Robert Ludlum — Protocolul Sigma

FI 
| 
a 


A 
] 
l 
| 
DE 


ROBERI LUDLUM 


PROTOCOLUL 
SIGMA 


Traducere: VIOREL CIOCAN 


I.S.B.N. 
973-8117-93-3 


THE SIGMA PROTOCOL 
EDITURA LIDER 
EDITURA LUCEAFARUL 


Zurich 


— Să vă aduc ceva de băut până vine maşina? 

Comisionarul era un bărbat îndesat, care vorbea engleza cu un 
uşor accent străin. Plăcuța de alamă cu numele lui strălucea pe 
uniforma, verde-loden. 

— Nu, mulţumesc, zise Ben Hartman, schiţând un zâmbet. 

— Sunteţi sigur? Poate nişte ceai? Cafea? Apă minerală? 

In privirea comisionarului se citea nerăbdarea celui căruia îi 
mai rămăseseră doar câteva minute ca să-şi sporească bacşişul 
la despărţire. 

— Imi pare teribil de rău că maşina dumneavoastră întârzie. 

— Nici o problemă. 

Ben stătea în holul hotelului St. Gotthard, o elegantă 
construcţie din secolul nouăsprezece, specializat în satisfacerea 
pretențiilor oamenilor de afaceri prosperi. Acum, când părăsea 
hotelul, se întreba într-o doară dacă putea să-i dea un bacşiş 
comisionarului ca să nu-i care bagajele, ca să nu-/ urmeze la 
câţiva paşi distanţă, ca o mireasă bengaleză, ca să nu formuleze 
neîncetat scuze pentru că maşina care urma să-l ducă la 
aeroport nu sosise încă. Hotelurile de lux din lumea întreagă se 
mândreau cu asemenea servicii, însă Ben, care călătorise destul, 
le considera sâcâitoare. In fond petrecuse mult timp încercând să 
iasă din găoace. Dar găoacea - ritualurile demodate ale celor 
privilegiați - învinsese până la urmă. Comisionarul îl ghicise, de 
acord: încă un american bogat şi răsfăţat. 

Ben Hartman avea treizeci şi şase de ani, dar astăzi se simţea 
mult mai vârstnic. Şi nu doar din cauza călătoriei - sosise cu o zi 
înainte de la New York şi încă nu se acomodase cu diferenţa de 
fus orar - ci mai ales pentru faptul că se afla din nou în Elveţia. 
Trăise aici clipe fericite, petrecuse mult timp schiind prea 
repede, şofând prea repede, simțindu-se ca un rebel printre 
localnicii cu chipuri împietrite, încorsetaţi de reguli. Işi dorea să 
poată redobândi acel sentiment, dar nu putea. Nu mai venise în 
Elveţia de patru ani, de când Peter - fratele lui geamăn şi cel mai 


4 


bun prieten - fusese ucis aici. Se aşteptase ca excursia asta să-i 
împrospăteze amintirile, dar nu crezuse că-l va afecta atât de 
mult. Acum înţelegea ce greşeală făcuse venind încoace. Din 
clipa în care aterizase pe aeroportul Kloten, îl copleşiseră 
emoţiile, furia, mâhnirea şi singurătatea. Experienţa îl ajutase să 
se stăpânească. In după-amiaza zilei precedente, se ocupase 
puţin de afaceri, iar de dimineaţă avusese o întâlnire cordială cu 
dr. Rolf Grendelmeier, de la Banca Unională a Elveţiei. Trebuia să 
menţină buna dispoziţie a clienţilor şi întâlnirile amicale făceau 
parte din meserie. Ben îşi reproşa constatând cât de uşor intra în 
rol - cel al unicului fiu supravieţuitor al legendarului Max 
Hartman, moştenitorul prezumtiv al averii familiei şi al funcţiei 
de preşedinte la Hartman Capital Management, firmă care valora 
câteva miliarde de dolari şi fusese înfiinţată de tatăl său. 

Acum Ben deţinea întregul bagaj de artificii folosit în finanţele 
internaţionale - dulapul plin cu costume Brioni şi Kiton, zâmbetul 
spontan, strângerea de mână fermă şi, mai presus de orice, 
privirea calmă, preocupată, o privire care exprima 
responsabilitate, încredere, inteligenţă, în realitate mascând 
adesea o plictiseală exasperată. 

Nu venise în Elveţia ca să facă afaceri. De la Kloten, un mic 
avion avea să-l ducă la St. Moritz unde urma să petreacă o 
vacanţă împreună cu un client bătrân, extrem de bogat, cu soţia 
lui şi cu o presupusă nepoată, remarcabil de frumoasă. Presiunile 
la care-l supusese clientul fuseseră joviale, dar insistente. Era 
conştient de faptul că i se pregătea o întâlnire cu fata, ceea ce 
reprezenta unul dintre inconvenientele de-a fi un burlac din 
Manhattan, prezentabil, bogat şi „eligibil”. Clienţii lui încercau 
întotdeauna să-i prezinte fiicele, nepoatele şi verişoarele. Era 
greu să refuzi şi uneori chiar întâlnea câte o femeie a cărei 
companie îl încânta. Şi, apoi, nu se ştie niciodată. In orice caz, 
Max voia nepoți. 

Max Hartman, filantropul şi pacostea de bărbat, fondatorul 
firmei Hartman Capital Management, imigrantul care sosise în 
America, cu statutul de refugiat din Germania nazistă şi 
proverbialii zece dolari în buzunar, întemeiase imediat după 
război o companie de investiţii, pe care o dezvoltase cu 
tenacitate aducând-o la o cifră de afaceri de mai multe miliarde 
de dolari. Bătrânul Max, în vârstă de optzeci de ani, care trăia 
într-o splendidă reşedinţă la Bedford, New York, conducea 
compania şi avea grijă ca nimeni să nu uite acest lucru. 


5 


Nu e uşor să lucrezi pentru propriul tată, dar şi mai greu e 
dacă te interesează al naibii de puţin investiţiile bancare, 
„alocările de capital”, „managementul evitării riscurilor” şi toate 
celelalte expresii sforăitoare. Sau când interesul tău faţă de bani 
e aproape egal cu zero. Ben ştia că acesta este un lux pe care şi- 
| permit doar cei care au prea mulţi bani. Acesta era şi cazul 
familiei Hartman, cu fondurile ei, cu şcolile particulare şi imensa 
proprietate din districtul Westchester. Fără a mai menţiona cele 
opt mii de hectare de pământ de lângă Greenbriar şi restul. 

Până la prăbuşirea avionului în care se aflase Peter, Ben 
reuşise să se ocupe de ceea ce-i plăcea cu adevărat: să predea, 
mai ales copiilor, acolo unde cei mai mulţi renunţaseră. Predase 
la clasa a cincea într-o şcoală de cartier dintr-o zonă a Brooklyn- 
ului cunoscută sub numele de East New York. Mulţi copii creau 
probleme şi, într-adevăr, existau găşti de puştani, la fel de bine 
înarmaţi ca lorzii columbieni ai drogurilor. Toţi aveau însă nevoie 
de un profesor care să le acorde o cât de mică atenţie. Ben le-o 
acorda şi, din când în când, reuşea să schimbe în bine viaţa câte 
unui elev. 

După moartea lui Peter, fusese nevoit să se implice în 
afacerile familiei. In faţa prietenilor îşi motivase gestul susţinând 
că era o promisiune pe care i-o făcuse mamei sale aflată pe patul 
de moarte. De fapt aşa stăteau lucrurile. Cu sau fără cancer, nu 
şi-ar fi putut refuza mama niciodată. Işi amintea faţa ei trasă, 
tenul gălbui datorat şedinţelor de chimioterapie, petele roşcate 
de sub ochi, ca nişte vânătăi. Fusese cu aproape douăzeci de ani 
mai tânără decât tatăl lui, iar Ben nu se gândise niciodată că ea 
avea să se stingă prima. Lucrează, că noaptea stă să cadă, 
spusese ea, zâmbind cu curaj. Restul îl lăsase nerostit. Max 
supravieţuise lagărului de la Dachau doar ca să piardă un fiu, iar 
acum era pe cale să-şi piardă soţia. Cât putea îndura un om? 

— Te-a pierdut şi pe tine? şoptise ea. 

Pe atunci, Ben locuia la câteva străzi distanţă de şcoală, într- 
un apartament aflat la etajul şase al unui bloc neîngrijit în care 
culoarele miroseau a urină de pisică, iar linoleumul era desprins 
de podea. Refuzase, din principiu, să accepte bani de la părinţi. 

— Ai auzit ce te-am întrebat, Ben? 

— Elevii mei, spusese Ben, deşi în voce i se simţea deja 
înfrângerea, au nevoie de mine. 

— El are nevoie de tine, îi răspunsese ea şi cu asta se 
încheiase conversaţia. 


6 


Şi aşa începuse să-i însoţească pe clienţii de seamă la prânz, 
să-i facă să se simtă importanţi, măguliţi de faptul că erau 
răsfăţaţi de fiul preşedintelui firmei. Mai făcea pe fugă puţină 
muncă voluntară la un centrul pentru „copii cu tulburări psihice”. 
În timpul rămas călătorea, schia, sărea cu paraşuta ori făcea 
alpinism; se întâlnea şi cu femei, dar evita orice relaţie de durată 
cu vreuna dintre ele. 

Bătrânul Max trebuia să mai aştepte. 

Brusc, atmosfera din holul hotelului tapetat în damasc roz şi 
cu mobilier venețian întunecat la culoare i se păru apăsătoare. 

— Ştii ceva, aş prefera să aştept afară, îi spuse Ben 
Comisionarului. 

Bărbatul în uniformă verde zâmbi afectat. 

— Sigur, domnule, cum preferaţi. 

Ben ieşi clipind din ochi în lumina strălucitoare a soarelui de 
amiază. Se opri pe trotuar privind pietonii de pe Bahnhofstrasse, 
impunătorul bulevard străjuit de tei, cu magazine elegante, 
cafenele şi un şir de instituţii financiare adăpostite în mici clădiri 
albe. Comisionarul veni în grabă cu bagajul şi aşteptă până când 
Ben scoase o bancnotă de cincizeci de franci şi-i făcu semn să 
plece. 

— Ah, vă mulţumesc foarte mult, domnule, exclamă el, 
prefăcându-se surprins. 

Portarii urmau să-l anunţe când va apărea maşina lui pe aleea 
pietruită din stângă hotelului. Ben nu se grăbea. Briza ce bătea 
dinspre lacul Zurich era înviorătoare în comparaţie cu atmosfera 
înăbuşitoare din camerele supraîncălzite, unde aerul mirosea a 
cafea şi, vag, dar inconfundabil, a fum de trabuc. 

Ben îşi propti schiurile nou-nouţe, Volant Ti Supers, de una 
dintre coloanele corintiene ale hotelului şi privi spectacolul 
trecătorilor anonimi: un tânăr om de afaceri răcnind într-un 
telefon mobil; o femeie obeză într-un hanorac roşu, împingând 
un cărucior de copil; un grup de turişti japonezi sporovăind cu 
entuziasm; un bărbat înalt, de vârstă mijlocie, cu părul grizonat 
strâns la spate în coadă de cal; un curier cu o cutie cu flori, 
înveşmântat în uniforma oranj cu negru a celor de la 
Blumehengallerie - lanţul florăriilor de lux şi o remarcabilă 
blondă, îmbrăcată elegant, ţinând în mână o sacoşă Festiner, 
care se uita în direcţia lui. Tânăra îl mai privi o dată - rapid, cu 
un licăr de interes în ochi, apoi îşi feri privirea. Măcar de-am avea 
suficient spațiu şi timp, îşi zise Ben. lşi lăsă privirea să 


7 


rătăcească prin mulţime. Zgomotele traficului, continue, dar 
înăbuşite, veneau dinspre Lowenstrasse, aflată la câteva zeci de 
metri distanţă. Remarcă un bărbat între două vârste care purta 
un sacou de culoare purpurie, puţin prea elegant pentru Zurich. 
Pe urmă văzu un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu el păşind 
hotărât pe lângă Koss Konditerei. Omul i se păru cunoscut, chiar 
foarte cunoscut. 

Ben nu reacţiona imediat şi îl privi mai atent. Să fie oare 
vechiul lui prieten din facultate, Jiramy Cavanaugh? Jimmy 
Cavanaugh, pe care-l cunoscuse la Princeton, în anul doi de 
facultate? Jimmy, cel care locuise în afara campusului, care fuma 
ţigări fără filtru şi putea vâri sub masă pe oricine, chiar şi pe Ben, 
care avea o oarecare reputaţie în materie de rezistenţă la 
băutură? Jimmy venise dintr-un orăşel din nord-vestul statului 
New York, pe nume Homer. Intr-o seară, după ce-l învățase pe 
Ben cum să dea gata mai multe pahare de tequila, Jimmy îl 
lăsase cu gura căscată povestindu-i cum „călăreau femelele” cei 
din oraşul lui natal. Jimmy era ager, hâtru, versat şi avea un 
imens repertoriu de farse, o inteligenţă vie şi darul vorbirii. Mai 
presus de orice, părea mai viu decât majoritatea tinerilor pe 
care-i cunoştea Ben: absolvenţii cu palme umede ai şcolilor 
pregătitoare, care vehiculau informaţii confidenţiale despre 
examenele de admitere la Facultatea de drept sau la cea de 
comerţ, potenţialii studenţi de la franceză, cu ţigările lor tăiate în 
două şi cravate negre, posacii alcoolici pentru care răzvrătirea 
însemna părul vopsit în verde. Jimmy părea să se ţină deoparte 
de toate astea, iar Ben, observând ce împăcat era cu sine, se 
simţea măgulit de prietenia lui. Cum se întâmplă adesea, după 
absolvire pierduseră legătura: Jimmy se dusese la Şcoala 
Georgetown pentru Relaţii Externe, iar Ben rămăsese la New 
York. Nici unul dintre ei nu avea nostalgia studenţiei, iar distanţa 
şi timpul îşi spuseseră cuvântul. Totuşi, îşi zise Ben, Jimmy 
Cavanaugh era probabil unul dintre puţinii oameni cu care i-ar fi 
plăcut să stea de vorbă. 

Jimmy Cavanaugh. Da, el era, cu siguranță. Jimmy ajunsese 
îndeajuns de aproape ca Ben să poată vedea că, pe sub trenciul 
cafeniu, purta un costum scump. Silueta i se modificase: avea 
umerii mai largi. 

Porni pe Bahnhofstrasse către Jimmy, dar îşi aminti de schiuri. 
Se întoarse, le luă şi le ridică pe umăr, apoi se îndreptă spre 
Cavanaugh. Părul roşu i se decolorase, avea un început de 


8 


chelie, iar faţa, cândva pistruiată, era puţin ridată. Jimmy purta 
un costum Armani de două mii de dolari. Dar ce naiba făcea el la 
Zurich? Apoi privirile li se întâlniră. 

Jimmy afişă un zâmbet larg şi porni către Ben, cu o mână 
întinsă şi cu cealaltă în buzunarul trenciului. 

— Hartman, ticăloşiile, strigă Jimmy. Hei, bătrâne, mă bucur să 
te văd! 

— Doamne, chiar tu eşti! exclamă Ben. 

In clipa aceea, Ben observă uluit un tub metalic ce ieşea de 
sub trenciul vechiului său prieten, un amortizor, aţintit direct 
spre el de la nivelul taliei. 

Trebuia să fie una din glumele bizare ale bătrânului Jimmy, îşi 
zise Ben. Chiar în clipa în care ridica braţele, simulând evitarea 
unui glonţ imaginar, Ben îl văzu pe Jimmy Cavanaugh mişcându- 
şi încet nuna, inconfundabila manevră a cuiva care apasă pe 
trăgaci. 


Ce se întâmplă în continuare dură o fracțiune de secundă, deşi 
timpul păru că se opreşte în loc. Cu un reflex rapid, Ben răsuci 
schiurile de pe umărul drept într-un arc ascuţit, încercând să 
lovească arma, izbindu-l în acelaşi timp pe vechiul său prieten 
peste gât. 

O clipă mai târziu - sau în aceeaşi clipă? - auzi explozia, simţi 
un jet usturător la ceafa, în vreme ce un glonţ foarte real sparse 
o vitrină de sticlă aflată la câţiva paşi distanţă. 

Aşa ceva nu era posibil! 

Luat prin surprindere, Jimmy îşi pierdu echilibrul şi răcni de 
durere. Impiedicându-se, întinse o mână ca să înhaţe schiurile. O 
singură mână. Stânga. Instinctiv încerci să te sprijini de ceva 
atunci când te împiedici: întinzi amândouă braţele şi laşi din 
mână valiza, pixul, ziarul. Puţine lucruri le-ai mai ţine strâns în 
vreme ce te prăbuşeşti: de exemplu un pistol. 

Ben auzi schiurile căzând cu zgomot pe trotuar, observă o 
dâră de sânge pe obrazul lui Jimmy şi îl văzu luptându-se să-şi 
recapete echilibrul. Apoi, Ben se aplecă în faţă şi-o luă la goană 
pe stradă. 

Arma era adevărată şi Jimmy trăsese în el. 

Drumul lui Ben era blocat de mulţimea de pietoni. Croindu-şi 
drum prin aglomeraţie, se ciocni de mai multe persoane, care 
protestară zgomotos. El îşi continua drumul, fugind cum nu mai 
fugise în viaţa lui, în zigzag, spetind că înaintarea dezordonată 


9 


avea să-l transforme într-o ţintă greu de atins. 

Ce dracu’ se întâmpla? Asta era nebunie, curată nebunie! 

Comise greşeala să privească în urmă în timp ce alerga, 
încetinindu-şi necugetat ritmul, cu faţa ca un semnal luminos 
întoarsă către un fost prieten care, dintr-un motiv de neînțeles, 
părea hotărât să-l ucidă. Deodată, la un pas în faţa lui, fruntea 
unei tinere explodă într-o pâclă însângerată. 

Ben icni îngrozit. 

lisuse Hristoase! 

Nu, nu se putea, trăia un coşmar... 

Văzu câteva fragmente de piatră după ce un glonţ făcuse o 
gaură în faţada de marmură a clădirii înguste pe lângă care 
trecea în goană. Cavanaugh se ridicase şi alerga după ei. Deşi 
era nevoit să tragă din alergare, ochea descurajant de bine. 

Incearcă să mă ucidă, nu, o să mă ucidă... 

Brusc, Ben simula că o ia la dreapta, apoi ţăşni spre stângă, 
înaintând în salturi. Alerga cât îl ţineau puterile. In echipa de 
atletism de la Princeton fusese specialist al cursei de opt sute de 
metri. Cincisprezece ani mai târziu, înţelegea că singura lui 
şansă de supravieţuire era fuga. Avea nevoie de o destinaţie, de 
un scop precis. Asta era cheia: gândeşte, fir-ar să fie! |n minte i 
se declanşa un resort: se afla la distanţă de o stradă de cel mai 
mare centru comercial subteran din Europa, un templu de prost- 
gust al consumului, cunoscut sub denumirea de Shopville, alături 
de principala gară, Elauptbahnhof. Văzu cu ochii minţii intrarea, 
şirul de scări rulante de la Bahnhofplatz; era mai comod să intri 
pe-acolo şi să străbaţi piaţa pe dedesubt, decât să te înghesui 
prin mulţimea care aglomera de obicei străzile de deasupra. 
Putea căuta un adăpost în pasajul subteran. Doar un nebun ar fi 
îndrăznit să-l vâneze acolo. Ben sprintă, conştient de briza ce-l 
bătea în faţă. Se pierduse de Cavanaugh? Nu-i mai auzea paşii, 
dar nu-şi putea permite să facă presupuneri. Cu înverşunare, 
disperat, continua să fugă. 


Femeia blondă cu sacoşă Festiner închise micul telefon mobil 
şi-l puse într-un buzunar al compleului Chanel, încreţindu-şi 
buzele lucioase într-o expresie de iritare. La început, totul 
mersese ca... ei bine, ca uns. li trebuiseră doar câteva secunde 
ca să decidă că bărbatul din faţa hotelului St. Gotthard era 
probabil omul căutat. Avea aproximativ treizeci şi cinci de ani, o 
faţă ascuţită şi maxilare puternice, păr castaniu ondulat, uşor 


10 


grizonat şi ochi căprui-verzui. Un tip cu o înfăţişare plăcută, chiar 
frumos, dar pe care nu-l putea identifica cu precizie de la 
distanţa aceea. In ultimă instanţă n-avea importanţă. Trăgătorul 
pe care-l aleseseră putea să-l identifice, se asiguraseră de acest 
lucru. 

In clipa aceea, situaţia părea oarecum scăpată de sub control. 
Ţinta era un amator, deci avea puţine şanse să supravieţuiască 
atacului unui profesionist. Şi, totuşi, amatorii o nelinişteau. 
Făceau greşeli imprevizibile, naivitatea lor sfida previziunile 
raţionale, aşa cum se întâmpla acum. Incercarea nebunească de- 
a scăpa nu făcea altceva decât să amâne inevitabilul. Totuşi, 
asta însemna timp - adică exact ceea ce n-aveau ei de pierdut. 
Sigma Unu nu va fi deloc încântat. Se uită la cadranul micului ci 
ceas incrustat cu pietre preţioase, scoase telefonul şi mai formă 
un număr. 


Cu răsuflarea tăiată, extenuat, Ben Hartman se opri în dreptul 
scărilor pasajului, conştient că trebuia să ia o decizie într-o 
fracțiune de secundă. 1. UNTERGESCHOSS SHOPVILLE scria pe 
indicatorul albastru. Scara rulantă ce cobora era înţesată de 
cumpărători cu sacoşe în mâini şi de pietoni; trebuia s-o 
folosească pe cea care urca, mai puţin aglomerată. Ben începu 
să coboare în grabă, despărţind cu coatele un cuplu de tineri ce 
se ţineau de mână, blocându-i înaintarea. Văzu privirile surprinse 
provocate de acţiunile lui, priviri în care se amestecau spaima şi 
ironia. 

Acum alerga prin atriul central al pasajului subteran. Picioarele 
abia atingeau cauciucul negru al podelei - îşi permise un licăr de 
speranţă, apoi auzind ţipetele înţelese că a greşit. Cavanaugh îl 
urmărise până aici, în acest spaţiu închis, limitat. Auzi un foc de 
armă şi un glonţ străpunse panourile din mahon lustruit ale unei 
librării, scoțând la iveală plăcile fibrolemnoase de sub furnir. Era 
iadul pe pământ. Un bătrân într-un costum ponosit, aflat la câţiva 
paşi distanţă, se prinse cu mâinile de gât şi se răsturnă ca un 
popic de bowling, cu pieptul cămăşii înroşit de sânge. 

Ben se ascunse în spatele punctului de informare, o structură 
rectangulară din beton şi sticlă, de vreun metru şi jumătate 
lăţime, pe care era afişată o listă a magazinelor, un ghid al 
cumpărătorului redactat în trei limbi. Explozia seacă a unui geam 
îi spuse că punctul de informare fusese lovit. După mai puţin de 
o secundă, se auzi un trosnet puternic şi o bucată de beton se 


11 


desprinse din structură, aterizând lângă picioarele lui. 

La câțiva centimetri distanţă! 

Alt bărbat, înalt şi voinic, într-un pardesiu din păr de cămilă şi 
cu o elegantă şapcă gri pe cap, se clătină la câţiva paşi de Ben, 
apoi se prăbuşi pe podea. 

In mijlocul haosului, auzul lui Ben nu putea distinge paşii lui 
Cavanaugh, dar calculând distanţa care-l separa de flacăra de la 
gura ţevii pistolului, înţelese că n-avea să dureze mai mult de un 
minut până când duşmanul lui îl va ajunge din urmă. Se ridică în 
picioare şi privi în jur, căutând un nou refugiu. 

In faţă, pasajul era înţesat de oameni care ţipau, se ghemuiau 
şi încercau să-şi ascundă capul în spatele braţelor împreunate. 

La şase metri în faţă se aflau scările marcate cu numărul 2. 
UNTERGESCHOSS. Dacă reuşea să străbată distanţa fără să fie 
împuşcat putea ajunge la nivelul inferior. Acolo ar fi avut mai 
multe şanse. La câţiva paşi zăcea într-o baltă de sânge bărbatul 
cu pardesiul din păr de cămilă. La naiba, trebuia să gândească! 
N-avea cum să străbată distanţa aia în timp util, doar dacă... 

Puse mâinile pe braţul mortului şi-l trase spre el. li luă 
pardesiul cafeniu şi sub privirile dezaprobatoare ale celor din jur, 
înşfacă şi pălăria gri. N-avea de ales. Işi puse pardesiul şi îşi 
înfundă pălăria pe cap. Dacă voia să rămână în viaţă, trebuia să 
reziste tentaţiei de-a ţâşni spre scările ce duceau spre nivelul 
inferior. Vânase destul la viaţa lui ca să ştie că orice se mişca 
prea brusc avea şanse mari să fie ciuruit de un trăgător pe care-l 
mânca degetul apăsat pe trăgaci. Se ridică încet în picioare, se 
îndoi de şale, clătinându-se şi începu să-şi croiască drum prin 
mulţime asemeni unui om care pierduse mult sânge. Acum era 
perfect vizibil şi cu totul vulnerabil; trebuia să reziste până 
ajungea la scară. Cel mult zece secunde. Câtă vreme Cavanaugh 
îl credea un trecător rănit, n-avea să tragă. 

instinctul îi spunea s-o ia la goană, dar se stăpâni. Aplecat în 
faţă, cu umerii lăsaţi, înainta clătinându-se. Cinci secunde. Patru 
secunde. Trei secunde. 

Ajuns la scara abandonată de pietonii îngroziţi, bărbatul cu 
pardesiu însângerat păru să se prăbuşească în faţă, apoi 
mişcarea treptelor îl făcu să dispară din vedere. 

Acum! 

Lipsa de acţiune fusese la fel de epuizantă ca şi efortul. Ben îşi 
oprise căderea cu mâinile. Se ridică şi cobori în fugă treptele 
rămase. 


12 


Auzi răcnetul furios al lui Cavanaugh. Fiecare secundă conta. 
O luă din nou la goană, însă al doilea nivel al pasajului era un 
adevărat labirint. Nu exista o cale directă de ieşire în cealaltă 
parte a Bahnhofplatz, ci o succesiune de drumuri laterale, pe 
aleile mai largi aflându-se chioşcuri din lemn şi sticlă unde se 
vindeau telefoane mobile, ţigări de foi, ilustrate. Pentru un 
cumpărător erau puncte de interes - pentru el, o cursă cu 
obstacole. 

Totuşi, chioşcurile îngustau câmpul vizual al urmăritorului şi 
nu-i permiteau să tragă de la distanţă. Ben câştiga astfel timp. 
Poate suficient timp pentru a găsi singurul lucru pe care-l avea în 
minte: o pavăză. 

Trecu în fugă pe lângă o serie de buticuri: Foto Video Ganz, 
Restseller Buchhandlung, Presensende Stickler, Microspot. Nici 
unul dintre ele nu prezentau interes pentru el. Apoi, chiar în 
dreapta lui, după un birou al Credit Suisse/Volksbank, zări un 
magazin cu articole de voiaj. Se uită în vitrina plină până sus cu 
valize din piele moale - nu-l ajutau. Ce voia el se afla înăuntru: o 
servietă mare, din oţel lucios. Fără îndoială, învelişul din oţel 
lucios i-ar fi fost de folos. Trebuia să-i fie. Ben pătrunse în 
magazin, înhaţă servieta şi ieşi în fugă. Proprietarul, palid şi 
transpirat, vorbea la telefon isterizat. Nimeni nu se osteni să 
alerge după Ben; zvonul despre nebunia din pasaj se răspândise 
deja. N 

Ben obținuse o pavăză, dar pierduse timp prețios. In timp ce 
ieşea în salturi din magazin, văzu vitrina acestuia transformată 
într-o plasă de păianjen de o stranie frumuseţe, care se 
dezintegra imediat transformându-se în cioburi. Cavanaugh era 
aproape, atât de aproape încât Ben nu îndrăzni să se uite înjur ca 
să-l localizeze, ci se repezi în mulţimea de cumpărători care 
ieşeau de la Franscati, un magazin mare aflat la un capăt al 
pieţei în formă de cruce. Ţinând servieta ridicată, Ben se năpusti 
înainte, se împiedică de piciorul cuiva, îşi regăsi cu greu 
echilibrul şi pierdu câteva secunde preţioase. 

Auzi zgomotul unui glonţ ce lovise servieta din oţel. Aceasta 
se zdruncină în mâinile lui. Ben observă o umflătură pe carcasa 
din faţa lui, ca şi cum servieta fusese lovită de un ciocan mic. 
Glonţul trecuse prin primul strat şi aproape că-l penetrase pe al 
doilea. 

Totul în jurul lui se estompase, dar ştia că intra în 
supraaglomerata Halle Landesmuseum. Mai ştia şi că măcelul 


13 


continua în spatele lui. 

Oamenii ţipau, se înghesuiau, se ghemuiau, alergau, în vreme 
ce vărsarea de sânge continua. 

Ben se aruncă în mulţimea înnebunită şi fu înghiţit de ea. Preţ 
de câteva secunde, împuşcăturile păreau să fi încetat. Aruncă 
servieta deoarece carcasa ei lucioasă l-ar fi trădat. _ 

Incetase atacul? Rămăsese Cavanaugh fără muniţie? şi 
încărca arma? 

Inghiontit dintr-o parte, apoi din cealaltă, Ben cerceta cu 
privirea labirintul, căutând o ieşire, un Ausgang, prin care să se 
poată face nevăzut. Poate că am scăpat de el, îşi zise Ben, fără a 
îndrăzni să privească înapoi. 

Pe aleea ce ducea spre magazinul Franscati, zări un indicator, 
pe care scria cu litere aurii: KATZKELLER BIERHALLE. Atârna 
deasupra unei  bolţi-intrare a unui restaurant pustiu. 
GFSCHLOSSBN - închis - scria pe o placă mai mică. 

Se îndreptă în fugă într-acolo, mascat de oamenii îngroziţi ce 
alergau în aceeaşi direcţie. Printr-o arcadă pseudo-medievală de 
sub indicator pătrunse într-o sufragerie spațioasă şi pustie. Din 
tavan atârnau lanţuri ce susțineau enorme candelabre din lemn. 
Halebarde şi gravuri înfăţişând nobili medievali împodobeau 
pereţii. Mese rotunde şi grele, cioplite grosolan voiau să imite 
stilul secolului al cincisprezecelea. 

Pe partea dreaptă a încăperii se afla un bar lung; Ben se 
ascunse în spatele lui, trăgând zgomotos aer în piept, deşi se 
străduia cu disperare să nu scoată nici un sunet. Inima îi bătea 
nebuneşte. 

Ciocăni lemnul din faţa lui şi auzi un sunet sec. Era făcută din 
ghips  furniruit - material care nu putea opri un glonţ. 
Ghemuindu-se se strecură după un colţ şi ajunse la o firidă de 
piatră, unde putea sta în picioare. Lăsându-se pe spate ca să se 
sprijine de o coloană, se lovi cu capul de un felinar din fier forjat, 
fixat în zid. Gemu fără să vrea. Apoi examina obiectul de iluminat 
care tocmai îl rănise la ceafa şi văzu că întregul ansamblu - 
braţul greu din fier negru şi felinarul ornamental în care se afla 
becul - putea fi desprins din suportul montat în perete. 

II scoase, strânse braţul de fier în mâini şi-l aduse în dreptul 
pieptului. 

Aştepta, încercând să-şi controleze bătăile inimii. Ştia câte 
ceva despre aşteptare. Işi amintea de acele Zile ale 
Recunoştinţei petrecute la Greenbriar; Max Hartman insistase ca 


14 


fiii lui să înveţe să vâneze, iar Hank Megee, un localnic din White 
Sulfur Springs, primise însărcinarea să-i iniţieze. Cât de greu 
poate fi? Gândise el atunci: era as la talere şi-avea motive să fie 
mândru de coordonarea dintre mână şi ochi. li spusese asta lui 
Megee, iar ochii omului se întunecaseră: Crezi că vânătoarea 
înseamnă să tragi? Inseamnă s-aştepți. Megee avusese dreptate, 
aşteptarea era cea mai dificilă parte, acea parte pentru care, 
temperamental, nu era potrivit. 

Când vânase cu Hank Megee, stătuse în aşteptarea prăzii. 

Acum, el era prada. 

In afară de cazul în care ar fi putut inversa situaţia. 

După câteva momente, Ben auzi paşi apropiindu-se. Jimmy 
Cavanaugh se furişă în restaurant privind în stânga şi-n dreapta. 
Gulerul cămăşii îi era pătat de sânge de la o rană din partea 
dreaptă a gâtului. Chipul lui trăda hotărâre, iar privirea cruzime. 

Asta să fie prietenul lui? Ce se întâmplase cu Cavanaugh în cei 
cincisprezece ani de când nu-l mai văzuse? Ce-l transformase 
într-un criminal? 

De ce se întâmplau toate astea? 

In mâna dreaptă Cavanaugh strângea pistolul negru-albăstrui, 
cu amortizor. 

Ben îşi ţinu răsuflarea îngrozit şi se retrase în firidă, strângând 
în mână braţul de fier pe care-l scosese din perete. Cavanaugh 
cerceta restaurantul. Cu o mişcare bruscă, dar sigură a braţului, 
Ben azvârli cu putere felinarul, care lovi ţeasta lui Cavanaugh cu 
un pocnet sonor. 

Jimmy Cavanaugh urlă de durere - asemeni unui animal. 
Genunchii i se muiară, dar apucă să apese pe trăgaci. 

Ben simţi un suflu fierbinte la câţiva milimetri de ureche, în loc 
să se retragă sau să încerce să fugă, Ben se năpusti înainte, 
aruncându-se peste duşmanul său. Ţeasta lui Cavanaugh se izbi 
de podeaua din piatră. 

Deşi grav rănit, Cavanaugh îşi trecu braţul solid pe după gâtul 
lui Ben, presându-i carotida. Disperat, Ben întinse mâna după 
armă. Reuşi doar să întoarcă amortizorul lung spre Cavanaugh. 
Cu o explozie asurzitoare arma se descarcă. In urechile lui Ben 
răsună un ţiuit prelung. 

Braţul din jurul gâtului lui Ben slăbi strânsoarea şi acesta se 
răsuci, eliberându-se. Cavanaugh zăcea pe podea. Ben văzu 
gaura de un roşu întunecat deasupra sprâncenelor fostului său 
prieten, ca un oribil al treilea ochi. Il cuprinse un sentiment de 


15 


uşurare şi repulsie. 


16 


2 


Halifax, Nova Scoţia, Canada 


Afară începuse să se întunece şi un vânt îngheţat vuia de-a 
lungul străzii înguste ce cobora pe colina abruptă spre apele 
tulburi ale Atlanticului. Ceaţa se lăsase pe străzile cenuşii ale 
oraşului-port învăluindu-le, copleşindu-le. Incepuse să cadă o 
burniţă sâcâitoare. 

O lumină galbenă ardea deasupra unei verande şubrede şi a 
unor trepte tocite ale unei case mari, cenuşii, cu acoperiş din 
şindrilă. O siluetă întunecată, într-un impermeabil galben cu 
glugă, stătea sub becul galben, apăsând insistent pe butonul 
soneriei. In cele din urmă se auzi declicul lanţului de siguranţă şi 
uşa se deschise încet. 

Un bărbat bătrân, într-un halat albastru, pătat, apăru în prag. 
Avea gura lăsată, faţa puhavă, palidă şi ochii cenuşii îi erau 
apoşi. 

— Da, spuse bătrânul cu o voce ascuţită, stridentă. Vorbea cu 
un accent breton, moştenire de la strămoşii lui franco-canadieni 
care pescuiseră în apele de lângă Nova Scoţia. 

— Trebuie să mă ajuţi! strigă omul în impermeabil galben, 
mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Te rog! O, 
Doamne, te rog, trebuie să mă ajuţi! 

Expresia de pe chipul bătrânului deveni confuză. Vizitatorul, 
deşi înalt, părea să nu fi împlinit douăzeci de ani. 

— Ce vrei să spui? Cine eşti? 

— A fost un accident orbii. O, Doamne! O, lisuse! Tatăl meu! 
Tatăl meu! Cred că-i mort! 

— Şi ce vrei de la mine? 

Străinul întinse brusc mâna spre clanţă, apoi renunţă. 

— Te rog, lasă-mă să dau un telefon. Lasă-mă să chem o 
ambulanţă. Am avut un accident, un accident teribil. Maşina e 
făcută praf. Sora mea - grav rănită. Tatăl meu conducea. 
Doamne, părinţi mei! Vocea băiatului se stinse. O, Doamne, cred 
că-i mort, continuă el în şoaptă. 

Privirea bătrânului se îmblânzi şi deschise încet uşa ca să-l 


17 


lase pe străin să intre. 

— In regulă, zise el. Hai înăuntru. 

— Mulţumesc, exclamă băiatul, intrând în casă. Doar o clipă. 
Mulţumesc mult. 

Bătrânul o luă înainte şi-l conduse în încăperea aflată în faţă, 
răsucind comutatorul când intră. Se întoarse să zică ceva, când 
băiatul în impermeabil cu glugă se apropie şi, cu ambele mâini, 
prinse palma bătrânului - aparent pentru a-i mulţumi. De pe 
mâneca fulgarinului galben se prelinse pe halatul bătrânului apă. 
Băiatul smuci brusc. 

— Hei, protestă bătrânul, zăpăcit. 

Se trase înapoi şi se prăbuşi pe podea. Băiatul se uită o clipă 
la trupul contorsionat. Scoase de la încheietură micul dispozitiv 
cu ac hipodermic şi-l vâri în buzunarul interior al 
impermeabilului. 

Aruncă o privire rapidă prin cameră, zări vechiul televizor şi-l 
deschise. Se transmitea un film vechi, alb-negru. Mişcările 
tânărului deveniseră sigure, ca cele ale unui om mai vârstnic. 

Se întoarse la cadavru, îl aşeză cu grijă într-un fotoliu oranj, 
ponosit şi aranja braţele şi capul astfel încât să pară că bătrânul 
adormise în faţa televizorului. 

Scoţând din impermeabil un sul de prosoape din hârtie, şterse 
apa ce se adunase pe duşumeaua din scânduri de pin a holului. 
Apoi se întoarse la uşa din faţă, care rămăsese deschisă, se uită 
afară şi, mulţumit de ce văzuse, ieşi pe verandă şi închise uşa în 
urma lui. 


Alpii Austrieci 


Mercedesul argintiu S430 urcă drumul abrupt, cu multe curbe 
şi ajunse la porţile clinicii. Gardianul ieşi din cabină şi, văzând 
cine era pasagerul, salută respectuos: 

— Bine aţi venit, domnule. 

Maşina în care se afla directorul clinicii intră pe o alee 
circulară ce străbătea o pajişte în pantă, unde verdele intens al 
gazonului bine întreţinut şi al pinilor tunşi contrasta cu troienele 
de zăpadă pufoasă. In depărtare se înălţau magnificele ţarcuri şi 
platouri ale piscului Schneeberg. Maşina trecu printr-un pâlc des 
de arbori de tisă şi depăşi a doua cabină de pază. Gardianul, care 


18 


fusese deja anunţat despre sosirea directorului, apăsă pe un 
buton care ridică bariera metalică şi, în acelaşi timp, pe un altul, 
care cobora ţepuşele din oţel instalate în pavaj menite să 
străpungă cauciucurile oricărui vehicul intrat acolo fără să fie 
verificat. 

Mercedesul porni pe un drum lung şi îngust, care ducea la o 
veche fabrică de ceasuri, construită cu două secole în urmă. 
Semnalul codificat deschise o uşă acționată electronic şi maşina 
pătrunse în spaţiul de parcare. Şoferul cobori şi îi deschise uşa 
pasagerului, care porni în grabă spre intrare. Acolo, alt gardian, 
aflat în spatele unui geam antiglonţ, dădu din cap şi zâmbi în 
semn de bun-venit. 

Directorul intră în ascensor, introduse într-o fantă cartela de 
identificare digitală şi liftul porni spre al treilea şi ultimul etaj al 
clădirii. Ajuns acolo, trecu prin trei rânduri de uşi, deschise pe 
rând tot cu cartela electronică şi ajunse în sala de şedinţe, unde 
ceilalţi aşteptau aşezaţi în jurul unei mese lungi din mahon 
lustruit. Luă loc în capul mesei şi se uită la cei prezenţi. 

— Domnilor, începu el, au rămas doar câteva zile până la 
împlinirea visului nostru îndelung amânat. Lunga perioadă de 
gestație e aproape de sfârşit. Ceea ce înseamnă că răbdarea 
noastră e pe cale să fie răsplătită mai generos decât în cele mai 
optimiste vise ale fondatorilor organizaţiei noastre. 

Aşteptă să înceteze exclamaţiile de satisfacţie înainte de a 
continua. 

— În ce priveşte securitatea, am fost asigurat că au rămas 
foarte puţini angeli rebelii. |n curând, nu va mai fi nici unul. Cu 
toate acestea, există o mică problemă. 


Zurich 


Ben încercă să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau. Se lăsă la 
podea, cuprins de greață şi de fiori reci. Sângele îi vuia în urechi. 
Frica i se cuibărise în stomac. 

Ce se întâmplase? se întrebă. De ce dracu' încercase Jimmy 
Cavanaugh să-l ucidă? Işi pierduse minţile? Reapariţia bruscă a 
lui Ben, după cincisprezece ani, declanşase ceva într-un creier 
tulburat. Fusese Jimmy asaltat de vreo amintire deformată care, 
din cine ştie ce motiv, îl împinsese să ucidă? 


19 


Simţea în gură un gust sărat. Din nas îi curgea sânge. Probabil 
că fusese rănit în timpul luptei. El se alesese cu nasul însângerat, 
iar Jimmy Cavanaugh cu un glonţ în ţeastă. 

Zarva ce venea dinspre pasajul de afară se atenua. Se mai 
auzeau încă ţipete, câte un strigăt de durere, dar vacarmul se 
potolea. Sprijinindu-se cu mâinile de podea, reuşi să se ridice în 
picioare. Se simţea năucit, ameţit, dar nu din cauza hemoragiei. 
Pur şi simplu era şocat. 

Se strădui să privească trupul lui Cavanaugh. Se calmase 
îndeajuns ca să poată gândi. 

Cineva pe care nu l-am văzul de când aveam douăzeci şi unu 
de ani apare deodată la Zurich, înnebuneşte şi încearcă să mă 
ucidă. Acum zace mort, într-un restaurant decorat în stil 
medieval. Nu există nici o explicație. Poate că nici nu va exista 
vreodată. 

Evitând cu grijă balta de sânge din jurul capului lui 
Cavanaugh, îi scotoci buzunarele; mai întâi cele de la haină, apoi 
de la pantaloni şi la urmă cele de la trenci. Nu găsi nimic. Nici 
vreo legitimaţie, nici cărţi de credit. Bizar. Cavanaugh părea să-şi 
fi golit buzunarele, de parcă se pregătise pentru ce urma să se 
întâmple. 

Fusese ceva premeditat. Plănuit. 

Observă Waltherul PPK din mâna strânsă a lui Cavanaugh şi se 
gândi să verifice încărcătorul, ca să vadă câte gloanţe 
rămăseseră. li trecu prin minte să ia micul pistol. Dacă Jimmy 
Cavanaugh nu era singur? 

Dacă mai erau şi alții? 

Ezită. Apoi îşi spuse că era mai bine să nu atingă nimic, pentru 
a nu crea probleme juridice mai târziu. 

Se ridică încet şi o porni spre holul central acum aproape 
pustiu. Câteva grupuri de asistenţi medicali dădeau primul ajutor 
celor răniţi. 

Trebuia să găsească un poliţist. 


Cei doi poliţişti - unul, foarte tânăr, celălalt un bărbat între 
două vârste - îl priviră cu suspiciune. li găsise stând lângă 
chioşcul Bijoux Suisse, în apropierea magazinului alimentar. 
Purtau uniforme pe care scria Zurichpolizei, aveau staţii de 
emisie-recepţie şi câte un pistol în tocul de la centură. 

— Pot să văd paşaportul dumneavoastră, vă rog? întrebă cel 
tânăr după ce Ben vorbise timp de câteva minute. 


20 


Polițistul mai vârstnic fie nu vorbea engleza, fie prefera să 
tacă. 

— Pentru Dumnezeu, se răsti Ben frustrat, au fost ucişi nişte 
oameni. Un tip zace mort în restaurant, după ce a încercat... 

— Ihren Pass, bitte, insistă cu asprime tânărul. Aveţi vreun 
document de identitate? 

— Sigur că am, zise Ben, căutându-şi portmoneul. Scoase 
paşaportul şi i-l întinse. Polițistul îl examina cu atenţie, apoi i-l 
dădu colegului său, care-l privi fără interes şi i-l înapoie lui Ben. 

— Unde eraţi când s-au întâmplat toate astea? întrebă tânărul. 

— Aşteptam în faţa hotelului St. Gotthard. O maşină trebuia să 
mă ducă la aeroport. 

Tânărul făcu un pas înainte apropiindu-se de Ben; privirea lui 
neutră deveni de-a dreptul bănuitoare. 

— Vă duceaţi la aeroport? 

— Mă pregăteam să plec la St. Moritz. 

— Şi, deodată, omul ăla a tras în dumneavoastră. 

— E un vechi prieten. Era un vechi prieten. 

Polițistul tânăr ridică o sprinceană. 

— Nu l-am mai văzut de cincisprezece ani, continuă Ben. M-a 
recunoscut, a venit spre mine de parcă ar fi fost bucuros că mă 
vede, pe urmă a scos pistolul. 

— V-aţi certat? 

— Abia de-am schimbat două vorbe! 

Ochii tânărului se îngustară. 

— Trebuia să vă întâlniți? 

— Nu. A fost o pură întâmplare. 

— Dar el avea o armă încărcată. 

Tânărul se uită la polițistul mai vârstnic, apoi îşi întoarse 
privirea spre Ben. 

— Şi era prevăzut cu un amortizor, după cum spuneţi. Probabil 
că ştia că veţi fi acolo. 

Ben dădu din cap, exasperat. 

— N-am mai vorbit cu el de ani de zile! N-avea de unde să ştie 
că o să fiu acolo. 

— Trebuie să fiţi de acord că oamenii nu poartă arme cu 
amortizor dacă n-au de gând să le folosească. 

Ben ezită. 

— Presupun că aşa e. 

Polițistul mai vârstnic îşi drese glasul. 

— Şi ce fel de armă aveţi dumneavoastră? întrebă el într-o 


21 


engleză surprinzător de fluentă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Ben, ridicând glasul indignat. Nu am 
nici o armă. 

— Atunci, iertaţi-mă, cred că nu înţeleg. Spuneţi că prietenul 
dumneavoastră avea o armă, iar dumneavoastră nu. In cazul 
ăsta, de ce e el mort şi nu dumneavoastră? 

Era o întrebare bună. Ben dădu din cap, gândindu-se la 
momentul în care Jimmy Cavanaugh înălţase ţeava de oţel spre 
el. Nu-i venise să creadă, însă instinctul de conservare îl 
îmboldise să reacționeze rapid. De ce? Revăzu în minte zâmbetul 
lui Jimmy... şi ochii lui reci. Ochi atenţi, care nu prea se potriveau 
cu zâmbetul. Un mic amănunt discordant pe care subconştientul 
lui îl înregistrase. 

— Haideţi să vedem cadavrul acestui asasin, spuse polițistul 
mai vârstnic şi puse o mână pe umărul lui Ben, într-un fel care-i 
sugeră că devenise prizonier. 

Ben porni prin pasajul în care mişunau poliţiştii şi îşi croi drum 
spre al doilea nivel. Cei doi îl urmau îndeaproape. Când intră în 
sufragerie, se duse către firidă şi arătă cu mâna. 

— Ei bine? întrebă tânărul înfuriat. 

Uluit, Ben constată că trupul lui Cavanaugh dispăruse. La fel şi 
balta de sânge. Braţul felinarului fusese reaşezat în suportul lui, 
de parcă n-ar fi fost niciodată scos de-acolo. 

Toate erau la locul lor ca şi cum nimic nu se întâmplase. 

— Doamne, şopti Ben. 

Îşi pierduse minţile, pierduse legătura cu realitatea? Dacă 
totul fusese un truc minuţios pregătit? Nu, nu aşa stăteau 
lucrurile. Nimerise într-o situaţie complicată, îngrozitoare. 

Poliţiştii îl priveau cu suspiciune. 

— Uite ce e, zise Ben, cu vocea răguşită, nu pot explica treaba 
asta. 

Polițistul mai vârstnic vorbi rapid în staţie şi curând apăru alt 
ofiţer. 

— Poate că ei sunt puţin zăpăciţi; vreau să încerc să pricep. 
Dumneata alergi pe o stradă aglomerată, pe urmă prin pasajul 
subteran. Peste tot în jurul dumitale, oamenii sunt împuşcaţi. 
Pretinzi că ai fost urmărit de un maniac. Promiţi să ni-l arăţi pe 
omul ăsta, pe americanul ăsta, dar maniacul nu există. Eşti doar 
dumneata. Un american ciudat, depănând poveşti de adormit 
copiii. 

— Pe dracu”, v-am spus adevărul! 


22 


— Susţii că un nebun din trecutul dumitale e răspunzător 
pentru vărsarea de sânge, spuse tânărul, cu un glas aspru. Eu 
văd aici un singur nebun. 

Polițistul mai vârstnic discuta cu celălalt ofiţer. 

— Stăteai la hotelul St. Gotthard, da? îl întrebă într-un târziu 
pe Ben. Ce-ar fi să mergem până acolo? 

Insoţit de cei trei poliţişti Ben străbătu pasajul subteran, urcă 
scara şi-o luă înapoi pe Bahnhofstrasse, către hotel. Deşi nu-i 
puseseră cătuşele, ştia că era arestat. 

In faţa hotelului, o polițistă, anunţată de colegii ei, stătea de 
pază lângă bagajele lui. 

Prin ferestrele holului, Ben îl zări pe Comisionarul care-l 
servise mai devreme. Când privirile li se întâlniră, omul se 
întoarse cu un aer şocat, de parcă tocmai aflase că-i dusese 
valizele lui Lee Harvey Oswald. 

— Asta-i bagajul dumitale, da? îl întrebă tânărul pe Ben. 

— Da, da, spuse Ben. Ce-i cu el? Acum ce urmează? Ce-ar mai 
putea urma? 

Poliţista deschise sacoşa din piele cafenie. Ceilalţi priviră 
înăuntru, apoi se întoarseră către Ben. 

— Asta-i al dumitale? întrebă tânărul. 

— Am spus deja că-i al meu, răspunse Ben. 

Polițistul între două vârste scoase o batistă din buzunarul 
pantalonilor şi scoase din sacoşă pistolul Walther PPK al lui 
Cavanaugh. 


23 


Washington, D. C. 


O tânără suplă străbătea cu pas vioi lungul coridor central de 
la etajul cinci al clădirii Departamentului de Justiţie, o uriaşă 
construcţie în stil clasic ce ocupa întregul spaţiu dintre Ninth şi 
Tenth Street. Avea părul castaniu închis, ochi căprui şi un nas 
ascuţit. La prima vedere părea asiatică sau hispanică. Taiorul 
maro şi servieta de piele te făceau să crezi că e o avocată sau o 
funcţionară guvernamentală. 

Numele ei era Anna Navarro. Avea treizeci şi trei de ani şi 
lucra la Biroul de Investigaţii Speciale, un serviciu puţin cunoscut 
al Departamentului de Justiţie. 

Când ajunse în sala de şedinţe neaerisită, întrunirea 
săptămânală a serviciului începuse de mult. Arliss Dupree, care 
stătea în picioare lângă o tablă aşezată pe un şevalet, se 
întoarse când femeia intră, oprindu-se la mijlocul frazei. Simţind 
privirile îndreptate spre ea, tânăra roşi puţin ceea ce, fără 
îndoială, dorise şi Dupree. După ce se aşeză pe primul scaun 
liber, Dupree i se adresă: 

— In sfârşit. Drăguţ din partea ta că ai venit. 

Până şi ironiile lui erau previzibile. Tânăra se mulţumi să dea 
din cap, hotărâtă să nu-l lase s-o provoace. Dupree îi spusese că 
şedinţa va începe la ora opt şi un sfert. In realitate fusese 
programată la opt, dar el ar fi contestat că-i spusese altă oră. O 
manieră meschină, birocratică de-a o şicana. Ei doi ştiau de ce 
întârziase ea, nu şi ceilalţi. 

Înainte ca Dupree să fie numit la conducerea Biroului de 
Investigaţii Speciale, şedinţele fuseseră o raritate. Acum, aveau 
loc săptămânal - o ocazie de a-şi etala autoritatea. Dupree, 
scund şi masiv, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, purta un 
costum gri deschis, prea strimt. Deşi aflată în celălalt capăt al 
încăperii, Anna simţea mirosul de after-shave ieftin. 

Fusese o vreme când ei chiar îi păsa ce gândeau oamenii 
precum Arliss Dupree despre ea şi dorise să le câştige respectul. 


24 


Acum n-o mai interesa. Avea prietenii ei, iar Dupree nu figura 
printre ei. Din partea cealaltă a mesei, David Denneen, un bărbat 
cu maxilarul pătrat, cu părul de culoarea nisipului, îi aruncă o 
privire plină de înţelegere. 

— Aşa cum unii dintre voi au auzit, Serviciul Intern de 
Cooperare a cerut transferul temporar al colegei noastre la ei. 
Dupree se întoarse către Anna şi o privi cu severitate. Dat fiind 
numărul de lucrări neterminate, aş considera că e o decizie mai 
puţin responsabilă, agent Navarro, dacă ai accepta să lucrezi 
pentru un alt serviciu. Ai căutat ocazia asta. Nouă poţi să ne 
spui. 

— N-am ştiut nimic până acum. 

— Serios? Mă rog, poate m-am grăbit eu să trag concluziile, 
spuse Dupree pe un ton ceva mai blând. 

— Nu-i exclus, zise Anna uşor enervată. 

— Am presupus că ai fost solicitată pentru o însărcinare. Poate 
că dumneata ești însărcinarea. 

— Poftim? 

— S-ar putea să te afli sub anchetă, zise Dupree pe un ton 
amabil, evident încântat de idee. Nu m-ar surprinde. Eşti o 
persoană inabordabilă, agent Navarro. 

Incă de la Detroit, unde locuiseră la acelaşi etaj de la Westin şi 
ea refuzase (politicos, credea ea) propunerea făcută de Dupree 
la beţie, acesta presărase mici remarce răutăcioase, în dosarul ei 
de evaluare profesională: ... Cât de bine poate, dat fiind interesul 
ei limitat... erori datorate neatenției, nu incompetenţei... 

Din câte auzise ea, o descrisese unui coleg drept „un potenţial 
proces de hărţuire sexuală”. O făcuse de râs cu cea mai gravă 
insultă care-i putea fi adresată cuiva din cadrul Biroului: nu e un 
om de echipă. Asta însemna că nu mergea să bea cu „băieţii” şi 
că modul ei de viaţă era diferit. In plus, el îşi făcuse un obicei din 
a menţiona pe dosarele ei greşelile comise - câteva omisiuni 
procedurale minore, nimic serios. Odată, pe când se afla pe urma 
unui agent corupt de la Brigada antidrog, implicat în mai multe 
crime, neglijase să predea un formular FD-460 în termenul legal 
de şapte zile. i 

Chiar şi cei mai buni agenți comit greşeli. In ceea ce-o privea, 
era convinsă că cei buni făceau mai multe gafe minore decât 
ceilalţi, fiindcă se concentrau asupra urmăririi pistelor şi neglijau 
respectarea procedurilor regulamentare. 

Anna îl privi pe Dupree. 


25 


— Avem extrem de multe cazuri de rezolvat, continuă Dupree. 
Dacă unul dintre noi nu-şi face treaba, ceilalţi vor avea mai mult 
de lucru. Sunt multe dosare - de la fisc, bănuit că a organizat 
nişte escrocherii destul de abile; un bandit de la FBI care pare să- 
şi folosească insigna în scopul unei răzbunări personale; o javră 
de la poliţie care vinde muniţie din depozitele cu probe. 

Erau cazuri de care se ocupa BIS în mod curent: investigare 
(„revizuirea” era termenul consacrat) comportamentului 
necorespunzător al membrilor altor agenții guvernamentale - în 
esență, versiunea federală a afacerilor interne. 

— Poate că volumul de muncă de-aici e cam mare pentru 
dumneata, insinua Dupree. 

Anna nu răspunse. Işi simțea obrazul fierbinte. Inspiră lent, 
străduindu-se să-şi reprime furia şi să nu muşte din momeala 
întinsă de el. Intr-un târziu, vorbi: 

— Uite ce e, dacă nu-ți convine, de ce nu refuzi cererea de 
transfer între servicii? întrebă Anna pe un ton calm, ştiind că 
Dupree nu avea autoritatea de-a pune în discuţie ultrasecretul şi 
atotputernicul Serviciu de Cooperare Internă. In plus, orice 
referire la limitele autorităţii sale îl înfuria. 

Urechile lui Dupree se înroşiră. 

— Urmează să am o scurtă discuţie cu ei. Dacă vânătorii de 
fantome de la SCI ştiu atât de mult pe cât pretind, poate că orsă 
priceapă că nu eşti tocmai potrivită pentru genul ăsta de muncă. 

Anna îşi iubea meseria şi ştia că era o profesionistă. Nu 
aştepta să fie lăudată. Tot ce dorea era să nu fie şicanată şi să-şi 
cheltuiască timpul şi energia pentru a-şi păstra postul. Chipul ei 
nu exprima nimic din tensiunea care îi provocă un ghem în 
stomac. 

— Sunt sigură că ţi-ai dat toată silinţa ca să-i faci să înţeleagă 
asta. 

Urmă un moment de tăcere. Dupree se gândea cum să 
răspundă. El aruncă o privire spre nepreţuita lui tablă albă, apoi 
spre următorul punct din programul lui şi spuse: 

— O să ne lipseşti. 

La scurt timp după terminarea şedinţei, David Denneen intră 
în micul şi liniştitul ei birou. 

— SCI te vrea pe tine fiindcă eşti cea mai bună, zise el. Ştii 
asta, nu-i aşa? 

Anna dădu din cap, obosită. 

— Am fost surprinsă să te văd la şedinţă. Acum eşti la 


26 


supravegherea operaţiunilor. Te descurci grozav, din câte se 
spune. 

Umbla vorba că Denneen era pe cale să obţină un post la 
biroul procurorului general. 

— Mulțumită ţie, zise Denneen. Am fost acolo astăzi, ca 
reprezentant al Departamentului. Facem treaba asta pe rând. 
Trebuie să stau cu ochii pe cifrele bugetului. Şi pe tine. 

Işi puse cu blândeţe mâna peste palmele ei. Anna observă 
căldura din ochii lui, amestecată cu îngrijorare. 

— M-am bucurat să te văd acolo, spuse ea. Şi salută-l pe 
Ramon din partea mea. 

— Aşa o să fac, zise el. Va trebui să te invităm din nou la o 
porţie de paella. 

— Dar te gândeşti la altceva, nu-i aşa? Denneen continua s-o 
privească în ochi. 

— Ascultă-mă, Anna, noua ta însărcinare, oricare-ar fi ea, nu 
va fi o nouă chemare la datorie. Ce se spune pe-aici e adevărat - 
Căile Fantomei sunt de nepătruns pentru om. 

Repetase vechea vorbă de duh cu prea puţin umor. „Fantoma” 
era porecla directorului Serviciului de Cooperare Internă, Alan 
Bartlett. In timpul audierilor în faţa subcomitetului senatorial 
pentru serviciile de informaţii, prin anii '70, un adjunct al 
procurorului general se referise la el numindu-l „fantoma din 
aparat”, iar apelativul se lipise de el. Bartlett era o figură de-o 
imaterialitate legendară. Rareori apărea în public, iar 
rafinamentul cu care conducea SCI făceau din el un simbol al 
metodelor secrete de lucru. 

Anna dădu din umeri. 

— Nu ştiam. Nu l-am întâlnit niciodată şi nu ştiu pe nimeni 
care să-l fi cunoscut. Zvonurile se hrănesc din ignoranță, Dave. 
Dintre toţi, tu pricepi asta cel mai bine. 

— Atunci acceptă o sugestie de la un ignorant căruia îi pasă 
de tine, zise el. Nu ştiu ce-i cu SCl-ul ăsta. Dar ai grijă, bine? 

— Grijă în cel fel? 

Denneen dădu din cap, tulburat. 

— Acolo e o altă lume, spuse el. 


Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Anna se afla în imensul 
hol de marmură al unei clădiri de pe M. Street şi se îndrepta spre 
Serviciul de Cooperare Internă. Activităţile serviciului erau puţin 
cunoscute chiar şi în interiorul Departamentului, iar competenţa 


27 


sa operativă - cel puţin aşa susțineau ocazional anumiţi senatori 
- primejdios de neclară. Acolo e o altă lume, spusese Denneen şi 
se părea că nu greşise. 

SCI îşi avea sediul la etajul zece al acestui modem complex 
din Washington. Anna încerca să nu se holbeze la fântâna 
arteziană din interior, la podeaua şi pereţii din marmură verde, 
întrebându-se în sinea ei: Ce fel de agenţie guvernamentală 
poate fi amenajată în felul ăsta? Intră în ascensor. In cabină mai 
era o persoană, un bărbat prea frumos, cam de vârsta ei, într-un 
costum prea scump. Un avocat, decise ea. Ca aproape toată 
lumea din oraşul ăsta. Anna simţi privirea bărbatului. Dacă i s-ar 
fi uitat în ochi, ştia că i-ar fi zâmbit, i-ar fi spus „bună dimineaţa” 
şi ar fi început o banală conversaţie în ascensor. N-avea chef de 
aşa ceva şi îi aruncă bărbatului o privire încruntată, care-l făcu 
să-şi întoarcă privirea. 

Orice-ar fi vrut SCI de la ea, treaba asta venise într-un 
moment al naibii de nepotrivit; Dupree avusese dreptate în 
privinţa asta. Poate că tu eşti însărcinarea, spusese el şi Anna se 
întreba ce dracu' voia să însemne asta? Fără îndoială că Arliss 
Dupree se afla acum în biroul lui, împărtăşindu-şi bucuros 
speculaţiile unora dintre tovarăşii lui de pahar. 

Ascensorul se deschise către un hol mobilat elegant, care ar fi 
putut aparţine conducerii unei firme de avocatură cu tarife 
piperate. In dreapta ei observă stema Departamentului de 
Justiţie, montată pe un perete. Vizitatorii erau îndrumați să sune 
pentru a fi admişi. Anna se conformă. 

O voce feminină îi ceru să se prezinte, apoi fu condusă 
înăuntru de o femeie frumoasă, cu pielea măslinie, prea elegantă 
pentru un funcţionar guvernamental. 

Secretara o privi cu răceală şi-i spuse să ia loc. Anna sesiză un 
foarte slab accent jamaican. 

Anna privi în jur. Covorul de un gri perlat era imaculat, iar 
şirurile de becuri cu halogen nu lăsau efectiv nici un colţ umbrit. 
Fotografiile preşedintelui ţării şi procurorului general aveau rame 
din oţel lăcuit. Scaunele şi măsuţa pentru cafea erau din lemn 
galben de esenţă tare. Totul părea nou-nouţ, de parcă tocmai 
fusese despachetat. 

Observă autocolantele din foiţă metalică, lipite pe faxul şi 
telefonul de pe biroul secretarei, însemne guvernamentale ce 
arătau că era vorba despre linii protejate. 

Din când în când, telefonul bâzâia în surdină, iar femeia 


28 


vorbea cu voce joasă. La primele două apeluri secretara 
răspunse în engleză, iar la următorul în franceză. Apoi femeia 
răspunse într-o limbă pe care Anna o identifică greu. Se uită din 
nou la ceas, se foi în scaunul cu spătar tare, apoi se uită la 
secretară. 

— Ai vorbit în bască, nu-i aşa? întrebă ea. 

Era ceva mai mult decât o bănuială, dar mai puţin decât o 
certitudine. Femeia răspunse dând scurt din cap şi zâmbind sfios. 

— Nu mai durează mult, domnişoară Navarro, spuse ea. 

Privirea Annei era îndreptată acum spre panoul din lemn din 
spatele biroului secretarei pe care exista un semn ce indica o 
ieşire. Anna înţelese că structura din lemn ascundea accesul 
către o scară, realizată cu măiestrie, permiţând agenţilor SCI sau 
invitaţilor să vină şi să plece neobservaţi de către cei din sala de 
aşteptare. Ce fel de dispozitiv mai era şi ăla? Mai trecură cinci 
minute. 

— Domnul Bartlett ştie ca sunt aici? întrebă Anna. 

— Tocmai încheie discuţia cu cineva. 

Anna se întoarse la scaunul ei, regretând că nu-şi luase ceva 
de citit. Nu avea nici măcar The Washington Post. Scoase o foaie 
de hârtie, un creion şi începu să-şi facă o listă cu problemele pe 
care le avea de rezolvat. 

Secretara răspunse la un apel şi dădu din cap. 

— Domnul Bartlett spune că o să vă primească acum. 

Se ridică de la birou şi-o conduse pe Anna prin faţa mai multor 
uşi numerotate. In cele din urmă, la capătul unui hol, femeia 
deschise o uşă pe care scria DIRECTOR şi-o introduse în cel mai 
ordonat birou pe care-l văzuse Anna vreodată. 

Un bărbat scund, cu părul alb, într-un costum bleumarin 
impecabil, se ridică din spatele unui vast birou din lemn de nuc şi 
îi întinse o mână mică, delicată. Anna remarcă rozul palid al 
unghiilor perfect îngrijite şi fu surprinsă de strângerea puternică 
a acelei mâini. Observă că biroul era gol, cu excepţia câtorva 
dosare cu coperte verzi şi a unui telefon negru, îngust; pe perete 
era montată o vitrină de sticlă, căptuşită cu catifea, în care se 
aflau două vechi ceasuri de buzunar. Era singurul aspect 
excentric al încăperii. 

— Îmi pare teribil de rău că te-am făcut să aştepţi, zise el. Nu- 
şi arăta vârsta, însă Anna îşi zise că trebuia să aibă în jur de 
şaizeci de ani. Din spatele ochelarilor cu lentile mari, rotunde şi 
cu rama roşu deschis, o priveau nişte ochi asemănători celor de 


29 


bufniţă. 

— Ştiu cât de ocupată eşti. Apreciez faptul că ai trecut, totuşi, 
pe aici. 

Vorbea încet, atât de încet încât Anna trebuia să se 
concentreze ca să-i distingă vocea acoperită de bâzâitul continuu 
al sistemului de ventilaţie. 

— Suntem foarte recunoscători că ţi-ai făcut timp să vii. 

— Ca să fiu sinceră, nu prea aveam de ales după ce ne-a 
sunat SCI, spuse ea cu ţâfnă. 

El zâmbi de parcă Anna spusese ceva amuzant. 

— Te rog să iei loc. 

Anna se aşeză în fotoliul cu spătar înalt din faţa biroului. 

— Sinceră să fiu, domnule Bartlett, sunt curioasă să ştiu 
pentru ce mă aflu aici. 

— Sper că n-ai avut neplăceri, zise Bartlett. 

— Nu e vorba despre neplăceri, răspunse Anna, după care 
adăugă: Aştept să vă răspund la întrebări. Indiferent despre ce 
este vorba. 

Bartlett dădu încurajator din cap. 

— Mă tem că răspunsurile n-or să fie uşor de obţinut. De fapt, 
e dificil de formulat întrebările. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Mă întorc la întrebarea mea, zise Anna, stăpânindu-şi 
nerăbdarea. Ce caut eu aici? 

— lartă-mă. Te gândeşti că sunt exasperant de eliptic. Ai 
dreptate şi-mi cer scuze pentru asta. Riscurile meseriei. Petrec 
prea mult timp izolat între munţi de hârtii, lipsit de aerul 
înviorător al practicii. In asta va consta contribuţia dumitale. Dă- 
mi voie să-ţi pun o întrebare, domnişoară Navarro: ştii ce facem 
noi aici? 

— Adică SCI? Vag. Anchete interguvernamentale secrete. 

Anna optase pentru un răspuns rezervat; în realitate ştia ceva 
mai mult decât dorea să dezvăluie. Era conştientă că în spatele 
denumirii inofensive se afla o agenţie de investigaţii extrem de 
discretă, puternică şi cu vaste ramificații, însărcinată cu revizii 
contabile ultrasecrete şi verificări ale altor agenţii 
guvernamentale, ce nu puteau fi efectuate pe plan intern şi care 
vizau chestiuni extrem de sensibile. Se spunea că oficialii de la 
SCI erau profund implicaţi în cercetarea spionului Aldrich Ames, 
în investigare afacerii lran-Contra din timpul administraţiei 
Reagan, în examinarea numeroaselor scandaluri provocate de 
achiziţiile Departamentului de Apărare. Se zvonea că SCI 


30 


descoperise activităţile suspecte ale lui Robert Philip Hanssen, 
agent de contrainformaţii al FBI. Se spunea chiar că SCI se aflase 
în spatele scurgerilor de informaţii din afacerea „Deep Throat” 
care duseseră la demisia lui Richard Nixon. 

Bartlett rămase privind în gol. 

— Tehnicile de investigaţie sunt, în esenţă, aceleaşi, zise el 
într-un târziu. Ceea ce se schimbă e domeniul, anvergura 
operaţiunilor. Noi ne ocupăm de probleme privind securitatea 
naţională. 

— Nu posed genul ăsta de împuternicire, interveni Anna 
grăbită. 

— De fapt - Bartlett îşi îngădui un mic zâmbet - acum o ai. 
Fusese împuternicită fără ştiinţa ei? 

— Nu contează. Nu e domeniul meu. 

— Ce-ar îi să vorbim despre acel membru al Consiliului 
Naţional de Securitate căruia i-ai aplicat anul trecut Codul 33? 

— De unde dracu ştii despre asta? izbucni Anna, înşfăcând 
braţul fotoliului. Scuze. La cererea expresă a procurorului general 
treaba aia n-a fost consemnată nicăieri. 

— N-a fost consemnată de voi, spuse Bartlett. Noi avem 
metodele noastre de-a ţine evidenţa. Joseph Nesbett, nu-i aşa? 
Lucra la Centrul Harvard pentru dezvoltare economică. A obţinut 
o funcţie importantă la Departamentul de Stat, pe urmă la 
Consiliul Naţional de Securitate. Nu era rău din naştere, ca să zic 
aşa. Lăsat de capul lui, bănuiesc că ar fi fost în regulă, dar tânăra 
lui soţie era cam risipitoare, nu? Pretenţii cam mari pentru 
salariul unui funcţionar de stat. Ceea ce a condus la afacerea 
lamentabilă cu conturile din străinătate. La deturnarea de fonduri 
şi tot restul. 

— Ar fi fost un dezastru dacă s-ar fi aflat, zise Anna. Ar fi 
dăunat relaţiilor externe într-un moment extrem de sensibil. 

— Ca să nu mai vorbim despre încurcătura în care s-ar fi aflat 
Administraţia. 

— Asta n-a fost un motiv important. Nu sunt implicată politic. 
Dacă gândeşti altfel, nu mă cunoşti. 

— Dumneata şi colegii dumitale aţi făcut exact ce trebuia, 
domnişoară Navarro. De fapt, noi ţi-am apreciat activitatea. Te-ai 
dovedit foarte abilă. 

— Mulţumesc, spuse Anna. Dar dacă ştii asta, ştii şi că 
afacerea aia a fost departe de domeniul meu. 

— Părerea mea rămâne valabilă. Ai rezolvat totul cu o maximă 


31 


discreţie. Bineînţeles că ştiu în ce constă activitatea dumitale 
curentă. Omul FBI corupt. Neplăcerile create de sistemul de 
protecţie a martorilor - a fost chiar un exerciţiu interesant. 
Cunoştinţele dumitale de medicină legală s-au dovedit salutare. 
Un martor mafiot a fost ucis, iar dumneata ai reuşit să dovedeşti 
implicarea ofițerului care se ocupa de caz. 

— Am avut noroc, zise Anna cu nepăsare. 

— Norocul şi-l fac oamenii, domnişoară Navarro, spuse el, 
privind-o cu seriozitate. Ştim despre dumneata mai mult decât ți- 
ai putea imagina. Cunoaştem bilanţurile contabile pe care le-ai 
făcut în urma acelei erori din operaţiunile bancare. Ştim cine 
sunt prietenii dumitale şi când ai sunat ultima dată acasă. Ştim 
că n-ai făcut niciodată vreo cerere pentru decontarea 
cheltuielilor de deplasare şi cu asta se pot lăuda puţini dintre noi. 
Făcu o pauză şi o privi cu atenţie. Imi pare rău dacă te tulbură 
ceea ce îţi spun, dar înţelegi că venind la BIS ai renunţat la 
intimitate şi la anumite libertăţi. Nu contează. Realitatea e că 
munca dumitale a fost invariabil de calitate. Şi, adesea, 
extraordinară. 

Ea înălţă din sprâncene, dar nu zise nimic. 

— Ah. Pari surprinsă. Ţi-am spus, avem metodele noastre de-a 
ţine evidenţa. Şi propriile noastre rapoarte de apreciere, 
domnişoară Navarro. Sigur, ceea ce te evidenţiază imediat, 
raportat la preocupările noastre, e combinaţia specifică a 
talentelor dumitale. Ai o pregătire în „reviziile” standard şi 
metodele de investigaţie, dar şi experienţă în anchetarea 
omuciderilor. Asta te face, ca să zic aşa, unică. Dar să revenim la 
subiect. Mi se pare corect să te înştiinţez că am efectuat cea mai 
minuțioasă verificare a trecutului dumitale. Tot ce o să-ţi spun - 
tot ce declar, afirm, presupun, sugerez ori insinuez - trebuie 
considerat strict secret. Ne-am înţeles? 

— Ascult. 

— Excelent, domnişoară Navarro. 

Bartlett îi întinse o coală de hârtie pe care erau scrise mai 
multe nume, urmate de datele naşterii şi ţările de origine. 

— Nu înţeleg. Trebuie să iau legătura cu oamenii ăştia? 

— Nu înainte de-a obţine o masă de spiritism. Toţi cei 
unsprezece bărbaţi sunt morţi. Toţi au pierit în ultimele două 
luni. Mulţi, o să vezi, sunt din Statele Unite, alţii din Elveţia, 
Anglia, Italia, Spania, Suedia, Grecia... Toţi au murit din cauze 
aparent naturale. 


32 


Anna privi coala de hârtie. Din cele unsprezece nume, 
recunoscu două - unul, un membru al familiei Lancaster, o 
familie ce deținuse cândva majoritatea oţelăriilor din ţară, 
cunoscută acum mai ales datorită fundațiilor sale de caritate şi 
altor forme ale  filantropiei. Crezuse până acum că Philip 
Lancaster murise cu mulţi ani în urmă. Celălalt, Nico Xenakis, 
făcea parte probabil dintr-o familie de armatori greci. La drept 
vorbind, cunoştea acel nume datorită altui membru al familiei - 
un bărbat ce-şi crease o reputaţie de fustangiu în anii '60, 
întreţinând relaţii cu mai multe starlete de la Hollywood. 
Celelalte nume nu-i spuneau nimic. Uitându-se la datele de 
naştere, constată că toţi fuseseră bătrâni - între optzeci şi 
nouăzeci de ani. 

— Poate că vestea n-a ajuns la urechile geniilor de la SCI, zise 
ea, dar cine trece de şaptezeci de ani... ei bine, nu mai are prea 
mult de trăit. 

— Mă tem că în nici unul dintre cazuri nu e posibilă 
exhumarea, continuă Bartlett imperturbabil. Poate că e aşa cum 
spui. Erau bătrâni. Totuşi, în ultimele zile ara avut un noroc 
neaşteptat. Am trecut nişte nume pe „lista de supraveghere” - 
una dintre acele convenţii internaţionale pe care nimeni nu pare 
să le ia în seamă. Cel mai recent deces a fost cel al unui 
pensionar din Nova Scoţia, Canada. Prietenii noştri canadieni 
sunt foarte pedanţi în materie de proceduri, astfel că alarma a 
sunat la timp. In cazul ăsta, avem la dispoziţie un cadavru. 

— Ai omis cu siguranţa ceva. Ce anume îi leagă pe aceşti 
oameni? 

— La fiecare întrebare, există un răspuns de suprafaţă şi unul 
de profunzime. O să ţi-l dau pe primul, pentru că e singurul pe 
care îl am. Acum câţiva ani s-a efectuat o revizie internă a 
dosarelor îngropate în arhivele CIA. S-o fi primit vreo informaţie 
confidențială? Să zicem că da. iți amintesc că era vorba de 
dosare neoperative. Nu existau agenţi sau contacte directe. 
Erau, de fapt, dosare de verificare. Pe fiecare scria „Sigma” - 
probabil o referinţă la numele de cod al unei operaţiuni despre 
care se pare că nu există nici o menţiune în registrele Agenţiei. 
Nu aveam nici o informaţie despre caracterul ei. 

— Dosare de verificare...? repetă Anna. 

— Asta înseamnă că, în urmă cu mult timp, toţi aceşti oameni 
au fost verificaţi şi autorizaţi să facă un anume lucru, despre care 
nu ştim nimic. 


33 


— lar sursa iniţială a fost un arhivar de la CIA. 

Bartlett nu răspunse direct. 

— Fiecare dosar a fost autentificat de cei mai buni experţi ai 
noştri în documente legale. Sunt vechi dosarele astea. Datează 
de la mijlocul anilor patruzeci, înainte chiar de a se înfiinţa CIA. 

— Vrei să spui că au început să fie întocmite de OSS? 

— Exact, zise Bartlett. Precursorul CJA. Multe dintre dosare au 
fost deschise spre sfârşitul războiului şi începutul războiul rece. 
Cele mai recente datează de la mijlocul anilor '50. Am început să 
divaghez. Cum spuneam, avem acest curios „şablon” al 
deceselor. Sigur, asta nu ne-ar fi dus nicăieri - un semn de 
întrebare într-un domeniu plin cu semne de întrebare - numai că 
noi am început să distingem un model, l-am verificat şi l-am 
corelat cu dosarele Sigma. Eu nu cred în coincidente, domnişoară 
Navarro. Dumneata crezi? Unsprezece dintre bărbaţii menţionaţi 
în aceste dosare au murit într-un interval foarte scurt. Şansele ca 
acest lucru să se petreacă din întâmplare sunt, în cel mai bun 
caz, minime. 

Anna dădu nerăbdătoare din cap. Din câte-şi dădea ea seama, 
Fantoma vedea fantome. 

— Cât timp o să dureze însărcinarea asta? Eu am şi o slujbă 
permanentă. 

— Asta este adevărata dumitale slujbă acum. Ai fost 
repartizată aici. Am luat noi toate măsurile. Prin urmare, înţelegi 
sarcina dumitale? Mi se pare mie sau asta nu te emoţionează? 

Anna dădu din umeri. 

— Mă întorc la faptul că indivizii ăştia erau cu toţi în pragul 
„absolvirii”, dacă înţelegi ce vreau să spun. Tipii în vârstă pot da 
oricând ortul popii, nu? lar ăştia erau toţi în vârstă. 

— Şi în Parisul secolului nouăsprezece era ceva banal să fii 
călcat de o trăsură, zise Bartlett. 

Anna se încruntă. 

— Poftim? 

Bartlett se lăsă pe spătarul fotoliului. 

— Ai auzit vreodată de un francez pe nume Claude Rochat? 
Nu? E cineva la care mă gândesc din când în când. Un tip 
mărginit, lipsit de imaginaţie, care muncea din greu şi cu 
perseverenţă. Între 1860 şi 1870 a fost contabil în slujba 
Directoratului, serviciul secret al Franţei. In 1867, atenţia i-a fost 
atrasă de faptul că doi funcţionari mărunți de la Directorat, 
aparent necunoscându-se între ei, au fost ucişi în decurs de două 


34 


săptămâni - unul, victima unei tâlhări de stradă, celălalt, lovit 
mortal de un poştalion. Aşa ceva se întâmpla tot timpul. Nu era 
nimic ieşit din comun. Totuşi Rochat continua să-şi pună 
întrebări, mai ales după ce-a aflat că, în clipa morţii, cei doi umili 
funcţionari aveau asupra lor câte un ceas de buzunar din aur şi, 
după cum a aflat, ceasurile erau identice; fiecare avea gravat în 
interiorul capacului un peisaj. Această mică ciudăţenie i-a atras 
atenţia şi, spre exasperarea superiorilor lui, omul a petrecut 
următorii patru ani încercând să înţeleagă care era explicaţia. 
Până la urmă a descoperit o reţea de spionaj de o extraordinară 
complexitate: Directoratul fusese penetrat şi manipulat de 
adversarii săi prusaci. Observă că Anna priveşte spre vitrină şi 
zâmbi: Da, ceasurile din vitrină sunt cele despre care vorbesc. O 
lucrătură splendidă. Le-am cumpărat acum vreo douăzeci de ani, 
la o licitaţie. Imi place să le am în preajmă. Mă ajută să-mi 
amintesc. 

Bartlett închise ochii şi căzu o clipă pe gânduri. Apoi continuă: 

— Desigur, atunci când Rochat şi-a încheiat investigaţiile, era 
prea târziu. Agenţii lui Bismarck, printr-un viclean sistem de 
dezinformare, păcăliseră deja Franţa determinând-o să declare 
război. Spre Berlin suna măreţul strigăt de luptă. Rezultatul a 
fost dezastruos pentru Franţa: dominaţia militară pe care o 
impusese încă de la bătălia de la Rocroi, în 1643, a fost complet 
distrusă, în numai două luni. lţi poţi imagina? Armata franceză, 
cu împăratul în frunte, a fost condusă spre o ingenioasă 
ambuscadă, lângă Sedan. A fost sfârşitul, pentru Napoleon al IIl- 
lea. Ţara a pierdut Alsacia şi Lorena, a trebuit să plătească 
despăgubiri imense şi să se supună ocupaţiei timp de doi ani. O 
lovitură extraordinară - una care a modificat ireversibil întregul 
curs al istoriei europene. Cu câţiva ani mai devreme, Claude 
Rochat prinsese un fir subţire, neştiind încotro şi nici măcar dacă 
îl va duce undeva. Nu-i avea decât pe cei doi mărunți funcţionari 
şi ceasurile lor identice. Bartlett scoase un sunet care se voia a fi 
un hohot de râs. De cele mai multe ori, ceva ce pare neînsemnat 
se dovedeşte cu adevărat neînsemnat. Sarcina mea e să-mi fac 
griji pentru astfel de chestiuni. Pentru firele subţiri. Pentru micile 
discrepanțe sâcâitoare. Banalele lucruri mărunte care ar putea 
conduce la altele mai mari. Ridică o sprinceană şi continuă: Caut 
ceasuri de buzunar asemănătoare. 

Anna tăcu preţ de câteva clipe. Fantoma din faţa ei se ridica la 
înălţimea reputației sale: un tip ascuns, un enigmatic. 


35 


— Mulţumesc pentru lecţia de istorie, zise ea încet, dar 
sistemul meu de referinţă a fost întotdeauna „aici şi acum”. Dacă 
crezi că aceste dosare îngropate în arhive sunt şi-acum 
importante, de ce nu-i pui pe cei de la CIA să facă investigaţii? 

Bartlett scoase o batistă fină din buzunarul hainei şi începu să- 
şi şteargă ochelarii. 

— Treburile sunt cam încurcate pe-aici, spuse el. SCI are 
tendinţa de-a se implica doar în cazurile în care există o 
posibilitate reală de amestec intern sau de preîntâmpinare a unei 
anchete minuţioase. S-o lăsăm baltă. 

In vocea lui apăruse o notă de bunăvoință. 

— Să n-o lăsăm, zise Anna tăios. 

Nu era tonul cu care trebuia abordat şeful unui departament, 
mai ales al unuia atât de puternic precum SCI, dar slugărnicia nu- 
i stătea în fire. Bartlett trebuia să afle de la început la serviciile 
cui apelase. 

— Cu tot respectul, dumneata vorbeşti despre posibilitatea ca 
o persoană din cadrul Agenţiei sau cineva pensionat de-acolo să 
se afle în spatele deceselor. 

Bartlett păli uşor. 

— N-am spus asta. 

— Nici n-ai negat. 

Bartlett oftă. 

— Din oamenii cocoşaţi n-a ieşit niciodată ceva drept. 

— Dacă te gândeşti că CIA ar putea li compromisă, de ce nu 
apelezi la FBI. 

Bartlett pufni. 

— De ce să nu apelez la Associated Press? Biroul Federal de 
Investigaţii are multe calităţi, însă discreţia nu se numără printre 
ele. Nu sunt sigur că înţelegi cât de sensibilă e această 
chestiune. Cu cât ştiu mai puţini despre ea, cu atât mai bine. De 
asta nu am apelat la o echipă, ci la o persoană. Persoana 
potrivită, sper din suflet, agent Navarro. 

— Chiar dacă aceste decese sunt nişte crime, spuse ea, e 
foarte puţin probabil că o să găseşti vreodată asasinul. Sper că îţi 
dai seama de asta. 

— Reacţia e tipic birocratică, zise el, dar dumneata nu-mi pari 
a fi o birocrată. Domnul Dupree spune că eşti încăpăţânată şi „nu 
tocmai un om de echipă”. Ei bine, exact asta mi-am dorit. 

Anna îşi continuă ideea: 

— În esenţă, îmi ceri să investighez CIA. Vrei să cercetez o 


36 


serie de decese pentru a stabili dacă sunt sau nu crime. Şi pe 
urmă... 

— Şi pe urmă să aduni toate dovezile care ne-ar permite să 
declanşăm un control. Ochii lui Bartlett străluceau în spatele 
ochelarilor cu ramă de plastic. Indiferent cine e implicat. E 
limpede, continuă el. 

— Nu prea, spuse Anna. 

Fiind un anchetator experimentat, era obişnuită să conducă 
interogatorii. Uneori era de-ajuns să asculţi. Alteori însă trebuia 
să stimulezi, să provoci o reacţie. Arta şi experienţa te ajutau să 
ştii când s-o faci. Povestea lui Bartlett era plină de omisiuni. 
Aprecia reticenţa bătrânului funcţionar viclean, dar e bine să ştii 
mai multe decât strictul necesar. 

— N-am de gând să mă joc de-a baba oarba, zise ea. 

Bartlett clipi des. 

— Poftim? 

— Trebuie să ai copii ale acestor dosare Sigma. Presupun că 
le-ai studiat cu atenţie. Cu toate acestea, pretinzi că n-ai idee ce 
înseamnă Sigma. 

— Unde vrei să ajungi? 

Tonul devenise distant. 

— O să-mi arăţi dosarele astea? 

Un zâmbet ca un rictus: 

— Nu. Nu, nu e posibil. 

— De ce nu? 

Bartlett îşi puse din nou ochelarii pe nas. 

— Nu mă aflu aici în postura de anchetat, chiar dacă admir 
tehnicile dumitale de interogatoriu. Cred că am fost clar în 
privinţa aspectelor relevante. 

— Nu, fir-ar să fie, nu-i de ajuns! Eşti pe deplin familiarizat cu 
dosarele astea. Dacă nu ştii ce reprezintă, trebuie să ai măcar 
nişte idei. O ipoteză. Orice. Păstrează-ţi expresia neutră pentru 
jocul de cărţi de marţi seara. Eu nu joc. 

În cele din urmă, Bartlett izbucni: 

— Dumnezeule, ai aflat destule ca să pricepi că e vorba 
despre reputaţia unora dintre personalităţile importante ale 
perioadei postbelice. Astea sunt dosare de verificare. Luate ca 
atare, nu dovedesc nimic. Te-am verificat înainte de conversaţia 
noastră. Am încredere în discreţia dumitale, dar aici e vorba 
despre persoane importante şi, în egală măsură, enigmatice. Nu 
poţi intra cu bocancii în vieţile lor. 


37 


Anna ascultă cu atenţie, auzi nuanţa de încordare din glasul 
lui. 

— Vorbeşti despre reputaţii, deşi nu asta te preocupă cu 
adevărat, nu-i aşa? insistă ea. Am nevoie de mai multe date ca 
să pot continua! 

El dădu din cap. 

— E ca şi cum ai încerca să faci o scară de frânghie din fire de 
borangic. N-am reuşit niciodată aşa ceva. Cu o jumătate de secol 
în urmă, s-a pus ceva la cale. Ceva. Ceva ce implică interese 
vitale. Lista Sigma cuprinde o curioasă colecţie de indivizi. Ştim 
că unii erau industriaşi, dar mai erau şi alţii, a căror identitate n- 
am putut s-o descifrăm. Cu toţii au în comun faptul că un 
fondator al CIA, cineva cu o enormă putere în anii '40 şi '50, a 
manifestat un interes direct faţă de ei. Intenţiona să-i recruteze? 
Erau nişte ținte? Deocamdată ne jucăm de-a baba oarba, totuşi 
se pare că a fost lansată în secret o iniţiativă. Ai întrebat ce-i 
leagă pe aceşti oameni? Pur şi simplu nu ştim. 

Işi potrivi manşetele - tic nervos specific omului greu de 
mulţumit. 

— lartă-mă, dar lista Sigma datează de o jumătate de secol! 

— Ai fost vreodată la Somnie, în Franţa? întrebă brusc Bartlett, 
cu ochii strălucind. Ar trebui să te duci - măcar pentru a vedea 
macii care cresc în lanurile de grâu. Din când în când, un fermier 
din Somnie taie un stejar, se aşază pe trunchiul lui, pe urmă se 
îmbolnăveşte şi moare. Ştii de ce? Pentru că în timpul primului 
război mondial, pe câmpul ăla a avut loc o bătălie şi-a fost 
aruncată o canistră cu iperită. Arborii au absorbit otrava pe când 
erau puieţi, dar chiar şi după atâtea decenii tot mai are putere să 
ucidă un om. 

— Şi crezi că asta e Sigma? 

Privirea lui Bartlett deveni mai intensă: 

— Există o vorbă: cu cât ştii mai mult, cu atât înţelegi cât de 
puţin ştii. Eu zic aşa: cu cât ştii mai mult, cu atât mai dificil e să 
transmiţi lucruri despre care nu ştii nimic. Numeşte-o vanitate 
sau prudenţă. Zâmbi trist. Partea necinstită a omenirii 
întotdeauna se ajunge la asta. Accept faptul că toate ţi se par 
istorie. S-ar putea să ai dreptate, agent Navarro. O să te întorci 
şi-o să mă lămureşti. 

— Mira-m-aş, zise ea. 

— Uite cum stau lucrurile: o să iei legătura cu diverşi 
reprezentanţi ai legii sub pretextul că te ocupi de anchetarea 


38 


unei omucideri. De ce am apelat la un agent al BIS? Explicaţia va 
suna astfel: pentru că aceste nume au ieşit la iveală în cursul 
investigării unui transfer fraudulos de fonduri, ale cărui detalii nu 
te va obliga nimeni să le dezvălui. O acoperire simplă. Nu e 
nevoie de ceva complicat. 

— O să efectuez genul de investigaţie pe care am învăţat să-l 
fac, spuse Anna cu prudenţă. E tot ce pot promite. 

— E tot ce-ţi cer. S-ar putea ca scepticismul dumitale să fie 
întemeiat. Indiferent de rezultat, am nevoie de o certitudine. Du- 
te în Nova Scoţia. Asigură-mă că Robert Mailhot a murit într- 
adevăr din cauze naturale. Sau... confirmă-mi că nu aşa stau 
lucrurile. 


39 


4 


Ben fu condus la sediul central al poliţiei cantonului Zurich, o 
întunecată, dar elegantă clădire de piatră, situată pe 
Zeughausstrasse. Intră însoţit de doi poliţişti tineri şi tăcuţi, trecu 
printr-un garaj subteran, apoi urcă mai multe şiruri lungi de 
trepte şi ajunse într-o clădire relativ modernă, alăturată celei 
vechi. Interiorul semăna cu cel al unui liceu american de 
periferie, de la mijlocul anilor '70. La toate întrebările lui, cei doi 
răspundeau ridicând din umeri. 

Mintea îi lucra cu febrilitate. Cavanaugh nu se aflase din 
întâmplare pe Bahnhofstrasse. Venise la Zurich cu intenţia de a-l 
ucide. Cadavrul dispăruse, iar arma fusese pusă în sacoşa lui. Era 
limpede că avusese complici nişte profesionişti. Dar cine - şi, 
încă o dată, de ce? 

Ben fu introdus într-o mică încăpere luminată cu tuburi de 
neon şi invitat să se aşeze în faţa unei mese metalice. 

Poliţiştii rămaseră în picioare, în spatele lui. Apoi în cameră intră 
un bărbat îmbrăcat într-un halat alb, care, fără să-l privească, 
spuse: 

— Ihre Hande, bitte. 

Ben întinse mâinile, conştient că n-avea rost să se opună. 
Tehnicianul îi stropi cu un spray mâinile pe ambele părţi, apoi 
apăsă uşor, dar meticulos, un tampon de bumbac pe dosul 
palmei drepte şi pe fața acesteia şi puse tampoanele într-un tub 
de plastic. Repetă operaţiunea la mâna stângă a lui Ben. Patru 
tampoane se aflau acum în patru tuburi de plastic etichetate, pe 
care tehnicianul le luă şi părăsi încăperea. 

Câteva minute mai târziu, Ben se afla într-un birou plăcut, 
sumar mobilat, în faţa unui bărbat voinic, cu umeri laţi, îmbrăcat 
civil care se prezentă drept Thomas Schmid, detectiv de la secţia 
omucideri. Ben îşi aminti de o elveţiancă pe care o cunoscuse 
cândva la Gstaad şi care-i spusese că în Elveţia poliţiştii erau 
numiţi bullen, adică „tauri”. Infăţişarea omului din faţa lui 
confirma informaţia. 

Schmid începu să-i pună o serie de întrebări - numele, data 
naşterii, numărul paşaportului, numele hotelului din Zurich la 
care trăsese şi aşa mai departe. Aşezat în faţa unui computer, 


40 


bătea răspunsurile pe tastatură cu un singur deget. 

Ben, furios, obosit şi dezamăgit, începuse să-şi piardă 
răbdarea, dar se strădui să vorbească pe un ton calm. 

— Domnule detectiv, zise el, sunt arestat sau nu? 

— Nu, domnule. 

— Ei bine, povestea asta a fost amuzantă, dar, dacă n-o să mă 
arestezi, aş prefera să mă întorc la hotel. 

— Am fi bucuroşi să te arestăm, dacă asta doreşti, răspunse 
detectivul, zâmbind vag ameninţător. Avem o celulă foarte 
confortabilă care te aşteaptă, dar ar fi mult mai simplu să ne 
înţelegem. 

— Am voie să dau un telefon? 

Schmid întinse ambele mâini, cu palmele în sus, către 
telefonul bej de pe marginea biroului său acoperit de hârtii. 

— Poţi suna la consulatul american sau la avocatul dumitale. 
Cum doreşti. 

— Mulţumesc, zise Ben, ridicând receptorul şi privindu-şi 
ceasul de la mână. 

La New York era începutul după-amiezei. Avocaţii de la 
Hartman Capital Management cunoşteau legislaţia fiscală şi pe 
cea a asigurărilor, aşa că hotărî să sune un prieten specializat în 
drept internaţional. 

Howie Rubin făcuse şi el parte din echipa de schi fond de la 
Deerfield şi deveniseră prieteni apropiaţi. Pe parcursul anilor îl 
vizitase pe Ben la Bedford şi, asemeni tuturor prietenilor săi, 
fusese puternic atras de mama acestuia. 

Avocatul era la masă, dar primi apelul lui Ben transmis prin 
telefonul mobil. Zgomotul de fundal din restaurant tăcea greu de 
înţeles cuvintele lui Howie. 

— Pentru Dumnezeu, Ben, spuse Howie, întrerupând relatarea 
succintă a prietenului său. O să-ţi spun ceea ce le spun tuturor 
clienţilor mei care se duc să schieze în Elveţia. Zâmbeşte şi 
îndură. Nu te da mare. Nu face pe americanul indignat. Nimeni 
nu te poate strivi sub reguli, regulamente şi totul-ca-la-carte 
precum elveţienii. 

Ben se uită la Schmid, care bătea la tastatură, dar în acelaşi 
timp trăgea cu urechea. 

— Incep să înţeleg asta. Deci, ce-ar trebui să fac? 

— După cum merge treaba în Elveţia, te pot reţine până la 
douăzeci şi patru de ore, fără să te aresteze. 

— Glumeşti. 


41 


— lar dacă-i scoţi din sărite, te pot arunca într-o celulă 
mizerabilă peste noapte. Aşa că nu face asta. 

— Şi ce-mi recomanzi? 

— Hartman, băiete, tu te poţi vâri pe sub pielea oricui, aşa că 
fii tu însuţi. Dacă apar probleme, sună-mă, iar eu o să pun mâna 
pe telefon şi-o să-i ameninţ cu un incident internaţional. Unul 
dintre partenerii mei se ocupă de spionajul industrial, aşa că 
avem acces la nişte baze de date foarte „tari”. O să caut 
informaţii despre Cavanaugh, o să văd ce pot afla. Dă-mi 
numărul de telefon de unde te afli acum. 

După ce Ben puse receptorul în furcă, Schmid îl conduse într-o 
cameră alăturată şi-l instala la un birou pe care se afla un alt 
computer. 

— Ai mai fost vreodată în Elveţia? întrebă Schmid pe un ton 
agreabil, de parcă ar fi fost ghid turistic. 

— De mai multe ori, spuse Ben. Mai ales la schi. 

Schmid dădu din cap cu un aer distrat. 

— Un mod obişnuit de-a te relaxa. Recomandabil pentru 
diminuarea încordării. Activitatea dumitale trebuie să fie foarte 
stresantă. 

— N-aş spune asta. 

— Stresul îi poate determina pe oameni să facă lucruri ieşite 
din comun. Se acumulează zi de zi şi brusc explodează. Când se 
întâmplă asta, cei în cauză sunt la fel de surprinşi ca restul 
oamenilor. 

— După cum ţi-am spus, arma a fost pusă acolo de altcineva. 
Eu n-am folosit-o niciodată. 

Ben pălise de mânie, dar vorbea cât putea de calm. N-avea 
rost să-l provoace pe detectiv. 

— Totuşi, după propria dumitale relatare, ai ucis un om, l-ai 
cotonogit. Faci aşa ceva în mod obişnuit? 

— Alea nu prea au fost împrejurări obişnuite. 

— Dacă ar fi să vorbesc cu prietenii dumitale, domnule 
Hartman, ce mi-ar spune despre dumneata? Ar spune că eşti un 
tip iritabil? Îi aruncă lui Ben o privire ciudat de gânditoare. Ar 
spune că eşti... un om violent? 

— Ţi-ar spune că respect legea, zise Ben. Unde vrei să ajungi 
cu întrebările astea? 

Ben îşi privi mâinile care aruncaseră un suport de felinar în 
ţeasta lui Cavanaugh. Era el un om violent? Insinuările 
detectivului i se păreau ridicole - acţionase în legitimă apărare. 


42 


Apoi gândurile îl purtară cu câţiva ani în urmă şi în minte îi apăru 
chipul lui Darnell, unul dintre elevii lui de la East New York. 
Darnell fusese un elev conştiincios, inteligent şi curios, cel mai 
bun din clasa lui. Pe urmă, s-a întâmplat ceva cu el. Lua note 
mici şi nu-şi mai făcea temele pentru acasă. Darnell nu se bătea 
niciodată cu ceilalţi copii, dar pe faţa lui se vedeau uneori urme 
de lovituri. Intr-o zi, Ben vorbise cu el după ore. Darnell evitase 
să-l privească în ochi şi părea speriat. In cele din urmă îi spuse 
că Orlando, noul prieten al mamei lui, voia ca el să renunţe la 
şcoală, pentru a-l ajuta să facă bani. „Cum să facă bani?” îl 
întrebase Ben, însă Darnell nu-i răspunsese. Când îi telefonase 
lui Joyce Stuart, mama lui Darnell, răspunsurile acesteia fuseseră 
evazive. Nu voia să vină la şcoală şi refuza să discute situaţia. 
Părea şi ea speriată. După câteva zile, Ben luase adresa lui 
Darnell din fişa şcolară şi-i făcuse o vizită. 

Darnell locuia la etajul doi al unei clădiri cu faţada deteriorată 
şi pereţii scării mâzgăliţi cu inscripţii. Ben urcase scara şi bătuse 
la apartamentul 2B. După o lungă aşteptare, apăruse mama lui 
Darnell, cu obrajii învineţiţi şi buzele umflate. Ben se prezentase 
şi ceruse voie să intre. Joyce ezitase, apoi îl condusese într-o 
bucătărie mică, cu mobilier bej şi perdele galbene din bumbac. 

Ben auzise ţipete în spatele lui, apoi prietenul mamei intrase 
cu paşi mari în bucătărie. 

— Cine dracu' eşti? întrebase Orlando, un bărbat înalt, solid, 
îmbrăcat într-o bluză fără mâneci şi jeanşi largi. 

Ben îşi dădu seama că omul stătuse la puşcărie. Muşchii 
păreau să-i acopere pieptul şi umerii ca o vestă de salvare. 

— E profesorul lui Darnell, spuse mama băiatului. 

— lar tu... tu eşti paznicul lui Darnell? îl întrebase Ben pe 
Orlando. 

— Pe dracu’, acu’ poţi să zici că-s profesoru’ lui. Numa’ că io-l 
învăţ ce rahat tre’ să ştie. Nu ca tine. 

Ben îl văzuse pe Darnell strecurându-se în bucătărie, speriat. 

— Pleacă, Darnell, şoptise mama băiatului. 

— Darnell n-are nevoie să-i umpli tu capu’ cu tâmpenii. Darnell 
tre’ să-nveţe să mute stânci. 

Orlando zâmbise, dezvăluind nişte dinţi de aur. Ben fusese 
şocat. A muta stânci: era egal cu a vinde droguri. 

— li în clasa a cincea. Are zece ani. 

— Aşa e. E minor. Poliţia nu poate să-l aresteze. L-am lăsat s- 
aleagă: vinde droguri sau îşi vinde curu”. 


43 


Nepăsarea, vocabularul, brutalitatea individului îl 
dezgustaseră pe Ben, dar se străduise să vorbească fără patimă. 

— Darnell e mai dotat decât toţi ceilalţi elevi din clasa lui. Ai 
datoria să-l ajuţi să progreseze. 

Orlando pufnise: 

— Poa' să-şi câştige pâinea pe stradă, ca mine. 

Pe urmă auzise glasul subţire al lui Darnell, tremurător, dar 
hotărât. 

— Nu vreau să mai fac asta. Domnul Hartman ştie ce e bine. 
După o mică pauză continuă: Nu vreau să fiu ca tine. 

Speriată, Joyce Stuart interveni: 

— Nu vorbi aşa, Darnell. Fusese însă prea târziu. Orlando îl 
izbise pe puştiul de zece ani în falcă, aruncându-l afară din 
încăpere, apoi se întoarse către Ben: Acum cară-te de-aici. Dă-mi 
voie să te ajut. 

Ben se încordase, înfuriat. Orlando încercă să-l împingă, dar, 
în loc să se dea înapoi, Ben se năpusti către el, pocnindu-l cu 
pumnul în tâmplă. Apoi îl lovi încă o dată. Uluit, Orlando nu 
reacţiona câteva clipe. Apoi braţele lui puternice loviseră în gol, 
deoarece Ben era prea aproape ca să poată primi un pumn. El 
continuase să lovească, până când Orlando se lăsase moale pe 
podea. Era jos, dar nu leşinase. 

Orlando îl fulgerase cu o privire în care frica luase locul 
sfidării. 

— Eşti nebun, murmurase el. 

Aşa era? Ce-l apucase? 

— Dacă te mai atingi vreodată de Darnell, o să te ucid. Ben 
vorbise apăsat, rostind rar cuvintele. 

Mai târziu aflase de la Carmen, o prietenă de la asistenţa 
socială, că Orlando îi părăsise pe Joyce şi Darnell în aceeaşi zi şi 
nu se mai întorsese niciodată. Şi-ar fi dat seama şi singur 
deoarece notele lui Darnell deveniseră iarăşi mari. 

— In regulă, şefu', spusese Orlando în acea zi cu glasul stins, 
privindu-l de pe podeaua bucătăriei. Vezi tu, a fost o 
neînțelegere. Tuşise. Nu mai vreau necazuri. Tuşise iarăşi şi 
şoptise: Eşti nebun. Eşti nebun. 

— Domnule Hartman, fii amabil şi pune degetul mare de la 
mâna dreaptă aici. i 

Schmid îi indică un mic dreptunghi alb, marcat PROIECȚIE ÎN 
PLAN A IDENTITAŢII, deasupra căruia se afla un mic panou oval 
de sticlă de un roşu aprins. 


44 


Ben puse degetul mare al mâinii drepte pe ovalul de sticlă, 
apoi pe cel stâng. Amprentele apărură imediat, mult mărite, pe 
ecranul unui computer înclinat spre el. 

Schmid bătu câteva numere la tastatură, apoi apăsă clapa de 
control, declanşând sunetul ascuţit al unui modem. Se întoarse 
către Ben şi zise parcă scuzându-se: 

— Astea ajung direct la Berna. O să aflăm răspunsul în câteva 
minute. 

— Să aflăm ce? 

Detectivul se ridică şi-i făcu semn lui Ben să-l urmeze în prima 
încăpere. 

— Dacă există deja în Elveţia un mandat de arestare pe 
numele dumitale. 

— Cred că mi-aş fi amintit dacă ar fi existat vreunul. 

Schmid îl privi lung înainte de a vorbi. 

— li cunosc pe cei ca dumneata, domnule Hartman. Pentru 
americanii bogaţi, Elveţia e ţara ciocolatei, a băncilor, a 
ceasurilor cu cuc şi a staţiunilor de schi. Vă place să vă imaginaţi 
că fiecare din noi e Hausdiener-ul vostru, servitorul vostru. 
Dumneata cunoşti Elveţia. Pe parcursul sutelor de ani, fiecare 
putere europeană şi-a dorit să ne anexeze, dar nici una n-a 
reuşit. Poate că ţara dumitale, cu puterea şi bogăţia ei, crede că 
va reuşi. Dumneata, însă, nu eşti şef aici. Nu există ciocolată 
pentru dumneata în biroul ăsta. Şi nu dumneata decizi când sau 
dacă o să fii eliberat. Se lăsă pe spătarul scaunului, zâmbind 
ironic. Bun venit în Elveţia, HerrHartman. 

Ca la un semn, în cameră intră un bărbat înalt şi slab, într-un 
halat alb, bine scrobit. Purta ochelari fără ramă şi o mustăcioară 
zbârlită. Fără să se prezinte, arătă spre o porţiune a peretelui pe 
care erau marcate gradaţii metrice. 

— Te rog să te duci acolo, i se adresă el lui Ben pe un ton 
autoritar. 

Incercând să se stăpânească, Ben îşi lipi spatele de porţiunea 
gradată. Tehnicianul îi măsură înălţimea, apoi îl conduse la o 
chiuvetă şi-l puse să se spele pe mâini. La altă masă, tehnicianul 
acoperi o bucată de sticlă cu cerneală neagră, lipicioasă şi-i ceru 
lui Ben să-şi pună pe rând palmele peste ea. Apoi rulă fiecare 
deget al lui Ben pe o coală de sugativă şi le apăsă în nişte 
pătrate de pe un formular. 

In timp ce tehnicianul lucra, Schmid se ridică şi se duse în 
camera alăturată de unde reveni după câteva clipe. 


45 


— Ei bine, domnule Hartman, n-am avut succes. Nu există nici 
un mandat pe numele dumitale. 

— Ce surpriză, mormăi Ben, uşurat. 

— Totuşi, mai rămân nişte întrebări. Raportul balistic va sosi în 
câteva zile de la laboratorul balistic din Zurich. Ştim deja că 
gloanţele adunate de pe platformă provin de la un Browning de 
7,65 mm. 

— Asta-i un soi de cartuş? întrebă Ben. 

— E muniţia folosită la arma care a fost găsită când ţi-a fost 
percheziţionat bagajul. 

— Păi, dumneata ştii mai bine, zise Ben, forţându-se să 
zâmbească. Apoi încercă altă metodă: francheţea. Ascultă, nu e 
nici o îndoială că gloanţele au fost trase cu arma pusă în bagajul 
meu. Nu înţeleg de ce nu stabiliţi dacă eu sunt cel care a tras. 

— Analiza reziduurilor împuşcăturilor. Am făcut-o deja. 

— Şi rezultatul? 

— O să-l avem curând. După ce o să fii fotografiat. 

— Nici amprentele mele n-o să le găsiţi pe armă. 

Slavă Domnului că n-am pus mina pe ea, îşi zise Ben. 

— Amprentele pot fi îndepărtate. 

— Atunci, martorii... 

— Martorii oculari descriu un bărbat elegant, cam de vârsta 
dumitale. A fost o mare zăpăceală. Totuşi cinci oameni sunt 
morţi, iar alţi cinci grav răniţi. Pe de altă parte, dumneata susţii 
că l-ai ucis pe făptaş. Cu toate astea, când am căutat n-am găsit 
cadavrul. 

— Asta... asta n-o pot explica, recunoscu Ben, conştient că 
afirmaţia lui sunase bizar. E clar că trupul a fost luat de-acolo şi 
locul curăţat. Asta îmi spune că Jimmy Cavanaugh n-a acţionat 
singur. 

— Ca să te ucidă. 

Schmid îl privi zâmbind sumbru. 

— Aşa se pare. 

— Dar nu oferi nici un mobil. Spui că nu vă duşmăneaţi. 

— Se pare că n-ai înţeles, zise Ben calm. Nu l-am văzut pe 
tipul ăla de cincisprezece ani. 

Telefonul de pe biroul lui Schmid sună. Detectivul ridică 
receptorul. î 

— Schmid. Ascultă şi spuse în engleză: Da, imediat, vă rog. li 
întinse receptorul lui Ben. 

Era Howie. 


46 


— Ben, bătrâne, spuneai că Jimmy Cavanaugh era din Homer, 
New York, corect? 

— Un orăşel între Syracuse şi Binghamton. 

— Da. Şi ţi-a fost coleg de an la Princeton? 

— Asta-i tipul. 

— Ei, bine, aici e buba. Jimmy Cavanaugh al tău nu există. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu, zise Ben. E mort de-a binelea. 

— Nu, Ben, ascultă-mă. Vreau să spun că Jimmy Cavanaugh n- 
a existat niciodată. Am verificat dosarele absolvenţilor de la 
Princeton. Nici un Cavanaugh, cu prima sau a doua iniţială J, n-a 
fost vreodată înscris la şcoala aia, cel puţin nu în perioada în care 
ai frecventat-o tu. De asemenea, în Homer n-a existat nici un 
Cavanaugh. Nici în alt loc din districtul ăla. Nici la Georgetown. 
Am verificat în tot soiul de bănci de date pretenţioase. Dacă ar fi 
existat vreun James Cavanaugh care să se apropie măcar de 
datele pe care mi le-ai dat, l-am fi găsit. Am încercat şi toate 
variantele ortografice. N-ai idee cât de puternice sunt băncile de 
date în ziua de azi. O persoană lasă urme ca un melc. Credite 
bancare, asistenţă socială, armată, câte şi mai câte. Tipul ăsta e 
cu totul în afara sistemului. Ciudat, nu? 

— Trebuie să fie o eroare. Eu ştiu că a fost înscris la Princeton. 

— Crezi că ştii asta. Nu pare posibil, nu? 

— Dacă-i adevărat, nu ne-ajută cu nimic. 

— Nu, admise Howie. Dar o să mai caut. Ai numărul meu de 
mobil, da? 

Ben puse uimit receptorul în furcă. Schmid continuă: 

— Domnule Hartman, ai venit aici în vacanţă sau cu treburi? 
Ben se strădui să se concentreze şi să-şi păstreze calmul. 

— In vacanţă, la schi, cum spuneam. Am avut vreo două 
întâlniri cu nişte bancheri, pentru simplul fapt că eram în trecere 
prin Zurich. 

Jimmy Cavanaugh n-a existat niciodată. Schmid bătu din 
palme. 

— Ultima dată ai fost în Elveţia acum patru ani, da? Ca să 
recuperezi cadavrul fratelui dumitale. 

Ben făcu o pauză, incapabil să oprească fluxul năvalnic al 
amintirilor. Telefonul de la miezul nopții: niciodată nu aduce veşti 
bune. El dormea lângă Karen, o colegă profesoară, în 
apartamentul lui jalnic din East New York. Bodogănise şi se 
răsucise în pat ca să răspundă la telefonul care avea să schimbe 
totul. 


47 


Un mic avion închiriat, pilotat de Peter, se prăbuşise cu câteva 
zile în urmă într-un defileu de lângă lacul Lucerna. Pe 
documentul de închiriere, numele lui Ben, figura la rubrica „ruda 
cea mai apropiată”. Durase ceva timp până identificaseră 
cadavrul. Autorităţile elveţiene îl consideraseră un accident. Ben 
zburase la Lucerna ca să aducă trupul neînsuflețit al fratelui său 
acasă - ce rămăsese din el după ce explodase fuzelajul. 

In timpul zborului spre casă, nu plânsese. O făcuse mai târziu, 
după ce trecuse amorțeala şocului. Tatăl lui se prăbuşise, 
plângând, la auzul veşti; mama lui, deja ţintuită la pat de 
cancer, țipase din răsputeri. 

— Da, zise Ben încet. Atunci am fost ultima oară aici. 

— E ciudat. Când vii în ţara noastră, moartea pare să te 
însoţească. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Domnule Hartman, spuse Schmid pe un ton neutru, crezi că 
există vreo legătură între moartea fratelui dumitale şi ce s-a 
întâmplat azi? 


La sediul central al poliţiei naţionale elveţiene, Stadtpo!/izei, la 
Berna, o femeie durdulie, de vârstă medie, purtând ochelari cu 
lentile groase şi ramă de baga, ridică privirea spre ecranul 
computerului din faţa ei pe care începu să curgă un text. După 
ce-l privi câteva secunde, îşi aminti ceea ce fusese învățată cu 
mult timp în urmă să facă şi notă numele de pe ecran şi seria 
lungă de numere ce-l urma. Apoi se ridică şi bătu la uşa cu geam 
a şefului ei. 

— Domnule, spuse ea, tocmai a fost activat un nume pe lista 
de supraveghere a RIPOL. 

RIPOL era un acronim pentru Recharche Informations Policier, 
banca de date a poliţiei, care conţinea nume, amprente, numere 
de înmatriculare - o multitudine de date legale folosite de 
poliţiile federală, cantonala şi locală. 

Şeful ei, un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, care 
avansase rapid în Stadtpolizei, luă bucata de hârtie, îi mulţumi 
secretarei şi o lăsă să plece. De îndată ce ea închise uşa biroului, 
el ridică receptorul unui telefon protejat şi formă un număr la 
care suna rareori. 


O veche berlină cenuşie cobora alene pe Zeughausstrasse, 
dinspre sediul central al Kantonspolizei. lnăuntru, doi bărbaţi 


48 


fumau în tăcere, obosiţi de lunga aşteptare. Ţârâitul brusc al 
telefonului mobil montat în centrul bordului îi făcu să tresară. 
Pasagerul îl luă, ascultă, zise „Ja, danke” şi închise. 

— Americanul părăseşte clădirea, spuse el. 

Câteva minute mai târziu, americanul ieşea pe o uşă laterală 
şi lua un taxi. Când acesta ajunse la mijlocul cvartalului, şoferul 
berlinei intră în traficul de seară. 


49 


Halifax, Nova Scotia 


Când pilotul companiei Air Canada anunţă aterizarea, Anna 
Navarro adună dosarele de pe măsuţa rabatabilă, pe care o 
aşeză în suportul ei şi încercă să se concentreze asupra cazului 
pe care-l avea de rezolvat. Nu-i plăcea să zboare; pentru ea, 
singurul lucru mai rău decât aterizarea era decolarea. Stomacul 
ei protesta de fiecare dată. Ca de obicei, se lupta cu teama 
iraţională că avionul se va prăbuşi. 

Unchiul ei preferat, Manuel, fusese ucis atunci când vechiul lui 
avion utilitar pentru stropit recoltele pierduse un motor şi se 
zdrobise de sol. Dar asta se întâmplase de mult - ea avea doar 
zece sau unsprezece ani, iar periculosul avion utilitar nu putea fi 
comparat cu zveltul Boeing 747 în care se afla acum. Nu le 
vorbise colegilor de la BIS despre fobia ei, deoarece nu dorea ca 
aceştia să-i cunoască slăbiciunile. In ultimele şase luni, trăise 
efectiv în avioane, zburând de la o misiune la alta. 

Singurul lucru care-i permitea să-şi păstreze calmul erau 
dosarele ei în care se cufunda în timpul zborului. O absorbeau 
întotdeauna, o fascinau. Plicticoasele rapoarte de autopsie o 
îndemnau să le rezolve misterele. 

In copilărie îi plăcuse să rezolve complicate jocuri de puzzle pe 
care mama ei, care lucra ca menajeră, le primea de la stăpâna 
casei în care lucra. Mai mult decât imaginea strălucitoare care se 
forma, îi plăceau senzaţia şi zgomotul pieselor ce se fixau la locul 
potrivit. Adesea, jocurile aveau piese lipsă, pierdute din 
neglijenţa proprietarilor iniţiali şi asta o irita. Incă din copilărie 
fusese o perfecţionistă. 

Intr-un anume fel, cazul ăsta era un joc de puzzle; cele o mie 
de piese zăceau răspândite în faţa ei. 

In timpul zborului de la Washington la Halifax, studiase cu 
atenţie un dosar cu documente transmise prin fax de către PRCC 
din Ottawa. Poliţia Regală Călare a Canadei, echivalentul 
canadian al FBI, era, în ciuda numelui său desuet, o excelentă 


50 


agenţie de investigații. Relațiile profesionale dintre 
Departamentul de Justiţie şi PRCC se dovediseră excelente. 

Cine eşti tu? se întreba ea, uitându-se la fotografia bătrânului 
Robert Mailhot din Halifax, blândul pensionar, membru devotat al 
bisericii Fecioarei Milostive! Nu părea genul de persoană care să 
aibă un dosar de verificare la CIA, fie chiar adânc îngropat în 
arhive. 

Oare ce l-ar fi putut lega de intrigile unor spioni şi oameni de 
afaceri morţi de mult şi peste care Bartlett dăduse întâmplător? 
Era sigură că Bartlett avea dosarul lui, dar preferase să nu i-l 
arate. Dorise ca ea să afle singură detaliile relevante. 

Un judecător de provincie din Nova Scoţia fusese de acord să 
emită un mandat de percheziţie. Documentele pe care le voia - 
copii ale facturilor telefonice şi ale cărţilor de credit - îi fuseseră 
transmise prin fax la Washington. Ea făcea parte din BIS şi 
nimănui nu-i trecea prin minte să pună la îndoială vaga ei 
acoperire privind un transfer internaţional fraudulos de fonduri. 

Din păcate dosarul întocmit nu-i spunea nimic. Cauza morţii, 
consemnată cu scrisul greu de înţeles, aproape lizibil, al unui 
medic, era „naturală”, datorată unei „tromboze coronariene”. 
Poate că ăsta era adevărul. 

Mailhot nu făcuse cumpărături deosebite şi singurele 
convorbiri telefonice la distanţă le avusese cu Newfoundland şi 
Toronto. In rest, nimic deosebit. Poate că avea să afle mai multe 
la Halifax. Sau poate că nu. 

Era ameţită de acel straniu amestec de speranţă şi disperare 
care o domina întotdeauna când începea să lucreze la un caz. 
Era sigură că avea să-l rezolve, pentru ca în clipa următoare să i 
se pară imposibil. Era convinsă, însă, de un lucru: prima crimă 
dintr-o serie pe care o ancheta era cea mai importantă. 
Reprezenta etalonul. Dacă erai meticulos, dacă întorceai fiecare 
piatră aveai şansa să faci conexiuni. 

Anna purta costumul ei de călătorie bleumarin, marca Donna 
Karan (seria mai ieftină) şi o bluză albă Ralph Lauren. Toată 
lumea recunoştea că se îmbracă impecabil. Salariul ei nu-i 
permitea să cumpere îmbrăcăminte de lux, dar o făcea, locuind 
în schimb într-un apartament întunecos, cu un singur dormitor, 
într-o zonă ieftină a Washingtonului şi renunțând la vacanțe. 

Toţi o suspectau că se îmbrăca elegant pentru a fi mai 
atrăgătoare, aşa cum procedau de obicei femeile tinere şi 
singure. Dar se înşelau. Pentru ea hainele reprezentau o armură. 


51 


Cu cât erau mai scumpe, cu atât mai apărată şi sigură de sine se 
simţea. Folosea cosmetice scumpe şi purta haine de marcă 
dovedindu-şi astfel că nu mai era fiica unor imigranţi mexicani 
săraci. Imbrăcându-se astfel putea fi oricine. Era conştientă de 
faptul că atitudinea ei era ridicolă. Cu toate acestea, nu renunţa. 

Anna se întreba ce-l iritase mai mult pe Arliss Dupree - faptul 
că fusese refuzat de o femeie atrăgătoare, ori faptul că era 
mexicană. Poate amândouă. Probabil că în viziunea lui Dupree o 
mexicană americană n-avea dreptul să-l respingă. 

Crescuse într-un orăşel din sudul Californiei. Părinţii fugiseră 
de pustietatea, bolile şi lipsa de speranţă din sudul Mexicului. 
Mama ei, cumpătată şi blândă, făcea pe menajera, iar tatăl, un 
om tăcut şi introvertit, se ocupa de grădinărit. 

În şcoala primară purta rochii cusute de mama ei şi avea 
codițe. Ţinuta ei o diferenţia de colege, dar abia în jurul vârstei 
de unsprezece ani, când fetele începuseră să formeze găşti care- 
o excludeau se simţise exclusă. Nici o fată nu s-ar fi împrietenit 
cu fiica femeii care le făcea curăţenie în casă. 

Era o intrusă şi preferau să n-o bage în seamă. Nici măcar nu 
era în minoritate - în cursul superior învățau atât hispanici, cât şi 
albi, dar graniţele nevăzute erau rareori depăşite. Se obişnuise 
să fie numită „spate ud” şi „spic” de către unii dintre copiii albi. 
Nici printre hispanici nu reuşise să se încadreze. Fetele se 
îmbrăcau elegant şi făceau haz de hainele ei chiar cu mai multă 
răutate decât colegele ei albe. 

Soluţia, hotărâse ea la un moment dat, era să se îmbrace la fel 
ca restul fetelor. Işi abordase mama, care la început n-o luase în 
serios, apoi îi explicase că nu-şi permiteau să-i cumpere haine şi 
în final o întrebase, care era deosebirea? Nu-i plăceau hainele pe 
care i le făcea? Anna se răstise: „Nu! Le urăsc!”, ştiind prea bine 
cât de tare îşi rănea mama. Chiar şi acum, după douăzeci de ani, 
Anna se simţea vinovată. 

Mama ei fusese apreciată de toţi cei care o angajau. O femeie, 
cu adevărat bogată, începuse să-i dăruiască toate hainele pe 
care nu le mai purtau copiii ei. Anna le îmbrăcase bucuroasă, 
întrebându-se de ce aruncau lucruri atât de elegante. După o 
vreme înţelese că hainele erau demodate şi entuziasmul i se 
stinse. Într-o zi, pe când se afla pe culoarul şcolii, una din fetele 
dintr-o gaşcă în care îşi dorea să intre o strigase. „Hei, zise făta, 
aia-i fusta mea!” Roşind, Anna negă. Fata întorsese tivul, scoțând 
la iveală inițialele. 


52 


Anna ştia că ofiţerul de la PRCC care-o aştepta la aeroport 
petrecuse un an la Academia FBI, pentru a învăţa tehnicile de 
investigare a omuciderilor. Nu era un expert, dar era bun. 

ÎI zări dincolo de poarta de acces - un bărbat înalt şi frumos, 
de vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-un sacou albastru. O 
întâmpină zâmbind şi păru bucuros s-o vadă. 

— Bun venit în Nova Scoţia, zise el. Sunt Ron Arsenault. Avea 
părul negru, ochi căprui şi fruntea înaltă. 

Corectitudinea întruchipată, îşi zise ea. 

— Anna Navarro, spuse, strângându-i mâna cu putere. Bărbaţii 
se aşteptau totdeauna ca femeile să dea mâna fără vlagă, de 
aceea ea le strângea mâna cât putea de tare; şi prelua astfel 
iniţiativa. Incântată să te cunosc. 

Bărbatul întinse mâna spre bagajul ei, însă Anna dădu din cap 
şi zâmbi. 

— Mă descurc, mulţumesc. 

— Eşti pentru prima dată la Halifax? 

Era limpede că o verifica. 

— Da. Arată frumos din aer. 

El risc şi îi indică drumul spre terminal. 

— O să-ţi fac legătura cu autorităţile locale. Ai primit 
documentele? 

— Mulţumesc. Pe toate, în afară de cele bancare. 

— Trebuie să fi sosit şi ele până acum. Dacă le găsesc, ţi le 
trimit la hotel. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Bărbatul miji ochii. Poartă lentile de contact, îşi zise Anna. 

— Ca să fiu sincer, domnişoară Navarro, la Ottawa, unii nu 
pricep de ce-i acorzi atâta interes bătrânului. Omul avea optzeci 
şi şapte de ani, a murit în casa lui, din cauze naturale... 

Ajunseseră în parcare. 

— Cadavrul e la morga poliţiei? întrebă ea. 

— De fapt, e la morga spitalului. Te aşteaptă în frigider. Ai 
ajuns aici înainte ca bătrânul să fie îngropat, asta-i vestea bună. 

— Şi vestea rea? 

— Cadavrul a fost deja îmbălsămat pentru înmormântare. 

Anna gemu. 

— Asta ar putea da peste cap analiza toxicologică. Ajunseră la 
o berlină Chevrolet bleumarin, ultimul tip, care se vedea de lao 


53 


poştă că era „vehicul neînregistrat al poliţiei”. Se urcară şi 
merseră o vreme în tăcere. 

— Cine e văduva? întrebă ea. Tot canadiană francofona? 

— O localnică. Fostă învăţătoare. O zgripţuroaică bătrână. De 
fapt, o compătimesc şi-a pierdut soţul şi înmormântarea urma să 
fie mâine. A trebuit să-i cerem s-o amâne. li vin şi rudele din 
Newfoundland. Când a auzit de autopsie şi-a ieşit din pepeni. Se 
uită la Anna, apoi îşi întoarse privirea la drum. Fiindcă e seară, 
m-am gândit că ai putea să te instalezi la hotel şi să ne-apucăm 
de lucru mâine dimineaţă. Ne întâlnim cu medicul legist la ora 
şapte. 

Anna se simţi dezamăgită. Ar fi vrut să înceapă treaba 
imediat. 

— E bine şi aşa, spuse ea. 

Anna îşi zise că avea noroc să lucreze cu un ofiţer de legătură 
care nu părea să aibă resentimente faţă de un emisar al 
guvernului american. Arsenault părea cât se poate de prietenos. 
Poate chiar prea prietenos. 

— Asta-i hanul dumitale. Guvernul american nu prea face 
risipă de bani, nu? 

Hanul era o casă în stil victorian situată pe Barrington Street, 
o clădire masivă din lemn, vopsită în alb şi cu obloane verzi. 

— Dacă n-ai alte planuri mi-ar face plăcere să cinăm 
împreună. Poate la Clipper Cay, dacă-ţi plac fructele de mare sau 
la Middle Deck unde putem asculta muzică de jazz. 

Parcă maşina. 

— Mulţumesc, dar am avut o zi obositoare, refuză Anna 
politicos. 

El dădu din umeri, evident dezamăgit. 


În han se simţea un vag miros de mucegai. După ce dădu 
cartea de credit, primi o cheie de alamă. Intenţiona să-i spună 
tipului vânjos de la recepţie că se descurcă singură cu bagajul, 
dar nimeni nu se oferi s-o ajute. Acelaşi aer uşor stătut persista 
şi în camera ei de la etajul doi. Anna îşi puse hainele în dulap, 
trase perdelele şi îmbrăcă un trening gri. Hotărâse că o alergare 
avea să-i facă bine. Cobori, ieşi din han şi o luă la fugă prin 
Grand Parade, scuarul aflat la vest de Barrington Street; apoi 
urcă pe George Street, spre fortăreaţa în formă de stea, numită 
Citadela. Se opri la un chioşc de ziare şi luă o hartă a oraşului. 
Găsi repede adresa care o interesa şi constată că era suficient de 


54 


aproape pentru a trece imediat pe acolo. 

Casa lui Robert Mailhot, o clădire cu două etaje din şindrilă gri, 
cu acoperiş triunghiular, era practic ascunsă de copacii aflaţi în 
spatele unui gard din lanţuri. 

Lumina albastră a unui televizor licărea de după nişte perdele 
din dantelă. Anna se opri o clipă vizavi şi privi cu atenţie înjur. 
Apoi se decise să traverseze strada îngustă. Voia să ştie dacă în 
casă era într-adevăr văduva şi, dacă da, cum se comporta 
femeia: avea sau nu aerul unei femei îndoliate? 

Strada era pustie. Dintr-o casă din vecinătate se auzea 
muzică, din alta un televizor. Se angajase în traversare când 
două faruri puternice o orbiră. Vehiculul venea drept spre ea, cu 
motorul urlând. Anna se năpusti spre trotuar, încercând cu 
disperare să sară din calea şoferului care scăpase maşina de sub 
control. Trebuie să fi rulat în josul străzii, cu luminile stinse, până 
când ajunsese la câţiva paşi distanţă şi aprinsese brusc farurile. 
Venea spre ca, nu era nici o îndoială, maşina nu încetinea. 
Şoferul viră spre trotuar, îndreptându-se direct către ea. Anna 
recunoscu grătarul cromat al radiatorului unui Lincoln Town, ale 
cărui faruri rectangulare, aplatizate îi dădeau înfăţişarea unui 
animal de pradă, a unui rechin. 

Fugi! 

Anna se întoarse şi văzu maşina, la patru-cinci metri distanţă. 
Speriată de moarte, ea plonja în gardul viu care înconjura casa 
alăturată. Ramurile groase, cu ghimpi, îi zgâriară picioarele prin 
trening. Anna începu să se rostogolească pe mica pajişte. 

Auzi zgomotul făcut de impactul maşinii cu gardul viu, apoi 
scrâşnetul violent al roţilor. Ridică privirea şi văzu maşina 
îndepărtându-se pe drumul îngust şi întunecos, cu motorul 
ambalat la maximum. 

Se ridică în picioare îngrozită, cu genunchii tremurând. 

Ce dracu’ fusese asta? 

Maşina se îndreptase direct spre ea, de parcă ar fi încercat s-o 
doboare. Apoi dispăruse fără urmă! 

La ferestre apăruseră câteva chipuri curioase. Oamenii se 
retraseră de la geamuri când îşi dădură seama că au fost 
observați. 

Dacă maşina venise către ea ca s-o ucidă, de ce nu-şi 
terminase treaba? 

Nu mai înţelegea nimic. i 

O porni respirând greoi, lac de sudoare. Įncercă să-şi 


55 


limpezească gândurile, dar nu reuşi să găsească vreun sens 
bizarului incident. 

Incercase sau nu cineva s-o ucidă? 

Şi dacă da - de ce? 

Singurele răspunsuri logice impuneau un mod de gândire 
paranoic, iar ea refuza cu îndârjire să-şi lase gândurile s-o ia în 
acea direcţie. Pe-acolo ajungi la nebunie. Se gândi la ce-i 
spusese Bartlett despre planurile vechi, urzite în cel mai mare 
secret, la bătrâni ce ascundeau taine, oameni puternici, dorind 
cu disperare să-şi protejeze reputaţiile. Bartlett era un om care, 
după cum recunoscuse singur, stătea într-un birou fi înconjurat 
de hârtii îngălbenite, departe de realitate, într-un mediu favorabil 
ţeserii de teorii ale conspirației. Şi dacă incidentul cu maşina 
fusese o încercare de-a o determina să renunţe la caz? 

Dacă aşa stăteau lucrurile, nu-şi găsiseră omul. Procedând 
astfel nu făcuseră altceva decât să-i întărească hotărârea de-a 
afla despre ce era vorba în realitate. 


Londra 


Restaurantul Albion se afla pe Garrick Street, la marginea lui 
Covent Garden. Tavane joase, mese din lemn cioplit grosolan şi 
podele acoperite cu rumeguş - genul de local care oferea 
douăzeci de sortimente de adevărată bere englezească la butoi 
şi servea cârnaţi cu piure de cartofi, tobă, rinichi şi budincă de 
coacăze. La ora prânzului soseau o mulţime de bancheri şi 
directori de publicitate. 

Jean-Luc Passard, un tânăr funcţionar din serviciul de 
securitate al Corporaţiei, intră în restaurant şi înţelese imediat de 
ce alesese englezul acel loc de întâlnire. Era atâta lume, încât ei 
doi puteau trece neobservaţi. N 

Englezul stătea singur într-un separeu. Îl recunoscu imediat: 
un bărbat şters de vreo patruzeci de ani, cu păr ţepos, încărunţit 
prematur. La o privire mai atentă, puţinele riduri existente te 
duceau cu gândul la o operaţie estetică. Purta un sacou albastru 
şi un pulover alb, cu guler colant. Umerii largi şi talia îngustă 
trădau un fizic impunător. 

Passard luă loc în separeu şi întinse mâna. 

— Sunt Jean-Luc. 


56 


— Trevor Griffith, zise englezul şi strânse fără vlagă mâna 
noului venit, asemeni unui om căruia nu-i pasă ce crezi despre 
el. 

— E o onoare să te cunosc, spuse Passard. Serviciile pe care 
le-ai adus Corporaţiei de-a lungul anilor ţin de legendă. 

Ochii cenuşii ai lui Trevor rămaseră inexpresivi. 

— Nu te-am fi chemat din... izolarea dumitale dacă n-ar fi fost 
absolut necesar. 

— Aţi dat-o-n bară. 

— Am avut ghinion. 

— Aveţi nevoie de ajutor. 

— De o poliţă de asigurare, să zicem. O precauţie 
suplimentară. Nu ne putem permite să eşuăm. 

— Lucrez singur. Ştiţi asta. 

— Desigur. Vei rezolva chestiunea cum vei crede de cuviinţă. 

— Bine. Spune-mi, Ştii unde se află ţinta? 

— Ultima oară a fost zărită la Zurich, dar nu ştim sigur unde-o 
să se ducă. 

Trevor îşi arcui o sprinceană. Passard roşi. 

— E un amator. Apare periodic la suprafaţă. O să-i dăm curând 
de urmă. 

— Am nevoie de un set de fotografii ale țintei din mai multe 
unghiuri. 

Passard puse pe masă un plic mare. 

— S-a rezolvat. Aici se află şi instrucţiunile. Vrem ca treaba să 
fie făcută repede şi să nu rămână urme. 

Privirea lui Trevor Griffith îi aminti lui Passard de cea a unui 
boa constrictor. i 

— Aţi apelat deja la mai mulți ageamii. In felul acesta, nu 
numai că ați pierdut bani şi timp, dar aţi alertat ținta. Acum a 
devenit prudentă. Prin urmare, o să fie mult mai greu de 
eliminat. Nici dumneata, nici superiorii dumitale nu sunteți în 
măsură să-mi spuneți cum să-mi fac treaba. 

— Dar eşti sigur că poţi s-o faci, da? 

— Presupun că din cauza asta ați venit la mine. 

— Da. 

— Atunci te rog să nu pui întrebări stupide. Asta-i tot? Am o 
după-amiază foarte încărcată. 


Anna se întoarse în camera ei de la han, îşi turnă într-o ceaşcă 
de plastic puţin vin alb dintr-o sticlă găsită în minibar şi îl bău. 


57 


Apoi făcu o baie fierbinte. Stătu în cadă vreo cincisprezece 
minute, încercând să se gândească la lucruri plăcute, însă 
imaginea grătarului cromat al Lincolnului continua s-o obsedeze. 
Işi aminti remarca Fantomei, rostită cu voce joasă: Eu nu cred în 
coincidenţe, domnişoară Navarro. Dumneata crezi? 

incetul cu încetul îşi recapătă stăpânirea de sine. Astfel de 
lucruri se întâmplă, nu-i aşa? Un aspect al meseriei ei consta în a 
sesiza o semnificaţie ascunsă, dar era un risc profesional să 
găseşti vreun sens atunci când nu există nici unul. 

Işi puse un halat de baie şi constată că e moartă de foame. Pe 
sub uşa camerei ei fusese strecurat un plic cât timp lipsise. Îl luă 
şi se cufundă într-un fotoliu. Când îl deschise constată că plicul 
conţinea copiile declaraţiilor bancare ale lui Mailhot din ultimii 
patru ani. 

Sună telefonul. Era sergentul Arsenault. 

— Ce-ai zice dacă am merge la zece şi jumătate să-i facem o 
vizită văduvei? 

In fundal, ea auzi zgomotul specific unei secţii de poliţie. 

— Ne întâlnim acolo la zece şi jumătate, răspunse Anna pe un 
ton hotărât. 

O clipă se gândi să-i spună despre Lincoln, despre faptul că 
fusese la un pas de moarte, dar se abţinu. Se temea că asta i-ar 
fi diminuat autoritatea, că ar fi părut vulnerabilă, fricoasă, uşor 
de speriat. 

— O.K., atunci, o să mă duc acasă. Arsenault ezită. Nu cred... 
o să trec pe lângă hanul dumitale, dacă te-ai răzgândit şi vrei să 
mâncăm ceva... Sau să bem un pahar. 

Anna nu răspunse imediat. La drept vorbind, n-ar fi deranjat-o 
o companie în acele momente. 

— Eşti amabil că mă inviţi, zise ea într-un târziu, dar zău că 
sunt obosită. 

— Şi eu, spuse el repede. Am avut o zi lungă. Atunci, e-n 
regulă. Ne vedem mâine dimineaţă. 

In vocea lui se simţea dezamăgirea. 

După ce închise telefonul, Anna trase draperiile şi începu să 
cerceteze documentele. După câtva timp gândurile îi zburară 
aiurea. 

Era convinsă că adevăratul motiv pentru care nu se măritase, 
pentru care evitase orice relaţie ce părea să devină prea 
serioasă era hotărârea ei de a deţine controlul mediului în care 
trăia. Dacă te căsătoreşti, trebuie să dai socoteală celuilalt. Dacă 


58 


vrei să cumperi ceva, trebuie să explici de ce. Nu mai poţi lucra 
până târziu fără să te simţi vinovat; eşti nevoit să te scuzi, să 
negociezi. 

La birou, oamenii care n-o cunoşteau bine o numeau „Fecioara 
de gheaţă”. Şi nu era vorba doar de Dupree. Oamenilor nu le 
place să vadă femei atrăgătoare neimplicate într-o relaţie. Este 
un atentat la ordinea firească a lucrurilor. Nu reuşeau să 
înţeleagă că pe ea n-o interesa decât munca ei. leşea rareori în 
lume, deci nu prea avea ocazia să cunoască bărbaţi, iar cei de la 
BIS îi erau colegi. A te întâlni cu un coleg însemna a-ţi bate cuie 
în talpă. 

Cel puţin asta era părerea ei. Prefera să nu-şi amintească de 
incidentul din liceu care o întrista, dar se gândea la Brad Reedy 
aproape zilnic, cu o ură feroce. Dacă simţea în metrou o adiere 
din parfumul de lămâie pe care-l folosea Brad, inima îi bătea mai 
tare de frică şi apoi de furie. Dacă vedea pe stradă un adolescent 
blond şi înalt, într-un tricou de rugby cu dungi albe şi roşii, îl 
confunda cu Brad. 

Răul acela se întâmplase pe când avea şaisprezece ani. După 
cum i se spusese, se împlinise şi era frumoasă. Avea puţini 
prieteni, însă nu se simţea proscrisă. Se certa cu părinţii ei 
aproape zilnic, fiindcă nu mai suporta să trăiască în căsuţa lor. 
Pur şi simplu se sufoca. 

Brad Reedy juca hochei. Era mai în vârstă decât ea şi făcea 
parte din aristocrația şcolii. Nu-i venise să creadă atunci când 
Brad Reedy, marele Brad Reedy se oprise lângă dulapul ei din 
vestiar şi-o întrebase dacă e de acord să iasă împreună undeva. 
Crezuse că era o glumă, că fusese pus de altcineva s-o abordeze, 
aşa că-l sfidase, întorcându-i spatele. incepuse deja să 
dobândească un strat protector de sarcasm. 

Brad insistase. Zăpăcită de emoție, Anna spusese: „Poate că 
da, într-o zi...” 

Brad se oferise s-o ia de-acasă, însă ea nu voia ca el să vadă 
în ce condiţii locuieşte, aşa că insistase să se întâlnească la 
cinema. Cu câteva zile înainte, studiase cu atenţie Mademoiselle 
şi Glamour. Intr-un articol din revista Seventeen despre „cum să-i 
atragi privirea”, găsise veşmintele perfecte, genul de lucruri pe 
care le-ar fi purtat o fată bogată, elegantă, fata pe care ar fi 
acceptat-o părinţii lui Brad. 

Imbrăcase o rochie Laura Ashley, imprimată cu motive florale, 
cu un guler plisat, înalt, pe care-l cumpărase de la Goodwill. Cu 


59 


espadrilele ei asortate, verde-gălbui, cu sacoşa verde-gălbui şi 
bentiţa verde-gălbui, se simţise dintr-o dată ridicolă - o fetiţă 
costumată pentru Halloween. Când se întâlnise cu Brad, care 
purta o pereche de jeanşi rupţi şi un tricou de rugby cu dungi, 
înţelesese că se vedea de la o poştă că-şi dăduse prea multă 
osteneală pentru acea întâlnire. 

După film, el o invită la Ship's Pub, pentru o pizza şi o bere. 
Anna încercase să pară misterioasă şi greu de convins, dar se 
îndrăgostise deja nebuneşte de acel Adonis adolescent. 

După trei sau patru beri, Brad devenise grosolan. Se apropiase 
de ea şi începuse să o pipăie. Ea pretinsese că o durea capul - 
era singurul lucru care-i venise în minte sub presiunea 
momentului - şi-i ceruse s-o ducă acasă. El condusese nebuneşte 
şi pe urmă făcuse o „întoarcere greşită” în parc. 

Era un bărbat de nouăzeci de kilograme, incredibil de puternic, 
încălzit de alcool. O dezbrăcase cu forţa, îi pusese mâna peste 
gură ca să-i înăbuşe ţipetele şi continuase să spună sacadat: „Ah 
şi tu vrei, cățea mexicană”. 

Aşa se consumase prima ei noapte de dragoste. 

Timp de un an se dusese cu regularitate la biserică. Vinovăţia 
o copleşea şi îi era teamă să nu afle mama ei. 

Amintirea aceea o bântuise mulţi ani. 


Brusc, îşi aminti de documentele întinse pe fotoliu. Nici nu 
putea găsi un material de lectură mai captivant în timpul unei 
cine primite de la serviciul de cameră. _ 

li atrase atenţia un şir de cifre. Il privi din nou. Cum era 
posibil? Cu patru luni în urmă, în contul lui Robert Mailhot fusese 
virat un milion de dolari. 

Se aşeză în fotoliu şi privi pagina mai atent. Adrenalina i se 
revărsă în sânge. Studie îndelung coloana de cifre. In minte îi 
apăru imaginea casei modeste din şindrilă a lui Robert Mailhot. 

Un milion de dolari. 

Devenea interesant. 


Zurich 


Lămpile de pe stradă luminau bancheta din spate a taxiului 
precum scânteierea intermitentă a unei orgi de lumini. Ben 


60 


privea drept înainte dus pe gânduri. 

Detectivul de la omucideri păruse dezamăgit de rezultatele 
analizelor care demonstrau că Ben nu trăsese cu arma şi-i 
întocmise documentele de punere în libertate cu vădită 
neplăcere. Era limpede că Howie reuşise să tragă nişte sfori ca 
să i se restituie paşaportul. 

— Te eliberez cu o singură condiţie, domnule Hartman - să 
părăseşti cantonul meu, îi spuse Schmid. Pleacă din Zurich 
imediat. Dacă mai apari pe aici, n-o să-ţi fie bine. Ancheta privind 
focurile de armă din Bahnhofplatz rămâne deschisă şi există 
destule întrebări fără răspuns care să-mi dea dreptul să solicit un 
mandat de arestare. Dacă se implică şi biroul nostru de imigrări, 
îţi amintesc că poţi fi ţinut în detenţie administrativă timp de un 
an, înainte de a ajunge în faţa unui magistrat. Ai prieteni şi relaţii 
impresionante, însă data viitoare n-o să te mai poată ajuta. 

Mai mult decât amenințările, pe Ben îl chinuia întrebarea pe 
care detectivul o pusese cu atâta nepăsare. Coşmarul din 
Bahnhofplatz avea vreo legătură cu moartea lui Peter? 

Formulată altfel: ce şanse existau să nu aibă legătură cu 
moartea lui Peter? Ben îşi amintea întotdeauna ce obişnuia să 
spună mentorul său de la colegiu, istoricul John Barnes Godwin: 
calculează-ţi şansele, recalculează-le şi pe urmă lasă-te în voia 
instinctului. 

instinctul îi spunea că nu era vorba despre o coincidenţă. 

Pe urmă mai era şi misterul ce-l înconjura pe Jimmy 
Cavanaugh. Nu dispăruse doar cadavrul lui. Identitatea, întreaga 
lui existenţă dispăruseră. Cum se putea întâmpla aşa ceva? Şi 
cum aflase pistolarul la ce hotel stătea. Nimic din toate astea n- 
avea sens. 

Dispariţia cadavrului, ascunderea pistolului în bagajul lui 
confirmau faptul că omul pe care el îl ştia drept Cavanaugh nu 
lucrase de unul singur. Dar cu cine? Şi la ce? Ce interes, ce 
posibilă amenințare putea prezenta Ben Hartman pentru cineva? 

Totul avea legătură cu Peter. Aşa trebuia să fie. Când vezi 
atâtea filme, înveţi că nişte cadavre sunt „arse şi imposibil de 
identificat” doar când există ceva de ascuns. Unul dintre primele 
gânduri ale lui Ben, după ce auzise îngrozitoarea veste, fusese 
acela că se făcuse o confuzie, că în avionul ăla nu murise, de 
fapt, Peter Hartman. Autorităţile comiseseră o eroare. Peter era 
în viaţă, trebuia să sune şi amândoi aveau să râdă de gluma 
aceea macabră. Ben nu îndrăznise să-i sugereze versiunea asta 


61 


tatălui său, pentru a nu-i da speranţe. Apoi sosiseră dovezile 
medicale, care erau incontestabile. 

Acum, Ben începuse să se concentreze asupra adevăratei 
întrebări: cum murise Peter? Prăbuşirea unui avion putea fi o 
modalitate eficientă de-a ascunde dovezile unei crime. Dar dacă 
fusese într-adevăr un accident? 

La urma urmei, cine-ar fi putut dori moartea lui Peter? Să ucizi 
pe cineva şi-apoi să prăbuşeşti un avion. | se părea prea 
complicat. 

După-amiază redefinise ceea ce exista în sfera plauzibilului. 
Dacă acel Cavanaugh, oricine ar fi fost el, încercase să-l ucidă pe 
el, din cine ştie ce motiv, era posibil ca tot el - sau alţii aflaţi în 
legătură cu el - să-l fi ucis şi pe Peter, în urmă cu patru ani. 

Howie menţionase nişte bănci de date, accesate de un coleg 
de-al lui care se ocupa de spionajul industrial. Lui Ben îi trecu 
prin minte că Frederic McCallan, clientul vârstnic cu care trebuia 
să se întâlnească la St. Moritz, l-ar putea ajuta în privinţa asta. 
McCallan, un serios agent de bursă pe Wall Street, fusese şi în 
slujba mai multor administrații de la Washington şi nu ducea 
lipsă de legături. Ben scoase telefonul mobil şi sună la hotelul 
Carlton din St. Moritz. Cari ton era un hotel elegant şi liniştit, cu o 
remarcabilă piscină interioară, acoperită cu geamuri ce dădeau 
spre lac. 

Apelul lui fu transmis direct în camera lui Frederic McCallan. 

— Sper că n-o să ne tragi clapa, zise jovial bătrânul Frederic. 
Louise ar fi distrusă. 

Louise era frumoasa lui nepoată. 

— Deloc. Situaţia s-a complicat puţin şi-am pierdut ultimul 
zbor spre Chur. 

La drept vorbind, ăsta era adevărul. 

— i-am rezervat un loc la cină, gândindu-ne că o să apari 
până la urmă. Când să te aşteptăm? 

— O să închiriez o maşină şi-o să sosesc în noaptea asta. 

— Cu maşina? Dar o să dureze ceasuri întregi! 

— E un drum plăcut. 

Un drum lung era exact ce-i trebuia acum ca să-şi limpezească 
mintea. 

— Ai putea închiria un avion. 

Adevărul era că voia să evite aeroportul, unde alţii - dacă 
existau alţii - l-ar fi putut aştepta. 

— Ne vedem la micul dejun, Freddie. 


62 


Taxiul îl duse pe Ben la un birou Avis de pe Gartenhofstrasse, 
de unde închine un Opel Omega şi porni la drum pe autostrada 
A3. leşind din Zurich se îndreptă spre sud-est. Avu nevoie de 
ceva timp pentru a se acomoda cu şoferii elveţieni, cu felul 
agresiv în care semnalau că vor să te depăşească, încetinind în 
spatele tău şi aprinzând faza lungă. 

O dată sau de două ori i se păru că un Audi verde îl urmărea. 
După câtva timp, începu să aibă senzaţia că lăsase toată 
nebunia la Zurich, în urma lui. Curând avea să fie la Carlton, în 
St. Moritz şi locul acela i se părea inviolabil. 

Se ghidi la Peter, aşa cum făcuse deseori în ultimii patru ani şi 
simţi cum i se strânge stomacul. Se învinovăţea că-şi lăsase 
fratele să moară singur, că în ultimii câţiva ani de-abia dacă 
vorbise cu el. 

Ben ştia că Peter nu fusese singur în ultimele lui zile. Trăise cu 
o elveţiancă, o studentă la medicină de care se îndrăgostise. 
Vorbiseră despre asta la telefon, cu câteva luni înainte ca Peter 
să fie ucis. 

Ben îl văzuse pe Peter de două ori după absolvirea colegiului. 
Doar de două ori. 

In copilărie, înainte ca Max să-i trimită la şcoli pregătitoare 
diferite, fuseseră nedespărţiţi. Se băteau mereu, se luptau până 
când unul din ei spunea: Eşti bun, dar eu sunt mai bun. 

După colegiu, Peter intrase în Peace Corps şi plecase în Kenya. 
Nici pe el nu-l interesa Hartman Capital Management. Nu luase 
nici un ban din companie. Ce dracu' să fac cu ei în Africa? 
spusese el. 

In realitate, Peter nu numai că dădea un sens vieţii lui, ci 
fugea şi de tăticu'. Max şi cu el nu se înţeleseseră niciodată. 

— Dacă vrei să-l eviţi pe tata, poţi să trăieşti în Manhattan şi 
să nu-l suni, îi spusese Ben odată. Poţi lua prânzul cu mama o 
dată pe săptămână. Nu-i nevoie să trăieşti într-o afurisită de 
colibă de pământ, ce naiba! 

Dar Peter plecase şi se întorsese în State doar de două ori: 
prima oară când mama lor îşi făcuse operaţia de mastectomie şi 
a doua oară după ce-l sunase Ben şi-i spusese că boala se 
generalizase şi nu mai avea mult de trăit. 

Atunci, Peter se afla în Elveţia. Cunoscuse o elveţiancă în 
Kenya. „E frumoasă, e inteligentă şi încă nu ştie cu cine are de-a 
face. Trece asta la rubrica «ciudat, dar adevărat».” Era o 


63 


expresie favorită din copilăria lor. 

Fata se întorsese la facultatea de medicină, iar el o urmase la 
Zurich. Atunci vorbiseră pentru prima dată. „Te ţii de coada 
vreunei puicuţe?” Era gelos - gelos pentru că Peter se 
îndrăgostise şi gelos pentru că altcineva îi luase locul în inima 
fratelui său. 

Nu, spusese Peter, nu era doar asta. Citise, într-o ediţie 
internaţională a revistei Time, despre o bătrână, supraviețuitoare 
a Holocaustului care trăia în Franţa, într-o sărăcie lucie şi 
încercase fără succes să obţină de la o mare bancă elveţiană 
suma modestă pe care tatăl ei o lăsase pentru ea înainte de a 
pieri într-un lagăr de concentrare. 

Banca îi ceruse certificatul de deces al tatălui. Ea le spusese 
funcţionarilor că naziştii nu eliberaseră certificate de deces 
pentru cele şase milioane de evrei pe care-i uciseseră. 

Peter avea de gând să obţină pentru bătrână ceea ce i se 
cuvenea. Ce naiba, dacă un Hartman nu putea smulge acei bani 
din ghearele unui bancher Elveţia lacom, cine altcineva putea s-o 
facă? 

Nimeni nu era atât de încăpățânat ca Peter. Nimeni, în afară 
de bătrânul Max. 

Ben nu se îndoia că Peter câştigase bătălia. 


Ben simţi că îl cuprinde oboseala. Traficul scăzuse şi drumul 
era monoton. Şofa în ritmul traficului, iar celelalte maşini nu-l 
mai depăşeau atât de des. O fracțiune de secundă închise ochii. 
Un claxon asurzitor şi nişte faruri puternice îl făcură să înţeleagă 
că adormise. Reacţiona rapid, răsucind maşina spre dreapta şi 
scoţând-o de pe şosea, evitând astfel coliziunea. 

Trase Opelul pe dreapta şi respiră uşurat. Decalajul de fus 
orar, întâmplările de peste zi, nebunia de la Bahnhofplatz îl 
copleşiseră. 

Era momentul să se retragă de pe autostradă. Mai avea vreo 
două ore de mers până la St. Moritz, dar nu îndrăznea să mai 
şofeze. Trebuia să găsească un loc unde să petreacă noaptea. 


Două maşini trecură pe lângă el, dar Ben nu le văzu. Una 
dintre ele era un Audi verde, uzat. Şoferul - singurul pasager - un 
bărbat înalt de vreo cincizeci de ani, cu părul lung şi cărunt legat 
la spate într-o coadă de cal, se întoarse să privească maşina lui 
Ben, parcată la marginea drumului. 


64 


După ce depăşi cu o sută de metri automobilul lui Ben, şoferul 
trase şi el pe dreapta. A doua maşină, care-l depăşi pe Ben era o 
berlină gri, cu doi bărbaţi înăuntru. 

— Crezi că ne-a observat? îl întrebă şoferul pe pasager în 
germana elveţiană. 

— E posibil, răspunse pasagerul. Altfel de ce ar fi oprit. 

— Poate că s-a rătăcit. Se uită la o hartă. 

— Poate e un şiretlic. O să trag pe dreapta. 

Şoferul observă Audi-ul verde la marginea drumului. 

— Avem companie? întrebă el. 


65 


Nova Scotia 


În dimineaţa zilei următoare, Anna şi sergentul Arsenault se 
duseră la casa văduvei lui Robert Mailhot. Arsenault apăsă pe 
butonul soneriei. 

Văduva întredeschise uşa şi-i privi bănuitoare. Era o femeie 
scundă, în jur de optzeci de ani, cu părul alb ca zăpada strâns 
într-un coc îngrijit. Avea un chip luminos şi ochi căprui. Nasul 
mare şi plat era roşu, semn că plânsese ori băuse. 

— Da. 

Ostilitatea din tonul ei nu-i surprinse. 

— Doamnă Mailhot, eu sunt Ron Arsenault de la PRCC, iar ea e 
Anna Navarro de la Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. 
Vrem să vă punem câteva întrebări. Putem intra? 

— De ce? 

— Avem câteva întrebări, asta-i tot. 

Ochii căprui ai văduvei îl priviră cu răutate. 

— Nu vorbesc cu nici un poliţist. Soţul meu e mort. De ce nu 
mă lăsaţi în pace? 

Anna simți disperarea din vocea bătrânei. Conform 
documentelor, numele ei de fată era Mărie Leblanc. Nu era 
obligată să vorbească cu ei, dar ca nu ştia asta. Totul depindea 
de puterea lor de convingere. 

Anna detesta să discute cu familiile victimelor. | se părea 
indecent să-i agaseze cu întrebări într-un moment atât de greu, 
la câteva zile sau chiar ore de la moartea cuiva drag. 

— Doamnă Mailhot, spuse Arsenault pe un ton oficial, avem 
motive să credem că cineva l-a ucis pe soţul dumitale. 

Văduva îi privi cu atenţie. 

— E ridicol, zise ea. 

Spaţiul dintre uşă şi toc se îngustă. 

— Poate că aveţi dreptate, spuse Anna încet. Dar dacă l-a 
agresat cineva, vrem să ştim şi noi. 

Văduva ezită. După o clipă pufni dispreţuitor: 

— Era bătrân. Era bolnav de inimă. Lăsaţi-mă în pace. 


66 


Annei îi era milă de bătrâna care trebuia să suporte un 
interogatoriu într-un moment atât de greu. Văduva putea să le 
trântească uşa în nas şi Anna nu accepta aşa ceva. | se adresă 
cu voce blândă: 

— Soţul dumitale ar fi putut trăi mai mult. Aţi fi putut petrece 
mai mult timp împreună. Noi credem că cineva l-a ucis. Dacă aşa 
stau lucrurile, vrem să aflăm cine a fost. 

Privirea văduvei deveni mai blândă. 

— Fără ajutorul dumitale, n-o să ştim niciodată care este 
adevărul. 

Incet, uşa cu plasă se deschise. 

Salonul din faţă era întunecat. Doamna Mailhot aprinse lampa. 
Femeia avea şolduri late şi era chiar mai scundă decât păruse 
iniţial. Purta o fustă gri plisată şi un pulover crem. In încăpere 
mirosea a detergent cu parfum de lămâie. Se făcuse curăţenie 
recent fiindcă doamna Mailhot îşi aştepta rudele la 
înmormântarea soţului ei. Găsirea vreunor fire de păr sau fibre 
textile avea să fie o problemă. 

Anna observă că încăperea era mobilată cu grijă. Pe o măsuţă 
văzu nişte fotografii în rame de argint. 

Pe servanta din lemn de nuc, alături de televizor se afla un şir 
de elefanţi identici din fildeş. De prost-gust, însă înduioşător. 

— O, dar sunt splendizi, spuse Anna, arătându-i elefanții lui 
Arsenault. 

— Sigur, zise Arsenault încercând să pară convins. 

— Sunt Lenox? întrebă Anna. 

Văduva păru surprinsă, apoi zâmbi mândră. 

— li colecţionaţi? 

— Mama mea o făcea. 

Mama Annei nu avusese nici timp, nici bani ca să colecţioneze 
altceva decât insuficientele ei cecuri de plată. Bătrână făcu un 
semn. 

— Vă rog să luaţi loc. 

Anna se aşeză pe canapea, Arsenault pe fotoliul alăturat. Se 
aflau în camera în care Mailhot fusese găsit mort. 

Doamna Mailhot se aşeză pe un scaun incomod, aflat în 
celălalt capăt al încăperii. 

— N-am fost acasă când a murit soţul meu, zise ea cu tristeţe. 
Eram în vizită la sora mea, ca în fiecare marţi seară. Imi reproşez 
că n-am fost lângă el când a murit. 

Anna dădu din cap înţelegătoare. 


67 


— Am putea vorbi puţin despre felul în care a murit.... 

— A murit în urma unui atac de cord. Aşa mi-a spus doctorul. 

— E posibil, spuse Anna. Dar, uneori, o persoană poate fi ucisă 
astfel încât să pară că a murit din cauze naturale. 

— De ce-ar fi vrut cineva să-l ucidă pe Robert? Arsenault îi 
aruncă o privire rapidă Annei. || frapase ceva din tonul femeii: nu 
fusese o întrebare retorică. Se părea că bătrâna voia într-adevăr 
să afle adevărul. Felul cum avea s-o abordeze acum era esenţial. 
Cei doi se căsătoriseră în 1951 - o jumătate de secol împreună. 
Ea avea cu siguranţă o idee cât de vagă despre treburile în care 
fusese implicat soţul ei. 

— V-aţi pensionat amândoi cu câţiva ani în urmă, aşa e? 

— Da, zise bătrâna. Ce legătură are asta cu moartea lui? 

— Aţi trăit din pensia soţului dumitale? 

Doamna Mailhot îşi înălţă sfidător bărbia. 

— Robert se ocupa de bani. Mi-a spus să nu-mi fac griji în 
legătură cu asta. 

— Dar v-a spus vreodată de unde veneau banii? 

— V-am spus, Robert avea grijă de tot. 

— Ştiaţi că soţul dumneavoastră are la bancă un milion şi 
jumătate de dolari? 

Chipul bătrânei rămase imobil. 

— V-am spus, ştiu foarte puţin despre finanţele noastre. 

— Nu v-a spus niciodată că primea bani de la cineva? întrebă 
Arsenault. 

— Domnul Highsmith era un om generos, zise ea încet. Nu i-a 
uitat niciodată pe oamenii care l-au ajutat. 

— Primea bani de la Charles Highsmith? insistă Arsenault. 
Charles Highsmith era un faimos magnat al mass-media. Deţinea 
ziare, posturi de radio şi companii de cablu în întreaga Americă 
de Nord. Cu trei ani în urmă, Highsmith căzuse peste bordul 
iahtului său şi murise; împrejurările incidentului rămăseseră o 
chestiune controversată. 

Văduva încuviinţă. 

— Soţul meu a fost în slujba lui aproape toată viaţa. 

— Dar Charles Highsmith a murit acum trei ani, zise Arsenault. 

— Trebuie să fi lăsat instrucţiuni pentru administrarea averii 
sale. Soţul meu nu-mi vorbea despre asta. S-a asigurat că noi o 
să avem tot ce ne trebuie. Era un om deosebit. 

— Ce servicii i-a făcut soţul dumitale ca să-i poarte de grijă? 
întrebă Anna. 


68 


— Ăsta nu-i nici un secret, răspunse văduva. 

— Până s-a pensionat, în urmă cu cincisprezece ani, a lucrat 
pentru el ca bodyguard, interveni Arsenault. De fapt era ca om 
bun la toate. Cineva care făcea comisioane speciale. 

— Era un om în care domnul Highsmith se putea încrede fără 
rezerve, zise bătrâna. 

— Aţi venit aici de la Toronto, imediat după moartea lui 
Charles Highsmith, spuse Anna uitându-se în dosarul ei. 

— Soţul meu... avea anumite idei. 

— In legătură cu moartea lui Highsmith? 

Bătrâna vorbi cu evidentă reţinere. 

— Ca şi alţi oameni, se întreba dacă a fost sau nu un accident. 
Sigur, Robert era pensionar la vremea aceea, însă îl mai consulta 
în probleme de securitate. Uneori se învinuia pentru cele 
întâmplate. Cred că de-aceea devenise puţin cam... ciudat. Se 
gândea că, dacă nu fusese un accident, duşmanii lui Highsmith s- 
ar putea să-l caute într-o zi. Pare o nebunie, însă nu m-am opus 
deciziei lui. 

— De-aceea v-aţi mutat aici, spuse Anna, mai mult pentru 
sine. 

După mai multe decenii trăite în oraşe mari ca Londra şi 
Toronto, soţul femeii se retrăsese la ţară - de fapt, se ascunsese. 
Se mutaseră în locul unde trăiseră strămoşii lui, un loc în care-şi 
cunoşteau toţi vecinii, un loc ce părea sigur. 

— Niciodată n-am crezut. Soţul meu avea bănuielile lui, asta 
era tot. Pe măsură ce îmbătrânea, devenea mai neliniştit. Aşa 
sunt unii oameni. 

— Să fi fost o ciudăţenie de-a lui? 

— Toţi avem ciudăţenii. 

— Şi-acum ce credeţi? întrebă Anna cu blândeţe. 

— Acum nu ştiu ce să cred. 

Ochii bătrânei se umeziră. 

— Ştii unde-şi păstra documentele financiare? 

— Exista nişte carnete de cecuri şi alte hârtii într-o cutie, la 
etaj. Dădu din umeri. Puteţi să vă uitaţi dacă vreţi. 

— Mulţumim, zise Anna. Vrem să recapitulăm împreună ultima 
săptămână din viaţa soţului dumitale. In detaliu. Obiceiuri, unde 
s-a dus, unde-a călătorit. Telefoanele pe care le-a dat sau le-a 
primit. Dacă a primit scrisori. Dacă s-a dus la vreun restaurant. 
Lucrători care-ar fi putut veni în casă - instalatori, telefonişti, 
spălători de covoare, cititori de contoare. Tot ce vă puteţi aminti. 


69 


O interogară mai bine de două ore. Chiar şi atunci când deveni 
limpede că văduva începuse să obosească, ei continuară, 
hotărâți să insiste cât avea să le îngăduie. Annei îi era teamă că, 
dacă s-ar fi oprit, a doua zi dimineaţă femeia s-ar fi putut 
răzgândi. 

După două ore, ştiau ceva mai mult decât atunci când 
începuseră. Văduva le permise să inspecteze casa, însă nu găsiră 
urme de forţare la uşa din faţă sau la vreuna din ferestre. Ca şi 
cum ucigaşul - dacă bătrânul fusese într-adevăr ucis - intrase în 
casă printr-un subterfugiu sau era o cunoştinţă. 

Anna găsi într-un dulap un vechi aspirator Electrolux şi-i 
scoase punga. Era plină, ceea ce însemna că nu fusese 
schimbată de când murise Mailhot. Le va cere criminaliştilor să 
caute în ea în speranţa că, până la urmă, vor găsi vreo probă. 

Când se întoarseră în salonul din faţă, Anna aşteptă ca văduva 
să se aşeze şi luă loc pe un scaun lângă ea. 

— Doamnă Mailhot, începu ea cu delicateţe, ţi-a spus vreodată 
soţul dumitale de ce credea că Charles Highsmith ar fi putut fi 
asasinat? 

Văduva o privi îndelung, de parcă se gândea cât şi ce să 
spună. 

— Les grands hommes ont leurs ennemis, spuse ea în cele din 
urmă, ameninţător. Personalităţile au întotdeauna duşmani. 

— Ce înţelegeţi prin asta? 

Doamna Mailhot îi evita privirea. 

— E doar o expresie pe care obişnuia s-o spună soţul meu. 


Elveţia 


Ben o coti pe prima şosea laterală pe care o găsi. 

Străbătu o câmpie netedă, apoi, după ce traversă mai multe 
căi ferate, drumul începu să şerpuiască pe o colină. La fiecare 
douăzeci de minute, trăgea pe dreapta ca să-şi consulte harta. 

Se apropia de Chur pe autostrada A3, când îi atrase atenţia un 
Saab bleumarin din spatele lui. Nu era singur pe drum şi nici nu 
se aşteptase la asta. Poate că Saab-ul ducea alt grup de amatori 
de schi. Totuşi, părea să-şi sincronizeze ritmul cu al său. Ben 
trase pe dreapta. Saab-ul trecu pe lângă el. la te uită... începuse 
s-o ia razna. 


70 


Porni din nou la drum şi gândurile îi zburară la Jimmy 
Cavanaugh. Gândurile începură să se învălmăşească. Simţi că 
ameţeşte - mistere îngrămădite peste alte mistere. Hotări să nu 
mai insiste asupra acestei chestiuni. Mai târziu va putea să 
limpezească lucrurile. Acum trebuia să ajungă la destinaţie. 

Zece minute mai târziu, imagini ale măcelului de la Shopville îi 
năvăliră în minte. Deschise radioul ca să-şi alunge gândurile. 
Viteza avea să-l ajute, îşi zise el şi apăsă cu putere pedala 
accelerației; simţi angrenajul cutiei de viteze cuplându-se lin, iar 
maşina ţâşni pe autostrada în pantă. Se uită în oglinda 
retrovizoare şi văzu un Saab bleumarin - acelaşi Saab bleumarin, 
era sigur. Când accelerase el, accelerase şi Saab-ul. 

Simţi un nod în stomac. La viteze mai mari, şoferii lăsau 
instinctiv distanţe mai mari între ei şi maşina din faţă, dar Saab- 
ul menținea distanţa. Dacă ar fi vrut să-l depăşească, ar fi trecut 
pe banda alăturată, dar se părea că pasagerii Saab-ului aveau 
altceva în minte. Ben se uită din nou în oglinda retrovizoare, 
încercând să vadă prin parbrizul celeilalte maşini, dar nu distinse 
decât nişte umbre - două siluete. Ce dracu’ aveau de gând? Ben 
se concentra asupra drumului. Nu voia să le dea de înţeles că-i 
văzuse. 

Incercă să scape de urmăritori. Saab-ul dispărea lungi 
perioade, însă niciodată îndeajuns de lungi. Reapărea mereu, de 
parcă ar fi fost legat de el printr-un cablu invizibil. Ben parcurse o 
serie de tuneluri şi câteva poduri de piatră construite deasupra 
unor prăpăstii adânci. Conducea nesăbuit, teama determinându-l 
să renunţe la prudenţă. Miza pe prudenţa urmăritorului său şi pe 
instinctul acestuia de conservare. Asta era unica lui şansă. 

În timp ce se apropia de intrarea îngustă a unui tunel, Saab-ul 
îl depăşi brusc şi i-o luă înainte. Ben îşi zise că şi-a făcut griji 
degeaba. Abia când încercă să iasă din scurtul tunel îşi dădu 
seama Ben ce se întâmpla. 

La cincisprezece metri în faţă, Saab-ul îi bloca ieşirea. 

Şoferul, într-un pardesiu negru, ţinea o mână ridicată, 
făcându-i semn să oprească. 

Apoi Ben observă o altă maşină care venea din spate - un 
Renault gri. O mai văzuse, dar nu-i dăduse atenţie. 

Gândeşte, ce naiba! Incercau să-l înghesuie, să-l prindă în 
interiorul tunelului. /isuse! Prudenta îl îndemna să apese pe frână 
înainte de-a lovi bariera din faţă, dar nu-şi putea permite. Ben 
apăsă până la podea pedala de acceleraţie. Opelul izbi partea 


71 


stângă a Saab-ului ce staţiona. Saab-ul era o maşină sport, 
construită pentru viteze mari, dar cu vreo patru sute de 
kilograme mai uşoară. Il văzu pe şofer sărind din mijlocul 
drumului exact înainte ca impactul să arunce Saab-ul într-o 
parte. Micşorarea bruscă a vitezei îl azvârli pe Ben în faţă. 
Centura de siguranţă îşi făcu datoria. Ben reuşi să se strecoare 
prin pasajul pe care-l crease. Maşina pe care o conducea - cu 
partea din faţă strivită - continua să înainteze în trombă. Ben nu 
privi în urmă. In spatele lui auzi focuri de armă. O, Doamnei Nu 
se terminase. N-avea să se termine niciodată! 

Sub efectul adrenalinei, simţurile lui Ben se ascuţiseră. Vechiul 
Renault gri, cel care venise în urma lui în tunel, reuşise să se 
strecoare. Ben văzu o armă scoasă pe geamul din dreapta, 
ațintită spre el. Era o mitralieră şi, după câteva secunde, auzi o 
rafală de foc automat. 

Fugi! 

Ben trecu în goană peste un vechi pod de piatră aflat 
deasupra unui defileu atât de îngust, încât de-abia era loc pentru 
trafic în ambele direcţii. Deodată auzi un pocnet sec şi ceva 
explodă la câţiva centimetri de el. Oglinda retrovizoare fusese 
spartă, iar gloanţele făcuseră o reţea ca de păianjen pe lunetă. 
Urmăritorii îşi ştiau meseria. 

Se auzi o explozie surdă, ca un pocnet înfundat şi maşina se 
înclină brusc spre stânga: unul dintre cauciucuri fusese spart. 
Trăgeau în cauciucuri încercând să-l oprească. Ben îşi aminti de 
expertul în probleme de securitate care ţinuse nişte cursuri 
directorilor de la Hartman Capital Management despre riscurile 
de răpire în ţările lumii a treia, prezentându-le o listă de 
contramăsuri recomandate. Păreau ridicol de nepotrivite cu 
realitatea cu care se confrunta. Nu ieși din maşină, îşi aminti el 
una dintre indicaţii. 

În clipa aceea se auzi vaietul inconfundabil al unei sirene de 
poliţie. Printr-o gaură din lunetă, văzu că o a treia maşină venea 
în viteză din spatele berlinei gri, un automobil civil fără însemne, 
cu o lumină albastră pe capotă. Atât reuşi să vadă: era prea 
departe ca să distingă modelul. Confuzia cuprinse din nou mintea 
lui Ben, dar împuşcăturile încetară brusc. 

Berlina gri făcu o întoarcere rapidă de o sută optzeci de grade 
pe marginea drumului şi trecu în viteză pe lângă maşina poliţiei. 
Renault-ul urmăritorilor reuşise să fugă. 

Ben opri Opel-ul chiar la ieşirea de pe podul de piatră şi 


72 


rămase în maşină, aşteptând să sosească Polizei. Trecu un 
minut, încă unul. Privi înapoi, dar maşina poliţiei dispăruse. Saab- 
ul avariat fusese abandonat. 

Era singur. Nu auzea decât motorul maşinii şi bătăile puternice 
ale inimii lui. Scoase telefonul mobil din buzunar, îşi aminti 
conversaţia cu Schmid şi luă o decizie. Te pot închide douăzeci şi 
patru de ore fără nici un motiv, îi spusese Howie. Schmid îl 
asigurase că el căuta un pretext ca s-o facă. Ce rost avea să 
sune la poliţie? 

In timp ce se calma, locul panicii fu luat de o profundă 
senzaţie de epuizare. Avea nevoie de odihnă. Trebuia să se 
refacă, să evalueze situaţia. 

Porni Opelul, urcă cu roata dezumflată o pantă de câţiva 
kilometri şi ajunse într-un sat. Pe străzile înguste se înşirau vechi 
clădiri de piatră, de la mici construcţii dărăpănate până la case 
mai mari. Doar câteva geamuri erau luminate. 

Drumul îngust deveni curând o stradă principală, străjuită 
acum de case mari, cu acoperişuri în pante şi de mai multe şiruri 
de clădiri acoperite cu olane. Ajunse într-un scuar larg, pavat cu 
piatră, dominat de o veche catedrală gotică. Pe un indicator scria 
RATHAUSPLATZ. |n centrul scuarului se afla o fântână de piatră. 

Vizavi de catedrala din scuar se afla un conac din secolul al 
şaptesprezecelea cu acoperişul vălurit. Pe o mică pancartă de 
lemn scria Altes Gebaude, Vechea Clădire. Ferestrele mici erau 
luminate. Hanul acesta îţi va îngădui să te odihneşti şi să 
gândeşti. 

Ben parcă Opel-ul avariat lângă un vechi camion care îl masca 
şi intră în clădire. 

Hanul era călduros şi tihnit, luminat de un foc ce licărea într- 
un imens şemineu de piatră. Mirosea îmbietor a lemn ars, a 
ceapă Şi carne prăjită. Hanul arăta ca un tradiţional Stubli 
elveţian, un restaurant de modă veche. O masă rotundă din lemn 
era locul rezervat clienţilor casei, care veneau în fiecare zi să bea 
bere şi să joace cărţi. Cinci bărbaţi, fermieri sau muncitori, îl 
priviră pe Ben cu suspiciune când intră, apoi se întoarseră la 
cărţile lor. În încăpere mai erau şi alţi clienţi, care luau cina sau 
beau. 

Abia acum îşi dădu seama Ben cât de flămând era. Se uită 
înjur după un chelner sau o chelneriţă, dar nu văzu pe nimeni şi 
se aşeză la o masă liberă. Un bărbat scund şi rotofei de vârstă 
mijlocie se apropie şi Ben îi comandă o porţie de Rosti - cartofi 


73 


prăjiţi, carne de vițel cu sos de smântână şi un Vierteri, o carafa 
de un sfert de litru dintr-un vin roşu de regiune. Când chelnerul 
se întoarse cu mai multe platouri pe braţ, Ben întrebă în engleză: 

— Unde mi-aş putea petrece noaptea? 

Chelnerul se încruntă şi puse în tăcere platourile pe masă. 
Dădu la o parte scrumiera de sticlă şi plicul roşu de chibrituri cu 
numele hanului, apoi turnă vinul de un roşu închis într-un pahar 
încălzit. 

— Langasthof, spuse el cu un puternic accent romanş. E 
singurul loc pe o rază de douăzeci de kilometri. 

In timp ce chelnerul îi dădea îndrumările necesare, Ben 
înfuleca Rosti. Cartofii erau crocanţi, cu o aromă picantă de 
ceapă. Continuă să mănânce cu poftă, privind spre parcare prin 
fereastra parţial aburită. Lângă maşina lui parcase un Audi 
verde. 

Să fie cumva acel Audi verde care mersese în spatele lui o 
bună bucată de drum pe autostrada A3, dincolo de Zurich? 
Atunci se întrebase dacă nu cumva îl urmăreşte. 

Intorcându-şi privirea i se păru că vede cu coada ochiului pe 
cineva care-l privea cu atenţie. Cercetă încăperea, dar nu văzu 
pe nimeni care să-l privească mai insistent. Ben puse pe masă 
paharul cu vin. Îmi trebuie o cafea tare, îşi zise el, nu vin. Încep 
să am halucinații. 

Mâncase în grabă, cu lăcomie şi îşi simţi stomacul plin cu 
cartofi unsuroşi şi sos de smântână. Îl căută cu privirea pe 
chelner, ca să-i ceară o cafea tare. Din nou avu senzaţia că 
cineva îl priveşte. Se întoarse către stânga, unde aproape toate 
mesele din lemn erau libere. Câţiva oameni stăteau în 
separeurile întunecoase de lângă un bar din lemn sculptat, în 
spatele căruia nu era nimeni. Singurul obiect aflat pe suprafaţa 
lui era un telefon alb, cu disc. Intr-unui din separeuri zări un 
bărbat îmbrăcat într-o scurtă ponosită din piele cafenie, cu părul 
încărunţit strâns la spate într-o coadă de cal. L-am mai văzut, îşi 
zise Ben. Ştiu că l-am mai văzul. Dar unde? Bărbatul îşi puse un 
cot pe masă, se aplecă în faţă şi îşi sprijini obrazul în palmă. 

Gestul i se păru studiat. Bărbatul încerca să-şi ascundă faţa. 

Ben îşi aminti de un bărbat înalt în ţinută de afaceri, cu chipul 
pământiu şi părul lung, încărunţit, strâns în coadă de cal. Când şi 
unde îl văzuse? Îşi amintea că atunci îşi spusese cât de ridicol 
arăta un om de afaceri cu părul strâns în coadă de cal. 

Brusc îşi aminti: Bahnhofstrasse. 


74 


Omul cu coadă de cal se aflase în mulţimea ce se învârtea în 
zona magazinelor, chiar înainte de a-l zări pe Jimmy Cavanaugh. 
Acum era sigur de asta. Bărbatul fusese în preajma hotelului St. 
Gotthard. Mai târziu, îl urmărise pe Ben într-un Audi verde, iar 
acum se afla aici. 

Dumnezeule, s-a ținut după mine, îşi spuse Ben. Mă urmăreşte 
de azi după-amiază. 

Cine era şi de ce se afla aici? Dacă intenţiona să-l ucidă, din 
acelaşi motiv pentru care încercase şi Cavanaugh, de ce n-o 
făcuse deja? Avusese o sumedenie de ocazii. Cavanaugh scosese 
o armă în plină zi, chiar pe Bahnhofstrasse De ce ar fi ezitat 
Coadă de cal să tragă în el într-o tavernă aproape pustie? 

li făcu semn chelnerului, care veni în grabă. 

— Pot să beau o cafea? întrebă Ben. 

— Sigur, domnule. 

— Spune-mi unde e toaleta? 

Chelnerul arătă spre un colţ slab luminat, unde se zărea un 
mic culoar. Ben arătă şi el într-acolo, confirmând localizarea 
toaletei, astfel încât Coadă de cal să vadă unde se ducea. 

Ben strecură nişte bani sub platoul lui, vâri în buzunar un plic 
de chibrituri, se ridica încet şi se îndreptă către toaleta care se 
afla la capătul micului culoar, pe partea opusă bucătăriei. 
Bucătăriile restaurantelor aveau de obicei uşi de serviciu care 
dădeau afară şi reprezentau la nevoie căi de scăpare. Ben nu 
voia ca duşmanul lui să creadă că încerca să părăsească 
restaurantul prin bucătărie. Toaleta era mică şi fără ferestre, deci 
nu putea pleca pe-acolo. Coadă de cal, un profesionist, probabil 
că verificase căile de ieşire. 

Incuie uşa WC-ului, scoase telefonul mobil şi formă numărul de 
Altes Gebaude. Auzi sunetul slab al telefonului din restaurant, 
probabil cel aflat la barul de lângă separeul lui Coadă de cal. 

Răspunse o voce de bărbat. 

— Alles Gebaude, guten Abend. 

Ben era aproape sigur că răspunsese chelnerul. Pe un ton 
grav, Ben zise: 

— Vreau să vorbesc cu unul dintre clienţii dumneavoastră, vă 
rog. Cineva care ia cina acolo în seara asta. E urgent. 

— Ja? Cine anume? 

— Cineva pe care probabil că nu-l cunoaşteţi. Nu e un client 
obişnuit. E un domn cu părul cărunt, strâns în coadă de cal. E 
posibil să poarte o jachetă din piele, mereu umblă cu ea. 


75 


— A, da, cred că ştiu la cine vă referiţi. Un bărbat de vreo 
cincizeci de ani? 

— Da, acela. Vă rog să-l chemaţi la telefon. E urgent. 

— Da, imediat, domnule, zise chelnerul, reacţionând la tonul 
grav al lui Ben. 

Omul puse receptorul alături. 

Lăsând linia deschisă, Ben strecură telefonul în buzunarul de 
la piept al sacoului, părăsi toaleta şi se întoarse în sala de mese. 
Coadă de cal nu mai era în separeul lui. Barul era situat în aşa fel 
încât nu putea fi văzut dinspre intrarea în restaurant - Ben nu-l 
văzuse până când nu se aşezase la masă. Cel care stătea în 
picioare sau aşezat la bar nu putea vedea nici intrarea, nici 
spaţiul dintre toaletă şi intrare. Ben porni grăbit spre intrare şi 
ieşi pe uşă. Avea cel mult cincisprezece secunde în care putea 
pleca fără a fi văzut de Coadă de cal, care asculta la receptor, 
neauzind altceva decât tăcerea. 

Ben îşi înhaţă bagajele din maşina avariată şi alergă la Audi-ul 
verde; cheia era în contact, de parcă şoferul se pregătise pentru 
o plecare precipitată. Ben îşi spuse că domnul Coadă de cal nu 
era în postura de a anunţa poliţia că i se furase maşina. In ce-l 
priveşte, făcuse rost de o maşină, lipsindu-l pe urmăritorul său 
de ea. Ben porni motorul. Coadă de cal avea să audă zgomotul. 
Cu un scrâşnet de roţi, maşina parcurse scuarul pavat cu viteză 
maximă şi o porni spre ieşirea din sat. 

După cincisprezece minute, opri maşina lângă o clădire de 
piatră şi lemn, situată într-o zonă izolată, împădurită, dincolo de 
drumul îngust de ţară. In faţa ei se afla o tăbliță pe care scria 
LANGASTHOF. 

Ascunse maşina în spatele unui pâlc des de pini şi se întoarse 
la uşa din faţă a casei de oaspeţi, unde era fixată o placă pe care 
scria „Recepţie”. 

Apăsă pe butonul soneriei şi aşteptă câteva minute până când 
se aprinse o lumină. Era miezul nopţii şi-l trezise pe proprietar. 

Un bătrân cu faţa brăzdată de riduri adânci deschise uşa şi, cu 
un aer ofensat, îl conduse pe Ben într-un hol lung, întunecat, 
aprinzând în drum câteva aplice, până când ajunse la o uşă cu 
furnir de stejar marcată cu numărul şapte. Descuie uşa şi aprinse 
un bec mic, luminând o cameră confortabilă, dominată de un pat 
dublu, pe care se afla o pilotă albă, frumos împăturită. 

— Asta-i tot ce avem, zise ţâfnos proprietarul. 

— E bine. 


76 


— O să dau drumul la căldură. Durează vreo zece minute până 
se încălzeşte. 

Ben îşi despacheta cele necesare pentru noapte şi se duse la 
baie să dea drumul la duş. Instalaţia părea atât de complicată - 
patru sau cinci robinete şi mânere, un duş de mână în formă de 
telefon, ce atârna de un cârlig - încât Ben hotărî că n-avea rost 
să-şi piardă vremea cu ea. Işi dădu cu apă rece pe faţă, se spălă 
pe dinţi şi se dezbrăcă. 

După ce se acoperi cu pilota, adormi aproape imediat. 

După câtva timp - poate ceasuri, auzi un zgomot. 

Se ridică în capul oaselor, cu inima bătându-i puternic. 

Zgomotul, un scârţâit stins, dar sesizabil se auzi din nou. 
Venea de lângă uşă. 

Intinse mâna şi înşfacă piciorul veiozei din alamă, scoţând-o în 
acelaşi timp din priză. 

Inghiţi în sec, încordat ca un arc, îşi scoase încet picioarele de 
sub pilotă şi le puse pe podea. 

Ridică uşor veioza, până deasupra capului, ţinând-o strâns şi 
ţâşni în picioare. 

Un braţ puternic se întinse, înşfacă lampa şi i-o smulse din 
mână. Ben se năpusti către forma întunecată, se răsuci şi îl izbi 
pe intrus cu umărul în piept. Concomitent atacatorul îl lovi pe 
Ben cu piciorul în gleznă trântindu-l la pământ. Adunându-şi 
puterile, Ben încercă să se ridice şi să-l pocnească pe atacator cu 
coatele, însă un genunchi îl izbi în plexul solar, lăsându-l fără aer. 
Inainte de-a putea să facă altă mişcare, mâinile intrusului îl 
ţintuiră pe Ben la podea. De îndată ce reuşi să respire, Ben răcni 
cât îl ţineau plămânii, dar o palmă îi astupă gura. În clipa aceea 
îşi văzu adversarul, era fratele lui. 

— Eşti bun, zise Peter, dar eu sunt şi mai bun. 


77 


Asuncion, Paraguay 


Bogatul corsican era pe moarte. De fapt era pe moarte de trei 
sau patru ani şi probabil că mai avea de trăit încă doi ani sau 
chiar mai mult. 

Locuia într-o impunătoare vilă în stil spaniol, aflată într-un 
cartier bogat din Asuncion, la capătul unui drum străjuit de 
palmieri care traversa o proprietate întinsă, cu un peisaj superb. 

Dormitorul lui senor Prosperi se afla la etajul doi şi era atât de 
înţesat cu aparatură medicală, încât părea camera unui spital de 
urgenţă. De mulţi ani, tânăra lui soţie, Consuela, dormea în 
propriul ei dormitor. 

În dimineaţa aceea, Prosperi n-o recunoscu pe infirmieră, când 
deschise ochii. 

— Nu eşti fata care vine de obicei, zise el cu voce gâjâită. 

— Infirmiera dumneavoastră e bolnavă, spuse tânăra blondă 
cu înfăţişare plăcută. 

Stătea în picioare lângă patul lui, făcându-şi de lucru la 
instalaţia de perfuzie. 

— Cine te-a trimis? întrebă Marcel Prosperi. 

— Agenţia de infirmiere, răspunse ea. Vă rog să vă calmaţi. Nu 
e bine să vă enervaţi. 

Tânăra deschise complet valva perfuziei. 

— Mereu pompaţi în mine tot soiul de chestii, mormăi senor 
Prosperi, dar fu tot ce reuşi să mai rostească înainte de-a leşina. 

După câteva minute, infirmiera îi verifică pulsul. Inima lui 
Prosperi încetase să bată. Femeia readuse valva perfuziei la 
poziţia iniţială, după care alergă să-i ducă teribila veste văduvei 
bătrânului. 


Ben se ridică în capul oaselor, cu capul golit de sânge. Simţea 
cum i se învârte capul în vreme ce trupul îi încremenise, de parcă 
ţeasta îi fusese desprinsă de corp. 

Işi aminti ceremonia funerară de la micul cimitir din Bedford, 
pe rabin intonând Kaddish, rugăciunea pentru morţi, micul sicriu 


78 


din lemn, pe tatăl său prăbuşindu-se la pământ cu pumnii 
încleştaţi, gemând răguşit. 

Ben strânse pleoapele. Amintirile continuau să-i inunde mintea 
înceţoşată. Telefonul de la miezul nopţii. Drumul cu maşina până 
la Westchester County, ca să-şi anunţe părinţii. N-ar fi putut s-o 
facă la telefon. Mamă, tată, am veşti proaste despre Peter. 

Mama lui, în patul mecanic de spital din camera alăturată, cu 
infirmiera de noapte moţăind pe canapea. Ea şoptise simplu: Ce 
e? Şi se uitase la Ben fără să înţeleagă. Părea să fi fost trezită 
dintr-un somn adânc: era dezorientată, pe jumătate în lumea 
viselor. Tocmai am primit un telefon din Elveţia, mamă şi Ben, îi 
puse cu blândeţe mâna pe obrazul moale, vrând parcă să 
atenueze şocul. 

Ţipătul ei prelung, răguşit, îl trezise pe Max, care năvălise în 
cameră. A fost un accident, Peter... |n astfel de momente, 
folosim clişee verbale fără să ne deranjeze. Clişeele sunt 
liniştitoare; sunt căi bătute pe care ne mişcăm cu uşurinţă, fără 
să mai gândim. 

La început, Max nu reacţionase, aşa cum se aşteptase Ben. 
Bătrânul avea o expresie severă, ochii îi scânteiau de furie, nu de 
mâhnire; gura i se deschise în formă de O. Apoi dăduse încet din 
cap, închizând ochii, iar lacrimile începuseră să curgă pe obrajii 
lui palizi şi ridaţi, în timp ce continua să-şi scuture capul. Se 
prăbuşise pe podea. Părea vulnerabil, mărunt, fără apărare. In 
nici un caz. Bărbatul puternic, îmbrăcat în costume perfect 
croite, mereu calm, mereu stăpân pe sine. 

Max nu se dusese să-şi liniştească soţia. Fiecare plânsese 
singur - două insule de tristeţe. 

Acum, asemenea tatălui său la înmormântare, Ben ţinea ochii 
strâns închişi, vlăguit, incapabil să se ridice. Se întinse 
atingându-şi fratele, pipăindu-l ca şi cum ar fi vrut să se convingă 
că nu era o fantomă. Peter zise: 

— Salut, frăţioare. 

— O, Doamne, şopti Ben. O, Doamne. 

Işi îmbrăţişa fratele, strângându-l cu putere la piept. 

— Ticăloşiile... Tică/osule! ... 

— Asta-i tot ce poţi spune? întrebă Peter. 

Ben îi dădu drumul. 

— Ce dracu -... 

Peter nu-l lăsă să continue şi zise pe un ton categoric: 

— Trebuie să pleci de-aici. Trebuie să pleci din ţara asta 


79 


imediat. 

Ben îşi dădu seama că lacrimile îi înceţoşau vederea. 

— Ticălosule, repetă el. 

— Trebuie să pleci din Elveţia. Au încercat să pună mâna pe 
mine. Acum te caută şi pe tine. 

— Ce dracu'...? repetă Ben zăpăcit. Cum ai putut...? Mama a 
murit... nu voia să... Tu ai ucis-o. 

Furia îl invada, îi curgea prin artere, îi înroşea faţa. Stăteau 
amândoi pe covor, uitându-se unul la altul: o reconstituire 
inconştientă a copilăriei lor, a zilelor când umblau de-a buşilea, 
când stăteau unul în faţa altuia ceasuri întregi, bolborosind în 
limbajul lor inventat un cod secret pe care nimeni altcineva nu-l 
înţelegea. 

— Nu pari prea fericit că mă vezi, Benno, zise Peter. Peter era 
singurul care-i spunea Benno. Ben se ridică în picioare şi Peter îl 
imită. 

Avea întotdeauna o senzaţie ciudată când se uita la chipului 
fratelui său geamăn: nu vedea decât ceea ce îi deosebea. Unul 
din ochii lui Peter era puţin mai mare decât celălalt. Sprâncenele 
se arcuiau diferit. Gura era mai marc decât a lui, curbată în jos. 
Expresia de ansamblu mai serioasă, mai aspră. Pentru Ben, Peter 
arăta cu totul diferit. Pentru oricine altcineva, deosebirile erau 
infime. 

Constată şocat cât de mult îi lipsise Peter, ce rană adâncă îi 
provocase absenţa fratelui său. Nu se putea abţine să nu 
considere dispariţia lui Peter drept o formă de violenţă fizică, o 
mutilare. 

Mulţi ani, în timpul copilăriei lor, fuseseră adversari, 
concurenţi. Tatăl lor îi educase aşa. Temându-se că bogăţia avea 
să-i înmoaie băieţii, îi trimisese la aproape toate şcolile şi 
taberele de „formare a caracterului” - cursuri de supravieţuire, 
unde trebuia să rezişti timp de trei zile doar bând apă. Max, 
indiferent ce intenţie avusese, îi determinase pe cei doi fii ai săi 
să concureze. În timpul liceului, când cei doi fuseseră despărțiți, 
dispăruse adversitatea. Distanţa care îi separa îi determinase să 
renunţe la luptă. 

— Hai să plecăm de-aici, spuse Peter. Dacă te-ai înregistrat cu 
numele tău, am dat-o în bară. 

Camioneta lui Peter, o Toyota ruginită, era plină de noroi 
uscat; fusese ascunsă într-un crâng, în imediata apropiere. 

Ben îi povesti despre teribila urmărire de pe şoselele de lângă 


80 


Chur. 

— Dar asta nu-i tot, continuă el. Cred că un tip m-a urmărit 
până aici. 

— Un tip care conducea un Audi? întrebă Peter, pornind 
motorul vechii Toyota şi intrând pe drumul întunecat de ţară. 

— Da. 

— De vreo cincizeci de ani, cu părul lung, legat la spate, un soi 
de hippie bătrân? 

— De unde ştii? 

— E Dieter, omul meu. Antena mea. Se întoarse către Ben şi 
zâmbi. Şi un fel de cumnat al meu. 

— Cum aşa? 

— E fratele mai mare şi protectorul lui Liesl. De curând a 
hotărât că sunt suficient de bun pentru sora lui. 

— Nu-i un expert în materie de supraveghere. Mi-a atras 
atenţia, l-am furat maşina. lar eu sunt doar un amator. 

Peter dădu din umeri şi privi în spate. 

— Nu-l subestima. A lucrat treisprezece ani la Geneva, în 
serviciul de contrainformaţii al armatei elveţiene. De altfel, nu 
încerca să se ferească de tine. Făcea contrasupraveghere. Era 
doar o precauţie, după ce-am aflat că o să vii în ţară. Treaba lui 
era să vadă dacă te urmărea cineva. Să te supravegheze, să te 
urmărească, să se asigure că n-o să fii ucis ori rănit. Pe 
Autostrada 3 nu te-a salvat maşina poliţiei. Dieter a pus pe 
capotă o sirenă ca să-i păcălească. Era singura soluţie. Avem de- 
a face cu profesionişti extrem de abili. 

Ben oftă. 

— „Profesionişti extrem de abili.” „Ei te caută şi pe tine.” Cine 
sunteţi? 

— Să zicem că e Corporaţia. 

Peter se uită în oglinda retrovizoare şi continuă: 

— Cine dracu' ştie cine sunt cu adevărat. 

Ben dădu din cap. A 

— Şi eu care credeam că am vedenii. Ţi-ai pierdut minţile. Işi 
simţea faţa înfierbântată de furie. 7ică/osu/e, accidentul ăla... Tot 
timpul am bănuit că a fost ceva dubios în povestea aia. 

Când începu să vorbească, Peter părea neatent şi articula 
greu cuvintele. 

— Mă temeam că o să vii în Elveţia. A trebuit să fiu mereu în 
gardă. Cred că ei n-au fost niciodată convinşi că am murit. 

— Vrei, te rog, să-mi spui despre ce dracu' e vorba? explodă 


81 


Ben. 

Peter privea drept înainte. 

— Ştiu că am făcut ceva teribil, dar n-am avut de ales, spuse 
el. 

— Tata nu şi-a mai revenit niciodată, iar mama... 

Câteva clipe tăcură, apoi Peter spuse: 

— Ştiu despre mama. Nu... Glasul i se înăspri. Nu mă 
interesează nici cât negru sub unghie ce-a păţit Max. 

Surprins, Ben îşi privi fratele. 

— Ei bine, asta ai dovedit-o, aşa e. 

— De tine şi de mama îmi părea... rău. Habar n-ai cât de mult 
am dorit să iau legătura cu voi, să vă spun adevărul. 

— Vrei să-mi spui de ce n-ai făcut-o? 

— Incercam să te protejez, Benno. Dacă aş fi ştiut că o dată cu 
moartea mea s-ar fi terminat totul i-aş fi lăsat să mă ucidă. Darei 
îmi vânau şi familia. Adică pe tine şi pe mama. Tata... în ce mă 
priveşte, a murit acum patru ani. 

Ben era în egală măsură emoţionat şi furios. | se părea greu să 
gândească logic. 

— Ce tot spui? Ai de gând să-mi explici cum stau lucrurile? 

Peter se uită spre ceva ce părea o cabană aşezată pe 
marginea drumului şi a cărei intrare era luminată de o lampă cu 
halogen. 

— Cât o fi ora, cinci dimineaţa? Se pare că cineva este treaz 
aici. 

Trase camioneta într-un luminiş ascuns printre arborii de lângă 
han şi opri motorul. Cei doi fraţi coborâră. Peter deschise uşa din 
faţă şi intrară amândoi într-un hol mic. În biroul recepţiei, luminat 
de o lampă fluorescentă, nu era nimeni. 

— Lumina e aprinsă, dar nimeni nu-i acasă, zise Peter. 

Ben zâmbi şi întinse mâna să apese pe o sonerie metalică de 
pe tejghea, dar se opri; o uşă din spatele biroului se deschise şi 
apăru o femeie corpolentă într-un halat de baie prea strimt. 
Părea iritată că fusese trezită. 

— Ja? 

Peter vorbi repede, într-o germană fluentă: 

— Imi pare rău dacă te deranjez, dar am vrea nişte cafea. 

— Kaffee? se încruntă femeia. M-aţi trezit pentru o cafea? 

— O să ne revanşăm pentru deranj, o asigură Peter. Două 
cafele, te rog. 

Nemulţumită, hangiţa dădu din cap şi se îndreptă şchiopătând 


82 


spre un ungher de lângă o mică sufragerie întunecată. Aprinse 
luminile şi dădu drumul unei cafetiere mari, din metal roşu. 

Sufrageria era mică, însă confortabilă. Câteva ferestre largi 
fără perdele, care în timpul zilei ofereau consumatorilor o 
minunată privelişte a pădurii în care se afla hanul, erau acum 
complet întunecate. Cinci sau şase mese rotunde, acoperite cu 
feţe de masă albe, scrobite, erau pregătite pentru micul dejun. 
Peter se aşeză la o masă de două persoane, lângă fereastră. Ben 
luă loc în faţa lui. Hangiţa, în timp ce îndepărta caimacul dintr-o 
cană cu lapte, îi privea cu atenţie pe cei doi gemeni. 

Peter dădu la o parte farfuria şi tacâmurile din argint, ca să-şi 
facă loc pentru coate. 

— lţi aminteşti când a izbucnit scandalul cu băncile elveţiene 
şi aurul naziştilor? 

— Sigur că da. 

Deci despre asta era vorba. 

— Asta s-a întâmplat chiar înainte de a veni eu din Africa. Am 
urmărit cu atenţie ştirile din ziarele de-atunci - cred că eram 
deosebit de interesat pentru că tata stătuse o vreme în lagărul 
de la Dachau. Pe faţă îi apăru un zâmbet sarcastic. În orice caz, 
peste noapte a apărut o întreagă reţea de avocaţi de mâna a 
doua care au avut strălucita idee de-a profita de pe urma 
supravieţuitorilor Holocaustului ce se străduiau să dea de urma 
bunurilor dispărute ale familiilor lor. Cred că ţi-am spus că 
citisem undeva despre o bătrână din Franţa, o supraviețuitoare a 
lagărelor de concentrare. S-a dovedit că fusese jecmănită de 
toate economiile de către o javră de avocat francez, care i-a spus 
că avea informaţii despre un potenţial cont dintr-o bancă 
elveţiană, care aparținuse tatălui ei. Avocatul îi ceruse bani în 
avans ca să facă investigaţii, să dea în judecată banca elveţiană 
şi aşa mai departe. Bineînţeles, bătrâna doamnă a plătit vreo 
douăzeci şi cinci de mii de dolari, toate economiile ei, bani de 
care avea nevoie ca să trăiască. Avocatul a dispărut împreună cu 
banii. Treaba asta m-a iritat - nu puteam suporta ideea că se 
profitase în felul acesta de o bătrână fără apărare. Am luat 
legătura cu ea, oferindu-mă să caut eu, fără onorariu, contul 
elveţian al tatălui ei. Fireşte, femeia a fost bănuitoare dar, după 
ce-am stat de vorbă, mi-a acordat permisiunea să acţionez. 
Trebuia s-o conving că nu mă interesau banii ei. 

Peter, care, în timp ce vorbise, privise la faţa de masă, ridică 
ochii spre Ben. 


83 


— înţelege că aceşti supraviețuitori nu erau motivaţi de 
lăcomie. Căutau dreptatea şi o legătură cu părinţii lor morţi, cu 
trecutul. Se întoarse şi privi spre una dintre ferestre. Chiar şi în 
calitate de reprezentant legal al bătrânei doamne, am avut tot 
felul de necazuri cu banca elveţiană. Cei de-acolo spuneau că nu 
existau documente referitoare la contul respectiv. Vechea 
poveste. Afurisiţii ăştia de bancheri elveţieni care păstrează în 
general orice petic de hârtie declarau că pierduseră un cont. 
Ulterior am aflat despre existenţa unui gardian al băncii la care 
tatăl doamnei îşi deschisese contul. Omul fusese concediat 
fiindcă descoperise întâmplător o operaţiune de rupere a hârtiilor 
- funcţionari ai băncii distrugând grămezi de documente din anii 
'40 în toiul nopţii. Gardianul reuşise să salveze un teanc de acte 
şi registre din tocător. 

— Imi amintesc vag, spuse Ben. 

Hangiţa apăru cu o tavă şi puse pe masă o carată din metal cu 
cafea şi alta cu lapte fiert, după care părăsi încăperea. 

— Autorităţilor elveţiene nu le-a plăcut treaba aia. Violarea 
secretului bancar, tot soiul de tâmpenii ipocrite, dar nimic despre 
distrugerea documentelor. L-am descoperit pe gardian lângă 
Geneva. Păstrase toate documentele, chiar dacă banca încercase 
să le recupereze. M-a lăsat să le studiez, ca să văd dacă există 
vreo menţiune a contului pe care-l căutam. 

— Şi? 

Ben desena pe faţa de masă cu dinţii unei furculiţe. 

_ — Şi nimic. N-am găsit nimic acolo. De altfel, nici mai târziu. 
intr-unul dintre registre ara găsit însă o foaie de hârtie. Destul de 
concludentă. Era un Grundungsvertrag - contract de asociere - 
complet redactat, autentificat şi garantat. 

Ben nu făcu nici un comentariu. 

— In anii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost 
înfiinţată un fel de corporație. 

— Vreo chestie nazistă? 

— Nu. Au fost implicaţi şi câţiva nazişti, dar cei mai mulţi 
dintre lideri nici măcar nu erau germani. E vorba despre un 
consiliu de conducere compus din unii dintre cei mai puternici 
industriaşi provenind din Italia, Franţa, Germania, Anglia, Spania, 
Statele Unite, Canada. Nume de care ai auzit şi tu, Benno. Câţiva 
dintre liderii lumii capitaliste. 

Ben încerca să se concentreze. 

— Ai spus înainte de sfârşitul războiului, da? 


84 


— Aşa e. La începutul anului 1945. 

— Printre fondatorii acestei corporaţii se aflau şi industriaşi 
germani? 

Peter încuviinţă. 

— A fost un parteneriat de afaceri care traversa liniile inamice. 
Te surprinde? 

— Dar noi eram în război... 

— Ce înţelegi prin „noi”? În America afacerile sunt afaceri, nu 
ţi-a spus nimeni chestia asta? Peter se lăsă pe spătar, cu ochii 
strălucind. Mai să vedem Standard Oil, din New Jersey, împarte în 
linii mari harta cu T. G. Farben, stabilind cine ar putea obţine 
monopolul petrolului şi al produselor chimice, împărțind 
brevetele şi aşa mai departe. Ce naiba, întregul război a fost 
susţinut de combustibilul de la Standard Oil - militarii nu-şi prea 
puteau permite să se amestece. Dacă acea companie începea să 
aibă „probleme de producţie”? Pe deasupra, însuşi John Poster 
Dulles a fost membru în consiliul de administraţie de la Farben. 
Pe urmă mai e şi Ford Motor Company. De unde aveau nemţii 
toate camioanele alea de cinci tone care au asigurat 
transporturile militare germane? Ford le-a construit. Doar 
maşinile de codificare Hollerith care i-au permis lui Hitler să-i 
aresteze pe „indezirabili”, toate au fost fabricate şi întreţinute de 
bătrânul I.B.M. - jos pălăria în faţa lui Tom Watson. A, pe urmă 
mai e şi ITT - un pion important la Focke-Wulf, compania care a 
produs cele mai multe bombardiere germane. Vrei să auzi ceva 
amuzant? După terminarea războiului, compania asta a dat în 
judecată guvernul american cerând compensaţii financiare, 
fiindcă bombardierele aliaţilor avariaseră fabricile Focke-Wulf. Aş 
putea continua mult şi bine cu exemplele. Insă asta e doar ceea 
ce ştim, o infimă parte din ceea ce s-a petrecut cu adevărat. Nici 
unul dintre personajele astea nu dădea doi bani pe Hitler. Ei 
credeau într-o ideologie superioară - profitul. Pentru ei, războiul 
era ca un meci între Harvard şi Yale - o abatere trecătoare de la 
chestiuni mai serioase, cum ar fi goana după atotputernicul 
dolar. 

Ben era stupefiat. 

— Scuză-mă, frate, dar ce spui tu pare ca în anticultura rap: 
proprietatea e hoţie, nu te încrede niciodată în cineva peste 
treizeci de ani - toate tâmpeniile violente şi depăşite ale teoriei 
conspirației. Urmează să-mi mai spui că tot ei au făcut şi 
canalele de pe Marte. Lăsă ceaşca de cafea, care se lovi cu 


85 


zgomot de farfurie. Ciudat, era o vreme când tot ce-avea 
legătură cu afacerile te plictisea de moarte. Cred că într-adevăr 
te-ai schimbat. 

— Nu mă aştept să pricepi totul dintr-o dată, zise Peter. Ţi-am 
oferit doar fundalul. Contextul. 

— Atunci spune-mi ceva real. Ceva concret. 

— Erau douăzeci şi trei de nume pe lista aia, spuse Peter, 
redevenind calm. Cei mai mulţi, căpitani ai industriei, cum li se 
spunea. Câţiva politicieni cu sânge albastru, de pe vremea când 
oamenii credeau că există aşa ceva. Vorbesc despre oameni care 
nici nu trebuia să se cunoască între ei - oameni despre care orice 
istoric ar fi jurat că nu i-a cunoscut niciodată. Şi uite-i pe listă, 
reuniți într-un soi de parteneriat de afaceri. 

— Lipseşte ceva, zise Ben, mai mult pentru sine. E limpede că 
ţi-a atras ceva atenţia la documentul ăsta. Ceva te-a făcut să-l 
pui deoparte. Ce-ai omis? 

Peter zâmbi sarcastic. 

— Un nume mi-a sărit în ochi, Ben, numele trezorierului. 

Ben simţi o furnicătură pe şira spinării. 

— Cine era? 

— Trezorierul corporației era un tânăr geniu financiar. Un 
Obersturmfuhrer. Din SS, mai exact. Poate că ţi-e cunoscut 
numele: Max Hartman. 

— Tata! 

Ben trebui să-şi amintească să respire. 

— N-a fost un supravieţuitor al Holocaustului, Ben. Tatăl 
nostru a fost un blestemai de nazist. 


86 


8 


Ben închise ochii, inspiră adânc şi scutură din cap. 

— Asta-i absurd. Evreii n-au fost membri ai SS-ului. E clar că 
documentul e un fals. 

— Crede-mă, zise Peter calm. Am avut o grămadă de timp să-l 
studiez. Nu e un fals. 

— Dar atunci... 

— Tatăl nostru pretindea că în aprilie 1945 se afla la Dachau. 
Îţi aminteşti? Şi că a fost eliberat de Armata a şaptea americană. 

— Nu-mi amintesc perioada exactă... 

— N-ai fost niciodată prea curios în legătură cu trecutul tatei, 
nu-i aşa? 

— Nu prea, recunoscu Ben. 

Peter schiţă un zâmbet sumbru. 

— Probabil că aşa a vrut el. Şi eşti norocos că n-ai fost curios, 
îi plăcut să trăieşti într-o stare de inocenţă. Să crezi toate 
minciunile. Povestea, legenda pe care a creat-o tata despre 
supravieţuitorul Holocaustului care a venit în America cu zece 
dolari în buzunar şi a construit un imperiu financiar, devenind un 
mare filantrop. Dădu din cap şi pufni. Ce escroc e. Ce mit a creat. 
Adăugă cu un rânjet dispreţuitor: Marele om. 

Ben nu putea să accepte ideea. li era greu să înţeleagă. 
Duşmanii lui îl considerau nemilos, dar nu escroc. 

— Max Hartman a fost membru a/ Schutzstaffel, repetă Peter. 
SS-ul, da? Trece asta la rubrica „straniu, dar adevărat”. 

Peter era al naibii de serios şi de convingător, iar Ben nu-şi 
amintea să-l fi minţit vreodată în faţă. Totuşi trebuia să fie o 
greşeală! Voia să strige: încetează! 

— Ce fel de corporație era asta? 

Peter scutură din cap. 

— Poate că o faţadă, un fel de corporaţie-fantomă, înfiinţată 
cu multe milioane de dolari în bunuri deţinute în comun de către 
liderii ei. A 

— Pentru ce? In ce scop? 

— Asta nu ştiu şi nici în document nu se precizează. 

— Unde-i documentul ăsta? 

— L-am ascuns, este în siguranţă, nu-ţi face griji. Corporaţia 


87 


asta, cu sediul la Zurich, era numită Sigma AG, la începutul lui 
aprilie 1945. 

— Şi i-ai spus tatei ce-ai aflat? 

Peter încuviinţă şi sorbi din cafea. 

— L-am sunat, i-am citit lista şi l-am întrebat despre ea. A sărit 
ca ars, aşa cum ştiam că o să facă. A pretins ca şi tine că e un 
fals. S-a înfuriat şi s-a retras în apărare. A început să urle, 
acuzându-mă că am fost în stare să cred o asemenea calomnie. 
După cât a suferit el, bla-bla-bla, cum era posibil să cred o astfel 
de minciună. Replici de genul ăsta. Nu mă aşteptam să aflu ceva 
de la el, voiam doar să-i văd reacţia. Apoi am început să întreb în 
stânga şi-n dreapta. M-am uitat prin documentele corporației la 
Geneva şi la Zurich. Am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu firma 
asta. Pe urmă, au încercat să mă ucidă. De două ori. Prima dată 
a fost un „accident” de maşină, au ratat la mustață. Un 
automobil s-a suit pe trotuar la Limmatquai, pe unde mă 
plimbam. A doua oară a fost un jaf pe Niederdorfstrasse, care 
numai jaf n-a fost. Am reuşit să scap în ambele cazuri, dar am 
fost avertizat. Dacă aş fi căutat să fac săpături în legătură cu 
lucruri care nu mă priveau, data viitoare aş fi fost ucis. Trebuia 
să predau toate documentele importante. Dacă vreun detaliu 
despre corporaţia asta ar ieşi la iveală, aş plăti cu viaţa. Eu şi 
toată familia mea. M-au prevenit să nu strecor vreo informaţie 
presei. De tata nu-mi păsa, evident. Pe tine şi pe mama v-am 
protejat. 

— Dar de ce erau aşa îngrijoraţi de ceea ce ştiai tu? insistă 
Ben. Priveşte situaţia obiectiv. O corporație a fost înfiinţată cu 
mai bine de cincizeci de ani în urmă. Şi ce dacă? De ce atâta 
discreţie acum? 

— E vorba de un parteneriat care ignora frontierele dintre 
inamici. E vorba despre riscul demascării publice şi, în 
consecinţă, a condamnării publice a unora dintre cele mai 
importante şi respectate personalităţi ale timpului nostru. Asta 
abia în ultimul rând. Gândeşte-te la natura acestei întreprinderi. 
Corporaţii-mamut ale aliaţilor şi ale Axei, punând bazele unei 
entităţi comune ca să se îmbogăţească cu toţii. Germania era 
sub blocadă la acea vreme, însă capitalul nu respectă graniţele 
naţionale, nu? Unii ar numi asta comerţ cu inamicul. Cine ştie ce 
legi internaţionale or fi fost violate? Şi dacă exista posibilitatea 
ca bunurile să fie blocate sau confiscate? N-ai cum să masori 
valoarea acelor bunuri. Într-o jumătate de secol poate interveni o 


88 


răsturnare de situaţie. S-ar putea să fie vorba despre sume 
uluitoare. Să nu uităm că până şi elveţienii au renunţat la legile 
secretului bancar sub presiunea internaţională. E clar că niște 
oameni au ajuns la concluzia că aş putea şti suficient de mult ca 
să le periclitez confortabilul lor acord. 

— Nişte oameni? Cine te-a ameninţat? 

Peter oftă. 

— Aş vrea să ştiu. 

— Mai, Peter, dacă mai trăiesc oamenii implicaţi în 
întemeierea acelei corporaţii, trebuie să fie bătrâni. 

— Sigur, cei mai mulţi dintre cei aflaţi în posturi înalte au 
murit, însă unii mai trăiesc, crede-mă. Au înjur de şaptezeci de 
ani. Dacă numai doi sau trei dintre tipii din consiliul de conducere 
mai sunt în viaţă, s-ar putea să deţină o avere. Te-ai gândit cine 
ar putea fi succesorii lor? E limpede că au destui bani ca să ţină 
secretul îngropat, înţelegi? Cu orice preţ. 

— In consecinţă, te-ai hotărât să dispari. 

— Ştiau prea multe despre mine. Programul meu zilnic, 
locurile unde mă duceam, numărul meu secret de telefon, 
numele şi adresele membrilor familiei, informaţii despre creditele 
mele. Mi-au dat de înţeles, cât se poate de limpede, că aveau 
resurse importante. Aşa că am luat o hotărâre, Benno. Trebuia să 
mor. Nu mi-au lăsat altă cale. 

— Nici o altă ca/e? Puteai să le fi dat documentul ăla stupid, să 
accepţi cererile lor... să-ţi vezi de treabă ca şi cum n-ai fi văzut 
niciodată hârtia aia. 

Peter protestă. 

— E ca şi cum ai încerca să scuturi un clopoțel fără ca el să 
sune sau să vâri pasta de dinţi la loc în tub - nu se poate. Nu m- 
ar fi lăsat în viaţă, după ce ştiam ce ştiam. 

— Atunci care-a fost scopul avertismentului? 

— Să mă reducă la tăcere până când aveau să afle cât ştiam şi 
dacă spusesem cuiva. Apoi ar fi scăpat de mine. 

Ben o auzi pe bătrâna hangiţă umblând prin camera alăturată. 
După o vreme, zise: 

— Cum ai făcut, Peter? Cu moartea vreau să spun. Nu cred că 
a fost uşor. 

— N-a fost. Peter se lăsă pe spătarul scaunului, sprijinindu-şi 
ceafa de tocul ferestrei. N-aş fi reuşit fără Liesl. 

— Prietena ta. 

— Liesl e o femeie minunată, absolut remarcabilă. lubita mea 


89 


şi cel mai bun prieten. Ah, Ben, niciodată n-am crezut că o să am 
norocul să găsesc pe cineva ca ea. Sper că într-o bună zi o să 
cunoşti şi tu pe cineva care măcar să-i semene. Singur, n-aş fi 
reuşit niciodată să întocmesc planul. Ea a fost de acord că 
trebuia să dispar şi a insistat ca treaba să fie făcută bine. 

— Dar amprentele dentare... adică, ce naiba, Peter, te-au 
identificat, mai presus de orice îndoială. 

Peter dădu din cap. 

— Au comparat dantura cadavrului cu amprenta dentară de- 
acasă, crezând că radiografiile dentare din cabinetul doctorului 
Meirill erau ale mele. 

Ben îşi scutură capul, uluit. 

— Al cui cadavru...? 

— Liesl s-a inspirat din farsa pe care studenţii la medicină de 
la Universitatea din Zurich o pun la cale aproape în fiecare an, la 
sfârşitul semestrului de primăvară. Un mucalit fură cadavrul din 
sala de anatomie. E un fel de ritual macabru de primăvară, al 
studenţilor medicinişti - într-o zi, cadavrul dispare pur şi simplu. 
E întotdeauna reclamat şi se oferă un soi de recompensă. Ea a 
aranjat să fie furat un cadavru nerevendicat de nimeni, de la 
morga spitalului. Pe urmă a fost simplu să obţinem fişa medicală 
a mortului, inclusiv amprentele dentare - asta-i Elveţia, toţi au 
documente de identificare. 

Ben zâmbi fără să vrea. 

— Dar să înlocuieşti radiografiile...? 

— Să zicem că am angajat pe cineva să facă o treabă simplă, 
deloc riscantă - să pătrundă într-o casă. Cabinetul doctorului 
Merrill nu e chiar Fort Knox. Nişte filme au fost înlocuite cu altele. 
N-a fost mare lucru. Când poliţia a cerut radiografiile dentare, le- 
a primit pe cele false. 

— Şi prăbuşirea avionului? 

Peter îi explică, neomiţând nici un detaliu semnificativ. În timp 
ce el vorbea, Ben îl privea cu atenţie. Peter fusese întotdeauna 
calm, domol, meditativ, deloc calculat sau prefăcut, iar planul 
său tocmai asta îi impusese prefăcătoria. Cât de înspăimântat 
trebuia să fi fost. 

— Cu câteva săptămâni în urmă, Liesl a candidat pentru un 
post la un mic spital din cantonul St. Gallen. Cei de-acolo au fost 
bucuroşi s-o angajeze - aveau nevoie de un pediatru. Ea a găsit 
o căsuţă la ţara, într-o pădure de lângă un lac şi m-am instalat 
acolo. Treceam drept soţul ei, un scriitor canadian care lucra la o 


90 


carte. În tot timpul ăsta mi-am păstrat contactele, antenele mele. 

— Oameni care ştiau că eşti în viaţă. N-a fost riscant? 

— Oameni de încredere care ştiau că sunt în viaţă. Vărul lui 
Liesl e avocat la Zurich. El a fost postul nostru de ascultare, ochii 
şi urechile noastre. Omul are numeroase contacte internaţionale, 
cunoştinţe în poliţie, în comunitatea bancară, printre detectivii 
particulari. leri, a aflat despre baia de sânge de la Bahnhofplatz, 
despre un străin care a fost dus la poliţie pentru a fi interogat. 
Când Dieter mi-a vorbit despre tentativa de asasinat asupra ta, 
am înţeles ce se întâmplase. Ei, moştenitorii şi cei de pe listă 
care mai trăiesc au bănuit probabil tot timpul că moartea mea a 
fost înscenată. Au urmărit cu atenţie fie reapariţia mea în Elveţia, 
fie vreun semn care să le indice că tu ai continua investigaţiile 
mele. Ştiu sigur că au în buzunar o mulţime de poliţişti elveţieni 
şi că au pus un premiu pe capul meu. Dispun, practic, de 
jumătate din poliţie. Presupun că banca unde-ai avut întâlnire în 
dimineaţa aceea, UBS, a fost fitilul care-a declanşat toată 
povestea. Nu aveam încotro. Trebuia să ies din ascunzătoare şi 
să te avertizez. 

Peter şi-a riscat viaţa pentru mine, îşi zise Ben, simțind că-l 
podidesc lacrimile. Pe urmă îşi aminti de Jimmy Cavanaugh, omul 
care nu exista şi îl puse pe Peter la curent. 

— Incredibil, spuse Peter şi rămase cu privirea pierdută. 

— Ca şi cum ar încerca să mă deruteze. i-l aminteşti pe 
Jimmy Cavanaugh? 

— Sigur. A petrecut Crăciunul cu noi la Bedford de vreo două 
ori. Şi mie îmi plăcea tipul. 

— Ce legătură ar fi putut avea el cu Corporaţia? Să-l fi racolat 
ei, făcând să dispară la un moment dat orice urmă a existenţei 
lui? 

— Nu, zise Peter, nu te-ai prins. Cred că Howie Rubin a avut 
dreptate. Jimmy Cavanaugh nu există şi nici n-a existat vreodată. 
incepu să vorbească repede. E o logică mai ciudată în toată 
povestea asta. Jimmy Cavanaugh - să-i zicem aşa, oricare ar fi 
numele lui real - n-a fost niciodată racolat. A lucrat pentru ei tot 
timpul. Apare un tânăr mai vârstnic decât restul clasei, locuieşte 
în afara campusului şi devine cel mai bun prieten al tău. Nu 
înţelegi, Benno? Asta a fost planul. Din cine ştie ce motiv, ei au 
hotărât că era important să stea cu ochii pe tine încă din 
perioada aceea. Şi-au luau măsuri de precauţie. 

— Vrei să spui că acest Cavanaugh a fost... însărcinat să mă 


91 


supravegheze. 

— Probabil că şi de mine se ocupa cineva. Tatăl nostru a fost 
unul dintre lideri. Se întrebau dacă nu cumva ştim ceva ce le-ar fi 
putut periclita organizaţia. Poate că voiau să fie siguri. Apoi tu te- 
ai dus la şcoala aia de ghetou, iar eu am plecat în Africa. Practic, 
ne-am scos singuri din circulaţie, din punctul lor de vedere. 

Ben se simţea ametit. 

— Nu ţi se pare normal ca un grup de industriaşi să coopteze 
un agent operativ, un ucigaş, printre ale cărui calităţi se numără 
şi aceea că te cunoaşte din vedere? 

— Ce dracu', Peter, cred că... 

— Crezi? Benno, dacă te gândeşti la... 

Se auzi un zgomot de geam spart. 

Ben înţepeni, văzând gaura zimţată ce apăruse dintr-o dată în 
fereastră. Peter părea să-şi fi înclinat capul, aplecându-se 
intenţionat în faţă, peste masă, cu un gest de un comic straniu, 
de parcă s-ar fi ploconit în mod exagerat, cu genunchii îndoiţi, 
făcând o temenea politicoasă. In aceeaşi fracțiune de secundă se 
auzi un aaah gutural, fără sens. Apoi Ben văzu cumplita rană 
sângerie din mijlocul frunţii lui Peter, fărâmele de ţesut cenuşiu 
şi aşchiile albe de os ce se împrăştiaseră pe masă. 

— O, Doamne! ţipă Ben. O, Doamne. O, Doamne. Se răsturnă 
pe spate, prăbuşindu-se pe podea, lovindu-se cu capul de 
parchetul dur din stejar. Nu, gemu el, vag conştient de rafala 
silenţioasă ce exploda peste tot în mica sufragerie. O, nu. O, 
Doamne. 

Era paralizat de frică, şocat de oroarea din faţa lui, până când 
un semnal primitiv de autoconservare apăru din adâncul fiinţei 
sale, ridicându-l în picioare. 

Se uită afară, prin fereastra spartă, dar nu văzu decât 
întunericul. Apoi, luminată de flacăra de la gura ţevii ce precedă 
altă împuşcătură, zări faţa pentru o fracțiune de secundă, o faţă 
ce i se întipări pentru totdeauna în minte. Ochii asasinului erau 
negri şi adânciţi în orbite, chipul palid şi tenul anormal de neted. 

Ben traversă în salturi sufrageria; în spatele lui se sparse altă 
fereastră şi alt glonţ se înfipse în tencuiala peretelui, la câţiva 
centimetri de el. g 

Asasinul îl ţintea acum pe el. Il văzuse şi ucigaşul pe e/? 

Răspunzând parcă întrebării lui nerostite, un cartuş despică 
tocul uşii la câţiva centimetri de capul lui, în timp ce el dispărea 
în coridorul întunecat ce lega sufrageria de holul de la intrare. 


92 


Din faţă, dinspre hol, se auzi un strigăt de femeie - probabil 
hangiţa care ţipa înfuriată sau înspăimântată. Apoi apăru drept în 
calea lui, agitându-şi braţele. 

Ben o împinse într-o parte şi alergă în hol. Hangiţa protestă 
zgomotos. Nu mai ezită, se mişcă grăbit, insensibil precum un 
robot, gândindu-se doar la supraviețuirea lui. 

După ce ochii i se acomodară cu semiîntunericul, văzu uşa din 
faţă şi alt hol care ducea spre camerele de oaspeţi. 

O scară îngustă ce pornea din hol, vizibilă de unde era el, 
ducea la camerele de sus. Incăperea în care se afla acum nu 
avea ferestre, deci era ferit de gloanţele ce veneau de-afară, cel 
puţin pentru un timp. 

Pe de altă parte, lipsa unei ferestre însemna că nu putea să 
vadă dacă trăgătorul venise în faţa clădirii. Ucigaşul lui Peter 
trebuia să-şi fi dat seama că ratase una din ţinte. In consecinţă, 
trebuie să fi alergat fie în faţă, fie în spatele hanului. Uşa din faţă 
ori cea din spate, dacă nu erau şi altele pe care Ben nu le ştia. 
Avea cincizeci la sută şanse să scape pe uşa din faţă. 

Cincizeci la sută. 

Lui Ben nu-i plăcea să acţioneze la noroc. Dacă existau mai 
multe ieşiri? 

Dacă aşa stăteau lucrurile, cei de-afară trebuia să se împrăştie 
ca să le supravegheze pe toate. In orice caz, n-avea cum să 
scape prin faţă sau prin spate. 

Un țipăt se auzi din sufragerie: hangiţa îl descoperise fără 
îndoială pe Peter. 

De la etaj, se auziră zgomote de paşi apăsaţi. Se treziseră 
turiştii. 

Turişti? Oare câţi se aflau acolo? 

Alergă la uşa din faţă şi trase zăvorul greu de oţel. 

Dinspre scara de la celălalt capăt al camerei auzi nişte paşi 
repezi, apoi silueta masivă a unui bărbat solid apăru pe treapta 
de jos. Purta un halat albastru de baie şi părea îngrozit. 

— Was geht hier vor? strigă el. 

— Cheamă poliţia, ţipă Ben în engleză. Polizei - telefon! 

Arătă spre telefonul din spatele recepţiei. 

— Poliţia? De ce... e cineva rănit? 

— Telefon! repetă Ben înfuriat. Du-te! Cineva a fost ucis! 
Cineva a fost ucis. 

Grăsanul porni împleticindu-se spre recepţie, ridică receptorul, 
ascultă o clipă, apoi formă numărul. 


93 


Grăsanul vorbea repede şi tare în germană. 

Unde erau pistolarul sau pistolarii? Aveau să năvălească 
înăuntru, să-l caute şi să-i facă de petrecanie. Turiştii de aici nu i- 
ar fi stat în cale, nu l-ar fi oprit. Işi aminti masacrul din pasajul de 
la Zurich. 

Grasul elveţian puse receptorul în furcă. 

— Sie sind unterwegs, zise el. Poliţia... soseşte. 

— Cât de departe sunt? 

Omul îl privi o clipă, apoi înţelese. 

— Sunt pe drum, spuse el. Foarte aproape. Ce s-a întâmplat... 
cine a fost ucis? 

— Nu-l cunoşti. 

Hangiţa năvăli pe uşă, ţipând: 

— Er ist lot! Sie haben ihn erschossen! Dieser Mann dori 
draussen - De în Bruder, er wurde ermordet! 

Femeia credea că Ben îşi omorâse fratele. O nebunie. 

Ben, care fusese cu mintea înceţoşată, percepu brusc 
realitatea. Oroarea faptelor petrecute îl copleşea. O luă la fugă 
spre holul despre care credea că ducea în spatele casei. 

Femeia ţipa în urma lui, dar Ben continua să alerge. Mieunatul 
ascuţit al unei sirene de poliţie se alătură ţipetelor isterice ale 
hangiţei şi deveni mai puternic pe măsură ce maşina poliţiei se 
apropia. Părea să fie o singură sirenă, o singură maşină. 

Să rămână sau să plece? 

Controlează jumătate din poliție, îi spusese Peter. 

Alergă pe hol, coti brusc la dreapta, pe urmă zări o uşă mică 
din lemn. O deschise şi văzu nişte rafturi pline cu lenjerie de pat. 

Zgomotul sirenei era însoţit acum de scrâşnetul unor roţi de 
maşină pe pietriş. Poliţia sosise în faţa clădirii. 

Ben alergă spre o altă uşă de lemn de la capătul holului, o 
mică fereastră cu jaluzele, aflată lângă ea, îl făcu să înţeleagă că 
uşa dădea spre exterior. Răsuci clanţa şi trase. 

Era blocată; trase din nou, mai tare, clanţa cedă şi uşa se 
deschise. 

Terenul trebuia să fie acum sigur: sirena poliţiei îi alungase pe 
pistolari. Nimeni n-ar fi rămas la pândă în pădurea deasă din 
spate, de teamă să nu fie prins. Sări în tufişuri, împiedicându-se 
de o coardă de viţă care-l trânti la pământ. 

Iisuse! îşi zise el. Trebuie să mă grăbesc, să evit cu orice preţ 
poliţia. Controlează jumătate din poliţişti. Se ridică cu greu în 


94 


picioare şi se năpusti în beznă. 

Sirena se oprise. Auzi strigăte şi zgomote de paşi pe pietriş. 
Ben continua să alerge în zigzag fără să slăbească ritmul, prin 
vegetaţia deasă şi tunelele înguste, formate de ramurile 
împletite. Ceva îi sfâşie pantalonii. Mâinile îi erau zgâriate şi 
însângerate, dar continuă să-şi croiască drum printre tufişuri 
până ajunse în luminişul unde se afla parcată camioneta lui 
Peter. 

Deschise portiera şi se urcă la volan. Constată disperat că 
Peter nu lăsase cheia în contact. Pipăi sub covoraşul de pe 
podea. Nimic. Sub scaun. Nimic. 

Panica îl copleşi, inspiră profund, încercând să se calmeze, 
apoi trase afară încâlceala de fire de sub bord. Pornirea fără 
cheie, le spusese îndrăgitul lor grădinar, Arnie, într-o dimineaţă 
de vară. Asta-i un truc de care poate n-o să aveţi nevoie, dar e 
bine să-l ştiţi. 

În câteva secunde, legă cele două fire şi reuşi să pornească 
motorul. Trăgând schimbătorul de viteze în marşarier, ieşi cu 
spatele din poiană, până la drumul întunecat. Nu se vedeau 
faruri din nici o direcţie. Schimbă viteza; vechea camionetă icni, 
apoi porni în goană pe autostrada pustie. 


95 


Nova Scotia 


Dimineaţa era rece şi mohorâtă. O ceaţă deprimantă se lăsase 
peste port şi vizibilitatea era redusă. Robert Mailhot zăcea pe o 
masă din inox, într-un costum albastru, cu faţa şi mâinile 
acoperite cu fondul de ten roz, de prost gust, folosit de serviciul 
de pompe funebre. Chipul părea bronzat, dar avea riduri adânci, 
gura subţire, scofâlcită şi nasul mare şi coroiat. 

Higgins, medicul legist, un bărbat corpolent, cu faţa 
roşcovană, avea părul alb şi ochi cenuşii, mici şi bănuitori. 
Manifesta o cordialitate perfectă, dar în acelaşi timp prudentă. 

— Aşadar, aveţi motive să credeţi că e vorba de o crimă, zise 
el fără a încerca să-şi mascheze scepticismul. 

Anna încuviinţă. 

Sergentul Arsenault era prost dispus după lungul interogatoriu 
al văduvei. E adevărat că obținuse permisiunea pentru autopsie, 
dar nu spera să afle ceva. 

Morga spitalului mirosea a formol şi mirosul ăsta o tulbura 
întotdeauna pe Anna. 

— Sper că nu te aştepţi să găseşti vreo urmă pe cadavru, 
spuse Higgins. 

— Presupun că a fost spălat cu atenţie la serviciul de pompe 
funebre, răspunse ea. 

Omul ăsta o credea idioată? 

— Atunci ce cauţi? 

— Nu ştiu. Impunsături, vânătăi, răni, tăieturi, zgârieturi. 

— Otravă? 

— Posibil. 

Dezbrăcară cadavrul şi Higgins curăţă faţa şi mâinile de 
machiajul ce putea ascunde eventuale semne. Pleoapele 
fuseseră cusute la serviciul de pompe funebre; Higgins tăie firele 
şi căută urme de hemoragie - mici puncte de sânge sub piele - 
care puteau indica strangularea. 

— Sunt vânătăi în spatele buzelor? întrebă Anna. 


96 


Medicul tăie rapid firele cu un bisturiu, apoi introduse în gura 
mortului un deget. Anna ştia că atunci când cineva era sufocat 
cu o pernă, apăreau vânătăi acolo unde buzele fuseseră apăsate 
pe dinţi. 

— Nu, zise el. Nu văd nimic. 

Toţi trei începură să examineze cadavrul, centimetru cu 
centimetru. La o persoană în vârstă, e o treabă dificilă: pielea e 
acoperită cu pete şi vânătăi, aluniţe şi vase capilare sparte. 

Căutară urme de ac în locurile obişnuite: la ceafă şi după 
urechi, în jurul nasului şi al obrajilor. Semnul unei injecții putea fi 
ascuns de o zgârietură; nu găsiră nimic. Higgins examina până şi 
scrotul, care era larg şi lăsat. 

Petrecură mai bine de o oră aplecaţi asupra cadavrului, apoi îl 
întoarseră şi reluară examinarea. Higgins fotografie corpul şi 
verifică unghiile de la mâini, căutând rupturi sau tăieturi şi răzui 
sub ele, punând fărâmele de materie în mici plicuri albe. 

— Pe epidermă nu e nimic neobişnuit, din câte-mi dau cu 
seama, declară Higgins într-un târziu. 

Anna era dezamăgită, dar nu surprinsă. 

— Poate că otrava a fost ingerată, sugeră ea. 

— O să ne dăm seama la examenul toxicologic, zise Higgins. 

— Ştiu şi cu? Nu mai are sânge. 

— Poate că avem noroc, zise Higgins. 

De obicei, când serviciul de pompe funebre pregătea cadavrul, 
sângele era complet eliminat, cu excepţia câtorva pungi 
reziduale şi înlocuit cu lichidul de îmbălsămare. Metanolul, 
etanolul, formaldehida,  coloranţii  descompuneau anumite 
otrăvuri, făcându-le de nedepistat. Poate că rămăsese puţină 
urină în vezică. 

Medicul făcu obişnuita tăietură în formă de Y, de la umeri până 
la pelvis, apoi vâri mâna în cavitatea toracică pentru a scoate 
organele. Anna îl considera cu totul respingător. 

Arsenault, palid, se scuză, spunând că se duce să bea o 
ceaşcă de cafea. 

— Poţi să iei nişte mostre de creier, de bilă, rinichi, inimă şi- 
aşa mai departe? 

Higgins zâmbi caustic, vrând parcă să spună: nu mă învăţa pe 
mine meserie. 

— Scuze, spuse ea. 

— Pot să pariez că o să găsim arterioscleroză, zise Higgins. 

— Fără îndoială, spuse ea. Omul era bătrân. E vreun telefon 


97 


pe-aici? 

Telefonul public se afla pe hol, lângă un automat de cafea, 
ceai şi cacao fierbinte. In vreme ce forma numărul, Anna auzi 
bâzâitul ferăstrăului electric cu care Higgins tăia cutia toracică. 


Anna ştia că Arthur Hammond pleca devreme la lucru. 
Conducea un centru de control al otrăvurilor în Virginia şi preda 
cursuri de toxicologie la o universitate. Se întâlniseră pe când ea 
lucra la un caz şi se plăcuseră imediat. Omul era timid, vorbea cu 
intermitențe ascunzând o bâlbâială veche şi rareori te privea în 
ochi. Avea însă un simţ al umorului dezvoltat. Hammond 
cunoştea otrăvurile şi metodele de intoxicare practicate încă în 
Evul Mediu. Profesional era mult mai bun decât oricare specialist 
din laboratoarele federale şi cu siguranţă mult mai dispus să fie 
de folos. Nu era doar inteligent, ci avea şi o intuiţie deosebită. 
Din când în când, ea apela la el în calitate de consultant. 

II găsi acasă. 

— Unde eşti? întrebă el. 

— A, în nord. 

El pufni scurt, amuzat de discreţia ei: 

— Inţeleg. Păi, ce-mi poţi spune despre victimă? 

— Era bătrân. Cum ucizi pe cineva fără să laşi urme? 

— Pur şi simplu nu mai vorbi cu el, Anna. Nu-i nevoie să-l ucizi. 

Aşa flirta el. 

— Dar clorura de potasiu? zise ea, ignorând gluma lui. 

— Opreşte inima. Modifică prea puţin nivelul potasiului din 
organism, deci nu poate fi detectat. Era sub perfuzie? 

— Nu cred. N-am găsit urme de ac. 

— Atunci mă îndoiesc. Se face prea multă mizerie. Dacă nu 
era sub perfuzie, ar fi trebuit injectat direct în venă şi-ai fi găsit 
sânge înjur. Fără a mai vorbi de semnele unei lupte. 

Anna lua notițe în carnetul ei cu coperte din piele. 

— S-a întâmplat brusc, nu-i aşa? intoxicarea pe termen lung 
cu metale grele se exclude. E prea lentă. Te deranjează dacă mă 
duc să-mi iau o ceaşcă de cafea? 

— Du-te. 

Anna zâmbi în timp ce aştepta. Hammond se întoarse în mai 
puţin de un minut. 

— Apropo de cafea, spuse el. E vorba de ceva pus în băutură, 
în mâncare, sau de o injecție. 

— N-am găsit urme de ac. Şi, crede-mă, am studiat cadavrul 


98 


cu atenţie. 

— Dacă s-a folosit un ac de douăzeci şi cinci n-o să găseşti 
urme. Şi mai există şi sux. 

Anna ştia că se referea la clorura de succinilcolină, curara 
sintetică. 

— Aşa crezi? 

— Imi amintesc de un caz faimos în 1967 - un doctor din 
Florida a fost învinuit că şi-a ucis soţia cu sux. Ştii că ăsta e un 
relaxant al muşchilor scheletului. Nu te poţi mişca, nu poţi 
respira. Arată ca un stop cardiac. A fost un proces celebru - s-au 
făcut de râs medici legişti din întreaga lume. 

Anna notă ceva în carnet. 

— Există o întreagă listă de relaxanţi ai muşchilor scheletului. 
În cazul bătrânilor, orice-i poate face să dea ortul popii. Chiar şi 
puţin mai multă nitroglicerină. 

— Sub limbă, nu? 

— De obicei. Există însă şi fiole de, să zicem anil-nitrit, care te 
pot ucide dacă le inhalezi. Capsule. Sau butil-nitrit. Dau o reacţie 
de vasodilatare majoră, scade tensiunea arterială, te prăbuşeşti 
şi mori. 

Anna lua notițe cu înfrigurare. 

— Pe urmă mai e şi gândacul de turbă, zise el, râzând 
înfundat. În cantitate mare, te poate ucide. Mi se pare că-i spune 
cantarida. 

— Omul avea optzeci şi şapte de ani. 

— Un motiv în plus să aibă nevoie de un afrodiziac. 

— Nu vreau să mă gândesc la asta. 

— Era fumător? 

— Nu ştiu încă. Presupun că o să ne dăm seama după 
plămâni. De ce întrebi? 

— E un caz interesant, la care am lucrat de curând. Nişte 
bătrâni din Africa de Sud au fost ucişi cu nicotină. 

— Cu nicotină? 

— Nu trebuie să foloseşti prea multă. 

— Cum? 

— E un lichid. Are gust amar, dar poate fi combinat cu altceva. 
Poate fi şi injectat. Moartea survine în câteva minute. 

— La un fumător nu-ţi poţi da seama, nu-i aşa? 

— Trebuie să fii isteţ şi să apreciezi nivelul nicotinei din sânge 
în comparaţie cu metaboliţii. 

— Pricep. 


99 


— La un fumător găseşti mai mulţi metaboliți decât nicotină 
pură. Dacă e vorba despre o intoxicare acută, găseşti mult mai 
multă nicotină şi mult mai puţini metaboliți. 

— La ce trebuie să mă aştept de la examenul toxicologic? 

— Un examen toxicologic normal detectează abuzul de 
droguri. Opiacee, naturale şi sintetice, morfină, cocaină, LSD, 
Darvon, fenciclidină, amfetamina, benzodiazepine, valium şi 
barbiturice. Uneori antidepresive triciclice. Cere-le să facă un 
examen toxicologic complet, plus alte probe. Mai e placydilul, un 
vechi somnifer. Solicită analiza barbituricelor şi a somniferelor. 
Fentanylul e extrem de greu de detectat, ca şi Dimetil-sulfoxidul, 
folosit pentru cai. Vezi ce obţii. Cred că or să facă şi 
C.G.Spec.Mas. 

— Nu ştiu. Ce-i aia? 

— Cromatografie gazoasă, spectrometrie de masă. E proba de 
aur. Cât de departe eşti? 

— Intr-un oraş. De fapt sunt în Canada. 

— A, cei de la PRCC sunt buni. Au laboratoare criminalistice 
mult mai bune decât ale noastre, dar să nu mă citezi. Asigură-te 
că verifică în apele locale şi în bazine tot ce-ar putea denatura 
analiza. Spuneai că trupul e îmbălsămat, da? Pune-i să ia o 
mostră din fluidul de îmbălsămare şi exclude substanţele din el. 
Cere-le un examen toxicologic complet - sânge, ţesut, păr. Unele 
proteine se dizolvă în grăsime. Cocaina se depozitează în muşchii 
inimii, nu uita asta. Ficatul e ca un burete. 

— Cât or să dureze toate testele astea? 

— Săptămâni, poate chiar luni. 

— Nu se poate. 

Entuziasmul ei se risipi brusc. 

— Aşa e. Dar poate ai noroc. Poate să dureze luni de zile sau 
doar o zi. In orice caz, dacă nu ştii exact ce otravă cauţi, ai şanse 
să nu afli niciodată. 


— Toate dovezile arată că a murit din cauze naturale, o 
anunţă Higgins când Anna se întoarse în laborator. Insuficienţă 
cardiacă, probabil. Arterioscleroză, sigur. Am depistat şi un vechi 
infarct miocardic. 

Pielea capului lui Mailhot fusese desprinsă de pe ţeastă ca o 
mască de latex. Calota deschisă lăsa să se vadă cutele roz ale 
creierului. Anna îşi zise că avea să i se facă rău când văzu un 
plămân atârnând de cârligul unui cântar. 


100 


— Cât e de greu? întrebă ea. 

— E uşor. Două sute patruzeci de grame. Nu e congestionat. 

— Deci a murit repede. Putem exclude un sedativ destinat 
sistemului nervos central. 

— Cum spuneam, arată ca un atac de cord. 

Higgins părea să-şi piardă răbdarea. Ea îi spuse ce voia să 
obţină de la examenul toxicologic, citindu-şi notele. Medicul 
legist făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă. 

— Ai idee cât vor costa toate astea? 

Anna inspiră profund: 

— Guvernul american va suporta toate costurile. Am nevoie de 
o analiză minuțioasă. Dacă nu aflu acum, s-ar putea să nu aflu 
niciodată. Vreau să-ţi cer un serviciu. 

Higgins o privi fix. Anna îi simţi iritarea. 

— Vreau să-ţi cer să jupoi cadavrul. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Nu glumesc. 

— E cazul să-ţi amintesc, agent Navarro, că văduva doreşte o 
ceremonie funerară cu sicriul deschis. 

— Nu se văd decât mâinile şi faţa, nu? 

Să jupoaie cadavrul însemna să înlăture toată pielea, în fâşii 
largi, ca să poată fi cusută la loc. Asta le-ar fi permis examinarea 
țesutului subcutanat. Uneori, era unica modalitate de-a 
descoperi urme de injecții. 

— Asta dacă nu ai obiecţii, spuse Anna. 

Higgins roşi. Intoarse cadavrul, luă bisturiul şi începu să 
înlăture pielea. 

Anna nu rezistă şi ieşi pe coridor. Ron Arsenault se apropie, 
ţinând în mână o cană uriaşă cu cafea. 

— Incă se mai taie şi se spintecă acolo? întrebă el, ceva mai 
bine dispus. 

— Chiar mai rău. Jupuim pielea. 

— Nici dumneata nu poţi suporta? 

— Mă duc până la toaletă. 

Sergentul o privi sceptic. 

— Bănuiesc că n-ai avut noroc până acum. 

Ea scutură din cap, încruntată. 

— Voi, yankeii, nu credeţi în bătrâneţe? 

— Mă întorc imediat, zise ea cu răceală. 

Se stropi pe faţă cu apă rece, dându-şi seama prea târziu că 
nu existau prosoape de hârtie. Bodogăni şi intră într-o cabină, de 


101 


unde rupse nişte hârtie igienică. Privindu-se în oglindă, observă 
cearcănele întunecate de sub ochi. Se machie şi se întoarse la 
Arsenault, simțindu-se puţin mai înviorată. 

— Te-a chemat medicul, spuse Arsenault grăbit, Higgins ţinea 
sus o bucată de piele îngălbenită de vreo opt centimetri pătraţi, 
ca pe un trofeu. 

— Ai noroc că am jupuit şi mâinile, zise el, o să mă înjure 
directorul de la pompe funebre. 

— Ce e? întrebă Anna, nerăbdătoare. 

— Dosul palmei. Țesutul degetului mare, muşchiul abductor 
alpolicelui. Priveşte aici. 

Ea se apropie, împreună cu Arsenault, dar nu văzu nimic. 
Higgins luă lupa de pe masa de examinare. 

— Vezi umflătura asta mică şi roşie, cam de un centimetru 
lungime, de forma unei flăcări? 

— Da. 

— Ăsta-i semn de injecție. Crede-mă, nu acolo vâră acul o 
infirmieră ori un doctor. Până la urmă, s-ar părea că am găsit 
ceva. 


102 


10 


Bedford, New York 


Max Hartman şedea în fotoliul de piele cu spătar înalt, în 
biblioteca înţesată de cărţi, locul unde-şi primea de obicei 
vizitatorii. Ben considera ciudat felul în care tatăl său prefera să 
stea în spatele barierei formate de imensul birou de mahon 
tapiţat cu piele, chiar şi atunci când se întâlnea cu propriul său 
fiu. 

În fotoliul imens, bătrânul, cândva înalt şi puternic, arăta; 
pricăjit - o imagine cu siguranţă diferită de cea pe care-ar fi vrut 
s-o prezinte. Ben stătea într-un fotoliu de piele din faţa: Biroului. 

— Când ai sunat, mi s-a părut că voiai să discutăm despre 
ceva, spuse Max. 

Vorbea cu un accent anglo-american cultivat, influenţa 
germanei fiind greu de detectat. In tinereţe, Max Hartman, luase 
lecţii de vorbire corectă şi elocinţă, de parcă ar fi vrut să şteargă 
toate urmele trecutului său. 

Ben se uită cu atenţie la tatăl lui înainte de a-i răspunde, 
încercând să-l înţeleagă. Totdeauna ai fost o enigmă pentru 
mine. Distant, imposibil de cunoscut. 

— Aşa e, zise el. 

Un străin care-l vedea prima oară pe Max Hartman ar fi 
remarcat capul mare, pleşuv, împestriţat cu pete maronii, de 
bătrâneţe, urechile mari şi cărnoase, ochii apoşi, maxilarul 
proeminent,  nările în permanenţă dilatate. În ciuda 
transformărilor provocate de vârstă, era evident că fusese 
cândva un bărbat frumos. 

Ca de obicei bătrânul purta un costum de comandă, croit 
pentru el la Savile Row, în Londra. Cămaşa albă, scrobită, cu 
inițialele brodate pe buzunarul de la piept, o cravată din rips 
albastru cu auriu, butoni din aur masiv completau ţinuta. Deşi 
era duminică dimineaţa, Max era îmbrăcat ca pentru o întrunire a 
consiliului de administraţie. 

Ciudat cum se modifică percepțiile cu timpul, îşi zise Ben. 


103 


Uneori, îl vedea pe tatăl lui aşa cum era acum, bătrân şi fragil; 
alteori, îl privea cu ochii unui copil intimidat. 

Adevărul era că Ben şi Peter fuseseră întotdeauna puţin 
speriaţi de tatăl lor. Max Hartman intimida în general oamenii; de 
ce ar fi făcut excepţie fiii lui? Nu era uşor să fii fiul lui Max, să-l 
iubeşti şi să-l înţelegi. Era ca şi cum ai fi învăţat o limbă străină 
complicată, una pe care Peter nu putuse ori nu voise s-o înveţe. 

Lui Ben îi trecu brusc prin minte expresia dură a lui Peter 
atunci când îi dezvăluise ceea ce descoperise despre Max. Apoi 
imaginea lui Peter făcu loc unui şuvoi de amintiri legate de 
fratele său. Simţi un nod în gât şi ochii i se umplură de lacrimi. 

Nu te gândi, îşi spuse el. Nu le gândi la Peter. Aici, în casa 
asta, unde ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea şi ne-am hârjonit, 
am conspirat în şoaptă la miezul nopții, am tipat, am râs şi-am 
plâns. 

Peter e mort, iar acum trebuie să înduri totul de unul singur. 

Ben nu ştia cum să înceapă, cum să abordeze subiectul, în 
avionul cu care plecase de la Basel plănuise cum să-l înfrunte pe 
tatăl său, dar în clipa aceea uitase totul. Ştia doar că nu-i va 
spune nimic despre Peter, despre reapariţia şi asasinarea lui. Ce 
rost avea? De ce să-l tortureze pe bătrân? Max Hartman ştia că 
Peter murise cu ani în urmă. De ce să-l tulbure? 

II lăsă pe tatăl lui să vorbească despre afaceri, să-l întrebe de 
conturile pe care le administra. Bătrânul e încă ager la minte, îşi 
zise Ben. Trebuia să schimbe subiectul, dar nu era uşor, nici 
elegant să spună: Apropo, tată, ai fost cumva nazist? Nu te 
superi că întreb? 

In cele din urmă, Ben se hotărî să atace: 

— Cred că vizita în Elveţia m-a făcut să înţeleg cât de puţin 
ştiu despre... despre perioada petrecută de tine în Germania... 

Ochii tatălui său părură să se mărească în spatele lentilelor. 
Se aplecă în faţă. 

— la spune, de unde interesul ăsta neaşteptat pentru istoria 
familiei? 

— Cred că din pricina vizitei mele în Elveţia. Mi-a amintit de 
Peter. Pentru prima oară după moartea lui m-am dus acolo. 

Bătrânul îşi privi mâinile. 

— Eu nu stăruiesc asupra trecutului, ştii asta. N-am făcut-o 
niciodată. Privesc doar înainte. Nu-i nimic de spus. Am fost dus 
acolo, am avut norocul să supraviețuiesc şi m-au eliberat la 29 
aprilie 1945. N-o să uit niciodată ziua asta, dar de acea perioadă 


104 


a vieţii mele prefer să nu-mi amintesc. 

Ben trase adânc aer în piept, apoi lansă atacul. Era conştient 
de faptul că relaţia cu tatăl lui avea să fie alterată pentru 
totdeauna, că vălul urma să tic sfâşiat. 

— Numele tău nu se află pe lista prizonierilor eliberaţi de 
aliaţi. 

Era o cacealma. Urmări reacţia tatălui său. Max îl privi 
îndelung şi, spre surprinderea lui, zâmbi. 

— Trebuie să fii totdeauna precaut cu documentele. Listele 
sunt întocmite în grabă, în perioade de haos total. Unele nume 
sunt ortografiate greşit, altele omise. Dacă numele meu lipseşte 
de pe vreo listă întocmită de cine ştie ce sergent american, ce-i 
cu asta? 

— Dar n-ai fost la Dachau, nu-i aşa? întrebă calm Ben. Tatăl lui 
răsuci încet fotoliul, întorcându-i spatele lui Ben. 

Când vorbi, glasul lui era ascuţit: 

— Ce lucru straniu poţi să spui. 

Ben simţea cum i se strânge stomacul. 

— Dar adevărat, nu? 

Max întoarse fotoliul. Chipul lui era lipsit de expresie, însă o 
pată roşie îi apăruse pe obrajii pământii. 

— Există oameni care şi-au făcut o profesiune din contestarea 
faptului că Holocaustul a avut loc. Aşa-zişii istorici, scriitori... 
publică articole şi cărţi în care susţin că toată povestea a fost o 
farsă, că n-au fost ucişi milioane de evrei. 

Ben îşi simţi gura uscată. 

— Ai fost locotenent în SS. Numele tău apare pe un document 
- un document de asociere, unde sunt trecuţi membrii unui 
consiliu de directori ai unei companii secrete. Tu ai fost 
trezorierul. 

Când bătrânul răspunse, o tăcu în şoaptă. 

— N-o să ascult aşa ceva, zise el. 

— li adevărat, nu? 

— Habar n-ai despre ce vorbeşti. 

— De-aceea n-ai povestit niciodată despre Dachau. N-ai trecut 
niciodată pe acolo. Ai fost un nazist. 

— Cum poţi spune aşa ceva? zise bătrânul cu glas aspru. Cum 
e posibil să crezi aşa ceva? Cum îndrăzneşti să mă insulţi în felul 
ăsta! 

— Documentul ăla... e în Elveţia. Contractul de asociere, 
întregul adevăr e acolo. 


105 


Ochii lui Max Hartman aruncau fulgere. 

— Cineva ţi-a arătat un document fals, menit să mă 
discrediteze. lar tu, Benjamin, ai preferat să crezi asta. 
Adevărata întrebare e: pentru ce? 

Ben simţea cum totul începe să se învârtă în jurul lui. 

— Pentru că mi-a spus Peter! răcni el. Acum două zile, în 
Elveţia. El a găsit documentul şi a aflat adevărul. Peter a aflat ce- 
ai făcut. Incerca să ne protejeze de consecinţe. 

— Peter... ? icni Max. 

Expresia de pe chipul tatălui său îl speria, însă Ben continuă: 

— El mi-a vorbit despre corporaţia asta şi despre cine ai fost 
tu în realitate. Imi spunea toate astea când a fost împuşcat 
mortal. 

Faţa lui Max Hartman devenise palidă, iar mâna noduroasă 
aşezată pe birou tremura vizibil. 

— Peter a fost ucis sub privirile mele. Ben aproape că scuipă 
cuvintele: Fratele meu, fiul tău... încă o victimă de-a ta. 

— Minciuni! strigă Max. 

— Nu, spuse Ben. E adevărul. Ceva ce-ai ascuns de noi toată 
viaţa. 

Brusc, vocea lui Max deveni o şoaptă. 

— Vorbeşti despre lucruri pe care n-ai cum să le înţelegi. Făcu 
o pauză. Conversaţia asta s-a încheiat. 

— Am înţeles cine eşti tu, zise Ben. Şi sunt dezgustat. 

— Pleacă, strigă Max Hartman, arătându-i uşa cu o mână 
tremurândă. 

Ben îşi imagină acelaşi braţ ridicat într-un salut SS, într-un 
trecut insuficient de îndepărtat. Niciodată îndeajuns de 
îndepărtat. Brusc îşi aminti cuvintele adesea citate ale unui 
scriitor: Trecutul nu e mort. Nici măcar nu e trecui. 

— leşi afară! strigă cu glas tunător tatăl lui. leşi afară din casa 
asta! 


Washington, D.C. 


Cursa Air Canada, venind de la Nova Scoţia, sosi pe Aeroportul 
Naţional Reagan după-amiază târziu. Taxiul opri în faţa blocului 
Adams-Morgan, unde locuia Anna, puţin înainte de ora şase. Era 
deja întuneric. 


106 


Anna se întorcea întotdeauna cu plăcere în apartamentul ei, 
singurul loc în care se simţea deplin stăpână pe situaţie. 

leşind din ascensor, se întâlni cu un vecin, Tom Bertone. Tom 
şi soţia lui, Danielle, erau avocaţi - amândoi puţin prea 
exuberanţi, puţin prea prietenoşi, însă destul de simpatici. 

— Hei, Anna, m-am întâlnit azi cu fratele tău mai mic, zise el. 
Cred că de-abia a sosit în oraş. Un băiat foarte drăguţ. 

Uşile liftului se închiseră în urma lui înainte ca Anna să poată 
spune ceva. 

Frate? Ea nu avea nici un frate. 

Se opri lângă uşa apartamentului şi scoase pistolul, un Sig- 
Sauer de 9 mm. Ţinându-l într-o mână, răsuci cheia în broască cu 
cealaltă. In apartament era întuneric.  Amintindu-şi 
antrenamentele din tinereţe, recurse la tactica standard E&C - 
eschivă şi căutare. Agenţii de teren învățau tehnica asta în 
cadrul şedinţelor de antrenament, însă ei nu-i trecuse niciodată 
prin minte că avea s-o aplice în propriul ei apartament, în casa 
ei, în sanctuarul ei. j 

Inchise uşa încetişor. In clipa următoare sesiză ceva ciudat. 
Apoi îşi dădu seama că mirosea a fum de ţigară. Mirosul era prea 
slab ca să provină de la o ţigară aprinsă. Probabil că venea de la 
hainele cuiva care fuma. 

Cineva fusese în apartamentul ei. 

In lumina slabă a lămpilor de pe stradă, mai observă ceva: 
unul dintre sertarele cartotecii ei era uşor întredeschis. Cineva 
căutase prin lucrurile ei. 

Sângele îi îngheţă în vine. 

Dinspre baie venea un curent de aer: fereastra fusese lăsată 
deschisă. 

Apoi auzi un zgomot slab - scârţâitul aproape imperceptibil al 
unui pantof cu talpă de cauciuc pe dalele din baie. /ntrusu/ mai 
era acolo. 

Aprinse lumina şi se răsuci ghemuindu-se cu pistolul ridicat. 
Slavă Cerului că era un model mai mic, care se potrivea mai bine 
cu mâinile ei decât tipul standard. Intrusul nu se vedea, însă, 
apartamentul fiind mic, nu existau prea multe locuri unde să se 
ascundă. Se ridică în picioare şi, respectând regula perimetrului - 
îmbrățişează pereții, obişnuiau să spună instructorii ei - îşi croi 
drum spre dormitor. 

Simţi mişcarea aerului cu o clipă înainte ca arma să-i fie 
smulsă din mâini de o lovitură puternică. De unde pornise? 


107 


Din spatele biroului? Al dulapului cu fişe? Pistolul căzu cu 
zgomot pe podeaua camerei de zi. 

Recuperează-l prin orice mijloace. 

Brusc, fu lovită din spate şi aruncată în uşa dormitorului cu o 
bufnitură surdă. Rămase încremenită şi agresorul se dădu câţiva 
paşi înapoi. 

Anna desluşi silueta suplă a unui adolescent. Muşchii 
proeminenţi erau încordaţi sub tricoul negru, mulat pe corp, dar 
tânărul nu părea să aibă mai mult de şaptesprezece ani. 

Asta n-avea nici o logică. 

Incet, cu grijă, Anna se ridică în picioare şi porni, cu o 
nepăsare simulată, spre canapeaua de culoarea fulgilor de ovăz. 
Patul gri-albăstrui al pistolului se profila abia vizibil de sub pliul 
tapiţeriei. 

— Furtul din locuinţe e o problemă serioasă în cartierul ăsta, 
nu-i aşa? zise bărbatul-bălai, cu ironic. Părul lui negru, lucios, era 
tuns scurt, iar trăsăturile regulate erau lipsite de fermitate. 
Statisticile sânt şocante. 

Nu prea semăna cu delincvenţii care bântuiau prin sud-estul 
Washingtonului. Dacă i s-ar fi cerut părerea, Anna ar fi spus că 
individul nu era american get-beget: i se părea că detectase un 
uşor accent irlandez. 

— Aici nu e nimic de valoare, spuse Anna, încercând să pară 
calmă. Trebuie să fi aflat asta până acum. Nici unul dintre noi nu 
are nevoie de necazuri. Işi dădu seama că mâna îi amorţise după 
lovitura primită. Fără să-l scape din ochi, mai făcu un pas spre 
canapea şi adăugă pe un ton detaşat: La ora asta n-ar trebui să 
fii la şcoală? 

— Nu trimite niciodată un bărbat să facă treaba unui puşti, 
răspunse el bine dispus. 

Brusc, el îi trase încă un pumn, iar Anna zbură înapoi. Lovitura 
administrată drept în plex o lăsă cu răsuflarea tăiată. 

— Ştiai, continuă tânărul intrus, că proprietarii de arme sunt 
cei ucişi de ele? incă o statistică la care merită să te gândeşti. 
Niciodată nu poţi fi destul de atent. i 

Nu era un hoţ. Nici nu vorbea ca un hoţ. Dar ce căuta? Inchise 
ochii preţ de o clipă, făcând un inventar mintal al apartamentului 
ei sărac mobilat: hainele, lămpile, aparatul pentru controlul 
umidității... generatorul M26. Trebuie să încerc să-l găsesc! 
Precis că puştiul a căutat cu atenţie peste tot, dar funcţionarea 
acelui dispozitiv nu era limpede pentru cei nefamiliarizaţi cu el. 


108 


— O să-ţi dau bani, spuse ea şi se întoarse către birou, pentru 
a deschide sertarele. O să-ţi dau bani, repetă ea. 

Unde pusese generatorul? Maţ funcţiona oare? Trecuseră cel 
puţin doi ani de când îl avea. Il găsi în sertarul mare din mijloc, 
lângă o cutie roşie de carton în care-şi ţinea cecurile. 

— In regulă, zise ea, i-am găsit. 

Când se întorsese cu faţa spre el, ţinea strâns în mână 
generatorul M26 Tasertron. Il porni şi un zgomot ascuţit indică 
faptul că dispozitivul era încărcat. , 

— Vreau să mă asculţi cu atenţie, spuse ea. Asta-i un 
generator M26, cel mai puternic dintre cele care se fabrică. 
Dispari de-aici sau o să-l folosesc. Douăzeci şi cinci de mii de 
volţi or să scoată untul din tine. 

Tânărul începu să se depărteze de ea, retrăgându-se către 
baie. 

In clipa în care năucitoarea armă ar fi fost activată, 
încărcătura ar fi declanşat contactorii - două sârme subţiri, cu 
capete de trei mm. Electricitatea descărcată ar fi avut o tensiune 
suficientă pentru a-l imobiliza o vreme. 

Anna îl urmă spre baie. Intrusul nu avea experienţă; 
retrăgându-se în încăperea strimtă, putea să fie încolţit. O 
mişcare greşită, eroarea unui amator. Răsuci butonul 
generatorului la maximum; n-avea rost să-şi asume riscuri în 
momentul ăsta. Dispozitivul din mâna ei bâzâia şi pocnea. Un arc 
electric albastru se formase între cei doi electrozi. O să ţintească 
în stomac. 

Brusc auzi zgomotul apei curgând din robinetul deschis la 
maximum. Ce dracu' avea de gând? Se năpusti în baie, ţinând 
generatorul în faţa ei şi-l văzu pe bărbatul-copil întorcându-se 
spre ea cu ceva în mână. li pricepu jocul prea târziu. Era duza de 
la duşul ei. Acesta aruncă un şuvoi de apă în direcţia ei, apă care 
în condiţii normale ar fi fost inofensivă. Anna lăsă din mână 
generatorul. Un fulger electric se arcui dinspre dispozitiv către 
bustul ei ud, un fulger albastru, torturant. Grupele majore de 
muşchi i se contractară şi ea se prăbuşi pe podea. 

— A fost amuzant, zise tânărul pe un ton neutru. Dar e deja 
târziu. Ne vedem altădată. 

Anna îl privi neputincioasă cum se caţără pe fereastra de la 
baie şi dispare pe scara de incendiu. 

După ce îşi reveni, sună la poliţia municipală. Când sosiră, 
poliţiştii îi puseră întrebările obişnuite, se sfătuiră dacă să 


109 


clasifice incidentul drept violare de domiciliu ori furt şi cam atât. 

Anna se uită la ceas. Era opt scara. Formă numărul de-acasă 
al lui David Denneen. 

— Imi pare rău că te deranjez, spuse ea, voiam să te întreb 
dacă e liberă camera voastră de oaspeţi? Se pare că 
apartamentul meu tocmai s-a transformat în locul unei 
infracţiuni. 

— Locul unei... lisuse, zise Denneen. Ce s-a întâmplat? 

— O să-ţi explic mai târziu. Scuze pentru neplăcuta surpriză. 

— Ai mâncat? Vino încoace imediat. O să mai punem un 
tacâm. 

David şi Ramon locuiau într-un bloc construit înainte de război, 
lângă Dupont Circle. Drumul cu taxiul dură cincisprezece minute. 
Apartamentul, destul de mic, era frumos mobilat. După aromele 
plăcute care o întâmpinară când intră în casă - ardei iute, 
anason, chimion - Anna ghici că Ramon pregătea unul din 
sosurile lui mexicane. 

Cu trei ani în urmă, Denneen, un tânăr agent, lucrase sub 
comanda ei. Invăţa repede, făcea treabă bună şi avusese câteva 
succese; supraveghease un asistent special al Casei Albe la 
ambasada Qatarului, pistă ce dusese la anchetarea unui caz 
major de corupţie. Anna anexase la dosarul lui rapoarte 
favorabile, dar aflase curând că Arliss Dupree, în calitate de 
director al serviciului, adăugase propriile sale evaluări 
„potrivite”. Erau vagi, însă acuzatoare ca intenție: Denneen nu 


avea „stofă de agent guvernamental”. Îi lipsea „tăria de 
caracter” necesară unui anchetator BIS, era „moale”, „posibil 
nestatornic”, „frivol”. „Atitudinea lui era imprevizibilă.” O 


înşiruire de absurdităţi, camuflajul birocratic al unei ostilități 
viscerale, efectele unor prejudecăţi. 

Anna se împrietenise atât cu David, cât şi cu Ramon, pe care îl 
cunoscuse când intrase la Kramerbooks, pe Connecticut Avenue 
şi-i văzuse târguind împreună. Ramon era un bărbat scund, cu un 
chip luminos şi o dantură albă, strălucitoare, care contrasta cu 
tenul măsliniu şi lucra ca administrator la programul local Hrană 
pe Roţi. Se plăcuseră imediat. Ramon insistase ca Anna să cineze 
cu ci în acea scară şi ea acceptase. Fusese o întâlnire plăcută, în 
parte graţie excelentei paella pregătite de Ramon, dar şi datorită 
conversaţiei relaxate şi tachinărilor nevinovate. Anna le invidia 
intimitatea firească şi afecțiunea. 

David avea trăsături puternice şi un păr de culoarea nisipului. 


110 


Era un bărbat înalt, de o frumuseţe aspră şi Ramon observase 
felul în care Anna se uita la el. 

— Ştiu ce gândeşti, îi mărturisi el la un moment dat, în timp ce 
David pregătea băuturile întors cu spatele la ei. Gândeşti: „Ce 
pierdere”. 

Anna râse. 

— Mi-a trecut prin minte, recunoscu ea. 

— Toate fetele spun asta. Ramon zâmbi. Ei bine, pentru mine 
înseamnă mult. 

Câteva săptămâni mai târziu, Anna luase prânzul cu David şi-i 
explicase de ce nu fusese promovat. Denneen nu se enervă. 

— Ştii ceva, zise el, doresc doar să-mi fac meseria. De fapt 
vreau să plec dracului din serviciul lui Dupree. Se întâmplă să fiu 
interesat de operaţiuni şi strategie. Eu am doar gradul E-3, aşa 
că nu pot să-mi aranjez un transfer. In schimb s-ar putea să 
reuşeşti tu. 

Anna trăsese câteva sfori. Asta însemna că-l evitase pe 
Dupree, ceea ce nu prea-i atrăsese simpatia conducerii BIS. Până 
la urmă reuşise, iar Denneen nu uitase niciodată serviciul făcut. 

Anna îl pusese la curent pe Denneen cu cele întâmplate în 
apartamentul ei şi, între puiul cu sos mexican preparat de Ramon 
şi o sticlă de vin, simţi că se relaxează. Se pomeni glumind pe 
seama faptului că fusese „bătută de un membru al trupei Back 
Street Boys”. 

— Puteai să fii ucisă, zise grav Denneen. 

— Dar n-am fost. Ceea ce dovedeşte că nu asta urmărea. 

— In fond ce voia? 

Anna se mulţumi să ridice din umeri. 

— Ascultă, Anna. Ştiu că nu poţi vorbi despre asta, dar poate 
că are legătură cu noua ta misiune de la SCI. Bătrânul Alan 
Bartlett a păstrat atâtea secrete de-a lungul anilor, încât n-a 
suflat o vorbă nici despre cei cu care te-a pus rău. 

— EI Diablo sabe mas par viejo que por diablo, murmură 
Ramon. Diavolul ştie multe doar pentru că e bătrân şi nu 
neapărat pentru că-i diavol. 

— li o întâmplare? insistă Denneen. 

Anna se uită la paharul ei de vin şi dădu din umeri tăcută. 
Existau şi alte persoane interesate de moartea celor din dosarele 
Sigma? Nu putea să se gândească acum la asta şi nici nu voia. 

— Mai ia nişte carnitas, îi sări Ramon în ajutor. 


111 


În dimineaţa zilei următoare, Anna fu chemată în biroul lui 
Bartlett. 

— Ce-ai aflat în Nova Scotia? întrebă Bartlett, fără să mai 
piardă vremea cu politeţuri. 

Anna hotărâse să nu-i spună despre intrusul din apartamentul 
ei. N-avea nici un motiv să creadă că exista vreo legătură cu 
cazul la care lucra şi se temea că acel episod ar fi putut submina 
încrederea lui Bartlett în ea. In schimb îi spuse ceea ce era cu 
adevărat important: semnul de injecție de pe mâna bătrânului. 

Bartlett dădu încet din cap. 

— Ce fel de otravă au folosit? 

— N-am primit încă rezultatele analizei toxicologice. Durează. 
Te sun dacă găsesc ceva. 

— Crezi sincer că Mailhot a fost otrăvit? 

Bartlett părea nervos. 

— Cred, zise ea. Pe urmă, mai e şi chestiunea banilor. Acum 
patru luni, tipului i s-a transferat în cont un milion de dolari. 

Bartlett se încruntă. 

— De unde? 

— N-am idee. Un cont din Insulele Cayman. Apoi urma banilor 
dispare. Au fost spălaţi. 

Bartlett nu făcu nici un comentariu. Anna continuă: 

— Am cercetat documentele bancare pe ultimii zece ani şi 
totul a ieşit la iveală. In fiecare an, Mailhot primea cu regularitate 
nişte bani în contul lui. Sume care creşteau constant. 

— Poate dintr-un parteneriat de afaceri? 

— După cum spunea soţia lui, proveneau de la un patron 
recunoscător. 

— Un patron foarte generos. 

— Unul foarte bogat. Şi foarte mort. Bătrânul şi-a petrecut 
aproape toată viaţa lucrând ca secretar personal al unui bogat 
baron al presei. Bodyguard, om bun la toate, slujbaş pe viaţă, din 
câte mi-am dat seama. 

— Pentru cine lucra? 

— Pentru Charles Highsmith. 

Anna urmări cu atenţie reacţia lui Bartlett. Era clar că ştia deja 
asta. 

— Întrebarea e de ce s-au făcut plăţile în străinătate, zise el. 
De ce nu s-a făcut un transfer direct din averea lui Highsmith? 

Anna ridică din umeri. 

— E doar una dintre întrebări. Pentru a găsi răspunsul ar trebui 


112 


să dăm de urma fondurilor, să vedem dacă ele provin într-adevăr 
din conturile lui Charles Highsmith. Am mai avut cazuri de bani 
proveniţi din droguri. Dar nu sunt optimistă. 

Bartlett dădu din cap. 

— Şi văduva...? 

— Nu ne-a fost de ajutor. S-ar putea să ascundă ceva, dar, din 
câte mi-am dat seama, nu ştie prea multe despre afacerile 
soţului ei. Părea convinsă că el o luase razna. Ne-a spus că era 
unul dintre cei care credeau că moartea lui Highsmith ar fi putut 
să nu se datoreze unui accident. 

— Nu, zău. 

— Şi dumneata crezi acelaşi lucru? E limpede că ştiai de 
legătura dintre Highsmith şi Mailhot. Avea şi el un dosar Sigma? 

— Asta-i irelevant. 

— lartă-mă, dar va trebui să-mi permiţi să apreciez eu cât de 
irelevant este. Am senzaţia că puţine lucruri din cele pe care ţi 
le-am raportat sunt noutăţi pentru dumneata. 

Bartlett încuviinţă. 

— Highsmith făcea parte din Sigma. Highsmith pare să fi avut 
mare încredere în Mailhot. 

— lar acum, sunt nedespărţiţi, zise Anna pe un ton sumbru. 

— Ai făcut o treabă excelentă la Halifax, zise Bartlett. Sper că 
ştii asta. Şi mai sper că nu ţi-ai despachetat lucrurile. Se pare că 
avem un caz nou. 

— Unde? 

— In Paraguay. La Asuncion. 

Un caz nou. Cuvintele erau în egală măsură şocante şi 
descurajante. In acelaşi timp, maniera arbitrară a Fantomei de a- 
i furniza informaţii îi dădea un sentiment de frustrare şi de 
nelinişte. Studie chipul bărbatului din faţa ei, aproape 
admirându-i completa opacitate. Ce ştia el? Ce nu-i spunea? Şi 
de ce? 


113 


11 


St. Gallen, Elveţia 


Ben Hartman petrecuse ultimele două zile călătorind: de la 
New York la Paris, de la Paris la Strasbourg. La Paris, luase o 
cursă de legătură până la Mulhouse, Franţa, lângă frontiera cu 
Germania şi Elveţia. Acolo închinase o maşină cu care se dusese 
la aeroportul regional Basel-Mulhouse. 

In loc să treacă în Elveţia, cum ar fi fost firesc, închinase un 
mic avion pentru a ajunge în Liechtenstein. Nici funcţionarul de 
la agenţia de închirieri, nici pilotul nu-i puseseră întrebări. De ce- 
ar fi dorit un om de afaceri prosper să intre în ducatul 
Liechtenstein, un cunoscut loc de spălare a banilor, într-o 
manieră greu de depistat, neobişnuită, evitând punctele vamale 
de la frontieră? Pentru cei de-acolo, funcţiona regula: nu pune 
întrebări. 

Când ajunse în Liechtenstein, era aproape unu noaptea, îşi 
petrecu restul nopţii într-o mică pensiune de lângă Vaduz, iar în 
dimineaţa zilei următoare plecă să caute un pilot dispus să-l 
treacă graniţa elveţiană fără ca numele lui să apară pe vreo 
declaraţie vamală ori pe o listă de pasageri. 

În Liechtenstein, costumul Kiton la două rânduri, cravată 
Hennes şi cămaşă Charvet erau doar o modalitate de protecţie, 
nimic mai mult. Ducatul făcea o distincţie clară între localnici şi 
intruşi, între cei care aveau ceva valoros de oferit şi ceilalţi. 
Străinii care doreau să devină cetăţeni ai ducatului trebuia să 
obţină atât aprobarea parlamentului, cât şi pe cea a prinţului. 

Ben Hartman ştia să se descurce în astfel de locuri. 

La vreo douăzeci de kilometri sud de Vaduz, se afla un câmp 
de aterizare folosit uneori de oameni de afaceri cu avioane 
particulare şi elicoptere. Acolo discută cu un tip mai vârstnic, 
morocănos, membru al echipei de întreţinere de la sol; îi vorbi 
despre intenţiile lui în termeni vagi, dar în acelaşi timp uşor de 
înţeles. Fără multă vorbă, omul îi scrise un număr de telefon pe 
spatele unui formular. Ben îl răsplăti cu generozitate pentru 


114 


recomandare, dar când sună la numărul primit, dădu peste un 
bărbat ce părea beat şi care îl refuză, spunând că avea altă 
treabă. Ben, avea totuşi un nume - Gaspar. Abia la amiază reuşi 
să se întâlnească cu Gaspar, un tip slab, între două vârste, care-l 
evalua rapid şi îşi exprimă pretenţiile exorbitante. Într-adevăr, 
pilotul câştiga bani frumoşi ducându-i în Elveţia pe oamenii de 
afaceri, fără să lase urme pe monitoarele controlorilor de trafic. 
Erau perioade când anumiţi lorzi ai drogurilor, potentaţi africani 
sau intermediari din Orientul Mijlociu voiau să facă operaţiuni 
bancare fără ştiinţa autorităţilor. Pilotul presupuse că Ben avea 
intenţii similare. După o jumătate de oră, pe când se pregătea de 
plecare, Gaspar află că se iscase o furtună deasupra localităţii St. 
Gallen şi vru să anuleze zborul. Câteva bancnote de o sută de 
dolari îl făcură însă să se răzgândească. 

In vreme ce avionul bimotor sălta prin curenţii de aer de 
deasupra Alpilor, taciturnul pilot deveni aproape volubil. 

— De unde mă trag eu, e o vorbă. Es ist bessei; reich zu leben, 
als reich zu sterben. Chicoti şi traduse: E mai bine să trăieşti 
bogat decât să mori bogat... 

— Dumneata vezi-ţi de pilotat, zise Ben plictisit. 

Se întreba dacă nu cumva precauţiile pe care şi le luase erau 
exagerate, dar avea idee până unde se întindea puterea celor 
care-i uciseseră fratele şi-l angajaseră pe omul cunoscut de el 
drept Jimmy Cavanaugh să-l omoare. În orice caz n-avea de gând 
să îi ajute. 

La St. Gallen, Ben făcuse autostopul. Un agricultor care livra 
legume la pieţe şi restaurante îl luă în maşină. Fermierul îl 
cercetase cu privirea, nedumerit, dar Ben îi spuse că maşina lui 
se defectase. Işi continuă drumul după ce închirie o maşină şi se 
îndreptă spre comunitatea izolată de fermieri de la Mettlenberg. 
Dacă avionul îl hurducase în aer, mersul cu maşina nu se dovedi 
mai liniştit. Ploaia care cădea acoperea parbrizul cu o pânză de 
apă. Ştergătoarele se mişcau rapid, însă fără folos. Ploua 
torențial şi afară se lăsase întunericul. Ben abia vedea la câţiva 
metri în faţa lui. Traficul fiind intens şi drumul îngust, îl obligau 
să conducă încet. 

Se afla într-o zonă izolată, slab populată din nord-estul 
Elveţiei, în cantonul St. Gallen, nu departe de lacul Constance. 
Când ploaia se mai domolea, reuşea să vadă fermele agricole ce 
se succedau pe ambele părţi ale drumului. Cirezi de vite, turme 
de oi, hectare de pământ cultivat. Construcţii masive, primitive, 


115 


cu grajduri şi hambare acoperite cu paie. 

În timp ce conducea, îl copleşiră sentimente contradictorii: o 
profundă tristeţe, dar şi o furie aproape violentă. In faţă apăru un 
pâlc de clădiri, probabil satul Mettlenberg. Ploaia se transformase 
în burniţă. Ben văzu ruinele unui castel medieval, cândva 
fortificat. Se mai zăreau un grânar vechi şi o biserică de la 
începutul secolului şaisprezece, închinată Sfintei Maria. Casele 
din piatră erau pitoreşti, cu faţade din lemn şi acoperişuri roşii. 

Peter îi spusese că Liesl, iubita lui, candidase pentru un post 
liber la un mic spital din zonă. Verificase: exista un singur spital 
pe o rază de mai mulţi kilometri - Regiona/spital Sankt Gallen 
Nord. 

La mică distanţă de „centrul oraşului” se înălța o clădire 
oarecum modernă, din cărămidă roşie care adăpostea Spitalul 
regional. Găsi o staţie de benzină, parcă maşina şi se duse la un 
telefon public. 

Când răspunse telefonistul de la centrala spitalului, Ben spuse 
încet, în engleză: 

— Vreau să vorbesc cu pediatrul. Copilul meu e bolnav. N- 
avea rost să folosească germana lui de turist, de vreme ce-l 
trăda accentul american. 

Peter spusese că spitalul o angajase pe Liesl fiindcă „aveau 
nevoie de un pediatru”. Se îndoia că existau mai mulţi într-un 
spital atât de mic. 

— Vă fac legătura cu... âă... Notfallstation, domnule Urgenţa... 

— Nu, îl întrerupse repede Ben. Vreau să vorbesc direct cu 
pediatrul. Aveţi mai mulţi? 

— Doar unul, domnule, însă acum nu e aici. Doar unul! Ben 
jubila. S-ar părea că o găsise. 

— Da, o femeie pe nume Liesl-nu-ştiu-cum, nu-i aşa? 

— Nu, domnule. Din câte ştiu eu, nu e nici o Liesl aici. 
Pediatrul e doctorita Margarethe Hubli, dar, cum vă spuneam, nu 
e la spital. Să vă fac legătura... 

— Trebuie să fie o eroare. Asta-i numele care mi-a fost dat. A 
existat vreo doctoriţă numită Liesl, care-a plecat recent? 

— Din câte ştiu eu, nu, domnule. 

Eşec total. 

li veni o idee. S-ar fi putut ca doctoriţa Hubli s-o fi cunoscut pe 
Liesl şi să ştie unde se dusese. 

— Există vreun număr de telefon la care o pot găsi pe 
doctoriţa Hubli? 


116 


— Mă tem că nu vă pot da numărul ei de-acasă, domnule, dar 
dacă aduceţi copilul la spital... 

— Puteţi să-i transmiteţi un mesaj pe pager din partea mea? 

— Da, domnul, asta pot să fac. 

— Mulţumesc. 

Ben îi dădu numărul telefonului public şi un nume fals. După 
cinci minute, telefonul sună. 

— Domnul Peters? întrebă o voce de femeie în engleză. 

— Mulţumesc că m-aţi sunat, doamnă doctor. Sunt american şi 
mă aflu aici cu nişte prieteni. Incerc să găsesc o doctoriţă despre 
care cred că a lucrat la Spitalul regional. Mă întrebam dacă o 
cunoaşteţi cumva - o chema Liesl. 

Urmă o pauză, o pauză prea lungă. 

— Nu cunosc nici o Liesl, zise doctoriţa. 

Minţea ca s-o protejeze pe Liesl? Ori aşa i se păruse lui. 

— Sunteţi sigură? insistă Ben. Mi s-a spus că a lucrat acolo o 
doctoriţă pe nume Liesl şi e important să dau de ea. E o 
chestiune de familie. 

— Ce „chestiune de familie”? 

Bingo. O proteja cu siguranţă pe Liesl. 

— E vorba despre... fratele ei, Peter. 

— Fratele... ei? Doctoriţa părea încurcată. 

— Spuneţi-i că numele meu e Ben. 

Urmă o altă pauză lungă, după care femeia întrebă: 

— Unde sunteţi? 

Trecură doar douăzeci de minute şi un mic Renault roşu opri la 
staţia de benzină. 

O femeie scundă, îmbrăcată într-o manta largă de ploaie, 
jeanşi murdari de noroi şi ghete, cobori din maşină şi trânti 
portiera. Zărindu-l pe Ben, se apropie. Ben observă că era o 
adevărată frumuseţe. Sub gluga mantalei îi văzu părul castaniu 
închis, tuns scurt, ochii albaştri, luminoşi şi tenul alb ca laptele. 
Femeia îl privea încordată, speriată. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, spuse el. O cunoaşteţi cu 
siguranţă pe Liesl. Eu sunt fratele geamăn al soţului ei. 

— Doamne Sfinte, şopti ea, semeni perfect cu el. Parcă aş 
vedea o fantomă. Chipul i se schimonosi brusc. Doamne, icni ea, 
izbucnind în plâns, a fost atât de atent! Atâţia... atâţia ani... 

Ben o privi nedumerit. 

— Nu s-a întors acasă în seara aceea, continuă ea. Am rămas 
trează până târziu, îngrijorată, îngrozită. Işi acoperi faţa cu 


117 


mâinile. Şi pe urmă a venit Dieter şi mi-a spus ce se 
întâmplase... 

— Eşti Liesl, şopti Ben. 

— O, Doamne! gemu ea. Era... era un om atât de bun. L-am 
iubit aşa de mult. 

Ben o luă în braţe, încercând s-o liniştească şi simţi lacrimile 
curgându-i pe obraji. 


Asuncion, Paraguay 


Anna fu oprită la vamă de un oficial paraguayan cu o faţă 
rotundă, îmbrăcat într-o cămaşă albastră cu mâneci scurte. 

După culoarea părului şi trăsături îşi dădu seama că omul, 
asemenea majorităţii paraguayenilor, era metis. 

Bărbatul o măsură cu privirea, apoi îi ceru să deschidă sacoşa. 
Îi puse câteva întrebări într-o engleză aproximativă, după care 
vădit dezamăgit îi tăcu semn să treacă. 

Se simţea ca un infractor care studia terenul unde urma să 
dea viitoarea lovitură. Instrucţiunile federale cereau ca un agent 
aflat în străinătate să se prezinte la Ambasada americană, ceea 
ce ea nu va face. Riscul scurgerii de informaţii era prea mare. 
Dacă va avea necazuri, va discuta ulterior despre încălcarea 
protocolului. 

In holul aglomerat al aeroportului găsi un telefon public şi îşi 
prelua mesajele. 

Primise unul de la Arliss Dupree, care voia să ştie când se va 
întoarce la BIS. Cel de-al doilea era de la sergentul Arsenault, 
care a anunţa că primise rezultatele analizei toxicologice, fără a 
preciza ce conţineau. 

Sună la sediul PRCC din Ottawa şi trebui să aştepte vreo cinci 
minute până Ron Arsenault fu găsit. 

— Ce faci acolo, Anna? 

— N-au găsit nimic, nu-i aşa? 

— Îmi pare rău. Nu avea aerul că-i părea rău. Cred că ai 
pierdut timpul aici. 

— Eu nu cred. Incerca să-şi ascundă dezamăgirea. Semnul de 
injecție e important. Te deranjează dacă vorbesc şi eu cu 
toxicologul? 

Ron ezită o clipă. 


118 


— Nu văd de ce n-ai vorbi, dar asta n-o să schimbe nimic. 

— M-aş simţi mai bine. 

— Sigur, de ce nu? 

Arsenault îi dădu un număr din Halifax şi numele toxicologului 
- Denis Weese. Anna îl sună imediat. 

— Am efectuat toate testele pe care le-ai cerut şi încă vreo 
câteva, zise Weese pe un ton defensiv. 

Ea încercă să şi-l imagineze: precis că era mic şi chel. 

— ţi sunt recunoscătoare. 

— Să ştii că au fost extrem de costisitoare. 

— O să le plătim, însă vreau să te întreb ceva: există 
substanţe toxice care ajungând în sângele cerebral nu se mai 
întorc în organism? 

Arthur Hammond, expertul ei în otrăvuri, îi sugerase în treacăt 
o asemenea explicaţie. 

— Presupun că există. 

— S-ar putea găsi în măduva spinării? 

— N-aş băga mâna-n foc, dar e posibil. 

Omul nu era cooperant: nu-i aprecia ipotezele. Anna aşteptă 
şi, pentru că el tăcea, avansa o idee: 

— Ce spui de o puncţie în măduva spinării? 

— Nu se poate. 

— De ce nu? 

— In primul rând, e aproape imposibil să faci o puncţie a 
măduvei spinării pe un cadavru. Nu e presiune. Lichidul n-o să 
iasă. În al doilea rând, cadavrul a fost luat. 

Anna îşi muşcă buza de jos. 

— A fost înmormântat? 

— Ceremonia funerară are loc azi după-amiază. Corpul 
neînsufleţit a fost trimis la serviciul de pompe funebre, 
înmormântarea va fi mâine dimineaţă. 

— Dar te poţi duce acolo, nu-i aşa? 

— Teoretic, da. Dar pentru ce? 


— Ochiul - lichidul ocular - nu are aceeaşi compoziţie ca 
măduva spinării? 
— Ba da. 


— Poţi extrage lichid ocular, nu? 

Urmă o pauză. 

— Dar n-ai cerut asta, spuse toxicologul. 
— Tocmai am cerut-o, i-o întoarse Anna. 


119 


Mettlenberg, St. Gatten, Elveţia 


Liesl tăcea. Lacrimile care-i umeziseră obrajii începeau să se 
zvânte. Stăteau pe scaunele din faţă ale maşinii ei. 

Era mai prudent, spusese ea după ce-şi recăpătase calmul. 

Se auzea doar zgomotul maşinilor ce goneau pe şosea şi, din 
când în când, claxonul vreunui camion. Într-un târziu Liesl vorbi: 

— Nu eşti în siguranţă aici. 

— Mi-am luat măsuri de precauţie. 

— Dacă te vede cineva cu mine... 

— O să creadă că sunt Peter, soţul tău... 

— Dar dacă cei care l-au ucis au dat de urma mea... 

— Dacă ar fi dat de urma ta, n-ai mai fi aici, spuse Ben. 

Ea tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— Cum ai ajuns aici? 

Ben îi relată despre avioanele particulare şi maşinile pe care le 
schimbase, despre ruta lui ocolită. Ştia că pe Liesl prudenţa lui o 
va linişti. Ea dădu din cap în semn de apreciere. 

— Presupun că genul ăsta de măsuri de precauţie a devenit a 
doua natură pentru tine şi Peter. Peter mi-a spus că tu ai pus la 
cale falsul lui deces. A fost o idee genială. 

— Dacă ar fi fost genială, zise ca cu amărăciune, nu l-ar fi 
găsit niciodată. 

— Nu, eu sunt de vină. N-ar fi trebuit să vin în Elveţia, să-i scot 
din bârlog. 

— N-aveai de unde să ştii, tu îl credeai mort pe Peter. 

Se întoarse cu faţa spre el. Ben o privi admirativ. Nu era de 
mirare că Peter renunţase la tot ca să trăiască alături de ea. Se 
simţi atras de ea, dar ştia că n-avea să dea curs niciodată acelui 
impuls. 

— Nu porţi numele tău adevărat, nu-i aşa? 

— Sigur că nu. Toţi prietenii mei de-aici mă cunosc sub alt 
nume. De fapt, Margarethe Hubli era numele unei mătuşi de-a 
doua. Mi-am schimbat numele. 

Despre Peter ştiau că era un prieten de-al meu, un scriitor 
canadian pe care-l ajutam. Şi pe el îl cunoşteau sub alt nume. 
Glasul i se stinse şi privi, dusă pe gânduri, pe fereastră. Peter a 
păstrat totuşi câteva legături, oameni de încredere. li numea 
„sistemul lui de avertizare timpurie”. Cu câteva zile în urmă, a 


120 


primit un telefon şi-a aflat despre baia de sânge de pe 
Bahnhofstrasse... A înţeles ce se întâmplase. L-am implorat să nu 
întreprindă nimic, dar el s-a încăpățânat să acţioneze! Spunea că 
n-avea de ales. Trebuia să te protejeze. Să te convingă să pleci 
din ţară. Trebuia să-ţi salveze viaţa, chiar dacă asta însemna să 
şi-o pună pe-a lui în pericol. O, Doamne, l-am rugat să nu plece. 
L-am implorat. 

Ben îi luă mâna. 

— Imi pare nespus de rău. 

— Nici măcar nu-i pot cere cadavrul, nu? 

— Nu. Nici unul din noi nu poate. 

Ea înghiţi în sec. 

— Să ştii că Peter te-a iubit foarte mult. 

Il durea să audă asta. 

— Voi doi nu semănaţi doar fizic, erati identici. 

— Nu tocmai. 

— Numai un frate geamăn poate spune asta. 

— Pe mine nu mă cunoşti. Temperamental, eram total diferiţi. 

— Şi doi fulgi de zăpadă sunt diferiţi, dar tot fulgi de zăpadă 
sunt. 

Ben zâmbi. 

— Nu mă pot gândi la noi ca la nişte fulgi de zăpadă. Mereu 
cream necazuri. 

Ceva din spusele lui o întrista şi lacrimile începură să-i curgă 
pe obraji. A 

— O, Doamne, de ce l-au ucis? Pentru ce? In ce scop? El n-ar fi 
vorbit niciodată, nu era prost! 

Ben aşteptă răbdător ca ea să se calmeze. 

— Peter mi-a spus că a găsit un document, o listă de nume. 
Douăzeci şi trei de nume ale unor oameni politici importanţi şi 
ale unor industriaşi. „Companii de care ai auzit”, mi-a spus. Zicea 
că era un contract de asociere, care punea bazele unei 
organizaţii în Elveţia. 

— Da. 

— Ai văzut documentul? 

— L-am văzut. 

— Ţi s-a părut autentic? 

— Din câte mi-am dat seama, da. Toate indiciile, pună şi 
forma literelor, arătau ca ale unor documente din anii patruzeci. 

— Unde se află? 

Ea îşi muşcă buzele. 


121 


— Înainte de-a părăsi Zurich-ul pentru totdeauna, el a deschis 
un cont bancar şi-a închiriat un seif. Voia să păstreze acolo 
hârtiile. Bănuiesc că a pus documentul acolo. 

— li posibil să-l fi ascuns acasă, în cabana voastră? 

— Nu, zise ea repede, în cabana noastră nu e nimic. 

Ben sesiză reacţia ei. 

— A lăsat vreo cheie de la seiful ăla? 

— Nu. 

— Dacă a deschis contul pe numele lui, cei care-l urmăreau 
puteau să afle că n-a murit. 

— Nu l-a deschis pe numele lui. E pe numele unui avocat. 

— Ştii cine e? 

— Sigur. Vărul meu, doctor Matthias Deschner. De fapt, e un 
văr de-al doilea. O rudă destul de îndepărtată, ca să nu se facă 
legătura cu noi... cu mine. E o persoană de încredere. Are biroul 
la Zurich, pe St. Annagasse. 

— Ai deplină încredere în el. 

— Totală. La urma urmei, i-am încredinţat vieţile noastre. 

— Dacă persoane cu influenţă, putere şi numeroase legături 
vor neapărat să obţină documentul ăsta, înseamnă că e extrem 
de important. 

Ben revăzu cu ochii minţii momentul uciderii lui Peter. Simţi 
că-şi pierde respiraţia: Peter /e stătea în drum, de aceea l-au 
UCIS. 

— Sunt speriaţi că numele lor vor ieşi la iveală, spuse Liesl. 

— Câţi or mai fi în viaţă după atâţia ani? 

— Mai sunt şi moştenitorii. Oamenii puternici pot avea 
succesori puternici. 

— Dar şi unii care nu sunt aşa de puternici. Trebuie să existe o 
verigă slabă undeva. Ben făcu o pauză. Toată povestea asta e 
absurdă. Ideea că i-ar păsa cuiva de o corporație înfiinţată cu 
jumătate de secol în urmă... e de-a dreptul nebunească! 

Liesl zâmbi amar. 

— Totul e relativ, nu-i aşa - ce are sens şi ce nu. Cât de mult 
din viaţa ta bine organizată mai are sens? 

In urmă cu o săptămână, Ben îşi petrecea timpul la 
departamentul de  „dezvoltare” de la Hartman Capital 
Management, cultivând clienţii vechi şi promovând noile 
proiecte, exploatându-şi farmecul la maximum. Lira o lume în 
care nu mai putea trăi; multe dintre lucrurile pe care le ştiuse 
până atunci tăceau parte dintr-o impostură mai vastă, pe care 


122 


putea doar spera s-o înţeleagă. Cavanaugh a fost însărcinat cu 
supravegherea ta, spusese Peter. Corporaţia - acest grup Sigma 
- părea să aibă peste tot agenţi. Să fi fost ăsta motivul pentru 
care mama lui insistase să se întoarcă la firma familiei după 
moartea lui Peter? Işi închipuise că astfel se va afla în siguranţă, 
protejat de primejdii, de adevăruri pe care el de-abia începea să 
le priceapă? 

— Peter a aflat cumva dacă există Corporaţia Sigma? 

Ea îşi trecu mâna prin păr cu un gest nervos. 

— Am aflat foarte puţine lucruri concrete. Multe sunt doar 
presupuneri. Noi credem - credeam - că există corporaţii - 
fantomă şi oameni foarte bogaţi care se străduiesc să ascundă 
originile averilor pe care le deţin. Firmele astea sunt 
necruțătoare, ca şi oamenii pe care-i finanţează. Nu se încurcă în 
amănunte cum ar fi moralitatea. De îndată ce au aflat, cine ştie 
cum, că Peter avea un document care putea dezvălui implicarea 
lor în Sigma, sau pe cea a părinţilor lor şi s-ar putea să dea în 
vileag complicatele aranjamente corporatiste din timpul 
războiului - n-au ezitat să-l ucidă. Nu vor ezita să te omoare şi pe 
tine sau pe mine. Pe oricine ar putea să-i dea în vileag sau să-i 
oprească, ori care pur şi simplu ştie prea multe despre existența 
lor. Peter ajunsese, însă, la concluzia că indivizii ăştia s-au reunit 
pentru scopuri mai importante. Să... controleze toată lumea. 

— Când am vorbit cu Peter, mi-a spus doar că unii dintre 
membrii fostei conduceri îşi protejau propriile averi. 

— Dacă ar fi avut timp, ti-ar fi dezvăluit mai mult despre 
ipotezele lui. 

— A vorbit vreodată despre tatăl nostru? 

Ea făcu o grimasă. 

— A spus doar că era un ipocrit şi un mare mincinos, că nu era 
supravieţuitor al Holocaustului. Că fusese un membru al SS. 
Adăugă sarcastic: Sigur, abstracţie făcând de toate astea, Peter îl 
iubea. 

Ben se întrebă dacă sarcasmul ei nu ascundea un dram de 
adevăr. 

— Ascultă, Liesl, vreau să-mi spui cum pot intra în legătură cu 
vărul tău, avocatul. Denscher... 

— Matthias Denscher. Pentru ce? 

— Ca să obţin documentul. 

— Am zis: pentru ce? Ca să fii şi tu ucis? 

— Nu, Liesl. N-am de gând să mă las ucis. 


123 


— Atunci trebuie să existe un motiv care mie îmi scapă. 

— Vreau să-i demasc pe ucigaşi. 

Ben se aştepta la o izbucnire de furie şi fu surprins când ea îl 
întrebă pe un ton cât se poate de calm: 

— Vrei să-i răzbuni moartea? 

— Da. 

În ochii lui Liesl apărură lacrimi. Părea gata să izbucnească în 
plâns. 

— Dacă o s-o faci... dacă eşti atent, la fel de atent cum ai fost 
venind încoace, nimic n-o să mă bucure mai mult. Demască-i, 
Ben. Fă-i să plătească. Işi şterse lacrimile. Acum trebuie să plec 
acasă. 

Părea calmă, însă Ben îi simţea teama ascunsă. O s-o fac 
pentru mine şi pentru tine, îşi zise el. 

— Adio, Liesl, spuse Ben, sărutând-o pe obraz. 

— Adio, Ben. Şi fă-i să plătească. 


124 


12 


Asuncion, Paraguay 


Taxiul pe care-l luă Anna de la aeroport era un vechi şi 
zgomotos Volkswagen. Probabil că nu avea tobă de eşapament. 
Trecură pe lângă nişte vile în stil colonial spaniol înainte de a 
ajunge în centrul sufocat de trafic, cu străzi străjuite de arbori şi 
înţesate de pietoni. Asuncion părea să fi încremenit în perioada 
anilor '40. Timpul trecuse pe lângă el. 

Hotelul, aflat în centru, era o clădire mică şi sărăcăcioasă de 
pe strada Colon. In ghidul ci turistic figura cu trei stele, dar era 
limpede că autorul ghidului fusese mituit. Funcţionarul de la 
recepţie o întâmpină cu multă căldură când ea i se adresă într-o 
spaniolă fluentă. 

Camera ei avea tavanul înalt, pereţii cojiţi şi, pentru că 
ferestrele dădeau spre stradă, era incredibil de zgomotoasă. 
Dacă vrei să treci neobservat, nu te instalezi acolo unde trag 
americanii, îşi zise ea consolându-se. 

După ce îşi despacheta lucrurile, Atina formă numărul de la 
Comisaria Centrico - principala secţie de poliţie - care-i fusese 
dat. 

Nu era o legătură oficială. Căpitanul Luis Bolgorio, un 
anchetator de la serviciul omucideri al poliţiei paraguayene, 
solicitase telefonic sprijinul agenţiilor americane în câteva cazuri 
de crimă. Anna obținuse numele lui, evitând canalele oficiale, de 
la un prieten care lucra la FBI. Bolgorio datora agenţilor 
americani câteva favoruri; la asta se reducea loialitatea lui. 

— Ai noroc, domnişoară Navarro, îi spuse căpitanul Bolgorio. 
Văduva a acceptat să te întâlnească, deşi se află în doliu. 

— Minunat. Mulţumesc pentru sprijin. 

— E o doamnă bogată şi influentă. Sper s-o tratezi cu tot 
respectul. 

— Sigur. Cadavrul...? 

— Nu e de competenţa mea, dar o să aranjez să poţi intra la 
morga poliţiei. 


125 


— Excelent. 

— Casa e pe Avenida Mariscal Lopez. Poţi să ajungi acolo cu 
un taxi. O să iau cu mine documentele pe care le-ai cerut. 

Când ne întâlnim? 

Anna îşi petrecu următoarea oră studiind dosarul „victimei” - 
deşi îi venea greu să se gândească la un asemenea infractor ca 
la o victimă. 

Ştia că dosarul pe care i-l dăduse Alan Bartlett conţinea, 
probabil, singurele informaţii pe care avea să le obţină. Căpitanul 
Bolgorio o ajuta din obligaţie - serviciu contra serviciu, doar 
aranjase ca trupul lui Prosperi să fie reţinut la morgă. 

Conform spuselor lui Bartlett, Paraguay era faimos pentru 
lipsa de cooperare în cazurile de extrădare. Timp de multe 
decenii, fusese un refugiu pentru criminalii de război şi alţi fugari 
căutaţi în toată lumea. Odiosul şi coruptul său dictator, 
„preşedinte pe viaţă”, generalul Alfredo Stroessner avusese grijă 
de asta. Existaseră unele speranţe de îmbunătăţire a situaţiei 
după răsturnarea de la putere a acestuia, în 1989, însă 
Paraguayul rămânea opac la cererile de extrădare. lată de ce era 
locul ideal în care să-şi stabilească reşedinţa un tâlhar bătrân 
precum Marcel Prosperi. Corsican prin naştere, Marcel Prosperi 
fusese practic stăpânul Marsiliei în timpul şi după al doilea război 
mondial, controlând traficul de heroină, de arme şi prostituţia. La 
scurt timp după încheierea războiului, preciza dosarul de la SCI, 
fugise în Italia, apoi în Spania şi, în cele din urmă în Paraguay. 
Aici, Prosperi organizase reţeaua sud-americană de distribuţie a 
heroinei venite de la Marsilia - aşa-zisa „filieră franceză”, 
răspunzătoare de aducerea „morţii albe” de la Marsilia în Statele 
Unite, în colaborare cu liderul mafiei americane Santo Trafficante 
jr. Anna ştia că printre complicii lui Prosperi se numărau unele 
dintre cele mai înalte oficialități. Asta însemna că rămânea foarte 
periculos, chiar şi după moarte. 

In Paraguay, Prosperi îşi crease imaginea unui respectabil om 
de afaceri - era proprietarul unui lanţ de agenţii pentru vânzarea 
de automobile. În ultimii câţiva ani, boala îl ţintuise la pat. Murise 
cu două zile în urmă. 

In timp ce se îmbrăca pentru întâlnirea cu văduva lui Prosperi, 
Anna medita la detaliile cazurilor Prosperi şi Mailhot. Indiferent 
ce afla de la văduvă, putea să parieze că Marcel Prosperi nu 
murise din cauze naturale. Era evident că cei care puseseră la 
cale asasinatele posedau bani, relaţii şi inteligenţă. 


126 


Faptul că victimele figurau în dosarele Sigma aflate la Alan 
Bartlett era semnificativ, dar nu clarifica lucrurile. Mai existau şi 
alţii care avuseseră acces la numele din acele dosare - cei din 
Departamentul de Justiţie, de la CIA sau din alte ţări? Existaseră 
scurgeri de informaţii privind conţinutul listei? 

O ipoteză începea să prindă contur. Criminalii erau probabil 
bine plătiţi şi aveau acces la informaţii preţioase. Dacă nu 
acționau de capul lor, însemna că fuseseră angajaţi de cineva cu 
bani şi putere - însă care era motivația? Şi de ce acum, de ce aşa 
de brusc? 

Reveni la listă - cine anume o văzuse? Bartlett vorbise despre 
o revizie internă a CIA şi despre decizia de a implica SCI în 
această operaţiune. Asta sugera apariţia unor analişti, a unor 
funcţionari oficiali. Dar procurorul general - el văzuse lista? 

O mulţime de întrebări la care nu găsea răspunsuri. 

De ce fuseseră ascunse crimele sub aparenţa unor morţi 
naturale? De ce era aşa de important ca acele crime să fie 
tăinuite? 

Şi cum era cu... 

Telefonul sună şi omul de la recepţie o anunţă că sosise taxiul. 

Işi termină machiajul şi cobori la parter. 

Taxiul, un Mercedes argintiu, gonea pe străzile aglomerate din 
Asuncion. Şoferul, un bărbat frumos de aproximativ patruzeci de 
ani, cu tenul măsliniu contrastând plăcut cu cămaşa albă din 
pânză subţire, se uita la ea din când în când, ca şi cum ar fi 
sperat să-i întâlnească privirea. 

Arma îl ignora deliberat. Ultimul lucru de care avea nevoie era 
un Casanova latino-american căruia îi trezise interesul. 

Nu văzuse nici o faţă de anglo-saxon de când sosise. Nimic 
surprinzător. Asuncion nu era Paris. Autobuzul din faţa lor arunca 
pe ţeava de eşapament un fum urât mirositor. 

Observă că traficul se diminuase. Străzile largi erau străjuite 
de arbori. Se aflau probabil la periferia oraşului. Avea o hartă, 
dar nu voia s-o deschidă dacă nu era necesar. Işi aminti că 
Bolgorio îi spusese că locuinţa lui Prosperi se afla pe Avenida 
Mariscal Lopez, în sectorul estic, pe drumul de întoarcere către 
aeroport. Trecuse pe-acolo când venise în oraş - era strada cu 
vile frumoase, în stil colonial. 

Privi pe geam şi constată că străzile pe care le vedea nu-i erau 
cunoscute. In mod cert nu mai văzuse partea asta a oraşului. 

— Unde mergem? îl întrebă ea pe şofer. 


127 


Omul nu răspunse şi ea insistă. 

— Hei, n-auzi? 

Şoferul trase maşina pe un drum lateral, necirculat. 

lisuse! N-avea armă. Pistolul ei se afla încuiat în sertarul de la 
birou. Cunoştinţele ei de arte marţiale şi autoapărare de-abia ar 
fi... 

Şoferul o amenință cu un pistol negru, de calibrul 38. 

— Acum o să vorbim, zise omul. Vii din America. Vrei să 
vizitezi proprietatea lui senor Prosperi. Unora dintre noi li se pare 
interesantă treaba asta. 

Anna se strădui să rămână calmă. Unicul dezavantaj al 
individului era limita cunoaşterii lui. Nu ştia cine era ea. Sau ştia? 

— Dacă eşti vreo târfă de la Brigada antidrog, am nişte 
prieteni cărora le-ar plăcea să se distreze cu tine... înainte de a 
te face să dispari. N-ai fi prima. Dacă eşti o politico americană, 
am alţi prieteni care s-ar bucura să poarte cu tine, să zicem, o 
conversaţie. 

Anna îşi compuse o expresie ce exprima plictiseală 
amestecată cu dispreţ. 

— Ce tot vorbeşti despre „prieteni”, zise ea. Apoi şuieră în 
spaniola ei fluentă. E/ muerto al hoyo y le vivo al bollo. Morţii nu 
au prieteni. 

— Nu vrei să-ţi alegi felul în care o să mori? E singura alegere 
pe care-o au de făcut cei mai mulţi dintre noi. 

— Dar va trebui să alegi tu primul. E/ que mucho habla, much 
yerra. Îmi pare rău pentru tine - să mă iei într-o cursă şi s-o dai 
în bară în halul ăsta. Chiar nu ştii cine sunt, nu-i aşa? 

— Dacă eşti deşteaptă, o să-mi spui. 

Ea zâmbi dispreţuitor. 

— Asta-i singurul lucru pe care n-o să-l fac. După o pauză 
adăugă: Pepito Salazar nu mi-ar da voie. 

Şoferul încremeni. 

— Ai spus Salazar? 

Navarro menţionase numele unuia dintre cei mai importanţi 
exportatori de cocaină din regiune, un om ale cărui afaceri erau 
mai profitabile chiar decât cele ale cartelului din Medellin. 

Şoferul o privi cu un aer bănuitor. 

— E uşor să pomeneşti numele unui străin. 

— Când o să mă întorc la Palaquinto, în seara asta, o să 
rostesc numele tău, zise Anna provocator. Palaquinto era numele 
adăpostului montan al lui Salazar, pe care puţini îl cunoşteau. 


128 


Regret că n-am făcut prezentările. 

Bărbatului îi tremura glasul. Să-i facă necazuri unui curier 
personal al lui Salazar echivala cu sinuciderea. 

— Am auzit vorbindu-se despre Palaquinto - robinete de aur, 
fântâni de şampanie... 

— Asta doar la petreceri. Dacă aş fi în locul tău, n-aş miza pe 
vreo invitaţie. 

Îşi vârî mâna în mica ei geantă, căutând cheile de la hotel. 

— Imi cer scuze, spuse şoferul. Instrucţiunile le-am primit de la 
oameni care nu ştiau nimic. 

— Pepito ştie că se mai fac şi greşeli. 

Anna privi pistolul pe care el îl ţinea lejer în mâna dreaptă, îi 
zâmbi şoferului încurajator, apoi, cu o mişcare rapidă, îi înfipse 
cheile în încheietură. Oţelul zimţat străpunse pielea şi arma căzu 
în poala Annei. În vreme ce omul urla de durere, ea ridică pistolul 
şi-l lipi de ţeasta bărbatului. 

— La mejor palabra es la que no se dice, spuse ea printre 
dinţi. Cele mai importante cuvinte sunt cele care nu se rostesc. 

li ordonă omului să coboare din maşină, să facă cincisprezece 
paşi prin tufele de lângă drum, apoi trecu la volan şi demară în 
trombă. Nu-şi putea permite să se lase copleşită de panică. Avea 
mult de lucru. 


Casa lui Marcel Prosperi, retrasă de la stradă, era o vilă 
imensă în stil spaniol, înconjurată de un teren îngrijit, care-i 
amintea de locuinţele misionarilor spanioli din California. In loc 
de o simplă pajişte, întinderea de pământ, protejată de un gard 
înalt din fier forjat, fusese amenajată în terase cu şiruri de 
cactuşi şi vegetaţie sălbatică, luxuriantă. 

Anna parcă Mercedesul argintiu la oarecare distanţă şi porni 
pe jos către intrare, unde staţiona un taxi cu motorul pornit. Un 
bărbat scund şi pântecos îi ieşi în întâmpinare. Omul era un 
metis, cu o mustață neagră de bandido, cu colţurile lăsate, părul 
negru, pieptănat pe spate, uns cu prea mult gel. Cămaşa albă, cu 
mânecă scurtă, era îmbibată de sudoare. 

Trebuie să fie căpitanul Bolgorio, îşi zise Anna. Dar unde era 
maşina poliţiei? Taxiul care-l adusese se îndepărta. 

Omul se apropie de ea radios şi-i prinse mâna între palmele lui 
mari şi umede. 

— Agent Navarro, zise el. E o plăcere să cunosc o femeie atât 
de frumoasă. 


129 


— Îţi mulţumesc că ai venit. 

— Hai, senora Prosperi nu e obişnuită să aştepte. E foarte 
bogată şi foarte influentă, agent Navarro. Să intrăm chiar acum. 

Bolgorio apăsă pe un buton aflat lângă poarta din faţă şi spuse 
numele amândurora. Se auzi un bâzâit şi broasca se deschise. 

Anna observă un grădinar aplecat peste un strat de flori. O 
servitoare mai vârstnică mergea pe o cărare printre cactuşi, 
ducând o tavă cu pahare. 

— E totul pregătit ca să pot merge la morgă după 
întrevederea asta? întrebă Anna. 

— Cum spuneam, nu e tocmai de competenţa mea, agent 
Navarro. O casă magnifică, nu-i aşa? 

Trecură pe sub o arcadă şi Bolgorio apăsă pe butonul soneriei 
unei uşi din lemn sculptat. 

— Dar mă poţi ajuta să rezolv? mai întrebă Anna, chiar în clipa 
în care uşa se deschise. 

Bolgorio dădu din umeri. Fata din casă îi invită să intre, 
înăuntru era răcoare. Slujnica îi conduse într-o încăpere 
spațioasă decorată cu covoare tradiţionale, lămpi şi oale din 
ceramică. Iluminatul discret din stucatura tavanului nu se 
armoniza cu interiorul. 

Cei doi se aşezară pe o canapea joasă, lungă. Menajera le oferi 
cafea şi apă minerală, dar amândoi refuzară. 

In cele din urmă apăru o femeie înaltă, suplă şi graţioasă. 
Văduva Prosperi, având în jur de şaptezeci de ani, era foarte 
elegantă. Rochia neagră, turbanul negru şi nişte ochelari de 
soare imenşi, aminteau de Jackie Onassis. 

Anna şi Bolgorio se ridicară de pe canapeaua joasă. Fără să 
dea mâna cu ei, femeia zise în spaniolă: 

— Nu văd cu ce vă pot ajuta. 

Bolgorio făcu un pas înainte. 

— Sunt căpitanul Luis Bolgorio de la poliție, zise el, înclinând 
capul, iar aceasta e agentul special Anna Navarro de la 
Departamentul de Justiţie american. 

— Consuela Prosperi, spuse iritată femeia. 

— Vă rog să acceptaţi sincerele noastre condoleanţe pentru 
decesul soţului dumneavoastră, continuă el. Am dori să ne 
răspundeţi la câteva întrebări, apoi plecăm. 

— E vreo problemă? Soţul meu era bolnav de multă vreme, 
ştiţi asta. Moartea a fost o uşurare pentru el. 

— Deţinem informaţii potrivit cărora soţul dumneavoastră ar fi 


130 


fost asasinat. 

Consuela Prosperi nu părea impresionată. 

— Luaţi loc, vă rog, zise ea. 

Cei doi se aşezară pe canapea, iar ea într-un fotoliu alb aflat în 
faţa lor. Consuela Prosperi părea să fi făcut cel puţin câteva 
operaţii estetice. 

— Marcel a fost țintuit la pat în ultimii ani. Avea o sănătate 
foarte şubredă. 

— Inţeleg, spuse Anna. Soţul dumneavoastră avea duşmani? 

Văduva o privi cu aroganță. 

— De ce-ar fi avut duşmani? 

— Senora Prosperi, ştim totul despre trecutul soţului 
dumneavoastră. 

— Eu sunt a treia lui soţie, zise ea. Nu discutam cu el despre 
afacerile lui. Interesele mele se află altundeva. 

Anna îşi dădu seama că femeia nu părea copleşită de 
pierderea suferită. 

— Senor Prosperi avea vizitatori constanţi? 

Văduva ezită o clipă. 

— Nu câtă vreme am fost noi căsătoriţi. 

— Ştiţi cumva de vreun conflict cu partenerii lui străini de 
„afaceri”? 

Văduva îşi strânse buzele subţiri. 

— Agenta Navarro nu vrea să fie lipsită de respect, interveni 
Bolgorio în grabă. Vrea să spună că... 

— Inţeleg foarte bine ce vrea să spună, se răsti Consuela 
Prosperi. 

Anna dădu din umeri. 

— Trebuie să fi existat destui oameni de-a lungul anilor care 
să fi dorit ca soţul dumneavoastră să fie cercetat, arestat, chiar 
ucis. Rivali. Pretendenţi la aceleaşi teritorii. Parteneri de afaceri 
nemulţumiţi. Ştiţi asta la fel de bine ca mine. 

Văduva nu răspunse. 

— Mai există şi oameni care l-ar fi putut avertiza, continuă 
Anna. Agenţi de informaţii. Agenţi de securitate. Ştiţi cumva dacă 
l-a contactat cineva ca să-l prevină asupra unor posibile 
ameninţări? 

— În cei nouăsprezece ani de căsnicie, spuse Consuela 
Prosperi întorcând capul, n-am auzit nimic de genul ăsta. 

— Şi-a exprimat vreodată teama că ar fi căutat de anumiţi 
oameni? 


131 


— Soţul meu era un om discret. Îşi conducea agenţiile prin 
intermediari. Nu i-a plăcut niciodată să iasă în lume. Spre 
deosebire de mine. 

— A spus că-i era teamă să iasă? 

— Nu-i plăcea să iasă, o corectă ea. Prefera să stea în casă şi 
să citească. 

Anna încercă o altă pistă: 

— Se pare că aveţi aici un sistem de securitate foarte bun. 

Văduva zâmbi ironic. 

— Nu cunoşti Asuncion, nu-i aşa? 

— Sărăcia şi rata criminalităţii sunt mari aici, agent Navarro, 
spuse căpitanul Bolgorio. Oamenii înstăriți sunt nevoiţi să-şi ia 
măsuri de protecţie. 

— Soţul dumneavoastră a primit vizite în ultimele săptămâni? 
continuă Anna, ignorându-l. 

— Nu. Prietenii mei au mai venit pe-aici, dar nici unul nu a 
urcat la etaj să-l vadă. De altfel n-a avut prieteni în ultimii ani. La 
el intrau doar infirmiere. 

— Cine trimitea infirmierele? 

— O agenţie. 

— Făceau cu schimbul... veneau aceleaşi mereu? A 

— Era o infirmieră de zi şi una de noapte - mereu aceleaşi. Il 
îngrijeau foarte bine. 

Anna îşi muşcă buza de jos. 

— Va trebui să examinez anumite documente privind 
administrarea casei. 

Văduva se întoarse către Bolgorio cu o expresie de indignare 
pe chip. 

— Nu sunt obligată să tolerez aşa ceva, nu? Asta-i o violare 
grosolană a intimităţii mele. 

Bolgorio întinse mânile, cerând parcă îndurare. 

— Vă rog, senora Prosperi, singurul ei interes e să stabilească 
dacă a fost sau nu vorba de o crimă. 

— Crimă? Soţului meu i-a cedat inima. 

— Dacă va fi necesar, putem obţine documentele de la bancă, 
zise Anna, dar ar fi mult mai simplu dacă... 

Consuela Prosperi se ridică şi-o privi pe Anna, de parcă agenta 
americană ar fi fost un şobolan care pătrunsese în casa ei. 
Bolgorio interveni în şoaptă: 

— Oamenii de condiţia ei nu tolerează violarea intimităţii. 

— Senora Prosperi, spuneţi că erau două infirmiere, insistă 


132 


Anna. Aveaţi încredere în ele? 

— Da. 

— N-au fost niciodată bolnave, n-au lipsit? 

— Ba da, din când în când. Işi mai luau liber când era vreo 
sărbătoare, dar agenţia avea grijă să trimită înlocuitoare. Chiar şi 
în ultima noapte a lui Marcel, înlocuitoarea a făcut tot ce-a putut 
ca să-l salveze. 

Inlocuitoarea. Anna îşi îndreptă spatele, dintr-o dată atentă. 

— A fost o înlocuitoare în noaptea când a murit domnul 
Prosperi? 

— Da, dar cum spuneam, era la fel de bună... 

— Aţi mai văzut-o până atunci? 

— Nu... 

— Puteţi să-mi daţi numele şi numărul de telefon al agenţiei 
care trimitea infirmierele? 

— Sigur, dar dacă insinuezi că infirmiera aia l-a ucis pe Marcel, 
eşti ridicolă. Soţul meu era bolnav. 

Anna îşi simţi pulsul bătându-i mai repede. 

— Poţi să suni la agenţia asta? îl întrebă ea pe Bolgorio. Acum 
aş vrea să mergem direct la morgă. Poţi să-i suni şi să le spui să 
pregătească trupul neînsufleţit. 

— Trupul neînsuflețit? întrebă Consuela Prosperi, alarmată, 
ridicându-se în picioare. 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru amânarea funeraliilor, zise 
Anna. Avem nevoie de permisiunea dumneavoastră pentru 
efectuarea unei autopsii. Putem obţine şi un ordin judecătoresc, 
dar ar fi mai simplu şi mai rapid dacă ne-aţi acorda permisiunea. 
Vă garantez că, dacă ceremonia funerară va avea loc cu sicriul 
deschis, nimeni nu-şi va da seama... 

— Despre ce vorbeşti? întrebă văduva, sincer nedumerită şi se 
duse către imensul şemineu de pe a cărui poliţă luă o urnă din 
argint. Am primit cenuşa soţului meu acum câteva ore. 


133 


13 


Washington, D.C. 


Judecătoarea Miriam Bateman, de la Curtea Supremă, se ridică 
cu greu din spatele biroului dublu din mahon ca să-şi întâmpine 
vizitatorul. Sprijinindu-se în bastonul cu mâner de aur, ocoli 
biroul şi, zâmbind, în ciuda durerii provocate de artrită, luă mâna 
oaspetelui ei. 

— Cât mă bucur să te văd, Ron, zise ea. 

Vizitatorul, un negru înalt de aproximativ şaizeci de ani, se 
aplecă spre scunda judecătoare şi-o sărută uşor pe obraz. 

— Arăţi minunat, zise el cu glas limpede, baritonal. 

— Ei, lasă... 

Judecătoarea Bateman se îndreptă şchiopătând spre un fotoliu 
cu spătar înalt de lângă şemineu, se aşeză şi îl invită pe 
musafirul ei să ia loc pe un altul, aflat alături. Bărbatul era unul 
dintre cei mai influenţi cetăţeni din Washington, un avocat foarte 
respectat, cu numeroase relaţii, care-şi practica independent 
profesiunea. Nu avusese niciodată o slujbă la stat, deşi fusese 
confidentul tuturor preşedinţilor, încă de pe vremea lui Lyndon 
Johnson. Ronald Evers, faimos pentru splendida sa garderobă, 
purta un minunat costum negru reiat şi o cravată de un cafeniu 
stins. 

— Doamnă judecătoare, îţi mulţumesc că m-ai primit atât de 
repede. 

— Ce naiba, Ron, sunt Miriam. De când ne cunoaştem noi? 

Bărbatul zâmbi. 

— Cred că de treizeci şi cinci de ani... Miriam, cu o aproximaţie 
de zece ani. Dar ţin şi-acum să te numesc profesor Stamberg. 

Evers fusese unul dintre studenţii străluciți ai lui Miriam 
Bateman şi acţionase din culise pentru numirea judecătorilor la 
Curtea Supremă, cu vreo cincisprezece ani în urmă. Avocatul se 
aplecă în faţă. 

— Eşti o doamnă foarte ocupată, iar Curtea e în sesiune, aşa 
că dă-mi voie să trec direct la subiect. Preşedintele mi-a cerut să 


134 


aflu părerea dumitale despre o chestiune care trebuie să rămână 
între pereţii acestei încăperi, ceva la care el s-a gândit mult. Te 
rog să mă înţelegi, e o chestiune care nu suferă amânare. 

Ochii albaştri, pătrunzători ai judecătoarei Bateman trădau o 
inteligenţă ieşită din comun. 

— Vrea să demisionez, spuse ea cu un aer posomorit. 

Francheţea ei îl prinse nepregătit pe vizitator. 

— Preşedintele îţi apreciază judecata şi intuiţia şi ar dori să-ţi 
desemnezi succesorul. Mai are doar un an din mandat şi vrea să 
se asigure că locul care va deveni vacant de la Curtea Supremă 
nu va fi ocupat de un om al opoziţiei. 

— Şi ce-l face pe preşedinte să creadă că postul meu o să 
rămână vacant în curând? 

Evers îşi înclină capul şi închise ochii de parcă s-ar fi rugat. 

— E o chestiune delicată, zise el pe un ton blând, dar noi doi 
am discutat totdeauna deschis. Eşti unul dintre cei mai buni 
judecători pe care i-a avut vreodată ţara asta şi nu mă îndoiesc 
că o să fii pomenită alături de Brandeis ori de Frankfurter. Ştiu că 
o să vrei să-ţi păstrezi moştenirea, aşa că va trebui să-ţi pui o 
întrebare foarte dificilă: câţi ani ţi-au mai rămas? Aminteşte-ţi că 
Brandeis, Cardozo şi Holmes au abuzat de ospitalitate zăbovind 
la Curtea Supremă cu mult peste perioada în care puteau da 
randament maxim. 

Judecătoarea Bateman îl privi drept în ochi. 

— Pot să-ţi ofer o cafea? zise ea pe neaşteptate. Apoi, 
coborând conspirativ glasul, spuse: Am un sachertorte pe care 
tocmai l-am adus de la Demel, din Viena, iar doctorii mi-au spus 
că nu mai am voie să mănânc. 

Evers îşi lovi cu palma abdomenul plat. 

— Incerc să mă menţin în formă. Oricum, îţi mulţumesc. 

— Atunci dă-mi voie să răspund la francheţe cu francheţe. 
Cunosc reputaţia fiecărui judecător mai important din oricare 
zonă. In plus, n-am nici o îndoială că preşedintele va găsi pe 
cineva foarte competent, extrem de inteligent, un tip de mare 
anvergură şi generozitate. Vreau însă să-ţi destăinui ceva. Curtea 
Supremă e un loc pe care ajungi să-l cunoşti abia după mulţi ani. 
Nu poţi să te afirmi dintr-o dată şi să poţi exercita vreo influenţă. 
Pur şi simplu nu ai cu ce înlocui vechimea în muncă. Dacă am 
învăţat ceva aici, acel ceva e importanţa experienței. De-acolo 
vine adevărata înţelepciune. 

Oaspetele ei era pregătit pentru această argumentaţie. 


135 


— Şi nu e nimeni mai înţelept ca dumneata la Curtea 
Supremă, dar sănătatea ţi se şubrezeşte. Nu întinereşti. Zâmbi 
cu tristeţe. Nici unul dintre noi nu întinereşte. Ştiu că e cumplit 
să spun asta, dar nu există remediu. 

— O, n-am de gând să mă prăbuşesc prea curând, zise ea. 

Telefonul de lângă fotoliul judecătoarei sună pe neaşteptate, 
surprinzându-i pe amândoi. Ea ridică receptorul. 

— Da. 

— Imi pare rău că vă deranjez, se auzi vocea secretarei, dar 
vă caută un domn Holland. Mi-aţi spus să vă fac legătura dacă 
sună. 

— O să vorbesc din biroul meu secret. Puse receptorul în furcă 
şi se ridică cu greutate. Vrei să mă scuzi o clipă, Ron? 

— Pot să aştept afară, zise Evers, ridicându-se în picioare şi 
sprijinind-o. 

— Nu vorbi prostii. Rămâi aici. Şi, dacă te răzgândeşti în 
legătură cu tortul, Pamela e în încăperea alăturată. 

Judecătoarea Bateman închise uşa biroului şi se îndreptă cu 
dificultate spre fotoliul ei preferat. 

— Domnule Holland. 

— Doamnă judecătoare, iertaţi-mă că vă deranjez, spuse 
vocea de la telefon, dar a apărut un impediment şi mă gândeam 
că ne-aţi putea ajuta. 

Ea ascultă câteva clipe, apoi zise: 

— Pot să dau un telefon. 

— Numai dacă nu e prea mare deranjul, spuse bărbatul. Vă 
asigur că nu v-aş fi sunat dacă n-ar fi fost vorba despre o 
chestiune extrem de importantă. 

— Nici o problemă. Nici unul dintre noi nu doreşte aşa ceva. 
Nu în momentul ăsta. 

Judecătoarea îl ascultă în continuare, apoi zise: 

— Ei bine, avem cu toţii încredere că faceţi ceea ce trebuie. 

Făcu o pauză şi pe urmă adăugă înainte de a închide: 

— Ne vedem curând. 


Zurich 


Un vânt îngheţat bătea pe cheiul râului Limmat, care trece 
prin centrul oraşului Zurich şi se varsă în Zurichsee, despărţind 


136 


metropola în două jumătăţi distincte - una a marilor bănci şi a 
magazinelor cu preţuri exorbitante, cealaltă reprezentând-o 
medievalul Oraş Vechi. Apele râului scânteiau în lumina blândă a 
dimineţii. Nu era încă ora şase, însă oamenii se îndreptau deja 
spre locurile de muncă, înarmaţi cu serviete şi umbrele. Nu era 
înnorat, însă localnicii manifestau prudenţă. 

Ben păşea  încordat pe promenadă. Trecu pe lângă 
Zunfthamen, casa breslelor, datând din secolul treisprezece, cu 
vitralii la ferestre, care adăpostea acum restaurante elegante. 
Ajuns la Marktgasse, o luă la stânga, către labirintul de străzi 
înguste, din Oraşul Vechi. După câteva minute ajunse pe 
Trittligasse, o stradă cu clădiri medievale din piatră, dintre care 
unele fuseseră transformate în locuinţe. 

La numărul şaptezeci şi trei se afla o clădire veche din piatră 
transformată în bloc de locuinţe, într-un cadru mic de alamă fixat 
lângă uşa din faţă figurau doar şase nume, scrise cu litere albe, 
în relief, pe dreptunghiuri din plastic negru. 

Pe unul dintre ele se putea citi numele M. DESCHNER. 

Ben continuă să meargă cu paşi egali. Poate că exagera cu 
prudenţa, însă, dacă oamenii Corporaţiei erau cu ochii pe el, nu 
voia să-l pună în pericol pe vărul lui Liesl oprindu-se pur şi simplu 
la uşa lui. Apariţia unui vizitator străin putea trezi curiozitatea. 
Oricât de mică era posibilitatea ca nişte observatori să se afle în 
zonă, trebuia să-şi ia nişte precauţii elementare. 

O oră mai târziu, un comisionar îmbrăcat în uniforma negru cu 
oranj a lucrătorilor de la B/umehengallerie suna la numărul 73 de 
pe strada Trittligasse. B/umehengallerie era cel mai elegant lanţ 
de florării, iar uniformele colorate ale comisionarilor nu erau o 
privelişte neobişnuită în cartierele bogate ale oraşului. Bărbatul 
ducea un buchet marc de trandafiri albi. Florile erau, într-adevăr, 
de la B/umehengallerie, însă uniforma fusese luată de la un 
bazar cu solduri al unei parohii catolice. 

După câteva minute, bărbatul sună din nou. De astă dată, se 
auzi o voce metalică. 

— Da, cine este? 

— Sunt Peter Hartman. 

Urmă o pauză lungă. 

— Vreţi să repetaţi? 

— Peter Hartman. 

— Vino la etajul trei, Peter. 

Cu un bâzâit, încuietoarea uşii din faţă se deschise şi Ben păşi 


137 


într-un hol întunecat. Depuse florile pe o masă de lângă perete şi 
începu să urce treptele de piatră tocite. 

Liesl îi dăduse adresele şi numerele de telefon ale lui Matthias 
Deschner, atât de la birou, cât şi de-acasă. Ben hotărâse să vină 
neanunţat acasă la avocat, înainte ca acesta să plece la birou. 
Ştia că elveţienii îşi respectau cu sfinţenie programul, care 
începea de obicei între nouă şi zece. Era sigur că Deschner nu 
făcea excepţie. 

Liesl îi spusese că avea încredere „totală”, în Deschner dar el 
nu mai avea încredere în nimeni. De aceea insistase ca Liesl să 
nu-l sune pe avocat şi să-l anunţe de sosirea lui. Ben prefera să-l 
surprindă, să-l ia pe nepregătite, să-i observe prima reacţie 
sinceră, neprefăcută, faţă de întâlnirea cu un om despre care 
credea că era Peter Hartman. Spera ca Deschner să nu fi aflat de 
moartea lui Peter. 

Uşa se deschise. Matthias Deschner stătea în faţa lui, într-un 
halat de baie verde. Era scund, cu o faţă palidă, colţuroasă, purta 
ochelari cu ramă metalică şi lentile groase. Avocatul îl privi 
surprins. 

— Doamne Sfinte, exclamă el. De ce te-ai îmbrăcat aşa? Dar 
nu sta acolo... Intră, intră, te rog. Inchise uşa în urma lui Ben şi 
spuse: Vrei o cafea? 

— Mulţumesc. 

— Ce cauţi aici? Liesl e...? 

— Nu sunt Peter. Sunt fratele lui, Ben. 

— Eşti... ce? Fratele lui? O, Doamne! Deschner îl privi 
înspăimântat pe Ben. L-au găsit, nu-i aşa? 

— Peter a fost ucis acum câteva zile. 

— Dumnezeule! L-au găsit! Totdeauna s-a temut că... 
Deschner se opri brusc şi-l privi îngrozit. Liesl... 

— Liesl n-a păţit nimic. 

— Slavă Domnului. Adică, vreau să spun... 

— Nu-i nimic. Inţeleg. Ţi-e rudă apropiată. 

Deschner se opri în faţa unei măsuţe şi-i turnă cafea lui Ben 
într-o ceaşcă de porțelan. 

— Cum s-a întâmplat? Spune-mi, pentru numele lui 
Dumnezeu. 


— E clar că de la banca de pe Bahnhofstrasse unde aveai 
întâlnirea în dimineaţa incidentului a plecat totul, zise Deschner. 
Stăteau la masă faţă în faţă, privindu-se cu atenţie. Ben îşi 


138 


dezbrăcase uniforma oranj cu negai şi rămăsese în hainele lui. 

— Banca Unită a Elveţiei a apărut prin contopirea unor bănci 
mai vechi. Poate că e vorba despre vreun cont „sensibil”, care a 
fost blocat şi supravegheat. Probabil de vreun asistent sau 
funcţionar cu care te-ai întâlnit. Un informator căruia i se dăduse 
o listă de supraveghere. 

— Trimis acolo de corporaţia despre care vorbeau Liesl şi 
Peter sau de vreuna dintre ramificaţiile ei? 

— Foarte posibil. Toate firmele-mamut au avut şi au relaţii 
trainice cu băncile elveţiene importante. Lista completă a 
fondatorilor BUF o să ne ofere numele suspecţilor. 

— Peter ţi-a arătat lista? 

— Nu. La început nici nu mi-a spus de ce deschide acel cont. 
Suma era nesemnificativă. De fapt îl interesa seiful pe care-l 
putea folosi ca să păstreze nişte documente, zicea el. Te 
deranjează dacă fumez? 

— E casa dumitale. 

— Ştiu că voi, americanii, sunteţi adversari declaraţi ai 
tabagismului. 

Ben zâmbi. 

— Nu toţi. 

Deschner scoase o ţigară şi-o aprinse cu o brichetă ieftină din 
plastic. 

— Peter a insistat ca acel cont să nu fie pe numele lui. Se 
temea - pe bună dreptate - că duşmanii lui ar putea avea relaţii 
la bănci. Voia să-l deschidă sub un nume fals, însă băncile au 
înăsprit regulile în privinţa asta. S-au făcut multe presiuni din 
străinătate, mai ales din America. In anii '70, băncile noastre au 
început să le ceară paşaportul celor ce voiau să deschidă un 
cont. Până atunci, puteai să-l deschizi prin poştă. 

— Deci a fost nevoit să-l deschidă pe numele lui real. 

— Nu. Pe numele meu. Eu sunt deţinătorul contului, iar Peter 
era ceea ce se numeşte „proprietarul beneficiar”. Trase din 
ţigară şi continuă: Trebuia să mergem împreună să-l deschidem, 
dar numele lui Peter apărea doar pe un formular şi era cunoscut 
numai de contabilul contului. Formularul se numeşte Stabilirea 
identităţii proprietarului beneficiar şi e ţinut sub cheie. 

In camera alăturată sună un telefon. 

— Eu am ales Handelsbank Schweiz AG, pentru că e mică şi 
discretă. Ara avut clienţi care au fost bucuroşi să facă afaceri cu 
Handelsbank, clienţi ai căror bani nu sunt, ca să zic aşa, în 


139 


întregime curaţi. 

— Asta înseamnă că poţi să deschizi seiful lui Peter? 

— Mă tem că nu. Va trebui să mă însoţeşti. In calitate de 
beneficiar menţionat şi moştenitor al proprietarului beneficiar. 

— Dacă se poate, spuse Ben, aş dori să mergem imediat, îşi 
aminti avertismentele lui Schmid, care-i spusese să nu se mai 
întoarcă - prevenindu-l că dacă încălca acea înţelegere îl va 
aresta. 

Telefonul continua să sune. Deschner strivi ţigara într-o 
farfurie. 

— Foarte bine. Dacă nu te superi, aş vrea să răspund la 
telefon. Pe urmă, trebuie să dau câteva telefoane ca să-mi 
reprogramez întâlnirile. 

Seduse la telefon şi reveni după câteva minute. 

— In regulă, nici o problemă. Am reuşit să reprogramez 
întâlnirea. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puțin.  Contabilul contului, Bernard Suchet, 
vicepreşedintele băncii, ţine documentele importante. Are la 
dosar şi o fotocopie a paşaportului lui Peter. F 

Ei cred că a murit acum patru ani, ceea ce înseamnă că 
recenta... tragedie n-a fost anunţată. Identitatea dumitale poate 
fi uşor stabilită. 

— Eu am sosit în ţara asta pe nişte căi mai puţin obişnuite, 
zise Ben, alegându-şi cu grijă cuvintele. Prezenţa mea legală aici 
nu poate fi verificată nici la vamă, nici la serviciul de imigrări. Ce 
se întâmplă dacă funcţionarii de la bancă alertează autorităţile? 

— Să nu ne gândim la ce poate fi mai rău. 


140 


14 


Anna se întoarse brusc spre căpitanul Bolgorio. 

— Cum? Cadavrul a fost incinerat? Aveam o înţelegere, fir-ar 
să fie...! 

Polițistul paraguayan dădu din umeri neputincios şi vizibil 
îngrijorat. 

— Agent Navarro, te rog, hai să discutăm despre asta mai 
târziu, nu în faţa îndureratei... 

Fără să-l ia în seamă, Anna se întoarse către văduvă. 

— Vi s-a spus că urma să se facă o autopsie? întreabă ea. 

— Nu ridica vocea la mine, se răsti Consuela Prosperi. Nu sunt 
un infractor. 

Anna se uită la Bolgorio. Polițistul era livid. 

— Dumneata ştiai că trupul soţului ei urma să fie incinerat? 

Sigur că ştia ticălosul. 

— Agent Navarro, ţi-am spus, nu e de competenţa mea. 

— Dar ştiai asta, nu? 

— Am auzit câte ceva, însă sunt un simplu subordonat, te rog 
să înţelegi. 

— Am terminat cu povestea asta? interveni Consuela Prosperi. 

— Încă nu, zise Anna. Aţi fost presată să-l incineraţi? o întrebă 
ea pe văduvă. 

Aceasta i se adresă lui Bolgorio: 

— Căpitane, te rog s-o scoţi din casa mea. 

— Scuzele mele, doamnă, spuse Bolgorio. Agent Navarro, e 
cazul să plecăm. 

— N-am terminat încă, zise calm Anna. Aţi fost presată, nu-i 
aşa? Ce vi s-a spus? Că fondurile vă vor fi imobilizate, ţinute sub 
cheie, inaccesibile pentru dumneavoastră daca nu vă împăcaţi cu 
ideea asta? Ceva de genul ăsta? 

— Scoate-o din casa mea, căpitane! ordonă văduva ridicând 
glasul. 

— Te rog, agent Navarro... 

— Senora, să vă spun ceva. Se întâmplă să ştiu că o parte 
importantă din bunurile dumneavoastră e investită în speculaţii 
bursiere, parteneriate şi dividende, în Statele Unite şi în alte ţări 
din lume. Guvernul american are puterea de-a sechestra aceste 


141 


bunuri dacă vă bănuieşte că faceţi parte dintr-o conspirație 
internaţională. Se ridică de pe canapea şi porni spre uşă. Mă duc 
să telefonez la Washington şi să le cer s-o facă. 

O auzi pe văduvă strigând: 

— Nu poate să facă asta, nu-i aşa? M-ai asigurat că banii mei 
sunt în siguranţă dacă eu... 

— Taci din gură! răcni polițistul. 

Surprinsă, Anna se întoarse şi-l văzu pe Bolgorio înfruntând-o 
pe văduvă. Servilismul lui se evaporase. 

— Rezolv eu treaba asta, spuse el. 

Se îndreptă către Anna şi-o înşfacă de braţ, trăgând-o după el. 


Ajunşi la poarta proprietăţii familiei Prosperi, Anna îl întrebă: 

— Ce ascunzi, de fapt? 

— Ai face bine să laşi lucrurile aşa cum sunt, spuse Bolgorio. 
Tonul lui avea o siguranţă de sine pe care nu i-o remarcase până 
atunci. Eşti un vizitator aici. Nu te afli în ţara dumitale. 

— Cum s-a procedat? Ordinele primite de morgă s-au 
„pierdut” sau au fost „greşit clasate”? Te-a plătit cineva, asta s-a 
întâmplat? 

— Ce ştii dumneata despre cum merg lucrurile în Paraguay? 
zise Bolgorio, apropiindu-se de ea neliniştitor de mult. Anna îi 
simţi răsuflarea fierbinte. Sunt multe lucruri pe care nu le 
înţelegi. 

— Ştiai că trupul fusese incinerat de când te-am sunat. Ştiai că 
nu voi găsi cadavrul la morgă. Ţi s-a ordonat să faci asta ori ai 
fost plătit? De unde-a venit ordinul? 

Bolgorio nu-i răspunse. 

— Cine-a ordonat distrugerea cadavrului? 

— Imi placi, agent Navarro. Eşti o femeie atrăgătoare. Mi-ar 
părea rău să păţeşti ceva. 

Polițistul voia s-o sperie şi, din nefericire, reuşi. Totuşi Anna se 
stăpâni. 

— Nu-i o ameninţare prea subtilă, zise ea. 

— Nu e o ameninţare. Chiar nu vreau să ţi se întâmple ceva. 
Trebuie să mă asculţi, apoi să părăseşti imediat ţara asta. In 
guvernul nostru sunt oameni cu funcţii înalte, care protejează 
familia Prosperi şi pe cei asemenea lor. Banii îşi schimbă 
stăpânii, în cantităţi mari. N-o să realizezi nimic punându-ţi viaţa 
în pericol. 

Ah, îşi zise ea, nu ştii cu cine ai de-a face. Ameninţându-mă în 


142 


felul ăsta e ca şi cum ai flutura o pânză roşie în fața unui taur. 

— Ai ordonat personal incinerarea? 

— S-a întâmplat, asta-i tot ce ştiu. Ţi-am spus, eu nu am 
putere. 

— Asta înseamnă că există cineva care ştie că moartea lui 
Prosperi nu s-a datorat unor cauze naturale. Altminteri de ce-ar fi 
incinerat cadavrul? 

— Imi pui întrebări la care nu ştiu să răspund, zise el calm. Te 
rog, agent Navarro, ai grijă de dumneata. Există aici oameni care 
doresc ca lucrurile să rămână aşa cum sunt. 

— Crezi că ei - aceşti „oameni care doresc ca lucrurile să 
rămână aşa cum sunt” - au ordonat uciderea lui Prosperi şi nu 
vor să fie descoperiţi? 

Bolgorio întoarse privirea, de parcă ar fi meditat la ceva. 

— O să neg că ţi-am spus vreodată asta. Am sunat la agenţia 
de plasare a asistentelor pentru îngrijirea bolnavilor înainte ca 
dumneata să ajungi aici. Când am aflat că investighezi moartea 
lui Prosperi. Era locul unde puteam pune întrebări. 

— Inlocuitoarea - infirmiera care a stat cu Prosperi în noaptea 
când el a murit a dispărut. 

— Cum a ajuns infirmiera la agenţie? 

— Cei de-acolo spuneau că a venit cu recomandări excelente, 
l-au fost verificate referinţele. Le-a spus că locuia în apropiere şi 
că prefera să lucreze în zonă... A avut trei însărcinări diferite, 
toate în zona asta, de care s-a achitat excelent. Brusc infirmiera 
lui Prosperi s-a îmbolnăvit şi, pentru că înlocuitoarea era 
disponibilă... 

— Agenţia n-are cum să dea de ea? 

— Ţi-am spus, a dispărut. 

— Dar cecurile ei, contul ei bancar... 

— Era plătită cu bani gheaţă. Nu e ceva neobişnuit pe aici. 
Adresa pe care a dat-o s-a dovedit falsă. Cercetând, am 
constatat că toate datele despre ea erau false. 

— Pare o treabă făcută de profesionişti. Vreau să vorbesc cu 
cei de la agenţie. 

— N-o să afli nimic. lar eu n-o să te ajut să faci asta. Ţi-am 
spus deja prea multe. Te rog, pleacă imediat. Sunt multe feluri 
de-a ucide aici un străin prea curios. Mai ales când oameni foarte 
puternici nu vor să fie dezvăluite anumite lucruri. Te rog... 
pleacă. 

Anna îşi dădea seama că omul era îngrijorat. Nu o ameninţa. 


143 


Dar ea era încăpăţânată şi detesta să se dea bătută. Totuşi 
uneori, cel mai important lucru e să rămâi pur şi simplu în viață. 


Zurich 


În timp ce Ben Hartman şi Matthias Deschner mergeau pe 
Lowenstrasse, începu să burniţeze. Cerul avea culoarea cenușie 
a oţelului. Teii ce străjuiau strada foşneau în bătaia vântului. 
Ceasul dintr-o turlă bătu ora nouă. 

Ajunseră la o intersecţie aglomerată, unde Lagerstrasse, se 
întâlnea cu Lowenstrasse. Deschner se opri în faţa unei clădiri 
din piatră albă, semănând cu un bloc de locuinţe, pe faţada 
căreia era montată o mică placă din alamă care avea gravate pe 
ea, cu caractere elegante, cuvintele HANDELSBANK SCHWEIZ 
AG. 

Deschner împinse uşa grea de sticlă şi cei doi intrară în 
clădire. 


Pe partea opusă a străzii, un bărbat zvelt ca un adolescent 
stătea la masa unei cafenele, sub o umbrelă roşie Coca-Cola. 
Purta pantaloni kaki, un tricou cu inscripţia Me Solaar şi bea un 
suc de portocale, direct din sticlă. Cu mişcări leneşe, răsfoia o 
revistă muzicală în vreme ce vorbea la un telefon mobil. Din 
când în când arunca o privire spre intrarea băncii de vizavi. 

Două uşi de sticlă culisară, acţionate electronic. Cei doi 
rămaseră o clipă în spaţiul îngust, apoi, cu un bâzâit înfundat, se 
deschise al doilea rând de uşi. 

Molul mare al băncii, cu podea din marmură, nu avea alt 
mobilier decât un birou negru, lustruit, aflat la capătul opus. În 
spatele lui stătea o femeie cu o cască telefonică la urechi. La 
intrarea lor, femeia ridică privirea. 

— Guten morgen, zise ea. Kann ich Ihnen helfen! 

— Ja, guten morgen. Wir haben eine Verabredung mit dr. 
Suchet. 

— Sehr gut, mein Herr. Einen Moment. Femeia vorbi încet în 
microfonul ataşat la cască. Er wird gleich unten sein, um sie zu 
sehen. 

— Cred că o să-ți placă Bernard Suchet, spuse Deschner. E un 
om deosebit, un bancher din vechea generație. Nu seamănă cu 


144 


tinerii agitaţi pe care-i vezi peste tot la Zurich în ultima vreme. 

În momentul ăsta, îşi zise Ben, nu mi-ar păsa nici dacă ar fi 
Charles Manson. 

Un ascensor din oţel opri la parter cu un şuierat, uşile se 
deschiseră şi un bărbat masiv, cu umeri largi, într-un sacou de 
tweed, porni spre ei şi dădu mâna, mai întâi cu Deschner, apoi cu 
Ben. 

— Es freut mich Dich wiederzusehen, Matthias, exclamă el. 
Apoi, întorcându-se către Ben: Sunt încântat să vă cunosc, 
domnule Hartman. Vă rog, veniţi cu mine. 

Urcară în ascensor, în al cărui plafon era montată o 
videocameră. Suchet avea un aer agreabil. Purta ochelari cu 
rame dreptunghiulare, avea bărbie dublă şi un pântece 
impunător. Batista de la buzunarul sacoului se asorta cu cravata. 
Un funcţionar superior, îşi spuse Ben studiindu-l cu atenţie. 
Sacou de tweed, nu costum de bancher: omul se situa deasupra 
unor fleacuri precum codul vestimentar. 

Liftul se deschise în dreptul unei săli de aşteptare, cu podeaua 
acoperită de o mochetă groasă, de culoarea fulgilor de ovăz, 
mobilată clasic. Traversară încăperea şi se opriră în faţa unei uşi. 
Suchet introduse într-un decodor o cartelă şi uşa se deschise. 

Biroul lui Suchet se afla la capătul culoarului - o cameră 
spațioasă, scăldată în lumină. Singurul obiect de pe biroul său 
lung acoperit cu sticlă era un computer. Bancherul se aşeză în 
spatele lui, iar Deschner şi Ben luară loc vizavi. O femeie de 
vârstă mijlocie aduse două cafele şi două pahare cu apă pentru 
cei doi vizitatori. Apoi veni un tânăr, care-i înmână lui Suchet un 
dosar. Bancherul îl deschise. 

— Dumneata eşti Benjamin Hartman, spuse el, mutându-şi 
privirea de bufniţă de la dosar spre Ben? 

Ben încuviinţă, simțind cum i se strângea stomacul. 

— Ni s-a furnizat documentaţia suplimentară care confirmă că 
dumneata eşti singurul moştenitor al „proprietarului beneficiar”. 
Susţii că dumneata eşti acela, corect? 

— Corect. 

— Din punct de vedere legal sunt satisfăcut de documentaţia 
dumitale. Cât despre înfăţişare... ei bine, e clar că eşti într- 
adevăr fratele geamăn al lui Peter Hartman. Zâmbi. Prin urmare, 
ce pot face pentru dumneata în această dimineaţă, întrebă el. 


Seifurile de la Handelsbank se aflau la subsolul clădirii, într-un 


145 


spaţiu cu lumină fluorescentă, cu tavanul jos, care nu era nici pe 
departe la fel de curat şi modern ca etajele superioare. Pe un 
coridor îngust se aflau mai multe uşi numerotate, care dădeau 
probabil spre seifuri de mărimea unei camere. Nişte nişe mai 
largi aflate la capătul holului păreau căptuşite cu alamă. Privind 
mai atent, Ben înţelese că erau seifuri de diferite mărimi. 

In dreptul nişei cu numărul 18C, Suchet se opri şi-i întinse lui 
Ben o cheie. Nu-i spuse care dintre seifurile de-acolo era al lui 
Peter. 

— Cred că preferi să fii singur, zise el. Herr Deschner şi cu 
mine o să plecăm. Poţi să mă suni de la telefonul de-aici - îi 
indică un telefon alb ce se afla pe o masă metalică - după ce 
termini. 

Ben se uită la şirurile de seifuri neştiind ce să facă. Să fi fost 
vreun test? Sau Suchet îşi închipuia că Ben cunoştea numărului 
seifului. Ben se uită la Deschner, care păru să-i intuiască 
nedumerirea, însă, în mod ciudat, nu spuse nimic. Pe urmă, Ben 
se uită din nou la cheie şi văzu un număr gravat pe ea. Desigur. 
Cel mai vizibil loc. 

— Mulţumesc, zise el. Sunt gata. 

Cei doi elveţieni plecară, sporovăind. Ben observă o 
videocameră de supraveghere montată în locul unde tavanul se 
întâlnea cu peretele. Lumina roşie de control era aprinsă. 

Găsi seiful 322 şi răsuci cheia în broască. 

O, Doamne, îşi zise el, ce-o fi înăuntru? Peter, a meritat să-ți 
dai viaţa pentru ceea ce ai ascuns aici? A 

lnăuntru se afla un plic din hârtie cerată. Il scoase. 
Documentul aflat în el era exasperant de subţire. 

II deschise şi constată că nu era o hârtie, ci o fotografie. O 
fotografie, cam de doisprezece centimetri pe optsprezece. 

Privind-o, i se tăie răsuflarea. Fotograful imortalizase imaginea 
unui grup de bărbaţi, câţiva în uniforme naziste, alţii în costume 
şi pardesie croite după moda anilor '40. Câţiva dintre ei erau 
uşor de recunoscut: Giovanni Vignelli, marele industriaş italian 
din Torino, magnatul construcţiilor de maşini, care furniza 
armatei italiene motoare diesel, locomotive şi avioane; liderul lui 
Royal Dutch Petroleum, sir Han Detwiler, un olandez xenofob, 
legendarul fondator al primei şi celei mai mari companii 
americane. Erau şi chipuri pe care nu le putea identifica, dar le 
văzuse în cărţile de istorie. Câţiva dintre bărbaţi purtau mustață, 
inclusiv frumosul tânăr cu păr negru care stătea lângă un nazist 


146 


arogant, care i se păru cunoscut lui Ben. 

Nu, te rog, nu el. 

Tânărul frumos era, indiscutabil, tatăl lui. Max Hartman. 

O explicaţie bătută la maşină pe marginea de jos a chenarului 
alb menţiona: ZURICH, 1945, SIGMA AG. 

Puse fotografia la loc şi strecură plicul în buzunarul interior al 
hainei. 

Nu mai era nici o îndoială. Tatăl lui îl minţise. | se învârtea 
capul. Brusc, o voce îi risipi amorţeala. 

— Domnule Hartman! Domnule Benjamin Hartman. Există un 
mandat de arestare pe numele dumitale! Trebuie să te reținem. 

O, lisuse. 

Vorbise Bernard Suchet, bancherul. Contactase cu siguranţă 
autorităţile locale. O examinare rapidă a listei cu turişti sosiți în 
ţară ar fi dezvăluit faptul că el nu intrase legal în Elveţia. 
Cuvintele glaciale ale lui Schmid îi reveniră în minte: Dacă aflu 
vreodată că te-ai întors aici, n-o să-ţi meargă bine. 


Suchet era flancat de Matthias Deschner şi de doi gardieni 
înarmaţi. 

— Domnule Hartman, Kantonspolizei m-a informat că te afli 
ilegal în această ţară. Ceea ce înseamnă că ai comis o 
infracţiune, spuse bancherul. 

Faţa lui Deschner nu exprima nimic. 

— Despre ce e vorba? întrebă Ben indignat. 

II văzuseră oare strecurând fotografia în buzunarul hainei? 

— Trebuie să te reținem până când sosesc autorităţile. 

Ben îl privi fără să scoată o vorbă. 

— Acţiunile dumitale sunt pedepsite de codul penal al 
Federaţiei Elveţiene, continuă Suchet pe un ton ridicat. Se pare 
că eşti implicat şi în comiterea altor infracţiuni. 

Deschner continua să tacă. Lui Ben i se păru că citeşte în ochii 
lui teamă. 

— Gardieni, vă rog să-l escortaţi pe domnul Hartman la 
camera blindată nr. 4. Domnule Hartman, nu poţi lua nimic cu 
dumneata. Eşti reţinut în aşteptarea arestării oficiale. 

Gardienii se apropiară cu armele îndreptate spre el. Ben se 
ridică în picioare şi porni pe coridor, flancat de cei doi gardieni. 
Când trecu pe lângă Deschner, avocatul dădu uşor din umeri. 

Işi aminti avertismentul lui Peter: Controlează, practic, 
jumătate din poliție. Şi ameninţarea lui Schmid: te pot ține în 


147 


detenție administrativă chiar şi un an, până când dosarul 
dumitale o să ajungă la un magistrat. 

Nu-şi putea permite să se lase păcălit. Ceea ce-l incita nu era 
perspectiva de-a fi ucis ori arestat, ci faptul că, în ambele cazuri, 
investigaţiile lui s-ar fi încheiat. Eforturile lui Peter ar fi fost 
zadarnice. Corporaţia ar fi învins. j 

Nu putea lăsa să se întâmple aşa ceva. In nici un caz. 

Camerele blindate, erau, după cum ştia Ben, locuri unde se 
păstrau bunuri de valoare - aur, pietre preţioase, obligaţiuni la 
purtător. Deşi nu erau impenetrabile ca seifurile, prezentau 
totuşi siguranţă, având uşi blindate cu oţel şi sisteme de 
supraveghere cu circuit închis. La intrarea în Zimmer Vier, unul 
din gardieni flutură o cartelă electronică prin faţa unei lumini 
roşii; când uşa se deschise, îi făcu semn lui Ben să intre primul. 
Uşa se închise în urma lor cu trei declicuri. 

Ben privi în jur. Incăperea era intens luminată şi sumar 
mobilată; era greu să ascunzi ceva în acel spaţiu. O masă lungă, 
din plexiglas transparent, cu şase scaune pliante, din metal 
vopsit în gri, se afla în mijlocul încăperii. 

Unul din gardieni - solid, chiar supraponderal, cu faţa roşie - îi 
făcu semn lui Ben să se aşeze pe un scaun. Ben adastă puţin 
înainte de-a se conforma. Cei doi paznici îşi vârâseră armele în 
tocuri, însă îi dăduseră de înţeles cât se poate de limpede că n-ar 
fi ezitat să folosească „aranjamente” fizice mai dure dacă nu 
stătea liniştit. 

— Deci stăm şi-aşteptăm, ja? zise al doilea gardian, într-o 
engleză stricată. 

Omul avea părul castaniu tuns scurt, era mai suplu şi, după 
cum aprecie Ben, mult mai rapid decât colegul lui. Şi mai isteţ, 
fără îndoială. 

Ben se întoarse către el. 

— Cu cât vă plătesc aici? Să ştiţi că eu sunt foarte bogat. Vă 
pot asigura o viaţă îmbelşugată. Dacă voi îmi faceţi un serviciu, 
vă fac şi eu unul. 

Işi exprimă clar disperarea, aşteptând reacţia celor doi. 
Gardianul mai suplu pufni şi dădu din cap. 

— Ar trebui să-ţi rosteşti propunerea mai tare, ca să fii sigur că 
se aude în microfoane. 

Gardienii n-aveau nici un motiv să creadă că Ben se va ţine de 
cuvânt, iar el nu era în măsură să le dea asigurări, fiind captiv. 
Cu toate astea, ironia lor era încurajatoare. Marea lui şansă era 


148 


ca cei doi să-l subestimeze. Ben se ridică, gemând şi se prinse de 
mijloc. 

— Stai jos, îi ordonă gardianul. 

— Claustrofobia... nu suport locurile... mici, închise! 

Ben vorbea pe un ton disperat, părea în pragul isteriei. 

Cei doi gardieni se priviră şi râseră batjocoritor - n-aveau să 
se lase păcăliţi de un truc atât de ieftin. 

— Nu, nu, vorbesc serios, zise Ben precipitat. Doamne! Cum 
să vă explic? Am un... stomac iritat. Trebuie să mă duc imediat la 
baie sau o să... Juca rolul americanului frivol, cu totul aerian. 
Stresul îmi provoacă crize! Am nevoie de pastile. La naiba. 
Valiumul meu! Un sedativ. Sufăr de claustrofobie - nu pot sta în 
spaţii închise. Vă rog! 

In vreme ce vorbea, începu să gesticuleze nebuneşte, de 
parcă ar fi avut un atac de panică. Gardianul se mulțumea să-l 
privească cu un zâmbet dispreţuitor. 

— Va trebui să-ţi rezolvi problema la infirmeria închisorii. 

Cu o expresie îngrozită, Ben se apropie de gardian, aruncând 
o privire spre arma din toc, apoi către faţa bărbatului. 

— Te rog, înţelege-mă! începu să gesticuleze şi mai tare. O să 
fac o criză de panică! Trebuie să mă duc la baie! Am nevoie de 
un tranchilizant! 

Apoi, cu iuţeala fulgerului, îşi vâri mina în tocul de la şoldul 
gardianului şi scoase revolverul cu ţeava scurtă, făcând doi paşi 
înapoi, cu arma în mână. 

— Ridică mâinile, îi zise el gardianului solid, sau o să muriţi 
amândoi. 

Cei doi se priviră. 

— Acum, unul din voi o să mă scoată de-aici sau vă omor pe 
amândoi. E un târg avantajos. Acceptaţi-l înainte ca oferta să 
expire. 

Paznicii schimbară câteva replici în germană, apoi bărbatul 
mai suplu vorbi: 

— Ar fi o prostie din partea dumitale să foloseşti arma aia, 
presupunând că ştii s-o faci, lucru de care mă îndoiesc. Vei sta la 
închisoare tot restul vieţii. 

Tonul era prudent, alarmat, dar nu trăda teamă. Gardianul nu 
era speriat. Poate demonstraţia de slăbiciune a lui Ben fusese 
prea eficientă. Brusc, înţelese ce trebuia să spună. 

— Credeţi că n-o să trag cu arma asta? zise Ben privindu-i 
ameninţător. Am ucis cinci oameni la Bahnhofplatz. Incă doi nu 


149 


mai contează. 

Gardienii încremeniră. 

— E monstrul din Bahnhofplatz, îi zise paznicul solid colegului 
său, în timp ce o expresie de groază îi apăru pe chip. Faţa 
roşcovană i se albise. 

— Tu! răcni Ben la el, sesizând avantajul situaţiei. Scoate-mă 
de-aici. 

In câteva secunde gardianul masiv deschise uşa cu cartela 
electronică. 

— Dacă vrei să trăieşti, rămâi aici, îi zise el gardianului mai 
suplu. 

Uşa se închise în urma lui, cele trei declicuri înăbuşite 
confirmând că zăvoarele fuseseră acţionate electronic. Avându-l 
în faţă pe gardian, Ben parcurse rapid coridorul cu mochetă bej. 
Imaginile oferite de sistemul video cu circuit închis nu erau 
examinate, în timp real, cel puţin aşa spera el. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Ben. 

— Laemmel, mormăi gardianul. Christoph Laemmel. 

Ajunse la capătul coridorului şi dădu s-o ia la stânga. 

— NU, Şuieră Ben. Nu pe-acolo! Nu ieşim prin faţă. Du-mă în 
spate. La intrarea de serviciu. 

Laemmel se opri pentru moment, încurcat. Ben lipi ţeava 
revolverului de tâmpla gardianului, făcându-l să simtă metalul 
rece. Mişcându-se mai repede, gardianul îl duse pe scara din 
spate, al cărei oţel zimţat contrasta puternic cu luciul din spaţiile 
publice ale băncii. Semiîntunericul din casa scării era, vag 
luminat de becuri slabe, fixate în perete la fiecare palier. 

Paşii grei ai paznicului făceau zgomot pe treptele metalice. 

— Linişte, spuse Ben, în germană. Nu face zgomot sau o să fac 
eu unul asurzitor, ultimul pe care-o să-l auzi. 

— N-ai şanse, zise Laemmel cu voce joasă, speriat. 

În cele din urmă ajunseră la uşile duble ce dădeau spre aleea 
din spate. Ben trase zăvorul, asigurându-se că se deschidea din 
interior. 

— Aici ne despărţim, spuse el. 

Laemmel mormăi: 

— Crezi că eşti în siguranţă în afara clădirii? 

Ben ieşi pe aleea umbrită. 

— Ce face poliţia nu e treaba ta, zise Ben, cu arma îndreptată 
spre gardian. 

— Poliția? răspunse Laemmel. Nu mă refeream la ei. Un fior de 


150 


spaimă străbătu stomacul lui Ben. 

— Ce vrei să spui? 

Ţinând arma cu ambele mâini, Ben tinti fruntea lui Laemmel. 

— Spune-mi! Spune-mi ce ştii! 

Laemmel horcăi şi stropi calzi de sânge împroşcară faţa lui 
Ben. Un glonţ străpunsese gâtul omului. Oare îşi pierduse 
cumpătul şi apăsase pe trăgaci fără să-şi dea seama? se 
întrebase Ben. A doua explozie, la câţiva centimetri de capul lui, 
îi dădu răspunsul la întrebare. 

O, Iisuse! Incepe iar! 

In vreme ce gardianul se prăbuşea cu faţa în jos, Ben se - 
năpusti pe alee. Auzi un pocnet sec, provenit parcă de la o armă 
de jucărie, apoi un ecou metalic şi văzu o gaură în containerul 
mare din stângă lui. Necunoscutul trăgea din dreapta lui. 

Simţi o  fierbinţeală în umăr şi se ascunse în spatele 
containerului. Cu colţul ochiului, văzu mişcându-se ceva mic şi 
întunecat - un şobolan, deranjat de sosirea lui. Fugi! Creasta 
zidului din ciment care despărţea curtea din spate a băncii de 
cea vecină era la înălţimea umărului; Ben vâri pistolul la centură 
şi, folosindu-se de mâini, se săltă şi escaladă zidul. O cărare 
scurtă îl despărţea de Usteristrasse. Scoase revolverul şi trase în 
neştire, în trei direcţii diferite. Spera ca trăgătorul să se ascundă, 
să creadă că era atacat. Avea nevoie de timp. Fiecare secundă 
conta. 

Urmară nişte Împuşcături şi Ben auzi gloanţele lovind zidul de 
beton. Deocamdată era în siguranţă. 

O luă la goană pe cărarea ce ducea spre Usteristrasse. Mai 
repede. Şi mai repede! „Fugi de parcă viaţa ta ar depinde de 
asta”, îi spunea antrenorul lui de atletism înaintea concursurilor. 
Asta făcea acum. 

Spera să nu fie mai mulţi trăgători. Ceva îl făcea să creadă că 
nu fuseseră suficient de prevăzători să instaleze o întreagă 
echipă pe poziţie. Gândurile se învălmăşeau în mintea lui Ben. 
Concentrează-te, fir-ar să fie! 

Un miros sălciu - briza ce venea dinspre râul Sihl - îi sugeră 
următoarea mişcare. Canalul îngust, ce se despărţea de Limmat 
în dreptul  promenadei Platz. Traversă Gessner Alice, 
strecurându-se prin trafic. Un şofer bărbos claxona şi-l înjură, dar 
el traversase. Canalul Sihl, cu maluri abrupte, din blocuri de 
zgură, se întindea în faţa lui. Privi înnebunit suprafaţa apei şi zări 
o mică barcă cu motor. Nu era ceva neobişnuit pe Sihl; cea la 


151 


care se uita avea un singur pasager - un bărbat rotofei, cu o 
undiţă în mână. Vesta de salvare îl făcea să pară şi mai gras. Pe 
canal putea ajunge la Sihiwald, o rezervaţie naturală aflată la 
zece kilometri sud de Zurich. Acolo malurile râului pierdeau din 
înălţime, formând numeroase pâraie. Era o zonă împădurită, un 
loc preferat de locuitorii oraşului. 

Bărbatul corpolent dezveli un sandviş cu pâine albă şi aruncă 
ambalajul în apă. Un act de-a dreptul antisocial, după 
reglementările elveţiene. Ben plonja în apă îmbrăcat şi începu să 
înoate spre barcă. 

Apa era foarte rece. Intrând în curentul ce curgea lent, Ben îşi 
simţi trupul înţepenit. 

Omul din barcă, muşcând din sandviş şi sorbind din sticla de 
Kronenberg, nu-şi dădu seama de nimic până când mica 
ambarcaţiune se aplecă brusc într-o parte. Mai întâi apărură 
două mâini, cu degetele învineţite de frig, apoi îl văzu pe 
bărbatul complet îmbrăcat ridicându-se şi răsturnându-se în 
barcă. 

— Was is das! strigă el. Speriat, scăpă sticla de bere din mână. 
Wer sind Sie? 

— Vreau să împrumut barca, îi spuse Ben în germană. 

— Nie Ravs! Dă-te jos! 

Bărbatul ridică undiţa groasă şi-o flutură ameninţător. 

— Cum vrei, zise Ben şi, făcând un salt spre el, îl aruncă în 
apă. Omul începu să se agite cu gesturi dezordonate, susţinut de 
vesta de salvare, bolborosind indignat. 

— Păstrează-ţi opiniile pentru dumneata. Ben arătă spre podul 
Zollstrasse, din apropiere. Tramvaiul o să te ducă acasă. 

Ben întinse mâna spre acceleraţie şi-o răsuci la maximum. 
Motorul tuşi, apoi porni şi barca îşi spori viteza în timp ce se 
îndrepta spre sud. N-avea să meargă până la Sihiwald, ci doar 
vreo opt sute de metri, până la cotul râului. Intins pe podeaua 
din fibră de sticlă a bărcii, reuşi să vadă clădirile mai înalte şi 
vitrinele magazinelor de pe malurile canalului, uriaşul depozit 
Migros, o construcţie rectangulară; turnurile negre de la 
Schwarzenkirche, pereţii acoperiţi cu fresce bogate ai clădirii 
Klathaus. Ben ştia că era vulnerabil dacă ar fi existat trăgători 
prin preajmă, însă erau puţine şanse ca ei să-i fi anticipat 
mişcările. Pipăi plicul din buzunarul hainei; hârtia cerată foşni 
liniştitor. Spera să reziste la apă. 

Barca înainta rapid pe sub zidăria plină de alge a podului 


152 


Stauffacherstrasse. Mai avea de parcurs vreo două sute de metri. 
Auzi zgomotele inconfundabile ale unei autostrăzi: şuieratul 
roţilor pe asfalt şi huruitul motoarelor sutelor de vehicule ce se 
deplasau în viteză. Totul se contopea într-un zgomot de fond 
care sporea şi scădea în intensitate. 

Ben îndreptă mica şalupă spre zidul de siguranţă uşor înclinat 
şi auzi scrâşnetul carcasei din fibră de sticlă frecându-se de 
cărămizi; apoi opri ambarcaţiunea cu o smucitură şi sări pe mal. 
Porni spre staţia de benzină unde-şi lăsase Range Rover-ul 
închiriat. Curând avea să se piardă în traficul autostrăzii. 

Intorcând volanul ca să treacă pe altă bandă, Ben simţi un 
junghi în umărul stâng. Ridică mâna dreaptă şi-l frecă uşor. Incă 
un junghi şi mai ascuţit. Işi privi degetele şi constată că erau 
pline de sânge. 


Matthias Deschner şedea în fotoliul din faţa biroului lui Suchet 
în care stătuse cu o oră în urmă. Suchet, aplecat peste birou, îl 
privea încordat. 

— Trebuia să mă fi avertizat, zise bancherul înfuriat. Puteam 
să-i fi oprit accesul la seif. 

— Nici cu n-am ştiut dinainte! obiectă Deschner. Am fost 
contactat abia ieri. Voiau să ştie dacă-l adăpostesc. E absurd! 

— Cunoşti foarte bine pedeapsa pentru nesupunere în astfel 
de cazuri. 

Chipul lui Suchet exprimă furie şi teamă. 

— Mi-au spus-o foarte limpede, zise Deschner pe un ton 
neutru. _ 

— De-abia acum? Inseamnă că tocmai au aflat despre posibila 
dumitale legătură cu subiectul. 

— Cu siguranţă. Crezi că ştiam în ce erau implicaţi fraţii ăştia? 
Habar n-aveam! 

— Scuza asta n-a prea avut succes la salvarea capetelor de 
teutoni, istoriceşte vorbind. 

— O rudă îndepărtată mi-a cerut un serviciu, protestă 
Deschner. N-am fost înştiinţat de caracterul acestuia. 

— Şi n-ai făcut cercetări? 

— Cei din profesiunea noastră sunt învăţaţi să nu pună prea 
multe întrebări. Cred că eşti de acord cu asta. 

— lar acum ne expui pe am înaoi primejdiei! se răsti Suchet. 

— M-au sunat imediat după ce a apărut el. Am bănuit că 
doreau ca el să aibă acces la seif. 


153 


Se auzi o bătaie în uşă. Secretara lui Suchet intră, ţinând în 
mână o mică videocasetă. 

— Tocmai a sosit pentru dumneavoastră de la serviciul de 
pază, domnule. 

— Mulţumesc, lrige, zise blând Suchet. Va veni imediat un 
curier. Aş vrea să pui caseta într-un plic şi să i-o dai. 

— Prea bine, domnule, zise secretara şi părăsi biroul la fel de 
discret precum intrase. 


154 


15 


Într-o clădire modernă cu opt etaje, aflată pe 
Schaffhausserstrasse, nu departe de Universitatea Zurich, trei 
bărbaţi se aflau într-o încăpere înţesată de computere puternice 
şi monitoare video de mare rezoluţie, lira un studio închiriat de la 
o companie de producţie multimedia care executa copii, 
restaurări şi editare de imagini video pentru firme de securitate 
şi diverse corporaţii. 

Unul dintre bărbaţi, un om uscăţiv, cu părul alb, care părea 
mult mai în vârstă de patruzeci şi şase de ani, cât avea, luă o 
videocasetă dintr-un videorecorder digital D-2 şi-o introduse într- 
una din fantele unui computer Quantel Sapphire pentru 
prelucrarea imaginilor. Tocmai terminase de făcut o copie a 
casetei de supraveghere care i se dăduse. Folosind computerul 
creat inițial pentru serviciul secret britanic MI-5, începu să 
mărească imaginea. Bărbatul, unul dintre cei mai buni specialişti 
în aparatură video de la MI-5, fusese racolat de o firmă 
londoneză de securitate care-i oferise un salariu dublu. Ceilalţi 
doi bărbaţi aflaţi în cameră îl angajaseră, prin firma de 
securitate, pentru o treabă de scurtă durată la Zurich. Omul 
habar n-avea cine erau. Ştia doar că-l plătea foarte bine. Il 
aduseseră de la Londra la Zurich cu avionul, la clasa „business. 

In clipa aceea, cei doi indivizi misterioşi discutau între ei. 
Puteau fi nişte oameni de afaceri internaţionali din orice ţară a 
lumii, deşi vorbeau olandeza, limbă pe care expertul în aparatură 
video o înţelegea destul de bine. 

Tehnicianul cu părul alb privea cu atenţie ecranul. La 
extremitatea inferioară scria CAM 2 şi erau afişate data şi ora 
exactă. Omul strigă spre clienţii lui, aflaţi în celălalt capăt al 
camerei: 

— In regulă, acum spuneţi-mi ce vreţi să fac. Vreţi să compar 
imaginea electronică a tipului cu vreo fotografie? 

— Nu, răspunse primul olandez. Ştim cine e. Vrem să vedem 
ce citeşte. 

— Trebuia să-mi închipui, mormăi tehnicianul. Doamne, 
bucata aia de hârtie din mâna lui e umbrită. 

— E bună înregistrarea? întrebă al doilea bărbat. 


155 


— Nu e rea, zise tehnicianul. Două cadre pe secundă, adică 
modelul standard. Din fericire, banca asta are videocamere 
performante. Mă rog, nu pot să spun că obiectivul a fost 
poziţionat foarte bine, dar asta-i ceva obişnuit. 

Al doilea om de afaceri întrebă: 

— Prin urmare, poţi mări ce ţine în mână? 

— Sigur. Programul din acest Quantel compensează toate 
dificultăţile care apar de obicei la mărirea digitală a imaginii. Nu 
asta e problema. Afurisita de hârtie se află în umbră. 

— Se spune că eşti cel mai bun, zise primul bărbat. Cert este 
că eşti cel mai scump. 

— Ştiu, ştiu, zise tehnicianul. E adevărat. Păi, aş putea să 
măresc contrastul. 

Apăsă câteva clape pe care scria „Claritate”, „Mărire”, 
„Culoare” şi „Contrast”. Presând tasta „+”, lumină umbra până 
când hârtia la care se uita bărbatul din camera de valori a băncii 
deveni aproape lizibilă. Apoi, îmbunătăţi rezoluţia apăsând pe 
altă clapă. Corectă contrastul şi pe urmă bătu tasta „Claritate”, 
pentru a limpezi şi mai mult imaginea. 

— Bun, zise el într-un târziu. 

— Poţi vedea ce citeşte? întrebă al doilea bărbat. 

— De fapt, e o fotografie. 

— O fotografie? 

— Da. Una veche. O imagine de grup. Mulţi bărbaţi în ţinută 
oficială. Par nişte oameni de afaceri. Şi vreo doi ofiţeri germani. 
Da, e o imagine de grup. Cu munţi în fundal... 

— Poţi să le distingi feţele? 

— Dacă-mi daţi... doar, aha, am găsit. 

Mări fotografia până când aceasta ocupă întregul ecran. 

— Aici scrie „Zurich 1945”. Pe urmă „Sig” nu ştiu cum... Cei 
doi bărbaţi se priviră stupefiaţi. 

— Dumnezeule mare, exclamă unul. 

Tehnicianul zise: 

— E cumva „Sigma AG”? 

Al doilea bărbat îi şopti primului: 

— A intrat pe fir. 

— Aşa cum bănuiam, zise primul. 

— In regulă, i se adresă al doilea bărbat tehnicianului. Vreau 
să-mi faci o copie şi, încă ceva. Vreau cea mai bună imagine a 
capului acestui tip. 

— Să faci cincizeci de copii, interveni primul bărbat, ridicându- 


156 


se din fotoliu. 

Al doilea bărbat se apropie de colegul său. 

— Trimite vorbă, spuse el încet. Precauţiile noastre n-au fost 
suficiente. Americanul a devenit o ameninţare serioasă. 


Washington, D.C. 


Biroul lui Alan Bartlett arăta ireproşabil, ca de obicei, iar 
expresia de pe chipul bărbatului era impenetrabilă. Din fotoliul în 
care stătea, Anna Navarro se aplecă în faţă. 

— Am descoperit transferuri ale banilor lui Robert Mailhot de 
la Nova Scotia National Bank într-un cont din Insulele Cayman, 
însă mă tem că acolo am dat de-o fundătură, zise Anna. Sursa pe 
care-o avem acolo confirmă faptul că în acel cont s-a operat 
recent, fiind implicat şi unul dintre fondurile lui Prosperi. Dar de- 
acolo, cum spuneam, urma banilor se pierde. Trebuie să aflăm 
unde ajung. Dar, înainte de toate să descoperim cine depune 
bani acolo. Incepem să acţionăm prin canalele obişnuite? 

— Nici pomeneală, spuse Bartlett, puţin iritat. Asta ar 
compromite securitatea întregii operaţiuni. Oricine ar avea 
interes să stopeze investigația ar putea-o face cu uşurinţă. De 
asemenea, am periclita vieţile altor oameni, care ar putea fi 
ţinte. 

— Inţeleg, zise Anna, dar nici nu vreau să se repete povestea 
de la Asuncion. Asta-i preţul plătit pentru folosirea căilor 
lăturalnice. Oricine s-ar afla în spatele acestei conspirații are, 
evident, destulă influenţă ca să ne oprească. 

— De acord, însă dacă ridicăm întreaga afacere la nivelul A-Il - 
o investigaţie aprobată - e ca şi cum am publica un anunţ în The 
New York Times, în care i-am înştiinţa pe subiecţii anchetei 
noastre ce-avem de gând să facem. Nu putem face abstracţie de 
posibilitatea ca nişte oameni din serviciile de informaţii să fi fost 
racolaţi. 

— Nivelul A-II e totuşi foarte secret. Nu sunt de acord.... 

— Nu, să nu fii, spuse el cu răceală. Poate că m-am înşelat - 
poate că dumneata eşti într-adevăr o funcţionară profund loială. 

Anna ignoră înţepătura. 

— Am fost implicată în multe anchete internaţionale, inclusiv 
în investigare unor omucideri, acţiuni care au rămas secrete, mai 


157 


ales când am considerat că ar putea fi implicat cineva din 
guvern. În El Salvador, când oficialii guvernamentali au ordonat 
uciderea unor americani pentru a acoperi... 

— După cum ştii, sunt familiarizat cu isprăvile dumitale 
anterioare, agent Navarro, spuse Bartlett nervos. Dumneata 
vorbeşti despre un guvern străin. Eu vorbesc despre şase, ori 
mai multe guverne. Aici e deosebirea. 

— Spui că acum există o victimă la Oslo? 

— Da, asta-i ultima noastră informaţie. 

— Atunci hai să cerem procurorului general să facă un apel 
confidenţial, la procurorul statului norvegian şi să-i solicite 
păstrarea secretului deplin. 

— Nu. Riscurile unui apel direct către autorităţile norvegiene 
sunt mult prea mari. 

— Atunci vreau lista. Nu lista cadavrelor. Vreau numele celor 
care au dosare Sigma de verificare. „Lista fierbinte.” 

— Asta-i imposibil. 

— Ințeleg - eu mă ocup de ei doar când sunt morţi. Ei bine, în 
cazul ăsta, îmi declin competenţa. 

Bartlett ezită. 

— Nu te juca, domnişoară Navarro. Ai fost numită. 

Aerul de solicitudine al lui Bartlett, cultivat cu grijă, se 
evaporase. Anna întrezări inflexibilitatea, trăsătura de caracter 
care-l propulsase pe Bartlett în fruntea uneia dintre cele mai 
puternice agenţii guvernamentale de investigaţii. 

— Nu prea depinde de dumneata. 

— Mă pot îmbolnăvi, pot deveni inaptă să călătoresc. 

— N-ai face aşa ceva. 

— Nu, dacă-mi dai „lista fierbinte”. 

— Ţi-am spus. E imposibil. Operaţiunea asta trebuie să 
respecte anumite reguli. Dacă acestea se transformă uneori în 
constrângeri, trebuie să le accepţi ca pe nişte parametri ai 
anchetei dumitale. 

— Ascultă, zise ea, treisprezece dintre bătrânii de pe lista 
Sigma au murit deja în „împrejurări discutabile” să zicem. Doar 
trei se mai află în viaţă, nu-i aşa? 

— Din câte ştim noi. 

— Atunci dă-mi voie să-ţi prezint situaţia. Când unul dintre tipii 
ăştia moare, e ucis, mă rog - nu putem vedea cadavrul fără 
cooperarea autorităţilor. Corect? In schimb, dacă ajungem la unul 
din ei înainte de-a fi ucis... Uite, înţeleg că trebuie să investighez 


158 


oameni morţi, dar dacă-i considerăm pe cei vii potenţiali martori 
şi-i punem sub supraveghere permanentă - discret, fireşte... 

Bartlett o privi cu atenţie, pradă unor impulsuri contradictorii. 
Pe urmă se duse la un seif mai înalt decât el, îl deschise şi 
scoase un dosar. li întinse o foaie de hârtie pe care erau 
ştampilate cuvintele SECRET şi  NETRANSMISIBIL. Aceste 
clasificări stipulau că, pe lângă limitările impuse de caracterul 
strict secret, documentul nu putea fi cunoscut sub nici o formă 
de către state străine sau de funcţionarii agenţiilor 
guvernamentale. 

— Lista, zise el în şoaptă. 

Anna citi în grabă coloanele cu informaţii - pseudonime, nume 
reale, numele rudelor în viaţă şi numerele dosarelor. Trei bătrâni 
mai erau în viaţă. Ţările de origine: Portugalia, Italia, Elveţia. 

— Fără adrese? întrebă ea. 

— Doar cele vechi. Nici una actuală, pe care s-o fi putut obţine 
prin metodele obişnuite. Toţi s-au mutat în ultimul an. 

— În ultimul an? Ar putea fi oriunde în lume. 

— Mi se pare logic ceea ce spui, dar s-ar putea să se afle în 
aceeaşi ţară, poate în aceeaşi zonă; bătrânilor le vine greu să se 
dezrădăcineze cu totul. Chiar dacă e în joc siguranţa lor, 
schimbarea domiciliului presupune un anume disconfort pe care 
ei refuză să-l accepte. In orice caz, nu şi-au lăsat noile adrese. E 
limpede că nu vor să atragă atenţia. 

— Se ascund, zise Anna. Le e frică. 

— S-ar părea că au motive. 

— Parcă ar fi nişte bătrâni ce se întrec în a face răutăţi. Cum e 
posibil ca o organizaţie înfiinţată înainte de CIA să mai aibă atâta 
putere? 

— Anumite organizaţii îşi sporesc puterea o dată cu timpul. 
Bineînţeles că ar fi o greşeală să confunzi mărimea cu puterea de 
influenţă. Astăzi, CIA e o vastă şi solidă instituţie 
guvernamentală, cu nenumărați funcționari. La început, 
adevărata putere o deţineau reţelele personale. Aşa a fost în 
cazul lui Bill Donovan, întemeietorul OSS şi chiar mai mult în 
cazul lui Allen Dulles. Da, Dulles e cunoscut mai ales pentru rolul 
lui în crearea CIA, dar nu asta a fost cea mai impresionantă 
realizare a lui. Pentru el, exista o singură bătălie, cea împotriva 
stângii revoluţionare. 

— I se spunea „spionul gentleman”, nu-i aşa? 

— Calificativul „gentleman” îl echivala ca periculozitate pe cel 


159 


de „spion”. N-a fost niciodată mai puternic ca atunci când era un 
particular, pe vremea când el şi fratele lui, Foster, conduceau 
Departamentul de Finanţe internaţionale la Adler & Cooper. 

— Firma de avocaţi? Ce făceau, îşi puneau clienţii să plătească 
de două ori? 

Bartlett îi aruncă o privire vag compătimitoare. 

— Subestimarea sferei de influenţă şi a anvergurii companiilor 
private e o eroare de începător. Adler & Cooper a fost mai mult 
decât o prestigioasă firmă de avocaţi. Avea o sferă de influenţă 
cu adevărat internaţională. Călătorind în întreaga lume, Dulles a 
reuşit să ţeasă un soi de pânză de păianjen de-a lungul şi de-a 
latul Europei. Şi-a recrutat complici în toate oraşele importante, 
atât din ţările Axei cât şi din cele neutre. 

— Complici? îl întrerupse Anna. Ce vrei să spui? 

— Indivizi aflaţi în poziţii înalte - contacte, prieteni, numeşte-i 
cum vrei - pe care Allen Dulles îi folosea printre altele şi ca 
agenţi de influență. Dulles ştia să exploateze egoismul 
oamenilor. La urma urmei, a facilitat un număr enorm de afaceri 
care implicau guverne şi corporaţii multinaționale. Asta a făcut 
din el un om de o valoare inestimabilă. Trebuia să-l cunoşti. Dacă 
erai om de afaceri, el te putea asigura că un mare contract cu 
statul avea să se îndrepte către tine. Dacă erai un funcţionar 
guvernamental, îţi putea furniza câteva informaţii esenţiale care 
te ajutau în carieră. Banii şi informaţiile! Dulles a înţeles că se 
puteau converti fără probleme, precum valuta forte, în pofida 
ratelor de schimb permanent modificate. Rolul de mijlocitor al lui 
Dulles, de intermediar, se baza pe faptul că el ştia ceva mai mult 
decât toţi ceilalţi. 

— Mijlocitor? 

— Poate că ai auzit de Banca de Plasament Internaţional din 
Basel. 

— Poate că nu. 

— Era de fapt o instituţie contabilă, unde oamenii de afaceri 
din ambele tabere aflate în război se întâlneau şi analizau 
distribuirea dividendelor. Instituţia aceasta s-a dovedit foarte 
utilă pentru oamenii de afaceri. La urma urmei, afacerile nu 
încetau doar fiindcă începuseră să tragă tunurile. Ostilitățile 
dăunau însă parteneriatelor şi alianțelor, creând tot soiul de 
obstacole. Dulles a imaginat modalităţi de-a evita acele 
obstacole. 

— Nu-i o imagine prea plăcută. 


160 


— Nu, dar e reală. Dulles credea în ideea de „reţea”. A fost 
scopul vieţii lui. O reţea însemna o mulţime de indivizi - o 
configuraţie complexă, care putea avea o influenţă mult mai 
mare decât suma părţilor ei. E un subiect de meditaţie 
extraordinar. După cum spuneam, totul se reduce la partea 
malefică a umanităţii. 

— Sună puţin înfricoşător. 

O vână zvâcni la timp la lui Bartlett. 

— Este puţin înfricoşător, poate chiar mai mult decât atât. 
Caracteristic acestor reţele este faptul că sunt invizibile pentru 
cei care nu fac parte din ele - chiar şi pentru unii dintre membrii 
lor. In plus, au tendinţa de-a supravieţui indivizilor care le-au 
creat. S-ar putea spune că dobândesc o viaţă proprie şi pot avea 
efecte serioase asupra organizaţiilor în care se infiltrează. 

Işi aranja din nou manşetele cămăşii, gest care devenise un 
tic. 

— Dulles vorbea despre pânze de păianjen. Există o viespe 
parazitară, foarte mică, o creatură isteaţă, care înţeapă un 
păianjen, paralizându-l temporar, după care îşi depune ouăle în 
abdomenul lui. Păianjenul îşi reia activitatea, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic, în timp ce larvele viespii cresc în el, hrănite de 
propriile-i fluide. Apoi, când larvele năpărlesc ucid păianjenul, dar 
nu înainte de a-i modifica pe cale chimică comportamentul. În 
acea noapte, păianjenul e determinat să ţeasă o gogoaşă pentru 
cocon, inutilă pentru el, dar necesară larvelor. De îndată ce 
păianjenul şi-a terminat treaba, larvele îl consumă şi atârnă 
coconul pupei în gogoaşa special creată. E extraordinară rafinata 
manipulare a comportamentului gazdei de către larvele 
parazitare. Dar asta nu-i nimic în comparaţie cu ce pot născoci 
oamenii. Asta mă frământă, domnişoară Navarro. Cine se află 
înăuntrul nostru? Ce forţe ar putea manipula maşinăria puterii 
civile pentru a o determina să ţeasă o pânză care să servească 
doar propriilor lor scopuri şi când se va hotărî parazitul să-şi 
consume gazda? 

— In regulă, accept metafora, spuse Anna. Să zicem că, acum 
cincizeci de ani, o conspirație misterioasă ne-a înţepat, 
implantându-ne ceva ce-o să crească şi-o să provoace pagube. 
Chiar dacă aşa s-a întâmplat, cum ne putem da seama? 

— Asta-i o întrebare excelentă, domnişoară Navarro, răspunse 
Bartlett. Pânzele de păianjen sunt greu de văzut, nu-i aşa, chiar 
mari fiind. Ai intrat vreodată într-o pivniţă veche sau într-un 


161 


depozit întunecos? Nu vezi nimic, dar când aprinzi o lanternă şi 
îţi dai seama brusc că spaţiul pustiu de deasupra capului tău nu 
e tocmai pustiu - e plin cu pânze de păianjen, care alcătuiesc un 
vast baldachin de filamente fragile. Indrepţi lanterna în altă 
direcţie şi baldachinul dispare. Să fi fost oare o nălucire? Ridici 
privirea spre tavan. Nimic. Pe urmă, orientând lanterna într-un 
unghi potrivit, totul devine iarăşi vizibil. 

Privirea lui Bartlett căuta o expresie de înţelegere pe chipul ei. 

— Cei asemeni mie îşi petrec timpul căutând acel unghi care 
fiice vizibile vechile pânze de păianjen. Deseori ne imaginăm tot 
soiul de lucruri. Uneori chiar vedem ceea ce se află acolo. 
Dumneata, domnişoară Navarro, nu pari o persoană înclinată să- 
şi imagineze tot felul de lucruri. 

— O să iau drept bună remarca asta, răspunse Anna. 

— Nu vreau să sugerez că-ţi lipseşte imaginaţia, ci doar că o ţii 
sub control strict. Mă rog. Cert e că au existat nişte alianţe 
realizate între nişte indivizi cu resurse considerabile. Asta face 
parte din istoria cunoscută. Şi ce-a ieşit de-aici? Pot doar să-mi 
doresc să aflu. Tot ce-avem e lista asta. 

— Trei nume, zise Anna. Trei bătrâni. p 

— Ţi-aş sugera să-ți îndrepţi atenția spre Gaston Rossignol. În 
vremurile bune a fost un important bancher elvețian. Cel mai 
important om de pe listă. Şi cel mai bătrân. 

— In regulă, spuse ea. Omul din Zurich. Presupun că ai 
pregătit un dosar cu date despre el. 

Bartlett deschise un sertar al biroului, scoase un dosar 
împodobit cu ştampile de clasificare şi-l împinse către ea. 

— E destul de consistent, cu excepţia lacunelor pe care le ştii. 

— Bine, zise Anna. Vreau să vorbesc cu omul ăsta înainte să-l 
găsească ceilalţi. 

— Dacă o să dai de el. 

— A trăit toată viaţa la Zurich. După cum spuneai chiar dacă s- 
a mutat, trebuie să fi lăsat în urmă prieteni, membri ai familiei. 
Afluenţi care conduc la izvor. 

— Sau şanţuri de apărare, protejând o fortăreață. Un om ca 
Rossignol are prieteni influenţi, în poziţii înalte, care vor face 
orice pentru a-l proteja. Prieteni care sunt, cum zic francezii, 
branche. Puternici şi în contact direct cu el. Care au capacitatea 
de a-l îndepărta de reţeaua vizibilă - dosarele şi înregistrările din 
computere. Te-ai gândit la vreun subterfugiu isteţ? 

— Nicidecum. Oamenii ăia se vor păzi de subterfugii. Rossignol 


162 


n-are de ce să se teamă de mine. Dacă prietenii şi asociaţii lui 
sunt atât de informaţi pe cât sugerezi, vor înţelege asta şi vor 
răspândi zvonul. 

— Te gândeşti să apari pur şi simplu acolo? 

— Cam aşa ceva. Bănuiesc că cea mai bună cale e cea directă. 
Dar o să aflu asta curând. Işi privi ceasul. O să iau primul avion 
spre Zurich. 


Mettlenberg, St. Gallen, Elveţia 


Ben Hartman stătea în Range Rover-ul închiriat, în parcarea 
personalului de la Regiona/spital Sankt Gallen Nord, uitându-se la 
oamenii care intrau şi ieşeau din clădire: medici, infirmiere, 
angajaţi ai spitalului. Motorul puternic al maşinii torcea încet. Din 
fericire, nu era multă lume acolo, la ora aceea. Era cinci - 
sfârşitul zilei de lucru pentru funcţionari. 

Sunase la spital de la Zurich şi ceruse să vorbească cu 
Margarethe Hubli. | se făcuse imediat legătura cu secţia de 
pediatrie şi întrebă în engleză dacă doctoriţa era acolo. 

Da, i se spusese; dorea să stabilească o consultaţie? Engleza 
infirmierei era o catastrofă, dar o putea înţelege. 

— Nu, spuse el, voiam doar să ştiu dacă se află în spital. 
Copilul meu e bolnav şi s-ar putea să am nevoie de un pediatru. 

După ce aflase până la ce oră lucra doctoriţa Hubli, îi 
mulţumise infirmierei şi închisese telefonul. 

Liesl trebuia să stea la spital până la ora patru. Ben aştepta de 
două ceasuri. Se făcuse cinci şi ea nu apăruse. Ben era sigur că 
Liesl nu ieşise din clădirea spitalului. De altfel, îi văzuse Renault- 
ul în parcare. Işi imagină că era genul de medic devotat 
profesiunii sale, care nu ţinea seama de program şi că va avea 
să mai aştepte o vreme. 

Ben nu găsise în seif documentul de asociere la care se 
referise Peter. Se întreba unde-ar fi putut fi? Fratele lui spusese 
că-l ascunsese într-un loc sigur. Era posibil ca Liesl să-l fi spus 
adevărul, când afirmase că nu ştie nimic despre el. În cazul ăsta, 
era cu putinţă ca Peter să-l fi ascuns undeva printre lucrurile lui 
de la cabană. 

Liesl îi răspunsese prea repede atunci când o întrebase dacă 
Peter ar fi putut ascunde ceva acolo. Ştia ceva despre care nu 


163 


voia să vorbească. Trebuia să se ducă la cabană. 

Mai trecură patruzeci de minute până când Liesl ieşi pe uşa 
camerei de urgenţă, discutând veselă cu cineva. Flutură mâna în 
semn de rămas-bun şi îşi trase fermoarul jachetei de piele. Apoi 
se grăbi să se urce în maşină. 

Ben aşteptă până când Liesl pătrunse în traficul de pe şosea şi 
abia după aceea ieşi din parcare. Fata nu cunoştea Range Rover- 
ul şi nu avea motive de suspiciune. Cu toate acestea, conduse 
prudent ca să n-o alarmeze. 

Cumpărase din Zurich o hartă a cantonului St. Gallen şi 
studiase drumurile din regiune. Atât Peter, cât şi Liesl 
menţionaseră că trăiau într-o „cabană”. Asta însemna că se afla 
într-o pădure sau într-un loc împădurit. Exista o zonă împădurită 
la vreo opt kilometri de spital, în direcţia nord-nord-vest. O altă 
zonă împădurită se găsea la două ore de mers cu maşina. Era 
prea departe pentru cineva care trebuia să meargă la lucru în 
fiecare zi. In consecinţă, bănui că e vorba de păduricea 
apropiată. 

Deoarece memorase drumurile din zonă, Ben ştia că 
următoarea intersecţie se afla la doi kilometri. Rămase departe 
în urma fetei, cu riscul de-a o pierde. Tot ce putea face era să 
spere că nu va coti pe un drum lăturalnic. 

Reuşi să observe o maşină care trebuia să fie Renault-ul ei, 
oprit la un stop. La următoarea intersecţie era o autostradă al 
cărei indicator arăta cifra zece. Dacă fata o lua la stânga, pe 
acea şosea, însemna că se îndrepta spre pădurea localizată de el 
pe hartă. 

Renault-ul coti la stânga. 

Ben acceleră şi ajunse la intersecţia cu autostrada zece la 
câteva minute după Liesl. Erau destule maşini pe şosea, astfel 
încât o urmărea cu greu. 

Autostrada cu patru benzi mergea paralel cu o cale ferată şi 
trecea pe lângă nişte ferme imense, cu câmpuri ce se întindeau 
cât vedeai cu ochii. Brusc, Renault-ul coti la dreapta, cu câţiva 
kilometri înainte de locul în care se aşteptase el s-o facă. 

După ce intră pe drumul îngust, şerpuit, Ben constată că nici o 
altă maşină nu se mai interpunea între el şi Renault. Se 
întunecase, drumul nu era circulat, aşa că Liesl îşi va da curând 
seama că e urmărită. În mod firesc va încerca să scape de 
urmăritor. In cazul acesta va fi nevoit să se deconspire. 

Din fericire, drumul şerpuit îl ajuta să se ascundă, câtă vreme 


164 


rămânea la cel puţin o curbă în urma ei. Pe măsură ce înaintau 
pădurea devenea tot mai deasă. Ben urmărea lumina farurilor 
maşinii ei, apărând şi dispărând după curbe. Păstra o distanţă 
suficientă hotărât s-o mărească dacă ea ar fi observa Rover-ul. 

Brusc lumina farurilor Renault-ului dispăru. 

Ben îşi zise că Liesl părăsise şoseaua. Acceleră, parcurse un 
kilometru, dar nu dădu de urma ei. 

Nu văzuse nici un drum care intra în pădure. Se opri, întoarse 
şi porni înapoi cu viteză redusă, căutând o bifurcaţie. Curând zări 
un drumeag, mai degrabă o potecă. Drumul era destul de lat 
pentru Renault. Conduse încet printre ramurile care zgâriau 
caroseria maşinii, sperând că zgomotul nu-i va atrage atenţia lui 
Liesl. 

Conform hărții cantonului St. Gallen pădurea nu era mare. Ea 
înconjura un mic lac şi nu exista alt drum spre ori dinspre ea. 
Asta în caz că harta era exactă. 

Cărarea îl conduse la o bifurcaţie; Ben opri, cobori din maşină 
şi văzu că o ramificaţie a drumului sfârşeşte într-o fundătură, la 
vreo treizeci de metri în faţă. Cealaltă, adânc brăzdată, continua. 
O urmă, înaintând cu greu, întrebându-se cum reuşise să treacă 
Renault-ul lui Liesl. 

Ajuns la capătul drumului văzu Renault-ul. Parcă maşina lângă 
el şi cobori. Nu vedea nimic din cauza întunericului. Liniştea care 
se aşternuse după ce oprise motorul era tulburată doar de 
zgomotele pădurii. 

Când se obişnui cu întunericul reuşi să distingă altă cărare, 
mai îngustă, ce se pierdea printre arbuşti. O urmă şi ajunse într-o 
poiană. O căsuţă construită din buşteni se ridica în mijlocul 
pajiştii, cu ferestrele luminate. Păşind cu grijă, se apropie de 
cabană, îndreptându-se spre latura pe care se aştepta să fie 
intrarea. 

Brusc auzi un declic metalic. Liesl apăruse din întuneric, cu 
arma aţintită spre el. 

— Rămâi acolo! 

— Stai! strigă şi Ben. 

— Tu eşti! spuse ea furioasă, lăsând brusc pistolul. Ce dracu' 
faci aici? 

— Am nevoie de ajutorul tău, zise el. 

— M-ai urmărit de la spital! Cum ţi-ai permis? 

— Te rog, Liesl, trebuie să mă ajuţi să găsesc ceva. 

Trebuia s-o facă să-l asculte. 


165 


— Mi-ai pus în pericol securitatea. Lua-te-ar dracu'! 

— Liesl, n-am fost urmărit. 

— De unde ştii? Ai închiriat maşina asta? 

— La Zurich. 

— Sigur. /diotule! Dacă te supravegheau la Zurich, au aflat că 
ai închiriat maşina! 

— Dar nu m-a urmărit nimeni până aici. 

— De unde ştii? repetă ea. Eşti un amator! 

— Ca şi tine. 

— Da, dar eu sunt o amatoare care trăieşte sub ameninţarea 
cu moartea de patru ani. Acum te rog să pleci. Pleacă! 

— Nu plec, Liesl, zise el pe un ton ferm. Trebuie să stăm de 
vorbă. 


166 


16 


Cabana, modest mobilată, era confortabilă. Plafonul şi 
podeaua erau din scânduri de pin. Liesl îi arată cu mândrie 
rafturile din lemn, pe care le confecţionase Peter pentru a-şi 
pune cărţile. Lângă semiticul de piatră, se înălța o stivă de 
buşteni. 

Liesl aprinse focul. Ben îşi dezbrăcă haina deşi în încăpere era 
frig. 

— Eşti rănit, zise Liesl. Ai fost împuşcat. 

Ben observă că pe umărul stâng cămaşa se pătase de sânge. 
Ciudat, nu-l duruse - încordarea şi oboseala îl făcuseră să uite de 
rană. 

— Scoate cămaşa, îi ordonă Liesl, pe un ton profesional. Ben 
îşi descheie cămaşa. Ţesătura era lipită de umărul stâng şi, când 
trase, durerea îl fulgeră. 

Liesl luă un burete curat, îl înmuie în apă caldă, umezi locul şi 
îndepărtă cu grijă pânza de pe umărul rănit. 

— Ai avut noroc: glonţul te-a zgâriat, nimic mai mult. Spune- 
mi ce s-a întâmplat. 

In vreme ce Liesl se ocupa de rana lui, Ben îi povesti prin ce 
trecuse cu câteva ore în urmă. 

— Trebuie să-ţi curăţ rana, ca să nu se infecteze. 

Il aşeză lângă chiuvetă, turnă nişte apă fiartă dintr-un ibric şi-o 
lăsă să se răcească într-un vas de porțelan. Apoi ieşi pentru 
câteva minute şi se întoarse cu bandaje şi cu o sticlă galbenă cu 
antiseptic. 

Ben gemu şi în timp ce îi spăla rana şi când i-o tampona cu 
vată îmbibată cu antisepticul cafeniu. 

— Mă doare mai rău curăţatul, zise el în timp ce Liesl aplica 
patru benzi de leucoplast ca să fixeze bandajul. 

— Data viitoare n-o să mai fii aşa norocos, zise ea pe un ton 
sec. 

— Acum n-am nevoie de noroc, ci de informaţii. Trebuie să 
înţeleg ce dracu' se întâmplă. Trebuie să mă concentrez asupra 
acestei Sigma. In mod sigur ei stau cu ochii pe mine. 

Liesl îi întinse o cămaşă groasă, din bumbac tricotat, care-i 
aparținuse lui Peter. 


167 


Realitatea, pe care încercase s-o ţină la distanţă, dădu buzna 
peste Ben. Se simţea ametit, alarmat, mâhnit, disperat. 

— Te ajut eu s-o îmbraci, spuse ea, sesizând durerea întipărită 
pe chipul lui. i 

Ben trebuia să-şi recapete calmul. Işi închipuia cât de mult 
suferea Liesl pentru că îl pierduse pe Peter. 

— Semănaţi atât de mult, zise ea. Peter nu mi-a spus 
niciodată. Cred că nu şi-a dat seama cât de mult semănaţi. 

— Gemenii nu se recunosc niciodată unul în celălalt. 

— E ceva mai mult decât atât. Nu mă refer doar la aspectul 
fizic. Unii ar putea spune că Peter n-a avut nici un scop în viaţă. 
Eu îl cunosc mai bine. Era ca o pânză de vas, moale, până când 
prinde forţa vântului. Dădu din cap, dezamăgită parcă de 
încercările ei stângace de a comunica. Vreau să spun că Peter 
avea un ţel înalt. 

— Ştiu ce vrei să spui. Asta am admirat cel mai mult la el - 
felul în care a reuşit să-şi creeze o viaţă a lui. 

— lubea dreptatea, spuse Liesl, cu ochi trişti, scânteietori, o 
iubea cu patimă. 

— O patimă pentru dreptate. Asta nu înseamnă mare lucru 
într-o lume preocupată doar de administrarea bunurilor 
materiale, zise Ben cu amărăciune. 

— O lume care ţi se pare înăbuşitoare, spuse Liesl. Te sufocă 
treptat, aşa cum zicea Peter că o să se întâmple. 

— Există căi mai rapide de-a muri, zise Ben. De curând am 
avut ocazia să aflu. 

— Vorbeşte-mi despre şcoala la care ai predat. Am fost de 
vreo două ori la New York, în adolescenţă şi o dată mai târziu, la 
o conferinţă. 

— Da, era la New York. Dar nu în New York-ul pe care-l văd 
turiştii. Am predat într-un cartier numit East New York. Vreo 
doisprezece kilometri pătraţi, în care locuiesc cei mai nevoiaşi 
oameni din oraş. Sunt câteva băcănii, locuri de unde cumperi 
ţigări şi băutură şi unde schimbi cecurile pe bani gheaţă. Secţia 
şaptezeci şi cinci - Şapte-Cinci, cum îi zic poliţiştii care au 
ghinionul să lucreze acolo. In unele nopţi, parcă eram la Beirut. 
Mă duceam la culcare în zgomot de împuşcături. Un cartier 
ignorat de restul societăţii. 

— Şi-acolo ai predat tu. 

— Mi se părea dezgustător că America, ţara cea mai bogată 
din lume, tolera o asemenea decădere. Faţă de locul ăla, Soweto 


168 


părea raiul pe pământ. Sigur, existau obişnuitele şi ineficientele 
programe de combatere a sărăciei, dar şi nerostita convingere a 
zădărniciei lor. „Săracii vor fi mereu cu noi” - nimeni nu mai 
folosea cuvintele astea, dar asta voiau să spună. Foloseau alte 
sloganuri, vorbeau despre cutare chestie „structurală”, despre 
alta „comportamentală” şi de clasa de mijloc care se descurca 
bine, nu? Dar nu m-am dat bătut. N-aveam de gând să salvez 
lumea, nu eram naiv, dar mi-am zis că, dacă reuşesc să salvez 
un copil, sau doi, eforturile mele nu vor fi zadarnice. 

— Şi-ai reuşit? 

— Posibil, spuse Ben, obosit. Posibil. N-am rămas acolo să-mi 
pot da seama. Rosti cuvintele cu dezgust. Am ajuns să comand 
budincă de carne cu trufe şi să beau şampanie cu clienţii. 

— Cred că această schimbare a fost un şoc pentru tine, zise 
Liesl cu blândeţe. 

II asculta cu atenţie, parcă dorind să uite de propria ei durere. 

— Cred că voiam să-mi alung durerea. Culmea e că mă 
pricepeam la astfel de lucruri. Cunoşteam ritualurile curtării 
clienţilor. Dacă aveai nevoie de cineva care să comande în cele 
mai scumpe restaurante din oraş fără să se uite la lista de 
meniuri, eu eram ăla. Apoi am început să-mi risc viaţa practicând 
sporturi extreme. Mă căţăram pe piscurile Vermillion, din 
Arizona, navigam singur în Bermude, schiam în trecătoarea 
Cameron. Courtney - o veche prietenă de-a mea - îmi spunea 
mereu că-mi caut moartea şi nu greşea. Făceam toate astea ca 
să simt că trăiesc. Făcu o pauză, după care continuă: Acum pare 
stupid, nu? Distracţiile prosteşti ale unui puşti bogat şi răsfăţat. 

— Poate că te purtai aşa pentru că fuseseşi scos din mediul 
tău. 

— Crezi? Nici măcar nu eram sigur că salvarea sufletelor din 
East New York era scopul vieţii mele. Oricum, n-am avut ocazia 
să mă conving. 

— Cred că şi tu ai fost o pânză, ca şi Peter. Trebuia doar să 
prinzi vântul. 

Pe chipul lui Ben apăru un zâmbet trist. 

— S-ar părea că vântul m-a găsit pe mine. Şi e un blestemat 
de muson. O conspirație pusă la cale în urmă cu cincizeci de ani, 
care sacrifică vieţi şi-acum. Cu precădere pe cele ale oamenilor 
care-mi sunt dragi. Nu ştiu dacă ai fost vreodată într-o 
ambarcaţiune mică pe timp de furtună. Eu am fost. Primul lucru 
pe care trebuie să-l faci e să cobori pânzele. 


169 


— Chiar crezi că ai de ales? 

Liesl îşi turnă puţin coniac. 

— Nici măcar nu ştiu care sunt opţiunile. Tu şi cu Peter v-aţi 
gândit la asta mai mult decât mine. La ce concluzie aţi ajuns? 

— Doar la cele pe care ţi le-am spus. lpoteze, în cea mai mare 
parte. Peter a cercetat mult perioada aceea. L-a întristat ceea ce 
a aflat. In perioada celui de-al doilea război mondial au existat 
numeroase corporaţii preocupate doar de a-şi menţine aria 
operaţiunilor. Din nefericire, unii considerau războiul o ocazie ce 
trebuia exploatată - o ocazie de a-şi spori profiturile. Invingătorii 
n-au luat niciodată atitudine faţă de duplicitatea corporațiilor. Nu 
era convenabil s-o facă. 

Zâmbetul ei sarcastic îi aminti lui Ben de furia mocnită a 
fratelui său. 

— De ce? 

— Prea multe întreprinderi americane şi britanice ar fi trebuit 
trase la răspundere pentru colaborare cu inamicul. Era preferabil 
să ascunzi gunoiul sub covor. Fraţii Dulles, după cum ştii, au 
rezolvat treaba asta. Descoperirea adevăraţilor colaboratori n-ar 
fi „dat” bine, ar fi estompat limitele dintre bine şi rău, ar fi 
dăunat mitului inocenţei aliaţilor. lartă-mă dacă nu reuşesc să 
explic prea bine - sunt istorii pe care le-am auzit de multe ori. A 
existat un tânăr avocat la Departamentul de justiţie care a 
îndrăznit să ţină o cuvântare despre colaborarea dintre oamenii 
de afaceri americani şi nazişti. A fost imediat concediat. După 
război, câţiva conducători germani au fost chemaţi să dea 
socoteală, însă, „citadela” industriaşilor axei n-a fost niciodată 
cercetată. De ce să-i judeci pe industriaşii germani care făcuseră 
afaceri cu Hitler - câtă vreme aceştia făceau bucuroşi afacerile 
cu America? Atunci când nişte oficiali prea zeloşi de la Nurenberg 
i-au condamnat pe câţiva dintre ei, John J. McCloy, înaltul comisar 
american, le-a diminuat sentinţele. „Excesele” fascismului erau 
regretabile, dar industriaşii trebuia să aibă grijă unii de alţii, nu? 

Incă o dată, pe Ben îl surprinse în relatarea ei prezenţa tonului 
pătimaş al lui Peter. 

— Totuşi, îmi vine greu să pricep - parteneriate financiare cât 
timp cele două tabere se aflau în război? 

— Lucrurile nu sunt totdeauna ce par a fi. Cel mai important 
ofiţer de informaţii al lui Hitler, Reinhard Gehlen, se gândea, în 
1944, să se predea Aliaților. Inaltul comandament german ştia 
din ce parte bătea vântul, ştia că Hitler era paranoic. În 


170 


consecinţă, a trecut la negocieri. Ofițerii germani au microfilmat 
dosarele lor despre URSS, le-au introdus în containere etanşe, le- 
au îngropat într-o pajişte din Alpi - cam la o sută de kilometri de- 
aici - şi au contactat serviciile americane de contrainformaţii, ca 
să încheie un târg. După război, voi, americanii, l-aţi pus pe 
Gehlen în fruntea Organizaţiei pentru Dezvoltare Industrială a 
Germaniei de Sud. 

Ben dădu încurcat din cap. 

— Se pare că voi doi aţi studiat temeinic problema asta, spre 
deosebire de mine. Dădu pe gât restul de coniac. 

— Aşa este, am aprofundat adânc problema asta. Trebuia s-o 
facem. Imi amintesc ce mi-a spus Peter. El zicea că n-ar trebui să 
ne întrebăm unde se află ei, ci unde nu se află. Şi, mai ales în 
cine se poate avea încredere. Atunci mi s-a părut o nebunie. 

— Dar acum nu mai pare. 

— Nu, admise Liesl, acum şi-au concentrat forţele asupra ta; 
pe căi oficiale, dar şi neoficiale. Ezită, înainte de a continua. 
Trebuie să-ţi mai dau ceva. 

Dispăru în dormitor, apoi se întoarse cu o cutie de carton, 
asemănătoare celor în care se împachetează cămăşile la 
curăţătorie. O puse pe masă şi o deschise. Conţinea hârtii, cărţi 
de identitate plastifiate şi paşapoarte. 

— Au fost ale lui Peter, zise Liesl. Rezultatul a patru ani trăiţi în 
ilegalitate. 

Degetele lui Ben răsfoiră actele de identitate, de parcă ar fi 
fost nişte cărţi de joc. Trei nume diferite, toate ataşate aceleiaşi 
feţe. A lui Peter. 

— „Robert Simon.” Inteligent. Trebuie să fie mii de oameni cu 
numele ăsta în America de Nord. „Michael Johnson.” La fel. „John 
Freedman.” Par să fie făcute de un profesionist. 

— Peter era un perfecţionist, spuse Lisei. Sunt sigură că actele 
astea sunt fără cusur. 

Ben continuă să cerceteze documentele şi văzu că fiecărui 
paşaport îi corespundeau cărţi de credit pe acelaşi nume. În plus, 
existau documente şi pentru soţia celui al cărui nume şi-l 
atribuise. Admiraţia lui Ben pentru fratele său era umbrită de o 
profundă tristeţe. Precauţiile lui Peter nu reuşiseră să-i salveze 
viaţa. 

— Trebuie să te mai întreb ceva Liesl: putem fi siguri că 
urmăritorii lui Peter - grupul Sigma sau oricine ar fi ei - nu sunt la 
curent cu identitățile astea? 


171 


— Posibilităţile nu sunt probabilităţi. 

— Când a folosit ultima oară numele „Robert Simon” şi în ce 
împrejurări? 

Liesl închise ochii, concentrându-se şi-i oferi detaliile cu 
remarcabilă precizie. După douăzeci de minute, Ben se 
convinsese că cel puţin două dintre pseudonimele lui Peter, 
nefolosite în ultimii doi ani, puteau să fi trecut neobservate. 

Ben puse documentele în buzunarele interioare ale hainei lui 
de piele, apoi îi luă mâna lui Liesl, o privi în ochi şi zise: 

— Iţi mulţumesc. 

— Rana de la umăr o să facă o crustă şi-o să se vindece în 
câteva zile. Va fi greu să-ţi ascunzi identitatea, deşi documentele 
te vor ajuta. 

Liesl destupă o sticlă cu vin roşu şi turnă în două pahare. Vinul 
era excelent - aromat, tare, închis la culoare. Ben bău un pahar 
şi simţi că se relaxează. 

Preţ de câteva clipe, amândoi priviră în focul din şemineul 
primitiv. 

Dacă Peter a ascuns documentul aici, unde-ar putea fi? Şi 
dacă nu-i aici, atunci unde? li spusese că se afla undeva, în 
siguranţă. Să-l fi lăsat la Matthias Deschner? De ce deschisese un 
cont bancar pentru seiful care i se dădea, dacă nu pusese în el 
documentul de asociere? 

incepu să-şi pună întrebări despre Deschner. Care era rolul lui, 
dacă avea vreunul, în tot ce se întâmplase la bancă? Il avertizase 
oare pe bancher că Ben intrase ilegal în ţară? Dacă aşa stăteau 
lucrurile, Deschner ar fi putut s-o facă înainte ca Ben să aibă 
acces la seif. Oare reuşise Deschner să deschidă seiful în urmă 
cu mai multe luni ca să ia documentul şi să-l dea urmăritorilor lui 
Peter? Liesl afirmase că are deplină încredere în vărul ei... 
Gânduri contradictorii se învârteau în mintea lui Ben creându-i o 
stare de confuzie, în cele din urmă Liesl îi întrerupse meditaţia. 

— Faptul că ai reuşit să mă urmăreşti până aici mă 
îngrijorează, zise ca. Nu te supăra, te rog, dar îţi spun încă o dată 
- eşti un amator. Gândeşte-te cât de uşor i-ar fi unui profesionist. 

Indiferent că ea avea sau nu dreptate, Ben simţi nevoia s-o 
liniştească. 

— Nu uita că Peter mi-a spus că locuiţi într-o cabană, lângă un 
lac. După ce am localizat spitalul, totul a fost simplu. Dacă n-aş fi 
ştiut ce ştiam, probabil că te-aş fi pierdut din ochi mult mai 
devreme. 


172 


Liesl nu comentă şi continuă să privească flăcările din 
şemineu. 

— Ştii să foloseşti chestia aia? întrebă Ben, arătând spre 
revolverul pe care ea îl lăsase pe masă. 

— Fratele meu a fost militar. Fiecare puşti elveţian ştie să 
tragă cu o armă. Există chiar şi o sărbătoare naţională, la care se 
organizează concursuri de tir. Tatăl meu mă trata ca pe un băiat 
şi m-a învăţat să folosesc o armă. Liesl se ridică în picioare. Mi s- 
a făcut foame. O să pregătesc ceva pentru cină. 

Ben o urmă în bucătărie. Liesl aprinse aragazul, scoase un pui 
din micul frigider, îl unse cu unt, presără peste el ierburi aromate 
şi îl puse în cuptor. În timp ce curăța cartofii şi prepara salata îi 
povesti lui Ben despre nunta ei. 

Ben scoase plicul cu fotografia din buzunarul jachetei şi i-o 
arătă. 

— Ai idee cine-ar putea fi oamenii ăştia? 

— O, Doamne, ăsta trebuie să fie tatăl vostru! Seamănă atât 
de mult cu voi. Ce bărbat frumos a fost! 

— Şi ceilalţi? 

Ea ezită, apoi dădu din cap, vizibil tulburată. 

— Par a fi nişte oameni importanţi. Toţi par aşa în ţinută de 
afaceri. Imi pare rău, nu ştiu. Peter nu mi-a arătat niciodată 
fotografia, însă mi-a vorbit despre ea. 

— Şi documentul de care vorbeam - contractul de asociere - 
ţi-a spus cumva că l-a ascuns aici? 

— Nu. 

— Eşti sigură? Nu l-am găsit în seif. 

— Mi-ar fi spus dacă l-ar fi ascuns aici. 

— Nu neapărat. Nu ţi-a arătat nici fotografia asta. Poate că 
voia să te protejeze. Te deranjează dacă mă uit puţin prin casă? 

— Te rog. 

In timp ce ea termina de pregătit cina, Ben cercetă cabana 
metodic, încercând să se pună în situaţia fratelui său. Unde ar fi 
ascuns Peter documentul? Elimină locurile pe care Liesl le curăța 
cu regularitate sau în care avea vreun motiv să umble. 
Dormitorul era una din cele două încăperi mici de lângă camera 
de zi, cealaltă fiind biroul lui Peter. Ambele erau mobilate sumar. 

Verifică podeaua, căutând vreo scândură desprinsă, apoi 
inspecta pereţii din buşteni, dar nu găsi nimic. 

— Ai o lanternă? întrebă Ben. Vreau să arunc o privire afară. 

— Sigur. Există câte o lanternă în fiecare încăpere - lumina se 


173 


întrerupe des. Găseşti una pe masa de lângă uşă. Cina e gata în 
câteva minute. 

— Termin repede. 

Luă lanterna şi ieşi afară. Făcu un tur rapid al pajiştei din jurul 
cabanei şi observă un petic de pământ pârjolit, unde cei doi 
făcuseră grătar şi o stivă mare de buşteni, acoperită cu o prelată. 
Documentul s-ar fi putut afla într-o cutie aşezată sub o piatră, 
dar ca să-l caute trebuia să aştepte până a doua zi de dimineaţă. 
Indreptă fasciculul lanternei spre exteriorul cabanei, lumină 
pereţii, scotoci într-un rezervor de propan, dar fără succes. 

Când se întoarse în casă, Liesl pusese deja două farfurii pe o 
măsuţă rotundă de lângă fereastră. 

— Miroase grozav, zise Ben. 

— la loc, te rog. 

Liesl turnă vin în pahare şi aduse mâncarea. Puiul la cuptor se 
dovedi excelent. 

Mâncară în tăcere şi începură să vorbească abia după ce-şi 
potoliră foamea. Al doilea pahar cu vin o tăcu pe Liesl să devină 
melancolică. In timp ce vorbea despre Peter şi povestea cum se 
cunoscuseră, o podidi plânsul. Işi aminti cât de mândru fusese 
Peter că mobilase cabana, meşterind singur rafturile de cărţi şi 
mare parte din mobilier. 

Rafturile de cărţi, îşi zise Ben. Peter lucrase singur la rafturile 
pentru cărţi... Se ridică brusc. 

— Te superi dacă mă uit mai bine la rafturi? 

— Deloc, spuse ea, dând obosită din mină. 

Rafturile păreau să fi fost confecţionate pe segmente şi apoi 
asamblate. Nu erau rafturi deschise; Peter le fixase la spate o 
placă de lemn. 

Ben începu să scoată cărţile pentru a căuta în spatele lor. 

— Ce faci? strigă Liesl contrariată. 

— Le pun la loc, nici o grijă, zise Ben. 

Trecuse o jumătate de oră, dar nu găsise nimic. Liesl termină 
de strâns masa şi îl anunţă că era epuizată. Ben scotea cărţile de 
pe fiecare raft şi se uita în spatele lor, tot mai dezamăgit. Când 
ajunse la seria de romane ale lui F. Scott Fitzgerald, zâmbi trist. 
Marele Galsby fusese cartea favorită a lui Peter. 

In spatele romanelor lui Fitzgerald, găsi un mic compartiment 
aproape invizibil, încastrat în tăblia de lemn. 

Peter făcuse o lucrare de tâmplărie impecabilă: vagul contur 
rectangular al compartimentului se vedea cu greu. Trase cu 


174 


unghiile, dar nu ieşi nimic. Împinse, apoi apăsă şi 
compartimentul se deschise cu un pocnet. 

Documentul se afla acolo. O bandă de cauciuc ţinea sulul 
strâns. Ben îl scoase, dădu la o parte banda şi-l desfăşură. 

Coala de hârtie fragilă, îngălbenită, era acoperită cu litere 
şapirografiate. Prima pagină a dosarului unei corporaţii. 

Pe antet scria SIGMA AG. Era şi o dată: 6 aprilie 1945. 

Urma o listă cu membrii consiliului de administraţie şi 
directorii companiei. 

Peter avusese dreptate: erau nume pe care le cunoştea, nume 
ale unor corporaţii care existau şi azi, care produceau 
automobile, arme şi bunuri de consum, nume de preşedinţi de 
trusturi. Pe lângă cei pe care-i recunoscuse în fotografie figurau 
acolo fabulosul magnat Cyrus Weston, al cărui imperiu al oţelului 
îl întrecea chiar şi pe cel al lui Andrew Carnegie, sau Avery 
Henderson, considerat de istoricii economiei mondiale drept cel 
mai important bancher al secolului douăzeci după John Pierpont 
Morgan. Mai apăreau acolo directorii executivi ai marilor 
companii constructoare de maşini, producători de tehnologic de 
primă generaţie, pionieri în dezvoltarea tehnologiilor radar, a 
microundelor şi congelării. Erau prezenţi numele primelor trei 
companii petroliere din lume, aflate în America, Anglia şi Olanda, 
ale giganţilor telecomunicaţiilor, înainte de-a ajunge să fie numiţi 
astfel, ale corporaţiilor-mamut, unele existând ca atare, altele 
subordonate unor conglomerate mai mari. Erau prezenţi 
industriaşi din America, Europa Occidentală, ba chiar şi câţiva din 
Germania, din timpul războiului. lar în fruntea listei se afla 
numele trezorierului: 

MAX HARTMAN (OBERSTURMFUHRER, SS). 

Inima îi bătea nebuneşte. Max Hartman, locotenent în ŞS. 
Dacă hărtia reprezenta un fals, atunci era impecabil realizat. Ben 
văzuse şi alte documente de asociere, iar cel pe care-l avea în 
faţă era foarte asemănător. 

Liesl intră în cameră. 

— Ai găsit ceva? întrebă ea. 

Focul din sobă se stingea treptat, iar în cameră se făcuse frig. 

— Cunoşti vreunul din numele astea? o întrebă Ben. 

— Pe cele celebre. Atotputernicii „căpitani ai industriei”, cum îi 
numea Peter. 

— Aproape toţi sunt morţi. 

— Cu siguranţă au moştenitori, succesori. 


175 


— Da. Bine păziţi, spuse Ben. Sunt aici şi nume pe care nu le 
cunosc. Nu sunt istoric. 

— Pe Gaston Rossignol îl ştiu. Probabil că trăieşte şi azi la 
Zurich. Toată lumea a auzit de el. E un pilon al sistemului bancar 
elveţian din perioada postbelică. Gerhard Lenz a fost asociatul lui 
Josef Mengele. A murit undeva în America de Sud cu mulţi ani în 
urmă. Şi, desigur... Glasul i se stinse. 

— Peter a avut dreptate, zise Ben. 

— In ce-l priveşte pe tatăl vostru? 

— Da. 

— E ciudat. Der Apfel fallt nicht weit vom Stamm, se spune pe 
la noi - aşchia nu sare departe de trunchi. Tu şi Peter eraţi 
identici. Când mă uit la chipul din tinereţe al lui Max Hartman, vă 
recunosc în el. Cu toate acestea, sunteţi complet diferiţi de tatăl 
vostru. Aparenţele înşală. 

— E un om rău. 

— Regret... 

Liesl îl privi lung. Ben nu-şi dădea seama dacă privirea ei 
exprima mâhnire, milă sau altceva. 

— În clipa asta semeni teribil de mult cu fratele tău. 

— Ce vrei să spui? N 

— Pari... bântuit. Cum fusese el în ultimele luni. Inchise ochii, 
pentru a-şi opri lacrimile, apoi zise: Canapeaua din biroul lui 
Peter se poate transforma în pat. O să ţi-l pregătesc eu. 

— Nu-i nevoie, spuse el. Mă descurc singur. 

— Să-ţi aduc măcar nişte aşternuturi. Pe urmă o să-ţi spun 
noapte bună. Cad din picioare de oboseală şi de prea mult vin. 
Niciodată n-am fost o băutoare. 

— Ai trecut prin multe în ultima vreme. Amândoi am trecut. 

Ben îi ură noapte bună, se dezbrăcă, împături cu grijă 
documentul şi-l vâri în buzunarul jachetei lângă actele de 
identitate ale lui Peter. După câteva clipe, dormea profund. 


El şi Peter se aflau într-un vagon de marfă închis, înghesuiți 
printre alţi oameni, într-o căldură insuportabilă şi o duhoare 
cumplită. Nu putea să-şi mişte braţele şi picioarele. Işi pierdu 
cunoştinţa. Pe urmă văzu că se aflau în altă parte, tot într-o 
mulţime de prizonieri - schelete ambulante, cu capetele rase. 
Peter părea fericit pentru că i se îngăduia să facă un duş. Ben 
intră în panică şi încercă să strige: „Peter! Nu! Nu! Nu e un duş - 
e o cameră de gazare! leşi de-acolo! E o cameră de gazare!” 


176 


Nimeni nu-l auzea. Ceilalţi păreau nişte stafii, iar Peter îl privea 
încruntat, fără să priceapă. Strigă din nou, însă nu se auzea 
nimic. Se sufoca. Işi văzu fratele cu capul dat pe spate, 
aşteptând ca apa să-i învăluie trupul. În acelaşi timp, auzi 
răsucindu-se robinetele, scârţâitul ruginit al supapelor ce se 
deschideau, şuieratul gazului. Răcni „Nu!” şi se trezi. 

Se ridică încet în capul oaselor ascultând. Nu se auzea nici un 
scârţâit; visase. Se afla în cabana fratelui său şi dormise. 

Totuşi, auzise un zgomot. Poate că nu în vis. Un zgomot de 
portieră trântită. Era inconfundabil; nu exista unul asemănător. 
Şi venea de la o maşină mare, poate un camion. Să fi fost Rover- 
ul lui? 

Sări din pat, înşfacă lanterna, îşi puse în grabă jeanşii, 
bascheţii şi jacheta, li trecu prin minte că poate Liesl era cea 
care închisese uşa maşinii. Deschise uşa dormitorului ei şi 
constată că fata dormea. 

Alergă spre ieşire, înhaţă revolverul de pe masă şi deschise 
încet uşa din faţă. Se uită de jur-împrejurul poienii luminate slab 
de lună. Nu voia să aprindă lanterna, ca să nu atragă atenţia 
asupra sa ori să-l alerteze pe cel de-afară. 

Apoi auzi un motor pornind. Făcu câţiva paşi. Rover-ul era la 
locul lui, dar observă stopurile roşii ale unui camion. 

— Hei! strigă el, alergând spre vehicul. 

Camionul porni pe cărarea îngustă cu viteză maximă. Ben 
continuă să fugă, cu pistolul într-o mână, strângând în cealaltă 
lanterna. Stopurile camionului se îndepărtau, deşi el fugea cât 
putea de repede. In vreme ce alerga pe drumul de ţară care se 
întâlnea cu cărarea ce ducea spre cabană, se întrebă dacă 
intruşii auziseră vreun zgomot în cabană şi renunţaseră să intre. 
Continuă să alerge, dar stopurile roşii deveneau tot mai mici. Ben 
înţelese că efortul lui era zadarnic. Camionul dispăruse. Se 
întoarse amintindu-şi de Rover, l-ar li putut urmări cu el. Brusc o 
explozie asurzitoare se declanşa lângă cabană. Cerul se coloră în 
oranj şi roşu şi Ben văzu cabana cuprinsă de flăcări. 


177 


17 


Washington 


Fermoarul de la sacoşa Annei agăţă una din rochiile ei chiar în 
clipa când taxiul care sosise claxona insistent. 

— Bine, bine, mormăi ca. Potoleşte-te. 

Trase iarăşi de fermoar, însă fără succes. Pe urmă sună 
telefonul. 

— Dumnezeule! 

Întârziase. Voia să ajungă la Aeroportul Naţional Reagan, ca să 
prindă cursa de seară către Zurich. N-avea timp să vorbească la 
telefon. Apoi se răzgândi. 

— Agent Navarro, scuză-mă că te-am sunat acasă. Recunoscu 
imediat vocea deşi n-o auzise decât o dală. Am obţinut numărul 
dumitale de-acasă de la sergentul Arsenault. Sunt Denis Weese, 
de la secţia de chimie a Laboratorului de Medicină Legală Nova 
Scotia. 

Omul vorbea exasperant de lent. 

— Da, zise ea iritată, toxicologul. Care-i problema? 

— Îţi aminteşti că mi-ai cerut să examinez lichidul ocular? 

Arma reuşi în cele din urmă să scoată țesătura rochiei dintre 
zimţii fermoarului. Incerca să nu se gândească la cât de mult o 
costase rochia aia. 

— Ai găsit ceva? 

— Da, ceva foarte interesant. 

Taximetristul claxona insistent. 

— Poţi să aştepţi o clipă? zise ea şi lăsă receptorul alergând la 
fereastră. Cobor în câteva minute, strigă ea. 

La rândul lui şoferul strigă: 

— Navarro? Ai chemat un taxi? 

— Poţi să porneşti ceasul. Cobor imediat, zise ea şi reveni în 
fugă la telefon. 

— Scuze. Vorbeai de lichidul ocular. 

— Legătura a apărut la electroforeză, continuă toxicologul. Nu 
e o proteină naturală. E o peptidă, un fel de lanţ de aminoacizi... 


178 


Anna puse sacoşa pe podea. 

— Un compus sintetic, asta vrei să spui? 

Nu era o proteină naturală. Ceva creat în laborator. Ce putea 
însemna asta? 

— Unul care se fixează selectiv pe neuroreceptori. Asta explică 
de ce nu l-am găsit în sânge. Poate fi detectat, în cantităţi infime, 
doar în lichidul spinal şi în cel ocular. 

— Asta înseamnă că se duce direct la creier? 

— Cam aşa ceva. 

— Despre ce compus e vorba? 

— E ceva exotic. In natură, cea mai apropiată de el e o peptidă 
aflată în veninul de şarpe. 

— O otravă, deci. 

— O moleculă cu totul nouă, una dintre toxinele pe care le pot 
sintetiza oamenii de ştiinţă. Presupun că are ca efect stopul 
cardiac şi nu lasă urme în limfa sanguină. E o chestie tare. O 
moleculă cu totul nouă. g 

— Unde crezi că poate fi folosită toxina asta? In războiul 
biologic? 

Omul râse stânjenit. 

— Nu, nu, nimic de genul ăsta. Astfel de peptide sintetice sunt 
create pornind de la otrăvurile naturale secretate de broaşte 
râioase, melci sau şerpi în cercetările de biotehnologie 
fundamentală. Faptul că se fixează selectiv pe anumite proteine 
le face utile pentru cercetare. E adevărat că sunt toxice, dar nu 
de-aceea au fost inventate. 

— Deci această... această substanță ar putea fi produsă de un 
laborator de biotehnologie. 

— Sau de orice laborator care face studii de biochimie 
moleculară. Poate fi şi o mare firmă de cercetări agricole - 
Monsanto, Archer Daniels Midland şi altele asemenea. Oricum, 
habar n-am unde a fost creată. 

— Te rog să-mi faci un serviciu. O să-ți cer să trimiți un fax cu 
tot ce mai afli la numărul pe care ţi-l voi da. 

li dădu numărul, îi mulțumi, închise telefonul, apoi sună la SCI. 
Dacă pierdea avionul, asta era. Acum, avea altă prioritate. 

— Pot să vorbesc cu cineva care are relaţii la Biroul de patente 
american? întrebă ea. 

După ce i se făcu legătura, zise: 

— Agent Stanley? Agent Anna Navarro la telefon. Vreau să 
verifici foarte repede ceva pentru mine şi să mă contactezi. 


179 


Peste câteva minute o să primeşti un fax de la Laboratorul de 
Medicină Legală Nova Scoţia. E vorba despre descrierea unei 
molecule sintetice. Vreau să aflu dacă a înregistrat vreo 
companie patentul pentru chestia asta. 

„Află cine o produce şi-o să afli ucigaşul. Una va duce la 
cealaltă.” Ce bine ar fi să se rezolve totul atât de simplu. 

Şoferul claxona din nou şi Anna îi strigă de la fereastră să aibă 
răbdare. 


Elveţia 


Ben conducea maşina spre Zurich. Înapoi în bârlogul lupului, 
îşi zise el cu mâhnire. Da, era „persona non grata” acolo, însă 
oraşul avea aproape patru sute de mii de locuitori; aşa că putea 
să se descurce, dacă nu atrăgea atenţia şi evita capcanele. Se 
întrebă unde-ar fi putut fi? Era un risc, unul calculat. Liesl citase 
avertismentul lui Peter: important nu e unde se află ei, ci unde 
nu se află. 

O, Doamne. Liesl! Chipul ei îi revenea mereu în minte, ca şi 
cabana incendiată de explozia la care fusese martor. 

Singurul lucru de care se agăța, care-i permitea să-şi păstreze 
judecata limpede era speranţa că Liesl murise în explozie şi nu 
se chinuise. 

Se gândise îndelung la cele petrecute. Totul avea o logică 
descurajantă. Scârţâitul pe care-l auzise în puterea nopţii, pe 
care-l integrase în visul lui teribil, se datorase supapei 
rezervorului de propan care fusese deschisă complet. Cabana se 
umpluse imediat cu gaz inodor care trebuia să-i amorţească, să-i 
adoarmă şi pe urmă să-i ucidă. Pentru a distruge dovezile, 
recurseseră la o bombă cu ceas. Era limpede că nu durase mult 
până când gazul, extrem de inflamabil, luase foc. Autorităţile vor 
pune catastrofa pe seama unei defecţiuni la rezervorul de propan 
- ceva obişnuit în zonele rurale. 

Pe urmă, cel care pusese totul la cale se suise în camion şi îşi 
luase tălpăşiţa. 

Când Ben ajunsese la cabană aceasta arsese aproape în 
totalitate. 

Liesl nu se chinuise. Murise înainte ca mica ei cabană să se 
transforme într-un infern. 


180 


Vreme de patru ani, Liesl şi Peter locuiseră acolo, trăiseră 
ascunşi, marcați de teamă, însă netulburaţi. Probabil că ar fi 
putut sta acolo mult şi bine. 

Dar el îşi făcuse apariţia la Zurich şi-i scosese din bârlog pe 
fanaticii ăia, împingându-l pe Peter spre moarte. Şi asta nu era 
tot, 

li condusese pe aceiaşi fanatici, anonimi, la Liesl, femeia care-i 
salvase cândva viaţa lui Peter. 

Ben era amorţit. Nu mai simţea durerea ascuţită a vinovăţiei. 
Şocul îl transformase într-un automat - şofa privind drept înainte. 
Devenise o maşinărie incapabilă de emoţii. 

Pe măsură ce se apropia de oraşul întunecat, creştea în el o 
furie mistuitoare. O furie îndreptată împotriva celor care 
uciseseră oameni nevinovaţi, care din întâmplare dăduseră peste 
o anume informaţie. 

Aceşti ucigaşi, ca şi cei care-i dirijau, n-aveau chip pentru el. 
Nu şi-i putea imagina, dar era hotărât să-i demaşte. Il voiau pe 
Ben mort; intenționau să-l sperie, să-l reducă la tăcere, dar în loc 
să fugă, în loc să se ascundă, el hotărâse să-i caute. Ei voiau să 
opereze din umbră; el avea să-i scoată la lumină. Ei voiau să se 
ascundă; el avea să-i dea în vileag, să-i demaşte pe cei printre 
care figura şi tatăl lui. 

Acum era nevoit să sape adânc în trecut, ca să afle cine erau 
asasinii, de unde veneau şi, mai presus de toate, ce ascundeau. 
Mânia lui depăşea teama firească pe care o simţea. 

Ştia că depăşise limita raţiunii, că devenise obsedat. 

Dar cine erau aceşti agresori fără chip? 

Nebuni? Fanatici? Indivizi plătiţi de conducerea corporației la a 
cărei întemeiere contribuise şi Max Hartman? O corporație 
înfiinţată cu multe decenii în urmă de către un grup de 
industriaşi importanţi şi nazişti cu rang înalt care încercau acum 
să ascundă originile ilegale ale averilor pe care le deţineau? 
Asasini cu sânge rece, fără vreo ideologie, a căror motivaţie era 
profitul, dolarul atotputernic, marca germană, francul elveţian? 

Avea nevoie de informaţii certe. 

Ben îşi aminti că una dintre marile biblioteci ştiinţifice ale 
Elveţiei se afla la Universitatea Zurich, situată pe colinele ce 
dominau oraşul şi hotărî să se îndrepte într-acolo pentru a începe 
să cerceteze trecutul. 


181 


Washington 


Anna îl privea pe stewardul care demonstra cum să-ţi pui o 
pungă peste nas şi gură ca să poţi respira dacă avionul se 
prăbuşea. Citise cândva într-o revistă că nimeni nu a supravieţuit 
vreodată unei aterizări forţate în apă. Scoase din geantă o 
sticluţă de Ativan. Era singura modalitate de-a rezista traversării 
Atlanticului. 

Tresări când auzi telefonul ei mobil StarTac, oferit de SCI, 
ţârâind din fundul genţii. Era un telefon codificat, puţin mai mare 


decât modelul din comerţ. Uitase să-l închidă. ÎI scoase din 
poşetă. 

— Navarro. 

— Vă caută Alan Bartlett, auzi ea o voce cu un vag accent 
jamaican. 


Simţi o bătaie uşoară pe umăr. Era un steward. 

— Îmi pare rău, doamnă, zise el. Nu aveţi voie să folosiţi 
telefonul mobil în timpul zborului. 

— Nu zburăm încă, îi atrase atenţia Anna. 

— Agent Navarro, spuse Bartlett. Mă bucur că te-am prins. 

— Doamnă, insistă stewardul, regulamentul de zbor vă 
interzice să folosiţi telefonul mobil după ce aeronava a părăsit 
locul de îmbarcare. 

— Scuze, durează doar un minut. Ce ai pentru mine? Sunt în 
avionul pentru Zurich, i se adresă ca lui Bartlett. 

— Doamnă, zise stewardul, exasperat. Fără să se uite la el, 
Anna scoase legitimaţia de la Departamentul de Justiţie şi i-o 
arătă. 

— Am mai pierdut unul, zise Bartlett. 

Incă unul? Aşa de repede? Crimele se succedau cu iuţeală. 
Stewardul se retrase. 

— Imi cer scuze, doamnă. 

— Glumeşti, murmură Anna în telefon. 

— In Olanda. Intr-un oraş numit Tilburg, la vreo două ore de 
mers de la Amsterdam, spre sud. Poate schimbi avionul la Zurich 
şi te duci acolo. 

— Nu, spuse ea. Mă duc la Zurich. O să-i spun delegatului FBI 
la Amsterdam să ceară imediat o autopsie. De data asta putem 
să le spunem ce otravă să caute. 

— Chiar aşa? 

— Sunt în drum spre Zurich, domnule director. Vreau să-l prind 


182 


pe unul în viaţă. Morţii nu vorbesc. Care e numele victimei de la 
Tilburg? 

Bartlett făcu o pauză. 

— Un anume Hendrik Korsgaard. 

— O clipă, strigă Anna. Numele ăsta nu e pe lista mea. 

Tăcere. 

— Vorbeşte, Bartlett, fir-ar să fie! 

— Mai sunt şi alte liste, agent Navarro, zise încet Bartlett. 

— Mi se pare mie sau asta e încă o încălcare a înţelegerii 
noastre, spuse Anna pe un ton ferm, uitându-se înjur să vadă 
dacă nu era ascultată. 

— Deloc, domnişoară Navarro. Instituţia mea lucrează ca 
oricare alta, conform principiului diviziunii muncii. Informaţiile 
sunt furnizate în consecinţă. Misiunea dumitale e să-i găseşti pe 
asasini. Am avut motive să credem că numele de pe lista pe care 
ţi-am dat-o erau cele vizate. N-aveam de ce să credem că... şi 
ceilalţi erau în pericol. 

— Ştiaţi unde locuia victima din Tilburg? 

— Nu. Toate eforturile de a-l localiza au fost zadarnice. 

— Atunci putem exclude posibilitatea ca ucigaşii să fi avut pur 
şi simplu acces la dosarele voastre. 

— Mai mult decât atât, zise Bartlett pe un ton tranşant. Cei 
care-i ucid pe bătrânii ăştia au surse mult mai bune decât ale 
noastre. 

Era ora patru dimineața atunci când Ben găsi 
Univesitatsbibliothek, în Zahringerplatz. Biblioteca urma să se 
deschidă abia peste cinci ceasuri. 

La New York, calculă, trebuia să fie ora zece seara. Probabil că 
tatăl lui nu se culcase încă şi chiar dacă adormise, nu prea-i păsa 
că îl trezeşte. Nu-i mai păsa. 

Rătăcind pe Universitatstrasse ca să-şi mai dezmorţească 
picioarele, se asigură că telefonul lui mobil corespundea 
standardului GSM folosit în Europa şi sună la Bedford. 

Răspunse doamna Walsh, menajera. 

Doamna Walsh, pe care Ben o considerase dintotdeauna o 
versiune irlandeză a doamnei Danvers din Rebecca, era angajata 
familiei de peste douăzeci de ani, însă Ben nu reuşise niciodată 
să treacă peste atitudinea ei rezervată. 

— Benjamin, exclamă ea pe un ton straniu. 

— Bună seara, doamnă Walsh. Vreau să vorbesc cu tata. Era 
pregătit pentru o înfruntare cu cerberul tatălui său. 


183 


— Benjamin, tatăl tău a plecat. 

Ben îngheţă. 

— Unde-a plecat? 

— Păi, tocmai asta e, nu ştiu. 

— Cine ştie? 

— Nimeni. Azi-dimineaţă a venit o maşină să-l ia. Nu mi-a spus 
unde se duce. A zis doar că o să dureze „o vreme”. 

— Conducea Gianni? 

Gianni era şoferul tatălui său, un tip taciturn pentru care 
bătrânul avea o anume afecţiune. 

— Nu era Gianni. Nici vreo maşină a companiei. 

— Nu înţeleg. N-a mai procedat aşa niciodată, nu? 

— Niciodată. Ştiu că şi-a luat paşaportul, fiindcă nu mai e la 
locul lui. 

— Paşaportul? Păi asta înseamnă ceva, nu? 

— Am sunat la birou, am vorbit cu secretara, dar ea nu ştia 
nimic despre vreo călătorie peste hotare. Speram că ţi-a spus ţie 
ceva. 

— Nici un cuvânt. A primit vreun telefon...? 

— Nu, nu... Stai să verific mesajele. Urmă o scurtă pauză după 
care femeia continuă: A sunat doar un domn Godwin. 

— Godwin? 

— Mă rog, de fapt e menţionat profesorul Godwin. Numele îl 
luă prin surprindere pe Ben. Trebuie să fie vorba despre 
mentorul lui din colegiu, istoricul de la Princeton, John Barnes 
Godwin. Pe urmă înţelese că nu era chiar atât de ciudat ca 
Godwin să-l sune pe Max: cu câţiva ani în urmă, impresionat de 
cele spuse de Ben despre faimosul istoric, Max donase nişte bani 
Colegiului pentru înfiinţarea unui Centru pentru studiul valorilor 
umane, al cărui director devenise Godwin. 

Oare despre ce vorbiseră cei doi în acea dimineaţă, înainte ca 
Max să dispară? 

— Dă-mi numărul lui, ceru Ben şi, după ce-l notă închise 
telefonul. 

Preţ de o clipă, îşi închipui că tatăl lui fugise, pentru că aflase 
că-i fusese dezvăluit trecutul. Apoi îşi zise că n-avea sens - în 
fond de ce fugea? Incotro fugea? 

Epuizat şi de oboseală şi de emoţii, Ben îşi dădu seama că nu 
mai gândea limpede. Avea mare nevoie de un somn bun. 
Incepea să facă legături aiurea. 

Peter aflase nişte lucruri despre trecutul tatălui lor, despre o 


184 


companie la a cărei înfiinţare pusese umărul şi Max. Apoi, Peter 
fusese ucis. 

Pe urmă am găsit o fotografie a fondatorilor acestei corporații, 
printre care se afla şi tatăl meu. După aceea m-am dus la cabana 
lui Liesl unde am găsit o pagină din documentul de asociere prin 
care se înființa acea companie. Apoi, ei au Încercai să ne ucidă, 
pe mine şi pe Liesl, ca să înlăture dovezile. Deci e posibil ca ei... 
să se fi dus la tatăl meu, să-l fi informat că secretul fusese 
divulgat, secretul trecutului său ori poate secretul acestei 
ciudate corporații? Ori amândouă? 

Da, era posibil de vreme ce ei încercau eliminarea celor care 
aflaseră despre companie... 

Din care altă pricină să fi dispărut Max? 

Poate că fusese obligat să se ducă undeva, să se întâlnească 
cu anumiţi oameni... 

De un lucru era sigur Ben: brusca dispariţie a tatălui său avea 
legătură cu uciderea lui Peter şi Liesl şi cu descoperirea acelui 
document. 

Se urcă în Range Rover şi se îndreptă către Zahringerplatz. 
Ajuns acolo, dădu un telefon la Princeton, New Jersey. 

— Domnul profesor Godwin? 

Se părea că-l trezise pe bătrân din somn. 

— Sunt Ben Hartman. 

John Barnes Godwin, istoric al Europei secolului douăzeci, 
cândva cel mai popular conferenţiar de la Princeton, se 
pensionase de câţiva ani buni. Avea optzeci şi doi ani, dar venea 
zilnic la biroul lui ca să lucreze. 

Lui Ben îi apăru în minte imaginea lui Godwin - înalt şi slab, cu 
părul alb şi faţa brăzdată de riduri adânci. 

Godwin nu fusese doar îndrumătorul lui, ci un fel de al doilea 
părinte. Ben îşi amintea de biroul lui Godwin, înţesat de cărţi, de 
la Dickenson Hali, de lumina filtrată, de mirosul de mucegai şi 
vanilie al cărţilor vechi. 

Discutaseră despre felul în care Roosevelt izbutise să atragă 
izolaţionistele State Unite în cel de-al doilea război mondial. Ben 
lucra la teza de licenţă despre Roosevelt şi-i spusese lui Godwin 
că se simţea ofensat de viclenia preşedintelui american. 

— Ah, domnule Hartman, spusese Godwin. Aşa i se adresa lui 
Ben la acea vreme. Cum stai cu latina? Honesta turpitudo est pro 
causa bona. 

Ben îl privise inexpresiv pe profesor. 


185 


— „Pentru o cauză bună”, îi tradusese Godwin, schiţând un 
zâmbet şiret, „delictele sunt pline de virtute.” Publilius Syrus, 
care a trăit la Roma cu o sută de ani înaintea lui Hristos. A spus o 
mulţime de lucruri inteligente. 

— Nu cred că sunt de acord, afumase Ben cu moralitatea 
indignată a studentului. Mie îmi sună ca o justificare pentru a-i 
înşela pe oameni. Sper să n-ajung vreodată să spun asta. 

Godwin îl privise nedumerit. 

— Presupun că ăsta-i motivul pentru care nu vrei să intri în 
afacerea tatălui dumitale, rostise pe un ton apăsat profesorul. 
Preferi să fii neprihănit. 

— Prefer să predau. 

— Dar de ce eşti atât de sigur că vrei să predai? îl întrebase 
Godwin, sorbind dintr-un pahar cu vin roşu. 

— Pentru că asta-mi place. 

— Eşti sigur? 

— Nu, recunoscuse Ben. Cum poate să fie sigur de ceva un 
tânăr de douăzeci de ani? 

— O, cred că tinerii de douăzeci de ani sunt siguri de multe 
lucruri. 

— Dar de ce m-aş apuca de o treabă care nu mă interesează, 
într-o companie creată de tatăl meu? Ca să fac mult mai mulţi 
bani decât am nevoie? Ce bine fac societăţii banii noştri? De ce 
să posed eu o mare avere, câtă vreme alţii n-au ce pune pe 
masă? 

Godwin închisese ochii. 

— E un lux să dai cu tifla banilor. La cursul meu am avut câţiva 
studenţi extrem de bogaţi, chiar şi un Rockefeller. Toţi se luptau 
cu aceeaşi dilemă - să nu lase banii să le dirijeze vieţile sau să-i 
definească. lată, tatăl dumitale a reuşit, e unul dintre cei mai 
mari filantropi ai ţării... 

— Da, dar nu cumva Reinhold Niebuhr spunea că filantropia e 
o formă de paternalism? Şi că pătura privilegiată încearcă să-şi 
menţină statutul împărțind cu zgârcenie bani celor nevoiaşi? 

Godwin ridicase privirea, impresionat. Ben se abţinuse să 
zâmbească. Tocmai citise despre asta în cursul de teologie, iar 
paragraful îi rămăsese întipărit în minte. 

— O întrebare, Ben. Faptul de a deveni profesor de gimnaziu e 
o formă de răzvrătire împotriva tatălui dumitale? 

— Poate că da, spusese Ben, nedorind să mintă. 

Ar fi vrut să adauge că Godwin fusese cel care-l inspirase să 


186 


predea, însă ar fi sunat prea... deplasat. Fusese surprins când 
Godwin îi răspunsese: 

— Asta-i grozav. lţi trebuie mult curaj. O să fii un profesor 
formidabil, nu mă îndoiesc de asta. 

Revenind în prezent, Ben zise: 

— Imi pare rău că vă sun aşa de târziu... 

— Nici o problemă, Ben. Unde eşti? Legătura... 

— În Elveţia. Tatăl meu a dispărut... 

— Cum adică, „a dispărut”? 

— A plecat de-acasă azi-dimineaţă, s-a dus undeva, nu ştim 
unde şi, pentru că l-aţi sunat în dimineaţa asta, chiar înainte de-a 
pleca... 

— M-a sunat el întâi. Voia să vorbim despre altă donaţie pe 
care intenţiona s-o facă Centrului. 

— Asta a fost? 

— Mă tem că da. Nimic neobişnuit, din câte-mi amintesc. Dacă 
se întâmplă să mă sune din nou, cum iau legătura cu tine? 

Ben îi dădu lui Godwin numărul telefonului său mobil. 

— Încă o întrebare. Cunoaşteţi pe cineva la Universitatea 
Zurich? Cineva care să lucreze în domeniul dumneavoastră - 
istoria modernă a Europei. 

— La Universitatea Zurich? Cel mai bun este Carl Mercanadetti. 
Un cercetător de prima mână. Specialitatea lui e istoria 
economiei, însă are cunoştinţe vaste, în cea mai bună tradiţie 
europeană. Tipul mai are şi o uluitoare colecţie de sticle cu 
brandy, deşi cred că asta n-are legătură cu subiectul. Nu 
contează, Mercandetti e omul pe care-l cauţi. 

— Vă mulţumesc, spuse Ben. Inchise telefonul, cobori spătarul 
scaunului şi încercă să doarmă câteva ceasuri. 

Dormi cu intermitențe, somnul fiindu-i tulburat de coşmaruri. 

Se trezi, puţin după ora nouă. Se privi în oglinda retrovizoare 
şi constată că arăta îngrozitor. Ar fi trebuit să facă un duş şi să se 
radă, dar nu mai avea timp. 

Sosise momentul să înceapă cercetarea unui trecut care nu 
mai era trecut. 


187 


18 


Paris 


Doar o mică placă din alamă indica sediul firmei Groupe 
TransEuroTech SA, la etajul trei al unei clădiri de pe Avenue 
Marceau. Placa era montată în stânga uşii din faţă, alături de alte 
şase ce aveau înscrise numele unor firme de avocatură şi ale 
altor mici companii, motiv pentru care atrăgea prea puţin 
atenţia. 

La TransEuroTech nu veneau niciodată vizitatori neanunţaţi. 
Cineva care ar fi trecut întâmplător pe la etajul trei n-ar fi văzut 
nimic neobişnuit. Un tânăr recepţioner stătea în spatele unui 
geam de ghişeu dintr-un material antiglonţ cu policarbonat care 
arăta ca un simplu geam din sticlă, în spatele lui se vedea o mică 
încăpere, mobilată cu câteva scaune din plastic şi o singură uşă 
care ducea spre birourile din interior. 

Nimeni n-ar fi bănuit că recepţionerul era de fapt un fost 
membru al trupelor de comando, înarmat şi n-ar fi identificat 
videocamerele de supraveghere, detectoarele de mişcare cu 
infraroşii sau comutatoarele magnetice încastrate în fiecare uşă. 

Sala de conferinţe din interiorul sediului era de fapt o cameră 
într-o cameră: un modul separat de pereţii din beton de blocuri 
din cauciuc groase de treizeci de centimetri, care împiedicau 
propagarea spre exterior a sunetelor. Lângă modul era fixată o 
instalaţie de antene care verifica permanent transmisiile de 
înaltă frecvenţă, ultraînaltă frecvenţă, video şi microunde - cu 
alte cuvinte, depistau orice încercare de-a asculta discuţiile ce 
aveau loc în interiorul camerei. La sistemul de antene era ataşat 
un spectrometru, programat să controleze spectrul audio pentru 
depistarea oricăror anomalii. 

La capătul unei mese dreptunghiulare din mahon şedeau doi 
bărbaţi. Conversaţia lor era protejată împotriva interceptării atât 
de nişte generatoare de zgomote ascuţite, cât şi de o „bandă 
magnetică flecară”, ce suna precum hărmălaia dintr-un bar 
aglomerat la ora reducerilor de preţuri. Oricine ar fi reuşit să 


188 


penetreze complicatul sistem de securitate şi să asculte ce se 
vorbea înăuntru n-ar fi fost în stare să distingă cuvintele celor doi 
bărbaţi de la masă de zgomotul de fond. 

Cel mai vârstnic dintre cei doi vorbea la un telefon protejat - o 
cutie neagră şi plată de fabricaţie elveţiană. Era un bărbat de 
vreo cincizeci şi cinci de ani, cu o faţă palidă şi aer preocupat. 
Purta ochelari cu ramă de aur, avea o guşă flască, tenul gras şi 
părul rar vopsit într-un roşcat nenatural. Numele lui era Paul 
Marquand şi deţinea funcţia de director adjunct al serviciului de 
securitate al Corporaţiei. Marquand îşi începuse cariera în 
infanteria armatei franceze, fusese dat afară pentru 
comportament violent şi intrase în Legiunea Străină; apoi se 
mutase în Statele Unite, unde lucrase ca spărgător de grevă 
pentru o companie minieră. Ulterior fusese angajat la serviciul de 
securitate al unei firme multinaționale. 

Marquand vorbea repede, în şoaptă, apoi închise telefonul. 

— Sectorul Viena e tulburat, îi spuse el bărbatului aflat alături, 
un francez cu păr negru şi ten măsliniu, cu vreo douăzeci de ani 
mai tânăr, pe nume Jean-Luc Passard. Americanul a supravieţuit 
accidentului cu propan din St. Gallen. Apoi adăugă, cu un aer 
sumbru: Nu ne mai putem permite erori. Mai ales după dezastrul 
din Bahnhofplatz. 

— Nu dumneata ai hotărât angajarea asasinului american. 

— Sigur că nu, dar nici n-am obiectat. Argumentul era 
convingător: omul petrecuse o vreme în preajma subiectului şi-l 
putea identifica în mulţime în câteva secunde. 

— Acum l-am mobilizat pe cel mai bun, spuse Passard. Dacă 
se ocupă Arhitectul de caz, n-o să dureze mult până când mizeria 
o să fie îndepărtată cu totul. 

— Perfecţionismul lui îl determină să meargă până la capăt, 
observă Marquand. Totuşi, răsfăţatul american nu trebuie 
subestimat. 

— E un miracol că amatorul ăla mai e în viaţă, recunoscu 
Passard. Faptul că frecventezi sălile de fitness nu-ţi dă 
îndemânarea de-a supravieţui. Pufni şi continuă, într-o engleză 
cu puternic accent străin: Nu cunoaşte jungla. Cunoaşte doar 
menajeria din sala de gimnastică. 

— Oricum, zise Marquand, există şi norocul începătorului. 

— El nu mai e un începător, remarcă Passard. 


189 


Viena 


Bătrânul american elegant ieşi pe poartă, mergând încet, 
ţeapăn, strângând în mână baierele unei sacoşe. Cercetă 
mulţimea cu privirea până când văzu un şofer în uniformă care 
ţinea ridicat un carton pe care era scris numele lui. 

Bătrânul făcu un semn de recunoaştere cu mâna; şoferul, 
însoţit de o femeie în uniformă albă de infirmieră, porni în grabă 
spre el. Şoferul luă bagajul americanului, iar infirmiera spuse: 

— Cum a fost călătoria cu avionul, domnule? 

Vorbea în engleză, cu accentul germanei austriece. 

Bărbatul mormăi: 

— Detest să călătoresc. Nu mai suport. 

infirmiera îl escortă prin mulţime, până la locul unde era 
parcată o limuzină neagră Daimler. Il ajută să urce în maşina 
echipată cu accesoriile standard - telefon, televizor şi bar. Intr-un 
colţ se aflau mai multe instrumente medicale pentru urgenţe, 
printre care un mic tub de oxigen, furtunuri, o mască de faţă, 
palete pentru defibrilaţie şi tuburi de perfuzie. 

— Ei bine, domnule, spuse infirmiera de îndată ce bătrânul fu 
instalat în fotoliul de piele cu perne moi, drumul nu e prea lung. 

Bătrânul mormăi ceva, cobori spătarul fotoliului şi închise 
ochii. 

— Vă rog să-mi spuneţi dacă pot să fac ceva ca să vă simţiţi 
mai confortabil, zise infirmiera. 


190 


19 


Zurich 


Anna se întâlni la hotelul unde trăsese cu un ofiţer de legătură 
de la biroul procurorului public al cantonului Zurich. Bernand 
Kesting era un tânăr scund, solid, cu părul negru, o barbă deasă 
şi sprâncene împreunate. Bărbatul, un tip rigid, cu un aer 
preocupat, foarte profesional era prototipul funcţionarului 
elveţian. 

După câteva minute de amabilităţi, Kesting o conduse la 
maşina lui, un BMW 728, parcată pe aleea semicirculară din faţa 
hotelului. 

— Desigur, Rossignol ne este bine cunoscut, zise Kesting, 
ţinând portiera deschisă pentru Anna. O figură respectată în 
comunitatea bancară. N-am avut niciodată motive să-i punem 
întrebări. 

Anna intră în maşină, dar Kesting rămase lângă portiera 
deschisă. 

— Mă tem că natura anchetei dumitale nu ne este foarte clară. 
Să ştii că acest domn n-a fost niciodată acuzat de vreo 
infracţiune. 

— Înţeleg, zise Anna şi închise portiera. Omul era enervant. 

Aşezat la volan, în vreme ce părăsea aleea, îndreptându-se 
către Steinwiesstrasse - o stradă liniştită de lângă Kunsthans - 
Kesting continuă: 

— Era, de fapt, un strălucit om de finanţe. 

— Nu pot dezvălui natura investigaţiei noastre, spuse Anna, 
dar pot să-ţi spun că nu el e cel vizat. 

Bărbatul rămase o vreme tăcut, apoi spuse, oarecum încurcat: 

— Ai solicitat supravegherea de protecţie. După cum ştii, n-am 
reuşit să-l localizăm. 

— Asta-i ceva obişnuit pentru bancherii elveţieni importanţi? 
Să dispară pur şi simplu? N 

— Obişnuit? La urma urmei, omul s-a pensionat. Işi poate 
permite să aibă unele ciudăţenii. 


191 


— Cum se desfăşoară comunicațiile lui oficiale? 

— Sunt primite de nişte reprezentanţi locali, de încredere, ai 
unei entităţi din străinătate care, până şi pentru ei, este complet 
necunoscută. 

— Transparenţa nu are mare importanţă în Elveţia. Kesting îi 
aruncă iute o privire, nefiind sigur dacă ea fusese sau nu 
sarcastică. 

— Se pare că anul trecut omul a hotărât să... mă rog, să 
trăiască retras. Poate că avea impresia că e pândit, urmărit... La 
urma urmei, are vreo nouăzeci de ani. La vârsta asta oamenii au 
comportări ciudate. 

— Poate că nu era doar o impresie. 

Kesting o privi cu atenţie, dar nu comentă. 


Herr Professor Doktor Carl Mercandetti manifestase un mare 
entuziasm atunci când Ben îi precizase că era un prieten al 
profesorului John Barnes Godwin. 

— Nu e nici un deranj şi n-ai de ce să te scuzi. Eu am un birou 
la bibliotecă. Ce-ar fi să ne întâlnim acolo pe la mijlocul dimineţii? 
Eu oricum voi fi acolo. Trebuie să public o monografie într-o 
colecţie pe care-o editează Godwin la Cambridge University 
Press şi sunt deja în întârziere cu doi ani! Profesorul îmi spune că 
am o percepţie mediteraneană a timpului. 

Râsul lui Mercandetti răsunase cu putere în receptorul 
telefonului. 

Ben nu precizase ce voia de la el, iar acesta bănuise că era 
vorba despre un banal telefon amical. 

Ben îşi petrecuse prima parte a dimineţii căutând prin toate 
cărţile de telefon numele firmelor din Elveţia, dar nu găsi nici o 
menţiune a vreunei corporaţii cu numele Sigma AC. Din câte-şi 
dădea seama, nu exista nici o consemnare a faptului că acea 
firmă existase vreodată. 

Carl Mercandetti avea o înfăţişare mai austeră decât îşi 
închipuise Ben atunci când vorbiseră la telefon. În vârstă de vreo 
cincizeci de ani, bărbatul era suplu, avea părul cărunt tuns scurt 
şi purta ochelari cu rame metalice ovale. Când Ben se prezentă, 
privirea i se însufleţi, iar strângerea de mână fu călduroasă. 

— Orice prieten al lui God... zise Mercandetti. 

— Şi eu care credeam că doar studenţii de la Princeton îi 
spuneau aşa. 

Mercandetti dădu din cap, zâmbind. 


192 


— În perioada în care l-am cunoscut şi-a sporit renumele. Mă 
gândesc cu încântare că, atunci când o să ajungă la porţile 
raiului, o să zică: „Şi-acum, o mică întrebare despre nota de 
subsol patruzeci şi trei din ultimul dumneavoastră articol...” 

După câteva minute, Ben pomeni despre eforturile lui de-a 
descoperi o corporație numită Sigma AG, înfiinţată la Zurich spre 
sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Nu dădu alte explicaţii: 
savantul putea presupune că era genul de informaţii de care un 
bancher internaţional avea nevoie pentru a recupera anumite 
datorii. În orice caz, Ben hotărâse să fie reticent. 

Mercandetti se dovedi politicos, dar rămase indiferent. Era clar 
că numele Sigma nu-i spunea mare lucru. 

— Spui că a fost înfiinţată în 1945? întrebă istoricul. 

— Exact. 

— Un an extraordinar pentru viile de la Bordeaux, ştiai asta? 
Dădu din umeri. Sigur, a trecut mai mult de jumătate de secol. 
Multe companii înfiinţate în timpul războiului, sau imediat după, 
au dat faliment. Economia noastră nu era atât de înfloritoare ca 
acum. 

— Am motive să cred că acea corporație există şi azi, spuse 
Ben. 

Mercandetti îl privi cu blândeţe. 

— Ce fel de informaţii deţii? 

— Nu sunt informaţii certe. Mai degrabă e vorba despre... Mă 
rog, despre spusele unor oameni. Oameni în măsură să ştie. 

Mercandetti părea amuzat şi septic. 

— Oamenii ăştia au şi alte informaţii? Numele putea fi 
schimbat cu uşurinţă. 

— Dar schimbările numelor de firme nu sunt înregistrate 
undeva? 

Ochii istoricului cercetară tavanul boltit al bibliotecii. 

— Există un loc unde-ai putea căuta. Se numeşte 
Handelsregisteramt des Kantons Zurich. Toate firmele constituite 
aici trebuie să depună nişte documente la registratură. 

— În regulă. Vreau să vă mai întreb ceva în legătură cu lista 
asta. 

Îi întinse peste masa din stejar masiv lista directorilor de la 
Sigma AG, pe care o copiase de mână. 

— Recunoaşteţi vreunul dintre numele astea? 

Mercandetti îşi puse ochelarii pentru citit. 

— Majoritatea numelor sunt ale unor faimoşi industriaşi. Ăsta, 


193 


Prosperi, e un soi de figură a lumii interlope... cred că a murit de 
curând. În Brazilia sau Paraguay. Oamenii ăştia sunt fie morţi, fie 
foarte bătrâni. A şi Gaston Rossignol, bancherul... cred că 
trăieşte la Zurich. 

— Mai trăieşte? 

— N-am auzit să fi murit. Dacă trăieşte, trebuie să aibă optzeci 
sau nouăzeci de ani. 

— Există vreo cale de-a afla? 

— Ai încercat în cartea de telefon? 

Profesorul îl privi amuzat. 

— Erau mai mulţi Rossignol. Nici unul cu inițiala pe care o 
caut. 

Mercandetti dădu din umeri. 

— Rossignol a fost un bancher important. A pus umărul la 
restabilirea solidităţii sistemului nostru bancar după al doilea 
război mondial. Avea mulţi prieteni aici. Poate că s-a retras la 
Cap d'Antibes şi îşi unge umerii bătrâni cu ulei de cocos chiar în 
timp ce noi stăm de vorbă. Sau poate că nu doreşte să atragă 
atenţia, din cine ştie ce motiv. După recentele controverse legate 
de aurul elveţian şi al doilea război mondial, au apărut tot felul 
de agitatori, unii dintre ei membri ai unor comitete civice. Sigur, 
nici măcar un bancher elveţian nu poate trăi într-un seif. Aşa că 
omul îşi ia măsuri de precauţie. 

Omul îşi ia măsuri de precauţie. 

— Mulţumesc, zise Ben. Asta mi-e de mare ajutor. 

Pe urmă scoase fotografia alb-negru pe care o luase de la 
Handelsbank şi i-o întinse savantului. 

— Vi se pare cunoscut vreunul dintre oamenii ăştia? 

— Nu ştiu dacă eşti bancher, un pasionat de istorie, ori un 
negustor de fotografii vechi - se face un adevărat comerţ cu ele 
în ziua de azi. Colecţionarii plătesc averi pentru ferotipii din 
secolul nouăsprezece. Nu e deloc genul meu. Mie dă-mi oricând 
poze color. 

— Asta nu pare un instantaneu de vacanţă, zise Ben cu 
blândeţe. 

Mercandetti zâmbi şi luă fotografia. 

— Asta trebuie să fie Cyrus Weston... da, cu pălăria lui 
elegantă, spuse el. Asta pare să fie Avery Henderson, mort de 
mulţi ani. Asta-i Emil Menard, care a creat Trianon, primul 
conglomerat cu adevărat modern. Asta ar putea fi Rossignol, dar 
nu sunt sigur. Toţi şi-l imaginează cu păr negru, dar în poză era 


194 


mult mai tânăr. lar aici... 

Urmă o pauză lungă până când Mercandetti lăsă fotografia din 
mină. Zâmbetul îi dispăruse. 

— Ce festă mai e şi asta? îl întrebă pe Ben, privindu-l pe 
deasupra ochelarilor. 

Uimirea i se întipărise pe faţă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Asta trebuie să fie un soi de montaj, un trucaj fotografic. 

Profesorul părea iritat. 

— De ce spuneţi asta? E sigur că Weston şi Henderson se 
cunoşteau. 

— Weston şi Henderson? Sigur că da. Şi la fel de sigure că nu 
s-au aflat niciodată în acelaşi loc cu Sven Norquist, magnatul 
armator norvegian, cu Cecil Benson, potentatul britanic al 
industriei constructoare de maşini, cu Drake Parker, liderul 
giganticului trust petrochimic şi cu Wolfgang Siebing, industriaşul 
german a cărui companie producea cândva echipament militar, 
iar acum e cunoscută pentru filtrele sale de cafea şi alte produse 
de acelaşi gen. Unii dintre oamenii ăştia erau duşmani de 
moarte, alţii activau în ramuri complet diferite. Să susţii că toţi 
ăştia s-au întâlnit ar însemna să rescrii întreaga istorie 
economică a secolului douăzeci. 

— N-ar putea să fie vorba de o conferinţă economică de la 
mijlocul secolului, cum e cea de la Davos? îndrăzni Ben. O 
precursoare a conferinţelor Bilderberg? Vreo întrunire a titanilor 
industriei acelor vremuri? 

Istoricul arătă spre altă siluetă. 

— Cred că cineva se ţine de glume. E o imagine foarte 
inteligent contrafăcută. 

— Pe cine aţi identificat? 

— Asta e Gerhard Lenz, omul de ştiinţă vienez. 

Numele îi suna vag cunoscut, însă Ben nu era sigur de unde-l 
ştia. 

— Asta cine e? 

— A fost. A murit în America de Sud. Doctorul Gerhard Lenz, o 
minte strălucită din toate punctele de vedere, fără a mai 
menţiona că a fost produsul celei mai bune şcoli medicale 
vieneze - esenţa civilizaţiei vieneze. Scuze, devin sarcastic şi 
asta nu-i stă bine unui istoric. Cert e că Lenz, ca şi prietenul lui, 
Josef Mengele şi-a dobândit o reputaţie oribilă datorită 
experimentelor făcute pe prizonierii lagărelor de concentrare, 


195 


mai ales pe copii invalizi. Avea aproape cincizeci de ani când s-a 
încheiat războiul. Fiul lui trăieşte şi-acum la Viena. 

Doamne. Gerhard Lenz fusese unul dintre monştrii secolului 
douăzeci. Ben era năucit. Gerhard Lenz, un ofiţer nazist, stătea 
alături de Max Hartman. 

Mercandetti scoase o lupă dintr-un buzunar al jachetei şi 
studie imaginea. Apoi examina cartonul îngălbenit pe care fusese 
fixată emulsia. După câteva minute, dădu din cap. 

— Pare autentică. Totuşi, nu e posibil. Nu poate fi. Mercandetti 
vorbea cu o vehemenţă calmă, iar Ben se întrebă dacă nu cumva 
istoricul încerca să se convingă pe sine, deoarece în timp ce 
nega dovada din faţa lui, se albise la faţă. 

— Spune-mi, zise el cu glas stins, de unde ai fotografia asta? 

Omul îşi ia măsuri de precauţie. Gaston Rossignol era în viaţă: 
moartea unui personaj atât de important n-ar fi trecut 
neobservată. Cu toate acestea, după încă o oră de căutări, 
Mercandetti şi Ben nu aflaseră nimic. 

— Îmi cer scuze pentru cercetarea asta eşuată, spuse 
resemnat Mercandetti, dar eu sunt istoric, nu un detectiv 
particular. In plus, îmi imaginam că genul ăsta de probleme ţine 
de domeniul dumitale de vreme ce eşti familiarizat cu 
stratagemele financiare. 

Savantul avea dreptate. Mercandetti se referea la ceea ce se 
chema protecţia bunurilor, o noţiune cu care Ben era întrucâtva 
familiarizat. Acum era rândul lui să stea şi să se gândească. 
Oamenii importanţi nu dispar pur şi simplu; îşi creează edificii 
legale în spatele cărora să se adăpostească. Modalitatea de-a 
ascunde de urmăritori locul în care stai nu se deosebeşte de cea 
de-a te ascunde de creditori sau de autorităţile fiscale ale 
statului. Rossignol dorea să deţină controlul posesiunilor lui, 
lăsând totodată impresia că s-a dispensat de ele. Nu era uşor să 
ţii sub observaţie pe cineva fără proprietăţi. 

Ben Hartman îşi aminti de un client foarte zgârcit al Hartman 
Capital Management, care era obsedat de schemele de protecţie 
a bunurilor. Omul îi displăcuse profund lui Ben, însă, oricât 
detestase timpul pierdut lucrând la contul zgârcitului, Ben 
înţelese că tot ce aflase despre subterfugiile „protecţiei 
bunurilor” îi pica bine acum. 

— Gaston Rossignol trebuie să aibă rude de sânge în zonă, îi 
spuse Ben lui Cari Mercandetti. Mă gândesc la cineva de 
încredere şi supus. Cineva destul de apropiat ca să-i execute 


196 


ordinele, dar în mod cert mai tânăr decât el. 

În orice variantă a unei scheme de concesionare, după cum 
ştia Ben, se ivea o complicaţie nedorită dacă pseudo-beneficiarul 
murea înaintea proprietarului de drept. lar secretul oricărei 
scheme depindea de discreţia partenerului înregistrat în 
documente. 

— Vorbeşti despre Yves-Alain, desigur, zise profesorul. 

— Da? 

— Tocmai l-ai descris. Yves-Alain Taille, nepotul bancherului. 
Un lider destul de cunoscut al luptei pentru drepturi civile şi un 
bancher fără renume, din cauza mediocrităţii lui intelectuale. 
Slab, însă bine intenţionat, aşa se spune, în general, despre el. A 
fost preşedinte la Consiliul Artelor din Zurich sau aşa ceva. Are o 
sinecură la o bancă privată, vicepreşedinte cu nu ştiu ce 
probleme. E destul de uşor de găsit. 

— Cum pot afla dacă Taille are titluri de proprietate în canton, 
pe lângă reşedinţa lui principală? Nu există documente fiscale 
publice în legătură cu transferurile de proprietăţi? 

— Există documente municipale la Rathaus, dincolo de 
Limmat. Dacă e vorba despre un transfer recent, din ultimii cinci 
ani, poţi apela la calculator. Ca şi documentele fiscale pe care le 
vrei, ar trebui să fie publice, dar sunt păstrate într-un server 
codat, ca să ilustreze una dintre cele două mari pasiuni elveţiene 
- pentru ciocolată şi pentru secrete. Eu însumi am o legitimaţie 
de utilizator şi o parolă care-mi permite accesul. Nu cu mult timp 
în urmă, notabilii oraşului m-au angajat să scriu ceva pentru o 
broşură care consemna a şase sute cincisprezecea aniversare de 
la alăturarea oraşului Zurich Confederaţiei Elveţiene. 

În mai puţin de o oră, Ben avea adresa unei reşedinţe evident 
mai modestă decât cea în care locuise Rossignol în trecut. Două 
ore mai târziu, după ce se cufundase într-o scrie de documente 
fiscale de o uimitoare complexitate, se convinsese că era adresa 
lui Gaston Rossignol. Proprietatea figura pe numele lui Taille, dar 
nu era reşedinţa lui principală. O casă la ţară? Nu! Un adăpost 
pentru o amantă? Era prea mare pentru aşa ceva. Şi dacă era 
vorba despre un trust de investiţii în proprietăţi care îşi păstra 
privilegii de administrare? Taille nu avea control unilateral 
asupra proprietăţii; n-o putea vinde, nici transfera titlul fără 
permisiunea trustului. Dar unde era sediul trustului? In Jersey, 
una dintre Insulele Anglo-Normande. Ben zâmbi. Bine lucrat - un 
paradis fiscal, unul dintre cele cu proastă reputaţie. Nu era la fel 


197 


de celebru ca Nauru, dar sistemul său bancar părea mai compact 
şi mai greu de penetrat. 

Ben se mai uită o dată la adresa pe care şi-o notase. Nu-i 
venea să creadă că un scurt drum cu maşina avea să-l ducă la 
unul dintre întemeietorii corporației Sigma. Peter încercase să se 
ascundă de Sigma, iar aceasta îl distrusese. Ben răsuflă adânc şi 
simţi ura acumulată mistuindu-l lăuntric. Ei bine, planurile s-au 
schimbat, îşi zise el. Acum Sigma va trebui să se ascundă de 
mine. 


198 


20 


Ben găsi casa lui Gaston Rossignol într-un sector al Zurich-ului 
numit Hottingen, o zonă cu coline abrupte ce dominau oraşul. 
Casele de-aici, situate pe terenuri întinse, erau ascunse în 
spatele arborilor. Foarte discret. Foarte retras. 

Casa lui Rossignol se afla pe Hauserstrasse, aproape de 
Dolder Grand Hotel, perla hotelurilor din Zurich, considerat drept 
cel mai elegant din Europa. Clădirea joasă era construită din 
piatră cafenie probabil pe la începutul secolului douăzeci. 

Nu părea o locuinţă sigură, dar poate că tocmai de aceea nu 
atrăgea atenţia. Rossignol crescuse la Zurich, dar petrecuse mult 
timp la Berna. Cunoştea oameni importanţi din Zurich, dar acolo 
nu avea cunoştinţe. In plus, locuitorii de pe Hauserstrasse erau 
genul de oameni care evitau lumea. Un bătrân care îşi cultiva 
grădina n-ar fi atras niciodată atenţia. 

Ben îşi parcă Range Rover-ul, deschise torpedoul şi scoase 
revolverul lui Liesl. In încărcător mai erau patru cartuşe. Trebuia 
să mai cumpere muniţie de undeva dacă voia să folosească 
arma. Asigurându-se că piedica este pusă, strecură pistolul în 
buzunarul hainei. 

Sună la uşă. Nu primi nici un răspuns şi, după câteva minute, 
sună din nou. 

Tot nimic. 

Apăsă pe clanţă, dar uşa era încuiată. Observă un Mercedes 
ultimul tip parcat în şopronul aflat lateral, lângă casă. N-avea de 
unde şti dacă era maşina lui Rossignol ori a altcuiva. 

Se întoarse să plece, dar se răzgândi şi hotărî să încerce toate 
uşile, ocolind casa printr-o parte. larba de pe pajişte era tunsă 
recent, iar straturile de flori bine întreţinute. Cineva avea mare 
grijă de proprietate. Spatele casei era mai mare decât faţada - o 
suprafaţă întinsă de pământ mărginită de mai multe straturi de 
flori scăldate în soarele dimineţii. O cupolă se înălța în mijlocul 
unei terase largi, pe care se aflau nişte şezlonguri. 

Ben se apropie de intrarea din spate. Apucă mânerul sferic al 
uşii şi-l răsuci. 

Cu inima bubuindu-i în piept, deschise uşa şi aşteptă 
declanşarea unei alarme, dar nu auzi nimic. 


199 


Să fi fost acasă Rossignol? Sau altcineva, un servitor, o 
menajeră, vreun membru al familiei? 

Pătrunse într-o încăpere întunecată, un vestibul pardosit cu 
dale. Câteva haine atârnau în cuiere, alături de mai multe 
bastoane de lemn cu minere ornamentale. Traversând vestibulul, 
intră în ceea ce părea a fi o cameră de lucru, o încăpere mică, 
mobilată cu un birou lat şi câteva rafturi de cărţi. Gaston 
Rossignol, cândva un stâlp al sistemului bancar elveţian, părea 
un om cu gusturi relativ modeste. 

Pe birou se afla o mapă verde cu sugativă şi un telefon 
Panasonic negru, lucios, prevăzut cu facilităţi moderne: 
teleconferinţă, apel personal, interfon, speaker, robot digital. 

In timp ce Ben se uita la telefon, acesta începu să sune 
asurzitor. Incremeni, aşteptându-se ca Rossignol să intre, 
întrebându-se ce explicaţie avea să-i dea. Telefonul sună de trei- 
patru ori, apoi se opri. 

Ben aştepta. 

Nimeni nu ridicase receptorul. Oare nu era nimeni acasă? Se 
uită la ecranul pe care era afişată identitatea apelantului şi văzu 
o lungă serie de cifre - evident, cineva încercase o convorbire 
internaţională. j 

Hotărî să inspecteze casa. In timp ce mergea pe coridor, auzi 
nişte acorduri muzicale - Bach, se părea - dar de unde veneau? 
Se afla cineva acasă? 

In capătul îndepărtat al culoarului văzu o lumină ce venea 
dintr-o cameră. Se apropie în timp ce muzica se auzea mai 
puternic. 

Intră în ceea ce recunoscu imediat a fi o sufragerie, cu o masă 
lungă în centrul camerei, acoperită cu o faţă de masă albă, 
scrobită, pe care se afla o cafetieră de argint, un singur tacâm şi 
o farfurie cu ouă şi cârnaţi. Micul dejun părea să fi fost pregătit 
de o menajeră, dar unde era aceasta? De la un casetofon aşezat 
pe un bufet, lângă perete, se auzea o suită pentru violoncel de 
Bach. 

La masă, cu spatele la Beri, într-un fotoliu pe rotile şedea un 
bătrân. Un cap pleşuv bronzat, tivit cu cenușiu, o ceafa ca de 
taur, umeri rotunzi. 

Bătrânul nu părea să-l fi auzit intrând pe Ben. Era probabil tare 
de ureche, îşi zise Ben, bănuială confirmată de proteza auditivă 
din urechea dreaptă. 

Pentru orice eventualitate, Ben vâri mâna în buzunarul din 


200 


faţă al jachetei de piele, scoase revolverul şi trase piedica. 
Bătrânul nu se mişcă. Trebuia să fie surd de-a binelea sau 
proteza auditivă fusese închisă. 

Brusc telefonul începu să sune, dar bătrânul rămase nemişcat. 

Telefonul sună de câteva ori, apoi se opri. 

Pe urmă se auzi vocea disperată a unui bărbat. Ben înţelese 
că glasul se auzea din robotul telefonic, dar nu putu distinge ce 
spunea. 

Făcu câţiva paşi şi lipi ţeava revolverului de capul bătrânului. 

— Nu mişca. 

Capul bătrânului căzu în faţă, sprijinindu-se în piept. Ben 
înşfacă braţul fotoliului cu mâna liberă şi-l răsuci spre el. 

Bătrânul era mort. 

Pe Ben îl cuprinse panica. 

Pipăi mâncarea din farfurie. Ouăle şi cârnaţii erau calzi. Se 
părea că Rossignol murise cu câteva clipe în urmă. Oare fusese 
UCIS? 

Dacă era aşa, asasinul trebuia să mai fie în casă! 

O luă la fugă pe coridorul pe unde venise, în timp ce telefonul 
sună din nou. Ajuns în camera de lucru, se uită la ecranul de 
identificare a apelului: aceeaşi serie lungă de cifre, începând cu 
431. De unde venea apelul? Cifrele îi păreau cunoscute. Dintr-o 
ţară europeană, era sigur. 

Robotul telefonic intră în funcţiune. 

— Gaston! Gaston! Striga o voce de bărbat. 

Ben reuşi să distingă câteva cuvinte rostite într-o franceză 
stâlcită. 

Cine-l suna pe Rossignol şi de ce? 

Alt ţârâit: soneria de la uşă! 

Alergă spre uşa din spate pe care-o lăsase întredeschisă. 

Păşi afară şi ocoli în fugă casa, încetinind când ajunse aproape 
de faţadă. Din spatele unei tufe înalte, văzu o maşină albă a 
poliţiei trecând agale pe stradă. Patrula de cartier, bănui el. 

Un gard jos din fier forjat separa curtea lui Rossignol de cea a 
vecinului său. Fugi într-acolo şi sări gardul. Işi asuma riscul 
enorm de-a fi observat de cineva, dar nimeni nu ţipă la el, nu se 
auziră strigăte şi el continuă să alerge spre Hauserstrasse. La 
vreo treizeci de metri în josul străzii se afla Rover-ul. Fugi spre el, 
se urcă la volan şi răsuci cheia în contact. Motorul porni. 

Făcu o întoarcere rapidă şi cobori pe strada înclinată, 
încetinind mersul astfel încât să fie luat drept un locuitor al 


201 


cartierului, în drum spre serviciu. 

Cineva tocmai încercase să vorbească cu Rossignol. Cineva 
sunând dintr-un loc al cărei prefix era 431. 

Cifrele i se învârtiră în minte până când făcu o legătură: Viena, 
Austria. 

Apelul venise de la Viena. Oamenii ăştia au succesori, 
moştenitori, îi spusese Liesl. Unul dintre ei, conform lui 
Mercandetti, locuia la Viena: fiul monstrului Gerhard Lenz. După 
moartea lui Rossignol, reprezenta o pistă de urmat. Nu era o 
certitudine, ci o posibilitate. O pistă posibilă. Una dintre puţinele 
piste existente. 

In câteva minute ajunsese în centrul oraşului, lângă 
Bahnhofplatz, unde Jimmy Cavanaugh încercase să-l ucidă. Acolo 
unde începuse totul. 

Trebuia să ia primul tren spre Viena. 


Alpii Austrieci 


Auzind o bătaie uşoară în uşă, bătrânul strigă iritat: 

— Dal! 

Un bărbat scund, rotofei, îmbrăcat într-un halat alb intră în 
cameră. 

— Ce mai faceţi, domnule? Cum vi se pare apartamentul? 

— Asta-i apartament? îl întrebă pacientul cu numărul 
optsprezece. 

Intr-adevăr, încăperea era mobilată sumar, doar cu un scaun, 
un birou, o veioză şi un televizor. Covor nu exista. Bărbatul în 
halat alb zâmbi: 

— Sunt doctorul Lofquist, zise el, aşezându-se pe scaunul de 
lângă pat. Aş vrea să vă urez bun venit şi să vă avertizez că vor 
urma zece zile foarte dificile. Veţi trece prin cele mai minuţioase 
teste fizice şi psihice de care aţi avut vreodată parte. 

Pacientul optsprezece nu se obosi să se ridice în capul oaselor. 

— De ce dracu’ şi psihice? 

— Pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu oricine poate fi ales. 

— Ce se întâmplă dacă ajungeţi la concluzia că sunt nebun? 

— Cei care nu sunt invitaţi să ni se alăture sunt trimişi acasă, 
cu regretele noastre. 

Pacientul nu comentă. 


202 


— Poate că ar trebui să vă odihniţi, domnule. După-amiaza 
asta va fi obositoare. Vom face o tomografie computerizată, o 
radiografie pulmonară, pe urmă o serie de teste cognitive. Şi, 
desigur, testul standard pentru depresie. 

— Nu sunt depresiv, se răsti pacientul. 

Doctorul îl ignoră. 

— Deseară va trebui să postiţi, ca să putem măsura cu 
precizie colesterolul din plasmă, trigliceridele, lipoproteinele şi- 
aşa mai departe. 

— Să postesc? Adică să flămânzesc? Nu vreau să flămânzesc! 

— Domnule, zise medicul ridicându-se, sunteţi liber să plecaţi 
oricând doriţi. Dacă rămâneţi şi dacă veţi fi invitat să vă alăturaţi 
nouă, veţi constata că procedura e îndelungată şi destul de 
dureroasă. Dar va fi ceva ce n-aţi trăit niciodată în lunga 
dumneavoastră viaţă. Niciodată. Asta v-o promit. 


Kesting nu-şi ascunse surprinderea atunci când Anna se 
întoarse, câteva ore mai târziu, cu o adresă; chiar şi ea era, într-o 
oarecare măsură, surprinsă. Făcuse ceea ce hotărâse să facă şi 
avusese succes. După ce lecturase hârtiile din dosarul lui 
Rossignol, descoperise un nume care considera că îi va fi de 
folos: cel al unui funcţionar de stat - Daniel Taine. Numele 
apărea în diverse contexte, iar cercetările ulterioare îi 
confirmaseră intuiţia. Gaston Rossignol fusese primul patron al 
lui Taine şi, din câte se părea, un fel de mentor. Taine şi 
Rossignol fuseseră parteneri prin anii '70 la o societate cu 
răspundere limitată. Rossignol susţinuse cererea lui Taine de 
intrare în Societatea Kifkintler, un club printre ai cărui membri 
figurau mulţi cetăţeni influenţi ai oraşului Zurich. Acum, după ce 
făcuse o mică avere, Taine deţinea diverse funcţii onorifice în 
canton şi avea acces la resurse care asigurau aplicarea fără 
impedimente a planurilor fostului său mentor. 

Anna se dusese neanunţată acasă la Taine, se legitimase şi 
jucase cu cărţile pe faţă. Mesajul fusese simplu: Gaston 
Rossignol se afla într-un mare şi iminent pericol. 

Taine fusese vizibil impresionat, dar îşi ţinuse gura, aşa cum 
se aşteptase Anna. 

— Nu vă pot ajuta. S-a mutat. Nimeni nu ştie unde şi nu e 
treaba nimănui. 

— Cu excepţia ucigaşilor. 

— Chiar dacă există nişte asasini, spusese Taine cu 


203 


scepticism, deşi acceptase cam repede afirmaţia ei, ce vă face 
să credeţi că îl pot găsi atâta vreme cât dumneavoastră nu 
puteţi, deşi aveţi resurse considerabile. 

— Am motive să cred că ucigaşii au deja un avans. 

Taine îi aruncase o privire pătrunzătoare. 

— Serios? De unde ştiţi? 

— Sunt anumite chestiuni pe care le pot discuta numai cu 
Gaston Rossignol. 

— Şi de ce credeţi că ar vrea cineva să-l ucidă? El se numără 
printre cei mai apreciaţi cetăţeni din Zurich. 

— De asta trăieşte ascuns. 

— Astea sunt aberaţii, spusese Taine, după o scurtă pauză. 

Anna îl privise în ochi câteva clipe, apoi îi întinsese o carte de 
vizită cu numele ei şi numerele de la Biroul de Investigaţii 
Speciale. 

— O să mă întorc peste o oră. Am motive să cred că şi 
resursele dumitale sunt considerabile. Verifică-mă. Convinge-te 
de buna mea credinţă. Acţionează cum crezi de cuviinţă ca să te 
convingi că sunt cine spun că sunt şi că m-am prezentat corect. 

— Cum aş putea eu, un simplu cetăţean elveţian... 

— Ai soluţii, domnule Taine. Dacă nu dumneata, atunci amicii 
dumitale. Sunt sigură că vrei să-ţi ajuţi prietenul. Cred că ne 
înţelegem unul pe altul. 

Două ore mai târziu, Anna îi făcuse o vizită lui Taine la locul 
său de muncă. Ministerul Economiei se afla într-o clădire de 
marmură, construită în stilul Beaux Arts de la sfârşitul secolului 
nouăsprezece. Biroul lui Taine era vast, însorit şi căptuşit cu 
rafturi de cărţi. Anna fusese introdusă la el imediat după ce 
sosise; uşa cu furnir întunecat se închisese discret în urma ei. 

Taine şedea calm în spatele biroului său din lemn de nuc. 

— Nu a fost decizia mea, subliniase el. E hotărârea domnului 
Rossignol. Eu nu o susţin. 

— M-ai verificat. 

— Aţi fost verificată, domnişoară, spusese el pe un ton oficial 
şi îi înapoiase cartea de vizită. 

Adresa fusese scrisă cu litere mărunte, într-un spaţiu liber din 
stânga numelui ei. 

Anna îi dăduse primul telefon lui Bartlett, punându-l la curent 
cu progresele ei. 

— Nu încetezi să mă uluieşti, domnişoară Navarro, răspunsese 
el, sincer entuziasmat. 


204 


În vreme ce Anna şi Kesting se îndreptau spre adresa din 
Hottingen, acesta spuse: 

— Cererea dumitale pentru supraveghere a fost aprobată azi- 
dimineaţă. Vor fi repartizate câteva maşini de poliţie 
neînregistrate. 

— Şi telefonul lui. 

— Da, putem face o interceptare în câteva ore. Un ofiţer de la 
Katlonspolizei va fi desemnat să asculte la Mutterhaus. 

— La Mutterhaus? 

— Sediul poliţiei. Aşa-i spunem noi, Casa Maternă. Urcară în 
grabă pe Hottingerstrasse. Pe măsură ce înaintau casele 
deveneau mai mari şi mai frumoase, copacii mai deşi. Până la 
urmă ajunseseră pe Hauserstrasse şi opriră pe aleea ce ducea 
spre o casă joasă din piatră cafenie, situată în mijlocul unei curţi 
bine îngrijite. Anna observă că în zonă nu se vedeau maşini 
neînregistrate ale poliţiei. 

— Asta-i adresa corectă, zise Kesting. 

Anna încuviinţă în tăcere. Alt bancher elveţian, cu o casă mare 
şi o grădină frumoasă, îşi zise ea. 

Coborâră din maşină şi se îndreptară spre uşa din faţă. Kesting 
sună. 

— Sper că nu te deranjează dacă o să conduc eu discuţia. 

— Deloc, răspunse Anna. 

După o aşteptare de câteva minute, Kesting sună din nou. 

— E bătrân şi de câţiva ani e țintuit într-un fotoliu cu rotile. Se 
mişcă greu. 

După alte câteva minute, Kesting spuse: 

— Nu cred că iese prea mult din casă la vârsta lui. 

Sună din nou. 

Ştiam eu că a fost prea uşor, îşi zise Anna. Ce treabă de 
mântuială. 

— Poate că e bolnav, zise Kesting. 

Răsuci neliniştit mânerul, dar uşa era încuiată. Ocoliră casa, 
către uşa din spate care era deschisă. Bărbatul strigă: 

— Doctor Rossignol, sunt Kesting de la biroul procurorului 
public. 

Tăcere. 

— Doctor Rossignol! 

Kesting pătrunse înăuntru, urmat de Anna. 

— Doctor Rossignol! strigă mai tare Kesting. Neprimind 


205 


răspuns se aventurară în interiorul casei. Găsiră curând 
sufrageria. Luminile erau aprinse, iar de la un casetofon se auzea 
muzică. Anna simţi miros de cafea, de ouă şi carne prăjită. 

— Doctor... O, Doamne Sfinte! 

îngrozită, Anna urmări privirea lui Kesting. Un bătrân stătea la 
masă într-un fotoliu cu rotile, în faţa unei farfurii cu micul dejun. 
Capul îi căzuse în piept, iar ochii dilataţi aveau o privire fixă. Era 
mort. 

Ceilalţi ajunseseră înainte la el. Faptul în sine n-o surprindea. 
Ce o uluia era momentul - trebuia să fi fost acolo cu puţin înainte 
de sosirea lor, de parcă ar îi ştiut că urmau să vină autorităţile. 

Pe Anna o trecu un fior rece. 

— Fir-ar să fie, spuse ea. Cheamă o ambulanţă. Şi echipa de 
criminalişti. Şi, te rog, nu-i lăsa să atingă nimic. 


206 


21 


O echipă de ofiţeri de la serviciul criminalistic al poliţiei din 
Zurich sosi la faţa locului în mai puţin de o oră şi începu să 
filmeze, să fotografieze şi să ia amprente. Anna le ceru să ia 
amprente atât de pe fotoliul lui Rossignol, cât şi de pe toate 
porțiunile expuse ale pielii cadavrului. 

Dacă americanii n-ar fi manifestat atâta interes faţă de 
Rossignol, solicitând până şi supravegherea lui, moartea 
batonului ar fi fost atribuită cu siguranţă unor cauze naturale. La 
urma urmei, Gaston Rossignol avea nouăzeci şi unu de ani. 

Anna ceru ca la autopsie să se acorde o atenţie specială 
lichidului ocular. Aceasta urma să fie efectuată în laboratoarele 
Institutului de Medicină Legală al Universităţii din Zurich, 
deoarece în oraş nu exista un serviciu specializat. 

Anna ajunse la hotel epuizată. Trase draperia, îmbrăcă un 
tricou larg şi se vâri în pat. 

După o vreme fu trezită brusc de ţârâitul telefonului. 
Dezorientată, crezu pentru o clipă că se afla la Washington şi că 
era miezul nopţii. Se uită la cadranul fosforescent al ceasului ei şi 
văzu că era două şi jumătate după-amiaza. Ridică receptorul. 

— Domnişoara Navarro? întrebă o voce de bărbat. 

— Eu sunt, zise dregându-şi glasul. Cine e? g 

— Sunt sergent-major Schmid de la Kantonspolizei. \mi cer 
scuze dacă te-am trezit. 

— Nu, nu, moţăiam. Ce s-a-ntâmplat? 

— Analiza amprentelor a dat nişte rezultate interesante. Poți 
să vii până la sediul poliției? 

Biroul lui Schmid era plăcut, luminos, mobilat sumar. Două 
birouri din lemn deschis la culoare erau aşezate față în față. 
Anna se aşeză la unul din ele, bărbatul la celălalt. 

— Amprentele au fost analizate la Kriminaltechnik. Cele ale lui 
Rossignol au fost eliminate, dar au rămas altele, majoritatea 
neidentificate. Omul era văduv. Presupunem că aparţin 
menajerei lui şi altor persoane care lucrau la el acasă. Menajera 
a fost de serviciu până azi-dimineaţă. l-a pregătit micul dejun, 
apoi aplecat. Criminalii trebuie să fi supravegheat casa şi-au 
văzut-o plecând. 


207 


— N-avea o infirmieră? 

— Nu, zise Schmid. Să ştii că acum avem şi noi o bază de date 
computerizată a amprentelor, la fel ca a voastră. 

Se referea la Serviciul de Identificare Automată a Amprentelor, 
unde erau stocate milioane de amprente. 

— Amprentele au fost scanate, codificate şi trimise prin 
modem la biroul central de la Berna. Căutarea n-a durat mult. 
Am găsit foarte repede o potrivire. 

Ea îşi îndreptă spatele. 

— Serios? 

— Da, de aceea cazul mi-a fost încredinţat mie. Amprentele 
aparţin unui american care a fost reţinut aici cu câteva zile în 
urmă, în legătură cu nişte împuşcături de lângă Bahnhofplatz. 

— Cine e? 

— Un american numit Benjamin Hartman. 

Numele nu-i spunea nimic. 

— Ce ştiţi despre el? 

— Destul de multe. Eu l-am interogat. 

li întinse un dosar ce conţinea fotocopii ale paşaportului lui 
Hartman, ale permisului de conducere şi cărţilor de credit, ca şi 
formularele poliţiei elveţiene cu fotografiile lui Hartman. 

Anna examina dosarul cu atenţie. Asta să fie omul ei, 
asasinul? Un american? Avea treizeci şi cinci de ani şi era 
bancher. Lucra la Hartman Capital Management. O afacere de 
familie, presupuse ea. Asta însemna că avea bani. Locuia la New 
York şi venise în Elveţia ca să schieze. Cel puţin aşa declarase. 

Trei dintre victimele râmase pe lista Sigma fuseseră ucise în 
timp ce el se afla la Zurich. Una dintre ele locuise în Germania, 
unde se putea ajunge cu trenul. Alta locuise în Austria, deci la fel 
de aproape. 

Dar în Paraguay? Era un zbor lung cu avionul până acolo. 

Totuşi, posibilitatea nu putea fi exclusă. Poate că omul nu 
lucra singur. 

— Ce s-a întâmplat la Bahnhofstrasse? întrebă ea. A împuşcat 
pe cineva? 

— Au fost împuşcături pe stradă şi în pasajul comercial de sub 
Bahnhofplatz. L-am interogat în legătură cu asta. Personal, nu 
cred că el a tras. A afirmat că cineva a încercat să-l ucidă. 

— Au fost victime? 

— Câţiva trecători. Şi, după cum spune el, tipul despre care 
susţine că a încercat să-l împuşte. 


208 


— Hmm, făcu ea, nedumerită. 

O poveste bizară. Oare cât de adevărată era? Şi cine era 
individul? 

— L-ai lăsat să plece? 

— N-aveam motive să-l reținem. De altfel s-au tras nişte sfori 
de la firma lui. | s-a cerut să părăsească cantonul. 

— Ai idee unde e acum? 

— Pretindea că are de gând să se ducă la St. Moritz. La hotelul 
Carlton. Dar am aflat că n-a ajuns acolo. leri am primit un raport 
potrivit căruia a reapărut la Zurich, la Hande/shank Schweiz. Am 
încercat să-l reținem ca să-l anchetăm, dar a fugit. Altă 
nenorocire însoţită de împuşcături. Se pare că-l urmăresc 
pretutindeni. 

— Surpriză, surpriză, spuse Anna. Poţi să afli dacă Hartman stă 
la vreun hotel în Zurich sau altundeva în ţară? 

Schmid încuviinţă. 

— Pot să iau legătura cu Controlorul hotelier din fiecare 
canton. Copiile formularelor de înregistrare la hotel ajung la 
poliţia locală. 

— Cât de recente sunt? 

— Relativ recente, recunoscu Schmid. Dar putem afla măcar 
unde a fost. 

— Dacă s-a înregistrat cu numele lui. 

— Toate hotelurile autorizate le cer străinilor să prezinte 
paşapoartele. 

— Poate că are mai multe paşapoarte. Poate că nu stă la un 
hotel „autorizat”. Poate că are prieteni aici. 

Schmid părea oarecum iritat. 

— Vezi dumneata, eu l-am cunoscut şi nu mi s-a părut o 
persoană care să recurgă la paşapoarte false. 

— Unii dintre oamenii ăştia de afaceri au şi al doilea paşaport 
pentru ţări precum Panama, Irlanda sau Israel. 

— Da, dar şi aceste paşapoarte sunt pe numele reale, nu? 

— Poate că da, poate că nu. Există vreo cale de-a afla dacă a 
părăsit ţara? 

— Există mai multe posibilităţi de-a părăsi ţara - cu avionul, cu 
automobilul, cu trenul sau mergând pe jos. 

— Poliţia de frontieră nu face menţiuni? 

— Păi, poliţia de frontieră trebuie să se uite la paşapoarte, 
recunoscu Schmid, însă deseori n-o face. Şansa noastră sunt 
liniile aeriene. Acestea înregistrează toţi pasagerii. 


209 


— Şi dacă a plecat cu trenul? 

— S-ar putea să nu găsim nici o urmă, dacă nu şi-a făcut o 
rezervare la un tren internaţional. Eu nu mi-aş face iluzii. 

— Nu, zise Ana, dusă pe gânduri. Poţi să începi căutarea? 

— Sigur, spuse Schmid indignat. E procedura standard. 

— Când pot primi rezultatele autopsiei? Mă interesează 
îndeosebi examenul toxicologic. 

Işi dădea seama că, probabil, abuza de răbdarea poliţistului, 
însă n-avea de ales. Schmid dădu din umeri. 

— Ar putea dura o săptămână. Le-aş putea cere să se 
grăbească. 

— Există o anume neurotoxină pe care aş vrea s-o caute, zise 
ea. Asta nu le-ar lua prea mult timp. 

— Pot să le cer asta pentru dumneata. 

— Da? Şi documentele bancare. Am nevoie de documentele 
bancare ale lui Rossignol pe ultimii doi ani. Vor coopera băncile 
elveţiene sau ne vor servi povestea cu secretul deplin? 

— Or să coopereze cu poliţia la un caz de omucidere, zise 
Schmid cu năduf. 

— Asta-i o surpriză plăcută. A şi încă ceva. Fotocopiile cărţilor 
lui de credit - crezi că pot să le iau? 

— Nu văd de ce n-ai putea. 

— Minunat, zise ea, constatând că începe să-i placă individul. 


Săo Paolo, Brazilia 


Nunta avea loc la cel mai exclusivist club privat din Brazilia, 
Hipica Jardins. Membri clubului proveneau mai ales din 
aristocrația braziliană, urmaşii primilor colonişti portughezi, 
familii care se aflau în ţară de cel puţin patru sute de ani. Erau 
latifundiari, proprietari de fabrici de hârtie şi cărţi de joc, de 
gazete şi edituri, magnați ai industriei hoteliere - cei mai bogaţi 
dintre cei bogaţi, după cum atesta lungul şir de Bentley-uri şi 
Rolls-Royce-uri parcate în faţa clădirii clubului. Toţi erau prezenţi 
pentru a sărbători căsătoria fiicei unuia dintre plutocraţii 
Braziliei, Doritor Otavio Carvalho Pinto. Fernanda, intra prin 
căsătorie într-o la fel de ilustră familie, Alcantara Machados. 

Unul dintre oaspeţi, un bărbat impozant, cu părul alb, avea 
aproape nouăzeci de ani. Bătrânul care nu făcea parte din 


210 


aristocrație, venise la Săo Paolo în anii '50 şi era un bancher 
putred de bogat. In plus, timp de mai multe decenii fusese 
prieten şi partener de afaceri cu tatăl miresei. 

Jorge Ramago, căci aşa se numea, stătea la masă, fără să se 
atingă de fi leul de vită Perigourdine din faţa lui. Una dintre 
chelneriţe, o tânără cu părul negru, se apropie de el şi-i spuse în 
portugheză: 

— Senor Ramago, vă caută cineva la telefon. 

Ramago se întoarse încet şi-o privi. 

— La telefon? 

— Da, senor. Spune că e urgent. De la dumneavoastră de- 
acasă. Soţia. 

Ramago păru brusc îngrijorat. 

— Unde? ... unde? ... bolborosi el. 

— Pe-aici, domnule, zise chelneriţa, ajutându-l să se ridice de 
pe scaun. 

Traversară încet sala  banchetului, deoarece bătrânul 
portughez suferea de reumatism. 

Chelneriţa îl îndrumă pe Ramago spre o veche cabină 
telefonică din lemn şi-l ajută să intre. 

In clipa în care întinse mâna spre receptor, Ramago simţi o 
împunsătură în partea de sus a coapsei. Icni, privi înjur, dar 
chelneriţa dispăruse. Durerea se domoli repede. Bătrânul duse 
receptorul la ureche, dar nu auzi decât tonul. 

— Nu e nimeni la telefon, mai apucă să zică Ramago înainte 
de a-şi pierde cunoştinţa. 

Un minut mai târziu, un chelner observă trupul fără viaţă din 
cabina telefonică. Alarmat, strigă după ajutor. 


Alpii Austrieci 


Pacientul cu numărul optsprezece fu trezit la miezul nopţii. O 
infirmieră îi puse un garou pe antebraţ şi începu să recolteze 
sânge. 

— Ce dracu-i asta? mormăi el. 

— Îmi pare rău, domnule, zise infirmiera, într-o engleză cu 
puternic accent străin. Trebuie să luăm probe de sânge venos la 
fiecare patru ore, până la sfârşitul zilei. 

— Doamne Sfinte, pentru ce? 


211 


— Ca să fie măsurat nivelul serului epo... eritropoietic. 
— Nu ştiam că am aşa ceva. 

Analizele astea medicale îl nelinişteau. 

— Vă rog să vă culcaţi, domnule. Vă aşteaptă o zi grea. 


Micul dejun fu servit într-o sufragerie elegantă. Bufetul era plin 
cu fructe, biscuiţi, corn uri proaspete, cârnăciori, ouă, slănină şi 
jambon. 

După ce „Pacientul Optsprezece” termină de mâncat, fu 
condus într-un cabinet aflat în altă aripă a clădirii. 

Acolo, i se făcu o incizie pe partea interioară a antebraţului. 
Omul gemu. 

— Imi pare rău dacă vă doare, zise infirmiera. 

— Mă doare tot afurisitul ăsta de trup. Pentru ce faci asta? 

— E o biopsie a pielii, pentru a examina fibrele elastice din 
derma reticulară, răspunse ea, aplicându-i un bandaj. 

In spate, doi medici în halate albe vorbeau încet în germană. 
Pacientul Optsprezece înţelese fiecare cuvânt. 

— Funcţiile cerebrale sunt oarecum slăbite, spuse bărbatul 
mai scund, dar nu e ceva anormal la un om de vârsta lui. Nu sunt 
semne ale demenţei senile ori ale bolii Alzheimer. 

Un bărbat înalt, slab, cu ten cenușiu, zise: 

— Dar masa musculară cardiacă? 

— Acceptabilă. Am măsurat tensiunea arterială la artera 
tibială posterioară, folosind de astă-dată ultrasonografia Doppler 
şi am găsit o circulaţie periferică defectuoasă. 

— Deci tensiunea arterială e ridicată. 

— Oarecum, dar ne aşteptam la asta. 

— Bine. Cred că e un candidat bun. Aş sugera să accelerăm 
testele. 

Un candidat bun, îşi zise Pacientul Optsprezece. Aşadar, până 
la urmă avea să se întâmple. Se întoarse către medicii din spate 
şi le adresă un zâmbet larg, simulând recunoştinţa. 


212 


22 


Viena 


Detectivul particular întârzia. Ben stătea în holul spaţios al 
hotelului de pe Karntner Strasse, cu cocteilul neatins în faţa lui, 
aşteptându-l pe detectivul al cărui nume îl găsise în Pagini Aurii. 

Ştia că existau soluţii mult mai bune de a găsi un detectiv 
particular decât cartea de telefoane. Ar fi putut să sune un 
cunoscut de-aici şi să-i ceară o recomandare, însă instinctul îi 
spunea să evite cunoscuţii. 

Se suise în primul tren, apăruse neanunţat la un mic hotel, 
găsise o cameră liberă şi se înregistrase sub numele de Robert 
Simon, unul dintre pseudonimele fratelui său. | se ceruse 
paşaportul şi stătuse cu sufletul la gură cât timp îi fusese 
verificat. 

Primul lucru pe care-l făcuse fusese să caute în cartea de 
telefoane a Vienei un detectiv care să pară, cel puţin după anunţ, 
demn de încredere. Unii aveau adresele în primul district, centrul 
oraşului, unde se afla şi hotelul lui Ben. Găsise unul care îşi 
oferea serviciile pentru localizarea rudelor de mult dispărute şi îl 
angajase prin telefon, cerându-i să verifice trecutul unui cetăţean 
austriac. 

Acum, se întreba dacă detectivul avea să mai apară. Un 
bărbat corpolent, de vreo patruzeci de ani, se apropie şi se aşeză 
pe scaunul de la masa joasă, vizavi de Ben. 

— Domnul Simon? zise omul şi puse pe masă o servietă 
ponosită din piele. 

— Eu sunt. 

— Hans Hoffman, se recomandă detectivul. Ai banii? 

— Şi eu sunt încântat de cunoştinţă, spuse Ben pe un ton 
ironic. 

Işi scoase portmoneul, numără patru sute de dolari şi-i 
împinse pe masă. 

Hoffman îi privi o clipă. N 

— Ce nu e-n regulă? Preferi şilingi austrieci? Imi pare rău, n- 


213 


am fost încă la bancă. 

— E vorba de o cheltuială suplimentară, zise detectivul. 

— Zău? 

— O obligaţie faţă de un vechi prieten de-al meu de la FINA 
serviciul de informaţii al armatei austriece. 

— Tradus: un bacşiş, spuse Ben. 

Hoffman dădu din umeri. 

— Nu cred că amicul ăla ţi-a dat vreo chitanţă. 

Hoffman oftă. 

— Aşa se fac treburile aici. Nu poţi obţine informaţiile pe care 
le cauţi fără să explorezi diverse canale. Prietenul ăsta va trebui 
să-şi folosească legitimaţia de militar ca să obţină informaţii. Mai 
e nevoie de două sute de dolari. Numărul de telefon - apropo, nu 
era înregistrat - şi adresa ţi le pot da acum. 

Ben scoase banii, ultimii pe care îi avea la el. Detectivul 
numără bancnotele. 

— Nu ştiu de ce-ai vrut numărul de telefon şi adresa acestei 
persoane, dar presupun că eşti implicat într-o afacere 
interesantă. 

— De ce spui asta? 

— Omul dumitale e o figură importantă la Viena. 

li făcu semn chelneriţei şi când aceasta sosi, îi comandă un 
cocteil şi o tartă Maximilian. Apoi scoase din servietă un laptop, îl 
deschise şi-l porni. 

— Ultimul model, zise el mândru. Cu senzor digital. Foloseşte 
amprenta mea ca parolă. Fără ea, computerul e închis. 

Detectivul apăsă tastele, apoi întoarse laptopul către Ben. 
Ecranul era alb, cu excepţia numelui şi adresei lui Jurgen Lenz. 

— ÎI cunoşti? întrebă Hoffman, întorcând laptopul spre el. E o 
cunoştinţă de-a dumitale? 

— Nu tocmai. Vorbeşte-mi despre el. 

— A, mă rog, doctorul Lenz e unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din Viena, un filantrop şi un protector al artelor. Fundaţia 
familiei lui construieşte clinici medicale pentru săraci. Face parte 
şi din consiliul de administraţie al Filarmonicii din Viena. 

Chelneriţa puse în faţa lui Hoffman o cafea şi prăjitura. 
Detectivul se năpusti asupra lor înainte ca femeia să se 
îndepărteze. 

— Ce fel de doctor e Lenz? 

— In medicină, dar a renunţat să profeseze cu mulţi ani în 
urmă. 


214 


— Ce vârstă are? 

— Injur de cincizeci, aş zice. 

— Medicina trebuie să fie un soi de tradiţie în familia lui. 

Hoffman râse. 

— Îţi aminteşti de tatăl lui, Gerhard Lenz? Un caz interesant. 
Poate că ţara noastră nu e cea mai progresistă, în anumite 
privinţe. Compatrioţii mei ar prefera să uite anumite neplăceri. 
Asta-i stilul austriac: după cum se spune, ne-am convins singuri 
că Beethoven a fost austriac, iar Hitler german. Insă Jurgen e 
croit din altă stofă. Asta-i un fiu care caută să compenseze 
crimele comise de tatăl său. 

— Serios? 

— O, da. Jurgen Lenz e detestat în anumite cercuri din cauza 
sincerităţii lui. Chiar îşi demască tatăl. Toţi ştiu că-i e ruşine de 
faptele tatălui său. Spre deosebire de mulţi copii ai unor nazişti 
faimoşi, el a trecut la fapte. Fundaţia Lenz e susținătorul 
principal al studiilor despre Holocaust, al bibliotecilor din Israel... 
finanţează lupta împotriva terorismului, a rasismului ştii, genul 
ăsta de activităţi. 

Işi concentra atenţia asupra tartei, înfulecând-o de parcă s-ar 
fi temut să nu-i fie luată de sub nas. 

Fiul lui Lenz era un antinazist de frunte? Poate că aveau în 
comun mai multe decât bănuise. 

— In regulă, zise Ben, făcându-i semn chelneriţei să-i 
pregătească nota. Mulţumesc. 

— Mai pot să fac ceva pentru dumneata? întrebă detectivul, 
scuturându-şi firimiturile de pe reverele hainei. 


Trevor Griffiths părăsi hotelul Imperial, aflat la câteva străzi 
distanţă de Operă. Imperial nu era doar cel mai elegant hotel din 
Viena, medita Trevor, ci în acelaşi timp celebru deoarece fusese 
cartierul general al naziştilor în timpul războiului. Oricum, hotelul 
îi plăcea. 

Avea de făcut un scurt drum pe jos, pe Mariahilfer Strasse, 
până la un mic bar de pe Neubaugasse. Firma cu neon roşu 
indica numele barului: BROADWAY CLUB. Se aşeză într-un 
separeu din fundul încăperii slab luminată şi începu să aştepte. 
În costumul său gri la două rânduri, nu se încadra în atmosferă. 

In aer plutea un fum sufocant de ţigări proaste şi Trevor îşi 
zise că părul şi hainele aveau să-i miroasă urât mai târziu. Işi 
privi ceasul, un Audemars Piguet, unul dintre cele câteva 


215 


extravaganţe pe care şi le îngăduia. Costume scumpe, ceasuri şi 
sex pe săturate. Zău aşa, ce altceva îţi puteai dori, dacă nu te 
interesa mâncarea, arta sau muzica? 

Era nerăbdător. Contactul austriac întârzia, iar Trevor nu 
suporta lipsa de punctualitate. 

In cele din urmă, după aproape jumătate de oră, austriacul îşi 
făcu apariţia - un troglodit lat în umeri, mătăhălos, pe nume 
Otto. Individul se strecură în separeu şi aşeză în faţa lui Trevor o 
sacoşă roşie, ponosită, din postav. 

— Eşti englez, da? 

Trevor încuviinţă şi trase fermoarul sacoşei. În interior erau 
două piese metalice mari - un Makarov de 9 mm, cu ţeava 
filetată şi un amortizor lung, perforat. 

— Gloanţe? întrebă Trevor. 

— Suit acolo, zise Otto. 

— Ce producţie? întrebă Trevor. Ungară? Chineză? 

— Rusească. Dar e sculă bună. 

— Cât? 

— Trei mii de şilingi. 

Trevor se strâmbă. Nu era zgărcit, dar detesta jaful la drumul 
mare. Trecu la limba germană, pentru ca Otto, a cărui engleză 
era rudimentară, să poată înţelege tot. 

— Piaţa e plină de Makarov. 

Otto deveni brusc atent. 

— Chestiile astea sunt foarte ieftine, continuă Trevor în 
germană. Toată lumea le fabrică, sunt peste tot. O să-ţi dau o 
mie de şilingi şi trebuie să te consideri norocos că primeşti atât. 

Pe chipul lui Otto apăru o expresie de respect. 

— Eşti german? întrebă el uluit. 

De fapt, dacă Otto ar fi fost un ascultător atent şi-ar fi dat 
seama că germana lui Trevor provenea din regiunea Dresda. 

Trevor nu mai vorbise germana în ultimul timp, dar cuvintele îi 
veneau cu uşurinţă. 

La urma urmei, era limba lui maternă. 


Anna cină singură la restaurantul Movenpick, la câteva străzi 
distanţă de hotelul ei. 

Fireşte, i se părea deprimant să cineze singură într-un oraş 
străin, dar în seara aceea era prea absorbită de gânduri ca să se 
simtă stingherită. 

La consulatul american, folosise o linie de fax protejată ca să 


216 


transmită la SCI tot ce ştia despre Hartman, inclusiv numerele 
cărţilor lui de credit şi ceruse ca serviciul de identificare să 
contacteze toate companiile ce emiseseră cârdurile, astfel încât 
să fie informaţi în câteva minute dacă Hartman şi-ar folosi cărţile 
de credit. 

Le mai ceruse să afle tot ce puteau despre Hartman. Cineva o 
sunase pe telefonul mobil codificat, după mai puţin de o oră. 
După spusele celor de la biroul lui Hartman, omul se afla în 
vacanţă în Elveţia şi nu sunase la firmă de mai multe zile şi n- 
aveau cum să ia legătura cu el. 

Funcţionarul de la identificare aflase însă ceva interesant: 
fratele geamăn al lui Hartman murise într-un accident de avion în 
Elveţia, cu patru ani în urmă. Se părea că acesta venise în Elveţia 
pentru a-l răzbuna. Anna nu ştia ce să facă cu informaţia, deşi 
ridica o sumedenie de întrebări. 

Benjamin Hartman era plin de bani. Compania la care lucra, 
Hartman Capital Management, administra fonduri de investiţii 
uriaşe şi fusese creată de tatăl lui Hartman, un cunoscut filantrop 
şi un supravieţuitor al Holocaustului. 

Posibilităţile se impuneau de la sine. Bietul băieţaş bogat, fiul 
unui supravieţuitor, îşi vâră în cap ideea că bancherii elveţieni n- 
au fost corecţi faţă de victimele Holocaustului. Acum, fratele lui 
geamăn continuă cruciada, încercând un fel de răzbunare 
nechibzuită asupra unui mahăr al sistemului bancar elveţian. 

Dar dacă era implicat mai profund? Dacă lucra pentru 
organizaţia Sigma, dintr-un motiv inexplicabil? 

Se mai punea şi întrebarea: de unde obținuse numele şi 
adresele acestor bătrâni care se ascundeau? Şi ce legătură avea 
toată povestea cu moartea fratelui său - dacă exista vreuna? 

Puțin după ora nouă, Anna se întoarse la hotel, unde 
recepţionerul de noapte îi înmână un bilet. Thomas Schmid, 
detectivul de la omucideri, o căutase la telefon. 

II găsi la birou. 

— Am primit câteva dintre rezultatele autopsiei, zise el. Otrava 
aia, care-ai cerut să fie căutată de toxicologi... 

— Da. 

— Au găsit neurotoxina aia în lichidul ocular. Rossignol a fost 
într-adevăr otrăvit. 

Anna se aşeză pe scaunul de lângă telefon. Orgoliul îi era 
satisfăcut. Nu greşise. 

— Au găsit vreun semn de injecție pe corp? 


217 


— Până acum, nu, dar spun că e foarte greu să găsească 
semne atât de mici. Or să mai caute. 

— Când a fost ucis? 

— Se pare că azi-dimineaţă, puţin înainte de sosirea noastră. 

— Asta înseamnă că Hartman ar putea să mai fie la Zurich. Ţii 
situaţia sub control? 

După o pauză, Schmid zise pe un ton glacial: 

— Ţin situaţia sub control. 

— Vreo veste de la bănci? 

— Băncile vor coopera, dar nu se grăbesc. Au şi ele anumite 
proceduri. 

— Sigur. 

— Ar trebui să avem documentele bancare ale lui Rossignol 
mâine... 

Un semnal sonor îl întrerupse pe Schmid. 

— O clipă, mi se pare că am alt apel, spuse Anna şi apăsă pe 
tui buton. Operatorul hotelului îi comunică că avea un apel de la 
biroul ei din Washington. 

— Domnişoară Navarro, sunt Robert Polozzi, de la serviciul de 
identificare. 

— Mulţumesc pentru telefon. A apărut ceva? 

— Tocmai au sunat cei de la Mastercard. Hartman şi-a folosit 
cârdul acum câteva minute. A făcut o plată la un restaurant din 
Viena. 


Kent, Anglia 


La domeniul său de la ţară, în Westerham, Kent, sir Edward 
Downey, fost prim-ministru al Angliei, juca şah cu nepotul lui, în 
grădina de trandafiri, când sună telefonul. 

— Nu se poate, exclamă Christopher, nepotul de opt ani. 

— Păzeşte-ţi caii, tinere, i-o întoarse bine dispus sir Edward. 

— Sir Edward, sunt Holland, zise vocea de la telefon. 

— Domnule Holland, e totul în regulă? întrebă sir Edward, 
brusc îngrijorat. Intrunirea noastră se ţine aşa cum am stabilit? 

— A, fără îndoială, dar s-a ivit o chestiune minoră şi mă 
întrebam dacă ne-aţi putea ajuta. 

Sir Edward asculta în tăcere. 

— Ei bine, domnule Holland, o să dau câteva telefoane, să văd 


218 


ce pot face. 


Viena 


Casa lui Jurgen Lenz era situată într-o zonă împădurită, 
exclusivistă, din partea de sud-vest a Vienei, numită Hietzing. 


Casa, mai exact vila, era mare, modernă - o combinaţie 
uimitoare şi reuşită între arhitectura tiroleză şi cea a lui Frank 
Lloyd Wright. 


Elementul-surpriză, îşi zise Ben. Voi avea nevoie de e/ când o 
să-l înfrunt pe Lenz. Intr-un fel, era o chestiune de supravieţuire. 
Nu voia ca ucigaşii lui Peter să descopere că el se afla la Viena. 
În ciuda grăuntelui de îndoială pe care i-l semănase Hoffman în 
minte, cea mai plauzibilă presupunere era că Lenz se număra 
printre ei. 

Bineînţeles că nu se putea prezenta pur şi simplu la uşa lui 
Lenz, cu speranţa că va fi primit. Abordarea trebuia să fie mai 
complexă. Ben parcurse în gând o listă a celor mai importanţi şi 
influenţi oameni pe care-i cunoştea şi care ar fi garantat pentru 
el, sau chiar ar fi minţit ca să-l ajute. 

Işi aminti de preşedintele unei importante societăţi filantropice 
americane, care venise de mai multe ori la el ca să-i ceară bani. 
De fiecare dată, familia Hartman şi firma, îi oferiseră sume 
substanţiale. 

Era momentul să se achite de obligaţii, îşi spuse Ben. 

Preşedintele societăţii filantropice, Winston Rockwell, grav 
bolnav de hepatită, se afla la spital şi era imposibil de abordat. 
Era teribil de trist pentru Rockwell, dar foarte convenabil pentru 
Ben. 

Sună acasă la Lenz şi ceru să vorbească cu Jurgen Lenz. 
Femeii care răspunsese la telefon - probabil doamna Lenz - îi 
spuse că era un prieten al lui Winston Rockwell, interesat de 
Fundaţia Lenz. Asta însemna de fapt că dorea să facă o donaţie. 
Nici măcar fundaţiile bogate nu refuzau asemenea oferte. 

Doamna Lenz răspunse într-o engleză fluentă că soţul ei urma 
să sosească acasă pe la ora cinci şi întrebă dacă domnul Robert 
Simon n-ar dori să vină să bea ceva? Jurgen ar fi fost încântat să 
cunoască un prieten al lui Winston Rockwell. 


219 


Femeia elegantă, în vârstă de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată 
într-o rochie gri de lână, purta un şirag de perle la gât şi cercei 
asortaţi. 

— Vă rog să intraţi, spuse ea. Domnul Simon, da? Eu sunt lise 
Lenz. Imi pare bine să vă cunosc. 

— Mulţumesc că m-aţi primit atât de repede, zise Ben. 

— O, nu fiţi naiv, suntem bucuroşi să cunoaştem pe cineva 
recomandat de Winston. Sunteţi din... de unde spuneaţi? 

— Din Los Angeles, răspunse el. 

— Am fost acolo cu ani în urmă, la o conferinţă. Jurgen ar 
trebui să apară... a, iată că a sosit! 

Un bărbat suplu ca un ogar, cu aspect atletic urca în fugă 
treptele. 

— Salutare! strigă Jurgen Lenz. 

In sacoul lui albastru, cu pantaloni gri de lână şi cravată de 
rips, ar fi putut trece drept un director, poate un preşedinte de 
colegiu universitar. Faţa lui netedă strălucea de sănătate şi era 
luminată de un zâmbet amabil. 

Ben nu se aşteptase la aşa ceva. Arma lui Liesl, pusă în tocul 
de la umăr, sub sacoul sport i se păru dintr-o dată grea. 

Lenz strânse cu putere mâna lui Ben. 

— Orice prieten al lui Winston Rockwell e şi prietenul meu! 
Apoi, cobori vocea. Cum se mai simte? 

— Nu e bine, zise Ben. Se află la Centrul Medical George 
Washington de mai multe săptămâni, iar medicii i-au spus că 
trebuie să mai rămână acolo cel puţin încă două săptămâni. 

— Imi pare teribil de rău, spuse Lenz, înconjurând cu braţul 
talia zveltă a soţiei lui. Ei, dar să nu stăm aici. Să bem ceva, nu? 

Trevor parcă Peugeot-ul furat pe stradă, vizavi de casa lui 
Lenz din Hietzing, opri motorul şi începu să aştepte. Când ţinta 
va ieşi din casă, el va cobori din maşină, va traversa strada şi se 
va apropia. N-avea de gând să rateze. 


220 


23 


Nu mai era timp. 

Cu siguranţă nu mai era timp să treacă prin procedurile 
standard. 

Hartman tocmai făcuse o plată la un hotel din Viena. Era o 
sumă mică, echivalentul a vreo cincisprezece dolari. Oare se 
oprise la hotel doar ca să bea ceva, să ia o cafea ori să 
mănânce? Dacă era aşa, plecase de mult de-acolo; dacă stătea 
la hotel, avea să-l prindă, îşi zise Anna. 

Ar fi putut lua legătura cu reprezentanța FBI din Viena, dar 
până când biroul ar fi contactat poliţia locală prin Ministerul 
austriac al Justiţiei, Benjamin Hartman ar fi avut timp să dispară. 

In consecinţă, alergase la Aeroportul Kloten din Zurich, 
cumpărase un bilet la prima cursă Austrian Airlines către Viena şi 
se oprise la primul telefon public pentru a-l suna pe Fritz Weber 
de la poliţia vieneză. Dr. Fritz Weber era şeful Sicherheitsburo, 
serviciul de securitate al poliţiei vieneze, specializat în 
infracțiunile cu violenţă. Nu era chiar secţia la care voia ea să 
ajungă, însă ştia că Weber o va ajuta bucuros. 

II cunoscuse pe Weber cu câţiva ani în urmă, când fusese 
trimisă la Viena să rezolve un caz în care era implicat un ataşat 
cultural de la Ambasada americană, care intrase într-un grup ce 
furniza fete minore. 

Weber, un bărbat afabil şi un politician abil, fusese 
recunoscător pentru ajutorul şi discreţia ei în rezolvarea unei 
probleme ce prezenta potenţiale complicaţii pentru ambele ţări şi 
o invitase la o cină înainte de plecare. Acum părea încântat s-o 
audă şi-i promise că o să numească imediat pe cineva care să se 
ocupe de caz. 

Al doilea telefon îl dădu reprezentantului FBI din Viena, Tom 
Murphy, pe care nu-l cunoştea, dar despre care auzise numai 
lucruri bune. li oferi lui Murphy o versiune prescurtată a 
motivelor pentru care venea la Viena. El o întrebă dacă voia să-i 
stabilească o legătură cu poliţia vieneză, însă ea îl refuză, 
spunându-i că avea propriile ei contacte acolo. Murphy, un 
adevărat om al regulamentelor, nu păru fericit să audă asta, dar 
nu obiectă. 


221 


De îndată ce ajunse la Aeroportul Schwechat din Viena, Anna îl 
mai sună o dată pe Fritz Weber, care îi dădu numele şi numărul 
de telefon al inspectorului districtual de la brigada de 
supraveghere, care lucra acum la caz. 

Sergentul Walter Heisler nu vorbea fluent engleza, însă reuşiră 
să se înţeleagă. 

— Am fost la hotelul unde a plătit Hartman cu cartea de credit, 
îi explică Heisler. Locuieşte acolo. 

Sergentul acţionase rapid. Asta era încurajator. 

— Bună treabă, zise ea. Avem şanse să-i găsim maşina? 
Complimentul păru să-l însufleţească pe poliţist. Deoarece 
subiectul investigaţiei era un american, omul înţelese că prin 
implicarea unui reprezentant al guvernului american vor fi 
eliminate aspectele de jurisdicție pe care le-ar fi presupus 
arestarea unui cetăţean străin. 

— l-am pus deja... cum spuneţi voi, o coadă, zise Heisler. 

— Glumeşti. Cum ai reuşit? 

— Păi, de cum am aflat că locuieşte la hotel, am plasat doi 
oameni la chioşcul de ziare din faţa clădirii. Mi-au spus că omul 
foloseşte o maşină închiriată, un Opel Vectra. L-au urmărit până 
într-un cartier al Vienei numit Hietzing. 

— Ce face acolo? 

— Vizitează pe cineva, probabil. E o locuinţă particulară, 
încercăm să aflăm a cuie. 

— Uimitor. Aţi făcut o treabă fantastică. 

— Mulţumesc, zise el vesel. Vrei să vin să te iau de la 
aeroport? 


Statură câteva minute la taifas, ceea ce pentru Ben era 
stresant, deoarece îşi elaborase în pripă acoperirea. Inventatul 
Robert Simon conducea o firmă de management financiar plină 
de succes, cu sediul în L.A. - Ben îşi spuse că, dacă nu se 
depărta prea mult de adevăr, existau mai puţine şanse de-a 
comite o gafă - şi administra bunurile starurilor de cinema, ale 
magnaţilor proprietăţilor imobiliare, ale miliardarilor din Silicon 
Valley. Ben se scuză spunând că lista clienţilor lui trebuia să 
rămână confidențială, dar menţiona un nume sau două de care 
cei doi auziseră cu siguranţă. 

In acelaşi timp, Ben continua să se întrebe: cine-i omul ăsta? 
Singurul moştenitor al lui Gerhard Lenz - faimosul om de ştiinţă 
şi unul dintre liderii unei organizaţii numite Sigma. 


222 


În vreme ce sporovăia cu soţii Lenz, Ben observa pe furiş 
camera în care se aflau. Incăperea era mobilată cu vechi piese 
englezeşti şi franţuzeşti. Picturile iluştrilor maeştri aveau rame 
aurite, fiecare fiind perfect luminată. Pe o masă aflată lângă 
canapea, remarcă nişte fotografii în rame de argint, ale celor 
despre care bănui că erau membrii familiei. Era frapantă absenţa 
oricărei imagini a tatălui lui Lenz. 

— Am vorbit destul despre munca mea, zise Ben. Voiam să vă 
întreb despre Fundaţia Lenz. Înţeleg că scopul ei principal e de a 
promova studiile despre Holocaust. 

— Da, finanţăm studiile istorice ale savanților şi oferim bani 
bibliotecilor din Israel, îi explică Jurgen Lenz. Considerăm că e 
extrem de important ca elevii austrieci să cunoască atrocitățile 
făptuite de nazişti. Să nu uităm că mulţi austrieci i-au primit cu 
braţele deschise pe nazişti. In anii '30 când Hitler a venit aici şi a 
ţinut o cuvântare din balconul hotelului Imperial, s-au adunat 
foarte mulţi. Lenz oftă. O ruşine. 

— Dar tatăl dumitale... dacă nu te superi că întreb... începu 
Ben. 

— Istoria consemnează faptele tatălui meu, spuse Lenz. A 
făcut cele mai îngrozitoare, cele mai cumplite experimente pe 
prizonierii de la Auschwitz, pe copii... 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise Lise Lenz, ridicându-se în 
picioare. Nu pot să aud vorbindu-se despre tatăl lui, murmură ca. 

— lubito, îmi pare rău, strigă Lenz după ea. 

Se întoarse către Ben, îndurerat. 

— N-o pot învinui. Tatăl ei a fost ucis în război, când ea era 
foarte mică. 

— Îmi pare rău că am deschis discuţia, zise Ben. 

— Te rog, nu-ţi face probleme. E o întrebare foarte firească. 
Sunt sigur că americanilor li se pare ciudat faptul că fiul 
celebrului Gerhard Lenz şi-a făcut un scop în viaţă din finanţarea 
studierii crimelor tatălui său. Trebuie să înţelegi un lucru: aceia 
dintre noi care am fost nevoiţi să ne confruntăm cu situaţia asta 
- noi, copiii celor mai importanţi nazişti - reacţionăm foarte 
diferit. Există unii, precum Wolf, fiul lui Rudolf Hess, care îşi 
consacră viaţa încercării de-a lămuri trecutul tatălui său. Mai 
sunt şi cei care cresc în confuzie, luptându-se să găsească un 
sens întregii istorii. Eu m-am născut prea târziu ca să am amintiri 
personale despre tatăl meu, dar există alţii care şi-au cunoscut 
taţii doar aşa cum se comportau acasă, nu ca pe oamenii lui 


223 


Hitler. 

În timp ce vorbea, Jurgen Lenz devenea tot mai pătimaş. 

— Noi am trăit în case confortabile. Mergeam cu maşina prin 
ghetoul din Varşovia, stând pe bancheta din spate a unei 
limuzine şi nu înţelegeam de ce copiii de-acolo erau atât de trişti. 
Vedeam cum le străluceau ochii taţilor noştri atunci când suna 
însuşi Fuhrerul ca să ureze familiei „Crăciun fericit”. Unii dintre 
noi, atunci când am crescut îndeajuns ca să putem gândi, am 
învăţat să ne detestăm taţii şi tot ce însemnau ei. Să-i dispreţuim 
cu fiecare fibră a fiinţei noastre. 

Chipul surprinzător de tânăr al lui Lenz se înroşise. 

— Inţelegi, nu mă gândesc la tatăl meu ca la un tată. Pentru 
mine e un străin. La scurt timp după încheierea războiului, a fugit 
în Argentina, sunt sigur că ştii asta. A ieşit din Germania cu 
documente false şi ne-a lăsat, pe mama şi pe mine, fără un ban, 
într-un lagăr militar. Făcu o pauză. Aşa că, vezi dumneata, n-am 
avut niciodată îndoieli sau mustrări de cuget în legătură cu 
naziştii. lar crearea acestei fundaţii a fost cel mai mărunt lucru 
pe care l-am putut face. 

Preţ de o clipă, în cameră se aşternu tăcerea. 

_ — Am venit în Austria ca să studiez medicina, continuă Lenz. 
In anumite privinţe, părăsirea Germaniei a fost o uşurare. Mi-a 
plăcut aici - eram născut aici - şi am rămas, am practicat 
medicina, trăind retras. După ce am cunoscut-o pe Lise, am 
discutat ce-am putea face cu banii pe care-i moştenise ea - tatăl 
ei făcuse o avere publicând cărţi religioase - şi-am hotărât ca cu 
să renunţ la medicină şi să-mi consacru viaţa luptei împotriva 
idealurilor tatălui meu. 

Discursul lui Lenz părea puţin prea şlefuit, de parcă-l rostise 
de o mie de ori până atunci. Fără îndoială că aşa făcuse. Totuşi, 
nici o notă falsă nu era sesizabilă. Era clar că în spatele fermităţii 
calme a lui Lenz se afla un om chinuit. 

— Nu ţi-ai mai revăzut tatăl niciodată? 

— L-am văzut de două sau trei ori înainte de-a muri. A venit 
din Argentina în Germania, în vizită. Avea alt nume, altă 
identitate. Mama n-a vrut să-l vadă. Eu l-am văzut, însă n-ara 
simţit nimic pentru el. Era un străin. 

— Mama dumitale l-a evitat, pur şi simplu? 

— S-a dus în Argentina, la înmormântarea lui. A făcut asta de 
parcă ar fi vrut să se asigure că era mort. Interesant e că a 
îndrăgit ţara aia. Acolo s-a stabilit în cele din urmă. 


224 


Urmă altă pauză, apoi Ben vorbi pe un ton calm, dar hotărât: 

— Sunt impresionat de toate resursele pe care le-ai alocat 
pentru a face lumină asupra trecutului tatălui dumitale. In 
legătură cu asta, mă întreb dacă poţi să-mi spui ceva despre o 
organizaţie cunoscută sub numele Sigma. 

In vreme ce rostea numele, Ben studia cu atenţie chipul lui 
Lenz. Acesta îl privi îndelung. Ben îşi auzea bătăile inimii, într-un 
târziu, Lenz vorbi: 

— Ai menţionat Sigma în treacăt, dar cred că ăsta este 
adevăratul motiv pentru care ai venit aici. Ce doreşti, domnule 
Simon? 

Ben se înfiora. Se lăsase încolţit. N-avea prea multe soluţii: 
putea încerca să se cramponeze de falsa identitate ori să scoată 
adevărul la iveală. 

Era momentul să scoată vânatul din vizuină. 

— Domnule Lenz, te invit să clarifici natura implicării dumitale 
în organizaţia Sigma. 

Lenz se încruntă. 

— De ce te afli aici, domnule Simon? De ce te furişezi în casa 
mea şi mă minţi? zise Lenz calm, zâmbind straniu. Eşti de la CIA, 
domnule Simon, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? zise Ben, zăpăcit. 

— De fapt, cine eşti, domnule Simon? şopti Lenz. 


— Frumoasă casă, zise Anna. A cui e? 

Stătea pe scaunul din faţă al unui BMW albastru, un vehicul al 
poliţiei fără plăci de înmatriculare. La volan era sergentul Walter 
Heisler, un bărbat vânjos, de vreo patruzeci de ani, destul de 
prietenos. 

— A unuia dintre cei mai, ăă, importanţi cetăţeni ai noştri, 
spuse Heisler, trăgând din ţigară. Jurgen Lenz. 

— Cine e? 

Priveau amândoi o vilă frumoasă, aflată cam la o sută de metri 
distanţă. Anna observă că aproape toate maşinile parcate acolo 
aveau plăci de înmatriculare negre, cu litere albe. Heisler o 
lămuri că trebuia să plăteşti ca să ai astfel de plăci de modă 
veche. 

Sergentul scoase un nor de fum. 

— Lenz şi soţia lui sunt activi în cercurile înaltei societăţi de- 
aici. Cred că voi îi numiţi... cum îi zice, filo - filantropi? Lenz 
conduce fundaţia familiei. Au venit aici acum vreo douăzeci şi 


225 


ceva de ani, din Germania. 

— Hmm. 

Ochii o usturau de la fumul de ţigară, dar nu se plânse. Heisler 
îi făcea o mare favoare. Prefera să stea acolo, în maşina poliţiei 
plină de fum. 

— Câţi ani are? 

— Cincizeci şi şapte, cred. 

— Şi e un personaj important? 

— Foarte. 

Mai erau încă trei vehicule neînmatriculate parcate în zonă: 
una lângă ei şi alte două la câteva sute de metri în josul străzii, 
vizavi de vila lui Lenz. Maşinile erau dispuse într-o clasică 
formaţie rectangulară, astfel ca indiferent pe unde ar fi părăsit 
Hartman cartierul, să-l prindă în cursă. Ofițerii din maşini, 
membri experimentați ai brigăzii de supraveghere erau înarmaţi. 

Anna nu avea nici o armă. Era puţin probabil, îşi zise ea, ca 
Hartman să opună rezistenţă. Din dosarul lui reieşea că nu 
deținuse niciodată o armă, nici nu făcuse vreo cerere pentru 
permis de portarma. Crimele fuseseră comise cu ajutorul unei 
seringi cu otravă. 

Anna nu ştia prea multe despre Hartman, iar colegii ei vienezi 
cu atât mai puţin. Anna îi spusese prietenului ei Fritz Weber că 
americanul lăsase amprente la locul unei crime din Zurich, nimic 
mai mult. La rândul său, Heisler ştia doar că Hartman era căutat 
pentru uciderea lui Rossignol. Asta era suficient pentru a-l urmări 
şi, la cererea oficială a reprezentantului FBI în Viena, a-l aresta. 

Anna se întreba câtă încredere putea avea în poliţia locală. Nu 
era o întrebare retorică. Hartman era acolo şi se întâlnea cu un 
om care... 

Brusc îi veni o idee. 

— Tipul ăsta, Lenz, zise ea, are vreo legătură cu naziştii? 

Heisler îşi strivi ţigara în scrumiera plină de la bordul maşinii. 

— Păi, tatăl lui... Ai auzit de doctorul Gerhard Lenz? 

— Nu, ar trebui să fi auzit? 

Sergentul dădu din umeri: americani naivi. 

— E unul dintre cei mai răi. A fost coleg cu Josef Mengele, care 
a făcut tot felul de experimente cumplite în lagărele de 
concentrare. 

— Aha. 

Anna îşi zise că Hartman-fiul, cu spiritul de răzbunare al unui 
supravieţuitor, era pe urmele descendenților naziştilor. 


226 


— Fiul lui e un om bun. Şi-a consacrat viaţa îndreptării răului 
făcut de tatăl lui. 

Anna privi prin parbriz magnifica vilă a lui Lenz. Fiul era 
antinazist? Uimitor. Se întrebă dacă Hartman ştia asta. S-ar fi 
putut să nu ştie decât că tânărul Lenz era fiul lui Gerhard, fiul 
unui nazist. Dacă este un fanatic, nu-i va păsa că Lenz junior nu 
semăna cu tatăl său. In cazul acesta s-ar fi putut ca Hartman să-i 
fi administrat deja lui Jurgen Lenz o injecție fatală. 

Iisuse, îşi spuse ea, în vreme ce Heisler îşi aprindea altă ţigară. 
De ce-om sta noi aici fără să facem nimic? 

— Ea dumitale? întrebă deodată Heisler. 

— Ce să fie a mea? 

— Maşina aia. Arătă spre un Peugeot parcat vizavi de vila lui 
Lenz. E acolo de când am ajuns noi aici. 

— Nu. Nu e una de-a voastră? 

— Sigur că nu. Imi dau seama după număr. 

— Poate că e a unui vecin. 

— Mă întreb dacă nu cumva colegii dumitale americani sunt 
implicaţi în treaba asta şi te verifică, spuse Heisler înfierbântat. 
Dacă aşa stau lucrurile, anulez operaţiunea asta imediat! 

Tulburată, încercând să se apere, Anna zise: 

— Nu poate fi aşa. Tom Murphy mi-ar fi spus înainte de-a 
trimite pe cineva. Oricum, nu prea părea interesat când i-am 
vorbit despre asta. 

Dar dacă o verifica pe ea? Era posibil? 

— Bine, atunci cine e? 


— Cine eşti dumneata? repetă Jurgen Lenz, cu frica întipărită 

pe chip. Nu eşti un prieten de-al lui Winston Rockwell. 
— Într-un fel, da, zise Ben. Îl cunosc dintr-o activitate comună. 

Sunt Benjamin Hartman. Tatăl meu e Max Hartman. 

II privi din nou cu atenţie pe Lenz, ca să-i surprindă reacţia. 
Lenz se albi la faţă, apoi expresia i se îmblânzi. 

— Doamne Sfinte, şopti el, acum remarc asemănarea. Fratelui 
dumitale i s-a întâmplat ceva teribil. 

Ben se simţi de parcă ar fi primit un pumn în stomac. 

— Ce ştii dumneata? strigă el. 


Staţia radio din maşina poliţiei prinse viaţă. 
— Korporal, wer ist das? 
— Keine Ahnung. 


227 


— Keiner von uns, oder? 

— Richtig. 

Cealaltă echipă observase Peugeot-ul şi voia să ştie dacă era o 
maşină de-a lor; Heisler le spuse că n-avea idee cui aparținea. 
Luă o lunetă, pentru vedere nocturnă, de pe bancheta din spate 
şi o duse la ochi. Pe stradă se întunecase, iar maşina 
neidentificată stinsese luminile. În apropiere nu era nici un stâlp 
de iluminat, aşa că fața şoferului nu se putea distinge. 

— Are un ziar în față, zise Heisler. Die Kronen Zeitung... De- 
abia îl pot distinge. 

— Cred că nu-i e uşor să citească pe întuneric, nu? 

— Nu cred că vede mare lucru. 

Heisler părea să împărtăşească umorul ei. 

— Pot să mă uit şi eu? 

Anna nu văzu decât ziarul. 

— E limpede că se străduieşte să nu fie identificat, spuse ea, 
gândind în acelaşi timp: dacă într-adevăr este de la FBI? Ceea ce 
ne spune ceva. Te deranjează dacă folosesc telefonul dumitale 
mobil? 

— Deloc. 

Polițistul îi dădu Eriksonul lui butucănos şi Anna formă 
numărul Ambasadei americane din Viena. 

— Tom, zise ea când Murphy veni la aparat. Sunt Anna 
Navarro. Ai trimis pe cineva la Hietzing? 

— La Hietzing? Aici, în Viena? 

— Da, cazul meu. 

Urmă o pauză. 

— Nu, nu mi-ai cerut asta, nu-i aşa? 

— Ei bine, cineva îmi dă peste cap supravegherea. Crezi că ar 
putea fi de la biroul dumitale? 

— Mai degrabă nu. Oricum, cei de-aici dau socoteală de 
acţiunile lor, din câte ştiu eu. 

— Mulţumesc. 

Inchise şi-i înapoie telefonul lui Heisler. 

— Ciudat. 

— Atunci cine-i în maşina aia? întrebă Heisler. 


— De ce ai crezut că sunt de la CIA? întrebă Ben. 

— Există nişte veterani în comunitatea aia care sunt mai 
degrabă împotriva mea, zise Lenz, dând din umeri. Ai auzit de 
proiectul Agrafa? 


228 


Trecuseră la votcă. Lise Lenz tot nu se întorsese în cameră şi 
trecuse o oră de când plecase. 

— Poate că nu sub numele ăsta. Imediat după război guvernul 
american - OSS, cum se numea organizaţia de dinainte de CIA - 
a adus ilegal în Statele Unite câţiva din cercetătorii de frunte ai 
Germaniei naziste. „Agrafa” era numele de cod al acestui plan. 
Americanii au „albit” dosarele germanilor: le-au falsificat trecutul 
şi au acoperit faptul că erau criminali de război. Au acţionat 
astfel deoarece imediat după încheierea războiului, America şi-a 
îndreptat atenţia spre o nouă formă de luptă - războiul rece. 
Brusc, tot ce conta era lupta împotriva Uniunii Sovietice. 
Americanii pierduseră patru ani şi nenumărate vieţi luptându-se 
cu naziştii şi, deodată, naziştii au devenit prietenii lor - câtă 
vreme îi puteau ajuta în bătălia împotriva comuniştilor. Acei 
cercetători erau oameni străluciți, creierele din spatele 
extraordinarelor realizări ştiinţifice ale celui de-al Treilea Reich. 

— Şi criminali de război. 

— Exact. Unii dintre ei erau răspunzători pentru uciderea a mii 
de prizonieri în lagărele de concentrare. Alţii, precum Wernher 
von Braun şi doctor Hubertus Strughold, inventaseră multe dintre 
armele folosite de nazişti. Arthur Rudolph, care a contribuit la 
uciderea a douăzeci de mii de oameni nevinovaţi la Nordhausen, 
a primit cea mai înaltă distincţie civilă a NASA! 

Se însera. Lenz se ridică şi aprinse luminile. 

— Americanii l-au adus în Statele Unite pe omul care 
răspundea de lagărele morţii din Polonia. l-au acordat azil unui 
cercetător nazist care condusese experimentele de congelare la 
Dachau, care a ajuns un distins profesor de medicină spaţială. 
Oamenii de la CIA care s-au ocupat de treaba asta, puţinii care 
au supravieţuit, n-au apreciat deloc eforturile mele de-a elucida 
acest episod. 

— Eforturile dumitale? 

— Da şi pe cele ale fundaţiei mele. Nu e o parte 
nesemnificativă a cercetărilor pe care le finanţăm. 

— Dar ce ameninţare putea constitui CIA? 

— CIA, din câte-am înţeles, n-a apărut decât la câţiva ani după 
război, dar a moştenit controlul operativ al acestor agenţi. Există 
aspecte ale istoriei pe care cei din garda veche a CIA preferă să 
le lase necercetate. Unii dintre ei ar fi capabili de orice ca să fie 
siguri de asta. 

— Imi pare rău, dar nu pot crede. CIA nu se ocupă cu uciderea 


229 


oamenilor. 

— Nu, nu se mai ocupă, admise Lenz, cu o notă de sarcasm în 
glas. Nu după ce l-au ucis pe Allende în Chile, pe Lumumba în 
Congo şi-au încercat să-l asasineze pe Castro. Nu, legea le 
interzice să facă aşa ceva. Acum „încheie contracte secundare”, 
cum vă place vouă, oamenilor de afaceri americani, să spuneţi. 
Angajează liber-profesionişti, mercenari, prin intermediul unor 
organizaţii-paravan, astfel că ucigaşii nu pot fi niciodată asociaţi 
cu guvernul american. Lenz tăcu o clipă şi apoi continuă: Lumea 
e mai complexă decât îţi închipui dumneata. 

— Dar toate astea sunt de domeniul trecutului, irelevante. 

— Nu chiar irelevante dacă eşti unul dintre bătrânii care ar 
putea fi implicat, continuă Lenz neînduplecat. Vorbesc despre 
politicieni vârstnici, diplomaţi pensionaţi, foşti demnitari care şi- 
au făcut datoria în tinereţea lor faţă de Biroul de Servicii 
Strategice. În timp ce-şi fac de lucru prin bibliotecile lor şi îşi 
scriu memoriile, nu pot evita o anume senzaţie de nelinişte. Se 
uită la lichidul transparent din paharul lui, de parcă văzuse ceva 
acolo. Sunt oameni obişnuiţi să aibă putere şi să fie respectaţi. N- 
ar privi cu ochi buni nişte revelații care le-ar umbri epoca lor de 
aur. O, sigur, îşi spun că tot ce fac e pentru binele ţării, pentru 
renumele Statelor Unite. Multe dintre ticăloşiile oamenilor se fac 
în numele binelui comun. Asta o ştiu, domnule Hartman. Câinii 
bătrâni şi slabi pot fi foarte periculoşi. Se pot da telefoane, pot fi 
solicitate servicii. Mentorii pretind loialitate protejaţilor. Bătrânii 
înspăimântați sunt hotărâți să moară măcar cu onoarea 
nepătată. Mi-aş dori să nu ţin seama de scenariul ăsta, însă eu îi 
cunosc şi ştiu de ce sunt în stare. 

Ilse reapăru, ţinând în mână un mic volum legat în piele, pe 
cotorul căruia Ben citi numele Holderlin, scris cu litere aurii. 

— Văd că tot despre asta vorbiţi, zise ea. 

— Inţelegi, nu-i aşa, de ce suntem uneori uşor iritaţi, zise Lenz 
cu glas domol. Avem mulţi duşmani. 

— Soţul meu a primit multe ameninţări, spuse lise. Există 
fanatici de dreapta care-l consideră drept un renegat, un om 
care şi-a trădat tatăl. Zâmbi trist şi se înapoie în camera 
alăturată. 

— Aceia mă îngrijorează mai puţin decât cei care din raţiuni 
egoiste nu înţeleg de ce nu putem lăsa şarpele să doarmă. 

Ochii lui Lenz îl priveau cu atenţie. 

— Şi ai căror prieteni, cum spuneam, pot fi tentaţi să ia măsuri 


230 


extreme pentru a se asigura că epoca lor de aur rămâne de aur. 
Dar e timpul să mă opresc. Aveai nişte întrebări despre perioada 
postbelică, întrebări la care sperai să pot răspunde. 

Jurgen Lenz examina fotografia, ţinând-o strâns cu ambele 
mâini. 

— Asta-i tatăl meu, spuse el. 

— Semeni foarte bine cu el. 

— Asta-i moştenirea, nu? zise Lenz cu tristeţe. 

Nu mai era gazda amabilă, fermecătoare. Acum studia atent 
fotografia. 

— Doamne Sfinte, nu. Nu se poate. 

Se cufundă în fotoliu, pământiu la faţă. 

— Ce nu se poate? Ben insistă. Spune-mi ce ştii. 

— Poza e autentică? 

— Da. 

Vieţile lui Peter, Liesl şi cine ştie ale câtor altora erau garanţia 
autenticităţii ei. 

— Dar Sigma a fost un mit! O legendă! Cu toţii ne-am convins 
de asta. 

— Deci ştii despre ea? 

Lenz se aplecă în faţă. 

— Trebuie să-ţi aminteşti că, în tumultul de după război, au 
circulat tot felul de poveşti fantastice. Una dintre acestea a fost 
Sigma. Se spunea că fusese încheiată un fel de alianţă între marii 
industriaşi ai lumii. Arătă spre două chipuri din fotografie. Se 
afirma că oameni precum sir Alford Kittredge şi Wolfgang Sieber, 
unul respectat, celălalt hulit, au făcut front comun, că s-au 
întâlnit în secret şi-au încheiat un pact clandestin. 

— Şi care era natura acelui pact? 

Lenz dădu neajutorat din cap. 

— Mi-aş dori să ştiu, domnule Hartman... pot să-ţi spun Ben? 
Îmi pare rău. Până acum, n-am luat în serios poveştile astea. 

— Şi implicarea tatălui dumitale? 

Lenz dădu încet din cap. 

— Dumneata ştii mai multe decât mine. Poate că Jakob 
Sonnenfeld ştie ceva despre asta. 

Sonnenfeld... Sonnenfeld era cel mai important vânător de 
nazişti încă în viaţă. 

— M-ar ajuta? 

— Vorbind în calitate de sponsor principal al institutului său, 
răspunse Lenz, sunt sigur că o să-şi dea toată silinţa. Işi turnă 


231 


ceva mai multă votcă. Încă nu mi-ai explicat cum ai ajuns să fii 
implicat în povestea asta. 

— İl recunoşti pe omul de lângă tatăl dumitale? 

— Nu, zise Lenz. Apoi miji ochii studiind fotografia. Seamănă 
puţin cu... dar nici asta nu se poate. 

— Ba da. Tatăl meu lângă tatăl dumitale. 

— Dar n-are sens, protestă Lenz. Toţi cei din lumea mea au 
auzit de tatăl dumitale. E un mare filantrop. O forţă a binelui. Şi, 
desigur, un supravieţuitor al Holocaustului. Da, seamănă cu el... 
cu dumneata, de fapt, însă, repet: nu are sens. 

Ben râse cu amărăciune. 

— lmi pare rău, dar lucrurile au încetat să aibă sens pentru 
mine de când fostul meu prieten din colegiu a încercat să mă 
ucidă. 

Lenz îl privi compătimitor. 

— Spune-mi cum ai găsit asta. 

Ben îi vorbi despre evenimentele ultimelor câteva zile, 
încercând să rămână cât mai calm cu putinţă. 

— Deci şi dumneata cunoşti pericolul, zise grav Lenz. Există 
fire invizibile care leagă această fotografie de acele morţi. 

Frustrarea încolţea în sufletul lui Ben în vreme ce se străduia 
să găsească un sens celor spuse de Lenz şi să rearanjeze 
informaţiile fragmentare pentru a obţine o imagine coerentă. In 
loc să devină mai clare, lucrurile erau tot mai tulburi, mai 
năucitoare. 

Ben îşi dădu seama că Ilse revenise în cameră simţindu-i 
parfumul. 

— Tânărul ăsta aduce numai primejdii, îi spuse ea soţului ei, 
cu un glas aspru. Se întoarse către Ben. lartă-mă, dar nu mai pot 
să tac. Aduci moartea în casa asta. Soţul meu e ameninţat de 
extremişti de mulţi ani. Imi pare rău pentru tot ce-ai suferit, însă 
eşti neglijent, ca toţi americanii. Ai venit să-l vezi pe soţul meu 
sub un pretext fals, urmărind propria dumitale vendetă. 

— Te rog, lise, interveni Lenz. 

— lar acum ai adus moartea cu dumneata, ca pe un oaspete 
neanunţat. Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai părăsi casa mea. Soţul 
meu a făcut destul. Trebuie să-şi dea şi viaţa? 

— llse e supărată, zise Lenz în chip de scuză. Există aspecte 
ale vieţii mele cu care nu s-a obişnuit. 

— Nu, spuse Ben. Poate că are dreptate. Am pus deja prea 
multe vieţi în pericol. 


232 


Chipul lui Ilse devenise imobil. 

— Gute Nacht, spuse ea, pe un ton calm, dar ferm. 

Conducându-l pe Ben spre hol, Lenz îi spuse în şoaptă: 

— AŞ fi bucuros să te ajut. Să fac ce pot. Să trag nişte sfori 
unde pot, să-ţi înlesnesc nişte contacte. Ilse are dreptate într-o 
privinţă. Te sfătuiesc să fii prudent, prietene. 


Ben părăsi năucit casa lui Lenz. Era depăşit de situaţie. De ce 
nu putea recunoaşte că era neputincios, nepregătit să lupte cu 
cei care-i omorâseră fratele? Ceea ce aflase până acum nu-l 
conducea nicăieri. Mintea îi era plină de întrebări fără răspuns. 
Max Hartman,  filantropul,  supravieţuitorul Holocaustului, 
umanitarul - era, în realitate, un om precum Gerhard Lenz, un 
tovarăş de barbarii? Era posibil ca Max să fi fost complice la 
uciderea lui Peter? Era el omul din spatele morţii propriului său 
fiu? 

De-aceea dispăruse brusc? Ca să nu aibă de înfruntat propria-i 
demascare? Şi complicitatea CIA? Cum dracu' a ajuns un 
Obersturmfuhrer din SS să emigreze şi să se stabilească în State 
dacă nu cu ajutorul guvernului american? Aliaţii lui, vechii 
prieteni, erau în spatele acelor evenimente oribile? Era posibil ca 
ei să acţioneze în folosul tatălui său, ca să-l protejeze şi să se 
protejeze - fără ştiinţa bătrânului? 

„Vorbeşti despre lucruri pe care nu le poţi înţelege”, îi spusese 
tatăl lui. 

Ben era pradă unor sentimente contradictorii. O parte din el - 
fiul devotat, loial - voia să creadă că exista o altă explicaţie. De 
când auzise dezvăluirile lui Peter dorise un motiv ca să creadă că 
tatăl lui nu era un... un ce? Un monstru. Auzea glasul mamei lui, 
pe patul de moarte, rugându-l stăruitor să înţeleagă, să încerce 
să acopere ruptura, să se împace cu situaţia, să-l iubească pe 
acel bărbat complicat, dificil care era Max Hartman. 

In acelaşi timp o parte din el simţea o bine venită limpezime. 

M-am străduit mult să te înțeleg, ticălosule! se pomeni Ben 
strigând în gând. Am încercat să te iubesc. Dar pentru o 
impostură ca asta, pentru hidoşenia adevăratei tale vieți - cum 
aş putea simţi altceva decât ură? 

Parcase la mare distanţă de casa lui Lenz. Nu voia ca numărul 
maşinii să-l dea de gol; cel puţin aşa gândise mai devreme, când 
crezuse că Lenz era unul dintre conspiratori. 

Cobori pe aleea din faţa casei şi înainte de-a ajunge în stradă, 


233 


văzu cu coada ochiului o lumină aprinzându-se. Era becul din 
plafonul unei maşini aflate la câţiva metri distanţă. 
Cineva ieşi din maşină şi se îndreptă spre el. 


Trevor văzu o lumină aprinzându-se şi se întoarse să se uite. 
Uşa din faţă era deschisă. [inta sporovăia cu un bărbat mai 
vârstnic, probabil Lenz. Trevor aşteptă până când cei doi îşi 
strânseră mâinile şi ţinta porni pe aleea din faţa vilei, apoi cobori 
din maşină. 


234 


24 


— Vreau să verificaţi numărul de înmatriculare, ceru Heisler 
prin staţia radio din maşină. Apoi se întoarse către Anna. Dacă 
nu sunteţi voi şi nici noi, atunci cine e? Trebuie să ai vreo idee. 

— Cineva care supraveghează casa, zise ea. Nu-mi place 
treaba asta. 

Se întâmplă ceva aici. Oare ar trebui să-i spun lui Heisler ce 
cred despre Hartman? Era o speculație la urma urmei. Dacă 
Hartman se afla acolo doar ca să obţină informaţii de la Lenz şi 
nu ca să-l ucidă? 

Cu toate astea... aveau justificarea legală de-a năvăli în vilă. 
Dacă se dovedea că în timp ce ei stăteau acolo şi supravegheau 
casa, unul dintre cetăţenii de vază ai oraşului era în pericol de-a 
fi ucis? Protestele ar fi fost teribile; s-ar fi creat un incident 
internaţional şi toate oalele s-ar fi spart în capul ci. 

Heisler îi întrerupse gândurile. 

— Vreau să te duci până la maşina aia şi să te uiţi la faţa 
omului, spuse el. Vezi dacă îl cunoşti. 

Părea un ordin, nu o cerere. Anna acceptă. 

— Am nevoie de o armă, zise ea. 

Heisler îi întinse arma lui. 

— Ai luat-o de pe podeaua maşinii. Probabil că am lăsat-o 
acolo. Nu ţi-am dat-o eu. 

Anna ieşi din maşină şi porni spre vila lui Lenz. Uşa din faţă a 
casei se deschise. Doi bărbaţi stăteau de vorbă. 

Lenz şi Hartman, observă ea uşurată. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile cu prietenie, apoi Hartman 
o luă pe alee, spre stradă. 

In interiorul Peugeot-ului se aprinse o lumină. Un bărbat, cu un 
trenci împăturit pe braţul drept ieşi din maşină. Atunci îi văzu 
faţa pentru prima oară. 


Faţa! 

Cunoştea faţa aia. O mai văzuse. Dar unde? 

Bărbatul cu trendul pe braţ închise portiera în timp ce 
Hartman ajunse la cinci metri distanţă. 

Preţ de o clipă, Anna îl văzu pe bărbat din profil. 


235 


O poză din profil. Văzuse o fotografic din profil a acestui om. 
Imagini din faţă şi din profil. Asocierea era neplăcută, sugerând 
primejdia. 

Poze ale unui suspect. La birou. Fotografii destul de proaste 
ale acestui om, din fală şi profil. Un tip rău. 

Da, văzuse fotografiile alea o dată sau de două ori, la şedinţa 
săptămânală de informare. 

Dar nu erau poze pentru cazier, ci fotografii făcute de la 
distanţă, în timpul supravegherii, mărite până când deveniseră 
granulare. 

Nu era un infractor obişnuit, desigur. 

Era un asasin, un asasin de talie internaţională, foarte 
experimentat. Se ştiau puţine lucruri despre el, însă dovezile 
existente sugerau că era cineva cu resurse şi capacităţi 
deosebite. li veni în minte altă fotografie: cadavrul unui lider 
sindical din Barcelona, despre care se credea că fusese ucis de 
el. Imaginea i se întipărise în memorie, poate din cauza felului în 
care cursese sângele pe cămaşa victimei - în formă de cravată. 
Altă imagine: un om politic foarte popular din sudul Italiei, care 
conducea o mişcare de reformă naţională. Moartea lui fusese 
atribuită iniţial Mafiei, dar ulterior nişte fragmente de informaţii îl 
indicaseră drept asasin pe un bărbat cunoscut sub numele de 
Arhitectul. Candidatul, care primise deja ameninţări, beneficiase 
de o gardă personală. Asasinatul fusese pus la cale în mod 
strălucit, nu doar din punct de vedere balistic, ci şi politic. 
Politicianul fusese împuşcat mortal într-un bordel plin cu 
imigranţi clandestini din Somalia, iar circumstanţele jenante nu 
îngăduiseră susținătorilor lui să-i transforme moartea într-un 
martiriu. 

Arhitectul. Un asasin de talie internaţională. Victima - 
Hartman. 

încercă să discearnă un sens: Hartman e într-o vendeta, îşi 
zise ea. Dar celălalt? 

O, Doamne, Ce fac acum? Să încerc să-l prind pe asasin? 

Duse aparatul de emisie-recepţie la buze şi apăsă pe butonul 
de pornire. 

— İl cunosc pe tipul ăsta, îi spuse ea lui Heisler. E un ucigaş 
profesionist. O să încerc să-l elimin. Voi ocupaţi-vă de Hartman. 


— Scuzaţi-mă, strigă bărbatul, îndreptându-se grăbit spre Ben. 
Ceva nu e-n regulă cu tipul ăsta, îşi zise Ben. Trenciul de pe 


236 


braţul drept. Mersul rapid cu care se apropia. 

Faţa - o faţă pe care o mai văzuse. O faţă pe care n-avea s-o 
uite niciodată. 

Ben îşi strecură mâna dreaptă sub jachetă, ajunse cu mâna la 
oţelul rece al armei şi i se făcu frică. 


Anna avea nevoie de Hartman viu; mort, nu i-ar fi fost de nici 
un folos. 

Asasinul era pe cale să-l omoare pe Hartman. Din punctul ei 
de vedere, era mai bine ca Hartman, suspectul ei, să fugă decât 
să fie ucis. În orice caz, trebuia să lase urmărirea lui Hartman în 
seama celorlalţi. 

Ridică pistolul lui Heisler. 

Asasinul părea să n-o fi zărit. Era concentrat asupra lui 
Hartman. Anna ştia de la antrenamente că individul căzuse 
victimă celei mai mari slăbiciuni a ucigaşilor profesionişti: fixarea 
asupra țintei. Nu mai era conştient de ce e înjur. Marile feline 
sunt ţinte sigure pentru vânători exact în momentul când se 
pregătesc să atace. 

Poate că ăsta era avantajul de care avea nevoie. 

— Stai pe loc! strigă ea. Halt, fir-ar să fie! 

Îl văzu pe Hartman întorcându-se şi privind-o. 

Asasinul îşi smuci uşor capul spre stânga, dar nu se întoarse 
să vadă de unde venise strigătul. 

Anna ţinti direct în pieptul asasinului, în centrul masei 
musculare. Era un gest reflex, fusese antrenată să tragă ca să 
ucidă, nu să rănească. 

Ucigaşul se întoarse către Hartman, care scosese şi el o armă. 

Arhitectul avea ţinta în vizor. Bănuia că, oricine ar fi strigat, nu 
era o ameninţare imediată. Să se întoarcă şi să atace? Ar fi 
însemnat să-şi piardă ţinta şi nu va face asta, gândi Anna. 

Dintr-o dată, asasinul începu să se întoarcă... 

Anna calculase greşit. 

Mişcările lui erau nefiresc de line, ca ale unui balerin. 
Răsucindu-se pe călcâie, se întoarse cu o sută optzeci de grade, 
cu arma ridicată şi trase repetat la intervale de o fracțiune de 
secundă. Arma se mişca imperceptibil în mâna lui puternică. 
Când se întoarse să se uite, Anna înţelese ce se întâmplase. Cu 
doar o clipă în urmă, patru poliţişti vienezi înarmaţi erau 
concentrați asupra lui. Toţi fuseseră împuşcaţi! Fiecare dintre 
gloanţele lui îşi atinsese ţinta. 


237 


Fusese o execuţie teribilă, demonstrând o îndemânare pe care 
ea n-o mai întâlnise niciodată. Era înspăimântată. 

Omul era un profesionist; hotărâse să elimine toate 
obstacolele înainte de-a se întoarce la ţinta lui - iar ea era ultimul 
obstacol. N 

Anna ochise deja când bărbatul se răsuci spre ea. Il auzi pe 
Hartman strigând. Apăsă pe trăgaci şi nimeri în centrul țintei! 

Ucigaşul se prăbuşi la pământ, iar arma lui se lovi cu zgomot 
de caldarâm. Il doborâse. Era mort? 

Hartman o rupse la fugă pe stradă. Anna ştia că strada era 
blocată de poliţie în ambele direcţii, aşa că fugi spre bărbatul 
prăbuşit, luă arma de jos şi apoi porni în urmărirea lui Hartman. 

Printre ţipetele victimelor ce supravieţui seră împuşcăturilor, 
auzi strigăte în germană, pe care nu le înţelegea. 

— Er steht auf! 

— Er lebt, er steht! 

— Nein, nimm den Verdachtigen! 

Hartman alergase direct spre pilcul de experți în 
supraveghere, toți cu armele scoase şi ațintite spre el. Anna auzi 
alte strigăte... 

— Hall! Keiner Schritt weiter! 

— Polizei! Sie sind verhaftet! 

Un zgomot venit din spatele ei, dinspre locul unde zăcea 
asasinul, îi atrase atenţia şi se întoarse la timp ca să-l vadă pe 
ucigaş urcându-se cu greu în Peugeot şi trântind portiera în urma 
lui. 

Supravieţuise, iar acum fugea! 

— Hei, strigă ea către toţi, opriţi-l! Peugeot-ul! Nu-l lăsaţi să 
scape! 

Hartman era înconjurat de cinci poliţişti. Anna se năpusti spre 
maşina care se îndrepta direct spre ea. 

Trase în parbriz, care crăpă formând mici pânze de păianjen, 
în vreme ce maşina continua să se apropie în viteză de ea. Se 
aruncă într-o parte, lângă drum şi Peugeot-ul trecu vuind pe 
lângă ea şi dispăru din vedere. 

Fugise! 

— Drace! strigă ea şi se întoarse la timp ca să-l vadă pe 
Hartman cu mâinile sus. 


238 


25 


Pacientul Optsprezece alerga încet pe o bandă rulantă, în gură 
avea un fel de muştiuc conectat la două furtunuri lungi. Nările îi 
erau prinse cu o clemă. 

Pe pieptul scobit, gol, erau prinse douăsprezece fire ce duceau 
la un monitor EKG. Alt fir ieşea dintr-un mic dispozitiv ataşat la 
degetul arătător. Omul transpira şi era palid. 

— Cum te simţi? întrebă doctorul, un bărbat înalt, cu faţă 
pământie. 

Pacientul nu putea vorbi, însă ridică degetul mare - semn că 
totul era în regulă. 

— Nu uita că e un buton de alarmă chiar în faţa dumitale, zise 
medicul. Foloseşte-l dacă simţi nevoia. 

Pacientul Optsprezece continuă să alerge. Doctorul îi spuse 
colegului său mai scund şi rotofei: 

— Cred că suntem la capacitatea maximă a exerciţiului. Pare 
să fi depăşit nivelul transferului respirator - a trecut testul. Nici 
un semn de ischemie. Tipul e tare. In regulă, să-l lăsăm astăzi să 
se odihnească. Mâine o să înceapă tratamentul. 

Pentru prima dată în acea zi, doctorul cu faţă pământie îşi 
îngădui să zâmbească. 


Princeton, New Jersey 


Marele istoric de la Princeton lucra în biroul său de la 
Dickenson. 

Tot ce se afla în biroul profesorului John Barnes Godwin data 
din anii '40 sau '50, fie că era vorba despre telefonul negru cu 
disc, despre sertarele din lemn de stejar ale fişierului sau despre 
maşina de scris Royal (nu avea nevoie de computere). li plăceau 
lucrurile vechi, soliditatea obiectelor de pe vremea când erau 
făcute din bachelită, lemn şi oţel, nu din plastic. 

Totuşi, nu făceau parte dintre acei bătrâni care trăiau în 
trecut. El îndrăgea lumea de azi. Adesea, îşi dorea ca draga lui 
Sarah, soţia lui vreme de cincizeci şi şapte de ani, să fie prezentă 


239 


şi să împărtăşească bucuriile vieţii cu el. Mereu îşi doriseră să 
călătorească după pensionarea lui. 

Godwin studia istoria Europei secolului douăzeci, câştigase 
premiul Pulitzer, iar cursurile lui se bucurau de o largă audienţă 
în campusul de la Princeton. Mulţi dintre foştii lui studenţi aveau 
acum funcţii importante în domeniile lor de activitate. 

Preşedintele Rezervelor Federale fusese unul dintre cei mai 
străluciți, ca şi preşedintele de la WorldCom, secretarul de stat şi 
adjunctul său de la Apărare, ambasadorul american la ONU, 
nenumărați membri ai Consiliului Economic, până şi actualul 
preşedinte al Comitetului Naţional Republican. 

Telefonul sună şi profesorul Godwin îşi drese glasul înainte de 
a răspunde: 

— Alo. 

Recunoscu imediat vocea. 

— O, da, domnule Holland, mă bucur să te aud. Sper că treaba 
merge bine. 

Ascultă câteva clipe, după care spuse: 

— Sigur că îl cunosc, mi-a fost student... Păi, dacă vrei părerea 
mea, un tip fermecător, dar cam încăpățânat şi foarte inteligent. 
Totdeauna am crezut că avea o puternică motivaţie morală. Insă 
Ben Hartman mi-a făcut impresia unui om rezonabil şi echilibrat. 

Ascultă din nou. 

— Nu, nu e un cruciat. Pur şi simplu nu are temperamentul 
ăsta. Şi cu siguranţă nu e un martir. Cred că se poate discuta cu 
el. 

Altă pauză. 

— Ei bine, nici unul dintre noi nu doreşte subminarea acestui 
proiect, însă doresc să-i acordaţi tânărului o şansă. N-aş vrea să 
aud că i s-a întâmplat ceva. 


Viena 


Camera pentru interogatorii era rece şi sumar mobilată. Am 
început să devin expert, îşi zise Ben sumbru. Oglinda prin care 
putea fi văzut era mare cât o fereastră de dormitor dintr-o casă 
de la periferie. O plasă de sârmă acoperea o fereastră ce dădea 
într-o deprimantă curte interioară. 

Americanca şedea în celălalt capăt al micii încăperi pe un 


240 


scaun metalic rabatabil. Se prezentase drept agent special Anna 
Navarro de la Departamentul de Justiţie al SUA, Biroul de 
Investigaţii Speciale şi îi arătase o legitimaţie pentru a-şi întări 
spusele. Ben îi admiră părul castaniu închis, ondulat, ochii de 
culoarea caramelei, tenul măsliniu. Era înaltă, suplă, avea 
picioare lungi şi se îmbrăca foarte elegant, lucru rar la 
Departamentul de Justiţie. Nu avea verighetă, ceea ce însemna 
că era divorțată, deoarece femeile atât de atrăgătoare se 
măritau de obicei devreme. Fără îndoială că se căsătorise cu 
vreun anchetator guvernamental galant, cu bărbia pătrată, care- 
o cucerise cu poveşti despre curajul dovedit de el în prinderea 
criminalilor... Apoi stresul creat de două cariere dinamice le 
destrămase căsnicia... 

Pe scaunul de lângă ea stătea un poliţist cu faţă de boxer, un 
tip vânjos, tăcut ce fuma ţigări Casablanca una după alta. Ben nu 
ştia dacă polițistul vorbea engleza. Işi spusese doar numele: 
sergent Walter Heisler, de la Brigada criminalistică a poliţiei 
vieneze. 

După jumătate de oră de interogatoriu, Ben devenise 
nerăbdător. Incercase să fie rezonabil, să vorbească logic, însă 
anchetatorii lui erau neîndurători. 

— Sunt arestat? întrebă el într-un târziu. 

— Vrei să fii? i-o întoarse americanca. O, Doamne, să nu 
înceapă iar. 

— Are dreptul să facă asta? îl întrebă Ben pe masivul poliţist 
vienez care fuma şi-l fixa cu o privire bovină. 

Tăcere. 

— Ei bine? întrebă Ben. Cine-i şeful aici? 

— Câtă vreme răspunzi la întrebările mele, nu există nici un 
motiv să te arestăm, spuse femeia. Incă. 

— Deci sunt liber să plec. 

— Ai fost reţinut pentru interogatoriu. De ce l-ai vizitat pe 
Jurgen Lenz? Nu ne-ai lămurit. N 

— Aşa cum spuneam, a fost o vizită de curtoazie. Intreabă-l pe 
Lenz. 

— Te afli la Viena pentru afaceri sau ca turist? 

— Ambele. 

— N-ai programată nici o întâlnire de afaceri. 

— Imi place să fiu spontan. 

— Ai reţinut o cameră pentru cinci zile la o staţiune de schi din 
Alpii Elveţieni, dar nu te-ai dus acolo. 


241 


— M-am răzgândit. 

— Oare de ce mă îndoiesc? 

— N-am idee. Voiam să văd Viena. 

— Deci ai apărut la Viena, fără rezervare la hotel. 

— Cum spuneam, îmi place neprevăzutul. 

— Inţeleg, zise Anna Navarro, vădit dezamăgită. Şi vizita 
dumitale la Gaston Rossignol, în Zurich, tot de afaceri a fost? 

Doamne, ştiau şi despre asta! Dar cum? Il cuprinse panica. 

— Era prietenul unui prieten. 

— Şi aşa îl tratezi dumneata pe prietenul unui prieten - îl 
ucizi? O, lisuse. 

— Era mort când am ajuns acolo! 

— Zău, spuse Navarro, deloc convinsă. Te aştepta? 

— Nu. Pur şi simplu m-am dus acolo. 

— Fiindcă îţi place să fii spontan. 

— Voiam să-i fac o surpriză. 

— În schimb, te-a surprins el, nu? 

— Da, a fost un şoc. 

— Cum ai ajuns la Rossignol? Cine te-a pus în legătură cu el? 

Ben ezită, puţin cam mult. 

— Aş prefera să nu vorbesc despre asta. 

Ea se agăţă de răspunsul lui. 

— Pentru că nu există nici o cunoştinţă comună, ori ceva 
asemănător, nu? Care a fost legătura lui Rossignol cu tatăl 
dumitale? 

Ce dracu' înseamnă asta? Cât de multe ştia? Ben o privi 
pătrunzător. 

— Să-ţi spun ceva, zise Anna Navarro pe un ton sec. Cunosc 
genul dumitale. Băiat de bani gata, care obţine întotdeauna ce 
vrea. De câte ori ajungi într-un mare rahat, tăticu' te salvează, 
ori avocatul familiei plăteşte cauţiunea. Te-ai obişnuit să faci 
orice îţi trece prin cap şi-ţi închipui că n-o să trebuiască niciodată 
să achiţi nota de plată. Ei bine, nu şi de data asta, amice. 

Beri zâmbi involuntar, dar refuză să-i dea satisfacția de a 
discuta în contradictoriu. 

— Tatăl dumitale e supravieţuitor al Holocaustului, corect? 
continuă ea. 

Deci nu ştie chiar totul. Ben dădu din umeri. 

— Aşa mi s-a spus. 

— lar Rossignol a fost un mare bancher elveţian, da? Acum o 
privea cu atenţie. Unde voia să ajungă? 


242 


— De-aceea stăteaţi de veghe dumneata şi toţi poliţiştii ăia 
austrieci, în faţa casei lui Lenz, spuse el. Vă aliaţi acolo ca să mă 
arestaţi. 

— De fapt, nu, zise femeia cu răceală. Voiam să vorbim cu 
dumneata. 

— Puteai pur şi simplu să mă contactezi. N-aveai nevoie de 
jumătate din poliţia Vienei. Pun pariu că ţi-ar plăcea să mă acuzi 
de uciderea lui Rossignol ca să scoţi CIA din rahat, nu? Sau voi, 
tipii de la Departamentul de Justiţie, detestaţi CIA? Sunt derutat. 

Agentul Navarro se aplecă în faţă, privindu-l sever cu frumoşii 
ei ochi căprui. 

— De ce erai înarmat? 

Ben ezită, doar o secundă sau două. 

— Pentru a mă apăra. 

— Corect. 

Era o afirmaţie sceptică, nu o întrebare. 

— Ai permis de portarma în Austria? 

— Cred că asta-i o chestiune între mine şi autorităţile 
austriece. 

— Reprezentantul autorităţilor austriece stă pe scaunul de 
lângă mine. Dacă el hotărăşte să te acuze de port ilegal de armă, 
eu n-o să-l contrazic. Austriecii dezaprobă vehement vizitatorii 
străini care deţin arme neînregistrate. 

Ben dădu din umeri. Femeia avea dreptate, desigur, dar asta 
părea cea mai mică grijă a lui în acel moment. 

— Aşa că dă-mi voie să-ţi spun ceva, domnule Hartman. Mi se 
pare cam greu de crezut că purtai o armă la dumneata ca să-l 
vizitezi pe „prietenul unui prieten”. Mai ales că amprentele 
dumitale au fost găsite peste tot în casa lui Rossignol. Ai înţeles? 

— Nu, nu tocmai. Mă acuzi că l-am ucis? Dacă-i aşa, de ce n-o 
spui limpede? 

Ben făcea eforturi să-şi păstreze calmul. 

— Elveţienii cred că fratele dumitale ducea o campanie de 
răzbunare împotriva sistemului bancar. Poate că s-a întâmplat 
ceva cu dumneata după moartea lui, ceva care te-a făcut să 
continui campania lui, dar mai dur. N-ar fi greu de demonstrat 
motivaţia. Şi mai sunt şi amprentele dumitale. Cred că un 
tribunal elveţian te-ar putea condamna fără probleme. 

Oare credea sincer că el îl omorâse pe Rossignol? In cazul 
acesta, de ce era atât de interesat anchetatorul ăsta special de 
la Departamentul de Justiţie? Nu ştia câtă putere avea cu 


243 


adevărat aici şi această incertitudine îl neliniştea. Nu da înapoi, 
îşi zise el. Ripostează. 

Ben să lăsă pe spătarul scaunului. 

— N-ai nici o autoritate aici. 

— Foarte corect. Dar n-am nevoie de autoritate. 

Ce dracu' voia să spună? 

— Atunci ce vrei de la mine? 

— Vreau informaţii. Vreau să cunosc motivul real al vizitei 
dumitale la Rossignol. Motivul real al vizitei la Jurgen Lenz. Ce 
urmăreşti de fapt, domnule Hartman? 

— Şi dacă nu vreau să-ţi spun? 

Incerca să pară sigur pe el. 

— Vrei să afli ce s-ar întâmpla? Asumă-cţi riscul şi fa o 
încercare. 

lisuse, femeia era pricepută, îşi zise Ben. Răsuflă adânc. 
Pereţii camerei păreau să se strângă în jurul lui, dar chipul îi 
rămase inexpresiv. Ea continuă: 

— Ştii că există un mandat de arestare pe numele dumitale la 
Zurich? 

Ben dădu din umeri. 

— Asta-i tare. 

Hotări că venise momentul să fie agresiv, ofensat, să atace, 
aşa cum ar fi reacţionat un american arestat pe nedrept. 

— Cunosc, poate, ceva mai bine decât dumneata felul în care 
procedează elveţienii. În primul rând, îţi trântesc o amendă dacă 
scuipi guma pe trotuar. Pe urmă, nu există posibilitatea 
extrădării. 

Aflase toate astea din conversațiile cu Howie. 

— Cantonul Zurich obţine destul de greu cooperarea poliţiei 
din celelalte cantoane. Faptul că Elveţia a devenit celebră pentru 
adăpostirea celor ce fug de plata taxelor înseamnă că alte ţări 
ignoră cererile de extrădare ale Elveţiei, considerându-le o 
chestiune politică. 

Erau cuvintele lui Howie, pe care Ben le repetă nepăsător, 
înfruntând-o. Trebuia să priceapă că nu se putea juca cu el. 

— Poliţiştii din Zurich susţin că nu vor să mă „interogheze”. 
Nici măcar nu pretind că au un caz. Atunci de ce nu încetăm cu 
tâmpeniile? 

Anna Navarro se apropie de el. 

— E cunoscut faptul că fratele dumitale încerca să adune 
probe împotriva sistemului bancar elveţian. Gaston Rossignol a 


244 


fost un important bancher elveţian. Îl vizitezi şi e găsit mort. O să 
revenim la asta. Pe urmă, apari dintr-o dată la Viena şi te 
întâlneşti cu fiul unui nazist notoriu, în ciuda faptului că tatăl 
dumitale a fost într-un lagăr de concentrare. Asta seamănă teribil 
de mult cu un fel de voiaj de răzbunare. 

Deci asta era. Poate că aşa i se părea cuiva care nu cunoştea 
adevărul. Dar Ben nu putea să-i spună adevărul! 

— E absurd, se răsti Ben. Nu-mi pasă de fanteziile dumitale 
despre vendete şi violenţă. Vorbeai despre bancherii elveţieni. 
Eu fac afaceri cu oamenii ăştia, agent Navarro. Asta-i meseria 
mea. Noi nu ne lăsăm pradă furiei criminale. In lumea mea, cele 
mai adânci răni pe care le poţi căpăta sunt cele făcute de cuțitul 
pentru tăiat hârtie. 

— Atunci  explică-mi ce s-a întâmplat la Bahnhofplatz. 
Vorbeşte-mi şi despre ceilalţi. Vreau să ştiu de unde le-ai obţinut 
numele şi adresele. 

Ben se mulţumi s-o privească. 

— Unde-ai fost miercuri? 

— Nu-mi amintesc. 

— Cumva în Nova Scotia? 

— Dacă mă gândesc bine, eram arestat la Zurich, i-o întoarse 
el. Poţi verifica la prietenii dumitale, din Zurich. Vezi, îmi place să 
fiu arestat în fiecare ţară pe care-o vizitez. E cea mai bună ocazie 
de-a aprecia obiceiurile locale. 

Ea ignoră înţepătura. 

— Spune-mi de ce-ai fost arestat. 

— Ştii la fel de bine ca mine. 

Navarro se întoarse către colegul care fuma impasibil, apoi îl 
privi din nou pe Ben. 

— De mai multe ori în ultimele zile era să fii ucis. Chiar şi azi... 

Ben se trezi la realitate şi se simţi cuprins de un sentiment de 
recunoştinţă. 

— Mi-ai salvat viaţa. Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc. 

— Să fii al naibii de sigur că trebuie, răspunse ea. Acum, 
spune-mi: de ce crezi că a încercat cineva să te ucidă? Cine-ar fi 
putut şti ce puneai la cale? 

Bună momeală, cucoană. 

— N-am idee. 

— Pot jura că ai idee. 

— Scuze. Poate îi întrebi pe prietenii dumitale de la CIA ce 
anume încearcă să ascundă. Sau e şi biroul dumitale implicat în 


245 


muşamalizare? 

— Domnule Hartman, fratele dumitale geamăn a fost ucis în 
Elveţia, într-un accident de avion dubios. Mai recent, ai avut 
legături inexplicabile cu nişte atacuri armate în ţara aia. Moartea 
pare să te înconjoare ca un parfum ieftin. Ce-ar trebui să cred 
eu? 

— Crede ce vrei. Eu n-am comis nici o crimă. 

— O să te mai întreb o dată: de unde ai numele şi adresele 
acelor oameni? 

— Ale cui? 

— Ale lui Rossignol şi Lenz. 

— Ţi-am spus, sunt cunoştinţe. 

— Nu cred. 

— N-ai decât. 

— Ce ascunzi? De ce nu eşti sincer cu mine, domnule 
Hartman? 

— Îmi pare rău. N-am nimic de ascuns. 

Agentul Navarro îşi încrucişa picioarele lungi şi frumoase. 

— Domnule Hartman, zise ea, de-a dreptul exasperată. O să-ţi 
propun un târg. Dumneata cooperezi cu mine, iar eu o să-mi dau 
toată silinţa să-i fac pe elveţieni şi austrieci să te lase în pace. 

Oare era sinceră? Neîncrederea lui devenise aproape reflexă. 

— Deoarece am impresia că dumneata i-ai pus pe urmele 
mele, promisiunea asta mi se pare fără suport. Nu trebuie să mai 
stau aici, nu? 

Ea îl privi în tăcere, muşcându-şi buza. 

— Nu. Scoase o carte de vizită, scrise ceva pe spatele ei şi i-o 
întinse. Dacă te răzgândeşti, asta-i adresa hotelului meu din 
Viena. 

Se terminase. Slavă Domnului. Neliniştea îi dispăru brusc. 

— Incântat de cunoştinţă, agent Navarro, spuse Ben, 
ridicându-se. Şi-ţi mulţumesc încă o dată că mi-ai salvat viaţa. 


246 


26 


Durerea era intensă, copleșitoare; altul în locul lui şi-ar fi 
pierdut cunoştinţa.  Mobilizându-şi întreaga capacitate de 
concentrare, Trevor transmise durerea altui corp - o sosie 
imaginară. Numai prin puterea voinței reuşi să-şi croiască drum 
pe străzile din Viena până la o clădire de pe Taborstrasse. 

Pe urmă îşi aminti că maşina fusese furată - gândea cu 
încetineală, asta-l îngrijora cel mai mult. Mai conduse pe vreo 
cinci străzi, apoi o abandonă, cu cheile în contact. Poate că vreun 
idiot avea s-o fure şi va fi prins în plasa pe care poliţia o 
întinsese, cu siguranţă, în tot oraşul. 

Porni şchiopătând pe stradă, ignorând privirile curioase ale 
trecătorilor. Ştia că sacoul îi era pătat de sânge. 

Reuşi să ajungă la Taborstrasse, la biroul aflat la parter, 
anunţat de o placă din alamă pe care scria. DR. THEODOR 
SCHREIBER, INTERNE ŞI CHIRURGIE GENERALA. 

Biroul era cufundat în întuneric şi nu răspunse nimeni când 
sună. Trevor ştia că e târziu şi că dr. Schreiber îşi respecta 
programul. Continuă să sune. Schreiber locuia în apartamentul 
din spatele micului său cabinet, iar soneria se auzea şi acolo. 

După câteva minute, lumina se aprinse şi la interfon se auzi o 
voce iritată: 

— Ja. 

— Doktor Schreiber, es is Christoph. Es ist ein Notfall. Uşa din 
faţă a clădirii fu deschisă electronic. Pe urmă se deschise şi uşa 
din hol, pe care se afla altă placă din alamă, cu numele 
doctorului pe ea. 

Doctorul Schreiber părea prost dispus. 

— Mi-ai întrerupt cina, spuse el pe un ton grav. Sper să fie 
ceva important. Apoi observă sacoul pătat de sânge. In regulă, în 
regulă, urmează-mă. Medicul se întoarse şi intră în cabinet. 

Doctorul Schreiber avea o soră care trăia la Dresda, de mai 
multe decenii. Până la căderea Zidului Berlinului, acest simplu 
accident geografic - el fugise din Berlinul de Est în 1961 - fusese 
suficient pentru a acorda serviciilor secrete est-germane un 
ascendent asupra doctorului. 

Dar Stasi nu intenţiona să-l şantajeze sau să-l transforme într- 


247 


un soi de spion. Nu, Stasi avea o treabă mult mai banală pentru 
el: pur şi simplu să le acorde asistenţă medicală agenţilor săi din 
Austria în caz de urgenţă. Medicii din Austria, ca şi din multe alte 
ţări ale lumii, sunt obligaţi de lege să raporteze poliţiei rănile 
provocate de gloanţe. Doctorul Schreiber trebuia să fie mai 
discret atunci când se întâmpla să apară la uşa lui vreun agent 
Stasi rănit. 

Trevor, care trăise la Londra mai mulţi ani ca agent sub 
acoperire înainte de-a fi recrutat de Sigma, fusese trimis din 
când în când la Viena, sub pretextul unor călătorii de afaceri şi 
apelase de două ori la bravul medic. 

Chiar şi acum, când războiul rece se terminase de mult şi 
perioada în care Schreiber acorda asistenţă sub acoperire 
Germaniei de Est era aproape încheiată, Trevor nu se îndoia că 
doctorul va coopera. Schreiber putea fi condamnat pentru 
sprijinul acordat Stasi şi nu dorea asta. 

Vulnerabilitatea nu-l împiedică pe doctorul Schreiber să se 
zbârlească revoltat: 

— Eşti norocos, se răsti el. Glonţul a trecut chiar pe deasupra 
inimii. Dacă intra sub un unghi ceva mai mic, ai fi murit imediat. 
Se pare că a intrat pe o direcţie oblică, săpând un fel de canal în 
piele şi în țesutul gras. A sfâşiat chiar şi câteva fibre de la 
suprafaţa muşchiului pectoral şi a ieşit pe la subsuoară. Probabil 
că te-ai răsucit la timp. 

Doctorul Schreiber îl privi pe deasupra ochelarilor pe Trevor, 
care tăcea. E 

introduse un forceps în rană şi Trevor gemu. lşi simţi trupul 
inundat de o neplăcută fierbinţeală şi de o durere atroce. 

— A fost câte pe ce să-ţi provoace vătămări serioase ale 
nervilor şi vaselor sanguine din zona plexului brahial. Dacă s-a fi 
întâmplat aşa, n-ai mai fi putut folosi braţul drept. Poate chiar l-ai 
fi pierdut. 

— Sunt stângaci, zise Trevor. Oricum, nu vreau să cunosc 
detaliile macabre. 

— Bine, spuse absent doctorul, ar trebui să mergi la spital, 
Allgemeines Kremkenhaus, dacă vrei să facem o treabă ca 
lumea. 

— Asta-i exclus, ştii bine. 

O durere ascuţită îl fulgeră în braţ. 

Medicul injecta cu anestezic zona din jurul rănii. Cu un 
foarfece mic şi un forceps, extirpă nişte ţesut, spălă rana şi 


248 


începu s-o coasă. 

Trevor simţea nişte zvâcnituri, dar nu durere. 

— Vreau să te asiguri că rana n-o să se deschidă dacă mă 
mişc, zise el. 

— Ar trebui s-o laşi mai moale o vreme. 

— Mă vindec repede. 

— Aşa e, spuse doctorul. Acum îmi amintesc. Omul se vindeca 
repede, ciudat de repede. 

— Timpul e un lux pe care nu mi-l permit, zise Trevor. Vreau 
să coşi rana strâns. 

— Aş putea folosi un material mai dur, dar va rămâne o 
cicatrice urâtă. 

— Nu-mi pasă. 

— Bine, spuse medicul, întorcându-se către masa cu ustensile. 

După ce-şi termină treaba i se adresă lui Trevor: 

— Pentru dureri, pot să-ţi dau nişte Demerol. 

— N-am nevoie, spuse Trevor. 

— Cum doreşti. 

Trevor se ridică gemând. 

— In regulă, mulţumesc pentru ajutor, zise el şi 
doctorului câteva bancnote de o mie de şilingi. 


A. 


îi întinse 


Anna îşi stropi faţa cu apă fierbinte. De treizeci de ori, cum o 
învățase mama ei, ca să-şi menţină tenul sănătos şi strălucitor. 

Auzi telefonul sunând. Inşfacă un prosop ca să se şteargă pe 
faţă şi alergă să răspundă. 

— Anna, sunt Robert Polozzi. Am sunat cumva prea târziu? 
Robert Polozzi, de la serviciul de identificare. 

— Nu, deloc, Robert. Ce e? 

— E vorba despre verificarea patentului. 

Uitase de asta. Işi tampona faţa umedă cu prosopul. 

— Neurotoxina... 

— A, da. Ai găsit ceva? 

— Ascultă aici. La 16 mai, anul ăsta, număr de patent - mă 
rog, e un număr lung - în orice caz, un patent pentru exact acest 
compus sintetic a fost solicitat de o mică firmă de biotehnologie 
numită Vortex, cu sediul în Philadelphia. Acolo scrie că e „un 
produs sintetic analog veninului melcului de mare conus, propus 
pentru utilizarea în vitro”. Urmează nişte chinezării despre 
„localizarea canalelor ionice” şi „depistarea receptorilor sucului 
gastric”. Făcu o pauză, apoi continuă cu glas nesigur: Am sunat 


249 


acolo. Adică la Vortex. Cu un pretext, desigur. 

— Ai aflat ceva? 

— Păi, nu prea. Cei de-acolo spun că stocurile din toxina asta 
sunt minime şi se află sub control strict. Substanţa e greu de 
produs, aşa că au cantităţi mici şi se află în stadiu experimental, 
l-am întrebat dacă ar putea îi folosită drept otravă, iar tipul cu 
care am vorbit, directorul ştiinţific al firmei, a confirmat. Zicea că 
o doză foarte mică poate provoca imediat un stop cardiac. 

Anna fu cuprinsă de entuziasm. 

— Ţi-a spus că produsul se află sub control strict - asta 
înseamnă că e ţinut sub cheie? 

— Da. 

— Şi tipul ăsta ţi s-a părut sincer? 

— Da, dar cine ştie? 

— Bună treabă, mulţumesc. Poţi afla dacă le lipseşte vreo 
cantitate din produsul ăsta? 

— Am făcut asta deja, zise mândru funcţionarul. Răspunsul e 
nu. 

Anna se simţi dezamăgită. 

— Vreau tot ce poţi afla despre Vortex. Proprietari, directori, 
angajaţi şi-aşa mai departe. 

— Voi încerca. 

Anna închise telefonul şi rămase pe marginea patului, 
cugetând. Era posibil ca, mergând pe acest fir, să dezlege 
misterul conspirației din spatele crimelor. Sau să nu dezlege 
nimic. 

Rezultatele investigaţiilor se dovedeau tot mai frustrante. 
Poliţia vieneză nu reuşise să-l prindă pe asasin, iar maşina se 
dovedise a fi furată. Altă fundătură. 

Îşi aminti apoi de Hartman. Împotriva voinţei ei, îl găsea 
simpatic, chiar atrăgător. Un băiat de bani gata, născut în 
belşug, binecuvântat cu o înfăţişare plăcută, extrem de 
încrezător în sine. Era ca Brad, jucătorul de fotbal care o violase. 
Lumea le acorda favoruri speciale acestor oameni. Asemenea 
indivizi, după cum spunea o prietenă de-a ei din colegiu mai 
slobodă la gură, îşi închipuiau că rahatul lor nu are miros. 
Credeau că puteau ieşi basma curată din orice situaţie. 

Oare era Hartman un criminal? Puțin probabil. Anna credea 
versiunea lui despre cele întâmplate acasă la Rossignol. Se 
potrivea cu amprentele şi cu impresia pe care şi-o făcuse despre 
el. Totuşi, avea o armă, vameşii nu înregistraseră intrarea lui în 


250 


Austria, iar el nu oferise nici o explicaţie pentru asta... Pe de altă 
parte, o percheziţie minuțioasă a maşinii lui nu dezvăluise nimic. 
Nici seringi, nici otrăvuri, nimic. 

Era greu de spus dacă el făcea parte din conspirație. Dar dacă 
moartea fratelui lui fusese impulsul pentru crimele ce-au urmat? 
Dar de ce aşa multe şi într-un interval atât de scurt? 

Un lucru era cert: Benjamin Hartman ştia mai mult decât voia 
să spună, iar ea nu avea nici autoritatea, nici motivele pentru a-l 
reţine. Era teribil de frustrant. Se întrebă dacă dorinţa ei - mă 
rog, obsesia - de a-l încolţi avea vreo legătură cu Brad, cu 
vechile ei răni. 

Işi luă agenda de pe masă, căută un număr de telefon şi-l 
formă. 

Aşteptă puţin înainte ca o voce gravă de bărbat să răspundă: 

— Donahue. 

Donahue era expert în operaţiunile de spălare a banilor, iar ea 
îi ceruse discret ajutorul înainte de-a pleca în Elveţia. Nu-i 
dăduse amănunte, dar lui nu-i păsa de natura investigaţiei ei; 
părea să privească situaţia ca pe o provocare. 

— Sunt Anna Navarro, zise ea. 

— A, da, în regulă, ce faci pe-acolo, Anna? 

Ea se trezi abordând limbajul tipic de gaşcă: 

— Bine fac, mersi. Dumneata ce faci cu urma banilor? 

— Aăă, nimic. Ne lovim cu capu' de un mare zid. Se pare că 
tipii ăia morţi primeau regulat bani, viraţi în conturile lor din nişte 
paradisuri fiscale de genul Insulelor Cayman. Acolo am dat de 
zid. 

— Şi dacă se duce cineva la băncile alea cu o cerere oficială? 

Un râs scurt, zeflemitor: 

— Ne-ar trage în piept. Dacă le-am trimite o cerere TAM 
pentru verificarea documentelor financiare, ne-ar spune că or să 
se ocupe de ea în următorii câţiva ani. 

Anna ştia că TAM era tratatul de asistenţă mutuală, în vigoare 
între Statele Unite şi multe dintre acele paradisuri fiscale. 

— Virginele Britanice şi Insulele Cayman sunt cele mai rele, 
ne-ar spune că o să dureze doi sau trei ani. 

— Oho. 

— Şi chiar dacă şi-ar deschide porţile magice şi ne-ar arăta tot, 
n-am afla decât de unde-au primit banii. Poţi paria pe salariul tău 
că ar fi vorba despre alt paradis fiscal. Isle of Man, Bahamas, 
Bermude, San Marino, Anguilla. Probabil că un întreg lanţ de 


251 


bănci străine şi companii fictive. În ziua de azi, banii pot străbate 
întreaga lume, trecând prin zeci de conturi, în câteva secunde. 

— Te superi dacă te întreb ceva? 

— Dă-i drumu’. 

— Cum reuşiţi voi să aflaţi ceva despre spălarea banilor? 

— A, avem resurse, spuse el, oarecum defensiv. Numai că 
durează ani de zile. 

— Grozav, zise ea. Mulţumesc. 


Într-o încăpere mică de la etajul cinci al Sicherheitsburo, la 
sediul central al poliţiei vieneze de pe Rossauer Lande, un tânăr 
stătea în faţa unui computer, cu nişte căşti la urechi. Din când în 
când, strivea câte-o ţigară într-o scrumieră aurie de pe masa gri 
din plastic. 

Intr-un chenar mic, în partea superioară din stânga ecranului, 
era numărul de telefon pe care-l supraveghea, data, ora de 
începere, durata convorbirii măsurată până la o zecime de 
secundă, numărul de telefon apelat. Pe restul ecranului era o 
listă cu numere de telefon, reprezentând fiecare apel făcut la 
numărul supravegheat. Tot ce-aveai de făcut era să îndrepţi 
cursorul spre oricare dintre numere şi să apeşi de două ori pe 
mouse, iar conversaţia înregistrată digital începea să se audă, fie 
în căşti, fie la difuzoarele exterioare. Mici bare roşii dansau pe 
ecran, după cum fluctua volumul sonor. Se putea regla atât 
volumul, cât şi viteza redării. 

Fiecare telefon pe care-l dăduse femeia din camera ei de hotel 
era înregistrat în memoria acestui computer. Tehnologia 
impresionantă fusese livrată poliţiei vieneze de către israelieni. 

Uşa micii încăperi se deschise şi intră sergentul-detectiv 
Walter Heisler. Tehnicianul îşi scoase căştile, stinse ţigara şi 
ridică privirea. 

— Ceva interesant? întrebă detectivul. 

— Majoritatea apelurilor au fost spre Washington. 

— Conform legii ar trebui să informăm Interpolul când 
înregistrăm convorbiri internaţionale. 

Detectivul clipi şiret din ochi. Tehnicianul ridică sprâncenele 
într-o complicitate tăcută, Heisler trase un scaun. 

— Te deranjează dacă rămân şi eu? 


252 


California 


Tânărul miliardar Arnold Carr, magnat al computerelor, primi 
apelul pe telefonul său mobil în timp ce se plimba printr-o pădure 
de conifere din nordul Californiei împreună cu vechiul său prieten 
şi mentor, expertul în investiţii Ross Cameron. 

Cei doi petreceau un weekend în compania unora dintre cei 
mai bogaţi şi puternici oameni din America, la cabana cunoscută 
sub numele de Dumbrava Boemiană. In tabără începuse un fel 
de joc stupid, numit paintball, condus de directorul executiv al 
Bank America şi de ambasadorul american în Marea Britanic. 

Carr, fondatorul unei companii de software extrem de 
prosperă, avea rareori şansa de a-şi petrece timpul cu prietenul 
său, miliardarul Ross Cameron, aşa-numitul înţelept din Santa Fe. 
Profitând de ocazie, cei doi colindau mult prin păduri, vorbind 
despre bani şi afaceri, filantropie şi colecţii de artă, despre copiii 
lor şi despre extraordinarul, ultrasecretul proiect la care fuseseră 
amândoi invitaţi să participe. 

Carr scoase micul telefon din buzunarul cămăşii ecosez cu 
vizibilă iritare. Prea puţini oameni aveau acest număr şi 
primiseră instrucţiuni să nu-l deranjeze sub nici o formă în timpul 
weekendului. 

— Da, spuse Carr. 

— Domnule Carr, îmi pare foarte rău că vă deranjez într-o 
dimineaţă de duminică, se auzi un glas domol. Sper că nu v-am 
trezit. Sunt domnul Holland. 

Carr recunoscu imediat vocea. 

— O, nu-i nimic, zise el, devenind cordial. Sunt treaz de mai 
multe ceasuri. Ce s-a întâmplat? 

După ce „domnul Holland” termină ce-avea de spus, Carr zise: 

— Să văd ce pot să fac. 


253 


27 


Ben sosi la hotelul său pe la ora nouă seara. Luase un taxi de 
la sediul poliţiei, deoarece nu mai putea folosi Opelul Vectra. 
Două geamuri fuseseră sparte în timpul schimbului de focuri, iar 
scaunele din piele erau acoperite cu cioburi de sticlă. 

Holul era liniştit, turiştii aflându-se fie la cină, fie în camerele 
lor. 

Recepţionerul, de vârstă medie, cu o privire şireată, îiî 
cheia camerei înainte de a i-o cere Ben. 

— Mulţumesc, zise el. Am vreun mesaj? 

Recepţionerul apăsă pe tastele computerului. 

— Nu, domnule, doar cel pe care l-aţi primit deja. 

— Care-a fost ăsta? 

Cum? îşi spuse alarmat. N-am primit nici un mesaj de când 
sunt la Viena. 

— Nu ştiu, domnule. L-aţi obţinut acum câteva ore. 

Bătu din nou tastele. 

— In seara asta, la ora şase şi douăzeci, aţi primit un mesaj de 
la operatorul hotelului. 

— Poţi să mi-l mai dai o dată? Fie era o greşeală, fie... 

— Îmi pare rău, domnule, de îndată ce turistul primeşte 
mesajul, acesta e şters. 

Ben luă micul ascensor până la etajul patru, strângând nervos 
între degete sfera de alamă ce atârna de cheia camerei. O 
suspecta pe Anna Navarro că a pus pe vreun coleg de-al ei să 
sune la hotel ca să primească mesajele lui, ca să vadă cu cine 
era în legătură. N 

Dar cine lăsase mesajul? In afară de agentul Navarro, doar 
detectivul particular ştia unde locuia. Era prea târziu ca să-l sune 
pe detectiv; Hans Hoffman nu putea fi la birou la ora aceea. 

Navarro îl bănuia; însă nu avea certitudinea că el îl ucisese pe 
Rossignol. Trebuia să-şi fi dat seama că nu avea de-a face cu un 
criminal în serie. La urma urmei, dată fiind experiența ei în 
materie de omucideri, trebuia să ştie dacă el corespundea 
profilului de asasin. 

Atunci ce urmărea? Oare lucra ea pentru CIA sau pentru vreo 
echipă de veterani de-acolo, ştergând urmele, ajutând la 


ntinse 


254 


acoperirea implicării lor prin aruncarea bănuielilor asupra lui? 

Un fapt era cert: Gaston Rossignol, unul dintre fondatorii 
acelei misterioase corporaţii în care se putea ori nu să fie 
implicată CIA, tocmai fusese ucis. Ca şi Peter, a cărui singură 
greşeală consta în aceea că descoperise o listă de directori ai 
misterioasei corporaţii. Oare amândoi fuseseră ucişi de aceiaşi 
oameni? Părea foarte probabil. 

Să fie vorba despre americani? Despre CIA? 

Era greu de stabilit. Jimmy Cavanaugh era american... Dar ar fi 
putut lucra pentru nişte străini. 

Pe urmă, mai era şi misterioasa dispariţie a lui Max. 

De ce se făcuse nevăzut? Godwin nu elucidase această 
enigmă. De ce-l sunase Max pe Godwin chiar înainte de-a pleca? 
Oare fusese ucis şi tatăl său? 

Era momentul să mai dea un telefon la Bedford. 

Cheia camerei îi dădu puţin de furcă, apoi uşa se deschise, 
încremeni. 

Lumina era stinsă, deşi atunci când plecase lăsase toate 
becurile aprinse. 

Ei haide, îşi zise el, probabil că le stinsese camerista. 

Devenise de-a dreptul paranoic, după evenimentele din 
ultimele zile. 

Şi, totuşi... 

Incet, închise uşa, o încuie şi se întoarse pe hol, în căutarea 
unui îngrijitor sau a şefului personalului. Nu văzu pe nimeni. Se 
întoarse şi cobori pe scări până la etajul trei. Acolo, la capătul 
altui hol lung, zări un îngrijitor ieşind dintr-o cameră. 

— Fii amabil, zise Beri, mărind pasul. Ai putea să mă ajuţi? 

Tânărul îngrijitor se întoarse. 

— Da, domnule. 

— Uite ce e, spuse Ben, uşa camerei mele s-a blocat. Poţi s-o 
deschizi? 

li puse îngrijitorului în palmă o bancnotă de cincizeci de şilingi 
şi adăugă ruşinat: 

— Ea doua oară când mi se întâmplă. Nu vreau să mai cobor la 
recepţie. E la etajul de deasupra. Camera patru sute şaisprezece. 

— A, da, sigur, domnule. Un moment, vă rog. Căută într-un 
inel de chei prins la centură. Da, domnule, vă rog. 

Luară ascensorul până la etajul patru. Ingrijitorul deschise uşa 
cu numărul 416. Ben rămase în spatele lui, lateral, ca să poată 
privi în cameră dintr-un unghi oblic, fără să fie văzut. 


255 


Observă o siluetă! Conturul unui bărbat profilat în lumina ce 
venea dinspre uşa deschisă a băii. Omul stătea ghemuit şi ţintea 
uşa cu o armă cu ţeava lungă! 

Bărbatul se întoarse şi Ben îi văzu faţa. Era asasinul care 
încercase să-l ucidă cu câteva ceasuri în urmă în faţa vilei lui 
Jurgen Lenz! Asasinul de la hanul elveţian. Omul care-i omorâse 
fratele. 

Ingrijitorul ţipă „Nu!” şi-o luă la fugă pe hol. 

Preţ de o clipă, ucigaşul fu derutat. Ezitarea lui îi permise lui 
Ben să-şi ia tălpăşiţa. Auzi în spatele lui o serie de şuierături 
înfundate, apoi zgomotul gloanţelor ce se înfigeau în pereţi, 
îngrijitorul ţipa tot mai tare, iar împuşcăturile se auzeau tot mai 
aproape, ca şi paşii grăbiţi ai ucigaşului. Ben o luă la goană. 
Drept în faţa lui se afla uşa care dădea spre scări. Renunţă să o 
ia pe acolo ca să nu ajungă prizonier în casa scării, cu un asasin 
înarmat pe urmele lui. Coti pe coridor la dreapta, văzu uşa 
deschisă a unei camere, lângă care era căruciorul unei menajere 
şi sări în încăpere, închizând uşa după el. Se lipi cu spatele de 
uşă, cu răsuflarea întretăiată, întrebându-se dacă ucigaşul îl 
văzuse intrând acolo. Auzi nişte paşi înfundaţi - asasinul trecuse 
mai departe - şi pe îngrijitor strigând. 

Un țipăt răsună în cameră! O cameristă scundă, în uniforma 
bleu stătea ghemuită într-un colţ al încăperii. 

— Taci! şuieră Ben. 

— Cine eşti? bolborosi femeia, îngrozită, într-o engleză 
stâlcită. Te rog, nu mă lovi! 

— Taci, repetă Ben. Lasă-te jos. Dacă taci, n-o să ţi se 
întâmple nimic rău. 

Femeia se întinse pe covor, scâncind înspăimântată. 

— Chibrituri! spuse Ben. Am nevoie de chibrituri! 

— În scrumieră! Vă rog... pe birou, lângă televizor! Ben le găsi. 
Detectorul de fum era montat în tavan. Se sui pe un scaun, 
aprinse un chibrit şi-l ţinu lângă rola detectorului. In câteva 
secunde porni sirena unei alarme de incendiu în cameră şi pe 
coridor - un zgomot metalic aspru, repetat la intervale regulate. 
Dinspre hol se auziră ţipete, în vreme ce oaspeţii hotelului ieşeau 
în fugă din camere. După alte câteva secunde, apa începu să 
curgă din sistemul de stropire din tavan, udând covorul şi patul. 
Camerista ţipă din nou când Ben se întoarse şi deschise uşa. Pe 
hol era o zarvă de nedescris: oamenii alergau zăpăciţi, 
gesticulând, ţipând unul la altul în timp ce apa curgea din 


256 


tavanul coridorului. Ben ieşi în goană din cameră, alăturându-se 
mulţimii înnebunite ce fugea spre casa scării. Ştia, după 
înălţimea scării principale ce ducea spre intrarea din faţă a 
hotelului, că trebuia să mai existe o ieşire spre o stradă sau alee 
din spatele clădirii. 

Casa scării se deschidea spre un coridor întunecat, luminat 
doar de un tub cu neon ce clipea bâzâind în tavan, dar reuşi să 
distingă uşile duble ale bucătăriei hotelului. Alergă într-acolo, 
împinse uşile şi continuă să alerge. Trase zăvorul de oţel şi 
deschise uşa masivă spre exterior. O rampă cobora spre o alee 
îngustă, ticsită cu lăzi de gunoi. Se avântă pe rampă şi, auzind 
sirenele pompierilor în depărtare, dispăru pe aleea întunecată. 

După douăzeci de minute ajunse la o clădire înaltă, modernă, 
cu vedere spre Dunăre - un hotel american banal, ce făcea parte 
dintr-o reţea internaţională. Traversă cu pas sigur holul spre 
ascensoare, ca un turist ce locuia acolo. 

Un minut mai târziu bătea la uşa camerei 1423. 

Agentul special Anna Navarro întredeschise uşa. Era într-o 
cămaşă de noapte din flanel, nemachiată, dar arăta superb. 

— Cred că sunt pregătit să cooperez, spuse Ben. 


Anna Navarro îi oferi lui Hartman un pahar cu băutură de la 
micul bar aflat în cameră. Părea chiar mai serioasă decât la 
secţia de poliţie. Peste cămaşa de noapte îşi pusese un halat de 
baie alb. Probabil că nu se simte la largul ei, îşi zise Ben, cu un 
bărbat străin în cameră, îmbrăcată pentru culcare. 

Ben dădu peste cap paharul. Scotch-ul era slab, dar cu toate 
acestea alcoolul îşi făcu efectul. 

Anna se aşeză întâi în faţa lui, pe marginea patului, apoi 
renunţă şi se instala într-un fotoliu mare, pe care-l trase lângă 
canapea. 

Prin fereastră se vedeau lămpile cu neon ale Vienei, scânteind 
sub cerul înstelat. Navarro se aplecă spre Ben. 

— Crezi că a fost acelaşi tip? 

Din glas îi dispăruse tonul aspru. 

— Sigur. N-o să-i uit niciodată faţa. 

Ea oftă. 

— Şi cu care credeam că l-am rănit grav. Tipul e extrem de 
periculos. Ai avut noroc şi ai procedat bine folosindu-l pe 
îngrijitor. Ai reuşit să-l derutezi pe amicul nostru şi ai câştigat 
timp. Bine lucrat. 


257 


Ben o privi încântat de complimentul neaşteptat. 

— Ştii ceva despre tipul ăsta? 

— Am citit un dosar, dar e incomplet. Se pare că trăieşte în 
Anglia, probabil la Londra. 

— E englez? 

— Fost ofiţer de informaţii est-german - Stasi. Agenţii lor de 
teren se numărau printre cei mai antrenați din lume şi, cu 
siguranţă, printre cei mai cruzi. Se pare că omul a părăsit 
organizaţia cu multă vreme în urmă. 

— De ce trăieşte în Anglia? 

— Cine ştie? Poate că evită autorităţile germane, ca 
majoritatea foştilor lui colegi. N-am aflat însă dacă e un ucigaş 
plătit, ori dacă e în slujba vreunei organizaţii. 

— Cum îl cheamă? i 

— Vogler, cred. Flans Vogler. In mod sigur e aici cu o sarcină 
precisă. 

Sarcina sunt eu, ghidi Ben. 

— Ziceai că ar putea fi în slujba unei organizații. 

— Aşa spunem noi când nu descifrăm schema unei acțiuni. 
Făcu o pauză înainte de a continua. Şi dumneata ai putea fi în 
slujba unei organizaţii şi nu mă refer la Hartman Capital 
Management. 

— Tot nu mă crezi, nu-i aşa? 

— Ei bine, cine eşti şi ce urmăreşti de fapt? 

— Ei, haide, zise el înfierbântat. Să nu-mi spui că voi nu aveţi 
un afurisit de dosar despre mine. 

Ea se încruntă. 

— In ce te priveşte nu cunosc decât fapte izolate, fără vreo 
explicaţie raţională care să le confere coerenţă. Susţii că te afli la 
Zurich când, dintr-o dată, apare cineva din trecutul dumitale şi 
încearcă să te ucidă, dar ajunge să fie el omorât. Şi pe urmă 
cadavrul lui dispare. Mai ştiu că ai intrat ilegal în Elveţia şi că 
amprentele dumitale se află în casa unui bancher numit 
Rossignol, despre care pretinzi că era mort când ai ajuns acolo. 
Ai o armă, deşi nu vrei să spui de unde o ai şi pentru ce. 

Ben o asculta cu răbdare. 

— De ce te-ai întâlnit cu acest Lenz, fiul unui faimos nazist? 

Ben clipi, nehotărât cât anume să divulge. Inainte ca el să 
formuleze un răspuns, ea vorbi din nou. 

— Asta vreau să ştiu. Ce are Lenz în comun cu Rossignol? 

— Fratele meu... începu Ben. 


258 


— Cel care a murit acum patru ani. 

— Aşa credeam. S-a dovedit însă că se ascundea de nişte 
oameni periculoşi. Nu ştia exact cine erau, aşa cum nici eu nu 
ştiu. Un soi de conclav al unor industriaşi sau al descendenților 
lor, poate nişte mercenari ai CIA ori altcineva. 

— Cine ştie? Cert este că fratele meu a descoperit o listă de 
nume... 

Navarro făcu ochii mari. 

— Ce fel de listă? 

— Una foarte veche. 

Faţa ei se îmbujora. 

— De unde-a obţinut lista asta? 

— A dat peste ea în arhivele unei bănci elveţiene. 

— O bancă elveţiană? 

— E o listă cu membrii consiliului de administraţie al unei 
corporaţii ce-a fost înfiinţată în ultimele zile ale celui de-al doilea 
război mondial. 

— lisuse Hristoase, şopti ea. Deci asta era. 

Ben scoase din buzunarul de la piept o hârtie împăturită şi i-o 
întinse. 

— Scuze, e puţin pătată. Am ţinut-o în pantof, ca s-o ascund 
de oameni ca dumneata. 

Anna o citi cu atenţie, încruntându-se. 

— Max Hartman. Tatăl dumitale? 

— Vai, da. 

— Ţi-a vorbit despre corporaţia asta? 

— Nicidecum. Fratele meu a descoperit-o. 

— Dar tatăl dumitale nu este un supravieţuitor al 
Holocaustului...? 

— Acum ajungem la întrebarea de un milion de dolari. 

— Nu are vreun semn - un tatuaj sau altceva? 

— Un tatuaj? De la Auschwitz, dar de la Dachau, nu. 

Ea părea că nu-l auzise. 

— Doamne, seria de crime misterioase... toate numele sunt 
aici. Rossignol... Prosperi... Ramago... toţi sunt aici. Nu, nu toţi 
sunt pe lista mea. Unii sunt omişi, dar... Ridică privirea. Ce sperai 
să afli de la Rossignol? Unde voia să ajungă? 

— Credeam că el ar putea şti de ce a fost ucis fratele meu şi 
cine-a făcut-o. 

— Dar a fost omorât înainte de a apuca să-i vorbeşti. 

— Aşa se pare. 


259 


— Ai cercetat compania asta, Sigma? Ai încercat s-o 
localizeze, să-i afli trecutul? 

— Da, dar n-am găsit nimic. Poate că n-a existat niciodată, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. Văzând că nu înţelege, Ben 
continuă: O entitate abstractă, o companie fictivă. 

— Ce fel de companie fictivă? 

Ben dădu din cap. 

— Nu ştiu. Poate ceva în care sunt implicate serviciile militare 
americane de informaţii. 

li vorbi despre temerile lui Lenz. 

— Nu pot să fiu de acord cu asta. 

— De ce nu? 

— Eu lucrez pentru guvern, nu uita. Birocraţii sunt flecari. N-ar 
reuşi să pună la cale o serie de crime Fără să se afle. 

— Atunci care crezi că e legătura? Vreau să spun, dincolo de 
faptele evidente. 

— Nu ştiu cât de mult îţi pot spune. 

— Ascultă, zise Ben înfuriat, dacă o să ne împărtăşim 
informaţiile - dacă o să ne ajutăm unul pe altul - nu te poţi 
eschiva. Trebuie să ai încredere în mine. 

Ea încuviinţă, apoi păru să fi ajuns la o decizie. 

— Mai întâi, oamenii ăştia nu sunt, ori n-au fost, nişte servitori, 
crede-mă, nici unul. Toţi aveau avere sau, oricum, aproape toţi, 
chiar şi cel care trăia modest tot avea grămezi de bani la bancă. 

Îi vorbi în linii mari despre ancheta ei. 

— Spuneai că unul dintre ei a lucrat pentru Charles Highsmith, 
da? E ca şi cum i-ai fi adus aici pe boşi, apoi pe tipii care-au 
lucrat pentru ei, locotenenţii lor de încredere şi pe alţii. Prin 
1945, Allen Dulles i-a verificat, deoarece nu-i plăcea să fie 
surprins de partenerii săi de joc. 

— Totuşi, întrebarea majoră rămâne fără răspuns. Care-i jocul? 
În primul rând, de ce a fost creată Sigma? Pentru ce? 

— Poate că explicaţia e simplă, zise Ben. O gaşcă de magnați 
se adună prin 1944 - 1945, pentru a scoate din al Treilea Reich o 
sumă uriaşă de bani. După cum gândesc tipii ăştia, probabil au 
considerat că le aparţinea de drept. 

Anna părea uluită. 

— Bine, dar aici scârţâie ceva. E vorba despre nişte oameni 
care, până la moartea lor, cu câteva zile în urmă, primeau 
regulat sume mari de bani, prin transferuri în conturile lor 
bancare. 


260 


— Bani transferați de unde? 

— Spălaţi. Nu ştim de unde provin banii; cunoaştem doar 
ultimele verigi ale lanţului - locuri precum Insulele Cayman şi 
altele din Atlantic. 

— Paradisuri fiscale, spuse Ben. 

— Exact. Mai departe, e imposibil de obţinut vreo informaţie. 

— Nu neapărat, zise Ben. Depinde pe cine cunoşti şi dacă eşti 
dispus să încâlci puţin legea. Să ungi nişte rotiţe. 

— Noi nu încălcăm legea. 

Anna Navarro rostise fraza cu o mândrie aproape trufaşă. 

— Din cauza asta habar n-aveţi de unde provin banii. 

Ea tresări, de parcă Ben ar fi plesnit-o peste faţă, dar pe urmă 
râse. 

— Ce ştii dumneata despre spălarea banilor? 

— Nu mă ocup de asta, dacă ţi-a trecut aşa ceva prin cap, dar 
compania mea are un serviciu în străinătate care administrează 
nişte fonduri - pentru evitarea taxelor, a reglementărilor statului 
şi-aşa mai departe. Am avut clienţi foarte pricepuţi să-şi ascundă 
valorile de oameni ca dumneata. Cunosc persoane care pot 
obţine informaţii de la băncile din străinătate. Sunt specialişti. 
Câştigă o avere. Pot obţine informaţii financiare oriunde în lume, 
doar prin relaţiile lor personale. Ştiu pe cine să mituiască. 

După câteva secunde, Anna spuse: 

— Ce-ai zice să lucrezi cu mine în direcţia asta? Neoficial, 
desigur. 

Surprins, Ben întrebă: 

— Ce înseamnă asta, mai exact? 

— Impărțirea informaţiilor. Motivaţiile noastre coincid parţial. 
Dumneata vrei să ştii cine ţi-a ucis fratele şi de ce. Eu vreau să 
aflu cine i-a omorât pe bătrâni. 

Vorbea sincer sau era vreun şiretlic? Ce voia de fapt? 

— Crezi că asasinii sunt aceiaşi? Ai fratelui meu şi-ai celor de 
pe lista dumitale? 

— Acum sunt convinsă de asta. Toţi fac parte din aceeaşi 
structură. 

— Şi eu ce-am de câştigat? 

O privi sfidător, dar îşi îmblânzi expresia cu un zâmbet. 

— Nimic oficial, îţi spun asta de la început. Poate puţină 
protecţie. Oamenii ăia au încercat deja să te ucidă de mai multe 
ori. Cât crezi c-o să te ţină norocul? 

— Şi dacă stau lângă dumneata sunt în siguranţă? 


261 


— Poate ceva mai în siguranţă. Ai o idee mai bună? La urma 
urmei, dumneata ai venit la hotelul meu. Oricum, poliţiştii ţi-au 
luat arma, nu? 

— Sunt sigur că-mi înţelegi reținerea - până foarte de curând, 
voiai să mă vezi la închisoare. 

— Uite ce e, eşti liber să te întorci la hotelul dumitale. Somn 
uşor. N 

— Punct ochit. Imi faci o ofertă generoasă. Poate că ar trebui 
s-o accept. Nu... nu ştiu. 

— Atunci continuă să dormi. 

— Apropo de dormit... 

Anna cercetă încăperea cu privirea. 

— Eu... 

— O să sun la recepţie şi-o să cer o cameră. 

— Mă îndoiesc că o să găseşti. Are loc nu ştiu ce conferinţă 
aici şi toate camerele sunt ocupate. Dar poţi să dormi pe 
canapea. N 

El o privi surprins. Dura Anna Navarro Il invita să petreacă 
noaptea în camera ei? Nu. Se amăgea singur. Limbajul trupului 
ei, semnele nerostite erau clare: îl invitase să rămână ca să se 
ascundă, nu să se strecoare în patul ei. 

— Mulţumesc, zise el. 

— Un singur lucru: canapeaua e cam scurtă. 

— Crede-mă, am dormit în condiţii şi mai rele. 

Ea se ridică, se duse la un dulap, luă o pătură şi i-o întinse. 

— Pot cere la serviciul de cameră să-ţi aducă o periuţă de 
dinţi. Mâine dimineaţă vom merge să-ţi recuperezi bagajul de la 
hotelul dumitale. 

— N-am de gând să mă întorc acolo. 

— Bineînţeles. Mă voi ocupa eu. 

Brusc conştientiza că stătea prea aproape de el şi făcu un pas 
înapoi, stingherită. 

— Bine, mă duc să mă culc. 

Ben îşi aminti brusc ceva, ceva ce-l obseda de când plecase 
din vila lui Lenz. 

— Bătrânul vânător de nazişti Jakob Sonnenfeld locuieşte în 
oraşul ăsta, nu? 

Ea se întoarse către el. 

— Aşa mi se pare. 

— Am citit recent undeva că, deşi e bătrân, e mai ager ca 
niciodată. În plus, ar trebui să aibă nişte dosare masive. Mă 


262 


întreb... 

— Crezi că te-ar primi? 

— Cred că merită să încerc. 

— Dacă te duci, ia-ţi nişte măsuri de precauţie. Nu lăsa pe 
nimeni să te urmărească. Pentru siguranţa lui. 

— Păi, o să accept orice sfat pe care mi-l dai. 

In timp ce ea se pregătea să se culce, el sună la Bedford de la 
telefonul mobil. Răspunse doamna Walsh. Părea agitată. 

— Nu, Benjamin, n-am aflat nimic. A dispărut fără urmă. Am... 
ei bine, am anunţat poliţia despre treaba asta. Nu mai ştiu ce să 
fac! 

Ben simţi o durere surdă de cap: tensiunea, care se domolise 
o vreme, revenea. Buimăcit, murmură câteva cuvinte 
convenţionale, închise telefonul, îşi dădu jos jacheta şi-o puse pe 
spătarul scaunului de la birou. Apoi, îmbrăcat în pantaloni şi 
cămaşă, se instala pe canapea şi trase pătura peste el. 

Ce să însemne oare dispariţia tatălui său fără să lase o vorbă? 
Se urcase de bunăvoie într-o limuzină, deci nu era vorba despre 
o răpire. Probabil că ştia unde se ducea. 

Dar unde? 

Se foi ca să se aşeze mai confortabil pe canapea. Navarro 
avusese dreptate - era prea scurtă ca să fie comodă. Acum 
stătea în capul oaselor în pat şi citea un dosar la lumina veiozei. 

— Era vorba despre tatăl dumitale? întrebă ea. Scuze, ştiu că 
nu trebuia să trag cu urechea, dar... 

— E-n regulă. Da, tatăl meu a dispărut acum câteva zile. A 
plecat cu o limuzină la aeroport şi de-atunci n-a mai auzit nimeni 
de el. 

Ea lăsă dosarul din mină şi îşi îndreptă spatele. 

— E posibil să fi fost răpit. lar ăsta-i un delict federal. 

Ben îşi simţi gura uscată. Ar fi putut într-adevăr să fie răpit? 

— Spune-mi ce ştii, zise Anna. 


Telefonul sună trezindu-i pe amândoi. Anna ridică receptorul. 

— Da. 

— Anna Navarro? 

— Da, cine e? 

— Anna, sunt Phil Ostrow, de la Ambasada americană de aici. 
Sper că nu te-am sunat prea târziu. 

Omul avea accentul monoton din centrul Americii, cu vocalele 
pronunţate ca la Chicago. 


263 


— Oricum trebuia să mă scol ca să răspund la telefon, zise ea 
sec. Cu ce te pot ajuta? Ce funcţionar de la Departamentul de 
Stat sună la miezul nopţii? 

— Eu... ei bine, Jack Hampton mi-a sugerat să te sun. 

Făcu o pauză cu subiînţeles. 

Hampton era director de operaţiuni la CIA şi o ajutase de mai 
multe ori pe Anna într-o misiune anterioară. Un om cumsecade şi 
de încredere, pe cât putea fi cineva într-o meserie ca a lor. Içi 
aminti cuvintele lui Bartlett despre „partea malefică a 
umanităţii”. Dar Hampton nu era aşa. 

— Am nişte informaţii despre cazul la care lucrezi. 

— Care e... Cine eşti dumneata, dacă nu te superi că întreb? 

— Aş prefera să nu discut despre asta la telefon. Sunt un coleg 
al lui Jack. 

Anna ştia ce însemna asta: CIA. Aşadar, legătura lui Hampton. 

— Ce informaţii ai, sau preferi să nu discuţi nici despre asta? 

— Să zicem doar că e ceva important. Poţi să treci pe la birou 
mâine dimineaţă, la prima oră? Şapte e prea devreme pentru 
dumneata? 

Ce putea fi aşa de urgent? Se întrebă ea. 

— Vă treziţi devreme, băieţi, nu? Da, cred că pot. 

— În regulă... atunci, pe mâine dimineaţă. Ai mai fost pe la 
birou până acum? 

— La ambasadă? 

— Vizavi de secţia consulară. 

Omul îi dădu nişte indicaţii. Anna închise telefonul, derutată. 
Din celălalt capăt al camerei, Ben zise: 

— Totul e-n regulă? A 

— Da, rosti ea fără convingere. In regulă. 

— Ştii că nu putem rămâne aici. 

— Corect. Mâine ne vom muta amândoi. 

— Pari îngrijorată, agent Navarro. 

— Totdeauna sunt îngrijorată, zise ea. Toată viaţa am trăit 
îngrijorată. Şi spune-mi Anna. 

— Eu nu mi-am făcut niciodată prea multe griji, zise el. Noapte 
bună, Anna. 


264 


28 


Ben fu trezit de zgomotul unui uscător de păr; după câteva 
clipe de mahmureală, îşi dădu seama că era într-o cameră de 
hotel din Viena şi că-l durea spatele după o noapte petrecută pe 
canapea. 

Işi întinse gâtul, auzi pocnetul vertebrelor şi se simţi mai 
relaxat. 

Uşa băii se deschise şi camera fu luminată pe jumătate. Anna 
Navarro apăru machiată îmbrăcată într-un costum cafeniu de 
tweed, puţin demodat, dar elegant. 

— Mă întorc într-o oră, zise ea pe un ton categoric. Culcă-te la 
loc. 


Vizavi de secţia consulară a Ambasadei americane, aşa cum îi 
spusese Ostrow, se afla o modernă clădire cenuşie. Pancarta din 
hol menţiona numele mai multor firme americane şi austriece. La 
etajul unsprezece, era Biroul Reprezentanţei Comerciale a 
Statelor Unite - acoperirea pentru biroul vienez CIA. 

Anna pătrunse într-un spaţiu de primire banal, unde o tânără 
stătea la un birou, sub stema Statelor Unite şi bătea la tastatura 
unui computer. Anna se prezentă, iar recepţionera apăsă pe un 
buton şi-o anunţă. 

In mai puţin de un minut, un bărbat îşi făcu apariţia. Avea 
obrajii ciupiţi de vărsat şi scofălciţi, iar părul castaniu începuse 
să-i încărunţească. În spatele unor ochelari mari, cu ramă 
metalică, ochii erau mici şi cenuşii. 

— Domnişoara Navarro? Sunt Phil Ostrow, zise el întinzându-i 
mina. 

Ostrow o conduse într-o mică sală de şedinţe, unde un bărbat 
suplu, de o frumuseţe misterioasă, stătea la o masă din imitație 
de lemn, cu tăblia din plastic. Părul negru şi ţepos, presărat cu 
fire argintii, era tuns scurt; avea ochi căprui şi gene lungi, negre. 
În vârstă de aproximativ patruzeci de ani, părea să provină din 
Orientul Mijlociu. Ostrow şi Anna se aşezară în faţa lui. 

— Yossi, ea e Anna Navarro. 

— Imi pare bine de cunoştinţă, Yossi, zise Anna. 

— Yossi e ofiţer de caz - nu te deranjează că-i spun asta, nu, 


265 


Yossi? Lucrează aici sub acoperirea de funcţionar comercial. O 
situaţie convenabilă. A emigrat în State din Israel când nu 
împlinise douăzeci de ani. 

Ostrow chicoti. 

— Ostrow, gata... ajunge, spuse Yossi. 

Avea un glas baritonal, răguşit, iar în engleza lui se auzeau r- 
urile guturale din ivrit. 

— Hai să trecem la ce te interesează. În ultimele câteva 
săptămâni mai mulţi oameni din întreaga lume au fost găsiţi 
morţi. Dumneata anchetezi aceste decese. Eşti convinsă că e 
vorba de crime, dar nu ştii cine se află în spatele lor. 

Anna îl privi plictisită. 

— L-ai interogat pe Benjamin Hartman şi ai rămas în strânsă 
legătură cu el de-atunci. Aşa e? 

— Unde vrei să ajungi? 

Ostrow interveni: 

— Noi formulăm o cerere oficială: lasă-l pe Hartman în seama 
noastră. 

— Ce dracu'...? 

— Situaţia asta te depăşeşte, Navarro. 

— Nu te înţeleg. 

— Hartman reprezintă un risc de securitate. E cu fundu-n două 
luntre, în regulă? 

Anna recunoscu jargonul agenţiei - se referea la agenţii dubli, 
care fuseseră recrutaţi de adversar. 

— Nu înţeleg. Vrei să spui că Hartman e unul de-ai voştri? 

Asta era o nebunie. Sau poate nu. Pe lângă alte lucruri care o 
nedumeriseră, asta ar fi explicat şi cum reuşise Hartman să 
călătorească prin ţările europene fără să alerteze punctele 
vamale. In plus, acoperirea lui de bancher internaţional ar fi fost 
în concordanţă cu diversele activităţi ale agenţiei. Era vorba 
chiar despre odrasla unei bine cunoscute figuri a finanţelor 
internaţionale - nici o biografie plăsmuită n-ar fi fost mai 
convingătoare. 

Yossi şi Ostrow se priviră. 

— De fapt, nu e unul de-ai noştri. 

— Nu? Atunci de-al cui? 

— Noi credem că se află în slujba cuiva din dispozitivul nostru, 
dar care lucrează independent. Ar putea fi vorba despre o 
recrutare sub pavilion fals. 

— M-aţi chemat aici ca să-mi vorbiţi despre teorii? 


266 


— E necesar ca el să se întoarcă în America. Te rog, agent 
Navarro. Zău că nu ştii cu cine ai de-a face. 

— Am de-a face cu cineva derutat de nişte lucruri, şocat de 
moartea fratelui său geamăn - ucis, cum crede el. 

— Ştim totul despre asta. Nu ţi-a trecut prin minte că tot el ar 
fi putut să-l ucidă? 

— Glumeşti. 

Acuzaţia era incredibilă, teribilă. 

— Ce ştii de fapt despre Benjamin Hartman? întrebă 
morocănos Ostrow. O să-ţi pun altă întrebare. Ce ştii despre felul 
în care lista dumitale de persoane vizate a început să circule? 
Informaţiile nu trebuie să circule liber, agent Navarro. 
Informaţiile trebuie să aducă profituri importante, iar cineva ca 
Benjamin Hartman are banii necesari ca să le plătească. Unge 
nişte rotiţe: erau vorbele lui Hartman. 

— Dar de ce? Care-i planul lui? 

— N-o să aflăm niciodată, câtă vreme el se zbenguie prin 
Europa. 

Ostrow făcu o pauză. 

— Yossi a aflat câte ceva de la foştii lui compatrioți. Şi 
Mossadul are oameni în oraşul ăsta. Există o posibilă legătură cu 
victimele dumitale. 

— Un grup de lichidare? întrebă ea. Sau vorbeşti despre 
Kidon? 

Se referea la echipa de asasini a Mossadului. 

— Nu. Nu e ceva oficial. E o chestiune particulară. 

— In care sunt implicaţi agenţi ai Mossadului? 

— Şi câţiva mercenari angajaţi de ei. 

— Dar crimele astea nu poartă semnătura Mossadului. 

— Te rog, zise Yossi, strâmbându-se dezgustat. Nu fi naivă. 
Crezi că fraţii mei îşi lasă tot timpul cărţile de vizită pe unde 
trec? O fac doar când vor să fie cunoscuţi. Ce naiba! 

— Inseamnă că acum nu vor să fie cunoscuţi. 

— Sigur că nu. E o chestiune prea sensibilă. Are un potenţial 
exploziv în climatul actual. Israelul nu vrea să fie asociat cu asta. 

— Atunci pentru cine lucrează ei? Yossi îl privi pe Ostrow, apoi 
pe Anna. 

— Nu pentru Mossad, asta vrei să spui? Autorizarea 
Mossadului de-a comite asasinate e o treabă foarte riguroasă. 
Există o întreagă filieră internă, o „listă de execuţii” pe care 
trebuie s-o aprobe primul-ministru. El avizează fiecare nume de 


267 


pe listă, altfel nu e valabilă. Oameni din Mossad şi Shin Bet au 
fost daţi afară pentru că au ordonat asasinate fără aprobare de 
la vârf în cazul ăsta nu e vorba de acţiuni autorizate. 

— Te întreb din nou: pentru cine lucrează ei? 

Yossi se uită din nou la Ostrow, însă de astă dată privirea lui 
părea să fie un îndemn. 

— N-ai auzit asta de la mine, spuse Ostrow. 

Annei i se făcu pielea ca de găină. Uluită, ea şopti: 

— ţi baţi joc de mine. 

— Vezi dumneata, Agenţia nu şi-ar murdări niciodată mâinile, 
zise Ostrow. N-o mai face. In vremurile bune de demult, n-am fi 
ezitat să lichidăm vreun pârlit de dictator dacă se uita urât la noi. 
Acum avem comitete de supraveghere ale Congresului şi 
directori ai CIA ale căror boaşe au fost retezate. lisuse, ne temem 
până şi să transmitem unui străin guturai. 

Se auzi un ciocănit în uşă. Un tânăr îşi vâri capul înăuntru. 

— Langley pe linia trei, Phil, zise el. 

— Zi-le că n-am venit încă. 

Uşa se închise, iar Ostrow îşi dădu ochii peste cap. 

— Să te întreb ceva pe şleau, spuse Anna, adresându-se lui 
Ostrow. Voi aţi furnizat informaţii unor mercenari ai Mossadului? 

— Cineva a făcut-o. Asta-i tot ce ştiu. Umblă vorba că Ben 
Hartman a servit drept intermediar. 

— Aveţi dovezi incontestabile? 

— Yossi a venit cu nişte detalii sugestive, zise Ostrow calm. A 
descris suficiente „filigrame”, proceduri de „asanare”, repere 
interne, ca să-mi dau seama că veneau direct de la CIA. Vorbesc 
despre nişte lucruri care nu pot fi contrafăcute, repere şi coduri 
care se schimbă zilnic. 

Anna se pricepea să facă o deducție: Yossi trebuia să fi fost un 
valoros agent american de infiltrare ce lucra sub acoperire, 
spionând Mossadul pentru CIA. Se gândi să pună întrebarea 
direct, dar îşi zise că ar fi fost o încălcare a eticii profesionale. 

— Cine de la Langley, întrebă ea. 

— Ţi-am spus, nu ştiu. 

— Nu ştii sau nu vrei să-mi spui? 

Yossi, spectator la coridă, surâse pentru prima oară. Avea un 
zâmbet care te năucea. 

— Dumneata nu mă cunoşti, spuse Ostrow, dar cei care mă 
cunosc ştiu că birocraţia mă enervează suficient pentru a dori să 
i-o trag cuiva de-acolo care nu-mi place. Dacă i-aş cunoaşte 


268 


numele, ţi l-aş spune doar ca să-l termini pe individ. 

Asta era de crezut - reacţia firească a cuiva implicat în 
disputele din interiorul Agenţiei. Anna hotărî să nu-l lase să vadă 
că fusese convinsă. 

— Dar care-i motivaţia? Vorbeşti despre fanaticii din CIA? 

Ostrow dădu din cap. 

— Mă tem că nu cunosc pe nimeni de-acolo care să se simtă 
puternic legat de ceva, în afara planurilor de vacanţă. 

— Atunci de ce? Care-i motivaţia posibilă? 

— Ce cred eu? Să-ţi spun ceva. Ostrow îşi scoase ochelarii şi 
curăţă lentilele cu batista. Dumneata ai o listă cu infractori şi 
capitalişti - oameni de nimic lucrând pentru oameni importanţi. 
Imediat după război, când se ajunge la CIA şi la nazişti, secrete 
importante sunt îngropate. Care-i părerea mea? Cineva sus-pus, 
vreau să spun foarte sus-pus, a înţeles că nişte nume de demult 
erau pe cale să iasă la suprafaţă. 

— Ce-nseamnă asta? 

Ostrow îşi puse ochelarii pe nas. 

— Sunt numele unor tipi în vârstă pe care i-am folosit noi, i-am 
plătit. Cei mai mulţi au dispărut în negura istoriei, da? Dintr-o 
dată apare o listă şi sunt gata să iasă la iveală numele unor 
veterani din Agenţie care-au ajutat şi-au fost complici la tot 
rahatul ăsta. Poate şi la câteva escrocherii financiare, profituri 
majore obţinute din vechea mină de aur. E al naibii de sigur că 
bătrâni ar începe să guiţe şi i-ar lăsa de izbelişte pe oamenii lor. 
Atunci la cine să apeleze? La cine altcineva decât la nişte 
israelieni fanatici? Elegant şi curat. Vorbesc despre fantome 
rămase din al doilea război mondial, fac nişte aluzii la 
inexplicabile asasinate din răzbunare, salvează spatele băieţilor 
de gaşcă - toată lumea-i fericită. 

Da, îşi zise ea posomorită. Toată lumea-i fericită. 

— Ascultă-mă. Aici e o convergenţă de interese. Dumneata 
încerci să elucidezi o serie de crime. Noi încercăm să elucidăm o 
serie de fisuri în sistemul de securitate, dar nu putem rezolva 
problema fără Ben Hartman. N-am de gând să arunc bănuiala 
asupra dumitale. E foarte posibil ca el să fie vânat chiar de 
oamenii pentru care lucrează. Eliminările nu încetează niciodată: 
asta-i problema lor. 

Eliminare: oare asta făcea şi ea? 

Ostrow păru să sesizeze ezitarea ei. 

— Vrem doar să ştim ce e adevărat şi ce nu. 


269 


— Aveţi documente? întrebă Anna. 

Ostrow bătu cu arătătorul bont un document ştampilat. Titlul 
cu majuscule se distingea clar: TRANSFER IN STARE DE REŢINERE 
AL UNUI CETAŢEAN AMERICAN. 

— Da, am documente. Tot ce-mi trebuie e persoana. Jack 
Hampton spunea că o să înţelegi situaţia. 

— Cum vă gândiţi să se facă predarea? 

— Uite, aici sunt aspecte delicate legate de 
extrateritorialitate... 

— Asta înseamnă că nu vreţi să-l aduc eu aici. 

— Ai priceput. Vom suna la hotel. Poţi să-i pui cătuşe. Ne dai 
un semn şi noi o să apărem. Dacă vrei să rămâi cu mâinile 
curate, e bine şi-aşa. Dă-ne o oră şi un loc, de preferinţă mai 
retras şi... 

— Şi noi avem grijă de rest. 

Yossi devenise iarăşi sobru. 

— lisuse, voi chiar sunteţi nişte cowboys, nu? zise Anna. 

— In orice caz, putem scoate pe cineva din teritoriul inamic 
dacă trebuie. Nimeni nu e rănit. O răpire curată - un act 
chirurgical. 

— Operaţiile rănesc. 

— Nu te gândi prea mult la asta. Aşa trebuie procedat. 

— O să mă gândesc la asta, zise Anna, făcând o grimasă. 

— Atunci gândeşte-te şi la asta. 

Ostrow scoase o coală de hârtie cu orele de plecare ale 
curselor aeriene de la Viena la Aeroportul Internaţional Dulles din 
Washington şi la Aeroportul Kennedy din New York. 

— Timpul e esenţial. 


În biroul întunecat de la etajul doi al unei clădiri aflate pe 
Wallnerstrasse, masivul Berufsdetektiv Mans Hoffman  trânti 
receptorul şi înjură în gura mare. Era ora zece dimineaţa şi-l 
sunase deja de patru ori pe american la hotelul lui. Nici la 
mesajul pe care i-l lăsase cu o seară în urmă nu primise răspuns. 
Cei de la hotel nu aveau alt număr al lui Hartman şi nu voiau să 
spună dacă el îşi petrecuse ori nu noaptea acolo. i 

Trebuia să-l găsească neîntârziat pe Hartman. Il îndrumase 
greşit pe american, îi dăduse o pistă periculoasă şi, orice-ar fi 
spus oamenii despre Mans Hoffman, nimeni nu contesta faptul că 
era un tip corect. Trebuia să dea de Hartman înainte ca acesta 
să-l întâlnească pe Jurgen Lenz. Ceea ce descoperise detectivul 


270 


cu o zi în urmă, spre scară, era de-a dreptul senzaţional. 
Investigaţiile de rutină pe care le efectuase în legătură cu Jurgen 
Lenz aduseseră cele mai neaşteptate şi mai uluitoare rezultate. 

Hoffman ştia că doctorul Lenz nu mai practica medicina, dar 
dorise să afle de ce. In acest scop, ceruse o copie a autorizaţiei 
medicale a lui Lenz, de la Arztekammer, arhivele unde se 
păstrează autorizaţiile tuturor medicilor din Austria. 

Spre stupoarea lui constatase că nu exista o autorizaţie 
medicală pe numele. Jurgen Lenz. Nici nu existase vreodată. 

Hoffman se întrebase: Cum era posibil? Minţea Lenz? Nu 
practicase niciodată medicina? 

Biografia oficială a lui Lenz, oferită gratuit la birourile 
Fundaţiei Lenz, menţiona că absolvise Facultatea de Medicină la 
Innsbruck. În consecinţă, Hoffman verifică şi acolo. Rezultatul? 
Jurgen Lenz nu fusese niciodată student al Facultăţii de Medicină 
din Innsbruck. 

Mânat de o nepotolită curiozitate, Hoffman se dusese la 
Universitatea din Viena, unde se păstrau rezultatele examenelor 
pentru autorizarea medicală a tuturor doctorilor din Austria. 

Nimic. 

Hans Hoffman îi oferise clientului său numele şi adresa unui 
om a cărui biografie fusese măsluită. 

Hoffman îşi cercetase notele stocate în laptop, încercând să 
găsească o logică, să aranjeze faptele în altă ordine. Acum 
privea din nou ecranul, întocmind lista documentelor pe care le 
verificase, încercând să se gândească la vreo omisiune care-ar fi 
putut explica această situaţie ciudată. 

Un bâzâit puternic îl făcu să tresară. Cineva suna din stradă la 
biroul lui. Se ridică şi se duse la interfonul montat în perete. 

— Da. 

— II caut pe domnul Hoffman. 

— Da. 

— Numele meu e Leitner. Nu am programare, însă am de 
discutat o afacere importantă. 

— Ce fel de afacere? întrebă Hoffman. 

Spera că nu era vreun comis-voiajor. 

— O treabă confidențială. Am nevoie de ajutorul lui. 

— Urcă la etajul doi. 

Hoffman apăsă pe butonul care descuia electronic uşa din faţă 
a clădirii. Salvă dosarul lui Lenz, închise laptopul şi deschise uşa 
biroului. 


271 


Un bărbat într-o jachetă neagră de piele, cu barbişon, păr 
cărunt şi un cercel mic în urechea stângă zise: 

— Domnul Hoffman? 

— Da. 

Hoffman îl măsură cu privirea, aşa cum făcea cu toţi clienţii 
potenţiali, încercând să evalueze câţi bani ar fi putut cheltui 
individul. Tenul bărbatului era neted, fără riduri, cu pielea 
aproape întinsă peste pomeţii înalţi. In ciuda părului cărunt, omul 
nu avea mai mult de patruzeci de ani. Fizic, era un specimen 
impresionant, dar trăsăturile erau comune, greu perceptibile, cu 
excepţia ochilor cenușii. Un tip serios. 

— Intră, zise Hoffman cordial. Spune-mi cu ce te pot ajuta. 


Anna se întoarse la hotel abia la ora nouă. 

In vreme ce strecura cârdul electronic în fanta aflată deasupra 
minerului uşii, auzi apa de la baie curgând. Intră în grabă, îşi 
atârnă haina în cuierul de lângă uşă şi se duse în dormitor. Avea 
de luat o decizie importantă: şi trebuia să se bizuie doar pe 
intuiţia ei. 

Zgomotul duşului încetă şi Ben apăru în pragul uşii de la baie, 
neştiind că ea se întorsese. 

In jurul taliei îşi înfăşurase lejer un prosop. Trupul armonios şi 
musculos sugera o activitate fizică intensă. Cu ochi expert, ea 
studie efectele regimului fizic - abdomenul plat ca o scândură, 
pectoralii ca două scuturi, bicepşii proeminenţi. Apa lucea pe 
pielea lui bronzată. Işi scosese bandajul de la umăr şi se vedea o 
pată mică, roşie. 

— Te-ai întors, zise el, remarcându-i în sfârşit prezenţa. Ce mai 
e nou? 

— Dă-mi voie să mă uit la umăr, spuse Anna. 

Ceva o făcu să se întrebe dacă interesul faţă de el era pur 
profesional. 

— Rana e aproape vindecată, rosti ca, trecându-şi degetul în 
jurul porțiunii înroşite. Nu-ţi mai trebuie pansament. Poate un 
strat subţire de bacitracin. Am o trusă de prim-ajutor în bagaj. 

Se duse s-o ia. Când se întoarse, Ben îmbrăcase un şort, dar 
era tot fără cămaşă. 

— leri spuneai ceva despre CIA, zise ca în timp ce-şi făcea de 
lucru cu tubul de unguent. 

— Poate că mă înşel în legătură cu ei. Lenz avea nişte 
bănuieli, dar ezit să le iau în considerare. 


272 


Oare minţea? O păcălise cu o seară în urmă? Nu-i venea să 
creadă. Ar fi contrazis toate instinctele şi intuiţia ei. Nu detecta 
bravadă, nici încordare în vocea lui - nici unul dintre semnele 
imposturii. 

În timp ce aplica unguentul antiseptic pe umărul lui, feţele lor 
se apropiară. Ea simţi parfumul de măr al săpunului şi încă ceva, 
mirosul de bărbat. Inspiră încet, adânc. Apoi, copleşită dintr-o 
dată de un val de emoţii, se îndepărtă. 

Evaluarea onestităţii lui fusese oare tulburată de alte 
sentimente? Nu era o situaţie pe care să şi-o poată îngădui în 
postura ei, mai ales în împrejurările actuale. 

Dar dacă ofiţerii de la CIA fuseseră dezinformaţi? Care erau de 
fapt sursele lor? Un ofiţer de caz e bun în măsura în care sursele 
lui sunt bune. Ea ştia cât de imperfect putea fi sistemul. lar dacă 
CIA era implicată, proceda bine predându-l agenţiei? Prea multe 
incertitudini. Trebuia să se încreadă în instinctele ei, altfel era 
pierdută. 

Formă numărul lui Walter Heisler. 

— Vreau să-ţi cer un serviciu, spuse ea. L-am sunat pe 
Hartman la hotel. Pare să fi plecat fără să anunţe. A fost acolo un 
fel de confruntare violentă. Evident, omul şi-a lăsat bagajul 
acolo. Aş vrea să te ocupi dumneata de el, ca să-mi acorzi un 
răgaz. 

— Păi, să ştii că, de fapt, e proprietatea noastră, de vreme ce 
a început ancheta. 

— Aţi început-o? 

— Nu, nu încă, dar... 

— Atunci, te rog, fă-mi o marc favoare şi trimite bagajul la 
hotelul meu. 

— Cred că asta se poate aranja, zise Heisler ursuz. Deşi e... 
mai degrabă nefiresc. 

— Mulţumesc, Walter, spuse ea cu căldură şi închise telefonul. 

Ben se apropie de ea. 

— Asta numesc eu un serviciu adevărat, zise el zâmbind larg. 

Ea îi aruncă un maiou. 

— E cam rece afară. 


Ben Hartman ieşi din hotel, privind nervos înjur. Deşi purta 
aceleaşi haine în care dormise, se simţea înviorat. Măsură cu 
privirea bulevardul larg, cu trafic intens şi, simțindu-se expus, 
vulnerabil, se întoarse spre dreapta, îndreptându-se către primul 


273 


district. 

Petrecuse ultima jumătate de oră dând telefoane. Mai întâi 
trezise o cunoştinţă, prietenul unui prieten, din Insulele Cayman, 
care conducea un serviciu de „investigaţii” format din doi 
oameni ce se ocupau, aparent, cu verificări de culise pentru 
companii multinaționale. In realitate, firma era deseori angajată 
de persoane sau companii multinaționale prospere care, din când 
în când, voiau să cunoască tainele băncilor de-acolo. 

O'Connor Security Investigations era firma unui expatriat 
irlandez, fost ofiţer de poliţie, pe nume Fergus O'Connor, care 
venise în Cayman pe post de gardian pentru o bancă britanică şi 
se stabilise acolo. Devenise ofiţer al serviciului de pază, pe urmă 
şeful acestuia. Când îşi dăduse seama că reţeaua lui de contacte 
şi experienţa pe care-o dobândise erau negociabile - îi cunoştea 
pe toţi ceilalţi şefi ai serviciilor de securitate, ştia cine putea fi 
mituit şi cine nu, ştia cum funcţiona în realitate sistemul - îşi 
deschisese propria firmă. 

— Ar fi bine să fie al naibii de important, mormăise Fergus la 
telefon. 

— Asta nu ştiu să-ţi spun, răspunse Ben, dar e o treabă grozav 
de profitabilă. 

— Atunci stăm de vorbă, zise Fergus. 

Ben îi citi o listă de coduri şi numere de transfer electronic, 
după care îi spuse că o să-l sune la sfârşitul zilei. 

— O să-mi ia mult mai mult timp, obiectă Fergus. 

— Chiar dacă dublez onorariul? Asta cred că urgentează 
treaba. 

— Poţi fi sigur. Urmă o pauză. Apropo, ştiai că se zvonesc nişte 
chestii teribile despre tine? 

— Ce vrei să spui? 

— O grămadă de răutăţi. Ştii cum funcţionează sursele de 
zvonuri. Se zice că te-ai vârât într-un scandal sângeros. 

— Glumeşti. 

— Lumea spune că ţi-ai omorât fratele. 

Ben nu răspunse, simţi că i se face rău. Poate că era o fărâmă 
de adevăr în afirmaţia aceea? 

— Numai tâmpenii din astea. Nu-i treaba mea, dar ştiu câte 
ceva despre felul cum împrăştie oamenii zvonuri în lumea 
financiară, doar ca să provoace necazuri. O grămadă de răutăţi, 
cum ziceam. Totuşi, e interesant că cineva s-a hotărât să pună în 
circulaţie zvonul ăsta. 


274 


— Mulţumesc că mi-ai spus, Fergus, zise Ben, mai şovăitor 
decât ar fi vrut. 

Răsuflă adânc de câteva ori ca să se calmeze, apoi dădu al 
doilea telefon, unei tinere de la biroul new yorkez al altei firme 
de investigaţii. Era o companie mare, internaţională, legală, 
având printre angajaţi foşti agenţi FBI şi chiar câţiva foşti ofiţeri 
ai CIA. Knapp Incorporated ajuta firmele să-şi dirijeze „eforturile 
necesare” către potenţialii parteneri de afaceri şi să depisteze 
infracțiunile funcţionarilor, delapidările, furturile din interiorul 
companiilor - o agenţie de detectivi la nivel global. Din când în 
când, Hartman Capital Management apela la serviciile sale. 

Unul dintre anchetatorii faimoşi de la Knapp era Megan 
Crosby, absolventă a Facultăţii de drept la Harvard. Megan făcea 
anchete corporatiste ca nimeni altul posedând straniul talent de- 
a descoperi şi apoi clasifica mecanismele complicate ale 
corporațiilor, menite să scape atenţiei organelor de control, a 
investitorilor prudenţi şi concurenţei, pricepându-se mai bine ca 
oricine să dezvăluie cine era proprietarul real al cutărei firme, 
sau cine se afla în spatele cutărei companii fictive. Nu divulgase 
niciodată clienţilor săi felul în care proceda. Un scamator nu-şi dă 
în vileag trucurile. Ben o invitase pe Megan la masă de câteva ori 
şi ea îi dăduse numărul de-acasă. 

— E ora trei dimineaţa, cine mă sună? 

— Sunt Ben Hartman, Megan, lartă-mă, e ceva important. 

Megan deveni brusc atentă. 

— Nici o problemă. Cu ce te pot ajuta? 

— Sunt la Amsterdam, în toiul unei întruniri importante, îi 
explică el, coborând glasul. La Philadelphia există o mică firmă 
de biotehnologie, numită Vortex Laboratories, care mă intrigă. 
Aflase numele firmei de la Anna. Vreau să ştiu cine e 
proprietarul, cu cine ar putea avea relaţii discrete de afaceri, 
treburi de genul ăsta. 

— O să fac tot ce pot, zise ea, dar nu promit nimic. 

— Se poate până la sfârşitul zilei? 

— lisuse. Făcu o pauză. Sfârşitul cărei zile? A ta sau a mea? 
Şase ore în plus contează. 

— Atunci să fie sfârşitul zilei tale. Fă tot ce poţi. 

— Am înţeles, spuse ea. 

— Incă ceva. E un tip, Osear Peyaud, de la Paris, pe care firma 
mea l-a folosit pentru comisioane în Franţa. Vreau informaţii 
directe de la el. 


275 


Pe la ora zece, Graben, una dintre marile artere pietonale ale 
Vienei, forfotea de gură-cască, oameni de afaceri şi turişti. Ben 
trecu pe lângă Cafe Demel, renumita patiserie şi se opri să 
privească numeroasele produse din vitrină. Observă, reflectată 
de geam, imaginea cuiva care îl privea. Bărbatul înalt, cu 
înfăţişare de bandit, într-un trenci bleumarin nepotrivit îşi 
întoarse privirea. 

Ben ştia că-l mai văzuse undeva. Era convins de asta. Şi asta 
în ultimele două zile. Intr-o aglomeraţie, dar unde? 

Ben se întoarse să se mai uite o dată, însă bărbatul dispăruse. 


— Dragă domnişoară Navarro, zise Alan Bartlett, mă întreb 
dacă nu cumva avem păreri diferite în legătură cu obiectul 
misiunii dumitale. Trebuie să mărturisesc că sunt dezamăgit. Mi- 
ai dat mari speranţe. 

Anna îl sunase pe Robert Polozzi, de la serviciul de 
identificare, dar i se făcuse legătura, fără să fie prevenită, cu 
Bartlett. 

— Uite ce e, protestă ea, cu receptorul prins între bărbie şi 
umărul stâng, cred că sunt pe punctul... 

Bartlett o întrerupse: 

— Ai obligaţia să raportezi periodic, agent Navarro, nu să 
dispari ca un student în vacanţa de primăvară. 

— Dacă o să asculţi ce-am descoperit... începu Anna, 
exasperată. 

— Nu, dumneata ascultă-mă pe mine. Ţi s-a ordonat să rezolvi 
problema şi aşa o să faci. Am aflat că Ramago a fost deja ucis. 
Rossignol era ultima, cea mai mare şansă a noastră. Nu ştiu ce 
mijloace ai folosit ca să ajungi la el, dar e limpede că au dus la 
moartea lui. E clar că am fost indus în eroare în privinţa discreţiei 
dumitale. 

— Dar lista Sigma... 

— Mi-ai vorbit despre supraveghere şi localizare în legătură cu 
acest subiect. Nu m-ai atenţionat că aveai de gând să îndrepţi un 
reflector spre el. De câte ori am subliniat delicateţea misiunii 
dumitale? De câte ori? 

Anna se simţea de parcă ar fi primit un pumn în stomac. 

— Imi cer scuze dacă am făcut ceva care a avut efectul... 

— Nu, agent Navarro, pe mine mă învinuiesc. Eu ţi-am 
încredinţat misiunea asta. E adevărat că am fost sfătuit să n-o 


276 


fac. M-am încăpățânat. A fost greşeala mea că ţi-am încredinţat 
misiunea asta. Imi asum întreaga responsabilitate. 

— Termină cu prostiile, zise Anna, săturându-se brusc de 
reproşuri. Nu ai elemente care să-ţi susţină acuzaţiile. 

— Te afli deja în faţa unor sancţiuni administrative. Te aştept 
în biroul meu, mâine după-amiază la ora cinci şi nu-mi pasă dacă 
va trebui să închiriezi un avion particular ca să ajungi aici. 

Trecură câteva secunde până când Anna pricepu că Bartlett 
închisese telefonul. Inima îi bătea cu putere, obrajii îi ardeau. 
Dacă el n-ar fi încheiat convorbirea, ea ar fi ripostat şi astfel ar fi 
pus capăt definitiv carierei ei. 

Nu, îşi zise Anna, ai făcut deja asta. S-a terminat. Când se va 
afla că intrase în conflict cu Serviciul de Cooperare Internă, 
Dupree îi va retrage privilegiile în mai puţin de cinci minute. 

Ei bine, cel puţin va pleca trântind uşa. 


277 


29 


Biroul legendarului Jakob Sonnenfeld, vânătorul de nazişti, 
care apăruse pe copertele multor reviste, subiectul unui mare 
număr de biografii şi documentare, se afla într-o clădire mică şi 
mohorâtă, de pe Salztorgasse, o stradă lipsită de eleganţă, cu 
magazine de solduri şi cafenele întunecoase. Numărul lui 
Sonnenfeld era trecut în cartea de telefoane a Vienei fără adresă. 
Ben sunase pe la opt şi jumătate dimineaţa şi fusese surprins 
când i se răspunsese. O femeie cu glas răstit îl întrebase ce 
treabă avea, de ce voia să-l vadă pe marele om. 

Ben îi spusese că era fiul unui supravieţuitor al Holocaustului 
şi că efectua la Viena cercetări pe cont propriu privind regimul 
nazist. Fusese şi mai surprins când femeia acceptase cererea lui 
de a-l întâlni pe legendarul personaj în acea dimineaţă. 

Cu o seară în urmă, Anna Navarro îi sugerase câteva „măsuri 
de eschivare”, cum le numise ea, ca să scape de oricine l-ar fi 
putut urmări. |n drumul său întortocheat spre biroul lui 
Sonnenfeld, Ben se întorsese de câteva ori, după ce-l văzuse pe 
bărbatul roşcovan cu sprâncene groase, traversase brusc strada, 
intrase într-o librărie, răsfoise nişte cărţi şi aşteptase. Părea că 
şi-a pierdut „coada” sau poate că, din cine ştie ce motiv, 
bărbatul evitase să fie observat a doua oară. 

Ajunse la clădirea de pe Salztorgasse. Uşa din faţă se deschise 
cu un bâzâit şi Ben luă ascensorul până la etajul patru, unde un 
gardian îi făcu semn să treacă. Uşa fu deschisă de o tânără care-i 
arătă un scaun incomod aflat pe un hol cu pereţii plini de 
plachete, diplome şi certificate de donaţii primite de Sonnenfeld. 

In timp ce aştepta, îşi scoase telefonul mobil şi lăsă un mesaj 
pentru Oscar Peyaud, anchetatorul de la Paris. Apoi sună la 
hotelul pe care-l părăsise în fugă cu o seară în urmă. 

— Da, domnule Simon, răspunse operatorul hotelului cu o 
amabilitate care i se păru exagerată. Da, domnule, aveţi un 
mesaj... e, dacă aştepţi puţin... da, de la un domn Hans Hoffman. 
Spune că e ceva urgent. 

— Mulţumesc, zise Ben. 

— Vă rog, domnule Simon, rămâneţi la aparat, domnul director 
mi-a făcut semn că ar vrea să vorbească cu dumneavoastră. 


278 


Ben nu dădu curs primului impuls, acela de-a întrerupe 
imediat convorbirea; era important să afle ce ştia direcţia 
hotelului şi dacă exista vreo complicitate din partea acesteia. 

— Domnule Simon, zise directorul, cu o voce gravă, autoritară, 
una dintre cameristele noastre mi-a spus că aţi ameninţat-o. Mai 
mult, chiar aseară a avut loc aici un incident şi s-au tras focuri de 
armă; poliţia doreşte să vă întoarceţi imediat la hotel ca să vă 
pună nişte întrebări. 

Ben închise telefonul. 

Nu-l surprindea faptul că directorul dorise să vorbească cu el. 
Hotelul suferise nişte pagube şi omul fusese obligat să cheme 
poliţia. Simţise însă ceva în vocea lui, acea sfidătoare încredere 
în sine a celui care se sprijină pe puterea autorităţilor şi asta îl 
alarmase. Se întrebă de ce Hoffman, detectivul particular, era 
aşa de grăbit? 

Uşa biroului lui Sonnenfeld se deschise şi un bătrân scund, 
gârbovit, îi făcu semn să intre. Bătrânul îi întinse lui Ben o mână 
tremurândă, apoi se aşeză în spatele unui birou cu dosare 
aruncate de-a valma. Jakob Sonnenfeld avea o mustață 
încărunţită, ţepoasă, fălcile căzute, urechi mari şi ochi apoşi, 
înfundaţi în orbite. Purta o cravată lată, demodată, înnodată 
stângaci, o vestă cafenie din lână, roasă de molii şi o jachetă 
ecosez. 

— Mulţi oameni doresc să vadă arhivele mele, spuse 
Sonnenfeld fără altă introducere. Unii din motive întemeiate, alţii 
fără un motiv anume. Dumneata de ce vrei? 

Ben îşi drese glasul, dar Sonnenfeld continuă să vorbească: 

— Spui că tatăl dumitale e supravieţuitor al Holocaustului. Şi 
ce dacă? Există mii ca el. De ce eşti dumneata aşa de interesat 
de activitatea mea? 

Să îndrăznesc să fiu sincer cu omul ăsta? se întrebă Ben. 

— Îi vânezi pe nazişti de mai multe decenii, începu el brusc. 
Asta înseamnă că-i urăşti cu toată fiinţa, ca şi mine. 

Sonnenfeld dădu din mână a lehamite. 

— Nu. Nu sunt răzbunător. N-aş fi putut face treaba asta timp 
de peste cincizeci de ani îmboldit de ură. M-ar fi mistuit lăuntric. 

Ben deveni brusc neîncrezător şi iritat de pioşenia lui 
Sonnenfeld. 

— Ei bine, se întâmplă ca eu să cred că aceşti criminali de 
război n-ar trebui să fie liberi. 

— Bine, dar nu ei sunt adevărații criminali de război, nu-i aşa? 


279 


Un criminal de război comite crime ca să-şi îndeplinească 
ţelurile, nu? Ucide şi torturează ca să contribuie la câştigarea 
războiului. Dar ia spune-mi: a fost nevoie ca naziştii să 
masacreze şi să gazeze milioane de nevinovaţi ca să câştige? 
Sigur că nu. Au făcut-o exclusiv din raţiuni ideologice. Ca să 
curețe planeta, cum credeau ei. A fost ceva cu totul inutil şi i-a 
făcut să risipească resurse preţioase în timpul războiului. Aş zice 
că acest genocid le-a stânjenit efortul de război. Nu, ăştia cu 
siguranţă n-au fost criminali de război. 

— Atunci dumneata cum îi numeşti? întrebă Ben, pricepând 
într-un târziu. 

Sonnenfeld zâmbi. Câţiva dinţi de aur îi scânteiară printre 
buze. 

— Monştri. 

Ben trase adânc aer în piept. Trebuia să se încreadă în 
bătrânul vânător de nazişti; era singura cale de a-şi asigura 
colaborarea lui. Sonnenfeld era prea inteligent. 

— Atunci dă-mi voie să fiu foarte direct cu dumneata, domnule 
Sonnenfeld. Fratele meu - fratele meu geamăn, cel mai bun 
prieten pe care l-am avut - a fost ucis de nişte oameni despre 
care cred că sunt în legătură cu unii dintre aceşti monştri. 

— Acum m-ai zăpăcit de tot, zise bătrânul. Sunt sigur că 
dumneata şi fratele dumitale sunteţi mult, mult prea tineri ca să 
fi trecut prin război. 

— Asta s-a întâmplat acum o săptămână şi ceva, spuse Ben. 
Sonnenfeld ridică o sprinceană şi-l privi neîncrezător. 

— Ce tot spui? N-are nici un sens. 

Ben îi relată pe scurt despre descoperirea lui Peter. 

— Acest document i-a atras atenţia fratelui meu fiindcă unul 
dintre lideri era tatăl nostru. Făcu o pauză înainte de a-i rosti 
numele: Max Hartman. 

Bătrânul părea uluit. 

— Cunosc numele ăsta. Tatăl dumitale a dat mulţi bani pentru 
cauze nobile. 

— In anul 1945, una dintre cauzele lui era ceva numit Sigma. 
Printre ceilalţi fondatori se numărau mulţi industriaşi occidentali 
şi câţiva oficiali nazişti. Era şi un trezorier, identificat cu funcţia 
de Obersturmfuhrer şi numele Max Hartman. 

Ochii apoşi ai lui Sonnenfeld nu clipiră. 

— Extraordinar. Ai spus „Sigma”, da? Doamne Sfinte. 


280 


— Mă tem că-i o poveste veche, zise vizitatorul îmbrăcat într-o 
jachetă neagră de piele. 

— Soţia, sugeră Hoffman, detectivul particular, făcând cu 
ochiul. 

Bărbatul zâmbi ruşinat. 

— E tânără şi foarte frumoasă, da? 

— Da. 

— Sunt cele mai rele, femeile tinere şi frumoase, spuse 
Hoffman, ca între bărbaţi. Te sfătuiesc s-o uiţi, pur şi simplu. N-o 
să mai ai niciodată încredere în ea. 

Privirea vizitatorului se fixă pe noul şi modernul laptop al lui 
Hoffman. 

— Drăguţ, zise omul. 

— Nu ştiu cum de-am putut folosi altceva până acum. Nu prea 
mă pricep la chestii tehnice, dar ăsta e uşor de mânuit. 

— Te deranjează dacă arunc şi eu o privire? 

Hoffman ezită. Omul putea foarte bine să fie un hoţ. Se uită 
din nou la el, îi cercetă cu privirea umerii largi şi talia suplă. 
Trase încet sertarul metalic de lângă laptop şi se convinse că 
pistolul era acolo. 

— Poate cu altă ocazie, spuse Hoffman. Toate dosarele mele 
confidenţiale sunt acolo. Dă-mi, te rog, nişte detalii despre 
tânăra şi frumoasa dumitale soţie şi despre ticălosul care-o 
regulează. 

— De ce nu deschizi laptopul? întrebă vizitatorul. 

Hoffman ridică brusc privirea. Nu era o rugăminte, ci un ordin. 

— Ce cauţi aici? apucă să întrebe Hoffman, înainte de a 
înţelege că se uita la ţeava unui Makarov cu amortizor. 

— Dă drumul la computer, spuse omul încet. Deschide-ţi 
dosarele. 


— O să-ţi spun ceva. Documentul ăsta nu trebuia să iasă 
niciodată la lumină, spuse Sonnenfeld. Era un act doar pentru 
uzul intern al băncilor elveţiene. Numai pentru spiriduşii de la 
Zurich. 

— Nu înţeleg. 

— Sigma a fost mult timp o legendă. Nimic, nici un indiciu nu 
confirma existenţa ei. Eu aş fi ştiut. Crede-mă. 

— Până acum, corect? 

— Aşa s-ar părea, zise bătrânul în şoaptă. E o faţadă, un 
şiretlic - un mijloc pentru industriaşii din ambele tabere de-a 


281 


încheia o pace separată, indiferent de termenii armistiţiului. 
Hârtia pe care a descoperit-o fratele dumitale ar putea fi singura 
probă materială a acestei iniţiative. 

— Spui că a fost o legendă? In ce a constat ea? 

— Oameni de afaceri şi politicieni importanţi s-au întâlnit în 
secret pentru a transfera imense bunuri de stat furate din 
Germania. Nu toţi cei care i s-au opus lui Hitler au fost eroi, 
poate ai aflat asta. Mulţi s-au dovedit nişte indivizi pragmatici. 
Ceea ce îngrijora era perspectiva repatrierii şi a naţionalizării. 
Trebuia să aibă grijă de propriile lor imperii. Imperii industriale. 
Există numeroase dovezi despre astfel de planuri, dar am crezut 
întotdeauna că nu s-a depăşit acest stadiu, mai ales că aproape 
toţi cei implicaţi şi-au dat duhul. 

— Ai spus „aproape toţi”. Dă-mi voie să te întreb despre cei 
câţiva membri din conducere care cad sub incidenţa 
preocupărilor dumitale. Naziştii. Gerhard Lenz, Josef Strasser. 
Făcu o pauză înainte de-a rosti ultimul nume. Max Hartman. 

Sonnenfeld îşi prinse capul între mâinile cu degete noduroase. 

— Cine sunt oamenii ăştia? se întrebă el retoric. Asta mă 
întrebi. Am şi cu întrebările mele: cine întreabă? De ce vrea să 
ştie? 


— Pune arma jos, zise Hoffman. Nu fi absurd. 

— Inchide sertarul, spuse intrusul. Te urmăresc foarte atent. O 
singură mişcare greşită şi eşti mort. 

— Atunci n-o să ajungi niciodată la dosarele mele. Computerul 
e dotat cu un dispozitiv biometric de identificare - un scaner 
pentru amprente. Fără amprenta mea, nimeni nu-l poate accesa. 
Aşa că ai fi nesăbuit dacă m-ai ucide. 

— Deocamdată nu e cazul s-o fac, spuse vizitatorul cu calm. 


— Cred că ştii adevărul despre tatăl meu. Mă surprinde că n-ai 
întocmit un dosar despre un supravieţuitor atât de cunoscut şi - 
te rog să mă ierţi - potenţial susţinător material al eforturilor 
dumitale. Ai fi putut să-i descoperi minciunile. Ai toate listele 
victimelor din lagărele de concentrare, un depozit de dosare. De- 
aceea trebuie să te întreb: ştiai cine este în realitate tatăl meu? 

— Dumneata ştiai? i-o întoarse cu asprime Sonnenfeld. 

— Eu am văzut adevărul negru pe alb. 

— Ai văzut negru pe alb, da, însă n-ai văzut adevărul. O eroare 
de amator. lartă-mă, domnule Hartman, dar te afli în faţa unei 


282 


situaţii ale cărei ambiguităţi îmi sunt foarte cunoscute. Despre 
cazul tatălui dumitale îţi pot spune foarte puţin, însă e o poveste 
teribil de cunoscută. Totuşi, trebuie să te pregăteşti să intri într- 
un tărâm al clarobscurului moral. Al umbrelor, al ambiguităţii 
etice. Pentru început trebuie să ştii că, dacă un evreu avea bani, 
naziştii erau dispuşi să negocieze cu el. Asta a fost unul dintre 
secretele cumplite ale războiului secret despre care oamenii 
vorbesc rareori. Frecvent, cei bogaţi îşi asigurau cu bani o 
trecere liniştită în lumea liberă. Naziştii luau aur, bijuterii, 
garanţii, orice. Era pur şi simplu un jaf. Aveau chiar şi o listă de 
preţuri - trei sute de mii de franci elveţieni pentru o viaţă! Un 
membru al familiei Rothschild a pus la bătaie oţelăriile sale - le-a 
cedat firmei Hermann Goring Works. Dar n-o să citeşti nicăieri 
despre aşa ceva. Nici măcar zvonuri n-o să auzi. A existat o 
familie foarte bogată de evrei unguri, Weiss - aveau afaceri în 
douăzeci şi trei de ţări ale lumii. Şi-au dat întreaga avere celor de 
la SS, pentru a fi escortaţi fără probleme până în Elveţia. Ben 
întrebă nerăbdător: 

— Dar un Obersturmfuhrer... 

— Un Obersturmfuhrer evreu? E posibil aşa ceva? Mai suportă- 
mă câteva clipe. Sonnenfeld făcu o pauză, apoi continuă: Pot să- 
ţi vorbesc despre un colonel SS, Kurt Becher, însărcinat să 
conducă asemenea negocieri pentru Eichmann şi Himmler. 
Becher a făcut un târg cu un ungur, doctor Rudolf Kastner - o 
mie şapte sute de evrei, a câte o mie de dolari bucata. Un tren 
plin. Evreii din Budapesta s-au bătut ca să prindă trenul ăla. Ştii 
că familia dumitale avea bani înainte de război, nu? Totul se 
rezolva foarte simplu, dacă erai Max Hartman. Intr-o zi, 
Obergruppenfuhrerul vine să te vadă. Faceţi un târg. Ea ce mai 
era bună averea dacă oricum aveaţi să muriţi cu toţii? Aşa că îţi 
răscumperi familia. Pe surori şi pe dumneata. Făceai orice ca să 
rămâi în viaţă. 

Ben nu şi-l imaginase pe tatăl său înspăimântat, disperat. Se 
simţea ameţit. Mătuşa lui, Sarah, murise înainte de-a se naşte el, 
dar şi-o amintea pe mătuşa Leah, o fiinţă măruntă, liniştită, 
amabilă, care trăise discret ca bibliotecară la Philadelphia. 
Afecţiunea pe care-o avusese pentru fratele ei fusese reală, ca şi 
aprecierea tăriei lui de caracter. Murise când el era în liceu. 

— Dacă tot ce spui e adevărat, nouă de ce nu ne-a vorbit 
niciodată despre asta? întrebă Ben. A 

— Crezi că el voia să auziţi aşa ceva? In glasul lui Sonnenfeld 


283 


răzbătea o undă de dispreţ. Crezi că voi aţi fi înţeles cu 
adevărat? Milioane de oameni au fost incineraţi, în timp ce Max 
Hartman venea în America pentru că avea destui bani. Cei aflaţi 
în situaţia lui n-au spus nimic nimănui, prietene. Deseori şi-au 
dat toată silinţa ca să uite. Ştiu toate astea pentru că e treaba 
mea să ştiu, însă e mai bine ca ei să rămână neştiuţi. Ben nu ştia 
ce să răspundă. 

— Până şi lui Churchill şi Roosevelt le-a făcut Himmler o 
ofertă. In mai '44. Era pregătit să le vândă Aliaților toţi evreii pe 
care-i deţineau naziştii, cu condiţia ca Aliaţii să le dea câte un 
camion pentru fiecare sută de evrei. Naziştii ar fi demolat 
camerele de gazare şi ar fi încetat brusc uciderea evreilor dacă 
ar fi primit nişte camioane pe care să le folosească împotriva 
ruşilor. Evreii erau de vânzare, dar nu existau cumpărători! 
Roosevelt şi Churchill au refuzat să-şi vândă sunetele diavolului. 
Le era uşor să spună asta, nu? Ar fi putut salva un milion de evrei 
europeni, dar n-au făcut-o. Existau lideri ai evreilor care doreau 
cu disperare să se facă acest târg. Vrei să vorbim despre 
moralitate, dar nu e chiar aşa de simplu, nu? Dumneata exişti 
pentru că tatăl dumitale a făcut un târg dezgustător ca să-şi 
salveze viaţa. 

Ben revăzu cu ochii minţii imaginea tatălui său, bătrân şi 
plăpând la Bedford, dar şi cea din vechea fotografie, unde era 
băţos şi arătos. Ben nu-şi putea închipui prin ce trecuse el ca să 
ajungă până aici. Era într-adevăr constrâns tatăl său să ascundă 
toate astea? Ce altceva mai ascundea? 

— Totuşi, povestea asta lasă fără răspuns chestiunea 
prezenţei numelui său pe documentul ăla, reaminti Ben, unde 
apărea drept un SS-ist. 

— Numai cu numele, sunt sigur. 

— Asta ce înseamnă? 

— Cât de multe ştii despre tatăl dumitale? 

Bună întrebare, îşi zise Ben. 

— Tot mai puţin, se pare. 

Max Hartman, puternic şi dominator, conducând o şedinţă de 
consiliu, ridicându-l pe Ben, la vârsta de şase ani, în aer, citind 
The Financial Times la micul dejun, distant şi evaziv. 

Cât m-am străduit să-i câştig dragostea şi respectul! Şi ce 
încântat eram când mă aproba din când în când. 

Omul ăsta fusese întotdeauna un mister. i 

— Atâta pot să-ți spun, zise Sonnenfeld impasibil. Incă de când 


284 


era tânăr, tatăl dumitale devenise o legendă în cercurile 
financiare germane. Dar era evreu. Când evreii au început să fie 
trimişi în lagăre de concentrare, lui i s-a oferit ocazia de-a lucra 
la Reichsbank, în vederea elaborării unor complicate scheme 
financiare care să le permită naziştilor să se sustragă blocadelor 
aliaţilor. | s-a acordat gradul ăla în SS ca un fel de acoperire. 

— Deci, într-un sens, a ajutat la finanţarea regimului nazist, 
zise Ben pe un ton neutru. 

— Din nefericire, da. Sunt sigur că a avut motivele lui. Cum 
era de aşteptat, a fost recrutat în proiectul Sigma. 

Se opri din nou, neluându-şi ochii de la Ben. Cred că nu prea 
reuşeşti să distingi nuanțele de gri. 

— Ciudat mod de-a vorbi pentru un vânător de nazişti. 

— lar apelezi la refrenul ăsta jurnalistic, zise Sonnenfeld. Eu 
lupt pentru dreptate, iar în lupta asta trebuie să fii în stare să 
distingi ce e scuzabil de ce e corupt, între greşelile comune şi 
marile păcate. Nu încape îndoială: vitregia sorții nu scoate la 
iveală calităţile oamenilor. j 

Camera părea să se învârtă în jurul lui Ben. Incrucişa braţele şi 
inspiră adânc, încercând să se calmeze şi să-şi limpezească 
gândurile. 

li apăru deodată în minte imaginea tatălui său în biroul de- 
acasă, ascultând Don Giovanni de Mozart, instalat în fotoliul său 
preferat. Deseori, după cină, Max stătea singur, cu lumina stinsă 
şi asculta Don Giovanni. Cât de singur trebuia să fi fost, cât de 
înspăimântat că trecutul său avea să iasă într-o zi la iveală. Ben 
era surprins de tandreţea ce-l cuprinsese brusc. Bătrânul m-a 
iubit atât cât putea el iubi. Cum l-aş putea disprețui? îi trecu prin 
minte că adevăratul motiv pentru care Lenz ajunsese să-şi 
urască tatăl nu era atât repulsia faţă de nazism, cât faptul că îşi 
abandonase familia. 

— Vorbeşte-mi despre Strasser, zise Beri, dându-şi seama că 
doar schimbarea subiectului i-ar fi putut diminua ameţeala ce-l 
copleşea. 

Sonnenfeld închise ochii. 

— Strasser a fost consilierul ştiinţific al lui Hitler, un strălucit 
om de ştiinţă. A ajutat la dezvoltarea I.G. Farben, ai auzit de 
faimoasa I.G. Farben, firma industrială controlată de nazişti? 
Acolo, a contribuit la inventarea unui gaz sub formă de granule, 
numit Ciclon-B. Agitai granulele şi ele se transformau în gaz. Ca o 
scamatorie! L-au testat prima oară în duşurile de la Auschwitz. O 


285 


invenţie fantastică. Gazul otrăvitor se răspândea în camerele de 
gazare. Moartea survenea în maximum patru minute. 

Sonnenfeld făcu o pauză, privind în gol. In tăcerea ce urmă, 
Ben auzi ticăitul unui ceas. 

— Foarte eficient, continuă Sonnenfeld. Trebuie să-i mulţumim 
pentru asta doctorului Strasser. Ştii că Allen Dulles, directorul CIA 
din anii '50, a fost avocatul american al lui |. G. Farben şi loialul 
său apărător? 

Ben mai auzise undeva istoria asta, care nu înceta să-l 
uimească. 

— Deci, într-un anume sens, Strasser şi Lenz au fost parteneri. 

— Da. Doi dintre cei mai străluciți şi teribili oameni de ştiinţă 
nazişti. Lenz, cu experimentele lui pe copii, pe gemeni, s-a 
dovedit un cercetător genial, depăşindu-şi cu mult epoca. Era 
foarte interesat de metabolismul copiilor. Pe unii îi omora 
înfometându-i, ca să studieze cum le era încetinită şi oprită 
creşterea. Pe alţii îi congela, ca să vadă cum le era afectată 
dezvoltarea. A avut grijă ca toţi copiii care sufereau de progeria!, 
o formă oribilă de îmbătrânire prematură, să-i fie trimişi ca să-i 
studieze. Un tip adorabil, doctorul Lenz, nu? Foarte apropiat de 
înaltul comandament, desigur. Ca om de ştiinţă, se bucura de 
mai multă încredere decât majoritatea politicienilor. Se considera 
că avea „puritatea obiectivelor”. Ca şi doctorul Strasser, Lenz s-a 
refugiat la Buenos Aires, aşa cum au procedat mulţi nazişti după 
război. Ai fost vreodată acolo? E un oraş frumos. Pe cuvânt. 
Parisul Americii de Sud. Nu-i de mirare că toţi naziştii doreau să 
trăiască acolo. Apoi, Lenz a murit. 

— Dar Strasser? 

— Poate că văduva lui Lenz ştie unde se află Strasser, dar să 
nu-ţi treacă prin minte s-o întrebi. N-o să-ţi spună niciodată. 

— Văduva lui Lenz? întrebă Ben, îndreptându-şi spatele. Da, 
Jurgen Lenz menţiona că mama lui se retrăsese la Buenos Aires. 

— Ai vorbit cu Jurgen Lenz? 

— Da. Presupun că-l cunoşti. 

— A, cu Jurgen Lenz e o poveste complicată. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că la început mi-a fost foarte greu să accept bani de 
la el, dar fără donaţii am fi fost obligaţi să ne încetăm activitatea. 
În ţara asta, unde naziştii au fost totdeauna protejaţi, nici în ziua 
de azi nu primim donaţii. Nici un cent! Aici n-a fost condamnat 


1 Afecţiune în care dezvoltarea normală este oprită după primul an 
de viaţă şi este urmat de un retard sever în creştere, (n. t.). 
286 


vreun nazist de peste douăzeci de ani! Aici am fost, timp de mai 
mulţi ani, Inamicul Public Numărul Unu. Lumea mă scuipa pe 
stradă. lar Lenz... ei bine, părea limpede că erau banii vinovăţiei. 
După ce l-am cunoscut, mi-am schimbat părerea. Omul s-a 
angajat în mod sincer să facă bine. De exemplu, e singurul girant 
al fundaţiei pentru suferinzii de progeria din Viena. Fără îndoială 
că vrea să anihileze activitatea părintelui său... Nu-i putem 
atribui crimele tatălui. 

Cuvintele lui Sonnenfeld avură ecou în mintea lui Ben. Crimele 
tatălui. Ce straniu - Lenz şi cu mine suntem într-o situaţie 
similară. 

— Profetul leremia ne spune: „Nu vor mai grăi că taţii au 
mâncat struguri acri, iar dinţii copiilor s-au strepezit”. lar 
lezechiel spune: „Fiul nu va purta blestemul tatălui”. E foarte 
limpede. 

— Susţii că Strasser ar putea fi în viaţă. 

— Sau ar putea fi mort, răspunse în grabă Sonnenfeld. Cine 
mai ştie ceva despre bătrânii ăia? 

— Dar trebuie să ai un dosar despre el. 

— Nu-mi vorbi despre aşa ceva. Îți faci iluzii. Ani la rând am 
fost sâcâit de fanatici tineri care încercau să-şi domolească 
frământările cu sângele unui tâlhar dovedit. E o preocupare 
penibilă, care sfârşeşte prost pentru toată lumea. Am avut 
impresia că nu eşti unul dintre ei. De altfel mizerabilul ăla e cu 
siguranţă mort. 

Tânărul care răspunsese la uşă când sosise Ben reapăru şi 
urmă o conversaţie în şoaptă. 

— Am primit un telefon important la care trebuie să răspund, 
zise Sonnenfeld în chip de scuză şi se retrase într-o cameră din 
spate. 

Ben privi în jur, la uriaşele fişete de culoarea ardeziei. 
Sonnenfeld fusese cât se poate de neclar când venise vorba 
despre situaţia actuală a lui Strasser. Refuza oare să-i ofere 
informaţii? Şi dacă da, de ce? 

După reacţia lui Sonnenfeld, Ben deduse că discuţia de la 
telefon avea să fie lungă. Poate suficient de lungă ca să-i 
îngăduie să cerceteze rapid dosarele. Se duse în grabă la un 
imens fişet cu cinci sertare, marcat cu literele R-S. Sertarele erau 
încuiate, dar cheia se afla pe fişet. Descuie sertarul de jos, plin 
cu dosare îngălbenite şi hârtii sfărâmicioase. Stefans. Stemgeld. 
Streitfeid. 


287 


STRASSER. Numele era scris cu cerneală cafenie, decolorată. 
Scoase repede dosarul, apoi îi veni brusc o idee. Căută la literele 
K-M. Gerhard Lenz avea un dosar gros, dar pe Ben nu-l interesa 
acela. Voia dosarul subţire de alături - cel al văduvei lui. 

Auzi paşi. Sonnenfeld se întorcea mai repede decât se 
aşteptase Ben! Trase dosarul, mişcându-l dintr-o parte în alta, 
până când ieşi dintre celelalte. Luându-şi trenciul de pe spătarul 
unui scaun alăturat, ascunse dosarele îngălbenite sub el şi se 
întoarse la locul lui chiar în clipa când Sonnenfeld pătrunse în 
cameră. 

— E periculos să tulburi liniştea bătrânilor, spuse Sonnenfeld. 
Poate îi consideri doar nişte creaturi ştirbe şi zbârcite. Aşa arată, 
dar au încă o puternică reţea de susţinători. Mai ales în America 
de Sud, unde au mulţi adepţi fideli, indivizi violenţi, cum sunt 
kamaradenwerk. Bătrânii aceia sunt protejaţi aşa cum animalele 
sălbatice îşi protejează rudele vârstnice şi slăbite. lar apărătorii 
lor ucid de câte ori e nevoie. 

— La Buenos Aires? 

— Acolo mai mult decât în oricare altă parte. 

Sonnenfeld părea că obosise. 

— De-aceea nu trebuie să te duci acolo şi să întrebi despre 
bătrânii germani. 

Se ridică, clătinându-se şi Ben îl urmă. 

— Vezi dumneata, până şi în ziua de azi trebuie să am în 
permanenţă o gardă. Nu e cine ştie ce, dar atât ne putem 
permite să plătim. 

— Totuşi, continui să trăieşti într-un oraş unde oamenilor nu le 
plac întrebările despre trecut, zise Ben. 

Sonnenfeld puse mâna pe umărul lui Ben. 

— A, păi, cum să-ţi spun... dacă studiezi malaria, domnule 
Hartman, trebuie să trăieşti în mlaştină, nu? 


Julian Bennett, asistentul directorului executiv al Agenţiei de 
Securitate Naţională, stătea în faţa lui Joel Skolnik, directorul 
adjunct al Departamentului de Justiţie, în mica sufragerie din 
sediul central al ASN de la Fort Mead. Deşi Skolnik, un bărbat 
înalt şi pleşuv, avea un rang mai înalt, Bennett adoptase o 
atitudine dominatoare. Agenţia de Securitate Naţională era astfel 
structurată încât îi ferea pe cei ca Bennett de supravegherea 
administrativă din afara agenţiei. Asta încuraja o anume 
aroganță, iar Bennett nu era omul care s-o ascundă. 


288 


În farfuria din faţa lui Skolnik erau, aproape neatinse, un cotlet 
de miel bine prăjit şi o garnitură de spanac. Pofta de mâncare îi 
dispăruse. Dincolo de o pojghiţă de amabilitate, atitudinea lui 
Bennett era terorizantă în mod subtil, iar mesajul lui - de-a 
dreptul alarmant. 

— Asta nu e bine pentru dumneata, spuse Bennett. Ochii lui 
mici, depărtaţi şi sprâncenele deschise la culoare îi dădeau un 
aer vag porcin. 

— Inţeleg asta. 

— Se consideră că dumneata conduci o organizaţie eficientă, 
zise Bennett. 

Farfuria lui era goală; devorase fileul din câteva înghiţituri. 

— lar treaba peste care-am dat e al naibii de îngrijorătoare. 

— Ai fost clar în legătură cu asta, zise Skolnik, detestând felul 
în care vorbise - respectuos, chiar timid. 

Ştia că era o greşeală să-şi trădeze teama în faţa unui om ca 
Bennett. 

— Nechibzuinţa pe care aţi manifestat-o faţă de chestiuni de 
securitate naţională ne compromite pe toţi. Mă uit la felul în care 
s-au purtat oamenii dumitale şi nu ştiu dacă să rid ori să plâng. 
Ce rost are să încui uşa din faţă dacă cea din spate se leagănă în 
vânt? 

— Să nu exagerăm importanţa posibilei dezvăluiri în discuţie, 
zise Skolnik. 

Până şi lui, exprimarea rigidă îi suna defensiv. 

— Vreau să mă asigur că panica declanşată de Navarro va 
înceta. Bennett se aplecă în faţă şi-l bătu pe Skolnik pe braţ, cu 
un gest binevoitor şi ameninţător în acelaşi timp. Şi că vei folosi 
toate mijloacele pe care le ai la dispoziţie ca s-o aduci pe femeie 
în ţară, continuă el. 

— Nici nu încape discuţie, spuse Skolnik, înghițind în sec. 


— Acum ridică-te, zise bărbatul cu barbişon, cu Makarovul în 
mâna stângă. 

— N-o să te-ajute cu nimic. N-o să pun degetul pe senzor, 
spuse detectivul. Pleacă de-aici până n-o să se-ntâmple ceva ce- 
o să regreţi. 

— Nu regret niciodată nimic, zise bărbatul. Ridică-te. 

Hoffman se ridică în silă. 

— Îți spun... 

Intrusul se ridică şi se apropie de el. 


289 


— Îţi spun încă o dată, zise Hoffman, că n-o să te ajute cu 
nimic dacă mă ucizi. 

— Nu trebuie să te ucid, spuse omul cu blândeţe şi sări spre el 
cu iuţeala fulgerului. 

Hoffman văzu sticlirea unui obiect metalic chiar înainte de-a 
simţi o durere incredibilă la mână. Privi în jos. Acolo unde fusese 
arătătorul lui se vedea un ciot. Tăietura fusese perfectă. La baza 
degetului său, chiar lângă degetul mare, văzu cercul alb al osului 
înconjurat de carne. In fracțiunea de secundă dinaintea ţipătului, 
văzu cuțitul de vânătoare, apoi degetul zăcând pe covor, ca o 
bucată inutilă tranşată dintr-un pui şi aruncată acolo de un 
măcelar neglijent. 

Urlă - un țipăt ascuţit, teroare şi copleşitoare durere. 

— O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne! 

Trevor luă degetul dezmembrat şi-l ţinu în sus. Din capătul 
tăiat, sângele picura. 


290 


30 


Anna îl sună pe David Denneen. 

— Tu eşti, Anna? întrebă Denneen, obişnuita căldură din glasul 
lui fiind înlocuită de o bizară prudenţă. Rahatul s-a împrăştiat. 

— Vorbeşte cu mine, David. Spune-mi ce dracu' se întâmplă. 

— E o nebunie. Se spune că eşti... 

Vocea i se stinse. 

— Ce? 

— O nebunie. Vorbeşti pe o linie protejată? 

— Da. 

Urmă o pauză. 

— Ascultă, Anna. Departamentul a primit ordin să-ţi aplice un 
P-47 - interceptarea completă a corespondenţei, mesajelor şi 
convorbirilor telefonice. 

— lisuse Hristoase, zise Anna. Nu pot să cred. 

— E chiar mai rău. De azi-dimineaţă te afli sub incidenţa 
articolului 12-44: arestarea pe loc. Urmează să fii adusă aici cu 
orice mijloace. lisuse, nu ştiu ce pui la cale, dar eşti considerată 
un risc pentru securitatea naţională. Se spune că primeşti de 
mulţi ani bani de la cercuri ostile. Nici măcar n-ar trebui să stau 
de vorbă cu tine. 

— Ce?! 

— Umblă vorba că FBI a descoperit tot felul de devize şi 
bijuterii în apartamentul tău. Haine scumpe. Conturi bancare în 
străinătate. 

— Minciuni! explodă Anna. Toate-s nişte minciuni sfruntate. 

Urmă o pauză lungă. 

— Ştiam eu că aşa stau lucrurile, Anna. Mă bucur să aud asta. 
Cineva ţi-a pus gând rău. De ce? 

Anna închise o clipă ochii. 

— Ca să nu ajung în situaţia de-a descoperi de ce. Asta-i 
bănuiala mea. 

Ce dracu' se întâmpla? Turnase cumva „Yossi” ori Phil Ostrow 
otravă în urechea lui Bartlett? Poate că Bartlett era furios fiindcă 
ei aflaseră despre investigația ei, chiar dacă nu din vina ei. Sau 
poate că Bartlett era înfuriat pentru că nu fusese de acord cu 
cererea lor de a-l aresta pe Hartman. 


291 


Brusc îşi dădu seama că nici unul din cei doi agenţi CIA nu-l 
pomenise pe Mans Vogler, asasinul de la fosta Stasi. Oare 
„Yossi” nu ştia nimic? Dacă era aşa, însemna că mercenarii 
Mossadului n-aveau nici o legătură cu angajarea lui Vogler? 
Scoase cartea de vizită a lui Phil Ostrow şi formă numărul lui de 
telefon. li răspunse robotul. Anna hotărî să nu-i lase mesaj. 

Poate că Jack Hampton ştia ceva despre toată povestea, îi 
telefona acasă, în Chevy Chase. 

— Jack, începu ea. Sunt... 

— lisuse Hristoase, spune-mi că nu m-ai sunat, zise precipitat 
Hampton. Spune-mi că nu periclitezi siguranţa prietenilor tăi cu 
un telefon necugetat. 

— Aparatul tău e interceptat? 

— Aparatul meu? Nu. Sunt sigur de asta. 

— Atunci nu eşti în pericol. Eu vorbesc pe o linie protejată. Nu 
văd cum ar putea fi depistată convorbirea. 

— Să zicem că ai dreptate, Anna, spuse el nesigur. Nici nu ştiu 
ce să cred. Umblă vorba că eşti o ticăloasă de mare clasă - o 
combinaţie de Ma Barker şi Mata Hari. 

— Prostii. Ştii asta. 

— Poate că ştiu, Anna, poate că nu. Sumele pe care le-am 
auzit vehiculate în legătură cu tine sunt teribil de tentante. 
Cumpără-ţi un petic de pământ în Virgin Gorda. Nisip trandafiriu, 
cer albastru. Du-te să înoţi acolo în fiecare zi... 

— Ce dracu', Jack! 

— ţi dau un sfat. Să nu ici vreo copeică la tine şi să nu mai 
lichidezi nici un bancher elveţian. 

— Asta se spune despre mine. 

— Unul dintre lucruri. Unul dintre multele lucruri. Să zicem 
doar că e cea mai mare exagerare pe care am auzit-o de la Wen 
Ho Lee încoace. S-a cam întrecut măsura, ca să fiu sincer. Mă tot 
întreb: cine are atâţia bani de aruncat? Rusia a strâns atât de 
mult cureaua, încât majoritatea specialiştilor lor în fizică nucleară 
au părăsit ţara şi conduc taxiuri la New York. Şi ce fel de valută 
forte are China - locul ăla e un fel de Zambia cu rachete 
nucleare. Ce naiba, hai să fim realişti. Tonul lui Hampton se mai 
îmblânzise. Aşadar, de ce m-ai sunat? Vrei codurile rachetelor 
noastre ca să le vinzi Chinei Roşii? Stai puţin să-mi notez 
numărul tău de fax. 

— Acordă-mi o şansă. 

— Asta-i gagica mea, o tachina Hampton, relaxat. 


292 


— Băga-te-aş undeva. Ascultă, înainte ca rahatul ăsta să cadă 
din cer am avut o întâlnire cu prietenul tău Phil Ostrow... 

— Ostrow? întrebă Hampton cu prudenţă. Unde? 

— La Viena. 

Urmă o izbucnire de mânie. 

— Ce încerci să scoţi de la mine, Navarro? 

— Stai puţin. Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Ceva din vocea ei îl făcu să se oprească. 

— Vrei să mă prosteşti ori te-a prostit cineva pe tine? 

— Ostrow nu e ataşat la secţia din Viena? întrebă ea surprinsă. 

— E sub incidenţa lui 0-15. 

— Ajută-mă să pricep. 

— Asta înseamnă că oficial e activ, dar în realitate e în 
concediu. În felul ăsta, băieţii răi sunt derutaţi. Diabolic, nu? E în 
State de câteva luni. Depresie nervoasă, dacă vrei să ştii. A mai 
avut crize în trecut, dar acum e chiar de rău. De fapt, e internat 
la Walter Reed. 

— Acum e acolo? 

Anna simţi un fior pe şira spinării şi încercă să-şi domolească 
neliniştea ce-o cuprinsese. 

— Acolo e. Trist, dar adevărat. Se află într-una dintre secţiile 
unde toate infirmierele au dosare verificate. 

— Şi dacă ţi-aş spune că Ostrow e un tip scund, cu părul 
castaniu încărunţit, ten palid, ochelari cu ramă metalică... 

— Ţi-aş zice să-ţi mai verifici descrierea. Ostrow arată ca un 
amator de surfing mai vârstnic - înalt, suplu, blond şi-aşa mai 
departe. 

Urmară câteva secunde de tăcere. 

— Anna, ce dracu' se întâmplă cu tine? 


293 


31 


Uluită, Anna se lăsă să cadă pe marginea patului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ben. 

— Zău că nu mai pricep. 

— Dacă e vorba despre treaba la care lucrăm noi... 

— Nu. Nu-i vorba despre asta. Ticăloșii ăia! 

— Dar ce s-a-ntâmplat? 

— Te rog, exclamă ea. Lasă-mă să gândesc! 

— Bine. 

Iritat, Ben îşi scoase telefonul mobil din buzunarul jachetei. 

Anna îşi zise că „Phil Ostrow” o sunase atât de târziu - prea 
târziu pentru ca ea să mai telefoneze la Ambasada americană şi 
să-l verifice. Dar atunci cu cine se întâlnise la Secţia CIA? 

Şi era într-adevăr o secţie CIA? 

Cine erau „Ostrow” şi „Yossi”? 

II auzi pe Ben vorbind repede în franceză. Apoi el tăcu, 
ascultând o vreme. 

— Oscar, eşti un geniu, zise el în cele din urmă. 

După câteva minute, vorbea din nou la telefon. 

— Cu Megan Crosby, vă rog. 

Dacă „Phil Ostrow” era un impostor, îşi jucase excelent rolul. 
„Yossi” putea să fie israelian, ori de altă naţionalitate orientală; 
era greu de spus. 

— Megan, sunt Ben. 

Cine erau ei? se întrebă Anna. Luă receptorul telefonului şi-l 
sună din nou pe Jack Hampton. 

— Jack, am nevoie de numărul secţiei CIA. 

— Ce sunt eu, serviciul de informaţii? 

— E în clădirea aflată vizavi de oficiul consular, da? 

— Secţia CIA e în clădirea ambasadei, Anna. 

— Nu, în anexă. O clădire cu birouri aflată vizavi. Sub 
acoperirea Biroului Reprezentanţei Comerciale a Statelor Unite. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. CIA nu are nici un sediu sub 
acoperire în afară de cel din ambasadă. Cel puţin aşa ştiu eu. 

Anna închise telefonul, cuprinsă de panică. Dacă locul unde-l 
întâlnise pe Ostrow nu era un sediu al CIA, atunci ce era? 
Amplasamentul, împrejurimile - toate detaliile fuseseră corecte. 


294 


Prea corecte, prea convingătoare. 

— Cred că glumeşti, îl auzi ea pe Ben spunând. /isuse, dar ştiu 
că eşti iute. 

Deci cine încerca s-o manipuleze? Şi în ce scop? Evident, 
cineva care ştia pentru ce se afla la Viena şi la ce hotel stătea. 
Dacă Ostrow era un impostor, însemna că povestea lui despre 
Mossad trebuia să fie falsă. Fusese victima unei escrocherii bine 
ticluite. Plănuiseră să-l răpească pe Hartman - cerându-i să 
livreze „pachetul” drept în ghearele lor. Se simţea năucită, 
pierdută. 

Recapitula totul în minte, de la telefonul lui „Ostrow” până la 
locul unde se întâlnise cu el şi cu „Yossi”. Să fi fost totul un 
şiretlic bine ticluit? 

Îl auzi pe Hartman spunând: 

— In regulă, stai să-mi notez. Bună treabă, puştiule. Grozavă. 

Aşadar, istoria cu Mossadul, zvonurile şi bârfele nu erau decât 
o farsă plăsmuită de nişte mincinoşi din fragmente plauzibile? 
Doamne, oare cât din ce ştia ea era eronat? 

Şi cine încerca s-o inducă în eroare - şi în ce scop? 

Care era adevărul? Doamne Sfinte, unde era adevărul? 

— Ben, spuse ea. 

El ridică arătătorul, făcându-i semn să aştepte, spuse grăbit 
ceva la telefon, apoi închise. 

Anna se răzgândi şi hotărî să nu-i dezvăluie nimic din ceea ce 
aflase. Nu încă. In schimb, îl întrebă: 

— Ai aflat ceva de la Sonnenfeld? 

Hartman îi relată discuţia cu Sonnenfeld. Anna îl întrerupse din 
când în când ca să clarifice vreun aspect ori să ceară o explicaţie 
mai completă. 

— Deci spui că tatăl dumitale n-a fost de fapt un nazist? 

— După cum susţine Sonnenfeld, nu. 

— Are vreo bănuială despre ce înseamnă Sigma? 

— In afară de ce ţi-am spus, nu. Şi-a fost de-a dreptul evaziv 
când a venit vorba despre Strasser. 

— Dar în privinţa motivului pentru care a fost ucis fratele 
dumitale? 

— E limpede că a fost ucis din cauza amenințării cu 
demascarea. Cineva, poate un grup, se temea de dezvăluirea 
acelor nume. 

— Sau a faptului că Sigma a existat. Evident, cineva cu 
interese financiare majore. Ceea ce demonstrează că bătrânii 


295 


ăştia au fost... Anna se opri brusc. Sigur! Bani spălaţi! Bătrânii 
ăştia erau plătiţi. Poate de cineva care controlează corporaţia la 
a cărei constituire au pus umărul cu toţii. 

— Fie plătiţi, adică mituiţi, adăugă Ben, fie primeau o sumă 
convenită, o parte din profituri. 

Anna se ridică. 

— Dacă-i elimini pe beneficiarii plăţilor, nu mai există 
transferuri bancare. Asta înseamnă că cine a ordonat aceste 
asasinate urmăreşte să obţină avantaje financiare de pe urma 
lor. Asta trebuie să fie. Cineva ca Strasser, poate chiar tatăl 
dumitale. 

Se uită la Ben. Nu putea exclude ipoteza asta. Chiar dacă el nu 
voia s-o accepte. 

Dar cum se putea explica impostura lui Ostrow, falsul agent 
CIA? Avea el vreo legătură cu moştenitorii unei vaste averi 
tăinuite? 

— Presupun că, teoretic, tatăl meu ar putea fi unul dintre 
ticăloşi. Dar nu-mi vine să cred. 

— De ce? 

Anna nu ştia cât de mult putea întinde coarda. 

— Pentru că tatăl meu are deja mai mulţi bani decât îi trebuie. 
Pentru că poate fi un om de afaceri neîndurător, poate fi chiar un 
mincinos dar, după ce am vorbit cu Sonnenfeld, am ajuns să cred 
că, de fapt, nu e un om rău. 

Anna se îndoia că Hartman îi ascundea ceva, însă era reţinut 
din cauza devotamentului filial. Ben părea să fie o persoană 
loială, dar uneori loialitatea te putea împiedica să vezi adevărul. 

— Nu pricep un lucru: oamenii ăştia sunt bătrâni şi bolnavi, 
continuă Hartman. De ce s-au mai ostenit să angajeze pe cineva 
să-i elimine? Nu era nevoie să-şi asume acest risc. 

— Asta dacă nu s-ar fi temut că unul dintre ei va vorbi, va 
dezvălui nişte aranjamente financiare, oricare ar fi ele. 

— Dacă n-au scos o vorbă timp de cincizeci de ani, ce i-ar 
putea determina s-o facă acum? 

— Poate nişte presiuni din partea autorităţilor, declanşate de 
apariţia listei. Confruntat cu ameninţarea unei acţiuni în justiţie, 
oricare dintre ei ar fi putut vorbi. Sau poate că această 
corporație se îndreaptă spre o etapă nouă, o tranziţie şi se 
consideră ciudat de vulnerabilă în perioada asta. 

— Am auzit numai presupuneri, zise Ben. Avem nevoie de 
fapte. 


296 


— Cu cine vorbeai adineauri la telefon? 

— Cu o anchetatoare care m-a mai ajutat. A aflat nişte lucruri 
ciudate despre Laboratoarele Vortex. 

Anna deveni brusc atentă. 

— Serios? 

— Aparține în întregime gigantului tehnologic Armakon AG. O 
companie austriacă. 

— Austriacă... murmură ea. Foarte interesant. 

— Firmele astea uriaşe cumpără micile companii nou-apărute, 
sperând să pună mâna pe drepturile de-a folosi invențiile 
realizate de cercetători. Făcu o pauză. Şi încă un lucru. Prietenul 
meu din Insulele Cayman a reuşit să dea de urma câtorva 
transferuri bancare. 

lisuse. Şi colegul ei de la Departamentul de Justiţie nu aflase 
nimic. Incercă să-şi ascundă entuziasmul. 

— Spune-mi. 

— Banii au fost trimişi de o companie-fantomă înregistrată în 
Insulele Anglo-Normande, la câteva secunde după ce veniseră 
din Liechtenstein, de la o Anstalt, o companie deţinătoare de 
acţiuni. Un soi de punct mort. 

— Dacă au venit de la o companie, numele adevăraţilor 
deținători sunt consemnate undeva? 

— Aici e şmecheria. Aceste Anstalts sunt administrate de 
obicei de un agent, deseori un avocat. In fond sunt corporaţii 
fictive, care există doar pe hârtie. Un agent din Liechtenstein 
poate administra mii de asemenea firme. 

— Prietenul dumitale a reuşit să obţină numele agentului? 

— Da, cred că da. Necazul e că nici un agent n-ar furniza 
decât sub tortură informaţii despre vreuna dintre acele Ansta/ts 
pe care le administrează. Nu-şi permit să-şi compromită 
reputaţia de oameni discreţi. Dar prietenul meu lucrează la asta. 

Anna zâmbi încântată. Ben crescuse în ochii ei. |n clipa 
următoare sună telefonul. Ea ridică receptorul. 

— Navarro. 

— Anna, sunt Walter Heisler. Am nişte informaţii pentru 
dumneata. 

— Informaţii? 

— Despre arma care a fost aruncată de trăgătorul de la 
Hietzing. Amprentele pe care mi-ai cerut să le iau. Se potrivesc 
cu unele dintr-un dosar al Interpolului aparţinând unui anume 
Hans Vogler, fost agent Stasi. Probabil că nu se aştepta să rateze 


297 


şi nici să fim noi acolo, fiindcă nu purta mănuşi. 

Informaţia lui Heisler nu era o noutate, însă amprentele 
puteau constitui o probă prețioasă. 

— Fantastic. Uite, Walter, vreau să-ţi mai cer un serviciu. 

— Nu pari surprinsă, zise Heisler îmbufnat. Am spus că a fost 
agent Stasi, pricepi? Fostul serviciu secret est-german. 

— Da, Walter, pricep şi-ţi mulţumesc. E impresionant. Ar mai fi 
ceva... 

— Da, spune. 

Walter părea plictisit. 

— O clipă, zise Anna acoperind microfonul telefonului şi 
întrebându-l pe Ben: Tot n-ai dat de Hoffman? 

— Nu. Nu răspunde... e ciudat. 

Anna luă mâna de pe microfon. 

— Walter, vreau să afli pentru mine tot ce poţi despre un 
detectiv particular din Viena pe nume Hans Hoffman. 

Tăcere. 

— Alo. 

— Da, Anna, sunt aici. De ce întrebi despre acest Hans 
Hoffman? 

— Am nevoie aici de un ajutor, răspunse ea, gândind febril, iar 
numele lui mi-a fost dat... 

— Păi, cred că va trebui să găseşti pe altcineva. 

— De ce? 

— Acum vreo oră a sunat la Sicherheitsburo o angajată a unui 
Berufsdetektiv pe nume Hans Hoffman. Femeia, anchetatoare la 
firma lui Hoffman, a venit la lucru şi l-a găsit pe şeful ei mort. 
Impuşcat în frunte. Şi, lucru curios - arătătorul drept îi era tăiat. 


Nevenindu-i să creadă, Ben o asculta pe Anna, care-i povestea 
ce aflase. 

— lisuse, orice-am face, ei se află mereu pe urmele noastre, 
murmură el. 

— Poate că expresia potrivită e „înaintea noastră”. 

Ben îşi masă tâmplele cu vârfurile degetelor şi continuă pe un 
ton calm: 

— Duşmanul duşmanului meu e prietenul meu. 

— Cum adică? 

— E limpede că Sigma şi-a ucis propriii oameni. Toate 
victimele au ceva comun cu mine - acelaşi duşman. E vorba de 
nişte bătrâni speriaţi care se ascund spre sfârşitul vieţii lor, 


298 


trăind sub protecţia pseudonimelor. În mod cert ei au idee 
despre ce dracu' se întâmplă. Asta înseamnă că singura noastră 
şansă e să luăm legătura cu unul care mai este în viaţă, care 
poate vorbi. Cineva cu care să pot stabili un limbaj comun, să-i 
cer ajutorul pentru propria lui protecţie. 

Anna se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. 

— Asta dacă a mai rămas vreunul în viaţă, Ben. 

El o privi îndelung, fără să comenteze. Anna pricepea că Ben 
îşi dorea să stabilească între ei un climat de încredere reciprocă. 
Incet, ezitând, el răspunse: 

— Am impresia - e doar o impresie, o bănuială bazată pe nişte 
informaţii - că s-ar putea să mai existe unul în viaţă. 

— Cine anume? 

— Un francez numit Georges Chardin. 

Ea dădu încet din cap. 

— Georges Chardin... am văzut numele pe lista Sigma... Dare 
mort de patru ani. 

— Faptul că numele lui se află în dosarele Sigma înseamnă că 
Allen Dulles l-a verificat din anumite motive. 

— În anii '50. Dar aminteşte-ţi că cei mai mulţi dintre oamenii 
de pe listă sunt morţi de mult. Atenţia mea era îndreptată asupra 
victimelor recentei avalanşe de crime - sau care sunt pe cale să 
devină victime. Chardin nu face parte din nici o categorie. 
Chardin nu e un fondator, aşa că nu figurează pe documentul 
dumitale de constituire. Lista Sigma conţine şi alte nume pe 
lângă cele ale fondatorilor. Mă întreb cum de-ai aflat de el? Îmi 
ascunzi ceva? 

Ben negă în tăcere. 

— N-avem timp de prostii, zise Anna. Georges Chardin e doar 
un nume pe o hârtie. Nu e cineva celebru, cineva de care să fi 
auzit. Atunci care-i importanţa lui? 

— Important e şeful lui, un legendar industriaş francez - un om 
aflat printre fondatorii din fotografie. Un om numit Emil Menard. 
La vremea lui, unul dintre titanii industriei. A murit de mult. 

— Am auzit de el. A fost întemeietorul firmei Trianon, 
considerată primul conglomerat modern. 

— Trianon e unul dintre cele mai mari imperii industriale ale 
Franţei. Emil Menard a transformat Trianonul într-un gigant 
petrochimic francez. 

— Georges Chardin a lucrat pentru legendarul Emil Menard? 

— Dacă a lucrat? Aproape că şi-a dat sufletul pentru el. 


299 


Chardin a fost omul de încredere, aghiotantul, numeşte-l cum 
vrei. Nu era doar omul din dreapta lui Menard, ci mâna lui 
dreaptă. Chardin a fost angajat în 1950, când avea doar douăzeci 
de ani şi, în scurt timp, a schimbat modul în care erau calculate 
costurile de capital, a introdus o nouă metodă de-a depista 
profiturile din investiţii, a restructurat corespunzător economia. 
Şi-a depăşit cu mult epoca. A fost o figură importantă. 

— Poate că în lumea dumitale. 

— Sigur. Cert e că, în scurt timp, bătrânul industriaş i-a 
încredinţat protejatului său totul, fiecare detaliu al conducerii 
vastei sale întreprinderi. După 1950, Menard nu pleca nicăieri 
fără Chardin. Se spune că Chardin memorase toate registrele 
firmei. Era un computer ambulant. 

Ben scoase fotografia îngălbenită a grupului Sigma, o puse în 
faţa Annei şi i-l arătă pe Emil Menard. 

— Ce vezi? 

— Menard arată destul de tras la faţă. 

— Corect. La vremea aceea era grav bolnav. Şi-a petrecut 
ultimii zece ani ai vieţii luptându-se cu cancerul, dar a rămas o 
forţă până la sfârşit. A murit ferm convins că firma lui se va 
dezvolta sub conducerea tânărului şi strălucitului Directeur 
General du Departement des Finances - de fapt, şeful lui 
contabil. 

— Putem presupune că Menard i-a încredinţat lui Georges 
Chardin, printre altele şi secretul corporației Sigma? 

— Sunt aproape sigur de asta. Chardin se ţinea în umbră, dar 
era umbra lui Menard peste tot. E de neconceput ca Chardin să 
nu fi fost implicat în corporaţia Sigma, indiferent de obiectivele şi 
metodele acesteia. Priveşte lucrurile din punctul de vedere al 
Sigmei: pentru a rămâne viabilă, trebuia să recruteze mereu 
oameni noi, ca să-i înlocuiască pe membrii fondatori. Chardin 
trebuie să fi jucat un rol semnificativ, probabil ca membru al 
consiliului intern - cu sprijinul lui Menard. 

— Bine, bine, m-ai convins, interveni Anna nerăbdătoare. Dar 
cu ce ne-ajută asta acum? Ştim deja că Chardin e mort de patru 
ani. Crezi că a lăsat nişte dosare, documente sau altceva? 

— Ni s-a spus cu certitudine că Chardin a murit cu patru ani în 
urmă. Cam în aceeaşi perioadă în care fratele meu, Peter şi-a 
înscenat moartea. Dacă Chardin a procedat ca Peter - şi-a 
aranjat dispariţia şi trăieşte ascuns, fugind de asasinii aflaţi pe 
urmele lui? 


300 


— Ei, haide, Ben! Faci tot soiul de presupuneri şi ajungi la 
nişte concluzii neîntemeiate! 

— Lista dumitale specifică faptul că a pierit într-un incendiu, 
da? Vechiul truc cu victima „arsă şi imposibil de recunoscut”. Ca 
fratele meu. Scuze! N-o să mă mai las prostit. 

Beri remarcă expresia de scepticism. 

— Ascultă-mă! Chiar dumneata ai spus-o. Ştim despre o serie 
de bătrâni care au fost ucişi, deoarece reprezentau o ameninţare 
pentru cineva - Sigma, moştenitorii ori controlorii săi. Hai să 
examinăm treaba asta: de ce ar putea fi consideraţi nişte bătrâni 
o ameninţare suficient de serioasă pentru a fi ucişi? Se ridică şi 
începu să se plimbe prin cameră. Am greşit considerând tot 
timpul Sigma doar o organizaţie de faţadă, o falsă corporație, nu 
una autentică. 

— Cum vine asta? 

— Trebuia să-mi dau seama, deoarece am exemple din cariera 
mea de pe Wall Street. In 1992, un tip şi-a eliminat un rival ca să 
devină unicul director executiv la Time Warner. Ştii care a fost 
prima lui mutare? S-a descotorosit de persoanele ostile lui din 
consiliul director. Aşa procedează administratorii. Scapă de 
adversari! 

— Presupun că tipul de la Time Warner nu şi-a ucis oponenții, 
zise ea pe un ton sec. 

— Pe Wall Street există diferite modalităţi de eliminare a 
duşmanilor. Asta se întâmplă totdeauna când apare o schimbare 
bruscă a conducerii. 

— Prin urmare, sugerezi că a existat o „schimbare a 
conducerii” la Sigma. 

— Exact. O eliminare a celor consideraţi membri disidenţi ai 
consiliului director. 

— Rossignol, Mailhot, Prosperi şi ceilalţi - vrei să spui că erau 
cu toţii disidenţi. Că s-au ridicat împotriva noii conduceri? 

— Cam aşa ceva. Georges Chardin era cunoscut pentru 
inteligenţa lui. Fără îndoială că a priceput ce avea să urmeze, 
aşa că şi-a regizat dispariţia. 

— Poate că da, poate că nu. Ne aflăm tot pe tărâmul purelor 
speculaţii. 

— Nu tocmai, spuse Ben încet, privind-o în ochi pe Anna. 
Pornind de la principiul verificat de timp „la urma banilor”, am 
angajat un anchetator francez cu care mai lucrasem la Hartman 
Capital Management. Un magician pe nume Oscar Peyaud. L-am 


301 


folosit pentru nişte operaţiuni financiare la Paris şi m-a uimit de 
fiecare dată rapiditatea şi calitatea serviciilor lui. Şi mărimea 
notei de plată, dar asta-i altă chestiune. 

— Mulţumesc că m-ai ţinut la curent cu ceea ce făceai, zise 
Anna cu ironie. Asta fiindcă suntem parteneri. 

— Ascultă-mă. Un om nu poate trăi fără un anume sprijin 
financiar. Aşa că mi-am spus: ce-ar fi dacă ai putea da de urma 
executorului averii lui Chardin ca să vezi în ce formulă şi-a lăsat 
bunurile, cum ar fi putut avea acces la ele. Făcu o pauză şi 
scoase o coală împăturită din buzunarul jachetei. Cu o oră în 
urmă Oscar Peyaud mi-a transmis asta de la Paris. 

Pe hârtie era trecută doar o adresă: 


Rogier Chabot 
1554 rue des Vignoles 
Paris 20 


Anna ridică privirea, nedumerită şi emoţionată. 

— Chabot? 

— Pot să jur că-i pseudonimul lui Georges Chardin. Cred că l- 
am găsit pe omul nostru, trebuie doar să ajungem la el înaintea 
celor de la Sigma. 


O oră mai târziu, telefonul de pe biroul lui Walter Heisler sună. 
Două semnale scurte: era o linie internă. Heisler ridică 
receptorul, nu înainte de a trage zdravăn din ţigară. 

— Heisler, zise el. 

La capătul celălalt al firului era tehnicianul din cămăruţa de la 
etajul cinci. 

— Ai primit nota despre agenta americană Navarro? 

— Ce notă? 

Heisler dădu drumul încet fumului pe nări. 

— Tocmai a sosit. 

— Inseamnă că a stat toată dimineaţa la centrul de triere a 
mesajelor. 

Centrul de triere a mesajelor care opera cu o ineficientă 
exasperantă. 

— Ce s-a-ntâmplat? Sau trebuie să aflu ştirile de la radio? 

— Se pare că-i o impostoare. Am fost traşi pe sfoară. Guvernul 
american a emis un mandat pe numele ei. Nu e treaba mea, dar 
m-ara gândit că trebuie să-ţi atragă cineva atenţia. 


302 


— Hristoase! zise Heisler, lăsând ţigara să-i cadă dintre buze 
în ceaşca de cafea. Rahat! A naibii încurcătură. 
— Ce-ai zice să pui tu mâna pe ea? îi sugeră tehnicianul. 


— Plata pentru camera 1423, îi zise Anna funcţionarului de la 
recepţie, punând pe poliţa de granit negru cele două carduri- 
chei. 

— O clipă, vă rog. Doar să-mi semnaţi pe nota finală, ja? 

Bărbatul părea obosit şi agasat. 

— Sigur, spuse Anna. 

— Sperăm că v-a priit şederea la noi, domnişoară Navarro. 
Bătu nişte clape de pe tastatură, apoi ridică privirea spre ea, 
arătându-şi dinţii îngălbeniţi într-un zâmbet larg. Scuze. O să 
dureze câteva momente până apar fişierele. Avem o problemă în 
sistem. Aşa-s computerele astea. Zâmbetul i se lăţi, de parcă 
spusese ceva hazliu. Sunt nişte instrumente de mare ajutor în 
muncă, atunci când funcţionează. O să-l chem pe director. 

Ridică un receptor roşu şi spuse câteva cuvinte în germană. 

— Ce se întâmplă? întrebă Ben, care stătea în spatele ei. 

— Zice că e o problemă la computer, murmură Anna. Din 
spatele recepţiei ieşi un bărbat scund, cu burtă mare, îmbrăcat 
într-un costum negru. 

— Sunt directorul şi îmi cer scuze pentru întârziere, i se adresă 
el Annei. 

Schimbă o privire cu recepţionerul. 

— Avem o defecţiune. O să dureze câteva minute până găsim 
fişierele. Telefoanele şi celelalte servicii. Le vom obţine curând, 
iar dumneavoastră o să le puteţi verifica, să vedeţi dacă sunt 
corecte. 

Ceva nu era în regulă. Directorul se comporta prea jovial. Şi în 
ciuda răcorii din hol, Anna observă broboane de sudoare pe 
fruntea lui. 

— Veniţi în biroul meu până când rezolvăm problema. 
Relaxaţi-vă. Mergeţi la aeroport, da? V-aţi aranjat transportul? 
Putem să vă ducem cu maşina hotelului - pe cheltuiala noastră. 
Măcar aşa să ne revanşăm pentru acest inconvenient. 

— Sunteţi foarte amabil. Anna recunoştea genul de reacţie a 
celui pe care încordarea îl făcea vorbăreţ. Omul avea ordin să-i 
reţină. 

— Pentru puţin. Pentru puţin. Veniţi cu mine să beţi o ceaşcă 
de cafea. Nimeni nu o prepară mai bine decât vienezii. 


303 


Probabil că omul nu fusese informat pentru ce urmau să fie 
reţinuţi sau dacă erau periculoşi. Fusese instruit să anunţe 
serviciul de pază, dar oamenii lui nu sosiseră încă, altfel n-ar fi 
fost aşa de neliniştit. Ea pleca mai devreme de la hotel, ceea ce 
însemna... ei bine, existau mai multe posibilităţi. Poate că ea sau 
el fusese luat doar de curând în vizor şi pregătirile nu fuseseră 
încheiate. 

— Uite ce e, spuse Anna, poţi să-mi trimiţi nota. Nu-i mare 
lucru, nu? 

— Durează doar câteva minute, zise directorul, fără s-o 
privească. Ochii lui fixau un gardian aflat în celălalt capăt al 
holului. 

Anna îşi consultă ostentativ ceasul de la mână. 

— Verii tăi or să se întrebe ce-am păţit, îi spuse ea lui Ben. Ar 
fi bine să ne grăbim. 

Directorul ocoli recepţia şi-i puse o mână rece şi umedă pe 
braţ. 

— Doar câteva minute, zise el. 

— la mâna de pe mine, spuse Anna pe un ton vag 
ameninţător. 

Ben fu surprins de brusca răceală din glasul ei. 

— Vă putem duce oriunde vreţi să mergeţi, protestă 
managerul pe un ton linguşitor. 

Dinspre partea opusă a holului, gardianul se apropia cu paşi 
mari şi repezi. 

Anna îşi puse geanta pe umăr şi se îndreptă spre uşa din faţă. 

— Vino cu mine, i se adresă ea lui Ben. 

Cei doi porniră în grabă spre ieşire. Anna ştia că gardianul 
trebuia să vorbească cu directorul înainte de a-i urmări în afara 
clădirii. Ajunşi pe aleea din faţa hotelului, Anna se uită cu atenţie 
înjur. La capătul blocului un ofiţer de poliţie vorbea la o staţie de 
emisie-recepţie, anunțând probabil unde se afla. Probabil că 
sosise primul acolo. 

Ea îi aruncă sacoşa lui Ben şi porni direct spre poliţist. 

— Doamne, Anna! strigă Ben. 

Anna i se adresă poliţistului, pe un ton oficial: 

— Vorbeşti engleza? 

— Da, zise şovăitor polițistul, un tânăr tuns scurt, cu o alură 
atletică. 

— Sunt de la FBI, spuse Anna. Biroul Federal de Investigaţii, 
pricepi? Căutăm un cetăţean american care se sustrage justiţiei, 


304 


o femeie. Se numeşte Anna Navarro. 

Îi flutură insigna de la BIS în timp ce-l privea în ochi obligându- 
| să-şi concentreze atenţia asupra ei. 

— Ai spus Anna Navarro, răsuflă uşurat polițistul recunoscând 
numele. Da. Am fost anunţaţi. In hotel, da? 

— S-a baricadat în camera ei, spuse Anna. La etajul 
paisprezece. Camera 1423. Şi e cu cineva, pricepi? 

Polițistul dădu din umeri. 

— Noi avem doar numele Anna Navarro, zise el. 

Anna dădu din cap. Era o informaţie importantă. 

— Am doi agenţi la faţa locului, înţelegi? Dar ca observatori. 
Noi nu putem acţiona pe teritoriul austriac. E treaba voastră. Te 
rog să intri pe uşa de serviciu şi să urci la etajul paisprezece. 
Crezi că te descurci? 

— Sigur că da, spuse polițistul. 

— Şi anunţă-i şi pe ceilalţi, da? 

El încuviinţă nerăbdător. 

— O s-o prindem pentru voi. Austria e... cum spuneţi voi... un 
loc unde domneşte legea şi ordinea. 

Anna îi adresă cel mai călduros zâmbet. 

— Contăm pe voi. 

Câteva minute mai târziu, Ben şi cu Anna se aflau într-un taxi, 
în drum spre aeroport. 

— A fost cam riscant, spuse Ben încet. 

— Nu prea. Mi-am imaginat că de-abia primiseră ordinul, altfel 
ar fi fost mai bine pregătiţi. Asta-nseamnă că n-aveau idee cum 
arăt. Ştiau doar că sunt în căutarea unui cetăţean american. 

— De fapt, de ce te urmăresc? 

— Incă nu ştiu precis. Am aflat doar că cineva a împrăştiat 
zvonul că aş fi trecut de partea duşmanului, că vând secrete de 
stat ori aşa ceva. Intrebarea e cine, cum şi de ce? 

— Am impresia că Sigma utilizează canalele oficiale. Se 
foloseşte de poliţie pentru manipulări. 

— Aşa se pare. 

— Asta nu-i bine, zise Ben. Faptul că o să avem toată poliţia 
europeană pe urmele noastre, pe lângă criminalii psihopaţi plătiţi 
de Sigma, o să ne încurce socotelile. 

— E un fel de-a privi lucrurile, zise Anna. 

— Suntem morţi. 

— E cam mult spus. Ce-ar fi să abordăm chestiunea asta pas 
cu pas? 


305 


— Cum? 

— Ben Hartman şi Anna Navarro or să-şi ia bilete la o cursă 
aeriană de la Graz, aflat la vreo sută cincizeci de kilometri sud, 
pentru Munchen. 

— Şi ce-o să facem la Munchen? 

— N-o să mergem la Munchen. Adevărul e că ţi-am dat în 
urmărire cărţile de credit. E un duh pe care-l pot vâri la loc în 
sticlă. De îndată ce-o să foloseşti o carte de credit pe numele 
tău, o să se declanşeze alarma la Washington şi la cine ştie ce 
alte filiale de-ale noastre. 

— Deci suntem terminaţi. 

— Deci o să ne folosim de asta. Vreau să te concentrezi, Ben. 
Uite, fratele tău a pregătit documente de călătorie pentru el şi 
Liesl, în cazul în care ar fi trebuit să plece undeva incognito. Din 
câte ştim, documentele de identitate sunt bune, iar cartea de 
credit ar trebui să fie valabilă. Robert şi Paula Simon or să-şi 
cumpere de la Viena bilete pentru prima cursă spre Paris. Un 
cuplu de americani obişnuiţi, printre atâţia alţii care trec zilnic 
prin aeroport. 

— Corect, spuse Ben. Corect. Îmi cer scuze, Anna. Nu mai 
gândesc limpede. Există totuşi riscuri, nu? A 

— Sigur că există. Tot ce facem prezintă riscuri. Insă dacă 
plecăm acum, există şanse ca poliţia să nu fi afişat fotografiile 
noastre peste tot şi să nu-i caute pe domnul şi doamna Simon. 
Important e să fim calmi şi atenţi. Pregătiţi să improvizăm la 
nevoie. 

— Sigur, zise Ben, nu prea convins. 

Anna îl privi. Părea tânăr, mai tânăr decât era; îi dispăruse 
aroganţa şi avea nevoie de susţinere morală. 

— După câte-ai păţit, sunt convinsă că n-o să-ţi pierzi capul. 
Până acum nu ţi s-a întâmplat. S-ar putea ca ăsta să fie cel mai 
important lucru acum. 

— Cel mai important lucru e să ajungem la Chardin. 

— O să ajungem la el, spuse Anna, scrâşnind din dinţi 
încrâncenată. O să ajung la el. 


Zurich 


Martinas Deschner îşi cuprinse faţa în palme, încercând să-şi 
306 


limpezească mintea tulburată. Una dintre cărţile de credit pe 
care prietenul lui Liesl şi le făcuse cu ajutorul lui fusese în cele 
din urmă folosită. Un funcţionar de la un serviciu de securitate a 
creditelor dăduse telefon ca să se asigure că acel card nu fusese 
pierdut. 

Peter plătise cotizaţia anuală; numele, numărul de telefon şi 
adresa erau ale unei firme pe care Matthias o înființase pentru el; 
toate mesajele ajungeau la el, ca reprezentant legal. Deschner 
fusese destul de incomodat de întreaga afacere - în cel mai bun 
caz îndoielnică din punct de vedere legal - dar Liesl îl implorase 
s-o ajute. Privind retrospectiv lucrurile, îşi zise că ar fi trebuit să 
fugă, să fugă în direcţia opusă. Deschner se considera un tip 
onorabil, dar nu un erou. 

Pentru a doua oară în ultimele zile se afla în faţa unei dileme. 
Să-l ia dracu’ pe Ben Hartman. Să-i ia dracu’ pe amândoi fraţii 
Hartman. 

Deschner se ţinuse de cuvânt faţă de Peter şi Liesl, dar, o dată 
cu moartea lor, era dezlegat de jurământul lui. Lucrurile se 
complicaseră. Supravieţuirea lui se afla acum pe primul plan. 

Bernard Suchet, de la Handelsbank, era prea isteţ ca să-l fi 
crezut când îi spusese că habar n-avea în ce era implicat Peter 
Hartman. De fapt, nu voia să ştie, crezând că tot ce nu ştia nu-l 
putea afecta. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai furios devenea. 

Liesl fusese o fată minunată - i se punea un nod în gât când se 
gândea că murise dar greşise implicându-l în afacerile ei. 
Procedase greşit. El nu dorise niciodată să ia parte la cruciada ei. 

Işi aminti vorbele ei: Avem nevoie de ajutorul tău. Asta-i tot. 
Nimeni altcineva nu ne poate ajuta. 

Pe Deschner începu să-l doară capul. Tânăra lui verişoară îi 
ceruse prea mult. 

Ea îşi atrăsese duşmănia unei organizaţii care ucidea oamenii 
cu indiferența unui poliţist care împarte amenzi pentru parcare 
neregulamentară. 

Oamenii ăia aveau să afle despre activarea cărţii de credit. Pe 
urmă, vor descoperi că dr. Matthias Deschner fusese înştiinţat de 
acest fapt, dar omisese să raporteze. In curând, dr. Matthias 
Deschner n-avea să mai existe. Se gândi la fiica lui, Alma, care 
urma să se mărite peste două luni. Inghiţi în sec, imaginându-şi-o 
pe Alma ducându-se la altar singură. Nu, asta nu trebuia să se 
întâmple. N-ar fi fost doar nepăsare, ci de-a dreptul egoism din 


307 


partea lui. 

Pulsaţia dureroasă din spatele globilor oculari nu înceta. 

Deschise sertarul biroului, luă o sticlă de Panadol şi înghiți fără 
apă o tabletă amară, cretoasă. Se uită la ceas. 

O să raporteze activarea creditului. Dar nu imediat. Va mai 
aştepta câteva ore. Intârzierea putea fi uşor explicată, iar ei vor 
aprecia faptul că le furniza informaţia de bunăvoie. 

Intârzierea îi va permite lui Hartman să fugă. La urma urmei, 
era vorba doar de câteva ore. li datora măcar atât, hotări 
Deschner. 


308 


32 


Paris 


Arondismentul douăzeci al Parisului, sectorul cel mai estic al 
capitalei Franţei, se întinde pe un mic deal de lângă autostrada 
ce încercuieşte oraşul şi-i defineşte hotarele, în secolul al XVIII- 
lea, pe acel teren se afla un sat de viticultori numit Charonne. 
De-a lungul anilor, în locul viilor au apărut case mici, care, la 
rândul lor, au lăsat spaţiu larg unor dizgraţioase structuri de 
beton. Aici se afla rue des Vignoles, punctul lor de reper. 

Călătoria spre Paris fusese exasperantă; fiecare privire 
întâmplătoare, chiar şi indiferența vameşilor francezi li se păreau 
suspecte. Anna, care cunoştea eşecurile alertelor internaţionale 
şi modul în care stânjeneau autorităţile de frontieră executarea 
eficientă a directivelor de securitate, nu era surprinsă că 
reuşiseră să treacă de controalele vamale. 

Abia când se pierdură în mulţimea de la Aeroportul De Gaulle 
începură să se relaxeze. Anna şi Ben ieşiră din staţia de metrou 
Gambetta, trecură pe lângă clădirea masivă a tribunalului şi-o 
luară pe rue Vitruve, către rue des Orteaux. Făcură la stânga. Din 
rue des Vignoles porneau mai multe străduţe înguste. 

Zona ce înconjura Charonne, la sud de Belleville, era populată 
mai ales de africani, hispanici sau antilezi. Chiar şi înainte de 
recentele valuri de imigranţi, cartierul nu se bucurase de atenţia 
burgheziei oraşului. Era un loc unde se adunaseră săracii şi 
infractorii, unde insurgenții Comunei din Paris găsiseră sprijin 
popular. Un loc al declasaţilor şi-al celor năpăstuiţi de soartă. 
Singurul obiectiv important al arondismentului era cimitirul Pere 
Lachaise, o grădină cu morminte, întinsă pe patruzeci şi patru de 
hectare. Incepând cu secolul nouăsprezece parizienii, care altfel 
n-ar fi catadicsit să viziteze zona lăsată în părăsire, au fost de 
acord să-i încredinţeze trupurile lor după moarte. 

Imbrăcaţi asemeni unor turişti americani, Anna şi Ben 
cercetau împrejurimile. Oamenii de pe stradă, înveşmântaţi în 
toate culorile curcubeului, erau tineri artişti sau imigranţi din 
Mahgreb, care sperau să câştige destui bani ca să le poată 


309 


trimite şi rudelor din Tunisia ori Algeria. 

— E greu de imaginat că un mare mahăr s-a retras într-un 
asemenea cartier, spuse Anna. Ce s-a întâmplat şi-a abandonat 
casele de pe Coasta de Azur? 

— De fapt, e aproape perfect, zise Ben gânditor. Dacă vrei să 
dispari, nu există loc mai bun. Nimeni nu remarcă pe nimeni, 
nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Dacă vrei să rămâi în oraş dintr- 
un motiv oarecare, e cel mai pestriţ loc pe care-l poţi găsi - plin 
de străini, imigranţi, excentrici de tot soiul. 

Spre deosebire de Anna, Ben cunoştea oraşul, fapt ce-i dădea 
o anume încredere în sine. Anna încuviinţă. 

— Siguranţa pe care ţi-o dă mulţimea. 

— Plus un labirint de străzi, un tren rapid spre provincie şi 
accesul imediat la autostrada de centură. Un loc bun atunci când 
vrei să-ţi asiguri mai multe căi de scăpare. 

Anna zâmbi. 

— Înveţi repede. Eşti sigur că nu vrei o slujbă de anchetator 
guvernamental? lţi putem oferi un salariu de cincizeci şi cinci de 
mii de dolari anual, plus propriul tău loc de parcare. 

— Tentant, zise Ben. 

Trecură pe lângă La fleche d'Or, un restaurant cu acoperiş din 
ţiglă roşie, înălţat deasupra unor şine ruginite de cale ferată. 
Apoi Ben se îndreptă către o cafenea marocană, unde aerul 
umed era încărcat de arome de cuşcuş. 

— Nu garantez calitatea hranei, dar mirosul e îmbietor, zise 
Ben. 

Prin vitrina de sticlă vedeau triunghiul de piatră pe care scria 
„1554, rue des Vignoles”. Clădirea de şapte etaje ocupa un teren 
izolat, înconjurat de trei părţi de străzi înguste. Fațada era 
înnegrită de fumul maşinilor şi pătată cu excremente de pasăre. 

— După cum spune sursa mea, Peyaud, omul e cunoscut drept 
„L'Ermite”, pustnicul. Ocupă tot etajul şapte. Vecinii ştiu că se 
află acolo după comenzile pe care le primeşte - alimente şi 
altele. Nici măcar comisionarii nu l-au văzut vreodată. Lasă 
marfa într-un mic ascensor şi încasează banii când acesta 
coboară. Puţinii oameni care-i acordă cât de cât atenţie îl 
consideră un excentric. Insă, locul ăsta e plin de excentrici. 

Ben începu să înfulece din friptura de miel. 

— Deci trăieşte retras, zise Anna. 

— Foarte retras. Se pare că nimeni nu l-a văzut vreodată. 
Peyaud a vorbit cu femeia care locuieşte la parter. Ea, ca şi 


310 


ceilalţi aflaţi în clădire, au hotărât că e un rentier bătrân, 
paranoic şi excesiv de timid. Un caz patologic de agorafobie. 
Habar n-au că el e proprietarul clădirii. 

— Şi crezi că o să-i putem face o vizită neanunţată acestui 
posibil dezechilibrat, posibil paranoic, posibil periculos şi cu 
siguranţă bolnav şi speriat individ şi că o să ne servească cu 
cafea şi-o să ne spună tot ce vrem să ştim? 

— Nu, nu cred deloc asta. S-ar putea să n-aibă cafea, zise Ben 
zâmbind. 

— Ai o încredere fără margini în farmecul dumitale. Vorbeşte 
engleza? 

— Fluent. Ca majoritatea oamenilor de afaceri francezi. Ben îşi 
şterse buzele cu un şerveţel de hârtie. Contribuţia mea a constat 
în a ajunge până aici. Dumneata eşti profesionistul şi a sosit 
timpul să iei comanda. Ce spun manualele de operare în teren? 
Ce trebuie să faci într-o situaţie ca asta? 

—O să mă gândesc cum trebuie procedat într-o vizită 
prietenească la un psihopat despre care lumea crede că e mort, 
în vreme ce dumneata eşti convins că deţine secretul unei 
amenințătoare organizaţii globale. Nu cred că o asemenea 
situaţie este descrisă în manual. 

Se ridicară şi Anna îi luă mâna. 

— Vino după mine, spuse ea. 


Therese Broussard privea posomorită de la fereastra aflată la 
etajul şapte, traficul pietonilor de pe rue des Vignoles. Se uita ca 
să-şi domolească nervii şi să-şi alunge plictiseala; se uita fiindcă 
n-avea nimic mai bun de făcut. Tocmai terminase de călcat şi 
avea nevoie de o pauză. 

In vârstă de şaptezeci şi patru de ani, îndesată, cu ten unsuros 
şi trăsături porcine, Therese le mai spunea şi-acum oamenilor că 
era croitoreasă, deşi nu mai tăiase o bucată de material de zece 
ani şi nici nu fusese vreodată foarte pricepută în meseria asta. 
Crescuse la Belleville, părăsise şcoala la paisprezece ani şi nu 
fusese niciodată suficient de drăguță ca să-şi găsească un bărbat 
care s-o întreţină. In consecinţă, fusese nevoită să înveţe o 
meserie. Bunica ei avea o prietenă croitoreasă, care acceptase s- 
o ia pe fată ca ucenică. Mătuşa Jeanne îi plătea totdeauna 
meschina sumă săptămânală cu mare ezitare. Clientela deja 
redusă se micşora mereu şi, o dată cu ea, câştigurile ei. 

Într-o zi a anului 1945, o bombă căzuse lângă Therese pe când 


311 


cobora pe Porte de la Chapelle; deşi nu fusese rănită, explozia 
intrase în visurile ei nocturne, împiedicând-o să doarmă. Cu 
timpul, starea ei psihică se înrăutăţise. Tresărea la cel mai mic 
zgomot şi începuse să mănânce cu lăcomie. După ce mătuşa 
Jeanne murise, Therese îi preluase clientela. Câştiga cât să-şi 
asigure traiul zilnic. 

La scurt timp după ce împlinise şaizeci şi cinci de ani, îl 
cunoscuse pe Laurent pe rue Ramponu, în faţa clădirii Soeurs de 
Nazareth, de unde lua o porţie săptămânală de mâncare. Laurent 
era cu zece ani mai vârstnic decât ea, dar arăta mult mai bătrân. 
Cocârjat şi chel, îmbrăcat cu o jachetă de piele cu mânecile prea 
lungi pentru el, plimba un căţeluş, un terrier. Therese îl întrebase 
cum se numeşte cățelul şi începuseră să stea de vorbă. LI îi 
spusese că-şi hrănea câinele - Poupee - i înainte de-a mânca el 
şi că-l lăsa să-şi aleagă ce-i plăcea. Ea îi vorbise despre crizele ei 
de panică şi despre faptul că un funcţionar de la asistenţa socială 
o pusese cândva sub supraveghere. Funcţionarul mai făcuse şi 
demersuri pentru ca statul să-i acorde cinci sute de franci 
săptămânal. Când aflase. De ajutorul pe care-l primea, interesul 
lui Laurent faţă de ea sporise simţitor. O lună mai târziu, se 
căsătoriseră. El se mutase în apartamentul ei de lângă Charonne, 
care deşi mic, sărăcăcios şi murdar, era mai plăcut decât 
locuinţa lui, de unde urma să fie dat afară. La scurt timp după 
căsătorie, Laurent insistase să se apuce iarăşi de croitorie: aveau 
nevoie de bani, porţiile de mâncare de la Soeurs de-abia le 
ajungeau jumătate de săptămână, iar banii de la ajutorul social 
erau insuficienţi. Ea obiectase, cu calm, arătându-şi degetele 
mici şi noduroase, explicându-i că nu mai avea dexteritatea 
necesară. El protestase, mai puţin calm. Ea îl contrazisese cu 
vehemenţă, amintindu-i că fusese concediat până şi din cele mai 
umile slujbe şi că ea nu s-ar li măritat niciodată cu el dacă ar fi 
ştiut ce beţiv era. Şapte luni mai târziu, în toiul uneia dintre 
frecventele certuri, Laurent îşi pierduse echilibrul şi căzuse. 
Ultimele cuvinte pe care i le adresase fuseseră: Eşti grasă ca o 
scroafă. Therese aşteptase câteva minute ca să-i treacă furia şi 
chemase salvarea. Mai târziu, aflase că soţul ei fusese doborât 
de o hemoragie masivă - un anevrism cerebral. Un medic 
tracasat îi explicase ceva despre vasele de sânge care erau ca 
nişte tuburi în organism şi cum pereţii slăbiţi puteau ceda. Ea îşi 
dorise ca ultimele vorbe pe care i le adresase Laurent să fi fost 
mai civilizate. 


312 


Puţinilor prieteni pe care îi avea le spunea că soţul ei fusese 
un sfânt, dar nimeni nu se lăsa amăgit. In orice caz, căsnicia 
fusese pentru ea o experienţă. Crezuse că un soţ i-ar fi împlinit 
viaţa, dar Laurent îi demonstrase că nu te puteai bizui pe nici un 
bărbat. 

In vreme ce urmărea cu privirea siluetele de la colţul străzii 
aflate lângă blocul masiv din beton, încerca să le ghicească 
deviaţiile de comportament. Care dintre bărbaţii ăia era 
toxicoman? Care era hoţ? Care-şi bătea prietena? 

O bătaie în uşă, puternică şi autoritară, o smulse din reverie. 

— Je suis de l'Assedic, laissez-moi entrer, s'il vous plaît! 

— De ce n-ai sunat la poartă? răcni madame Broussard. 

— Am sunat. De mai multe ori. Soneria e stricată. Ca şi poarta. 
Chiar nu ştiai? 

— Ce cauţi aici? Situaţia mea nu s-a schimbat. Ajutorul meu... 

— Se verifică, zise bărbatul pe un ton oficial. Trebuie să 
lămurim câteva lucruri, altfel plăţile încetează. 

Therese îşi târî cu greu picioarele spre uşă şi se uită pe vizor. 
Omul avea aroganţa obişnuită a funcţionarului, a omului căruia i 
se dă o fărâmă de putere care-l făcea despotic. Totuşi ceva din 
glasul lui, accentul i se părea mai puţin familiar. Poate că 
provenea dintr-o familie belgiană. Lui Therese nu-i plăceau 
belgienii. 

Omul de la asistenţa socială era îmbrăcat într-o jachetă 
subţire de lână, purta o cravată ieftină, tipică pentru funcţia lui şi 
avea o chică de păr încărunţit. Tenul însă era neted, fără riduri, 
pielea nefiind întinsă pe oasele feţei. 

Therese trase cele două zăvoare, scoase lanţul de siguranţă, 
apoi descuie ultima broască şi deschise uşa. 


leşind după Anna din cafenea, Ben nu-şi lua ochii de la 
clădirea cu numărul 1554 de pe rue des Vignoles, încercând să-i 
descifreze misterele. Clădirea era prea neîntreţinută ca să atragă 
atenţia. Cu toate acestea, puteai observa structura unei clădiri 
ce fusese cândva elegantă: nişele ferestrelor, împodobite cu 
piatră sculptată, colţarele, unde blocurile de piatră lustruită erau 
aşezate astfel încât suprafeţele largi să alterneze cu cele înguste 
şi acoperişul mansardat, mărginit de un parapet jos, acum ruinat. 

Instrucţiunile pe care i le dăduse Anna fuseseră clare. Urmau 
să traverseze strada amestecați într-un grup de trecători, 
mergând în pas cu ei. N-ar fi atras atenţia printre oamenii care se 


313 


îndreptau spre magazinul ce vindea băuturi ieftine şi ţigări sau 
Shawarma aflată alături. Oricine-ar fi privit de la vreo fereastră n- 
ar fi remarcat nimic neobişnuit în circulaţia pietonilor. Abia doar 
când aveau să ajungă în faţa uşii blocului, cei doi s-ar fi desprins 
din mulţime pentru a încerca să intre. 

— Sunăm la uşă? întrebă Ben când ajunseseră la intrare. 

— Dacă am suna, n-am mai fi neanunţaţi, nu? Mi se pare că 
ăsta era planul. 

Aruncând o privire grăbită înjur, Anna introduse o lamă 
îngustă de oţel în broască şi îşi făcu de lucru cu ca câteva clipe. 

Fără rezultat. 

Ben se alarmă. Până acum, avuseseră grijă să se amestece în 
mulţime, să-şi potrivească paşii cu cei ai trecătorilor, însă acum 
stăteau pe loc. Oricine i-ar fi văzut din întâmplare ar fi observat 
că nu erau din partea locului. 

— Anna, murmură el încordat. 

— Scoate-ţi portmoneul şi numără-ţi banii, şopti ea. Scoate 
telefonul şi verifică mesajele. Fă ceva. Calm. Fără grabă. 

In timp ce ea vorbea, se auzea zgomotul slab al metalului 
alunecând pe metal. In cele din urmă broasca cedă. Anna apăsă 
pe clanţă şi deschise uşa. 

— Uneori, încuietorile astea au nevoie de o atenţie mărită. 
Oricum, asta nu e foarte sigură. 

— Ascuns la vedere, cred că asta-i ideea. 

— In orice caz, ascuns. Spuneai că nimeni nu l-a văzut 
vreodată. 

— Aşa e. 

— Te-ai gândit că, dacă n-a fost nebun la începutul vieţii lui 
retrase, ar fi putut deveni? Totala izolare socială poate avea un 
asemenea efect. 

Se îndreptară spre ascensorul murdar. Arma apăsă pe buton, 
chemând liftul la parter. Ascultară amândoi huruitul cablului şi 
hotărâră că era mai sigur s-o ia pe scări. Urcară cele şapte etaje, 
având grijă să nu facă zgomot. 

Holul de la ultimul nivel, acoperit cu dale albe, soioase, se 
întindea în faţa lor. Surprinzător, uşa singurului apartament de 
pe palier era întredeschisă. 

— Monsieur Chabot, strigă Anna. 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Monsieur Chardin! spuse ea, aruncând o privire spre Ben. 

Percepură un zgomot în interiorul învăluit în semiîntuneric. 


314 


— Georges Chardin! strigă iarăşi Anna. Avem informaţii care 
ti-ar putea fi de folos. 

Câteva momente de tăcere, urmate de o explozie asurzitoare. 

Ce se întâmplase? 

O privire spre peretele din faţa uşii deschise îi lămuri: fusese 
găurit de un jet de alice din plumb. 

Persoana aflată în apartament trăgea cu o armă în ei. 


— Nu ştiu care-i problema, spuse Therese Broussard, 
îmbujorându-se. De când a murit soţul meu, n-a intervenit nici o 
schimbare în situaţia mea. 

Bărbatul, cu o valiză mare şi neagră în mână, trecu pe lângă 
ea şi se duse la fereastră, ignorând-o preţ de o clipă. 

— Frumoasă privelişte, zise el. 

— Camera nu e luminată direct, îl contrazise cu asprime 
Therese. E întunecoasă mai tot timpul zilei. Ai putea developa 
filme aici. 

— Pentru anumite scopuri, ăsta poate fi un avantaj. Ceva nu 
era în regulă. Franceza vizitatorului îşi pierduse nota autoritară 
caracteristică funcţionarilor de la asistenţa socială şi suna mai 
puţin franțuzeşte. 

Therese se depărta cu câţiva paşi de bărbat. Pulsul i se 
acceleră când îşi aminti brusc relatările despre un violator care 
brutalizase mai multe femei lângă Place de la Reunion. În plus, 
unele dintre victime fuseseră mai în vârstă. Omul ăsta e un 
impostor, îşi zise ea. Felul în care se mişca individul, asemeni 
unei feline, îi confirma bănuiala - era violatorul de la Reunion. 
Mon dieu! Ucigaşul câştigase, din câte auzise ea, încrederea 
victimelor, care-l invitaseră în casă! 

Cum de putuse să fie atât de proastă! Privi înnebunită în jur, 
căutând ceva cu care să se poată apăra şi luă un ghiveci greu de 
lut, în care se afla un ficus. 

— Te rog să pleci imediat! zise ea cu glas tremurător. 

— Madame, rugăminţile dumitale nu înseamnă nimic pentru 
mine, spuse calm bărbatul, privind-o ameninţător. 

Therese sesiză o sclipire argintie când intrusul scoase un cuţit 
cu lamă lungă curbată şi aruncă ghiveciul spre el cu toată 
puterea. Greutatea vasului îi dejuca intenţiile. Acesta căzu 
lovindu-l pe bărbat doar la picioare fără să-l rănească. /isuse 
Hristoase! Cu ce se mai putea apăra? Cu micul ei televizor 
stricat! Îl smulse de pe poliţă, îl înălţă cu greu deasupra capului 


315 


şi-l azvârli spre el. Zâmbind, bărbatul se feri de proiectilul 
improvizat, care se izbi de perete, înainte de a cădea pe podea, 
unde se sparse cu zgomot. 

Trebuia să găsească altceva. Da - fierul de pe scândura de 
călcat! Îl scosese oare din priză? Therese alergă spre el, dar 
intrusul înţelese ce avea ea de gând. 

— Stai pe loc, vită bătrână şi enervantă, strigă el. 

Mişcându-se cu iuţeala fulgerului, scoase alt cuţit, mai mic şi-l 
aruncă spre ea. 

Therese nu-l văzu venind, dar simţi când lama se înfipse 
adânc în sânul ei drept. La început, crezu că obiectul o lovise şi 
ricoşase. Pe urmă îşi cobori privirea şi văzu mânerul de oţel 
ieşindu-i din bluză. Ce ciudat, îşi zise ea, nu simt nimic. Pe urmă, 
o cuprinse o senzaţie rece, iar în jurul lamei de oţel înflori o pată 
roşie. Frica îi dispăru şi fu cuprinsă de turbare. Dacă omul o 
credea o victimă, greşea. Işi aminti vizitele nocturne ale tatălui ei 
beat, răsuflarea lui acră în timp ce-şi vâra în ea degetele 
noduroase, rănind-o cu unghiile lui murdare. Işi aminti de 
Laurent şi de ultimele cuvinte pe care i le adresase el. 

Răcnind, se năpusti către adversar, cu toate cele o sută 
cincisprezece kilograme ale ei şi reuşi să-l placheze, să-l 
trântească la pământ. 

Ar fi fost mândră de ceea ce făcuse, dacă bărbatul n-ar fi 
împuşcat-o mortal, cu o fracțiune de secundă înainte ca trupul ei 
să se izbească de-al lui. 


Trevor se înfiora de scârbă când împinse de pe el trupul obez, 
inert. Moartă, femeia era doar o idee mai puţin antipatică decât 
în viaţă, îşi spuse el în timp ce vâra pistolul cu amortizor în toc. 
Cele două găuri făcute de gloanţe în fruntea ei păreau o altă 
pereche de ochi. O trase de lângă fereastră. Ar fi trebuit s-o 
împuşte imediat după ce intrase în casă. Oricum, întotdeauna 
intervenea ceva neaşteptat. Tocmai de-aceea îi plăcea meseria 
lui. Niciodată nu era doar rutină; exista totdeauna posibilitatea 
unor Surprize, a unor provocări. Niciodată nu apăruse vreo 
situaţie pe care Arhitectul să n-o poată controla. 


— Dumnezeule, şopti Anna. Ploaia de alice trecuse la cel mult 
jumătate de metru de ea. Nu e cea mai călduroasă primire. 

Dar unde era trăgătorul? 

O serie neîntreruptă de explozii venea dinspre uşa deschisă a 


316 


apartamentului, de undeva din interiorul întunecat. Era limpede 
că omul trăgea prin deschizătura dintre uşa grea de oţel şi toc. 

— George Chardin, strigă Ben, n-am venit să-ţi facem vreun 
rău. Vrem să te ajutăm - şi avem nevoie de ajutorul dumitale! Te 
rog, ascultă-ne! Ascu/tă-ne până la capăt! 

Din adăpostul întunecat al apartamentului se auzi un zgomot 
bizar, un geamăt de groază, aparent involuntar, precum strigătul 
unui animal rănit. Omul rămase invizibil, învăluit în întuneric. 
Auziră declicul unui cartuş alunecând în locaş şi o luară la goană 
în direcţii opuse pe holul lung. 

Altă explozie! O rafală de alice ieşi prin uşa deschisă, făcând 
scobituri de forme neregulate în tencuiala pereţilor. Aerul era 
încărcat de mirosul înţepător al corditei. intregul hol arăta acum 
ca un câmp de bătălie. 

— Ascultă! strigă Ben spre adversarul lor nevăzut. Noi nu 
tragem în dumneata. N-am venit aici să-ţi facem rău! Urmă o 
pauză. Am venit să te apărăm de Sigma! 

Tăcere. Omul asculta! Invocarea numelui Sigma, a parolei unei 
conspirații de mult îngropate îşi făcuse efectul. 

Ben o văzu pe Anna făcându-i semn cu mâna. Voia ca el să 
rămână acolo unde era, în timp ce ea va încerca să pătrundă în 
apartamentul lui Chardin. Dar cum? Anna deschise fără zgomot o 
fereastră dublă şi Ben simţi o adiere rece venind de afară. 
Ingrozit, Ben înţelese. Anna intenţiona să iasă pe fereastră, să 
meargă pe îngusta margine exterioară, până când ajungea la un 
geam care se deschidea spre apartamentul francezului. Era o 
nebunie! O rafală mai puternică de vânt şi Anna ar fi dispărut în 
golul de dedesubt. Dar era prea târziu să-i mai spună ceva. 
Doamne Atotputernic! voia el să strige. Nu face asta! 

După o vreme, un glas straniu, baritonal se auzi din 
apartament. 

— Deci ei au trimis un american. 

— Nu există „ei”, Chardin, răspunse Ben. Suntem doar noi. 

— Şi cine sunteţi voi? se auzi vocea încărcată de scepticism. 

— Suntem americani, e adevărat şi avem nevoie de ajutorul 
dumitale. Sigma mi-a ucis fratele. 

— Nu sunt idiot. Vreţi să ies afară, ca să puneţi mâna pe mine. 
Ei bine, nu o să mă prindeţi viu! 

— Există metode mult mai simple, dacă am intenţiona asta. Te 
rog, lasă-ne să intrăm... să vorbim cu dumneata, măcar un 
minut. 


317 


— De ce vreţi să vorbiţi cu mine? 

— Avem nevoie de ajutorul dumitale ca să-i învingem. 

După o scurtă pauză se auzi un hohot de râs sarcastic. 

— Să învingeţi Sigma? E imposibil! Până adineauri credeam că 
te poţi ascunde de ei. Cum m-aţi găsit? 

— Printr-o muncă de investigaţie a naibii de isteaţă. Te admir, 
ţi-ai acoperit de minune urmele. Ţi-a fost greu să renunţi la 
controlul proprietăţilor. Inţeleg asta. Aşa că ai folosit o fictio juris. 
O agenţie izolată. Ai fost totdeauna strălucit în materie de 
strategie. Nu degeaba ai ajuns Directeur General du 
Departement des Finances la Trianon. 

Se auzi un zgomot în interiorul apartamentului şi Ben se 
întreba dacă nu cumva Chardin hotărâse să se arate. Ben o văzu 
pe Anna strecurându-se cu grijă pe marginea de piatră, ţinându- 
se cu ambele mâini de parapet. Apoi dispăru din vedere. 

Trebuia să-l ţină de vorbă pe Chardin, să-l împiedice să 
observe apariţia Annei la fereastra lui. Trebuia să-i capteze 
atenţia. 

— Ce vreţi de la mine? se auzi vocea lui Chardin. Tonul 
devenise neutru. 

Omul asculta, ăsta era primul pas. 

— Monsieur Chardin, avem informaţii capitale pentru 
dumneata. Ştim multe lucruri despre Sigma, despre moştenitori - 
noua generaţie care a preluat controlul. Singura protecţie - 
pentru oricare dintre noi - constă în cunoaştere. 

— Nu există protecţie împotriva lor, prostule! 

Ben ridică glasul: 

— Pe dracu'! Judecata dumitale era cândva legendară. Dacă ai 
pierdut-o, înseamnă că ei au învins. Nu-ţi dai seama cât de lipsit 
de logică eşti? Dacă ne goneşti, o să te întrebi mereu ce-ai fi 
putut afla. Sau poate că n-o să mai ai ocazia... 

Se auzi un zgomot de geam spart, urmat imediat de un 
trosnet puternic şi un zăngănit. 

Reuşise Anna să pătrundă fără probleme în apartamentul lui 
Chardin? Câteva clipe mai târziu, auzi vocea Annei: 

— l-am luat arma! îl ţin la respect. 

Ben porni spre uşa deschisă şi intră în camera întunecată. 
După câteva secunde, când ochii i se acomodară cu întunericul, 
distinse silueta Armei lângă o draperie groasă, ţinând în mână 
arma cu ţeava lungă. Un bărbat într-un ciudat halat gros, cu 
glugă, se ridică încet de la podea, cu picioarele tremurând. Părea 


318 


un om bolnav. 

Probabil că Anna, năpustindu-se pe fereastră, sărise spre arma 
lungă şi grea; impactul trebuie să-l fi răsturnat pe bătrân. 

Câteva clipe, nimeni nu scoase o vorbă. Se auzea doar 
respiraţia lui Chardin - greoaie, aproape chinuită. 

Supraveghindu-l cu atenţie pe Chardin, pentru ca acesta să nu 
scoată altă armă de sub veşmântul lui de călugăr, Ben bâjbâi cu 
mâna după un comutator. Când lumina se aprinse, Chardin se 
întoarse cu faţa la perete. Căuta oare altă armă? 

— Nu mişca! strigă Anna. 

— Foloseşte-ţi mult lăudata rațiune, Chardin, zise Ben. Dacă 
voiam să te ucidem, ai fi fost deja mort. E clar că nu pentru asta 
ne aflăm aici! 

— Întoarce-te cu faţa la noi, îi ordonă Anna. 

— Aveţi grijă ce-mi cereţi, spuse el răguşit. 

— Acum, la naiba! 

Mişcându-se ca într-o secvenţă filmată cu încetinitorul, 
Chardin se supuse, iar când Ben percepu realitatea celor văzute 
de el, stomacul i se-ntoarse pe dos şi fu cât pe ce să vomite. 
Anna rămase cu răsuflarea tăiată. Era o imagine oribilă, mai 
presus de orice închipuire. Chipul lui Chardin era o masă de ţesut 
cicatrizat, aproape fără trăsături. Carnea părea crenelată, tăiată 
în zigzag: aproape lucioasă, de parcă ar fi fost lăcuită sau 
acoperită cu folie de plastic. Vasele capilare expuse dădeau 
ovalului care fusese cândva faţa lui o nuanţă de roşu cărnos, cu 
excepţia zonelor unde inflamaţiile produseseră nişte spirale 
vineţii. Ochii cenușii, înceţoşaţi păreau nelalocul lor. 

Ben îşi feri privirea, apoi, cu greu, se strădui să se uite din 
nou. Într-o concavitate centrală a feţei, încreţită oribil, se aflau 
două orificii nazale, mai sus de locul unde fuseseră cândva 
nările. Dedesubt, distinse o gură puţin mai mare decât o tăietură. 

— Dumnezeule, şopti Ben. 

— Eşti surprins? zise Chardin. Se auzi un râs ca o tuse. 
Relatările despre moartea mea au fost destul de exacte. „Ars şi 
imposibil de identificat.” Trebuia să fi pierit în acel incendiu. 
Deseori îmi doresc să se fi întâmplat aşa. Supravieţuirea 
înseamnă cea mai cumplită soartă pe care-o poate avea o fiinţă 
umană. 

— Au încercat să te ucidă, şopti Anna. Şi-au eşuat. 

— A, nu. Cred că în multe privinţe au reuşit, spuse Chardin şi 
gemu. 


319 


Era limpede că şi vorbirea îi provoca dureri. Pronunţa 
cuvintele cu o precizie exagerată, însă rănile făceau ca anumite 
consoane să se audă neclar. 

— Un prieten apropiat bănuia că vor încerca să mă elimine. 
Circulau deja zvonuri despre trimiterea unor angeli rebelii. 
Prietenul a ajuns la locuinţa mea de la ţară prea târziu. Totul era 
scrum. Corpul meu - ce mai rămăsese din el - era ars. Prietenului 
meu i s-a părut că mi-a găsit pulsul. M-a dus la un mic spital de 
provincie, la treizeci de kilometri distanţă, le-a spus celor de- 
acolo o poveste despre o lampă cu kerosen răsturnată şi le-a dat 
un nume fals. Şi-a dat seama că, dacă duşmanii mei ar fi aflat că 
supravieţuisem, ar fi încercat din nou. Am petrecut mai multe 
luni în clinica aceea. Aveam arsuri pe nouăzeci la sută din 
suprafaţa corpului. Nimeni n-a crezut că voi supravieţui. 

Vorbea împleticindu-se, ca în transă: era o poveste pe care n-o 
mai spusese nimănui. Apoi se aşeză pe un scaun de lemn cu 
spătar înalt. 

— Dar ai supraviețuit, spuse Ben. 

— Chinurile erau mai mari decât poate îndura o fiinţă umană. 
Pansarea rănilor era un calvar mai presus de orice închipuire. Pe 
urmă, după ce s-a format țesutul granular, o nouă teroare mă 
aştepta - contractarea. Cicatricele urmau să se micşoreze, iar 
chinurile aveau să înceapă din nou. Durerile mă chinuiesc şi 
acum. Nu vă puteţi uita la mine, nu? Nimeni nu poate. De altfel, 
nici eu nu mă pot privi. 

Anna vorbi, încercând să restabilească o relaţie firească: 

— Tăria pe care a dovedit-o... e ceva extraordinar. Nici un 
manual de medicină nu poate explica treaba asta. Instinctul de 
supravieţuire. Ai scăpat din incendiul ăla. Ai fost salvat. Te-ai 
luptat ca să trăieşti. Trebuie să fi existat un motiv! 

— Un poet a fost întrebat cândva: Dacă locuinţa dumitale ar 
lua foc, ce-ai salva? lar el a răspuns: Aş salva focul. Fără foc, 
nimic nu e posibil. Râsul lui era stins, deconcertant. La urma 
urmei, focul a făcut posibilă civilizaţia, dar tot el poate fi şi un 
instrument al barbariei. 

Anna îi înapoie puşca lui Chardin, nu înainte de a scoate 
ultimul cartuş din încărcător. 

— Avem nevoie de ajutorul dumitale. 

— Arăt eu ca un om în stare să ajute pe cineva, eu care nu mă 
pot ajuta pe mine? 

— Dacă vrei să le ceri socoteală duşmanilor dumitale, noi am 


320 


putea fi cea mai bună ocazie pe care-o ai, spuse Ben. 

— Nu există răzbunare pentru aşa ceva. N-am supravieţuit 
bând din cupa mâniei. 

Scoase un mic atomizor de plastic din halat şi îndreptă un jet 
de vapori spre ochii săi. 

— Timp de mai mulţi ani te-ai aflat la conducerea unei 
importante corporaţii petrochimice - Trianon, îl provocă Ben. 
Compania a rămas un lider în industrie. Dumneata ai fost omul 
lui Emil, creierul care a restructurat Trianonul la mijlocul 
secolului. In acelaşi timp era unul dintre fondatorii corporației 
Sigma. Cu timpul trebuie să fi devenit şi dumneata unul dintre 
şefi. 

— Sigma, repetă el cu glas tremurător. De unde a început 
totul. 

— Şi, fără îndoială, geniul dumitale contabil a contribuit la 
scoaterea unor bunuri în afara graniţelor celui de-al Treilea 
Reich. : 

— Zău? Crezi că ăsta a fost marele proiect? Asta n-a fost decât 
un exercițiu neglijabil. Marele proiect... /e grand projet... Glasul i 
se stinse. A fost cu totul altceva. Ceva ce dumneata nu poţi să 
pricepi. 

— Pune-mă la încercare, zise Ben. 

— Ca să divulg secretele pe care le-am protejat o viață 
întreagă? 

— Chiar dumneata spuneai: care viață? Ben făcu un pas către 
el şi-l privi în ochi reprimându-şi repulsia. Ce mai ai de pierdut? 

— İn sfârşit eşti sincer, spuse încet Chardin; ochii lui fără 
pleoape păreau că se rotesc, privindu-l pătrunzător pe Ben. 

Făcu o pauză lungă, după care începu să vorbească, lent, ca 
un hipnotizator: 

— Povestea începe înainte de-a apărea eu şi va continua, fără 
îndoială, după ce nu voi mai exista. Originea ei se află în ultimele 
luni ale celui de-al doilea război mondial, când un consorţiu 
format din cei mai importanţi industriaşi ai lumii s-a întrunit la 
Zurich pentru a stabili direcţia în care avea să se îndrepte lumea 
postbelică. 

Ben îşi aminti bărbaţii cu priviri ferme din vechea fotografie. 

— Erau nişte oameni furioşi, continuă Chardin, cărora le 
ajunsese la urechi ce plănuia să facă Franklin Roosevelt - să-l 
înştiinţeze pe Stalin că nu se va opune unei masive acaparări 
teritoriale de către sovietici. Lucru pe care l-a şi făcut înainte de- 


321 


a muri. A cedat jumătate din Europa comuniştilor! Aceşti lideri ai 
capitalului mondial ştiau că n-aveau cum să  dejoace 
dezgustătorul târg americano-sovietic de la Ialta. În consecinţă, 
au constituit o Corporaţie care urma să fie un cap de pod, o 
modalitate de a canaliza importante sume de bani pentru 
susţinerea luptei împotriva comunismului, întărind astfel ordinea 
occidentală. Incepuse un nou război mondial. 

Ben se uită la Anna, care părea fascinată şi uluită în acelaşi 
timp de spusele lui Chardin. 

— Aceşti lideri capitalişti au prevăzut că popoarele Europei, 
înfuriate şi dezgustate de fascism, aveau să reacționeze 
întorcându-se către stânga. Au înţeles că, fără o masivă infuzie 
de resurse în momentele-cheie, socialismul avea să prindă 
rădăcini, mai întâi în Europa, apoi în întreaga lume. Au înţeles că 
misiunea lor consta în menţinerea şi întărirea statului 
industrializat. Ceea ce însemna, în egală măsură, înăbuşirea 
vocilor proletarilor. Par exagerate neliniştile astea? Nu prea. 
Industriaşii ăştia ştiau cum funcţionează mecanismul istoriei. 
Dacă unui regim fascist îi urma unul socialist, Europa ar fi fost cu 
adevărat pierdută. Cel puţin aşa vedeau ei lucrurile. Ca o măsură 
de prudenţă au recrutat nazişti de rang înalt, care ştiau dincotro 
bătea vântul şi erau la fel de hotărâți să combată stalinismul. De 
îndată ce organizaţia şi-a stabilit principiile politice şi financiare, 
a început să manipuleze evenimentele mondiale, finanţând 
partidele politice din spatele unei cortine imaginare. In mod 
surprinzător, au avut succes! Banii lor, judicios orientaţi, au 
ajutat crearea celei de-a Patra Republici a lui De Gaulle în Franţa 
şi au menţinut regimul de dreapta al lui Franco în Spania. Mai 
recent, generalii au fost aduşi la putere în Grecia, punându-se 
capăt regimului de stânga, liber ales. In Italia, Operaţiunea 
Gladio a declanşat o campanie permanentă de subversiuni 
menite să paralizeze încercările stângii de a se organiza şi a 
influenţa politica naţională. Se întocmiseră planuri pentru poliţia 
paramilitară, carabinieri, urmând ca aceştia să preia controlul 
staţiilor de radio şi televiziune dacă ar fi fost nevoie. Aveam 
dosare consistente despre politicieni, sindicalişti, preoţi. Partidele 
de extremă dreaptă din toată lumea erau sprijinite în secret de la 
Zurich, pentru a-i face pe conservatori să pară moderați prin 
contrast. Alegerile erau controlate, se plătea mită, liderii politici 
de stânga erau asasinați; sforile erau trase de maeştrii păpuşari 
de la Zurich, în condiţiile unui secret absolut. Au fost sprijiniți 


322 


financiar politicieni precum senatorul Joseph McCarthy din 
Statele Unite şi s-au finanţat lovituri de stat în Europa, Africa şi 
Asia. Au fost create şi grupuri de extremă stânga, pentru a servi 
drept agents provocateurs şi a stârni revolta populară faţă de 
cauza lor. Această cabală de industriaşi şi bancheri a avut grijă 
ca lumea să devină sigură pentru capitalism. Preşedintele vostru, 
Eisenhower, care a avertizat asupra ascensiunii complexului 
militaro-industrial, n-a văzut decât vârful aisbergului. In realitate, 
mare parte din istoria ultimei jumătăţi de secol a fost scrisă de 
aceşti oameni de la Zurich şi de succesorii lor. 

— Hristoase, îl întrerupse Ben. Vorbeşti despre... 

— Da, spuse Chardin, clătinându-şi hidosul cap fără chip. 
Conspirația lor a dat naştere războiului rece. Ei l-au declanşat. 
Sau poate că ar trebui să zic noi. Acum începi să înţelegi? 


Degetele lui Trevor se mişcau cu iuţeală şi pricepere. El 
deschise valiza şi începu să asambleze puşca de calibru 12,7 
mm, o versiune fabricată la comandă a puştii BMG AR-I5. După 
părerea lui era o operă de artă, o armă de precizie pentru un 
trăgător de elită, cu bătaia de până la şapte mii patru sute de 
metri. La distanţe mai mici, capacitatea de penetrare era 
uimitoare: glonţul putea străpunge o placă de oţel de opt 
centimetri grosime, traversa caroseria unui automobil sau putea 
dărâma colţul unei clădiri. Cartuşul era proiectat cu o viteză de 
peste nouă sute de metri pe secundă. Aşezată pe un biped şi 
prevăzută cu o lunetă Leupold Vari-X arma oferea precizia de 
care avea el nevoie. Zâmbi în timp ce o fixa pe biped. 

Ţinta lui se afla pe partea opusă a străzii. 


323 


33 


— E incredibil, zise Anna. 

— M-am obişnuit aşa de mult cu situaţia, astfel încât pentru 
mine a devenit un loc comun, spuse Chardin. Sunt conştient de 
uriaşele transformări ce-ar urma dacă oamenii ar afla că istoria 
contemporană lor a fost, în bună măsură, un scenariu scris de un 
grup de oameni ca mine: oameni de afaceri, bancheri, 
industriaşi, care au acţionat prin intermediul asociaţilor lor 
răspândiţi în toată lumea. Un scenariu scris de Sigma. Toate 
cărţile de istorie ar trebui rescrise. Carierele de succes ale unor 
oameni importanţi ar părea doar mişcările unor marionete. 
Sigma e o poveste despre cum au căzut cei puternici şi cum au 
devenit puternici cei căzuţi. E o poveste care nu trebuie spusă 
niciodată. Inţelegi, nu-i aşa! Niciodată. 

— Cine a avut tupeul - nebunia - să iniţieze o asemenea 
aventură? 

— Trebuie mai întâi să înţelegi simţul triumfalist, vizionar al 
îndeplinirii unei misiuni de care a fost animată corporaţia 
înfiinţată la mijlocul secolului, zise Chardin. Transformasem deja 
destinul fiinţei umane, nu uita. Doamne, automobilul, avionul, în 
curând avea să urmeze avionul cu reacţie: omul se putea mişca 
pe pământ cu viteze de neconceput pentru strămoşii noştri... 
omul putea zbura până la ceruri! Undele radio şi cele sonore 
puteau fi folosite ca un al şaselea simţ, oferind o viziune asupra 
lumii acolo unde ea nu fusese nicicând posibilă. Calculele puteau 
fi acum automatizate. Realizările din domeniul ştiinţelor erau 
extraordinare - în metalurgie, mase plastice, tehnici de 
producere a noi tipuri de cauciuc, adezivi, textile şi multe altele. 
Peisajul obişnuit al vieţii cotidiene era în plină transformare. Se 
declanşase o revoluţie în toate ramurile industriei moderne. 

— O a doua revoluţie industrială, spuse Bon. 

— A doua, a treia, a patra, a cincea, răspunse Chardin. 
Posibilităţile păreau a fi infinite, iar randamentul nelimitat. 
Vannevar Bush, Lawrence Marshall şi Charles Smith la Raytheon, 
făceau muncă de pionierat în toate domeniile, de la microunde la 
sistemele de ghidare a rachetelor şi echipamentelor de 
supraveghere prin radar. Multe dintre descoperirile care au 


324 


devenit omniprezente în ultimele decenii - xerografia, tehnologia 
microundelor, calculul binar, aparatura cu tranzistori - fuseseră 
deja concepute şi testate în laboratoarele Bell, General Electric, 
Westinghouse, RCA, IBM şi alte corporaţii. Lumea materială se 
supunea voinţei noastre. De ce n-ar fi făcut-o şi cea politică? 

— Şi unde te aflai dumneata în toată această perioadă? 
întrebă Ben. 

Chardin rămase o vreme cu privirea pierdută. Scoase apoi 
atomizorul şi îşi umezi din nou ochii înainte de a reîncepe să 
vorbească. 


_ Eram copil - aveam opt. Ani când a izbucnit războiul. 
Invățam la o mică şi părăginită şcoală provinciala, din 
oraşul Lyon. Tatăl meu lucra ca inginer constructor la 
primărie. Eram singur la părinți şi un fel de copil-minune. La 
doisprezece ani frecventam cursuri de matematică aplicată 
la Ecole Normale Superieure de Lyon, colegiul care 
pregătea profesori. Aveam un real talent la matematică, dar 
universitatea nu mă atrăgea. Voiam altceva. Aerul tare al 
enigmelor teoriei numerelor mă ispitea prea puțin. Mi-ar fi 
plăcut să influențez lumea reală, viața cotidiană. Mi-am 
ascuns vârsta atunci când am căutat prima oară de lucru la 
departamentul de control de la Trianon. Emil Menard era 
considerat un profet, printre patronii din epocă, un adevărat 
vizionar. Alcătuise o companie din părți disparate, între care 
nimeni nu văzuse până atunci posibile legături. Descoperise 
că, prin unificarea operațiunilor anterior segmentate, puteai 
crea o forță industrială infinit mai mare decât suma părților 
sale. Pentru mine, în calitate de analist al capitalului, 
Trianon era o capodoperă - Capela Sixtină a modelului 
corporatist. 

După câteva luni, şeful departamentului la care lucram, 
monsieur Arteaux, a aflat despre îndemânarea cu care 
rezolvam probleme de statistică. Era un domn în vârstă, un 
om cu puține pasiuni extraprofesionale, devotat viziunii lui 
Menard. Unii dintre colegii mei mă găseau rezervat, dar nu 
şi monsieur Arteaux. Conversațiile dintre noi se desfăşurau 
ca între microbişti. Puteam discuta ceasuri întregi despre 
avantajele relative ale piețelor interne de capital sau despre 
măsuri alternative la primele de risc ale dividendelor, 
chestiuni care-i năuceau pe cei mai mulți, dar care implicau 


325 


arhitectura capitalului - raționalizarea deciziilor privind 
locurile unde trebuia investit şi reinvestit. Arteaux, care se 
apropia de pensionare, a aranjat să fiu prezentat marelui 
bărbat, catapultându-mă peste nenumărate trepte 
ierarhice. Menard. Amuzat de tineretea mea, mi-a pus 
câteva întrebări condescendente, l-am dat nişte răspunsuri 
serioase şi provocatoare - de fapt, răspunsuri care frizau 
insolenta. Arteaux s-a speriat, dar Menard părea fascinat. 
Mai târziu mi-a spus că amestecul de insolență şi 
înțelepciune pe care-o manifesta îi aminteau de el însuşi. 
Un individualist, dar de un individualism dobândit. Aroganta 
mea poate că nu era lipsită de temei. Smerenia se potrivea 
de minune preotilor, însă rațiunea impunea ca omul să fie 
atent la propriile-i calități. Aveam o mare experiență în 
tehnicile de evaluare. De ce n-aş fi extins-o la propria mea 
persoană? Tatăl meu era dezavantajat de o atitudine prea 
respectuoasă; îşi considera propriile calităţi prea mărunte 
şi-i convingea şi pe ceilalți să le subevalueze. Eu n-aveam 
să comit greşeala asta. 

In câteva săptămâni am devenit asistentul personal al lui 
Menard. il însoțeam peste tot. Nimeni nu ştia dacă eram 
secretarul lui particular sau consilier. In realitate, am trecut 
de la primul rol la cel de-al doilea. Marele om mă trata mai 
degrabă ca pe un fiu adoptiv decât ca pe un salariat. Eram 
singurul lui protejat, unicul acolit demn să-i urmeze 
exemplul. li făceam propuneri curajoase, care dădeau 
peste, cap ani întregi de planificare, fi sugeram, de 
exemplu, să vindem în pierdere nişte exploatări petrolifere 
pe care directorii săi le dezvoltaseră timp de mai mulţi ani. 
L-am sugerat să facă investiţii masive în tehnologii încă 
neverificate. Atunci când tinea cont de sfaturile mele, era 
aproape invariabil încântai de rezultate. L'ombre de Menard 
- umbra lui Menard - a devenit, porecla mea la începutul 
anilor '50. Chiar şi în perioada în care se lupta cu boala, un 
limfom care avea să-l răpună în cele din urmă, el şi 
Trianonul ajunseseră să se bizuie tot mai mult pe judecata 
mea. Ideile mele erau îndrăzneţe, aparent nebuneşti, dar în 
scurt timp le adoptau toți. Menard mă studia tot atât de 
mult pe cât îl studiam şi eu, cu detaşare, dar şi cu sinceră 
afecțiune. 


326 


În ciuda privilegiilor pe care mi le acorda, simțeam că 
exista un sanctuar la care nu aveam acces. Menard făcea 
călătorii fără să dea explicații, făcea donații al căror rost nu- 
I pricepeam şi despre care nu accepta să discute. Pe urmă, 
a venit ziua în care a hotărât că trebuia să fie atras într-o 
societate despre care nu ştiam nimic, o organizație pe care 
voi o cunoaşteţi sub numele de Sigma. 

Aveam douăzeci şi ceva de ani şi eram complet 
nepregătit pentru ceea ce aveam să văd la prima întrunire 
la care am participat. Ne-am dus la un castel din Elveţia 
rurală, situat pe un teren întins şi izolat care aparținea 
unuia dintre lideri. Măsurile de securitate de-acolo erau 
extraordinare; până şi priveliștea - arborii şi tufele ce 
înconjurau proprietatea - permitea sosirea şi plecarea 
clandestină a tot soiul de indivizi. De altfel, la prima mea 
vizită n-am reuşit să-i văd pe ceilalți venind. Nici un 
echipament de supraveghere nu putea rezista impulsurilor 
electromagnetice de mare intensitate, de înaltă şi joasă 
frecvență - o tehnologie de ultimă oră la acea vreme. Toate 
obiectele metalice trebuia depozitate în containere; chiar şi 
un simplu ceas de mină putea fi detectat de impulsuri. Am 
fost conduşi direct în camerele noastre, el într-un 
apartament splendid cu vedere spre un mic lac glaciar, eu 
într-o cameră alăturată, mai puțin impunătoare, dar foarte 
confortabilă. j 

Întrunirea a începui în dimineaţa zilei următoare. Îmi 
amintesc câte ceva din ce s-a discutat atunci. Conversațiile 
erau continuarea unora anterioare, despre care eu nu ştiam 
nimic. Un nou-venit era greu să se orienteze, dar 
cunoşteam feţele bărbaților din jurul mesei. A fost o 
experiență de-a dreptul extraordinară, ceva de domeniul 
fanteziei. Menard avea puțini concurenţi în ce privea 
averea, influența corporatistă sau viziunea sa managerială. 
Toţi aceştia se aflau în acea încăpere: liderii a două 
conglomerate metalurgice concurente; şeful celui mai 
important concern american de echipament electric; boşii 
din industria grea, petrochimie, tehnologie. Oameni 
răspunzători pentru crearea aşa-zisului secol american, dar 
şi egalii lor din Europa; cei mai faimoşi magnati de presă ai 
lumii. Aceşti oameni dețineau controlul unor valori ce 


327 


depăşeau produsul intern brut al multor ţări din lume, luate 
laolaltă. 

Viziunea mea despre lume a fost serios zdruncinată în 
acea zi. 

La lecţiile de istorie, copiii se familiarizează cu liderii 
politici şi militari. Toţi erau, în realitate, ceva mai mult decât 
nişte purtători de cuvânt. Sigma a ținut, cont de ei. Bărbaţii 
care aveau într-adevăr în mâini pârghiile puterii stăteau în 
fund acelei mese lungi de mahon. Ei erau adevărații maeştri 
păpuşari. 

In timp ce orele treceau şi noi beam cafea şi gustam 
produse de patiserie, am înțeles la ce eram martor; la o 
întrunire a consiliului de directori ai unei unice corporații 
masive, care le controla pe toate celelalte. 

Un consiliu de directori care răspundea de istoria lumii 
occidentale! 

Atitudinea lor, capacitățile lor mă încântau mult mai mult 
decât vorbele pe care le rosteau. Erau manageri 
profesionişti care n-aveau timp pentru emoții inutile ori 
sentimente iraționale. Credeau în dezvoltarea 
productivității, în proclamarea ordinii, în concentrarea 
rațională a capitalului. Credeau că istoria - însăşi soarta 
omenirii - era prea importantă ca să ajungă pe mâinile 
maselor.  Transformări le produse de două războaie 
mondiale îi convinseseră. Istoria trebuia administrată. 
Deciziile trebuia luate de profesionişti imparțiali. Haosul cu 
care amenința comunismul - dezordinea, redistribuirea 
bogățiilor - făcea din proiectul lor o chestiune de reală şi de 
imediată urgență. Un pericol prezent trebuia evitat. 

Au căzut de acord asupra necesității de a crea o lume în 
care adevăratul spirit întreprinzător să fie ferit de invidia şi 
lăcomia maselor. La urma urmei, cine ar fi acceptat să lase 
moştenire urmaşilor o lume infestată de comunism şi 
fascism? Capitalul modern ne arăta drumul, însă viitorul 
stalului industrializat trebuia protejat, ferit de furtuni. Asta 
era viziunea acelor oameni. Deşi originile acestei viziuni se 
aflau în depresiunea globală care a precedat războiul, ea a 
devenit mult mai convingătoare în urma distrugerilor 
provocate de război. 

Am vorbit puțin în acea zi, nu pentru că aş fi taciturn din 
fire, ci fiindcă rămăsesem fără grai. Eram un pigmeu printre 


328 


giganți. Un ţăran luând cina cu împărații. Nu-mi mai 
încăpeam în piele şi, multă vreme, am făcut totul pentru a 
păstra un aer indiferent, imitându-l pe marele meu mentor. 
Acelea au fost primele ceasuri pe care le-am petrecut în 
compania societății Sigma, iar viața mea s-a schimbat total. 
Știrile zilnice din ziare - o grevă undeva, o adunare de 
partid altundeva, un asasinat în altă parte - nu mai 
însemnau pentru mine relatarea unor evenimente 
întâmplătoare. In spatele lor se puteau distinge manevrele 
complexe şi încâlcite ale unei maşinării la fel de complexe şi 
încâlcite. 

Sigur, fondatorii, liderii au profitat enorm. Firmele lor 

prosperau în permanenţă, în vreme ce multe altele, care nu 
avuseseră norocul să facă parte din Sigma, piereau. Dar 
adevăratul motiv consta în viziunea lor cuprinzătoare: 
Occidentul trebuia să fie unit în faţa unui duşman comun, 
altfel ar fi slăbit şi-ar fi dispărut. Inăsprirea bătăliilor sale 
trebuia să se facă însă discret şi prudent. O mişcare prea 
agresivă, prea rapidă ar fi putut declanşa o ripostă. 
Reforma trebuia dozată atent. Un departament s-a 
concentrat asupra asasinatelor, eliminând vocile serioase 
ale stângii. Altul a inventat - termenul e adecvat - grupările 
extremiste, Baader-Meinhof Brigăzile Roşii şi altele, menite 
să-şi atragă duşmănia oricăror simpatizanți moderați. 

Lumea occidentală şi mare parte din rest, avea să 
reacționeze la serviciile sale şi-avea să accepte poveştile 
din ziare ce le însoțeau. In Italia am creat o rețea de 
douăzeci de mii de „comitete civice”, pentru a direcţiona 
banii spre creştin-democrați. Insuşi Planul Marshall, ca şi 
multe altele, a fost elaborat de Sigma. De multe ori Sigma 
născocea până şi limbajul documentelor care trebuia să fie 
supuse aprobării şi trecute prin Congresul american! Toate 
programele europene de redresare, agențiile de cooperare 
economică, chiar şi NATO au devenit organisme ale Sigma, 
care rămânea invizibilă tocmai pentru că era omniprezentă. 
In orice manual găseşti lecţii despre reconstrucția Europei, 
însoțite de o fotografie a generalului Marshall. In realitate, 
fiecare amănunt fusese schițat de noi, aprobat de noi cu 
mult timp înainte. 

Nu i-a trecut nimănui prin minte că Occidentul era 
administrat de un consorțiu secret. Era de neconceput, 


329 


deoarece ar fi însemnat că mai bine de jumătate din 
planetă era pur şi simplu o filială a unei unice 
megacorporații SIGMA. 

Cu timpul, bătrânii magnați au murit şi-au fost înlocuiți cu 
protejații lor mai tineri. Sigma dăinuia, transformând ceea 
ce era necesar. Nu aveam o ideologie. Eram oameni 
pragmatici. Sigma căuta doar să remodeleze întreaga lume 
modernă, pretinzând dreptul de proprietate asupra istoriei. 

Și a reuşit. 


Trevor Griffiths privi prin luneta cu infraroşii. Draperiile groase 
opace din punct de vedere optic, erau pentru o asemenea lunetă 
o pânză transparentă. Siluetele umane aveau forme verzi, 
înceţoşate, ca nişte picături de mercur, schimbându-şi vizibil 
contururile în timp ce se mişcau printre coloane şi obiecte de 
mobilier. Silueta aşezată avea să fie prima lui ţintă. Ceilalţi se vor 
îndepărta de ferestre, considerându-se astfel în siguranţă, dar el 
avea să-i nimicească chiar prin zidul de cărămidă. Un glonţ urma 
să creeze o breşă, iar celălalt să distrugă ţinta. Restul cartuşelor 
vor desăvârşi treaba. 


— Dacă e adevărat ce spui... începu Ben. 

— De obicei, oamenii mint ca să iasă cu faţa curată. Vă daţi 
seama că eu nu mai am o asemenea motivaţie. Fanta care era 
gura lui Chardin se ridică la colţuri, în ceea ce putea fi o grimasă 
ori un zâmbet. V-am avertizat că nu sunteţi pregătiţi să înţelegeţi 
ce vă spun. Poate că totuşi vedeţi situaţia ceva mai limpede. Un 
mare număr de oameni influenţi din toată lumea are motive - 
chiar şi în prezent - să lase adevărul îngropat. Poate mai mult ca 
niciodată. Şi asta pentru că Sigma s-a orientat, în urmă cu câţiva 
ani, spre o nouă direcţie. Parţial, asta a fost consecinţa 
succeselor sale. Comunismul nu mai era o ameninţare - părea 
inutil să continue să cheltuiască miliarde pentru organizarea 
unor acţiuni civice şi politice, mai ales că existau modalităţi mai 
eficiente de îndeplinire a obiectivelor corporației. 

— Obiectivele corporației Sigma, repetă Ben. 

— Adică stabilitatea.  Realizată prin presiuni asupra 
oponenților, „dispariţia” turbulenţilor şi-a amenințărilor la adresa 
statului industrializat. Când Gorbaciov a devenit incomod, am 
aranjat îndepărtarea lui. Când regimurile din Pacific ni s-au 
împotrivit, am pus la cale o bruscă şi masivă retragere de capital 


330 


străin, aruncându-le economiile într-o gravă recesiune. Când 
liderii din Mexic s-au dovedit mai puţin cooperanţi, am aranjat 
schimbarea guvernului. 

— Doamne, zise Ben, cu gura uscată. 

— Era convocată o şedinţă, se lua o hotărâre care se punea 
rapid în practică. Ne pricepeam la asta, zău - puteam mânui 
guvernele ca pe o orgă. Faptul că Sigma ajunsese să deţină un 
număr imens de companii, participaţiile sale fiind ascunse prin 
diverse firme particulare, nu deranja. Apoi un mic grup de lideri a 
ajuns să creadă că soluţia nu consta doar în adaptarea la 
cerinţele noii epoci, la înfruntarea crizelor periodice, ci în 
perpetuarea unei conduceri stabile, pe termen lung. Aşa că, în 
ultimii ani, a apărut un proiect extraordinar. Succesul său ar fi 
însemnat revoluţionarea esenței controlului asupra lumii. N-avea 
să mai fie vorba despre alocarea de fonduri şi orientarea 
resurselor. Devenea o simplă chestiune de identitate a celor 
„aleşi”. Eu m-am opus acestei idei. 

— Ai intrat în dispută cu Sigma, spuse Ben. Ai devenit un 
paria. Şi totuşi ai păstrat secretele. 

— Repet: dacă s-ar afla câte evenimente importante ale epocii 
postbelice au fost manipulate în secret, conform unui scenariu al 
acestei conspirații, reacţia ar fi violentă. Lumea ar ieşi în stradă. 

— Dar de ce această bruscă intensificare a activităţii - 
dumneata descrii ceva ce s-a desfăşurat timp de mai multe 
decenii! zise Ben. 

— Da, dar acum e vorba despre zile, răspunse Chardin. 

— Ai aflat asta? 

— Te miră că nu om retras ca mine e la curent cu ce se 
întâmplă? Cu timpul, înveţi cum să citeşti viitorul în măruntaie. 
Inveți, dacă vrei să supravieţuieşti. Pe urmă, există micile 
nimicuri care umplu timpul unui bolnav. Anii trăiţi printre ei m-au 
învăţat să detectez anumite semnale în ceea ce dumitale ţi s-ar 
părea a fi doar paraziți. 

Făcu un gest către partea laterală a capului. Chiar şi prin 
glugă, Ben îşi dădu seama că urechea externă a omului lipsea cu 
totul, canalul auditiv fiind doar o gaură într-o excrescenţă. 

— Asta explică recenta serie de crime? j 

— E vorba despre ce spuneam mai devreme: In ultimul timp 
Sigma trece printr-o transformare. O schimbare a conducerii, 
dacă vrei. 

— Căreia dumneata te-ai opus. 


331 


— Sigma şi-a rezervat întotdeauna dreptul de a-i „sancţiona” 
pe cei a căror loialitate era pusă sub semnul întrebării. În 
aroganţa mea, n-am înţeles că atitudinea exaltată nu-mi oferea 
nici o protecţie. Dimpotrivă. Insă curăţenia, epurarea disidenţilor 
a început în mod serios doar de câteva săptămâni. Cei care erau 
percepuți drept ostili de către noua conducere - împreună cu cei 
care au lucrat pentru ei - au fost consideraţi neloiali. Ne-au numit 
angeli rebelii: îngeri răzvrătiți. Dacă îţi aminteşti că primii angeli 
rebelii s-au răzvrătit chiar împotriva Atotputernicului Dumnezeu, 
o să-ţi dai seama cât de puternici şi îndreptăţiţi se simt actualii 
lideri ai Sigma. Poate că ar trebui să spun „lider”, întrucât 
consorțiul a ajuns sub conducerea unui singur... individ redutabil. 
In cazul ăsta, Sigma a alergat contracronometru, ca să zic aşa. 

— Ce cronometru? Explică-mi, începu Ben. 

O mulţime de întrebări i se îmbulzeau în minte. 

— E vorba despre zile, repetă Chardin. Ce stupizi aţi fost 
venind la mine, de parcă adevărul v-ar mai putea ajuta. Aţi venit 
la mine când nu mai e timp! Cu siguranţă e prea târziu. 

— Ce vrei să spui? 

— De-aceea am bănuit la început că aţi fost trimişi de ei. Ei 
ştiu că, puţin înainte de ascensiunea finală, sunt mai vulnerabili 
ca ori când. Cum vă spuneam, acum e perioada ultimelor 
lichidări, a sterilizării, a eliminării oricăror dovezi care i-ar putea 
incrimina. 

— Te întreb din nou: de ce acum? 

Chardin scoase atomizorul şi îşi umezi din nou ochii cenușii, 
înceţoşaţi. Brusc o explozie asurzitoare îl azvârli pe Chardin, cu 
tot cu scaun, pe podea. Ben şi Anna săriră imediat în picioare şi 
văzură îngroziţi gaura de cinci centimetri care apăruse în 
tencuiala peretelui opus, de parcă fusese făcută cu o bormaşină. 

— Fugi! ţipă Anna. 

De unde venise proiectilul ăla - părea mult prea mare că să fie 
doar un glonţ obişnuit. Ben sări într-o parte a camerei, Anna în 
cealaltă. El se întoarse ca să privească trupul răstignit al 
legendarului finanţist. Un fir de fum se înălța dintr-o bucată de 
glugă arsă, iar Ben înţelese că un glonţ uriaş traversase ţeasta 
lui Chardin. Omul fără chip - cel a cărui voinţă de a supravieţui îl 
ajutase să îndure ani de chinuri indescriptibile - era mort. 

Ce se întâmplase? Ben ştia doar că trebuia să se 
adăpostească, pentru a nu fi omorâţi. Dar unde se puteau duce, 
cum puteau scăpa de un atac câtă vreme nu ştiau de unde 


332 


venea? O văzu pe Anna alergând spre capătul îndepărtat al 
încăperii şi aruncându-se apoi pe podea; procedă şi el la fel. 

Pe urmă se auzi o a doua explozie şi un alt cartuş pătrunse 
prin zid. Ben văzu un cerc de lumină în zidul de cărămidă şi 
înţelese că împuşcăturile veneau de afară! 

Gloanţele străpungeau zidul de cărămidă ca pe o perdea de 
mărgele. Ultimul glonţ trecuse foarte aproape de Anna. Nicăieri 
nu erau în siguranţă. 

— O, Doamne! strigă Anna. Trebuie să plecăm de-aici! 

Ben se răsuci şi privi pe geam. In lumina soarelui, văzu faţa 
unui bărbat la o fereastră aflată vizavi de clădirea în care se 
aflau ei. 

Tenul neted, fără riduri, pomeții înalți: asasinul de la vila lui 
Lenz. Asasinul de la hanul din Elveţia... 

Asasinul care-l, omorâse pe Peter. 

Răscolit de o intensă mânie, Ben scoase un strigăt puternic, 
de avertisment, de neîncredere, de furie şi o luă la fugă 
împreună cu Anna spre ieşirea din apartament. Urmă altă 
explozie, asurzitoare. Ben şi Anna se repeziră către casa scării. 
Proiectilele alea nu se înfigeau în carne, nici nu ardeau pielea, 
pur şi simplu sfâşiau corpul uman aşa cum o suliță ar fi sfâşiat 
pânza unui păianjen. Era clar că se foloseau împotriva tancurilor 
blindate. Distrugerile pe care le făcuseră vechii clădiri erau 
incredibile. 

Ben fugea în urmă Annei pe scara întunecată, în vreme ce 
sena de explozii continua să răsune în urma lor. Ajunseră 
împleticindu-se în holul mic de la parter. 

— Pe-aici! şopti Anna, alergând spre o ieşire care avea să-i 
ducă spre o stradă laterală, unde asasinul îi putea ochi mai greu. 

leşiră din clădire, privind înnebuniţi înjur. Pe rue des Orteaux, 
în colţ, stătea o femeie blondă în jeanşi. La prima vedere, părea 
o târfă sau o toxicomană, dar ceva îi spuse lui Ben că era 
deplasată în acel loc. Din nou, o faţă pe care-o mai văzuse. Dar 
unde? 

Brusc, îşi aminti de Bahnhofstrasse. O blondă îmbrăcată 
elegant, ţinând în mână nişte sacoşe de la un magazin de lux. Un 
schimb fugar de ocheade. Ea era. O santinelă a Corporaţiei. 

Pe trotuarul opus, un adolescent într-un tricou rupt şi jeanşi şi 
el cunoscut, deşi nu-l putea localiza. Doamne! Incă unul? 

La celălalt capăt al străzii stătea un bărbat roşcovan, cu obrajii 
arşi de soare şi sprâncene stufoase. 


333 


Altă față cunoscută. 

Trei criminali ai Corporaţiei, plasați strategic în jurul lor? 
Profesionişti care voiau să se asigure că nu vor scăpa? 

— Suntem înconjurați, îi spuse el Annei. Cel puţin unul se află 
la fiecare capăt al străzii. 

Rămaseră pe loc, neştiind încotro s-o ia. Anna cercetă strada 
cu privirea şi spuse: 

— Ascultă, Ben. Ziceai că Chardin a ales zona asta, blocul ăsta 
dintr-un motiv întemeiat. Nu ştim ce planuri pentru situaţii 
neprevăzute avea, ce căi de scăpare îşi pregătise, dar ştim că 
trebuie să fi avut ceva în minte. Era prea isteţ ca să nu se fi 
gândit la vreun traseu suplimentar. 

— Traseu suplimentar? 

— Urmează-mă. 

Anna alergă direct spre clădirea unde asasinul se instalase la 
etajul şapte. Ben văzu încotro se îndrepta ea. 

— E o nebunie! protestă el, dar o urmă. 

— Baza clădirii e singurul loc unde el nu poate ajunge, îi striga 
Anna. 

Pe aleea întunecoasă, forfoteau şobolanii printre mormanele 
de gunoi. O poartă metalică încuiată bloca ieşirea spre rue des 
Halles. 

— Trebuie să ne căţărăm? 

Ben privi cu scepticism partea superioară a porţii, unde nişte 
vârfuri ascuţite ca nişte sulițe se profilau ameninţător, la aproape 
patru metri deasupra lor. 

— Aşteaptă, zise Anna şi îi întinse pistolul. 

Ben trase câteva gloanţe şi lanţul care ţinea poarta încuiată se 
rupse. 

— Asasinul a folosit o puşcă de calibru 12,7 ram, spuse Anna. 
După războiul din Golf, s-au găsit multe arme de acest tip. Au 
fost folosite împotriva tancurilor irakiene. Dacă pui mâna pe o 
asemenea armă, un oraş ca ăsta ţi se pare făcut din carton. 

— La naiba. Ce facem? o întrebă Ben. 

— Nu ne lăsăm loviți, răspunse Anna şi o luă la fugă, urmată 
de Ben. 

După un minut, se aflau pe rue de Bagnolet, în faţa 
restaurantului La Fleche d'Or. Ben traversă în goană strada. 

— Vino cu mine, strigă el. 

Un bărbat îndesat tocmai se dădea jos de pe o Vespa, unul 
dintre acele mici ve/ocipedes motorizate care deveniseră o 


334 


pacoste pentru şoferii francezi. 

— Monsieur, zise Ben. J'ai besoin de votre velo. Pardonnez- 
moi, s'il vous plaît. 

Bărbatul îl privi speriat. Ben îndreptă pistolul spre el, îi înhaţă 
cheile, sări în şaua micului vehicul şi porni motorul. 

— Urcă, îi strigă el Annei. 

— Eşti nebun, protestă ca. O să fim o ţintă uşoară pentru 
oricine s-ar afla într-un automobil, de îndată ce ajungem la 
Peripherique. Chestiile astea n-au o viteză mai mare de optzeci 
de kilometri pe oră. Un fleac pentru ei! 

— Nu mergem la Peripherique, spuse Ben. Nici pe alt drum. 
Suie-te! 

Anna se supuse, urcându-se pe locul din spatele lui Ben. 

Ben ocoli cu motocicleta La Fleche d'Or, apoi o luă pe un dig 
de beton ce ducea spre o cale ferată dezafectată. 

Ben porni printre şinele ruginite. Trecură printr-un tunel, apoi 
ieşiră la loc deschis. 

— Şi dacă apare un tren? strigă Anna, ţinându-se strâns de 
Ben în timp ce treceau peste traverse. 

— Pe şinele astea n-a mai trecut un tren de peste cincizeci de 
ani. 

— Văd că ştii o mulţime de lucruri. 

— Rezultatul unei tinereţi irosite, strigă Ben. Am petrecut o 
vreme pe-aici în adolescenţă. Suntem pe o linie moartă, 
cunoscută drept Petite Ceinture - mica centură. Inconjoară tot 
oraşul. Şine-fantomă. La Fleche d'Or e de fapt o veche staţie de 
tren, construită în secolul nouăsprezece. Linia asta lega douăzeci 
de staţii, făcând o buclă în jurul Parisului. Acum e o lungă fâşie a 
nimănui. Chardin şi-a ales cartierul ăsta tocmai pentru că există 
această linie moartă. 

Intrară într-un alt tunel spaţios, apoi ieşiră la lumină. 

— Unde ne aflăm acum? întrebă Anna. 

— Greu de stabilit, fiindcă nu există nici un fel de repere, zise 
Ben. Probabil că suntem la Fort d'Obervillier. Poate la Simplon. 
Dacă ajungem la metrou şi ne pierdem printre călători, putem să 
ne îndreptăm spre următoarea noastră întâlnire. 


„Flann O'Brien.” Numele barului era scris cu tuburi de neon. 
Localul se afla în primul arondisment, pe rue Balleul, lângă staţia 
de autobuz Louvre-Rivoli. 

— Ne întâlnim cu el într-un bar irlandez? întrebă Anna, privind 


335 


atentă înjur pentru a depista eventualele pericole. 

— Oscar are simţul umorului. 

— Aminteşte-mi de ce ai atâta încredere în el. 

Ben deveni serios. 

— Avem de-a face cu probabilităţi, nu cu posibilităţi, am căzut 
de acord în privinţa asta. Sigma reprezintă o ameninţare fiindcă 
pretinde loialitate deplină adepților ei. Oscar e prea /acom ca să 
fie un adept. L-am plătit totdeauna la timp. Cred că asta 
contează pentru Oscar. Trebuie să mă bizui pe instinctele mele. 
Imi place Oscar, totdeauna mi-a plăcut. Cred că şi el mă place. 

Ben privi înjur şi îl văzu pe Oscar şezând pe o banchetă din 
fundul sălii. In faţa lui se afla o halbă enormă cu bere neagră. 
Lângă halbă era un ziar împăturit, pe care se vedea un careu de 
cuvinte încrucişate, pe jumătate rezolvat. Avea o expresie 
amuzată pe chip, de parcă s-ar fi pregătit să facă cu ochiul. li 
salută pe cei doi făcându-le semn cu mâna. 

— Aştept de patruzeci de minute, zise el, strângând mâna lui 
Ben. 

— Patruzeci de minute care costă, sublinie el. 

— Am întârziat puţin la întâlnirea noastră anterioară, zise Ben 
scurt. 

— Îmi închipui. 

Oscar o privi pe Anna. 

— Doamnă, spuse el. Vă rog, luaţi loc. 

Ben şi Anna se strecurară pe banchetă, în faţa francezului. 

— Madame, zise Oscar, îndreptându-şi întreaga atenţie spre 
ea. Sunteţi chiar mai frumoasă decât în fotografie. 

— Poftim? spuse Anna, nedumerită. 

— Un set de fotografii cu dumneata a fost trimis colegilor mei 
de Surete. Imagini digitale. Am şi eu unul. Le-am primit la timp. 

— Pentru munca lui, explică Ben. 

— De la nişte artisans de-ai mei, spuse Oscar. Atât de reuşite 
şi atât de scumpe. Atinse braţul lui Ben. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva. Din păcate fotografia ta nu 
e prea reuşită. Paparazzi ăştia nu găsesc niciodată unghiul 
avantajos, nu? 

Zâmbetul lui Ben dispăru. 

— Ce vrei să spui? 

— Sunt foarte mândru că reuşesc să rezolv careul din Hera/d 
Tribune. Te asigur că nu orice francez poate s-o facă. Aproape l- 
am terminat pe ăsta. Acum am nevoie de un cuvânt din 


336 


cincisprezece litere pentru un fugar căutat în toată lumea, 
deoarece se sustrage justiţiei. 

— „Benjamin Hartman” - e bun? 

Pe prima pagină din Tribune trona un titlu cu majuscule: 
CRIMINAL ÎN SERIE CĂUTAT. Alături era fotografia lui, făcută se 
pare cu un aparat de supraveghere. Faţa era umbrită, imaginea 
granulară, însă era fără îndoială el. 

— Cine-ar fi bănuit că prietenul meu e o persoană atât de 
căutată? zise Oscar şi întoarse ziarul. 

Râse în gura mare, iar Ben îl imită într-un târziu, înțelegând că 
era singura cale de-a trece neobservat într-un bar ce răsuna de 
veselia băutorilor. 

— Asta-i o problemă, spuse Ben, tonul lui alarmat dezminţind 
zâmbetul dulceag pe care-l afişa. Asta-i o problemă mare cât 
Turnul Eiffel. 

— M-ai omorât, spuse Oscar, bătându-l pe spate, de parcă Ben 
spusese o glumă bună. Apoi scoase un pachet de sub perna 
banchetei. la asta, spuse el. 

Era o sacoşă albă de plastic, cu reclama unui magazin de 
suveniruri. 

— Pentru noi? întrebă Anna neîncrezătoare. 

— Orice turist ar trebui să aibă aşa ceva, zise Oscar. 

Ben se lăsă mai jos pe banchetă, copleşit de situaţia dificilă în 
care se afla. 

— Nu te mai ascunde sub banchetă, şopti Oscar. Nu lăsa 
impresia că te furişezi, nu evita privirile celorlalţi şi nu încerca să 
treci neobservat. Ai fi ca un star de cinema care-şi pune ochelari 
de soare ca să facă cumpărături la Fred Siegel, ai înţeles? 

— Da, răspunse Ben vlăguit. 

— la spune, cum sună fermecătoarea expresie pe care o 
folosiţi voi, americanii: „Plecaţi dracului de-aici”. 


După ce cumpărară câteva lucruri de la nişte tarabe de pe 
stradă, se întoarseră la metrou. 

— Trebuie să stabilim ce dracu' o să facem mai departe, spuse 
Ben. 

— Mai departe? Nu ştiu dacă avem de ales. Strasser e singura 
legătură în viaţă despre care ştiu - un membru fondator al 
corporației Sigma care mai trăieşte. Trebuie să ajungem la el. 

— Cine spune că mai trăieşte? 

— Nu ne putem permite altă ipoteză. 


337 


— Îţi dai seama că supraveghează fiecare aeroport, fiecare 
terminal, fiecare poartă. N 

— Bineînţeles. Incepi să gândeşti ca un profesionist. Inveţi 
repede. 

In timpul lungii călătorii către cartierele sărăcăcioase care 
înconjurau Parisul, cei doi îşi făcură planul. 

Coborâră la staţia La Courneuve, un cartier muncitoresc de 
modă veche. Deşi se afla doar la câţiva kilometri distanţă de 
centru, era o altă lume - case cu două etaje şi magazine fără 
pretenţii. In vitrinele bistrourilor şi-ale băcăniilor se vedeau afişe 
mari cu Steaua Roşie, echipa de fotbal din divizia a doua. La 
Courneuve, situat exact în nordul Parisului, nu era departe de 
Aeroportul Charles de Gaulle, dar ei nu se îndreptau într-acolo. 

Ben arătă spre un Audi roşu, parcat peste drum. 

— Ce zici de ăla? 

— Cred că putem găsi ceva mai puţin bătător la ochi. 

După câteva minute, dădură peste un Renault albastru. 

Maşina era destul de murdară, iar pe podea zăceau ambalaje 
galbene de la un magazin fast-food şi câteva pahare din carton 
pentru cafea. 

Anna se puse pe treabă cu şperaclul ei şi după un minut, 
portiera maşinii era descuiată. Dură ceva mai mult până Ben 
făcu legătura ce asigura aprinderea. In cele din urmă motorul 
porni. Ben se înscrise în trafic, conducând cu viteza legală. 

După zece minute, se aflau pe autostrada Al, în drum spre 
Aeroportul Lille-Lesquin din Pas de Calais. Călătoria avea să 
dureze mai multe ore şi era riscantă. Furturile de maşini erau 
însă ceva obişnuit în La Courneuve, iar previzibila reacţie a 
poliţiei avea să constea în efectuarea unor anchete formale 
printre localnicii cunoscuţi că se ocupau cu aşa ceva. Era 
aproape sigur că incidentul n-avea să fie raportat la Police 
Naţionale, care patrula pe arterele principale. 

Merseră în tăcere preţ de o jumătate de oră. Apoi Anna rupse 
tăcerea. 

— Povestea aia despre care vorbea Chardin mi se pare 
imposibil de digerat. Vine cineva şi-ţi spune că tot ce ştii despre 
istoria contemporană e eronat, cu fundu-n sus. Cum e posibil? 

— Nu ştiu, Anna. Situaţia a încetat să mai aibă sens pentru 
mine din ziua aia de la Bahnhofplatz. 

Ben încerca să alunge senzaţia de moleşire care-l cuprinsese. 

— Cu câteva zile în urmă, mă ocupam de anchetarea unor 


338 


omucideri, nu cu examinarea problemelor fundamentale ale 
epocii moderne. lţi vine să crezi? 

Ben tăcu o clipă neştiind ce să răspundă. 

— Omuciderile, zise el. Il cuprinse o vagă nelinişte. Spuneai că 
au început cu Mailhot, în Nova Scotia - omul care a lucrat pentru 
Charles Highsmith, unul dintre fondatorii corporației Sigma. A 
urmat Marcel Prosperi, care a fost şi el unul dintre lideri. 
Rossignol, la fel. 

— Trei puncte definesc un plan, zise Anna. Geometrie de liceu. 

Lui Ben îi trecu ceva prin minte. 

— Rossignol era în viaţă când ai plecat să-l întâlneşti, dar 
murise când ai ajuns, nu-i aşa? 

— Da, dar... 

— Cum îl cheamă pe omul care ţi-a dat misiunea asta? 

— Alan Bartlett. 

— După ce l-ai localizat pe Rossignol la Zurich, i-ai spus şi lui? 

— Imediat, zise Anna. 

Ben îşi simţi gura uscată. 

— Da. Sigur că i-ai spus. De-aceea te-a şi trimis acolo. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Nu înţelegi? Ai fost unealta lui, Anna. Omul te-a folosit. 

— Cum m-a folosit? 

Succesiunea de evenimente se derula în mintea lui Ben. 

— Gândeşte, ce naiba! A procedat aşa cum se procedează cu 
un câine de vânătoare. Alan Bartlett ţi-a oferit mai întâi mirosul. 
Ştie cum lucrezi. Bănuia că următorul lucru pe care o să-l ceri... 

— Ştia că o să-i cer lista, spuse Anna cu glas dogit. Să fie 
posibil? Afurisitul ăla de spectacol al ezitării lui... să fi fost o 
scenă de teatru jucată pentru mine, ca să-mi întărească 
hotărârea? Ca şi în cazul maşinii ăleia din Halifax: ştia că o 
spaimă ca aia avea să-mi ascută şi mai mult simţurile. 

— Aşa că ai obţinut o listă de nume. Numele unor oameni 
legaţi de Sigma. Dar nu orice nume, ci a oamenilor care se 
ascund. Oameni pe care Sigma nu-i poate găsi fără să-i 
alarmeze. Nimeni legat de Sigma nu putea să dea de oamenii 
ăştia. Altfel, ei ar fi fost deja morți. 

— Pentru că... începu Anna încet. Pentru că toate victimele 
erau angeli rebelii. Disidenţi. Oameni în care nu se mai putea 
avea încredere. 

— Chardin ne-a spus că Sigma se apropia de o delicată etapă 
de tranziţie - o perioadă de maximă vulnerabilitate. Trebuia ca 


339 


aceşti oameni să fie eliminaţi. lar tu puteai găsi un om ca 
Rossignol, tocmai fiindcă erai cine susțineai că eşti. Chiar 
încercai să-i salvezi viaţa. Buna ta credinţă putea fi verificată. In 
realitate ai fost programată fără să ştii. 

— Ăsta-i principalul motiv pentru care Bartlett mi-a dat 
misiunea asta, zise Anna furioasă, începând să înţeleagă. Să-i 
localizez pe ultimii angeli rebelii. 

Lovi bordul maşinii cu palma. 

— lar Bartlett avea grijă să fie ucişi. Deci Bartlett lucrează 
pentru Sigma. 

Ben se detesta pentru durerea pe care vorbele i-o provocau 
Annei, însă totul ieşea acum la lumină. 

— Fir-ar a dracului de treabă! Și eu lucram pentru Sigma. 

— Fără să ştii, sublinie Ben. In chip de unealtă. Când ai 
devenit prea greu de controlat, Bartlett a încercat să-ţi ia cazul, îl 
găsiseră pe Rossignol, aşa că nu mai aveau nevoie de dumneata. 

— Dumnezeule! 

— Sigur, nu-i decât o ipoteză, spuse Ben, deşi era convins că 
nu greşeşte. g 

— O ipoteză, da. Insă una foarte /ogică. 

Ben nu comentă. Pretenţia ca realitatea să aibă logică i se 
părea acum un lux bizar. In minte îi răsunau cuvintele lui 
Chardin, semnificaţia lor părându-i-se la fel de respingătoare ca 
şi faţa omului care le rostise: Roţi în interiorul altor roți - aşa 
funcționam noi... organisme ale corporației Sigma, care 
rămâneau invizibile... Fiecare amănunt fusese schițat de noi... cu 
mult înainte... nu i-a trecut nimănui prin minte că Occidentul 
intrase sub administrarea unui consorțiu secret. Ideea era de 
neconceput, deoarece, dacă ar fi fost adevărat, însemna că mai 
bine de jumătate de planetă era o filială a unei singure 
megacorporații - Sigma. 

Ben rupse tăcerea şi spuse pe un ton ferm: 

— Trebuie să elaborăm un itinerariu. 

Anna citea din nou articolul din Hera/d Tribune. 

— „Se presupune că suspectul foloseşte numele Robert Simon 
şi John Freedman în călătoriile sale.” Deci actele alea sunt inutile, 
conchise Anna. 

Lui Ben nu-i venea să creadă. Liesl îi spusese cum fuseseră 
ţinute cărţile de credit, cum făcuse Peter aranjamente cu vărul 
ei, un om de toată încrederea. 

— Deschner, zise Ben scurt. Trebuie să fi ajuns la el. După o 


340 


clipă, adăugă: Mă întreb de ce nu mi-au publicat numele real. 

— Au gândit bine. Ştiau că nu călătoreşti sub numele dumitale 
real. Dezvăluirea adevăratei identități ar fi tulburat apele. 
Profesoara dumitale de engleză ar fi putut declara că acel Benny 
pe care-l cunoaşte ea n-ar face niciodată aşa ceva. In plus, 
elveţienii au analizele reziduurilor împuşcăturilor, care te scot din 
cauză, dar ele sunt pe numele Benjamin Hartman. Dacă întinzi 
un năvod, e logic s-o faci cât mai simplu. 

Lângă oraşul Croisilles, văzură firma unui motel şi parcară 
lângă o clădire joasă din beton. 

— Stăm doar o noapte, zise Ben şi numără câteva sute de 
franci. 

— Paşaportul? întrebă funcţionarul. 

— Sunt în bagaje, zise Ben în chip de scuză. O să vi le aduc 
mai târziu. 

— Doar o noapte? 

— Atât, spuse Ben, privind-o pofticios pe Anna. Facem turul 
Franţei. Suntem în luna de miere. 

Anna păşi în faţă şi îşi lăsă capul pe umărul lui Ben. 

— E o ţară atât de frumoasă, îi zise ea funcţionarului. Şi-atât 
de sofisticată. Sunt absolut încântată. 

— Lună de miere, repetă funcţionarul şi, pentru prima dată, 
zâmbi. 

— Nu te supăra, ne cam grăbim, spuse Ben. Suntem de mai 
multe ore pe drum şi-avem nevoie de odihnă. 

Îi făcu recepţionerului cu ochiul. Acesta îi înmână o cheie de 
care era legată o bilă grea, din cauciuc. 

— Chiar la capătul holului. Camera 125. Dacă aveţi nevoie de 
ceva, sunaţi. 

Incăperea era mobilată sumar, iar mirosul vag de cireşe al 
deodorantului de cameră nu ascundea inconfundabilul iz de 
mucegai. 

De îndată ce uşa se închise în urma lor, goliră pe pat sacoşa 
de plastic pe care le-o dăduse Oscar. Anna luă un paşaport 
european. Fotografia era a ei, deşi fusese transformată digital în 
mai multe locuri. Anna rosti cu voce tare noul ei nume de câteva 
ori, ca să se obişnuiască cu sunetele ciudate. 

— Tot nu pricep cum o să meargă treaba asta, zise Ben. 

— După cum spunea Oscar eşti categorisit înainte de-a fi privit 
cu adevărat. Operaţiunea se numeşte stabilirea profilului. Dacă 
nu aparţii tipologiei suspectului, treci fără probleme. 


341 


Anna luă un tub cu ruj de buze şi, uitându-se în oglindă, 
începu să se machieze cu atenţie. 

Ben era deja în baie, cu părul lucindu-i de la vopseaua de păr, 
spumantă, care emana un miros de amoniac. Instrucţiunile 
menţionau că trebuia să aştepte douăzeci de minute înainte de-a 
se clăti. De asemenea avertizau şi asupra riscului orbirii, în caz 
că se vopseau şi sprâncenele. Ben hotărî să-şi asume acest risc. 
Cu un tampon de bumbac, aplică fluidul gros pe sprâncene şi 
puse câte o bucată de foiţă peste ochi ca să-i ferească de 
scurgerea lichidului. 

Cele douăzeci de minute i se părură două ceasuri. Intră sub 
duş şi deschise ochii doar atunci când fu sigur că peroxidul 
fusese îndepărtat total. 

leşi de sub duş şi se uită în oglindă. Era un blond destul de 
verosimil. 

— Salută-l pe David Paine, îi zise el Annei. 

Ea îl privi atentă. 

— Părul e prea lung. Ridică maşina de tuns electrică. Pentru 
aşa ceva e făcută scula asta. 

După alte zece minute, părul excedentar fusese îndepărtat, iar 
Ben era pregătit să îmbrace uniforma proaspăt călcată a armatei 
americane pe care i-o procurase Oscar Peyaud. Blond, tuns scurt, 
cu însemnele, tresele şi decoraţiile obţinute în misiunile din 
străinătate arăta ca un ofiţer. Dacă era luat drept cine se dădea 
putea crea o diversiune care să-i salveze viaţa. 

— Ar fi bine s-o luăm din loc, spuse Anna. Cu cât vom ieşi mai 
repede din ţara asta, cu atât vom fi mai în siguranţă. Timpul e de 
partea /or. 

Işi luară bagajele şi ieşiră în parcare. Aruncară sacoşa cu 
hainele Annei pe bancheta din spate a Renault-ului albastru, 
împreună cu punga din plastic alb pe care le-o dăduse Oscar, în 
pungă se afla sticla de vopsea pentru păr şi alte câteva fleacuri 
pe care nu voiau să le lase în urma lor. În situaţia lor, cel mai mic 
detaliu îi putea da de gol. 

— Cum spuneam, am ajuns la ultima noastră carte, la ultimul 
nostru joc, i se adresă Anna în timp ce se îndreptau spre 
autostrada ce mergea spre nord. Strasser a fost un fondator. 
Trebuie să-l găsim. 

— Dacă mai e în viaţă. 

— Reieşea altceva din dosarul lui Sonnenfeld? 

— L-am recitit azi-dimineaţă. Dar Sonnenfeld credea că era 


342 


foarte posibil ca Strasser să fi murit, poate chiar cu mulţi an; în 
urmă. 

— Sau poate că nu. 

— Poate că nu. Eşti de-un optimism incurabil. Ce te face să 
crezi că n-o să fim arestaţi la Buenos Aires? 

— Ce dracu', aşa cum spuneai, există nazişti faimoşi care 
trăiesc acolo de mai multe decenii fără să se ascundă. Poliţia 
locală o să fie cea mai mică dintre problemele noastre. 

— Dar Interpolul? 

— La asta mă gândeam - ne-ar putea ajuta să-l localizăm pe 
Strasser. E 

— Eşti nebună? Vrei să intrăm în bârlogul lupului? Aia trebuie 
să aibă numele tău pe vreo listă de supraveghere. 

— E limpede că nu ştii nimic despre felul cum e condus biroul 
Interpol de-acolo. Nimeni nu verifică identitățile. Eşti cine pretinzi 
că eşti. Să spunem doar că nu e vorba despre o operaţiune 
foarte complicată. Ai o idee mai bună? 

— Sonnenfeld spunea că văduva lui Gerhard Lenz ar putea fi 
în viaţă, zise Ben, dus pe gânduri. Ea ar trebui să ştie? 

— Totul e posibil. 

— O să încerc să-mi amintesc, spuse Ben. Chiar crezi că o să 
reuşim să ieşim neobservaţi din ţara asta? 

— La aeroportul ăsta nu există curse transatlantice, dar putem 
ajunge în câteva capitale europene. Aş sugera să călătorim 
separat. E posibil ca ei să caute un bărbat şi o femeie care 
călătoresc împreună. 

— Sigur, spuse el. Eu o să plec la Madrid, iar tu la Amsterdam. 

Se aşternu tăcerea. In ciuda încercărilor prin care trecuseră, 
Anna arăta minunat. La un moment dat, privirile li se întâlniră; 
Anna îşi alungă uşoara stinghereală zâmbind încurcată. 

— Scuze, încerc să mă obişnuiesc cu noua ta înfăţişare, zise 
ea. 

Ceva mai târziu, Anna scoase telefonul mobil din sacoşă şi 
formă un număr. 

Vocea lui David Denneen avea limpezimea vagă, artificială, 
conferită de sistemul de decriptare telefonică. 

— Anna! spuse el. Totul e-n regulă? 

— David, ascultă. Trebuie să mă ajuţi - eşti singurul în care 
am încredere. 

— Ascult. 

— David, am nevoie de orice informaţie poţi obţine despre 


343 


Josef Strasser. A fost un fel de frate mai mare şi mai isteţ al lui 
Mengele. 

— O să fac tot ce pot, răspunse Denneen. Unde vrei să-ţi trimit 
materialul. 

— La B.A. 

El înțelese abrevierea pentru Buenos Aires. 

— Dar nu pot trimite dosarul la ambasadă, nu? 

— Ce-ar fi să-l trimiţi prin American Express? 

Anna îi dădu un nume. 

— In regulă. Discreţia e o idee bună acolo. 

— Aşa am auzit şi eu. Cât de rea e situaţia? 

— Ţară mare, oameni mari. Dar există nişte amintiri vechi. 
Păzeşte-ţi spatele. Te rog, Anna. Eu mă apuc imediat de treabă. 


Biroul central al serviciului de control la frontieră de la 
Aeroportul Lille-Lesquin era un spaţiu mohorât, fără ferestre, cu 
tavanul jos şi izolat acustic. La un capăt avea un ecran alb de 
proiecţie, fotografiile color ale infractorilor daţi în urmărire 
internaţională erau atârnate sub o placă pe care scria DEFENSE 
DE FUMER. Nouă funcţionari de la serviciul de control şi imigrări 
stăteau pe nişte scaune pliante din ţeava metalică şi plastic bej, 
în vreme ce şeful lor, Bruno Pagnol, directorul serviciului, îi 
punea la curent cu noile probleme ale după-amiezei. Unul dintre 
funcţionari era Marc Sully, care încerca să nu arate atât de 
plictisit, pe cât se simţea. Nu-i plăcea munca lui, dar nici nu voia 
să renunţe la ea. 

In săptămâna ce trecuse, le reaminti Pagnol, arestaseră şapte 
turcoaice tinere care veniseră de la Berlin transportând în burţile 
lor punguţe pline cu heroină pură pe care le înghiţiseră. 
Descoperirea celor şapte fusese parţial o chestiune de noroc, 
însă trebuia recunoscut meritul lui Jean-Daniel Roux (încântat, 
dar hotărât să nu pară aşa, Roux făcu semn cu ochiul atunci 
când fu menţionat de şef), care fusese îndeajuns de atent ca s-o 
prindă pe prima turcoaică. Femeia i se păruse agitată. La spital, îi 
scoseseră cincisprezece bile, înfăşurate în latex şi legate cu gută, 
fiecare conţinând câteva grame de heroină pură. 

— Şi cum i le-au scos? întrebă un funcţionar. 

— Prin extracţie posterioară, zise Marc Sully. 

Ceilalţi râseră. 

Directorul serviciului de control se încruntă. Nu vedea nimic 
amuzant. 


344 


— Cărăuşa a fost pe punctul de a muri. Astea-s femei 
disperate. Cu cât credeţi că a fost plătită? Cu o mie de franci. 
Acum o aşteaptă o lungă pedeapsă cu închisoarea. Femeile astea 
sunt nişte valize ambulante. Ascund droguri unde nu te aştepţi. 
Treaba noastră e să nu lăsăm otrava să intre în ţară. Vreţi ca 
puştii voştri să ajungă dependenţi de ea? Ca să îmbogăţească 
vreun asiatic cu fundul mare? Işi imaginează că se pot plimba 
chiar pe sub nasul nostru. Aveţi de gând să-i învăţaţi minte? 

Marc Sully lucra de patru ani la poliţia de frontieră şi 
participase la sute de asemenea şedinţe. An de an, faţa lui 
Pagnol devenea şi mai roşie, iar gulerul mai strâmt. Sully n-ar fi 
fost îndreptăţit să vorbească. El însuşi fusese dintotdeauna ceva 
mai corpolent, dar nu se ruşina. Ţinuse o vreme regim, dar până 
la urmă renunţase căci nu dăduse nici un rezultat. 

Marc ştia că unii din colegii lui mai tineri - care se spălau în 
fiecare zi, temându-se să miroasă ca o fiinţă umană - nu-l 
agreau. Se învârteau de colo-colo, cu buclele lor proaspăt 
spălate, zâmbindu-le pasagerelor mai drăguţe în speranţa de-a le 
agăța. Marc îi considera stupizi. Era o treabă fără sorţi de 
izbândă. 

— Şi-acum, două noi recomandări de la DEPAF. La Direction 
centrale de la police aux frontieres era biroul naţional care le 
dădea ordine. Pagnol apăsă câteva butoane şi reuşi să 
proiecteze nişte fotografii direct dintr-un computer. 

— Prioritate maximă. Asta-i o americancă, cu strămoşi 
mexicani. E profesionistă. Dacă o găsiţi, fiţi foarte atenţi. Trataţi- 
o ca pe un scorpion, s-a înţeles? 

Se auziră murmure de aprobare. 

— Asta-i celălalt, zise directorul. Bărbat alb, de vreo treizeci şi 
cinci de ani. Păr castaniu ondulat, ochi verzi, aproximativ un 
metru şaptezeci şi cinci înălţime. Posibil criminal în serie. Tot 
american, cred ei. Foarte periculos. Există motive să credem că 
încearcă s-o şteargă din ţară. O să punem fotografii la posturile 
voastre, dar vreau să le priviţi acum cu mare atenţie. Dacă se 
dovedeşte că au plecat prin Lille-Lesquin şi că i-aţi lăsat să vă 
scape, n-o să fie doar slujba mea în joc. A înţeles toată lumea? 


Ben o lăsă pe Anna la o staţie de autobuz şi duse maşina într-o 
parcare pe termen lung de la aeroportul Lille-Lesquin. 

Intrară separat în aerogara şi luară bilete la curse diferite. 

Conveniseră să se întâlnească la Buenos Aires, peste zece ore. 


345 


În caz că nu se întâmpla nimic. 

Anna se uită la ofiţerul american blond, tuns scurt şi zise că nu 
va fi demascat. În ce-o privea, nu era atât de sigură. Nu-şi tăiase 
părul, nici nu-l vopsise; şi-l pieptănase altfel, îşi schimbase 
veşmintele, dar n-avea prea multă încredere în camuflajul ei. 
Simţea un nod în stomac. Incercă să se calmeze spunându-şi că 
nimic n-ar putea-o trăda mai repede decât frica. Trebuia să se 
concentreze. Înainte de-a intra în terminal, trebuia să-şi alunge 
din minte orice motiv de frică şi nelinişte, îşi imagină că strânge 
mâna cuiva credincios şi puternic. Putea fi oricine - era doar un 
exerciţiu mintal - dar persoana pe care şi-o imagina era Ben. 


De la postul său, Sully stătea cu ochii pe pasagerii care 
soseau, atent la orice semn de nelinişte sau agitaţie, la cei care 
călătoreau cu prea puţine sau prea multe bagaje şi la cei care 
semănau cu descrierea pe care o primiseră de la DEPAF. 

Un bărbat îi atrase atenţia. Avea cam aceeaşi înălţime cu a 
omului pe care-l căutau, păr castaniu ondulat şi îşi tot zornăia 
mărunţişul din buzunar - un tic nervos. După haine era aproape 
sigur american. Poate că avea motive să fie nervos. 

Aşteptă până când bărbatul arătă biletul şi paşaportul 
controlorului, apoi păşi în faţă. 

— Aş avea câteva întrebări, domnule, zise Sully, sfredelindu-l 
cu privirea. 

— E în regulă, spuse omul. 

— Veniţi cu mine, zise Sully şi-l duse la un birou de lângă casa 
de bilete. Ce v-a adus în Franţa? 

— O conferinţă medicală. 

— Sunteţi medic? 

Omul oftă. 

— Lucrez la serviciul de vânzări al unei companii farmaceutice. 

— Sunteţi negustor de droguri! zâmbi Sully. 

— E un fel de-a spune, răspunse încet bărbatul. 

Privirea lui Sully zăbovi pe chipul lui. Omul avea aceeaşi faţă 
prelungă, bărbia pătrată şi părul ondulat ca şi cel din fotografie. 
Trăsăturile însă nu prea se potriveau - erau mai banale. Sully nu 
detectase încordare în vocea lui când îi răspunsese la întrebări. 
Ajunse la concluzia că îşi pierdea vremea. 

— In regulă, zise el. Călătorie plăcută. 

Sully se întoarse să examineze şirul de pasageri. O femeie cu 
părul blond, cu ten închis îi atrase atenţia. Suspecta putea să-şi fi 


346 


vopsit părul; celelalte trăsături se potriveau. Se îndreptă către 
ea. 

— AŞ putea vedea paşaportul dumneavoastră, madame? 
întrebă el. 

Femeia îl privi inexpresiv. 

— Votre passport, s'il vous plaît, madame. 

— Bien sur. Vous me croyez etre anglaise? Je suiş italienne, 
mais tous mes amis pensent que je suiş allemande ou anglaise 
ou n'importe quoi. 

Conform paşaportului, femeia locuia la Milano, iar Sully îşi 
spuse că un american nu putea vorbi franceza cu un asemenea 
accent italian. Nimeni altcineva nu-i stârnea interesul. In fața 
italiencei blonde se afla o indiancă cu doi copii gălăgioşi. Din 
partea lui Sully, cei din neamul ei puteau părăsi cât mai repede 
tara. Puiul cu mult curry era pe cale să devină mâncare națională 
tinând cont de numărul indienilor care emigrau în Franţa. Sigur, 
cu musulmanii era şi mai rău, dar indienii, cu numele lor 
imposibil de pronunțat... 

Sully se uită fără interes la paşaportul femeii şi-i făcu semn să 
treacă. 

Un rus tânăr cu acnee. Numele de familie era german - 
probabil un evreu. Mafia? Nu era problema lui. 

Altă afurisită de indiancă într-un sari. Gayatri era numele şi pe 
urmă ceva imposibil de pronunțat. 

Nici unul dintre ceilalți bărbați nu se potrivea cu descrierea. 

Păcat. Probabil că asta nu era ziua lui norocoasă. 


Anna se aşeză în fotoliul ei de la clasa a doua, potrivindu-şi 
sari-ul şi repetându-şi numele în minte: Gayatri Chandragupta. N- 
ar fi fost bine să-l stâlcească dacă ar fi întrebat-o cineva. Părul 
negru şi lung şi-l pieptănase spre spate şi, când îşi văzu 
imaginea reflectată într-un geam, de-abia se recunoscu. 


347 


34 


Buenos Aires 


Ana privea neliniştită pe geamul biroului companiei American 
Express spre solemna Plaza Libertador General San Martin. 
Parcul, fost târg de sclavi şi apoi târg de vite, era dominat de 
uriaşa statuie ecvestră a generalului Jose de San Martin. Soarele 
ardea necruţător. lnăuntru era linişte, iar instalaţia de climatizare 
menținea o răcoare plăcută. 

— Senorita Acampo? 

Anna se întoarse şi văzu un bărbat zvelt, îmbrăcat într-un 
sacou albastru. 

— Imi pare foarte rău, senorita, dar nu reuşim să dăm de acest 
pachet. 

— Nu înţeleg. 

incepu să vorbească în spaniolă, ca să se facă mai bine 
înţeleasă. 

— Esta registrado que lo recibio? 

— Da, l-am primit, madame, dar nu poate fi găsit. 

Era un progres, deoarece celălalt funcţionar negase categoric 
că fusese primit vreun pachet pe numele ei. 

— Vrei să spui că s-a pierdut? 

Un gest reflex din umeri, ca un tic nervos. 

— Computerele noastre menţionează că a fost trimis de la 
Washington, D.C. Şi-a ajuns aici ieri, dar după asta nu mai ştim 
nimic. Dacă veţi completa formularul ăsta, o să începem o 
cercetare. Dacă nu va fi găsit, aveţi dreptul să fiţi despăgubită 
pentru valoarea lui. 

La naiba! | se părea imposibil ca plicul să se ti pierdut. Mai 
degrabă fusese furat. Dar de cine? Şi de ce? Cine ştia ce e 
înăuntru? Cine ştia ce să caute? O trădase Denneen? Nu prea-i 
venea să creadă. Poate că telefonul lui era ascultat, fără ca el să 
ştie. Prea multe explicaţii, dar nici una nu modifica realitatea: 
dacă pachetul fusese furat, cel care-o făcuse ştia cine era ea şi 
de ce se afla acolo. 


348 


Biroul interpol din Argentina se afla în sediul central al Policia 
Federal Argentina, în Suipacha. Omul Interpolului la Buenos Aires 
era Miguel Antonio Peralta. Pe o placă de pe uşa lui scria 
SUBCOMISARIO DEPARTAMENTO INTERPOL. Era un bărbat voinic, 
cu umerii căzuţi şi un cap mare, rotund. Şuviţele de păr negru 
încâlcite pe ţeasta lui îi scoteau în evidenţă chelia în loc s-o 
ascundă. 

Biroul era înţesat de distincţii primite în activitatea sa la 
Interpol. Plachete şi medalii de la forţele de poliţie din întreaga 
lume umpleau pereţii, alături de crucifixe, diplome, imagini de 
sfinţi şi o fotografie înrămată, înfăţişând binecuvântarea familiei 
sale de către papă. 

Ochii de şopârlă ai lui Peralta păreau somnoroşi în spatele 
ochelarilor cu lentile rotunde şi ramă de baga. Pe tăblia lucioasă 
a biroului se afla un pistol într-un toc de piele vechi, dar bine 
întreţinut. Omul era jovial şi cât se poate de politicos. 

— Ştii că suntem dornici să ajutăm cauza justiţiei, spuse el. 

— După cum explica asistentul meu, noi, cei de la CBS, ne 
aflăm acum mai degrabă în competiţie, zise Anna. Se pare că 
oamenii de la Dateline sunt pe punctul de a-l localiza şi demasca 
pe acest individ. Dacă ajung primii la el, asta e. Eu lucrez cu un 
producător argentinian care crede că putem realiza reportajul 
ăsta cu puţin ajutor din partea dumitale. Nu vreau să-i 
discrediteze pe colegii mei de la Dateline, dar ştim amândoi ce 
fel de reportaj vor face ei - o să fie aceeaşi veche poveste. 
Argentina văzută ca o ţară înapoiată, care-i adăposteşte pe 
băieţii răi. Or să facă un fel de reclamă foarte ieftină. Noi ne-am 
gândit la ceva mult mai sofisticat şi aproape de realitate. Vrem 
să surprindem noua Argentina. O ţară unde oameni ca dumneata 
au grijă să se facă dreptate. Un loc unde există servicii moderne 
însărcinate cu aplicarea legii, în limitele democraţiei - făcu un 
semn vag cu mâna - ceva în genul ăsta. Desigur, eforturile 
dumitale vor fi generos recompensate printr-un onorariu de 
consultanţă. Aşadar, domnule Peralta, putem lucra împreună? 

Peralta schiţă un zâmbet. 

— Bineînţeles, dacă aveţi dovezi că Josef Strasser locuieşte la 
Buenos Aires. Trebuie doar să-mi spuneţi, să-mi arătaţi dovada. 
Asta-i tot. 

— Domnule Peralta. Cineva o să facă reportajul ăsta, fie 
echipa mea, fie concurenţa. Zâmbetul Annei dispăru. De 


349 


dumneata depinde să fie un reportaj despre succesul dumitale 
ori unul despre eşecurile dumitale. Ce naiba, trebuie să ai un 
dosar cu date despre Strasser - vreo indicație că se află aici, zise 
Anna. Dumneata nu te /naoieşti că el trăieşte la Buenos Aires, 
nu-i aşa? 

Peralta se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Domnişoară Reyes, spuse el, pe tonul cuiva care 
împărtăşeşte o bârfă picantă, cu câţiva ani în urmă biroul meu a 
primit o informaţie credibilă de la o femeie care locuieşte la 
Belgrano, unul dintre cele mai bogate cartiere. Il văzuse pe Alois 
Brunner, acel SS Hauptsturmfuhrer, ieşind dintr-o casă. Am 
început imediat o supraveghere neîntreruptă a acelei case. 
Femeia avusese dreptate, faţa bătrânului semăna cu fotografiile 
din dosarul nostru despre Brunner. Ne-am dus la acel domn. 
Indignat, el a scos vechiul său paşaport german, imprimat cu 
vulturul celui de-al Treilea Reich... şi cu un marc E, de la „evreu”. 
Numele omului era Katz. Peralta îşi îndreptă spatele. Şi cum te 
scuzi faţă de un om trecut prin lagărele de concentrare? 

— Da, recunoscu Anna calm, trebuie să fi fost teribil de 
stânjenitor. Dar informaţiile noastre despre Strasser sunt 
temeinice. Dateline filmează chiar în clipa asta a doua serie de 
cadre - cele de fundal. Se pare că sunt foarte siguri. 

— Sunt la curent cu emisiunile astea de investigaţii. Dacă voi 
eraţi siguri că Josef Strasser e, cum vă place să spuneţi, bine 
mersi şi trăieşte în Argentina, ar fi trebuit să-l găsiţi de mult, nu? 

Ochii de şopârlă erau aţintiţi spre ea. 

Anna nu-i putea spune că n-o interesa trecutul lui nazist, ci 
situaţia în care s-ar fi putut implica după ce se despărţise de 
Furherul lui şi îşi alăturase forţele de cele ale invizibililor arhitecţi 
ai epocii postbelice. 

— Atunci unde îmi sugerezi să caut? 

— Imposibil de răspuns! Dacă am fi ştiut că trăieşte aici un 
criminal de război, l-am fi arestat. Dar te asigur că aşa ceva nu 
mai există. Puse stiloul pe birou, cu un gest categoric. 

— Chiar aşa. Ea schiţă nişte semne fără sens în carnet. 

— Situaţia s-a schimbat în Argentina. Vremurile vechi, când un 
Josef Mengele putea trăi liber aici, sub numele lui real, au 
dispărut. Perioada dictaturii lui Peron s-a încheiat. Argentina e 
acum o democraţie. Josef Schwammberger a fost extrădat. Erich 
Priebke, de asemenea. Nici nu-mi mai amintesc când am arestat 
ultima oară un nazist. 


350 


Anna şterse cu o linie mâăzgălelile din carnet. 

— Dar dosarele de imigrare? Documentele celor care au intrat 
în ţară în anii patruzeci şi cincizeci? 

Peralta se încruntă. 

— Există menţiuni ale intrărilor, la Registrul Naţional şi la 
Departamentul de Imigrări. Sunt cartoteci, toate scrise de mână. 
Dar linia țărmului nostru are mii de kilometri lungime. Cine ştie 
câte remorchere, şalupe şi trailere de pescuit au acostat cu mai 
multe decenii în urmă la vreuna dintre sutele de ferme. In 
Patagonia sunt sute de kilometri de coastă nesupravegheate de 
nimeni. În plus, în 1949, Peron a dat o amnistie generală pentru 
toţi cei care au intrat în ţară sub un nume fals. In consecinţă, e 
puţin probabil să existe vreun document de imigrare al lui Josef 
Strasser, presupunând că el se află aici. Te-ai putea duce la 
Bariloche, staţiunea de schi, să întrebi pe acolo de el. Germanii 
au îndrăgit Bariloche. Le aminteşte de iubita lor Bavaria. In ce 
mă priveşte, nu mi-aş face mari speranţe. Imi pare foarte rău că 
te-am dezamăgit. 


Nu trecuseră două minute de când Anna Navarro părăsise 
biroul lui Miguel Antonio Peralta şi omul Interpolului ridică 
receptorul. 

— Mauricio, zise el. Tocmai a fost la mine un vizitator foarte 
interesant. 


Într-o clădire modernă din Viena, un bărbat de vârstă mijlocie 
urmărea fără interes o echipă de muncitori constructori care 
demontau şi duceau la un ascensor de marfă nişte panouri de 
ipsos ce delimitaseră un „spaţiu de primire” şi o „sală de 
conferinţe”. Urmară o masă din plastic, un birou metalic şi alte 
echipamente printre care o falsă centrală telefonică şi un 
computer. 

Omul cu ochelari era un american care, în ultimul deceniu, 
fusese angajat să îndeplinească mai multe servicii în întreaga 
lume, a căror semnificaţie îi rămânea totdeauna necunoscută. 
Nici măcar nu-l cunoscuse pe şeful companiei, n-avea idee cine 
era. Ştia doar că misteriosul patron al firmei era partener de 
afaceri cu proprietarul acelei clădiri, care fusese bucuros să-i 
închirieze etajul unsprezece. 

— Hei, strigă americanul cu ochelari, cineva trebuie să dea jos 
indicatorul din hol. Şi lăsaţi stema SUA în grija mea, da? S-ar 


351 


putea să ne mai trebuiască. 


New York 


Dr. Walter Reisinger, fost secretar de stat, primi telefonul pe 
când se afla în limuzina sa care se târa prin traficul intens al 
dimineţii, din Manhattan. 

Lui Reisinger îi displăcea telefonul, ceea ce era regretabil, de 
vreme ce îşi petrecea majoritatea timpului cu receptorul în 
mână. Firma lui de consultanţă internaţională, Reisinger 
Associates, îi ocupa mai mult timp decât slujba pe care o 
avusese la Departamentul de Stat. 

In sinea lui se temuse că, după retragerea din guvern şi 
începerea redactării memoriilor, va fi treptat marginalizat, tratat 
ca o eminenţă cenuşie, invitat din când în când la Nightline sau 
solicitat să scrie câte un articol stupid pentru New York Times. 

Şi, iată, devenise mai cunoscut şi cu siguranţă mai bogat. 
Călătorea mai mult decât în timpul carierei de diplomat itinerant 
în Orientul Mijlociu. 

Deschise telefonul. 

— Da. 

— Doctor Reisinger, sunt domnul Holland. 

— A, bună dimineaţa, domnule Holland, zise jovial Reisinger. 

Cei doi sporovăiră un minut sau două, apoi Reisinger spuse: 

— Asta n-ar trebui să fie o problemă. Am prieteni buni în 
aproape toate guvernele din lume... dar cred că drumul cel mai 
scurt duce direct la Interpol. Il cunoşti pe secretarul general? Un 
om foarte interesant. Lasă-mă să-i dau un telefon. 


Pacientul Optsprezece stătea întins pe un pat de spital, cu 
ochii închişi şi cu un ac de perfuzie în braţul stâng. Tremura, cum 
făcuse tot timpul de când începuse tratamentul. În plus, avea 
greţuri şi vomita periodic în plosca de lângă pat. O infirmieră şi 
un tehnician îl supravegheau în permanenţă. 

Un medic, al cărui nume era Lofquist, intră în cabinet şi se 
apropie de infirmieră. 

— Cum stă cu febra? întrebă el. 

Vorbea în engleză, limba pe care el o cunoştea mai bine decât 
germana, deşi lucra la clinică de şapte ani. 


352 


— N-a scăzut, răspunse infirmiera. 

— Şi greaţa? 

— Vomită frecvent. 

Dr.  Lofquist ridică glasul, adresându-se  Pacientului 
Optsprezece: 

— Cum te simţi? 

Pacientul gemu. 

— Mă dor afurisiţii de ochi. 

— Da, e normal, spuse Lofquist. Corpul dumitale se luptă să 
învingă boala. Aşa se întâmplă întotdeauna. 

Pacientul Optsprezece râgâi, se aplecă spre ploscă şi vomită. 
infirmiera îi şterse gura şi bărbia cu o cârpă umedă. 

— Prima săptămână e întotdeauna cea mai grea, zise dr. 
Lofquist vesel. Te descurci minunat. 


353 


35 


Sfânta Fecioară Preamilostivă era o bazilică înălţată pe 
abrupta Calle Defensa, vizavi de o modernă clădire ce adăpostea 
filiala lui Banco de Calicia. Fațada bisericii era deteriorată. Un 
gard de fier forjat împrejmuia curtea pavată cu dale de piatră 
crăpate. O ţigancă cerşea împreună cu copiii ei. 

Ben se uită la mama în pantaloni, cu părul negru strâns la 
spate, care stătea pe treptele din faţa ruinei şi la copiii ce se 
jucau la picioarele ei. In fundul curţii moţăia un bătrân, cu un 
braţ sprijinit într-o cârjă. 

Exact la ora unu şi cincisprezece, conform instrucţiunilor, Ben 
intră în holul bisericii şi pătrunse prin uşile batante de lemn în 
interiorul care mirosea a lumânări din ceară de albine şi a 
transpiraţie. După ce ochii i se acomodară cu întunericul, văzu 
interiorul imens, impozant, dar neîngrijit. Tavanul romanic era 
înalt şi boltit, iar podeaua pavată cu dale vechi, frumos îmbinate. 
Litania în latină a unui preot, amplificată electronic, răsuna în 
spaţiul închis, iar credincioşii răspundeau supuşi. Chemare şi 
răspuns. Toată lumea sta în picioare. 

La ora aceea avea loc mesa săptămânală, iar biserica era, în 
mod impresionant, aproape plină. Dar Argentina e o tara 
catolică, îşi zise Ben. Din loc în loc se auzea ţârâitul telefoanelor 
mobile. Ben privi în jur şi observă capela în partea dreaptă. 

Câteva rânduri de bănci erau aşezate în faţa unui tabernacol 
cu geam în care se afla o statuie reprezentând trupul însângerat 
al lui Hristos având înscrise cuvintele HUMILIDAD Y PACIENCJA. 
La stânga lui, era altă statuie a lui lisus, neîmprejmuită, sub care 
se puteau citi cuvintele SAGRADO CORAZON EN VOS CONFIO. 
Ben se aşeză pe banca din faţă, cum i se spusese, hotărât să 
aştepte. 

Un preot în veşminte rituale se ruga lângă o tânără blondă cu 
fustă mini şi pantofi cu tocuri înalte. Uşile batante scârţâiră 
deschizându-se şi de afară se auzi claxonatul răguşit al unei 
motociclete. De fiecare dată, Ben se întorcea să privească. Un 
om de afaceri cu telefon mobil intră în nartex, se închină, apoi se 
întoarse către firidă - el să fie? Se părea că nu, deoarece 
bărbatul atinse statuia lui lisus şi începu să se roage. 


354 


Alte imnuri la unison, alte fraze latineşti amplificate electronic. 
Ben continua să aştepte, încercând să-şi stăpânească teama. 

Cu câteva ceasuri în urmă, formase un număr de telefon pe 
care-l şterpelise din dosarele lui Sonnenfeld şi care, după cum se 
părea, aparținuse cândva văduvei lui Lenz. 

Numărul se dovedi valabil. 

Era limpede că femeia nu se ascundea, deşi nu răspunsese ea 
la telefon. Vorbise cu un bărbat cu glas baritonal răstit, ostil, care 
se recomandase drept fiul ei. Să fi fost fratele lui Lenz? Sau un 
frate vitreg? 

Ben se recomandase drept avocat din New York, venit la 
Buenos Aires ca să stabilească valoarea unei moşteniri uriaşe. 
Nu, nu putea dezvălui numele decedatului. Putea spune doar că 
doamna Lenz primise o mare sumă de bani şi că trebuia să se 
întâlnească cu ea. 

Urmase o lungă tăcere, timp în care fiul decisese ce să facă. 
Ben mai adăugase o informaţie aparent irelevantă, care spera să 
se dovedească decisivă. 

— Tocmai am venit din Austria, spusese el. 

Fără nume, fără menţionarea fiului ei - nimic concret de care 
să se poată agăța ori la care să obiecteze. Cu cât mai puţine 
cuvinte, cu atât mai bine. 

— Nu te cunosc, răspunsese fiul într-un târziu. 

— Nici eu pe dumneata, zisese Ben cu blândeţe. Dacă 
dumitale sau mamei dumitale vi se pare inoportun să... 

— Nu, spusese fiul repede. 

Avea să se întâlnească cu Ben - „domnul Johnson” - la o 
biserică, pe o bancă anume. 

Acum stătea cu spatele la intrare, întorcându-se la fiecare 
scârţâit al uşilor, la fiecare zgomot venit de afară. 

Trecu o jumătate de oră. 

Să fi fost o păcăleală? Preotul se uită la el şi-i oferi fără o 
vorbă două lumânări ca să le aprindă. 

— Nu, mulţumesc, zise Ben, întorcându-se către uşă. Intră un 
grup de turişti cu aparate fotografice şi ghiduri turistice în mâini. 
Se întoarse către tabernacol şi văzu că preotul se apropia de el. 
Era brunet, înalt, în vârstă, de vreo cincizeci de ani şi părea bine 
legat. 

El i se adresa lui Ben în şoaptă: 

— Vino cu mine, domnule Johnson. 

Ben se ridică şi îl urmă. Preotul coti brusc la dreapta pe lângă 


355 


un şir de bănci goale, spre un pasaj îngust, paralel cu naosul, 
până când ajunseră aproape de absidă. 

Preotul deschise o uşă mică din lemn, răsuci un comutator şi 
un bec galben lumină ceea ce părea să fie un vestiar. Un cuier cu 
veşminte preoţeşti. 

Preotul ţinea în mână o armă. Ben se sperie. 

— Ai ceva la dumneata? întrebă preotul cu o neaşteptată 
politeţe. Vreo armă, vreun dispozitiv electronic? 

Teama făcu loc furiei. 

— Doar telefonul mobil, dacă ăsta poate fi o armă mortală. 

— Vrei să mi-l dai, te rog? Ţi-l înapoiez mai târziu. 

Ben i-l întinse. Preotul se apropie cu pistolul într-o mână şi îl 
percheziţiona rapid cu cealaltă. 

— Vreau să-ţi văd paşaportul sau un act de identitate. 

Ben îşi scoase paşaportul pe numele Michael Johnson şi o 
carte de vizită. In acea dimineaţă, avusese inspiraţia să se 
oprească la un magazin de imprimate de pe Avenue 9 de Julio şi 
să comande cincizeci de cărţi de vizită, plătind suprataxă de 
urgenţă. O oră mai târziu, avea cărţi de vizită pe numele Michael 
Johnson, asociat la o firmă de avocatură fictivă din Manhattan. 
Preotul examina cartea de vizită. 

— Uite ce e, zise Ben, arătând mâniat la culme, zău că n-am 
timp de-aşa ceva. Şi lasă dracului arma aia din mână. 

Ignorându-i cererea, preotul îi indică ieşirea. 

— Pe-aici. 

Deschise uşa spre o curte mică unde staţiona un microbuz 
negru, fără geamuri. 

— Te rog. 

Făcu un semn cu ţeava pistolului spre microbuz. 

Deci ăsta era fiul văduvei? Nu prea-i venea să creadă: nu 
semăna deloc cu Jurgen, care ar fi trebuit să-i fie măcar frate 
vitreg. 

— Nici nu mă gândesc, spuse Ben. 

Ochii preotului scânteiară. 

— Atunci eşti liber să pleci. Dacă vrei s-o vezi pe mama mea, 
trebuie să faci cum îţi spun eu. Tonul vocii i se îmblânzi. Vezi 
dumneata şi-acum mai vin oameni la Buenos Aires să vorbească 
cu ea. Uneori sunt jurnalişti, dar mai sunt şi vânători de 
recompense, indivizi nebuni şi înarmaţi. Poate chiar agenţi ai 
Mossadului. De obicei o ameninţă, ca s-o determine să le spună 
unde e de fapt Lenz. Multă vreme, oamenii n-au crezut că 


356 


murise. Ca şi în cazul lui Mengele şi-au zis că era o cacealma. 
Acum nu mai permit nimănui s-o vadă înainte de a-l verifica eu. 

— Ai spus „Lenz” - nu e tatăl dumitale? 

Omul se încruntă. 

— Tatăl meu s-a însurat cu văduva lui Lenz. Ea le-a 
supravieţuit ambilor soţi. O femeie puternică. Eu am grijă de ea. 
Te rog, urcă. 

Totul ține de şansă. Nu venise până aici ca să dea acum 
înapoi. Omul ăsta putea să-l conducă până la urmă spre adevăr. 
După ce-l privi o clipă pe preot, se sui în microbuz. 

Preotul închise cu zgomot uşa glisantă. Singura lumină din 
interior venea de la un bec slab din plafon. In microbuz nu se 
aflau decât nişte scaune demontate. 

Totul ţine de şansă. 

Ben se întrebă: oare am procedat bine? 

Motorul porni, apoi hurui tot drumul în viteza întâi. 

Aşa execută ei indezirabili, îşi zise Ben. Nu-l cunosc pe omul 
ăsta. Poate că face parte dintr-unul din grupurile menționate de 
Sonnenfeld, care-i apără şi-i protejează pe bătrânii nazişti. 

După vreo douăzeci de minute, microbuzul se opri. Uşa se 
deschise şi în lumina filtrată prin frunzişul arborilor, Ben văzu o 
stradă pietruită. Durata călătoriei îi dădea de înţeles că se aflau 
încă în Buenos Aires, însă strada arăta complet diferit de ce 
văzuse până atunci în oraş. Era liniştită şi retrasă. Se auzea 
ciripitul păsărilor şi o melodie cântată la pian. 

Nu, n-o să fiu omorât. 

Se întreabă ce-ar fi spus Anna. Ar fi fost, fără îndoială, 
îngrozită de riscul pe care şi-l asumase. Şi n-ar fi greşit. 

In faţă era o clădire de cărămidă cu două etaje, nu foarte 
mare, dar elegantă. Din interior se auzea o sonată de Mozart. Un 
gard înalt din fier forjat împrejmuia casa şi curtea mică. 

Preotul îl luă pe Ben de cot şi-l ajută să coboare din microbuz. 
Probabil că îşi ascunsese arma, sau o lăsase în cabină. Formă un 
cod şi uşa din faţă se deschise cu un băzâit. 

In interior, casa era răcoroasă şi întunecată. Muzica se auzea 
dintr-o cameră aflată chiar în faţă. Cineva cânta la pian. Oare 
bătrâna? 

Ben îl urmă pe preot în camera de unde se auzea muzica, o 
încăpere mică, plină de cărţi. O femeie bătrână, măruntă era 
aplecată deasupra clapelor unui pian cu coadă Steinway. Părea 
să nu le fi remarcat prezenţa. Cei doi se aşezară pe o canapea 


357 


incomodă şi aşteptară în tăcere. 

După ce termină piesa, femeia rămase cu mâinile încremenite 
în aer, deasupra clapelor, după care şi le lăsă, încet, în poală. 
Femeia se întoarse încet. Avea o faţă ridată, ochii duşi în fundul 
capului şi gâtul foarte zbârcit. Trebuia să fi avut vreo nouăzeci de 
ani. 

Ben aplaudă. 

Femeia vorbi încet, cu glas tremurător, răguşit: 

— Cine este? 

— Mamă, el e domnul Johnson, zise preotul. Domnule Johnson, 
ea e mama mea vitregă. 

Ben se duse la ea şi-i luă mâna fragilă. Preotul se prezentă: 

— Eu sunt Francisco. 

Francisco o sprijini cu braţul pe mama lui vitregă şi-o ajută să 
se aşeze într-un fotoliu. Femeia zise într-o engleză acceptabilă: 

— Vii din Austria? 

— Tocmai am fost la Viena. 

— De ce-ai venit aici? 

Ben dădu să-i răspundă, însă ea îl întrerupse: 

— Eşti de la companie? 

De la companie? Oare se referea la Sigma? Dacă da, trebuia s- 
o facă să vorbească. 

— Frau... Frau Lenz, mă tem că am venit aici sub un pretext 
fals. 

Francisco îşi întoarse furios capul spre Ben. 

— Te ucid! 

— Jurgen Lenz mi-a cerut să te văd, zise Ben, ignorându-l pe 
preot. 

Nu-i dădu altă explicaţie, nu menţiona Austria, nu sugeră că-i 
câştigase încrederea lui Jurgen Lenz. La nevoie, va improviza. 
Ajunsese să se priceapă la asta. 

— Mi-a cerut să mă întâlnesc cu dumneata şi să-ţi spun că 
viaţa ţi-ar putea fi în pericol. 

— Eu nu sunt Frau Lenz, spuse ea cu trufie. Nu mai sunt Lenz 
de peste treizeci de ani. Sunt senora Acosta. 

— Scuzele mele, senora. 

Aroganţa bătrânei lăsase loc fricii. 

— De ce te-a trimis Lenz? Ce vrea? 

— Senora Acosta, începu Ben, mi s-a cerut... 

— De ce? întrebă ea, ridicând glasul tremurător. De ce? Ai 
venit din partea lui Semmering? Noi n-am greşit cu nimic! N-am 


358 


încălcat înţelegerea! Lasă-ne în pace! 

— Taci, mamă! strigă preotul. 

La ce se referea bătrâna? /nțel/egerea... Peste asta dăduse 
Peter? 

— Senora Acosta, fiul dumitale mi-a cerut... 

— Fiul meu? gâjâi bătrâna. 

— Exact. 

— Adică fiul meu din Viena? 

— Da. Fiul dumitale, Jurgen. 

Preotul se ridică. 

— Cine eşti dumneata? întrebă el. 

— Spune-i, Francisco, zise bătrâna. Francisco e fiul meu vitreg, 
din a doua căsnicie. Eu n-am avut niciodată copii. Chipul îi era 
schimonosit de frică. Eu n-am nici un fiu. 

Preotul se apropie ameninţător de Ben. 

— Eşti un mincinos, se răsti el. Ai spus că eşti avocat şi te 
ocupi de o moştenire, iar acum ne minţi din nou! 

Ameţit, Ben încercă să dreagă rapid situaţia. 

— N-ai nici un fiu? Atunci mă bucur că sunt aici. Acum îmi dau 
seama că n-am pierdut timpul şi nici banii firmei venind la 
Buenos Aires. 

Preotul îl privi încruntat. 

— Cine te-a trimis aici? 

— Nu e de la companie! zise mama lui vitregă. 

— Exact asta-i înşelăciunea pe care vreau s-o lămuresc, spuse 
Ben. Deci acest Jurgen Lenz din Viena susţine că e fiul dumitale; 
dar nu e fiul dumitale? Atunci cine e? 

Preotul se întoarse către mama lui vitregă, care părea pe cale 
să vorbească. 

— Nu spune nimic! îi ordonă el. Nu-i răspunde! 

— Nu pot vorbi despre el! zise bătrâna. Apoi i se adresă fiului 
ei vitreg: De ce mă întreabă despre Lenz? De ce l-ai invitat aici? 

— E un mincinos, un impostor! spuse preotul. Viena ar fi trimis 
vorbă înainte de-a expedia un mesager! 

Duse mâna la spate şi scoase revolverul, ţintind fruntea lui 
Ben. 

— Ce fel de preot eşti dumneata? întrebă Ben în şoaptă. 

Nu e preot. Un preot n-ar îndrepta o armă spre fruntea mea. 

— Sunt un cleric care-şi protejează familia. Pleacă imediat de- 
aici. 

Brusc în mintea lui Ben apăru explicaţia: 


359 


— Soţul dumitale a avut altă familie. Un fiu cu altă soţie. 

— Nu eşti bine venit în casa asta, zise preotul, făcând un semn 
cu arma. Afară. 

— Gerhard Lenz n-a avut copii! ţipă bătrâna. 

— Tăcere! urlă preotul. Destul! Nu mai spune nimic! 

— Pretinde că e fiul lui Gerhard Lenz, spuse Ben, mai mult 
pentru sine. De ce naiba ar pretinde că e fiul unui... Monstru? 

— Ridică-te! ordonă preotul. 

— Gerhard Lenz n-a murit aici, nu-i aşa? 

— Ce tot spui? icni bătrâna. 

— Dacă nu pleci de-aici, te ucid, strigă preotul. 

Ben se conformă, uitându-se la bătrâna cufundată în fotoliu. 

— Deci zvonurile erau adevărate, spuse el. Gerhard Lenz n-a 
fost îngropat în cimitirul Chacarita în 1961, nu-i aşa? A fugit din 
Buenos Aires, a scăpat de urmăritori... 

— A murit aici! zise bătrâna cu încăpățânare. Chiar eu am 
aruncat pământ pe sicriul lui! 

— Dar n-ai văzut niciodată cadavrul, nu? 

— Afară! răcni preotul. 

— De ce-mi spui mie toate astea? se plânse bătrâna. Telefonul 
aflat pe un bufet din spatele preotului sună. Fără să mişte 
revolverul, el întinse mâna cealaltă şi ridică receptorul. 

— Si. 

Părea să asculte concentrat. Ben profită de neatenţia lui de 
moment ca să se apropie încet de el. 

— Vreau să ajung la Josef Strasser, îi zise el bătrânei. 

Ea se stropşi la el: 

— Dacă eşti trimis din Austria, știi cum să ajungi la el. Eşti un 
mincinos! 

Deci Strasser era în viață! 

Ben se apropie şi mai mult de preot, continuând să vorbească 
cu mama lui vitregă. 

— Şi eu am fost minţit... păcălit! 

Nu era nici o logică în ceea ce spunea, dar voia s-o deruteze 
pe bătrâna, s-o zăpăcească şi mai mult. 

— S-a confirmat, spuse preotul. A fost Viena. Omul ăsta e un 
escroc. Ne-ai minţit, domnule Hartman! zise el, privind peste 
umărul lui o clipă. 

Ben tăcu un salt înainte, înşfacă încheietura mâinii drepte a 
preotului cu care acesta ţinea arma răsucind-o cu toată forţa. 
Concomitent, cu cealaltă prinse gâtul acestuia. Bătrâna ţipă 


360 


îngrozită. Surprins, preotul urlă de durere şi scăpă revolverul din 
mână. 

Ben îl trânti pe preot la podea, strângându-l şi mai tare de gât. 
Simţi cartilajul laringelui deplasându-se într-o parte. Omul ţipă 
înăbuşit, cu gâtul îndoit nefiresc, încercând să se ridice, să-şi 
elibereze mâna stânga, răsucită sub cutia toracică. Se lupta cu 
disperare. Bătrâna îşi flutura mâinile în faţă, într-un bizar gest de 
protecţie. 

Arma! Trebuie să iau arma! 

Ben strânse mai tare gâtul bărbatului cu mâna stânga şi îl izbi 
cu genunchiul în burtă, ţintind plexul solar. Brusca expiraţie a 
preotului îl făcu pe Ben să înţeleagă că nimerise ţinta. Ochii 
întunecaţi ai preotului se dădură peste cap. Pentru moment era 
paralizat de lovitură. Ben înhaţă revolverul de pe podea, îl răsuci 
şi-l lipi de fruntea individului. 

— Dacă faci o mişcare, eşti mort! 

Corpul preotului se înmuie. 

— Nu! strigă el sufocat. 

— Răspunde la întrebări! Spune adevărul dacă vrei să trăieşti! 

— Nu, te rog, nu! Sunt preot. 

— Aşa e, zise Ben dispreţuitor. Cum ajung la Josef Strasser? 

— E... nu ştiu... te rog... gâtul meu! 

Ben reduse puţin apăsarea, ca să-i permită să respire şi să 
vorbească. 

— Unde-i Strasser? răcni el. 

Preotul trase lacom aer în piept. 

— Strasser... nu ştiu cum se ajunge la Strasser... locuieşte la 
Buenos Aires, asta-i tot ce ştiu! 

— Aiurea! strigă Ben. Dă-mi o adresă şi-un număr de telefon, 
altfel mama ta vitregă n-o să mai aibă pe nimeni care s-o 
îngrijească! 

— Nu, te rog! zise bătrâna văduvă, ghemuită în fotoliul ei. 

— Dacă... dacă mă ucizi, bolborosi preotul, n-o să pleci viu din 
Buenos Aires! O să te prindă... o să te tortureze... o să-ţi 
doreşti... doreşti să fii mort! 

— Adresa lui Strasser! 

— N-o am! spuse preotul. Te rog! N-am cum să ajung la 
Strasser! 

— Nu minţi, zise Ben. Toţi vă cunoaşteţi între voi. Toţi faceţi 
parte dintr-o reţea. Ştii cum să ajungi la Strasser, dacă trebuie. 

— Eu sunt un nimeni! Nu însemn nimic pentru ei! Or să te 


361 


găsească! 

Ben se întrebă: cine erau „ei”? 

— Cine-i Jurgen Lenz? 

Apăsă ţeava pistolului pe fruntea preotului. 

— El... te rog, e puternic, controlează... e stăpânul casei ei, al 
proprietăţii ei, omul care-şi zice Jurgen Lenz... 

— Şi cine e de fapt? 

— Pune. Arma jos şi depărtează-te de el. 

Vocea - joasă, calmă, cu accent spaniol - venea dinspre uşa 
din spatele lui Ben şi aparţinea unui bărbat înalt, care ţinea în 
mână o carabină cu ţeava scurtă. Era îmbrăcat cu pantaloni 
verzi, groşi, o cămaşă de lucru din bumbac şi părea să aibă vreo 
treizeci de ani. 

— Roberto, ajutor! strigă văduva. Salvează-l pe Francisco al 
meu! Scoate-l imediat pe omul ăsta de-aici! 

— Senora, să-l ucid pe intrusul ăsta? întrebă Roberto. 

Ben îşi zise că tipul ar fi tras fără remuşcări, drept care ezită, 
neştiind ce să facă. Preotul era ostaticul lui, dar Ben ştia că n-ar 
fi fost în stare să apese pe trăgaci. Şi chiar dacă o făcea, omul cu 
carabina l-ar fi ucis în clipa următoare. 

Pot, totuşi, să plusez, îşi dădu el seama. 

— Pune arma jos sau trag, zise tânărul. Nu-mi pasă ce se- 
ntâmplă cu tâmpitul ăla - arătă pe preot. 

— Da, dar doamnei îi pasă, spuse Ben. O să lăsăm armele jos 
în acelaşi timp. 

— În regulă, acceptă tânărul. l-aţi arma din fruntea lui, ridică- 
te şi pleacă de-aici. 

Tânărul cobori ţeava puştii, iar Ben luă revolverul din ceafa 
preotului şi se ridică încet, ţinând arma în jos. 

— Acum du-te spre uşă, zise bărbatul. 

Ben se retrase cu spatele, strângând revolverul în mâna 
dreaptă, pipăind cu stânga în spatele lui, pentru a evita obstacol 
în timp ce se deplasa. Tânărul intră şi el în hol, ţinând puşca cu 
ţeava îndreptată spre podea. 

— Vreau doar să pleci din casa asta, spuse calm omul. Dacă 
mai apari pe-aici, o să te ucid. 

Preotul se ridicase în capul oaselor, epuizat şi umilit. Ben ieşi 
cu spatele pe uşa deschisă, o închise în urma lui şi o luă la 
goană. 


Anna îi plăti taximetristului şi intră într-un mic hotel, situat pe 


362 


o stradă liniştită, într-un cartier din Buenos Aires numit La 
Recoleta. Îşi zise că nu era genul de zonă în care o tânără 
călătorind singură să treacă neobservată. 

Portarul o salută spunându-i pe nume, ceea ce o tulbură. Mai 
devreme, ea şi cu Ben se instalaseră acolo, în camere separată. 
Rezervările le făcuseră tot separat şi la ore diferite. 

Căruciorul cameristei se afla lângă camera ei. Se grăbise să fie 
singură, să studieze dosarele, să dea nişte telefoane şi acum era 
nevoită să aştepte. Când intră, o văzu pe cameristă aplecată 
deasupra valizei ei deschise. Scotea dosare din mapa de piele a 
Annei. 

Anna se opri brusc. Camerista ridică privirea, o văzu şi lăsă 
dosarele şi mapa în valiză. 

— Ce dracu’ faci acolo? zise Anna, înaintând spre ea. 
Camerista protestă indignată în spaniolă. Anna ieşi după ea pe 
hol, cerându-i să-i spună ce căutase în valiză. Ea încercă să 
citească numele femeii pe ecuson, dar aceasta o rupse la fugă 
pe coridor. 

Camerista nu furase. Cercetase documentele Annei. Dacă ştia 
sau nu să citească în engleză nu conta; probabil că fusese plătită 
să fure documente, hârtii, dosare, note. 

Dar plătită de cine? 

Cine putea să ştie că Anna era acolo sau ce investiga ea? Era 
supravegheată - dar de cine? 

Cine ştie că sunt aici? Denneen, da, oare să fi spus el cuiva, 
vreunui asociat? 

Să-şi fi dat seama Peralta, omul Interpolului, cine era ea? Era 
posibil? 

In clipa în care întinse mâna după telefonul de lângă pat, 
acesta începu să sune. Ridică receptorul. 

— Alo? 

Nu se auzea nimic. Ba, nu, se auzea ceva: şuieratul unei benzi 
de magnetofon. Apoi zgomote slabe de voci, care deveneau mai 
puternice. O cuprinse emoția. 

— Cine e? 

Distinse o voce: Dar dosarele de imigrare? Documentele celor 
care-au intrat în țară în anii patruzeci şi cincizeci? Era vocea ei. 
Apoi auzi vocea unui bărbat - Peralta. 

Cineva pusese la telefon o bandă înregistrată cu conversaţia 
dintre Peralta şi ea. 

Deci ei auziseră totul şi, indiferent cine ar fi fost „ei”, ştiau 


363 


exact unde se afla ea şi ce urmărea. N 

Se aşeză pe marginea patului, uluită şi îngrozită. In pofida 
tuturor precauțiilor aflaseră despre prezenţa ei acolo. Camerista 
hoaţă nu era un jucător izolat. 

Telefonul sună din nou. 

Cuprinsă de groază, smulse receptorul din furcă. 

— Da. 

— Vrem să surprindem noua Argentina. O tară unde oameni 
ca dumneata au grijă să se facă dreptate. Un loc unde există 
servicii moderne, însărcinate cu aplicarea legii, respectând totuşi 
democrația... 

Vocea ei, redată de un echipament de ascultare ce fusese 
instalat în biroul lui Peralta. Urmă un declic. 

În graba ei, lăsase uşa camerei deschisă; alergă s-o închidă. 
Pe coridor nu era nimeni. Trânti uşa, o încuie de două ori şi puse 
lanţul de siguranţă. Apoi fugi la fereastră. Draperiile grele erau 
date în lături şi înţelese că era expusă, o ţintă uşoară pentru un 
trăgător aflat la fereastra oricăreia dintre clădirile înalte de 
vizavi. Trase draperiile ca să blocheze o posibilă linie de ochire. 

Telefonul sună din nou. 

Se duse încet spre el, duse receptorul la ureche, fără să zică 
nimic. 

— Dar eu nu mă aflu unde sunt acum fiind un adversar 
mărunt... 

— Continuă să suni, reuşi ea să spună într-un târziu, simulând 
calmul. Suntem pe urma apelurilor. 

Nu primi nici o replică. Se auzea doar fâşâitul monoton al 
benzii. 

Închise şi, înainte ca telefonul să sune din nou, ea chemă 
centrala hotelului. 

— Primesc telefoane obscene, spuse ea în engleză. 

— Obscene...? repetă operatoarea care nu a înţeles în primul 
moment ce spusese Anna. 

— Amenazas, zise ea. Palabrotas. 

— O, îmi pare foarte rău, senorita. Vreţi să anunţ poliţia? 

— Vreau să opreşti toate apelurile. 

— Da, doamnă, sigur. 

Rămase pe gânduri timp de un minut, apoi scoase o foaie de 
hârtie din geantă, pe care scrisese numărul de telefon al unui 
detectiv particular recomandat de Denneen. Cineva de 
încredere, foarte priceput, în bune relaţii cu autorităţile, absolut 


364 


onest, o asigurase Denneen. 

Formă numărul şi lăsă telefonul să sune. 

Se declanşa robotul telefonic. Sergio Machado se prezentă şi 
spuse numele agenţiei sale. După semnalul sonor, ea îşi lăsă 
numele şi numărul de telefon, menţionând şi numele lui 
Denneen. Apoi sună din nou la centrală şi-i spuse operatoarei că 
o să accepte o convorbire doar cu Sergio Machado. 

Avea nevoie de cineva bine informat, descurcăreţ şi mai ales 
de încredere. Nu puteai spera să ajungi undeva, să afli ceva fără 
o asemenea persoană, dacă nu aveai o legătură solidă în 
birocraţia statului, iar ea nu avea. 

Se duse la baie şi îşi stropi faţa, mai întâi cu apă rece, apoi cu 
apă fierbinte. Telefonul sună. 

Cu greu, apatică, se duse la măsuţa de lângă pat. Telefonul 
continua să sune. 

Rămase lângă aparat, privindu-l, gândindu-se ce să facă. 

Ridică receptorul şi aşteptă. 

Tăcere. 

— Alo, spuse în sfârşit o voce de bărbat. E cineva acolo? 

Incet, cu gura uscată, ea zise: 

— Da. 

— Eşti Anna Navarro? 

— Cine e? 

— Sergio Machado - dumneata m-ai sunat? Am ieşit să-mi iau 
corespondenţa şi-acum îţi răspund la apel. 

Anna oftă uşurată: 

— O, Doamne, îmi pare rău. Tocmai am primit nişte telefoane 
obscene. Credeam că e tot individul ăla. 

— Cum adică, telefoane obscene - respiraţie sacadată, aşa 
ceva? 

— Nu. Nimic de genul ăsta. E prea complicat să-ţi explic. 

— Ai cumva necazuri? 

— Nu. Da. Nu ştiu, probabil. Oricum, mulţumesc că m-ai sunat. 
David Denneen zicea că m-ai putea ajuta. 

— Sigur, vrei să ieşim la o cafea? Nu ca porcăria pe care-o beţi 
în America. Cafea adevărată. 

Neliniştea începea deja să-i dispară. Conveniră să se 
întâlnească la începutul serii, în faţa unei cafenele. Inchise şi 
rămase o clipă lângă telefon, privindu-l de parcă ar fi fost o fiinţă 
extraterestră. 

Trebuia să schimbe hotelul. Poate că fusese urmărită după 


365 


vizita ei la Peralta. Poate chiar de la aeroport. Oricum locul unde 
se afla şi misiunea ei erau cunoscute: ăsta era adevăratul mesaj 
al acelor apeluri. Avea destulă experienţă ca să nu le ia decât ca 
nişte ameninţări. 

Un ciocănit. Cuprinsă de emoție, se apropie de uşă. Lanţul de 
siguranţă era prins de pivotul aflat în locaşul de pe tocul uşii. Nu 
exista vizor. 

— Cine e? întrebă ea. 

Vocea care-i răspunse era cunoscută. Nu şi-ar fi imaginat că 
va fi atât de bucuroasă s-o audă. 

— Sunt Ben. 

— Slavă Domnului, murmură ca. 


366 


36 


Ben era ud leoarcă, avea cravata strâmbă şi părul vâlvoi. 

— la lanţul de la uşă. Ce s-a întâmplat? 

Anna îl privea fix. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? 

După ce-şi povestiră întâmplările ultimelor ore, Anna spuse: 

— Trebuie să plecăm de-aici. 

— Al naibii de corect, zise Ben. E un hotel în centru, prost şi 
ieftin, dar cu pretenţii, administrat de nişte expatriaţi britanici. 
Se numeşte Sfinxul. N 

La aeroport, Ben cumpărase un ghid turistic. Îl frunzări până 
când găsi hotelul. 

— Putem să ne ducem direct sau să sunăm de pe stradă, de la 
telefonul meu mobil. In orice caz nu vom suna de aici. 

— Poate că de data asta ar trebui să stăm în aceeaşi cameră. 
Suntem soţ şi soţie, nu? 

— Tu eşti expertul, spuse Ben. 

Văzuse oare un licăr de amuzament în ochii lui? 

— Vor căuta un american şi o femeie care călătoresc 
împreună, dar stau în camere separate. Cât crezi că o să dureze 
până când ne vor găsi? 

— Probabil că ai dreptate. Ascultă... am ceva. 

Scoase o foaie de hârtie împăturită, din buzunarul interior al 
jachetei. 

— Ce-i asta? 

— Un fax. 

— De unde? 

— De la anchetatorul meu din New York. Aici sunt numele 
directorilor de la Annakon AG din Viena. Proprietarii micului 
laborator de biotehnologie din Philadelphia care a produs otrava 
ce i-a ucis pe bătrâni. 

Ben îi întinse hârtia. 

— Jurgen Lenz, şopti ea. 

— Unul dintre directori. Să fie doar o uimitoare coincidenţă? 


Arliss Dupree reveni la hârtiile din faţa lui, dar constată că nu 
putea să se concentreze. Era un raport lung, pregătit de 


367 


directorul adjunct al Biroului Executiv al Trusturilor Statelor 
Unite, care supraveghează proprietăţile după faliment; raportul 
se referea la corupţia din curţile federale ce declarau falimente. 
Dupree citi de trei ori aceeaşi frază înainte de-a pune hârtia 
deoparte, pe urmă îşi luă altă cană de cafea de la automatul aflat 
pe hol. 

Avea altceva în minte - ăsta era necazul. Evoluţia situaţiei 
agentului Navarro era supărătoare. Mai mult decât supărătoare. 
Prevestea o agravare majoră. Puțin îi păsa de Anna, dar dacă se 
făcea vinovată de scurgeri de informaţii, asta se reflecta negativ 
asupra lui. Ceea ce era cu totul nedrept. Era convins că totul i se 
datora lui Alan Bartlett, omul de la Serviciul de Cooperare 
Internă. Indiferent despre ce era vorba. lIncercase nişte 
investigaţii - corecte, interdepartamentale - şi de fiecare dată 
fusese refuzat de parcă BIS n-ar fi meritat atenţie. De câte ori se 
gândea prea mult la treaba asta, Dupree trebuia să-şi lărgească 
nodul la cravată. Era exasperant. 

Mai întâi, căţeaua aia de Navarro fusese culeasă ca o cireaşă 
din echipa lui şi trimisă să hoinărească, dracu' ştie pe unde. Pe 
urmă, se zvonise că era coruptă, că vindea informaţii traficanţilor 
de droguri, adversarilor şi cine mai ştie cui. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, ea era purtătoarea unui virus teribil; era o veste 
proastă pentru persoana căreia ea îi dădea raportul şi anume 
Arliss Dupree. Dupree simţea dincotro bătea vântul şi 
conştientiza faptul că va intra într-o situaţie foarte încâlcită. 

Cariera lui avea să fie afectată de purtarea Annei Navarro sau 
- deoarece acuzaţiile aduse ei i se păreau nişte tâmpenii - de 
făţărnicia lui Bartlett. Dupree era, mai presus de orice, un 
supravieţuitor. 

Uneori, să supravieţuieşti însemna să iei taurul de coarne. 
Avea şi Dupree prieteni, care i-ar fi spus ce voia să ştie. Şi poate 
că o vizită la Fantomă l-ar ajuta pe bătrân să-şi adune gândurile. 
Bartlett era o forţă în departament, un mic J. Edgar Hoover. 
Dupree trebuia să fie foarte atent cu el. Oricum, Bartlett trebuia 
să afle că Dupree nu era cineva cu care să se joace. Fantoma îşi 
petrecea vremea dirijând investigaţii asupra colegilor lui; când 
cercetase cineva ultima oară ce punea e/la cale? 

Dupree desfăcu două pliculeţe cu zahăr şi le vărsă în cafea. 
Gustul era infect, dar el o bău. Avea mult de lucru. Cu puţin 
noroc, Alan Bartlett avea să ia o doză din propriul lui 
medicament. 


368 


Camera de la hotelul Sfinx era mare şi luminoasă, mobilată cu 
un pat dublu, pe care amândoi îl priviră cu prudenţă, amânând 
pentru mai târziu orice decizie în legătură cu dormitul. 

— Nu înţeleg, spuse Anna, cum de-a putut afla cineva că sunt 
aici şi pentru ce. 

— Omul de la Interpol... 

— M-am întâlnit cu el după ce pachetul a fost furat de la 
American Express. Ticăloşii au ştiut că-l căutam pe Strasser. Tu 
n-ai spus nimănui că pleci la Buenos Aires cu mine, nu? 

Lui Ben nu-i plăcu aluzia ei, dar o ignoră. 

— Nu. Spune-mi, ai dat vreun telefon de la hotel? 

— Da, am dat, la Washington. 

— Nu-i greu să înregistrezi telefoanele unui hotel dacă ai 
legăturile potrivite, nu? 

Ea îl privi, vizibil impresionată. 

— Asta ar putea explica şi apariţia falsului agent CIA. l-ai dat 
lui Jurgen Lenz vreo indicație? 

— Nu i-am spus lui Lenz nici măcar că intenţionez să plec la 
Buenos Aires, pentru că atunci nu mă gândeam la asta. 

— Mi-aş dori să existe o cale de-a obţine amprentele lui Lenz, 
ca să le confrunt cu mai multe baze de date, să vedem ce iese la 
iveală. Poate că are şi cazier. Ţi-a dat ceva - vreo carte de 
vizită... 

— Nimic, din câte-mi amintesc. A, da, i-am dat fotografia să se 
uite la ea. Cea pe care-am luat-o din seiful lui Peter de la Zurich. 

— Cui ai mai arătat-o? 

— Ţie, unui istoric de la Universitatea din Zurich, lui Liesl şi lui 
Lenz. 

— l-ai dat-o în mână? 

— Da. A întors-o pe toate feţele. Amprentele lui sunt pe ea. 

— Grozav. O să fac o fotocopie şi-o să trimit originalul la 
verificat. 

— Cum? Am impresia că ţi-au fost retrase privilegiile de la 
Departamentul de Justiţie. 

— Dar nu şi lui Denneen. Dacă pot să i-o trimit, o s-o dea unui 
prieten de la altă agenţie, probabil FBI. Se descurcă el. 

Ben ezită. 

— Mă rog, dacă asta ne ajută să aflăm ceva despre Lenz sau 
să găsim asasinii lui Peter... 

Anna se uită la ceas. 


369 


— Hai să continuăm discuţia la cină. Ne întâlnim cu detectivul 
ăla, Sergio nu-ştiu-cum, într-o zonă a oraşului numită La Boca. 


Taxiul era condus de o femeie între două vârste, îmbrăcată 
într-o bluză fără mâneci, decoltată. Pe bord se afla fotografia 
înrămată a unui copil, probabil fiul ei. Un mic mocasin de piele 
atârna de oglinda retrovizoare. 

— Un preot purtător de pistol, zise Anna gânditoare. Şi eu care 
le consideram înspăimântătoare pe călugărițele dominicane. Ţi-a 
spus că Jurgen Lenz e proprietarul casei? 

— De fapt, a zis: „omul care își spune Jurgen Lenz”. 
Ajunseseră într-un umil cartier muncitoresc de la extremitatea 
sudică a capitalei. La stânga lor se vedea un canal, o întindere de 
apă stătută în care erau pe jumătate scufundate dragi ruginite şi 
diverse carcase de vase. N 

— Ţi-a spus că Gerhard Lenz nu a avut copii? Imi scapă mie 
ceva? 

— Mda. E Lenz şi totuşi nu e Lenz. 

— Deci omul pe care l-ai întâlnit la Viena, pe care toată lumea 
îl ştie drept Jurgen Lenz, e un impostor. 

— Asta ar fi concluzia. 

— Oricine ar fi, e clar că bătrâna şi fiul ei vitreg se tem de el. 

— Fără discuţie. 

— Dar de ce naiba ar pretinde Jurgen Lenz că e fiul unui tip 
atât de odios dacă nu e? întrebă ea. N-are sens. 

— Am impresia că noi nu înţelegem prea bine cum 
funcţionează succesiunea la Sigma. Poate că în asta a constat 
metoda lui de-a fi confirmat acolo - prezentându-se drept 
descendentul direct al unuia dintre fondatori. Poate să fi fost 
singura cale de-a se strecura în organizaţie. 

— Asta presupunând că Jurgen Lenz face parte din Sigma. 

— În acest moment, aşa se pare. Şi, având în vedere ce 
spunea Chardin, întrebarea în legătură cu Sigma nu e ce 
controlează ei, ci ce anume nu controlează. 


Se lăsase întunericul când pătrunseră într-o zonă aglomerată, 
slab luminată. Casele vopsite în roz, ocru şi turcoaz aveau 
acoperişuri din tablă ondulată. 

Taxiul opri în faţa unui restaurant plin de clienţi gălăgioşi, 
aşezaţi la mese ce scârţâiau sau adunaţi la bar, vorbind şi 
râzând. 


370 


În spatele barului trona un portret color al Evei Peron. 
Ventilatoarele din tavan se roteau încet. 

Comandară empanadas, un Cabernet Sauvignon San Telmo şi 
o sticlă cu aqua mineral gasificada. 

— Văduva credea că vii de la „Semmering”, zise Anna după ce 
se aşezară. La ce s-o fi referit - un loc? O companie? 

— Nu ştiu. Un loc, presupun. 

— Şi când a menţionat „compania”? 

— Mi-am zis că trebuia să fie Sigma. 

— Dar mai există o companie. Jurgen Lenz - oricine-o fi el - e 
director la Armakon. 

— Cât de multe vrei să-i spui acestui Machado, din ceea ce 
ştim? 

— Nimic, răspunse ea. Vreau doar să-l găsească pe Strasser. 

— Bănuiesc că tipul de la Interpol n-a fost de mare ajutor, zise 
Ben. 

— A respins posibilitatea ca Strasser să trăiască aici. Mi s-a 
părut foarte suspicios. Interpolul s-a aflat sub controlul naziştilor 
înaintea celui de-al doilea război mondial, iar unii cred că 
instituţia n-a fost niciodată curățată de ei. Nu m-ar surprinde 
dacă tipul ăsta ar fi la cheremul unuia dintre mafioţii care-i 
protejează pe nazişti. la spune, preotul purtător de armă... 

— Preotul purtător de armă a insistat că n-are cum să ajungă 
la Strasser, dar nu-l cred. 

— Pot să jur că s-a dus la telefon să vorbească cu Strasser în 
clipa în care ai ieşit pe uşă. 

Ben rămase pe gânduri. 

— Dacă l-a sunat pe Strasser... şi am putea obţine cumva lista 
apelurilor de la telefonul văduvei? 

— O să-l întrebăm pe Machado dacă poate s-o facă. 

— Apropo de Machado - ştii cum arată? 

— Nu, dar ne întâlnim cu el chiar în faţa restaurantului. 

Strada era aglomerată şi muzica rock se auzea din difuzoarele 
instalate pe trotuare. Portenos se plimbau pe pavajul de pe 
Caminito, o arteră pietonală, apoi se opreau să mănânce la 
tarabele unei pieţe în aer liber. Oamenii intrau şi ieşeau din 
restaurant, lovindu-se mereu de Anna şi Ben fără să-şi ceară 
scuze. 

Ben observă o şleahtă de tineri înjur de douăzeci de ani, o 
gaşcă de vreo opt „duri” îndreptându-se către el şi Anna, ameţiţi 
de alcool şi testosteron. Anna murmură ceva, dar Ben nu 


371 


înţelese. Câţiva dintre indivizi îi filau pe el şi pe Anna şi într-o 
clipă gaşca îi înconjură. 

— Fugi! strigă Ben şi fu pocnit cu pumnul în stomac, îşi proteja 
abdomenul cu ambele braţe în timp ce primi un picior în rinichi. 
O auzi pe Anna ţipând, dar strigătul ei părea să vină de la mare 
distanţă. Era blocat, înconjurat de atacatorii care, deşi nişte 
adolescenţi, păreau antrenați pentru luptă. Nu se putea mişca şi 
încasa pumni. Cu coada ochiului o văzu pe Anna aruncându-l într- 
o parte pe unul dintre atacatori cu o forţă surprinzătoare, dar alţi 
doi o înhăţară. Ben încercă să spargă încercuirea, dar fu copleșit 
de un baraj de pumni şi picioare. 

Văzu sticlirea unor lame de cuţit. O senzaţie de fierbinţeală 
explodă într-o durere cumplită. Inşfacă mâna ce ţinea cuțitul, o 
răsuci cu putere şi auzi un scheunat. Işi izbea atacatorii cu 
picioarele, lovea înnebunit cu pumnii, apoi simţi un cot înfipt în 
piept şi un genunchi în stomac. Îşi pierdu răsuflarea şi icni 
neajutorat. Un picior îl trosni în testicule, făcându-l să geamă de 
durere. 

Apoi auzi şuieratul unei sirene şi pe Anna strigând: 

— Aici! O, slavă Domnului! 

___Un picior îl lovi tare în tâmplă şi simţi gust de sânge în gură. 
intinse mâinile, ca să se apere şi să înşface tot ce putea, să 
oprească seria de pumni. Auzi strigăte şi se ridică în picioare 
împleticindu-se. Doi poliţişti strigau la agresorii lui. 

Unul dintre ei îl înhaţă şi urlă: 

— Vamos, vamos por aca, que tos vamos a sacar de aca! 
Haide, vino încoace, o să te scoatem de-aici! 

Alt poliţist o împingea pe Anna spre maşină. Reuşi să ajungă şi 
el, văzu uşa deschisă, simţi un ghiont şi se trezi înăuntru. 
Portiera fu trântită în urma lui şi toate tipetele mulţimii se 
estompară. 

— Sunteţi teferi? întrebă polițistul de pe scaunul din faţă. 

Ben mormăi ceva. Anna zise: 

— Gracias! 

Ben observă că bluza ei era sfâşiată, iar colierul de perle pe 
care-l avusese la gât dispăruse. 

— Suntem americani... începu ea, apoi zise: geanta mea. La 
naiba. Aveam bani în ea. 

— Paşaportul? întrebă Ben. 

— E în cameră. 

Maşina pornise. Anna se întoarse către el. 


372 


— Doamne, ce-a fost asta? Tu eşti în regulă, Ben? 

— Nu sunt sigur. 

Durerea năucitoare dintre picioare începea să se atenueze. 
Simţea o căldură lipicioasă acolo unde fusese tăiat de cuţit. Pipăi 
locul şi dădu de sânge. 

Maşina se înscrise în trafic. 

— N-a fost un atac întâmplător, zise Anna. A fost ceva plănuit, 
coordonat. 

Ben o privea amorţit. 

— Mulţumesc, le spuse el poliţiştilor din faţă. 

Nu primi răspuns. Îşi dădu seama că între scaunele din faţă şi 
cele din spate era un perete din plexiglas. O auzi pe Anna zicând: 

— Paravanul...? 

Nu fusese acolo când intraseră în maşină. Ben nu auzea staţia 
de radio a poliţiei sau poate că sunetele nu treceau prin 
plexiglas. 

Anna se aplecă în faţă şi bătu în plexiglas, dar cei doi poliţişti 
nu răspunseră. 

Uşile din spate se încuiară automat. 

— O, Doamne, şopti Anna. Aştia nu-s poliţişti. 


Traseră de mânerele uşilor, dar acestea nu cedară. Apăsară pe 
încuietorile portierelor, însă fără rezultat. 

— Unde-i arma ta? şopti Ben. 

— Nu am armă! 

Farurile maşinilor fulgerau pe lângă ei în timp ce goneau pe o 
autostradă cu patru benzi. Se aflau acum în afara oraşului. Ben 
bătu cu pumnii în paravanul de plexiglas, dar nici şoferul, nici cel 
de lângă el nu părea să observe. 

Maşina coti pe un drum lateral. După câteva minute se aflau 
pe o şosea întunecată, cu două benzi, străjuită de arbori înalţi; 
pe urmă cotiră brusc spre o fundătură întunecoasă, înconjurată 
de un pâlc de copaci. 

Motorul fu oprit. 

Cei doi bărbaţi din faţă păreau să discute. Apoi, cel de lângă 
şofer cobori, se duse în spatele maşinii şi deschise portbagajul. 

După câteva clipe reveni strângând în mâna stânga ceva ce 
părea o bucată de pânză şi în dreapta un pistol. Cobori şi şoferul, 
înarmat, de asemenea cu un pistol. 

Şoferul deschise portiera din dreptul Annei şi-i făcu semn cu 
pistolul să coboare. Ea ieşi încet din maşină, cu; mâinile ridicate. 


373 


Bărbatul se dădu înapoi şi, cu mina liberă, trânti portiera, 
lăsându-l pe Ben singur pe bancheta din spate. 

Drumul de ţară pustiu, armele... semăna a execuţie în stil 
clasic. 

Celălalt fals poliţist - sau poate că erau autentici, ce mai 
conta? - începu s-o percheziţioneze pe Anna. Mâinile lui zăboviră 
pe sânii ei. Işi trecu apoi mâinile de-a lungul trupului, până spre 
glezne. Când termină luă un sac de pânză şi i-l trase pe cap, 
strângându-l în jurul gâtului. 

Şoferul răcni ceva, iar ea se lăsă în genunchi şi duse mâinile la 
spate. 

Ben înţelese ce intenţiona să facă individul. 

— Nu! strigă el îngrozit. 

Şoferul dădu un ordin şi polițistul mai tânăr deschise portiera 
din spate şi aţinti arma spre Ben. 

— Coboară încet, zise el într-o engleză fluentă. 

Nu aveau nici o şansă de scăpare. leşi din maşină, ridică 
mâinile şi tânărul începu să-l percheziţioneze şi pe el, destul de 
superficial. 

— E curat, spuse omul. Apoi i se adresă lui Ben: Trag la orice 
mişcare. S-a înţeles? 

— Da, am înțeles. Ne vor ucide pe amândoi. 

Un sac de pânză îi fu tras pe cap şi legat atât de strâns încât îl 
sufocă. Ben strigă răguşit: 

— Hei, fii atent! 

— Taci dracului sau te ucid şi nimeni n-o să-ţi găsească hoitul, 
zise unul din bărbaţi. 

Ben o auzi pe Anna şoptind: 

— Fă ce-ţi spune. Nu prea avem de ales. 

Simţi ceva greu apăsându-l pe ceafă. 

— In genunchi, zise o voce. 

Ingenunche şi, fără să i se fi cerut, duse mâinile la spate. 

— Ce vreţi? întrebă Ben. 

— Taci dracului! strigă unul dintre indivizi. 

Ceva dur îl pocni în ceafă. Gemu de durere. 

Răpitorii lor nu glumeau. El şi cu Anna aveau să moară pe 
câmpul ăsta uitat de Dumnezeu, lângă un drum întunecat, într-o 
ţară pe care n-o cunoşteau. Se gândi la felul cum începuse totul, 
la Bahnhofplatz, în Zurich, unde fusese la un pas de moarte. Işi 
aduse aminte cât suferise când fusese ucis Peter în hanul acela 
de ţară. In loc să-l demoralizeze, amintirea îl întări. Dacă va fi 


374 


omorât, cel puţin ştia că făcuse tot ce putuse ca să-i găsească pe 
asasinii fratelui său. Cel puţin nu lăsa în urmă o soţie şi nici copii. 

Se gândi la tatăl lui şi regretă că nu cunoscuse niciodată tot 
adevărul despre el. 

Din întuneric se auzi o voce. Era a bărbatului mai vârstnic. 

— Acum răspundeţi la câteva întrebări. Ce dracu’ vreţi de la 
Josef Strasser? 

Prin urmare, bătăuşii ăştia îl protejau pe Strasser. Aşteptă să 
vorbească mai întâi Anna, dar pentru că ea tăcea, zise: 

— Eu sunt avocat. American. Vreau să deschid un testament - 
asta înseamnă că încerc să-i dau nişte bani care i-au fost lăsaţi 
lui. 

Ceva îl lovi cu putere în cap. 

— Vreau adevărul, nu tâmpeniile tale! 

— lţi spun adevărul. Lui Ben îi tremura vocea. Lăsaţi-o pe 
femeie în pace. N-are nici un amestec. E prietena mea. Am 
agăţat-o pe drum, n-a fost niciodată la Buenos Aires... 

— Taci! răcni unul dintre ei. 

Ben primi o lovitură în spate şi se prăbuşi, cu faţa la pământ. 
Durerea era atât de intensă încât nici nu mai putea geme. Pe 
urmă primi în faţă o lovitură de picior şi simţi în gură gustul 
sângelui. Ţipă: 

— Stop! Ce vreţi? Vă spun ce vreţi! 

Se aplecă înainte, ridică mâinile ca să-şi protejeze faţa şi se 
pregăti pentru următoarea lovitură, care nu veni. Apoi auzi glasul 
celui mai vârstnic. 

— Femeia nu e „doar” prietena ta. E agentul Anna Navarro şi 
lucrează la Departamentul de Justiţie american. Despre tine 
vrem să ştim câte ceva. 

— O ajut pe ea, reuşi să articuleze Ben, ghemuindu-se. Urmă o 
nouă lovitură în cap. 

Un fulger de durere îi străpunse ochii. Ben îşi zise că nu va 
supravieţui „interogatoriului”. 

Urmă o pauză, o întrerupere a şedinţei de tortură. Se aşternu 
tăcerea. Cei doi păreau că aşteaptă să-l audă vorbind, dar 
mintea lui Ben amorţise. Cine... de unde erau oamenii ăştia? Ai 
lui Jurgen Lenz? Ai Sigmei? Metodele lor erau prea rudimentare. 
Poate erau de la Kamaradenwerk? Era mai plauzibil. Ce răspuns 
i-ar fi satisfăcut? 

Apoi auzi vocea Annei: 

— Dacă îl protejaţi pe Strasser, zise ea cu un glas surprinzător 


375 


de sigur, o să vreţi să aflaţi ce caut eu aici. Am venit la Buenos 
Aires ca să-l avertizez - nu să cer extrădarea lui. 

Unul dintre bărbaţi râse, dar ea continuă să vorbească. 

— Ştiţi că mai mulţi camarazi de-ai lui Strasser au fost ucişi în 
ultimele săptămâni? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Avem informaţii că Strasser urmează să fie ucis. 
Departamentul de Justiţie american nu e interesat să pună mâna 
pe el. Orice ar fi făcut, nu e căutat pentru crime de război. Eu 
încerc să-l feresc de asasini, ca să pot vorbi cu el. 

— Mincinoaso! strigă unul din bărbaţi. 

Se auzi o bufnitură şi Anna ţipă. 

— Incetaţi! strigă ea. Puteţi să verificaţi că nu mint. Trebuie să 
ajungem la Strasser ca să-l avertizăm! Dacă ne ucideţi, el o să 
aibă de suferit! 

— Anna! ţipă Ben. Trebuia să ia legătura cu ea. Anna, eşti 
bine? Spune-mi doar că eşti bine. 

Simţea că o să-i explodeze gâtul. Efortul de-a ţipa îi declanşa o 
durere chinuitoare de cap. Tăcere. Apoi, vocea ei înăbuşită: 

— Sunt bine. 

Acestea fură ultimele cuvinte pe care le auzi înainte de a 
leşina. 


376 


37 


Ben se trezi într-o cameră spațioasă, necunoscută, cu tavan 
înalt şi ferestre mari ce dădeau spre o stradă pe care n-o 
recunoscu. 

Scară, zgomot de trafic, lumini sclipitoare. O femeie zveltă, cu 
părul castaniu închis şi ochi căprui, îmbrăcată cu un tricou şi un 
şort negru de ciclism, stătea ghemuită într-un fotoliu şi-l privea. 

Anna. 

Capul îi vuia. 

— Bună, spuse ea pe un ton calm. 

— Bună, răspunse Ben. Sunt în viaţă. 

Scena de coşmar îi reveni în minte. Incercă să-şi amintească 
ce se întâmplase, când îşi pierduse cunoştinţa. Anna îl întrebă 
zâmbind: 

— Cum te simţi? 

— Ca tipul care cade din vârful unui zgârie-nori, iar cineva 
scoate capul pe fereastra de la etajul zece şi-l întreabă ce mai 
face şi tipul răspunde: până acum, bine. 

Anna chicoti. 

— Mă doare groaznic capul. 

— Păi ai fost lovit destul de rău. Am crezut că ai făcut o 
comoţie cerebrală, dar n-a fost aşa din câte-mi dau seama. Făcu 
o pauză. M-au pocnit şi pe mine, dar păreau concentrați asupra 
ta. 

— Nişte gentlemeni, nu? rămase o clipă pe gânduri. Cum am 
ajuns aici? 

— Presupun că au obosit să te bată sau poate că s-au speriat 
când ai leşinat. In orice caz, ne-au adus înapoi în oraş şi ne-au 
lăsat undeva în La Boca. 

Singura lumină din încăpere venea de la veioza aflată lângă 
patul în care zăcea el. Işi dădu seama că era pansat, la frunte şi 
pe corp. 

— Cine-a făcut asta? 

— Ce vrei să spui - cine erau ei? Sau cine te-a pansat? 

— Cine m-a îngrijit? 

— Moi, zise ea,  înclinându-şi capul cu modestie. Cu 
medicamente obţinute de la hotel, mai ales peroxid şi Betadine. 


377 


— Mulţumesc. Gândea încă cu greutate. Şi cine erau tipii ăia? 

— Păi, bănuiesc că sunt gorile locale. Pistol/eiros li se zice, 
tâlhari plătiţi. 

— Dar maşina de poliţie... 

— Se ştie că poliţiştii argentinieni sunt foarte corupți. Mulţi 
dintre ei lucrează pentru pistoleiros. Dar nu cred că au legătură 
cu Sigma. Kamaradenwerk sau aşa ceva - mardeiaşi care au grijă 
de germani bătrâni. Reţeaua locală putea fi alertată în mai multe 
feluri. Poate prin prietenul meu de la Interpol - i-am dat un nume 
fals, dar putea să fi văzut o fotografie de-a mea pe un act de 
identitate. Poate că a fost detectivul meu, Machado, sau preotul 
purtător de pistol. Dar ajunge cu presupunerile. Vreau s-o laşi 
mai moale. 

Ben încercă să se ridice în capul oaselor, însă durerea îl făcu 
să se întindă la loc. işi amintea că fusese lovit cu picioarele în 
stomac, în vintre, în rinichi. 

Pleoapele i se lăsau, imaginea camerei apărea şi dispărea şi în 
cele din urmă adormi. 

Când se trezi, era tot noapte. La lumina care venea din stradă, 
desluşi silueta aflată în pat, lângă el. li simţi parfumul şi îşi zise: a 
acceptat să împartă patul cu mine. 

La următoarea trezire, camera era scăldată în lumină. Auzi 
zgomotul apei curgând în baie şi se chinui să se ridice în capul 
oaselor. 

Anna apăru înfăşurată într-un prosop. 

— Cum te simţi? întrebă ea. 

— Puțin mai bine. 

— Vrei să cer să ne aducă nişte cafea? 

— Au servicii de cameră aici? 

— Da. E clar că te simţi mai bine, zise ea râzând. A început să- 
ţi revină simţul umorului. 

— Mi-e foame. 

— E normal. N-am avut când să luăm cina aseară. 

Ben constată că era îmbrăcat într-un tricou curat şi în şort. 

— Cine mi-a schimbat hainele? 

— Eu. 

— Şi şortul? 

— Îhî. Erai plin de sânge. 

la te uită, îşi spuse el, amuzat. Primul nostru moment ele 
intimitate şi eu dormeam. 

Anna intră în baie şi după câteva minute ieşi machiată, 


378 


îmbrăcată într-un tricou alb şi cu un şort violet. 

— Ce crezi că s-a întâmplat? Mintea începea să i se 
limpezească. A fost interceptată conversaţia ta cu detectivul 
acela particular? 

— E posibil. 

— De-acum încolo o să folosim doar telefonul meu mobil. S-ar 
putea ca centrala de la Sfinx să fie ascultată. 

— Te deranjează dacă-l folosesc acum ca să sun la fostul 
nostru hotel? Prietenul meu de la Washington crede că mai stau 
acolo şi poate că m-a căutat. li aruncă un exemplar din 
International Herald Tribune. la-o uşor. Citeşte, dormi, relaxează- 
te. 

Ben se lăsă pe spate şi începu să răsfoiască ziarul. Un 
cutremur de pământ în statul Gujarat din India. O companie 
californiană de servicii în proces cu acţionarii. Liderii lumii 
întâlnindu-se la Forumul Internaţional pentru Sănătatea Copiilor. 
Puse ziarul alături şi închise ochii, ca să se relaxeze. Dormise 
destul. O ascultă pe Anna vorbind cu hotelul din Recoleta, cu 
glas cântat. Avea un râs molipsitor. Părea încrezătoare şi sigură 
pe sine. Poate că debilitatea lui actuală îi îngăduia să fie 
puternică. Poate că îi plăcea să aibă grijă de cineva. Poate că 
motivul era aventura prin care trecuseră împreună, sau mila faţă 
de el, ori sentimentul nejustificat de vină. Sau poate că toate 
astea la un loc. 

Anna încheie conversaţia telefonică. 

— Hi bine, asta-i ceva interesant. 

— Cum? 

Ben deschise ochii. Anna stătea în picioare lângă pat, ciufulită, 
cu sânii profilându-se sub tricoul alb de bumbac. Ben se trezi de- 
a binelea. 

— Am primit un mesaj de la Sergio, detectivul. S-a scuzat că a 
întârziat. A fost ocupat cu un caz. Părea cu totul nevinovat. 

— Probabil că mesajul a fost interceptat la hotel. 

— O să mă întâlnesc cu el. 

— Ai înnebunit? Nu-ţi ajunge prin ce-ai trecut? 

— Eu am stabilit condiţiile. 

— Nu te duce. 

— Ştiu ce fac. Mi se întâmplă uneori s-o dau în bară - dar să 
ştii că sunt considerată destul de pricepută în meseria mea. 

— Nu mă îndoiesc, însă nu te ocupi de crima organizată sau 
de droguri. Cred că suntem amândoi implicaţi până peste cap. 


379 


Simţea nevoia s-o protejeze, chiar dacă Anna era, fără 
discuţie, mult mai pregătită decât el, mult mai antrenată, 
capabilă să se apere singură. În mod surprinzător, el se simţea în 
siguranţă în preajma ei. 

Anna se aşeză pe pat lângă el. Ben se retrase puţin ca să-i 
facă loc. 

— Apreciez faptul că-ţi faci griji pentru mine, zise ea. Dar sunt 
antrenată, am fost agent de teren. 

— Scuză-mă, nu doream să insinuez... 

— Nu-i nevoie să te scuzi. Nu m-am supărat. 

Ben o privi pe furiş. Ar fi vrut să-i spună: Doamne, ce frumoasa 
eşti. Renunţă pentru că nu ştia cum ar fi primit ea remarca. 
Părea încă în defensivă. 

Anna spuse: 

— Faci asta pentru fratele tău sau pentru tatăl tău? 

Intrebarea îl luă prin surprindere. Răspunsul nu era simplu. 

— Pentru amândoi, răspunse el, dar mai ales pentru Peter. 

— Cât de bine te înţelegeai cu el? 

— Ai cunoscut vreodată gemeni? întrebă el. 

— Nu îndeaproape. 

— Bănuiesc că e cea mai strânsă relaţie care există. Ne 
protejam unul pe altul. Aproape că ne puteam citi gândurile. 
Chiar şi când ne băteam - şi ne băteam, crede-mă - fiecare se 
simţea după aceea mai mult vinovat decât furios. Eram într-o 
veşnică competiţie. Când i se întâmpla ceva plăcut, mă simţeam 
de parcă mi se întâmplase mie. Şi invers. 

Spre surprinderea lui, văzu lacrimi în ochii Annei. Lucrul îl 
impresiona profund. 

Brusc îl copleşi un amestec de amintiri şi imagini. Uciderea lui 
Peter. Uluitoarea lui reapariţie. Ei doi, copii, alergând prin casă 
râzând. Inmormântarea lui Peter. 

Se întoarse stânjenit şi îşi acoperi faţa cu mâinile, incapabil să- 
şi stăpânească lacrimile. 

Auzi nişte suspine înfundate şi înţelese că Anna plângea. Asta 
îl surprinse şi, mai ales, îl emoţiona. Ea îi luă mâna între palmele 
ei şi i-o strânse cu putere. Cu obrajii lucind de lacrimi, îi înconjură 
gâtul cu braţele, atentă să nu-i atingă rănile şi îşi lăsă obrazul pe 
umărul lui. Era un moment de intimitate care îl uimi, o 
manifestare a complexei, pasionatei Anna pe care începea încet- 
încet s-o cunoască. Ben îi simţea inima bătând cu putere lângă 
pieptul lui, îi simţea căldura impulsului. Ea îşi înălţă capul şi, 


380 


încet, mai întâi într-o doară, îşi lipi buzele de ale lui. Se sărutară 
blând, cu tandreţe, apoi mai apăsat, cu dăruire. El îi cuprinse 
trupul mlădios în braţe. Depăşiseră o barieră invizibilă, ridicată 
chiar de ei cu câtva timp în urmă, între instinctele lor fireşti, dar 
acum intensa încărcătură emoţională se descătuşa. Când făcură 
dragoste, Ben nu se simţi atât de stingherit pe cât crezuse, 
atunci când îşi îngăduise să-şi imagineze asta. 

Într-un târziu, epuizați, aţipiră cam jumătate de oră, strâns 
îmbrăţişaţi. 

Când Ben se trezi, constată că Anna plecase. 


Bărbatul cu păr cărunt parcă Mercedesul închiriat pe strada 
Estomba, cobori din maşină şi trecu pe lângă nişte clădiri din 
piatră, până când localiza casa. Se afla în centrul unui cartier din 
Buenos Aires numit Belgrano, una dintre cele mai selecte zone 
rezidenţiale. 

Clădirea pe care o viza era o vilă în stil georgian, din cărămidă 
roşie. Omul trecu pe lângă ea, lăsând impresia că îi admiră 
arhitectura, apoi se întoarse şi cercetă cu privirea cabina 
paznicului aflată pe trotuarul din faţa casei: o gheretă albă cu 
fereastră, în care stătea un bărbat în uniformă, ce purta o vestă 
reflectorizantă oranj. Astfel de cabine se puteau vedea frecvent 
în faţa clădirilor din zonă. 

Un cartier foarte liniştit, foarte protejat, îşi spuse Trevor 
Griffiths. Gardianul îl măsură cu privirea. Trevor se apropie de 
cabină, de parcă ar fi vrut să-i pună paznicului o întrebare. 


Anna împacheta cu grijă fotografia primită de la Ben, o duse la 
un birou DHL şi o expedie pe adresa de-acasă a lui Denneen, din 
Dupont Circle. Ceea ce făcea ea acum implica un anume risc, 
deşi nu vorbise despre DHL la telefon. Nu-i spusese nici lui Ben şi 
se asigurase că nu fusese urmărită până acolo. Era aproape 
sigură că fotografia va ajunge la destinaţie. 

Acum stătea în pragul uşii unui magazin, sub o reclamă roşie 
Lucky Strike, privind ferestrele unei cafenele aflate la intersecţia 
străzilor Junin şi Viamonte, mai jos de Facultad Medicina. Numele 
cafenelei, Entre Tiempo, era pictat pe geam. Pe stradă treceau 
cupluri de îndrăgostiţi şi studenţi gălăgioşi cu rucsacuri în 
spinare. 

De data asta nu vor mai fi surprize. 

Anna făcuse o recunoaştere prealabilă a locului. Stabilise să se 


381 


întâlnească acolo cu Sergio Machado exact la ora şase treizeci, 
dar ea sosise cu patruzeci şi cinci de minute mai devreme. Un loc 
public, în plină zi. li ceruse detectivului să ia loc la masa de lângă 
fereastră, dacă găsea vreuna liberă, sau cât mai aproape de 
geam şi să aibă la el telefonul mobil. Machado păruse mai 
degrabă amuzat decât iritat de precauţiile ei. 

La ora şase şi douăzeci şi cinci de minute, un bărbat cu păr 
argintiu, într-un sacou albastru şi o cămaşă bleu cu guler 
răsfrânt, semănând cu descrierea pe care şi-o făcuse el la 
telefon, intră în cafenea. După aproximativ un minut, apăru la o 
masă de lângă fereastră şi privi în stradă. Anna se retrase în 
magazin ca să nu fie văzută şi continuă să-l supravegheze prin 
uşa de sticlă. 

La ora şase treizeci şi cinci, Machado chemă un chelner. 
Câteva minute mai târziu, chelnerul puse pe masă o sticlă de 
Coca-Cola. 

Dacă Machado fusese complice la răpirea din seara trecută, 
acum ar fi fost cu siguranţă şi alţii prin preajmă, dar Anna nu 
remarcă nimic deosebit. Nu zăbovea nimeni prefăcându-se că se 
uită la vitrine, sau stând într-o maşină parcată lângă trotuar, cu 
motorul pornit. Dar dacă ceilalţi se aflau în cafenea aşteptând 
sosirea ei? Poate. S-ar putea, însă ea era pregătită şi pentru 
această posibilitate. 

La ora şase patruzeci şi cinci deschise telefonul lui Ben şi-l 
sună pe Machado. După primul apel, omul răspunse. 

— Si. 

— Sunt Anna Navarro. 

— Te-ai rătăcit pe undeva? 

— Doamne, oraşul ăsta e aşa de întortocheat, zise ea. Cred că 
am ajuns în altă parte - te deranjează foarte tare dacă vii unde 
mă aflu acum? li descrise o cafenea aflată la câteva străzi 
distanţă. 

Anna îl văzu ridicându-se, lăsând nişte mărunţiş pe masă şi, 
fără să facă vreun semn ori să se consulte cu cineva din cafenea, 
ieşi în stradă. 

Detectivul traversă strada şi trecu pe lângă ea, astfel că Anna 
reuşi să-l vadă mai bine. Albise prematur. Era un bărbat de vreo 
patruzeci de ani cu ochi căprui, blânzi, încărunţit prematur. Avea 
o înfăţişare plăcută. 

Ea aşteptă câteva clipe, apoi îl urmă. Bărbatul găsi cafeneaua 
cu uşurinţă şi intră. Anna apăru un minut mai târziu. 


382 


— N-ai vrea să-mi explici ce înseamnă toată povestea asta? 
zise el după ce o salută. 

Anna îi povesti ce li se întâmplase seara trecută ei şi lui Ben. 
Omul părea îngrozit. 

— Poliţiştii de-aici sunt corupți până-n măduva oaselor, ai 
perfectă dreptate, zise el. Mă angajează să fac investigaţii pentru 
ei, în chip de colaborator extern, fiindcă nu au încredere în 
oamenii lor! 

— Nu mă miră. 

— Vezi dumneata, aici, în Argentina, poliţiştii nu sunt eroi. 
Sunt nişte nemernici. Am lucrat douăzeci şi unu de ani în Poliţia 
Federală. Ştiu bine ce spun. 

La o masă alăturată, mai mulţi studenţi râdeau zgomotos. 

— Toată lumea de-aici se teme de poliţie, continuă el 
înfierbântat. De brutalitatea poliţiştilor. Cer taxe de protecţie, 
împuşcă pe cine vor. lţi plac uniformele lor? 

— Seamănă cu ale poliţiştilor din New York City. 

— Asta pentru că uniformele lor au fost copiate după cele de 
la NYPD. Dar asta-i tot ce-au copiat. Schiţă un zâmbet blând. 
Aşadar, ce pot face pentru dumneata? 

— Vreau să găsesc un om care se numeşte Josef Strasser. 

Machado făcu ochii mari. 

— A, mă rog, ticălosul ăsta bătrân trăieşte sub un nume fals. 
Nu ştiu unde locuieşte, dar pot să pun nişte întrebări. Vrei să-i 
ceri extrădarea? 

— Nu, de fapt, vreau să discut cu el. 

— Serios? 

— S-ar putea să ştiu cum poate fi găsit, dar am nevoie de 
ajutorul dumitale. li relată întâlnirea lui Ben cu văduva lui Lenz. 
Dacă Vera Lenz ori fiul ei vitreg se află în legătură cu Strasser şi 
l-au sunat ca să-l avertizeze - ai putea afla ce număr au format? 

— Aha, zise el. Interesant. Da, sigur, cu condiţia să-mi dai 
numărul de telefon al doamnei Lenz. 

Ea îi întinse un petic de hârtie, pe care scrisese numărul. 

— Companiile telefonice din Argentina înregistrează începutul 
şi sfârşitul tuturor conversaţiilor, numărul format şi durata 
convorbirii. Se numeşte sistemul Excalibur. Pentru o sumă 
rezonabilă, prietenii mei din poliţie pot să-mi obţină toate 
apelurile făcute de la numărul ăsta. 

Parcă pentru a demonstra ce uşor era, dădu un telefon, vorbi 
puţin şi citi numărul de pe foaia de hârtie. 


383 


— Nici o problemă, zise el. O să aflăm curând. Vino, te invit la 
o friptură. 

Merseră pe jos până la maşina lui, un Ford Escort alb a cărei 
banchetă din spate lipsea. Detectivul o duse la un restaurant de 
modă veche de lângă Cementerio de la Recoleta, numit Estilo 
Munich. Pereţii erau împodobiţi cu capete de porc mistreţ şi de 
cerb. Podeaua era din marmură, însă arăta ca un linoleum maro- 
gălbui. Chelneri obosiţi îşi târau încet picioarele printre mese. 

— O să comand pentru dumneata bife de chorizo, spuse 
Machado. Cu sos chimichurri, ce zici? 

— Da, mie îmi place mai crud. Faptul că m-ai adus la un 
restaurant numit Munchen este un apropo? 

— Aici se prepară unul dintre cele mai bune cotlete din Buenos 
Aires. Îi aruncă o privire complice. Cândva existau aici multe 
restaurante numite Munchen - foarte elegante. Cu timpul au 
dispărut. 

— Nu mai sunt atâţia germani aici. 

Machado luă o înghiţitură din paharul cu Carrascat. Telefonul 
lui mobil sună; vorbi scurt, apoi închise. 

— Prietena mea, se scuză el. 

— Dacă Strasser a reuşit să trăiască aici atâta timp fără să-l 
găsească nimeni, înseamnă că are o identitate falsă excelentă. 

— Oamenii asemeni lui au reuşit să obţină documente greu de 
identificat. Doar Jakob Sonnenfeld reuşea să le descopere. Ani de 
zile a circulat zvonul că Martin Bormann trăia încă în Argentina, 
până când craniul lui a fost găsit în Germania, în 1972, la Berlin, 
cu ocazia săpăturilor pentru un pod. Atunci au stabilit că era al 
lui Bormann. 

— Şi chiar era? 

— Cu câţiva ani în urmă, au făcut în sfârşit testul ADN. Era 
craniul lui Bormann. 

— Şi restul scheletului? 

— N-a fost găsit niciodată. Cred că a fost îngropat aici, la 
Bariloche, iar cineva a dus craniul în Germania. Ca să-i deruteze 
pe urmăritori. O privi amuzat şi continuă: Fiul lui Bormann 
trăieşte aici. E preot catolic. Serios. Mai luă o duşcă de Carrascat. 
Circulă tot soiul de zvonuri. Ca şi în cazul lui Josef Mengele. După 
ce a fost îngropat, toată lumea a crezut că şi-a înscenat moartea. 
La fel s-a întâmplat şi cu Lenz. Mult după anunţarea morţii lui, 
umbla vorba că e încă în viaţă. Pe urmă i-au găsit oasele. 

— S-a făcut testul AND? 


384 


— Nu cred. 

— Nimeni nu i-a găsit craniul pe undeva. 

— Nu există craniul lui. 

— Ar putea să mai trăiască pe undeva? 

Machado râse. 

— Ar trebui să aibă peste o sută douăzeci de ani. 

— Mă rog, doar oamenii buni mor tineri. A suferit un infarct, 
nu? 

— Asta-i versiunea oficială, dar eu sunt convins că Lenz a fost 
ucis de agenţi israelieni. Când soţii Eichmann au venit aici şi-au 
luat nume false, dar cei trei fii purtau numele Eichmann! Nimeni 
n-a reuşit să-l găsească pe Eichmann. Apoi a apărut Sonnenfeld. 

Sosiră fripturile. 

— Pot să te întreb de ce vrei să discuţi cu Strasser? întrebă 
Machado. 

— Scuze. Nu-ţi pot spune. 

— Strasser a fost unul dintre inventatorii gazului Zyklon-B. 

— Gazul folosit la Auschwitz. 

— A fost ideea lui. Un tip isteţ, Strasser ăsta. A găsit soluţia de 
a-i lichida pe evrei mai rapid. 

După cină, merseră pe jos până la cafeneaua La Biela, de pe 
Avenue Quintana, aglomerată şi zgomotoasă. La cafea, Anna 
întrebă: 

— Poţi să-mi procuri o armă? 

— Se poate aranja. 

— Până mâine dimineaţă? 

— Să văd ce pot face. 

Telefonul sună din nou şi detectivul îşi notă ceva pe un 
şerveţel. 

— Telefonul lui e înregistrat pe numele Albrecht, zise Machado 
după ce închise. Şi vârsta se potriveşte. A folosit datele reale de 
naştere când a completat formularele. Cred că l-ai găsit pe omul 
dumitale. 

— Deci l-a sunat cineva din casa lui Lenz. 

— Da. Având numărul de telefon, numele şi adresa au fost 
uşor de obţinut. Cred că a fost plecat din oraş multă vreme, 
pentru că din casa lui nu s-au dat telefoane în ultimele cinci 
săptămâni. Acum două zile apelurile au început din nou. 

Asta ar explica de ce nu fusese încă anunţată uciderea lui 
Strasser, îşi spuse Anna. Era plecat din oraş. Datorită acestui fapt 
se mai afla încă în viaţă. 


385 


— Legătura dumitale, zise ea, cel care a obţinut informaţia. 

— De ce crede că te interesează? 

— Poate îşi închipuie că urmăresc să storc nişte bani. 

— Nu-i va spune lui Strasser că te interesezi de el? 

— Poliţiştii pe care-i cunosc sunt prea proşti ca să conceapă 
astfel de jocuri. 

— Să sperăm că-i aşa. Dar bătăuşii care ne-au răpit... 

Machado se încruntă. 

— Fiii şi nepoţii fugarilor n-or să se pună cu mine. Am prea 
mulţi prieteni în poliţie. E periculos pentru ei. Uneori, când mă 
ocup de treburi din astea, mă duc acasă şi găsesc muzică de 
Wagner pe robotul telefonic - o ameninţare voalată. Alteori, trec 
pe lângă mine pe stradă şi mă fotografiază. Dar asta-i tot. 
Niciodată nu-mi fac griji. Işi aprinse o ţigară. Nici dumneata n-ai 
motive de îngrijorare. 

Nu, n-am motive de îngrijorare, îşi zise ea. Ți-e uşor să 
vorbeşti. 


— Mă tem că domnul Bartlett nu poate să vă primească. Nu v- 
aţi stabilit nici o întâlnire cu dânsul, spuse secretara. 

— Stabilesc o întâlnire - acum, zise Arliss Dupree. Spune-i că o 
să vrea să mă vadă. E o chestiune care ne interesează pe 
amândoi, o problemă interdepartamentală, pricepi? 

— Imi pare foarte rău, domnule Dupree, dar... 

— Nu te deranja, o să bat eu la uşa lui. Poţi să-l anunţi dacă 
vrei. 

Un rânjet apăru pe faţa rotundă, roşcovană a lui Dupree. 

— Nu-ţi face probleme, fetiţo. O să ne simţim grozav. 

Secretara începu să vorbească grăbită, la microfonul căştii ei. 
După o clipă, se sculă de pe scaun. 

— Domnul Bartlett spune că e încântat să vă vadă. O să vă 
conduc la dânsul. 

Biroul auster al directorului îl făcu să tresară înspăimântat. Nu 
era vizuina confortabilă a funcţionarului de carieră tipic - a 
birocratului înconjurat de fotografiile celor dragi şi de teancuri de 
documente neîndosariate. Puţine lucruri indicau faptul că acolo 
lucra cineva. 

— Cu ce te pot ajuta astăzi, domnule Dupree? 

Allan Bartlett stătea în spatele unui birou masiv. Dupree îşi 
zise că zâmbetul politicos al omului din faţa lui avea ceva glacial, 
iar ochii cenușii din spatele ochelarilor nu trădau nimic. 


386 


— În multe feluri, presupun, zise Dupree şi se aşeză pe 
scaunul din lemn gălbui aflat în faţa biroului lui Bartlett. Începând 
cu afacerea Navarro. 

— Recentele dezvăluiri sunt cu totul regretabile, spuse 
Bartlett. Se răsfrâng negativ asupra tuturor. 

— După cum ştii, eu n-am fost încântat de transferul pe care |- 
ai angajat, zise Dupree. 

— Asta a fost clar. Poate că ştiai ceva despre ea, dar n-ai vrut 
să mă avertizezi. 

— Nu, nu-i vorba despre asta. Dupree se strădui să susţină 
privirea lui Bartlett. Sincer, autoritatea mea e subminată atunci 
când un membru al echipei mele e mutat de colo-colo fără ştiinţa 
sau încuviințarea mea. Unii ar putea crede că e un fel de 
promovare. 

— Bănuiesc că n-ai venit aici ca să discuţi despre dificultăţile 
dumitale personale, ori despre stilul de conducere, domnule 
Dupree. 

— Nu, ce dracu', zise Dupree. Uite care-i treaba. Noi, cei de la 
Justiţie, ne-am ţinut totdeauna la distanţă de voi, de SCI. Voi vă 
vedeţi de-ale voastre, iar noi suntem bucuroşi să nu ştim nimic. 
Numai că de data asta aţi început o treabă care lasă pete urâte 
pe covorul meu, înţelegi ce vreau să spun? Mă pune într-o 
situaţie dificilă. Nu aduc nici o acuzaţie, spun doar că asta m-a 
pus pe gânduri. 

— O activitate neobişnuită pentru dumneata, fără îndoială. O 
să constaţi că devine mai uşoară pe măsură ce-o practici. 

— Poate că nu sunt cea mai ascuţită unealtă din atelier, spuse 
Dupree, dar s-ar putea să afli că mai pot tăia. 

— Foarte reconfortant. 

— Afacerea asta nu mi-a mirosit a bine de la început. 

Bartlett pufni. 

— E Aqua Velva? Sau Old Spice? After-shave-ul pe care-l 
foloseşti îţi anunţă apariţia. 

Dupree se afla în încurcătură. 

— Am devenit curios. Am aflat ceva mai multe despre 
dumneata, despre situaţia dumitale. Nu ştiusem că deţii o 
imensă proprietate pe Coasta de Est, lucru destul de ciudat 
pentru un funcţionar guvernamental. 

— Bunicul meu a fost unul dintre fondatorii companiei Holleran 
Industries. Mama mea a beneficiat de o moştenire. Asta nu-i un 
secret. Recunosc că n-am vrut să atrag atenţia. Nu mă 


387 


interesează viaţa în înalta societate. M-am decis să trăiesc 
simplu, iar gusturile mele sunt, în general, modeste. Dar, ce-i cu 
asta? 

— Corect, mama dumitale a fost o moştenitoare a lui Holleran 
- am aflat şi asta. Trebuie să spun că a fost o surpriză pentru 
mine. E măgulitor să ştii că un multimilionar catadicseşte să 
lucreze printre noi. 

— Fiecare trebuie să-şi aleagă o cale în viaţă. 

— Mda, cred că ai dreptate. Pe urmă m-am gândit: oare câte 
alte lucruri nu ştiu despre Alan Bartlett? Probabil multe, nu? Ca, 
de exemplu, călătoriile alea în Elveţia. Elveţia, pentru că la BIS 
avem de-a face cu operaţiuni de spălare a banilor, iar locul ăla 
declanşează întotdeauna alarma. Aşa am ajuns să-mi pun 
întrebări despre călătoriile dumitale. 

— Poftim? 

— Păi, te duci des în Elveţia, am dreptate? 

— De unde ţi-a venit ideea asta? 

Dupree scoase o coală de hârtie din buzunarul de la piept al 
hainei şi o puse pe biroul lui Bartlett. Pe ea se aflau nişte puncte, 
aşezate aproximativ circular. 

— Scuze pentru stângăcie, eu le-am desenat. Arătă spre 
punctul de sus. Aici e Munchen. Chiar sub el, Innsbruck. Spre 
sud-est, Milano şi Torino. Pe urmă, ceva mai la vest şi puţin mai 
la nord, Lyon, Dijon, Freiburg. 

— Urmezi cumva un curs de geografie la o şcoală pentru 
adulţi? 

— Nu, spuse Dupree. Mi-a luat mult timp să obţin datele astea. 
A trebuit să verific în computerele de la punctele de control ale 
marilor companii aeriene. A fost foarte greu, te asigur. Aşa am 
descoperit aeroporturile prin care ai călătorit în anumite perioade 
din ultimii cincisprezece ani. Deseori plecai direct de la Dulles, 
alteori luai curse de legătură la Frankfurt sau Paris. Aşa am ajuns 
la punctele astea risipite la toate aeroporturile astea plictisitoare. 
Ce-au ele în comun? 

— Aştept să-mi spui dumneata, zise Bartlett. 

— Păi, uită-te la puncte. Ce concluzie ai trage? E limpede, nu? 
Toate sunt pe un cerc şi la distanţă de trei sute de kilometri de 
Zurich. Toate se află la doi paşi de Elveţia - asta au în comun. 
Sunt locuri unde te-ai duce dacă ai vrea să intri în Elveţia fără 
ştampila vameşilor elveţieni pe paşaport. Pe nici unul din 
paşapoarte, în cazul dumitale: am fost impresionat când am aflat 


388 


că ai două paşapoarte legale. 

— Asta nu-i neobişnuit la funcţionarii care lucrează în 
domeniul meu. Eşti absurd, domnule Dupree, dar o să fiu de 
acord cu dumneata. Să zicem că am vizitat într-adevăr Elveţia - 
ce-i cu asta? 

— Corect, ce-i cu asta? Hoţul neprins e negustor cinstit. Numai 
că.... De ce mi-ai spus că n-ai fost acolo? 

— Faci pe prostul, domnule Dupree, nu-i aşa? Când mă voi 
hotărî să discut planurile mele de vacanţă cu cineva, dumneata o 
să fii primul care-o să afle. Purtarea dumitale de astăzi pune sub 
semnul întrebării capacitatea de-a te achita de responsabilităţile 
pe care le ai. In plus, ca să zic aşa, frizează insubordonarea. 

— Nu sunt subalternul dumitale, Bartlett. 

— Nu, pentru că acum şapte ani, când ai cerut transferul la 
serviciul nostru, ai fost refuzat. S-a considerat că nu eşti apt 
pentru SCI. 

Vocea lui Bartlett rămăsese glacială, dar Dupree înţelese că îl 
iritase. 

— Şi-acum va trebui să pun capăt acestei conversații. 

— N-am terminat cu dumneata, Bartlett, zise Dupree, 
ridicându-se de pe scaun. 

Bartlett zâmbi sarcastic. 

— „Marile lucrări nu sunt niciodată terminate. Doar 
abandonate.” Aşa spunea Valery. 

— Harper? 

— Adio, domnule Dupree, zise Bartlett calm. Până la casa 
dumitale din Arlington e drum lung şi ştiu că vrei să eviţi ora de 
vârf. 


Ben observă mai întâi lumina blânda a dimineţii, apoi simţi 
răsuflarea uşoară a Annei. Dormiseră în acelaşi pat. Se ridică 
încet în capul oaselor, cu o durere surdă în membre şi la ceafa. 

Se duse la baie. Durerea deveni mai intensă. Dormise toată 
ziua trecută şi toată noaptea. Luase o bătaie zdravănă, dar era 
mai bine să se mişte, să-şi recapete forma, nu să zacă în pat. 
Oricum, refacerea avea să dureze ceva timp. 

Se întoarse în dormitor şi luă telefonul. Fergus O'Connor din 
Insulele Cayman aştepta să-l sune. Deschise aparatul şi constată 
că bateria se descărcase. Probabil că Anna uitase s-o încarce. O 
auzi mişcându-se în pat. 

Puse telefonul în priză şi-l sună pe Fergus. 


389 


— Hartman! exclamă Fergus cu entuziasm, de parcă aşteptase 
nerăbdător să-l sune Ben. 

— Dă-mi nişte veşti, spuse Ben şi porni şchiopătând spre 
fereastră, pentru a privi afară. 

— Am veşti bune şi veşti proaste. Pe care le vrei mai întâi? 

— Pe cele bune. 

Se auzi un piuit în receptor - primise alt apel - dar el îl ignoră. 

— În Liechtenstein există un avocat dubios care s-a dus azi- 
dimineaţă la lucru şi-a constatat că biroul îi fusese spart. 

— Imi pare teribil de rău să aud asta. 

— Da. Mai ales că-i lipseşte un dosar - cel al unui Anstalt cu 
sediul la Viena pe care el îl administrează. 

— La Viena. 

Ben simţi un nod în stomac. 

— Fără nume, din nefericire. Un set de instrucţiuni, coduri de 
identificare, tâmpenii din astea. Dar sediul e cu siguranţă la 
Viena. Proprietarii au avut grijă să nu-şi divulge numele, nici 
măcar faţă de tipul ăsta. Care, apropo, nu cred că o să reclame 
la poliţia din Liechtenstein dispariţia unui dosar. Fiindcă e vârât 
în tot soiul de afaceri ilegale. 

— Bună treabă, Fergus. Şi care-i vestea proastă? 

— Ai o notă de plată cam încărcată. Numai treaba din 
Liechtenstein m-a costat cincizeci de miare. Tipii ăştia au nişte 
tarife... 

Chiar şi pentru Fergus suma era importantă, dar informaţia 
oferită merita. 

— Sper că nu mai ai şi alte chitanţe pentru mine, zise Ben. 

— Nu. 

De îndată ce închise, telefonul sună. 

— Da. 

— Cu Anna Navarro, vă rog! strigă o voce de bărbat. Trebuie 
să vorbesc cu ea! 

— Cine o caută? 

— Spune-i că sunt Sergio. 

— A, da. Imediat. 

Ţărâitul telefonului o trezise pe Anna. 

— Machado? întrebă ea cu vocea răguşită de somn. 

Ben îi dădu telefonul. 

— Sergio. Imi pare rău, am avut telefonul închis, cred... Da, 
sigur, asta-i... Ce? ... Ce? ... Sergio, alo! Eşti aco/o? Alo! 

Închise telefonul. 


390 


— Ciudat, zise ea. 

— Ce e? 

— Spunea că a încercat să dea de mine toată noaptea. Suna 
din maşină, dintr-o zonă a oraşului numită San Telmo. Cred că 
dorea să ne întâlnim la Plaza Dorrego Bar. Spunea că are o armă 
pentru mine. 

— De ce părea aşa disperat? 

— Zicea că nu mai vrea să continue investigația asta. 

— Au ajuns la el. 

— Chiar părea înspăimântat, Ben. Spunea... Spunea că a fost 
contactat de nişte oameni, ameninţat... că nu erau localnicii 
care-i păzesc pe naziştii fugari. Ridică privirea, tulburată. 
Convorbirea s-a întrerupt în mijlocul frazei. 


__ Simţiră miros de fum încă înainte de-a intra în Piaza Dorrego. 
In timp ce taxiul lor oprea lângă bar, văzură o mulţime de 
oameni, ambulanţe, maşini de poliţie şi de pompieri. Şoferul 
taxiului li se adresă grăbit. 

— Ce spune, întrebă Ben. 

— Zice că nu poate merge mai departe, a fost un accident. Să 
mergem. 

Anna îi ceru şoferului să-i aştepte şi, urmată de Ben, fugi spre 
scuar. Fumul se risipise în mare parte, însă acrul mirosea a sulf, 
carbon şi benzină. Negustorii îşi abandonaseră temporar tarabele 
din parcul aflat în centrul pieţei şi veniseră să caşte gura. 
Locuitorii zonei se îngrămădeau în pragurile uşilor. 

O maşină parcată în faţa barului din Piaza Dorrego explodase 
şi făcuse ţăndări vitrina barului şi geamurile clădirilor de vizavi. 
Vehiculul arsese, până când maşinile de pompieri reuşiseră să 
stingă focul. 

O bătrână cu părul alb, într-o bluză cafenie imprimată, tipa 
întruna: Madre de Dios! Madre de Dios! 

Ben simţi că Anna îl strânge tare de braţ în timp ce priveau 
amândoi cum lucrătorii de la ambulanţă tăiau caroseria Fordului 
Escort, cândva alb, încercând să extragă cadavrul carbonizat. 

O simţi pe Anna cutremurându-se când unul dintre lucrători 
reuşi să smulgă o bucată de metal, scoțând la iveală un braţ; 
degetele pârjolite ale mâinii ţineau strâns un mic telefon mobil. 


391 


38 


Şedeau pe bancheta din spate a taxiului, incapabili să scoată o 
vorbă. Când ajunseră la câteva străzi distanţă de locul 
accidentului, Ben exclamă: 

— O, Doamne. Doamne Sfinte. 

Arma se lăsă pe spătarul banchetei, cu ochii închişi. El o luă de 
umeri, într-un gest de alinare. N-avea ce să-i spună. 

— Când am cinat cu el aseară, zise Anna, Machado mi-a spus 
că, în toată activitatea lui de investigaţii, nu i-a fost niciodată 
frică. Şi că nici mie n-ar trebui să-mi fie. 

Ben nu ştia ce să răspundă. Nu putea scăpa de imaginea 
corpului carbonizat al lui Machado, de mâna care strângea 
telefonul mobil. Unii. Spun că lumea va sfârşi prin foc. Infiorându- 
se, îşi aminti brusc de omul fără chip, de Chardin, care spunea că 
ororile supravieţuirii puteau fi mult mai mari decât cele ale 
morţii. Sigma părea să aibă o slăbiciune pentru incendii. 

— Anna, poate că ar trebui să mă ocup singur de treaba asta, 
zise el într-un târziu. 

— Nu, Ben, spuse ea pe un ton categoric. 

Ben remarcă tonul ei hotărât. Anna privea drept în faţă, cu 
chipul încordat, cu maxilarele încleştate, de parcă scena pe care 
tocmai o văzuseră i-ar fi sporit înverşunarea. Era decisă să-l 
viziteze pe Strasser şi să dea de capătul conspirației care era 
Sigma. 

Se aşternu din nou tăcerea. 

— O să facem un ocol, spuse ea apoi. Să ne asigurăm că 
nimeni nu supraveghează casa, în aşteptarea noastră. Poate că 
ei cred că, eliminându-l pe Machado, nu mai există nici o 
ameninţare. 

Taxiul gonea pe străzile aglomerate din Buenos Aires către 
selectul cartier Belgrano. Acum suntem pe cale să ne riscăm 
viețile ca s-o salvăm pe cea a unui ticălos faimos, îşi zise Ben. 

Ei reveniră în minte spusele lui Chardin: roti în interiorul altor 
roți. 

Nu i-a trecui nimănui prin minte că Occidentul intrase în 
administrarea unui consorțiu tăinuit. Era ceva de neconceput. 
Pentru că, dacă ar fi fost adevărat, ar fi însemnat că mai bine de 


392 


jumătate din planetă era pur şi simplu o filială a unei unice 
megacorporații - Sigma... 

În anii din urmă, a apărut un proiect extraordinar al Sigma. 
Perspectiva succesului său avea să revoluționeze esența 
controlului asupra lumii. N-avea să mai fie vorba despre alocarea 
de fonduri şi orientarea resurselor. Devenea o simplă chestiune 
de identitate a celor „aleşi”. 


Să fi fost Strasser unul dintre „aleşi”? Sau fusese şi el ucis. 
Ben spuse: 

— Am vorbit cu Fergus, din Insulele Cayman. A dat de urma 
transferurilor bancare; duce la Viena. 

— La Viena, repetă ea ca un ecou. 

Anna nu mai scosese o vorbă. Ben se întreba la ce se gândea, 
dar, înainte de-a o întreba, taxiul opri în faţa unei vile din 
cărămidă roşie, cu obloane albe. Un microbuz alb era parcat pe 
mica alee din faţă. 

Anna îi spuse ceva în spaniolă şoferului, apoi se întoarse către 
Ben. 

— l-am cerut să ocolească cvartalul. Vreau să văd dacă există 
ceva suspect. 

— Cum te-ai gândit să-l abordăm? întrebă el. 

— Important e să ajungem la uşă. Să-l avertizăm. Să-i spunem 
că viaţa lui e în pericol. Am la mine legitimaţia de la 
Departamentul de Justiție, care ar trebui să ne confere 
credibilitate în ochii lui. 

— Trebuie să presupunem că a fost avertizat - de bătăuşii din 
Kamaradenwerk, de Vera Lenz, de orice soi de avertizare 
timpurie de care dispune. Şi mai e ceva: dacă viaţa lui nu e în 
pericol? Dacă el e cel din spatele crimelor? Te-ai gândit la asta? 

După o scurtă pauză, ea admise: 

— E un risc real. 

— Nu ai armă, îi aminti Ben. 

— Avem nevoie doar de o clipă de atenție din partea lui. Pe 
urmă, dacă vrea să mai asculte, poate s-o facă. 

Și dacă el e cel din spatele crimelor? 

După ce făcură un ocol complet, taxiul se opri şi ei coborâră. 

Deşi era o zi caldă, însorită, Ben simţi un fior rece pe şira 
spinării. Probabil că şi Annei îi era teamă, dar n-o arăta. 

La vreo opt metri în faţa casei lui Strasser, pe trotuar, se afla o 
cabină. Paznicul era un bătrân gârbovit, cu păr alb şi mustață 


393 


pleoştită, cu o tichie albastră aşezată aproape comic pe creştet. 
Dacă ar fi avut loc un incident serios pe stradă, paznicul ăla ar fi 
fost inutil, îşi zise Ben. Ca să nu-l alarmeze, îşi continuară calmi 
drumul, de parcă ar fi locuit în zonă. 

Se opriră în faţa casei lui Strasser, înconjurată de un gard din 
lemn închis la culoare, ce se înălța până la pieptul lui Ben. Era 
mai degrabă ornamental şi părea să transmită mesajul că 
locuitorul acelei case n-avea nimic de ascuns. Anna trase zăvorul 
porţii de lemn, o deschise şi intrară într-o grădină mică, bine 
îngrijită. Din spate răsunară paşi pe caldarâm. 

Ben se întoarse. Era gardianul. Se întrebă dacă Anna pregătise 
vreo justificare. Gardianul zâmbi, arătându-şi dinţii îngălbeniţi şi 
strâmbi şi spuse ceva în spaniolă. 

Anna îi traduse: vrea să ne vadă actele de identitate. 

Gardianul vâri mâna sub haină de parcă ar fi vrut să-şi arate şi 
el legitimaţia. 

Ben sesiză o mişcare şi se întoarse să se uite. Pe trotuarul 
opus stătea un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană, o claie de păru 
negru, încărunţit şi sprâncene groase. 

Ben tresări. Faţa aceea i se părea foarte cunoscută. 

Unde l-am mai văzut pe omul ăsta. La Paris - Rue des 
Vignoles. La Viena - Graben. Şi în altă parte, înainte de asta. Era 
unul dintre ucigaşi şi avea în mâini o armă. 

Ben strigă: 

— Anna, la pământ! Şi se aruncă pe cărarea de beton a 
grădinii. 

Anna se lăsă în stânga, în afara liniei de ochire. Se auzi un 
şuierat şi pe pieptul gardianului apăru o pată roşie. Omul căzu cu 
spatele pe dalele de piatră alte trotuarului. Agresorul alerga spre 
ei. 

Curtea lui Strasser devenise o capcană. 

Data viitoare, criminalul nu va mai rata. lar ei nu erau 
înarmaţi! || auziră pe bărbat strigând în engleză: 

— E-n regulă! E-n regulă! N-o să trag! 

Faţă-roşie lăsase arma cu ţeava în jos şi alerga spre ei. 

— Hartman! ţipă el. Benjamin Hartman! 

Ben îl privi, surprins. Anna ţipă: 

— Am o armă! Dă-te la o parte! 

— E-n regulă! N-o să trag! 

Bărbatul îşi aruncă arma pe pavaj în faţa lui şi-şi desfăcu 
braţele lateral. 


394 


— Era cât pe ce să te omoare, spuse omul, întorcând corpul 
bătrânului. Priveşte! 

Fură ultimele cuvinte pe care le rosti. 

Bătrânul gardian îşi mişcă un braţ trăgând din pantaloni un 
mic revolver cu amortizor şi trase în bărbatul cu faţă roşie ce 
stătea deasupra lui. Se auzi un pfiu şi un glonţ cilindric cu vârful 
teşit îl izbi în frunte. 

Ce dracu’ se întâmplă? 

Bătrânul gardian se ridica încet, deşi sângele continua să-i 
curgă din piept. Fusese rănit, poate mortal, dar arma nu-i 
tremura în mână. 

Un strigăt disperat se auzi din spatele lor: 

— Nu! 

Ben se întoarse şi văzu alt bărbat, postat lângă un stejar, în 
diagonală, la vreo şase metri în stânga lor. Omul ţinea în mâini o 
puşcă cu lunetă, folosită de trăgătorii de elită. 

Ţeava puştii era îndreptată în direcţia lor. 

Ben auzi explozia, dar era paralizat de frică şi nu se mişcă. 

Două sau trei gloanţe străpunseră pieptul paznicului şi acesta 
se prăbuşi. 

Incă o dată fuseseră cruţaţi. De ce? 

Bărbatul cu păr negru, lucios şi ten măsliniu alergă spre trupul 
prăbuşit ignorându-i pe Ben şi Anna. 

Totul era lipsit de logică. De ce fusese ucis bătrânul gardian? 
Care era adevărata lor ţintă? 

Ben se ridică încet în picioare şi-l văzu pe trăgător căutând în 
haina bătrânului, de unde scoase un al doilea revolver, cu 
amortizor. 

— O, Doamne, exclamă Anna. 

Omul cu ten măsliniu apucă chica de păr alb a paznicului şi 
smulse peruca, dând la iveală părul cărunt. Trase apoi de 
mustaţa albă, care se desprinse la fel de uşor. Pe urmă prinse 
pielea flască de pe faţa bătrânului şi smulse bucata de cauciuc 
colorat şi zbârcit. 

— O mască din latex, zise omul. 

Ben recunoscu faţa netedă, fără riduri a omului care încercase 
să-l omoare la Viena, în faţa casei lui Jurgen Lenz. Omul care-i 
atacase pe amândoi la Paris. Omul care-i asasinase fratele. 

— Arhitectul, şopti Anna. 


Ben încremeni. 


395 


— Voia să vă ucidă când aţi ajuns în bătaia armei, spuse omul 
cu ten măsliniu. 

Ben privi cu atenţie genele ciudat de lungi şi bărbia pătrată. 
Individul vorbea cu un vag accent oriental. 

— Şi-ar fi făcut-o cu uşurinţă, fiindcă înfăţişarea lui v-a indus în 
eroare. 

— Stai puţin, zise Anna. Dumneata eşti „Yossi”. De la Viena. 
Omul CIA din Israel. Cel puţin aşa pretindeai. 

— La naiba, spune-mi cine eşti! interveni Ben. 

— Numele meu nu contează, răspunse omul. 

— Da? Ei bine, pentru mine contează. Cine eşti? 

— Yehuda Malkin. Numele nu-i spunea nimic. 

— M-ai urmărit, zise Ben. Ţi-am văzut colegul la Viena şi la 
Paris. 

— Da, a dat-o-n bară. Te-a urmărit toată săptămâna trecută. 
Eu îl sprijineam din umbră. La urma urmei, pot să-ţi spun: ne-a 
angajat tatăl dumitale. 

— Tatăl meu? Pentru ce. 

— Max Hartman i-a răscumpărat pe părinţii noştri din 
Germania nazistă acum mai bine de cincizeci de ani. Omul care-a 
fost omorât nu era doar colegul meu, ci şi vărul meu. Inchise o 
clipă ochii. Fir-ar a dracului de treabă. Avi nu trebuia să moară. 
Dădu cu putere din cap. N-avea să se lase impresionat - nu era 
momentul. Îl privi intens pe Ben şi văzu confuzia întipărită pe 
chipul său. Amândoi îi datoram totul tatălui dumitale. Bănuiesc 
că avea ceva influenţă asupra naziştilor, fiindcă a ajutat şi alte 
familii de evrei din Germania. | 

Max răscumpărase evrei. li scosese din lagăr? Sonnenfeld 
spusese acelaşi lucru. 

Anna interveni: 

— Cine te-a pregătit? Nu eşti antrenat în America. 

Bărbatul se întoarse către ea. 

— M-am născut în Israel, într-un kibbutz. Părinţii mei s-au 
stabilit în Palestina după ce-au fugit din Germania. 

— Ai fost în armata israeliană? 

— Paraşutist. Ne-am mutat în America în '68, după războiul de 
şase zile. Părinţii mei erau sătui de lupte. După liceu, am intrat în 
armata israeliană. 

— Toată mascarada aia cu CIA, la Viena - ce dracu’ a fost? 

— Pentru treaba aia, am cooptat un prieten american. Aveam 
ordin să-l facem pe Ben să renunţe, să-l ducem înapoi în State, 


396 


sub directa noastră protecţie. 

— Dar cum ai... începu Anna. 

— Uite, n-avem timp de aşa ceva. Dacă vreţi să-l interogaţi pe 
Strasser, aţi face bine să vă duceţi acolo înainte să apară poliţia. 

— Corect, spuse Anna. 

— Stai, o întrerupse Ben. Ziceai că v-a angajat tatăl meu. 
Când? 

Bărbatul privi iritat înjur. 

— Acum vreo săptămână. Ne-a sunat, pe Avi şi pe mine, ne-a 
spus că te afli în Elveţia şi că eşti în pericol. Ne-a dat nume şi 
adrese, locuri unde credea că ai putea să apari. Voia ca noi să 
facem totul ca să te protejăm, că nu dorea să-şi mai piardă un 
fiu. Se uită rapid în jur. Era să fii ucis sub ochii noştri la Viena. Şi 
la Paris. lar aici ai scăpat ca prin urechile acului. 

În mintea lui Ben se învălmăşeau mai multe întrebări. 

— Unde se află tatăl meu? 

— Nu ştiu. A spus că în Europa, dar n-a precizat unde, iar ăla-i 
un continent mare. Zicea că o să întrerupă legătura cu toată 
lumea, timp de mai multe luni. Ne-a lăsat o mulţime de bani 
pentru cheltuieli de călătorie. Mult mai mult decât am fi avut 
nevoie, zău. 

Intre timp, Arma se aplecase peste corpul lui Vogler şi luase o 
armă dintr-un toc de plastic. Deşurubă amortizorul, îl puse în 
buzunarul jachetei şi vâri arma sub betelia fustei, ascunzând-o cu 
jacheta. 

— Dar nu ne-ai urmărit până aici, spuse ea, nu-i aşa? 

— Nu, admise el. Numele lui Strasser era pe lista pe care mi-a 
dat-o Max Hartman, împreună cu adresa şi numele lui de 
acoperire. 

— Ştie ce se întâmplă! exclamă Ben. Ştie cine sunt 
personajele. Şi-a închipuit că până la urmă o să dau de Strasser. 

— Ne-am ţinut după Volger, căruia nu prea-i păsa că era 
urmărit. Aşa că, de îndată ce am aflat că pleca în Argentina şi că 
are adresa lui Strasser... 

— Ai supravegheat casa lui Strasser în ultimele două zile, 
aşteptând să apară Ben, spuse Anna. 

El privi din nou înjur. 

— Ar fi bine să vă grăbiţi. 

— Da, dar mai întâi spune-mi ceva, continuă ea. Dacă tot ai 
supravegheat casa: Strasser s-a întors de curând la Buenos 
Aires? 


397 


— Aşa se pare. Parcă venea dintr-o vacanţă. Avea multe 
bagaje. 

— L-a vizitat cineva de când s-a întors? 

Bărbatul se gândi o clipă. 

— Eu am văzut doar o infirmieră. A ajuns aici acum o jumătate 
de oră... 

— O infirmieră! exclamă Anna. 

Se uită la microbuzul alb parcat în faţa casei, pe care scria: 
PERMANENCIA EN CASA. 

— Să mergem! strigă ea. 

— O, Doamne, zise Ben, urmând-o pe Anna, care alergă la uşa 
din faţă şi începu să sune insistent. 

— La naiba, şopti ea. Am ajuns prea târziu. Yehuda Malkin se 
plasă lângă ei, în lateral. N 

După mai puţin de un minut, uşa se deschise încet. In faţa lor 
apăru un bărbat foarte bătrân, slab şi cocârjat; faţa lui, intens 
bronzată, pergamentoasă, era plină de zbârcituri. 

Josef Strasser. 

— Quien es este? spuse el, încruntându-se. Se estet metiendo 
en mis cosas - ya llego la enfermera que ine ticne que revisar. 

— Spune că infirmiera lui e aici pentru control, zise Anna, apoi 
i se adresă pe un ton ferm bătrânului: 

— Nu! Herr Strasser, fereşte-te de infirmiera asta, te previn! O 
siluetă albă apăru în spatele neamţului. 

Ben strigă: 

— Anna! În spatele lui! 

infirmiera se apropie de uşă, vorbind repede, aparent 
certându-l pe Strasser: 

— Vamos, Senor Albrecht, vamos para alici que estoy 
apitrada! Tengo que ver al proximo paciente todavia! 

— li spune să se grăbească, îi zise Anna lui Ben. are şi alt 
pacient de consultat. Herr Strasser, femeia asta nu-i o infirmieră 
autentică - îţi sugerez să-i ceri legitimaţia! 

Femeia în uniformă albă îl prinse pe bătrân de umăr şi încercă 
să-l tragă în casă. 

— Ya mismo, spuse ea, vamos! 

Cu mâna liberă înhaţă clanţa ca să închidă uşa, dar Anna bloca 
uşa cu genunchiul. 

infirmiera îl împinse deoparte pe Strasser, vâri mâna sub 
uniformă şi, cu o mişcare rapidă, scoase o armă. Anna fu şi mai 
iute. 


398 


— Nu mişca! 

infirmiera trase. Anna se răsuci într-o parte, trântindu-l pe Ben 
la pământ. 

Rostogolindu-se, Ben auzi o împuşcătură, urmată de un răcnet 
animalic. Îşi dădu seama că infirmiera trăsese spre Anna, dar ea 
se ferise şi fusese lovit israelianul. 

Anna trase două focuri şi falsa infirmieră se arcui pe spate 
înainte de a se prăbuşi pe podea. 

Preţ de o clipă, se aşternu tăcerea. Apoi se auzi vocea Annei. 

— Ben, e-n regulă? 

— Da. 

— O, lisuse, zise ea, întorcându-se să vadă ce se întâmplase. 

Strasser, ghemuit pe podea în halatul lui bleu, izbucnise în 
hohote de plâns. 

— Strasser, strigă ea. 

— Gott im Himmel, gemu el. Gott im Himmel. Sie haben mein 
Lebengerettet. Dumnezeule din ceruri. Mi-aţi salvat viaţa. 


Imagini imprecise, lipsite de semnificaţie sau claritate, siluete 
estompându-se în dâre cenuşii, dezintegrându-se în neant. La 
început apăru doar starea de conştientă. Apoi simţi că-i e frig. 
Doar pieptul îi era fierbinte. Simţi durerea. Asta era bine. 
Durerea era bună. Durerea era prietena Arhitectului. Putea 
stăpâni durerea, o putea alunga la nevoie. Şi, apoi, însemna că 
era încă în viaţă. i 

Senzaţia de frig nu era bună. Insemna că pierduse mult sânge. 
Că organismul lui intrase în stare de şoc. Pulsul avea să 
încetinească, inima să bată mai lent, vasele capilare, de la 
extremităţi, să se contracte pentru a micşora circuitul sanguin în 
părţile neesenţiale ale corpului. 

Trebuia să facă un inventar. Zăcea la pământ, nemişcat. 
Ascultă! Pentru moment, nimic nu tulbura liniştea profundă. Pe 
urmă, de parcă s-ar fi făcut o conexiune, auzi voci înăbuşite, 
venind parcă dintr-o clădire... 

Dintr-o casă. 

Din a cui casă? 

Se străduia să recupereze amintirile din ultima oră. 

Argentina. Buenos Aires. 

Strasser. 

Casa lui Strasser. Acolo îi aşteptase pe Benjamin Hartman şi 
Anna Navarro, dar dăduse peste... altii. Peste cineva înarmat cu 


399 


o puşcă de mare precizie. 

Primise câteva gloanţe în piept. Nimeni nu putea supravieţui 
unui asemenea atac. Nu! Alungă acel gând. Era un gând 
ineficient. Un gând pe care l-ar fi putut avea un amator. 

Nu fusese împuşcat. Era în regulă. Slăbit într-un mod pe care-l 
putea compensa, dar nu fără şanse de a controla situaţia. Ei 
credeau că n-o mai putea controla, iar ăsta avea să fie atuul lui. 
Pentru scurt timp reuşi să fixeze, ca pe nişte fotografii de 
paşaport, imaginile celor trei ţinte: Benjamin Hartman; Anna 
Navarro; Josef Strasser. 

Mintea îi era îngroşată şi opacă însă avea să funcţioneze. Era 
doar o chestiune de concentrare mintală: avea să atribuie rănile 
altui corp - o sosie intens vizualizată, cineva însângerat şi în 
stare de şoc. El era în regulă. De îndată ce îşi va aduna forţele, 
va reuşi să se mişte, să umble, să ucidă. Puterea voinţei 
triumfase întotdeauna şi avea s-o facă din nou. 

Dacă un observator ar fi urmărit cu atenţie corpul lui Hans 
Vogler, ar fi distins, în toiul acestei cumplite concentrări psihice, 
slaba tresărire a unei pleoape, nimic mai mult. Fiecare mişcare 
urma să fie plănuită şi evaluată dinainte, aşa cum un om rătăcit 
în deşert îşi raţionalizează înghiţiturile de apă din bidon. Nu va 
face mişcări inutile. 

Arhitectul trăia ca să ucidă. Asta era vocaţia lui. Va ucide fie şi 
numai pentru a dovedi că mai trăia. 


— Cine sunteţi voi? întrebă Strasser cu glas ascuţit. 

Ben îşi plimbă privirea de la falsa infirmieră în uniforma albă 
pătată de sânge, răstignită pe podea, la asasinul care era să-i 
omoare pe amândoi şi la misterioşii protectori angajaţi de tatăl 
lui, care zăceau pe dalele din curte. 

— Herr Strasser, zise Anna, poliţia o să apară dintr-o clipă în 
alta. Avem foarte puţin timp la dispoziţie. 

Ben înţelese la ce făcea ea aluzie: poliţiştii argentinieni nu 
erau de încredere; ei trebuia să plece înainte ca aceştia să 
sosească. 

Le rămânea foarte puţin timp ca să afle ce voiau de la 
bătrânul german. 

— Eu nu sunt Strasser, protestă el. Vă înşelaţi. 

— lţi cunoaştem atât numele real, cât şi pseudonimul, zise 
Anna cu nerăbdare. Spune-mi: infirmiera asta venea de obicei? 

— Nu. Infirmiera mea a fost bolnavă săptămâna asta. Eu sunt 


400 


anemic şi am nevoie de injecții. 

— Unde ai fost în ultimul timp - o lună sau două? 

Strasser îşi trecu greutatea de pe un picior pe altul. 

— Trebuie să stau jos, mârâi el şi pomi încet pe hol. 

Anna şi Ben îl urmară către o cameră spațioasă, înţesată de 
cărţi. 

— Te-ai ascuns, fiindcă eşti criminal de război, zise Anna. 

— Nu sunt criminal de război! şuieră Strasser. Sunt la fel de 
nevinovat ca un prunc. 

Anna zâmbi. 

— Dacă nu eşti criminal de război, de ce te ascunzi? 

El şovăi o clipă înainte de a răspunde. 

— Aici a devenit o modă eliminarea foştilor nazişti. Da, am fost 
membru al partidului naţional-socialist. Argentina a semnat 
acorduri cu Israel, Germania şi America - încearcă să-şi schimbe 
imaginea. Acum le pasă doar de ceea ce crede America. M-ar 
elimina numai ca să-l facă să zâmbească pe preşedintele 
american. Şi să ştiţi că aici, în Buenos Aires, depistarea naziştilor 
e o afacere! Pentru unii ziarişti e o ocupaţie permanentă. Eu nu i- 
am fost niciodată fidel lui Hitler. L-am considerat un nebun încă 
de la începutul războiului. Avea să provoace distrugerea noastră, 
a tuturor. Cei ca mine ştiau că trebuie ajuns la alte înţelegeri. Au 
căutat să-l ucidă înainte de a mai aduce alte daune puterii 
noastre industriale. Spre sfârşitul războiului, America deţinea trei 
sferturi din capitalul investit pe plan mondial şi două treimi din 
puterea industrială globală. 

Făcu o pauză şi zâmbi. 

— Individul era pur şi simplu nepriceput la afaceri. 

— Dacă te-ai întors împotriva lui Hitler, de ce eşti şi-acum 
protejat de Kamaradenwerk? întrebă Ben. 

— Nişte bătăuşi analfabeți, pufni Strasser. Sunt la fel de 
ignoranţi ca şi răzbunătorii cărora caută să le pună beţe-n roate. 

— De ce-ai plecat din oraş? îl întrerupse Anna. 

— Am stat la o fermă din Patagonia care aparţine familiei 
soţiei mele. Familiei fostei mele soţii. La poalele Anzilor, în 
provincia Rio Negro. 

— Te duci frecvent acolo? 

— Am fost pentru prima oară acolo. Soţia mea a murit anul 
trecut şi... De ce-mi puneţi toate întrebările astea? 

— De-aceea nu te-au găsit. Voiau să te ucidă, zise Anna. 

— Să mă ucidă... Dar cine încearcă să mă ucidă? 


401 


Ben se uită la Anna, îndemnând-o să continue. 

— Compania, zise ea. 

— Compania? 

— Sigma. 

Ben ştia că Anna plusa, dar o făcea cu mare putere de 
convingere. Pe neaşteptate, îi veniră în minte cuvintele lui 
Chardin. Lumea occidentală, avea să reacționeze la serviciile 
sale şi să accepte poveştile din ziare ce le însoțeau. 

Strasser rămăsese pe gânduri. 

— Noua conducere. Da, asta e. O, da. 

Ochii lui luceau. 

— Ce e „noua conducere”? îl îmboldi Ben. 

— Da, sigur, continuă Strasser, de parcă l-ar fi auzit pe Ben. Se 
tem că ştiu nişte lucruri. 

— Cine? strigă Ben. 

Strasser îl privi surprins. 

— Alford Kittredge, Siebert, Aldridge, Holleran, Conover - toate 
capetele încornorate ale imperiilor corporatiste. Mă dispreţuiau, 
dar aveau nevoie de mine. Aveau nevoie de relaţiile mele din 
guvernul german. Dacă societatea n-ar fi fost multinațională, n- 
ar fi avut şanse de succes. M-am bucurat de încrederea 
oamenilor de la vârful ierarhiei. Ştiau că făcusem pentru ei nişte 
lucruri care mă situau dincolo de limitele oamenilor obişnuiţi. 
Ştiau că făcusem acel sacrificiu pentru ei. Eram un intermediar în 
care aveau încredere toate părţile implicate. Acum încrederea 
asta a fost trădată, a devenit clar că mă foloseau pentru propriile 
lor scopuri. 

— Vorbeai despre noii lideri - Jurgen Lenz e unul dintre ei? 
întrebă Anna grăbită. Fiul lui Lenz? 

— Nu l-am cunoscut pe Jurgen Lenz. Nu ştiam că avea un fiu. 
N-am fost un apropiat al lui. 

— Dar aţi fost amândoi oameni de ştiinţă, spuse Ben. De fapt, 
dumneata ai inventat Zyklon-B, nu? 

— Eu am făcut parte din echipa care a inventat Zyklon-B, 
răspunse el. Işi strânse cu un gest nervos halatul în jurul gâtului. 
Acum, toţi mă-atacă pe mine pentru rolul avut în treaba asta, dar 
nu se gândesc cât de elegant a fost gazul ăla. 

— Elegant? se miră Ben. 

Preţ de o clipă, crezu că nu auzise bine. Elegant. Omul ăsta 
era dezgustător. 

— Inainte de Zyklon-B, soldaţii trebuia să-i împuşte pe 


402 


prizonieri, zise Strasser. Gazul era atât de curat, simplu şi 
elegant. Şi să ştii, gazarea i-a cruțat în realitate pe evrei. 

Ben repetă: 

— l-a cruțat. | se făcu greață. 

— Da! Erau atâtea boli care bântuiau prin lagărele acelea, 
încât ar fi suferit mult mai mult. Gazarea lor a fost cea mai 
umanitară soluţie. 

Umanitară. Privesc răul însuşi în faţă, îşi zise Ben. 

— Ce drăguţ, spuse Ben. 

— De-aceea l-am numit „tratament special”. 

— Asta-i eufemismul dumitale pentru exterminare. 

— Dacă vrei. Trebuie să ştii că eu n-am selectat victimele 
pentru camerele de gazare precum doctor Mengele sau doctor 
Lenz. Îl numesc pe Mengele îngerul Morţii, dar în realitate Lenz 
era adevăratul înger al Morţii. 

— Şi nu dumneata, zise Ben. Dumneata erai om de ştiinţă. 

Strasser remarcă sarcasmul. 

— Ce ştii dumneata despre ştiinţă? se stropşi el. Eşti cumva 
om de ştiinţă? Ai idee cât de avansați faţă de restul lumii erau 
cercetătorii nazişti? Vocea îi era ascuţită, tremurătoare. Saliva i 
se adunase la colţurile gurii. Lumea critică studiile lui Mengele 
despre gemeni, dar descoperirile lui sunt şi-acum citate de cei 
mai importanţi  geneticieni ai lumii! Datele obţinute din 
experimentele de la Dachau efectuate prin congelarea oamenilor 
sunt şi-acum utile! Ce-au descoperit la Ravensbruck în legătură 
cu ciclul menstrual al femeii în stare de stres - când prizonierele 
aflau că urmau să fie executate - a fost o mare realizare 
ştiinţifică! Sau experimentele doctorului Lenz privind 
îmbătrânirea. Experiențele de înfometare pe prizonierii sovietici 
de război, transplanturi le de membre - aş putea continua la 
nesfârşit. Poate că nu-i politicos să vorbesc despre asta, dar voi 
folosiţi şi-acum descoperirile noastre. Preferaţi să nu vă gândiţi la 
felul cum au fost făcute experimentele, dar nu vă daţi seama că 
unul dintre principalele motive pentru care eram atât de avansați 
era tocmai faptul că puteam să lucrăm pe oameni vii. Faţa 
brăzdată de riduri a lui Strasser devenise şi mai palidă în timp ce 
vorbea. Respira tot mai greu. Voi, americanii, sunteţi dezgustaţi 
de felul în care ne efectuăm cercetările, dar folosiţi țesuturile 
fetuşilor de la avortoni pentru transplanturi. Asta-i acceptabil? 

Anna se plimba cu paşi mari prin încăpere. 

— Ben, nu mai discuta cu monstrul ăsta, zise ea. 


403 


Dar Strasser nu se mai oprea. 

— Sigur că au existat şi multe idei sinistre. De pildă, 
încercarea de-a le transforma pe fete în băieţi şi pe băieţi în fete. 
Chicoti. Ori încercarea de-a crea fraţi siamezi legând între ele 
organele vitale ale gemenilor - un eşec total, am pierdut mulţi 
gemeni în felul ăsta... 

— După ce s-a constituit Sigma, ai continuat să ţii legătura cu 
Lenz? întrebă Anna, întrerupându-l. 

Strasser se întoarse, tulburat de întrerupere. 

— Sigur. Lenz se bizuia pe mine, pe experienţa şi relaţiile 
mele. 

— Asta ce-nseamnă? întrebă Ben. 

Bătrânul dădu din umeri. 

— Spunea că face cercetări - cercetări de biologie moleculară 
- care vor schimba faţa lumii. 

— Ţi-a spus despre ce era vorba, ce anume studia? 

— Nu. Mie, nu. Lenz era un om ascuns, discret. Imi amintesc 
că a spus o dată: „Pur şi simplu nu poţi înţelege la ce lucrez”. Mi- 
a cerut să-i procur microscoape electronice sofisticate, foarte 
greu de găsit pe-atunci. De-abia fuseseră inventate. In plus, voia 
tot soiul de substanţe chimice. Multe erau sub embargou din 
cauza războiului. Voia ca totul să fie ambalat şi trimis la o clinică 
particulară pe care o deschisese într-un vechi castel pe care 
pusese mâna în timpul invadării Austriei. 

— Unde în Austria? întrebă Anna. 

— In Alpii Austrieci. 

— Unde anume? In ce oraş ori sat, îţi aminteşti? insistă Anna. 

— Cum mi-aş putea aminti după atâţia ani? Poate că nu mi-a 
spus niciodată. Ştiu doar că Lenz îl numea „Mecanismul” 
fiindcă acolo fusese cândva o fabrică de ceasuri. 

— Deci era un laborator? La ce folosea? 

— Ca să-şi continue cercetările. 

— Care cercetări? întrebă Anna. 

Strasser tăcu. 

— Spune! zise Anna. Care cercetări? 

— Nu ştiu. Nişte cercetări foarte importante, care au început în 
perioada Reichului. Munca lui Gerhard Lenz. 

Gerhard Lenz: Ce spusese Sonnenfeld despre oribilele 
experienţe din lagăre făcute de Lenz? Experimentase pe fiinţe 
umane... dar ce anume? 

— Şi nu cunoşti esenţa activităţii lui? 


404 


— Nu. Ştiinţa şi politica erau acelaşi lucru pentru oamenii 
ăştia. Sigma a fost, de la început, un mijloc de a canaliza sprijinul 
pentru anumite organizaţii politice, subminându-le pe altele. 
Oamenii despre care vorbim aveau deja o influenţă enormă în 
lume. Sigma le-a demonstrat că, unindu-şi forţele vor fi mult, 
mult mai puternici. Lucrând împreună, rămâneau foarte puţine 
lucruri pe care să nu le poată influenţa, dirija, orchestra. Dar să 
ştii că Sigma era un organism viu. Şi, ca orice organism viu, s-a 
dezvoltat. 

— Da, spuse Anna. Cu fonduri furnizate de cele mai mari 
corporaţii din lume şi cu bani furaţi de la Reichsbank. Ştim cine 
au fost membrii fondatori. Dumneata eşti singurul membru 
rămas în viaţă al consiliului director. Dar cine sunt succesorii 
voştri? 

Strasser privea în gol. 

— Cine o controlează acum? Dă-ne nume! strigă Ben. 

— Nu ştiu! răspunse Strasser cu glas spart. Pe cei ca mine ne- 
au redus la tăcere trimiţându-ne regulat bani. Noi eram 
marginalizaţi, excluşi în cele din urmă din cercurile înalte ale 
puterii. Trebuia să fim miliardari. Ne-au trimis milioane, dar 
astea-s doar firimituri. Buzele lui Strasser se lăţiră într-un zâmbet 
respingător. Imi dau resturi de la masa lor, iar acum vor să mă 
omoare. Vor să mă lichideze ca să nu mă mai plătească. Sunt 
lacomi. După tot ce-am făcut pentru ei, mă consideră o pacoste, 
un pericol. Deşi uşile lor sunt închise pentru mine de mulţi ani, 
consideră că ştiu prea multe. Pentru tot ce-am realizat mă 
răsplătesc cu disprețul lor. 

O furie tot mai mare - efectul nedreptăţii îndurate ani de zile - 
părea să-l cuprindă. 

— Se poartă de parcă aş fi o rudă săracă, o oaie neagră, o 
epavă. Grangurii se tem că eu o să le stric petrecerea. Ştiu unde 
se adună. Nu sunt atât de prost, atât de ignorant. Nu m-aş duce 
la ei în Austria nici dacă mi-ar cere. 

Austria. 

— Ce vrei să zici? întrebă Ben. Unde se adună? Spune-mi. 
Strasser îi aruncă o privire prudentă şi totodată dispreţuitoare. 
Era clar că n-avea să mai spună nimic. 

— Ce naiba, răspunde-mi! 

— Toţi sunteţi la fel, se stropşi Strasser. Ar trebui ca un om de 
vârsta mea să fie tratat cu respect! Nu mai am nimic să-ţi spun. 

Anna deveni brusc atentă. 


405 


— Aud sirene. Ben, e timpul să plecăm de-aici. 

Ben se ridică în picioare în faţa lui Strasser. 

— Herr Strasser, ştii cine sunt eu? 

— Cine eşti dumneata...? gângăvi Strasser. 

— Tatăl meu e Max Hartman. Sunt sigur că îţi aminteşti 
numele ăsta. 

Strasser îşi miji ochii. 

— Max Hartman... evreul, trezorierul nostru...? 

— Aşa e. Şi mi s-a spus că a fost şi ofiţer SS. 

Sonnenfeld spusese că ar fi fost doar o acoperire, un şiretlic. 
Inima îi bătea cu putere, se temea să audă din gura lui Strasser 
confirmarea trecutului oribil al lui Max. Strasser râse, arătându-şi 
dinţii îngălbeniţi. 

— SS! hohoti el. N-a fost în SS. Noi i-am dat documente false 
de ofiţer SS, pentru ca reţeaua ODESSA să-l ducă din Germania 
în Elveţia. Asta a fost târgul. 

Pe Ben îl cuprinse un sentiment de uşurare. 

— Însuşi Bormann l-a ales în delegaţia germană, continuă 
Strasser. Nu doar pentru că se pricepea să umble cu banii, ci şi 
pentru că aveau nevoie de un... fals. 

— Fals reprezentant. 

— Da. Industriaşii din America şi de aiurea nu prea se împăcau 
cu ceea ce făcuseră naziştii. Un participant evreu era necesar 
pentru a oferi legitimitate, pentru a arăta că noi nu eram fanatici, 
nici discipolii lui Hitler. In ce-l priveşte, tatăl dumitale a făcut o 
afacere bună - şi-a scos familia din lagăr, ca şi multe alte familii 
de evrei şi a primit patruzeci de milioane de franci elveţieni - 
aproape un milion de dolari americani. O grămadă de bani. 

— Ben! striga Anna şi scoase legitimaţia de la Departamentul 
de Justiţie. Vrei să ştii cine sunt eu, Herr Strasser? Mă aflu aici 
din partea Biroului de Investigaţii Speciale al Departamentului de 
Justiţie american. Sunt sigură că ştii ce-i asta. 

— Oho, făcu Strasser. Ei bine, îmi pare rău că te dezamăgesc, 
dar eu sunt cetăţean argentinian şi nu recunosc autoritatea 
voastră. 

Sirenele se auzeau mai tare. 

— Atunci e cazul să aflăm cum priveşte guvernul argentinian 
extrădarea criminalilor de război. leşim prin spate, Ben. 

Faţa lui Strasser se colora de furie. 

— Hartman, zise el răguşit. 

— Haide, Ben! 


406 


Strasser îi făcu semn cu degetul lui Ben. Acesta nu putu 
rezista. Bătrânul începu să-i vorbească în şoaptă: 

— Hartman, ştii că tatăl dumitale a fost un neputincios? Un om 
fără şira spinării. Un laş şi un escroc, care pretinde că e o 
victimă. 

Buzele lui Strasser erau la câţiva centimetri de urechea lui 
Ben. Bătrânul vorbea tărăgănat: 

— lar dumneata eşti fiul escrocului, asta-i tot. Asta însemni 
pentru mine. 

Ben închise ochii, luptându-se să-şi stăpânească furia. 

Fiul escrocului. 

Era adevărat? Avea Strasser dreptate? Strasser se bucura 
vizibil de stinghereala lui Ben. 

— O, ţi-ar plăcea să mă omori chiar acum, nu-i aşa, Hartman? 
Totuşi n-o faci. Pentru că eşti un laş, ca şi tatăl dumitale. 

Ben văzu că Anna pornise pe hol. 

— Nu, spuse el. Pentru că aş prefera să-ţi petreci restul vieţii 
într-o celulă împuţită de închisoare din lerusalim. Mi-ar plăcea ca 
ultimele dumitale zile să fie cât se poate de neplăcute. Să te ucid 
ar însemna să irosesc un glonţ. 

Spunând acestea o luă la fugă după Anna, în vreme ce 
sirenele se auzeau tot mai tare. 


Târăşte-te, nu te ridica în picioare. Arhitectul ştia că efortul de- 
a se menţine pe picioare ar fi fost mult mai mare. Era o decizie 
raţională şi simplul fapt că fusese capabil s-o ia, la care se 
adăuga şi pistolul Glock pe care-l avea într-un toc fixat la gleznă, 
îl liniştiră. 

Uşa din faţă era deschisă şi în hol nu se afla nimeni. Se târa, 
ca un infanterist pe câmpul de luptă, neluând în seamă dâra lată 
de sânge pe care-o lăsa în urmă pe parchetul gălbui. Fiecare 
metru i se părea un kilometru, dar el continua să înainteze. 

Eşti cel mai bun. Avea şaptesprezece ani când sergentul 
instructor îi spusese asta în faţa întregului batalion. Eşti cel mai 
bun. Avea douăzeci şi trei de ani, când comandantul lui de la 
Stasi consemnase asta într-un raport oficial pe care i-l arătase 
tânărului Flans înainte de a-l transmite superiorului său. Eşti cel 
mai bun, rostise şeful direcţiei Stasi după ce se întorsese dintr-o 
„expediţie de vânătoare” în Berlinul de Vest, unde lichidase 
patru fizicieni - membri ai unei echipe recunoscute pe plan 
internaţional, de la Universitatea din Leipzig - care fugiseră cu o 


407 


zi în urmă. Eşti cel mai bun, declarase un oficial de rang înalt de 
la Sigma, un american cu lentile roz la ochelari, după ce 
organizase asasinarea unui important politician italian de stânga. 
II împuşcase dintr-o clădire de vizavi în timp ce omul făcea 
dragoste cu o târfă somaleză de cincisprezece ani. Nu, el n-avea 
să renunţe. N-avea să cedeze impulsului aproape copleşitor de-a 
capitula, de-a dormi, de-a se opri. 

Asemeni unui robot, îşi mişca mâinile şi genunchii, înaintând 
pe hol. 

In cele din urmă, ajunse într-o încăpere spațioasă, înaltă, cu 
pereţii căptuşiţi de cărţi. Prima lui ţintă nu era prezentă. In 
schimb, se afla acolo astmaticul, debilul asudat, Strasser, un 
trădător care trebuia pedepsit. 

Arhitectul îl privi cu nesaţ pe Strasser, de parcă, luându-i 
viaţa, ar fi primit-o înapoi pe-a lui. 

Tremurând, se ridică de la podea în poziţie de tragere. Micul 
Glock din mâinile lui i se părea greu ca un tun, dar reuşi să ridice 
arma. 

In clipa aceea, Strasser, alertat probabil de mirosul de sânge, 
deveni conştient de prezenţa lui. 

Arhitectul văzu cum ochii ca nişte boabe de strugure se măriră 
pentru o clipă, apoi se închiseră. Trebuia să apese pe trăgaci şi o 
făcu. 

Neauzind împuşcătura, se temu că nu-şi îndeplinise misiunea. 
Apoi înţelese că simţurile începeau să-l lase. 

Aşteptă până când îl văzu pe Strasser prăbuşindu-se, apoi îşi 
permise să închidă ochii. Avu, preţ de o clipă, conştiinţa faptului 
că ochii n-aveau să i se mai deschidă niciodată şi îşi pierdu 
cunoştinţa. 


În camera de hotel Ben şi Anna frunzăreau un teanc de ziare 
cumpărate în drum de la un chioşc. Chardin se referise la o 
iminentă precipitare a evenimentelor. Strasser vorbise ceva 
despre Austria. 

Anna descoperi un articol în £/ Pais, cel mai important cotidian 
din Argentina. Era o scurtă relatare despre Forumul Internaţional 
pentru Sănătatea Copiilor - o reuniune a liderilor lumii pentru a 
discuta probleme comune de stringentă actualitate, mai ales în 
legătură cu ţările în curs de dezvoltare. Annei îi atrase atenţia 
oraşul în care avea loc întrunirea: Viena. 

Ea continua să citească. Pe lista sponsorilor se afla şi Fundaţia 


408 


Lenz. Anna îi traduse lui Ben articolul. 

— Doamne, zise Ben. Asta e! Asta trebuie să fie. Chardin 
spunea că era vorba de zile. Mai citeşte-mi o dată lista 
sponsorilor. 

După ce Anna i-o citi, Ben începu să dea telefoane. Apelă 
câţiva oameni încântați să audă veşti de la unul din finanţatorii 
lor. Ceea ce află era profund descurajant. 

— Tipii de la Fundaţia Lenz sunt nişte oameni grozavi, îi spuse 
Geoffrey Baskin, director de programe la Fundaţia Robinson. 
Instituţia aceea e copilul lor, dar ei păstrează discreţia. Au 
suportat majoritatea cheltuielilor, iar nouă ne-a revenit o parte 
din glorie. Cred că voiau să se asigure că iniţiativa lor o să aibă 
impact internaţional. Cum spuneam, sunt cu adevărat altruişti. 

— Îmi pare bine să aud asta, zise Ben, pe un ton jovial, deşi se 
simţea tot mai înfricoşat. S-ar putea să ne asociem cu ei într-un 
proiect deosebit şi voiam să aflu ce crezi despre ei. Mă bucur că 
te-am auzit. 

Demnitari şi lideri din întreaga lume urmează să se 
întrunească la Viena, sub auspiciile Fundaţiei Lenz... 

Trebuia să plece la Viena. Era deosebit de riscant, dar n-aveau 
altă soluţie. 

Anna şi cu Ben se învârteau agitaţi prin încăpere chibzuind la 
măsuri de precauţie - deghizări, identități false, curse aeriene 
separate. 

Riscurile erau imense. 

— Dacă e adevărat, înseamnă că toate cursele comerciale 
spre Viena vor fi cercetate cu mare atenţie, spuse Anna. Vor fi în 
alertă maximă. 

— Cum ai spus? 

— Vor fi în alertă maximă. Controlul de la graniţă va deveni 
deosebit de minuţios. 

— Nu, înainte de asta. 

— Spuneam că toate cursele comerciale spre Viena... 

— Asta e, zise Ben. 

— Care? 

— Anna, o să-mi asum un risc şi socotesc că e cel mai mic 
dacă se poate spune aşa. 

— Te ascult. 

— O să-l sun pe un tip, Fred McCallan, moşneagul cu care 
trebuia să mă duc la schi în St. Moritz. 

— Te duceai la St. Moritz să schiezi cu un „moşneag”. 


409 


Ben roşi. 

— Mă rog, există şi o nepoată. 

— Continuă. 

— De fapt, există un avion particular acolo. Un Gulfstream. Am 
călătorit o dată cu el. Fred trebuie să fie încă la hotelul Carlton, 
iar avionul la micul aeroport din Chur. 

— Deci o să-l suni şi-o să-i ceri cheile. De parcă ai împrumuta 
camioneta de la cineva ca să faci cumpărături, nu? 

— Păi... 

Anna dădu din cap. 

— E adevărat ce se spune - bogaţii sunt într-adevăr diferiţi 
faţă de noi. li aruncă o privire. Adică, faţă de mine. 

— Anna... 

— Sunt speriată de moarte, Ben. Glumele proaste sunt 
inevitabile în situaţia asta. Ascultă, eu nu-l cunosc pe tipul ăsta. 
Dacă tu crezi că poţi avea încredere în el - dacă aşa-ţi spune 
instinctul - atunci sunt de acord. 

— Ai dreptate, cursele comerciale vor fi supravegheate de ei... 

Anna încuviinţă. 

— Câtă vreme nu vin din locuri precum Columbia, cursele 
particulare obţin uşor cale liberă. Dacă pilotul acestui tip poate 
duce avionul la Bruxelles, să zicem... 

— Mergem direct la Bruxelles, cu speranţa că nu e nimeni pe 
urmele paşapoartelor pe care ni le-a dat Oscar. Apoi ne suim în 
avionul lui Fred şi zburăm la Viena. Aşa călătoresc directorii de la 
Sigma. Sunt şanse mari ca ei să nu se aştepte la un Gulfstream 
cu doi fugari la bord. 

— In regulă, Ben, spuse Anna. Asta se cheamă începutul unui 
plan. 

Ben formă numărul hotelului Carlton şi aşteptă un minut până 
când centrala îi făcu legătura. 

— Doamne, Benjamin, ai idee cât e ora? Nu contează, 
presupun că ai sunat ca să-ţi ceri scuze. Louise a fost distrusă. 
Distrusă. Voi doi aveţi atâtea în comun. 

— Inţeleg, Fred şi... : 

— De fapt, mă bucur că ai sunat. Iți dai seama că se spun cele 
mai absurde lucruri despre tine? M-a sunat un tip şi mi-a făcut 
capul mare. Se zice că... 

— Trebuie să mă crezi pe mine, Fred, zise Ben grăbit, 
întrerupându-l, nu-i nimic adevărat. 

— l-am râs în faţă, spuse Fred, care nu ascultase intervenţia 


410 


lui Ben. L-am zis: poate că asta aflaţi voi la internatele alea 
englezeşti înfiorătoare, dar eu sunt din Deerfield şi pentru nimic 
în lume nu cred că... 

— Apreciez încrederea pe care o ai în mine, Fred. Dar... 

— Campion la tenis, i-am spus. Ai fost, nu? 

— Păi, de fapt... 

— Sau la atletism? Şi eu am fost atlet - ţi-am arătat vreodată 
trofeele mele? Louise crede că e ridicol să mă laud cu ele după 
cincizeci de ani şi are dreptate. 

— Fred, vreau să-ţi cer un mare, foarte mare serviciu. 

— Ben, tu faci parte din familie, ştii asta. Intr-o bună zi, s-ar 
putea să faci parte legal. Spune ce vrei, băiete. 

Aşa cum spusese Anna, era începutul unui plan, nimic mai 
mult. Măsurile de siguranţă aveau să le ia mai mult timp decât 
dispuneau ei. Un lucru era sigur - trebuia să ajungă la Viena cât 
mai repede cu putinţă, înainte de a fi prea târziu. 

Dacă nu cumva, aşa cum sugerase Chardin, era deja prea 
târziu. 


411 


39 


Hotelul se afla în districtul şapte al Vienei. Ben şi Anna îl 
aleseseră pentru că era suficient de modest ca să nu atragă 
atenţia. Venind la Bruxelles în uniformă, sub numele de David 
Paine, Ben ajunse acolo cu câteva ore înaintea Annei care, 
folosind pentru ultima oară pseudonimul Gayatri Chandragupta, 
sosise cu altă cursă, prin Amsterdam. 

Pilotul lui McCallan, un irlandez simpatic, fusese surprins de 
veşmintele ciudate ale călătorilor, dar mai ales de faptul că 
aceştia refuzaseră să-i spună dinainte destinaţia. Cu toate 
acestea, nu pusese întrebări deoarece bătrânul Fred îi dăduse 
instrucţiuni stricte: să satisfacă orice dorinţă a lui Ben. 

In comparaţie cu luxul din Gulfstream şi cu amabilitatea 
prietenoasă a lui Harry Hogan, hotelul părea mohorât şi 
deprimant, mai ales că Anna nu venise încă. Conveniseră că era 
riscant să călătorească împreună. 

Ben se simţea ca într-o cuşcă. Era ora prânzului, afară ploua şi 
atmosfera i se părea apăsătoare. 

Se gândi la viaţa lui Chardin, la modalităţile incredibile prin 
care conducerea lumii occidentale fusese modelată şi dirijată de 
către acei manageri corporatişti. Işi aminti de tatăl lui. Era o 
victimă? Un călău? Sau şi una şi alta? 

Max angajase oameni ca să-l supravegheze - îngrijitori, bone. 
Tipic pentru bătrân: dacă Ben dezgropa vechile secrete, atunci 
Max ar fi încercat să-l controleze cum ştia el. Era enervant şi 
emoţionant în acelaşi timp. 

Când sosi Anna o îmbrăţişa şi simţi cum o parte din neliniştea 
care-l cuprinsese se risipea. După ce făcură un duş ca să alunge 
oboseala drumului, Ben zise: 

— Nu vreau să te duci singură la Lenz. 

— Serios? 

— Anna, spuse el exasperat, nici măcar nu ştim cine e în 
realitate Jurgen Lenz. 

— In clipa asta, nu mai contează. Trebuie să vorbesc cu el. 

— Ascultă, indiferent cine este, are legătură cu asasinarea a 
opt bătrâni. Şi a fratelui meu. S-ar putea ca el să fie liderul unei 
conspirații care, conform lui Chardin, nu are practic limite. Lenz 


412 


mă cunoaşte şi ştie cu siguranţă pe unde-am fost. Deoarece ai 
călătorit cu mine, e de presupus că are o fotografie de-a ta. Nu 
eşti în siguranță dacă te duci să-l vezi pe omul ăsta. 

— Nu discut chestiunea asta, Ben. Nu ne putem permite luxul 
de-a alege între ce e sigur şi ce e periculos. În clipa asta orice am 
face implică un pericol. In plus, dacă aş fi ucisă la scurt timp 
după ce o să-i pun întrebări despre o serie de crime petrecute în 
toată lumea, ar deveni primul suspect - şi mă îndoiesc că vrea 
asta. 

— Ce te face să crezi că o să accepte să te întâlnească? 

— Cea mai nimerită cale de a-l provoca e să nu-l provoc. 

— Nu-mi place cum sună treaba asta. 

— E obişnuit să deţină controlul, să manipuleze oameni şi 
evenimente. Numeşte-o aroganță sau curiozitate din partea lui, 
dar va dori să mă vadă. 

— Ascultă, Anna... 

— Ben, pot să-mi port singură de grijă. 

— Evident, zise el. Numai că... Se opri căci Anna îl privea 
zâmbind. Ce? 

— Tu eşti genul de om protector, nu-i aşa? 

— Nu prea ştiu multe despre protecţie. Doar... 

Anna se apropie şi-l studie cu atenţie. 

— Când ne-am întâlnit, mi-am zis că eşti doar un tânăr din 
lumea bună, bogat, răsfăţat şi egoist. 

— Probabil că aveai dreptate. 

— Nu. Nu cred. Eşti omul care are grijă de toţi membrii 
familiei. 

Stânjenit, Ben nu ştia ce să răspundă. Poate că ea avea 
dreptate, dar, din cine ştie ce motiv, nu voia să recunoască. O 
trase mai aproape. 

— Nu vreau să te pierd, Anna. Am pierdut prea mulţi oameni 
apropiaţi în viaţa mea. 

Ea închise ochii şi-l îmbrăţişa strâns; erau amândoi agitaţi, 
nervoşi, epuizați şi totuşi, îmbrăţişarea îi calmă. Anna se 
desprinse cu blândeţe. 

— Avem un plan şi trebuie să-l urmăm, zise ea cu glas scăzut, 
dar hotărât. Se îmbrăcă în grabă. Trebuie să iau ceva de la biroul 
DHL şi să dau un telefon. 

— Anna. 

— Trebuie să plec. Vorbim mai târziu. 


413 


— Iisuse, exclamă polițistul Burt Connelly. 

Se afla în patrulare pe autostrada Virginia 166 de numai şase 
luni şi încă nu se obişnuise cu imaginea accidentelor tragice de 
pe şosea. | se făcu greață, alergă la marginea drumului şi 
vomită. 

In lumina amurgului se vedea prea clar parbrizul stropit de 
sânge şi capul victimei pe bord. Acesta fusese despărţit de trup 
şi zdrobit de impact. 

Partenerul lui Connelly, polițistul Lamar Graydon, care lucra în 
patrula de pe autostradă de mai bine de un an, mai văzuse 
câteva accidente înfiorătoare şi nu-şi pierdu cumpătul. 

— Asta-i un accident urât, Burt, zise el. Am văzut altele şi mai 
grave. 

— Uită-te la corpul tipului! 

— Bine că nu sunt şi copii. Să-ţi zic ceva: anul trecut un sugar 
a fost proiectat prin geamul unui Ford Impala şi aruncat la zece 
metri. Ca o păpuşă de cârpă. A/a da, a fost oribil. 

Connelly tuşi de câteva ori şi îşi îndreptă spatele. 

— Scuze, spuse el. Doar că faţa tipului... Acum sunt în regulă. 
Vine ambulanţa? 

— Ar trebui să ajungă în zece minute. Oricum el nu mai simte 
nici o durere. 

Graydon făcu semn cu capul spre victima decapitată. 

— Care-i situaţia în cazul ăsta? ASV? 

Statistic, accidentele cu un singur vehicul erau cele mai 
frecvente. 

— Nici pomeneală, zise Graydon. Nici o balustradă de pe şosea 
nu provoacă aşa ceva. Asta se întâmplă când te izbeşti de unul 
din camioanele Kenworth şi pe autostrada asta sunt o mulţime. 
Monştrii ăia au partea din spate mai joasă şi o margine plată de 
oţel - ca o lamă. Dacă eşti în spatele camionului şi şoferul 
frânează brusc, trebuie să te ghemuieşti, astfel îţi taie capul. 
Pariez că aşa s-a întâmplat. 

— Dar ce-a păţit celălalt tip? Unde-i afurisitul ăla de camion? 

Connelly începea să-şi recapete calmul. 

— Se pare că a şters-o, spuse Graydon. 

— Crezi că o să-l găsim? 

— Am transmis prin staţie. Dispeceratul a primit informaţia, 
dar, fie vorba între noi, n-aş paria că or să-l găsească. Ce-avem 
noi de făcut acum e să-l identificăm pe tip. Să-l căutăm în 
buzunare. 


414 


Deşi capota Fordului roşu era zdrobită, portiera dinspre şofer 
se deschise uşor. Connelly îşi puse mănuşile de cauciuc şi începu 
să scotocească prin buzunarele cadavrului fără cap; asta era 
procedura atunci când hainele victimei erau îmbibate cu sânge. 

— Spune-mi numele şi o să-l transmit prin staţie, strigă 
Graydon. 

— Pe permisul de conducere scrie Dupree, Arliss Dupree, zise 
Connelly. Locuieşte în Arlington. 

— Asta-i tot ce trebuie să ştim, spuse Graydon. Nu-i nevoie să 
stai acolo, Burt. Putem aştepta în maşină. 


Clădirea care adăpostea Fundaţia Lenz părea construită doar 
din sticlă şi marmură. Holul luminos era mobilat simplu, cu fotolii 
şi canapele tapiţate cu piele albă. 

Anna îi ceru secretarei să sune la biroul directorului. Verificase 
deja prin telefon că se află la sediul fundaţiei. 

— Pe cine să anunţ? întrebă ea. 

— Numele meu e Anna Navarro. Lucrez la Departamentul de 
Justiţie al Statelor Unite. 

Hotărâse să nu-l abordeze sub un nume fals. Aşa cum îi 
spusese lui Ben, avea să-l provoace neprovocându-l. Dacă Lenz 
ar fi verificat-o, fie şi superficial, ar fi aflat că avea statut de 
proscris. Oare asta l-ar fi făcut mai puţin interesat s-o vadă sau 
mai mult? Dacă ipotezele lor despre Alan Bartlett erau corecte, 
Jurgen Lenz ar fi trebuit să ştie deja multe lucruri despre ea. In 
schimb, n-avea de unde să ştie ce aflase ea şi ce-ar fi putut 
transmite altora. Anna trebuia să se bizuie pe curiozitatea şi 
aroganta lui şi, mai presus de orice, pe dorinţa lui de-a controla 
situaţia. Lenz va dori să ştie dacă ea constituia o ameninţare 
pentru el şi să se convingă singur de asta. 

Secretara vorbi încet la telefon şi apoi îi întinse Annei 
receptorul. 

— Vă rog. 

— Mă tem că doctor Lenz are un program încărcat azi. Poate 
vreţi să stabiliţi o întâlnire în altă zi? Din cauza Forumului 
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor, cei de-aici nu-şi mai văd 
capul de treburi. 

Lenz o evita. Oare fiindcă auzise unde lucra sau pentru că îi 
cunoştea numele? Poate că femeia nici nu se obosise să 
transmită mesajul. 

— Nu mai pot aştepta, zise Anna. Trebuie să-l văd imediat. E o 


415 


chestiune de maximă urgenţă. 

— Puteţi să-mi spuneţi ce doriţi să vorbiţi cu doctor Lenz? 

— Vă rog să-i transmiteţi că e o chestiune personală. 

Puse receptorul jos şi începu să se plimbe nervoasă prin hol. 

Pereţii din marmură albă de Carrara erau goi, cu excepţia unui 
şir de fotografii mari, înfăţişând multitudinea de cauze umanitare 
sprijinite de Fundaţia Lenz. 

Privi fotografia unei familii de refugiaţi - o bătrână gârbovită şi 
ştirbă, un cuplu cu feţe arse de soare şi aer umil, copii 
zdrenţăroşi. Era intitulată simplu: KOSOVO. 

Asta ce mai înseamnă? Ce legătură are Fundaţia Lenz cu 
refugiații? 

Se uită apoi la portretul unei tinere îmbătrânite înainte de 
vreme, cu nas coroiat şi piele pergamentoasă şi cu o perucă. 
Zâmbea, dezvelind nişte dinţi neregulaţi, o faţă tânără şi bătrână 
în egală măsură. Sub fotografie scria: PROGERIA - SINDROMUL 
HUTCHINSON-GILFORD. 

Nu lipsea nici faimoasa fotografie, şocantă şi clară, a 
prizonierilor din lagărele de concentrare - HOLOCAUSTUL. 

O bizară serie de cauze. Care era legătură dintre ele? 

Anna percepu o prezenţă şi ridică privirea. O femeie 
impunătoare apăruse în hol. 

— Domnişoară Navarro, zise ea. Aveţi noroc. Doctor Lenz a 
reuşit să îşi ia liber câteva minute să vă primească. 


La un post de supraveghere de la etajul superior, un tehnician 
stătea aplecat peste un panou de control, manevrând o manşă, 
pentru a regla obiectivul unei camere de luat vederi montată pe 
perete. Chipul uşor bronzat al vizitatoarei ocupa acum tot 
ecranul plat. Apăsând pe un buton, omul fixă imaginea. Cu 
ajutorul computerului, faţa putea fi comparată cu o serie de 
imagini din baza de date a sistemului. Tehnicianul îşi zise că nu 
va dura mult până să găsească o potrivire. Şi avu dreptate. Un 
țârâit electronic îl avertiză că imaginea se potrivea cu fişa de pe 
lista de supraveghere. In timp ce o coloană de informaţii se 
derula pe monitor, tehnicianul ridică receptorul şi-i telefona lui 
Lenz, aflat în biroul lui. 


Jurgen Lenz era exact aşa cum îl descrisese Ben: zvelt ca un 
ogar, cu păr argintiu, un tip elegant şi fermecător. Purta un 
costum perfect croit din flanel gri închis, o cămaşă albă şi o 


416 


cravată de mătase. 

— Ei bine, m-ai avut, zise el, înapoindu-i legitimaţia. 

— Poftim? 

— Mi-ai trezit curiozitatea. Mi s-a spus că o femeie din aparatul 
guvernamental american a venit să mă vadă - cum aş putea 
rezista unei asemenea ispite? 

Anna se întrebă cât de multe ştia despre ea. 

— Îţi mulţumesc că m-ai primit, răspunse Anna. Sunt într-o 
misiune specială şi anchetez o serie de crime petrecute în 
întreaga lume... 

— Crime? zise el. Pentru Dumnezeu, ce ţi-aş putea spune eu 
despre crime? 

Anna ştia că avea o singură şansă şi că trebuia să joace tare. 
La cel mai mic semn de slăbiciune, ezitare, nesiguranţă, jocul s- 
ar fi sfârşit. Hotărî să se rezume la un singur subiect: omuciderile 
din cadrul Sigma. 

— Toate victimele au avut legături cu o corporație numită 
Sigma, printre ai cărei fondatori s-a numărat şi Gerhard Lenz. Am 
stabilit o legătură directă între morţile respective şi o filială a 
gigantului din industria chimică Armakon, în a cărui conducere te 
afli... 

Spre surprinderea ei, Lenz părea să se fi relaxat, căci izbucni 
în râs. 

— Domnişoară Navarro, în toţi anii aceştia în care ara luptat 
împotriva răului făcut de tatăl meu, am fost acuzat de multe 
lucruri teribile - lipsă de loialitate faţă de familie, lipsă de 
loialitate faţă de ţară, oportunism, nesinceritate, dar nimeni nu 
m-a acuzat vreodată de crimă! 

Anna ştiuse că Lenz se va purta echilibrat, va fi evaziv şi n-o 
va înfrunta. Anticipându-i reacţiile, îşi pregătise şi replicile. 

— Domnule Lenz, spuse ea, sper că nu conteşti faptul că faci 
parte din conducerea firmei Armakon. 

— E o funcţie pur onorifică. 

— Nu vreau să-ţi irosesc timpul. După cum ştii, Armakon 
deţine în secret o mică companie din Philadelphia, numită 
Vortex. 

II privi cu atenţie şi constată că nu părea impresionat de 
spusele ei. 

— Sunt sigur că Armakon deţine multe astfel de companii în 
întreaga lume. Şi ce-i cu asta? 

— Vortex, continuă ea, a inventat şi produce o substanţă 


417 


sintetică folosită în cercetarea fundamentală, pentru conexiuni 
moleculare. E o otravă mortală care, injectată în circuitul sanguin 
al unui om, provoacă moartea, prin stop cardiac şi nu poate fi 
detectată în sânge. 

— Ce interesant, spuse Lenz cu o voce plată. 

— Această toxină a fost găsită în fluidul ocular al câtorva 
dintre victime. 

— Ai vreun rezultat? 

— Am, spuse ea calm, ţintindu-l cu privirea. 

Dispreţul pe care îl citi în ochii lui o surprinse, dar nu cedă. 

— Am dovezi care te leagă direct de acele crime, spuse ea. 

Preţ de o clipă, se auzi doar ticăitul unui ceas. Apoi, Lenz bătu 
din palme mimând aplauzele. 

— Agent Navarro, îmi aduci nişte acuzaţii teribile. Mi-am rupt 
puţin timp într-o zi extrem de ocupată - timp pe care nu-mi pot 
permite să-l irosesc - crezând că ne putem ajuta unul pe altul 
într-un anume fel. Poate că vreun prieten de-al meu are necazuri, 
mi-am zis. Poate că cineva are nevoie de ajutorul meu. In 
schimb, dumneata vii aici în ceea ce cred că se numeşte 
„expediţie de pescuit”. Se ridică din fotoliu. Mă tem că va trebui 
să pleci. 

Nu aşa repede, ticălosule, gândi Anna. 

— N-am terminat încă, spuse ea cu o hotărâre care îl surprinse 
pe Lenz. 

— Agent Navarro, zău că nu am ce vorbi cu dumneata. 
Corectează-mă dacă greşesc, dar oricine mă vizitează în calitate 
de agent al unei instituţii juridice americane e un oaspete al ţării 
mele. Dacă doreşti să mă interoghezi în legătură cu trecutul 
tatălui meu, va trebui să ceri permisiunea guvernului austriac. Ai 
făcut asta? 

— Nu, recunoscu ea, roşind. Dar lasă-mă să-ţi explic... 

— Nu, madame, zise el, ridicând glasul. Lasă-mă pe mine s-o 
fac. Nu mai eşti în serviciul ţării dumitale. De fapt, dumneata fugi 
de justiţie. Să punem amândoi cărţile pe masă. In investigaţiile 
dumitale ai depăşit limitele comportamentului legal. Secretara 
mi-a transmis cererea insistentă a unui agent american de-a mă 
vedea. Ea ţi-a verificat identitatea şi a descoperit că eşti căutată. 
Trebuia să te aştepţi la aceste măsuri de precauţie. Totuşi, 
dumneata insişti să mă vezi. Asta mi-a trezit curiozitatea. 

— Era ceva ce spărgea monotonia, spuse Anna. 

— Pune-te în situaţia mea, domnişoară Navarro. Un agent 


418 


american corupt manifestă un interes ciudat faţă de mine - aşa 
ceva nu se întâmplă în fiecare zi. E firesc să mă întreb: ai dat 
peste cineva sau ceva care constituie o ameninţare pentru mine? 
Ai ignorat ordinele şi-ai venit să-mi vorbeşti despre vreo intrigă 
ostilă mie din cadrul serviciilor americane de informaţii? Ştiu că 
prin investigaţiile noastre privind Operaţiunea Agrafa mi-am 
făcut duşmani în unele cercuri americane. Doreai să mă 
avertizezi în legătură cu o iminentă ameninţare? Deci, cum 
puteam refuza să mă întâlnesc cu dumneata. Ştiai că... 

— Ne depărtăm de subiect, interveni Anna. Nici una din... 

Lenz n-o luă în seamă. 

— Aşa că înţelegi ce dezamăgit am fost când am priceput că 
veniseşi aici doar ca să-mi arunci nişte acuzaţii absurde şi 
nefondate. După toate indiciile, nu numai că „ai ieşit din 
rezervaţie”, cum le place compatrioţilor dumitale să spună, dar 
ţi-ai ieşit şi din minţi. Arătă spre birou. E suficient să ridic 
receptorul telefonului şi să-l sun pe un prieten de-al meu din 
Ministerul Justiţiei pentru ca dumneata să fii încredinţată 
autorităţilor americane. 

Vrei luptă, îşi spuse ea, o s-o ai. Nu se va lăsa intimidată. Nu, 
ştiind ce ştia despre el. 

— Ai perfectă dreptate, zise ea. Poţi să iei receptorul 
telefonului şi să faci asta. Insă mă întreb dacă asta ţi-ar servi 
interesele. 

Lenz îi întoarse spatele şi se îndreptă spre ieşire. 

— Domnişoară Navarro, jocurile dumitale stupide nu mă 
interesează. Acum te rog să părăseşti biroul, altfel o să fiu 
obligat să... 

— Chiar înainte de-a veni aici, m-am oprit la biroul local al 
DHL, unde mă aştepta un document. Conţine rezultatele unei 
analize pe care am solicitat-o eu. Trimisesem amprentele 
dumitale şi-am cerut laboratorului să le identifice. A durat mult. 
Secţia noastră de amprente a trebuit să caute îndelung până să 
găsească o potrivire. Dar a reuşit. Trase aer în piept. Doctore 
Lenz, ştiu cine eşti de fapt. 

Anna era speriată de propriile vorbe. Ştia că n-avea nici un 
sprijin. 

Lenz se opri brusc, la câţiva paşi de ieşire şi închise uşa. Când 
se întoarse, chipul lui exprima o furie cumplită. 


419 


40 


Ben se alătură micului grup de jurnalişti şi cameramani 
adunaţi în faţa Centrului Civic Wiener Stadthalle, o construcţie 
masivă, din piatră, unde urma să aibă loc Forumul Internaţional 
pentru Sănătatea Copiilor. La un moment dat surprinse privirea 
unui bărbat burtos, între două vârste, îmbrăcat într-un trenci 
ponosit. Ben îi întinse mâna. 

— Sunt Ron Adams, zise el. De la revista American 
Philanthropy. Stai de mult aici? 

— Cam prea de mult, spuse bărbatul, cu un accent londonez. 
Sunt Jim Bowen, de la Financial Times, corespondent european şi 
un nefericit vrednic de milă. Redactorul-şef m-a convins să vin 
aici promiţându-mi că o să mănânc şniţele, ştrudele şi tartă 
Sacher. De două zile mă-nvârt pe-aici sub ploaia asta rece, micile 
mele economii s-au dus pe acadele şi-am ajuns la ultima ţigară. 
Tot ce avem sunt aceleaşi comunicate de presă pe care le trimit 
prin fax la toate birourile. 

— Dar trebuie să fi văzut câţiva mari granguri învârtindu-se 
pe-aici. M-am uitat pe lista de invitaţi. 

— Ei bine, asta-i poanta, nu sunt aici. Probabil că, plictisiţi de 
program, s-au hotărât cu toţii s-o şteargă într-o scurtă vacanţă la 
schi. Singurii pe care i-am văzut sunt cei de pe lista B. 

Marile nume nu erau aici. Oare întrunirea celor din Sigma avea 
loc în altă parte? Ben era dezamăgit. Să se fi înşelat Strasser? 
Sau el şi Anna făcuseră la un moment dat o presupunere greşită? 

— Ceva zvonuri despre unde pierd vremea barosanii? 

Jurnalistul londonez pufni. 

— Pe dracu’. E ca într-unui din cluburile alea de rahat, unde 
tipii cu adevărat tari stau într-o încăpere separată, iar încuiaţii se 
înghesuie într-un ţarc cu fân pe jos. 

Ben reflecta la cele aflate. Era limpede că Jurgen Lenz dirija 
totul şi că adevărata acţiune nu se desfăşura la conferinţă. 
Răspunsul îl va găsi cu siguranţă în activităţile Fundaţiei Lenz. 
Probabil că o abordare indirectă se va dovedi mai eficientă, 
întors la hotel, începu să dea telefoane, cu ochii pe ceas. Voia să 
adune cât mai multe date înainte de sfârşitul zilei, când el şi cu 
Anna aveau să compare informaţiile obţinute. 


420 


— Fundaţia pentru combaterea cancerului, din Austria. 

— AŞ dori să vorbesc cu administratorul care se ocupă cu 
strângerea de fonduri, zise Ben. 

Se auzi un declic, apoi câteva secunde de muzică. O voce de 
femeie spuse: 

— Schimmel. 

— Frau Schimmel, numele meu e Ron Adams, sunt ziarist 
american şi lucrez la un material despre Jurgen Lenz pentru 
revista American Philanthropy. 

Prudenţa din glasul femeii se transformă în exuberanţă. 

— Da, sigur! Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt interesat - mai ales având în vedere Forumul 
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor - să susţin documentat 
generozitatea lui, mărimea ajutorului acordat fundaţiei 
dumneavoastră, implicarea lui, ceva de genul ăsta. 

Intrebarea vagă obţinu un răspuns şi mai vag. Dezamăgit, 
sună la Fundaţia Lenz şi-i ceru unui funcţionar mărunt o listă cu 
toate acţiunile de binefacere pe care le finanţau. Nu i se puseră 
întrebări: fiind o instituţie scutită de taxe, fundaţia era obligată 
să dezvăluie toate donațiile primite. 

Ben nu ştia exact ce căuta, dar trebuia să existe o cale de-a 
trece dincolo de faţada creată de Jurgen Lenz, filantropul. Părea 
să nu existe nici o logică în genul de subvenţii pe care le acorda 
Lenz, nici elemente comune, nici vreun principiu organizatoric. 
Cancer-Kosovo-Progeria-Dialogul germano-evreiesc? Astea erau 
cele mai importante. Dacă exista vreo legătură, aceasta trebuia 
descoperită. 

Incă o încercare, îşi zise el şi pe urmă merg mai departe. Se 
ridică, luă un Pepsi din micul frigider şi reveni la biroul din 
camera de hotel pentru a forma alt număr de pe listă. 

— Bună ziua, Institutul Progeria. 

— Pot să vorbesc cu administratorul care se ocupă cu 
strângerea de fonduri? 

Trecură câteva secunde. 

— Meitner. 

— Bună ziua, Frau Meitner. Numele meu e Ron Adams... Fără 
prea mare speranţă, rosti întrebările devenite standard. Femeia, 
asemeni celorlalţi administratori cu care vorbise, era o mare 
admiratoare a lui Jurgen Lenz. 

— Domnul Lenz e într-adevăr principalul donator, spuse ea. 
Fără el, cred că n-am fi putut rezista. E o boală îngrozitoare şi 


421 


extrem de rară. 

— Nu ştiu nimic despre ea, zise Ben politicos, deşi era în criză 
de timp. 

— İn două cuvinte, e vorba despre îmbătrânire prematură. 
Numele întreg e sindromul Hutchinson-Gilford-Progeria. Un copil 
care suferă de boala asta îmbătrâneşte de şapte sau opt ori mai 
repede. La zece ani arată ca un bătrân de optzeci de ani, cu 
artrită, probleme cardiace şi tot restul. Cei mai mulţi mor pe la 
treisprezece ani. 

— Doamne, spuse Ben, sincer îngrozit. 

— Fiind atât de rară, e ceea ce se cheamă o „boală 
năpăstuită”, asta însemnând că se obţin foarte puţine fonduri 
pentru cercetare, iar companiile farmaceutice nu sunt interesate 
să găsească un tratament. De-aceea e atât de important ajutorul 
domnului Lenz. 

Companii de biotehnologie... Vortex. 

— De ce credeţi că domnul Lenz e atât de interesat de 
problema asta? 

Femeia ezită. 

— Cred că ar trebui să-l întrebaţi pe domnul Lenz. Ben simţi 
răceala din glasul ei. 

— Dacă aţi dori să-mi relataţi ceva, neoficial... 

Urmă o pauză, după care femeia spuse pe un ton prudent: 

— Ştiţi cine a fost tatăl lui Jurgen Lenz? Era cineva care să nu 
ştie? 

— Gerhard Lenz, medicul nazist, răspunse Ben. 

— Corect. Neoficial, domnule Adams, mi s-a spus că Gerhard 
Lenz a făcut nişte experimente înfiorătoare pe copii ce sufereau 
de această boală. Fără îndoială că Jurgen Lenz doreşte să 
îndrepte răul comis de tatăl lui. Dar vă rog să nu publicaţi asta. 

— N-o să public, promise Ben. 

Dar dacă Jurgen Lenz nu e fiul lui Gerhard, de unde interesul 
pentru această cauză? Ce soi de farsă bizară mai e şi asta? 

— Să ştiţi că domnul Lenz îi trimite pe unii dintre copii la un 
sanatoriu particular din Alpii Austrieci, administrat de fundaţia 
sa. 

— Sanatoriu? 

— Da, mi se pare că i se spune „Mecanismul”. 

Ben sări ca ars. Mecanismul: locul unde Strasser îi trimisese 
bătrânului Lenz microscoape electronice. Dacă Jurgen era fiul lui 
Gerhard, însemna că a moştenit proprietatea. Oare o folosea 


422 


într-adevăr ca sanatoriu? 

Adoptă un ton degajat: 

— Şi unde-i asta? 

— In Alpi. Nu ştiu exact unde. N-am fost niciodată acolo. E un 
loc privat, foarte luxos. 

— AŞ dori să vorbesc cu un copil care a fost acolo. 

Și să aflu ce se întâmplă în realitate. 

— Domnule Adams, zise femeia pe un ton grav, copiii care 
sunt invitaţi acolo se află de obicei la sfârşitul scurtei lor vieţi. 
Sincer, nu cunosc vreunul care să mai trăiască. Sunt însă sigură 
că vreunul dintre părinţi va fi dispus să vorbească cu 
dumneavoastră despre generozitatea domnului Lenz. 


Apartamentul în care locuia familia căutată se afla la etajul 
patru al unei clădiri deprimante, fără lift, din al doisprezecelea 
district al Vienei, o locuinţă mică şi întunecoasă care mirosea a 
fum stătut de ţigară şi a grăsime încinsă. 

După moartea iubitului lor fiu, la vârsta de unsprezece ani, 
explică bărbatul, divorțase de soţia lui. Căsnicia nu supravieţuise 
stresului provocat de boala şi moartea băiatului. Lângă canapea 
era expusă o fotografie mare, color, a fiului lor, Christoph. Era 
greu să-i ghiceşti vârsta; putea să fi avut opt sau optzeci de ani. 
Era complet chel, avea un cap mare cu o faţă mică şi ochi 
bulbucaţi. 

— Fiul meu a murit la sanatoriu, spuse bărbatul cu ochii plini 
de lacrimi. Doctorul Lenz e un om foarte generos. Mă bucur că 
Christoph a murit fericit. 

— L-ai vizitat vreodată pe Christoph acolo, la Mecanism? 

— Nu, părinţii nu au voie. De problemele de sănătate ale 
copiilor se ocupă o echipă de medici specialişti. Mi-a trimis 
ilustrate. 

Se ridică şi se întoarse după câteva minute cu o vedere. 
Scrisul era lăbărţat, ca de copil. Ben întoarse cartea poştală şi 
văzu fotografia color a unui munte sub care scria: SEMMERING. 

Văduva lui Lenz pomenise de Semmering. Strasser vorbise 
despre clinica de cercetări a lui Gerhard Lenz din Alpii Austrieci. 

Probabil că se afla în acelaşi loc - Semmering. Trebuia s-o 
găsească imediat pe Anna. 


Stabiliseră să se întâlnească la hotel, nu mai târziu de ora 
şapte. 


423 


Dacă nu reuşea să se întoarcă până atunci, Anna urma să-l 
sune. În caz că nu putea s-o facă, stabiliseră să se întâlnească la 
ora nouă, la Schweizerhaus, în Prater. 

Era ora opt şi Ben nu primise nici un mesaj. Chiar dacă Lenz 
acceptase s-o primească, ea n-avea de ce să rămână la fundaţie 
mai mult de o oră sau două. Trecuseră douăsprezece ore de 
când Anna plecase şi Ben era îngrijorat. 

La ora opt şi treizeci de minute, el plecă la Schweizerhaus. 

Restaurantul era renumit pentru friptura din pulpă de porc cu 
sos de muştar şi hrean. Ben se aşeză la o masă liberă şi 
comandă Budweiser, o bere cehească. 

Incercă să se calmeze, dar se gândea doar la Anna şi la ce i se 
putuse întâmpla. 

Se făcuse ora zece şi ea nu apăruse. Sună la hotel. Anna nu 
venise şi nici nu lăsase vreun mesaj. 

Comandă cina pentru doi, dar când chelnerul aduse mâncarea, 
Ben nu fu în stare să se atingă de ea. 


Pe la miezul nopţii se întoarse la hotel. Încercă să citească 
ceva, dar fu incapabil să se concentreze. Adormi îmbrăcat, cu 
toate luminile aprinse şi se trezi de mai multe ori, constatând de 
fiecare dată că Anna nu venise. 


Se trezi pe la trei. Încercă să aţipească din nou, dar nu reuşi. Îl 
chinuia certitudinea că nu putea face nimic ca să dea de urma ei. 

La ora şapte, ameţit şi dezorientat, sună la recepţie pentru a 
cincea oară, ca să verifice dacă nu cumva Anna îi lăsase un 
mesaj. Făcu un duş, se bărbieri şi comandă micul dejun. 

Era sigur că Annei i se întâmplase ceva. Altfel l-ar fi sunat. 

Bău câteva ceşti de cafea, apoi se strădui să mănânce un corn 
tare. 

Încet, încet teama îl copleşi. 

Pe Wahringer Strasse exista un „Internet Cafe”, unul din 
multele menţionate în cartea de telefon a Vienei. Acesta se 
numea „Internet Bar/Kaffehaus” şi se dovedi a fi o încăpere 
intens luminată, cu câteva computere Macintosh aşezate pe 
mese mici, rotunde şi cu o maşină pentru cafea espresso. 
Podeaua era clisoasă şi locul mirosea a bere. Treizeci de minute 
de acces la Internet costau cincizeci de şilingi austrieci. 

Scrise cuvântul Semmering în mai multe sisteme de căutare, 
însă de fiecare dată dădu peste aceleaşi informaţii: staţiuni de 


424 


schi, hoteluri şi descrieri gen „cameră de comerţ” ale unui sat şi 
ale unei staţiuni de schi din Alpii Austrieci, aflate la nouăzeci de 
kilometri de Viena. 

Disperat, conştient că poate comite o eroare teribilă, găsi un 
telefon public şi sună la Fundaţia Lenz, ultimul loc unde ştia că se 
dusese Anna. Era o nebunie, o absurditate să întrebe acolo, dar 
ce altceva avea de făcut? 

Ceru biroul lui Jurgen Lenz, apoi o întrebă pe secretara 
acestuia dacă fusese pe-acolo o femeie cu numele Anna Navarro. 

Femeia păru să recunoască numele Annei, dar în loc să-i 
răspundă la întrebare, îi ceru să se prezinte. Ben îi spuse că era 
„attache” la Ambasada americană şi îi dădu un nume fals. 

— Doctorul Lenz mi-a spus să vă cer numărul de telefon. O să 
vă sune el mai târziu. 

— Voi lipsi de la birou toată ziua. Aş dori să vorbesc acum cu 
doctorul Lenz, spuse el. 

— Doctorul Lenz nu e disponibil. 

— Ştiţi cumva când o să fie liber? E important să stăm de 
vorbă. 

— Doctorul Lenz nu e la birou. 

— În regulă, am numărul lui de-acasă, o să încerc acolo. 

Secretara ezită. 

— Doctorul Lenz nu e în Viena, spuse ea. 

— Nu e în Viena, repetă Ben. Ambasadorul mi-a cerut să 
vorbesc cu el. E o chestiune foarte urgentă. 

— Doctorul Lenz a plecat cu o delegaţie a Forumului 
Internaţional pentru Sănătatea Copiilor într-un turneu la unele 
dintre proprietăţile noastre. Dacă domnul ambasador dorea să-i 
însoţească, era prea târziu. 

Prea târziu. 

După o pauză, secretara zise: 

— Sigur puteţi fi găsit la numărul de telefon al Ambasadei 
americane? 

Ben întrerupse convorbirea. 


425 


41 


Trenul spre Semmering părăsi gara Sudbahnhof la câteva 
minute după ora nouă. Ben păstrase camera de la hotel. Purta 
jeanşi, bascheţi şi un hanorac călduros. Călătoria de nouăzeci de 
kilometri avea să fie scurtă. 

Trenul se năpustea în tuneluri lungi şi ocolea, pe deasupra, 
abruptele trecători montane. Trecea lin pe lângă pământurile 
înverzite, în pantă, ale fermelor, pe lângă clădirile din piatră cu 
acoperişuri roşii, în spatele cărora se înălţau munţii cenuşii, 
peste viaducte înguste şi traversa uluitoare defilee din calcar. 

Compartimentul aproape gol era scăldat într-o lumină 
chihlimbarie. Ben se gândea la Anna Navarro care se afla în 
pericol. Era sigur de asta. Considera că o cunoştea suficient de 
bine ca să fie încredinţat că ea n-ar fi dispărut fără să-l anunţe. 
Fie se dusese pe neaşteptate într-un loc de unde nu putea suna, 
fie fusese dusă cu forţa undeva. 

Dar unde? 

După ce se reîntâlniseră la hotelul din Viena, petrecuseră mult 
timp discutând despre Lenz. Ben îşi amintea ce bâiguise văduva 
lui Gerhard Lenz: De ce te-a trimis Lenz? Ai venii aici de la 
Semmering? Strasser le spusese că trimisese microscoape 
electronice la o clinică veche din Alpii Austrieci, cunoscută drept 
Mecanismul. 

Dar de ce Semmering o înfricoşa atât de tare pe bătrână? 

Anna era hotărâtă să localizeze acea clinică din Alpi, unde 
spera să găsească răspunsuri la întrebările ce şi le puneau. 

Poate că plecase să caute locul numit Mecanismul, îşi zise 
Ben. 

Studie harta regiunii Semmering-Rax-Schneeberg, pe care o 
luase de la Viena înainte de a pleca şi încercă să ticluiască un 
plan. Din păcate nu ştia unde era clinica sau laboratorul de 
cercetări, deci nu putea plănui cum să pătrundă acolo. 

Gara din Semmering era o clădire modestă cu două etaje, în 
faţa căreia se aflau o bancă şi un automat pentru Coca-Cola. 
Când cobori din tren, constată că bătea un vânt îngheţat; 
diferenţa de temperatură dintre Viena şi Alpii Austrieci era 
semnificativă. După câteva minute de urcuş pe drumul abrupt şi 


426 


şerpuit ce ducea spre târg, urechile şi obrajii îl usturau din cauza 
frigului. 

In timp ce mergea, începu să aibă îndoieli: Ce naiba fac? se 
întrebă în gând. Dacă Anna nu-i aici? 

Semmering era un sat mic, cu Gasthauses şi hanuri, aşezate 
pe partea sudică a unui munte. Deasupra lor se aflau câteva 
hoteluri de lux şi sanatorii. Spre nord era Hollental, Valea 
Diavolului, un defileu adânc, săpat în piatră de râul Schwarza. 

Pe Hochstrasse era un mic birou turistic, administrat de o 
tânără femeie. 

Ben îi spuse că voia să cunoască regiunea şi îi ceru o hartă 
mai detaliată. Femeia îi dădu una şi petrecu mult timp indicându- 
i traseele cele mai pitoreşti. 

— Puteţi merge, dacă doriţi, de-a lungul vechii căi ferate 
Semmering, de unde aveţi o vedere panoramică. Vă puteţi opri şi 
într-un loc minunat, care a inspirat imaginea de pe vechea 
bancnotă de douăzeci de şilingi. Şi mai e o privelişte magnifică a 
ruinelor castelului Klamm. 

— Serios? făcu Ben, simulând interesul, apoi adăugă într-o 
doară: Mi s-a spus că e un fel de clinică particulară celebră pe- 
aici, într-un vechi Schloss. Mecanismul, parcă aşa-i zice. 

— Mecanismul? spuse ea nedumerită. 

— O clinică particulară - mai degrabă un laborator de 
cercetări, un institut ştiinţific, un sanatoriu pentru copii bolnavi. 

Un licăr scurt de recunoaştere păru să apară în ochii femeii, 
însă ea dădu din cap dezolată. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule, îmi pare rău. 

— Cineva mi-a spus că această clinică aparţine unui doctor, 
Jurgen Lenz... 

— Imi pare rău, repetă ea, cam prea repede, devenind brusc 
rezervată. Nu există o asemenea clinică. 

Ben cobori pe Hochstrasse până când ajunse la ceea ce părea 
să fie o combinaţie de Gasthaus şi cârciumă. In faţă era aşezată 
o tablă neagră deasupra căreia era o reclamă verde pentru 
berea Wieninger. Sub ea era scris: Herzlich Willkommen - Un 
sincer bun venit. Specialităţile zilei erau menţionate cu litere 
groase, scrise cu cretă. 

Localul era întunecos şi mirosea a bere. Trei bărbaţi voinici 
stăteau la o mică masă de lemn şi beau bere din halbe de sticlă. 
Ben se apropie de ei. 

— Caut un Schloss care adăposteşte o clinică de cercetări 


427 


medicale deţinută de un om pe nume Jurgen Lenz. Vechiul 
Mecanism. 

Bărbaţii îl priviră bănuitori. Unul dintre ei le murmură ceva 
celorlalţi, care-i răspunseră tot în şoaptă. Ben auzi „Lenz” şi 
„Klinik”. 

— Nu, nu-i pe-aici. 

Ben sesiză reținerea oamenilor. Era convins că-i ascundeau 
ceva, aşa că strecură pe masă câteva bancnote de o mie de 
şilingi. N-avea timp de subtilităţi. 

— In regulă, mulţumesc, zise el, dând să plece. Pe urmă, ca şi 
cum uitase ceva, se întoarse. Uite ce e, dacă vreunul dintre voi 
are prieteni care ştiu ceva despre clinica asta, spuneţi-le că o să 
plătesc pentru informaţii. Sunt întreprinzător american şi caut 
nişte oportunităţi pentru investiţii. 

Părăsi cârciuma şi rămase câteva clipe în faţa clădirii. Câţiva 
bărbaţi în jeanşi şi jachete din piele trecură pe lângă el, vorbind 
ruseşte. N-avea rost să-i întrebe. 

După câteva secunde, simţi o bătaie pe umăr. Era unul dintre 
bărbaţii din local. 

— la zi, cât vrei să plăteşti pentru informaţia asta? 

— Dacă informaţia e corectă, două mii de şilingi. 

Bărbatul privi înjur pe furiş. 

— Mai întâi banii, te rog. 

Ben îl privi o clipă, apoi îi întinse două bancnote. Omul îl 
conduse câţiva metri pe drum şi arătă spre muntele cu pante 
abrupte. Aşezat pe o latură a vârfului acoperit de zăpadă şi 
înconjurat de un pâlc compact de brazi plini de omăt se află un 
vechi castel medieval, cu o faţadă barocă şi un turn cu ceas. 
Semmering. 

Clinica unde consilierul ştiinţific al lui Hitler, Josef Strasser, 
trimisese echipament sofisticat, cu multe decenii în urmă. 

Locul unde Jurgen Lenz invitase câţiva copii norocoşi, afectaţi 
de o boală teribilă. 

Castelul pe care - punând laolaltă ceea ce ştia el cu ceea ce-i 
spusese secretara lui Lenz - o delegaţie de lideri şi demnitari din 
întreaga lume venise să-l viziteze. 

Poate că tot acolo se afla şi Anna. Trebuia să încerce, să se 
convingă. 

Mecanismul era de departe cea mai mare proprietate din 
zonă. 

— Magnific, spuse Ben încet. Cunoşti pe cineva care a fost 


428 


înăuntru? 

— Nu. Nimeni n-are voie. E un loc foarte discret, nu poţi intra 
acolo. 

— N-au angajat pe nimeni din localitate? 

— Nu. Toţi lucrătorii sunt aduşi cu elicopterul de la Viena şi 
locuiesc la castel. Există şi un heliport, îl poţi vedea dacă te uiţi 
mai atent. 

— Ce fac acolo, ştii? 

— Am auzit câte ceva. 

— De exemplu? 

— Fac lucruri ciudate, spune lumea. Poţi vedea copii cu 
înfăţişări ciudate care sunt aduşi în autobuze. 

— Ştii cine e stăpânul? 

— Cum ziceai, Lenz ăsta. Tatăl lui a fost nazist. 

— De când e proprietar? 

— De mult timp. Mi se pare că tatăl lui a obţinut proprietatea 
după război. In timpul războiului, Schloss a fost folosit de nazişti 
drept comandament. | se spunea Schloss Zerwald - ăsta-i 
numele din Evul Mediu al Semmeringului. A fost construit de unul 
dintre prinții Esterhazy în secolul şaptesprezece. La sfârşitul 
secolului trecut a fost o vreme... cum ziceţi voi... abandonat, pe 
urmă, timp de douăzeci de ani, a existat o fabrică de ceasuri 
acolo. Bătrânii de pe-aici încă-i mai zis Uhrwerken. Cum ziceţi 
voi...? 

— Mecanismul. Ben scoase altă bancnotă de o mie de şilingi. 
Vreau să-ţi mai pun câteva întrebări. 


Silueta unui bărbat se profila ameninţător deasupra ei, un 
bărbat într-un halat alb, al cărui chip îl vedea când limpede, când 
estompat. Avea părul cărunt şi vorbea încet, ba chiar zâmbea. 

Se întrebă ce se întâmplase cu ea de nu se putea ridica în 
capul oaselor: avusese un accident? Făcuse un infarct? O copleşi 
panica. 

Auzi: ... Să fim nevoiţi să-ți facem asta, dar zău că n-am avut 
de ales. 

Omul vorbea cu accent german ori elveţian. 

Unde mă aflu? Pe urmă: tranchilizant disociativ... Cineva 
vorbea în engleză cu ea, cu accent central-european. Şi: ... Cât 
de confortabil cu putință în timp ce aşteptăm eliminarea 
ketaminei din organismul dumitale. 

Incepu să-şi amintească. Locul în care se afla era blestemat, 


429 


un loc care-i trezise cândva curiozitatea, dar în care îşi dori să nu 
fi ajuns. 

Işi amintea vag de o luptă, de faptul că fusese înşfăcată de 
câţiva bărbaţi puternici şi înţepată cu ceva ascuţit, dar nimic mai 
mult. 

Bărbatul cu păr cărunt, pe care acum îl percepea ca pe un om 
foarte rău, plecase. Anna închise ochii şi când îi deschise din nou 
constată că era singură. Mintea i se limpezise. O durea tot corpul 
şi îşi dădu seama că era legată de pat. Se ridică atât cât îi 
permise cureaua petrecută peste piept şi constată că era legată 
de mâini şi picioare de un pat de spital cu centuri medicale din 
poliuretan, folosite în spitalele psihiatrice pentru cei mai violenţi 
pacienţi. 

La încheieturi avea cătuşe. Braţele o dureau şi avea julituri, 
dovadă că se luptase din răsputeri. 

Centurile aveau un cod de culori: roşii pentru încheieturi, 
albastre pentru glezne. Erau produse mai recent decât cele din 
piele pe care le folosise ea la antrenamente, însă era sigură că 
încuietorile nu se modificaseră. Cheia, îşi aminti ea, era mică şi 
plată, fără dinţi, dreaptă pe o latură şi curbată pe cealaltă. 

Işi aminti că toate centurile de spital puteau fi desfăcute uşor 
cu o agrafă pentru hârtie sau ceva asemănător - o bucată de 
sârmă dreaptă şi rigidă. 

intinse gâtul într-o parte şi examina masivul aparat de 
anestezie aflat lângă patul ei. In partea opusă, văzu căruciorul 
metalic, aflat la doar câţiva paşi. 

Avea opt sertare. Deasupra erau risipite instrumente 
medicale, bandaje, forcepsuri, foarfece, dar exista şi o cutie cu 
ace de siguranţă sterilizate. Din păcate, n-avea cum să ajungă 
acolo. 

Incercă să-şi mişte corpul spre stânga, spre căruciorul lucios, 
sperând să-şi slăbească legăturile, dar nu reuşi. Se mişcă din nou 
spre stânga, de astă dată cu o smucitură bruscă, dar fără 
rezultat. Se mişcă însă patul. Trebuia să fie pe roţi, îşi zise ea. 

Roţi. 

Rămase liniştită o clipă, pentru a asculta dacă nu se auzeau 
cumva paşi. Apoi se mişcă din nou sub centuri şi simţi că patul se 
deplasează încă trei sau patru centimetri. 

Incurajată, se mişcă din nou. Patul pe roţi se deplasă încă 
puţin, dar căruciorul i se părea la fel de departe. 

Se odihni o clipă, cu ceafa înţepenită de durere, apoi îşi adună 


430 


toate forţele şi, încercând să ignore distanţa până la cărucior, se 
smuci sub centuri câştigând încă doi centimetri. 

Doi centimetri din mai multe zeci erau ca un singur pas în 
maratonul de la New York. 

Auzi paşi pe hol şi glasuri tot mai puternice. Anna încremeni, 
dar vocile se depărtară. 

Un salt spre stânga şi patul se mai deplasă cu vreo patru 
centimetri. 

Nu voia să se gândească la ce va face o dată ajunsă la 
cărucior. Trebuia să acţioneze pas cu pas. Câte doi centimetri 
odată. Incă vreo doi-trei centimetri. Căruciorul se afla la 
maximum treizeci de centimetri. Se smulse din nou şi mai 
câştigă doi centimetri, în clipa în care bărbatul cu păr cărunt 
intra în cameră. 

Jurgen Lenz, cum îşi zicea. 

Jurgen-Lenz-care-nu-era-jurgen-Lenz, gândi Anna. 


431 


42 


Aproape de capătul străzii, Ben găsi un magazin cu articole 
sportive bine aprovizionat. Inchine o pereche de schiuri de fond 
şi întrebă unde ar putea închiria o maşină. 

„Nicăieri, pe o rază de mai mulţi kilometri”, i se răspunse. 

Lângă magazin era parcată o motocicletă BMW, veche şi 
uzată, dar încă în funcţiune. Căzu la învoială cu tânărul care 
administra magazinul şi o cumpără. 

Cu schiurile legate la spate, Ben parcurse trecătoarea 
Semmering şi ajunse la un drum de ţară îngust care şerpuia 
printr-un defileu până la Castel. Pământul era îngheţat şi brăzdat 
de făgaşe - fapt ce dovedea că pe-acolo trecuseră recent 
camioane şi alte vehicule grele. 

După ce reuşi să urce vreo patru sute de metri, ajunse la un 
indicator roşu pe care scria BETRETEN VERBOTEN-PRIVATBESITZ: 
Trecerea interzisă - Proprietate privată. 

Dincolo de indicator se afla o barieră, al cărui braţ era vopsit 
în galben şi negru cu vopsea reflectorizantă. Părea să fie 
manevrată electronic, dar Ben reuşi să sară peste ea şi să tragă 
motocicleta pe dedesubt. 

Nu se întâmplă nimic, nu se auzi nici un semnal de alarmă. 

Işi continuă urcuşul prin pădurea deasă, acoperită de zăpadă 
şi, după câteva minute, ajunse la un zid de piatră înalt, crenelat, 
de curând restaurat. 

Deasupra zidului la câţiva zeci de centimetri era întins un fir 
de sârmă. De la distanţă aproape că nu se vedea. Ben merse de- 
a lungul zidului câţiva zeci de metri, până când ajunse la ceea ce 
părea să fie poarta principală, din fier forjat. Privind mai atent, 
Ben îşi dădu seama că fierul era de fapt oţel şi că în spate se 
întindea un paravan din țesătură metalică. Era o măsură de 
maximă protecţie, menită să împiedice accesul intruşilor. 

Oare reuşise Anna să pătrundă înăuntru? Şi dacă da, era 
ţinută prizonieră? 

Drumul de ţară se sfârşea după alte câteva sute de metri de la 
poartă. Mai departe era doar zăpada neumblată, scânteietoare. 
Parcă motocicleta, îşi puse schiurile şi porni prin zăpadă, ţinându- 
se aproape de zid. Intenţiona să studieze întregul perimetru al 


432 


proprietăţii, în speranţa de-a descoperi o breşă în sistemul de 
securitate. 

Zăpada moale şi groasă îi îngreuna deplasarea. 

Solul de lângă zid era acum mai ridicat şi Ben reuşi să 
privească peste gard. 

Lumina orbitoare reflectată de zăpadă îl obliga să-şi mijească 
ochii, dar reuşi să distingă conturul Castelului, o clădire din 
piatră, întinsă mai mult pe orizontală decât pe verticală. Apoi 
observă doi gardieni în uniformă, înarmaţi cu pistoale mitralieră, 
care patrulau pe teritoriul proprietăţii. 

Orice s-ar fi întâmplat între acele ziduri nu era doar cercetare 
ştiinţifică. _ 

Apoi văzu ceva ce îl şocă profund. Intr-o zonă împrejmuită, 
zeci şi zeci de copii zdrenţăroşi se plimbau în cerc. Se întrebă 
cine erau şi de ce se aflau acolo. 

Putea să jure că acolo nu era un sanatoriu. Copiii păreau 
prizonieri. 

In interior, lângă zid, văzu o suprafaţă îngrădită de mărimea 
unui cvartal de blocuri din oraş. Pe ea erau ridicate mai multe 
corturi mari, de tip militar, pline cu copii. Corturile înlocuiseră 
cocioabele, iar locuitorii săi erau probabil copii din vreo ţară est- 
europeană. Gardul de oţel care împrejmuia locul avea pe 
marginea de sus colaci de sârmă ghimpată. 

Priveliştea era stranie. Lui Ben nu-i venea să creadă. Privi încă 
o dată. Da. Erau copii, unii de grădiniţă, alţii adolescenţi, netunşi 
şi cu aspect neîngrijit, fumând şi strigând unul la altul. Văzu şi 
nişte fete cu baticuri pe cap, îmbrăcate cu haine sărăcăcioase. 

Ben îşi aminti de reportajele filmate despre asemenea oameni. 
Oricine-ar fi fost, de oriunde veneau, aveau aerul inconfundabil 
al copiilor săraci, alungaţi de război din casele lor - refugiaţi 
bosniaci, oameni care fugiseră de conflictele din Kosovo şi 
Macedonia, poate chiar etnici albanezi. 

Adăpostea Lenz refugiaţi de război pe terenul clinicii sale? 

Jurgen Lenz, filantropul, cel care alina suferinţele copiilor? 

Puțin probabil. 

Locul nu prea arăta a adăpost. Copiii înghesuiți în corturi, 
îmbrăcaţi nepotrivit, îngheţând de frig şi gardienii înarmaţi 
sugerau mai degrabă un lagăr de prizonieri. 

Auzi un strigăt venind din tabără, vocea unui adolescent. 
Cineva de-acolo îl zărise. Ţipătul fu curând urmat de altele. 
Nefericiţii aceia îi făceau semne cu mâna, chemându-l, sperând 


433 


că vor fi eliberaţi. N 

li cereau ajutorul. Il considerau un salvator, cineva de afară 
care-i putea ajuta să scape. 

Apoi, se auzi un răcnet din altă direcție şi unul dintre gardieni 
îndreptă arma spre el, făcându-i semn să plece. 

Amenințarea era clară: pleacă de lângă proprietatea privată 
sau tragem. 

Auzi o rafală, se întoarse şi văzu mai multe gloanţe înfipte în 
zăpadă, la câțiva paşi în stânga lui. 

Gardienii nu glumeau. 

Copiii erau prizonieri. Dar Anna? 

Doamne, sper să fie bine. Sper să fie în viaţă. 

Nu ştia dacă să se roage ca Anna să fie înăuntru... ori să-şi 
dorească să nu fie. 

Ben se întoarse şi începu să coboare pe drumul de munte. 


— Ei, văd că ţi-ai revenit, zise Lenz, zâmbind prietenos. Poate 
că acum o să-mi spui cui i-ai dezvăluit adevărata mea identitate. 

— Du-te-n mă-ta, spuse Anna. 

— Cred că n-o voi face, zise el calm. De îndată ce ketamina o 
să-şi înceteze efectul - se uită la ceasul de aur de la mână - ceea 
ce se va întâmpla peste o jumătate de oră, o să fii injectată 
intravenos cu vreo cinci miligrame dintr-un opiaceu puternic, 
numit versed. 

Anna îl privi indiferentă. 

— Cinci miligrame e doza potrivită pentru a te relaxa, fără a-ţi 
afecta reacţiile. O să te simţi puţin agitată, dar asta trece în vreo 
zece secunde. Pe urmă orice nelinişte o să te părăsească. E o 
senzaţie minunată. Lenz îşi înclină capul într-o parte. Dacă ţi-am 
injecta deodată drogul ăsta, ai înceta să respiri şi, foarte 
probabil, ai muri. Aşa că trebuie să-l administrăm lent, timp de 
opt-zece minute. Nu vrem să ţi se întâmple nimic rău. 

In pofida calmului indus pe cale chimică, Anna era teribil de 
speriată. 

— Mai curând o să fii găsită moartă în maşina închiriată - altă 
victimă a şofatului sub influenţa alcoolului... 

— N-am închiriat niciodată o maşină, bolborosi ea. 

— Ba da, ai închiriat. Sau mai degrabă a fost închiriată pentru 
dumneata, folosindu-se cartea de credit. Ai fost arestată aseară 
într-un oraş vecin. Alcoolemia dumitale a fost de doi virgulă cinci 
la mie. Ai fost ţinută peste noapte într-o celulă, apoi eliberată. 


434 


Dar ştii cum e cu băutorii înveteraţi - nu se învaţă minte 
niciodată. i 

Anna nu răspunse. Incerca, disperată, să găsească o cale de 
ieşire din labirint. Trebuia să existe fisuri în planul lui, dar unde? 

Lenz continuă: 

— Vezi dumneata, versed e cel mai eficient ser al adevărului 
inventat vreodată. Toate drogurile pe care le-a încercat CIA n-au 
avut nici un efect. Cu o doză corectă de versed, o să devii atât de 
liberă de inhibiţii, încât o să-mi spui tot ce vreau să ştiu. Şi, după 
aceea, n-o să-ţi mai aminteşti nimic. O să vorbeşti lucidă fiind, 
dar din clipa în care o să fii trecută pe perfuzie, n-o să-ţi mai 
aminteşti ce s-a întâmplat. E ceva de-a dreptul remarcabil. 

In cameră intră o infirmieră împingând un cărucior cu 
instrumente medicale - tuburi, tensiometre, seringi. O privi 
bănuitoare pe Anna în timp ce umplea câteva seringi din nişte 
fiole mici, aplicându-le apoi nişte etichete. 

— Ea e Gerta, infirmiera-anestezistă. E una dintre cele mai 
pricepute. Eşti pe mâini bune. 

Lenz îi făcu Annei un semn de salut cu mâna şi părăsi 
încăperea. 

— Cum te simţi? întrebă Gerta într-o doară, în vreme ce atârna 
o pungă cu lichid limpede pe stativul pentru perfuzii din stânga 
patului. 

— Destul de... ameţită... zise Anna şi vocea i se stinse. 

Apoi închise ochii. 

În realitate, era foarte atentă deoarece îşi făcuse un plan. 
Gerta trebăluia pe masă, apoi zise: 

— In regulă, o să mă întorc. Doctorul vrea să aştepte până se 
elimină ketamina din organismul dumitale. Dacă începem acum 
cu versed-ul, s-ar putea să nu mai respiri. Oricum, trebuie să mă 
duc în laborator. Sonda asta nu-i bună. Infirmiera ieşi şi închise 
uşa în urma ei. 

Anna deschise ochii şi îşi mişcă trupul spre stânga, aruncându- 
şi braţele încătuşate în aceeaşi direcţie. Era o mişcare pe care 
începea s-o stăpânească. Patul păru să se deplaseze câţiva 
centimetri spre cărucior. Repetă mişcarea şi ajunse lângă el. Se 
ridică atât cât îi permitea centura şi îşi apăsă faţa pe tabla rece a 
căruciorului. Cu colţul ochiului stâng, zări acele de siguranţă 
folosite la prinderea bandajelor, într-o pungă pătrată, sterilizată, 
la trei sau patru centimetri distanţă. Prea departe. Dacă îşi 
întindea gâtul spre stânga cât de mult putea, avea o şansă. 


435 


Tendoanele şi muşchii de la ceafă se încordaseră într-atât, încât 
începură să tremure. Durerea deveni chinuitoare. 

_ Apoi, ca un copil răutăcios, îşi scoase limba cât putut de tare. 
In cele din urmă îşi lăsă limba pe suprafaţa căruciorului, de parcă 
ar fi fost lopata unui mecanic de locomotivă. Atinse plasticul 
pachetului şi îşi retrase încet capul, trăgând pachetul de ace la 
margine până reuşi să-l apuce cu dinţii. Auzi nişte paşi 
apropiindu-se de uşă. 

Anna se lăsă pe spate în pat, având sub limbă micul pachet cu 
ace. Infirmiera intră şi se îndreptă spre pat. 

— Da, spuse Gerta, ketamina provoacă greață uneori. Văd că 
te-ai trezit. A 

Anna gemu şi închise ochii. Incercă să respire regulat. 

După câteva minute, Gerta părăsi iarăşi încăperea şi închise 
încet uşa în urma ei. 

Anna ştia că avea să se întoarcă mai curând de astă dată. 
Scuipă pacheţelul care ateriza exact pe dosul palmei stângi. Işi 
mişcă amândouă mâinile şi întinse arătătorul mâinii drepte, 
trăgând pachetul cu ace în pumn. Acţiona cu îndemânare. Ştia ce 
avea de făcut fiindcă deschisese nu o dată încuietori 
asemănătoare. Ambalajul se desfăcu mai greu, însă reuşi să 
scoată acul din siguranţa lui. 

Mai întâi cătuşa stângă. Vâri acul în încuietoare, împinse 
bolţurile din interior spre stânga, apoi spre dreapta şi 
încuietoarea cedă. f 

Mâna stângă era liberă! Jubila. Işi eliberă mâna dreaptă, apoi 
centura de siguranţă Uşa se deschise din nou cu un scârţâit uşor. 
Gerta se întorsese. 

Anna îşi vâri rapid mâinile în cătuşele de poliuretan şi închise 
ochii. Gerta se apropie de pat. 

— Te-am auzit mişcându-te. 

Anna deschise ochii. Avea privirea rătăcită. 

— Gata, zise Gerta ameninţător. Am impresia că te prefaci. 

Va trebui să ne asumăm riscul. 

Doamne, nu. 

infirmiera legă un garou de cauciuc pe braţul stâng al Annei. 

Când vena ieşi în relief, introduse acul intravenos, apoi se 
întoarse cu spatele ca să potrivească robinetul ce regla debitul 
lichidului. Cu o mişcare rapidă, Anna îşi trase mâinile din 
cătuşele desfăcute şi încercă să-şi scoată garoul fără să facă 
zgomot, dar Gerta auzi plesnitura cauciucului şi se întoarse. 


436 


Anna se ridică brusc în pat atât cât îi permitea centura de la 
piept şi prinse gâtul infirmierei cu o mână, în timp ce cu cealaltă 
îi încolăci strâns tubul de cauciuc în jurul gâtului. Se auzi un 
scâncet. 

Gerta dădu din mâini, le duse la gât, încercă să-şi vâre 
degetele sub garou, dar nu reuşi şi începu să se zvârcolească 
înnebunită. Faţa i se învineţi şi încetă să se zbată. Işi pierduse 
probabil cunoştinţa. 

Anna acţiona rapid: îi puse infirmierei un căluş în gură şi-o 
legă cu cătuşele de bara patului. Apoi îşi desfăcu legăturile de la 
glezne, se dădu jos din pat şi o legă pe Gerta şi de aparatul 
pentru anestezie care era greu de mişcat. 

Scoase inelul cu chei de la centura infirmierei şi se uită spre 
cărucior. Acesta era plin de „arme”. Luă o mână de ace 
hipodermice şi câteva fiole mici cu diverse medicamente. 

Intr-un dulap atârnau două jachete albe de medic. Imbrăcă 
una dintre ele, îndesă „armele” în ambele buzunare şi ieşi din 
încăpere. 


437 


43 


Arhiva regiunii Semmering ocupa o mică încăpere de la 
subsolul unei clădiri în stil bavarez. Se aflau acolo şiruri de fişete 
verzi. 

— Castelul Zerwald nu e accesibil publicului, zise pe un ton 
categoric femeia cu păr alb care conducea biroul. Face parte din 
Clinica Semmering. E strict privată. 

— Inţeleg, spuse Ben. De fapt, mă interesează vechile hărţi. 

După ce Ben continuă să-i explice că era istoric şi studia 
castelele din Germania şi Austria, ea arboră o mină vag 
dezaprobatoare, de parcă tocmai mirosise ceva urât, dar îi 
ordonă tânărului ei asistent să scoată harta proprietăţii dintr-unul 
din sertarele de pe peretele lateral al camerei. 

Harta fusese tipărită la începutul secolului nouăsprezece. 
Deţinătorul terenului era identificat sub numele J. Esterhazy. O 
enigmatică serie de marcaje străbătea parcela. 

— Ce sunt astea? întrebă Ben, arătând semnele. 

Bătrâna se încruntă. 

— Peşterile, spuse ea. Peşterile de calcar din munte. 

Peşteri. Poate le va putea folosi. 

— Peşterile străbat proprietate de la Caste/? 

— Bineînţeles, zise femeia iritată. 

Incercând să-şi stăpânească entuziasmul, Ben întrebă: 

— Puteţi să-mi faceţi o copie a acestei hărţi? 

— Vă costă douăzeci de şilingi. 

— In regulă, spuse el. Mai am o rugăminte: există pe undeva 
un plan al castelului? 


Tânărul de la magazinul de articole sportive privea harta 
proprietăţii de parcă ar fi fost o problemă insolubilă de algebră. 
Când Ben îi spuse că marcajele indicau o reţea de peşteri, el îşi 
aminti. 

— Da, vechile peşteri trec chiar pe sub castel, zise el. Mi se 
pare că exista chiar o intrare în Caste/ din peşteri. S-ar putea ca 
acum să fie blocată. 

— Ai fost vreodată în peşterile alea? 

Tânărul îl privi speriat. 


438 


— Nu, sigur că nu. 

— Ştii pe cineva care-a fost? 

— Ja, cred că da, spuse el după o clipă de gândire. 

— Crezi că ar fi dispus să mă ducă acolo, să fie ghidul meu? 
— Mă îndoiesc. 

— Poţi să întrebi? 

— O să întreb, dar nu vă faceţi prea mari speranţe. 


O jumătate de oră mai târziu în magazin intră un bărbat de 
aproximativ şaptezeci de ani, scund şi vânos, cu urechile ca nişte 
conopide, cu nas lung şi diform. Vorbi repede şi iritat, în 
germană, cu tânărul, iar când îl văzu pe Ben, tăcu. 

Ben îl salută. Omul răspunse la salut înclinând capul. 

— E cam bătrân, îi spuse Ben vânzătorului. Nu există cineva 
mai tânăr şi mai puternic? 

— Există mai tineri, dar nu mai puternici, zise bătrânul. Şi apoi 
nimeni nu cunoaşte peşterile mai bine ca mine. Oricum, nu sunt 
sigur că vreau să fac treaba asta. 

— A, vorbeşti engleza? spuse Ben surprins. 

— Mai toţi am învăţat-o în timpul războiului. 

— Peşterile mai au vreo intrare în castel? 

— Era una. Dar de ce te-aş ajuta? 

— Trebuie să intru în Schloss. 

— Nu poţi. Acum e o clinică privată. 

— Cu toate acestea, trebuie să intru. 

— De ce? 

— Să zicem că din motive personale, care înseamnă mulţi bani 
pentru mine. 

Îi spuse bătrânului austriac cât era dispus să-i plătească 
serviciile. 

— O să avem nevoie de echipament, zise omul. Ştii să te 
caţeri? 


ÎI chema Fritz Neumann şi explora peşterile din regiunea 
Semmering dinainte de-a se naşte Ben. În ciuda vârstei, era 
puternic şi agil. 

Spre sfârşitul războiului, spunea el, pe când avea doar opt ani, 
părinţii lui intraseră într-o celulă a Rezistenței muncitorilor 
catolici, care lupta împotriva naziştilor ce invadaseră acea parte 
a Austriei. Vechiul castel fusese acaparat de nazişti şi 
transformat în comandament regional. 


439 


Ignorat de naziştii care trăiau şi lucrau la Castel, exista lângă 
pivniţă un spaţiu strimt, ce se deschidea spre o peşteră de calcar 
aflată sub terenul proprietăţii. Caste/u/ fusese construit în mod 
deliberat deasupra acestei guri de peşteră, deoarece primii 
locatari, îngrijoraţi de atacurile asupra fortăreței lor, doriseră să 
aibă o ieşire secretă. Cu trecerea anilor, acea deschizătură 
fusese dată uitării. 

In timpul războiului, când naziştii rechiziţionaseră castelul, 
membrii Rezistenței înţeleseră că erau în posesia unui mijloc 
care le permitea să-i spioneze pe nazişti, să pună la cale 
sabotaje şi diversiuni şi - dacă erau îndeajuns de atenţi - să facă 
toate astea fără ca naziştii să-şi dea seama cum reuşiseră. 

Rezistenţa eliberase zeci de prizonieri din Castel, iar naziştii 
nu aflaseră niciodată cum. 

Pe când avea opt ani, Fritz Neumann îi ajutase pe părinţii lui şi 
pe prietenii lor şi reuşise să memoreze pasajele întortocheate ale 
peşterii. 


Fritz Neumann cobori primul din telescaun, urmat îndeaproape 
de Ben. Pârtia de schi se afla pe versantul nordic al muntelui. 
Castelul era în partea opusă, dar Neumann apreciase că era mai 
uşor să ajungă la gura peşterii pe-acolo. 

Schiurile lor aveau legături Randonee, care lăsau călcâiele 
libere pentru cros, dar puteau fi strânse la coborâre. Şi mai 
important era că aceste legături le permiteau să poarte ghete de 
alpinism şi nu de schi. Neumann se ocupase de echipament: 
crampoane flexibile, preferate de alpiniştii austrieci pentru 
gheaţa tare; lanterne Petzl; toporişti pentru gheaţă cu curele 
pentru încheieturi; harnaşamente pentru căţărat; pitoane; 
carabiniere. 

Armele pe care le voia Ben erau mai greu de găsit. Din 
fericire, existau mulţi vânători în zonă care aveau pistoale şi 
puşti, iar unul dintre ei acceptă să le vândă. 

Purtând glugi de lână, pantaloni de protecţie contra vântului şi 
jambiere, rucsacuri de alpinism şi mănuşi subţiri din 
polipropilenă, ajunseră în vârf. Apoi îşi fixară legăturile pentru 
lunga coborâre pe versantul sudic. Ben se considera un schior 
bun, dar reuşi cu greu să se ţină după bătrânul care îşi croia 
drum prin zăpada proaspătă. Aerul era foarte rece şi pe Ben 
începu să-l usture faţa. | se părea uimitor că Neumann reuşea să 
găsească drumul, până când văzu linii roşii, vopsite pe câte un 


440 


brad, care păreau să marcheze traseul. 

După douăzeci de minute ajunseră la o crevasă de la limita, 
pădurii şi, după scurt timp, la un defileu abrupt. Se opriră la vreo 
trei metri de margine, îşi scoaseră schiurile şi le ascunseră într- 
un pâlc de copaci. 

— Cum îţi spuneam, e foarte greu de ajuns la peşteră, zise 
Neumann. Acum o să coborâm cu frânghia. Sper că te pricepi. 

Ben încuviinţă şi inspectă marginile stâncii. Evaluă adâncimea 
prăpastiei ca având vreo treizeci de metri. De-aici putea vedea 
castelul lui Lenz, departe, în vale, atât de mic încât părea o 
machetă făcută de un arhitect. 

Neumann scoase un colac nou de frânghie. Ben se simţi 
uşurat constatând că era din fire răsucite de nailon. 

— E de unsprezece milimetri, spuse Neumann. Te aranjează? 

Ben încuviinţă. Pentru o coborâre ca asta, era tocmai bună. Ar 
fi făcut orice, numai să o găsească pe Anna. 

Din unghiul în care se afla, nu vedea gura peşterii. Presupuse 
că era o deschizătură în peretele stâncii. 

Neumann îngenunche aproape de marginea defileului şi 
începu să bată pitoanele cu un ciocan. Pe urmă, legă frânghia de 
cea mai mare piatră şi o trecu prin pitoane. 

— Nu-i uşor de ajuns la gura peşterii, anunţă el. O să coborâm 
în coardă şi o să ne legănăm puţin, ca să ne luăm avânt pentru a 
putea intra în grotă. Acum ne vom pune crampoanele şi 
harnaşamentul. 

— Dar toporiştile? 

— Nu-s necesare aici, spuse el. Nu e gheaţă. Sunt pentru 
peşteră. 

— E gheaţă în peşteră? 

Neumann, ocupat cu despachetatul, nu-i răspunse. 

Ben şi Peter obişnuiau să exploreze grotele de lângă 
Greenbriar, dar acelea erau ceva mai mari decât nişte vizuini. Nu 
dăduse niciodată peste gheaţă. 

Preţ de o clipă, simţi un nod în stomac. Până acum, fusese 
îmboldit de furie şi teamă, concentrându-se asupra unui singur 
lucru: s-o scoată pe Anna din clinica lui Lenz, unde era convins că 
se află. 

Acum se întreba dacă alesese cea mai nimerită cale de-a 
ajunge acolo. 

Se gândise să ia cu asalt poarta principală, dar gardienii ar fi 
tras şi l-ar fi ucis. Se părea că peştera reprezenta singura soluţie. 


441 


Cei doi îşi fixară crampoanele pe tălpile ghetelor de alpinism, 
apoi îşi strânseră pe talie centurile din nailon. Erau gata de 
plecare. 

— Aplicăm du/fersitz, da? zise Neumann, folosind termenul 
austriac pentru rapelul fără scripete. 

— Fără scripete de rapel? 

Pe Neumann neliniştea lui Ben îl amuză. 

— Cui îi trebuie? 

Fără scripete de rapel, coborârea avea să fie anevoioasă şi 
mai periculoasă. 

— Procedează la fel ca mine, spuse Neumann, făcând un nod 
dublu la unul din capetele frânghiei; apoi o înfăşură pe după 
umăr, în jurul coapsei şi-o trecu printre picioare. 

Merse cu spatele înainte până la baza prăpastiei, ridică puţin 
frânghia şi îşi dădu drumul în gol. 

Bătrânul atârna în aer legănându-se uşor într-o parte şi alta, 
cu faţa la peretele stâncii, până când găsi un loc ca să pună 
piciorul. De-acolo, trăgând de frânghie, Neumann cobori cu 
picioarele pe stâncă. Apoi, atârnând iarăşi în gol şi legănându-se, 
dispăru. 

— In regulă, strigă el, e rândul dumitale. 

Ben înfăşură frânghia în acelaşi fel, merse cu spatele spre 
margine, îşi ţinu răsuflarea şi se lăsă în gol. 

Imediat frânghia alunecă printre picioarele lui, frecarea 
provocându-i o arsură dureroasă. Acum îşi aminti de ce detesta 
dulfersitz. Folosindu-şi mâna dreaptă în chip de frână, cobori 
încet, lăsându-se pe spate, cu picioarele pe stâncă, bâjbâind 
după puncte de sprijin. In câteva secunde, îşi zări ţinta: un mic 
oval întunecat - gura peşterii. Coborând încă vreo câţiva metri, 
ajunse la deschizătură şi îşi balansa picioarele spre interior. 

Nu era chiar aşa de uşor precum sperase. Gura peşterii se afla 
la acelaşi nivel cu suprafaţa netedă a stâncii. 

— Vino puţin mai aproape! Vino mai aproape! ă 

Ben înţelese imediat ce voia să spună bătrânul. lnăuntru era 
un prag îngust pe care putea ateriza. 

Nu-şi putea permite să greşească. Pragul n-avea o lăţime mai 
mare de şaizeci de centimetri. Neumann stătea ghemuit pe el, 
ţinându-se strâns de o ieşitură a stâncii. 

Ben începu să se legene. N-avea stabilitate şi se strădui să 
rămână atârnat până când legănatul se domoli. 

Continuă să coboare pe frânghie, frânând mişcarea cu mâna 


442 


dreaptă şi începu iar să se legene - în peşteră şi afară. În sfârşit, 
când ajunse suficient de jos, îşi dădu drumul pe prag, amortizând 
aterizarea prin îndoirea genunchilor. 

— Bravo! strigă Neumann. 

Ţinând strâns frânghia, Ben se aplecă şi privi în jos. Soarele 
pătrundea într-un unghi oblic, luminând golul de sub ei. 

Primii treizeci şi ceva de metri de la intrarea în peşteră - o 
pantă abruptă - erau acoperiţi cu un strat gros de gheaţă, 
apoasă, lunecoasă şi înşelătoare. Nu mai văzuse aşa ceva. 

— Ei bine, îi zise Neumann după câteva secunde, simţindu-i 
ezitarea, nu putem rămâne pe pragul ăsta toată ziua, nu? 

— Să mergem, spuse Ben, cu tot entuziasmul de care era în 
stare. 

Işi puseră căştile de protecţie. Neumann îi întinse lui Ben două 
toporişti, pentru gheaţă, din fibră de carbon, cu vârful curbat pe 
care şi le prinse cu o curea la încheietura mâinilor. 

Dând din cap, Neumann se întoarse cu spatele la intrarea în 
peşteră, iar Ben îl imită simțind un nod în stomac. Făcură un pas 
înapoi şi coborâră de pe pragul îngust; crampoanele scârţâiră pe 
gheaţă. Primii paşi fură nesiguri. Ben încerca să-şi menţină 
echilibrul, înfigând crampoanele adânc în gheaţă, sprijinindu-se 
pe picioare până când se retrase îndeajuns ca să poată utiliza 
toporiştile, pe care le înfipse în gheaţa sticloasă, îl văzu pe 
Neumann agăţându-se de panta înclinată de parcă ar fi coborât 
nişte scări. 

Ben continuă drumul nesigur, coborând târâş, ca un păianjen, 
cu burta lipită de gheaţă. Scârţâitul crampoanelor, înfigerea 
toporiştii, iar şi iar. Ajunsese la capătul povârnişului, unde gheaţa 
lăsa loc calcarului. 

Neumann se întoarse, îşi scoase crampoanele şi toporiştile şi 
începu să coboare panta lină. Ben îl urmă îndeaproape. 

Coborârea era domoală, ca o scară în spirală străbătând 
stânca, iar pe drum lanterna lui Ben lumină mai multe coridoare 
ce se desprindeau într-o parte şi-n alta, ramificații care l-ar fi 
tentat dacă n-ar fi fost Neumann. Aici nu existau dungi cu vopsea 
roşie, nimic care să deosebească drumul drept de cele greşite. 

Aerul părea mai cald decât afară, dar Ben ştia că e o pură 
impresie. Gheaţa de pe pereţii peşterii nu se topea niciodată, 
ceea ce indica faptul că temperatura era sub zero grade. 

Fundul peşterii era acoperit cu prundiş şi străbătut de o apă 
curgătoare. Din timp în timp, Ben aproape că-şi pierdea echilibrul 


443 


călcând pe grohotiş. Curând, pasajul se lărgi devenind o galerie. 
Neumann se opri o clipă şi privi înjur. Lanterna de pe casca lui 
lumină ciudatele formaţiuni calcaroase: stalactite ca nişte bețe 
fragile din carbonat de calciu, zvelte şi delicate, ascuţite la vârf 
ca nişte andrele, stalagmite şi câte o coloană formată din 
întâlnirea întâmplătoare dintr-o stalactită şi o stalagmită. Apa se 
scurgea încet pe pereţi şi se prelingea pe stalactite. Carbonatul 
de calciu întărit forma terase, iar din tavan atârnau plăci 
translucide de calcit, ca nişte draperii, cu marginile dinţate şi 
ascuţite. In aer plutea mirosul înţepător de amoniac al 
excrementelor de liliac. 

— A, priveşte! spuse Neumann. Ben se întoarse şi văzu 
scheletul perfect conservat al unui urs. 

Brusc auzi fâlfâitul aripilor liliecilor stârniţi de apropierea lor. 

Ben începu să simtă frigul. Apa i se strecurase în ghete şi îi 
udase ciorapii. 

— Vino pe-aici, zise Neumann. 

O luară printr-un pasaj strimt - unul dintre coridoarele greu de 
observat ce porneau din acea galerie. Terenul se înălța treptat în 
faţa lor, pereţii se apropiau tot mai mult, îngustând spaţiul de 
trecere. Tavanul se afla la înălţimea capului, pereţii erau 
îngheţaţi, iar apa extrem de rece. 

Lui Ben începură să-i amorţească degetele picioarelor. 
Sprintenul Neumann se căţăra prin fisura abruptă cu uimitoare 
uşurinţă, urmat de Ben care păşea cu grijă pe solul accidentat, 
conştient de faptul că o cădere ar fi fost periculoasă. 

Intr-un târziu, terenul păru să se aplatizeze. 

— Acum suntem cam la acelaşi nivel cu Castelul, zise 
Neumann. 

Pe neaşteptate, pasajul îngust se înfundă. Se opriră în faţa 
unui perete, în faţa căruia se afla o grămadă de pietriş - resturile 
unei prăbuşiri petrecute cu mult timp în urmă. 

— lisuse, spuse Ben. Ne-am rătăcit? 

Fără o vorbă, Neumann dădu la o parte pietrişul, scoțând la 
iveală o tijă metalică ruginită, pe care o ridică. 

— Nu s-a umblat aici, zise Neumann. Asta-i bine pentru 
dumneata. N-a fost folosit de mulţi ani. Nu l-au descoperit. 

— Despre ce e vorba? 

Neumann luă tija de fier, o vâri sub un bolovan şi se lăsă cu 
toată greutatea pe ea; piatra începu să se deplaseze, dezvăluind 
un mic pasaj de formă neregulată. 


444 


— În timpul războiului, am aşezat piatra asta aici, ca să 
ascundem ultimul tunel. De acum te descurci singur. O să te las 
aici. E un pasaj foarte îngust, cu tavanul foarte jos, dar cred că o 
să poţi trece prin el. 

Ben se aplecă şi-l examina. 

Asta-i un afurisit de sicriu. Nu cred că o să reuşesc. 

— Are vreo două sute de metri. E orizontal în cea mai mare 
parte, doar la capăt o ia în sus. Dacă nu cumva s-a prăbuşit de 
când am fost eu acolo, în copilărie, o să ajungi la o deschizătură 
îngustă. 

— Comunică direct cu castelul? 

— Nu, sigur că nu. Intrarea are o poartă. S-ar putea să fie 
încuiată. 

— Acum îmi spui? 

Neumann scoase din buzunarul hanoracului un şperaclu 
ruginit. 

— Nu sunt sigur dacă o să meargă, dar ultima oară când am 
încercat, s-a potrivit. 

— Ultima oară fiind acum cincizeci de ani? 

— Mai mult de-atât. Neumann îi întinse mâna. Acum îţi spun 
adio, zise el solemn. lţi urez mult noroc. 


445 


44 


Tunelul era deosebit de îngust. Luptătorii din Rezistență 
trebuie să fi avut mult curaj ca să-l folosească, îşi zise Ben. Nu 
era de mirare că apelaseră la un băiat precum tânărul Fritz 
Neumann, care se putea strecura cu uşurinţă prin acel spaţiu. 

Ben mai intrase în asemenea tuneluri, în peșterile de la White 
Sulphur Springs, dar nu străbătuse niciodată mai mult de câțiva 
paşi înainte de-a ieşi la lumină. 

Abia acum înţelegea ce voiau să spună exploratorii încercaţi ai 
peşterilor atunci când susțineau că aventurile lor de sub pământ 
îi puneau în situaţia de a înfrunta frica de întuneric, de-a cădea în 
gol, de-a se rătăci într-un labirint, de-a fi îngropat de viu. 

Dar n-avea de ales. Cu gândul la Anna îşi mobiliza voinţa şi 
curajul. 

Pătrunse în gaură, mai întâi cu capul şi simţi un curent rece de 
aer. La intrare, pasajul avea vreo şaizeci de centimetri înălţime, 
ceea ce însemna că trebuia să se târască pe burtă precum o 
râmă. 

Işi scoase rucsacul, îl aruncă în faţa lui şi începu să înainteze. 
Pe solul tunelului, apa rece avea o adâncime de câţiva 
centimetri. Pantalonii i se udară rapid. Pasajul cotea brusc, când 
într-o parte, când în cealaltă. 

După o vreme, spaţiul începu să se lărgească, tavanul 
înălțându-se până la un metru douăzeci, îngăduindu-i să se ridice 
şi să meargă ghemuit. 

Nu trecu mult şi spatele începu să-l doară. Se opri o clipă şi 
puse jos rucsacul, sprijinindu-şi mâinile pe coapse. 

Când reuşi să pornească din nou, observă că tavanul cobora 
iarăşi. Se lăsă în patru labe şi începu să înainteze ca un crab. 
Solul stâncos îi zgâria genunchii. Incercă să reducă apăsarea 
lăsându-şi greutatea pe coate şi pe vârfurile picioarelor. Când 
obosi, începu să se târască. Tavanul cobora tot mai mult şi el se 
întoarse pe o parte, împingându-se cu picioarele şi trăgând cu 
braţele pentru a înainta. Când înălţimea tavanului ajunse la 
numai patruzeci şi cinci de centimetri, fu nevoit să se oprească o 
clipă, ca să-şi alunge panica. Incepu să se târască din nou. 
Lanterna de pe cască lumina la vreo şase metri distanţă; tunelul 


446 


părea să nu se mai termine, iar spaţiul dintre pereţi se îngusta. 

Cuprins de frică, observă că pasajul şerpuia agale în sus, că 
apa nu mai băltea pe jos şi că stânca îi zgâria acum atât 
abdomenul cât şi spatele. 

Continuă să se deplaseze împingând rucsacul în faţa lui. 
Tunelul avea acum doar treizeci de centimetri înălţime. 

Panicat, îşi zise că trebuia să se strecoare pe-acolo. Inima îi 
bătea nebuneşte şi fu nevoit să se oprească. 

Ştia că panica era cel mai rău lucru. Respiră lent de câteva ori, 
apoi expiră dând afară tot aerul din plămâni ca să reducă 
diametrul toracelui şi să poată trece prin pasaj. 

Se încăpăţâna să înainteze, încercând să se gândească unde 
mergea şi de ce. Anticipa ce-avea să facă după ce ajungea la 
Castel. 

Panta devenea tot mai abruptă. Inspiră şi simţi pereţii 
apăsându-i pieptul, împiedicându-l să-şi umple plămânii cu aer. 
Speriat, începu să respire rapid şi superficial, având impresia că 
se sufocă. 

Nu mai gândi. 

Relaxează-te. 

Nimeni nu ştia că el se află acolo. Avea să rămână îngropat de 
viu în infernul ăsta întunecat. 

Partea curajoasă a gândirii lui prelua comanda. Inima începu 
să-şi rărească bătăile, simţi aerul rece ajungându-i în fundul 
plămânilor şi calmul răspândindu-i-se în corp. 

Işi împinse trupul înainte şi se târî ca o râmă. 

Brusc, tavanul se înălţă şi pereţii se depărtară. Ben se sprijinii 
în mâini şi pe genunchi şi începu să urce panta în patru labe. 
Ajunsese la un fel de grotă luminată crepuscular, unde reuşi să 
se ridice în picioare. Era o lumină foarte slabă şi îndepărtată, dar 
lui i se părea la fel de strălucitoare ca lumina zilei. 

Chiar în faţa lui se afla ieşirea din peşteră. Se caţără pe o 
grămadă de grohotiş, apoi se ridică pe jumătate, spre buza 
deschizăturii, împingându-se în mâini până când reuşi să-şi 
susţină corpul cu braţele încordate. Vedea barele de fier ruginite 
ale unei porţi vechi, fixată în gura de formă neregulată a peşterii 
la fel de etanş ca un capac de canal. Nu distingea ce se află în 
spatele porţii, dar sesiză o fantă prelungă de lumină, care părea 
să vină de sub ea. 

Scoase şperaclul pe care i-l dăduse Neumann, îl vâri în 
broască şi încercă să-l răsucească. 


447 


Nu reuşi. Şperaclul nu se mişca. 

Broasca era încuiată şi ruginită. Asta trebuia să fie cauza; 
vechea broască nu mai fusese descuiată de multe decenii. 
Răsuci din nou cheia într-o parte şi-n alta, dar fără succes. 

Era terminat. 

Asta era singurul lucru pe care nici el, nici Neumann nu-l 
anticipase. 

Chiar dacă ar fi avut unelte, n-avea cum să sape în jurul porţii, 
care era încastrată în stâncă. Oare va fi nevoit să se târască 
înapoi ca să iasă de-acolo? 

Sau poate... Poate că una dintre bare era atât de ruginită, 
încât putea fi smulsă. Lovi barele de fier cu pumnul înmănuşat 
până când durerea îl copleşi. Rugina era doar la suprafaţă. 

Disperat, înşfacă gratiile şi începu să le zgâlţâie, ca un ocnaş 
înfuriat. Deodată auzi un trosnet metalic. Una dintre balamale se 
rupse. Zgâlţâi din nou poarta, mai tare, până când altă balama 
cedă. 

Continuă să zgâlţâie, până când cea de a treia şi ultima 
balama căzu la pământ. 

Inşfacă poarta cu ambele mâini, o ridică, o împinse în faţă şi o 
lăsă încet jos. 


448 


45 


Ben simţi ceva tare, neted şi prăfuit: era o uşă din fier masiv, 
încuiată cu un zăvor greu. Il trase şi împinse uşa, care scârţâi 
ascuţit. Era limpede că nu fusese deschisă de zeci de ani. O 
împinse cu toată puterea. Cu un scrâşnet metalic, uşa se 
deschise. 

Se trezi într-un spaţiu ceva mai larg. Ochii lui, obişnuiţi cu 
întunericul, începură să discearnă nişte forme. Se îndreptă către 
fanta îngustă de lumină de sub altă uşă şi începu să bâjbâie 
căutând un comutator. 

II găsi şi lumina se revărsă dintr-un bec fixat în tavan. 
Constată că se afla într-o mică magazie. Pereţii de piatră erau 
căptuşiţi cu rafturi din oţel vopsite într-un bej nedefinit, pe care 
erau aşezate cutii vechi de carton, lăzi de lemn şi rezervoare 
cilindrice de metal. 

Işi dădu jos casca şi gluga din lână şi scoase din rucsac 
ambele pistoale semiautomate. Strecură un pistol sub centura 
pantalonilor groşi, la spate. Pe celălalt îl păstră în mână în timp 
ce studia planul fotocopiat al clădirii. Fără îndoială, castelul 
fusese restaurat după ce nu mai folosise drept fabrică de ceasuri, 
dar era puţin probabil ca planul de bază să se fi modificat sau ca 
pereţii masivi să fi fost mutaţi. Puse mâna pe clanţă, apăsă şi uşa 
se deschise. leşi pe un coridor intens luminat, cu pardoseala de 
piatră şi tavanul boltit. Nu se vedea nimeni prin preajmă. 

O luă la dreapta. Tălpile ghetelor de alpinism îl ajutau să se 
deplaseze fără zgomot. 

Nu ajunsese prea departe şi cineva apăru la capătul holului, 
îndreptându-se spre el. 

Fii calm, îşi zise el. Poartă-te ca şi cum ai fi de-al casei. 

Uşor de spus, numai că hainele lui erau ude, murdare de 
noroi, iar faţa îi era încă învineţită şi zgâriată după incidentele 
din Buenos Aires. 

Acum, repede. 

La stânga lui era o uşă. Se opri, ascultă o clipă, apoi o 
deschise, sperând să nu fie nimeni înăuntru. 

Bărbatul îmbrăcat într-o tunică albă sau un combinezon de 
paraşutist trecu pe lângă uşă. La şold îi atârna o armă. Era cu 


449 


siguranţă un gardian. 

Incăperea avea vreo şase metri lungime şi patru-cinci metri 
lăţime. Era o altă magazie, cu rafturi metalice. Găsi un 
întrerupător şi aprinse becul. 

Ceea ce văzu era prea oribil ca să fie real. 

Doamne sfinte, îşi spuse el. Nu-i adevărat. 

li venea să leşine, dar nu-şi putea întoarce privirea. 

Pe rafturi erau înşirate borcane prăfuite, unele de mărimea 
celor în care doamna Walsh conserva fructele, altele înalte de 
şaizeci de centimetri. 

Fiecare borcan conţinea un lichid - Ben presupuse că era un 
conservant - puţin tulbure din cauza vechimii şi-a impurităților. 

Plutind în ele, ca murăturile în saramură, se afla câte un 
embrion. 

In cele mai mici se aflau embrioni în primele stadii de gestație, 
mici creveţi de un roz palid, insecte translucide cu capete 
grotesc de mari şi cozi. 

Pe urmă fetuşi, nu mai lungi de trei centimetri: cocârjaţi, cu 
braţele scurte, îndesate şi capete supradimensionate, suspendaţi 
în învelişul sacilor amniotici. 

Alţi fetuşi, nu mult mai mari, cu picioare îndoite şi braţe 
fluturând, ochi precum coacăzele negre, plutind în pungi perfect 
sferice, înconjurate de haloul neregulat al sacului preplancentar. 

Copii în miniatură cu ochii închişi, sugându-şi degetul mare, 
într-o încâlceală de membre complet formate. 

Cu cât borcanele erau mai mari, cu atât sporeau şi 
dimensiunile fetuşilor. In cele mai mari se aflau bebeluşi deplin 
dezvoltați, cu ochii închişi, cu braţele şi picioarele desfăcute, cu 
minutele deschise ori încleştate, cordoanele ombilicale plutind 
liber în lichidul translucid din sacul amniotic. 

Trebuia să fi fost acolo cam o sută de embrioni şi fetuşi. 

Fiecare borcan avea o etichetă, scrisă în germană, pe care 
erau menţionate vârsta prenatală, greutatea în grame, mărimea 
în centimetri. 

Datele erau cuprinse între anii 1940 şi 1945. 

Gerhard Lenz făcuse experimente pe sugari şi copii. Şi nu 
numai. Individul fusese un monstru... Dar de ce se mai aflau 
acolo acele exponate? 

Ben porni împleticindu-se spre uşă. 

Lângă peretele din faţă erau rezervoare din sticlă, de la 
treizeci de centimetri până la un metru şi jumătate înălţime, late 


450 


de şaizeci de centimetri, în care erau copii mici. 

Copii mici şi zbârciţi, de la nou-născuţi la copii de grădiniţă şi 
până la puşti de şapte sau opt ani. 

Copii, bănui Ben, care fuseseră afectaţi de sindromul 
îmbătrânirii premature, cunoscut sub numele de progeria. 

Se gândi la tatăl lui Christoph. 

Christoph al meu a murit fericit, spuse el. 

Un sanatoriu privat, spusese femeia de la fundaţie. 

Exclusivist, privat, foarte luxos, adăugase ea. 

Se întoarse buimăcit, ca să părăsească încăperea, dar auzi 
zgomot de paşi. 

Privind cu prudenţă din pragul uşii, văzu alt gardian în costum 
alb apropiindu-se şi se retrase în cameră, ascunzându-se în 
spatele uşii. 

Când gardianul ajunse în dreptul ei, Ben îşi drese cu zgomot 
glasul. Auzi paşii oprindu-se. 

Paznicul, aşa cum bănuise Ben, intră în încăpere. lute ca o 
cobră, Ben îl lovi cu patul revolverului în ceafa. Omul se prăbuşi. 

Ben închise uşa, puse degetele pe gâtul gardianului şi simţi 
pulsul. Era în viaţă, dar inconştient, fără îndoială pentru mult 
timp. 

Desfăcu tocul armei bărbatului şi scoase un Walther PPK. Apoi 
îl dezbrăcă de costumul alb. 

Imbrăcă uniforma prea largă pentru el. Din fericire, pantofii îi 
veneau bine. Cu degetul mare apăsă în stânga cursorului 
pistolului şi scoase încărcătorul. Toate cele opt cartuşe de alamă 
erau acolo. 

Acum avea trei arme - un adevărat arsenal. Controla 
buzunarele costumului, dar nu găsi decât un pachet de ţigări şi o 
cartelă-cheie. 

Apoi se întoarse pe coridor şi merse până ajunse la uşa dublă, 
din oţel, a unui ascensor spaţios. Apăsă butonul de chemare şi, 
cu un bâzâit, uşile se deschiseră, dezvăluind un interior capitonat 
cu un material gri de protecţie. Intră, cercetă panoul şi văzu că 
trebuia introdusă o cartelă-cheie pentru ca ascensorul să 
pornească. Introduse cartela luată de la gardian şi apăsă pe 
butonul pentru etajul unu. Uşile se închiseră rapid, liftul ţâşni în 
sus şi după câteva secunde se deschise dând la iveală un coridor 
puternic luminat, cu aspect ultramodern. Doi bărbaţi, în halate 
albe, trecură pe lângă el. Unul împingea un cărucior metalic. 

Ben porni cu pas hotărât pe hol. Două tinere asiatice, în 


451 


jachete albe, stăteau lângă uşa deschisă a unei camere ce părea 
să fie laborator, vorbind într-o limbă care lui Ben îi era 
necunoscută. Absorbite de conversaţie, tinerele nu-i acordară 
nici o atenţie. 

Ben pătrunse apoi într-un atriu spaţios, luminat atât de tuburi 
fluorescente, cât şi de soarele după-amiezei târzii ce-şi trimitea 
razele prin ferestrele cu vitralii. Acolo fusese cândva marele hol 
de la intrarea în castel, transformat acum într-un spaţiu modern. 
O scară elegantă de piatră ducea la etaj. In hol dădeau mai 
multe uşi. Pe plăcuţele albe erau înscrise cu negru un număr şi o 
literă. Accesul se făcea prin introducerea unei cartele în fanta 
unui decriptor de carduri. 

Holul era animat. Oamenii urcau sau coborau scările. Cei mai 
mulţi purtau halate de laborator, pantaloni albi, pantofi albi sau 
tenişi. Un bărbat în halat alb trecu pe lângă cele două asiatice şi 
le spuse ceva: femeile se întoarseră şi intrară în laborator. 

Doi infirmieri traversară holul cu o targa pe care zăcea un 
bătrân într-un halat bleu de spital. 

Alt pacient în pijama trecu prin hol, îndreptându-se spre 
coridorul 2B. Era un bărbat de vârstă medie cu înfăţişare 
viguroasă, dar care şchiopăta. 

Ce dracu' însemnau toate astea? 

Dacă Anna se afla într-adevăr aici, unde putea fi? 

Clinica era mult mai mare, mult mai aglomerată decât îşi 
imaginase el. Orice făceau ei aici - oricare ar fi fost rostul acelor 
specimene de coşmar de la subsol, dacă aveau vreo legătură cu 
munca de-aici însemna că multă lume era implicată în această 
activitate. 

Ea e pe-aici, pe undeva, ştiu asta. 

Dar mai era în viaţă? Dacă descoperise ce lucruri oribile se 
petreceau, ar mai fi /ăsat-o ei în viaţă? 

Trebuia să se mişte. Trebuia să caute. 

Trecu grăbit prin hol, afişând o expresie preocupată - un 
gardian trimis să verifice o neregulă. Se opri la intrarea în 
culoarul 3B şi introduse cartela-cheie în fantă, sperând că uşa o 
să se deschidă. 

Se auzi un declic şi uşa se deschise. Pătrunse pe un coridor 
lung, alb, asemeni oricărui culoar de spital. Văzu mai multe 
persoane, printre care remarcă o femeie în uniformă albă, 
probabil o infirmieră, care părea să plimbe un copil mic în lesă, 
de parcă ar fi fost un câine. 


452 


Ben se uită mai atent la copil şi înţelese, după pielea 
pergamentoasă, după faţa ridată şi ofilită, că era un băieţel 
afectat de progeria. 

Băiatul păşea ca un bătrân. 

Băiatul se opri în faţa unei uşi şi aşteptă răbdător ca femeia să 
o deschidă cu o cheie legată de un lanţ ce atârna de gâtul ei. Uşa 
dădea într-un spaţiu larg, cu geamuri multe, perfect vizibil de pe 
hol. Încăperea semăna cu o creşă obişnuită, numai că toţi copiii 
de-acolo sufereau de progeria. La început, Ben avu impresia că 
toţi erau în lesă, dar privind mai atent, observă că erau conectaţi 
la un soi de tuburi transparente de plastic. Tuburile erau ataşate 
la nişte coloane metalice strălucitoare. Copiii n-aveau sprâncene, 
nici gene, iar pielea era brăzdată de riduri. 

Câţiva stăteau pe podea, absorbiți de jocurile lor. O fetiţă cu o 
perucă de păr blond şi lung rătăcea fără ţintă prin încăpere 
vorbind singură, dar cuvintele nu se auzeau. 

Fundaţia Lenz. 

Câţiva copii suferind de progeria erau selectaţi şi invitaţi în 
fiecare an la clinică. 

Accesul vizitatorilor era interzis. 

Asta nu e nici tabără de vară, nici azil. Copiii erau trataţi ca 
nişte animale. Erau subiecţi ai unui experiment. Copii trataţi ca 
nişte câini. 

Asta nu era un sanatoriu şi nici o clinică. 

Atunci ce era? Ce fel de „ştiinţă” se făcea aici? 

Îngreţoşat se întoarse şi continuă să meargă până ajunse la 
capătul holului. La stânga lui era o uşă roşie, care se deschidea 
cu o cartelă-cheie. Spre deosebire de majoritatea uşilor pe care 
le văzuse aici, aceasta nu avea geam şi nu era numerotată. 
Trebuia să afle ce era în spatele ei. 

Ben introduse cartela-cheie, dar fără efect. 

Chiar în clipa în care se întorcea să plece, uşa se deschise. 

Un bărbat în halat alb ieşi, strângând în mână o planşetă de 
scris; dintr-un buzunar îi atârna un stetoscop. Un medic. Bărbatul 
îl privi cu indiferenţă pe Ben, dădu din cap şi-i ţinu uşa deschisă. 
Ben trecu pragul. 

Ceea ce văzu îl surprinse. 

Se afla într-o încăpere cât un teren de baschet. Tavanul înalt şi 
boltit din piatră şi ferestrele cu vitralii erau tot ce rămăsese din 
arhitectura originală. Planul castelului indica faptul că acesta 
enormă încăpere fusese iniţial o capelă, mare cât o biserică. Ben 


453 


aprecie că era lungă de vreo treizeci de metri, lată de vreo 
douăzeci şi cinci şi înaltă de cel puţin nouă metri. 

Acum arăta ca o imensă unitate medicală. 

Intr-o parte se aflau nişte paturi de spital, separate prin 
perdele. Unele erau goale, pe altele, cinci sau şase pacienţii 
stăteau culcaţi pe spate, conectaţi la tot felul de monitoare şi 
stative cu perfuzii. 

In altă parte se afla un şir lung de piste pentru alergare, 
fiecare prevăzută cu un monitor EKG. Pe câteva dintre ele, 
bărbaţi şi femei în vârstă alergau pe loc, cu electrozi sau sonde 
ieşind din braţe, picioare şi din cap. 

Ici-colo se vedeau puncte sanitare, cu măşti pentru oxigen şi 
echipament pentru anestezie. O duzină de medici şi asistente 
observau, ajutau ori se plimbau de colo-colo. Enorma încăpere 
era înconjurată de o pasarelă suspendată la vreo şase metri de la 
podea. 

Ben îşi dădu seama că întârziase prea mult în pragul încăperii. 
Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi avut o însărcinare. Incepu să 
meargă prin încăpere, verificând o zonă sau alta. 

Intr-un fotoliu cu rotile, din piele neagră şi oţel, şedea un 
bătrân. Braţul îi era conectat printr-un tub de plastic la un stativ 
pentru perfuzii. Bărbatul vorbea la telefon şi ţinea un teanc de 
hârtii în poală. Pacientul părea un om de afaceri. 

In câteva locuri, podoaba capilară a bătrânului avea aspectul 
pufos al părului unui nou-născut. In părţile laterale, părul era mai 
aspru, mai des şi mai bogat, alb sau cenuşiu la capete, dar 
crescând de la rădăcină negru ori castaniu închis. 

Bărbatul îi părea cunoscut. Chipul lui apăruse deseori pe 
copertele revistelor Forbes sau Fortune, îşi zise Ben. Un om de 
afaceri sau investitor, un personaj celebru. 

Da! Era Ross Cameron, aşa-numitul „înţelept de la Santa Fe”. 
Unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. 

Lângă el stătea un bărbat mult mai tânăr, pe care Ben îl 
recunoscu imediat. Era Arnold Carr, miliardarul, fondatorul 
companiei Technocorp. Se vorbea că cei doi erau prieteni. 

Carr, conectat la un stativ de perfuzie, vorbea şi el la telefon, 
dirijându-şi, evident, afacerile. 

Doi miliardari stând unul lângă altul. Într-o „clinică” din Alpii 
Austrieci. 

Făceau oare un tratament? Aici se petrecea ceva destul de 
secret şi de important pentru a pretinde o pază înarmată până-n 


454 


dinţi, suficient de important pentru a ucide oameni. 

Un al treilea bărbat se îndreptă spre Cameron şi îi adresă 
câteva cuvinte de salut. Ben îl recunoscu pe preşedintele 
Rezervelor Federale, aflat în al şaptelea deceniu de viaţă, una 
dintre cele mai respectate personalităţi de la Washington. 

În apropiere, o infirmieră îi fixa tensiometrul lui... ei bine, 
trebuia să fie sir Bdward Downey, numai că arăta ca în urmă cu 
trei decenii, când era prim-ministru al Angliei. 

Ben continuă să meargă până când ajunse la aparatele de 
alergat, unde un bărbat şi o femeie fugeau pe loc unul lângă 
altul, discutând cu răsuflarea tăiată. Purtau treninguri cenușii şi 
pantofi albi de atletism. Amândoi aveau nişte electrozi fixaţi pe 
frunte, la ceafă, pe gât, pe braţe şi picioare. Firele care ieşeau 
din electrozi erau legate la nişte monitoare Siemens ce păreau 
să le înregistreze frecvenţa cardiacă. 

Ben îi recunoscu. Bărbatul era dr. Walter Reisinger, fost 
profesor la Yale, acum secretar de stat. Reisinger arăta mai 
sănătos decât la televizor sau în fotografii. Tenul îi strălucea, iar 
părul părea mai închis la culoare. 

Femeia de la aparatul alăturat semăna cu judecătoarea de la 
Curtea Supremă, Miriam Bateman. Ben ştia că judecătoarea 
Bateman era aproape paralizată de artrită, în vreme ce femeia 
din faţa lui alerga precum o atletă olimpică la antrenament. 

Oamenii ăştia semănau doar cu celebrităţile lumii? se întrebă 
Ben. Erau sosii? Atunci ce rost aveau perfuziile, antrenamentul. 

Trebuia să existe altă explicaţie. 

Ce era de fapt locul ăsta? Un fel de staţiune balneară pentru 
cei bogaţi şi celebri? 

Ben auzise de asemenea locuri din Arizona, New Mexico ori 
California, uneori din Elveţia sau Franţa. Locuri unde elita se 
ducea ca să-şi revină după operaţii de chirurgie plastică, să se 
trateze de alcoolism ori dependenţa de droguri, să slăbească cu 
cinci sau zece kilograme. 

Dar ce era cu electrozii, tuburile de perfuzie, monitoarele EKG? 

Aceşti oameni faimoşi - toţi bătrâni, cu excepţia lui Arnold 
Carr - erau atent supravegheați, dar pentru ce? 

Ben ajunse lângă alte aparate. Pe unul dintre ele, un bărbat 
foarte bătrân urca şi cobora cu viteză maximă, aşa cum tăcea 
Ben la clubul lui de atletism. Omul purta un trening gri a cărui 
bluză era pătată de transpiraţie. 

Ben cunoştea tineri atleți de douăzeci de ani care nu puteau 


455 


menţine un ritm atât de istovitor mai mult de câteva minute. 
Cum naiba reuşea bătrânul ăsta cu faţa zbârcită şi pete cafenii 
pe mini? 

— Are nouăzeci şi şase de ani, tună o voce de bărbat. 
Remarcabil, nu? 

Ben se uită înjur, apoi ridică privirea. Cel care vorbise stătea 
pe pasarelă, chiar deasupra lui Ben şi era nimeni altul decât 
Jurgen Lenz. 


456 


46 


Jurgen Lenz, într-un costum negru, cămaşă albastră şi cravată 
argintie, peste care purta un halat alb călcat impecabil, cobori 
scările din fier forjat. Aruncă o privire spre aparatele de 
antrenament. Judecătoarea, fostul secretar de stat şi majoritatea 
celorlalţi coborâseră de pe aparate şi infirmierele desfăceau 
firele ataşate de corpurile lor. 

— Asta-i semnalul pentru următoarea cursă a elicopterului 
spre Viena, îi explică Lenz lui Ben. E timpul să se întoarcă la 
Forumul Internaţional pentru Sănătatea Copiilor. Sunt nişte 
oameni foarte ocupați, în ciuda vârstei lor. De fapt, aş zice că 
tocmai din cauza vârstei. Toţi au multe de oferit lumii - ăsta-i 
motivul pentru care i-am selectat. 

Făcu un gest discret cu mâna şi braţele lui Ben fură dintr-o 
dată înşfăcate de la spate. Doi gardieni îl ţineau, în vreme ce 
altul îl percheziţiona, luându-i armele. 

— Ce-ai făcut cu Anna? întrebă Ben. 

— Eram pe cale să te întreb acelaşi lucru, răspunse Lenz. A 
insistat să viziteze clinica şi n-am putut-o refuza. Am pierdut-o 
undeva, pe drum. Se pare că ştie câte ceva despre evitarea 
sistemelor de securitate. 

Ben îl examina pe Lenz, încercând să-şi dea seama dacă 
spune adevărul. Asta era felul lui de-a răspunde, în doi peri. 

Mă minte? Inventează o poveste pe care ştie că o s-o cred, că 
o să vreau s-o cred? 

Ai ucis-o, ticălos mincinos? 

Pe de altă parte, era plauzibil ca Anna să fi dispărut pentru a 
cerceta ce se întâmplă în clinică. Ben spuse: 

— Te previn că dacă i se întâmplă ceva... 

— Nu i se va întâmplă nimic, Benjamin. Nimic. La urma urmei, 
suntem într-o clinică, iar asta e consacrată vieţii. 

— Mă tem că am văzut deja prea multe ca să mai cred aşa 
ceva. 

— Cât de mult întelegi cu adevărat din ce-ai văzut? Sunt sigur 
că, atunci când vei înţelege într-adevăr ce facem noi aici, o să 
apreciezi importanţa activităţii noastre. 

Le făcu semn gardienilor să-l lase pe Ben în pace. 


457 


— Asta e încununarea unei munci de-o viaţă, zise el. 

Ben tăcu. N-avea cum să fugă. Pe de altă parte, voia să 
rămână acolo. 

Mi-ai ucis fratele. Ai ucis-o şi pe Anna? 

— A fost marea obsesie a lui Adolf Hitler, să ştii. Reichul de O 
Mie de Ani şi toate aiurelile alea care au durat, cât, doisprezece 
ani? Avea o teorie care spunea că descendența arienilor fusese 
poluată, falsificată din cauza încrucişărilor între rase. De îndată 
ce aşa-zisa „rasă a stăpânilor” avea să fie purificată, ar fi devenit 
extrem de longevivă. Prostii, desigur. Dar o să-i acord credit 
bătrânului nebun. Era hotărât să descopere cum ar putea trăi 
mai mult, aşa că a dat mână liberă câtorva dintre cei mai 
străluciți oameni de ştiinţă pe care îi avea. Fonduri nelimitate. 
Experimente pe prizonierii din lagărele de concentrare. 

— Lucru care-a fost posibil sub generoasa tutelă a celui mai 
mare monstru al secolului douăzeci, zise Ben mânios. 

— Un despot nebun. lar vorbele lui despre un Reich de o mie 
de ani erau de râs - un om profund instabil, promițând o epocă 
de îndelungată stabilitate. Insă alăturarea celor două deziderate 
- longevitate şi stabilitate - nu era nefondată. 

— Nu înţeleg. 

— Noi, fiinţele umane suntem deosebit de prost concepute 
într-o anume privinţă. Dintre toate speciile de pe planetă, avem 
nevoie de cea mai lungă perioadă de gestație şi copilărie - de 
dezvoltare. Şi trebuie să ne gândim atât la dezvoltarea fizică, cât 
şi la cea intelectuală. Două decenii pentru completa maturizare 
fizică, urmate de alt deceniu pentru a atinge deplina stăpânire a 
profesiei noastre. Cineva căruia i se cere o mare măiestrie, cum 
ar fi un chirurg, poate să ajungă în al patrulea deceniu de viaţă 
până să dobândească o deplină competenţă. Procesul de 
învăţare şi asimilare progresivă continuă. Şi, tocmai când ajunge 
la apogeu, ce se întâmplă? Ochii încep să se înceţoşeze, degetele 
îşi pierd agilitatea. Ravagiile timpului încep să-l văduvească de 
tot ce acumulase în prima jumătate a vieţii lui. Noi, oamenii, 
suntem precum Sisif. După ce am împins bolovanul în vârful 
dealului, acesta se rostogoleşte din nou la vale. Mi s-a spus că ai 
predat cândva la o şcoală. Gândeşte-te cât de devotată e 
societatea umană autoreproducerii sale - transmiterii mai 
departe a instituţiilor sale, a cunoaşterii şi talentelor sale, a 
aroganţei şi mecanismelor civilizaţiei. E un tribut extraordinar 
plătit hotărârii noastre de a învinge timpul. Te-ai întrebat cât ar fi 


458 


progresat specia noastră dacă liderii ei, politici şi spirituali, ar fi 
reuşit să se concentreze mai degrabă asupra progresului decât 
asupra simplei înlocuiri! Cu cât mai departe am fi fost cu toţii 
dacă unii dintre noi ar fi rezistat până la capăt, ar fi escaladat 
dramul cunoaşterii şi-ar fi rămas în vârf! Cu cât mai departe am 
fi fost dacă cei mai buni şi mai străluciți dintre noi ar fi continuat 
să împingă bolovanul ăla în sus în loc să încerce să evite spitalul 
sau mormântul atunci când creasta le-ar fi apărut în faţa ochilor! 

Zâmbi întristat. 

— Gerhard Lenz, orice-am crede noi despre el, a fost un 
savant strălucit, continuă Lenz. 

Ben se întrebă: era într-adevăr Jurgen Lenz fiul lui Gerhard? 

— Cele mai multe dintre teoriile lui n-au dus la nimic. Dar era 
convins că secretul îmbătrânirii fiinţei umane se află în celulele 
sale. Şi asta se întâmpla chiar înainte ca Watson şi Crick să 
descopere ADN-ul, prin 1953! Un om remarcabil, serios. 
Clarvăzător în multe privinţe. Ştia că naziştii aveau să piardă, că 
Hitler avea să dispară şi fondurile să se termine. Voia doar să fie 
sigur că-şi va putea continua activitatea. Ştii de ce era aşa de 
important, Benjamin? Pot să-ţi spun Benjamin? 

Ben nu-i răspunse. Căzuse pe gânduri. 

— O iniţiativă extraordinară necesită resurse extraordinare. 
Hitler vorbea despre stabilitate în timp ce contribuia la 
distrugerea ei. Aşa s-a întâmplat şi cu alţi tirani din alte părţi ale 
lumii. În schimb, Sigma putea într-adevăr să contribuie la 
pacificarea planetei. Fondatorii ei ştiau ce trebuie să facă. Erau 
devotați unui singur principiu: raţiunea. Remarcabilele progrese 
din tehnologie trebuia să corespundă unor progrese în 
conducerea rasei noastre - rasa umană. Ştiinţa şi politica nu mai 
puteau fi separate. 

Treptat, Ben începea să devină atent. 

— Vorbeşti fără noimă. Tehnologia a legitimat şi-a ajutat toată 
acea nebunie. Totalitarismul depindea de comunicarea în masă. 
Oamenii de ştiinţă au pus umărul pentru ca Holocaustul să fie 
posibil. 

— Un alt motiv pentru care Sigma era necesară - un bastion 
împotriva acelei nebunii. Poţi înţelege asta, nu? Un singur nebun 
adusese Europa în pragul anarhiei. De cealaltă parte, o mică 
gaşcă de agitatori transformase imperiul lui Petru cel Mare într- 
un cazan în clocot. Nebunia gloatei sporea nebunia individului. 
Asta ne învățase secolul. Viitorul civilizaţiei occidentale era prea 


459 


important pentru a rămâne în mâinile gloatei. Efectele războiului 
lăsaseră un vid, unul major. Societatea civilă era peste tot în 
dezordine. A căzut în sarcina unui grup mic de oameni influenţi, 
bine organizaţi să impună ordinea. Să conducă indirect. Pârghiile 
puterii trebuia folosite, chiar dacă acest lucru se făcea discret cu 
ajutorul guvernelor. O conducere înţeleaptă era necesară - o 
conducere din spatele scenei. 

— Şi cine garanta că acea conducere avea să fie înţeleaptă? 

— Ţi-am spus. Lenz era un clarvăzător, ca şi industriaşii cu 
care s-a aflat. Ajungem din nou la mariajul dintre ştiinţă şi 
politică. 

Ben dădu din cap. 

— lată încă ceva lipsit de noimă. Mulţi dintre oamenii aceea de 
afaceri erau personalităţi respectate. De ce ar fi acceptat să se 
alăture unora de teapa lui Strasser ori Gerhard Lenz? 

— Da, a fost un grup foarte cuprinzător. Dar uiţi rolul 
indispensabil al tatălui dumitale. 

— Un evreu. 

— S-ar putea spune că asta-l făcea de două ori mai 
indispensabil. Din al Treilea Reich erau scoase sume 
considerabile; să faci asta fără a fi depistat era o provocare. 
Tatăl dumitale, un magician în materie de chestiuni financiare, a 
răspuns provocării. Insă şi făptui că era evreu s-a dovedit extrem 
de util pentru a-i linişti pe omologii noştri din ţările aliate. 
Certifica faptul că iniţiativa noastră nu urmărea continuarea 
nebuniei Fuhrerului. Era vorba despre afaceri. Şi despre progres. 

Ben îl privi cu scepticism. 

— Tot n-ai explicat interesul deosebit al lui Gerhard Lenz faţă 
de aceşti oameni. 

— Lenz avea să le ofere ceva. De fapt, la vremea aceea avea 
ceva să le promită. Printre magnați circula zvonul că Lenz făcuse 
nişte progrese extrem de edificatoare într-un domeniu de interes 
pentru ei toţi. Bazându-se pe nişte succese iniţiale, Lenz 
estimase că se află mai aproape decât era în realitate. Era 
îmbătat de entuziasm, iar entuziasmul e contagios. Fondatorii 
corporației n-au supravieţuit pentru a beneficia de cercetările 
sale, dar merită respect fiindcă le făcuseră posibile. Miliarde de 
dolari au sprijinit discret cercetarea - un nivel de susţinere care 
făcea Proiectul Manhattan să pară o oră de laborator la liceu. Dar 
ajungem la nişte chestiuni care ar putea să depăşească 
capacitatea dumitale de înţelegere. 


460 


— Pune-mă la-ncercare. 

— Fără îndoială, întrebările dumitale sunt total dezinteresate, 
nu? Ca şi cele ale domnişoarei Navarro. 

— Ce-ai făcut cu ea? 

Ben îşi depăşise furia. Se gândea cum să-l ucidă pe Jurgen 
Lenz. De asemenea, se gândea cum s-o găsească pe Anna. O să 
te ascult, ticălosule. O să fiu civilizat şi supus şi-o să te las să 
vorbeşti până când o să mă duci la ea. 

Și pe urmă o să le ucid. 

Lenz îl privi fără să clipească, apoi îşi continuă peroraţia: 

— Presupun că ţi-ai imaginat scenariul de bază. Ceea ce 
promitea activitatea lui era oportunitatea de-a explora limitele 
mortalităţii. Dacă e norocos, un om trăieşte o sută de ani. 
Şoarecii apucă doar doi ani. [estoasele din Galapagos pot trăi 
două sute de ani. Păi de ce naiba se întâmplă asta? Natura a 
impus limitele astea arbitrare? 

Lenz începu să se plimbe încet prin faţa lui Ben, urmărit atent 
de gardieni. 

— Deşi tatăl meu a fost obligat să se mute în America de Sud, 
a continuat să dirijeze cercetările de la distanţă. La sfârşitul 
anilor cincizeci, unul dintre oamenii lui de ştiinţă a făcut o 
descoperire şocantă - de câte ori o celulă umană se divide, 
cromozomii ei, acele mici filamente de AND, se scurtează! 
Microscopic, dar măsurabil. Ce anume era ceea ce îi scurta? A 
fost nevoie de mulţi ani pentru a găsi răspunsul. 

Făcu o pauză şi continuă zâmbind: 

— Tata avusese dreptate. Secretul se afla chiar în celulele 
noastre. j 

— İn cromozomi, spuse Ben. Incepea să priceapă. Acum îşi 
dădea seama unde se dusese tatăl lui. 

— Mai exact, doar într-o mică parte din cromozomi, spuse 
Lentz. Chiar vârful lor - seamănă puţin cu terminația din plastic a 
şireturilor de pantofi. Incă din 1938 fuseseră descoperite acele 
mici extremităţi, numite „telomeri”. Echipa noastră a constatat 
că, de fiecare dată când o celulă se divide, capetele acelea devin 
tot mai scurte, până când celula începe să moară. Ne cade părul. 
Oasele devin fragile. Ni se curbează şira spinării. Pielea ni se 
zbârceşte şi atârnă. Îmbătrânim. 

— l-am văzut pe copiii suferinzi de progeria. Sunt sigur că faci 
experimente pe ei. Lumea crede că-i inviţi în vacanţă. Ce mai 
vacanţă. 


461 


__Nu, se mustră Ben. Trebuie să rămâi calm. Ascultă-l. 
Incurajează.-l. p 

— Adevărat, pentru ei nu e vacanță, admise Lenz. Insă nici n- 
au nevoie de vacanță. Au nevoie de tratament! Sunt de-a dreptul 
fascinanţi aceşti mici tineri-bătrâni. Se nasc bătrâni. Dacă iei o 
celulă de la un nou-născut cu progeria şi-o pui sub microscop 
lângă una recoltată de la un bătrân de nouăzeci de ani - ei bine, 
nici măcar un specialist în biologie moleculară nu poate remarca 
diferența! La un suferind de progeria, acele mici vârfuri sunt de 
la început mai scurte. Telomeri scurți, vieți scurte. 

— Ce le faci? întrebă Ben, în timp ce dr. Reisinger şi 
judecătoarea Miriam Bateman Stamberg, Arnold Carr şi ceilalţi 
părăseau încăperea. 

— Acele mici vârfuri sunt asemenea unor mici contoare. Nişte 
instrumente de cronometrat. Avem în organism o sută de 
bilioane de celule; fiecare celulă conține nouăzeci şi doi de 
telomeri - asta înseamnă zece cvadrilioane de ceasuri mici care 
transmit organismului nostru când e momentul să-şi înceteze 
activitatea. Suntem programati dinainte să murim! 

Lenz era incapabil să-şi stăpânească entuziasmul. 

— Dar dacă am putea cumva să potrivim aceste ceasuri? Să 
împiedicăm telomerii să se scurteze? Ei bine, s-a dovedit că 
unele celule - de exemplu, anumite celule din encefal - produc o 
substanţă, o enzimă ce repară micii telomeri, îi reconstruieşte. 
Toate celulele noastre pot s-o producă, însă din anumite motive 
n-o fac. Ne-am întrebat cum i-am putea pune în funcţiune? Cum 
am putea face ca aceste mici ceasuri să ticăie? Te-aş minţi dacă 
aş spune că a fost uşor. Chiar dispunând de bani şi de o echipă 
formată din cei mai străluciți oameni de ştiinţă ai lumii, tot a fost 
nevoie de câteva decenii şi de un număr de descoperiri 
ştiinţifice, cum ar fi conexiunea genetică. 

Asta justifica toate crimele, îşi zise Ben. Oameni care mor 
pentru ca alţii să poată trăi mult. 

Fă-l să vorbească, să explice. Ascunde-ţi mânia. 

— Când ai făcut descoperirea asta? întrebă Ben. 

— Acum vreo cincisprezece, douăzeci de ani. 

— Şi cum de n-au reuşit alţii? 

— Noi avem un avantaj care lor le lipseşte. 

— Fonduri nelimitate. 

Acordate de Max Hartman, gândi Ben. 

— Bineînţeles şi asta a ajutat. Şi faptul că am lucrat aproape 


462 


neîntrerupt, încă din anii patruzeci. Marea deosebire constă însă 
în experimentarea pe oameni. Orice ţară „civilizată” din lume 
interzice acest lucru. Dar cât de mult poţi afla făcând teste pe 
şoareci? Primele noastre progrese le-am făcut experimentând pe 
copii afectaţi de progeria, o boală care nu există la nici o altă 
specie din lumea animală. Continuăm să-i folosim pe aceşti copii, 
pentru a înţelege interacţiunile moleculare implicate în acest 
proces. Cândva, n-o să mai avem nevoie de ei. Deocamdată sunt 
indispensabili. 

— Experimentarea pe oameni, spuse Ben, mascându-şi cu 
greu repulsia. 

Nu exista nici o deosebire între Jurgen Lenz şi Gerhard Lenz. 
Pentru ei - copiii bolnavi, refugiații, prizonierii din lagăre nu erau 
decât nişte cobai. 

— Copiii ăia refugiaţi din corturile îngrămădite de-afară, zise 
Ben, pe care i-ai adus aici sub pretextul „umanitarismului”. Şi ei 
sunt folosiţi, nu-i aşa? 

Işi aminti cuvintele pe care i le spusese Georges Chardin şi le 
rosti cu voce tare: 

— Masacrul inocenților. 

Lenz se zbârli. 

— Aşa îi spun unii angeli rebelii, dar e o denumire mai degrabă 
provocatoare. Da, unii trebuie să moară pentru ca alţii să poată 
trăi. O idee condamnabilă, fără îndoială. incearcă să dai la o 
parte vălul sentimentalismului şi priveşte în faţă crudul adevăr. 
Aceşti copii nefericiţi ar fi oricum ucişi în război sau ar muri 
răpuşi de bolile sărăciei - şi pentru ce? Aici, ei devin nişte 
salvatori, care vor schimba lumea. E mai moral să le bombardezi 
casele, să-i laşi să fie mitraliaţi, să-i laşi să moară prosteşte, aşa 
cum permite „lumea civilizată”? Sau e mai justificat să le oferi 
ocazia de-a schima cursul istoriei? Vezi dumneata, tipul de 
enzimă telomerază, necesar tratamentului nostru, e mai rapid 
izolat din țesuturile sistemului nervos central - din celulele 
creierului mare şi ale cerebelului. Acestea se găsesc în cantitate 
mult mai mare la tineri. Din nefericire, enzima nu poate fi 
sintetizată: e o proteină complexă, iar conformaţia ei este 
esenţială. Ca şi în cazul altor proteine complexe, nu poate fi 
produsă prin mijloace artificiale. Aşa că... trebuie s-o recoltăm de 
la fiinţele umane. 

— Masacrul inocenților, repetă Ben. 

Lenz dădu din umeri. 


463 


— Ideea de sacrificiu te tulbură, dar n-a tulburat lumea în 
general. Douăzeci de mii de copii dispar în fiecare an. Oamenii 
ştiu şi dau din umeri. Au ajuns să accepte acest fapt. Poate că n- 
ar strica să se afle că acei copii n-au pierit în zadar. Am avut 
nevoie de mulţi ani ca să perfecţionăm testele, tehnicile, 
dozajele. Nu exista altă cale. Şi nici n-o să existe în viitorul 
previzibil. Ne trebuie acel ţesut. Creierul unui copil de şapte ani - 
un litru şi jumătate de substanţă gelatinoasă - e doar cu puţin 
mai mic decât al unui adult, însă produce o cantitate de 
telomerază de zece ori mai mare. E cea mai importantă, cea mai 
valoroasă resursă naturală de pe pământ. După cum spun 
concetăţenii dumitale, ar fi mare păcat să se piardă. 

— Aşa că-i faci să „dispară”. In fiecare an. Mii de copii. 

— Asta se întâmplă în zonele sfâşiate de conflicte, unde 
speranţa lor de viaţă e, oricum, neglijabilă. Măcar nu mor 
degeaba. 

— Nu, nu mor degeaba. Mor pentru satisfacerea unui capriciu. 
Pentru ca dumneata şi prietenii dumitale să trăiţi o veşnicie, nu-i 
aşa? 

Asta nu-i un om cu care să discuti, îşi spuse Ben, conştient că 
îi era tot mai greu să-şi stăpânească mânia. Lenz râse 
dispreţuitor. 

— O veşnicie? Nici unul din noi n-o să trăiască o veşnicie. Tot 
ce putem face e să oprim procesul de îmbătrânire în unele 
cazuri. Enzima ne ajută să reparăm anumite vătămări ale pielii, 
să corectăm neplăcerile provocate de bolile de inimă. Ar fi o 
pierdere de vreme să încerci să-i redai cuiva de vârsta mea 
corpul de la patruzeci de ani... 

— Oamenii ăştia, zise Ben, au venit aici ca să... ca să devină 
mai tineri. 

— Doar câţiva dintre ei. Cei mai mulţi sunt personalităţi 
publice şi nu-şi pot schimba radical înfăţişarea fără să atragă 
atenţia. Aşa că vin aici, la invitaţia mea, ca să stopeze 
îmbătrânirea şi să repare unele stricăciuni cauzate de vârstă. 

— Personalităţi publice? i-o întoarse batjocoritor Ben. Toţi sunt 
bogaţi şi influenţi! 

incepea să înţeleagă ce făcea Lenz. 

— Nu, Benjamin. Sunt personalităţi, liderii societăţii noastre. 
Cei câţiva care fac să progreseze civilizaţia noastră. Fondatorii 
corporației Sigma au ajuns să înţeleagă lucrul ăsta. Au priceput 
că civilizaţia este fragilă şi că există o singură cale de a-i asigura 


464 


continuitatea. Viitorul statului industrializat trebuia protejat, 
adăpostit de furtuni. Societatea putea progresa doar dacă 
puteam împinge mai departe orizontul mortalităţii. An după an, 
Sigma a folosit toate uneltele pe care le avea la îndemână. 
Acum, ţelurile iniţiale pot fi depăşite cu mijloace mai eficiente. E 
vorba despre ceva mult mai eficient, ca să nu mai cheltuim 
miliarde de dolari pentru viitorii şefi de stat şi grupuri de acţiune 
politică. E vorba despre formarea unei elite stabile, care să 
dăinuiască. 

— Deci ăştia sunt liderii civilizaţiei noastre. 

— Exact. 

— Şi dumneata eşti omul care-i conduce. Lenz zâmbi. 

— Te rog, Benjamin. Nu mă interesează rolul de şef, dar în 
orice organizaţie trebuie să existe un... coordonator. 

— Şi nu poate fi decât unul. 

— In cele din urmă, da. 

— Şi ce se întâmplă cu cei care se opun regimului dumitale 
„înţelept”? Presupun că sunt îndepărtați. 

— Un corp trebuie să îndepărteze toxinele dacă vrea să 
supravieţuiască, Benjamin. 

Lenz vorbea cu surprinzătoare blândeţe. 

— Ceea ce descrii dumneata, Lenz, nu e o utopie, ci un abator. 

— Părerea dumitale nu e doar superficială, ci şi stupidă, 
răspunse Lenz. Trăieşti într-o lume în care se cheltuiesc sume 
mult mai mari pe medicamentele pentru disfuncţia erectilă decât 
pentru bolile tropicale care seceră vieţile a milioane de oameni 
anual. Care sunt deciziile dumitale persona/e? Când cumperi o 
sticlă de Dom Perignon cheltuieşti nişte bani cu care s-ar putea 
vaccina un sat din Bangladesh. Vor muri oameni, Benjamin, 
drept rezultat al deciziilor şi priorităţilor dumitale. Vorbesc serios. 
Poţi nega faptul că nouăzeci de dolari, cât costă o sticlă de Dom 
Perignon, ar putea salva cu uşurinţă vreo şase vieţi, poate chiar 
mai multe? Gândeşte-te la asta. Sticla conţine şapte sau opt 
pahare cu vin. Putem spune că fiecare pahar reprezintă o viaţă 
pierdută. Dacă vei înţelege acest lucru vei începe să-ţi pui 
întrebări de un nivel superior: întrebări calitative, nu cantitative. 
Avem ocazia să prelungim mult speranţa de viaţă utilă a unui 
mare umanist sau gânditor, a cărui contribuţie la bunăstarea 
generală e indiscutabilă. Comparată cu acest bine, ce mai 
înseamnă viaţa unui păstor de capre sârb? A unui copil analfabet 
destinat unei vieţi de sărăcie şi infracţiuni mărunte? A unei 


465 


ţigăncuşe care, altfel şi-ar fi petrecut zilele furând din buzunarele 
turiştilor aflaţi în excursie la Florenţa? Ai fost învăţat că viaţa e 
sacrosanctă şi totuşi iei zilnic decizii conştient fiind de faptul că 
unele vieţi sunt mai valoroase decât altele. Fiecare mare 
realizare din istoria speciei noastre a fost posibilă doar cu preţul 
multor vieţi omeneşti. „Nu există act de civilizaţie care să nu fie 
în acelaşi timp un act de barbarie.” Un mare gânditor a spus 
asta, unul care a murit prea tânăr. Stupefiat, Ben rămase fără 
grai. 

— Vino, spuse Lenz, vrea să te salute cineva. Un vechi prieten 
de-al dumitale. 


— Profesorul Godwin? 

— Ben. 

Era vechiul său mentor din colegiu, pensionat de mult. Acum 
însă părea mai tânăr cu câteva decenii. John Barnes Godwin, 
profesor emerit de istorie a Europei secolului douăzeci, era în 
plină putere. El îi strânse puternic mâna lui Ben. 

— Dumnezeule, exclamă Ben. 

Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Godwin, nu i-ar fi dat mai mult de 
cincizeci de ani. Profesorul era o spectaculoasă ilustrare a 
realizărilor lui Lenz. Se aflau într-o mică anticameră de lângă sala 
mare, mobilată confortabil cu sofale şi fotolii, veioze şi teancuri 
de ziare şi reviste în mai multe limbi. 

Godwin părea încântat de uimirea lui Ben. Jurgen Lenz jubila. 

— Probabil că nu ştii ce să crezi, spuse Godwin. 

Ben avu nevoie de câteva secunde înainte de-a răspunde. 

— E un fel de-a spune. j 

— E extraordinar ce-a realizat doctorul Lenz. li suntem cu toții 
profund recunoscători, dar în acelaşi timp conştienţi de 
semnificaţia, de importanța darului său. In fond, ne-au fost 
redate vieţile. Nu atât tinerețea, cât... încă o şansă. O animare 
amorţii. 

Rămase o clipă pe gânduri înainte de a continua: 

— Să fie împotriva naturii? Poate. Şi tratarea cancerului e 
împotriva naturii. Emerson spunea că bătrâneţea e „singura 
boală”. 

Ochii îi străluceau. Ben ascultă uluit. Apoi întrebă: 

— De ce? 

— De ce? Pe plan personal? Mai întrebi? Mi s-a dat încă o 
viaţă. 


466 


— Domnilor, vă rog să mă scuzaţi, îi întrerupse Lenz. Primul 
elicopter urmează să plece şi trebuie să-mi iau rămas-bun. leşi 
aproape fugind din cameră. 

— Ben, când ajungi la vârsta mea, nu-ţi mai faci iluzii, 
continuă Godwin. Nu te apuci să scrii cărţi despre care nu ştii 
dacă o să apuci să le termini. Dar gândeşte-te la câte pot să fac 
acum. Inainte de a mă chema doctorul Lenz simţeam că 
luptasem, muncisem şi învăţasem zeci de ani ca să ajung unde 
mă aflu, să ştiu ceea ce ştiu, să capăt înțelegerea pe care-o am, 
dar că în orice moment totul putea să se oprească brusc: „Dacă 
tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea”, nu-i aşa? 

— Chiar dacă toate astea sunt adevărate... 

— Priveşte, Ben. Sunt în faţa ta. Uită-te la mine, ce Dumnezeu! 
Nu eram în stare să urc scările de la Biblioteca Firestone, iar 
acum pot să a/erg. 

Godwin, înţelese Ben, nu era doar un experiment reuşit, ci 
făcea parte dintre ei - conspira alături de Lenz. Oare nu ştia 
nimic despre atrocități, despre crime? 

— Ai văzut ce se întâmplă aici - copiii refugiaţi din curte? Mii 
de copii răpiți. Asta nu te deranjează? 

Godwin părea vizibil stânjenit. 

— Recunosc că există aspecte despre care prefer să nu ştiu 
nimic. 

— E vorba despre uciderea a mii de copii! Tratamentul impune 
asta. Lenz îi spune „recoltare”, un eufemism drăguţ pentru un 
masacru sistematic. 

— E... Godwin şovăi. Ei bine, e o problemă morală complexă. 
Honesta turpitudo est pro causa bona. 

— „Pentru o cauză bună, păcatele sunt virtuoase”, traduse 
Ben. M-ai învăţat asta. 

Deci Godwin trecuse la inamic; se alăturase lui Lenz. 

— Important e că această cauză are un real merit. 

Se duse încet spre o canapea de piele. Ben şedea în faţa lui, 
pe o sofa. 

— Eşti ataşat organizaţiei Sigma mai de mult? 

— Da, de câteva decenii. Şi mă consider privilegiat că mă aflu 
aici pentru această nouă etapă. Sub conducerea lui Lenz, situaţia 
va fi cu totul diferită. 

— Inţeleg că nu toţi colegii dumitale au fost de acord. 

— A, da. Lenz îi numeşte angeli rebelii. Ingeri răzvrătiți. Au 
existat câţiva oameni care voiau să se opună. Fie că nu 


467 


avuseseră niciodată încredere în Lenz, fie că se simțeau 
marginalizaţi de noua conducere. Presupun că vreo câţiva aveau 
remuşcări în legătură cu... sacrificiile ce se impuneau. De câte ori 
se schimbă puterea, trebuie să te aştepţi la o formă de 
rezistenţă. Cu câţiva ani în urmă, când Lenz a decis ca proiectul 
lui să fie pregătit pentru testările actuale, a spus clar că întregul 
colectiv va trebui să-l recunoască drept lider. N-a făcut-o din vreo 
pornire egoistă. Trebuia luate nişte decizii în legătură cu cine 
urma să fie... ei bine, admis în program, atras în elita 
permanentă. Riscurile apariţiei unei disidenţe erau prea mari. 
Lenz era liderul de care aveam nevoie. Cei mai mulţi au 
recunoscut asta. Câţiva nu. 

— Spune-mi, planul vostru prevede ca, până la urmă, 
tratamentul ăsta să fie accesibil tuturor oamenilor, sau numai 
celor pe care el îi numeşte „cei mari”? 

— Ei bine, ai abordat o chestiune serioasă. Am fost flatat când 
Jurgen mi-a cerut să mă ocup de recrutarea, ca să zic aşa, 
membrilor acestui măreț grup de iluminaţi ai omenirii. 
Wiedergeborenen, cum ne spune doctor Lenz, Renăscuţii. Noi 
avem legături mult mai puternice şi mai numeroase decât 
rămăşiţele grupului Sigma. l-am adus pe Walter şi pe vechea 
mea prietenă Miriam Bateman - judecătoarea Miriam Bateman. 
Am fost însărcinat să ajut la alegerea celor care par să merite 
această şansă. Personalităţi din întreaga lume - China, Rusia, 
Europa, Africa - de peste tot, fără prejudecăţi. 

— Dar Arnold Carr nu e mult mai vârstnic decât mine... 

— De fapt, el e la vârsta perfectă pentru începerea acestui 
tratament. Dacă vrea, poate rămâne la vârsta de patruzeci şi doi 
de ani pentru tot restul foarte lungii sale vieţi. Sau poate să 
revină la vârsta biologică de treizeci şi doi de ani. Până acum, 
suntem patruzeci. 

— Inţeleg, îl întrerupse Ben, dar... 

— Ascultă-mă, Ben! Celălalt judecător de la Curtea Supremă 
pe care l-am ales, un mare jurist de culoare e fiul unui mare 
dijmaş care a trăit în timpul segregaţiei rasiale şi după. Câtă 
înţelepciune trebuie să fi acumulat în viaţă! Cine l-ar putea 
înlocui? Sau pe un pictor a cărui operă revoluţionează deja arta 
mondială? Imaginează-ţi, Ben, dacă marii compozitori, scriitori şi 
artişti ai lumii - ia-l pe Shakespeare, ia-l pe Mozart, ia-l... 

Ben se aplecă în faţă. 

— Asta-i o nebunie! bubui el. Cei bogaţi şi puternici ajung să 


468 


trăiască de două ori mai mult decât cei săraci. Asta-i o 
blestemată conspirație a elitei! 

— Şi ce dacă? i-o întoarse Godwin. Platon a scris despre 
regele-filozof, despre guvernarea înţelepţilor. El a înţeles că 
întreaga noastră civilizaţie înaintează şi regresează. Invăţăm 
nişte lecţii doar ca să le uităm. Tragediile istoriei se repetă - 
Holocaustul, pe urmă genocidul care a urmat, ca şi cum uitasem 
totul. Războaie mondiale. Dictaturi. Falşi profeţi. Asuprirea 
minorităţilor. S-ar părea că nu ne dezvoltăm. Acum, pentru prima 
dată, putem schimba toată situaţia asta. Putem transforma 
specia umană! 

— Cum? Sunteţi puţini. Asta-i altă problemă a elitelor. 

Godwin îl privi o clipă pe Ben, apoi chicoti. 

— „Noi, cei puţini, noi, cei puţini şi fericiţi, noi, gaşca de 
prieteni” - da, totul pare fără speranţă şi nepotrivit pentru marile 
țeluri, nu? Insă umanitatea nu progresează printr-un proces de 
cunoaştere colectivă. Progresăm fiindcă un individ sau o mică 
echipă face o descoperire, de pe urma căreia beneficiază toţi 
ceilalţi. Acum trei secole, într-o zonă cu un foarte mare procent 
de analfabeți, unul sau doi oameni descoperă calculul diferenţial, 
iar cursul istoriei noastre se modifică radical. Cu un secol în 
urmă, alt om descoperă teoria relativităţii şi nimic nu mai e ca 
înainte. Spune-mi, Ben, ştii exact cum funcţionează un motor cu 
ardere internă - ai putea asambla unul dacă ţi-aş da părţile 
componente? Ştii cum se vulcanizează cauciucul? Sigur că nu, 
dar cu toate acestea beneficiezi de existenţa automobilului. Aşa 
stau lucrurile. In lumea primitivă - ştiu că n-ar trebui să mai 
folosim cuvintele asta, dar fii blând cu mine - nu există o mare 
diferenţă între ce ştie un membru al tribului şi ce ştie altul. În 
lumea occidentală nu se întâmplă la fel. Diviziunea muncii e 
însuşi semnul civilizaţiei: cu cât mai accentuată e diviziunea 
muncii, cu atât mai avansată e societatea. La Proiectul 
Manhattan a lucrat un număr extrem de mic de oameni şi, cu 
toate acestea destinul planetei a fost schimbat pentru 
totdeauna. In ultimul deceniu, câteva mici echipe au decodat 
genomul uman. Nu contează că oamenii nu-şi mai amintesc care 
e diferenţa dintre Nyquil şi niacin - oricum vor trage foloase. 
Peste tot, oamenii folosesc computere personale fără să 
înţeleagă o iotă din limbajul cibernetic. Cunoaşterea deplină 
aparţine celor aleşi, iar mulțimile beneficiază de pe urma ei. 
Specia noastră n-a progresat prin eforturi colective, ci prin 


469 


indivizi, prin elite foarte restrânse, care au descoperit focul, 
roata, unitatea centrală de procesare, transformând astfel 
peisajul vieților noastre. Ce e adevărat în ştiinţă şi tehnologie 
poate fi adevărat şi în politică, cu diferenţa că cunoştinţele se 
acumulează într-o perioadă de timp mult mai lungă. Asta 
înseamnă că, atunci când am ajuns să învăţăm din greşelile 
noastre, suntem înlocuiţi de nişte nou-veniţi mai tineri, care 
comit aceleaşi erori. Nu învăţăm destul pentru că nu trăim 
destul. Cei care au întemeiat Sigma au considerat situaţia asta 
drept o limitare inerentă, una pe care specia noastră trebuie s-o 
depăşească până la urmă, dacă vrea să supravieţuiască. Incepi 
să pricepi, Ben? 

— Continuă, zise Ben. 

— Eforturile grupului Sigma - încercarea noastră de a modera 
politica erei postbelice - a fost doar începutul. Acum putem 
schimba faţa întregii planete! Putem să asigurăm pacea 
universală, prosperitatea şi securitatea, prin administrarea şi 
eficientizarea înţeleaptă a resurselor planetare. Dacă asta e ceea 
ce numeşti tu o conspirație a elitei - ei bine, ţi se pare ceva rău? 
Dacă o mână de nefericiţi refugiaţi de război trebuie să-şi 
întâlnească Creatorul, mai devreme decât era programat, ca să 
salveze lumea, e chiar o tragedie? 

— Deci tratamentul e doar pentru cei aleşi de dumneata? Vrei 
să-l interzici tuturor celorlalţi? Asta ar conduce la apariţia a două 
categorii de fiinţe umane. 

— Conducătorii şi cei conduşi. Dar asta-i inevitabil, Ben. Vor fi 
„înţelepţii” şi masele guvernate. E singura modalitate de-a 
construi o societate viabilă. Planeta e deja suprapopulată. Multe 
dintre ţările Africii n-au nici măcar apă curată de băut. Dacă toţi 
ar trăi de două sau trei ori mai mult, gândeşte-te ce-ar ieşi! 
Lumea s-ar prăbuşi! Lenz ştie că tratamentul trebuie să fie 
accesibil doar câtorva. 

— Şi ce se întâmplă cu democraţia? Guvernarea de către 
popor? 

Obrajii lui Godwin se îmbujorară. 

— Scuteşte-mă de retorica sentimentală, Ben. Relatarea 
cruzimilor comise de oameni asupra altor oameni e însăşi istoria: 
gloatele distrug ceea ce nobilii au construit cu atâta trudă. In 
politică, principalul obiectiv a fost dintotdeauna salvarea 
oamenilor de ei înşişi. Treaba asta n-ar fi primită bine de 
studenţi, dar principiul aristocrației a fost totdeauna corect: 


470 


aristos, kratos - conducerea celor mai buni. Din păcate 
aristocrația nu i-a dat mereu pe cei mai buni. Dar imaginează-ţi 
că, pentru prima oară în istoria umanităţii, ai putea raţionaliza 
sistemul, ai putea crea o aristocrație secretă, formată pe merit - 
cu aceşti Wiedergeborenen în chip de administratori ai 
civilizaţiei. 

Ben se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. Era ameţit. 

— Ben, cât ai tu, treizeci şi cinci, treizeci şi şase de ani? Îţi 
imaginezi că o să trăieşti veşnic. Aşa credeam şi eu la vârsta ta. 
incearcă să-ţi închipui că ai optzeci şi cinci, nouăzeci de ani, 
poate că ai privi altfel lucrurile. Ai o familie nu-i aşa? 

Ben nu-i răspunse. Furat de peroraţia bătrânului uitase de 
Anna. 

Nu, nu mai trebuia să piardă timpul. Cine ştie ce mai punea la 
cale Lentz. Inainte de a-şi pune planul în practică, auzi uşa 
deschizându-se. În încăpere intră Lenz urmat de trei gardieni. Cei 
trei zdrahoni îl imobilizară şi îi puseră cătuşele înainte ca el să 
poată întreprinde ceva. 

Godwin încercă să protesteze, dar nimeni nu-l băgă în seamă. 


Gardienii îl târâră prin sala cea mare, pe lângă aparatele de 
exerciţii şi monitoarele medicale. 

Ţipă cât îl ţinu gura şi se lăsă greu. Dacă mai rămăsese pe- 
acolo vreun Wiedergeborenen, ar fi văzut că-l răpiseră şi-ar fi 
obiectat. Nu erau oameni răi. Din păcate, nu văzu pe nimeni. 

Al treilea gardian îl luă de subsuoară, alăturându-se celorlalţi. 
Ben dădea din picioare şi se zbătea. Sosi şi al patrulea gardian şi 
reuşiră să-l imobilizeze pe Ben, deşi el se răsucea în toate părţile 
şi continua să strige. 

II înghesuiră într-un lift şi unul dintre gardieni apăsă butonul 
etajului doi. După câteva secunde, liftul se opri în faţa unui 
coridor complet alb. In vreme ce gardienii îl duceau pe sus - 
încetase să opună rezistenţă - trecu o infirmieră care se făcu că 
nu vede nimic. 

II duseră în ceea ce părea a fi o sală de operaţii transformată 
şi-l suiră pe un pat. Un infirmier ce părea să-l fi aşteptat îi prinse 
nişte legături colorate la glezne şi încheieturi. După ce fu legat 
de pat, îi scoase cătuşele. 

Epuizat, Ben zăcea întins, fără să se mişte. Cu excepţia unuia, 
gardienii părăsiră încăperea. Cel ce rămăsese stătea de pază 
lângă uşa închisă, cu un Uzi atârnându-i pe piept. 


471 


Uşa se deschise şi intră Jurgen Lenz. 

— iți admir isteţimea, spuse el. Ştiam că vechea peşteră este 
blocată, aşa că îţi mulţumesc că ai scos la iveală această fisură 
în sistemul de securitate. Am ordonat deja dinamitarea intrării. 

Ben se întrebă: Godwin îl invitase într-adevăr să li se alăture 
sau fostul lui mentor încerca doar să-l neutralizeze? Lenz era 
prea bănuitor ca să aibă încredere în el. 

— Godwin mi-a cerut să mă alătur proiectului, zise Ben. 

Lenz împinse un cărucior metalic lângă pat şi îşi făcu de lucru 
cu un ac hipodermic. 

— Godwin are încredere în dumneata, spuse Lenz, întorcându- 
se. Eu nu. 

Ben îl privi atent. 

— N-ai încredere în ce privinţă? 

— In privinţa respectării confidenţialităţii. A persoanelor cu 
care ai vorbit deja dumneata sau curioasa dumitale prietenă. 

Aici era vulnerabil! 

— Dacă-i dai drumul fără să-i faci nimic, noi doi putem încheia 
un târg, zise Ben. Obţinem fiecare ce doreşte. 

— Şi, desigur, pot avea încredere că o să-ţi ţii cuvântul. 

— Ar fi în interesul meu, spuse Ben. 

— Oamenii nu acţionează întotdeauna în propriul lor interes. 
Dacă aş fi uitat vreodată asta, angeli rebelii s-ar afla aici ca să-mi 
reamintească. 

— Hai să vorbim pe şleau. Interesul meu e s-o eliberezi pe 
Anna Navarro. Al dumitale, să păstrezi secretul asupra 
proiectului. Putem face un târg. 

— Ei bine... spuse Lenz neîncrezător. Poate. Dar mai întâi o să 
am nevoie de puţină sinceritate provocată chimic, ca să am un 
termen de comparaţie. 

Ben încercă să-şi alunge panica. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Nimic rău. De fapt, e o experienţă plăcută. 

— Nu cred că ai timp pentru aşa ceva. Mai ales că oamenii 
legii trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. E ultima dumitale 
şansă de a negocia. 

— Domnişoara Navarro e singură aici, zise Lenz. N-a chemat 
pe nimeni. Chiar ea mi-a spus. 

Continuă să conversezi. Distrage-i atenția. 

— De unde ştii că poţi avea încredere în oamenii de ştiinţă din 
echipa dumitale? 


472 


— Nu am. Totul, toate materialele, computerele, lamelele, 
formulele pentru perfuzii - totul se află aici. 

Ben insistă. 

— Şi, totuşi, eşti vulnerabil. Cineva ar putea avea acces la 
codurile depozitelor exterioare pentru dosarele cu date. Nici un 
cifru nu e infailibil. 

— Exact. Din acest motiv nu există depozite exterioare, zise 
Lenz, evident satisfăcut că descoperise erorile din supoziţiile lui 
Ben. Asta-i un risc pe care nu mi-l pot permite. Sincer vorbind, n- 
am ajuns unde mă aflu încrezându-mă prea mult în semenii mei. 

— Dacă tot suntem amândoi sinceri, vreau să te întreb ceva. 

— Spune. 

Lenz apăsă antebraţul stâng al lui Ben până când o venă 
deveni vizibilă. 

— Aş vrea să ştiu de ce-ai pus să fie ucis fratele meu. 

Lenz înfipse acul în venă. 

— N-ar fi trebuit să se întâmple asta. Nişte fanatici din 
serviciul meu de securitate au făcut-o. Regret profund. O teribilă 
greşeală. Oamenii se temeau că descoperirea conducerii iniţiale 
a grupului Sigma avea să ne pericliteze activitatea. 

— Şi tatăl meu? Tot „fanaticii” dumitale l-au ucis? N 

— Pe Max? Lenz părea surprins. Max e un geniu. Il admir 
foarte mult. O, nu, nu m-aş atinge de un fir de păr din capul lui. 

— Atunci unde e? 

— A plecat undeva? întrebă Lenz. 

Continuă. 

— Atunci de ce i-ai ucis pe toţi bătrânii ăia...? 

— Curăţenia casei. Cei mai mulţi erau implicaţi personal în 
activitatea grupului Sigma şi căutau să se opună inevitabilului. 
Se plângeau că Sigma intrase sub stăpânirea mea, se simțeau 
marginalizaţi. O, toţi membrii noştri au fost trataţi cu 
generozitate... 

— Ţinuţi în laţ, vrei să spui. Au fost plătiţi pentru a păstra 
discreţia. 

— Cum doreşti. Dar nu mai era suficient. Cert este că au 
refuzat, să zicem, să accepte programul. Apoi erau cei care 
deveniseră inoportuni, poate indiscreţi, care încetaseră de mult 
să mai ofere ceva. Deveniseră nişte fire slabe şi venise timpul să 
fie tăiate. Poate că sună dur, dar când miza e atât de mare, nu le 
tragi oamenilor o săpuneală, nici nu le dai peste mână, nici nu le 
acorzi o „pauză”, nu? lei măsuri mai drastice. 


473 


Nu renunța, îşi spuse Ben. Ține-/ de vorbă. 

— Uciderea acelor oameni a reprezentat un risc stupid, nu 
crezi? Morţile acelea erau menite să trezească bănuieli. 

— Te rog. Toate morţile au părut naturale. Şi, chiar dacă 
toxina ar fi fost descoperită, oamenii ăia aveau o mulţime de 
duşmani... 

Lenz auzi zgomotul în aceeaşi clipă cu Ben. O rafală de 
mitralieră în apropiere. Pe urmă alta şi mai aproape. Un strigăt. 

Lenz se întoarse către uşă, cu seringa în mână şi spuse ceva 
gardianului de la intrare. 

Uşa se deschise cu o rafală de gloanţe. 

Un țipăt şi gardianul se prăbuşi într-o baltă de sânge. 

Lenz se lăsă la podea. 

In pragul uşii apăru Anna. 

Trăieşte, nu ştiu cum a făcut, dar trăieşte. 

— Ben! strigă ea, încuind uşa. Ben, eşti bine? 

— Sunt în regulă, răspunse el. 

— Ridică-te! ţipă ea la Lenz. Ticălos blestemat, înainta cu 
mitraliera ridicată. Purta un halat scurt, alb. 

Lenz se ridică. Avea faţa roşie şi părul argintiu răvăşit. 

— Gardienii mei vor sosi imediat, spuse Lenz, dar vocea îi 
tremura. 

— Nu miza pe asta, răspunse Anna. Am încuiat toate uşile din 
aripa asta. Sunt blocate. 

— L-ai ucis pe gardianul ăsta, zise Lenz încercând să braveze. 
Ştiam că Statele Unite îşi educă agenţii să ucidă numai în 
legitimă apărare. 

— N-ai aflat? Sunt în afara serviciului, spuse Anna. Ţine-ţi 
mâinile departe de corp. Unde ţi-e arma? 

— Nu am armă. 

Anna se apropie de el. 

— Nu te superi dacă mă uit, nu? Depărtează mâinile de corp, 
am zis. 

Făcu un pas spre Lenz şi îşi strecură mâna liberă sub sacoul 
lui. 

— la să vedem, zise ea. Sper s-o pot face fără să mi se 
descarce arma. Nu prea sunt obişnuită cu chestiile astea mici. 

Lenz păli. 

Anna scoase un pistolet din haina lui Lenz. 

— la te uită, zise ea. Grozavă sculă pentru un bătrân, Jurgen. 
Sau prietenii tăi tot Gerhard îţi spun? 


474 


47 


Ben privea scena cu răsuflarea tăiată. 

Lenz zâmbi ciudat. Anna puse în buzunar arma lui Lenz. 

— Multă vreme am fost nedumerită, zise ea. Laboratorul 
federal de identificare a verificat amprentele, dar n-a găsit nimic. 
Au încercat la dosarele serviciului secret al armatei, tot nimic. 
Apoi au ajuns la vechile cartele din timpul războiului şi imediat 
după, care nu fuseseră introduse în computere. Amprentele 
dumitale de ofiţer SS se aflau în dosarele armatei, probabil 
fiindcă fugiseşi din Germania. 

Lenz o privea zâmbitor. 

— Tehnicienii au bănuit că amprentele de pe fotografia trimisă 
erau vechi. Totuşi ceva li s-a părut ciudat şi anume grăsimea de 
pe amprente, reziduuri de transpiraţie spun ei, era proaspătă. N- 
avea nici o logică. 

Ben se uită la Lenz. Da, semăna cu acel Gerhard Lenz care 
apărea în fotografie cu Max Hartman. In acea poză din 1945, 
Lenz avea vreo patruzeci şi cinci de ani. Asta însemna că acum 
depăşea suta. 

Părea imposibil. 

— Am fost primul meu pacient, spuse calm Gerhard Lenz. 
Acum aproape douăzeci de ani am reuşit pentru prima oară să 
opresc, apoi să inversez propriul meu proces de îmbătrânire. Cu 
câţiva ani în urmă am inventat o formulă care acţionează fără 
riscuri asupra oricui. Privea în depărtare, absent. Asta însemna 
că tot ce susţinuse Sigma putea fi realizat acum în deplină 
siguranţă. 

— In regulă, îl întrerupse Anna. Dă-mi cheile de la legături. 

— Nu le am. Infirmierul... 

— Las-o baltă. 

Ea mută mitraliera în mâna dreaptă, scoase o agrafa dintr-un 
buzunar al jachetei şi-i desfăcu legăturile lui Ben. Apoi îi întinse 
un obiect lung din plastic, pe care el îl privi şi înţelese imediat. 

— Nu mişca, strigă Anna, ridicând arma în direcţia lui Lenz. 
Ben, ia curelele astea şi leagă-l pe ticălos de ceva. Privi grăbită 
înjur. Trebuie să ieşim de-aici cât mai repede posibil şi... 

— Nu, zise Ben hotărât. 


475 


Ea se întoarse surprinsă. 

— Ce vrei să...? 

— Are prizonieri aici - tineri în corturile de afară, copii bolnavi 
în saloane. Trebuie să-i eliberăm mai întâi pe ei! 

Anna acceptă imediat. 

— Cea mai rapidă soluţie e să întrerupem sistemul de 
securitate - electricitatea din garduri, să descuiem... Se întoarse 
către Lenz. Există un panou central de control, un dispecerat, în 
biroul dumitale. O să facem o mică plimbare. 

Lenz răspunse pe un ton indiferent. 

— Mă tem că nu ştiu despre ce vorbeşti. Sistemul de 
securitate al clinicii e controlat din staţia centrală de pază de la 
primul etaj. 

— Scuze, zise Anna. Am „discutat” deja cu unul dintre 
gardienii dumitale. Arătă cu ţeava armei spre o uşă închisă, nu 
cea prin care intrase. Să mergem. 


Biroul lui Lenz era imens şi întunecat, precum o catedrală. O 
lumină palidă se strecura prin ferestrele înguste, tăiate în pereţii 
de piatră aflaţi deasupra capetelor lor. Incăperea era în 
penumbră, cu excepţia unui mic cerc de lumină aruncat de o 
veioză din sticlă verde de pe biroul din lemn masiv de nuc al lui 
Lenz. 

— Presupun că n-o să obiectezi dacă aprind lumina ca să văd 
ce fac, zise Lenz. 

— Imi pare rău, spuse Anna. N-avem nevoie de ea. Du-te în 
partea cealaltă a biroului şi apasă pe butonul care ridică panoul 
de control. Să nu ne complicăm. 

Lenz ezită o clipă, apoi urmă instrucţiunile. 

— Asta-i un exerciţiu inutil, spuse el cu dispreţ, ocolind biroul. 

Anna îl urmă, cu arma îndreptată spre el. 

Ben veni în spatele ei. A doua pereche de ochi, în caz că Lenz 
încerca ceva, aşa cum era de presupus. 

Lenz apăsă pe un buton îngropat în marginea din faţă a 
biroului. Se auzi huruitul unui mecanism şi din mijlocul tăbliei 
biroului se ridică o bucată lungă şi plată, ca o piatră de mormânt: 
un panou din oţel lucios. 

In placa de oţel era instalat un ecran plat, pe care erau 
dispuse nouă mici pătrate ce licăreau albăstrui, în şiruri de câte 
trei. Fiecare ecran pătrat oferea o imagine diferită din interiorul 
şi exteriorul castelului. Sub panou se vedea un şir de 


476 


comutatoare argintii. 

Pe un ecran se vedeau copii bolnavi de progeria jucându-se, 
priponiţi de nişte stâlpi; pe altul, refugiații se plimbau în jurul 
corturilor. Gardienii stăteau la intrări. Alţi gardieni patrulau prin 
zonă. De-a lungul gardurilor electrificate, clipeau intermitent 
nişte lămpi roşii, indicând că sistemul funcţiona. 

— Dă-i drumul, ordonă Anna. 

Lenz începu să răsucească comutatoarele, de la stânga la 
dreapta. Nu se întâmplă nimic, nici un semn de întrerupere a 
sistemului de securitate. 

— O să găsim alţi bolnavi de progeria, spuse Lenz în timp ce 
răsucea întrerupătoarele. Există numeroşi tineri refugiaţi de 
război, copii strămutați cărora n-o să le ducă nimeni dorul. Există 
mereu un război pe undeva. 

Lămpile roşii se stinseră. Un grup de copii refugiaţi se jucau 
lângă o poartă înaltă de fier. Unul dintre ei observase că lămpile 
roşii încetaseră să clipească. Altul alergă spre poartă şi trase de 
ea. 
Poarta se deschise încet. 

Copilul ieşi, ezită o clipă, apoi le făcu celorlalţi semn. Pe rând, 
păşind neîncrezători, copiii se strecurară afară. 

Lenz privea scena cu o expresie imperturbabilă. Anna îl 
supraveghea atent, gata să tragă dacă ar fi fost nevoie. 

Pe alt ecran, se vedea uşa de la salonul copiilor larg deschisă. 
O infirmieră le făcea semn să iasă, privind pe furiş înjur. 

— Pentru voi nu va fi la fel de uşor să ieşiţi. Patruzeci şi opt de 
gardieni au fost antrenați să împuşte orice intrus. 

Intinse mâna spre o lampă din alamă ca s-o aprindă. Ben 
crezu că intenţiona s-o arunce spre ei, dar Lenz trase de o 
protuberantă de la bază şi scoase un pistol mic cu care-l aţinti pe 
Ben. 

— Lasă-l jos! strigă Anna. 

Ben se afla la câţiva paşi de Anna şi Lenz nu-i putea nimeri pe 
amândoi. 

— Ce-ar fi să pui imediat arma jos, zise Lenz. În felul ăsta, 
nimeni n-o să fie rănit. 

— Nu-ţi dai seama că suntem în superioritate? 

— Ba da, dar dacă încerci să tragi în mine, prietenul dumitale 
o să fie ucis. Gândeşte-te dacă merită. 

— Aruncă arma aia, strigă Anna. 

— Chiar dacă reuşeşti să mă ucizi, n-o să schimbi nimic. 


477 


Cercetările vor continua şi fără mine, însă prietenul dumitale 
Benjamin va muri. 

— Nu! se auzi un strigăt răguşit. 

Glasul unui bătrân. 

Lenz întoarse capul ca să-l vadă pe cel care strigase. 

— Lasă-l să plece! 

Vocea venea dintr-un colţ mai întunecat al încăperii. Lenz 
îndreptă arma într-acolo, pe urmă se răzgândi şi o întoarse din 
nou spre Ben. 

— Lasă-mi fiul să plece! 

In lumina slabă, Ben distingea o siluetă care şedea. Era tatăl 
lui şi ţinea o armă în mână. 

Preţ de o clipă, Ben rămase fără grai. 

Mai calmă acum, tot vocea lui Max se auzi din nou: 

— Lasă-i pe amândoi să plece. 

— Ah, Max, prietene, strigă Lenz uşurat. Poate că-i faci tu să 
priceapă despre ce e vorba. 

— Destul cu crimele, zise Max. Destul cu vărsarea de sânge. S- 
a terminat. 

Lenz se crispa. 

— Eşti un bătrân nesăbuit, spuse el. 

— Ai dreptate, zise Max. 

Rămase pe scaun, dar arma lui era îndreptată spre Lenz. 

— Şi în tinereţe am fost nesăbuit. Am fost ademenit de tine 
atunci, ca şi acum. Toată viaţa mi-a fost frică de tine şi de 
oamenii tăi. De amenințările voastre. De şantajul vostru. Furia îl 
cuprinse şi ridică vocea. Orice aş fi făcut, voi eraţi mereu acolo. 

— Poţi să laşi arma jos, prietene, spuse Lenz cu blândeţe. 
Arma lui era îndreptată spre Ben, dar o fracțiune de secundă se 
întoarse către Max. 

Voi sări şi-l voi trânti la podea când i se va distrage atenția, îşi 
zise Ben. 

Max continuă să vorbească de parcă în încăpere n-ar fi fost 
decât Lenz. 

— Nu vezi că nu-mi mai e frică de tine? N-o să-mi iert 
niciodată că v-am ajutat, pe tine şi pe prietenii tăi. Am încheiat 
pactul cu diavolul. Cândva, am crezut că e bine ce fac, pentru 
familia mea, pentru viitorul meu şi al omenirii. Dar m-am amăgit 
singur. Ce i-ai făcut fiului meu, lui Peter... 

Vocea i se stinse. 

— Ştii bine că asta nu trebuia să se întâmple! protestă Lenz. 


478 


Este vina unor oameni din serviciul de securitate, care şi-au 
depăşit competenţa. 

— Destul! răcni Max. Nu mai vreau să aud! Ajunge cu 
minciunile tale blestemate! 

— Dar proiectul, Max. Doamne, omule, cred că nu înţelegi... 

— Nu, tu nu înţelegi. Crezi că-mi pasă de visurile tale de-a face 
pe Creatorul? Crezi că mi-a păsat vreodată? 

— Ţi-am făcut o favoare invitându-te aici. Ce încerci să-mi 
spui? Lenz începuse să-şi piardă controlul. 

— Greşeală? Dar asta nu-i decât o continuare a ororii. Tu ai 
sacrificat totul pentru visul tău de-a trăi veşnic. Max respira greu. 
Eşti pe cale să mi-l iei şi pe singurul copil rămas! După tot ce-ai 
luat de la mine. 

— Acum încep să pricep. Când ai venit la noi, ai făcut-o cu 
intenţia de-a ne trăda. 

— Era singura cale de-a intra într-o cetate ferecată. Singura 
cale de a vă supraveghea din interior. 

Lenz vorbi ca pentru sine: 

— Intotdeauna am greşit imaginându-mi că şi ceilalţi sunt la 
fel de mărinimoşi ca mine - la fel de preocupaţi de binele 
general. Mă dezamăgeşti, Max. 

— Pretinzi că eşti interesat de progresul omenirii! strigă Max. 
Şi-mi spui mie că sunt un bătrân nesăbuit! Dar tu ce eşti? Un 
monstru. 

Lenz întoarse privirea spre Max, aflat în colţul întunecat şi în 
aceeaşi clipă, când Ben se încorda să sară, se auzi un pocnet sec 
- riposta unui pistol de calibru mic - şi Lenz păru mai degrabă 
surprins decât şocat văzând un mic cerc roşu apărut pe 
buzunarul de la piept al halatului său alb. Ţintind în direcţia lui 
Max, Lenz apăsă de trei ori pe trăgaci. 

O a doua pată roşie apăru pe pieptul lui Lenz. Braţul drept îi 
atârna inert şi pistolul căzu cu zgomot pe podea. 

Anna cobori încet ţeava armei, privindu-l cu atenţie. 

Pe neaşteptate, Lenz sări la Anna, trântind-o la podea şi 
strângându-i laringele ca într-o menghină cu mâna stângă. Ea 
încercă să se ridice, însă el o izbi cu capul de pardoseală. 

Ben, turbat de furie, strângând în mână cilindrul de plastic pe 
care i-l dăduse Anna, ridică mâna dreaptă şi înfipse acul 
hipodermic direct în gâtul lui Lenz. 

Lenz urlă de durere. Ben apăsă pistonul seringii. 

Pe chipul lui Lenz se întipări o expresie de groază. Duse 


479 


mâinile la gât, găsi seringa, o smulse şi privi eticheta. 

Verdammt nochmal! Scheiss Jesus Christus! A 

Băşici de salivă îi apărură la gură şi căzu pe spate. Inchidea şi 
deschidea gura de parcă ar fi încercat să ţipe, când de fapt 
încerca să respire. 

Apoi corpul îi deveni rigid. 

— Cred că e mort, icni Ben, cu răsuflarea tăiată. 

— Sigur că e mort, spuse Anna. Asta-i cel mai puternic opiaceu 
care există. Au provizii destul de mari în dulapurile cu 
medicamente. Hai să ieşim de-aici! Cu toţii! Se uită la Max 
Hartman. 

— Duceţi-vă, şopti Max. Lăsaţi-mă aici. Trebuie să plecaţi 
imediat, gardienii... 

— Nu, zise Ben. Vii cu noi. 

— Fir-ar să fie, spuse Anna. Am auzit elicopterul decolând, aşa 
că varianta asta cade. la spune, cum ai intrat aici? 

— Printr-o peşteră... De sub proprietate... Se deschide la 
subsol. Dar au găsit-o. 

— Lenz avea dreptate, suntem terminaţi, nu există cale de 
ieşire. 

— Ba există o cale, zise Max cu glas stins. 

Ben se apropie de el şi rămase şocat de ceea ce văzu. 

Max, îmbrăcat într-o pijama bleu de spital, îşi ţinea mâinile la 
baza gâtului, unde-l lovise glonţul tras de Lenz. Sângele se 
scurgea pe sub degetele lui tremurătoare. Veşmântul subţire de 
bumbac avea imprimat numărul optsprezece. 

— Nu! strigă Ben. 

— Elicopterul personal al lui Lenz, şopti Max. Ajungi la arcadă 
prin pasajul din spate, spre capătul din stânga... 

Mai şopti câteva instrucţiuni şi apoi i se adresă lui Ben: 

— Spune-mi că înţelegi. 

Ochii lui Max îl priveau rugători. 

— Da, zise Ben, reuşind cu greu să vorbească. 

Spune-mi că înţelegi - tatăl lui se referea, desigur, la 
instrucţiunile pe care i le dăduse, însă Ben se ghidi că vorbele 
mai însemnau şi altceva. Spune-mi că înţelegi: spune-mi că 
înţelegi deciziile dificile pe care le-am luat în viaţă, ştiind că erau 
greşite. 

Spune-mi că le înţelegi. Spune-mi că înţelegi cine sunt eu de 
fapt. 

De parcă s-ar fi resemnat, Max îşi luă mâinile de la gât, iar 


480 


sângele începu să ţâşnească în ritmul regulat al bătăilor inimii 
lui. 

Spune-mi că înţelegi. 

Da, îi zise Ben. /nțeleg. 

Lui Max îi căzu capul pe spate. Era mort. 


481 


48 


Ben şi Anna porniră în goană pe coridor. În alergare, 
banduliera Annei se răsucise după ţeava mitralierei, scoțând un 
zgomot înfundat. In orice clipă puteau fi înconjurați, dar gardienii 
ezitau ştiindu-i înarmaţi. Nici un paznic plătit, oricât de loial ar fi, 
nu-şi primejduieşte viaţa în mod inutil. 

Indicaţiile date de Max se dovedeau exacte. 

Cotiră la dreapta şi ajunseră la o scară. 

Ben deschise uşa din oţel. Anna trase o rafală spre palier. 
Când intrară, se auzi o salvă: un gardian aflat la etajul inferior 
trăgea prin spaţiul îngust dintre scări. Nu se afla într-un unghi din 
care să ţintească cu precizie, însă puteau fi loviți de gloanţele ce 
ricoşau. 

— Urcă pe scară, îi şopti Anna lui Ben. 

— Dar Max spunea că elicopterul e jos, protestă Ben. 

— Fă ce-ţi spun. la-o la fugă pe scări. Cu zgomot. 

Ben o porni, tropăind pe scări. 

Anna se lipi de perete, în afara câmpului vizual al celui aflat pe 
palierul de jos. După câteva clipe, acesta, auzindu-l pe Ben, o 
porni în sus, ca să-şi ajungă vânatul din urmă. 

Anna rămase în aşteptare, cu degetul pe trăgaci. Când aprecie 
că omul se afla suficient de aproape, sări pe scară şi trase. 

Anna îi văzu tunica umplându-se de sânge în vreme ce 
descărca arma în gol. Apoi gardianul căzu şi se rostogoli pe scări. 

— Anna! strigă Ben. 

— Vino! răspunse ea. Ben cobori în fugă şi se întâlniră la 
nivelul hangarelor, în faţa unei uşi din oţel vopsit cenușiu. Intrară 
în hangarul cu numărul şapte şi văzură elicopterul care lucea în 
lumina palidă. Era un Augusta 109 negru, nou-nouţ, de fabricaţie 
italiană, cu roţi în loc de tălpice. 

— Chiar poţi să pilotezi chestia asta? întrebă Anna, după ce se 
urcară în cabină. 

Aşezat în carlingă, Ben privea tabloul de comenzi. Pilotase o 
singură dată un elicopter, un aparat de antrenament, având 
alături un pilot profesionist. Cercetă carlinga slab luminată, 
căutând ecranele instrumentelor de bord. 

Preţ de o clipă, gândul îi zbură la tatăl său - un emigrant, un 


482 


om chinuit. 

Ben îşi scutură capul ca să alunge acea imagine. Trebuia să se 
concentreze, altfel vor muri amândoi. Hangarul n-avea acoperiş. 

— Anna, vreau să ai mitraliera pregătită, în caz că apare vreun 
gardian. 

— Nu vor trage, spuse Anna, exprimând mai degrabă o dorinţă 
decât o certitudine. Ei ştiu că e elicopterul lui Lenz. 

Din spate se auzi o voce. 

— Chiar aşa. Bănuiai că Lenz n-o să aibă pasageri care să-l 
aştepte, domnişoară Navarro? 

Se întoarseră amândoi şi-l văzură pe pasagerul ghemuit în 
compartimentul din spate - un bărbat cu păr alb, cu ochelari 
mari, cu rame translucide, de culoare oraj. Purta un costum 
elegant, cămaşă albă şi o cravată oliv din mătase, iar în mână 
ţinea o armă automată cu ţeava scurtă. 

— Alem Bartlett, şopti Anna. 

— Aruncă-mi arma dumitale, domnişoară Navarro. Pistolul 
meu e aţintit spre dumneata. Aş regreta profund dacă aş fi 
nevoit să apăs pe trăgaci. Gloanţele ar distruge parbrizul şi-ar 
putea deteriora fuzelajul. Ceea ce ar fi regretabil, câtă vreme 
avem nevoie de aparatul ăsta ca mijloc de transport. 

Incet, Anna puse mitraliera pe podea şi o împinse către 
Bartlett. 

— Mulţumesc, domnişoară Navarro, zise Bartlett. Nu ştiu dacă 
mi-am exprimat cum se cuvine mulţumirile melc pentru că l-ai 
găsit pe Gaston Rossignol pentru noi. Bătrânul intenţiona să ne 
provoace multe necazuri. 

— Ticălosule, spuse Anna în şoaptă. Ticălos nenorocit. 

— lartă-mă, înţeleg că nu e momentul şi locul potrivit pentru o 
caracterizare, domnişoară Navarro. Dar e regretabil faptul că, 
făcându-ne atâtea excelente servicii, ai început să strici tot ce 
realizaseşi. Acum spune-mi, unde e doctorul Lenz? 

— E mort, spuse Ben. 

Preţ de o clipă, Bartlett rămase tăcut. Apoi în ochii lui cenuşii 
apăru o sclipire. 

— Mort? Mâna i se încleşta pe puşca automată. /dioților! Ridică 
brusc glasul. Idioţi d/structivi! Vreţi să distrugeţi un lucru a cărui 
frumuseţe n-aţi putea-o înţelege niciodată. Cine v-a dat dreptul 
să faceţi asta? Tăcu din nou, vizibil înfuriat. Duceţi-vă dracului 
amândoi! 

— După dumneata, Bartlett, zise Ben. 


483 


— Dumneata eşti Benjamin Hartman. Îmi pare rău că ne 
întâlnim în împrejurările astea, dar vina îmi aparţine. Trebuia să 
ordon să fii ucis o dată cu fratele dumitale. Probabil că am 
devenit mai sentimental o dată cu vârsta. Ei bine, tinerii mei 
îndrăgostiţi, mă tem că voi doi m-aţi obligat să iau nişte decizii 
dificile. 

In parbrizul carlingii se reflecta ţeava lungă a armei lui 
Bartlett. Ben stătea cu ochii pe ea. 

— Mai întâi de toate, continuă Bartlett după o pauză, va trebui 
să mă bizui pe îndemânarea dumitale de pilot. Există o pistă de 
aterizare lângă Viena. O să te îndrum într-acolo. 

Ben privi automatul lui Bartlett şi ridică întrerupătorul bateriei. 

Se auzi declicul bujiilor cuplate, apoi geamătul demarorului şi 
motorul porni. Aparatul era complet automatizat, înţelese Ben, 
ceea ce-l făcea mult mai uşor de pilotat. 

— Strânge-ţi bine centura, îi şopti Ben lui Anna. 

Trase în sus maneta dublă şi auzi rotoarele încetinind. Apoi 
răsună un fel de claxon; motorul îşi încetini şi el turaţia. 

— La naiba, spuse Ben. 

— Ştii ce faci acolo? întrebă Bartlett, furios. 

— E doar puţin ruginit, răspunse Ben. 

Inşfacă cele două manşe ale accelerației şi le împinse în faţă. 

Motorul şi cele două rotoare porniră din nou. Elicopterul se 
înclină în faţă, apoi în stânga şi-n dreapta. 

Ben trase brusc înapoi acceleraţia: elicopterul se opri, 
trepidând. El şi cu Anna fură proiectaţi în faţa, dar centurile îi 
reţinură; Bartlett, aşa cum sperase Ben, se izbi de grilajul din 
spatele carlingii. 

Când auzi zdrăngănitul făcut de arma lui Bartlett, care se 
lovise de peretele despărțitor, Ben îşi dădu jos centura şi acţiona. 

Bartlett era încă şocat de impact; o şuviţă de sânge îi curgea 
din nara dreaptă. Cu iuţeala unei feline, Ben se aruncă peste 
scaun şi plonja peste Bartlett, ţinându-i umerii pe planşeul 
elicopterului. Bartlett nu opuse rezistenţă. Ben se întrebă dacă 
leşinase sau murise. 

— Mai am nişte curele la mine, zise Anna. 

In câteva secunde ea îi legase mâinile şi picioarele, lăsându-l 
pe fostul ei şef trântit pe spate. 

— lisuse, zise Anna. N-avem timp. Trebuie să-i dăm bătaie. 
Gardienii... sunt pe drum! 

Ben împinse cele două manșe în faţă şi răsuci maneta dublă, 


484 


ţinând strâns volantul. Maneta dublă controla ascensiunea 
elicopterului, iar volantul direcţia. Botul elicopterului se întoarse 
spre dreapta şi aparatul începu să ruleze spre pajiştea 
înzăpezită, scăldată în lumina rece a lunii. 

— Rahat! strigă Ben, împingând maneta dublă în jos ca să 
reducă puterea, pentru a stabiliza aparatul. 

Trase uşor maneta în sus, mărind încet puterea. Apoi împinse 
în faţă manşa, văzu botul lăsându-se şi mări puţin turaţia. 

Elicopterul rula pe zăpadă. 

Maneta dublă era pe jumătate ridicată. 

La viteza de douăzeci şi cinci de noduri elicopterul se 
desprinse de sol. 

Erau în aer. 

Ben trase de manşă ca să mărească turaţia; botul aparatului 
se îndreptă. Continuau să se înalțe. 

Mai mulţi gardieni alergau cu mitralierele aţintite spre 
elicopter. Câteva gloanţe loviră carlinga. 

— Parcă spuneai că n-or să tragă în elicopterul lui Lenz. 

— Trebuie că au aflat ce-a păţit bunul doctor, zise Anna şi 
scoase ţeava mitralierei pe geamul de lângă ea. 

Trase o rafală. Unul dintre gardieni căzu la pământ. Mai trase 
una şi un alt gardian se prăbuşi. 

— In regulă, spuse ea, cred că deocamdată n-avem probleme. 

Acum erau exact deasupra castelului. Aparatul se stabilizase 
şi îl putea pilota ca pe un avion. 

Ben sesiză o mişcare bruscă şi, când se întoarse, simţi o 
durere ascuţită, la baza gâtului şi în umeri. 

Anna ţipă. 

După respiraţia fierbinte şi umedă de lângă faţa lui, Ben 
înţelese ce se întâmplase. Bartlett, cu braţele şi picioarele legate, 
se aruncase spre Ben, atacându-l cu singura armă rămasă la 
îndemână - fălcile lui. 

Un sunet gutural, precum mârâitul unei jivine din junglă, ieşi 
din gâtul lui Bartlett, care-şi înfipse dinţii mai adânc în gâtul lui 
Ben. 

Ben lăsă maneta ca să-l înhaţe pe Bartlett şi elicopterul începu 
să se încline periculos într-o parte. 

Nu se terminase! Anna ştia că, dacă ar fi tras în Bartlett, risca 
să-l omoare pe Ben. Işi vâri mâinile în părul lui Bartlett şi trase cu 
toată puterea. Bartlett nu ceda. Părea să-şi fi concentrat toate 
forţele înfigându-şi dinţii în carnea lui Ben. 


485 


Era tot ce-i rămăsese de făcut. Unica şansă de supravieţuire. 

În timp ce gura lui ţinea ca într-o menghină ceafa lui Ben, 
Bartlett se zvârcolea, se zbătea, se răsucea, lovind-o pe Anna cu 
ambele picioare. O rafală de aer rece umplu deodată elicopterul. 
În zvârcolelile lui, Bartlett deschisese uşa dinspre scaunul Annei. 

O altă mişcare nimeri pedalele care controlau rotoarele de la 
coadă şi elicopterul începu să se învârtă spre stânga, rotindu-se 
întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. In timp ce forţa 
centrifugă sporea, Anna începu să alunece spre uşa deschisă. Se 
prinse de capul lui Bartlett şi îşi înfipse unghiile adânc, vârându- 
şi degetul în orbita lui. 

___— Gura mare, ticălosule! strigă ea, apăsând ochiul lui Bartlett. 
In sfârşit, cu un țipăt înfiorător, Bartlett îşi desprinse fălcile din 
ceafa lui Ben. 

Anna şi Bartlett alunecau spre uşa deschisă, riscând să se 
prăbuşească. Pe urmă, Anna simţi o strânsoare ca de fier la 
încheietură: Ben întinsese mâna şi-o înşfăcase, trăgând-o înapoi, 
în timp ce elicopterul continua să se rotească. Bartlett, răcnind, 
cedă gravitaţiei şi alunecă din elicopter. 

Elicopterul se învârtea şi continua să se încline, în timp ce 
pierdea din înălţime. Pentru a-l repune în poziţie corectă, Ben 
avea nevoie şi de mâini şi de picioare. Ajusta disperat volantul şi 
maneta, în vreme ce picioarele acționau pedalele care 
coordonau rotorul de la coadă cu cel principal. 

— Ben! ţipă Anna, reuşind să închidă uşa. Fă ceva! 

— Iisuse! răcni el acoperind zgomotul motoarelor. Nu ştiu dacă 
pot! 

Elicopterul plonja brusc. Anna simţi cum i se strânge stomacul, 
însă observă că, deşi în cădere, aparatul începea să se îndrepte. 

Dacă ajungea la unghiul necesar pentru ascensiune, ar fi 
existat o şansă. 

Ben manevra comenzile cu maximă concentrare, conştient că 
aparatul mai avea câteva secunde până când ar fi devenit 
imposibil de redresat. Orice decizie greşită ar fi fost fatală. 

Anna simţi înainte de-a vedea că aparatul revenise la poziţia 
orizontală. 

Pentru prima oară după mult timp, simţi că începe să se 
relaxeze. Rupse o bucată din bluza ei şi-o apăsă pe ceafa lui Ben, 
pentru a opri sângerarea. Ben avea nevoie de îngrijiri medicale, 
dar nu era o urgenţă. 

Anna privi în jos. 


486 


— Uite! strigă ea. 

Exact sub ei văzură castelul, înconjurat de gardul în 
serpentină. La baza muntelui se scurgea o mulţime de oameni. 

— Ei sunt! ţipă ea. Se pare că au ieşit! 

Auziră o explozie şi un crater imens apăru dintr-o dată în 
terenul de lângă castel. 

O mică porţiune a vechii fortărețe de piatră, aflată lângă 
deflagraţie, se prăbuşi. 

— Dinamita, spuse Ben. 

Se aflau acum la mai bine de trei sute de metri altitudine şi 
înaintau cu 140 de noduri la oră. 

— Idioţii au dinamitat gura peşterii. Era aproape de clădire. 

— Uite ce-a făcut explozia. 

Anna văzu ceva ca un nor alb formându-se lângă vârful 
muntelui, rostogolindu-se ca o ceaţă deasă pe pantă. 

Un nor alb de zăpadă, un val uriaş, avalanşa, o privelişte de o 
stranie frumuseţe, un teribil fenomen natural din Alpii Austrieci. 


În afară de copiii care reuşiseră să fugă din curtea castelului, 
nu existau supraviețuitori. 

Treizeci şi şapte de oameni din întreaga lume, personalităţi în 
domeniile lor de activitate, citiră şocaţi necrologul filantropului 
vienez Jurgen Lenz, decedat în avalanşa care îngropase castelul 
din Alpi moştenit de la tatăl său. 

Treizeci şi şapte de bărbaţi şi femei, aflaţi cu toţii într-o 
excelentă stare de sănătate. 


487 


49 


Clubul Metropolis - o fastuoasă clădire aparţinând altei epoci - 
ocupa colţul unui cvartal frumos de pe East Sixty-eighth Street 
din Manhattan. In interior, balustradele curbate din fier forjat ale 
scării duble duceau, pe lângă coloane de marmură şi medalioane 
din ghips, către spaţioasa Schuyler Hali. Trei sute de scaune erau 
acum aşezate pe pardoseala din dale romboidale, albe şi negre. 
Ben fu nevoit să admită că era un loc potrivit pentru a găzdui 
serviciul funebru în memoria tatălui său. Directorul executiv al lui 
Max Hartman, aflat de douăzeci de ani în serviciul firmei, 
insistase să organizeze evenimentul, iar rezultatul eforturilor era, 
ca întotdeauna, ireproşabil. 

Scaunele erau ocupate de o curioasă comunitate de oameni 
îndoliaţi. Ben privi chipurile zbârcite ale bătrânilor bancheri din 
New York, cu fălcile lăsate şi umerii gârboviţi care ştiau că 
activitatea bancară, profesiunea căreia îşi dedicaseră viaţa lor, 
se transforma, competența tehnică  prevalând relaţiilor 
personale. Erau bancheri care încheiaseră cele mai mari afaceri 
pe terenul de golf, nişte gentlemeni sportivi care vedeau cum 
viitorul afacerilor lor depindea de nişte novici tunşi ciudat, cu 
doctorate în electrotehnică, unor indivizi care habar n-aveau cum 
se foloseşte o crosă. 

Ben îi privi apoi pe liderii marilor organizaţii de caritate, întâlni 
privirea directorului executiv al Societăţii de Istorie din New York, 
o femeie cu un păr bogat strâns într-un coc; faţa ei trăda o 
recentă operaţie estetică. Pe rândul din spatele ei, Ben îi 
recunoscu pe şeful lui Grolier Society, pe rafinatul preşedinte al 
Muzeului Metropolitan, pe nonconformista preşedintă a Coaliţiei 
pentru cei fără adăpost. Rectori şi decani ai câtorva instituţii 
importante de educaţie se aflau grupaţi într-o parte a sălii. Toţi îl 
priveau cu gravitate pe Ben. 

Nu lipseau câteva cupluri ambiţioase - soţii suple şi soţi cu 
început de burtă - care îşi consolidaseră poziţia în societate 
solicitând sprijinul lui Max Hartman în nesfârşitele lor campanii 
de strângerea de fonduri pentru alfabetizare, SIDA, libertate de 
exprimare, conservarea naturii. Se aflau acolo şi vecini de la 
Bedford, vlăstarul unei vechi şi distinse familii care condusese 


488 


cândva un program de egiptologie la o universitate renumită, un 
bărbat mai tânăr care lansase, apoi vânduse unui conglomerat o 
companie care fabrica ceaiuri medicinale. 

Bineînţeles că nu lipseau oamenii care colaboraseră cu 
Hartman Capital Management: clienţi preţuiţi, precum bunul Fred 
McCallan, care se ştersese la ochi cu batista o dată sau de două 
ori; foşti colegi de-ai lui de la şcoala din East New York, unde 
predase el; noi colegi de la un liceu la fel de sărac din Mount 
Vernon, unde tocmai îşi găsise un post. Erau oameni care îi 
ajutaseră, pe el şi pe Anna, la nevoie. Şi, mai presus de toţi, era 
Anna, logodnica lui, prietena lui, iubita lui. 

In faţa tuturor acestor oameni, Ben stătea la un pupitru, pe o 
platformă înălţată în capătul sălii şi încerca să le spună ceva 
despre tatăl lui. In ora ce trecuse, un cvartet de coarde - pe care 
Max Hartman îl sponsorizase - interpretase un Adagietto de 
Mahler. Mai devreme, colegi de afaceri şi funcţionari superiori din 
firmă evocaseră personalitatea tatălui său. 

Ben se trezi vorbind, întrebându-se dacă vorbea pentru 
auditoriu sau pentru sine însuşi. 

Trebuia să vorbească despre acel Max Hartman pe care-l 
cunoscuse el, deşi se întreba cât de bine îl cunoscuse. Inghiţi în 
sec şi continuă să vorbească: 

— Un copil îşi închipuie că tatăl lui e atotputernic şi nu poate 
accepta că această forţă are limite. Poate că maturitatea începe 
o dată cu recunoaşterea erorii noastre. 

Ben simţi un nod în gât şi tăcu câteva clipe înainte de-a 
continua: 

— Tatăl meu a fost un om puternic, cel mai puternic pe care l- 
am cunoscut vreodată. Dar şi lumea e puternică, mai puternică 
decât orice om, oricât de curajos şi hotărât ar fi el. Max Hartman 
a trecut prin cea mai întunecată perioadă a secolului douăzeci. A 
trăit într-o perioadă când omenirea a arătat cât de crudă poate fi. 
Adevărul ăsta l-a copleşit. A trebuit să trăiască cu adevărul ăsta, 
să-şi organizeze viaţa, să-şi întemeieze o familie şi să se roage 
ca el să nu ne umbrească vieţile aşa cum a umbrit-o pe-a lui. 

Ben se opri din nou, răsuflă adânc, apoi continuă hotărât: 

— Tatăl meu a fost un om complex, cel mai complex pe care l- 
am cunoscut. A trăit o perioadă de uimitoare complexitate. Un 
poet a scris: 


Gândeşte-te. 
489 


Istoria are multe drumuri mincinoase, coridoare născocite 
Și ieşiri; ne amăgesc cu dorințe-abia rostite 
Ne-ndrumă prin deşertăciuni. 


Tatălui meu îi plăcea să spună că priveşte doar înainte, 
niciodată înapoi. Asta era o minciună, una curajoasă, sfidătoare. 
Istoria şi-a pus amprenta asupra lui. O istorie care a fost oricum, 
numai în alb şi negru, nu. Spre deosebire de adulţi, copiii văd 
bine tonurile intermediare. Nuanţele de gri. Tinereţea are inima 
curată. Tinereţea e categorică, nu acceptă compromisuri. Asta-i 
privilegiul lipsei de experienţă. Asta-i privilegiul unei curăţenii 
morale nepuse la încercare şi netulburate de mizeriile lumii 
reale. Ce faci atunci când n-ai altă soluţie decât să negociezi cu 
răul? li salvezi pe cei dragi, pe cei pe care-i poţi salva, sau rămâi 
imaculat? Eu n-am fost niciodată nevoit să-mi pun problema 
asta. Şi mai ştiu ceva. Mâinile unui erou sunt crăpate, zgâriate, 
roase, pline de bătături şi doar rareori curate. Ale tatălui meu n- 
au fost. A trăit cu sentimentul că, luptându-se cu duşmanul, 
făcuse ceva care servise şi interesele lui. Până la urmă, umerii lui 
largi aveau să fie încovoiaţi de o senzaţie de vină pe care nici 
una dintre faptele lui bune n-avea s-o îndepărteze. N-a putut uita 
niciodată că el supravieţuise în vreme ce mulţi dintre cei dragi lui 
au murit. Repet: după un asemenea adevăr, ce mai poate fi 
iertat? Urmarea a fost că şi-a dublat eforturile de-a face tot ceea 
ce credea el că e drept. Abia în ultimul timp am ajuns să înţeleg 
că n-am fost niciodată mai aproape de el şi de ţelurile lui decât 
atunci când credeam că mă răzvrătesc împotriva lui. Un tată 
vrea, mai presus de orice, să-şi ştie copiii în siguranţă. Dar ăsta e 
singurul lucru pe care nici un tată nu-l poate face. 

Privirea lui Ben o întâlni pe-a Annei preţ de câteva clipe şi el 
găsi alinare în ochii ei căprui, înlăcrimaţi. 

— Într-o bună zi, dacă o să vrea Domnul, o să fiu şi eu tată şi o 
să uit cu siguranţă lecţia asta. Max Hartman a fost un filantrop, 
iubea oamenii, dar nu era uşor să-l iubeşti. In fiecare zi, copiii lui 
se întrebau dacă-l făcuseră să fie mândru sau ruşinat de ei. 
Acum înţeleg că şi el îşi punea aceeaşi întrebare: noi, copiii lui, 
aveam motive să fim mândri sau nu? 

Peter, aş vrea să fii acum aici, să asculţi şi să vorbeşti. | se 
umplură ochii de lacrimi. Va trebui să treci asta la rubrica 
„Ciudat, dar adevărat”, cum spuneai tu. Tata a trăit temându-se 
de judecata noastră. 


490 


Ben îşi înclină o clipă capul. 

— Spuneam că tatăl meu a trăit cu teama că o să-l judec. 
Incredibil, se temea că un copil crescut în lux şi nepăsare avea 
să judece un om care fusese nevoit să îndure dispariţia a tot ce 
avea mai drag. 

Ben îşi îndreptă umerii şi, cu vocea răguşită, vorbi puţin mai 
tare: i 

— A trăit cu teama că o să-l judec. Şi îl judec. Il consider 
muritor. Îl consider imperfect. Îl consider un om încăpățânat şi 
complicat, greu de iubit, însemnat pentru totdeauna de o istorie 
care şi-a pus amprenta pe tot ce-a atins. 

II consider un erou. Îl consider un om bun. 

Şi pentru că era greu de iubit, cu atât mai mult l-am iubit. 

Vocea lui Ben se stinse. Nu mai putea spune nimic şi poate că 
nu mai era nimic de spus. Se uită la Anna, îi văzu obrajii uzi de 
lacrimi, o văzu plângând pentru amândoi şi se îndepărtă încet de 
pupitru, îndreptându-se către capătul sălii. Curând, veni şi Anna. 
Stăteau alături, iar el strângea mâna invitaţilor care ieşeau din 
sală şi se duceau să stea de vorbă într-o încăpere alăturată. Se 
rosteau cuvinte de condoleanţe şi de afectuoasă aducere- 
aminte. Bătrânii îl băteau pe umăr, amintindu-şi de el pe când 
era copil. Ben îşi reveni curând în fire. Se simţea stors de puteri, 
dar împăcat cu sine. 

Zece minute mai târziu, când şeful departamentului de taxe 
de la HCM spuse o glumă despre tatăl său, Ben se pomeni 
râzând în gura mare. In timp ce mulţimea se rărea, un bărbat 
înalt, cu bărbia pătrată şi păr de culoarea nisipului îi strânse 
mâna. 

— Nu ne-am cunoscut cum se cuvine, zise omul, apoi o privi 
pe Anna. 

— Ben, ne-a ajutat pe amândoi, spuse Anna. Vreau să ţi-l 
prezint pe noul director al Serviciului de Cooperare Internă de la 
Departamentul de Justiţie - David Denneen. 

Ben îi strânse mâna cu putere. 

— Am auzit multe despre dumneata, zise el. Pot să-ţi 
mulţumesc că ne-ai salvat viaţa? Sau asta face parte din fişa 
postului dumitale? 

Ben ştia că Denneen avusese rolul principal în apărarea 
reputației Annei; „scăpase” un zvon bine ticluit, conform căruia 
ea lucrase într-o operaţiune de diversiune, iar acele rapoarte 
despre infracțiunile ei fuseseră plăsmuite pentru a scoate la 


491 


iveală pe adevărații răufăcători. Anna primise chiar şi o scrisoare 
oficială de mulţumiri pentru „devotament şi curaj”, care o ajută 
să obţină un post de vicepreşedinte, responsabil cu probleme de 
evitare a riscurilor, la Knapp Incorporated. 

Denneen se aplecă şi-o sărută pe Anna pe obraz. 

— Datoria va fi plătită, spuse el, întorcându-se către Ben. Cum 
prea bine ştii, la SCI mă ocup acum de reducerea personalului. 
Într-o zi, când mama o să mă întrebe din ce trăiesc, mi-ar plăcea 
să fiu în stare să-i răspund. 

— Şi, Ben... 

Anna îl prezentă pe bărbatul mărunt, cu ten măsliniu, care-l 
însoțea pe Denneen. 

— Un drag prieten de-al meu pe care aş vrea să-l cunoşti: 
Ramon Perez. 

Ramon zâmbi, arătându-şi dinţii albi. 

— Sunt onorat, spuse el, înclinând puţin capul. 

Anna şi Perez se depărtară puţin, ca să stea de vorbă. 

— Arăţi precum motanul care-a mâncat canarul, zise Anna. Ce 
e? Ce-i aşa amuzant? 

Ramon se mulţumi să dea din cap. Se uită la logodnicul ei, pe 
urmă la ea şi continuă să zâmbească. 

— A, zise ea într-un târziu. Ştiu la ce te gândeşti. „Ce 
pierdere”, nu-i aşa? 

Ramon dădu din umeri, dar nu negă. 


Pe Ben şi Anna îi aştepta afară un Lincoln Town. Văzându-i că 
ies, şoferul se postă ţeapăn în faţa maşinii, pregătit să deschidă 
portiera din spate. Ben tresări: şoferul părea ciudat de tânăr, 
aproape un adolescent, deşi era bine făcut. Prin minte îi trecură 
imagini de coşmar dintr-o perioadă nu prea îndepărtată. Strânse 
cu putere mâna Annei. 

Şoferul se întoarse spre ei şi lumina ce venea de la ferestrele 
boltite ale clubului îi dezvălui chipul. Era Gianni, şoferul lui Max, 
un tip cu strungăreaţă, naiv şi curajos. 

Gianni îşi scoase şapca gri şi-o flutură. 

— Domnule Hartman, strigă el. 

Ben şi Anna intrară în maşină. Gianni închise portiera şi se 
instala la volan. 

— Încotro, domnule Hatman? întrebă Gianni. 

Ben se uită la ceas. Nu era târziu şi, oricum, a doua zi n-avea 
ore. 


492 


— Încotro, domnişoară Navarro? întrebă Ben. 

— Oriunde, zise ea. Câtă vreme sunt cu tine. 

— Porneşte, spuse Ben. E-n regulă, Gianni? N-are importanţă 
încotro. 


493 


50 


USA TODAY 


INIŢIAŢII FAC SPECULAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU 
VIITOAREA NUMIRE LA CURTEA SUPREMĂ. 


Declarând că „regretă profund, dar înţelege pe deplin” 
decizia judecătoarei Miriam Bateman de a se retrage de la 
Curtea Supremă la sfârşitul sesiunii de primăvară, 
preşedintele Maxwell a spus că el şi consilierii săi nu se vor 
grăbi şi vor lua o decizie „chibzuită şi precaută” în legătură 
cu persoana propusă drept succesor. „Indiferent cine-i va 
urma, îi va fi greu să se ridice la nivelul probităţii şi 
înţelepciunii judecătoarei Bateman, iar noi abordăm această 
sarcină cu modestie şi fără prejudecăţi”, a spus 
preşedintele într-o conferinţă de presă. Cu toate acestea, 
unii alcătuiseră deja o scurtă listă cu numele care puteau fi 
luate în considerare... 


THE FINANCIAL TIMES 


NEGOCIERI DE FUZIUNE ÎNTRE ARMAKON 
ŞI TECHNOSOFT. 


Oficiali de la megatrustul de biotehnologie şi agricultură 
Armakon, cu sediul la Viena şi de la concernul de software 
Technocorp, cu sediul la Seattle, au recunoscut că firmele 
lor au început negocierile preliminare de fuziune. 
„Biotehnologia are tot mai mare nevoie de computere, iar 
tehnologia software de aplicaţii”, a declarat reporterilor 
Arnold Carr, directorul executiv al Technocorp. „Am fost 
parteneri strategici şi în trecut, dar credem că o fuziune ar 
asigura dezvoltarea pe termen lung a ambelor companii”. 


494 


Un membru marcant al consiliului director al Technocorp, 
dr. Walter Reisinger, fost secretar de stat, a afirmat că, la 
ambele companii, consiliile de administraţie susţin această 
decizie. După spusele lui Reinhard Wolff, directorul 
Armakon, fuziunea ar înlătura necesitatea obţinerii din 
surse externe a unor programe costisitoare şi ar permite 
economii de miliarde de dolari. 

Numeroşi acţionari de la ambele companii par să aprobe 
negocierile de fuziune. „In mine stă puterea”, a afirmat 
Ross Cameron, al cărui Group Santa Fe deţine 12,5% din 
acţiunile Technocorp, „iar noi credem că, împreună, aceste 
companii vor oferi lumii realizări extraordinare”. 

Un comunicat de presă transmis de ambele companii 
susţine că firmele reunite vor reuşi să câştige o poziţie de 
lider în domeniul medical. 

„Date fiind extinsele cercetări în biotehnologie ale lui 
Armakon şi enormele resurse ale Technocorp, a declarat 
Wolff, companiile reunite vor reuşi să împingă frontierele 
ştiinţelor legate de viaţă în zone pe care nici nu le putem 
anticipa.” 

Pe Wall Street reacţiile analiştilor faţă de fuziune au fost 
total diferite. 


— Sfârşit — 


495 


De aceiaşi autor, Trustul Editorial Lider 
a publicat: 


e CERCUL MATARESE 
ë NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ MATAREGE 
è COMPROMISUL 

e DRUMUL SPRE OMAHA 

9 ȚINUTUL MAGIC 

è OPERAȚIUNEA OMEGA 

e MANUSCRISUL LUI CHANCELLOR 

e GEMENII RIVALI 

e COMPLOTUL GENERALILOR 

e DRUMUL SPRE GANDOLFO 

e PROIECTUL HADES 

e DECEPTȚIA LUI PROMETEU 

è CASSANDRA COMPACT 


în pregătire: 


© OPERAȚIUNEA PARIS 
+% DIRECTIVA JANSON 


EDITURA LIDER 
EDITURA LUCEAFARUL a.