John Le Carre — Spionul care a iesit din joc

LECARRE 
SPIONUL CARE A IESIT DIN J0G 


âstigător al Premiului CWA Dagger of 
pentru cel mai bun thriller din ultimii 50 


John le Carré 


SPIONUL CARE A IEŞIT 
DIN JOC 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză CRISTINA MICHAELA TACHE 


2007 RAO International Publishing Company S.A. 


introducere 


Spionul care a ieşit din joc, cea de-a treia carte a mea, mi-a 
schimbat viaţa şi mi-a pus la încercare aptitudinile. Până la 
publicarea ei scrisesem literalmente în secret, din interiorul 
zidurilor lumii secrete, sub un alt nume şi în lipsa unei atenţii 
serioase din partea criticilor. După ce această carte a ajuns în 
librării, s-au sfârşit definitiv zilele mele de linişte şi de evoluţie 
armonioasă, oricât de mult m-aş fi străduit să le recreez, 
făcând, de exemplu, o escapadă pe o insulă grecească 
împreună cu familia. De aceea, Spionul care a ieşit din joc este 
ultima carte din perioada inocenţei mele, şi, după ea, orice s-ar 
fi întâmplat, experimentele mele aveau cu siguranţă să se 
desfăşoare în public. Ani la rând nu avea să mai existe pentru 
industria de profil nimic de genul unei cărţi „mici“ de le Carre - 
o titulatură în acelaşi timp râvnită şi detestată de către orice 
autor care se respectă. 

Am scris cartea în mare grabă, într-un interval de vreo cinci 
săptămâni. Am scris-o la primele ore ale dimineţii, în locuinţa 
mea din Königswinter, închiriată de Ambasada Britanică, în 
timpul meu liber la biroul de la ambasadă şi chiar şi la volanul 
maşinii mele în timp ce traversam Rinul cu feribotul sau când 
parcam uneori lângă uriaşul Mercedes blindat (sau era BMW?) al 
cancelarului Adenauer, în drumul său falnic spre serviciu. 
Produceam emoție la Cancelarie când le povesteam ce ziar 
citea, iar secţia de presă a ambasadei se grăbea întotdeauna să 
deducă numele scriitorilor importanţi care ar fi putut influenţa 
gândirea marelui om, deşi eu am bănuiala că nu era vorba 
despre niciunul: trecuse de mult vremea când acesta ar fi putut 
fi influenţat. Uneori îi surprindeam privirea şi, din când în când, 
mi se părea chiar că-mi zâmbeşte, aşa cum stăteam în micuța 
mea maşină Hillman Huskie, cu număr de înmatriculare 
diplomatic. Însă începuse deja să semene cu un bătrân şef de 
trib al pieilor roşii, iar expresiile chipului său nu aveau nimic în 
comun cu cele ale muritorilor obişnuiţi. 


Bineînţeles, ceea ce mă pusese în mişcare era Zidul 
Berlinului: zburasem cu avionul de la Bonn ca să arunc o privire 
de îndată ce începuse ridicarea lui. M-am dus împreună cu un 
coleg de la ambasadă, şi, în timp ce ne holbam la feţele ca de 
nevăstuică ale micilor escroci cu creierele spălate care păzeau 
cel mai recent bastion al Kremlinului, mi-a spus să-mi şterg 
rânjetul de pe faţă. Nu-mi dădusem seama că rânjesc, aşa că 
trebuie să fi fost o grimasă din aceea languroasă care mă apucă 
în momente îngrozitor de serioase. Nu era cu siguranţă nimic de 
râs în ceea ce vedeam, iar în sinea mea nu simţeam decât 
dezgust şi groază, şi exact asta trebuia să simt: Zidul nu era 
altceva decât faţadă, precum şi simbolul perfect al 
monstruozităţii unei ideologii care o luase razna. 

Uităm teroarea prea uşor. Acasă la mine, în Königswinter, 
muncitorii zugrăveau pereţii sufrageriei când am auzit veştile 
despre primele baricade. Ca nişte buni germani, şi-au spălat 
bidinelele fără o vorbă şi, ca nişte buni familişti, s-au dus acasă. 
Într-un conclav secret, la ambasadă s-au discutat planuri de 
evacuare. Dar unde pleci când lumea e pe cale să se 
sfârşească? La punctul de control Charlie, cum a ajuns foarte 
repede să fie cunoscut punctul de trecere Friedrichstrasse, 
tancuri americane şi din blocul sovietic stăteau faţă-n faţă de-a 
lungul unei fâşii de drum de vreo câteva zeci de metri, cu 
tunurile îndreptate unele către celelalte. Din când în când, îşi 
turau motoarele, care duduiau puternic, chipurile să le menţină 
calde şi pregătite să înainteze, dar, în realitate, era un joc 
psihologic, cum fac boxerii înainte de lupta cea mare. Undeva, 
dincolo de Zid, reţele întregi de agenţi secreţi britanici, 
americani şi francezi fuseseră surprinşi în afara jocului, moţăind. 
După ştiinţa mea, niciunul nu prevăzuse evenimentul, şi acum 
aveau să fie nevoiţi să-şi accepte eşecul. Oricum, probabil că 
mulţi dintre ei erau devotați altcuiva. Alţii aveau să devină ceea 
ce se cheamă agenţi rămaşi în spatele liniilor inamice, care, din 
acel moment, urmau să comunice prin intermediul staţiilor 
ascunse şi al altor metode convenite, cum ar fi mesajele scrise 
secrete, puse la punct doar pentru această eventualitate. Odată 
cu ridicarea Zidului, industria spionajului intra mai mult în 
clandestinitate, devenea mai plină de primejdii, mai 


problematică şi, cu siguranţă, mai supraaglomerată decât 
fusese vreodată. Nu pot decât să-mi închipui ce gândeau agenţii 
sovietici, aceia blocaţi în Germania de Vest. Desigur însă că nu 
erau de fapt blocaţi, ci pur şi simplu condamnaţi la o serie de 
inconveniente mai mari în administrarea vieților lor secrete. 

lar Zidul rămânea în picioare. Era consolidat şi din ce în ce 
mai înalt. Era apărat de zone minate, iar pământul din jur era 
atât de minuţios curăţat, încât ai fi putut descoperi urmele unui 
iepure. Din când în când, cineva escalada Zidul, forţa trecerea 
prin el sau săpa pe sub el, ori îşi făcea un planor şi zbura peste 
el. Există o întreagă şi lungă istorie cu poveşti despre acte de 
îndrăzneală nebună, şi toţi bărbaţii şi toate femeile acelea care 
reuşeau să evadeze reprezentau nişte eroi, poate pentru că 
erau aşa de puţini, dar în mod sigur pentru că erau atât de 
curajoşi. Citind ştirile de azi din Germania de Est, cei care îşi 
amintesc Zidul pot face o legătură directă între eroismul celor 
puţini şi apropiata eliberare a celor mulţi. Din acest punct de 
vedere, propaganda noastră occidentală era întru totul 
adevărată: regimul est-german era într-adevăr detestat de cei 
pe care îi conducea. Fugarii au fost avangarda a ceea ce este 
acum o măreaţă armată populară, şi aproape toate acuzaţiile 
îndreptate împotriva baronilor corupți din conducerea est- 
germană se dovedesc a fi fost justificate. Ceea ce face, 
probabil, ca romanul meu să fie cu atât mai înfricoşător. 

Ce m-a determinat să-l scriu? De unde a apărut ideea? Ei 
bine, la o atât de mare depărtare în timp, aproape orice răspuns 
ar fi, pesemne, tendenţios. Ştiu că, în viaţa profesională, eram 
profund nefericit şi că sufeream, trăind stări extreme de 
singurătate şi de confuzie în ceea ce privea viaţa mea 
personală. E posibil ca o parte din acea singurătate şi acea 
amărăciune să-şi fi găsit loc în personajul Alec Leamas. Ştiu că 
voiam să fiu îndrăgostit şi că propriu-mi trecut şi caracterul meu 
introvertit făceau acest lucru imposibil. Aşa că, poate sârma 
ghimpată şi maşinaţiunile complotului au compensat alte 
obstacole care stăteau între mine şi libertate. Fusesem sărac 
prea multă vreme, beam mult, începusem să mă îndoiesc cât se 
poate de profund că luasem o hotărâre înţeleaptă în ceea ce 
priveşte alegerea profesiunii. Procesul firesc al integrării într-o 


instituţie, apoi lupta în tentativa de a scăpa de ea, toate 
acestea îmi dominau relaţia maritală şi pe cea cu munca mea. A 
te holba la Zid era ca şi când te-ai fi holbat la frustrarea însăşi, 
şi asta îmi provoca o mânie care se regăseşte în carte. In 
interviurile din vremea aceea, sunt sigur că nu am amintit nimic 
din toate astea. Poate că eram încă spion într-o prea mare 
măsură sau poate nu mă cunoşteam suficient de bine pentru a 
înţelege că, spunând o poveste ingenioasă, făceam un soi de 
ordine amară în propriul meu haos. 

Cu siguranţă, n-am mai scris din nou aşa niciodată, şi, un 
timp, singurul lucru inteligent pe care-l puteai spune despre 
mine era că sunt genul de scriitor cu o singură carte, că Spionul 
care a ieşit din joc era o baftă grozavă, iar toate celelalte erau 
nimicuri. Cartea care i-a urmat - The Looking Glass War -, mult 
mai aproape de realitatea şi de durerea pe care le trăisem, a 
fost respinsă de criticii britanici ca fiind plictisitoare şi 
nerealistă. Şi poate că aşa şi era, căci nu-mi amintesc nici 
măcar un singur glas amabil printre britanici. 

Dar aplauzele pentru Spionul... fuseseră atât de puternice, 
încât oricât mă puteam ascunde în spatele lor, şi ştiam asta. 
Căsnicia mea s-a destrămat, am trecut prin majoritatea 
simptomelor asemănătoare  sevrajului, pe care faima le 
inoculează în mintea scriitorilor, chiar dacă ei pretind că nu e 
aşa. Mi-am găsit o nouă soţie înţeleaptă şi m-am adunat. La 
urma urmelor, supravieţuisem. Nu mai aveam scuze ca să nu 
scriu cât puteam de bine, să nu-mi exploatez talentul până la 
limită, şi să văd ce se află sau ce nu se află dincolo de el. 

Dar bineînţeles că n-o să uit niciodată vremea când un gest 
dezgustător al istoriei a coincis cu un mecanism disperat 
dinlăuntrul meu, dând la iveală, în şase săptămâni, cartea care 
mi-a schimbat viaţa. 

JOHN LE CARRE 


Capitolul 1 
Punctul de control 


Americanul îi întinse încă o ceaşcă de cafea lui Leamas şi 
spuse: 

— De ce nu vă duceţi înapoi să vă culcaţi? Vă dăm noi un 
telefon dacă apare. 

Leamas nu răspunse nimic, ci doar scruta strada pustie pe 
fereastra punctului de control. 

— Nu puteţi să aşteptaţi la nesfârşit, domnule. Poate o să 
vină altă dată. Putem cere ca poliţia germană să ia legătura cu 
Agenţia: puteţi să vă întoarceţi aici în douăzeci de minute. 

— Nu, replică Leamas, e aproape întuneric. 

— Dar nu puteţi să aşteptaţi la nesfârşit; a întârziat nouă ore 
faţă de momentul stabilit. 

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Ai fost foarte bun, adăugă 
Leamas. O să-i spun lui Kramer că ai fost al naibii de bun. 

— Dar cât o să mai aşteptaţi? 

— Până vine. 

Leamas se îndreptă spre fereastra de observaţie şi rămase în 
picioare între cei doi poliţişti nemişcaţi. Binoclurile lor erau 
aţintite asupra punctului de control din partea estică. 

— Aşteaptă să se facă întuneric, murmură Leamas, ştiu sigur. 

— Dimineaţă aţi spus că o să vină cu muncitorii. 

Leamas se întoarse spre el. 

— Agenţii nu sunt avioane. Nu au orare. E deconspirat, e 
fugar, e înspăimântat. Acum, în momentul ăsta, Mundt e pe 
urmele lui. Nu are decât o singura şansă. Să-l lăsăm să-şi aleagă 
singur momentul. 

Bărbatul mai tânăr ezită, voia să plece şi nu găsea prilejul. 

Sună o sonerie în interiorul gheretei. Aşteptară, brusc în 
alertă. Un poliţist spuse în germană: 

— Opel Rekord negru, cu numere de înregistrare din vest. 

— Nu vede aşa departe în lumina amurgului, face doar 


presupuneri, şopti americanul, adăugând: Cum de-a ştiut 
Mundt? 

— Taci, îi porunci Leamas de la fereastră. 

Unul dintre poliţişti ieşi din gheretă şi se duse spre 
amplasamentul din saci cu nisip, la doar câţiva paşi de linia albă 
de demarcaţie care tăia strada precum linia de fund a unui 
teren de tenis. Celălalt aşteptă până când tovarăşul lui se 
ghemui în spatele telescopului din amplasament, apoi lăsă 
binoclul, luă cascheta neagră din cuierul de lângă uşă şi şi-o 
aşeză cu grijă pe cap. Undeva, la înălţime, deasupra punctului 
de control, lumina reflectoarelor se trezi la viaţă, proiectând 
fascicule de lumină ca la teatru pe drumul care se întindea în 
faţa lor. 

Polițistul îşi începu comentariul. Leamas îl ştia pe dinafară. 

— Maşina opreşte la primul control. Doar un singur ocupant, 
femeie.  Escortată la ghereta Poliţiei pentru controlul 
documentelor. 

Aşteptară în tăcere. 

— Ce spune? întrebă americanul. 

Leamas nu răspunse. Luă un binoclu şi scrută punctul de 
control est-german. 

— Controlul documentelor încheiat. Urmează al doilea control. 

— Domnule Leamas, ăsta e omul dumneavoastră? insistă 
americanul. Ar trebui să sun la Agenţie. 

— Aşteaptă! 

— Unde-i maşina acum? Ce face? 

— Controlul valutar, vama, răspunse scurt şi tăios Leamas. 

Leamas studie maşina. Lângă portiera şoferului erau doi 
Vopo!, unul vorbea, celălalt stătea deoparte, aşteptând. Un al 
treilea se tot învârtea fără grabă în jurul maşinii. Se opri lângă 
portbagaj, apoi se întoarse la şofer. Voia cheia. Deschise 
portbagajul, se uită înăuntru, îl închise, dădu cheia înapoi şi făcu 
vreo treizeci de metri pe drumul pe care, la jumătatea distanţei 
dintre cele două puncte de control inamice, stătea drepţi o 
santinelă est-germană singuratică, o siluetă bondoacă în cizme 


1 Vopo, termen care vine de la Volks Polizei, Poliţia Populară (n.tr.) 


şi cu pantaloni largi, ca nişte burlane. Cei doi stăteau unul lângă 
altul, vorbind stânjeniţi în lumina reflectoarelor. 

Cu un gest grăbit şi neglijent, făcură semn că maşina poate 
pleca. Aceasta ajunse lângă cele două santinele aflate la 
mijlocul drumului şi se opri din nou. Santinelele se învârtiră în 
jurul maşinii, se îndepărtară, vorbiră iar între ele; în cele din 
urmă, aproape împotriva voinţei lor, o lăsară să-şi continue 
drumul spre sectorul vestic, peste linia de demarcaţie. 

— Aşteptaţi un bărbat, domnule Leamas? întrebă americanul. 

— Da, un bărbat. 

Ridicându-şi gulerul hainei scurte, Leamas ieşi în vântul 
îngheţat de octombrie. Îi reveni în minte mulţimea de afară. 
Acolo, în interiorul gheretei, uitai de figurile acelea nedumerite. 
Oamenii se schimbă, dar expresiile lor rămân aceleaşi. Era 
asemenea mulţimii neajutorate care se strânge la un accident 
de maşină, când nimeni nu ştie cum s-a întâmplat sau dacă 
trebuie cumva să mişte victima. În lumina reflectoarelor se 
vedea ridicându-se fum sau praf, un văl mişcător, dar constant, 
între marginile luminii. 

Leamas se îndreptă spre maşină şi i se adresă femeii: 

— Unde este? 

— Au venit după el şi a fugit. A luat bicicleta. De mine nu 
puteau şti. 

— Unde s-a dus? 

— Aveam o cameră lângă Brandenburg, deasupra unei 
cârciumi. Acolo ţinea câte ceva, bani, acte. Bănuiesc că s-o fi 
dus acolo. O să vină pe urmă. 

— In seara asta? 

— A zis că vine în seara asta. Toţi ceilalţi au fost prinşi - Paul, 
Viereck, Lândser, Salomon. Nu are mult timp. 

în tăcere, Leamas o ţintui cu privirea preţ de o clipă. 

— Şi Lândser? 

— Aseară. 

Lângă Leamas stătea un poliţist. 

— Trebuie să plecaţi de aici, le porunci acesta. E interzis să 
blocaţi punctul de trecere. 

Leamas se întoarse pe jumătate. 

— Du-te dracului, se răsti el. 


Neamţul încremeni, dar femeia interveni: 

— Urcă! O să ne ducem până la colţ. 

Leamas urcă în maşină alături de ea şi porniră încet spre o 
stradă laterală. 

— Nu ştiam că ai maşină, observă el. 

— E a soţului meu, răspunse ea cu indiferenţă. Karl nu ţi-a 
pomenit niciodată despre faptul că sunt măritată, nu? 

Leamas nu răspunse. 

— Eu şi soţul meu lucrăm la o firmă de optică. Ne-au permis 
să facem afaceri. Karl nu ţi-a spus decât numele meu de fată. 
Nu voia să am de-a face cu... tine. 

Leamas scoase o cheie din buzunar. 

— Probabil că o să vrei să stai undeva, spuse cu o voce care 
suna apatică. Pe Albrecht-Durer-Strasse, lângă Muzeu, e un 
apartament. Numărul 28A. Găseşti acolo tot ce vrei. O să-ți 
telefonez când vine. 

— Stau aici, cu tine. 

— Nu rămân aici. Du-te la apartament! O să te sun. N-are 
niciun rost să aştepţi acum. 

— Dar vine aici, la punctul ăsta de trecere. 

Leamas o privi surprins. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Da. Îl ştie pe unul dintre Vopo, fiul proprietarului 
apartamentului. Asta ar putea să-i fie de ajutor. De aceea a ales 
ruta asta. 

— Şi ţi-a spus ţie lucrul ăsta? 

— Are încredere în mine. Mi-a spus totul. 

— Dumnezeule! 

Îi dădu cheia şi se înapoie din frigul de afară în ghereta de la 
punctul de control. Poliţiştii mormăiau între ei când intră; tipul 
mai masiv îi întoarse spatele ostentativ. 

— Îmi pare rău, se scuză Leamas. Îmi pare rău că am tipat. 

Deschise o servietă ponosită şi scotoci în ea până găsi ceea 
ce căuta: o sticlă de whisky plină pe jumătate. Tipul mai în 
vârstă o acceptă cu o mişcare din cap, turnă în fiecare cană 
până la jumătate şi apoi completă cu cafea neagră. 

— Unde s-a dus americanul? întrebă Leamas. 

— Cine? 


— Băiatul de la CIA. Cel care era cu mine. 

— Ora de culcare, replică cel mai vârstnic şi râseră toţi. 

Leamas lăsă cana jos şi zise: 

— Care sunt regulile voastre ca să deschideţi focul pentru a 
acoperi pe cineva care vine încoace? Un fugar. 

— Nu putem să tragem pentru a acoperi pe cineva decât dacă 
Vopo trag spre sectorul nostru. 

— Asta înseamnă că nu puteţi trage până când individul nu 
trece de graniţă? 

Tipul mai în vârstă afirmă: 

— Nu putem să deschidem foc de acoperire, domnule... 

— Thomas, replică Leamas. Thomas. 

Işi strânseră mâinile, cei doi poliţişti rostindu-şi şi ei numele. 

— Nu putem să tragem pentru a acoperi pe cineva. Ăsta-i 
adevărul. Ni se spune că asta ar însemna război. 

— Prostii, ripostă polițistul cel tânăr, căruia whisky-ul îi dădea 
curaj. Dacă n-ar fi fost aliaţii aici, Zidul ar fi dispărut până acum. 

— Şi Berlinul la fel, mormăi tipul mai în vârstă. 

— Un om al meu vine în seara asta, rosti Leamas brusc. 

— Aici? La punctul ăsta de control? 

— Merită din plin să-l scoatem de acolo. Oamenii lui Mundt 
sunt pe urmele lui. 

— Mai sunt locuri pe unde se poate escalada Zidul, observă 
polițistul mai tânăr. 

— Nu e genul ăla. O să încerce să meargă la noroc; are acte, 
dacă actele mai sunt încă valabile. Are bicicletă. 

In ghereta de la punctul de control nu era decât o singură 
lumină, o veioză cu abajur verde, dar strălucirea reflectoarelor 
umplea încăperea, ca o lună artificială. Se lăsase întunericul şi, 
odată cu el, liniştea. Vorbeau ca şi când le-ar fi fost teamă să nu 
fie auziţi. Leamas se duse la fereastră, aşteptând; în faţa lui, 
drumul, iar de-o parte şi de alta, Zidul, o privelişte murdară şi 
urâtă de structuri masive din beton şi de linii de sârmă 
ghimpată, scăldat într-o lumină galbenă chioară, semănând cu 
decorul de fundal al unui lagăr de concentrare. La est şi la vest 
de Zid se întindea partea nerefăcută a Berlinului, o lume pe 
jumătate în ruină, creionată bidimensional, rămăşiţă a 
războiului. 


„Lua-o-ar naiba pe femeia aia, îşi spuse Leamas, şi pe prostul 
de Karl care a minţit în legătură cu ea.“ Minţise prin omisiune, 
aşa cum fac toţi agenţii din lume. Îi înveţi să înşele, să-şi 
acopere urmele, iar ei te înşală şi pe tine. O adusese doaro 
dată, după cina aia din Schurzstrasse, anul trecut. Karl tocmai 
dăduse marea lovitură şi Control voise să-l întâlnească. Control 
apărea mereu când era vorba de succese. Cinaseră împreună - 
Leamas, Control şi Karl. Lui Karl îi plăcea la nebunie genul ăsta 
de lucruri. Apăruse cu un aer de puşti de la şcoala de duminică, 
scrobit şi strălucitor, scoţându-şi pălăria plin de respect. Control 
îi strânsese mâna timp de cinci minute şi-i spusese: 

— Vreau să ştii cât suntem de mulţumiţi, Karl, al naibii de 
mulţumiţi! 

Leamas urmărise scena şi reflectase în sinea lui: „Asta o să 
ne coste încă vreo două sute pe an“. După ce terminaseră de 
mâncat, Control le strânsese din nou mâinile cu putere, dăduse 
din cap cu înţeles şi, lăsându-i să creadă că trebuie să plece şi 
să-şi rişte viaţa altundeva, se întorsese la maşina sa cu şofer. Pe 
urmă Karl râsese, şi râsese şi Leamas cu el, apoi terminaseră 
şampania şi încă mai râdeau de Control. După aceea se 
duseseră la Alter Fass, Karl insistase să meargă, şi acolo îi 
aştepta Elvira, o blondă de patruzeci de ani, dură ca stânca. 

— Asta e secretul meu cel mai bine păstrat, Alec, îi 
mărturisise Karl, iar Leamas se înfuriase. După asta se 
certaseră. 

— Cât ştie? Cine e? Cum ai cunoscut-o? 

Karl se îmbufnase şi refuzase să răspundă. Pe urmă, situaţia 
se înrăutăţise. Leamas încercase să schimbe rutina, locurile de 
întâlnire şi parolele, dar lui Karl nu îi plăcuse. Ştia ce se ascunde 
în spatele acestui lucru şi nu-i plăcea. 

— Dacă n-ai încredere în ea, oricum e prea târziu, replicase 
el, iar Leamas a înregistrat ideea şi şi-a ţinut gura. 

Dar pe urmă acţionase cu prudenţă, îi spusese lui Karl mult 
mai puţin, se folosise de mai multe trucuri din tehnica 
spionajului. Şi acum ea era aici, afară, în maşină, ştiind totul, 
cunoscând întreaga reţea, casa conspirativă, totul; iar Leamas 
se jură, nu pentru prima oară, să nu se mai încreadă niciodată 
într-un agent. 


Se îndreptă spre telefon şi formă numărul lui de acasă. Frau 
Martha răspunse. 

— O să avem musafiri în Durer-Strasse, o anunţă el, un 
bărbat şi o femeie. 

— Căsătoriţi? întrebă Martha. 

— Oarecum, replică Leamas, iar ea izbucni în râsul acela 
înfricoşător. 

În timp ce punea receptorul în furcă, unul dintre poliţişti se 
întoarse spre el. 

— Herr Thomas! Repede! 

Leamas se îndreptă spre fereastra de observaţie. 

— Un bărbat, Herr Thomas, şopti polițistul mai tânăr, pe 
bicicletă. 

Leamas luă binoclul. 

Era Karl, silueta era inconfundabilă chiar şi de la distanţa 
aceea, înfofolit într-un impermeabil militar vechi, împingând 
bicicleta. „A reuşit, îşi zise Leamas, trebuie să fi reuşit, a trecut 
de controlul documentelor, mai are de trecut doar prin controlul 
valutar şi prin vamă.“ Leamas îl urmări pe Karl cum îşi sprijină 
bicicleta de balustradă, apoi cum se îndreaptă calm spre 
ghereta vămii. „Nu exagera“, spuse el în gând. În cele din urmă, 
Karl ieşi, îi făcu vesel cu mâna tipului de la barieră, şi stâlpul alb 
cu roşu ţâşni, ridicându-se încet. Terminase, venea spre ei, 
reuşise. Doar cei doi Vopo din mijlocul drumului, linia de 
demarcaţie şi apoi, gata, era în zona de siguranţă. 

In acel moment, Karl păru să audă un zgomot, să simtă 
pericolul, se uită peste umăr, începu să pedaleze cu 
înverşunare, aplecându-se mult peste ghidon. Mai era santinela 
singuratică de pe pod, care se întorsese şi-l urmărea cu privirea 
pe Karl. Apoi, complet pe neaşteptate, reflectoarele se 
aprinseră, albe şi strălucitoare, prinzându-l pe Karl în lumina lor 
şi ţintuindu-l ca pe un iepure în lumina farurilor. Se auzi sunetul 
tânguitor, ca de fierăstrău, al unei sirene şi apoi ordine strigate 
cu mânie. |n faţa lui Leamas, cei doi poliţişti se lăsară în 
genunchi, scrutând împrejurimile printre sacii cu nisip care-i 
protejau; cu gesturi scurte şi îndemânatice, îşi puseră rapid 
încărcătoarele în armele automate. 

Santinela est-germană trase, cu mare grijă, departe de ei, în 


propriul sector. Primul glonţ păru să-l arunce pe Karl înainte, al 
doilea să-l tragă înapoi. Într-un fel sau altul încă se mai mişca, 
era încă pe bicicletă, şi trecu pe lângă santinelă, care continua 
să tragă în el. Apoi se prăbuşi, rostogolindu-se la pământ, şi 
auziră foarte limpede zgomotul bicicletei care cădea. Leamas 
spera din tot sufletul că murise. 


Capitolul 2 
Cambridge Circus? 


Urmări cu privirea cum pista de la Tempelhof se scufundă sub 
el, rămânând undeva, în urmă. Leamas nu era genul care să se 
piardă în reflecţii, şi niciunul înclinat spre filosofie. Ştia că e 
terminat - era un fapt cu care de-acum înainte era nevoit să 
trăiască, aşa cum trebuie să trăieşti cu ideea că ai cancer sau 
că eşti la închisoare. Ştia că nu există niciun fel de pregătire 
care să fi putut acoperi prăpastia dintre atunci şi acum. Privea 
eşecul aşa cum, într-o bună zi, avea să privească moartea, cu 
resentimentul cinic şi curajul singuraticului. Rezistase mai mult 
decât majoritatea; şi acum era înfrânt. Se spune că un câine 
trăieşte atât timp cât are dinţi; metaforic vorbind, dinţii lui 
Leamas fuseseră scoşi, şi Mundt fusese cel care îi scosese. 

Cu zece ani în urmă, ar fi putut alege cealaltă cale - existau 
slujbe de funcţionar în clădirea aceea guvernamentală anonimă 
din Cambridge Circus, iar Leamas ar fi putut să accepte una 
dintre ele şi să o păstreze până la Dumnezeu ştie ce vârstă; dar 
Leamas nu era croit aşa. Să te aştepţi ca Leamas să părăsească 
activitatea operativă pentru chestiile alea teoretice 
tendenţioase, care ţineau de interesele ascunse şi pur egoiste 
din Whitehall, era ca şi cum ai fi cerut unui jocheu să devină 
contabil. Rămăsese la Berlin, conştient că Serviciul Cadre 
hotărâse ca dosarul lui să fie revizuit la sfârşitul fiecărui an - 
îndărătnic, refractar, dispreţuind instrucţiunile, spunându-şi că o 
să apară ceva. Munca de agent secret are o lege morală - este 
justificată de rezultate. Chiar şi sofistica din Whitehall cocheta 
cu această lege, iar Leamas obținuse rezultate. Până la venirea 


2 Cambridge Circus, cunoscută intersecţie londoneză; în romanele sale, le 
Carré se referă la Serviciul Secret Britanic numindu-l The Circus, pentru că se 
presupune că sediul acestuia este în Cambridge Circus, (n.tr.) 

3 Arteră principală în capitala britanică, unde se găsesc sediile ministerelor, 
de aceea termenul „Whitehall” este folosit deseori pentru a desemna 
administraţia guvernamentală, (n.tr.) 


lui Mundt. 

Era ciudat cât de iute înţelesese Leamas că Mundt era piaza 
rea. 

Hans-Dieter Mundt, născut cu patruzeci şi doi de ani în urmă 
la Leipzig. Leamas îi cunoştea dosarul, îi era familiară fotografia 
din interiorul coperţilor; chipul dur, inexpresiv de sub părul 
blond; ştia pe dinafară povestea accederii lui la putere ca 
numărul doi în Abteilung“, şi ca şef eficient al Departamentului 
operaţional. Mundt era detestat chiar în cadrul propriului 
departament. Leamas ştia acest lucru, dovedit de altfel de cei 
care dezertau, şi de către Riemeck, care, în calitate de membru 
al Comitetului Executiv al SED?, lua parte la şedinţele 
Comitetului de Securitate împreună cu Mundt, şi îi era groază de 
el. Intocmai după cum se dovedise ulterior, pentru că Mundt ÎI 
ucisese. 

Până în 1959, Mundt fusese un mărunt funcţionar în 
Abteilung, şi opera la Londra, sub acoperirea Misiunii Est- 
Germane a Oţelului. S-a întors în grabă în Germania, după ce şi- 
a omorât doi dintre propriii agenţi numai ca să-şi salveze pielea, 
şi nu s-a mai auzit nimic de el mai bine de un an. Cu totul pe 
neaşteptate, a reapărut la Centrul Abteilung din Leipzig ca şef al 
Departamentului de logistică, sarcina sa fiind să aloce bani, 
echipament şi personal pentru misiuni speciale. La sfârşitul 
acelui an a survenit lupta acerbă pentru putere în Abteilung. A 
fost redus drastic numărul ofiţerilor sovietici de legătură, ca şi 
influenţa acestora, mulţi din vechea gardă au fost concediaţi pe 
motive ideologice şi s-au ridicat trei oameni: Fiedler, ca şef al 
Contraspionajului, Jahn a preluat de la Mundt atribuţiile de şef al 
Departamentului de logistică, iar Mundt însuşi a luat cireaşa de 
pe tort - director adjunct la Departamentul operaţional, la vârsta 
de patruzeci şi unu de ani. Atunci s-a schimbat stilul de lucru. 
Primul agent pe care l-a pierdut Leamas a fost o fată. Era doaro 
verigă nesemnificativă în reţea; era folosită pentru misiuni de 


4 Abteilung (germ.) - departament, secţie; în roman, termenul se referă la 
Securitatea est-germană. (n.tr.) 

> SED - în germană, Sozialistiche Einheitspartei Deutschlands - Partidul 
Socialist Unit din Republica Democrată Germană (n.tr.) 


curierat. Au împuşcat-o mortal în plină stradă, când ieşea de la 
cinema, în Berlinul de Vest. Poliţia nu l-a găsit niciodată pe 
ucigaş, iar Leamas a fost înclinat la început să nu considere 
incidentul ca având legătură cu activitatea ei. O lună mai târziu, 
un hamal din gara din Dresda, agent din reţeaua lui Peter 
Guillam la care se renunţase, a fost găsit mort şi mutilat lângă o 
şină de cale ferată. Leamas ştia că nu mai este o coincidenţă. 
Curând după aceea, doi membri ai unei alte reţele aflate sub 
controlul lui Leamas au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, 
după o judecată sumară. Şi a continuat tot aşa: implacabil şi 
fără remuşcări. 

lar acum îl aveau pe Karl, iar Leamas părăsea Berlinul aşa 
cum venise - fără să aibă nici măcar un agent de doi bani. 
Mundt câştigase. 

Leamas era un tip scund, cu păr cenuşiu-închis tuns scurt, şi 
cu alura unui înotător. Era foarte puternic. Forţa aceasta era 
vizibilă în muşchii spatelui şi-ai gâtului, în umerii vânjoşi, 
precum şi în forma butucănoasă a mâinilor şi a degetelor. 

Era foarte practic în ce priveşte îmbrăcămintea, ca de altfel în 
ce priveşte majoritatea lucrurilor, chiar şi ochelarii pe care îi 
purta din când în când aveau rame de metal. Cele mai multe 
dintre costumele sale erau din fibre sintetice şi niciunul nu avea 
vestă. Prefera cămăşile în stil american, cu nasturi la capetele 
gulerului, şi pantofi de antilopă, cu tălpi de cauciuc. 

Avea un chip plăcut, musculos, şi o gură încăpăţânată, cu 
buze subţiri. Ochii erau căprui şi mici; irlandez, după unii. Era 
greu să-l plasezi într-o categorie pe Leamas. Dacă ar fi intrat 
într-un club londonez, portarul nu l-ar fi confundat în mod sigur 
cu un membru; într-un bar de noapte din Berlin îi dădeau de 
obicei masa cea mai bună. Părea un tip care poate provoca 
scandal, un tip care îşi drămuia cu grijă banii, un tip care nu era 
chiar un gentleman. 

Stewardesa îl găsea interesant. Bănuia că e nordic, ceea ce ar 
fi putut fi, şi bogat, ceea ce nu era. li dădea cincizeci de ani, 
ceea ce era destul de aproape de adevăr. Bănuia că e 
neînsurat, ceea ce era pe jumătate adevărat. Cândva, cu mult 
timp în urmă, avusese loc un divorţ; undeva erau şi nişte copii, 
acum adolescenţi, care îşi primeau pensiile alimentare de la o 


bancă privată destul de ciudată din City. 

— Dacă mai doriţi un whisky, ar fi bine să vă grăbiţi. Aterizăm 
pe aeroportul din Londra în douăzeci de minute, îl anunţă 
stewardesa. 

— Nu mai vreau. 

N-o privi; se uita pe geam la câmpurile verzi-cenugşii din Kent. 

* 


x x 


Fawley îl aştepta la aeroport şi îl duse cu maşina la Londra. 

— Control e destul de supărat în legătură cu Karl, zise el, 
privindu-l pieziş pe Leamas. 

Leamas încuviinţă din cap. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă Fawley. 

— A fost împuşcat. Mundt i-a venit de hac. 

— E mort? 

— Aş zice că da, de-acum. Ar fi mai bine să fi murit. Aproape 
reuşise. N-ar fi trebuit să se grăbească, nu puteau fi siguri. Cei 
din Abteilung au ajuns la punctul de control imediat după ce 
fusese lăsat să treacă. Au dat drumul la sirenă, iar un Vopo l-a 
împuşcat cu câţiva metri înainte de a ajunge la linia de 
demarcaţie. S-a mai mişcat o clipă după ce a căzut, apoi nu s-a 
mai clintit. 

— Bietul amărât! 

— Chiar aşa, aprobă Leamas. 

Lui Fawley nu-i plăcea Leamas, iar dacă Leamas ştia, nu-i 
păsa. Fawley era un obişnuit al cluburilor şi purta cravate tipice, 
perora despre talentele sale sportive şi îşi aroga o oarecare 
însemnătate în corespondenţa oficială. II considera suspect pe 
Leamas, iar Leamas îl considera un prost. 

— La ce serviciu eşti? întrebă Leamas. 

— La Cadre. 

— Îţi place? 

— E fascinant. 

— Eu ce fac acum? Mă retrag? 

— Mai bine să-ţi spună Control, bătrâne. 

— Tu ştii? 

— Bineînţeles! 

— Atunci de ce dracu' nu-mi spui? 


— Regret, bătrâne, replică Fawley, iar Leamas fu deodată cât 
pe ce să-şi piardă cumpătul. 

Apoi se gândi că probabil Fawley minte oricum. 

— Bine, dar sper că n-ai nimic împotrivă să-mi spui un lucru. 
Trebuie să-mi caut un apartament în Londra? 

— Nu, nu cred, bătrâne, răspunse Fawley, scărpinându-se 
după ureche. 

— Nu? Slavă Domnului! 

Parcară lângă Cambridge Circus, la un parcometru, şi intrară 
împreună în hol. 

— N-ai legitimaţie de acces, nu? Ar fi bine să completezi 
hârtiuţa asta, bătrâne. 

— De când avem noi legitimaţii de acces? McCall mă 
cunoaşte, la fel de bine ca pe maică-sa. 

— E doar o formalitate nouă. Centrul se măreşte, să ştii. 

Leamas nu spuse nimic, făcu un semn din cap spre McCall, 


apoi intră în lift fără legitimaţie. 
* 
x x 


Control îi strânse mâna cu multă grijă, ca şi cum ar fi fost 
doctor şi i-ar fi pipăit oasele. 

— Cred că eşti groaznic de obosit, rosti pe un ton de scuză. 
Te rog, ia loc. Aceeaşi voce monotonă, afectată, hârâită. 

Leamas se aşeză pe un scaun, cu faţa spre un şemineu 
electric, verde-oliv, pe care se găsea, în echilibru, un vas cu 
apă. 

— Ţi se pare că e frig? întrebă Control. 

Era aplecat deasupra focului, frecându-şi mâinile. Pe sub 
sacoul negru purta un pulover, unul maro cam jerpelit. Leamas 
şi-o amintea pe soţia lui Control, o femeie micuță, prostuţă, pe 
care o chema Mandy, şi care părea să creadă că soţul ei face 
parte din Consiliul de Conducere al Cărbunelui. Bănuia că ea 
tricotase puloverul. 

— Problema e că aerul este atât de uscat, continuă Control, 
învingi frigul şi atmosfera devine uscată. La fel de periculos. Se 
duse la birou şi apăsă pe un buton. O să încercăm să facem rost 
de nişte cafea, adăugă el. Ginnie lipseşte, asta-i problema. Mi- 
au trimis o fată nouă. Chiar e păcat. 


Era mai scund decât şi-l amintea Leamas; altminteri, exact la 
fel. Aceeaşi detaşare afectată, aceeaşi îngâmfare plină de 
preţiozitate; aceeaşi groază de curent; curtenitor, după o 
formulă care nu se potrivea deloc cu experienţa lui Leamas. 
Acelaşi zâmbet languros, aceeaşi sfială elaborată, acelaşi 
devotament conciliant faţă de un cod al bunelor maniere pe 
care pretindea că-l găseşte ridicol. Aceeaşi banalitate. 

Aduse un pachet de ţigări de pe birou şi-i întinse una lui 
Leamas. 

— O să vezi că astea sunt mai scumpe, zise el, iar Leamas 
încuviinţă docil din cap. 

Strecurând ţigările în buzunar, Control se aşeză. O vreme se 
aşternu liniştea; în cele din urmă, Leamas spuse: 

— Riemeck e mort. 

— Da, aşa e, replică Control ca şi când Leamas ar fi făcut o 
remarcă inteligentă. Mare păcat. Mare... Presupun că fata - 
Elvira - a vorbit? 

— Aşa bănuiesc. 

Leamas nu intenţiona să-l întrebe de unde ştia de Elvira. 

— Şi Mundt a pus să fie împuşcat, adăugă Control. 

— Da. 

Control se ridică şi se învârti prin încăpere căutând o 
scrumieră. Găsi una şi o aşeză cu stângăcie pe podea, între cele 
două scaune. 

— Cum te-ai simţit? Vreau să zic, când Riemeck a fost 
împuşcat? Ai văzut cum s-a întâmplat, nu? 

Leamas ridică din umeri. 

— M-am enervat al naibii de tare, răspunse el. 

Control întoarse capul într-o parte şi închise ochii pe 
jumătate. 

— Sunt sigur că a fost mai mult de-atât. Ai fost supărat, nu? 
Ar fi o chestie mai mult decât normală. 

— Am fost supărat. Cine n-ar fi? 

— Îţi plăcea Riemeck - ca om? 

— Cred că da, mărturisi Leamas neputincios, apoi adăugă: Nu 
prea are rost să intrăm în amănunte. 

— Cum ţi-ai petrecut noaptea, ce-a mai rămas din ea, după 
ce Riemeck a fost împuşcat? 


— la ascultă, ce-i chestia asta? Unde baţi? întrebă Leamas 
înfuriat. 

— Riemeck a fost ultimul, cugetă Control, ultimul dintr-o serie 
de morţi. Dacă nu mă înşală memoria, a început cu fata, cea 
împuşcată în faţa cinematografului, în Wedding. Pe urmă a fost 
tipul din Dresda şi arestările de la Jena. Ca în povestea cu cei 
zece negri mititei. Acum Paul, Viereck şi Lândser - toţi morţi. Şi, 
în final, Riemeck. 

Zâmbi dezaprobator. E o rată cam mare a pierderilor. Mă 
întrebam dacă nu ţi-a ajuns. 

— Dacă nu mi-a ajuns? Ce vrei să spui? 

— Mă întrebam dacă nu eşti obosit. Epuizat. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Depinde de tine, răspunse Leamas în cele din urmă. 

— Trebuie să trăim fără compasiune, nu? Desigur, asta e 
imposibil. Ne prefacem unii faţă de alţii, mă refer la duritatea 
asta a noastră, dar, în realitate, nu suntem aşa, adică... nu poţi 
fi în toiul acţiunii permanent, trebuie să te mai şi retragi... 
pricepi ce vreau să zic? 

Leamas pricepea. Cu ochii minţii, vedea lungul drum din afara 
Rotterdamului, drumul acela lung şi drept pe lângă dune, şi 
valul de refugiaţi care îl străbăteau; vedea micul avion la 
kilometri întregi depărtare, vedea procesiunea aceea care se 
oprea şi-l privea; şi avionul venind spre ei, aproape atingând 
dunele; vedea haosul, iadul acela fără sens, în timp ce bombele 
loveau drumul. 

— Nu pot să vorbesc aşa, Control, zise el în cele din urmă. Ce 
vrei să fac? 

— Vreau să mai rămâi activ o vreme. 

Leamas nu răspunse, aşa încât Control continuă: 

— Etica activităţii noastre, aşa cum văd eu lucrurile, se 
bazează pe o ipoteză simplă, şi anume, că nu suntem niciodată 
agresorii. Crezi că-i cinstit? 

Leamas aprobă cu o mişcare a capului. Orice, numai să evite 
să vorbească. 

— In felul ăsta facem lucruri dezagreabile, doar că suntem în 
defensiva. Chestia asta, cred, este corectă. Noi facem lucruri 
neplăcute pentru ca oamenii obişnuiţi de aici şi din alte părţi să 


poată dormi în siguranţă noaptea în paturile lor. E prea 
romantic? Sigur că, din când în când, ne ocupăm cu treburi 
foarte urâte. Zâmbi şmechereşte ca un şcolar. Şi atunci când 
cumpăânim moralitatea, ne tentează mai degrabă comparaţiile 
necinstite; la urma urmelor, doar nu poţi compara idealurile 
uneia dintre părţi cu metodele celeilalte, nu? 

Leamas nu mai înţelegea nimic. Auzise că tipul spunea o 
mulţime de aiureli înainte de a înfige cuțitul, dar nu-i mai fusese 
dat să audă aşa ceva niciodată. 

— Trebuie să compari metodă cu metodă, şi ideal cu ideal. Aş 
zice că, de la război încoace, metodele noastre - ale noastre şi 
cele ale părţii adverse - au devenit foarte asemănătoare. Nu 
poţi fi mai puţin necruţător decât partea adversă pur şi simplu 
pentru că politica guvernului tău este generoasă, nu-i aşa? Râse 
încetişor în barbă şi apoi preciză: Chestia asta nu se cuvine 
absolut deloc. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, reflectă Leamas, e ca şi cum 
ai lucra pentru un afurisit de cleric. Ce urmăreşte de fapt?” 

— Din cauza asta, continuă Control, cred că ar trebui să 
încercăm să ne descotorosim de Mundt... Ei, fir-ar, făcu, 
întorcându-se enervat spre uşă. Unde este cafeaua aia 
nenorocită? 

Traversă încăperea până la uşă, o deschise şi vorbi cu o fată 
nevăzută din cealaltă încăpere. Când reveni, adăugă: 

— Cred cu toată sinceritatea că ar trebui să scăpăm de el, 
dacă putem. 

— De ce? Nu mai avem nimic în Germania de Est, absolut 
nimic. Chiar tu ai spus-o adineaori - Riemeck a fost ultimul. Nu 
mai avem ce apăra. 

Control se aşeză şi-şi privi mâinile o vreme. 

— Nu e întru totul adevărat, răspunse în cele din urmă. Dar 
nu cred că e cazul să te plictisesc cu amănunte. 

Leamas ridică din umeri. 

— Spune-mi, continuă Control, te-ai săturat de spionaj? lartă- 
mă dacă repet întrebarea. Vreau să zic că, aici, înţelegem acest 
fenomen, îţi dai seama. Întocmai ca la proiectanţii de avioane... 
cred că termenul este uzură. Te rog să spui dacă e aşa. 

Lui Leamas îi reveni în minte zborul spre casă din dimineaţa 


aceea şi se miră. 

— Dacă ai fi obosit, adăugă Control, ar trebui să găsim altă 
cale de a avea grijă de Mundt. Ideea care-mi trece mie prin 
minte este puţin cam neobişnuită. 

Fata aduse cafeaua. Puse tava pe birou şi turnă în două ceşti. 
Control aşteptă până ieşi din încăpere. 

— Ce netoată, exclamă, parcă pentru sine. Mi se pare 
surprinzător că nu mai găseşti una bună. Tare aş fi vrut să nu 
plece Ginnie în concediu în astfel de momente. Un timp, 
amestecă în cafea cu deznădejde. E absolut necesar să-l 
discredităm pe Mundt, întări el. la zi, bei mult? Whisky şi chestii 
din astea? 

Leamas crezuse că este obişnuit cu Control. 

— Beau niţel. Mai mult decât majoritatea, presupun. 

Control aprobă din cap cu înţelegere. 

— Ce ştii despre Mundt? 

— E un asasin. A fost aici cu vreun an sau doi în urmă, lucra la 
Misiunea Est-Germană a Oţelului. Pe vremea aceea aveam acolo 
un consilier, Maston. 

— Exact. 

— Mundt avea un agent, soţia unui diplomat. A ucis-o. 

— A încercat să-l omoare pe George Smiley. Şi bineînţeles că 
l-a împuşcat pe soţul femeii. E un tip dezgustător. Fost membru 
în organizaţia hitleristă de tineret, chestii de genul ăsta. Nici pe 
departe tipul comunistului intelectual. Un adept al Războiului 
Rece. 

— Ca şi noi, observă sec Leamas. 

Control nu zâmbi. 

— George Smiley cunoştea bine cazul. Nu mai lucrează 
pentru noi, dar cred că ar trebui să-l găseşti. Face nişte chestii 
legate de Germania secolului al şaptesprezecelea. Locuieşte în 
Chelsea, chiar dincolo de Sloane Square. Bywater Street, o ştii? 

— Da. 

— Şi Guillam s-a ocupat de caz. E în Satelittes Four, la etajul 
unu. Mă tem că toate s-au schimbat de pe vremea când le ştiai 
tu. 

— Da. 

— Stai o zi sau două cu ei. Ei ştiu ce am de gând. Apoi mă 


întrebam dacă nu ai chef să petreci sfârşitul de săptămână cu 
mine. Soţia mea, adăugă el în grabă, are grijă de mama ei, din 
păcate. Nu vom fi decât noi doi. 

— Mulţumesc! Mi-ar face plăcere. 

— În felul ăsta putem vorbi despre toate în linişte. Ar fi foarte 
agreabil. Cred că ai putea să faci o mulţime de bani din asta. 
Tot ceea ce ai câştiga ar fi al tău. 

— Mulţumesc. 

— Asta, fără îndoială, dacă eşti sigur că vrei să... nu-i vorba 
de uzură sau de chestii din astea? 

— Dacă se pune problema să-l omor pe Mundt, sunt gata! 

— Sincer, chiar eşti? întrebă Control politicos. Apoi, după ce-l 
privi gânditor pe Leamas preţ de-o clipă, zise: Da, cred că 
vorbeşti serios. Dar nu trebuie să ai impresia că eşti obligat să 
spui asta. Ce vreau să zic e că, în lumea noastră, trecem atât de 
rapid de la ură la dragoste - ca anumite sunete pe care un câine 
nu le poate auzi. Tot ce rămâne la sfârşit este un fel de greață; 
nu mai vrei să produci suferinţă niciodată. lartă-mă, dar nu asta 
ai simţit mai curând, atunci când Karl Riemeck a fost împuşcat? 
Nu ură faţă de Munat, nu dragoste pentru Karl, ci o senzaţie 
dureroasă de lehamite, ca o lovitură asupra unui trup amorţit... 
Mi s-a spus că ai umblat toată noaptea - pur şi simplu ai mers 
pe străzile Berlinului. Aşa este? 

— E adevărat că am fost să mă plimb. 

— Toată noaptea? 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat cu Elvira? 

— Dumnezeu ştie... Mi-ar plăcea să i-o coc lui Mundt, 
mărturisi Leamas. 

— Bine... bine. Apropo, în caz că te întâlneşti cu vreunul 
dintre vechii prieteni, nu cred că are rost să discuţi despre 
chestia asta. De fapt, adăugă Control după un timp, în locul tău, 
eu nu mi-aş petrece prea mult timp cu ei. Lasă-i să creadă că 
ne-am purtat urât cu tine. E preferabil să fim consecvenţi, nu-i 
aşa? 


Capitolul 3 
Declinul 


Nimeni nu fu foarte surprins când Leamas fu trecut pe linie 
moartă. In esenţă, Berlinul reprezentase ani de zile un eşec, şi 
cineva trebuia să plătească oalele sparte. In plus, era bătrân 
pentru munca operativă, unde reflexele trebuie deseori să fie la 
fel de rapide ca acelea ale unui jucător de tenis profesionist. 
Leamas se descurcase bine în război, toată lumea ştia asta. In 
Norvegia şi în Olanda rămăsese cumva ostentativ în viaţă, iar la 
sfârşitul războiului îi dăduseră o medalie şi-l lăsaseră să plece. 
Ulterior, bineînţeles că-l făcuseră să se întoarcă. Era un ghinion 
în legătură cu pensia lui, hotărât ghinion. Serviciul de 
contabilitate scăpase informaţia, în persoana lui Elsie. Elsie 
spusese la cantină că bietul Alec Leamas va trebui să se 
descurce doar cu 400 de lire sterline pe an, pentru că nu avea 
vechime neîntreruptă. Elsie credea sincer că asta era o regulă 
care ar fi trebuit schimbată; la urma urmelor, domnul Leamas îşi 
făcuse datoria, nu? Dar, uite, erau cu controlul financiar pe cap, 
nici pe departe ca-n vremurile apuse, şi apoi, ce-ar fi putut face 
ei? Chiar şi în zilele alea proaste din timpul lui Maston reuşiseră 
să se descurce mai bine. 

Leamas, li se spunea celor nou-veniţi, reprezintă vechea 
şcoală; pasiune, curaj şi crichet, şi franceză învățată în şcoală. 
In cazul lui Leamas, aspectul ăsta s-a nimerit să nu fie corect, 
pentru că era bilingv în ce priveşte germana şi engleza, iar 
olandeza lui era admirabilă; şi nici nu-i plăcea crichetul. Dar e 
drept că nu absolvise o universitate. 

Contractul lui mai era valabil câteva luni, aşa că îl trimiseră 
să-şi desfăşoare activitatea la Serviciul financiar. Serviciul 
financiar era diferit de cel de contabilitate; se ocupa de plăţile 
peste hotare, de finanţarea agenţilor şi a operaţiunilor. 
Majoritatea treburilor de la Financiar ar fi putut fi făcute de un 
curier, dacă n-ar fi fost vorba de gradul mare de discreţie pe 


care-l implicau, aşa că Serviciul financiar era una dintre multele 
secţii considerate drept un cimitir al elefanților pentru ofiţerii 
care aveau să fie îngropaţi curând. 

Leamas deveni nepăsător faţă de sine însuşi. 

Procesul acesta al nepăsării faţă de propria persoană este în 
general considerat unul care durează, dar în cazul lui Leamas 
nu era aşa. In ochii colegilor lui se transformase dintr-un om dat 
deoparte în mod onorabil într-o epavă plină de resentimente şi 
într-un beţiv - totul în doar câteva luni. Beţivii sunt caracterizați 
de un anume soi de stupiditate, mai ales când sunt treji, un soi 
de detaşare de realitate pe care cei lipsiţi de spirit de observaţie 
o interpretează drept confuzie şi pe care Leamas o deprindea cu 
o viteză nefirească. Se deda la mici înşelăciuni, împrumuta 
sume nesemnificative de la secretare şi neglija să le înapoieze, 
sosea târziu sau pleca devreme sub vreun pretext mormăit 
printre dinţi. La început, colegii îl tratară cu indulgență; poate că 
declinul lui îi speria la fel cum ne sperie ologii, cerşetorii şi 
invalizii, pentru că ne temem că şi noi am putea deveni ca ei; 
dar, în cele din urmă, neglijenţa şi răutatea brutală, iraţională 
de care dădea dovadă îl izolară. 

Oarecum spre surprinderea oamenilor, lui Leamas nu părea 
să-i pese că e trecut pe linie moartă. Aveai impresia că voinţa i 
se năruise brusc. Secretarele începătoare, care nu voiau să 
creadă că serviciile de spionaj sunt populate de muritori 
obişnuiţi, se neliniştiră când constatară că Leamas decăzuse în 
mod evident şi definitiv. Avea mai puţină grijă de felul în care 
arăta şi îi păsa mai puţin de ce se petrecea în jurul lui, prânzea 
la cantina care era rezervată în mod normal personalului tânăr, 
şi se zvonea că bea. Deveni un singuratic, aparţinând acelei 
triste categorii de oameni activi lipsiţi prematur de activitate; 
înotători cărora le este interzis să intre în apă sau actori 
alungaţi de pe scenă. 

Unii spuneau că făcuse o greşeală la Berlin şi că de aceea 
reţeaua lui fusese anihilată; nimeni nu ştia ce se întâmplase de 
fapt. Toţi erau de acord că fusese tratat cu o asprime 
neobişnuită, chiar şi de către un departament de cadre care nu 
era faimos pentru filantropie. Il arătau cu degetul pe ascuns 
când trecea, aşa cum bărbaţii arată spre un atlet din trecut, şi 


spuneau: 

— Asta e Leamas. A făcut o gafă la Berlin. Jalnic felul în care a 
decăzut. 

Apoi, într-o bună zi, dispăruse. Nu spusese nimănui la 
revedere, se pare că nici măcar lui Control. Lucrul ăsta nu era 
surprinzător în sine. Natura Serviciului excludea despărţirile 
elaborate şi dăruirea de ceasuri de aur, dar, chiar şi după aceste 
standarde, plecarea lui Leamas fusese foarte bruscă. Din câte-şi 
puteau da seama, plecarea lui se petrecuse înainte de expirarea 
legală a contractului. Elsie de la Contabilitate dăduse una sau 
două frânturi de informaţii: Leamas scosese toţi banii din salariu 
pe care-i mai avea, ceea ce, dacă Elsie nu se înşela, însemna că 
tipul avea probleme cu banca. Prima urma să-i fie plătită la 
sfârşitul lunii, nu ştia cât, dar sigur nu era vorba de patru cifre, 
bietul băiat. Carnetul său de asigurări fusese trimis la vechea 
adresă. Cei de la Cadre aveau o adresă a lui, adăugase Elsie cu 
năduf, dar bineînţeles că nu o dezvăluiau, nu Serviciul cadre. 

Pe urmă fusese povestea cu banii. Ajunsese la urechile 
oamenilor - ca de obicei, nimeni nu ştia de unde - vestea că 
plecarea precipitată a lui Leamas avea legătură cu nişte 
nereguli în conturile de la Serviciul financiar. Lipsea o sumă 
măricică (nu din trei cifre, ci din patru, potrivit unei doamne cu 
păr albastru care lucra la centrala telefonică), dar reuşiseră să o 
recupereze, aproape toată, şi îi puseseră poprire pe pensie. Alţii 
se arătau sceptici - dacă Alec ar fi vrut să jefuiască o casă de 
bani, spuneau ei, ar fi folosit alte metode, mai potrivite, şi nu s- 
ar fi amestecat în conturile Instituţiei. Nu că n-ar fi fost în stare 
de asta - numai că ar fi făcut-o mai inteligent. Dar cei mai puţin 
impresionați de potenţialul infracţional al lui Leamas arătau cu 
degetul la consumul mare de alcool, la cheltuielile pentru altă 
casă, la discrepanţa fatală între cât era plătit acasă şi sumele 
din străinătate, şi, mai presus de toate, arătau acuzator spre 
tentaţiile puse în calea unui individ care mânuieşte sume mari 
de bani negri când ştie că zilele sale în Serviciu sunt numărate. 
Toţi erau de acord că, dacă Alec îşi vârâse mâinile în butoiul cu 
miere, era terminat pentru totdeauna - cei de la Departamentul 
de reorientare nici nu l-ar băga în seamă, iar cei de la Cadre nu 
i-ar da recomandări - sau i-ar da unele aşa de glaciale, încât şi 


cel mai entuziast angajator s-ar cutremura la vederea lor. 
Delapidarea era singurul păcat pe care Cadrele nu te lăsa în 
veci să-l uiţi - şi nici ei nu-l uitau vreodată. Dacă era adevărat că 
Alec furase Centrul din Cambridge Circus, atunci avea să ducă 
mânia celor de la Cadre cu el în groapă, iar Serviciul cadre nu 
avea să dea vreun ban nici măcar pentru linţoliu. 

Vreo săptămână sau două după plecarea lui, câţiva se 
întrebaseră ce se alesese de el. Dar foştii săi prieteni învăţaseră 
deja să se ţină departe de el. Se transformase într-un pisălog 
plin de resentimente, care ataca sistematic Centrul şi 
conducerea lui, ceea ce el numea „băieţii de la cavalerie”, care, 
după cum spunea, îi administrau treburile ca şi când ar fi fost un 
club al regimentului. Nu rata nicio ocazie sa-i persifleze pe 
americani şi serviciile lor secrete. Părea sa-i urască mai mult 
decât ura Abteilung, la care nu se referea aproape niciodată. 
Dădea de înţeles că ei i-ar fi compromis reţeaua; asta părea să 
fi devenit pentru el o obsesie, o slabă consolare care făcea din 
el o companie neplăcută, aşa încât cei care îl cunoscuseră şi, 
chiar dacă tacit, îl şi plăcuseră, se debarasară de el. Plecarea lui 
Leamas nu produsese niciun val, doar o unduire uşoară a apei; 
alte vânturi şi schimbarea anotimpurilor o făcuseră curând 
uitată. 

* 
x x 


Apartamentul lui era mic şi mizer, cu un tapet cafeniu cu poze 
din Clovelly. Dădea direct în spatele unor depozite cenuşii din 
piatră, ale căror ferestre fuseseră vopsite, din raţiuni estetice, 
cu creozot. Deasupra depozitului locuia o familie de italieni care 
se certau noaptea şi băteau covoare dimineaţa. Leamas avea 
prea puţine obiecte cu care să-şi mai înfrumuseţeze încăperile. 
Cumpărase câteva abajururi ca să mascheze becurile, şi două 
aşternuturi ca să înlocuiască bucăţile de pânză de sac pe carei 
le dăduse proprietarul. Leamas tolera restul: perdelele cu 
modele florale, netivite, carpetele maro uzate şi mobilierul greoi 
din lemn închis la culoare, ceva în genul unei camere de cămin 
a unui marinar. Pentru un şiling, avea apă fierbinte de la un 
boiler, o vechitură de culoare galbenă. 

Avea nevoie de un serviciu. Era lefter. Aşadar, poate că 


poveştile cu delapidarea erau adevărate. Leamas găsea că 
ofertele pe care i le făcuse Centrul de a-şi schimba domiciliul şi 
serviciul erau modeste şi absolut nepotrivite. Intâi încercase să 
obţină o slujbă în comerţ. O firmă care producea adezivi 
industriali se arătase interesată de solicitarea lui pentru postul 
de director adjunct şi de funcţionar la Personal. Fără să ia în 
seamă referinţele nepotrivite pe care i le dăduse Centrul, firma 
nu cerea nicio calificare, şi îi oferise şase sute de lire sterline pe 
an. Stătuse o săptămână, la sfârşitul căreia duhoarea oribilă a 
uleiului de peşte râncezit îi pătrunsese în haine şi în păr, 
umplându-i nările precum miasma morţii. Oricât s-ar fi spălat, 
mirosul nu se ducea, aşa că, în cele din urmă, Leamas se 
tunsese la piele şi aruncase două dintre cele mai bune costume 
ale sale. Mai petrecuse o altă săptămână încercând să vândă 
enciclopedii gospodinelor din suburbii, dar nu era genul de 
bărbat pe care să-l placă sau să-l înţeleagă gospodinele; nu 
aveau nevoie de Leamas, darămite de enciclopediile lui. Seară 
de seară se întorcea plictisit în apartamentul lui, cu mostra lui 
stupidă sub braţ. La sfârşitul săptămânii de probă, telefonase la 
companie, spunându-le că nu vânduse nimic. Fără să se arate 
surprinşi, îi reamintiseră de obligaţia de a restitui mostra dacă 
va înceta să mai lucreze pentru ei, şi închiseseră. Leamas ieşise 
furios din cabina telefonică, lăsând acolo exemplarul din 
enciclopedie, se dusese la o cârciumă şi se îmbătase criţă 
pentru 25 de şilingi, pe care nu şi-i putea permite. Il aruncaseră 
în stradă pentru că strigase la o femeie care încerca să-l agaţe. 
Îi spuseseră să nu-l mai vadă pe acolo vreodată, dar o 
săptămână mai târziu uitaseră complet de asta. Leamas 
începuse să devină cunoscut în zonă. 

Începuse să fie cunoscut şi în alte părţi, silueta cenuşie, care- 
şi ţâra picioarele, din Mansions’. Nu făcea risipă de cuvinte, nu 
avea niciun prieten, bărbat, femeie sau animal. Bănuiau că are 
necazuri, că fugise de nevastă. Nu ştia preţul la nimic, 
niciodată, nu şi-l amintea când i se spunea. Işi pipăia toate 
buzunarele de câte ori căuta mărunţiş, uita mereu să aducă un 
coş, întotdeauna cumpăra pungi. Nu era simpatizat, dar 


6€ Mansions - imobil cu mai multe apartamente (n. Red.) 


oamenilor aproape că le părea rău de el. Gândeau şi că este 
murdar, fiindcă nu se bărbierea în weekend, iar cămăşile îi erau 
veşnic îngălate. O oarecare doamnă McCaird din Sudbury 
Avenue îi făcuse curat timp de o săptămână, dar, neprimind nici 
măcar o vorbă politicoasă de la el, îl lăsase baltă. Era o sursă de 
informaţii importantă pe stradă, unde negustorii îşi spuneau 
unul altuia că trebuie să ştie în caz că Leamas cere pe datorie. 
Sfatul doamnei McCaird fusese: fără credit. Leamas nu primea 
niciodată nicio scrisoare, spunea ea, iar ei se puseseră de acord 
că era o chestie gravă. Nu avea nicio poză, doar câteva cărți; 
părerea ei era că una dintre cărţi era pornografică, dar nu putea 
fi sigură, pentru că era scrisă într-o limbă străină. Mai credea, 
de asemenea, că se descurca doar cu puţin, iar puţinul acela 
era pe sfârşite. Ştia că îşi încasează ajutorul social joia. 
Bayswater Street era avertizată şi nu avea nevoie de un al 
doilea avertisment. Toţi auziseră de la doamna McCaird că bea 
de stinge, lucru confirmat de cârciumar. Cârciumarii şi 
servitoarele nu sunt genul care să dea pe datorie clienţilor lor, 
dar informaţiile lor sunt preţuite de cei care fac asta. 


Capitolul 4 
Liz 


În cele din urmă, acceptă slujba de la bibliotecă. Oficiul de 
Plasare a Forţei de Muncă îl trimitea acolo în fiecare joi 
dimineaţă, când îşi încasa ajutorul de şomaj, dar el refuzase 
întotdeauna. 

— Nu e chiar ceea ce-ai visat, spuse domnul Pitt, dar plata e 
onorabilă, iar munca e uşoară pentru un om cu carte. 

— Ce fel de bibliotecă? întrebă Leamas. 

— E Biblioteca pentru Cercetări Psihologice Bayswater. Este o 
fundaţie. Au mii de volume, de toate felurile, şi le-au fost lăsate 
moştenire numeroase altele. Au nevoie de un om. 

Îi luă ajutorul de şomaj şi bucăţica de hârtie. 

— Sunt o adunătură bizară, adăugă domnul Pitt, dar, la urma 
urmelor, nici tu nu eşti un tip statornic, nu? Cred că e momentul 
să faci o încercare, ce zici? 

Era ceva ciudat în legătură cu Pitt. Leamas era sigur că-l mai 
văzuse undeva. În Centrul din Cambridge Circus, în timpul 
războiului. 

Biblioteca semăna cu interiorul unei biserici, şi era foarte frig. 
Sobele negre cu petrol, aflate la fiecare capăt al încăperii, o 
făceau să miroasă a parafină. In mijlocul sălii era un ghişeu, 
semănând cu boxa martorilor, şi înăuntru şedea domnişoara 
Crail, bibliotecara. 

Lui Leamas nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea lucra 
pentru o femeie. Nimeni de la Oficiul de Plasare nu suflase o 
vorbă despre asta. 

— Sunt noul ajutor, spuse. Numele meu este Leamas. 

Domnişoara Crail ridică ochii din cartoteca ei şi-i aruncă o 
privire aspră, ca şi când ar fi auzit un cuvânt urât: 

— Ajutor? Cum adică, ajutor? 

— Asistent. De la Oficiul de Plasare a Forţei de Muncă. 
Domnul Pitt. 


Împinse peste tejghea un formular tras la xerox, cu datele lui 
personale completate cu un scris înclinat. Domnişoara Crail îl 
luă şi-l studie. 

— Eşti domnul Leamas. Nu era o întrebare, ci doar prima fază 
a unei investigaţii laborioase, menite să descopere toate 
faptele. Şi eşti de la Oficiul de Plasare. 

— Nu. Am fost trimis de Oficiul de Plasare. Mi-au spus că aveţi 
nevoie de un asistent. 

— Înţeleg. Un zâmbet înţepenit. 

În momentul acela sună telefonul: femeia ridică receptorul şi 
începu să se certe cu cineva pe un ton violent. Leamas bănuia 
că se ceartă tot timpul; nu exista vreo introducere. Femeia 
ridică tonul şi începu să se certe în legătură cu nişte bilete la un 
concert. El ascultă un minut sau două, apoi se îndreptă spre 
rafturile cu cărţi. Observă o fată într-una dintre nişe, cocoţată 
pe o scară şi aranjând nişte tomuri voluminoase. 

— Sunt tipul cel nou, zise, şi numele meu e Leamas. 

Ea cobori de pe scară şi-i strânse mâna, puţin cam formal. 

— Eu sunt Liz Gold. Îmi pare bine! Ai cunoscut-o pe 
domnişoara Crail? 

— Da, dar acum vorbeşte la telefon. 

— Presupun că se ceartă cu mama ei. Ce-o să faci? 

— Habar n-am! Treabă. 

— Deocamdată înregistrăm; domnişoara Crail s-a apucat de 
un nou index. 

Era înaltă, o fată neîndemânatică, lungă, cu talia înaltă şi cu 
picioare lungi. Purta pantofi cu talpă plată, în genul celor de 
balet, ca să mai reducă din înălţime. Chipul ei, aidoma trupului, 
era o combinaţie de elemente de dimensiuni mari, care păreau 
să ezite între urâţenie şi frumuseţe. Leamas bănuia că are în jur 
de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, şi că este evreică. 

— E o simplă chestiune de verificare a cărţilor, daca sunt în 
raft. Fiecare carte are un număr de înregistrare. După ce ai 
verificat, treci în creion noua cotă şi o marchezi în index. 

— Şi pe urmă ce se întâmplă? 

— Numai domnişoara Crail are voie să treacă noua cotă cu 
cerneală. Asta e regula. 

— Regula cui? 


— A domnişoarei Crail. De ce nu începi cu arheologia? 

Leamas încuviinţă din cap, şi se îndreptară împreună spre 
următoarea firidă, unde, pe podea, se afla o cutie de pantofi 
plină de fişe. 

— Ai mai făcut aşa ceva? îl întrebă fata. 

— Nu. Leamas se opri, luă mai multe fişe în mână şi le răsfoi. 
M-a trimis domnul Pitt. De la Oficiul de Plasare a Forţei de 
Muncă. Puse fişele înapoi. Numai domnişoara Crail poate trece 
cu cerneală şi în fişe? se interesă el. 

— Da! 

Fata îl lăsă acolo şi, după o clipă de ezitare, el luă o carte şi 
se uită la prima pagină. Se numea Descoperiri arheologice din 
Asia Minor, volumul patru. Nu păreau să aibă decât volumul 


patru. 
* 


x x 


Era ora unu şi lui Leamas îi era foame, aşa că se duse spre 
nişa unde Liz Gold sorta volumele şi întrebă: 

— Ce se întâmplă la prânz? 

— A, eu îmi aduc sendvişuri. Părea puţin încurcată. Dacă vrei, 
pot să-ţi dau câteva. Nu e nicio cafenea prin apropiere. 

Leamas refuză printr-o mişcare a capului. 

— Mulţumesc, o să ies. Am de făcut nişte cumpărături. 

Fata îl urmări cum iese pe uşile batante. 

Era două şi jumătate când se întoarse. Mirosea a whisky. 
Avea o sacoşă plină de legume şi o alta cu diverse produse de 
băcănie. Le puse jos, într-un colţ al nişei şi, plictisit, începu iar 
să se ocupe de cărţile de arheologie. Le ştampila de vreo zece 
minute când îşi dădu seama că domnişoara Crail îl urmăreşte. 

— Domnule Leamas! 

Era deja la jumătatea scării, aşa că se uită în jos peste umăr 
şi spuse: 

— Da? 

— Ştiţi cumva de unde au apărut sacoşele astea? 

— Sunt ale mele. 

— Aha. Sunt ale dumneavoastră. 

Leamas aştepta. 

— Regret, continuă ea în cele din urmă, dar nu permitem 


aducerea cumpărăturilor în bibliotecă. 

— Unde aş putea să le pun în altă parte? Nu e niciun loc unde 
să le pot pune. 

— Nu în bibliotecă, replică ea. 

Leamas o ignoră şi-şi îndreptă din nou atenţia supra secţiei 
de arheologie. 

— Dacă v-aţi lua doar pauza obişnuită pentru prânz, continuă 
domnişoara Crail, nu aţi avea timp să faceţi cumpărături. 
Nimeni dintre noi nu are, nici domnişoara Gold, nici eu; noi nu 
avem timp de cumpărături. 

— De ce nu vă luaţi o jumătate de oră în plus? întrebă 
Leamas. Atunci aţi avea timp. Dacă sunteţi presată, puteţi lucra 
o jumătate de oră în plus seara. Asta, dacă sunteţi constrânsă. 

Domnişoara Crail mai rămase câteva clipe privindu-l şi 
evident gândindu-se la o replică. În cele din urmă anunţă: 

— O să discut chestia asta cu domnul Ironside. Şi plecă. 

La cinci şi jumătate fix, domnişoara Crail îşi puse haina şi, cu 
un: „Noapte bună, domnişoară Gold“, spus pe un ton ascuţit, 
ieşi. Leamas bănuia că toată după-amiaza clocise în minte ce să 
spună sau ce să facă în legătură cu sacoşele de cumpărături. Se 
îndreptă spre nişa unde Liz Gold şedea pe treapta de jos a scării 
şi citea ceea ce părea o broşură. Când îl văzu pe Leamas, îi 
dădu drumul în poşetă, cu un sentiment de vinovăţie, şi se 
ridică. 

— Cine-i domnul lronside? întrebă Leamas. 

— Cred că nu există, răspunse ea. Este arma ei secretă când 
nu are replică. Odată am întrebat-o cine este. S-a tot codit, a 
făcut pe misterioasa spunând: „N-are importanţă”. Cred că nu 
există. 

— Nici în privinţa domnişoarei Crail nu sunt prea sigur, zise 
Leamas, iar Liz Gold zâmbi. 

La ora şase fata încuie şi dădu cheile custodelui, un bărbat 
foarte în vârstă, care suferise un şoc în Primul Război Mondial şi 
care, după cum susţinea Liz, stătea treaz toată noaptea în caz 
că avea loc vreun contraatac al nemților. Afară era un frig 
muşcător. 

— Ai mult de mers? întrebă Leamas. 

— Douăzeci de minute pe jos. Întotdeauna merg pe jos. Dar 


tu? 

— Aproape, replică Leamas. Noapte bună! 

Fără grabă, se întoarse în apartamentul lui. Intră şi răsuci 
comutatorul de lumină. Nu se întâmplă nimic. Încercă lumina 
din minuscula bucătărie şi, în cele din urmă, radiatorul electric 
vârât în priză lângă pat. Pe pragul uşii era o scrisoare. O ridică şi 
se duse cu ea pe palierul cu lumină galbenă şi palidă. Era de la 
compania de electricitate, care anunţa cu regret că nu are altă 
soluţie decât să întrerupă curentul electric până când se va 
rezolva problema fabuloasei sume de nouă lire, patru şilingi şi 


opt penny. 
* 
x x 


Devenise duşmanul domnişoarei Crail, iar domnişoarei Crail 
tocmai duşmanii îi plăceau. Fie se uita încruntată la el, fie îl 
ignora, iar când se apropia, începea să tremure, privind în 
stânga şi-n dreapta, ori căutând ceva cu care să se apere, ori 
poate o cale de scăpare. Din când în când era grozav de 
ofensată, de exemplu atunci când el îşi agăţase pelerina de 
ploaie în cuierul ei, iar ea stătuse tremurând în faţa cuierului 
timp de cinci minute întregi, până când Liz observase şi îl 
strigase pe Leamas. Leamas se dusese la ea şi o întrebase: 

— Ce vă supără, domnişoară Crail? 

— Nimic, ripostase ea cu voce gâfâită şi parcă înghiţindu-şi 
cuvintele. Absolut nimic. 

— E ceva în neregulă cu haina mea? 

— Absolut nimic. 

— In regulă, replicase el şi se duse la nişa lui. 

In ziua aceea, domnişoara Crail tremurase fără încetare, şi 
jumătate din dimineaţă purtase o conversaţie telefonică în 
şoaptă. 

— Îi povesteşte mamei ei, îi explicase Liz. Întotdeauna îi 
spune mamei ei. Şi despre mine îi spune. 

Domnişoara Crail ajunsese să-l urască atât de tare pe 
Leamas, încât i se părea imposibil să comunice în vreun fel cu 
el. In zilele de leafă, când venea din pauza de masă, Leamas 
găsea pe a treia treaptă a scării lui un plic cu numele său scris 
greşit pe partea exterioară. Prima oară când se întâmplase, 


luase banii şi plicul şi se dusese la ea spunând: „Se scrie L-E-A, 
domnişoară Crail, şi are doar un singur S“, la care femeia 
rămăsese pur şi simplu paralizată, rotindu-şi ochii în cap şi 
făcându-şi furioasă de lucru cu creionul până când Leamas 
plecase. După aceea, ore întregi vorbise la telefon pe un ton 
conspirativ. 

Cam la vreo trei săptămâni după ce Leamas începuse să 
lucreze la bibliotecă, Liz îl invită la cină. Pretinse că ideea i-a 
venit pe neaşteptate, la ora cinci în după-amiaza aceea; părea 
să-şi dea seama că, dacă l-ar fi invitat pentru a doua sau a treia 
Zi, el ar uita, sau pur şi simplu n-ar veni, aşa că făcuse invitaţia 
la ora cinci. Leamas părea că nu prea vrea să accepte, dar până 
la urmă fu de acord. 

Merseră pe jos până la ea acasă, prin ploaie, şi ar fi putut 
foarte bine să fie oriunde - la Berlin, la Londra, sau în orice alt 
oraş unde pietrele din pavaj se transformă în râuri de lumină în 
ploaia de seară, iar traficul se târăşte deznădăjduit pe străzile 
ude. 

A fost prima dintre numeroasele cine pe care Leamas avea să 
le ia în apartamentul ei. Venea când îl chema, iar ea îl invita 
adesea. El nu vorbea niciodată mult. Când îşi dăduse seama că 
îi place să vină, Liz luase obiceiul să aşeze masa dimineaţa, 
înainte de a pleca la bibliotecă. Pregătea chiar şi legumele 
dinainte, punea lumânările pe masă, pentru că îi plăcea la 
nebunie lumina lumânărilor. Ştiuse dintotdeauna că era ceva în 
neregulă cu Leamas şi că, într-o zi, pentru vreun motiv pe care 
nu reuşea să-l înţeleagă, el ar putea să rupă relaţia şi atunci nu 
l-ar mai vedea niciodată. Incercă să-i spună că ştie. Intr-o seară, 
îi zise: 

— Du-te, când vrei să pleci. N-o să te urmăresc niciodată, 
Alec, iar ochii lui căprui poposiră o clipă asupra ei. 

— O să-ţi spun când va trebui să plec, ripostă. 

Apartamentul ei era compus doar dintr-un dormitor-sufragerie 
şi o bucătărie. In sufragerie erau două fotolii, un divan, o 
bibliotecă plină cu cărţi broşate, în special clasici pe care ea nu-i 
citise niciodată. 

După ce mâncau, Liz obişnuia să-i vorbească, iar el stătea 
întins pe divan, fumând. Ea n-avea habar cât aude, nici nu-i 


păsa. Uneori se aşeza în genunchi lângă pat, îi lua mâna şi o 
lipea de obrazul ei, povestind. 

Apoi, într-o seară, îl întrebă: 

— Alec, tu în ce crezi? Nu râde, spune-mi! 

Aşteptase şi, într-un târziu, el răspunse: 

— Cred că autobuzul numărul 11 mă va duce în 
Hammersmith. Şi nu cred că şofer va fi Moş Crăciun. 

O vreme ea păru să cântărească spusele lui, apoi îl întrebă 
din nou: 

— Dar în ce crezi? 

Leamas ridică din umeri. 

— Trebuie să crezi în ceva, insistă că. Ceva cum ar fi 
Dumnezeu - ştiu că tu crezi, Alec. Ai uneori privirea aceea, ca şi 
când ai avea o misiune specială, întocmai ca un preot. Alec, nu 
râde, e adevărat! 

El negă cu o mişcare din cap. 

— Îmi pare râu, Liz, ai înţeles total greşit. Nu-mi plac 
americanii şi nici şcolile publice. Nu-mi plac paradele militare şi 
nici oamenii care se joacă de-a soldaţii. Fără să zâmbească, 
adăugă: Şi nu-mi plac discuţiile despre Viaţă. 

— Alec, dar ai putea la fel de bine să zici... 

— Ar fi trebuit să mai adaug, o întrerupse Leamas, că nu-mi 
plac cei care-mi spun ce trebuie să cred. 

Ştia că el începuse să se înfurie, dar nu se mai putea opri. 

— Asta pentru că nu vrei să crezi, nu îndrăzneşti! Mintea ta e 
otrăvită, plină de ură. Eşti fanatic, Alec. Ştiu că eşti, dar nu ştiu 
în legătură cu ce. Eşti un fanatic care nu vrea să convertească 
pe alţii, iar asta e periculos. Eşti ca un individ care... a jurat să 
se răzbune, sau ceva de genul ăsta. 

Ochii căprui poposiră asupra ei. Când Leamas deschise gura, 
fu înspăimântată de ameninţarea din glasul lui. 

— Dacă aş fi în locul tău, spuse el tăios, mi-aş vedea de 
treaba mea! 

Pe urmă zâmbi, un zâmbet şmecheresc. Nu mai zâmbise aşa 
niciodată, şi Liz ştia că-şi pune în joc farmecul. 

— Dar Liz în ce crede? întrebă, iar femeia replică: 

— Nu mă poţi duce chiar aşa de uşor, Alec. 

Mai târziu în seara aceea, reluară discuţia. Leamas aduse 


vorba, întrebând-o dacă este o persoană religioasă. 

— M-ai înţeles greşit, total greşit, ripostă ea. Nu cred în 
Dumnezeu. 

— Atunci în ce crezi? 

— În istorie. 

El o privi un moment uimit, apoi râse. 

— O, Liz... o, nu! Eşti o nenorocită de comunistă? 

Ea încuviinţă din cap, înroşindu-se ca o fetiţă când el râse, 
mânioasă şi uşurată că lui nu-i păsa. 

Îl convinse să rămână în seara aceea şi deveniră amanti. El 
plecă la cinci dimineaţa. Liz nu reuşea să înţeleagă; ea era aşa 


de mândră, iar el părea ruşinat. 
* 


x x 


Plecă de la ea şi o luă pe străzile pustii, spre parc. Undeva pe 
drum, nu departe, la vreo douăzeci de metri de el, poate ceva 
mai mult, se vedea silueta unui bărbat în haină de ploaie, un tip 
scund şi cam durduliu. Se sprijinea de gardul din parc, o umbră 
proiectată în ceața mişcătoare. Când Leamas se apropie, ceata 
păru să se îngroaşe, învăluind silueta sprijinită de gard, dar 
când se împrăştie, tipul dispăruse. 


Capitolul 5 


Pe datorie 


Apoi, într-o zi, cam la o săptămână după aceea, nu veni la 
bibliotecă. Domnişoara Crail fu încântată; până la 11.30 îi 
relatase maică-sii, iar după ce se întoarse de la masa de prânz, 
se postă în faţa rafturilor de la secţia de arheologie, unde 
obişnuia el să lucreze. Fixa rândurile de cărţi cu privirea, 
concentrându-se într-o manieră teatrală, iar Liz ştia că pretinde 
că încearcă să-şi dea seama dacă Leamas furase ceva. 

Liz o ignoră tot restul zilei, nu îi răspunse când i se adresase 
şi lucră cu multă asiduitate. Când se lăsă seara, merse acasă şi 
plânse până adormi. 

A doua zi dimineaţa, ajunse devreme la bibliotecă. Avea 
oarecum sentimentul că, dacă ajunge mai devreme acolo, 
Leamas ar putea veni şi el mai repede; dar, pe măsură ce 
dimineaţa se târa spre amiază, speranţele ei se năruiră şi fu 
sigură că el nu va mai veni niciodată. Uitase să-şi facă 
sendvişuri în dimineaţa aceea, aşa că se hotări să ia un autobuz 
până pe Bayswater Road şi să se ducă la ABC. Se simţea 
bolnavă şi pustiită, dar nu-i era foame. Oare să se ducă să-l 
caute? Promisese să nu-l urmărească niciodată, dar el îi 
promisese să-i spună; să se ducă oare să-l caute? 


Opri un taxi şi dădu adresa lui. 
* 


x x 


Urcă scările murdare şi întunecoase, şi apăsă pe butonul 
soneriei de la uşa lui. Soneria părea stricată; nu auzi nimic. Pe 
pragul uşii se aflau trei sticle de lapte şi o scrisoare de la 
compania de electricitate. Ezită o clipă, apoi lovi cu putere în 
uşă, şi auzi gemetele slabe ale unui bărbat. Se repezi pe scări la 
apartamentul de dedesubt, bătu cu forţă şi sună la uşă. Nu 
răspunse nimeni, şi atunci cobori în fugă încă un rând de scări, 
trezindu-se în odaia din spate a unei băcănii. Intr-un colţ, o 


bătrână şedea pe un balansoar şi se legăna înainte şi înapoi. 

— Apartamentul de la ultimul etaj, aproape că strigă Liz, e 
cineva acolo foarte bolnav. Cine are o cheie? 

Bătrâna o privi un moment, apoi strigă spre camera din faţă 
unde se afla magazinul. 

— Arthur, vino încoace, Arthur, e o fată aici! 

Un bărbat în salopetă maro şi cu o pălărie cenuşie moale se 
uită spre uşă şi zise: 

— O fată? 

— E cineva grav bolnav în apartamentul de la ultimul etaj, 
spuse Liz, nu se poate mişca până la uşă s-o descuie. Aveţi o 
cheie? 

— Nu, replică băcanul, dar am un ciocan. Şi se repeziră 
împreună în sus pe scări, băcanul purtând încă pălăria pe cap, 
cu o şurubelniţă grea şi cu un ciocan în mână. Bătură în uşă cu 
putere şi, cu răsuflarea tăiată, aşteptară să răspundă cineva. Nu 
răspunse nimeni. 

— Puțin mai înainte am auzit un geamăt, zău că da, şopti Liz. 

— Plăteşti uşa dacă o sparg? 

— Da. 

Ciocanul făcu un zgomot îngrozitor. Din trei lovituri, bărbatul 
reuşi să smulgă o bucată din tocul uşii, iar odată cu ea se 
desprinse şi yala. Liz intră prima, urmată de băcan. In încăpere 
era întuneric şi un frig pătrunzător, dar pe patul din colţ reuşiră 
să desluşească silueta unui bărbat. 

„O, Doamne, îi trecu prin cap lui Liz, dacă e mort nu cred că 
pot să-l ating“, dar se apropie de el şi observă că era viu. Trase 
draperiile şi îngenunche lângă pat. 

—O să vă sun dacă am nevoie de dumneavoastră, 
mulţumesc, spuse fără să întoarcă privirea, şi băcanul aprobă 
cu un semn din cap, apoi se duse în jos pe scări. Alec, ce s-a 
întâmplat? Din ce cauză eşti bolnav? Ce s-a întâmplat, Alec? 

Leamas îşi întoarse capul pe pernă. Ochii lui adânciţi în orbite 
erau închişi. Barba întunecată contrasta cu paloarea feţei. 

— Alec, trebuie să-mi spui, te rog, Alec! 

li ţinea mâna între ale ei. Lacrimile îi curgeau pe obraji. 
Disperată, se întreba ce să facă; apoi, se ridică, se repezi în 
bucătărioară şi puse un ibric cu apă la fiert. Nu-i era foarte 


limpede ce avea să facă, dar o liniştea faptul că se ocupă cu 
ceva. Lăsă ibricul pe aragaz, îşi luă poşeta, luă cheia lui Leamas 
de pe noptieră şi cobori în fugă toate cele patru etaje, ajunse în 
stradă, apoi traversă, şi se duse la drogherie, la domnul 
Sleaman. Cumpără nişte piftie de vițel, nişte concentrat de 
carne de vită şi un flacon de aspirină. Se îndreptă spre ieşire, 
apoi se întoarse şi cumpără un pachet de pesmeţi. Toate o 
costaseră 16 şilingi, ceea ce însemna că mai avea în poşetă 
patru şilingi şi 11 lire sterline pe carnetul de cecuri, dar nu 
putea să scoată niciun ban până mâine. Când ajunse înapoi în 
apartament, ibricul tocmai începuse să sfârâie. 

Făcu supa de carne cum o făcea mama ei, într-un pahar cu o 
linguriţă în el ca să nu se spargă, şi în tot acest timp îşi ţinu 
privirea îndreptată spre el, ca şi când i-ar fi fost teamă că putea 
muri. 

Trebui să-l sprijine ca să-l facă să bea supa. Nu avea decât o 
pernă şi nu existau pernuţe fantezi în încăpere, aşa că luă 
pardesiul lui de după uşă, îl împături şi îl aranjă în spatele 
pernei. O îngrozea ideea că-l atinge, era lac de sudoare, iar 
părul lui scurt şi grizonat era ud şi slinos. Puse ceaşca lângă pat 
şi îi ţinu capul cu o mână, iar cu mâna cealaltă îi dădu supa. 
După câteva linguri, pisă două aspirine şi i le puse în lingură. Îi 
vorbea ca unui copil, şezând pe marginea patului şi privindu-l; 
din când în când, îşi trecea degetele prin părul şi peste faţa lui, 
şi îi şoptea numele fără încetare: 

— Alec, Alec. 

Incet-încet, Leamas începu să respire mai regulat, iar trupul i 
se relaxă atunci când, de la durerea şi de la încordarea datorate 
febrei, alunecă spre liniştea somnului. Liz, care-l păzea, simţea 
că tot ce fusese mai râu trecuse. Pe neaşteptate, îşi dădu 
seama că aproape se făcuse întuneric. 

După care se simţi ruşinată, pentru că ştia că ar fi putut face 
curăţenie şi ordine. Sări în picioare, aduse aspiratorul şi o cârpă 
de praf de la bucătărie, şi se apucă de treabă cu o energie 
frenetică. Găsi un şervet curat şi-l puse pe noptieră, apoi spălă 
ceştile şi farfurioarele desperecheate, împrăştiate peste tot în 
bucătărie. Când totul era gata, se uită la ceas, era opt şi 
jumătate. Puse din nou ibricul pe aragaz, apoi se întoarse lângă 


pat. Leamas o privea. 

— Alec, te rog, nu fi supărat, te rog! spuse. Plec. Promit că 
plec, dar lasă-mă să-ţi pregătesc ceva ca lumea de mâncare! 
Eşti bolnav, nu poţi continua aşa, eşti... oh, Alec, şi se prăbuşi 
izbucnind în plâns, cu faţa ascunsă în mâini, iar lacrimile-i 
curgeau printre degete, ca unui copil. 

Leamas o lăsă să plângă, urmărind-o cu ochii lui căprui, iar cu 
mâinile ţinea de cearşaf. 

Îl ajută să se spele şi să se bărbierească şi găsi nişte 
aşternuturi curate. Îi dădu nişte piftie de vițel şi nişte piept de 
pui din borcanul cumpărat de la domnul Sleaman. Şedea pe pat 
privindu-l cum mănâncă, şi se gândea că nu mai fusese 
niciodată aşa de fericită. 

Curând, el adormi, iar ea îi trase pătura până la gât, apoi 
merse la fereastră. Dădu la o parte perdelele foarte uzate, ridică 
fereastra şi privi afară. Încă două geamuri din curte mai erau 
luminate. Printr-unul se vedea umbra albastră şi tremurătoare a 
unui ecran de televizor, cu siluetele din jurul lui şezând 
nemişcate şi complet vrăjite; prin celălalt, o femeie destul de 
tânără îşi punea bigudiuri. Liz ar fi vrut să plângă pentru visurile 


lor deşarte. 
K 


x x 


Adormise în fotoliu şi se trezi când afară aproape se 
luminase; era înţepenită şi-i era frig. Se apropie de pat: Leamas 
se mişcă în timp ce ea îl privea, şi cu vârful degetului îi atinse 
buzele. El nu deschise ochii, dar o luă de braţ şi o trase uşurel 
pe pat; brusc, ea îl dori cu ardoare, nimic nu mai conta, şi îl 
sărută iar şi iar, apoi, când îl privi, Leamas părea să zâmbească. 

* 


x x 


Timp de şase zile, veni în fiecare zi. El nu-i vorbea niciodată 
prea mult şi, o dată, când îl întrebă dacă o iubeşte, îi zise că nu 
crede în basme. Ea stătea întinsă pe pat, cu capul pe pieptul lui, 
şi uneori el o apuca de păr cu degetele lui groase, ţinând-o 
strâns, iar ea râdea şi îi spunea că o doare. Vineri seara îl găsi 
îmbrăcat, dar neras, şi se întrebă de ce nu se bărbierise. Se 
simţea neliniştită, dar nu îşi dădea seama de ce. Din încăpere 


lipseau lucruri mici, nesemnificative - ceasul şi radioul portabil 
ieftin care fusese pe masă. Voia să întrebe şi nu îndrăznea. 
Cumpărase nişte ouă şi şuncă, pe care le pregăti pentru cină, în 
timp ce el şedea pe pat fumând ţigară de la ţigară. Când cina fu 
gata, el se duse la bucătărie şi se întoarse cu o sticlă de vin 
roşu. 

Abia dacă scoase o vorbă în timpul cinei, iar ea îl urmărea cu 
privirea, fiind din ce în ce mai speriată, până când nu mai putu 
să suporte şi, pe neaşteptate, strigă: 

— Alec... oh, Alec... ce se întâmplă? Ne despărţim? 

El se ridică de la masă, îi luă mâinile, o sărută aşa cum n-o 
mai făcuse niciodată, şi îi vorbi îndelung, pe un ton blând, îi 
spuse lucruri pe care ea abia dacă le înţelegea, pe care le auzea 
doar pe jumătate, pentru că tot timpul ştia că asta înseamnă 
sfârşitul şi nimic nu mai conta. 

— La revedere, Liz, îi spuse. La revedere, repetă, adăugând: 
Nu mă urmări. Nu din nou. 

Liz dădu din cap şi murmură: 

— Aşa cum am stabilit. 

Era recunoscătoare pentru frigul muşcător din stradă şi 


pentru întunericul care-i ascundea lacrimile. 
* 


x x 


A doua zi dimineaţa a fost momentul când Leamas ceru pe 
datorie la băcănie. Făcu asta fără prea multă măiestrie, 
neintenţionând să-şi asigure succesul. Ceru vreo şase articole - 
nu depăşeau o liră sterlină - şi, după ce fuseseră împachetate şi 
puse într-o sacoşă, spuse: 

— Mai bine îmi treceţi în cont. 

Băcanul zâmbi forţat, replicâna: 

— Mă tem că nu pot face aşa ceva; „domnule“ lipsea cu 
desăvârşire. 

— De ce dracu' nu? întrebă Leamas, iar cei care stăteau la 
coadă în spatele lui se foiră stingheriţi. 

— Nu te cunosc, ripostă băcanul. 

— Fir-ar să fie, nu fi idiot, a făcut Leamas, vin aici de patru 
luni! 

Băcanul se schimbă la faţă. 


— Cerem întotdeauna o referinţă de la bancă înainte de a da 
pe datorie, zise, iar Leamas îşi pierdu cumpătul. 

— Vorbeşti tâmpenii, îi strigă. Jumătate dintre clienţii tăi n-au 
călcat în viaţa lor într-o bancă şi nici n-o vor face vreodată, fir-ar 
al dracu'! 

Asta era o erezie de neiertat, mai ales că era adevărată. 

— Nu te cunosc, repetă băcanul cu glas baritonal, şi nu-mi 
placi! Acum, ieşi din prăvălia mea! Şi încercă să recupereze 
pachetul pe care, din păcate, Leamas îl ţinea deja în mână. 

Ulterior, părerile fură împărţite în legătură cu ce urmase. Unii 
spuneau că, încercând să recupereze sacoşa, băcanul îl 
împinsese pe Leamas; alţii, că nu. Fie că l-a împins, fie ca nu, 
Leamas îl pocnise, majoritatea fiind de părere că de doua ori, 
fără să-şi elibereze mâna dreaptă, în care încă ţinea pachetul. 

Parcă ar fi administrat lovitura nu cu pumnul, ci cu latul 
mâinii stângi, şi apoi, în aceeaşi mişcare fenomenal de iute, cu 
umărul stâng; iar băcanul căzuse instantaneu, rămânând 
nemişcat. Mai târziu, la tribunal se afirmase - iar apărarea nu 
contestase - că băcanul are două răni: un pomete fracturat de la 
prima lovitură şi un maxilar dislocat de la a doua. Presa 
cotidiană relatase incidentul în mod corespunzător, dar fără să 
intre prea mult în detalii. 


Capitolul 6 
Contactul 


Noaptea zăcea pe patul său din celulă, ascultând zgomotele 
care răzbăteau dinspre ceilalţi prizonieri. Era un puşti care 
plângea cu suspine şi un ocnaş bătrân care cânta On Ilkley Moor 
bar t'at şi bătea ritmul în gamelă. Era un gardian care striga: 
“Gura, George, ticălos mizerabil ce eşti“, după fiecare vers, dar 
nimeni nu-l lua în seamă. Mai era un irlandez care cânta 
cântece despre IRA, deşi ceilalţi ziceau că e în puşcărie pentru 
viol. 

În timpul zilei, Leamas făcea exerciţii fizice cât putea de mult, 
în speranţa că va dormi noaptea, dar în zadar. Noaptea ştiai că 
eşti în închisoare: noaptea nu era nimic, nicio festă pe care să 
ţi-o joace vederea, nicio iluzie care să te salveze de îngrădirea 
dezgustătoare a celulei. Nu puteai evita gustul închisorii, 
mirosul uniformei de puşcărie, duhoarea pestilenţială a 
instalaţiilor sanitare de puşcărie, dezinfectate din abundență, 
larma deţinuţilor. Noaptea era momentul când umilinţa 
captivităţii devenea stăruitor de insuportabilă, acela era 
momentul când Leamas tânjea să se plimbe sub soarele 
prietenos al unui parc londonez. Acela era momentul în care ura 
cuşca grotescă de oţel ce-l ţinea captiv, în care trebuia să-şi 
reprime cu toată puterea pornirea de a se năpusti cu pumnii 
asupra barelor de fier, de a le crăpa ţeasta temnicerilor lui şi de 
a ţâşni afară, în libertate, în libertatea Londrei. Uneori se 
gândea la Liz. Îşi concentra imaginaţia asupra ei scurt, aşa cum 
ai îndrepta obiectivul unui aparat de fotografiat, îşi amintea preţ 
de o clipă atingerea mângâietor-viguroasă a trupului ei prelung, 
apoi şi-o alunga din minte. Leamas nu era tipul obişnuit să 
trăiască din visuri. 

Îi dispreţuia pe tovarăşii săi de celulă, iar aceştia îl urau. ÎI 
detestau pentru că reuşea să fie ceea ce fiecare, în sufletul lui, 
ar fi vrut să fie: un mister. Tinea departe de colectivitate o 


latură semnificativă a personalităţii sale; nu putea fi atras, la 
ceasul mărturisirilor, să povestească despre iubita lui, despre 
familie sau despre copii. Nu ştiau nimic despre Leamas; 
aşteptau, dar el nu le întindea nicio mână. Prizonierii nou-veniţi 
sunt, în mare, de două feluri: pe de o parte, aceia care, din 
ruşine, din frică sau sub imperiul spaimei, aşteaptă cu groază 
fascinată să fie iniţiaţi în ştiinţa vieţii de închisoare, şi, pe de 
altă parte, sunt aceia care profită de pe urma acestei situaţii noi 
ca să se facă îndrăgiţi de comunitate. Leamas nu făcea nimic 
din toate astea. Părea că se mulţumeşte să-i dispreţuiască pe 
toţi, iar ei îl urau pentru că, asemenea lumii de afară, nu avea 
nevoie de ei. Cam după vreo zece zile se săturaseră de chestia 
astă. Cei mari nu-şi primiseră omagiile, celor mici nu li se 
uşurase situaţia, aşa că l-au înghesuit în timp ce stăteau la 
coadă pentru cină. Înghesuitul este un ritual de puşcărie înrudit 
cu practica înghiontirii din secolul al optsprezecelea. Are 
avantajul unui accident aparent, în care gamela deţinutului este 
răsturnată, iar conţinutul vărsat pe uniformă. L-au împins pe 
Leamas dintr-o parte, iar, din cealaltă, o mână binevoitoare s-a 
lăsat pe braţul lui, şi lucrarea a fost gata. Leamas n-a spus 
nimic, i-a privit absent pe cei doi bărbaţi aflaţi în dreapta şi în 
stânga lui, acceptând în tăcere mustrarea plină de ocări a unui 
gardian care ştia prea bine ce se întâmplase. 

Patru zile mai târziu, în timp ce săpa stratul de flori al 
închisorii, păruse să se împiedice. Ţinea sapa cu amândouă 
mâinile pe lângă corp, iar vârful cozii se vedea ieşind vreo 15 
centimetri din pumnul drept. În timp ce se chinuia să-şi 
recapete echilibrul, prizonierul din dreapta lui se încovoiase cu 
un geamăt de durere, ţinându-se cu mâinile de stomac. După 
întâmplarea asta, nu mai fusese niciodată înghesuit. 

Poate că lucrul cel mai straniu din închisoare a fost pachetul 
învelit cu hârtie cafenie de la plecare. Într-un mod rizibil, îi 
amintea de ceremonia căsătoriei - cu acest inel mă unesc cu 
tine, cu acest pachet te redau societăţii. | l-au înmânat, l-au pus 
să semneze pentru el; conţinea tot ce avea pe lumea asta. Nu 
mai era nimic altceva. Leamas îl simţi ca fiind cel mai 
dezumanizant moment din cele trei luni, aşa că hotărî să arunce 
coletul de îndată ce avea să ajungă afară. 


Părea un deţinut tăcut, liniştit. Nu fuseseră plângeri împotriva 
lui. Directorul închisorii, care era vag interesat de cazul lui, 
punea, în secret, toată povestea pe seama sângelui irlandez pe 
care jura că-l ghiceşte în Leamas. 

— Ce-ai de gând să faci, îl întrebă, după ce pleci de aici? 

Leamas replică, fără cea mai mică umbră de zâmbet, că 
intenţiona să o ia de la început, iar directorul îi zise că ăsta e un 
lucru foarte bun. 

— Dar familia ta? N-ai putea să te împaci cu soţia? îl întrebă. 

— O să încerc, dar s-a recăsătorit, replică indiferent. 

Ofiţerul supraveghetor care răspundea de el sugeră că ar 
trebui să se facă infirmier la un azil de boli mintale din 
Buckinghamshire, iar Leamas fu de acord să facă o cerere de 
angajare. Işi notă până şi adresa, precum şi orarul trenurilor din 
Marylebone. 

— Acum linia este electrificată până la Great Missenden, 
adăugă ofiţerul supraveghetor, iar Leamas replică imediat că 
lucrul acesta îi va fi de ajutor. Aşa că îi dădură pachetul şi 
Leamas plecă. 

Luă autobuzul până la Marble Arch, apoi merse pe jos. Avea 
câţiva bani în buzunar şi intenţiona să se răsfeţe cu o masă pe 
cinste. Se gândea să traverseze Hyde Park până la Piccadilly, 
apoi s-o ia prin Green Park şi prin St. James's Park până în Piaţa 
Parlamentului, apoi să hoinărească pe Whitehall spre Strand 
unde se putea duce la cafeneaua aia mare de lângă staţia 
Charing Cross, unde, pentru şase şilingi, să mănânce o friptură 
acceptabilă. 

Londra era frumoasă în ziua aceea. Era o primăvară târzie şi 
parcurile erau pline de brânduşe şi de narcise. Dinspre sud 
bătea un vânt răcoros care limpezea atmosfera; ar fi putut să se 
plimbe toată ziua. Dar încă avea pachetul şi trebuia să scape de 
el. Coşurile de gunoi erau prea mici; ar fi fost absurd să încerce 
să împingă coletul într-unul dintre ele. Bănuia că ar fi trebuit să 
scoată din pachet una sau două chestii - documentele lui 
nenorocite - carnetul de asigurări, permisul de conducere şi 
E.93 (ce-o mai fi fost şi asta), într-un plic OHMS” galben-închis, 


7 OHMS - On His/Her Majesty's Service, în Serviciul Maiestăţii Sale (n.tr.) 


dar, dintr-odată, nimic nu-l mai putea enerva. Se aşeză pe o 
bancă şi puse pachetul lângă el, nu prea aproape, apoi se trase 
puţin mai încolo. După câteva minute, se îndreptă din nou spre 
alee, lăsându-l unde era. Numai ce ajunsese la alee, şi auzi un 
strigăt; se întoarse, poate puţin prea iute, şi văzu un bărbat 
îmbrăcat cu o manta militară făcându-i semn cu o mână, în timp 
ce în cealaltă ţinea pachetul învelit în hârtie cafenie. 

Leamas, care îşi ţinea mâinile în buzunare, nu şi le scoase, ci 
rămase acolo, uitându-se peste umăr la tipul în manta militară. 
Bărbatul ezită, în mod evident aşteptându-se ca Leamas să vină 
spre el sau să manifeste vreun interes, dar Leamas nu făcu 
niciuna, nici alta. In schimb, ridică din umeri şi îşi continuă 
drumul pe alee. Auzi încă un strigăt, dar îl ignoră, însă îşi dădu 
seama că omul venea după el. Auzi zgomotul paşilor pe pietriş, 
care se apropiau cu repeziciune, aproape alergând, şi apoi o 
voce, puţin gâfâită, puţin ofensată: 

— Hei, dumneata, pe legea mea! - şi imediat bărbatul îl 
ajunse, aşa că Leamas se opri, se răsuci şi-l privi. 

— Da? 

— E pachetul dumitale, nu? L-ai lăsat pe bancă. De ce nu te-ai 
oprit când te-am strigat? 

Inalt, cu păr castaniu, puţin ondulat; cravată portocalie şi 
cămaşă verde-deschis. „Puţintel arţăgos, puţintel efeminat, 
cugetă Leamas. Ar putea fi un director de şcoală, fost LSE8 care 
acum conduce un club de teatru de la periferie. Cu vederea 
slabă.“ 

— Poţi să-l pui unde a fost, răspunse Leamas. Nu-l vreau. 

Bărbatul se schimbă la faţă. 

— Nu poţi să-l laşi acolo pur şi simplu, ripostă el, e gunoi. 

— Ba, al naibii să fie, uite că pot! replică Leamas. Cuiva o să-i 
folosească la ceva. Voia să plece, dar străinul stătea încă în faţa 
lui, ţinând coletul cu amândouă mâinile, de parcă ar fi fost un 
bebeluş. Dă-te la o parte, hai, dă-mi voie, îi ceru Leamas. 

— Uite ce e, începu străinul, ridicând tonul, încercam să-ţi fac 
un serviciu; de ce trebuie să fii aşa de necioplit? 

— Dacă arzi de nerăbdare să-mi faci un serviciu, replică 


8 LSE - London Stock Exchange - Bursa din Londra (n.tr.) 


Leamas, de ce mă urmăreşti de jumătate de oră? 

„E destul de bun, reflectă Leamas. Nici n-a clipit, dar trebuie 
să fie teribil de tulburat.” 

— Credeam că eşti cineva pe care l-am cunoscut la Berlin, 
dacă vrei să ştii. 

— De aceea m-ai urmărit o jumătate de oră? 

Tonul lui Leamas era plin de sarcasm, iar ochii lui căprui nu-l 
slăbiră nicio secundă pe celălalt. 

— De unde jumătate de oră? Te-am zărit la Marble Arch şi mi 
s-a părut că eşti Alec Leamas, un tip de la care am împrumutat 
nişte bani. Lucram la BBC, în Berlin, şi era acolo tipul ăsta de la 
care am luat nişte bani. De atunci am avut mereu mustrări de 
conştiinţă, şi de aceea te-am urmărit. Voiam să fiu sigur. 

Leamas continua să-l privească, fără să scoată o vorbă, şi se 
gândi că nu era chiar senzaţional, dar era destul de bun. 
Povestea lui nu era nici pe departe plauzibilă - dar asta nu 
conta. Chestia era că fabricase una nouă şi continua să se agaţe 
de ea şi după ce Leamas distrusese ceea ce promitea să fie o 
abordare clasică. 

— Eu sunt Leamas, rosti el în cele din urmă, tu cine dracu' 
eşti? 

* 
x x 


Spuse că-l cheamă Ashe, cu „e“, se grăbi să adauge, dar 
Leamas ştia că minte. Pretindea că nu e prea sigur că Leamas e 
cu adevărat cine se pretinde a fi, aşa că, în timp ce mâncau, 
deschiseră pachetul şi se uitară la carnetul de asigurări, „ca un 
cuplu de poponari care priveşte o ilustrată porno“, cugetă 
Leamas. Ashe comandă prânzul, ezitând o idee prea mult în 
legătură cu preţul, şi băură nişte Frankewein, ca să le 
reamintească de zilele de odinioară. Leamas începu prin a 
insista că nu şi-l aminteşte pe Ashe, iar Ashe răspunse că e 
surprins. O spuse cu tonul acela care sugera că se simte jignit. 
Zicea că se întâlniseră la o petrecere, pe care o dădea Derek 
Williams în apartamentul lui de lângă Kuddam (asta o ştia 
corect), unde fuseseră toţi ziariştii; Alec ţinea minte asta cu 
siguranţă, nu-i aşa? Nu, Leamas nu-şi amintea. Ei, atunci sigur 
că şi-l amintea pe Derek Williams de la Observer, tipul ăla 


LL 


drăguţ care dădea nişte petreceri aşa de reuşite, la care se 
mânca pizza? Leamas nu prea avea memoria numelor, şi, la 
urma urmelor, vorbeau despre anul 1954; cursese multă apă pe 
râu de atunci... Ashe îşi aminti (numele lui de botez era William, 
şi, fiindcă veni vorba, majoritatea îl strigau Bill). Ashe îşi 
amintea cu exactitate. Băuseră cocteilurile alea din brandy şi 
creme de menthe, şi erau toţi destul de beţi, iar Derek făcuse 
rost de nişte fete chiar grozave, jumătate din trupa cabaretului 
de la Malkasten, fără doar şi poate acum Alec îşi amintea, nu? 
Leamas reflecta că probabil o să-i revină în minte, dacă Bill va 
continua să mai povestească niţel. 

Bill asta şi făcu, improvizând, desigur, dar îi ieşi bine, 
exagerând puţin partea cu sexul, cum sfârşiseră ei într-un club 
de noapte cu trei dintre fetele alea; Alec, un tip de la biroul 
consultantului politic şi Bill, iar Bill fusese foarte jenat pentru că 
nu avea bani la el şi plătise Alec, apoi Bill voise să ducă fata 
acasă şi Alec îi împrumutase încă o hârtie de zece... 

— Dumnezeule, exclamă Leamas, acum îmi amintesc, sigur 
că da! 

— Ştiam că o să-ţi aduci aminte, replică Ashe fericit, 
încuviinţând din cap către Leamas, pe deasupra paharului; ştii 
ce, hai să jucăm şi repriza a doua, e atât de amuzant! 

* 


x x 


Ashe era tipic pentru acea categorie care se comportă în 
relaţiile umane în conformitate cu principiul provocării şi al 
reacției. Acolo unde era slăbiciune de caracter, progresa; unde 
dădea de rezistenţă, se retrăgea. El însuşi neavând păreri sau 
gusturi speciale, se bizuia pe orice era pe placul celor cu care se 
întovărăşea. Era la fel de dornic să bea ceai la Fortnum's, cum 
era şi să bea bere la Prospect of Whitby; asculta muzică militară 
în St. James's Park sau jazz într-un subsol din Compton Street; 
vocea îi tremura, plină de compasiune, când vorbea de 
Sharpeville, sau de indignare din cauza creşterii populaţiei de 
culoare din Marea Britanie. Lui Leamas îi repugna acest rol 
vizibil pasiv; scotea la iveală tiranul din el, aşa încât, pe 
nesimţite, îl aducea pe celălalt într-o situaţie fără ieşire, după 
care el se retrăgea, iar Ashe se chinuia necontenit să iasă din 


câte vreo fundătură în care-l ademenise Leamas. Au fost 
momente în după-amiaza aceea când Leamas şi-a jucat rolul 
pervers cu atâta neruşinare, încât Ashe ar fi avut un motiv 
justificat să pună capăt conversaţiei - şi nu în ultimul rând 
pentru că plătea pentru asta; dar n-o făcuse. Omuleţul trist cu 
ochelari care şedea singur la masa de alături, adâncit într-o 
carte despre fabricarea rulmenţilor, ar fi putut deduce, dacă ar 
fi ascultat, că Leamas dădea frâu liber înclinațiilor sale sadice - 
sau poate (dacă ar fi fost un tip de o subtilitate aparte) că 
Leamas dovedeşte, spre propria satisfacţie, că numai un individ 
cu un puternic motiv ascuns ar accepta un astfel de tratament. 

Era aproape ora patru când cerură nota de plată, iar Leamas 
încercă să insiste să-şi plătească partea lui. Ashe nici nu voia să 
audă, plăti nota şi scoase carnetul de cecuri pentru a-şi achita 
datoria faţă de Leamas. 

— Douăzeci dintre cele mai bune, spuse, şi completă data pe 
foaia de cec. 

După care ridică privirea spre Leamas, cu ochii larg deschişi 
şi pe un ton foarte îndatoritor. 

— la zi, n-ai nimic împotrivă să-ţi dau un cec, nu? 

Leamas se schimbă puţin la faţă şi replică: 

— În momentul ăsta nu am nicio bancă - abia m-am întors din 
străinătate, e o chestie pe care trebuie s-o rezolv. Mai bine-mi 
dai cecul şi-l încasez de la banca ta. 

— Ei, dragă amice, nici nu mă gândesc la asta! Ar trebui să te 
duci în Rotherhithe ca să-l încasezi! 

Leamas ridică din umeri, iar Ashe râse, şi se înţeleseră să se 
întâlnească în acelaşi loc în ziua următoare, la ora unu, când 
Ashe avea să aibă asupra lui bani gheaţă. 

* 


x x 


Ashe luă un taxi de la colţ, de pe Compton Street, iar Leamas 
îi făcu semn cu mâna până când nu îl mai văzu. Apoi, se uită la 
ceas. Era ora patru. Bănuia că încă era urmărit, aşa că merse pe 
jos până în Fleet Street şi bău o cafea în barul Black and White. 
Se uită la vitrinele librăriilor, citi ziarele de seară expuse la 
standurile de ziare, apoi, total pe neaşteptate, ca şi când ideea 
i-ar fi venit în ultimul moment, sări într-un autobuz. Autobuzul 


mergea în Ludgate Hill, unde a fost blocat într-un ambuteiaj, 
lângă o staţie de metrou; Leamas se dădu jos şi luă metroul. 
Cumpără un bilet de şase penny, rămase la capătul vagonului 
şi, la staţia următoare, apăsă pe buton şi cobori. Luă un alt tren 
spre Euston, refăcând traseul înapoi până la Charing Cross. Era 
ora nouă când ajunse în staţie şi se făcuse destul de frig. In 
curtea exterioară era oprită o camionetă, iar şoferul acesteia 
dormea dus. Leamas aruncă o privire la numărul de 
înmatriculare, se duse în faţă şi strigă prin geam: 

— Eşti de la Clements? 

Şoferul se trezi cu o tresărire şi întrebă: 

— Domnul Thomas? 

— Nu, replică Leamas. Thomas n-a putut să vină. Eu sunt 
Amies din Hounslow. 

— Hai sus, domnule Amies, răspunse şoferul deschizând 
portiera. 

O luară spre vest, spre King's Road. Şoferul cunoştea drumul. 

Control deschise uşa. 

— George Smiley e plecat, îl anunţă el. Am împrumutat casa. 
Intră! 

Control aprinse lumina din hol doar după ce Leamas intră, iar 
uşa de la intrare fu închisă. 

— Am fost urmărit până la ora prânzului, zise Leamas. 

Se duseră în mica sufragerie. Peste tot erau cărţi. Era o 
încăpere primitoare; înaltă, cu ornamente în relief din secolul al 
optsprezecelea, cu ferestre lungi şi cu un şemineu plăcut. 

— M-au agăţat dimineaţă. Un tip pe nume Ashe. Leamas îşi 
aprinse o ţigară. Un homosexual. Ne întâlnim din nou mâine. 

Control ascultă cu atenţie povestirea lui Leamas, pas cu pas, 
începând cu ziua în care-l pocnise pe Ford, băcanul, până la 
întâlnirea cu Ashe, din dimineaţa aceea. 

— Cum ţi s-a părut în închisoare? se interesă Control. După 
ton, la fel de bine l-ar fi putut întreba pe Leamas cum s-a distrat 
în vacanţă. Îmi pare rău că n-am putut să-ţi oferim condiţii mai 
bune, să-ţi asigurăm nişte înlesniri, dar chestia asta nu se face 
niciodată. 

— Bineînţeles că nu. 

— Trebuie să fim consecvenţi. La fiecare mişcare trebuie să 


fim consecvenţi! În plus, ar fi o greşeală să risipim vraja, înţeleg 
că ai fost bolnav. Îmi pare rău! Ce-ai avut? 

— Doar febră. 

— Cât ai stat în pat? 

— Vreo zece zile. 

— Foarte neplăcut; şi bineînţeles că n-a fost nimeni să aibă 
grijă de tine... 

Se aşternu o tăcere lungă. 

— Ştii că e în Partid, nu? întrebă Control calm. 

— Da, replică Leamas. 

Din nou tăcere. Apoi continuă: 

— Nu vreau ca ea să fie implicată în asta. 

— De ce ar fi? ripostă Control tăios şi, pentru o clipă, doar 
pentru o clipă, lui Leamas îi trecu prin minte că-i străpunsese 
masca aceea a detaşării pedante. Cine a sugerat că ar trebui 
implicată? 

— Nimeni, replică Leamas. Am ridicat problema, asta-i tot. 
Ştiu cum sunt chestiile astea - toate, operaţiuni ofensive, 
întotdeauna apar şi aspecte colaterale, lucrurile iau întorsături 
neaşteptate, în direcţii neprevăzute. Crezi că ai prins un peşte 
şi, când colo, te trezeşti că ai prins un altul. Vreau să nu fie 
amestecată în povestea asta. 

— Ei, sigur, sigur... 

— Cine-i tipul ăla, Pitt, de la Oficiul Forţelor de Muncă? Nu era 
la noi, în Cambridge Circus, în timpul războiului? 

— Nu ştiu pe nimeni cu numele ăsta. Pitt, zici? 

— Da. 

— Nu, nu-mi spune nimic. La Oficiul Forţelor de Muncă? 

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, mormăi Leamas desluşit. 

— Îmi pare rău, rosti Control ridicându-se. Îmi neglijez 
îndatoririle de gazdă. Bei ceva? 

— Nu. Vreau să plec în seara asta, Control. Să mă duc la ţară 
să mai exersez. E deschisă Casa? 

— Am aranjat pentru o maşină, răspunse Control. La ce oră te 
întâlneşti cu Ashe mâine - la unu? 

— Da. 

— O să-l sun pe Haldane să-i spun că vrei să joci. Şi ar trebui 
să te duci la doctor. Pentru febra aia. 


— N-am nevoie de doctor! 

— Cum vrei tu... 

Control îşi turnă un whisky şi începu să privească alene cărţile 
din biblioteca lui Smiley. 

— De ce nu-i aici Smiley? întrebă Leamas. 

— Nu-i place operaţiunea, răspunse Control pe un ton 
indiferent. | se pare dezgustătoare. Inţelege că e necesară, dar 
nu vrea să participe. Are febră recurentă, adăugă Control cu un 
zâmbet bizar. 

— N-aş zice că m-a primit tocmai cu braţele deschise. 

— Sigur. Nu vrea să fie implicat. Dar ţi-a spus despre Mundt; 
ţi-a descris situaţia? 

— Da. 

— Mundt e un tip foarte dur, medită Control cu glas tare. N-ar 
trebui să uităm asta niciun moment. Şi un bun ofiţer de 
informaţii. 

— Smiley ştie motivul operaţiunii? Interesul special pentru 
ea? 

Control confirmă cu o mişcare a capului şi luă o înghiţitură de 
whisky. 

— Şi, cu toate astea, nu-i place? 

— Nu e o chestiune de etică. E ca un chirurg care s-a săturat 
de sânge. E mulţumit că operează alţii în locul lui. 

— Spune-mi, continuă Leamas, cum de eşti aşa de sigur că 
povestea asta ne va duce unde vrem? De unde ştii că est- 
germanii se ocupă de ea, şi nu cehii sau ruşii? 

— Stai liniştit, ripostă Control cu emfază, problema asta a fost 
rezolvată! 

În timp ce se îndreptau spre uşă, Control puse uşor mâna pe 
umărul lui Leamas: 

— Este ultima ta misiune, rosti el. După asta, poţi să te 
retragi. În legătură cu fata aceea - vrei să facem ceva pentru 
ea, bani sau altceva? 

— După ce se termină totul. O să am eu însumi grijă atunci. 

— Foarte bine! Ar fi foarte riscant să facem ceva acum. 

— Vreau doar să fie lăsată în pace, repetă Leamas apăsat. 
Vreau doar să nu fie amestecată. Nu vreau să aibă dosar, nimic! 
Vreau să fie dată uitării! 


Făcu un semn din cap către Control, apoi se strecură afară, în 
aerul nopţii. In frig. 


Capitolul 7 
Kiever 


A doua zi, Leamas sosi cu douăzeci de minute mai târziu la 
întâlnirea cu Ashe, mirosind a whisky. Cu toate astea, când îl 
zări, Ashe afişă aceeaşi plăcere nedisimulată. Pretinse că şi el 
de-abia atunci sosise, că întârziase puţin ducându-se la bancă. Îi 
întinse un plic lui Leamas. 

— Două bancnote, îi explică Ashe. Sper că e-n regulă. 

— Mulţumesc, replică Leamas. Hai să bem ceva! 

Nu se bărbierise, iar gulerul îi era murdar. Chemă chelnerul şi 
ceru un whisky mare pentru el şi un gin cu bitter pentru Ashe. 
După ce sosiră băuturile, Leamas turnă apa gazoasă în pahar cu 
o mână tremurândă, şi aproape vărsă pe de lături. 

Luară un prânz bun, cu multă băutură, şi Ashe fu acela care 
întreţinu conversaţia. După cum se aşteptase Leamas, la 
început povesti despre el însuşi, o şmecherie veche, dar care nu 
era rea. 

— Ca să fiu foarte sincer, m-am apucat de o chestie destul de 
bună în ultima vreme, mărturisi Ashe - sunt liber profesionist şi 
fac reportaje englezeşti pentru presa străină. După Berlin, am 
cam făcut tâmpenii la început. Corporaţia nu mi-a reînnoit 
contractul, aşa că am acceptat o slujbă: să conduc o oribilă 
publicaţie săptămânală siropoasă despre pasiunile celor trecuţi 
de şaizeci de ani. Poţi să-ţi închipui ceva mai înspăimântător? 
Chestia a căzut la prima grevă a tipografilor. Nici nu pot să-ţi 
spun ce uşurat am fost. Pe urmă, o vreme am locuit cu mama, 
în Cheltenham; are un magazin de antichităţi şi, slavă 
Domnului, se descurcă foarte bine. După asta, am primit o 
scrisoare de la un vechi prieten, pe nume Sam Kiever, care 
punea pe picioare o mică afacere: o agenţie de presă unde să 
se producă mici reportaje despre stilul de viaţă englezesc, 
special croite pentru ziarele străine. Ştii genul - şase sute de 


cuvinte despre Morris Dance”. Sam avea totuşi o şmecherie 
nouă: vindea materialul gata tradus, şi să ştii că e cu totul 
altceva. Îţi închipui întotdeauna că oricine poate plăti un 
traducător sau o poate face el însuşi, dar, dacă ai nevoie de o 
jumătate de coloană de umplutură pentru articolele despre alte 
ţări, nu vrei să risipeşti timp şi bani pe traducere. Găselniţa lui 
Sam a fost să ia legătura direct cu editorii - a cutreierat Europa 
în lung şi-n lat ca un ţigan, bietul de el, dar a câştigat cu vârf și- 
ndesat. 

Ashe se opri, aşteptând ca Leamas să accepte invitaţia de a 
vorbi despre el însuşi, dar Leamas o ignoră. Se mulţumi să dea 
fără chef din cap, apoi spuse: 

— Grozav de bun. 

Ashe ar fi vrut să comande vin, dar Leamas anunţă că 
rămâne la whisky, şi băuse deja patru pahare mari când sosi 
cafeaua. Părea să nu fie deloc în formă; avea obiceiuri de betiv, 
aşa cum apuca marginea paharului cu toată gura înainte să 
bea, ca şi cum mâna nu l-ar fi ascultat şi ar fi putut să-i scape 
băutura. 

Ashe tăcu un moment. Apoi întreabă: 

— Nu-l cunoşti pe Sam, nu? 

— Sam? 

În vocea lui Ashe se strecură o notă de iritare: 

— Sam Kiever, şeful meu. Tipul despre care îţi povesteam. 

— Şi el a fost la Berlin? 

— Nu. Ştie bine germana, dar nu a locuit niciodată la Berlin. A 
făcut ceva muncă de liber-profesionist. S-ar putea să-l fi întâlnit. 
E un drăguţ. 

— Nu prea cred. 

Pauză. 

— Ce intenţionezi să faci zilele astea, bătrâne? întrebă Ashe. 

Leamas ridică din umeri. 

— Eu sunt pe tuşă, replică şi rânji prosteşte. Scos din cărţi şi 
pus pe tuşă. 

— Am uitat: ce făceai tu la Berlin? Nu erai unul dintre 
misterioşii care se ocupau de Războiul Rece? 


? Morris Dance - vechi dans popular englez (n. Red.) 


„Dumnezeule, se gândi Leamas, precipiţi lucrurile puţin cam 
tare!“ 

Leamas ezită, apoi roşi şi spuse pe un ton violent: 

— Băiat bun la toate pentru nemernicii ăia de yankei, ca noi 
toţi, de altfel. 

— Ştii, replică Ashe ca şi când ar fi rumegat ideea de ceva 
timp, ar trebui să-l cunoşti pe Sam. [i-ar plăcea; apoi, adăugă 
din senin: Auzi, Alec, nici nu ştiu cum pot să dau de tine! 

— Nu poţi, ripostă Leamas sec. 

— Nu înţeleg, bătrâne. Unde stai? 

— Pe-aici. Trăiesc cam de pe-o zi pe alta. Nu am serviciu. 
Ticăloşii n-au vrut să-mi dea o pensie decentă! 

Ashe părea îngrozit. 

— Dar, Alec, asta-i cumplit! De ce nu mi-ai spus? Uite ce e, de 
ce nu vii să stai la mine? E foarte mic, dar e loc pentru încă o 
persoană, dacă nu te deranjează un pat pliant. Nu poţi să stai în 
copac, pur şi simplu, dragul meu! 

— Mă mulţumesc cu foarte puţin, replică Leamas, bătându-se 
peste buzunarul în care era plicul. O să-mi găsesc o slujbă, 
adăugă hotărât; o să-mi găsesc de lucru cam într-o săptămână. 
Şi o să fie totul bine. 

— Ce fel de serviciu? 

— A, nu ştiu. Orice. 

— Dar nu poţi să te risipeşti aşa, Alec! Vorbeşti germana ca 
un neamţ, îmi amintesc asta. Trebuie să existe o mulţime de 
lucruri pe care să le poţi face! 

— Am făcut tot felul de lucruri. Am vândut enciclopedii pentru 
o nenorocită de firmă americană, am sortat cărţi într-o 
bibliotecă de psihologie, am pontat într-o fabrică împuţită de 
adezivi. Ce dracu’ pot eu să fac? 

Nu se uita la Ashe, ci la masa din faţa lui, iar buzele lui 
nervoase se mişcau cu repeziciune. Ashe nu rămase indiferent 
la agitația lui, şi se aplecă peste masă, vorbind cu emfază, 
aproape triumfal. 

— Alec, dar ai nevoie de contacte, nu înţelegi? Ştiu cum e, şi 
eu am trăit o vreme de azi pe mâine. În astfel de momente 
trebuie să cunoşti oameni! Nu ştiu ce făceai la Berlin, şi nu 
vreau să ştiu, dar nu era genul de muncă în care să întâlneşti 


indivizi importanţi, nu? Dacă eu nu l-aş fi întâlnit pe Sam la 
Poznan acum cinci ani, încă mi-aş duce zilele de azi pe mâine. 
Uite ce e, Alec, vino să stai cu mine vreo săptămână. O să-l 
întrebăm pe Sam, şi poate pe vreunul dintre vechii băieţi din 
presă care au fost la Berlin, dacă o fi careva în oraş. 

— Dar nu mă pricep să scriu, spuse Leamas. N-aş putea să 
pun pe hârtie nici măcar o iotă. 

Ashe îşi lăsă mâna pe braţul lui Leamas. 

— Ei, haide, nu te agita, rosti el cu glas liniştitor, să luăm 
lucrurile pe rând. Unde-ţi sunt catrafusele? 

— Ce anume? 

— Lucrurile tale: hainele, bagajele, chestii din astea. 

— Nu am nimic. Am vândut tot ce am avut, cu excepţia 
pachetului. 

— Ce pachet? 

— Pachetul învelit în hârtie cafenie pe care l-ai luat tu din 
parc. Cel de care încercam eu să scap. 

Ashe avea un apartament în Dolphin Square. Era întocmai 
cum se aşteptase Leamas - mic şi fără personalitate, cu câteva 
amintiri din Germania, aşezate în grabă: halbe de bere, o pipă 
țărănească şi câteva piese Nymphenburg, de calitate 
îndoielnică. 

— Îmi petrec sfârşitul de săptămână cu mama, la 
Cheltenham, vorbi Ashe. Folosesc locul ăsta doar în timpul 
săptămânii. E destul de comod, adăugă el indiferent. 

Aranjară patul pliant în minuscula cameră de zi. Era în jur de 
patru şi jumătate. 

— De când stai aici? întrebă Leamas. 

— O - cam de un an sau poate mai demult. 

— L-ai găsit uşor? p 

— Ştii, apartamentele astea vin şi se duc. ţi scrii numele pe o 
listă şi într-o bună zi te sună şi-ţi spun că ai obţinut unul. 

Ashe pregăti ceaiul şi îl băură, Leamas rezervat, ca unul 
neobişnuit cu confortul. Chiar şi Ashe părea puţin cam tăcut. 
După ce băură ceaiul, Ashe spuse: 

— les să fac ceva cumpărături înainte să închidă magazinele, 
după care vom hotărî ce avem de făcut în legătură cu toate 
cele. Poate că o să-i dau un telefon lui Sam în seara asta, mai 


târziu - după mine, cu cât vă întâlniți mai curând, cu atât mai 
bine. De ce nu dormi puţin? Arăţi dărâmat! 

Leamas încuviinţă din cap şi rosti: 

— Eşti al naibii de cumsecade - făcu un gest neîndemânatic 
cu mâna - toate astea... 

Ashe îl bătu pe umăr, îşi luă mantaua militară şi ieşi. 

De îndată ce Leamas socoti că Ashe e departe de clădire, iar 
el e în siguranţă, puse cu grijă zăvorul la uşa de la intrare şi o 
luă pe scări către holul central, unde se găseau două cabine 
telefonice. Formă un număr din Maida Vale şi ceru cu secretara 
domnului Thomas. Imediat, se auzi o voce de fată: 

— Secretara domnului Thomas la telefon! 

— Sun din partea domnului Sam Kiever, explică Leamas. A 
acceptat invitaţia şi speră să ia legătura cu domnul Thomas 
personal în această seară. 

— O să-i transmit domnului Thomas. Ştie unde să vă 
găsească? 

— In Dolphin Square, replică Leamas, şi-i dădu adresa. La 
revedere! 

După ce puse câteva întrebări la recepţia clădirii, se întoarse 
în apartamentul lui Ashe şi se aşeză pe patul pliant privindu-şi 
mâinile împreunate. După o vreme, se întinse. Se hotărî să 
urmeze sfatul lui Ashe şi să se odihnească puţin. Închizând 
ochii, şi-o aminti pe Liz culcată alături de el în apartamentul din 


Bayswater, şi se întrebă în treacăt ce s-o fi ales de ea. 
x 


x x 


Fu trezit de Ashe, care era însoţit de un tip mărunţel, cam 
durduliu, cu păr lung şi sur pieptănat pe spate, şi cu un costum 
la două rânduri. Vorbea cu un uşor accent central-european; 
poate nemţesc, era greu de spus. Zicea că îl cheamă Kiever - 
Sam Kiever. 

Băură câte un gin tonic, iar Ashe fu cel care vorbi în cea mai 
mare parte a timpului. Era exact ca pe vremuri, la Berlin, 
spunea el: băieţii împreună, iar noaptea era lumea lor. Kiever 
mărturisi că nu vrea să întârzie prea mult; trebuia să lucreze a 
doua zi. Căzură de acord să mănânce la un restaurant chinezesc 
pe care îl ştia Ashe - era vizavi de secţia de poliţie Limehouse şi 


puteai să-ţi aduci tu vinul. În mod destul de ciudat, Ashe avea 
nişte vin de Burgundia în bucătărie, şi îl luară cu ei în taxi. 

Cina fu foarte bună şi băură amândouă sticlele de vin. Kiever 
deveni puţin mai comunicativ la cea de-a doua: tocmai se 
întorsese dintr-o călătorie în Germania de Vest şi în Franţa. 
Franţa era într-o situaţie jalnică, de Gaulle era pe picior de 
plecare, şi numai Dumnezeu ştia ce avea să urmeze. 

Cu o sută de mii de colons demoralizaţi care se întorceau din 
Algeria, presupunea că fascismul era ca şi asigurat. 

— Dar ce se-ntâmplă cu Germania? întrebă Leamas, dându-i 
apă la moară. 

— Depinde doar dacă yankeii pot sau nu să păstreze 
controlul. 

— Ce vrei să spui? întrebă Leamas. 

— Chiar asta. Dulles le-a dat un soi de politică externă cu o 
mână, Kennedy o ia înapoi cu cealaltă. Incep să fie cam 
arţăgoşi. 

Leamas aprobă cu o mişcare a capului şi replică: 

— Al naibii de tipic pentru yankei! 

— Lui Alec se pare că nu-i plac verii noştri americani, 
interveni Ashe fără tragere de inimă, iar Kiever murmură, cu un 
dezinteres total: 

— A, zău? 

„Kiever lasă loc de întors“, cugetă Leamas. Ca unul obişnuit 
cu caii, te lăsa să vii tu spre el. Dădea de minune impresia unui 
individ care bănuieşte că i se va cere o favoare, şi care nu se 
lasă cumpărat prea uşor. 

După cină, Ashe sugeră: 

— Ştiu un loc în Wardour Street - tu ai fost acolo, Sam. 
Serviciul e foarte bun. De ce nu chemăm un taxi să ne ducă? 

— O clipă, întrerupse Leamas, şi ceva din vocea lui îl făcu pe 
Ashe să-i arunce iute o privire. Spuneţi-mi doar un lucru: cine 
plăteşte pentru distracţia asta? 

— Eu, se grăbi Ashe să răspundă. Eu şi Sam. 

— Aţi discutat despre chestia asta? 

— Ei bine, nu. _ 

— Pentru că n-am o leţcaie; tu ştii asta, nu? In orice caz, nu 
am bani de aruncat aiurea. 


— Bineînţeles, Alec. Până acum am avut grijă de tine, nu? 

— Da, replică Leamas. Ai avut. 

Părea gata să mai spună ceva, pentru ca apoi să se 
răzgândească. Ashe arăta îngrijorat, nu ofensat, iar Kiever era la 
fel de impenetrabil ca şi mai devreme. 

* 


x x 


Leamas refuză să vorbească în taxi. Ashe încercă vreo câteva 
vorbe de împăcare, dar Leamas se mulţumi să ridice din umeri 
iritat. Ajunseră în Wardour Street, coborâră, dar nici Leamas, 
nici Kiever nu făcură vreo tentativă de a plăti taxiul. Ashe îi 
conduse pe o alee îngustă, pe lângă o vitrină plină de reviste 
„deocheate”, iar la capătul aleii strălucea o lumină stridentă de 
neon: „Pussywillow Club. Doar pentru membri”. De ambele părţi 
ale uşii de la intrare erau fotografii cu fete, iar în dreptul 
fiecăreia era prinsă o bucăţică de hârtie îngustă, pe care scria 
de mână: „Material de studiu. Doar pentru membri”. 

Ashe apăsă pe sonerie. Uşa fu de îndată deschisă de un 
individ foarte vânjos, îmbrăcat într-o cămaşă albă şi în pantaloni 
negri. 

— Sunt membru, spuse Ashe. Aceşti doi domni sunt cu mine. 

— Să vedem legitimaţia! 

Ashe scoase o legitimaţie de un galben-deschis din portofel şi 
i-o întinse. 

— Oaspeţii dumneavoastră plătesc o liră sterlină fiecare, taxă 
de membru temporar. Cu recomandarea dumneavoastră, da? 

Dădu să înapoieze legitimaţia şi, în acelaşi moment, Leamas 
se întinse peste Ashe şi o luă. O privi preţ de o clipă, apoi i-o 
înapoie lui Ashe. 

Scoţând două lire sterline din buzunarul pantalonilor, Leamas 
le puse în mâna întinsă a tipului de la intrare. 

— Două lire pentru musafiri, îi porunci el şi, ignorând 
protestele pline de uimire ale lui Ashe, îi conduse dincolo de 
draperia de la intrare, în holul slab luminat al clubului. Se 
întoarse spre portar: Găseşte-ne o masă şi o sticlă de scotch. ŞI 
ai grijă să fim lăsaţi în pace! 

Portarul ezită o clipă, hotărî să nu protesteze şi-i conduse în 
jos, pe scări. În timp ce coborau, auziră tânguiala nedesluşită a 


unei muzici în surdină. 

Portarul îi conduse la o masă separată din fundul încăperii. O 
trupă cu doi instrumentişti cânta, iar fetele răspândite prin sală 
şedeau în grupuri de câte două sau trei. Două se ridicară, dar 
portarul le făcu semn din cap să se oprească. 

Ashe îi aruncă o privire jenată lui Leamas în timp ce aşteptau 
whisky-ul. Kiever părea uşor plictisit. Chelnerul aduse o sticlă şi 
trei pahare, şi-l urmăriră în tăcere în timp ce turna câte puţin 
whisky în fiecare. Leamas luă sticla de la chelner şi turnă tot pe 
atât în fiecare pahar. Odată treaba făcută, se aplecă peste 
masă spre Ashe şi-l întrebă: 

— Acum poate o să-mi spui ce dracu' se întâmplă? 

— Ce vrei să spui? Vocea lui Ashe părea nesigură. Ce vrei să 
spui, Alec? 

— M-ai urmărit de la poarta închisorii din ziua când am fost 
eliberat, începu Leamas calm, cu o afurisită de poveste idioată 
cum că m-ai întâlnit în Berlin. Mi-ai dat bani pe care nu mi-i 
datorai. Mi-ai plătit mese scumpe şi mă găzduieşti în 
apartamentul tău. 

Chipul lui Ashe îşi schimbă culoarea: 

— Dacă asta e... 

— Nu mă întrerupe, îi porunci Leamas vehement. Fir-ar al 
naibii, fii amabil şi ascultă până termin! Legitimaţia de membru 
pentru clubul ăsta este eliberată pe numele cuiva care se 
cheamă Murphy. E numele tău? 

— Nu, nu este. 

— Să înţeleg că un prieten pe nume Murphy ţi-a împrumutat 
legitimaţia de membru? 

— Din întâmplare, nu. Dacă vrei să ştii, vin uneori aici ca să 
găsesc o fată; am folosit un nume fals ca să mă înscriu în club. 

— Atunci de ce Murphy figurează drept chiriaşul 
apartamentului tău? insistă Leamas fără milă. 

În cele din urmă, Kiever fu cel care vorbi: 

— Tu du-te acasă, îi spuse lui Ashe. Mă ocup eu de asta. 

* 


x x 


O fată făcea striptease, o târfă tânără cu o vânătaie închisă la 
culoare pe coapsă. Trupul ei avea goliciunea aceea jalnică, 


fusiformă, stânjenitoare pentru că este lipsită de erotism; 
pentru că este rudimentară şi nu stârneşte dorinţe. Se răsucea 
lent, cu mişcări smucite ale braţelor sau ale picioarelor, ca şi 
când ar fi auzit doar frânturi din muzică, privind grupul lor cu 
interesul precoce al unui copil aflat în compania adulţilor. 
Tempoul muzicii crescu pe neaşteptate, iar fata reacţionă 
întocmai ca un câine la fluierat, ţopăind înainte şi înapoi. 
Scoţându-şi sutienul pe ultima notă, îl ţinu deasupra capului, 
etalându-şi trupul slăbănog, cu cele trei petice de paiete 
stridente atârnând ca nişte vechi podoabe în bradul de Crăciun. 

Leamas şi Kiever o urmăreau în tăcere. 

— Presupun că o să-mi spui că am văzut chestii mai bune la 
Berlin, zise în cele din urmă Leamas, de parcă ar fi făcut o 
sugestie, iar Kiever îşi dădu seama că este încă furios. 

— Bănuiesc că tu ai văzut, ripostă Kiever pe un ton afabil. Am 
fost deseori la Berlin, dar mi-e teamă că nu-mi plac barurile de 
noapte. 

Leamas nu răspunse. 

— Ţine cont că nu sunt un pudic, sunt doar raţional. Dacă 
vreau o femeie, ştiu soluţii mai ieftine ca să găsesc una; dacă 
vreau să dansez, cunosc locuri mai bune ca s-o fac. 

Probabil Leamas nici nu asculta. 

— Poate-mi spui de ce m-a agăţat fătălăul ăla, îi sugeră el. 

Kiever aprobă din cap. 

— Absolut. Eu i-am spus. 

— De ce? 

— Mă interesezi. Vreau să-ţi fac o propunere, o propunere 
jurnalistică. 

Urmă o pauză. î 

— Jurnalistică, repetă Leamas. Inţeleg. 

— Conduc o agenţie, un serviciu care realizează reportaje 
internaţionale. Se plăteşte bine - foarte bine chiar - pentru 
materiale interesante. 

— Cine publică materialele? 

— De fapt, se plăteşte atât de bine, încât un tip cu experienţa 
ta privind... scena internaţională, un tip care are cunoştinţele 
tale, mă înţelegi, care a furnizat materiale convingătoare bazate 
pe fapte, ar putea să scape într-un timp relativ scurt de grijile 


financiare în viitor. 

— Cine publică materialele, Kiever? 

Se simţea o urmă de ameninţare în vocea lui Leamas şi, preţ 
de o clipă, doar preţ de o clipă, peste chipul neted al lui Kiever 
păru să se aştearnă teama. 

— Clienţi internaţionali. Am un corespondent la Paris care 
plasează o mare parte dintre chestii. Adesea nici măcar nu ştiu 
cu adevărat cine publică. Mărturisesc, adăugă cu un zâmbet 
dezarmant, că nici nu-mi pasă prea mult. Tipii plătesc şi mai 
cer. Inţelegi, Leamas, sunt genul de indivizi care nu fac mare 
caz în legătură cu amănuntele neimportante; plătesc imediat şi 
sunt foarte bucuroşi să facă plăţile în bănci străine, de exemplu, 
unde nimeni nu-şi bate capul cu lucruri cum ar fi impozitele. 

Leamas nu spuse nimic. Ţinea paharul cu amândouă mâinile, 
cu privirea ţintuită spre el. „Dumnezeule, acţionează în pripă, 
cugetă Leamas; e indecent! Îşi aminti o glumă stupidă de 
music-hall - «Asta e o ofertă pe care nicio fată respectabilă n-ar 
putea să o accepte - şi, în plus, nici nu ştiu cât valorează». Din 
punct de vedere tactic, au dreptate să se grăbească. Sunt sărac 
lipit, cu experienţa închisorii încă proaspătă în minte, cu un 
puternic resentiment social. Sunt cal bătrân, nu am nevoie de 
dresaj; nu trebuie să pretind că mi-au vexat onoarea de 
gentleman englez. Pe de altă parte, sigur se aşteaptă la obiecţii 
practice.” Probabil se aşteptau să-i fie frică; pentru că Serviciul 
îi urmărea pe trădători aşa cum ochiul lui Dumnezeu l-a urmărit 
pe Cain prin deşert. 

Şi în final, probabil ştiau că era un joc riscant; şi că totodată 
caracterul nestatornic al hotărârii omeneşti poate reduce la zero 
cea mai bine gândită metodă de spionaj; că escrocii, mincinoşii 
şi criminalii pot rezista la orice măgulire, în timp ce gentlemanii 
respectabili ar face orice pentru un plic de bani care li se întinde 
în cantina departamentului. 

— Va trebui să plătească al dracului de mult, mormăi Leamas 
în cele din urmă. 

Kiever îi mai turnă nişte whisky. 

— Oferă cincisprezece mii de lire sterline, plata în numerar. 
Banii sunt deja în seifurile de la Banque Cantonale din Berna. 
După fabricarea unor acte de identitate corespunzătoare, pe 


care le vei primi de la clienţii mei, vei putea să scoţi banii. 
Clienţii mei îşi rezervă dreptul de a-ţi pune întrebări pe perioada 
unui an, pentru care vei primi alte cinci mii de lire sterline. Te 
vor ajuta cu orice... probleme de acomodare care s-ar putea ivi. 

— Cât de repede vrei un răspuns? 

— Acum. Nu trebuie să-ţi aşterni pe hârtie toate amintirile. Te 
vei întâlni cu clientul meu, iar el va aranja ca materialul să fie... 
scris de un „negru“. 

— Unde trebuie să mă întâlnesc cu el? 

— Ne-am gândit că ar fi spre binele tuturor să vă întâlniți în 
afara Regatului Unit. Clientul meu a propus Olanda. 

— Nu am paşaport, spuse Leamas sec. 

— Mi-am permis să-ţi fac eu rost de unul, replică Kiever suav; 
nimic din vocea sau din atitudinea lui nu sugera că ar fi făcut 
altceva decât să negocieze un convenabil aranjament de 
afaceri. Zburăm la Haga mâine-dimineaţă la 9.45. Ce-ar fi să 
mergem la mine să discutăm şi alte amănunte? 

Kiever plăti şi luară un taxi spre o adresă dintr-o zonă şic, nu 


departe de St. James's Park. 
* 


x x 


Apartamentul lui Kiever era luxos şi scump, dar tot ceea ce se 
găsea în el dădea impresia că fusese adunat în grabă. Se zice 
că există în Londra magazine care-ţi vând cărţi legate în piele la 
metru, şi decoratori de interioare care-ţi asortează culoarea 
pereţilor cu aceea a unui tablou. Lui Leamas, care nu era 
deosebit de receptiv la astfel de subtilităţi, îi venea greu să nu 
uite că se află în apartamentul cuiva şi nu într-un hotel. Kiever îl 
conduse în camera lui (care dădea într-o curte interioară 
întunecoasă şi nu spre stradă), iar Leamas îl întrebă: 

— De când eşti aici? 

— A, nu de prea mult timp. De câteva luni, nu mai mult, 
replică Kiever senin. 

— Trebuie să coste o căruţă de bani. Totuşi, presupun că-l 
meriţi. 

— Mulţumesc! 

In cameră se găseau o sticlă de scotch şi un sifon, pe o tavă 
argintată. La celălalt capăt al încăperii era o uşă cu draperie, 


care dădea spre baie şi spre toaletă. 

— Un adevărat cuibuşor de nebunii! Şi totul e plătit de marele 
Stat Muncitoresc? 

— Gura! se răsti Kiever mânios, adăugând: Dacă ai nevoie de 
mine, există un interfon care face legătura cu camera mea. O să 
fiu treaz. 

— Cred că mă descurc singur cu nasturii, i-o întoarse Leamas. 

— Atunci, noapte bună! rosti Kiever tăios şi ieşi din încăpere. 


„Şi el e iritat la culme“, reflectă Leamas. 
* 


x x 


Leamas fu trezit de sunetul telefonului de pe noptieră. Era 
Kiever. 
— E ora şase, îl anunţă el. Micul dejun la şi jumătate. 


— În regulă, replică Leamas şi închise. Îl durea capul. 
* 


x x 


Kiever chemase probabil un taxi, pentru că la şapte sună 
soneria, iar Kiever întrebă: 

— Ai luat tot? 

— Nu am bagaj, răspunse Leamas, în afară de o periuţă de 
dinţi şi de un aparat de ras. 

— De asta m-am ocupat. Altminteri, eşti gata? 

Leamas ridică din umeri. 

— Presupun că da. Ai ţigări? 

— Nu, răspunse Kiever, dar poţi să-ţi cumperi în avion. Mai 
bine răsfoieşte asta, zise, şi-i întinse lui Leamas un paşaport 
britanic. 

Era eliberat pe numele lui, cu propria lui fotografie, cu 
ştampila de la Ministerul de Externe, care lăsa urmă în relief pe 
colţul paginii unde era aplicată. Nu era nici nou, nici vechi; în el 
scria că Leamas este funcţionar şi că este necăsătorit. Ţinându-l 
în mână pentru prima oară, Leamas se simţea puţin emoţionat. 
Era ca şi când s-ar fi căsătorit: orice s-ar fi întâmplat, nimic nu 
avea să mai fie la fel. 

— Dar bani? întrebă Leamas. 

— N-o să ai deloc nevoie. Firma plăteşte. 


Capitolul 8 
Le Mirage 


Era frig în dimineaţa aceea; ceața inconsistentă era umedă şi 
cenuşie, şi-ţi pătrundea în piele. Aeroportul îi amintea lui 
Leamas de război: maşinării, pe jumătate ascunse în ceaţă, 
aşteptându-şi răbdătoare stăpânii; voci răsunătoare şi ecourile 
lor, strigătul neaşteptat şi ţăcănitul neobişnuit al unor tocuri de 
femeie pe pavajul de piatră; huruitul unui motor care ar fi putut 
fi în coasta ta. Peste tot, acel aer conspirativ care se naşte între 
oamenii treziţi de cu zori - aproape un aer de superioritate, 
venind din experienţa comună a celor care au văzut noaptea 
risipindu-se şi dimineaţa venind. Membrii personalului aveau 
mina aceea misterioasă inspirată de lumina zorilor şi animată 
de frig, tratându-i pe pasageri şi pe bagajele lor cu acea 
detaşare a oamenilor întorşi de pe front: muritorii de rând nu 
reprezentau nimic pentru ei în acea dimineaţă. 

Kiever îi făcuse rost de bagaje lui Leamas. Era un amănunt 
nostim: lui Leamas îi plăcu. Pasagerii fără bagaje atrăgeau 
atenţia, şi asta nu făcea parte din planul lui Kiever. Trecură de 
verificarea de la ghişeul companiei aeriene şi urmară indicatorul 
către controlul paşapoartelor. A fost un moment ridicol când s- 
au rătăcit, iar Kiever a fost nepoliticos cu un hamal. Leamas 
bănuia că Sam Kiever era îngrijorat din cauza paşaportului. „Nu 
trebuie să fie, cugetă Leamas, nu-i nimic în neregulă cu el.“ 

Polițistul de la paşapoarte era un tinerel scund, cu cravată 
tipică pentru Serviciul de Informaţii al Armatei şi cu o insignă 
misterioasă prinsă la rever. Avea o mustață roşcată şi un accent 
din nord, pe care îl urâse toată viaţa. 

— Veţi fi plecat pentru mult timp, domnule? îl întrebă pe 
Leamas. 

— Vreo două săptămâni, răspunse Leamas. 

— Va trebui să aveți grijă, domnule. Paşaportul 
dumneavoastră expiră pe 31. 


— Ştiu, replică Leamas. 

Merseră unul alături de celălalt spre sala de aşteptare pentru 
pasageri. Pe drum, Leamas îi zise: 

— Eşti o pacoste pe capul omului, şi suspicios pe deasupra, 
nu-i aşa, Kiever? iar celălalt râse încetişor. 

— Nu te putem lăsa de capul tău, nu? Nu e prevăzut în 
contract, ripostă el. 

Mai aveau de aşteptat încă douăzeci de minute. Se aşezară la 
o masă şi comandară cafea. 

— Şi ia chestiile astea de aici, adăugă Kiever, arătând spre 
ceştile, spre farfurioarele şi spre scrumierele folosite de pe 
masă. 

— Trece un cărucior pe la mese, răspunse chelnerul. 

— la-le de aici, repetă Kiever furios. E dezgustător să laşi 
mizeria asta aşa! 

Chelnerul se întoarse pur şi simplu şi plecă. Nu se duse spre 
tejghea şi nu comandă cafelele lor. Kiever era livid, bolnav de 
furie. 

— Pentru Dumnezeu, murmură Leamas, las-o baltă. Viaţa e 
prea scurtă. 

— E un ticălos neruşinat, pufni Kiever. 

— Bine, bine, dă-te în spectacol; ţi-ai ales bine momentul! N-o 
să ne uite ăştia niciodată. 

* 
x x 


Formalităţile de pe aeroportul din Haga nu le puseră 
probleme. Kiever părea că-şi revenise, nu mai era atât de 
agitat. 

Devenise vesel şi vorbăreţ în timp ce parcurgeau distanţa 
scurtă dintre avion şi biroul vamal. Tânărul ofiţer olandez 
aruncă o privire superficială către bagajele şi către paşapoartele 
lor, apoi, cu o voce joasă, guturală, le ură într-o engleză 
greoaie: 

— Vă doresc un sejur plăcut în Olanda! 

— Mulţumesc, răspunse Kiever, pe un ton aproape prea 
îndatoritor, mulţumesc foarte mult! 

De la biroul vamal străbătură un coridor până în sala de 
sosiri, în partea cealaltă a clădirilor aeroportului. Kiever se 


îndrepta către ieşirea principală, printre grupurile mici de 
călători care aruncau priviri neatente spre vitrinele buticurilor 
pline de parfumuri, de aparate de fotografiat şi de fructe. Când 
trecură prin uşa rotativă din sticlă, Leamas privi înapoi. La 
chioşcul de ziare, adâncit într-un exemplar din Continental Daily 
Mail, stătea un omuleţ cu ochelari şi cu înfăţişare de broscoi, un 
tip serios şi îngrijorat. Avea aerul unui funcţionar public. Ceva 


de genul ăsta. 
* 


x x 


În parcare îi aştepta o maşină, un Volkswagen cu număr 
olandez, condus de o femeie care nici nu îi băgă în seamă. 
Conducea încet, oprindu-se întotdeauna dacă semaforul era pe 
galben, iar Leamas bănuia că fusese instruită să conducă aşa, şi 
că erau urmaţi de o altă maşină. Se uită în oglinda laterală să 
vadă dacă recunoaşte maşina, dar fără succes. La un moment 
dat văzu un Peugeot negru cu numere diplomatice, dar, când 
virară la un colţ, în spatele lor era doar o furgonetă de mobilă. 
Cunoştea foarte bine Haga din timpul războiului, şi încerca să-şi 
dea seama încotro se îndreptau. Bănuia că se îndreptau spre 
nord-vest, spre Scheveningen. În curând lăsară suburbiile în 
urmă, apropiindu-se de un cartier de vile care mărgineau dunele 
înşirate de-a lungul falezei. Se opriră acolo. Femeia cobori, 
lăsându-i în maşină, şi sunară la soneria unui bungalow mic de 
culoare crem, care se afla la capătul apropiat al şirului. Pe 
verandă atârna o firmă din fier forjat, pe care scria cu litere 
gotice de un albastru-deschis: Le Mirage. In fereastră se găsea 
un afiş care anunţa că toate camerele sunt ocupate. 

Uşa a fost deschisă de o femeie binevoitoare, plinuţă, care îşi 
îndreptă privirea spre maşina în care se aflau ei. Privind înainte, 
cobori pe alee spre ei, zâmbind încântată. li amintea lui Leamas 
de o mătuşă bătrână care-l bătuse odată, când era copil, pentru 
că-i deşirase nişte sfoară. 

— Drăguţ din partea voastră că aţi venit, exclamă ea. Suntem 
atât de bucuroşi că aţi venit! 

Cu Kiever în frunte, au urmat-o în bungalow. Şoferiţa se 
întoarse la maşină. Leamas aruncă o privire în josul străzii pe 
care veniseră; o maşină neagră, un Fiat poate, sau un Peugeot, 


se oprise la câteva sute de metri depărtare. Din ea cobora un 
bărbat în impermeabil. 

Odată intraţi în hol, femeia îi strânse cu căldură mâna lui 
Leamas. 

— Bine aţi venit, bine aţi venit la Le Mirage. Aţi călătorit bine? 

— Foarte bine, răspunse Leamas. 

— Aţi venit cu avionul sau pe mare? 

— Cu avionul, vorbi Kiever. Un zbor lin, fără probleme. 

Ai fi zis că e proprietarul companiei aeriene. 

— O să vă pregătesc masa, anunţă femeia. Un prânz special. 
O să vă fac ceva foarte bun. Ce să vă aduc? 

— A, pentru numele lui Dumnezeu, mormăi Leamas în barbă, 
şi în clipa aceea soneria a sunat din nou. 

Femeia se duse repede la bucătărie; Kiever deschise uşa de 


la intrare. 
* 


x x 


Purta o haină de ploaie cu nasturi din piele. Era cam de 
înălţimea lui Leamas, dar mai în vârstă. Leamas îi dădu cam 
cincizeci şi cinci de ani. Faţa lui avea o pronunţată tentă cenuşie 
şi riduri adânci; era posibil să fi fost soldat. Intinse mâna 
spunând: 

— Numele meu este Peters. Degetele lui erau prelungi şi fine. 
Aţi avut o călătorie plăcută? 

— Da, răspunse repede Kiever; chiar lipsită de peripeții. 

— Eu şi domnul Leamas avem multe de discutat; nu cred că e 
nevoie să te reținem, Sam. Ai putea să iei Volkswagenul şi să te 
întorci în oraş. 

Kiever zâmbi. Leamas observă uşurarea din zâmbetul lui. 

— La revedere, Leamas, îl salută Kiever pe un ton glumet. 
Succes, bătrâne! 

Leamas încuviinţă din cap, ignorând mâna întinsă a lui Kiever. 

— La revedere, repetă Kiever şi ieşi fără zgomot pe uşa din 
faţă. 

Leamas îl urmă pe Peters într-o încăpere din spate. La 
ferestre atârnau perdele grele de dantelă cu franjuri şi cu falduri 
bogate. Pe pervaz se găseau ghivece cu flori; cactuşi mari, un 
arbore de tutun şi un pomişor ciudat cu frunze late, cerate. 


Mobilierul era masiv, imitație de mobilă stil. În mijlocul camerei 
se aflau o masă şi două scaune sculptate. Masa era acoperită cu 
o cuvertură ruginie, care aducea mai degrabă cu un covor; pe 
masă, în dreptul fiecărui scaun, se găseau un bloc de hârtie şi 
un creion. Pe un bufet erau whisky şi sifon. Peters se îndreptă 
spre bufet şi prepară două băuturi. 

— Ascultă, începu Leamas brusc, de-acum încolo mă descurc 
şi fără atâtea amabilităţi; înţelegi? Amândoi ştim cam ce hram 
purtăm; amândoi suntem profesionişti. Ai un trădător plătit - să- 
ţi fie de bine. Pentru numele lui Dumnezeu, nu pretinde că te-ai 
îndrăgostit de mine! 

Părea iritat, nesigur pe el. 

Peters încuviinţă din cap. 

— Kiever mi-a spus că eşti un tip orgolios, remarcă el fără 
patimă. Apoi adăugă, fără să zâmbească: Până la urmă, ce alte 
motive ar avea cineva să atace un comerciant? 

Leamas bănuia că este rus, dar nu era sigur. Engleza lui era 
aproape perfectă, avea dezinvoltura şi obiceiurile unui individ 
obişnuit de mult cu tot confortul civilizaţiei. 

Se aşezară la masă. 

— Ţi-a spus Kiever cât o să te plătesc? îl iscodi Peters. 

— Da. Cincisprezece mii de lire sterline, aflate într-o bancă 
din Berna. 

— Aşa e. 

— Spunea că s-ar putea să mai ai întrebări pe parcursul 
anului viitor, preciză Leamas, şi că ai plăti alte cinci mii dacă mă 
pun la dispoziţia ta. 

Peters aprobă din cap. 

— Nu accept condiţia asta, continuă Leamas. Ştii la fel de 
bine ca mine că nu ţine. Vreau să scot cele cincisprezece mii şi 
să mă retrag. Oamenii tăi nu se poartă cu mănuşi cu agenţii 
trădători, şi nici ai mei. N-o să stau cu mâinile-n sân la St. Moritz 
în timp ce tu anihilezi fiecare reţea pe care ţi-o vând. Nu sunt 
proşti; imediat şi-ar da seama pe cine să caute. Din câte ştim 
amândoi, deja sunt pe urmele noastre. 

Peters încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles că ai putea să vii undeva, într-un loc mai... 
sigur, nu-i aşa? 


— În spatele Cortinei de Fier? 

— Da. 

Leamas doar clătină din cap în semn de refuz, continuând: 

— Presupun că o să ai nevoie de vreo trei zile pentru un 
interogatoriu preliminar. După care, probabil că o să vrei să mă 
supui din nou unei anchete detaliate. 

— Nu neapărat, ripostă Peters. 

Leamas îl privi cu interes. 

— Inţeleg, conchise el, au trimis expertul. Sau nu Moscova 
este la mijloc? 

Peters nu răspunse; îl privea doar pe Leamas, cântărindu-l. 
Într-un târziu, luă creionul din faţa lui şi spuse: 

— Ce-ar fi să începem cu perioada de pe front? 

Leamas ridică din umeri. 

— Cum vrei. 

— Exact! Aşa că o să începem cu activitatea ta din timpul 
războiului. Dă-i drumul, vorbeşte! 

* 


x x 


— M-am înrolat la unitatea de geniu în 1939. Eram pe 
terminate cu instruirea, când a venit un anunţ prin care 
vorbitorilor de limbi străine li se făcea o ofertă: să lucreze într- 
un serviciu specializat în străinătate. Specializarea mea era 
olandeza şi germana, ştiam bine franceza, şi, oricum, mă 
săturasem de armată, aşa că am făcut cerere. Cunoşteam bine 
Olanda; tata avea o fabrică de maşini-unelte la Leiden; locuisem 
acolo nouă ani. Am trecut prin interviurile obişnuite şi am fost 
trimis la o şcoală lângă Oxford unde m-au învăţat şmecheriile şi 
matrapazlâcurile cunoscute. 

— Cine conducea operaţiunea? 

— N-am aflat decât mai târziu. Apoi i-am întâlnit pe Steed- 
Asprey şi pe un profesor universitar de la Oxford, pe care-l 
chema Fielding. Ei răspundeau de tot aranjamentul. În 1941 m- 
au trimis în Olanda şi am stat acolo aproape doi ani. Pe atunci 
pierdeam agenţi mai repede decât îi puteam găsi - era al naibii 
de greu! Olanda este o ţară păcătoasă pentru genul ăsta de 
activitate - nu are de fapt niciun ţinut sălbatic, nicăieri unde să 
nu fi „în stradă“ şi să poţi instala un sediu sau o staţie radio. Tot 


timpul pe drum, tot timpul pe fugă. Ceea ce făcea ca jocul să fie 
unul foarte murdar. Am plecat în 1943, am stat vreo două luni în 
Anglia, după care m-am dus în Norvegia, care, prin comparaţie, 
a fost floare la ureche. În 1945 mi-au cumpărat tăcerea şi m-am 
întors iar aici, în Olanda, unde am încercat să reiau vechea 
afacere a tatălui meu. N-a fost o idee bună, aşa că m-am 
asociat cu un prieten vechi care conducea o agenţie de turism 
în Bristol. Chestia asta a durat optsprezece luni, după care am 
fost nevoiţi să închidem şi să vindem. Şi pe urmă, din senin, am 
primit o scrisoare de la Departament, întrebându-mă dacă n-aş 
vrea să mă întorc la ei. Dar mă săturasem de toate astea, îmi 
ziceam, aşa că le-am răspuns că o să mai reflectez, şi am 
închiriat o căsuţă pe Lundy Island. Am stat acolo un an 
holbându-mă la stele şi tăind frunză la câini, după care m-am 
plictisit din nou, aşa că le-am scris. Pe la sfârşitul lui 1949 eram 
iar pe statul lor de plată. Bineînţeles că nu aveam vechime 
neîntreruptă în serviciu - de aici rezultând drepturi reduse de 
pensie şi toate porcăriile obişnuite. Vorbesc prea repede? 

— Deocamdată nu, replică Peters, turnându-i încă puţin 
whisky; o să le mai discutăm o dată, fără doar şi poate, cu nume 
şi cu date. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră femeia cu prânzul, un adevărat 
ospăț - diferite feluri de carne rece, pâine şi supă. Peters 
împinse deoparte notițele şi mâncară în linişte. Interogatoriul 


începuse. 
* 


Masa fu strânsă. 

— Deci, te-ai întors înapoi în clădirea din Cambridge Circus, 
reluă Peters. 

— Da. O vreme, mi-au dat sarcini de birou - prelucram 
rapoarte, făceam evaluări privind capacitatea militară a ţărilor 
din spatele Cortinei de Fier, identificam unităţi, chestii de genul 
asta. 

— Ce secţie? 

— Sattelites Four. Am fost acolo din februarie 1950 până 
mai 1951. 

— Cine erau colegii tăi? 


A 


N 


— Peter Guillam, Brian de Grey şi George Smiley. Smiley ne-a 
părăsit la începutul lui 1951 şi s-a dus la Contraspionaj. În mai 
1951, am fost trimis la Berlin în calitate de CAZ - Controlor 
Adjunct Zonal. Asta implica toată activitatea operaţională. 

— Ce subalterni aveai? 

Peters scria cu rapiditate. Leamas bănuia că foloseşte un fel 
de stenografie improvizată. 

— Hackett, Sarrow şi de Jong. De Jong a murit într-un accident 
de maşină în 1959. Am presupus că a fost ucis, dar n-am putut 
dovedi asta niciodată. Toţi conduceau reţele, iar eu eram 
responsabil pentru toate. Vrei amănunte? întrebă sec. 

— Sigur că da, dar mai încolo. Continuă! 

— Era pe la sfârşitul lui 1954 când am prins primul peşte 
mare în Berlin: Fritz Feger, numărul doi în Ministerul Apărării din 
Germania Democrată. Până atunci mersese greu, dar, în 
noiembrie 1954, l-am avut pe Fritz. A rezistat aproape doi ani, 
apoi, într-o bună zi, n-am mai ştiut nimic de el. Am auzit că a 
murit în închisoare. Au mai trecut trei ani până când am găsit pe 
cineva pe măsura lui. Pe urmă, în 1959, a apărut Karl Riemeck. 
Karl făcea parte din Comitetul Executiv al Partidului Comunist 
Est-German. A fost cel mai bun agent pe care l-am cunoscut. 

— E mort, observă Peters. 

Leamas păru ruşinat: 

— Eram acolo când a fost împuşcat, şopti el. Avea o iubită 
care a apărut chiar înainte să moară. Îi spusese totul ei - 
cunoştea toată nenorocita aia de reţea. Nici nu-i de mirare că a 
fost anihilat. 

— O să ne întoarcem la Berlin mai târziu. Spune-mi altceva: 
După ce a murit Karl, te-ai întors la Londra. Ai rămas la Londra 
pe toată perioada serviciului? 

— Atât cât mai rămăsese din el, da. 

— Ce fel de activitate ai desfăşurat la Londra? 

— Lucram la Departamentul financiar; supravegheam salariile 
agenţilor, făceam plăţi externe pentru operaţiuni clandestine. Și 
un copil ar fi putut să se descurce. Primeam comanda şi 
semnam documentele. Din când în când, mai aveam bătăi de 
cap legate de chestiuni de securitate. 

— Aveaţi de-a face direct cu agenţii? 


— Cum am fi putut? Un rezident dintr-o anumită ţară făcea o 
solicitare oficială. Cei în drept îşi puneau apostila şi ne-o pasau 
nouă, ca să facem plata. In majoritatea cazurilor, transferam 
banii într-o bancă agreată din străinătate, de unde rezidentul 
putea să-i scoată chiar el, pentru a-i înmâna agentului. 

— Cum erau recunoscuţi agenţii? După numele conspirative? 

— După cifre. Cei din Cambridge Circus le spun „combinaţii“. 
Fiecărei reţele i se dădea o combinaţie; fiecare agent era 
recunoscut printr-un sufix adăugat la combinaţie. Combinația lui 
Karl era „opt A bară unu“. 

Leamas asuda. Peters îl urmărea impasibil, cântărindu-l aşa 
cum face un jucător profesionist la masa de joc. Cât valora 
Leamas? Ce l-ar dobori, ce l-ar atrage sau l-ar speria? Ce ura, şi 
mai presus de toate, ce ştia? Oare avea să-şi păstreze asul 
pentru final, vânzându-l scump? Peters nu prea credea; Leamas 
era prea descumpănit ca să mai mişte ceva. Era un tip care nu 
se simţea prea bine cu sine însuşi, un tip care cunoştea o 
singură viaţă, avea o singură credinţă, şi care le trădase pe 
ambele. Peters mai văzuse asta. Văzuse aşa ceva la indivizi 
care trecuseră prin transformări ideologice totale, care, în ore 
târzii din noapte, îşi găsiseră un nou crez, şi singuri, constrânşi 
doar de puterea interioară a convingerilor lor, îşi trădaseră 
profesia, familia, ţara. Chiar şi aceia, aşa plini de zel şi de 
speranţă cum erau, fuseseră nevoiţi să lupte împotriva 
stigmatului trădării; chiar şi aceia se luptau cu supliciul - o 
senzaţie aproape fizică - de a spune ceea ce fuseseră antrenați 
să nu dezvăluie niciodată, în veci. Intocmai că nelegiuiţilor 
cărora le era teamă să ardă Crucea, aceştia ezitau între 
instinctiv şi material; iar Peters, prins în aceeaşi polaritate, 
trebuia să le ofere consolare şi să le zdrobească mândria. Era o 
situaţie de care erau amândoi conştienţi; de aceea, Leamas 
respinsese vehement o relaţie apropiată cu Peters, pentru că 
mândria îl împiedica. Peters ştia că, din aceste motive, Leamas 
va minţi; va minţi probabil doar prin omisiune, dar totuşi va 
minţi, din mândrie, din sfidare sau pur şi simplu prin prisma 
perversităţii care îi caracterizează profesia; iar el, Peters, va 
trebui să dovedească minciunile. Ştia, de asemenea, că însuşi 
faptul că Leamas era profesionist ar fi putut să se întoarcă 


împotriva intereselor lui, deoarece Leamas avea să selecteze 
atunci când el, Peters, nu va dori nicio selecţie; Leamas avea să 
anticipeze tipul de informaţii pe care le voia Peters - şi, jucând 
aşa, ar fi putut să omită frânturi de un interes vital pentru 
evaluatori. La toate astea, Peters adăuga vanitatea plină de 
toane a unui alcoolic, o epavă umană. 

— Mă gândesc, observă el, să luăm acum activitatea ta de la 
Berlin şi s-o detaliem puţin. Asta ar însemna din mai 1951 până 


în martie 1961. Mai bea ceva! 
x 


x x 


Leamas îl urmări cum ia o ţigară din cutia de pe masă şi o 
aprinde. Observă două lucruri: că Peters este stângaci şi că, 
pentru a doua oară, pune ţigara în gură invers, astfel încât 
numele producătorului să ardă primul. Era un gest care-i plăcea 
lui Leamas: arăta faptul că Peters, ca şi el, fusese fugar. 

Peters avea o faţă ciudată, lipsită de expresie şi cenuşie. 
Probabil culoarea îi dispăruse de pe chip cu mult timp în urmă - 
poate în vreo închisoare, în zilele de început ale Revoluţiei -, şi 
acum trăsăturile sale erau formate, iar Peters avea să arate aşa 
până la sfârşitul zilelor sale. Numai părul ţepos, grizonat ar fi 
putut să devină alb, faţa însă avea să rămână neschimbată. 
Leamas se întrebă în treacăt care o fi numele adevărat al lui 
Peters, dacă o fi căsătorit. Era ceva foarte ortodox la el, iar lui 
Leamas îi plăcea asta. Era liniştea forţei, a încrederii. Dacă 
Peters minţea, avea sigur un motiv. 

Minciuna era calculată, o minciună necesară, foarte diferită 
de perfidia stângace a lui Ashe. 

Ashe, Kiever, Peters; era un progres din punct de vedere al 
calităţii, al autorităţii, ceea ce pentru Leamas era axiomatic 
referitor la ierarhia unei reţele de spionaj. Presupunea că 
reprezintă şi un progres din punct de vedere ideologic. Ashe, 
mercenarul, Kiever, călătorul, şi acum, Peters, pentru care 
scopul şi mijloacele erau identice. 

Leamas începu să vorbească despre Berlin. Peters îl 
întrerupea rareori, rareori punea vreo întrebare sau făcea vreun 
comentariu, dar când o făcea, dovedea o curiozitate tehnică şi o 
pricepere care se potriveau pe deplin cu temperamentul lui 


Leamas. Părea chiar că Leamas reacţionează la profesionalismul 
lipsit de patimă al celui care-l interoga - aveau acest lucru în 
comun. 

Fusese nevoie de mult timp pentru a construi de la Berlin o 
reţea bună pentru Zona Estică, începu Leamas să explice. Cu 
multă vreme în urmă, oraşul era ticsit de agenţi de mâna a 
doua: spionajul era discreditat şi făcea atât de mult parte din 
viaţa cotidiană a Berlinului, încât puteai să recrutezi un tip la un 
cocteil, să-l instruieşti în timpul cinei, iar a doua zi, la micul 
dejun, să fie deja anihilat. Era un coşmar pentru profesionişti: 
zeci de agenţii, dintre care jumătate infiltrate de opoziţie, mii de 
drumuri înfundate; prea multe fire conducătoare, prea puţine 
surse, prea puţin spaţiu de operare. E drept, se înregistrase un 
succes cu Feger în 1954. Dar, în 1956, când fiecare 
departament al Serviciului era ahtiat după informaţii de calitate, 
s-au potolit. Feger îi nărăvise la marfă de mâna a doua, care era 
doar cu un pas înaintea ştirilor din presă. Aveau nevoie de 
chestii adevărate - şi au trebuit să mai aştepte încă trei ani 
până le-au obţinut. 

Apoi, într-o bună zi, de Jong s-a dus la un picnic într-o pădure 
de la marginea Berlinului de Est. Avea număr de înmatriculare 
militar britanic la maşina pe care a parcat-o şi a încuiat-o pe un 
drum neamenajat de lângă canal. După picnic, copiii lui, care 
duceau coşul, au luat-o la fugă înainte. Când au ajuns la maşină 
s-au oprit, au ezitat, au dat drumul la coş şi au fugit înapoi. 
Cineva forţase portiera maşinii - mânerul era rupt şi portiera 
întredeschisă. De Jong a înjurat când şi-a amintit că lăsase 
aparatul de fotografiat în torpedou. S-a apropiat şi a examinat 
maşina. Incuietoarea fusese forţată; de Jong a bănuit că fusese 
folosită o bară din oţel, genul de obiect pe care-l poţi ascunde în 
mânecă. Dar aparatul de fotografiat era acolo, la fel şi haina lui 
şi nişte pachete ale soţiei. Pe locul şoferului se afla o cutie de 
tutun, iar înăuntrul ei se găsea un mic cartuş. De Jong ştia exact 
ce conţinea: era rolfilmul de la un aparat în miniatură, probabil 
un Minox. 

De Jong s-a întors acasă şi a developat filmul. Conţinea 
procesele-verbale ale ultimei şedinţe a Comitetului Executiv al 
Partidului Comunist Est German, SED. Printr-o stranie 


coincidenţă, a avut confirmarea şi dintr-o altă sursă; fotografiile 
nu erau trucate. 

Atunci a fost momentul când Leamas a preluat cazul. Avea 
grozavă nevoie de un succes. Nu produsese practic nimic de 
când venise la Berlin, şi începea să treacă de limita de vârstă 
obişnuită pentru activitate operaţională cu normă întreagă. 
Exact la o săptămână după asta, a luat maşina lui de Jong, s-a 
dus în acelaşi loc şi a pornit într-o plimbare. 

De Jong alesese un loc pustiu pentru picnic: o fâşie de canal, 
vreo câteva cazemate cu zidăria muşcată de bombe, unele 
dintre ele arse, câmpuri nisipoase şi, spre est, o pădure rară de 
pini, care se întindea la vreo două sute de metri de drumul cu 
pietriş ce mărginea canalul. Dar locul avea avantajul pustietăţii - 
ceva ce se găsea greu în Berlin -, iar supravegherea era 
imposibilă. Leamas s-a plimbat prin pădure. N-a încercat să 
pândească maşina, pentru că nu ştia din ce direcţie s-ar fi putut 
face abordarea. Dacă ar fi fost văzut urmărind maşina din 
pădure, ar fi distrus şansele de a păstra încrederea 
informatorului său. N-ar fi trebuit să-şi facă griji. 

Când a revenit, nu era nimic în maşină. Aşa că s-a întors la 
Berlin, şi-i venea să-şi tragă palme că fusese aşa de prost; 
Comitetul Executiv nu urma să se întrunească decât peste două 
săptămâni. Trei săptămâni mai. Târziu, a împrumutat maşina lui 
de Jong şi a luat cu el o mie de dolari în hârtii de câte douăzeci, 
puse într-un coş de picnic. A lăsat maşina neîncuiată timp de 
două ore, şi când s-a întors, în torpedou era o cutie de tutun. 
Coşul de picnic dispăruse. 

Filmul era plin de informaţii de primă mână. În următoarele 
şase săptămâni, a mai făcut asta de două ori, şi de fiecare dată 
s-a întâmplat acelaşi lucru. 

Leamas ştia că dăduse peste o mină de aur. A botezat sursa 
cu numele conspirativ de Mayfair şi a trimis o scrisoare 
pesimistă la Londra. Leamas ştia că, dacă oferea Londrei o 
breşă cât de mică, cei de acolo aveau să controleze cazul direct, 
lucru pe care el dorea cu disperare să-l evite. Acesta era 
probabil singurul gen de operaţiune care ar fi putut să-l salveze 
de pensionare, şi era exact genul acela de treabă suficient de 
importantă pentru ca Londra să vrea să preia controlul. Chiar 


dacă i-ar fi ţinut la distanţă, tot exista pericolul ca oficialii din 
Cambridge Circus să vină cu idei, cu teorii, să facă tot felul de 
sugestii, să îndemne la precauţie, să ceară acţiune. l-ar fi 
pretins să plaseze numai bancnote noi, în speranţa de a da de 
urma dolarilor, ar fi vrut să fie trimise acasă rolfilmele pentru a 
fi analizate, ar fi pregătit operaţiuni stângace de urmărire şi ar fi 
pus toate departamentele la curent. Înainte de toate, cel mai 
mult ar fi vrut să pună departamentele în temă; iar chestia asta, 
a precizat Leamas, ar fi dat naştere unui uriaş scandal. Timp de 
trei săptămâni a lucrat ca un nebun. A trecut prin sită fină 
fiecare dosar cu profilul membrilor Comitetului Executiv. A 
alcătuit o listă cu toţi funcţionarii mărunți care ar fi putut avea 
acces la procesele-verbale. 

Studiind lista de pe ultima pagină a facsimilelor, a extins 
numărul total de posibili informatori la treizeci şi unu, în care 
intrau funcţionarii şi secretarele. 

Confruntându-se cu sarcina aproape imposibilă de a identifica 
un informator din dosarele incomplete ale celor treizeci şi unu 
de candidaţi, Leamas s-a întors la materialul original, lucru pe 
care, a zis el, ar fi trebuit să-l facă mai demult. A fost uimit de 
faptul că în niciunul dintre procesele-verbale fotocopiate pe care 
le primise până atunci paginile nu erau numerotate, că niciunul 
nu purta o ştampilă cu „strict secret“, şi că în exemplarele al 
doilea şi al patrulea erau cuvinte tăiate cu creionul sau cu 
carioca. In cele din urmă, a ajuns la o concluzie importantă: că 
fotocopiile nu se refereau la procesele-verbale în sine, ci la 
ciornele documentelor. Ceea ce plasa sursa în interiorul 
Secretariatului, iar Secretariatul era foarte redus ca număr de 
persoane. Ciornele proceselor-verbale fuseseră foarte bine şi cu 
mare atenţie fotografiate: acest lucru sugera că fotograful 
avusese timp la dispoziţie şi o încăpere pentru developat. 

Leamas s-a întors la lista alcătuită. Din Secretariat făcea 
parte un tip pe care-l chema Karl Riemeck, fost caporal în corpul 
medical al armatei, care fusese timp de trei ani prizonier de 
război în Anglia. Sora lui locuia în Pomerania când au invadat-o 
ruşii, şi de atunci nu mai ştia nimic despre ea. Era căsătorit şi 
avea o fiică pe care o chema Carla. 

Leamas a hotărât să rişte. A aflat de la Londra numărul de 


prizonier de război al lui Riemeck, care era 29012, şi data 
eliberării lui, care era 10 noiembrie 1945. A cumpărat o carte 
est-germană de science-fiction pentru copii şi a scris pe coperta 
interioară, în germană, cu ortografia unui adolescent: „Această 
carte îi aparţine Carlei Riemeck, născută pe 10 decembrie 1945, 
la Bideford, North Devon. Semnat Extraterestra 29012“, iar 
dedesubt a adăugat: „Solicitanţii care doresc să facă o călătorie 
în spaţiu să se prezinte pentru indicaţii la C. Riemeck în 
persoană. Anexat găsiţi un formular de cerere. Trăiască 
Republica Populară a Spaţiului Democratic!“ 

A tras nişte linii pe o coală de hârtie, a făcut nişte coloane cu 
nume, cu adrese şi cu vârste şi a scris în josul paginii: 

„Fiecare candidat va fi intervievat personal. Scrieţi la adresa 
obişnuită menţionând când şi unde doriţi să fiţi contactaţi. 
Cererile vor fi analizate în şapte zile. C.R.“ 

A pus coala de hârtie în interiorul cărţii. Leamas s-a dus la 
locul obişnuit, tot cu maşina lui de Jong, lăsând cartea pe 
scaunul din faţă, de lângă volan, cu cinci bancnote uzate de 
câte o sută de dolari în interiorul coperţii. Când s-a întors 
Leamas, cartea dispăruse, şi în locul ei, pe scaunul maşinii, era 
o cutie de tutun. În ea se găseau trei rolfilme. Leamas le-a 
developat în noaptea aceea: unul dintre filme conţinea, ca de 
obicei, procesele-verbale de la ultima şedinţă a Comitetului 
Executiv; în cel de-al doilea era un proiect de revizuire a 
relaţiilor Germaniei de Est cu COMECON, iar cel de-al treilea 
conţinea organizarea Serviciului est-german de spionaj, având 
anexate funcţiile departamentelor şi detalii privind personalităţi. 

Peters l-a întrerupt: 

— Stai aşa, a zis el. Vrei să spui că toate aceste informaţii 
veneau de la Riemeck? 

— De ce nu? Ştii la cât de multe avea acces. 

— E puţin probabil, a observat Peters mai mult pentru el; 
trebuie să fi avut ajutor. 

— Chiar a avut, mai târziu; ajung şi la asta. 

— Ştiu ce-o să-mi spui. Dar nu ai avut niciodată impresia că 
primea ajutor de sus, precum şi de la agenţii pe care i-a recrutat 
după aceea? 

— Nu. Nu, niciodată nu am avut impresia asta. Nu mi-a trecut 


niciodată prin cap. 

— Acum, când te gândeşti la asta, pare probabil? 

— Nu în mod deosebit. 

— Când ai trimis tot materialul ăsta la sediu, cei de la Londra 
nu au făcut niciodată vreo aluzie la faptul că informaţiile erau 
extraordinar de cuprinzătoare chiar şi pentru un tip care deţinea 
funcţia lui Riemeck? 

— Nu. 

— Au întrebat vreodată de unde făcuse Riemeck rost de 
aparatul de fotografiat, cine-l instruise în tehnica fotografierii 
documentelor? 

Leamas a ezitat. 

— Nu... Sunt sigur că nu au întrebat niciodată. 

— Remarcabil, a observat Peters sec. Îmi pare rău, te rog 
continuă! N-am avut intenţia să te întrerup. 

Leamas reluă povestirea, arătând cum, exact la o săptămână 
după aceea, s-a dus cu maşina la canal, dar de data asta se 
simţea neliniştit. Când a cotit pe drumul neamenajat, a văzut 
trei biciclete în iarbă şi, la vreo două sute de metri în jos, pe 
canal, trei bărbaţi pescuind. S-a dat jos din maşină şi a luat-o 
spre liziera pădurii de pe partea cealaltă a câmpului. Nu făcuse 
decât vreo câteva zeci de metri, când a auzit un strigăt. S-a 
uitat de jur împrejur şi l-a zărit pe unul dintre bărbaţi făcându-i 
semn cu mâna să se apropie. Ceilalţi doi se întorseseră şi-l 
priveau şi ei. Leamas purta un impermeabil vechi; ţinea mâinile 
în buzunare, şi era prea târziu să le scoată. Ştia că tipii de pe 
margini îl acopereau pe cel din mijloc şi că, dacă scoate mâinile, 
probabil îl împuşcă; vor crede pesemne că are un revolver în 
buzunar. Leamas s-a oprit la câţiva metri de tipul aflat în centru. 

— Vrei ceva? l-a întrebat Leamas. 

— Tu eşti Leamas? Era un omuleţ grăsuliu, foarte sigur pe el. 
Vorbea englezeşte. 

— Da. 

— Care este numărul tău de identificare britanic? 

— PRT liniuţă L 58003 liniuţă unu. 

— Unde ai petrecut noaptea de VJ+? 


10 VJ - în engleză „Victory over Japan”, ziua victoriei împotriva Japoniei, în al 


— La Leiden, în Olanda, în atelierul tatălui meu, cu nişte 
prieteni olandezi. 

— Să facem o plimbare, domnule Leamas. Nu-ţi trebuie 
impermeabilul. Scoate-l şi lasă-l jos, acolo unde eşti. Prietenii 
mei o să aibă grijă de el. 

Leamas a ezitat, a ridicat din umeri, apoi şi-a dat jos 
impermeabilul. După care au pornit împreună, în pas sprinten, 


spre pădure. 
* 


x x 


— Ştii la fel de bine ca şi mine cine era, spuse Leamas pe un 
ton obosit, al treilea om ca importanţă în Ministerul de Interne, 
Secretarul Comitetului Executiv al SED, şeful Comitetului de 
Coordonare pentru Protecţia Poporului. Presupun că aşa aflase 
despre de Jong şi despre mine: văzuse dosarele noastre de 
contraspionaj de la Abteilung. Deţinea cheia pentru trei 
probleme: Comitetul Executiv, informaţii directe privind politica 
internă şi privind chestiunile economice, plus acces la dosarele 
Serviciului de Securitate Est-German. 

— Dar numai acces /imitat. Niciodată nu ar permite cuiva din 
afară să deţină controlul tuturor dosarelor, insistă Peters. 

Leamas ridică din umeri. 

— Dar au făcut-o, replică el. 

— Ce-a făcut cu banii primiţi? 

— După acea după-amiază nu i-am mai dat niciun ban. Cei de 
la Centru au preluat frâiele chestiunii imediat. Banii intrau într-o 
bancă vest-germană. Chiar mi-a înapoiat banii pe care-i 
dădusem eu. Londra s-a ocupat de asta. 

— Cât de mult le-ai spus celor de la Londra? 

— Totul, după aceea. A trebuit. In mişcarea următoare, cei de 
la Centru au comunicat Departamentelor. Apoi, adăugă Leamas 
cu venin, a fost doar o chestiune de timp până să-i pună capăt. 
Având toate Departamentele în spate, cei de la Londra au 
devenit lacomi. Au început să facă presiuni asupra noastră, 
cerând mai mult, voiau să-i dea mai mulţi bani. In cele din urmă, 


Doilea Război Mondial (n.tr.) 


a trebuit să-i sugerăm lui Karl să recruteze alte surse, pe care 
le-am preluat ca să formăm o reţea. A fost o tâmpenie crasă, a 
fost o uriaşă constrângere asupra lui Karl, l-a pus în pericol, i-a 
subminat încrederea în noi. A fost începutul sfârşitului. 

— Cât ai scos de la el? 

Leamas ezită. 

— Cât? Dumnezeule, nu ştiu! A durat nefiresc de mult. Cred 
că era terminat cu mult înainte de a fi prins. Procedura a 
început să se aplice în ultimele câteva luni, cred că deja 
începuseră să-l suspecteze şi îl ţineau departe de chestiile bune. 

— Una peste alta, ce ţi-a dat? stărui Peters. 

Pas cu pas, Leamas reconstitui activitatea completă a lui Karl 
Riemeck. Memoria lui era, constată Peters cu satisfacţie, 
remarcabil de exactă având în vedere cât de mult obişnuia să 
bea. Putea să spună date şi nume, îşi amintea reacţia Londrei, 
natura coroborării, acolo unde era cazul. Işi amintea sume de 
bani cerute şi plătite, datele recrutării altor agenţi în reţea. 

— Regret, făcu Peters în cele din urmă, dar nu cred că un 
singur om, oricât de bine plasat, oricât de atent, oricât de 
harnic, ar fi putut să adune o gamă atât de largă şi detaliată de 
informaţii. Chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi fost în stare niciodată 
să fotografieze materialul. 

— A fost în stare, insistă Leamas, brusc supărat, ei, drăcia 
dracului, a făcut-o, şi cu asta, basta! 

— lar cei de la Centru nu ţi-au spus niciodată să abordezi 
chestiunea asta cu el, pentru a explica exact cum şi când a 
văzut toate informaţiile? 

— Nu, se răsti Leamas, Riemeck era foarte sensibil în legătură 
cu aspectul ăsta, iar cei de la Londra erau mulţumiţi să lase 
lucrurile aşa. 

— Ca să vezi, mormăi Peters gânditor. Apoi întrebă: Ai auzit 
cumva despre femeia aceea? 

— Ce femeie? ripostă Leamas tăios. 

— Amanta lui Karl Riemeck, cea care a venit în Berlinul de 
Vest în seara în care a fost împuşcat. 

— Ce-i cu ea? 

— A fost găsită moartă acum o săptămână. Ucisă. A fost 
împuşcată dintr-o maşină când ieşea din apartamentul ei. 


— A fost cândva apartamentul meu, observă Leamas 
mecanic. 

— Poate ştia mai multe despre reţeaua lui Riemeck decât 
tine, îşi dădu cu părerea Peters. 

— Ce dracu’ vrei să spui? întrebă pe un ton imperativ 
Leamas. 

Peters ridică din umeri. 

— Totul este foarte ciudat, observă el. Mă întreb cine a ucis-o. 

După ce epuizară cazul lui Karl Riemeck, Leamas continuă să- 
i povestească despre alţi agenţi mai puţin spectaculoşi, apoi 
despre organizarea biroului său din Berlin, despre comunicaţii, 
despre personal, despre ramificații secrete - apartamente, 
mijloace de transport, echipamente de înregistrare şi de 
fotografiere. Stătuseră de vorbă până noaptea târziu şi toată 
ziua următoare, iar când, în cele din urmă, Leamas se prăvăli în 
pat, în a doua seară, ştia că dăduse în vileag toate informaţiile 
deţinute de el cu privire la Serviciile Secrete Aliate din Berlin, şi 
mai ştia că băuse două sticle de whisky în două zile. 

Un singur lucru îl nedumerea: insistența lui Peters cum că 
Riemeck trebuie să fi avut un ajutor, că trebuie să fi avut un 
colaborator la nivel înalt. Şi Control îi pusese aceeaşi întrebare - 
acum îşi amintea -, îl întrebase despre posibilităţile de acces ale 
lui Riemeck. Cum puteau fi amândoi aşa de siguri că Riemeck 
nu se descurcase singur? Bineînţeles că avusese ajutoare; cum 
fuseseră, de exemplu, paznicii de la canal, în ziua în care îl 
întâlnise  Leamas. Dar ăştia reprezentau fleacuri, erau 
nesemnificativi - Karl îi povestise despre ei. Dar Peters - care, la 
urma urmelor, probabil că ştia cu exactitate pe cât anume 
reuşise Karl să pună mâna - refuzase să creadă că Riemeck se 
descurcase singur. În această chestiune, Peters şi Control erau 
evident de acord. 

Poate că era adevărat. Poate că mai era cineva. Poate că 
acesta era Personajul Special pe care Control ţinea atât de mult 
să-l apere de Mundt. Asta ar însemna că el, Karl Riemeck, 
colaborase cu acest personaj special şi furnizase ceea ce ambii 
obţinuseră împreună. Poate că despre asta vorbiseră Control şi 
Karl între patru ochi, în seara aceea, în apartamentul lui Leamas 
din Berlin. 


În orice caz, mâine va afla. Mâine avea să-şi joace cartea. 

Se întreba cine o ucisese pe Elvira. Şi se mai întreba de ceo 
uciseseră. Desigur - aici există un sens, o posibilă explicaţie -, 
Elvira, care cunoştea identitatea colaboratorului special al lui 
Riemeck, fusese ucisă de către acel colaborator... Nu, era prea 
trasă de păr! lpoteza asta pierdea din vedere dificultatea 
traversării din Est în Vest: Elvira fusese, la urma urmelor, ucisă 
în Berlinul de Vest. 

Se întreba de ce anume Control nu-i spusese niciodată că 
Elvira fusese ucisă. Ca să poată reacţiona cum se cuvine atunci 
când avea să-l anunţe Peters? Nu găsea niciun rost în a face 
speculaţii. Control avea, desigur, motivele lui; de obicei, erau 
aşa de întortocheate, că îţi trebuia o săptămână să le înţelegi. 

în timp ce adormea, mormăi: 

— Karl a fost al naibii de bleg! îi plăcea femeia aia, sunt sigur 
de asta. 

Elvira era moartă acum, şi aşa-i trebuia. Îşi aminti de Liz. 


Capitolul 9 
Ziua a doua 


Peters veni a doua zi, la opt dimineaţa, şi, fără niciun fel de 
introducere, se aşezară la masă, luând-o de la capăt. 

— Deci, te-ai întors la Londra. Ce-ai făcut acolo? 

— M-au pus la naftalină. Mi-am dat seama că s-a terminat cu 
mine când idiotul ăla de la Cadre m-a aşteptat la aeroport. A 
trebuit să mă duc imediat la Control şi să-i dau raportul despre 
Karl. Era mort - ce altceva se mai putea spune? 

— Ce-au făcut cu tine? 

— La început, au zis că pot să pierd vremea prin Londra şi să 
aştept până când aveam să îndeplinesc condiţiile să ies la 
pensie. Au fost aşa de-al dracu' de amabili, încât m-am înfuriat - 
le-am spus că, dacă sunt aşa de dornici să arunce cu banii, de 
ce nu fac ceva la mintea cocoşului, adică să socotească toată 
perioada cât lucrasem pentru ei, în loc să cotcodăcească despre 
vechime neîntreruptă în activitate. Când le-am spus asta, s-au 
supărat. M-au trimis la Serviciul financiar, unde erau o mulţime 
de femei. Nu-mi amintesc prea multe despre partea asta - 
atunci am început să cam trag la măsea. Treceam printr-o 
perioadă destul de proastă. 

Îşi aprinse o ţigară. Peters mişcă din cap, aprobând. 

— De fapt, ăsta a fost motivul pentru care mi-au dat un şut. 
Nu le convenea că beau. 

— Spune-mi ce îţi aminteşti despre Serviciul financiar, îl 
îndemnă Peters. 

— Era o chestie plictisitoare. N-am fost niciodată croit pentru 
munca de birou. Ştiam asta. De aia m-am şi agăţat într-atâta de 
Berlin. Ştiam, când m-au rechemat, că o să mă treacă pe linie 
moartă, dar, Doamne...! 

— Ce-ai făcut? 

Leamas ridică din umeri. 

— Stăteam toată ziua cu fundul pe scaun, în aceeaşi încăpere 


cu două femei. Thursby şi Larrett. Le ziceam Joi şi Vineri. Rânji 
cam prosteşte. Peters îl privea fără să înţeleagă. Nu făceam 
altceva decât să împingem hârtii, continuă Leamas. Venea o 
scrisoare de la Financiar: „Este autorizată plata a şapte sute de 
dolari către cutare şi cutare, începând din data de... Vă rugăm, 
aveţi amabilitatea să vă ocupați“ - în esenţă, asta era treaba. Joi 
şi Vineri le mutau de colo-colo o vreme, le îndosariau, le 
ştampilau, iar eu semnam un cec sau aranjam cu banca să facă 
un transfer. 

— Ce bancă? 

— Blatt şi Rodney, o bancă mică, dar cu ştaif, din City. În 
rândul celor de la Centru circulă un soi de teorie, cum că 
absolvenţii de la Eton sunt discreţi. 

— Păi, atunci, de fapt, tu ştiai numele tuturor agenţilor din 
toată lumea? 

— Nu neapărat. Tocmai asta era şmecheria, înţelegi? Eu 
semnam cecul sau ordinul către bancă, dar în dreptul numelui 
celui plătit lăsam loc liber. Era totul semnat şi pe urmă dosarul 
se întorcea la Dispeceratul Special. 

— Cine sunt ăştia? 

— Sunt cei care deţin datele personale ale agenţilor. Ei 
completau numele şi puneau la poştă ordinele. Al naibii de 
inteligent, trebuie să recunosc. 

Peters păru dezamăgit. 

— Vrei să spui că nu aveai nicio posibilitate să afli numele 
celor care erau plătiţi? 

— Nu, în general, nu. 

— Nici măcar din când în când? 

— Din când în când mai ajungeam la faze aiurea. Toată 
viermuiala aia între Plăţi, Financiar şi Dispeceratul Special se 
lăsa, evident, cu câte o păruială. Prea complicat. Şi pe urmă, 
câteodată, dădeam peste o chestie specială care ne mai lumina 
niţel viaţa. Leamas se ridică. Am făcut o listă cu toate plăţile de 
care-mi amintesc, continuă el. E în camera mea. O aduc. 

leşi din încăpere, cu mersul acela cam târşâit pe care-l 
afişase de la venirea în Olanda. Când se întoarse, ţinea în mână 
vreo două coli de hârtie liniată, rupte dintr-un caiet ieftin. 

— Le-am scris aseară, afirmă. M-am gândit că economisim 


timp. 

Peters luă notițele şi le citi încet şi cu atenţie. Părea 
impresionat. 

— Bine, zâmbi el. Foarte bine. 

— Pe urmă mi-am amintit o vorbă: Bulgărele de Zăpadă. M- 
am ales cu vreo două călătorii de pe urma lui. Una la 
Copenhaga şi una la Helsinki. Doar ca să scap de bani, să-i pun 
în bancă. 

— Cât? 

— Zece mii de dolari la Copenhaga, patruzeci de mii de mărci 
vest-germane la Helsinki. 

Peters puse creionul jos. 

— Pentru cine? întrebă el. 

— Dumnezeu ştie! Bulgărele de Zăpadă funcţiona pe sistemul 
depozitelor bancare. Cei de la Serviciu mi-au dat un paşaport 
britanic fals; m-am dus la Banca Scandinavă Regală din 
Copenhaga şi la Banca Naţională a Finlandei din Helsinki, am 
depus banii şi am scos un extras de cont pentru contul comun - 
pentru mine, pe numele fals, şi pentru încă cineva - presupun că 
era agentul, sub identitate falsă. Am lăsat la cele două bănci un 
specimen de semnătură a codeţinătorului contului. Primisem 
acest lucru de la Biroul Central. Ulterior, agentul primea 
extrasul de cont şi un paşaport fals, pe care-l arăta la bancă 
atunci când scotea banii. 

Tot ce ştiam era numele fals. Se auzea vorbind şi totul îi suna 
atât de ridicol de neverosimil. 

— Procedeul ăsta era unul obişnuit? 

— Nu. Era un tip de plată special. Exista o listă de subscripţii. 

— Ce e asta? 

— Avea un nume de cod cunoscut de foarte puţini oameni. 

— Care era numele de cod? 

— Ţi-am spus - Bulgărele de Zăpadă. Operaţiunea acoperea 
plăţi neregulate în valoare de zece mii de dolari în diferite 
valute şi în diferite capitale. 

— Întotdeauna în capitale? 

— Din câte ştiu, da. Îmi amintesc că am citit în dosar că mai 
fuseseră plăţi de genul ăsta înainte să vin eu în secţie, dar, în 
cazurile alea, Serviciul financiar îl pusese pe rezidentul local s-o 


facă. 

— Plăţile alea care s-au efectuat înainte de venirea ta, unde 
s-au făcut? 

— Una în Oslo. Nu-mi aduc aminte unde a fost cealaltă. 

— Numele fals al agentului era mereu acelaşi? 

— Nu. Era o precauţie suplimentară de securitate. Mai târziu, 
am aflat că şterpelisem toată tehnica de la ruşi. Era cea mai 
elaborată schemă de plată pe care o văzusem. In mod 
asemănător, folosisem un nume fals diferit şi, bineînţeles, câte 
un alt paşaport pentru fiecare călătorie. „Chestia asta o să-i 
facă plăcere, o să-l ajute să umple golurile.” 

— Paşapoartele false care i se dădeau agentului pentru a 
putea scoate banii: ştiai ceva despre ele? Cum erau realizate şi 
expediate? 

— Nu ştiam. A, cu excepţia faptului că trebuiau să conţină 
vize pentru ţara unde urmau să fie depuşi banii. Şi ştampile de 
intrare. 

— Ştampile de intrare? 

— Da. Bănuiam că paşapoartele nu erau niciodată folosite la 
graniţă - doar prezentate la bancă ca act de identificare. 
Probabil că agentul călătorea cu paşaportul lui, intra cât se 
poate de legal în ţara unde se afla banca, apoi folosea 
paşaportul fals la bancă. Asta era presupunerea mea. 

— Ştii vreun motiv pentru care plăţile se făceau înainte prin 
rezidenţi, iar ulterior de către cineva care venea de la Londra? 

— Cunosc motivul. Le-am întrebat pe femeile de la Serviciul 
financiar, Joi şi Vineri. Control era foarte dornic să... 

— Control? Vrei să zici că însuşi Control conducea cazul? 

— Da, el îl conducea. Se temea ca rezidentul să nu fie 
recunoscut la bancă. Aşa că folosea un curier: pe mine. 

— Când ai făcut acele călătorii? 

— La Copenhaga, pe 15 iunie. Am zburat înapoi în aceeaşi 
seară. La Helsinki, spre sfârşitul lui septembrie. Am stat acolo 
două nopţi, m-am întors în jur de 28. M-am distrat un pic la 
Helsinki. 

Rânji, dar Peters nu băgă de seamă. 

— Şi celelalte plăţi, când au fost făcute? 

— Nu-mi amintesc. Regret. 


— Dar sigur una a fost la Oslo? 

— Da, la Oslo. 

— Ce interval de timp era între primele două plăţi, plăţile 
făcute de rezidenţi? 

— Nu ştiu. Nu mare, cred. Poate o lună. Posibil ceva mai mult. 

— Ai avut impresia că agentul opera de ceva vreme, dinainte 
de a se face prima plată? Dosarul arăta ceva în sensul ăsta? 

— N-am idee. Dosarul cuprindea pur şi simplu doar plăţile 
adevărate. Primele plăţi, la începutul lui 1959. Nu mai era nicio 
altă dată în dosar. Asta este principiul care funcţionează atunci 
când ai acces limitat. Părţi dintr-un singur caz se găsesc în 
dosare diferite. Doar cineva care are dosarul principal ar putea 
să le pună cap la cap. 

Acum Peters scria necontenit. Leamas presupunea că 
undeva, în încăpere, era ascuns un magnetofon, dar 
transcrierea ulterioară avea să dureze. Ceea ce nota acum 
Peters avea să constituie cadrul pentru telegrama din seara 
asta către Moscova, în timp ce, la Ambasada Sovietică din Haga, 
fetele aveau să stea toată noaptea să telegrafieze transcrierea 
cuvânt cu cuvânt, pe fragmente orare. 

— Spune-mi, vorbi Peters, astea sunt sume mari de bani. 
Aranjamentele pentru plata lor erau foarte complicate şi 
costisitoare. Tu ce-ai înţeles din toată povestea? 

Leamas ridică din umeri. 

— Ce puteam să înţeleg? M-am gândit că sursa lui Control 
trebuie să fi fost al naibii de bună, dar n-am văzut niciodată 
materialul, aşa că nu ştiu. Nu-mi plăcea modul în care se făcea - 
era prea complicat, prea ingenios. De ce nu se putea pur şi 
simplu să se întâlnească cu el şi să-i dea banii gheaţă? Chiar îl 
lăsau să treacă diferite graniţe cu propriul paşaport, având unul 
fals în buzunar? Mă îndoiesc, făcu Leamas. 

Venise momentul să bage povestea puţin în ceaţă. „Lasă-l să 
umble după potcoave de cai morţi.“ 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să zic că, din câte ştiu, banii n-au fost niciodată 
retraşi din bancă. Presupunând că era un agent sus-pus din 
spatele Cortinei de Fier -, banii ar fi trebuit să fie într-un depozit 
pentru el, pentru momentul când ar fi putut ajunge la ei. Cel 


puţin, aşa am presupus eu. Nu m-am gândit atât de mult la 
toată povestea. De ce-aş fi făcut-o? Face parte din munca 
noastră să fim la curent doar cu fragmente din întreg. Ştii bine 
asta. Dacă eşti curios, să te-ajute Dumnezeu, o să ai de muncă! 

— Dacă banii nu au fost scoşi, aşa cum sugerezi, de ce era 
nevoie de toată tevatura cu paşapoartele? 

— Când eram la Berlin, am făcut un aranjament pentru Karl 
Riemeck, pentru cazul în care vreodată ar fi fost nevoit să fugă 
şi nu ar fi putut să dea de noi. Aveam pentru el un paşaport 
vest-german fals, pe care îl păstram la o adresă din Dusseldorf. 
Ar fi putut să-l obţină oricând, urmând o procedură aranjată din 
timp. Nu expira niciodată - Serviciul de Călătorii speciale 
reînnoia paşaportul şi vizele atunci când expirau. Control este 
posibil să fi urmat aceeaşi tehnică şi cu tipul ăsta. Nu ştiu, e 
doar o presupunere. 

— Cum de eşti sigur că se eliberau paşapoarte? 

— In dosar erau procese-verbale între Serviciul financiar şi 
Serviciul de Călătorii speciale. Călătorii speciale este 
departamentul care aranjează acte de identitate false şi vize. 

— Inţeleg. Peters medită o clipă, apoi întrebă: Ce nume ai 
folosit la Copenhaga şi la Helsinki? 

— Robert Lang, inginer electronist, din Derby. Asta a fost la 
Copenhaga. 

— Când exact ai fost la Copenhaga? întrebă Peters. 

— Ţi-am spus, pe 15 iunie. Am ajuns acolo dimineaţa, în jur 
de 11.30. 

— Ce bancă ai folosit? 

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, Peters, ripostă Leamas 
brusc enervat, Banca Scandinavă Regală! E trecut pe listă. 

— Voiam doar să fiu sigur, replică celălalt pe un ton egal şi, 
continuând să scrie, adăugă: Şi pentru Helsinki, ce nume? 

— Stephen Bennett, inginer naval din Plymouth. Am fost 
acolo, adăugă Leamas pe un ton sarcastic, la sfârşitul lui 
septembrie. 

— Ai fost la bancă în ziua în care ai sosit? 

— Da. Era pe 24 sau pe 25, nu sunt sigur, după cum ţi-am 
spus. 

— Ai luat banii cu tine din Anglia? 


— Bineînţeles că nu! N-am făcut decât să-i transferăm în 
contul rezidentului, în fiecare caz. Rezidentul i-a scos, s-a 
întâlnit cu mine la aeroport cu banii într-o servietă, iar eu i-am 
dus la bancă. 

— Cine este rezidentul din Copenhaga? 

— Peter Jensen, un tip care lucra la librăria universităţii. 

— Şi care erau numele care-ar fi putut fi folosite de agent? 

— Horst Karsldorf în Copenhaga. Cred că ăsta era, da, ăsta 
era, îmi amintesc. Tot îmi venea să zic Karlshorst. 

— Datele lui? 

— Director, de la Klagenfurt, din Austria. 

— Şi celălalt? Numele pentru Helsinki? 

— Fechtmann. Adolf Fechtmann din St. Gallen, Elveţia. Avea 
un titlu - da, exact: doctor Fechtmann, arhivar. 

— Înţeleg. Amândoi vorbitori de germană? 

— Da, am observat asta. Dar nu poate fi neamt. 

— De ce nu? 

— Eu eram şeful organizaţiei din Berlin, nu? Aş fi fost la 
curent. Un agent la nivel înalt din Germania de Est ar fi trebuit 
să fie condus din Berlin. Aş fi ştiut. 

Leamas se ridică, se duse la bufet şi îşi turnă un whisky. Nu 
se sinchisea de Peters. 

— Tu însuţi ai spus că existau precauţii speciale, procedee 
speciale în acest caz. Poate că n-au considerat că trebuie să ştii. 

— Nu fi tâmpit, ripostă Leamas tăios, bineînţeles că aş fi ştiut. 

Asta era momentul de care trebuia să ţină cu dinţii; îi făcea să 
creadă că sunt mai deştepţi, conferea credibilitate restului 
informaţiilor lui. „O să vrea cu siguranţă să facă propriile 
deducţii, în ciuda celor relatate de tine, spusese Control. 
Trebuie să le dăm materialul şi să rămânem sceptici în ce 
priveşte concluziile lor. Bazează-te pe inteligenţa şi pe judecata 
lor, pe suspiciunea unuia faţă de celălalt - asta trebuie să 
facem.“ 

Peters aprobă din cap, ca şi când ar fi confirmat un adevăr 
trist. 

— Eşti un tip foarte orgolios, Leamas, observă el din nou. 

Curând după aceea, Peters plecă. li zise bună ziua lui Leamas 
şi o luă pe drum, de-a lungul falezei. Era ora prânzului. 


Capitolul 10 
Ziua a treia 


Peters nu apăru nici în după-amiaza aceea, nici în dimineaţa 
următoare. Leamas rămase în casă, aşteptând, cu iritare 
crescândă, un mesaj, dar nu veni niciunul. O întrebase pe cea 
care avea grijă de casă, dar femeia zâmbise doar şi ridicase din 
umerii masivi. Pe la 11.00, a doua zi dimineaţa, hotărî să iasă să 
se plimbe pe faleză; cumpără ţigări şi căscă gura plictisit la 
mare. 

Pe plajă era o fată care arunca bucățele de pâine la 
pescăruşi. Era cu spatele la el. Briza mării se juca cu părul ei 
lung şi negru şi-i umfla haina, făcând ca trupul ei să pară un arc 
întins către mare. Atunci a înţeles ce-i oferise Liz; lucrul pe care 
va trebui să meargă şi să-l caute, dacă va ajunge vreodată să se 
întoarcă în Anglia: grija pentru mărunţişuri - credinţa în viaţa 
obişnuită; simplitatea care te făcea să rupi câteva bucățele de 
pâine, să le pui într-o pungă, să te duci pe plajă şi le arunci la 
pescăruşi. Era respectul ăsta pentru fleacuri, care lui nu-i fusese 
niciodată îngăduit; fie că era pâine pentru pescăruşi, fie că era 
dragoste, orice ar fi fost, se va duce înapoi şi va încerca să 
găsească acest lucru; o s-o roage pe Liz să-l găsească pentru el. 
O săptămână, poate două, şi o să ajungă acasă. Control spusese 
că poate să păstreze toţi banii pe care-i vor plăti - şi asta ar 
trebui să fie suficient. Cu cincisprezece mii de lire sterline, o 
recompensă şi o pensie de la Centru, un bărbat - cum ar spune 
Control - îşi poate permite să se retragă, sau, cum se zice, să 
iasă din joc. 

Făcu un ocol şi se întoarse la bungalow la douăsprezece fără 
un sfert. Femeia îi dădu drumul înăuntru fără o vorbă, dar, după 
ce se duse în camera din spate, Leamas o auzi ridicând 
receptorul şi formând un număr de telefon. Vorbise numai 
câteva secunde. La douăsprezece şi jumătate îi aduse prânzul 
şi, spre bucuria lui, câteva ziare englezeşti, pe care le citi 


mulţumit până la ora trei. Leamas, care în mod obişnuit nu 
lectura nimic, citi ziarele pe îndelete şi cu mare concentrare. Îşi 
amintea detalii, cum ar fi numele şi adresele oamenilor care 
constituiau subiectul ştirilor mărunte. O făcea aproape 
inconştient, ca pe un soi de exerciţiu personal de exersare a 
memoriei, şi asta-l absorbea cu totul. 

La trei veni Peters, şi, de îndată ce îl zări, Leamas ştiu că se 
întâmplă ceva. Nu se aşezară la masă; Peters nu îşi scoase 
mantaua de ploaie. 

— Am veşti proaste pentru tine, vorbi Peters, eşti căutat în 
Anglia. Am auzit azi-dimineaţă. Porturile sunt supravegheate. 

Leamas replică impasibil: 

— Care-i acuzaţia? 

— Teoretic, pentru că nu te-ai prezentat la o secţie de poliţie 
în perioada prevăzută de lege după eliberarea condiţionată din 
închisoare. 

— Şi în realitate? 

— Circulă vorba că eşti căutat pentru o infracţiune care intră 
sub incidenţa legii privind documentele secrete. Fotografia ta 
este în toate ziarele londoneze de seară. Explicaţiile şi titlurile 
sunt foarte vagi. 

Leamas rămăsese în picioare, nemişcat. 

Era opera lui Control. Control declanşase hăituiala cu surle şi 
trâmbiţe. Nu exista altă explicaţie. Chiar dacă Ashe sau Kiever 
fuseseră băgaţi la zdup, chiar dacă vorbiseră, tot Control era 
răspunzător pentru vânătoarea asta. „Vreo două săptămâni, 
spusese. Bănuiesc că o să te ducă undeva pentru interogatoriu - 
poate chiar în străinătate. Cu toate astea, două săptămâni ar 
trebui să fie suficiente ca să termini. După aceea, lucrurile ar 
trebui să se pună singure în mişcare. Va trebui să te dai la fund 
aici în timp ce se produc reacţiile pe care le aşteptăm; dar sunt 
sigur că n-ai nimic împotrivă. Am fost de acord să te păstrez pe 
linie operativă în statele de plată până când va fi eliminat 
Mundt: mi s-a părut calea cea mai corectă.“ 

Şi acum chestia asta. 

Asta nu făcea parte din învoială; era altceva. Ce dracu' 
trebuia să facă? leşind acum din joc, refuzând să meargă mai 
departe cu Peters, însemna să năruiască operaţiunea. Era 


posibil şi ca Peters să mintă, ca ăsta să fie un test - un motiv în 
plus pentru care ar trebui să meargă înainte. Dar dacă se duce, 
dacă va fi de acord să se ducă în Est, în Polonia, în Cehoslovacia 
sau Dumnezeu ştie unde, nu exista niciun motiv valabil pentru 
care ei să-i dea drumul să iasă, nu exista niciun motiv valabil 
(având în vedere că, teoretic, era căutat în Vest) pentru care el 
ar vrea să i se dea drumul să iasă. 

Era mâna lui Control la mijloc - era sigur de asta. Condiţiile 
fuseseră prea generoase, ştiuse acest lucru de la început. Ei nu 
aruncau cu banii aiurea pentru nimic - nu şi în cazul în care se 
gândeau că te-ar putea pierde. Astfel de bani erau o 
recompensă pentru neplăcerile şi pentru pericolele pe care 
Control nu le-ar fi recunoscut deschis. Astfel de bani constituiau 
un avertisment; Leamas nu luase în seamă avertismentul. 

— Ei, cum dracu' au reuşit să ajungă la asta? întrebă el calm. 
Păru să-i treacă prin cap un gând şi zise: Prietenul tău, Ashe, ar 
fi putut să le spună, bineînţeles, sau Kiever... 

— E posibil, replică Peters. Ştii la fel de bine ca mine că astfel 
de lucruri sunt întotdeauna posibile. În meseria noastră nu 
există certitudini. Adevărul e, continuă el cu un glas în care se 
citea parcă nerăbdare, că toate ţările din Europa Occidentală te 
caută probabil în acest moment. 

Păru că Leamas nu auzi replica lui Peters. 

— M-ai prins, nu-i aşa, Peters? mormăi el. Oamenii tăi se 
strâmbă probabil de râs. Sau chiar ei au fost cei care au vândut 
pontul? 

— Îţi supraestimezi importanţa, rosti Peters acru. 

— Atunci de ce ai pus să fiu urmărit, spune-mi? M-am dus la 
plimbare dimineaţă. Doi omuleţi în costume cafenii, cam la 
douăzeci de metri unul în spatele celuilalt, mi-au fost coadă tot 
drumul pe faleză. Când m-am întors, îngrijitoarea te-a sunat. 

— Hai să ne rezumăm la ce ştim, îl îndemnă Peters. Cum au 
ajuns autorităţile din ţara ta să afle de tine nu ne preocupă în 
mod special acum. Chestia e că au dat detine. 

— Ai adus ziarele de seară care apar la Londra? 

— Bineînţeles că nu. Nu se găsesc aici. Am primit o telegramă 
de la Londra. 

— Minţi! Ştii foarte bine că oamenilor voştri le este îngăduit 


să comunice doar cu Centrul. 

— În cazul ăsta s-a primit permisiunea unei legături directe 
între două baze din afară, ripostă Peters mânios. 

— Măi, să fie, făcu Leamas cu un zâmbet prefăcut, tu trebuie 
să fii o rotiţă importantă. Sau - păru că-l bate un gând - te 
pomeneşti că în povestea asta nici nu e amestecat Centrul? 

Peters ignoră întrebarea. 

— Cunoşti alternativa. Ne laşi să avem grijă de tine, ne laşi 
să-ţi aranjăm o plecare în siguranţă, sau eşti pe cont propriu, şi 
cu certitudinea că, în cele din urmă, vei fi prins. Nu ai acte false, 
bani, nimic. Paşaportul tău britanic va expira în zece zile. 

— Mai există şi o a treia posibilitate. Dă-mi un paşaport 
elveţian, nişte bani şi lasă-mă să fug. Pot să-mi port singur de 
grijă. 

— Mă tem că acest lucru nu este de dorit. 

— Vrei să spui că n-ai sfârşit interogatoriul. Până când nu 
termini, nu pot fi cedat inamicului, sunt indispensabil? 

— In mare, aşa stau lucrurile. 

— După ce termini interogatoriul, ce-o să faci cu mine? 

Peters ridică din umeri. 

— Ce propui? 

— O identitate nouă. Poate un paşaport scandinav. Bani. 

— Teoretic, e o soluţie, replică Peters, dar o să le-o sugerez 
superiorilor mei. Vii cu mine? 

Leamas ezită, apoi zâmbi puţin nesigur şi întrebă: 

— Dacă n-aş veni, ce-ai face? La urma urmelor, am o poveste 
foarte interesantă de spus, nu? 

— Poveştile de genul ăsta sunt foarte greu de dovedit. În 
seara asta eu o să plec. Ashe şi Kiever... ridică din umeri, ce 
importanţă au ei? 

Leamas se îndreptă spre fereastră. Deasupra cenuşiei Mări a 
Nordului se aduna furtuna. Urmărea pescăruşii zburând în 
cercuri pe sub norii plumburii. Fata dispăruse. 

— Bine, spuse într-un târziu, aranjează totul. 

— Nu e niciun avion spre Est până mâine. E un zbor spre 
Berlin într-o oră. O să-l luăm pe acela. Avem foarte puţin timp. 

* 


x x 


Rolul pasiv pe care-l avea în seara aceea îi oferea din nou lui 
Leamas ocazia să admire eficienţa simplă a aranjamentelor lui 
Peters. Paşaportul fusese întocmit cu mult timp în urmă - cei de 
la Centru se gândiseră probabil la asta. Era eliberat pe numele 
lui Alexander Thwaite, angajat al unei agenţii de voiaj, şi era 
plin de vize şi de ştampile de frontieră - vechiul, uzatul paşaport 
al călătorului profesionist. La aeroport, polițistul de la frontiera 
olandeză dădu doar din cap şi puse ştampila, totul formal, ca să 
fie în regulă - Peters era cu vreo patru-cinci persoane mai în 
urmă la coadă şi nu dădu atenţie formalităţilor. 

După ce intrară în zona rezervată doar pasagerilor, Leamas 
observă un chioşc de ziare. Erau expuse ziare din mai multe 
ţări: Le Figaro, Le Monde, Neue Zürcher Zeitung, Die Welt şi 
vreo şase publicaţii britanice, cotidiene şi săptămânale. În timp 
ce privea, vânzătoarea veni în faţa chioşcului şi împinse un 
exemplar din Evening Standard pe raft. Leamas străbătu în 
grabă micul magazin şi luă ziarul de pe raft. 

— Cât costă? întrebă. Tocmai băga mâna în buzunarul 
pantalonilor, când îşi dădu brusc seama că nu are bani olandezi. 

— Treizeci de cenți, răspunse fata. Era destul de drăguță; 
brunetă şi veselă. 

— Nu am decât doi şilingi englezeşti. Asta înseamnă un 
gulden. E bine? 

— Da, vă rog, răspunse ea, şi Leamas îi întinse florinul. 

Se uită înapoi; Peters era încă la ghişeul pentru controlul 
paşapoartelor, cu spatele la Leamas. Fără să ezite, se îndreptă 
direct spre toaleta bărbaţilor. Acolo aruncă o privire rapidă, dar 
atentă pe fiecare pagină, apoi îndesă ziarul în coşul de gunoi şi 
ieşi. Era adevărat: fotografia lui era în ziar, cu câteva rânduri 
vagi dedesubt. Se întreba dacă Liz o văzuse. Se îndreptă 
gânditor spre sala de aşteptare. Zece minute mai târziu, se 
îmbarcau în avionul cu destinaţia Hamburg şi Berlin. Pentru 
prima oară de când începuse totul, lui Leamas îi era frică. 


Capitolul 11 
Prietenii lui Alec 


Tipii se duseră la Liz în aceeaşi seară. 

Camera lui Liz Gold era la capătul dinspre nord al Bayswater 
Street. Avea două paturi de o persoană, un şemineu cu gaze, 
gri-antracit, destul de drăguţ, care scotea un şuierat modem în 
locul bolboroselii de modă veche. Uneori, când Leamas era 
acolo, Liz obişnuia să-şi oprească privirea asupra focului, când 
şemineul arunca singura lumină din încăpere. El stătea întins pe 
patul ei, cel mai depărtat de uşă, iar Liz stătea lângă el şi-l 
săruta, sau urmărea focul din cămin, cu faţa lipită de a lui. 
Acum îi era teamă să se gândească prea mult la el, pentru că 
uitase cum arată, aşa că-şi lăsa mintea să-l închipuie pentru 
câteva clipe; de pildă, cu ochii minţii se ducea spre zări 
îndepărtate, amintindu-şi un fleac pe care-l spusese sau îl 
făcuse el, un anume fel în care o privise, sau, cel mai adesea, o 
ignorase. Asta era cel mai groaznic lucru când mintea i se oprea 
asupra lui: nu avea nimic care să-i amintească de el: nicio 
fotografie, niciun suvenir, nimic. Nici măcar un prieten comun - 
doar domnişoara Crail de la bibliotecă, a cărei ură faţă de el 
fusese răzbunată prin plecarea lui spectaculoasă. Liz trecuse pe 
la cămăruţa lui odată şi-l văzuse pe proprietar. Nu ştiuse exact 
de ce o face, dar îşi adunase tot curajul şi se dusese. 
Proprietarul îi spusese lucruri foarte drăguţe despre Alec; 
domnul Leamas îşi plătise chiria ca un adevărat gentleman, 
până la sfârşit; pe urmă rămăsese dator o săptămână sau două 
şi dăduse pe acolo un amic al domnului Leamas şi plătise bani 
frumoşi, fără să pună întrebări. Intotdeauna spusese şi va spune 
despre domnul Leamas că este un gentleman. Fără fumuri de 
şcoli înalte, să ne-nţelegem, nimic de genul scrobit, ci cu 
adevărat un om de onoare. Din când în când, îi plăcea să se mai 
încrunte un pic, şi bineînţeles că bea doar un strop mai mult 
decât îi făcea bine, deşi niciodată nu părea băut când venea 


acasă. Dar tipul ăla scund care venise, un individ mărunţel, 
caraghios şi timid, cu ochelari, afirma că domnul Leamas îi 
ceruse, în mod expres, să achite chiria pe care o mai datora. Şi 
dacă nici asta nu dovedea că este un adevărat domn, atunci el, 
proprietarul, să fie al naibii dacă ştia ce ar mai putea-o face. De 
unde avea banii, Dumnezeu ştie, dar domnul Leamas ăla era un 
tip serios, să fie clar! Doar lui Ford, băcanul, îi făcuse ceea ce 
mulţi ar fi vrut să-i facă încă de la război. Camera? Da, camera 
fusese închiriată unui domn din Coreea, la două zile după ce îl 
arestaseră pe domnul Leamas. 

Probabil că din acest motiv Liz continua să lucreze la 
bibliotecă - pentru că, acolo măcar, el exista încă; scările, 
rafturile, cărţile, cartotecile, toate erau lucruri pe care el le ştia 
şi le atinsese, şi poate că, într-o bună zi, avea să se întoarcă la 
ele. Zisese că nu se va întoarce niciodată, dar ea nu credea 
asta. Să crezi aşa ceva era ca şi cum ai spune că n-o să te faci 
niciodată bine. Domnişoara Crail susţinea că el avea să se 
întoarcă: descoperise că-i datora nişte bani - o parte din salariu 
- şi o înfuria faptul că monstrul ei fusese atât de lipsit de 
monstruozitate, încât să nu-i ridice. După ce plecase Leamas, 
Liz nu contenise nicio clipă să-şi pună aceeaşi întrebare; de ce îl 
lovise pe domnul Ford? Ştia că are un temperament groaznic, 
dar asta era altceva. Avusese intenţia s-o facă încă de la bun 
început, de îndată ce scăpase de febră. Altfel, de ce şi-ar fi luat 
la revedere de la ea cu o seară înainte? Ştia că avea să-l 
pocnească pe domnul Ford în ziua următoare. Refuza să 
accepte cealaltă variantă, singura posibilă, de altminteri: că se 
plictisise de ea şi-i spusese la revedere, iar a doua zi, încă 
tulburat de despărţirea lor, îşi pierduse cumpătul cu domnul 
Ford şi-l lovise. Ştia, ştiuse dintotdeauna, că Alec avea ceva de 
făcut. Chiar şi el îi spusese asta. Ce anume era, putea doar să 
ghicească. 

La început, se gândise că avusese ceva de împărţit cu domnul 
Ford, o ură profundă care-şi avea rădăcinile cu mulţi ani în 
urmă. Ceva în legătură cu vreo fată, sau poate cu familia lui 
Alec. Dar era suficient să te uiţi la domnul Ford şi totul apărea 
ridicol. Era tipul clasic de petit-bourgeois, precaut, vanitos, 
meschin. Şi oricum, dacă între Alec şi domnul Ford era o chestie 


de răzbunare, de ce se dusese Alec după el la magazin 
sâmbăta, chiar când era mare aglomeraţie pentru cumpărăturile 
de sfârşit de săptămână, şi îl vedea toată lumea? 

Discutaseră despre acest lucru la şedinţa de partid a 
organizaţiei din care făcea ea parte. George Hanby, trezorierul 
filialei locale, tocmai trecea prin faţa băcăniei lui Ford când se 
întâmplase. Nu zărise prea multe din cauza mulţimii, dar vorbise 
cu un tip care văzuse toată scena. Hanby fusese aşa de 
impresionat, încât sunase la ziarul Worker!, care trimisese un 
om la proces - de fapt, ăsta era motivul pentru care Worker 
considerase subiectul demn de pagina din mijloc. Era pur şi 
simplu un caz de protest - de conştiinţă socială bruscă şi de ură 
faţă de clasa conducătoare, după cum scria Worker. Individul 
ăla cu care vorbise Hanby (era doar un ins mărunţel, obişnuit, 
cu ochelari, tipul funcţionarului) zicea că totul fusese extrem de 
neaşteptat - voia, de fapt, să spună spontan, şi asta-i dovedise 
încă o dată lui Hanby fragilitatea ţesăturii din care era făcut 
sistemul capitalist. Liz fusese foarte tăcută cât timp vorbise 
Hanby: nimeni nu ştia, desigur, despre ea şi despre Leamas. 
Atunci şi-a dat seama că-l urăşte pe George Hanby; era un 
individ micuţ, încrezut, cu o imaginaţie murdară, care-i arunca 
mereu priviri pofticioase şi care încerca mereu s-o atingă. 

Şi atunci veniseră bărbaţii aceia. 

Se gândi că sunt puţin cam prea eleganţi ca să fie poliţişti: 
veniseră cu o maşină micuță, cu antenă deasupra. Unul era 
scund şi destul de durduliu. Avea ochelari şi purta haine bizare, 
scumpe; era un omuleţ cumsecade, neliniştit, iar Liz avea 
oarecum încredere în el, fără să ştie de ce. Celălalt era mai 
lustruit, dar nu înfumurat, cu o siluetă oarecum băieţoasă, deşi, 
după cum bănuia Liz, nu avea mai puţin de patruzeci de ani. 
Ziceau că sunt de la Brigada Specială, şi aveau legitimaţii cu 
fotografii învelite în plastic. Grăsuliul fu cel care vorbi în cea mai 
mare parte a timpului. 

— Inţeleg că erai prietenă cu Alec Leamas, începu el. 

Liz era gata să se înfurie, dar durduliul era aşa de serios, încât 
i se păru stupid să se supere. 


11 Daily Worker - Muncitorul 


— Da, răspunse ea. De unde ştiţi? 

— Am aflat din întâmplare zilele trecute. Când mergi la... 
închisoare, trebuie să menţionezi cea mai apropiată rudă. 
Leamas a spus că nu are. Era o minciună, de fapt. L-au întrebat 
pe cine ar trebui să anunţe în caz că i s-ar întâmpla ceva în 
închisoare. A zis că pe tine. 

— Inţeleg. 

— Mai ştie cineva că eraţi prieteni? 

— Nu. 

— Nu v-au vizitat ziarişti, creditori, nimeni? 

— Nu, v-am mai spus. Nimeni altcineva nu ştia. Nici măcar 
părinţii mei, nimeni. Am lucrat împreună la bibliotecă - la 
Biblioteca de Cercetări în Psihologie -, dar numai domnişoara 
Crail, bibliotecara, ştie asta. Nu cred că i-a trecut vreodată prin 
cap că este ceva între noi doi. E ciudată, adăugă Liz cu 
simplitate. 

Omuleţul o iscodi cu privirea foarte serios preţ de-o clipă, 
apoi o întrebă: 

— V-a surprins când Leamas l-a bătut pe domnul Ford? 

— Da, bineînţeles! 

— De ce credeţi că a făcut-o? 

— Habar nu am! Fiindcă domnul Ford nu voia să-i dea pe 
datorie, bănuiesc. Dar cred că mereu a avut intenţia asta. Se 
întreba dacă nu vorbeşte prea mult, dar tânjea să spună cuiva 
despre asta, era aşa de singură, şi nu părea să facă vreun rău. 
Dar în seara aceea, în seara dinainte de a se întâmpla, am stat 
de vorbă, continuă ea. Am luat masa, un soi de cină specială; 
Alec zicea că aşa se cuvine, şi eu am ştiut că era ultima noastră 
seară. Adusese de undeva o sticlă de vin roşu; nu mi-a plăcut 
prea mult. Alec l-a băut aproape pe tot. Şi pe urmă l-am 
întrebat: „Asta înseamnă rămas-bun?“, adică, dacă se 
terminase totul. 

— Ce v-a răspuns? 

— A zis că are ceva de făcut. Nu prea am înţeles ce voia să 
spună, chiar n-am priceput. 

Urmă o tăcere lungă, iar omuleţul părea mai îngrijorat decât 
până atunci. Într-un final, o întrebă: 

— L-aţi crezut? 


— Nu ştiu. Brusc, îi era grozav de frică pentru Alec, şi nu ştia 
de ce. 

Bărbatul continuă s-o chestioneze: 

— Leamas are doi copii dintr-o căsătorie, v-a spus? 

Liz nu răspunse. 

— În ciuda acestui fapt, a indicat numele dumneavoastră ca 
fiind cea mai apropiată rudă. De ce credeţi că a făcut asta? 

Omuleţul părea jenat de propria întrebare. Îşi privea mâinile 
cărnoase şi flasce, pe care le ţinea în poală împreunate. Liz roşi. 

— Îl iubeam, replică ea. 

— Dar el vă iubea? 

— Poate. Nu ştiu. 

— Îl mai iubiţi? 

— Da. 

— A spus vreodată că se va întoarce? întrebă bărbatul mai 
tânăr. 

— Nu. 

— Dar v-aţi luat rămas-bun? întrebă celălalt repede. 

— V-aţi luat rămas-bun? Omuleţul repetă întrebarea rar, 
binevoitor. Nu i se mai poate întâmpla nimic, vă asigur. Dar 
vrem să-l ajutăm, şi dacă aveţi cumva habar de ce l-a pocnit pe 
Ford, dacă aveţi cea mai vagă idee despre ceva ce a zis, poate 
întâmplător, sau despre ceva ce a făcut, vă rog să ne spuneţi, 
de dragul lui Alec. 

Liz clătină din cap. 

— Vă rog să plecaţi, le ceru ea. Vă rog, nu-mi mai puneţi 
întrebări. Vă rog să plecaţi în momentul acesta. 

În timp ce se îndrepta spre uşă, bărbatul mai vârstnic ezită, 
apoi scoase din portofel o carte de vizită şi o puse pe masă, cu 
blândeţe, ca şi când ar fi putut face vreun zgomot. Liz se gândi 
că este un omuleţ foarte timid. 

— Dacă, vreodată, aveţi nevoie de ajutor... dacă se întâmplă 
ceva legat de Leamas sau... daţi-mi telefon, o rugă el. 
Înţelegeţi? 

— Cine sunteţi? i 

— Sunt un prieten al lui Alec Leamas. Ezită. Incă ceva, 
adăugă el, o ultimă întrebare. Alec ştia că sunteţi... Alec ştia 
despre Partid? 


— Da, replică ea deznădăjduită. l-am spus. 

— Partidul ştie despre dumneavoastră şi Alec? 

— V-am spus. Nimeni nu ştia. Apoi, lividă, strigă pe 
neaşteptate: Unde este? Spuneţi-mi unde este! De ce nu vreţi 
să-mi spuneţi unde este? Pot să-l ajut, nu înţelegeţi? O să am 
grijă de el... chiar dacă a înnebunit, nu-mi pasă, jur că nu-mi 
pasă... l-am scris la închisoare; n-ar fi trebuit, ştiu. li spuneam 
doar că poate să se întoarcă oricând. Că-l voi aştepta mereu... 

Nu mai putea vorbi, suspina întruna, stând în picioare în 
mijlocul încăperii, cu chipul sfâşiat de durere ascuns în mâini; 
omuleţul o urmărea cu privirea. 

— A plecat în străinătate, rosti el cu blândeţe. Nu ştim exact 
unde este. Nu e nebun, dar n-ar fi trebuit să vă spună toate 
chestiile alea. Păcat. 

Bărbatul mai tânăr interveni: 

— O să avem grijă de dumneavoastră. Cu bani şi cu lucruri 
din astea. 

— Cine sunteţi? întrebă Liz din nou. 

— Prieteni ai lui Alec, repetă bărbatul tânăr. Prieteni buni. 

Îi auzi coborând scările în linişte şi apoi ieşind în stradă. 

De la fereastră îi urmări cum se urcă în maşina mică şi neagră 
şi cum o iau în direcţia parcului. 

Apoi îşi aminti de cartea de vizită. Se duse spre masă, o luă şi 
o ţinu în lumină. Era o lucrătură scumpă, mai mult decât îşi 
putea permite un poliţist, se gândi ea. Imprimată în relief. 
Niciun titlu înaintea numelui, vreo secţie de poliţie sau ceva. 
Doar numele, cu „Domnul” înainte - şi cine mai auzise de un 
poliţist care să locuiască în Chelsea? 

„Domnul George Smiley, Bywater Street nr. 9, Chelsea.” ŞI 
dedesubt, numărul de telefon. 

Era foarte straniu. 


Capitolul 12 
În Est 


Leamas îşi desfăcu centura de siguranţă. 

Se spune că oamenii condamnaţi la moarte trec prin 
momente neaşteptate de exaltare; ca şi cum, aidoma moliilor în 
foc, distrugerea lor ar fi întâmplător totuna cu împlinirea. Fiind o 
consecinţă directă a propriei decizii, Leamas trăia o senzaţie 
comparabilă; uşurarea, de scurtă durată, dar consolatoare, îl 
susţinu o vreme. A fost urmată de teamă şi de foame. 

Incepea să încetinească ritmul. Control avea dreptate. 

Observase asta prima oară în timpul cazului Riemeck, la 
începutul anului trecut. Karl trimisese un mesaj: avea ceva 
special pentru el şi se ducea într-una dintre rarele sale călătorii 
în Germania de Vest; o conferinţă pe teme juridice la Karlsruhe. 
Leamas reuşise să-şi aranjeze un zbor spre Köln, şi a luat o 
maşină de la aeroport. Era încă dis-de-dimineaţă, şi sperase să 
nu prindă circulaţia intensă de pe autostradă, dar camioanele 
grele se puseseră deja în mişcare. A condus 70 de kilometri într- 
o jumătate de oră, strecurându-se prin trafic, expunându-se 
riscurilor ca să ajungă la timp; însă, deodată, o maşină mică, 
probabil un Fiat, s-a vârât, făcându-şi loc, pe banda de viteză, 
cu vreo câteva zeci de metri în faţa lui. Leamas a călcat frâna, 
aprinzând farurile pe faza lungă şi claxonând, şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, a evitat Fiatul; l-a evitat la mustață. În timp ce 
depăşea maşina, a văzut cu coada ochiului patru copii pe 
bancheta din spate, făcându-i cu mâna şi râzând, şi chipul idiot, 
speriat al tatălui, la volan. A continuat să conducă, înjurând, şi 
brusc, s-a întâmplat; dintr-odată mâinile îi tremurau febril, îi 
ardea faţa, inima îi bătea să-i spargă pieptul. A reuşit să tragă 
pe dreapta, într-un refugiu, s-a urnit din maşină cu greutate şi a 
rămas în picioare respirând anevoios, privind ţintă fluxul de 
camioane uriaşe care treceau parcă zburând. Cu ochii minţii a 
văzut mica maşină prinsă între ele, lovită, zdrobită, până nu mai 


rămăsese nimic din ea, nimic în afară de jelitul frenetic al 
claxoanelor şi de fulgerarea luminilor albastre; şi trupurile 
sfâşiate ale copiilor, ca ale refugiaților ucişi pe drumul de 
dincolo de dune. 

A condus foarte încet restul drumului şi a ratat întâlnirea cu 
Karl. 

N-a mai condus niciodată fără ca într-un colţ al minţii sale să 
nu reînvie imaginea copiilor ciufuliţi care-i făceau cu mâna de 
pe bancheta din spate a maşinii aceleia, şi a tatălui lor, care 
apuca strâns volanul, precum un fermier coamele plugului. 

Control ar fi numit-o febră. 

Şedea posomorât în scaunul lui aflat pe aripa avionului. Era o 
americancă lângă el, care purta pantofi cu tocuri înalte, din 
plastic. Avu un impuls de moment să-i strecoare un bilet pentru 
oamenii din Berlin, dar alungă ideea imediat. Ar fi crezut că-i 
face avansuri, Peters ar observa asta. Şi, pe deasupra, ce rost ar 
fi avut? Control ştia ce se întâmplase; Control era responsabil 
pentru ce se întâmplase. Nu era nimic de spus. 

Se întreba ce avea să se întâmple cu el. Control nu pomenise 
nimic despre asta doar despre tehnică: 

„Nu le da totul dintr-odată, fă-i să asude pentru ce vor. 
Zăpăceşte-i cu amănunte, omite diverse chestii, revino asupra 
celor spuse. Fii supărăcios, fii ticălos, fii dificil. Arată-le că bei de 
stingi; nu ceda în privinţa ideologiei, n-o să creadă asta. Vor să 
aibă de-a face cu un tip pe care l-au cumpărat; vor ciocnirea 
dintre contrarii, Alec, nu un individ pe jumătate convertit. Mai 
presus de orice, vor să deducă. Terenul este pregătit; am făcut 
asta cu mult timp în urmă, lucruri mărunte, indicii dificile. Tu 
eşti ultima etapă a vânătorii de comori.” 

Fusese nevoit să accepte s-o facă; nu te poţi retrage din 
marea luptă atunci când toate bătăliile preliminare au fost date 
pentru tine. 

„Îţi pot garanta un singur lucru: merită. Merită pentru 
interesul nostru special, Alec. Rămâi în viaţă şi am câştigat o 
mare victorie.” 

Nu se gândise că ar putea suporta tortura. Îşi aminti o carte 
de Koestler în care bătrânul revoluţionar se pregătise fizic 
pentru tortură ţinându-şi bețe de chibrit aprinse la degete. Nu 


citise prea mult, dar citise asta şi îşi amintise. 

Era aproape întuneric când aterizară la Tempelhof. Leamas 
urmări cum luminile Berlinului se înalţă să-l întâmpine, simţi 
zguduitura când avionul atinse pământul, văzu autorităţile 
vamale şi de la Biroul de Imigraţie care înaintau, ieşind din 
penumbră. 

Preţ de o clipă, Leamas fu îngrijorat ca nu cumva vreo fostă 
cunoştinţă să-l recunoască din întâmplare la aeroport. El şi 
Peters mergeau unul lângă altul, străbătând interminabilele 
holuri, trecând prin controlul sumar de la vamă şi de la Biroul de 
Imigraţie, şi, cum niciun chip familiar nu se întorsese încă să-l 
salute, îşi dădu seama că neliniştea sa fusese, în realitate, 
speranţă; speranţa că, într-un fel sau în altul, hotărârea sa 
tacită de a merge mai departe va fi revocată de împrejurări. 

II intriga faptul că Peters nu se mai obosea să se lepede de el; 
era ca şi cum Peters ar fi considerat Berlinul Occidental un teren 
sigur, unde vigilenţa şi securitatea puteau fi mai laxe; o simplă 
etapă de ordin tehnic în drumul spre Est. 

Străbăteau holul mare al aeroportului, îndreptându-se spre 
intrarea principală, când Peters păru deodată să se 
răzgândească, schimbă brusc direcţia şi îl duse pe Leamas către 
o intrare laterală mai mică, dând într-o parcare şi într-o staţie de 
taxiuri. Acolo, Peters ezită o clipă, rămânând sub lumina de 
deasupra uşii, apoi îşi puse geamantanul pe jos lângă el, luă 
ziarul pe care-l ţinea sub braţ, îl împături, îl înghesui în 
buzunarul stâng al impermeabilului, după care apucă din nou 
geamantanul. Imediat, din direcţia parcării, o pereche de faruri 
ţâşni la viaţă, luminile fiind mai întâi puse pe fază scurtă, apoi 
stinse. 

— Haide, zise Peters, pornind sprinten să traverseze distanţa 
până la maşină. 

Leamas îl urma mai încet. Când ajunseră la primul rând de 
maşini, portiera din spate a unui Mercedes negru fu deschisă 
dinăuntru, şi în acelaşi timp se aprinse lumina de interior. 
Peters, care era cu câţiva metri înaintea lui Leamas, se duse 
repede spre maşină, îi spuse ceva în şoaptă şoferului, apoi îl 
strigă pe Leamas: 

— Uite maşina! Grăbeşte-te! 


Era un Mercedes 180 vechi, iar Leamas se urcă fără o vorbă. 
Peters se aşeză în spate, lângă el. Când ieşeau din parcare, 
depăşiră un DKW”? mic, cu doi bărbaţi în faţă. La vreo douăzeci 
de metri mai încolo, pe drum, se afla o cabină telefonică. Un 
bărbat vorbea la telefon şi îi urmări trecând, vorbind întruna. 
Leamas privi pe luneta maşinii şi văzu că DKW-ul îi urmăreşte. 
„Ce mai primire”, reflectă el. 

Mergeau destul de încet. Leamas şedea cu mâinile pe 
genunchi, privind drept în faţă. In seara aceea nu voia să vadă 
Berlinul. Era ultima lui şansă, ştia asta. Aşa cum stătea acum, 
putea să-i aplice lui Peters o lovitură la gât cu latul palmei, şi să- 
i rupă carotida. Ar putea să coboare din maşină şi să fugă, 
alergând în zigzag, pentru a evita gloanţele trase din maşina din 
spate. Ar fi liber - existau oameni în Berlin care ar fi avut grijă 
de el - ar putea să scape. 

Nu făcu însă nimic. 

Se dovedi a fi foarte uşor să traversezi frontiera dintre cele 
două zone ale Berlinului. Leamas nu se aşteptase niciodată să 
fie atât de simplu. Vreo zece minute pierdură vremea, şi 
Leamas bănui că trebuiau să treacă la o anumită oră, 
prestabilită. Când se apropiară de punctul de control vest- 
german, autoturismul DKW porni în trombă şi îi depăşi, cu 
zgomotul ostentativ al unui motor suprasolicitat, oprindu-se 
lângă cabina poliţistului. Mercedesul aştepta la vreo treizeci de 
metri în urmă. Două minute mai târziu, bariera roşu cu alb se 
ridică, lăsând DKW-ul să treacă, şi, în acelaşi moment, trecu şi 
Mercedesul, cu motorul urlând, în viteza a doua, cu şoferul lipit 
de spătarul scaunului, ţinând volanul cu mâinile întinse. 

In timp ce parcurgeau cei 50 de metri care separau cele două 
puncte de control, Leamas înregistrase vag noile fortificaţii din 
partea estică a zidului - obstacole antitanc, aşa-numiţii „dinţi de 
balaur“, turnuri de observaţie şi linii duble de sârmă ghimpată. 
Lucrurile începuseră să se precipite. 

Mercedesul nu opri la al doilea punct de control; fuseseră deja 
ridicate barierele, iar ei trecură imediat, poliţiştii Vopo 
12 Dampf Kraft Wagen - automobil cu propulsor pe sistem de aburi, fabricat în 
Germania, între 1928 şi 1966. (n.tr.) 


limitându-se la a-i urmări prin binoclu. Autoturismul DKW 
dispăruse, şi când Leamas îl zări, zece minute mai târziu, era 
din nou în spatele lor. Acum mergeau cu viteză - Leamas 
crezuse că aveau să se oprească mai întâi în Berlinul de Est, 
poate să schimbe maşinile, să se felicite unii pe alţii pentru o 
operaţiune de succes, dar continuară drumul spre est, prin oraş. 

— Unde mergem? îl întrebă pe Peters. 

— Am ajuns. Republica Democrată Germană. Ei ţi-au aranjat 
un loc unde să stai. 

— Credeam că vom merge mai departe, spre est. 

— Aşa o să facem. Întâi însă, petrecem o zi sau două aici. Ne- 
am gândit că nemţii ar trebui să aibă o discuţie cu tine. 

— Inţeleg. 

— La urma urmelor, cea mai mare parte a activităţii tale s-a 
desfăşurat în Germania. Le-am trimis amănunte din declaraţia 
ta. 

— Şi au vrut să mă vadă? 

— Nu au avut niciodată pe cineva ca tine, nimic atât de... 
aproape de sursă. Oamenii mei au convenit că trebuie să le 
dăm ocazia să se întâlnească cu tine. 

— Şi de aici? Unde mergem din Germania? 

— Tot spre est. 

— Cu cine mă întâlnesc din partea germană? 

— Are vreo importanţă? 

— Nu în mod special. Doar că-i cunosc după nume pe 
majoritatea celor din Abteilung, asta-i tot. Mă întrebam doar. 

— Pe cine te-ai aştepta să întâlneşti? 

— Pe Fiedler, replică Leamas prompt, adjunctul de la 
Securitate. Omul lui Munat. El se ocupă de toate interogatoriile 
importante. E un ticălos. 

— De ce? 

— O mică brută ticăloasă. Am auzit cum procedează. L-a prins 
pe unul dintre agenţii lui Peter Guillam, şi, al dracului, aproape 
că l-a omorât. 

— Spionajul nu e un joc de crichet, remarcă Peters acru, după 
care amândoi tăcură. 

„Deci Fiedler e“, cugetă Leamas. 

Leamas îl cunoştea prea bine pe Fiedler. Îl ştia din fotografiile 


de la dosar şi din rapoartele foştilor lui subordonați. Un individ 
zvelt, ordonat, destul de tânăr, cu trăsături regulate. Păr negru, 
ochi  căprui-deschis; inteligent şi brutal, după cum îl 
caracterizase Leamas. Un trup mlădios şi sprinten, dotat cu o 
minte răbdătoare, tenace; un om aparent fără ambiţii 
personale, dar necruţător în ce priveşte distrugerea altora. 
Fiedler era o raritate în Abteilung - nu participa la intrigi, părea 
mulţumit să trăiască în umbra lui Munot, fără perspectiva de a 
promova. Nu se putea spune despre el că este membru al unei 
tabere sau al alteia; nici chiar cei care lucraseră cu el în 
Abteilung nu puteau spune unde se situa în ierarhia de putere a 
instituţiei. Fiedler era un singuratic; temut, detestat, un individ 
care nu inspira încredere. Orice intenţii ar fi avut, erau bine 
ascunse sub masca unui sarcasm distructiv. 

„Fiedler este miza noastră cea mai mare“, îi explicase 
Control. Erau împreună la masă - Leamas, Control şi Peter 
Guillam -, în căsuţa aia oribilă din Surrey, ca a celor şapte pitici, 
în care locuia Control cu nevastă-sa, o femeie mică şi 
rotunjoară, înconjurați de măsuţe indiene sculptate, cu tăblii de 
bronz. „Fiedler este acolitul care într-o bună zi îl va înjunghia pe 
la spate pe marele preot. Este singurul care-i poate face faţă lui 
Mundt - şi aici Guillam aprobase cu o mişcare a capului - şi-l 
urăşte de moarte. Fiedler este, bineînţeles, evreu, iar Munat 
este exact contrariul. O combinaţie absolut nepotrivită. Sarcina 
noastră a fost, declarase el, arătând spre Guillam, să-i oferim lui 
Fiedler arma cu ajutorul căreia să-l distrugă pe Mundt. lar a ta, 
dragul meu Leamas, va fi să-l încurajezi s-o folosească. Indirect, 
desigur, pentru că nu te vei întâlni cu el niciodată. Cel puţin aşa 
sper, din tot sufletul.” 

Râseseră cu toţii atunci, inclusiv Guillam. În momentul acela 
păruse o glumă bună; bună, în accepțiunea lui Control, în orice 


caz. 
* 


x x 


Probabil că trecuse de miezul nopţii. 

De o bună bucată de vreme mergeau pe un drum 
neamenajat, parţial prin pădure, parţial prin câmp deschis. Se 
opriră, iar în clipa următoare DKW-ul se trase lângă ei. Când el 


şi Peters s-au dat jos din maşină, Leamas constată că în celălalt 
autoturism erau acum trei persoane. Doi coborau deja. Cel de-al 
treilea şedea pe bancheta din spate şi citea nişte hârtii la 
lumina din interiorul maşinii, o siluetă neclară, pe jumătate în 
umbră. 

Parcaseră lângă nişte grajduri părăsite; clădirea era la vreo 
treizeci de metri mai încolo. În lumina farurilor, Leamas desluşi 
o fermă joasă, cu pereţi de lemn şi de cărămidă văruită. 
Coborâră. Luna era sus pe cer, şi strălucea atât de puternic, 
încât dealurile împădurite din spate se profilau foarte clar pe 
cerul palid al nopţii. Se îndreptară spre casă, Peters şi Leamas 
în faţă, iar ceilalţi doi bărbaţi în spatele lor. Bărbatul din a doua 
maşină încă nu făcea nicio mişcare; rămăsese înăuntru, citind. 

Când se apropiară de uşă, Peters se opri, aşteptându-i şi pe 
ceilalţi doi. Unul din ei avea o legătură de chei în mâna stângă, 
jucându-se cu ele; celălalt, care se ţinea deoparte, cu mâinile în 
buzunare, îl acoperea. 

— Nu vor să rişte nimic, îl atenţionă Leamas pe Peters. Oare 
ce îşi închipuie despre mine? 

— Nu sunt plătiţi să gândească, replică Peters şi, întorcându- 
se spre unul din ei, întrebă în germană: Vine şi el? 

Neamţul ridică din umeri şi se răsuci spre maşină. 

— O să vină, răspunse; îi place să vină singur. 

Intrară în casă, în urma bărbatului. Casa era construită ca o 
cabană de vânătoare, în parte veche, în parte nouă. Era prost 
luminată, cu becuri care atârnau din tavan. Totul avea un aer de 
loc părăsit, mucegăit, ca şi când ar fi fost descuiat doar cu acea 
ocazie. Mici detalii trădau pe alocuri caracterul oficial - o 
înştiinţare cu instrucţiuni în caz de incendiu, uşi vopsite în 
verde, ca în instituţii, cu încuietori masive; iar în camera de zi, 
care era amenajată destul de confortabil, se găseau mobilă 
veche, grea, grozav de zgăriată, şi inevitabilele fotografii ale 
liderilor sovietici. Pentru Leamas, toate aceste amănunte care 
ieşeau din anonimat însemnau identificarea involuntară a 
Abteilung-ului cu birocraţia. Era un aspect care îi era familiar din 
Cambridge Circus. 

Peters se aşeză, iar Leamas îl imită. Timp de zece minute, 
poate mai mult, aşteptară, apoi Peters îi vorbi unuia din cei doi 


bărbaţi care rămăseseră în picioare, stânjeniţi, în cealaltă parte 
a încăperii: 

— Du-te şi spune-i că aşteptăm. Şi găseşte-ne ceva de 
mâncare, ne e foame. 

Tipul se îndrepta spre uşă, când Peters îi strigă: 

— Şi whisky - spune-le să aducă whisky şi nişte pahare! 

Bărbatul ridică din umerii solizi, indiferent, apoi ieşi, lăsând 
uşa deschisă în urma lui. 

— Ai mai fost aici? întrebă Leamas. 

— Da, replică Peters, de mai multe ori. 

— Pentru ce? 

— Genul ăsta de treburi. Nu pentru acelaşi lucru, dar genul 
nostru de activitate. 

— Cu Fiedler? 

— Da. 

— E bun? 

Peters ridică din umeri. 

— Pentru un evreu, nu e rău, replică, iar Leamas, auzind un 
sunet în celălalt capăt al camerei, se întoarse şi îl văzu pe 
Fiedler în pragul uşii. 

Într-o mână avea o sticlă de whisky, iar în cealaltă, pahare şi 
nişte apă minerală. Nu putea să fie mai înalt de 1,65 metri. 
Purta un costum bleumarin, la un singur rând; sacoul era croit 
prea lung. Era genul alunecos, ca un animal de pradă; avea 
ochii căprui-deschis. Nu se uita la ei, ci la paznicul de la uşă. 

— Pleacă, îi porunci. Avea o voce fornăită, cu un uşor accent 
saxon. Du-te şi spune-i celuilalt să ne aducă de mâncare! 

— l-am spus, strigă Peters. Ştiu deja. Dar n-au adus nimic. 

— Sunt teribil de formali, observă Fiedler sec în engleză. 
După părerea lor, ar trebui să avem servitori care să aducă 
mâncarea. 

Fiedler petrecuse perioada războiului în Canada. Leamas îşi 
aminti lucrul acesta, acum că observase accentul. Părinţii lui 
fuseseră evrei nemți refugiaţi, marxişti, şi familia nu se 
întorsese acasă până în 1946, dornică să ia parte la construcţia 
Germaniei lui Stalin, indiferent de preţul personal pe care ar fi 
urmat să-l plătească. 

— Salut, adăugă Fiedler uitându-se către Leamas, în treacăt, 


parcă. Mă bucur să te văd! 

— Salut, Fiedler! 

— Ai ajuns la capătul drumului. 

— Ce dracu’ vrei să zici? ripostă Leamas imediat. 

— Vreau să spun că, indiferent de ce ţi-a zis Peters, nu mergi 
mai departe spre est. Imi pare rău! Părea amuzat. 

Leamas se întoarse spre Peters. 

— E adevărat? Glasul îi tremura de furie. E adevărat? Spune- 
mi! 

Peters confirmă cu o mişcare a capului. 

— Da, eu sunt intermediarul. Am fost nevoiţi s-o facem aşa. 
Îmi pare râu, adăugă. 

— De ce? 

— Force majeure”, interveni Fiedler. Interogatoriul tău iniţial 
s-a desfăşurat în Vest, unde numai o ambasadă ne putea 
furniza legăturile de care aveam nevoie. Republica Democrată 
Germană nu are ambasade în Vest. Nu încă. De aceea, secţia 
noastră de legătură a aranjat să ne bucurăm de toate 
facilităţile, de mijloace de comunicare şi de imunitate, care 
acum nu ne sunt permise. 

— Nemernicule, şuieră Leamas, nemernic nenorocit! Ştiai că 
nu m-aş da pe mâna serviciilor voastre idioate, ăsta a fost 
motivul, nu? De asta ai folosit un rus! 

— Am folosit Ambasada Sovietică de la Haga. Ce altceva 
puteam face? Până atunci a fost operaţiunea noastră. E absolut 
rezonabil. Nici noi, nici altcineva n-ar fi avut cum să ştie că 
tocmai oamenii tăi din Anglia te vor căuta aşa de repede. 

— Nu? Nici măcar când voi înşivă i-aţi pus pe urmele mele? 
Nu asta s-a întâmplat, Fiedler? Hai, spune, nu-i aşa? „Nu uita: 
întotdeauna să arăţi că-i deteşti, îi explicase Control. Aşa vor 
preţui ceea ce obţin de la tine.“ 

— E o aluzie absurdă, ripostă Fiedler scurt. Aruncând o privire 
către Peters, adăugă ceva în ruseşte. 

Peters încuviinţă din cap, apoi se ridică în picioare. 

— La revedere, îi spuse lui Leamas. Mult noroc! 

Zâmbi cu un aer obosit, înclină din cap spre Fiedler, apoi se 


13 Caz de forţă majoră (n.tr.) 


îndreptă către uşă. Puse mâna pe mâner, dar se răsuci şi se 
adresă din nou lui Leamas: 

— Mult noroc! 

Părea că-şi doreşte ca Leamas să spună ceva, dar pesemne 
că Leamas nu-l auzea. Se făcuse foarte palid, îşi ţinea mâinile 
libere pe lângă trup, cu degetele mari în sus, ca şi cum ar fi fost 
gata de luptă. Peters rămăsese în uşă. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, începu Leamas, pe tonul 
inegal, strident al unui individ extrem de mânios. Ar fi trebuit 
să-mi dau seama că nu ai avea niciodată curajul să-ţi rezolvi 
singur treburile murdare, Fiedler! Tipic pentru mizerabila 
voastră ţărişoară divizată şi pentru Serviciul vostru mic şi jalnic, 
l-aţi pus pe unchiu' cel înţelept să se ocupe de codoşlâcuri în 
locul vostru. Voi nici nu sunteţi o ţară, nu sunteţi un guvern, 
sunteţi o dictatură de mâna a cincea din care fac parte 
nevrozaţi politici. Arătând cu degetul în direcţia lui Fiedler, de 
parcă ar fi vrut să-l împungă, strigă: Te cunosc eu, nenorocit 
sadic ce eşti! E tipic pentru tine. Ai fost în Canada în timpul 
războiului, nu-i aşa? Un loc al naibii de potrivit în care să te afli 
în acele vremuri, nu? Pariez că, de fiecare dată când trecea pe 
cer câte un avion, te ascundeai, băgai capul ăsta sec în fustele 
mămicuţei. Şi acum ce eşti? Un umil acolit linguşitor şi 
insignifiant, al lui Mundt şi al douăzeci şi două de divizii ruseşti 
în poartă la maică-ta! Află că te compătimesc, Fiedler, pentru 
ziua în care o să te trezeşti şi-o să vezi că au dispărut! Va fi 
măcel atunci, şi nu vor mai fi nici mămicuţa, nici unchiul cel 
înţelept să te scape de ceea ce meriţi! 

Fiedler ridică din umeri. 

— Consider-o ca pe o vizită la dentist, Leamas. Cu cât se 
rezolvă mai repede, cu atât mai curând poţi să pleci acasă. 
Mănâncă puţin şi du-te să te culci! 

— Ştii foarte bine că nu mă pot duce acasă, ripostă Leamas. 
Ai avut tu grijă de asta! M-aţi distrus definitiv în Anglia, aţi fost 
nevoiţi, amândoi. Ştiaţi al naibii de bine că n-aş fi venit 
niciodată aici, dacă n-aş fi fost obligat! 

Fiedler îşi privea degetele subţiri şi puternice. 

— Nu prea e momentul să filosofăm, remarcă el, dar să ştii că 
nu ai cu adevărat motive să te plângi. Toată activitatea noastră 


-a mea şi a ta - îşi are rădăcinile în teoria potrivit căreia întregul 
este mai important decât individul. De aceea, un comunist vede 
serviciul secret din ţara lui ca pe o prelungire a braţului său, şi 
tot de aceea, în propria voastră ţară, spionajul este învăluit într- 
un fel de pudeur anglaise. Exploatarea indivizilor nu poate fi 
justificată decât prin nevoile colective, nu? Mi se pare puţin 
ridicol că eşti aşa de indignat. Nu ne aflăm aici pentru a studia 
legile etice ale vieţii la ţară în Anglia. La urma urmelor, adăugă 
mieros, nici propria ta purtare nu a fost, din punctul de vedere 
al puritanului, ireproşabilă. 

Leamas îl urmărea pe Fiedler cu o expresie de dezgust. 

— Îţi cunosc stratagema. Eşti căţeluşul lui Mundt, nu? Se 
spune că vrei să-i iei locul. Presupun că acum o să primeşti 
funcţia lui. A venit timpul ca dinastia Mundt să ia sfârşit; poate 
că ăsta e momentul. 

— Nu înţeleg, ripostă Fiedler. 

— Eu sunt marele tău succes, nu? rânji Leamas batjocoritor. 

Fiedler păru să reflecteze o clipă, apoi ridică din umeri. 

— Operaţiunea a fost un succes. Dacă însă tu te-ai ridicat la 
nivelul ei, asta e discutabil. O să vedem. Dar a fost o operaţiune 
bună. A dat satisfacţie singurei cerinţe din profesia noastră: a 
funcţionat. 

— Bănuiesc că tu îţi arogi meritele? insistă Leamas, aruncând 
o privire în direcţia lui Peters. 

— Nu se pune problema meritului, replică Fiedler tranşant, 
absolut deloc. Se aşeză pe braţul unei canapele, îl privi gânditor 
pe Leamas preţ de un moment, apoi continuă: Totuşi, eşti 
îndreptăţit să fii revoltat în legătură cu un singur lucru. Cine le-a 
spus oamenilor tăi că noi am pus mâna pe tine? Nu noi. Poate 
nu mă crezi, dar, întâmplător, e adevărat. Nu noi le-am spus. 
Noi nici măcar nu am vrut ca ei să ştie. Ne bătea gândul, la un 
moment dat, să te determinăm să lucrezi pentru noi mai târziu, 
dar acum ideea mi se pare ridicolă. Aşadar, cine le-a spus? Erai 
pierdut, umblând fără rost de colo-colo, nu aveai nicio adresă, 
nicio legătură, niciun prieten. Atunci, cum dracu' au ştiut că ai 
dispărut? Cineva le-a spus - puţin probabil să fi fost Ashe sau 
Kiever, căci ambii sunt arestaţi. 

— Arestaţi? 


— Aşa se pare. Nu în mod special pentru ce-au făcut în cazul 
tău, dar mai erau şi alte chestii... 

— Măi, să fie, ca să vezi! 

— E adevărat ce-am spus adineaori. Noi ne-am fi mulţumit cu 
raportul lui Peters din Olanda. Ai fi putut să-ţi iei banii şi să 
pleci. Dar nu ne spuseseşi totul; iar eu vreau să ştiu totul. La 
urma urmelor, prezenţa ta aici ne face probleme, să ştii. 

— Păi, ai făcut o gafă. O ştiu al naibii de bine - şi să fii 
sănătos! 

Se lăsă tăcerea şi, în acest timp, Peters făcu o mişcare bruscă 
şi deloc prietenoasă, înclinând capul spre Fiedler, apoi ieşi din 
încăpere fără zgomot. 

Fiedler luă sticla de whisky şi turnă puţin în fiecare pahar. 

— Mă tem că nu avem sifon, zise el. Îţi place apa? Am cerut 
sifon, dar au adus o porcărie de limonadă. 

— Ei, ia du-te dracului! se răsti Leamas. Deodată se simţea 
foarte obosit. 

Fiedler clătină din cap. 

— Eşti un tip foarte orgolios, observă el, dar n-are importanţă. 
Mănâncă şi du-te să te culci)! 

Unul din paznici intră cu o tavă cu mâncare - pâine neagră, 
cârnaţi şi salată verde. 

— E cam frugal, remarcă Fiedler, dar foarte bun. Mă tem că 
nu sunt cartofi. E lipsă de cartofi pentru moment. 

Începură să mănânce în tăcere, Fiedler cu foarte mare 
atenţie, ca un om care-şi numără caloriile. 

* 


x x 


Paznicii îl conduseră pe Leamas în camera lui. Îl lăsară să-şi 
ducă singur bagajul - acelaşi bagaj de care Kiever îi făcuse rost 
înainte de a pleca din Anglia -, traversând, încadrat de cei doi, 
coridorul larg din mijloc, care străbătea casa începând de la uşa 
de intrare. Ajunseră la o uşă dublă mare, vopsită în verde-închis, 
iar unul din gardieni o descuie; îl poftiră pe Leamas să intre 
primul. Acesta deschise uşa şi se trezi într-un mic dormitor de 
cazarmă cu două priciuri, cu un scaun şi cu un birou rudimentar. 
Parcă ar fi fost într-un lagăr. Pe pereţi se vedeau poze cu fete, 
iar ferestrele aveau obloane, în colţul cel mai îndepărtat al 


încăperii se mai afla o uşă. Îi făcură semn să continue să 
meargă înainte. Îşi puse bagajul jos şi deschise uşa. Cea de-a 
doua încăpere era aidoma primei, dar avea un singur pat, iar 
pereţii erau goi. 

— Aduceţi geamantanele alea, le ceru el. Sunt obosit. Se 
întinse pe pat, complet îmbrăcat, iar în câteva minute dormea 
dus. 

O santinelă îl trezi cu micul dejun: pâine neagră şi cafea 
ersatz. Se dădu jos din pat şi merse la fereastră. 

Casa se găsea pe o colină înaltă. De sub fereastra lui, terenul 
cobora într-o pantă abruptă, astfel că se vedeau coroanele 
pinilor peste creastă. Dincolo de ei, se întindeau în zare dealuri 
nesfârşite, spectaculoase în simetria lor, împovărate de copaci. 
Ici şi colo, câte un făgaş pentru buşteni sau câte o potecă de 
incendiu apăreau ca o separație între pini, precum o linie fină, 
cafenie. Ai fi zis că e toiagul lui Aaron, despărţind în mod 
miraculos mări uriaşe de păduri acaparatoare. Nu se vedea nicio 
urmă de om; nicio casă sau biserică, nici măcar ruinele vreunei 
aşezări vechi - numai drumul, drumul galben, neamenajat, o 
linie trasă cu creionul peste vale. Nu se auzea niciun sunet. 
Părea incredibil că o întindere aşa de vastă poate fi învăluită în 
atâta linişte. Ziua era răcoroasă, dar senină. Probabil plouase 
peste noapte; pământul mustea de apă, şi întregul peisaj se 
contura atât de limpede pe fundalul cerului alburiu, încât 
Leamas distingea copaci chiar şi pe cele mai îndepărtate 
dealuri. 

Se îmbrăcă fără grabă, în timp ce îşi sorbea cafeaua amară. 
Aproape că terminase cu îmbrăcatul şi se pregătea să mănânce 
pâinea neagră, când Fiedler intră în cameră. 

— Bună dimineaţa, îl salută el vesel. Nu vreau să te întrerup 
de la micul dejun. Se aşeză pe pat. 

Leamas trebuia să-i recunoască acest merit lui Fiedler: avea 
cutezanţă. Nu că ar fi fost vorba de vreo vitejie venind să-l vadă 
pe el - santinelele, bănuia Leamas, se aflau încă în încăperea 
alăturată. Dar era în atitudinea lui un soi de răbdare, un ţel bine 
definit, pe care Leamas îl sesiza şi îl admira. 

— Ne-ai pus o problemă interesantă, remarcă Fiedler. 

— V-am spus tot ce ştiu. 


— A, nu, zâmbi Fiedler. Nu ne-ai spus! Ne-ai spus tot ce erai 
conştient că ştii. 

— Al naibii de inteligent, mormăi Leamas printre dinţi, 
împingând deoparte mâncarea şi aprinzându-şi o ţigară - ultima 
pe care o mai avea. 

— Dă-mi voie să-ţi pun eu ţie o întrebare, sugeră Fiedler, cu 
bonomia exagerată a unuia care te invită să iei parte la un joc. 
Ca ofiţer de spionaj experimentat, tu ce ai face cu informaţiile 
pe care ni le-ai dat nouă? 

— Ce informaţii? 

— Dragul meu Leamas, nu ne-ai oferit decât o parte dintre 
informaţiile secrete. Ne-ai povestit despre Riemeck: ştiam 
despre Riemeck. Ne-ai relatat despre modul de organizare a 
reţelelor tale din Berlin, despre personalităţile din cadrul lor, 
despre agenţi. Toate astea, dacă pot spune aşa, sunt fumate. 
Exacte - e drept. Tablou de ansamblu foarte bun, lectură 
fascinantă, pe alocuri informaţii suplimentare bune, ici şi colo 
un peştişor pe care să-l pescuim noi din baltă. Dar nu - dacă pot 
să fiu sincer şi direct -, nu informaţii secrete care să valoreze 
cincisprezece mii de lire sterline. Zâmbi din nou. Nu la rata de 
schimb actuală! 

— Uite ce e, replică Leamas. Nu eu am propus târgul ăsta, ci 
voi. Tu, Kiever şi Peters. Nu eu am venit în genunchi la prietenii 
tăi poponari, ca să fac comerţ cu informaţii vechi. Oamenii tăi 
au aranjat târgul, Fiedler, au spus un preţ şi şi-au asumat riscul. 
In afară de asta, n-am primit nici măcar un nenorocit de penny. 
Aşa că nu da vina pe mine dacă operaţiunea a dat chix. „Fă-i să 
vină ei spre tine”, cugetă Leamas. 

— Nu e un eşec, replică Fiedler, doar că nu s-a sfârşit. Nici nu 
poate să se sfârşească. Ne-ai spus ce ştii. Am zis că ne-ai oferit 
o parte din întreg. Mă refer la Bulgărele de Zăpadă. Te mai 
întreb o dată - ce-ai face tu dacă eu, Peters sau altcineva ti-ar fi 
spus ţie o poveste similară? 

Leamas ridică din umeri. 

— M-aş simţi prost, răspunse; s-a mai întâmplat. Primeşti un 
indiciu, poate mai multe, că se află un spion în nu ştiu ce 
departament sau la un ştiu ce nivel. Ei, şi? Nu poţi să arestezi 
un întreg serviciu guvernamental. Nu poţi să pui capcane pentru 


un întreg departament. Te ţii pe aproape şi nu poţi decât să 
speri la mai mult. Trebuie să iei aspectul ăsta în consideraţie. În 
cazul operaţiunii Bulgărele de Zăpadă, nici măcar nu se poate 
spune în ce ţară activează. 

— Leamas, tu eşti un tip care acţionează, nu unul care 
evaluează. Asta-i limpede, observă Fiedler râzând. Dă-mi voie 
să-ţi pun câteva întrebări elementare. 

Leamas nu zise nimic. 

— Dosarul - dosarul real privind operaţiunea Bulgărele de 
Zăpadă: ce culoare avea? 

— Gri cu o cruce roşie pe el - asta înseamnă acces limitat. 

— Era ceva anexat pe exterior? 

— Da, un avertisment. Legat de acces. Cu o explicaţie, în care 
se spune că orice persoană neautorizată al cărei nume nu 
figurează în dosar, şi care se găseşte întâmplător în posesia lui, 
trebuie să-l înapoieze imediat nedeschis la Serviciul financiar. 

— Cine era pe lista de subscripţii? 

— Pentru Bulgărele de Zăpadă? 

— Da. 

— Asistentul personal al lui Control, Control, secretara lui 
Control; Serviciul financiar, domnişoara Bream de la Arhiva 
Specială şi secţia Satellites Four. Cred că asta-i tot. ŞI 
Dispeceratul Special, presupun - de ei nu sunt sigur. 

— Satellites Four? Ei ce fac? 

— Se ocupă cu ţările din spatele Cortinei de Fier, minus 
Uniunea Sovietică şi China. Acoperă Zona. 

— Adică RDG? 

— Adică Zona. 

— Nu e neobişnuit ca o întreagă secţie să se afle pe o listă de 
acces? 

— Ba da, probabil că este. N-am de unde să ştiu - n-am mai 
avut de-a face cu materiale cu acces limitat. Doar la Berlin, 
desigur; acolo a fost însă cu totul altceva. 

— In vremea aceea, cine făcea parte din Satellites Four? 

— Ah, Doamne! Guillam, Haverlake, de Jong, cred. De Jong 
tocmai se întorsese de la Berlin. 

— Toţi au avut permisiunea să vadă dosarul ăsta? 

— Nu ştiu, Fiedler, ripostă Leamas enervat. Şi, în locul tău... 


— Păi, atunci, nu e ciudat că o secţie întreagă se afla pe lista 
de acces, în timp ce toţi ceilalţi semnatari sunt persoane 
individuale? 

— Îţi explic că nu ştiu - cum aş putea să ştiu? Nu eram decât 
un simplu funcţionar în chestia asta. 

— Cine a dus dosarul de la un semnatar la altul? 

— Bănuiesc că secretarele... nu-mi amintesc. Fir-ar să fie, dar 
au trecut multe luni de când... 

— Atunci, cum de secretarele nu erau pe listă? Secretara lui 
Control era. 

O clipă se aşternu liniştea. 

— Ba nu, ai dreptate! Acum îmi amintesc, spuse Leamas, cu o 
notă de surprindere în glas. O treceam din mână-n mână. 

— Cine altcineva de la Serviciul financiar a mai avut de-a face 
cu dosarul? 

— Nimeni. Când am sosit eu în secţie, asta era treaba mea. 
Înainte, se ocupase una dintre femei, dar am preluat-o eu când 
am venit, şi fuseseră scoase de pe listă. 

— Deci tu singur transmiteai dosarul în mână cititorului 
următor? 

— Da... da, cred că da. 

— Cui i l-ai transmis? 

— Nu... nu-mi amintesc. 

— Gândeşte-te! Fiedler nu ridicase vocea, dar tonul său 
sugera deodată o insistenţă care îl luă pe Leamas prin 
surprindere. 

— Asistentului personal al lui Control, mi se pare, ca să vadă 
ce acţiuni aveam în desfăşurare şi ce recomandam. 

— Cine a adus dosarul? 

— Ce vrei să spui? 

Leamas părea descumpănit. 

— Cine ţi-a adus dosarul ca să-l citeşti? Ţi l-a adus cineva de 
pe listă, probabil. 

Leamas îşi trecu uşor degetele peste obraz preţ de-o clipă, cu 
un gest involuntar de nervozitate. 

— Da, probabil. Vezi tu, Fiedler, e teribil de greu; trăgeam 
serios la măsea pe atunci; tonul îi era bizar de conciliant. Nici 
nu-ţi dai seama ce greu e să... 


— Te mai întreb o dată. Gândeşte-te! Cine ţi-a adus dosarul? 

Leamas se aşeză la masă şi clătină din cap neputincios. 

— Nu-mi amintesc! S-ar putea să-mi aduc aminte. Dar, în 
acest moment, nu-mi amintesc, pur şi simplu nu pot. N-are 
niciun rost să mă chinui de pomană. 

— Nu putea fi fata aia a lui Control, nu? întotdeauna înapoia; 
dosarul asistentului personal al lui Control. Aşa ai zis. Deci 
persoanele de pe listă trebuie să-l fi văzut înaintea lui Control. 

— Da, presupun că aşa este. 

— Pe urmă, mai este domnişoara Bream, de la Arhiva 
Specială. 

— Ea nu era decât persoana care răspundea de seiful pentru 
dosarele speciale. Când nu era activ, acolo se ţinea dosarul. 

— Atunci, rosti Fiedler mieros, trebuie să fi fost adus de cei 
din secţia Satellites Four, nu? 

— Da, presupun că da, făcu Leamas pe un ton disperat, ca şi 
cum nu s-ar fi ridicat la înălţimea inteligenţei lui Fiedler. 

— Cei de la Satellites Four la ce etaj lucrau? 

— La doi. 

— Şi cei de la Financiar? 

— La patru. Lângă Arhiva Specială. 

— lţi aminteşti cine l-a adus? Sau îţi aminteşti, de exemplu, 
să fi mers jos pentru a lua dosarul pentru ei? 

Deznădăjduit, Leamas negă printr-o mişcare a capului; apoi, 
brusc, se întoarse către Fiedler, strigând: 

— Da, da, îmi amintesc! Bineînţeles că-mi amintesc! Peter mi 
l-a dat! Leamas părea că se trezise, chipul i se înroşise, era 
emoţionat. Aşa a fost: odată am luat dosarul de la Peter, în 
camera lui. Am pălăvrăgit împreună despre Norvegia. Am fost 
amândoi acolo, în armată. 

— Peter Guillam? 

— Da, Peter - uitasem de el. Se întorsese de la Ankara cu 
câteva luni înainte. El era pe listă! Peter era - bineînţeles! Asta 
este. Scria „Satellites Four“ şi „PG“ în paranteză, inițialele lui 
Peter. Altcineva făcuse asta mai înainte, iar cei de la Arhiva 
Specială lipiseră o bucăţică de hârtie albă peste numele vechi şi 
trecuseră inițialele lui Peter. 

— Ce teritoriu acoperea Guillam? 


— Zona. Germania de Est. Chestii economice; conducea o 
secţie mică, un fel de secţie izolată. El era tipul. Mi-a adus şi mie 
dosarul o dată, acum îmi amintesc. Cu toate astea, nu avea 
agenţi în subordine: nu prea ştiu cum a intrat el în afacerea asta 
- Peter şi încă vreo doi făceau nişte cercetări legate de crizele 
de alimente. De fapt, făceau evaluări. 

— Ai discutat despre asta cu el? 

— Nu, este o chestiune tabu. Nu se face aşa cu dosarele 
speciale. Am primit un perdaf în legătură cu asta de la tipa de la 
Arhiva Specială, Bream: fără discuţii, fără întrebări, mi s-a 
explicat. 

— Dar, având în vedere măsurile complicate de securitate din 
jurul operaţiunii Bulgărele de Zăpadă, e posibil, nu-i aşa, ca aşa- 
zisa muncă de cercetare a lui Guillam să fi implicat coordonarea 
parţială a acestui agent, Bulgărele de Zăpadă? 

— l-am spus lui Peters, rosti Leamas aproape strigând, şi izbi 
cu pumnul în masă. E o mare prostie să-ţi închipui că s-ar fi 
putut desfăşura vreo operațiune împotriva Germaniei 
Democrate fără ştiinţa mea - fără ştiinţa organizației din Berlin. 
Aş fi ştiut, nu înţelegi? De câte ori să-ţi mai spun asta? Aş fi 
ştiut! 

— Sigur că da, spuse cu blândeţe Fiedler, bineînţeles că ai fi 
ştiut. Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Ar trebui să vezi 
peisajul toamna, murmură el, privind pe geam; e minunat când 
fagii îşi schimbă culoarea. 


Capitolul 13 
Bolduri sau agrafe 


Lui Fiedler îi plăcea la nebunie să pună întrebări. Uneori, 
întrucât era avocat, întreba doar pentru simpla lui plăcere, ca să 
demonstreze discrepanţa dintre ceea ce era evident şi adevărul 
perfectibil. Avea, cu toate acestea, acea curiozitate stăruitoare 
care, pentru ziarişti şi pentru avocaţi, este un ţel în sine. 

In după-amiaza aceea se duseră să se plimbe, mergând pe 
drumul cu pietriş până în vale, apoi intrară în pădure pe o 
cărare largă, plină de hârtoape, mărginită de buşteni doborâţi 
cu securea. Fiedler scormonea întruna, fără să găsească nimic. 
Despre clădirea din Cambridge Circus, şi despre oamenii care 
lucrau acolo. Din ce clasă socială proveneau, în ce parte a 
Londrei locuiau, soţii şi soțiile lucrau în acelaşi departament? 
întrebă despre salarii, despre concedii, despre starea morală, 
despre cantină; întrebă despre viaţa lor amoroasă, despre 
bârfele lor, despre filosofia lor. Cel mai mult îl chestionă despre 
filosofia lor. 

Pentru Leamas, asta fu cea mai grea întrebare dintre toate. 

— Ce vrei să spui prin filosofie? ripostă el. Nu suntem 
marxişti, nu suntem nimic, doar oameni. 

— Atunci, sunteţi creştini? 

— Nu mulţi, cred. Nu cunosc mulţi. 

— Ce-i determină s-o facă, atunci? insistă Fiedler; trebuie să 
aibă o filosofie. 

— De ce trebuie? Poate că nu ştiu, poate că nici măcar nu le 
pasă. Nu toată lumea are o filosofie, răspunse Leamas, puţin 
deznădăjduit. 

— Atunci, spune-mi, care este filosofia ta? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! i-o reteză Leamas, şi un 
timp merseră în tăcere. 

Dar pe Fiedler nu era chip să-l opreşti. 

— Dacă nu ştiu ce vor, cum de sunt aşa de siguri că au 


dreptate? 

— Cine dracu' a zis că au dreptate? ripostă Leamas iritat. 

— Dar atunci, care este justificarea? Care este? Pentru noi e 
uşor, după cum ţi-am spus şi aseară. Abteilung şi alte 
organizaţii asemănătoare sunt prelungirea naturală a braţului 
Partidului. Se află în avangarda luptei pentru Pace şi pentru 
Progres. Sunt pentru partid ceea ce este partidul pentru 
socialism: sunt avangarda. Stalin a spus asta - zâmbi sec-,nue 
la modă să-l citezi pe Stalin, dar el a zis odată că „O jumătate 
de milion de oameni lichidaţi înseamnă statistică, iar un om ucis 
într-un accident de circulaţie este o tragedie naţională”. Râdea, 
vezi tu, de sensibilităţile burgheze ale maselor. A fost un mare 
cinic. Dar ce a vrut el să spună este valabil şi azi, Leamas: o 
mişcare care se apără de contrarevoluţie nu se poate împiedică 
de exploatarea - sau de eliminarea - câtorva indivizi. Totul este 
un întreg, n-am pretins niciodată că suntem absolut corecţi în 
procesul de raţionalizare a societăţii. Un roman a spus-o, nu-i 
aşa, în Biblia creştină: este convenabil ca un om să moară în 
folosul celor mulţi. 

— Probabil, replică Leamas pe un ton plictisit. 

— Deci ce crezi? Care e filosofia ta? 

— Cred, pur şi simplu, că sunteţi o gaşcă de nemernici, făcu 
Leamas pe un ton violent. 

Fiedler încuviinţă din cap. 

— E un punct de vedere pe care-l înţeleg. Este primitiv, 
negativ şi foarte prostesc, dar este un punct de vedere, există. 
Dar ceilalţi de la Centru? 

— Nu ştiu. De unde să ştiu? 

— N-ai discutat niciodată filosofie cu ei? 

— Nu. Nu suntem nemți. Ezită, apoi adăugă, pe un ton vag: 
Presupun că nu le place comunismul. 

— Şi asta justifică, de exemplu, curmarea unei vieţi 
omeneşti? Asta justifică o bombă într-un restaurant aglomerat? 
Asta justifică agenţii tăi de doi bani? 

Leamas ridică din umeri. 

— Presupun că da. 

— Vezi tu, pentru noi, justifică, vorbi în continuare Fiedler, eu 
însumi aş pune o bombă într-un restaurant, dacă acest lucru ne- 


ar duce mai departe pe drumul nostru. După care aş trage linia - 
atâtea femei, atâţia copii; şi tot aşa, pe drumul ales. Dar 
creştinii - iar societatea voastră este una creştină -, creştinii e 
posibil să nu tragă linie. 

— De ce nu? Trebuie să se apere, nu? 

— Dar ei cred în caracterul sacru al vieţii omeneşti. Ei cred că 
orice om are un suflet care poate fi salvat. Cred în sacrificiu. 

— Nu ştiu. Nu-mi prea pasă, replică Leamas. Nici lui Stalin nu 
i-a păsat, nu? 

Fiedler zâmbi. 

— Îmi plac englezii, murmură, aproape pentru sine. Şi lui 
taică-meu i-au plăcut. li îndrăgea foarte mult pe englezi. 

— Asta mă încălzeşte foarte tare, replică Leamas, după care 
rămase din nou tăcut. 

Făcură o oprire în timp ce Fiedler îi întinse o ţigară lui Leamas 
şi i-o aprinse. 

Incepură să urce panta abruptă. Lui Leamas îi făcea plăcere 
exerciţiul, şi mergea în faţă cu paşi mari, cu umerii aduşi. 
Fiedler venea în urma lui, cu pas uşor şi ager, ca un terrier în 
urma stăpânului. Probabil că se plimbau de o oră, poate mai 
mult, când, deodată, arborii se răriră şi deasupra lor apăru 
cerul. Ajunseseră pe coama unei mici coline, şi în faţa lor se 
vedea masa compactă de pini, întreruptă ici şi colo de pâlcuri 
cenuşii de fagi. Dincolo de vale, Leamas zări cabana de 
vânătoare cocoţată sub coama dealului din faţă, aşa cum se 
profila, scundă şi întunecată, pe fundalul copacilor, în mijlocul 
poienii se afla o bancă rudimentară lângă o stivă de buşteni şi 
lângă ce mai rămăsese - urme jilăvite - dintr-un foc de cărbuni. 

— O să ne aşezăm o clipă, anunţă Fiedler, pe urmă trebuie să 
ne întoarcem. Se opri. Spune-mi, banii ăştia, sumele alea mari 
de bani din bănci străine, pentru ce erau, după părerea ta? 

— Ce vrei să spui? Ţi-am zis, erau plăţi pentru un agent. 

— Un agent din spatele Cortinei de Fier? 

— Da, aşa m-am gândit, replică Leamas cu glas obosit. 

— De ce ai crezut asta? 

— Mai întâi, fiindcă erau al naibii de mulţi bani. Pe urmă, 
datorită complicaţiilor legate de modul de plată; se luau măsuri 
speciale de securitate. Şi, desigur, datorită faptului că era 


amestecat Control în poveste. 

— Ce îţi închipuiai că face agentul cu banii? 

— Ascultă, ţi-am mai spus - nu ştiu. Nici măcar nu ştiu dacă i- 
a ridicat. Nu ştiam nimic, nu eram decât un amărât de băiat bun 
la toate. 

— Ce ai făcut cu parolele pentru conturi? 

— Le-am predat de îndată ce m-am întors la Londra, 
împreună cu paşaportul falsificat. 

— Banca din Copenhaga sau cea din Helsinki ţi-a scris 
vreodată la Londra - vreau să zic, a scris celui pe al cărui nume 
era paşaportul? 

— Nu ştiu. Bănuiesc că, oricum, orice scrisoare ar fi ajuns 
direct la Control. 

— Avea şi Control câte o mostră din specimenele de 
semnătură pentru conturile pe care le deschideai pe nume 
false? 

— Da. Le-am exersat îndelung, iar ei aveau mostre. 

— Mai multe? 

— Da. Pagini întregi. 

— Aha. Deci scrisorile ar fi putut ajunge la bănci după ce 
deschideai tu conturile. Nu era nevoie să ştii. Semnăturile ar fi 
putut fi falsificate şi scrisorile trimise fără ştirea ta. 

— Da. Corect. Presupun că aşa s-au întâmplat lucrurile. Am 
semnat de asemenea o mulţime de foi albe. Am bănuit mereu 
că altcineva se ocupa de corespondenţă. 

— Dar, în realitate, nu ai ştiut niciodată de existenţa unei 
astfel de corespondențe? 

Leamas clătină din cap. 

— Ai înţeles total greşit, replică el, ai înţeles complet pe dos. 
Era multă birocraţie, iar asta făcea parte pur şi simplu din 
activitatea cotidiană. Nu e un subiect căruia să-i fi acordat prea 
multă atenţie. De ce s-o fi făcut? Erau chestii secrete, iar eu am 
fost toată viaţa implicat în afaceri în care tu ştii doar o părticică, 
iar altcineva ştie restul. În plus, hârţogăraia mă plictiseşte de 
moarte. Nu mi-am bătut prea mult capul cu asta. Sigur că-mi 
plăcea să călătoresc, din diferitele operaţiuni mai făceam rost 
de un ban care-mi era de folos. Dar nu şedeam toată ziua la 
birou, întrebându-mă ce-i cu Bulgărele de Zăpadă. Şi, peste 


toate astea, adăugă oarecum jenat, trăgeam niţel la măsea. 

— Mi-ai mai spus, remarcă Fiedler, şi bineînţeles că te cred. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă mă crezi sau 
nu, ripostă Leamas furios. 

Fiedler zâmbi. 

— Mă bucur. Asta e calitatea ta, observă el, asta e marea ta 
calitate. Indiferenţa. Puțin resentiment aici, puţin orgoliu 
dincolo, dar asta nu înseamnă nimic: distorsiuni ale unui 
magnetofon. Tu eşti obiectiv. Mi-a trecut prin cap, continuă 
Fiedler după o scurtă pauză, că, totuşi, ne-ai putea ajuta să 
stabilim dacă s-a ridicat vreo parte din banii aceia. Nimic nu te 
împiedică să scrii fiecăreia din cele două bănci şi să ceri un 
extras de cont. Am putea să zicem că stai în Elveţia; să folosim 
o adresă unde, chipurile, eşti cazat. Ai ceva împotriva acestui 
plan? 

— Ar putea să meargă. Dar, oare, Control a corespondat 
independent cu banca, peste semnătura mea falsă? S-ar putea 
să nu se potrivească. 

— Nu văd ce am avea de pierdut. 

— Ce ai de câştigat? 

— Dacă banii au fost scoşi, ceea ce este îndoielnic, de acord, 
vom şti unde a fost agentul într-o anumită zi. Cred că ne-ar fi 
util să cunoaştem acest lucru. 

— Visezi! N-o să-l găseşti niciodată, Fiedler, nu pe baza unei 
astfel de informaţii. Odată ajuns în Occident, se poate duce la 
orice consulat, chiar şi într-un orăşel, ca să obţină viză pentru 
altă ţară. Ce te face să crezi că eşti mai isteţ? Nici măcar nu ştii 
dacă este est-german. Ce urmăreşti? 

Fiedler nu răspunse imediat. Absent, privea ţintă valea. 

— Ai zis că eşti obişnuit să cunoşti doar o mică parte, şi de 
aceea nu-ţi pot răspunde la întrebare fără să-ţi spun ceea ce nu 
ar trebui să ştii. Ezită. Dar Bulgărele de Zăpadă a fost o 
operaţiune împotriva noastră, te asigur. 

— A noastră? 

— Împotriva RDG. Zâmbi. A Zonei, dacă preferi. Nu sunt chiar 
aşa de sensibil, de fapt. 

Leamas îl studia acum pe Fiedler, şi ochii lui căprui erau fixaţi 
meditativ asupra acestuia. 


— Şi eu? întrebă. Dacă, să zicem, refuz să scriu scrisorile? 
începuse să ridice glasul: Nu crezi că e momentul să vorbim 
despre mine, Fiedler? 

Fiedler aprobă printr-o mişcare a capului. 

— De ce nu? replică el pe un ton amabil. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Leamas vorbi: 

— Eu mi-am îndeplinit partea mea, Fiedler. Tu şi Peters - 
înaintea ta - aţi aflat tot ce ştiu. N-am fost niciodată de acord să 
scriu scrisori către bănci - aşa ceva ar putea fi al naibii de 
periculos. Nu te îngrijorează, ştiu. Din punctul tău de vedere nu 
sunt indispensabil, pot fi eliminat. 

— Ei bine, o să fiu cinstit cu tine, replică Fiedler. Există, după 
cum ştii, două etape privind interogatoriul unui dezertor. In 
cazul tău, prima fază este aproape completă: ne-ai spus tot 
ceea ce, raţional, putem nota. Nu ne-ai spus dacă Serviciul tău 
preferă boldurile sau agrafele pentru prins hârtiile, pentru că nu 
te-am întrebat, şi pentru că tu n-ai considerat că merită să spui 
fără să te întrebăm. În ambele cazuri avem de-a face cu un 
proces de selecţie inconştientă. Este însă oricând posibil - şi 
acest lucru ne îngrijorează, Leamas -, este absolut posibil ca 
într-o lună sau în două să avem pe nepusă masă nevoie 
disperată să aflăm despre acele cu gămălie şi despre agrafele 
pentru hârtie, înţelegi, amănunte aparent nesemnificative. Asta 
face în mod normal parte din faza a doua, cea pe care tu nu ai 
acceptat-o în Olanda. 

— Adică, vrei să zici că mă ţii la naftalină până o să ai nevoie 
de mine? 

— Profesiunea de fugar, remarcă Fiedler cu un zâmbet, cere 
multă răbdare. Foarte puţini sunt potriviţi pentru asta. 

— Pentru cât timp? insistă Leamas. 

Fiedler nu răspunse. 

— Ei bine? 

Fiedler vorbi pe un ton brusc însufleţit: 

— Îţi dau cuvântul meu că, de îndată ce voi putea, îţi voi da 
răspunsul la întrebare. Uite ce e, aş putea să te mint, nu? Aş 
putea zice o lună sau mai puţin, numai ca să te fac să fii 
mulţumit. Dar îţi spun că nu ştiu, pentru că ăsta este adevărul. 
Ne-ai dat nişte indicii: până nu le verificăm, nici nu vreau să aud 


să-ţi dăm drumul. Dar, după aceea, dacă lucrurile vor sta aşa 
cum cred eu, vei avea nevoie de un prieten, iar acela voi fi eu. 
Îţi dau cuvântul meu de neamt. 

Leamas fu atât de surprins, încât o clipă rămase fără glas. 

— Bine, acceptă el într-un târziu. Joc cum zici tu, Fiedler, dar 
dacă mă tragi pe sfoară, găsesc eu o cale să-ţi rup gâtul. 

— Poate că n-o să fie nevoie, replică Fiedler pe un ton egal. 

Cel care trăieşte izolat, nu separat de alţii, ci singur este 
expus unor pericole psihologice evidente. In sine, practica 
înşelăciunii nu prezintă exigenţe prea mari; e o chestiune de 
experienţă, de cunoştinţe profesionale, este ceva ce majoritatea 
dintre noi putem dobândi. Dar, în timp ce un şarlatan, un actor 
de teatru sau un jucător de cărţi se poate întoarce, după ce-şi 
joacă rolul, în rândul admiratorilor săi, agentul secret nu se 
bucură de un astfel de refugiu salvator. Pentru el, înşelăciunea 
este, înainte de toate, o problemă de autoapărare. Trebuie să se 
protejeze nu numai de pericolele din afară, ci şi de cele 
dinăuntru, şi împotriva celui mai firesc impuls; deşi poate 
câştiga o avere, se întâmplă ca rolul său să-l împiedice să 
cumpere un aparat de ras; deşi poate fi un erudit, e posibil să 
fie nevoit să nu mormăie decât banalităţi; chiar dacă ar fi un soţ 
şi un tată afectuos, trebuie, în orice situaţie, să se abţină faţă de 
cei în care, în mod firesc, ar trebui să se încreadă. 

Conştient de tentaţiile copleşitoare care-l asaltează pe un 
individ izolat permanent în iluziile sale, Leamas recurgea la 
metoda care constituia cea mai bună protecţie pentru el; chiar 
şi atunci când era singur, îşi impunea să trăiască având 
personalitatea pe care şi-o asumase. Se spune că, aflat pe patul 
de moarte, Balzac se interesa cu ardoare de sănătatea şi de 
prosperitatea personajelor pe care le crease. La fel şi Leamas, 
care, fără să renunţe la forţa inventivităţii, se identifica întru 
totul cu ceea ce plăsmuise. Însuşirile pe care le dovedea în faţa 
lui Fiedler, nesiguranța neliniştită, aroganţa protectoare care 
ascundea jena, nu erau aproximări, ci extensii ale unor calităţi 
pe care chiar le avea; de aici şi târşâitul uşor al picioarelor, 
aspectul neglijent, indiferența faţă de mâncare, şi o dependenţă 
crescândă faţă de alcool şi faţă de tutun. Când era singur, 
rămânea credincios acestor obiceiuri. Ba chiar le exagera puţin, 


bombănind pentru sine despre lucrurile nedrepte din Serviciu. 

Doar foarte rar, aşa ca acum, îşi permitea primejdiosul lux de 
a recunoaşte marea minciună în care trăia. 

Control avusese enorm de mare dreptate. Fiedler umbla ca 
un individ condus în somn în plasa pe care Control o 
desfăşurase pentru el. Era straniu să observi identitatea de 
interese tot mai mare între Fiedler şi Control: era ca şi cum ar fi 
căzut de acord amândoi asupra aceluiaşi plan, iar Leamas 
fusese trimis să-l împlinească. 

Poate că ăsta era răspunsul. Poate că Fiedler era „interesul 
special” pe care Control lupta cu atâta disperare să-l păstreze. 
În astfel de chestiuni, era complet lipsit de curiozitate: ştia că 
nu putea rezulta nimic bun din deducţiile sale. Cu toate acestea, 
spera din tot sufletul să fie adevărat. Era posibil, în cazul acesta, 
chiar era posibil, să se ducă acasă. 


Capitolul 14 
Scrisoare către un client 


Leamas era încă în pat a doua zi dimineaţa, când Fiedler i-a 
adus scrisorile să le semneze. Una era pe hârtie de scris subţire, 
de culoare albastră, de la Seiler Hotel Alpenblick, Lake Spiez, 
Elveţia; cealaltă, de la Palace Hotel, Gstaad. Leamas citi prima 
scrisoare: 


Către Domnul Director, 
Banca Regală Scandinavă Ltd. 
Copenhaga 


Stimate domn, 

Călătoresc de câteva săptămâni şi nu am primit 
deloc corespondenţă din Anglia. Prin urmare, nu am 
primit răspuns la scrisoarea mea din 3 martie, prin 
care solicitam un extras de cont pentru depozitul pe 
care îl deţin în comun cu Herr Karisdorf. Pentru a 
preîntâmpina o nouă întârziere, vă rog să aveţi 
amabilitatea de a-mi trimite o copie a documentului la 
această adresă, la care voi rămâne două săptămâni, 
începând din 21 aprilie: 

c/o Madame Y. De Sanglot, 

Avenue des Colombes 13, 

Paris XII, 

Franţa. 

îmi cer scuze pentru confuzia creată. 


Al dumneavoastră, 
(Robert Lang) 


— Ce e cu toată povestea asta despre o scrisoare din 3 
martie? întrebă. Nu le-am scris nicio scrisoare. 

— Nu, nu le-ai scris. Din câte ştim noi, nu le-a scris nimeni. lar 
asta va nelinişti banca. Dacă există vreo inadvertenţă între 


scrisoarea pe care le-o trimitem acum şi scrisorile pe care le-au 
primit de la Control, vor presupune că soluţia se găseşte în 
scrisoarea lipsă din 3 martie. Reacţia lor va fi să-ţi trimită 
extrasul de cont, aşa cum ai cerut, însoţit de o notă de 
acoperire prin care îşi vor exprima regretul că nu au primit 
scrisoarea ta din 3 martie. 

Cea de-a doua scrisoare era la fel ca prima; doar numele erau 
diferite. Adresa din Paris era aceeaşi. Leamas a luat o coală de 
hârtie nescrisă şi stiloul, şi scrise de vreo şase ori cu mână 
sigură „Robert Lang“, apoi semnă prima scrisoare. Înclinând 
stiloul în spate, exersă cea de-a doua semnătură până fu 
mulţumit de ea, apoi scrise „Stephen Bennett“, sub conţinutul 
celei de-a doua scrisori. 

— Admirabil, remarcă Fiedler, absolut admirabil! 

— Şi acum, ce facem? 

— Vor fi puse la poştă mâine, în Elveţia, din Interlaken şi 
Gstaad. Oamenii noştri din Paris îmi vor telegrafia răspunsurile 
de îndată ce vor sosi. O să avem răspunsul într-o săptămână. 

— Şi până atunci? 

— Ne vom ţine companie unul altuia, permanent. Ştiu că ţi se 
pare detestabil, şi îmi pare rău. Mă gândeam că putem să ne 
plimbăm, să mergem cu maşina puţin prin împrejurimi, printre 
dealuri, să mai pierdem vremea. Vreau să te relaxezi şi să 
vorbeşti; să vorbeşti despre Londra, despre Cambridge Circus şi 
despre ce înseamnă să lucrezi în Departament; povesteşte-mi 
despre bârfe, spune-mi despre cum se plăteşte, despre 
concedii, încăperi, hârtii şi oameni. Ştii tu, fleacuri şi nimicuri, 
agrafe şi bolduri. Vreau să cunosc toate lucrurile mărunte, care 
nu au importanţă. Apropo... în tonul vocii lui se simţi o 
schimbare. 

— Da? 

— Avem aici diferite posibilităţi pentru cei care... pentru cei 
care petrec o anumită perioadă alături de noi. Posibilităţi de 
distracţie şi altele. 

— Îmi oferiţi o femeie? întrebă. 

— Da. 

— Nu, mulţumesc. Spre deosebire de tine, eu n-am ajuns la 
vârsta la care am nevoie de un peşte. 


Fiedler păru să nu bage în seamă replica. Vorbi repede mai 
departe: 

— Dar în Anglia aveai o tipă, nu? Fata aia de la bibliotecă? 

Leamas se răsuci, cu braţele desfăcute. 

— Un singur lucru! strigă. Doar un singur lucru - să nu mai 
pomeneşti niciodată de asta, nici în glumă, nici ca ameninţare, 
nici măcar ca să mă strângi cu uşa, Fiedler, pentru că n-o să 
ţină în veci; izvorul o să sece, înţelegi, al naibii să fie, şi n-o să 
mai scoţi nicio vorbă de la mine, cât voi trăi. Să le transmiţi 
chestia asta lui Mundt şi lui Stammberger, sau oricăruia dintre 
şmecherii nenorociţi care te-au instruit ce să-mi zici - să le 
transmiţi vorbele mele. 

— O să le spun, replică Fiedler; o să le spun. Dar s-ar putea să 
fie prea târziu. 

* 
x x 


După-amiază se duseră din nou să se plimbe. Cerul era 
întunecat şi greu, iar aerul cald. 

— N-am fost în Anglia decât o dată, remarcă Fiedler în 
treacăt, când eram în drum spre Canada cu părinţii, înainte de 
război. Eram copil atunci, desigur. Am stat acolo două zile. 

Leamas aprobă din cap. 

— Acum pot să-ţi spun, continuă Fiedler, că era cât pe ce să 
mă duc acolo acum câţiva ani. Trebuia să-l înlocuiesc pe Mundt 
în Misiunea Oţelului - ştiai că a fost odată la Londra? 

— Ştiam, ripostă Leamas enigmatic. 

— Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi fost slujba aia. 

— Jocul obişnuit de socializare cu celelalte Misiuni ale Blocului 
Estic, presupun. Contacte limitate cu sfera afacerilor britanice - 
nu prea multe. Vocea lui Leamas suna plictisită. 

— Mundt s-a descurcat foarte bine; i s-a părut foarte uşor. 

— Aşa am auzit, spuse Leamas; a reuşit chiar să ucidă vreo 
doi oameni. 

— Deci ai auzit şi despre asta? 

— De la Peter Guillam. Era implicat în chestia asta împreună 
cu George Smiley. Munat era să-l omoare şi pe George. 

— Cazul Fennan, murmură Fiedler meditativ. Uimitor cum a 
reuşit Munat să scape, nu? 


— Cred că da. 

— N-ai crede că un tip a cărui fotografie şi ale cărui semne 
particulare se aflau într-un dosar la Ministerul de Externe, ca 
membru al unei Misiuni Străine, ar fi avut vreo şansă împotriva 
întregii Securităţi britanice. 

— Din ce-am auzit eu, zise Leamas, nici nu ţineau atât de 
mult să-l prindă. 

Fiedler se opri brusc. 

— Ce-ai zis? 

— Peter Guillam mi-a spus că nu crede că au vrut să-l prindă 
pe Mundt, asta-i tot ce-am zis. Atunci aveam o altfel de 
organizare, aveam un Consultant - un tip pe care-l chema 
Maston - în locul unui Departament de Control operativ. Maston 
făcuse varză cazul Fennan încă de la început, aşa zicea Guillam. 
Peter era de părere că, dacă l-ar fi prins pe Mundt, ar fi tulburat 
grozav apele - l-ar fi judecat şi, probabil, l-ar fi spânzurat. Toate 
mizeriile care ar fi ieşit la iveală la proces ar fi pus capăt carierei 
lui Maston. Peter n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat exact, dar 
era al naibii de convins că, în operaţiunea de căutare a lui 
Mundt, nu s-au folosit toate forţele. 

— Eşti sigur de asta, eşti sigur că Guillam ţi-a spus toate 
astea exact aşa, cu vorbele astea? Nu s-au folosit toate forţele? 

— Bineînţeles că sunt sigur! 

— Guillam n-a dat niciodată de înţeles că ar exista şi alt motiv 
pentru care este posibil să-l fi lăsat pe Munat să plece? 

— Ce vrei să spui? 

Fiedler clătină din cap, şi îşi continuară plimbarea pe cărare. 

— Misiunea Oţelului a fost închisă după cazul Fennan, 
remarcă Fiedler o clipă mai târziu, ca şi cum ar fi făcut o 
constatare. De aceea nu m-am mai dus. ` 

— Probabil că Mundt era extern de furios. In Balcani sau aici o 
fi posibil să scapi după ce ai comis un asasinat, dar la Londra, 
nu. 

— Şi cu toate astea, a reuşit să scape, nu? se grăbi Fiedler să 
precizeze. Şi a făcut o treabă bună. 

— Cum ar fi recrutarea lui Kiever şi a lui Ashe? Să-l ferească 
Dumnezeu! 

— S-a vorbit destul de mult în presă despre tipa aia, Fennan. 


Leamas ridică din umeri. 

— Spune-mi altceva despre Karl Riemeck, începu iar Fiedler. 
Control s-a întâlnit o dată cu el, nu? 

— Da, la Berlin, cam acum un an, poate ceva mai mult. 

— Unde s-au întâlnit? 

— Ne-am întâlnit toţi în apartamentul meu. 

— De ce? 

— Lui Control îi plăcea teribil să intre-n joc când era vorba de 
un succes. Obţinusem o grămadă de chestii grozave de la Karl - 
presupun că lucrurile decurseseră cum trebuie cu cei de la 
Londra. A venit într-o scurtă călătorie la Berlin şi mi-a cerut să le 
aranjez o întâlnire. 

— Te-a deranjat? 

— De ce m-ar fi deranjat? 

— Era agentul tău. E posibil să nu-ţi fi convenit să se vadă cu 
alţi ofiţeri operativi. 

— Control nu este ofiţer operativ; este şef de departament. 
Karl ştia asta şi i-a gâdilat vanitatea. 

— Aţi fost toţi trei împreună, tot timpul? 

— Da. Mă rog, nu chiar tot timpul. l-am lăsat singuri cam un 
sfert de oră, nu mai mult. Aşa voise Control, avea nevoie de 
câteva minute singur cu Riemeck, Dumnezeu ştie de ce, aşa că 
am ieşit din apartament sub un pretext oarecare, nu mai ţin 
minte. A, ba da, am pretins că nu mai avem scotch. Chiar m-am 
dus şi am luat o sticlă, de fapt, am luat-o de la de Jong. 

— Ştii ce s-a petrecut între ei cât ai lipsit tu? 

— De unde să ştiu? Oricum, nu mă prea interesa. 

— Karl nu ţi-a spus pe urmă? 

— Nu l-am întrebat. Dintr-un anumit punct de vedere, Karl era 
un nemernic neobrăzat şi cu tupeu, care mereu pretindea că mă 
are cu ceva la mână. Nu-mi plăcea felul în care râdea de Control 
pe la spate. Şi ţine cont, avea de ce s-o facă - era un spectacol 
destul de ridicol. La drept vorbind, chiar am râs împreună un pic 
de asta. N-avea niciun rost să te legi de vanitatea lui Karl; toată 
povestea cu întâlnirea era menită să-l impulsioneze. 

— Karl era deprimat? 

— Nu, nici vorbă. Se nărăvise deja. Era plătit prea mult, iubit 
prea mult, i se acorda prea multă încredere. A fost vina mea 


într-o anumită măsură, dar şi a Londrei, în egală măsură. Dacă 
nu l-am fi răsfăţat aşa, nu i-ar fi spus nenorocitei ăleia de 
amante despre reţeaua lui. 

— Elvira? 

— Da. 

O vreme merseră tăcuţi, până când Fiedler se trezi din 
reverie, remarcând: 

— Începi să-mi placi. Dar mă nedumereşte un singur lucru. E 
straniu - nu m-a îngrijorat înainte să te întâlnesc. 

— Ce anume? 

— De ce ai venit. De ce ai dezertat. 

Leamas era pe punctul de a spune ceva, când Fiedler începu 
să râdă: 

— Teamă mi-e că n-am fost prea diplomat, nu? 

* 


x x 


Petrecură săptămâna aceea făcând plimbări pe dealuri. Seara 
se întorceau la cabană, mâncau prost şi udau cina mizerabilă cu 
o poşircă de vin alb, şedeau la nesfârşit aplecaţi deasupra 
paharelor cu gin Steinhăger, în faţa focului. Se pare că ideea cu 
focul aparținuse lui Fiedler - la început nu avuseseră, apoi, într-o 
zi, Leamas îl auzi din întâmplare spunându-i unui paznic să 
aducă nişte buşteni. Pe urmă, serile nu mai reprezentară o 
problemă pentru Leamas; după aerul proaspăt din timpul zilei, 
focul şi alcoolul tare îl făceau să vorbească neîmpins de la 
spate, turuind despre Serviciul lui. Leamas presupunea că se 
înregistrează. Nu-i păsa. 

Cu fiecare zi care trecea astfel, Leamas era conştient că 
tovarăşul său devine din ce în ce mai tensionat. Odată ieşiră cu 
maşina, cu DKW-ul - era seara târziu şi se opriră la o cabină 
telefonică. Fiedler îl lăsă în maşină, lăsă şi cheile, şi vorbi mult 
la telefon. Când se întoarse, Leamas îi zise: 

— De ce n-ai sunat de la cabană? 

Fiedler însă clătină doar din cap. 

— Trebuie să fim atenţi, replică; şi tu trebuie să ai grijă. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

— Banii pe care i-ai depus la banca din Copenhaga - le-am 
trimis o scrisoare, nu-ţi aminteşti? 


— Sigur că-mi amintesc. 

Fiedler nu voi să spună mai mult, şi continuă să conducă în 
tăcere spre dealuri. Acolo se opriră. Dedesubt, pe jumătate 
ascuns de pâlcul de pini falnici, care păreau ireali, era locul 
unde se întâlneau două văi mari. Colinele abrupte, acoperite de 
păduri, ce străjuiau de o parte şi de cealaltă, îşi contopeau 
treptat culorile cu asfinţitul care împresura totul, pentru ca, într- 
un sfârşit, să rămână cenuşii şi lipsite de viaţă în amurg. 

— Orice s-ar întâmpla, îl asigură Fiedler, nu-ţi face griji. Totul 
va fi bine, înţelegi? Tonul abordat era foarte emfatic, iar mâna 
lui subţire se odihnea pe braţul lui Leamas. S-ar putea să fie 
nevoie să ai grijă puţin de tine, dar nu va dura mult, înţelegi? 
adăugă el. 

— Nu. Şi, cum nu-mi spui, o să aştept şi o să văd. Nu-ţi face 
prea multe griji pentru pielea mea, Fiedler. Işi mişcă braţul, dar 
mâna lui Fiedler încă îl ţinea. 

Lui Leamas îi repugna să fie atins. 

— Îl cunoşti pe Mundt? întrebă Fiedler. Ştii ceva despre el? 

— Am vorbit despre Mundt. 

— Da, repetă Fiedler, am vorbit despre el. El trage întâi, şi pe 
urmă întreabă. Principiul intimidării. Un sistem bizar într-o 
profesiune în care se presupune că întrebările sunt întotdeauna 
mai importante decât trasul cu arma. 

Leamas ştia ce încearcă să-i spună Fiedler. 

— E un sistem ciudat, doar dacă nu ţi-e frică de răspunsuri, 
continuă Fiedler aproape şoptit. 

Leamas aştepta. După o clipă, Fiedler reluă: 

— N-a participat niciodată până acum la un interogatoriu, 
întotdeauna a lăsat asta pe seama mea. Îmi spunea: 
„Interoghează-i tu, Jens, nimeni n-o face aşa ca tine. Eu îi prind 
şi tu-i faci să ciripească”. Zicea că oamenii care fac 
contraspionaj sunt întocmai ca pictorii - au nevoie de cineva cu 
un ciocan în spatele lor, care să lovească atunci când ei îşi 
termină opera, pentru că, altminteri, uită ce încearcă să 
realizeze. „Eu o să fiu ciocanul tău”, obişnuia să-mi spună. Era o 
glumă între noi, la început, apoi a început să capete importanţă, 
atunci când s-a pornit să ucidă, să-i ucidă înainte să vorbească, 
exact cum ai spus şi tu; unu ici, altul colo, împuşcat sau 


asasinat. L-am rugat, l-am implorat: „De ce nu-i arestăm? De ce 
nu-i laşi pe mâna mea o lună sau două? La ce-ţi folosesc, după 
ce-au murit?“ Nu făcea decât să clatine din cap spre mine şi să 
argumenteze că există o lege, potrivit căreia ciulinii trebuie 
tăiaţi din rădăcină înainte să înflorească. Aveam senzaţia că 
avea răspunsul pregătit înainte ca eu să fi pus vreo întrebare. 
Este un bun ofiţer operativ, foarte bun. A făcut minuni în 
Abteilung, ştii bine. Are o serie de teorii în legătură cu asta; am 
stat de vorbă cu el serile, până târziu în noapte. Bea cafea, 
nimic altceva, doar cafea, tot timpul. Zice că nemţii sunt prea 
introspectivi ca să fie agenţi buni, şi că totul se rezumă la 
contraspionaj. Spune că oamenii care lucrează în contraspionaj 
sunt ca nişte lupi care rod oase uscate - trebuie să le iei oasele 
şi să-i determini să găsească o nouă pradă -, înţeleg toate 
astea, ştiu ce vrea să spună. Dar a mers prea departe. De ce l-a 
omorât pe Viereck? De ce mi l-a luat? Viereck era o pradă nouă, 
nici măcar nu avusesem timp să luăm carnea de pe os, înţelegi 
ce zic. Atunci, de ce mi l-a luat? De ce, Leamas, de ce? 

Mâna de pe braţul lui Leamas strângea cu putere; în 
întunericul total din maşină, Leamas îşi dădea seama de 
intensitatea înfricoşătoare a emoţiei lui Fiedler. 

— M-am gândit la asta zi şi noapte. Incă de când a fost 
împuşcat Viereck, l-am rugat să-mi spună un motiv. La început 
mi s-a părut de domeniul fantasticului. Imi spuneam că sunt 
invidios, că mi se suie munca la cap, că văd trădare în spatele 
fiecărui copac; ni se mai întâmplă nouă, celor care ne învârtim 
în lumea asta. Dar nu m-am putut abţine, Leamas, trebuia să 
aflu. Mai fuseseră şi alte chestii înainte. Îi era frică - îi era teamă 
ca nu cumva să prindem vreunul care să vorbească prea mult! 

— Ce tot spui? Ţi-ai pierdut minţile, replică Leamas, şi în 
vocea lui se simţea o urmă de îngrijorare. 

— Totul se leagă, înţelegi? Mundt a scăpat aşa de uşor din 
Anglia; chiar tu mi-ai precizat asta. Şi ce ţi-a spus Guillam ţie? 
Ţi-a spus că nu au vrut să-l prindă! De ce nu? îţi zic eu de ce: 
era omul lor; ei l-au turnat, ei l-au prins, nu înţelegi, iar ăsta era 
preţul libertăţii lui - ăsta, şi banii care i s-au plătit. 

— lar eu îţi spun că eşti nebun! şuieră Leamas. Te ucide dacă- 
i dă vreodată prin cap că inventezi chestii de genul ăsta. E la 


mintea cocoşului, Fiedler. Taci din gură şi du-ne acasă! 

In cele din urmă, strânsoarea puternică slăbi, eliberând braţul 
lui Leamas. 

— Aici greşeşti, Leamas. Tu ai dat răspunsul, tu însuţi, 
Leamas. De aceea avem nevoie unul de altul. 

— Nu-i adevărat! strigă Leamas. Ţi-am spus-o de nenumărate 
ori, nu puteau face aşa ceva. Cei de la Centru n-ar fi putut să-l 
facă să acţioneze împotriva Zonei, fără ca eu să ştiu! Pur şi 
simplu nu exista această posibilitate administrativă. Ce vrei tu 
să insinuezi e că, fără ştirea celulei din Berlin, Control însuşi îl 
dirija pe adjunctul de la Abteilung. Eşti nebun, Fiedler, eşti 
complet sărit de pe fix! Brusc, începu să râdă încetişor. Poate că 
vrei să-i iei locul, biet amărât ce eşti, s-a mai văzut asta, să ştii. 
Dar genul ăsta de lucruri se petrec cu mare tam-tam. 

Preţ de o clipă, niciunul nu scoase o vorbă. 

— Banii ăia din Copenhaga, începu Fiedler. Banca a răspuns 
la scrisoarea ta. Directorul se teme foarte tare să nu fi fost vreo 
greşeală. Banii au fost scoşi de către celălalt posesor al 
contului, exact la o săptămână după ce i-ai depus tu. Data la 
care au fost scoşi coincide cu vizita de două zile pe care a făcut- 
o Mundt în Danemarca, în februarie. S-a dus, sub un nume fals, 
ca să se întâlnească acolo cu un agent american pe care-l avem 
noi, şi care participa la o conferinţă ştiinţifică internaţională. 
Fiedler ezită, apoi adăugă: Presupun că ar trebui să scrii o 
scrisoare către bancă şi să le spui că totul este în ordine. 


Capitolul 15 
Hai la bal 


Liz se uita la scrisoarea de la organizaţia de partid, 
întrebându-se despre ce poate fi vorba. Era puţin intrigată. 
Trebuia să admită că îi făcea plăcere, dar de ce nu se 
consultaseră cu ea mai întâi? Oare comitetul organizaţiei de 
cartier propusese numele ei sau era alegerea celor de la 
organizaţia centrală? Dar n-o cunoştea nimeni de la organizaţia 
centrală, din câte ştia ea. Întâlnise, bineînţeles, vorbitori, nu 
prea des, iar la congresul organizaţiei de cartier dăduse mâna 
cu liderul partidului. Poate că tipul acela de la Relaţii Culturale 
îşi amintise de ea, bărbatul acela blond, cam efeminat, care se 
purta întotdeauna atât de îndatoritor. Ashe, aşa îl chema. 
Arătase un oarecare interes pentru ea, şi presupunea că el ar fi 
putut să spună numele ei mai departe sau să-şi amintească de 
ea atunci când a apărut bursa aceea. Era un individ bizar; după 
şedinţă, o dusese la Black and White la o cafea, şi o întrebase 
despre iubiții ei. Nu fusese afectuos sau ceva de felul ăsta - la 
drept vorbind, ea chiar se gândise că e un pic cam homo -, dar 
el îi pusese un sac de întrebări despre ea. De când e în partid? li 
e dor de casă, fiindcă locuieşte departe de părinţi? Are mulţi 
prieteni sau e doar cineva special după care i se aprinseseră 
călcâiele? Nu prea îi dăduse mare atenţie, dar vorbele lui o 
atinseseră grozav la coarda sensibilă - statul muncitoresc din 
Republica Democrată Germană, conceptul de muncitor-poet, şi 
alte chestii de genul ăsta. Cu siguranţă, ştia totul despre Europa 
de Est, probabil călătorise mult. Bănuia că este profesor, după 
felul acela mai degrabă didactic, dezinvolt de a fi. După aceea, 
avusese loc o colectă pentru Fondul Luptei pentru Pace, iar 
Ashe pusese o liră sterlină; ea fusese absolut uluită. Asta era, 
acum nu se mai îndoia: Ashe îşi amintise de ea. El le spusese 
celor de la organizaţia de partid din Londra, iar aceştia 
transmiseseră organizaţiei centrale, ceva de felul ăsta. | se 


părea o modalitate destul de bizară de a aborda lucrurile, dar, la 
urma urmelor, Partidul era mereu foarte secretos - presupunea 
că face parte din existenţa lui ca partid revoluţionar. Lui Liz nu-i 
plăcea deloc secretomania asta - găsea că e ceva necinstit. Dar 
bănuia că este necesară şi, slavă Domnului, erau nenumărați 
aceia cărora le făcea mare plăcere. 

Citi scrisoarea din nou. Era scrisă pe hârtia organizaţiei 
centrale, sus cu antetul roşu cu litere groase, şi începea cu 
„Dragă tovarăşă“; lui Liz îi suna aşa de milităros, şi ura chestia 
asta; de fapt, nu prea se obişnuise cu „tovarăşă“. 


Dragă tovarăşă, 

Am avut recent discuţii cu tovarăşi din Partidul 
Socialist Unit din Republica Democrată Germană, 
privind posibilitatea realizării unor schimburi între 
membrii de partid de aici şi tovarăşii noştri din 
Germania Democrată. Ideea este de a crea o bază 
pentru aceste schimburi de experienţă între partidele 
noastre, luând în consideraţie funcţiile membrilor şi 
dosarele lor. PSU este conştient de faptul că actualele 
măsuri discriminatorii luate de Ministerul britanic de 
Interne fac improbabilă venirea în Marea Britanie, în 
viitorul apropiat, a delegaților săi. Din acest motiv, PSU 
consideră că un schimb de experienţă este cu atât mai 
important. Cu deosebită generozitate, ne-au invitat să 
alegem cinci secretari de filiale, cu experienţă şi cu 
rezultate bune în impulsionarea acţiunilor de stradă 
ale maselor. Fiecare tovarăş selectat va petrece trei 
săptămâni în RDG şi va participa la discuţii ale 
organizaţiilor locale, va studia progresele realizate în 
industrie şi bunăstarea socială şi va putea vedea cu 
propriii ochi exemple de provocări fasciste ale 
Occidentului. Aceasta este o ocazie măreaţă pentru 
tovarăşii noştri de a profita de experienţa unui tânăr 
sistem socialist. 

De aceea, am cerut organizaţiei de cartier să ne 
trimită numele unor cadre muncitoreşti tinere din 
zonă, cele mai potrivite pentru această călătorie, şi 


numele dumneavoastră a fost printre cele alese. 
Dorim să mergeţi, dacă puteţi, şi să participaţi la 
realizarea celei de-a doua părţi a programului - aceea 
de a stabili contacte cu o organizaţie locală din RDG, ai 
cărei membri provin dintr-un mediu industrial 
asemănător şi se confruntă cu acelaşi fel de probleme 
ca şi dumneavoastră. Organizaţia de partid Bayswater 
South a fost cuplată cu Neuenhagen, o suburbie a 
oraşului Leipzig. Freda Luman, secretar al organizaţiei 
Neuenhagen, vă pregăteşte o primire măreaţă. 
Suntem convinşi că sunteţi tovarăşa potrivită pentru 
această acţiune, şi că va fi un mare succes. Toate 
cheltuielile vor fi suportate de către Biroul Cultural al 
RDG. 

Suntem convinşi că înţelegeţi că reprezintă o mare 
onoare, şi suntem încrezători că nu veţi lăsa ca 
motivele personale să vă împiedice să acceptaţi. 
Vizitele urmează să aibă loc la sfârşitul lunii viitoare, în 
jur de 23, dar tovarăşii selectaţi vor călători separat, 
deoarece invitaţiile nu sunt toate emise la aceeaşi 
dată. Vă rugăm să ne anunţaţi cât se poate de repede 
dacă acceptaţi, urmând ca noi să vă aducem la 
cunoştinţă alte amănunte. 


Pe măsură ce citea, i se părea tot mai bizar. Pentru început - 
de unde ştiau că va putea să plece de la bibliotecă? Pe urmă, 
spre surprinderea ei, şi-a amintit că Ashe o întrebase ce face în 
concediu, dacă îşi luase concediul pe anul ăsta şi dacă trebuia 
să anunţe cu mult timp înainte dacă voia să ceară zile libere. De 
ce nu-i spuseseră cine erau ceilalţi nominalizați? 

Poate că nu exista niciun temei special pentru care ar fi 
trebuit s-o facă, dar părea oarecum ciudat că n-o făcuseră. ŞI 
apoi, era o scrisoare aşa de /ungă. La organizaţia centrală era o 
criză atât de mare de secretare, încât scrisorile erau în mod 
obişnuit scurte sau li se cerea tovarăşilor să telefoneze. 
Scrisoarea asta însă era atât de bine alcătuită, atât de bine 
dactilografiată, că era foarte posibil nici să nu fi fost făcută la 
organizaţia centrală. Dar era semnată de secretarul cultural; era 


semnătura lui, fără niciun dubiu. O văzuse în josul paginii pe 
hârtii multiplicate, de nenumărate ori. Şi scrisoarea avea stilul 
acela stângaci, semibirocratic, semimesianic care îi devenise 
familiar, fără să-i placă defel. Era o prostie să zici că avea 
rezultate bune privind impulsionarea acţiunilor de stradă ale 
maselor. Nu avea. La drept vorbind, detesta partea asta a 
muncii de partid - portavocile la porţile fabricilor, vânzarea 
ziarului Daily Worker la colţul străzii, umblatul din uşă-n uşă la 
alegerile locale. Activităţile legate de Lupta pentru Pace, astea 
n-o deranjau aşa de tare, aveau un sens, însemnau ceva pentru 
ea. Pe stradă, te puteai uita la copii, la mamele care împingeau 
cărucioare şi la bătrânii care şedeau în prag, şi puteai să zici: „O 
fac pentru ei“. Asta era într-adevăr lupta pentru pace. 

Numai că ea nu vedea la fel lupta pentru voturi şi lupta 
pentru vânzări. Asta poate pentru că, se gândea ea, lupta îi 
făcea să se vadă aşa cum sunt, nu atât de importanţi pe cât se 
cred. Era uşor când erau vreo zece-doisprezece împreună la o 
şedinţă a organizaţiei, plănuind cum să reconstruiască lumea, 
cum să mărşăluiască în avangarda socialismului şi discutând 
despre fatalismul istoriei. Dar, după aceea, ieşea în stradă cu 
braţele pline de exemplare din Daily Worker, deseori aşteptând 
câte o oră sau două ca să vândă unul. Uneori trişa, aşa cum 
făceau şi ceilalţi, şi plătea ea pentru douăsprezece ziare, numai 
să termine cu asta şi să plece acasă. La şedinţa următoare se 
lăudau, uitând că dăduseră chiar ei banii ca să le cumpere: 
„Tovarăşa Gold a vândut optsprezece exemplare sâmbătă seara 
- optsprezece!” Apoi, chestia asta era trecută în procesul-verbal 
şi în buletinul organizaţiei. Cei de la organizaţia de cartier îşi 
frecau mâinile şi, cine ştie, poate avea să fie şi ea menţionată în 
chenarul acela mic de pe prima pagină despre Fondul Luptei 
pentru Pace. Era o lume aşa de mică, iar Liz şi-ar fi dorit ca ei să 
fie mai oneşti. Dar şi ea se amăgea singură în legătură cu toate 
astea. Poate că toţi o făceau. Sau poate că alţii înțelegeau mai 
bine de ce trebuie să minţi aşa de mult. | se părea atât de 
straniu că o făcuseră secretar al organizaţiei locale. Mulligan 
fusese cel care venise cu propunerea: „Tovarăşa noastră 
tânără, puternică şi atrăgătoare”. Crezuse că avea să se culce 
cu el dacă face în aşa fel încât să fie aleasă secretar. Ceilalţi 


votaseră pentru ea fiindcă o plăceau şi fiindcă ştia să bată la 
maşină. Fiindcă îşi făcea treaba şi nu încerca să-i determine pe 
ceilalţi să meargă să facă propagandă la sfârşit de săptămână. 
In orice caz, nu prea des. Votaseră pentru ea deoarece voiau o 
mică asociaţie decentă, drăguță şi revoluţionară, fără multă 
tevatură. Totul era doar o mare făţărnicie. Se părea că Alec 
înţelesese asta; doar că n-o luase în serios. „Unii ţin canari, alţii 
intră în Partid”, remarcase el odată, şi era adevărat. Cel puţin în 
organizaţia din Bayswater South era adevărat, iar cei din 
organizaţia de cartier ştiau asta foarte bine. De aceea era aşa 
de ciudat că fusese nominalizată; de aceea refuza categoric să 
creadă că organizaţia de cartier avea vreun amestec în chestia 
asta. Explicaţia, era sigură de asta, era Ashe. Poate că i se 
aprinseseră călcâiele după ea, poate că nici nu era homo, ci 
doar părea. 

Liz ridică din umeri cu o mişcare destul de exagerată, gestul 
acela mult prea apăsat, pe care oamenii îl fac când sunt 
emoţionaţi şi singuri. În orice caz, era în străinătate, era gratis şi 
suna foarte interesant. Nu fusese niciodată peste hotare, iar ea 
singură nu-şi putea permite această călătorie, asta era cert. 
Avea să fie destul de distractiv. Avea rezerve faţă de nemti, 
asta era adevărat. Ştia, i se spusese, că Germania de Vest este 
o putere militaristă şi revanşardă, iar Germania de Est este 
democratică şi pacifistă. Dar avea îndoieli că toţi nemţii buni 
sunt de o parte şi toţi cei răi de partea cealaltă. Şi că nemţii cei 
răi îi uciseseră tatăl. Poate că din cauza asta o alesese Partidul - 
semn al unui generos act de reconciliere. Poate că asta avusese 
Ashe în minte atunci când îi pusese toate întrebările acelea. 
Bineînţeles, asta era explicaţia. Brusc, fu cuprinsă de un 
sentiment de afecţiune şi de recunoştinţă faţă de Partid. Erau cu 
adevărat oameni cumsecade, iar ea era mândră şi 
recunoscătoare că face parte dintre ei. Se duse la birou şi 
deschise sertarul unde, într-un săculeţ vechi de şcoală, ţinea 
hârtia de scris a organizaţiei şi timbrele care se vindeau contra 
unei cotizaţii. Puse o coală de hârtie în vechea ei maşină de 
scris Underwood - o trimiseseră de la organizaţia de cartier când 
auziseră că ştie să bată la maşină; sărea un pic, dar altminteri 
era bună - şi dactilografie o scrisoare frumoasă, plină de 


recunoştinţă, prin care accepta. Organizaţia centrală era un 
lucru minunat - severă, mărinimoasă, impersonală, eternă. Erau 
oameni buni, extraordinari. Oameni care luptau pentru pace. In 
timp ce închidea sertarul, zări cartea de vizită a lui Smiley. 

Şi-l reaminti pe omuleţul cu chip onest şi zbârcit, stând în 
picioare în pragul uşii ei şi spunând: „Partidul ştia despre tine şi 
Alec?“ Ce proastă fusese! Ei bine, uite că astfel n-avea să se 
mai gândească la povestea aia. 


Capitolul 16 
Arestarea 


Fiedler şi Leamas parcurseră tot restul drumului înapoi cu 
maşina în tăcere. În amurg, dealurile erau negre şi cavernoase, 
iar fasciculele de lumină se căzneau să străpungă întunericul 
care se furişa, precum luminile vapoarelor aflate pe mare, în 
larg. 

Fiedler parcă maşina într-un şopron aflat într-o parte a 
cabanei şi apoi se îndreptară împreună spre uşa din faţă. Erau 
pe punctul de a intra, când auziră un țipăt din direcţia copacilor, 
urmat de o voce care striga numele lui Fiedler. Se întoarseră, şi 
Leamas reuşi să distingă în lumina crepusculară trei bărbaţi, la 
vreo douăzeci de metri depărtare, care păreau să îl aştepte pe 
Fiedler. 

— Ce vreţi? strigă Fiedler. 

— Vrem să vorbim cu tine. Suntem de la Berlin. 

Fiedler ezită. 

— Unde dracu' sunt paznicii? îl întrebă pe Leamas. Ar trebui 
să fie un paznic la uşa din faţă. 

Leamas ridică din umeri. 

— De ce nu sunt aprinse luminile din hol? întrebă Fiedler din 
nou. Apoi, tot neconvins, începu să se îndrepte încet spre cei 
trei bărbaţi. 

Leamas aşteptă un moment, apoi, cum nu auzea nimic, 
înaintă prin casa neluminată până la anexa din spate. Era o 
baracă amărâtă, făcută de mântuială, din materiale proaste, 
lipită de zidul din spate al clădirii şi ascunsă din toate părţile de 
plantaţii de pini tineri. Baraca era împărţită în trei dormitoare 
alăturate; nu exista niciun coridor. Încăperea din mijloc îi fusese 
dată lui Leamas, iar camera cea mai apropiată de clădirea 
principală era ocupată de doi gardieni. Leamas nu aflase cine o 
ocupa pe cea de-a treia. Încercase odată să deschidă uşa care o 
lega de camera sa, dar era încuiată. Aflase că e o cameră de 


dormit doar iscodind cu privirea printr-o fantă în perdelele de 
dantelă, într-o dimineaţă devreme, când se dusese să se 
plimbe. Cei doi paznici, care-l urmau pretutindeni la cincizeci de 
metri în urmă, nu dăduseră colţul cabanei, iar el se uitase 
înăuntru de la fereastră. Încăperea avea un singur pat, făcut, şi 
un mic birou cu hârtii pe el. Bănuia că există cineva care, cu 
ceea ce se cheamă meticulozitate germană, îl observa din acel 
dormitor. Dar Leamas era un vulpoi prea bătrân ca să se lase 
enervat de supraveghere. În Berlin făcuse parte din viaţa 
obişnuită - dacă nu reuşeai s-o dibuieşti, cu atât mai rău: nu 
însemna decât că au mai multă grijă, sau că tu îţi pierzi 
îndemânarea. De obicei, pentru că se pricepea la chestii de 
genul ăsta, pentru că era un tip cu spirit de observaţie şi cu o 
memorie precisă - pentru că, pe scurt, era bun în meseria lui -, îi 
zărea oricum. Cunoştea formaţiile preferate de o echipă de 
urmărire, cunoştea şmecheriile, slăbiciunile, scăpările de 
moment care ar fi putut să-i dea de gol. Pentru Leamas nu 
însemna nimic faptul că era supravegheat, dar, în timp ce 
mergea prin coridorul improvizat de la cabană spre baracă, şi 
apoi, când s-a oprit în dormitorul paznicilor, a avut senzaţia 
foarte limpede că lucrurile nu erau în regulă. 

Luminile din anexă erau controlate de la un panou central. 
Erau aprinse şi stinse de o mână nevăzută. Dimineaţa, era 
adesea trezit de strălucirea bruscă a singurului bec din 
încăpere. Seara, era obligat să se grăbească la culcare de 
întunericul forţat. Nu era decât ora nouă când intră în anexă, iar 
luminile erau deja stinse. De obicei, rămâneau aprinse până la 
unsprezece, dar acum erau stinse, şi fuseseră coborâte 
obloanele. Lăsase deschisă uşa de legătură de la casă, astfel că 
lumina palidă a amurgului răzbătea din hol până la dormitorul 
paznicilor, deşi străpungea cu greu întunericul, şi aşa putu să 
zărească cele două paturi goale. Cum stătea acolo în picioare şi 
scruta încăperea, surprins s-o găsească goală, uşa din spatele 
lui se închise. Poate că singură, dar Leamas nu făcu nicio 
încercare s-o deschidă. Era întuneric beznă. Închisul uşii nu 
fusese însoţit de niciun sunet, de niciun ţăcănit sau zgomot de 
paşi. Pentru Leamas, ale cărui instincte erau brusc în alertă, era 
ca şi cum fundalul sonor se oprise. Apoi simţi fum de trabuc. 


Probabil că plutea în aer, dar până acum nu-şi dăduse seama. 
La fel ca la un orb, simţul pipăitului şi al mirosului se ascuţise în 
întuneric. 

Avea chibrituri în buzunar, dar nu le folosi. Făcu un pas 
lateral, se lipi cu spatele de perete şi rămase nemişcat. Pentru 
Leamas nu putea fi decât o explicaţie - îl aşteptau să treacă din 
camera paznicilor într-a sa, aşa că era hotărât să rămână unde 
era. Apoi, din direcţia clădirii principale, de unde venise, auzi 
clar zgomot de paşi. Fu încercată uşa care tocmai se închisese, 
cineva răsuci repede cheia în broască. Nici acum Leamas nu se 
clinti. Nu încă. Nu se mai putea amăgi: era prizonier în cabană. 
Cu mişcări foarte lente, Leamas se lăsă pe vine şi, concomitent, 
introduse mâna în buzunarul lateral al hainei. Era foarte calm, 
se simţea aproape uşurat la gândul acţiunii, dar amintirile i se 
învălmăşeau în minte. „Aproape întotdeauna ai o armă: o 
scrumieră, câteva monede, un stilou - orice găureşte sau taie.“ 
Era învăţătura preferată a sergentului acela galez, scund şi 
blând, din casa de lângă Oxford, în timpul războiului: „Nu folosi 
niciodată ambele mâini deodată, nu cu un cuţit, cu un baston 
sau cu un pistol; lasă-ţi braţul stâng liber şi ţine-l peste burtă. 
Dacă nu găseşti nimic cu ce să loveşti, ţine palmele deschise, 
cu degetele mari încordate”. Luând cutia de chibrituri în mâna 
dreaptă, o strânse bine pe lungime şi o sfărâmă dinadins, astfel 
încât beţele mici şi ascuţite îi ieşiră printre degete. Odată 
rezolvată chestia asta, se furişă de-a lungul peretelui până la un 
scaun despre care ştia că se află în colţul încăperii. Indiferent 
acum la zgomotul pe care-l făcea, împinse scaunul în mijlocul 
podelei. Numărându-şi paşii în timp ce se întorcea dinspre 
scaun, se postă în unghiul format de cei doi pereţi. În acest 
timp, auzi uşa de la camera sa deschizându-se cu zgomot. În 
zadar încerca să distingă silueta care probabil stătea în pragul 
uşii, însă nici din camera lui nu venea nicio lumină. Întunericul 
era impenetrabil. Nu îndrăznea să înainteze şi să atace, căci 
scaunul era acum în mijlocul încăperii; era avantajul său tactic, 
pentru că el ştia unde este scaunul, iar ei, nu. Trebuie să vină 
după el, trebuie; nu putea să-i lase să aştepte până când 
individul care era afară şi-i ajuta ar fi ajuns la panoul central şi 
ar fi aprins luminile. 


— Hai, nenorociţi mizerabili, şuieră în germană; sunt aici, în 
colţ. Hai, veniţi să mă prindeţi, ce e, nu puteţi? 

Niciun sunet, nicio mişcare. 

— Sunt aici, nu mă vedeţi? Care-i problema? Ce e, copii, nu 
puteţi? 

După care auzi sunet de paşi care înaintează, apoi, din nou, 
alţii; pe urmă înjurătura cuiva care se împiedicase de scaun, şi 
ăsta era semnul pe care-l aştepta Leamas. Aruncă fără grabă 
cutia de chibrituri, înaintă cu grijă, furişându-se, pas cu pas, cu 
braţul stâng întins în poziţia în care dai crengile deoparte în 
pădure ca să nu te rănească, până când atinse foarte uşor un 
braţ şi simţi atingerea ţesăturii aspre, înţepătoare a unei 
uniforme militare. Tot cu mâna stângă, Leamas îl bătu 
intenţionat pe braţ de două ori - două bătăi distincte - şi auzi o 
voce speriată, şoptindu-i în ureche, în germană: 

— Hans, tu eşti? 

— Taci, idiotule, şuieră Leamas şi, în acelaşi moment, întinse 
braţul şi-l apucă pe individ de păr, trăgându-i capul înainte şi în 
jos, apoi, într-o lovitură năprasnică, latul mâinii drepte ţâşni 
spre ceafa bărbatului, îl trase iar în sus de braţ, îl pocni în gâtlej 
cu o mişcare a pumnului deschis, după care îi dădu drumul să 
cadă acolo unde îl conducea forţa gravitaţiei, în timp ce trupul 
bărbatului se prăbuşea, se aprinseră luminile. 

In prag stătea un tânăr căpitan din Poliţia Populară care fuma 
un trabuc, iar în spatele lui, doi bărbaţi. Unul era în haine civile, 
destul de tânăr. Ţinea un pistol în mână. Leamas se gândi că e 
în genul celor ceheşti, cu dispozitiv de încărcare pe mijlocul 
patului. Toţi se uitau la cel de pe podea. Cineva descuie uşa de- 
afară, şi Leamas se întoarse să vadă cine este. În timp ce se 
răsucea, cineva strigă la el - Leamas bănuia că fusese căpitanul 
- să rămână nemişcat. Se întoarse încet cu faţa spre cei trei 
bărbaţi. 

Ţinea mâinile nemişcate pe lângă corp când veni lovitura. 
Parcă i-ar fi zdrobit craniul. În momentul în care se prăbuşea, 
alunecând cu o senzaţie plăcută în inconştienţă, se întrebă dacă 
fusese lovit cu un revolver, tipul acela vechi, cu pârghie pe pat, 


care fixează piedica. 
* 


x x 


Fu trezit de cântatul lălăit al unui deţinut şi de paznicul care-i 
striga să înceteze. Deschise ochii şi, întocmai ca o lumină 
strălucitoare, durerea explodă în capul lui. Zăcea complet 
nemişcat, refuzând să închidă ochii, şi urmărea fragmentele 
colorate şi ascuţite care năvăleau cu viteză prin faţa ochilor săi. 
încercă să priceapă ce se întâmplase cu el: picioarele îi erau reci 
ca gheaţa şi îşi dădea seama de duhoarea acră şi pătrunzătoare 
a uniformei de puşcărie. Cântatul încetase, şi brusc Leamas 
jinduia să reînceapă, deşi ştia că nu va fi aşa. Incercă să ridice 
mâna şi să-şi pipăie obrazul pe care se închegase sângele, dar 
mâinile îi erau legate la spate. Probabil că şi picioarele îi erau 
legate: nu mai circula sângele prin ele, de aceea erau reci. Cu 
mare greutate, privi în jur, încercând să înalțe capul câţiva 
centimetri. Spre surprinderea lui, îşi văzu în faţă propriii 
genunchi. Instinctiv, încercă să întindă picioarele, dar, în acelaşi 
moment, tot trupul îi fu cuprins de o durere aşa de bruscă şi de 
puternică, încât scoase un țipăt agonizant, întretăiat de suspine, 
un răcnet de autocompătimire, asemănător plânsetului din 
urmă al celui schingiuit. Zăcea acolo gâfâind, încercând să 
domine durerea, apoi pur şi simplu firea lui perversă îl împinse 
să încerce din nou să-şi îndrepte picioarele, foarte încet. Imediat 
durerea agonizantă reveni, dar Leamas descoperise cauza: 
mâinile şi picioarele îi erau înlănţuite împreună la spate. Cum 
încerca să întindă picioarele, lanţul se strângea, împingându-i 
umerii în jos şi capul plin de lovituri spre podeaua de piatră. 
Probabil că-l stâlciseră în bătaie cât fusese inconştient, tot 
corpul îi era ţeapăn şi plin de vânătăi, şi-l durea tot abdomenul. 
Se întreba dacă îl omorâse pe paznic. Spera că da. 

Deasupra lui strălucea lumina, mare, ca de spital, violentă. 
Niciun fel de mobilă. Doar pereţi văruiţi, de jur împrejur, 
apăsători, şi uşa cenuşie de oţel, un cenuşiu elegant, de nuanţa 
cărbunelui, culoarea pe care o vezi la casele cochete din 
Londra. În rest, nu mai era nimic. Absolut nimic. Nimic la care să 
te gândeşti, doar durerea sălbatică. 

Probabil că zăcuse acolo ore întregi până să vină indivizii. Se 
făcea din ce în ce mai cald de la lumină, îi era sete, dar nu voia 
să strige. În cele din urmă, uşa s-a deschis şi în prag stătea 


Mundt. Ştia că este Mundt după ochi. Smiley îi povestise despre 
ei. 


Capitolul 17 
Mundt 


ÎI dezlegară şi îl lăsară să încerce să stea în picioare. O clipă 
aproape că izbuti, după care, pe măsură ce sângele reîncepea 
să-i circule prin mâini şi prin picioare, iar încheieturile îi erau 
eliberate din strânsoare şi din contracția la care fuseseră 
supuse, se prăbuşi. II lăsară să zacă acolo, urmărindu-l cu 
detaşarea copiilor care privesc o insectă. Unul dintre paznici 
trecu pe lângă Munat şi ţipă la Leamas să se ridice. Leamas se 
târi spre perete şi puse palmele care-i zvâcneau pe cărămida 
albă. Aproape se ridicase pe jumătate, când paznicul îl lovi şi 
căzu iar. Incercă din nou şi, de data asta, gardianul îl lăsă să 
stea în picioare, sprijinit de perete. Il văzu pe paznic mutându-şi 
greutatea pe piciorul stâng, şi ştiu că o să-l lovească din nou. Cu 
toată forţa pe care o mai avea, Leamas se aruncă înainte, 
ţinând capul în jos şi îndreptat spre faţa paznicului. Căzură 
amândoi, şi Leamas era deasupra. Gardianul se ridică, iar 
Leamas rămase pe jos, aşteptând riposta acestuia. Dar Mundt îi 
spuse ceva paznicului; Leamas simţi cum este ridicat de umeri 
şi de picioare, şi auzi uşa celulei sale închizându-se în urmă, în 
timp ce era cărat pe coridor. li era groaznic de sete. 

Il duseră într-o încăpere mică şi confortabilă, mobilată drăguţ 
cu un birou şi cu nişte fotolii. Ferestrele zăbrelite erau acoperite 
de jaluzele. Mundt şedea la birou, iar Leamas pe un fotoliu, cu 
ochii pe jumătate închişi. Paznicii erau la uşă. 

— Dă-mi ceva să beau, îi ceru Leamas. 

— Whisky? 

— Apă. 

Mundt umplu o carafă de la o chiuvetă din colţ, şi o aşeză pe 
masă lângă el, laolaltă cu un pahar. 

— Aduceţi-i ceva de mâncare, ordonă, iar unul dintre gardieni 
ieşi din cameră, şi se întoarse cu o cană cu supă şi nişte cârnat 
tăiat felii. Leamas bău şi mâncă, iar tipii îl urmăriră în linişte. 


— Unde este Fiedler? întrebă el în cele din urmă. 

— Arestat, replică tăios Mundt. 

— Pentru ce? 

— Complot pentru a sabota securitatea poporului. 

Leamas încuviinţă încet din cap. 

— Aşadar, tu ai câştigat. Când l-ai arestat? 

— Aseară. 

Leamas aşteptă o clipă, încercând să se concentreze din nou 
asupra lui Mundt. 

— Şi eu? întrebă. 

— Eşti un martor important. Bineînţeles că şi tu vei fi judecat 
mai târziu. 

— Adică eu fac parte dintr-o afacere pusă la cale de Londra 
pentru a-i întinde o cursă lui Munat, nu? 

Mundt aprobă cu o mişcare a capului, aprinse o ţigară şi i-o 
întinse uneia dintre santinele ca să i-o dea lui Leamas. 

— Exact, răspunse el. 

Paznicul se apropie şi, cu un gest de solicitudine plină de 
ranchiună, îi puse ţigara în gură lui Leamas. 

— O operaţiune destul de elaborată, observă Leamas, şi 
adăugă prosteşte: băieţi deştepţi, chinezii ăştia! 

Mundt nu zise nimic. Leamas se obişnui cu tăcerile lui, pe 
măsură ce interogatoriul avansa. Mundt avea o voce destul de 
plăcută, lucru la care Leamas nu se aşteptase, dar se întâmpla 
rar să vorbească. Poate că făcea parte din extraordinara 
încredere în sine a lui Mundt faptul că nu vorbea decât dacă 
voia în mod special s-o facă, că era pregătit să lase lungi tăceri 
să intervină, mai degrabă decât să schimbe cuvinte fără rost. 
Din acest punct de vedere, se deosebea de anchetatorii 
profesionişti care puneau accent pe iniţiativă, pe evocarea 
atmosferei şi pe exploatarea dependenţei psihologice a 
prizonierului de cel care-l interoga. Mundt dispreţuia tehnica: 
era tipul acţiunii şi al faptelor. Leamas prefera asta. 

înfăţişarea lui Mundt se potrivea de minune cu 
temperamentul său. Arăta ca un atlet. Părul blond era tuns 
scurt. Era curat şi fără strălucire. Chipul tânăr, bine ras, avea 
trăsături dure şi o francheţe înfricoşătoare; era lipsit de umor 
sau de fantezie. Arăta tânăr, dar nu avea un aer tineresc; cei 


mai în vârstă îl luau în serios. Era bine făcut. Hainele cădeau 
bine pe el, pentru că avea un trup armonios proporţionat. Lui 
Leamas nu îi fu deloc greu să-şi aducă aminte că Mundt este un 
ucigaş. Se simțeau la el o răceală, o foarte riguroasă înfumurare 
care îl dotau perfect pentru această afacere: asasinatul. Mundt 
era un tip foarte dur. 

— Cealaltă acuzaţie pentru care vei fi judecat, dacă va fi 
necesar, adăugă Mundt fără grabă, este acuzaţia de crimă. 

— Deci santinela a murit, nu? ripostă Leamas. 

Un val de durere intensă îi străbătu ţeasta. 

Mundt confirmă printr-o mişcare din cap. 

— Aşa stând lucrurile, rosti el, judecarea ta pentru spionaj 
este oarecum doar teoretică. Propun ca judecata în cazul lui 
Fiedler să fie publică. Este şi dorinţa Comitetului Executiv al 
Partidului. 

— Şi vrei mărturia mea? 

— Da. 

— Cu alte cuvinte, nu ai niciun fel de dovezi. 

— O să avem dovezi. O să avem mărturia ta. 

Nu era nici urmă de ameninţare în glasul lui Mundt. Nu 
vorbea într-o manieră anume, nici nu făcea vreo întorsătură 
dramatică. 

— Pe de altă parte, în cazul tău ar putea exista circumstanţe 
atenuante. Ai fost şantajat de Serviciul de Informaţii britanic; te- 
au acuzat că ai furat bani, după care te-au forţat să intri în joc, 
să pregăteşti, drept revanşă, o capcană împotriva mea. 
Tribunalul ar da dovadă de compasiune faţă de o astfel de 
justificare. 

Leamas păru luat prin surprindere. 

— De unde ştii că m-au acuzat că am furat bani? 

Dar Mundt nu răspunse. 

— Fiedler e un mare prost, remarcă Mundt. Imediat după ce 
am citit raportul prietenului nostru, Peters, am ştiut de ce ai fost 
trimis, la fel cum am ştiut şi că Fiedler va cădea în capcană. 
Fiedler mă urăşte atât de mult! Incuviinţă din cap, ca şi când ar 
fi vrut să întărească adevărul observaţiilor sale. Oamenii tăi 
erau la curent cu asta, desigur. A fost o operaţiune foarte 
inteligentă. Cine a pregătit-o, spune-mi? Smiley? El a fost? 


Leamas nu răspunse. 

— Ştii, am vrut să văd raportul lui Fiedler despre 
interogatoriul pe care ţi l-a luat el. l-am spus să mi-l trimită. Tot 
amâna, şi ştiam că am dreptate. După care, ieri, a făcut să 
circule raportul în Comitetul Executiv, dar mie nu mi-a trimis 
niciun exemplar. Cineva de la Londra a fost foarte istet. 

Leamas nu spuse nimic. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe Smiley? întrebă Mundt în 
treacăt. E 

Leamas ezită, nesigur pe el. IlI durea capul îngrozitor. 

— Când l-ai văzut ultima oară? repetă Mundt. 

— Nu-mi amintesc, răspunse în cele din urmă Leamas. 
Practic, nu mai făcea parte din schemă. Mai dădea pe acolo din 
când în când. 

— E foarte bun prieten cu Peter Guillam, nu? 

— Da, cred că da. 

— Guillam, credeai tu, studia situaţia economică din RDG. O 
mică secţie ciudată din Serviciul tău, nu prea erai sigur cu ce 
anume se ocupă. 

— Da. 

Privirea i se înceţoşă, nu mai auzea limpede, iar capul îi 
zvâcnea nebuneşte de durere. Ochii îi ardeau şi îl dureau. li era 
rău. 

— Ei bine, când l-ai văzut ultima oară pe Smiley? 

— Nu-mi amintesc... nu-mi amintesc. 

Mundt clătină din cap. 

— Ai o memorie foarte bună, când e vorba de orice mă 
incriminează pe mine. Toţi ne amintim când am văzut ultima 
dată pe cineva. De exemplu, tu l-ai văzut după ce te-ai întors de 
la Berlin? 

— Da, cred că da. Am dat nas în nas cu el... odată, la sediu, la 
Londra. Leamas închisese ochii; asuda. Nu mai pot continua, 
Mundt... nu pentru mult timp, Mundt. Mi-e rău. 

— După ce te-a agăţat Ashe, după ce a căzut în capcana 
întinsă pentru el, aţi luat masa de prânz împreună, nu? 

— Da. Prânzul împreună. 

— Masa s-a terminat pe la ora patru. Unde te-ai dus după 
aceea? 


— Cred că m-am dus în City. Nu-mi amintesc exact... pentru 
Dumnezeu, Mundt, murmură Leamas ţinându-se cu mâna de 
cap, nu pot să continui. Nenorocitul ăsta de cap... 

— Şi după aceea, unde te-ai dus? De ce te-ai descotorosit de 
urmăritorii tăi, de ce erai aşa de nerăbdător să scapi de ei? 

Leamas nu spuse nimic: respira repede şi greu, ţinându-şi 
capul îngropat în mâini. 

— Răspunde doar la această întrebare, şi pe urmă poţi să 
pleci. O să ai un pat. Poţi să dormi, dacă vrei. Altminteri, te 
întorci în celulă, înţelegi? O să fii legat din nou şi hrănit pe 
podea, ca un animal, înţelegi? Spune-mi unde te-ai dus. 

Pulsaţiile puternice din cap deveniseră şi mai intense, 
încăperea se învârtea; auzea în jurul lui voci şi paşi; forme 
spectrale îi treceau fără încetare prin faţa ochilor, tăcute şi 
vaporoase; cineva striga, dar nu la el; uşa era deschisă, şi era 
sigur că o deschisese cineva. Incăperea era plină de oameni, şi 
toţi strigau deodată, pentru ca imediat să dispară; unii dintre ei 
chiar plecaseră, le auzea paşii care se îndepărtau, cu un zgomot 
asemănător vuietului din capul lui. Ecoul muri şi se aşternu 
liniştea. Apoi, întocmai ca atingerea îndurării, cineva îi puse o 
cârpă rece pe frunte, iar mâini binevoitoare îl luară şi îl duseră. 

Se trezi pe un pat de spital, şi la capul patului era Fiedler, 
care fuma o ţigară. 


Capitolul 18 
Fiedler 


Leamas începu să analizeze situaţia, încercând să înţeleagă 
ce se petrece cu el. Un pat cu aşternuturi. O singură încăpere 
fără grilaje la ferestre, doar perdele şi geamuri mate. Pereţi 
verde pal, linoleum verde-închis; şi Fiedler care-l studia, 
fumând. 

O infirmieră i-a adus de mâncare: un ou, o supă slabă şi 
fructe. Se simţea ca naiba, dar bănuia că e mai bine să 
mănânce. Aşa că se apucă de mâncat sub privirile lui Fiedler. 

— Cum te simţi? îl întrebă acesta. 

— Al dracu’ de rău, răspunse Leamas. 

— Dar mai bine? 

— Cred că da. Ezită. Nemernicii ăia m-au snopit. 

— Ai omorât o santinelă, ştii? 

— Bănuiam că aşa s-a întâmplat... La ce să te aştepţi, dacă 
pui la cale o operaţiune atât de tâmpită? De ce nu ne-au arestat 
imediat pe amândoi? De ce au stins toate luminile? Dacă a fost 
ceva mult prea organizat, asta a fost. 

— Mi-e teamă că noi, ca naţiune, avem tendinţa să 
supraorganizăm. Pentru străini, asta trece drept eficienţă. 

Se lăsă din nou liniştea. 

— ie ce ţi s-a întâmplat? întrebă Leamas. 

— E, şi eu am fost frăgezit pentru interogatoriu. 

— De oamenii lui Mundt? 

— De oamenii lui Mundt şi de Mundt. A fost o senzaţie foarte 
specială! 

— E un fel de a vedea lucrurile. 

— Nu, nu; nu din punct de vedere fizic. Fizic, a fost un 
coşmar, dar trebuie să înţelegi că Mundt a avut un interes 
special să scoată untul din mine. În afară de mărturisiri. 

— Pentru că ai născocit povestea aia despre... 

— Pentru că sunt evreu. 


— O, Doamne, murmură Leamas. 

— Din cauza asta am avut parte de un tratament special. Tot 
timpul mi-a susurat-o în urechi. A fost foarte ciudat. 

— Ce spunea? 

Fiedler nu răspunse. Într-un sfârşit, murmură: 

— Totul e de domeniul trecutului. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— În ziua în care am fost arestaţi, am făcut o cerere către 
Comitetul Executiv pentru un mandat civil pentru arestarea lui 
Mundt ca duşman al poporului. 

— Dar eşti nebun - ţi-am spus, eşti nebun de legat, Fiedler! 
Niciodată el nu va... 

— Mai erau şi alte probe împotriva lui, în afară de mărturia ta. 
Probe pe care le-am strâns în ultimii trei ani, una câte una. 
Mărturia ta a furnizat dovezile de care aveam nevoie; asta a fost 
tot. De îndată ce totul a fost clar, am pregătit un raport şi l-am 
trimis tuturor membrilor Comitetului Executiv, cu excepţia lui 
Mundt. L-au primit în aceeaşi zi în care am făcut cererea pentru 
mandat. 

— Ziua în care am fost arestaţi. 

— Da. Ştiam că Munat se va lupta. Ştiam că are prieteni în 
Comitetul Executiv sau, cel puţin, oameni care să-i cânte în 
strună, oameni suficient de speriaţi ca să alerge la el de îndată 
ce primeau raportul meu. Ştiam că, până la urmă, va pierde. 
Comitetului Executiv îi fusese pusă la dispoziţie arma de care 
avea nevoie ca să-l distrugă; aveau raportul şi, în cele câteva 
zile cât am fost noi interogaţi, l-au citit şi recitit până când şi-au 
dat seama că este adevărat, iar fiecare a ştiut că şi ceilalţi sunt 
la curent. În cele din urmă, au reacţionat. Reuniţi de frica lor 
comună, de slăbiciunea lor comună şi de faptele pe care le 
aflaseră, s-au întors împotriva lui şi au ordonat formarea unui 
complet de judecată. 

— Un complet de judecată? 

— Unul secret, bineînţeles. Se reuneşte mâine. Mundt este 
arestat. 

— Şi care este cealaltă probă? Cea pe care ai obținut-o tu. 

— Aşteaptă şi-ai să vezi, răspunse zâmbitor Fiedler. Mâine ai 
să vezi. 


Fiedler rămase tăcut o vreme, urmărindu-l pe Leamas cum 
mănâncă. 

— Şi completul ăsta de judecată, întrebă Leamas, de cine 
este condus? 

— Asta depinde de preşedinte. Nu este un Tribunal al 
Poporului - e important să nu uităm asta. Este mai mult în 
spiritul unei investigaţii - un comitet de anchetă, adică, 
împuternicit de Comitetul Executiv să facă investigaţii şi să dea 
raportul despre un anumit... fapt. Raportul conţine o 
recomandare. Într-un caz de felul ăsta, recomandarea este 
echivalentă cu un verdict, dar rămâne secretă, ca o parte a 
procedurilor Comitetului Executiv. 

— Cum funcţionează? Există avocaţi, procurori şi judecători? 

— Sunt trei judecători, răspunse Fiedler. Şi, de fapt, există şi 
avocaţi. Mâine eu însumi voi pleda împotriva lui Mundt. Karden 
îl va apăra. 

— Cine-i Karden? 

Fiedler ezită. 

— Un tip foarte dur, explică el. Arată ca un doctor de ţară, 
mărunţel şi binevoitor. A fost la Buchenwald. 

— De ce Munat nu se poate apăra singur? 

— A fost dorinţa lui Mundt. Se zice că acest Karden va chema 
un martor. 

Leamas ridică din umeri. 

— Asta e treaba ta, remarcă. 

Se aşternu din nou tăcerea. În cele din urmă, Fiedler spuse 
gânditor: 

— Nu m-ar fi deranjat - nu cred că m-ar fi deranjat, nu atât de 
mult, oricum dacă m-ar fi torturat din pricina mea, din ură sau 
din gelozie. Înţelegi? Durerea aceea care nu se mai sfârşeşte şi 
îţi spui tot timpul: „Şi dacă o să leşin, şi dacă o să reuşesc să 
îndur durerea, natura o să aibă grijă de asta“, şi durerea care se 
intensifică, la fel ca un violonist care urcă pe coarda mi. Te 
gândeşti că nu merge mai sus, dar merge - aşa şi cu durerea, 
creşte, creşte, şi tot ce face natura este să te aducă de la o notă 
la alta, asemenea unui copil surd care este învăţat să audă. Şi 
tot timpul murmura: „evreu... evreu...“. Aş fi putut să înţeleg, 
sunt sigur de asta, dacă ar fi făcut-o pentru un ideal, pentru 


Partid, dacă vrei, sau dacă m-ar fi urât pe mine. Dar n-a fost 
asta; el ura... 

— E-n regulă, îl opri Leamas, tu ştii mai bine. E un ticălos. 

— Da, repetă Fiedler, e un ticălos. 

Părea tulburat. „Vrea să se laude în faţa cuiva“, reflectă 
Leamas. 

— M-am gândit mult la tine, adăugă Fiedler. M-am gândit la 
discuţia pe care am avut-o, îţi aminteşti, despre „motor“. 

— Care motor? 

Fiedler zâmbi. 

— Îmi pare rău, a fost o traducere brută. Voiam să spun 
„suflet“, forţa care ne animă, spirit, impuls; sau oricum îi spun 
creştinii. 

— Eu nu sunt creştin. 

Fiedler ridică din umeri. 

— Ştii ce vreau să zic, zâmbi el din nou, lucrul care te 
stânjeneşte... O să mă exprim altfel. Să presupunem că Mundt 
are dreptate. Mi-a cerut să mărturisesc; trebuia să mărturisesc 
că lucram mână-n mână cu spionii britanici care plănuiau să-l 
ucidă. Înţelegi raţionamentul - că întreaga operaţiune a fost 
ticluită de spionajul britanic ca să ne instige mă rog, pe mine, 
pentru a-l lichida pe cel mai bun om din Abteilung. Să întoarcem 
propriile arme împotriva noastră. 

— A încercat şi cu mine, replică Leamas cu indiferenţă, şi 
adăugă: Ca şi cum eu aş fi copt toată povestea asta murdară. 

— Dar ceea ce vreau eu să spun este asta: să presupunem că 
ai fi făcut-o, să presupunem că ar fi adevărat - dau un exemplu, 
înţelegi, o ipoteză: ai ucide un om, un om nevinovat... 

— Munot este el însuşi un ucigaş. 

— Să presupunem că nu este. Să presupunem că pe mine ar 
fi vrut ei să mă omoare: ar face Londra chestia asta? 

— Depinde... depinde de necesităţi... 

— A, făcu Fiedler satisfăcut, depinde de necesităţi. Ca Stalin, 
de fapt. Cu accidentul rutier şi cu statistica. E o mare uşurare. 

— De ce? 

— Trebuie să dormi puţin, îl sfătui Fiedler. Comandă ce vrei 
de mâncare. Iti vor aduce orice doreşti. Mâine o să poţi vorbi. 
Când ajunse la uşă, se uită înapoi şi spuse: Ştii, suntem cu toţii 


o apă şi-un pământ, asta e partea comică. 

Leamas adormi curând, mulţumit să ştie că Fiedler este 
aliatul lui şi că, în scurt timp, aveau să-l trimită la moarte pe 
Mundt. Aştepta cu nerăbdare lucrul ăsta de foarte multă vreme. 


Capitolul 19 
Şedinţă de partid 


Liz era fericită la Leipzig. Austeritatea îi era pe plac - îi oferea 
mângâierea sacrificiului. Căsuţa în care stătea era întunecoasă 
şi mizeră, mâncarea era sărăcăcioasă, şi cea mai mare parte 
trebuia să ajungă la copii. Discutau politică la fiecare masă, ea 
şi Frau Ebert, secretar al organizaţiei locale Leipzig-Hohengrun, 
o femeie mărunţică, palidă, al cărei soţ era administratorul unei 
cariere de piatră din afara oraşului. Era ca şi când ar fi trăit într- 
o comunitate religioasă, se gândea Liz; o mănăstire sau un 
kibbutz, sau ceva de genul ăsta. Aveai senzaţia că lumea este 
mai bună pentru stomacul tău gol. Liz ştia puţină germană, pe 
care o învățase de la mătuşa ei, şi a fost uimită de cât de 
repede a reuşit să-şi folosească aceste cunoştinţe. A încercat 
mai întâi în compania copiilor, care au zâmbit şi au ajutat-o. 
Copiii s-au purtat ciudat la început, ca şi când ar fi fost cineva 
foarte deosebit, de mare valoare, sau o raritate; în a treia zi, 
unul dintre ei şi-a adunat curajul şi a întrebat-o dacă a adus 
ciocolată de la, „drüben“ - „de acolo“. Nu se gândise niciodată 
la asta şi s-a simţit ruşinată. După asta, au părut să uite de ea. 

Serile aveau loc activităţile de partid. Distribuiau literatură, 
vizitau membri ai organizației care nu-şi  îndepliniseră 
îndatoririle sau aveau absente la şedinţe, treceau pe la centrul 
organizaţiei de cartier pentru dezbateri privind „Probleme 
legate de împărţirea centralizată a producţiei agricole“, la care 
erau prezenţi toţi secretarii organizaţiilor locale, şi participau la 
o şedinţă a Consiliului Consultativ Muncitoresc de la o fabrică de 
maşini-unelte aflată la periferia oraşului. 

În fine, în ziua a patra, joi, avu loc propria lor şedinţă de 
filială. Asta urma să constituie, cel puţin pentru Liz, cea mai 
extraordinară experienţă; avea să fie un exemplu pentru tot 
ceea ce ar fi putut fi organizaţia ei din Bayswater într-o bună zi. 
Aleseseră un titlu minunat pentru discuţiile din seara aceea - 


„Coexistenţa după două războaie” -, şi se aştepta o participare 
record. Fusese trimisă o circulară la toate organizaţiile locale, 
avuseseră grijă să nu aibă loc nicio altă reuniune rivală prin 
împrejurimi în seara aceea; în plus, nu era o zi în care să se facă 
cumpărături până târziu. 

Veniră şapte oameni. 

Şapte oameni, cărora li se adăugau Liz, secretarul de filială şi 
tipul de la organizaţia districtuală. Liz afişă un aer brav, dar era 
teribil de supărată. Abia dacă se putea concentra asupra 
vorbitorului, şi, atunci când încercă, văzu că acesta folosea lungi 
cuvinte nemţeşti compuse, pe care, oricum, ea nu le înţelegea. 
Semăna cu şedinţele din Bayswater, semăna cu vecernia de la 
mijlocul săptămânii, de pe vremea când se ducea la biserică - 
acelaşi mic grup de feţe docile ale gazdelor, aceeaşi conştiinţă 
de sine aferată, aceeaşi senzaţie a unei idei măreţe în mâinile 
unor oameni mărunți. Avea întotdeauna acelaşi sentiment - era 
groaznic, e adevărat, dar aşa simţea - îşi dorea să nu apară 
nimeni, pentru că era o situaţie teribilă şi sugera persecuție, 
umilinţă, reprezenta ceva la care puteai să reacţionezi. 

Dar şapte oameni nu însemnau nimic: era mai rău decât 
nimic, pentru că reprezentau dovada inerţiei maselor care nu 
puteau fi atrase. i se rupea inima. 

Incăperea era mai bună decât sala de clasă din Bayswater, 
dar nici măcar asta nu era o consolare. In Bayswater fusese 
distractiv să încerci să găseşti o sală. In primele zile, se 
prefăcuseră că sunt altceva, nu membri de Partid. Inchiriaseră 
camere dosnice prin cârciumi, o sală de consiliu la Ardena Cafe, 
sau se întâlniseră în secret în casa câte unuia dintre ei. Atunci li 
se alăturase Bill Hazel, de la liceu, şi folosiseră sala lui de clasă. 
Chiar şi aşa exista un risc - directorul credea că Bill conduce un 
cerc dramatic, aşa că, măcar teoretic, ar fi putut să fie 
controlaţi. Intr-un fel sau altul, locul acela se potrivea mai bine 
decât această Sală a Păcii din prefabricate, cu crăpături pe la 
colţuri şi cu tabloul lui Lenin. De ce puseseră rama aia stupidă 
de jur împrejurul tabloului? Mănunchiuri de tuburi de orgă 
răsărind de prin colţuri şi steguleţe prăfuite care decorau sala. 
Avea ceva din aerul unei înmormântări fasciste. Uneori se 
gândea că Alec avea dreptate - credeai în lucruri pentru că 


aveai nevoie s-o faci; nu era important în ce anume credeai, 
asta nu avea valoare în sine, nici semnificaţie. El obişnuia să 
spună: „Câinele se scarpină unde îl mănâncă. Pe fiecare câine îl 
mănâncă în alt loc“. Nu, era greşit, Alec nu avea dreptate - să 
spui aşa ceva era imoral. Pace şi libertate şi egalitate - astea 
erau fapte, bineînţeles că erau. Dar istoria? - toate legile acelea 
pe care le dovedea Partidul. Nu, Alec greşea: adevărul exista în 
afara oamenilor, era demonstrat în istorie, oamenii trebuie să i 
se închine, să fie zdrobiţi de el, dacă e nevoie. Partidul era 
avangarda istoriei, nucleul luptei pentru Pace... a citit alineatul 
acela cu oarecare nesiguranţă. Ar fi vrut să fi venit mai mulţi 
oameni. Şapte erau aşa de puţini. Arătau aşa de necăjiţi; 
necăjiţi şi flămânzi. 

Şedinţa odată terminată, Liz o aşteptă pe Frau Ebert să adune 
broşurile nevândute de pe masa greoaie de lângă uşă, să-şi 
completeze carnetul de participant şi să-şi pună haina, căci în 
seara aceea era frig. Oratorul plecase - destul de nepoliticos, se 
gândea Liz - înainte de discuţiile generale. Frau Ebert era la uşă, 
cu mâna pe întrerupător, când, din întuneric, apăru un bărbat, 
postat exact în pragul uşii. Pentru o fracțiune de secundă, Liz 
crezu că este Ashe. Era înalt, blond şi purta un impermeabil 
dintre acelea cu nasturi de piele. 

— Tovarăşa Ebert? întrebă el. 

— Da? 

— Caut o tovarăşă englezoaică, Gold. Stă cu dumneavoastră? 

— Eu sunt Elizabeth Gold, interveni Liz, şi bărbatul intră în 
hol, închizând uşa în urma lui, astfel că lumina îi cădea din plin 
pe chip. 

— Sunt Holten, de la organizaţia de cartier. Îi arătă un act lui 
Frau Ebert, care rămăsese lângă uşă, iar ea aprobă din cap şi-i 
aruncă o privire cam neliniştită lui Liz. Mi s-a cerut să-i transmit 
tovarăşei Gold un mesaj din partea Comitetului Executiv, 
continuă bărbatul. Este legat de o schimbare în programul 
dumneavoastră; o invitaţie de a participa la o şedinţă specială. 

— O, exclamă Liz cam prosteşte. | se părea fantastic că ar fi 
putut auzi vreodată de ea Comitetul Executiv. 

— Este un gest, preciză Holten. Un gest de bunăvoință. 

— Dar eu... dar Frau Ebert... începu Liz, complet neajutorată. 


— Sunt sigur că tovarăşa Ebert vă va ierta, având în vedere 
împrejurările. 

— Desigur, replică Frau Ebert iute. 

— Unde se va ţine şedinţa? 

— Este necesar să plecaţi în seara asta, răspunse Holten. 
Avem mult de mers. Aproape de Görlitz. 

— La Gorlitz... Unde-i asta? 

— În est, răspunse repede Frau Ebert. La graniţa cu Polonia. 

— Putem să vă ducem acasă cu maşina acum. Vă puteţi lua 
lucrurile şi, imediat după aceea, ne vom continua călătoria. 

— În seara asta? Acum? 

— Da! Holten nu părea să fie de părere că Liz are de ales. 

Îi aştepta o maşină mare şi neagră. În faţă era un şofer şi pe 
capotă un steag. Arăta mai degrabă a maşină militară. 


Capitolul 20 
Tribunalul 


Tribunalul nu era mai mare decât o sală de clasă. În cele doar 
cinci sau şase bănci care se aflau la un capăt al sălii stăteau 
paznici şi temniceri, iar ici şi colo, printre ei, spectatori - membri 
ai Comitetului Executiv şi oficialități atent selecţionate. La 
celălalt capăt al încăperii stăteau cei trei membri ai completului 
de judecată, pe scaune cu spătar înalt, la o masă de stejar 
nelustruită. Deasupra lor atârna o stea mare, roşie, din placaj, 
suspendată din tavan cu trei fire de sârmă. Pereţii sălii erau 
albi, la fel ca pereţii celulei lui Leamas. 

De fiecare parte a mesei, cu scaunele puţin depărtate de ea, 
dar îndreptate astfel încât să se afle unul în faţa celuilalt, 
stăteau doi bărbaţi; unul era de vârstă mijlocie, poate şaizeci de 
ani, într-un costum negru şi cu o cravată gri, genul de costum 
care se poartă la bisericile de ţară din Germania. Celălalt era 
Fiedler. 

Leamas stătea în spate, încadrat de doi gardieni. Printre 
capetele spectatorilor, îl vedea pe Munat, el însuşi înconjurat de 
poliţişti, cu părul lui blond, tuns foarte scurt, cu umerii largi 
acoperiţi de familiara uniformă cenuşie de închisoare. Lui 
Leamas asta îi sugeră, în mod curios, starea de spirit a 
tribunalului - sau influenţa lui Fiedler -, faptul că el era îmbrăcat 
cu hainele personale, în timp ce Munat era în uniformă de 
închisoare. 

Leamas se aşezase de puţin timp la locul său, când 
preşedintele tribunalului, care stătea la mijlocul mesei, sună din 
clopoțel. Sunetul îl făcu să-şi îndrepte atenţia către el, şi îl 
străbătu un fior când îşi dădu seama că preşedintele e o femeie. 
Nu putea fi învinovăţit prea tare că nu observase asta înainte. 
Avea în jur de cincizeci de ani, ochii mici şi era brunetă. Părul 
era tuns scurt, bărbăteşte, şi purta o tunică închisă la culoare, 
practică, genul preferat de gospodinele sovietice. Se uită cu 


atenţie prin încăpere, îi făcu semn din cap unei santinele să 
închidă uşa, şi se adresă de îndată, fără ceremonie, curţii: 

— Cu toţii ştiţi de ce suntem aici. Procedurile sunt secrete, nu 
uitaţi acest lucru. Acesta este un tribunal convocat de urgenţă 
de către Comitetul Executiv. Răspundem doar în faţa 
Comitetului Executiv. O să audiem martorii când o să 
considerăm că este momentul. Arătă spre Fiedler cu un gest 
formal. Tovarăşe Fiedler, te rog să începi! 

Fiedler se ridică. Inclinând scurt capul către masa 
completului, scoase din servieta de lângă el un teanc de hârtii 
legate laolaltă cu un şnur negru. 

A vorbit liniştit şi cursiv, cu o modestie pe care Leamas nu i-o 
văzuse niciodată. Pentru Leamas, totul a fost un spectacol bun, 
foarte potrivit cu rolul unui individ care, cu regret, îşi spânzură 
şeful. 


* 
x x 


— Mai întâi, ar trebui să ştiţi, dacă nu ați aflat deja, începu 
Fiedler, că, în ziua în care Comitetul Executiv a primit raportul 
meu despre acţiunile tovarăşului Mundt, eu am fost arestat, 
împreună cu dezertorul Leamas. Amândoi am fost închişi şi 
amândoi... am fost invitaţi, cu o duritate extremă, să mărturisim 
că această teribilă afacere a fost un complot fascist împotriva 
unui tovarăş loial. 

Puteţi observa, din raportul pe care vi l-am înaintat deja, cum 
a intrat Leamas în atenţia noastră: noi înşine l-am descoperit, l- 
am convins să dezerteze şi, în final, l-am adus în Germania 
Democrată. Nimic n-ar putea demonstra mai limpede 
imparţialitatea lui Leamas decât acest lucru: că, din motive pe 
care le voi explica, încă refuză să creadă că Munat era agent 
britanic. De aceea, mi se pare ridicol să credem că Leamas este 
o cursă care ni s-a întins: iniţiativa a fost a noastră, iar mărturia 
lui Leamas, fragmentară, dar vitală, oferă numai dovada finală 
dintr-un lung lanţ de indicii care acoperă perioada ultimilor trei 
ani. 

Aveţi în faţa dumneavoastră protocolul scris al acestui caz. Eu 
nu trebuie să fac altceva decât să interpretez pentru 
dumneavoastră faptele pe care le cunoaşteţi deja. 


Acuzaţia care i se aduce tovarăşului Mundt este: agent al unei 
puteri imperialiste. Aş fi putut să aduc alte acuzaţii - că a 
transmis informații Serviciului Secret britanic, că şi-a 
transformat departamentul în lacheul inconştient al unui stat 
burghez, că a acoperit deliberat grupări  revanşarde 
antipartinice, şi că a acceptat în schimb, drept recompensă, 
diferite sume în valută străină. Aceste acuzaţii ar deriva din 
prima; aceea că Hans-Dieter Mundt este agent al unei puteri 
imperialiste. Pedeapsa pentru această infracţiune este moartea. 
In codul nostru penal nu există o infracţiune mai gravă, niciuna 
care să expună statul nostru unor pericole mai mari, nici care să 
ceară mai multă vigilenţă din partea organelor noastre de 
partid. 

Ajuns aici, Fiedler puse hârtiile jos. 

— Tovarăşul Mundt are patruzeci şi doi de ani. Este directorul 
adjunct al Departamentului pentru Apărarea Poporului. Nu este 
căsătorit. A fost întotdeauna considerat un tip având calităţi 
excepţionale, neobosit în a servi interesele Partidului, 
neîndurător în a le apăra. 

O să vă spun câteva amănunte din cariera lui. A fost recrutat 
în Departament la vârsta de douăzeci şi opt de ani şi a trecut 
prin instruirea regulamentară. După ce şi-a încheiat perioada de 
probă, a primit misiuni speciale în ţări scandinave - mai ales în 
Norvegia, în Suedia şi în Finlanda -, unde a reuşit să stabilească 
o reţea de informaţii care ducea lupta împotriva agitatorilor 
fascişti chiar în tabăra duşmană. Şi-a îndeplinit cu bine această 
sarcină, şi nu există niciun motiv să presupunem că, la vremea 
respectivă, era altceva decât un zelos membru al acestui 
Departament. Dar, tovarăşi, să nu uităm aceste legături timpurii 
cu Scandinavia. Rețelele puse la punct de tovarăşul Mundt 
imediat după război au constituit scuza, mulţi ani mai târziu, 
pentru călătoriile în Finlanda şi în Norvegia, unde îndatoririle 
sale au devenit acoperirea care-i permitea să scoată mii de 
dolari din bănci străine, în schimbul purtării sale de trădător. Să 
ne înţelegem foarte clar: tovarăşul Mundt nu a fost victima celor 
care încearcă să nege argumentele istoriei. La început laşitate, 
apoi slăbiciune, pe urmă lăcomie - acestea au fost motivele lui; 
acumularea unei mari averi, visul său. Ca o ironie, sistemul 


complicat prin care era satisfăcută setea sa pentru bani a pus 
pe urmele lui forţele dreptăţii. 

Fiedler se opri, aruncând spre sală o privire brusc arzătoare. 
Leamas urmărea totul fascinat. 

— Asta să fie o lecţie, strigă Fiedler, pentru ceilalţi duşmani ai 
statului, a căror infracţiune este atât de îngrozitoare, încât sunt 
obligaţi să comploteze în ore târzii din noapte! 

Un murmur plin de simţul datoriei răzbătu dinspre minusculul 
grup de spectatori aflaţi în spatele sălii. 

— Nu vor scăpa de vigilenţa poporului al cărui sânge vor să-l 
vândă! 

Ai fi zis că Fiedler se adresează unei mari mulţimi, şi nu celor 
câţiva oameni - o mână de paznici şi de oficialități - adunaţi în 
încăperea minusculă, cu pereţi albi. 

Leamas îşi dădu seama, în acel moment, că Fiedler nu vrea 
să rişte nimic: conduita tribunalului, procurorii şi martorii, totul 
trebuie să fie impecabil. Fiind conştient, fără îndoială, de 
pericolul unei contraacuzaţii ulterioare, inerente în astfel de 
cazuri, Fiedler îşi apăra spatele: polemica avea să ajungă în 
arhive, iar el avea să fie un bărbat viteaz care se înhămase să o 
combată. 

În acel moment, Fiedler deschise dosarul care se afla în faţa 
lui pe birou. 

— La sfârşitul lui 1956, Mundt a fost trimis la Londra, ca 
membru al Misiunii Est-Germane a Oţelului. In plus, avea ca 
sarcină suplimentară luarea unor măsuri contrasubversive 
împotriva grupurilor de emigr&s. În decursul activităţii sale, s-a 
expus la mari pericole - nu există nicio îndoială în legătură cu 
asta - şi a obţinut rezultate valoroase. 

Atenţia lui Leamas fu din nou atrasă de chipurile celor trei de 
la masa din mijloc. La stânga preşedintei, un tinerel smead. 
Ochii acestuia păreau pe jumătate închişi. Părul dezordonat era 
moale şi lins, iar chipul palid, slab, era cel al unui ascet. Avea 
mâini subţiri, care se jucau neobosit cu colţul unui teanc de 
hârtii din faţa lui. Leamas bănuia că este omul lui Mundt; n-ar fi 
putut să spună de ce. De partea cealaltă a mesei stătea un tip 
puţin mai în vârstă, cu început de chelie, cu o faţă deschisă şi 
plăcută. Lui Leamas îi părea cam neghiob. Bănuia că, dacă 


soarta lui Munat atârna în balanţă, tânărul avea să-l apere şi 
femeia să-l condamne. Se gândea că al doilea tip s-ar simţi 
jenat de divergenţa de opinii şi s-ar alia cu preşedinta. 

Fiedler vorbea din nou. 

— A fost recrutat la sfârşitul mandatului său la Londra. Am 
spus că s-a expus la mari pericole; făcând acest lucru, a intrat în 
conflict cu Serviciul Secret britanic, care a emis un mandat de 
arestare pe numele lui. Munat, care nu avea imunitate 
diplomatică (Marea Britanie, membră a NATO, nu recunoaşte 
suveranitatea noastră), s-a ascuns. Au fost supravegheate 
porturile, fotografia şi semnalmentele lui au fost distribuite pe 
tot teritoriul Insulelor Britanice. Cu toate acestea, după numai 
două zile petrecute în ascunzătoare, tovarăşul Mundt a luat un 
taxi către aeroportul din Londra şi a venit cu avionul la Berlin. 
„Magnific”, veţi spune, şi aşa a şi fost. Cu toate forţele poliţiei 
britanice  alertate, cu şoselele, căile ferate, porturile şi 
aeroporturile sub supraveghere constantă, tovarăşul Munat ia 
un avion de la aeroportul din Londra. Cu adevărat magnific! Sau 
poate că o să vi se pară, tovarăşi, având avantajul că puteţi 
judeca retrospectiv, că evadarea lui Munat din Anglia a fost 
puţin prea extraordinară, puţin prea uşoară, că, fără 
complicitatea autorităţilor britanice, n-ar fi fost niciodată 
posibilă! 

Un alt murmur, mai spontan decât primul, se ridică din 
spatele sălii. 

— Adevărul este acesta: Mundt a fost luat prizonier de 
englezi; în cursul unui scurt interogatoriu de notorietate, aceştia 
i-au oferit alternativa clasică. Ce avea să urmeze: ani buni într-o 
închisoare imperialistă, sfârşitul unei cariere strălucite, sau 
Mundt îşi va face o întoarcere dramatică acasă, în ţara lui, în 
ciuda oricăror aşteptări, şi îşi va ţine promisiunea făcută? 
Bineînţeles că britanicii au condiţionat întoarcerea lui prin 
furnizarea de informaţii, în schimbul cărora aveau să-i plătească 
mari sume de bani. Prins între ciocan şi nicovală, Mundt a fost 
recrutat. 

Acum, era în interesul britanicilor să promoveze cariera lui 
Mundt. Incă nu putem dovedi că succesul lui Mundt în lichidarea 
unor agenţi occidentali mărunți a fost opera stăpânilor lui 


imperialişti, care-şi trădau propriii colaboratori - cei de care se 
puteau dispensa -, pentru a spori prestigiul lui Mundt. Nu putem 
dovedi, dar este o presupunere pe care-o permit probele. 

Incă din 1960 - anul în care tovarăşul Munat a devenit şeful 
secţiei de contraspionaj din Abteilung -, ne-au parvenit indicii 
din toată lumea privind existenţa unui spion sus-pus printre noi. 
Karl Riemeck a fost spion, cu toţii ştiţi asta; când a fost eliminat, 
am crezut că răul fusese exterminat. Dar zvonurile au persistat. 

Pe la sfârşitul lui 1960, un fost colaborator al nostru a abordat 
în Liban un englez despre care se ştia că este în legătură cu 
serviciul lor secret. l-a propus - am aflat foarte curând după 
aceea - dezmembrarea completă a celor două secţii din 
Abteilung pentru care lucrase anterior. Oferta lui a fost respinsă, 
după ce a fost transmisă la Londra. A fost o chestiune foarte 
ciudată. Nu putea să însemne decât că englezii posedau 
informaţiile care li se ofereau, şi că acestea erau la zi. 

Incepând de pe la jumătatea anului 1960, pierdeam 
colaboratori în străinătate într-un ritm alarmant. Deseori, erau 
arestaţi la scurt timp după trimiterea lor. Uneori duşmanul 
încerca să-i întoarcă împotriva noastră pe propriii noştri agenţi, 
dar nu prea des. Ca şi când nu prea puteai să le dai bătăi de 
cap. 

Şi apoi - era la începutul lui 1961, dacă nu mă înşală memoria 
-, norocul a dat peste noi. Am obţinut, prin mijloace pe care nu 
le voi menţiona, un rezumat al informaţiilor pe care Serviciul 
Secret britanic le deţinea despre Abteilung. Erau complete, 
exacte şi surprinzător de actuale. Bineînţeles că i le-am arătat 
lui Mundt - era superiorul meu. Mi-a spus că nu era nicio 
surpriză pentru el: avea mai multe anchete în desfăşurare şi mi- 
a cerut să nu acţionez, pentru a nu le prejudicia. Şi mărturisesc 
că, în acel moment, mi-a trecut prin minte gândul, oricât de 
îndepărtat şi de fantastic ar fi fost, că Munat însuşi este cel care 
a furnizat informaţiile. Mai erau şi alte indicii... 

Nu trebuie să vă mai spun că ultima persoană care să fie 
suspectată de spionaj este şeful secţiei de contraspionaj. Ideea 
este atât de abominabilă, atât de melodramatică, încât puţini ar 
nutri-o, darămite să o şi pună în practică! Mărturisesc că eu 
însumi m-am făcut vinovat de o excesivă lipsă de tragere de 


inimă, înainte de a ajunge la o astfel de concluzie, aparent 
imposibilă. A fost o greşeală. 

Dar, tovarăşi, mărturia decisivă a ajuns în mâinile noastre. 
Propun să chemăm acum acest martor. S-a răsucit, aruncându- 
şi privirea spre fundul sălii. Aduceţi-l pe Leamas! 

x 


x x 


Gardienii care-l flancau se ridicară, iar Leamas o porni de-a 
lungul rândului, până la intervalul improvizat, nu mai lat de vreo 
şaizeci de centimetri, care se întindea până în mijlocul sălii. 
Unul dintre gardieni îi spuse că trebuie să stea cu faţa la masă. 
Fiedler stătea în picioare, la aproximativ doi metri. Intâi i se 
adresă preşedinta: 

— Martorul să ne spună cum se numeşte, ceru ea. 

— Alec Leamas. 

— Ce vârstă aveţi? 

— Cincizeci de ani. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Nu. 

— Dar aţi fost. 

— Acum nu sunt căsătorit. 

— Ce meserie aveţi? 

— Sunt ajutor de bibliotecar. 

Fiedler interveni furios: 

— Înainte de asta ai fost angajat de Serviciul de Informaţii 
britanic, nu-i aşa? se răsti el scurt. 

— Aşa este. Până anul trecut. 

— Tribunalul a citit raportul care conţine interogatoriul tău, 
continuă Fiedler. Vreau să le povesteşti din nou despre 
conversaţia pe care ai avut-o cu Peter Guillam cândva în mai, 
anul trecut. 

— Adică atunci când am vorbit despre Mundt? 

— Da. 

— Ţi-am spus. Eram la Centru, la biroul din Londra - sediul 
nostru din Cambridge Circus. Am dat nas în nas cu Peter pe hol. 
Ştiam că este implicat în cazul Fennan şi l-am întrebat ce se 
întâmplase cu George Smiley. Pe urmă, am continuat să 
discutăm despre Dieter Frey, care a murit, şi despre Mundt, 


care era amestecat în chestia asta. Peter credea că Maston - 
Maston răspundea efectiv de caz atunci - nu voise ca Mundt să 
fie prins. 

— Cum ai interpretat acest lucru? întrebă Fiedler. 

— Ştiam că Maston făcuse varză cazul Fennan. Am presupus 
că nu voia să scormonească rahatul, dacă Mundt ar fi apărut la 
Old Bailey!. 

— Dacă Mundt ar fi fost prins, ar fi fost pus sub acuzaţie 
conform legii? interveni preşedinta. 

— Depinde cine îl prindea. Dacă l-ar fi prins poliţia, ar fi 
raportat la Ministerul de Interne. După asta, nicio putere din 
lume nu ar fi putut împiedica punerea lui sub acuzaţie. 

— Şi ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi prins Serviciul tău? 
întrebă Fiedler. 

— A, asta-i o cu totul altă problemă. Presupun că, fie ar fi fost 
interogat şi pe urmă ar fi încercat să facă schimb: el pentru unu 
sau doi dintre oamenii noştri aflaţi în închisoare aici; fie i-ar fi 
dat un bilet. 

— Ce înseamnă asta? 

— S-ar fi descotorosit de el. 

— L-ar fi lichidat? Acum Fiedler punea toate întrebările, iar 
membrii tribunalului scriau conştiincios în dosarele din faţa lor. 

— Nu ştiu ce ar fi făcut. N-am fost niciodată amestecat în 
jocul ăsta. 

— Nu ar fi fost posibil să fi încercat să-l recruteze ca agent? 

— Ba da, dar nu au reuşit. 

— De unde ştii? 

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, ţi-am spus şi ţi-am 
repetat-o de nenumărate ori! Nu sunt un nimeni, un executant 
nenorocit... Am fost şeful Organizaţiei din Berlin timp de patru 
ani. Dacă Munat ar fi fost dintre oamenii noştri, aş fi ştiut. N-aş 
fi avut cum să nu aflu. 

— Exact! 

Fiedler părea mulţumit de acest răspuns, încrezător poate că 
ceilalţi membri din completul de judecată nu sunt satisfăcuţi. 
Apoi, atenţia lui se îndreptă spre operaţiunea Bulgărele de 


14 Tribunal din Londra, numit după strada pe care se afla (n.tr.) 


Zăpadă; îl plimbă pe Leamas din nou prin complexitatea 
măsurilor speciale de securitate care stau la baza circulaţiei 
dosarului, pomenind scrisorile către banca din Copenhaga şi cea 
din Helsinki şi singurul răspuns pe care îl primise Leamas. 
Adresându-se tribunalului, Fiedler comentă: 

— Nu am primit niciun răspuns de la Helsinki. Nu ştiu de ce. 
Dar o să recapitulez pentru dumneavoastră. Leamas a depus 
bani la banca din Copenhaga pe 15 iunie. Printre documentele 
din faţa dumneavoastră se află facsimilul unei scrisori de la 
Banca Regală Scandinavă, adresată lui Robert Lang. Robert 
Lang este numele pe care l-a folosit Leamas ca să deschidă 
contul de la Copenhaga. Din acea scrisoare (numărul 
doisprezece din dosarele dumneavoastră), veţi vedea că toată 
suma - zece mii de dolari - a fost retrasă de cosemnatarul 
contului o săptămână mai târziu. Îmi închipui, continuă Fiedler 
arătând din cap spre chipul încremenit al lui Mundt, aflat în 
primul rând, că acuzatul nu poate contesta că a fost la 
Copenhaga pe 21 iunie, angajat într-o activitate secretă din 
partea serviciului nostru, Abteilung. Se opri puţin, apoi continuă: 
Vizita lui Leamas la Helsinki - a doua vizită pe care a făcut-o ca 
să depună bani - a avut loc în jur de 24 septembrie. Ridicând 
glasul, se întoarse şi se uită direct la Mundt. Pe 3 octombrie, 
tovarăşul Mundt a făcut o călătorie clandestină în Finlanda - 
încă o dată, chipurile, în interesul Abteilung. 

larăşi tăcere. Fiedler se răsuci încet şi se adresă încă o dată 
tribunalului. Cu o voce deopotrivă supusă şi amenințătoare, 
întrebă: 

— Te plângi că dovezile sunt indirecte? Îţi mai amintesc un 
lucru. Se întoarse spre Leamas. Martor, în timpul activităţilor 
tale în Berlin te-ai asociat cu Karl Riemeck, fost secretar al 
Comitetului Executiv al Partidului Socialist Unit. Care a fost 
natura asocierii? 

— A fost agentul meu, până când oamenii lui Mundt l-au 
împuşcat. 

— Exact! A fost împuşcat de oamenii lui Mundt. Unul dintre 
mulţii spioni lichidaţi în mod sumar de tovarăşul Mundt înainte 
să poată fi interogaţi. Dar înainte să fie împuşcat de oamenii lui 
Mundt, a fost agent al Serviciului Secret britanic? 


Leamas confirmă cu o mişcare din cap. 

— Te rog să descrii întâlnirea lui Riemeck cu acela căruia îi 
spui Control. 

— Control a venit la Berlin de la Londra ca să-l vadă pe Karl. 
Karl era unul dintre cei mai productivi agenţi pe care-i aveam, 
cred, iar Control voia să-l cunoască. 

Fiedler interveni: 

— Era şi unul dintre cei mai de încredere? 

— Da, o, da! Cei de la Londra îl iubeau pe Karl; nu putea face 
nimic rău. Când a sosit Control, am aranjat să vină Karl la mine, 
şi am cinat toţi trei în apartamentul meu. De fapt, nu-mi plăcea 
să vină Karl acolo, dar nu-i puteam spune asta lui Control. E 
greu de explicat, dar cei de la Londra sunt suspicioşi, sunt aşa 
de departe de realitate, încât eram mort de frică să nu găsească 
vreo scuză ca să preia ei controlul asupra lui Karl - sunt în stare 
de aşa ceva! 

— Deci, ai fixat o întâlnire pentru voi trei, interveni tăios 
Fiedler. Şi ce s-a întâmplat? 

— Control mi-a cerut dinainte să am grijă să poată rămâne un 
sfert de oră singur cu Karl, aşa că, în cursul serii, am pretins că 
nu mai avem scotch. Am plecat de acasă şi m-am dus la de 
Jong. Am băut vreo două pahare la el, am împrumutat o sticlă şi 
m-am întors acasă. 

— Cum i-ai găsit? 

— Cum adică? 

— Control şi Riemeck încă vorbeau? Dacă da, despre ce 
vorbeau? 

— Nu vorbeau deloc când am ajuns eu. 

— Mulţumesc! Poţi să te aşezi. 

Leamas se întoarse la locul lui în fundul sălii. Fiedler se răsuci 
către cei trei membri ai tribunalului şi începu: 

— Vreau să vorbesc mai întâi despre spionul Riemeck, care a 
fost împuşcat, Karl Riemeck. Aveţi în faţă o listă cu toate 
informaţiile pe care Riemeck i le-a transmis lui Alec Leamas la 
Berlin, din câte-şi aminteşte Leamas. Este un dosar formidabil, 
plin de acte de trădare. Daţi-mi voie să rezum pentru 
dumneavoastră. Riemeck le-a dat stăpânilor lui un raport 
detaliat privind activitatea şi personalităţile din Abteilung. Dacă 


e să-l credem pe Leamas, era capabil să descrie lucrările celor 
mai secrete reuniuni ale noastre. Ca secretar al Comitetului 
Executiv, a furnizat  procesele-verbale ale celor mai 
confidenţiale dezbateri ale acestuia. 

Era uşor pentru el; el însuşi aduna toate documentele fiecărei 
şedinţe. Dar accesul lui Riemeck la afacerile confidenţiale ale 
Abteilung-ului este o chestiune diferită. Cine, la sfârşitul lui 
1959, l-a cooptat pe Riemeck în Comitetul pentru Apărarea 
Poporului, acest subcomitet vital al Comitetului Executiv care 
coordonează şi discută problemele organelor noastre de 
securitate? Cine a propus ca Riemeck să aibă privilegiul de a i 
se permite accesul la dosarele Abteilung-ului? Cine, în fiecare 
stadiu din cariera lui Riemeck începând din 1959 (anul în care 
Mundt s-a întors din Anglia, vă mai amintiţi), îl făcea remarcat 
pentru posturi de o excepţională responsabilitate? Vă spun eu, 
rosti ritos Fiedler. Acelaşi om care a fost pus doar să-i apere 
spatele în activităţile de spionaj: Hans-Dieter Mundt! Să ne 
amintim cum a contactat Riemeck serviciile occidentale de 
informaţii din Berlin - cum a găsit maşina lui de Jong la un picnic 
şi a pus un rolfilm în ea. Nu sunteţi uluiţi de presentimentele lui 
Riemeck? De unde ştia unde să găsească maşina, şi exact în 
ziua aceea? Riemeck nu avea maşină, aşa că nu ar fi putut să-l 
urmărească pe de Jong de acasă de la el, din Berlinul de Vest. 
Nu era decât o singură cale prin care ar fi putut afla - prin 
serviciul propriei noastre poliţii, care a raportat prezenţa lui de 
Jong ca pe o chestiune de rutină, imediat ce maşina a trecut de 
punctul de control intersectorial. Informaţiile acelea i-au 
parvenit lui Mundt, iar Mundt i le-a transmis lui Riemeck. 
Aceasta este dovada împotriva lui Hans-Dieter Mundt - vă spun, 
cu siguranţă Riemeck a fost creaţia lui, legătura între Mundt şi 
stăpânii lui imperialişti! 

Fiedler se opri puţin, apoi adăugă liniştit: 

— Mundt - Riemeck - Leamas: acesta era lanţul de comandă, 
şi este o practică recunoscută a serviciilor de informaţii din 
toată lumea, ca fiecare verigă a lanţului să nu ştie, pe cât 
posibil, de celelalte. Astfel, este corect ca Leamas să susţină că 
nu ştie nimic în detrimentul lui Mundt: nu este altceva decât 
dovada unei bune securităţi din partea stăpânilor lui din Londra. 


Vi s-a mai spus cum întregul caz cunoscut sub numele de 
Bulgărele de Zăpadă a fost orchestrat în condiţii de 
confidenţialitate speciale, cum Leamas ştia, în termeni foarte 
vagi, despre o secţie de informaţii condusă de Peter Guillam, şi 
care se presupune că se ocupa de condiţiile economice din 
republica noastră - secţie care, în mod surprinzător, era pe lista 
de distribuţie a Bulgărelui de Zăpadă. Permiteţi-mi să vă 
reamintesc că acelaşi Peter Guillam a fost unul dintre ofiţerii de 
securitate britanici implicaţi în investigarea activităţilor lui 
Mundt când acesta era în Anglia. 

Tinerelul de la masa completului de judecată ridică creionul 
şi, privindu-l pe Fiedler cu ochii lui duri şi reci, larg deschişi, 
întrebă: 

— Atunci de ce l-a lichidat Mundt pe Riemeck, dacă Riemeck 
era agentul lui? 

— Nu a avut altă soluţie. Riemeck era deja bănuit. Amanta sa 
îl trădase prin indiscreţiile ei lăudăroase. Mundt a dat ordin să 
fie împuşcat de îndată ce este zărit, apoi i-a trimis vorbă lui 
Riemeck să fugă, şi astfel a fost eliminat pericolul trădării. 
Ulterior, Munat a asasinat-o pe femeie. 

Aş vrea să speculez puţin pe marginea tehnicii folosite de 
Mundt. După întoarcerea lui în Germania, în 1959, Serviciul de 
Informaţii britanic a aplicat tactica aşteptării. Dorinţa lui Mundt 
de a coopera cu ei trebuia să fie demonstrată, aşa că i-au dat 
instrucţiuni şi apoi au aşteptat, mulţumiţi să plătească şi să 
spere că totul va fi bine. La vremea respectivă, Munat nu era 
funcţionar superior al Serviciului nostru - nici al partidului nostru 
-, dar a mirosit o afacere bună, şi a început să raporteze ceea ce 
vedea. Comunica, bineînţeles, cu stăpânii lui, fără ajutor. 
Trebuie să presupunem că întâlnirile aveau loc în Berlinul de 
Vest, că, în scurtele sale călătorii în Scandinavia şi în alte părţi, 
a fost contactat şi interogat. Probabil că, la început, englezii au 
fost prudenti - cine nu ar fi? -, cântăreau cu deosebită grijă 
informaţiile furnizate de el, comparându-le cu lucrurile pe care 
le ştiau deja, de teamă că ar putea face un joc dublu. Treptat 
însă, şi-au dat seama că găsiseră o mină de aur. Mundt s-a 
apucat de munca lui de trădător cu aceeaşi eficienţă 
sistematică pentru care este renumit. La început - şi este doar 


presupunerea mea, dar se bazează, tovarăşi, pe o îndelungată 
experienţă în această activitate şi pe mărturia lui Leamas -, în 
primele câteva luni, nu au îndrăznit să pună la punct niciun fel 
de reţea din care să facă parte şi Mundt. L-au lăsat să fie un lup 
singuratic, îl întreţineau, îl plăteau şi-l instruiau separat de 
organizaţia lor de la Berlin. Au conceput la Londra, sub 
conducerea lui Peter Guillam (pentru că el a fost acela care l-a 
recrutat pe Mundt), o mică secţie sub acoperire, ale cărei 
atribuţii nu erau cunoscute nici măcar în cadrul Serviciului decât 
de un cerc select. Il plăteau pe Mundt după un sistem special 
numit Bulgărele de Zăpadă, şi, fără îndoială, tratau informaţiile 
pe care acesta le furniza cu deosebită precauţie. Înţelegeţi deci, 
povestea se potriveşte cu spusele lui Leamas: nu avea 
cunoştinţă despre existenţa lui Mundt, deşi - după cum veţi 
vedea - nu numai că l-a plătit, dar, în cele din urmă, a primit de 
fapt de la Riemeck şi apoi a transmis la Londra informațiile pe 
care le obținuse Mundt. 

Spre sfârşitul lui 1959, Munat i-a informat pe stăpânii lui de la 
Londra că a găsit în cadrul Comitetului Executiv un tip care avea 
să fie intermediar între ei şi Munat. Acesta era Karl Riemeck. 

Cum l-a găsit Mundt pe Riemeck? Cum a îndrăznit să 
stabilească dacă Riemeck vrea să coopereze? Nu trebuie să 
uitaţi poziţia excepţională deţinută de Munat: avea acces la 
toate dosarele de securitate, putea pune microfoane la 
telefoane, putea deschide scrisori, utiliza urmăritori; putea să 
interogheze pe oricine fără să i se conteste dreptul, şi era în 
posesia unui tablou foarte amănunţit al vieţii lor personale. Mai 
presus de orice, putea să pună capăt oricărei suspiciuni într-o 
clipă, întorcând împotriva oamenilor chiar arma - vocea lui 
Fiedler tremura de furie - care fusese destinată protejării lor. 

Revenind fără efort la stilul lui raţional dinainte, continuă: 

— Acum înţelegeţi ce a făcut Serviciul de Informaţii din 
Londra. Păstrând încă secretă identitatea lui Mundt, a pus la 
cale recrutarea lui Riemeck şi a facilitat realizarea unor contacte 
indirecte între Mundt şi centrul de comandă de la Berlin. 
Aceasta este semnificaţia contactului lui Riemeck cu de Jong şi 
cu Leamas. Așa trebuie să interpretaţi mărturia lui Leamas, aşa 
trebuie măsurată trădarea lui Munat. Se răsuci şi, privindu-l pe 


Mundt drept în faţă, strigă: lată-l pe sabotor, pe terorist! lată-l 
pe cel care a vândut drepturile poporului! 

Aproape am terminat. Doar un singur lucru mai trebuie spus. 
Mundt şi-a câştigat reputaţia de apărător loial şi iscusit al 
poporului, şi i-a redus pe vecie la tăcere pe toţi aceia care ar fi 
putut să-i trădeze secretul. Astfel, a ucis în numele poporului, 
pentru a-şi proteja trădarea fascistă, şi şi-a propulsat propria 
carieră în cadrul Serviciului nostru. Nu este posibil să ne 
închipuim o infracţiune mai mare decât aceasta. Din acest 
motiv - în final -, după cea făcut ce a putut ca să-l apere pe Karl 
Riemeck de suspiciunile care începuseră treptat să-l învăluie, a 
dat ordin să fie împuşcat de îndată ce va fi zărit. Din acest 
motiv, a pus la cale asasinarea amantei lui Riemeck. Când va 
veni momentul să faceţi cunoscută Comitetului Executiv 
judecata dumneavoastră, să nu daţi înapoi, şi să recunoaşteţi 
cât de cumplită este infracţiunea acestui om. Pentru Hans- 
Dieter Mundt, moartea este o pedeapsă blândă! 


Capitolul 21 
Martorul 


Preşedinta se întoarse către bărbatul scund în costum negru, 
care stătea chiar faţă-n faţă cu Fiedler. 

— Tovarăşe Karden, vorbiţi în numele tovarăşului Mundt. 
Doriţi să-i puneţi întrebări martorului Leamas? 

— Da, da, aş dori, într-o clipă, replică acesta, ridicându-se 
anevoios în picioare şi aranjându-şi după urechi braţele 
ochelarilor cu rame de aur. 

Era un personaj blajin, puţin cam stângaci, cu părul alb. 

— Tovarăşul Munat are unele obiecţii, începu Karden - vocea 
lui blândă avea o intonaţie destul de plăcută -, el crede că 
Leamas minte; că tovarăşul Fiedler, fie cu rea intenţie, fie printr- 
o neşansă, a fost atras într-un complot vizând distrugerea 
Abteilung-ului, ceea ce ar fi dus la discreditarea organelor 
pentru apărarea statului nostru socialist. Nu punem la îndoială 
că Riemeck a fost spion britanic - există dovezi. Dar punem la 
îndoială faptul că Mundt a fost în cârdăşie cu el, sau că a 
acceptat bani ca să trădeze Partidul nostru. Susţinem că nu 
există dovezi obiective pentru această acuzaţie, că tovarăşul 
Fiedler este ameţit de visuri de putere şi orb la judecata 
raţională. Ne menţinem punctul de vedere, şi anume că, din 
momentul în care Leamas s-a întors de la Berlin la Londra, a 
jucat un rol; că a simulat o decădere rapidă în depravare, în 
băutură şi în datorii, că a atacat un negustor în public şi a 
afectat sentimentele antiamericane - toate acestea cu un singur 
scop: de a atrage atenţia celor din Abteilung. Credem că 
Serviciul de Informaţii britanic a ţesut în mod deliberat în jurul 
tovarăşului Mundt o întreagă reţea de dovezi indirecte - plata 
banilor în bănci străine, retragerea lor, care a coincis cu 
prezenţa lui Mundt în cutare sau cutare ţară, mărturia 
întâmplătoare bazată pe zvonuri a lui Peter Guillam, întâlnirea 
secretă dintre Control şi Riemeck, la care au fost discutate 


chestiuni pe care Leamas nu le-a putut auzi: toate acestea au 
furnizat un fals lanţ de dovezi, iar tovarăşul Fiedler, pe ale cărui 
ambiţii au contat atât de precis englezii, le-a acceptat; şi aşa a 
devenit parte dintr-un complot monstruos de distrugere - de 
fapt, de asasinat, pentru că acum Munat riscă să îşi piardă viaţa 
- a unuia dintre cei mai vigilenţi apărători ai republicii noastre. 

Nu este, oare, în acelaşi spirit cu palmaresul lor privind 
sabotajele, activităţile subversive şi traficul de fiinţe umane, ca 
englezii să ticluiască acest complot disperat? Ce altă soluţie le-a 
rămas acum, când în Berlin a fost ridicat un zid de protecţie, iar 
fluxul de spioni occidentali este controlat? Suntem victimele 
complotului lor; în cel mai bun caz, tovarăşul Fiedler se face 
vinovat de o gravă eroare; în cel mai rău, de uneltire cu spionii 
imperialişti, în vederea subminării statului nostru muncitoresc, 
şi de vărsare de sânge nevinovat. 

Şi noi avem un martor. Aprobă uşor din cap către completul 
de judecată. Da. Şi noi avem un martor. Chiar credeţi că, în tot 
acest timp, tovarăşul Munat nu a ştiut de uneltirile febrile ale lui 
Fiedler? Chiar credeţi acest lucru? De luni de zile şi-a dat seama 
de nebunia din mintea lui Fiedler. Însuşi tovarăşul Mundt a fost 
cel care a autorizat abordarea lui Leamas în Anglia: credeţi că 
şi-ar fi asumat un risc atât de nebunesc, dacă ar fi fost chiar el 
implicat? 

Şi când rapoartele de la primul interogatoriu al lui Leamas, 
din Haga, au parvenit Comitetului Executiv, vă închipuiţi că 
tovarăşul Munat a aruncat exemplarul său fără să-l citească? lar 
atunci când, după sosirea lui Leamas în ţara noastră şi după ce 
Fiedler şi-a început propriul interogatoriu, n-au mai venit 
rapoarte, credeţi că tovarăşul Mundt a fost atât de obtuz, încât 
să nu ştie ce urmăreşte Fiedler? Când au ajuns primele rapoarte 
de la Peters, din Haga, n-a fost nevoie decât ca Mundt să se uite 
la datele vizitelor lui Leamas la Copenhaga şi la Helsinki, pentru 
a-şi da seama că totul era o capcană - o capcană menită să-l 
discrediteze chiar pe Munat. Datele acelea coincid, într-adevăr, 
cu acelea ale vizitelor lui Mundt în Danemarca şi în Finlanda: au 
fost alese de Londra exact din acest motiv. Mundt era la curent 
cu acele „indicaţii anterioare”, la fel cum era şi Fiedler - nu 
uitaţi acest lucru. Şi Mundt căuta un spion în rândul celor din 


Abteilung... 

Deci, în momentul când Leamas a ajuns în Germania 
Democrată, Mundt urmărea fascinat cum Leamas alimentează 
suspiciunile lui Fiedler cu aluzii şi cu indicii indirecte - niciodată 
exagerate, înţelegeţi, niciodată scoase în evidenţă, ci presărate 
ici şi colo cu subtilitate perfidă. Şi deja terenul era pregătit... 
tipul din Liban, miraculoasa ştire de senzaţie la care s-a referit 
Fiedler, ambele părând să confirme prezenţa unui spion sus-pus 
în interiorul Abteilung-ului... 

A fost minunat realizat. Ar fi putut transforma - încă ar putea - 
înfrângerea pe care au suferit-o englezii, prin pierderea lui Karl 
Riemeck, într-o victorie remarcabilă. 

Tovarăşul Munat şi-a luat o măsură de prevedere, în timp ce 
englezii, cu ajutorul lui Fiedler, puneau la cale uciderea sa. 

A determinat desfăşurarea unor anchete foarte amănunțite şi 
serioase la Londra. A studiat fiecare detaliu nesemnificativ al 
vieţii duble pe care o ducea Leamas în Bayswater. Căuta, 
înţelegeţi, o eroare umană într-un plan de o subtilitate aproape 
supraomenească. Se gândea că, undeva, în lunga lui şedere în 
sălbăticie, Leamas ar trebui să-şi calce jurământul de sărăcie, 
de beţie, de depravare şi, mai presus de toate, de singurătate. 
Poate ar avea nevoie de companie, o iubită poate; poate că-i va 
fi dor de căldura unui contact omenesc, îi va fi dor să dezvăluie 
o altă faţetă a sufletului său. Vedeţi dumneavoastră, Mundt a 
avut dreptate. Leamas, abilul, experimentatul agent, a făcut o 
greşeală atât de elementară, de omenească, încât... Zâmbi. Veţi 
putea audia martorul, dar nu încă. Martorul este aici; adus de 
tovarăşul Mundt. A fost o măsură de precauţie admirabilă. Mai 
târziu, voi chema acel martor. 

Avea un aer uşor ştrengăresc, de parcă ar fi vrut să spună că 
trebuie să i se permită mica glumă. 

— Între timp, aş vrea, dacă-mi daţi voie, să-i pun una sau 


două întrebări acestui acuzator şovăitor, domnul Alec Leamas. 
* 


x x 
— Spuneti-mi, începu el, sunteţi un om înstărit? 
— Nu fi tâmpit, ripostă Leamas tăios, ştii cum am fost agăţat. 
— Da, într-adevăr, declară Karden, a fost o lovitură de 


maestru. Să înţeleg, cu alte cuvinte, că nu aveţi niciun ban? 

— Da. 

— Aveţi prieteni care v-ar împrumuta bani, sau poate v-ar da? 
Care v-ar plăti datoriile? 

— Dacă aş avea, n-aş fi aici acum. 

— Nu aveţi pe nimeni? Nu vă puteţi închipui că vreun 
binefăcător amabil, cineva, poate, de care aproape aţi uitat, s-ar 
îngriji să vă pună din nou pe picioare... să rezolve problema 
creditorilor, şi aşa mai departe? 

— Nu. 

— Mulţumesc. Încă o întrebare: îl cunoaşteţi pe George 
Smiley? 

— Bineînţeles că da, a lucrat la Centru, în Cambridge Circus. 

— A părăsit Serviciul de Informaţii britanic? 

— A încheiat socotelile după cazul Fennan. 

— A, cazul în care a fost implicat Mundt. L-aţi mai văzut de 
atunci? 

— O dată sau de două ori. 

— V-aţi întâlnit cu el după ce aţi plecat de la Centru? 

Leamas ezită, apoi răspunse: 

— Nu. 

— Nu v-a vizitat în închisoare? 

— Nu. Nimeni nu m-a vizitat. 

— Dar înainte de a ajunge în închisoare? 

— Nu. 

— După ce aţi ieşit din închisoare - ziua eliberării 
dumneavoastră, de fapt - aţi fost agăţat, nu-i aşa, de un tip pe 
nume Ashe? 

— Da. 

— Aţi luat masa de prânz împreună în Soho. După ce v-aţi 
despărţit, unde v-aţi dus? 

— Nu-mi amintesc. Probabil că m-am dus la cârciumă. N-am 
idee. 

— Să vă ajut. Într-un târziu, v-aţi dus în Fleet Street şi aţi luat 
un autobuz. De acolo se pare că aţi făcut un traseu în zigzag 
spre Chelsea, cu autobuzul, cu metroul şi cu o maşină 
particulară, destul de stângaci pentru un om cu experienţa 
dumneavoastră. Asta vă amintiţi? Vă pot arăta raportul dacă 


vreţi, îl am aici. 

— Probabil că ai dreptate. Şi ce-i cu asta? 

— George Smiley locuieşte în Bywater Street, foarte aproape 
de King's Road, asta vreau să subliniez. Maşina în care erati a 
întors în Bywater Street, şi agentul nostru ne-a raportat că aţi 
coborât la numărul nouă. Din întâmplare, acolo este casa lui 
George Smiley. 

— Astea-s prostii, afirmă Leamas. Mai degrabă, aş zice că am 
fost la Eight Bells; este una dintre cârciumile mele preferate. 

— Cu o maşină particulară? 

— Şi asta-i o prostie. Presupun că am fost cu taxiul. Când am 
bani, îi cheltuiesc. 

— Dar atunci, de ce tot ocolul acela dinainte? 

— Aiurea! Tâmpenii! Probabil că urmăreau pe cine nu trebuie. 
Ar fi al naibii de tipic! 

— Întorcându-mă la întrebarea mea iniţială, nu vă puteţi 
închipui că Smiley ar fi putut fi interesat de dumneavoastră 
după ce aţi plecat de la Centru? 

— Dumnezeule, nu. 

— Nici că s-ar fi interesat de bunăstarea dumneavoastră după 
ce aţi fost dus la închisoare, nici că ar fi putut cheltui bani 
pentru cei apropiaţi dumneavoastră, nici că ar fi vrut să vă vadă 
după ce v-aţi întâlnit cu Ashe? 

— Nu. N-am nici cea mai vagă idee ce vrei să spui, Karden, 
dar răspunsul este nu. Dacă l-ai fi cunoscut pe Smiley, n-ai 
întreba. Suntem extraordinar de diferiţi. 

Karden părea destul de mulţumit, zâmbea şi aproba din cap 
pentru sine, în timp ce-şi potrivea ochelarii şi consulta dosarul 
cu gesturi elaborate. 

— A, da, spuse, ca şi când ar fi uitat ceva. Când aţi cerut să 
luaţi pe credit la băcan, câţi bani aveaţi? 

— Niciun ban, răspunde Leamas nepăsător. De o săptămână, 
eram lefter. Chiar de mai mult, aş zice. 

— Din ce trăiaţi? 

— Din mărunţişuri. Fusesem bolnav; un fel de febră. Nu 
mâncasem mai nimic de o săptămână. Presupun că şi asta mă 
făcuse să fiu nervos - mi-a sărit ţandăra. 

— Desigur, vi se mai datorau nişte bani de la bibliotecă, nu? 


— De unde ştii asta? întrebă tăios Leamas. Aţi fost... 

— De ce nu v-aţi dus să-i ridicaţi? Aşa, n-ar mai fi fost nevoie 
să cereţi să vi se dea pe credit, nu-i aşa, domnule Leamas? 

Leamas ridică din umeri. 

— Am uitat. Probabil, pentru că biblioteca era închisă 
sâmbăta dimineaţă. 

— Inţeleg. Sunteţi sigur că era închisă sâmbăta dimineaţă? 

— Nu, e doar o presupunere. 

— Aha. Mulţumesc, astea au fost toate întrebările. 

Leamas tocmai se aşeza, când uşa se deschise şi intră o 
femeie. Era grasă şi urâtă, şi purta o salopetă cenuşie cu trese 
pe mânecă. În urma ei venea Liz. 


Capitolul 22 
Preşedinta 


Intră în sala de judecată încet, privind în jur cu ochi mari, ca 
un copil pe jumătate trezit care intră într-o încăpere puternic 
luminată. Leamas uitase ce tânără este. Când îl văzu şezând 
între doi gardieni, se opri. 

— Alec! 

Gardianul de lângă ea îi puse mâna pe braţ şi o conduse spre 
locul unde stătuse înainte Leamas. Era o linişte deplină în sala 
de judecată. 

— Cum te numeşti, copila mea? întrebă preşedinta dintr- 
odată. 

Mâinile lungi ale lui Liz atârnau pe lângă trup, cu degetele 
drepte. 

— Cum te numeşti? se repetă întrebarea, tare de data asta. 

— Elizabeth Gold. 

— Eşti membră a Partidului Comunist din Marea Britanie? 

— Da. 

— Şi stai la Leipzig? 

— Da. 

— Când ai intrat în Partid? 

— În 1955. Nu, 1954 cred că era... 

Fu întreruptă de un zgomot produs de agitaţie; scârţâitul 
mobilei împinse, şi vocea lui Leamas, răguşită, ascuţită, 
neplăcută, umplând încăperea. 

— Nemernicilor! Lăsaţi-o în pace! 

Liz se întoarse înspăimântată şi îl văzu în picioare, cu hainele 
strâmbe, văzu cum faţa lui albă devine lividă, văzu cum un 
paznic îl loveşte cu pumnul, aproape doborându-l; apoi, 
amândoi paznicii se năpustiră asupra lui, îl ridicară, îi duseră cu 
forţa braţele la spate. Capul îi căzu în piept, pe urmă zvâcni într- 
o parte de durere. 

— Dacă mai mişcă, scoateţi-l de aici, ordonă preşedinta, 


clătinând din cap spre Leamas în semn de avertisment, după 
care adăugă: Poţi să vorbeşti din nou mai târziu, dacă vrei. 
Aşteaptă! întorcându-se spre Liz, spuse tăios: Precis ştii când ai 
intrat în partid? 

Liz nu răspunse, şi, după o clipă de aşteptare, preşedinta 
ridică din umeri. După aceea se aplecă înainte, privind-o fix, cu 
mare atenţie, şi întrebă: 

— Elizabeth, ţi s-a spus vreodată în partid despre necesitatea 
confidenţialităţii? 

Liz încuviinţă din cap. 

— Şi ţi s-a spus să nu pui niciodată, absolut niciodată întrebări 
altui tovarăş în legătură cu organizarea şi cu dispoziţiile 
partidului? 

Liz confirmă din nou cu o mişcare din cap. 

— Da, răspunse ea, bineînţeles. 

— Azi o să fii foarte serios supusă unui test privind această 
regulă. Este mai bine pentru tine, mult mai bine, să nu ştii 
nimic. Nimic, adăugă, subliniindu-şi brusc vorbele. Asta o să fie 
suficient: noi, cei trei de la această masă, avem funcţii foarte 
importante în Partid. Acţionăm cu încuviințarea Comitetului 
Executiv, în interesele securităţii de partid. Trebuie să-ţi punem 
câteva întrebări, iar răspunsurile tale sunt de cea mai mare 
importanţă. Răspunzând sincer şi fără teamă, ajuţi cauza 
Socialismului. 

— Dar, cine, şopti Liz, cine este judecat? Ce a făcut Alec? 

Preşedinta privi peste capul lui Liz, spre Munat, şi spuse: 

— Poate că nimeni nu este judecat. Asta e problema. Poate 
doar acuzatorii. Nu are nicio importanţă cine este acuzat, 
adăugă, iar dacă tu nu ştii, este o garanţie a imparţialităţii tale. 

O clipă se aşternu tăcerea asupra micii încăperi; apoi, cu un 
glas atât de încet, încât preşedinta îşi întoarse instinctiv capul 
ca să-i înţeleagă cuvintele, întrebă: 

— Alec este? Este Leamas? 

— Îţi mai spun o dată, insistă preşedinta, e mai bine pentru 
tine - mult mai bine - să nu ştii. Trebuie să spui adevărul şi să 
pleci. E cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face. 

Probabil că Liz făcu vreun semn sau şopti câteva cuvinte pe 
care ceilalţi nu le auziră, căci preşedinta se aplecă din nou în 


faţă, spunând foarte apăsat: 

— Uite ce e, copila mea, vrei să te duci acasă? Fă ce-ţi spun şi 
o să pleci! Dar dacă nu... Se opri, îl arătă cu mâna pe Karden şi 
adăugă misterios: Acest tovarăş vrea să-ţi pună nişte întrebări, 
nu multe. Pe urmă pleci. Spune adevărul! 

Karden se ridică din nou în picioare şi zâmbi, zâmbetul acela 
amabil de stareţ bisericesc. 

— Elizabeth, i se adresă el, Alec Leamas a fost iubitul tău, nu-i 
aşa? 

Ea aprobă din cap. 

— V-aţi întâlnit la biblioteca din Bayswater, unde lucrezi. 

— Da. 

— Înainte de asta nu l-ai mai văzut? 

Liz clătină din cap. 

— Ne-am cunoscut la bibliotecă, răspunse. 

— Ai avut mulţi iubiţi, Elizabeth? 

Replica ei nu se auzi, căci Leamas strigă din nou: 

— Karden, porcule! 

Dar îndată ce îl auzi, Liz se întoarse şi rosti destul de tare: 

— Alec, nu face asta! O să te ducă de aici. 

— Da, observă preşedinta sec, aşa este. 

— Spune-mi, reluă Karden blând, Alec era comunist? 

— Nu. 

— Ştia că tu eşti comunistă? 

— Da. l-am spus. 

— Ce a zis când i-ai spus, Elizabeth? 

Nu ştia dacă să mintă, ăsta era cel mai groaznic lucru. 
Întrebările veneau aşa de repede, că nu avea nicio şansă să se 
gândească. Tot timpul ascultau, pândeau, aşteptau un cuvânt, 
un gest, lucruri care ar fi putut să-i facă mult râu lui Alec. Nu era 
în stare să mintă decât dacă ştia care este miza; ea va continua 
să bâjbâie şi Alec va muri - căci nu era nici urmă de îndoială în 
mintea ei că Alec este în pericol. 

— Ce a spus? repetă Karden întrebarea. 

— A râs. Era deasupra tuturor acestor lucruri. 

— Crezi că era deasupra lor? 

— Desigur! 

Tinerelul de la masa completului de judecată vorbi pentru a 


doua oară. Ochii îi erau pe jumătate închişi. 

— Consideraţi că este judecata sănătoasă a unei fiinţe 
umane? Că el este deasupra cursului istoriei şi a constrângerilor 
dialecticii? 

— Nu ştiu. Este doar ceea ce am crezut eu. Atâta tot. 

— N-are importanţă, observă Karden; spune, era un om 
fericit, râdea mereu, şi alte chestii de genul ăsta? 

— Nu. Nu râdea prea des. 

— Dar a râs când i-ai spus că eşti membră de Partid. Ştii de 
ce? 

— Bănuiesc că dispreţuia Partidul. 

— Crezi că îl ura? întrebă Karden într-o doară. 

— Nu ştiu, replică Liz patetic. 

— Era genul de om cu simpatii şi cu antipatii puternice? 

— Nu... nu. Nu era. 

— Dara atacat un băcan. Ei, de ce a făcut asta? 

Brusc, Liz nu mai avea încredere în Karden. Nu mai avea 
încredere în vocea mângâietoare şi în chipul bun, fermecător. 

— Nu ştiu. 

— Dar te-ai gândit la asta? 

— Da. 

— Ei, şi la ce concluzie ai ajuns? 

— La niciuna; răspunse Liz cu voce egală. 

Karden o privi gânditor, poate puţin dezamăgit, ca şi cum ea 
ar fi uitat ce şi cum trebuie să răspundă. 

— Ştiai, întrebă el - poate că era cea mai directă dintre 
întrebări -, ştiai că Leamas intenţiona să-l pocnească pe băcan? 

— Nu, replică Liz, poate puţin prea repede, astfel că, în scurta 
pauză care urmă, zâmbetul lui Karden lăsă locul unei curiozităţi 
amuzate. 

— Până acum, până azi, întrebă el în cele din urmă, când l-ai 
văzut ultima oară pe Leamas? 

— Nu l-am mai văzut după ce a intrat la închisoare, replică 
Liz. 

— Deci, când l-ai văzut ultima dată? - vocea era amabilă, dar 
insistentă. 

Lui Liz îi displăcea profund faptul că se afla cu spatele la 
completul de judecată; ar fi vrut să se întoarcă şi să-l vadă pe 


Leamas, poate să-i zărească chipul; să citească pe el vreo 
îndrumare, vreun semn care să-i spună cum să răspundă. 
Incepea să-i fie teamă pentru ea; toate întrebările astea care 
porneau de la acuzaţii şi de la suspiciuni despre care ea nu ştia 
nimic! Probabil că ei sunt conştienţi că vrea să-l ajute pe Alec, 
că-i este teamă, dar nimeni n-o ajută - de ce nu vrea nimeni s-o 
ajute? 

— Elizabeth, când a avut loc ultima ta întâlnire cu Leamas, 
până astăzi? 

Oh, vocea asta, cât urăşte vocea asta catifelată! 

— Cu o seară înainte să se întâmple, replică ea, în seara 
dinainte de a avea confruntarea cu domnul Ford. 

— Confruntare? N-a fost o confruntare, Elizabeth. Băcanul nu 
l-a pocnit şi el, nu-i aşa? N-a avut ocazia. Foarte urât! 

Karden râse, şi fu cu atât mai îngrozitor, cu cât nimeni nu îi 
urmă exemplul. Spune-mi, unde te-ai întâlnit cu Leamas în 
seara aceea? 

— In apartamentul lui. Era bolnav, nu mergea la serviciu. 
Zăcea în pat, iar eu veneam şi-i găteam. 

— Şi cumpărai şi alimentele? Făceai cumpărături? 

— Da. 

— Frumos din partea ta. Probabil că te-a costat o grămadă de 
bani, constată Karden pe un ton prefăcut compătimitor. Îţi 
puteai permite să-l întreţii? 

— Nu-l întreţineam. Îi aveam de la Alec. El... 

— A, o întrerupse Karden tăios, deci avea nişte bani? 

„O, Doamne, o, Dumnezeule, o, Doamne, Dumnezeule, ce-am 
zis”, gândi Liz. 

— Nu mulţi, se grăbi ea să răspundă, nu prea mulţi, ştiu. O 
liră sterlină, două, nu mai mult. Nu avea mai mult de-atât. Nu-şi 
putea plăti facturile - curentul electric şi chiria -, toate au fost 
plătite după aceea, înţelegeţi, după ce a fost arestat, de către 
un prieten. Un prieten a plătit, nu Alec. 

— Sigur că da, repetă Karden încetişor, un prieten a plătit. A 
venit special şi a plătit toate facturile. Un prieten vechi al lui 
Leamas, cineva pe care-l cunoştea dinainte de a veni în 
Bayswater, poate. L-ai întâlnit vreodată pe acest prieten, 
Elizabeth? 


Liz clătină din cap. 

— Înţeleg. Ce alte facturi a mai plătit acest prieten bun, ştii? 

— Nu... nu. 

— De ce eziţi? 

— Am spus că nu ştiu, ripostă Liz furioasă. 

— Dar ai ezitat, preciză Karden, mă întrebam dacă nu cumva 
te-ai răzgândit. 

— Nu. 

— Leamas a vorbit vreodată de acest prieten? Un prieten cu 
bani care ştia unde locuieşte el? 

— N-a pomenit niciodată nimic de vreun prieten. Credeam că 
nu are prieteni. 

— Aha. 

În sala de judecată se lăsă o tăcere îngrozitoare, mai ales 
pentru Liz, deoarece, întocmai ca un copil orb printre cei care 
văd, era ruptă de toţi cei din jurul ei; îi puteau măsura 
răspunsurile după vreun sistem secret, iar ea nu-şi putea da 
seama, din liniştea aceea înspăimântătoare, ce aflaseră. 

— Cât câştigi, Elizabeth? 

— Şase lire sterline pe săptămână. 

— Ai ceva economii? 

— Puțin. Câteva lire. 

— Cât costă chiria apartamentului tău? 

— Cincizeci de şilingi pe săptămână. 

— E destul de mult, nu crezi, Elizabeth? Ţi-ai plătit chiria în 
ultimul timp? 

Clătină din cap neajutorată. 

— De ce nu? continuă Karden. Nu ai bani? 

În şoaptă, replică: 

— Am un contract. Cineva a cumpărat contractul şi mi l-a 
trimis. 

— Cine? 

— Nu ştiu. Lacrimile îi curgeau pe faţă. Nu ştiu... Vă rog, nu- 
mi mai puneţi întrebări. Nu ştiu cine a fost... au trimis banii 
acum şase săptămâni, o bancă din City... a făcut asta vreo 
organizaţie caritabilă... o mie de lire. Jur că nu ştiu cine... mi s-a 
spus că e un dar de la o organizaţie caritabilă. Voi ştiţi totul - voi 
să-mi spuneţi cine... 


Cu faţa îngropată în mâini, cu spatele încă la completul de 
judecată, plângea şi umerii i se mişcau odată cu suspinele care-i 
scuturau trupul. Nimeni nu se mişca, şi în cele din urmă lăsă 
mâinile în jos, dar fără să ridice capul. 

— De ce nu te-ai interesat? întrebă Karden simplu. Sau eşti 
obişnuită să primeşti cadouri anonime de o mie de lire? 

Nu răspunse, iar Karden continuă: 

— Nu te-ai interesat pentru că ai bănuit. Nu-i aşa? 

Ducându-şi din nou mâna la faţă, Liz confirmă din cap. 

— Ai bănuit că banii vin de la Leamas, sau de la prietenul lui 
Leamas, nu? 

— Da, reuşi ea să îngaime. După proces, am auzit pe stradă 
că băcanul are nişte bani, mulţi bani de undeva. S-a vorbit mult 
despre asta, şi am ştiut că trebuie să fie prietenul lui Alec... 

— Ce ciudat, observă Karden aproape pentru sine. Ce bizar! 
Apoi continuă: Spune-mi, Elizabeth, te-a contactat cineva după 
ce Leamas a fost dus la închisoare? 

— Nu, minţi ea. 

Acum ştia, era sigură că voiau să dovedească nişte lucruri 
împotriva lui Alec, ceva în legătură cu banii sau cu prietenii lui; 
ceva legat de băcan. 

— Eşti sigură? întrebă Karden, cu sprâncenele ridicate pe 
deasupra ramelor de aur ale ochelarilor. 

— Da. 

— Dar vecinul tău, Elizabeth, obiectă Karden răbdător, spune 
că au venit nişte bărbaţi - doi bărbaţi - destul de curând după ce 
Leamas a fost condamnat; sau erau doar nişte iubiţi de-ai tăi, 
Elizabeth? Amanti întâmplători, ca Leamas, care-ţi dădeau bani? 

— Alec nu a fost un iubit întâmplător, strigă, cum puteţi... 

— Dar ţi-a dat bani. Şi bărbaţii aceia ţi-au dat bani? 

— Oh, Doamne, suspină, nu mă întrebaţi... 

— Cine erau? 

Ea nu răspunse, şi atunci Karden strigă, deodată; era prima 
oară când ridica vocea: 

— Cine? 

— Nu ştiu. Au venit cu o maşină. Prieteni de-ai lui Alec. 

— Alti prieteni? Ce voiau? 

— Nu ştiu. M-au tot întrebat ce mi-a spus... mi-au zis să iau 


legătura cu ei dacă... 

— Cum? Cum să iei legătura cu ei? 

În cele din urmă, Liz răspunse: 

— Locuia în Chelsea... numele lui era Smiley... George 
Smiley... trebuia să-i dau telefon. 

— Şi i-ai dat? 

— Nu! 

Karden pusese dosarul jos. Peste sala de judecată se lăsase o 
tăcere de moarte. Arătând spre Leamas, Karden afirmă, cu o 
voce cu atât mai impresionantă, cu cât era perfect stăpânită: 

— Smiley voia să ştie dacă Leamas nu îi spusese prea multe. 
Leamas făcuse singurul lucru pe care Serviciul de Informaţii 
britanic nu s-ar fi aşteptat vreodată să-l facă: îşi găsise o iubită 
şi plânsese pe umărul ei. Karden râse încetişor, Ca şi cum ar fi 
fost o glumă foarte reuşită: Exact cum a făcut şi Karl Riemeck. 
Şi el a făcut aceeaşi greşeală. 

— Leamas a vorbit vreodată despre el? continuă Karden. 

— Nu. 

— Nu ştii nimic despre trecutul lui? 

— Nu. Ştiam că făcuse ceva la Berlin. Ceva pentru guvern. 

— Deci ţi-a povestit despre trecutul lui, nu? Ţi-a spus că 
fusese căsătorit? 

A urmat o tăcere lungă. Liz încuviinţă din cap. 

— De ce nu l-ai mai văzut după ce a fost dus la închisoare? Ai 
fi putut să-l vizitezi. 

— M-am gândit că poate nu vrea să mă duc. 

— Înţeleg. l-ai scris? 

— Nu. Ba da, o dată... doar ca să-i spun că o să aştept. M-am 
gândit că n-o să aibă nimic împotrivă. 

— Nu te-ai gândit că ar putea să nu vrea nici asta? 

— Nu. 

— Şi cât a fost închis, n-ai încercat să iei legătura cu el? 

— Nu. 

— Avea unde să se ducă, avea un serviciu care-l aştepta - 
prieteni care să-l găzduiască? 

— Nu ştiu... nu ştiu. 

— În realitate terminaseşi cu el, nu? întrebă Karden sarcastic. 
Îţi găsiseşi un alt iubit? 


— Nu! Îl aşteptam... o să-l aştept întotdeauna. Se controlă: 
Voiam să se întoarcă. 

— Atunci, de ce nu i-ai scris? De ce n-ai încercat să afli unde 
este? 

— Nu voia el, nu înţelegeţi? M-a pus să-i promit... că n-o să-l 
caut niciodată... niciodată să nu... 

— Aşadar, se aştepta să ajungă la închisoare, nu? întrebă 
Karden triumfător. 

— Nu... nu ştiu. Cum pot să spun ce nu ştiu... 

— Şi în acea ultimă seară, insistă Karden, cu voce dură şi 
arogantă, în seara dinainte de a-l pocni pe băcan, te-a obligat 
să-ţi reînnoieşti promisiunea... Deci, te-a obligat? 

Cu o oboseală nesfârşită, ea confirmă din cap, într-un gest 
patetic de capitulare. 

— Da. 

— Şi v-aţi luat rămas-bun? 

— Ne-am luat rămas-bun. 

— După cină, desigur. Era destul de târziu. Sau ţi-ai petrecut 
noaptea cu el? 

— După cină. M-am dus acasă... nu direct acasă... întâi m-am 
dus să mă plimb, nu ştiu unde. Doar m-am plimbat. 

— Ce motiv ţi-a dat pentru ruperea relaţiei? 

— N-a rupt relaţia, replică Liz. Niciodată. A spus doar că are 
ceva de făcut; de încheiat socotelile cu cineva cu care trebuia 
să fie chit, cu orice preţ, şi după aceea, poate într-o bună zi, 
când avea să se termine totul... avea să se întoarcă, dacă o să 
fiu tot acolo şi... 

— Şi tu ai spus, insinuă Karden ironic, că o să-l aştepţi mereu, 
fără îndoială? 

— Da, răspunse Liz cu simplitate. 

— A zis că o să-ţi trimită bani? 

— A spus... a spus că lucrurile nu stau aşa de rău cum par, că 
cineva o să... aibă grijă de mine. 

— Şi de aceea nu te-ai interesat, nu-i aşa, când o oarecare 
organizaţie caritabilă din City ţi-a dat din întâmplare o mie de 
lire? 

— Da! Da, aşa e. Acum ştiţi totul - ştiaţi deja totul... de ce m- 
aţi mai adus, dacă ştiaţi? 


Imperturbabil, Karden aşteptă să-şi potolească suspinele. 

— Aceasta este, preciză el în final în faţa tribunalului, 
mărturia apărării. Îmi pare rău că o tânără a cărei înţelegere 
este întunecată de sentimente şi a cărei vigilenţă este ştirbită 
de bani este considerată de tovarăşii noştri englezi o persoană 
potrivită pentru munca de partid. 

Privindu-l întâi pe Leamas, apoi pe Fiedler, adăugă brutal: 

— Este o proastă. Cu toate acestea, din fericire a întâlnit-o 
Leamas. Nu este prima oară când un complot revanşard a fost 
dat în vileag din cauza decadenţei artizanilor lui. 

Cu o plecăciune scurtă, foarte corectă, către completul de 
judecată, Karden se aşeză. 

În timp ce el se aşeza, Leamas se ridică, şi de data asta 
paznicii îl lăsară în pace. 

Probabil că toţi cei de la Londra îşi pierduseră complet 
minţile. Le spusese - asta era culmea ironiei -, le spusese să o 
lase în pace. Şi acum era limpede că, din clipa, chiar din clipa 
când el plecase din Anglia - chiar şi înainte de asta, de îndată ce 
fusese dus la închisoare -, vreun cretin se apucase să facă 
ordine - să plătească facturi, să rezolve problema cu băcanul, cu 
proprietarul apartamentului; şi, mai presus de toate, cu Liz. Era 
o nebunie, era culmea! Ce încercau să facă - să-l ucidă pe 
Fiedler, să-şi ucidă agentul? Să-şi saboteze propria operaţiune? 
Să fie doar Smiley - oare mizerabila lui conştiinţă de doi bani îl 
împinsese la aşa ceva? Nu era decât un lucru de făcut: să-i 
scoată pe Liz şi pe Fiedler din povestea asta şi el să facă 
închisoare. Probabil că, oricum, el era terminat. Dacă i-ar putea 
salva pielea lui Fiedler - dacă ar putea face asta -, poate că ar 
exista o şansă ca Liz să scape. 

De unde dracu' ştiau atât de multe? Era sigur, era absolut 
sigur că nu fusese urmărit până la casa lui Smiley în după- 
amiaza aceea. lar banii - cum găsiseră povestea despre faptul 
că el furase bani de la Centru? 

Chestia aia era destinată numai pentru uzul intern... şi atunci, 
cum? Pentru numele lui Dumnezeu, cum? 

Tulburat, furios, teribil de ruşinat, se îndreptă încet, ţeapăn, 
pe intervalul dintre bănci, ca un om care se duce la eşafod. 


Capitolul 23 
Confesiunea 


— În regulă, Karden. 

Chipul îi era livid şi împietrit ca o stâncă, iar capul înclinat pe 
spate, puţin într-o parte, în poziţia cuiva care ascultă sunete 
îndepărtate. Afişa o linişte cumplită, nu ca o consecinţă a 
resemnării, ci a stăpânirii de sine, astfel că întregul trup părea 
să-i fie prins în strânsoarea de oţel a voinţei. 

— In regulă, Karden, las-o să plece. 

Liz se holba la el, cu chipul boţit şi urâţit, cu ochii ei negri plini 
de lacrimi. 

— Nu, Alec... nu, spuse. 

Nu era nimeni altcineva 
drept ca un soldat. 

— Nu le spune, îl imploră ea, ridicând vocea, orice ar fi, nu le 
spune doar din cauza mea... Nu-mi mai pasă, Alec; zău că nu. 

— Taci din gură, Liz, făcu Leamas încurcat. E prea târziu 
acum. Îşi întoarse privirea către preşedintă. Ea nu ştie nimic. 
Absolut nimic. Scoateţi-o de aici şi trimiteţi-o acasă. Vă spun eu 
restul. 

Preşedinta le aruncă o privire rapidă bărbaţilor aflaţi în 
dreapta şi în stânga ei. Deliberă, apoi spuse: 

— Poate să părăsească sala de judecată, dar nu are voie să 
plece acasă până nu se termină audierea. După aceea, vom 
vedea. 

— Nu înţelegeţi că nu ştie nimic? strigă Leamas. Karden are 
dreptate, nu vedeţi? A fost o operaţiune, o operaţiune 
organizată. De unde să ştie ea asta? Nu e decât o puştoaică 
frustrată care lucrează într-o bibliotecă tâmpită - nu vă e de 
niciun folos! 

— Este unul dintre martori, replică scurt preşedinta. E posibil 
ca Fiedler să vrea s-o interogheze. Nu mai era „tovarăşul“ 
Fiedler. 


A 


n încăpere - doar Leamas, înalt, 


La menţionarea numelui său, Fiedler păru să se trezească din 
reveria în care se cufundase, iar Liz îl privi cu adevărat pentru 
prima oară. Ochii lui căprui şi profunzi se opriră o clipă asupra ei 
şi îi zâmbi imperceptibil, ca şi când i-ar fi apreciat eleganța. Era 
o siluetă mărunţică, stingheră şi, în mod ciudat, părea relaxat, 
gândi Liz. 

— Nu ştie nimic, interveni Fiedler. Leamas are dreptate, 
lăsaţi-o să plece. 

Vocea îi era obosită. Ș 

— Îţi dai seama ce spui? întrebă preşedinta. Îţi dai seama ce 
înseamnă asta? Tu nu ai nicio întrebare pentru ea? 

— A spus ce avea de spus. Mâinile lui Fiedler erau împreunate 
pe genunchi, şi le studia ca şi când l-ar fi interesat mai mult 
decât dezbaterile tribunalului. Totul a fost făcut într-un mod 
deosebit de inteligent. Încuviinţă din cap. Lăsaţi-o să plece. Nu 
ne poate spune ce nu ştie. Şi, pe un ton oficial, adăugă 
batjocoritor: Nu am întrebări pentru martor. 

Un paznic descuie uşa şi strigă pe hol. In liniştea deplină din 
sala de judecată auziră vocea unei femei răspunzând, şi apoi 
paşii ei greoi, care se apropiau încet. Fiedler se ridică subit în 
picioare şi, luând-o pe Liz de braţ, o îndrumă spre uşă. Când 
ajunse la uşă, Liz se întoarse şi se uită spre Leamas, dar privirea 
lui era îndreptată în altă parte, ca un om care nu poate suporta 
vederea sângelui. 

— Du-te înapoi în Anglia, îi spuse Fiedler. Du-te înapoi în 
Anglia. 

Pe neaşteptate, Liz începu să suspine nestăpânit. Gardianul, o 
femeie, o luă pe după umeri, mai mult ca s-o sprijine decât ca s- 
o îmbărbăteze, apoi o conduse afară din încăpere. Paznicul 
închise uşa. Sunetul plânsetului ei se stinse treptat în neant. 

* 


x x 


— Nu sunt multe de spus, începu Leamas. Karden are 
dreptate. A fost o afacere pusă la cale. Când l-am pierdut pe 
Karl Riemeck, am pierdut singurul agent onorabil din Zonă. Toţi 
ceilalţi dispăruseră deja. Nu reuşeam să înţelegem - se părea că 
Mundt îi agăța aproape înainte să-i recrutăm noi. M-am întors la 
Londra şi m-am întâlnit cu Control. Peter Guillam era acolo, şi 


George Smiley. George chiar se pensionase, făcea ceva 
inteligent. Filologie sau ceva de genul ăsta. 

În fine, au plăsmuit chestia asta. „Pui un tip să cadă singur în 
cursă, asta a spus Control. Trece-l prin toate testele şi vezi dacă 
muşcă.“ După asta, am pus la punct planul - în sens invers, ca 
să zic aşa. „Inductiv”, aşa i-a zis Smiley. Dacă Mundt ar fi 
agentul nostru, cum l-am plăti, cum ar arăta dosarele, şi aşa 
mai departe. Peter şi-a amintit că un arab încercase să ne 
vândă o schemă de organizare a Abteilung-ului cu un an sau cu 
doi în urmă, şi-i dădusem papucii. După aceea, ne-am dat 
seama că am făcut o greşeală. Peter a venit cu ideea să ne 
folosim de asta în planul nostru - ca şi când l-am fi refuzat 
fiindcă ştiam deja. A fost o mişcare inteligentă. 

Restul, vi-l puteţi închipui. Şmecheria cu depravarea; băutul, 
problemele financiare, zvonurile că Leamas a jefuit casa de 
bani. Totul se lega. Am pus-o pe Elsie de la Contabilitate să ne 
ajute cu răspândirea zvonurilor, şi pe încă unul sau doi. Au făcut 
o treabă de minune, adăugă el cu o notă de mândrie în glas. 
Apoi am ales o dimineaţă - o dimineaţă de sâmbătă, când e 
multă lume în jur -, şi mi-am dat în petic. A apărut în presa 
locală - cred că a apărut chiar şi în Worker -, şi voi deja 
muşcaserăţi momeala. Din acel moment, adăugă cu dispreţ, v- 
aţi săpat singuri groapa. ă 

— Groapa ta, ripostă Mundt calm. Il privea pe Leamas cu ochii 
săi şterşi, spălăciţi. Şi poate pe a tovarăşului Fiedler. 

— Nu prea poţi să-l învinovăţeşti pe Fiedler, replică Leamas 
cu indiferenţă. S-a nimerit ca el să fie atunci, acolo; nu este 
singurul din Abteilung care ţi-ar veni de hac cu dragă inimă, 
Mundt. 

— Pe tine o să te spânzurăm oricum, făcu Mundt pe un ton 
liniştitor. Ai ucis un paznic. Ai încercat să mă ucizi pe mine. 

Leamas zâmbi sec. 

— Toate pisicile sunt la fel în întuneric, Mundt... Smiley zicea 
mereu că ar putea să nu meargă. Zicea că ar putea provoca o 
reacţie pe care să nu fim în stare s-o controlăm. Îndrăzneala lui 
s-a dus - ştii asta. N-a mai fost niciodată acelaşi după cazul 
Fennan - după afacerea Mundt de la Londra. Se zice că atunci s- 
a întâmplat ceva cu el - de aceea a părăsit Centrul din 


Cambridge Circus. Asta nu reuşesc să înţeleg, de ce au plătit 
facturile, fata, şi toate chestiile alea. Probabil că Smiley a 
sabotat operaţiunea intenţionat, el trebuie să fi fost. Probabil că 
a avut o criză de conştiinţă, s-o fi gândit că e o greşeală să ucizi, 
sau ceva de genul ăsta. Era o tâmpenie, după toate pregătirile, 
după toată munca, să faci varză operaţiunea în felul ăla. 

Dar Smiley te ura, Munat. Cred că toţi te uram, deşi n-o 
spuneam. Am pus totul la cale ca şi cum ar fi fost un fel de joc... 
e greu de explicat acum. Ştiam că suntem cu mâinile legate: 
dădusem greş în cazul lui Mundt şi acum urma să încercăm să-l 
ucidem. Dar era încă tot un joc. Întorcându-se spre completul de 
judecată, continuă: Greşiţi în legătură cu Fiedler, nu este omul 
nostru. De ce ar vrea Londra să-şi asume un astfel de risc cu un 
om având funcţia lui Fiedler? Cei de la Londra au contat pe el, 
recunosc. Ştiau că-l urăşte pe Mundt - de ce n-ar fi făcut-o? 
Fiedler e evreu, nu? Ştiţi, trebuie să ştiţi, cu toţii, care este 
reputaţia lui Munat, ce crede despre evrei. 

Vă spun ceva; nimeni n-o să o facă, aşa că vă spun eu: Mundt 
a pus ca Fiedler să fie snopit în bătaie, şi în tot acest timp, când 
se petrecea asta, Mundt l-a hăituit şi l-a batjocorit că este evreu. 
Ştiţi cu toţii ce fel de om este Munat, şi l-aţi acceptat pentru că 
este bun în meseria lui. Dar... Ezită o clipă, apoi continuă: Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu... în toată povestea asta au fost 
amestecați prea mulţi oameni, fără să cadă capul lui Fiedler. 
Fiedler e curat, ascultaţi-mă pe mine... din punct de vedere 
ideologic e în regulă, aşa se spune, nu? 

Privi spre membrii completului de judecată. Aceştia se uitau 
la el impasibili, aproape curioşi, cu priviri ferme şi reci. Fiedler, 
care se întorsese la scaunul lui şi asculta cu o detaşare oarecum 
studiată, îl privi afabil pe Leamas pentru o clipă. 

— lar tu ai încurcat totul, nu-i aşa, Leamas? întrebă el. O 
vulpe bătrână ca Leamas, implicat în operaţiunea menită să-i 
încununeze cariera, se amorezează de... cum i-ai zis?... o 
puştoaică frustrată dintr-o bibliotecă pentru ţicniţi? Probabil că 
Londra era la curent; Smiley nu putea să acţioneze singur. 
Fiedler se răsuci spre Mundt: lată o chestiune bizară, Mundt; ei 
trebuie să fi ştiut că tu vei verifica fiecare bucăţică a poveştii lui. 
Acesta a fost motivul pentru care Leamas a dus viaţa aceea. 


Totuşi, pe urmă i-au trimis bani băcanului, au plătit chiria; şi au 
plătit împrumutul pentru fată. Dintre toate lucrurile 
extraordinare pe care le-ar fi putut face... nişte oameni cu 
experienţa lor... să plătească o mie de lire sterline, unei 
puştoaice - membră de Partid - care trebuia să creadă că el este 
falit. Să nu-mi spui că atât de departe merge conştiinţa lui 
Smiley. Probabil că au făcut-o cei din Londra. Ce risc! 

Leamas ridică din umeri. 

— Smiley avea dreptate. N-am putut opri reacţia. Nu ne-am 
aşteptat niciodată să mă aduceţi aici; în Olanda, da, dar nu aici. 
Tăcu un moment, apoi continuă: Şi nu m-am gândit niciodată că 
o să aduceţi fata. Am fost un idiot. 

— Dar Mundt nu, strecură iute Fiedler. Mundt a ştiut ce să 
caute - ştia chiar şi că fata o să furnizeze dovada - foarte 
inteligent din partea lui Munat, trebuie să recunosc. Ştia chiar şi 
despre împrumutul acela - într-adevăr, uimitor. Adică, vreau să 
zic, cum ar fi putut să afle: ea n-a spus nimănui! O cunosc pe 
fata asta; o înţeleg... n-ar spune nimic, nimănui. Aruncă o 
privire spre Mundt. Poate că Mundt ne spune cum a aflat? 

Mundt ezită, o fracțiune de secundă prea mult, îşi zise 
Leamas. 

— Cotizaţia ei, vorbi Mundt; luna trecută şi-a mărit cotizaţia la 
partid cu zece şilingi pe lună. Am auzit despre acest lucru. Şi 
aşa am încercat să stabilesc cum de şi-a putut permite asta. Am 
reuşit. 

— O explicaţie măiastră, replică Fiedler cu răceală. 

Se lăsase liniştea. 

— Cred, interveni preşedinta, aruncându-le o privire celor doi 
colegi ai ei, că tribunalul este în măsură acum să-şi întocmească 
raportul pentru Comitetul Executiv. Asta, dacă, adăugă ea, 
întorcându-şi ochii mici şi cruzi spre Fiedler, nu mai ai nimic de 
spus. 

Fiedler clătină din cap. Ceva părea încă să-l amuze. 

— În acest caz, continuă preşedinta, colegii mei au convenit 
că tovarăşul Fiedler ar trebui să fie eliberat din funcţii până 
când comitetul disciplinar al Biroului Executiv va discuta despre 
situaţia sa. Leamas este deja arestat. Vă reamintesc tuturor că 
acest tribunal nu are puteri executive. Procurorul poporului, în 


colaborare cu tovarăşul Mundt, va analiza, fără îndoială, ce 
măsuri trebuie luate împotriva unui agent provocator şi unui 
asasin. 

Îşi aruncă privirea, pe deasupra lui Leamas, spre Mundt. Dar 
Mundt se uita la Fiedler cu ochiul indiferent al călăului care-şi 
măsoară clientul pentru frânghie. 

Şi deodată, cu teribila claritate a unui om care a fost prea 
mult timp înşelat, Leamas a înţeles tot înspăimântătorul şiretlic. 


Capitolul 24 
Comisarul 


Liz stătea la fereastră, cu spatele la femeia gardian, şi fixa cu 
o privire goală curtea mică de afară. Presupunea că acolo îşi fac 
plimbarea prizonierii. Era în biroul cuiva; pe masă, alături de 
telefon, era ceva de mâncare, dar nu se putea atinge de ea. li 
era rău şi se simţea teribil de obosită; o oboseală fizică. O 
dureau picioarele, faţa îi era împietrită şi aspră de la atâta 
plâns. Se simţea murdară şi tânjea după o baie. 

— De ce nu mănânci? întrebă femeia din nou. S-a terminat 
totul. Rosti acest lucru fără compasiune, ca şi cum fata ar fi fost 
o proastă că nu mănâncă, când mâncarea era în faţa ei. 

— Nu-mi este foame. 

Gardianul ridică din umeri. 

— S-ar putea să ai de făcut o călătorie lungă, preciză ea, şi nu 
te-aşteaptă mare lucru la capătul ei. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Muncitorii mor de foame în Anglia, declară cu satisfacţie. 
Capitaliştii îi lasă să moară de foame. 

Liz se gândi se zică ceva, dar părea inutil. În plus, voia să ştie, 
trebuia să ştie, iar femeia asta putea să-i spună. 

— Unde suntem? 

— Nu ştii? râse gardianul. Ar trebui să-i întrebi, adăugă ea, 
mişcând din cap spre fereastră. Ei îţi pot spune unde suntem. 

— Care ei? 

— Deţinuţii. 

— Ce fel de deţinuţi? 

— Duşmani ai statului, replică prompt. Spioni, agitatori. 

— De unde ştiţi că sunt spioni? 

— Ştie Partidul. Partidul ştie despre oameni mai multe decât 
ştiu ei înşişi. Nu ţi s-a spus asta? Gardianul o privi, clătină din 
cap şi observă: Englezii ăştia! Bogaţii v-au mâncat viitorul şi 
săracii le-au oferit hrana - asta li s-a întâmplat englezilor. 


— Cine v-a spus asta? 

Femeia zâmbi şi nu răspunse nimic. Părea mulţumită de ea 
însăşi. 

— Şi asta este o închisoare pentru spioni? insistă Liz. 

— Este o închisoare pentru cei care nu recunosc realitatea 
socialistă; pentru cei care cred că au dreptul să greşească; 
pentru cei care încetinesc ritmul marşului. Trădători, conchise 
scurt. 

— Dar ce au făcut? 

— Nu putem construi socialismul, fără să scăpăm de 
individualism. Nu poţi proiecta o construcţie măreaţă, dacă un 
porc are cocina pe locul tău. 

Liz o privea cu uimire. 

— Cine v-a spus toate aceste lucruri? 

— Sunt comisar aici, se făli ea. Lucrez în închisoare. 

— Sunteţi foarte inteligentă, remarcă Liz, apropiindu-se de 
ea. 

— Sunt muncitoare, ripostă femeia pe un ton glacial. 
Conceptul de intelectual ca o categorie superioară trebuie 
distrus. Nu există categorii, doar muncitori; nici antiteză între 
munca fizică şi cea mentală. Nu l-ai citit pe Lenin? 

— Deci, prizonierii din această închisoare sunt intelectuali? 

Femeia zâmbi. 

— Da, spuse, sunt reacţionari care îşi spun progresişti: susţin 
individualismul împotriva statului. Ştii ce a spus Hruşciov despre 
contrarevoluţia din Ungaria? 

Liz clătină din cap. Trebuie să arate că e interesată, trebuie s- 
o facă pe femeie să vorbească. 

— A spus că lucrul ăsta nu s-ar fi întâmplat dacă doi scriitori 
ar fi fost împuşcaţi la timp. 

— Acum pe cine vor împuşca? întrebă Liz repede. După 
proces? 

— Pe Leamas, replică femeia cu indiferenţă, şi pe evreul ăla 
de Fiedler. 

Liz crezu un moment că avea să se prăbuşească, dar mâna ei 
găsi spătarul unui scaun şi reuşi să se aşeze. 

— Ce a făcut Leamas? şopti. 

Femeia o privi cu ochii ei mici şi vicleni. Era foarte grasă; 


avea părul rar, întins peste cap într-un coc strâns la ceafa 
groasă. Faţa îi era aspră, pielea flască şi umedă. 

— A omorât un paznic, răspunse. 

— De ce? 

Femeia ridică din umeri. 

— În ceea ce-l priveşte pe evreu, continuă, a acuzat un 
tovarăş loial. 

— O să-l împuşte pe Fiedler pentru asta? întrebă Liz 
neîncrezătoare. 

— Evreii sunt toţi la fel, comentă femeia. Tovarăşul Mundt ştie 
ce să facă în privinţa lor. Nu avem nevoie de unii ca ei aici. Dacă 
intră în Partid, au impresia că le aparţine. Dacă nu ni se alătură, 
au senzaţia că Partidul conspiră împotriva lor. Se zice că 
Leamas şi Fiedler au complotat împotriva lui Mundt. Nu 
mănânci? o întrebă iar, arătând mâncarea de pe masă. 

Liz clătină din cap. 

— Atunci, trebuie s-o mănânc eu, făcu ea, într-o încercare 
grotescă de a părea scârbită. Ţi-au dat cartofi. Probabil că ai un 
iubit la bucătărie. 

Se amuză pe seama acestei replici până când termină şi 
ultima îmbucătură din mâncarea lui Liz. Liz se întoarse la 
fereastră. 

În confuzia din mintea lui Liz, în suferinţa pricinuită de ruşine, 
de durere şi de spaimă, predomina amintirea îngrozitoare a lui 
Leamas, aşa cum îl văzuse ultima oară în sala de judecată, 
şezând ţeapăn pe scaun, cu privirea care o evita pe a ei. Il 
dezamăgise, şi el nu îndrăznea s-o privească înainte de a muri; 
nu voia s-o lase să vadă disprețul, poate chiar teama, care i se 
citea pe chip. 

Dar cum ar fi putut proceda altfel? Dacă Leamas i-ar fi spus 
ce trebuie să facă - nici măcar acum nu-i era limpede -, ar fi 
minţit şi ar fi înşelat pentru el, orice, numai să-i fi spus! Cu 
siguranţă înţelegea asta; cu siguranţă o cunoştea destul de bine 
ca să-şi dea seama că, în cele din urmă, ar face orice ar spune 
el, că ar deveni una cu el, acceptând gândirea şi fiinţa lui, 
voinţa lui, viaţa, ideile lui, durerea lui, dacă ar putea; că nu se 
ruga pentru nimic altceva decât să aibă ocazia să facă acest 
lucru. Dar de unde să fi ştiut, dacă nu i se spusese, cum să 


răspundă la acele întrebări voalate şi perfide? Se părea că răul 
pe care îl provocase nu putea fi reparat. Işi amintea, în starea 
de tulburare în care se găsea, cum, copil fiind, fusese îngrozită 
să afle că mii de creaturi minuscule erau distruse la fiecare pas 
pe care-l făcea; iar acum, chiar dacă ar fi minţit sau ar fi spus 
adevărul - sau chiar dacă, era convinsă, ar fi tăcut -, fusese 
forţată să distrugă o făptură omenească, poate două, căci mai 
era implicat şi evreul, Fiedler, cel care fusese blând cu ea, o 
luase de braţ şi-i spusese să se ducă acasă, în Anglia. Aveau să-l 
împuşte pe Fiedler, aşa zisese femeia. De ce trebuia să fie 
Fiedler, de ce nu bătrânul care pusese întrebările sau bărbatul 
blond din primul rând, încadrat de soldaţi, cel care zâmbise tot 
timpul; de fiecare dată când se întorsese, Liz văzuse capul 
blond cu părul lins şi îi surprinsese chipul neted şi crud zâmbind 
ca şi când totul ar fi fost o glumă grozavă. O consola faptul că 
Leamas şi Fiedler erau de aceeaşi parte. Se întoarse iar spre 
femeie şi o întrebă: 

— Ce aşteptăm aici? 

Gardianul împinse tava într-o parte şi se ridică. 

— Instrucţiuni, replică. Acum hotărăsc dacă trebuie să rămăi. 

— Să rămân? repetă Liz absent. 

— E vorba de mărturie. E posibil ca Fiedler să fie judecat, ți- 
am spus: se bănuieşte o conspirație între Fiedler şi Leamas. 

— Dar împotriva cui? Cum putea să conspire în Anglia? Cum a 
venit aici? Nu este membru de partid. 

Femeia clătină din cap. 

— E secret, replică ea. Este o problemă care priveşte doar 
Comitetul Executiv. Poate evreul l-a adus. 

— Dar dumneavoastră ştiţi, insistă Liz, cu o notă de linguşire 
în glas, sunteţi comisar în această închisoare. Sigur 
dumneavoastră v-au spus. 

— Poate, replică femeia cu vanitate. Este foarte secret, 
repetă ea. 

Telefonul începu să sune. Femeia ridică receptorul şi ascultă. 
După o clipă, privirea ei o fixă pe Liz. 

— Da, tovarăşe. Imediat, spuse, punând receptorul jos. 
Trebuie să rămâi, anunţă tăios. Comitetul Executiv va lua în 
discuţie cazul lui Fiedler. Intre timp, tu rămâi aici. Aşa doreşte 


tovarăşul Mundt. 

— Cine este Mundt? 

Femeia avea un aer viclean. 

— Este dorinţa Comitetului Executiv, rânji ea. 

— Nu vreau să rămân, strigă Liz. Vreau... 

— Partidul ştie mai multe despre noi decât ştim noi înşine, 
replică femeia. Trebuie să rămâi aici. Aşa doreşte Partidul. 

— Cine este Mundt? întrebă Liz din nou, dar nici de data asta 
femeia nu răspunse. 

Încet, Liz o urmă pe coridoare nesfârşite, printre gratii păzite 
de santinele, pe lângă uşi de oţel din spatele cărora nu răzbătea 
niciun sunet, în jos pe scări interminabile, prin curţi întregi 
aflate mult sub pământ, până când crezu că a coborât tocmai în 
măruntaiele iadului şi că nimeni nu avea nici măcar să-i spună 


când Leamas va fi mort. 
* 


x x 


Nu avea idee cât era ceasul când auzi paşi pe coridorul de 
dincolo de celula ei. Ar fi putut să fie cinci după-amiază - ar fi 
putut să fie miezul nopţii. Stătuse trează, cu privirea holbată în 
întunericul de nepătruns, jinduind după un sunet. Nu-şi 
închipuise niciodată că tăcerea ar putea fi atât de groaznică. La 
un moment dat strigase, dar nu se auzise niciun ecou, nimic. 
Doar amintirea propriei voci. Cu ochii minţii, văzuse sunetul 
cum se loveşte de întunericul compact, aşa cum un pumn se 
năpusteşte într-o stâncă. Stând pe pat, îşi adunase mâinile pe 
lângă ea, şi i se părea că întunericul le face să fie grele, ca şi 
cum ar fi orbecăit prin apă. Ştia că era o celulă mică; că în ea se 
află patul pe care stătea, o chiuvetă fără robinete şi o masă 
grosolană: văzuse toate astea de cum intrase. Apoi însă se 
stinsese lumina, iar ea se repezise frenetic spre locul unde ştia 
că se află patul, şi lovise cu picioarele, şi rămăsese acolo, 
tremurând de frică. Până când a auzit paşi, iar uşa celulei a fost 
deschisă brusc. 

Îl recunoscu de îndată, deşi abia reuşi să-i distingă silueta în 
lumina albastră şi palidă de pe coridor. O siluetă zveltă, ageră, 
chipul cu trăsături regulate şi părul scurt şi blond pe care lumina 
din spatele lui abia îl atingea. 


— Sunt eu, Mundt. Vino cu mine imediat. 

Glasul lui era dispreţuitor şi totuşi stins, ca şi cum n-ar fi fost 
dornic să-l mai audă şi altcineva. 

Brusc, Liz se simţi îngrozită. Îşi aminti de gardian: „Munat ştie 
ce să le facă evreilor“. Stătea în picioare lângă pat, ţintuindu-l 
cu privirea, neştiind ce să răspundă. 

— Grăbeşte-te, bleago! Mundt făcu un pas înainte şi o apucă 
de încheietura mâinii. Grăbeşte-te! 

Se lăsă trasă pe coridor. Tulburată, îl urmărea pe Mundt cum 
încuie din nou uşa celulei, fără grabă. O prinse de braţ cu 
brutalitate şi o sili să umble repede pe coridor, jumătate 
alergând, jumătate mergând. Auzea zgomotul îndepărtat al 
aparatelor de aer condiţionat şi, din când în când, sunetul altor 
paşi pe coridoare ce se bifurcau din cel pe care se aflau ei. 

Observă că Mundt ezita, ba chiar se dădea înapoi când 
ajungeau pe alte coridoare, o lua înainte, confirmând că nu vine 
nimeni, după care îi făcea semn să înainteze. Părea să fie 
convins că îl urmează de bunăvoie, că ştie motivul. Aproape ca 
şi cum ar fi tratat-o drept complice. 

Apoi, pe neaşteptate, se opri, băgă o cheie în broasca unei uşi 
murdare de metal. Liz aştepta, cuprinsă de panică. Munat 
împinse uşa violent în afară, şi aerul plăcut şi rece al unei seri 
de iarnă îi trecu peste faţă. Îi făcu din nou semn, cu aceeaşi 
grabă, iar ea îl urmă, coborând două trepte, pe o cărare 
pietruită care trecea printr-o grădină de legume neîngrijită. 

Merseră pe cărare până la o poartă gotică lucrată cu 
măiestrie, care dădea într-o şosea. La poartă, era o maşină. 


Lângă ea, stătea Alec Leamas. 
x 


x x 


— Păstrează distanţa, o avertiză Mundt în momentul în care 
ea începu să înainteze. Aşteaptă aici. 

Mundt o luă înainte singur, iar ea îi urmări pe cei doi bărbaţi 
vorbind încet între ei un timp care i se păru o veşnicie. Inima îi 
bătea nebunește, tot corpul îi tremura de frig şi de frică. În cele 
din urmă, Mundt se întoarse. 

— Vino cu mine, îi porunci, conducând-o spre locul unde 
stătea Leamas. 


O clipă, cei doi bărbaţi se priviră. 

— La revedere, făcu Mundt cu indiferenţă. Eşti un prost, 
Leamas, adăugă. Fata e de doi bani, ca şi Fiedler. 

Şi apoi, fără alt cuvânt, se răsuci, îndepărtându-se cu pas 
grăbit, până se pierdu în lumina crepusculară a amurgului. 

Liz întinse mâna şi-l atinse, iar el se întoarse pe jumătate cu 
spatele, dându-i mâna la o parte, şi deschise portiera maşinii. li 
făcu semn din cap să intre, dar ea ezită. 

— Alec, şopti, Alec, ce faci? De ce te lasă să pleci? 

— Taci din gură! şuieră Leamas. Nici să nu te gândeşti la 
asta, pricepi? Urcă. 

— Ce-a zis despre Fiedler? Alec, de ce ne lasă să plecăm? 

— Ne lasă să plecăm pentru că ne-am făcut treaba. Urcă în 
maşină, repede! 

Constrânsă de extraordinara lui voinţă, se urcă în maşină şi 
închise portiera. Leamas se urcă lângă ea. 

— Ce târg ai făcut cu el? insistă ea, şi în voce începuseră să 
se strecoare suspiciunea şi teama. Ziceau că ai încercat să 
complotezi împotriva lui, tu şi Fiedler. Atunci, de ce te lasă să 
pleci? 

Leamas pornise maşina şi curând mergeau cu viteză pe 
drumul îngust. De o parte şi de cealaltă, câmpuri goale; în zare, 
dealuri întunecate, anoste se întreţeseau cu bezna care 
cuprindea încet totul. Leamas se uită la ceas. 

— Avem cinci ore de mers până la Berlin, o anunţă el. Trebuie 
să fim la Köpenick până la unu fără un sfert. N-ar trebui să fie o 
problemă să ajungem. 

O vreme, Liz nu zise nimic; stătea privind afară, pe şosea, 
pierdută într-un labirint de gânduri pe jumătate înfiripate. Era 
lună plină, iar chiciura atârna în văluri lunguieţe peste câmpuri. 
Intrară pe autostradă. 

— Mă aveai pe conştiinţă, Alec? întrebă ea în cele din urmă. 
De asta l-ai convins pe Munat să mă lase să plec? 

Leamas nu răspunse. 

— Tu şi Mundt sunteţi duşmani, nu? 

Leamas continua să tacă. Acum conducea repede, acul 
kilometrajului arăta o sută douăzeci de kilometri la oră; 
autostrada era plină de gropi şi de hârtoape. Mergea cu farurile 


aprinse pe faza lungă, constată Liz, şi nu se obosea să le 
schimbe pe faza scurtă, pentru cei care circulau pe sensul 
celălalt. Conducea brutal, aplecat în faţă, cu umerii aproape 
atingând volanul. 

— Ce se va întâmpla cu Fiedler? întrebă Liz deodată, şi de 
data asta Leamas răspunse. 

— O să fie împuşcat. 

— Atunci, pe tine de ce nu te-au împuşcat? continuă Liz 
repede. Ai complotat cu Fiedler împotriva lui Mundt, aşa au zis. 
Ai omorât un gardian. De ce te-a lăsat Munat să pleci? 

— Bine, bine! strigă Leamas brusc. O să-ţi spun. O să-ţi spun 
ceea ce nici tu, nici eu n-ar fi trebuit să ştim niciodată, absolut 
niciodată. Ascultă: Mundt este omul Londrei, agentul lor; l-au 
cumpărat când a fost în Anglia. Suntem martori la sfârşitul 
mizerabil al unei operaţiuni murdare, menite să-i salveze pielea 
lui Mundt. Să-l salveze de un evreu mărunţel şi inteligent din 
propriul lui departament, care începuse să bănuiască adevărul. 
Ne-au forţat să-l ucidem, înţelegi, să-l ucidem pe evreu. Acum 
ştii, şi Dumnezeu să ne-ajute pe amândoi! 


Capitolul 25 
Zidul 


— Dacă aşa stau lucrurile, Alec, care a fost rolul meu în toată 
povestea? întrebă Liz într-un târziu. Glasul îi era foarte calm, 
aproape indiferent. 

— Nu pot decât să ghicesc, Liz, din ce ştiu şi din ce mi-a spus 
Mundt înainte să plecăm. Fiedler îl suspecta pe Mundt; îl 
suspecta încă de când Munat s-a întors din Anglia; credea că 
Mundt face un joc dublu. Bineînţeles că îl ura - de ce n-ar fi 
făcut-o? -, dar avea şi dreptate: Mundt era omul Londrei. Fiedler 
era un individ prea puternic pentru ca Mundt să-l elimine singur, 
aşa că Londra a hotărât să o facă în locul lui. Îi şi văd punând 
planul la cale, sunt aşa de pedanti; parcă-i văd şezând în jurul 
unui foc, într-unul dintre cluburile alea afurisite cu pretenţii. 
Ştiau că numai eliminarea lui Fiedler nu rezolva lucrurile - era 
posibil să fi povestit prietenilor sau să facă publice acuzaţiile: 
aşa că trebuia eliminată suspiciunea. Reabilitarea publică, asta 
au organizat pentru Munat. 

Ţâşni pe partea stângă a benzii de circulaţie, pentru a depăşi 
un camion şi o rulotă. În timp ce făcea manevra asta, camionul 
se opri brusc în faţa lui, forțându-l să frâneze puternic pe 
şoseaua denivelată, ca să evite să se ciocnească de parapetul 
de pe stânga. 

— Mi-au zis să pun la cale o înscenare pentru Munat, afirmă el 
cu simplitate; au zis că trebuie asasinat, iar eu am fost gata. 
Trebuia să fie ultima mea misiune. Aşa a început delăsarea 
mea, nu mi-a mai păsat de mine, l-am pocnit pe băcan... ştii 
toate astea. 

— Şi ai făcut dragoste? întrebă Liz încetişor. 

Leamas clătină din cap. 

— Dar, nu înţelegi, asta e problema, continuă el, Munat ştia 
totul; cunoştea planul; a aranjat să fiu agăţat, el împreună cu 
Fiedler. Pe urmă l-a lăsat pe Fiedler să preia controlul, pentru că 


ştia că, în final, Fiedler avea să-şi rupă singur gâtul. Sarcina 
mea era să-i fac să creadă ceea ce, de fapt, era adevărul: că 
Mundt este spion britanic! Ezită. Misiunea ta era să mă 
discreditezi pe mine. Fiedler a fost împuşcat şi Mundt salvat, 
izbăvit cu milostenie dintr-un complot fascist. Este vechiul 
principiu al dragostei, potrivit căruia cui pe cui se scoate. 

— Dar de unde ştiau despre mine, cum ştiau că ne vom 
întâlni? strigă Liz. Dumnezeule din ceruri, Alec, pot să prevadă 
chiar şi când oamenii se îndrăgostesc? 

— Nu avea importanţă, nu de asta depindea. Te-au ales pe 
tine pentru că erai tânără şi drăguță şi membră de partid, 
pentru că ştiau că vei veni în Germania dacă născocesc o 
invitaţie. Tipul ăla de la Forţele de Muncă, Pitt, el m-a trimis 
acolo; ştiau că aveam să lucrez la bibliotecă. Pitt a făcut parte 
din Serviciul Secret în timpul războiului, şi bănuiesc că l-au 
mituit. Tot ce trebuia să facă era să ne pună pe mine şi pe tine 
în legătură, chiar şi pentru o zi, n-avea importanţă; pe urmă, ar 
fi putut să-ţi facă o vizită, să-ţi trimită bani, să facă în aşa fel 
încât să pară că avem o relaţie amoroasă, chiar dacă nu ar fi 
fost vorba de aşa ceva, nu înţelegi? Să facă să pară că ne-am 
îndrăgostit, poate. Tot ce conta era ca, după ce ne aduceau 
unul lângă altul, să-ţi trimită bani ca şi când ar fi fost la 
solicitarea mea. După cum s-a văzut, le-am uşurat foarte mult 
situaţia... 

— Da, într-adevăr, zise Liz. Apoi adăugă: Mă simt murdară, 
Alec, ca şi când aş fi fost dusă la armăsar, la montă. 

Leamas nu spuse nimic. 

— Departamentul tău a avut conştiinţa mai uşoară? Să 
exploatezi... pe cineva din Partid, mai degrabă decât, pur şi 
simplu, pe oricine? continuă Liz. 

Leamas răspunse: 

— Poate. Nu gândesc aşa de fapt. A fost o ocazie favorabilă 
pentru operaţiune. 

— Era posibil ca eu să rămân în închisoarea aceea, nu? Asta 
voia Mundt, nu? Pentru el nu avea niciun rost să rişte - era 
posibil ca eu să fi auzit prea multe, să fi bănuit prea multe. La 
urma urmelor, Fiedler era nevinovat, nu? Da, dar este evreu, 
adăugă ea surescitată. Aşa că nu are prea mare importanţă, nu- 


i aşa? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Leamas. 

— Mi se pare ciudat că Munat m-a lăsat să plec, totuşi - chiar 
dacă făcea parte din târgul cu tine, reflectă ea. Acum constitui 
un pericol, nu? Vreau să zic, când ne vom întoarce înapoi în 
Anglia: o membră de partid care ştie toate astea... Nu pare logic 
să mă lase să plec. 

— Sper, replică Leamas, să folosească evadarea noastră 
pentru a demonstra Comitetului Executiv că în departamentul 
lui mai sunt şi alţii ca Fiedler care trebuie vânaţi. 

— Şi alţi evrei? 

— Asta-i dă ocazia să-şi consolideze poziţia, ripostă Leamas 
tăios. 

— Omorând şi alţi oameni nevinovaţi? Nu pare să te 
îngrijoreze prea mult. 

— Bineînţeles că mă îngrijorează. Mă îmbolnăvesc de ruşine şi 
de mânie şi... Dar eu am fost educat altfel, Liz; nu pot să văd 
totul în alb şi în negru. Oamenii care joacă acest joc îşi asumă 
riscuri. Fiedler a pierdut şi Mundt a câştigat. Londra a câştigat - 
asta e important. A fost o operaţiune incorectă, mârşavă. Dar a 
dat rezultate, şi asta-i singura regulă. Pe măsură ce vorbea 
ridica glasul, până când aproape că ajunse să strige. 

— Incerci să te convingi singur, ţipă Liz. Au făcut o porcărie. 
Cum puteţi să-l omorâţi pe Fiedler? A fost bun, Alec; ştiu bine că 
aşa este. lar Mundt... 

— De ce dracu' te plângi? o chestionă Leamas brutal. Partidul 
tău e mereu în război, nu? Sacrificând individul pentru binele 
maselor. Asta zice. Realitatea socialistă: să lupţi zi şi noapte - 
bătălia aia neobosită - asta se zice, nu? Cel puţin tu ai 
supravieţuit. Nu i-am auzit niciodată pe comunişti predicând 
despre caracterul sacru al fiinţei umane - poate am înţeles eu 
greşit, adăugă sarcastic. Sunt de acord, da, sunt de acord că te- 
ar fi putut distruge. Aşa a fost scris. Mundt este un porc ordinar; 
i se părea că nu are niciun rost să te lase pe tine să trăieşti. 
Promisiunea lui - presupun că a promis că face tot ce poate - nu 
valorează mare lucru. Aşa că s-ar fi putut să mori - azi, la anul, 
sau peste douăzeci de ani - într-o închisoare din paradisul 
muncitorilor. La fel şi eu. Dar parcă eu îmi amintesc că Partidul 


vizează distrugerea unei întregi clase. Sau am înţeles eu greşit? 

Scoase un pachet de ţigări din buzunarul hainei şi-i întinse 
două, şi o cutie de chibrituri. Lui Liz îi tremurau degetele când le 
aprinse şi îi dădu una înapoi lui Leamas. 

— Te-ai gândit la toate, nu? îl întrebă. 

— S-a nimerit să ne potrivim, să fim la fel, insistă Leamas, şi 
pentru asta îmi pare rău. Imi pare rău şi pentru ceilalţi - ceilalţi 
care se potrivesc. Dar nu te plânge de condiţii, Liz; sunt 
condiţiile puse de partid. Un preţ mic pentru un câştig mare. 
Unul sacrificat pentru mulţi. Nu e prea frumos, ştiu, să alegi cine 
va fi - e dureros să pui un astfel de plan în practică. 

Liz asculta în întuneric şi, pentru o clipă, nu mai văzu decât 
drumul întunecat din faţa lor, simțind groaza paralizându-i 
gândurile. 

— Dar m-au lăsat să te iubesc, spuse ea în cele din urmă. ŞI 
tu m-ai lăsat să cred în tine şi să te iubesc. 

— Ne-au folosit, replică Leamas nemilos. Ne-au înşelat pe 
amândoi, pentru că era necesar. Era singura modalitate. Fiedler 
era al dracului de aproape de casă, nu înţelegi? Mundt ar fi fost 
prins, nu poţi înţelege acest lucru? 

— Cum poţi să întorci lumea pe dos? ţipă Liz pe neaşteptate. 
Fiedler era amabil şi la locul lui, nu-şi făcea decât datoria, iar tu 
l-ai omorât. Mundt este spion şi trădător şi tu îl aperi. Mundt 
este nazist, ştii asta? îi urăşte pe evrei... tu de partea cui eşti? 
Cum poţi să...? 

— Nu există decât o regulă în jocul ăsta, ripostă Leamas. 
Mundt este omul lor; le dă exact ce au nevoie. Asta-i destul de 
uşor de înţeles, nu? Leninismul - utilitatea alianțelor temporare. 
Ce crezi că sunt spionii: preoţi, sfinţi şi martiri? Sunt un cortegiu 
jalnic de nătărăi vanitoşi, şi trădători, da; poponari, sadici şi 
beţivi, indivizi care se joacă de-a hoţii şi vardiştii ca să-şi mai 
lumineze vieţile nenorocite. Crezi că oameni de la Londra stau 
precum călugării, cântărind binele şi răul? L-aş fi ucis pe Mundt 
dacă aş fi putut, îl urăsc de moarte; dar acum, nu. Întâmplător, 
au nevoie de el. Au nevoie de el pentru ca masele de imbecili pe 
care-i admiri să poată dormi în linişte în paturile lor noaptea. Au 
nevoie de el pentru siguranţa oamenilor obişnuiţi, amărâţi, ca 
tine şi ca mine. 


— Şi cum rămâne cu Fiedler - faţă de el nu simţi nimic? 

— Aşa e la război, ripostă Leamas. E foarte viu şi neplăcut, 
pentru că lupta se duce la scară mică, în bătaia puştii; lupta se 
duce cu pierderi de vieţi nevinovate uneori, recunosc. Dar nu 
înseamnă nimic, absolut nimic în comparaţie cu alte războaie - 
cu ultimul sau cu cel care va urma. 

— O, Dumnezeule, exclamă Liz pe un ton blând. Nu înţelegi. 
Nu vrei să înţelegi. Încerci să te convingi singur. Ceea ce fac ei 
este cu mult mai râu; să caute omenia din oameni, din mine sau 
din alţii de care se mai folosesc, s-o transforme în armă în 
mâinile lor, şi s-o folosească pentru a răni şi pentru a ucide... 

— Sfinte Dumnezeule! strigă Leamas. Cu ce altceva s-au 
ocupat bărbaţii de când e lumea? Nu cred în nimic, nu înţelegi? 
Nici măcar în distrugere sau în anarhie. M-am săturat, m-am 
săturat de crime, dar nu văd ce altceva ar putea face. Nu fac 
prozeliţi; nu stau în amvoane sau pe podiumuri şi nu ne spun să 
luptăm pentru pace sau pentru Dumnezeu, sau pentru orice 
altceva. Sunt bieţii proşti care încearcă să-i împiedice pe 
predicatori să se spulbere unul pe altul. 

— Greşeşti, declară Liz disperată; sunt mai răi decât noi toţi. 

— Pentru că am făcut dragoste cu tine când credeai că sunt 
un vagabond? întrebă Leamas cu brutalitate. 

— Din cauza dispreţului lor, replică Liz; dispreţ pentru iubire, 
dispreţ pentru... , 

— Da, fu de acord Leamas, brusc obosit. Asta e prețul pe care 
îl plătesc; să-i dispreţuiască pe Dumnezeu şi pe Karl Marx în 
aceeaşi propoziţie. Dacă despre asta vorbeşti. 

— Te face să fii la fel ca ei, continuă Liz; la fel cu Mundt şi ca 
toţi ceilalţi... ştiu ce spun, doar am fost cea pasată de colo-colo, 
nu? De ei, de tine, pentru că nu vă pasă. Numai Fiedler nu a... 
Dar voi, ceilalţi... toţi m-aţi tratat ca şi când aş fi fost... un 
nimeni... doar monedă de schimb... Sunteţi toţi la fel, Alec. 

— Of, Liz, făcu Leamas cu disperare, pentru numele lui 
Dumnezeu, crede-mă. Urăsc povestea asta, urăsc totul; am 
obosit. Dar lumea, omenirea a înnebunit. Noi suntem un preţ 
nesemnificativ pe care-l plătesc... dar pretutindeni este la fel, 
oameni înşelaţi şi induşi în eroare, numeroase vieţi risipite, 
oameni împuşcaţi şi în închisoare, grupuri şi clase întregi de 


oameni sacrificați degeaba. Şi tu, partidul tău - Dumnezeu ştie 
că a fost clădit pe cadavrele oamenilor obişnuiţi. Nu ai văzut 
niciodată oameni murind, cum am văzut eu, Liz... 

In timp ce el vorbea, Liz îşi aminti posomorâta curte a 
închisorii şi pe femeia gardian spunând: „Este o închisoare 
pentru cei care încetinesc ritmul marşului... pentru cei care cred 
că au dreptul să greşească". 

Brusc, Leamas devenise încordat, privind atent afară, prin 
parbriz. La lumina farurilor, Liz văzu o siluetă pe şosea, în mână 
avea o lanternă micuță pe care o aprindea şi o stingea în timp 
ce maşina se apropia. 

— El este, mormăi Leamas; stinse farurile şi opri motorul, 
continuând să înainteze fără zgomot. Când ajunseră lângă el, 
Leamas se aplecă şi deschise portiera din spate. 

Liz nu se întoarse să se uite la el. Încordată, privea fix înainte, 


pe şosea, la ploaia care cădea. 
* 


x x 


— Condu cu treizeci de kilometri la oră, porunci bărbatul. 
Vocea îi suna tensionată şi speriată. O să-ţi spun pe unde s-o iei. 
Când ajungem la locul respectiv, trebuie să vă daţi jos şi să 
alergaţi către zid. Reflectorul va fi îndreptat spre punctul pe 
unde trebuie să vă căţăraţi. Rămâneţi în lumină reflectorului. 
Când începe să se mişte fasciculul, începeţi să urcați. Veţi avea 
90 de secunde la dispoziţie ca să treceţi. Întâi tu, îi spuse lui 
Leamas, apoi te urmează fata. În partea de jos sunt scări de 
oţel, după aceea trebuie să vă descurcaţi pe cont propriu. Tu va 
trebui să stai pe coama zidului ca să o tragi pe fată. Înţelegeţi? 

— Inţelegem, răspunse Leamas. Cât timp avem la dispoziţie? 

— Condu cu treizeci de kilometri la oră şi o să fim acolo cam 
în nouă minute. Reflectorul va fi îndreptat spre zid la unu şi cinci 
fix. Nu aveţi decât 90 de secunde. Nu mai mult. 

— Ce se întâmplă după 90 de secunde? întrebă Leamas. 

— Nu aveţi decât 90 de secunde, repetă bărbatul. Altminteri, 
e prea periculos. Numai un singur pluton a fost informat. Ei cred 
că sunteţi infiltraţi în Berlinul de Vest. Li s-au dat instrucţiuni să 
nu vă facă sarcina prea uşoară. 90 de secunde vă sunt 
suficiente. 


— Sper al dracului de tare să fie aşa, spuse Leamas sec. Cât 
să fie ceasul? 

— Mi-am potrivit ceasul după cel al sergentului care răspunde 
de pluton, replică bărbatul. În spatele maşinii o lumină se 
aprinse şi se stinse scurt. Este 12.48. Trebuie să pornim la unu 
fără cinci. Şapte minute de aşteptare. 

Tăcerea deplină în care aşteptau era întreruptă doar de 
răpăitul ploii pe capotă. Drumul pietruit se întindea în faţa lor, 
presărat, la fiecare o sută de metri, cu stâlpi electrici, întunecaţi 
şi murdari. Nu era nimeni în jur. Deasupra lor, cerul era luminat 
de strălucirea nefirească a reflectoarelor. Din când în când, 
fasciculul câte unui reflector pâlpâia pe deasupra lor, apoi 
dispărea. Departe, în stânga, chiar la linia orizontului, Leamas 
zări o lumină intermitentă, care-şi schimba constant 
intensitatea, aidoma reflexiilor unui foc. 

— Ce-i aia? întrebă, arătând în direcţia luminii. 

— Serviciul de informaţii, replică bărbatul. Un întreg eşafodaj 
de lumini. Afişaj electronic care trimite ştiri în Berlinul de Est. 

— Sigur că da, mormăi Leamas. Erau foarte aproape de 
capătul drumului. 

— Nu vă puteţi întoarce, continuă bărbatul, v-a spus asta? Nu 
există o a doua şansă. 

— Ştiu, răspunse Leamas. 

— Dacă nu merge ceva cum trebuie - dacă vă răniţi sau 
cădeţi - nu vă întoarceţi. Se trage fără avertisment în toată zona 
zidului. Trebuie să treceţi dincolo. 

— Ştim, repetă Leamas. Mi-a spus. 

— Din momentul în care coborâţi din maşină, aţi intrat în acea 
zonă. 

— Ştim. Şi mai taci din gură, ripostă Leamas. După care 
adăugă: lei maşina înapoi? 

— Imediat după ce vă daţi jos, duc maşina înapoi. Şi pentru 
mine e periculos, afirmă bărbatul. 

— Îmi pare rău, făcu Leamas sec. 

Din nou se lăsă tăcerea; după care, Leamas întrebă: 

— Ai o armă? 

— Da, spuse bărbatul; dar nu pot să ţi-o dau; mi-a spus să nu 
ţi-o dau... că sigur vei întreba de armă. 


Leamas râse încetişor. 

— Nici nu mă-ndoiesc. 

Leamas porni motorul. Cu un zgomot care părea să umple 
strada, maşina se puse încet în mişcare. 

Parcurseseră vreo trei sute de metri, când bărbatul şopti 
surescitat: 

— Fă la dreapta aici, apoi la stânga. 

Ajunseră pe o stradă laterală îngustă. De o parte şi de 
cealaltă erau tarabe de piaţă, aşa că maşina abia reuşi să 
treacă printre ele. 

— Stânga aici, acum! 

Virară din nou, repede, de data asta printre două clădiri 
înalte, ajungând în ceea ce părea să fie o fundătură. Vizavi se 
vedeau nişte rufe întinse la uscat, şi Liz se întrebă dacă o să 
treacă pe sub ele. Când se apropiară de ceea ce li se părea o 
fundătură, bărbatul spuse: 

— Din nou stânga - ţine cărarea. 

Leamas luă curba, trecu peste trotuar, apoi intră pe o potecă 
largă, mărginită de un gard rupt pe stânga, şi de o clădire 
înaltă, fără geamuri, pe dreapta. Auziră un strigăt, de undeva de 
deasupra lor, o voce de femeie, şi Leamas murmură: „la mai 
taci“, în timp ce lua o curbă în unghi drept, cu stângăcie, 
ajungând aproape imediat într-un drum principal. 

— Încotro? întrebă el. 

— Drept înainte, traversezi - pe lângă farmacie - între 
farmacie şi poştă - acolo! Bărbatul se aplecase aşa de mult în 
faţă, încât chipul lui era aproape de ale lor. 

Peste Leamas, cu vârfurile degetelor lipite de parbriz, arăta 
direcţia. 

— Treci înapoi, şuieră Leamas. la-ţi mâna! Cum dracu’ crezi 
că văd, dacă-ţi tot fluturi mâna aşa? 

Schimbă brutal în viteza întâi, şi conduse cu rapiditate pe 
drumul larg. Aruncând o privire spre stânga, fu uimit să 
zărească silueta masivă a Porții Brandenburg, la vreo trei sute 
de metri depărtare, şi grupul sinistru de vehicule militare de 
lângă ea. 

— Unde mergem? întrebă deodată Leamas. 

— Aproape am ajuns. Mergi încet acum... stânga, stânga, 


virează la stânga! strigă bărbatul, iar Leamas reuşi să sucească 
volanul la ţanc. 

Trecură pe sub o arcadă îngustă, şi ajunseră într-o curte. 
Jumătate dintre geamuri lipseau sau erau acoperite cu scânduri; 
locurile goale unde ar fi trebuit să fie uşile păreau că-i privesc, 
oarbe, ca nişte guri căscate. La celălalt capăt al curţii era o 
poartă deschisă. 

— Pe acolo, veni ordinul şoptit ce suna stăruitor în noapte, 
apoi mult dreapta. O să vezi un stâlp de iluminat în dreapta ta. 
Cel care urmează nu funcţionează. Când ajungi la al doilea 
stâlp, opreşte motorul şi înaintează până vezi un hidrant. Acela 
este locul. 

— De ce dracu' n-ai condus tu? 

— A spus că tu trebuie să conduci; a zis că aşa e mai sigur. 

Trecură de poartă şi Leamas viră strâns la dreapta. Se găseau 
pe o stradă îngustă, era întuneric beznă. 

— Stinge farurile! 

Leamas stinse farurile şi conduse încet spre primul stâlp, în 
faţă îl zăreau pe cel de-al doilea. Nu era aprins. Opri motorul şi 
înaintă fără zgomot trecând de al doilea stâlp, până când, vreo 
douăzeci de metri mai încolo, reuşiră să distingă forma neclară 
a hidrantului. Leamas frână; maşina se opri. 

— Unde suntem? şopti Leamas. Am traversat Lenin-Allee, nu? 

— Greifswalder Strasse. Pe urmă ne-am îndreptat spre nord. 
Suntem la nord de Bernauerstrasse. 

— Pankow? 

— Foarte aproape. Uite! 

Bărbatul arătă spre o stradă laterală, la stânga. La capătul ei 
văzură o frântură din zid, cenuşiu-cafeniu în lumina palidă a 
reflectorului. In partea de sus se găsea o împletitură din trei 
rânduri de sârmă ghimpată. 

— Cum o să treacă fata peste sârma ghimpată? 

— A fost deja tăiată în locul unde vă căţăraţi. E o mică 
deschizătură. Aveţi un minut să ajungeţi la zid. La revedere! 

Coborâră din maşină, toţi trei. Leamas o prinse pe Liz de braţ, 
şi ea tresări ca şi cum ar fi durut-o. 

— La revedere, repetă neamţul. 

Leamas şopti: 


— Nu porni maşina până nu ajungem dincolo. 

Liz îl privi pe neamt o clipă, în lumina palidă. 

Avu o vagă impresie că vede un chip tânăr, neliniştit; chipul 
unui băiat care încearcă să fie curajos. 

— La revedere, rosti Liz. Îşi desprinse braţul şi îl urmă pe 
Leamas peste drum, spre strada îngustă care ducea la zid. 

Abia ajunşi pe stradă, auziră în spate maşina pornind; 
întoarse şi o luă cu viteză în direcţia din care veniseră. 

— Opreşte, nemernicule, mârâi Leamas, aruncând o privire 
înapoi, spre maşina care se retrăgea. 

Liz nu îl auzi. 


Capitolul 26 
leşirea din joc 


Mergeau repede, şi Leamas se uita peste umăr din când în 
când, ca să fie sigur că Liz îl urmează. Când ajunse la capătul 
aleii, se opri, se adăposti în umbra unei intrări şi îşi privi ceasul. 

— Două minute, şopti. 

Ea nu zise nimic. Se uita fix înainte, către zid, şi către ruinele 
întunecate care se ridicau dincolo de el. 

— Două minute, repetă Leamas. 

In faţa lor era o fâşie de vreo treizeci de metri. Se întindea de- 
a lungul zidului, în ambele direcţii. Poate la aproximativ 
şaptezeci de metri în dreapta lor, se afla un turn de observaţie; 
fasciculul de raze mătura toată fâşia. Ploaia slabă zăbovea în 
aer şi făcea ca lumina reflectoarelor, care scrutau lumea de 
dincolo, să pară gălbuie, lăptoasă. Nu se vedea nimeni; niciun 
sunet. O scenă goală. 

Reflectorul turnului de observaţie începu să-şi caute ezitant, 
de-a lungul zidului, drumul către ei; de fiecare dată când se 
oprea, vedeau cărămizile una lângă alta şi dungile de mortar 
aşezat neîngrijit, în grabă. In timp ce ei pândeau, fasciculul se 
opri chiar în faţa lor. Leamas se uită la ceas. 

— Eşti pregătită? întrebă. 

Ea aprobă din cap. 

O luă de braţ şi porniră să traverseze fâşia. Liz voia să fugă, 
dar o ţinea aşa de strâns, că nu putea. Ajunseseră deja la 
jumătatea distanţei spre zid; semicercul strălucitor de lumină îi 
împingea înainte, cu fasciculul exact deasupra lor. Leamas era 
hotărât s-o ţină pe Liz foarte aproape de el, ca şi când i-ar fi fost 
teamă că Munat nu-şi va respecta promisiunea şi, într-un fel sau 
altul, i-o va smulge de lângă el în ultima clipă. 

Aproape ajunseseră la zid, când fasciculul ţâşni spre nord, 
lăsându-i pe moment într-o beznă deplină. Fără să-i dea drumul 
lui Liz, Leamas o călăuzi înainte, orbeşte, cu mâna stângă 


întinsă, până când, deodată, simţi atingerea aspră, dură a 
cărămizii. Acum distingea zidul şi, uitându-se în sus, împletitura 
triplă de sârmă ghimpată şi cârligele sinistre care o susțineau. 
In zid fuseseră înfipte pene metalice, precum crampoanele 
alpiniştilor. Apucându-o pe cea mai de sus, Leamas se căţără 
repede, până ajunse pe creasta zidului. Trase cu putere de 
ultimul rând de sârmă ghimpată, care se desprinse; fusese deja 
tăiată. 

— Hai, şopti iute, dă-i drumul, urcă! 

Se lăsă pe burtă, apoi întinse mâna şi o apucă de braţ, 
trăgând-o încet în sus, în momentul în care piciorul ei găsi prima 
treaptă de metal. 

Brusc, întreaga lume păru să ia foc; de pretutindeni, de 
deasupra şi dimprejur, se adunau spre ei infinite lumini, 
explodând asupra lor cu o precizie îngrozitoare. 

Orbit, Leamas întoarse capul într-o parte, trăgând-o brutal pe 
Liz de braţ. Liz se balansa, fără niciun sprijin; i se păru că a 
alunecat şi strigă înnebunit, continuând s-o tragă în sus. Nu 
vedea nimic - doar un amestec de culori care-i dansau în faţa 
ochilor. 

Deodată se făcu auzită tânguirea isterică a sirenelor, se 
auziră ordine strigate violent. Călare pe zid, se lăsă în genunchi, 
o apucă de ambele braţe şi începu s-o tragă spre el, centimetru 
cu centimetru, dar fu cât pe ce să cadă şi el. 

Apoi traseră - foc după foc, de trei sau de patru ori - şi o simţi 
cum tremură. Braţele ei subţiri alunecară din mâinile lui. Auzi o 
voce, strigând în engleză de pe partea vestică a zidului: 

— Sari, Alec! Sari, omule! 

Acum toată lumea striga, în engleză, în franceză şi în 
germană, un amestec aiuritor; auzi vocea lui Smiley, foarte 
aproape: 

— Fata, unde este fata? 

Protejându-şi ochii cu mâna, privi în jos la baza zidului şi, într- 
un târziu, reuşi s-o vadă zăcând nemişcată. O clipă ezită, pe 
urmă cobori foarte lent aceleaşi scări metalice, până ajunse 
lângă ea. Murise; avea capul întors într-o parte, părul negru îi 
acoperea obrazul, parcă pentru a o apăra de ploaie. 

| se păru că soldaţii ezită, înainte de a trage din nou; cineva 


strigă un ordin şi, cu toate astea, nimeni nu trase. În cele din 
urmă, îl împuşcară, de două sau de trei ori. Rămase în picioare, 
privind în jur furios, ca un taur orbit în arenă. În cădere, Leamas 
văzu o maşină mică zdrobită între două camioane uriaşe, şi 
copiii care făceau vesel cu mâna prin geam.