că minunatul tău paznic-şef mi-a pus cătuşele la 
spate... 

— Nu mai contează al doilea, rosti guvernatorul cu un uşor 
hohot de râs şi apoi, în timp ce strângea braţul 
prizonierului, adăugă: Nu vreau să-i faci vreun rău celuilalt, 
dar dacă ai norocul ca acea minunată evadare a ta să se 
materializeze, cunosc un ofiţer respectat în Administraţia 
Penitenciarelor care s-ar bucura. 

Manfred încuviinţă şi, când urcă în tren, rosti: 

— Doamna aceea, dacă o vezi, spune-i c-am plecat. 

— Îi voi spune, dar mă tem că nu-i pot spune unde anume. 


— Asta e la latitudinea ta, spuse Manfred în timp ce trenul 
porni. Paznicii traseră obloanele, şi Manfred adormi. 

Se trezi cu mâna paznicului-şef pe braţ, şi păşi pe 
platformă în timp ce răsărea soarele. Privirea lui iute căută 
pancartele cu reclame din gară. Ar fi făcut asta în mod 
obişnuit, pentru că ele i-ar fi spus unde se află, 
presupunând că autorităţile, dintr-un anume motiv, ar fi 
dorit să ţină destinaţia secretă. Dar acum avea un interes 
deosebit pentru reclame. Gara era sufocată de afişele unei 
agenţii de voiaj ieftine - o neobişnuită clasă de reclame faţă 
de pancartele austere dintr-o gară. Imense afişe 
strălucitoare care glăsuiau „Iotul e în ordine” şi, dedesubt, 
cu caractere mai mici „Ultima modă”. Afişe mici glăsuiau: 
„Scrie-i verişoarei tale din Londra... Şi spune-i că târgul cu 
Gipsy Jack etc”. „Procedează ca la carte”, spunea altul. 
Coborând scările, observă pe partea opusă gării încă o 
dovadă a capriciului acestei extravagante agenţii, pentru că 
erau şi reclame mari luminoase, toate cu acelaşi scop. 

În bezna intermitentă a vagonului, Manfred zâmbi larg. 
Într-adevăr, ingenuitatea lui Leon Gonsalez nu avea limite. 
A doua zi dimineaţa, când guvernatorul închisorii 
Chelmsford îl vizită, Manfred îşi exprimă dorinţa de a-i scrie 
o scrisoare verişoarei sale - din Londra. 

— L-ai văzut? Întrebă Poiccart. 

— Doar o clipă, spuse Leon. Se duse la fereastra încăperii 
şi privi afară. Exact în faţa lui se ridica faţada sinistră a 
puşcăriei. Reveni la masă şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Încă 
nu era ora şase, dar rămăsese treaz cea mai mare parte a 
nopții. 

— Secretarul de Stat, rosti întretăiat în timp ce bea 
lichidul fierbinte, e indiscret în corespondenţa sa şi, în 
general, e un om neglijent. Asta apropo de venirea lui 
Manfred. 

— Am făcut două vizite în casa onorabilului gentleman în 
aceste două săptămâni, şi am aflat secrete uluitoare. Ştiai 
că Willington, preşedintele Ministerului Comerţului, a avut 


o aventură, şi că un Lord al Amiralității bea ca un burete, şi 
Cancelarul îl urăşte pe Secretarul de Război, care vorbeşte 
tot timpul, şi... 

— Ţine un jurnal? Întrebă Poiccart, şi celălalt încuviinţă. 

— Un jurnal plin de mii de lire, umblă vorba, încuiat cu un 
lacăt de şase penny. Casa lui e prevăzută cu sistemul de 
alarmă Magno-Sellie, şi are trei servitori. 

— Eşti aproape enciclopedic, spuse Poiccart. 

— Dragul meu Poiccart, spuse iritat Leon, ţi-ai luat obiceiul 
de a accepta cele mai minunate informaţii de la mine, fără a 
mă învrednici cu următoarele atitudini măgulitoare: unu, 
surpriză incredibilă; doi, uimire extaziată; trei, admiraţie 
amestecată cu venerație. 

Poiccart izbucni în râs: ceva neobişnuit la el. 

— Am încetat să mă mai mir de inteligenţa ta, ilustrule, 
rosti în spaniolă, limba pe care cei doi o foloseau invariabil 
atunci când erau singuri. 

— "Toate astea mă depăşesc, continuă Poiccart, şi totuşi 
nimeni nu poate spune că sunt leneş în acţiune. 

Leon zâmbi. 

Amândoi munciseră din greu ultimele săptămâni. 
Pregătirea celor „Trei luni în Maroc” nu fusese o sarcină 
uşoară. Primul cuvânt al fiecărui al şaptelea paragraf 
alcătuia mesajul pe care trebuia să i-l transmită lui Manfred 
- şi era un mesaj lung. Fusese sarcina de a o tipări, dea 
aranja publicarea imediată, plasarea cărţii pe listă şi 
împingerea ei sub nasul unui public ostil. Aşa cum marinarii 
depozitează centuri de salvare pentru accidente 
neprevăzute, tot astfel, „Cei Patru Justiţiari” aveau 
echipament de salvare în fiecare ţară. Poiccart, făcând 
multe vizite în centrul Angliei, aducea cu el, din când în 
când, fragmente ciudate ale unei maşinării. Cu cât era mai 
uşor bagajul, cu atât mai grele componentele pe care le 
transmitea pe blat în Chelmsford într-un automobil 
puternic. 


Casa singuratică, situată vizavi de închisoare, era de 
vânzare, din fericire, şi agentul care dirijă negocierile 
rapide având drept rezultat transferul, scăpă informaţia că 
noii clienţi sperau să ridice un garaj pe Colchester Road, 
care ar fi asigurat o armonizare sensibilă a traficului din 
Essex. Sosirea a două şasiuri vopsite grosolan veni în 
sprijinul imaginii afacerii noilor proprietari. Erau oameni 
întreprinzători, aceşti nou-veniţi, şi era un secret „la 
vedere”, că Gipsy Jack, a cărui caravană era sub sechestru, 
şi în mâinile unui supraveghetor, găsise la ei sprijin 
financiar. Chiar dacă Jack protestă viguros la sugestia 
ridicolă că ar fi trebuit să deschidă în Chelmsford într-un 
sezon nefavorabil, şi pufăi dispreţuitor la extravagantul 
limbaj de mahala al oraşului. Aşa cum nu fu de acord cu 
formularea afişelor, care i se păru mai blândă decât 
caracterul ilar cerut de afacerea sa de „entertainment. 

— Aceşti Heckford vor avea un eşec, spuse dl. Peter 
Sweeney de faţă cu toată familia. Ocupa Faith Home, o vilă 
bogat împodobită pe Colchester Road. Înainte de 
spectaculoasa naştere a „Credincioşilor Raţionali”, purtase 
mult mai impozantul titlu de Palace Lodge, asta că veni 
vorba. 

— Nu se pricep la afaceri, şi sunt un pic duşi cu pluta. 
Pentru un mare preot al unui nou cult, limbajul lui Peter nu 
era nici pur, nici rafinat. Şi nici măcar n-au politeţea 
obişnuită a unui porc, adăugă ambiguu. Am dus petiția 
acolo, astăzi, continuă indignat Peter, şi flăcăul care a venit 
la uşă! Oh, ce privelişte! Arăta de parcă n-ar fi închis ochii 
toată noaptea, ochi roşii, faţa albă, şi tremura tot. 

— Neaţa, d-le Heckford, îi zic, am venit în legătură cu 
petiția. 

— Ce petiție? Zice el. 

— Petiţia pentru sărmana creatură care zace acum în 
Chelmsford, zic eu, condamnată la moarte - adică crimă 
legală, zic. 


— Du-te dracu'! Zice el; astea au fost exact cuvintele lui: 
Du-te dracu! Am fost atât de supărat încât am plecat 
imediat de la uşă - nici măcar nu mă poftise înăuntru - şi, 
exact când am ajuns la capătul grădinii din faţă, el urlă: Şi 
de ce-l vrei grațiat? Nu ţi-a lăsat un morman de bani? 

Dl. Peter Sweeney era foarte agitat în timp ce repetă 
această dură mostră de cinism. 

— Această idee, rosti Peter solemn şi impresionant, NU 
TREBUIE LĂSATĂ SĂ CREASCĂ. 

Trebuia dezminţită sugestia răutăcioasă că Peter aranjase 
demonstraţia lui zilnică, de la douăsprezece la două. Mai 
fuseseră asemenea manifestări şi înainte, întruniri în masă 
cu fanfare chiar la porţile închisorii, dar acestea erau 
întruniri plăpânde ale mamelor în comparaţie cu aceste 
demonstraţii în numele lui Manfred. 

Amintirea „serviciului” zilnic e prea proaspătă în conştiinţa 
publicului, şi mai ales a publicului din Chelmsford ca să o 
mai descriem aici. Mulţimi de trei mii de oameni făceau 
legea, şi fanfara lui Peter trâmbiţa fără încetare, în timp ce 
Peter însuşi răguşea, ca efect al denunţării metodelor 
barbare ale unui sistem medieval. 

Fraţii Heckford, noua firmă de maşini, protestau împotriva 
pagubelor pe care aceşti manifestanți zilnici le provocau 
afacerii lor. Acel individ uşuratic, arătând mai uşuratic ca 
oricând, care se purtase atât de grosolan cu el, îl chemă pe 
Peter şi-l ameninţă cu interdicţia. Aceasta avu drept efect o 
şi mai mare întărâtare a lui Peter Sweeney, şi a doua zi 
întrunirea dură trei ore. 

În închisoare, iadul de afară pătrunse chiar şi în 
singurătatea celulei lui Manfred, şi acesta fu satisfăcut. 

Poliţia locală n-avu nici un chef să intervină - şi să 
redeschidă scandalul disperat care se declanşase înainte 
datorită acestor demonstraţii. 

Astfel că Peter triumfă, şi mulţimea de pierde-vară care 
veni grămadă la adunarea de la miezul zilei crescu odată cu 
interesul pentru soarta condamnatului. 


Şi fanfara mărită sună din alămuri şi toba mare bătu din 
ce în ce mai tare şi „Credincioşii Raţionali” câştigară noi 
adepți. 

Un turist curios stătea, într-o zi, la la marginea adunării. 
Din locul în care stătea, nu putea vedea fanfara, dar făcu o 
observaţie remarcabilă; nici mai mult, nici mai puţin decât o 
reflecţie vulgară despre un valoros membru al orchestrei. 

— Flăcăul ăla, rosti acest critic necunoscut, bate aritmic - 
sau poate sunt două tobe şi nu ştiu eu. 

Bărbatul căruia îi adresă remarcile ascultă cu atenţie, şi 
încuviinţă. 

Mulțimea se retrăsese spre balustradele din faţa clădirii 
fabricanţilor de motoare şi, în timp ce se dispersa - 
petrecerea lui Peter avusese o magnifică „procesiune” spre 
oraş înainte de a se sparge - unul dintre noii chiriaşi veni la 
uşă şi rămase privind mulţimea amestecată. Auzi remarca 
referitoare la tempo-ul toboşarului, şi asta îl supără. Când 
reveni în salon, unde un Poiccart palid zăcea cu faţa-n sus 
pe o canapea, spuse: 

— Trebuie să avem grijă, şi îi repetă conversaţia. 

Cei doi se odihniră până la ora şase - aşa cum trebuie să 
se odihnească cei care au muncit sub o monstruoasă 
presiune a aerului - după care merseră să curețe rezultatul 
muncii lor. 

La miezul nopţii se opriră, şi spălară petele. 

— Din fericire, spuse Poiccart, mai avem încă multe 
încăperi de umplut; salonul mai poate adăposti încă; 
sufrageria ne trebuie, salonaşul e plin. Mâine trebuie să 
începem de sus. Pe măsură ce munca înainta, nevoia de 
precauţie deveni din ce în ce mai stringentă; dar nici un 
accident nu le tulbură munca şi, cu trei zile înainte de data 
stabilită pentru execuţie, cei doi bărbaţi, ajungând în 
sufrageria vag mobilată, priviră unul spre altul peste masa 
neacoperită care-i separa, şi oftară mulţumiţi, pentru că 
lucrarea era aproape terminată. 


— Indivizii ăia, spuse dl. Peter Sweeney, nu sunt chiar atât 
de Răi pe cât aş fi crezut. Unul din ei a venit azi la mine şi 
şi-a cerut Scuze. Arăta mai bine, şi s-a oferit să semneze 
petiția. Peter îţi dădea mereu impresia, atunci când vorbea, 
că foloseşte cuvinte care încep cu majuscule. 

— Tati, rosti fiul său, care n-avea decât preocupări strict 
materiale, ce-ai de gând să faci cu banii lui Manfred? 

Părintele său îl privi cu severitate. 

— Îi voi Dona Cauzei, rosti scurt. 

— Ăsta eşti tu, nu-i aşa? Rosti copilul nevinovat. 

Peter refuză să răspundă. 

— Aceşti tineri, continuă, ar putea face mai rău decât au 
făcut. Sunt mult mai metodici decât credeam, mai 
misterioşi, electricianul oraşului îmi spune că folosesc 
curent electric în lucrările lor, au şi o mică instalaţie de gaz 
şi, din felul în care unul din ei manevra astăzi un vehicul 
impozant pe străzile Londrei, mi se pare că se pricep la 
afacerea asta cu maşini. 

Gonsalez, întorcându-se dintr-o călătorie de probă cu 
maşina sa zgomotoasă, fu nevoit să raporteze o întâmplare 
neliniştitoare. 

— Ea e aici, spuse în timp ce-şi ştergea unsoarea de pe 
mâini. 

Poiccart se întrerupse din lucru - încălzea ceva într-un 
creuzet deasupra unei sobe electrice. 

— Femeia din Gratz? Întrebă. 

Leon încuviinţă. 

— E normal, spuse Poiccart şi îşi reluă experimentul. 

— M-a văzut, rosti calm Leon. 

— Oh! Spuse celălalt apatic. Manfred spunea... 

— Că nu va maitrăda - eu cred asta, şi George ne-a rugat 
să ne purtăm frumos cu ea, ăsta e un ordin. 


(Era ceva mai mult în scrisoarea lui Manfred către 
„verişoara lui din Londra”, dar guvernatorul nu văzuse). 


— E o femeie nefericită, rosti grav Gonsalez; ţi se rupea 
sufletul văzând-o la Wandsworth, unde stătea zile întregi cu 
ochii ei tragici ţintuiţi pe poarta urâtă a închisorii; aici, cu 
rezultatul muncii ei la vedere, trebuie că suferă torturile 
damnaţilor. 

— Atunci, spune-i, zise Poiccart. 

— Că... 

— Că George va evada. 

— M-am gândit la asta. Cred că şi George ar dori. 

— Suta Roşie” a repudiat-o, continuă Leon. Am fost 
înştinţaţi ieri; nu sunt sigur că n-a fost şi ea condamnată. Ţi- 
aminteşti de Herr Schmidt, cel cu faţa rotundă? Ela 
denunţat-o. 

Poiccart încuviinţă şi ridică privirea gânditor. 

— Schmidt, Schmidt, căută. Oh, da - există ceva împotriva 
lui, o crimă cu sânge-rece, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Leon foarte liniştit, şi nu mai vorbiră 
despre Herr Schmidt din Praga. Poiccart scufunda baghete 
subţiri din sticlă în conţinutul plin de bule care fierbea în 
creuzet, şi Leon privea în dorul lelii. 

— Ea a spus ceva? Întrebă Poiccart după o tăcere lungă. 

— Da. 

Din nou tăcere, după care Leon reluă: 

— Nu era sigură de mine - dar i-am făcut semnul „Sutei 
Roşii”. Nu puteam să-i vorbesc în plină stradă. Oamenii lui 
Falmouth, după toate probabilitățile, o supraveghează zi şi 
noapte. Cunoaşteţi vechiul truc cu mănuşa pentru a da ora 
întâlnirii. Tragi uşor mănugşa şi te opreşti privind unul, două 
sau trei degete... Aşa că i-am semnalat să ne întâlnim în trei 
ore. 

— Unde? 

— La Wivenhoe - şi asta a fost destul de simplu - 
imaginaţi-vă că m-am aplecat pe fereastra maşinii şi i-am 
întrebat pe trecători cât îmi ia s-ajung la Wivenhoe - ultimul 
cuvânt rostit tare - cam trei ore? În timp ce-mi răspundeau, 
am văzut semnalul ei de consimţământ. 


Poiccart mormăi în timp ce lucra. 

— Ei bine, te duci? Întrebă. 

— Da, răspunse celălalt şi se uită la ceas. 

După miezul nopţii, Poiccart, moţăind în fotoliu, auzi 
sfârâitul şi exploziile mitralierei Gatling ale maşinii, în timp 
ce pătrundea în garajul improvizat. 

— Ei bine? Întrebă când intră Leon. 

— A plecat, spuse Gonsalez cu un oftat de uşurare. A fost o 
treabă dificilă, şi a trebuit s-o mint - nu ne putem permite 
riscul unei trădări. Ca moştenitoare a „Sutei Roşii”, se 
agaţă de ideea că organizaţia noastră numără mii de 
oameni; a acceptat povestea mea de a ataca închisoarea 
prin forţă brută. Voia să rămână, dar i-am spus că ar putea 
da totul peste cap - pleacă mâine pe continent. 

— Fireşte, n-are bani, spuse Poiccart cu un căscat. 

— Deloc - „Suta Roşie” nu-i mai dă - dar i-am dat eu... 

— Firesc, spuse Poiccart. 

— A fost greu s-o conving să-i ia; acţiona ca o nebună între 
teama de George, bucuria la auzul ştirilor date de mine - şi 
remuşcare. 

— Cred, continuă cu seriozitate, că are o afecţiune pentru 
George. 

Poiccart îl privi. 

— Mă surprinzi, rosti ironic şi plecă la culcare. 

Ziua îi găsi muncind. Maşinăria trebuia demontată, o uşă 
grea reparată, noi cauciucuri pentru maşina cea mare. Cu o 
oră înainte de demonstraţia de la miezul zilei, se auzi o 
bătaie în uşa de la intrare. Leon răspunse şi găsi un şofer 
politicos. În stradă se afla o maşină cu un singur ocupant. 

Şoferul voia petrol; rămăsese fără combustibil. Stăpânul 
său cobori din maşină şi veni să dirijeze negocierea simplă. 
Cu un singur cuvânt, îşi concedie mecanicul. 

— Aş avea una sau două întrebări despre maşina mea, 
rosti clar. 

— Poftiţi înăuntru, sir, spuse Leon şi-l conduse în salon. 


Închise uşa şi se întoarse spre vizitatorul în haină de 
blană. 

— De ce-ai venit? Întrebă rapid; e teribil de periculos - 
pentru tine. 

— Ştiu, răspunse celălalt liniştit, dar m-am gândit că aş 
putea da o mână de ajutor - care e planul? 

Leon îi spuse în câteva cuvinte, şi tânărul se înfioră. 

— O experienţă înspăimântătoare pentru George, spuse. 

— E singura cale, răspunse Leon, şi George are nervi de 
oţel. 

— Şi, după aceea - la cheremul sorții? 

— Vrei să spui pe unde o să dispărem - pe mare, desigur. 
E un drum bun de aici spre Clacton, şi vasul ne aşteaptă 
între Clacton şi Walton. 

— Înţeleg, rosti tânărul şi făcu o sugestie. 

— Excelent - dar tu? Spuse Leon. 

— E-n ordine, rosti vizitatorul. 

— Apropo, ai o hartă cu reţeaua telegrafică a acestei 
zone? 

Leon descuie un sertar şi scoase o hârtie împăturită. 

— Dacă ai putea aranja asta, spuse, ţi-aş fi recunoscător. 

Bărbatul pe nume Courtlander însemnă planul cu un 
creion. 

— Am oameni în care poţi avea încredere până la capăt, 
spuse. Firele vor fi tăiate la ora opt, şi Chelmsford va fi 
izolat de lume. 

Apoi, cu un bidon de petrol în mână, se întoarse la maşină. 

CAPITOLUL 16 

EXECUȚIA. 

Dacă treci prin uşiţa care duce la cabina portarului (uşiţa 
va fi încuiată şi zăvorâtă în urma ta), cel care te însoţeşte te 
va conduce printr-o altă uşă într-o curte care e străjuită 
într-un capăt de porţile masive ale închisorii şi, în celălalt, 
de o imensă poartă din oţel. Prin această poartă ajungi în 
altă curte şi, ţinând dreapta, ajungi la o scară cu trepte din 
piatră care te duce în micul birou al guvernatorului. Dacă 


mergi de-a lungul pasajului îngust în care dă biroul, cobori 
un şir de scări în celălalt capăt, printr-o uşă bine păzită, 
ajungi deodată în marea sală a închisorii. Aici, galeriile se 
înşiră de-a lungul ambelor părţi ale sălii, şi pasarele şi 
poduri de oţel traversează din loc în loc spaţiul. Aici, de 
asemeni, scări lucioase în zig-zag, şi faţada albă a celor 
două ziduri lungi ale sălii e presărată cu mici uşi negre. 

La parter, prima celulă pe dreapta, cum intri în sală din 
biroul guvernatorului, e mai spațioasă şi mai încăpătoare 
decât suratele ei. Mai există, de asemeni, o nuanţă de 
confort în dungile rogojinii care acoperă podeaua, în lumina 
gazului care luceşte în cuşca sa metalică zi şi noapte, în 
masă şi scaun şi în patul confortabil. Aceasta e celula 
condamnaților. La o duzină de paşi faţă de prag se află o 
uşă care duce în altă parte a curţii şi, după încă o duzină de 
paşi, ajungi într-o căsuţă modestă, cu etaj, fără ferestre, şi o 
intrare suficient de largă ca să permită trecerea a doi 
oameni unul lângă altul. Există o grindă de care poate fi 
prinsă rapid o frânghie şi o trapă, şi o cavitate căptuşită cu 
cărămidă, colorată cu tempera roz-somon. 

Din celula sa, Manfred era un ascultător interesat, întrucât 
zi de zi zgomotul demonstraţiei din faţa porţilor creştea în 
intensitate. 

Descoperi în medicul care-l vizita zilnic un gentleman cu 
un anume spirit. Într-un fel, îl înlocuia pe guvernatorul din 
Wandsworth cu un tovarăş intelectual, pentru că stăpânul 
de la Chelmsford era un individ rezervat, impregnat cu 
tradiţiile sistemului. Manfred îi destăinui doctorului părerea 
lui personală despre „Credincioşii Raţionali”. 

— Dar, pentru Dumnezeu, cum de le-aţi lăsat atâţia bani? 
Întrebă surprins medicul. 

— Pentru că urăsc maniacii şi oamenii mărunți şi proşti, 
veni răspunsul criptic. 

— Acest Sweeney. Continuă el. 

— Cum aţi aflat de Sweeney? Întrebă doctorul. 


— Oh, se aude, rosti neglijent Manfred. Sweeney avea o 
reputaţie internaţională; în afară de asta, adăugă, fără săi 
se clintească vreun muşchi al feţei, ştiu totul despre toţi. 

— Despre mine, de pildă? Îl provocă doctorul. 

— Despre dumneata, rosti înţelept Manfred. Din ziua în 
care ai plecat din Clifton, până în ziua în care te-ai însurat 
cu mai tânăra Miss Arbuckle din Chertsey. 

— O, Doamne! Şopti doctorul. 

— Nu e surprinzător, nu-i aşa, explică Manfred, că de 
foarte multă vreme m-am interesat de diversele staff-uri ale 
închisorilor din apropierea Londrei? 

— Presupun că nu, rosti celălalt. Nu-i mai puţin adevărat 
că era impresionat. 

Viaţa lui Manfred în Chelmsford diferea foarte puţin de 
cea din Wandsworth. 

Rutina vieţii în puşcărie rămânea aceeaşi: exerciţiile 
zilnice, vizitele pedante ale guvernatorului, doctorului şi 
capelanului. 

Într-o singură privinţă Manfred era neînduplecat. Nu voia 
să primească ajutor spiritual, nu aştepta nici un serviciu 
religios. Îşi susţinu poziţia în faţa capelanului scandalizat. 

— Nu ştii din ce sectă fac parte, spuse, pentru că am 
refuzat să dau vreo informaţie despre asta. Sunt convins că 
nu doreşti să devin un prozelit sau să mă abaţi de la 
credinţa mea. 

— Care e credinţa dvs.? Întrebă capelanul. 

— Aceasta, spuse Manfred, e taina mea cea mai adâncă, şi 
nu intenţionez s-o destăinui nimănui. 

— Dar nu puteţi muri ca un păgân, spuse oripilat preotul. 

— Punctul de vedere e totul, veni răspunsul calm, şi sunt 
perfect satisfăcut de moralitatea mea; pe lângă asta, 
adăugă, încă n-am de gând să mor şi, fiind conştient de 
asta, mă feresc să accept din partea oamenilor de bine mila 
şi gândurile pe care nu le merit. 

Pentru doctor, Manfred era o sursă permanentă de uluire, 
lăsând să-i scape noutăţi surprinzătoare, dobândite în mod 


misterios. 

— De unde face rost de informaţii, asta mă uimeşte, sir, se 
destăinui guvernatorului. Cei care-l păzesc... 

— Sunt dincolo de orice bănuială, rosti prompt 
guvernatorul. 

— Primeşte ziare? 

— Nu, numai cărţile pe care le cere. leri şi-a exprimat 
dorinţa pentru „Irei luni în Maroc”, spunea că a citit 
jumătate când era la Wandsworth, şi voia s-o recitească, ca 
„să fie sigur” - aşa că i-am dat-o. 

Cu trei zile înainte de data fixată pentru execuţie, 
guvernatorul îl informă pe Manfred că, în ciuda prezentării 
unei petiţii, Secretarul de Stat n-a văzut nici un motiv 
pentru a renunţa la sentinţă. 

— Nici nu m-aşteptam la aşa ceva, răspunse fără pic de 
emoție. 

Petrecu cea mai mare parte a timpului sporovăind cu cei 
doi paznici. Simţul strict al datoriei îi forţa să răspundă 
monosilabic, dar reuşi să le stârnească interesul, vorbindu- 
le despre locuri ciudate de pe glob. Cât le stătu în putinţă, îl 
ajutară să-i treacă vremea, şi el le aprecie efortul. 

— Te numeşti Perkins, spuse într-o zi. 

— Da, zise paznicul. 

— Şi tu eşti Franklin, i se adresă celuilalt, şi individul 
răspunse afirmativ. Manfred dădu din cap. 

— Când voi fi liber, spuse, o să vă recompensez pentru 
răbdarea voastră exemplară. 

La plimbarea de luni - marţi era ziua fatală stabilită de 
Marele Şerif - văzu un civil plimbându-se în curte şi-l 
recunoscu, şi la revenirea în celulă ceru să-l vadă pe 
guvernator. 

— Aş dori să-l întâlnesc pe dl. Jessen, spuse când sosi 
ofiţerul, şi guvernatorul şovăi. 

— Aţi avea bunăvoința de a transmite cererea mea 
Secretarului de Stat, prin telegraf? Întrebă Manfred, şi 
guvernatorul promise că o va face. 


Spre surprinderea lui, un răspuns imediat dădu 
permisiunea necesară. 

Jessen păşi în celulă şi se înclină curtenitor spre bărbatul 
care stătea pe marginea canapelei. 

— Voiam să-ţi vorbesc, Jessen, spuse Manfred şi-i făcu 
semn să se aşeze. Voiam să clarific afacerea Starque, odată 
pentru totdeauna. 

Jessen zâmbi. 

— A fost în regulă - era un ordin semnat de Țar şi adresat 
mie personal - n-aveam altceva de făcut decât să-l sugrum, 
spuse. 

— Şi totuşi ai putea crede, continuă Manfred, că te-am 
angajat pentru treaba asta deoarece - 

— Ştiu de ce am fost luat, rosti liniştitul Jessen. Starque şi 
Francois se aflau în limitele legii, erau condamnaţi de lege, 
şi voi loviți numai în cei pe care legea îi ocoleşte. 

Apoi Manfred se interesă de „Asociaţie”, şi Jessen se 
lumină. 

— Asociaţia” înfloreşte, rosti voios. Acum îi convertesc pe 
hoţii de bagaje - ştii, ăia care bântuie prin gări. 

— La ce? Întrebă celălalt. 

— La realitate - la hamalii pe care-i întruchipează uneori, 
rosti entuziastul, şi adăugă trist: Totuşi, e o treabă a naibii 
de anevoioasă să găseşti funcţii pentru cei care vor s-o 
apuce pe calea cea dreaptă şi n-au decât un bilet de învoire 
ca să-i poţi identifica. 

Când se ridică să plece, Manfred îi strânse mâna. 

— Nu-ţi pierde speranţa, spuse. 

— Ne mai vedem, spuse Jessen, şi Manfred zâmbi. 

Din nou, dacă v-aţi plictisit de repetiţia aceasta: „Manfred 
zâmbi”, amintiţi-vă că cele două cuvinte descriu cel mai 
bine atitudinea lui în acele cumplite zile din Chelmsford. 

Nu exista nici urmă de neseriozitate în felul în care trata 
situaţia apăsătoare. Comportamentul lui în ocaziile în care-l 
întâlnea pe capelan era unul pe care cel mai sensibil om nu- 
l putea trece cu vederea, dar fermitatea era de neînvins. 


— E imposibil de făcut ceva cu el, rosti disperatul preot. 
Sunt ca un copil în mâinile lui. Mă face să mă simt ca un 
predicator care îi ia un interviu lui Socrate. 

Nu exista precedent pentru remarcabila stare a afacerii şi, 
în cele din urmă, la cererea lui Manfred, s-a hotărât să se 
renunţe la ceremonia serviciului religios. 

După-amiază, în timpul plimbării, ridică ochii spre cer, şi 
paznicii, urmărindu-i privirea, văzură în aer un imens zmeu 
galben, purtând un banner care făcea reclamă unei mărci 
de anvelope. 

— Galben zmeu, eşti al meu, improviză şi mormăi un 
cântecel în timp ce mergea în jurul cercului de piatră. 

În noaptea aceea, după ce se retrăsese la odihnă, îi luară 
hainele de puşcăriaş şi îi înapoiară costumul în care fusese 
arestat. I se păru că aude zgomot de paşi în timp ce moţăia, 
şi se întrebă dacă nu cumva guvernul întărise paza 
închisorii. Sub fereastra lui, pasul unei santinele răsună mai 
energic şi mai apăsat. 

— Soldaţi, ghici şi adormi. 

Bănuiala i se adeveri. La ora unsprezece apăruse teama 
de evadare, şi jumătate de batalion sosise cu trenul noaptea 
şi ajunsese la închisoare. Capelanul făcu un ultim efort, şi 
primi un refuz neaşteptat, neaşteptat datorită forţei 
uluitoare cu care fusese rostit. 

— Refuz să te văd, izbucni Manfred. Era prima explozie de 
nerăbdare pe care o afişa. 

— Nu ţi-am spus că nu mă voi lăsa pradă reducerii unui 
serviciu religios la o farsă? Nu pricepi că trebuie să am un 
motiv foarte special ca să mă comport astfel, sau crezi că 
sunt un bădăran ursuz care-ţi respinge bunătatea din pură 
perversitate? 

— Nu ştiu ce să mai cred, rosti trist capelanul, şi vocea lui 
Manfred se înmuie când îi răspunse: 

— Amână-ţi raţionamentul câteva ore - atunci vei afla. 

Relatările acelei memorabile dimineţi se referă la faptul că 
Manfred a mâncat foarte puţin, dar adevărul e că s-a 


bucurat de un mic-dejun copios, spunând: Am înaintea mea 
o călătorie lungă, şi am nevoie de toată puterea. 

La opt fără cinci minute, un grup de ziarişti şi paznici se 
adună la uşa celulei, o linie dublă de paznici se formă de-a 
lungul curţii, şi linia extinsă a soldaţilor care înconjurau 
clădirea închisorii stătea în aşteptare. La opt fără un minut, 
sosi Jessen cu însemnele biroului în mână. Apoi, când ceasul 
bătu opt fix, guvernatorul îi făcu semn lui Jessen, şi intrară 
în celulă. Simultan şi într-o duzină de locuri diferite ale 
ţării, firele de telegraf care conectau Chelmsford cu restul 
lumii fură tăiate. 

Era o procesiune tragică, un pic lipsită de groază datorită 
absenței preotului, dar îndeajuns de înspăimântătoare. 
Manfred, cu mâinile legate, îl urma pe guvernator, cu câte 
un paznic ţinându-l de fiecare braţ, şi Jessen încheia 
procesiunea. Îl conduseră spre căsuţa fără ferestre şi-l 
aşezară pe trapă şi se retraseră, lăsând totul în seama lui 
Jessen. Atunci, când Jessen băgă mâna în buzunar, Manfred 
vorbi. 

— Depărtează-te un pic, spuse; înainte de a-mi pune 
frânghia de gât am ceva de spus, şi Jessen se depărtă. Şi 
anume, rosti lent Manfred, adio! 

Pe parcurs vocea crescu în intensitate, şi Jessen se aplecă 
să ridice colacul de frânghie care zăcea pe podea. Apoi, fără 
vreun semnal, înainte ca frânghia să fie ridicată, sau cineva 
să-l poată atinge, trapa se deschise cu un scrâşnet şi 
Manfred dispăru. 

Dispăru de-a binelea, pentru că din groapă apăru un fum 
negru şi dens, care-i trimise pe bărbaţii de pe margine, 
clătinându-se şi tuşind, înapoi afară. 

— Ce-i asta? Ce-i asta? Un oficial agitat se strecură printre 
ziarişti până la uşă şi urlă un ordin. 

— Repede! Furtunul de incendiu! 

Dangătul unui clopot îi trimise la posturile lor. 

— E în groapă, strigă cineva, dar sosi un bărbat cu o 
mască contra fumului şi cobori. Rămase acolo mult timp, şi 


când reveni, povesti incoerent: 

— Fundul gropii a fost săpat - e un pasaj dedesubt şi o uşă 
- fumul - l-am oprit, e un cartuş de fum! 

Paznicul-şef îşi scoase revolverul din toc. 

— Pe aici, strigă, şi cobori iute pe frânghia care atârna. 

Era întuneric, dar intui drumul; alunecă pe povârnişul 
abrupt unde tunelul se afunda sub zidul închisorii, şi cei din 
spatele lui îl urmară. Apoi dădu brusc peste un obstacol şi 
căzu, julindu-se şi tremurând. 

Unul dintre oameni adusese o lampă, şi lumina ei pâlpâi 
de-a lungul pasajului accidentat. Paznicul-şef îi strigă să se 
grăbească. 

În lumină, văzu că obiectul de care se lovise era o uşă 
masivă din brad negeluit şi întărită cu fier. O hârtie îi atrase 
atenţia. Era fixată pe uşă, şi ridică lanterna să citească: 
„Dincolo de acest punct, tunelul e minat”. 

Atât. 

— Înapoi în închisoare, ordonă scurt paznicul. Mină sau 
nu, Manfred dispăruse, dar observă că uşa era aproape 
inexpugnabilă. 

Reveni în lumină, plin de lut şi transpirat de efort. 

— S-a dus! Raportă scurt; dacă am putea scoate oamenii 
afară pe drum şi am înconjura oraşul... 

— S-a făcut deja, rosti guvernatorul, dar în faţa închisorii e 
o gloată, şi am pierdut trei minute ca să trecem printre ei. 

Acest aprig bătrân tăcut avea un macabru simţ al 
umorului, şi se răsuci spre capelanul tulburat. 

— Îmi imaginez că acum ştii de ce n-a vrut slujba 
religioasă? 

— Ştiu, rosti simplu preotul, şi ştiind, sunt recunoscător. 

Manfred se simţi prins într-o plasă, mâini îndemânatice îi 
slăbiră legăturile de la încheieturi şi-l ridicară în picioare. 
Locul era plin de vălătuci de fum înţepător. 

— Pe aici. 

Poiccart, mergând în faţă, îndreptă razele lămpii electrice 
spre podea. Trecură povârnişul dintr-un singur salt, şi se 


clătinară când aterizară; ajungând la uşa deschisă, se 
opriră în timp ce Leon o închise şi puse bolţurile de oţel la 
locurile lor. 

Lampa lui Poiccart dădu la iveală lateralele fin tăiate ale 
tunelului, şi, în celălalt capăt, fură nevoiţi să escaladeze 
resturile maşinăriei demontate. 

— Nu-i râu, rosti Manfred, privind lucrarea cu un ochi 
critic. „Credincioşii Raţionali” au fost de folos, adăugă. 

Leon dădu din cap. 

— Dacă n-ar fi fost fanfara lor, s-ar fi putut auzi burghiele 
lucrând în închisoare, rosti gâfâind. 

În capăt, sus pe o scară, apoi în sufrageria plină de 
pământ, prin pasaj, cu câţiva inci mai înalt datorită lutului. 
Leon îi ţinu haina groasă şi Manfred o îmbrăcă. Poiccart 

dădu drumul motorului. 

— Corect! Porniră bubuind şi ţopăâind pe poteca din spate 
care dădea în strada principală, la cinci sute de iarzi sub 
închisoare. 

Leon, privind înapoi, văzu petele stacojii ţinând piept 
mulțimilor negre de la porţi. 

— Soldaţi care blochează drumurile, spuse; suntem la ţanc 
- calc-o, Poiccart. 

Poiccart se conformă până când ajunseră în câmp deschis, 
după care marele alergător de curse apăsă acceleraţia, şi 
rafale de vânt mângâiară feţele bărbaţilor cu adieri plăcute. 

În cea mai pustie porţiune a drumului, dădură peste fire 
de telegraf care atârnau peste gardul viu. 

Ochii lui Leon străluciră la vederea lor. 

— Dacă le-au tăiat şi pe celelalte, vânătoarea s-a terminat, 
spuse; cam într-o jumătate de oră vor porni cu maşinile în 
urmărirea noastră; sunt aproape sigur că vom atrage 
atenţia, şi vor reuşi să ne ia urma. 

Au atras atenţia cu siguranţă, pentru că, lăsând în urmă 
Colchester, dădură peste un baraj de poliţie, şi un poliţist 
gesticulând, făcându-le semn să oprească. 


Îl depăşiră, lăsându-l într-un nor gros de praf. Ţinând-o pe 
drumul spre Clacton, avură drum liber până când ajunseră 
pe o şosea pustie, unde o căruţă se stricase şi bloca 
înaintarea. 

Un căruţaş rânjind îi văzu că sunt la strâmtoare. 

— Nu puteţi trece p-aici, mister, spuse voios; şi nu maie 
alt drum decât la vreo două mile înapoi. 

— Unde sunt caii tăi? Întrebă rapid Leon. 

— La fermă, rânji individul. 

— Bun, spuse Leon. Privi în jur, nu se vedea nimeni. Dă 
înapoi, spuse şi îi făcu semn lui Poiccart să întoarcă 
maşinăria. 

— De ce? 

Leon ieşi din vehicul, îndreptându-se cu paşi repezi spre 
epava din cherestea de pe drum. 

Se aplecă, o examină scurt, şi aruncă ceva sub imensa 
grămadă. Aprinse un chibrit, menţinu flacăra, şi fugi înapoi, 
înşfăcându-l pe ţărănoiul leneş-în-mişcări şi trăgându-l după 
el. 

— Hei, ce-i asta? Întrebă omul dar, înainte de a-i răspunde, 
se auzi o explozie asurzitoare, ca bubuitul unui tunet, şi 
aerul se umplu de sfărâmături. 

Leon se mai uită o dată şi făcu semn maşinii să înainteze. 

Când se aşeză, se întoarse spre ţăranul uluit. 

— Spune-i stăpânului tău că mi-am luat libertatea de a-i 
dinamita căruţa, spuse, apoi, când omul schiţă un gest ca şi 
cum ar fi vrut să-l înşface de braţ, Leon îi dădu un brânci 
care-l făcu să zboare, şi maşina trecu peste rămăşiţele 
căruţei. 

Maşina se îndrepta acum spre Walton şi, după un timp, se 
întoarse brusc spre mare. 

Douăzeci de minute mai târziu, două maşini se îndreptau 
ca fulgerul pe acelaşi drum, oprindu-se ici şi colo pentru ca 
paznicul-şef să adreseze o întrebare pietonului întâlnit din 
întâmplare. 

Şi acestea ţâşniră spre mare şi urmară drumul stâncos. 


— Priviţi! Spuse unul dintre ei. 

Exact în faţă, ascunsă de o curbă, se afla o maşină. Goală. 

Când ajunseră lângă ea, ţâşniră afară câte o jumătate de 
duzină de paznici din fiecare vehicul. Alergară pe iarba 
verde până ajunseră chiar pe marginea stâncii. 

Nici urmă de evadat. 

Albastrul liniştit al mării era netulburat, cu excepţia locului 
unde, la trei mile depărtare, un superb yacht alb cu aburi 
pleca în larg. 

Atraşi de înfăţişarea paznicilor, câţiva oameni se adunară 
în jurul lor. 

— Da, spuse un pescar nedumerit, i-am văzut, trei dintre 
ei au plecat într-una din şalupele care merg ca fulgerul - 
acu' nu-i mai vedem. 

— Ce vapor e ăla? Întrebă rapid paznicul-şef şi arătă spre 
yachtul care se îndepărta. 

Pescarul îşi scoase pipa din gură şi răspunse: 

— Yachtul Regal. 

— Ce Yacht Regal? 

— Al Prințului Escorialului, rosti impresionant pescarul. 

Paznicul-şef mârâi: 

— Ei bine, ei n-au cum să fie la bord! Spuse. 


SFÂRŞIT 


* iată! 
* Bogatul riscă mai mult să fie otrăvit decât săracul - dicton 
în limba latină în original (NT) 

* proprietarul, în lb. Franceză, în original (NT) 

* Nu-l aşa, în lb. Franceză în original (NT) 

* Deznodământ, în lb. Franceză în original (N. Trad.) 

* pentru binele public. N. Trad.