Michael Hartland — A treia tradare

MICHAEL 
HARTLAND 


Autorul celebrului roman ANUL SCORPIONULUI 


A treia trădare 


MICHAEL HARTLAND 


A TREIA 
TRÁDARE 


nlo 


Traducere: BOGDAN OPROIU 


MICHAEL HARTLAND 
THE THIRD BETRAYAL 
EDITURA LIDER 
2005 


PROLOG 


Somerset - 1973 


Cosciugul fusese scos din biserică si congregatia îl urma, 
tăcută şi ciudată, de-a lungul potecii acoperite cu dale spre 
curte. Doi bărbaţi încheiau cortegiul, unul dintre ei înalt şi 
slăbănog. Arătă cu mâna către grămezile ordonate de lemne din 
faţa uşii şi murmurá către insotitorul său: 

— Dumnezeule, cât de englezească este toată chestia asta! A 
fost spion? 

— A fost şeful serviciului de spionaj MI5. 

— Cele două roluri nu sunt neapărat incompatibile. Cuvintele 
fură rostite cu un puternic accent scoţian şi vorbitorul clipi atunci 
când ieşi la lumină. Deasupra sa, piatra galbenă a clopotniţei 
strălucea în lumina soarelui de octombrie, dar un vânt puternic 
bătea tăios peste înălțimile din Somerset si el tremura sub stofa 
subţire a pardesiului negru. 

Sicriul fusese aşezat în dric. 

— Mergem la crematoriu, David? 

— Nu, cred că-i treaba familiei şi a prietenilor. 

Bărbatul mai mic de statură se uită la el întrebător. 

— Avea prieteni? In afară de ăia din Moscova? 

Părăsiră poteca şi se îndreptară către cimitir. Dricul se 
îndepărta, urmat de o întreagă procesiune de maşini negre, 
strălucitoare. 

— Şi l-am făcut şi cavaler pe ticălosul ăsta! Hristoase, cred că 
şi-au râs de noi până la Lubyanka. 

— Nu există dovezi că ar fi fost agent sovietic. Noi doi ne-am 
pierdut trei ani încercând să-l prindem fară să descoperim nimic. 
Acum nu mai avem nici o şansă să demonstrăm ceva -a murit 
într-un moment prost. 

— Sau, poate, exact atunci când trebuia? Era în sicriu, nu?! 

Prietenul lui râse. 


— Da, ne-am uitat cánd era la firma de pompe funebre. Era cu 
siguranţă în cutie. 

— Şi acum...? 

— Mâine întocmim raportul final pentru comisie. Şi apoi, má 
întorc la mine pentru noi ordine. După rateul ăsta, probabil că 
mă vor trimite în Angola. Tu te întorci pe Curzon Street? 

— Cred că da! Sughiţă. L-ai văzut pe Fell în biserică? 

— Nu. Trăieşte ca un ascet de când a ieşit la pensie. Chipul i 
se crispă din pricina încruntării. Oricum, nu cred că ar fi venit la 
serviciul religios. Carteret l-a crucificat. Probabil că-l uráste de 
moarte. 

Celălalt bărbat se întoarse şi aruncă o privire peste 
pământurile mlăştinoase ce se învecinau cu biserica. 

— Nu putem să o lăsăm aşa, David. Trebuie să găsim un 
răspuns. Cum va mai putea avea Biroul credibilitate dacă nu o 
facem? 

— Biroul tău, Jim, nu al meu... 

Ajunseră la un Ford Cortina albastru şi un şofer în uniformă le 
deschise uşa din spate. Şoferul se uită la bărbatul înalt cu o 
privire întrebătoare: 

— Incotro, domnule Nairn? 

— la-o pe drumul spre Bridgwater, te rog şi, dacă domnul 
Simon este de acord, uită-te după un bar decent. 

Bărbatul cel scund dădu din cap aprobator. 

După ce maşina se îndepărtă, tânărul reporter de la ziarul 
local îşi schimbă poziţia pe zidul bisericii. In ciuda faptului că 
pardesiul său era destul de gros, îi era frig. Inchizând caietul de 
notițe, privi spre o tânără care stătea aplecată deasupra unui 
mormânt, cu atenţia încordată. Probabil că şi ea era jurnalistă, 
dar pentru ce ziar lucra? Ciudat! Dar cât de plictisitor era totul! 
Sir Jack Carteret - un funcţionar public prin vreun minister, care 
activase în consiliul local după ce ieşise la pensie. Era sătul de 
înmormântări şi mai mult de jumătate din cei ce asistaseră la 
aceasta refuzaseră să-şi decline identitatea. Oricum, nu era un 
subiect prea interesant. 


PARTEA ÎNTÂI 


1 
Insula Pelicanilor 


Insula se ivi din ceaţă, o stâncă destul de colturoasá în 
mijlocul golfului. Stâncile negre se înălţau spre un platou mai 
înalt, acolo unde foişoare de pază şi un gard de sârmă ghimpată 
înconjurau o închisoare ce arăta ca un cub. Jos, valurile 
înspumate se spárgeau de tárm şi apoi se răsuceau pentru a se 
întâlni cu Oceanul Pacific. 

Feribotul se lovi uşor de pilonii putrezi ai pontonului de 
acostare. Motoarele diesel dădură înapoi, doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
salopete aruncară parâmele şi apoi un şir de oameni cobori pe 
țărm. Se înghesuiau unii în alţii, alunecând pe suprafaţa udă. In 
afară de zgomotul valurilor, nu se auzea nimic. O persoană în 
uniformă se apropie de grup şi se uită la toţi cu o privire 
încruntată. 

— Bine ati venit în Fortáreatá. 

Era o femeie masivă, îmbrăcată într-un hanorac strâns pe trup 
şi care reuşea să acopere cu vocea ei vuietul valurilor. 

— Eu sunt Debbie, ghidul dumneavoastră de la Serviciul 
Parcurilor Naţionale, zona de recreare Golden Gate. 

Umezeala era din ce în ce mai mare şi bărbatul înalt din coada 
grupului îşi ridică gulerul pardesiului. Nu avea mai mult de 
patruzeci de ani, dar părul său era deja grizonat şi afişa un aer 
de încredere deplină. Undeva în lume, acest bărbat era o 
persoană importantă. Aruncă o privire celorlalţi turişti, sperând 
ca individul care trebuia să-l contacteze să nu fie printre ei. Până 
acum, nu-şi asumase nici un risc serios, doar un apel scurt către 
FBI de la un telefon public de pe Market Street, dar, în curând, 
avea să fie prea târziu să mai dea înapoi. 

— Aşadar, sunteţi din Germania de Est? Dar vreţi să treceţi la 
noi? 


Accentul de persoană educată în Ivy League nu trăda nici un 
fel de sentimente, nici bune, dar nici suspiciune. 

— Nu veniţi aici. Puteţi ajunge la Fisherman's Wharf în două 
ore? Luaţi vaporul de ora două spre Alcatraz. Se auzi un râset 
scurt. Alcatraz - un loc care să vă aducă aminte de acasă. 
Bineînţeles că închisoarea a fost dezactivată, e un fel de muzeu. 
Pentru a vă putea recunoaşte trebuie să aveţi un exemplar din 
Examiner sub braţul stâng. Un coleg de-al meu se va întâlni cu 
dumneavoastră acolo. 

Grupul de douăzeci de persoane se adăpostise pe insulă sub o 
pancartă pe care scria: 


PENITENCIAR AL STATELOR UNITE 
Accesul permis doar navelor oficiale 
Celelalte vase trebuie să se mențină la o 
distanță de 180 de metri. 


Începură să urce poteca îngustă care ducea către celule, 
trecând pe lângă clădiri în ruină şi garduri de sârmă ghimpată 
căzute. Un turn de apă se ridica din ceaţă. Est-germanul se dădu 
înapoi şi un bărbat între două vârste se strecură lângă el. Era 
îmbrăcat în costum, avea pe deasupra o manta de ploaie verde 
închis, iar pe cap purta o pălărie ecosez. Neamtul simţea că-i 
creşte iritarea. Isi luase măsuri să nu fie urmărit - urcând pe 
feribot în ultima clipă, cu câteva secunde înainte de a se ridica 
ancora - dar acest idiot arăta exact ca un agent al FBl-ului ce 
încerca să se deghizeze în turist. 

— Spaniolii au numit-o Insula Pelicanilor, spuse americanul 
privind drept în faţă. Eu sunt O'Brien. Din toate numele din lume 
ăsta i se potrivea cel mai puţin. Tu esti nemtálául care a sunat la 
noi? 

Neamţul ignoră jignirea aparent întâmplătoare. 

— Da. 

— Cum te numesti? 

— Peter. 

— Peter şi mai cum, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Peter Werner. 

— Doctorul Peter Werner? 

— Da. 

Americanul mormái multumit, ca si cum lucrurile incepeau sá 
se potriveascá. 


— Si zici cá esti om de stiintá est-german? Si aici participi la o 
conferintá? 

— Da, exact. 

— In ce domeniu? 

— Fizică nucleară. Lucrez la un institut ce aparţine de 
Universitatea Humboldt din Berlinul de Est. 

Bărbatul se uită la el gânditor şi puţin dispretuitor. 

— Şi acum vrei să te muţi în confortabilul Vest? Să faci bombe 
pentru noi, în loc să le faci pentru comunişti? 

— Nu sunt specialist în armament, dar, da, vreau să rămân. 

— Câţi sunteţi din Germania de Est la conferinţa asta? 

— Doi. Nu ieşim din ţară decât pereche. 

— Mda, tipule. Pare logic. 

Ajunseseră pe platou, unde vântul bătea tăios peste întinderea 
de beton ce separa puşcăria de tumul alb al unui far. Printr-un 
gol în ceaţă vedeau zgârie-norii din oraş şi pânza roşie de metal 
a podului Golden Gate. O sirenă de ceaţă sparse tăcerea ce se 
aşternuse peste golf. 

— Ai familie, Peter? 

— Nu. Sunt divorţat. 

— Asta uşurează lucrurile. Când trebuie să te întorci la Berlin? 

— Peste cinci zile. Am permisiunea să mă opresc două zile la 
Bruxelles, ca să fac o vizită unei prietene care locuieşte acolo de 
un an de zile împreună cu soţul ei. El lucrează cu noi. 

— Aşadar vrei să dezertezi în Bruxelles? 

— Corect, dar apoi vreau să locuiesc în America. Prietena mea 
vrea să-şi părăsească soţul şi să vină şi ea împreună cu familia. 

— Cu familia? 

— Are doi copii. 

Americanul pufni. 

— lisuse Hristoase, mai e şi altcineva? 

Ceilalţi turişti intrau pe porţile închisorii abandonate. 

— Mulţi oameni cer azil, Peter, dar nu pentru un autobuz de 
persoane. Ar putea dura ceva să facem toate aranjamentele. 
Făcu o mică pauză. Ai ceva special să ne oferi, dacă nu te ocupi 
de armament? Spionaj? Probleme de securitate? întrebă el, 
ridicând din sprâncene şi râzând. 

— Am spus că sunt un om de ştiinţă. Dar, da, am ceva sá vá 
ofer informaţii pentru care CIA şi serviciile britanice de spionaj şi- 
ar da o mână şi un picior ca să le obţină. 

— Da? Americanul părea sceptic. Ploaia se oprise şi femeia 


care servea drept ghid le fácea semne din poartá pentru a se 
grăbi. Razele soarelui de iarnă strálucirá pe faţada crăpată a 
închisorii, pe care se mai vedeau două rânduri de ferestre şi 
vulturul american ce străjuia de deasupra porţii. 

Neamtul îl apucă brusc de mână. 

— Ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă! Vocea 
căpăta tonalități mai înalte. Promit sá vă ofer informaţii despre 
spioni care au penetrat până în structurile de vârf ale spionajului 
britanic - informaţii de mare folos pentru guvernul tău. 

Americanul o ignoră pe femeie şi privi fix în ochii neamtului, 
foarte sceptic. 

— Mai spune, amice. 

— Mai am informaţii despre agentul sovietic - un foarte 
puternic şi bine plasat agent sovietic - care este responsabil de 
această penetrare. 

Americanul căscă de parcă ar mai fi auzit lucrurile astea 
înainte. 

— Dacă asta-i ce ai de spus, ar fi bine ca totul să fie adevărat, 
Peter. Unde te pot suna diseară? 

— Dar mă vei ajuta? Aproape că striga. Vreau sá dezertez. M- 
am expus unui pericol foarte mare discutând cu tine. 

Dintr-o dată, americanul rânji încurajator. 

— Dacă nu ai minţit te vom ajuta, o facem întotdeauna, îmi 
pare rău dacă ţi s-a părut deplasat, dar trebuie să fim siguri. Voi 
trimite un raport la Washington şi voi primi răspuns în această 
seară. S-ar putea să nu fie răspunsul definitiv. Unde te pot suna? 

— Nu mă poţi suna! replică neamtul táios, fricii luându-i locul 
mânia. Impart aceeaşi cameră cu colegul meu - din motive de 
securitate. Nu ştiai asta? Spune-mi un număr unde te pot suna 
eu pe tine. 

— Prea bine. Scormoni în buzunar, scoase un pachet gol de 
ţigări şi mâzgăli un număr de telefon. Sună după ora opt. 

Neamtul rupse pachetul în două şi scrise si el ceva; apoi îl 
dădu agentului FBI. 

— Am scris numele de cod al agentului sovietic. Transmite 
acest nume la cartierul general de la Washington. Va însemna 
mult pentru ei. 

Celălalt bărbat ridică din umeri şi apoi rânji din nou. 

— Sigur, sigur, aşa voi face. Sună-mă diseară. Se întoarse şi 
plecă grăbit pe Alec, alunecând pe pietrişul ud. 


2 
Londra 


Sir James Simon se ridică si zâmbi când Nairn intră în birou. 

— David, îţi mulţumesc că ai venit. Mă bucur să văd că arăţi 
din nou bine. Probabil că se datorează glandelor de maimuţă. 

— A fost o operaţie de by-pass, dar se pare că a reuşit. 

Accentul scoţian nu se schimbase, la fel cum nu se schimbase 
nici aspectul lui slăbănog. Nairn se aşeză într-unul din fotoliile de 
piele şi aruncă o privire împrejur, în timp ce Simon turna sherry 
în două pahare. Camera era zugrăvită într-un crem murdar, nu 
era îmbrăcată în lemn precum cea de la Cabinet Office - dar în 
încăpere se găsea un birou frumos, procurat de la antichităţi şi o 
masă de conferinţe, aşa cum dorise coordonatorul serviciilor de 
spionaj, omul căruia îi dădeau raportul şefii serviciilor MI5 si MI6, 
sau căruia ar fi trebuit să-i dea raportul. Simon se descurcase 
destul de bine, se gândi Nairn cu ranchiună, în ciuda ratării 
comune ce se terminase în curtea bisericii din Somerset, în urmă 
cu treisprezece ani. Cu toate astea, acel birou şi acel sherry erau 
prea bune ca să fie puse la dispoziţie de stat şi probabil că erau 
ale lui. Ferestrele dădeau spre Whitehall, unde demonstrau 
câteva mii de persoane, împotriva rachetelor Cruise, scandând 
lozinci şi huiduind poliţia care bara intrarea spre Downing Street, 
unde se afla locuinţa primului-ministru. 

— De cât timp te-ai întors la serviciu, David? 

— Cam de şase luni. 

— Şi eşti în formă? Nu mai ai de gând să ieşi la pensie mai 
repede? 

— Nici n-am avut de gând vreodată. Walker a fost cel care 
dorea ca eu să plec. 

— Da, cred că dorea. 

Simon zâmbi şi privirea lui Nairn întâlni ochii lui blânzi, căprui. 
Ascundeau o mare înţelepciune şi experienţa de viaţă a unui 
băiat născut în districtul Ottakringer din Viena, în 1927, 
predestinat să rămână orfan într-un lagăr de concentrare şi care 
ajunsese fără un sfant în Southampton, în 1946. lar acum era 
foarte, foarte englez! 

— Rămân în oraş în seara asta, spuse el. Rachel merge la o 


10 


întrunire. Vrei sá cinăm împreună la Athenaeum? 

— Bucuros. Nairn locuia singur într-un apartament amărât din 
Chiswick. Presupun că vrei să discutăm despre ceva. 

— Sigur, dar mai întâi sunt anumite probleme pe care nu le 
putem discuta decât în acest birou. Se ridică şi închise fereastra, 
ca şi cum mulţimea gălăgioasă de afară ar fi putut auzi ce 
discutau ei. Am de gând să fiu puţin indiscret - nu mă vei 
dezamăgi? 

Nairn dădu din cap şi zâmbi în sinea lui. Lucrau împreună, 
sporadic, de mai bine de douăzeci de ani, dar încă îl mai amuza 
să-l vadă pe prietenul său devenind dramatic şi având un aer 
conspirativ, de parcă ar fi copiat un personaj din cărţi polițiste. 

— Primul-ministru se gândeşte pe cine să numească în locul 
lui Alexander pentru şefia Serviciului de Securitate, atunci când 
acesta se va retrage, peste câteva luni. 

— Mă gândeam că adjunctul lui va prelua funcţia. 

— Nu şi de data asta, prietene. Doamnei prim-ministru i-a 
ajuns. Serviciul 5 trebuie pus la punct. A fost în degringoladă 
prea mult timp. Pe vremea mea, toţi parcă aveau paranoia, se 
ocupau doar de imaginea lor, încercând să acopere scandalul 
Carteret. Ar trebui să se ocupe cu descoperirea spionilor, cu 
supravegherea sovieticilor infiltrati şi cu alte chestii din astea. 
Pentru Dumnezeu, s-a ajuns la punctul unde IRA poate arunca în 
aer jumătate dintre membrii guvernului fără a fi suspectaţi 
înainte sau descoperiţi după. 

— Bomba aia nu a fost vina celor de la 5. 

— Nu? De ce dracu' nu? Cu ochii scăpărând, nasul coroiat şi 
părul argintiu, Simon semăna perfect cu negutátorii din Levant, 
al căror urmaş mai mult ca sigur că era. Treaba lor este 
asigurarea securităţii teritoriului. Dar ei sunt neputincioşi de ani 
de zile. Penetrati de Moscova, dar nefiind capabili să găsească 
trădătorii şi să extirpe cancerul. Carteret a fost trădător acum 
douăzeci de ani şi dacă da, atunci pe cine a lăsat în urma sa? 
Cine este trădătorul de acum? De ce produce sistemul eşec după 
eşec, an după an? 

— Poate a fost penetrat, dar eu nu am fost niciodată sigur de 
asta. Poate că moralul lor a fost aşa de distrus după acei ani de 
vânătoare de vrăjitoare, că acum Serviciul nu mai poate 
funcţiona eficient. 

— Dar, David, prietene, vorbim de Serviciul de Securitate 
naţională! Celebrul MI 5. Trebuie să fie eficient. Inamicii nu mai 


11 


vin cálare pe tancuri, ci prin podea. 

— Ai spus cá primul-ministru va numi un nou director. Cine e? 

— Ah, da, noul sef de la MI5. Pái, sunt mai multe nume 
propuse si nu ar trebui să-ţi spun asta, David, dar în capul listei 
este cineva pe care-l cunoşti foarte bine. 

— Tu, Jim? 

Simon negă. 

— Nu, nu eu. Făcu un gest teatral şi zâmbi ca un 
prestidigitator, care scoate un iepure din pălărie. De fapt, tu esti 
acela, mon vieux. 

Nairn nu avu nici o reacţie. Ieşirile impulsive ale lui Simon îl 
făceau mereu să se comporte mai rezervat decât era în realitate. 
In cele din urmă, îşi goli paharul. 

— Ce ciudat! Nu am lucrat niciodată pentru 5. Nu am idee nici 
măcar despre jumătate din activităţile lor... nu le va plăcea sá li 
se impună cineva din afară... şi nici eu nu mai vreau această 
responsabilitate. Peste câţiva ani împlinesc şaizeci. Cred că a 
luat-o razna doamna prim-ministru. 

— De fapt, a fost ideea mea. 

— Atunci tu ai înnebunit. 

— Ba deloc. Ea vrea pe cineva bun şi în care poate avea 
încredere. Doar câţiva ani vor trece până când locul ăla se pune 
din nou pe picioare. O să o faci, David, ştii asta. 

— O s-o fac? 

— Da, dacă ţi-o va cere ea. Nu vrei să ieşi la pensie, nu-i aşa? 
Şi ce vei face în fiecare zi acolo în Chiswick? Desigur, adăugă el, 
răsfoind hârtiile pe care le avea în faţă, nu s-a luat nici o decizie 
încă. Mai sunt şi alte propuneri... şi e cam greu de ales. Nu vom 
cunoaşte rezultatele pentru un timp. Dar m-am gândit că trebuie 
să ştii. Şi acum uită că ţi-am spus. 

— Bineînţeles. 

Simon se ridică în picioare şi mai turnă puţin sherry. 

— Mai este un lucru pe care vreau să-l discutăm. 

Nairn se uită la el îngrijorat. 

— Nu am încredere în tine când vii cu daruri, Jim. Nu cred că 
vreau să mai aud nimic. 

— E în legătură cu Carteret... Comisia Sanctuarului. 

— Oh, Doamne, nu! spuse Nairn, după care izbucni în râs. M- 
am săturat de mult de chestia asta. Sunt sigur că această 
comisie a fost dezafectată după ce a murit Carteret. 

— Nu s-au mai întâlnit, dar încă mai există. Cazul nu a fost 


12 


niciodată închis pentru că nu am reuşit să ajungem la nici o 
concluzie. Ştiai că lui Fell i se mai fac vizite lunare? | s-a oferit 
imunitate dacă mărturiseşte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Vrei să spui că i-au stat pe 
cap mai mult de douăzeci de ani? Este inuman. Era complet 
nevinovat. Carteret l-a folosi pe post de momeală. 

Simon ridică din umeri. 

— O necesitate neplăcută. Din nefericire, Carteret este mort, 
dar Fell este în viaţă. lţi garantez însă că totul este făcut cu 
foarte mare discreţie. Dar nu despre asta vreau să vorbim. 

li întinse o telegramă pe care Nairn o citi atent. 

— Este adevărată chestia asta? Expresia de pe faţa lui Nairn 
se schimbă brusc. Un dezertor care o poate acuza pe Sonia? 
După atâta timp şi chin, chiar am putea termina acest caz? 
Dumnezeule!... 

— Exact, băiete. Bărbatul pretinde că este fiul ei, nici mai 
mult, nici mai puţin. S-ar putea ca, în cele din urmă, să aflăm 
adevărul, exact în momentul în care tu vei prelua frâiele şi vei 
curáta grajdul. Să mergem până la club. Se ridică în picioare si 
puse toate hârtiile de pe biroul său într-un seif. Apropo, spuse el 
uitându-se peste umăr, vreau să te ocupi de asta, fără să mai fie 
implicate şi MI5 şi 6. Şi vreau sá te întâlneşti cu tipul ăsta. În 
Belgia, mâine. Inchise uşa subţire de oţel şi umblă la combinaţie, 
până când se auzi declicul de închidere. 

— Bine, presupun că sunt multe zboruri zilnice. 

— Secretara mea a rezervat deja două bilete spre Bruxelles, la 
ora zece şi cinci. Imi închipui că vrei să iei pe cineva cu tine ca să 
te acopere! 

— Nu iroseşti deloc timpul, nu-i aşa, Jim? Şi cam ce-ar trebui 
să-i spun tipului ăstuia, atunci când îl voi întâlni? 


13 


PARTEA A DOUA 


1930 - 1946 


3 
Shanghai - 1930 


Unul dintre capetele tăiate încă mai sángera. Era înfipt într-un 
par pe care se scurgeau două firişoare roşietice de sânge. Faţa 
contorsionată, ochii deschişi în care se citea teroarea erau ale 
unei femei cu părul negru, cam de vârsta lui Ruth. Câţiva metri 
mai încolo erau şi cele două corpuri decapitate, în jurul cărora 
roiau muştele. Caracterele chinezeşti scrijelite pe o pancartă 
anunțau că bandiții, doi la număr, erau comunişti. 

Lui Ruth îi veni să vomite, dar strânse mai tare poşeta în mână 
şi reuşi să-şi ţină capul sus în timp ce trecea prin mijlocul 
mulţimii de chinezi. Dacă erai confuz, aproape leşinat de căldură 
şi gata de a izbucni în lacrimi, cel mai bun lucru pe care-l puteai 
face era să procedezi exact ca un european. Un chinez cu o ricşă 
aştepta la colţul străzii, împotriva tuturor principiilor pe care le 
avea, ea se urcă în ricşă şi ceru să fie dusă în cartierul 
internaţional, încercând să uite acea oribilă imagine a morţii. 
Bătrânul chinez apucă mânerele ricşei. Era îmbrăcat doar cu o 
pereche de pantaloni scurţi albaştri, sub care picioarele lui 
osoase dar pline de muşchi începuseră deja să tropáie pe stradă. 

O jumătate de oră mai târziu, Ruth se afla pe veranda umbrită 
a micii căsuțe de cărămidă, de unde se vedeau în depărtare 
zgârie-norii de pe malul râului. Copacii care se unduiau în bătaia 
vântului miroseau mai mereu a zahăr ars din port. Luă o 
înghiţitură de ceai verde şi încercă să-şi pună gândurile în ordine. 
Două lumi diferite, la distanţă de o călătorie cu ricşa una de alta, 


14 


iar ea nu aparţinea nici uneia din aceste lumi. De şase luni locuia 
în confortul pe care-l oferea acest cartier european, jucând tenis 
zi de zi cu alte soţii plictisite, iar seara luând cina cu Rolf la club. 
O tânără evreică din pătura superioară a societăţii berlineze, 
acum căsătorită cu un arhitect cunoscut care-şi continua cariera 
lucrând pentru consiliul oraşului Shanghai. Şi totuşi, la doar 
câţiva kilometri depărtare, o ţară uriaşă se dezintegra datorită 
războiului si revoluției. Războiul civil dintre comunişti si 
Kuomintang făcea ravagii în China de peste trei ani. Shanghai 
era un oraş naţionalist, dar executase atâţia comunişti încât era 
de aşteptat ca aceştia să aibă o reţea subterană foarte mare. 

Ruth se lăsă uşor pe spate în balansoar şi îşi întinse picioarele. 
Erau lungi şi subţiri şi încheieturile îi trosniră. Aerul fierbinte şi 
umed o moleşea, dar nu mai avea nici o urmă de îndoială în care 
dintre lumi se potrivea cel mai bine. In sufletul ei ştiuse lucrul 
ăsta de cel puţin zece ani. 


Se trezi brusc. Era semiîntuneric şi îi trebuiră câteva secunde 
pentru a se obişnui cu lumina slabă. Apoi îl văzu - un bărbat de 
înălţime medie, îmbrăcat cu un costum de în şi cu o pălărie 
panama. li zámbi din afara verandei: avea un chip cu puternice 
trăsături slave, păr negru, scurt şi des şi o privire pătrunzătoare. 
Ea se ridică încet, neştiind ce să facă. 

— Pot să intru? întrebă el în germană. 

— Sigur, dar cine sunteţi? Ce doriţi? Soţul meu va veni în 
curând. 

— Ştiu. Răspunsul era ciudat şi o tulbură. Urcă scările şi apoi o 
urmă în camera de zi. La lumină, observă că ochii îi erau 
zâmbitori şi pătrunzători; şi mai era şi incredibil de arătos. 
Indepártá ciudata senzaţie pe care o simţea în tot corpul si 
deveni serioasă precum o adevărată hausfrau nemtoaicá. 

— Doriţi ceva de băut? 

— Mulţumesc, poate o bere? 

Se asezará în scaunele de nuiele care scártáiau si Ruth 
întrerupse tăcerea: 

— Cine sunteţi? Ce doriţi? 

El zâmbi. 

— Avem o prietenă comună, Agnes Smedley. Nu v-a spus că 
voi veni? 

— Agnes? Nu. 

— O cunosc pe Agnes de ceva timp şi mi-a spus că e posibil să 


15 


má puteti ajuta. 

— Dar cine sunteţi? 

— Pe moment, nu conteazá cine sunt. 

Ea rosi. 

— Şi atunci cum aş putea să vá ajut? Vocea îi era calmă, în 
ciuda nesigurantei pe care o resimțea. El se uită la ea gânditor, 
iar ea luă o poziţie marţială, cu călcâiele lipite. 

— Sunteţi Ruth Kuczynski. Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Sunt doamna Ursula Friedmann. 

— Născută Kuczynski, în Berlin, acum douăzeci şi patru de ani 
şi preferaţi să vi se spună Ruth. Ea se foi stânjenită. Şi v-aţi 
înscris în Liga Tineretului Comunist la şaptesprezece ani. 

— Da, tata ne-a crescut pe toţi în spirit marxist, dar noi am 
fost cei care am decis să intrăm în partid. 

El încuviinţă. 

— Ştiu. 

— Dar cum se face că ştiţi atâtea despre mine? Puterea 
animalică pe care o radia era  deranjantă, aproape 
înspăimântătoare. 

— Nu am timp acum să vă explic, soţul dumneavoastră chiar 
se va întoarce în scurt timp. Agnes mi-a spus că sunteţi pregătită 
să fiţi mai activă şi v-am urmărit o vreme. Chiar cred că mă 
aşteptaţi. 

— Serios? Noţiunea de a fi fost urmărită o înfuria, nu o 
înspăimânta. 

— Şi eu sunt german. Şi tovarăş. Şi am nevoie de ajutor. 
Privirile li se întâlniră brusc. Eşti de acord să lucrezi cu mine, 
Ruth? g 

— Să lucrez cu tine? Imi cer scuze, spuse ea soptit. Chiar nu 
înțeleg ce vrei să spui. 

— Ai acceptat disciplina partidului, ştii chiar foarte bine ce 
vreau să spun. 

Simtea un amestec de excitare si teamă. Era atât de diferit de 
întâlnirile în camerele prăfuite din cafenelele berlineze! Era real. 
Tot nu-i aflase numele si nici nu avea să-l mai întrebe încă o 
dată, dar simțea că prezența lui acolo era normală, iar el părea 
atât de încrezător si de puternic. Apoi îşi aminti de cei doi chinezi 
decapitati si avu un moment de ezitare, dar el deja se ridicase. 

— Pot să revin mâine, la zece dimineața? 

— Da. Nu era complet decisă si i se părea că altcineva vorbise. 
Da, la zece este foarte bine. 


16 


4 
Shanghai - 1931 


Motocicleta tásni pe drumul práfuit si apoi încetini şi făcu o 
întoarcere scurtă la vreun sfert de kilometru depărtare. Se lăsă 
periculos de mult pe o parte, dar motociclistul reuşi să păstreze 
echilibrul şi să se întoarcă într-o linie dreaptă, ca să oprească 
răscolind pietrişul, cu braţele perfect întinse şi cu picioarele 
atingând pământul pentru a ţine motocicleta drept. 

Apăru din umbra copacilor râzând din toată inima. 

— Bravo, Ruth, foarte bine! Ţi-a fost frică? 

Zâmbi şi ea la rândul ei. 

— Nu. Hmm, poate doar puţin la început. 

El ţinea motocicleta în vreme ce femeia se dădea jos, apoi 
urcară amândoi, de data aceasta, Ruth în spate. Ambală motorul 
şi porni în sus spre culme, trecând prin locuri însorite sau prin 
zonele şoselei umbrite de palmierii ce creşteau pe marginea 
drumului. 

Trecuse mai mult de un an de când se întâlniseră. După ce se 
văzuseră prima dată, el revenise şi o rugase să livreze un colet, 
noaptea, la o casă din cartierul chinezesc. Ştia că era un test şi 
toată după-amiaza şi-o petrecuse într-o stare de teroare, 
enumerând toate posibilele pericole: furt, viol, arestare de către 
cámásile albastre, ca fiind agent străin, tortură, execuţie. In cele 
din urmă, începuse să râdă de ea însăşi. Se îmbrăcase cu o 
pereche de pantaloni pentru a semăna cât mai mult cu o 
chinezoaică şi plecase pe bicicletă. După ce teama îi dispăruse, 
totul devenise ciudat de plăcut şi apoi se întorsese triumfătoare, 
în mai puţin de o oră. 

După aceea avură loc o serie de alte teste. A trecut mai mult 
de o lună până când, în cele din urmă, i-a spus cum îl cheamă - 
Richard Sorge - şi că lucrau amândoi pentru Biroul Patru al 
Armatei Roşii. Părea natural, ca şi cum o forţă superioară o 
adusese în China tocmai în acest scop. După două luni, Richard 
se întâlnea în secret cu comunişti chinezi şi tovarăşi de la 
Moscova, într-o cameră la etaj, în casa ei, în vreme ce Rolf era la 
lucru. În aceste luni, deveniseră amanti şi acum i se întâmpla să 
stea adesea lungită în pat lângă Rolf, cu ochii deschişi, 


17 


minunándu-se de bucuriile ei secrete deoarece, dintr-o datá, la 
vársta de douázeci si patru de ani, Ruth Kuczynski descoperise 
cele două mari angajamente ce aveau să-i dicteze felul în care 
urma să-şi ducă viaţa. 


După o jumătate de oră, se opriră într-un sat micut, despre 
care Sorge îi spusese că se numea Ming-on. În faţa unei clădiri 
lungi din lemn, acoperită cu ţiglă roşie, şase femei stăteau 
aplecate la nişte másute, muncind ca nişte maşini automate. 
Feţele lor nu aveau nici o expresie, ochii le erau adánciti în 
orbite, iar mánecile zdrentuite şi suflecate lăsau să se vadă 
braţele subţiri, urâţite de muşchi nodurosi. Degetele li se miscau 
atât de repede, încât era imposibil să-ţi dai seama ce făceau, 
putând doar să vezi că activitatea lor implica lemn şi cuțite. Un 
supraveghetor se învârtea prin preajmă, cu un bici lung în mână. 

— Fac chibrituri, îi spuse Sorge. O mie pe zi şi nu sunt biciuite. 

— Cu cât sunt plătite? 

— Echivalentul a cincisprezece pfenigi pentru paisprezece ore 
de muncă. 

— Dar asta înseamnă aproape nimic - e barbar! 

Sorge încuviinţă. 

— Cam aşa ceva. Şi deşi par bătrâne, sunt toate fete tinere, 
de mai puţin de douăzeci de ani, unele-s chiar copile. Acesta este 
unul din motivele pentru care partidul are aşa de mulţi 
susţinători în Shanghai. 

Merseră pe o stradă prăfuită până ajunseră la o ceainărie, o 
cocioabă unde nişte amáráti îmbrăcaţi doar cu veste şi pantaloni 
scurţi, albaştri stăteau chirciti pe scaune, cu câte o ceascá de 
ceai în faţă, fiecare. Câţiva dintre ei devorau orez, cu bolul într-o 
mână şi cu betigasele în cealaltă, înghițind rapid, de parcă ar fi 
fost ultima mâncare de pe pământ. 

Chinezii se uitau la cuplul european cu multă curiozitate. 
Mână-n mână, săriră peste santul de scurgere de la intrare, prin 
care curgea o apă maronie, iar ea râse când simţi că parcă nasul 
i-o lua din loc din cauza mirosului. Se aşezară la umbră. O 
pereche frumoasă. El avea trăsături puternice şi un aer autoritar. 
Chipul ei era vesel, mai degrabă rotund decât oval, cu un surâs 
larg şi păr scurt, negru şi în neorânduială. Avea un trup subţire şi 
delicat. Când chelnerul le aduse ceştile cu ceai şi o farfurioară de 
nuci, toate pe o tavă, ea se aşeză picior peste picior, iar 
bumbacul albastru al fustei se ridică lăsând să se vadă 


18 


picioarele-i lungi si elegante, arse de soarele Chinei. Miscárile ei 
erau aproape orientale, senzuale si lascive. 

— Ai citit raportul meu si pe cel de la IG-Farben? se interesá 
el. 

— Citesc tot ceea ce-mi dai tu, Richard, adesea acasă, în pat, 
când Rolf e plecat. Patul este universitatea mea. 

Sorge izbucni în râs, iar ea roşi, apoi se uită ţintă la el, 
provocator, dar brusc chipul lui deveni foarte serios. 

___— Este foarte important să continui să citeşti în acelaşi ritm. 
Intr-o bună zi, vei fi pe cont propriu şi Centrul îţi va da însărcinări 
importante. 

Ea tresări şi el zâmbi, aplecându-se şi mângâind-o pe coapsă. 

— Ti s-au înecat corăbiile? 

Ea îi îndepărtă uşor mâna, aruncând o privire plină de înţeles 
chinezilor ce se uitau la ei. 

— Nu pot să suport ideea că vom fi despărțiți. De fiecare dată 
când mă atingi îmi spun că este pentru totdeauna. Se uită în altă 
parte, melancolică. Proverbul acela rusesc este foarte adevărat: 
„unde este dragostea mea, acolo este şi viaţa mea”. 

— Dar suntem în armată, Ruth. In curând, Centrul ne va 
trimite pe drumuri separate. Şi noi ne vom supune. 

— Atunci ar trebui să fim împreună când vom fi bătrâni, mult 
prea bătrâni pentru a mai lupta... în Moscova sau într-o 
Germanie socialistă. 

— Ar fi bine. 

Glasul lui suna ciudat şi era gata să mai spună ceva, dar 
tocmai atunci se auziră strigăte ascuţite. Se ridicară în picioare, 
iar chinezii dispărură în fugă din ceainărie. Din celelalte colibe 
ieşeau oameni. Doi bărbaţi târau o tânără în mijlocul străzii. 

— Probabil că este o neînțelegere de muncă la fabrica de 
chibrituri, spuse Sorge apucând-o pe Ruth de braţ. Orice ai simţi, 
nu poţi să faci nimic pentru a o ajuta. Pentru numele lui 
Dumnezeu, taci din gură şi învaţă. 

Fata tot mai tipa, înspăimântată, atunci când căzu cu faţa în 
praf. Unul dintre bărbaţi se aplecă şi-i tinu braţele în vreme ce 
altul îi dădu jos pantalonii negri. Ea lovea zdravăn, dar acesta o 
apucă de glezne, în vreme ce mulţimea, din ce în ce mai mare, 
se uita cu gura căscată la coapsele ei goale şi la picioarele 
îndoite. Un al treilea bărbat îmbrăcat într-o haină cu modele, 
lungă până la pământ, se apropie şi puse mari bucăţi de cârpă 
ude pe fesele dezgolite ale fetei. Se dădu înapoi şi ridică nuiaua 


19 


de bambus pe care o avea la el. Multimea amuti. 

— Femeile nu ar trebui să fie tratate în acest fel! sopti Sorge. 

Nuiaua lungă vâjâi prin aer şi apoi căzu cu putere pe şoldul 
fetei. Şocul o făcu sá se oprească din tipat şi un firicel subţire de 
sânge îi apăru pe haină. Mulțimea murmură. Când bátul se abátu 
asupra ei a doua oară, victima scoase un icnet scurt care se 
transformă într-un sunet şters. Ruth tremura şi se ţinea strâns de 
Sorge. 

— Este atât de crud. Nu putem face nimic pentru a-i opri? 

El o scoase de acolo şi se îndreptară spre motocicletă. 

— Mi-aş dori să fie ceva ce-am putea face. Taci din gură sau te 
vor trata la fel ca pe ea. Imi pare rău, dar acest loc nu este 
pentru europeni. 

Zgomotul loviturilor îi urmări, însoţit de strigăte animalice de 
durere. 


Ajunserá pe înserate pe un deal mic din preajma Shanghai- 
ului. Oraşul se întindea tăcut de-a lungul râului Whangpoo, iar 
soarele palid scălda cu ultimele raze sângerii zgârie-norii de pe 
mal. Sorge opri şi ridică motocicleta pe suport. Se aflau la umbra 
unor copaci şi el o luă în braţe. 

— Rolf este tot la Pekin? 

Ea îşi ridică brusc privirea spre el. 

— Da, poţi să rămâi peste noapte. Servitoarea s-a obişnuit. Se 
desprinse din îmbrăţişare, dar continuă să-i ţină mâna în a sa. 
Mai târziu, iubitule. Nu pot să mi-o scot din minte pe acea biată 
fată. 

El încuviinţă cu blándete. 

— Inteleg. Atunci, ne vom folosi de acest moment pentru a 
discuta nişte probleme, Sonia. 

Ea zâmbi atunci când îl auzi pronuntánd numele de cod pe 
care i-l dăduse Centrul. 

— E un englez în Shanghai care lucrează pentru o companie 
de tutun, dar care în trecut a fost jurnalist. Ne-ar putea fi util şi 
vreau să aflu totul despre el. Încearcă să intri în legătură cu el 
dacă poţi. 

— De ce eu? 

— Pentru că frecventează cluburi internaţionale ca şi tine şi 
Rolf şi cred că trăieşte în cartierul european. 

— Cum îl cheamă? 

— Carteret. Jack Carteret. Vezi ce poţi să faci, s-ar putea să nu 


20 


iasă nimic, spuse el ridicând din umeri, dar, cine stie?!... 

Se auzi un zgomot puternic în aer şi se întoarseră instantaneu 
cu faţa spre oraş. 

— Dumnezeule, strigă Sorge. Un raid aerian. Japonezii sunt 
mai la sud decât credeam. 

Ruth se lipi strâns de el. Un grup mic de avioane se învârtea 
pe cer şi se auzea bine zgomotul exploziilor. In câteva secunde, o 
linie galbenă de flăcări se întinse de la un capăt la celălalt al 
oraşului, luminánd linia orizontului, până când aceasta fu 
înghițită de valurile înecăcioase de fum. Armata imperială a 
Japoniei invadase Manciuria în urmă cu şase luni. Acum, japonezii 
se îndreptau spre sud, eficienţi şi brutali, zdrobind acest popor 
amărât şi divizat. Până în acea seară, Shanghaiul fusese cruțat. 


21 


5 
Shanghai - 1932 


Ruth îşi dorea sá se poată opri din tremurat. Zámbi spre 
bebeluş şi mişcă leagănul de lemn, revenind la realitate. Michael 
- Mişa - avea să împlinească un an în februarie, peste doar două 
săptămâni. Oraşul era extrem de agitat. Cámásile Albastre ale lui 
Chiang colindau oraşul împuşcând oameni suspectaţi de a fi 
comunişti, chiar dacă japonezii erau doar la câţiva kilometri 
depărtare. Mâncare nu se prea găsea şi în fiecare zi mai murea 
câte un cerşetor pe stradă. 

Pe fereastră putea vedea că era în plină desfăşurare un alt 
raid aerian. Bombardierele japoneze erau la aşa mare depărtare, 
că nici nu prea auzea bombele căzând sau zgomotele exploziilor. 
Parcă era un film mut. Dar în acea dimineaţă văzuse clădirile în 
ruină şi corpurile ce putrezeau pe stradă. Era pe bicicletă şi 
grupuri ale armatei naţionaliste o întorseseră din drum lângă 
Chiapei, pentru că la doar şase sute de metri mai încolo soldaţii 
erau angajaţi într-o luptă cu japonezii. Pentru prima dată în viaţa 
ei auzise bubuiturile artileriei, simtise pământul zgáltáindu-se si 
fumul acru care-i invada plămânii. Şi văzuse şi bărbaţi ce 
sângerau, luaţi pe tărgi din linia întâi. 

Richard era sus, într-o întâlnire secretă cu câţiva agenţi 
chinezi, Ozaki, japonezul şi doi europeni pe care nu-i mai văzuse 
niciodată. Era datoria ei să stea de pază şi asta o agita foarte 
tare. Intr-un oraş în pragul războiului, toată lumea era nervoasă 
şi prea multi inamicii la care trebuia să fii atent: poliţia 
municipală, gorilele lui Chiang, soldaţii nationalisti. 

Europenii se aflau într-un în pericol la fel de mare ca şi 
chinezii. Doar cu câteva luni în urmă, un alt agent al 
Cominternului, Hilaire Noulens, fusese arestat şi condamnat la 
moarte împreună cu soţia sa. In cele din urmă, Centrul trimisese 
douăzeci de mii de dolari pentru a mitui judecătorii chinezi şi 
sentintele lor fuseseră comutate în închisoare pe viaţă, lăsând sá 
se înţeleagă că în scurt timp aveau să fie eliberaţi şi deportaţi la 
Moscova. Dar avuseseră noroc. Acum, cu japonezii la marginea 
oraşului, nu avea să fie deloc uşor pentru cineva care va fi prins. 

Privise ceva vreme bebeluşul care dormea, aplecându-se 


22 


pentru a atinge perfectiunea mánutei sale care se agátase de 
marginea leagánului. Soniei nu-i mai era frică de moarte, dacă ar 
fi fost necesar, dar Ruth avea motive serioase de a rămâne în 
viaţă. Făcu din nou vânt leagănului şi apoi ieşi în curte pentru o 
scurtă patrulare de recunoaştere. 


Afară era frig şi-şi puse o haină pe umeri, pentru a se mai 
încălzi. Strada mărginită de copaci era tăcută ca de obicei, cu 
excepţia unui grup de oameni, la vreo optzeci de metri 
depărtare. Erau vreo opt, fiecare cu câte o puşcă cu baionetă, 
strigând şi vociferánd, de parcă erau beti. Doi dintre ei lovirá uşa 
unei case europene, până când aceasta cedă şi căzu. Intrară în 
interior şi Ruth auzi zgomot de lemn rupt şi sticlă spartă. 

Inghetá de spaimă. Cămăşile Albastre veneau doar rareori în 
cartierul internaţional. Probabil că era un grup care se îmbătase 
şi plecase la jefuit. Dar nu erau atât de beti, încât să nu aresteze 
un grup de chinezi şi europeni comunişti ce aveau o întâlnire 
conspirativă sau, mai degrabă, să-i împuşte. Nici nu avu timp să 
gândească înainte ca ei să intre toţi pe poartă, în grădină. Nu se 
lăsă intimidată si li se adresă în putina chineză pe care o ştia. 

— Nu aveţi dreptul să intraţi aici. Arátati actele. Ce vreţi? 

Liderul bandei era bine făcut şi ţinea în mână o carabină. 
Cămaşa îi era desfăcută până la talie şi era legat în jurul capului 
cu un steag naţionalist. Se apropie, iar ea se dădu înapoi din faţa 
ochilor vicioşi şi a mirosului cumplit de bere şi dinţi stricati. 

— Dá-te la o parte, spuse el, agitând carabina amenintátor. 

— Nu, nu ai dreptul să intri aici! Această casă aparţine unui 
diplomat german. Nu era adevărat, dar merita să încerce. El nu 
se dădu dus, aşa că femeia ţipă din nou la el. Ai auzit ce-am 
spus! lesiti de aici! Bratul bărbatului se smuci din umăr şi o clipă 
mai târziu simţi o palmă pe obraz, înăbuşindu-şi lacrimile, se 
întoarse din nou cu faţa la el. Cum îndrăzneşti?! leşi afară, până 
nu chem poliţia! El răspunse culcánd-o la pământ dintr-o lovitură. 
Isi ascunse capul între braţe, în vreme ce ei treceau pe lângă ea. 
O cizmă o lovi tare în umăr. Apoi se auzi o împuşcătură şi se 
aşternu o linişte de moarte. 

Ridicându-se în genunchi, îl văzu pe Richard pe verandă 
ţinând în mână un pistol. Simţi mirosul de praf de puşcă, după ce 
el trase din nou. Acum avea pistolul îndreptat spre lider, dar nici 
unul dintre chinezi nu ripostă. Cobori în viteză treptele şi agită 
pistolul, în vreme ce vorbea repede într-un dialect local. Spre 


23 


marea ei uimire, Cămăşile Albastre se întoarseră imediat, se 
buluciră către poartă şi apoi o luară la sănătoasa. Richard trase 
două focuri în pământ pentru a le grăbi goana. 

li căzu în braţe şi-l sărută, simțind căldura metalului pistolului 
pe spatele ei. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ai venit! 

— Eşti rănită? 

— Nu, doar câteva vânătăi. 

— Sigur? 

— Absolut. 

Zâmbi. 

— Sunt mândru de tine, Ruth. Ai fost foarte curajoasă. 

— Dar cum de nu au tras în tine? 

— Ori erau prea beţi, ori nu aveau gloanţe. Cámásile Albastre 
nu prea mai au muniţie de săptămâni întregi şi am riscat, 
gândind că armele lor erau doar pentru a impresiona. Până la 
urmă, s-au dovedit doar nişte bandiți, probabil dezertori. 

— Dar ai fi putut fi ucis. 

— Am fi putut fi ucişi amândoi, spuse el solemn. Şi acum 
trebuie să scap de ceilalţi. Ticăloşii ăia nu se mai întorc, dar s-ar 
putea să apară poliţia pentru a investiga. 

Zece minute mai târziu, oftă uşurată când îi auzi părăsind 
casa la intervale regulate, pe uşa din spate. Urcă treptele pentru 
a i se alătura lui Sorge, rămas singur. Se aşezară pe perne, lângă 
fereastră, uitându-se spre râu, acolo unde raidul se terminase, 
lăsând în urmă obisnuitii nori de fum negru. 

— Este cineva afară? 

— Nici poliţie, nici altcineva suspicios. Cred că suntem în 
siguranţă. 

Băură ceai verde şi tensiunea ultimei jumătăţi de oră începu 
să se evapore. 

— Dacă eşti sigură că nu eşti deloc rănită, crezi că putem 
vorbi puţin despre domnul Carteret? 

— Sigur. 

— Spune-mi ce ştii despre el. Poate că e momentul să 
trimitem un raport la Moscova. Câţi ani are? 

— Cam douăzeci şi şase. 

— Necăsătorit? A 

— Spune că e singur. Imparte apartamentul cu un alt bărbat. 

— Homosexual? 

— Nu, spuse ea râzând. Sunt sigură că nu e. 


24 


— De unde ştii? 

— Richard! Am dansat împreună la petreceri şi-ţi pot spune 
după felul în care má ţinea si după felul în care se uită la mine 
când jucăm tenis. E cu an mai mare decât mine şi cred că-i plac. 
O femeie simte lucrurile astea. 

— Te-ai culcat cu el? 

— Bineînţeles că nu. 

Sorge o mângâie pe obraz cu blándete. 

— Má întrebam, doar. Eşti atât de atrăgătoare în fustita aia de 
tenis. 

— Carteret este perfect normal, dar nu am de gând să mă culc 
cu el, spuse ea chicotind. Bea prea mult şi tot timpul miroase a 
alcool şi a ţigări. 

— Dar poţi confirma că nu mai este jurnalist? Că lucrează 
pentru British American Tobacco? 

— Exact. 

— Aţi vorbit de Oxford? 

— Da, nu e prea entuziasmat de asta, dar îi place golful si a 
jucat în echipa universităţii. 

— Ba nu. Am primit un raport de la tovarásii din Londra. Cred 
că se laudă doar, ca să te impresioneze pe tine. La Oxford a stat 
mai puţin de doi ani şi a plecat de acolo fară nici o diplomă. Asta 
sugerează fie că e leneş, fie că e prost. Totuşi, a făcut efortul de 
a veni în China şi pare a se strădui să-şi construiască un viitor 
aici. Cum îţi explici asta? 

— Spune că a venit în China, la celălalt capăt al lumii, ca să 
scape de părinţi şi de Biserică. 

— Biserică? 

— Tatăl lui este episcop anglican, într-un loc care se numeşte 
Taunton. 

— Uimitor, dar, totuşi, nu prea se leagă. Care sunt opţiunile lui 
politice? 

— Nu este socialist. 

— Dar e ceva? 

Sonia reflectă asupra întrebării, uitându-se pe fereastră, în 
vreme ce Sorge îi mângâia coapsa prin materialul subţire al 
fustei. Se întoarse spre el amuzată: 

— În Anglia ar fi mai mult ca sigur conservator. 

— Cât de lipsit de originalitate! Dar are slăbiciuni? E 
vulnerabil? 

— Poate, dar nu văd de ce ar fi interesant pentru Biroul Patru. 


25 


— Nu ai de unde sá ştii care sunt scopurile Centrului, Ruth. 
Dintr-o datá, o fixá cu o privire durá. Máine vei scrie si codifica 
un raport complet. 

Se ridică brusc în picioare. 

— Sigur, doctore Sorge. Se uită la el provocator şi rásetele ei îi 
smulseră un surâs, după care o luă în braţe şi o purtă până la 
canapea. 


Sorge era pe jumătate adormit şi ea îl mângâia pe piept, 
încercând să-şi ia privirea de pe cicatricele de pe picioare. li 
fuseseră amândouă rupte de şrapnele, pe când avea douăzeci şi 
unu de ani, servind în armata Germaniei, în primul război 
mondial. li dăduseră Crucea de Fier pentru rănile sale dar, 
uneori, bietul ei Richard, atât de viril, de încrezător, de autoritar, 
şchiopăta precum un bătrânel sau tipa de durere precum un 
băieţel. II sărută pe ochi cu tandrete. 

In baie era o oglindă lungă, care reflecta imaginea trupului ei, 
fără cicatrice, puternic şi suplu, chiar prea subţire, după cum 
credeau unii dintre prietenii lui Rolf, cărora le plăceau femeile tip 
matroană bovină. Pe braţe şi picioare i se reliefau muşchii 
puternici; era bronzată peste tot, cu excepţia unei benzi mici pe 
fese şi în zona pubiană, atât de albă încât părea obscenă. Zâmbi 
cu subínteles. Faţa ei era prea rotundă şi şi-ar fi dorit să fie 
frumoasă. Dar Richard îi spusese că devenise căpitan în Armata 
Roşie şi avea un corp numai bun pentru un soldat. Era de ajutor. 


26 


6 
Caux-sur-Montreux - 1940 


Sonia si Len s-au căsătorit pe 23 februarie 1940, cu ocazia 
celei de-a douăzeci şi doua aniversări a Armatei Roşii. A fost doar 
o formalitate pentru că Centrul avea nevoie de actul de 
căsătorie. Au cumpărat un inel ieftin dintr-un magazin, în drum 
spre primărie, iar apoi au luat un taxi până la cabana Soniei din 
Caux. 

Len deschise o sticlă de şampanie, în timp ce Olga Muth, doica 
Soniei, pe care o aduse din Berlin pe post de menajeră, pregătea 
prânzul, nemulţumirea citindu-i-se în priviri. Copiii plecaseră şi se 
jucau în camera lui Mişa. Când Olga le aruncă în cele din urmă 
două omlete spaniole pe masă, Len părea stingher, dar Sonia 
râdea. : 

— Biata Ollo, chicoti ea după ce rămaseră singuri. Il plăcea pe 
Rolf si crede că sunt o usuraticá si o nerusinatá. 

— Nu i-ai spus că te-ai căsătorit cu mine doar pentru că sunt 
britanic şi ai nevoie de un paşaport britanic? 

— Ba da, dar nu cred că m-a crezut. Sonia îl luă de mână şi 
ieşiră pe balcon, cu paharele de şampanie în mână. Aerul de 
munte era rece, iar respiraţia lor forma mici norişori de ceaţă. 
Nici eu nu sunt sigură că mai cred asta. 

Lemnul din care era făcut balconul scártái când se apropiară 
de balustradă, pentru a vedea colina ce se întindea spre apele 
îngheţate ale lacului. Sonia închiriase La Taupiniere pentru că se 
afla la înălţime şi avea o transmisie radio clară chiar şi până la 
şapte sute de kilometri. li recrutase pe Len Beurtong şi pe 
Alexander Foote, dintre comuniştii britanici care luptaseră în 
războiul civil din Spania. Atât Len cât şi cabana erau parte din 
echipamentul ei de spionaj, dar acea zi era una de vacanţă. 
Măcar o dată putea şi ea să se relaxeze şi să se bucure puţin. 

Len îşi trecu mâna pe după mijlocul ei. Era un tânăr destul de 
arătos, foarte britanic şi cu şapte ani mai tânăr decât ea. La 
început, Sonia, care avea acum treizeci şi trei de ani, nutrise 
chiar instincte materne faţă de el. Totul era diferit de China, 
unde ea fusese cea tânără, năucită de masculinitatea lui Sorge, 
de încrederea în sine şi de autoritatea acestuia. De atunci 


27 


trecuserá zece ani si ea servise ín Polonia, in Germania nazistá si 
în Elveţia. Avusese alţi amanti si un alt copil, dar nu mai fusese 
în stare niciodată sá redobândească fericirea de care se 
bucurase în Shanghai. Oftă şi chiar simţi lacrimile care stăteau să 
izbucnească. 

Len nu observase schimbările de pe chipul plăcut şi plin de 
viaţă, nici opacitatea ochilor. Isi termină băutura şi încercă să o 
sărute. De la primul contact din Geneva o găsise atrăgătoare: o 
extrovertită veselă, care avea un corp mortal, picioare trăsnet şi 
părul negru, coafat cu măiestrie. Chiar dacă era locotenent- 
colonel şi superiorul lui în cadrul Armatei Roşii, azi îi devenise şi 
soţie. Ea se crispă puţin atunci când buzele li se atinserá, iar el 
se dădu un pas înapoi. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, Len, nimic. Doar că nu mă căsătoresc în fiecare zi şi 
asta m-a pus puţin pe gânduri, asta-i tot. 

Zâmbi timid şi oftă. Curând, mult prea curând, va fi din nou pe 
drumuri pentru o altă însărcinare şi mai grea decât cele avute 
până atunci. Nu ştia detalii, dar trebuia să plece în Anglia, care 
era în război cu Germania din septembrie anul trecut. Din acest 
motiv, divorțase de Rolf, trebuise să înfrunte ostilitatea lui Ollo si 
făcuse acest mariage blanc cu tânărul englez, care nici măcar nu 
ştia cum o chema, darămite dacă era sau nu bună în pat. Brusc, 
îi simţi braţul pe umerii ei şi-şi dădu seama că îi spunea ceva. 

— Scuze, ce spuneai, Len? 

— Spuneam că mâine trebuie să mergi la Consulatul Britanic şi 
să faci cerere pentru un paşaport englez, doamnă Beurtong. 

„Şi apoi, se gândi ea cu ciudă, va trebui să plec cu copiii, cu 
trenul, până în Spania, o călătorie îngrozitoare, iar apoi voi 
merge la Lisabona pentru a găsi un vapor, lăsându-te pe tine sá 
continui aici.” Hotărâtă, lăsă trecutul şi viitorul deoparte şi-i 
zâmbi, cu ochii-i căprui clipind provocator. 

— Dar, din fericire, mai e mult până mâine. 


Călătoria cu vaporul de la Lisabona a durat mai mult decât se 
aşteptase, pentru că mai întâi a fost nevoie să aştepte formarea 
unui convoi de douăsprezece vase care se îndreptau spre 
Gibraltar. Vasul avea lumini slabe, albastre şi în toate cabinele 
hublourile fuseseră astupate de frica submarinelor nemtesti. 
Tuturor pasagerilor li se dădu o centură de salvare din plută, 
care trebuia în permanenţă purtată. 


28 


Ultima parte a cálátoriei, din Golful Biscaia mai departe, a fost 
durá si suferinta fizicá a fost indeajuns de mare pentru a distrage 
atentia de la orice alte preocupári. Cei doi copii cálátoreau 
împreună cu Sonia într-o cabină mică în care era foarte cald, 
făcând cu schimbul între a avea rău de mare şi a cere afecţiune 
din partea mamei lor. In ultimele ore, vântul scăzuse în 
intensitate si au reuşit să adoarmă, amândoi înveliţi cu aceeaşi 
pătură, în acelaşi pat. Sonia a ieşit singură pe punte, în vreme ce 
vasul se apropia de Liverpool. Era în 1941, o dimineaţă rece de 
ianuarie şi oraşul nu părea foarte primitor în acea lumină gri a 
zorilor. După ce vasul a tras la chei, o mulţime de funcţionari au 
urcat la bord; erau la fel de neprietenoşi ca şi cele două duzini de 
pasageri aliniati în salon. Doi bărbaţi în haine civile sedeau la o 
masă de jocuri de noroc şi doi soldaţi cu baionetele la armă se 
aflau în spatele lor. 

Un al treilea militar, un caporal, striga pasagerii pe măsură ce 
aceştia erau chemaţi în faţa mesei. Pentru cei mai mulţi, 
formalitátile nu durau mult, dar Sonia simţi un puseu de spaimă 
lovind-o în stomac atunci când îi veni rândul. Mişa stătea lângă 
ea încrezător, dar Nina i se agátá de fustă şi începu să plângă. 

— Fă-l pe copil să tacă din gură, se răsti la ea unul dintre cei 
doi funcţionari; avea ochii sticloşi, o mustață mare şi faţa 
roşiatică. 

— Imi cer scuze, dar are doar cinci ani, spuse Sonia linistind-o 
pe fetiţă. Căută în buzunarul hainei paşaportul, în timp ce o 
ridica pe Nina în braţe. 

— Incearcá să o faci să tacă. Nu avem timp de pierdut - e un 
război în desfăşurare pe aici şi mai avem încă patru nave de 
verificat. Se uită la noul ei paşaport. Văd că sunteţi născută în 
Berlin, doamnă Beurtong. Ochii lui o priveau suspicioşi. Sunteţi 
străină, din tabăra inamicului. 

— Nu, sunt cetăţean britanic. Soţul meu este britanic. 

— Şi unde este acest soţ? 

— A mai rămas în Elveţia şi va veni peste puţin timp. 

— În Elveţia? Şi va veni mai târziu, deci? Nu prea înţeleg! De 
ce nu a venit o dată cu dumneavoastră? 

— Pentru că are o slujbă şi trebuie să-şi termine contractul. 
Apoi, vrea să se întoarcă şi să se înroleze. 

— Vrea sá se înroleze? Omul părea a fi sincer neincrezátor. Si 
dumneavoastră de ce ati venit acum? De ce nu ati rămas cu el 
páná cánd putea si el sá plece? 


29 


„Acest individ nu ştie nimic, îşi spuse în sinea ei, doar încearcă 
să mă facă să mă pierd cu firea, să vadă dacă am ceva de 
ascuns.” 

— Am venit să caut o locuinţă pentru noi, răspunse ea 
hotărâtă. Şi să-mi văd părinţii, care sunt evrei refugiaţi din 
Germania. 

— Serios? Şi cine sunt aceşti părinţi? Care este adresa lor? 

— Domnul şi doamna Rene Kuczynski. Locuiesc pe Upper Park 
Road, nr. 25a, Londra NW3. 

— Inteleg. Scria fără sá se grăbească într-un caiet kaki. Şi cum 
vă veţi întreţine, dacă soţul dumneavoastră nu este aici? 

— Am destui bani să mă descurc până când va veni el. 

— Să văd. Fără să-i ceară voie, îi deschise geanta, luă toate 
bancnotele şi începu să le numere. O sută de lire nu vă vor 
ajunge prea mult timp. 

— Părinţii mei vor avea grijă de noi. 

— Hmm. Părea a fi pe punctul de a pune o nouă întrebare, 
când Sonia o lăsă pe Nina din braţe. Aceasta îşi îngropă faţa în 
fusta mamei sale şi începu să se tânguiască. Ofiţerul de la 
imigrări părea a suferi foarte tare şi Sonia îi zâmbi. 

— Imi cer scuze. Este speriată şi i-a fost foarte rău toată 
călătoria. 

— Oh, Doamne, chiar? Atunci ar fi mai bine să coboráti pe mal, 
nu? li puse viza pe paşaport şi apoi îi întinse o hârtie tipărită. 
Aveţi aici explicaţii despre cum se călătoreşte pe timpul 
războiului. Pedepsele pentru încălcarea regulamentelor sunt 
foarte severe. Presupun că mergeţi la Londra. Ea incuviintá si el 
îi zâmbi. Când ajungeţi acolo, mergeţi la poliţie pentru a primi 
măşti de gaze. Până atunci, călătorie plăcută. 

Zece minute mai târziu, era pe chei. Nu exista nici un taxi, aşa 
că porni către gară, trecând de depozitele păzite de militari 
înarmaţi cu mitraliere. Sonia ducea cele două valize, cu Nina 
agátatá de o mânecă. Misa mergea singur, cărându-şi propria-i 
valijoară. 


Nu au găsit tren în direcţia Oxford decât în ziua următoare, iar 
compartimentul lor era plin de soldaţi si ranite ce ocupau tot 
locul. Nina l-a cucerit pe unul dintre ei, care i-a făcut, din 
plastilină, o mitralieră ca şi a lui. Când îşi dădu jos vestonul, 
copiii fură uimiti de tatuajele de pe corpul lui. Nina vru să aibă şi 
ea un tatuaj, aşa că soldatul o desenă cu un creion pe mână, 


30 


apoi îi oferi Soniei numărul din Daily Express pe care-l avea şi 
jucă cărţi cu Mişa. 

Ziarul era tipărit pe o hârtie îngrozitoare şi avea doar patru 
pagini. Sonia citi titlurile şi se schimbă la faţă: SPIONUL GERMAN 
CARE S-A PARASUTAT A FOST IMPUŞCAT. Privirea i se înceţoşa pe 
măsură ce citea articolul. Un agent german din serviciile secrete 
a fost executat ieri dimineaţă la închisoarea Penronville... Era o 
relatare scurtă despre un german sudet incompetent ce fusese 
paraşutat în Hertfordshire şi care a fost capturat după câteva zile 
- o poveste slăbuţă şi tristă, dar ceea ce părea important era că 
neamtul se afla acum într-o groapă, cu gâtul rupt. 

Când îşi reveni, nu se mai putea opri din cititul şi răscititul 
articolului. Şi pe trădători îi spânzurau... iar ea era acum 
cetăţean britanic. Aşa reuşise să intre în ţară. Faptul că era 
femeie nu avea să o ajute cu nimic, pentru că a fi trădător era 
mai rău decât a fi spion. Dacă o prindeau, aveau să o spânzure 
cu siguranţă. Bineînţeles că ştiuse acest lucru dintotdeauna, 
Centrul o avertizase cu luni de zile în urmă, dar dintr-o dată totul 
părea îngrozitor de real. Şi ce avea să se întâmple cu aceşti doi 
copii nevinovaţi, Nina care dormea alături de ea şi Mişa care juca 
cărţi cu englezul, ca doi bătrâni într-o cafenea berlinezá? Incercá 
să-şi domoleascá înţepăturile fricii şi privi extrem de concentrată 
la câmpurile verzi pe lângă care treceau. 


31 


7 
Oxford - 1941 


În primele săptămâni, Sonia a locuit la familia reverendului 
Charles Cox, din Glympton, un sat de lângă Oxford, iar apoi a 
găsit un apartament mobilat în Kidlington, la cinci kilometri de 
oraş. Primise detalii despre primele sale contacte încă din Elveţia 
şi ştia că ordinele trebuia să le ia din Londra de la o casă de pe 
lângă Hyde Park. Acolo însă, nu era nimeni. Plină de 
conştiinciozitate, ea reveni după o săptămână, dar avu parte de 
acelaşi rezultat. 

La fel trecură şi următoarele patru luni, până când ajunse la o 
stare de disperare, atât din pricina lipsei instrucţiunilor, cât şi a 
banilor şi temându-se de faptul că Centrul o abandonase. În mai, 
luă trenul până la Paddington şi făcu aceeaşi plimbare 
deprimantă până la locul de întâlnire. De această dată, un bărbat 
îi vorbi, folosind codurile prestabilite şi ea merse două străzi mai 
departe pentru a se întâlni cu un alt bărbat care se prezentă cu 
numele Serghei. S-au dus până la un salon de ceai, la Lyons şi el 
îi dădu un plic cu trei sute de lire. 

— Îmi cer scuze, spuse el în engleză. Am avut un accident de 
maşină. Să bem puţin ceai şi apoi să mergem la o plimbare prin 
Hyde Park. Avem multe de discutat şi am o treabă foarte 
importantă pentru tine. Şi asta, spuse el şi-i întinse un pachet 
lung de treizeci de centimetri şi şaisprezece centimetri pătraţi. 
Era destul de greu şi îşi dădu seama că hârtia maro ascundea un 
transmitátor radio. Un model nou, spuse el zâmbind. Mic, dar 
foarte puternic. Cel mai bun model de pe piaţă. 


Abia din luna august, călătoriile cu trenul ale Soniei au început 
să-şi schimbe direcţia. Intr-o duminică dimineaţă, lăsă copiii 
acasă cu mama sa, care rămăsese peste noapte la ei şi apoi 
plecă cu bicicleta la Oxford. Nu departe de gară, o mulţime 
nervoasă striga în faţa unei case cu ferestre sparte. Doi poliţişti 
conduceau un bărbat, o femeie şi doi băieţi, cam de şase, şapte 
ani. Se auzea un cor de huiduieli şi se aruncară câteva cărămizi. 
Unul dintre băieţi căzu, lovit la cap si un firicel de sânge i se 
prelinse pe faţă. 


32 


— Íncetati! strigă unul din poliţişti, scoțând bastonul. Nu v-au 
făcut nimic. 

— Friti nenorociti! Atmosfera de frică şi ură era electrizantă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Sonia o femeie din spatele mulţimii. 

— Un raid aerian din Cowley de azi-noapte s-a terminat rău. 
Au murit o mulţime de oameni. 

— Dar mai mult ca sigur că aceşti oameni s-au refugiat aici din 
cauza lui Hitler. 

Femeia ridică din umeri. 

— Sunt tot friţi, nu-i aşa? Din punctul meu de vedere, singurul 
neamt bun este unul mort. 

Unul dintre poliţişti, mai solid, nu mai striga şi îl luase pe băiat 
în braţe. Chipul băiatului era alb ca varul şi membrele lui micute 
atârnau inerte. Femeia sughita de plâns în braţele soţului ei. Se 
făcu puţină linişte, aşa că celălalt agent ridică braţul: 

— Lăsaţi-ne să trecem în linişte, spuse el, vocea părând doar 
un ecou în tăcere. Micutul a murit. 


La Banbury, Sonia a ieşit din gară şi a mers mai mulţi kilometri 
spre Chiltems, uitându-se din când în când la harta pe care urma 
să o distrugă după ce nu mai avea nevoie de ea. Era foarte cald 
afară si transpirase tare până când a ajuns la Treffpunkt, dar 
persoana de contact o aştepta acolo, exact aşa cum îi spusese 
Serghei. 

Bărbatul părea de vreo treizeci de ani, cu o figură greu de 
descris şi era îmbrăcat cu o jachetă de tweed. Avea fruntea 
bombatá, un început de chelie şi ochii lui albaştri erau ascunsi în 
spatele ramelor ochelarilor. Ea îi zâmbi şi apoi i se adresă în 
germană: 

— Inlocuirea statului burghez cu unul proletar este imposibilă. 

— Fără a face o revoluţie. Bărbatul nu zâmbea şi părea chiar 
agitat. 

— E un citat din Engels. 

— Nu, e un citat din Lenin. 

— Aşa e. Cine te-a trimis? 

— Serghei, dar ar trebui să ştii deja asta. Presupun că este un 
nume de cod - nu ştiu care este numele lui real. 

— Nu ar trebui să te îndepărtezi de la cuvintele-cheie 
prestabilite, dar bine ai venit! 

Ea îi strânse mâna cu căldură. 


33 


— Wie geht's Ihnen, Genosse Klaus?! 

— Gut, danke! Und Ihnen ?? 

Se plimbará de-a lungul soselei páná cánd ajunserá la o 
strungá. Ea trecu de partea cealaltá si el o urmá. De acolo 
pornea o potecă îngustă care trecea printr-o vale înconjurată de 
copaci spre un pârâu. 

— De când eşti în Anglia? 

— Din 1933. Gestapoul era pe urmele mele şi mă ascundeam 
deja de cinci luni în Germania, dar am reuşit să fug în 
septembrie. Am locuit la o familie în Bristol. 

— Şi ai lucrat în domeniul teoriei fizicii, în universităţi, de 
atunci? 

— Da. Inainte de venirea la putere a naziştilor, am studiat 
fizica la Koln. În Marea Britanie, am lucrat la Bristol şi la 
Edinburgh, până anul trecut când m-au deportat în Canada. Dar 
apoi m-au eliberat şi am fost trimis înapoi în ianuarie. 

— Şi ati fost invitat să vá aláturati echipei de la Universitatea 
din Bristol? 

— Exact. Azi am venit de la Birmingham cu trenul. 

Până în acea clipă, Sonia îi pusese doar întrebări ale căror 
răspunsuri le ştia. Nu avea nici un motiv să creadă că bărbatul 
nu era Klaus Fuchs, dar era mai sigur să verifice. Se aşezară 
lângă pârâu. 

— Am adus nişte sandvişuri cu brânză, spuse ea. Doriţi? 

— Mulţumesc. N-am avut timp să iau micul dejun. 

— Vorbiti-mi despre acest proiect Birmingham. 

— l-am dat detaliile lui Serghei, ştiţi - pentru că v-am adus 
copii ale dosarelor, ca să le trimiteţi la Centru. 

— Spuneti-mi totuşi. 

El ridică din umeri. 

— Nu e prea mult de spus... este secret, are numele de cod 
Metal Tubular, este condus de o agenţie guvernamentală... Va 
dura ceva timp. 

— Dar care e scopul? 

— Este aplicarea principiilor fisiunii nucleare în realizarea unei 
arme. 

— Nu înţeleg. 

— Aţi auzit de teoria atomică? 


1 — Cum vă merge, tovarăşe Klaus? (Ib. germ. în original n. red.). 
2 — Bine, mulţumesc. Dar dumneavoastră? (Ib. germ. în original n. 
red.). 


34 


— Putin. Sonia muscá dintr-un sandvis, privind oile de pe 
celálalt mal, care se aplecau pentru a bea apá. Lumini si umbre 
se împleteau pe iarbă. 

— Aceeaşi teorie va fi utilizată pentru a produce un explozibil - 
o bombă. O bombă bazată pe uraniu, nu pe TNT. li spune bomba 
atomică. 

Sonia căscă; începea să resimtă oboseala. 

— Este o chestiune importantă? Ce pagube ar putea produce o 
astfel de bombă? 

— O singură bombă ar putea distruge o suprafaţă foarte mare 
- poate un întreg oraş - prin suflu şi foc. 

— Un întreg oraş? Ochii i se deschiserá mari. Vorbiti serios? O 
singură bombă sá distrugă un întreg oras? Atunci, zece sau 
douăzeci ar putea distruge o ţară? 

— Corect. 

— Dumnezeule! Daţi-mi hârtiile să mă uit pe ele. 

Fuchs scoase un plic dintr-un buzunar interior, i-l întinse şi ea 
aruncă o privire înăuntru. Hârtiile erau oficiale, fiecare marcată 
cu antetul regal în albastru, fiind pline de formule matematice. 
Erau şi câteva pagini cu notițe scrise cu o ortografie ordonată. 

— Le-aţi copiat dumneavoastră? 

— Majoritatea chiar le-am calculat eu, dar şi notițele sunt ale 
mele. 

Ea râse, complet trează acum. 

— Bineînţeles. Ştii, Klaus, cred că ar trebui să ne mai plimbăm 
puţin. Cred că trebuie să facem nişte planuri. 


35 


8 
Oxford - 1942 


Biroul lor era o constructie Nissen de pe terenurile palatului 
Blenheim. Ináuntru, cládirea era compartimentatá prin pereti de 
lemn, sprijiniti direct pe podeaua de cărămidă. Erau parte a 
diviziei F; la un capát al cládirii era amenajat un mic spatiu 
ocupat de Jack Carteret, seful sectiunii F1 (a), ¡ar la celálalt se 
gásea Richard Fell, seful F1 (b). Carteret se ocupa cu actiunile 
subversive ale comunistilor, ¡ar Fell cu cele ale fascistilor. O 
dactilografá si şase funcţionari împărțeau spaţiul din mijloc. 

In ciuda raţionalizării benzinei, din cauza crizei provocate de 
război, cei doi bărbaţi aveau dreptul de folosinţă a câte unui 
autovehicul, care să-i aducă la serviciu de la casele pe care le 
închiriaseră în Oxford. Amândoi erau mai retraşi şi gura lumii 
spunea că se aflau într-o permanentă competiţie dar, din când în 
când, mergeau împreună la barul Marlborough Arms pentru a 
bea o bere. Fell era înalt şi slab, Carteret puţin cocoşat şi 
rotunjor. 

Intr-o astfel de seară, fuseseră însoţiţi de alţi doi colegi de 
muncă şi întâlnirea a luat sfârşit pe la opt. Trei maşini părăsiră 
barul din Woodstock, una apucând-o pe drumul spre Oxford. 
Şoferul era singur în maşină. Conduse maşina Austin Ten pe 
şoseaua şerpuită până ajunse la ruinele unui hambar, aflat 
aproape de şosea; acoperişul dispăruse şi tencuiala crăpase pe 
alocuri. Coborî din maşină si căută ceva într-o spărtură de la 
baza zidului. Era toamnă şi aproape întuneric, aşa că nu exista 
vreun pericol prea mare de a fi văzut dar, ca măsură de 
precauţie, nu deschise plicul până ce nu ajunse la vreo cinci 
kilometri depărtare. Mesajul era scurt: detalii ale unei noi locaţii 
unde avea să lase documentele secrete pe care le copia în 
fiecare noapte şi ale unui loc unde urma să întâlnească peste 
câteva zile o femeie agent. 


Sonia aduna materialele lui Fuchs la intervale regulate, cel 
mai adesea din împrejurimile localităţii Banbury: o dată pe lună 
sau chiar mai des, dacă proiectul avansa mai repede. Era mult 
prea stufos şi conţinutul prea tehnic pentru a-l transmite prin 


36 


radio, aşa că-l ducea la Londra cu trenul pentru a-l transporta cu 
valiza diplomat. Se întâlnea cu Serghei în locuri deschise, unde 
se putea ajunge de la gara Paddington. Uneori în Hyde Park, 
alteori în cimitirul Wormwood Scrubs sau altul care convenea mai 
bine, dar niciodată în acelaşi loc de două ori la rând. 

Se mutase la Oxford şi închiriase o casă ce se numea Avenue 
Cottage de pe George Street. Len se întorsese în Anglia şi intrase 
în armată. Era singură cu copiii, atunci când veni poliţia, bătând 
puternic la uşa din faţă. 

Era ora nouă, într-o sâmbătă dimineaţa şi doi bărbaţi în 
uniforme albastre, cu chipiuri de poliţişti pe cap se postară la 
intrare. Le zâmbi, dar ei se uitau la ea încruntaţi, aşa că resimti o 
uşoară nelinişte. Unul dintre ei avea galoane de sergent. 

— Putem intra? întrebă el, trecând pragul fară a mai aştepta 
un răspuns. 

— Cu ce vă pot ajuta? spuse ea încercând să pară cât mai 
casnică cu putinţă, prinzându-şi pe sub sort mâinile care-i 
tremurau puternic. 

— Mi se pare că de-abia v-aţi mutat. 

— Aşa este. Am locuit aproape de Oxford înainte. 

— Şi aveţi naţionalitate germană? 

— Nu. Sunt născută în Germania, dar m-am căsătorit cu un 
englez care acum este în armată, aşadar sunt cetăţean britanic. 

— Aveţi o carte de identitate? 

— Bineînţeles! Am şi certificat de căsătorie şi paşaport, dacă 
doriţi să le vedeţi. 

— Aduceti-le. Nici măcar nu încerca să fie prietenos şi, brusc, 
îşi aminti cu groază că uitase transmitátorul pe birou, la vedere, 
în dormitor. Din fericire, antena nu era scoasă. 

— Vă rog să aşteptaţi în bucătărie până când le aduc, spuse 
ea pornind pe scări în grabă. Ajunse în dormitor şi închise uşa, 
blestemând că nu are şi o încuietoare. li luă un minut să 
desprindă câteva bucăţi de lemn din podea, din care scosese 
cuiele cu o zi înainte şi apoi introduse radioul în spaţiul gol. Avea 
de gând să bată cuiele bine, dacă era pericol de perchezitie, dar 
în acea zi nu mai putea decât să acopere podeaua cu un covor şi 
să spere că nu avea să se întâmple nimic. 

Luă documentele din birou şi se întoarse în bucătărie. Polițistul 
examină fiecare document în detaliu, în special documentul de 
căsătorie elveţian, care era în franceză şi din care el nu înţelegea 
nimic şi apoi şi paşaportul. Sergentul scoase un carneţel din 


37 


buzunarul de la piept si luá cáteva notite. 

— In ce unitate se aflá sotul dumneavoastrá? 

— Batalionul |, Coldstream Guards. 

— Unde e stationat? 

— Nu sunt sigură. Se antrenează într-o locaţie secretă si nu l- 
am mai văzut de o lună. li trimit scrisorile la o cutie poştală a 
forţelor terestre. 

— Scrieţi adresa, cu numele complet, gradul şi numărul său de 
înregistrare. 

După ce ea făcu ceea ce i se ceruse, sergentul îşi puse casca 
pe cap. Sonia aproape leşină de uşurare când îl văzu că se 
întoarce ca să plece. 

— Vă mulţumesc, doamnă. E doar o verificare de rutină, ştiţi, 
ca străin trebuia să anunţaţi schimbarea domiciliului la postul de 
poliţie. 

Sonia se opri din tremurat şi se întoarse la copii, care nici nu 
băgaseră de seamă ce se petrecuse, continuându-şi joaca în 
camera de zi. Tocmai primise o lecţie importantă de securitate; 
nu avea să mai fie niciodată la fel de neglijentă cu 
transmitátorul. In acea noapte, raportă la Moscova controlul si 
trei zile mai târziu primi răspuns. După ce îl decodă, citi 
indicaţiile: Pentru cazul în care vei fi arestată trebuie să 
pregátesti o altă persoană care să te înlocuiască. Numele de cod 
al operatorului este Steve, din Cowley, care lucrează la fabrica 
de vehicule blindate. Ascunde radioul de rezervă într-un loc 
sigur, de unde să-l poată lua şi apoi raportează la Centru 
aranjamentul făcut. 


Îl aştepta pe bărbatul care lucra în cadrul MI5, la o ieşire de pe 
Woodstock Road. El parcă maşina la adăpostul copacilor, acolo 
unde îi spusese ea şi o camuflá cu crengi, iar apoi se îndreptă 
încet spre ea. Sonia îi întinse mâna pe care el i-o strânse cu 
nerăbdare. Bărbatul avea un aer de om îngrijorat sau, poate, era 
doar obosit. 

— Sunt Alec. 

— Eu sunt Sonia, spuse ea trecându-şi braţul pe sub al lui, 
astfel încât să pară doi îndrăgostiţi, în cazul în care cineva i-ar fi 
văzut şi apoi îl conduse spre o potecă ce trecea prin pădure. 
După câteva întrebări legate de serviciul lui, despre care ea deja 
ştia destule lucruri, intră direct în subiect. Spune-mi, Alec, divizia 
F, unde lucrezi, ar afla ceva despre un bărbat sau o femeie care 


38 


lucreazá pentru guvern, dacá ar fi suspectati de ceva? Sá 
spunem cá este vorba de un om de stiintá. 

— Nu neapárat. Alte divizii, B, pentru contraspionaj si C, de 
securitate, sunt cele care s-ar ocupa de asta. F are mai mult 
legáturá cu partidele politice si cu agitatorii. 

— Dar pentru un om de stiintá, foarte important pentru noi, 
care ar lucra, sá spunem, la dezvoltarea unui proiect secret 
pentru o armă, ai putea aranja să fii informat în momentul în 
care ar deveni suspect? 

— Ar fi destul de dificil, dar dacă aş avea numele şi restul 
detaliilor... atunci, da, aş putea face ceva. 

— Foarte bine. S-ar putea să fie important să protejăm o sursă 
în anul care vine, aşa că spune-mi, cum ai face asta? 

Nu intenţiona să-i spună numele lui Fuchs chiar atunci. Pentru 
a o face, avea nevoie de aprobarea Centrului. 


Stătuse trează toată noaptea, aşteptând zorii zilei, dar era 
încă întuneric afară când se auzi zdrăngănitul cheilor. Uşa 
temnitei se deschise şi intră un bărbat mic de statură, îmbrăcat 
cu un costum albastru, flancat de doi gardieni. 

Se ridică în picioare, tremurând, cu gâtlejul uscat din cauza 
fricii. Refuzase oferta pe care i-o făcuse preotul, de a sta cu ea 
toată noaptea, dar acum îl vedea în pragul uşii şi ar fi fugit la el 
ca un copil speriat. Dar nu o făcu, ci încercă să se deplaseze, 
deşi îşi simţea membrele paralizate de spaimă şi nu opuse nici 
un fel de rezistenţă atunci când îi legară mâinile la spate. Ca un 
automat, se îndreptă spre uşă, susţinută de cei doi gardieni. 
Camera de execuţie era văruită într-un verde murdar şi câteva 
becuri dădeau o lumină chioară. Văzu ca prin ceaţă mai multe 
siluete albe la faţă. 

Nu se putea mişca, simțindu-se copleşită de neîncredere si 
teamă, dar era împinsă înainte cu brutalitate. Când văzu 
ştreangul legănându-se la nivelul privirii sale, vru sá tipe, dar nu 
fu capabilă. Hipnotizată de funie, realiză doar într-un târziu că se 
afla deja pe trapa din podea şi că cineva îi lega picioarele. Dintr- 
o dată, capul îi fu acoperit cu o pânză albă şi nu mai văzu nimic, 
doar simţi ştreangul în jurul gâtului. 

Se trezi urlând, leoarcă de sudoare şi avu nevoie de câteva 
minute pentru a-şi da seama că era încă în casa ei şi copiii 
dormeau în camera de alături. Işi schimbă cămaşa de noapte şi 
cobori în bucătărie pentru a bea un pahar cu apă. Stinse lumina, 


39 


fiindcă asa era regula, apoi deschise usa si se uită lung pe 
stradă. Casele albe dormeau liniştit în lumina lunii, la fel de 


paşnice ca întotdeauna şi doar un gardian public patrula agale 
pe stradă. 


40 


9 
Oxford - 1945 


8 mai 1945, Ziua Victoriei. Războiul se terminase în Europa si 
pe George Street era organizatá, in grabá, o petrecere. Cáteva 
mese fuseseră dispuse în faţa garajelor, decorate cu stegulete 
ale Regatului Unit şi cu trandafiri de grădină. In ciuda 
rationalizárii şi a faptului că oamenii aveau dreptul la doar un ou 
pe săptămână, mesele erau pline de prăjituri şi ceainice cu ceai. 
Cei doi băieţi şi Nina se jucau împreună cu alţi copii, iar Sonia 
stătea de vorbă cu nişte necunoscuţi. Len se afla încă în 
Germania. 

La scurt timp după aceea, proprietarul cásutei se întoarse din 
război şi Sonia trebui să se mute. Găsi o casă de închiriat în satul 
Great Rollright, lângă Chipping Norton, în Cotswolds. Aşezarea 
era ideală: la doar treizeci de kilometri de Oxford şi nu prea 
departe de centrul de cercetări atomice de la Harwell, dar 
departe de drumurile circulate. Cásuta era o fostă fermă, 
construită în formă de L, laturile sale ascunzând o curte 
interioară mică. Avea pereţii din piatră şi acoperişul din ardezie. 
Era înconjurată de conifere mari şi se numea Brazi. 

In august veni vestea că o bombă atomică fusese aruncată 
asupra Hiroshimei, iar câteva zile mai târziu, o alta asupra 
oraşului Nagasaki. Sonia îşi dădu seama că acesta era rezultatul 
muncii lui Klaus Fuchs, deşi nu-l mai văzuse de doi ani. Fusese 
trimis să-şi continue cercetările în Statele Unite şi ultima ei 
însărcinare în ceea ce-l privea fusese să-i comunice instrucţiuni 
cu privire la contactul din SUA, la un colţ de stradă din New York. 

Trecuse mai mult de o săptămână de la capitularea Japoniei, 
când ieşi la cumpărături, în Oxford. Avea câteva ore de pierdut 
înainte de plecarea trenului spre Great Rollright, aşa că se duse 
la cinema. Nu mai văzuse un film de ani de zile. 

Jurnalul de ştiri o surprinse. După filmul capitulării japonezilor 
în faţa generalului MacArthur, pe o navă în Golful Tokio, se făcu o 
trecere rapidă la un nor ce se ridica deasupra oraşului Nagasaki, 
filmat dintr-un avion de observare. Apoi urmară imagini filmate 
de echipele de salvare la câteva ore după explozie. Era 
îngrozitor: bărbaţi şi femei dezbrácati, acoperiţi de arsuri; unii 


41 


aveau bucăţi înnegrite de piele ce le atárnau de corp, alţii 
încercând sá protejeze copiii, intrând în râu pentru a încerca sá 
scape de durerea agonizantă. Figuri inumane, adevărate măşti 
ale ororii... urme de oameni arşi pe pereţii clădirilor... ruinele 
unei catedrale care fusese aproape de epicentrul exploziei. Alte 
imagini filmate de armata americană arătau devastarea totală: 
explozia şi ploaia de foc araseră locul unde fusese un oraş întreg, 
kilometri şi kilometri de pietriş, fum şi schelete contorsionate ale 
clădirilor. Un şir de prizonieri de război chinezi ce se stingeau, 
apoi aparatul de filmat trecu rapid peste imaginea unor 
australieni ce stăteau sub arsita soarelui, cu rănile deschise, în 
faţa a ceea ce înainte fusese o şcoală. Aşadar, despre asta 
fusese vorba. Plecă înainte de începerea filmului, pentru că se 
simţea rău. 


Alec se întorsese la Londra, dar o parte din personalul din 
subordinea sa rămăsese în acelaşi loc, în Blenheim şi trecea pe 
la ei în fiecare săptămână, lăsând şi documentele pentru Sonia 
într-o cutie poştală abandonată. Ea întinsese un fir de antenă 
între ramurile unor copaci din apropiere, iar radioul îl ascundea 
sub nişte trepte ce duceau în pivniţă. Transmitea de două ori pe 
săptămână, de obicei în primele ore ale dimineţii, la lumina unui 
bec pe care-l agátase de bârnele mâncate de cari. 

Sonia primea instrucţiunile prin radio sau într-un loc secret de 
pe drumul ce lega Oxford de Banbury. Când mergea pe bicicletă, 
pornind de la Great Rollright, se oprea după un pod de cale 
ferată, la rădăcina celui de-al patrulea copac pe stânga. Vara, 
târziu, primi ordin sá se întâlnească cu Serghei, la Londra. 
Identitatea lui Serghei se schimbase în timpul războiului, dar 
numele de cod nu. De la acesta află că trebuia să se întâlnească 
cu Alec fatá-n faţă, pentru a doua oară în doi ani. 

— Te vei întâlni cu el în secret, îi spuse Serghei, în timp ce se 
plimbau. Trebuie să faci un raport asupra stării lui mentale. Mai 
este dedicat cauzei, hotărât, sigur? 

l-au fost necesare câteva săptămâni pentru a aranja întâlnirea 
dar, până la urmă o avură, într-o pădure, la câţiva kilometri de 
Blenheim. Sonia fu şocată de felul în care arăta Alec: ca un om 
hărțuit şi agitat, mai bătrân decât cei patruzeci de ani pe care-i 
avea, părând a bea constant şi mult prea mult. Găsiră un luminiş 
unde se aşezară pentru a discuta. 

— Aráti ca un om foarte obosit, Alec. 


42 


— Încă lucrăm foarte mult, deşi războiul s-a terminat; prea 
multe informaţii şi prea puţin timp pentru a le procesa. 

— Dar pari şi foarte stresat. 

— Da?! făcu el enervat. Bineînţeles că sunt. De patru ani de 
zile îţi dau informaţii secrete şi riscul începe să mă apese. Când 
reuşesc să mă gândesc cu calm, îmi spun că probabil sunt în 
siguranţă, dar nu am pe nimeni cu care să pot vorbi despre asta. 
Nu pot să discut cu soţia mea, nu că i-ar păsa şi nici cu prietenii 
mei. Cu nimeni. Mă simt atât de singur, că uneori am impresia că 
voi înnebuni. Imi vine să strig pe stradă: „Sunt un trădător, sunt 
un nenorocit de trădător comunist!” înţelegi? T 

li zâmbi stingher şi ea văzu că mâinile îi tremurau. Işi dădu 
seama de ce i se ceruse de la Centru să se întâlnească cu el şi îi 
luă mâinile în ale ei, aplecându-se pentru a-l săruta pe frunte. 

— Eşti curajos, Alec şi avem mare nevoie de tine. Cred că este 
îngrozitor! Pot să fiu eu prietena căreia să i te destăinui? 

Îşi dădu drumul, povestindu-i speranţele şi temerile lui, iar ea 
ascultă atent, dorindu-si să fie mai înţelegătoare cu acest englez 
nefericit. Bineînţeles că-şi asumase riscuri mari şi că era un 
tovarăş de nădejde, dar era iritată de accentul lui de castă şi de 
hainele lui scumpe. Totul era atât de diferit de China sau de ceea 
ce văzuse în Rusia. li era scârbă să asculte temerile acestui 
bărbat care avea aşa de puţin curaj în comparaţie cu iubitul ei, 
Sorge, dar trebuia să găsească modalitatea de a-i insufla 
încredere şi forţă. Orice ar fi, nu trebuia să-l piardă. Succesul 
celei mai importante operaţiuni a Centrului din Anglia depindea 
de asta. 


Două săptămâni mai târziu, arăta mai bine. Era mai puţin 
agitat şi nu mirosea a alcool. Incă mai vorbea despre teama de a 
fi descoperit, dar era mai raţional şi nu-şi mai plângea de milă. 
Ea îşi retinu sentimentele contrarii care o încercau, în vreme ce 
se plimbau pe câmp spre un hambar părăsit pe care-l 
descoperise în cursul acelei săptămâni. ll luă de mână, iar el o 
tinu strâns, pentru că-i dădea un sentiment de siguranţă. Era 
aproape întuneric când ajunseră la clădirea de piatră, acolo unde 
ea, lăsase o pătură cu o zi înainte. 

Nu era sigură de ceea ce avea să se întâmple, dar când el se 
întoarse spre ea în hambar, ştiu. 

— Iti mulţumesc, spuse el trăgând-o mai aproape. Cred că de 
acum îmi va fi mai bine. 


43 


Nu spuse nimic atunci cánd ea se lásá pe pátura asezatá pe 
paie, într-un colţ al hambarului, aranjánd-o cu o mână, iar cu 
cealaltă tinándu-le pe ale sale. ll trase uşor si el se asezá lângă 
ea, zâmbind în timp ce ea se ridică în genunchi pentru a se 
descheia la bluză şi a-şi scoate pantofii. 

— Eşti curajos, Alec, murmură ea, întinzându-se lângă el şi 
sărutându-i trupul. In mintea ei îşi spunea că, probabil, el nu-şi 
mai scosese niciodată pantalonii în faţa unei femei în afara 
dormitorului şi acest gând aproape o făcu să râdă, dar continuă 
să îl mângâie, până când el îi răspunse şi începu să o mângâie la 
rândul său. 

Intentionat, lăsă la o parte gândul că el nici măcar nu ştia cum 
o cheamă, că nu ştia nici unde locuia, nici că era căsătorită, că-l 
dispreţuia, că nu avea încredere în el şi că, la început, ceva în 
legătură cu el o făcuse să fie rigidă. Isi încolăci picioarele în jurul 
lui şi făcu dragoste cu el cu toată feminitatea şi vigoarea pe care 
reuşi sá le adune, mişcându-şi şi rotindu-şi şoldurile şi 
murmurând cuvinte dulci, în vreme ce mâinile lui îi mângâiau 
umerii, spatele şi apoi îi strânseră fesele pentru a o trage spre el. 


După nouă luni de la acea întâlnire, într-o zi fierbinte de vară, 
lovitura pică din senin. Întâlnirile cu Serghei erau rare şi bine 
venite, aşa că luă trenul spre Paddington extrem de încântată. 
Părăsi gara şi luă un alt mijloc de transport spre West Brompton, 
îndreptându-se spre Treffpunkt, în cimitirul supradimensionat. 
Serghei o aştepta. Nu ştia că în câteva secunde el avea să-i 
distrugă universul pentru totdeauna. 


44 


PARTEA A TREIA 


VIITORUL APROPIAT 


10 
Bruxelles 


Sarah Cable ieşi cu maşina, un Renault 5, închiriat, din traficul 
de pe Rue de la Loi, cotind pe o stradă lăturalnică. Urmând 
indicaţiile vagi ale lui Nairn, acceleră pe strada dintre clădirile 
înalte, făcând cauciucurile să scrâşnească pe pietriş, întorcând şi 
cotind, până când nu mai ştiu unde se afla. Cunostintele pe care 
le avea el despre străzile lăturalnice ale tuturor capitalelor 
europene nu încetau sá o uimească. 

— Intoarce în capăt, spuse bărbatul, uitându-se la ea, după ce 
trecură de Square de Meeus. Sarah intrase în acest serviciu de 
doi ani, după o întâlnire cu Nairn într-un spital din Austria. Corpul 
bine întreţinut şi părul lung încă o făceau să arate tânără, dar el 
îi remarcă liniile dure ale bărbiei, învățase să aprecieze 
inteligenţa ascuţită care se citea în ochii ei căprui, uneori 
amuzati, dar acum serioşi pentru că se concentra. Cu şase luni în 
urmă, ea venise în echipa care se ocupa de misiuni speciale, 
pentru el, ca o primă slujbă înainte de a fi trimisă la un post în 
străinătate. 

— la-o la dreapta, Sarah, spuse el închizând ochii atunci când 
trecură foarte aproape de un tramvai galben şi parchează în 
piateta aceea. 

— Unde suntem? Nu mai ştiu unde suntem de când am intrat 
pe autostradă, de la aeroport. 

— Place de Londres. Ne întâlnim cu el la barul ăla mic din colţ, 
acela care are reclama pe care scrie Musee de la Biere. 


45 


— Muzeul berii? Nu pot sá cred. 

Nairn ráse. 

— E doar un bar, dar proprietarul are simtul umorului. Intrá si 
caută o masă liberă. Pe omul nostru îl vei recunoaşte, atunci 
când va apărea, după fotografia pe care ne-a dat-o FBI-ul. Eu voi 
sta în maşină, pentru a mă asigura că nu e urmărit. E o formă 
primitivă de securitate, dar alta nu avem. 

Sarah încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Ce fac atunci când apare? 

— Ai transmitátorul în geantă? 

— Bineînţeles. 

— Voi asculta ce veţi discuta. Când vei fi sigură că e serios, 
cât de sigură poţi să fii în zece minute de conversaţie, du-l pe 
partea cealaltă a străzii, în blocul care are ieşire la stradă, spuse 
el dându-i o cheie. Oamenii noştri au închiriat apartamentul 207. 
Aşteaptă-mă acolo. Cheia deschide şi uşa de la stradă. 

— Şi dacă ne va opri portăreasa? 

— Nu vá va opri. De obicei, la ora asta e moartă de beată, iar 
dacă din întâmplare e trează, oricum locul e cam sordid, aşa că- 
şi va închipui că ai agăţat un client. 

— Mulţumesc frumos! Sarah scoase picioarele afară din 
maşină şi apoi se ridică lăsând să se vadă că avea cam un metru 
şaizeci şi cinci. Multe perechi de ochi se întoarseră după ea când 
intră în bar. 

Musee de la Biere avea pereţii îmbrăcaţi cu lambriuri, 
înnegrite de fum de-a lungul anilor. Lămpile atârnau din tavan, 
iar mobila, deşi nu era bătută-n cuie de podea, părea exact genul 
pe care te aştepţi să-l găseşti în închisori de maximă securitate. 
Localul era aglomerat şi prin norii de fum Sarah văzu că est- 
germanul era deja acolo, într-un colţ, aşezat pe o canapea de 
piele. 

— Pot să mă aşez? întrebă ea în germană. O vorbea fluent 
încă de pe vremea în care locuia la Viena, dar de când se 
angajase aici, lucrase intens la accent şi pronunție, pentru a 
trece drept nemtoaicá. Sunteţi doctorul Werner? Numele meu 
este Ingrid. 

Faţa bărbatului avea o culoare rozalie şi ochii lui o priveau 
scrutător. Părea cam de patruzeci de ani, dar avea un început de 
chelie şi părul îi era deja argintiu. 

— Sunteţi londoneză? Aveţi accent de berlineză. 

— Vă mulţumesc, dar nu vă faceţi griji, sunt din Londra. Mai 


46 


doriti o bere? 

— Dacá m-ar servi cineva. 

Zámbi si arátá spre barmanita congolezá, care plutea prin aer 
cu o gratie fluidá aproape, ignoránd clientii care o strigau, mai 
luând din când în când câte o scrumierá prea plină şi uitând să o 
mai aducă înapoi. Dar fară a fi strigat, bărbatul care servea la 
bar turnă două beri şi le aduse. Era neras, purta un pulover 
albastru plin de găuri şi se uita la Sarah cu o privire care nu 
încerca să ascundă dorinţa. Ea îi zâmbi din nou neamtului. 

— Ce local vesel, ai fost inspirat când l-ai ales. Pot să-ţi spun 
Peter? 

— Te rog. 

— Eu mă gândesc tot timpul că belgienii arată de parcă ar 
avea un soi de disperare mută, nu crezi? Probabil din cauză că 
totul este bilingv şi miros permanent a cartofi prájiti. 

— Te rog, nu avem timp de conversații de curtoazie. Ce dracu’ 
se întâmplă? 

— Ce vrei să spui? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Tonul vocii se ridică brusc, 
dar era acoperit de hărmălaia din bar. Mă duc la FBI în San 
Francisco şi spun că vreau să dezertez şi ce se întâmplă?! Nu fac 
nimic şi-mi spun că mă vei contacta în Bruxelles. Aşa că aştept 
trei zile în apartamentul lui Geli şi ce se întâmplă?! Nimic. 

— Dar acum am venit. 

— Dar sunt în pericol, în mare pericol şi am irosit o săptămână 
întreagă. Dacă nu aranjăm nimic în seara asta, mâine trebuie să 
mă întorc la Berlin. Ne veţi ajuta sau nu? Trebuie să ştiu. 


Cam în acelaşi timp, un Vauxhall verde parcă în faţa unui 
bungalou dintr-un sat pe lângă Milton Keynes, în 
Buckinghamshire. Era la capătul unui drum pe care se mai aflau 
şi alte bungalouri cu acoperişuri de cărămidă roşie, îngrămădite 
între hanul din sat şi turnul din secolul XIV. Un bărbat trecut de 
prima tinereţe, îmbrăcat în costum, cobori din maşină şi o apucă 
pe cărarea ce trecea prin grădină. Sună la uşa care fu deschisă 
de un bărbat înalt ce-l privi neprietenos. 

— Bună seara, Richard, spuse vizitatorul zâmbind. A mai 
trecut o lună. Pot să intru? 

— Dacă tu crezi că este necesar. Dar nu am nimic să-ţi spun. 

— Cred că este necesar. Nu ai nimic nou să-mi spui? E 
dezamăgitor, dar nu contează, îmi plac micile noastre discuţii. 


47 


— Ce dracu' mai vrei de la mine acum, după douăzeci de ani? 
Nu ai făcut deja destul rău? 

— Dar ei insistă să ţinem legătura, bătrâne. Şi după cum ţi-am 
mai spus, aş vrea să mă priveşti ca pe un prieten de familie. 


Sarah trase draperiile. Nairn stătea într-un colţ al camerei, cu 
faţa ascunsă în întuneric. Sarah îl aşezase pe est-german astfel 
încât acesta să fie în lumina lămpii. Nairn se uita la trăsăturile 
bărbatului în timp ce vorbea. Părea cinstit, dar speriat. 

— Chiar era necesar să mă aduceţi aici? Am fi putut discuta în 
cafenea. Trebuie să mă întorc la prietena mea în mai puţin de o 
oră, ştiţi asta. Am fost invitaţi toţi la cină, la şeful biroului 
comercial. 

— Poţi lua un taxi de jos, îi tăie scurt vorba Nairn. Eşti sigur că 
prietena ta vrea să-şi părăsească soţul şi să treacă la noi 
împreună cu cei doi copii? 

— Sigur. 

— Dar tu eşti divorţat! Vei veni singur? 

— Vom veni împreună. 

Nairn se lăsă pe spate. 

— Mi se pare foarte ciudat ca doi cetăţeni privilegiați ai 
Republicii Democrate Germane - unul cu o mamă care a făcut 
mari servicii statului şi a fost apreciată pentru asta - să dorească 
dintr-o dată să-şi asume riscurile unei trădări. 

Neamtul tresări. 

— Atunci se vede că nu aţi trăit niciodată în Germania sau 
aveţi probleme cu vederea. 

— Serios? Tonul lui Nairn era rece, chiar neprietenos. 

Sarah le turnă amândurora bere. 

— Am crescut toţi în Anglia. Eu m-am născut acolo şi am trăit 
în ţara dumneavoastră până la vârsta de şase ani. Ştiu ce 
pierdem. 

— Dar sunteţi privilegiați, aveţi bani, acces la valută, 
magazine speciale şi vile de vacanţă pentru weekend-uri. 

— Da, avem toate astea, dar vrem libertatea de a spune ceea 
ce gândim. Nici nu ştii cât de important este acest lucru... 

— Un lux, trebuia să mă gândesc. Presupun că vreţi şi să vă 
ajutăm financiar după ce veniţi la noi. 

— Sperăm să ne ajutaţi puţin la început, până când ne vom 
găsi slujbe, spuse el şi o urmă de teamă i se citi în priviri. Şi 
datorită poziţiei noastre, vom avea nevoie de protecţie. Vom fi 


48 


condamnaţi ca trădători, ştiţi asta. 

— Ah, da, protecţie. Aici avem o problemă. Trădătorii care au 
nevoie de protecţie au de obicei ceva de valoare de oferit, pentru 
a justifica cheltuielile; nu este deloc ieftin să protejezi viaţa 
cuiva, an după an. 

— Dar nu am nimic de oferit în afară de ştiinţa mea, spuse el 
şi disperarea i se simţea în glas. Doar nu aveţi de gând să fim 
refuzati?! 

— Probabil că nu. Presupun că, după ce veţi face o cerere, veţi 
primi permisiunea să staţi în Marea Britanie - deşi nu vă pot 
garanta asta - dacă aşa vă doriţi. 

— As vrea să fie asa dar, din nefericire, am conexiuni familiale 
dificile. Nu ne vor lăsa pe Geli şi pe mine să trăim linistiti. Dacă 
nu vom fi protejaţi, cred că... sincer, cred că ne vor ucide. Ca pe 
Georgi Markov şi pe atâţia alţii. 

Nairn pufai din pipă şi se uită fix la bărbatul mai tânăr din faţa 
sa. 

— După două întâlniri cu servicii secrete din Vest, este foarte 
posibil să vă împuşte oricum după ce vă veţi întoarce. Mai ales 
dacă le spunem şi noi o vorbă. Aveţi vreo problemă, doctore 
Werner? îl întrebă Nairn văzându-l că păleşte. 

— Dar vă rog, vă rog, spuse neamtul rugător. De ce îmi faceţi 
asta? Tot ceea ce vreau este să trăiesc în Vest. Pot să lucrez 
pentru a-mi câştiga existenţa. 

— De ce vă spuneţi Werner? 

— Este un nume utilizat adesea de mama după ce ne-am 
întors în Germania. Mi s-a părut preferabil să am un nume 
german acum că sunt cetăţean german. 

— Şi ce mai face mama dumneavoastră? 

Această întrebare venită de nici unde păru să-l dea gata pe 
Werner. Ezită, dar îşi reveni repede. 

— Are mult peste şaptezeci de ani, dar e în formă. 

— Nu mai are nici o funcţie oficială? 

— Nu, e la pensie. 

— Este tratată bine de autorităţi? 

— A primit Ordinul Steagul Roşu de două ori. 

— Asta e o decorație sovietică, nu est-germaná - şi a primit-o 
cu mult timp în urmă. Cum se poartă cu ea acum? 

— Nu atât de bine pe cât ar trebui. 

— Aţi putea fi puţin mai onest cu mine, doctore Werner? Am 
auzit că este aproape o paria, datorită mediului social înalt din 


49 


care provine, din cauzá cá este evreicá si pentru cá a criticat 
represiunile. 

— Nu as spune-o chiar asa. 

— Dar cum, doctore Werner? intrebá Nairn aproape strigánd. 
Este cumva în pericol să fie internată într-un azil de criminali? 

— Cu siguranţă că nu. Cum îndrăzniţi să sugerati aşa ceva? A 
avut poziţii importante în partid şi în stat, le-a dăruit întreaga 
viaţă. 

— A fost spion. 

— Le-am spus asta în San Francisco. Nu le-am ascuns nimic. 

— Dar ai promis informaţii importante, doctore Werner şi nu 
pari a avea nimic... Şi dă-mi voie să-ţi pun doar o întrebare: Cât 
de realist eşti când spui că mama dumitale nu va páti nimic dacă 
treci în Vest? Nu are inamici, deloc? Ar putea fi tratată foarte, 
foarte rău. 

Peter nu se uită în ochii lui Nairn. 

— Da, ştiu asta. Şi mi-aş dori să nu fie. 

— Totuşi, eşti gata să o trădezi! explodă Nairn dezgustat. Mă 
bucur că nu eşti fiul meu. Adevărul este că, în ciuda trecutului 
strălucit, acum este în pericol, nu-i aşa? 

— Da, cred că da. 

— Prostii. Ştii bine că aşa este! Pentru a fi în siguranţă ar 
trebui să plece şi ea. Va pleca? 

Werner arăta de parcă fusese lovit între ochi. 

— N... nu i-am spus niciodată. Nu ştiu. 

— Atunci, ar fi bine să o faci. Ne ceri foarte mult, Herr Doktor. 
Vreti să plecaţi patru, sá vá protejám şi să vă susţinem financiar 
pentru tot restul vieţii. Salarii, case, totul. 

— Nu am cerut asta. 

— Cu legăturile pe care le aveţi, la asta se va ajunge. O vom 
face, dar cu o singură condiţie. 

— Ce condiţie? 

— Să o aduceţi şi pe mama dumneavoastră şi ea să vorbească 
despre trecutul ei. l-o datorezi şi ne-o datorezi. 

— Dar nu pot să vă garantez asta! 

— Atunci, va trebui să te străduieşti, nu-i aşa? Al dracului de 
mult. Vă ajunge o săptămână pentru a discuta cu mama 
dumneavoastră? 

Werner se luă cu mâinile de cap. 

— Dar nu vreau sá mă întorc la Berlin. Mama nu face parte din 
planul nostru. Nu va pleca niciodată din Germania şi, dacă îi spun 


50 


ce planuri am, e posibil sá má trádeze. 

— Nu cred. Este totusi mamá. Nu cred cá va fi la fel de usor 
pentru ea sá vá vándá, cum este pentru dumneavoastrá. Si dacá 
s-ar duce la autorităţi, s-ar expune şi ea unor riscuri. 

— Dumnezeule, nu m-am gândit că se va întâmpla aşa. 

— Trăim vremuri grele, doctore Werner. După ce vă veţi 
întoarce la Berlin, ştiţi cumva vreun loc retras unde ne putem 
întâlni? Preferabil undeva la ţară. 

Peter ezită. Avea nevoie de timp să se gândească, dar era 
presat. 

— Cred că da. Am o casă de vacanţă în sud, lângă graniţa cu 
Cehia. 

— Este foarte izolată? 

— Foarte. Se află într-o pădure, fără nici o altă casă împrejur. 

— Atunci vă veţi întâlni cu colega mea acolo peste zece zile, 
spuse Nairn arătând spre Sarah. Ingrid va fi curiera. Bună seara, 
mai spuse, apoi se ridică şi plecă. 

Werner se uita descumpănit la uşa închisă. Se întoarse apoi 
spre Sarah. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine-i ticălosul ăla? Am crezut 
că voi fi bine primit. Sunt în mare pericol şi am nevoie de ajutorul 
vostru. 

Ea rămase în fotoliu şi îl privea gânditoare, aşa cum era rolul 
ei în scenariul scris de Nairn. 

— Nu-ţi face griji, e dur, dar eu ştiu ce simţi. Trebuie să fim 
precauti şi cred că vrea să vadă că spui adevărul. Sunt sigură că 
o vom rezolva. 


51 


11 
Londra 


Nairn si Simon urcará scările ce duceau către intrarea în 
Athenaeum. Nairn nu fusese niciodată membru al unui astfel de 
club, o trăsătură pe care o mostenise de la strămoşii lui, quakeri 
şi care-l făcea să fie econom, nelăsându-l să cheltuiască câteva 
sute de lire pe an doar pentru a fi membru al ceva, orice ar fi 
acel ceva. Oricum, se simţea flatat că Simon îl adusese aici. 
Traversară holul susţinut de coloane şi apoi urcară la primul etaj. 

Intrară într-o cameră goală şi se asezará în două fotolii verzi 
de piele, lângă unul din şemineele placate cu marmură; focul era 
întreţinut de cărbuni artificiali alimentati cu gaz şi încălzea puţin. 
Un chelner îşi făcu apariţia discret şi Simon comandă două 
pahare de gin tonic. 

— Iti mulţumesc pentru raport, îi spuse el lui Nairn, după ce 
rămaseră singuri. Sunt foarte satisfăcut până acum. Am doar o 
singură problemă: putem avea încredere în fata asta? 

— Bineînţeles că putem şi, oricum, până acum m-am ocupat 
eu de majoritatea problemelor, fără a-i spune nici măcar lui 
Walker. 

— Aşa e cel mai bine, dar cred că trebuie să-l informăm şi pe 
el. Va trebui să interceptezi telefoane şi vei avea nevoie de 
supraveghere electronică, poate şi de oameni care să facă filaj. 

Chelnerul le aduse băuturile şi, spre surprinderea lui Nairn, 
Simon plăti cu bani gheaţă. Isi aprinse pipa şi se întoarse către 
Simon. 

— Nu cred că voi avea nevoie de toate chestiile astea. 

— Nu? E fantastic. 

— Adică, acum că am stabilit primul contact aşa cum mi-ai 
cerut, vreau să ies din asta. Să termine altcineva treaba, în 
regulă? 

Simon se uită la el cu ochii întredeschişi. 

— Nu e un aranjament foarte practic, David. Ce Dumnezeu te- 
a apucat?! 

— Nu-mi place chestia asta. Tipul ăsta, Werner, pare a fi de 
treabă, aşa că nu văd de ce nu putem să-l lăsăm să vină aşa cum 
îi lăsăm pe toţi. Nu-mi pasă atât de mult de Carteret încât să-l 


52 


santajez pe Werner, forțându-l sá ne pună în legătură cu mama 
lui, incercánd sá o determinám pe ea sá dezerteze. E al dracului 
de lipsit de bun-simt şi s-ar putea termina rău. 

— Dar Sonia e cheia, bătrâne. Şi trebuie să găsim o soluţie 
acestei probleme. Au fost spioni în eşaloanele superioare şi 
trebuie să descoperim cine este trădătorul sau trădătorii. 

— Da, ar fi bine dacă am şti, dar merită să riscăm atât? 
Carteret a murit acum treisprezece ani. Dacă a trădat, oricum nu 
mai poate provoca nici un fel de probleme acum. 

— Chiar aşa, David?! Nu trece nici măcar o lună iară ca 
numele lui să nu fie menţionat în presă - „a fost şeful MI5, 
trădător pentru mai bine de un sfert de veac?” Au fost scrise 
cărţi bune, foarte convingătoare despre el. Un serviciu de 
securitate în care nu mai are nimeni încredere este un dezastru 
naţional. Nici cazul Bettaney nu ne-a făcut servicii prea mari, dar 
pe mine mă preocupă cine este acum, acolo. 

— Poate că nu mai e nimeni. 

— Dar chiar dacă locul a fost curăţat de spioni, nu poate 
funcţiona într-o atmosferă de suspiciuni permanente, în care 
nimeni nu are încredere în nimeni. 

— Oricum, trebuie să fii puţin sărit să intri în Serviciu. 

Simon râse. i 

— Da, e posibil, dar nu putem lăsa lucrurile aşa, David. In 
fiecare an o nouă persoană este suspectată, de obicei cineva 
care a fost dedicat toată viața Biroului. Vezi cazul lui Brown. A 
fost anchetat vreme de un an. 

— Dar a supraviețuit fiind numit director general. 

— Dar nu este o atitudine sănătoasă. E imposibil. Cum dracu’ 
să mai funcționeze Serviciul, dacă în permanență se crede că 
cineva de la vârf lucrează pentru Moscova? Şi când asta se 
întâmplă de patruzeci de ani? 

Nairn îşi bău ginul. 

— E o problemă, Jim, dar e a ta, nu a mea. 

— Dar ai putea să o rezolvi. Trebuie să o rezolvi, dacă vei 
conduce MI5. 

— Dar n-o voi face. Nimeni în afară de tine nu mi-a cerut-o. 

— Doamna prim-ministru te vrea în acest post. 

— Chiar mă vrea, Jim? Mă îndoiesc. Oricum, am deja cincizeci 
şi opt de ani, am avut nişte ani de tot rahatul, cu problemele 
mele de inimă şi, acum, în mod miraculos, sunt bine. Vreau să o 
las mai moale, să mă distrez puţin înainte de a muri. 


53 


Simon se ridicá si se duse la fereastrá, privind masinile 
parcate Waterloo Place. Incepuse sá plouă si un taxi se opri în 
faţa clădirilor. Doi oameni coborárá, înghesuiți sub o umbrelă. 
Incă nu intrase nimeni în cameră dar, în curând, urmau să vină 
ceilalţi membri pentru a bea un pahar înainte de cină. 

— David, de când a murit Carteret, câţi oameni importanţi au 
mai fost suspectaţi? 

— Dumnezeu ştie! Cred că vreo şase, şapte. 

— A mai apărut unul nou. 

— Serios? Cine? 

— Ştii că nu-ţi pot spune. 

— Atunci de ce ai deschis subiectul? 

— Pentru că sunt îngrijorat. Sunt sigur că de data asta nu este 
chiar deloc posibil, dar câţiva foşti ofiţeri au ieşit de la naftalină 
şi au vorbit. Au fost la primul secretar al primului-ministru şi... 
vor veni la mine săptămâna viitoare. Oficial, încă nu ştiu nimic. 

— Pare dificil, Jim, dar tu eşti mai bine plătit decât mine 
tocmai pentru că trebuie sá te ocupi si de astfel de probleme. 

Nairn arătă cu degetul spre paharul lui gol, gestul fiind destul 
de elocvent, dar îşi dădu seama după privirea lui Simon că nu 
mai primea a doua băutură dacă nu coopera. Tăcerea era 
apăsătoare, dar el luă o carte groasă, cu coperte roşii, care 
stătea pe masa pentru vinuri. Era A/manahul Celebritátilor din 
1968 şi el îl deschise la o pagină anume, citind: Carteret, Sir Jack 
KBE CB. In cele din urmă, îi aruncă o privire lui Simon. 

— Asta e tot, aşadar? Pot să mă întorc acasă, în Chiswick? 

— Nu am de gând să las totul aşa, David. Vocea frumos 
modulată, cu un vag accent de Viena, era lentă, uşor 
amenințătoare. Vreau să termin cu chestia asta. Este absolut 
vital să închid acest dosar o dată pentru totdeauna şi doar tu poţi 
face asta. Este şi în interesul tău. 

— Prostii. În interesul meu ar fi sá fac o croazieră lungă însoţit 
de o blondă languroasă. Sunt o mulţime de tineri care ar putea 
să mă înlocuiască imediat. Merită salariul şi un titlu de Sir. 

— Dar ei nu vor avea aceleaşi beneficii, spuse Simon pe un 
ton rece. Astea erau doar pentru tine şi acum mă întreb de ce 
am făcut-o. Să o lăsăm aşa pentru moment, dar te sun mâine. 
Vreau să te ocupi de asta, aşa că mai gándeste-te la noapte. 
Bine? 


La ieşirea din club, Nairn îşi ridică gulerul pardesiului pentru a 


54 


se proteja împotriva ploii si apoi se îndreptă spre staţia de 
metrou Piccadilly Circus. Acolo petrecu zece minute în singura 
cabină telefonică ce nu fusese distrusă şi apoi luă metroul spre 
Acton Town. Un tânăr îl aştepta într-un bar, la câteva sute de 
metri de staţie. Se ridică brusc în picioare când Nairn intră 
scuturând picăturile de ploaie de pe rever. 

— Bună seara, domnule. 

— De ce nu sunteţi în Hereford, domnule colonel Thome? Nu 
că nu m-aş bucura să vă găsesc în Acton. M-a scutit de un drum 
lung. 

— A trebuit să vin la o întâlnire la Ministerul Apărării. Ce să vá 
comand? 

— Mă descurc, mulţumesc. Măcar atât pot să fac pentru că v- 
am târât aici pe vremea asta mizerabilă. Ce doriţi? 

— O bere, vă rog. 

Se asezará într-un colţ, cu câte o halbă fiecare. Nairn simţea 
că se udase la piciorul stâng. La dracu', trebuia să-şi repare 
pantoful. 

— Am o problemă, domnule colonel. 

— Eu am auzit că aveţi mai multe, domnule. 

Nairn se uită suspicios la tânărul militar. 

— Şi cam ce-ati auzit? 

Thome îşi studie berea, de parcă ar fi fost lezat de tonul lui 
Nairn. 

— Bârfele obişnuite. Probabil că nu este nimic adevărat. 

— Spune-mi, băiete şi apoi îţi voi spune şi eu ce mă preocupă. 

Thome luă o inghititurá mare de bere. 

— Pái, una ar fi cá veti deveni seful Serviciului dupá ce ¡ese la 
pensie Alexander. 

— Aha. Dar asta nu e tot, nu? 

— Nu chiar, domnule. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce altceva? 

Thome se fátái pe bancheta de lemn şi apoi spuse repede: 

— Am fost la guvern, la Whitehall, zilele trecute şi am auzit că 
vi se pun bete-n roate. 

— De către cine? 

— Nu ştiu, dar avea cumva legătură cu Carteret. Un tip care e 
la pensie şi care s-a întors din Canada... 

— Cineva ieşit la pensie din Serviciul de Securitate? 

— De unde altundeva? Şi spune că nu a fost Carteret spionul, 
sau Brown, sau vreunul din cei ce au fost bánuiti. 


55 


— Cine atunci? 

— Pái, lása impresia - stiu cá pare o támpenie - dar lása 
impresia cá sunteti dumneavoastrá. 

Nairn împietri, dar apoi izbucni în râs. 

— Câteodată mă gândesc că slujba asta îi înnebuneşte pe toţi 
cei care intră în contact cu ea. Unii vor să conduc MI5, iar alţii 
spun că sunt trădător. Ce chestie! 

Thome zâmbi, dar nu părea foarte amuzat. 

— Mă bucur că puteţi privi aşa lucrurile, domnule. Dar 
presupun că ştiaţi deja... credeam că veţi fi supărat. Nu e o 
chestie prea plăcută, chiar dacă ştim toţi că e o tâmpenie. 

Nairn îşi ascunse curiozitatea şi încercă să dea un ton normal 
glasului său. 

— E tipul de eveniment care se întâmplă mereu, Thome. La un 
moment dat, te obişnuieşti şi cu asta. Sunt doar nişte nebuni 
care încearcă să-şi elimine frustrările, spuse el dorindu-şi să ştie 
cine erau cei ce-l acuzaseră. Nu o lua prea în serios - dacă MI5 ar 
fi fost penetrat la nivelul pe care-l spun unii, acum am avea un 
guvern marxist la conducere. 

— Da, cred că aveţi dreptate, spuse Thome şi se duse la bar 
pentru a lua alte beri, iar după ce se întoarse, Nairn schimbă 
subiectul. 

— Lăsând la o parte toate astea, am ceva să-ţi propun, 
colonele. 

— Bine. Doar un singur lucru, Sir David. E ceva oficial, nu? 
Adică nu sunteţi investigat sau ceva de genul ăsta? 

Nairn îşi inábusi furia şi râse din nou. 

— Linişteşte-te, Jerry, este vorba de o chestiune care vine de 
la coordonatorul serviciilor de securitate şi are prioritate zero. 
Aşa că să continuăm, bine?! 

Thome venise cu maşina, un Range Rover şi-l lăsă pe Nairn la 
apartamentul de pe Hartington Road, la cincisprezece minute 
după ce părăsiseră barul. Bărbatul urcă treptele de beton, 
deschise uşa dublă de la intrare, îşi turnă un pahar de whisky şi 
apoi se aşeză pe un fotoliu, lângă fereastra care dădea spre râu. 
Deşi era întuneric, lăsă perdelele trase, privind luminile verzi şi 
roşii ale poliţiei fluviale, iar mai apoi ridică receptorul din furcă. 
Nu-i plăcea deloc ceea ce se întâmpla. 


Nairn vorbi mai mult de trei ore la telefon înainte de a se duce 
la culcare, dar se trezi la ora şapte, ca de obicei. Şoferul veni să-l 


56 


ia la opt si toatá dimineata si-o petrecu lucránd la birou. La 
unsprezece, plecă si o luă spre nord, traversând podul 
Westminster, pentru a ajunge la o întâlnire pe care o stabilise cu 
o seară înainte. Pe la douăsprezece, era pe terasa Camerei 
Comunelor, discutând cu un funcţionar pe care-l cunoştea de ani 
de zile, un bărbat încă tânăr, fără ambiţii prea mari, cel puţin 
aparent, în afară de aceea, sau poate tocmai de aceea, de a fi 
aproape de primul-ministru. Se sprijini de parapetul de piatră, 
uitându-se fix la râu, în vreme ce Nairn îi expunea problemele 
sale sistematic, fără nici cea mai mică umbră de emoție. 

— Ştii că nu pot sta prea mult, David, dar ai cam înţeles. 
Nimeni nu crede nici măcar un cuvânt. 

— Nimeni? 

— Probabil că cineva face ceva verificări, pentru că ai şi tu 
câţiva inamici. Chiar oameni care nu au nimic cu tine cred cá a 
fost ciudat ajutorul pe care i l-ai dat tipului ăla în Viena. 
Reprezentantul ONU care avea un trecut neguros, cum îl chema? 

— Cable. Fiica lui lucrează cu mine. 

— Serios? Crezi că e o chestie inteleaptá? 

— Cred că da. E foarte bună la ceea ce face. 

— E răspunderea ta, dar cu siguranţă nu vei prelua 5-ul până 
când nu se clarifică totul. 

— Nici nu vreau să îl conduc. l-am spus asta şi lui Simon. 

— Dar ei cred că vrei si asta cred şi eu. E un semn de 
recunoaştere a meritelor tale, chiar dacă ai mai sta doar câţiva 
ani, nu? Te aşteptă o decorație importantă. Ascultă, eu nu cred o 
iotă din ceea ce se spune şi nici primul-ministru nu crede, dar 
cineva are o problemă cu asta. Şi chiar dacă nu-i vei lua locul lui 
Alexander, nu vrei să rămână aceste suspiciuni în picioare, nu? 

— Chiar contează puţin noroi aruncat de nişte nemulţumiţi? 

— Ştii bine că da. „Nu iese fum...”, spune proverbul. 

— Chiar eşti sincer cu mine? Doamna prim-ministru chiar 
crede că totul este doar o bârfă răuvoitoare? Sau mă voi trezi 
într-o dimineaţă chemat la secţie ca un criminal, ca să aflu că un 
comitet a investigat toată munca mea ani de zile, fară ca eu să 
ştiu ceva? 

— Şi dacă ar fi asa, nu ţi-aş spune. Dar nu trebuie sá te superi, 
David. Ai fost ca o stâncă atunci când totul în jurul tău era format 
din nisipuri mişcătoare şi ştim că ne putem baza pe tine. 
Chestiile de genul ăsta sunt o ruşine, dar s-au mai întâmplat şi 
altora, la fel de nevinovaţi ca tine. 


57 


Se lăsă tăcerea si rámaserá unul lângă altul, uitându-se la o 
lebădă ce aluneca pe ape. Apoi privirile li se întâlniră. 

— Asta-i tot ce am de spus, dar să ştii că Jim Simon a fost cel 
mai mare apărător al tău. S-a pus chezaş pentru tine şi de aceea 
ar trebui să faci ceea ce te-a rugat şi să rezolvi tu lucrurile. Nu 
eşti tu, nu a fost Brown sau Fell sau nimeni ca voi. A fost Carteret 
şi probabil că a lăsat pe cineva în locul lui, cineva pe care noi nu 
l-am descoperit încă. Asta este ocazia cea mai bună pentru a afla 
totul, aşa că fă-o. 

— Adică vrei să spui că este pielea mea sau a Soniei în joc? 

— Nu chiar, David. Dar dă-le o mână de ajutor prietenilor, 
pentru a putea să le spună nemultumitilor unde pot să-şi bage 
insinuările! Fă şi treaba asta! 


58 


12 
Devon 


Uneori, Sarah îl ura pe David Nairn; alteori, se simţea aproape 
îndrăgostită de el. intotdeauna îi admira sclipirile intuitive de 
ofiţer de informaţii. Crescută ca fiică a unui diplomat fără prea 
mult succes, în anii adolescenţei se revoltase împotriva şaradelor 
ambasadei şi, în general, împotriva a tot ceea ce avea legătură 
cu serviciul în slujba guvernului. Insă, pe când încerca să-şi 
găsească o slujbă şi să pună puţină ordine în viaţa ei haotică, 
Nairn o recrutase, într-o toamnă când se plimba pe malul 
Tamisei, prin Chiswick, lângă barul City Barge; şi dintr-o dată, la 
douăzeci şi unu de ani, descoperi un fel de a trăi care o fascina. 

Dar avea şi neajunsuri. Se întoarse în casă lovind nervoasă cu 
piciorul pietrişul galben. Piatra gri a fațadei, în stilul epocii 
regelui lacob |, era frumoasă dar, altfel, totul era în ruină. Era 
departe de orice formă de civilizaţie şi ea o asocia cu 
umilitoarele antrenamente care o învățau cum puteai rezista 
cam zece minute sub acoperire în Varşovia şi cu sfârşituri de 
săptămână de o neasemuitá plictiseală. Şi acum era tot la fel, 
dar o înfuria faptul că Nairn încă mai trebuia să-i spună ce 
plănuiau, de ce şi pentru cine. 

Traversă holul de la intrare şi piatra părea a radia umezeală şi 
frig. Îşi dori să-şi fi adus o pereche de pantaloni mai groşi, nu 
rochia aia stupidă, cu guler de dantelă, potrivită doar pentru 
întâlniri cu persoane importante. Nairn nu mai ieşise din camera 
de consfătuiri de ore întregi, uitându-se pe tot felul de hărți, 
împreună cu alţi bărbaţi care păreau a fi soldaţi, în ciuda faptului 
că erau îmbrăcaţi în jeanşi şi pulovere. Scoase capul afară când îi 
auzii paşii pe dalele de beton. 

— Bună, Sarah! S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Nu pot să vă ajut cu nimic? spuse ea zâmbind 
profesional, încercând să ignore faptul că era supărată pe el. 

— Îmi pare rău că nu ai avut nimic de făcut. A trebuit să 
aranjez mai întâi ceva cu băieţii din Poole, dar acum vreau să te 
pun şi pe tine la curent. Mergem la lac? 

„Era si timpul!”, se gândi ea. Isi petrecuse ultima oră pe malul 
lacului, dar îi zâmbi îngheţat: 


59 


— Mi-ar plácea. 


Mergeau de-a lungul apei aproape stătătoare, pe a cărei 
suprafaţă pluteau frunze verzi. Măcar era mai înalt decât ea, aşa 
că nu trebuia să se aplece, cum făcea atunci când discuta cu 
bărbaţi mai mici de înălţime. 

— Ai auzit de Carteret şi de Fell? 

— Ştiu de Sir Jack Carteret şi toate zvonurile care spun că era 
spion sovietic pe vremea când conducea MI5, în anii '60. Fell cine 
e? 

— Richard Fell era adjunctul lui. A lucrat pentru 5 cam treizeci 
de ani, la fel ca şi Carteret, dar a ieşit la pensie cu câţiva ani 
înaintea lui. Carteret a supravieţuit îndreptând toate suspiciunile 
spre Fell şi bietul amărât a fost crucificat. A trăit în dizgrație 
vreme de douăzeci de ani. N 

— N-am ştiut asta, David. li ceruse să nu-i mai spună Sir 
David, de când venise să lucreze cu el, dar încă i se părea puțin 
anormal sá se tutuiască cu adjunctul şefului cel mare. Si nu ştiu 
nici de ce suntem aici. Ai de gând să-mi spui? 

— Desigur. Cred că totul începe ín 1917... Presupun că 
sovieticii au început sá ne considere duşmani de când Reilly a 
organizat lovitura de la Moscova în 1918, pe care rusii au numit- 
o Complotul Lockhart, deşi nu cred că Lockhart a avut vreo 
legătură cu asta. Totuşi, deşi acum pare o prostie, avea ca scop 
înăbuşirea revoluției si, din păcate, a coincis cu încercare Dorei 
Kaplan de a-l asasina pe Lenin, care nu şi-a revenit niciodată 
complet în urmă rănilor. 

— David, spuse ea scrâşnind din dinţi de nerăbdare. Şi ce are 
asta de a face cu restul? 

— Am crezut întotdeauna că din cauza asta au făcut atâtea 
eforturi să ne penetreze sistemul de securitate şi serviciile de 
informaţii. Am fost mereu ţinta predilectă a sovieticilor şi se pare 
că am avut o mulţime de trădători printre noi. Burgess, Maclean, 
Philby, Blunt, Cairneross, Long şi lista ar putea continua. 

— Dar totul pare a fi foarte îndepărtat şi, dacă mai facem o 
tură în jurul nenorocitului ăstuia de lac, o sá ametesc. 

Se aşezară pe o bancă şi apoi Nairn se întoarse cu faţa spre 
ea, cu o sclipire bătăioasă în priviri. 

— Dar încă mai continuă, asta-i partea mai interesantă. Prin 
anii '50-'60, toţi cei care au dezertat de la ruşi au fugit la 
americani, spunând că le era frică să vină la noi, pentru că încă 


60 


mai era un trădător de rang înalt în MI5 sau MI6, sau poate în 
amândouă. Şi 5 a fost un dezastru complet, înregistrând eşec 
după eşec. Burgess şi Maclean au fugit şi atenţia s-a focalizat 
asupra lui Philby. Prin 1962 s-a făcut mare tam-tam pe seama lui 
şi Carteret a decis să se întâlnească cu el la Beirut şi să-i ofere 
imunitate pentru a face dezvăluiri, pentru a coopera astfel încât 
cercul să se închidă. Dar Philby ştia ce avea să se întâmple cu 
mult înainte. A avut destul timp să se întâlnească cu luri Modin, 
ofiţerul rus care se ocupa de cazul său şi să conceapă un plan 
împreună cu acesta. Philby s-a prefăcut că va coopera, dar nu a 
spus nimic şi apoi a dispărut, plecând cu o fregată rusească şi a 
apărut apoi la Moscova. Restul îl ştii. A fost o ratare uriaşă din 
partea noastră. 

— Bine şi ce dacă? 

— Păi, cine le-a spus ruşilor şi i-a permis lui Philby să scape? S- 
a făcut o analiză şi a reieşit cu certitudine că doar cinci persoane 
din MI5 ştiau ce avea să se întâmple: Carteret, din poziţia lui de 
director general, Fell, alţi doi ofiţeri şi o secretară. Părea destul 
de limpede că nu putea fi nici unul dintre cei cu poziţii mai mici, 
ofiţerii şi secretara, pentru că nici unul dintre ei nu făcuse nimic 
suspect vreodată în viaţa lui şi oricum nu aveau posibilitatea de 
a face asta. Unul dintre ofiţeri, Embling, studiase lungul şir de 
eşecuri ce avuseseră loc de la terminarea războiului, felul în care 
ruşii puseseră mâna pe programul atomic şi restul descoperirilor 
din domeniul armamentului, agenţii ruşi care scăpaseră şi mai 
ales faptul că toţi dezertorii evitaseră Londra de parcă era 
ciumată. Mulţi dintre dezertorii care ajunseseră în America au 
pretins că există o cártitá în MI5 şi, după ruşinea cu Philby, 
Embling era convins că era vorba de Carteret sau Fell, dar mai 
mult ca sigur, Carteret. A fost atât de şocat, că s-a dus la 
Stephen Black, cel care fusese şeful 5-ului cu trei ani înainte şi l- 
a întrebat ce să facă. 

— Şi atunci ce s-a întâmplat? 

— Scandalul a continuat ani buni şi încă mai continuă. Primii 
spioni, nici chiar Philby, nu au ajuns chiar în vârful sistemului. 
Aveau tot felul de lipsuri de caracter, erau beţivi sau 
homosexuali, majoritatea studiaseră la Cambridge şi fuseseră în 
post doar câţiva ani. Carteret şi Fell erau diferiţi. Nu erau 
homosexuali, amândoi studiaseră la Oxford, erau doi tipi 
plictisitori, care lucrau în 5 din vremea războiului, de mai mult de 
treizeci de ani şi ajunseseră la vârf. Dacă unul dintre ei era spion, 


61 


cu mari sanse de a lása un succesor, atunci Moscova chiar 
reuşise să ne-o tragă. Investigatorii erau traumatizaţi. 
Credibilitatea Biroului s-a prăbuşit şi nu a mai fost niciodată 
restabilită. Nici un guvern nu a mai avut încredere în ei de 
atunci. Şi, ce e şi mai rău, renumele nici unuia dintre ei nu a fost 
reabilitat şi nici unul nu a făcut mărturisiri. Carteret a dat vina pe 
Fell, care a ieşit la pensie mai devreme. De atunci, locuieşte 
retras în Buckinghamshire, înconjurat de bănuieli, de mai mult de 
douăzeci de ani. Dacă e nevinovat, a fost tratat rău. Dezgustător 
chiar. Apoi l-au investigat pe Carteret, dar el a murit, înainte să 
poată dovedi ceva. 

— Conteazá? 

— Conteazá al naibii de mult. Am putea la fel de bine sá 
închidem 5 dacă nu rezolvăm problema asta şi avem nevoie de 
el sau de ceva asemănător, în aceste vremuri pline de terorism şi 
de atacuri subversive. Şi dacă acest Carteret a fost agent, câţi a 
lăsat în urma lui? Cine este trădătorul numărul unu acum? Asta 
trebuie să aflăm. 

— Şi care este rolul Soniei în toată povestea asta? 

— A fost la Oxford în timpul războiului, atunci când 5 avea 
birourile în palatul Blenheim. Credem că ea s-a ocupat de 
trădătorul al cărui nume de cod era Alec. Atât Carteret, cât şi Fell 
erau la Blenheim în acea perioadă. 

— Dar am citit dosarele, David. Sonia a fost toată viaţa ei 
agent sovietic, i-au dat şi Ordinul Steagul Roşu şi acum are 
aproape optzeci de ani! De ce crezi că ar vrea să ne ajute? 

— Poate nu o va face, Sarah, poate nu o va face, dar unul 
dintre copiii ei vrea să fugă din Germania de Est şi asta o face 
vulnerabilă. Tot ceea ce a făcut în trecut nu va mai conta, dacă 
Peter fuge. Va fi suspectată. Şi-a făcut duşmani mulţi acolo şi o 
vor da afară din Partid, o vor lua de acasă. Va fi în mare pericol şi 
dacă îi dăm o mână de ajutor, respingerea venită din partea lor 
va fi exact ceea ce o va face să cedeze. 


62 


13 
Thuringer Wald 


La început, ideea de a merge în Est sub o identitate falsă o 
sperie pe Sarah, dar acum, după ce ajunsese, se simţea sigură 
pe sine, chiar extaziată de această provocare. Era într-un 
Volkswagen Golf care se îndrepta pe autostradă, către frontiera 
est-germană. 

După trei zile petrecute într-o casă conspirativă, timp în care 
Nairn reuşise să adune o mulţime de oameni din diverse 
departamente sau sectoare obscure ale Forţelor Speciale, plecă 
în cele din urmă la Roma, apoi la Istanbul şi înapoi la Viena. Avea 
un paşaport austriac pe numele Ingrid Ruckenbauer, născută la 
Linz, pe 17 noiembrie 1962. Maşina o închiriase la Viena, acolo 
unde ceruse o viză pentru Cehoslovacia şi Germania de Est. 
Durase câteva zile, dar, în cele din urmă, pornise pe autostrada 
spre Linz, după care o luă spre nord, traversă Dunărea şi apoi 
intră în Cehoslovacia pe la Wullowitz. 

Poliţiştii austrieci de frontieră îi examinaseră paşaportul la 
repezeală, zâmbind încântați, în uniformele lor verzi, ciudate. 
Aceasta fusese partea cea mai uşoară. Cei câteva sute de metri 
până la frontiera cehă păruseră interminabili şi se simţea foarte 
tensionată atunci când polițistul ceh de frontieră îi luă pasaportul 
pentru a-l verifica. Dar apoi se întoarse, cu pistolul automat încă 
sub braţ şi îi dădu paşaportul fără a-i spune nici măcar o vorbă. 
Condusese prin pădurile Cehoslovaciei fară probleme, oprind 
pentru prima dată la un hotel, la vreo şaptezeci de kilometri de 
Praga. 

_ Cea de-a doua frontieră era aproape, dar nu-i mai era teamă. 
Incepuse să plouă şi Sarah nu-i credea capabili pe poliţiştii de 
frontieră ai celor două state, membre ale Pactului de la Varşovia, 
de o prea mare dăruire, dacă asta ar fi însemnat să se ude. O 
dată trecută de frontieră, identitatea ei austriacă avea să 
funcţioneze foarte bine. In mare parte a timpului, avea să fie 
confundată cu localnicii, datorită cunoştinţelor de limbă 
germană, aspectului saxon şi părului blond. Dar dacă urma să 
aibă probleme, va spune că este o austriacă venită în vacanţă, 
pentru a nu se încurca în documente est-germane false. Cerul se 


63 


înnegură si primii stropi de ploaie începură să se spargă de 
parbriz. 

Trecerea frontierei era mai dificilă decât îşi imaginase. De 
ambele părţi, bărbaţi îmbrăcaţi în pelerine de ploaie îi verificará 
cu atenţie documentele. În partea est-germană, polițistul îi privi 
cu dezgust plácutele de înmatriculare ale maşinii. 

— Care este scopul venirii dumneavoastră în Republica 
Democrată Germană? aproape lătră el. Probabil că se născuse la 
ani buni după terminarea războiului, dar părea a fi scos dintr-o 
unitate SS. Alţi doi poliţişti priveau sub maşină cu oglinzi 
speciale, indiferenți la ploaie. 

— Vreau să vizitez oraşul Karl Marx şi apoi să fac un tur prin 
Thuringer Wald. 

— Şi care este scopul acestei călătorii, domnişoară 
Ruckenbauer? 

— Sunt în vacanţă. 

— Atunci aveţi grijă să respectaţi toate semnele de circulaţie 
şi să nu faceţi mizerie pe marginea şoselei sau în locurile de 
campare! 


Conduse spre vest, mai întâi pe autostradă, iar apoi pe nişte 
drumuri prăfuite, care păreau a fi rămas neschimbate din anii 
'30. Trecu pe lângă ferme lungi, cu acoperişuri tuguiate si, din 
când în când, pe lângă câte o clădire stingheră, un oficiu poştal 
sau o mică staţie de electricitate, construite toate din beton, în 
stil pur nazist. Era în mijlocul Europei, dar nu mai exista nici un 
semn al armatelor care trecuseră înainte şi înapoi pe acolo, în 
urmă cu patruzeci, cincizeci de ani. 

Aproape de amiază, găsi drumul greu accesibil de care-i 
spusese Peter şi maşina reuşi să salte aproape doi kilometri 
peste toate denivelările, cu pădurea deasă de o parte şi de alta a 
drumului. Cabana apăru într-un luminiş din care se zăreau munţii 
la mare distanţă. Arăta mai mult a cabană turistică, decât de 
vânătoare, cu balconul ei mic, deasupra intrării. Un Mercedes era 
parcat puţin mai departe de clădire şi un pârâiaş din care ieşeau 
aburi curgea până la locul unde se formase un mic iaz. 

Sarah se temuse puţin că Peter avea să-şi piardă sângele rece 
şi nu va veni, sau chiar o va trăda. Dar nu era nici picior de 
sticlete prin preajmă atunci când se deschise uşa şi îi ieşi în 
întâmpinare. În curând urma să afle dacă Sonia avea să vină iară 
tam-tam, cu scandal sau deloc. 


64 


Mansarda blocului din Berlinul de Est era pliná de praf si 
bărbatul îmbrăcat în salopetă stránutá atunci când se aplecá la 
fereastră. Maşina de la serviciile municipale de întreţinere, pe 
care o avea şi cele câteva bancnote vest-germane făcuseră 
minuni în privinţa administratorului, care credea că o persoană 
care are valută forte trebuie să fie de la securitate. Scoase cu 
precauţie geanta cu unelte şi apoi alese o gaură prin care se 
vedea lumina zilei, acolo unde acoperişul se îmbina cu zidul. O 
mări şi apoi asezá transmitátorul în spaţiul astfel creat. 
Microfonul era aidoma unei andrele şi îl introduse în gaură 
folosind o oglindă pentru a-l poziţiona paralel cu fereastra 
apartamentului din faţă, iar apoi îl fixă cu o bucată de lemn. 
Verifică dacă funcţionează printr-o pereche de căşti şi reglă 
transmitátorul până când fu satisfăcut de rezultat. De acum 
înainte tot ceea ce se vorbea era înregistrat pe un casetofon, la 
ambasadă. 

Când ajunse înapoi la scări, se scutură de praf şi apoi se duse 
în apartamentul gol al profesorului de drept care, îi spusese el 
administratorului, era o persoană suspectă, obiectul investigaţiei 
sale. 


Sarah parcă maşina în hambar şi apoi intră în cabană. Se 
aşezară în bucătărie, care avea o veche sobă de fier ce scotea 
fum pe sub portitá. Peter turná şnaps în două pahare. 

— Se va opri curând din fumegat. Coşul se udă când nu mai e 
folosit săptămâni la rând. 

— E foarte frumoasă zona. Cabana îţi aparţine? 

— Nu, am o casă de vacanţă, lângă Berlin, dar asta este a unui 
prieten. Eu vin aici din când în când. E un loc izolat, aşa că sper 
că vom fi în siguranţă aici. 

— Ştie cineva unde eşti? 

— Nimeni. Le-am spus câtorva prieteni că merg la ţară în 
week-end, pentru a-mi justifica absenţa, dar nu le-am spus unde. 

— Bine. Spune-mi, pe mama ta ai văzut-o? 

— Da, răspunse supărat. Am făcut tot ceea ce mi-a spus 
nenorocitul ăla de prieten al tău. 

— Şi care e rezultatul? 

— A fost foarte nervoasă. Nervoasă şi speriată. A spus că ar fi 
dezonorant şi nebunesc să dezertăm, eu şi Geli şi că nu va veni 
cu noi. 


65 


Sarah zámbi încurajator. 

— Oricine s-ar fi asteptat la asta din partea el. 

— Cred cá era foarte sigurá. L-am avertizat pe prietenul táu 
scotian, la Bruxelles. M-ati fácut sá arát ce cárti aveam. De ce? 
Acum sunt într-un mare pericol şi oamenii ca tine nu au nici cea 
mai mică idee de suferinţa pe care statul ţi-o poate produce într- 
un loc precum acesta. Aşa că, scoateti-má, pentru numele lui 
Dumnezeu şi repede. Imi datorati măcar asta. 

— Sigur că o vom face... dar eşti sigur de hotărârea ei? Ştiu că 
mama ta a fost comunistă toată viaţa, dar probabil că-şi dă 
seama de pericolul la care se expune dacă voi doi fugiţi. 
Loialitatea şi serviciile trecute nu vor mai conta. Nu înţelege 
lucrul ăsta? 

— De unde dracu' să ştiu eu? Fruntea lui Peter se umpluse de 
broboane de sudoare şi aproape striga. Incetati să vă mă mai 
jucaţi cu mine şi scoateti-má odată de aici. Dacă ai adus 
documentele false pe care ai promis că le aduci pot ajunge la 
graniţă într-o oră. 

Sarah începu să simtă o urmă de dispreţ. Combinația de 
autocompátimire şi indiferenţă faţă de Sonia îi făcea greață, dar 
nu-şi trădă sentimentele. 

— Fii realist, Peter. Nu suntem amatori şi nu am trecut 
frontiera cărând după mine acte false cu poza ta pe ele. Aş fi 
putut să fiu perchezitionatá si gândeşte-te în ce încurcătură ai fi 
fost. Au fost trimise la ambasada din Berlin în valiză diplomatică 
şi am aranjat sá ti le lăsăm undeva. Işi mai turná şnaps şi se uită 
gânditoare pe fereastră. leşise soarele şi apa argintie a lacului 
părea mult mai îmbietoare decât bucătăria înghesuită. Totul este 
în regulă, aşa că, te rog, calmează-te. Dar o vrem şi pe mama ta. 
Nu crezi că este poate nehotărâtă? 

— N-am nici o idee. A fost dezamăgită de felul în care s-a 
schimbat politica în ultimii zece, douăzeci de ani şi şi-a făcut 
mulţi duşmani în partid. A luat poziţie împotriva represiunii - e 
evreică, ştii doar - şi toţi au uitat ce a făcut ea în timpul 
războiului. A fost atacată în diverse feluri, care mai de care mai 
murdare: i-au interzis accesul la magazinele speciale, a trebuit 
să se mute din zona rezidenţială într-un apartament mult mai 
mic şi multe altele asemenea... 

— A fost o femeie curajoasă, merită mai mult. Dar, după ce vei 
pleca, inamicii ei se vor dezlántui. Poţi să stai confortabil, în casa 
din Europa sau din SUA şi să priveşti lucrul ăsta? 


66 


— Nu, as prefera să vină şi ea, împreună cu tatăl meu, dar n-o 
pot convinge. Va trebui să faci tu asta. 

„Eşti un mare rahat!”, gândi în sinea ei, dar îşi dădu seama că 
era timpul să adopte o altă abordare. 

— Vreau să ¡not puţin, vii si tu? 

— Nu, mulţumesc. Apa e prea rece. 

Sarah se dezbrăcă în bucătărie şi se acoperi cu un prosop. Era 
îndeajuns de lung pentru a-i ascunde fesele. Coapsele lungi şi 
zvelte şi părul blond îi dădeau aerul unei zeițe wagneriene sau a 
unei ariene din SS. Merse descultá pe iarbă şi lăsă prosopul sá 
cadă după doar câţiva metri, astfel încât el să-i poată vedea 
goliciunea. La mal se întoarse, expunându-şi sânii şi făcându-i cu 
mâna. El se uita spre munţi, pierdut în gânduri. 

La dracu' se gândi ea, poate că era homosexual sau prea 
speriat pentru a-i păsa. Se aplecă şi apoi sări în apă; era atât de 
rece încât şocul o ameti. Dádu de câteva ori din braţe, dar 
renunţă şi ieşi la soare. Apoi, cu coada ochiului, văzu că se 
îndreaptă spre ea. 


După-amiaza târziu, se plimbară prin pădure, până la un 
platou plin de tufişuri galbene şi muşchi. In vale se vedea un 
drum ce şerpuia. Brusc, Peter se aruncă la pământ, trăgând-o pe 
Sarah după el. Ridicară capetele cu grijă şi se uitară peste 
tufişuri. 

— Priveşte, spuse el, strângând-o tare de mână, vizibil speriat. 
Maşina aceea gri. Era parcată pe marginea drumului şi se vedeau 
clar însemnele pe care scria Volkspolizei, precum si girofarul 
albastru. Ce dracu' fac aici? 

Şi Sarah era puţin speriată, dar hotărî să rămână calmă. 

— Cu siguranţă că sunt într-o misiune de patrulare. Mai vin pe 
aici din când în când, nu? 

— Nu prea des. Nu-mi place chestia asta. Crezi că a spus 
cineva din Londra ceva? 

— Nu cred! răspunse ea cu mai multă convingere decât 
simţea. Dar ar fi mai bine să ne retragem în pădure, ca sá nu ne 
vadă, adăugă şi începu să se târască, încercând să nu se zgârie 
în tufişuri. 

La cabană, toate erau asa cum le lásaserá. Gási nişte snitele 
de porc şi nişte cartofi în congelator şi mâncară în faţa sobei, cu 
o sticlă de vin bulgăresc în faţă. 

— Nu te mai gândi la poliţişti, Peter. Nu facem nimic suspect, 


67 


spuse, ridicându-se si mângâindu-l. 

— Am comis deja o crimă de înaltă trădare şi cum dracu' o să 
le explic prezenţa ta, dacă apar să verifice cabana? 

— Uşor. Sunt o turistă austriacă şi m-ai agăţat ca să mi-o tragi. 
E atât de anormal? 

— Presupun că nu. 

— Să ne întoarcem la mama ta. Ştii ceva care m-ar putea 
ajuta? 

— Nu prea mult. Dar mă gândeam, în vreme ce ne plimbam în 
pădure, încercam să-mi amintesc... nu cred că este atât de 
convinsă pe cât pare. Nu o cunosc pe mama chiar atât de bine şi 
mă îndoiesc că a cunoscut-o cineva vreodată, cel puţin după ce a 
trecut de treizeci de ani, dar ştiu că au fost două ocazii când s-a 
simţit trădată de partid. 

— Cum aşa? 

— Nu mă înţelege greşit. De fiecare dată şi-a regăsit credinţa, 
dar au afectat-o şi a fost foarte nefericită. 

— Spune-mi cum s-a întâmplat. 

— Prima dată a fost în Shanghai, în 1932... 


68 


14 
Shanghai - 1932 


Era 17 decembrie, o zi întunecată si umedă. Ruth îşi petrecu 
toată dimineaţa în casă jucându-se cu Mişa, dar se simţea 
deprimată. Nu-l mai văzuse pe Richard de câteva zile şi nu-i 
răspunsese nimeni, atunci când sunase la el la apartament. Apoi, 
Grişa, un neamt pe care-l cunoştea vag, sunase, spunându-i că 
Richard era la el acasă şi că voia să vorbească cu ea acolo. 
Ignorase deliberat acest apel: Richard nu avea decât să sune el 
însuşi, doar nu-i era concubină. 

După-amiază, se întâlni cu Rolf în oraş şi se duse la o întâlnire 
plictisitoare la Societatea Asia de Est ce se desfăşura într-o 
încăpere din Institutul Chinez. Fiul unui misionar german vorbise 
despre China, aşa cum era cu trei mii de ani în urmă, uitând 
aparent de revoluţia care era în plină desfăşurare. După aceea, 
un profesor pe nume Kuck le arătase imagini realizate de el în 
provinciile Shansi şi Kansu. După ce se termină totul, Rolf îi invită 
pe toţi la cină şi acum erau în camera de zi, făcând conversaţie, 
în timp ce ea nu mai prididea cu adusul mâncărurilor şi al 
băuturilor. 

Sună telefonul şi toată lumea amuti. Era aşezat pe un birou în 
spatele unei perdele din lemn de bambus, pe care Ruth le dădu 
la o parte pentru a răspunde. Pe perete era o imagine cu un lac, 
Schlachter See, de la marginea Berlinului. 

— Sunt eu, Richard! spuse vocea atât de familiară şi vibrantă, 
plină de viaţă. Am aşteptat toată după-amiaza telefonul tău. 

Ruth se întoarse cu spatele spre musafirii încă tácuti, jenatá 
de prezenţa lor şi spuse şoptit: 

— Imi cer scuze, iubitule. A trebuit să merg la o întâlnire si 
apoi au venit toţi să mănânce aici. 

— Mai sunt încă acolo? 

— Da. 

— Nu contează. Ruth, am ceva important să-ţi spun. Mi s-a 
ordonat să plec într-o călătorie. In noaptea asta. A venit pe 
neaşteptate. Imi pare rău. 

Se aşeză în scaunul de la birou, scaunul lui Richard, tremurând 
din cauza şocului, încercând să înţeleagă. 


69 


— Cât timp? Ştia că nu trebuia să întrebe unde. Când te 
întorci? 

— Nu mă mai întorc. 

— Dar, Richard, trebuie să te văd. Unde eşti? Pot veni acum?... 
Te rog! Vocea îi tremura şi, pe neaşteptate, începu să plângă, 
dându-şi seama instinctiv că ceva teribil şi hotărâtor avea să se 
întâmple. Te rog, Richard! Aruncă o privire în cameră dar, din 
fericire, conversaţia părea a se fi reluat. 

— Ruth, iubita mea, trebuie să rămâi acolo unde eşti, altfel 
poţi trezi suspiciuni. Nu poţi să le spui tuturor: „Mă duc să-mi văd 
iubitul care este şi...”, chicoti el. Stai pe scaunul meu de la birou? 

— Da, iubitule. 

— Bine. Să-i transmiti tu la revedere din partea mea. 

— Dar, Richard... Ar fi vrut să-şi şteargă lacrimile de pe obraji, 
dar amândouă mâinile îi erau ocupate cu receptorul şi cu 
suportul telefonului. Nu mai gândea clar. Dar ce Dumnezeu se 
întâmplă? Cândva te vei întoarce totuşi. Nu? Vom fi din nou 
împreună... nu, Richard? 

— Sper, dar deocamdată trebuie să plec. Ruth - vocea i se 
schimbă şi ea-şi dădu seama care era adevărul - îţi mulţumesc. 
Iti mulţumesc pentru tot. Ai fost minunată, te iubesc şi niciodată, 
niciodată nu te voi uita. De acum înainte, vei fi Sonia şi vei avea 
mari responsabilităţi. Vei avea veşti în curând. Pástreazá-ti 
speranţa, iubita mea... alles, alles Gute, Ruth, und Auf 
Wiedersehen.? 

Închise, iar ea îşi şterse lacrimile, sperând că nimeni nu va 
observa că plânsese. Cu două minute în urmă, fusese fericită. 
Richard, iubitul ei secret, atât de special, în ciuda - sau poate 
tocmai de aceea - faptului că nu avea să danseze cu el în public 
vreodată şi nu avea să-i dăruiască niciodată un copil. Doi ani 
scurţi de fericire şi acum pleca departe şi ea simţea că era vorba 
de Moscova. Visul fusese spulberat şi avea o presimţire cumplită 
că nu o să-l mai vadă niciodată. Rămase aplecată, pe scaun, 
acolo unde el stătuse adesea şi se strădui să-şi compună o figură 
calmă. Avea să plângă mâine, sau restul vieţii, dar acum trebuia 
să se prefacă a fi o gospodină prostutá, o hausfrau nemţoaică. 
leşi de după perdeaua de bambus şi se duse să aducă vin din 
bucătărie. 

* 


3 Toate, toate cele bune, Ruth si la revedere! (Ib. germ. ín original) 
(n. red.). 


70 


Sarah se culcă într-unul din cele trei dormitoare, trezindu-se 
des din cauza zgomotului fácut de Peter, care se tot misca prin 
cabaná si trágea apa la toaleta invechitá. Se gándea la Sonia si 
la ceea ce-i spuse el. Dimineaţă, Peter rămase morocános si 
încordat în vreme ce-şi luau micul dejun, cafea cu pâine de 
secară, dar, în curând, ieşiră la pârâu şi continuară discuţia din 
ajun. 

— Ce s-a întâmplat după ce Richard Sorge a plecat din 
Shanghai? 

Peter îşi aprinse o ţigară şi expiră primul fum în aerul curat de 
munte. 

— După ceva timp, mama a fost chemată la Moscova pentru 
prima dată, ca să fie pregătită. Primul ei soţ, Rolf, devenise şi el 
agent, aşa că aranjă ca Michael să stea la bunici, în 
Cehoslovacia. Nu putea să-l ia pe Michael cu ea la Moscova, 
pentru că, la vârsta lui, ar fi învăţat ceva ruseste şi ar fi putut 
vorbi din neatentie în altă ţară, stârnind astfel bănuieli. Apoi, 
Sonia s-a întors în Est, pentru a ţine legătura cu comuniştii care 
se luptau cu japonezii în Manciuria. Sora mea, Nina, acolo s-a 
născut, în Mukden. După alţi doi ani, mama s-a întors la 
Moscova, trecând prin Germania, condusă deja de Hitler şi s-a 
îngrozit văzând evrei care curátau străzile, fiind puşi la respect 
de Cămăşile Brune, cu lovituri de bici. Geamurile magazinelor 
evreieşti fuseseră distruse şi primii evrei erau deja trimişi în 
lagăre de muncă, la Dachau, în nordul Munchenului. Chiar dacă 
avea o identitate falsă şi-ar fi dorit să aibă mai puţine trăsături 
evreieşti şi se simţea în pericol. Toate rudele ei, bunic, bunică, 
cele patru surori, fratele său împreună cu soţia lui, toţi fugiseră 
din Berlin la Londra. După doi ani petrecuţi în Polonia, mama a 
primit Steagul Roşu, cea mai înaltă decorație a Armatei Roşii, a 
fost promovată la gradul de maior şi trimisă în Elveţia. Era foarte 
mândră de decorația ei, deşi i se ordonase să o lase la Moscova, 
pentru a nu fi descoperită întâmplător. In Montreux, a fost făcută 
locotenent-colonel şi, în 1940, i s-a ordonat să se căsătorească 
cu Len, pentru a obţine paşaport britanic şi a pleca în Anglia. 


O oră mai târziu, Sarah încă mai asculta povestea Soniei din 
cel de-al doilea război mondial. 

— Dar, Peter, când a fost cea de-a doua trădare? 

— Ah, aia? Ca şi prima, a avut de-a face cu Richard Sorge. Ele 
singura slăbiciune a mamei mele, ştiai? Doar prin el mai e 


71 


vulnerabilă, pentru că a fost singurul pe care l-a iubit mai mult 
decât marxismul. 

— Povesteşte-mi! 

— Era în vara anului 1946. S-a dus să se întâlnească cu omul 
de legătură de la ambasada Uniunii Sovietice, în cimitirul 
Brompton, la Londra. 


La sfârşitul discuţiei lor, Serghei ezită, ca şi cum ar fi fost pe 
punctul de a încălca regulile. 

— Sonia? Ea-i zâmbi şi el continuă abrupt: Ştiai că Sorge a 
murit? 

Parcă primise o lovitură în stomac, aşa că se agátá de braţul 
lui şi se aşeză pe un mormânt. 

— Nu, oh, Doamne, nu! Credeam că e tot în Est. Nu-i trecu 
prin cap să-l întrebe pe Serghei de ce a crezut că acest subiect ar 
fi interesat-o. 

— L-au arestat în Japonia, în 1942. Serghei o luase de după 
umeri şi-i vorbea foarte repede. A fost trădat. Nu cred că l-au 
tratat rău, dar a fost spânzurat în închisoarea Sugamo, pe 7 
noiembrie 1944. Cu ocazia celei de-a douăzeci şi şaptea 
aniversări a revoluţiei bolşevice. Imi pare rău. 

Nu plânse, dar rămase nemişcată, uitându-se fix la copaci. 
Aproape tot timpul cât ea locuise la Oxford, bietul Richard zăcuse 
în închisoare. Murise singur şi mai mult de doi ani ea nu ştiuse 
nimic. 

— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai spus, zise ea, privindu-l apoi 
pe rus care se îndepărta pe Brompton Road. Când dispăru din 
câmpul ei vizual, dădu drumul lacrimilor şi alergă până la un pâlc 
de copaci unde plânse cu sughituri, ţinând un trunchi de copac în 
braţe, cu capul plecat, ca al unui alergător la finalul maratonului. 

După ce lacrimile secară, mai rămase în cimitir, suspinând 
încetişor, plimbându-se pe alei, simțind că o durea tot corpul din 
cauza deznădejdii. O năpădeau valuri de furie, poate avuseseră 
dreptate să nu-i spună că fusese arestat, atunci când trebuise să 
lucreze cu Fuchs, pentru că era sub presiune, dar ei îi 
ascunseserá asta vreme de doi ani. Era inuman si nu mai simtise 
niciodată o astfel de furie împotriva Centrului. 

După o vreme, plecă şi se opri în faţa porţilor. Un vânzător de 
flori avea marfa întinsă pe asfalt, aşa că luă câţiva trandafiri. Se 
întoarse în cimitir, tinándu-i în mână ca o somnambulă, până 
când îşi dădu seama că nu exista nici un mormânt pe care să îi 


72 


puná. 
* 

O săptămână mai târziu, plecase cu bicicleta să ridice 
corespondenţa de la agentul ei, pe şoseaua Oxford - Banbury. Isi 
lăsă bicicleta lângă un copac, se asigură că nu era nimeni în 
apropiere şi apoi îngenunche la rădăcina copacului. Nu găsi nimic 
acolo. Se ridică extrem de descumpănită. Era posibil să nu aibă 
nimic pentru ea săptămâna aceasta, dar acest lucru nu se mai 
întâmplase niciodată. 

Situaţia se repetă şi luna următoare, aşa că se hotărî să 
folosească numărul de urgenţă pe care i-l dăduse Serghei. La 
ceva mai mult de un kilometru de locul unde se făcea livrarea 
era o cabină telefonică roşie, pe care se hotărî sá o folosească. 
Sună la centrală şi ceru operatoarei numărul din Kensington. 

— Puneti un şiling în telefon şi apăsaţi butonul A, când vi se va 
răspunde. Dar nu sună deloc şi operatoarea îi spuse că era o 
defectiune. 

— Dar este foarte urgent, o chestiune de viatá sau de moarte. 
Ati putea încerca din nou, vă rog?! 

— Sigur. Două sau trei minute, ascultă aceeaşi tăcere 
întreruptă de tot felul de băzâituri, apoi se auzi din nou vocea 
operatoarei. Imi pare rău, dar numărul pe care mi l-aţi dat a fost 
deconectat. Apăsaţi pe B pentru a vă lua banii. 

— Inteleg. Vă mulţumesc. Aşadar, asta se întâmplase: Centrul 
întrerupsese legătura cu ea. Nu trebuia să încerce să îi 
contacteze. Era o regulă inviolabilă şi chiar dacă ar fi făcut-o, 
aveau să o ignore. Era sfârşitul şi exista o singură explicaţie: se 
afla în pericol de a fi descoperită. 

Dintr-o dată, stând în faţa cabinei telefonice, se simţi foarte, 
foarte singură şi speriată. Sorge murise şi Centrul nu mai avea 
nevoie de ea. În doar câteva săptămâni distruseseră cele două 
mari puncte de reper ale vieţii ei. Singurul agent de care se 
ocupa era Alec, iar locul în care el trebuia să lase comunicările 
rămânea gol. Nu trebuia să mai fie vreodată în contact cu el. Era 
lăsată de una singură într-o ţară ostilă, unde fiecare poliţist şi 
fiecare soldat era un inamic. Cât avea să reziste fără bani şi fără 
ajutor de la Centru? Ce aveau să-i facă atunci când o vor prinde? 
Avea o figură obosită, dar rigidă în timp ce pedala înapoi, spre 
casă. 


73 


15 
Londra 


Nairn era contrariat. În fiecare zi primise un plic sigilat din 
Cheltenham cu interceptări făcute în urma aplicării unor cuvinte- 
cheie stabilite chiar de el, în legătură cu numărul mic de cazuri 
de care se ocupa personal. In acea zi de marti fuseseră 
cincisprezece nimicuri, din care paisprezece nu făceau decât să 
umple goluri acolo unde se aşteptase, dar unul dintre ele nu 
avea nici o logică. Era un semnal de la Misiunea Sovietică la 
Naţiunile Unite din New York, dar textul era în germană fiind 
adresat Ministerului de Securitate a Statului din Berlinul de Est. 
Era scris cu un cod nou şi doar părţi din el fuseseră decriptate, 
însă apărea de câteva ori numele lui Peter Werner. 

Nu era pentru prima dată că avea un sentiment ciudat în 
legătură cu neamţul cu ochi limpezi. Isi făcea griji şi pentru 
siguranţa lui Sarah. Fata avea curaj şi cap şi el o respecta pentru 
munca de ofiţer de informaţii pe care o făcea, dar nu 
intentionase să o pună nici o clipă în pericol. Neliniştit, o sună pe 
secretara sa. 

— Două telefoane, Jean, te rog. Amândouă codate. Sună-l mai 
întâi pe Charlton la ambasada din Berlinul de Est şi apoi pe 
ofiţerul de serviciu din Vest. 


— Dar de ce nu a renunţat? întrebă Sarah. Trebuie să fi fost 
îngrozitor, să se afle singură într-o ţară unde risca închisoarea 
sau moartea pentru spionaj, fară a mai avea vreo legătură cu 
oamenii care o puteau ajuta. 

— Nu avea bani şi nici viză pentru Berlin. Unde altundeva ar fi 
putut să meargă? Germania era ocupată şi în ruină. Oricum, 
curând a fost imposibil să se mai deplaseze, pentru că Anglia a 
avut cea mai groaznică iarnă din ultima sută de ani. A nins 
săptămâni întregi şi, deşi aveam doar trei ani, îmi amintesc că 
era foarte frig la noi. Nu se putea face cald decât în bucătărie, cu 
lemnul şi cărbunii pe care-i aveam. In celelalte camere era 
îngrozitor de frig. Nu aveam deloc curent, ci doar lămpi cu gaz şi 
fiindcă eram nemti, oamenii din sat nu ne ajutau. 

„Să cânte  viorile!” se gândi Sarah, iritată de 


74 


autocompátimirea din vocea lui Peter. 

— Şi în tot acest timp se temea că vor veni să o aresteze? 

— Cred că da, dar noi nu ştiam nimic de asta. 

— Dar fusese o alarmă falsă, nu? Centrul a reactivat-o după 
şase luni. Klaus Fuchs s-a întors la Harwell în iunie 1946 şi ea s-a 
ocupat de el în mai puţin de un an, nu-i aşa?! 

— Nu ştiu când a reînceput totul. 

— Dar a reînceput? 

— Da. S-a ocupat de Fuchs până când am plecat din Anglia. 

— Când s-a întors tatăl tău din Germania? 

— In primăvara anului 1947. Viaţa a intrat pe un fágas normal 
şi, în iunie, bunicii mei au venit să stea la noi pe perioada 
vacanței. Bunica a avut un atac de cord şi mama a fugit la 
doctor. Singurul telefon din sat era stricat, aşa că a trebuit să 
meargă cu bicicleta până în oraş. Doctorul a venit cu maşina, dar 
era prea târziu: bunica murise. Am îngropat-o în cimitirul din sat. 
Bunicul a fost foarte necăjit şi a rămas să locuiască cu noi, n-a 
mai vrut sá se întoarcă în apartamentul pe care-l avea la Londra. 

— Cât timp a rămas la voi? 

— Cred că până în octombrie. S-a îmbolnăvit şi s-a dus la 
Londra la spital. Mama mergea ades să-l vadă, dar n-a mai trăit 
decât până pe 25 noiembrie. Mi-au spus că a murit liniştit şi a 
fost îngropat în acelaşi loc cu bunica. Mama îi iubea mult pe 
amândoi. A fost un an groaznic pentru ea. 

— Bunicul tău mai era acolo atunci când cei de la MI5 au venit 
la Great Rollright să facă investigaţii? 

Peter se uită la ea mirat. 

— Ştii şi despre asta, aşadar?! Da. Au venit în august sau în 
septembrie 1947. 

— Şi ce s-a întâmplat? 


75 


16 
Great Rollright - 1947 


Cam pe la amiazá, se auzi un ciocánit la usá. Ín curte erau trei 
bărbaţi, îmbrăcaţi în haine civile. 

— Sunt poliţist, spuse unul dintre ei, arătându-i legitimatia. 
Putem intra? 

Sonia îşi reveni repede de pe urma şocului. 

— Doriţi o ceaşcă de ceai? îi dusese în bucătărie, acolo unde 
tatăl ei stătea la masă şi citea. Len era afară, săpa în grădină. 

— Mulţumim, dar mai întâi aş vrea să vă pun o întrebare. 
Dumneavoastră sunteţi Ursula Beurton? 

— Da, eu sunt. Umplu un ibric şi-l puse pe aragaz. 

— Atunci avem motive să vă acuzăm de bigamie. Aproape 
izbucni în râs de usurare, dar reactioná ca si cum ar fi fost 
ofensatá. 

— Bineînţeles că nu-i posibil aşa ceva. Am mai fost căsătorită, 
dar am divorţat înainte de a mă căsători cu actualul meu soţ. 

— Când şi unde aţi divorţat? 

— In 1940, în Elveţia, unde locuiam la acea vreme. 

— Aveţi şi documente care să certifice acest fapt? 

— Da, dar s-ar putea să dureze ceva până le găsesc. 

— Am dori să le vedem până plecăm. 

— Dar până atunci, intră alt bărbat brusc în discuţie, mai este 
ceva. Ştim că mulţi ani aţi fost agent al ruşilor. Sonia se întoarse 
simțind arsura fricii pe gâtlej, dar nu spuse nimic, punând mâinile 
pe masă, pentru cazul în care ar fi început să tremure. Aceştia 
doi probabil că erau de la MI5. Tatăl ei continua să citească de 
parcă nu ar fi auzit nimic. 

Bărbatul care făcuse acuzaţia îi studie figura atent, înainte de 
a vorbi din nou. 

— Credem că n-aţi mai spionat de când Uniunea Sovietică a 
invadat Finlanda şi că nu aţi avut nici un fel de acţiuni de spionaj 
în Anglia. De fapt, am venit să vă rugăm să ne ajutaţi cu anumite 
probleme. 

Sonia se întrebă cât ştiau cu adevărat, gândindu-se că 
probabil încercau să o păcălească. Sau încercau doar să o sperie 
cu acuzaţia de bigamie, pentru a-i cere apoi ajutorul? 


76 


— Voi face puţin ceai, spuse ieşind şi voi căuta şi hârtiile alea. 

— Şi chemaţi-l şi pe soţul dumneavoastră, vă rog. 

Len intră şi se aşeză la masă în timp ce Sonia turna ceaiul, iar 
tatăl ei continua să citească ziarul ca şi cum nu se întâmpla 
nimic neobişnuit. 

— Vreti să ies cât timp vorbiti cu soţul meu? 

— Nu este necesar, spuse ofiţerul zâmbind atotştiutor. De 
fapt, aş prefera să staţi aici unde vă putem vedea. Se întoarse 
spre Len. Celălalt bărbat de la MI5 lua notițe. Domnule Beurton, 
aţi fost prieten cu Alexander, căruia i se mai spunea şi Allen, 
Foote? 

— Footie? Da, ne cunoaştem de mult timp. Ce mai face? 

Len nu pomeni nimic de Elveţia. Fuseseră avertizaţi că Foote, 
agentul care lucrase cu ei în Elveţia, trecuse din nou la britanici, 
dar nu ştiau dacă spusese ceva autorităţilor în legătură cu ei. 

— L-aţi cunoscut la Montreux, cred. Ce fáceati acolo? 

— Locuiam şi munceam, răspunse Len scurt, pentru a le da de 
înţeles că nu avea de gând să spună mai multe. 

— Şi dumneavoastră? întrebă agentul întorcându-se spre 
Sonia. 

— La fel. 

— Nu erati agent sovietic ce lucra împotriva inamicului nostru 
comun, naziştii? 

— Nu am fost nici un fel de agent, de când am devenit 
cetăţean britanic, după ce m-am căsătorit. Am fost loială Marii 
Britanii. 

Discuţia continuă nebulos, Sonia făcând un alt ceai şi repetând 
faptul că era loială. Unul dintre bărbaţii de la MI5 făcu un efort 
pentru a fi prietenos şi le admiră casa. 

— Mi-ar plăcea să locuiesc într-un sat frumos ca acesta. 

— Vá pot închiria o cameră?! glumi Sonia, fără a reuşi să 
destindă atmosfera. Vizitatorii ridicară din nou problema 
cooperării, fără să spună concret la ce se refereau, dar plecară 
după câteva ore, adăugând că vor reveni peste câteva zile. 


— Şi apoi ce s-a întâmplat? întrebă Sarah, turnând în pahare 
ceea ce mai rămăsese în sticla de vin bulgăresc. 

— Îmi aduc aminte clar. Mama a fost speriată şi a plecat de 
acasă cu motocicleta tatei, cam la o oră după ce plecaseră 
vizitatorii. 

— Ştia să conducă motocicleta? 


77 


— Da, învățase în China. 

— Unde s-a dus? 

— Nu s-a întors decât a doua zi. Presupun că a fost la Londra. 

— Şi cei de la MI5 când s-au întors? 

— Nu s-au mai întors niciodată. De atunci nu i-am mai văzut. 

— Nu s-au mai întors? Sarah îşi aminti de dosarele pe care le 
văzuse în Anglia. Ceva nu se lega. 

— Nu, niciodată. 

— Şi nu au încercat să perchezitioneze casa? S 

— Nu. Dacă ar fi făcut-o, probabil că ar fi găsit radioul. Asta 
era mereu un punct slab. 

— Ce ciudat! Si la cât timp după aceea, ati fugit în Berlinul de 
Est? 

— Fugit? 

— Mă gândeam că ați plecat „în vacanță” sau aşa ceva, toți, la 
vreo lună după aceea si nu v-ati mai întors. 

— Oh, nu! Surprinderea lui Peter era reală. Am mai stat doi ani 
si jumătate. 

— Doi ani jumate? Vrei să spui că mama ta nu a plecat si nu a 
fost arestată? A devenit agent dublu? 

— Ah, nu! 

— Dar, Peter, n-are logică. Toate informațiile noastre spun că 
Sonia a plecat în 1947. Dacă a rămas până în 1950, ceva nu se 
potriveşte. Sarah se întrebă cât de repede ar putea face să-i 
parvină un masaj lui Nairn, la ambasada din Berlinul de Est. Cu 
voce tare, continuă: Vrei să spui că a continuat să se ocupe de 
Fuchs si după 1947, după vizita celor de la MI 5? 

— Da, Fuchs a venit si pe la noi de câteva ori. Din câte stiu eu, 
s-a ocupat de el până în februarie 1950. 


Mai discutară până târziu şi Peter mai bău o sticlă de vin. A 
doua zi era mahmur, aşa că Sarah făcu un ibric mare de cafea. 

— Mă duc la Berlin sá mă întâlnesc cu mama ta. Intinse o 
hartă a Berlinului pe masă şi-i arătă un parc. E o crăpătură în 
nişte trepte de beton, chiar lângă lac, nu departe de o tarabă 
unde se vând cârnaţi şi care este închisă seara. Hârtiile tale vor fi 
aici începând de mâine. Ai un paşaport vest-german pe numele 
Weinlander, cu vizele necesare pentru Germania de Est si 
Cehoslovacia. 

— De ce Cehoslovacia? 

— E prea periculos să treci direct în Berlinul de Vest. Mergi cu 


78 


maşina spre sud, în Cehoslovacia şi apoi treci în Austria. Nu te va 
căuta nimeni pe acolo. El încuviinţă, sorbindu-şi încet cafeaua. Şi 
încă un lucru foarte important, Peter. Vizele sunt pentru o vizită 
în Germania de Est, din Berlinul de Vest, tranzitarea ţării şi apoi 
pentru trecere în Cehoslovacia. Nu-ţi vor permite să treci înapoi 
în Berlinul de Vest, aşa că, pentru numele lui Dumnezeu, nu 
încerca! 

Sarah îi spuse că va primi un mesaj codificat prin telefon, 
atunci când mama lui va pleca. 

— Te va suna o femeie şi te va întreba dacă eşti doctorul 
Kocian, medic pediatru. Răspunde că este numărul greşit. Acesta 
este semnalul. Nu încerca să pleci înainte, sau vom rata totul, îi 
spuse Sarah şi apoi îl sărută de rămas-bun şi plecă. 

La prima intersecţie, văzu o maşină care porni după ea şi 
observă că era ocupată de doi bărbaţi îmbrăcaţi cu jachete de 
piele. Probabil că erau poliţişti, dar alungă panica şi continuă să 
conducă cu şaptezeci de kilometri la oră. Dacă ştiau cine era, nu 
avea ce să facă. Dacă aveau doar bănuieli, era sigură că putea 
să-i prostească. După câţiva kilometri, maşina o luă pe un drum 
lateral şi Sarah conduse liniştită până la Berlin. 


79 


17 
Great Rollright - 1950 


Luna ianuarie era rece în zona de dealuri din nordul 
Oxfordshire-lui dar, oricum, nu se compara cu crivățul din iarna 
lui 1947. Casa în care locuiau devenise un cămin comod şi copiii 
începuseră să o iubească. Mişa avea aproape 19 ani şi câştigase 
o bursă la Universitatea Aberdeen, unde studia filosofia. Len 
stătea acasă, cu piciorul în ghips, în urma unui accident de 
motocicletă pe care-l avusese în luna octombrie şi copiii se 
arătau încântați să-l aibă toată ziua lângă ei. Era seara târziu şi 
ploaia lovea cu putere în ferestre. Sonia se afla singură lângă 
soba cu lemne din camera de zi, încovrigată pe un fotoliu, 
bucurându-se de căldură. Len şi copiii dormeau sus. 

Bărbatul veni fară să facă zgomot, din bucătărie, unde uşa 
dinspre grădină nu era încuiată. La început nu-l văzu, dar apoi se 
întoarse, zări silueta întunecată în uşă şi ţipă îngrozită: 

— Cine eşti? Cum de îndrăzneşti să intri în casa mea aşa?! 

El îşi scoase pălăria leoarcă din pricina ploii. 

— Nu tipa, îi trezesti pe ceilalţi! Sunt eu, Alec. Imi pare rău că 
am făcut atâta apă pe aici, dar am parcat maşina mai încolo, în 
pădure şi am venit pe jos. 

— Dar nu ai ce căuta aici! Este interzis şi periculos. De la cine 
ai aflat unde locuiesc? 

— Scrie în dosarul tău, normal. Te-am protejat în ultimii doi ani 
de zile, căci altfel ai fi fost închisă. Nu ţi-ai dat seama? 

Uimită de această revelaţie, Sonia nu putu spune nimic. 

— Nu ai cumva nişte whisky? spuse el şi strănută, în timp ce-şi 
aşeza pardesiul pe un scaun lângă sobă. Buştenii aprinşi erau 
roşii, înconjurați de flăcări galbene. 

— Am nişte brandy în bucătărie, spuse ea, aducându-i un 
pahar. Şi spune-mi repede, deşi este împotriva regulilor, de ce ai 
venit? 

El luă o înghiţitură de brandy. 

— Mulţumesc, mi se făcuse frig de atâta umblat pe afară. Am 
venit pentru că eşti în mare pericol. Sunt pe urmele lui Fuchs. 
Este suspectat de luni de zile, dar acum au reuşit să descifreze 
nişte documente ruseşti care-l incriminează. 


80 


— Poate ieşi din ţară? 

— Nu, e prea târziu. Este sub supraveghere continuă şi va fi 
arestat în zilele următoare, poate chiar mâine. Probabil că le va 
da numele tău când va fi interogat. Va rezista ceva timp, dar îl 
vor ameninţa că va fi spânzurat dacă nu spune tot. 

Sonia se aşeză simțind că picioarele nu o mai ţineau. 

— Presupun că aşa ceva trebuia să se întâmple, mai devreme 
sau mai târziu. Şi crezi că mă vor aresta? 

— Bineînţeles că te vor aresta. Totul va fi dat în vileag, îi vor 
prinde pe toţi şi pe cei din Statele Unite. Vei împărţi celula cu 
Fuchs, dacă nu pleci. 

— Dar nu pot pleca dacă Centrul nu-mi dă ordin. 

— Nu fii absurdă. S-ar putea ca nici măcar Centrul să nu ştie. 
Trebuie să pleci imediat sau mâine de dimineaţă cel mai târziu. 

Când era aşa de animat, părea schimbat. Pentru prima dată 
de când îl cunoştea, Sonia îl plăcu. 

— Nu uita că atât tu, cât şi Fuchs sunteţi cetăţeni britanici şi 
vă vor acuza de înaltă trădare. Ceea ce ar putea însemna că veţi 
fi condamnaţi la moarte. /nțe/egi? 

— Da, înţeleg. Iti mulţumesc că ai venit! Probabil că astfel ţi-ai 
asumat un mare risc. 

— Totul va fi bine, dacă mai găsesc maşina şi nu fac 
pneumonie. Ai bani şi vize? 

Sonia oftá - era providential! Ceruse permisiunea să viziteze 
Berlinul în urmă cu un an, pentru că nu-şi mai văzuse oraşul 
natal de dinainte de război. Pentru că nu primise nici un răspuns, 
luase legătura cu fratele ei, Jurgen, care se întorsese în Berlin 
împreună cu soţia lui, în 1945 şi-i ceru acestuia să intervină. Incă 
nu se convenise asupra unei date, dar în urmă cu o săptămână 
se dusese la locul în care primea mesajele, pe şoseaua Banbury 
şi găsise acolo vizele pentru ea şi pentru copii. 

— Da, am vizele pentru Berlin, pentru toate sectoarele. Nu ştiu 
câţi bani îmi vor trebui, dar ce voi face cu soţul şi cu copilul meu? 
Len are un picior rupt şi Michael e la universitate, în Scoţia. 

— Vor fi bine. Nu există nici un fel de acuzaţie oficială ce le 
poate fi adusă, dar va trebui ca şi ei să plece cât mai repede 
posibil. Am adus ceva bani, spuse şi scoase un plic din buzunar. 
M-am gândit că s-ar putea să ai nevoie. Sunt suficienţi pentru 
biletele de avion. 

II sărută pe obraz. Riscase totul plecând din Londra cu maşina 
pe o astfel de vreme şi ar fi putut atrage şi el bănuieli. Era mai 


81 


curajos decât îl crezuse. | 

— iți mulţumesc, Alec! Iti mulţumesc pentru tot! Sper să nu fie 
necesar să te salvez şi eu pe tine într-o zi, dar, dacă va fi nevoie, 
să ştii cá-ti sunt datoare cu o viaţă. Nu voi uita! Promit că nu voi 
uita. 


Dimineaţă, îi trezi pe copii devreme, după ce împachetase 
deja lucruri în patru valize. 

— Plecăm în vacanţă, le spuse. Este o surpriză. 

— Şi cu şcoala ce facem? spuse Nina, care devenise o 
adolescentă drăguță, de paisprezece ani. 

Peter căscă. 

— Nu vreau să merg dacă nu-mi iau şi jucăriile cu mine. 

— Vei avea o mulţime de jucării acolo unde mergem. 

Len era şocat de ceea ce-i spusese. Nu putea să călătorească, 
atâta vreme cât era cu piciorul în ghips, dar chiar dacă nu ar fi 
fost aşa, nu era sigur că dorea să o facă. Gândul de a merge în 
Est şi de a rămâne acolo pentru totdeauna, îl speria. Sonia îi 
simţea îndoielile şi-i vorbi foarte detaşat. 

— Nu trebuie să vii decât dacă vrei cu adevărat. Când te vei 
decide, scrie-mi pe adresa fratelui meu. Eu îţi voi scrie după ce 
voi găsi o casă. 

— Dar chiar trebuie să pleci acum, dimineaţă şi să iei şi 
amândoi copiii? 

— Da, trebuie. Peter este şi copilul meu şi are doar şase ani. 
Are nevoie de mamă. 

Merseră pe jos până la gară, care era la aproape un kilometru 
distanţă şi acolo cumpără bilete pentru Londra. Aştepta pe 
peron, dar se simţea extenuată, pentru că făcuse bagaje toată 
noaptea şi dăduse foc tuturor hârtiilor compromiţătoare. Mintea 
îi era cuprinsă de gânduri negre. Amândoi părinţii era 
înmormântați aici şi nu avea să mai vadă mormintele niciodată şi 
nici casa care fusese singurul cămin pe care-l avusese cu Len şi 
cu toţi copiii. In sufletul ei simţea că despărţirea de Len putea fi 
pentru totdeauna. Şi Misa, va fi în siguranţă? ll vor lăsa sá o 
urmeze? Dacă ar fi fost singură şi nu pe acel peron, ar fi plâns. 
Apoi, Peter începu să sară în sus, când văzu trenul, iar Nina râse, 
îl luă de mână şi îl urcă într-un compartiment, în timp ce mama 
sa se chinuia cu bagajele. 


Urmând sfatul dat de Alec, cobori din tren la Ealind Broadway 


82 


şi luă metroul până la Hounslow West, iar apoi un autobuz 
supraetajat până la aeroport. Cumpără bilete de avion la 
compania British European Airflights, până la Berlin, la avionul 
care urma să decoleze peste două ore. Casierul se uită la ea 
ciudat, când plăti cu bani gheaţă. Cumpărase un ziar, dar nu era 
nici o ştire despre Fuchs. Chiar şi aşa, se plimba nervoasă în sus 
şi-n jos, în cabina îngrămădită în care aşteptau. Nu putea să se 
simtă în siguranţă până când avionul nu avea să fie în aer, 
zburând deasupra Germaniei. 

Decolară aproximativ la ora trei, iar copiii erau entuziasmați, 
pentru că nu mai zburaseră niciodată. Stewardesa le găsi trei 
locuri unul lângă altul şi-i oferi Soniei ceva de băut. 

— Mulţumesc, aveţi vin alb? 

— Sigur, doamnă. Sec, franțuzesc sau demi-dulce nemtesc? 

— Nemţesc, vă rog şi două sucuri de portocale pentru copii. 


Avionul fu realimentat la Hamburg şi ajunse la destinaţie la 
ora şapte. Străzile din preajma aeroportului Tempelhof erau 
pustii şi întunecate şi nu găsea nimic care să-i amintească de 
strălucirea din anii tinereţii. Era încă în Berlinul de Vest şi Sonia 
luă trenul spre staţia Friedrichstrasse, care se afla în sectorul 
rusesc. Gardieni din NKVD, în uniforme verzi, îi examinară 
documentele şi apoi căută o cabină telefonică de unde să-l poată 
suna pe fratele ei. Răspunse soţia lui, Marguerite. Legătura era 
slabă, dar, printre două pârâituri, Sonia reuşi să-i explice unde se 
afla şi auzi când cumnata ei îi spuse că Jurgen nu era acasă, dar 
că venea ea să-i ia. 

Se făcu ora zece seara până când ajunse Marguerite. Copiii nu 
mai aveau răbdare si, inghetati, ingrámáditi pe valize, în gară, se 
uitau curioşi la trecători având expresii flămânde. Marguerite îi 
sărută pe toţi, dar apoi le spuse că nu avea unde să-i culce. 

— Situaţia este foarte grea aici. Jurgen a plecat în Est. Casa 
noastră este în sectorul american şi a trebuit să plece, pentru a 
nu fi arestat datorită legăturilor cu Fuchs. N-ar fi sigur nici pentru 
tine; nu trebuie să pleci din sectorul sovietic. Oraşul este în 
ruine, dar vom găsi un loc unde să dormiti. 

Traversară râul şi umblară pe străzi pentru a găsi un hotel. 
Sonia îl ducea pe Peter în braţe şi Nina o urma obosită. Peste tot 
era plin şi doar pe la miezul nopţii portarul de la hotelul Sofia le 
spuse că erau doi bătrâni pe o stradă lângă Rosenthaler Platz 
care închiriau camere. In cele din urmă, găsiră locaţia si Sonia 


83 


suná la usá. Proprietáreasa fu bucuroasá sá primeascá bani 
englezeşti în schimbul unei cámárute murdare si îngheţate de la 
etajul al patrulea. Copiii adormiră într-unul din paturile umede şi 
Sonia în celălalt. 


Dimineaţă, ieşiră pentru că Sonia voia să găsească un telefon 
public şi să-l sune pe fratele ei. Atât Nina, cât şi Sonia fură 
îngrozite de aspectul Berlinului la lumina zilei: zona în care erau 
ei arăta ca şi cum ar fi fost în deşert. Ránduri întregi de case 
dărâmate de bombardamente mărgineau străzile. La toate 
magazinele de alimente erau cozi lungi şi cei care stăteau la 
rând se uitau cu suspiciune la hainele Soniei şi ale Ninei. Bărbaţi 
îmbrăcaţi în zdrente zăceau pe mormane de pietre. Pentru a 
scăpa de frig, îi duse pe copii într-o cafenea, dar înăuntru era la 
fel de frig, ca şi afară. 

— Nu aveţi nici un fel de încălzire? îl întrebă pe bărbatul din 
spatele tejghelei, simțindu-se ciudat să vorbească în limba ei 
maternă după atâta timp. 

El se uită dezgustat la mâinile ei fine. 

— De unde vii, tovarăşă? Nu ştii că nu putem consuma cărbuni 
decât o dată la trei zile şi chiar şi atunci doar câte putin?!... 

— Nu, am venit doar de curând. Imi daţi o cafea şi două 
pahare de lapte cald pentru copii? 

— Nu există nici cafea şi nici lapte. Avem supă. Supă de varză. 

— Asta e tot? 

— Bineînţeles. Nu avem carne şi nici cartofi, doar supă. 

— Trei porţii, vă rog. 

El întinse mâna şi ea se uită la el întrebător: 

— Cât costă? 

— Dati-mi cartele de ratii şi un document de identitate. 

— Incă nu am cartelá. 

— Cine esti tu, cu pantofii tăi noi si cu copiii tăi îmbuibaţi? 
Vreun spion capitalist? leşi din cafenea, până nu má duc sá te 
raportez la NKVD. 

leşi din nou în stradă cu copiii după ea. Nina se uita la ea şi 
ochii ei de fiinţă nevinovată erau plini de oroare. 

— Mămico, ai spus că mergem în vacanţă. De ce am venit în 
locul ăsta îngrozitor? 

_ — Ai spus că au jucării! bombáni Peter, acuzator. Vreau acasă! 
Incepu să plângă. 


84 


18 
Berlinul de Est 


L-a primele ore ale diminetii, Sarah conducea masina pe la 
periferia cenusie a Berlinului. Blocuri uráte, construite din beton 
în anii '50, erau despártite de fabrici şi terenuri de joacă pentru 
copii. În comparaţie cu orice altă capitală din Vest, oamenii erau 
mai prost îmbrăcaţi şi erau mult mai puţine maşini pe străzi, în 
special Fiat Polski, Skoda şi Lada. 

Se opri la o cabină telefonică şi sună la numărul 220 2431. 
Răspunse un bărbat: 

— Ambasada Marii Britanii. 

— As putea vorbi cu domnisoara Richardson? 

— Sigur. Se auzi o sonerie şi apoi vocea unei femei de vârstă 
incertă. 

— Richardson. 

— Mă numesc Diana Hughes si mi s-a spus că mă puteţi ajuta. 
Se auzi un fâşâit de hârtii şi apoi un zgomot ca si cum cineva ar fi 
vrut să verifice dacă erau înregistrate. 

— Da, îmi aduc aminte. Cum se mai simte tatăl 
dumneavoastră? 

— Foarte bine, cu excepţia faptului că nu prea aude. 
„Dumnezeule, se gândi Sarah, ar fi putut să născocească nişte 
fraze mai puţin banale pentru recunoaştere.” 

— Locuieste tot la Boumemouth? 

— Nu, s-a mutat la Weymouth anul trecut. 

— Uitasem. Bărbatul cu care doriţi să vă întâlniți vă va aştepta 
la o cafenea pe Unter den Linden, la ora trei, la cafeneaua 
Luxemburg. Va sta la o masă afară, dacă nu plouă. Cafeneaua nu 
e departe de ambasadă. 

— Vă mulţumesc. Sarah se întoarse gânditoare la maşină. 
Nairn îi spusese să contacteze un agent implantat de multă 
vreme, cu numele de cod Magda. Nu-i ştia adevăratul nume, dar 
era un ofiţer de rang inferior din Ministerul pentru Securitatea 
Statului. Nairn îi arătase o fotografie a unui bărbat gras, cu un 
început de chelie şi cu un nas roşu şi borcănat, ca de betiv. 
Presupunea că figura lui se integra perfect în peisajul unei 
cafenele, dar locul i se părea mult prea expus vederii celor în 


85 


trecere pe acolo. 

O oră mai târziu, parcă autoturismul pe o stradă în apropiere 
de adresa indicată. Cafeneaua avea mese şi umbrele întinse pe o 
terasă şi îl recunoscu pe Magda imediat, aşteptând-o cu o bere 
mare în faţă. li făcu semn cu mâna, ca unei prietene vechi. 

— Ingrid! Wie geht's?* 

Se asezá si ea la masa de metal. 

— Sehr gut, danke”. Putem vorbi în engleză? 

— Naturlich?. Se uită după chelner şi-i spuse să aducă o bere 
mică. Cu ce pot să vă ajut? 

— Prietenul nostru comun de la Londra mi-a spus că mă veţi 
pune la curent cu privire la poziţia actuală a Soniei. 

Magda era îmbrăcat cu un costum bine croit. Se aplecă în faţă, 
punând cotul în puţină bere ce fusese vărsată pe masă şi apoi, îşi 
extrase, cu un gest foarte feminin, vizibil iritat. Sarah se întreba 
dacă numele de cod pe care-l avea îi fusese dat din cauză că era 
homosexual. 

— Probabil că este puţin îngrijorată. A fost vizitată de angajaţi 
ai Ministerului pentru Securitatea Statului, care i-au pus întrebări 
în legătură cu fiul ei, cel care tocmai s-a întors din America. Cred 
că este bănuit şi ei întorc asta împotriva ei. 

— Dar este în pericol? 

— Voi şti mai multe într-o zi, două, după ce voi merge lao 
întâlnire cu directorul responsabil de acest sector. Voi trimite un 
mesaj pe căile obişnuite. 

— Credeţi că este momentul să-i fac propunerea? 

— Nu, e mult prea devreme. Lăsaţi-mă să mă asigur că este 
supusă la presiuni. Nu se va speria uşor şi nici nu e proastă. 

— Puteţi aranja asta? 

— Da. Magda îşi bău berea şi ceru o alta. De unde veniţi? 

— Thuringia. 

— Ce-aţi făcut acolo? 

Sarah se întrebă dacă trebuia să-i spună sau nu, dar se decise 
să rişte. 

— M-am întâlnit cu fiul ei. 

Chelnerul aduse berea şi Magda se uită la ea prin sticla halbei. 

— Fiul? Dar este supravegheat! Eşti în pericol! lţi vor 
recunoaşte maşina. Las-o baltă cu bătrâna şi ieşi din ţară. Poţi 


4 — Cum îţi mai merge? (Ib. germ. în original) (n. red.). 
5 — Foarte bine mulţumesc! (Ib. germ. în original) (n. red.). 
6 — Fireşte! (Ib. germ. în original) (n. red.). 


86 


ajunge în Vest într-o jumătate de oră. 

— Mi-am dat seama că sunt urmărită. Da, voi trece Zidul. 
Oricum nu mai am nimic de făcut aici. E mai sigur dacă folosesc 
maşina. Voi atrage atenţia dacă o abandonez. 

— E închiriată? 

— Da. 

— Atunci mai bine o iei cu tine. Când ai plecat din Thuringia? 

— Azi-dimineatá. 

— Ai fost urmáritá? 

— Putin! Cred cá era politia localá. 

Magda îşi aprinse o ţigară si se gândi. 

— Vor face raport scris si asta ne dá un avans de o zi. 

Stiu cá pare birocratic si ineficient, dar chiar suntem birocratici 
şi ineficienti. Dacă abandonezi maşina, vor creşte bánuielile în 
privinţa fiului Soniei. Să nu mergi pe acolo! spuse, arătând spre 
Poarta Brandenburg. leşi pe la unul dintre punctele de control din 
sud. 

— Ce se întâmplă dacă mă vor opri? 

— Ai vize originale? 

— Da şi un paşaport austriac. 

— incearcă să pari nevinovatá şi speră că totul va fi bine. Dacă 
se va întâmplă ce se poate mai rău, închisorile noastre nu sunt 
mai rele decât ale voastre. 

— Mulţumesc foarte mult! 

El îşi termină berea si se ridică de la masă, lăsând câteva 
monede. 

— Nu sunt multe astfel de cafenele în sectorul rusesc. 

la-má de braţ şi încearcă să pari naturală, ca şi cum te-as fi 
agăţat acum. 

Sarah făcu ce i se ceruse şi se plimbară puţin. 

— Acum te voi săruta şi după aceea îţi voi da tradiționala 
palmă peste fund şi poţi pleca, spuse el chicotind. Incearcá să 
pari o adevărată Madehen germană şi prefá-te cá-ti place. 
Succes, draga mea! Sper că vei fi în siguranţă. 

Ceea ce-i spusese era încurajator, dar după ce dădu colţul 
începu să se teamă. Volkswagen-ul ei nou, cu numere de Austria, 
bătea la ochi faţă de prăfuitele maşini Fiat şi Skoda parcate pe 
stradă. 


87 


88 


19 
Stockholm - 1962 


Femeia cu párul grizonat si cu ochi strálucitori se asezá 
confortabil pe báncuta de lemn. Apa lagunei clipocea la doar 
câţiva metri depărtare, strălucind albastru în bătaia soarelui si un 
cârd de rate se îndrepta spre bucăţile de pâine aruncate de ea. 
Cu o jumătate de oră în urmă, părăsise strádutele întortocheate 
din Gamla Stan, oraşul vechi şi coborâse pe un debarcader, 
trecând pe lângă vreo sută de bărci pescáresti şi iahturi amarate, 
cu parâmele lovindu-se de catargele metalice, sub palele de 
vânt. Mersese mai departe, trecând pe lângă bricul alb ce era 
folosit ca motel, îndreptându-se printre copaci către colţul cel 
mai îndepărtat al insulei. Era septembrie, începutul toamnei 
suedeze, aşa că, deşi soarele strălucea, era destul de răcoare. 
Cu doar o lună în urmă, ţărmul Skeppsholmen-ului gemea de 
turişti veniţi la plajă, dar acum era pustiu. 

El ajunse douăzeci de minute mai târziu, o silueta încovoiată, 
purtând un palton negru. 

— Pot să má aşez lângă dumneavoastră? îşi scoase pălăria 
veche din fetru şi, politicos, vorbi în engleză. 

Ea îşi ridică privirea şi îi zâmbi: incáruntise şi mai mult în 
doisprezece ani, dar privirea îi rămăseseră aceeaşi. 

— Desigur. 

Se asezá şi el pe bancă şi ea reîncepu să hrănească rațele. 

— Te-a urmărit cineva? 

— Nu ştie nimeni că sunt în Suedia. Trebuia să ajung cu 
avionul la Londra de la Hong Kong, aşa că am coborât la Delhi şi 
mi-am cumpărat singură biletele de avion până aici. Ajung la 
Londra diseară, aşa că nimeni nu va bănui nimic. Suntem 
aproape salvaţi. 

— Bine. 

Ea îi cercetă chipul, întrebătoare: 

— Ei bine, aud că ai devenit o persoană importantă. Şef în MI5. 
Felicitări. 

— Crede-mă, am avut ceva de furcă până să ajung în vârf, 
având în vedere cele câteva serioase... Erori de calcul pe 
parcurs. li zâmbi strâmb. Şi tu ai devenit bunică? 


89 


— Da, am cátiva nepoti. 

— Te bucuri că te-ai întors la Berlin? 

— Mi-a fost un pic mai greu la început - tot dezastrul de după 
război era înfricoşător dar acum e bine. 

— Copiii sunt fericiţi că se află în ţara lor? 

Ea îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

— Uneori, nu sunt foarte sigură că este chiar tara lor, dar fac 
faţă destul de bine. 

Privi un feribot alb ce se îndrepta pufăind către clădirile 
scunde de pe malul sudic şi apoi se întoarse vioaie spre el: 

— Am venit la solicitarea Centrului. Ai cerut o întâlnire, pe 
care ei au acceptat-o pentru că eşti atât de valoros. Este o 
situaţie foarte neobişnuită. Incă ai un superior în Londra, nu? 

— Bineînţeles, dar voiam să te mai văd şi... îmi datorezi o 
viaţă. 

— Nu chiar o viaţă. Fuchs a primit doar paisprezece ani. A 
făcut nouă ani de puşcărie, ca bibliotecar al închisorii, îi zâmbi. 
Ar fi putut fi mai rău. Acum este directorul centrului de cercetări 
nucleare din Dresda şi s-a căsătorit cu Greta, iubita lui din 
copilărie. 

— A fost al naibii de norocos. Dacă îl acuzau de înaltă trădare 
ar fi fost executat. l-au redus pedeapsa pentru că Uniunea 
Sovietică era un aliat la momentul acela, când el spionase şi, 
probabil şi pentru că a fost cooperant. Imi datorezi totuşi o viaţă. 

— Da, bineînţeles şi dacă ai nevoie de ajutor, Centrul va face 
tot ce-i stă în putinţă pentru a ţi-l acorda. l-ai servit cu loialitate 
timp de douăzeci de ani. 

— Sper! 

— Deci, ce s-a întâmplat, ce nu merge? Eşti bănuit? După 
atâta timp? Eşti sigur? 

— Nu chiar, dar sunt îngrijorat. Am de transmis un mesaj 
destul de complicat şi m-am gândit că tu ai putea fi garanţia că 
mesajul meu ajunge la destinaţia corectă. 

II privi încurcată, apoi îi dărui unul din zâmbetele acelea 
imense, călduroase, pe care el şi le amintea din timpul facultăţii. 

— Spune-mi, Alec. 

— Există suspiciuni la Londra. Din câte ştiu eu, nu planează 
asupra mea, dar circulă zvonuri despre un trădător în MI5 şi au 
ajuns deranjant de aproape. 

— De unde au apărut bánuielile astea? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum ar putea să nu apară? 


90 


Atâtea probleme de la război încoace... Burgess si Maclean au 
dat tonul... 

— Dar astea sunt deja istorii antice, aproape comice! 

— La momentul respectiv, n-a fost deloc comic, toată ţara a 
fost şocată, toate guvernele occidentale au fost şocate! Şi după 
aceea au urmat celelalte dezastre - Cairneross, Pribyl, Vassall, 
cazul Molody. O întreagă serie de trădători, care au fugit la 
americani, toţi susţinând că nu puteau risca să se refugieze la 
Londra, pentru că ştiau că există un agent sovietic infiltrat în 
conducerea serviciului meu. 

— Situaţia asta ţi-a creat vreo problemă serioasă? 

— Nu încă, urmează însă două cazuri ce ar putea să-mi creeze 
probleme serioase. Pericolul pândeşte întotdeauna după colţ. De 
aceea mă aflu aici. 

Ea rămase tăcută, asteptánd. El aruncă o privire cercetătoare 
împrejur, dar constată că erau îndeajuns de singuri.. 

— Prima problemă îl priveşte pe omul care lucra în serviciile 
noastre de securitate... 

— Philby? 

— Da, Philby. Se apropie de el. Dacă îl descoperă, s-ar putea 
să-i conducă la mine. Cealaltă problemă îl priveşte pe un agent 
pe care îl avem infiltrat în cartierul general al GRU... 

— Te referi la colonelul Penkovsky? 

— Eşti foarte bine informată! Nu sunt implicat direct în cazul 
lui - este coordonat de SIS, bineînţeles - dar cred că sunt şanse 
mari ca el să fie arestat în viitorul apropiat. La Londra, arestarea 
lui va produce un şoc puternic şi vor vrea să ştie cine l-a trădat. E 
cea mai bună sursă situată la un nivel atât de înalt, pe care au 
avut-o vreodată. Demascarea lui va reprezenta un dezastru de 
proporţii monumentale. 

Privirea ei se înăspri. 

— Am fost informată de detaliile acestui caz în momentul în 
care şi-au dat acordul pentru întâlnirea mea cu tine - a 
deconspirat mai multe informaţii de importanţă vitală. Strategia 
de înarmare nucleară, slăbiciunile poziţiilor sovietice... trebuie să 
fie oprit. 

— Ce se va întâmpla cu el? 

Ea ridică din umeri. 

— Bănuiesc că va fi interogat şi trimis în judecată. 

— Cei din GRU pot fi destul de duri cu trădătorii din rândurile 
lor. Va fi torturat? 


91 


Îl privi, curioasă. 

— N-am nici cea mai vagă idee! Bănuiesc că depinde de cât 
de cooperant va fi. La ce altceva te poţi aştepta atunci când e 
vorba de cineva într-o poziţie atât de înaltă, care a deconspirat 
atât de multe informaţii vitale?! 

— Nu ştiu... Chestiile astea mi se par atât de străine... în 
timpul războiului credeam că va fi altfel. 

— La fel ca mulţi alţii dintre noi, dar acum e prea târziu ca să 
devenim scrupuloşi. Se opri, dar el rămase tăcut, cu ochii atintiti 
spre apă. ll studie gânditoare. Dacă era îngrijorat din cauza 
trădătorului Penkovsky... pentru un moment şi-l imagină într-un 
club din West End, în faţa unui foc mare, tolănit într-un fotoliu de 
piele în timp ce agenţii deconspirati de el îngheţau şi sfârşeau de 
foame prin lagăre, îngropaţi în morminte anonime - nationalisti 
ucraineni, ofiţeri KGB care-l gásiserá pe Dumnezeu, birocraţi 
mărunți care aveau nevoie de bani. Oare şi lucrurile astea îl 
tulburau? Neliniştea asta îl cuprindea de câte ori conştiinţa lui 
liberală era agresată? N-am avut niciodată timp să discutăm în 
linişte, doar noi doi, Alec, spuse ea, ezitant. Intotdeauna m-a 
intrigat un lucru. Ai fost la Oxford, eşti atât de englez... şi totuşi 
ai devenit marxist, te-ai oferit să ne ajuţi, nimeni nu te-a obligat. 
E un lucru greu de înţeles, chiar şi pentru mine. 

— Ce mai contează acum? Eu nu te-am întrebat niciodată de 
ce te-ai înscris în KPD când aveai saptesprezece ani. li surâse. 
Nimeni nu-l întreabă pe Papă de ce e creştin. E o chestie 
naturală, în firea lucrurilor. 

— Oare? 

— Revoluţia mi-a schimbat lumea la fel de mult ca si pe a ta. 
Am simţit că trebuie să aleg... spuse el, ridicând din umeri. 
Bănuiesc că am ales partea în care cred mai mult - cea care 
promitea să fie mai rezistentă pe termen lung. 

— Şi asta a fost destul pentru a te face să alegi să-ţi petreci 
viaţa în umbră? 

— Uneori, mă simt singur, foarte singur. 

Era un răspuns tipic britanic, pe care ea îl primi cu un zâmbet. 

— Oamenii care trec în fiecare zi pe trotuarul din faţa biroului 
tău din Mayfair ar spune că-i trădezi. Chestia asta nu te tulbură? 

— Nu e nevoie să pui astfel de întrebări, Sonia. De douăzeci de 
ani mă cert cu tine. Deveni dintr-o dată ostil. Este război şi fac 
ceea ce trebuie să fac, ştii asta la fel de bine ca şi mine. 

— Şi într-un război, obligatoriu există şi victime, spuse ea 


92 


blánd. 

— Stiu foarte bine asta. 

Era destul! Si, dupá douázeci de ani, merita sá fie tratat cu 
încredere. Isi reluá atitudinea oficială. 

— Şi acum ce vrei să faci? Vrei să fugi în Est? 

— Intotdeauna există şi opţiunea asta, dar nu. Pot să continuu 
- sunt mai motivat decât în timpul războiului - dar trebuie să fiu 
protejat. 

— Ne vei fi de mai mare ajutor dacă rămâi, dar cum putem să 
te protejăm? 

— In MI5 există un trădător. Pentru ca eu să fiu în siguranţă, e 
nevoie ca suspiciunea să fie îndreptată împotriva altei persoane. 

Ea dădu din cap, cu o expresie gravă. 

— Altcineva de la un nivel superior? 

— Exact! 


Sarah trecu cu bine prin punctul de control sudic din 
Sonnenallee. Drumul ducea înapoi spre Berlinul de Vest printr-o 
pădurice şi, o jumătate de oră mai târziu, îşi parca maşina 
închiriată la Tegel. Prinse cursa de Londra, BA 775, cu plecare la 
şase şi jumătate seara şi ateriză pe aeroportul Heathrow puţin 
după opt şi douăzeci. ll sună pe Nairn în apartamentul din 
Chiswick şi stabiliră să se întâlnească o oră mai târziu, într-o casă 
sigură din Richmond. 


93 


20 
Londra 


O să meargă? Sir James Simon îşi studia gânditor vârfurile 
degetelor. 

— Dumnezeu ştie, dar e tot ce avem. 

Stăteau amândoi unul lângă celălalt la masa lungă din biroul 
lui Simon din clădirea guvernului, în faţa lor fiind răspândite 
dosare prăfuite din anii '40. Pe Simon începuseră să-l usture ochii 
de la fumul albăstrui ce se răspândea din pipa pe care o tot 
mesteca Nairn. Fácu un gest spre paginile dactilografiate, 
îngălbenite de vreme. 

— Aici nu există nici o dovadă ca ea ar fi agent dublu, dar sunt 
siderat de aceşti doi ani dintre sfârşitul lui '47 şi fuga ei din '50. 
A continuat pentru mai mult de doi ani după ce, practic, se 
stabilise, atât de către MI5 cât şi de către poliţie că este spion. E 
posibil aşa ceva? Oricine ar fi fost Alec, putea el s-o fi protejat 
atât de bine? 

— Cred că da, dar trebuie să fi existat şi la Moscova bănuieli. 
Ei sunt suspicioşi din fire. Sonia lucra singură în Oxfordshire, 
având mult mai multă libertate decât se obişnuia în astfel de 
cazuri şi asta probabil pentru că se bucura de încrederea lui 
Fuchs, care era o sursă foarte importantă. Apoi, el a fost arestat, 
dar ea, nu. El a primit paisprezece ani, abia a scăpat de 
pedeapsa cu moartea, în timp ce ea se afla în siguranţă, în 
Berlinul de Est, înainte ca el să fie măcar judecat... Nu-mi vine să 
cred că cineva de acolo nu a suspectat-o că a schimbat taberele 
si l-a trădat pe Fuchs, ca să-şi scape pielea. 

— Tu crezi asta? 

— Nu, nu cred. Sunt sigur că a fost o femeie foarte curajoasă 
şi o marxistă devotată, unul dintre cei mai buni spioni din toate 
timpurile - dar n-a fost lăsată să facă prea multe lucruri din 1950 
încoace şi nici n-a fost tratată tocmai bine. De atunci, e 
considerată suspectă - şi vulnerabilă. 

— indeajuns de vulnerabilă pentru a trăda? Chiar şi acum, 
când are aproape optzeci de ani? 

— Ştii, a dus-o destul de greu. Există încă resentimente 
privitoare la originile ei - bogată, evreică, intelectuală. 


94 


Antisemitismul e destul de puternic în Germania de Est. Ea le-a 
dedicat întreaga ei viaţă, dar acum trăieşte în mizerie, abia 
ducându-şi zilele, dintr-o pensie amărâtă. Are duşmani gata să-i 
facă viaţa şi mai grea: nu e dorită, e o rămăşiţă a unei alte 
generaţii. Dacă fiul ei şi prietena lui trădează şi noi lansăm 
câteva aluzii fine privitoare la modul în care i-a tras pe sfoară în 
1947, o să fie în pericol de moarte. 

— Asta crezi că va fi destul pentru a o scoate de acolo? 

— Probabil. Dar încă nu sunt sigur. 

— Am putea să mărim presiunea asupra ei, ca să fim siguri? 

— Asta speram să facem, dar Magda spune că fiul ei este deja 
bănuit, deci probabil şi Sonia este suspectată. Dacă nu ne 
mişcăm repede, ar putea fi prea târziu pentru a o scoate de 
acolo, chiar dacă ea ar vrea să plece. 

— E periculos. 

— E al dracului de periculos, iar în curând o să fie şi imposibil. 

— Şi chiar dacă îi acordăm azil politic, de ce ne-ar ajuta? 

— La naiba, o să fie obligată, nu-i aşa? Dacă nu, o trimitem 
înapoi şi ei or s-o bage într-un lagăr de muncă până la moarte. 

Simon tresări. 

— Uneori, am impresia că ai şi o neplăcută latură crudă. 

Nairn se întoarse către el. 

— Nu eu, Jim. Am fost împotriva întregului plan, încă de la 
început, dar tu ai insistat. Tu esti cel care vrea cu disperare să-l 
prindă pe Carteret. 

— Tu nu vrei? 

— Şi eu sunt un pic curios, dar nu aş fi ales niciodată sá o 
sacrific pe Sonia pentru a afla adevărul. Tu ai decis asta, aşa că 
nu te mai ascunde după deget acum, când vezi care sunt 
implicaţiile. Sarah şi-a asumat nişte riscuri destul de mari pentru 
a ne duce planul aşa departe. Dacă iese rău, Sonia ar putea fi 
ucisă. La fel ar putea páti şi Sarah, dacă am trimite-o înapoi. 

Simon se strădui să zâmbească. 

— Ştiu toate astea, David. Farmecul vienez îi învălui precum 
frişca o prăjitură. Dar nu văd o altă soluţie. Serviciul 5 trebuie 
repus în funcţiune şi dacă asta implică anumite riscuri, aşa să fie. 


A doua zi, Nairn tinu un consiliu de război la vila Edge, 
incluzându-l şi pe colonelul Thome din SAS pentru o parte a 
consiliului. Sarah luă toată ziua notite, încercând să pară 
eficientă, cu coafura ei elegantă şi cu taiorul ei de tweed. Partea 


95 


cea mai dificilá s-a dovedit a fi predarea notitelor lui Pam, pentru 
ca aceasta sá le dactilografieze până în seara respectivă. Tocmai 
pentru acest lucru o adusese pe Pam până aici, nu numai pentru 
că era oficial sigură - fata unui sergent major din Gardă, 
ultraverificat - dar şi pentru discretia pe care o manifesta chiar şi 
faţă de cei mai apropiaţi colegi. La ora cinci fix se afla la locul 
stabilit, gătită, cu zulufii ei negri fluturând în vânt, cu o mină 
ostilă: pentru un bărbat ar fi făcut orice, dar ura să primească 
ordine de la o fată de vârsta ei. 

— Trei copii numerotate, te rog, Pam, spuse Sarah cu 
fermitate. Sir David vrea să se uite peste ele la ora opt fix. 

— Voiam să ies în seara asta. Doar n-a început vreun 
blestemat de război, nu? 

— Nu, Pam, dar este urgent, aşa că ti-as fi recunoscătoare 
dacă ai reuşi să termini. 

— Nu poate să aştepte până mâine dimineaţă? 

— Nu, Pam. Sarah se gândi cât de mult i-ar fi plăcut s-o 
pocnească. Şi ştiai foarte bine la ce sá te aştepţi când ai acceptat 
să vii cu mine aici, aşa că fá-o. Bine? 

In timp ce Pam pleca, îşi făcu apariţia Nairn. 

— Hai să mergem să bem ceva, spuse el. Dinspre fata care 
tocmai ieşea pe uşă se auzi un sunet ce exprima indignarea, dar 
el nu-l luă în seamă. Mă gândeam să mergem la Cobb Arms, la 
Lyme. 

El venise cu maşina de serviciu, un Rover albastru şi, într-o 
jumătate de oră coborau dealul spre Lyme Regis. Soarele serii 
colora în albastru marea ce se lovea de ţărmul înceţoşat care se 
arcuia până la Portland Bill. Orăşelul se înghesuia în jurul turlei 
bisericii. Nairn parcă lângă Cobb, în apropierea țărmului. Vasele 
pescăreşti se legănau între cele două diguri de piatră care 
încadrau portul. 

O luă pe Sarah de braţ şi merseră de-a lungul cheiului, pe 
lângă zidul care îi ferea de briza rece. Ea îşi potrivi paşii după ai 
lui, gândindu-se cât de tânăr îi păruse el când se întâlniseră 
prima dată. In ultimele şase luni, el îşi regăsise toată vigoarea 
unui bărbat de... ei, bine, zâmbi în sinea ei, de patruzeci de ani. 

— Nu putem vorbi despre serviciu în cârciumă, David. 

— Nu. 

— Inainte să ajungem acolo voiam să te întreb, ce s-a 
întâmplat de fapt atunci, în 1963? Vreau să spun, pe lângă toate 
bánuielile, cum a început de fapt investigația? 


96 


21 
Lyme Regis 


Embling a dat tonul. Era director adjunct în Departamentul D, 
contraspionaj şi analiza situaţia creată pe la începutul lui 1963, 
imediat după fuga lui Philby. Penkovski fusese arestat în 
octombrie şi era în închisoare la Moscova; ştiau că, înainte de a fi 
judecat, va spune totul, dacă va fi torturat. Bineînţeles, în mai, 
acel an, fusese condamnat la moarte, dar se pare că era încă în 
viaţă, ţinut într-un lagăr pentru a fi supus la interogatorii 
nesfârşite. Până la urmă, se sinucisese, probabil. Dar cine îl 
trădase? Embling făcuse lista cu toţi care greşiseră în cei 
optsprezece ani ce trecuseră de la război şi ajunsese la concluzia 
că întregul Serviciu era plin de găuri, ca o sită. De asemenea, 
realizase că lucrurile se înrăutăţiseră dramatic în ultimii şapte 
ani, de când Carteret fusese numit director general şi Fell 
adjunctul său. Nimeni în afară de aceştia doi nu putea să aibă 
puterea necesară pentru a cauza un astfel de dezastru. Cu doar 
un an înainte, fusese trimis la Washington, la Ashford Farm, 
pentru a asista la mărturiile unui spion rus care dezertase, 
Golitín. Omul insistase că MI5 avea un agent în conducere. 
Embling nu ştia spre cine să se îndrepte. Până la urmă, stabilise 
o întâlnire cu Stephen Black, care condusese Serviciul înainte să 
ajungă şeful departamentului nostru. Black s-a gândit timp de o 
zi la tot ce îi spusese Embling, apoi l-a sunat şi l-a sfătuit să 
meargă la Carteret şi să-l denunțe pe Fell. 

— De ce? Nu era Carteret suspectul principal? 

— Oh, ba da, dar ce altceva puteau să facă? Amândoi ştiau că 
Fell urma să fie cercetat primul, chiar dacă ei îl credeau 
nevinovat; dar s-au gândit că, o dată ancheta începută, o să-i 
vină şi lui rândul. Până la urmă, Carteret avea să fie prins, în 
ciuda poziţiei lui aparent invulnerabile. Embling mersese la 
Carteret în seara aceea cam pe la şase şi-i adusese la cunoştinţă 
concluziile sale, indicându-l pe Fell ca ţintă a acuzațiilor sale. | se 
păru ciudată reacţia lui Carteret: nu păruse deloc surprins sau 
şocat şi nu încercase în nici un fel să-i ia apărarea adjunctului 
său. Păruse chiar mulţumit şi îl invitase pe Embling la cină, la 
Travellers Club. Embling se gândise că acolo urma să continue 


97 


discutia. Dar, pe tot parcursul cinei, nu vorbirá decát despre 
lucruri neimportante, însă Carteret îl convocá la o întâlnire 
secretă câteva zile mai târziu la casa lui din Campden Hill Square 
şi vânătoarea începu. Desigur, acest lucru era ţinut secret faţă 
de restul Serviciului, doar cinci sau şase oameni fiind la curent cu 
toată afacerea. De ceva vreme, relaţiile între Fell şi Carteret se 
Inráutátiserá şi, la scurt timp după aceea, Fell anunţă că urma sá 
se pensioneze în septembrie, ceea ce le lăsa doar cinci luni la 
dispoziţie, cinci luni în care trebuia să-i studieze mişcările şi să 
adune dovezile de care aveau nevoie, dacă acestea existau. Fell 
avea pregătirea tradiţională: Winchester şi Oxford. În tinereţe, 
avusese oarecare simpatii şi înclinații de stânga, pentru a se 
transforma mai apoi într-un conservator neclintit - tipul de 
cameleonism la care te aştepţi când vine vorba de un agent 
infiltrat. Intrase în MI5 în 1939, când avea treizeci şi patru de ani, 
lucrase cu extremiştii de dreapta şi se ocupase de subversiuni în 
timpul războiului, apoi activase în contraspionaj până în 1956, 
când devenise director general adjunct. Locuia lângă Chobham 
Common împreună cu soţia şi cei doi copii şi făcea parte dintr-un 
club select de iahting de pe Insula Wight. Ori era cinstit sută la 
sută, ori îşi construise cu grijă imaginea unui tip din clasa medie, 
cu orientare de dreapta. 

— Ce făcuse înainte de 1939? întrebă Sarah. 

— Fusese ziarist şi apoi lucrase în departamentul de cercetare 
al Partidului Conservator. 

— Ce aveau împotriva lui? 

— Totul şi nimic. Erau numai chestii circumstanţiale. Îi apárase 
pe Philby, încurcase itele în cazul Pontecorvo, astfel încât omul 
reuşise să fugă la Moscova în 1950, pusese la îndoială 
credibilitatea unor dezertori precum Goliţin. Pentru un tip 
deştept, făcuse o grămadă de greşeli, care provocaseră pagube 
însemnate.  Recrutaseră câţiva supraveghetori din cadrul 
serviciului nostru şi îi puseseră să îl urmărească în fiecare zi pe 
traseul Waterloo Station, dus, întors. li puseseră şi casa sub 
supraveghere. Uneori, pleca cu maşina imediat ce ajungea acasă 
spre locuri singuratice - posibile locaţii pentru o eventuală 
corespondenţă secretă. Aşa că au început să-i pună la dispoziţie 
rapoarte de spionaj contrafăcute şi informaţii false pentru a 
verifica dacă acestea apar în înregistrările transmisiilor radio 
emise de ambasada Rusiei. 

— A mers? 


98 


— Nu. Chiar au ajuns până într-acolo încât i-au montat o 
cameră ascunsă în birou şi i-au supravegheat activitatea. Nu 
făcea nimic suspect, dar întotdeauna arăta foarte amărât; uneori 
îşi prindea capul în mâini şi se holba în gol minute în şir. O dată 
chiar privise disperat spre uşa ce îl despártea de biroul lui 
Carteret şi gemuse: De ce îmi faci asta? 

— Până la urmă ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Câţiva îl credeau vinovat. Nu au existat decât dovezi 
circumstantiale, dar într-un fel parcă toate se potriveau. Era 
ciudat de izolat, în ciuda faptului că era director general adjunct; 
nimeni nu îl cunoştea foarte bine, destul de mulţi îl antipatizau 
sau îl suspectau. Dar nu existau dovezi concludente şi nu a fost 
interogat. N-ar fi trebuit să ştie că era suspectat, dar eu cred că 
se prinsese. 

— Vrei să spui că s-a pensionat pur şi simplu? 

— In septembrie 1963. Carteret a zburat imediat la 
Washington pentru a avertiza CIA şi FBI că poziţia lor ar fi putut fi 
compromisă, ceea ce, la momentul respectiv, părea foarte ciudat 
- în afară de situaţia în care el ar fi avut ceva de ascuns - pentru 
că nu exista nici o dovadă împotriva lui Fell, absolut nici o 
dovadă. 

Ajunseră la marginea falezei şi se aşezară pe un zid scund de 
piatră, admirând marea cenuşie ce se întindea spre Portland, 
adăpostiţi de vânt de o colibă pescărească. 

— A rásuflat ceva în interiorul Serviciului? 

— Dumnezeule, da. Leconfield House era înţesat de zvonuri si 
toate erau preluate oficial la vârf. Moralul era la pământ. Fell nu 
fusese un personaj foarte popular, dar fusese totuşi şeful adjunct 
al întregului departament. Şi acum era interogat ca fiind suspect 
de trădare. Reusise să îşi păstreze pensia şi gradul, dar multi 
credeau că el fusese doar un tap ispăşitor, că cel interogat 
trebuia să fie Carteret şi acesta era încă şeful. Toată încrederea 
dispăruse din punctul de vedere al americanilor, ca să nu-i mai 
punem la socoteală pe australieni, canadieni, neozeelandezi şi 
chiar propriul nostru guvern. MI5 se ducea de râpă. 

Studiară amândoi crestele înspumate ale valurilor. 

— Vechea înţelepciune rusească, spuse Sarah într-un târziu. 


99 


22 
Devon 


Talanul fu pus la punct în dimineaţa următoare. Nairn si Sarah 
erau singuri în sala de conferinţe de la Edge, în faţa mesei 
acoperite de hârtii albastre, dactilografiate. Peste două zile, 
Sarah urma să se întâlnească din nou cu Magda în Berlinul de 
Vest şi să îi aducă la cunoştinţă toate aspectele amenințării care 
planau asupra Soniei. Nairn se gândise că era prea riscant pentru 
Sarah să intre din nou în Est, aşa că Magda avea să fie 
mesagerul. El urma sá se ducă neanuntat la apartamentul Soniei 
şi să o avertizeze pe aceasta asupra pericolelor ce o pândeau. 

— E îndeajuns de curajoasă, spuse Nairn. Dar nu proastă, îşi 
va da seama în ce poziţie vulnerabilă se află acum. 

Magda urma să îi ofere o cale de scăpare: „Vino în Vest şi te 
vom trata cu respect. După o scurtă perioadă, tu şi soţul tău veţi 
trăi în confort şi siguranţă pentru tot restul vieţii. Eşti în pericol, 
dar vom avea noi grijă de tine”. Sarah dădu din cap. 

— Dar cum o vom scoate de acolo, David? 

— Ca pe vremuri. Nu putem risca să trecem prin Berlin sau 
prin orice alt punct de pe graniţele terestre ale Germaniei de Est; 
ar putea fi recunoscută şi oprită, mai ales dacă e deja 
suspectată. Dar încă se mai poate să iei pe cineva de pe coasta 
Mării Baltice. E doar la vreo două sute de kilometri de Berlin, prin 
ţinuturi pustii. Cu maşina ajungi în mai puţin de trei ore, dacă 
mergi noaptea. 

— Pe-acolo nu sunt zeci de posturi ale Pazei de Coastă, cu 
şalupele aferente? 

— Ba da, bineînţeles, dar pe toată întinderea coastei sunt o 
grămadă de locuri sigure. Nu e prea greu să mergi cu un 
submarin pe sub suprafaţa apei astfel încât să nu fie detectat de 
radare şi să culegi doi oameni de pe o plajă cu o barcă 
pneumatică. Odată, chiar s-au gândit să-l salveze şi pe 
Penkovsky în felul acesta. E rapid şi de obicei merge dacă 
reuşesc să ajungă pe coastă fără să fie urmăriţi - dacă Magda 
reuşeşte să-i sperie într-atât încât să plece în chiar noaptea 
aceea cu maşina Soniei, o s-o avem aici în mai puţin de douăzeci 
şi patru de ore. 


100 


— Dar va fi Magda atât de convingător, David? În ciuda 
amenintárilor, crezi că îşi va aduna lucrurile si va pleca asa 
brusc, la vârsta ei? 

— Să fiu sincer, nu ştiu, dar e singura şansă pe care o avem. 
Puse hârtiile într-un seif, închise uşa de metal şi învârti cele două 
discuri ale cifrului, încuind-o. Hai să facem o plimbare până la lac 
şi o să-ţi povestesc sfârşitul istoriei lui Fell. 


— După ce Fell s-a retras, zvonurile despre existenţa unor 
agenţi infiltrati au continuat. Carteret era obligat să facă mai 
multe investigaţii aşa că înfiinţă o comisie comună MI5 - MI6 
pentru a continua ancheta - ştii cum se zice, dacă nu ştii ce să 
faci, înfiinţează o comisie. Următorul cuvânt de pe lista folosită 
pentru coduri era Sanctuarul, aşa că i s-a spus Comisia 
Sanctuarului. Carteret nu i-a alocat prea multe resurse şi o 
numise ,Gestapo”, dar nici nu i-a obstructionat în mod direct 
activitatea. Embling făcea parte din comisie şi alcătuise o listă de 
patruzeci de evenimente despre care credea el că dovedeau 
faptul că MI 5 fusese penetrat şi că Fell sau Carteret erau agenţi 
sovietici. Totul era destul de ciudat, având în vedere şi faptul că 
toate concluziile anchetelor comisiei îi erau prezentate lui 
Carteret dar şi lui Stephen Black din serviciul nostru, astfel încât 
Carteret, nu mai era singurul factor decisiv. Au vrut să-l 
interogheze pe Fell, dar Carteret s-a împotrivit. Exista 
presupunerea că după interogatoriu Fell ar fi scăpat de bănuieli, 
acest fapt fiind de natură să mărească suspiciunea care plana 
asupra lui Carteret. In 1965, Carteret se pensioná şi doi ani mai 
târziu - în mod incredibil urgenţa nu părea să fie una dintre 
priorităţile lor - lui Fell i s-a cerut, în cele din urmă, să se întoarcă 
în Serviciu. A fost dus într-o casă conspirativă din South Audley 
Street şi pus faţă în faţă cu Alan Knight, un colonel în retragere 
din marina regală, care era un anchetator foarte priceput. 

— De unde ştii, David? Făceai şi tu parte din comisie? 

— Da, eram trei persoane din cadrul SIS. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Knight a trecut în revistă toate dovezile strânse împotriva 
lui Fell, întreg interogatoriul fiind înregistrat - am ascultat benzile 
de zeci de ori. Fell s-a dovedit cooperant, deşi aproape toată 
viaţa lui a fost luată la puricat. Când s-a ajuns la acuzaţiile 
propriu-zise, n-a recunoscut nimic. Totul avea un răspuns. Da, 
actionase evaziv atunci când fusese urmărit la Waterloo; de unde 


101 


sá ştie el că urmáritorii lui erau englezi, că nu aparţineau vreunui 
serviciu inamic? A fost de acord că dacă toate ambasadele 
sovietice şi celelalte ambasade ţinute sub observaţie ar şti exact 
cine şi când este urmărit ar fi un dezastru, dar spuse că nu ştie 
nimic despre vreun sertar ascuns în masa de conferinţe din 
camera unde în fiecare săptămână ţinea o şedinţă în care se 
fixau ţintele pentru supraveghetorii din MI5 şi nici despre 
bănuiala lor că acesta conţinea un aparat ilegal de înregistrare. 
Da, desenase harta regiunii Chobham Common, pe care ei o 
găsiseră în coşul lui de hârtii. Nu, nu era destinată unei întâlniri 
cu KGB-ul, era pentru o expediţie de caritate la care lua parte şi 
un nepot de-al lui. Şi tot aşa au fost trecute în revistă toate 
cazurile în care lucrurile au mers prost de când el fusese numit în 
fruntea Departamentului D, responsabil cu contraspionajul şi 
apoi adjunctul lui Carteret. Bineînţeles, cazurile erau reale, dar el 
a dat vina pe neşansă, ghinion sau mâna destinului. N-a cedat 
nici un moment. 

— S-a ajuns la vreo concluzie? 

— Nu chiar. Unii au considerat că e nevinovat, alţii nu. S-a 
întors în obscuritatea pensiei, acelaşi om înalt, puţin adus de 
spate, pe care nimeni nu îl cunoştea cu adevărat. l-a fost oferită 
chiar şi imunitatea, dar a continuat să nege totul şi chiar şi acum 
primeşte în fiecare lună câte o vizită, chiar dacă au trecut 
aproape douăzeci de ani, doar-doar s-o răzgândi. 

— E îngrozitor, David. Tu crezi că era vinovat? 

— Pur şi simplu nu ştiu - ăsta e unul dintre motivele pentru 
care Sonia e atât de importantă. Dacă bietul neghiob este 
nevinovat, atunci a fost tratat oribil. 

— A mai fost interogat vreodată? 

— Nu. Singura modalitate pentru comisie de a-şi continua 
activitatea era să-l interogheze pe Carteret, lucru aproape de 
neimaginat. Şeful pensionat al MI5-ului care plecase onorabil, 
înnobilat, omul care fusese în fruntea serviciilor de securitate 
timp de nouă ani! Ar fi fost un pas al dracului de mare. 

— Dar l-au făcut? 

— Da. Trei ani mai târziu, în 1970. 


102 


23 
Oxford 


Nairn nu se întoarse direct la Londra. Cu câteva luni înainte, 
într-o zi liniştită de joi, acceptase o invitaţie la Oxford pentru 
seara respectivă, la cina oferită la un colegiu unde profesor 
universitar era un vechi căutător de talente pentru Serviciu. De 
obicei îi făcea plăcere să participe la astfel de evenimente unde 
mâncarea bună era condimentată cu o conversaţie inteligentă, 
chiar dacă deseori afectată, dar de data aceasta i se părea o 
corvoadă blestemată. Era foarte preocupat de problema cu 
Sonia, o mie de alte lucruri se adunaseră la Century House şi ar fi 
preferat să se întoarcă cu maşina la Londra împreună cu Sarah, 
eventual să se oprească la una dintre crâşmele ţărăneşti de pe 
marginea drumului. 

De data aceasta, Sarah luase trenul din Taunton şi Nairn 
călătorise cu maşina pe M5 până la Bristol şi apoi spre est de-a 
lungul lui M4 până la Swindon, de unde o luă pe drumurile 
secundare până la Oxford. La şase şi jumătate parcase deja la 
colegiu şi un portar îl îndrumă spre camera de oaspeţi care 
dădea într-o curte rectangulară înconjurată de o galerie 
medievală. Când deschise fereastra de jos, răzbătură zgomotele 
unor voci tinereşti. Printre ramurile copacilor, reuşi să vadă un 
grup de studenţi care făceau repetiţie pentru o piesă de teatru 
pe gazonul care arăta ca o masă de biliard. Studentia lui, la 
Universitatea din Glasgow, fusese total diferită de ceea ce vedea 
acum. 

Inainte de cină, gazda sa îl invită la un sherry în fumoar, după 
care, cei douăzeci şi ceva de oameni invitaţi la cină îşi puseră 
costumele negre şi se răspândiră în sală. Masa înaltă se sprijinea 
la un capăt pe un podium, sub marile ferestre gotice. Nairn 
fusese aşezat în dreapta Master-lui, deşi el îşi dorea mai degrabă 
să se fi aflat în mijlocul sălii, care era plină de tineri, bărbaţi şi 
femei care arătau considerabil mai interesanti. La masa alăturată 
era o fată frumoasă cu părul lung şi drept, ce amintea de Sarah. 

Masa fu servită rapid şi, după patruzeci şi cinci de minute toţi 
se ridicară brusc, cineva îngână o rugăciune în latină şi cei de la 
masa înaltă se retraseră. Nu se întoarseră în fumoar, ci 


103 


traversară galeria pentru a intra într-o încăpere comună unde o 
altă masă lungă fusese aşezată, acolo urmând să se servească 
desertul. Aici se aşezară pentru o a doua cină care consta în 
fructe, nuci şi brânzeturi. Mai devreme, fusese servit claret; 
acum, pe masă se aflau porto şi marsala. 

Nairn discutase deja despre aproape toate problemele cu cel 
care era Senior Tutor, chiar înainte de cină, aşa că acum îşi 
permise să se relaxeze şi să discute amical cu cei din jurul lui. 

— Nu îmi amintesc exact unde ati lucrat la Whitehall, Sir 
David, se interesă un domn mai în vârstă, cu un puternic accent 
unguresc. 

— Ministerul de Externe, zâmbi Nairn, sorbind din paharul de 
porto. 

Spectacolul acesta întotdeauna reuşea să-l surprindă - ar fi 
putut supravieţui o săptămână cu ceea ce mânca la o astfel de 
cină oferită de colegiu. Fără îndoială şi acest loc era atins de 
recesiune, ca de altfel toată tara, dar acest lucru era pus în 
umbră de încrederea celor cinci sute de ani de istorie şi a celor 
treizeci de milioane de lire din conturi. De douăzeci de ani, Nairn 
sporise în mod intenţionat numărul celor recrutaţi din clasa de 
mijloc, din clasa muncitoare, din rândul celor fără experienţa 
Oxbridgeului; dar încă rămăsese o grămadă de materie cenusie 
concentrată în acest oraş şi vizitele lui aici se dovedeau a fi 
neobişnuit de productive. La fel se dovedeau a fi şi vizitele lui la 
Leeds, dar cinele oferite acolo nu erau la fel de bune. 

După un timp, gazda lui Nairn reuşi să îl scoată de acolo şi 
porniră să se plimbe împreună pe malul râului. Profesorul trecu 
în revistă tinerii, bărbaţi şi femei, pe care îi remarcase şi Nairn fu 
de acord cu el, că ar trebui să îi încurajeze pentru a urma o 
carieră diplomatică. Abia după ce reuşeau să treacă de testele 
selective concepute pentru primirea în diplomaţie urmau să fie 
recrutaţi. 

— Drăguţ din partea ta că ţi-ai mai găsit timp să ne faci o 
vizită, David. Eşti destul de ocupat acum, nu? 

Aroma fumului ce ieşea din pipa lui Nairn plutea în întunericul 
ce-i înconjura. 

— Problemele obişnuite, mormăi el. Nimic care să merite o 
atenţie deosebită. 


A doua zi dimineaţă, îl trezi un telefon din cabina portarului, 
imediat după ora şapte. 


104 


— Aveti o vizitá, Sir David. Un tip pe motocicletá. Spune cá 
vine din partea Serviciului dumneavoastrá. 

— Cum aratá? 

— Tare amárát. 

— Da - e unul dintre ai mei - trimite-l aici. 

Nairn îşi îmbrăcă halatul şi îl primi pe mesagerul motociclist în 
capătul scărilor înguste ce urcau din galerie. Bărbatul aşteptase 
în camera de zi cât timp Nairn se retrăsese în dormitor pentru a 
deschide mapa; pielea cafenie era pătată şi uzată şi era 
inscripționată EUR, cu negru, deasupra încuietorii masive. 
Conţinea decriptarea unei telegrame de la Berlin. Noaptea 
trecută, citi el, Sonia îşi părăsise apartamentul într-o maşină ce 
părea militară şi fusese condusă până la o locaţie din afara 
oraşului, în pădure, într-o clădire care aparţinea autorităţilor 
publice. Nu se întorsese până acum şi se presupunea că fusese 
transportată la o altă locaţie. La naiba! Toate operaţiunile trebuia 
îngheţate până la reaparitia ei. Dacă ea ar mai fi reapărut. 

După un mic dejun frugal, îşi aruncă geanta pe bancheta din 
spate a maşinii şi se strecură prin mulţimea de biciclete ce 
împânzea străzile din Oxford. Era o zi însorită şi, având în vedere 
şi că operaţiunea „Sonia” era pentru moment oprită, nu prea 
avea chef să se întoarcă direct la Londra. Un impuls de moment 
îl făcu să-şi îndrepte maşina spre nord în loc să o ia spre sud, 
spre autostradă şi ieşi din oraş pe Woodstock Road. La puţin 
timp, trecu de porţile palatului Blenhein şi în aproximativ o 
jumătate de oră lăsă în urmă şi micul orăşel de piatră Chipping 
Norton. Derivaţia pentru Great Rollright se afla la trei kilometri 
mai în faţă, pe partea dreaptă. 

Era o aşezare micuță, izolată într-o depresiune şi, în ciuda 
apropierii de Oxford, locul părea rupt de lume. In urmă cu 
cincisprezece ani, la prima lui vizită aici, îşi dăduse seama din 
prima clipă de ce Sonia alesese acest orăşel. Casa se afla 
aproape de centrul aşezării, o clădire din piatră, cu un acoperiş 
din piatră, cu zugrăveala scorojită. Parcă maşina şi intră în 
grădina din spatele casei, făcând pietrişul aleei să scrâşnească 
sub paşii lui. Uşa bucătăriei era deschisă şi el ciocăni uşor în toc. 

N-o cunoştea pe femeie. Avea o faţă deschisă, caldă şi era 
înconjurată de opt copii. Pe feţele unora dintre ei se putea 
observa că frica sau foamea nu le erau străine. 

— Salut, zâmbi ea. Sunteţi de la primărie? 

— Nu, nu sunt de la primărie. 


105 


— Oh, credeam cá ati venit din cauza stricáciunilor fácute de 
adolescentul acela piroman pe care mi l-au trimis - aproape că a 
ars toată casa, ştiţi. Vorbea repede, fără mânie şi nu trecu mult 
înainte ca Nairn să intre, să accepte o ceaşcă de ceai şi să se 
aşeze la masa din bucătărie. 

— Dumneata trebuie să fii asistent maternal. 

— Da, ce repede aţi ghicit. Zâmbetul ei avea ceva apropiat de 
puritatea dumnezeiască. Doi dintre copii începură să se incalte şi 
să se îmbrace, ca şi când ar fi urmat să plece undeva. 

— Autobuzul şcolii urmează să sosească în curând. 

Nairn aruncă o privire prin bucătărie. Nu se schimbase prea 
mult în cincisprezece ani, probabil că era aşa cum o lăsase Sonia. 
Incăperea avea podeaua pietruită, tavanul jos şi în vatră se 
záreau pirostriile înnegrite. Tâmplăria era vopsită într-un roşu 
tem, culoare care îi dădea un aspect războinic. 

— Stai de mult aici? 

— Cam de şase ani. 

El dădu din cap. 

— Am mai fost pe aici, dar asta se întâmpla acum 
cincisprezece ani. 

In sfârşit, ea manifestă o scânteie de curiozitate. 

— Căutaţi ceva? 

— Nu caut ceva anume, dar sunt interesat să aflu amănunte 
despre o familie care a locuit aici în timpul războiului. 

— Cred că vă referiţi la familia Beurton. Tonul vocii ei rămase 
unul obişnuit în timp ce cu o mână încerca să-l pieptene pe unul 
dintre copii şi cu cealaltă întindea gem pe pâine, dar el îşi dădu 
seama că nu era primul vizitator neaşteptat pe care îl primea în 
casă. Ea nu era un fel de spion sau cam aşa ceva? 

— Probabil. 

— Asta se întâmpla cu mult timp înainte ca eu să fii cumpărat 
casa asta, bineînţeles, dar mie mi s-a părut o femeie destul de 
drăguță. 

— Da? Cum ti-ai dat seama? 

— Oh, copiii ei au stat de mai multe ori aici. Veneau de la 
Berlin. N 

— Serios? Nairn nu putu să-şi ascundă uimirea. Inseamná că 
mai tii legătura cu ea, nu? 

— Dumnezeule, nu, domnule dragă. Fiul ei cel mic mi-a bătut 
pe neaşteptate la usá acum cinci ani. Fără sá mă anunțe în nici 
un fel dinainte. Spunea că părăsise locurile astea când avea şase 


106 


ani si cá asta era prima vizitá pe care o fácea aici de cánd se 
mutase în Germania de Est. | se aprobase plecarea pentru a 
participa la un fel de întâlnire ştiinţifică în Londra şi se hotărâse 
să dea o fugă până aici să-şi viziteze vechea casă părintească. 
Atunci când a deschis uşa, avea ochii plini de lacrimi, atât de 
mult însemnase pentru el. 

— Cum îl chema? Ce vârstă avea? 

— Avea puţin peste treizeci de ani şi se recomandase Peter 
Werner. 

— A stat mult? 

— Nu, dar sora lui a stat o perioadă. A venit un an mai târziu, 
de asemenea fără să anunţe în prealabil şi a stat o săptămână. A 
dormit în vechea ei cameră. O persoană deosebit de drăguță. 
Spunea că are aproape cincizeci de ani şi un nepot, dar nu arăta 
deloc de vârsta aceea. 

Nairn nu se mai chinui să-i explice de ce venise, care era 
scopul vizitei lui, dar era sigur de totala ei sinceritate, de faptul 
că nu-i ascundea nimic. Nu avea nici un gând ascuns, întreaga ei 
viaţă se învârtea în jurul copiilor adoptivi, care îi ocupau fiecare 
minut din fiecare zi istovitoare. 

— Şi fiica ei venea pentru prima dată aici, de când plecaseră 
după război? 

— Oh, da, sunt sigură. Cred că i-a fost foarte greu să obţină 
toate aprobările, mai ales că era vorba de un fel de vacanţă. 

— A venit singură? 

— Cred că da, era singură când a ajuns aici. A stat cu noi - nu 
i-am pus prea multe întrebări. 

— Şi celălalt fiu? 

— A fost aici cam acum un an. Abia dacă l-am văzut. L-am 
găsit într-o zi în faţa casei, într-o maşină şi am stat puţin de 
vorbă. Mi-a spus că urma un curs la Institutul Shakespeare în 
Stratford, probabil că e actor. 

— Cum s-a recomandat? 

— Michael şi nu mai ştiu cum... Nu-mi amintesc. 

— Friedmann? 

— Da, Michael Friedmann. Femeia cu faţă angelică se încruntă 
uşor. Nu sunteţi de la poliţie sau ceva de genul ăsta, nu? 

— Nu, nu sunt de la poliţie. Doar că mă interesează familia 
aceasta. În minte îi apărură o grămadă de scuze, false motive, 
dar nu se folosi de nici unul dintre ele. Nu voia să o mintă. 

— Sunt toţi nişte oameni minunati, foarte de treabă. li trimise 


107 


în curte, la joacă, pe copiii care rămăseseră acasă. Dar nu au 
vorbit deloc despre părinţii lor - cred că trebuie să fi murit de 
mult. 

— Ai mai povestit cuiva despre vizita lor? 

— Dacă am mai povestit cuiva? Nu, de ce s-o fi făcut? Cel mai 
tânăr dintre băieţi a venit în vizită înainte ca prin oraş să se 
răspândească zvonurile despre mama lor şi după aceea am 
considerat că nu este treaba mea. Mai doriţi ceai? Turnă ceea ce 
mai rămăsese în ceainicul imens în ceaşca ei. Oh, Doamne, ar 
trebui să mai fac un rând. 

— Mulţumesc, dar nu mai e nevoie. Spune-mi, cum arătau cei 
trei copii? 

— Chipeşă familie. Fata, Nina, era zveltá şi frumoasă. Michael 
era brunetel şi îndesat, iar celălalt băiat era mai slab dar, de 
asemenea, brunet. 

— Am la mine nişte fotografii, între care cred că ar putea fi si 
cea a unuia dintre băieţi. 

— Ce interesant! Mi-ar face plăcere să le văd şi eu. 

Nairn scoase un plic din buzunarul interior al hainei şi începu 
să mute farfuriile care încă mai păstrau urmele micului dejun 
pentru a face loc fotografiilor. 

— Crezi că ai putea să-mi spui şi mie care este? 

Ea aruncă o privire asupra pozelor şi se ridică în picioare. 

— Cred că trebuie să-mi pun ochelarii. 


Ceva mai târziu, în dimineaţa aceea, un Vauxhall verde opri în 
faţa cabanei de lângă Milton Keynes. De după perdelele ferestrei 
din camera din faţă, Richard Fell îl privea cu răutate; era un 
bărbat înalt, cu obrajii căzuţi, arătând mai bătrân decât ar fi 
trebuit să fie unul trecut de şaptezeci de ani. Ştia că nu avea nici 
un rost să ignore soneria, chiar dacă era singur acasă. Dacă nu le 
răspundea, ar fi revenit a doua zi şi a treia zi şi a patra zi. Nu 
putea să evite întâlnirea cu ei. 

Fell deschise uşa din faţă şi aproape că nu-l băgă în seamă pe 
omul ce aştepta afară. Acesta purta aceeaşi cravată de cavalerie 
şi acelaşi costum, cu vestă. 

— Bună dimineaţa, Richard, spuse el zâmbind. Pot să intru? 

— Dacă trebuie... la dracu’. Nu am nimic sá vă spun - cred că 
ati înţeles măcar atât după douăzeci de ani de hártuialá. 

— Speranţa mă ţine în viaţă, Richard. Hai să mai trecem o 
dată în revistă anumite aspecte - poate apare ceva nou dacă te 


108 


stráduiesti cu adevárat. 
— Pentru numele lui Dumnezeu, omule! Mi-au distrus viata. 
Acum vor sá-mi distrugá si sánátatea mintalá? 


109 


24 
Berlin 


Parcul Friedrich Engels era situat în Kopernick, o zonă verde, 
împădurită şi presărată cu lacuri, aflată la zece kilometri sud-est 
de centrul oraşului. Apartamentul Soniei nu era departe, dar 
Peter avu grijă să evite zona aceea. Isi lăsă maşina la intrarea în 
parc şi merse pe jos până la chioşcul unde se vindeau cârnaţi. 
Potecile ce şerpuiau pe sub copaci erau pustii, doar din când în 
când zărindu-se câte o pereche de îndrăgostiţi mergând mână în 
mână în lumina asfinţitului, în căutarea unui loc mai retras, 
departe de apartamentele lor supraaglomerate. 

Chioşcul situat pe malul lacului era închis şi fară prea mare 
dificultate reuşi să găsească locul unde treptele aveau o 
crăpătură micuță. Se asezá pe betonul rece şi, prefăcându-se că 
studiază concentrat întinderea întunecată de apă din faţa lui, 
întinse mâna după hârtiile ascunse acolo. Era un teanc destul de 
mare de hârtii, băgate într-un plic lunguiet. Introduse plicul în 
buzunarul interior al hainei şi se întoarse grăbit la maşină. 


Sonia se reîntorsese, aşa că Sarah plecase în sfârşit înapoi 
spre Berlin. Devenise din nou Ingrid Ruckenbauer şi se 
Inregistrase cu acest nume la hotelul modern de lángá aeroportul 
Heatrow, unde îşi petrecuse si noaptea. La ora unsprezece, 
neputând să doarmă, coboráse la barul hotelului, împodobit cu 
palmieri şi arbuşti exotici şi care avea în centru o piscină. Işi 
comandase un Campari cu apă minerală. 

Sarah stătea singură pe scaunul de plastic alb, întrebându-se 
de ce se simţea atât de atrasă de un bărbat care avea de două 
ori vârsta ei. Adevărul era că şi cei de vârsta ei erau suficient de 
buni pentru o noapte sau două şi putea să-i prindă în mrejele 
sale profitând şi de anumite practici sexuale, pe care la început 
le considerase oarecum şocante; dar, oricât de mult ar fi 
încercat, întotdeauna avea senzaţia că e prea matură pentru ei. 
Acest lucru se datora în parte şi faptului ca ea avea aproape un 
metru optzeci înălţime şi, în general, ei erau mai scunzi. Însă 
hotărâtoare era experienţa acumulată în cei doi ani petrecuţi în 
Serviciu. Cunostintele ei aprofundate despre natura umană si 


110 


despre politică, în general, o situau pe o poziţie total diferită de 
cea a fetelor obisnuite de douázeci si trei de ani, oricát de mult 
şi-ar fi dorit contrariul. Tineri agenţi imobiliari, întâlniți pe la 
petreceri, credeau că e cel mult o secretară prostutá, gata să se 
culce cu primul venit. In schimb, David era cu totul diferit de 
aceştia, era o persoană a cărui companie îi făcea plăcere, se 
simţea stimulată de prezenţa lui. Era puternic, cultivat şi, în 
prezenţa ei, avea vitalitatea unui bărbat de patruzeci de ani. Se 
purta cu ea într-un fel care o făcea să se simtă femeie atât din 
punct de vedere fizic, cât şi mental. Reuşise să scoată la iveală 
tot ce era mai bun în ea. 

Zâmbi uşor şi ridică din umeri. Ştia că se purta ridicol, dar 
fusese împreună cu el până acum trei ore într-o casă 
conspirativă din Richmond, trecuseră împreună în revistă toate 
detaliile planului înainte ca ea să plece spre Berlin. La sfârşit, el îi 
mai povestise despre investigarea lui Carteret şi ea îşi dorise să-l 
fi cunoscut atunci, acum douăzeci de ani, pentru că era evident 
că toată istoria asta îl afecta într-un mod pe care ea îşi dorea să-l 
înţeleagă mai bine. 

— l-am cerut lui Black să mă scoată din comisia aceea 
blestemată după ce Fell s-a pensionat, dar m-a refuzat. Am luat 
chiar în considerare şi varianta demisiei, dar nu prea ştiam să fac 
altceva pentru a-mi câştiga existenţa. Erau amândoi împreună 
într-o cameră din care se vedea întregul Richmond Green şi care 
avea ferestrele acoperite de draperii maro ce îi fereau de agitația 
străzii, unde oamenii care mergeau la teatru îşi parcau maşinile. 

— De ce erai aşa pornit împotriva comisiei? 

— Era o nebunie totală. După demisia lui Fell, am continuat să 
ne întâlnim şi să studiem probele. Stăteam în jurul unei mese 
într-un birou din Curzon Street, încercând să punem cap la cap 
probele care să dovedească faptul că acest Carteret era spion, în 
timp ce el aştepta raportul nostru. A continuat să fie director 
general timp de încă doi ani, până la finele lui 1965. Era o 
situaţie foarte bizară. In cele din urmă, Carteret şi-a dat demisia 
şi s-a retras la Somerset şi Roxburgh Smith i-a luat locul ca 
director general. Acest lucru a înlesnit continuarea anchetei - cel 
puţin suspectul principal ieşise din sistem - dar nu mai aveam 
aceeaşi convingere ca la început. Uneori, încercam impresia că 
era la fel de nevinovat ca si Fell şi toată situaţia căpăta un iz de 
paranoia. In cazul acesta, ce voiam noi să dovedim acuzándu-i, 
distrugându-le ultimii ani din viaţă, după ce atâta vreme îşi 


111 


arătaseră loialitatea faţă de Serviciu? Alteori, eram sigur de 
vinovăția lui. In acest caz, cât de profundă ar fi trebuit să fie 
loialitatea lui faţă de ideologia marxistă, pentru a putea să 
îndure o viaţă întreagă presiunea pericolului şi a trădării? Cum 
naiba putusem să-i permitem să ajungă în vârful organizaţiei 
care ar fi trebuit să ne asigure securitatea? Aveam prea multe 
întrebări cărora nu le puteam găsi răspuns. Imi doream să má 
întorc la acţiunile tradiţionale de spionaj în Viena sau în Rio, sau 
în Singapore, înainte ca toată această mizerie să mă scoată 
complet din circuit. Şi nu ajungeam odată la o blestemată de 
concluzie! Era clar că în MI5 exista un agent sovietic infiltrat - 
prea mulţi trădători spuseseră aceeaşi poveste, pentru a exista 
vreo îndoială asupra acestui fapt. Dar puteam fi siguri că era 
vorba de Carteret? Era o situaţie tare încurcată. 

— Şi care-i treaba cu Sonia? întrebă Sarah. 

Nairn clătină din cap. 

— Nu auzise încă nimeni de Sonia atunci, astfel încât omul de 
legătură al lui Carteret la Shanghai nu părea atât de important 
cum este acum. Dar existau o grămadă de alte lucruri care 
puteau fi folosite împotriva lui. Trăsese o mulţime de sfori pentru 
a obstructiona investigaţiile cu privire la anumiţi agenţi 
suspectaţi de a fi trădători - dintre care mulţi se dovediseră a fi 
până la urmă vinovaţi. Coordonase investigaţiile împotriva lui Fell 
şi, după aceea, împiedicase un interogatoriu final ce ar fi putut 
să-l absolve pe acesta de orice bănuială, reuşind, astfel, să 
menţină bánuielile care planau asupra lui şi să se scoată pe el 
din cercul suspectilor. Toţi aceşti nouă ani în care el fusese la 
conducerea Serviciului puteau fi consideraţi ca un lanţ de 
dezastre; ori era de o incompetentá crasă, ori lucra genial în 
slujba unui serviciu străin... Şi dacă era de o incompetentá crasă, 
cum dracu' ajunsese să fie şeful Serviciului? Au mai ieşit la iveală 
şi alte máruntisuri. Avea obiceiul să rămână la birou peste 
program, până pe la opt şi apoi să meargă pe jos acasă, 
traversând Hyde Park, nefolosindu-se de maşina cu şofer ce îi era 
pusă la dispoziţie de către Serviciu. Rămasul peste program la 
birou este modalitatea standard utilizată pentru copierea în 
secret a unor documente, parcurile sunt locurile cel mai des 
folosite pentru întâlniri secrete sau pentru a lăsa şi a ridica 
diverse mesaje sau pachete, dar poate că avea un stil de lucru 
ce necesita mai multă vreme pentru a termina tot ce avea de 
făcut şi poate că îi plăcea să meargă pe jos pentru a se relaxa. 


112 


— Cam neconcludente dovezile astea. 

— Da, fiecare în parte poate fi considerată neconcludentá, dar, 
vezi tu, întregul e făcut din o mulţime de astfel de mici părţi. 
Poate privite toate împreună...? Nairn zâmbi şi ea îşi dori să 
poată citi mesajul ce răzbătea din ochii aceia blânzi, dar în 
acelaşi timp pătrunzători. Acum, după douăzeci de ani, toată 
chestia asta nu pare deloc prea trasă de păr şi mi-ar plăcea să 
aflu răspunsul. Problema nu e chiar atât de gravă pe cât o 
consideră Jim Simon, dar a cauzat atât de multe neajunsuri, încât 
trebuie să-i dăm de capăt. Dacă într-adevăr Carteret a fost spion, 
nu-mi vine să cred că nu a făcut aranjamentele necesare pentru 
a-şi asigura un succesor... Asta este ceea ce contează acum, 
trebuie să ştim, aşa că, te rog, Sarah, fă tot ce-ţi stă în putinţă la 
Berlin. 


113 


PARTEA A PATRA 


A TREIA TRĂDARE 


25 
Berlin 


Sarah ateriză la Tegel cu cursa BA780, cu puţin înainte de ora 
unu şi luă un taxi până la hotelul unde-şi rezervase prin telefon o 
cameră. Hotelul se afla în districtul Tiergarten, nu departe de 
Poarta Brandenburg şi se înregistră sub numele pe care îl purta 
în paşaportul austriac. In acest oraş al spionilor avea mare grijă 
să-şi păstreze anonimatul. Nu trebuia să ia legătura în nici un fel 
cu biroul SIS din apropierea stadionului olimpic al lui Hitler, deşi 
aceştia urmau să-i asigure toată protecţia necesară şi s-o 
contacteze în cazul în care Nairn i-ar fi schimbat instrucţiunile. 
Urma să se comporte ca un turist oarecare, să se întâlnească cu 
Magda, când acesta avea să sosească din Est în după-amiaza 
aceea, să-l pună la curent cu planul şi să se întoarcă la Londra în 
douăzeci şi patru de ore. 

Camera de hotel era mică, dar prevăzută cu o baie, televizor 
color, fierbător electric şi existau chiar şi pliculeţe de cafea. 
Sarah despachetă lucrurile şi se îmbrăcă cu o fustă albastru 
închis şi cu un pulover alb, pentru că era totuşi toamnă şi cu 
câteva grade mai puţin decât la Londra. Cobori cu liftul micut si 
se instală într-o cafenea nu departe de hotel, unde comandă o 
cafea mare şi o felie de tort cu nuci şi cireşe. Mânca şi bea prea 
mult, dar viaţa solitară a falsei Ingrid trebuia umplută într-un fel. 
Notiţele cifrate pe care le făcuse la Edge se aflau în posetá şi 
începu să le citească încet. Magda avea o misiune foarte grea în 
seara aceea, aproape imposibilă şi voia să-i acorde tot ajutorul 


114 


de care era în stare. 
x 

Nairn îşi petrecu prima parte a după-amiezei la centrul de 
comunicații al Marinei în Northwood, uitându-se peste hărți 
Împreună cu un contraamiral îmbrăcat în civil. Litoralul 
Germaniei de Est la Marea Baltică începea la Stralsund, unde un 
canal îngust separa Insula Rugen de continent. Submarinul 
stătea la mică adâncime spre est. 

— E în siguranță acolo? Precis nu poate fi detectat? întrebă 
Nairn. Ştiu că radarele lor nu-l pot detecta, dar salupele de 
patrulare? 

— Perfect în siguranță, spuse contraamiralul privind pe 
deasupra ochelarilor săi cu ramă aurită. Există submarine care 
stau pe fundul mării în apropierea tármurilor în toate zonele 
fierbinți de pe glob, inclusiv submarine nucleare, ale noastre si 
ale încă altor trei ţări. Dacă Paza de Coastă captează pe radar 
semnale care să indice vreun submarin, probabil că se gândesc 
că e vorba de unul rusesc. Le-ar lua mai mult de jumătate de zi 
pentru a verifica şi până mâine dimineaţă oricum vor fi plecat 
deja. 

— Ar putea fi nevoie să mai rămână în locaţia respectivă 
pentru încă douăzeci şi patru de ore. 

— Nici în situaţia asta nu sunt prea îngrijorat, dar cred că ar fi 
mai bine dacă am rezolva totul în noaptea aceasta. 

Nairn făcu drumul până la Londra într-un Daimler aparţinând 
Marinei, de-a lungul lui A40, trecând pe lângă White City şi pe 
lângă Paddington. Ajunse la Century House la ora cinci. 


Apartamentul lui Peter se afla în apropiere de Karishorst. 
Neamtul cu început de chelie îşi petrecu după-amiaza uitându-se 
la televizor şi fumând ţigară de la ţigară. Totul urma să se 
termine în mai puţin de douăzeci şi patru de ore şi deja se simţea 
uşurat. Ultima lună fusese mai încordată decât se aşteptase. Din 
când în când, mergea până la fereastră şi arunca o privire prin 
perdelele ce-o acopereau. O maşină, întotdeauna alta, se afla 
parcată în stradă şi el era sigur că putea fi vorba de un 
supraveghetor, cel mai probabil de la ambasada Marii Britanii. 
Urmau să-l vadă cum pleacă cu maşina, o oră sau două mai 
târziu, dar nu conta. Nu aştepta telefonul pe care blestematii de 
englezi promiseseră că-l vor da. Lucrurile s-ar fi complicat, dacă 
supraveghetorii aveau să-l urmărească, dar nu credea că avea să 


115 


se întâmple asta. Acest Dummkopf îl va aştepta pe Peter sá se 
întoarcă, pentru că Peter nu trebuia sá plece încă. Ei bine, avea 
să-l aştepte al dracului de mult. 

La ora cinci, ieşi din apartament şi cobori cu liftul până la 
garajul de la subsol. Puse valiza în portbagajul Mercedesului. leşi 
cu maşina din garaj şi la capătul clădirii făcu la dreapta. 
Supraveghetorul avea un Fiat micut. Nu-şi manifestă în nici un fel 
intenţia de a-l urmări. Se grăbi spre sud, trecu de iahturile de pe 
Lacul Muggel îndreptându-se spre autostrada care înconjura 
oraşul. Găsi un post care difuza muzică clasică la radioul maşinii. 
Un tenor şi un bas cântau un duet din „Căutătorii de perle” al lui 
Bizet şi el li se alătură, uşurat parcă dintr-o dată că tot chinul lui 
avea să se sfârşească în curând. 

Cu aproape doi kilometri înainte de intrarea pe autostradă, îşi 
dădu seama că este urmărit. O Volgă neagră, înăuntrul căreia se 
aflau patru bărbaţi, păstra o distanţă constantă faţă de maşina 
lui. Când el spori viteza, accelerară şi ei, apoi frânară când el 
încetini la un colţ. Blestemati să fie englezoii ăştia idioţi! Se simţi 
aproape uşurat când văzu bariera. Până la urmă, era cetăţean al 
RDG, conducea legal maşina în ţara lui, pe când ei, cu puţin 
noroc, aveau să fie opriţi să iasă din oraş. 

O barieră metalică era aşezată de-a curmezişul străzii şi două 
maşinii de poliţie erau parcate pe margine. Patru poliţişti 
înarmaţi cu pistoale automate stăteau lângă ele. Un al cincilea 
tocmai îndruma un camion către capătul barierei şi se întoarse 
să oprească Mercedes-ul cu o mişcare a bastonului. Drumul era 
străjuit de pini şi el observă o dubá cenusie parcată la umbra lor. 

Polițistul se apropie, în timp ce el cobora geamul maşinii. 

— Actele, vă rog. 

Actele false se aflau ascunse sub bancheta din spate. | le 
arătă politistului pe cele reale. Acesta se uită la fotografie şi la 
nume şi le făcu semn celorlalţi, care înconjuraseră maşina. Volga 
neagră opri în spate şi cei patru bărbaţi în costume coborâră cu 
pistoalele în mâini. Brusc, i se făcu frică. 

— Coboară din maşină! şuieră polițistul. 

— De ce? N-am făcut nimic! Am nişte treburi foarte importante 
de rezolvat, afaceri oficiale şi nu aveţi nici un drept să mă opriţi! 

Portiera fu deschisă cu putere şi doi poliţişti se aplecară 
înăuntru. Peter fu prins de braţe şi tras afară din maşină. Levierul 
frânei de mână îi sfâşie pantalonii şi i se înfipse în picior, rănindu- 
|. Se zbătu, dar erau mult prea puternici pentru el. 


116 


— Lăsaţi-mă! strigă el. Nu ştiţi cine sunt! O să aveţi necazuri 
pentru chestia asta, v-o promit! 

Unul dintre poliţişti îl lovi în vintre şi el se încovoie gemând. 
Şoseta lui dreaptă mustea de sânge. 

— Ştim cine eşti, şuieră unul dintre cei îmbrăcaţi în costum. Şi 
avem ordin să te arestăm. 

— Dar e ridicol! Nu apucă să mai spună nimic, pentru că fu din 
nou lovit în vintre. Simţi că era lovit din toate direcţiile cu 
bocancii. Urlă de durere în timp ce ei îl apucară de picioare şi-l 
târâră spre duba gri, julindu-i pielea de pe mâini şi de pe un 
obraz. li aruncară în spatele dubei. Inainte ca ei să trântească 
uşa, îl văzu pe unul dintre poliţişti în timp ce îndepărta deja 
bariera de metal şi dirija traficul. Un altul tăia bancheta din spate 
a Mercedes-ului cu un cuţit. Pe el îl aşteptaseră. 


117 


26 
Londra - 1970 


Se întâlniră la ora nouă dimineaţa pe South Audley Street, la 
numărul 41: Nairn, Simon, Kirk, Knight. Doar Knight stătea în faţa 
lui Carteret, la masă, timp în care ceilalţi ascultau din camera de 
deasupra. Urma să fie înregistrat fiecare cuvânt - asta, desigur, 
dacă şi Carteret urma să vorbească. 

Le luase destul timp până îl convinseseră pe Roxburgh Smith, 
noul director general, că interogarea lui Carteret era necesară. 
La început, se împotrivise, considerând că era grotesc ca tocmai 
pe omul care-l recomandase ca succesor să-l recheme deşi era 
pensionat şi să-l trateze „ca pe un infractor”. Până la urmă, 
fusese de acord, dar insistase ca totul să se desfăşoare cât mai 
civilizat cu putinţă. Comisia dorise ca şi Carteret să fie ridicat de 
acasă fară vreo înştiinţare prealabilă şi să fie dus direct la 
interogatoriu. In loc sá se întâmple asa, lui Carteret i se permise 
să aleagă el momentul şi acum îşi bea cafeaua cu Roxburgh 
Smith în biroul acestuia, discutând în linişte. 

Nairn stătea în faţa ferestrei aşteptând ca silueta adusă de 
spate, atât de familiară lui, să apară de după colţ şi se gândea 
că, dacă şi Carteret era controlat de sovietici, aceştia avuseseră 
destul timp la dispoziţie pentru a-i spune ce şi cum să facă. Şi în 
cazul în care Carteret se panicase şi riscase un contact 
neprevăzut cu superiorul său, contact ce i-ar fi dovedit vinovăția, 
ei nu aflaseră nimic despre un astfel de contact, pentru simplul 
motiv că nu fusese pus sub urmărire şi nici măcar convorbirile 
sale telefonice. Carteret ajunse cu o jumătate de oră mai târziu, 
mergând încet dinspre Curzon Street. Fără poliţie, fară gărzi, nu 
exista pericolul să fie omorât ca Penkovsky, chiar dacă ar fi 
mărturisit că trădase timp de treizeci de ani. Alan Knight îi 
deschise uşa şi-l pofti înăuntru, în camera înţesată de microfoane 
ascunse. 

Deasupra, ceilalţi trei din echipă stăteau în jurul unei mese pe 
care se aflau casetofoanele ce înregistrau conversaţia, fiecare 
dintre ei purtând o pereche de căşti demodate. Auziră cum 
Carteret şi Knight se aşază. Se auzi scăpăratul unui chibrit şi cei 
trei se încordară pregătindu-se să fie martori ai interogatoriului 


118 


fostului lor director general. 

— Buná dimineata, Jack. Cred cá noul director general ti-a 
explicat că există unele acuzaţii - acuzaţii împotriva ta - pe care 
am vrea să le clarificăm. 

— Ştiu de ce m-ati chemat aici, Alan. N-am făcut nimic pentru 
care ar trebui să-mi cer scuze, dar nu mă deranjează să-ţi 
răspund la câteva întrebări pentru a te ajuta, atâta vreme cât nu 
durează prea mult. Răceala lui era terifiantă. 

Nairn îşi notă ceva, în timp ce Knight începu să-i pună lui 
Carteret câteva întrebări simple despre viaţa lui din tinereţe. 
Ajunseră în cele din urmă şi la perioada petrecută în Shanghai şi 
Knight întrebă de ce Carteret a părăsit Oxfordul, fară a-şi lua 
diploma, pentru a pleca în China. 

— Pentru a scăpa de Biserică şi de familia mea. 

Urmă un moment de linişte. 

— Cam departe ţi-ai ales să pleci, comentă Knight sec. 
Carteret nu răspunse. Ai cunoscut-o pe Agnes Smedley în 
Shanghai? 

Intrebarea venise brusc. 

— Oh, da, era o comunistă americancă. Foarte sociabilă, 
dădea întotdeauna petreceri pentru protipendada internaţională 
- foarte greu ar fi fost să nu ajungi s-o cunoşti. 

— Şi pe Richard Sorge? 

— Cred că l-am întâlnit şi pe el - oricum, era un jurnalist bine 
cunoscut şi de asemenea agent sovietic dar nu-mi amintesc 
nimic concret. Bineînţeles, atunci nu ştiam că e spion. 

— Ai mai cunoscut şi alţi comunişti în Shanghai? 

— Bănuiesc, dar nu pot să-mi amintesc numele lor. 

— Condiţiile în care trăiau cei săraci în China erau destul de 
mizere în anii '30 si naţionaliştii lui Chiang erau doar nişte 
bandiți. Comunismul părea singura soluţie pentru foarte mulţi, 
nu-i aşa? 

— Oare? Lucram pentru British American Tobacco în vremea 
aceea, nu dădeam prea multă importanţă chestiilor ăstora. 

— Dar înainte de asta ai fost ziarist, cred că te gândeai şi la 
asemenea lucruri, nu? 

— Nu, nu neapărat. 

— Vrei să spui, Jack, că tu, un om inteligent, te aflai acolo în 
momentul în care a început revoluţia comunistă chineză şi nici 
măcar n-ai observat ce se întâmpla? 

— Mao n-a venit la putere decât prin 1949, ştii şi tu şi asta se 


119 


întâmpla optsprezece ani mai târziu. În Shanghai, ne temeam 
mai degrabă de japonezi. 

— Cine te-a recrutat în partidul comunist? 

— Nimeni. N-am fost niciodată comunist. Aproape toată viaţa 
am luptat împotriva comuniştilor. 

— Ai fost la Moscova cu transsiberianul în perioada în care ai 
stat în China? 

— Şi în Anglia am ajuns la fel în 1936, când am rămas definitiv 
aici. 

— De ce? 

— Eram bolnav de tuberculoză şi ăsta era cel mai rapid mod 
de a călători. 

Intrebárile au continuat, acoperindu-se perioada în care 
Carteret nu reuşise să intre în MI6, hotărârea lui de a se alătura 
MI5-ului şi apoi anii ce au urmat. 

— Un agent sovietic infiltrat în MI5, cu numele de cod Alec, l-a 
acoperit pe Klaus Fuchs când acesta a divulgat programul atomic 
de înarmare, tună Knight. Eşti de acord cu această interpretare a 
evenimentelor petrecute între 1941 si 1950? 

— Da, cred că sunt de acord. 

— Eşti de acord şi că această trădare a pus Rusia în situaţia de 
a avea arme nucleare începând din 1949 şi, din acel moment, 
echilibrul terorii a dominat politica mondială? 

— E un fel melodramatic de a descrie situaţia, dar admit că ai 
putea spune şi aşa. Carteret avea un fel sec de a vorbi, fără 
inflexiuni şi nu dădea semne că ar fi pus în încurcătură. 

— Şi atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cine era acest Alec? 

— In timpul cât am fost şeful Serviciului, am iniţiat o anchetă 
îndreptată împotriva lui Richard Fell. 

— Vrei să spui că Fell era trădătorul? 

— N-a fost niciodată dovedit. 

— Dar tu asta crezi? 

— Da. 

— Eşti ferm convins? 

— E posibil ca agentul să fi fost cineva mai în vârstă care ar fi 
putut fi în Serviciu în timpul războiului şi acum să se fi retras sau 
să fi murit, dar eu pariez pe Fell. 

— Embling a fost destul de activ în ceea ce priveşte 
investigația împotriva lui Fell. De ce l-ai transferat la SIS? 

— Aveam senzaţia că ia naştere un Gestapo care ar fi distrus 
Serviciul, scoţându-i în evidenţă fiecare slăbiciune şi el era 


120 


conducătorul întregii operaţiuni. 

— Dar au existat o mulţime de slăbiciuni, Jack. Lista lucrurilor 
care au mers prost e nesfârşită. Agenţii inamici păreau 
întotdeauna avertizaţi înainte să li se întâmple ceva, în mod 
special Philby. Şi de ce în tot acest timp nu au existat agenţi 
sovietici care să se refugieze la Londra, ci doar în America sau în 
restul Commonwealth-ului? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Unii spun că asta s-a întâmplat din cauză că ei ştiau că în 
serviciul nostru este infiltrat un agent sovietic care i-ar fi trădat 
imediat Moscovei! 

— Da, am auzit şi eu teoria asta. 

La sfârşitul zilei, Carteret luă un taxi până la Paddington, ca să 
prindă trenul spre Somerset. Simon şi Nairn merseră într-o 
cârciumă ce se numea Chesterfield, din Shepherd Market. 

— Ce părere ai, Jim? 

Nairn aruncă o privire halbei din faţa lui şi trase din pipă. 

— Aşa nu o să reuşim să dovedim nimic niciodată. Carteret 
ştie că tot ce are de făcut e să nege totul şi să continue să 
vorbească pentru a afla cât de multe dovezi avem împotriva lui. 
Nu putem să-l punem sub supraveghere, să-i ascultăm telefonul 
sau să-i interceptăm corespondenţa, pentru că Roxburgh nu se 
va duce la minister să ceară aprobare. Se teme să spună că şi 
Carteret ar putea fi spion. Chiar dacă el ar ceda, cei de sus ar 
face totul pentru a împiedica o eventuală judecată. Totul e o 
farsă blestemată. 

In timp ce se îndrepta spre biroul său, Nairn îşi aduse aminte 
de ziua aceea ciudată din urmă cu şaisprezece ani. Atunci nu 
făcuseră legătura între Sonia şi Alec. Dacă ar fi făcut-o, acum ar 
fi putut să-l scoată pe Carteret curat sau să-l condamne, o dată 
pentru totdeauna şi apoi să se concentreze asupra celor pe care 
el îi recrutase personal şi îi ajutase să ajungă în Serviciu... Dar 
aşa, în cel mult trei ani, el avea să moară, lăsând în urma lui o 
imensă confuzie şi o şi mai mare suspiciune. 


121 


27 
Berlin 


Sarah se întâlni cu Magda la colţul străzii, lângă hotel si 
porniră să se plimbe prin parcul de la sud de Tiergarten, pentru a 
se feri de zidurile care ar fi putut să aibă urechi. li explică cum 
trebuia să procedeze pentru a o aborda pe Sonia, simţindu-l că 
memorează totul, pas cu pas. In spatele aparentei, a imaginii 
afişate, se ascundea un bărbat sensibil şi inteligent. Soarele 
asfintea, întunericul care se asternea îi ajuta să rămână anonimi. 
Se opriră lângă un chioşc pentru a cumpăra doi cârnaţi cu 
muştar iute. Mergeau pe sub copacii dezgoliti, călcând în picioare 
grămezi de frunze moarte. 

— Şi cum exact, mormăi Magda printre inghitituri, urmează sá 
o scot pe femeia asta de aproape optzeci de ani din ţara mea 
uitată de Dumnezeu? Dacă ea nu vrea să plece? 

Sarah ridică din umeri. 

— Greu. Submarinul se află deja acolo, pe fundul Mării Baltice, 
la câţiva kilometri de Rugen. Poate să stea acolo zile în şir, fară 
să fie detectat, pentru că radarul nu-l poate localiza sub apă, dar 
se află în contact radio cu Londra. Nu ştiu exact cum - cred că au 
un emiţător la suprafaţa apei pentru unde ultrascurte sau cam 
aşa ceva. 

Magda îşi îndesă capătul cârnatului în gură, fără a mai face 
vreun comentariu. 

— Nişte agenţi de la ambasadă - sau angajaţi ai acestora - o 
să fie afară în momentul în care te vei afla faţă în faţă cu ea. 
Planul e ca tu să îi duci pe ea si pe Len până la tárm în maşina 
ta, direct, dacă vrea să plece, dacă nu, douăzeci şi patru de ore 
mai târziu. Trebuie ca totul să se petreacă noaptea. Când ajungi 
la Marea Baltică, voi căuta o plajă care să se afle destul de 
departe de orice post al Pazei de Coastă. Iti arăt eu unde pe 
hartă. Când ieşi din Berlin, ambasada o să anunţe submarinul. 
Patru ore mai târziu, o să se ridice la suprafaţă şi o să trimită o 
barcă. 

— E curată nebunie. i 

„Şi eu cred la fel”, gândi Sarah. „David a înnebunit”. In loc de 
asta spuse: 


122 


— Ei spun cá va merge. Dumnezeule, cát de neconvingátoare 
putea sá fie. Din barcá o sá primiti niste semnale luminoase la 
care va trebui sá ráspundeti cu o lanterná cu infrarosii. 

— Dar eu nu amo lanterná cu infrarosii. 

— Ti-am adus eu una, o am în camera de hotel. După ce ea 
ajunge pe submarin, va trebui sá te întorci la Berlin înainte sá se 
facă dimineaţă. Bine? 

Magda o apucă de braţ şi porniră împreună spre hotel. 

— Ingrid, draga mea, e adevărat că Peter este suspectat şi că 
lucrul acesta se reflectă şi asupra mamei lui. De asemenea, e la 
fel de adevărat că au reapărut zvonurile din anii '50 conform 
cărora Sonia este agentul dublu care i-a trădat pe Fuchs şi pe 
ceilalţi. Se opri şi îşi aprinse o ţigară. Jarul ei strălucea roşiatic în 
noapte. Este îngrijorată şi nervoasă dar, sincer, nu cred că este 
destul. 

Sarah nu spuse nimic. 

— N-o să meargă, Ingrid. Pentru a o face să plece e necesară 
perspectiva iminentă a închisorii sau a unui glonţ în ceafa. Fără 
asta nu cred că va pleca. 

— Vrei să spui că refuzi s-o faci? 

— Nu, mormăi el. Am mai făcut lucruri nebunesti pentru cel 
care-şi spune Scotianul şi câteodată au mers. Sonia ar putea să 
mă denunte, dar cred că are îndeajuns de mult bun-simt pentru 
a-şi da seama că acest lucru i-ar dăuna, admițând că un contact 
din partea voastră n-ar face decât să alimenteze suspiciunea ce 
planează asupra ei. 

Sarah nu spuse nimic, conştientă de faptul că pentru acest tip 
de treabă, grásut, deconspirarea ar fi putut fi fatală. Dacă ar fi 
fost descoperit, ar fi ajuns să tânjească după moarte. 

— De ce rişti atât de mult, Magda? întrebă ea încet. De ce? De 
ce nu vii mai bine să trăieşti în Vest? 

li intui zâmbetul pe întuneric. 

— Nu mi-au plăcut nici nazistii, Ingrid, dar în '45 când a venit 
Armata Rosie... erau nişte porci, nişte animale, nu poţi să-ți 
imaginezi. Fusesem trimis să lupt împotriva lor, când făceam 
parte din Tineretul Hitlerist - aveam treisprezece ani şi eram 
foarte slab pentru că nu se prea găsea mâncare, prea slab ca să 
lupt împotriva tancurilor cu o puşcă din 1914 şi fără gloanţe. 
Când au terminat de violat, de ucis şi de ars oraşul şi când şi-au 
instalat guvernul marionetă, am început să am dubii şi în ceea 
ce-i priveşte pe marxişti, spuse el râzând. Ai mei erau toţi morţi, 


123 


asa cá am devenit un tovarás de treisprezece ani pentru a 
supravieţui. Mai târziu, am hotărât sá lupt împotriva ticálosilor 
astora. 

Sarah ştia că riscurile pe care el le înfrunta de peste douăzeci 
de ani aveau ca motivaţie o ură mai mare decât cea pe care o 
descrisese el acum, dar nu era destul timp pentru a intra în 
amănunte. 

— Londra o vrea pe ea afară, nu pe tine mort. Dacă nu crezi că 
planul va merge, pot să-i anunţ. N-are nici un rost să rişti 
degeaba. 

— Am încredere în Scotian. O să risc. 

— Când? 

— In seara asta. Putem să mergem pe jos până la magazia 
mea - mai vreau să trecem în revistă câteva lucruri împreună - şi 
după aceea mă întorc în Est. Iti rămâne destul timp să-i anunti pe 
cei de la ambasada din Unter den Linden? 

Ajunseseră într-o stradă aglomerată, luminată de firmele de 
neon ale restaurantelor şi barurilor şi se grăbiră să traverseze pe 
partea cealaltă. N 

— Da, e în regulă. li strânse mâna în semn de încurajare. Dar 
vreau să sun mai întâi la hotel, să văd dacă n-am vreun mesaj de 
la Olympia. 


La început, şocul arestării îl ameti. Se simţea complet 
neajutorat, cu mâinile încătuşate la spate, iar faţa şi picioarele îi 
tremurau spasmodic. Un firişor de sânge i se scurgea dintr-o 
nară şi faptul că-şi trăgea nasul nu-i era de prea mare ajutor. 
După zece minute, încercă să se ridice în picioare în partea din 
spate a dubei care se clătina, dar, când roţile acesteia trecură 
printr-o groapă, căzu din nou pe podeaua rece şi îl podidi plânsul. 
Rămase acolo, tremurând de furie şi neputinţă. 

Când se opri din plâns, se strădui să se ridice în genunchi şi 
reuşi sá se catere pe o banchetá de metal plasată pe o latură a 
dubei. Ferestruica zăbrelită era murdară, dar reuşi să vadă prin 
ea că maşina gonea prin cartiere pe care el nu le cunoştea, 
trecând în viteză pe lângă fabrici şi blocuri de locuinţe, depăşind 
un depou şi câteva unităţi militare ce arborau drapelul sovietic şi 
erau păzite de soldaţi cu feţe asiatice. Se gândise că-l vor duce 
la vreun birou din centrul Berlinului şi fu uimit să constate că 
acum se aflau deja în suburbiile oraşului, trecând pe lângă case 
cu grădini bogate şi petice de pământ cultivat. 


124 


În cele din urmă, maşina încetini şi o luă pe un drum 
desfundat prin pădurea de pini, oprindu-se într-un luminis. După 
un timp, care i se păru o eternitate, uşa din spate a dubei se 
deschise şi el se împletici afară, chinuit de crampe în braţele 
încătuşate. 

— Unde suntem? Vocea îi tremură de groază atunci când dădu 
cu ochii de un Schmeisser cu ţeava îndreptată spre stomacul lui. 
Ce vreţi să-mi faceţi? Vreau să vorbesc cu reprezentanţii 
autorităţilor. Faţa îi era scăldată de sudoare. 

Cei doi gardieni păstrară tăcerea, dar unul dintre ei zâmbi. 
Spre mirarea lui, simţi că îi sunt desfăcute cătuşele şi începu să- 
şi frece mâinile pentru a şi le dezmorti. Se uită confuz la cei doi 
bărbaţi, dar mai înainte ca el să poată spune ceva, ei îşi armară 
pistoalele zgomotos şi o luară la fugă, cu el la mijloc. 
Impleticindu-se, protestând slab, târâindu-şi picioarele prin 
grămezile de frunze uscate şi de conuri de brad, Peter aproape 
se prăbuşi, când se împiedică de o rădăcină. 

Brusc, pădurea se termină şi observă la douăzeci de metri mai 
în faţă un gard de sârmă şi un turn de observaţie. Granița! De 
cealaltă parte era un şanţ şi se vedea un Jeep american gonind 
peste coclauri. Intr-o clipă de teroare, realiză ironia a ceea ce 
voiau să-i facă. 

— Nu! ţipă el. E o neînțelegere, lásati-má sá vă explic! Dar în 
momentul acela simţi o împunsătură în umăr şi se aplecă înainte. 
Isi recăpătă echilibrul şi începu să alerge disperat printre minele 
antitanc, împiedicându-se de şirurile de sârmă ghimpată. 

Snopul de gloanţe îl lovi ca un bici, o străfulgerare de durere 
albă şi fierbinte întinzându-se dinspre umărul stâng spre mijlocul 
spatelui.  Auzea exploziile şi  scrâşnetele metalice ale 
mitralierelor, în timp ce impactul cu gloantele îl proiectă înainte. 
Căzu cu faţa în jos, înecându-se în timp ce gâtul i se umplea de 
sânge. Trupul i se cutremura, încercând parcă să scape de 
durerile ascuţite ale agoniei, o prăpastie purpurie se deschidea 
sub el, apoi durerea se estompă încet, transformându-se în 
întuneric şi linişte. 


125 


28 
Londra 


Telegrama expresá din Berlinul de Est se afla pe biroul lui 
Nairn, decriptatá la mai putin de douázeci de minute dupá ce 
fusese trimisă. Státea singur în camera întunecată, privind 
distrat acoperişurile caselor din partea de sud a Londrei prin 
fereastra biroului. Magda urma s-o întâlnească pe Sonia în seara 
aceea. In mai puţin de douăsprezece ore, Nairn avea să afle dacă 
planul lui fragil functionase sau dacă totul se prábusise ca un 
castel de cărţi de joc. 

Hotărâse să rămână la Century House pentru restul nopţii, ca 
să poată citi rapoartele imediat cum ajungeau. Ar fi putut să se 
întindă pentru o oră sau două pe patul de campanie din camera 
de la capătul coridorului, dar ştia că nu va putea să doarmă. Doi 
operatori radio se aflau în camera de comunicaţii, de partea 
cealaltă a holului; împreună cu alţi doi urmau să lucreze în 
schimburi pe tot parcursul nopţii, aşezaţi la biroul lung dotat cu 
terminale de calculator. 

Nu avea nimic de făcut pentru o oră sau două de-acum încolo, 
dar Nairn nu se simţea atras de gândul revenirii la rutina 
dosarelor. S-ar fi dus să se plimbe puţin până în Lower Marsh, să 
bea o halbă la Spanish Patriot, unde putea să fie singur cu 
gândurile sale, pentru că era destul de neliniştit în privinţa 
întregii operaţiuni. Nairn nu era de acord cu hotărârea lui Simon 
de a rezolva cu orice preţ cazul Carteret. Instinctiv, el era pe cât 
voia de sigur de răspuns şi considera că atacul asupra Soniei era 
destul de neplăcut. Mai avea şi o presimtire sumbră, simţea că 
totul se va sfârşi oribil. Mai avusese astfel de premoniţii de-a 
lungul anilor... şi, de cele mai multe ori, se adeveriseră. 

Tocmai îşi îmbrăca pardesiul ponosit, când intră unul dintre cei 
doi operatori radio. 

— Da, Liz? 

— Domnul Charlton la telefon, domnule, din Berlinul de Est. 
Doriţi să vorbiti cu el prin decodor? 

Nairn o privi uimit. Charlton era şeful staţiei radio a ambasadei 
din Unter den Linden şi tocmai îi trimisese o telegramă cifrată 
acum o jumătate de oră; dacă se întâmplase ceva între timp, nu 


126 


putea fi vorba decât de ceva rău. Ridicá receptorul telefonului 
verde şi rosti repezit: 

— Nairn la telefon. 

— Vorbeşti de pe o linie sigură? 

— Da. 

— S-a întâmplat ceva astăzi, ceva ce ar putea compromite 
toată operaţiunea. 

— Spune. 

— La graniţa cu Berlinul de Est s-au auzit nişte împuşcături - 
un bărbat a încercat să fugă în Vest prin partea de sud a 
oraşului. Grănicerii l-au împuşcat, bineînţeles. N-a avut nici o 
şansă. Nu înţeleg de ce tot încearcă oamenii ăştia să treacă, dar 
se întâmplă în fiecare zi. 

— Cine era tipul? 

— Ştiu din surse sigure că victima era Peter Werner. 

— Werner? Dar am crezut că avea toate actele pregătite să 
plece prin Cehoslovacia - şi, în plus, promisese că va aştepta 
semnalul tău înainte să plece! 

— Şi eu am crezut la fel. Poate s-a speriat. 

— Nesábuitul! Şi zici că e mort? Nu mai poate fi interogat? 

— Sigur e mort. O patrulă americană a văzut cum l-au 
spulberat grănicerii. 

— Ce porcărie, asta schimbă radical lucrurile!... S-a întâmplat 
ceva cu Sonia? 

— l-am pus apartamentul sub urmărire, dar până acum nu s-a 
întâmplat nimic. Nu se vede nici urmă de agenţi de-ai 
Ministerului pentru Securitatea Statului, lucru cel puţin ciudat. 

— Magda e încă pe partea noastră a Zidului? 

— Da, Cable e la hotelul său şi Magda stă prin apropiere. 

— Bine, lasă-mă să mă gândesc câteva minute. O s-o 
contactez pe Sarah prin intermediul Olympiei şi te anunţ după 
aceea, probabil printr-o telegramă, aşa că pregăteşte-te s-o 
decodezi. 


Stătea în mansarda prăfuită din Adlershof privind blocul de 
apartamente de vizavi şi asculta microfoanele pe care le 
instalase cu săptămâni înainte folosindu-se de o cască de la un 
aparat de radio miniatural. Semnalul ajungea şi în aparatele de 
înregistrat de la ambasadă. În mod sigur, Sonia si Len erau 
singuri în apartament dar, timp de două ore, nu receptionase 
nimic interesant, cu excepţia convorbirii telefonice din care nu 


127 


auzise decât vocea Soniei care, înspăimântată, nu spusese decât 
„da” şi „nu”. 

Ferestrele apartamentului ei rămăseseră întunecate, cu 
excepţia uneia, cea de la sufragerie. Strada era de asemenea 
cufundată în întuneric, luminată din când în când de farurile 
maşinilor ce se reflectau în băltoacele lăsate de ploaie. Unul 
dintre colegii lui se afla într-o Volgă parcată în apropiere, alţi doi 
se aflau în spatele clădirii. Nu se vedeau nicăieri agenţi ai 
Ministerului pentru Securitatea Statului, dar simţea că sunt 
undeva prin apropiere. Poate că erau ascunşi la fel de bine ca şi 
el. Incă se mai gândea la asta, când două maşini negre, lungi, 
parcară pe trotuarul de vizavi. Semănau cu Zil-urile ruseşti. Din 
ele coborâră cinci bărbaţi care intrară în blocul de apartamente. 


128 


29 
Berlin 


Mesajul pe care îl primise de la Nairn schimba totul. 

Sarah şi Magda o porniră spre Zid plini de adrenalină. Un tânăr 
de la biroul SIS-ului din Olympia aştepta în holul hotelului atunci 
când Sarah se întorsese. Il lăsase pe Magda pe o terasă, sorbind 
solitar dintr-un pahar cu bere. Se grăbi să-şi conducă oaspetele 
sus, în cameră şi îi ascultă mesajul în baie, după ce dăduse 
drumul la robinete. Zece minute mai târziu, împreună cu Magda 
străbătea în grabă labirintul aleilor, departe de luminile 
strălucitoare. Veselul Berlin de Vest devenea din ce în ce mai 
tem pe măsură ce se apropiau de Zid. 

— Deci ticălosul a încercat să treacă graniţa prin sud? Magda 
părea neincrezátor. Nici nu-i de mirare că l-au împuşcat. 
Nesăbuitul! De ce n-a aşteptat să-şi poată folosi actele? 

— Poate s-a pierdut cu firea. Cât a fost cu mine părea îngrozit. 

Bărbatul râse nervos. 

— Chestia asta nu mă surprinde, dar face ca totul să devină 
mult mai periculos. Acum, blestematii ăştia sunt puşi în gardă. 
Dumnezeu ştie cum o să reuşesc să intru în apartamentul ei fără 
să fiu văzut, ca să nu mai vorbesc de drumul până la Marea 
Baltică. 

— Şi, pe deasupra, asta o s-o facă să-şi dea seama cât de 
vulnerabilă este acum. O să vrea să fugă, mai ales acum, după 
moartea lui Peter. Treaba asta a dărâmat-o. 

— Chiar aşa, Ingrid. Acum, marele plan al prietenului nostru 
nebun de la Londra ar putea - repet, ar putea - să meargă. Dar 
nu mai trebuie să pierdem nici o clipă - inamicii ei strâng deja 
latul. Din nou râsul acela nervos. Prostia lui Peter pică foarte 
bine... aproape prea bine. 

Ajunseră la apartamentele demolate din Kreuzberg, simțind în 
nări mirosul de mâncare ce venea dinspre cartierul turcesc. Se 
înserase şi se aflau la doar o stradă depărtare de reflectoarele ce 
măturau cu fasciculele lor alb-verzui Zidul. Se vedea la fiecare 
cotitură - o construcţie masivă din blocuri de piatră, de aproape 
patru metri înălţime, acoperită cu graffiti, presărată din loc în loc 
cu plăcuţe comemorative, acolo unde muriseră cei care 


129 


Incercaserá sá treacá granita. 

— Aratá oribil si demodat, murmurá Magda. Este oribil, dar nu 
si demodat. Nimic nu s-a schimbat de patruzeci de ani - dincolo 
se află duşmanii, chiar dacă nimănui nu-i place sá admită asta. 
Se opri în faţa unei magazii ce părea nefolosită şi aruncă o 
privire de-a lungul strádutei înainte de a scoate o cheie si a 
deschide uşa acesteia. 

In interior, clădirea era goală, cu ferestrele oarbe. Magda 
scoase o lanternă în lumina căreia se putea observa podeaua 
acoperită cu pietriş şi aşchii de lemn. Uşa se trânti declanşând o 
mică avalanşă de praf. Sarah tuşi, înecându-se. Raza lanternei 
lumină doi ochişori verzi ce scrutau împrejurimile curiosi. 

— Un şobolan, mormăi Magda. Sunt sute pe-aici. Ai grijă pe 
unde calci, locul e cam şubred. 

— Cum trecem Zidul? j 

— Umbrele lui Harry Lime. In grădină am săpat o groapă până 
la canalizare. Inotám un pic prin rahat si ieşim pe partea cealaltă. 

— Nu poate fi atât de uşor. 

El râse. 

— Canalizarea e blocată de o poartă de fier, dar am cheia. 
Uneori, ajută să fii gradat în Ministerium fur Staats-Sicherheit. 

— Cum te mai întorci dacă pierzi cheia? 

— Mai am una de rezervă lipită sub marginea canalului pe 
partea cealaltă. E bine asa? 

— Şi dacă ar bloca poarta permanent? Dacă ar suda-o? 

— De ce? Sunt zeci de tuneluri care trec pe sub Zid. Chiar si 
magistrala subterană a Berlinului de Vest trece pe sub Berlinul 
de Est la un moment dat. Ambelor tabere le convine să existe 
astfel de treceri ascunse. Făcu o pauză. Ei bine, urează-mi noroc, 
Ingrid. Pentru Sonia, seara asta e hotărâtoare. Nu uita sá închizi 
uşa când pleci. 

— Mult noroc, Magda, dar de ce nu o scoţi pe Sonia pe aici 
fără amestecul atâtor submarine şi a altor chestii? 

— Pentru că prin canale ajungi în zona închisă de pe cealaltă 
parte a Zidului. Fără autorizaţiile necesare e ilegal să intri acolo. 
Dacă nu eşti agent de securitate... Eu pot să merg acolo oricând, 
dar ea ar fi oprită şi arestată. O sărută, se întoarse şi ieşi pe uşă 
în curtea întunecată. 

Bubuitura fu asurzitoare şi o ploaie de aşchii de beton 
asemănătoare cu şrapnelul căzură din acoperiş. Sarah îşi acoperi 
capul cu braţele, ghemuindu-se la pământ ca să se protejeze şi 


130 


Inecándu-se cu praful ce invadase incáperea. Cánd deschise 
ochii, nu văzu decât întunericul. Cáutá lanterna mică, dar 
puternică pe care o avea de obicei în buzunar. Slavă Domnului, 
era încă acolo! In lumina ei, văzu că hainele şi pielea îi erau 
acoperite cu un strat gros de praf gri. Magda dispăruse. Se târî 
până la marginea găurii, apărută prin prăbuşirea podelei, aşchiile 
rămase din scândura putredă ieşind câţiva centimetri în afară. 
Podeaua scártái si se îndoi sub ea. 

Isi desfăcu picioarele şi îşi ridică bazinul ca să îşi poată tine 
echilibrul şi lumină cu raza lanternei în jos, prin gaură. Era un put 
vechi. Magda zăcea aproape cincisprezece metri mai jos. Îşi 
zdrobise capul de o grindă de beton, iar corpul răsucit era 
acoperit în parte de moloz. Nu încăpea îndoială că era mort. 

Se trase înapoi, calmă. Se simţea rău, dar nu era momentul de 
sentimentalisme. Magda era mort şi deja era târziu. Dacă s-ar fi 
întors la hotel, operaţiunea ar fi fost compromisă şi nimeni nu ar 
fi învinovăţit-o. Se ridică cu grijă, auzind alte rămăşiţe căzând în 
put şi se asezá pe o ladă goală de lemn. 

Nu putea să spună când a luat o decizie conştientă. După un 
minut sau două se ridică iar, ocoli gaura din podea şi găsi uşa 
care dădea spre curte. Trapa avea balamalele bine unse şi se 
ridică uşor. Dedesubt era un put rotund din cărămidă cu 
diametrul de aproximativ un metru şi jumătate, prevăzut cu o 
scară de fier. O trusă de scule era înghesuită între capătul de sus 
al scării şi zidul de cărămidă. 

Sarah se asezá pe marginea putului şi deschise trusa în 
lumina lanternei sale. Conţinea o pereche de numere de 
înmatriculare de maşină est-germane confecţionate din plastic 
subţire, o şurubelniţă şi un set de chei. Probabil că Magda le 
pusese acolo, pentru a le folosi în timpul operaţiunii; ştia ca 
Sonia avea o maşină, o Lada veche. Dezlipi cheia de rezervă, o 
puse în buzunar şi mai trecu o dată în revistă variantele pe care 
le avea la dispoziţie. 

Ar fi uşor să se întoarcă şi să lase ca altcineva să ia decizia... 
dar asta ar însemna eşecul întregii operaţiuni, căci mâine ar fi 
fost deja prea târziu. Nu îi era frică şi cunoştea destule tehnici de 
spionaj. Avea cu ea paşaportul austriac şi lanterna cu infraroşu 
era în buzunarul său. Sarah îşi scutură praful de pe haine şi 
cobori pe scară, închizând trapa în urma ei. Jos de tot, canalul de 
scurgere era destul de înalt ca să se stea în picioare, cu o 
pasarelă de metal de-a lungul uneia din laturile tunelului. Şuvoiul 


131 


de apá curgea destul de repede, ¡ar mirosul nu era chiar asa de 
rău. Dar în ce direcţie sá meargă? 

Alese direcţia ce părea să ducă spre Zid. După cinci minute, 
văzu grilajul greu de fier care bloca tunelul. Lanterna lumină 
lacătul de alamă ce atârna pe cealaltă parte; o pancartă pe care 
scria Achtung!” li atentiona pe angajaţii vest-germani de la 
serviciul de canalizare să nu se aventureze mai departe, chiar 
dacă poarta ar fi fost deschisă. 

Lăsă poarta descuiată, în caz că ar fi fost nevoită să se 
întoarcă în grabă şi avansă în zona sovietică, ducând cu ea trusa 
de scule a lui Magda. După aproximativ trei sute de metri, găsi o 
altă scară de fier ce ieşea dintr-un put de acces. 

Isi şterse praful de pe faţă cu o batistă şi îşi ridică fusta ca să 
îndese numerele de înmatriculare în ciorapi, lipite de coapse. 
Uneltele şi harta străzilor le băgă în buzunarele pardesiului de 
ploaie, iar trusa o aruncă în suvoiul de apă. 

Pentru prima dată, începu să simtă teama în timp ce urca 
scara, până când atinse cu capul metalul capacului trapei. Nu 
exista mâner, aşa că îşi puse ambele mâini sub el, respiră adânc 
şi împinse. 


4 Atenţie! (Ib. germ. în original) (n. red.). 


132 


30 
Londra 


După ce îi trimisese telegrama lui Charlton, Nairn îşi turná un 
whisky şi îşi aprinse o pipă. Ştia că instrucţiunile ajunseseră la 
destinaţie şi că telefonul nu avea să mai sune decât dacă ceva 
nu ar fi mers cum trebuie. Deşi convorbirile puteau fi bruiate, era 
convins că liniile erau interceptate, iar un trafic informaţional, 
crescut între Olympia şi Londra, i-ar fi făcut suspicioşi pe est- 
germani. Zâmbi caustic: ca şi cum nu aveau deja destule motive 
să fie bănuitori. 

Moartea lui Peter schimbase datele problemei, Nairn sperând 
ca acum balanţa să fi fost înclinată în favoarea lui. Chiar şi aşa, 
planul putea să pice foarte uşor. Sonia putea să refuze să plece, 
un glonţ al vreunui grănicer ar fi putut să-i ducă secretul în 
mormânt... Ambele Servicii se puteau aştepta la orice. Privită la 
rece, după patruzeci de ani de trădare şi suspiciuni, posibilitatea 
unui sfârşit părea aproape ireală, întinse un plan al străzilor din 
Berlin pe biroul său, dar gândurile sale zburau implacabil către 
finalul mizerabil din anii '70. 

ll rechemaserá pe Carteret pentru o a doua zi de interogatorii, 
dar Roxburgh Smith ordonase ca după asta totul să se termine. 
Chiar dacă omul fusese spion, zece ore de interogatoriu nu 
aveau să dezvăluie acest lucru. Totuşi, Carteret avea probleme 
cu inima şi urmaşul său nu uita de John Watkins, ambasadorul 
canadian la Moscova, care fusese suspectat de trădare cu câţiva 
ani în urmă. După douăzeci şi şase de zile de interogatoriu în 
Montreal, anchetatorii fuseseră convinşi de totala lui nevinovăție, 
moment în care acesta murise ca urmare a unui atac de cord, 
survenit când încă se mai afla în faţa lor. Cazul Carteret era prea 
bizar, prea amenintátor ca sá se rişte o asemenea publicitate 
tragică. 

Carteret s-a întors la Somerset, a jucat golf şi a continuat să 
fie membru al Consiliului Regional Rural din Bridgwater. 
investigaţiile în van au continuat chiar şi după ce acesta murise 
în urma unui atac de cord, în octombrie 1973, dar acela fusese 
sfârşitul pentru Nairn. A auzit ştirea într-o zi în care era măcinat 
de alte probleme: era a cincea comemorare a morţii soţiei sale 


133 


într-un accident de maşină, iar amintirile lui despre Margaret 
erau încă foarte preţioase. Simon îl sunase şi sugerase să 
meargă împreună la înmormântarea lui Carteret. Nairn îşi dăduse 
acordul fără să stea prea mult pe gânduri. 

Merseseră cu maşina până la Somerset. Era o zi luminoasă de 
toamnă. Catcott era un amestec ciudat de case vechi de piatră şi 
case moderne. Biserica era mică şi frumoasă, cu acoperiş 
semicilindric şi bănci rustice cioplite simplu în naosul de un alb 
imaculat. Ca şi Great Rollright, ales atât de bine de Sonia, părea 
ciudat de izolat, în ciuda faptului că era aproape de oraşe mari 
ca Taunton şi Bridgwater, dar Nairn respinsese comparatia ca 
fiind o închipuire. 

După slujbă, trecuseră pe lângă casa mortului, în timp ce 
căutau o cârciumă. Era mică şi dărăpănată, cu o zugrăveală 
searbădă rozalie, acoperiş cu ţiglă roşie şi o grădină neîngrijită. 
Alegerea acestui ioc pentru retragere era cel puţin ciudată: era 
sumbru, anost, aproape sinistru. Dar dacă fusese un trădător 
care fugea de adevăr, poate că era ideal? Sau era pur şi simplu 
un om bătrân şi bolnav, sătul de a fi acuzat pe nedrept după ce 
îşi făcuse treaba - oricare ar fi fost eşecurile - aşa cum ştiuse 
mai bine timp de treizeci de ani? 

Părea indecent să meargă la cârciuma satului, aşa că s-au 
oprit la Hanul Knowle, pe drumul spre Bridgwater. Jim Simon încă 
mai bea tărie în zilele acelea şi Nairn a comandat două, 
întrebându-se - nu pentru prima oară - dacă nu cumva Carteret 
şi Fell ar fi putut să nu fie amândoi nevinovaţi: suportaseră 
înscenarea Centrului şi persecuția colegilor pentru a proteja un 
trădător de război de mult mort sau pe altcineva care se afla încă 
la locul său. 

Telefonul verde sună şi Liz îi spuse lui Nairn că era Olympia. 

— N-ar trebui, le-am ordonat linişte. 

— Convorbirea e bruiată, domnule. 

Nairn apăsă pe buton şi auzi vocea unui bărbat: 

— Sunt Bill Charlton, din nou, Sir David. 

— Ce dracu' mai e acum? 

— N-aş fi sunat, dar e vorba despre domnişoara Cable. 

Nairn tresări. 

— Da? 

— A dispărut. Vocea suna stingherită. 

— Cum adică „a dispărut”? 

— A ieşit cu un prieten comun pe la ora şapte şi nu s-a mai 


134 


întors la hotel, după cum era planul. Presupun că s-o fi dus sá 
bea ceva, sau cine ştie? 

Nairn ştia că nu exista nici cea mai mică posibilitate să se fi 
întâmplat aşa; Sarah era la treabă şi dacă nu se întorsese, 
însemna că o împiedicase ceva serios. 

— Mulţumesc că mi-ai spus. Verifică locurile cele mai evidente 
unde ar putea fi şi anuntá-má dacă afli ceva precis, bun sau rău. 
Altfel, păstrează tăcerea până mâine. 

Puse receptorul jos şi gemu. Tocmai când credea că el câştigă, 
totul începu să se prăbuşească. 


135 


31 
Berlin 


Pentru un moment, cánd ridicá trapa, o cuprinse panica, dar 
curajul îi reveni când văzu în faţa ei o alee pietruită si pustie, 
cufundată în beznă. Sarah urcă şi ultimele trepte, aşeză la loc 
chepengul şi merse repede spre o strádutá luminată din 
apropiere. Aşa cum îi spusese şi Magda, se afla în zona tampon 
din spatele Zidului. Trecu de un post de poliţie, dar nimeni nu se 
luă după ea. Din fericire, direcţia în care mergea nu era de 
natură să creeze suspiciune şi, pe deasupra, pardesiul pe care îl 
purta putea fi confundat în întuneric cu o haină militară. 

Planul străzilor îl avea în buzunar, dar oricum îl ştia pe 
dinafară. Se afla pe Leipziger Strasse şi dacă o lua spre est ar fi 
ajuns în Alexanderplatz, peste râul Spree. Dar înainte de a 
ajunge în piaţă, urma să cotească spre dreapta, de-a lungul 
Canalului Spree pentru a ajunge la staţia de tren de la podul 
Jannowitz. Cam zece minute de mers pe jos pe strádute mai 
întunecate şi mai goale decât cele din Vest. 

La Jannowitz, traversă râul, intră curajoasă în staţie şi 
cumpără un bilet. Adlershof era a opta staţie spre sud-est. Linia 
se despărţea la Ostkreuz şi primul tren care sosi mergea spre 
nord, la Pankow. Al doilea era cel bun, ducea la aeroportul 
Schonefeld, dincolo de marginea oraşului, spre sud. Ocupă un loc 
în vagonul pe jumătate gol şi se ascunse în spatele ziarului pe 
care îl cumpărase de pe pod. 

Sarah ajunse în Adlershof la nouă fără un sfert şi intră în zona 
rezidentialá ce se întindea între linia de tren şi salba de lacuri pe 
care le făcea râul Spree la ieşirea din oraş. Străzile erau flancate 
de vile somptuoase şi de blocuri de apartamente. Planul pe care 
îl consultase la Edge indicase cu acuratețe toate staţiile de 
autobuz şi îl urmă până pe Friediander Strasse. Ştia care e blocul 
Soniei, cunoştea şi apartamentul acesteia, dar nu putea să intre 
chiar pe uşa din faţă, pentru a nu da de bănuit eventualilor 
supraveghetori. 

Merse încet de-a lungul străzii, pe sub copacii de pe trotuarul 
de vizavi de blocul Soniei. Clădirile se înghesuiau de o parte şi de 
cealaltă a străzii, spaţiile dintre ele fiind foarte înguste. Sarah 


136 


înaintă până la colţ, o luă la dreapta, apoi din nou la dreapta 
până ajunse într-un drum îngust, de serviciu, ce se întindea prin 
spatele clădirilor. Aşa cum se aşteptase, de jur împrejur erau 
curţi imprejmuite cu garduri înalte, garaje şi locuri de parcare. 

Stâlpii de iluminat erau rari şi ea se simţea destul de în 
siguranţă, semiîntunericul acela făcând-o aproape invizibilă. Se 
retrase în umbra unui perete. Nu se vedeau nicăieri maşini 
parcate sau oameni. Porni grăbită prin întuneric, numărând 
clădirile, până ajunse la blocul de lângă cel al Soniei. In spatele 
lui era un loc întunecos, unde erau parcate câteva maşini; toate 
păreau că sunt goale. Se întoarse curajoasă şi intră pe o uşă slab 
luminată, urcă doar câteva trepte şi ajunse în holul clădirii. Unul 
dintre pereţi era acoperit cu cutii poştale metalice. Apăsă 
butonul liftului, încordându-se în momentul în care o femeie 
îmbrăcată cu un pardesiu maroniu, purtând o servietă în mână, 
deschise uşa blocului şi intră. 

Urcară împreună în lift. Străina apăsă butonul pentru etajul al 
treilea, iar Sarah pe cel pentru penultimul etaj. Femeia clătină 
vag din cap către ea, dar nu spuse nimic. Când liftul se opri a 
doua oară, Sarah, care rămăsese singură, trimise liftul la ultimul 
etaj şi ieşi afară. 

Se afla pe un coridor gol, pe care erau aliniate uşile roşii, 
modeme ale apartamentelor. La capătul holului se zărea o uşă 
deasupra căreia era un însemn luminat, pe care erau desenate 
nişte scări dedesubtul cărora scria Notausgang. Din trei mişcări, 
fu acolo. Scara de serviciu era cufundată în întuneric, dar bateria 
lanternei ei rezista încă. Isi lumină drumul până la o uşă 
metalică, pe care o deschise cu uşurinţă, apăsând clanţa imensă. 
Ajunse pe acoperiş. Stinse lanterna şi aşteptă până când ochii i 
se obişnuiră cu întunericul. Luna se zărea prin spărturile norilor. 
Acoperişul era plat, dar alunecos din cauza umezelii, mărginit de 
un parapet scund şi traversat de conducte mari. La unul dintre 
capete era amplasat hornul pentru boilerul centralei termice. 
Sarah escaladă cu grijă prima conductă, apoi încă două, până 
ajunse la capătul clădirii. Acoperişul blocului Soniei era la puţin 
mai mult de un metru depărtare, parapetul acestuia fiind un pic 
mai înalt decât al clădirii pe care se afla Sarah. Se mai vedeau şi 
căminele unor hornuri, cu vârfurile acoperite cu ţiglă. 

Aruncă o privire în jos, prin deschizătura dintre cele două 
clădiri şi i se făcu rău. Dacă aluneca şi cădea şi-ar fi rapt cel 
puţin jumătate din oase şi ar fi murit, în cel mai bun caz. 


137 


Alternativele erau prea îngrozitoare pentru a se gândi la ele. Dar 
distanţa era de aproape un metru şi ceva. Oare va reuşi sá o 
treacă, având în vedere că urma să sară de pe parapet, fără să-şi 
ia elan? 

Se căţără pe marginea zidului, clátinándu-se, încercând să se 
forţeze să nu privească în jos, ci numai înainte. Plácutele de 
înmatriculare din ciorapi o făceau să se mişte greoi, aşa că se 
dădu jos, le scoase şi le aruncă până pe partea cealaltă. 
Aterizară pe acoperişul vecin cu un plescăit. Apoi, îşi scoase 
pardesiul, îl aruncă şi pe acesta, urmară pantofii, care scoaseră 
un scrásnet când cázurá pe ţiglă. Işi scoase ciorapii şi şi-i legă în 
jurul taliei, apoi îşi ridică fusta pentru a-şi lăsa libere picioarele. 

Se urcă din nou pe parapet, cu degetele picioarelor strângând 
muchia acestuia. Se ghemui încordându-şi muşchii picioarelor şi 
sări. Inchise ochii, cuprinsă pentru un moment de o groază 
nebună. Ateriză cu o bufnitură, nu îndeajuns de puternică pentru 
a se teme că ar fi putut fi auzită. Se întinse pe acoperişul umed, 
cu inima bătându-i nebuneste în piept. 

Se îmbrăcă si se târî prin santul de lângă zidul scund ce 
mărginea acoperişul pe care sărise, zgariindu-si coapsele si 
julindu-şi genunchii de jgheaburile de scurgere şi de îmbinările 
ascuţite ale acestora. In spate, găsi ceea ce căuta. Blocul era 
vechi, fără scară de serviciu înăuntru, dar era prevăzut cu o 
scară de incendiu care cobora pe lângă perete. Se uită la ceas cu 
ajutorul lanternei şi decise să se odihnească pentru o jumătate 
de oră. Urma să pornească pe la ora zece. 

In timp ce cobora pe scara de incendiu începu din nou să 
plouă. Metalul deveni alunecos. Isi lipi corpul de perete pentru a 
fi cât mai puţin vizibilă. La fiecare etaj se afla câte un balcon 
ruginit ce înconjura treptele şi în care se deschidea o uşă. 
Apartamentul Soniei se afla la etajul patru. Se opri în faţa unei 
uşi cu geam. Camera din spatele acesteia era cufundată în 
întuneric, dar, lipindu-şi faţa de geam, Sarah reuşi să vadă că era 
vorba de o bucătărie prevăzută, de asemenea, cu o uşă care 
ducea în altă cameră. Răsuflă adânc pentru a-şi calma nervii 
întinşi la maximum. 

Uşa bucătăriei era încuiată. Dacă era blocată cu un zăvor de 
siguranţă, urma să fie nevoită să spargă geamul. Incercá să 
strecoare printre uşă şi tocul acesteia o bucăţică de plastic de 
grosimea unei cărţi de credit. Fără să fie nevoie de prea multe 
încercări, limba încuietorii demodate alunecă înapoi si fu de- 


138 


ajuns sá împingă uşor uşa, pentru ca aceasta sá se deschidă 
puţin. Nu mai era timp de gândit. Se descáltá si se strecurá în 
bucătărie, deschise brusc cealaltă uşă şi intră în sufragerie. 

Incáperea era goală. Draperiile nu fuseseră trase şi în lumina 
cenusie ce intra prin fereastră văzu o cameră spațioasă, în care 
se zăreau siluetele unor fotolii aşezate în jurul unui şemineu. 
Sarah rămase nemişcată şi ascultă, dar nu se auzea nici un 
zgomot, în afară de fâşâitul produs de maşinile care treceau pe 
strada udă. 

Tinándu-si răsuflarea, traversá camera în vârful picioarelor si 
deschise cealaltă uşă. Dădea într-un coridor cufundat în beznă. 
Aprinse lanterna şi deschise cu precauţie, una câte una, toate 
uşile care dădeau în acel coridor. Erau uşile celor două 
dormitoare, cea a băii şi uşa de la intrarea în apartament, pe 
care o lăsă închisă. 

Un lucru era clar. Apartamentul era pustiu. Sonia şi Len 
plecaseră. 


139 


32 
Londra 


Nairn stătea la fereastră, privind încruntat la străzile 
întunecate ale Lambethului ce se întindeau dedesubt. Deci totul 
mersese prost. Asa cum îl anuntaserá cei din Olympia, Sonia si 
Len fuseseră ridicaţi de nişte bărbaţi îmbrăcaţi în costume, 
probabil de la Securitate, acum trei ore. Căutând-o pe Sarah, 
Charlton ajunsese până la depozitul lui Magda şi găsise acolo 
doar cadavrul acestuia. Nairn era sigur că Sarah trecuse pe sub 
Zid în locul lui, dar numai Dumnezeu ştia unde era acum. 

Injurá încet. N-ar fi trebuit niciodată sá o trimită înapoi la 
Berlin, dar acum nu mai putea să facă nimic pentru a o ajuta. 
Absolut nimic. Bineînţeles, telefonase deja, pe linia bruiată, 
ambasadei din Berlinul de Est şi vorbise cu şeful staţiei de acolo, 
dar ce puteau ei să facă? Să răspândească oameni pe străzi? Să 
fie atenţi la tot ce mişcă? Să se roage? Şansele ca ei s-o 
găsească pe Sarah erau minime. Şi, chiar dacă ar fi găsit-o, ar fi 
fost al dracului de greu să o scoată din nou de acolo. 

Rămas în criză de idei, căută numărul de la casa din Dorking a 
lui Simon. Nici acesta nu putea să facă ceva folositor, dar cu cât 
era anunţat mai repede de iminentul dezastru, cu atât mai bine! 
Dacă Sarah ar fi fost capturată şi identificată, urmau să apară şi 
problemele diplomatice şi, de asemenea şi duşmănii personale. 


După şocul iniţial, lui Sarah îi veni să plângă că prada ei 
scăpase. Avea nervii în piuneze după tensiunea ultimelor două 
ore - şi totul fusese degeaba. Reusi sá se adune şi se asezá pe 
un fotoliu în sufrageria cufundată în beznă, încercând să-şi 
potolească frica. Cel puţin pentru scurtă vreme era în siguranţă: 
apartamentul Soniei era ultimul loc unde ar fi putut s-o caute 
cineva. Se uită împrejur, camuflând raza lanternei cu mâinile. Era 
un apartament confortabil, destul de spaţios pentru standardele 
est-germane. In încăpere se aflau şi câteva rafturi pline cu cărţi 
pe lângă şemineul clasic, din cărămidă. Deasupra acestuia se 
aflau câteva poze de vacanţă cu copii şi o fotografie înrămată în 
argint a unui bărbat tânăr. Acela trebuia să fie Richard Sorge. 

Ce să facă acum? Dacă Sonia fusese arestată, Sarah ar fi 


140 


trebuit sá se întoarcă în Vest cât mai curând posibil. Ar fi fost 
oprită la oricare punct de control, pentru că nu avea actele 
necesare pentru a fi în Berlinul de Est, dar ar fi putut să se 
folosească din nou de canalizare. Planul avea sorţi de izbândă 
numai dacă nimeni nu o remarcase în partea aceasta a Zidului şi 
dacă nu găsise nimeni poarta deschisă... fusese o greşeală din 
partea ei sá o lase deschisă. Dacă nemtáláii ăştia eficienţi ar fi 
găsit poarta deschisă probabil că ar fi schimbat încuietoarea. La 
naiba, la naiba, la naiba! 

Sau poate că, din contră, Sonia era încă în libertate. Erau un 
cuplu în vârstă, la pensie: poate că moartea lui Peter îi afectase 
atât de tare, încât se hotărâseră să locuiască la unul dintre 
ceilalţi copii. Era totuşi abia unsprezece seara - puteau să fie în 
oras, la vreun restaurant, deşi această variantă nu prea putea fi 
luată în considerare, având în vedere faptul că Peter tocmai 
fusese împuşcat. Poate că acesta nu murise până la urmă şi li se 
dăduse voie să stea cu el la spital. Sarah se duse până la 
fereastră şi aruncă o privire afară. Strada era goală, cu excepţia 
unei singure maşini parcate sub copacii de vizavi. S-ar fi putut să 
fie vorba de un supraveghetor. Prieten sau inamic? 

Prezenţa maşinii acolo fu decisivă în alegerea pe care o făcu. 
Era foarte târziu şi toţi berlinezii de treabă din Est erau în pat la 
ora aceea. Pe străzi ar fi părut suspectă şi, dacă maşina era de la 
Ministerului pentru Securitatea Statului, ar fi ridicat-o înainte să 
apuce să facă cincizeci de metri. Brusc, se simţi extrem de 
obosită. Apartamentul întunecat o făcea să se simtă în siguranţă. 
In frigider, găsi o cutie de bere pe care o bău în cel mai mic 
dintre cele două dormitoare. Camera era mobilată cu o singură 
canapea. Se înveli cu o pătură, ghemuindu-se şi adormi. 


141 


33 
Londra 


Sir James Simon nu státu prea mult pe gánduri; si nici nu avea 
prea multá rábdare. Luá primul tren din Boxhill si se grábi pe jos 
de la Waterloo Station pentru a ajunge la Cut la sapte dimineata. 
După o mică neíntelegere cu paznicii - pentru că uitase parola 
pentru intrarea în clădire - i se permise să intre şi urcă cu liftul. 

Nairn îl întâmpină destul de călduros, arătând totuşi foarte 
obosit. 

— Te-ai trezit devreme, Jim. Mulţumesc că ai venit. 

— Ai veşti noi? 

— De când am vorbit noi, nu. Sarah Cable se află undeva în 
Berlinul de Est - Dumnezeu ştie unde. Sonia a dispărut. Nu ştiu 
dacă a fost arestată, dar cum fiul ei se pare că a fost împuşcat în 
timp ce încerca să treacă graniţa, e o posibilitate de luat în 
seamă. In birou intră un funcţionar care aduse două cáni de 
cafea instant şi câteva cutiute de lapte. Imi pare rău că lucrurile 
de la comisariat nu mai merg aşa de bine ca înainte. 

Simon zâmbi uşor, autoironie. 

— Se pare că suntem martorii unui eşec total. 

— E un dezastru. Dacă Securitatea est-germană o arestează 
pe Sarah şi aceasta recunoaşte că este ofiţer SIS şi că a intrat 
ilegal în ţară pentru a o răpi pe Sonia, Dumnezeule, se va 
dezlántui iadul! 

— Şi cum rămâne cu bătrâna? 

Nairn îşi desfăcu braţele. 

— Cine ştie? Acum are destule motive să fugă, chiar şi la 
vârsta ei, dar cred că nu mai poate să o facă. După părerea mea, 
e deja arestată. 

— Mă îndoiesc. 

— Şi mai avem pe cap şi blestematul ăla de submarin, care 
stă pe fundul Mării Baltice. Sá le spun celor de la Marină să-l 
trimită la pescuit? 

— Mai lasă-l acolo încă douăzeci şi patru de ore! Au fost de 
acord să aştepte două nopţi şi, deocamdată, nu a trecut decât 
una. 

— Mie mi se pare că a trecut o săptămână. 


142 


Simon se asezá într-unul dintre fotoliile ponosite. 

— Chiar crezi cá o sá o aresteze pe Cable? 

— E o posibilitate de luat în seamă. 

— In cazul acesta, vor fi obligaţi să raporteze incidentul si 
ministrului! Şi urăsc să fie prinşi cu pantalonii în vine. 

— Crezi că e absolut obligatoriu, Jim? Asta înseamnă că o 
grămadă de oameni or să ştie. Până acum se pare că Sarah a 
reuşit să rămână în libertate, dar dacă cineva scapă vreo vorbă, 
toţi poliţiştii din Berlinul de Est vor fi pe urmele ei. Sunt multe 
urechi atente în jurul ambasadelor blocului sovietic, doar la un 
telefon distanţă de Karishorst. 

— David, când lucrurile merg rău, trebuie să fac un raport 
către politicieni. Nu există nici o altă alternativă. 


Când Sarah se trezi, afară era o zi însorită de toamnă şi 
apartamentul rămăsese încă gol. Tinándu-se la distanţă de 
ferestre, merse în bucătărie si îşi făcu o cafea. In mod ciudat, nu 
se mai simţea ca o străină, locul avea ceva plăcut care o făcea 
să se simtă aproape ca acasă. Ingenunchind pe podeaua 
dormitorului, ridică colţul unei draperii şi aruncă pe furiş o privire 
afară. Observă că se afla într-un cartier rezidenţial, liniştit, cu 
străzi drepte, flancate de copaci. Mai reuşi să vadă câţiva 
trecători şi câteva maşini parcate. Dacă apartamentul era 
supravegheat, oricare dintre aceştia putea să fie un agent. 

Analiză cu calm situaţia. Orice i s-ar fi întâmplat Soniei, nu 
avea nici un motiv să creadă că Securitatea est-germană ştia că 
ea, Sarah, se afla în Berlinul de Est. Deci era mai în siguranţă în 
apartamentul pustiu decât pe străzi, la lumina zilei. Adică trebuia 
să stea în casă întreaga zi, aşteptând seara şi întunericul pentru 
a pleca în acelaşi mod în care venise. Cu puţin noroc, ar fi putut 
să ia trenul până în centru şi să ajungă până la ambasada Marii 
Britanii fără să o oprească cineva. Ar fi trebuit să existe o cale 
oficială să o scoată din ţară după aceea. 

Era tentată să-şi încerce norocul oricum, dar nu exista nici o 
cale să-i evite pe eventualii urmăritori la lumina zilei şi, 
deocamdată, nu se temea de o eventuală vizită a poliţiei în 
apartament. Dacă Sonia avea necazuri era din pricina lui Peter. 
Nici o persoană în toate minţile nu avea cum să o suspecteze pe 
Sonia de activităţi antistatale, aşa că nu aveau nici un motiv să-i 
percheziţioneze apartamentul. Puteau să ajungă la ea şi fară 
asta. 


143 


Si, în orice caz, apartamentul era prevăzut cu două ieşiri. Usa 
de la intrare avea un vizor prin care Sarah putea să vadă scările 
şi liftul. Uşa din spate, din bucătărie, dădea în balcon şi de acolo 
pe scara de incendiu. Balconul era lat de aproape un metru, cu 
un parapet solid de cărămidă şi, dacă s-ar fi ghemuit acolo, ar fi 
putut trece neobservată de dedesubt. Sarah lăsase uşa din spate 
descuiată şi puţin întredeschisă, pentru cazul în care ar fi trebuit 
să iasă repede pe acolo. 

Nu putea să dea drumul la radio sau la televizor, pentru că 
apartamentul putea să fie intesat de microfoane. Aşa că examiná 
cărţile din sufragerie. Descoperi o carte nemţească veche despre 
actele de vitejie ale lui Richard Sorge din timpul războiului şi 
despre activitatea lui ca agent secret din cadrul ambasadei 
germane din Tokio. Sarah ştia că era vorba de un manual de 
spionaj clasic - Sorge avusese grijă ca documentele secrete ale 
înaltului comandament japonez să ajungă la Moscova la fel de 
repede cum ajungeau şi la aliaţii japonezilor în Berlin. Cu ajutorul 
acestui serviciu secret, Stalin fusese informat că Japonia nu avea 
să invadeze Rusia, dându-i acestuia posibilitatea să-şi 
concentreze toate forţele asupra invaziei germane. In schimb, 
refuzase să-l dea pe Sorge la schimb cu prizonierii japonezi şi îl 
părăsise acolo în ultimul an de război. Sarah se aşeză într-un 
fotoliu şi începu să citească. 


Mai târziu, în după-amiaza aceea, temperatura aerului crescu 
şi ea atipi în fotoliu moleşită de căldura apartamentului. Se 
dezmetici rapid, alertată de zgomote ce veneau dinspre uşa de la 
intrare. Se ridică brusc în picioare, auzind din nou zgomotele 
respective. Intelese că era cineva care descuia uşa. 

Ascunse cartea sub o pernă şi fugi în bucătărie, se târî prin 
uşa din spate, pentru a nu putea fi văzută de dedesubt şi se 
ghemui pe balcon. Simti cum i se usucă gâtul, în timp ce auzea 
paşi în interiorul apartamentului. 


144 


34 
Berlin 


Dupá cincisprezece minute, combinatia dintre crampele pe 
care le simţea în muschii picioarelor şi ploaia ce începuse să 
cadă o irita pe Sarah. Aruncă precaută o privire prin fereastra 
bucătăriei şi văzu o femeie în vârstă îndreptându-se către un raft 
cu pahare. Femeia vorbea cu cineva din camera alăturată şi 
Sarah ascultă ce spunea. Auzi numele Len şi deduse din tonul 
conversatiei că cei doi erau singuri. 

Venise vremea pariului final. Se hotărî, numără până la 
douăzeci, deschise uşa bucătăriei şi dădu la maximum aparatul 
de radio. 

— Bună seara! Sarah vorbea încet în germană; nici un 
microfon nu avea cum să o înregistreze în gălăgia ce venea 
dinspre aparatul de radio. Nu vă alarmati, nu vreau sá vă fac nici 
un rău. Vin de la Londra, pentru a vă salva. 

Sonia se răsuci cu o expresie de groază întipărită pe chip. 

— Cine eşti? Se trase înapoi. Ce vrei? 

Sarah ridică încet mâinile, arătându-le că erau goale. Sonia nu 
părea să aibă mai mult de şaizeci de ani, o femeie chipeşă, cu 
părul scurt şi alb, cu o faţă pe care se puteau citi înţelepciunea şi 
caracterul. 

— Ce vrei? Vocea îi tremura. Sarah observă un inel oriental de 
aur răsucit care, probabil, stătea pe degetul femeii de mai bine 
de o jumătate de veac. Soţul ei alergă din cealaltă cameră şi o 
cuprinse protector cu braţele. 

— Aveţi probleme, nu-i aşa? întrebă Sarah. Amândoi. Am venit 
să vă ajut. Pot să mă aşez? 

Len dădu din cap; chipul şi atitudinea trădau faptul că 
plânsese. 

— L-au împuşcat pe Peter! îi spuse el Soniei. Fata are 
dreptate, oricine ar fi ea, suntem în mare pericol. Eşti de şaizeci 
de ani membră de partid şi eşti tratată astfel... 

— Moartea lui Peter a fost un accident, replică Sonia, 
strângându-şi buzele. Nu suntem în nici un fel de pericol din 
cauza lui. 

Soţul ei se uită disperat la Sarah. Părea să accepte prezenţa ei 


145 


acolo, nearátándu-se deloc surprins de apariţia străinei. 

— Am fost interogati timp de douăzeci şi patru de ore de 
Securitate. Brusc, după atâţia ani, suntem consideraţi suspecți şi 
asta numai din cauza lui Peter - numai Dumnezeu ştie ce osăne 
facă. 

— Nu suntem în pericol! spuse Sonia cu aceeaşi voce 
monotonă, de parcă s-ar fi aflat încă în stare de şoc. 

Len gemu. 

— Recunoaste, Ruth, pentru numele lui Dumnezeu, 
recunoaşte. Se întoarse din nou spre Sarah, implorând-o din 
priviri. Oricine ai fi, poţi să faci ceva să ne ajuţi? Te rog! 


O oră mai târziu, de la radio încă se mai auzea muzică de 
Beethoven. Femeia în vârstă o privea ostil pe Sarah pe deasupra 
mesei din bucătărie. Sarah simţea cum o cuprinde disperarea. La 
început, credea că e pe calea cea bună; dar acum nu putea risca 
să mai rămână prea multă vreme. Sonia era de neclintit. 

— Greşeşti, spuse Sarah încet. lţi repet - nu mai eşti dorită 
aici. Nu contează ce ai făcut când erai tânără, ai rezistat 
represiunii, ai vorbit liber, ţi-ai făcut mulţi duşmani. Sonia o 
privea fară să spună nimic. In adâncul ei în mod sigur era 
afectată de moartea lui Peter, probabil că se simţea ameninţată 
şi tristă. Dar nici una dintre aceste trăiri nu se vădea pe chipul ei. 
Disperată, Sarah mai încercă o dată. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ascultă-mă! îi veni ei sá tipe. Ei cred că ai fost agent 
dublu între '47 şi '50, că l-ai trădat pe Fuchs. Fiul tău a încercat 
să fugă. Dacă rămâi aici, o să cazi în dizgrație, o să fii exclusă din 
partid, o să-ţi ia casa şi o să te închidă împreună cu criminali 
nebuni! Intelegi? Ai putea să-ţi petreci ultimii ani din viaţă în 
puşcărie. Noi îţi oferim o cale de scăpare. 

Sonia o privi cu duşmănie şi brusc se încruntă: 

— Ce încerci să mă determini să fac? Se străduia să pară la fel 
de nepăsătoare, dar nu îi mai reuşea atât de bine. 

— Te putem scoate din ţară. Putem s-o facem chiar în seara 
aceasta şi apoi să vă punem la dispoziţie o casă în Anglia sau în 
America, oriunde vreţi. 

— Şi, în schimb, eu trebuie sá trădez munca mea de-o viaţă, 
tot ce-am făcut în ultimii şaizeci de ani? 

— Oricum, e mai bine decât să rămâi aici şi să fii distrusă, nu-i 
aşa? 

Sonia se întunecă la faţă, dar se vedea că rezistenţa ei era pe 


146 


sfársite. 

— Şi să zicem că as ceda acestui şantaj, cum aveţi de gând sá 
ne scoateţi din ţară? 

— Tármul Mării Baltice e la mai puţin de o sută cincizeci de 
kilometri şi acolo vă aşteaptă un submarin, la o oră stabilită, în 
seara asta. 

Sonia clătină tristă din cap. 

— Exact ca în timpul războiului... dar e imposibil, draga mea. 
Sunt patrule şi şalupe ale Pazei de Coastă, radare şi mine - 
nimeni nu mai poate fugi în felul ăsta. 

— Am studiat în amănunt toate părţile planului, inclusiv 
traseele şalupelor militare. Marina noastră poate să detecteze 
minele. Iti promit că ştim cum să o scoatem la capăt şi, oricum, 
am mai făcut-o şi cu alte ocazii. Se poate fugi pe mare, ştii asta 
de pe vremuri. Sarah făcu o pauză, zâmbi şi continuă pe un ton 
neutru. Deci veniţi? 

— Nu cred! Doar încercam să te previn asupra pericolelor pe 
care le vei întâmpina. 

— Foarte bine! oftă Sarah simțind că-i vine sá scuipe sânge. 
Nu mai avea alte cărţi de jucat. Pentru prima dată observă că în 
cameră era şi fotografia lui Sorge - era o poză mică, alb-negru, 
pe dulap. Nu pot să rămân aici toată noaptea. Dacă vreţi să staţi 
si să riscati, păcat, e treaba voastră, noi nu vă putem ajuta. Dar 
nu cred că veţi mai locui împreună în acest apartament peste o 
săptămână. Şi asta va fi doar începutul. 

Brusc, chipul Soniei se întunecă. 

— Oh, de ce nu ne lăsaţi în pace? Tot ce vreau acum este să 
trăiesc liniştită alături de Len în tara socialistă la a cărei 
construcţie am ajutat, printre oameni care vorbesc limba mea 
maternă. Oh, Doamne, de ce ne tulburati, lásati-ne în pace, 
ticăloşilor. Incepu să plângă, suspinând încet cu capul în mâini. 

— Lumea s-a schimbat din 1950 şi ţara la a cărei construcţie 
ai ajutat este cea în care tinerii pe care îi dispretuiesti te vor 
condamna pentru trădare. Picioarele îi tremurau pe sub masă, 
dar vocea îi rămase fermă şi limpede. 

Într-un târziu, Sonia privi în sus cu ochii plini de furie. 

— Lasă-ne singuri câteva minute, vreau să vorbesc cu soţul 
meu. 


La miezul nopţii porniră. Sonia insistase ca Len să nu fie nevoit 
să suporte riscurile unei evadări de pe coasta nordică. 


147 


— Nu e nevoie. Are o viză pentru a traversa în Germania de 
Vest, urma sá meargă la un târg în Hamburg, peste câteva zile. 
Plănuia să anuleze excursia aceasta din cauza..., din cauza lui 
Peter. Dar încă mai poate folosi viza; pe mine m-au luat la 
întrebări, deci nu cred că el va avea vreo problemă la graniţă, 
dacă merge cu trenul. 

Sarah avea îndoielile ei, dar le tinu pentru sine; treaba sa era 
să o scoată pe Sonia, indiferent de ceea ce urma să i se întâmple 
bietului Len. 

— Dar tu ai fi oprită? 

— Oh, da. Nu am documentele necesare pentru a părăsi ţara 
si, oricum, acum mă urmăresc. Va trebui să merg pe drumul ales 
de tine. 

— Cum putem ieşi din bloc fără să fim văzuţi? 

Sonia trăsese jaluzeaua peste fereastra bucătăriei, dar acum o 
ridică puţin şi aruncă o privire pe geam. g 

— O să ne folosim puțin de tehnica de filaj. Incă arăta destul 
de răvăşită, dar fu în stare să zâmbească trist. Drumul de 
serviciu din spate nu prea le asigură acoperire supraveghetorilor, 
aşa că îşi parcheazá maşina la unul dintre capetele lui, probabil 
în faţă. 

— Unde e maşina ta? 

— La asta mă gândeam. E o Lada, crezi că poţi să o conduci? 

— Desigur. 

— Ah, clătină Sonia din cap. Am uitat. Are numere speciale de 
partid. Dacă mă urmăresc, or să ne găsească imediat. 

Deci de asta făcuse Magda numerele false. 

— Pot să schimb numerele, spuse Sarah. Şi am şi actele 
necesare pentru noua maşină. 

— Serios? Foarte inteligent din partea ta... în cazul acesta, s-ar 
putea să reuşim. Maşina mea este încuiată într-un garaj la o 
stradă depărtare. L-am închiriat de pe piaţa neagră şi sunt sigură 
că poliţia nu ştie nimic despre el; ei cred că maşina mea se află 
într-unul dintre garajele din spate, dar acestea sunt prea puţine 
ca să ajungă pentru toţi locatarii. Gândire socialistă. Se opri 
pentru un moment. Dacă poţi să ajungi la maşină, vino cu ea 
înapoi aici, pe drumul de serviciu din spate. Ei pe mine mă 
urmăresc, nu pe o fată de douăzeci şi ceva de ani, într-o maşină 
diferită, aşa că nu te va urmări nimeni. Opreşte în spatele 
blocului, la intrarea în grădină şi eu o să mă strecor în spate şi o 
să mă întind pe podea. Cu puţin noroc, agentul care 


148 


supravegheazá blocul nici n-o sá se mai uite la tine. 

Sarah ezitá un moment. 

— Dar cum ajung la masina ta? 

— O să-ţi fac planul străzii. Ca să ieşi din clădire, coboară 
scările până la parter. Uşa de la intrare e la doar câţiva paşi de 
stradă. Mai e o uşă laterală. leşi prin grădină şi mergi prin 
spatele blocului de lângă acesta şi apoi pe aleea din faţa 
următorului bloc, pe care o să-l recunoşti după barăcile din curte. 
Sarah chicoti involuntar: avea de-a face cu o profesionistă. La 
capătul străzii, traversezi şi mergi mai departe. Uite, îţi arăt eu. 

— Ai destulă benzină? 

— Da, rezervorul e aproape plin şi în torpedo sunt hărţi pentru 
toată ţara. Sonia zâmbi din nou trist. Un vechi obicei. 


Curtea era întunecată si Sarah găsi pe bâjbâite drumul, 
trecând prudent pe lângă containerele de gunoi prevăzute cu 
roţi. Îi luă zece minute să ajungă la şirul de garaje situat la trei 
străzi depărtare şi pe drum nu întâlnise pe nimeni; dacă locul era 
urmărit, supraveghetorii se aflau bine ascunsi. Garajul Soniei era 
al şaptelea dintr-un şir de opt din apropierea unei clădiri gotice 
ce aducea surprinzător de mult cu o biserică încă funcţională, 
afară fiind plasat şi un panou pe care era afişat orarul slujbelor. 

Sarah descuie garajul şi se strecurá înăuntru. Impinse usa din 
lemn încet, închizând-o, folosindu-se de cartela de plastic pentru 
a bloca limba broastei. Incáperea nu avea ferestre, dar ea 
camuflă instinctiv raza lanternei cu mâinile, în timp ce 
îngenunchea pe podeaua de beton. Plácutele de înmatriculare 
ale maşinii, pătrăţoase, erau prinse cu nişte şuruburi mici, pe 
care ea începu să le desfacă folosindu-se de o şurubelniţă şi de 
setul de chei pe care îl avea la ea. Fixă noile plăcuţe de 
înmatriculare utilizând de aceleaşi şuruburi. Când termină 
treaba, ascunse vechile plăcuţe de înmatriculare între acoperişul 
ruginit de azbest şi grinzile de susţinere, apoi deschise uşa câţiva 
centimetri şi scoase capul afară. Strada era învăluită în întuneric, 
excepţie făcând doar cele câteva globuri de lumină albă ce 
încoronau cei doi stâlpi de beton şi continua să arate pustie. 
Incet, descuie maşina şi porni motorul. Zgomotul i se păru 
asurzitor şi îl opri în grabă, înainte ca acesta să atragă atenţia 
vecinilor sau ca monoxidul de carbon să umple garajul. Deschise 
uşa şi împinse maşina afară, grăbită, pentru a micşora timpul de 
expunere. După câteva secunde, uşile erau închise din nou şi ea 


149 


trecea de biserica tácutá cu farurile stinse. 

Apucá volanul ciudatei masini, incordándu-se, conducánd de 
parcă ar fi fost în transă, dar totul mergea foarte bine. Intră pe 
strada îngustă din spatele blocului de apartamente, dădu cu 
spatele până la capătul grădinii şi abia se oprise când o auzi pe 
Sonia deschizând uşa din spate. 

— Punctul de întâlnire este pe malul mării lângă Rugen, spuse 
Sarah repede în timp ce porneau în trombă. Poţi să mă îndrumi 
către centura oraşului? 

— Da, se auzi vocea înfundată din spate. la-o pe prima la 
dreapta, apoi mergi înainte cam zece kilometri până ajungi la un 
depou de tramvaie. 

Conducea rapid de-a lungul unei străzi pustii, lăsând în urmă 
şiruri întunecate de magazine şi blocuri, din când în când trecând 
peste şine de tramvai sau peste petice de piatră cubică. Sarah 
simţi că Sonia nu voia să vorbească şi se concentră asupra 
comenzilor ciudate ale maşinii, fiind atentă la eventualele maşini 
de poliţie. Realiza că în adâncul sufletului ei era speriată; o 
singură greşeală şi ar fi fost pierdute. Orice s-ar fi întâmplat cu 
Sonia, Sarah ştia că pe ea o aştepta o lungă perioadă de detenţie 
în închisoare sau în vreun lagăr de muncă; ar fi îmbolnăvit-o 
înainte de a o folosi ca monedă de schimb, întotdeauna procedau 
aşa. Dar la suprafaţă nu simţea decât curiozitate şi un calm 
glacial. in dreptul depoului de tramvaie intrară într-o zonă 
împădurită şi mări viteza. 


La Londra, Nairn stătea singur în biroul lui, nemişcat, aşezat la 
masa pe care se afla o lampă cu abajur verzui. Era ora unu 
dimineaţa şi tocmai terminase de decriptat o altă telegramă 
venită din Berlinul de Est. Agenţii de la ambasadă îi raportaseră 
plecarea unei Lada, condusă de o femeie neidentificată. Şi apoi şi 
Len plecase spre o destinaţie necunoscută. Acum, tot ce mai 
rămânea de făcut era să spere; dacă şi-ar fi păstrat credinţa 
părinţilor săi, s-ar fi rugat. 


150 


35 
Germania de Est 


Prin Rugen nu trecea nici o autostradă dar, în orice caz, Sarah 
se simţea mai în siguranţă pe drumurile de ţară. Conducea 
maşina spre nord prin noapte, păstrând o viteză constantă de 
şaptezeci şi cinci de kilometri la oră, iar farurile străpungeau 
întunericul pădurii de pin. Din când în când, copacii lăsau loc 
unei porţiuni de câmpie sau deal şi când luna ieşea dintre nori 
putea zări contururile fantomatice ale fermelor. 

O dată ieşită din Berlin, oprise într-un refugiu si Sonia veni sá 
se aşeze lângă ea. Mergeau păstrând tăcerea, vorbind doar când 
Sarah cerea informaţii despre direcţia în care se îndreptau, în 
dreptul răspântiilor. Pe drum erau puţine maşini: depăşiseră 
câteva TIR-uri, câteva camioane şi un poliţist singuratic, pe 
motocicletă, care mergea în direcţia opusă. Starea de spirit a lui 
Sarah se îmbunătăţise si ea deveni din ce în ce mai încrezătoare 
când văzuse că parcurseseră şaizeci de kilometri în prima oră. 
Apoi se lăsase ceața. 

Totul se întâmplase brusc. Fâşii gri de aburi apăruseră în 
bătaia farurilor acoperind drumul şi alunecând pe deasupra 
maşinii ca adevărate fantome; se aflau în faţa unui zid de ceaţă 
şi Sarah se văzu nevoită să încetinească. 

— Maşina asta are faruri de ceaţă? o întrebă ea pe Sonia. 

— Din păcate nu. 

Sarah înjură, dar merse mai departe cu prudenţă, chinuindu- 
se să vadă în lumina slabă a farurilor marginile drumului. Nu 
existau marcaje fosforescente şi Sarah porni ştergătoarele 
pentru a curăța umezeala depusă pe parbriz. Acestea se miscau 
înainte şi înapoi producând un zgomot puternic. Ora care a urmat 
le solicită nervii la maximum pentru că dacă ar fi lovit vreun 
copac sau ar fi ieşit de pe drum ar fi fost vai de ele. Dar Sarah se 
simţea la adăpost în ceaţă şi ele stăteau destul de confortabil în 
maşină, cu căldura pornită. Apucă mai strâns volanul, aplecându- 
se înainte, chinuindu-se să vadă mai bine, cu fruntea aproape 
atingând parbrizul. Curând, ochii începură să o usture. Trecură 
printr-un oras cu clădirile ascunse în mare parte de ceaţă. Rotile 
maşinii scoteau un zgomot ritmic pe piatra cubică în timp ce 


151 


farurile dezváluiau siluetele masinilor parcate de-a lungul strázii. 

— Cred că suntem în Neubrandenburg, murmurá Sonia 
încordată. Fii cu ochii în patru. Dar nu văzură nici un echipaj de 
poliţie şi nici vreo maşină care să le fi urmărit. 

La scurtă vreme după aceea, lăsară în spate ceata şi Sarah 
mări din nou viteza. Acum traversau o câmpie, drumul era mai 
lat, aşa că ajunse la nouăzeci de kilometri pe oră, copacii şi 
stâlpii de telegraf de pe marginea drumului dispărând cu 
repeziciune în spatele maşinii. Sonia observă prima barajul din 
faţă şi apucă brusc braţul lui Sarah, într-un acces de panică. Un 
şir de lumini roşii semnalizau o barieră plasată de-a latul 
drumului şi două maşini de teren o flancau. De-o parte şi de alta 
a drumului era câmpia, aşa că nu aveau unde să scape. Când se 
apropiară de grupul de oameni îmbrăcaţi în uniformă, Sarah 
frână şi lăsă jos geamul maşinii. Doi bărbaţi cu mantale lungi se 
apropiară. Amândoi erau înarmaţi cu pistoale mitralieră. 


La Londra, Nairn se întorsese în camera de comunicaţii şi 
sorbea dintr-un pahar de cafea instant. De două ore, radioul 
tăcea şi nu aştepta alte veşti până la mesajul comandantului 
submarinului - şi asta nu urma să se întâmple decât atunci când 
Sarah şi Sonia s-ar fi aflat la bordul navei. Schimbă câteva 
cuvinte cu cei doi operatori radio, povestind despre copii şi 
grădinărit; el nu avea copii, dar cei doi erau familişti convinşi, îi 
ştia de mulţi ani. Gândurile îi zburau în altă parte şi nici nu băgă 
de seamă când sună telefonul şi femeia cu care vorbea se opri 
pentru a răspunde. Se întoarse şi privi la farurile maşinilor ce 
veneau dinspre podul Westminster. Traficul se rărise acum; până 
la patru dimineaţa, drumul urma să fie pustiu. Aşa cum 
cunoşteau toţi cei care lucrau noaptea - poliţişti, infirmiere, 
vameşi, măturători de stradă şi ofiţeri de securitate - acestea 
erau orele moarte când până şi insomniacii şi cei cu tendinţe 
sinucigaşe dormeau, când toată natura părea să ia o pauză şi să 
se odihnească înainte de a se hotărî sá reînceapă lupta pentru 
încă douăzeci şi patru de ore. 

Isi dădu seama că operatoarea radio vorbea cu el. 

— Da, Liz? Imi cer scuze, eram departe de aici. 

— Sunt cei de la GCHQ, Sir. Au trimis un raport pe care cred că 
aţi vrea să îl vedeţi - mi se pare că se referă la cele întâmplate în 
seara asta. 

— Da? 


152 


— ÎI trimit chiar acum pe o linie sigură de fax, ar trebui să 
ajungă aici în douăzeci de minute. 

— Foarte bine, ai grijă să mi-l aduci imediat. 

— Bineînţeles, Sir. 


Sarah privea ţintă la faţa largă cu pometii înalţi care ieşea de 
sub căciula militară, realizând cu groază că ţeava armei era 
îndreptată spre capul ei. Putu să-şi dea seama după fizionomia 
omului şi după epoleţii largi ai mantalei militare că era vorba 
despre un soldat rus, nu de un poliţist şi, când acesta începu să 
vorbească, nu înţelese nici un cuvânt. 

Ea clătină din cap şi el ridică vocea gesticulând furios cu ţeava 
armei. A 

— E în ordine, sopti Sonia. Iti cere să aştepţi câteva minute. Se 
fac nişte manevre militare şi un pluton de tancuri traversează 
şoseaua un pic mai în faţă. 

— Asta-i tot? 

— Da, nu te îngrijora. 

Sonia se aplecă şi spuse câteva cuvinte în ruseşte. Brusc, faţa 
asiatică se umplu de zâmbet, soldatul se întoarse şi merse înapoi 
la barieră cu automatul atârnându-i neglijent pe piept. Sarah îl 
văzu vorbind cu ceilalţi din pluton. O sticlă începu să circule între 
ei şi auzi râsete, când unul dintre soldaţi făcu un gest obscen 
către maşină, îndoindu-şi braţul în aer, mimând un penis în 
erectie. Sonia o apucă uşor de mână. 

— Cred că i-a plăcut cum arăţi, draga mea, dar nu ai de ce să 
te temi. Sunt doar nişte ţărani beti care nu ne vor face nici un 
rău. 

Nu trecură câteva minute, ci mai bine de o jumătate de oră 
până când apărură tancurile. Sarah auzi un huruit îndepărtat, 
apoi zgomotul de motoare deveni asurzitor, tancurile făcându-şi 
apariţia dinspre est. Era o privelişte insolită, cel puţin cincizeci de 
monştri blindati - cu siguranţă mai mult de un pluton - cu ţevile 
tunurilor în vânt şi cu antenele radio bălăngănindu-se deasupra, 
în timp ce traversau cu viteză câmpia. Sarah privea fascinată 
şenilele care muşcau din şosea; parcă avea o viziune din al 
doilea război mondial. 

Când dispărură, bariera fu ridicată şi cele două maşini de 
teren plecară în urma tancurilor. Sarah porni motorul maşinii. 


Raportul de la GCHQ era devastator, deşi se aştepta la aşa 


153 


ceva. În sfârşit, reuşiseră sá înţeleagă ceva din toate 
înregistrările interceptărilor şi, în timp ce le citea, Nairn înjură în 
gând. Cum dracu' putuseră să fie atât de orbi? Cum putuse el să 
fie atât de dobitoc încât să o trimită pe Sarah înapoi? Era o fată 
curajoasă, dar avea numai douăzeci şi doi de ani - ce o să-i facă 
nemernicii ăia? Şi dacă se mai lăsa şi cu Împuşcături când le 
arestau... 

— La naiba, strigă el în încăperea goală. La naiba, la naiba, la 
naiba! Lovi biroul cu pumnul, nervos. 

După câteva minute, merse ca în transă, deschise uşa şi strigă 
pe coridor. 

— Poţi să-mi faci şi mie rost de o maşină, te rog, Liz? S-ar 
putea să am nevoie să mă mişc rapid când o să primesc veştile. 

— Nu e nevoie, Sir, spuse operatoarea radio. Şoferul 
dumneavoastră vă aşteaptă jos. A fost aici toată noaptea. 

— Chris e încă aici? Dar i-am spus să se ducă acasă acum 
câteva ore. 

Liz ieşi pe hol. 

— Probabil s-a gândit că s-ar putea să aveţi nevoie de el, Sir, 
zâmbi conspirativ. In seara asta se petrece o chestie extrem de 
importantă, nu-i aşa?!... 

— Da, s-ar putea să fie importantă. Mai degrabă Chris plănuia 
să se îmbogăţească de pe urma orelor suplimentare, se gândi 
Nairn! Nu degeaba toată lumea de la cantină îi spunea Chris 
Pungaşul. 


La trei şi un sfert dimineaţa, Sarah ajunse la malul mării, lângă 
Greifswald. După incidentul cu tancurile, călătoria continuase 
normal, dar oftă uşurată când maşina depăşi un deal şi ea putu 
să vadă conturul dunelor de nisip. Marea Baltică părea o 
întindere întunecată mai deschisă la culoare decât pământul, cu 
mici sclipiri argintii în locurile unde se spărgeau valurile. 

Incetini şi urmă cursul falezei, ştiind că mai avea de parcurs 
câţiva kilometri până când dunele urmau să facă loc stâncilor 
unde spera să găsească farul părăsit care era locul de 
recunoaştere pentru plaja de unde trebuia să se facă 
recuperarea. Acum începea cea mai periculoasă fază a planului 
pentru că această parte a coastei era una dintre cele mai bine 
păzite din Europa dar, în mod curios, Sarah era calmă şi 
încrezătoare, ascultând zgomotul valurilor ce se spărgeau în 
beznă şi inhalánd cu nesat aerul sărat al mării. 


154 


36 
Rugen 


După ce au ascuns maşina într-un pâlc de copaci, îşi gásirá 
adăpost între două stânci, ferite de vântul tăios. Din fericire, luna 
apusese şi Sarah se simţea în siguranţă în întunericul ce învăluia 
stâncile. Stătea cu genunchii la piept privind prin întuneric la 
siluetele fantomatice ale valurilor care se spárgeau de țărm. 
Sonia se aşezase undeva, în apropiere şi Sarah o auzi plângând 
în tăcere. Se întinse şi îi cuprinse cu un braţ umerii. Nu spuseră 
nimic, dar o legătură nevăzută se stabili între ele. Într-un târziu, 
Sonia vorbi. 

— Ăsta este sfârşitul. Vocea îi tremura, abia auzită. N-o să mă 
mai pot întoarce niciodată aici, în ţara mea. 

— Imi pare rău. Sarah se simţea stingherită dar continua să o 
Imbrátiseze, încercând să o liniştească. 

— Crezi că Len e în siguranţă? 

— Sper... da, sunt sigură că e în siguranţă. Sarah îşi dorea cu 
ardoare să o şi creadă. 

Urmă încă o perioadă lungă de tăcere, liniştea fiind spartă 
doar de vuietul valurilor. Brusc, Sonia şopti. 

— De ce ai venit la Berlin? Nu mi-ai explicat niciodată... noi te- 
am acceptat ca pe o salvatoare. Dar cine eşti? 

— Vin de la Londra, unde se ştie totul despre... Peter şi au 
considerat că ai putea avea nevoie de ajutor. 

Sarah simţi ochii Soniei atintiti asupra sa prin întuneric. 

— Dar asta nu e totul, nu-i aşa? N-are cum să fie atât de 
simplu, nimic nu e atât de simplu. Ce vor de la mine în schimb? 

Sarah ezită. Instrucţiunile ei erau clare, trebuia să nu o 
preseze pe Sonia, să nu-i ceară vreo informaţie, ci doar să o 
aducă în siguranţă în ţară. Chiar şi aşa, gândindu-se la 
posibilitatea ca tot acest efort să fie în van în cazul în care ea ar 
fi murit înainte să ajungă la submarin, ucisă de glontul vreunui 
grănicer, se hotărî să-i vorbească. 

— Cred că vor să le povesteşti despre vremurile când activai 
ca agent sovietic. 

— De perioada cât am stat în Anglia, bănuiesc? 

— Poate! Eu nu cunosc prea bine planul, ştii cum merg 


155 


treburile astea. Eu doar te ajut sá fugi. 

— Dar trebuie sá stii si tu cáte ceva, má gándesc eu... Vor 
ceva de la mine? Ceva de o importanţă vita/ă? Sonia nu mai 
tremura şi în vocea ei îşi făcuse loc o undă de dispreţ. 

Sarah privea tăcută întunericul ce le înconjura. 

— Vor, spuse ea cu o uşoară urmă de dispreţ în voce, să ştie 
pe cine din MI5 ai controlat în timpul războiului. Cine te-a 
protejat când l-ai trădat pe Fuchs şi cine este această persoană 
care a devenit mai târziu un om din conducerea Serviciului? Cine 
ne-a trădat toată schema organizaţiei în anii '60? Gata, îi 
spusese totul. Dacă făcuse o greşeală, era oricum prea târziu să 
o îndrepte. 

— Asta-i tot? întrebă Sonia lăsând să-i scape un mic zâmbet. 
Şi toată tevatura asta, tot pericolul ăsta doar pentru a afla 
chestiile astea? Ironia plutea în aer. 

— Da, asta-i tot. Numele lui de cod era Alec. Sarah apucă fară 
milă braţul femeii în vârstă. Haide, Sonia! Imi risc pielea sá te 
scot din ţara asta uitată de Dumnezeu, aşa că spune-mi, pentru 
numele lui Dumnezeu, cine era Alec? Pentru un moment, vocea 
ei furioasă acoperi zgomotul mării. 

Sonia se scutură, eliberându-şi mâna. 

— Dă-mi drumul, fetito. Eu şi ceilalţi din KPD visam la o 
Germanie socialistă încă de la sfârşitul Marelui Război. Rosa 
Luxemburg îşi dăduse viaţa pentru asta în 1919, când 
Spartakiştii încercaseră să declanşeze o răscoală în Berlin. Pe 
vremea aceea, nimeni nu auzise măcar de Hitler... toţi anii aceia 
pe care i-am petrecut în China şi Anglia am tânjit să mă întorc 
aici şi să-mi dedic viaţa reconstrucției acestei ţări uitate de 
Dumnezeu, aşa cum îi spuneţi voi. 

Din cauza enervării, Sonia începuse să vorbească în germană 
şi Sarah îi răspunse în aceeaşi limbă. 

— Entschuldigen, îmi pare rău. N-am vrut sá te jignesc. 

— Nu face nimic, eşti foarte tânără încă. Spune-mi, care e 
numele tău real? 

— Sarah. Spusese adevărul şi făcu o pauză, aşteptând să i se 
răspundă cu aceeaşi monedă. Dar întrebarea mea era serioasă. 
Chiar vrem să ştim, cine era Alec? Nu cred că-ţi cerem prea mult, 
având în vedere riscurile pe care ni le-am asumat. 

— Crezi? Probabil că nu e prea mult... Din nou din vocea ei 
răzbătu aceeaşi urmă de dispreţ. Foarte bine, Sarah, dacă tot 
vrei cu tot dinadinsul să afli, având în vedere făptui că şi eu sunt 


156 


destul de bătrână şi că s-ar putea sá murim amândouă de frig în 
vântul ăsta, o să-ţi spun câte ceva despre Alec. 
* 


Bátránul se asezá pe o bancá de pe peronul gárii, asteptánd 
răbdător ca trenul de legătură care avea să-l ducă la Hamburg sá 
apară pe tabelă. Deşi era destul de târziu, mulţi călători erau 
răspândiţi pe peron, majoritatea purtând haine groase de iarnă. 
Se mai afla acolo şi un grup de militari. Un poliţist, purtând o 
manta militară, circula printre ei, verificându-le actele. Când 
ajunse la bătrânul cu părul alb şi cu faţa pe care era întipărită o 
oboseală imensă îi cercetă curios paşaportul şi vizele. 

— Şi unde zici că mergi, tataie? 

— La Hamburg. 

— Scopul cálátoriei? 

— Má duc la un tárg, sá caut marfa pentru fábricuta mea. Len 
îi făcu cu ochiul si râse cinic. Chiar si la vârsta mea trebuie sá 
muncesc, deşi eu mi-aş fi dorit altceva. 

— Construim viitorul, tataie. 

— Aşa este, fiule, aşa este. 


Nairn traversă din nou coridorul spre camera de comunicaţii, 
ale cărei ferestre dădeau spre clădirea Parlamentului, unde 
luminile se stinseseră de mult. Deşi în sinea lui era foarte agitat, 
îşi impuse să-şi păstreze calmul, să nu mai bată nervos cu 
degetele în tocul geamului. Privi desenul format de luminile 
oraşului, întrerupt pe alocuri de punctele albe şi roşii ale farurilor 
maşinilor ce treceau peste pod. Se întoarse spre femeia între 
două vârste care stătea la biroul lung. 

— A mai sosit ceva, Liz? 

— Nu, Sir. Submarinul încă n-a trimis nici un mesaj, bănuiesc 
că este sub suprafaţa apei. 

— Sunt îngrijorat. Ar fi trebuit să le fi luat până acum. 

— Eu cred c-o să meargă, Sir. Cei de la SBS se ocupă de 
operaţiunea de salvare, nu? Ei se descurcă mai bine ca oricine 
altcineva. 

Nairn îşi dorea să-i împărtăşească optimismul. 


Când se făcuse aproape patru, Sarah reuşi să vadă o luminitá 
în largul golfului. Se aprinse şi se stinse cu repeziciune, de două 
ori. Aprinse lanterna cu infraroşii, semnalizând de două ori lung 
şi o dată scurt. Spera din toată inima ca ei să aibă ochelari de 


157 


noapte, pentru a putea vedea lumina acesteia. 

— Vin, şopti ea, apucând braţul Soniei în semn de încurajare. 
Apoi îşi folosi ambele mâini pentru a trimite o lungă serie de 
semnale invizibile cu ochiul liber. Nimeni n-ar fi putut vedea 
nimic din spatele lor. Din când în când, norii lăsau loc câte unui 
petic de cer înstelat, dar în cea mai mare parte a timpului totul 
rămânea învăluit într-o beznă de nepătruns. 

Amândouă tresăriră auzind un zgomot de frecare, urmat de 
câteva plescăituri şi de sunetul unor bocanci înfundându-se în 
pietrişul țărmului. Bezna le învălui din nou. Sarah înlemni când îşi 
ridică privirea şi văzu doi bărbaţi în faţa ei. Purtau combinezoane 
negre şi cagule de aceeaşi culoare. Chiar şi peticele de piele din 
jurul ochilor şi al gurii erau vopsite cu negru. Amândoi erau 
înarmaţi cu pistoale mitralieră. Unul dintre ei se aplecă, se uită la 
figurile îngrozite ale celor două femei şi şopti cu un accent galez 
inimitabil: 

— Frau Beurton? 

— Da! Şi eu sunt Sarah Cable. Bine că aţi venit. 

— Cable? Nimeni nu mi-a spus ceva despre tine. Credeam că e 
vorba de un spion dolofan, care trebuia să se întoarcă la Berlin. 

— Eu sunt de la Londra. Am adus-o pe Frau Beurton până aici 
si vin şi eu cu ea. 

Bărbatul îi examină faţa cu lumina albăstrie a lanternei lui, 
părând mulţumit de ceea ce vedea. 

— Foarte bine. Eu sunt sergentul Evans. Puteţi să mergeţi? 

— Da, amândouă suntem în regulă. 

— Bine, atunci urmati-ne până la barcă. 

Soni a se uită înapoi spre stânci şi ezită. Până la urmă se 
hotărî şi grupul se puse în mişcare, două femei care se ţineau de 
mână flancate de doi bărbaţi înarmaţi. La marginea apei îi 
aştepta un al treilea bărbat, ce ţinea o barcă largă de cauciuc. 
Sonia fu ridicată cu uşurinţă şi trecută în barcă. Urmă Sarah, 
simțind furnicături în picioare din cauza apei reci. Cei doi bărbaţi 
se rostogoliră peste marginile bărcii cu o mişcare care dovedea 
mult exerciţiu şi începură să vâslească puternic spre larg. 

— Puneti-vá astea pe voi, le ordonă Evans, întinzându-le două 
pături dintr-un material moale şi călduros. După aceea, lungiti-vá 
pe fundul bărcii. In larg e al dracului de frig. 

Sonia se înfăşură într-una dintre pături. 

— Mulţumesc, spuse ea. Se întoarse şi privi în urmă, spre 
ţărmul învăluit în întuneric. Spre dreapta sclipeau luminile 


158 


Rugenului. 

Se auzea un zgomot ritmat şi Sarah îşi dădu seama că 
porniseră motorul plasat într-o cutie metalică în spatele bărci i. 
Incepurá să ia viteză, tăind valurile. Erau toţi întinşi pe fundul 
bărcii, cu excepţia lui Evans care stătea ghemuit la cârmă. 
Aproape că nu se vedeau pe suprafaţa apei, cu atât mai puţin pe 
ecranele radarelor. Singurul pericol era să se încrucişeze cu vreo 
şalupă de patrulare sau să lovească vreo stâncă. Luminile 
oraşului dispărură în spate. Sarah se bucura că nu mai puteau fi 
văzuţi de pe țărm, dar se simţea deranjatá de apa care clipocea 
pe fundul bărcii. 

Brusc, simţi că vibraţiile bărcii scad în intensitate şi îşi înălţă 
capul. Incă se mişcau, dar motorul se oprise. Un val o stropi pe 
faţă. 

— Stai jos! şuieră Evans. 

— De ce ne-am oprit? 

— Stai dracului jos! Atunci o văzu - silueta întunecată şi 
luminile de semnalizare ale unei salupe de patrulare la vreo două 
sute de metri depărtare, cu reflectoarele galbene luminándu-i 
mitralierele de pe punte. 

— Oh, Doamne! Simti cum i se usucă gâtul şi îi scăpă o 
înjurătură. Ne-au văzut? 

In loc de răspuns, simţi cum capul îi este împins în jos, la 
adăpost. Il simţi pe Evans că se întinde lângă ea şi pistolul 
mitralieră din mâna lui îi atinse faţa. 


159 


37 
Londra 


Operatoarea radio ¡si scoase cástile, se frecá obositá la ochi si 
se întoarse spre Nairn. 

— Erau cei din Northwood, Sir. Submarinul trebuia sá 
transmită un mesaj radio la patru şi şapte minute în cazul în care 
nu reuşeau să ia contact cu cei de pe plajă. Dacă au reuşit să se 
întâlnească, ordinele sunt să păstreze tăcerea radio până când 
ies din apele teritoriale ale Germaniei de Est. Deci, presupun, că 
i-au luat deja. 

Nairn zâmbi uşor. 

— Crezi că s-ar putea ca aceia din Northwood să fi pierdut 
masajul transmis de submarin? 

Liz, care fusese şi ea cadru militar, rânji. 

— Sper că glumiti, domnule! Dacă nu a fost transmis nici un 
mesaj, înseamnă că planul a funcţionat. Felicitări! Aşa că, de ce 
nu mergeţi să vá odihniti puţin? Incă mai vorbea ca şi când ar fi 
fost o tânără angajată a armatei, aflându-se în biroul de 
operaţiuni din Portsmouth, în ciuda celor douăzeci de ani care 
trecuseră, timp în care născuse trei copii. 

El îşi păstra o expresie sceptică. 

— Mulţumesc, sper să ai dreptate. Trebuie să plec în scurt 
timp, dar vreau să fiu anunţat imediat cum primiţi vreun mesaj 
de pe submarin. 

— Bineînţeles. Vă dau eu un telefon acasă. 

— Nu mă duc acasă, dar în următoarele două ore mă poţi suna 
la numărul ăsta de telefon. l-l scrise pe un biletel. 

Douăzeci de minute mai târziu, după ce dăduse câteva 
telefoane de pe linia securizată, Nairn părăsi clădirea. Rover-ul îl 
aştepta afară cu motorul pornit şi fu mulţumit să găsească 
interiorul cald al maşinii, după ce aerul rece al nopţii îl lovise cu 
putere la ieşirea din clădire. 

Se aşeză pe locul din stânga, în spate. 

— Unde mergem? îl întrebă vesel şoferul. 

— Eşti sigur că eşti în stare să conduci, Chris? Eşti treaz de 
mai mult de douăzeci de ore. 

— Am tras un pui de somn în ghereta portarului dar, oricum, 


160 


mulţumesc, Sir. Má simt bine. În schimb, dumneavoastră páreti 
dărâmat. 

Nairn rânji în întuneric. 

— Bine, Chris, ia-o spre nord pe Marylebone Road şi după 
aceea pe A40. Când ajungi la High Wycombe, pe M40, trezeşte- 
mă. Adormise deja cu capul lipit de geamul maşinii când lăsară 
în urmă vechea clădire a amiralitátii din Whitehall. 


Trenul în care se afla Len se opri cu o smucitură la doi 
kilometri de graniţa cu Germania de Vest. O Skoda veche cu 
însemnele poliţiei pe ea îşi croia drum pe câmpul desfundat, 
luminile albe ale farurilor dansând nebuneşte în întunericul 
nopţii. Maşina ajunse la peronul din apropierea locomotivei. Cei 
doi poliţişti care coborâră din ea păreau să ştie spre care vagon 
să se îndrepte şi grăbiră intenţionat pasul. Len îi însoţi fără a 
opune rezistenţă şi la scurtă vreme după aceea trenul porni din 
nou în timp ce cei trei oameni plecară cu maşina în noapte. 
Câţiva pasageri care văzuseră incidentul clătinară din cap cu 
înţelepciune: probabil un infractor evadat sau vreun nesăbuit 
care încerca să traverseze clandestin frontiera. Dar cei mai mulţi 
din trenul acela nici nu băgaseră de seamă incidentul. 


Sarah şi Evans aruncară o privire peste marginea bărcii de 
cauciuc atunci când auziră că motoarele şalupei de patrulare 
scad în intensitate, pe măsură ce luminile acesteia deveneau din 
ce în ce mai mici. 

— Cred că nu ne-au văzut, oftă el uşurat. Mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru asta. 

— Dar a fost îngrozitor. Sarah se aplecă când un val o plesni 
peste faţă. A fost o întâmplare sau ne caută? 

— De unde Dumnezeu să ştiu eu? Insă a trecut foarte aproape 
de noi. 

— Cât mai avem până la submarin? Vremea s-a cam asprit si 
simt că mai avem puţin şi ajungem în Suedia. 

— Suntem doar la câţiva kilometri de țărm, domnişoară Cable, 
dar cred că aproape am ajuns la punctul de întâlnire. 

— Cum naiba o să-l găsim? 

— Destul de greu. Am încercat să mă orientez după busolă şi 
ei ne aşteaptă la adâncime mică în direcţia aceea. Am la mine un 
mic emiţător electronic care îi va ajuta să ne găsească. Isi studie 
instrumentele în lumina albastră a lanternei, camuflând raza 


161 


acesteia cu corpul lui si miscándu-se repede. 

Sarah auzi din nou mormáitul infundat al motorului. Barca luá 
vitezá, dar acum valurile páreau mai mari; de fiecare datá cánd 
ajungeau pe creasta unuia dintre ele, barca se prábusea cu o 
mişcare care-i provoca greatá si apa rece se prăvălea înăuntru 
peste margini. Ori de câte ori Sarah îşi ridica faţa, şiroaiele de 
apă îi plesneau dureros obrajii. Deşi mâinile îi erau îngheţate, 
apucă o găleată de plastic şi începu să îi ajute pe cei doi bărbaţi 
să scoată apa din barcă. Se documentase asupra operaţiunilor de 
genul ăsta: preluarea de agenţi de pe plajele Bulgariei, ori de pe 
țărmurile statelor baltice. Pe hârtie totul părea foarte uşor dar, în 
realitate, era groaznic. 

Sonia zăcea inertă pe fundul bărcii gonflabile şi Sarah se ruga 
în gând ca ea să supravieţuiască umezelii şi aerului rece. Era o 
nebunie să încerci să ajuţi pe cineva de aproape optzeci de ani 
să fugă şi, în timp ce un alt val o uda până la brâu, ajunse la 
concluzia că în curând se vor scufunda. Dar abilităţile de cârmaci 
ale lui Evans erau mai bune decât sugerase el şi, după încă zece 
minute, Sarah văzu cu usurare silueta inconfundabilă a unui 
submarin plutind la suprafaţa apei, la vreun kilometru şi ceva 
mai în faţă. Cala acestuia şi suprafaţa erau parţial acoperite de 
apă, dar vârful lui părea imens. 

— Bine, spuse Evans. Se pare că vom reuşi. Când ajungem 
acolo, o să duc barca până lângă punte. Bill, tu intri primul cu 
doamna în vârstă, prin putul din faţa turnului. Apoi, 
dumneavoastră, domnişoară Cable - şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, mişcaţi-vă cât puteţi de repede. Fiecare minut pe 
care submarinul îl petrece la suprafaţa apei dă posibilitatea 
radarelor să-l detecteze. S-a înţeles? 

Se ghemuirá încordaţi, în linişte, în timp ce barca gonflabilá 
sălta peste valuri. Silueta submarinului creştea, ca o balenă 
lungă de metal, şuvoaie de apă scurgându-se peste margini în 
timp ce puntea se înălța încet. Sarah o ajută pe Sonia să se 
ridice, pregătindu-se de transbordare, când îl auzi pe Evans 
înjurând. 

— Rahat! Rahat! Imensitatea aia de salupá de patrulare se 
întoarce. 

Norii se răriseră lăsând loc luminii cenuşii a stelelor, în care 
putură să zărească nava est-germană mergând spre ei cu viteză, 
cu motoarele ambalate la maximum, proiectoarele ei pipáind 
înfrigurate întinderea agitată a mării. 


162 


După un val de teroare, Sarah încercă să-şi calculeze şansele. 
Şalupa venea drept spre ei şi submarinul se afla la câteva sute 
de metri depărtare. Deşi suprafaţa acestuia se apropia cu 
repeziciune, realiză că erau pierduţi. Injură neputincioasă în timp 
ce fasciculele luminoase ale proiectoarelor măturau valurile, 
apropiindu-se inexorabil. Auzi o voce guturală strigând în 
nemteste prin megafoane. Nu reusea să înţeleagă cuvintele, dar 
nu mai conta, una dintre mitraliere începuse deja să tragă. 

— Intindeti-vá! ţipă Evans. Rámáneti lipiti de fundul bărcii! 
Putem să ajungem, aproape că suntem acolo! 

Sarah se prăbuşi în apa care clipocea pe fundul bărcii şi o 
cuprinse pe Sonia protector în braţe. 

— Eşti bine? şopti ea. 

— Da. Răspunsul veni însoţit de un chicotit. Nu-i aşa că e 
palpitant? Ca pe vremuri. 

Spre amuzamentul ei, Sarah se simţi penibil şi îşi dădu seama 
că atinseseră deja marginea submarinului. Poate că totuşi vor 
reuşi să scape. Se ridică într-un genunchi şi îl văzu pe Evans 
mergând prin apa care-i ajungea până la coapse pe vasul care se 
scufunda încet. Apucând strâns cârma, acesta manevră barca 
spre partea mai înaltă a submarinului, unde se deschise o trapă 
din care răsăriră câteva capete. 

— Haide odată, sáriti! strigă el. Acum! 

In acel moment, totul parcă explodă într-o lumină albă. Nava 
de patrulare se apropiase la doar câteva sute de metri şi 
reflectoarele ei se fixaseră asupra bărcii cu o exactitate 
dureroasă. Sarah era orbită de lumina puternică. O ajută pe 
Sonia să iasă din barca gonflabilă, asurzitá de clántánitul 
mitralierelor şi de vocea care urla prin megafoanele şalupei. Se 
aplecá ferindu-se din calea gloantelor, apucándu-se stráns de 
turela submarinului, în vreme ce în jurul ei şuierau proiectilele. 

— Sări! urlă Evans din nou cu faţa schimonosită de încordare, 
chinuindu-se să ţină cu o mână barca, în timp ce cu cealaltă se 
agátase de submarin. Pentru numele lui Dumnezeu, sări! Unul 
dintre ceilalţi doi bărbaţi îngenunchease, ripostând cu salve de 
pistol mitralieră, încercând să nimerească proiectoarele. 

Sarah încremenise în lumina puternică; simţea cum bătrâna 
era gata să se prăbuşească pe puntea metalică. Cu un strigăt de 
durere, omul care îngenunchease îşi aruncă arma şi se prăbuşi 
peste marginea bărcii. Apoi, tirul mitralierei se concentră asupra 
lui Evans şi Sarah se lipi de podeaua navei auzind răpăitul ucigaş 


163 


al gloantelor ce loveau suprafaţa de metal. Evans se împletici, 
dând drumul bărcii, acoperindu-si cu mâna rămasă astfel liberă 
rana care îi apăruse la gât. Sarah apucă în grabă barca fiindcă 
începuse să se îndepărteze de ea. Botul submarinului se 
scufundă din nou şi un val imens mătură puntea. Sonia fu luată 
de apă şi Sarah ţipă îngrozită, orbită de sare, cu răsuflarea tăiată 
de apa rece ca gheaţa şi fu la rândul ei luată de valul ucigaş. 


164 


38 
Great Rollright 


Aproape apáruserá zorile cánd Nairn intrá ín micul orásel. 
Rover-ul se strecurá printre siluetele fantomatice ale copacilor si 
ale caselor. Prima geaná de luminá rásári din spatele Chiltems- 
ului. Chris opri maşina pe o bucată de pământ arid şi Nairn se 
lăsă pe spate epuizat. Se simţea oribil. In afară de tensiunea 
întregii operaţiuni, de douăsprezece ore nu mâncase nimic şi 
fumul îi înţepa plămânii ca un gaz iritant. Ar fi trebuit să renunţe 
la pipa aia mizerabilá! Isi puse pardesiul, răceala dimineţii 
făcându-şi loc până la el şi cobori din maşină în lumina slabă a 
zorilor. În afară de o turmă de vaci care se înghesuiau curioase la 
poarta tarcului, Great Rollright era adormit. 

Clădirea era cufundată în beznă. Cum Dumnezeu avea s-o 
trezească? Dar când intră în grădina din spatele magaziei fu 
uşurat să vadă o lumină slabă prin fereastra bucătăriei. Nairn 
ciocăni uşor în uşa din spate. Nu primi nici un răspuns, aşa că 
apăsă clanta. Usa era deschisă; se îndoia că o încuiau vreodată. 
Magazia cu podea de piatră era cufundată în întuneric, dar prin 
crăpătura uşii de la bucătărie venea o rază de lumină galbenă. Isi 
făcu loc prin grămada de biciclete, jucării şi încălţăminte şi bătu 
din nou la uşă. Nici de data aceasta nu primi un răspuns. Când 
deschise uşa, făcu un pas înapoi, uimit. O văzu pe Sonia 
îngenuncheată într-un colţ, transmițând mesaje către Moscova. 
Apoi, realiză că era de fapt mama adoptivă aplecată cu spatele 
la el, manevrând un aparat uriaş de radio, cu unde scurte. 
încăperea era încălzită, căldura împrăştiindu-se prin uşile 
deschise în toată casa şi femeia era îmbrăcată într-o cămaşă de 
noapte. Prin bumbacul subţire i se vedeau vertebrele şirei 
spinării şi rotunjimile feselor. 

Nairn tuşi uşor şi ea se întoarse, cu ochii plini de uimire. 

— Dumnezeule, ce naiba vrei la ora asta, atât de devreme? Nu 
te apropia de mine! Femeia se ridică în picioare, încrucişând 
mâinile peste piept ca şi când ar fi fost goală şi-l privi cu teamă. 
Oh, eşti tu din nou! Dar nu ţi se pare al naibii de dimineaţă să 
apari aici? 

— Imi pare teribil de rău dacă te-am speriat, ştiu că am dat 


165 


buzna înăuntru. i 

— Cam aşa ceva! Intre orele şase si şapte sunt singurele 
momente în care am si eu puţin timp doar pentru mine. Imi place 
să ascult BBC-ul când trebăluiesc pe lângă cuptor şi când îmi fac 
gimnastica de dimineaţă. Rânji răutăcios. Dacă ai fi venit cinci 
minute mai târziu, m-ai fi găsit în colanti sau mai rău. 

— Mai rău? 

Ea chicoti; trecuse repede peste şocul iniţial. 

— Uneori, îmi fac exerciţiile goală. Mulţi oameni fac aşa, când 
sunt singuri - unde ai trăit până acum? 

Umplu ceainicul cu gesturi automate şi îl puse pe foc, şuierând 
când puţină apă se revărsă peste margini. Se aşeză, strângându- 
şi poalele cămăşii de noapte. Aceasta se desfăcuse, dezvăluind 
linia fermă a coapselor. Chiar dacă stătea singură, având grijă de 
copii, în condiţii aproape mizere, Nairn nu putu să nu observe că 
avea picioarele epilate. Când o văzuse ultima dată, hainele lălâi îi 
ascundeau corpul, dar acum putea să observe că avea un trup 
minunat. Nu părea de mai mult de treizeci şi opt de ani, dar 
arăta mult mai tânără. 

Ea zâmbi şi îşi scutură peste umăr coama de păr. 

— Am pus de ceai. Vrei ceva anume sau ai vrut să mă vizitezi 
la şase dimineaţa? Isi arcui sprâncenele întrebătoare. 

— Cum te cheamă? 

— Alison. Alison Wragg. Doamna Wragg?. Copiii îmi spun 
„cârpă de vase” şi chiar e o poreclă potrivită pentru majoritatea 
ocaziilor. De aceea, îmi îngrijesc sănătatea şi frumuseţea în 
fiecare dimineaţă. Dar nu o s-o fac în faţa ta, e o chestie intimă. 
Se ridică şi puse frunzele de ceai în ceainicul imens. 

— Nu ştiam că eşti măritată, doamnă Wragg. 

— Spune-mi Alison. Sunt văduvă. 

— Imi pare rău s-aud asta. 

Ea ridică din umeri. 

— Soţul meu s-a înecat acum şase ani, împreună cu băiatul 
nostru. Se plimbau cu o bárcutá pe mare. Eram în concediu, în 
Cornwall. 

Nairn se aplecă înainte şi îi atinse braţul. 

— Imi pare rău. Cred că a fost îngrozitor. 

Ea zâmbi la atingerea lui şi nu-l respinse. 

— Da, cam aşa ceva. Turnă ceai în două căni. Eram 
învăţătoare la o şcoală de copii cu dizabilităţi, din estul Londrei şi 


3 Vechiturá (n.tr.). 


166 


el lucra în acelaşi loc, ca doctor. Eram foarte fericiţi. După 
accident, am renunţat la tot şi am venit aici. 

— Deci eşti de fapt profesoară? 

— Şi am şi pregătire în domeniul psihologiei educaţionale. 
Avea un zâmbet ciudat, cald. Am vrut să devin medic, ca şi Tom, 
dar m-au respins. După moartea lui, am vrut să-mi reiau numele 
de domnişoară - McKenzie. Ştii, oamenii sunt tentaţi să facă 
glume pe seama unui nume ca Wragg. Dar mi s-a părut neloial 
din partea mea. Nici nu ştiu de ce îţi povestesc toate astea. Miji 
ochii. Sau poate că ştiu - eşti un foarte bun ascultător. Cred că 
ştii şi tu lucrul ăsta. Mă sperii. 

— Serios? Să ştii că sunt foarte blând - nu e cazul să te sperii. 

— Nu? îşi încrucişă din nou picioarele. De data asta, piciorul 
rămase dezgolit, dar nu era vorba de vreo manevră de seducţie 
feminină. Pur şi simplu nu îşi dăduse seama de asta, toată 
atenţia ei era concentrată asupra lui Nairn. Ascultă, poate că pe 
mine nu mă duce atât de bine mintea, dar nici proastă nu sunt. 
Nu te mai juca cu mine. Cine naiba eşti şi ce vrei, dacă vrei ceva? 

— Nu mă joc cu tine. Făcu o pauză, hotărându-se ce nume să 
folosească, dar până la urmă decise să nu o mintă. Piciorul ei era 
lung şi bronzat, probabil de la munca în grădină pentru că nu şi-o 
putea imagina făcând plajă. Mă numesc David Nairn şi lucrez la 
Serviciul de Securitate, unii oameni îl numesc MI6. Mă aflu aici 
pentru că avem nevoie de ajutorul tău. Altfel nu te-aş fi deranjat 
la ora asta. 

— Ce să fac, să te cred? Ai vreun act care să dovedească tot 
ce mi-ai spus? 

— Nu, dar poţi telefona la poliţie să verifici, dacă vrei. N-o să 
mă deranjeze dacă o faci. O să îţi confirme ce ţi-am spus, ba 
chiar vor trimite pe cineva aici, dacă asta vrei. 

Ea râse. 

— Un agent? Mulţumesc, nu e nevoie, mă pot descurca si 
singură, mulţumesc frumos. Dar m-ai minţit data trecută, când 
mi-ai spus că nu eşti de la poliţie. 

— Nu sunt de la poliţie şi tu ai fost cea care a minţit. 

Se ridică, agitată. 

— Te-am minţit? Cum? Cu siguranţă că nu asta a fost intenţia 
mea! 

— Data trecută când am fost aici, ţi-am arătat câteva 
fotografii şi mi-ai spus că în ele era Peter Werner, băiatul cel mic 
al familiei Beurton, dar nu era el, nu-i aşa? 


167 


— Nu se poate, ce-am fácut? Mai aratá-mi-le o datá. 

Nairn scoase un plic si ráspándi pe masá fotografiile. 

Ea se uită la ele în tăcere. 

— Nu prea vezi bine, nu-i aşa? spuse el încet. 

Ea clătină din cap. 

— Nu, vederea mea nu mai e la fel de bună ca înainte şi 
neapărat am nevoie de o pereche nouă de ochelari, numai că nu 
am avut vreme sá mă ocup de chestia asta. Imi pare rău, nu-mi 
place să recunosc că îmbătrânesc. Ştiu că e o prostie. Sper că nu 
am făcut ceva grav. Incepu să plângă. 

— Nu îmbătrâneşti. Eşti foarte frumoasă. Ea zâmbi printre 
lacrimi. Ochii ei erau de un albastru intens. Ai doar nevoie de o 
pereche de ochelari. Scoase o lupă mică şi i-o întinse. Poţi să îi 
vezi faţa cu ajutorul ăsteia? S-o vezi bine? 

Ea privi fotografiile şi dădu din cap. 

— Da, pot, chiar pot. Imi pare rău că te-am încurcat. Mişcă 
lupa deasupra fotografiilor şi le privi atent. Dar de ce spui că e 
vorba de Peter Werner? Nu arată deloc ca el. Şi nici ca fratele lui. 

— Mai uită-te o dată. Te rog. De data asta vreau să fii sigură. 
De ce crezi că nu e Peter Werner? 

— Pentru că nu e el. Peter este slab, cu părul negru. Tipul ăsta 
din poză e aproape chel. 

— Poate că este Peter mai bătrân? 

— Nu, dragul meu. Ochii sunt diferiţi, urechile sunt diferite şi 
buzele sunt mult mai înguste. Lucrurile astea nu se schimbă o 
dată cu trecerea anilor. 

— Dar poţi fi sigură? 

— Da, foarte sigură. 

— Mulţumesc. 


Zece minute mai târziu, Rover-ul se opri în faţa porţii ruginite 
de metal de la intrarea în curtea bisericii. Se luminase deja bine 
şi pe un panou albastru se putea citi numele bisericii: St. Andrew. 
Nairn merse de-a lungul zidului de piatră al bisericii, coborând 
panta care ducea spre cimitir. 

Il găsi într-un colţ, o piatră albă de granit, pe suprafaţa căreia 
erau inscripţionate câteva cuvinte: 


BERTA KUCZYNSKI 


Născută la 30 iunie, 1879 
Decedată la 10 iunie 1947 


168 


mama lui 
Jurgen Ursula 
Brigitte Barbara 
Sabine Renate 


R. R. KUCZYNSKY 
Născut la 12 august 1876 
Decedat la 25 noiembrie 1947 


Ursula era de fapt Ruth, acum Sonia. Cu cincisprezece ani 
înainte, nu s-ar fi obosit să viziteze mormântul, dar acum dacă 
tot era aici... nici măcar cei de la Centru nu putuseră să acopere 
asta, asa că povestea era adevărată până în 1947. Incepu sá 
tremure ín bătaia vântului tăios: acum nu mai era adevărată. 
Bărbatul care pretinsese că este Peter Werner era un impostor; 
Nairn avea încredere în femeia pe nume Alison şi era sigur că toți 
cei trei copii ai familiei Kuczynsky, care o vizitaseră de-a lungul 
anilor, erau cei adevărați. Peter fusese un impostor, bietul 
ticălos, dar moartea lui fi autentificase falsa identitate. Pentru 
câteva momente, se simți foarte deceptionat si bănui că în 
spatele acestei farse se afla geniul vechiului său adversar, Kirov. 
Ajunsese la timp la ea, dar pentru numele lui Dumnezeu, oare ce 
încerca să facă? Dacă Peter era fals, oare Sonia era cea 
adevărată? Pentru un moment se gândi dacă nu cumva si ea 
murise si fusese înlocuită; dar oare nu era un plan prea ambițios? 
Şi acum ce naiba era de făcut? Se întoarse auzindu-se strigat de 
la poartă. Chris Pungasul îi făcea semne cu mâna. 

— Sir David! Sunteti chemat prin radio. 


169 


39 
Londra 


Întâlnirea avea loc în camera de Consiliu A de la minister, la 
etajul trei, în spate. Incáperea dădea spre grădina din Downing 
Street 10. Nairn fusese acolo atât de des, încât nu mai băgă în 
seamă tavanul sculptat şi şemineul lui Adam, ci doar fotoliile 
verzi, inconfortabile, de piele. La unsprezece şi jumătate se servi 
cafeaua în încăperea alăturată astfel încât cele două secretare 
care o aduseseră - două femei de vârstă mijlocie, îmbrăcate cu 
câte un sacou albastru, cu trese aurii pe epoleti - să nu poată 
vedea documentele întinse pe masă. Simon îl trase pe Nairn 
deoparte. 

— Alexander aşteaptă în biroul meu, David. Pot să te răpesc 
puţin? 

Se grăbiră prin coridoarele întortocheate din partea dinspre 
Whitehall a clădirii. Sir William Alexander arăta bătrân şi bolnav, 
dar directorul general al Serviciului de Securitate mai avea încă 
şase luni până la pensie şi era hotărât să-şi ducă mandatul până 
la capăt, în ciuda faptului că putea să fie răpus, mai înainte de 
împlinirea acestui termen, de cancerul care îi cuprinsese tot 
corpul. Stătea aplecat deasupra mesei de conferinţe din biroul lui 
Simon şi nu se ridică atunci când cei doi intrară. 

Simon închise uşa cu putere şi se aşeză în scaunul sculptat de 
la un capăt al mesei; Nairn se aşeză în faţa lui Alexander, care îl 
privi ostil. 

— Inteleg că ai început să sapi după scheletele din Serviciul 
meu, Nairn. Alexander încă folosea un ton superior, dar vocea lui 
era hârâită şi în respiraţie i se simţea mirosul inconfundabil al 
morţii. 

— A primit instrucţiunile de la mine, interveni Simon cu 
răsuflarea tăiată. David nu a făcut decât ceea ce i-am cerut eu şi 
nu a fost prea bucuros să se amestece în chestia asta. 

Privirea apoasă a lui Alexander îl sfredelea pe coordonator: un 
mileniu de mândrie anglo-saxonă îl strivea pe emigrantul evreu. 

— In acest caz, cred că n-ar fi trebuit să-i ceri asta, domnule - 
amândoi sunteţi responsabili pentru tot ce s-a întâmplat. Işi 
strânse buzele. E un măcel sângeros. 


170 


Se lásá o tácere incordatá. Simon rásfoia un dosar, de parcá 
acest lucru ar fi ajutat cu ceva. 

— Te-am invitat aici pentru a te pune la curent, Bill. Tonul 
vocii era reţinut ca întotdeauna, dar accentul lui vienez devenise 
mai pronunţat. Nu se pune problema de cât de mult este 
amestecat şi Serviciul tău, dar mi s-a cerut de către ministru să 
investighez acest caz şi asta am şi făcut. Făcu o pauză. David, nu 
vrei să ne pui la curent, în mare, cu concluziile la care ai ajuns? 

— Desigur. Nairn privi raportul bătut la maşină care se afla în 
faţa lui pe masă. Momentul în care a început să planeze 
suspiciunea asupra lui Jack Carteret - sau poate a lui Richard Fell 
- a fost când s-a aflat de posibila infiltrare a unui agent sovietic 
în conducerea MI5-ului. Problema nu a fost rezolvată si a 
continuat să producă necazuri în ultimii cincisprezece ani. De 
vreme ce Ruth Kuczynski, nume de cod Sonia, se pare că l-a 
controlat pe unul dintre ei încă din timpul războiului, posibilitatea 
ca ea să fugă din Germania de Est, după ce mai mult de treizeci 
şi cinci de ani a fost protejată, a părut ca un cadou divin. Din 
păcate, lucrurile au mers lamentabil. Unul dintre fiii ei - 
cercetător în Germania democrată - a urmat un curs de pregătire 
în Rusia şi nu a putut fi contactat timp de mai multe luni. Un 
impostor, folosindu-se de identitatea lui, s-a oferit să fugă în San 
Francisco. Am muşcat momeala şi am început să insistăm şi pe 
lângă mama lui pentru a fugi împreună cu el. 

— Când ţi-ai dat seama că era vorba de un impostor? mormăi 
Alexander. 

— Am început să am îndoieli imediat după ce am trimis-o pe 
domnişoara Cable cu omul care îşi spunea Peter în Germania de 
Est. Am interceptat o convorbire ce m-a derutat; era doar pe 
jumătate decodificată şi destinată unei persoane din Berlinul de 
Est, de la cineva care lucra în cadrul ONU la New York. Această 
înregistrare dădea de înţeles că ştiau despre Peter. Am devenit 
îngrijorat în privinţa siguranţei lui Cable. După aceea, am reuşit 
să decodificăm parţial mai multe transmisiuni şi, din conţinutul 
lor, am tras concluzia că nu exista nici un pericol, că Peter era 
pus sub urmărire dar, deşi părea un pic ciudat, i s-ar fi permis să 
fugă fără prea multe complicaţii. 

Muribundul făcu un gest de uimire. 

— Asta-i tot? 

— Nu, Sir William, asta nu e tot. Mai târziu - şi acum mă tem 
că a fost prea târziu - am fost la casa părintească a Soniei din 


171 


Great Rollright şi am aflat că Peter cel adevărat fusese în vizită 
acolo cu câţiva ani înainte. li fusese dată permisiunea să viziteze 
Anglia pentru a urma nişte cursuri de electronică. Deşi părăsise 
ţara împreună cu mama lui de sub nasul agenţilor din Serviciile 
Speciale, în 1950, nimeni din MI5 nu părea să fi remarcat 
întoarcerea lui. Nairn făcu intenţionat o pauză şi Alexander îşi 
întoarse privirea. Dar îşi făcuse apariţia în pragul casei párintesti 
cu ochii în lacrimi, emoţionat să se întoarcă acasă. 

— De ce naiba să fi remarcat întoarcerea lui? 

— Pentru că Great Rollright este un loc destul de important 
pentru întreaga familie, un loc cu o încărcătură emoţională 
puternică. Ambii părinţi ai Soniei sunt îngropaţi în cimitirul 
orăşelului. Urmă încă un moment de tăcere încordată. 

— Şi? întrebă Simon încet. 

— Şi acum femeia care locuieşte în casa aceea şi-a adus 
aminte de înfăţişarea ei. l-am arătat câteva fotografii ale celui pe 
care îl cunoşteam noi ca fiind Peter Werner, născut Beurton şi nu 
l-a recunoscut. Nu era aceeaşi persoană. Bănuiesc că acela care 
a gândit planul nu ştia că lui îi plăcuse atât de mult locul acela şi 
nici că se întorsese acolo. 

— Vrei să spui că adevăratul Peter se află în Rusia? 

— Sursele mele îmi spun că, ascuns bine, urmează un curs 
lung în Novosibirsk pentru câteva luni. Sunt convins că nu ştie 
nimic din toate acestea. 

— Dacă fiul era un impostor, cum putem fi siguri că mama 
este reală? întrebă Alexander. 

— Nimic nu e sigur. E posibil ca ea să fie moartă sau să se afle 
undeva departe şi cineva să-i fi luat locul, un agent est-german; 
dar nu cred. Cred că e destul de reală. A fost un agent 
extraordinar de bun, foarte devotată, aşa că e destul de logic ca 
şi ea să fi luat parte la o astfel de operaţiune de dezinformare. 

— Dezinformare? 

— Da, ăsta era obiectivul lor. După primele interceptări, am 
reuşit să plasăm câteva microfoane în apartamentul ei din Berlin. 
Cei din HVA şi alţii, probabil ruşi, au vizitat-o şi au sfătuit-o să se 
lase convinsă să coopereze şi apoi să ne inducă în eroare. 

— Cum? 

— Acest lucru nu l-am înţeles prea bine, din câte am putut noi 
să ne dăm seama din interceptări. Numele lui Carteret sau cel al 
lui Fell nu au apărut niciodată - dacă ar fi apărut, am fi aflat 
răspunsul pe care îl căutam, fară să mai fie nevoie să ne chinuim 


172 


atát de mult pentru a o convinge sá trádeze. Dar a fost pusá la 
curent cu ceea ce ar fi trebuit sá ne spuná undeva departe de 
apartament - la un moment dat au dus-o cu masina páná la un 
birou din Karishorst. 

— Deci urma sá ne spuná cá ori Carteret, ori Fell era 
trădătorul, indicând persoana nevinovatá? întrebă Simon 
intenţionat. 

— Chiar aşa. 

— Ceea ce înseamnă că au încă motive destul de puternice să- 
| protejeze pe cel vinovat, chiar dacă acesta e mort. Cred că 
toată tevatura asta este provocată pentru a ne abate atenţia de 
la un eventual succesor. 

Alexander privi în jos, către masă. 

— Ar putea să aibă oarecare logică, fu el de acord, îngândurat. 
Dar cred că era foarte convinsă. Toată aventura aceasta pe 
mare, punându-şi viaţa în pericol, toate astea la şaptezeci şi şase 
de ani, doar de dragul afurisitului de partid? 

— Crede cu convingere în afurisitul ăsta de partid! ricaná 
Nairn. l-a dedicat şaizeci de ani din viaţă şi, oricum, întreaga 
operaţiune nu trebuia să implice riscuri prea mari. Din ce-am 
auzit noi trebuia să ne spună ce avea de spus acolo, la Berlin, 
fără să fie nevoită să-şi părăsească apartamentul. 

— Inteleg. Dar ce a determinat schimbarea planului? 

— Numai bunul Dumnezeu ştie. Bănuiesc că, în cele din urmă, 
cineva a considerat că totul ar părea mult mai credibil dacă s-ar 
adăuga şi puţină acţiune... sau poate că planul aşa a fost 
conceput iniţial şi nimeni nu i-a spus asta şi Soniei. A părut foarte 
şocată când a aflat de moartea falsului Peter şi a acceptat să 
meargă cu Sarah în largul mării. Au renunţat la ea. 

— David crede că în spatele acestui plan se afla Kirov, 
interveni Simon. Şi modul de finalizare a planului e caracteristic 
pentru el. Nemilos, dar strălucit. 

— Cine dracu’ e şi Kirov ăsta? izbucni Alexander. 

— Şeful Serviciului, unul dintre conducătorii Centrului. 

Alexander mormái, de parcă ar fi ştiut acest lucru din 
totdeauna şi apoi se întoarse spre Nairn. 

— Dacă toate astea sunt adevărate, cât de departe voiau să 
ajungă Sonia şi Cable? 

— Cât de departe puteau, după aceea trebuia să fie oprite în 
largul mării lângă Rugen, apoi „arestate” şi separate. Sonia urma 
să dispară şi apoi ei urmau să ne propună un schimb - Sarah 


173 


contra unei persoane retinute de noi, poate contra tipului de la 
GCHQ, cred că mai are vreo douăzeci şi cinci de ani de stat în 
închisoare. Apoi, Sarah s-ar fi întors la noi spunându-ne numele 
pe care i-l dezvăluise Sonia şi, după tot ce se întâmplase, noi ar fi 
trebuit să o credem. 

— Punctul culminant a patruzeci de ani de trădare, şopti 
Simon. 

— Dar nu a mers! Obrajii căzuţi ai lui Alexander tremurau de 
furie. Şi unde este acum Sonia? Unde este cealaltă fată? Şi că tot 
veni vorba, unde e blestematul ăla de submarin? 

— Nu cunosc răspunsul la nici una dintre aceste întrebări. 

— Nu? Alexander fu cuprins din nou de o criză de tuse. Ar fi 
trebuit să îl ştii. Să-ţi spun ceva, Nairn. MI5 nu a fost niciodată 
Serviciul tău şi o să fac tot ce-mi stă în putinţă să nu ajungă 
niciodată. Dumnezeule, câtă înfumurare! 


Fusul orar al Berlinului era în urmă cu o oră faţă de Londra. 
Tânărul care sosise pe aeroportul Schonefeld era zvelt şi brunet. 
Călătoria de la Novosibirsk fusese obositoare, dar lipsită de 
peripeții. Chiar şi aşteptarea de două ore din Moscova fusese mai 
confortabilă ca de obicei, mai ales că acum dotările staţiei se 
îmbunătăţiseră considerabil. 

Isi lăsase maşina la aeroport şi acum conduse direct spre 
casă, unde îşi lăsă valiza şi apoi spre apartamentul părinţilor lui 
din Adlershof. Nu plănuise să meargă acolo, dar - aşa cum le 
spusese mai multor oameni - de câtăva vreme avea o presimtire 
că ar fi trebuit sá o facă. Işi parcă Skoda roşie pe marginea străzii 
şi merse înapoi până la un chioşc, de unde cumpără un buchet 
de flori pentru mama lui. Urcă în fugă cele câteva trepte de 
beton. Ar fi trebuit să se simtă uşurat, dar îl treceau toate apele 
când sună la uşă. Nu-i răspunse nimeni. Sună din nou, ţârâitul 
metalic al soneriei spărgându-se de pereţii coridorului. 

Când sună a treia oară, uşa unui alt apartament se deschise şi 
un bărbat între două vârste îşi scoase capul întrebător. Peter nu 
recunoscu figura omului. 

— Ce-i gălăgia asta? ţipă el. Unii dintre noi trebuie să lucreze 
noaptea şi vor să se odihnească! 

— li caut pe domnul şi doamna Beurton. 

— Nu vezi că sunt plecaţi? Cară-te! 

— Nu mi-au spus nimic de vreo eventuală plecare. Sunt fiul 
lor. 


174 


Bărbatul ridică din umeri. 

— Toţi care au venit să-i caute au spus că sunt rudele lor. Nu 
vă mai cred. Oricum, tipul de la primărie spunea că apartamentul 
urmează să fie repartizat altcuiva. 

Peter se albi la faţă, şocat. 

— Dar unde s-au dus? 

— Um Gottes Willen, de unde vrei să ştiu eu? Oricum, 
apartamentul era prea mare pentru două persoane, mai ales că 
era vorba de doi pensionari bătrâni. Poate că s-au dus la vreun 
azil sau poate că au fost arestaţi, continuă el. Sau poate că unul 
dintre ei a murit - erau îndeajuns de bătrâni. 

— Dar... 

— Dar nimic. Dispari sau chem poliţia! Se retrase în 
apartament, trântind uşa. 


În Moscova era cu două ore mai devreme şi generalul maior 
Kirov privea dezgustată, prin fereastra biroului său modern, 
brazii uzi. Prefera arhitectura lui Petru cel Mare, pieţele largi şi 
atmosfera occidentală a Leningradului, unde Nadia Alexandrovna 
Kirova se născuse cu aproape şaizeci de ani în urmă. Faţa ei de 
forma unui măr, cu pometii înalţi, încadrată de un păr cărunt, 
arăta că în tinereţe fusese o frumuseţe. Nici acum nu era urâtă. 
îmbrăcată elegant, într-un taior bine croit, se mişca cu feminitate 
în ciuda faptului că era cunoscută mai mult sub forma masculină 
a numelui său, un simbol pe care ea îl adoptase în timp ce lupta 
cu forţele Viet Minh-ului în Indochina în anii '40. Un secretar bătu 
la uşă şi intră în birou. 

— A sosit colonelul bulgar, tovarăşă general. 

Kirov zâmbi. 

— Pofteşte-l înăuntru, te rog. 


175 


40 
Londra 


Cu moralul la pământ, Nairn luă metroul înapoi până în 
Lambeth North şi parcurse pe jos cele câteva sute de metri care 
despárteau staţia de Century House. Luă liftul până la ultimul 
etaj şi descuie mormăind uşa biroului său. Din camera de 
comunicaţii răsări un chip. Apartinea aceluiaşi operator radio de 
azi-noapte, cea care fusese disponibilizatá din armatá; deja 
turele se schimbaserá din nou, dovedind că viaţa îşi urmase 
cursul inexorabil. 

— Sir David! îl prinse entuziasmată de cot. 

li aruncă un zâmbet mohorát şi întrebător în acelaşi timp. 

— Da, Liz, ce este? 

Ea îi întinse o bucată de hârtie roz. Era vorba de decodificarea 
mesajului primit de la comandantul submarinului, datat ora 
unsprezece dimineața şi transmis din largul coastelor 
Danemarcei. „Agentul est-german Beurton şi însoţitoarea Cable 
sunt în siguranţă la bord. Doi membri ai echipelor de intervenţie 
SBS au fost împuşcaţi în cursul ciocnirilor cu o navă de patrulare 
est-germană. Sergentul SBS Evans este rănit şi se află în 
infirmerie. Aştept instrucţiuni.” 

— Dumnezeule mare! Nairn începu să râdă, îmbrăţişând-o pe 
operatoarea radio şi dansând cu ea pe coridor. Până la urmă a 
mers! Kirov şi-a dat singur în cap, nu-i aşa? Liz se uita siderată la 
el. Nu auzise vreodată de Kirov şi nu-l mai văzuse niciodată pe 
Nairn râzând. 


Submarinul acostă la Clyde douăzeci şi patru de ore mai târziu 
şi Sonia fu luată cu un avion şi dusă spre sud împreună cu Sarah, 
la baza militară a Marinei din Somerset, la Yeovilton. Nairn 
ordonă ca ea să fie primită cu toată căldura şi să fie condusă la 
Edge, la patruzeci de kilometri depărtare, încă uimit de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, avea nevoie de timp 
pentru a procesa informaţia că Sonia, în ciuda tuturor celor ce se 
întâmplaseră, era din nou pe pământ britanic. In sfârşit, încolţită. 

Era abia opt dimineaţa când ajunseră la casa ţărănească, 
având în vedere că fuseseră duse la aeroportul de lângă Glasgow 


176 


direct de la baza de submarine dupá ce acostaserá la cinci 
dimineata. Menajera deschise usa grea de stejar cánd cele douá 
maşini întoarseră pe aleea circulară acoperită de pietris. In prima 
maşină se aflau patru poliţişti înarmaţi, îmbrăcaţi în uniformă, în 
cea de-a doua erau Sonia, Sarah, şoferul şi doi agenţi din 
departament, de asemenea înarmaţi. O altă maşină îi urma la un 
kilometru depărtare. Poliţiştii coborâră din maşină şi se 
întoarseră spre tufişurile de rododendron cu armele scoase, într- 
o poziţie destul de absurdă. 

Sarah deschise uşa din spate a Rover-ului albastru închis şi 
Sonia o urmă în holul casei. Paşii lor răsunau pe podeaua 
pietruită. Bătrâna înlemni şi fata o apucă de braţ, simțind că 
pielea de pe încheietura Soniei se înfiorase. Oasele fragile ale 
bătrânei îi tremurau între degete. 

— Cred că eşti foarte obosită, spuse ea. Aici te poţi odihni. Ti- 
au pregătit un dormitor şi o sufragerie - sper să fie îndeajuns de 
confortabile pentru tine. Vrei să mergi să te culci? 

Sonia dădu din cap, cu ochii plini de frică şi confuzie. 

— Sunt prizonieră? 

— Oh, eu n-aş spune aşa. Nu poţi pleca de aici, dar îţi promit 
că vei fi tratată omeneşte. Un superior de al meu o să vină să 
vorbească cu tine, când te vei trezi. 

După ce Sonia adormi, Sarah verifică gărzile înarmate care 
păzeau casa şi ofiţerul de poliţie îi spuse că primise ordine să 
pună încă patru poliţişti înarmaţi să patruleze împrejurimile 
pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. Satisfăcută, se urcă 
în maşină şi porni spre Londra. În timp ce Rover-ul traversa 
câmpia înverzită din Salisbury gonind pe M3, se întreba dacă 
avea să o mai vadă vreodată pe această femeie curajoasă. 


Maşina ieşi de pe M3 la Staines. Nairn o aştepta într-o cabană 
de bârne lângă râu, în Shepperton. O întâmpină pe verandă, o 
îmbrăţişă şi o sărută. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ai scăpat, Sarah. Felicitări. 
Multe felicitări. Ai fost extraordinară, o adevărată profesionistă. 

Ea începu să plângă de uşurare în braţele lui Nairn, care o 
ţinea părinteşte pe după umeri. O conduse într-o sufragerie 
sărăcăcioasă şi se asezará pe o canapea. li plânse fericită pe 
umăr. 

— Oh, David, am fost atât de speriată! A fost îngrozitor! Îţi 
mulţumesc că m-ai scos de acolo. 


177 


— N-ar fi trebuit sá te las niciodată sá pleci... i 

— Nu m-ai lăsat tu, a fost decizia mea si am greşit. Isi ridică 
privirea, clipind des printre lacrimi. Şi n-am fost extraordinară. 
Am fost groaznică. N-ar fi trebuit să plec în Berlinul de Est. 
Aproape că am omorât-o pe Sonia. Am fost la un pas să distrug 
totul. El n-o contrazise, dar o strânse şi mai tare în braţe, lipindu- 
i faţa de a lui. A cui e casa asta? 

— A Serviciului. O avem încă dinainte de război. E aproape de 
aeroportul Heathrow. O mângâie încet pe faţă. Acum spune-mi, 
ce s-a întâmplat de fapt pe mare? 

— Ne-a văzut o navă de patrulare est-germană şi a deschis 
focul. Doi oameni din SBS au fost ucişi. Incepu din nou să plângă 
înfricoşată, dar găsi în braţele lui liniştea care-i lipsise. Nu mai 
văzusem niciodată un om murind. Am căzut şi eu în apă şi cel 
de-al treilea bărbat, sergentul Evans, m-a scos de acolo. 
Dumnezeu ştie cum a izbutit, era rănit destul de rău la gât. A 
reuşit să mă arunce prin deschizătura submarinului, chiar înainte 
ca acesta să se scufunde. După câteva secunde, Sonia m-a 
urmat. Am pierdut-o în haosul ce se iscase, dar cred că şi ea a 
fost scoasă din apă. 

— A reuşit să scape şi Evans? 

— Oh, da, nu m-aş fi putut ierta niciodată, dacă ar fi murit ca 
să mă salveze pe mine. După aceea, s-a prăbuşit. Cred că 
pierduse o groază de sânge, eu eram plină de sângele lui. Ceilalţi 
doi bărbaţi fuseseră luaţi de apă. 

Nairn dădu din cap. 

— Bietii de ei!... Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Sonia era în stare de şoc şi i-au pus la dispoziţie o cabină 
pentru a se putea odihni. Eu eram isterică şi mă simţeam foarte 
rău - înghiţisem litri de apă sărată - dar după ce am vomitat 
puţin m-am calmat şi-am reuşit să mă spăl. Mi-au dat nişte haine 
marinăreşti şi m-am aşezat într-un colţ, unde am aşteptat până 
când am ajuns în Marea Nordului. Am stat nemişcată atât de 
mult timp că încă mai am urmele peretelui pe spate. Sper să nu- 
mi rămână acolo pentru totdeauna. Chicoti, apoi începu din nou 
să plângă. Aerul era foarte fierbinte. Cam atât pot să-mi 
amintesc. 

Nairn zâmbi distant. 

— Încearcă să-ţi amintesti ce se întâmpla cu patruzeci si opt 
de ore înainte de asta. Crezi că te aşteptau în Berlinul de Est? 

— Oh, da, mă aşteptau, David, dacă nu pe mine în mod sigur 


178 


aşteptau pe cineva. Acoperirea mea fusese deconspiratá încă de 
la început, nu am nici o îndoială. 

— Mi-era frică de asta, dar înainte sá te trimit acolo nu 
bănuiam nimic. Am aflat şi eu acum câteva zile... îmi pare rău! 

— Acum nu mai contează, dar nu e numai faptul că mă 
aşteptau. Se cutremură. La sfârşit, cred că atunci când eram pe 
plajă, am început s-o suspectez pe Sonia. La Berlin îmi fusese 
milă de ea dar, în final, simtisem că nu se potrivea ceva. 

— Ce anume? 

— Parcă juca un rol, parcă se aştepta să fie oprită înainte să 
părăsească ţara. 

— Poate. 

— Era foarte şocată că a reuşit să ajungă pe submarin. 

— Pun pariu că aşa era. Dar ai petrecut câteva ore singură cu 
ea. Ţi-a spus ceva interesant? 

— Oh, da, urma să-ţi spun imediat. Sarah îi zâmbi 
triumfătoare. Am informaţiile pe care le voiai, David. Sonia era 
destul de tulburată pe plajă şi devenise foarte vorbáreatá, într-un 
târziu, a cedat şi mi-a spus numele trădătorului. 

— Chiar ţi-a spus? Nairn nu arăta pe cât de surprins se aştepta 
ea să fie. Şi pe cine a numit? 

Sarah îl privi întrebătoare. Pentru o clipă, îi trecu prin cap că o 
făcuse să se îndrăgostească de el doar pentru a putea să-şi pună 
planul în aplicare, dar nu, era prea mult. 

— Carteret. Sonia l-a indicat pe Carteret. Era destul de 
emotionatá. Zámbi si Nairn o sărută. Bineînţeles, a indicat 
persoana pe care o bănuiam de multă vreme, dar acum putem fi 
siguri. 

El dădu din cap, gânditor. 

— Ţi-a mai spus şi altceva? 

— Era destul de surprinsă că ne interesează atât de mult cine 
e persoana. Spunea că fusese de o importanţă capitală în timpul 
războiului. După aceea a continuat, dar era agent dublu şi nu le 
mai era de un real folos decât rareori. 

— Şi tu ai crezut-o? 

— Da, am crezut-o. Dar te înţeleg... Acum nu mai sunt atât de 
sigură. 

El clătină din cap, privind prin geamul murdar peste grădina 
neîngrijită spre apele cenuşii ale Tamisei. 

— Oricine altcineva era spionul, dar nu Carteret. Evenimentele 
prin care ai trecut sunt încununarea a douăzeci de ani în care s- 


179 


au chinuit sá ne convingă că el este trádátorul. Şi-au dorit sá fim 
atât de convinşi de chestia asta, să-l punem sub acuzare pe 
bietul om şi astfel să nu ne dăm seama de adevăratul trădător. 
Dacă păstrăm discretia şi ne facem că nu ştim nimic, poate 
reuşim să-i facem să creadă că ne-au păcălit. 

Isi întoarse privirea spre cameră, observând că ea se uita la el 
siderată. Ochii ei căprui se măriseră, făcând să-i apară pe faţă o 
expresie nedumerită. 

— Am încurcat rău de tot treburile, nu-i aşa? 

— Nu, bineînţeles că nu. Ai fost manipulată de cea mai 
perversă minte din lume. 

— Drăguţ din partea ta, David, dar cred că ar trebui să-mi 
găsesc o altă meserie. Văd că nu sunt în stare de asta. Mi-am 
dorit întotdeauna să urmez o facultate, după ce petrecusem 
primul an la Century. Poate că e timpul să o fac, să ies din 
sistem. Am doar douăzeci şi trei de ani. Nairn îi cuprinse umerii 
cu braţul şi merseră împreună pe Alec. 

— Poate că ar trebui să faci asta - dar nu din cauză că ai dat 
greş, Sarah. De data aceasta mi-ai adus exact ce am vrut. Din 
nou ea simţi un fior rece, ca reacţie a corpului la aflarea faptului 
că fusese folosită ca un pion pe tabla lui de şah. Nu-i stătea în 
fire să manipuleze oamenii, dar natura serviciului său îşi spunea 
cuvântul. Acum, Sarah putea să vadă mult mai clar lucrul acesta 
şi era îngrozită. Era un om de treabă şi foarte atrăgător, dar nici 
o femeie nu ar fi putut să-l iubească pentru prea multă vreme, 
decât dacă nu ar fi ştiut cu ce se ocupă sau nu i-ar fi păsat de 
lucrul acesta. 

El îi zámbi. 

— Mai vorbim mai tárziu despre toate astea. Ai trecut prin 
multe peripeții şi poate că esti încă afectată de şocul 
evenimentelor, aşa că nu te grăbi să iei vreo decizie. Ochii lui o 
cercetară. Dacă vrei să ştii, cunosc un profesor de la Oxford cu 
care ai putea să vorbeşti, dacă te interesează problema. 

— In momentul acesta am prea multe pe cap. Acum mi-aş dori 
să fac o baie. 

— Desigur, până şi o cocioabă ca asta are baie şi apă caldă - 
şi cred că au adus şi câteva din hainele tale din apartamentul din 
Clapham. E o valiză în dormitor. Apoi îţi propun să mergem într- 
un loc drăguţ, să luăm prânzul. 

— Ar fi frumos, dar avem timp? O ai şi pe Sonia pe cap şi 
restul lucrurilor, cum o să te deşeuri cu toate? 


180 


— Sonia e în siguranţă la Edge. Nu cred că o sá moară acum, 
după ce a ajuns atât de departe şi cazul Carteret durează de 
douăzeci de ani; poate să mai aştepte puţin. In după-amiaza 
aceasta, pe la patru mă întâlnesc cu Simon şi cu Alexander. Intre 
timp poate mergem până la City Barge, unde te-am abordat 
prima oară, îţi aminteşti? 


După un moment de tăcere stânjenitoare, Alexander se uită 
întrebător la Nairn. 

— Şi dacă nu e Carteret, cine naiba e? 

— Trebuie să fie vorba de Fell, îl întrerupse Simon şi vreau ca 
ticălosul să fie adus imediat aici pentru a fi interogat, în mod 
sigur l-au protejat pe Fell şi pe cel pe care l-a lăsat acesta ca 
succesor. Privi spre Nairn, care rămăsese impasibil. Bineînţeles, 
David, binecuvântate să-i fie şosetele lui de bumbac, nu este de 
acord. Ei bine, se răsti el acuzator. Ce zici? 

Nairn se lăsă pe spate în scaunul său, gândindu-se la cele trei 
morminte pe care le vizitase pe parcursul acestui caz blestemat. 
Toate erau amplasate lângă câte o biserică tipic englezească cu 
turn de piatră, situate în câte un orăşel: St. Peter în Somerset 
Levels, St. Andrew în Chiltems, St. Laud în câmpiile întinse din 
Buckinghamshire. Era greu să-şi imagineze pe oricare dintre 
bărbaţii care se retrăseseră în acele orăşele şterse ca fiind un 
trădător şi, totuşi, Sonia trăise în Great Rollright pentru cinci ani 
şi îşi îngropase acolo părinţii - şi în privinţa ei nu exista nici un 
dubiu... 

— Nu este vorba de Carteret, spuse el încet. Ar putea să fie 
Fell, dar nu sunt destule dovezi pentru fi siguri. Există şi 
posibilitatea ca amândoi să fie nevinovaţi. Cu certitudine, cineva 
a trădat MI5 în vremea războiului, când Sonia era curierul lui 
Fuchs, asta era tot ce conta, construcţia bombei. A pus în pericol 
tot programul nuclear şi cineva a protejat-o îndeajuns de mult ca 
ea să poată pleca. Oricine ar fi fost persoana respectivă, probabil 
că a continuat să rămână în funcţie şi după război, dar la fel de 
bine ar putea să fie moartă de mulţi ani. Adesea sunt tentat să 
cred că a murit. 

— Ei bine, eu nu cred. E absurd să sugerezi că toată tevatura 
asta despre Carteret şi despre Fell e doar o simplă dezinformare, 
se răsti Simon. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, gândeşte-te 
cât de multă energie s-a irosit în investigaţiile astea ani în şir. 
Unul dintre ei trebuie să fie spion. 


181 


— Cineva a fost cu siguranţă, spuse Nairn încet. Dar poate că 
pe parcursul ultimilor douăzeci de ani, Centrul ne-a servit 
crâmpeie de dovezi, o pistă falsă, lungă şi complicată. 

— De ce naiba? 

— Pentru ca să distrugă MI5, să saboteze toată încrederea pe 
care Guvernul şi Parlamentul o aveau în el, în timp ce pe partea 
cealaltă, marionetele lor încercau să distrugă libertăţile 
cetăţeneşti. Să-i distrugă credibilitatea. Nu e un plan rău, dacă 
tinta ta este sá declanşezi suspiciunea. Sá sabotezi ceva 
folosindu-te de slábiciunile acelui lucru e ceva obisnuit; am avut 
atât de multe cártite, încât acum le vedem peste tot, chim dacă 
ele nu există. 

Obrajii lui Alexander tremurau de furie. 

— Prostii, Nairn, astea sunt prostii. Sunt de acord cu tine în 
cazul lui Carteret - episodul cu Sonia dovedeşte lucrul acesta - 
aşa că rămâne doar Fell. Blestematul şi-a încasat pensia atâţia 
ani, după o viaţă în care a lucrat pentru ruşi. Lucrul ăsta este de 
ajuns să te facă să verşi. O să fie ridicat mâine în zori, fară vreo 
invitaţie specială, fară să fie tratat ca un oaspete de onoare, ca 
până acum şi o să fie supus unui interogatoriu dur. Aflăm noi 
adevărul - şi dacă a lăsat vreun succesor, o să-l prindem şi pe 
acesta. 

— Sunt întru totul de acord. Simon închise dosarul din faţa lui. 
Şi tu, David, o să aranjezi ca Sonia să fie adusă mâine dimineaţă 
de la Edge. 

— Cu elicopterul? 

— Nu, o să vină cu una din maşinile Serviciului. Asigură-i şi o 
escortă înarmată, nu am vrea să o pierdem acum. Va trebui să 
fie supusă unui interogatoriu amănunţit. Trateaz-o cu respect, 
dar nu te purta cu ea cu mánusi. Nu se poate întoarce în Est şi 
încă mai poate fi trimisă în judecată pentru trădare aici. 
Bineînţeles, nu se pune problema, dar vei avea la dispoziţie 
câteva lucruri cu care să-i fortezi mâna, dacă va fi nevoie. 

— Şi după aceea? 

— Când vom fi pregătiţi, o să-i confruntăm. Dumnezeule, cred 
că va fi un şoc teribil să se revadă după treizeci şi cinci de ani. 
Asta o să declanşeze totul. 

Nairn dădu din cap. 

— O să fac ce îmi ceri, dar nu-mi place si nu cred că va merge. 

— Tu fă-o, Nairn, tuşi Alexander, cu ochii rotindu-i-se furioşi în 
orbite. Ad-o pe blestemata aceea de femeie aici şi de Fell o să 


182 


am eu grijá. Dupá asta, hárái el, dacá nu poti sá faci fatá, sunt 
sigur că eu împreună cu Simon ne putem descurca si fară 
ajutorul tău. 


183 


41 
Londra 


La şase dimineaţa, două maşini goneau pe M1 dinspre 
Hendon, două Ford-uri albastre, anonime, fiecare dintre ele cu 
câte trei bărbaţi înăuntru. Chiar şi pentru Alexander, care îi 
instruise personal în biroul lui din Curzon Street, era un grup 
destul de mare de oameni trimişi să invite o persoană de 
aproape optzeci de ani să-i însoţească pentru o discuţie cu foştii 
lui subalterni. Maşinile ieşiră de pe autostradă la Newport 
Pagnell, luând-o pe un drum secundar care tăia câmpiile 
plicticoase de la graniţa ținuturilor Buckingam şi Bedford. 

Orăşelul era încă adormit, era duminică şi nimeni nu observă 
că prima maşină parchează pe drumul ce ducea la biserică. Zidul 
grădinii din spatele cabanei dădea înspre drum şi cei trei bărbaţi 
se răspândiră de-a lungul lui, unul dintre ei apucând revolverul 
pe care îl avea prins la brâu. Cea de-a doua maşină parcă pe o 
stradă de lângă White Hart Inn şi alţi doi bărbaţi se apropiară de 
intrarea în micul cartier de cabane şi vile. 


În Londra, Nairn îşi începu ziua cu o plimbare solitará. Se 
trezise devreme, după o noapte agitată şi, trăgând draperiile, 
observă că soarele răsărise deja peste casele din Chiswick. 
Douăzeci de minute mai târziu, lăsa în urmă City Barge şi se 
aşeză pe o bancă privind două lebede adormite, cu capul în 
pene. Stătuse acolo o vreme, aproape o oră, doar el cu gândurile 
sale. 

Sarah era o fată remarcabilă, matură pentru vârsta ei şi cu o 
experienţă bogată. Cine ştie, poate că peste trei ani urma să se 
întoarcă... în ceea ce priveşte MI5, puteau să şi-l păstreze. Şi aşa 
şi plănuiau. Urma să mai stea la Century pentru încă un an, asta 
în cazul în care Walker ar fi fost de acord, dar nu avea de gând 
să moară în şa precum Alexander. Oricum ideea lui Jim Simon 
era prosteascá. Isi privi ceasul în timp ce se apropia de podul 
Kew. Se făcuse aproape nouă, era timpul să dea telefonul pe 
care îl plănuia de atâta vreme. Se întoarse şi se grăbi să ajungă 
înapoi în apartament. Telefonul suna când deschise uşa. 


184 


Cei doi bărbaţi se apropiară de usa din faţă a cabanei, în 
lumina slabă a dimineţii. Unul dintre ei folosi ciocănelul ataşat pe 
uşă, dar nu primi nici un răspuns. Ciocăni din nou, de data 
aceasta mai tare şi perdelele de la geamurile celorlalte case fură 
trase cu repeziciune, din cauza zgomotului. O dubă roşie a poştei 
se apropie şi parcă. Poştaşul în uniformă cenuşie cobori şi începu 
să distribuie scrisorile ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic ieşit 
din comun; după ce trecu pe la celelalte case, deschise şi poarta 
grădinii în care se aflau cei doi. 

— Neata! ll căutaţi pe domnul Fell? 

Bărbatul mai înalt, arătând absurd îmbrăcat cu pardesiul si 
pălăria lui, se întoarse. 

— Da, pe dumnealui îl căutăm. 

— Imi pare rău, amice, ati venit prea târziu. A murit ieri din 
cauza unui atac de cord; nici fiica lui nu este acasă. O tipă 
drăguță. 

In timp ce postasul se îndepărta, cei doi se uitară unul la 
celălalt. 

— Dumnezeule, murmură cel îmbrăcat în pardesiu. Ar trebui 
să verificăm informaţia asta! Sună la spital. 

Tovarásul său dădu din cap. 

— Directorului general nu o să-i placă chestia asta, să ştii. O 
să înnebunească - acum nu vor afla niciodată adevărul, nu în 
totalitate. Am întârziat doar douăzeci şi patru de ore. Ce 
încurcătură blestemată. 


Sarah îşi făcea curăţenie în biroul din Century House, când 
sună telefonul. Erau cei din Somerset şi cei din Avon 
Constabulary. Conducătorul operaţiunii nu ştia cum să procedeze 
şi faptul că sunaseră la departamentul lui Nairn era o întâmplare. 

După ce îl sună pe Nairn la apartamentul lui din Chiswick, nu îi 
ascultă sfatul şi nu se duse acasă. Oricum urma să părăsească 
Serviciul, aşa că de ce naiba sá nu vadă cazul - cazul el - ajuns la 
un sfârşit? Maşina ei era parcată la subsol şi dură două ore până 
ajunse pe autostradă la locul accidentului. O luă spre sud, către 
Bristol, gândindu-se că lasă în urmă oraşul unde Klaus Fuchs se 
refugiase şi, douăzeci de minute mai târziu, oraşul unde murise 
Carteret. 

Maşina se afla pe o strádutá la nord de Taunton. Era arsă 
complet, cu caroseria răsucită şi înnegrită. Urmele maronii din 
iarbă dovedeau faptul că derapase de pe drum, lovindu-se de 


185 


peretele de piatrá. Aláturi erau parcate douá masini ale politiei, 
cu girofarurile pornite si vreo cinci politisti státeau degeaba prin 
împrejurimi. Unul dintre ei încercă sá o dirijeze pe Sarah, dar ea 
îşi opri maşina de-a curmezişul străzii, cu roţile lovindu-se 
bordură. In timp ce se dădea jos un sergent de poliţie fugi către 
ea făcându-i semne să se urce înapoi în maşină. 

— Sunt de la Ministerul Afacerilor Externe, spuse ea cu 
fermitate, departamentul de apărare. M-au trimis să fac un 
raport imediat cum au auzit de accident. 

Sergentul o privi cu suspiciune. 

— Nu sunteţi de la vreun ziar? 

— Nu. Sunt de la Ministerul Afacerilor Externe. 

— Puteţi să-mi dovediti în vreun fel? Polițistul vorbea cu un 
accent de Somerset. 

— Nu, nu pot. Noi nu purtăm actele la noi. 

— Nu vă ţineţi de glume, nu? Oricum trebuie să verific. 

— Chiar te rog, zâmbi ea rece. Acum, suntem amici? 

— Amici? Cum adică amici? Acesta este un accident de 
circulaţie. Aşteaptă în maşină ca o fată cuminte. 

Sarah făcu un pas înainte. 

— Nu sunt fata dumitale cuminte. Am venit aici cu afaceri 
urgente. Aşa că, pentru numele lui Dumnezeu, du-te şi obţine 
aprobarea să vorbeşti cu mine, nu-mi pot permite să pierd toată 
ziua. 

Sergentul se înnegri la faţă. Nu era obişnuit să tipe la el 
blonde drágute cu maşini scumpe. Se îndepărtă spre maşina sa. 

— Ai nevoie de o bătaie bună, murmură el în barbă. 

— Cum ai spus, sergent? 

— Am spus că victimele au fost transportate la morga din 
Taunton, domnişoară. 

— Câţi erau? 

— Patru, domnişoară. 

Sarah dădu din cap şi se apropie de maşina care încă fumega. 
Două dintre cele patru cauciucuri explodaseră, fâşii de cauciuc 
atârnau de metalul roţilor. Uşile atârnau deschise şi în interior 
era o inválmásealá de arcuri înnegrite şi PVC. Cu grijă, îşi băgă 
capul înăuntru, dar orice urmă de sânge fusese ştearsă de 
incendiu. 

Merse înapoi la poliţist, care se aplecase într-una din maşinile 
de poliţie, vorbind încet într-o staţie de emisie-receptie. Isi ridică 
privirea întrebător, dar ostilitatea lui dispăruse, transformându- 


186 


se chiar în respect. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnişoară? 

— Trebuie să vorbesc pe o linie sigură. Cred că departamentul 
vostru special poate să-mi ofere una, nu-i aşa? 


Nairn ajunse cu elicopterul în câmpul de lângă Taunton, o oră 
şi jumătate mai târziu. Aparatul, un Westland Lynx cu însemnele 
Marinei pe el, îl luase de pe terenul de fotbal al şcolii de lângă 
locuinţa lui din Chiswick. Sarah îl întâmpină şi merseră apoi în 
oras cu maşina ei, escortati de două maşini de poliţie. Nici o altă 
maşină cu ofiţeri SIS nu avea să fie implicată în vreun accident în 
raza teritorială a oraşelor Somersetului sau Avon Constabulary. 

— Incotro? întrebă ea repede. La morgă? 

Nairn mormăi afirmativ. 

— Spun că sunt arşi şi nu mai pot fi recunoscuţi, dar cred că 
vrei să vezi cu ochii tăi lucrul acesta. 

El mormăi din nou. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! ţipă ea. Nu mai sta aşa, 
spune ceva. La naiba, David, am muncit pe brânci atâtea 
săptămâni şi eu mi-am riscat şi viaţa pentru a o convinge pe 
femeia asta blestemată să fugă şi acum a murit! Am aşteptat 
patruzeci de ani momentul acesta! Atâtea eforturi, atâtea riscuri 
asumate! E atât de frustrant, încât, dacă nu l-aş conduce pe 
omul care tocmai şi-a ratat şansa să devină şeful MI5-ului, aş tipa 
ca o nebună. Lovi volanul cu pumnii. 

— Te rog, nu ne omori! spuse Nairn laconic. 

— Cum dracu' să nu o fac? Oh, David, ticălosule! Ticălos 
blestemat ce eşti tu! Eşti cel mai bun dintre toţi dar, de data 
asta, ţi-ai dat în petic! Ce dracu' a fost în capul tău când ai lăsat- 
o să meargă cu maşina? 

— Era păzită de trei oameni înarmaţi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, până şi banii se transportă în 
dube blindate, ce menţin permanent contactul radio cu baza. 
Aveai în mână cel mai valoros trădător din toate timpurile, dar n- 
ai cerut nici escorta poliţiei, nici contact radio, ci doar câţiva 
amáráti cu pistoale de jucărie, care n-au fost în stare decât sá o 
scoată de pe drum şi să o omoare. E patetic! Oh, David, sunt atât 
de furioasă... 

— Vai, mi se părea mie! 

Sarah parcă lângă spitalul modern şi maşinile poliţiei îi 
încadrară. Un poliţist îi conduse printr-o uşă laterală pe un 


187 


coridor pe deasupra cáruia treceau niste conducte si care dádea 
într-o curte. Morga era o clădire micutá, separată de restul 
spitalului. Polițistul împinse o uşă si intrară într-o cameră lungă, 
cu pereţii zugrăviți în alb. Unul dintre pereţi era acoperit cu uşi 
înalte de un metru şi jumătate fiecare, cu numere vopsite pe ele, 
pentru a marca sertarele metalici dinăuntru. Se auzea zumzetul 
unor ventilatoare. 

Un alt poliţist stătea de pază. 

— Dumnealui este domnul David Nairn, spuse polițistul care îi 
condusese până aici. Poţi să-l chemi pe doctorul Rathbone? Se 
întoarse spre Nairn. Rathbone este medicul legist. Aşteptară 
nerăbdători cam zece minute până când doctorul îşi făcu 
apariţia. Era un tip slab, cu răsuflarea scurtă, arătând de parcă 
ceva l-ar fi iritat tot timpul. 

— De obicei, punem trupurile neînsufleţite în capelă, pentru a 
fi identificate, dar dumneavoastră nu păreţi a fi rude, nu-i asa? 

— Nu. Nu vrem sá vă deranjati din cauza noastră, spuse Nairn. 

— M-aţi deranjat deja - trebuia să ies din tură. Medicul legist 
dădu din cap spre un tehnician îmbrăcat într-un halat alb, ce 
deschise una dintre uşile joase. Un aer îngheţat invadă 
încăperea. În lumina unui bec se vedeau trei corpuri în interiorul 
congelatorului, fiecare dintre ele înfăşurat într-un sac de plastic. 

— Pe care vreţi să-l vedeţi primul? întrebă legistul fără nici o 
altă introducere. Sunt doi bărbaţi neidentificati şi o femeie. 

— Femeia, vă rog. 

Tehnicianul trase unul dintre sertarele galvanizate ce se 
deplasă cu ajutorul rotitelor de metal. 

— Nu e o privelişte prea plăcută, Sir. Vorbea de parcă se 
scuza, cu un uşor accent vestic. 

Legistul se aplecă şi trase fermoarul sacului de plastic, 
descoperind capul şi partea de sus a corpului. Sarah gemu la 
vederea pielii înnegrite presărate cu fâşii de haine arse şi 
lucioasă precum cărbunele. Incizia făcută la autopsie fusese 
cusută într-o linie curbă care cobora pe piept. li venea să vomite 
din cauza mirosului dulceag, apăsător. 

— Arşii miros mai urât decât cadavrele obişnuite, explică 
doctorul arătând cu un instrument cromat locul de unde 
dispăruse o jumătate de faţă. Dar rănile acestea sunt ciudate 
pentru o VAR. 

— Pentru o ce? 

— Victimă a unui accident rutier. Carnea nu arde prea bine, 


188 


nici chiar ín benziná, dar corpurile astea au fost foarte distruse. 

— Care-i cauza morţii? 

— In toate cele trei cazuri e vorba de plăgi prin impuscare la 
nivelul capului şi al pieptului. 

— Au fost împuşcaţi? 

Sarah îl privi îngrozită pe Nairn. 

— Sigur, nu v-au spus şi poliţiştii? Ciudat. Le-am făcut 
autopsia în după-amiaza asta. Din cauza numărului mare de răni, 
cred că erau morţi în momentul incendiului. Femeia nu a fost 
împuşcată în cap, ci în spate de vreo douăsprezece ori, aşa că nu 
se afla în maşină în momentul acela. 

— In spate? Sarah tresări în momentul în care sacul fu 
desfăcut şi mai mult şi văzu inelul chinezesc de metal răsucit pe 
mâna ei stângă, înnegrit, dar destul de uşor de identificat. 

— Nu scoatem niciodată bijuteriile, spuse tehnicianul. 

— Oh, Doamne, oftă Sarah, aplecându-se înainte în ciuda 
mirosului  pestilenţial, pentru a vedea mai îndeaproape 
rămăşiţele feţei. 


189 


42 
Taunton 


Maşina gonea cu aproape nouăzeci de kilometri la oră, când 
primul glonţ îi atinse roata. Ambele roţi de pe partea dinspre 
şosea explodară şi maşina ieşi de pe drum cu un zgomot de 
metal frecat de piatră, rupând parapetul şi izbindu-se de zidul de 
piatră cu un zgomot terifiant. 

Un bărbat se apropie în fugă dinspre intrarea în tunel, ţinând 
în mână un pistol automat marca Heckler and Koch; un altul 
apăru din spatele zidului, purtând acelaşi gen de armă. Se 
apropiară precauti de maşină, amândoi îmbrăcaţi în salopete 
negre. Nu se vedea nici o mişcare. Caroseria albastră era îndoită 
şi spartă de bucăţi de metal, parbrizul era acoperit de crăpături. 
Cele două siluete din faţă zăceau nemişcate pe bord. 

Una dintre cele două portiere din spate era încuiată, dar 
cealaltă sărise din balamale. O traseră şi mai tare, cu grijă şi se 
ocupară de cei trei pasageri din spate care erau conştienţi, dar 
ametiti. Bărbatul, ce se afla cel mai aproape de ei, ridică un 
revolver, dar înainte să poată spune vreun cuvânt un snop de 
gloanţe i se înfipseră în piept. Se rostogoli din maşină si se 
prăbuşi într-o baltă de sânge. Celălalt gardian încercă sá se 
ferească de ei atunci când o scoaseră pe femeie din maşină, dar 
patul unui pistol îi zdrobi faţa şi el sări înapoi acoperindu-şi ochii 
cu mâna, cu firişoare de sânge prelingându-i-se printre degete. 

Bărbatul mai înalt o ajută pe Sonia să iasă din maşina 
avariată. 

— Repede! Am venit să te salvăm, spuse el în ruseste. 
Tovarăşul lui trase o salvă rapidă în direcţia paznicului care urla 
pe bancheta din spate a Rover-ului, apoi îi trase un singur glonţ 
în cap şoferului. Sonia îşi feri ochii de priveliştea masacrului şi se 
lăsă în braţele omului din faţa ei. 

— Terminati-vá treaba! murmură ea. Nu era nevoie de toate 
astea. 

— Erau îngrijoraţi de faptul că ati fi putut fi interogată, 
tovarăşă colonel. Zâmbi în timp ce rostea cu emfază gradul 
militar. O conduse către o poartă, unde se opriră şi el se uită la 
ea, curios. Aţi fost interogată, tovarăşă colonel? 


190 


— Nu. 

— Deloc? 

— Nu, deloc. Era iritată de atitudinea lui. Simti cum braţul lui 
se retrage şi îl văzu cum face un pas înapoi. Se întoarse, pe 
jumătate surprinsă, în timp ce el ridica pistolul automat şi fu 
împinsă înainte când gloantele îi loviră spatele. 

După ce focurile de armă încetară, se aşternu o tăcere 
nefirească. In câteva secunde, trupurile Soniei şi ale agentului 
care o păzea fură puse înapoi în maşină, Sonia fiind înghesuită 
între cei doi bărbaţi morţi. Urmele de sânge de pe caldarâm fură 
şterse cu ajutorul unei cârpe. Cei doi bărbaţi se dezbrăcară de 
salopete. Pe dedesubt aveau costume elegante. Aruncară 
salopetele în interiorul maşinii, acestea fiind urmate şi de un 
recipient cu o substanţă maronie. În momentul în care Datsun-ul 
închiriat ajunse pe şosea cu motorul pornit, bărbatul înalt se 
întoarse şi calculă cam pe unde putea fi poziţionat rezervorul 
maşinii. Trase trei focuri de pistol în direcţia pe care şi-o alesese. 
O flacără subţire, gălbuie se extinse rapid cuprinzând întreaga 
maşină, într-o văpaie portocalie. 

Nu trecuseră mai mult de două minute de când începuseră să 
tragă; după alte cinci se aflau deja pe autostradă, pierduţi în 
trafic, îndreptându-se spre nord, către Bristol. Inainte ca maşina 
poliţiei să descopere incendiul, ajunseseră deja la aeroportul din 
Bristol şi luaseră cursa El283 spre Dublin. Unul dintre ei avea 
paşaport vest-german, celălalt călătorea sub o identitate daneză; 
dar înainte de sfârşitul zilei, se aflau amândoi în drum spre Sofia, 
folosind paşapoarte eliberate de guvernul lor. 


— Biata, biata Sonia. Vocea lui Nairn se reduse la o simplă 
şoaptă. Au trădat-o când l-au luat pe Sorge din Shanghai; şi din 
nou când i-au ascuns faptul că a fost executat. Acum a avut loc 
cea de-a treia şi ultima trădare... 

— Ce aţi spus? se răsti legistul. 

Sarah interveni. 

— Aţi putea să-mi spuneţi de unde provin gloantele? 

— Nu sunt expert în balistică. Poliţiştii le-au dus la laboratorul 
criminalistic. Dar... 

— Da? 

— Ei bine, am mai văzut gloanţe şi înainte - avem şi noi parte 
de crime şi sinucideri - deci sunt destul de familiarizat cu cele 
folosite în mod frecvent. Dar oamenii ăştia au fost omorâţi cu un 


191 


tip de muniţie pe care nu l-am mai văzut până acum. Şi tuburile 
cartuşelor pe care le-a ridicat poliţia aveau nişte însemne 
străine. 

— Da, exact aşa cum mă aşteptam. 

— l-au găsit pe cei care au făcut asta? 

— Nu încă. 

Legistul îl privi curios pe Nairn. 

— Nu pot să-mi imaginez de ce. Mă gândeam că lucrurile vor fi 
mult mai simple. Doi nelegiuiti împuşcă patru oameni în miezul 
zilei doar la câţiva kilometri de un oraş mare - unde dracu' au 
dispărut? 

— Sunt sigur că poliţia îi va găsi în scurt timp. 

— Sper. Nu pot să-mi imaginez ce fel de ţară am ajuns, dacă 
se întâmplă astfel de chestii. 

Când se întorceau la maşină, începu ploaia. Sarah se agátá de 
braţul lui Nairn, în timp ce mergeau încet spre locul unde 
parcaseră autoturismul. 

— Nu merita asta, ţipă ea. E o poveste toată aiureala asta cu 
Centrul care are grijă de agenţii săi. Petrecuse şaizeci de ani în 
partid, era o eroină şi totuşi au ucis-o pentru a nu putea să 
vorbească. Oh, David, e atât de mizerabil! 

— S-ar putea să aflăm că tot ei s-au ocupat şi de Fell. S-ar 
putea să fi fost totuşi vorba doar de un atac de cord, o 
coincidenţă monumentală, dar după ce s-a întâmplat astăzi sunt 
sceptic. 

Sarah înlemni şi se uită la el. 

— A murit şi Fell? 

— Aseară. Doctorul lui a constatat că a avut un atac de cord. 

— Nu au ei nişte arme cu gaz care te fac să te îneci si-ti 
provoacă infarctul, pentru ca totul să pară că s-a întâmplat din 
cauze naturale? 

Nairn dădu din cap trist. 

— Da, au astfel de arme de ani de zile. Totul ar fi putut fi făcut 
cu foarte mare uşurinţă. Poate a primit o vizită aseară în cabană, 
când soţia lui era plecată, poate era cineva cunoscut de la 
ambasada sovietică, o discuţie prietenească, un pic de gaz - am 
uitat cum îi spune, cred că cianid - şi s-a dus. Fără urme. 

— Şi nimeni nu-l va putea lua la întrebări acum pe nici unul 
dintre ei. Dacă Fell a lăsat vreun succesor sau o întreagă /inie de 
succesori... Porni maşina, strângând volanul pentru a-şi potoli 
tremurul mâinilor. 


192 


— Nu cred cá a fácut asta, spuse Nairn cu convingere. Nu pot 
sá cred cá a fácut asta. 

Târziu în seara aceea, pe când se afla singur în apartamentul 
din Chiswick, îndoielile lui luară sfârşit. Lungul şir de deceptii 
ajunsese la final, Kirov dăduse greş şi era vremea să 
sărbătorească. Isi turnă un pahar de whisky, sărbătorind de unul 
singur. Fell - evazivul, curajosul, singuraticul, înşelătorul Fell - 
era cheia. Dacă nu lucrase singur, dacă mai era cineva infiltrat în 
sistem, înţelese acum ce căutau. 

Şi atunci realiză. Eliminarea Soniei fusese prea rapidă, prea 
curată; ucigaşii aflaseră cumva cum urma să fie transportată, 
aflaseră toate detaliile planului. Cu cât îşi dădea seama de mai 
multe, devenea din ce în ce mai sigur; şi, brusc, simţi că lichidul 
auriu, cu un uşor gust amărui îi arde gura precum un acid. 


Feribotul Sealink, ce venea de la Portsmouth, intră în 
Cherbourg duminică la şapte dimineaţa, lăsând în urmă 
rămăşiţele vechiului terminal. Cuplul de tineri se întoarse de pe 
covertá, de unde admiraserá cum orizontul ceţos se transformă 
în coastele înverzite ale Normandiei. Bărbatul se aplecă şi îl luă 
pe copil în braţe. 

— Tati, întinse fetiţa mâna către silueta aplecată care privea 
ţintă marea, aşa cum o făcea de mai bine de o oră. De ce e trist 
bătrânul acela? Dar întrebarea se pierdu în larma pe care o făcea 
mulţimea care invadase puntea. 

Bărbatul în vârstă nu avea nici maşină, nici bagaje. Purta un 
pardesiu ponosit şi o pălărie veche de fetru. Aştepta răbdător, 
printre pasagerii şi bicicliştii îmbrăcaţi cu pulovere roşii si 
galbene, ca pasarela să atingă cheiul. Se grăbi să traverseze 
biroul de imigrare şi tresări când doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
costume închise la culoare îl flancară. 

— Paşaportul dumneavoastră, vă rog, msieur. Ochii 
politistului scanară documentul de un albastru închis şi întâlniră 
privirea bătrânului, satisfácuti. Nu, m'sieur, nu sunteţi domnul 
Pritchard. Avem motive să credem că sunteţi Sir James Simon şi 
am fost solicitati de către autorităţile britanice sá vă oprim. 


Când Nairn ajunsese în Great Rollright, târziu în după-amiaza 
aceea de duminică, ea îl aştepta în bucătărie. 

— De ce n-ai vrut să te întâlneşti cu mine la Oxford? întrebă 
ea, cu ochii şi părul strălucindu-i în lumina răspândită de becul ce 


193 


atárna de grinzile de deasupra. Ti-ar fi fost mai usor, nu ar fi 
trebuit sá conduci până în vágáuna asta. 

— Am vrut să vin din nou aici, să văd unde a trăit spioana 
mea. 

— Când ai sunat aseară, m-am gândit pentru un minut că vrei 
să mă vezi pe mine. li zámbi, înainte ca el să-i poată răspunde. 
Nu fi atât de serios, David Nairn. 

— Îmi cer scuze. li zâmbi şi el, dar văzu că ea îl privea 
întrebătoare. 

— S-a întâmplat ceva, nu-i aşa? 

— Nimic important. i 

— Ţi-ai schimbat atitudinea de când m-ai sunat. li luă mâna. 
Am fost întristată să aud despre omul acela, Simon, emigrantul 
care s-a dovedit a fi un spion. Am auzit la radio - ce moarte 
tristă, să te sinucizi într-o închisoare străină. 

Nairn ezită. 

— Am lucrat cu omul acela, Alison. 

— M-am gândit eu. Il trase spre ea, de parcă îl cunoştea de un 
secol; atingerea ei era uşoară şi parcă îi transmitea şi lui un pic 
din vitalitatea şi căldura ei. Imi pare rău - cred că s-a simţit 
foarte singur la sfârşit. Cred că şi pentru tine e groaznic. Il 
cunoşteai bine? 

— Am lucrat împreună douăzeci de ani. Credeam că îmi e 
prieten. 

— Crezi că e adevărat? Atunci înseamnă că era deja comunist 
atunci când avea doar nouăsprezece ani, când a ajuns aici de la 
Viena? 

— Chiar nu ştiu. Dacă e aşa, s-a adaptat foarte bine. 

— Vrei să vorbim despre asta? 

— Nu. Nu astăzi. Probabil niciodată. N-ar fi trebuit să-ţi spun 
nimic. Oricum, am venit să te scot în oraş, nu să te întristez cu 
problemele mele. Ea îl văzu cum arborează o atitudine defensivă, 
încurcată şi nu mai insistă. El schimbă brusc subiectul. Casa e 
foarte liniştită. Ce s-a întâmplat cu copiii? 

— Nu stau prea mult pe la mine, doar câteva săptămâni, când 
apare vreo criză. Au plecat toţi, cu excepţia celor doi adolescenţi 
- şi ei sunt în oraş. Nu m-am decis încă dacă mai vreau să mai 
iau şi alţii - poate că a trecut îndeajuns de mult timp şi acum pot 
să mai fac şi altceva. 

— Ce ti-ar plăcea să faci? 

— Te referi la seara asta, sau la viaţa mea? 


194 


— Alege tu. Eu nu mai pot sá iau decizii. 

Ea se ridică râzând si îl sărută pe frunte. 

— De fapt, am greşit - nu eşti deloc înspăimântător - şi nici nu 
pari prea macho. Mi-ar plăcea să mergem într-o cârciumă din 
Oxford, pe care o cunosc. E plină de studenţi, clocotind de viaţă. 
După asta, tu decizi. Isi feri privirea, timidă. Nu mai fi asa 
încurcat şi eu mă simt destul de ciudat - n-am mai ieşit în oraş 
de la moartea lui Tom. 

El zâmbi. 

— In cazul acesta, mă simt foarte onorat. 

— Da, aşa şi trebuie. Râse uşor şi tensiunea dispăru atunci 
când el o luă în braţe şi o sărută. leşiră din casă ţinându-se de 
mână. Pietrişul scártáia sub paşii lor. Ea lăsase uşa bucătăriei 
deschisă şi se opri aşteptându-l pe Nairn s-o închidă. 

— Mulţumesc, mereu uit să o închid. Zâmbi senină în timp ce 
el îi cuprinse talia cu braţul. Se ghemui la pieptul lui. Ştii, David, 
nu ştiu nimic despre tine. 

— Nu sunt prea multe de ştiut. 

— Nu cred. Apropo, se întoarse ea privindu-l gânditoare. Ai 
aflat răspunsul pe care îl căutai? 

— Ce vrei să spui? 

— Când ai fost ultima oară aici, căutai ceva, nu-i asa? Mă 
întrebam dacă ai aflat ceea ce căutai, asta-i tot. 

li deschise portiera şi îi zâmbi. 

— Da, cred că am aflat. 


195 


Postíata 


A treia trădare este un roman de ficţiune si nu trebuie să fie 
citit decât în acest fel. 

Toate personajele sunt imaginare, cu excepţia lui Richard 
Sorge, fost agent de bază al Biroului 4 din Armata Rosie (actualul 
GRU, Serviciul Sovietic Militar de Informaţii) care a lucrat în 
Extremul Orient din 1929 până în 1944. După ce a lucrat în 
China, s-a infiltrat la ambasada germană din Tokio în anii de 
dinaintea celui de-al doilea război mondial. Pozând drept ziarist 
german şi nazist, a devenit unul dintre cei mai importanţi spioni 
din timpul războiului. Prin intermediul lui, Rusia a ştiut că Japonia 
nu intenţiona să o invadeze din est şi, astfel, s-a reuşit 
concentrarea tuturor forţelor împotriva invaziei germane din 
vest. Chiar şi aşa, Stalin a fost aproape de înfrângere. Sorge a 
fost capturat de japonezi şi executat în 1944. 

Ruth Kuczynski a fost de asemenea o agentă curajoasă şi 
pricepută, a cărei asociere cu Richard Sorge se pare că i-a 
schimbat viaţa. Din motive de respect, am hotărât să nu dau alte 
nume acestor agenţi, care şi-au recunoscut afinitátile sovietice. 
Totuşi, personajul Soniei, deşi inspirat de Ruth Kuczynski, trebuie 
considerat în întregime imaginar. Pentru anumite pasaje, m-am 
folosit şi de Amintirile lui Ruth Kuczynski, în care descria 
perioada în care ea fusese agent secret, publicate în Germania 
de Est în 1977 şi, în acele momente, intriga acţiunii s-a apropiat 
ceva mai mult de adevăratul curs al evenimentelor. Dar chiar şi 
Kuczynski a recunoscut că nici confesiunile ei nu sunt în 
întregime reale. De altfel, aşa cum arăta şi ea în cuprinsul 
Amintirilor, „orice autor întâmpină dificultăţi când vine vorba să- 
şi povestească amintirile: am încercat să spun adevărul în 
varianta mea, cu selectiile şi compromisurile de rigoare”. Altfel, 
personajul ei, acţiunile sale şi evenimentele la care ia parte pe 
parcursul romanului sunt pură ficţiune şi, de la al doilea război 
mondial încoace, în întregime imaginare. Adevărata Ruth 
Kuczynski nu a fugit în Vest şi, din câte se ştie, trăieşte încă 
onorabil în Germania de Est. 


196 


Celelalte personaje sunt de asemenea imaginare si, pentru a 
clarifica lucrurile, cu exceptia lui Len Beurton si a prenumele 
copiilor Soniei, nu au mai fost folosite alte nume reale. Asa cum 
reiese si din Amintirile ei, primul sot al lui Ruth Kuczynski era un 
arhitect din Berlin, dar numele lui nu era Friedmann. În aceleaşi 
Amintiri se mai arată că al doilea ei soţ era englez si îl chema 
Len Beurton; copiii ei aveau prenumele pe care le-am folosit în 
roman, dar nici Len şi nici cei trei copii nu au fost descrişi în 
carte. Din câte cunosc eu, nici unul nu s-a numit vreodată 
Werner şi nici Ruth Kuczynski nu a folosit acest nume decât ca 
pe un pseudonim literar. 

De asemenea, toate evenimentele descrise în roman sunt 
ficțiuni şi asa ar trebui să fie considerate. Ca multe alte cărţi de 
acţiune, A treia trădare este inspirată din activitatea sovietică de 
spionaj, dar orice asemănare cu evenimente reale este pur 
întâmplătoare. 


197 


CUPRINS 


PROFTO Sul 3 
SOME IS a a aa lalele 3 
PARTEA A ada aaa alge a ear a aa 5 
1 Insula PeDICaI IOD see ag i a d ai aia i aa a a ai ial 5 
PAN oi su în ie PREIEI RUE AD RI DN PEPE ET EEE CDI ERE ADD RO SI 9 
PARTEA A DOUA 1930 - 1946... eee ee aaa nea aaaea oa aaa 13 
3 Shanghais A anal li ada 13 
4 Shanghal=193 Lado 16 
DISHaNg hal LOS deltei tal EERROR îl 21 
6 Caux-sur-Montreux - 1940... eee 26 
EOS aicea pe eta piei Da bi ai it A IA 31 
SONO 1942 a EE 35 
TORO = 1045 ica ATT I E date 39 
PARTEA A TREIA VIITORUL APROPIAT... 43 
OBS A 43 
A NI ue a a ada O a pipa at otil 50 
AE TA le a aa a ata RA 57 
13 Thuringer Wald inci aa de dace dace aia pat dia 61 
T4 Shanghai- T932 4 pezi zona saa solda stu Aaaa Iara ct ulii 67 
TO LONOTE A ida 72 
16 Great Rollright - 1947..........o.ooonnccncnnocnccnocncnncnncnnnncnon 74 
17 Great. Rollright= 1950 isa 78 
TS Berinulde ES): a aa ag i aid ada ala dacia dle 83 
19 Stockholm = 1902 sasa 5 da sd as 87 
24); ITI A Dată lactate ate 0 i li ea 92 
21 Lyme REIS ai ia acide lee ae ai 5 3000 a he ga d pt 95 
22 DIEDE I a ceea dotata AN 98 
DO N o ESTILETE A ESTEI TTT 101 
TADA dat o A d ia 107 
PARTEA A PATRA A TREIA TRĂDARE... 111 
A E AAE A LEE A E A 111 


20 Londra A TN 115 


AN A SRI RO NORII ONE RR PRIN RI II E e E 119 
28 LODO Ara AI N 123 
A PROOROC RR A IRI ANI REA 126 
30 Londra IS 130 
SDE A O ER 133 
te PAR 6 ua e DEL 0 O A O EAS 137 
A NI 139 
A A A DEE Rp 142 
so Germania de EST 148 
As A 152 
ETEO O A ate 00 tă 157 
38 Great ROMO Errata 162 
AA adu beta al ati td 167 
ANOTA a 173 
A sasea TRUE 180 
42 Taunton a 30 alt A tus aia 186 
POSTLa UE tr TA io 192 
CUPRIN SA taa 194 


199 


Colectia 


THRILLER 


Celebrul autor MICHAEL HARTLAND îşi etalează în 
paginile romanelor sale întreaga experiență de peste 
douăzeci de ani, acumulată în cadrul serviciilor secrete ale 
Statelor Unite, conferind astfel narațiunii o puternică tentă de 
autenticitate. 

Ne aflăm în 1973, an tulburat de atmosfera tensionată 
dintre marile puteri, indusă de războiul rece, cînd Sir Jack 
Carteret, director general al faimosului serviciu secret MI5, 
este înmormîntat în cimitirul din Somerset. A fost el, oare, 
trădătorul care a vîndut Uniunii Sovietice secretele țării sale, 
sau, dimpotrivă, adevăratul trădător continuă să furnizeze 
inamicului,din umbră, toate informațiile? 

După 13 ani, David Nairn, agent al Secret Intelligence 
Service, caută cu disperare un răspuns. El descoperă o 
întreagă țesătură de intrigi, violențe şi şantaj, o adevărată 
istorie sîngeroasă inițiată de Moscova anilor '40. 

Brusc, un tînăr om de ştiinţă german îşi încalcă 
principiile si face o mărturisire şocantă, relevind fapte 
neaşteptate din activitatea fostului şef al MI5. 

Nairn este conştient că trebuie să rişte totul, inclusiv 
viața colaboratoarei lui Carteret, Sarah Cable, pentru a 
descoperi cea mai periculoasă círtitá a tuturor timpurilor. 


Situaţii reale sau ficțiune? Un roman exploziv, care se 
citeşte cu sufletul la gură. 


Lei 199000 (181090 + 17910 TVA)| 
Lei noi 19.9 (18.11 + 1.79 TVA) UN