Allan Folsom — Ziua de dupa maine

ALLAN FOLSOM 


ZIUA 


e 
Iubirea prinsă în cogant unei cons, 
j 


o 


PARALELA 45 


ALLAN FOLSOM 


ZIUA DE DUPĂ 
MÂINE 


Original: The Day After Tomorrow (1994) 


Traducere din limba engleză de: 
DIANA BALTEANU 


y 


virtual-project.eu 


PARALELA 45 | a 


2010 


Allan Folsom s-a născut pe 9 decembrie 1941, în Boston, 
Statele Unite. A lucrat ca reporter, redactor, scriitor și 
producător, a scris scenarii pentru seriale și filme de televiziune. 
Locuiește în Santa Barbara, California, împreună cu familia sa. 
Ziua de după mâine este primul său roman, publicat în 1994, 
care a ajuns într-un timp foarte scurt pe locul trei în lista de 
bestselleruri a publicaţiei New York Times. Au urmat Day of 
Confession (1999), The Exile (2004) și The Machiavelli 
Convenant (Legământul Machiavelli, 2006, apărut la Editura 
Paralela 45 în 2009). 


Paris, luni, 3 octombrie 
Ora 17:40 
Braseria Stella, Strada St.-Antoine 


Paul Osborn stătea de unul singur în zarva încețoșată a 
aglomerației de după orele de serviciu, fixând cu privirile un 
pahar cu vin roșu. Era obosit, supărat și confuz. Fără vreun 
motiv anume, își ridică privirile. În acel moment, simţi cum i se 
taie răsuflarea. De partea cealaltă a încăperii se afla individul 
care-l omorâse pe tatăl său. Așa ceva era de neconceput, și 
totuși nu era nicio îndoială. Niciuna. Era un chip care i se 
întipărise în memorie pentru totdeauna: ochii înfundați în orbite, 
maxilarul pătrăţos, urechile care ieșeau în afară aproape la un 
unghi de nouăzeci de grade, cicatricea zimţată de sub ochiul 
stâng, care se deplasa în jos, tăindu-i obrazul, până la buza de 
sus. Cicatricea nu mai era atât de pronunțată acum, însă era 
totuși la locul ei. Ca și Osborn, acesta era singur. Avea o ţigară 
în mâna dreaptă, iar cu stânga ţinea căuș o ceașcă de cafea, 
concentrându-se pe ziarul de lângă braţ. Avea cel puţin cincizeci 
de ani, poate chiar mai mult. 

Din locul în care stătea Osborn, era greu să-ți dai seama cât 
era de înalt. Poate că avea un metru șaptezeci și șapte sau un 
metru optzeci. Era îndesat. Avea probabil în jur de optzeci și 
unu, optzeci și două de kilograme. Avea gâtul gros și trupul îi 
era musculos. Tenul îi era palid și avea părul scurt și cârlionţat, 
negru, presărat cu fire cărunte. După ce-și stinse ţigara, 
individul își aprinse alta imediat, privind înspre Osborn în acest 
timp. Apoi stinse chibritul și reveni la ziarul pe care-l avea în 
faţă. 

Osborn simţi cum îi tresare inima în piept și sângele începu 
să-i clocotească prin vene. Deodată, se trezi din nou în Boston, 
în 1966. Nu împlinise încă zece ani și mergea pe stradă 
împreună cu tatăl său. Era o după-amiază de primăvară 
timpurie, însorită, dar încă rece. Tatăl său, îmbrăcat într-un 


4 


costum elegant, plecase devreme de la birou pentru a se întâlni 
cu fiul său în staţia de metrou Park Street. De acolo traversaseră 
un colț al parcului Common și se întorseseră pe Winter Street, 
amestecându-se în îmbulzeala cumpărătorilor. Se duceau la 
Grogin's Sporting Goods, unde aveau reduceri de preţuri. Băiatul 
economisise toată iarna banii de buzunar ca să-și ia o mănușă 
nouă de baseball, o mănușă de first baseman, model Trapper. 
Tatăl său îi promisese să pună de la el încă pe-atât. Împreună 
aveau treizeci și doi de dolari. Se vedea deja magazinul, și tatăl 
său zâmbea, când apăruse individul cu cicatrice și cu maxilarul 
pătrat, și-l lovise. leșise din mulţime și înfipsese un cuţit de 
măcelărie în stomacul tatălui său. În timp ce făcea acest lucru, 
se uitase în jur, și-l văzuse pe băiat, care nu avea nici cea mai 
mică idee ce se întâmpla. In clipa aceea li se întâlniseră privirile. 
Pe urmă individul plecase mai departe, iar tatăl său căzuse 
grămadă la pământ. 

Incă mai simţea ce simţise atunci, cum rămăsese pe trotuar 
atât de singur, cu toți străinii care se adunau grămadă să vadă 
ce se întâmplase, cu tatăl său privindu-l de jos neajutorat, fără 
să înțeleagă, cu sângele prelingându-i-se printre degetele care 
căutaseră instinctiv să scoată arma, dar care, în schimb, 
înțepeniseră acolo. 

Douăzeci și opt de ani mai târziu, pe un alt continent, 
amintirea îi reveni intens, zdruncinându-l. Paul Osborn simţi cum 
îl cuprinde mânia. Se ridică imediat și traversă încăperea. O 
fracțiune de secundă mai târziu, cei doi bărbaţi, împreună cu 
mesele și scaunele din jur, se izbiră de podea. Simţi degetele 
încolăcindu-i-se în jurul unui gât cu pielea flască și un smoc de 
barbă de pe gât care îi înţepa una din palme. În aceeași clipă, își 
simţi cealaltă mână izbind cu sălbăticie. Pumnul îi scăpase de 
sub control, zdrobind carnea și oasele, hotărât să alunge viața 
din ele. In jurul lui, oamenii ţipau, dar nu-i păsa. Singura lui 
dorinţă era să distrugă pentru totdeauna ce prinsese în 
strânsoarea degetelor. 

Deodată simţi niște braţe sub bărbie, și altele la subsuoară, 
care-l ridicară în picioare și îl dădură deoparte. Se repezi înapoi. 
O clipă mai târziu se izbi de ceva dur și se prăbuși la pământ, 
vag conștient de faptul că niște farfurii cădeau prin jur. Pe urmă 
auzi pe cineva ţipând în franceză să fie chemată poliţia. Își ridică 


1 jucătorul de baseball care apără zona din jurul primei baze (n.t.). 


privirile și văzu trei ospătari cu cămăși albe și veste negre care 
stăteau aplecaţi deasupra lui. In spatele acestora, individul se 
ridica nesigur, trăgând aer în piept, cu sângele ţâșnindu-i pe 
nas. Văzându-se în picioare, păru să-și dea seama ce se 
întâmplase și se uită cu groază la atacatorul său. Refuzând un 
şervet pe care i-l întinsese cineva, se strecură rapid prin 
mulţime și o zbughi afară pe ușa din faţă. Intr-o clipă, Osborn fu 
în picioare. Ospătarii încremeniră în faţa lui, blocându-i drumul. 

— Daţi-vă naibii la o parte, ţipă el. 

Ei nici nu se clintiră. Dacă ar fi fost la New York sau la Los 
Angeles, ar fi strigat că individul era un criminal și să fie 
chemată poliţia. Însă aici era la Paris, unde de-abia se descurca 
să comande o cafea. Incapabil să comunice, făcu singurul lucru 
de care era în stare: atacă. Primul ospătar se mișcă să-l înșface, 
dar Osborn era cu cincisprezece centimetri mai înalt și cu zece 
kilograme mai greu și alerga de parcă ar fi avut în mână o 
minge de fotbal. Își lăsă umărul în jos și îl împinse cu putere în 
pieptul acestuia, răsucindu-l într-o parte către ceilalţi, astfel 
încât se răsturnară toţi cu o izbitură zgomotoasă de tot hazul, 
căzând, lipsiţi de apărare, unul peste celălalt, într-o zonă mică 
de serviciu situată între bucătărie și intrarea principală. Apoi 
Osborn ieși pe ușa din faţă și dispăru într-o clipă. 

Afară era întuneric și ploua. Aglomeraţia de la ora de vârf 
umplea străzile. Osborn încercă să-i ocolească pe oameni, 
examinând cu ochii trotuarul din faţa lui, cu inima bătându-i 
nebunește în piept. În direcţia asta fugise individul, unde naiba 
era acum? Era pe punctul de a-l pierde, știa acest lucru. Pe urmă 
îl zări, la o oarecare distanţă în faţa lui, deplasându-se pe strada 
Fourcy înspre Sena. 

Osborn grăbi pasul. Încă mai era furios, dar explozia violentă 
îi consumase cea mai mare parte din mânia criminală, și 
rațiunea începuse să-i revină. Uciderea tatălui său avusese loc 
în Statele Unite, unde nu exista niciun statut de limitare a 
crimelor. Dar oare acest lucru era adevărat și aici, în Franța? 
Aveau cele două ţări un tratat comun de extrădare? Și dacă 
individul era francez, oare guvernul francez și-ar fi trimis unul 
din propriii săi cetățeni în Statele Unite ca să fie judecat acolo 
pentru crimă? 

La mică distanţă în faţa lui, individul se uită înapoi. Osborn se 
ascunse în îmbulzeala de pietoni. Mai bine să-l lase să creadă că 


6 


scăpase, să se liniștească puţin și să mai renunțe la prudență. 
Apoi, când acesta își va lăsa garda în jos, îl va prinde de unul 
singur. 

Semaforul își schimbă culoarea, traficul se opri, la fel și 
mulțimea. Osborn stătea în spatele unei femei cu umbrelă, iar 
individul nu era la o distanţă mai mare de șase metri de el. li 
văzu din nou chipul cu claritate. Nu exista niciun dubiu. Il mai 
văzuse în coșmarurile sale timp de douăzeci și opt de ani. Putea 
să-l deseneze și prin somn. În timp ce stătea acolo, furia începu 
să-i clocotească din nou prin vene. 

Lumina semaforului se schimbă din nou, și individul traversă 
strada înaintea mulţimii. Ajungând pe celălalt trotuar, aruncă o 
privire înapoi, nu văzu nimic și merse mai departe. De acum 
ajunseseră pe Pont Marie, podul care traversa lle St.-Louis. La 
dreapta lor se afla Catedrala Notre Dame. După câteva minute 
vor ajunge pe partea cealaltă a Senei, pe malul stâng. 

Deocamdată Osborn era în avantaj. Se uită în faţă, căutând o 
stradă laterală sau o alee unde ar putea să-l scoată pe individ 
de sub privirile oamenilor. Nu era deloc ușor. Dacă se mișca 
prea repede, risca să atragă atenţia asupra lui. Insă trebuia să 
meargă înainte, altfel risca să-l piardă, în caz că individul ar fi 
cotit-o brusc pe o stradă nevăzută sau ar fi luat un taxi. 

Ploaia cădea mai puternic și lumina galbenă orbitoare de la 
farurile mașinilor pariziene care treceau pe stradă îl împiedica și 
mai tare să vadă. În față, individul o luă la dreapta pe 
Bulevardul St.-Germain și traversă brusc strada. Unde naiba se 
ducea? Apoi Osborn văzu: spre staţia de metrou. Dacă intra 
acolo, va dispărea într-o clipă. Osborn începu să alerge, 
împingând oamenii în mod grosolan în drumul său. Trecu strada 
brusc prin faţa mașinilor. Claxoanele îl făcură pe individ să se 
uite în urmă. Acesta încremeni o clipă în locul în care se afla, pe 
urmă se grăbi mai departe. Osborn știu că fusese zărit și că 
individul își dăduse seama că era urmărit. Aproape că zbură pe 
treptele care duceau spre intrarea în staţia de metrou. La 
capătul lor îl văzu pe individ cum își ia bilet de la mașina 
automată, apoi se împinse prin mulţime către mica barieră 
rotitoare. Uitându-se înapoi, individul îl zări pe Osborn cum 
fugea cu iuţeală în jos pe scări. Işi duse mâna în faţă, introduse 
biletul în mecanismul de la mica barieră care nu mai opuse 


rezistență și îl lăsă să treacă dincolo de ea. Acesta o luă brusc la 
dreapta și dispăru după colț. 

Nu mai era vreme de bilet sau de barieră. Osborn împinse cu 
cotul o tânără să se dea din faţa lui, sări peste bariera rotitoare, 
se feri de un tip negru, înalt, și se îndreptă către linia ferată. Un 
metrou se afla deja în staţie. ÎI văzu pe individ cum urcă în el. 
Ușile se închiseră brusc, și metroul o luă din loc. Osborn mai 
alergă vreo câţiva pași, pe urmă se opri, cu pieptul săltându-i, 
fără suflare. Nu mai rămăsese nimic în afară de șinele lucioase 
și de tunelul gol. Individul dispăruse. 


2. 


Michele Kanarack se uită spre partea cealaltă a mesei, apoi își 
întinse mâna. Avea ochii plini de dragoste și de afecțiune. Henri 
Kanarack îi luă mâna într-a lui și o privi. Aceasta era cea de-a 
cincizeci și doua aniversare a lui; ea avea treizeci și patru de 
ani. Fuseseră căsătoriţi timp de aproape opt ani, iar astăzi ea îi 
spusese că rămăsese însărcinată cu primul lor copil. 

— Seara aceasta este foarte specială, spuse ea. 

— Da, foarte specială. li sărută mâna cu blândeţe, apoi i-o 
lăsă, şi turnă în pahare dintr-o sticlă de Bordeaux roșu. 

— Asta-i ultimul pahar, spuse ea, până se naște copilul. Nu voi 
bea deloc alcool cât timp voi fi însărcinată. 

— Atunci voi face și eu la fel, spuse Henri și zâmbi. 

Afară, ploaia cădea torențial. Vântul făcea să zdrăngănească 
acoperișul și ferestrele. Apartamentul lor se afla la ultimul nivel 
al unei clădiri cu cinci etaje de pe Bulevardul Verdier, din zona 
Montrouge a Parisului. Henri Kanarack era brutar. Pleca în 
fiecare dimineaţă la ora cinci și nu se întorcea mai devreme de 
ora șase și jumătate seara. Făcea naveta câte o oră dus și o oră 
întors până la brutăria de lângă Gare du Nord, care se afla în 
partea de nord a Parisului. Fusese o zi lungă, dar fusese 
multumit. La fel de mulţumit era și de viaţa pe care o ducea, și 
de faptul că avea să devină tată pentru prima dată la vârsta de 
cincizeci și doi de ani. Cel puţin așa fusese până în seara aceea, 
înainte ca străinul acela să-l atace în braserie, apoi să-l 
urmărească până în staţia de metrou. Părea american, în jur de 


8 


treizeci și cinci de ani. Era bine făcut și puternic, și era îmbrăcat 
în blugi și cu un sacou scump pe el, ca un om de afaceri în 
vacanţă. Cine naiba era? Și de ce făcuse acest lucru? 

— Ești bine? îl întrebă Michele, privindu-l lung. 

Unde avea să ajungă Parisul, dacă un brutar putea fi atacat 
într-o braserie de către un străin? Ar fi vrut ca el să cheme 
poliţia. Apoi să caute un avocat și să-l dea în judecată pe 
proprietarul braseriei. 

— Da, spuse el. Sunt bine. 

Nu voia nici să cheme poliţia, nici să dea braseria în judecată, 
deși avea ochiul stâng atât de umflat, că nu-l putea deschide, 
iar buza îi era tumefiată și învineţită în locul în care fusese 
străpunsă de unul din dinţii de sus, din cauza loviturilor 
sălbatice ale acelui individ. 

— Ei, o să fiu tată! spuse el, încercând să treacă peste asta. 
Nu vreau să văd nicio față lungă pe aici! Cel puţin nu în seara 
asta! 

Michele se ridică de la masă, veni în spatele lui și își încolăci 
braţele în jurul gâtului său. 

— Hai să facem dragoste, să sărbătorim viaţa. Viaţa minunată 
pe care o trăiesc în comun tânăra Michele, bătrânul Henri și noul 
copilaș. 

Henri se răsuci și o privi în ochi, apoi zâmbi. Cum să nu! O 
iubea. 

Mai târziu, în vreme ce stătea pe întuneric și îi asculta 
respiraţia, încercă să alunge din minte amintirea individului cu 
părul negru. Numai că aceasta nu voia să plece. Îi trezea o 
teamă profundă, aproape primitivă, că indiferent ce ar face sau 
oricât de departe ar fugi, într-o zi tot va fi descoperit. 


3. 


Osborn îi putea vedea discutând pe coridor. Presupuse că era 
vorba despre el, dar nu putea fi sigur. Apoi cel scund plecă, iar 
celălalt veni la el prin ușa de sticlă, cu o ţigară într-o mână, iar 
în cealaltă cu un dosar. 

— Doriţi cafea, doctore Osborn? 


Tânăr și încrezător, inspectorul Maitrot vorbea încet și 
politicos. Mai era și blond, și înalt, ceea ce nu era ceva prea 
obișnuit pentru un francez. 

— Aș vrea să știu cât mă veţi mai reţine. 

Osborn fusese arestat de către Police Urbaine pentru 
încălcarea unei ordonanțe orășenești după ce sărise peste 
bariera rotitoare din staţia de metrou. Când fusese interogat, 
minţise, afirmând că individul după care alergase îl bruscase 
mai devreme și încercase să-i fure portofelul. Fusese o foarte 
mare coincidență faptul că doar puţin mai târziu îl văzuse în 
braserie. Aceasta se întâmplase în momentul în care făcuseră 
deja conexiunea dintre el și apelul adresat întregului oraș de 
către poliția din Paris și îl aduseseră pentru interogatoriu la 
închisoarea centrală. 

— Sunteţi medic. Maitrot citea de pe o foaie de hârtie capsată 
pe coperta interioară a dosarului. Un chirurg ortoped american 
care vizitează Parisul, după ce a participat la o convenţie 
medicală în Geneva. Locuiţi în Los Angeles. 

— Da, spuse Osborn pe un ton neutru. 

Deja spusese această poveste celor de la poliţia din staţia de 
metrou, unui polițist în uniformă într-o celulă pe undeva într-o 
altă parte a clădirii și unui ofițer oarecare în civil, care-l trecuse 
printr-o serie de activităţi cum ar fi preluarea amprentelor, 
fotografii de aproape și un interogatoriu preliminar. Acum, în 
această celulă minusculă cu pereţii din sticlă ai camerei de 
interogatoriu, Maitrot verifica totul de la început. Detaliu cu 
detaliu. 

— Nu arătaţi a medic. 

— Nici dumneata nu arăţi a poliţist, spuse Osborn cu 
lejeritate, încercând să îndepărteze barierele. 

Maitrot nu reacționă. Poate nu înțelesese, pentru că era 
evident că limba engleză era un efort foarte mare pentru el, dar 
avea dreptate - Osborn chiar nu arăta ca un medic. Avea un 
metru optzeci și trei înălțime, părul negru și ochii căprui, și la 
cele optzeci și șase de kilograme ale sale își păstrase aspectul 
băieţesc, structura musculară și conformaţia unui atlet de 
colegiu. 

— Cum se numește convenţia la care aţi participat? 

— Nu am „participat” numai. Am prezentat și o lucrare acolo. 
La Congresul Internaţional de Chirurgie. 


10 


Osborn ar fi vrut să spună: „De câte ori trebuie să vă mai 
spun aceste lucruri? Oare voi nu discutați unul cu celălalt?” Ar fi 
trebuit să fie speriat, și poate chiar era, dar era încă prea strâns 
cu ușa ca să-și dea seama. Poate că individul pe care-l căuta 
scăpase, însă lucrul de o importanţă vitală pentru el era că îl 
găsise! Se afla aici, la Paris! Și, cu ceva noroc, va fi tot aici și în 
continuare, acasă la el, sau undeva într-un bar, îngrijindu-și 
rănile și întrebându-se ce se întâmplase. 

— Ce trata lucrarea dumneavoastră? Ce subiect avea? 

Osborn își închise ochii și numără încet până la cinci. 

— Deja v-am spus acest lucru. 

— Da, dar nu mi-aţi spus mie. 

— Lucrarea mea era despre traumatismele cu ligamentele 
anterioare încrucișate. Referitor la genunchi. 

Lui Osborn i se uscase gura. Ceru un pahar cu apă. Maitrot fie 
nu-l înțelese, fie îi ignoră cererea. 

— Câţi ani aveţi? 

— Deja știți acest lucru. 

Maitrot își ridică privirea spre el. 

— Treizeci și opt. 

— Căsătorit? 

— Nu. 

— Homosexual? 

— Inspectore, sunt divorţat. Așa e mai bine? 

— De când sunteți chirurg? 

Osborn nu răspunse. Maitrot își repetă întrebarea, iar fumul 
de la ţigara aprinsă se îndreptă către un ventilator fixat în tavan. 

— De șase ani. 

— Credeţi că sunteţi un chirurg destul de bun? 

— Nu înţeleg de ce-mi puneţi aceste întrebări. Nu au nimic de- 
a face cu motivul pentru care sunt arestat. Puteţi să sunați la 
cabinetul meu pentru a verifica tot ceea ce v-am spus deja. 

Osborn era obosit și începuse să-și piardă răbdarea. Ştia însă, 
în același timp, că dacă voia să plece de aici, trebuia să aibă 
grijă ce spunea. 

— Uite, zise el, cât de calm și de respectuos era în stare. Am 
cooperat cu dumneavoastră. Am făcut tot ceea ce mi-ați spus: 
amprente, fotografii, am răspuns la întrebări, tot. Acum, vă rog, 
aș dori ori să mă eliberaţi ori să discut cu consulul american. 

— Aţi agresat un cetăţean francez. 


11 


— De unde știți că era cetățean francez? spuse Osborn fără să 
se gândească. 

Maitrot nu-i luă în seamă agitația. 

— De ce aţi făcut asta? 

— De ce? 

Osborn îl privi cu neîncredere. Nu era zi în care la un moment 
dat să nu audă încă sunetul cuţitului de măcelărie cum pătrunde 
în stomacul tatălui său; în care să nu audă exclamaţia de 
surpriză a acestuia; în care să nu vadă groaza din ochii săi când 
privise în sus, ca și cum ar fi întrebat „Ce s-a întâmplat?”, 
cunoscând răspunsul totodată; în care să nu vadă cum îi 
cedaseră genunchii, în vreme ce se prăbușea încet pe trotuar; în 
care să nu audă sunetul îngrozitor al țipătului unui străin; în care 
să nu-l vadă pe tatăl său rostogolindu-se și încercând să se 
ridice, știind că era pe moarte, cerându-i din priviri fiului său să-l 
apuce de mână, astfel încât să nu-i fie frică; în care-i spunea, 
fără însă să rostească vreo vorbă, că îl va iubi mereu. 

— Da, zise Maitrot și se aplecă în faţă stingând ţigara într-o 
scrumieră de pe masa care se afla între ei. De ce aţi făcut-o? 

— Am ajuns de la Londra în Aeroportul Charles de Gaulle, 
spuse Osborn din nou aceeași minciună, îndreptându-se de 
spate. 

Trebuia să aibă grijă să nu facă nicio modificare față de ce le 
spusese celor care-l interogaseră anterior. 

— Individul m-a atacat în toaleta bărbaţilor și a încercat să-mi 
fure portofelul. 

— Arătaţi destul de solid. Era un tip mare? 

— Nu neapărat. Voia doar să-mi fure portofelul. 

— Și a reușit? 

— Nu. A fugit. 

— Și aţi raportat autorităţilor? 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu furase nimic, iar eu nu vorbesc franceza foarte bine, 
după cum vedeți. 

Maitrot își aprinse altă ţigară și aruncă în scrumieră băţul ars 
de chibrit. 

— Și apoi, mai târziu, printr-o simplă coincidență, l-aţi văzut în 
aceeași braserie în care v-aţi oprit să beţi ceva. 

— Da. 


12 


— Și ce aveaţi de gând să faceţi, să-l ţineţi până venea 
poliția? 

— Ca să vă spun adevărul, domnule poliţist, n-am nici cea mai 
vagă idee ce naiba voiam să fac. Am făcut-o, pur și simplu! M- 
am enervat. Mi-am pierdut cumpătul. 

Osborn se ridică în picioare și privi într-o parte, în timp ce 
Maitrot făcu o însemnare în dosar. Ce să-i spună? Că individul pe 
care-l urmărise îl înjunghiase pe tatăl său, ucigându-l în Boston, 
Massachusetts, Statele Unite ale Americii, marţi, pe 12 aprilie 
1966? Că îl văzuse când făcuse acest lucru și că nu-l mai văzuse 
de atunci până în ziua aceea, adică cu câteva ore în urmă? Că 
poliţia din Boston ascultase cu mare compasiune povestea de 
groază a unui băieţel și că apoi ani întregi încercaseră să-l 
găsească pe criminal, până când fuseseră nevoiţi să recunoască 
în cele din urmă că nu mai puteau să facă nimic? Da, într- 
adevăr, procedurile fuseseră corecte: scena crimei și analiza 
tehnică, autopsia, interogatoriile. Dar băiatul nu-l mai văzuse 
niciodată pe acel individ, iar mama lui nu-l recunoscuse din 
descrierea băiatului, și, deoarece nu fuseseră amprente pe arma 
crimei, și pentru că arma respectivă nu era altceva decât un 
cuțit obișnuit cumpărat dintr-un magazin, poliţia trebuise să se 
bazeze numai pe ceea ce aveau, mărturia a încă două persoane 
care asistaseră la eveniment: Katherine Barnes, o funcționară 
de vârstă mijlocie care lucra la Jordan Marsh, și Leroy Green, 
custodele Bibliotecii Publice din Boston. Ambii se aflaseră pe 
trotuar la momentul atacului și fiecare povestise aceeași 
întâmplare ca și băiatul, cu mici variaţiuni. Numai că poliţia 
rămăsese în final cu tot atâta ca și la început: cu nimic. În cele 
din urmă, Kevin O'Neil, tânărul detectiv nesăbuit de la omucideri 
care se împrietenise cu Paul între timp și care se ocupase de caz 
de la început, fusese împușcat de un suspect împotriva căruia 
depusese mărturie, iar dosarul lui George Osborn ajunsese de la 
unul de investigaţii de omucidere de care se ocupa personal 
cineva, la un dosar oarecare despre încă o crimă neelucidată, 
înghesuit printre alte sute de dosarele prioritare. lar acum, după 
ce trecuseră treizeci de ani, Katherine Barnes avea în jur de 
optzeci de ani, era senilă, într-un azil din Maine, iar Leroy Green 
murise. Ceea ce însemna că Paul Osborn rămăsese ultimul 
martor care supraviețuise. Cât despre procuror, indiferent cine 
ar fi acesta, ar fi considerat dus cu pluta dacă la treizeci de ani 


13 


după eveniment s-ar aștepta ca juriul să condamne un om pe 
baza mărturiei fiului victimei, care avusese zece ani la vremea 
asasinatului și care nu-l zărise pe suspect mai mult de două sau 
trei secunde. Adevărul era pur și simplu că ucigașul le scăpase. 
lar în noaptea aceea, aflat într-o închisoare din Paris, adevărul 
respectiv era încă valabil, deoarece, chiar dacă Osborn ar fi 
putut convinge poliția să încerce să-l caute pe individ și să-l 
aresteze, acesta nu ar fi fost adus niciodată în faţa unui complet 
de judecată. Nici în Franţa, nici în America, nicăieri în lume, nici 
într-un milion de ani. Și atunci ce sens avea să spună ceva 
poliţiei? Nu ar fi ajutat la nimic și nu ar fi făcut decât să complice 
lucrurile mai târziu, dacă, prin cine știe ce noroc, Osborn ar fi 
fost capabil să-l găsească din nou. 

— Aţi fost la Londra astăzi. Azi-dimineaţă. 

Deodată Osborn fu conștient că Maitrot încă i se adresa. 

— Da. 

— Spuneaţi că aţi venit la Paris de la Geneva. 

— Prin Londra. 

— De ce vă aflaţi acolo? 

— Ca turist. Numai că mi s-a făcut rău. Un fel de virus de 
douăzeci și patru de ore. 

— Unde aţi stat? 

Osborn se așeză la loc. Ce voiau de la el? Să-l aresteze sau 
să-l lase să plece! Era treaba lor ce făcuse el la Londra? 

— V-am întrebat unde aţi stat la Londra, spuse Maitrot, 
privindu-l intens. 

Osborn fusese la Londra cu o femeie, tot medic, internistă la 
un spital din Paris, despre care aflase apoi că era amanta unui 
politician francez foarte cunoscut. La vremea respectivă, ea îi 
spusese cât de important era pentru ea să fie discret, și îl 
implorase să nu întrebe de ce. Acceptând acest lucru, alesese 
cu grijă un hotel recunoscut pentru păstrarea discreției privind 
oaspeții săi și se înregistrase numai cu numele său. 

— La Connaught, spuse Osborn, sperând că hotelul nu avea 
degeaba reputaţia respectivă. 

— Aţi fost singur? 

— Gata, ajunge! exclamă Osborn și se ridică brusc de la 
masă. Vreau să mă întâlnesc cu consulul american! 

Prin peretele de sticlă, Osborn îl văzu pe militarul care patrula 
cu pușca mitralieră pe umăr, cum se întoarce și îl privește lung. 


14 


— De ce nu vă liniștiți, doctore Osborn?... Vă rog, luaţi loc, 
spuse Maitrot calm, apoi se aplecă și făcu o însemnare în dosar. 

Osborn se așeză din nou și privi special într-o parte, sperând 
că Maitrot va lăsa baltă chestiunea din Londra și va trece la 
întrebarea următoare. Un ceas de pe perete arăta că era 
aproape ora unsprezece. Asta însemna că era ora trei după- 
amiaza în Los Angeles, sau poate două. In această perioadă a 
anului, ora în Europa părea să se modifice pe regiuni de la o oră 
la alta, în funcţie de locul în care te aflai. Pe cine naiba cunoștea 
el acolo și pe care l-ar fi putut chema într-o situaţie ca aceasta? 
Mai avusese doar o singură dată de-a face cu poliţia în toată 
viața lui. Asta se întâmplase după o zi istovitoare, când se 
legase de un responsabil de parcări neglijent și fără mustrări de 
conștiință de la un restaurant situat în apropiere de Beverly 
Hills, pentru că-i bușise bara din faţă a mașinii lui pe care abia o 
cumpărase, în timp ce încercase s-o parcheze. Osborn nu fusese 
arestat, ci mai degrabă reținut, apoi fusese eliberat. Asta fusese 
tot, o singură experienţă în toată viaţa lui. Când avea 
cincisprezece ani și era la școala de băieţi, poliţia îl arestase 
pentru că aruncase cu bulgări de zăpadă prin fereastra clasei în 
ziua de Crăciun. Când îl întrebaseră de ce făcuse asta, le 
spusese adevărul: pentru că nu avea altceva de făcut. 

„De ce?” Aceasta era o întrebare pe care o puneau mereu. La 
școală, poliţia, chiar și pacienţii săi. Întrebau de ce îi durea ceva. 
De ce operaţia era sau nu necesară? De ce continua să-i doară 
ceva, deși ei simțeau că nu ar fi trebuit? De ce nu aveau nevoie 
de medicamente, când ei considerau că le erau necesare? De ce 
puteau să facă un anumit lucru, dar nu și un altul? Apoi așteptau 
ca el să le explice. „De ce?” părea să fie o întrebare la care el 
era destinat să răspundă, și nu s-o rostească la rândul său. Cu 
toate acestea, își amintea că mai întrebase și el „de ce?”, în 
special de două ori: întâi pe prima lui soţie, apoi pe cea de-a 
doua, după ce-l anunţaseră că îl vor părăsi. Însă acum, în 
această cameră de interogatoriu de la poliţie cu pereţii din 
sticlă, în centrul Parisului, cu un poliţist francez care făcea 
însemnări și fuma ţigară de la ţigară în faţa lui, își dădu seama 
deodată că „de ce?” erau pentru el cele mai importante cuvinte 
din lume. Și voia să pună și el măcar o singură dată această 
întrebare. Să-l întrebe pe individul pe care-l urmărise până în 
stația de metrou: „De ce l-ai omorât pe tatăl meu, ticălosule?” 


15 


La fel de rapid îi trecu prin minte că, dacă poliţia îi interogase 
pe ospătarii de la braseria care raportase incidentul, s-ar putea 
ca ei să aibă deja numele individului. Mai ales dacă era un client 
constant, sau dacă plătise cu un cec, sau cu o carte de credit. 
Osborn așteptă până când Maitrot termină de scris. Apoi spuse, 
cât mai politicos cu putință: 

— Pot să vă întreb ceva? 

Ridicându-și privirile înspre el, Maitrot încuviinţă din cap. 

— Acest cetăţean francez pe care sunt acuzat că l-am 
agresat... Știţi cine era? 

— Nu, răspunse Maitrot. 

Chiar în clipa aceea, ușa de sticlă se deschise și reveni 
inspectorul în civil, care se așeză în faţa lui Osborn. Acesta se 
numea Barras. Îi aruncă o privire lui Maitrot, care clătină ușor 
din cap. Barras era mic de statură, cu părul închis la culoare și 
ochii negri, lipsiţi de umor. Avea părul negru, care îi creștea și 
pe dosul palmelor, iar unghiile îi erau tăiate la perfecțiune. 

— Persoanele care tulbură liniștea publică nu sunt binevenite 
în Franța. Medicii nu fac excepţie de la această regulă. 
Expulzarea este un lucru extrem de simplu, spuse Barras cu o 
voce plată. 

„Expulzarea! O, Doamne, nu!” se gândi Osborn. „Te rog, nu 
acum! Nu după atâţia ani! Nu după ce am reușit să-l văd în cele 
din urmă! Să știu că trăieşte și unde se află!” 

— Imi pare rău, spuse el, mascându-și spaima. Foarte rău... 
Eram supărat, asta-i tot. Vă rog să mă credeţi, pentru că acesta 
este adevărul! 

Barras îl studie din priviri. 

— Cât timp v-aţi propus să mai petreceţi în Franța? 

— Cinci zile, spuse Osborn. Să văd Parisul... 

Barras ezită, apoi își băgă mâna în buzunarul de la haină și 
scoase pașaportul lui Osborn. 

— Paşaportul dumneavoastră, doctore! Când sunteţi gata de 
plecare, veniţi să mă vedeţi, am să vi-l restitui. 

Osborn se uită de la Barras la Maitrot. Acesta era modul lor de 
a se ocupa de situaţie: fără expulzări, fără arestări, doar 
supravegherea lui, asigurându-se că știa și el acest lucru. 

— E târziu, spuse Maitrot, ridicându-se în picioare. Au revoir, 
doctore Osborn! 


16 


Era unsprezece și douăzeci și cinci când Osborn părăsi postul 
de poliţie. Ploaia se oprise, și o lună strălucitoare atârna 
deasupra orașului. Se pregăti să facă semn la un taxi, apoi se 
hotări să se ducă pe jos până la hotelul unde stătea. Va merge 
pe jos și se va gândi ce urma să facă în legătură cu individul 
care acum nu mai era doar o amintire din copilărie, ci o fiinţă în 
carne și oase, aici, undeva în interiorul Parisului. Cu răbdare, 
acest individ putea fi găsit. Și interogat. Apoi distrus. 


4. 


Londra 


Aceeași lună strălucitoare lumina o alee care ieșea din strada 
Charing Cross și ducea în cartierul teatrului. Pasajul era în formă 
de L, era îngust și sigilat la ambele capete de banda specifică 
unei zone în care avusese loc o crimă. Trecătorii încercau să se 
uite prin ambele capete, încercând să vadă dincolo de polițiștii 
în uniformă, pentru a-și face o idee despre ce se petrecea, 
despre ce se întâmplase. Însă nu chipurile din mulţimea avidă 
de informaţii erau cele care captaseră atenţia lui McVey, ci un 
altul, care aparținuse unui bărbat de vreo douăzeci, douăzeci și 
cinci de ani, cu ochii ieșindu-i în mod grotesc din orbite. Capul 
acestuia fusese descoperit într-un container de gunoi de către 
unul dintre paznicii de la teatru care dusese gunoiul după 
terminarea spectacolului. In mod normal, la acest caz ar fi lucrat 
polițiștii metropolitani de la Omucideri, însă de data aceasta 
lucrurile se petrecuseră diferit. Inspectorul principal Jamison îl 
sunase acasă pe comandantul lan Noble de la Departamentul 
Special, iar Noble, la rândul său, îl sunase pe McVey la hotel, 
trezindu-l dintr-un somn neodihnitor. 

Nu numai faţa, ci însuși capul era principala sursă care 
stârnise interesul polițiștilor metropolitani. Mai întâi, din cauză 
că nu exista și trupul la care acesta să fie atașat. În al doilea 
rând, din cauză că acest cap părea să fi fost îndepărtat 
chirurgical de restul trupului. Unde se găsea acest „rest” nu 
puteau decât să-și dea cu presupusul, însă povara a ceea ce 
fusese lăsat acolo îi aparţinea de-acum lui McVey. 

17 


Lucrul care i se păruse extrem de evident, în timp ce-i 
urmărise pe ofițerii de la scena crimei cum ridicaseră cu grijă 
capul din containerul de gunoi, și apoi îl așezaseră într-o cutie 
pentru a fi transportat, era faptul că polițiștii inspectorului 
principal Jamison avuseseră dreptate: secționarea capului de 
trunchi fusese făcută de un profesionist. Dacă nu de către un 
chirurg, cel puţin de cineva care era în posesia unui instrument 
chirurgical ascuţit și cu o cunoaștere solidă a Anatomie! lui Gray. 
Anume: la baza gâtului, unde capul întâlnește clavicula, se află 
îmbinarea dintre trahee și esofag, care duce la plămâni și 
stomac, și mușchiul constrictor inferior, care se ridică din 
lateralele cartilajelor cricoide și tiroidiene... Ceea ce descria cu 
precizie locul în care capul fusese secționat de restul corpului și 
nici McVey, nici comandantul Noble nu aveau nevoie de un 
specialist pentru a le confirma acest lucru. Însă lucrul de care 
aveau totuși nevoie era să le spună cineva dacă acel cap fusese 
secționat înainte sau după deces. Și dacă era cea de-a doua 
situaţie, să certifice cauza decesului. 

Realizarea unei autopsii a capului este același lucru cu 
realizarea unei autopsii a întregului corp, doar că procesul se 
aplică numai pe o porţiune a acestuia. 

Analizele de laborator durau de la douăzeci și patru de ore 
până la trei sau patru zile. Însă McVey, comandantul Noble și 
doctorul Evan Michaels, tânărul patolog cu faţă de copil de la 
Home Office, chemat de acasă prin pager pentru realizarea 
operațiunii, erau cu toţii de aceeași părere: capul fusese separat 
de trunchi după deces, iar cauza morţii era cu siguranţă 
rezultatul unei doze letale de barbiturice, cel mai probabil 
Nembutal. Oricum, rămânea întrebarea ce făcuse ca ochii să 
iasă din orbite în felul acela și ce provocase ușoara sângerare de 
la colţurile gurii. Acelea erau simptomele inspirării letale de 
vapori de cianură, însă nu exista nicio dovadă clară a acestui 
lucru. 

McVey se scărpină după ureche și își duse privirea în pământ. 

— O să te întrebe acum despre ora morţii, îi spuse lan Noble 
sec lui Michaels. 

Noble avea cincizeci de ani și era căsătorit, avea două fete și 
patru nepoți. Părul cărunt adunat în smocuri, maxilarul pătrat și 


? Departament guvernamental britanic responsabil de problemele legate de imigrație, 
terorism și trafic de droguri, echivalent al ministerului de interne (n.t.). 


18 


silueta subțire îi dădeau o ţinută militară de școală veche, ceea 
ce nu era surprinzător pentru un fost colonel în serviciul de 
informaţii al armatei și absolvent al Academiei Militare Regale 
de la Sandhurst, promoţia '65. 

— Greu de spus, zise Michaels. 

— Încearcă, spuse McVey, iar ochii lui verzui-cenușii se fixară 
în ai lui Michaels. 

Dorea un răspuns, de orice fel. Chiar și o presupunere ar fi 
fost mai bună decât nimic. 

— Este foarte puţin sânge, aproape deloc. E greu de evaluat 
timpul de coagulare, știți. Aș putea să vă spun că a stat ceva 
timp acolo unde a fost găsit, pentru că temperatura lui este 
aproape identică cu temperatura de pe alee. 

— Nu este rigor mortis. 

Michaels îl privi lung. 

— Nu, domnule. Nu pare să fie. După cum știți, domnule 
poliţist, rigor mortis se instalează de obicei într-un interval de 
cinci și șase ore, partea superioară a corpului este afectată mai 
întâi, cam în douăsprezece ore, iar restul corpului cam în 
optsprezece ore. 

— Dar nu avem tot corpul, spuse McVey. 

— Nu, domnule, nu-l avem. 

Lăsând deoparte responsabilitatea faţă de datorie, Michaels 
începuse să-și dorească să fi rămas acasă în noaptea aceasta, 
oferind astfel altcuiva plăcerea de a avea de-a face cu acest 
polițist american irascibil de la Omucideri, al cărui păr era mai 
mult cărunt decât castaniu și care părea să cunoască 
răspunsurile la propriile întrebări chiar înainte să le pună. 

— McVey, spuse Noble controlându-și expresia feţei, ce-ar fi 
să așteptăm rezultatele de la laborator și să-l lăsăm pe bietul 
doctor să se ducă acasă și să-și încheie liniștit noaptea nunţii? 

— Asta este noaptea nunţii dumitale? întrebă McVey 
consternat. În noaptea asta? 

— A fost, răspunse Michaels plat. 

— Și de ce naiba ai răspuns la apel? Dacă nu te găseau pe 
dumneata, ar fi chemat pe altcineva. McVey nu era numai 
sincer, ci și neîncrezător. Și ce naiba a spus nevasta dumitale? 

— Să nu răspund la apel. 

— Mă bucur să văd că măcar unul dintre voi știe de la care 
capăt se aprinde lumânarea. 


19 


— Domnule, asta îmi este meseria, doar știți. 

McVey zâmbi în sinea sa. Acest tânăr patolog avea să devină 
într-o zi ori un foarte bun profesionist, ori un funcţionar servil. 
Care din două, nimeni nu avea cum să știe. 

— Dacă am terminat, ce aţi dori să fac cu el mai departe? 
întrebă Michaels abrupt. Până acum nu am mai lucrat într-un 
caz similar nici pentru Poliţia Metropolitană, nici pentru Interpol. 

McVey ridică din umeri și i se adresă lui Noble. 

— Sunt de aceeași părere cu el, spuse el. Nici eu nu am mai 
lucrat pentru Poliţia Metropolitană și nici pentru Interpol. Cum și 
unde depozitaţi capetele pe aici? 

— Noi depozităm capetele, McVey, la fel cum depozităm și 
trupurile sau porțiunile de trup. Le etichetăm, le sigilăm în pungi 
de plastic și le punem în congelator, răspunse Noble. 

Era o oră mult prea târzie ca Noble să mai aibă chef de 
glume. 

— Bine, spuse McVey ridicând din umeri; era mai mult decât 
dornic să încheie această noapte. 

La prima lumină a zorilor, polițiștii vor începe să interogheze 
pe toată lumea de pe această alee care s-ar fi putut să fi văzut 
vreo activitate în zona containerului de gunoi în orele de 
dinaintea găsirii capului. Într-o zi, cel mult două, vor avea 
rapoartele de la laborator referitoare la probele de ţesut și 
foliculii de păr capilar. Apoi va fi adus un antropolog de la 
medicina legală pentru a determina vârsta victimei. 

Lăsându-l pe doctorul Michaels să eticheteze, să sigileze în 
pungi de plastic și să plaseze capul într-un sertar în congelator, 
cu menţiunea specială că de atunci înainte sertarul va fi deschis 
numai în prezența comandantului Noble sau a inspectorului 
McVey, cei doi polițiști plecară, Noble înspre casa sa proaspăt 
renovată cu patru etaje din Chelsea, iar McVey către minuscula 
cameră dintr-un hotel dezamăgitor de mic de pe strada Half 
Moon, situat în cealaltă parte de Green Park din Mayfair. 


5. 


Fusese botezat William Patrick Cavan McVey în biserica 
catolică Sfânta Maria de pe strada care pe vremea aceea se 


20 


numea Leheigh, în Rochester, New York, într-o zi de februarie în 
care ningea, în 1928. În perioada tinereţii timpurii, când trecuse 
prin Școala Parohială Cardinal Manning și prin Liceul Don Bosco, 
toți îl cunoscuseră drept Paddy McVey, băiatul cel mai mare al 
inspectorului de la secţia locală de poliţie. Insă din momentul în 
care rezolvase „crimele prin tortură de pe deal” din Los Angeles, 
douăzeci și nouă de ani mai târziu, lumea nu l-a mai strigat 
decât McVey și nici prietenii, nici foștii colegi din poliţie, nici 
presa, nici chiar soţia lui nu l-au mai strigat altfel. 

Poliţist la Omucideri de la LAPD încă din 1955, îngropase două 
neveste și ţinuse în facultate trei copii. În ziua în care împlinise 
șaizeci și cinci de ani, încercase să se pensioneze, dar nu-i 
mersese. Telefonul îi suna întruna. „Sună-l pe McVey, el 
cunoaște toate modurile în care poţi prinde o prostituată.” 
„Sună-l pe McVey, tot n-are nimic de făcut, poate vine și aruncă 
o privire la acest caz.” „Habar n-am, sună-l pe McVey!” 

În cele din urmă, se mutase la cabana de pescuit pe care și-o 
construise în munţi, lângă Lacul Big Bear, și își scosese telefonul 
din funcţiune. Dar, de-abia își pusese deoparte echipamentul și 
terminase de instalat televiziunea prin cablu, când vechii amici 
din poliţie începuseră să sosească la pescuit. Și nu mult timp 
după aceea ajunseseră să-i pună aceleași întrebări pe care 
obișnuiau să i le pună la telefon. In cele din urmă, se dăduse 
bătut, zăvorâse cabana și se reîntorsese la serviciu cu normă 
întreagă. 

Lucra de aproape două săptămâni la vechiul său birou de 
poliţist, din metal, specific secțiilor de poliție, așezat pe același 
scaun cu rotile care scârțâia, la Secţia de Omucideri/Furturi, 
când Bill Woodward, șeful polițiștilor de la investigaţii, intrase și 
îl întrebase dacă nu voia să facă o călătorie în Europa, cu toate 
cheltuielile suportate de ei. Oricare altul din cei șase polițiști din 
încăpere ar fi sărit în sus de bucurie. McVey, însă, ridicase din 
umeri și întrebase de ce și pentru cât timp. Nu se înnebunea 
după călătorii, și atunci când o făcea, era de obicei către locuri 
mai calde. Erau la începutul lunii septembrie. In Europa urma să 
fie din ce în ce mai frig, iar el ura frigul. 

— „Pentru cât timp” presupun că depinde de tine. lar la 
întrebarea „de ce” răspunsul este: pentru că Interpolul are în 
posesie șapte cadavre decapitate cu care habar n-au ce să facă. 


21 


Woodward plasase un dosar sub nasul lui McVey și apoi 
părăsise încăperea. 

McVey se uitase după el cum pleacă, aruncase o privire către 
ceilalţi polițiști din încăpere, apoi își luase ceașca de cafea care 
se răcise, și deschisese dosarul. In colţul din dreapta sus se afla 
un semn negru, care în limbajul Interpolului însemna un cadavru 
neidentificat și cerea orice ajutor posibil pentru identificarea 
acestuia. Semnul era vechi. Până atunci cadavrele fuseseră 
identificate mai mult ca sigur. 

Din cele șapte cadavre, două fuseseră găsite în Anglia, două 
în Franţa, unul în Belgia, unul în Elveţia și unul lângă portul Kiel 
din vestul Germaniei, care fusese adus de apă la mal. Toţi erau 
bărbaţi, și vârstele lor erau cuprinse între douăzeci și doi și 
cincizeci și șase de ani. Toţi erau caucazieni și se părea că toți 
fuseseră drogați cu un fel de barbituric, apoi li se îndepărtaseră 
capetele chirurgical, în același loc anatomic precis. 

Crimele avuseseră loc din luna februarie până în august și 
păreau realizate complet la întâmplare. Cu toate acestea, erau 
mult prea asemănătoare ca să fie niște simple coincidenţe. 
Numai că acesta era singurul aspect comun, restul era cu totul 
diferit. Niciuna dintre victime nu era rudă cu alta și nici nu 
păreau să se fi cunoscut vreodată. Niciuna nu avea cazier și 
niciuna nu dusese o viaţă violentă. Și toate făceau parte din 
medii economice diferite. 

Statisticile făceau ca lucrurile să fie și mai încâlcite: în mai 
mult de cincizeci la sută din cazurile în care victima unei crime 
este identificată, cu sau fără cap, este găsit și ucigașul. În 
aceste șapte cazuri nu fusese însă descoperit nici măcar un 
singur suspect bona fide. Toate acestea fiind spuse, experți ai 
poliţiei celor cinci ţări, inclusiv departamentul special de 
investigaţii criminale de la Scotland Yard și Interpolul, 
organizaţia internaţională de poliţie, nu înscriseseră niciun 
punct, iar presa jubila în totalitate. Prin urmare, fusese contactat 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles, solicitându-se unul 
dintre cei mai buni din domeniul remarcabil al investigațiilor 
criminologice. 

Iniţial, McVey se dusese la Paris, unde se întâlnise cu 
locotenentul inspector Alex Lebrun de la Secţia Întâi a Prefecturii 
de Poliţie din Paris, un tip imprevizibil și pus pe șotii, cu un 
zâmbet larg și mereu cu ţigara aprinsă. Lebrun, la rândul său, îl 


22 


prezentase comandantului Noble de la Scotland Yard și 
căpitanului Yves Cadoux, directorul de proiect de la Interpol. 
Toţi patru examinaseră împreună scenele crimelor din Franţa. 
Prima era la Lyon, la o distanţă de două ore în sudul Parisului, 
parcursă cu TGV-ul, trenul de mare viteză, care mergea cu 
viteza unui glonţ; și, în mod ironic, la mai puţin de un kilometru 
și jumătate de sediul Interpolului. Cea de a doua era în staţiunea 
alpină de schi din Chamonix. Mai târziu, Cadoux și Noble îl 
însoțiseră pe McVey la scenele crimelor în Belgia - într-o 
făbricuță de la periferia orașului Ostend; în Elveţia - la un hotel 
de lux care dădea spre Lacul Geneva din Lausanne; în Germania 
- într-un golf stâncos de lângă coastă, la o distanţă de douăzeci 
de minute la nord de Kiel. In cele din urmă se duseseră și în 
Anglia. Mai întâi merseseră la un apartament micuţț vizavi de 
Catedrala Salisbury, la o sută treizeci de kilometri în sud-vestul 
Londrei, apoi se duseseră și la Londra, într-o casă particulară 
dintr-o piaţă situată în zona exclusivistă din Kensington. 

După aceea, McVey își petrecuse zece zile într-un birou 
friguros, situat la etajul al treilea de la Scotland Yard, studiind cu 
mare atenţie rapoartele detaliate ale poliţiei referitoare la 
fiecare crimă în parte, cel mai adesea găsind de trebuinţă să se 
consulte privitor la un detaliu sau altul cu lan Noble, care avea 
un birou mult mai mare și mai călduros la etajul întâi. Din 
fericire, McVey beneficiase de o pauză când fusese chemat 
înapoi la Los Angeles pentru a depune mărturie două zile la rând 
într-un proces de crimă. Era vorba despre un traficant de droguri 
vietnamez, pe care McVey îl arestase personal când individul 
încercase să ucidă un băiat de serviciu la restaurantul în care 
McVey lua masa de prânz. De fapt, McVey nu făcuse nimic eroic, 
decât că-și înfipsese revolverul său de serviciu de calibru 38 în 
urechea individului și sugerase liniștit să o lase puţin mai moale. 

După proces, McVey ar fi trebuit să-și mai ia două zile pentru 
probleme personale, și apoi să se reîntoarcă la Londra. Însă el 
reușise cumva să strecoare în acest interval și o operaţie 
dentară complet opţională și transformase cele două zile în 
două săptămâni, din care cea mai mare parte a timpului o 
petrecuse la un curs de golf lângă Rose Bowl, unde soarele cald 
care se filtra prin ceața groasă îl ajutase, între lovituri, să se 
concentreze asupra crimelor. 


23 


Până acum, singurul lucru pe care victimele păreau să-l aibă 
în comun, unicul fir de legătură, era îndepărtarea chirurgicală a 
capetelor lor; ceva ce la prima privire părea să fi fost realizat fie 
de un chirurg, fie de către o persoană familiarizată cu operaţiile 
chirurgicale și care avea acces la instrumentarul necesar. În 
afară de acest lucru, nimic altceva nu se mai potrivea. Trei 
dintre victime fuseseră ucise în locul în care fuseseră găsite. 
Celelalte patru fuseseră ucise în alt loc, dintre care trei fuseseră 
abandonate pe marginea drumului, iar a patra fusese aruncată 
în Portul Kiel. Din toţi anii pe care-i petrecuse la Omucideri, 
cazul acesta era cel mai ciudat și mai curios din toate cazurile 
pe care le întâlnise vreodată. 

Apoi, după ce pusese deoparte crosele de golf și după ce se 
reîntorsese la umezeala Londrei, extenuat și dezorientat din 
cauza zborului prelungit, de-abia își pusese capul pe obiectul 
acela pe care hotelurile insistă să-l numească pernă, și închisese 
ochii, când sunase telefonul, iar Noble îl informase că găsise un 
cap care să se alăture la restul de cadavre. 

Era ora patru fără un sfert dimineaţa, ora Londrei, iar McVey 
stătea așezat la masă în cămăruţa lui cât o debara, avea în față 
un pahar în care-și turnase două degete de scotch Famous 
Grouse, și era într-o conferinţă telefonică cu Noble și căpitanul 
Cadoux, pe linia Interpolului din Lyon. 

Cadoux, un bărbat cu o constituţie robustă, îndesat, cu o 
mustață uriașă cu vârfurile răsucite, pe care se părea că nu se 
putea abţine niciodată să n-o frământe între degetul mare și 
arătător, avea în faţă faxul trimis de Michaels, tânărul medic 
legist, cu raportul preliminar al autopsiei, care descria, printre 
altele, locul precis în care capul fusese îndepărtat de trup. În 
exact același loc fuseseră deposedate de capete toate cele 
șapte trupuri. 

— Știm acest lucru, Cadoux. Dar nu e suficient ca să putem 
afirma cu certitudine că aceste crime sunt conectate una cu 
cealaltă, spuse McVey sfârșit de oboseală. 

— Intervalul de vârstă este același. 

— Și tot nu e suficient. 

— McVey, trebuie să mă declar de acord cu căpitanul Cadoux, 
spuse Noble politicos, ca și cum ar fi purtat o discuţie în timp ce- 
și luau ceaiul de la ora patru. Dacă aceasta nu este o legătură, 


24 


este o asemănare mult prea mare pentru a o putea ignora, 
încheie Noble. 

— Bine... spuse McVey și rosti cu voce tare un gând care îl 
preocupa de multă vreme. Nu poţi să nu te întrebi cine este 
acest sărit, care fuge așa, de colo-colo. 

In clipa în care McVey rosti aceste vorbe, atât Scotland 
Yardul, cât și Interpolul reacționară în același mod. 

— Crezi că este vorba doar despre un bărbat? întrebară 
aceștia într-un glas. 

— Nu știu. Mda... rosti McVey. Mda, cred că este vorba doar 
despre un bărbat. 

Scuzându-se că diferența de fus orar era pe punctul de a-l da 
gata, și întrebându-i dacă nu ar putea termina această 
conversaţie mai târziu, McVey închise telefonul. Ar fi putut să-i 
întrebe și pe ei ce părere aveau, dar nu o făcuse. Ei fuseseră 
aceia care apelaseră la ajutorul lui. In afară de asta, dacă ei ar fi 
considerat că greșea, i-ar fi spus-o. Oricum, era doar o bănuială. 

Se uită pe fereastră, ridicându-și paharul de pe masă. Pe 
cealaltă parte a străzii se mai afla un hotel, la fel de mic ca 
acela în care stătea el. Cea mai mare parte a ferestrelor erau 
cufundate în întuneric, dar o lumină slabă se vedea la etajul al 
patrulea. Cineva citea, sau poate adormise în timp ce citea, sau 
poate lăsaseră lumina aprinsă când ieșiseră în oraș, și nu se 
întorseseră încă. Sau poate în cameră se afla un cadavru care 
aștepta să fie descoperit în zorii zilei. Asta era problema cu 
polițiștii, posibilităţile care se deschideau pentru aproape orice 
erau nesfârșite. Doar în decursul timpului ajungeai să ai un al 
doilea simţ în legătură cu lucrurile care se petreceau, o intuiţie a 
ceea ce se afla într-o încăpere înainte chiar să intri în ea, și a 
ceea ce aveai să descoperi atunci când intrai, ce fel de persoană 
se afla sau se aflase acolo, și ce avea de gând să facă. 

Numai că în cazul capetelor secționate de trunchi nu se 
arătase nicio cameră slab iluminată. Dacă aveau noroc, poate 
aceasta avea să apară mai târziu. Camera aceea ar duce spre o 
altă încăpere și în cele din urmă către spaţiul care-l conţinea pe 
criminal. Numai că înainte să se întâmple vreunul din lucrurile 
acestea, trebuia mai întâi ca ei să identifice victima. 

McVey își termină de băut scotchul, se frecă la ochi și privi la 
însemnarea pe care o făcuse mai devreme și pe care o pusese 


25 


deja în mişcare.  CAP/DESENATOR/SCHIȚĂ/ZIAR/ACT DE 
IDENTITATE. 


6. 


La ora cinci dimineața, străzile Parisului erau pustii. Serviciul 
de metrou începea la ora cinci și jumătate, aşa că Henri 
Kanarack se baza pe Agnes Demblon, şefa contabilă de la 
brutăria la care lucra, să-l ducă cu mașina până la magazin. Și în 
fiecare dimineaţă la ora cinci fără un sfert, aceasta sosea, 
îndatoritoare, lângă blocul în care locuia el, în Citro&nul ei alb, 
vechi de cinci ani. Și în fiecare dimineaţă, Michele Kanarack se 
uita afară pe fereastra dormitorului și aștepta ca soțul ei să iasă 
în stradă, să urce în Citroen și să plece cu Agnes. Apoi își 
strângea capotul bine pe trup și se băga înapoi în pat și stătea 
întinsă gândindu-se la Henri și la Agnes. Agnes era o fată 
bătrână de patruzeci și nouă de ani, o contabilă cu ochelari, care 
nu era deloc atractivă, oricâtă imaginaţie ai fi avut. Ce putea să 
vadă Henri la ea și nu vedea la Michele? Michele era mult mai 
tânără, arăta de zece ori mai bine, avea un chip corespunzător 
și se asigura că Henri primea tot sexul de care avea nevoie, 
ceea ce era, desigur, motivul pentru care rămăsese însărcinată 
în cele din urmă. 

Lucrul pe care Michele nu avea absolut nicio modalitate de a-l 
afla, și care nici nu avea să i se comunice vreodată, era că 
Agnes fusese aceea care-i obținuse lui Henri slujba de la 
brutărie. Ea îl convinsese pe proprietar să-l angajeze, chiar dacă 
acesta nu avea niciun fel de experiență ca brutar. Proprietarul, 
un individ mărunt, nerăbdător, care se numea Lebec, nu 
avusese niciun interes să angajeze un om nou, în special din 
cauză că trebuia să suporte cheltuielile necesare instruirii 
acestuia, dar se răzgândise imediat când Agnes îl ameninţase că 
își dă demisia dacă nu o face. Contabili ca Agnes erau greu de 
găsit, mai ales din aceia care știau să se descurce în hățișul 
legilor referitoare la taxe și impozite, cum era ea. Așa că Henri 
Kanarack fusese angajat, își învățase rapid meseria, era un tip 
serios și nu solicita permanent să i se mărească salariul, cum 
făceau alţii. Cu alte cuvinte, era angajatul ideal și, prin urmare, 


26 


Lebec nu avea motiv de ceartă cu Agnes din cauză că-l adusese 
acolo. Singura întrebare pe care o pusese Lebec era de ce 
Agnes fusese atât de dornică să-și părăsească locul de muncă 
din cauza unui individ atât de comun și de indescriptibil cum era 
Henri Kanarack, iar Agnes îi răspunsese scurt tot cu o întrebare: 
„Da sau nu, Monsieur Lebec?” lar restul venise de la sine. 

Agnes încetini la semnalul intermitent și se uită la Kanarack. 
Văzuse vânătăile de pe chipul acestuia când se urcase în 
mașină, iar acum, în lumina becurilor de pe bord, se vedeau și 
mai urât. 

— lar ai băut, spuse Agnes cu voce tăioasă, aproape cu 
cruzime. 

— Michele este însărcinată, spuse el fără s-o privească, 
uitându-se în față la lumina galbenă a semaforului care 
străpungea întunericul. 

— Și te-ai îmbătat de bucurie sau de supărare? 

— Nu m-am îmbătat. M-a atacat un individ. 

— Ce individ? întrebă ea și se uită la el. 

— Nu l-am mai văzut în viaţa mea. 

— Și ce i-ai făcut? 

— Am luat-o la fugă, spuse Kanarack, cu ochii fixaţi pe drumul 
din faţă. 

— În sfârșit te-ai înţelepţit acum la bătrâneţe. 

— De data asta a fost altceva... spuse Kanarack și se întoarse 
spre ea. Eram în Braseria Stella, cea de pe Strada St.-Antoine. 
Citeam ziarul și beam un espresso în drumul spre casă. Fără 
vreun motiv anume, un bărbat a sărit la mine, m-a trântit la 
podea și a început să mă pocnească. Ospătarii l-au luat de pe 
mine, iar eu am rupt-o la fugă. 

— Dar de ce s-a luat de tine? 

— Habar n-am, spuse Kanarack, și apoi își îndreptă din nou 
privirile înspre șosea. 

Noaptea se îndepărta, făcând loc zilei. Dispozitivele automate 
stingeau luminile de pe stradă. 

— M-a urmărit după aceea. Peste Sena, până în staţia de 
metrou. Am reușit să o iau înaintea lui și m-am urcat într-un 
metrou înainte să mă poată ajunge. M-am... 

Agnes schimbă viteza, încetinind pentru un bărbat care își 
plimba câinele. După ce acesta traversă, acceleră din nou. 

— Ce-ai făcut? 


27 


— M-am dus la fereastra metroului. Am văzut cum l-a înșfăcat 
poliția din staţia de metrou. 

— Păi înseamnă că era vreun nebun. Și e bună și poliţia la 
ceva. 

— Poate că nu e chiar așa. 

Agnes îl privi. Era ceva ce el nu voia să-i spună. 

— Ce este? 

— Era american. 

e 

Paul Osborn reveni la hotelul de pe Bulevardul Kléber la ora 
unu fără zece dimineaţa. Un sfert de oră mai târziu se afla în 
camera lui și vorbea la telefon cu Los Angeles. Avocatul lui îi 
puse în legătură cu un alt avocat, care îi spuse că va da un 
telefon, și apoi va reveni la el. La ora unu și douăzeci, sună 
telefonul. Interlocutorul său era din Paris și se numea Jean 
Packard. 

După ceva mai mult de cinci ore și jumătate, Jean Packard se 
afla în faţa lui Paul Osborn, în restaurantul hotelului. La cei 
patruzeci și doi de ani ai săi, arăta extraordinar de bine. Avea 
părul tuns scurt, iar costumul îi atârna pe trupul subţire. Nu 
purta cravată și avea cămașa descheiată la gât, poate cu scopul 
de a-și expune cicatricea zimţată, mai lungă de șapte 
centimetri, care-i traversa gâtul în diagonală. Packard fusese în 
Legiunea Străină, apoi mercenar în Angola, Tailanda și El 
Salvador. Acum era angajat la Kolb International, considerată 
drept cea mai mare companie particulară de investigaţii. 

— Nu garantăm absolut nimic, dar facem tot ce putem, și 
pentru majoritatea clienţilor acest lucru este de obicei suficient, 
spuse Packard cu un zâmbet neașteptat. 

Un ospătar sosi cu o cafea aburindă și o tăviță cu croissante, 
apoi se retrase. Jean Packard nu se atinse nici de una, nici de 
alta. In schimb, îl privi pe Osborn direct în ochi. 

— Să vă explic, continuă el, vorbind o engleză cu un 
pronunţat accent străin, însă ușor de înţeles. Toţi investigatorii 
de la Kolb International sunt verificaţi foarte amănunțit și au 
recomandări impecabile. Noi acționăm, totuși, nu ca angajaţi, ci 
ca persoane independente. Ne luăm sarcinile în primire de la 
birourile regionale și împărţim veniturile cu cei de acolo. În afară 
de acest lucru, pe ei nu-i interesează nimic altceva. De fapt, 
suntem pe cont propriu, asta dacă nu solicităm noi altfel. 


28 


Confidenţialitatea faţă de clienţi este aproape ca o religie pentru 
noi. Păstrarea informaţiilor numai între noi și clienţii noștri 
întărește acest lucru. Sunt convins că puteți aprecia acest lucru 
în aceste vremuri, în care chiar și informaţiile cele mai 
privilegiate sunt oricând la dispoziţia aproape oricărei persoane 
care este gata să plătească pentru a le obţine. 

Jean Packard ridică o mână și opri un ospătar care trecea pe 
acolo, cerând în franceză un pahar cu apă. Apoi se întoarse din 
nou spre Osborn și îi explică restul procedurii Kolb. 

— Când se termină o investigaţie, spuse el, toate dosarele 
care conţin lucrări scrise, copiate sau fotografiate, inclusiv 
negativele, sunt returnate clientului. Investigatorul realizează 
apoi un raport pe ore și cheltuieli către biroul regional de la 
Kolb, care, la rândul său, trimite factura clientului. 

Sosi apa. 

— Merci, spuse Packard. 

Apoi, după ce luă o înghiţitură, puse paharul pe masă și-l privi 
pe Osborn. 

— Cred că înțelegeți acum cât de curată, confidențială și 
simplă este activitatea noastră. 

Osborn zâmbi. Nu numai că-i plăcea metoda de lucru, însă ÎI 
atraseră de asemenea stilul și atitudinea detectivului particular. 
Avea nevoie de cineva în care să poată avea încredere, iar Jean 
Packard părea să fie persoana potrivită. O persoană 
neadecvată, cu o abordare neadecvată, ar putea să-l sperie pe 
omul său, care ar dispărea, și, ca urmare, ar putea strica totul. 
Și mai era și cealaltă problemă, și nici chiar în acest moment 
Osborn nu știa încă precis cum să o aducă în discuţie. Însă Jean 
Packard rosti apoi următoarele cuvinte, iar dificultatea lui 
Osborn se șterse ca prin farmec: 

— V-așş întreba de ce doriţi să găsiţi această persoană, dar 
simt că preferaţi să nu-mi comunicaţi acest lucru. 

— Este ceva personal, spuse Osborn liniștit. 

Jean Packard încuviinţă din cap, acceptând explicaţia. În 
următoarele patruzeci de minute, Osborn trecu în revistă 
puţinele detalii pe care le cunoștea despre individul cu pricina: 
braseria de pe Strada St.-Antoine, ora din zi la care-l văzuse 
acolo, masa la care-l văzuse că stătea, masa la care stătuse el 
însuși, ce băuse, faptul că-l văzuse fumând, drumul pe care o 
luase individul după aceea, când crezuse că nu-l urmărea 


29 


nimeni, metroul de pe Bulevardul St.-Germain în care se 
năpustise în momentul în care își dăduse seama că era urmărit. 

Închizându-și ochii, descriindu-l, Osborn insistă cu grijă asupra 
trăsăturilor fizice ale lui Henri Kanarack, așa cum îl văzuse 
acolo, cu doar câteva ore în urmă, în Paris, și așa cum și-l 
amintea din acel moment, cu ani în urmă, în Boston. În acest 
timp, Jean Packard vorbi foarte puţin, mai puse câte o întrebare 
din când în când, pentru a repeta câte un detaliu. Nici nu-și făcu 
însemnări, ci doar ascultă. Întâlnirea luă sfârșit în momentul în 
care Osborn îi înmână lui Packard un desen cu chipul lui Henri 
Kanarack pe care-l realizase din memorie pe hârtia de la hotel. 
Ochii înfundaţi în orbite, maxilarul pătrat, cicatricea zimţată de 
sub ochiul stâng, care își croia drum ascuţit dinspre umărul 
obrazului spre buza superioară, urechile care stăteau depărtate 
de cap aproape în unghi drept. Schița era destul de nefinisată, 
de parcă ar fi fost desenată de un școlar de zece ani. Jean 
Packard împături foaia de hârtie și o puse în buzunarul de la 
sacou. 

— O să vă caut peste două zile, spuse el. 

Apoi, după ce-și termină de băut apa din pahar, se ridică și 
ieși. 

Paul Osborn se uită îndelung în urma lui. Nu știa cum ar fi 
trebuit să se simtă sau ce ar fi trebuit să creadă. Printr-o 
circumstanţă unică datorată coincidenţei, alegerea la întâmplare 
a unui loc în care să bea o ceașcă de cafea într-un oraș despre 
care nu știa absolut nimic, totul se schimbase și sosise ziua 
despre care crezuse că nu o va mai trăi niciodată. Deodată avea 
mari speranțe. Nu numai pentru răzbunare, dar și pentru 
izbăvirea de acea legătură îndelungată și îngrozitoare la care-l 
condamnase acel criminal. Timp de aproape treizeci de ani, din 
adolescenţă și până la vârsta adultă, viața lui fusese un chin 
solitar de orori și de coșmaruri. Incidentul se derula permanent, 
fără voie, în mintea lui, stimulat fără milă și de sentimentul de 
vinovăţie care-l însoțea, că moartea tatălui său survenise cumva 
din vina lui, că el ar fi putut să o preîntâmpine cumva, dacă ar fi 
fost un fiu mai bun, dacă ar fi fost mai vigilent, dacă ar fi zărit 
cuțitul la timp pentru a-l avertiza sau chiar dacă ar fi sărit el 
însuși în faţa lui. Dar asta era numai o parte. Restul era și mai 
întunecat și conţinea și mai multă slăbiciune. Din copilărie și 
până când devenise bărbat, după ce consultase o mulţime de 


30 


consilieri, terapeuţi, protejat de aparenta securitate dată de 
împlinirea profesională, se luptase fără succes cu altceva, mult 
mai tragic: groaza paralizantă de abandon care-l slăbea cu totul 
și care începuse din momentul în care criminalul îi demonstrase 
într-un mod implacabil că dragostea putea fi distrusă atât de 
rapid. Acest lucru se dovedise adevărat în clipa aceea și 
rămăsese adevărat și de atunci încolo. La început din 
întâmplare, în relaţie cu mama și cu mătușa sa, și mai târziu, pe 
măsură ce creștea, cu iubitele sale și cu prietenii apropiați. 
Greșeala îi aparținea lui, în viaţa sa de adult. Deși înțelegea prea 
bine cauza care stătea la baza acestui lucru, încă îi era imposibil 
să controleze această emotie. În clipa în care simţea apropierea 
unei iubiri adevărate sau a unei prietenii adevărate, groaza 
acaparatoare stârnită de gândul că aceasta îi putea fi smulsă 
din nou în mod brutal creștea văzând cu ochii, până ajungea să-l 
copleșească precum curgerea vertiginoasă a unei ape năvalnice. 
Și odată cu aceasta apăreau neîncrederea și gelozia, cu care se 
simțea neputincios să se confrunte. Numai și numai din pură 
autoprotecţie, oricâtă bucurie, iubire sau încredere ar fi existat, 
el le făcea să dispară într-o singură clipă. 

Însă acum, după aproape treizeci de ani, cauza suferinţei sale 
fusese deja izolată. Se afla aici, la Paris. Și, odată descoperită, 
nu va anunţa nici poliţia, nu va încerca nicio extrădare și nu va 
căuta dreptatea într-un proces civil. În clipa în care-l va găsi, se 
va confrunta cu acest bărbat, iar apoi îl va eradica rapid exact 
ca pe o boală. Singura diferenţă era că de data aceasta victima 
își va cunoaște ucigașul. 


7. 


În ziua imediat următoare înmormântării tatălui său, Paul 
Osborn și mama lui se mutaseră din casa lor și se duseseră să 
stea împreună cu sora acesteia într-o căsuţă cu două etaje din 
Cape Cod. 

Mama lui se numea Becky. Presupunea că era numele de alint 
de la Elizabeth sau de la Rebecca, dar nu întrebase niciodată și 
nici nu auzise ca aceasta să fi fost strigată altfel decât Becky. Se 


31 


căsătorise cu tatăl lui Paul când avea doar douăzeci de ani și 
încă nu absolvise școala sanitară. 

George David Osborn fusese un bărbat frumos, dar liniștit și 
introvertit. Venise de la Chicago la Boston să urmeze M.I.T.: și 
imediat după absolvire se dusese să lucreze pentru Raytheon, 
apoi, mai târziu, pentru Microtab, o mică firmă de design 
ingineresc de la centrul de tehnologie superioară de pe Route 
128. Tot ce știa Paul despre activitatea tatălui său era că acesta 
proiecta instrumente chirurgicale. Fusese prea mic ca să-și mai 
aducă aminte și altceva. 

Lucrul de care-și amintea, totuși, din ceața care se așternuse 
peste evenimentul înmormântării, era faptul că împachetaseră 
totul și se mutaseră din casa lor mare undeva la periferia 
Bostonului, într-o casă mult mai mică din Cape Cod. Și că 
aproape imediat după aceea, mama lui se apucase de băut. 

Își aminti de serile în care ea pregătea cina pentru amândoi, 
apoi își lăsa portia ei să se răcească, și în loc să mănânce, se 
apuca să bea cocteil după cocteil, până când nu mai era în stare 
nici să mai vorbească, și apoi adormea. Işi aminti de teama lui 
pe măsură ce creștea cantitatea de alcool, și cum încerca s-o 
facă să mănânce ceva, însă ea refuza și se enerva foarte tare. 
La început se enerva pe lucruri mărunte, însă după un timp 
nervii ei aveau mereu legătură cu el. El era vinovat că nu făcuse 
ceva, orice, care l-ar fi putut salva pe tatăl său. Și dacă tatăl său 
ar fi fost în viaţă, ei ar fi locuit încă în casa aceea frumoasă de 
lângă Boston, în loc să fi stat împreună cu sora ei în maghernița 
din Cape Cod. 

Apoi, mânia ei se canaliza întotdeauna spre ucigaș și viața pe 
care o trăia din cauza acestuia. Apoi spre polițiști, care erau 
niște incapabili și niște incompetenţi, și în cele din urmă spre ea 
însăși, căci pe ea se disprețuia cel mai tare dintre toţi, pentru că 
nu era mama care ar fi trebuit să fie, pentru că nu era pregătită 
și nu avea tot ce era necesar pentru a se putea confrunta cu 
urmările unei asemenea tragedii. 

La cei patruzeci de ani ai săi, mătușa lui, Dorothy, era cu opt 
ani mai mare decât sora ei. Necăsătorită și supraponderală, era 
o femeie simplă, plăcută, care se ducea în fiecare duminică la 
biserică și care se implica în proiectele comunităţii. Când îi 


3 Institutul de Tehnologie din Massachusetts, universitate particulară din Cambridge, 
Massachusetts, Statele Unite ale Americii (n.t.). 


32 


adusese acasă la ea pe Paul și pe sora ei, făcuse tot ce putuse 
ca s-o încurajeze pe Becky să-și ia din nou viaţa în mâini, să 
meargă la biserică, să se reîntoarcă la școala sanitară, ca într-o 
zi să aibă o carieră în acest domeniu de care să fie mândră. 

— Dorothy este  funcţionară și lucrează în clădirea 
administrativă a regiunii, bombănea maică-sa când ajungea pe 
la jumătatea celui de-al treilea cocteil Canadian Club cu bere de 
ghimbir. Ce știe ea despre oroarea de a crește un copil fără 
tată? Cum ar putea ea să înțeleagă faptul că mama unui băiat 
de zece ani trebuie să fie prezentă în fiecare zi când acesta vine 
de la școală? Cine îl va ajuta la teme? Cine îi va pregăti cina? 
Cine va avea grijă ca el să nu intre într-o gașcă dubioasă? 

Dorothy nu înţelegea acest lucru. Ea nu avea cum să 
înțeleagă. Și îi dădea înainte, bodogănind întruna despre 
biserică, despre carieră și despre o viaţă normală. Becky se jura 
că oricând putea să se mute de acolo. Mai aveau destui bani din 
asigurarea de viaţă ca să-și permită să trăiască singuri, chiar 
dacă mai strânși la pungă, până când Paul avea să termine 
liceul. 

Ceea ce Becky nu reușea să înțeleagă era că Dorothy nu se 
referea neapărat la biserică, la carieră sau la un alt fel de viaţă 
faţă de cea pe care o ducea. Ea se referea la obiceiul ei de a 
bea. Dorothy dorea să se lase de băut. Numai că Becky nu avea 
nici cea mai mică intenţie de a face acest lucru. 

După încă opt luni și trei zile, Becky Osborn intrase cu mașina 
în Portul Barnstable și rămăsese acolo până se înecase. Tocmai 
împlinise treizeci și trei de ani. Înmormântarea avusese loc la 
Prima Biserică Prezbiteriană din Yarmouth, pe 15 decembrie 
1966. Ziua fusese mohorâtă, cu un început de ninsoare. La 
înmormântare participaseră douăzeci și opt de persoane, cu tot 
cu Paul și cu Dorothy. Majoritatea fuseseră prieteni de-ai lui 
Dorothy. 

Pe 4 ianuarie 1967, când împlinise unsprezece ani, mătușa 
Dorothy devenise tutorele legal al lui Paul. Pe 12 ianuarie în 
același an intrase la Hartwick, o școală particulară de băieţi din 
Trenton, New Jersey, cu fonduri publice. Acolo își dusese viața 
timp de zece luni pe an în următorii șapte ani. 


33 


8. 


Schița făcută de desenatorul poliţiei reprezentând capul 
secționat de trup fu publicată marţi dimineaţa în ziarele 
londoneze. Chipul din imagine era prezentat ca aparţinând unui 
bărbat dat dispărut și se preciza că oricine deţinea vreo 
informaţie despre acesta era invitat să se adreseze de urgenţă 
Poliţiei Metropolitane. Era anexat și un număr de telefon și se 
mai menţiona că persoanele care sunau puteau rămâne 
anonime dacă doreau acest lucru. Poliţia nu era interesată decât 
de informaţiile referitoare la locul în care se afla bărbatul 
respectiv, pentru a veni în ajutor familiei îngrijorate și 
îndurerate. Nu se făcea nicio referire la faptul că acel chip 
aparținea unui cap care nu mai era însoţit și de trup. 

Până la căderea serii, nu se primi nici măcar un singur telefon. 

e 

La Paris, schița chipului unei alte persoane avusese mai mult 
noroc. Pentru o mită de numai o sută de franci, Jean Packard 
fusese capabil să zdruncine memoria unuia dintre ospătarii care- 
| luaseră pe Paul Osborn de la beregata lui Henri Kanarack, în 
timp ce aceştia se luptau pe podeaua Braseriei Stella. 

Ospătarul, un bărbat mic de statură, cu mâinile subțiri și 
efeminate și cu o atitudine similară, îl văzuse pe Henri Kanarack 
cu o lună în urmă, pe vremea când lucrase într-o altă braserie 
care se închisese la scurt timp în urma unui incendiu. La fel ca și 
la Braseria Stella, Kanarack venise singur, comandase un 
espresso, apoi deschisese ziarul și fumase o ţigară. Era cam pe 
la aceeași oră a zilei, puţin după cinci după-amiaza. Braseria se 
numea Le Bois și se afla pe Boulevard de Magenta, la jumătatea 
distanţei între Gare de l'Est și Place de la République. Dacă se 
trasa o linie dreaptă între Le Bois și Braseria Stella, se puteau 
observa mai multe staţii de metrou în zona respectivă. Și cum 
individul nu avea aspectul unei persoane care obișnuia să 
meargă cu taxiul, se putea presupune în mod rezonabil că 
sosise în fiecare dintre aceste locuri ori cu mașina, ori pe jos. Nu 
era prea probabil nici că-și parca mașina la o oră de vârf lângă 
oricare dintre aceste două cafenele, pentru a pierde vremea 
singur cu un espresso în faţă. O logică simplă sugera prin 
urmare că el venea pe jos. 


34 


Atât Osborn, cât și ospătarul îl descriseseră pe individ ca 
având faţa nerasă. Acest lucru, care coincidea cu stilul și 
aspectul specifice clasei muncitoare, ducea la concluzia 
rezonabilă și corectă că individul se afla în drumul de la serviciu 
spre casă și că, din cauză că făcuse acest lucru de cel puţin 
două ori, părea să aibă obiceiul de a se opri undeva pe drum să 
bea o cafea. 

Tot ce mai trebuia să facă Packard era să treacă și pe la alte 
cafenele din zona dintre cele două braserii. Negăsind nicio altă 
cafenea între acestea, el urma să se deplaseze în triunghi de la 
una la cealaltă, până când avea să găsească o altă cafenea, în 
care cineva să-l recunoască pe individul din schița lui Paul 
Osborn. De fiecare dată când își va arăta legitimaţia, va explica 
faptul că individul era dat dispărut și că fusese angajat de 
familie să-l găsească. 

Pe când se afla la doar cea de a patra încercare de acest gen, 
Packard dădu peste o femeie care recunoscu figura din desenul 
stângaci. Era casieriţă la un bistrou de pe strada Lucien, care 
ieșea din Boulevard de Magenta. Bărbatul din desen venea când 
și când pe acolo, de vreo doi sau trei ani. 

— Știţi cumva cum se numește, madame? 

Auzind această întrebare, femeia îl măsură tăios. 

— Păi spuneaţi că investigaţi în numele familiei lui, și cu toate 
acestea nu-i cunoașteți numele? 

— Felul în care-și spune într-o zi este deseori diferit de cel în 
care-și spune în alta. 

— Este un infractor? 

— Este un om bolnav... 

— Îmi pare rău. Dar nu, nu știu cum îl cheamă. 

— Ştiţi cumva unde lucrează? 

— Nu. Insă de obicei are pe haină un fel de praf fin sau de 
pudră. Imi amintesc acest lucru din cauză că încerca mereu să 
și-l scuture. Era ca un tic nervos. 

e 

— Firmele de construcţii au fost eliminate, din cauză că 
lucrătorii în construcţii nu poartă în general geacă sport când se 
duc la serviciu. Și în niciun caz în timp ce lucrează. 

Abia trecuse de ora șapte în seara aceleiași zile când Jean 
Packard se așezase împreună cu Paul Osborn în colțul slab 


35 


luminat al barului de la hotel. Packard promisese să-l contacteze 
după două zile, dar își făcuse treaba într-un timp mai scurt. 

— Individul nostru pare să lucreze într-o zonă în care se 
depun reziduuri de praf în locul în care-și atârnă geaca la 
serviciu. După ce am analizat firmele pe o rază de un kilometru 
și jumătate de cele trei cafenele, mai mult decât distanța 
normală care se parcurge pe jos de la serviciu, am reușit să 
îngustăm în mod rezonabil aria sa de activitate profesională la 
cosmetice, curăţătorii sau brutării. î 

Jean Packard vorbea cu voce scăzută. Işi prezenta informaţiile 
scurt și explicit. Numai că Osborn îl auzea ca prin vis. Cu o 
săptămână în urmă era la Geneva, foarte preocupat și 
emoţionat din cauza lucrării pe care trebuia s-o prezinte la 
Congresul Mondial de Chirurgie. După șapte zile se afla într-un 
bar slab luminat din Paris, ascultând un străin cum îi confirma 
faptul că ucigașul tatălui său era în viaţă; că mersese pe străzile 
Parisului; că trăise acolo, lucrase acolo, respirase acolo; că acel 
chip pe care-l văzuse era real. Pielea pe care o atinsese, viaţa 
pe care o simţise pulsând sub presiunea degetelor sale, chiar în 
momentul în care încercase s-o distrugă prin strangulare, era 
reală. 

— Mâine cam pe vremea asta voi avea pentru dumneavoastră 
un nume și o adresă, încheie Packard. 

— Bine, se auzi Osborn spunând. Foarte bine. 

Jean Packard îl privi stăruitor preţ de o clipă înainte să se 
ridice. Nu era treaba lui ce avea să facă Osborn cu această 
informaţie din momentul în care i-o va furniza. Numai că mai 
văzuse privirea din ochii lui Osborn și la alţi oameni. Distantă, 
tulburătoare și hotărâtă. Oricum, nu exista niciun dubiu în 
mintea lui că bărbatul pe care i-l va oferi în curând americanului 
așezat de cealaltă parte a mesei va fi un om mort la scurt timp 
după aceea. 

e 

Reîntors în cameră, Osborn se dezbrăcă și făcu un duș, cel de- 
al doilea pe ziua respectivă. Incerca să nu se gândească la ziua 
de mâine. În momentul în care va avea numele individului, când 
va ști cine era acesta, unde locuia, atunci se va putea gândi și la 
celelalte. La cum să-l chestioneze și cum să-l omoare. Ca să se 
gândească atunci la așa ceva, era prea dificil și prea dureros. li 
readucea în minte tot ce fusese întunecat și îngrozitor în viața 


36 


lui: pierderea, furia, vinovăția, mânia, izolarea și singurătatea; 
teama de dragoste, din cauza groazei că aceasta îi va fi răpită. 

Crema de ras îi acoperea jumătate din faţă, iar el ștergea 
aburul de pe oglindă în momentul în care sună telefonul. 

— Da, spuse el direct, așteptându-se să fie Jean Packard cu 
vreun detaliu pe care-l uitase. 

Însă nu era Jean Packard. Era Vera, care se afla jos, în holul 
hotelului. Îl deranja dacă venea până în camera lui? Sau era cu 
altcineva, sau poate avea alte planuri? Așa era ea: politicoasă, 
grijulie, aproape inocentă. Prima dată când făcuseră dragoste, îi 
ceruse permisiunea până și să-i atingă penisul. Venise, spusese 
ea, ca să-și ia rămas-bun. 

Avea pe el doar un prosop când deschise ușa și o văzu cum 
stătea pe hol, tremurând, cu lacrimi în ochi. Intră, iar el închise 
ușa, apoi o sărută și îl sărută și ea, apoi se îmbrăţișară. li 
împrăștie hainele peste tot. Își odihni buzele pe sânii ei și își 
strecură mâna între picioarele ei. Apoi ea își desfăcu picioarele, 
iar el simţi satisfacția de a o pătrunde, și totul fu doar râs și 
lacrimi și dorinţă de neimaginat. 

Nimeni nu-și lua rămas-bun așa. Nici până atunci, și nici de 
atunci încolo. Nimeni. 


9. 


Se numea Vera Monneray. O cunoscuse la Geneva, când 
venise la el la scurtă vreme după ce își susținuse lucrarea și se 
prezentase. Îi spusese apoi că absolvise Facultatea de Medicină 
din Montpellier și era rezidentă în primul an la Centrul 
Spitalicesc Ste.-Anne din Paris. Era singură și împlinea în ziua 
aceea douăzeci și șase de ani. Nu-și dăduse seama de ce fusese 
atât de directă, însă el îi atrăsese atenţia încă din clipa în care-și 
începuse prezentarea. Avea ceva aparte care o făcuse să 
dorească să-l cunoască, să descopere cine era, să stea puţin cu 
el. La vremea respectivă, ea nu avusese nici cea mai vagă idee 
dacă era căsătorit sau nu. Nici nu-i păsase. Dacă el i-ar fi spus 
că era căsătorit și că era acolo împreună cu soţia sa, sau dacă i- 
ar fi spus că era ocupat, ea tot ar fi venit și ar fi dat mâna cu el, 


37 


i-ar fi spus că-i apreciase lucrarea, și apoi ar fi plecat. Și asta ar 
fi fost tot. Numai că el era liber. 

leșiseră în oraș și trecuseră Ronul către orașul vechi pe podul 
pentru pietoni. Vera era strălucitoare și plină de viaţă. Părul lung 
îi era aproape negru ca smoala, iar ea îl trăsese pe o parte și îl 
dăduse pe după ureche într-un mod în care, indiferent cât de 
mult s-ar fi agitat, stătea prins acolo fără să se desfacă. Avea 
ochii aproape la fel de negri ca și părul și erau tineri și însetaţi 
de viaţa care i se așternea în faţă. 

Nici nu trecuseră douăzeci de minute de când se cunoscuseră, 
că se ţineau deja de mână. |n seara aceea luaseră cina 
împreună într-un restaurant italian liniștit, chiar lângă cartierul 
cu felinarele roșii. Era ceva curios ca în Geneva să existe un 
cartier pentru prostituate. Faima pe care o căpătase pentru 
ciocolată și pentru ceasuri, și aura aceea de sobrietate dată de 
faptul că era un centru financiar internaţional nu păreau să fie în 
concordanţă cu fustele strâmte din piele, cu șlițuri până la 
coapsă, ale prostituatelor de pe stradă, și cu toate acestea ele 
se aflau acolo, populând cele câteva străzi ciudate care le 
fuseseră alocate. Vera îl observase cu atenţie pe Osborn în timp 
ce trecuseră pe lângă ele. Era jenat, sau le selecta în minte, ori 
pur și simplu lăsa viaţa să-și urmeze cursul așa cum era ea? 
Toate la un loc, se gândise ea. Toate la un loc. 

lar cina, la fel ca mare parte din după-amiază, fusese la fel 
într-un mod încă și mai pregnant, explorarea tandră, calmă, a 
unui bărbat și a unei femei care se simțeau atrași instinctiv unul 
de celălalt. O ţinere de mână, un schimb de priviri și, în cele din 
urmă, privirea îndelungă, scrutătoare, în ochii celuilalt. Nu o 
singură dată Paul simţise că se excită. Prima dată se întâmplase 
când treceau pe la raionul cu produse de panificaţie dintr-un 
magazin universal. Zona era aglomerată cu mulţi cumpărători, 
iar el era convins că ochii tuturor se îndreptau spre prohabul 
său. Înșfăcase rapid o pâine voluminoasă, pe care o așezase 
discret în dreptul zonei inghinale, în timp ce se prefăcea că 
examinează produsele din jur. Vera îl văzuse și izbucnise în râs. 
Era ca și cum ar fi fost împreună de foarte mult timp și 
împărtășeau în public un joc de care știau numai ei doi. 

După cină se plimbaseră pe Strada Alpilor și priviseră cum 
răsărea luna peste Lacul Geneva. În spatele lor se afla Beau- 
Rivage, hotelul la care stătea Paul. Planificase cina, plimbarea, 


38 


cum să-și petreacă seara, pentru a o finaliza la el în cameră, 
însă deodată, în momentul în care totul părea atât de la 
îndemână, nu mai fusese la fel de sigur de el însuși pe măsură 
ce se gândea la acest lucru. Divorţase de mai puţin de patru 
luni, timp insuficient pentru a-și recăpăta încrederea de sine că 
era un burlac atrăgător și medic pe deasupra. Încercase să-și 
amintească cum o făcuse în vremurile de altădată. Cum 
adusese o femeie în camera lui? Mintea i se golise complet, nu 
reușea să-și aducă aminte nimic. Și până la urmă, nici măcar nu 
fusese necesar; Vera fusese cu un pas înaintea lui. 

— Paul, spusese ea și zâmbise, cuibărindu-și mâna într-a lui, 
trăgându-l spre ea și lipindu-se de el, ca să se protejeze de aerul 
racoros care venea dinspre lac, ceea ce trebuie să ţii minte 
întotdeauna referitor la o femeie este că nu ajungi să te culci cu 
ea decât dacă decizia îi aparţine ei. 

— Sigur este așa? întrebase el fără expresie. 

— Acesta este adevărul adevărat. 

El își băgase mâna în buzunar și scosese o cheie, pe care i-o 
arătase. 

— Cheia de la camera de hotel, îi spusese el. 

— Trebuie să prind un tren, TGV-ul de la ora zece spre Paris, 
precizase ea pe un ton neutru, ca și cum ar fi fost ceva ceelar 
fi trebuit să știe. 

— Nu înțeleg, spusese el și simţise un gol în suflet; nu 
menţionase nimic despre niciun tren sau că urma să plece din 
Geneva în seara respectivă. 

— Paul, astăzi este vineri. Am treburi în Paris la acest sfârșit 
de săptămână, iar luni la prânz trebuie să fiu la Calais. Este ziua 
de naștere a bunicii mele, împlinește optzeci și unu de ani. 

— Ce treburi ai de făcut în Paris la acest sfârșit de săptămână 
și care să nu sufere amânare? 

Vera îl privise fără să-i răspundă. 

— Ei bine? insistase el. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aș spune că am un prieten? 

— Păi se întâmplă des ca rezidentele frumoase care au 
prieten să se strecoare în afara orașului și să agaţe alți iubiți? 
Așa se comportă cei din lumea medicală de la Paris? 

— Nu te-am agăţat! exclamase Vera indignată, dându-se un 
pas înapoi. 


39 


Numai că un zâmbet firav îi scăpase în colţul gurii. El îl zărise, 
iar ea își dăduse seama de acest lucru. 

— Este aeroport la Calais? 

— De ce? întrebase ea dându-se înapoi. 

— Este o întrebare ușoară, spusese el și zâmbise. Da, este 
aeroport la Calais. Nu, nu este aeroport la Calais. 

Ochii Verei sclipiseră în lumina lunii. O adiere ușoară dinspre 
lac îi săltase părul puţin. 

— Nu sunt sigură... 

— Dar la Paris este aeroport. 

— Sunt două. 

— Atunci luni dimineaţa poţi pleca cu avionul la Paris, și de 
acolo te duci cu trenul la Calais, spusese el. Dacă ea dorea de la 
el acest lucru, să-l determine să o convingă, atunci asta și 
făcuse. 

— Și ce să fac aici până luni dimineaţă? întrebase ea, de astă 
dată cu un zâmbet și mai vizibil; însă era adevărat, chiar dorea 
ca el să o convingă. 

— Pentru ca un bărbat să se culce cu o femeie, decizia trebuie 
să-i aparțină ei, spusese el încet și-i mai arătase o dată cheia de 
la camera de hotel. 

Privirea Verei se ridicase înspre ochii lui și rămăsese fixată 
acolo. lar în acest timp, degetele i se ridicaseră și cuprinseseră 
încet cheia. 


10. 


Două zile nu erau de ajuns, hotărâse Osborn în dimineața 
următoare. Vera tocmai se dăduse jos din pat, iar el o privise 
cum trecuse prin cameră, îndreptându-se spre baie. Avea umerii 
trași înapoi, expunându-și fără să se rușineze sânii mici de 
culoarea alabastrului, și traversase încăperea cu graţia unui 
animal proaspăt îmblânzit, care nu era conștient de măreţia lui. 
Intenţionat, se gândise el, nu-și pusese nimic pe ea, nici tricoul 
lui cu L.A. Kings pe care i-l dăduse să se îmbrace la culcare și pe 
care refuzase să și-l pună. Nici nu se înfășurase în vreunul dintre 
prosoapele care încă mai zăceau pe podea, trofee rămase în 
urma celor trei episoade prelungite de sex de la duș. Acesta era 


40 


un mod de a-i spune că noaptea pe care o petrecuseră 
împreună nu fusese doar o glumă și că în dimineaţa respectivă 
nu îi era jenă de ceea ce făcuse. 

La un moment dat înainte de a se lumina de ziuă, între două 
episoade de amor, hotărâseră să-și petreacă ziua următoare 
vizionând Elveţia din tren. Să pornească de la Geneva spre 
Lausanne, apoi la Zurich, la Lucerne. El ar fi vrut să meargă la 
Lugano, care se afla la granița cu Italia, însă nu era suficient 
timp. Se vor duce la Lugano cu următoarea ocazie, își amintea 
el că hotărâse chiar înainte de a cădea într-un somn complet și 
profund. Acolo și în Italia. 

În momentul în care o auzise pășind sub duș, își dăduse 
seama. Era sâmbătă, întâi octombrie. Vera trebuia să fie luni la 
Calais, pe trei. În aceeași zi el avea programat zborul din Londra 
spre L.A. Ce-ar fi fost dacă atunci, în loc să viziteze Elveţia, ar fi 
plecat amândoi cu avionul în Anglia? Ar fi putut să petreacă 
împreună toată noaptea aceea, apoi toată ziua și toată noaptea 
de duminică la Londra sau oriunde ar fi vrut Vera să meargă în 
Anglia. Luni dimineaţa putea să o pună într-un tren spre Dover, 
și de acolo putea lua feribotul sau Hoverspeed“ peste Canal, 
direct spre Calais. 

Ideea i se instalase rapid în minte și, fără să se mai 
gândească, pusese mâna pe telefon. Numai în momentul în care 
începuse să vorbească cu funcţionara de la recepţie și o 
întrebase cum să formeze numărul la Air Europe își dăduse 
seama că era încă dezbrăcat. Și nu numai asta, dar avea și 
erecție, ceea ce părea să i se întâmple mai mereu când Vera se 
afla prin apropiere. Se simţise deodată vinovat ca un adolescent 
într-un week-end despre care nu știau părinţii, asta dacă făcea 
abstracţie de faptul că nu avusese niciodată parte de vreun 
asemenea week-end în adolescenţă. Lucrurile de genul acesta 
se întâmplaseră altora, nu și lui. Chiar așa puternic și frumos 
cum era - și cum fusese și pe vremea aceea rămăsese virgin 
până la vârsta de aproape douăzeci și doi de ani, când era 
student la medicină. El nu făcuse niciodată lucrurile pe care le 
făceau alţi băieţi, deși se lăudase cu ele, doar ca să nu pară un 
fraier. Problema era, ca întotdeauna, aceeași, teama intensă și 
incontrolabilă că sexul l-ar putea face să se atașeze, să 


4 Companie de feriboturi pe Canalul Englezesc, formată din unirea Seaspeed cu 
Hoverlloyd, care a activat din 1981 până în 2005 (n.t.). 


41 


iubească. Și odată îndrăgostit, era doar o chestiune de timp 
până ar fi găsit o modalitate de a distruge acest lucru. 

La început Vera se opusese, Anglia era prea scumpă, prea 
impulsivă. Însă apoi el o luase de mână, o trăsese lângă el și o 
sărutase intens. Nimic, îi spusese el, nu era mai scump sau mai 
impulsiv decât viaţa însăși. Și nimic nu era mai important pentru 
el decât să petreacă împreună cu ea cât mai mult timp posibil și 
ar fi putut face acest lucru cel mai bine dacă s-ar fi dus la 
Londra împreună în ziua aceea. Era foarte serios. Ea putuse să 
vadă acest lucru în ochii lui, când se trăsese înapoi să-l 
privească mai bine, și simţise și din atingerea lui când, zâmbind, 
își plimbase încetișor dosul palmei pe obrazul ei. 

— Da, spusese ea și-i zâmbise. Da, bine, hai să mergem în 
Anglia! Dar după aceea gata, da? spusese ea, iar zâmbetul îi 
părăsise chipul și, pentru prima dată de când o cunoscuse 
Osborn, devenise serioasă. Ai o carieră, Paul. Și eu am o carieră 
și vreau să o continui așa cum este. 

— Bine, îi zâmbise el și se aplecase să o sărute, numai că ea 
se trăsese înapoi. 

— Nu. Mai întâi spune că ești de acord! Mergem împreună la 
Londra, dar după aceea nu ne vom mai vedea niciodată. 

— Munca ta înseamnă atât de mult pentru tine? 

— Tot ce am făcut până acum să trec prin Facultatea de 
Medicină... Tot ce mai am încă de făcut... Da, înseamnă foarte 
mult pentru mine. Și nu o să-mi cer scuze pentru că am spus 
acest lucru sau pentru că l-am gândit. 

— Atunci..., rostise el, apoi tăcuse. Bine, sunt de acord. 

(J 

Vizita la Londra fusese foarte tulbure. Vera voise să stea 
undeva discret, undeva unde să nu se întâlnească cu vreun fost 
profesor sau coleg - sau „iubit?” o tachinase Paul - și să fie 
invitată la cină sau la un ceai, ori altceva, pentru ca apoi să 
trebuiască să se scuze. Osborn luase o cameră la Connaught, 
unul dintre cele mai grandioase, mai micuţe, mai bine păzite și 
mai englezești dintre toate hotelurile londoneze. 

Nici nu ar fi trebuit să-și facă probleme. Sâmbătă seara se 
duseseră la Cinematograful Ambasadorilor și văzuseră o 
reecranizare a romanului Les Liaisons Dangereuses”, apoi 


5 Legăturile primejdioase, în limba franceză în original, film realizat după cartea cu 
același titlu a lui Choderlos de Laclos (n.t.). 


42 


luaseră cina la The Ivy, un restaurant pe partea cealaltă a 
străzii, se plimbaseră mână în mână prin zona cinematografelor 
și din când în când se opriseră să bea șampanie gâlgâitoare la 
barurile din drumul lor, apoi făcuseră o cursă lungă cu taxiul, 
într-un circuit pe drumul înapoi spre hotel, timp în care se 
provocaseră unul pe celălalt, în șoapte senzuale și conspirative, 
să facă dragoste fără ca șoferul să-și dea seama. Și o făcuseră. 
Sau așa crezuseră ei. Restul celor treizeci și șase de ore cât mai 
stătuseră la Londra și le petrecuseră în pat. Și asta nu din cauză 
că făcuseră sex sau pentru că fusese opţiunea lor. Mai întâi Paul 
și, la scurt timp după aceea și Vera, fuseseră doborâţi fie de o 
intoxicație alimentară, fie de un atac violent de gripă. Tot ce 
putuseră să spere fusese să fie genul acela care se termină 
după douăzeci și patru de ore. Și așa se și întâmplase, într- 
adevăr. Şi când se făcuse luni dimineaţa și luaseră un taxi către 
Gara Victoria, amândoi erau vindecaţi aproape sută la sută, deși 
mai erau încă puţin slăbiţi și zdruncinați. 

— Ce mai mod de a petrece week-end-ul la Londra, spusese 
el, în vreme ce o ţinea de mână și se îndreptau spre trenul ei. 

Ea îi zâmbise, privindu-l. 

— La bine și la rău. 

Mai târziu, ea se întrebase de ce rostise aceste cuvinte, 
pentru că știa că pusese suflet în ce spusese. Fusese o anumită 
inflexiune în vocea ei care îi scăpase de sub control. Încercase 
să sune lejer și amuzant, numai că simţise că nu fusese așa. Nu 
știa dacă spusese aceste cuvinte cu vreun scop anume, și nici 
nu voia să se gândească la acest lucru. Tot ce putea să-și mai 
aducă aminte după aceea era faptul că Paul o luase în braţe și o 
sărutase. Fusese un sărut pe care avea să și-l amintească toată 
viața ei, profund și tulburător și în același timp plin de o forță și 
de o încredere pe care ea nu le mai experimentase niciodată cu 
vreun alt bărbat. 

Ea își amintise cum îl privise pe fereastra de la compartiment 
în vreme ce trenul se punea în mișcare. El stătea acolo în gara 
aceea imensă, înconjurat de trenuri, de șinele de cale ferată și 
de oameni. Avea brațele încrucișate la piept și se uita lung după 
ea, cu un zâmbet trist, nedumerit, și cu fiecare clinchet de roți 
devenea din ce în ce mai mic, până când, în cele din urmă, 
trenul ieșise din gară, și ea nu putuse să-l mai vadă deloc. 


43 


Paul Osborn se despărțise de ea luni dimineaţa, la ora 7:30, 
pe 3 octombrie. După două ore și jumătate se afla în magazinul 
duty-free din Aeroportul Heathrow, omorându-și vremea înainte 
de îmbarcarea în avionul de la ora douăsprezece, care avea să-l 
ducă înapoi la Los Angeles. Se uita la tricouri, la cănile de cafea 
și la prosopelele care aveau imprimate pe ele sistemul de 
metrou londonez, când își dăduse seama că se gândea la Vera. 
Apoi îi fusese anunţat avionul și își făcuse loc către zona de 
îmbarcare printr-o mare de pasageri care mișunau peste tot. 
Putea să vadă pe fereastră cum se făcea plinul la avionul său 
British Airways 747 și cum se încărcau bagajele. Intorcându-și 
privirea de la avion, se uitase la ceas. Era aproape ora 
unsprezece, iar Vera urma să fie la bordul Hoverspeed, 
traversând Canalul Englezesc către Calais. In momentul în care 
va reuși să ajungă la bunica ei, ele două vor avea la dispoziţie 
ceva mai mult de nouăzeci de minute, pentru că ea va trebui să 
se grăbească apoi să prindă trenul de ora două către Paris. 
Zâmbise la gândul că ea o va ajuta pe bătrâna de optzeci și unu 
de ani să deschidă cadourile primite de ziua ei, și cum apoi vor 
glumi și vor râde împreună, în timp ce vor mânca tort și vor bea 
cafea, iar el se întrebase dacă ea îl va pomeni și pe el. lar dacă 
o va face, cum va reacţiona bătrâna. Apoi văzuse în minte 
succesiunea de îmbrăţișări de rămas-bun, dojana pentru faptul 
că vizita fusese atât de scurtă, în vreme ce Vera aștepta să-i 
vină taxiul care urma să o ducă la gară. Osborn habar n-avea 
unde locuia bunica Verei în Calais și nici numele de familie al 
acesteia. Oare era bunica ei de pe mamă sau de pe tată? Atunci 
își dăduse seama că nu avea nici cea mai mică importanţă. El se 
gândise de fapt la faptul că Vera urma să fie în trenul de la ora 
două dinspre Calais spre Paris. 

În mai puţin de patruzeci de minute își recuperase bagajele 
din avionul 747 și se așezase la rând împreună cu cei care se 
îmbarcau pentru cursa British Airways către Paris. 


11. 


Vera privea de pe fereastra compartimentului de la clasa 
întâi, în vreme ce trenul încetinea și intra în gară. Incercase să 


44 


se relaxeze și să citească în cele câteva ore în care călătorise. 
Numai că mintea îi zbura aiurea și fusese nevoită să lase 
deoparte ce citea. Mai întâi, ce impuls o determinase în Geneva 
să se ducă la Paul Osborn să se prezinte? Și apoi, de ce se 
culcase cu el în Geneva și de ce se dusese cu el la Londra? 
Făcuse oare acest lucru din cauză că era o fire inconstantă și 
acţionase din capriciu, simțindu-se atrasă de un bărbat frumos, 
ori intuise imediat în el altceva, un suflet pereche cum rar poţi 
întâlni, cu care împărtășea pe mai multe niveluri o înţelegere a 
ceea ce era viaţa cu adevărat și cum ar putea fi sau unde ar 
duce aceasta dacă ar fi împreună? 

Deodată își dăduse seama că trenul se oprise. Oamenii se 
ridicau, își luau genţile și valizele din suporturile de bagaje de 
deasupra capetelor lor și coborau din tren. Ajunsese la Paris. A 
doua zi urma să se ducă înapoi la serviciu, iar Londra, Geneva și 
Paul Osborn nu vor mai fi decât niște amintiri. 

Cu valiza în mână, coborâse din tren și mersese de-a lungul 
peronului prin mulţime. Aerul era umed și apăsător, ca și cum se 
pregătea să plouă. 

— Vera! 

Ea își ridicase privirile. 

— Paul? exclamase ea, uimită. 

— La bine și la rău, îi spusese el și zâmbise, îndreptându-se 
spre ea prin mulţime și luându-i valiza din mână să i-o ducă el. 

Luase avionul de la Londra, apoi un taxi de la aeroport până la 
Gara de Nord, unde se aflau. Intre timp, rezervase un loc la 
avionul dinspre Paris spre Los Angeles. Urma să stea la Paris 
cinci zile. Timp de cinci zile nu vor face nimic altceva decât să 
fie împreună. Voia să o conducă acasă la ea, în apartamentul ei. 
Ştia că ea trebuia să se ducă la serviciu, dar voia să facă 
dragoste cu ea în tot acest răstimp. Și după aceea, când ea își 
va termina tura și va veni înapoi acasă, vor face din nou același 
lucru. Să fie cu ea, să facă dragoste cu ea, nu mai conta nimic 
altceva în afară de asta. 

— Nu pot, îi spusese ea pe un ton neutru, furioasă chiar și 
numai pentru faptul că venise la ea. 

Cum îndrăznise să i se impună așa? 

Nu fusese tocmai reacţia la care se așteptase el. Timpul pe 
care-l petrecuseră împreună fusese foarte intim, chiar perfect. 
Cu foarte multă iubire. Și nu venise numai de la el. 


45 


— Ai fost de acord că după Londra nu va mai fi nimic între noi. 

— In afară de câteva ore la teatru și de cină, spusese el 
zâmbind sec, nu prea a fost mare lucru la Londra, nu-i așa? Asta 
dacă nu puli la socoteală vărsăturile, febra și frisoanele. 

Pentru o clipă, Vera nu rostise niciun cuvânt, apoi adevărul 
ieșise la iveală. l-l spusese rapid și direct. Chiar exista cineva în 
viaţa ei. Nu era prudent să-i rostească numele, dar era o 
persoană importantă și influentă în Franţa, și nu trebuia să afle 
niciodată că ei fuseseră împreună la Geneva sau la Londra. L-ar 
fi rănit foarte mult dacă ar fi aflat, iar ea nu dorea acest lucru. 
Ceea ce fusese între ea și Paul, tot ce împărtășiseră în ultimele 
câteva zile, luase sfârșit. lar el știuse acest lucru, pentru că 
avuseseră o înțelegere. Oricât de dureros ar fi fost, ea nu putea 
și nu voia să se mai întâlnească cu el. 

Ajunseseră la scările rulante, urcaseră cu ele și apoi ieșiseră 
afară unde erau parcate taxiurile. El îi dăduse numele hotelului 
la care stătea, de pe Bulevardul Kleber. Urma să stea acolo timp 
de cinci zile. Dorea să o mai întâlnească măcar o dată, chiar 
dacă ar fi fost doar pentru a-și lua rămas-bun. 

Vera își ferise privirea. Paul Osborn nu semăna cu niciunul din 
bărbații pe care-i mai întâlnise. Era gentil și blând și înțelegător 
chiar și în durerea și dezamăgirea prin care trecea în momentul 
acela. Insă chiar dacă și-ar fi dorit acest lucru, ea nu putea să-i 
cedeze. După cum se derula viața ei atunci, el nu avea cum să 
facă parte din ea. Nu exista nicio altă cale. 

— Imi pare rău, spusese ea, privindu-l în ochi. Apoi urcase 
într-un taxi, trăsese portiera după ea și plecase. 

— Așa, pur și simplu, se auzi el rostind cu voce tare. 

După aproximativ o oră, se dusese într-o braserie undeva pe 
Strada St.-Antoine, încercând să pună cap la cap toate 
secvențele acestei întâmplări. Dacă și-ar fi urmat intențiile 
inițiale, nu ar fi luat avionul spre Paris și în câteva ore ar fi 
aterizat deja în L.A., ar fi luat un taxi spre casa sa cu vedere la 
Oceanul Pacific, și-ar fi luat câinele de rasă Chesapeake 
retriever de la hotelul pentru animale și ar fi verificat dacă 
săriseră căprioarele gardul și-i mâncaseră trandafirii. În ziua 
următoare s-ar fi dus din nou la serviciu. Acesta ar fi fost cursul 
firesc al lucrurilor, dacă el ar fi acţionat normal. Numai că el nu 
făcuse acest lucru. 


46 


Vera, așa cum era ea și cu tot ce stârnise în el, era singura 
care conta. Nimic altceva nu mai valora absolut nimic. Nici 
prezentul, nici trecutul, nici viitorul. Cel puţin așa crezuse în 
momentul în care își ridicase privirile și-l zărise pe individul cu 
cicatricea zimţată. 


12. 


Miercuri, 5 octombrie 


Abia trecuse de zece dimineaţa când Henri Kanarack intră 
într-o băcănie micuță situată în apropierea brutăriei. Încă mai 
era tulburat de întâmplarea cu americanul, însă în două zile nu 
se mai întâmplase nimic și începuse și el să le dea dreptate 
soției sale și lui Agnes Demblon că individul fie se luase de el din 
greșeală, fie era sărit de pe fix. Se aplecă să ia mai multe sticle 
de apă minerală pentru serviciu, când Danton Fodor, 
proprietarul supraponderal și aproape orb al băcăniei, îl luă 
brusc de braţ și îl duse în camera din spate. 

— Ce este? întrebă Kanarack, indignat. Sunt la zi cu plăţile. 

— Nu e vorba de asta, spuse Fodor, privind printre lentilele 
groase ca să se asigure că nu erau clienţi care să aștepte la 
casă. Fodor nu era numai proprietarul magazinului, ci și 
contabil, casier, om la toate și paznic. leri a trecut pe aici un 
individ. Era un detectiv particular și avea un desen ciudat care 
te reprezenta. 

— Cum? întrebă Kanarack, simțind cum îi sare inima din piept. 

— Arăta imaginea aceea pe aici și îi întreba pe oameni dacă 
te știu. 

— Sper că nu ai spus nimic! 

— Bineînţeles că nu! Mi-am dat seama că era ceva putred la 
mijloc. De la Garda Financiară? 

— Habar n-am, spuse Henri Kanarack și își feri privirea. 

Un detectiv particular, și ajunsese tocmai până aici! Cum așa? 
Se întoarse brusc și întrebă: 

— La ce companie lucra? l-ai reţinut numele? 


47 


Fodor încuviinţă din cap și deschise singurul sertar de la o 
masă care ţinea loc de birou. Scoase o carte de vizită, pe care i- 
o înmână lui Kanarack. 

— Când a vorbit cu noi, ne-a spus să-l sunăm dacă te vedem. 

— „Noi”? Care „noi”? întrebă Kanarack. 

— Ceilalți oameni din magazin. l-a întrebat pe toţi. Din 
fericire, toţi erau străini și niciunul nu te-a recunoscut. Dar unde 
s-a dus de aici și cu cine a mai vorbit, asta nu mai știu. Eu unul 
aș avea grijă când m-aș întoarce la serviciu, dacă aș fi în locul 
tău. 

e 

Henri Kanarack nu avea de gând să se mai întoarcă la 
serviciu. În orice caz, nu astăzi, și poate că niciodată. Uitându-se 
la cartea de vizită din mâna lui, formă numărul de telefon de la 
brutărie și ceru cu Agnes. 

— Americanul, spuse el. A pus un detectiv particular pe 
urmele mele. Dacă vine pe acolo, aranjează în așa fel încât să 
discute cu tine. Și vezi să nu mai spună nimeni nimic. Numele lui 
este..., spuse Kanarack, apoi se uită pe cartea de vizită: Jean 
Packard. Lucrează la o companie care se numește Kolb 
International. 

Se înfurie deodată. 

— Ce vrei să spui, cum adică ce ar trebui să-i spui? Spune-i că 
nu mai lucrez acolo și că nu am mai lucrat acolo de ceva timp. 
Dacă vrea să afle unde locuiesc, nu știi nimic. Spui că mi-ai 
trimis niște acte după ce am plecat și că ţi s-au întors fără altă 
adresă. 

Acestea fiind zise, Kanarack îi mai spuse că o s-o sune mai 
târziu, și apoi închise brusc telefonul. 

e 

La mai puţin de o oră după aceea, Jean Packard intră în 
brutărie și aruncă o privire împrejur. Discuţiile cu alți doi 
proprietari de magazine și cu un băiat care se nimerise să vadă 
și el desenul indicaseră locul acesta, brutăria în care se afla. In 
faţă se afla un magazin micuţ pentru vânzarea cu amănuntul, 
iar în spate se vedea un birou. Dincolo de acesta se vedea o ușă 
închisă care presupuse că ducea spre zona din spate, unde se 
coceau pâinile. 

O femeie în vârstă cumpără două pâini, apoi se îndreptă către 
ieșire. Packard zâmbi și îi deschise ușa. 


48 


— Merci beaucoup, spuse ea când trecu pe lângă el. 

Jean Packard dădu din cap, apoi se întoarse spre tânăra din 
spatele tejghelei. Individul lucra aici. Așa că în locul acesta nu 
va mai arăta nimănui desenul cu chipul lui. Asta nu ar face 
decât să-l atenţioneze că îl urmărește cineva. El nu dorea decât 
o listă cu numele angajaţilor. Aceasta era o societate mică, în 
mod evident, probabil cu mai puţin de zece sau cincisprezece 
oameni pe statul de plată. Toţi erau înregistraţi la Biroul Central 
de Taxe și Impozite. O examinare în paralel pe calculator ar face 
corespondenţa între nume și adresele lor de acasă. Zece sau 
cincisprezece persoane nu vor fi dificil de verificat. Prin 
eliminare, va ajunge ușor la persoana pe care o căuta. 

Fata din spatele tejghelei purta o fustă scurtă, strâmtă și 
tocuri înalte și avea picioarele lungi, bine conturate, acoperite 
de ciorapi negri cu plasă. Avea părul strâns bine într-o legătură 
în creștetul capului și purta cercei mari sub formă de verigi, iar 
rimelul și fardul de pe ochi erau cât pentru trei persoane. Era 
genul acela, jumătate fată, jumătate femeie, care-și petrecea 
toată ziua așteptând să vină noaptea. O slujbă în spatele unei 
tejghele nu era pe lista ei de priorităţi, dar o ajuta să-și 
plătească facturile până când va găsi ceva mai bun. 

— Bonjour, spuse Jean Packard și îi zâmbi. 

— Bonjour, răspunse ea și îi întoarse zâmbetul. Flirtatul, după 
cum se părea, era ceva care îi venea natural. 

Zece minute mai târziu, Jean Packard plecă din magazin cu 
șase croissante și cu o listă cu persoanele care lucrau acolo. li 
spusese fetei că deschidea un bar de noapte în zonă și dorea să 
se asigure că toţi comercianții locali și angajaţii lor primeau 
invitaţii la inaugurare. Asta însemna să ai relaţii bune cu 
publicul. 


13. 


McVey se înfioră și turnă apa fierbinte într-o cană mare din 
faianţă, care avea imprimat pe ea steagul britanic. Afară cădea 
o ploaie rece, iar de pe Tamisa se ridica o ceață ușoară. Șlepuri 
se deplasau într-o direcţie și în cealaltă de-a lungul râului, iar 
traficul se deplasa greoi pe drumul paralel cu acesta. 


49 


Uitându-se împrejur, găsi o linguriţă din plastic zăcând pe un 
şervet pătat de hârtie și adăugă două lingurite de cafea 
decofeinizată Taster's Choice pe care o găsise într-o băcănie 
micuță în apropiere de Scotland Yard. Incălzindu-și mâinile pe 
ceașcă, luă o gură din cafea și examină din nou dosarul deschis 
în faţa lui, în care se afla o foaie de hârtie listată de Interpol cu 
ucigași cunoscuți sau cu indivizi suspectaţi de crime multiple din 
Europa continentală, Marea Britanie și Irlanda de Nord. Erau 
probabil vreo două sute în total. Unii fuseseră închiși pentru 
infracţiuni mai mici și fuseseră eliberaţi, alţii erau încă la 
închisoare, iar câţiva încă mai erau în libertate. Fiecare dintre ei 
urma să fie verificat. Nu de către McVey, ci de polițiștii de la 
Omucideri din ţările respective. C6pii ale rapoartelor acestora 
urmau să-i fie trimise prin fax imediat ce erau completate. 

Deodată, McVey puse lista deoparte, se ridică și traversă 
încăperea cu mâna stângă făcută pumn, frecându-și absent 
degetul mare de cel mic. Îl tulbura ceva încă de la bun început, 
sentimentul că persoana care secționa chirurgical capetele de 
corp nu era cineva cu cazier. Gândurile lui McVey se opriră la o 
idee. De ce trebuia neapărat să fie bărbat? De ce nu putea 
foarte simplu să fie o femeie? În zilele astea femeile aveau 
acces la pregătirea medicală la fel ca și bărbaţii. In unele cazuri, 
chiar mai mult. Și cu accentul care se punea în prezent pe 
exerciţiile de întreţinere, multe femei aveau o condiţie fizică 
excelentă. 

Prima intuiţie a lui McVey fusese că era vorba despre o 
singură persoană care comitea crimele. Dacă avea dreptate, 
acest lucru îngusta câmpul posibilităților de la opt ucigași la 
unul singur. Însă cea de-a doua speculație a lui, sau speculaţii, 
cum că ucigașul avea un anumit grad de pregătire medicală și 
acces la instrumente chirurgicale, și că putea fi de orice gen și 
probabil fără cazier, îl treceau prin chinurile iadului. 

Nu avea la îndemână nicio statistică, dar dacă era să 
socotească toţi medicii, toate asistentele, medicii legiști, 
tehnicienii din domeniul medical și profesorii universitari cu o 
anumită expertiză în chirurgie, ca să nu mai pomenească de 
bărbaţii și femeile care primiseră instruire medicală în timpul 
serviciului militar, chiar dacă s-ar fi limitat numai la Marea 
Britanie sau numai la Europa continentală, cifrele erau cu 
siguranţă cutremurătoare. Asta nu însemna să caute acul în 


50 


carul cu fân, ci mai degrabă într-o mare de grâne care adiau în 
bătaia vântului, iar Interpolul nu deţinea o armată atât de 
numeroasă pentru recoltarea și separarea semințelor de pleavă 
încât să-l poată găsi pe acest criminal. 

Posibilităţile trebuiau îngustate, și era sarcina lui McVey să 
facă acest lucru înainte să spună cuiva ceva. Pentru aceasta, 
avea nevoie de mai multe informaţii decât în prezent. Primul lui 
gând fu că poate pierduse undeva o legătură, o conexiune între 
prima crimă și cea din urmă. Dacă era așa, singura cale de a 
afla era să revină și să înceapă din nou cu faptele cele mai 
evidente pe care le avea la îndemână: rapoartele autopsiilor 
făcute la cap și la cele șapte trupuri decapitate. Tocmai se 
întindea spre telefon pentru a solicita acest lucru, când acesta 
sună. 

— McVey, spuse el automat, când ridică receptorul. 

— Oui, McVey! Aici Lebrun, la dispoziția dumitale! E 

Era locotenentul inspector Lebrun de la Secţia lIntâi a 
Prefecturii de Poliţie din Paris, polițistul micuț de statură, 
fumător înrăit, care-l întâmpinase cu o îmbrăţișare și îl sărutase 
prima dată când pusese piciorul pe pământul francez. 

— Nu știu ce înseamnă acest lucru, sau dacă înseamnă cu 
adevărat ceva, spuse el în limba engleză, dar trecând prin 
rapoartele zilnice ale polițiștilor mei, am dat peste o plângere de 
atac la persoană. A fost violent și destul de agresiv, și totuși nu 
a fost altceva decât un simplu atac, deoarece nu a fost utilizată 
nicio armă. Și totuși, nu asta era ideea. Ceea ce mi-a atras 
atenţia a fost faptul că atacatorul este un chirurg ortoped 
american, care s-a întâmplat să se afle la Londra exact în ziua în 
care individul vostru de pe alee și-a „pierdut” capul. Știu că era 
în Anglia atunci, pentru că am pașaportul lui în mână. A sosit la 
Gatwick sâmbătă după-amiază la ora trei și douăzeci și cinci, pe 
întâi octombrie. Omul vostru se pare că a fost ucis ori târziu, pe 
data de întâi, ori pe două mai devreme, nu-i așa? 

— Da, așa este, spuse McVey. Dar de unde știm dacă a rămas 
în Anglia și în următoarele două zile? Nu-mi amintesc ca cei de 
la Biroul Francez de lmigrări să-mi fi vizat pașaportul când am 
aterizat la Paris. Tipul acesta se poate să fi părăsit Anglia și să 
se fi dus în Franţa în aceeași zi. 

— McVey, aș deranja eu un poliţist faimos ca dumneata fără 
să fi făcut niște verificări suplimentare? 


51 


McVey simţi înțepătura și i-o întoarse: 

— Nu știu, ai face-o? întrebă el și zâmbi. 

— McVey, încerc să te ajut. Vrei să fii serios sau închid 
telefonul? 

— Ei, Lebrun, nu închide! Am nevoie de orice ajutor aș putea 
obţine, spuse McVey și inspiră adânc. lartă-mă! 

La celălalt capăt al firului, îl putu auzi pe Lebrun cum cerea un 
dosar în limba franceză. 

— Se numește Paul Osborn, medic, spuse Lebrun o clipă mai 
târziu. Își dă ca adresă personală Pacific Palisades, California. 
Ştii unde vine asta? 

— Mda. Eu nu mi-aș putea permite așa ceva. Și mai ce? 

— Anexată la fișa de arestare este o listă cu obiectele 
personale pe care le avea la el în momentul în care a fost 
arestat. Avea două bilete de la Cinematograful Ambasadorilor, 
de duminică, întâi octombrie. Mai avea o chitanţă la cartea de 
credit de la Hotelul Connaught din cartierul Mayfair pe data de 
trei octombrie, dimineața în care a plecat de la hotel. Și mai 
avea... 

— Stai puţin, spuse McVey, care se aplecă în față spre un 
teanc de dosare de pe birou și scoase unul dintre acestea. 
Continuă! 

— Un permis de îmbarcare pentru avionul British Airways de 
la Londra la Paris, cu aceeași dată. 

În vreme ce Lebrun vorbea, McVey examină mai multe pagini 
din listările de pe calculator furnizate de Public Carriage Offices, 
care răspunseseră la cererea poliţiei de a furniza numele 
șoferilor care asiguraseră transportul de persoane din zona 
cinematografelor de sâmbătă noaptea, întâi octombrie, până 
duminică dimineaţa, două octombrie. 

— Asta cu greu îl face să pară un criminal, spuse McVey, care 
mai întoarse o pagină, apoi încă una, până când găsi un 
transport făcut la Hotelul Connaught, apoi își trecu degetul încet 
sub rândurile tipărite. Căuta ceva anume. 

— Nu, însă a fost foarte evaziv. Nu a vrut să ne spună ce 
făcea la Londra. A pretins că s-a îmbolnăvit și că a rămas în 
cameră toată perioada. 


ê Companie care furnizează în Marea Britanie autorizatiile și licenţele pentru taxiuri 
(n.t.). 


52 


McVey se auzi mormăind. Când era vorba de crime, nimic nu 
era vreodată simplu. 

— De când până când? întrebă el cât de entuziasmat putu și 
își ridică picioarele pe birou. 

— De sâmbătă seara, până luni dimineaţa, când a plecat de la 
hotel. 

— L-a văzut cineva acolo? întrebă McVey, care își privi pantofii 
și decise că trebuia să le schimbe tocurile. 

— Nu a vrut să discute despre acest lucru. 

— L-aţi presat? 

— La vremea respectivă nu aveam niciun motiv, și în afară de 
asta, începuse să strige după un avocat. 

Lebrun făcu o pauză, iar McVey îl auzi cum își aprinde o ţigară 
și apoi cum suflă fumul. Abia apoi termină ce avea de zis: 

— Vrei să-l aducem înapoi să-i punem mai multe întrebări? 

Deodată, McVey găsi ceea ce căuta. „Sâmbătă, întâi 
octombrie, 23:11. Doi pasageri luati din Leicester Square. Dusi 
la Hotelul Connaught, 23:33." Şoferul era listat ca Mike Fisher. 
Leicester Square se afla chiar în inima cartierului 
cinematografelor și era la distanță de câteva străzi de aleea 
unde fusese găsit capul. 

— Vrei să spui că e în libertate? întrebă McVey și își dădu jos 
picioarele de pe birou. 

Era oare posibil ca Lebrun să fi dat peste tăietorul de capete, 
dintr-un noroc chior, și apoi să-l fi lăsat să plece? 

— McVey, încerc să fiu drăguţ cu dumneata. Așa că nu-mi 
vorbi cu tonul ăsta! Nu am avut motive să-l reținem, și până 
acum victima nu a venit să depună plângere. Însă avem 
pașaportul lui și știm unde e cazat în Paris. O să stea aici până la 
sfârșitul săptămânii, când se va întoarce la Los Angeles. 

Lebrun era un tip drăguţ care-și făcea meseria. Probabil că 
însărcinarea sa de om de legătură între Prefectura de Poliţie din 
Paris și Interpol nu era tocmai pe gustul lui, sau faptul că lucra 
sub ordinele de o eficiență rece ale directorului de proiect, 
căpitanul Cadoux, și probabil că nu se înnebunea nici să aibă de- 
a face cu un poliţist din Hollywood, Tărâmul Nebunilor, și nici 
măcar să vorbească în engleză din motivele enumerate, însă 
acestea erau genul de lucruri pe care trebuia să le faci ca 
funcţionar public, ceea ce McVey știa, de asemenea, prea bine. 


53 


— Lebrun, spuse calm McVey. Trimite-mi prin fax fotografiile 
lui, și apoi fii pe fază. Te rog... 

Peste o oră și zece minute, poliția metropolitană îl găsi pe 
Mike Fisher, și taximetristul uimit fu trimis la McVey. Atunci 
McVey îi ceru să confirme că sâmbătă, noaptea târziu, luase o 
comandă din Leicester Square și că își transportase pasagerii la 
Hotelul Connaught. 

— Așa este, domnule! Un bărbat și o femeie. Și erau și 
îndrăgostiți ca niște porumbei; credeau că eu nu-mi dau seama 
ce făceau ei acolo în spate. Numai că eu m-am prins, spuse 
Fisher cu un rânjet. 

— Acesta este bărbatul? întrebă McVey arătându-i fotografiile 
lui Osborn trimise de poliţia franceză. 

— Da, domnule. El este, fără îndoială. 

Peste trei minute, sună telefonul în biroul lui Lebrun. 

— Vrei să-l aducem la secţie? întrebă Lebrun. 

— Nu, nu faceţi nimic. Vin eu acolo, spuse McVey. 


14. 


În momentul în care avionul Fokker ateriză trei ore mai târziu 
pe Aeroportul Charles de Gaulle, McVey deja știa unde locuia 
Paul Osborn, unde lucra, ce autorizații profesionale obținuse, 
cum era cazierul său auto și faptul că divorțase de două ori în 
Statul California. Mai știa și că fusese „reţinut” și apoi eliberat 
de poliția din Beverly Hills pentru atacul asupra unui lucrător din 
parcarea unui restaurant, care îi zdrobise apărătoarea din faţă 
dreapta de la BMW-ul proaspăt cumpărat. În mod evident, Paul 
Osborn era un tip coleric. Pentru McVey însă era la fel de 
adevărat și faptul că bărbatul pe care îl căuta (sau femeia) nu 
secționa capetele din cauză că era o persoană pătimașă. ȘI 
totuși, o persoană colerică nu era pătimașă douăzeci și patru de 
ore pe zi. Mai erau și perioadele adecvate dintre accesele 
necontrolate, timp în care putea să omoare un om, să-i 
secționeze capul de corp și să-i lase rămășițele pe o alee, lângă 
un drum, plutind pe ocean sau învelite bine pe o canapea, într- 
un apartament friguros cu o singură cameră. lar Paul Osborn era 


54 


un chirurg experimentat, perfect capabil să îndepărteze capul 
de pe un trunchi. 

Partea proastă a situaţiei era, conform vizelor de intrare din 
pașaportul său, că Paul Osborn nu fusese nici în Marea Britanie, 
nici pe Continent, când fuseseră comise celelalte crime. Asta 
putea să însemne o mulţime de lucruri: că era nevinovat; că nu 
era cel care susținea că era și că putea să aibă mai multe 
pașapoarte; și chiar că ar fi putut să fie el făptașul crimei de pe 
alee, dar nu și al celorlalte crime, ceea ce, dacă se dovedea 
adevărat, însemna că McVey se înșelase susținând teoria cu un 
singur ucigaș. Astfel, ajuns în acest punct, acesta era suspect 
mai mult în conexiune cu ultima crimă, doar din cauza unor 
coincidenţe de timp, de loc și de profesie. Și totuși, era ceva mai 
mult decât avuseseră până atunci. Pentru că, până atunci, nu 
avuseseră nimic. 

e 

Paul Osborn se uită în zare pentru o clipă, apoi privirea îi 
reveni pe chipul lui Jean Packard. Stăteau în față, în încăperea 
de pe terasa de la La Coupole, un loc plin de viață și de 
sporovăială de pe Bulevardul Montparnasse, pe malul stâng al 
Senei. Hemingway obişnuia să vină să bea aici, la fel cum 
făcuseră și o mulțime de alți scriitori. Trecu un ospătar, iar 
Osborn comandă două pahare de Bordeaux alb. Jean Packard 
clătină din cap și îl chemă înapoi pe ospătar. Jean Packard nu 
punea gura pe alcool. Comandă în schimb suc de roșii. 

Osborn îl privi pe ospătar cum se îndepărtează, apoi se uită 
din nou la șervețelul pe care Jean Packard măzgălise ceva și i-l 
pusese în palmă. Pe acesta erau scrise un nume și o adresă: M. 
Henri Kanarack, Bulevardul Verdier numărul 175, apartamentul 
6, Montrouge. 

Ospătarul le aduse băuturile, apoi se retrase. Osborn se uită 
din nou la șervetțel, apoi, după ce-l împături cu grijă, îl puse în 
buzunarul de la haină. 

— Sunteţi sigur? întrebă el, ridicându-și privirile înspre 
francez. 

— Da, răspunse Jean Packard. 

Se rezemă de spătarul scaunului, își puse un picior peste 
celălalt și îl privi lung pe Paul Osborn. 

Packard era un tip dur, foarte conștiincios și cu foarte multă 
experiență, iar Osborn se gândi ce-ar spune dacă l-ar întreba 


55 


despre asta. El nu era decât un simplu medic, iar prima 
încercare de a-l ucide pe Kanarack eșuase, deși acționase sub 
impulsul momentului, aprins de mânie. Însă Jean Packard era un 
profesionist. Cel puţin așa afirmase când se întâlniseră prima 
dată. Fusese un ucigaș de profesie, luptase ca mercenar 
împotriva unui inamic politic sau militar într-o ţară din Lumea a 
Treia, deci care era diferenţa față de un ucigaș plătit dintr-un 
oraș cosmopolit important? Poate acest lucru ar avea o altă 
semnificaţie, însă în afară de asta, se îndoia că era vreo 
diferenţă. Era vorba despre același act, nu-i așa? Și plata era la 
fel. Ucizi, apoi ești remunerat pentru asta. Așa că unde era 
diferența? 

— Mă întreb, spuse Osborn măsurându-și cuvintele, dacă nu 
lucraţi uneori și pe cont propriu. 

— Cum adică? 

— Vreau să spun, se întâmplă să lucraţi și pe cont propriu? Să 
acceptaţi însărcinări în afara companiei? 

— Depinde de însărcinare. 

— Însă este posibil să luaţi în consideraţie acest lucru. 

— De ce-mi cereţi mie asta? 

— Atunci știți despre ce este vorba... spuse Osborn, simțind 
cum îi transpiră palmele. Așeză paharul cu grijă la loc, luă un 
șervet de pe masă și își șterse palmele. 

— Cred, domnule doctor Osborn, că s-a adus la îndeplinire tot 
ceea ce s-a promis, spuse Jean Packard. Plata se va realiza prin 
companie. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc și vă doresc mult 
noroc. 

Lăsă o bancnotă de douăzeci de franci pentru consumatie, 
apoi se ridică în picioare. 

— Ah revoir, spuse el, apoi plecă, ocolind un tânăr așezat la 
masa de alături. 

Paul Osborn îl privi cum pleacă, îl văzu cum trece prin faţa 
ferestrelor mari care dădeau înspre trotuar, și cum dispare apoi 
înghiţit de mulțimea care ieșise la începutul serii. Işi trecu 
absent o mână prin păr. Tocmai îi ceruse unui om să omoare pe 
cineva, și fusese refuzat. Ce făcea, ce făcuse? Pentru o clipă își 
dori să nu fi venit niciodată la Paris și să nu-l fi văzut niciodată 
pe bărbatul pe care acum îl știa drept Henri Kanarack. 

Închise ochii și încercă să se gândească la altceva, ca să și-l 
scoată din minte. Văzu în schimb mormântul tatălui său, alături 


56 


de cel al mamei sale. În aceeași imagine se văzu pe el stând în 
dreptul ferestrei de la biroul directorului de la Hartwick, privind- 
o pe mătușa Dorothy, cu o haină veche de blană strânsă în jurul 
trupului, cum urca într-un taxi și pleca în ninsoarea orbitoare. 
Singurătatea era îngrozitoare și de nesuportat. Era încă de 
nesuportat. Durerea sfredelitoare era la fel de covârșitoare 
acum, cum fusese și atunci. 

Străduindu-se să iasă din această stare, își ridică privirile. În 
jurul lui, oamenii râdeau și beau, relaxându-se după serviciu sau 
înainte de cină. In faţa lui se afla o femeie frumoasă, îmbrăcată 
într-un costum cafeniu elegant, care-și pusese mâna pe 
genunchiul unui domn, pe care-l privea în ochi când i se adresa. 
Un zvon de râsete care veni de la o altă masă îl determină să-și 
întoarcă privirile. In aceeași clipă se auzi un ciocănit în geamul 
din faţa lui. Se uită în direcția respectivă și văzu o tânără care 
stătea pe trotuar și se uita zâmbind în interiorul localului. Pentru 
o clipă, Osborn se gândi că fata se uita la el, însă apoi un tânăr 
de la masa alăturată sări în picioare, îi făcu din mână și alergă 
afară să se întâlnească cu ea. 

Când avea zece ani, un bărbat îi străpunsese inima. Acum știa 
cine era acel bărbat și unde locuia. Nu mai era cale de 
întoarcere. Nici acum, nici altă dată. Făcea acest lucru pentru 
tatăl său, pentru mama sa, pentru el însuși. 


15. 


Succinilcolină: relaxant muscular depolarizant de scurtă 
durată. Transmisia neuromusculară este inhibată atât timp cât o 
concentrație adecvată de succinilcolină rămâne la nivelul 
receptorului. Paralizia se poate instala în urma unei injecții 
intramusculare între șaptezeci și cinci de secunde și trei minute, 
iar relaxarea generală apare într-un minut. 

Un fel de curare' sintetic, succinilcolina nu are niciun efect 
asupra conștiinței sau a pragului de durere. Acţionează ca un 
simplu relaxant muscular, care începe cu mușchii levatori ai 
pleoapelor, mușchii mandibulei, mușchii membrelor, mușchii 


7 Preparat sau alcaloid obţinut din Chondrodendron tomentosum, utilizat în medicină 
și chirurgie pentru relaxarea mușchilor scheletici (n.t.). 


57 


abdominali, mușchii diafragmei, alţi mușchi scheletici și cei care 
controlează plămânii. 

Este utilizată în timpul operaţiilor chirurgicale pentru 
relaxarea mușchilor scheletici, făcând posibilă administrarea 
unor doze mai mici de anestezice mai sensibile. O perfuzie 
intravenoasă continuă de succinilcolină menţine nivelul constant 
al paraliziei în timpul unei operaţii. O singură injecție cu 0,03 
până la 1,1 miligrame (dozarea variază de la o persoană la alta) 
are același efect, însă durează numai între patru și șase minute. 
Imediat după aceea, drogul se descompune în organism fără să 
producă vreun rău sau să se vadă din punct de vedere 
patologic, deoarece produsele de descompunere a 
succinilcolinei - acidul succinic și colina - sunt prezente în mod 
normal în organism. Prin urmare, o doză de succinilcolină 
cântărită cu grijă, administrată prin injectare, ar produce o 
paralizie temporară - suficient de îndelungată, să zicem, pentru 
ca subiectul să se înece - și apoi ar dispărea, nedetectată, în 
propriul sistem al organismului. lar un medic legist, cu excepţia 
situaţiei în care ar examina cu lupa întregul corp al persoanei 
decedate, sperând să descopere o rană minusculă provocată de 
înțepătura unei seringi, nu ar avea decât puţine șanse să 
declare decesul altfel decât un accident nefericit. 

e 

Încă de la început, în primul său an de rezidență, când văzuse 
cum era utilizat drogul și îi observase efectele în sala de 
operaţii, imaginaţia lui Osborn începuse să o ia razna când se 
gândise ce ar face vreodată dacă va sosi clipa în care ucigașul s- 
ar materializa în faţa lui prin cine știe ce miracol. Experimentase 
injecțiile pe șoarecii de laborator, și mai târziu chiar pe el însuși. 
În momentul în care-și deschisese propriul cabinet, știa exact 
dozajul necesar unui bărbat la o injecție cu succinilcolină, pentru 
a-l imobiliza timp de șase sau șapte minute. lar fără controlul 
asupra mușchilor scheletici sau respiratori, șase sau șapte 
minute într-o apă destul de adâncă erau mai mult decât 
suficiente pentru ca acesta să se înece. 

Atacul său asupra lui Henri Kanarack fusese prostesc, făcut la 
nervi. Șocul pe care-l simţise în momentul în care-l recunoscuse 
adusese la suprafață toți anii de furie reţinută. Insă făcând acest 
lucru, se expusese atât față de Kanarack, cât și față de poliţie. 
Numai că acum lucrurile se liniștiseră. Trebuia însă să aibă mare 


58 


grijă să nu-și piardă din nou controlul emoţiilor, așa cum păţise 
cu scurtă vreme în urmă, când îi pusese întrebarea aceea 
prostească lui Jean Packard. Nu avea nici cea mai mică idee de 
ce făcuse acest lucru, decât poate din frică. Crima nu era un 
lucru ușor, însă aceasta nu era o crimă, își spuse el, nu mai mult 
decât în situaţia în care un tribunal l-ar trimite pe Kanarack la 
camera de gazare, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranţă dacă 
lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Numai că nu se întâmplase așa, și 
acceptând aceasta - ceea ce Osborn făcea acum, calm și sigur 
pe sine - își dădu seama cât de personal devenise acest lucru 
între el și Henri Kanarack și că responsabilitatea nu putea să fie 
niciodată decât numai a lui. 

Știa cum să-l găsească pe Kanarack. Și chiar dacă acesta se 
aștepta să fie încă urmărit, nu avea în niciun caz cum să știe că 
fusese găsit. Ideea era să-l ia prin surprindere, să-l împingă pe o 
alee sau în altă zonă retrasă, să-i injecteze succinilcolină și să-l 
bage într-o mașină pregătită dinainte. Kanarack va opune 
rezistenţă, bineînţeles, iar Osborn va trebui să ia în consideraţie 
și acest lucru. Injecţia era cheia succesului operaţiunii. In 
momentul în care i-o va administra, va trebui să mai fie 
prevăzător încă șaizeci de secunde, după care Kanarack se va 
destinde. La maximum trei minute după aceea va paraliza, și 
fizic va fi cu totul neajutorat. 

Dacă va face toate acestea noaptea și dacă va planifica totul 
corect, Osborn va putea utiliza cele trei minute de la început 
pentru a-l introduce pe Kanarack în mașină și să conducă din 
locul în care va avea loc răpirea într-o zonă retrasă, la un lac 
sau, și mai bine, la un râu cu debit rapid. Apoi, după ce-l va 
scoate pe Kanarack din mașină, mort sau viu, nu va face decât 
să-l lase jos în cursul de apă. Dacă va avea timp, îi va turna și 
niște whisky pe gât. Astfel, când trupul îi va fi scos în cele din 
urmă din apă, va fi evident atât pentru poliţie, cât și pentru 
medicul legist, că individul băuse și căzuse din neatentie în apă 
și se înecase. Până atunci, doctorul Paul Osborn va fi ori acasă la 
el în Los Angeles, ori pe drum, în avion. lar dacă poliţia va pune 
vreodată lucrurile cap la cap și va bate drumul până la el să-l 
întrebe ce și cum, ce i-ar putea insinua? Că fusese mai mult 
decât o coincidenţă faptul că individul pe care-l atacase în 
braseria pariziană era același cu cel care se înecase după 
câteva zile? Cu greu ar fi putut face acest lucru. 


59 


Osborn nu știa cât de departe mersese - de pe Boulevard du 
Montparnasse până la Turnul Eiffel și peste Sena pe Pont de 
lena, dincolo de Palais de Chaillot, și în continuare către hotelul 
său de pe Bulevardul Kleber - și nici cât era ceasul sau cât timp 
trecuse de când stătea la barul din lemn de mahon de la 
parterul hotelului său, privind fix la paharul de coniac din fața 
lui, de care nu se atinsese. Aruncă o privire la ceas și văzu că 
era trecut puţin de ora unsprezece. Deodată se simţi epuizat. 
Nici nu-și mai putea aduce aminte de când nu se mai simţise 
atât de obosit. Se ridică în picioare și semnă nota de plată 
pentru barman, apoi plecă, dar își aminti că uitase să-i lase 
bacșiș. Se reîntoarse și plasă pe tejgheaua barului o bancnotă 
de douăzeci de franci. 

— Merci beaucoup, spuse barmanul. 

— Bonsoir, îl salută Osborn dând din cap, apoi zâmbi ușor și 
plecă. 

În acest timp, atenţia barmanului fu atrasă de un alt client 
care ridică un deget și se deplasă cei trei sau patru metri de la 
bar până la acesta. Bărbatul stătuse liniștit, pe jumătate 
cufundat cu privirile în paharul aproape gol, al treilea în decurs 
de o oră, prezent numai pe jumătate. Era un bărbat în vârstă, cu 
părul cărunt, greu de descris și singuratic, genul care trece 
neobservat în barurile din hotelurile din lumea întreagă, sperând 
să trăiască și el puţină acţiune, de care aproape niciodată nu 
are parte. 

— Oui, monsieur. 

— Incă unul, spuse McVey. 


16. 


_ — Tu să-mi spui de ce! se răsti Henri Kanarack, care era beat. 
Insă nu era genul de beție care să dea peste cap mintea unui 
om și să-i împleticească limba, astfel încât să nu mai fie capabil 
să gândească sau să vorbească în mod coerent. Era beat din 
cauză că așa trebuia, nu mai exista niciun alt loc în care să se 
ducă. 


60 


Mai era o jumătate de oră până la miezul nopţii, iar el se 
așeza, apoi se ridica, apoi se așeza din nou, pentru ca apoi să se 
ridice iar pentru a măsura cu pași mari încăperea din 
apartamentul neîncăpător al lui Agnes Demblon din Porte 
d'Orleans, care se afla la zece minute distanţă de propriul său 
apartament din Montrouge. O sunase ceva mai devreme pe 
Michele și îi spusese că Monsieur Lebec, proprietarul brutăriei, îi 
ceruse să-l însoţească la Rouen să caute un teren pe care se 
gândea să deschidă încă o brutărie. Va dura probabil o zi sau 
două. Michele se entuziasmase. Asta însemna că Henri va fi 
promovat? Că, dacă Monsieur Lebec își deschidea o brutărie în 
Rouen, Henri va fi pus să o administreze? Se vor muta acolo? Ar 
fi minunat să-și crească copilașul la distanţă de nebunia 
aglomerației din Paris. 

„Nu ştiu”, îi răspunsese el abrupt. Îi spusese că i se ceruse să 
se ducă acolo și nu mai știa nimic altceva. Apoi închisese 
telefonul. Acum stătea și o privea fix pe Agnes Demblon și 
aștepta ca aceasta să-i spună ceva. 

— Și ce anume ai vrea să-ţi spun? îl întrebă ea. Că da, poate 
că americanul te-a recunoscut într-adevăr și a angajat un 
detectiv particular să te găsească. Și că acum, deoarece acesta 
a fost pe la magazin și din cauză că fata aia proastă i-a dat 
numele tuturor angajaţilor, putem presupune că te-a găsit deja, 
sau că o va face în curând. Presupunem, de asemenea, că 
acesta i-a raportat fără îndoială totul americanului. Bine, să 
presupunem că lucrurile stau chiar așa. Și acuma ce facem? 

Ochii lui Henri Kanarack fulgerară și clătină din cap în timp ce 
traversă camera să-și mai toarne niște vin în pahar. 

— Ceea ce nu înțeleg este cum de a putut americanul acela 
să mă recunoască. Trebuie să fie cu vreo doisprezece ani mai 
tânăr decât mine, poate chiar cu mai mulţi. Am fost plecat din 
State de douăzeci și cinci de ani, dintre care cincisprezece am 
stat în Canada, și zece aici. 

— Henri! Poate e vorba de o greșeală. Poate te confundă cu 
altcineva. 

— Nu este vorba de nicio greșeală. 

— De unde știi? 

Kanarack luă o gură de vin și privi în zare. 

— Henri, ești cetățean francez. Nu ai făcut nimic rău aici. 
Pentru prima dată în viaţa ta, legea te sprijină, e de partea ta. 


61 


— Legea nu înseamnă absolut nimic dacă au reușit să mă 
găsească. Dacă e vorba de ei, sunt ca și mort, doar știi acest 
lucru. 

— Nu este posibil. Albert Merriman e mort. Nu tu. Cum ar fi 
putut cineva să facă legătura după atâţia ani? Mai ales un 
individ care la vremea aceea, când ai plecat din America, nu 
putea să aibă mai mult de zece sau doisprezece ani. 

— Și atunci de ce naiba mă urmărește? o întrebă Kanarack, 
străpungând-o cu privirea lui tăioasă. 

Era greu de precizat dacă era înspăimântat sau furios, sau 
ambele. 

— Au fotografii cu mine așa cum arătam pe vremea aceea. ȘI 
cei de la poliţie le au, și ei le au. Și nu m-am schimbat chiar atât 
de mult. Oricare dintre ei l-ar fi putut trimite pe individul acesta 
să mă caute. 

— Henri, spuse Agnes încetișor. 

Trebuia ca el să se gândească, să reflecteze, ori el nu făcea 
acest lucru. De ce ar căuta un individ care este deja mort? ȘI 
chiar dacă ar face-o, de ce te-ar căuta aici? Tu crezi că-l trimit 
pe acest individ în fiecare oraș din lume cu scopul de a da peste 
tine pe stradă din întâmplare? îl întrebă Agnes și zâmbi. Faci 
prea mult caz pentru nimic. Haide, vino și așază-te lângă mine, 
îi spuse ea zâmbind cu blândeţe și bătând cu palma pe canapea, 
pe locul de alături de ea. 

Felul în care îl privise, sunetul vocii ei îi reamintiră lui 
Kanarack de vremurile în care aceasta nu era chiar atât de 
neatractivă cum era acum; de zilele de odinioară, când ea nu se 
mai îngrijise intenţionat, pentru ca el să nu se mai simtă atras 
de ea; de zilele de odinioară când ea îl respinsese din patul ei, 
pentru ca după o vreme el să nu o mai dorească. Era foarte 
important ca el să dispară cu totul, să absoarbă cultura franceză 
și să devină francez. Pentru aceasta, trebuia să se căsătorească 
cu o franţuzoaică. Pentru a face posibil acest lucru, era necesar 
ca Agnes Demblon să nu mai facă parte din viaţa lui. Ea 
revenise doar în momentul în care el nu fusese capabil să-și 
găsească de lucru, și ea fusese aceea care-l convinsese pe 
Lebec că mai avea nevoie de o mână de lucru la brutărie. După 
aceea, relaţia lor fusese complet platonică și așa rămăsese până 
acum, cel puţin din punctul lui de vedere. 


62 


În ceea ce o privea pe Agnes, însă, nu trecuse zi în care inima 
ei să nu se frângă la vederea lui. Nu era nici măcaro oră sauo 
clipă în care ea să nu dorească să-l cuprindă în braţe și să-l 
invite în patul ei. Încă de la început ea făcuse absolut totul. ÎI 
ajutase să-și însceneze propria moarte, pozase drept soţia lui 
când trecuseră granița către Canada, îi aranjase un pașaport 
fals și în cele din urmă îl convinsese să părăsească Montreal și 
să meargă în Franţa, unde ea avea rude și unde el putea să 
dispară pentru totdeauna. Ea făcuse totul, chiar până la a 
renunţa la el în favoarea unei alte femei. Și asta numai pentru 
motivul că-l iubea atât de mult. 

— Agnes! Ascultă-mă! îi spuse el, dar nu veni să se așeze 
alături de ea, ci rămase în mijlocul încăperii privind-o lung, fără 
să mai ţină paharul în mână. 

Camera părea cufundată într-o tăcere absolută. Nu se auzea 
niciun zgomot de trafic de afară, niciun zvon de ceartă de la cei 
care locuiau cu un etaj mai jos. Pentru o clipă, ea se gândi că 
poate cei doi care locuiau acolo făcuseră o pauză de la 
ciorovăiala lor constantă și gălăgioasă, și se duseseră să vadă 
un film. Sau poate că se băgaseră deja în pat. Agnes își zări 
unghiile, care erau lungi și ascuţite, și pe care ar fi trebuit să le 
taie cu mai multe zile în urmă. 

— Agnes, i se adresă el din nou; de data aceasta, vocea i se 
auzi doar ceva mai tare ca o șoaptă. Ceea ce nu știm, trebuie să 
aflăm. Înţelegi? întrebă el. 

Ea continuă să se uite lung la unghii, și după un timp își ridică 
privirile. Spaima, mânia şi furia dispăruseră din el, așa cum 
știuse că se va întâmpla. In locul acestora nu se mai afla acum 
decât ceva rece ca gheața. 

— Trebuie să aflăm. 

— Je comprends, murmură ea și reveni cu privirile asupra 
unghiilor. Je comprends. Inţeleg. 


17. 


Ora 8:00 a.m. 


63 


Astăzi era joi, 6 octombrie. Cerul dimineţii, așa cum fusese 
făcută previziunea meteo, era înnorat și cădea o ploaie rece, 
ușoară. Osborn comandă la bar o ceașcă de cafea, o luă și se 
duse cu ea la o măsuţă, unde se așeză. Cafeneaua era plină de 
oameni care se duceau la lucru, furând câteva clipe înainte de 
rutina cotidiană. Își sorbeau cafeaua, se jucau cu câte un 
croissant, fumau o ţigară, aruncau o privire pe ziarul de 
dimineaţă. La o masă mai încolo, doi oameni de afaceri discutau 
foarte rapid în franceză. Alături de ei, un bărbat în costum închis 
la culoare, cu un păr des mai închis la culoare, se sprijinea în 
cot, studiind ziarul Le Monde. 

Osborn își făcuse rezervare la avionul Air France Flight 003, 
care pleca de pe aeroportul Charles de Gaulle sâmbătă, pe 8 
octombrie, la ora 17:00, și care urma să sosească la Los Angeles 
la ora 19:30, ora Pacificului, în aceeași seară. Lucrul cel mai 
potrivit cu putinţă în această schemă generală era să-l 
contacteze pe polițistul Barras de la sediul poliţiei, să-l 
informeze despre rezervare și să-i comunice ora plecării, apoi 
să-l întrebe politicos de unde putea să-și recupereze pașaportul. 
Odată realizat acest lucru, cu restul se putea descurca ușor. 

Era foarte important să-l ucidă pe Kanarack vineri noaptea. Îi 
era necesară protecţia întunericului nu numai pentru actul în 
sine, dar și pentru a împiedica să fie descoperit cadavrul lui 
Kanarack prea devreme și prea aproape de Paris. După câteva 
cercetări simple, Sena, prima idee care-i venise în minte, 
devenise cursul de apă pentru care optase în final. Aceasta 
curgea prin Paris, și apoi se îndrepta unduindu-se spre nord- 
vest, străbătând zona rurală franceză pe o distanţă de vreo 195 
de kilometri, pentru ca apoi să se verse în Golful Senei și în 
Canalul Englezesc de la Le Havre. Dacă nu aveau să apară 
complicaţii neprevăzute, dacă reușea să-l arunce pe Kanarack în 
râu undeva în vestul orașului, vineri, după lăsarea întunericului, 
cadavrul lui nu avea cum să fie descoperit decât cel mai 
devreme sâmbătă dimineaţa. Până atunci, cu un curent bun, ar 
trebui ca acesta să parcurgă vreo 50 sau 60 de kilometri. Cu 
ceva noroc, poate chiar mai mult. Umflat de apă și fără nimic 
care să-l identifice, va dura câteva zile până când autorităţile 
vor determina cine era. 

Pentru a se asigura, Osborn avea nevoie de un alibi, de ceva 
care să-l plaseze într-un alt loc la vremea crimei. Un film, se 


64 


gândise el, ar fi cel mai simplu. Ar putea să-și cumpere bilet, 
apoi să creeze puţină tulburare la intrare, suficientă ca mai 
târziu persoana care verifica biletele să-și amintească faptul că-l 
văzuse la cinematograf. Dovada lui ar fi cotorul biletului, cu data 
și ora difuzării filmului. În clipa în care se va așeza în sala 
întunecată a cinematografului, va aștepta să înceapă filmul, 
apoi se va strecura afară pe o ieșire de serviciu. 

Timpul cât va dura toată povestea va depinde de obiceiurile 
cotidiene ale lui Kanarack. Un telefon la brutărie îi confirmase 
faptul că era deschisă de dimineaţa de la ora șapte, până seara 
la șapte, și că produsele cele mai proaspete, ultimele scoase din 
cuptor, erau disponibile în jur de ora patru după-amiaza. Il 
văzuse pe Kanarack la braseria de pe strada St.-Antoine pe la 
ora șase seara. Braseria se afla la o distanţă de cel puţin 
douăzeci de minute de mers pe jos de la brutărie și, cum 
Kanarack plecase pe jos după ce îl atacase Osborn, 
presupunerea lui părea destul de fondată că ori nu avea mașină, 
ori nu o folosea să se ducă cu ea la serviciu, așa cum spusese și 
Jean Packard mai devreme. Dacă ultimele produse scoase din 
cuptor erau disponibile la ora 16:00 și, cum Kanarack fusese la 
braserie la ora 18:00, era de asemenea logic că plecase de la 
serviciu între orele 16:30 și 17:30. Deși era încă începutul lunii 
octombrie, zilele se scurtau. În ziar scria că ploaia va continua și 
în următoarele zile. Asta însemna că se va întuneca încă și mai 
devreme. Cu siguranță pe la ora 17:30. 

Următoarea chestiune pe lista de priorităţi a lui Osborn era să 
închirieze o mașină și să caute un loc izolat de pe Sena, în vestul 
Parisului, unde putea să-l arunce pe Kanarack în râu fără să fie 
observat. După aceea se va duce cu mașina până la brutărie și 
înapoi, ca să fie sigur că știe drumul. 

În cele din urmă, se va duce înapoi la brutărie și va parca pe 
stradă, asigurându-se că nu va ajunge acolo mai târziu de ora 
16:30. Apoi va aștepta să iasă Kanarack și va vedea în ce 
direcție se va duce, în susul sau în josul străzii. Prima dată când 
îl văzuse, Kanarack era singur, așa că spera că nu-și făcuse între 
timp obiceiul de a pleca de la serviciu în compania colegilor. 
Dacă, însă, va face acest lucru vineri seara, planul de rezervă al 
lui Osborn era să-l urmărească cu mașina până când acesta se 
va despărți de însoțitorii săi, și apoi să-l înhaţe în locul cel mai 
convenabil. Dacă însă Kanarack va merge însoţit de cineva pe 


65 


toată distanța până la metrou, atunci Osborn se va duce cu 
mașina până la locuinţa acestuia și îl va aștepta acolo. Acesta 
era un lucru pe care nu dorea să-l facă decât dacă era absolut 
necesar, pentru că exista mai mult ca sigur posibilitatea ca 
acesta să se întâlnească cu persoane pe care obișnuia să le 
salute în drumul spre casă. Și totuși, dacă aceasta era singura 
opțiune, Osborn tot va profita de ea. Işi dorea foarte tare să fi 
avut la dispoziţie mai mult de o noapte pentru acest lucru, 
numai că asta era situaţia, așa că, indiferent ce se va întâmpla, 
va trebui să se descurce cum va putea mai bine. 
e 

— Bună! 

Osborn tresări și își ridică privirile. Fusese atât de concentrat 
la gândurile sale, încât nu o văzuse pe Vera când sosise. Se 
ridică rapid și trase un scaun pentru ea, iar ea se așeză în faţa 
lui. În timp ce se îndrepta înapoi spre scaunul său, se uită la un 
ceas situat în spatele barului. Acesta indica ora 8:25. Uitându-se 
în jur, realiză că localul nu se golise deloc de când sosise el 
acolo. 

— Pot să-ţi ofer ceva? 

— Un espresso, oui, spuse ea și zâmbi. 

Se ridică și parcurse distanţa până la bar, comandă un 
espresso şi rămase în picioare în timp ce barmanul se întoarse 
să-l prepare. Privind înapoi înspre Vera, trecu apoi cu privirea 
dincolo de ea, apoi privi în zare, concentrându-se pe întrebarea 
de ce se afla el acolo și de ce-i ceruse să se întâlnească cu el la 
ieșirea din tura ei de la spital. 

Succinilcolină. De două ori încercase în dimineaţa respectivă 
să o cumpere de la farmaciile locale de pe propria sa rețetă, dar 
de ambele dăţi i se comunicase că medicamentul era disponibil 
numai la farmaciile din cadrul spitalelor și de fiecare dată fusese 
avertizat că va avea nevoie de autorizaţia unui medic de acolo 
pentru a-l obţine. Dăduse telefon la cea mai apropiată farmacie 
dintr-un spital, care îi confirmase acest lucru. Da, aveau 
succinilcolină. Și da, avea nevoie de autorizaţie de la un medic 
din Paris. 

Primul gând al lui Osborn fusese să sune la medicul hotelului, 
numai că nu era un lucru prea obișnuit să soliciţi succinilcolină. 
Ar fi însemnat să dea naștere la niște întrebări; ar fi putut 
deveni suspect. Un medic mai suspicios ar fi putut chiar să se 


66 


ducă la poliţie și să raporteze acest lucru. Mai puteau fi și alte 
metode, dar pentru a le găsi ar fi avut nevoie de timp, iar timpul 
nu lucra acum în favoarea lui. În cele din urmă, șovăind, 
gândurile sale se îndreptaseră înspre Vera. Formase imediat 
numărul de la farmacia Centrului Spitalicesc Ste.-Anne, unde era 
ea rezidentă. Da, aveau succinilcolină, însă i se spusese din nou 
că nu se elibera fără o aprobare locală. Se gândise că poate, 
dacă juca așa cum trebuia, acordul verbal al Verei la farmacie ar 
fi fost suficient. Nu ar fi vrut să implice niciun doctor dintre 
cunoscuții ei, pentru că acesta ar fi vrut mai mult ca sigur să 
afle motivul. Pregătise o poveste pentru Vera, dar ca să mai 
convingă și pe altcineva ar fi fost complicat și riscant. 

Ezitând, întorcând lucrurile pe toate fețele, se hotărâse totuși 
și o sunase la spital la ora 6:30 și o întrebase dacă era de acord 
să se întâlnească cu el la o cafenea din apropiere, să bea o 
cafea împreună când ieșea de la serviciu. Ascultase tăcerea de 
la capătul firului și pentru o clipă se temuse că ea se va scuza în 
vreun fel și îi va spune că nu avea cum să-l întâlnească, însă 
apoi ea acceptase. Tura ei lua sfârșit la ora 7:00, dar mai avea o 
ședință care nu se va termina până la ora 8:00. Fusese de acord 
să se întâlnească cu el după aceea. 

Osborn o privi în timp ce-i ducea espresso-ul la masă. După o 
tură de treizeci și șase de ore fără somn, și o ședință de o oră 
după aceea, ea era încă plină de vitalitate și radioasă, chiar 
frumoasă. Nu se putu abţine să nu se uite lung la ea în vreme ce 
se așeză, iar când ea îi surprinse privirea, îi zâmbi drăgăstos. 
Era ceva la ea care-l plasa în altă parte, indiferent ce-l preocupa 
și în ce mai era implicat. Voia să fie cu ea, să o consume și s-o 
aibă și pe ea alături consumându-l pe el, întotdeauna și pe 
vecie. Nimic din ceea ce ar fi putut să facă vreodată fiecare 
dintre ei nu ar fi trebuit să fie mai important decât asta. 
Problema era că el trebuia mai întâi să se ocupe de Henri 
Kanarack. 

Se aplecă spre ea și se întinse să-i ia mâna într-a lui. Aproape 
imediat, ea și-o retrase și și-o strecură în poală. 

— Nu face asta, spuse ea, privind în jur prin cafenea. 

— De ce ţi-e frică? Că ne-ar putea vedea cineva? 

— Da. 

Vera privi în altă parte, apoi își luă ceașca și luă o gură de 
espresso. 


67 


— Tu ai venit la mine, îți aduci aminte? Ca să ne luăm rămas- 
bun..., spuse Osborn. El știe acest lucru? 

Deodată, Vera puse ceașca pe masă și se ridică să plece. 

— Uite ce e, îmi pare rău, spuse el. Nu trebuia să spun așa 
ceva. Hai să ieșim de aici și să ne plimbăm. 

Ea ezită. 

— Vera, stai de vorbă cu un prieten, un medic pe care l-ai 
întâlnit la Geneva și care te-a invitat la o cafea. Apoi aţi făcut 
câţiva pași împreună pe stradă. El s-a întors în State, și asta a 
fost tot. O conversaţie inofensivă între medici. O poveste 
frumoasă, cu un sfârșit frumos. Nu-i așa? 

Osborn își înclinase capul pe o parte, și pe gât i se vedeau 
venele ieșite în relief. Nu-l mai văzuse niciodată enervându-se 
până atunci. Într-un mod pe care nu și-l putea explica, acest 
lucru îi făcu plăcere și îi zâmbi. 

— Ba da, spuse ea, alintându-se aproape ca o fetișcană. 

Când ieșiră afară, Osborn deschise umbrela ca să-i protejeze 
de burnița ușoară. Traversară strada ocolind un Peugeot roșu, 
apoi merseră pe rue de la Santé, în direcţia spitalului. In drumul 
lor trecură pe lângă un Ford alb, parcat lângă bordură. 
Inspectorul Lebrun se afla la volan, iar McVey stătea așezat pe 
locul din dreapta acestuia. 

— Nu cred că o cunoști pe fata asta, spuse McVey în timp ce-i 
privea pe Osborn și pe Vera îndepărtându-se. Lebrun băgă cheia 
în contact și porni mașina în aceeași direcţie. 

— Nu mă întrebi dacă o cunosc personal, ci dacă știu cine 
este, nu-i așa? Expresiile din engleză nu înseamnă întotdeauna 
același lucru cu cele din franceză. 

Lui McVey nu-i venea să creadă că un om putea vorbi în timp 
ce o ţigară îi atârna mereu în colţul gurii. Fumase și el cândva, 
în primele două luni după ce îi murise prima nevastă. Se 
apucase de fumat ca să nu se apuce de băut. Nu-i făcuse prea 
mult bine, dar îl ajutase cumva. Când încetase să-l mai ajute, se 
lăsase. 

— Engleza dumitale este mai bună decât franceza mea. Așa 
că da, întrebam dacă știi cumva cine este. 

Lebrun zâmbi, apoi se întinse după microfonul său radio. 

— Răspunsul, prietene, este... încă nu. 


68 


18. 


Copacii de pe Bulevardul St.-Jacques începuseră să se 
îngălbenească, pregătindu-se să-și lase frunzele și să intre în 
iarnă. Câteva căzuseră deja, iar ploaia făcuse ca mersul pe jos 
să fie alunecos. În timp ce traversau strada, Osborn o luă pe 
Vera de mână ca să o susțină. Ea zâmbi la acest gest, dar 
imediat ce traversară îi ceru să-i dea drumul. Osborn privi în jur. 

— Te îngrijorează femeia care împinge căruciorul sau bătrânul 
care-și plimbă câinele? 

— Ambii. Fiecare. Niciunul, spuse ea pe un ton neutru, cu o 
rezervă intenţionată, deși nu știa exact din ce motiv anume. 
Poate îi era teamă să nu o vadă cineva. Sau poate nu voia să fie 
deloc văzută cu el, sau poate voia să fie cu el în totalitate, dar 
voia ca el să ia această hotărâre pentru ea. 

El se opri brusc. 

— Nu faci ca lucrurile să fie mai ușoare. 

Vera simţi cum inima i se oprește pentru o clipă. Când se 
întoarse să se uite la el, li se întâlniră privirile și rămaseră așa, 
uitându-se unul la altul, la fel cum li se întâmplase în prima 
noapte la Geneva, la fel cum li se întâmplase și la Londra, când 
el o condusese la trenul spre Dover. La fel li se întâmplase și în 
camera lui de hotel de pe Bulevardul Kleber, când deschisese 
ușa dezbrăcat, doar cu un prosop în jurul taliei. 

— Ce anume nu fac să fie mai ușor? 

Apoi el o surprinse cu totul. 

— Am nevoie de ajutorul tău și cred că îmi este dificil să 
găsesc modalitatea de a ţi-l cere. 

Ea nu înțelese ce voia să spună și îi mărturisi acest lucru. Sub 
umbrela din mâna lui, lumina era blândă și delicată. Putea să-i 
vadă gulerul alb de la bluza uniformei medicale pe care o purta 
pe sub hanoracul albastru. O făcea să arate mai degrabă ca 
membra unei echipe de salvamontiști, decât ca un medic în 
devenire. Avea niște cercei micuţi de aur care atârnau de lobul 
fiecărei urechi ca niște stropi minusculi, accentuându-i chipul 
îngust și transformându-i ochii în niște veritabile lacuri enorme 
de smarald. 


69 


— E ceva cu adevărat stupid. Și nici măcar nu am idee dacă 
este ilegal. Însă toată lumea face ca acest lucru să pară ca și 
cum ar fi. 

— Despre ce este vorba? întrebă ea. 

Despre ce vorbea el acolo? O băgase total în ceaţă. Ce 
legătură avea acest lucru cu ei doi? 

— Am o rețetă pe care am scris-o pentru un medicament, 
despre care acum mi se spune că nu este valabil decât în 
farmaciile din spitale și că am nevoie de o autorizare locală 
pentru acest lucru. Nu cunosc niciun medic pe aici și... 

— Ce medicament? întrebă ea, și îngrijorarea i se putea citi pe 
chip. Ești bolnav? 

— Nu, spuse Osborn și zâmbi. 

— Și atunci? 

— Am... ţi-am spus că e ceva stupid, începu el nesigur, ca și 
cum ar fi fost jenat. Trebuie să prezint o lucrare când ajung 
înapoi. Adică imediat ce ajung înapoi. Pentru un motiv care se 
numește Vera, mi-am mai luat liber o săptămână, când ar fi 
trebuit să fiu deja înapoi la serviciu... 

— Spune-mi ce vrei să-mi spui, bine? spuse Vera cu un 
zâmbet și se destinse. 

Tot ceea ce făcuseră împreună fusese plin de consistenţă și 
romantism și extrem de intim, ba chiar se ajutaseră unul pe 
celălalt trecând peste jena personală a funcţiilor corporale 
atunci când avuseseră amândoi la Londra viroza aceea de 
douăzeci și patru de ore. În afară de primele lor conversații din 
Geneva în care încercau să se cunoască, își spuseseră foarte 
puţine sau chiar nimic despre vieţile lor profesionale, iar acum el 
îi punea o întrebare comună care implica tocmai acest lucru. 

— Va trebui să prezint o lucrare către un grup de anesteziști a 
doua zi după ce ajung în L.A. Iniţial trebuia ca eu să prezint în 
cea de-a treia zi, însă au făcut niște modificări, și acum eu sunt 
primul. Lucrarea are ca temă ceva legat de pregătirea 
anestezică  preoperatorie, implicând  dozajul și eficiența 
succinilcolinei în condiţii de urgenţă. Majoritatea experimentelor 
mele au fost realizate în laborator, dar nu voi avea timp deloc 
când mă voi întoarce acasă, pe când aici mai am încă două zile. 
Și se pare că dacă vreau să obţin succinilcolină în Paris, voi avea 
nevoie neapărat de avizul unui medic francez. Și așa cum am 
mai spus, nu cunosc niciun alt medic. 


70 


— Ai de gând să-ți administrezi chiar ţie medicamentul? 
întrebă Vera uimită. 

Auzise și de alți medici care făceau acest lucru din când în 
când, și aproape că încercase și ea pe vremea când era 
studentă la medicină, însă i se făcuse frică în ultima clipă și 
copiase în cele din urmă un studiu gata publicat. 

— Fac diverse experimente încă de când eram student la 
medicină, spuse Osborn și un zâmbet larg îi traversă chipul. De 
aceea sunt puţin cam ciudat. Își scoase brusc limba, își holbă 
ochii și își îndoi o ureche cu degetul mare. 

Vera râse. Ea nu-i văzuse încă această latură, această 
prosteală despre care nici măcar nu știa că o poate manifesta. 
La fel de brusc cum începuse, el își dădu drumul la ureche și 
redeveni serios. 

— Vera, am nevoie de succinilcolină, și nu știu cum să fac rost 
de ea. Poţi să mă ajuţi? 

Era foarte serios. Acest lucru avea legătură cu viaţa lui și cu 
ceea ce reprezenta el. Deodată Vera își dădu seama cât de 
puţine știa despre el și, în același timp, cât de multe dorea să 
afle. Ce credea el și în ce credea? Ce-i plăcea și ce nu-i plăcea? 
Ce iubea, ce-i provoca spaimă sau invidie? Ce secrete avea pe 
care nu le-ar împărtăși nici cu ea, și nici cu altcineva? Ce fusese 
la mijloc de avusese două căsnicii ratate? Fusese vina lui Paul 
sau a celorlalte femei? Sau greșise el când le alesese? Sau era 
altceva, ceva din interiorul lui, care deteriora o relaţie până o 
ducea la ruină? Incă de la început simţise că avea sufletul 
tulburat, însă nu știa din ce motiv. Nu era ceva concret, pe care 
să-l înţeleagă. Era ceva mai profund, și în cea mai mare parte el 
ținea acel ceva ascuns. Numai că rămânea tot acolo, în 
continuare. lar acum mai mult decât altă dată de când îl 
cunoscuse, așa cum stătea acolo în ploaie sub umbrela ei, 
cerându-i să-l ajute, îl văzu absorbit total de acel lucru. Deodată 
se simţi copleșită de dorinţa de a ști, de a alina și de a înţelege. 
Mai mult o senzaţie decât un gând conștient, era de asemenea 
și periculos, și ea știa acest lucru, pentru că o trăgea undeva 
unde nu fusese invitată și către un loc unde, era sigură de acest 
lucru, nu mai fusese invitat nimeni niciodată. 

— Vera? 

Deodată ea își dădu seama că încă erau la colţul străzii și că 
el îi vorbea. 


71 


— Te-am întrebat dacă m-ai putea ajuta. 
Ea se uită la el și îi zâmbi. 
— Da, îi spuse. Am să încerc. 


19. 


Osborn stătea la casă în farmacia spitalului, încercând să 
citească felicitările cu urări de însănătoșire grabnică scrise în 
franceză, iar Vera se dusese în spate la farmacist cu reţeta lui. 
La un moment dat își ridică privirile și îl văzu pe farmacist 
vorbind și gesticulând cu ambele mâini, în timp ce Vera stătea 
cu o mână în șold, așteptându-l să termine. Osborn se întoarse. 
Poate că făcuse o greșeală implicând-o și pe ea. Dacă va fi 
vreodată prins, și adevărul va ieși la iveală, ea ar putea fi 
condamnată drept complice. Mai bine i-ar spune s-o lase baltă și 
să caute o altă cale de a rezolva problema cu Henri Kanarack. 
Puse cu stângăcie la loc în suport felicitarea la care se uitase și 
se pregătea să se ducă la ea, în spate, când o văzu că se 
îndrepta către el. 

— Mai simplu decât să cumperi prezervative și mai puţin 
ciudat, de asemenea, îi spuse ea trecând pe lângă el și făcându- 
i cu ochiul. 

Două minute mai târziu erau afară, mergând pe jos pe 
Bulevardul St.-Jacques, iar succinilcolina și un pachet de seringi 
hipodermice se aflau în buzunarul de la sacoul lui Osborn. 

— Mulţumesc, spuse el încetișor, deschizând umbrela și 
ținând-o astfel încât să poată merge amândoi sub ea. Apoi 
ploaia se porni să cadă mai puternic, iar Osborn sugeră să caute 
un taxi. 

— Te deranjează dacă mergem pe jos? întrebă Vera. 

— Dacă pe tine nu te deranjează, pe mine nici atât. 

O luă de braţ și traversară strada pe culoarea roșie. Când 
ajunseră pe partea cealaltă, Osborn îi dădu drumul intenţionat la 
braţ. Vera zâmbi larg, și în următoarele cincisprezece minute nu 
făcură decât să meargă în tăcere. 

Gândurile lui Osborn se îndreptară spre sine. Într-un fel, se 
simţea complet eliberat. Obţinerea succinilcolinei fusese mai 
ușoară decât își imaginase. Insă nu-i plăcuse faptul că trebuise 


72 


s-o mintă pe Vera și să se folosească de ea, și acest lucru îl 
deranja mult mai tare decât crezuse. Dintre toate persoanele pe 
care le cunoscuse vreodată, Vera ar fi fost ultima de care să se 
folosească sau căreia să nu-i spună tot adevărul. Numai că asta 
era situația, și el își spuse din nou că nu prea avea alte opţiuni. 

Ziua aceea nu era o zi ca toate celelalte și nici nu făcea 
lucrurile pe care le făcea de obicei. Lucruri de demult, lucruri 
întunecate se puseseră în mișcare. Lucruri tragice, despre care 
nu aveau cunoștință decât el și Kanarack, și pe care nu le 
puteau pune la punct decât ori unul, ori altul. Il îngrijoră din nou 
ideea că dacă lucrurile aveau să meargă prost, Vera ar putea să 
fie acuzată de complicitate. După toate circumstanţele, nu ar fi 
fost condamnată la închisoare, însă cariera ei și tot ce muncise 
să realizeze ar fi fost distruse în totalitate. Ar fi trebuit să se 
gândească mai devreme la aceste lucruri, înainte să fi vorbit cu 
ea despre asta. Ar fi trebuit, dar n-o făcuse, și acum era deja 
prea târziu. Acum trebuia să se gândească la restul. Să se 
asigure că totul se va derula așa cum trebuie, să se asigure că 
atât el, cât și Vera, erau protejaţi. ; 

Deodată ea îl apucă de mână și îl întoarse spre ea. In 
momentul acela, el îşi dădu seama că nu se mai aflau pe 
Bulevardul St.-Jacques, ci traversau Jardin des Plantes, fostele 
grădini ale Muzeului Naţional de Istorie Naturală, și că erau 
aproape de Sena. 

— Ce este? întrebă el, bulversat. 

Vera îi privi ochii cum își caută drumul către ai ei și își dădu 
seama că-l smulsese din visare. 

— Vreau să vii în apartamentul meu, îi spuse ea. 

— Cum?! exclamă el, sincer uimit. 

Pietonii treceau în grabă prin stânga sau prin dreapta lor, iar 
grădinarii, în ciuda ploii, se pregăteau de lucru pentru ziua 
respectivă. 

— Am spus că vreau să vii la mine, în apartamentul meu. 

— De ce? 

— Vreau să faci o baie. 

— O baie? 

— Da. 

— Mai întâi nu voiai să fii văzută cu mine, iar acum vrei să mă 
iei în apartamentul tău? îi spuse, și pe chip îi înflori un zâmbet 
ștrengăresc. 


73 


— Și ce e rău în asta? 

Osborn o văzu cum roșește. 

— Ştii ce faci? 

— Da. Am în minte ideea asta că vreau să-ţi ofer o baie, iar în 
chestia aceea pe care o numesc ei cadă la hotelul tău, cu greu 
ai putea spăla un cățeluș. 

— Și „franţuzul”? 

— Nu-i spune așa! 

— Spune-mi cum îl cheamă și nu-i mai spun așa! 

Pentru o clipă, Vera rămase tăcută. Apoi spuse: 

— Nu-mi pasă de el. 

— Nu? întrebă Osborn, gândindu-se că glumește. 

— Nu. 

Osborn o privi cu luare-aminte. 

— Tu vorbești serios! 

Ea încuviinţă din cap cu hotărâre. 

— De când asta? 

— De când... Nu știu. De când m-am hotărât, asta-i tot, spuse 
ea cu voce pierdută, deoarece nu dorea să analizeze acest lucru 
în profunzime. 

Osborn nu știa ce să creadă sau chiar ce să simtă. Luni îi 
spusese că nu voia să-l mai vadă niciodată. Avea un iubit, un tip 
important în Franţa. Azi era joi. Azi el luase locul iubitului, care 
ieșise din ecuaţie. Oare ei îi păsa de el atât de mult încât să facă 
acest lucru? Sau chestia cu iubitul fusese doar o poveste menită 
să-l îndepărteze pe el de la bun început, un mod convenabil de a 
încheia o scurtă aventură? 

Briza care venea dinspre râu îi înfioră părul, iar ea își trecu o 
șuviță pe după ureche. Da, era conștientă de riscul pe care și-l 
asuma, dar nu-i păsa. Nu știa decât că în momentul acela dorea 
să facă dragoste cu Paul Osborn, în apartamentul ei, în propriul 
pat. Dorea să fie cu el în totalitate atât timp cât era posibil. Mai 
avea patruzeci și opt de ore până la următoarea tură. François, 
„franţuzul” cum îi zicea Osborn, era la New York și nu luase 
legătura cu ea de mai multe zile. In ce o privea, era liberă să 
facă ce dorea, când dorea și unde dorea. 

— Sunt obosită. Vrei să vii? Da sau nu? 

— Eşti sigură? 

— Sunt sigură, spuse ea. 

Era ora zece fără cinci dimineața. 


74 


20. 


O trezi soneria telefonului. Pentru o clipă, nu-și dădu seama 
unde se află. O lumină neplăcută pătrundea prin ușile de sticlă 
întredeschise care dădeau spre curtea interioară. Dincolo de 
acestea, soarele de după-amiază renunţase să mai încerce să 
străpungă norii care se încăpăţânau să rămână deasupra Senei, 
și se topise între ei. Pe jumătate adormită, Vera se ridică într-un 
cot și privi în jurul ei. Lenjeria de pat era împrăștiată peste tot. 
Ciorapii și chiloţii îi zăceau pe podea, jumătate sub pat. Apoi 
mintea i se limpezi și își dădu seama că se afla în dormitorul din 
apartamentul ei și că suna telefonul. Acoperindu-se cu o bucată 
din cearșaf, ca și cum persoana care era la capătul celălalt al 
firului ar fi putut să o vadă, apucă receptorul. 

— Ou? 

— Vera Monneray? 

Era o voce de bărbat. Una pe care n-o mai auzise niciodată. 

— Oui... spuse ea din nou, nedumerită. Apoi la capătul celălalt 
se auzi un clic distinct și convorbirea se întrerupse. Închise 
telefonul, apoi se uită prin jur. Paul? strigă ea. Paul? 

De data aceasta vocea ei exprimă îngrijorare. Nici acum nu se 
auzi vreun răspuns și își dădu seama că acesta plecase. Dându- 
se jos din pat, își văzu goliciunea reflectată în oglinda luată de la 
antichităţi de deasupra măsuței de toaletă. La dreapta ei se afla 
ușa deschisă de la baie. Prosoape folosite zăceau în chiuvetă și 
pe podea, lângă bideu. Perdeluţa de la cadă căzuse și jumătate 
atârna peste aceasta. În capătul celălalt, unul dintre pantofi i se 
itea ceremonios de pe capacul închis al toaletei. Pentru oricine 
ar fi intrat în apartament în acel moment ar fi fost mai mult 
decât evident că în aceste două camere și numai Dumnezeu știa 
unde în altă parte, se făcuse dragoste intens și îndelung. În 
viaţa ei nu mai experimentase nimic asemănător ultimelor ore. 
O durea tot trupul, și zonele care n-o dureau erau iritate și o 
usturau. Se simţea ca și cum s-ar fi contopit cu o fiară sălbatică, 
și făcând acest lucru ar fi eliberat o furie primară care se 
ridicase în ea clipă de clipă, un impuls după altul, 
transformându-se într-o ardere pantagruelică de poftă fizică și 
emoţională față de care nu exista scăpare sau eliberare, decât 
prin consumarea ei completă și absolută. 


75 


Întorcându-și privirile, își văzu din nou reflexia în oglindă și se 
apropie. Nu știa cu precizie ce anume văzuse, însă acum ceva 
era diferit. Silueta subţire, sânii micuţi erau la fel. Părul, deși 
total în neorânduială, nu i se schimbase. Era altceva. Ceva o 
părăsise și apăruse altceva în loc. 

Deodată, telefonul sună din nou. Se uită înspre el, deranjată 
de faptul că-i fuseseră întrerupte gândurile. Acesta continuă să 
sune, și în cele din urmă ridică receptorul. 

— Oui... spuse ea distantă. 

— O clipă, îi răspunse o voce. 

Elo suna. 

— Vera! Bonjour! se auzi vocea lui Francois adresându-i-se la 
telefon. 

Era în formă, strălucitor și sigur pe el. 

Îi luă un timp până să-i răspundă. Și în clipa aceea ea își dădu 
seama că ceea ce o părăsise era copilul din ea, căci trecuse de o 
anumită graniță de la care nu mai era punct de întoarcere. Nu 
mai era deloc cea care fusese până atunci. lar viaţa ei, cu bune 
și cu rele, nu va mai fi niciodată la fel ca până atunci. 

— Bonjour, spuse ea în cele din urmă. Bonjour, François. 

(J 

Paul Osborn părăsi apartamentul Verei la puțină vreme după 
ce trecuse de amiază și luă metroul înapoi la hotelul unde 
stătea. Pe la ora două, îmbrăcat cu un tricou cu mânecă lungă, 
blugi și adidași, conducea un Peugeot închiriat de culoare 
albastru închis pe Bulevardul Clichy. Urmărind cu atenţie harta 
străzilor pe care o primise de la agenţia de închiriere, o luă la 
dreapta din rue Martre pe autostrada care ducea prin nord-est 
de-a lungul Senei. În următoarele douăzeci de minute opri de 
trei ori și o luă pe niște străzi secundare. Însă niciuna nu arăta 
promiţător. 

Apoi, pe la ora două și jumătate, trecu pe lângă un drum 
împădurit care părea să ducă spre râu. Întoarse mașina, reveni, 
și o luă pe acest drum. După vreo patru sute de metri ajunse la 
o poiană retrasă privirilor, situată pe un deal chiar de-a lungul 
malului dinspre răsărit al râului. Din ce putea să vadă, poiana nu 
era decât un câmp ceva mai mare înconjurat de copaci, cu un 
drum de ţară în jurul periferiei sale. Luând-o pe acesta, conduse 
până când drumul începu să se curbeze spre autostradă. Apoi 
zări ceea ce căuta: o pantă din pământ și pietriș care ducea spre 


76 


apă. Opri mașina, cobori și se uită în spate. Autostrada 
principală se afla la mai bine de opt sute de metri distanţă și era 
ascunsă privirilor de copaci și de arbuștii care crescuseră din 
abundență. Probabil că vara, această poiană era foarte utilizată, 
mai ales că avea acces și la râu, însă acum, la aproape ora trei 
după-amiaza, în această zi ploioasă de joi din luna octombrie, 
zona era complet pustie. 

Osborn lăsă mașina și se duse pe jos până la capătul pantei, 
apoi cobori pe aceasta. In vale, printre copaci, râul abia se putea 
zări. Cerul întunecat și burnița îngrădeau zona, dându-i senzaţia 
că era cu totul singur. Panta era abruptă și brăzdată de șanțuri 
făcute de roţile vehiculelor care o utilizau ca loc de trecere către 
o platformă din vale, care servea, fără îndoială, drept loc de 
lansare a unor ambarcațiuni mai mici. 

Pe măsură ce se apropia de capăt și panta se nivela, văzu un 
șir de stâlpi putreziți la marginea apei și presupuse că acest loc 
avusese cu ani în urmă un acces mai mare la apă. Când și din ce 
motiv, sau în ce ani, cine știe? Câte armate, de-a lungul câtor 
secole, trecuseră apa pe aici? Câţi oameni trecuseră chiar prin 
locul prin care mergea el acum? 

La o distanţă de vreo patru metri de apă, pietrișul era înlocuit 
cu un nisip cenușiu, care se transforma brusc într-un nămol 
roșiatic în locul în care ajungea în contact cu apa. Aventurându- 
se până acolo, Osborn probă stabilitatea terenului. Nisipul ţinea, 
însă în momentul în care ajunse la nămol, pantofii i se 
scufundară în el. Se trase înapoi și își curăță pantofii cât putu de 
bine, apoi privi din nou înspre apă. Chiar în faţa lui, Sena curgea 
leneș, formând ușor niște valuri mărunte în apropiere de linia 
țărmului. Apoi, la mai puţin de treizeci de metri mai jos, o 
adunătură de pietre și de copaci îi întrerupeau brusc curgerea, 
răsucind abrupt cursul apei și trimițându-l înapoi spre curentul 
principal. 

Osborn privi îndelung, pe deplin conștient de ceea ce făcea. 
Apoi, se decise să se întoarcă și traversă porţiunea de teren 
către un grup de copaci de la baza dealului care se ridica de la 
nivelul apei. Găsi o creangă mai mare de copac, o luă, se 
întoarse înapoi și o aruncă în apă. Pentru o clipă nu se întâmplă 
nimic, și creanga rămase nemișcată. Apoi, încet, curentul o 
împinse în față, și în câteva secunde aceasta fu trasă în jos către 
copaci, și apoi în mijloc, spre curentul principal al apei. Osborn 


77 


se uită la ceas. Zece secunde trecuseră până când creanga se 
mișcase din loc și fusese prinsă de cursul principal. După încă 
douăzeci de secunde dispăruse din raza vizuală prin zona 
ridicăturii de pietre și de copaci. Cu totul, trecuseră în jur de 
treizeci de secunde din momentul în care aruncase creanga și 
până când o pierduse din vedere. 

Întorcându-se din drum, traversă din nou terenul către 
pădurea de la capătul celălalt. Voia ceva mai greu, ceva care să 
aproximeze greutatea unui om. După câteva momente găsi 
trunchiul dezrădăcinat al unui copac uscat. Se chinui să-l apuce, 
apoi îl ridică și îl cără până la marginea apei, mai păși o dată în 
mâl și îi făcu vânt în râu. Pentru o clipă, acesta rămase nemișcat 
în apă, la fel ca și creanga de mai înainte, apoi curentul îl trase 
și îl împinse înainte de-a lungul malului. In clipa în care ajunse la 
îngrămădirea de pietre, își schimbă brusc direcția către curentul 
principal al apei. Se mai uită o dată la ceas. Trecuseră treizeci și 
două de secunde până când ajunsese în mijlocul râului și 
dispăruse apoi de la suprafaţă. Trunchiul de copac avea mai 
mult ca sigur în jur de douăzeci și cinci de kilograme. Kanarack 
avea probabil puţin peste optzeci de kilograme. Diferenţa de 
greutate dintre creangă și trunchiul de copac era mult mai mare 
decât cea dintre trunchi și greutatea lui Kanarack, și totuși 
ambele fuseseră luate de apă aproape în același interval de 
timp și purtate apoi către curentul principal. 

Osborn își simţi pulsul mărit și transpiraţia de la subsuoară în 
vreme ce începea să realizeze concretul situaţiei. Va reuși, era 
sigur de asta! Mergând la început într-o parte și în alta, apoi 
întorcându-se, Osborn începu să alerge, grăbindu-se de-a lungul 
malului, dincolo de copacii unde terenul pătrundea cel mai mult 
spre mijlocul râului. Acolo, descoperi că apa curgea mai adânc și 
fără obstacole. Neavând nimic care să-i blocheze trecerea, 
Kanarack, neajutorat fizic sub efectul succinilcolinei, ar pluti la 
fel ca trunchiul de copac, luând viteză pe măsură ce se va 
apropia de linia curentului. În mai puţin de șaizeci de secunde 
după ce îi va arunca trupul de pe platformă, acesta va ajunge în 
mijlocul râului și va fi prins de curentul principal al Senei. 

Acum trebuia să se asigure de acest lucru. Inaintând cu 
dificultate printr-o porţiune de iarbă înaltă, urmări ţărmul râului 
printre arbuști și prin desiș încă vreo opt sute de metri sau mai 
mult. Cu cât înainta mai mult, terenul devenea din ce în ce mai 


78 


abrupt, iar curentul devenea mai rapid între cele două maluri. 
Când ajunse în vârful unui deal, se opri. Râul continua 
neîntrerupt cât putea vedea cu ochii. Nu erau nici insulițe, nici 
bancuri de nisip, nici blocaje făcute de copaci răsturnaţi în apă. 
Nu era decât apa care se deplasa cu viteză, croindu-și drumul în 
pământul de ţară. Mai mult, nu erau nici orașe, fabrici, case sau 
poduri. Nu era niciun loc, cel puţin din câte-și dădea el seama, 
de unde ar fi putut cineva să vadă ceva alunecând la vale odată 
cu apa. Mai ales dacă se întâmpla pe ploaie și pe întuneric. 


21. 


Lebrun și McVey îi urmăriseră pe Osborn și pe Vera până la 
grădinile Muzeului Naţional de Istorie Naturală. Acolo, îi preluase 
o altă mașină de poliţie fără numere de înregistrare și îi 
urmărise până la apartamentul Verei din Île St.-Louis. Imediat 
după ce intraseră, Lebrun transmisese adresa prin radio. 
Patruzeci de secunde mai târziu primiseră o listă a locatarilor 
din clădire, în urma unei verificări pe calculator a Serviciului 
Poștal. Lebrun o scanase și i-o înmânase lui McVey, care 
trebuise să-și pună ochelarii ca s-o citească. Lista confirma 
faptul că toate cele șase apartamente de la Quai de Bethune 
numărul 18 erau ocupate. Doi locatari aveau trecute numai 
inițialele, indicând că apartamentele erau probabil ocupate de 
femei singure. Una era o anume M. Seyrig, iar cealaltă o V. 
Monneray. Registrele franceze de permis de conduire - permis 
de conducere - indicaseră că M. Seyrig era Monique Seyrig, în 
vârstă de șaizeci de ani, iar V. Monneray era Vera Monneray, 
care avea douăzeci și șase de ani. După mai puţin de un minut, 
o copie a permisului de conducere al Verei Monneray apăruse 
pe faxul din Fordul fără numere al lui Lebrun. Fotografia de pe 
acesta confirmase că ea era însoțitoarea lui Paul Osborn. 

In acel moment, venise de la sediu ordinul brusc de a 
întrerupe supravegherea. Doctorul Paul Osborn, i se spusese lui 
Lebrun, era vizat de Interpol, nu de Prefectura de Poliţie din 
Paris. Dacă lInterpolul dorea să supravegheze de pe partea 
cealaltă a străzii în timp ce Osborn flirta cu o doamnă, n-aveau 
decât să suporte ei cheltuielile pentru acest lucru, deoarece cei 


79 


de la faţa locului nu-și puteau permite așa ceva. McVey era 
extrem de conștient de bugetele reduse ale orașelor, unde 
managementul încerca să ajusteze pe unde se putea, și unde 
politica proiectelor de finanţare se străduia din greu pentru 
fiecare franc alocat. Așa că, atunci când, o jumătate de oră mai 
târziu, Lebrun îl lăsase scuzându-se înapoi la sediu, tot ce 
putuse să facă fusese să strângă din umeri și să se îndrepte 
către Opelul bej cu două portiere pe care i-l oferise Interpolul, 
știind că va trebui să facă singur munca de teren. 

Lui McVey îi luase mai bine de patruzeci de minute, 
conducând în cerc în încercarea de a nimeri drumul înapoi spre 
lle St.-Louis, până reușise în cele din urmă să intre în parcarea 
din spatele blocului în care locuia Vera Monneray. Structura din 
piatră și stucatura care acoperea clădirea pe întreaga lungime 
era bine întreţinută și proaspăt văruită. Intrările de serviciu, la 
distanțe rezonabile de-a lungul clădirii, erau prevăzute cu uși 
greoaie, fără ferestre, care dădeau parterului din spate aspectul 
unei garnizoane militare. 

McVey deschise portiera, cobori din mașină și merse pe jos pe 
strada pavată până la șoseaua perpendiculară de la capătul 
clădirii. Faptul că ploua și că era frig nu era de niciun ajutor. Sau 
faptul că pietrele străvechi din pavaj erau alunecoase ca naiba 
sub tălpile lui. Scoase o batistă dintr-un buzunar, își suflă nasul, 
apoi o pături cu grijă la loc și o puse înapoi. Nu îl ajuta nici faptul 
că începuse să se gândească la o zi călduroasă, cețoasă, de pe 
traseul Rancho Park din Pico, vizavi de ansamblul Twentieth 
Century Fox. El și cu patru amici de-ai săi, polițiști de la 
Departamentul de Omucideri al Șerifului, se pregăteau să 
lovească la golf cu crosa de opt când soarele tocmai începea să 
încălzească lucrurile din jur și să lumineze apoi pentru 
următoarele ore, asta pe când chiuleau de la sarcinile 
gospodărești, în ziua lor liberă. 

Când ajunse la intersecţie, McVey o luă la dreapta și merse 
până la capătul clădirii. Spre surpriza lui, se afla chiar deasupra 
Senei. Dacă și-ar fi întins mâna, aproape că ar fi putut atinge 
traficul bărcilor de agrement. Pe partea cealaltă a râului, Malul 
Stâng atârna în întregime sub o pătură de nori care traversau 
cerul de la stânga la dreapta cât putea vedea cu ochii. Dându-și 
capul pe spate și privind în sus, își dădu seama că aproape 


80 


fiecare apartament din clădire avea cu siguranță aceeași 
priveliște remarcabilă. 

„Oare cât naiba ajunge chiria într-un astfel de apartament?” 
se gândi el, apoi zâmbi. Asta i-ar fi spus celei de-a doua 
neveste, lui Judy, care fusese cu adevărat singura parteneră 
adevărată pe care o avusese vreodată. Cu Valerie, prima lui 
soție, se căsătorise imediat cum terminase liceul. Amândoi erau 
prea tineri. Valerie lucra ca funcţionară la casă într-un 
supermagazin, în timp ce el se chinuia la Academie, și apoi în 
primii lui ani din poliţie. Pentru Valerie nu conta munca sau 
cariera, ci copiii. Ea își dorea doi băieţi și două fete, la fel cum 
fusese și familia ei. Și nu-și mai dorea nimic altceva. McVey era 
în cel de-al treilea an la LAPD când rămăsese însărcinată. După 
patru luni, în timp ce el era pe teren pentru un furt auto, ea 
avusese un avort spontan acasă la mama ei și murise în urma 
hemoragiei pe drumul către spital. De ce naiba îi venise asta în 
minte tocmai acum? 

Își ridică privirile și își dădu seama că se uita prin filigranul 
porții de securitate din fier forjat de la intrarea principală a 
blocului Verei Monneray. În interior, un portar în uniformă îi 
întoarse privirea și știu că singurul mod în care va putea să intre 
acolo va fi numai cu un mandat de percheziţie. Și chiar dacă 
obținea unul, presupunând că va putea intra, ce se aștepta să 
găsească acolo? Pe Osborn și pe domnișoara Monneray în cursul 
unui act sexual? Și ce anume îl făcea să creadă că ei încă se mai 
aflau acolo? Trecuseră deja două ore de când Lebrun și echipa 
lui fuseseră retrași de la supraveghere. 

McVey se întoarse și porni înapoi spre mașină. După cinci 
minute se afla în spatele volanului de la Opel, încercând să-și 
dea seama cum să ajungă în Île St.-Louis și înapoi la hotelul la 
care stătea. Se afla la un indicator de stop și luase agonizanta, 
dar decisiva hotărâre de a face dreapta în loc de stânga, când 
zări o cabină telefonică la colţ, foarte aproape de el. Ideea îi veni 
imediat. Tăie faţa unui taxi și parcă mașina lângă bordură. Se 
duse la cabina telefonică, deschise cartea de telefoane, o căută 
pe V. Monneray, apoi formă numărul de la apartamentul ei. 
Telefonul sună timp îndelungat, și McVey era pe punctul de a 
renunța. Apoi răspunse o voce de femeie. 

— Vera Monneray? întrebă el. 

Se lăsă o pauză, apoi: 


81 


— Oui, spuse ea. 

El închise imediat. Măcar unul dintre cei doi mai era încă 
acolo. 

e 

— Vera Monneray, Quai de Bethune numărul 18? Atât, numai 
un nume și o adresă? întrebă McVey închizând dosarul și 
privindu-l lung pe Lebrun. Asta-i tot dosarul? 

Lebrun strivi chiștocul unei ţigări și încuviință din cap. Era 
trecut puţin de ora șase seara și se aflau în biroul neîncăpător al 
lui Lebrun de la etajul al patrulea al sediului poliţiei. 

— Un puști de zece ani care ar trebui să scrie scenariul unui 
spectacol TV ar veni cu mai mult de atât, spuse McVey cu o notă 
tăioasă în voce care nu-i era caracteristică. 

Își petrecuse o bună parte a după-amiezii intrând ilegal în 
camera de la hotel a lui Paul Osborn, scotocindu-i prin lucruri, și 
nu descoperise nimic în afară de rufe murdare, cecuri de 
călătorie, vitamine, antihistaminice, pilule contra durerilor de 
cap și prezervative. Cu excepţia prezervativelor, nu descoperise 
nimic ce nu avea și el în camera lui de la hotel. Nu că ar fi fost 
contra prezervativelor, însă sincer sexul nu mai prezenta nici cel 
mai mic interes pentru el de când murise Judy, cu patru ani în 
urmă. Toţi acei ani în care fuseseră căsătoriți avusese fantezii 
senzaţionale despre cum făcea dragoste cu tot felul de femei, 
de la adolescente nubile, la doamne gen Avon de vârstă 
mijlocie, și întâlnise extrem de multe care fuseseră mai mult 
decât dornice să cedeze pe loc unui polițist de la Omucideri, 
însă el nu o făcuse niciodată. Apoi, după ce murise Judy, niciuna 
dintre ele, nici măcar fanteziile, nu păruse să merite. Era ca un 
om care credea că va muri de foame și căruia deodată nu îi mai 
era foame. 

În afară de cotoarele biletelor de la Teatrul Ambasadorilor din 
Londra, care activaseră antenele lui Lebrun de la bun început, 
singurele obiecte de un interes chiar și trecător pe care le găsise 
printre lucrurile personale ale lui Osborn erau notele de plată de 
la restaurant, introduse în buzunărașul de la agenda lui zilnică. 
Aveau trecută pe ele data de vineri, 30 septembrie, și sâmbătă, 
1 octombrie. Vineri fusese la Geneva, sâmbătă, la Londra. 
Notele de plată erau pentru două persoane. Numai că asta era 
tot. Deci Osborn invitase pe cineva la cină în ambele orașe. Dar 
la fel făcuseră și o sută de mii de alte persoane. Le spusese 


82 


polițiștilor din Paris că stătuse singur la hotelul său din Londra. 
Probabil că nu-l întrebaseră despre cină. Mai ales că nu 
avuseseră niciun motiv. Nu mai mult decât avea McVey acum 
vreun motiv să-l asocieze cu omorurile prin decapitare. 

Lebrun zâmbi când văzu dezamăgirea îndurerată a lui McVey. 

— Prietene, ai uitat că te afli la Paris! 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă, mon ami, că un puști de zece ani care ar trebui 
să scrie scenariul unui spectacol TV..., spuse Lebrun și făcu o 
scurtă pauză pentru efect, e puţin probabil că se culcă cu prim- 
ministrul. 

McVey rămase cu gura căscată. 

— Glumești! 

— Nu glumesc, spuse Lebrun, aprinzându-și altă ţigară. 

— Osborn știe? 

Lebrun ridică din umeri. McVey îl privi furios. 

— Și asta înseamnă că nu ne putem atinge de ea, nu? 

— Oui, spuse Lebrun și zâmbi scurt. 

Poliţiștii mai bătrâni de la Omucideri ar trebui să știe destul de 
bine și să nu fie atât de surprinși când aud de „/'amour”, chiar 
dacă erau americani. Sau  încrengăturile  complicaţiilor 
îngrozitoare care pot apărea. 

— Te rog să mă scuzi, spuse McVey și se ridică în picioare, mă 
duc acum la hotel, și apoi mă întorc la Londra. Și dacă mai ai 
suspecți din ăștia străluciți, verifică-i dumneata mai întâi, bine? 

— Parcă îmi amintesc că m-am oferit să fac acest lucru de 
data aceasta, spuse Lebrun cu un rânjet. Poate-ţi aduci aminte 
că ideea de a veni la Paris a fost a dumitale. 

— Data viitoare să mă convingi să nu mai fac așa ceva! spuse 
McVey și porni spre ușă. 

— McVey! se întinse Lebrun către el, stingându-și ţigara. Nu 
am putut să dau de dumneata în după-amiaza asta. 

McVey nu spuse nimic. Metodele sale de investigare erau cu 
totul personale și nu erau întotdeauna perfect legale și nici nu-i 
implicau mereu pe colegii săi, și aici puteau fi incluși și cei de la 
Departamentul de Poliţie din Paris, Interpol, Poliţia Metropolitană 
din Londra sau LAPD. 

— Era bine dacă aș fi reușit, mai spuse Lebrun. 

— De ce? întrebă McVey pe un ton neutru, întrebându-se dacă 
Lebrun știa ceva, și acum îl punea la încercare. 


83 


Lebrun deschise sertarul de sus de la birou și mai scoase încă 
un dosar de carton. 

— Eram foarte implicaţi în chestia asta, spuse el, întinzându-i-l 
lui McVey. Ne-ar fi fost de folos experienţa dumitale. 

McVey îl privi pentru o clipă, apoi deschise dosarul. În interior 
erau fotografii de la scena unei crime extrem de violente. Un 
bărbat fusese ucis într-un apartament. Fotografii separate 
indicau genunchii luaţi de aproape. Fiecare fusese distrus de 
câte o împușcătură puternică. 

— Arma utilizată a fost un Colt automat de calibrul treizeci și 
opt, fabricat în Statele Unite, prevăzut cu amortizor. L-am găsit 
lângă victimă. Mânerul învelit cu bandă adezivă. Nu sunt 
amprente. Nu are numere de identificare, rosti Lebrun încet. 

McVey se mai uită și la celelalte două fotografii. Prima 
reprezenta fața individului. Era de trei ori mai umflată decât 
mărimea ei normală. Ochii îi ieșeau din orbite, exprimând 
groaza. Strânsă bine în jurul gâtului era o sârmă de garotă care 
părea să fi fost iniţial un umeraș. Cea de a doua fotografie 
fusese făcută în zona vintrelor. Organele genitale ale individului 
îi fuseseră spulberate prin împușcare. 

— lisuse, murmură McVey printre dinţi. 

— A folosit aceeași armă, spuse Lebrun. 

— Cineva s-a străduit să-l facă să vorbească, spuse McVey 
ridicându-și privirile. 

— Dacă aș fi fost în locul lui, le-aș fi spus orice ar fi vrut să 
afle, spuse Lebrun. In speranţa că m-ar fi ucis. 

— De ce îmi arăţi toate astea? întrebă McVey nedumerit. 

Secția întâi a Prefecturii de Poliţie din Paris avea o reputaţie 
strălucită, cel puţin în privinţa investigaţiilor de omucideri din 
interiorul orașului. Cu siguranţă nu aveau ei nevoie de sfaturile 
lui McVey. 

Lebrun zâmbi. 

— Pentru că nu aș vrea să fugi imediat la Londra, cel puţin nu 
atât de curând. 

— Nu pricep, spuse McVey, uitându-se încă o dată la dosarul 
deschis. 

— Se numește Jean Packard. Era detectiv particular la biroul 
din Paris de la Kolb International. Marţi, doctorul Paul Osborn l-a 
angajat să-i găsească o persoană. 

— Osborn? 


84 


Aprinzându-și încă o ţigară, Lebrun stinse chibritul și 
încuviinţă din cap. 

— Chestia asta e făcută de un profesionist, nu de Osborn, 
spuse McVey. 

— Știu. Unul dintre specialiștii de medicină legală a găsit o 
amprentă pe un ciob de sticlă. Nu îi aparținea lui Osborn și nici 
nu avem nimic în calculator care să se potrivească. Așa că am 
trimis-o la sediul Interpolului din Lyon. 

— Și? 

— McVey, abia l-am găsit azi-dimineaţă! 

— Și totuși nu a fost Osborn, spuse McVey cu certitudine în 
voce. 

— Nu, ai dreptate, încuviinţă Lebrun. Și s-ar putea să fie o 
simplă coincidenţă și să nu aibă nimic de-a face cu el. 

McVey se așeză din nou. Lebrun luă dosarul și îl puse la loc în 
sertar. 

— Te gândești că lucrurile sunt și așa destul de complicate, și 
treaba asta cu Jean Packard nu are nimic de-a face cu trupurile 
noastre decapitate și cu capul fără trup. Insă te mai gândești și 
la faptul că ai venit până la Paris pentru Osborn, din cauză că s- 
ar putea să fie o cât de mică șansă ca el să aibă vreo legătură 
cu asta. Și acum se întâmplă chestia asta. Așa că te gândești că 
dacă o să căutăm mai departe și mai multă vreme, poate că o 
să găsim până la urmă o legătură... Am dreptate, McVey? 

McVey își ridică privirile. 

— Oui, răspunse el. 


22. 


Limuzina închisă la culoare aștepta afară. Vera o văzuse cum 
parchează de la fereastra dormitorului ei. De câte ori nu stătuse 
în cadrul aceleiași ferestre, așteptând ca aceasta să apară de 
după colț? De câte ori nu îi sărise inima în piept când o zărise? 
Acum, însă, își dorea ca aceasta să nu mai aibă nimic de-a face 
cu ea, ca ea să privească de undeva din exterior, și ca această 
intrigă să aparţină altcuiva. 

Era îmbrăcată cu o rochie neagră și cu ciorapi negri, avea 
cercei cu perle, și un colier simplu din perle. Işi aruncase pe 


85 


umeri o jacheţică din blană de nurcă argintie. Şoferul îi deschise 
portiera din spate, iar ea se urcă în mașină. O clipă mai târziu, 
șoferul se așeză în spatele volanului, și porni mașina. 

e 

La ora 16:55, Henri Kanarack se spălă pe mâini în chiuveta 
angajaţilor de la brutărie, apoi își înfipse cardul de lucru în 
ceasul de pe perete și se pontă pentru ziua respectivă. leșind în 
holul în care-și ţinea haina, o găsi pe Agnes Demblon 
așteptându-l. 

— Vrei să te duc eu? întrebă ea. 

— De ce? M-ai mai condus vreodată acasă până acuma? Nu, 
niciodată. Tu întotdeauna stai până când intră toate chitanțele 
de peste zi. 

— Da, dar în seara asta m-am gândit... 

— În special în seara asta, spuse Kanarack. Astăzi. În seara 
asta. Nimic nu e diferit. Înţelegi? 

Fără s-o mai privească, își puse geaca pe el, apoi deschise 
ușa și ieși în ploaie. Distanţa de la intrarea angajaţilor de pe 
alee până la strada din faţă era mică. Când dădu colțul, își ridică 
gulerul să-l protejeze de ploaie, apoi continuă să meargă. Era 
exact ora cinci și două minute. 

Pe partea cealaltă a străzii, puţin mai încolo, un Peugeot 
închiriat de culoare albastru închis era parcat lângă bordură, iar 
ploaia se aduna în stropi mărunți pe caroseria proaspăt cernită. 
In interior, Paul Osborn stătea așezat la volan pe întuneric. 

Când ajunse la colț, Kanarack o luă la stânga pe Bulevardul 
Magenta. In aceeași clipă, Osborn răsuci cheia în contact, apoi 
trase mașina de lângă bordură și porni în urmărirea lui. Când 
ajunse la colț o luă la stânga, în direcţia în care dispăruse 
Kanarack. Se uită la ceas. Era ora cinci și șapte minute și, din 
cauza ploii, era deja întuneric. Uitându-se în urmă, Osborn nu 
văzu decât persoane necunoscute și, pentru o clipă se gândi că-l 
pierduse, apoi îl zări pe Kanarack pe trotuar, mergând hotărât, 
însă fără vreo grabă aparentă. Maniera sa destinsă îl făcu pe 
Osborn să se gândească la faptul că acesta renunțase la ideea 
că era în pericol și că interpretase atacul și urmărirea din seara 
precedentă ca pe un incident oarecare, realizat de un om sărit 
de pe fix. 

În faţa lui, Kanarack se opri la semafor. Osborn făcu și el 
același lucru. În acest timp, simţi cum îl copleșesc emoţiile. „De 


86 


ce n-ai face-o acum?” îi spunea o voce interioară. „Așteaptă-l să 
coboare de pe bordură și să pornească pe stradă. Apoi apasă pe 
acceleraţie, bușește-l și condu mai departe! N-o să te vadă 
nimeni. Și cui îi pasă dacă te vede cineva? Dacă te găsește 
poliţia, le spui că tocmai te pregăteai să te duci la ei. Că ţi s-a 
părut că ai dat peste cineva pe întuneric și pe ploaie. Nu erai 
sigur. Te-ai uitat, dar nu ai văzut pe nimeni. Ce ar putea să 
spună? Cum ar fi putut să știe că era vorba despre același 
bărbat? Nu aveau nici cea mai mică idee despre cine era vorba. 
Nu! Nici nu te gândi să faci așa ceva! Din cauza emoțiilor 
aproape că ai stricat totul prima dată. In afară de asta, dacă-l 
ucizi așa, nu vei obţine niciodată răspunsul la întrebare, iar 
acest răspuns este la fel de important ca și uciderea lui. Așa că 
ia și te calmează, ţine-te de planul făcut și totul va fi în ordine. 
Prima injecție cu succinilcolină va avea efectul de a-i aprinde 
plămânii din cauza lipsei de oxigen și pentru că nu va mai avea 
controlul asupra mușchilor pentru a respira. Se va sufoca și va fi 
neajutorat și atât de speriat cum nu a fost niciodată în toată 
viaţa lui. Atunci ţi-ar spune orice, dacă ar putea, numai că nu va 
fi în stare. Apoi, încetul cu încetul, medicamentul va începe să 
se dilueze și va începe să respire din nou. Recunoscător, va 
zâmbi și se va gândi că te-a învins. Apoi, brusc, își va da seama 
că te pregătești să-i faci o a doua injecție. Mult mai puternică 
decât prima, îi vei spune. lar el nu se va gândi decât la această 
a doua injecție și la groaza de a retrăi tot prin ce a trecut mai 
devreme, numai că de data asta va ști că va fi mai rău, mult mai 
rău ca prima dată, dacă acest lucru ar fi posibil. Atunci îţi va 
răspunde la întrebare, Paul. Atunci; îţi va spune orice vei vrea să 
afli de la el!” 

Privirile lui Osborn i se îndreptară înspre mâini și observă că i 
se albiseră încheieturile degetelor din cauza forței cu care le 
ținea încleștate pe volan. Se gândi că dacă va continua să 
strângă așa volanul, acesta i se va rupe în palme. Respiră 
profund și se destinse. Și i se domoli și impulsul de a acţiona 
imediat. 

În faţă, lumina de la semafor se schimbă, iar Kanarack 
traversă strada. Trebuia să presupună că era urmărit de-acuma, 
ori de către american, ori de către polițiști, deși se îndoia în 
privinţa acestora. In orice caz, nu putea lăsa să se vadă nimic 
diferit faţă de ceea ce făcuse până atunci, cinci zile pe 


87 


săptămână, cincizeci de săptămâni pe an, în ultimii zece ani. 
Pleca de la brutărie la ora cinci, se oprea undeva pe drum 
pentru o scurtă înviorare, apoi lua metroul spre casă. : 

La jumătatea următoarei străzi se afla braseria Le Bois. Işi 
menținu pasul relaxat și sigur pe el; pentru toată lumea el nu 
era decât un simplu muncitor, extenuat la sfârșitul unei zile de 
muncă. Ocoli o tânără care-și plimba cățelul, apoi ajunse la Le 
Bois, deschise ușa grea din sticlă și intră. 

Înăuntru, încăperea care dădea înspre stradă era aglomerată, 
plină de gălăgia și de fumul celor care veneau să se relaxeze 
după serviciu. Privind în jur, Kanarack încercă să găsească o 
masă lângă fereastră, de unde ar fi putut să fie zărit din stradă, 
dar nu era niciuna. Morocănos, se așeză la bar. Comandă un 
espresso cu Pernod și privi înspre ușă. Dacă avea să intre vreun 
poliţist în civil, îl va recunoaște imediat după atitudine și după 
limbajul corpului cât timp acesta va privi în jur. Fie că era în civil 
sau nu, sau că avea rang mai mare sau mai mic, fiecare poliţist 
din lume purta șosete albe și pantofi negri. 

Americanul, însă, era altă problemă. Atacul iniţial asupra lui 
fusese atât de neașteptat, încât Kanarack de-abia îi zărise 
chipul. Și când americanul îl urmărise până în staţia de metrou, 
propriile sentimente ale lui Kanarack erau atât de răvășite, iar 
locul era plin de oameni. Puţinul pe care era în stare să și-l 
amintească era că acesta avea cam un metru optzeci și trei, 
avea părul închis la culoare și era foarte puternic. 

Sosi băutura comandată de Kanarack, și pentru o clipă el lăsă 
paharul în faţa lui, pe tejgheaua de la bar. Apoi îl ridică, luă o 
înghiţitură și simţi căldura amestecului de cafea și de lichior 
cum i se ducea pe gât. Încă mai simţea mâinile lui Osborn în 
jurul gâtului, cu degetele afundându-i-se sălbatic în trahee, în 
vreme ce încerca să-l stranguleze. Partea asta n-o pricepea 
deloc. Dacă Osborn venise să-l ucidă, de ce încercase să o facă 
în modul acela? Un pistol sau un cuţit, mai mergea. Dar cu 
mâinile goale și într-o clădire publică plină de oameni? Nu avea 
niciun sens! Nici Jean Packard nu fusese capabil să-i explice 
acest lucru. 

e 

Fusese destul de ușor să afle unde locuia detectivul, deși nici 
numărul lui de telefon și nici adresa nu erau afișate în cartea de 
telefoane. Vorbind engleza cu un accent american distinct, 


88 


Kanarack dăduse un telefon internaţional la centrala de la Kolb 
International din New York, chiar înainte de închidere. Spusese 
că dădea telefon din mașină, de pe undeva din Fort Wayne, 
Indiana, și că încerca disperat să dea de fratele său vitreg, Jean 
Packard, care era angajat la Kolb International și cu care 
pierduse legătura de când Packard se mutase la Paris. Mama lui 
Packard în vârstă de optzeci de ani era grav bolnavă, internată 
într-un spital din Fort Wayne, și medicii nu se așteptau să 
supravieţuiască nopţii respective. Era vreo posibilitate prin care 
ar fi putut să-l contacteze pe fratele lui vitreg acasă la el? 

New York era cu cinci ore în urma orei Parisului în această 
perioadă a anului. Ora șase în New York însemna ora 
unsprezece la Paris, iar birourile Kolb de acolo erau închise deja. 
Telefonistul de serviciu din New York discutase cu șeful lui. 
Aceasta era o situație de o reală urgenţă în familie. Parisul era 
închis. Ce ar fi putut el să facă în această situaţie? La ora 
închiderii, șeful său se grăbea să plece, ca toată lumea, de 
altfel. După o scurtă ezitare, șeful scosese codul internaţional 
din calculator și autorizase transmiterea la Paris a numărului de 
telefon de acasă al lui Jean Packard, către fratele lui vitreg din 
Indiana. 

Vărul primar al lui Agnes Demblon lucra ca dispecer la 
pompieri, la secţia din Districtul numărul 1 din Paris. Numărul de 
telefon devenise o adresă. Nu fusese deloc dificil. După două 
ore, joi dimineaţa la ora 1:15, Henri Kanarack se afla în fața 
blocului lui Jean Packard din Porte de la Chapelle, în zona de 
nord a orașului. După încă douăzeci de minute sângeroase, 
Kanarack cobora pe scările din spate, lăsând ce mai rămăsese 
din Jean Packard să zacă pe podeaua din sufrageria acestuia. In 
cele din urmă, acesta îi oferise lui Kanarack numele lui Paul 
Osborn și numele hotelului în care stătea acesta la Paris. Numai 
că asta fusese tot. La celelalte întrebări - de ce îl atacase 
Osborn în braserie pe Kanarack, de ce apelase la Kolb 
International pentru a da de el, dacă Osborn reprezenta sau 
lucra pentru altcineva - Packard nu fusese capabil să răspundă. 
lar Kanarack era convins că i se spusese adevărul. Jean Packard 
fusese dur, dar nu chiar atât de dur. Kanarack își învățase bine 
meseria la începutul anilor șaizeci, predată cu mândrie și 
entuziasm de către Forţele Armate ale Statelor Unite. Ca lider al 
unui pluton de recunoaștere pe distanțe lungi în primele sale 


89 


zile în Vietnam, fusese școlit foarte bine în ce privea modalităţile 
de a obţine informaţiile cele mai delicate chiar și de la cei mai 
încăpăţțânaţi adversari. 

Problema era că nu obținuse în cele din urmă de la Jean 
Packard decât un nume și o adresă. Exact aceleași informaţii i le 
dăduse Jean Packard și lui Osborn. Așa că, după părerea lui, 
Osborn nu putea fi decât un singur lucru: un reprezentant al 
Organizaţiei, care venise să-l lichideze. Chiar dacă prima lui 
încercare fusese stângace, nu putea fi nicio altă explicaţie. 
Nimeni nu l-ar fi putut recunoaște și nimeni altcineva nu ar fi 
avut un motiv. 

Partea neplăcută era că dacă l-ar omori pe Osborn, ei ar 
trimite pe altcineva. Asta, bineînţeles, dacă s-ar afla. Singura lui 
speranţă era ca Osborn să lucreze pe cont propriu, un fel de 
mercenar căruia să i se fi dat o listă de nume și chipuri și căruia 
să i se fi promis o avere dacă ar fi găsit pe oricare dintre 
aceștia. Dacă Osborn dăduse peste el din pură întâmplare și îl 
angajase singur pe Jean Packard, atunci lucrurile nu stăteau 
prea rău. 

Deodată simţi un val de aer rece de afară și își ridică privirile. 
Ușa de la Le Bois era deschisă, iar în cadrul ei stătea un bărbat 
îmbrăcat într-un impermeabil. Era înalt, purta pălărie și își roti 
privirile în jurul său. La început, acesta scrută încăperea 
aglomerată, apoi își îndreptă atenţia către bar. Acolo își opri 
privirile asupra lui Henri Kanarack, care îl măsura lung. Imediat, 
acesta își schimbă privirea de la el. După o clipă, ieși pe ușă și 
dispăru afară. Kanarack oftă ușurat. Lunganul acela nu era 
poliţist și nu era nici Osborn. Era un nimeni. 

De partea cealaltă a străzii, Osborn stătea la volanul Peugeot- 
ului și îl privi pe același individ cum iese, cum privește înapoi 
prin ușă, apoi cum pleacă. Osborn ridică din umeri. Indiferent 
cine o fi fost, nu era Kanarack. Brutarul intrase în Le Bois la ora 
cinci și un sfert. Acum era aproape șase fără un sfert. 
Parcursese drumul înapoi de la poiana de lângă râu în timpul 
orei de vârf în mai puţin de douăzeci și cinci de minute și 
parcase vizavi de brutărie imediat după ora patru. Acest lucru îi 
permisese să treacă în revistă cartierul și să revină la mașină 
înainte să iasă Kanarack de la serviciu. După ce mersese pe 
vreo șase străduţe în ambele direcţii, Osborn descoperise trei 
alei și două căi de acces către niște magazii industriale care 


90 


erau închise. Oricare dintre cele cinci era suficient de bună. lar 
dacă mâine Kanarack va urma aceeași rută pe care mersese 
astăzi, cea mai bună dintre cele cinci va fi exact în drumul lui. O 
alee îngustă fără uși spre exterior și fără felinare se afla la mai 
puţin de câteva străzi de brutărie. 

Imbrăcat cu aceiași blugi și adidași pe care-i purta astăzi, își 
va pune o șapcă trasă în jos să-i acopere faţa și îl va aștepta pe 
întuneric pe Kanarack să treacă pe acolo. Apoi, ţinând în mână o 
seringă plină de succinilcolină, și o alta în buzunar, pentru mai 
multă siguranţă, îl va ataca pe Kanarack de la spate. Îl va 
cuprinde de gât cu braţul stâng și îl va împinge în spate pe alee 
și, în același timp, îi va introduce bine acul în fesa dreaptă, 
direct prin haine. Kanarack va reacționa puternic, dar Osborn 
avea nevoie numai de patru secunde pentru a-i face injecţia. Nu 
trebuia decât să-i dea drumul și să se dea un pas înapoi, iar 
Kanarack nu avea decât să facă ce voia după aceea. Dacă îl va 
ataca sau va încerca să fugă, oricum nu va fi nicio diferenţă. În 
mai puţin de douăzeci de secunde picioarele vor începe să-i 
amorțească. După încă douăzeci, nu va mai putea să se ţină pe 
picioare. Imediat ce acesta se va prăbuși, va interveni Osborn. 
Dacă erau trecători, le va spune în engleză că prietenul său era 
american și că era bolnav și că-l ajuta să urce în Peugeot-ul 
parcat lângă bordură, pentru a-l duce la un dispensar medical. 
lar Kanarack, pe punctul de a intra în paralizia musculară, va fi 
total incapabil să protesteze. Imediat ce-l va urca în mașină și 
va pleca, Kanarack va fi complet neajutorat și înspăimântat. 
Intreaga lui fiinţă va fi concentrată pe un singur lucru: să încerce 
să respire. Apoi, în timp ce vor traversa Parisul în viteză spre 
drumul de lângă râu și poiana ascunsă vederii, efectul 
succinilcolinei va începe să scadă, iar Kanarack va începe 
treptat să respire din nou. Și exact atunci când se va simţi ceva 
mai bine, Osborn va ridica cea de-a doua seringă și îi va 
comunica prizonierului său cine era el și îl va ameninţa cu o 
injecție mai puternică, mult mai concentrată și mai de speriat. 
Atunci, și numai atunci, va putea să se relaxeze și să-l întrebe 
pe Kanarack de ce îl ucisese pe tatăl său. Și nu avea niciun 
dubiu că acesta îi va spune. 


91 


23. 


La ora șase și cinci minute, Henri Kanarack ieși din Le Bois și 
parcurse cu indiferență mai multe străzi până la intrarea în 
stația de metrou situată vizavi de Gare de l'Est. 

Osborn îl privi cum dispare, apoi aprinse becul din plafonieră 
și verifică harta de pe scaunul de alături. După șaisprezece 
kilometri și jumătate, după aproximativ treizeci și cinci de 
minute, trecu cu mașina pe lângă blocul în care locuia Kanarack 
în Montrouge. Își parcă mașina pe o stradă laterală și merse pe 
jos câteva străzi, apoi se postă în umbră pe partea cealaltă a 
străzii pe care era blocul lui Kanarack. După cincisprezece 
minute, Kanarack sosi mergând pe trotuar și pătrunse în bloc. 
De la început și până la sfârșit, de la brutărie și până acasă, nu 
fusese nicio indicație că acesta ar fi fost preocupat de faptul că 
ar fi putut fi urmărit sau că ar fi fost în pericol. Nu părea să aibă 
vreo altă preocupare în afară de rutina cotidiană. Osborn zâmbi. 
Totul mergea conform planului. 

La ora opt fără douăzeci își parcă Peugeot-ul în faţa hotelului, 
dădu cheile unui băiat de serviciu și pătrunse în interior. 
Traversă holul și întrebă la recepţie dacă primise vreun mesaj. 

— Nu, monsieur, îmi pare rău, îi spuse zâmbind bruneta 
micuță de la recepţie. 

Osborn îi mulțumi și dădu să plece. Pe de o parte, sperase ca 
Vera să-l fi sunat, însă era la fel de bucuros că n-o făcuse. Nu 
voia să fie distras. Era important acum ca totul să se deruleze 
fără incidente neprevăzute și trebuia să se concentreze asupra a 
ceea ce avea de făcut. Se întrebă ce-l determinase să-i spună 
poliţistului Barras că va pleca din Paris peste cinci zile. Ar fi 
putut foarte bine să spună o săptămână sau zece zile, ba chiar 
două săptămâni. Cinci zile comprimaseră totul până aproape de 
a pierde controlul. Lucrurile se întâmplau prea repede. 
Organizarea timpului era extrem de importantă. Nu era loc de 
greșeli sau de neprevăzut. Dacă s-ar fi întâmplat ca acest 
Kanarack să se îmbolnăvească peste noapte și se hotăra să nu 
se ducă la serviciu? Atunci ce-ar fi făcut? S-ar fi dus la el în 
apartament, ar fi pătruns cu forţa și ar fi făcut-o acolo? Dar 
ceilalți oameni? Soţia lui Kanarack, familia, vecinii? Lucruri de 
acest gen nu trebuiau să se întâmple, deoarece el însuși nu-și 


92 


acordase destul timp. Nu mai era nicio alternativă, niciuna. Era 
ca și cum ar fi avut dinamită în mână, și fitilul era deja aprins. 
Ce ar fi putut să facă altceva decât să meargă mai departe și să 
spere că totul va fi bine? 

Luându-și gândul de la acest lucru, Osborn se îndepărtă de 
ascensoare și se îndreptă către magazinul de suveniruri pentru 
a cumpăra un ziar în limba engleză. Luă un exemplar din stand 
și se întoarse să-și aștepte rândul la casă. Pentru o clipă îi trecu 
prin minte ce s-ar fi întâmplat dacă Jean Packard nu l-ar fi 
localizat pe Kanarack atât de repede precum o făcuse. Ce ar fi 
făcut atunci - ar fi părăsit ţara și apoi ar fi revenit? Dar când? De 
unde putea ști dacă poliția nu făcuse vreo însemnare în codul 
electronic de pe pașaportul său, pentru a-i preveni dacă avea să 
se reîntoarcă după un anumit timp? Cât ar fi trebuit să mai 
aștepte până când ar fi simţit că era bine să revină? Și ce s-ar fi 
întâmplat dacă detectivul nu ar fi reușit deloc să-l localizeze pe 
Kanarack? Ce ar fi făcut atunci? Însă, din fericire, lucrurile nu 
stăteau așa. Jean Packard își îndeplinise bine însărcinarea și nu 
depindea decât de el să continue cu restul. „Relaxează-te,” își 
spuse el și se apropie de casieră, privind în acest timp absent 
ziarul. Numai că ceea ce văzu în el depășea orice închipuire. 
Nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru vederea chipului lui Jean 
Packard privindu-l de pe prima pagină a ziarului, sub un titlu 
scris cu litere mari: DETECTIV PARTICULAR UCIS CU 
BESTIALITATE! lar dedesubt era un subtitlu: „Fost mercenar 
torturat cu sălbăticie înainte de a fi ucis.” 

Încet, magazinul cu suveniruri începu să se învârtă în jurul lui. 
La început mai încet, apoi din ce în ce mai repede. În cele din 
urmă, Osborn trebui să se sprijine cu mâna de un stand cu 
acadele pentru a opri mișcarea. Îi bătea inima cu putere și putea 
să-și audă sunetul propriei respiraţii. După ce reuși să-și revină, 
privi din nou ziarul. Chipul era tot acolo, la fel și titlul, și 
cuvintele de dedesubt. 

De undeva de departe auzi vocea casierei care-l întreba dacă 
se simţea bine. Dădu vag din cap și băgă mâna în buzunar să 
scoată mărunțișul. După ce plati pentru ziar, reuși să-și 
găsească drumul spre ieșirea din magazinul de suveniruri, apoi 
o luă prin spate, traversând holul să ajungă la ascensoare. Era 
sigur că Henri Kanarack își dăduse seama că Jean Packard îi 
urmărise, așa că inversase rolurile și îl ucisese. Trecu rapid în 


93 


revistă articolul pentru a descoperi numele lui Kanarack, dar nu 
era trecut acolo. Articolul nu spunea decât că detectivul 
particular fusese ucis în apartamentul său în noaptea 
precedentă, la o oră înaintată, și că poliția refuzase să 
comenteze în privința suspecților sau a mobilului crimei. 

Când ajunse la ascensoare, Osborn își dădu seama că se 
alăturase unui grup de oameni care așteptau, pe care de-abia îi 
remarcase. Trei dintre ei erau probabil turiști japonezi, iar 
celălalt era un bărbat cu trăsături șterse, îmbrăcat într-un 
costum cenușiu șifonat. Privi în altă parte și încercă să se 
concentreze. Apoi se deschiseră ușile ascensorului și ieșiră doi 
oameni de afaceri. Ceilalţi se strecurară înăuntru și intră și 
Osborn odată cu ei. Unul dintre japonezi apăsă butonul pentru 
etajul al cincilea. Bărbatul în costum cenușiu apăsă pentru etajul 
al nouălea. Osborn apăsă pentru etajul al șaptelea. Ușile se 
închiseră și ascensorul începu să urce. 

Ce să facă acum? Primul gând al lui Osborn fu la dosarele lui 
Jean Packard. Ar duce poliţia direct la el și la Kanarack. Apoi își 
aminti de explicația lui Jean Packard despre modul de lucru de la 
Kolb International, despre cât de mult se mândrea Kolb pentru 
faptul că-și proteja clienţii, despre cum lucrau detectivii acestei 
firme respectând total confidențialitatea față de clienţi, despre 
faptul că toate dosarele erau oferite clientului la sfârșitul 
investigaţiei, fără să se facă vreo copie, despre faptul că firma 
Kolb era ceva mai mult decât un garant al profesionalității și un 
agent de facturare. Numai că Packard nu-i dăduse niciun dosar 
lui Osborn. Unde erau acestea? 

Deodată, Osborn își aminti de faptul că fusese uimit că 
detectivul nu-și notase niciodată nimic. Poate că nu exista niciun 
dosar. Poate că aceasta era metoda de lucru a unui detectiv 
particular în zilele acestea. În acest fel ţineau informaţiile numai 
la îndemâna lor, fără ca alte persoane să aibă acces la ele. 
Numele și adresa lui Kanarack îi fuseseră date în ultima clipă, 
scrise de mână pe un șerveţel. Șerveţel care se afla acum tot în 
buzunarul de la geaca pe care o purta Osborn. Poate că asta era 
tot ce conţinea acel dosar. 

Ascensorul se opri la etajul al cincilea, iar japonezii coborâră. 
Ușile se închiseră din nou, iar ascensorul porni în sus. Osborn 
aruncă o privire individului în costumul cenușiu. Chipul lui i se 
părea vag cunoscut, dar nu-și dădea seama de unde. O clipă 


94 


mai târziu ajunseră la etajul al șaptelea. Ușa se deschise și 
Osborn ieși din ascensor. La fel făcu și bărbatul în costumul 
cenușiu. Osborn se îndreptă într-o direcţie, iar acesta o luă în 
cealaltă parte. 

Indreptându-se pe coridor către camera sa, Osborn respira 
deja ceva mai ușor. Șocul iniţial produs de vestea despre 
moartea lui Jean Packard mai trecuse puţin. Avea nevoie de 
timp să se gândească ce va face în continuare. Dacă Packard îi 
spusese lui Kanarack despre el? Dacă îi dăduse numele lui și îi 
spusese unde stătea? Il ucisese pe detectiv, de ce nu ar fi 
încercat să-l ucidă și pe el? 

Deodată Osborn își dădu seama că era cineva pe coridor care 
venea în urma lui. Se uită în spate și îl văzu pe bărbatul în 
costum cenușiu. În aceeași clipă își aminti că acesta apăsase 
butonul pentru etajul al nouălea, nu al șaptelea. În faţa lui, un 
bărbat deschise ușa și scoase afară o tavă cu vase murdare. Îşi 
ridică privirile spre Osborn, apoi închise din nou ușa și Osborn îl 
auzi cum trage lanţul de la ușă. Acum numai el și bărbatul acela 
erau singurele persoane de pe coridor. Se simţi alarmat de 
apropierea unui pericol. Se opri brusc și se întoarse. 

— Ce doriţi? întrebă el. 

— Câteva minute din timpul dumitale, spuse McVey, iar 
răspunsul său fu liniștit și lipsit de orice ameninţare. Mă numesc 
McVey. Sunt din Los Angeles, la fel ca și dumneata. 

Osborn îl privi cu atenţie. Avea între șaizeci și șaptezeci de 
ani, cam un metru șaptezeci și opt și în jur de optzeci și cinci de 
kilograme. Ochii verzi îi erau surprinzător de blânzi, iar părul 
castaniu era încărunţit și i se rărise în creștet. Avea un costum 
obișnuit, cumpărat probabil de la The Broadway sau 
Silverwoods. Cămașa de culoare albastru deschis era dintr-un 
poliester lucios, iar cravata nu i se asorta cu nimic. Arăta mai 
degrabă ca un bunic sau așa cum ar fi arătat propriul său tată 
dacă ar mai fi trăit. Osborn se mai destinse puţin. 

— Vă cunosc de undeva? întrebă el. 

— Sunt poliţist, spuse McVey și îi arătă legitimaţia sa de la 
LAPD. 

Osborn își simţi inima oprindu-i-se în gât. Pentru a doua oară 
în decurs de câteva minute se gândi că era posibil să leșine. În 
cele din urmă rosti: 

— Nu înţeleg. S-a întâmplat ceva? 


95 


Un cuplu de vârstă mijlocie, îmbrăcaţi de seară, veneau pe 
coridor înspre ei. McVey se trase într-o parte. Bărbatul zâmbi și 
dădu din cap. McVey așteptă până trecură aceștia, apoi îl privi 
din nou pe Osborn. 

— Ce-ar fi să discutăm înăuntru? întrebă McVey și arătă din 
cap către ușa de la camera lui Osborn. Sau dacă preferi, putem 
merge jos, la bar. 

McVey își menţinu atitudinea degajată. Barul era la fel de 
potrivit ca și camera, dacă-l făcea pe Osborn să se simtă mai 
confortabil. Doctorul nu avea s-o rupă la fugă, în orice caz nu 
acum. În afară de asta, McVey văzuse deja tot ce era de văzut în 
camera lui Osborn. 

Lui Osborn îi era teamă și trebuia să depună un efort să nu se 
vadă. In orice caz, nu făcuse nimic, cel puţin nu încă. Nici chiar 
faptul că se folosise de Vera să obţină succinilcolină nu fusese 
chiar ilegal. Eludase puţin legea, dar nu comisese nicio 
infracţiune. In afară de asta, acest McVey era de la LAPD, așa că 
nu avea nicio jurisdicție aici. „Relaxează-te,” își spuse. „Fii 
politicos, vezi ce dorește. Poate că nu este nimic de fapt.” 

— Aici e foarte bine, spuse Osborn. 

Descuie ușa și îl pofti pe McVey înăuntru. 

— Vă rog să luaţi loc! 

Osborn închise ușa în urma lor și își puse cheile și ziarul pe o 
măsuţă. 

— Dacă nu vă deranjează, o să mă spăl puţin pe mâini ca să 
îndepărtez mizeria din oraș. 

— Nu mă deranjează, spuse McVey, apoi se așeză pe 
marginea patului și privi în jurul său, în timp ce Osborn se duse 
la baie. 

Camera era la fel cum o lăsase el mai devreme în după- 
amiaza aceea, când îi arătase unei menajere ecusonul auriu și îi 
dăduse două sute de franci ca să-l lase să intre. 

— Doriţi să beți ceva? întrebă Osborn, ștergându-se pe mâini. 

— Numai dacă bei și dumneata. 

— Nu am decât scotch. 

— E bine așa. 

Osborn reveni cu o sticlă pe jumătate goală de Johnnie Walker 
Black. Luă două pahare învelite în hârtie de pe o tavă nichelată 
de pe o măsută, imitație a unui birou franțuzesc, scoase capacul 
și turnă în fiecare pahar. 


96 


— Mă tem că nu am nici gheaţă, spuse Osborn. 

— Nu sunt pretenţios, spuse McVey și ochii i se opriră pe 
adidașii lui Osborn, care erau plini de noroi uscat. Ai făcut 
jogging? 

— Ce vreți să spuneţi? întrebă Osborn, întinzându-i paharul lui 
McVey. 

— Pantofii sunt murdari, spuse acesta, arătând din cap către 
picioarele lui. 

— Am... spuse Osborn ezitând, apoi își așternu un zâmbet pe 
chip. Am ieșit la plimbare. Se lucrează la parcul din faţa Turnului 
Eiffel. Din cauza ploii, nu poţi merge nicăieri fără să calci prin 
noroi. 

McVey luă o înghiţitură din băutura sa. Asta îi dădu lui Osborn 
răgazul de a se întreba dacă-și dăduse seama de minciună. De 
fapt, nu era chiar o minciună. Chiar se lucra la parcul din fața 
Turnului Eiffel, își amintise acest lucru din plimbarea lui din ziua 
precedentă. Insă era mai bine să-i distragă atenţia cât mai rapid 
de la asta. 

— Deci? întrebă el. 

— Deci, spuse McVey, ezitând. Eram în holul hotelului când ai 
intrat în magazinul cu suveniruri. Ți-am văzut reacţia când te-ai 
uitat la ziar, spuse el și arătă din cap spre ziarul pe care Osborn 
îl pusese pe măsuţă. 

Osborn luă o înghiţitură de scotch. Bea foarte rar. După prima 
noapte, însă, după ce-l zărise și îl urmărise pe Kanarack și după 
ce fusese luat apoi de poliţia franceză, sunase la room service și 
comandase sticla aceasta de scotch. Acum, în timp ce simţea 
cum băutura i se ducea pe gât, se bucură că făcuse acest lucru. 

— Aha, de aceea vă aflaţi aici... spuse Osborn, privindu-l în 
ochi pe McVey. „Bine, deci au aflat. Fii direct, lipsit de emoţii. 
Află ce altceva mai știu.” 

— După cum știi, domnul Packard lucra pentru o companie 
internaţională. Mă aflam la Paris, într-o acţiune care nu avea 
nicio legătură cu asta, colaborând cu poliţia din Paris, când s-a 
întâmplat acest lucru. Dat fiind că dumneata ai fost unul dintre 
ultimii clienţi ai domnului Packard... spuse McVey și zâmbi, 
luând încă o înghiţitură de scotch. Oricum, poliţia din Paris mi-a 
cerut să vin și să vorbesc cu dumneata despre asta. Ca de la 
american la american. Să văd dacă ai vreo idee cine ar fi putut 


97 


face acest lucru. Îţi dai seama că nu am nicio autoritate aici. Nu 
fac decât să-i ajut pe ei. 

— Inţeleg. Numai că nu cred că aș putea să vă ajut cu ceva. 

— Domnul Packard părea îngrijorat din vreun motiv anume? 

— Dacă era, nu a menţionat acest lucru faţă de mine. 

— Te deranjează dacă te întreb care a fost motivul pentru 
care l-ai angajat? 

— Nu l-am angajat pe el. Am angajat Kolb International. El a 
fost persoana pe care mi-au trimis-o. 

— Nu aceasta a fost întrebarea mea. 

— Nu vă supăraţi, dar este vorba despre ceva personal. 

— Doctore Osborn, discutăm despre un om care a fost ucis, 
spuse McVey, cu tonul cu care s-ar fi adresat unui juriu. 

Osborn își puse paharul jos. Nu făcuse nimic, și cu toate 
acestea se simţea ca și cum ar fi fost acuzat. Nu-i plăcea acest 
lucru. 

— Uitaţi, domnule poliţist McVey, Jean Packard lucra pentru 
mine. Acum e mort și îmi pare rău, dar nu am nici cea mai mică 
idee cine ar fi putut face acest lucru sau de ce. Și dacă acesta 
este motivul pentru care aţi venit aici, nu vă adresați persoanei 
care trebuie! 

Nervos, Osborn își băgă mâinile în buzunarele de la geacă. 
Simţi imediat punguţa cu succinilcolină și pachetul cu seringi pe 
care i le dăduse Vera. Intenţionase să le scoată mai devreme, 
când venise să se schimbe de haine ca să se ducă la râu, dar 
uitase. Odată cu această descoperire, i se schimbă și atitudinea. 

— Uitaţi ce este, îmi pare rău, n-am vrut să sar așa. Cred că e 
din cauza șocului pe care l-am avut când am aflat că a fost ucis 
așa... Sunt puţin bulversat. 

— Permite-mi să te întreb măcar dacă domnul Packard și-a 
terminat însărcinarea pe care i-ai dat-o. 

Osborn deveni nesigur. Unde naiba voia să ajungă? Aflaseră 
despre Kanarack sau nu? Dacă spunea da, ce urma după aceea? 
Dacă spunea nu, problema rămânea deschisă. 

— Ei, a terminat sau nu, doctore Osborn? 

— Da, spuse Osborn în cele din urmă. 

McVey îl privi preț de o clipă, apoi își roti paharul și termină 
de băut scotchul. Tinu o clipă paharul gol în mână, ca și cum nu 
prea ar fi știut ce să facă cu el. Apoi reveni cu privirea asupra lui 
Osborn. 


98 


— Cunoști pe cineva cu numele Peter Hossbach? 

— Nu. 

— John Cordell? 

— Nu. Osborn era complet derutat. Nu avea nici cea mai vagă 
idee la ce se referea McVey. 

— Friedrich Rustow? întrebă McVey punând un picior peste 
celălalt. 

Gambele albe, fără pilozitate, i se zăriră între partea de sus a 
șosetelor și tivul pantalonilor. 

— Nu, răspunse Osborn din nou. Aceștia sunt suspecți? 

— Sunt persoane dispărute, doctore Osborn. 

— Nu am auzit de niciunul dintre ei, spuse Osborn. 

— De niciunul? 

— Nu. 

Hossbach era neamţ, Cordell era englez, iar Rustow era 
belgian. Erau trei dintre cei decapitaţi. McVey înregistră undeva 
în computerul lui mintal faptul că Osborn nici măcar nu clipise și 
nici nu făcuse vreo pauză când menţionase numele acestora. Un 
factor zero de recunoaștere. Bineînţeles, ar fi putut fi un actor 
desăvârșit și ar fi putut să mintă. Doctorii făceau acest lucru 
permanent, dacă simțeau că era în interesul pacientului să nu 
afle un anumit lucru. 

— Ei, lumea aceasta este mare și o mulţime de lucruri se 
petrec în ea, spuse McVey. Meseria mea este să descopăr locul 
unde se întâlnesc toate ițele și să încerc să descâlcesc lucrurile. 

Aplecându-se deasupra măsuţei, McVey își puse paharul 
alături de cheile lui Osborn și se ridică în picioare. Acolo se aflau 
două seturi de chei. Unul era de la camera de hotel a lui Osborn. 
Celălalt set erau niște chei de mașină cu imaginea unui leu 
medieval pe breloc. Erau cheile de la un Peugeot. _ 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, doctore. Imi cer scuze 
pentru deranj. 

— Nu-i nicio problemă, spuse Osborn, străduindu-se să nu se 
arate ușurat de plecarea acestuia. 

Acesta nu fusese decât un interogatoriu de rutină din partea 
poliției. McVey nu făcea decât să-i ajute pe polițiștii francezi, și 
nimic altceva. McVey ajunse la ușă și își puse mâna pe mâner, 
însă apoi se întoarse. 

— Erai la Londra pe trei octombrie, nu-i așa? întrebă el. 

— Cum? reacţionă Osborn surprins. 


99 


— Asta a fost... 

McVey scoase din portofel un calendar mic din plastic și se 
uită pe el. 

— Lunea trecută. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

— Erai la Londra? 

— Da... 

— De ce? 

— Am... Eram în drum spre casă, mă întorceam de la o 
conferinţă pe teme medicale de la Geneva. 

Osborn își dădu seama că tremura. De unde știa McVey acest 
lucru? Și ce legătură avea cu Jean Packard sau cu persoanele 
dispărute? 

— Cât timp ai stat acolo? 

Osborn ezită. Unde naiba duceau toate astea? Ce urmărea 
acesta? 

— Nu înţeleg ce legătură are acest lucru cu orice altceva, 
spuse el, încercând să nu sune prea defensiv. 

— Nu e decât o întrebare simplă, doctore. Asta mi-e meseria. 
Să pun întrebări. 

McVey nu avea de gând să renunţe până când nu obținea un 
răspuns. In cele din urmă, Osborn cedă. 

— O zi și jumătate, cu aproximație. 

— Ai stat la hotelul Connaught? 

— Da. 

Osborn simţi o picătură de sudoare cum i se prelingea la 
subsuoara dreaptă. Deodată, McVey nu mai arăta ca un bunic. 

— Și ce ai făcut cât ai stat acolo? 

Osborn simţi cum se înroșește de enervare. Fusese înghesuit 
într-un colț care nu-i plăcea și pe care nici nu-l înțelegea. „Poate 
că totuși au aflat despre Kanarack”, se gândi el. Poate că 
aceasta era o metodă care să-l determine să vorbească despre 
acest lucru, numai că el nu avea de gând să cadă în capcană. 
Dacă McVey știa despre Kanarack, el trebuia să-l aducă în 
discuţie, și nu Osborn. 

— Domnule polițist, ce am făcut eu la Londra este treaba 
mea. Haideţi să lăsăm lucrurile așa cum sunt. 

— Uite ce e, Paul, spuse McVey liniștit, eu nu încerc să mă 
bag în treburile dumitale personale. Am niște persoane 
dispărute. Dumneata nu ești singurul cu care am vorbit. Tot ce 


100 


vreau să aflu este să-mi spui cum ţi-ai petrecut vremea cât ai 
stat la Londra. 

— Poate ar trebui să chem un avocat. 

— Dacă dumneata crezi că ai nevoie de unul, te rog. Uite, 
telefonul este acolo. 

Osborn privi într-o parte. 

— Am ajuns sâmbătă după-amiază și m-am dus la o piesă de 
teatru sâmbătă seara, spuse el pe un ton neutru. Apoi a început 
să-mi fie rău. M-am întors la hotel și am stat în cameră până luni 
dimineața. 

— Toată noaptea de sâmbătă și duminică toată ziua? 

— Exact. 

— Și nu ai ieșit deloc din cameră. 

— Exact. 

— Room service? 

— Aţi avut vreodată un virus de douăzeci și patru de ore? Am 
avut febră și frisoane, diaree, care alterna cu peristaltice. Adică 
vărsături, mai precis. Cine ar vrea să mănânce ceva în condiţiile 
astea? 

— Ai fost singur? 

— Da. Răspunsul lui Osborn fu rapid, hotărât. 

— Și nu te-a mai văzut nimeni altcineva? 

— Nimeni despre care să știu. 

McVey așteptă o clipă, apoi întrebă blând: 

— Doctore Osborn, de ce mă minți? 

Acum era joi seara. Inainte de a pleca din Londra către Paris, 
miercuri după-amiază, McVey îl rugase pe comandantul Noble 
să verifice cazarea lui Osborn la hotelul Connaught. Joi 
dimineața, puţin după ora șapte, Noble îl sunase. Osborn sosise 
la Connaught sâmbătă după-amiaza și plecase luni dimineața. 
Se înregistrase ca doctorul Paul Osborn din Los Angeles și 
urcase singur în camera lui. La scurt timp după aceea îl urmase 
o femeie. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Osborn, încercând să-și 
mascheze îngrijorarea printr-un ton furios. 

— Nu ai fost singur acolo. 

McVey nu-i mai dădu șansa de a nega încă o dată. 

— Ai fost însoţit de o tânără. Păr închis la culoare. În jur de 
douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani. Se numește Vera 
Monneray. Ai făcut sex cu ea în timpul unui drum cu taxiul de la 


101 


Leicester Square la hotelul Connaught, sâmbăta trecută, seara 
târziu. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Osborn, înmărmurit. 

Felul în care lucrau cei de la poliţie, ce știau ei, și modul în 
care aflau toate aceste lucruri erau ceva greu de închipuit. În 
cele din urmă, încuviinţă din cap. 

— Ea este pricina pentru care ai venit la Paris? 

— Da. 

— Presupun că și ei i-a fost rău în tot acest timp cât ţi-a fost și 
dumitale. 

— Da, și ei. 

— O cunoști demult? 

— Am cunoscut-o la Geneva la sfârșitul săptămânii trecute. M- 
a însoţit la Londra. Apoi am venit la Paris. Ea lucrează aici ca 
rezidentă. 

— Rezidentă? 

— Este medic. Adică urmează să devină medic. 

Medic? McVey îl privi fix pe Osborn. Era uimitor câte puteai 
afla când îţi încercai șansele. Lebrun n-avea decât să-și vadă 
mai departe de interdicțiile sale. 

— Și de ce nu ai menţionat-o până acum? 

— V-am spus că era ceva personal... 

— Doctore, ea este alibiul dumitale. Ea poate depune 
mărturie despre felul în care ţi-ai petrecut timpul la Londra... 

— Nu aș vrea să fie implicată și ea în toate acestea. 

— De ce? 

Osborn simţi din nou cum i se ridică tensiunea. McVey 
începuse să devină prea personal cu acuzaţiile sale și, sincer, lui 
Osborn nu-i făcea plăcere ca altcineva să se amestece în viața 
lui particulară. 

— Uitaţi ce e, spuneaţi că nu aveți aici niciun fel de autoritate. 
Nici măcar nu ar fi trebuit să vorbesc cu dumneavoastră! 

— Nu, așa este. Numai că eu cred că s-ar putea să-ţi dorești s- 
o faci, îi spuse McVey cu blândețe. Poliţia din Paris are 
pașaportul dumitale. Te-ar putea acuza, de asemenea, și de 
atac foarte grav la persoană dacă doresc acest lucru. Eu le faco 
favoare. Dacă vor avea impresia că îmi creezi probleme în 
legătură cu ceva, s-ar putea să privească cu alţi ochi ideea de a 
te lăsa să pleci. Mai ales acum, când numele dumitale a apărut 
în legătură cu o crimă. 


102 


— Dar v-am spus că nu am nicio legătură cu acest lucru! 

— Poate că nu, spuse McVey, însă ai putea sta într-o 
închisoare franceză mult timp până când se vor hotări să fie și ei 
de acord cu acest lucru. 

Osborn se simţi brusc ca și cum ar fi fost scos dintr-o mașină 
de spălat rufe și era pe punctul de a fi aruncat în storcător. Nu 
avea altceva de făcut decât să dea înapoi. 

— Poate dacă mi-aţi spune unde vreţi să ajungeţi, aș putea să 
vă ajut, spuse el. 

— Un bărbat a fost ucis la Londra în week-end-ul în care ai 
fost și dumneata acolo. Aș vrea să am confirmarea exactă a tot 
ce ai făcut și când anume. lar domnișoara Monneray pare să fie 
singura persoană care poate face acest lucru. Numai că, 
evident, dumneata eziţi s-o implici și pe ea, și, de fapt, prin 
atitudinea dumitale nu faci altceva decât s-o implici și mai mult. 
Dacă preferi, pot vorbi cu cei de la poliţia din Paris să o ridice și 
putem avea cu toţii o discuţie plăcută la sediu. 

Până în acel moment, Osborn făcuse tot ce-i stătuse în puteri 
să o ţină pe Vera deoparte de toate acestea. Numai că dacă 
McVey își ducea ameninţarea la îndeplinire, presa avea să afle. 
Și dacă ei aflau aceste lucruri, întreaga poveste - legătura lui cu 
Jean Packard, vizita lor clandestină, a lui și a Verei, la Londra, 
relația Verei cu persoana cu care se întâlnea ar deveni un articol 
pe prima pagină a ziarelor. Politicienii puteau face absolut ce 
voiau cu starlete și cu piţipoance, și lucrul cel mai rău care li se 
putea întâmpla era să piardă alegerile sau o numire, în vreme 
ce consoartele lor erau afișate pe copertele tuturor ziarelor de 
consum din fiecare supermagazin din întreaga lume, cel mai 
probabil îmbrăcate într-un bikini. Numai că o femeie care era pe 
punctul de a deveni medic era o cu totul altă poveste. Publicului 
nu-i plăcea deloc ideea ca medicii lor să fie și ei la fel de umani, 
așa că, dacă McVey insista, existau toate șansele ca Verei să i 
se ducă pe apa sâmbetei nu numai rezidenţiatul, ci toată 
cariera. Că era șantaj sau nu, până atunci McVey păstrase tot 
ceea ce aflase între el și Osborn și se oferea să lase lucrurile să 
rămână la fel. 

— Este... începu Osborn, apoi își drese vocea. Este... Deodată 
își dădu seama că McVey deschisese fără să vrea o portiță. Nu 
numai în privinţa chestiunii cu Jean Packard, ci și pentru Osborn, 
căci putea afla astfel cât de multe știa poliția cu adevărat. 


103 


— Ce este? 

— Motivul pentru care am angajat un detectiv particular, 
spuse Osborn; era o minciună deliberată, însă trebuia să-și 
asume riscul. 

Poliţia ar fi verificat fiecare petic de hârtie pe care îl avea Jean 
Packard acasă sau la birou, numai că el știa că Packard nu 
lăsase aproape nimic scris în urma lui. Așa că erau probabil în 
căutarea oricărui fir pe care-l puteau găsi și nu le păsa în ce 
mod făceau acest lucru, chiar trimițând un poliţist american să-l 
scuture zdravăn pe el. 

— Ea are un iubit. Nu voia ca eu să aflu. Și nu aș fi aflat dacă 
nu aș fi urmat-o până la Paris. Când mi-a spus, m-am înfuriat. 
Am întrebat-o cine era, dar n-a vrut să-mi spună. Așa că m-am 
hotărât să aflu singur. 

Inteligent și dur cum era, McVey îi crezu totuși povestea, ceea 
ce însemna că poliţia nu știa absolut nimic despre Kanarack. Și 
dacă ei nu știau nimic, Osborn nu vedea niciun motiv care să-l 
împiedice să-și ducă planul la îndeplinire. 

— lar Packard a aflat acest lucru pentru dumneata. 

— Da. 

— Vrei să-mi spui și mie? 

Osborn aşteptă suficient de mult pentru ca McVey să rămână 
cu impresia că era dureros pentru el să discute despre acest 
lucru. Apoi rosti încet: 

— Se culcă cu prim-ministrul Franţei. 

McVey îl privi pe Osborn preţ de o clipă. Acesta era răspunsul 
corect, cel pe care-l aștepta. Dacă Osborn ascundea ceva de el, 
McVey nu știa despre ce era vorba. 

— O să trec peste asta. Intr-o zi sunt sigur că am să pot chiar 
și să râd despre acest lucru. Însă nu și acum. 

Replica lui Osborn exprima o atitudine rezonabilă, chiar puţin 
sentimentală. 

— Este acest lucru suficient de personal pentru 
dumneavoastră? 


104 


24. 


McVey ieși din hotel și traversă strada, îndreptându-se către 
mașină. Intuiţia îi spunea două lucruri despre Osborn: primul, că 
nu avea nimic de-a face cu crimele din Londra, iar al doilea, că o 
iubea sincer pe Vera Monneray, indiferent cu cine se culca 
aceasta. 

Închizând portiera de la Opel, McVey își puse centura de 
siguranţă și porni mașina. Puse în funcţiune ștergătoarele de 
parbriz, căci afară ploaia nu mai contenea, întoarse mașina și se 
îndreptă înapoi spre hotelul la care stătea. Osborn nu 
reacţionase diferit faţă de majoritatea oamenilor care erau 
interogaţi de poliţie, mai ales dacă erau nevinovați. Gama de 
emoţii mergea de obicei de la șoc la spaimă, apoi la indignare, și 
de cele mai multe ori se termina cu enervare - uneori cu 
ameninţări că-l vor da în judecată pe poliţist, alteori întregul 
departament de poliţie - sau cu un schimb politicos de replici, 
când polițistul explica faptul că interogatoriul lui nu era ceva 
personal, că el trebuia doar să-și facă meseria, își cerea iertare 
pentru deranj și pleca. Ceea ce făcuse și el. 

Nu Osborn era omul lui. Pe Vera Monneray ar fi putut s-o pună 
în agendă pentru o verificare ulterioară, pentru că era o 
persoană cu pregătire medicală, care acumulase probabil și o 
anumită experiență chirurgicală. În această privinţă, ea 
corespundea profilului și fusese și la Londra în momentul în care 
avusese loc ultima crimă, numai că ea și cu Osborn își asigurau 
alibiurile unul altuia pentru orice vor fi făcut acolo. Poate că 
fuseseră bolnavi, așa cum afirmase Osborn, sau poate că-și 
petrecuseră vremea giugiulindu-se unul pe altul, iar dacă ea 
jeșise pentru o oră sau două, nu o văzuse nimeni din cei de la 
hotel, iar Osborn, din cauză că se credea îndrăgostit de ea, i-ar 
asigura un alibi chiar dacă lucrurile ar sta așa. Mai mult, era 
convins că dacă ar verifica-o, ea ar apărea cu o reputație 
neștirbită, fără cazier sau altceva. Dacă ar fi împins lucrurile și 
mai departe, nu ar fi făcut decât să-l pună pe Lebrun într-o 
lumină proastă și ar fi putut sfârși prin a deranja nu numai 
întregul departament, însă probabil chiar întreaga Franţă. 

Ploaia începu să cadă cu mai multă putere, iar McVey începu 
să se îngrijoreze din cauză că nu știa acum mai multe despre 


105 


omorurile prin decapitare decât în momentul în care începuse să 
lucreze la caz, adică cu mai mult de trei săptămâni în urmă. 
Însă, în afară de situaţiile în care aveai imediat noroc, așa se 
întâmpla de obicei. Asta era de obicei activitatea la Omucideri. 
Detaliile fără sfârșit, sutele de piste false pe care trebuia să le 
verifici, apoi revenirea în același punct, o nouă pistă de urmat. 
Rapoartele, hârțogăraia, interogatoriile nenumărate care violau 
intimitatea unor străini. Uneori aveai noroc, dar de cele mai 
multe ori nu. Oamenii se enervau pe tine și nici nu puteai să-i 
blamezi pentru acest lucru. De câte ori nu fusese întrebat de ce 
făcea acest lucru! De ce-și consumase întreaga viață pentru 
această slujbă urâtă, enervantă și îngrozitor de morbidă? De 
obicei nu făcea decât să ridice din umeri și răspundea că într-o 
zi se trezise și își dăduse seama că făcea toate astea ca să-și 
câștige existenţa. Numai că în sinea lui știa și de aceea făcea 
asta. Nu știa de unde venise la el sau cum de o dobândise. Știa 
însă ce era. Era convingerea că și morţii aveau drepturile lor. Și 
la fel și prietenii și familiile care-i iubeau pe aceștia. Crima era 
un lucru îngrozitor și nu puteai lăsa pe cineva să scape după ce 
comitea una. Mai ales dacă gândeai așa și dacă aveai 
experiența și autoritatea necesare pentru a face ceva în acest 
sens. 

Făcu o curbă largă la stânga și McVey se trezi traversând un 
pod peste Sena. Nu asta intenţionase. lar acum era dat complet 
peste cap și nu avea nici cea mai vagă idee unde se afla. 
Următorul lucru pe care-l făcu în mod conștient fu să intre în 
fluxul traficului care trecea pe lângă Turnul Eiffel. Așa se 
întâmpla când câte un mărunţiș din acela care-l sâcâia 
întotdeauna după un interogatoriu sau o discuţie începea să-l 
înţepe prin diverse zone ale conștiinței sale. Era același gen de 
lucru care-l făcuse să sune la locuinţa Verei Monneray, numai ca 
să vadă cine va răspunde la telefon. 

Trecu pe banda din stânga, atent la următoarea stradă 
laterală, și apoi o luă pe aceasta. Se deplasa de-a lungul 
marginii exterioare a unui parc, în care vedea la distanţă, printre 
copaci, lucrătura masivă în metal de la baza Turnului Eiffel, 
acum luminată. Chiar în fața lui, o mașină porni de lângă 
bordură și intră în trafic. Încet, depăși locul respectiv, apoi dădu 
cu spatele și parcă. leși din mașină, își trase haina pe el să-l 
protejeze de ploaie, apoi își frecă palmele una de alta să și le 


106 


încălzească. O clipă mai târziu mergea pe o alee de-a lungul 
marginii de la Parc du Champ de Mars, cu turnul profilându-se la 
distanță. 

Zona parcului era cufundată în întuneric și nu se vedea mai 
nimic. Copacii de pe marginea aleii îl mai protejau cu crengile 
lor de vremea ploioasă și se strădui să rămână sub coroanele 
lor. Își putu vedea aburii respirației în aerul răcoros al nopţii și 
suflă în mâini, însă în cele din urmă și le vări în buzunarele de la 
impermeabil. 

Evită cu grijă o zonă în care se refăcea trotuarul, apoi mai 
merse vreo cincizeci de metri în direcția zonei luminate, unde 
putea vedea cu claritate turnul ridicându-se spre cerul nopţii. 
Deodată îi alunecară picioarele și aproape căzu. Se redresă, 
apoi mai merse puţin, unde se vedea un felinar care-și arunca 
lumina peste o bancă din parc. Lumina de la turn se împrăștia 
peste pajiștea pe unde tocmai venise. In mare parte, zona 
respectivă fusese proaspăt săpată și era în curs de replantare. 
Se sprijini cu o mână de bancă, apoi ridică un picior și se uită la 
un pantof. Era ud și plin de noroi. La fel era și celălalt. 
Satisfăcut, se întoarse și porni înapoi spre mașină. Acesta era 
motivul pentru care venise. Fusese verificarea simplă a unui 
răspuns simplu, la o întrebare simplă. Osborn spusese adevărul 
în privinţa noroiului. 


25. 


Michele Kanarack nu-l mai văzuse niciodată pe soţul ei atât de 
distant și de rece. Acesta stătea pe un scaun, îmbrăcat în chiloţi 
și un tricou uzat, și se uita pe fereastra de la bucătărie. Era ora 
nouă și zece seara. La ora șapte venise de la serviciu, se 
dezbrăcase și își pusese hainele imediat în mașina de spălat. 
Primul lucru pe care-l făcuse după aceea fusese să-și toarne 
niște vin, numai că se oprise brusc din băut după o jumătate de 
pahar. După aceea întrebase de cină, mâncase în tăcere și nu 
rostise de atunci niciun cuvânt. 

Michele îl privi fără să știe ce să creadă. Fusese concediat, era 
sigură de asta. Nu avea nici cea mai mică idee de ce sau cum de 
se întâmplase acest lucru. Ultimul lucru pe care i-l spusese el 


107 


fusese că urma să se ducă la Rouen cu Monsieur Lebec ca să 
caute amplasamentul unei noi brutării. lar acum, la mai puţin de 
douăzeci și patru de ore după aceasta, uite-l cum stă, în chiloţi 
și uitându-se lung în noapte. 

Noaptea - acesta era un lucru pe care Michele îl moștenise de 
la tatăl ei. Avea patruzeci și unu de ani când i se născuse fiica și 
era un mecanic auto parizian pe vremea când armata nemților 
cucerise orașul. Membru al rezistenţei, își petrecea câte trei ore 
în fiecare seară după ce venea de la serviciu stând pe acoperișul 
blocului, privind pe ascuns și înregistrând traficul militar nazist 
de pe strada de dedesubt. 

Războiul se terminase de șaptesprezece ani când o adusese 
pe Michele, care avea patru ani, înapoi în apartament și o 
dusese sus pe acoperiș, pentru a-i arăta ce făcuse în timpul 
ocupaţiei. Traficul de pe strada de sub ei devenise ca prin 
farmec plin de tancuri nemţești, camioane și motociclete. 
Pietonii erau soldați naziști cu puști și cu pistoale automate. Nu 
conta faptul că Michele nu înțelesese scopul care stătea la baza 
acestor chestiuni. Important era faptul că, luând-o și ducând-o la 
clădirea aceea și călăuzind-o pe întuneric către acoperiș pentru 
a-i arăta cum și ce făcuse, el împărtășise cu ea un trecut secret 
și periculos. O făcuse și pe ea părtașă la ceva foarte personal și 
foarte important, și, când își aducea aminte de el, asta era ceea 
ce conta. Acum, privindu-l pe soţul ei, își dori ca și el să fie 
asemenea tatălui ei. Dacă veștile erau proaste, asta era. Se 
iubeau, erau căsătoriţi, așteptau un copil. Întunericul de afară 
nu făcea decât ca această distanţă dintre ei să fie și mai dureros 
de înţeles. 

In partea cealaltă a încăperii, mașina de spălat se opri, 
terminându-și ciclul programat. Într-o clipă, Henri se ridică, 
deschise mașina de spălat și își scoase hainele de lucru. Se uită 
la ele, apoi înjură cu voce tare, apoi traversă camera și deschise 
nervos ușa de la un dulap. O clipă mai târziu, băgă rufele încă 
umede într-o pungă menajeră, pe care o prinse la capăt cu o 
legătură din plastic. 

— Ce faci? întrebă Michele. 

Acesta își ridică brusc privirile. 

— Vreau să pleci, îi spuse el. Acasă la sora ta în Marsilia. la-ţi 
din nou numele de fată și spune la toată lumea că te-am părăsit, 


108 


că sunt un om de nimic și că n-ai nici cea mai mică idee unde m- 
am dus. 

— Ce spui? întrebă Michele ca lovită de trăsnet. 

— Fă ce ţi-am spus! Vreau să pleci chiar acum! În seara asta. 

— Henri, spune-mi te rog ce s-a întâmplat! 

Ca răspuns, Kanarack aruncă pe jos punga de plastic și se 
duse în dormitor. 

— Henri, te rog... Lasă-mă să te ajut... 

Deodată ea își dădu seama că el vorbea serios. Intră în 
cameră după el speriată de moarte și rămase în ușă, în timp ce 
el scotea de sub pat două valize uzate, pe care le împinse înspre 
ea. 

— la astea! spuse el. Poţi să bagi destule în ele. 

— Nu! Sunt soţia ta! Ce naiba s-a întâmplat? Cum poţi să spui 
asemenea lucruri fără nicio explicaţie? 

Kanarack o privi lung. Voia să spună ceva, dar nu știa cum s-o 
facă. Apoi se auzi de afară o mașină care claxonă o dată, apoi 
de două ori. Ochii lui Michele se îngustară. Îl împinse deoparte și 
se duse la fereastră. Jos, în stradă, văzu Citroënul alb al lui 
Agnes Demblon, care rămăsese cu motorul pornit și din care se 
ridicau gazele de eșapament în aerul nopţii. 

Henri o privi și îi spuse: 

— Te iubesc. Acum pleacă la Marsilia! Îţi voi trimite bani 
acolo. 

Michele se trase înapoi. 

— Nu te-ai dus niciodată la Rouen! Ai fost la ea! 

Kanarack nu îi răspunse. 

— Pleacă naibii de aici, ticălosule! Du-te la blestemata ta de 
Agnes Demblon! 

— Tu ești cea care trebuie să plece, spuse el. 

— De ce? Se mută ea aici? 

— Dacă asta este ceea ce vrei să afli, atunci bine. Da, se mută 
aici. 

— Atunci du-te la dracu' și să nu te mai întorci niciodată! Du- 
te dracului, ticălos ordinar, și fii blestemat! 


109 


26. 


— Înţeleg, spuse François Christian încet și fără emoție. Avea 
în mână un pahar cu coniac, pe care-l rotea ușor, cu privirile la 
focul din șemineu. 

Vera nu spuse nimic. Fusese destul de dificil să-l părăsească, 
îi datora foarte mult și nu avea de gând să-l insulte nici pe el și 
nici pe ei amândoi, ridicându-se pur și simplu în picioare și 
ieșind din încăpere ca și cum ar fi fost o prostituată, pentru că 
nu era. 

Era puţin înainte de ora zece. Tocmai terminaseră cina și 
stăteau în sufrageria spațioasă a unui apartament enorm de pe 
rue Paul Valery, între Bulevardul Foch și Bulevardul Victor Hugo. 
Ştia că Francois mai avea o casă și undeva la ţară, în care 
locuiau soţia lui și cei trei copii ai lor. Ea mai bănuia și faptul că 
avea în oraș mai mult de un singur apartament, dar nu-l 
întrebase niciodată nimic. Tot așa cum nu-l întrebase nici dacă 
ea era singura lui iubită, ceea ce bănuia că nu era adevărat. 

Luă o gură de cafea și își ridică privirile înspre el. Rămăsese 
tot nemișcat. Avea părul închis la culoare, tuns îngrijit și era 
puțin încărunţit pe la tâmple. În costumul său cu dungulițe 
închis la culoare, cu manșetele albe, scrobite, ieșindu-i cu o 
precizie căutată din mânecile hainei cu două rânduri de nasturi, 
arăta exact ca un aristocrat, ceea ce și era. Inelul de cununie de 
pe inelarul stâng lucea în lumina flăcărilor, în vreme ce sorbea 
absent din băutură, cu privirea aţintită asupra focului. De câte 
ori o mângâiaseră mâinile lui? De câte ori o atinseseră așa cum 
numai el putea să o atingă? 

Tatăl ei, Alexandre Baptiste Monneray, fusese ofițer de 
marină de carieră cu grad mare. Încă de timpuriu, ea, împreună 
cu mama și cu fratele ei călătoriseră prin lumea întreagă, 
urmându-l pe la diversele lui însărcinări și baze militare navale. 
Când ea împlinise șaisprezece ani, tatăl ei se pensionase și 
devenise un consultant independent în cadrul apărării și se 
stabiliseră permanent într-o casă mare din sudul Franţei. Acolo 
se întâmplase ca François Christian, pe vremea aceea 
subsecretar la Ministerul Apărării, să devină, printre alţii, un 
oaspete frecvent în casa lor. Și tot acolo începuse și relaţia lor. 
François îi vorbise îndelung despre artă, despre viaţă și despre 


110 


dragoste. Și într-o după-amiază foarte importantă, despre 
direcția în care urma să-și îndrepte ea studiile. Când ea îi 
spusese de medicină, el rămăsese surprins. Acesta era 
adevărul, se apărase ea. Nu numai că dorea să fie medic, dar 
era foarte hotărâtă să devină unul, dacă nu pentru altceva, 
atunci măcar pentru promisiunea sfidătoare pe care i-o făcuse 
tatălui ei la șase ani, când stăteau la masă într-o duminică seara 
și părinţii ei discutau despre carierele adecvate pentru femei. 
Dintr-odată, ea îi anunţase că avea să se facă doctor. Tatăl ei o 
întrebase dacă vorbea serios, iar ea îi spusese că da. |și amintea 
până și zâmbetul ușor pe care el i-l aruncase mamei ei când 
acceptase alegerea Verei. Ea luase acel zâmbet ca pe o 
provocare. Niciunul dintre părinţii ei nu credea că ea ar fi putut 
sau că va face acest lucru. În momentul acela se hotărâse să le 
demonstreze că nu aveau dreptate. Și chiar în clipa acelei 
hotărâri se întâmplase ceva și o lumină albă ușoară se ridicase 
în jurul ei și rămăsese acolo sclipind. Și, deși știa că nu mai era 
nimeni altcineva capabil să o vadă, se simţise încălzită și 
protejată de ea și simţise o forță mai mare decât orice 
experimentase până atunci. Și atunci o luase ca pe o confirmare 
că promisiunea făcută tatălui ei era ceva real și că destinul îi era 
pecetluit. lar în aceeași după-amiază în care îi povestise acest 
lucru lui François Christian, aceeași lumină apăruse din nou și ea 
îi spusese că era acolo. Zâmbind ca și cum ar fi înţeles exact 
despre ce era vorba, el îi luase mâna într-a lui și o încurajase din 
plin să-și urmeze visele. 

La douăzeci de ani absolvise Universitatea din Paris și fusese 
acceptată imediat la Facultatea de Medicină din Montpellier, 
moment în care tatăl ei își mai înmuiase atitudinea și îi oferise 
întreaga lui binecuvântare. Un an mai târziu, după ce petrecuse 
vacanţa de Crăciun la Calais împreună cu bunica ei, Vera se 
oprise la Paris să-și viziteze prietenii. Fără vreun motiv anume, 
avusese ideea intempestivă de a-l vizita pe Frangois Christian, 
pe care nu-l mai văzuse de aproape trei ani. Fusese o decizie 
total inofensivă, fără vreun alt scop decât să-l salute. Numai că 
Francois era acum președintele Partidului Democrat Francez și 
era o figură politică foarte importantă și nu avea nici cea mai 
mică idee cum să ajungă la el prin întreg șirul acela de 
subordonați, așa că se dusese la biroul lui și ceruse să fie 
primită. Spre surpriza ei, fusese lăsată să intre aproape imediat. 


111 


În clipa în care intrase în încăpere și el se ridicase de pe 
scaunul de la birou ca s-o întâmpine, simţise că se petrecea 
ceva extraordinar. El comandase ceai și stătuseră așezați la 
fereastră, privind spre grădina din faţa biroului său. Se 
întâlniseră când ea avea șaisprezece ani; acum avea aproape 
douăzeci și doi. În mai puţin de șase ani, adolescenta plină de 
îndrăzneală devenise o tânără femeie izbitor de frumoasă, 
foarte inteligentă și extrem de atrăgătoare. Dacă ea nu ar fi fost 
convinsă de asta, comportamentul lui i-ar fi confirmat-o 
întrutotul, și indiferent ce făcea, nu-și putea lua ochii de la el și 
nici el de la ea. În aceeași seară o adusese aici, în acest 
apartament. Luaseră cina, apoi o dezbrăcase pe canapeaua de 
lângă șemineul unde era așezat acum. Să facă dragoste cu el i 
se păruse cel mai natural lucru din lume. Și fusese așa și în 
continuare, în următorii patru ani, chiar dacă el devenise prim- 
ministru. Apoi apăruse Paul Osborn în viaţa ei și în ceea ce 
părea o chestiune de câteva secunde, totul se schimbase. 

— Bine, spuse el moale, răsucindu-se în scaun și păstrând în 
ochi, când li se întâlniră privirile, cea mai mare dragoste și cel 
mai mare respect pentru ea. Ințeleg. g 

Apoi puse paharul pe masă și se ridică în picioare. In acest 
timp, o privi din nou, ca și cum ar fi dorit să-și fixeze în minte 
pentru totdeauna imaginea ei. Pentru un timp ce păru 
îndelungat, nu făcu decât să stea acolo. În cele din urmă se 
întoarse și ieși din încăpere. 


27. 


Osborn stătea pe marginea patului și îl asculta pe Jake Berger 
cum se plângea de ochii care îl usturau și de nasul care îi curgea 
și de temperatura de treizeci și două de grade care cocea orașul 
Los Angeles sub presiune, ducând la o alertă de ceaţă de gradul 
întâi. Berger îi dădea înainte de la telefonul său din mașină de 
pe undeva între Beverly Hills și birourile lui opulente din Century 
City. Nu părea să conteze prea mult faptul că Osborn se afla în 
Paris, la zece mii de kilometri distanţă, și că era posibil să aibă 
propriile lui probleme. Părea mai mult un copil răsfăţat decât 
unul dintre avocaţii de vârf din Los Angeles, cel care-l îndrumase 


112 


de la bun început pe Osborn către Kolb International și Jean 
Packard. 

— Jake, ascultă-mă, te rog, reuși Osborn să-l întrerupă în cele 
din urmă, apoi îi povesti ceea ce tocmai se întâmplase: faptul că 
Jean Packard fusese omorât, vizita neașteptată a lui McVey, 
întrebările personale ale acestuia. Nu preciză nimic despre 
minciună, despre faptul că spusese că îl angajase pe Jean 
Packard pentru a descoperi cine era prietenul Verei, la fel cum 
evită să precizeze și motivul pentru care avusese nevoie de un 
detectiv particular încă de când îl sunase prima dată pe Berger. 

— Eşti sigur că era McVey? întrebă Berger. 

— Îl cunoști? 

— Dacă-l cunosc pe McVey? Care avocat care a apărat 
vreodată un suspect de crimă din orașul Los Angeles nu-l 
cunoaște? Este un tip dur și meticulos, cu tenacitatea unui pit- 
bull. Odată ce s-a băgat în ceva, nu se lasă până nu termină. 
Faptul că se află la Paris nu este o surpriză - expertiza lui McVey 
a fost căutată ani de zile de către departamentele neajutorate 
de la Omucideri de pe tot globul. Intrebarea este: de ce-l 
interesează pe el Paul Osborn? 

— Habar n-am! A apărut deodată și a început să-mi pună 
întrebări. 

— Paul, spuse Berger direct. Despre McVey: el nu pune 
niciodată întrebări numai ca să se afle în treabă. Am nevoie de 
un răspuns sincer: ce se petrece acolo? 

— Habar n-am, răspunse Osborn, fără nicio umbră de ezitare 
în voce. 

Berger nu spuse nimic preţ de o clipă, apoi îl preveni pe 
Osborn să nu discute cu nimeni altcineva, și dacă McVey avea 
să revină, să-i comunice acestuia să-l sune pe Berger în Los 
Angeles. Intre timp, el va căuta pe cineva la Paris pentru a găsi 
o modalitate de a-i recupera pașaportul și să poată pleca naibii 
de acolo. 

— Nu, interveni Osborn imediat. Nu face nimic! Voiam numai 
să știu despre McVey, asta-i tot. Mulţumesc pentru timpul 
acordat! 

e 

Succinilcolina - Osborn studie flaconul la lumina becului de la 

baie, apoi îl puse rapid în trusa de bărbierit, împreună cu 


113 


pachetul sigilat de seringi, închise trusa și o ascunse printre mai 
multe cămăși din valiză pe care nu le mai despachetase. 

Se spălă pe dinţi, dădu pe gât două somnifere, încuie ușa de 
două ori, apoi se duse lângă pat și dădu la o parte cuvertura. Se 
așeză și abia atunci își dădu seama cât de obosit era. De la 
încordare îl durea fiecare mușchi din corp. 

Fără îndoială, vizita lui McVey îl sleise cu totul, iar telefonul 
dat lui Berger fusese un strigăt de ajutor. Numai că după aceea, 
în timp ce rostea cuvintele în grabă, își dăduse seama deodată 
că nu sunase persoana potrivită, nici măcar profesional, căci 
apelase la cineva foarte calificat în consiliere legală, dar nu și 
sufletească. Adevărul era că îl solicitase pe Berger să-l scoată 
din Paris și din încurcătura aceea, așa cum mai devreme 
încercase să-l solicite pe Jean Packard pentru a-l ucide pe 
Kanarack. În loc să-l sune pe Berger, ar fi trebuit să apeleze la 
psihologul lui din Santa Monica, să-i ceară ajutorul pentru a-și 
putea controla propria criză emoţională. Numai că nu avea cum 
să facă așa ceva fără să-și mărturisească intenţiile criminale, iar 
dacă ar fi făcut asta, psihologul ar fi fost obligat prin lege să 
anunţe poliţia. În afară de asta, singura persoană cu care ar mai 
fi putut discuta era Vera, numai că nu putea face acest lucru 
fără s-o incrimineze și pe ea. De fapt, nu era nicio diferenţă cu; 
urma să se confeseze, pentru că decizia finală era și avea să fie 
numai a lui. Adică fie să-l lase în pace pe Kanarack, fie să-l 
ucidă. 

Venirea lui McVey îl strânsese puţin cu ușa. Cu experienţa și 
talentul lui, nu menționase numele lui Kanarack nici măcar o 
singură dată, dar cum putea Osborn să fie sigur că el chiar nu 
știa nimic? Cum putea fi sigur că, dacă ar fi continuat să-și ducă 
planurile la îndeplinire, poliţia nu ar fi stat la pândă? 

Osborn se întinse și stinse veioza de la cap și se întinse în pat 
pe întuneric. Afară, ploaia bătea încetișor în fereastră. Luminile 
de pe Bulevardul Kléber de dedesubt luminau stropii care se 
prelingeau pe sticla geamului și îi făcea să pară enormi, 
reflectaţi pe tavan. Închise ochii și își lăsă gândurile să zboare 
către Vera și la cum făcuseră dragoste în acea după-amiază. O 
putea vedea goală deasupra lui, cu capul dat pe spate și cu 
spatele atât de arcuit, încât părul ei lung îl atingea pe glezne. 
Singura mișcare era unduirea lentă, senzuală, înainte și înapoi, a 
zonei ei pelviene, în vreme ce făceau dragoste. Părea ca o 


114 


sculptură. Era expresia a tot ceea ce putea fi mai feminin. Fată, 
femeie, mamă. |n același timp solidă și lichidă, infinit de 
puternică și totuși fragilă până la disipare. 

Adevărul era că o iubea și că îi păsa de ea într-un fel pe care 
nu-l mai experimentase până atunci. Acest lucru avea sens doar 
dacă ajungeai la el din străfundurile sufletului, plin de dorința, 
de foamea și de intuirea miracolului că dragostea supremă 
dintre două persoane poate exista în realitate. lar el știa dincolo 
de orice dubiu că, dacă ar fi fost ca amândoi să moară în clipa 
aceea, tot atunci ar fi fost reuniți în vastitatea spațiului, ar fi luat 
orice formă ar fi fost necesară și ar fi continuat să se 
întrepătrundă pe vecie. Dacă această viziune era romantică sau 
copilărească, sau chiar spirituală, nu avea nicio însemnătate, 
pentru că Paul Osborn considera că era adevărată. lar el mai 
știa și că Vera simţea și ea același lucru, chiar dacă în felul ei. O 
dovedise mai devreme în ziua aceea, când îl dusese în 
apartamentul ei. Și acest lucru clarifica restul prin el însuși. Și 
asta însemna că dacă el și Vera aveau să-și continue relaţia, el 
nu putea permite demonului din interiorul lui să facă ceea ce 
făcuse tuturor relațiilor de dragoste pe care le experimentase 
încă din tinerețe. Adică să o distrugă. De data aceasta, demonul 
era cel care trebuia distrus. Inexorabil și pe vecie. Nu conta cât 
era de dificil, de periculos sau cu ce riscuri. 

In cele din urmă, pe măsură ce somniferele își îndeplineau 
misiunea și somnul începu să-l cuprindă, demonul lui Paul 
Osborn se materializă în faţa lui. Era gheboșat și ameninţător și 
purta o haină prăfuită. Deși era întuneric, îl văzu ridicându-și 
capul. Avea ochii înfundaţi în orbite și privirea fixă, iar urechile îi 
erau depărtate de cap în unghi ascuţit. Avea capul răsucit într-o 
parte și nu putea să-i vadă faţa cu claritate, și totuși el știu 
instinctiv că avea maxilarul pătrat și că avea o cicatrice care îi 
traversa obrazul până la buza de jos. Și nu era nicio îndoială, 
niciuna. Cel pe care-l văzu în faţa ochilor săi nu era altul decât 
Henri Kanarack. 


28. 


Clic. 


115 


McVey știa că era ora 3:17 dimineaţa fără să se uite la ceas, 
pentru că ultima dată când se uitase fusese 3:11. Ceasurile 
digitale nu ar fi trebuit să facă niciun zgomot, numai că, dacă 
ascultai cu atenţie, făceau. lar McVey ascultase și numărase 
clicurile, pe când stătea adâncit în gânduri. 

Se reîntorsese la hotel pe la unsprezece noaptea, după vizita 
la Osborn și după incursiunea făcută prin ploaie în faţa Turnului 
Eiffel. Restaurantul minuscul al hotelului era închis, iar room 
service nu era disponibil, din cauză că nu exista această 
opțiune. Era genul acela de călătorie finanțată de Interpol cu 
toate cheltuielile incluse. Adică un hotel la limita decenței, cu 
covoarele decolorate, patul denivelat, mâncarea cu cocoloașe, 
asta dacă reușeai să ajungi între orele șase și nouă dimineaţa, și 
între șase și nouă seara. 

Nu-i rămăsese decât fie să se reîntoarcă în ploaie și să caute 
un restaurant care mai era încă deschis, fie să utilizeze „barul 
de onoare”, adică frigiderul micuţț, mascat de un dulap, 
înghesuit între cel care avea rolul unui dulap de haine și baia 
care se inunda ori de câte ori foloseai dușul. McVey nu avea de 
gând să mai iasă pe ploaie, așa că ori alegea să folosească 
„barul de onoare”, ori va răbda de foame. Deschizându-l cu 
cheița anexată la brelocul pe care se afla și cheia de la cameră, 
găsise înăuntru niște brânză și biscuiţi și un triunghi de ciocolată 
elveţiană. Scotocind pe acolo, mai găsise și o jumătate de sticlă 
de vin alb, care se dovedise un Sancerre foarte bun. După 
aceea, când deschisese din întâmplare sertarul de la masa de 
scris ca să verifice lista de prețuri a „barului de onoare”, 
înțelesese și motivul pentru care vinul Sancerre fusese atât de 
bun. Sticluța aceea de jumătate de litru costa 150 de franci, 
ceea ce însemna în jur de treizeci de dolari americani. O nimica 
toată pentru un cunoscător, însă o avere pentru un simplu 
polițist. 

Pe la unsprezece și jumătate se mai calmase, își scosese 
hainele și era pe punctul de a intra sub duș, când sunase 
telefonul. Comandantul Noble de la Scotland Yard îl sunase de 
acasă de la el, din Chelsea. r 

— Nu închide, McVey, te rog, îi spusese Noble. Il am pe 
Michaels pe celălalt fir, patologul de la Home Office, și trebuie 
să-mi dau seama cum să fac să transform această conversație 
într-o conferință fără să decuplez pe vreunul. 


116 


McVey se înfășurase într-un prosop și se așezase la biroul 
lucios situat de partea cealaltă a patului. 

— McVey? Mai ești acolo? 

— Da. 

— Doctore Michaels? 

McVey auzise vocea tânărului doctor alăturându-se grupului: 

— Sunt aici, spusese el. 

— Bine, atunci. Doctore Michaels, spune-i dumneata 
prietenului nostru McVey ceea ce tocmai mi-ai comunicat mie 
mai înainte. 

— Este vorba despre capul secționat de trup. 

— Ai identificat persoana căreia îi aparține? se luminase 
McVey. 

— Încă nu. Poate că ceea ce ne va comunica doctorul 
Michaels ne va ajuta să ne explicăm de ce identificarea acestuia 
este atât de problematică, spusese Noble. Continuă, doctore 
Michaels, te rog! 

— Da, desigur, spusese Michaels și își dresese glasul. Așa cum 
vă amintiţi, domnule detectiv McVey, rămăsese foarte puţin 
sânge în capul tăiat atunci când a fost găsit. De fapt, aproape 
deloc. Așa că a fost foarte dificil să stabilesc timpul de coagulare 
pentru a determina ora la care a intervenit decesul. Și totuși m- 
am gândit că dacă aș avea ceva mai multe informaţii, aș putea 
să vă dau o estimare rezonabilă a intervalului de timp în care a 
fost omorât individul, însă după cum se pare, nu am cum. 

— Nu înţeleg, spuse McVey. 

— După ce ați plecat, am luat temperatura capului și am 
selectat câteva mostre de ţesut, pe care le-am trimis la 
laborator să fie analizate. 

— Și? întrebă McVey căscând; se făcuse târziu și îi era gândul 
mai mult la somn decât la crime. 

— Capul a fost congelat. Congelat, apoi dezgheţat, și apoi 
aruncat pe alee. 

— Ești sigur? 

— Da, domnule! 

— N-aș putea spune că nu am mai vazut așa ceva și mai 
înainte, spuse McVey. Numai că de obicei poţi spune imediat 
dacă e așa, deoarece tesuturilor prelevate din interiorul 
creierului le trebuie un timp mai îndelungat să se dezgheţe. 


117 


Interiorul capului este mai rece decât straturile care se apropie 
de suprafaţa craniului. 

— Nu a fost cazul aici. A fost dezghețat complet. 

— Termină ce ai de zis, doctore Michaels, îl grăbise Noble pe 
acesta. 

— Când probele de ţesut de la laborator au demonstrat că 
fusese congelat, pe mine încă mă preocupa faptul că pielea 
facială se mișca sub presiunea degetelor, așa cum s-ar fi 
întâmplat cu capul în condiţii normale, adică dacă nu ar fi fost 
congelat. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Am trimis capul cu totul doctorului Stephen Richman, un 
expert în micro-patologie de la Colegiul Regal de Patologie, 
pentru a vedea ce părere avea el despre congelare. M-a sunat 
imediat ce și-a dat seama ce se întâmplase. 

— Și ce anume se întâmplase? întrebase McVey cu nerăbdare. 

— Amicul nostru are o placă metalică în craniu. Aceasta este, 
fără îndoială, rezultatul unei operaţii chirurgicale pe creier 
realizate cu ani în urmă. Țesutul cranian nu ar fi revelat nimic, 
însă metalul a făcut-o. Capul fusese congelat, dar nu de tot, ci 
până la aproximativ zero grade absolute. 

— Mintea mea nu funcţionează prea bine la această oră din 
noapte, doctore. Mă depășești. 

— Zero absolut este o temperatură care nu se poate obţine în 
știința  congelării. De fapt, este o temperatură ipotetică, 
caracterizată prin absenţa totală a căldurii. Chiar și pentru ca o 
persoană să se poată apropia de această temperatură, ar 
necesita tehnici de laborator extrem de sofisticate, care 
utilizează atât heliu lichefiat, cât și sistem de răcire magnetică. 

— Cât de rece este această temperatură de zero absolut? 
întrebase McVey, care nu auzise niciodată de acest lucru. 

— În termeni tehnici? 

— În orice fel de termeni. 

— Minus două sute șaptezeci și trei virgulă cincisprezece 
grade Celsius sau minus patru sute cincizeci și nouă virgulă 
șaizeci și șapte grade Fahrenheit. 

— lisuse Hristoase, asta înseamnă aproape trei sute de grade 
sub zero! 

— Da, chiar așa. 


118 


— Și ce se întâmplă atunci, presupunând că reușești să atingi 
zero absolut? 

— Tocmai am verificat acest lucru, McVey, intervenise Noble. 
Asta înseamnă că este un punct în care ar înceta complet 
mișcările liniare ale tuturor moleculelor unei substanțe. 

— Fiecare atom al structurii acesteia ar rămâne într-o mișcare 
absolută, adăugase Michaels. 


Clic. 

De data aceasta, McVey se uită la ceas. Era vineri, 7 
octombrie, ora 3:18 dimineaţa. 

Nici comandantul Noble și nici doctorul Michaels nu avuseseră 
vreo idee de ce ar fi încercat cineva să congeleze un cap până la 
acea temperatură, și apoi să se debaraseze de el. McVey nu 
avea nici el nici cea mai vagă idee, de asemenea. Exista 
posibilitatea să fi apărut de la organizaţiile acelea de congelare 
criogenică care preluau trupurile celor decedați recent și le 
congelau în speranţa că într-un anumit moment din viitor, când 
va exista un tratament pentru afecțiunea care îi ucisese, 
trupurile vor fi decongelate, tratate și apoi readuse la viaţă. 
Pentru orice om de știință din lume, acesta era doar un vis 
irealizabil, numai că oamenii credeau în aceste lucruri și existau 
companii care furnizau aceste servicii în mod legal. 

Existau două asemenea companii în Marea Britanie. Una era 
la Londra, iar cealaltă la Edinburgh, iar Scotland Yard urma să le 
verifice pe amândouă dis-de-dimineaţă. Poate că omul lor nu 
fusese ucis, poate capul îi fusese tăiat după ce murise și păstrat 
deoparte special pentru vreun moment propice din viitor. Poate 
era propria lui investiţie. Poate că el singur își investise 
economiile de-o viaţă în congelarea propriului său cap. Oamenii 
făcuseră și lucruri mai trăsnite. 

McVey încheiase convorbirea, spunându-le că va veni la 
Londra a doua zi și solicitase ca toate cele șapte trupuri 
decapitate să fie examinate cu raze X, pentru a se vedea dacă 
vreunul dintre ele suferise vreo intervenţie chirurgicală prin care 
li se implantase metal în schelet. Articulaţii coxo-femurale 
artificiale, șuruburi care să susțină oase fracturate - metale care 
ar fi putut fi analizate, așa cum fusese și placa de oțel din capul 
personajului lor neidentificat. lar dacă avea vreunul metal în el, 
cadavrele trebuiau trimise de urgenţă doctorului Richman de la 


119 


Colegiul Regal, pentru a determina dacă nu fuseseră și acestea 
congelate la fel. 

Poate că aceasta era breșa pe care o căutau, genul de 
chestiune rămasă „întâmplător” la fața locului, de obicei chiar în 
fața nasului investigatorului, dar care la prima, a doua, a treia 
sau chiar a zecea privire încă rămânea cu totul de neobservat; 
genul acela care aproape întotdeauna schimba macazul în 
cazurile dificile de  omucideri; asta dacă polițistul care 
întreprindea investigația persevera suficient de mult încât să 
analizeze acel lucru încă o dată. 

e 

Clic. 

3:19 dimineața. Ridicându-se de pe scaun, McVey trase 
cuvertura și se lăsă să cadă în pat. Deja era „mâine”. Cu greu își 
mai putea aduce aminte de ziua de joi. Nu era plătit cum se 
cuvenea pentru genul acesta de ore de lucru. Însă dacă stătea 
să se gândească, niciun polițist nu era plătit suficient. 

Poate capul acela congelat îi va conduce la ceva, dar mai 
probabil că nu, după cum fusese și povestea aceea cu Osborn, 
care nu dusese nicăieri. Osborn era un tip simpatic, foarte 
tulburat și îndrăgostit. Ce chestie, să te duci într-o călătorie de 
afaceri și să te îndrăgostești de prietena prim-ministrului)! 

McVey era pe punctul de a stinge lumina și de a se băga sub 
pătură când își zări pantofii plini de noroi care se uscau sub 
masă, unde îi lăsase. Cu un oftat, se dădu jos din pat, îi luă și 
apoi se duse, pășind ușor, către baie, unde îi lăsă pe pardoseală. 

J 

Clic. 

Ora 3:24. McVey se băgă sub pătură, se răsuci, stinse lumina, 
apoi își puse din nou capul pe pernă. Dacă Judy ar mai fi fost în 
viață, l-ar fi însoţit și ea în această călătorie. Singurul loc unde 
călătoriseră vreodată împreună, în afară de excursiile destinate 
pescuitului de la Big Bear, fusese în Hawaii. Stătuseră acolo 
două săptămâni în 1975. Nu-și permiseseră niciodată un 
concediu în Europa. Ei bine, și-ar fi permis de data asta. Nu ar fi 
fost condiţii de lux, dar asta nu avea nici cea mai mică 
importanţă; Interpolul ar fi achitat totul. 


Clic. 


120 


Ora 3:26. „Noroiul!” spuse McVey deodată cu voce tare și se 
ridică în capul oaselor. Aprinse din nou lumina, dădu pătura la o 
parte și se îndreptă către baie. Se aplecă, luă în mână unul 
dintre pantofi și îl privi cu atenţie. Apoi îl luă și pe celălalt și făcu 
același lucru. Noroiul de pe ei era cenușiu, aproape negru. lar 
noroiul de pe adidașii lui Osborn fusese roșiatic. 


29. 


Michele Kanarack se uită la ceas, în vreme ce trenul ieșea din 
Gare de Lyon, îndreptându-se spre Marsilia. Era ora 6:54 
dimineaţa. Nu-și luase niciun bagaj cu ea, nu avea decât poșeta. 
Luase un taxi de la blocul în care locuiau la un sfert de oră după 
ce văzuse Citroânul lui Agnes Demblon așteptând în fața 
blocului. Ajunsă la gară, își cumpărase un bilet la clasa a doua 
spre Marsilia, apoi găsise o bancă și se așezase. Urma să 
aștepte vreo nouă ore, dar nu-i păsa. Nu-și dorea nimic de la 
Henri, nici măcar copilul care fusese conceput din dragoste nu 
mai departe decât cu opt săptămâni în urmă. Bruscheţea a ceea 
ce se întâmplase fusese copleșitoare. Cu atât mai mult, cu cât 
nu fusese prevestită de nimic. 

Odată ieșit din gară, trenul prinse viteză, iar Parisul se pierdu 
în ceață. Douăzeci și patru de ore mai devreme lumea ei fusese 
caldă și vie. În fiecare zi, sarcina o umplea de mai multă bucurie 
decât în ziua precedentă, și acest lucru nu se schimbase, apoi 
Henri o sunase și îi spusese că se ducea la Rouen cu Monsieur 
Lebec să prospecteze zona în legătură cu deschiderea unei noi 
brutării, poate chiar, după cum se gândise ea, cu promisiunea 
unui post de conducere. Apoi, ca o fluturare din mână, totul 
dispăruse. Totul. Fusese minţită și înșelată. Nu numai asta, dar 
fusese și o proastă. Ar fi trebuit să fie conștientă de puterea pe 
care căţeaua aceea de Agnes Demblon o avea asupra soţului ei. 
Poate că știuse în permanenţă acest lucru, dar refuzase să 
accepte. Pentru asta nu se putea blama decât pe ea însăși. Care 
femeie și-ar lăsa soțul să fie luat cu mașina și dus la serviciu în 
fiecare zi de către o femeie necăsătorită, indiferent cât de 
neatrăgătoare ar fi fost aceasta? Dar de câte ori nu o asigurase 


121 


Henri: „Agnes nu este decât o veche prietenă, iubita mea, o fată 
bătrână. Ce m-ar putea interesa la ea?” 

„lubita mea”. Încă îl mai putea auzi rostind aceste cuvinte, și 
asta îi făcea rău. În starea în care era acum, ar fi putut să-i 
ucidă pe amândoi, fără să mai stea pe gânduri. Pe fereastră se 
vedea cum imaginile din oraș făcuseră treptat loc peisajului de 
țară. Un alt tren trecu zgomotos pe lângă ei, îndreptându-se 
spre Paris. Michele Kanarack nu se va mai întoarce niciodată în 
Paris. Henri și tot ceea ce îl privea era un subiect închis. 
Terminat. Sora ei va trebui să înțeleagă acest lucru și să nu 
încerce să o convingă să se reîntoarcă la el. Cum îi spusese el? 
„la-ţi din nou numele de fată.” Chiar asta o să facă. Imediat ce 
își va putea găsi o slujbă și își va permite un avocat. Se lăsă pe 
spate, închise ochii și ascultă sunetul trenului în vreme ce 
acesta se deplasa în viteză pe șinele de cale ferată înspre sudul 
Franţei. Astăzi era 7 octombrie. Peste exact o lună și două zile, 
ea și cu Henri împlineau opt ani de căsătorie. 

e 

La Paris, Henri Kanarack dormea covrigit în poziţia fetală într- 
un fotoliu comod, tapiţat, din sufrageria lui Agnes Demblon. La 
ora 4:45 o dusese pe Agnes cu Citroenul la serviciu, și apoi se 
reîntorsese în apartamentul ei. Locuința lui de pe Bulevardul 
Verdier 175 era goală. Oricine s-ar fi dus acolo, nu ar fi găsit pe 
nimeni acasă și nici nu ar fi avut vreun indiciu unde se duseseră. 
Sacul menajer verde în care-și pusese hainele de lucru, lenjeria 
intimă, pantofii și șosetele, fusese aruncată în cuptorul de la 
subsol și se vaporizase în câteva secunde. Toate lucrurile pe 
care le purtase în timpul uciderii lui Jean Packard se filtraseră 
până acum în aerul nopţii și zăceau împrăștiate microscopic 
peste peisajul din Montrouge. 

La șaisprezece kilometri distanţă, de partea cealaltă a Senei, 
Agnes Demblon stătea la biroul ei de la etajul al doilea al 
brutăriei, facturând banii care intrau întotdeauna în cont pe 
șapte ale lunii. Îi prevenise deja pe Monsieur Lebec și pe 
angajaţii lui că Henri Kanarack fusese chemat de urgenţă în 
afara orașului într-o problemă de familie și că probabil nu va 
reveni la serviciu timp de cel puţin o săptămână. Pe la ora 6:30 
ea deja pusese avertizări scrise de mână la telefonul de la 
centrală și la ghișeul principal, cerând ca orice persoană care se 
interesa de domnul Kanarack să fie direcţionată către ea. 


122 


Cam pe la aceeași oră, McVey se deplasa cu grijă prin parcul 
Champ de Mars din faţa Turnului Eiffel. Lumina picurată a 
dimineții îi revela aceeași grădină dreptunghiulară întoarsă pe 
dos pe care o văzuse și în seara precedentă. Mai departe, putu 
să vadă și mai multe poteci săpate pentru reconfigurare. 
Dincolo de acestea erau și mai multe poteci care nu erau săpate 
încă, paralele unele cu altele, intersectându-se cu alte poteci la 
intervale de aproximativ cincizeci de metri. Deplasându-se pe 
întreaga lungime a parcului pe o latură a acestuia, traversă și 
reveni la cealaltă, studiind în acest timp aspectul solului. Nu 
reuși să găsească nicăieri decât pământul de culoare negru- 
cenușiu care îi murdări pantofii din nou cu noroi. 

Se opri, apoi se întoarse înapoi să vadă dacă nu-i scăpase 
ceva. In timp ce făcu acest lucru, văzu un paznic care se 
îndrepta spre el. Individul nu vorbea deloc engleza, iar franceza 
lui McVey era îngrozitoare. Și totuși, încercă: 

— Noroi roșu. Înţelegi? Noroi roșu. Se găsește pe undeva pe 
aici? întrebă McVey, arătând înspre pământ. 

— „Noroș”? întrebă individul. 

— Nu, roșu! Culoarea roșie! RO-ȘU! îi strigă McVey. 

— RO-ȘU, repetă individul, apoi îl privi ca și cum ar fi fost sărit 
de pe fix. 

Era prea devreme pentru așa ceva. O să se ducă la Lebrun și 
o să-l aducă aici să pună el întrebările. 

— Pardon, spuse el, cu pronunția cea mai bună de care era în 
stare, și era pe punctul de a pleca, însă zări deodată o batistă 
roșie care-i ieșea individului din buzunarul de la spate. Arătând 
înspre aceasta, spuse: Roșu. 

Dându-și seama ce-i arăta, individul o scoase și i-o oferi lui 
McVey. 

— Nu, nu, îi spuse McVey, făcându-i semn și din mână. 
Culoarea. 

— A! spuse individul cu fața strălucindu-i de satisfacție. La 
couleur!’ 

— La couleur! repetă McVey, triumfător. 

— Rouge roşu, spuse individul. 


8 Culoarea, în limba franceză în original (n.t.). 
123 


— Rouge, repetă McVey, încercând să graseieze ca un 
parizian adevărat. Apoi, aplecându-se, luă o mână de noroi 
cenușiu. Rouge? întrebă el. 

— Le terrain? 

McVey încuviinţă din cap. 

— Rouge terrain? întrebă el, arătând cu mâna înspre grădinile 
înconjurătoare. 

Individul îl privi fix pentru o clipă, apoi făcu și el cu mâna 
același gest ca McVey spre grădinile înconjurătoare. Rouge 
terrain. 

— Oui! se lumină McVey la față. 

— Non, răspunse individul. 

— Nu? 

— Nu! 

e 

Reîntors la hotel, McVey îl sună pe Lebrun și îi spuse că-și 
făcea bagajele ca să plece înapoi la Londra, și că avea 
sentimentul din ce în ce mai acut că Osborn nu era chiar atât de 
nevinovat cum crezuse el la început, și că poate ar merita să-l 
țină sub supraveghere până în ziua următoare, când urma să-și 
recupereze pașaportul și să plece cu avionul spre Los Angeles. 

— A, și încă ceva, adăugă el. Are niște chei de Peugeot. 

După treizeci de minute, la ora 8:05, o mașină de poliţie fără 
număr de înmatriculare parcă lângă bordură, pe partea cealaltă 
a hotelului la care stătea Paul Osborn, pe Bulevardul Kléber. În 
interiorul acesteia, un polițist în civil își desfăcu centura de 
protecţie și se așeză comod pentru supraveghere. Dacă Osborn 
urma să iasă, plecând fie pe jos, fie așteptând să i se aducă 
mașina, polițistul avea să-l vadă oricum. Un telefon cu scuzele 
de rigoare că sunase la un număr greșit confirmase faptul că 
Osborn se afla încă în camera lui. O verificare făcută la 
companiile de închiriere de mașini furnizase anul, culoarea și 
numărul de înmatriculare de la Peugeot-ul închiriat de Osborn. 

La ora 8:10, o altă mașină de poliţie fără număr de 
înmatriculare îl luă pe McVey de la hotel ca să-l ducă la 
aeroport, un gest de politeţe datorat lui Lebrun și Secţiei Întâi a 
Prefecturii de Poliţie din Paris. După încă cincisprezece minute 
se aflau tot în trafic. McVey știa deja suficient de multe despre 
Paris ca să-și dea seama că șoferul lui nu luase drumul către 


9 Terenul, în limba franceză în original (n.t.). 
124 


aeroport. Avusese dreptate. După cinci minute, acesta parcă în 
garajul de la sediul poliţiei. 

La ora 8:45, purtând același costum cenușiu șifonat care îi 
devenise din nefericire caracteristic, McVey se așeză de partea 
cealaltă a biroului lui Lebrun și examină fotografia de 
șaisprezece centimetri pe douăzeci și cinci a unei amprente. 
Amprenta era a unui deget întreg, iar imaginea era prelucrată 
clar și fusese obţinută de pe ciobul de sticlă pe care-l găsiseră 
cei din echipa de specialiști de la Omucideri în apartamentul lui 
Jean Packard. Bucata de sticlă fusese trimisă la laboratorul de 
examinare a amprentelor de la Interpolul din Lyon, unde un 
expert în calculatoare a lucrat pe amprentă până când pata 
respectivă a devenit perfect identificabilă. Amprenta fusese apoi 
scanată, mărită, fotografiată și trimisă înapoi lui Lebrun la Paris. 

— Ai auzit de doctorul Hugo Klass? întrebă Lebrun, 
aprinzându-și o ţigară și revenind cu privirea la ecranul gol al 
calculatorului său. 

— Un german expert în amprente, spuse McVey, punând 
fotografia înapoi într-un dosar, pe care-l închise. De ce mă 
întrebi? 

— Voiai să mă întrebi despre acurateţea prelucrării, am 
dreptate? 

McVey încuviinţă din cap. 

— Klass operează acum în afara sediului Interpolului. A lucrat 
cu un portretist în domeniul calculatoarelor pe amprenta 
originală, până când au reușit să obţină un model lizibil al 
acesteia. După aceea, Rudolf Halder de la Interpolul din Viena a 
făcut un test de confirmare cu un fel de comparator optic de 
medicină legală pe care el și cu Klass l-au realizat împreună. 
Nicio bombă inteligentă nu ar putea fi mai precisă. 

Lebrun privi înapoi la ecranul calculatorului. Aștepta un 
răspuns la o cerere de identificare pe care o făcuse la centrul de 
date al Interpolului din Lyon cu toate cazierele. Prima lui căutare 
i se returnase cu răspunsul „neînregistrat” în Europa. Cea de a 
doua revenise ca „neînregistrat” în America de Nord. Cea de a 
treia cerere a sa era pe „căutare automată” și lansase 
calculatorul în cercetarea „datelor anterioare”. 

McVey se aplecă și luă o ceașcă cu cafea amară. Nu conta cât 
de mult încerca să fie un polițist contemporan și să utilizeze 
tehnologiile avansate rapide și pe scară largă care îi erau 


125 


disponibile, pur și simplu nu reușea să-și scoată din sistem 
școala veche. Din punctul lui de vedere, îţi făceai activitatea de 
teren până când îţi găseai omul și dovezile care să susțină acest 
lucru. Apoi îl încolţeai mano a mano până când acesta ceda. Și 
totuși, știa că mai devreme sau mai târziu ar fi mai bine să-și 
schimbe metoda și să-și îmbunătăţească traiul. 

Se ridică, ocoli biroul lui Lebrun și privi înspre ecran. Exact 
atunci, un fișier de „căutare” apăru de la Interpolul din 
Washington. După șapte secunde, pe ecran apăru numele 
MERRIMAN, ALBERT JOHN: căutat pentru crimă, tentativă de 
omor, furt armat, extorcare - în Florida, New Jersey, Rhode 
Island, Massachusetts. 

— Ce tip drăguţ, spuse McVey. 

Apoi ecranul redeveni alb, după care mai apăru doar acest 
mesaj: DECEDAT, NEW YORK CITY - 22 DECEMBRIE 1967. 

— Decedat? întrebă Lebrun. 

— Calculatorul dumitale super-isteț a obținut un individ mort 
care ucide oamenii din Paris. Cum ai de gând să explici acest 
lucru presei? întrebă McVey fără expresie. 

Lebrun o luă ca pe un afront. 

— În mod evident, Merriman și-a înscenat propria moarte și și- 
a luat o nouă identitate. 

McVey zâmbi din nou. 

— Ori asta, ori Klass și Halder nu sunt de fapt ceea ce se 
presupune că sunt. 

— Dumitale nu-ţi plac europenii, McVey? întrebă Lebrun cu 
seriozitate. 

— Numai atunci când vorbesc o limbă pe care nu o înțeleg, 
spuse McVey și plecă, cu privirile aţintite în tavan, apoi se 
întoarse. Să presupunem că dumneata, Klass și Halder aveţi 
dreptate, și acesta chiar este Merriman. De ce ar fi ieșit din 
ascunzătoare după toţi acești ani ca să ucidă un detectiv 
particular? 

— Din cauză că a fost ceva care l-a forțat să iasă. Probabil 
ceva la care lucra Jean Packard. 

Pe ecranul calculatorului lui Lebrun apăru comanda: 
DESCRIERE FIZICĂ - FOTOGRAFIE - AMPRENTE - D/N? Lebrun 
apăsă litera D pe tastatură. Ecranul se șterse, apoi pe elapăruo 
altă comandă: DOAR FAX - D/N? Din nou, Lebrun apăsă pe D. 
După două minute, începu să se listeze o fotografie, descrierea 


126 


fizică a amprentelor lui Albert Merriman. Fotografia îl reprezenta 
pe Henri Kanarack așa cum arăta în urmă cu aproape treizeci de 
ani. Lebrun o examină, apoi i-o înmână lui McVey. 

— Nu mi-e cunoscut, spuse McVey. 

Scuturând scrumul de ţigară de pe mâneca hainei, Lebrun 
apucă telefonul și-i spuse persoanei de la capătul celălalt al 
firului să se ducă înapoi în apartamentul lui Jean Packard și în 
biroul acestuia, și să verifice mai amănunţit decât o făcuseră 
prima dată. 

— AŞ mai sugera, de asemenea, să aduceţi un portretist din 
cadrul poliţiei, să vedeţi dacă nu-i poate realiza portretul lui 
Albert Merriman așa cum ar trebui să arate acum, spuse McVey, 
apoi își luă geanta uzată din piele maro care îi servea și de 
servietă, și de trusă portabilă de criminologie, îi multumi lui 
Lebrun pentru cafea, și apoi adăugă: Știi unde să mă găsești la 
Londra dacă tânărul nostru Osborn face ceva ce nu ar trebui 
înainte de a pleca spre Los Angeles. 

Acestea fiind spuse, se îndreptă către ușă. 

— McVey, îi spuse Lebrun când acesta ajunse la ușă, Albert 
Merriman a decedat în... New York. 

McVey se opri, apoi se întoarse ușor, tocmai la timp ca să 
vadă un rânjet care îi înflorea pe faţă lui Lebrun. 

— Din colegialitate, McVey! Nu vrei să dai dumneata acest 
telefon, s'il vous plaît!%? 

— Din colegialitate. 

— Oui. 


30. 


La distanță mai mică de o aruncătură de băț de clădirea de pe 
rue de la Cite, unde McVey stătea cu telefonul lui Lebrun în 
mână, încercând să ia legătura cu Departamentul de Poliţie al 
orașului New York în legătură cu răposatul Albert Merriman, 
Vera Monneray se deplasa de-a lungul zonei Porte de la 
Tournelle, privind absentă traficul de pe Sena. | se păruse corect 
din partea ei să pună punct relaţiei cu François Christian. Știa că 
vestea îi produsese durere acestuia, și totuși o făcuse cât 


10 Dacă vrei, în limba franceză în original (n.t.). 
127 


putuse mai frumos și mai respectuos. Își spunea că nu-l părăsise 
pe unul dintre cei mai stimaţi membri ai guvernului francez 
pentru un chirurg ortoped din Los Angeles. Adevărul adevărat 
era că nici ea, nici Frangois nu ar fi putut continua tot așa și, în 
același timp, să continue să evolueze. lar viaţa fără evoluţie nu 
ar fi dus decât la ofilire și, în cele din urmă, la moarte. Ea nu 
făcuse altceva decât un act personal de supravieţuire, ceva ce 
François i-ar fi făcut el însuși în timp, când ar fi ajuns în cele din 
urmă la concluzia că adevărata lui iubire le aparţinea soţiei și 
copiilor săi. 

Când ajunse la capătul de sus al unui lung șir de trepte, ea se 
întoarse și privi înspre Paris. Observă curbura Senei și arcadele 
grandioase de la Notre Dame ca și cum ar fi fost pentru prima 
oară. Copacii, acoperișurile și traficul de pe bulevarde erau ceva 
cu totul nou pentru ea, la fel ca și sporovăiala romantică a 
trecătorilor. François Christian era un bărbat cumsecade și ea 
era recunoscătoare că acesta făcuse parte din viaţa ei. Acum, se 
simţea la fel de recunoscătoare și pentru faptul că totul luase 
sfârșit între ei doi. Poate și din cauză că nici măcar nu reușea 
să-și mai aducă aminte de când nu se mai simţise atât de lipsită 
de constrângeri și complet liberă. 

Se răsuci spre stânga și începu să traverseze podul către 
apartamentul în care locuia. Incercă în mod deliberat să nu se 
gândească la Paul Osborn, numai că nu se putu abţine. 
Gândurile i se îndreptau mereu către el. Voia să creadă că el o 
ajutase să se elibereze. Prin faptul că-i acordase atenţie, că o 
adorase chiar, el îi reînnoise încrederea în ea însăși, că era o 
femeie independentă, inteligentă și atractivă din punct de 
vedere sexual, complet capabilă să-și conducă singură viaţa. Și 
acest lucru îi dăduse încrederea și curajul de a rupe legătura cu 
Francois. Numai că asta era numai o parte, și a nu recunoaște 
acest lucru ar fi însemnat să se mintă singură. Doctorul Paul 
Osborn suferea, iar ei îi păsa de faptul că el suferea. Pe deo 
parte voia să creadă că grija și preocuparea făceau parte din 
instinctul ei de femeie. Asta făceau femeile când simțeau 
suferinţa în cineva apropiat de ele. Numai că nu era chiar așa de 
simplu, iar ea știa acest lucru. Ceea ce dorea ea era să-l 
iubească până când suferinţa ar fi încetat, și după aceea să-l 
iubească și mai mult. 


128 


— Bonjour, mademoiselle!!, îi spuse voios un portar îmbrăcat 
în uniformă, cu fața rotundă, care îi ţinu deschisă ușa exterioară 
din fier forjat de la clădirea în care locuia. 

— Bonjour, Philippe, îi zâmbi ea și trecu pe lângă el înspre hol, 
apoi urcă rapid treptele lustruite, din marmură, către locuinţa ei 
de la etajul al doilea. 

Intră, închise ușa și traversă holul, intrând în salonul pentru 
dineuri cu aspect pretenţios. Pe masă se afla o vază cu două 
duzini de trandafiri roșii, cu tulpinile lungi. Nu avea nevoie să se 
uite la cartea de vizită ca să știe cine îi trimisese, și totuși se 
uită. „Au revoir. Francois.” 

Scrisese biletul personal. François îi spusese că înţelege, și 
chiar înţelegea. Biletul și florile însemnau că vor rămâne 
întotdeauna prieteni. Vera luă cartea de vizită în mână pentru o 
clipă, apoi o strecură înapoi în plic și se duse în sufragerie. Intr- 
un colț se afla o pianină. De partea cealaltă a acesteia se aflau 
două canapele voluminoase, așezate în unghi drept una faţă de 
cealaltă, cu o măsuţă lungă din abanos și cristal între ele. La 
dreapta se afla ușa dinspre hol și spre cele două dormitoare, și 
biroul care se continua din acesta. La stânga era camera unde 
lua masa. Dincolo de aceasta era o debara și bucătăria. 

Afară, norii coborâseră și întunecau orașul. Culoarea sumbră 
și cenușie făcea ca totul să pară înconjurat de o aură de tristețe. 
Pentru prima dată apartamentul i se păru imens și greoi, lipsit 
de căldură sau de confort, un loc pentru cineva mai pretenţțios și 
mult mai în vârstă decât ea. 

O aură de singurătate la fel de întunecată ca și cerul care 
sigila Parisul plutea deasupra ei și, fără să se gândească, își dori 
ca Paul să se afle și el acolo. Dorea să-l atingă și să fie atinsă de 
el, la fel cum făcuseră cu o zi în urmă. Dorea să se afle cu el în 
dormitor și sub duș și în orice alt loc ar fi dorit el s-o ducă. Işi 
dorea să-l simtă în interiorul ei și să facă dragoste cu el 
încontinuu, până la durere. 

Își dorea acest lucru atât pentru el, cât și pentru ea. Era 
important ca el să înțeleagă că ea știa despre acea zonă 
întunecată. Și, chiar dacă ea nu știa ce era, chiar dacă el nu-i 
putea spune că era perfect normal ca el să aibă încredere în ea. 
Pentru că la vremea potrivită, el i-ar spune, totuși, și ar face 
împreună ceva să rezolve situaţia. Însă pentru moment, ceea ce 


11 Bună ziua, domnişoară, în limba franceză în original (n.t.). 
129 


el trebuia să știe mai mult ca orice era că ea va fi acolo pentru 
el, oricând și pentru oricâtă vreme avea el nevoie. 


31. 


Filmul din 1961 West Side Story cu Natalie Wood rula în 
versiunea originală, în limba engleză, la un cinematograf micut 
de pe Boulevard des Italiens. Filmul dura 151 de minute, iar Paul 
Osborn urma să se ducă la cel de-al doilea spectacol, cel de la 
ora patru. Când era la facultate, urmase două cursuri succesive 
de istoria cinematografiei și scrisese o lucrare stufoasă despre 
translarea spectacolelor muzicale de scenă ca filme pe marile 
ecrane. West Side Story fusese punctul central al disertaţiei lui 
și încă și-l amintea destul de bine încât să convingă pe oricine 
că abia văzuse filmul. 

Cinematograful de pe Boulevard des Italiens se afla la 
jumătatea distanţei dintre hotelul la care stătea și brutăria unde 
lucra Kanarack, și se afla câte o staţie de metrou la mai puţin de 
cinci minute de mers pe jos în trei direcţii de acolo. 

Osborn încercui cu pixul numele cinematografului, apoi 
împături ziarul și se ridică de la măsuţa unde stătuse. Traversă 
sala de mese a hotelului pentru a-și achita nota pentru micul 
dejun, și aruncă o privire afară. Incă mai ploua. 

Intră în holul hotelului și privi în jurul său. Trei angajaţi ai 
hotelului se aflau la birourile lor, iar afară, două persoane se 
adăposteau sub paravanul din dreptul ușii, în timp ce portarul 
chema un taxi. Asta era tot, nu mai era nimeni altcineva. 

Se îndreptă spre ascensor, apăsă pe buton, iar ușile se 
deschiseră imediat. Intră și urcă singur până la etajul la care 
stătea. In acest timp, cântări cu mare atenţie situaţia cu McVey. 
Era convins că Jean Packard fusese ucis de către Kanarack. 
Intrebarea era, însă: poliţia cunoștea acest lucru? Sau, și mai la 
obiect, știau aceștia că el îl angajase pe detectivul particular să-l 
găsească pe Kanarack? După cum văzuse el însuși, ceea ce știa 
poliţia și felul cum aflau aceștia informaţiile, depășea nivelul 
oamenilor de rând, și aici era inclus și el. În cel mai rău caz, 
dacă poliţia nu știa nimic despre Kanarack, însă îl suspectau pe 
Osborn că știa mai multe despre moartea detectivului particular 


130 


decât lăsa să se vadă, atunci McVey sau altcineva supraveghea 
hotelul și avea să-l urmărească în clipa în care pleca. Problema 
era destul de spinoasă și trebuia să găsească o portiţă de 
scăpare. 

Ascensorul se opri, iar Osborn ieși pe coridor. După câteva 
clipe, intră în camera lui și închise ușa. Era ora 11:25 dimineaţa, 
cu patru ore înainte de a pleca înspre cinematograf. Aruncă 
ziarul pe pat și se duse la baie să se spele pe dinţi, apoi făcu un 
duș. În timp ce se bărbierea, hotărî că cea mai bună metodă de 
a-și rezolva problema era să joace rolul pe care dorea să i-l 
asume poliția, adică de îndrăgostit plin de tristețe, care-și 
petrecea singur ultima lui zi la Paris. Și cu cât începea mai 
devreme, cu atât avea șanse mai mari să scape de urmăritorii 
săi. Și care era locul cel mai avantajos din care să-și înceapă 
plimbarea singuratică, dacă nu Luvrul, cu multitudinea sa de 
turiști și numeroasele sale ieșiri? 

Osborn își trase pe el haina de ploaie, stinse lumina și se 
răsuci spre ușă. În timp ce făcu acest lucru, își văzu imaginea 
întunecată reflectată în oglindă și, pentru o clipă foarte scurtă, 
totul se concentră asupra lui însuși. Faptul că poliţia probabil că- 
| supraveghea nu făcea decât ca ceea ce făcea el să fie și mai 
dificil. Dacă Kanarack ar fi fost prins și judecat într-un interval 
rezonabil de timp, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Numai că nu 
fusese așa. Cu aproape treizeci de ani mai târziu și la distanţă 
de un continent, crima lui Kanarack rămânea o crimă 
individuală, fără nicio lege care să poată, sau să vrea, să-i 
administreze vreo pedeapsă sau să facă dreptate. lar în absenţa 
legii, nu mai rămăsese decât să facă dreptate așa cum se putea. 
lar Osborn spera că, indiferent ce fel de Dumnezeu exista, 
acesta va înţelege. 

Osborn se gândi că dacă merge pe jos va avea mai multe 
opţiuni, așa că lăsă Peugeot-ul închiriat în garajul hotelului și îl 
rugă pe portar să-i cheme un taxi. Cinci minute mai târziu se 
afla pe Champs Elys&es, îndreptându-se înspre Luvru. | se 
păruse că văzuse o mașină închisă la culoare cum ieșise din 
parcare și îi urmărise în vreme ce taxiul ieșea de pe aleea 
hotelului, dar când privise în urmă nu mai fusese atât de sigur. 

Câteva clipe mai târziu, taxiul oprise în faţă la Luvru. După ce 
îi plăti taximetristului, Osborn cobori din mașină, pătrunzând 
într-o ceaţă ușoară. În vreme ce taxiul se îndepărta, simţi 


131 


imediat nevoia să se uite după mașina închisă la culoare. Însă 
dacă poliţia îl supraveghea, el nu îndrăzni să le dea de înţeles că 
remarcase acest lucru. Își băgă absent mâinile în buzunare, 
aşteptă să treacă mașinile, apoi traversă rue de Rivoli și intră în 
muzeu. Ajuns înăuntru, își petrecu douăzeci de minute studiind 
lucrările lui Giotto, Raphael, Tiţian și Fra Angelico, apoi ieși din 
galerie pentru a căuta o toaletă. După cinci minute se alătură 
unui grup de turiști americani care erau pe punctul de a se urca 
într-un autocar ce se îndrepta înspre Versailles, și merse 
împreună cu ei până ieșiră pe intrarea principală. In parcare îi 
părăsi, merse pe jos câteva străzi, apoi intră în staţia de metrou. 

În mai puţin de o oră se afla înapoi la hotel, așteptând să i se 
aducă Peugecot-ul din garaj. Dacă poliţia îl urmărise, cum și-ar fi 
putut ei imagina că el nu se afla încă în interiorul muzeului? Cu 
toate acestea, privi cu atenţie în oglinda retrovizoare în timp ce 
conducea. Pentru a se asigura, coti pe o stradă și, după un timp, 
pe alta. După câte-și dădea el seama, nu era urmărit. 

După douăzeci de minute, parcă Peugeot-ul pe o stradă 
secundară, la o distanţă de câteva străzi de cinematograf, o 
încuie și plecă. Luă metroul înapoi la hotel, așteptă până când 
individul care-i adusese mașina din garaj plecă din faţa intrării 
să aducă altă mașină, apoi se strecură înăuntru și se duse în 
camera lui. După ce intră, se uită la ceasul de pe noptieră. Era 
exact 1:15 după-amiaza. Își scoase haina de ploaie și aruncă o 
privire înspre telefon. Ceva mai devreme în ziua respectivă 
ridicase receptorul și începuse să formeze numărul de la 
brutărie, ca să se asigure că nu intervenise nimic și că Kanarack 
se afla la serviciu, așa cum trebuia. Apoi îi venise ideea că dacă 
intervenea ceva și lucrurile nu mergeau așa cum ar fi trebuit, s- 
ar fi putut constata că el dăduse acel telefon din camera lui de 
hotel. Închisese imediat. Uitându-se acum la telefon, simţi 
același impuls de a dori să afle, însă se hotărî să nu facă asta. 
Mai bine să aibă încredere în soarta care-l adusese atât de 
departe, și să presupună că Kanarack își petrecea avea vineri la 
fel cum își petrecuse și joia, și probabil orice altă zi de lucru din 
ultimii ani, făcându-și serviciul liniștit și păstrând aparenţa unui 
individ cât mai șters cu putinţă. 

Acum, Osborn își scoase pantalonii maronii și jacheta de lână 
închisă la culoare cu care fusese îmbrăcat la Luvru, și se 
îmbrăcă cu o pereche de blugi decoloraţi și cu un pulover vechi, 


132 


peste o cămașă de bumbac în carouri L.L. Bean. Chiar în 
momentul în care el își lega cu grijă șireturile de la adidași și își 
punea în buzunarul de la geacă șapca bleumarin cumpărată în 
dimineața respectivă de la un magazin cu articole militare și se 
pregătea să-și pregătească în cele din urmă instrumentele 
necesare în ziua respectivă, umplând trei seringi hipodermice cu 
succinilcolină, deci chiar în timp ce făcea toate aceste lucruri, cu 
ceasul care-i înregistra timpul ce trecea până la clipa în care 
avea să plece la cinematograful de pe Boulevard des Italiens, 
Henri Kanarack parca deja Citroenul alb al lui Agnes Demblon la 
câteva străzi distanţă de hotel. 


32. 


Cu părul pieptănat și proaspăt bărbierit, Henri Kanarack era 
îmbrăcat cu salopeta bleu a unui salariat de la compania de 
întreținere a aerului condiționat. Nu avu nicio problemă când 
intră pe ușa de serviciu și nici când luă ascensorul de întreținere 
către etajul cu camera tehnică. Jean Packard îi dăduse numele 
lui Paul Osborn și numele hotelului unde stătea acesta. Nu avea 
numărul camerei lui Paul Osborn, dar nici nu avusese cum să 
obţină de la el această informaţie. Hotelurile nu ofereau nimănui 
numerele de la camerele oaspeţilor lor, mai ales hotelurile de 
cinci stele cum era cel al lui Osborn, de pe Bulevardul Kléber, 
unde clientela era înstărită și cosmopolită și protejată cu grijă de 
cei din afară, care ar fi putut să aibă vreun interes politic sau 
personal contra acesteia. 

Kanarack apucă o cutie cu scule din camera tehnică, apoi se 
duse pe un coridor de serviciu și cobori pe scările de la ieșirea în 
caz de incendiu până în holul hotelului. Impinse ușa, se opri și 
privi împrejur. Holul era micuţ, decorat cu lemn închis la culoare 
și alamă, și ornamentat în special cu antichităţi. La stânga lui se 
aflau ascensoarele. În fața acestora se afla biroul de recepţie, în 
spatele căruia se vedea un funcţionar în costum închis la 
culoare, care stătea de vorbă cu un om de afaceri negru, 
african, care părea că abia sosise. Pentru a putea obţine 
numărul de la camera lui Osborn, Kanarack trebuia să ajungă în 
spatele biroului de la recepţie. Kanarack traversă holul cu un 


133 


pas hotărât și se apropie de funcţionar, iar când acesta își ridică 
privirile înspre el, profită imediat de avantaj. 

— Reparaţii la aerul condiţionat. Este o problemă la sistemul 
electric. Încercăm să localizăm defecţiunea, spuse el în 
franceză. 

— Nu știu nimic despre așa ceva, spuse funcţionarul indignat. 

Această atitudine încrezută, superioară, era ceva ce Kanarack 
urâse la parizieni încă din prima zi în care sosise aici, mai ales 
când venea de la niște muncitori salariați care făceau puţin mai 
mult decât făcea el și care se descurcau cu greu de la un salariu 
la altul. 

— Dacă vrei să plec, nu-i nimic. Nu-i problema mea, spuse 
Kanarack strângând din umeri. 

În loc să se mai contrazică cu el, funcţionarul îl concedie cu un 
indiferent „Fă ce ai de făcut” și reveni la african. 

— Mulţumesc, spuse Kanarack și se duse în spatele biroului 
de recepţie până când ajunse într-un loc într-o parte a 
funcţionarului, unde putea să examineze un șir de 
întrerupătoare electrice chiar deasupra registrului principal de 
oaspeţi. În vreme ce se apleca să le studieze, simţi apăsarea 
pistolului automat de calibrul 45 băgat în bata de la pantaloni pe 
sub salopeta largă. Amortizorul micuţ care-i fusese potrivit la 
capăt îl apăsa pe coapsă. Avea un încărcător plin băgat în 
magazie și încă unul de rezervă în buzunar. 

— Pardon, spuse el și luă tot registrul de oaspeţi și îl puse 
deoparte. 

În același timp, sună telefonul de la recepţie și funcţionarul îl 
ridică. Rapid, Kanarack trecu registrul în revistă. La litera „O” 
găsi ceea ce căuta. Paul Osborn era în camera cu numărul 714. 
Rapid, așeză registrul la loc, își luă trusa cu scule și plecă de 
după biroul de recepţie. 

— Mulţumesc, mai spuse el o dată. 

(J 

McVey se uita lung pe fereastră la ceața de afară, obosit și 
dezgustat. Aeroportul Charles de Gaulle era închis din cauza 
condițiilor meteorologice și toate zborurile fuseseră anulate. Ar 
fi vrut să poată spune dacă afară se întuneca sau se lumina. 
Dacă aeroportul urma să fie închis toată ziua, el mai degrabă s- 
ar fi dus să ia o cameră la un hotel din apropiere și s-ar fi băgat 
în pat. Însă dacă lucrurile nu stăteau așa și exista o șansă cât de 


134 


mică să plece de acolo, ar fi făcut și el ceea ce făcea toată 
lumea de acolo de vreo două ore încoace: ar fi așteptat. 

Înainte să plece din biroul lui Lebrun, îi dăduse telefon lui 
Benny Grossman de la Departamentul de Poliţie din New York, 
cu sediul în Manhattan. Benny nu avea decât treizeci și cinci de 
ani, însă era cel mai bun poliţist criminolog cu care lucrase 
McVey vreodată. De două ori lucraseră împreună, o dată când 
Benny venise la Los Angeles în căutarea unui ucigaș care fugise 
din New York și încă o dată când NYPD apelase la McVey să se 
ducă la New York să vadă dacă nu putea să-și dea seama el de 
ceva ce ei nu reușiseră. După cum se dovedise, nici McVey nu 
reușise să dea de capăt la acea chestiune, însă el și cu Benny 
făcuseră împreună munca de cercetare, și după aceea fuseseră 
de câteva ori împreună la un pahar și se amuzaseră amândoi. 
Ba chiar McVey se dusese până acasă la Benny în Queens să 
sărbătorească Sederul evreiesc de Paște. 

Benny tocmai sosise când sunase McVey, și intrase repede pe 
fir. 

— A, McVey! spusese Benny, ceea ce spunea mereu când 
suna McVey, apoi, după un schimb de politețuri, ajungea la 
chestii de genul „Deci, booba/ah!?, ce pot să fac pentru 
dumneata?” 

McVey habar nu avea dacă acesta încerca să sune ca un 
agent de pe vremuri de la Hollywood sau dacă se adresa la fel 
oricui în momentul în care se puneau pe treabă. 

— Benny, iubitule, răspunsese McVey sarcastic, gândindu-se 
că dacă Benny era un agent frustrat, de ce să nu intre în jocul 
lui, apoi îi explicase că nu se afla în Manhattan sau în L.A., ci la 
sediul Prefecturii de Poliţie din Paris. 

— Paris în Franța sau în Texas? întrebase Benny. 

— În Franţa, răspunsese McVey și îndepărtase telefonul de 
ureche când Benny începuse să fluiere admirativ. 

Apoi trecuse la amănunte. McVey avea nevoie să știe tot ce 
putea Benny să afle despre Albert Merriman, care se 
presupunea că fusese ucis într-un schimb de focuri din lumea 
interlopă din New York, în anul 1967. Pentru că Benny nu avea 
pe atunci decât opt anișori, nu auzise niciodată de Albert 
Merriman, însă urma să se intereseze și apoi să-l sune pe 
McVey. 


12 Termen argotic care în traducere ar însemna „drăguţă” (n.t.). 


— Lasă că te sun eu, spusese McVey, care nu avea nici cea 
mai mică ideea unde urma să se afle în momentul în care Benny 
punea mâna pe vreo informaţie. _ 

După patru ore, McVey îl sunase din nou. În intervalul de timp 
care se scursese de când vorbiseră la telefon, Benny se dusese 
la arhivele Rapoartelor și Informaţiilor de la NYPD și se întorsese 
cu foarte puţine informaţii concrete privitoare la Albert 
Merriman. Acesta fusese eliberat din Armata Statelor Unite în 
1963 și la scurt timp după aceea făcuse echipă cu un vechi 
prieten, un spărgător de bănci, care făcuse închisoare, pe nume 
Willie Leonard, care tocmai fusese eliberat din Atlanta. 
Merriman și Leonard începuseră apoi să ducă o viaţă fără nicio 
regulă și fuseseră căutaţi pentru spargeri la bănci, crime, 
tentativă de ucidere și extorcare în vreo șase state. Se zvonise, 
de asemenea, că dăduseră câteva lovituri și pentru familiile de 
crimă organizată din New Jersey și New England. Pe 22 
decembrie 1967 se găsise trupul, identificat ulterior ca 
aparținându-i lui Albert Merriman, împușcat mortal și ars până la 
a nu mai putea fi recunoscut, în Bronx, într-o mașină căreia i se 
dăduse foc. 

— E mâna mafiei aici, după cum se pare, spuse Benny. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Willie Leonard? întrebă McVey. 

— Încă e căutat, spuse Benny Grossman. 

— Cum a fost identificat trupul lui Merriman? 

— Nu e trecut în raport. Poate că dumneata nu știi, boobalah, 
dar noi nu păstrăm informații detaliate despre cei decedați. Nu 
ne permitem un spaţiu atât de mare pentru depozitare. 

— Ai vreo idee cine i-a revendicat trupul? 

— Asta da, stai așa. 

McVey auzi paginile foșnind pe măsură ce Grossman se uita 
prin însemnările sale. 

— A, uite aici! Se pare că Merriman nu avea familie. Corpul i-a 
fost revendicat de către o femeie despre care în raport scrie că-i 
fusese prietenă în liceu. Agnes Demblon. 

— Vreo adresă? 

— Nu. 

McVey scrise numele lui Agnes Demblon pe dosul plicului cu 
permisul de zbor, pe care-l puse apoi în buzunarul de la haină. 

— Ai idee unde a fost îngropat Merriman? 

— Nu, din nou. 


— Ei bine, pun pariu pe zece dolari contra unei Coca-Cola 
dietetice că dacă localizezi sicriul respectiv, o să-l găsești pe 
Willie Leonard înăuntru. 

McVey auzi de la distanţă numele zborului său. Surprins, îi 
multumi lui Benny și fu pe punctul de a închide. 

— McVey! 

— Da. 

— Despre dosarul lui Merriman. Nu a mai pus nimeni mâna pe 
el de douăzeci și șase de ani. 

— Și? 

— Eu sunt al doilea care l-a cerut în douăzeci și patru de ore. 

— Cum? 

—A venit o cerere ieri-dimineaţă de la Interpolul din 
Washington. Sergentul de la Rapoarte și Informaţii a scos 
dosarul și le-a trimis o copie prin fax. 

McVey îi spuse lui Grossman că Interpolul era implicat și la 
Paris în aceleași cercetări, și trebuia să presupună că acesta era 
singurul motiv. Chiar atunci se auzi o ultimă chemare la bord de 
la avionul lui McVey. Îi spuse lui Grossman că trebuia s-o ia la 
goană, și închise. 

Câteva minute mai târziu, McVey își prinse centura de 
siguranţă, iar avionul său Air Europe se îndepărtă de poartă. 
Aruncă din nou o privire la numele lui Agnes Demblon de pe 
dosul plicului de la permisul de zbor, apoi oftă și se lăsă pe 
spate, simțind hurducăturile avionului în vreme ce acesta se 
deplasa pe calea aerului. McVey privi pe fereastră și zări o 
succesiune de nori de ploaie care se rostogoleau deasupra 
peisajului rural al Franţei. Umezeala îl făcu să se gândească din 
nou la noroiul roșiatic de pe pantofii lui Osborn. Apoi avionul 
urcă și intră în nori. 

O stewardesă îl întrebă dacă nu dorește un ziar, iar el luă 
unul, dar nu-l deschise. Ceea ce-i atrase atenţia fu data: vineri, 
7 octombrie. Abia în dimineața respectivă fusese anunţat 
Lebrun de câtre Interpolul din Lyon că amprenta fusese 
prelucrată și făcută lizibilă. Și chiar Lebrun fusese acela care 
ajunsese la Albert Merriman, în vreme ce McVey stătea acolo, 
lângă el. Și totuși joi sosise o solicitare pentru dosarul lui 
Merriman către poliţia din New York de la Interpolul din 
Washington. Asta însemna că Interpolul din Lyon găsise sursa 
amprentei, îl descoperise pe Merriman și ceruse date despre el 


137 


cu o zi întreagă mai devreme. Poate că aceasta era procedura 
Interpolului, numai că părea puţin cam ciudat ca Lyon să aibă 
dosarul complet mult înainte de a-i da poliţistului care investiga 
cazul cea mai mică informaţie. Dar de ce se gândea el că acest 
fapt schimba cu ceva datele problemei? Procedurile interne ale 
Interpolului nu-l priveau pe el. Și totuși, era ceva care trebuia 
clarificat, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru a-i îndepărta 
lui nelămurirea. Numai că înainte de a discuta despre acest 
lucru cu directorul de proiect Cadoux de la Interpolul din Lyon și 
înainte de a-l întreba pe Lebrun, era bine să aibă bine puse la 
punct toate datele. Hotări că modul cel mai simplu era să dea 
timpul înapoi de la ora la care, joi, solicitarea Interpolului din 
Washington fusese făcută către NYPD. Pentru acest lucru, 
trebuia să-l sune pe Benny Grossman când ajungea la Londra. 

Brusc, o rază de soare îl izbi în faţă și își dădu seama că 
ieșiseră din masa de nori și că acum se deplasau pe deasupra 
Canalului Englezesc. Era prima rază de soare pe care o văzuse 
în aproximativ o săptămână. Se uită la ceas: era ora 2:40 după- 
amiaza. 


33, 


Un sfert de oră mai târziu, la Paris, Paul Osborn închise 
televizorul din camera lui de hotel și strecură cele trei seringi 
umplute cu succinilcolină în buzunarul din dreapta de la geacă. 
Tocmai își trăsese geaca pe el și se îndrepta către ușă, când 
sună telefonul. Tresări, iar inima începu să-i bată nebunește. 
Reacţia pe care o avu îl făcu să-și dea seama că era mai 
încordat decât crezuse, și acest lucru nu-i făcu plăcere. 

Telefonul continuă să sune. Se uită la ceas. Era ora 14:57. 
Cine încerca să dea de el? Poliţia? Nu, deja îl sunase pe polițistul 
Barras, și acesta îl asigurase că pașaportul îl va aștepta la 
ghișeul de la Air France când va pleca a doua zi după-amiaza. 
Barras fusese amabil, ba chiar glumise despre vremea 
îngrozitoare, așa că nu era poliţia, doar dacă voiau să se joace 
cu el sau dacă McVey mai avea vreo întrebare. Și chiar în 
momentul acela el nu avea niciun interes să discute cu McVey 
sau cu oricine altcineva. 


138 


Apoi telefonul se opri din sunat. Persoana care-l sunase 
închisese. Poate greșise numărul. Sau poate era Vera. Da, Vera. 
Își propusese s-o sune mai târziu, când totul se va fi terminat, 
dar nu înainte, când ea poate ar fi simţit ceva în vocea lui sau, 
pentru cine știe ce motiv, ar fi insistat să vină la el. 

Se uită din nou la ceas. Era deja aproape 15:05. West Side 
Story începea la ora 16:00, așa că trebuia să fie acolo pe la 
15:45 cel târziu, ca să-și facă cunoscută prezenţa faţă de 
persoana de la bilete. Și avea de gând să meargă pe jos, să iasă 
pe ușa laterală a hotelului, asta pentru eventualitatea în care 
era cineva care să-l supravegheze. In afară de asta, mersul pe 
jos l-ar putea ajuta să se mai dezmorţească și să-și mai 
diminueze din tensiune. 

Stinse lumina și își atinse buzunarul ca să mai verifice o dată 
seringile, apoi răsuci mânerul de la ușă și deschise ușa. Deodată 
aceasta îl izbi în faţă. Forța cu care se deschisese îl trântise într- 
o parte, într-un colţ al camerei dintre ușa de la baie și dormitor. 
Înainte să-și poată reveni, un bărbat îmbrăcat într-o salopetă 
bleu intră de pe hol și închise ușa în urma lui. Era Henri 
Kanarack. Și avea un pistol în mână. 

— Dacă rostești un cuvânt, te împușc pe loc, spuse acesta în 
limba engleză. 

Osborn fusese luat total prin surprindere. Atât de aproape de 
el, Kanarack avea tenul mai închis la culoare și era mai solid 
decât și-l amintea el. Avea ochii fioroși și își ţinea pistolul, care 
era ca o prelungire a lui însuși, îndreptat spre fruntea lui, între 
ochi. Osborn nu avea nici cea mai mică îndoială că acesta va 
face exact așa cum îl amenințase. 

Încuind ușa din spatele său, Kanarack făcu un pas în faţă. 

— Cine te-a trimis? întrebă el. 

Osborn simţi cum i se uscase gâtul și încercă să înghită. 

— Nimeni, spuse el. 

Următoarea mișcare se petrecu atât de rapid, că Osborn 
aproape că nu-și dădu seama ce se întâmplase. In clipa aceasta 
stătea în picioare, pentru ca apoi să fie pe podea, cu capul 
înghesuit în perete și cu ţeava pistolului lui Kanarack apăsată 
sub nas. 

— Pentru cine lucrezi? întrebă Kanarack încet. 


— Sunt medic. Nu lucrez pentru nimeni, spuse Osborn, iar 
inima îi bătea atât de tare, încât îi fu teamă de-a binelea că ar 
putea face un atac de cord. 

— Medic? întrebă Kanarack surprins. 

— Da, spuse Osborn. 

— Și atunci ce vrei de la mine? 

O picătură de sudoare îi alunecă lui Osborn pe faţă. Toate 
lucrurile păreau cufundate în ceaţă și i se părea că nu se petrec 
aievea. Apoi se auzi spunând ceva ce nu ar fi trebuit să spună 
niciodată. 

— Știu cine ești. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, lui Kanarack păreau să-i iasă 
ochii din orbite. Privirea fioroasă de mai înainte îi deveni de 
gheață, iar degetul i se strânse pe trăgaci. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu detectivul, șopti Kanarack, lăsând 
țeava pistolului să alunece în jos, până când se opri pe buza 
inferioară a lui Osborn. A fost dat și la televizor și s-a scris 
despre asta în toate ziarele. 

Osborn tremură necontrolat. Era destul de dificil să 
gândească coerent, iar să-și găsească cuvintele și să le mai și 
rostească i se părea cu totul imposibil. 

— Da, știu, reuși el să rostească în cele din urmă. 

— Atunci înţelegi nu numai că sunt bun la ceea ce fac, dar 
odată ce am început ceva, îmi face și plăcere. 

Petele negre care erau ochii lui Kanarack părură să 
zâmbească. Osborn se trase într-o parte, căutând cu ochii prin 
încăpere o cale de scăpare. Fereastra era singura. Etajul al 
șaptelea. Apoi ţeava pistolului îi atinse obrazul, iar Kanarack îl 
sili să se uite la el. 

— Nu vrei să ieși pe fereastră, îi spuse el. Prea multă mizerie 
și e și mult prea rapid. Asta o să dureze un timp. Doar dacă nu 
vrei sa-mi spui imediat pentru cine lucrezi și cine ești. Atunci s- 
ar putea termina foarte repede. 

— Nu lucrez pentru ni... 

Deodată telefonul începu să sune. Kanarack sări la auzul 
sunetului, iar Osborn fu convins că acesta va apăsa pe trăgaci. 
Sună de încă trei ori, apoi se opri. Kanarack se uită din nou la 
Osborn. Era prea periculos aici. Chiar în clipa aceea, poate că 
funcţionarul de la recepţie întreba pe cineva despre problema 
cu aerul condiţionat și afla că nu era nimic, că nimeni nu 


140 


chemase pe cineva să-l repare. Asta i-ar face să se întrebe și 
apoi să înceapă să-l caute. Poate chiar vor chema paza sau 
poliția. 

— Ascultă cu mare atenţie! spuse el. O să ieșim de aici. Cu 
cât mi te opui mai mult, cu atât îţi va fi mai greu. 

Kanarack se dădu înapoi și se ridică în picioare, apoi îi făcu 
semn lui Osborn cu pistolul să se ridice și el. 

Osborn își aminti prea puţine din cele care se întâmplară în 
clipele imediat următoare. Își aminti vag că ieșise din camera de 
hotel și că mersese foarte aproape de Kanarack până la ieșirea 
de incendiu, apoi sunetul pașilor lor pe măsură ce coborau. 
Undeva se deschise o ușă pe un hol interior care ducea dincolo 
de unităţile de aer condiţionat, încălzire și electricitate. Puțin 
mai târziu, Kanarack deschise o ușă de metal și se treziră afară, 
urcând niște trepte de beton. Ploua și aerul era proaspăt și rece. 
Când ajunseră la capătul treptelor, se opriră. 

Încetul cu încetul, Osborn își reveni în simţiri și își dădu seama 
că se aflau pe o alee îngustă din spatele hotelului, Kanarack 
stând la stânga lui, cu trupul lipit de al lui Osborn. Apoi Kanarack 
porni cu el pe alee, iar Osborn simţi duritatea pistolului care-i 
atingea cușca toracică. În vreme ce mergeau, Osborn încercă să 
se adune, să se gândească ce să facă în continuare. Nu mai 
fusese atât de speriat niciodată în toată viața lui. 


34. 


Un Citroën alb era parcat pe stradă la capătul aleii, iar Osborn 
îl auzi pe Kanarack spunând ceva despre acesta ca fiind 
destinația lor. Apoi, pe neaşteptate, un camion mare de marfă 
veni de pe stradă și întoarse pe alee, îndreptându-se către ei. 
Dacă rămâneau împreună așa cum erau, camionul nu avea loc 
să treacă fără să-i lovească. Acest lucru nu le oferi decât două 
soluţii: ori să se separe, ori să se dea înapoi și să se lipească de 
zid și să lase camionul să treacă. Camionul încetini, iar șoferul 
claxonă. 

— Încetișor, spuse Kanarack și îl trase pe Osborn înapoi la 
zidul de pe alee. 


141 


Șoferul schimbă viteza și camionul porni din nou înainte. În 
timp ce stăteau lipiţi de zid, Osborn simţi pistolul cum îi intră în 
partea stângă a corpului. Prin urmare, Kanarack ţinea pistolul 
automat cu mâna dreaptă și ţinea braţul lui Osborn, fără să-l 
vadă șoferul, cu mâna lui stângă. Cumva, Osborn reuși să 
calculeze că îi vor trebui între șase și opt secunde camionului să 
treacă de ei. Aceeași claritate a minţii îl făcu să întrezărească o 
oportunitate. Seringile hipodermice se aflau în buzunarul din 
dreapta de la geacă. Dacă ar fi reușit să ia una în mâna dreaptă 
în timp ce Kanarack era atent la camionul care trecea, va avea o 
armă despre care Kanarack nu avea nici cea mai mică idee. 

Işi întoarse capul cu precauţie să se uite la Kanarack. Atenţia 
individului era complet îndreptată către camion, care aproape 
ajunsese în dreptul lor. Osborn așteptă, calculându-și mișcarea. 
Apoi, exact când camionul ajunse la ei, își modifică greutatea 
corpului în contact cu pistolul, ca și cum s-ar fi apropiat și mai 
tare de zidul de pe alee. In acest timp, își strecură mâna dreaptă 
în buzunarul de la geacă și căută o seringă. Apoi, în timp ce 
camionul trecea de ei, reuși să ia una în mână. 

— Bine, spuse Kanarack. 

Apoi se îndreptară către capătul aleii, unde era parcat 
Citroenul. In acest timp, Osborn scoase seringa din buzunar și o 
tinu strâns într-o parte. Mai erau încă vreo douăzeci de metri 
care-i despărțeau de mașină. Cu puţin timp în urmă, Osborn 
pusese câte un căpăcel de cauciuc în vârful fiecărei seringi 
pentru a le proteja acele. Acum încerca febril să scoată 
cauciucul cu degetele, fără să scape seringa din mână. 

Deodată ajunseră la capătul aleii, cu Citroenul la o distanţă 
mai mică de trei metri. Vârful din cauciuc încă nu ieșise, iar 
Osborn era sigur că Kanarack va observa imediat ce făcea el. 

— Unde mă duci? întrebă el, încercând să ascundă ce făcea. 

— Taci din gură, suflă Kanarack. 

Apoi ajunseră la mașină. Kanarack examină strada de o parte 
și de cealaltă, apoi îl conduse către scaunul de lângă șofer și 
deschise portiera. In timp ce făcea acest lucru, vârful de cauciuc 
ieși și căzu pe pământ. Kanarack îl zări cum sare și se uită 
nedumerit la el. In aceeași clipă, Osborn sări cu putere în 
dreapta, își răsuci braţul stâng și se eliberă de pistol și introduse 
seringa prin materialul salopetei și adânc în carne în partea 
superioară a fesei drepte a lui Kanarack. Avea nevoie de patru 


142 


secunde pentru a injecta toată succinilcolină. Kanarack îi oferi 
trei înainte să se smulgă pentru a se elibera și pentru a readuce 
pistolul în faţă. Însă, până atunci, Osborn avu suficientă 
prezență de spirit să izbească cu putere în el portiera deschisă a 
mașinii, iar Kanarack căzu pe spate, lovindu-se de pavaj și 
scăpând pistolul din mână. Într-o clipă, acesta se ridică din nou 
în picioare, dar era prea târziu; pistolul se afla în mâna lui 
Osborn, și acesta înțepeni în locul în care se afla. Apoi se auzi un 
taxi scârțâind la colţul străzii, îi claxonă, apoi îi ocoli și trecu în 
viteză pe lângă ei. După aceea se făcu liniște și cei doi bărbaţi 
rămaseră în stradă unul în faţa celuilalt. 

Kanarack avea ochii măriţi, nu din cauza fricii, ci de 
resemnare. Toţi anii aceia în care se întrebase dacă îl vor găsi 
vreodată luaseră sfârșit. Forțat de împrejurări, își schimbase 
viaţa și devenise un om diferit, mai simplu. În felul lui, era chiar 
plăcut, fiind foarte grijuliu cu o soţie care acum era însărcinată 
cu copilul lui. Intotdeauna sperase că va scăpa cumva, dar 
undeva în străfundurile minţii lui știa că nu avea cum. Erau prea 
buni, prea eficienţi, iar reţeaua lor se extindea prea departe. 
Trăindu-și fiecare zi încercând să nu înnebunească la o privire 
mai ciudată, la un pas care venea din spate, la o bătaie în ușă 
fusese mult mai dificil decât și-ar fi putut imagina vreodată. Mai 
era și durerea, de asemenea, privind tot ce trebuise să-i 
ascundă lui Michele, și care-l adusese aproape în pragul 
nebuniei. Incă mai era totuși în formă, dovedise acest lucru cu 
Jean Packard. Numai că acesta era sfârșitul, și el știa acest 
lucru. Michele nu mai era. Și nici viaţa lui. Îi va fi ușor să moară. 

— Hai, fă-o! spuse el în șoaptă. Fă-o acum! 

— Nu trebuie s-o fac, spuse Osborn și cobori ţeava pistolului, 
pe care-l puse apoi în buzunar. Trecuse deja aproape un minut 
de când îi injectase succinilcolina. Kanarack nu primise doza 
întreagă, însă primise destul, iar Osborn îl văzu cum începe să 
se întrebe ce se întâmpla. De ce îi era atât de dificil chiar și 
numai să respire sau să-și menţină echilibrul. 

— Ce se întâmplă cu mine? întrebă acesta, o expresie 
nedumerită așternându-i-se pe chip. 

— O să vezi, îi răspunse Osborn. 


143 


35. 


Poliția din Paris îl pierduse pe Osborn la Luvru. Lebrun se afla 
într-o poziție dificilă și pe la ora două trebuia fie să născocească 
o poveste care să justifice o nouă supraveghere, fie să le dea 
liber la oamenii lui. Oricât de mult își dorea să-l ajute pe McVey, 
nişte pantofi murdari de noroi nu constituiau o încălcare 
flagrantă a legii, mai ales dacă acea persoană era un medic 
american care pleca din Paris în după-amiaza următoare și care, 
politicos, dar direct, ceruse unuia dintre polițiști să i se restituie 
pașaportul, astfel încât să poată pleca. Incapabil să justifice faţă 
de superiorii săi costurile implicate de supravegherea în 
continuare a lui Osborn, Lebrun își trimise oamenii către alte 
sarcini sugerate de McVey, cum ar fi să verifice de la zero 
antecedentele personale ale lui Jean Packard. În același timp, 
adusese o portretistă a poliţiei să lucreze pe fotografia lui Albert 
Merriman pe care o primiseră de la Interpolul din Washington, și 
acum stătea la biroul său, privind peste umărul acesteia, în timp 
ce-i studia desenul. 

— Așa crezi dumneata că arată cu douăzeci și șase de ani mai 
târziu, spuse Lebrun retoric în franceză. 

Apoi își îndreptă privirile către ea. Avea douăzeci și cinci de 
ani și zâmbea forţat, cu gura rotunjită. 

— Da. 

Lebrun nu era prea sigur. 

— Ar trebui să arăţi asta și antropologului de la medicina 
legală. S-ar putea să-ţi dea o idee ceva mai clară despre felul în 
care ar îmbătrâni acest bărbat. 

— Așa am făcut, inspectore. 

— Și așa arată el? 

— Da. 

— Mulţumesc, spuse Lebrun. 

Portretista dădu din cap și ieși. Lebrun se uită la schiță. După 
ce se gândi pentru o clipă, apucă telefonul și sună la secţia de 
presă a poliţiei. Dacă schiţa respectivă era tot ce se putea 
obţine mai precis faţă de cum arăta Merriman acum, de ce să nu 
o afișeze în ediţiile ziarelor de a doua zi, la fel cum făcuse 
McVey cu schița feței individului decapitat în ziarele britanice? 
Erau aproximativ nouă milioane de persoane în Paris, ar fi fost 


144 


suficient ca doar una să-l recunoască pe Merriman și să sune la 
poliție. 
e 

Chiar în acelaşi moment, Albert Merriman zăcea cu fața în sus 
pe bancheta din spate a Citroënului lui Agnes Demblon, 
luptându-se din toate puterile ca să poată respira. 

La volan, Paul Osborn schimbă vitezele, puse frână puternică, 
apoi acceleră și depăși un Range Rover argintiu, evitând traficul 
care înconjura Arc de Triomphe, și apoi o luă pe Bulevardul 
Wagram. După scurt timp o luă la dreapta pe Boulevard de 
Courcelles și se îndreptă spre Bulevardul Clichy și spre drumul 
de lângă râu care ducea către poiana izolată de-a lungul Senei. 

li luaseră aproape trei minute să-l bage pe Kanarack, care 
tremura tot și era înspăimântat, pe bancheta din spate a 
Citroenului, să găsească cheile și apoi să pornească mașina. Trei 
minute erau un timp îndelungat. Osborn știa că efectul 
succinilcolinei va începe să se diminueze până să ajungă la locul 
respectiv. Odată ce se întâmpla acest lucru, va trebui să aibă 
de-a face cu un Kanarack plin de furie, care va avea și avantajul 
de a sta pe banchetă, exact în spatele lui. Singurul lucru pe care 
putuse să-l facă fusese să-i administreze francezului încă o doză 
din medicament, iar efectul celor două injecții, una venind atât 
de rapid după cealaltă, îl liniștise complet pe Kanarack. O 
vreme, Osborn se temu că-i administrase prea mult, că plămânii 
lui Kanarack vor înceta să funcţioneze și că se va sufoca. Însă 
apoi auzi o tuse guturală, urmată de sunetul respirației greoaie, 
și își dădu seama că acesta era bine. 

Problema era că acum mai avea doar o singură seringă. Dacă 
se întâmpla ceva cu mașina sau dacă erau întârziaţi în trafic, 
seringa aceea va fi ultima lui resursă, după aceea va trebui să 
se descurce cum va putea. 

Era deja ora 16:15, și ploaia cădea și mai puternic. Parbrizul 
începu să se aburească și Osborn căută butonul de dezaburire. 
După ce-l găsi, deschise ventilatorul și se aplecă în faţă să 
șteargă cu mâna interiorul parbrizului. În această zi era convins 
că nu era nimeni în poiană. Cel puţin vremea era ceva pentru 
care era recunoscător. 

Privi peste umăr la Kanarack, întins pe bancheta din spate. 
Fiecare extindere și contractare a plămânilor era un efort 
suprem pentru acesta. lar Osborn își putu da seama din privirea 


145 


lui de groaza prin care trecea, întrebându-se odată cu fiecare 
respiraţie, dacă va mai avea putere pentru următoarea. 

În faţa lui se schimbă lumina semaforului de la galben la roșu, 
iar Osborn se opri în spatele unui Ferrari. Mai aruncă o privire la 
Kanarack peste umăr. În această clipă nu avea nici cea mai mică 
idee cum se simţea acesta. Era incredibil, dar în loc să simtă un 
extraordinar triumf, el nu simțea nimic. Avea, în schimb, o fiinţă 
umană neajutorată, speriată peste măsură, un om care nu avea 
nici cea mai vagă idee ce se întâmpla cu el, care se zbătea din 
toate puterile pentru a obţine nimic mai mult decât aerul care 
să-l menţină în viaţă. Faptul că această creatură care era 
malefică din născare, provocase moartea a două persoane și 
deviase iremediabil viaţa personală a lui Paul Osborn încă din 
copilărie nu părea să mai aibă o semnificaţie prea mare în acel 
moment. Ajunsese suficient de departe și așa. Dacă Osborn ar fi 
trecut prin restul acţiunilor pe care și le propusese nu ar fi făcut 
decât ca el să devină egalul lui Kanarack, iar el nu era așa ceva. 
Și dacă aceasta ar fi fost tot, ar fi putut opri mașina chiar acolo 
și ar fi plecat pur și simplu, oferindu-i astfel lui Kanarack înapoi 
viaţa pe care o avea. Numai că asta nu fusese totul. Celălalt 
lucru urma abia să se petreacă. Era vorba despre DE CE. De ceîl 
ucisese Kanarack pe tatăl lui? 

În faţa lui, lumina se schimbă în verde și traficul începu să se 
miște. Se întuneca din ce în ce mai tare și conducătorii auto își 
aprindeau luminile de poziție. Chiar în faţa lui se afla Bulevardul 
Clichy. După ce intră pe el, Osborn o luă la stânga și se îndreptă 
către drumul de lângă râu. 

La mai puţin de opt sute de metri în spatele lui, un Ford nou, 
de culoare verde închis, se desprinse din trafic și mări viteza 
pentru a depăși. Când intră pe Bulevardul Clichy, se mută rapid 
pe banda din dreapta și încetini, rămânând la o distanţă de trei 
mașini în spatele Citroenului condus de Osborn. Cel de la volan 
era un individ înalt, cu ochi albaștri și tenul palid. Sprâncenele 
de un blond deschis erau identice cu părul de pe cap și de pe 
dosul brațelor. Purta o haină de ploaie închisă la culoare 
deasupra unui sacou simplu, în carouri, avea pantaloni largi, gri 
închis, și un pulover cenușiu cu gulerul răsfrânt. Pe scaunul de 
lângă el se afla o pălărie cu borurile înguste, o geantă diplomat 
și o hartă a străzilor din Paris, care fusese împăturită la loc. 


146 


Acesta se numea Bernhard Oven și în acea zi împlinea patruzeci 
și doi de ani. 


36. 


— Mă auzi? întrebă Osborn, în vreme ce întorcea Citroënul 
spre nord-est, de-a lungul drumului de lângă râu. 

Ploaia cădea și mai puternic decât înainte și ștergătoarele se 
agitau pe parbriz într-un ritm constant. La stânga lui, Sena abia 
se vedea prin întunecimea copacilor de pe marginea drumului. 
La mai puţin de un kilometru și jumătate în faţa lui se afla curba 
care ducea înspre poiană. 

— Mă auzi? repetă Osborn, privind întâi prin oglinda 
retrovizoare, apoi răsucindu-se, astfel încât să poată vedea 
bancheta din spate. 

Kanarack zăcea pe spate, uitându-se la plafonul mașinii, iar 
respiraţia îi devenise ceva mai regulată. 

— În, mormăi el. 

Osborn privi din nou la drumul din fața lui. 

— M-ai întrebat dacă știu ce s-a întâmplat cu Jean Packard. 
Am spus că da. Poate că și tu ai vrea să știi ce s-a întâmplat cu 
tine. Ţi s-a injectat un medicament pe nume succinilcolină. 
Acesta paralizează mușchii scheletici. Ti-am administrat exact 
cât trebuia ca să vezi ce poate face corpului omenesc. Mai am o 
seringă plină cu o doză mult mai mare. Dacă ţi-o injectez și pe 
asta sau nu, depinde numai de tine. 

Ochii lui Kanarack se fixară pe un nasture din tapiţeria de pe 
plafonul Citro&nului. Faptul că putea face acest lucru îl făcu să 
se gândească la altceva decât la eventualitatea de a fi nevoit să 
mai îndure o dată tot ceea ce îndurase până atunci. Era 
imposibil să mai treacă o dată prin așa ceva. 

— Mă numesc Paul Osborn. Într-o joi, pe 12 aprilie 1966, 
mergeam pe o stradă din Boston Massachusetts, împreună cu 
tatăl meu, George Osborn. Aveam zece ani. Ne pregăteam să 
cumpărăm o nouă mănușă de baseball pentru mine, când un 
individ a ieșit din mulţime cu un cuţit în mână, pe care l-a înfipt 
în stomacul tatălui meu. Individul a fugit după aceea. Numai că 


147 


tatăl meu a căzut pe trotuar și a murit. Aș vrea să-mi spui de ce 
i-a făcut acel individ așa ceva tatălui meu. 

„Dumnezeule!” se gândi Kanarack. „Despre asta era vorba! 
Nu este vorba despre ei! Aș fi putut să rezolv acest lucru atât de 
ușor! Acum totul ar fi fost gata.” 

— Aştept, spuse vocea de pe scaunul din faţă. 

Deodată, Kanarack simţi că mașina încetinește. Prinse 
imaginea unor copaci cu coada ochiului; mașina întoarse și se 
zdruncină puţin când trecu printr-o groapă. Apoi accelerară din 
nou și un alt șir de copaci se perindară pe lângă ei. După încă un 
minut se opriră la un stop și îl auzi pe Osborn cum schimbă 
viteza. Imediat Citro&nul dădu înapoi, apoi se smuci brusc și 
continuă să meargă la vale. După încă vreo câteva secunde 
ajunse la un teren drept, apoi se opri. Nemișcarea fu urmată de 
un sunet metalic ca și cum ar fi fost trasă frâna de urgenţă. Apoi 
portiera din partea șoferului se deschise și se închise. Portiera 
din dreptul lui Kanarack se deschise brusc și Osborn apăru în 
dreptul ei, cu o seringă hipodermică în mână. 

— Te-am întrebat ceva, și nu am primit niciun răspuns, spuse 
el. 

Pe Kanarack încă îl ardeau plămânii. Chiar și cea mai ușoară 
respiraţie era o adevărată agonie. 

— Hai să te ajut să înţelegi, spuse Osborn, care stătea într-o 
parte. 

Kanarack nu se mișcă. 

— Vreau să te uiţi acolo! spuse Osborn și îl apucă brusc pe 
Kanarack de păr și îi smuci capul cu putere spre stânga, astfel 
încât acesta să poată vedea peste umăr. 

Osborn încerca să-și controleze nervii, dar nu se descurca 
prea bine. Încet, Kanarack își schimbă direcţia privirii, 
străduindu-se să pătrundă cu privirea dincolo de Osborn, prin 
întunericul din ce în ce mai profund. Apoi râul îi apăru în imagine 
la nici zece metri distanță. 

— Dacă tu crezi că tocmai ai trecut prin suferinţele iadului, îi 
spuse Osborn încet, imaginează-ţi cum o să fie când o să te afli 
acolo, cu brațele și picioarele paralizate. O să plutești timp de 
cât, poate zece, cincisprezece secunde? Oricum plămânii de- 
abia o să-ți funcţioneze. Și ce crezi că o să se întâmple când o 
să te scufunzi? 


148 


Gândurile lui Kanarack se îndreptară într-o clipită spre Jean 
Packard. Detectivul particular fusese în posesia unei informații 
pe care el o dorea și făcuse prin urmare tot ceea ce fusese 
necesar pentru a o obţine. Acum, altcineva era la fel de doritor 
să obţină o informaţie de la el. lar el, la fel ca și Jean Packard, nu 
avea nicio altă alternativă decât să i-o ofere. 

— Am - fost - un - ucigaș - plătit, spuse Kanarack, iar vocea 
lui nu era decât puţin mai mult decât o șoaptă aspră. 

Pentru o clipă Osborn nu fu sigur că auzise bine. Ori asta, ori 
Kanarack își bătea joc de el. Işi intensifică strânsoarea în părul 
lui Kanarack și îl smuci înapoi, iar Kanarack urlă de durere. 
Efortul îl făcu să-și ţină respiraţia. O durere îngrozitoare îl 
străfulgeră și mai ţipă o dată. 

— Hai să mai încercăm o dată, spuse Osborn, cu faţa foarte 
apropiată de alui. 

— Am fost plătit s-o fac... Bani! spuse Kanarack și tuși. 

Aerul expirat îi trecu fierbinte ca o flacără prin gâtul uscat. 

— Plătit? întrebă Osborn, șocat. 

__Nu se așteptase la așa ceva, la nimic de genul ăsta! 
Intotdeauna privise moartea tatălui său ca pe acțiunea 
întâmplătoare a unui nebun. Și în lipsa oricărui alt motiv, la fel 
considerase și poliţia. Fusese un act, spuseseră ei, realizat de 
către un individ care-și urâse tatăl sau mama, frații și surorile. El 
întotdeauna considerase că acest act fusese expresia unei uri 
insuportabile și al unei furii îndelung reprimate, care se 
eliberase la întâmplare și fără premeditare. Tatăl său se aflase 
doar în locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. 

Insă nu, Kanarack îi spunea acum ceva cu totul diferit; ceva 
care nu avea niciun sens. Tatăl lui proiecta diverse instrumente, 
fusese un om simplu, liniștit, care nu datora niciun ban nimănui 
și care nu ridicase vocea niciodată la mânie în toată viaţa lui. Nu 
avea cum să fie genul de om pentru care ar plăti cineva ca să-l 
omoare. Deodată îi trecu prin minte că Kanarack îl minţea. 

— Spune-mi adevărul! Ticălos mincinos ce ești! îi strigă 
Osborn și, într-un acces de furie necontrolată, îl târî pe Kanarack 
afară din mașină, ţinându-l de păr. 

Kanarack ţipă în agonie, strigătul sfâșiindu-i gâtul și 
străpungându-i plămânii. O clipă mai târziu se aflau amândoi în 
râu până la nivelul genunchilor. Seringa apăru în mâna lui 


149 


Osborn, apoi acesta îl împinse brusc pe Kanarack sub apă. Îl ținu 
acolo până numără la zece, apoi îl trase afară. 

— Spune-mi adevărul, blestematule! 

Kanarack, tușind și înecându-se, era îngrozit. De ce nu-l 
credea acest om? N-avea decât să-l omoare, pentru numele lui 
Dumnezeu, dar nu așa! 

— Sunt... rosti el gutural. Tatăl tău - și încă alți trei - în 
Wyoming - New Jersey - unul în California. Și pentru aceiași 
indivizi. Apoi, după aceea - au încercat - să mă omoare pe mine. 

— Care indivizi? Despre ce naiba vorbești acolo? 

— N-ai să mă crezi... spuse Kanarack, care se înecă și încercă 
să scuipe apa din râu. 

Curentul apei se învârteji în jurul lor, ploaia continuă să cadă 
cu putere, iar întunericul care creștea încontinuu făcea imposibil 
să se mai vadă ceva în jur. Osborn își intensifică strânsoarea 
asupra gulerului lui Kanarack și aduse seringa direct în faţa 
ochilor acestuia. 

— Pune-mă la încercare! spuse el. 

Kanarack clătină din cap. 

— Spune-mi! strigă Osborn și-l scufundă din nou pe Kanarack. 
Când îl readuse la suprafaţă, sfâșie salopeta lui Kanarack și îi 
apăsă vârful seringii pe braţ. 

— Incă o dată, șopti Osborn. Adevărul! 

— Dumnezeule! Nu face asta! îl rugă Kanarack. Te rog... 

Deodată Osborn îl lăsă mai moale. Ceea ce văzuse în ochii lui 
Kanarack îi dovedise faptul că acesta spunea adevărul, pentru 
că niciun om nu ar minţi într-o astfel de situaţie. 

— Dă-mi un nume! spuse Osborn. Cineva care a luat legătura 
cu tine, care ţi-a transmis ce sarcini ai de îndeplinit. 

— Scholl, Erwin Scholl. Erwin, cu E. 

Kanarack încă putea să vadă în fața ochilor chipul lui Scholl. 
Un individ înalt, atletic, îmbrăcat în echipament de tenis. 
Kanarack fusese trimis în 1966 pe o proprietate de pe Long 
Island, recomandat pentru această îndeletnicire de către un 
colonel în rezervă din Armata Statelor Unite. Scholl fusese 
destul de amabil. Fusese o înţelegere pecetluită printr-o 
strângere de mână. Fiecare crimă valora douăzeci și cinci de mii 
de dolari, bani gheaţă. Cincizeci la sută pe loc, apoi trebuia să 
revină la Scholl pentru restul când își termina treaba. După 
crime, se întorsese să-și recupereze banii, iar Scholl îi achitase 


150 


banii pe care-i datora, apoi îi mulțumise cu amabilitate și îl 
condusese la ieșire. Apoi, la numai câteva clipe după ce plecase 
către oraș, mașina lui Kanarack fusese forțată în afara drumului 
de către o limuzină. Doi indivizi ieșiseră cu niște arme automate 
în mână. In timp ce se apropiau, Kanarack îi împușcase pe 
amândoi cu pistolul și fugise. După aceea, mai încercaseră să-l 
omoare încă de trei ori la rând: în apartamentul în care stătea, 
într-un restaurant și pe stradă. De fiecare dată Kanarack 
scăpase de ei, dar se părea că știau întotdeauna unde se afla 
sau unde va fi, ceea ce însemna că era doar o chestiune de timp 
până când aveau să reușească să-l omoare. Astfel, cu ajutorul 
lui Agnes Demblon, luase problema în propriile mâini. Îşi 
omorâse partenerul și îi dăduse foc în mașina lui, pentru a da 
impresia că fusese ucis într-o altercaţie între bande. Apoi 
dispăruse. 

— Erwin Scholl de unde? întrebă Osborn, care ţinea capul lui 
Kanarack la doar câţiva centimetri de apa care curgea la vale. 

Intrebase asta ca să verifice ceea ce tocmai spusese. 

— Long Island - o proprietate întinsă din Westhampton Beach, 
răspunse Kanarack. 

— lisuse Hristoase, ticălos ordinar! spuse Osborn, care avea 
lacrimi în ochi. 

Era cu totul dat peste cap. Kanarack nu fusese un individ sărit 
de pe fix care-i ucisese tatăl din pură răutate. Fusese un ucigaș 
profesionist, care-și făcuse treaba. Deodată, crima acestuia 
fusese depersonalizată. Emoţiile umane nu avuseseră nimic de- 
a face cu asta. Nu fusese nimic mai mult decât o simplă 
tranzacţie. Și, deodată, apăru din nou monstruosul DE CE? Apoi 
îi trecu prin minte că totul fusese o greșeală. Asta era! Trebuie 
să fi fost așa! Osborn își mări strânsoarea. 

— Vrei să spui că ai omorât pe cine nu trebuia, nu-i așa? L-ai 
confundat pe tatăl meu cu altcineva... 

Kanarack clătină din cap. 

— Nu, pe el trebuia să-l omor. Și pe ceilalţi la fel. 

Osborn se uită lung la el. Era o nebunie! Imposibil! 

— lisuse Hristoase! ţipă el. De ce? 

Kanarack își ridică privirile de la curgerea apei din jurul lui. 
Acum respira mai ușor și îi reveneau senzațiile în brațe și în 
picioare. Acul încă se afla în mâna lui Osborn. Poate că încă mai 
avea o șansă. Apoi Osborn se uită brusc într-o parte, ca și cum l- 


151 


ar fi speriat ceva. Kanarack se uită și el în aceeași direcție. Un 
bărbat înalt, îmbrăcat cu o haină de ploaie și cu pălărie pe cap 
cobora panta spre zona în care se aflau ei. Avea un obiect în 
mână, pe care-l ridică. 

O secundă mai târziu se auzi un sunet ca și cum o duzină de 
ciocănitori ar fi băcănit toate în același timp. Deodată, apa 
începu să fiarbă în jurul lor. Osborn simţi cum ceva îi pătrunde în 
coapsă și căzu pe spate. Apa continuă să se agite. Incercă să se 
ridice și-l văzu pe individul cu pălărie croindu-și drum prin apă, 
iar obiectul din mâna lui continua să păcănească. 

Osborn se răsuci, plonjă în apă și începu să înoate. Nişte 
zgomote mici, ca de la niște pietricele, atingeau suprafaţa apei. 
Sub apă, puţina lumină care mai era dispăru în totalitate și 
Osborn nu avea nici cea mai vagă idee în ce direcţie se deplasa. 
Il izbi ceva, care păru să atârne de el. Apoi curentul îl cuprinse, 
pe el și ceea ce se agăţase de el, și îi duse cu totul. Plămânii lui 
Osborn ardeau în lipsa aerului, dar forța curentului îl trăgea în 
jos, către fundul râului. Incă o dată simţi obiectul acela cum se 
lovește de el și își dădu seama că era prins de el. Se întinse 
către acesta și încercă să se elibereze din strânsoare. Era 
voluminos, ca un fel de buștean ierbos, și părea să se fi lipit de 
el. Plămânii lui păreau că i se prăbușesc în interior. Trebuia să 
respire! Trebuia să ignore chestia aceea care se prinsese de el 
și nu trebuia să facă nimic altceva decât să-și găsească drumul 
către suprafaţă. Işi făcu vânt cu putere cu picioarele, își dădu 
braţele pe spate și înotă în sus. 

O clipă mai târziu reuși să iasă la suprafaţă. Trase cu furie aer 
proaspăt în piept. Aproape imediat își dădu seama că se mișca 
cu o viteză considerabilă. Privi în jur și abia putu distinge malul 
râului de pe partea cealaltă. Privi înapoi și văzu luminile de la 
mașini cum se mișcă de-a lungul drumului de lângă râu în 
spatele lui. Işi dădu seama că se afla la mijlocul râului, fiind tras 
la vale de curentul iute al Senei. 

Obiectul care se agăţase de el se desfăcuse în momentul în 
care se ridicase la suprafaţă, sau cel puţin așa credea el, 
deoarece nu-l mai simţea. Aluneca odată cu curentul, când 
deodată simţi iar izbitura aceea. Se întoarse și văzu un obiect 
întunecat cu un smoc ierbos în partea cea mai apropiată de el. 
Incepu să-l împingă deoparte. In timp ce făcea acest lucru, o 
mână ieși de sub apă și i se încleștă pe braţ. Strigă îngrozit și 


152 


încercă să se elibereze, dar mâna îl ţinea bine în strânsoare. 
Apoi își dădu seama că ceea ce i se păruse că era iarbă, nu era 
de fapt iarbă deloc, ci păr de om. Auzi la distanţă cum tună. 
Deodată, ploaia începu să cadă torențial, încercă din greu să 
desfacă strânsoarea degetelor de pe braţul său, iar toată chestia 
aceea scoase bulbuci și se rostogoli într-o parte. Țipă și încercă 
să-l împingă într-o parte, numai că nu se lăsa. Apoi un fulger 
lumină și se trezi privind orbita însângerată a unui ochi, în care 
se vedeau bucăţi hidoase de dinţi sfărâmaţi. În partea cealaltă 
nu se mai vedea niciun ochi, doar un amestec de carne în locul 
unde fața îi fusese împuşcată. O clipă mai târziu, corpul 
respectiv se ridică la suprafaţă și scoase un geamăt zgomotos. 
Apoi mâna îi dădu drumul încetișor la braţ și ceea ce mai 
rămăsese din Henri Kanarack pluti luat de curentul apei. 
e 

Când Henri Kanarack, sau Albert Merriman pe numele lui 
adevărat, se uitase peste umărul lui Paul Osborn și-l văzuse pe 
individul cel înalt îmbrăcat cu haina de ploaie și cu pălărie pe 
cap cum cobora panta, îndreptându-se spre ei, se gândise că 
era ceva familiar la el, că-l mai văzuse undeva înainte. Apoi își 
amintise că era individul care intrase în Le Bois în seara de după 
ce-l omorâse pe Jean Packard. Işi aminti că se oprise în dreptul 
ușii de la intrare și se uitase în jur, trecând cu privirea în revistă 
toată încăperea. Apoi își aminti că se uitase înspre bar, unde 
stătea Kanarack, și li se întâlniseră privirile. Își aminti că fusese 
ușurat de faptul că individul acela nu era Osborn sau cineva de 
la poliție. Işi aminti că se gândise că acel individ nu era cineva 
special, că era un nimeni. Greșise în totalitate. 


37. 


Vineri, 7 octombrie. 
New Mexico. 


După-amiaza la ora 13:55, seara la ora 20:55, ora Parisului, 
Elton Lybarger stătea așezat într-un fotoliu, îmbrăcat în halat, și 
privea umbrele aruncate de munţii ca niște turnuri Sangre de 


153 


Cristo din New Mexico, care începuseră să înainteze centimetru 
cu centimetru în platoul văii situate la o distanţă de trei sute de 
metri mai jos de el. Era încălţat cu pantofi Bass Weejuns, 
pantaloni bej și un pulover albastru închis. Niște căști mici 
galbene erau conectate la un Sony Walkman pe care-l ţinea în 
poală. Avea cincizeci și șase de ani și asculta discursurile lui 
Ronald Reagan. 

Elton Lybarger venise din San Francisco la clinica particulară 
Rancho de Piñon pe data de 3 mai, la șapte luni după ce suferise 
un accident cerebral foarte puternic în timpul unei călătorii de 
afaceri către Statele Unite din Elveţia lui natală. Accidentul 
cerebral îl lăsase semi-paralizat și incapabil să vorbească. Acum, 
aproximativ un an mai târziu, putea să meargă cu ceva ajutor și 
putea să vorbească distinct, chiar dacă mai încet. 

La vreo zece kilometri distanţă, un Volvo argintiu ieși din 
lumina strălucitoare a soarelui de deșert și intră în umbrele 
adânci ale drumului mărginit de conifere Paseo del Norte, care 
ducea din vale către Rancho de Piñon. La volan se afla Joanna 
Marsh, o  fizioterapeută de treizeci și doi de ani, puţin 
supraponderală, cu înfățișare comună, care în decursul ultimelor 
cinci luni făcuse drumul de două ore dus-întors de la casa ei din 
Taos de cinci ori pe săptămână. Aceasta urma să fie ultima ei 
vizită pe care i-o făcea lui Elton Lybarger la Rancho de Piñon. 
Astăzi urmau să meargă cu mașina la Santa Fe, unde un 
elicopter particular îi aștepta ca să-i ducă la Albuquerque. Pe 
urmă vor zbura către Chicago și se vor îmbarca pe avionul 
companiei American Airlines numărul 38 către Zurich. În seara 
aceasta, însoţit de Joanna Marsh, fizioterapeută, Elton Lybarger 
se ducea înapoi acasă. 

După ce își luară toţi rămas-bun, portiera mașinii fu închisă și, 
după ce Joanna făcu din mână paznicului de la intrare, manevră 
Volvo-ul prin porţile de la Rancho de Piñon și apoi în afară, pe 
drumul Paseo del Norte. Uitându-se la el, Joanna observă că 
Lybarger se uita zâmbind la peisajul de ţară care i se perinda în 
fața ochilor. De când îl știa, nu-l mai văzuse niciodată zâmbind. 

— Știţi unde mergem, domnule Lybarger? întrebă ea. 

Lybarger încuviinţă din cap. 

— Unde? îl tachină ea. 


154 


Lybarger nu-i răspunse, ci continuă să privească peisajul în 
vreme ce coborau drumul în pantă și cu serpentine, care tăia ca 
un cuţit prin pădurea bogată de conifere. 

— Haideţi, domnule Lybarger! Unde mergem? întrebă Joanna 
din nou, care nu era sigură dacă el o auzise de prima dată, sau 
dacă o auzise, dar nu reușise să penetreze sensul cuvintelor. 

De când își revenise în urma accidentului cerebral, tot se mai 
întâmpla ca el să nu reușească să se conecteze la ceea ce i se 
spunea. 

Lybarger își schimbă puţin poziţia și se așeză mai în față, 
punându-și mâna pe bord pentru a se echilibra în timp ce Volvo- 
ul se înclina într-o serie de curbe. Tot nu răspunse. 

Când ajunse la capătul canionului, Joanna se îndreptă către 
Taos, luând-o pe autostrada numărul 3 din New Mexico. Reglă 
pilotul automat la o sută de kilometri pe oră și făcu din mână 
unui grup de biciclişti îmbrăcaţi în echipamente colorate. 

— Prieteni de-ai mei din Taos, spuse ea zâmbind, pe urmă îi 
privi din nou pe Lybarger, gândindu-se că poate tăcerea lui se 
datora emoţiei încercate de brusca lui libertate. 

Acesta stătea aplecat în faţă, sprijinit de centura de protecție, 
și o privea fix într-un mod care-l făcea să pară că abia se trezise 
dintr-un somn prelungit și era total nedumerit. 

— Sunteţi bine? îl întrebă ea, trecându-i prin minte cu groază 
ideea că poate avea acum un alt accident cerebral și că ar 
trebui să întoarcă mașina imediat și să se ducă înapoi la clinică. 

— Da, răspunse el încet. 

Joanna îl evaluă pentru o clipă, apoi se destinse și zâmbi. 

— De ce nu staţi rezemat, să vă odihniţi, domnule Lybarger? 
Avem în faţă o după-amiază lungă și o seară. 

Răspunsul lui Lybarger fu să se lase pe spate, însă apoi se 
răsuci și o privi din nou. Expresia nedumerită nu-i dispăruse de 
pe chip. 

— S-a întâmplat ceva, domnule Lybarger? 

— Unde este familia mea? întrebă el. 

e 

— Unde este familia mea? întrebă el din nou. 

— Sunt convinsă că vor veni să vă întâmpine, spuse Joanna, 
apoi se lăsă pe spate pe perna ei de la clasa întâi și închise 
ochii. 


Zburau de aproape trei ore, iar Lybarger pusese aceeași 
întrebare de vreo unsprezece ori, după calculele ei. Nu era 
sigură dacă faptul că punea mereu aceeași întrebare nu era 
cumva cauzat tot de accidentul cerebral, sau dacă nu cumva 
acesta se simţise brusc inconfortabil din cauza plecării de la 
Rancho de Pinon, iar familia la care se referea era de fapt 
personalul cu care petrecuse acolo atât de mult timp, sau dacă 
nu era chiar preocuparea reală pentru posibilitatea să nu vină 
nimeni să-l întâmpine la sosirea în Zurich. Adevărul era că, în 
toată perioada în care ea fusese să-l trateze, nici măcar o dată, 
din câte știa ea, nu venise să-l vadă nimeni altcineva în afară de 
medicul lui personal, un austriac în vârstă pe nume Salettl, care 
făcuse de șase ori călătoria de la Salzburg la New Mexico. Așa 
că ea nu avea nici cea mai vagă idee dacă va fi sau nu cineva 
din familia lui care să-l aștepte pe aeroportul din Zurich când 
vor ajunge acolo. Putea doar să presupună că da. Numai că, în 
afară de Salettl, singurul contact personal pe care-l avusese ea 
cu cineva care să reprezinte interesele lui Lybarger fusese 
atunci când avocatul acestuia o sunase acasă pentru a-i solicita 
să-l însoţească pe acesta până în Elveţia. Acest lucru în sine 
constituise o mare surpriză și o luase total pe nepregătite. 
Joanna rareori ieșise din New Mexico, ca să nu mai vorbească de 
Statele Unite, iar oferta respectivă, cu bilet de avion dus-întors 
la clasa întâi și cinci sute de dolari, fusese prea generoasă ca să 
o ignore. Urma să-i achite creditul făcut pentru Volvo și, chiar 
dacă va fi doar pentru o scurtă perioadă de timp, va fi o 
experienţă pe care altfel nu o va avea niciodată. Insă, mai mult 
de atât, fusese și încântată să facă acest lucru. Joanna se 
mândrea cu faptul că acorda un interes special tuturor 
pacienţilor ei, iar domnul Lybarger nu era o excepţie. Când 
începuse, el de-abia putea să se ţină pe picioare și tot ce-și 
dorea să facă era să asculte benzi la Walkmanul lui sau să se 
uite la televizor. Acum, deși încă își mai asculta benzile și se uita 
la televizor cu nesaț, putea să meargă pe jos cu ușurință un 
kilometru, sprijinit în baston, singur și fără vreun ajutor din 
afară. 

Revenindu-și din visare, Joanna își dădu seama că în avion era 
întuneric și că majoritatea oamenilor dormeau, deși era difuzat 
un film pe ecranul din faţa lor. Pentru prima dată după mult 
timp, Elton Lybarger era tăcut și ea se gândi că poate adormise 


156 


și el. Apoi își dădu seama că acesta nu dormea. Căștile 
prevăzute de compania aeriană îi acopereau urechile și era 
complet absorbit de film. Filme, televizoare, benzi audio, de la 
porcării la muzică clasică, de la sport la politică, de la operă la 
rock'n'roll, Lybarger părea să aibă un apetit de nestăvilit fie 
pentru a afla lucruri noi, fie pentru amuzament, sau ambele. Ce- 
| putea interesa atât de mult, o depășea pur și simplu. Ea își 
imagina că era doar un fel de evadare. Dar de la ce sau pentru 
ce, nu avea nici cea mai vagă idee. 

Joanna îl înveli cu pătura furnizată de compania aeriană, apoi 
se rezemă. Singurul ei regret era că trebuise să-l pună pe Henry, 
câinele ei Saint Bernard de zece luni, într-o cușcă pe perioada 
cât era ea plecată. Deoarece locuia singură, nu avea cine să 
aibă grijă de el, iar ca să le ceară prietenilor să primească la ei o 
grămadă de patruzeci și cinci de kilograme de entuziasm 
nestăpânit depășea limitele decenţei. Numai că nu avea să fie 
plecată decât cinci zile, iar cinci zile Henry se putea descurca și 
singur. 


38. 


Vera încercase fără succes să dea de Paul Osborn încă de la 
ora trei după-amiaza. Sunase de patru ori, și nu primise niciun 
răspuns. A cincea oară sunase la recepţia hotelului și întrebase 
dacă nu cumva domnul Osborn plecase. Nu, nu plecase. Nu își 
amintea cineva dacă nu-l văzuse cumva în acea zi? Funcţionarul 
îi făcuse legătura cu biroul portarului, unde ea pusese aceeași 
întrebare. Un angajat de la poartă afirmase că ultima dată îl 
văzuse pe domnul Osborn mai devreme în după-amiaza 
respectivă, când acesta trecuse prin holul hotelului către 
ascensoare, îndreptându-se, probabil, înspre camera lui. In acel 
moment, grija pe care Vera o menţinuse deliberat undeva 
departe în conștiința ei deveni o teamă distinctă. 

— Am sunat în camera lui de mai multe ori începând de după- 
amiază, fără să primesc niciun raspuns. Vă rog, vreţi să trimiteţi 
pe cineva sus să se asigure că este bine? întrebă ea cu 
hotărâre. 


157 


încercase să nu se gândească la succinilcolină sau la 
experimentele pe care le intenţiona Osborn cu aceasta, 
deoarece știa că el era un medic foarte competent, care 
înţelegea cu precizie ce făcea și de ce. Numai că oricine putea 
să facă o greșeală, iar un medicament ca succinilcolina nu era 
ceva cu care să te joci. O supradoză accidentală putea face ca o 
persoană să se sufoce foarte rapid. 

După ce închise telefonul, Vera se uită la ceas. Era ora 18:45 
seara. După zece minute sună telefonul. Era portarul hotelului, 
care suna înapoi pentru a raporta faptul că domnul Osborn nu se 
afla în camera lui. Se simţi o ușoară ezitare în vocea lui, apoi o 
întrebă dacă era o rudă de-a lui. Vera simţi cum i se accelerează 
pulsul. 

— Sunt o prietenă apropiată. Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Se pare că... începu portarul să spună, poticnindu-se, 
căutându-și cuvintele ..., au fost anumite... dificultăţi... în 
camera domnului Osborn. Niște mobile și obiecte de decor au 
fost stricate. 

— Stricate? Dificultăţi? Ce vreţi să spuneți? 

— Domnișoară, vreţi să-mi daţi numele dumneavoastră 
întreg? A fost chemată poliţia; este posibil să dorească să vă 
pună niște întrebări. 

Inspectorii Barras și Maitrot de la Prefectura de Poliţie din 
Paris preluaseră telefonul prin care administraţia hotelului 
raporta dovezi ale descoperirii unor nereguli în camera unui 
client al hotelului, un doctor american pe nume Paul Osborn. 
Niciunul dintre ei nu știa ce să creadă despre asta. Ușorul ușii de 
la camera lui Osborn fusese scos din perete în partea interioară, 
probabil de câtre cineva care intra forțat din holul exterior. 
Camera însăși era într-o mare dezordine: patul mare, dublu, era 
izbit puternic într-o parte, o masă fusese răsturnată, o sticlă 
aproape goală de Johnnie Walker se afla pe podea lângă 
aceasta, în mod surprinzător încă intactă. O veioză atârna în 
mod precar la câţiva centimetri de podea, răsturnată de pe 
noptieră, dar oprită din cădere de cablul ei, chiar înainte de a 
atinge podeaua. 

Hainele lui Osborn se aflau încă în cameră, la fel ca și 
articolele de toaletă și valizele cu lucrările lui profesionale, 
cecurile de călătorie, biletul de avion și niște însemnări pe hârtia 
de la hotel cu mai multe numere de telefon. Pe podeaua de sub 


158 


televizor era un exemplar al ziarului din ziua aceea, deschis la 
pagina cu locuri de amuzament, și numele unui cinematograf de 
pe Boulevard des Italiens era încercuit cu pixul. 

Barras se așeză să examineze foile de hârtie și se uită la 
numerele de telefon. Recunoscu imediat unul dintre ele: era al 
său, cel de la sediu. Altul era de la Air France. Încă unul de la o 
agenţie de închiriat mașini. Mai erau patru numere pe care 
trebuia să le verifice. Primul era de la Kolb International, 
compania de investigaţii particulare. Al doilea era de la un 
cinematograf cu filme în limba engleză de pe Boulevard des 
Italiens, același care era încercuit în ziar. Al treilea aparținea 
unui apartament privat din Île St.-Louis, care era listat ca 
aparţinând lui V. Monneray, același număr și nume pe care le 
obținuse de la portarul hotelului. Ultimul număr era cel al unei 
brutării mici dintr-o zonă a Parisului din apropierea Gării de 
Nord. 

— Ai idee ce e asta? 

Barras își ridică privirile. Maitrot tocmai venise din baie și 
ținea între degetul mare și arătătorul de la mâna stângă un 
recipient mic cu reţetă. Deși nu exista vreo dovadă a unei 
infracțiuni care să fi fost comisă în încăpere, camera îi aparţinea 
lui Paul Osborn și era destul de multă dezordine ca să trezească 
suspiciunea ofițerilor de poliție. Drept urmare, amândoi purtau 
mănuși chirurgicale de unică folosinţă, pentru a evita 
distrugerea amprentelor sau pentru a nu adăuga propria lor 
prezenţă fizică la ceea ce exista deja acolo. 

Luând flaconul din mâna lui Maitrot, Barras îl privi cu atenţie. 

— Clorură de succinilcolină, spuse el, citind eticheta. l-o dădu 
înapoi și clătină din cap. N-am nicio idee. Are totuși rețetă 
locală. Verific-o. 

Chiar atunci un poliţist în uniformă îl introduse pe portar în 
cameră. Vera îl însoțea. 

— Messieurs. Aceasta este tânăra care a dat telefon. 

e 

Paul Osborn nu mai era conștient de nimic altceva în afară de 
întuneric și de umezeală. Zăcea undeva cu faţa în jos într-un 
nisip spongios. Nu avea nici cea mai mică idee unde se afla sau 
ce oră era. Undeva prin apropiere auzi curgerea apei și fu 
recunoscător pentru faptul că nu se mai afla în ea. Extenuat, 
simţi cum îl apucă somnul, și cu acesta se instaură un întuneric 


159 


mai negru decât cel din jurul său și se gândi că aceasta era 
moartea și că dacă nu făcea ceva rapid, va muri. 

Işi ridică în sus capul și strigă după ajutor. Numai că nu se 
auzi decât liniștea și curgerea apei. Cine l-ar fi putut auzi, 
oricum, în întunericul acela negru ca smoala și în mijlocul 
necunoscutului? Însă teama de moarte și efortul de a striga îi 
amplificară bătăile inimii și îi ascuţiră simţurile. Simţi pentru 
prima dată durere, o pulsaţie profundă în partea din spate a 
coapsei stângi. Se aplecă, atinse zona ușor și simţi sânge cald și 
lipicios. 

— La naiba! înjură el gutural. 

Se ridică în coate și încercă să-și dea seama unde se afla. 
Pământul de sub el era moale, cu mușchi deasupra unui nisip 
moale. Işi întinse braţul stâng și atinse apa. Făcu același lucru 
cu dreapta și fu surprins să dea de ceva ca un fel de copac căzut 
la doar câţiva centimetri de faţa lui. Ajunsese cumva la mal, fie 
prin propriile sale puteri, fie împins acolo de curentul apei. Îi 
veni în minte imaginea oribilă a trupului mutilat al lui Kanarack 
agăţându-se de el în mijlocul râului, apoi smuls de forța apei. 
Imediat se gândi la individul de pe mal. Bărbatul înalt cu pălărie 
care îi împușcase în mod evident pe amândoi. 

Deodată îi trecu prin minte că poate îl urmărise și că aștepta 
prin apropiere lumina zilei ca să termine ceea ce începuse. 
Osborn nu avea nicio idee cât de grav era rănit, cât sânge 
pierduse sau dacă putea măcar să se ţină pe picioare. Trebuia 
însă să încerce. Nu putea rămâne în locul în care se afla, chiar 
dacă lunganul era prin apropiere, pentru că altfel era foarte 
posibil să sângereze până ar fi murit. 

Se deplasă în față câţiva centimetri, până ajunse la copacul 
căzut. Il apucă cu o mână și îl trase înspre el. Când făcu acest 
lucru, îl străbătu o durere fulgerătoare și ţipă incontrolabil. Își 
reveni, stătu liniștit, cu simţurile în alertă. Dacă lunganul era 
prin apropiere, strigătul lui Osborn îl putea aduce direct la el. Își 
ținu respiraţia, își ascuţi urechile, dar nu auzi decât râul în 
mișcare. 

Işi desfăcu cureaua, o scoase din talie, îi făcu o buclă în jurul 
coapsei stângi deasupra rănii și o prinse în cataramă. Apoi găsi 
un băț, îl puse între curea și picior, și îl răsuci de mai multe ori 
până când bucla se strânse în jurul piciorului ca un garou. Trecu 
aproape un minut până când începu să simtă amorţeala. Atunci 


160 


durerea mai scăzu puţin în intensitate. Ținând strâns garoul 
improvizat cu mâna stângă, Osborn trase copacul cu dreapta. Se 
chinui până când reuși să-și aducă sub el piciorul nevătămat și 
într-un minut fu în picioare. Ascultă încă o dată în jurul său. Din 
nou, nu auzi nimic în afară de apa care curgea la vale. 

Bâjbâi pe întuneric și găsi o creangă uscată de grosimea 
încheieturii mâinii sale, pe care o rupse. Simţi o greutate în 
buzunarul de la geacă. Ținându-se de copac, se aplecă și simţi 
cum cuprinde cu degetele metalul dur al pistolului automat pe 
care-l luase de la Henri Kanarack. Uitase de el și fu surprins că 
nu-i căzuse din buzunar în timpul în care stătuse în apă. Habar 
nu avea dacă mai funcţiona sau nu. Și totuși, chiar dacă îl 
folosea numai ca să amenințe pe cineva, tot i-ar oferi un avantaj 
faţă de restul oamenilor. Ar putea chiar să-i asigure câteva clipe 
în confruntarea cu lunganul. Luă creanga de copac, pe care o 
folosi drept cârjă, și porni prin întuneric, departe de sunetul 
apei. 


39. 


Sâmbătă, 8 octombrie, ora 3:15 


Agnes Demblon stătea în sufrageria din apartamentul ei, 
fumând din cel de-al doilea pachet de Gitanes încă de la miezul 
nopţii și privind fix telefonul. Încă era îmbrăcată în costumul ei 
șifonat pe care-l purtase la birou toată ziua de vineri. Nu 
mâncase și nici măcar nu se spălase pe dinţi. Până acum, Henri 
ar fi trebuit să se fi întors sau măcar să fi sunat. Ar fi trebuit să 
aibă vreo veste de la el. Numai că nu avea niciuna. Se 
întâmplase ceva, era sigură de acest lucru. Și totuși, ce se 
întâmplase? Chiar dacă americanul era un profesionist, 
Kanarack ar fi știut să se ocupe de el cu aceeași eficienţă cu 
care se ocupase de Jean Packard. 

Câţi ani trecuseră de când o trăsese prima dată de păr și îi 
ridicase fusta în faţa tuturor în curtea școlii de pe Strada 
numărul 2 din Bridgeport, Connecticut? Agnes era în clasa întâi 
când se întâmplase acest lucru, iar Henri Kanarack, ba nu, 
Albert Merriman, în clasa a patra. Făcuse asta și râsese, apoi se 


161 


îndreptase plin de sine împreună cu prietenii săi înspre un băiat 
dolofan, ca să-l necăjească pe acesta, îi trăsese un pumn și-l 
făcuse să plângă. In aceeași după-amiază, Agnes se răzbunase. 
II urmărise la ieșirea de la școală, se strecurase în spatele lui 
când acesta se oprise să se uite la ceva. Intinzându-se cât era 
de lungă cu ambele braţe deasupra capului, îl izbise cu un 
bolovan drept în moalele capului. Își amintea că el căzuse pe 
pavaj, iar sângele i se împrăștiase peste tot. Işi amintea că se 
gândise chiar că-l omorâse, până când el se întinsese deodată și 
încercase s-o prindă de gleznă, numai că ea o luase la fugă. 
Acesta fusese începutul unei relaţii care durase mai mult de 
patruzeci de ani. Cum se făcea că oamenii de același fel se 
căutau întotdeauna unii pe alţii, încă de la început? 

Agnes se ridică în picioare și stinse ţigara Gitane într-o 
scrumieră care dădea pe dinafară de chiștoace. Era ora 3:30 
dimineaţa. Sâmbăta, brutăria era deschisă numai o jumătate din 
zi. În mai puţin de două ore trebuia să plece la serviciu. Apoi își 
aminti că Henri plecase cu mașina ei. Asta însemna că va trebui 
să ia metroul, asta dacă acesta mergea atât de devreme. Habar 
n-avea. Trecuse mult timp de când nu mai făcuse asta. 

Gândindu-se că va trebui probabil să ia un taxi, se duse în 
camera ei, își scoase hainele și își puse cămașa de noapte. Apoi 
își fixă ceasul să sune la ora 4:45 și se întinse în pat. Se înveli cu 
pătura, stinse lumina și se lăsă pe spate. Dacă va putea să 
adoarmă, șaptezeci și cinci de minute tot erau mai bine decât 
deloc. 

e 

De partea cealaltă a străzii, Bernhard Oven, lunganul, se uită 
la ceas, așezat la volanul unui Ford de culoare verde închis. Era 
ora 3:37 dimineața. 

Pe scaunul de lângă el se afla un dreptunghi negru, mic, care 
arăta ca o telecomandă de televizor. In colțul din stânga sus era 
un temporizator digital. Îl luă și setă temporizatorul la trei 
minute și treizeci și trei de secunde. Apoi porni motorul Fordului, 
apăsă un buton mic, roșu, de la capătul din dreapta al 
dreptunghiului negru. Temporizatorul se activă și începu 
numărătoarea inversă din zece în zece secunde spre 0:0:00. 
Bernhard Oven mai aruncă o privire spre blocul cufundat în 
întuneric, apoi porni motorul și plecă. Era ora 3:38 și 16 
secunde. 


162 


Legate pe podeaua din subsolul blocului în care locuia Agnes 
Demblon, se aflau șapte dispozitive incendiare de plastic, 
minuscule, așezate grămadă, atașate la un detonator electronic 
principal. Puțin după ora 2:00, Oven intrase acolo prin fereastra 
de la o boxă. Lucrase rapid și în mai puţin de cinci minute 
plasase încărcătura printre grămezile de mobilă veche și de 
haine, și fusese foarte atent în special la butoiul cu o capacitate 
de aproape patru mii de litri care conţinea combustibilul pentru 
încălzirea clădirii. Apoi se strecurase afară în același mod în care 
venise și se reîntorsese la mașina lui. Pe la ora 2:40 toate 
luminile din clădire se stinseseră, mai puţin una. La ora 3:35, 
Agnes Demblon stinsese și ea lumina. 

La ora 3:39 și treizeci de secunde, dispozitivele de plastic 
explodară. 


40. 


Zborul 38 al companiei American Airlines de la Chicago la 
Zurich ateriza la ora 8:35 dimineaţa pe aeroportul Kloten, cu 
douăzeci de minute mai devreme decât fusese programat. Linia 
aeriană prevăzuse un cărucior cu rotile, dar Elton Lybarger 
dorise să coboare pe jos din avion. Urma să-și vadă familia pe 
care n-o mai văzuse deloc în anul de când avusese accidentul 
cerebral și dorea ca aceștia să vadă un om reabilitat, nu un 
infirm care să le fie o povară. 

Joanna adună bagajele lor de mână și se ridică în spatele lui 
Lybarger când ultimul dintre pasageri părăsi avionul. Apoi îi 
înmână bastonul și îl preveni să fie atent la mers, iar el porni 
brusc. Când ajunse la ieșire, ignoră zâmbetul și urările de bine 
ale stewardesei și își plantă ferm bastonul de partea cealaltă a 
ușii avionului. Inspiră hotărât, păși prin aceasta, apoi trecu pe 
culoarul de debarcare. 

— Este puţin stresat, dar vă mulțumim, oricum, spuse Joanna 
scuzându-se din mers, în vreme ce se grăbea să-l prindă din 
urmă. 

Când ajunseră în terminal, așteptară la coadă să treacă prin 
vama elveţiană. După aceea, Joanna găsi un cărucior și 
recuperă bagajele, apoi coborâră pe un coridor spre Biroul de 


163 


Imigrări. Se întrebă deodată ce vor face dacă nu va fi nimeni 
acolo să-i aștepte. Nu avea nici cea mai mică idee unde locuia 
Elton Lybarger sau pe cine ar putea suna. Apoi ieșiră de la Biroul 
de Imigrări și trecură printr-o ușă de sticlă în zona terminalului 
principal. Deodată, o orchestră din șase persoane începu să 
interpreteze versiunea elveţiană a cântecului „For He's a Jolly 
Good Fellow” și un grup de douăzeci sau mai multe persoane, 
bărbaţi și femei, excepţional de bine îmbrăcaţi, începură să 
aplaude. În spatele lor, patru bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă de 
șoferi se alăturară aplauzelor. 

Lybarger se opri și rămase cu privirea fixată asupra lor. 
Joanna nu avea nicio idee dacă el îi recunoscuse sau nu. Apoi o 
femeie voluminoasă, cu haină de blană și văl pe cap, care avea 
în mână un buchet uriaș de trandafiri galbeni, se grăbi înspre ei 
și își aruncă braţele în jurul lui Lybarger, sufocându-l cu sărutări 
și spunându-i: 

— Unchiule! Ah, unchiule! Ce dor ne-a fost de tine! Bine ai 
venit acasă! 

Imediat veniră și ceilalţi, înconjurându-l pe Lybarger și lăsând- 
o pe Joanna uitată deoparte. Toată povestea asta o nedumerea. 
În cele cinci luni de fizioterapie intensivă, Elton Lybarger nu-i 
dăduse nici măcar o singură dată vreun indiciu despre averea 
sau poziţia pe care se părea că o avea. Unde fusese acest 
anturaj în toată acea perioadă? Nu avea sens. Oricum, asta nu o 
privea pe ea. 

— Domnișoara Marsh? o întrebă un bărbat extrem de arătos, 
care părăsise grupul pentru a o aborda. Mă numesc Von Holden. 
Sunt un angajat de la compania domnului Lybarger. Imi 
permiteţi să vă conduc la hotelul dumneavoastră? 

Von Holden avea treizeci și ceva de ani, era îngrijit și avea 
cam un metru optzeci, cu umerii unui înotător. Avea părul 
castaniu deschis, tuns scurt, și purta un costum bleumarin croit 
impecabil, la două rânduri de nasturi, cu dungulițe, cămașă albă 
și cravată închisă la culoare, cu blazon. 

— Mulţumesc foarte mult, zâmbi Joanna. 

Se uită înspre grup și observă că cineva adusese un cărucior 
cu rotile, și doi dintre șoferi îl ajutau pe Lybarger să se așeze în 
acesta. 

— Ar trebui să-i spun domnului Lybarger, mai zise ea. 


164 


— O să înțeleagă, sunt convins, spuse Von Holden cu 
amabilitate. În afară de asta, o să vă întâlniți la cină. Acum, 
dacă vreți, pe aici, vă rog. 

Von Holden luă bagajele Joannei și o conduse spre un 
ascensor printr-o ușă laterală. Cinci minute mai târziu se aflau 
pe bancheta din spate a unei limuzine Mercedes, deplasându-se 
de-a lungul autostrăzii N1B, îndreptându-se spre Zurich. 

Joanna nu mai văzuse niciodată atâta verdeață. Copacii și 
pajiștile de peste tot erau ca smaraldul. lar dincolo de acestea, 
ca niște fantasme la orizont, se vedeau Alpii, care chiar și la 
această vreme timpurie erau acoperiţi de zăpadă. Ținutul ei, 
New Mexico, era un pământ deșertic, care, în ciuda orașelor 
dezvoltate și a mall-urilor, era încă un teritoriu nou și 
neprelucrat, care fremăta de agitația de la graniță. Coioţii, 
pumele și șerpii cu clopoței stăpâneau ţinutul, iar deserturile și 
canioanele încă mai găzduiau oameni care preferau să trăiască 
singuri. Munţii și pajiștile înalte, debordând de flori sălbatice la 
sfârșitul primăverii, erau, în această perioadă a anului, cafenii și 
prăfuite și uscate ca iasca. 

Elveţia era cu totul diferită. Joanna văzuse acest lucru pe 
fereastră în timpul zborului și putea să simtă acest lucru cu atât 
mai mult în acel moment, în vreme ce limuzina îi ducea la 
Zurich prin Orașul Vechi. Aici era un loc profund marcat de 
istoria romanilor și a habsburgilor. O lume întreagă de alei 
medievale mărginite de clădiri din piatră cenușie cu arhitectură 
pre-gotică, care existaseră cu secole înainte ca vreo lampă cu 
ulei de parafină să fi luminat în barăcile din New Mexico. 

Joanna își imaginase cam cum va fi când va ajunge acolo. 
Văzuse cu ochii minţii o micuță familie iubitoare așteptând să-l 
întâmpine pe Elton Lybarger. O îmbrăţișare de rămas-bun din 
partea lui, poate chiar un sărut pe obraz. Apoi o cameră plăcută 
într-o pensiune de genul Holiday Inn. Poate chiar și un tur al 
orașului înainte de călătoria ei înapoi din ziua următoare. Nu ar 
fi avut prea mult timp, dar ar fi profitat la maximum. Și să nu 
uite de suveniruri! Pentru prietenii ei din Taos și pentru David, 
logopedul de la Santa Fe cu care se întâlnea de vreo doi ani, dar 
cu care nu se culcase niciodată. 

— Nu aţi mai fost la noi în ţară, îi spuse Von Holden privind-o 
zâmbitor. 

— Nu, niciodată. 


— După ce vă duceţi bagajele în camera de la hotel, dacă-mi 
permiteți, vă voi arăta câte ceva din țara noastră înainte de 
cină, spuse Von Holden cu amabilitate. Asta, desigur, dacă 
doriţi... 

— Sigur că da, vă rog! Ar fi minunat! Vreau să spun că mi-ar 
face plăcere. 

— Bine. 

Limuzina o luă la stânga, pe Bahnhofstrasse, și depășiră 
stradă după stradă de magazine elegante și de cafenele 
exclusiviste care emanau din ce în ce mai mult o atmosferă de 
bunăstare evidentă, dar neostentativă. La capătul celălalt al 
străzii Bahnhofstrasse se văzu sclipind o întindere de apă de 
culoare turcoaz - „Zurichsee”, spuse Von Holden - presărată cu 
vaporașe care lăsau în urma lor panglici prelungi de spumă albă 
luminate de soare. 

Joanna fu cuprinsă de atmosfera magică de parcă ar fi fost 
presărată cu praf de zâne. Elveţia, putea spune asta oricui, era 
luxoasă, plină de amabilitate și de stabilitate. Tot ce era acolo 
părea calm și primitor, și își dădea sentimentul de foarte mare 
încredere, în plus, gemea de bani. Se întoarse brusc spre Von 
Holden. 

— Cum te cheamă pe numele mic? 

— Pascal. 

— Pascal? întrebă ea, căci nu mai auzise acest nume până 
atunci. Este spaniol sau italian? 

Von Holden ridică din umeri, apoi zâmbi: 

— Ambele și niciuna, spuse el. M-am născut în Argentina. 


41. 


Osborn se uită din nou lung la telefon și se întrebă dacă avea 
puterea să mai încerce o dată. Făcuse deja trei încercări fără 
succes. Se îndoia că era în stare să mai încerce de trei ori. 

Când ieșise din pădure în zorii zilei se trezise pe ceea ce 
considerase el în lumina palidă a dimineţii că era un teren 
agricol. In apropiere se găsea o baracă micuță care era încuiată, 
dar care avea afară un robinet. Băuse apa cu poftă. Apoi își 
rupsese pantalonii la spate și spălase rana cât de bine putuse. 


166 


Cea mai mare parte din sângerarea exterioară se oprise și 
reușise să scoată garoul fără ca aceasta să pornească din nou. 
După aceea probabil că leșinase, pentru că următorul lucru de 
care-și amintea erau doi tineri cu crose de golf care îl priveau de 
sus, întrebându-l în franceză dacă se simţea bine. Ceea ce 
crezuse el că era un teren de ţară se dovedise că era de fapt un 
teren de golf. 

Acum stătea în casa clubului de golf, uitându-se lung la 
telefonul de pe perete. Nu se putea gândi la altceva decât la 
Vera. Unde era ea acum? La duș? Nu, nu atât de mult timp. La 
serviciu? Poate. Nu era sigur. Pierduse socoteala programului ei, 
a zilelor în care lucra și a celor în care era liberă. 

Administratorul clubului, un bărbat mărunţțel, subţire ca un 
băț, pe nume Levigne, dorise să cheme poliţia, dar Osborn îl 
convinsese că nu avusese decât un accident și că va veni cineva 
să-l ia de acolo. Îi era teamă de lungan. Însă îi era teamă și de 
poliţie. Mai mult ca sigur, aceștia găsiseră deja mașina lui 
Kanarack. Fusese probabil reţinută, considerată ca fiind furată 
sau abandonată. Insă în momentul în care trupul acestuia va fi 
găsit plutind în apele râului, o vor analiza cu foarte mare 
minuţiozitate. Amprentele lui Osborn erau peste tot, iar ei aveau 
amprentele sale. Barras însuși i le luase în prima seară când îl 
prinseseră după ce-l atacase pe Kanarack în cafenea, și apoi 
sărise peste intrarea în metrou în urmărirea lui. Când se 
petrecuseră toate acestea? 

Osborn se uită la ceas. Astăzi era sâmbătă. Miercuri fusese 
ziua în care-l văzuse pe Kanarack prima dată. Șase zile. Doar 
atât trecuse? După aproape treizeci de ani? Și acum Kanarack 
era mort. Și după toate acestea, planurile lui elaborate, poliţia, 
Jean Packard... După toate acestea, el încă nu avea vreun 
răspuns. Moartea tatălui său era acum la fel de misterioasă cum 
fusese și mai înainte. 

Se auzi un sunet și privi în sus. Un bărbat bine făcut utiliza 
telefonul. Afară, jucătorii de golf se îndreptau către locul primei 
lovituri. Razele slabe ale dimineţii se transformaseră într-un 
soare strălucitor. Era prima zi în care nu era înnorat de când 
sosise el în Franţa. Cursul de golf era lângă Vernon, la mai mult 
de treizeci de kilometri de Paris. Sena, cu meandrele ei prin 
peisajul de ţară, îl dusese probabil cel puţin de două ori pe atât. 


167 


Nu avea nici cea mai vagă idee cât timp se aflase în apă sau cât 
de mult mersese prin întuneric. 

Pe masa din faţa lui, Osborn văzu restul de la cafeaua tare pe 
care administratorul, domnul Levigne, i-o oferise din partea 
casei. Luă ceașca între degete, o ridică și bău ce mai rămăsese, 
apoi o puse înapoi pe masă. Chiar și numai atât, efortul de a 
ridica o ceașcă micuță și de a bea îl obosiseră peste măsură. 

În partea cealaltă a încăperii, bărbatul închise telefonul și ieși 
afară. Ce s-ar întâmpla dacă ar intra acum deodată lunganul? 
Încă mai avea în buzunarul de la geacă pistolul lui Kanarack. 
Avea însă forţa necesară să-l scoată, să ţintească și să tragă cu 
el? Exersase ani de zile trasul cu pistolul și era destul de bun la 
asta. Trasul la ţintă în Santa Monica și în valea San Fernando și 
Conejo. De ce făcuse asta, nu avea nici cea mai mică idee. Ca 
pe un mod de a-și exterioriza agresivitatea? Ca pe un sport? Ca 
pe o apărare faţă de numărul crescător al crimelor din oraș? Sau 
fusese altceva? Ceva ce-l îndreptase către o zi în care ar putea 
avea nevoie de așa ceva? Se uită din nou la telefon. Încearcă! 
Încă o dată! Trebuie! 

Piciorul îi înţepenise deja și se temea că mișcarea va porni din 
nou sângerarea. Mai mult, șocul chinului său se dispersa și 
odată cu acesta și protecția anestezicului său natural, 
producându-i pulsaţii în picior atât de intense, încât nu știa cât 
de mult va mai fi capabil să suporte durerea fără medicamente. 

Osborn își puse palmele pe masă și se ridică sprijinindu-se în 
ele. Mișcarea bruscă îl ameți și pentru o clipă nu fu în stare să 
facă nimic altceva decât să stea acolo și să se sprijine, rugându- 
se să nu se prăbușească. 

Mai mulți jucători de golf care se pregăteau să intre îl văzură 
și se dădură înapoi. Îl văzu pe unul dintre ei cum vorbește cu 
Levigne și cum face gesturi către el. La ce se aștepta, la modul 
în care arăta? Cu ochii sticloși, abia ţinându-se pe picioare, 
îmbrăcat cu haine rupte, îmbibate cu apă, care miroseau de la 
apa râului, arăta ca un vagabond venit direct din iad. Insă nu-și 
permitea să-și facă griji din cauza lor. Nu avea vreme să se 
gândească la ei. 

Se uită din nou înspre telefon. Se afla la mai puţin de zece 
pași de locul în care stătea, dar ar fi putut foarte bine să se afle 
și în California. Ridică bastonul improvizat din creanga de copac 
care-l ajutase să ajungă până acolo, îl așeză în faţa lui, se sprijini 


168 


de acesta și înaintă. Cu mâna dreaptă așeza bastonul, cu 
piciorul drept înainta. Aducea apoi piciorul stâng. Mâna dreaptă, 
piciorul drept. Aducea piciorul stâng. Pauză. Respirație 
profundă. Telefonul era ceva mai aproape acum. Gata? Din nou. 
Mâna dreaptă, piciorul drept. Piciorul stâng adus și el. Deși se 
concentrase în întregime asupra mișcărilor sale și asupra ţelului 
spre care se îndrepta, Osborn era perfect conștient de faptul că 
oamenii din încăpere îl urmăreau din priviri. Feţele lor se 
înceţoșară. Apoi auzi o voce. Vocea lui! | se adresa lui însuși, 
clar și succint: „Glonţul se află localizat undeva în mușchiul 
posterior al coapsei. Nu sunt sigur unde exact. Însă trebuie 
scos.” Mâna dreaptă, piciorul drept. Piciorul stâng adus și el. 
Mâna dreaptă, piciorul drept. „Fă o incizie verticală de-a lungul 
coapsei, începând cu pliul inferior al feselor.” Deodată se trezi 
înapoi la Facultatea de Medicină, citând din Anatomia lui Gray. 
Cum de putea să-și amintească aceste lucruri cuvânt cu cuvânt? 
Mâna dreaptă, piciorul drept. Piciorul stâng. Pauză de odihnă. În 
partea cealaltă a încăperii, feţele încă îl priveau. Mâna dreaptă, 
piciorul drept. Piciorul stâng. Telefonul se află chiar în faţa ta. 
Extenuat, Osborn se întinse încet înspre receptor, pe care îl 
ridică din furcă. 
e 

— Paul, ai un glonț în mușchiul posterior al coapsei. Trebuie 
scos imediat! 

— Știu asta, la naiba! Știu. Scoate-l! 

e 

— L-am scos. Stai liniștit, nu te mișca. Ştii cine sunt? 

— Bineînţeles. 

— În ce zi suntem astăzi? 

— Eu... ezită Osborn. Sâmbătă. 

— Ai pierdut avionul, spuse Vera, care își scoase mănușile 
chirurgicale, apoi se răsuci și ieși din cameră. 

Osborn se destinse și privi împrejurul său. Se afla în 
apartamentul ei, gol, întins pe pat cu faţa în jos, în camera ei de 
oaspeţi. Ea reveni o clipă mai târziu. Avea o seringă 
hipodermică în mână. 

— Ce este asta? întrebă el. 

— Aș putea să-ţi spun că este succinilcolină, îi răspunse ea 
sarcastic. Numai că nu ar fi adevărat. 


Se duse în spatele lui, îi șterse o zonă din partea superioară a 
fesei cu o bucăţică de vată îmbibată în alcool, apoi înfipse acul 
și îi făcu injecţia. 

— Este un antibiotic. Ar trebui să ţi se facă și un antitetanos. 
Dumnezeu știe ce se mai afla în râul acela în afară de Henri 
Kanarack. 

— Cum de știi despre asta? întrebă el și deodată tot ce se 
întâmplase îi trecu prin faţa ochilor într-o clipită. 

Vera se aplecă și trase cu grijă o pătură peste el, până peste 
umeri, așa că el simţi cum se încălzește. Apoi se duse și se 
așeză în fața lui pe perna mare a unui fotoliu din piele. 

— Ai leșinat în casa de la clubul de golf, care se află la o 
distanță de vreo patruzeci de kilometri de aici. Ţi-ai revenit atât 
cât să le dai numărul meu de telefon. Am împrumutat mașina 
unui prieten. Oamenii de la clubul de golf au fost foarte drăgutți. 
M-au ajutat să te bag în mașină. Nu aveam decât câteva 
tranchilizante la mine. Ți le-am administrat pe toate. 

— Toate? 

Vera zâmbi. 

— Vorbești o grămadă când ești dat peste cap. Și mai ales 
despre bărbaţi. Henri Kanarack. Jean Packard. Tatăl tău. 

Auziră în depărtare sirena cântată a unei ambulante, iar 
zâmbetul ei păli. 

— M-am dus la poliţie, spuse ea. 

— La poliţie? 

— Seara trecută. Eram îngrijorată. Ti-au  percheziţionat 
camera de la hotel și au găsit succinilcolină. Ei nu știu la ce 
folosește sau la ce a folosit. 

— Dar tu știi... 

— Acum da, știu. 

— Nu am putut să-ţi explic prea bine, nu aveam cum... spuse 
Osborn, care avea ochii grei și simţi cum începe să-l ia cu somn. 
Poliţia? întrebă el slab. 

Vera se ridică, traversă camera și aprinse o veioză mică din 
colț, apoi stinse lumina de la lustră. 

— Ei nu știu că te afli aici. Cel puţin, nu cred că știu. Când vor 
găsi trupul lui Kanarack și mașina lui plină cu amprentele tale, 
vor veni aici să întrebe dacă nu te-am văzut sau dacă nu am 
vești de la tine. 

— Și ce-o să le spui? 


170 


Vera îl văzu cum încearcă să pună totul cap la cap, încercând 
să-și dea seama dacă nu cumva făcuse o greșeală chemând-o, 
și întrebându-se dacă putea să aibă încredere în ea cu adevărat. 
Numai că era prea slăbit. Pleoapele îi căzură peste ochi și se 
scufundă încet în pernă. 

Se aplecă deasupra lui și îi mângâie fruntea cu buzele. 

— Nu va ști nimeni nimic, promit, îi șopti ea. 

Osborn nu o auzi. Se prăbușea, poticnindu-se. Nu era întreg. 
Adevărul nu i se dezvăluise niciodată atât de clar sau atât de 
îngrozitor de urât. Devenise medic din cauză că dorea să 
îndepărteze durerea și suferința, în tot acest timp știind că nu 
va reuși niciodată s-o facă să dispară pe a lui proprie. Ceea ce 
vedeau oamenii era doar imaginea unui doctor. Pentru ei era 
grijuliu și le era de ajutor. Ei nu vedeau niciodată cealaltă parte 
a personalităţii sale, din cauză că aceasta nu exista. Nu mai era 
nimic altceva acolo și nici nu va fi vreodată până când nu vor 
muri toţi demonii din interiorul lui. Ceea ce știuse Henri 
Kanarack ar fi putut să-i distrugă, dar nu fusese menit să fie așa. 
Faptul că-l găsise fusese ca o glumă pe socoteala lui, care 
făcuse ca lucrurile să fie și mai rele ca înainte. Deodată, încetă 
să se mai prăbușească și deschise ochii. Era toamnă în New 
Hampshire și se afla în pădure, împreună cu tatăl său. Râdeau și 
aruncau cu pietre într-un iaz. Cerul era albastru, frunzele 
strălucitoare, iar aerul destul de rece. Avea opt ani. 


42. 


— Oy, McVey! spuse Benny Grossman, apoi îl întrebă rapid 
dacă nu putea să-l sune el mai târziu, și închise telefonul. 

Era sâmbătă dimineaţă la New York și după-amiază la Londra. 
McVey, reîntors în camera lui neîncăpătoare de la hotelul de pe 
strada Half Moon, pe care Interpolul fusese atât de generos să i- 
o furnizeze, picură două degete de Famous Grouse într-un pahar 
fără gheață - pentru că nu exista la hotel așa ceva - și aşteptă 
ca Benny să sune înapoi. 

Işi petrecuse dimineaţa în compania lui lan Noble, a tânărului 
patolog de la Home Office - doctorul Michaels - și a doctorului 
Stephen Richman, specialistul în  micro-patologie care 


171 


descoperise temperatura extrem de scăzută la care fusese 
supus capul necunoscutului. 

După inventarierea atentă care fusese făcută la solicitarea 
urgentă a Scotland Yardului, niciuna dintre cele două companii 
de suspendare criogenică autorizate în Marea Britanie, 
Sepultura Criogenică din Edinburgh sau Cryo-Mastaba din 
Camberwell, Londra, nu raportase lipsa capului - și nici a 
întregului corp - de la vreun „client”. Așa că, în afară doar de 
situația în care exista cineva care să conducă o companie 
neautorizată de suspendare criogenică sau care să aibă o crio- 
capsulă portabilă pe care s-o târască după el prin Londra, cu 
trupuri sau porţiuni de trup îngheţate la temperaturi mai mici de 
minus două sute de grade Celsius, trebuia ca ei să elimine 
posibilitatea ca acel cap neidentificat să fi fost congelat la 
dorința proprietarului acestuia. 

In momentul în care McVey, Noble și doctorul Michaels tocmai 
își luaseră micul dejun și sosiseră la biroul, sau laboratorul, lui 
Richman de pe Gower Mews, Richman examinase deja corpul lui 
John Cordell, corpul decapitat care fusese descoperit într-un 
apartament minuscul de pe terenul de joacă de la Catedrala 
Salisbury. Radiografiile făcute trupului lui Cordell au revelat 
două șuruburi care susțineau o fisură subţire cât un fir de păr în 
zona pelviană inferioară. Acele șuruburi ar fi fost probabil 
îndepărtate imediat ce fisura s-ar fi vindecat, dacă subiectul ar fi 
trăit până atunci. 

Testele metalurgice pe care le aplicase Richman asupra 
șuruburilor îi revelaseră niște fracturi microscopice extinse sub 
forma unei pânze de păianjen, care demonstrau fără doar și 
poate că trupul lui Cordell suferise aceeași congelare puternică 
la temperaturi care se apropiau de zero absolut, la fel ca și 
capul neidentificat. 

— De ce? întrebă McVey. 

— Asta face parte din întrebare, cu siguranţă, nu-i așa? 
replică doctorul Richman când deschise ușa de la laboratorul 
aglomerat în care se adunaseră ca să examineze niște lame și 
să le compare, unele de la șuruburile extrase din trupul lui 
Cordell, altele de la metalul care formase placa din capul 
neidentificat, și îi conduse pe un coridor îngust, galben-verzui, 
spre biroul său. 


172 


Stephen Richman avea în jur de șaizeci și ceva de ani și era 
un individ puternic, bine făcut, cu genul de forţă care provine 
din munca fizică grea, depusă în tinereţe. 

— Scuzaţi dezordinea, spuse el, deschizând ușa de la biroul 
său. Nu eram tocmai pregătit pentru o partidă de pocher. 

Zona lui de lucru era ceva mai mare decât o debara, 
jumătatea dimensiunii camerei minuscule de la hotel a lui 
McVey. Depozitate într-un talmeș-balmeș printre cărți, jurnale, 
corespondenţă, cutii de carton și grămezi de casete video 
tehnice se aflau duzini întregi de recipiente care conţineau 
organele conservate de la Dumnezeu știa câte specii, câte trei 
sau patru la un recipient. Undeva prin dezordinea aceea se afla 
o fereastră, biroul lui Richman și scaunul său. Mai erau două 
scaune pe care se aflau teancuri de cărți și de dosare, pe care le 
dădu jos imediat ca să facă loc vizitatorilor săi. McVey se oferi 
să rămână în picioare, dar Richman nici nu vru să audă așa 
ceva, așa că dispăru în căutarea celui de-al treilea scaun. După 
trecerea exasperantă a unui sfert de oră, acesta reapăru, 
aducând cu el un scaun de secretară cu una dintre roţi lipsă, pe 
care îl găsise într-un depozit de la subsol. 

— Intrebarea este, domnule polițist McVey, spuse Richman în 
momentul în care se așezară cu toţii, luând întrebarea pe care 
McVey o pusese cu aproximativ o jumătate de oră în urmă, ca și 
cum ar fi pus-o chiar atunci, nu este atât „de ce?”, cât „cum?” 

— Ce vreți să spuneți? întrebă McVey. 

— Vrea să spună că discutăm aici despre țesuturi umane, 
spuse Michaels pe un ton neutru. Experimentele cu temperaturi 
care se apropie de zero absolut au fost realizate în principal cu 
săruri și anumite metale, cum ar fi cuprul. 

Deodată, Michaels își dădu seama că era nepoliticos și spuse, 
cerându-și scuze: 

— Vă rog să mă scuzaţi, doctore Richman, nu am vrut să... 

— Nu e nimic, doctore! spuse Richman zâmbind, apoi își 
îndreptă privirile către McVey și comandantul Noble. Trebuie să 
înțelegeţi că toate astea ajung să se amestece într-un talmeș- 
balmeș științific. Insă culmea este cea de a treia lege a 
termodinamicii, care afirmă, printre altele, că știința nu poate 
atinge niciodată zero absolut, pentru că altfel ar însemna că s-ar 
obține o stare de ordine perfectă. Ordine la nivel atomic. 

Chipul lui Noble nu exprima nimic. La fel și al lui McVey. 


173 


— Fiecare atom este alcătuit din electroni care orbitează în 
jurul unui nucleu, care este alcătuit din protoni și neutroni. Când 
substanţele se răcesc, se întâmplă următorul lucru: mișcarea 
normală a acestor atomi și componentele lor se reduce, este 
încetinită dacă doriți. Cu cât temperatura devine mai rece, cu 
atât mai lentă devine mișcarea lor. Dacă am lua un magnet 
exterior și l-am direcționa într-un mod anume asupra acestor 
atomi în mișcare lentă, am crea un câmp magnetic în care am 
putea manipula atomii și componentele lor, și i-am determina să 
facă cam tot ce am vrea noi. Teoretic, dacă am reuși să obţinem 
zero absolut, am putea face chiar mai mult de atât, am putea 
face cu exactitate tot ce dorim, deoarece orice activitate ar 
înceta complet. 

— Asta ne readuce la întrebarea lui McVey, spuse Noble. De 
ce? De ce să congeleze cineva trupuri decapitate și un cap până 
la această temperatură, presupunând că le-ai putea aduce la 
zero absolut? 

— Pentru a le uni, spuse Richman, fără să exprime nicio 
emoție. 

— Pentru a le uni? întrebă Noble neîncrezător. 

— Este singurul motiv pe care l-aș putea da. 

Trăgându-se de o ureche, McVey se întoarse și privi pe 
fereastră. Afară, dimineaţa era însorită și strălucitoare. Prin 
contrast, biroul lui Richman era ca interiorul unei boxe uzate. 
Răsucindu-se înapoi, McVey se trezi nas în nas cu creierul 
etichetat al unei pisici malteze suspendat într-un fel de 
conservant lichid, într-un recipient în formă de clopot. Îl privi pe 
Richman. 

— Te referi la chirurgia atomică, nu-i așa? 

Richman zâmbi. 

— Ceva de genul ăsta. În termeni mai simpli, la zero absolut, 
la aplicarea unui câmp magnetic puternic, toate particulele 
atomice ar trebui să fie aliniate perfect și sub control total. Dacă 
am putea face acest lucru, am putea realiza crio-chirurgie 
atomică. Microchirurgie dincolo de orice închipuire. 

— Mai dezvoltați puţin ideea, vă rog, spuse Noble. 

Ochii lui Richman se luminară și McVey aproape că simţi cum 
îi crește pulsul. Intregul concept pe care-l discuta îl tulbura 
extrem de puternic. 


174 


— Aceasta înseamnă, domnule comandant, că dacă 
presupunem că am putea congela oamenii până la această 
temperatură, i-am opera și apoi i-am dezgheţa fără să 
deteriorăm țesuturile, atunci atomii ar putea fi conectaţi. S-ar 
forma o legătură chimică între ei, astfel că un anumit electron ar 
aparţine de doi atomi diferiți. Astfel s-ar realiza o conexiune fără 
cusături. Sau cu o cusătură perfectă, dacă vreţi. Ar fi ca și cum 
ar fi ceva creat așa de la natură. Ca un copac care a crescut 
astfel. 

— Sunt persoane care încearcă să obţină acest lucru? întrebă 
McVey încetișor. 

— Nu este posibil! interveni Michaels. 

— De ce? întrebă McVey îndreptându-și privirile către el. 

— Din cauza Principiului Heisenberg. Îmi permiteţi, domnule 
doctor? 

Richman încuviinţă din cap către tânărul patolog, iar Michaels 
se întoarse către McVey. Dintr-un anumit motiv, dorea ca 
americanul să fie conștient că el își cunoștea meseria, că știa 
despre ce vorbește. Era important pentru ceea ce făceau ei. Și 
dincolo de acest lucru, era modul lui de a arăta și, în același 
timp, de a solicita respectul celorlalți. 

— Este un principiu de mecanică cuantică care afirmă că este 
imposibil să măsori două proprietăţi ale unui obiect cuantic - să 
spunem un atom sau o moleculă - în același timp, cu o precizie 
infinită. Se poate face una sau alta, dar nu și ambele. Se poate 
spune care este viteza și direcţia unui atom, dar nu se poate 
spune precis, în același timp, unde se află acesta. 

— Și ar fi posibil acest lucru la zero absolut? anticipă McVey. 

— Bineînţeles! Pentru că la zero absolut totul s-ar opri. 

— Domnule poliţist McVey, interveni Richman, este posibil să 
se obţină temperaturi până la mai puţin de o milionime de grad 
peste zero absolut. S-a realizat acest lucru. Conceptul de zero 
absolut este doar atât, un concept. Nu se poate atinge. Este 
imposibil. 

— Întrebarea mea, doctore, nu era dacă se poate sau nu 
atinge. Eu am întrebat dacă sunt persoane care încearcă să 
obţină acest lucru. 

În vocea lui McVey se simţi o nuanţă tăioasă. Avusese parte 
de destulă teorie, și acum dorea fapte. Și îl privea fix pe 
Richman, așteptând un răspuns. 


175 


Aceasta era o latură a poliţistului din Los Angeles pe care 
Noble nu i-o mai văzuse până atunci, și în acel moment își dădu 
seama de ce McVey avea reputaţia pe care o avea. 

— Domnule poliţist McVey, până acum am demonstrat că 
această congelare s-a aplicat pe un cap și pe un corp. 
Radiografiile au arătat că există metal numai în două din cele 
șase cadavre. Când vom analiza acel metal, am putea reuși să 
ajungem la o evaluare mai concludentă. 

— Dar intuiţia ce vă spune, doctore? 

— Intuiţia mea este cu totul neoficială. Pe baza acestui fapt, 
m-aș aventura să afirm că ceea ce aveţi dumneavoastră aici 
sunt încercări nereușite ale unui tip foarte sofisticat de crio- 
chirurgie. 

— Capul unei persoane unit cu trupul alteia. 

Richman încuviinţă din cap. Noble îl privi pe McVey. 

— Cineva încearcă să realizeze un Frankenstein al zilelor 
noastre? 

— Frankenstein a fost creat din trupuri de morți, spuse 
Michaels. 

— Doamne Dumnezeule! spuse Noble, ridicându-se în picioare 
și aproape răsturnând un recipient care conţinea inima 
voluminoasă a unui jucător profesionist de fotbal. 

Fixă la loc recipientul, apoi se uită la Michaels și apoi la 
Richman. 

— Acești oameni au fost congelaţi când erau încă în viață? 

— Așa se pare. 

— Și atunci de ce apare dovada otrăvirii cu cianură în toate 
victimele? întrebă McVey. 

Richman ridică din umeri. 

— Otrăvire parţială? Ca parte a procedurii? Cine știe? 

Noble se uită la McVey, apoi își îndreptă ţinuta. 

— Mulţumim foarte mult, doctore Richman! Nu o să vă mai 
reținem. 

— O clipă, lan, spuse McVey, care apoi se îndreptă către 
Richman. Încă o întrebare, doctore! Capul neidentificat se 
dezgheţase dintr-o congelare profundă când a fost descoperit. 
Ar conta momentul în care a fost congelat referitor la aspectul 
său și la patologia din momentul dezgheţării? 

— Nu cred că înţeleg ce vreți să spuneţi, zise Richman. 

McVey se aplecă în faţă. 


176 


— Am avut probleme în a stabili identitatea acelui cap. Nu 
putem afla cine este. Să presupunem că nu am căutat acolo 
unde trebuia și am încercat să găsim un bărbat care este dat 
dispărut în ultimele câteva zile sau chiar săptămâni. Dar dacă 
acesta este dispărut de luni de zile sau chiar ani? Ar fi posibil 
acest lucru? 

— Este o întrebare ipotetică, însă trebuie să spun că dacă 
cineva a descoperit într-adevăr metoda îngheţării până la zero 
absolut, atunci nu s-a modificat nimic ce ţine de molecule. Și, 
atunci, după dezgheţare, nu există nicio modalitate de a afirma 
dacă înghețarea s-a realizat acum o săptămână, sau acum o 
sută, sau o mie de ani. 

McVey îl privi pe Noble. 

— Cred că poate ar fi bine ca polițiștii dumitale care se ocupă 
de persoanele dispărute să-și reia activitatea. 

— Cred că ai dreptate. 

e 

Telefonul care sună lângă cotul lui McVey îl readuse la 
realitate, și acesta îl luă în mână. 

— Oy, McVey! 

— Bună, Benny, și mai lasă expresia asta, da? O folosești prea 
des. 

— Am găsit. 

— Ce anume ai găsit? 

— Ce mi-ai cerut. Cererea Interpolului din Washington pentru 
dosarul lui Albert Merriman a fost datată de către sergentul care 
a luat-o la ora unsprezece treizeci și șapte dimineaţa, joi, șase 
octombrie. 

— Benny, joi, ora unsprezece treizeci și șapte dimineaţa în 
New York înseamnă joi, ora patru treizeci și șapte după-amiaza 
în Paris. 

— Și? 

— Cererea a fost numai pentru acest dosar, și nimic altceva? 

— Da... 

— Păi inspectorul care se ocupă de caz din partea 
Departamentului de Poliţie din Paris a obţinut o copie abia vineri 
la ora opt dimineaţa, ora Parisului. Doar o copie. Nimic altceva. 
Insă cu cincisprezece ore înainte de asta, cineva de la Interpol 
nu numai că avea copia, dar avea și un nume, și un dosar al 
persoanei. 


177 


— Se pare că ai niște probleme interne. O mușamalizare. 
Interese personale. Sau cine știe ce altceva, însă dacă ceva nu 
merge așa cum trebuie, polițistul care investighează este tras la 
răspundere, pentru că poţi să pariezi că n-o să existe nicio 
înregistrare a celui care a obţinut prima transmisie. 

— Benny! 

— Ce-i, boobalah? 

— Mulţumesc! 

e 

Probleme interne, mușamalizare, interese personale - McVey 
ura aceste cuvinte. Se petrecea ceva undeva în interiorul 
Interpolului, iar Lebrun era răspunzător fără să aibă habar de 
asta. N-o să-i placă, dar trebuia să i se spună. Din păcate, însă, 
când McVey reuși în cele din urmă să obțină legătura cu el la 
Paris după douăzeci de minute, nu reuși să ajungă atât de 
departe. 

— McVey, mon ami, spuse Lebrun entuziasmat. Tocmai mă 
pregăteam să te sun eu pe tine. Lucrurile au ajuns deodată 
foarte complicate pe aici. Acum trei ore, Albert Merriman a fost 
găsit plutind pe Sena. Arăta ca o bucată mare de brânză 
ferfeniţită cu un pistol automat. Mașina pe care o conducea a 
fost găsită cam la nouăzeci de kilometri mai sus, aproape de 
Paris. Amprentele doctorului tău Osborn erau peste tot în 
interior. 


43. 


Într-o oră, McVey era deja în taxi, îndreptându-se către 
aeroportul Gatwick. Îi lăsase pe Noble și pe cei de la Scotland 
Yard să scotocească prin dosarele persoanelor dispărute în 
ideea că vor da peste cineva care corespundea descrierii 
persoanei neidentificate de ei și care suferise o intervenţie 
chirurgicală ce necesitase implantul unei plăci de oțel. In același 
timp, aceștia verificau fără să atragă atenţia fiecare spital și 
facultate de medicină din sudul Angliei, pentru a găsi persoane 
sau programe care experimentau tehnici de chirurgie radicale. O 
clipă îi trecuse prin minte să solicite Interpolului din Lyon să 
pună departamentele de poliție să facă același lucru în Europa 


178 


continentală. Însă, din cauza situaţiei lui Lebrun cu dosarul 
Albert Merriman, hotărî că era mai bine să mai aștepte puţin. Nu 
era sigur ce se petrecea în interiorul Interpolului și dacă într- 
adevăr se petrecea ceva, dar dacă lucrurile stătea așa cu 
adevărat, nu-și dorea să se întâmple și cu investigația lui ceva 
asemănător. McVey nu suporta ca lucrurile să se petreacă pe la 
spatele lui. În experienţa lui, majoritatea fuseseră mărunţișuri 
deranjante, enervante și care-i consumaseră timpul, dar 
inofensive în general, însă despre acest lucru nu putea spune 
același lucru. Mai bine se mai abţinea un timp și vedea ce afla 
Noble mai întâi, fără vâlvă. 

Acum era după-amiază, ora 17:30, ora Parisului. Zborul 003 
de la compania Air France părăsise aeroportul Charles de Gaulle 
către L.A. la ora cinci, după program. Doctorul Osborn ar fi 
trebuit să fi plecat cu acesta, însă nu se afla în avion. Nu mai 
venise la aeroport, ceea ce însemna că pașaportul lui se afla 
încă în mâinile poliţiei din Paris. 

Din ce în ce mai mult, lui McVey îi scădea încrederea în 
propria evaluare a acestui individ. Osborn minţise referitor la 
noroiul de pe pantofii lui. Despre ce mai minţise oare? La o 
privire exterioară, și în timpul interogatoriului, el păruse să fie, 
și chiar admisese că era, exact ceea ce considerase McVey 
despre el, adică un bărbat bine educat, de vârstă mijlocie, 
îndrăgostit până peste cap de o femeie mai tânără decât el. Cu 
greu putea găsi ceva semnificativ în toate astea. Diferenţa era 
acum că doi bărbaţi fuseseră omorâţi cu violenţă și că „bărbatul 
bine educat și îndrăgostit” al lui McVey avea legătură cu 
amândoi. 

Lăsând la o parte uciderea lui Albert Merriman și a lui Jean 
Packard, mai era ceva care-l rodea pe McVey și îl preocupase 
încă dinainte să fi vorbit cu Lebrun: remarca neoficială a 
doctorului Stephen Richman cum că trupurile congelate și 
decapitate ar putea foarte bine să fie rezultatul unor încercări 
nereușite de crio-chirurgie foarte avansată de a atașa un cap la 
un alt trup. lar doctorul Osborn nu numai că era chirurg, dar era 
și ortoped, și deci expert în structura scheletului uman, adică 
cineva care ar fi putut ști foarte bine cum se fac aceste lucruri. 
Încă de la început, McVey considerase că trebuia să caute un 
singur individ. Poate că-l avusese în mână și-l lăsase să-i scape. 


179 


Osborn se trezi dintr-un vis și pentru o clipă nu avu nicio idee 
unde se afla. Apoi, cu o claritate bruscă, îi apăru în fața ochilor 
chipul Verei. Stătea pe pat lângă el, tamponându-i fruntea cu o 
pânză umedă. Era îmbrăcată în pantaloni largi, negri, și un 
pulover larg de aceeași culoare. Hainele negre și lumina redusă 
făcea ca trăsăturile ei să pară aproape fragile, ca un porțelan 
delicat. 

— Ai avut febră mare; cred că s-a dus de acum, îi spuse ea cu 
blândeţe. 

In ochii ei negri se vedea aceeași scânteie pe care o 
avuseseră și în ziua în care se întâlniseră pentru prima dată, 
ceea ce se întâmplase, după calculele lui Osborn, doar cu nouă 
zile în urmă. 

— Cât timp am dormit? întrebă el cu vocea slăbită. 

— Nu prea mult. Poate patru ore. 

Incercă să se ridice în capul oaselor, dar dureri ascuţite îi 
străpunseră coapsa la spate. Se întinse din nou în pat, 
strâmbându-se. 

— Dacă m-ai fi lăsat să te duc la spital, acum ai sta ceva mai 
confortabil. 

Osborn își fixă privirile pe tavan. Nu-și aducea aminte să-i fi 
spus să nu-l ducă la spital, dar probabil că așa fusese. Apoi își 
aminti că-i vorbise despre Kanarack, despre tatăl lui și despre 
detectiv, Jean Packard. 

Vera se dădu jos din pat și puse bucata de pânză în vasul în 
care o ţinuse pentru a o menţine umedă, și apoi se duse lao 
masă așezată sub o fereastră mică, în formă de scoică, peste 
care era trasă o draperie închisă la culoare. Nedumerit, Osborn 
se uită în jurul său. La dreapta lui se afla ușa de la cameră. La 
stânga, o altă ușă era deschisă către o baie micuță. Deasupra 
lui, tavanul era foarte ascuţit, astfel încât pereţii laterali erau 
mult mai mici decât ceilalți. Nu aceasta era camera în care 
fusese mai înainte. Se afla în altă parte, într-o cameră ca un fel 
de mansardă. 

— Te afli în podul clădirii, într-o cameră situată chiar sub 
streașină. A fost construită de către Rezistență în 1940. Aproape 
nimeni nu știe că se află aici. 

Vera ridică capacul de pe o tavă care se afla pe masa unde 
pusese și vasul cu apă, apoi reveni și se așeză pe pat alături de 


180 


el. Pe tavă se afla un castron cu supă fierbinte, o lingură și un 
șervet. 

— Trebuie să mănânci, spuse ea. 

Osborn nu făcu decât să se uite lung la ea. 

— Poliţia a venit să te caute. Așa că a trebuit să chem pe 
cineva să te mute aici, sus. 

— Să chemi pe cineva? 

— Philippe, portarul, este un prieten vechi și de încredere. 

— Au găsit trupul lui Kanarack, nu-i așa? 

Vera încuviinţă din cap. 

— Și mașina. Ti-am spus că vor veni aici când se va întâmpla 
acest lucru. Voiau să vină până sus în apartament, dar le-am 
spus că tocmai ieșeam. M-am întâlnit cu ei în holul blocului. 

Osborn lăsă să-i scape un oftat slab și privi într-o parte. Vera 
se așeză pe pat alături de el; luă lingura în mână. 

— Vrei să-ţi dau eu? 

— Cred că pot să mă descurc măcar cu atât, spuse Osborn, 
zâmbind fără putere. 

Luă lingura, o introduse în supă, apoi începu să mănânce. Era 
un fel de supă de carne. Era suficient de sărată și avea gust 
bun, iar el mâncă timp de câteva minute fără să se întrerupă. În 
cele din urmă puse lingura deoparte, se șterse la gură cu 
șervetul și se odihni. 

— Acum nu sunt în formă să fug de nimeni. 

— Nu, nu ești. 

— O să ai probleme dacă mă ajuţi. 

— Tu l-ai omorât pe Henri Kanarack? 

— Nu. 

— Atunci cum aș putea să am probleme? întrebă Vera, apoi se 
ridică și luă tava de pe pat. Vreau să te odihnești. O să vin mai 
târziu și o să schimb bandajele. 

— Nu e vorba numai despre poliţie. 

— Ce vrei să spui? 

— Cum ai de gând să-i explici /ui, adică „franţuzului”, despre 
mine? 

Vera își sprijini tava de șold ca o ospătăriţă de cafenea și își 
îndreptă privirile către el. 

— „Franţuzul”, spuse ea, nu mai face parte din decor. 

— Nu? întrebă Osborn înmărmurit. 

— Nu..., spuse ea și îi zâmbi ușor. 


181 


— Când s-a întâmplat acest lucru? 

— În ziua în care ne-am întâlnit, îi spuse Vera, neluându-și 
nicio clipă privirea de la el. Acum ia și te culcă. Mă întorc în două 
ore. 

Vera închise ușa, iar Osborn se lăsă pe spate. Era obosit. Mai 
obosit ca niciodată în toată viața lui. Se uită la ceas. Era 
sâmbătă seara, ora 19:35, 8 octombrie. lar afară, dincolo de 
draperia de la fereastra micuţei lui celule, Parisul începea să 
danseze. 


44. 


La exact aceeași oră, la vreo treizeci și opt de kilometri 
distanţă de autostrada Al, zborul Fokker 100 al companiei Air 
Europe cu care călătorea McVey ateriză pe aeroportul Charles 
de Gaulle. Un sfert de oră mai târziu, unul dintre ofiţerii în 
uniformă ai lui Lebrun îl conducea cu mașina către Paris. 
Cunoștea de-acuma fiecare pietricică din aeroportul Charles de 
Gaulle. Era și cazul; de-abia dacă ieșise din el timp de douăzeci 
și patru de ore când se întorsese. 

In apropiere de Paris, șoferul lui Lebrun traversă Sena și se 
îndreptă către Porte d'Orleans. In engleza lui stricată, acesta îi 
spuse lui McVey că Lebrun se afla la scena unei crime și că 
dorea ca McVey să se ducă și el acolo. 

Ploaia se pornise din nou în momentul în care se strecurară 
pe strădutele pline cu echipament pentru stingerea incendiilor și 
cu șiruri de privitori care erau ţinuţi la distanță de jandarmii în 
uniformă. Şoferul parcă în faţa rămășițelor fumegânde ale unui 
bloc care încă mai ardea mocnit, apoi cobori din mașină și îl 
conduse pe McVey către o îngrămădeală de furtunuri cu 
presiune mare și pompieri asudaţi care încă mai direcționau apa 
deasupra zonelor fumegânde. 

Clădirea era complet distrusă. Acoperișul și toată partea de 
sus erau desființate. leșirile în caz de incendiu, din metal 
contorsionat, se arcuiau și se plecau sub influența temperaturii 
extrem de mari în bucle opuse, ca niște secțiuni nefinalizate din 
autostrăzi aeriene, și se clătinau periculos la etajele superioare, 
agățate de zidăria de cărămidă care ameninţa să se 


182 


prăbușească dintr-o clipă în alta. Între etaje, care se puteau 
diferenţia printre ramele arse ale ferestrelor, se vedeau grinzile 
distruse de căldură și înnegrite de fum, care formaseră înainte 
pereţii și tavanele apartamentelor individuale. Și deasupra 
tuturor, în ciuda ploii care cădea cu încăpățânare, era mirosul 
inconfundabil de carne arsă. 

Ocolind o grămadă de moloz, șoferul îl conduse pe McVey 
către spatele clădirii, unde Lebrun stătea cu inspectorii Barras și 
Maitrot la lumina unor lanterne portabile, discutând cu un 
bărbat solid îmbrăcat în uniformă de pompieri. 

— A, McVey! strigă Lebrun, în vreme ce McVey păși înspre 
lumină. Îi cunoşti pe inspectorii Barras și Maitrot. Acesta este 
căpitanul Chevallier, asistent-șef al batalionului de pompieri din 
Port d'Orleans. 

— Căpitane Chevallier, spuse McVey și dădu mâna cu șeful 
pompierilor. Chestia asta a fost pusă la cale? întrebă McVey, 
privind în sus spre distrugere. 

— Oui, spuse Chevallier, încheind cu o scurtă explicaţie în 
limba franceză. 

—A ars la temperatură foarte mare și foarte rapid, și 
incendiul a fost pornit de un fel de dispozitiv extrem de 
sofisticat, utilizând probabil un dispozitiv incendiar de tip militar, 
traduse Lebrun. Nimeni nu a avut nici cea mai mică șansă de 
scapare. Douăzeci și doi de oameni. Toţi morţi. Ş 

Pentru un timp destul de lung, McVey nu spuse nimic. In cele 
din urmă întrebă: 

— Aveţi vreo idee care este motivul? 

— Da, spuse Lebrun cu hotărâre, neîncercând să-și ascundă 
mânia. Una dintre persoane deţinea mașina pe care o conducea 
Albert Merriman când l-a găsit prietenul dumitale Osborn. 

— Lebrun, spuse McVey, încet, dar direct. În primul rând, 
Osborn nu este prietenul meu. În al doilea rând, am o bănuială 
că mașina lui Merriman îi aparținea unei femei. 

— Este o bănuială întemeiată, spuse Barras în engleză. 

— Ea se numește Agnes Demblon. 

Lebrun ridică din sprâncene. 

— McVey! Chiar mă uimești! 

— Ce știți despre Osborn? evită McVey complimentul. 

— l-am găsit Peugeot-ul închiriat, parcat pe o stradă din Paris 
la vreo doi kilometri distanţă de hotelul la care stătea. Avea trei 


183 


bilete de parcare, ceea ce înseamnă că nu a mai fost condusă 
de ieri, de pe la începutul după-amiezii. 

— Încă nu a dat niciun semn? 

— Am pus să fie căutat în tot orașul, și poliția din provincie 
verifică zonele rurale dintre locul în care a fost găsit trupul lui 
Merriman și locul unde a fost găsită mașina lui. 

În apropiere, doi pompieri musculoși scoaseră rămășițele arse 
ale leagănului unui copil printr-o ușă deschisă și îl lăsară pe 
pământ, alături de carcasa arsă a unui pat cu arcuri. McVey îi 
privi, apoi se întoarse din nou către Lebrun. 

— Locul în care aţi găsit mașina lui Merriman, hai să mergem 
până acolo! 

e 

Luminile galbene ale Fordului alb al lui Lebrun sfâșiară 
întunericul, în vreme ce polițistul parizian întoarse pe drumul 
care se alinia de-a lungul Senei, ce ducea înspre poiana unde 
poliţia găsise Citroenul lui Agnes Demblon. 

— Își spunea Henri Kanarack. Lucra de vreo zece ani la o 
brutărie din apropierea Gării de Nord. Agnes Demblon era 
contabilă acolo, spuse Lebrun, aprinzându-și o ţigară de la 
bricheta de pe consolă. E evident că au avut o relaţie împreună. 
Ce a fost mai exact între ei trebuie să ne imaginăm, doar, 
pentru că el era căsătorit cu o franţuzoaică pe nume Michele 
Chalfour. 

— Crezi că ea a dat foc la clădire? 

— N-o să mă aventurez să fac această afirmaţie până când n- 
o vom interoga. Dar dacă ea era o simplă casnică, și cam așa 
stătea treaba, mă îndoiesc că ar avea acces la acel gen de 
material incendiar. 

e 

Poliţiștii Barras și Maitrot percheziționaseră apartamentul lui 
Henri Kanarack de pe Bulevardul Verdier din Montrouge și nu 
găsiseră nimic. Apartamentul era gol. Nu se mai aflau în el decât 
câteva haine de-ale lui Michele Kanarack, un braţ de reviste 
care promovau haine pentru bebeluși, vreo șase facturi 
neplătite, niște alimente în dulap și frigider, și cam asta era tot. 
Era evident că familia Kanarack împachetase totul și plecase în 
mare grabă. 

În acest stadiu, singurul lucru pe care-l știau cu certitudine 
era că Henri Kanarack, alias Albert Merriman, se afla la morgă. 


184 


Locul în care se afla Michele Kanarack era total necunoscut. O 
verificare a hotelurilor, spitalelor, pensiunilor, morgilor şi 
închisorilor nu se soldase cu niciun rezultat. Încercarea de a da 
de ea pe numele ei de fată, Chalfour, avusese același rezultat. 
Nu avea permis de conducere, nici pașaport, nici măcar permis 
de bibliotecă, pe niciunul dintre nume. Și nicio fotografie de-a ei 
nu se afla în apartament și nici în portofelul lui Merriman, alias 
Kanarack. Drept urmare, nu rămăseseră decât cu un nume. Cu 
toate acestea, Lebrun dăduse drumul la un buletin în toată 
Franţa prin care o dădea în căutare. Poate poliția locală va 
descoperi ceva, dacă ei nu reușiseră. 
e 

— Ce l-a ucis pe Merriman? întrebă McVey, care reţinu în 
memorie configuraţia terenului în vreme ce ieșiră de pe 
autostradă și intrară pe drumul de ţară care încercuia poiana. 

— Heckler & Koch MP-5K. Complet automat. Probabil cu 
amortizor. 

McVey se strâmbă. Un Heckler & Koch MP-5K era un ucigaș de 
oameni. Pistolul ușor, cu un calibru de nouă milimetri, cu un 
încărcător cu treizeci de cartușe, era preferatul teroriștilor și 
arma aleasă de mulți traficanţi importanţi de droguri. 

— Aţi găsit-o? 

Lebrun își stinse ţigara și încetini foarte mult viteza, ocolind 
cu Fordul o serie de bălți imense create de ploaie. 

— Nu, asta am obţinut din analiza balistică și cu ajutorul 
medicinii legale. Am avut o echipă de scufundători care au 
lucrat în râu în cea mai mare parte a după-amiezii, dar fără 
succes. Curentul este puternic și merge pe o suprafață mare în 
zona asta. De aceea trupul lui Merriman a fost dus atât de 
departe într-un timp atât de scurt. Lebrun încetini mașina și opri 
la marginea pâlcului de copaci. De aici mergem pe jos, spuse el, 
scoțând de sub unul din scaune o lanternă solidă. 

Ploaia se oprise și luna arunca o ocheadă pe după norii 
trecători, în vreme ce cei doi polițiști coborâră din mașină și se 
îndreptară către panta presărată cu cenușă și noroi care ducea 
către apă. In vreme ce mergeau, McVey se uită înapoi peste 
umăr. La distanţă, abia se vedeau luminile traficului de sâmbătă 
seara mișcându-se de-a lungul șoselei paralelă cu Sena. 

— Fii atent pe unde mergi, că e alunecos pe aici! îi spuse 
Lebrun când ajunseră la platforma de la capătul pantei. 


185 


Plimbă lumina lanternei și îi arătă lui McVey ce mai rămăsese 
din urmele spălate de ploaie pe care le făcuse mașina lui Agnes 
Demblon când fusese remorcată de acolo. 

— A plouat prea mult, spuse Lebrun. Urmele de pași care au 
fost aici au fost șterse înainte să ajungem noi. 

— Îmi dai voie? întrebă McVey întinzând mâna după lanternă, 
pe care Lebrun i-o oferi. 

Lumină cu ea înspre apă, evaluă viteza curentului după cum 
se mișca pe lângă mal. Aduse lumina mai aproape, apoi se 
aplecă și examină terenul. 

— Ce cauţi? întrebă Lebrun. 

— Asta, spuse McVey, care își înfundă mâna în pământ și o 
scoase plină cu noroi, luminându-l bine, ca să fie sigur. 

— Noroi? 

McVey își ridică privirile. 

— Nu, mon ami. Rouge terrain. Noroi roșu. 


45. 


În comparaţie cu primirea zgomotoasă de pe aeroportul 
Kloten, cina dată în onoarea lui Elton Lybarger fu liniștită și 
intimă, iar invitaţii ocupară patru mese mari din jurul ringului de 
dans. Mai mult decât faptul că pătrunsese într-o lume cu totul 
nouă, Joanna descoperi și faptul că decorurile erau 
extraordinare, chiar incredibile. În sala particulară de dans a 
unui vaporaș care explora pe îndelete țărmurile de la Zürichsee, 
deasupra căruia se afla lacul alpin Zurich de mare profunzime, 
ea se simţi ca și cum ar fi devenit personajul dintr-o piesă 
uimitor de elegantă de la începutul secolului. 

Așezată alături de Pascal Von Holden, chipeș și plin de 
strălucire în smochingul lui de un albastru închis și cu cămașa 
albă apretată, cu papion, Joanna se afla la o masă de șase 
persoane. Și, deși zâmbea și făcea conversaţie politicoasă cu 
ceilalți invitaţi, fiind cât de atentă putea la fiecare, îi era totuși 
imposibil să-și ia privirile de la peisajul de ţară pe lângă care 
treceau. Era chiar înainte de apusul soarelui și, spre răsărit, 
deasupra unui sat pitoresc cu vile răzlețite, construite chiar la 
marginea apei, niște dealuri înalte, împădurite se ridicau drepte, 


186 


pentru a se topi apoi în măreţia Alpilor, iar soarele moale 
strălucea pe zăpada celor mai înalte vârfuri, transformând-o în 
aur topit. 

— Sentimental, nu-i așa? o întrebă Von Holden, privind-o 
zâmbind. 

— Sentimental? Da, cred că termenul e potrivit. Eu aș fi spus 
doar frumos, spuse Joanna, ai cărei ochi susţinură pentru o clipă 
privirea lui Von Holden, apoi se îndreptară din nou către ceilalţi. 

Alături de ea se afla un cuplu tânăr, foarte plăcut și, în mod 
evident, foarte înstărit, din Berlin, Konrad și Margarete Peiper. 
Konrad Peiper, din ce putu ea să-și dea seama, era președintele 
unei mari companii de comerț din Germania, iar Margarete, 
soţia lui, se ocupa cu ceva legat de spectacole. Joanna nu era 
prea sigură despre ce era vorba cu exactitate și era dificil s-o 
întrebe, deoarece în cea mai mare parte a timpului aceasta se 
retrăgea de la masă și vorbea la un telefon mobil. 

În fața ei se aflau Helmuth și Bertha Salettl, frate și soră. 
Amândoi erau trecuţi de șaptezeci de ani, după evaluarea 
Joannei, și tocmai sosiseră cu avionul în după-amiaza aceea de 
acasă de la ei, din Austria. Doctorul Helmuth Salettl era medicul 
personal al lui Elton Lybarger, iar Joanna se mai întâlnise cu el 
de patru ori în cele șase ocazii în care acesta îl vizitase pe 
Lybarger la Rancho de Piñon din New Mexico. Medicul, ca și sora 
lui, era sobru și auster, vorbind foarte puţin și punând doar 
câteva întrebări la obiect privitoare la starea generală de 
sănătate și la regimul lui Lybarger. Adevărul era că, deși se 
ocupa zilnic cu oamenii bogaţi și faimoși care veneau la Rancho 
de Piñon pentru a se vindeca în secret de orice suferinţă pe care 
o aveau, de la droguri, la dependența de alcool sau la operații 
estetice, ea nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca Salettl. 
Prezenţa lui și aroganța lui fermă o înspăimântau. Descoperise, 
însă, că dacă îi răspundea la întrebări și se comporta 
profesional, totul urma să fie în ordine, deoarece el nu stătea 
niciodată acolo mai mult de douăzeci și patru de ore. 

La două mese distanţă, Elton Lybarger stătea de vorbă cu 
femeia dolofană care-l umpluse de sărutări și care-l numise 
„unchiule” la aeroport. Temerile lui de mai devreme în legătură 
cu familia lui păreau să se fi disipat și acum părea relaxat și în 
largul lui, zâmbind și primind urările de bine ale celorlalţi, care, 


187 


în decursul serii, se opriseră în dreptul lui și-l luaseră de mână și 
îi spuseseră câteva cuvinte personale de încurajare. 

Alături de Lybarger stătea o femeie solidă și lipsită de farmec 
care se apropia de patruzeci de ani, despre care Joanna află că 
era Gertrude Biermann, o activistă la Greens, o mișcare radicală 
pentru protecția mediului, căreia îi făcea mare plăcere să 
întrerupă conversațiile lui Lybarger cu ceilalţi, pentru a începe 
ea să vorbească. Pe măsură ce seara trecea, Joanna își dori ca 
aceasta să nu mai fie atât de insistentă, și chiar îi trecu prin 
minte să se ducă la ea și să-i menţioneze acest lucru, deoarece 
observase că domnul Lybarger începuse să obosească. De ce ar 
fi avut el ca prietenă o femeie demodată, cu activitate politică, 
era ceva ce-i stârnise interesul Joannei. Faptul respectiv părea 
atât de nepotrivit cu stilul lui Lybarger și al celorlalţi de acolo, 
care reprezentau o formă sau alta de afaceri la nivel înalt! 

Acaparând toată atenția asupra ei la cea de a treia masă, Uta 
Baur, despre care se spusese că e „cea mai germană dintre toţi 
designerii de modă germani”, care, după ce fusese atât de 
apreciată la târgurile din Munchen și Dusseldorf la începutul 
anilor șaptezeci, acum era o instituţie internațională la Paris, 
Milano și New York. Slabă ca un țâr și îmbrăcată toată în negru, 
nu era machiată aproape deloc, iar părul, tuns foarte scurt, 
aproape de pielea capului, era vopsit într-un blond foarte 
deschis la rădăcină. Dacă nu ar fi avut gesturile acelea animate 
și sclipirea din ochi în vreme ce discuta cu cei de la masa ei, 
Joanna ar fi luat-o drept o versiune a morţii cu coasa. Avea 
șaptezeci și patru de ani, după cum știa toată lumea de pe acolo 
și cum află și Joanna ceva mai târziu. 

Mai în spate, lângă ușa de la intrare, se aflau doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în smoching, cei care mai devreme fuseseră îmbrăcaţi 
în uniforma de șoferi la aeroport. Erau subțiri, aveau părul tuns 
scurt și păreau să supravegheze în permanenţă sala. Joanna era 
sigură că erau un fel de bodyguarzi și se pregătea să-l întrebe 
pe Von Holden despre ei, când un ospătar îmbrăcat în pantalonii 
scurți specifici zonei o întrebă dacă poate să strângă resturile de 
la cină. Joanna încuviință recunoscătoare din cap. Felul principal 
fusese Berner Platte, adică varză călită garnisită din belșug cu 
cotlete de porc, slănină fiartă și carne de vită, cârnaţi, limbă și 
șuncă. La un metru șaizeci și doi cât avea ea înălțimea, și cu 
nouă kilograme peste greutatea ei normală, Joanna își respecta 


188 


cu strictețe dieta. Mai ales în ultima vreme, de când începuse să 
remarce faptul că majoritatea prietenilor ei bicicliști erau slabi și 
costumele din spandex li se mulau frumos pe corp, pe talie, la 
umeri și pe fund. In secret, și lucru mărturisit doar singurului ei 
prieten adevărat, Saint Bernardul Henry, Joanna începuse să se 
uite la prohaburi. Prohaburile bărbătești ale bicicliștilor. 

Joanna fusese copilul unic al unor părinţi pioși și simpli dintr- 
un orășel din vestul Texasului. Mama ei fusese bibliotecară și o 
născuse pe Joanna la aproape patruzeci și doi de ani. Tatăl ei, 
un  poștaș, avusese atunci cincizeci de ani. Amândoi 
consideraseră, în felul în care numai astfel de părinţi pot 
considera, că unicul lor copil va crește și va ajunge exact ca ei, 
adică va munci din greu, va fi recunoscătoare pentru ceea ce 
avea, nu va fi ieșită din comun. lar pentru o perioadă, Joanna 
chiar făcuse aceste lucruri, ca cercetașă sau ca membră în corul 
bisericii, ca o elevă obișnuită la școală, și, la îndemnul celei mai 
bune prietene a ei, se înscrisese la o școală sanitară după ce 
absolvise cele douăsprezece clase. Și totuși, deși părea simplă și 
îndatoritoare, și, deși ea însăși se considera astfel, în interior 
Joanna avea un spirit rebel și era chiar imprevizibilă. 

Prima dată când făcuse sex avea optsprezece ani și o făcuse 
cu ajutorul de pastor de la biserică. Oripilată imediat după aceea 
și convinsă că rămăsese însărcinată, luase un avion până la 
Colorado, spunând la toată lumea, prieteni, părinţi și chiar 
ajutorului de pastor, că fusese primită la o școală sanitară 
afiliată Universităţii din Denver. Ambele chestiuni fuseseră 
eronate, nici nu fusese primită la școala sanitară și nu rămăsese 
nici însărcinată. Rămăsese, însă, în Colorado, muncise din greu 
și devenise fizioterapeut autorizat. Când tatăl său se 
îmbolnăvise, se mutase înapoi în Texas să o ajute pe mama ei 
să-l îngrijească. Şi când îi muriseră ambii părinţi, la câteva 
săptămâni unul de celălalt, își făcuse imediat bagajele și plecase 
la New Mexico. 

Sâmbătă, pe 1 octombrie, cu o săptămână înainte de cina 
oferită în onoarea reîntoarcerii acasă a lui Elton Lybarger, 
Joanna împlinise treizeci și doi de ani. Nu mai făcuse dragoste 
cu nimeni din noaptea aceea de când fusese cu ajutorul de 
pastor din vestul Texasului. 

Deodată apărură doi ospătari însoţiţi de aplauze, care 
traversară încăperea, ducând un tort mare plin cu lumânări, pe 


189 


care-l așezară în faţa lui Elton Lybarger. În acel moment, Pascal 
Von Holden își puse mâna pe braţul Joannei. 

— Poţi să mai rămâi? o întrebă el. 

Ea își întoarse privirile dinspre masa lui Lybarger și îl privi. 

— Ce vrei să spui? 

Von Holden zâmbi, iar ridurile de pe faţa lui arsă de soare se 
albiră. 

— Vreau să spun, poţi să rămâi aici, în Elveţia, să-ţi continui 
activitatea cu domnul Lybarger? 

Joanna își trecu mâna cu nervozitate prin părul proaspăt 
spălat. 

— Eu, să rămân aici? 

Von Holden încuviinţă din cap. 

— Pentru cât timp? 

— O săptămână, poate două. Până când domnul Lybarger se 
va simţi confortabil din punct de vedere fizic la el acasă. 

Joanna rămase complet interzisă. Toată seara se uitase la 
ceas, întrebându-se când va ajunge în camera ei ca să 
împacheteze toate cadourile și mărunţișurile pe care Von 
Holden o ajutase să le cumpere pentru prietenii ei, în turul lor 
prin Zurich din după-amiaza respectivă. Se întrebase când se va 
băga în pat și la ce oră va trebui să se trezească pentru a 
ajunge la aeroport, la avionul care urma s-o ducă acasă în ziua 
următoare. 

— C-câinele meu, se bâlbâi ea. 

Nici prin cap nu-i trecuse că s-ar putea să mai rămână în 
Elveţia. Ideea de a petrece oricât timp în afara cuibului pe care 
și-l construise era cu totul copleșitoare. 

— Cineva va avea grijă de câinele tău cât timp vei fi plecată, 
bineînţeles, îi spuse zâmbind Von Holden. Și cât timp te vei afla 
aici, vei avea propriul apartament pe proprietatea domnului 
Lybarger. 

Joanna nu știa ce să creadă, ce să răspundă sau cum să 
reacționeze. Se auziră aplauze de la masa lui Lybarger când 
acesta suflă în lumânări și, din nou, apărând pe neobservate, 
orchestra începu să cânte „For He's a Jolly Good Fellow”. 

Odată cu cafeaua și cu băuturile de la sfârșitul cinei se serviră 
și pătrate de ciocolată elveţiană. Doamna durdulie îl ajută pe 
Lybarger să împartă tortul, iar ospătarii duseră feliile la fiecare 
masă. 


190 


Joanna își bău cafeaua și luă o înghiţitură din coniacul care 
era foarte bun. Alcoolul o încălzi și se simţi relaxată. 

— Va fi stingher și nesigur pe el fără tine, Joanna. Vei rămâne, 
nu-i așa? 

Zâmbetul lui Von Holden era plin de bunătate și de 
sinceritate. În plus, felul în care îi ceruse să mai rămână făcuse 
să pară că el, și nu Lybarger, era cel care o încuraja. Mai luă o 
gură de coniac și simţi cum roșește. 

— Da, bine, se auzi spunând. Dacă este atât de important 
pentru domnul Lybarger, o să mai rămân, firește. 

Mai în spate, orchestra începu să cânte un vals vienez și 
tânărul cuplu german se ridică de la masă ca să danseze. 
Privind împrejur, Joanna mai văzu și pe alţii cum se ridică să 
danseze. 

— Joanna? 

Se întoarse și-l văzu pe Von Holden în picioare lângă scaunul 
ei. 

— Îmi permiţi? o întrebă el. 

Un zâmbet larg îi înflori Joannei pe faţă fără voie. 

— Sigur că da, de ce nu? spuse ea. 

Se ridică, și Von Holden îi trase scaunul în spate. 

O clipă mai târziu o conduse pe lângă Elton Lybarger spre 
ringul de dans, printre ceilalţi. Și, pe ritmurile străine 
interpretate de orchestră, el o luă în braţe și începură să 
danseze. 


46. 


— Întotdeauna le spun copiilor că n-o să-i doară. Doar o mică 
înţepătură în piele, spuse Osborn, privind-o pe Vera cum trage 
dintr-o fiolă, într-o seringă, 0,5 ml de vaccin antitetanos. Ei știu 
că-i păcălesc. Nu știu de ce le spun asta. 

— Le spui asta pentru că face parte din meseria ta, spuse 
Vera zâmbind. 

După ce îi făcu injecţia, retrase acul, îl scoase, înveli seringa 
într-un șerveţel de hârtie, făcu același lucru cu fiola, apoi le puse 
pe amândouă în buzunarul de la haină. Rana este curată și se 
vindecă bine. Mâine vom începe cu exerciţiile. 


191 


— Și apoi? Nu pot să rămân aici tot restul vieții mele, spuse 
Osborn mohorât. 

— S-ar putea să-ţi dorești asta, spuse Vera și îi întinse în față 
un ziar împăturit. 

Era ultima ediţie din Le Figaro. 

— Pagina a doua, spuse ea. 

Osborn deschise ziarul și zări două fotografii granulate: una 
era a lui, făcută de către poliţia din Paris, cealaltă era a unui 
poliţist în uniformă care transporta un cadavru acoperit cu o 
pătură pe panta abruptă a malului unui râu. Sub amândouă 
fotografiile se afla un titlu în limba franceză: „Medic american 
suspectat în uciderea lui Albert Merriman.” 

Foarte bine, deci au examinat Citroenul și au găsit în el 
amprentele lui. Știa că se va întâmpla acest lucru. Nu era nevoie 
să fie surprins sau șocat. Dar... 

— Albert Merriman? De unde au scos asta? 

— Era numele adevărat al lui Kanarack. Era american. Știai 
asta? 

— AȘ fi putut să-mi dau seama. După modul în care vorbea. 

— Era ucigaș profesionist. 

— Asta mi-a spus... zise Osborn și deodată văzu chipul lui 
Kanarack privindu-l intens din apa curgătoare, îngrozit că 
Osborn ar fi putut să-i mai administreze o doză de succinilcolină. 
In același timp auzi vocea lui Kanarack alterată de spaimă, atât 
de clar și de distinct de parcă ar fi vorbit atunci în aceeași 
încăpere. 

— Am fost plătit... 

Din nou, Osborn trecu prin șocul neîncrederii - nu putea să 
accepte că tatăl său fusese ucis cu sânge rece, detașat. 

— Erwin Scholl... îl auzi pe Kanarack spunându-i. 

— Nu! strigă el cu putere. 

Vera își ridică brusc privirile. Osborn rămăsese cu gura 
căscată și se uita fix în fața lui, privind în gol. 

— Paul... 

Osborn se răsuci și își aduse picioarele la marginea patului. Se 
ridică instabil în picioare. Clătinându-se, rămase acolo, cu faţa 
albă ca hârtia, cu ochii complet goliţi de expresie. Fruntea i se 
umplu de sudoare, iar pieptul i se ridica zgomotos la fiecare 
respiraţie. Tot ce se întâmplase îi revenea în minte. Era pe 


192 


punctul de a avea o cădere nervoasă și era conștient de acest 
lucru, însă nu putea face nimic în acest sens. 

— Paul, spuse Vera, care veni spre el. Totul e bine. Totul e 
bine... 

Capul lui se smuci să o privească și ochii i se îngustară. Era 
nebună. Raționamentul ei venea din lumea exterioară, în care 
nimeni nu înţelegea nimic. 

— La naiba, nimic nu e bine! 

Vocea lui era grea de mânie, numai că era mânia chinuită a 
unui copil. 

— Tu crezi că pot să fac asta, nu-i așa? Ei bine, nu pot! 

— Ce să poţi? întrebă Vera cu blândețe. 

— Știi la ce mă refer! 

— Nu, nu știu... 

— Pe naiba nu știi! 

— Nu... 

— Vrei s-o spun eu? 

— Ce să spui? 

— Să spun... că... că... se bâlbâi el. Că pot să-l găsesc pe 
Erwin Scholl! Ei bine, nu pot! Asta-i tot! Nu pot! Nu pot să o iau 
de la capăt! Așa că nu-mi mai cere asta, e limpede? 

Osborn se aplecă spre ea, urlându-i în faţă. 

— E limpede, Vera? Nu-mi mai cere să fac asta, pentru că nu 
o voi face! Nu o voi face, pentru că nu pot! 

Deodată își zări pantalonii atârnaţi pe spătarul unui scaun 
lângă masa de la fereastră și porni după ei. Când însă își mișcă 
piciorul rănit, strigă de durere. Zări tavanul pentru o clipă, apoi 
spatele i se izbi de podea. Rămase acolo un timp. Apoi auzi 
suspinele cuiva, dar vederea i se înceţoșă și nu mai putu vedea 
nimic. 

„Nu vreau decât să mă duc acasă. Te rog!” auzi el pe cineva 
spunând. Deveni confuz, pentru că vocea era a lui, numai că era 
mult mai tânără și era încărcată de lacrimi. Își întoarse capul 
disperat, căutând-o pe Vera, dar nu văzu nimic decât o lumină 
difuză, cenușie. 

— Vera... Vera! strigă el, îngrozit brusc de faptul că se 
întâmplase ceva cu ochii lui. Vera! 

Undeva, undeva foarte aproape, auzi o bătaie înfundată. Era 
un sunet pe care nu-l recunoscu. Apoi simţi o mână prin părul 
său și își dădu seama că stătea lipit de pieptul ei și că 


193 


zgomotele pe care le auzise erau bătăile inimii ei. După un timp, 
deveni conștient de ritmul propriei lui respiraţii. Simţi, de 
asemenea, că și ea se afla pe podea alături de el și că stătea 
acolo de ceva vreme. Simţi că-l ţinea în braţe și că-l legăna cu 
blândeţe. Vederea încă nu îi reveni și nu-și dădea seama de ce. 
Abia apoi își dădu seama că plângea. 

[] 

— Sunteţi sigur că aceasta este persoana? 

— Oui, monsieur. 

— Şi dumneavoastră? 

— Oui. 

Lebrun lăsă să cadă pe biroul lui fotografiile lui Osborn și își 
îndreptă privirile către McVey. Polițiştii plecaseră din poiana de 
lângă râu și se întorceau spre oraș când le parvenise telefonul. 
McVey ascultase discuţia în franceză și auzise rostite numele lui 
Osborn și Merriman, dar nu înţelesese ce se spunea despre 
aceștia. Când se terminase discuţia telefonică, Lebrun îi 
tradusese totul. 

— Am publicat în ziar fotografia lui Osborn, împreună cu 
povestea lui Merriman. Administratorul unui club de golf l-a 
văzut și și-a adus aminte că un american care arăta cam la fel 
cu Osborn a ieșit din râu în această dimineaţă, în apropiere de 
terenul lui de golf. l-a oferit o cafea și l-a lăsat să folosească 
telefonul. Crede că s-ar putea să fie aceeași persoană. 

Acum, după identificarea fotografiilor, nu mai era nicio 
îndoială că fusese într-adevăr Osborn cel care ieșise din râu. 

Pierre Levigne, administratorul clubului, fusese adus de către 
un prieten cam fără voia lui. Levigne nu dorise să fie implicat în 
această poveste, dar prietenul lui îl avertizase că era vorba 
despre o crimă și că ar fi putut să aibă probleme foarte mari 
dacă nu raporta acest lucru. 

— Și unde se află acum? Ce s-a întâmplat cu el? Pe cine a 
sunat? întrebă McVey, iar Lebrun traduse în franceză. 

Levigne tot nu prea voia să vorbească, dar prietenul lui îl 
impulsiona. In cele din urmă fu de acord, dar numai cu condiţia 
ca poliţia să nu menţioneze numele său în ziare. 

— Nu știu decât că a venit o femeie care l-a luat, și că ela 
plecat împreună cu ea. 

După două minute, după ce li se mulțumi și fură lăudați 
pentru spiritul lor ascuţit de responsabilitate civică, Levigne și 


194 


prietenul său plecară, escortaţi afară de către un poliţist în 
uniformă. Când ușa se închise în spatele lor, McVey își îndreptă 
privirile către Lebrun. 

— Vera Monneray. 

Lebrun clătină din cap. 

— Barras și Maitrot au discutat deja cu ea. Nu l-a văzut pe 
Osborn și nici nu a auzit vreodată de Albert Merriman sau de 
alter ego-ul lui, Henri Kanarack. 

— Ei, haide, Lebrun! Ce credeai c-o să spună? întrebă McVey 
cu cinism. Au aruncat o privire în apartamentul ei? 

Lebrun tăcu un timp, apoi spuse pe un ton neutru: 

— Tocmai ieșea să-și petreacă seara în oraș. S-au întâlnit cu 
ea în holul blocului. 

McVey mormăi și își aruncă privirile în tavan. 

— Lebrun! lartă-mă dacă ţi se pare că îţi calc în picioare 
modul dumitale de a opera, dar ai dat ziarelor fotografia lui 
Osborn și jumătate din Franţa scutură pereţii clădirilor ca să dea 
de el, și acum îmi spui că nimeni nu și-a bătut capul să 
controleze apartamentul prietenei lui! 

Lebrun îi răspunse prin tăcere. In loc să-i spună ceva, puse 
mâna pe telefon și dădu ordin ca o echipă de inspectori să se 
ducă și să controleze zona în care ieșise Osborn din apa râului, 
poate vor găsi arma crimei. Apoi închise telefonul și își aprinse 
special o ţigară. 

— S-a întâmplat cumva s-o întrebe cineva unde se ducea? 
întrebă McVey, încercând să-și controleze nervii. 

Lebrun îl privi fără expresie. 

— Spuneai că ieșea în oraș. Unde naiba se ducea? 

Lebrun inspiră profund și închise ochii. Aceasta era în mod 
evident o ciocnire între două culturi diferite. Americanii chiar 
erau, niște sălbatici! Mai mult, nu aveau nici cea mai vagă 
noțiune de simţ al proprietăţii! 

— Hai să-ţi explic așa, mon ami. Aici te afli la Paris și acum 
este sâmbătă seara. Mademoiselle Monneray se poate să fi fost 
sau se poate să nu fi fost la o întâlnire cu prim-ministrul. 
Indiferent de situaţie, presupun că ofiţerii care investigau au 
simţit că era oarecum nedelicat să o întrebe acest lucru. 

McVey inspiră și el profund, apoi se duse la biroul lui Lebrun, 
se sprijini cu ambele mâini pe acesta și privi în jos către acesta. 

— Mon ami, vreau să știi că înţeleg perfect care este situaţia. 


195 


Haina de la costumul șifonat al lui McVey era descheiată și 
Lebrun zări așezat în tocul de pe șold capătul unui revolver de 
calibrul treizeci și opt, cu o bandă de siguranţă trasă peste 
COCOȘ. Acum, când majoritatea polițiștilor aveau pistoale 
automate de nouă milimetri, cu un încărcător care avea între 
zece și cincisprezece gloanţe, iată-l pe McVey cu un Smith & 
Wesson cu șase gloanţe. Șase gloanțe! Că era la vârsta 
pensionării sau nu, McVey era - mon Dieu - un adevărat 
cowboy! 

— Lebrun, cu tot respectul pe care-l am față de dumneata și 
față de Franța, îl vreau pe Osborn! Vreau să discut cu el despre 
Merriman. Vreau să discut cu el despre Jean Packard. Și vreau 
să discut cu el despre prietenii noștri decapitaţi. Și dacă îmi vei 
spune „McVey, deja ai făcut acest lucru și apoi l-ai lăsat să 
plece!”, îţi voi spune „Lebrun, vreau să mai fac acest lucru încă 
o dată!” Și ţinând cont de acest lucru, luând în consideraţie și 
cavalerismul și, toate celelalte, aș putea spune că drumul cel 
mai direct către acest nemernic este prin intermediul Verei 
Monneray, indiferent cu cine și-o pune ea! Comprenez-vous? 


47. 


Jumătate de oră mai târziu, la ora 11:45, cei doi polițiști se 
aflau în Fordul neînregistrat al lui Lebrun, în faţa blocului în care 
locuia Vera Monneray, pe strada Quai de Bethune, la numărul 
18. 

Quai de Bethune, chiar și cu complicațiile de trafic, se află la 
mai puţin de cinci minute cu mașina de la sediul Prefecturii de 
Poliţie din Paris. La ora 11:30 intrară în clădire și discutară în hol 
cu portarul. Nu o văzuse pe Mademoiselle Monneray de când 
ieșise mai devreme în oraș. McVey îl întrebă dacă ea ar fi putut 
să intre din nou în clădire prin altă parte, fără să treacă prin hol. 
Da, dacă ar fi venit pe intrarea din spate și ar fi urcat pe scările 
de serviciu. Numai că era foarte puţin probabil să se fi întâmplat 
așa. 

— Mademoiselle Monneray nu folosește „scări de serviciu”. 

Simplu ca „bună ziua”. 


— Întreabă-l dacă îmi dă voie să sun sus, îi spuse McVey lui 
Lebrun, în vreme ce ridică receptorul de la telefon. 

— Nu mă deranjează, domnule, spuse portarul cu 
promptitudine în engleză. Numărul este 245. 

McVey formă numărul și aşteptă. Lasă telefonul să sune de 
zece ori înainte de a pune receptorul în furcă, apoi își îndreptă 
privirile către Lebrun. 

— Nu e acasă sau nu răspunde. Să mergem sus? 

— Mai așteaptă puţin, da? spuse Lebrun, apoi se întoarse 
către portar și îi dădu cartea lui de vizită. Când revine, vă rog 
să-i spuneți să mă sune. Merci. 

McVey se uită la ceas. Mai erau cinci minute până la miezul 
nopții. Pe partea cealaltă a străzii, ferestrele de la apartamentul 
Verei erau cufundate în întuneric. Lebrun îi aruncă o privire lui 
McVey. 

— Îţi simt pulsul de american care te împinge să intri acolo 
orice-ar fi, spuse Lebrun cu un rânjet. Să urci pe scările de 
serviciu, apoi să strecori o carte de credit prin încuietoare și să 
intri ca un adevărat spărgător. 

McVey își luă privirile de la ferestrele Verei și le îndreptă către 
Lebrun. 

— Ce relaţie ai cu Interpolul din Lyon? întrebă el încet. 

Aceasta era prima ocazie pe care o avusese să aducă în 
discuţie ceea ce aflase de la Benny Grossman. 

— Aceeași însărcinare ca și a dumitale, spuse Lebrun 
zâmbind. Eu sunt omul dumitale din Paris. Legătura dumitale 
franceză cu Interpolul în cazul capetelor retezate. 

— Cazul Merriman, alias Kanarack, este separat, nu-i așa? Nu 
are nimic de-a face cu acesta? 

Lebrun nu prea înţelegea unde voia McVey să ajungă. 

— Așa este. Ajutorul lor în această situaţie, după cum știi, a 
constat în furnizarea mijloacelor tehnice pentru a transforma o 
pată într-o amprentă clară. 

— Lebrun, mi-ai spus să sun la Departamentul de Poliţie din 
New York. În sfârșit am obţinut niște informaţii. 

— Despre Merriman? 

— Într-un fel. Interpolul din Lyon, prin Biroul Naţional Central 
din Washington, a solicitat dosarul NYPD despre el cu mai mult 
de cincisprezece ore înainte ca dumneata să fi fost măcar 
informat că obţinuseră o amprentă clară. 


197 


— Cum? întrebă Lebrun șocat. 

— Asta am spus și eu. 

Lebrun clătină din cap. 

— Lyon nu ar avea ce să facă cu un dosar de acest gen. 
Interpolul este de fapt un transmiţător de informaţii între 
agenţiile de poliţie, și nu o agenţie de investigații. 

— Am început să mă gândesc la aceste lucruri în timpul 
zborului de la Londra. Interpolul solicită și obţine informaţii 
privilegiate cu ore întregi înainte ca ofițerului responsabil de caz 
să i se comunice măcar că există o amprentă care ar putea duce 
în cele din urmă la obţinerea aceleiași informaţii. Asta, desigur, 
dacă polițistul care investighează cazul știe ce face. Chiar dacă 
asta sună un pic cam aiurea, îţi spui da, bine, poate este o 
procedură internă. Poate verifică să vadă dacă sistemul lor de 
comunicații funcţionează. Poate doresc să afle cât de bun este 
polițistul care se ocupă de caz. Poate cineva se joacă cu un nou 
program pe calculator. Cine știe? Şi dacă nu s-a întâmplat decât 
atâta lucru, îţi spui atunci hai, lasă, dă-o încolo! Problema este, 
însă, că o zi după aceea îl pescuiești din Sena pe același individ, 
unul care se presupune că a fost mort timp de mai mult de 
douăzeci de ani, și este împușcat peste tot cu un pistol automat 
Heckler & Koch. O treabă care mă îndoiesc că a fost făcută de 
vreo casnică la nervi. 

Lui Lebrun nu-i venea să creadă. 

— Prietene, vrei să spui că cineva de la sediul Interpolului a 
descoperit că Merriman era în viaţă, a aflat unde locuia în Paris 
și apoi l-a omorât? 

— Vreau să spun că cincisprezece ore înainte ca dumneata să 
ai vreo idee despre asta, cineva de la Interpol a obţinut acea 
amprentă. Asta l-a dus la un nume și apoi la găsirea foarte 
rapidă a persoanei. Poate prin utilizarea sistemului de 
calculatoare al Interpolului, poate altfel. Insă când sistemul pe 
care l-a folosit i l-a găsit pe Albert Merriman și l-a asociat unui 
individ pe nume Henri Kanarack, în viaţă și locuind la Paris, și a 
afișat această informaţie, tot ce s-a mai întâmplat după aceea s- 
a întâmplat al naibii de repede. Pentru că Merriman a fost ucis la 
câteva ore după identificarea sa. 

— Dar de ce să omori un om care era deja oficial mort? Și de 
ce atâta grabă? 


— E țara ta, Lebrun. Tu să-mi spui de ce. Instinctiv, McVey 
aruncă o privire spre ferestrele Verei Monneray. Erau tot 
cufundate în întuneric. Probabil ca să-l împiedice să vorbească 
atunci când ne cădea nouă în mână. Asta e bănuiala mea. 

— Dar după douăzeci de ani? De ce anume s-au temut? Că 
avea informaţii despre persoane sus-puse? 

— Lebrun, spuse McVey, apoi tăcu. Poate sunt nebun, dar 
lasă-mă totuși să-ţi spun ce am pe suflet! S-a întâmplat ca toate 
astea să se petreacă acum în Paris. Poate că este o coincidenţă 
că au avut de-a face cu un individ pe care-l urmăream deja, 
poate că nu. Dar să presupunem că acesta nu este primul. Să 
presupunem că persoana implicată are o super-listă cu vechi 
amici care s-au dat dispăruţi și de fiecare dată Lyonul, ca un fel 
de curățătorie internaţională pentru problemele mai ciudate 
legate de respectarea legilor, obţine o nouă amprentă, sau un fir 
de păr din nas, sau orice altă probă incriminatoare, face 
automat o căutare. Și dacă apare un nume care există pe acea 
listă, se duce vorba. Și se duce în toată lumea, pentru că 
Interpolul ajunge peste tot. 

— Vrei să sugerezi existenţa unei organizaţii. Una care are un 
informator la sediul Interpolului din Lyon. 

— Am spus doar că s-ar putea să fiu nebun... 

— Și îl suspectezi pe Osborn că face parte din acea 
organizaţie sau că e plătit de aceasta? 

— Nu-mi face una ca asta, Lebrun, spuse McVey cu un rânjet 
pe faţă. Pot să teoretizez până mă învineţesc, dar nu fac nicio 
conexiune dacă nu am dovezi. Și până acum, nu există niciuna. 

— Însă Osborn ar fi un punct bun de plecare. 

— De aceea ne aflăm acum aici. 

— Altul ar fi, spuse Lebrun zâmbind ușor, să descoperim cine 
era persoana din Lyon care a solicitat dosarul lui Merriman. 

Atenţia lui McVey fu distrasă către o mașină care întoarse pe 
Quai de Bethune și care se îndrepta către ei, farurile ei galbene 
sfâșiind adânc hăţișul ploii care începuse din nou să cadă. 
Poliţiștii se dădură înapoi, în vreme ce un taxi încetini și opri în 
față la numărul 18. O clipă mai târziu, ușa principală se deschise 
și portarul ieși cu o umbrelă deschisă Apoi portiera se deschise 
și Vera cobori din mașină. Se adăposti sub umbrelă, apoi ea și 
portarul intrară în clădire. 


— Să intrăm și noi? îl întrebă Lebrun pe McVey, apoi își 
răspunse singur la întrebare. Cred că da. 

În vreme ce se întinse să deschidă ușa, McVey îi puse mâna 
pe braț. 

— Mon ami, în această lume există mai multe Heckler & Koch 
și sunt mai mulți indivizi care știu să le folosească. Eu unul aș fi 
foarte precaut în privinţa cercetărilor mele referitoare la Lyon. 

— Albert Merriman a fost un criminal, în mizeria unei afaceri 
murdare. Crezi că ar încerca să omoare un poliţist? 

— Ce-ar fi să mai arunci o privire la ceea ce a mai rămas din 
Albert Merriman? Numără rănile de intrare și cele de ieșire a 
gloanţelor și remarcă felul în care sunt aranjate. Apoi pune-ţi din 
nou aceeași întrebare. 


48. 


Vera aștepta în dreptul ascensorului când McVey și Lebrun 
intrară în clădire. Îi privi cum traversează holul spre ea. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi inspectorul Lebrun, spuse ea 
privind înspre ţigara lui. Majoritatea americanilor s-au lăsat deja 
de fumat. Portarul mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită. Cu 
ce vă pot ajuta? 

— Oui, mademoiselle, spuse Lebrun, apoi întinse mâna și își 
stinse ţigara cu stângăcie într-o scrumieră din piatră de lângă 
ascensor. 

— Parlez-vous anglais?” o întrebă McVey. 

Era târziu, trecuse bine de miezul nopţii. Era evident că Vera 
știa cine erau și motivul pentru care se aflau acolo. 

— Da, spuse ea, privindu-l în ochi. 

Lebrun îl prezentă pe McVey ca pe un poliţist american care 
lucra împreună cu Prefectura de Poliţie din Paris. 

— Îmi pare bine de cunoștință, spuse Vera. 

— Doctorul Paul Osborn. Cred că-l cunoașteţi, spuse McVey, 
lăsând deoparte politeţurile. 

— Da. 

— Când l-aţi văzut ultima dată? 

Vera se uită de la McVey la Lebrun, apoi din nou la McVey. 


15 Vorbiti engleza? - în limba engleză în original (n.t.). 
200 


— Poate ar fi mai bine dacă am discuta la mine în 
apartament. 

Ascensorul era vechi și foarte mic și era placat pe interior cu 
cupru șlefuit. Te simţeai în el ca într-o cameră minusculă în care 
fiecare perete era o oglindă. McVey o privi pe Vera cum se 
întinde în faţă și apasă un buton. Ușile se închiseră, se auzi un 
hârâit profund, mecanismul se cuplă și cei trei urcară în tăcere. 
Faptul că Vera era frumoasă, sigură pe sine, și că nu se lăsase 
intimidată în holul blocului nu-l impresionă deloc. În fond, ea era 
amanta celui mai important ministru al Franţei. Chiar și acest 
fapt în sine trebuia să fie o educare a stăpânirii de sine. Insă 
faptul că-i invitase în apartamentul ei indica o anumită prezenţă 
de spirit. Le făcea astfel cunoscut că nu avea nimic de ascuns, 
indiferent dacă avea sau nu. Aceasta însemna cu siguranță un 
lucru: dacă Paul Osborn se aflase acolo, acum nu mai era. 

Ascensorul îi duse în sus. La etajul al doilea, Vera deschise 
singură ușa, apoi îi conduse de-a lungul coridorului către 
apartamentul ei. Trecuse deja un sfert de oră de la miezul 
nopții. La 11:35 îl învelise în cele din urmă pe Paul Osborn, care 
era extenuat total, pornise un radiator micuţ ca să-i ţină de cald, 
apoi părăsise încăperea ascunsă sub streșinile acoperișului 
clădirii. Scările abrupte și înguste din interiorul arcadei 
instalaţiei o conduseseră la o debara care se deschidea într-un 
alcov de la etajul al patrulea. 

Vera tocmai ieșise din debara și se întorcea să încuie ușa 
când îi trecuse prin minte că dacă polițiștii veniseră acolo mai 
devreme, existau toate șansele să se întoarcă, mai ales dacă nu 
vor avea nicio veste referitoare la Osborn. Vor dori să o 
interogheze din nou, s-o întrebe dacă nu aflase nimic între timp, 
vor încerca să-și dea seama dacă nu le scăpase ceva sau dacă 
ea nu-l acoperea. 

Prima dată când veniseră, le spusese că tocmai ieșea în oraș. 
Dacă ei se aflau afară chiar atunci, așteptând ca ea să se 
întoarcă? Și dacă nu o văzuseră venind acasă, iar mai târziu o 
găseau dormind în apartamentul ei? Dacă s-ar fi întâmplat așa 
ceva, primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să cerceteze 
clădirea. Desigur, încăperea de la mansardă era ascunsă, dar nu 
atât de bine încât unii dintre polițiștii mai în vârstă, care 
avuseseră taţi sau unchi în Rezistenţa împotriva naziștilor, să 


201 


nu-și amintească astfel de ascunzători, și apoi să înceapă să 
caute dincolo de ce era la vedere. 

Presupunând că avea dreptate în privința poliţiei, Vera 
coborâse pe scările de serviciu până în strada din spatele clădirii 
și dăduse telefon la portar de la un telefon public de la colţul 
străzii. Philippe nu numai că-i confirmase suspiciunile, dar îi 
citise și cartea de vizită a lui Lebrun. Vera îl avertizase să nu 
spună nimic în cazul în care poliţia va reveni, pe urmă 
traversase Quai des Celestins, o luase pe rue de l'Hôtel de Ville 
și intrase în staţia de metrou de la Pont Marie. Luase metroul o 
stație până la Sully Morland, apoi ieșise din staţia de metrou și 
luase un taxi înapoi până la apartamentul ei de pe Quai de 
Bethune. Toată treaba asta nu-i luase mai mult de jumătate de 
oră. 

— Poftim, domnilor, intraţi, spuse ea, deschizând ușa și 
aprinzând lumina de pe hol, apoi conducându-i în sufragerie. 

McVey închise ușa în spatele lor și merse după ea. La stânga, 
în semiîntuneric, observă ceea ce arăta ca un salon pentru 
dineuri foarte pretenţios. De-a lungul holului spre dreapta se 
afla o ușă deschisă către o altă încăpere, iar în partea opusă 
acesteia, o altă ușă deschisă. Oriunde își îndrepta privirile, 
vedea mobilier cumpărat de la antichităţi și covoare orientale. 
Chiar și traversa de pe holul lung era tot orientală. 

Sufrageria era aproape dublă în lungime faţă de lățime. Un 
afiș mare în stilul Art Deco, cu ramă acoperită cu foiţă de aur - 
un Mucha, dacă McVey își amintea bine studiile sale de istoria 
artei - acoperea aproape întregul perete din capătul îndepărtat 
al încăperii. lar cuvântul care-i veni pe buze în timp ce-l privi fu 
„original”. Pe o latură, în partea cealaltă a unei canapele lungi, 
cu tapiterie albă de in, se afla un fotoliu de modă veche, care 
fusese restaurat complet. Modelul întortocheat al braţelor și 
picioarelor sale era pictat de mână în același stil multicolor ca și 
tapiţeria, și arăta ca și cum ar fi fost luat direct din setul A/ice în 
Țara Minunilor. Numai că nu era o jucărie, ci un obiect de artă, 
un alt original. 

În afară de acestea, cu excepţia a vreo șase obiecte de 
anticariat plasate cu mare grijă și a covorului oriental bogat, 
camera fusese lăsată deliberat goală. Tapetul, un brocart cu 
fibre aurii și argintii, nu fusese afectat de negreala care, într-un 
oraș de dimensiunile Parisului, păta absolut totul, mai devreme 


202 


sau mai târziu. Tavanul și lemnăria erau deschise la culoare și 
proaspăt vopsite. Întreaga încăpere, și își imagină că și restul 
apartamentului, avea aspectul unei îngrijiri zilnice meticuloase. 

Privi afară pe una din cele două ferestre imense care dădeau 
înspre Sena și zări Fordul alb al lui Lebrun parcat pe partea 
cealaltă a străzii. Asta însemna că și altcineva, dacă stătuse în 
locul în care stătea el, ar fi putut să-l vadă. Ar fi putut să-l vadă 
cum parcase și stinsese farurile, și cum nu ieșise nimeni din el. 
Asta până când sosise taxiul domnișoarei Monneray, iar ea 
intrase în bloc. 

Vera aprinse mai multe veioze, apoi se întoarse înspre 
musafirii săi. 

— V-aș putea oferi ceva de băut? întrebă ea în franceză. 

—Aș prefera să trecem direct la subiectul care ne 
interesează, dacă nu vă deranjează, domnișoară Monneray, 
spuse McVey. 

— Desigur, spuse Vera în engleză. Vă rog să luaţi loc. 

Lebrun se duse și se așeză pe canapeaua acoperită cu in alb, 
însă McVey preferă să rămână în picioare. 

— Acesta este apartamentul dumneavoastră? întrebă el. 

— Aparține familiei mele. 

— Dar locuiţi aici singură. 

— Da. 

— Astăzi v-aţi întâlnit cu Paul Osborn. L-aţi luat cu mașina 
dintr-un loc situat la vreo treizeci și ceva de kilometri de aici, la 
un teren de golf în apropiere de Vernon. 

Vera se așezase în fotoliul A/ice în Țara Minunilor, iar McVey o 
privea direct în ochi. Dacă poliţia avea atât de multe informații, 
McVey știa că ea era prea deșteaptă ca să nege. 

— Da, rosti ea încet. 

Vera Monneray avea douăzeci și șase de ani, era frumoasă, 
sigură pe sine și pe punctul de a deveni medic. De ce își risca ea 
o carieră importantă și pentru care muncise din greu ca să-l 
protejeze pe Osborn? Doar dacă se petrecea ceva despre care 
McVey nu avea nici cea mai mică idee sau doar dacă ea era 
îndrăgostită cu adevărat. 

— Mai devreme, când ai fost interogată de poliţie, ai negat că 
l-ai fi văzut pe doctorul Osborn. 

— Da. 

— De ce? 


203 


Vera se uită de la McVey la Lebrun, apoi din nou la McVey. 

— Voi fi sinceră cu dumneavoastră și vă voi mărturisi că am 
fost înspăimântată și că nu știam ce să fac. 

— El era aici, în apartament, nu-i așa? întrebă McVey. 

— Nu, spuse Vera cu răceală, nu era aici. 

Aceasta era o minciună care lor le va veni greu s-o 
dovedească. Dacă le-ar fi spus adevărul, ei ar fi vrut să afle 
unde se dusese el de acolo și cum ajunsese acolo. 

— Atunci nu vă deranjează dacă aruncăm o privire pe aici? 
întrebă Lebrun. 

— Nu, deloc. 

Întreaga cameră de oaspeţi fusese curățată și aranjată. 
Lenjeria și prosoapele însângerate pe care le utilizase când 
scosese glonțul din piciorul lui Osborn fuseseră păturite și 
depozitate într-o ascunzătoare de la mansardă, instrumentele 
fuseseră sterilizate și puse la locul lor în trusa ei medicală. 

Lebrun se ridică și ieși din încăpere. In hol se opri să-și 
aprindă ţigara, apoi plecă mai departe. 

— Din ce motiv erați înspăimântată? întrebă McVey, în vreme 
ce se așeză în faţa Verei pe un scaun cu spătarul drept. 

— Doctorul Osborn era rănit. Stătuse în râu cea mai mare 
parte a nopţii. 

— A ucis un individ pe nume Albert Merriman. Știaţi acest 
lucru? 

— Nu, nu el l-a omorât. 

— El v-a spus acest lucru? 

— Domnule polițist, v-am spus că era rănit. Și nu atât din 
cauza statului în râu, cât din cauză că fusese împușcat. De către 
același individ care l-a omorât și pe Albert Merriman. A fost 
împușcat în spatele coapsei. 

— Chiar așa? întrebă McVey. 

Vera îl privi pentru o clipă, apoi se ridică și se duse la o masă 
de lângă ușă. În acest timp, Lebrun reveni în încăpere. Uitându- 
se înspre McVey, clătină din cap. Vera deschise un sertar, 
scoase ceva din el, apoi îl închise și veni înapoi. 

— Am scos asta din el, spuse ea și puse în palma lui McVey 
glonţul pe care-l scosese din coapsa lui Osborn. 

McVey îl răsuci în palmă, apoi îl apucă între degetul mare și 
arătător. 


204 


— Vârful moale. Ar putea fi unul de nouă milimetri... îi spuse 
el lui Lebrun. 

Lebrun nu spuse nimic, ci numai încuviință ușor din cap. 
Gestul lui din cap fu suficient pentru McVey ca să înțeleagă că 
era și el de acord, că putea fi același gen de muniţie pe care o 
scoseseră și din Merriman. 

McVey o privi pe Vera. 

— Unde aţi realizat operaţia? 

„Spune orice îţi trece prin minte, 
clipești! Să fie cât mai simplu.” 

— Pe marginea drumului, în timp ce ne îndreptam spre Paris. 

— Care drum? 

— Nu-mi amintesc. El sângera și aproape că delira. 

— Unde se află acum? 

— Nu știu. 

— Nu știți nici acest lucru... Păreţi să nu știți mai multe decât 
știți! 

Vera îl privi, dar nu dădu înapoi. 

— Am vrut să-l aduc aici. De fapt, adevărul este că am vrut 
să-l duc la un spital. Numai că el nu a vrut. li era teamă că 
persoana care a încercat să-l omoare va veni din nou după el 
dacă ar fi aflat că scăpase cu viaţă. Ar fi destul de ușor într-un 
spital, și dacă ar fi stat la mine, îi era teamă să nu am eu de 
suferit. De aceea a insistat să facem așa cum am făcut. Rana nu 
era adâncă. A fost o operație destul de ușoară. Ca medic, el știa 
acest lucru... 

— Ce aţi folosit în loc de apă? Știţi, pentru a menţine totul 
foarte curat... 

— Apă îmbuteliată. Port aproape mereu o sticlă cu mine în 
mașină. Acum multă lume face așa. Chiar și în America, cred. 

McVey se uită fix la ea, dar nu spuse nimic. La fel și Lebrun. 
Așteptau amândoi ca ea să continue. 

— L-am lăsat în Gara Montparnasse în această după-amiază 
pe la ora patru. Nu ar fi trebuit să fac acest lucru, dar el nu a 
vrut sub niciun chip să facem altfel decât așa. 

— Unde se ducea? întrebă McVey. 

Vera clătină din cap. 

— Nu știți nici acest lucru. 

— Îmi pare rău. V-am spus că era îngrijorat în privința mea. 
Nu voia ca eu să fiu implicată mai mult decât eram deja. 


"m 


își spuse ea în sine. „Să nu 


205 


— Putea să meargă? 

— Avea un baston, unul vechi care se afla în mașină. Nu era 
mare lucru, dar îl ajuta să nu apese direct pe picior. Este 
sănătos. Genul acela de rană se va vindeca repede. 

Vera privi cum McVey se ridică și traversează încăperea 
pentru a privi pe fereastră. N 

— Unde aţi fost în această după-amiază? Incepând cu 
momentul în care aţi ieșit și până acum, spuse el stând cu 
spatele la ea, apoi se întoarse s-o privească în faţă. 

Până în această clipă, McVey fusese direct, însă în cea mai 
mare parte a discuţiei menţinuse un ton prietenos. Insă odată cu 
această întrebare, tonul lui se schimbă vizibil. Deveni greu, chiar 
urât, și în mod evident acuzator. Era ceva ce Vera nu mai 
întâlnise niciodată până atunci. Acesta nu era un poliţist din 
filmele de la Hollywood, ci unul în carne și oase, și o 
înspăimântă foarte tare. 

McVey nu avu nevoie să se uite la Lebrun, ca să știe care era 
reacţia acestuia: groază! Și avea dreptate. Lebrun chiar era 
îngrozit! McVey o întrebase pur și simplu dacă avusese o 
întâlnire clandestină cu Francois Christian. Problema cu reacţia 
lui fu faptul că și Vera o sesiză. Aceasta îi arătă în mod clar că ei 
știau de relația ei cu François. li mai spuse și că habar nu aveau 
că se despărţise de el. 

— Aș prefera să nu spun, zise ea pe un ton neutru. 

Apoi își încrucișă picioarele și îl privi pe Lebrun. 

— Credeţi că ar trebui să chem un avocat? 

Lebrun răspunse imediat: 

— Nu, mademoiselle. Nu acum, nu în această seară. 

Se ridică în picioare și își îndreptă privirile către McVey. 

— Deja este duminică dimineaţa. Cred că a sosit vremea să 
plecăm. 

McVey îl privi o clipă pe Lebrun, apoi cedă în favoarea 
simțului profund al proprietăţii înrădăcinat în francez. 

— O clipă, doar, mai am un gând care mă preocupă, spuse el, 
apoi se întoarse spre Vera. Osborn îl cunoștea pe cel care l-a 
împușcat? 

— Nu. 

— V-a spus cum arăta? 

— Numai că era înalt, spuse Vera politicos. Destul de înalt și 
subţire. 


206 


— L-a mai văzut și altă dată? 

— Nu cred. 

Lebrun făcu un semn din cap către ușă. 

— Incă o întrebare, inspectore, spuse McVey, privind-o în 
continuare pe Vera. Acest Albert Merriman, sau Henri Kanarack, 
cum își spunea el. Știți cumva de ce era doctorul Osborn atât de 
interesat de persoana lui? 

Vera tăcu. Care ar fi problema dacă le-ar spune? De fapt, 
chiar ar ajuta, dacă ei ar înţelege presiunea în care trăise 
Osborn, i-ar ajuta să înțeleagă că el nu încercase decât să-i 
pună lui Kanarack niște întrebări și că nu avusese nicio legătură 
cu împușcăturile. Pe de altă parte, poliţia luase succinilcolina din 
camera de hotel a lui Osborn. Dacă ea le-ar spune că Kanarack îl 
omorâse pe tatăl lui Osborn, în loc să fie plini de compasiune, ar 
presupune că el nu dorise decât să se răzbune. Dacă așa ar fi 
stat lucrurile și ar fi făcut și legătura cu medicamentul și ar mai 
fi descoperit apoi și la ce folosea acesta, ar fi putut foarte ușor 
să analizeze din nou cadavrul lui Kanarack și să descopere 
urmele de înțepare de la injecții. În momentul de faţă, Osborn 
nu era decât un fugar, dar dacă ei ar fi avut vreun motiv să 
caute mai bine și ar fi descoperit urmele de înțepare, ar putea, 
și probabil că ar și face acest lucru, să-l acuze de crimă cu 
premeditare. 

— Nu, spuse ea în cele din urmă. Chiar nu am nicio idee. 

— Dar râul? insistă McVey. 

— Nu înțeleg la ce vă referiţi. 

— De ce se aflau Osborn și Merriman acolo? 

Lebrun nu se simţea prea confortabil, iar Vera ar fi putut să se 
îndrepte către acesta să-i ceară ajutorul, dar nu o făcu. 

— Așa cum am spus și mai devreme, domnule poliţist McVey, 
chiar nu am nicio idee. 

După un minut, Vera închise ușa după ei și o încuie. Se duse 
înapoi în sufragerie, stinse luminile, apoi se duse la fereastră. 
Dedesubt, îi văzu cum ies din bloc și traversează către Fordul 
alb, parcat pe partea cealaltă a străzii. Intrară în mașină, 
închiseră portierele și plecară. În acel moment, ea lăsă să-i 
scape un oftat adânc. Pentru a doua oară în acea seară, îi 
minţise pe polițiști. 


49. 


Joanna zăcea tremurând pe întuneric. Nu-și imaginase 
niciodată că sexul ar fi putut să fie așa. Cum se simţea, cum 
simţea încă totul. Pascal Von Holden plecase de aproape o oră, 
dar mirosul lui, parfumul lui, transpiraţia lui, toate erau încă 
impregnate pe ea și nu voia să piardă pe vecie acest lucru. 
Incercă să-și aducă aminte cum se întâmplase. Cum un anumit 
lucru dusese câtre un altul. 

Vaporașul ancora, iar bărbaţii în smoching se duseseră să se 
asigure că totul era în siguranţă și că limuzina lui Elton Lybarger 
aștepta la capătul cheiului. Ea și cu Pascal își încheiaseră 
dansul, iar ea se dusese să-i comunice domnului Lybarger 
veștile bune, că va mai rămâne un timp pentru a continua 
fizioterapia cu el. Când ajunsese la el, el îi făcuse semn să-l 
așeze în căruciorul cu rotile. Se uitase după Von Holden, care 
aștepta pe chei. Nu voise să plece de lângă el, nici chiar pentru 
o clipă, însă el îi făcuse semn din cap și îi zâmbise, iar Joanna 
împinsese căruciorul cu rotile al lui Lybarger. Când ajunseseră în 
siguranţă în afara vaporului, Lybarger se întinsese brusc și o 
apucase de mână. Părea obosit și dezorientat, chiar puţin 
speriat. Se uitase la el și îi zâmbise cu blândețe și îi spusese că 
va mai sta cu el un timp pentru a-l ajuta să se adapteze la noile 
împrejurimi. În acel moment, el o trăsese mai aproape și îi 
pusese aceeași întrebare pe care i-o pusese și mai înainte. 

— Unde este familia mea? întrebase el. Unde este familia 
mea? 

— Sunt aici, domnule Lybarger. Te-au așteptat la avion. Sunt 
toţi aici, domnule Lybarger, în jurul dumneavoastră. Vă aflaţi 
acasă, în Elveţia. 

— Nu! strigase el cu putere, privind-o cu ochi furioși. Nu! 
Familia mea. Unde se află? 

În acel moment reveniseră bărbaţii în smoching. Sosise 
vremea ca domnul Lybarger să fie transportat în mașina 
dumnealui. Ea îi spusese să se ducă cu ei și să nu-și facă griji, că 
vor discuta a doua zi despre aceste lucruri. 

Von Holden o cuprinsese cu braţul și îi zâmbise încurajator, în 
vreme ce îl priveau pe Lybarger cum era transportat pe peron în 
căruciorul cu rotile, și apoi ajutat cu grijă să urce în limuzină. 


208 


Trebuie să fi fost foarte obosită, îi spusese el. Probabil încă 
era după timpul din New Mexico. 

— Da, așa este, îi răspunsese ea zâmbind, recunoscătoare 
pentru grija lui. 

— Îmi dai voie să te conduc la hotel? 

— Da, ar fi drăguţ. Mulţumesc. 

Nu mai întâlnise niciodată pe cineva atât de sincer și de 
grijuliu, sau atât de plin de căldură. 

După aceea, ea își amintea vag de drumul de la lac prin 
Zurich. Îi veniră în minte luminile colorate și își aminti că-l 
auzise pe Von Holden cum îi spusese ceva despre o mașină pe 
care urma să i-o trimită dimineaţa s-o ia și s-o conducă pe 
proprietatea lui Lybarger. 

Își aminti nu se știe din ce motiv faptul că deschisese ușa 
camerei sale de hotel, iar Von Holden îi luase cheia din mână și 
închisese ușa în urma lor. O ajutase să-și dea jos haina și o 
agăţase frumos în dulap. Apoi se întorsese către ea și se 
întâlniseră în întuneric. Buzele lui le atinseseră pe ale ei. Cu 
blândețe, dar în același timp și cu forță. 

Își aminti cum o dezbrăcase și îi luase sânii unul după altul în 
gură, cu buzele în jurul sfârcurilor, făcându-le să se întărească 
mai tare ca niciodată. Apoi îi ridicase tot trupul și i-l așezase pe 
pat. Fără să-și ia o clipă privirea de la ea, se dezbrăcase apoi. 
Încet, senzual. Întâi cravata, apoi haina, pantofii, șosetele și 
cămașa. Părul de pe pieptul lui musculos era la fel de deschis la 
culoare ca și cel de pe cap. O dureau sânii și simțea cum se 
excită numai când îl privea. Nu dorise acest lucru, ca și cum ar fi 
fost ceva nepoliticos, sau ceva de genul acesta, însă nu-și 
putuse dezlipi privirea de pe mâinile lui în timp ce-și desfăcuse 
cureaua și își deschisese prohabul cu hotărâre. 

Deodată, Joanna își zvârli capul pe spate în întuneric și râse. 
Era singură în cameră, dar râse zgomotos, cu poftă. Nu-i păsa 
dacă ar fi auzit-o cineva din camera de alături. Gluma aceea de 
demult, pe care și-o spuneau fetele încă din liceu, se adeverise: 
există trei tipuri de bărbaţi în funcţie de organele lor sexuale - 
mici, medii și DOAMNE DUMNEZEULE! 


209 


50. 


Paris, ora 3:30 dimineața. 

Același hotel, aceeași cameră, același ceas ca și data 
trecută. 

Clic. 

3:31. 


e 

Era ora trei și jumătate, plus sau minus douăzeci de minute. 
McVey era extenuat, dar nu putea să adoarmă. Il durea chiar și 
numai să gândească, numai că mintea lui nu avea un 
întrerupător pentru „închis”. Niciodată nu avusese, cel puțin nu 
din clipa în care-și văzuse primul cadavru, care zăcea pe o alee, 
cu jumătate din craniu sfărâmat de o împușcătură. Milioanele de 
detalii care puteau duce de la victimă la ucigaș erau cele care te 
puteau ţine treaz și conștient. 

Lebrun își trimisese agenţii la Gara Montparnasse pentru a 
încerca să-i dea de urmă lui Osborn. Numai că aceasta fusese o 
operaţiune pierdută și îi spusese lui Lebrun acest lucru. Vera 
Monneray minţise referitor la faptul că-l lăsase pe acesta la 
gară. Îl dusese în altă parte și știa unde se găsește. 

Insistase că ar fi trebuit să se ducă din nou la ea a doua zi 
dimineaţă și să-i spună că ar dori să continue discuţia lor la 
sediu. O cameră formală de interogatoriu făcea minuni în a-i 
face pe oameni să spună adevărul, fie că dorea acest lucru sau 
nu. Lebrun spusese cu putere „nu!” Osborn poate că era 
suspect de crimă, însă prietena prim-ministrului Republicii 
Franceze nu era, cu certitudine! 

Factorul său de sensibilitate fiind întins la maximum, McVey 
numărase încet până la zece și venise cu o altă soluţie: un test 
la poligraf. Poate că nu-l făcea pe suspectul mincinos să dea 
totul pe faţă, dar era un cadru emoţional adecvat pentru 
pregătirea unui al doilea interogatoriu, care ar fi urmat imediat 
după aceea. Mai ales dacă examinatorul poligrafului era extrem 
de meticulos și suspectul era cât de cât emoţionat, așa cum 
erau majoritatea dintre ei. Însă, din nou, Lebrun spusese nu, și 
tot ce reușise McVey în cele din urmă să scoată de la el fusese o 
supraveghere de treizeci și șase de ore. Și chiar și aceasta 


210 


fusese obţinută cu forța, pentru că necesita cheltuieli mari, iar 
Lebrun trebuia să se afle în situaţia dificilă de a pune trei echipe 
de câte doi polițiști să-i supravegheze fetei toate mișcările clipă 
de clipă, timp de o zi și jumătate. 

Clic. 

De data aceasta, McVey nu-și mai bătu capul să se uite la 
ceas. Stinse lumina, se întinse pe spate în întuneric și privi fix 
umbrele vagi de pe tavan, întrebându-se dacă îi păsa într- 
adevăr de vreunul dintre aceștia: Vera Monneray, Osborn, acest 
„bărbat înalt”, dacă exista cu adevărat, și care se presupunea 
că-l ucisese pe Albert Merriman și-l rănise pe Osborn, sau chiar 
trupurile congelate și decapitate, sau capul congelat pe care un 
doctor Frankenstein invizibil, care utiliza o tehnologie 
superioară, încerca să-l atașeze de ele. Că acest medic ar fi 
putut să fie Osborn era de asemenea o chestiune de mică 
importanță, deoarece, ajuns în acest punct, exista doar un 
singur lucru de care lui McVey îi păsa într-adevăr, și acela era să 
doarmă, și el se întrebă dacă va reuși vreodată să realizeze 
acest lucru. 

Clic. 

e 

După patru ore, McVey se afla la volanul unui Opel de culoare 
bej, care se îndrepta către poiana de lângă râu. Apăruseră zorii 
și trebuise să coboare parasolarul pentru a-și proteja ochii de 
lumina soarelui, în vreme ce conducea de-a lungul Senei, 
căutând drumul care cotea înspre poiană. Dacă reușise sau nu 
să mai adoarmă, nu-și aducea aminte. 

După cinci minute, recunoscu pâlcul de copaci care marcau 
intrarea în poiană. Trase lângă ei și opri. O pajiște era 
înconjurată de un drum care îi delimita periferia, mărginit de 
copaci, dintre care unii abia începuseră să-și schimbe culoarea. 
Privi în jos și văzu urmele de cauciuc ale unui singur vehicul 
care intrase în poiană și care apoi plecase tot pe acolo. 
Presupuse că aparţineau Fordului lui Lebrun, pentru că el și 
inspectorul francez sosiseră după ce ploaia se oprise. Orice alt 
vehicul care ar fi intrat în poiană ar fi lăsat un al doilea rând de 
urme. 

McVey acceleră încet și conduse în jurul poienii până în locul 
în care copacii ajungeau în vârful pantei care ducea la apă. Se 
opri și cobori din mașină. Chiar în faţa lui se aflau două perechi 


211 


de urme de pantofi spălate de apă, care duceau la apa râului: 
ale lui și ale lui Lebrun. Examină panta și platforma de la capătul 
acesteia și își imagină unde fusese locul în care fusese parcat 
Citro&nul alb al lui Agnes Demblon lângă malul apei, și încercă 
să-și dea seama de ce se aflau acolo Osborn și Albert Merriman. 
Oare lucrau împreună? De ce să fi dus mașina până la 
platformă? Era ceva în aceasta ce ei aveau de gând să descarce 
în apă? Poate droguri? Sau aveau de gând să facă ceva chiar cu 
mașina? S-o arunce? S-o desfacă în bucățele? Dar de ce? Osborn 
era un medic cu o situaţie rezonabilă. Toate astea nu aveau 
niciun sens. 

Gândindu-se la faptul că noroiul roșu de aici era același pe 
care-l remarcase pe pantofii lui Osborn în noaptea de dinaintea 
crimei, McVey trebuia să ia în considerare faptul că Osborn 
venise aici și cu o zi înainte. La aceasta se mai adăuga și faptul 
că trei perechi de amprente fuseseră descoperite în mașină, ale 
lui Osborn, ale lui Merriman și ale lui Agnes Demblon, și atunci 
McVey fu destul de sigur că Osborn alesese locul de lângă râu și 
că el îl adusese aici pe Merriman. 

Lebrun stabilise că Agnes Demblon fusese la serviciu la 
brutărie toată ziua de vineri și încă se aflase acolo după-amiaza 
târziu, adică atunci când fusese ucis Merriman. 

Pentru moment, și chiar înainte ca examenul balistic să-i 
ofere lui Lebrun un raport privind glonţul pe care Vera Monneray 
afirmase că-l extrăsese din Osborn, McVey era gata să creadă 
povestea ei cum că un individ înalt trăsese cu pistolul. Și în 
afară de situaţia în care acesta ar fi purtat mănuși și îi avea atât 
pe Osborn, cât și pe Merriman sub controlul său, amical sau nu, 
putea să considere cu tărie că acesta nu venise în poiană în 
aceeași mașină cu cei doi. Și pentru că Citroenul fusese lăsat la 
locul faptei, acesta ar fi trebuit să vină cu o altă mașină, sau, 
dacă cumva venise împreună cu Osborn și cu Merriman, o altă 
mașină venise și-l luase după aceea. Nu exista transport public 
până aici și nici nu era prea probabil ca acesta să se fi întors pe 
jos în oraș. Era posibil, dar deloc probabil, ca acesta să fi făcut 
autostopul. Un individ care utilizase un Heckler & Koch și care 
tocmai omorâse doi oameni nu era genul de persoană care să 
ridice degetul pentru a opri o mașină, furnizând astfel un martor 
care mai târziu l-ar fi putut identifica. 


Acum însă, dacă cineva ar merge pe firul dintre Interpolul din 
Lyon și dosarele de la Departamentul de Poliţie din New York, 
atunci ar rezulta că Merriman, și nu Osborn, era ţinta individului 
înalt. Dacă lucrurile stăteau așa, atunci exista oare vreo 
legătură între Osborn și lungan? Dacă da, acesta, după ce-l 
omorâse pe Merriman, îl trădase pe Osborn și întorsese arma 
asupra acestuia? Ori lunganul îl urmărise pe Merriman, poate de 
la brutărie până în locul unde acesta s-a întâlnit cu Osborn, și 
apoi îi  urmărise pe amândoi până aici?  Ducându-și 
raționamentul mai departe și presupunând că incendiul care 
distrusese blocul în care locuise Agnes Demblon o avusese pe 
ea drept ţintă, concluzia logică era că ordinele lunganului erau 
nu numai să aibă grijă de Merriman, dar și de oricine altcineva 
care îl cunoștea pe acesta în mod intim. 

— Soția lui! spuse deodată McVey cu voce tare. 

Se întoarse de la urme și porni înapoi pe sub copaci către 
Opel. Nu avea nici cea mai vagă idee unde ar fi putut găsi cel 
mai apropiat telefon și îi blestemă pe cei de la Interpol pentru 
că-i dăduseră o mașină fără radio și fără telefon. Lebrun trebuia 
anunţat imediat că soția lui Merriman, oriunde se afla ea acum, 
era în pericol foarte mare. 

McVey ajunse la liziera copacilor și era aproape lângă mașină, 
când se opri brusc și privi în jur. Poteca pe care o luase în grabă 
de la scena crimei, era printre copaci. Era exact ceea ce ar fi 
făcut un criminal după ce termina de împușcat pe cineva. Felul 
în care McVey și Lebrun merseseră pe pantă către vârf fusese 
ocolind copacii, nu printre ei. Poliţiștii lui Lebrun și echipa de 
specialiști nu găsiseră nimic care să indice prezenţa unei a treia 
persoane în noaptea crimei. Prin urmare, presupuseseră cu toţii 
că Osborn fusese ucigașul. Însă dacă ar fi căutat aici, sus, pe 
sub copaci, la distanţa asta atât de mare de pantă? 

Era o duminică luminoasă, însorită, după aproape o 
săptămână de ploaie. McVey stătea în cumpănă. Dacă pleca să-l 
avertizeze pe Lebrun în privinţa soţiei lui Merriman, exista riscul 
ca cineva, sau chiar o mulţime de persoane pasionate de statul 
în natură să sosească în poiană pe neașteptate și să distrugă 
dovezile. McVey alese, nu prea încântat, să considere că, atâta 
timp cât poliţia franceză se străduia oricum s-o găsească, 
lunganul se va lovi de aceeași problemă, așa că decise să își 
acorde timpul necesar și să rămână acolo unde era. 


213 


Se întoarse înapoi și refăcu plin de grijă drumul până la pantă, 
printre copaci, pe unde venise. Pământul de sub copaci era ca o 
pătură groasă de ace ude de brad. Păși pe ele și acestea se 
împrăștiară ca un covor, ceea ce însemna că pentru a rămâne 
urme pe ele ar fi fost necesară o greutate mult mai mare decât 
cea a unui om. 

McVey traversă spre pantă, apoi se întoarse. Nu descoperise 
nimic. Merse încă vreo zece metri spre est din locul în care 
stătea, și traversă din nou. Tot nimic. Se îndreptă către vest și 
merse către un loc la jumătatea distanței dintre prima sa 
traversare și cea pe care abia o făcuse, și porni din nou de-a 
curmezișul. După vreo zece pași, o văzu. O scobitoare plată, 
ruptă în două, aproape ascunsă de acele de pin. Işi scoase 
batista, se aplecă și o culese. O examină și constată că locul în 
care fusese ruptă era mai deschis la culoare în interior decât la 
exterior, ceea ce însemna că nu fusese ruptă cu mult timp în 
urmă. McVey o înfășură în batistă, o puse în buzunar și se 
îndreptă înapoi către mașină. De data aceasta merse încet, 
studiind cu atenţie terenul. Ajunsese aproape la marginea 
copacilor, când ceva îi atrase atenţia. Se opri și se aplecă. Acele 
de pin din faţa lui aveau o nuanţă mai deschisă decât cele din 
jur. În timpul ploii, ar fi arătat la fel, dar cum se uscaseră la 
soarele de dimineaţă, arătau mai mult ca și cum ar fi fost 
împrăștiate special pe acolo. McVey luă o ramură de pe jos și le 
mătură ușor într-o parte. La început nu zări nimic și fu 
dezamăgit. Însă după ce continuă să facă acest lucru, descoperi 
urma unui cauciuc. Se ridică și merse pe această urmă, până 
când găsi o amprentă solidă în solul nisipos chiar la marginea 
lizierei de copaci. O mașină fusese adusă sub copaci și parcată 
acolo. Ceva mai târziu, șoferul acesteia dăduse în spate și 
văzuse propriile urme rămase în sol. Coborâse din mașină, 
adunase ace proaspete de brad și le presărase prin jur, 
acoperind urmele, însă când făcuse acest lucru uitase locul în 
care parcase. În afara lizierei de copaci, crengile de deasupra 
protejaseră pământul, lăsând o amprentă mică, dar distinctă, în 
sol. Nu era mai mare de zece centimetri lungime și un 
centimetru jumătate adâncime, așa că nu era mare lucru. Insă 
pentru o echipă de specialiști a poliţiei va fi mai mult decât 
suficient. 


214 


51. 


„Scholl!” 

Osborn tocmai terminase de urinat și trăgea apa când numele 
acestuia îi răsări în minte. Se întoarse cu dificultate și se 
strâmbă de durere în timp ce-și lăsa greutatea pe piciorul rănit, 
apoi se întinse după bastonul pe care i-l lăsase Vera din locul în 
care atârna de marginea chiuvetei. Își schimbă greutatea pe 
celălalt picior și se întoarse în cameră. Fiecare pas era un mare 
efort și trebuia să se miște încet, însă își dădu seama că durerea 
era mai mult din cauza înțepenelii și a traumei musculare decât 
de la rana propriu-zisă, iar asta însemna că se vindeca. 

Camera, în vreme ce ieșea clătinându-se din încăperea care 
servea drept baie și se îndreptă spre ea, i se păru și mai mică 
decât atunci când stătea întins. Cu draperia impenetrabilă care 
acoperea singura fereastră, nu numai că era întunecoasă, dar 
părea și aglomerată, și limitată, și mirosea a antiseptic. Se opri 
la fereastră, puse bastonul deoparte și trase draperia. Într-o 
clipă, camera fu inundată de lumina strălucitoare a unei dimineţi 
de toamnă. Se forță, strângând din dinţi când i se încordă 
piciorul, deschise ferestruica și privi în afară. Nu putu vedea 
decât acoperișul clădirii cum se înclina abrupt și, dincolo de 
acesta, vârful turnurilor de la Notre Dame care sclipeau în 
soarele de dimineaţă. Îi plăcu în mod deosebit prospeţimea 
aerului de dimineaţă care plutea pe deasupra Senei. Era dulce și 
înviorător, iar el îl inspiră profund. 

Vera venise la un moment dat în decursul nopții și îi 
schimbase bandajele. Incercase să-i comunice ceva, însă el 
fusese prea adormit ca să priceapă, și adormise la loc. Mai 
târziu, când se trezise și simţurile începuseră să-i revină, își 
concentrase gândurile asupra lunganului și asupra poliţiei, și a 
ceea ce avea să facă în privinţa lor. Numai că acum îi venise în 
minte Erwin Scholl, individul despre care Henri Kanarack jurase, 
sub teroarea succinilcolinei, că era persoana care-l angajase să-l 
ucidă pe tatăl său. Acest lucru se întâmplase, după cum își 
amintea, aproape exact în momentul în care apăruse din 
întuneric lunganul și trăsese asupra lor. Erwin Scholl. De unde? 
Kanarack îi spusese și acest lucru. 


215 


Osborn se întoarse de la fereastră și șchiopătă înapoi până la 
pat, netezi puţin cuvertura, apoi se răsuci și se așeză ușurel. 
Drumul de la pat până la baie și înapoi îl extenuase mai mult 
decât și-ar fi dorit. Acum stătu acolo, pe marginea patului, 
aproape incapabil să mai facă și altceva în afară de a inspira și a 
expira. 

Cine era Erwin Scholl? Și de ce dorise acesta moartea tatălui 
său? Deodată își închise ochii. Era aceeași întrebare pe care și-o 
pusese timp de aproape treizeci de ani. Durerea din picior nu 
era nimic în comparaţie cu ceea ce-i tulbura sufletul. Își aminti 
senzaţia care-i străpunsese măruntaiele în momentul în care 
Kanarack îi spusese că fusese plătit s-o facă. Într-o clipă, 
întreaga chestiune se transformase dintr-o viață de singurătate, 
durere și furie, în ceva dincolo de capacitatea de înțelegere a 
cuiva. In faptul că dăduse pe neașteptate peste Henri Kanarack, 
că descoperise unde locuia și unde lucra acesta, se gândise că 
Dumnezeu remarcase în cele din urmă că exista și că, în sfârșit, 
va pune capăt suferinței din interiorul său. Numai că nu se 
întâmplase așa. Fusese doar canalizată spre altceva, cu multă 
cruzime, ingenios. Ca o minge pasată către altcineva în jocul de- 
a măgărușul. Și el era acela de care se fereau ei și făcuseră 
acest lucru de atâţia ani! 

Râul, cel puţin, îl purtase undeva anume. Dacă acel loc ar fi 
însemnat moartea lui, ar fi fost oricum de preferat celei căreia îi 
fusese redat acum, care nu-i permitea niciun strop de odihnă, 
care-l menținea pe vecie înfuriat, care făcea să-i fie imposibil să 
iubească sau să fie iubit fără să trăiască teama îngrozitoare că 
va distruge acest lucru. Cel care-i turmenta gândurile nu 
dispăruse, ci numai își schimbase forma. Henri Kanarack 
devenise Erwin Scholl. De data aceasta nu avea un chip, ci era 
doar un nume. Cât i-ar lua să-l găsească - încă treizeci de ani? 
Și dacă ar avea curajul și puterea să o facă și în cele din urmă |- 
ar găsi, ce ar urma după aceea? Încă o ușă care să ducă în altă 
parte? 

Un zgomot care se auzi spre peretele din capătul opus îl 
smulse pe Osborn din gândurile sale. Venea cineva! Se uită 
rapid după un loc în care ar fi putut să se ascundă. Nu exista 
niciunul. Unde era arma lui Kanarack? Ce făcuse Vera cu ea? Se 
uită din nou înspre ușă. Mânerul se răsuci. Singura armă pe care 
o avea era bastonul de lângă el. Il cuprinse cu mâna, iar ușa se 


216 


deschise. În pragul ei apăru Vera, îmbrăcată în halat alb, 
pregătită pentru serviciu. 

— Bună dimineaţa, spuse ea, intrând. 

Și acum ţinea o tavă în mână, de data aceasta cu cafea 
fierbinte și croissante, și o cutie din plastic termoizolatoare în 
care se aflau fructe, brânză și o bucată nu prea mare de pâine. 

— Cum te simţi? 

Lui Osborn îi scăpă un oftat și puse bastonul pe pat. 

— Bine, spuse el. Mai ales acum, când știu cine venea să mă 
viziteze. 

Vera așeză tava pe măsuţa de lângă fereastră și se întoarse 
să-l privească. 

— Poliţia a venit din nou noaptea trecută. Era și un poliţist 
american, care părea să te cunoască destul de bine. 

— McVey! spuse Osborn tresărind. „Dumnezeule, încă se află 
la Paris!” 

— Pari să-l cunoşti și tu... zâmbi Vera subţire, aproape 
periculos, ca și cum i-ar fi făcut plăcere toate acestea, într-un 
mod total nebunesc. 

— Ce au vrut? întrebă el rapid. 

— Au descoperit că te-am luat de pe terenul de golf. Am 
recunoscut că am scos un glonţ din tine. Voiau să știe unde ești. 
Le-am spus că te-am lăsat la gară și că nu știu unde te-ai dus și 
că tu nu doreai ca eu să știu aceste lucruri. Nu sunt prea 
convinsă că m-au crezut. 

— McVey te va supraveghea ca un uliu, așteptând să iei 
legătura cu mine. 

— Știu. De aceea mă duc înapoi la serviciu. Voi fi de serviciu 
treizeci și șase de ore. Să sperăm că la sfârșitul acestora se vor 
plictisi și vor presupune că le-am spus adevărul. 

— Și dacă nu va fi așa? Dacă vor hotărî să-ți percheziţioneze 
apartamentul, și după aceea și clădirea? 

Osborn se simţi deodată înspăimântat. Era încolţit și nu avea 
niciun loc unde să se ducă. Starea piciorului său nu avea nicio 
importanţă; dacă va încerca să iasă și ei supravegheau clădirea, 
îl vor prinde înainte să treacă strada. lar dacă se hotărau să 
percheziționeze clădirea, vor găsi în cele din urmă 
ascunzătoarea în care se afla și atunci oricum s-ar fi terminat. 

— Nu avem ce altceva să facem. 


217 


Vera era puternică, sigură pe sine. Nu numai că era de partea 
lui și că-l proteja, dar ţinea și lucrurile foarte mult sub control. 

— Apă ai la baie și ai mâncare suficientă până mă întorc eu. 
Aș vrea să începi să faci exerciţii. Să întinzi piciorul și să-l ridici, 
dacă poţi, sau dacă nu, mergi dintr-o parte în alta prin cameră 
cât de mult poţi, din patru în patru ore. Când vom pleca de aici, 
va trebui să poţi merge. Și să ai grijă să ţii draperia trasă când 
se întunecă. Camera este ascunsă vederii în interiorul 
acoperișului, dar dacă cineva supraveghează clădirea, lumina 
te-ar da imediat de gol. Uite... spuse Vera și îi puse în mână o 
cheie. Este cheia de la apartamentul meu - în cazul în care 
trebuie să iei legătura cu mine. Numărul se află pe o foaie de 
hârtie lângă telefon. Scările dau într-o debara de la etajul de 
dedesubt. Coboară pe scările de serviciu până la etajul al doilea. 

Vera ezită și se uită la el. 

— Nu trebuie să-ţi mai spun să ai grijă! 

— Și nici eu nu trebuie să-ţi mai spun că încă te poţi retrage 
din chestia asta. Du-te la bunica ta și să negi că ai fi avut cea 
mai vagă idee despre ce s-a întâmplat aici! 

— Nu, spuse ea și se îndreptă către ușă. 

— Vera! 

— Ce e? se opri ea și privi înapoi. 

— Aveam un pistol. Unde este? 

Vera reacţionă, iar Osborn observă că ei nu-i făcuse nicio 
plăcere să-l audă spunând asta. 

— Vera, spuse el și apoi tăcu. Dacă mă găsește lunganul, cum 
m-aș putea apăra? 

— Cum ar putea să te găsească? Nu are cum să afle despre 
mine, cine sunt sau unde locuiesc. 

— Nu știa nici despre Merriman. Și cu toate acestea, el e mort 
acum. 

Ea avu o ezitare. 

— Vera, te rog! 

Osborn o privi direct în ochi. Pistolul era pentru a-și apăra 
viața, și nu ca să împuște polițiști. 

În cele din urmă, ea făcu un semn cu capul înspre masa de 
lângă fereastră. 

— Este în sertar. 


52. 


Marsilia. 


Marianne Chalfour Bouget plecă fără tragere de inimă de la 
slujba de la ora opt la numai zece minute după ce începuse, și 
asta numai din cauză că plânsul surorii ei îi făcea pe ceilalţi 
enoriași, iar ea îi cunoștea bine pe majoritatea dintre ei, să-și 
întoarcă privirile și să se uite la ea. Michele Kanarack era la ea 
de mai puţin de patruzeci și opt de ore, și în tot acest timp 
fusese incapabilă să-și controleze lacrimile. 

Marianne era mai mare cu trei ani decât sora ei și avea cinci 
copii, dintre care cel mai mare avea paisprezece ani. Soţul ei, 
Jean Luc, era pescar, iar venitul său varia în funcţie de anotimp 
și își petrecea mare parte din timp departe de familie. Însă când 
era acasă, așa cum se întâmpla acum, dorea să-și petreacă 
vremea cu soţia și cu copiii săi. Și mai ales cu soţia sa. 

Jean Luc avea un apetit sexual vorace și nu-i era rușine cu 
acest lucru. Numai că putea fi problematic, chiar jenant, atunci 
când dorinţele lui îl copleșeau și își lua nevasta din picioare sau 
așezată pe vreun scaun și o ducea în braţe până în dormitorul 
apartamentului lor micuţ cu trei camere, unde făceau dragoste 
zgomotos și sălbatic timp de mai multe ore odată. 

De ce venise Michele deodată să locuiască împreună cu ei și 
pentru cât timp era ceva ce el nu putea înțelege. Toţi oamenii 
căsătoriți aveau probleme. Însă, de obicei, le rezolvau cu 
ajutorul unui preot. Prin urmare, era convins că Henri Kanarack 
va apărea dintr-o clipă în alta, implorând-o pe Michele să-l ierte, 
și se vor întoarce la Paris. 

Michele, însă, printre lacrimi, era la fel de convinsă că el nu va 
face acest lucru. Era la ei de două nopţi, încercând să doarmă 
pe canapeaua din minuscula lor sufragerie, care era și 
bucătărie, împinsă încolo și încoace de copiii care se înghesuiau 
în jurul micuţului lor televizor alb-negru, certându-se pe 
programe. Asta în vreme ce în cealaltă cameră, soțul și soţia 
făceau dragoste zgomotos, fără să-i bage cineva de seamă în 
afară de Michele. 


Până duminică dimineaţa, Jean Luc se săturase deja de 
lacrimile ei și îi spusese lui Marianne acest lucru direct și la 
obiect, de faţă cu Michele. S-o ducă la biserică și, în fața lui 
Dumnezeu, s-o facă să se oprească din plâns! Sau dacă nu o 
ajuta Dumnezeu, măcar sfinţia sa, părintele. 

Numai că nu avusese efect. lar acum, după ce plecaseră de la 
biserică și în vreme ce mergeau prin soarele cald, 
mediteranean, cotind pe Bulevardul Atenei către Canebiere, 
Marianne o luă de mână pe sora sa. 

— Michele, nu ești tu singura femeie din lume al cărei bărbat 
a plecat dintr-odată. Și nici nu ești prima femeie însărcinată 
căreia i se întâmplă acest lucru. Da, te doare și te înțeleg. Însă 
viaţa merge mai departe cu bucuriile ei, așa că ajunge! Ne 
aflăm aici pentru tine. Găsește-ţi o slujbă și naște-ţi copilașul! 
Apoi caută-ţi un bărbat de treabă! 

Michele se uită la sora sa, apoi își plecă privirile în pământ. 
Marianne avea dreptate, bineînţeles. Numai că asta nu îi 
micșora durerea sau teama de singurătate sau senzaţia de gol 
din suflet. Numai că raţiunea nu a îndepărtat niciodată lacrimile. 
Doar timpul. 

După ce-i spusese toate acestea, Marianne se opri într-o piaţă 
mică în aer liber de pe Quai des Belges ca să cumpere o găină 
fiartă și niște legume proaspete pentru cină. Piaţa și trotuarul, 
chiar și la această oră, erau aglomerate, iar sunetul oamenilor și 
al mașinilor care treceau făceau ca zgomotul să fie foarte mare. 

Marianne auzi un zgomot straniu, ca un pocnet, care se 
evidenție faţă de celelalte sunete. Când se întoarse spre Michele 
s-o întrebe despre acesta, o văzu pe sora sa lăsându-se peste o 
tarabă pe care era o grămadă mare de pepeni, arătând ca și 
cum ar fi fost foarte surprinsă de ceva. Apoi zări o pată de 
culoare roșu aprins la baza gulerului alb de la gâtul lui Michele, 
care începu să se împrăștie. În același timp simţi o prezenţă și 
își ridică privirile. Un bărbat înalt stătea în faţa ei și zâmbea. 
Apoi îi apăru ceva în mână și ea auzi din nou pocnetul acela. 
Într-o secundă, bărbatul dispăru și brusc i se păru că ziua începe 
să se întunece. Se uită în jurul ei și zări mai multe chipuri. Apoi, 
în mod curios, totul dispăru. 


220 


53. 


Bernhard Oven ar fi putut să se ducă înapoi la Paris cu 
avionul, la fel cum venise și la Marsilia, însă un bilet dus-întors în 
decursul unui timp în care se petrecuseră mai multe crime era 
prea ușor de depistat de către polițiști. Trenul de mare viteză 
TGV de la Marsilia la Paris parcurgea distanţa în patru ore și trei 
sferturi, perioadă în care Oven stătu confortabil în 
compartimentul de clasa întâi și evaluă ce se întâmplase până 
atunci și ce mai urma să se întâmple. 

Să o găsească pe Michele Kanarack acasă la sora ei în Marsilia 
fusese o chestiune simplă, deoarece o urmărise până la gară în 
dimineaţa în care aceasta plecase din Paris, și observase ce tren 
luase. |n momentul în care știuse trenul și destinaţia, 
Organizația se ocupase de rest. Fusese așteptată când se 
dăduse jos din tren, și apoi fusese urmărită până la locuinţa 
surorii ei din cartierul Le Panier. După aceea, fusese 
supravegheată cu grijă și se stabilise exact cine fuseseră 
persoanele cărora le-ar fi putut face confidențe. După ce 
obținuse aceste informaţii, Oven luase un avion Air Inter de la 
Paris la Marsilia și închiriase o mașină la aeroportul Provence. În 
locul destinat roții de rezervă se aflau o armă automată 
cehoslovacă CZ de calibrul 22, muniţie suplimentară și un 
amortizor. 

— Bonjour. Ah, le billet, ouř*. 

Oferindu-i biletul controlorului pentru a i-l verifica, Oven 
schimbă cu acesta genul de glume fără sens care se obișnuiesc 
între un controlor de bilete și omul de afaceri de succes pe care- 
| întruchipa el, apoi se așeză la loc și privi peisajul francez în 
vreme ce trenul se deplasa rapid spre nord prin verdeața de pe 
Valea Ronului. Făcu o evaluare și estimă că se deplasau în zona 
respectivă cu aproape trei sute de kilometri pe oră. 

Făcuse bine că se ocupase de femei acolo unde le găsise. 
Dacă ar fi reușit cumva să scape de el și ar fi ajuns acasă, ei 
bine, oamenii isterici au fost întotdeauna niște ţinte dificile. lar 
imaginea soţului Mariannei și a celor cinci copii împușcați mortal 
în apartamentul lor, indiferent cât de curat lucrase el, le-ar fi 


14 Bună ziua. A, da, biletul. - în limba franceză în original (n.t.). 


făcut cu siguranță pe cele două femei să-și iasa din minţi, 
aducând în preajmă vecinii și pe toţi cei care le-ar mai fi auzit. 

Bineînţeles, soțul și copiii vor fi descoperiţi, dacă nu fuseseră 
deja, iar știrea îi va aduce acolo în mare grabă pe polițiști și pe 
politicieni. Însă Oven nu avusese de ales. Soţul se pregătea să 
plece pentru a se întâlni cu amicii lui la cafeneaua locală, iar 
asta ar fi însemnat să aștepte până mai târziu în ziua respectivă, 
când toată lumea ar fi fost adunată acasă. lar acest lucru ar fi 
produs o întârziere pe care nu și-o permitea, deoarece avea de 
rezolvat niște probleme mai presante în Paris; probleme în care 
Organizația fusese incapabilă să-l ajute până în acel moment. 

Antena 2, rețeaua naţională de televiziune, arâtase un 
interviu cu administratorul unui club de golf de pe Sena, lângă 
Vernon. Un doctor din California, pe care poliţia îl suspecta 
pentru uciderea unui american expatriat pe nume Albert 
Merriman, se târâse afară din Sena sâmbătă dimineaţa și 
petrecuse un timp ca să-și revină în casa administratorului, 
înainte de a fi luat cu mașina de către o franţuzoaică brunetă. 

Până în prezent, toate persoanele care fuseseră implicate în 
relații intime cu Albert Merriman fuseseră eliminate rapid și 
eficient de către Bernhard Oven. Însă nu se știe cum, doctorul 
american, identificat ca Paul Osborn, supraviețuise. lar acum 
mai era implicată și o femeie. Trebuia să-i găsească pe amândoi 
și să se ocupe de ei înainte de a ajunge poliţia la ei. Nu era chiar 
atât de dificil, dacă timpul nu ar fi lucrat deodată în defavoarea 
sa. Astăzi era duminică, 9 octombrie. Problemele trebuiau 
rezolvate până vineri, 14 octombrie, cel târziu. 

e 

— Aţi lucrat vreodată cu domnul Lybarger când acesta era 
dezbrăcat, domnişoară Marsh? 

— Nu, domnule doctor, bineînțeles că nu, spuse Joanna, 
mirată de întrebare. Nu ar fi existat niciun motiv. 

Joanna nu îl plăcea pe Salettl mai mult în Zürich decât în New 
Mexico. Stilul lui sec și distant când i se adresa era mai mult 
decât intimidant. O înspăimânta de-a dreptul. 

— Atunci înseamnă că nu l-ați văzut niciodată dezbrăcat. 

— Nu, domnule. 

— Poate în chiloţi? 

— Doctore Saletti, nu sunt sigură că înțeleg ce vreţi să 
spuneți. 


222 


La ora șapte fix în dimineaţa respectivă, Joanna fusese trezită 
în camera ei de un telefon de la Von Holden. In locul bărbatului 
cald și drăgăstos din noaptea precedentă, acesta fusese dur și 
la obiect. Îi spusese că va veni o mașină în patruzeci și cinci de 
minute s-o ia împreună cu bagajele ei pentru a o transporta pe 
proprietatea domnului Lybarger; știa că ea va fi gata până 
atunci. Surprinsă de tonul lui distant, ea nu spusese nimic în 
afară de da, bine. Apoi îi venise în minte ceva și întrebase ce ar 
fi trebuit să facă în privinţa câinelui ei pe care-l lăsase într-un 
hotel pentru animale din Taos. 

— S-a avut grijă de acest lucru, spusese Von Holden, și după 
aceea închisese telefonul. 

O oră mai târziu, încă puţin marcată în urma combinației de 
diferenţă de fus orar, cină, băuturi și maraton sexual cu Von 
Holden, Joanna se aflase pe bancheta din spate a limuzinei 
Mercedes a lui Lybarger, în vreme ce aceasta cotise din 
autostrada principală și oprise la poarta de securitate. Şoferul 
apăsase un buton, iar geamul din partea pasagerului se lăsase 
în jos suficient de mult încât un paznic în uniformă să poată 
arunca o privire în interior. Satisfăcut, acesta le făcuse semn să 
treacă mai departe, iar limuzina se deplasase pe un drum lung, 
mărginit de copaci, înspre ceea ce Joanna urma să descrie mai 
târziu ca fiind un castel. 

O menajeră de vârstă mijlocie cu un zâmbet plăcut o 
condusese în apartamentul ei: un dormitor imens, cu baie 
proprie, situat la parter, care dădea înspre o pajiște întinsă, ce 
se termina la marginea unei păduri dese. 

După zece minute, cineva îi bătuse la ușă și fusese escortată 
de către aceeași femeie până la biroul de la etajul al doilea al 
doctorului Salettl dintr-o clădire separată, acolo unde se afla și 
în momentul de faţă. 

— judecând după rapoartele dumneavoastră, observ că și 
dumneavoastră aţi fost la fel de impresionată ca și noi ceilalţi de 
progresele domnului Lybarger. 

— Da, domnule, răspunse Joanna, hotărâtă să nu se lase 
intimidată de stilul lui Saletti. La început, când am venit prima 
dată să lucrez cu dumnealui, cu mare dificultate avea vreun 
control asupra funcţiilor sale motorii voluntare. li era greu până 
și să se concentreze asupra unei idei. Însă pe măsură ce trecea 


223 


vremea, dânsul a continuat să mă uimească. Are o voinţă 
interioară incredibil de puternică. 

— Este și robust din punct de vedere fizic. 

— Da, și asta. 

— Se simte confortabil într-o atmosferă socială. Este capabil 
să se relaxeze în mijlocul oamenilor și să converseze în mod 
inteligent cu ei. 

— Însă... 

Joanna voia să menţioneze despre faptul că Lybarger 
pomenea încontinuu despre familia lui. 

— Aveţi vreo rezervă? 

Joanna ezită. Nu avea niciun rost să pomenească despre ceva 
ce se întâmplase numai între ea și Lybarger. In afară de asta, de 
fiecare dată când făcuse acele referiri, acesta fusese fie obosit, 
fie pe parcursul călătoriei, timp în care rutina lui zilnică îi fusese 
întreruptă. 

— Voiam doar să spun că obosește foarte ușor. De aceea am 
solicitat să i se aducă un cărucior cu rotile seara trecută pe va... 

— Bastonul pe care-l folosește, o întrerupse Saletti, după care 
făcu o însemnare, apoi își îndreptă din nou privirile către ea. 
Este posibil să stea în picioare și să se deplaseze fără acesta? 

— Este obișnuit să se folosească de el. 

— Vă rog să răspundeţi la întrebare. Poate să se deplaseze 
fără el? 

— Da, dar... 

— Dar ce? 

— Nu pe distanţe mari și nu cu prea mare încredere. 

— Se îmbracă singur. Se bărbiereşte singur. Se duce la 
toaletă fără ajutor, nu-i așa? 

— Da. 

Joanna începuse să-și dorească să fi refuzat oferta lui Von 
Holden și să se fi dus astăzi acasă, așa cum își planificase. 

— Poate ţine un stilou și să-și scrie numele citet? 

— Destul de citeţ, spuse ea și își forță un zâmbet. 

— Dar celelalte funcţii ale lui? 

— Nu știu ce vreţi să spuneţi cu celelalte funcţii, spuse Joanna 
încruntându-se. 

— Este capabil să aibă o erecție? Să aibă relaţii sexuale? 

— Nu-nu știu, se bâlbâi ea. 


224 


Era jenată. Nu i se pusese niciodată o asemenea întrebare 
despre niciunul dintre pacienţii ei de până atunci. 

— Mă gândesc că aceasta este mai mult o întrebare medicală. 

Saletti o privi insistent pentru o clipă, apoi continuă: 

— Din punctul dumneavoastră de vedere, când aţi putea 
spune că își va recăpăta toate capacităţile lui fizice, și când va fi 
funcţional în totalitate, ca și cum nu ar fi suferit niciodată de 
accidentul cerebral? 

— Dacă... dacă ne referim la funcţiile lui motorii de bază, cum 
ar fi statul în picioare, mersul pe jos, vorbitul, fără să obosească, 
și doar atât - celelalte lucruri, așa cum am mai spus, nu ţin de 
competența mea... 

— Numai funcţiile motorii. Cât de mult credeţi că va dura? 

— Nu-nu știu exact. 

— Faceţi o estimare, vă rog. 

— Chiar... nu știu. 

— Acesta nu este un răspuns. 

Salettl o privea ca și cum ar fi fost un copil obraznic, și nu 
terapeuta profesionistă a pacientului. 

— Dacă... lucrez mult cu el și dacă el răspunde ca până 
acum... Aș putea spune că poate după încă o lună... Dar trebuie 
să înțelegeţi că nu e decât o presupunere. Totul depinde de 
modul în care el... 

— Vă voi fixa un termen. Până la sfârșitul acestei săptămâni 
vreau să-l văd mergând fără baston. 

— Nu știu dacă acest lucru este posibil. 

Saletti apăsă un buton de lângă brațul său și vorbi prin 
intercom. 

— Domnișoara Marsh este gată să înceapă să lucreze cu 
domnul Lybarger. 


54. 


McVey privi prin fereastra de la biroul lui Lebrun. Sub el, cu 
cinci etaje mai jos, se vedea Place du Parvis, piaţa deschisă din 
față de la Notre Dame, plină de turiști. La ora unsprezece și 
jumătate începuse să se încălzească, atmosfera fiind cea a unei 
zile indiene de vară. 


225 


— Opt morţi. Dintre care cinci copii. Fiecare a fost împușcat în 
cap cu o armă de calibrul 22. Nimeni nu a văzut și nu a auzit 
nimic. Nici vecinii de alături, nici oamenii din piaţă. 

Lebrun trânti pe birou raportul primit prin fax de la poliţia din 
Marsilia și se întinse după un termos cromat de pe o masă din 
spatele său. 

— Profesionist, cu amortizor, spuse McVey, fără să încerce să- 
și ascundă mânia. Încă opt persoane pe lista lunganului. 

— Dacă este vorba despre lungan. 

McVey îl privi cu duritate. 

— Văduva lui Merriman? Dar dumneata ce crezi? 

— Cred că probabil ai dreptate, mon ami, spuse Lebrun 
încetișor. 

McVey se întorsese la hotel din poiana de lângă râu cu puţin 
înainte de ora opt și îl sunase imediat acasă pe Lebrun. Drept 
urmare, Lebrun alertase toate agenţiile de poliţie din ţară, 
prevenindu-le că viaţa lui Michele Kanarack era în pericol. 
Problema evidentă era, desigur, faptul că nu i se dăduse încă de 
urmă. Și cum nu aveau nimic altceva în afară de descrierea ei, 
pe care o obţinuseră în cele din urmă inspectorii Maitrot și 
Barras de la locatarii din bloc, alarma lui Lebrun nu fusese decât 
o avertizare aruncată în vânt. Fantomele erau foarte dificil de 
protejat. 

— Prietene, cum am fi putut ști? Oamenii mei au stat acolo la 
râu o zi întreagă înaintea ta și nu au găsit nimic care să indice 
prezenţa unui al treilea om. 

Lebrun încerca să fie de folos, însă nu reuși să îndepărteze 
sentimentul de vinovăţie și de neajutorare care strângeau 
stomacul lui McVey. Opt oameni erau morți și ar fi putut să fie 
încă în viaţă dacă într-un fel sau altul el și cu poliţia franceză ar 
fi fost ceva mai buni în activitatea lor. Michele Kanarack fusese 
împuşcată doar cu câteva clipe după ce McVey îl sunase pe 
Lebrun pentru a-l preveni că aceasta era în pericol. Dacă ar fi 
descoperit care era situaţia și ar fi sunat cu vreo trei ore mai 
devreme, sau patru, sau cinci, oare lucrurile ar fi stat acum 
altfel? Poate că da, poate că nu. Ea ar fi fost oricum ca un ac 
care ar fi trebuit căutat în carul cu fân. 

„Protecţie și acţiune în slujba dumneavoastră” era sloganul 
scris pe uniformele negre cu alb de la LAPD. Zi de zi, oamenii 
râdeau de acesta, ori își băteau joc, ori îl ignorau pur și simplu. 


226 


„Acţiune în slujba dumneavoastră?” Cine mai știe ce mai 
însemna și asta? Însă protecţia oamenilor era cu totul altceva. 
Asta dacă îţi păsa într-adevăr, așa cum îi păsa lui McVey. Dacă 
oamenii sufereau din cauza ta sau a partenerului tău, sau dacă 
departamentul nu era la înălțimea așteptărilor, atunci sufereai și 
tu. Și încă destul de tare. Nimeni nu știe acest lucru, iar tu nu 
pomenești niciodată despre asta. Decât poate numai față de 
tine sau poate privind la băutura din faţa ta, atunci când încerci 
să uiţi despre asta. Nu era vorba despre idealism - acesta 
dispărea de prima dată de când ajungeai să vezi pe cineva 
împușcat în faţă. Era vorba despre altceva. Despre motivul 
pentru care sfârșeai, după cine știe câţi ani, făcând același 
lucru, și făcându-l în continuare. Michele Kanarack și familia 
surorii ei nu fuseseră un aparat stricat care mai putea fi reparat. 
Oamenii din blocul lui Agnes Demblon nu fuseseră o mașină 
nouă care se stricase și asupra căreia să se bată oamenii la o 
vânzare auto. Fuseseră oameni cu toţii, pentru binele cărora 
luptau polițiștii, la bine și la rău, în fiecare zi de lucru din vieţile 
lor. 

— Aia-i cafea? întrebă McVey indicând cu capul înspre 
termosul din mâna lui Lebrun. 

— Oui. 

— Vreau și eu una amară, spuse McVey. Exact cum e și ziua 
de astăzi. 

Pe la ora 9:30, Lebrun trimisese o echipă de specialiști până 
la poiană, pentru a lua o amprentă din ghips după urma 
cauciucului și să caute prin păduricea de pini pentru 
eventualitatea în care i-ar fi scăpat ceva lui McVey. 

La 10:45, McVey se întâlnise cu Lebrun în biroul acestuia și se 
duseseră împreună la laborator ca să verifice amprenta 
cauciucului. Când sosiseră, îl găsiseră pe tehnician lucrând la 
ghipsul care se întărea cu un uscător de păr portabil. După cinci 
minute, ghipsul era suficient de uscat pentru a se putea face o 
amprentare a acestuia pe hârtie. 

După aceea, le sosise colecţia de modele de cauciucuri, 
furnizată poliţiei din Paris de către producătorii de cauciucuri. 
După un sfert de oră găsiseră ceea ce căutau. Modelul scos în 
cerneală de pe mulajul din ghips realizat în poiană se potrivea 
cu certitudine unui cauciuc Pirelli a unui producător italian, 
mărimea P205/70R14, care intra pe o jantă de paisprezece pe 


227 


cinci inci și jumătate. În dimineaţa următoare, luni, un specialist 
de la fabrica Pirelli urma să fie chemat pentru a examina 
mulajul, să vadă dacă se mai pot observa și alte chestiuni de 
detaliu. 

Pe drumul înapoi spre biroul lui Lebrun, McVey întrebase 
despre scobitoare. 

— Asta o să dureze mai mult, spusese Lebrun. Poate mâine, 
poate poimâine. Sincer să fiu, mă îndoiesc că ne va revela prea 
multe informaţii. 

— Poate o să avem noroc. Poate că în momentul în care s-a 
scobit în dinţi și-a rănit gingia și au rămas urme de sânge pe ea. 
Sau poate are vreo infecție sau altă boală, care să reiasă din 
salivă. Orice ar fi mai mult decât avem acum, inspectore. 

— Nu avem cum să știm dacă lunganul a utilizat scobitoarea. 
Ar putea foarte bine să fie a lui Merriman, sau a lui Osborn, sau 
a unei persoane necunoscute, spusese Lebrun și deschisese ușa 
de la biroul său. 

— Vrei să spui a unui posibil martor, spusese McVey în vreme 
ce intrară. _ 

— Nu, nu m-am referit deloc la asta. Insă asta este o idee, 
McVey. Una bună. Mă declar învins. 

În acel moment se auzise o bătaie în ușă și polițistul în 
uniformă intrase cu faxul de la poliţia din Marsilia. 

e 

McVey își dădu cafeaua pe gât și se duse în partea cealaltă a 
camerei. Pe un panou cu anunțuri se afla un exemplar din Le 
Figaro, iar pe un sfert din pagină era tipărită imaginea lui 
Levigne, în vreme ce acesta oferea presei povestea sa. Frustrat 
în mod evident, McVey își înfipse degetul în aceasta. 

— Ceea ce mă enervează pe mine este acest individ de la 
clubul de golf, căruia îi era teamă că am putea să dăm presei 
numele lui, și care se duce apoi și face el singur acest lucru. Și 
asta nu face decât să-i comunice amicului nostru că are un 
martor ocular care este încă în viață. 

McVey se îndepărtă de articolul din ziar, trăgându-se de 
ureche. 

— Pe toţi dracii, Lebrun! Noi nu reușim s-o găsim, dar el 
reușește! 

Se întoarse și îl privi în ochi pe polițistul francez. 


228 


— Cum de-a știut să se ducă la Marsilia, când nimeni altcineva 
n-a știut nimic? Și când a ajuns acolo, cum de-a știut unde s-o 
găsească? 

Lebrun își apăsă vârfurile degetelor unul de altul. 

— Te gândești la conexiunea de la Interpol. Cel din Lyon care 
a solicitat dosarul lui Merriman de la poliţia din New York se 
poate să fi avut mijloace similare să o găsească. 

— Da, la asta mă gândeam. 

Lebrun își puse jos ceașca de cafea, aprinse o ţigară și se uită 
la ceas. 

— Ca să știi și tu, îmi iau liber pentru restul zilei, spuse el 
încet. Îmi iau o scurtă vacanţă, de unul singur. Fac o excursie cu 
trenul până la Lyon. Nu știe nimeni unde mă duc, nici măcar 
nevastă-mea. 

McVey se încruntă. 

— Scuză-mă dacă nu înţeleg. Dar ce ai să faci, ajungi la Lyon 
și începi să pui întrebări în stânga și în dreapta, și crezi că 
persoana care a făcut-o o să ridice mâna și o să spună „Eu 
sunt”? Ai putea foarte bine să convoci înainte și o conferință de 
presă. 

— Mon ami, spuse Lebrun și zâmbi. Am spus că mă duc la 
Lyon. Nu am spus că mă duc la sediul Interpolului. De fapt, am 
invitat un prieten foarte vechi la o cină foarte liniștită. 

— Continuă, spuse McVey. 

— După cum știi, Grupul D, care a primit însărcinarea 
investigaţiei dumitale referitoare la trupurile decapitate, este un 
subgrup al Diviziei a Doua a Interpolului. Divizia a Doua este 
divizia de poliţie care se ocupă total de partea de descoperire și 
de analiză a cazului. Persoana care a solicitat dosarul lui 
Merriman este cu siguranţă un membru al Diviziei a Doua, 
foarte posibil un membru sus-pus. Pe de altă parte, Divizia Intâi 
ține de administraţia generală, care se ocupă de finante, 
personal, procurarea echipamentului, servicii de custodie și 
lucruri ca personalul, contabilitatea, administrarea clădirii și alte 
activităţi de zi cu zi. Una dintre aceste activităţi de zi cu zi este 
securitatea subgrupului și răspunde de securitatea sediului. 
Persoana care este responsabilă cu acest subgrup are acces la 
datele referitoare la angajatul care a solicitat dosarul Merriman. 

Lebrun zâmbi, încântat de planul lui. McVey îl privi fix. 


229 


— Mon ami, nu vreau să sune cinic ceea ce voi spune, dar ce 
se întâmplă dacă prietenul pe care îl inviţi atât de drăguţ la cină 
va fi exact persoana care a făcut solicitarea? Nu-ţi dai seama că 
dumneata ești chiar persoana de care se fereau ei, ca nu cumva 
să afli acele informaţii? Ca să aibă timp să dea de Merriman. M- 
ai întrebat mai demult dacă eu cred că acești indivizi ar fi în 
stare să omoare un poliţist. Dacă aveai cumva dubii până acum, 
mai aruncă o dată o privire pe raportul din Marsilia! 

— Ah, dumnealui îi place să avertizeze folosind blestemate de 
metafore! spuse Lebrun zâmbind și strivindu-și ţigara. Prietene, 
îți apreciez grija. Și dacă circumstanţele ar fi fost diferite, aș fi 
fost de acord cu tine cu dragă inimă că abordarea mea este cam 
riscantă. Cu toate acestea, mă îndoiesc că supraveghetorul 
securităţii interne i-ar face vreun rău fratelui său mai mare. 


55. 


Un Ford Sierra de culoare verde închis cu cauciucuri Pirelli 
P205/70R14 și roți de paisprezece pe cinci inci și jumătate se 
deplasa încet pe lângă blocul de pe Quai de Bethune numărul 
18, apoi coti pe Pont de Sully și parcă în spatele unui Jaguar 
decapotabil alb, care staţiona pe rue St.-Louis en Île. O clipă 
după aceea, portiera se deschise și bărbatul cel înalt cobori din 
mașină. Era o după-amiază caldă, și cu toate acestea el purta 
mănuși. Mănuși chirurgicale de culoarea pielii. 

Trenul lui Bernhard Oven sosise în Gare de Lyon la ora 
doisprezece și un sfert. Din gară luase un taxi până la aeroportul 
Orly, de unde își luase Fordul de culoare verde. Pe la 2:50 era 
înapoi în Paris și parcase lângă clădirea în care locuia Vera 
Monneray. 

La ora 3:07 deschise încuietoarea și pătrunse în apartamentul 
ei, închizând ușa după el. Nu-l văzuse nimeni când traversase 
strada sau când utilizase cheia proaspăt făcută care se potrivea 
la ușa de siguranţă către intrarea de serviciu. Odată pătruns în 
interior, urcă pe scările de serviciu și intră în apartament prin 
holul din capăt. 

In aproape întreaga Franţă, povestea despre bruneta 
misterioasă care-l luase pe americanul suspect de crimă de la 


230 


clubul de golf, după ce acesta ieșise din Sena, fusese transmisă 
mai întâi pe postul de televiziune Antena 2 și, imediat după 
aceea, fusese repetată de toate celelalte mijloace media. Era o 
intrigă suculentă, romantică. Cine era ea și cine putea fi 
americanul erau subiectul unor speculaţii îndrăzneţe - de la o 
bine-cunoscută actriţă franceză, regizor și producător de film, 
până la o vedetă din lumea tenisului, o cântăreaţă americană de 
rock, care purta perucă și vorbea franţuzește; despre doctor se 
spunea că nu era de fapt doctor, că imaginea publicată în ziare 
era un fals și că era de fapt un actor faimos de la Hollywood, 
care se afla acum în Franţa pentru promovarea unui film; unele 
povești mai puţin optimiste stipulau că acesta era un fost 
senator al Statelor Unite, a cărui soartă era marcată de încă o 
tragedie. 

Identitatea și adresa Verei Monneray, scrisă de mână pe o 
carte de vizită, precum și cheile de la ușa de serviciu și de la 
apartamentul ei se aflaseră în torpedoul de la mașina lui 
Bernhard Oven când o luase din Orly. În cele cinci ore și ceva de 
când plecase el din Marsilia, Organizaţia se  dovedise 
meticuloasă și eficientă. La fel ca și în cazul lui Albert Merriman. 

e 

Ceasul decorativ de pe masa de lângă patul Verei Monneray 
indica ora trei și unsprezece minute după-amiaza. Domnișoara 
Monneray, Oven ştia acest lucru, plecase la serviciu în 
dimineața respectivă la ora șapte și își termina tura abia la ora 
șapte seara, a doua zi. Aceasta însemna, neluând în 
consideraţie intrarea neprevăzută a unei femei de serviciu sau a 
unui îngrijitor, că nu-l va deranja nimeni în vreme ce îi cerceta 
apartamentul. Mai însemna și că dacă se întâmpla ca 
americanul să se afle acolo, acesta ar fi singur. 

După cinci minute, Oven își dădu seama că americanul nu se 
afla acolo. Apartamentul era gol și fără nicio urmă. La ieșire, 
încuie ușa cu grijă și cobori tot pe unde urcase, pe scările de 
serviciu, oprindu-se unde ușa de serviciu se deschidea în stradă. 
Însă, în loc să iasă, cobori în continuare, până la subsol. Găsi un 
întrerupător și aprinse lumina, apoi privi în jurul său. Văzu un 
coridor lung și îngust care ducea sub clădire, cu numeroase uși 
și zone de depozitare cufundate în întuneric. La dreapta, 
adăpostite sub un plafon jos din bârne groase, se aflau 
containerele de gunoi ale locatarilor din clădire. Cât de inocent 


231 


veneau acestea în sprijinul parizienilor din clasa superioară, 
fiecare apartament având propriile containere, pe care se afla 
numărul apartamentului! O examinare mai atentă a zonei îi 
arătă care erau cele patru containere alocate apartamentului 
Verei, dintre care doar unul era plin. 

Oven dădu deoparte capacul, desfășură un ziar din ziua 
precedentă și așternu pe el gunoiul bucată cu bucată. Găsi 
patru cutii goale de Diet Coke, un recipient gol din plastic de 
Gelave, balsam pentru păr, un recipient gol de bomboane 
mentolate Tic Tac, o cutie goală de anticoncepţionale Today, 
patru cutii goale de bere slab alcoolizată Amstel, un exemplar 
din revista People, o conservă goală și îndoită de supă de vită, 
un recipient galben din plastic de săpun lichid Joy și - Oven se 
opri, deoarece se auzea ceva zornăind în interiorul recipientului 
de săpun lichid. Era pe punctul de a deșuruba capacul, când 
auzi o ușă deasupra lui și cineva începu să coboare scările. Pașii 
se opriră o clipă brusc în locul unde ușa de serviciu dădea în 
stradă, apoi continuară să coboare. Oven stinse lumina și se 
strecură în umbra din spatele scărilor, scoțându-și în același 
timp pistolul automat Walther de calibru 25 din bata 
pantalonilor. 

O clipă mai târziu, o femeie de serviciu dolofană, îmbrăcată 
cu un halat apretat negru cu alb, cobora greoi treptele, cărând 
un sac de gunoi din plastic. Aprinse lumina și ridică capacul de 
la unul din containerele de gunoi, apoi se reîntoarse înspre scări. 
In acel moment, zări mizeria pe care o făcuse când împrăștiase 
gunoiul deasupra ziarului. Mormăi ceva în franceză, se duse 
acolo, îl ridică și îl aruncă în containerul de gunoi al Verei. Puse 
capacul la loc, apoi stinse brusc lumina și începu să urce scările 
greoi. 

Oven ascultă cum se pierd pașii ei pe măsură ce se îndepărta. 
Bucuros că aceasta plecase, își strecură pistolul Walther înapoi 
în bata de la pantaloni, apoi aprinse lumina. Ridică din nou 
capacul de pe containerul de gunoi, scoase recipientul de plastic 
de la săpun lichid și-i deșurubă capacul, apoi îl răsturnă și îl 
scutură. Obiectul care se afla în interior zornăia, dar nu cădea. 
Scoase un cuțit lung, subţire, din manșetă, deschise lama și 
scoase în afară o fiolă acoperită cu resturi de săpun lichid. O 
șterse și o ţinu în lumină. Era o fiolă de la Produsele 
Farmaceutice Wyeth; pe etichetă scria 5 ml vaccin antitetanos. 


232 


Lui Oven îi trecu pe față umbra unui zâmbet. Vera Monneray 
era rezidentă și avea să devină medic în curând. Avea 
posibilitatea să cumpere medicamente și era calificată să facă o 
injecție. Un om rănit care ieșea dintr-un râu poluat necesita mai 
mult ca sigur o injecție antitetanos, nu numai pentru a preveni 
tetanosul, ci și difteria. Și era puţin probabil ca o persoană care 
ar face această injecție să aducă fiola goală cu ea și s-o ascundă 
în recipientul gol de la săpun lichid, dacă ar fi făcut injecţia în 
altă parte decât acasă. Nu, injecţia fusese făcută aici, în 
apartamentul Verei. Și pentru că americanul nu se afla acum în 
acest apartament, însemna că era pe undeva prin apropiere, 
poate într-o altă clădire sau poate chiar în această clădire. 

e 

Cu cinci etaje și jumătate mai sus de subsolul în care se afla 
Bernhard Oven, Paul Osborn se aplecă deasupra măsuţei de 
lângă fereastră și privi peste acoperișurile clădirilor, uitându-se 
la umbrele după-amiezii cum alunecă peste turlele gotice de la 
Notre Dame. În răstimpul în care nu dormise, ori mersese prin 
cămăruţă pentru a face exerciţiile necesare recuperării, ori 
privise în gol pe fereastră așa cum făcea acum, încercând să-și 
adune gândurile. 

Erau câteva realităţi evidente, pe care nu le putea ignora, 
concluzionase el. In primul rând, poliţia încă îl căuta în legătură 
cu moartea lui Albert Merriman. Aflase prin intermediul Verei că 
aceștia găsiseră restul de succinilcolină, pe care-l luaseră din 
camera lui de hotel. In momentul în care îi vor descoperi scopul, 
existau toate șansele să reexamineze trupul lui Merriman - 
căruia el încă dorea să-i spună Kanarack. Dacă se întâmpla 
acest lucru, vor găsi semnele de înțepare. Și dacă acest lucru nu 
se întâmplase deja, McVey îi va convinge să o facă. Nu conta că 
el nu-l omorâse pe Merriman. Ei vor continua să-l învinuiască de 
tentativă de omucidere. Și dacă vor dovedi acest lucru, ceea ce 
vor reuși, nu numai că el își va petrece Dumnezeu știe câţi ani 
într-o închisoare franceză, dar își va pierde și autorizaţia de a 
lucra ca medic în Statele Unite. 

În al doilea rând, el nu ieșise neobservat din râu și, mai 
devreme sau mai târziu, lunganul, indiferent cine era el, va afla 
că el era încă în viaţă și va veni să-l omoare. 

În al treilea rând, chiar dacă ar fi reuşit să iasă din Paris într- 
un fel sau în altul, pașaportul său încă se afla la poliţie. Așa că, 


233 


orice-ar fi făcut, era forțat să rămână în Franţa, din cauză că nu 
avea cum să plece în nicio altă ţară fără acesta, nici măcar în 
tara lui. 

În al patrulea rând - și probabil cel mai crud și mai dureros 
dintre toate, lucrul pe care-l examinase pe toate fețele în mintea 
lui - era constatarea clară și de necontestat că prin moartea lui 
Albert Merriman nu se schimbase absolut nimic. Demonul care-l 
bântuia devenise doar mai complex și mai greu de înțeles ca 
niciodată. Asta dacă, după toţi acei ani plini de groază, mai era 
posibil un asemenea lucru. In sinea lui auzea un strigăt: NU! 
într-o sută de limbi. Nu începe din nou această urmărire! Pentru 
că înspre ce ar putea duce această nouă portiță cu numele lui 
Erwin Scholl pe ea? Spre încă o portiţă! Și până atunci, dacă ar fi 
trăit atât de mult, aceasta nu putea duce decât la nebunie. Mai 
bine recunoaște, Paul Osborn, că nu vei primi niciodată un 
răspuns! Că aceasta este soarta ta, să afli în această viață că 
răspunsurile pe care le cauţi nu sunt niște răspunsuri 
acceptabile pentru tine. Numai dacă înţelegi acest lucru, vei 
obține pacea și liniștea în viața următoare! Acceptă acest 
adevăr și schimbă-te! 

Numai că el știa că acest argument nu era altceva decât un 
mod de a evita lucrurile și, prin urmare, nu era adevărat. Nu 
putea să se schimbe astăzi mai mult decât ar fi fost capabil s-o 
facă de când împlinise zece ani. Moartea lui Kanarack, alias 
Merriman, fusese o lovitură îngrozitoare pentru sufletul său. Insă 
ceea ce făcuse fusese să limpezească și să simplifice viitorul. 
Înainte, el nu avea decât un chip. Acum avea și un nume. Dacă 
acest Erwin Scholl, dacă avea să-l găsească, îl ducea la o altă 
persoană, atunci așa să fie! Indiferent de preţ, el va merge 
înainte până când va afla adevărul din spatele morţii tatălui său. 
Pentru că dacă nu va face acest lucru, nu va mai fi nicio Vera și 
viața nu va merita să fie trăită. Așa cum fusese încă de când era 
un băieţel. Liniştea și pacea vor veni la el în această viaţă sau 
niciodată. Aceasta era soarta lui și realitatea lui. 

Putu să zărească afară turlele de la Notre Dame, care 
intraseră în plină umbră. Curând se vor aprinde luminile 
orașului. Sosise vremea să tragă peste fereastră draperia cea 
deasă și să aprindă veioza. După ce făcu acest lucru, se duse 
șontăc-șontăc până la pat și se întinse pe spate. In vreme ce 
făcu acest lucru, determinarea pe care o avusese cu o clipă mai 


234 


înainte se evaporă și durerea îi reveni impetuoasă, la fel de 
usturătoare ca întotdeauna. 

„De ce i s-a întâmplat acest lucru familiei mele - și de ce 
mie?” spuse el cu voce tare. Spusese acest lucru și pe vremea 
când fusese doar un băieţel, apoi ca adolescent, ca bărbat și ca 
medic de succes. Spusese acest lucru de o mie de ori. Uneori îi 
venea ca un gând liniștit sau ca parte a unei conversații lucide 
din timpul unei ședințe de terapie, iar alteori, în vreme ce 
emoția îl copleșea, se dezlănțuia zgomotos oriunde se afla, 
speriindu-le pe fostele lui neveste, pe prieteni sau pe străini. 

Ridică perna și luă în mână pistolul lui Kanarack. Îi îndreptă 
vârful înspre el și observă gaura prin care venea moartea. Părea 
destul de ușor. Chiar seducător. Cea mai simplă cale dintre 
toate. Nu ar mai fi existat teama de poliţie sau de lungan. Și, ce 
ar fi fost cel mai bine, durerea ar fi dispărut instantaneu. Se 
întrebă de ce nu se gândise și mai înainte la acest lucru. 


56. 


Un sfert de oră mai târziu, la ora șase fără un sfert, Bernhard 
Oven sună la intrarea blocului de pe Quai de Bethune numărul 
18 și așteptă. Alesese să-și înceapă cercetările în privinţa 
americanului chiar de la clădirea Verei Monneray, eliminând din 
prima această posibilitate, și apoi să pornească mai departe 
dacă era necesar. 

Se auzi un clic al zăvorului și Philippe deschise ușa, în vreme 
ce-și încheia nasturele de sus de la tunica uniformei lui verzi. 

— Bonsoir, monsieur, spuse el, cerându-și iertare pentru 
faptul că-l lăsase pe domnul să aștepte. 

— Am adus un pachet de la farmacia de la spitalul Sainte 
Anne, trimis de doctor Monneray. Ea a spus să transmit că este 
ceva urgent, spuse Oven în franceză. 

— Cui? întrebă Philippe nedumerit. 

— Dumitale, presupun. Portarul de la această adresă. Asta-i 
tot ce știu. 

— De la farmacie, sunteți sigur? 

— Arăt eu a poștaș? Domnule, bineînţeles că sunt sigur. Este 
vorba despre un medicament, necesar de urgenţă. Din acest 


235 


motiv eu, directorul adjunct, am fost trimis tocmai până aici de- 
a lungul orașului, într-o seară de duminică. 

Philippe tăcu. Cu o zi înainte o ajutase pe Vera să-l ducă pe 
Paul Osborn pe scările de serviciu până la apartamentul ei dintr- 
o mașină parcată pe strada din spate. Mai târziu în decursul zilei 
o ajutase să-l ducă pe acesta, sedat puternic după o operaţie, 
până sus, în cămăruța ascunsă sub streașină. Ştia că Osborn 
avusese nevoie de îngrijire medicală. Fără îndoială, încă mai 
avea nevoie, altfel de ce ar fi sosit acest pachet de la farmacia 
spitalului într-o duminică seara, la solicitarea Verei? 

— Merci, monsieur, spuse el, iar Oven îi înmână un carnețel 
cu reţete oficiale și un pix. 

— Semnati pentru el, vă rog. 

— Oui, spuse Philippe încuviinţând din cap și semnă. 

— Bonsoir, spuse Oven, apoi se întoarse cu spatele la el și 
plecă. 

Philippe închise ușa, apoi se uită la pachet, apoi se duse rapid 
la birou. Luă telefonul și formă numărul privat al Verei de la 
serviciu. 

Cinci minute mai târziu, Bernhard Oven scoase capacul de 
oțel de la panoul de telefoane din subsolul clădirii de pe Quai de 
Bethune numărul 18, conectă un microreceptor la un aparat de 
înregistrare în miniatură, conectat la linia telefonică de la 
intrarea în bloc, și apăsă „play”. Auzi explicaţiile portarului 
referitoare la ceea ce se întâmplase, urmate de vocea alarmată 
a unei femei care trebuia să fi fost a domnișoarei Monneray. 

— Philippe! spuse ea. Nu am trimis niciun pachet, nicio reţetă. 
Deschide-l și vezi ce este înăuntru! 

Se auzi un fojgăit de hârtii, urmat de un mormăit, apoi vocea 
portarului se auzi din nou: 

— E mizerie... A-arată ca o fiolă. Ca una dintre acelea pe care 
o utilizează doctorii când îţi fac... 

— Ce scrie pe etichetă? îl întrerupse Vera. 

Oven remarcă tonul de îngrijorare din vocea ei și zâmbi. 

— Scrie... Scuzaţi-mă, staţi să-mi pun ochelarii. 

Se auzi apoi un zgomot când Philippe puse receptorul jos. O 
clipă mai târziu, acesta reveni la telefon. 

— Scrie „5 ml vaccin antitetanos”. 

— lisuse Hristoase! exclamă Vera. 

— Ce este, mademoiselle? 


236 


— Philippe, l-ai recunoscut pe acel bărbat? Era unul din cei de 
la poliție? 

— Nu, mademoiselle. 

— Era înalt? 

— Très - foarte. 

— Aruncă fiola la gunoi și să nu faci nimic altceva. Plec acum 
de la spital. O să am nevoie de ajutorul tău în momentul în care 
ajung acolo. 

— Oui, mademoiselle. 

Se auzi un clic distinctiv în momentul în care Vera închise 
telefonul, apoi se lăsă tăcerea. Calm, Bernhard Oven deconectă 
microreceptorul de la aparatul minuscul de înregistrare, și-l 
deconectă și pe acesta de la linia telefonică. O clipă mai târziu, 
puse înapoi capacul la consola telefonică, stinse lumina și refăcu 
drumul în sus pe scările de serviciu. Era ora 18:15. Nu avea 
nimic altceva de făcut decât să aştepte. 

e 

La mai puțin de opt kilometri distanță, McVey stătea singur la 
masă, într-o cafenea în aer liber din Place Victor Hugo. La 
dreapta lui, o tânără în blugi, sprijinită în coate, privea în gol, cu 
un pahar de vin în fața ei, de care încă nu se atinsese, și cu un 
cățeluş care somnola la picioarele ei. La stânga lui se aflau două 
matroane în vârstă, foarte bine îmbrăcate și foarte bogate în 
mod evident, care stăteau de vorbă în franceză la o ceașcă de 
ceai. Erau vesele și animate și arătau ca și cum s-ar fi întâlnit 
aici în fiecare zi la aceeași oră de o jumătate de secol încoace. 

Cu un pahar de Bordeaux în mână, McVey se trezi că-și 
dorește ca acesta să fie modul în care să iasă și el în oraș. Nu 
neapărat să fie bogat, dar să fie vesel și animat și să se simtă 
confortabil cu lumea din jurul lui. Apoi o mașină de poliţie trecu 
pe lângă ei cu sirena pornită și el își dădu seama că ultima lui 
ieșire nu îl preocupa chiar atât de mult pe cât îl preocupa 
Osborn. Il minţise în legătură cu noroiul de pe papuci, din cauză 
că fusese prins. Era un bărbat îndrăgostit, un turist care probabil 
se plimbase recent pe lângă Turnul Eiffel suficient de mult încât 
să știe că grădinile fuseseră săpate și că pe acolo era noroi, și 
fusese foarte rapid în a-și găsi o poveste care să-l acopere în 
momentul în care era întrebat despre acest lucru. Problema era, 
însă, că noroiul de acolo era cenușiu negricios, și nu roșu. 


Locul în care fusese Osborn în acea joi după-amiaza - adică 
acum patru zile - fusese pe malul apei de lângă poiană. Adică în 
același loc în care fusese ucis Merriman și în care Osborn fusese 
rănit în ziua următoare. 

Ce-și planificase Osborn și nu-i ieșise? Avea de gând să-l 
omoare chiar el pe Merriman sau îi înscenase acestuia ceva 
pentru lungan? Dacă avusese ideea de a-l omori chiar el, unde 
intervenea lunganul? Dacă îi înscenase ceva pentru a fi prins de 
lungan, cum se întâmplase că Osborn devenise o victimă el 
însuși? Și de ce un tip ca Osborn, un chirurg ortoped realizat, 
chiar dacă destul de impetuos, din California? Și mai era și 
medicamentul pe care poliţia franceză îl găsise în camera lui 
Osborn. Succinilcolină. 

Un telefon la doctorul Richman de la Colegiul Regal de 
Patologie din Londra stabilise faptul că succinilcolină era un 
anestezic preoperatoriu, un curare sintetic utilizat pentru 
relaxarea mușchilor. Richman îl prevenise că acesta ar putea fi 
foarte periculos dacă ar fi căzut pe niște mâini neprofesioniste. 
Medicamentul relaxa complet mușchii scheletici și putea 
produce sufocarea dacă era administrat necorespunzător. 

— Este ceva neobișnuit ca un medic chirurg să aibă acest 
medicament în posesia lui? întrebase McVey direct. 

Richman replicase la fel de direct: 

— În camera lui de hotel, în timp ce se afla în vacanţă? Păi 
bineînţeles că da! 

McVey tăcuse, se gândise preţ de o clipă, apoi pusese 
întrebarea de un milion de dolari: 

— Aţi folosi-o dacă v-aţi pregăti să tăiaţi capul cuiva? 

— Posibil. Împreună cu alte anestezice. 

— Dar ce părere aveţi despre congelare? Aţi utiliza-o pentru 
acest lucru? 

— Domnule McVey, trebuie să înţelegi, acesta este un sport 
pe care nici eu, nici colegii mei a căror părere am solicitat-o nu 
l-am mai întâlnit până acum. Nu avem suficiente informaţii 
despre ce s-a încercat sau despre ce s-a întâmplat cu adevărat 
nici măcar ca să începem să facem speculaţii în privinţa unei 
proceduri. 

— Doctore, vă rog să-mi faceţi o favoare, îi spusese McVey. 
Mergeţi cu doctorul Michaels și mai verificaţi o dată cadavrele! 


238 


— Domnule poliţist, dacă sunteţi în căutarea succinilcolinei, 
aceasta se descompune în corp la câteva minute după ce este 
injectată. Nu o să găsiți niciodată vreo urmă a acesteia. 

— Insă ați putea descoperi niște răni prin înţepare care să ne 
arate dacă au fost injectaţi cu ceva, nu-i așa? 

McVey îl auzi foarte clar pe Richman cum încuviințează, apoi 
sunetul telefonului în vreme ce închidea. Apoi, deodată, îl izbi o 
idee. 

— La naiba! rosti el cu voce tare. 

Căţelul de sub masă sări din somn și începu să latre, în vreme 
ce cele două doamne în vârstă, care înțelegeau în mod evident 
suficientă engleză ca să fie oripilate, își ridicară privirile înspre 
el. 

— Scuzaţi, spuse McVey. 

Se ridică și lăsă o bancnotă de douăzeci de franci pe masă. 

— Și tu, spuse către căţel în vreme ce pleca. 

McVey traversă Place Victor Hugo, cumpără un bilet și intră în 
stația de metrou. 

— Lebrun, se auzi spunând, ca și cum s-ar fi aflat încă în 
biroul inspectorului. Nu am făcut niciodată o asociere cu toți 
trei, nu-i așa? 

Se uită la rutele de metrou pe un panou mare cu traseele, 
apoi McVey alese ruta care credea că-l va duce unde dorea el și 
se urcă în metrou. Gândurile îi erau încă îndreptate asupra unei 
întâlniri imaginare cu Lebrun. 

„L-am găsit pe Merriman din cauză că și-a lăsat amprenta la 
scena crimei lui Jean Packard, nu-i așa? Ştiam că Osborn l-a 
angajat pe Packard să-i găsească pe cineva. Osborn mi-a spus 
că era vorba de prietenul Verei Monneray și, la vremea 
respectivă, părea ceva rezonabil. Dar dacă el a minţit despre 
acest lucru, așa cum a făcut și despre noroiul de pe pantofi? Și 
dacă el încerca de fapt să-l găsească pe Merriman? Pe 
mormântul mamei mele, cum Dumnezeu ne-a putut scăpa acest 
lucru?” 

McVey se înghesui într-un metrou, se prinse de o bară de 
deasupra și rămase în picioare. Se aprinsese la ideea că nu 
văzuse mai devreme ceea ce era evident, și încă era copleșit de 
șuvoiul gândurilor. 

„Osborn l-a văzut pe Merriman în braserie, poate din 
întâmplare, și l-a recunoscut. A încercat să-l înșface, dar 


239 


ospătarii l-au ţinut și Merriman a scăpat. Osborn l-a urmărit 
până la metrou, unde a fost luat de poliția metroului, și apoi a 
ajuns la dumneata. A inventat o poveste cum că Merriman i-a 
furat banii, iar oamenii dumitale au spus bine și l-au lasat să 
plece. Nu e ceva nerezonabil. Apoi Osborn a contactat Kolb 
International, care i l-a trimis pe Packard. Packard și Osborn și- 
au pus minţile la contribuţie și, câteva zile mai târziu, Packard a 
apărut cu Merriman, care se ascundea sub numele de Henri 
Kanarack.” 

Trenul încetini în tunel, apoi ajunse în staţie, încetini și mai 
mult, și apoi opri. McVey se uită la numele stației și se dădu 
înapoi în vreme ce un grup de vreo șase adolescenţi zgomotoși 
se urcară înăuntru. Imediat ușile se închiseră, apoi trenul porni 
din nou. În toată această perioadă, McVey nu auzi nimic altceva 
decât vocea sa interioară. 

„AȘ spune că mai mult ca sigur Merriman a descoperit că 
Packard îl urmărea, așa că l-a urmărit și el la rândul lui, dorind 
să afle ce naiba se petrecea. lar lui Packard, un mercenar uns cu 
toate alifiile, nu i-a făcut plăcere să fie luat tare, mai ales în 
propria lui casă. A avut loc o ceartă mai puternică și Merriman a 
ieșit câștigător. Sau cel puţin așa pare, pentru că a lăsat o 
amprentă. Apoi a început toată tărășenia. După aceea totul a 
devenit cam confuz. Însă cheia, dacă am dreptate, este faptul 
că Merriman era cel asupra căruia Osborn a sărit la bătaie în 
cafenea în prima seară. Oamenii dumitale au constatat că 
Osborn era agresorul, dar nimeni nu a identificat vreodată 
victima. Doar Packard a făcut-o, și astfel a ajuns pe urmele lui 
Merriman de la bun început. Insă dacă Merriman este cel pe 
care l-a atacat Osborn, și dacă putem afla și de ce, am putea 
foarte ușor să facem cercul până la lungan.” 

Trenul încetini din nou. Încă o dată, McVey se uită la numele 
stației în momentul în care sosiră. Asta era! Aici era locul unde 
trebuia să schimbe metroul - Charles de Gaulle-Etoile. Cobori 
din metrou, își făcu loc printr-un grup de pasageri, urcă un șir de 
trepte, trecu pe lângă un vânzător de porumb dulce și se grăbi 
înapoi pe un alt șir de trepte. La capătul acestora, coti spre 
dreapta și merse cu mulţimea înspre staţie, făcându-și loc mai în 
faţă, căutând metroul pe care-l dorea. 


240 


După douăzeci de minute, ieși din staţia de metrou St.-Paul pe 
strada St.-Antoine. La mică distanță la dreapta sa se afla 
Braseria Stella. Era 9 octombrie, ora 19:10, duminică seara. 


57. 


Bernhard Oven se afla în faţa ferestrei întunecate a 
dormitorului din apartamentul Verei Monneray și privi spre taxiul 
care parcă lângă bloc. O clipă mai târziu, Vera cobori din acesta 
și intră în clădire. Oven era pe punctul de a se îndepărta de 
fereastră, când zări o mașină care face curba, cu farurile stinse. 
Se ascunse înapoi în spatele draperiei și privi cum un Peugeot 
ultimul model vine pe stradă pe întuneric, apoi oprește. Scoase 
din buzunarul de la haină un monoclu care-i încăpea în palmă și 
fixă obiectivul acestuia asupra mașinii. Doi bărbaţi se aflau pe 
scaunele din față. Poliţia. Deci și ei făceau același lucru, 
folosindu-se de Vera pentru a-l găsi pe american. O 
supravegheau; când plecase brusc de la spital, o urmăriseră. Ar 
fi trebuit ca el să fi anticipat acest lucru. 

Işi puse din nou monoclul și-l văzu pe unul dintre ei cum ia un 
microfon radio. Mai mult ca sigur acum cereau instrucțiuni. 
Oven zâmbi; poliția nu era singura la curent cu relaţia intimă a 
domnișoarei Monneray cu prim-ministrul. Organizaţia cunoștea 
acest lucru încă de când François Christian fusese numit. Și din 
cauza acestui lucru și a consecinţelor politice neobișnuite care 
ar fi putut avea loc dacă s-ar fi întâmplat ceva neplăcut, era mai 
mult ca sigur că polițiștii însărcinaţi cu supravegherea nu vor 
obține mână liberă să vină după ea, indiferent de ceea ce 
suspectau. Aceștia fie rămâneau acolo unde se aflau și 
continuau supravegherea din afară, fie așteptau până le soseau 
superiorii. Această întârziere era exact fereastra de care avea 
nevoie Oven. 

Plecă rapid din dormitor și se duse de-a lungul holului și păși 
în bucătăria cufundată în întuneric exact în clipa în care se 
deschise ușa de la apartament. Două persoane discutau și văzu 
cum o lumină se aprinde în dormitor. Nu înţelese ce se spunea, 
însă fu convins că vocile le aparţineau Verei și portarului. 
Deodată, aceștia ieșiră din sufragerie și se îndreptară pe hol 


241 


direct către bucătărie. Oven se duse în spatele consolei centrale 
și păși într-o debara, după care își scoase pistolul automat 
Walther din bata pantalonilor și așteptă pe întuneric. 

O clipă mai târziu, Vera intră în bucătărie, cu portarul 
pășindu-i pe urme, și aprinse lumina. Ea era deja la jumătatea 
drumului înspre ușa de serviciu, însă apoi se opri brusc. 

— Ce s-a întâmplat, mademoiselle? o întrebă portarul. 

— Sunt o proastă, Philippe, spuse ea cu răceală. lar polițiștii 
sunt deștepți. Au descoperit fiola și ţi-au livrat-o presupunând că 
mă vei anunţa și că eu voi face exact ceea ce am făcut. Ei 
presupun că eu știu unde se află Paul, așa că au trimis un 
inspector înalt, sperând că eu mă voi gândi că el era omul cu 
pistolul și că mă voi speria suficient de tare ca să-i conduc până 
la Paul. 

Philippe nu era la fel de sigur. 

— Cum puteţi fi sigură de acest lucru? Nimeni, nici măcar 
Monsieur Osborn, nu l-a văzut de aproape pe bărbatul acela 
înalt. Dacă acesta este poliţist, atunci este unul pe care nu l-am 
mai văzut până acum. 

— l-ai văzut pe toţi jandarmii din Paris? Nu prea cred... 

— Mademoiselle, gândiţi-vă și la asta: dacă totuși acesta nu 
era poliţist, ci era cel care l-a împușcat pe Monsieur Osborn? 

Oven le auzi pașii cum se îndepărtează pe podeaua din 
bucătărie. Lumina fu stinsă, iar vocile lor se diminuară pe 
măsură ce se îndepărtau de-a lungul holului. 

— Poate ar trebui să-l informăm pe Monsieur Christian, spuse 
Philippe în momentul în care ajunseră la intrarea în sufragerie. 

— Nu, spuse Vera încetișor. 

Până în clipa aceea, numai Paul Osborn era la curent cu 
despărțirea ei de prim-ministru. Încă nu se hotărâse cum, și nici 
dacă, trebuia să-i informeze pe cei care știau despre relaţia lor 
asupra schimbărilor survenite. În afară de asta, ultimul lucru pe 
care voia să-l facă acum era să-l expună pe François la o 
asemenea situaţie. Francois Christian era unul dintre acei 
posibili succesori la președinție și luptele interne premergătoare 
următoarelor alegeri deveniseră deja ceea ce era descris de 
către cei din interior drept „baie de sânge politică”. Un scandal 
în acest moment, și mai ales unul care implica o crimă, ar fi 
însemnat ruinarea lui, și, iubiţi sau nu, ei încă îi păsa de François 
mult prea mult pentru a risca să-i distrugă cariera. 


242 


— Așteaptă aici, îi spuse ea lui Philippe, pe care-l lăsă pe hol, 
iar Vera se duse în dormitor. 

Philippe se uită după ea. Treaba lui era să fie la dispoziţia 
domnișoarei Monneray și, dacă ar fi fost necesar, să o protejeze. 
Nu cu viaţa lui, ci prin comunicare. În biroul său din holul 
blocului avea numărul personal de telefon al prim-ministrului, cu 
instrucțiunea de a suna la orice oră, oricând, dacă mademoiselle 
ar avea vreo problemă. 

— Philippe, vino aici! îl strigă ea din dormitorul cufundat în 
întuneric. 

Când intră, acesta o văzu în picioare lângă draperia de la 
fereastră. 

— Uită-te și tu! 

Philippe se duse acolo, apoi se opri lângă ea și privi în afară. 
Un Peugeot era parcat pe partea cealaltă a străzii. Lumina 
difuză a unui felinar era suficientă pentru a lumina chipurile a 
doi bărbaţi așezați pe scaunele din faţă. 

— Du-te înapoi la biroul tău, spuse Vera. Fă ceea ce faci în 
mod normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. După câteva 
minute, cheamă-mi un taxi. Destinația va fi la spital. Dacă va 
veni poliția cumva, spune-le că am venit acasă pentru că-mi era 
rău, însă m-am simţit mai bine după aceea și am hotărât să mă 
reîntorc la serviciu. 

— Desigur, mademoiselle. 

Oven privi prin lumina difuză din dreptul ușii de la bucătărie 
cum Philippe iese din dormitor, și apoi se duce pe holul care 
venea spre el. Imediat îi apăru pistolul Walther în mână și se 
dădu în spate, să nu fie zărit. O clipă mai târziu auzi cum se 
deschide ușa de la apartament, apoi cum se închide. După 
aceea se așternu liniștea. Asta însemna numai un singur lucru: 
portarul plecase, iar Vera Monneray era singură în apartament. 


58. 


Ridicându-și privirile din întunericul  Peugeot-ului lor, 
inspectorii Barras și Maitrot zăriră lumina aprinsă în sufrageria 
Verei. Instrucţiunile lui Lebrun către toţi inspectorii care aveau 
sarcina să o urmărească fuseseră foarte explicite. Dacă pleca de 


243 


la spital, s-o urmărească, apoi să raporteze; să nu facă nimic 
altceva decât doar dacă circumstanţele ar justifica acest lucru. 
„Ar justifica” însemna „doar dacă vă duce la Osborn” sau „la 
cineva de la care vă așteptați să vă conducă la el”. Până în acel 
moment aveau un ordin scris și un mandat de arestare pentru 
Osborn, însă asta era tot ceea ce aveau. Urmărirea Verei nu se 
dovedise nimic mai mult decât un simplu exerciţiu. Ea plecase 
din apartamentul ei duminică dimineaţa devreme, sosise la 
Centrul Spitalicesc Ste.-Anne la ora șapte fără zece și rămăsese 
acolo. Barras și Maitrot își începuseră tura la ora patru, și tot nu 
se întâmplase nimic. Apoi, la ora șase și un sfert, un taxi oprise 
în faţa intrării principale, Vera ieșise în grabă și taxiul pornise. 
Barras și Maitrot transmiseseră prin radio că porniseră în 
urmărire și încă o mașină venise după ei cu întăriri. Insă 
urmărirea îi dusese doar înapoi la apartamentul ei, iar ea 
intrase, lăsându-i pe polițiști să stea cocoţaţi pe așteptările lor 
mărețe și să privească mereu înspre fereastra ei luminată 
puternic, așteptând să vadă dacă se întâmpla ceva. 

Sus, Vera lăsă draperia să cadă și plecă de la fereastra 
dormitorului ei cufundat în întuneric. Ceasul ornamental de pe 
noptieră indica ora 19:30. Plecase de la spital doar de o oră și 
ceva, într-o noapte destul de liniștită la serviciu, și explicase că 
era din cauza unor crampe menstruale intense. |n caz de 
urgență, putea ajunge imediat înapoi. Dacă ar fi fost vorba 
numai de poliţia din Paris, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Acest 
lucru fusese confirmat cu o seară înainte, datorită reacției lui 
Lebrun la întrebările presante ale lui McVey. Numai că McVey nu 
avea asemenea concepţii iluzorii. Văzuse acest lucru prima dată 
când se întâlnise cu el. Și asta îl făcea extrem de periculos dacă 
era contra ta. Putea el să fie american, însă poliţia din Paris, sau 
cel puţin inspectorii care aveau această misiune, fie că-și dădea 
seama sau nu, era complet sub vraja lui. Ce voia el să facă, asta 
făceau, într-un fel sau altul. Acesta era și motivul pentru care ea 
considerase că lunganul care-i dăduse fiola lui Philippe era o 
păcăleală. Era o șmecherie ca s-o sperie pe ea și s-o facă să 
creadă că Osborn era în pericol, și astfel să-i conducă la locul în 
care se ascundea acesta. lar prezența poliţiei - era convinsă că 
bărbaţii din mașina de afară erau de la poliţie - dovedise că 
avusese dreptate. Telefonul sună lângă ea, iar ea ridică 
receptorul. 


244 


— Ou? Merci, Philippe. 

Taxiul ei o aștepta jos. Vera intră în baie și deschise o cutie de 
Tampax. Scoase un tampon din ambalaj și îl aruncă în toaletă, 
apoi trase apa. Pe urmă aruncă ambalajul în coșul de gunoi de 
sub chiuvetă. Dacă poliţia va verifica după plecarea ei și o va 
chestiona asupra acestui lucru mai târziu, va avea măcar o 
dovadă acolo că motivul pentru care venise acasă fusese ciclul 
menstrual. Având în vedere cine era ea, nu vor insista mai mult 
de atât. 

Se privi în oglindă, își înfoie părul și, pentru o clipă, stătu 
nemișcată. Tot ceea ce se întâmplase cu Paul Osborn i se 
păruse nefiresc, chiar și până în clipa aceasta. Prima dată când 
îl văzuse la Geneva susținându-și lucrarea, avusese o senzaţie 
de schimbare și de destin. Prima noapte în care dormise cu el, 
nu avusese senzaţia că-l înșela pe François, de parcă acesta ar fi 
fost fratele ei. Mai înainte, își spusese că nu-l lăsase pe François 
pentru Osborn. Numai că nu era așa, pentru că asta făcuse de 
fapt. Și din acest motiv, ceea ce făcea acum era bine. Osborn 
avea probleme, iar legile nu mai contau. 

Vera stinse lumina la baie, traversă dormitorul pe întuneric și 
se opri să mai privească o dată pe fereastră. Mașina poliţiei era 
încă acolo și imediat în spate se afla taxiul ei. Își luă poșeta, apoi 
se duse pe hol și se opri. Umbrele făcute de lumina de la 
felinarul de afară dansau pe tavanul din sufragerie și în holul în 
care se afla. Ceva nu era în ordine. Lumina era aprinsă în 
sufragerie. lar acum nu mai era. Ea nu o stinsese, și nici 
Philippe. Poate că se arsese becul. Da. Bineînţeles, becul. 
Deodată o trecu gândul că greșise. Că bărbaţii care așteptau 
afară nu erau polițiști, ci oameni de afaceri care discutau, 
prieteni sau homosexuali. Poate că într-adevăr lunganul nu era 
poliţist. Poate că instinctul o avertizase corect de prima dată. 
Ucigașul găsise fiola de vaccin antitetanos și i-o dăduse lui 
Philippe. El era acela care voia ca ea să-l ducă la Osborn. O, 
Doamne! Inima îi bătea ca și cum urma să-i explodeze. Unde era 
acesta acum? Pe undeva prin clădire! Poate chiar aici, în 
apartamentul ei! Cum de fusese atât de proastă încât să-l 
trimită pe Philippe de acolo? Telefonul! Să-l ia și să-l sune pe 
Philippe! Repede! 

Se întoarse și întinse mâna să aprindă lumina. Brusc, o mână 
puternică i se încleștă peste gură și fu trasă înapoi lângă trupul 


245 


unui bărbat. În aceeași clipă simţi vârful ascuţit ca un ac al unui 
cuţit care-i era apăsat sub bărbie. 

— Chiar nu aș vrea să te rănesc, dar o voi face dacă nu faci 
exact cum îţi spun. Înţelegi? 

Avea vocea foarte calmă și i se adresă în franceză, dar cu un 
accent care era ori olandez, ori german. Îngrozită, Vera încercă 
să se concentreze, dar gândurile nu îi veneau în minte. 

— Am întrebat dacă înţelegi! 

Vârful cuţitului fu apăsat și mai tare în carnea ei, iar ea 
încuviinţă din cap. 

— Bine, spuse el. O să ieșim din apartament pe scările de 
serviciu din capătul bucătăriei. 

Era foarte sigur pe sine și precis. 

— O să-mi iau mâna de pe gura ta. Dacă scoţi un sunet, îţi tai 
gâtul! Înţelegi? 

„Gândește, Vera! Gândește! Dacă te duci cu el, o să te forțeze 
să-l duci la Paul. Taxiul! Dacă tragi de timp, Philippe o să sune 
din nou. Și dacă nu răspunzi, o să vină sus.” 

Deodată se auzi un zgomot la ușa de la intrare, la aproape 
patru metri distanţă. Vera îl simţi cum înţepenește în spatele ei, 
iar cuțitul se duse mai jos, de-a curmezișul gâtului ei. În aceeași 
clipă, ușa se deschise, iar Vera scoase un țipăt, în ciuda mâinii 
apăsate pe gura ei. 

Osborn se afla în dreptul ușii. Într-o mână avea cheia de la 
apartamentul ei, iar în cealaltă pistolul automat al lui Henri 
Kanarack. Era complet expus la lumină. Vera și lunganul erau 
aproape complet ascunși de întuneric. Însă asta nu avea nicio 
importanţă, căci deja se văzuseră unii pe alţii. 

Umbra unui zâmbet trecu pe buzele lui Oven. Într-o clipă o 
mută pe Vera într-o parte și ridică în sus cuțitul. În aceeași clipă, 
Osborn ridică pistolul, strigându-i Verei să se arunce la podea. În 
același timp, Oven aruncă cuțitul spre gâtul lui Paul. Instinctiv, 
Osborn își ridică mâna stângă. Stiletul se izbi cu toată forța în 
aceasta, înfigând-o în ușa deschisă. Osborn scoase un strigăt și 
se strâmbă de durere. Oven o împinse pe Vera într-o parte și își 
căută pistolul Walther în bata pantalonilor. Țipătul Verei se 
pierdu într-o izbucnire de flăcări, care fu urmată de o explozie 
cumplită. Oven căzu într-o parte, iar Osborn, încă prins cu cuțitul 
de ușă, mai trase o dată. Pistolul mare automat tună de trei ori 
în succesiune rapidă, transformând holul într-o furtună 


246 


huruitoare de scântei, peste care se auzea sunetul asurzitor al 
împușcăturilor. 

Răsturnată pe podea, Vera îl zări pe Oven în vreme ce acesta 
se îndepărta pe hol și ieșea prin ușa de la bucătărie. Apoi 
Osborn își smulse mâna din ușă și șontâcăi pe lângă ea în urma 
lui. 

— Rămâi aici! îi strigă el. 

— Paul, nu face asta! 

Sângele îi șiroia pe faţa lui Oven în vreme ce se târa prin 
debara. Pipăi pe deasupra unui raft cu cratiţe și cu oale și reuși 
să deschidă ușa de serviciu, apoi o zbughi pe trepte în jos. 

Câteva secunde mai târziu, Osborn se strecură în lumina 
obscură a casei scărilor și ascultă. Era liniște peste tot. Işi lungi 
gâtul, se uită la treptele din spatele lui, apoi din nou în jos. 
Nimic. Unde naiba era? Osborn respiră. „Fii atent! Fii foarte 
atent!” Apoi se auzi de undeva de jos un scârţâit foarte slab. 
Privi în jos și i se păru că vede ușa către stradă cum se închide. 
Dincolo de aceasta, în capătul celălalt, era un întuneric să-l tai 
cu cuțitul, apoi treptele continuau în jos, curbându-se și 
dispărând în subsol. 

Osborn își îndreptă pistolul automat către ușă și făcu prudent 
un pas pe treapta de jos. Apoi încă unul. Și încă unul. O treaptă 
din lemn gemu sub greutatea piciorului său, iar el se opri brusc, 
încercând să pătrundă cu privirea întunericul de dincolo de ușă. 
„Oare a ieșit? Sau este acolo jos în subsol, așteptându-mă? 
Ascultându-mă cum cobor scările?” 

li trecu prin minte că mâna stângă îi era rece și lipicioasă. 
Privi în jos și văzu cuțitul lunganului încă înfipt în mâna lui. Însă 
nu avea ce să facă. Dacă l-ar fi scos, ar fi început să sângereze 
din nou și nu avea nimic cu care să oprească sângerarea. 
Singura lui șansă era să-l ignore. _ 

Incă un pas și ajunse pe porțiunea din partea opusă ușii. Işi 
tinu respiraţia și își lungi gâtul înspre subsol. Tot nu auzi nimic. 
Privirea i se îndreptă către ușa dinspre stradă, apoi înapoi spre 
întunericul de dedesubt. Işi simţea sângele cum începe să-i 
pulseze în jurul cuțitului înfipt în mână. Curând șocul se va duce 
și va începe să doară. Işi schimbă greutatea pe celălalt picior și 
cobori o treaptă. Nu avea nici cea mai mică idee câte trepte mai 
erau până ajungea la podeaua subsolului, sau ce se afla acolo. 
Se opri, ascultă din nou, sperând să audă respiraţia lunganului. 


247 


Deodată liniștea fu întreruptă de zgomotul motorului unei 
mașini și de scrâșnetul cauciucurilor pe stradă. Intr-o clipă, 
Osborn își făcu vânt cu piciorul sănătos și ajunse la ușă. Lumina 
farurilor îi trecu peste față în momentul în care ajunse în dreptul 
ei. Ridică mâna și trase orbește înspre o pată verde, în timp ce 
mașina trecu în viteză pe lângă el. Apoi, cu cauciucurile 
scrâșnind, coti după colț la capătul străzii, sclipi sub lumina unui 
felinar și apoi dispăru. 

Mâna cu pistolul automat îi căzu pe lângă corp și Osborn privi 
în urma mașinii, fără să audă ușa care se deschise încet în 
spatele lui. Deodată o auzi. Îngrozit, se întoarse rapid, aducând 
pistolul în poziţia de tragere. 

— Paul! spuse Vera din ușă. 

Osborn o văzu exact la timp. 

— Doamne Iisuse! 

De undeva de afară se auzi sunetul sirenelor. Vera îl apucă de 
braţ și îl trase înăuntru, apoi închise ușa. 

— Poliţia. Așteptau afară. 

Osborn se clătină, ca și cum ar fi fost dezorientat. Apoi ea îi 
văzu cuțitul înfipt în mână. 

— Paul! tresări ea. 

Deasupra lor se deschise o ușă. Se auziră pași. 

— Mademoiselle Monneray! se auzi vocea lui Barras, al cărei 
ecou răsună în jos pe casa scărilor. _ 

Prezenţa polițiștilor îl readuse pe Osborn în fire. Işi puse 
pistolul sub braţ, se aplecă, apucă mânerul cuţitului și îl trase 
din mână. Sângele i se scurse pe podea. 

— Mademoiselle! se auzi vocea lui Barras și mai aproape. 

După zgomote, erau mai mulţi oameni care coborau scările. 

Vera își scoase eșarfa de mătase din jurul gâtului și o înfășură 
strâns în jurul mâinii lui Osborn. 

— Dă-mi pistolul! îi spuse ea. Apoi du-te în pivniţă și rămâi 
acolo! 

Pașii se auziră și mai tare. Poliţiștii ajunseseră la etajul de 
deasupra și începuseră să coboare. Osborn ezită, apoi îi dădu 
pistolul, începu să zică ceva, apoi privirile li se întâlniră și, 
pentru o clipă, lui îi fu teamă că n-o s-o mai vadă niciodată. 

— Hai, du-te! îi șopti ea, iar el se răsuci și cobori șchiopătând 
pe treptele cufundate în întuneric, dispărând în bezna din 
subsol. 


248 


O clipă mai târziu, Barras și Maitrot ajunseră acolo. 

— Mademoiselle, sunteţi bine? 

Ținând pistolul lui Henri Kanarack în mână, Vera se întoarse 
spre ei. 


59. 


Era ora 21:30 când McVey află ce se întâmplase. Incursiunea 
lui la Braseria Stella de pe rue St.-Antoine, cu două ore în urmă, 
începuse slab, aproape că devenise un fiasco, și se terminase cu 
o lovitură de teatru. 

Când sosise la ora 19:15, găsise localul plin ochi. Chelnerii 
mișunau ca niște furnici. Șeful de sală, după cum se păruse 
singurul care vorbea o umbră de engleză prin zonă, îl informase 
că așteptarea unei mese va dura cel puţin o oră, poate chiar mai 
mult. Când McVey încercase să-i explice că nu dorea o masă, ci 
să discute cu administratorul, șeful de sală își dăduse ochii 
peste cap și își aruncase braţele în sus, spunând că în seara 
aceea nici chiar administratorul nu i-ar fi putut obţine o masă, 
pentru că proprietarul localului dădea o petrecere și ocupase 
toată sala principală - și cu acestea se grăbise la treburile sale. 
Așa că McVey rămăsese acolo în picioare, pur și simplu, ţinând 
în buzunar schiţa lui Albert Merriman realizată de polițista lui 
Lebrun, și încercând să găsească o altă abordare. 

Probabil că arăta părăsit sau singur pe lume, pentru că 
următorul lucru care i se întâmplase fusese că o franţuzoaică 
scundă, ușor ameţită de la băutură, într-o rochie roșie, 
strălucitoare, îl luase de braţ și îl condusese la o masă din 
camera principală, unde era petrecerea, și începuse să-l 
prezinte ca fiind „prietenul ei american”. In vreme ce el 
încercase să se retragă politicos, cineva îl întrebase într-o 
engleză bolborosită de unde anume era din Statele Unite. lar 
când el spusese „Los Angeles”, încă două persoane începuseră 
să pună întrebări despre Rams™® și despre Raidersi*. Altcineva 
menţionase UCLA”. Apoi, o tânără extrem de subțire, care arăta 
și era îmbrăcată exact ca un model, se strecurase între ei. 


15 Los Angeles Rams, echipă de fotbal americană (n.t.). 
16 Echipă de fotbal americană (n.t.). 
249 


Zâmbind seducător, îl întrebase în franceză dacă știa pe vreunul 
dintre cei de la Dodgers!* (echipa americană de baseball). Un 
individ negru tradusese pentru ea și apoi rămăsese zgâindu-se 
la el, în așteptarea unui răspuns. Până în acel moment, McVey 
nu dorise decât să iasă naibii de acolo, însă dintr-un motiv de 
care nu era conștient, spusese ceva de genul „Îl cunosc pe 
Lasorda.” Ceea ce era adevărat, pentru că managerul de la 
Dodgers, Tommy Lasorda, avusese parte de numeroase 
beneficii polițienești și de-a lungul anilor deveniseră mai mult 
sau mai puţin prieteni. La menţionarea numelui lui Lasorda, un 
alt tip se întorsese și spusese într-o engleză perfectă: „Și eu îi 
cunosc.” Tipul era chiar proprietarul Braseriei Stella și, după 
niciun sfert de oră, doi dintre cei trei ospătari care se luptaseră 
cu Osborn să-l ia de pe Kanarack în seara în care Osborn îl 
atacase pe acesta se adunaseră în biroul administratorului și 
examinaseră portretul lui Albert Merriman. Primul se uitase la el 
și spusese „Out, apoi îl dăduse mai departe celui deal doilea. 
Acesta îl studiase pentru o clipă, apoi i-l dăduse înapoi lui 
McVey. „L'Homme'”, spusese el încuviinţând din cap. Bărbatul. 
e 

Los Angeles. 

— Furturi - Omucideri, Hernandez la telefon, spusese vocea. 
Rita Hernandez era tânără și sexy. Prea sexy pentru o polițistă, 
chiar. La douăzeci și cinci de ani avea trei copii, un soț care 
studia dreptul, și era cea mai nouă și, probabil, și cea mai 
isteaţă polițistă din departament. 

— Buenas tardes, Rita. 

— McVey! Unde naiba ești? întrebase Rita, în vreme ce se 
lăsase pe spate în scaunul ei și zâmbise. 

— Mă aflu la naiba, în Paris, Franța, spuse McVey, care se 
așezase pe pat în camera lui de hotel și își scosese un pantof. 
Ora nouă fără un sfert, seara, la Paris, însemna ora unu fără un 
sfert la prânz în L.A. 

— Paris? Vrei să vin să stau cu tine? Pentru asta îmi las soțul, 
copiii, totul! Hai, te rooog, McVey! 

— Nu ţi-ar plăcea aici. 

— De ce nu? 


17 University of California, Los Angeles, cel mai mare campus universitar din Statele 
Unite și una dintre puţinele universități cu activitate de cercetare publică (n.t.). 
18 Echipă americană de baseball (n.t.). 


— Nu găsești o torti/la!% ca lumea, sau cel puţin eu n-am găsit. 
Oricum, nu așa cum o faci tu. 

— Să o ia naiba de tortilla! O să mănânc o brioșă. 

— Hernandez, am nevoie de o informaţie despre un chirurg 
ortoped din Pacific Palisades. Ai timp de așa ceva? 

— Adu-mi o brioșă când te-ntorci! 

e 

La ora 20:53, McVey închisese telefonul, își folosise cheia 
pentru a deschide „barul de onoare” și găsise ceea ce căuta, 
adică o sticluţă de jumătate de litru de vin de Sancerre, din care 
băuse și data trecută când stătuse în această cameră. Fie că-i 
plăcea acest lucru sau nu, începuse să dea de gust vinului 
franțuzesc. Deschisese sticla de vin, își turnase o jumătate de 
pahar, își scosese și celălalt pantof și își ridicase picioarele pe 
pat. 

Ce căutau ei? Ce voise Osborn atât de tare de la Merriman, 
încât după atacul iniţial și după ce Merriman reușise să-i scape, 
făcuse efortul și cheltuiala de a angaja un detectiv particular ca 
să-l găsească pe acesta? Era posibil ca Merriman să-l fi provocat 
în vreun fel sau altul pe Osborn la Paris. Poate că era adevărată 
povestea lui Osborn cum că Merriman se luase de el în aeroport 
și încercase să-i fure portofelul. Insă McVey se îndoia de acest 
lucru, pentru că atacul lui Osborn în braserie fusese prea brusc 
și prea violent. Chiar așa temperamental cum era Osborn, el era 
totuși medic și era destul de inteligent ca să știe că nu ataci 
oamenii în public într-o ţară străină fără să riști tot felul de 
repercusiuni, mai ales dacă individul nu făcuse decât să încerce 
să-ți ia portofelul. Așa că, în afară de situaţia în care, mai 
devreme în ziua respectivă, Merriman făcuse ceva atât de grav 
încât să-i provoace mânia lui Osborn, părea destul de probabil 
ca motivul să fi fost altul. Și lui asta îi spunea instinctul. Că orice 
ar fi fost între ei doi, se întâmplase cu mai mult timp în urmă. 
Dar de ce ar avea un doctor din L.A. un conflict cu un ucigaș 
profesionist care-și înscenase propria moarte și care dispăruse 
din peisaj timp de aproximativ treizeci de ani, dintre care ultimii 
zece ani se ascunsese în Franţa, dându-se drept Henri 
Kanarack? Din câte aflase Lebrun până atunci, Merriman, alias 
Henri Kanarack, fusese curat în tot acest timp. Asta însemna că 


19 Omletă cu cartofi, reţetă specific mexicană (n.t.). 
251 


orice relaţie ar fi existat între Osborn și Merriman, trebuia să fi 
început pe vremea când Merriman trăia încă în State. 

McVey se ridicase, se dusese la masa de scris și își deschisese 
servieta. Găsise însemnările pe care le făcuse în urma 
conversaţiilor sale cu Benny Grossman referitor la Merriman, își 
trecuse degetul de-a lungul paginii, până găsise data la care se 
presupunea că Merriman fusese ucis în New York. „O mie nouă 
sute șaizeci și șapte?” rostise el cu voce tare. Luase o gură de 
Sancerre și își mai turnase puţin în pahar. Osborn nu avea mai 
mult de patruzeci de ani, sau poate chiar mai puţin. Dacă îl 
cunoscuse pe Merriman în 1967 sau mai devreme, atunci 
trebuia să fi fost doar un copil. 

Strâmbându-se, McVey cântărise posibilitatea ca Merriman să 
fi fost tatăl lui Osborn. Un tată care-și părăsise familia și 
dispăruse. Renunţase imediat la această idee. Merriman ar fi 
trebuit să fi fost adolescent ca să aibă un fiu de vârsta lui 
Osborn. Nu, trebuia să fi fost altceva. 

Se gândise apoi la medicamentul pe care-l găsiseră oamenii 
lui Lebrun, succinilcolină, și se întrebase ce legătură avea 
acesta, dacă avea vreo una, cu chestiunea dintre Osborn și 
Merriman. Gândindu-se la acest lucru, își dăduse seama că nu 
mai avea nicio veste de la Comandantul Noble. Era adevărat, 
de-abia trecuseră douăzeci și patru de ore de când plecase din 
Londra, dar douăzeci și patru de ore ar fi trebuit să fie destul de 
mult timp pentru cei mai buni din Secţiunea Specială ca să 
verifice spitalele și facultăţile de medicină din sudul Angliei care 
experimentau cu tehnici avansate de chirurgie radicală. Celălalt 
obstacol, descoperirea persoanelor dispărute de-a lungul anilor 
pentru a o găsi pe cea care se potrivea descrierii capului 
secționat cu placa de metal în el, ar fi putut să dureze la 
nesfârșit și era posibil oricum și să nu se descopere nimic. Și 
cum rămânea cu cererea lui ca doctorii Richman și Michaels să 
mai verifice o dată trupurile decapitate, să vadă dacă nu aveau 
răni prin înţepare, care să fi fost trecute cu vederea din cauza 
diverselor stadii de descompunere a cadavrelor? Răni prin 
înțepare care ar fi putut fi făcute prin injectarea de 
succinilcolină. 

Acesta era genul de treabă care-i displăcea lui McVey. Prefera 
să lucreze de unul singur, să petreacă oricât timp îi era necesar 
pentru a digera ce avea la dispoziţie, și apoi să acţioneze 


252 


corespunzător. Și totuși, nu se putea plânge de echipa din jurul 
lui. Noble și oamenii din personalul lui, împreună cu experții 
medicali din Londra, făceau exact ceea ce le solicitase el. 
Lebrun, la Paris, la fel. Benny Grossman fusese extrem de 
îndatoritor la New York, iar acum spera că Rita Hernandez va 
face rost în L.A. de niște informaţii importante despre Osborn, 
care să-i ofere lui McVey o idee despre ce era posibil să se fi 
întâmplat în trecut, ceva care să explice legătura acestuia cu 
Merriman. 

Numai că asta era problema. Osborn și Merriman, detectivul 
particular mort, Jean Packard, lunganul și faptele lui sângeroase, 
și lucrurile conspirative care implicau Interpolul din Lyon: acesta 
ar fi trebuit să fie un singur caz. Trupurile decapitate răspândite 
în nordul Europei și capul fără trup descoperit la Londra, toate 
congelate foarte bine într-un fel de experiment medical straniu, 
ar fi trebuit să constituie un al doilea caz. Ceva, însă, îi spunea 
că nu erau separate unul de altul, că, într-un anume fel, cele 
două situaţii complet disparate erau de fapt interconectate. lar 
legătura dintre ele, deși nu avea absolut nicio dovadă pentru a- 
și sustine această teorie, trebuia să fie Osborn. 

Lui McVey nu-i plăcea acest lucru. Simțea că întreaga 
chestiune îl depășea. „Soluţionează cazul cu Osborn și 
Merriman, și atunci vei găsi soluția și la celălalt”, își spusese el 
cu voce tare. Exact în acel moment observase că degetul mare 
de la piciorul stâng începea să iasă prin șosetă. Deodată, și 
pentru prima dată în ani de zile, se simţise foarte singur. 

În momentul acela se auzise un bocănit în ușă. Nedumerit, 
McVey se ridicase și se dusese la ușă. 

— Cine e? întrebase el, deschizând ușa cât permitea lanţul. Pe 
hol se afla un poliţist în uniformă. 

— Ofițer Sicot, de la Secţia Întâi a Prefecturii de Poliţie din 
Paris. Au avut loc niște împușcături în apartamentul domnișoarei 
Monneray. 


60. 


McVey se uită la pistolul automat de calibrul 45 pe care 
Barras îl așezase frumos pe un șervet de pânză, pe masa din 


253 


salonul Verei Monneray. Scoase un pix din buzunarul hainei și 
ridică pistolul cu ajutorul lui. Era un Colt fabricat în Statele Unite, 
vechi de cel puţin zece sau cincisprezece ani. McVey îl puse apoi 
din nou pe masă și își recuperă pixul, apoi privi în jurul său la 
activitatea de acolo. Chiar dacă era duminică noaptea, poliţia 
din Paris reușise să umple locul cu experţi de medicină legală. 

În celălalt capăt al holului, în sufragerie, îi zări pe inspectorii 
Barras și Maitrot discutând cu Vera Monneray. O polițistă în 
uniformă stătea deoparte. Pe scaunul Alice în Țara Minunilor 
stătea portarul, pe care toată lumea îl striga deodată Philippe. 

McVey se duse pe hol și văzu cum un membru al echipei de 
specialiști, subţire și cu ochelari de vedere, prelua probe de 
sânge uscat de pe perete. Mai încolo, un fotograf cu părul rar 
tocmai termina de fotografiat, apoi un tip care arăta ca un 
luptător profesionist intră pentru a extrage cu delicateţe un 
glonț dintre așchiile unei mese din cireș. In fine, cam tot ce se 
petrecea acolo furniza cu acuratețe destul de mare imaginea a 
ceea ce se petrecuse mai devreme, însă deocamdată, cel puţin 
în ce-l privea pe McVey, pistolul de calibru 45 de pe masa din 
salon era obiectul care-l preocupa cel mai tare. 

Ar fi înţeles dacă ar fi fost vorba despre un pistol micuţ, cât să 
încapă în palmă. Unul de calibrul 25 sau 32. Poate un Walther 
sau un Beretta italian. Sau, și mai bine, un Mab franțuzesc ar fi 
fost o alegere bună pentru un membru de seamă al ministerului 
francez, pe care să i-l strecoare prietenei sale, să-l poată folosi 
în caz de pericol. Însă un Colt automat din Statele Unite era un 
pistol pentru bărbaţi. Mare și greoi, avea un recul puternic când 
se trăgea cu el. Dintr-o privire își dădu seama că nu se potrivea. 

McVey se duse pe lângă fotograf, care acum lucra la ușa 
deschisă ce dădea în holul din exterior, și aruncă o privire în 
sufragerie. Barras tocmai o întrebase ceva pe Vera Monneray, 
pentru că aceasta clătina din cap. Apoi ea își ridică privirile și 
văzu că McVey o privea și se întoarse imediat înapoi la Barras. 

Primul lucru pe care Barras i-l spuse lui McVey la sosirea lui fu 
că François Christian fusese anunţat și că acesta vorbise cu Vera 
la telefon, însă nu va veni acolo. Acesta era modul lui Barras de 
a prezenta lucrurile. Îl anunţa în acest mod pe McVey că existau 
lucruri mai importante acolo și că McVey mai bine ar lua parte 
ca spectator la aceste evenimente, în special în ceea ce o privea 
pe Mademoiselle Monneray. 


254 


Dacă Lebrun ar fi fost acolo, situaţia ar fi putut să fie diferită, 
numai că el nu era. Plecase din oraș târziu în după-amiaza 
respectivă, cu probleme personale, și nimeni, nici măcar soţia 
lui, nu știa despre ce era vorba sau unde se dusese acesta, așa 
că nu era de găsit, nici măcar prin pager-ul electronic. Acesta 
fusese motivul pentru care fusese chemat McVey. In mod 
evident, cu destule rezerve, deoarece Barras și Maitrot fuseseră 
la fața locului imediat după împușcături, ca parte a echipei de 
urmărire, și abia după două ore ofițerul Sicot fusese trimis să-l 
aducă pe McVey din camera lui de hotel. 

McVey nu fu surprins de acest lucru. La fel se întâmpla și la 
celelalte agenţii de poliţie. Poliţist sau nu, dar dacă nu erai unul 
de-al lor, pur și simplu nu erai unul de-al lor. Dacă doreai să faci 
parte din echipă, trebuia să fii invitat, și asta cerea timp. Așa că, 
în cea mai mare parte, erai tratat cordial, dar erai pe cont 
propriu, și uneori erai ultimul tip pe care-l chemau într-o situaţie 
de urgenţă. 

McVey se duse înapoi pe hol și intră în bucătărie. Se dăduse 
alarma în tot orașul pentru găsirea unui individ înalt, blond, în 
jur de un metru nouăzeci și cinci înălțime, îmbrăcat în pantaloni 
gri și o haină închisă la culoare, care vorbea franceza cu accent 
olandez sau german. Nu era mare lucru, dar era ceva. Cel puţin, 
asta dacă Vera nu inventase totul, ceea ce se îndoia, era o 
dovadă că lunganul exista într-adevăr. 

Trecu prin bucătărie și ieși prin ușa deschisă pe scările de 
serviciu. Echipa de specialiști lucra la scări și, două etaje mai 
jos, la zona din dreptul ușii de serviciu, care dădea în stradă. 
McVey cobori scările, atent pe unde mergea, și privi prin ușa 
deschisă spre locul în care polițiștii în uniformă stăteau de pază 
afară. 

Vera le spusese lui Barras și Maitrot că venise acasă de la 
spital din cauză că avusese niște crampe menstruale puternice. 
Intrase, luase niște analgezice speciale pe care le avea acasă, și 
se întinsese. La scurtă vreme după aceea începuse să se simtă 
mai bine și se hotărâse să se reîntoarcă la serviciu. Il sunase pe 
Philippe să-i cheme un taxi, iar când acesta îi spusese că sosise, 
ieșise pe hol să-și ia poșeta, întrebându-se de ce era mai 
întuneric decât ar fi trebuit să fie, apoi își dăduse seama că 
lumina din sufragerie fusese stinsă. Atunci o înșfăcase individul. 
Scăpase din strânsoare și fugise în salon, unde ţinea pistolul pe 


255 


care i-l dăduse François Christian pentru situaţii de urgenţă. Se 
întorsese brusc, ridicase pistolul și trăsese de mai multe ori - 
nu-și aducea aminte de câte ori - înspre lunganul care se 
retrăsese în grabă pe ușa de serviciu și, în jos, pe scări, către 
stradă. Se dusese după el, gândindu-se că poate-l împușcase, și 
acolo o găsiseră Barras și Maitrot, lângă ușă, cu pistolul în 
mână. Precizase că auzise o mașină pornind, dar nu o văzuse. 

McVey păși afară în lumina albastră și albă a farurilor de 
poliţie și văzu echipa de specialiști cum măsura niște urme de 
cauciuc de pe stradă, paralele și aproape exact pe partea 
cealaltă a ușii de pe care ieșise. 

Coti după colţ, ieși în stradă și se uită în direcţia în care 
plecase mașina, apoi urmări linia rutei de mers a mașinii până 
când se găsi în întuneric, în afara razei de lumină de la faruri. 
După încă aproape cincisprezece metri se întoarse înapoi. Se 
aplecă și examină strada. Era asfalt turnat peste pietriș. 
Ridicându-și capul, își aduse privirile la nivelul farurilor din 
depărtare. Ceva sclipea pe stradă la vreo cinci metri de el. Se 
ridică în picioare, se duse până acolo și ridică obiectul respectiv. 
Era un ciob de oglindă spartă, genul de oglindă retrovizoare de 
pe automobile. O strecură cu grijă în buzunarul de la piept al 
hainei, se întoarse spre lumini până când ajunse exact în dreptul 
ușii de serviciu, apoi privi peste umăr. De partea cealaltă a 
străzii, ferestrele de la celelalte apartamente erau luminate și 
siluetele locatarilor se uitau la ceea ce se petrecea pe stradă. 

Se menţținu pe aceeași linie cu ușa de serviciu și traversă 
către clădirea de la capătul celălalt al străzii. Singura lumină aici 
era de la un felinar, la o distanţă de vreo zece pași. McVey evită 
să atingă un gard din fier proaspăt vopsit, apoi se duse până la 
clădire și îi studie suprafaţa din cărămidă și piatră, cât de atent 
putea în lumina disponibilă. Căuta un ciob înfipt de curând în 
piatră sau în cărămidă, locul unde ar fi putut să ajungă un glonţ 
tras de pe partea cealaltă înspre o mașină în trecere. Însă nu 
găsi nimic și se gândi că poate greșise, că poate ciobul de 
oglindă nu căzuse în urma unei împușcături; poate că era acolo 
pe stradă de mai multă vreme. 

Echipa de specialiști din stradă își terminase măsurătorile și 
se întorceau înăuntru, iar McVey se întoarse să li se alăture, 
când observă că lipsea vârful uneia din barele decorative din 
gardul proaspăt vopsit. Se duse în spatele gardului, se aplecă și 


256 


examină terenul din spatele vârfului lipsă. Apoi îl zări, căzut în 
umbra unui burlan de la capătul clădirii. Se duse acolo și îl 
ridică. Jumătatea din fața barei metalice fusese zdrobită și 
îndoită de un impact puternic. lar în locul unde lovise obiectul 
respectiv, vopseaua neagră proaspăt aplicată fusese înlocuită 
de oţelul lucios. 


61. 


Hotărârea lui Bernhard Oven de a se retrage fusese corectă. 
Prima împușcătură a americanului, deviată din cauza cuţitului 
din mâna sa, îi lăsase o urmă sângerie de-a lungul bazei 
maxilarului. Avusese noroc. Dacă nu ar fi fost cuțitul, Osborn 
probabil că l-ar fi împușcat direct între ochi. lar dacă Oven ar fi 
avut pistolul Walther în mână în locul cuţitului, i-ar fi făcut 
același lucru lui Osborn, și apoi ar fi ucis-o pe fată. Numai că 
lucrurile nu stătuseră așa și nici nu alesese să rămână și să se 
bată cu americanul, din cauză că polițiștii care așteptau afară ar 
fi venit foarte rapid, și sigur o și făcuseră, la auzul 
împușcăturilor. Ultimul lucru pe care-l dorea Oven era să fie 
prins la mijloc între un individ plin de furie cu un pistol în mână 
și poliţia care să vină pe ușa de la intrare după el. 

Chiar dacă l-ar fi ucis pe Osborn, existau toate șansele să fie 
prins sau rănit de către poliţie. Dacă s-ar fi întâmplat acest 
lucru, poate ar fi supravieţuit o zi, cel mult, în închisoare, până 
când Organizaţia ar fi găsit o cale de a scăpa de această 
problemă. Ceea ce era un motiv în plus pentru care retragerea 
sa fusese o alegere corectă și avusese loc la timp. Numai că 
plecarea sa crease o altă problemă. Pentru prima dată, fusese 
văzut foarte clar, atât de Osborn, cât și de Vera Monneray, care 
îl vor descrie polițiștilor ca fiind foarte înalt, cel puţin un metru 
nouăzeci și cinci, cu părul blond și sprâncenele la fel. 

Acum era aproape ora 21:30, la două ore și ceva după ce 
avuseseră loc împușcăturile. Oven se ridică din scaunul cu 
spătar, unde stătuse absorbit în gânduri, și se duse în dormitorul 
din apartamentul său cu două camere de pe rue de l'Eglise, 
deschise dulapul și scoase o pereche de blugi proaspăt călcată, 
cu o cusătură interioară de optzeci și unu de centimetri. li 


257 


întinse pe pat, își scoase pantalonii gri din flanel, îi atârnă cu 
grijă pe umeraș și îi puse în dulap. Iși trase pe el blugii, se așeză 
pe marginea patului și desfăcu benzile de scai care conectau 
proteza cu piciorul, lungă de douăzeci și cinci de centimetri, de 
cioturile picioarelor sale, în locul în care îi fuseseră amputate, la 
jumătatea distanţei între gleznă și genunchi. 

Deschise o trusă de voiaj din plastic și scoase de acolo încă o 
pereche de proteze, identice cu celelalte, dar mai scurte cu 
cincisprezece centimetri. Le potrivi la îmbinarea cu fiecare 
picior, reatașă benzile cu scai, trase pe el niște șosete atletice 
albe și, pe deasupra, o pereche de Reebok cu glezna înaltă. Se 
ridică în picioare, puse cutia de la proteze într-un sertar și se 
duse la baie. Acolo își puse o perucă cu părul scurt și de culoare 
castaniu închis, și își dădu cu rimel de aceeași culoare pe 
sprâncene. 

La ora 21:42, purtând un pansament ușor peste zgârietura de 
pe maxilar provocată de glonţ, Bernard Oven, cu o înălțime de 
un metru optzeci, cu părul și sprâncenele închise la culoare, ieși 
din apartamentul său de pe rue de l'Eglise și merse pe jos până 
la restaurantul Jo Goldenberg din apropiere, de pe rue Rosiers 
numărul 7, unde ocupă o masă lângă fereastră, comandă o 
sticlă de vin Israeli și specialitatea serii, adică sărmăluţe în foi 
de viță, umplute cu carne de vită. 

e 

Paul Osborn stătea ghemuit în întuneric deasupra cuptorului 
îmbătrânit de vreme din subsolul clădirii Quai de Bethune 
numărul 18, într-o zonă de vreo șaizeci de centimetri pătrați, 
care nu putea fi văzută de pe podea, cu capul la o distanță de 
numai câţiva centimetri de tavanul prăfuit, plin de păianjeni, 
format din grinzi vechi și mortar. Găsise acest loc cu doar 
câteva clipe înainte ca primii polițiști să fi invadat zona, iar 
acum, după aproape trei ore, se afla tot acolo, după ce se oprise 
de ceva vreme să mai numere șobolanii care urcau acolo din 
când în când să-l adulmece și să-l privească cu ochii lor roșii, 
hidoși. Dacă ar fi fost ceva pentru care să fie recunoscător, 
atunci acel lucru era faptul că noaptea era caldă și că nimeni din 
clădire nu solicitase căldură, pornind astfel cuptorul. 

În primele două ore, se părea că polițiștii se aflau în fiecare 
colț al subsolului. Erau acolo polițiști în uniformă și polițiști în 
civil, cu identitățile prinse de hainele lor. Unii plecau și 


258 


reveneau. Vorbeau în franceză cu voce tare și râdeau din când 
în când la vreo glumă pe care el nu o înțelegea. Avusese noroc 
că nu aduseseră acolo și câini. 

Sângerarea de la mână părea să se fi oprit, însă durea 
îngrozitor, iar el înţepenise acolo, îi era sete și era extrem de 
obosit. Aţipise de mai multe ori, însă se trezise din nou din 
cauza polițiștilor care căutau peste tot, mai puţin în locul în care 
se afla el. 

Se lăsase tăcerea de o bucată de vreme și se întrebă dacă 
mai erau acolo. Sigur mai erau, altfel Vera ar fi coborât să-l 
caute. Apoi se gândi că poate ea nu avea cum să vină la el. 
Poate că polițiștii plasaseră oameni de pază, care s-o protejeze 
în cazul în care lunganul ar veni înapoi. Și atunci? Cât de mult ar 
trebui să mai stea acolo înainte ca măcar să facă efortul de a 
ieși? 

Deodată auzi o ușă care se deschise deasupra. Vera! Simțţi 
cum îi tresaltă inima și se ridică. Se auziră pași care coborau. 
Vru să spună ceva, dar nu îndrăzni. Apoi auzi persoana care 
cobora cum se oprește la un moment dat. Sigur era Vera. De ce 
ar mai fi coborât un poliţist dacă zona fusese deja verificată cu 
minuţiozitate? Poate era cineva care verifica ușa de serviciu să 
vadă dacă era bine închisă. Dacă era așa, persoana va urca apoi 
din nou. 

Se auzi deodată un scârţâit ascuţit în momentul în care 
persoana își lăsă greutatea pe o treaptă, coborând către zona în 
care se afla el. Nu era pasul unei femei. Lunganul! Dacă acesta 
reușise să scape de poliţie exact cum reușise și Osborn și era 
încă acolo? Sau găsise o cale să se întoarcă? Osborn se panică 
deodată și se uită în jurul său după o armă. Nu era niciuna. 

Treptele scârțâiră din nou și pașii continuară să coboare. 
Osborn își ţinu respiraţia și își lungi gâtul, însă nu putu zări 
decât porţiunea de la capătul scărilor. Incă un pas și se zări un 
picior de bărbat, apoi încă unul, și apoi acesta păși pe podeaua 
subsolului. Era McVey. 

Osborn se lăsă pe spate, lipit de partea superioară a 
cuptorului. Auzi pașii lui McVey cum se apropie, apoi cum se 
opresc. Apoi se mișcă din nou, îndepărtându-se de cuptor, și se 
duse mai departe în subsolul lung cât ţinea strada, sub formă de 
sicriu. 


Timp de mai multe secunde, nu mai auzi nimic. Apoi se auzi 
un clic și se aprinse lumina. O clipă mai târziu, se mai auzi un 
clic și subsolul fu și mai iluminat. Puţinul pe care-l putea vedea îl 
mai văzuse și mai înainte, când poliția franceză venise să 
cerceteze. Subsolul arăta ca o magazie mai mică. Recipiente 
vechi care serveau la depozitarea cărbunilor din lemn erau 
acum înghesuite cu mobila locatarilor și cu obiectele personale 
ale acestora, aliniate lângă ambii pereţi, și care dispăreau în 
întunericul unde becurile nu ajungeau cu lumina lor. Osborn se 
gândi că dacă ar fi reușit să ajungă atât de departe, în zona în 
care nu mai era lumină, ar fi putut să se ascundă oriunde. Poate 
chiar ar fi găsit o ieșire la capătul celălalt. 

Imediat se auzi un zgomot brusc deasupra lui și îi căzu ceva 
pe piept. Era un șobolan, gras și cald. li putea vedea ghearele 
cum îi apăsau pielea prin cămașă în vreme ce se plimba pe 
pieptul lui și adulmeca eșarfa Verei, umedă și lipicioasă de la 
sângele care se usca, înfășurată în jurul mâinii rănite. 

— Doctore Osborn! 

Ecoul vocii lui McVey răsună pe toată suprafaţa subsolului. 
Osborn tresări, iar șobolanul căzu și se lovi de pământ. McVey 
auzi și el izbitura, apoi îl zări cum dispare în întunericul de sub 
scări. 

— Eu nu mă dau în vânt după șobolani. Dumneata ce părere 
ai despre ei? Mușcă în momentul în care sunt încolțiți, nu-i așa? 

Osborn se ridică vreo câţiva centimetri și îl văzu pe McVey 
cum stă la jumătatea distanţei dintre cuptor și întunericul de la 
celălalt capăt al încăperii. De fiecare parte a lui se aflau lăzi 
stivuite una peste alta până în tavan și mobile fantasmagorice, 
acoperite cu pânzeturi pentru protejarea lor. Ilnălțimea acestora 
îl făcea pe McVey să pară aproape miniatural. 

— Cu excepţia polițiștilor în uniformă din faţa și din spatele 
clădirii, polițiștii francezi au plecat. Domnișoara Monneray i-a 
însoţit până la sediu. Vor să o pună să încerce să-l găsească în 
fotografii pe bărbatul cel înalt. Dacă Parisul este cam la fel cu 
L.A., o să stea acolo destul de multă vreme. Sunt o mulţime de 
registre. 

McVey se întoarse și se uită la mobila din spatele lui. 

— Haideţi să vă spun ce am aflat, doctore, spuse el, apoi se 
întoarse din nou și începu să se deplaseze încet către Osborn, 


260 


pașii săi răsunând ușor, privind în jur cu ochii scrutători, căutând 
orice sugestie de mișcare. 

— Domnișoara Monneray a minţit când a spus poliţiei 
franceze că ea a fost cea care a folosit pistolul împotriva 
bărbatului cel înalt. Ea este o femeie foarte educată, cu niște 
relații extrem de sus-puse, care mai este și viitor medic. Chiar 
dacă ar fi reușit să tragă asupra unui atacator cu un pistol atât 
de mare cum este cel automat de calibru 45, chiar dacă l-ar fi 
împușcat, mă îndoiesc că ar fi fugit după el să-l urmărească pe 
scările șubrede din dos sau să-l urmărească până în stradă, ba 
mai mult, să tragă asupra lui în vreme ce acesta se îndepărta cu 
mașina. 

McVey se opri în locul în care se afla și privi înapoi peste 
umăr, apoi se întoarse și continuă pe drumul pe care mai 
fusese, apropiindu-se încetișor de ascunzătoarea lui Osborn, 
vorbind destul de tare ca să fie auzit și în faţa și în spatele lui. 

— Apropo, ea susţine că a auzit o mașină care pleacă, dar că 
nu a putut s-o vadă. Dacă nu a putut s-o vadă, cum a reușit să-i 
spargă acesteia oglinda retrovizoare cu o împușcătură și să 
lovească cu alta vârful barei dintr-un gard de metal de pe partea 
cealaltă a străzii? 

McVey știa mai mult ca sigur că poliţia franceză cercetase 
întreg subsolul și nu descoperise nimic. Asta însemna că mergea 
la ghici că Osborn se afla acolo. Însă era doar o presupunere și 
nu era sigur de acest lucru. 

— S-au găsit urme proaspete de sânge pe ușa care dădea în 
holul de la intrare. Și pe podeaua din bucătărie, și lângă ușa de 
serviciu care dă în stradă. Echipa de specialiști a Prefecturii de 
Poliţie din Paris este destul de bună. Au determinat într-un timp 
scurt că este vorba despre două tipuri de sânge: tipul O și tipul 
B. Domnișoara Monneray nu era rănită și nu sângera. Așa că 
sunt gata să pariez că dintre dumneata și individul înalt unul are 
grupa O și celălalt B. Cât de grav rănit este fiecare dintre voi, 
presupun că o să aflăm. 

McVey se afla chiar sub Osborn acum. Stătea în picioare și 
privea în jurul său. Lui Osborn îi veni să zâmbească. Dacă McVey 
ar fi purtat o pălărie cum obișnuiau polițiștii criminologi din L.A. 
în anii '40, Osborn ar fi putut să-și întindă mâna și să i-o dea jos 
de pe cap. Işi imagină expresia de pe chipul lui McVey, dacă ar fi 
făcut acest lucru. 


261 


— Apropo, doctore, Departamentul de Poliţie din Los Angeles 
îți realizează un profil detaliat. Când mă voi întoarce la hotel, voi 
găsi un fax cu datele preliminare. Undeva, în fișa aceea, va fi 
trecută și grupa dumitale sangvină. 

McVey așteptă și ascultă. Apoi porni înapoi pe unde venise, 
mergând încet, răbdător, așteptând ca Osborn, dacă se afla 
acolo, să facă o greșeală care să-l dea de gol. 

— Dacă ești curios, să știi că nu am aflat cine este lunganul 
sau ce urmărește. Însă cred că ar trebui să știi că este direct 
responsabil de mai multe morţi care implică oamenii care l-au 
cunoscut pe un individ pe nume Albert Merriman, pe care 
dumneata l-ai cunoscut drept Henri Kanarack. Prietena lui 
Merriman, o femeie pe nume Agnes Demblon, a ars într-un 
incendiu pe care acest individ l-a stârnit în clădirea ei. Incendiul 
a mai ucis încă nouăsprezece adulți și doi copii, dintre care 
probabil că niciunul nu a auzit vreodată despre Albert Merriman. 
Apoi s-a dus la Marsilia și a găsit-o pe soţia lui Merriman, pe sora 
ei, pe cumnatul ei și pe cei cinci copii ai lor. l-a împușcat pe toţi 
în cap. 

McVey se opri, se întinse și stinse un set de lumini. 

— Pe dumneata te căuta, doctore Osborn. Nu pe domnișoara 
Monneray. Insă, desigur, după seara aceasta, acum că l-a văzut 
și ea, o să fie preocupat și de persoana ei. 

Se auzi un sunet sec, iar McVey stinse și al doilea set de 
lumini. Apoi Osborn îl auzi cum vine înapoi spre el pe întuneric. 

— Sincer, doctore Osborn, ești într-o mare belea. Eu te vreau. 
Poliţia din Paris te vrea. Și lunganul acesta te vrea și el. Dacă te 
găsește poliţia, poţi să fii convins că lunganul va găsi o 
modalitate să se ocupe de dumneata în închisoare. Și după ce 
va face acest lucru, se va duce după domnișoara Monneray. 
Acest lucru nu se va întâmpla imediat, pentru că o perioadă ea 
va fi păzită. Insă la un moment dat, în timp ce-și va face 
cumpărăturile, sau poate când va merge cu metroul, sau când 
va fi la coafor, sau la cafeneaua spitalului la ora trei dimineaţa... 

McVey se apropie și mai mult. Când se află exact sub Osborn, 
se răsuci și privi din nou înspre subsolul cufundat în întuneric. 

— Nu știe nimeni că mă aflu aici în afară de dumneata și de 
mine. Poate că dacă am sta de vorbă, aș putea să te ajut. 
Gândește-te la acest lucru, da? 


Apoi se lăsă tăcerea. Osborn știa că McVey asculta să prindă 
cel mai mic sunet și își tinu respiraţia. După mai bine de 
patruzeci de secunde Osborn îl auzi cum se întoarse, se îndreptă 
către scări și începu să urce, apoi se opri din nou. 

— Stau la un hotel ieftin care se numește Vieux Paris, de pe 
strada Git le Coeur. Camerele sunt mici, dar deţin un anume 
farmec specific franțuzesc. Lasă-mi un mesaj unde te-aș putea 
găsi. N-o să vin însoţit de nimeni. O să fim numai noi doi. Dacă 
ţi-e teamă, nu îţi folosi propriul nume. Spune doar că a sunat 
Tommy Lasorda. Spune-mi o oră și un loc. 

McVey urcă treptele rămase și dispăru. O clipă mai târziu, 
Osborn auzi cum se deschide ușa de serviciu care dădea în 
stradă, și apoi cum se închise. După aceea, totul rămase 
cufundat în tăcere. 


62. 


Se numeau Eric și Edward, iar Joanna nu văzuse niciodată 
niște bărbaţi atât de perfecţi. La vârsta de douăzeci și patru de 
ani, păreau să fie niște specimene de masculi fără cusur. 
Amândoi aveau un metru optzeci înălțime și aveau aceeași 
greutate, șaptezeci și șase de kilograme. Îi văzuse pentru prima 
dată mai devreme în după-amiaza aceea, când lucrase cu Elton 
Lybarger la capătul mai puţin adânc al piscinei de interior din 
clădirea în care se afla sala de gimnastică pe proprietatea lui. 
Piscina avea niște dimensiuni olimpice, cincizeci de metri 
lungime și douăzeci și trei de metri lăţime. Eric și Edward faceau 
ture de viteză în stilul fluture. Joanna mai văzuse și mai demult 
așa ceva, însă de obicei pe distanțe scurte, din cauză că acest 
stil era destul de solicitant. La un capăt al piscinei se afla un 
contor de ture care număra turele celui care înota în piscină. 

Când intraseră Joanna și Lybarger, băieţii înotaseră deja opt 
ture, sau aproape un kilometru. Când ea și cu Lybarger 
terminaseră, ei încă mai înotau în stilul fluture, o mișcare după 
alta, unul alături de celălalt. Contorul turelor indica șaizeci și 
două, exact cu două ture mai puţin de șase kilometri și 
jumătate. Șase kilometri și jumătate de înot în stilul fluture, fără 


263 


oprire? Era incredibil, dacă nu imposibil. Însă nu era nicio 
îndoială, pentru că fusese martoră. 

O oră mai târziu, când un îngrijitor îl luase pe Lybarger să-l 
ducă la terapia pentru dicţie, Eric și Edward ieșiseră din piscină 
și se pregăteau să alerge prin pădure, moment în care Von 
Holden le făcuse prezentările. 

— Nepoţii domnului Lybarger, spusese el zâmbind. Erau 
studenţi la Educaţie Fizică la Colegiul din Germania de Est până 
s-a închis în urma unificării. Așa că s-au reîntors acasă. 

Amândoi erau extrem de politicoși, spuseseră „Bună ziua, îmi 
pare bine de cunoștință”, apoi o luaseră la fugă. Joanna 
întrebase dacă aceștia se antrenau cumva pentru Jocurile 
Olimpice, iar Von Holden zâmbise. 

— Nu. În niciun caz Jocurile Olimpice! Politică! Domnul 
Lybarger i-a încurajat spre acest domeniu încă de când erau 
copii, după ce le-a murit tatăl. S-a gândit atunci că Germania se 
va reunifica într-o bună zi. Și a avut dreptate. 

— Germania? Credeam că domnul Lybarger este elvețian. 

— Este german. S-a născut în orașul industrial Essen. 

e 

La ora șapte fix, familia și oaspeţii se așezaseră la masă în 
salonul pretenţios de pe proprietatea Lybarger, despre care 
Joanna aflase că se numea „Anlegeplatz”, punct de îmbarcare. 
Ceea ce însemna că o persoană putea pleca, dar se va 
reîntoarce întotdeauna. 

Joanna revenise în camera ei după ce lucrase intensiv cu 
domnul Lybarger și descoperise acolo o rochie pretențioasă de 
seară, aleasă pentru ea numai după o fotografie de-a ei, și care i 
se potrivea fără cusur, de către faimoasa creatoare de modele 
Uta Baur, căreia îi fusese prezentată scurt noaptea trecută pe 
vaporașul de pe lac și care se părea că era și ea oaspete la 
Anlegeplatz. Rochia era lungă, mulată, și în loc să-i scoată în 
evidenţă trăsăturile mai proeminente, o avantaja prin faptul că i 
se mula pe trup și îi sublinia trăsăturile. Creată pentru a fi 
purtată fără lenjerie intimă, evitând astfel o linie sau o umflătură 
produsă de elasticul strâns, era ostentativă în mod deliberat și 
plină de o eleganţă erotică. Era din catifea neagră, se încheia la 
câţiva centimetri sub gât și avea un model ţesut, din pene 
aurite, care venea de la ceafă până peste sâni și, în jos, pe 
partea cealaltă, ca un fel de boa șerpuind strâns pe ea. Pe 


264 


umeri, într-o nuanță perfectă, cădea câte un buchet de mai 
multe fire aurii. 

La început Joanna fusese reticentă. Nu se așteptase să poarte 
vreodată ceva de acest gen. Insă nu-și adusese cu ea nimic mai 
elegant, iar la Anlegeplatz cina era formală. Așa că nu prea avea 
altă opţiune decât să se îmbrace cu ea. Când însă făcuse acest 
lucru, se simţise transformată. Era ceva magic. Cu machiaj 
corespunzător și cu părul prins într-un coc în stilul franțuzesc, nu 
mai arăta deloc ca fizioterapeuta plinuţă, cu aspect comun, din 
New Mexico, ci ca o femeie de lume, sexy și cosmopolită, care 
se mișca plină de graţie și stil. 

(J 

Încăperea imensă care era salonul unde se luau mesele la 
Anlegeplatz ar fi putut servi și ca decor pentru un teatru 
medieval. Cei doisprezece invitați stăteau pe scaune sculptate 
manual, cu spătare înalte, așezate unul în fața altuia, de-a 
lungul unei mese lungi și înguste, care ar fi putut găzdui cu 
ușurință treizeci de persoane, în vreme ce vreo șase chelneri 
pândeau să le satisfacă și cea mai mică dorință. Incăperea în 
sine avea înălțimea a două etaje și era construită în întregime 
din piatră. Steaguri cu blazoanele măretelor familii erau 
atârnate de tavan ca niște stindarde de luptă, creând senzaţia 
că acesta fusese un loc ce aparținuse regilor și al cavalerilor. 

Elton Lybarger stătea la capătul mesei, cu Uta Baur imediat la 
dreapta lui, conversând cu el în stilul ei animat, ca și cum ei doi 
ar fi fost singurele ființe prezente acolo. Ea era îmbrăcată 
complet în negru, ceea ce Joanna află mai târziu că era marca ei 
distinctivă. Purta în picioare ghete negre, lungi până la 
genunchi, pantaloni negri bine mulaţi pe picioare și un sacou 
negru cu un singur buzunar, închis numai la nasturele din 
dreptul pieptului. Pielea de pe mâini, față și gât îi era întinsă și 
iridescentă, ca și cum nu ar fi fost atinsă niciodată de razele 
soarelui. Decolteul cu sânii ei micuţi, ridicați cu ajutorul unui 
sutien cu balene, avea aceeași culoare lăptoasă, brăzdat cu 
vinișoare de un albastru deschis, care arătau ca niște crăpături 
fine într-un porțelan de calitate. Sub părul ei extraordinar de 
scurt și alb, singurul accent se punea pe sprâncenele pensate. 
Nu era machiată deloc și nu purta bijuterii de niciun fel. Era 
destul de impunătoare și fără ele. 


Cina în sine fu lungă și relaxată și, în ciuda prezenţei celorlalți 
oaspeţi - doctorul Saletti, gemenii Eric și Edward și alți oameni 
care-i fuseseră prezentaţi Joannei, dar pe care nu-i cunoștea 
Joanna își petrecu cea mai mare parte a timpului discutând cu 
Von Holden despre Elveţia - istoria acesteia, sistemul ei de cale 
ferată și geografia ei. Von Holden părea să fie expert, însă din 
punctul ei de vedere, acesta ar fi putut vorbi și despre partea 
nevăzută a lunii, că ar fi fost același lucru. Telefonul lui rece și 
sec de dimineaţă, când îi spusese să fie gata pentru a fi luată de 
la hotel, o făcuse să se simtă ieftină și urâtă, ca și cum s-ar fi 
folosit de ea cu o noapte înainte. Insă când se întâlnise cu el în 
grădină în după-amiaza aceea, fusese cald și atent, la fel cum 
fusese cu o noapte înainte, și comportamentul lui continuase și 
în timpul cinei. Și pe măsură ce trecea seara, și oricât de mult 
încerca să nu o arate, adevărul era că se topea după 
mângâierile lui. 

După cină, Lybarger, Uta, doctorul Saletti și ceilalți musafiri se 
retraseră în biblioteca de la etajul al doilea să-și bea cafeaua și 
să asculte un recital la pian cântat în duet de Eric și de Edward. 
Joanna și Von Holden, ca angajaţi, nu fură invitaţi, așa că cerură 
voie să se retragă. 

— Doctorul Salettl mi-a spus că se așteaptă ca domnul 
Lybarger să poată merge fără baston până vinerea aceasta, 
spuse Joanna în timp ce o urmărea pe Uta cum îl ia de braţ pe 
Lybarger și îl ajută să urce scările. 

— Și o va face? întrebă Von Holden și își îndreptă privirile 
către ea. 

— Sper, însă depinde de domnul Lybarger. Nu știu de ce e așa 
de importantă vinerea asta. Care ar fi diferenţa dacă ar fi cu 
câteva zile în plus? 

— Vreau să-ţi arăt ceva, spuse Von Holden, neluând în seamă 
întrebarea ei și ducând-o înspre o ușă laterală din capătul 
celălalt al salonului. 

Intrară pe un coridor lambrisat și merseră către o ușiţă care 
dădea spre un șir de trepte. Von Holden îi întinse brațul și o 
conduse pe Joanna în jos pe trepte către o altă ușă, care se 
deschise într-un coridor îngust, care ducea dedesubtul zonei din 
față a casei, și apoi se îndepărta de ea. 

— Unde mergem? întrebă ea încetișor. 


266 


Von Holden nu răspunse nimic, iar Joanna simţi un fior de 
plăcere în vreme ce mergeau înainte. Pascal Von Holden era un 
bărbat care ar fi putut atrage și ar fi putut avea aproape orice 
femeie și-ar fi dorit. Trăia într-o lume cu oameni extrem de 
bogaţi și de frumoși, care erau aproape la nivelul regilor. Joanna 
nu era decât o femeie obișnuită, o fizioterapeută cu accentul 
nazal al celor din sud-vestul Americii. Avusese o aventură cu el 
noaptea trecută și știa că nu avea cum să fi fost ceva special 
pentru el. Și atunci de ce mai venea la ea? Dacă asta era ceea 
ce făcea el acum. 

La capătul coridorului erau niște trepte care duceau în sus. 
Sus era încă o ușă, iar Von Holden o deschise. Se dădu deoparte 
și o lăsă pe ea să intre prima, apoi închise ușa după ei. Joanna 
rămase cu gura căscată, privind în sus. Se aflau într-o încăpere 
ocupată în întregime de o roată de moară enormă, pusă în 
mișcare de debitul unui pârâu adânc, care curgea cu 
repeziciune. 

— Acest sistem asigură electricitatea pentru întreaga 
proprietate, spuse Von Holden. Ai grijă, podeaua este destul de 
alunecoasă. 

Von Holden o luă de braţ și o duse spre o altă ușă, pe care o 
deschise, apoi intrară și aprinse lumina. Înăuntru era o încăpere 
făcută din lemn și piatră, cu o suprafaţă de vreo șase metri 
pătraţi. În mijloc se afla o piscină cu apa învolburată, deviată din 
pârâu, cu bănci de piatră de jur împrejur. Von Holden arătă 
înspre o ușă de lemn și spuse: 

— Acolo se află o saună. Foarte naturală și bună pentru 
sănătate. 

Joanna simţi cum roșește și, în același timp, simţi cum se 
încălzește toată. 

— Nu mi-am adus haine de schimb, spuse ea. 

Von Holden zâmbi. 

— A, dar vezi, tocmai ăsta-i punctul forte al creațiilor Utei. 

— Nu înțeleg. 

— Rochia este mulată pe corp și creată să fie purtată fără 
lenjerie intimă, nu-i așa? 

— Da, dar... spuse Joanna și roși din nou. 

— Forma întotdeauna se îmbină cu utilitatea, spuse Von 
Holden și întinse mâna și atinse cu grijă firele aurii de pe umărul 
Joannei. Acest buchet cu fire decorative. 


267 


Joanna știa că el făcea ceva acolo, dar nu avea nici cea mai 
vagă idee ce anume. 

— Și ce e cu el? 

— Dacă ar fi să tragi unul dintre ele, ușor de tot... 

Deodată, rochia Joannei se desfăcu și alunecă pe podea la fel 
de elegant ca o cortină la teatru. 

— Vezi? Gata pentru baie și pentru saună, spuse Von Holden, 
care se dădu înapoi și își lăsă privirile să-i alunece pe trupul ei. 

Joanna simţi o dorinţă cum nu mai simţise niciodată, mai mult 
decât în noaptea precedentă, dacă acest lucru era posibil. 
Niciodată nu simţise prezenţa unui bărbat atât de devastator de 
erotică. În clipa aceea ar fi făcut orice i-ar fi cerut și chiar mai 
mult. 

— Ai vrea să mă dezbraci și tu? Așa ar fi corect, nu-i așa? 

— Da... se auzi Joanna șoptind. O, Doamne, da! 

Apoi Von Holden o atinse, iar ea se apropie de el și îl dezbrăcă 
și făcură dragoste în piscină și pe băncile de piatră și apoi în 
saună. Extenuaţi după ce făcuseră dragoste, se odihniră, 
atingându-se și mângâindu-se, apoi Von Holden o mai luă o 
dată, încet și cu anumite intenţii în minte, în moduri care 
depășeau cele mai ascunse fantezii ale ei. Joanna privi în sus și 
se văzu reflectată în tavanul-oglindă, apoi din nou în peretele- 
oglindă din stânga sa, iar ceea ce văzu o făcu să râdă de 
bucurie și de neîncredere. Pentru prima dată în viața ei se simţi 
atractivă și dorită. Savură acest lucru, iar Von Holden o lăsă. 
Timpul îi aparţinea ei, cât de mult își dorea ea. 

e 

Într-un birou cu lambriuri închise la culoare de la etajul al 
doilea al clădirii principale din Anlegeplatz, Uta Baur și doctorul 
Salettl stăteau răbdători în fotoliile lor și priveau ceea ce se 
mişca pe trei ecrane imense. Monitoarele de televiziune de 
înaltă definiţie primeau semnalele și le transmiteau prin 
camerele de filmat montate în spatele oglinzilor. Fiecare cameră 
de filmat avea propriul său monitor, furnizând astfel acoperirea 
completă a ceea ce se înregistra. 

Este puțin probabil că vreunul dintre ei era excitat fizic de 
ceea ce vedea, nu din cauză că aveau peste șaptezeci de ani, ci 
din cauză că observațiile lor erau pur clinice. Von Holden nu era 
decât un instrument în acest studiu. Joanna era cea asupra 
căreia își focalizau tot interesul. În cele din urmă, degetele lungi 


268 


ale Utei se întinseră și apăsară un buton. Monitoarele se 
stinseră, iar ea se ridică în picioare. 

— Ja, îi spuse ea lui Salettl. Ja, mai spuse o dată, apoi ieși din 
încăpere. 


63. 


Ceasul lui Osborn arăta ora 2:11 dimineaţa. Era luni, 10 
octombrie. Cu jumătate de oră în urmă urcase ultimele trepte și 
luase ascensorul ascuns către camera de sub streașina blocului 
de pe strada Quai de Bethune numărul 18. Extenuat, se dusese 
la baie, dăduse drumul la apă și băuse cu poftă. Apoi 
îndepărtase eșarfa Verei îmbibată de sânge și curăţase rana de 
la mână. Aceasta îi pulsa de o durere cumplită și îi fusese foarte 
greu să-și deschidă palma. Insă durerea era un semn bun, 
pentru că asta însemna că, oricât de urâtă era tăietura, niciunul 
dintre nervii sau tendoanele importante nu-i fusese deteriorat 
grav. Cuţitul lunganului îi pătrunsese între oasele metacarpiene, 
chiar sub îmbinarea celui de-al doilea și celui de-al treilea deget. 

Datorită faptului că putea să-și deschidă și să-și închidă 
mâna, fusese destul de convins că nu suferise nicio afectare 
permanentă. Oricum, avea nevoie de o radiografie ca să fie 
sigur. Dacă îi fusese fracturat vreun os, ar fi avut nevoie de o 
operaţie și, după aceea, ar fi trebuit să stea cu mâna în ghips. 
Dacă ar fi lăsat-o netratată, aceasta risca să se vindece 
deformată, ceea ce l-ar fi transformat într-un chirurg cu o 
singură mână, punând capăt carierei sale. Asta dacă mai putea 
fi vorba despre o carieră pe care să o mai salveze. 

Găsi antisepticul pe care-l utilizase Vera la rana de la picior, îl 
frecă în palmă, apoi își bandajă mâna cu un pansament curat. 
După aceea se duse în cealaltă încăpere, se lăsă ușurel pe pat și 
își scoase cu greu pantofii cu o singură mână. 

Așteptase încă o oră după ce plecase McVey, apoi se 
strecurase de pe cuptor și urcase scările de serviciu cufundate 
în întuneric. Mersese cu mare prevedere, câte un pas, 
așteptându-se mai mereu să fie descoperit și atacat de vreun 
poliţist în uniformă, înarmat. Însă acest lucru nu se întâmplase, 


269 


așa că era evident că polițiștii care fuseseră lăsaţi de pază se 
aflau în afara clădirii. 

McVey avusese dreptate. Dacă îl prindea poliţia franceză și îl 
băgau la închisoare, lunganul ar fi găsit o modalitate să-l 
omoare acolo. După care s-ar fi dus după Vera. Osborn era prins 
la înghesuială, McVey aflându-se în cel de-al treilea vârf al 
triunghiului. 

Osborn își desfăcu cămașa, stinse lumina și se întinse în pat 
pe întuneric. Piciorul, deși era mai bine, începuse să-i 
înțepenească de la efortul prelungit. Își dădu seama că pulsaţiile 
din mână se ameliorau dacă o ţinea în sus, așa că puse o pernă 
sub ea. La cât de extenuat era, ar fi trebuit să adoarmă imediat, 
însă avea prea multe gânduri care i se agitau în minte. 

Intrarea sa intempestivă peste Vera și lungan fusese o simplă 
coincidenţă. Convins că aceasta se afla la serviciu și că 
apartamentul era gol, riscase să vină până aici numai ca să dea 
un telefon. Stătuse ore întregi în agonie, pentru ca apoi să 
ajungă la concluzia că lucrul cel mai realist pe care-l putea face 
era să sune la Ambasada Americii, să le explice cine era și să le 
ceară ajutorul. Asta însemna de fapt să se lase la mila 
Guvernului Statelor Unite. Cu puţin noroc, aceștia l-ar fi protejat 
de jurisprudenţa franceză și, poate, în cel mai bun caz, i-ar fi 
acordat circumstanţe atenuante și l-ar fi exonerat de ceea ce 
făcuse. De altfel, nu el fusese cel care-l omorâse pe Henri 
Kanarack. Și, lucru și mai important, aceasta ar fi fost o acțiune 
care ar fi fixat toată atenţia asupra lui și ar fi ferit-o pe Vera de 
umbra unui scandal care i-ar fi putut distruge viaţa. Războiul său 
personal durase aproape treizeci de ani. Nu era nici drept, nici 
corect, ca proprii lui demoni să-i distrugă Verei viața, indiferent 
ce va mai fi între ei. La toate astea se gândise până în 
momentul în care deschisese ușa și îl văzuse pe lungan la gâtul 
ei. In clipa aceea, claritatea simplă a planului său se evaporase 
ca prin farmec și totul se schimbase. Vera era deja implicată, 
indiferent dacă ei doreau acest lucru sau nu. lar dacă s-ar fi dus 
acum la Ambasada Americii, asta ar fi însemnat sfârșitul și ar fi 
fost același lucru dacă l-ar fi prins poliţia. În cel mai bun caz ar fi 
protejat în custodie în vreme ce se aranjau lucrurile. Și din 
cauza publicităţii făcute în cazul uciderii lui Kanarack, alias 
Merriman, toată mass-media ar fi cu ochii pe el, arătându-i 
astfel lunganului sau complicilor acestuia unde se afla. Și în 


270 


momentul în care ajungeau la el, se vor duce apoi după Vera, 
așa cum spusese McVey. 

Stând întins în patul din încăperea de sub acoperiș, ca un 
porumbel în culcușul său, sus, deasupra Parisului, cu mâna 
pulsându-i în întuneric, gândurile lui Osborn se îndreptară către 
McVey și oferta lui de a-l ajuta. Și cu cât cântărea mai mult 
lucrurile în minte, întrebându-se dacă putea să aibă încredere în 
el, dacă oferta fusese sinceră sau doar o viclenie pentru a-l 
ademeni și a fi prins de poliţia franceză, cu atât începu să-și dea 
seama că nu prea îi mai rămăsese altceva de făcut în afară de 
asta. 

e 

La ora 6:45, McVey stătea întins pe burtă îmbrăcat numai cu 
pantalonii de pijama, cu un picior ieșit de sub pătură, dorind să 
adoarmă, însă dându-și seama că era imposibil. 

Mersese pe intuiţie, pentru că nu avusese altceva la 
dispoziţie. Fără prezenţa lui Lebrun, inspectorii francezi nu i-ar fi 
permis să o interogheze pe Vera Monneray sub nicio formă. Așa 
că nici măcar nu mai încercase. Chiar dacă Lebrun ar fi fost 
acolo, ar fi avut mari dificultăţi să scoată adevărul a ceea ce se 
întâmplase, deoarece domnișoara Monneray era destul de 
deşteaptă să se ascundă în spatele respectului față de /'amour 
sau, mai bine zis, faţă de prim-ministrul Franţei. 

Chiar dacă greșise și ea chiar fugise după lungan, din frică, 
sau mânie, sau ofensată fiind - mai văzuse asemenea cazuri - 
trăgând cu pistolul așa cum spusese, afirmaţia ei că nu văzuse 
mașina facea să nu mai creadă povestea ei. Pentru că o 
persoană ieșise cu siguranţă în stradă și trăsese asupra mașinii 
în vreme ce prindea viteză. Admiţând că ea ar fi făcut exact așa 
cum spusese, de ce ar minţi că nu văzuse mașina? Numai în 
situaţia în care ar fi sosit prea târziu la fața locului ca să știe 
exact ce se întâmplase. Ceea ce, desigur, însemna că altcineva 
trăsese în mașină. 

Faptul că echipa de specialiști descoperise două grupe de 
sânge diferite și faptul că Vera nu fusese rănită însemna că 
fuseseră cel puţin trei oameni în apartament când avuseseră loc 
împușcăturile. Unul plecase cu mașina, iar unul se afla în 
apartament. Asta însemna că unul lipsea. 

Prima împușcătură îi făcuse atenţi pe Barras și pe Maitrot. A 
doua și a treia îi făcuseră s-o ia la fugă, în vreme ce Barras 


271 


cerea întăriri prin radio. Lunganul o luase la fugă cu o mașină 
rapidă. Câteva clipe mai târziu, polițiștii umpluseră zona. Fiecare 
apartament din clădire și cele de pe o rază de încă trei străzi 
fuseseră verificate, la fel fiecare alee, fiecare acoperiș, fiecare 
mașină parcată și fiecare vapor în trecere pe Sena, pe care ar fi 
putut să sară un fugar de pe un pod sau de pe chei. Asta 
însemna un singur lucru: cea de-a treia persoană încă se afla 
acolo, undeva. Din cauza răspunsului prompt al poliţiei și din 
cauză că împușcăturile avuseseră loc chiar în afara ușii de 
serviciu, locul cel mai probabil în care era ascunsă acea 
persoană era subsolul. Da, e drept că fusese verificat foarte 
bine, însă o făcuseră fără câini. Experienţa îl învățase că 
oamenii disperaţi pot fi extraordinar de inteligenţi, iar uneori 
chiar și numai foarte norocoși. Acesta fusese motivul pentru 
care lăsase polițiștii francezi să-și termine treaba, după care se 
întorsese. 
e 

La ora 6:30 deschise un ochi, se uită la ceas și mormăi. Stătea 
în pat de patru ore și jumătate și era sigur că nu dormise nici 
măcar două. Într-o zi va dormi opt ore întregi. Însă nu avea nici 
cea mai mică idee când va veni ziua aceea. Ştia că oamenii vor 
aștepta să se facă ora șapte, după care vor începe să sune. 
Lebrun va suna să-i spună că era pe drum dinspre Lyon și va 
stabili o oră să se întâlnească. Comandantul Noble și doctorul 
Richman vor suna de la Londra. Apoi mai erau două telefoane 
pe care le aștepta din L.A.: unul de la poliţista Hernandez, pe 
care o sunase când se întorsese în cameră la ora două 
dimineața, din cauză că nu-l aștepta niciun fax cu datele cerute 
despre Osborn. Hernandez nu era acolo și nimeni altcineva nu 
știa nimic despre asta. Celălalt telefon pe care-l aștepta era de 
la instalatorul pe care-l sunaseră vecinii în momentul în care 
aspersoarele automate ale lui McVey începuseră să se 
pornească și să se oprească din patru în patru minute. 
Instalatorul urma să sune pentru a-i comunica o estimare a 
costului instalării unui sistem cu totul nou, pentru a-l înlocui pe 
cel vechi, pe care McVey îl instalase cu douăzeci de ani în urmă 
cu o trusă de la Sears, ale cărei componente nici nu se mai 
fabricau. Apoi mai era un telefon pe care-l aștepta, sau mai bine 
zis pe care spera să-l primească, cel care-l făcuse să se 
zvârcolească în cea mai mare parte a nopţii - telefonul de la 


272 


Osborn. Se gândi din nou la subsol. Era mai mare decât părea și 
în el se aflau o grămadă de obiecte. Însă era posibil să se fi 
înșelat, poate că vorbise de unul singur. 
e 

6:52. „Încă opt minute, McVey. Închide ochii și încearcă să nu 
te gândești la nimic, lasă-ți toți mușchii și nervii și toate 
celelalte să se relaxeze.” 

În acel moment sună telefonul. McVey mormăi, se ridică din 
pat și răspunse. 

— Aici McVey. 

— Sunt inspectorul Barras. Îmi cer scuze că vă deranjez. 

— Nu-i nimic. Ce s-a întâmplat? 

— Inspectorul Lebrun a fost împușcat. 


64. 


Se întâmplase la Lyon, în Gare la Part Dieu, imediat după ora 
șase. Lebrun tocmai se dăduse jos dintr-un taxi și intra în gară, 
când un individ pe motocicletă deschisese focul cu o armă 
automată, apoi dispăruse imediat de la fața locului. Mai fuseseră 
împușcate încă trei persoane. Două erau moarte, a treia era 
rănită grav. 

Lebrun fusese împușcat în gât și în piept și fusese dus la 
Spitalul la Part Dieu. Primele rapoarte precizau că acesta se afla 
într-o stare gravă, dar că medicii se așteptau să 
supravieţuiască. 

McVey ascultase detaliile, solicitase să fie ţinut la curent cu 
situaţia, apoi închisese rapid telefonul. Imediat după aceea îl 
sunase pe lan Noble la Londra. 

Când i se făcu legătura cu Noble, acesta tocmai ajunsese la 
serviciu și își bea primul ceai de pe ziua respectivă. Simţise 
imediat că McVey era foarte precaut cu ceea ce spunea. La 
momentul respectiv, McVey nu avea nici cea mai vagă idee în 
cine putea să aibă încredere și în cine nu. În afară de situaţia în 
care lunganul se dusese de la Paris direct la Lyon după ce 
scăpase din altercaţia de la apartamentul Verei Monneray - 
ceea ce era puţin probabil, deoarece acesta știa mai mult ca 
sigur că poliţia era în căutarea lui -, atunci însemna că 


273 


persoanele care se aflau în spatele celor întâmplate nu numai că 
aveau trăgători de elită și în alte părţi, dar ei reușeau cumva să 
monitorizeze tot ceea ce făcea poliția. Cu excepţia lui, nimeni nu 
mai știuse că Lebrun se dusese la Lyon, și totuși acesta fusese 
urmărit acolo, până la a se cunoaște cu precizie ce tren urma 
acesta să ia înapoi spre Paris. 

Complet bulversat, habar nu avea cine erau aceștia, cu ce se 
ocupau sau care le erau motivele. Insă trebuia să presupună că 
dacă-l împușcaseră pe Lebrun când acesta se apropiase prea 
tare de organizaţia lor de la Lyon, aceștia erau la curent cu 
faptul că el și polițistul parizian lucraseră împreună la cazul lui 
Merriman și, pentru că el nu fusese - cel puţin până atunci - 
atacat, se putea aștepta ca telefonul lui de la hotel să-i fie pus 
sub supraveghere. Acceptând acest lucru, ceea ce-i transmise 
lui Noble fură numai informaţii pe care un eventual ascultător s- 
ar aștepta să le audă: că Lebrun fusese împușcat și că se afla la 
Lyon, în stare gravă la Spitalul la Part Dieu. McVey urma să facă 
un duș, să se bărbierească, să mănânce rapid o chiflă la micul 
dejun și să ajungă la sediul poliţiei cât de repede putea. Când va 
avea mai multe vești, va suna din nou. 

La Londra, lan Noble pusese ușor receptorul în furcă și își 
apăsase degetele unele de altele. McVey tocmai îi spusese care 
era situaţia, unde se afla Lebrun și că îi era teamă că telefonul îi 
era supravegheat și că-l va suna din nou de la un telefon public. 
După zece minute, ridicase receptorul de la linia sa telefonică 
privată. 

— La Interpolul din Lyon se află un fel de informator, spuse 
McVey dintr-o cabină telefonică de la o cafenea micuță la o 
stradă distanţă de hotelul său. Are legătură cu uciderea lui 
Merriman. Lebrun s-a dus acolo să vadă ce poate afla. Imediat 
ce o să afle că mai este încă în viaţă, o să încerce din nou să-l 
omoare. 

— Înţeleg. 

— Ai putea să-l duci la Londra? 

— O să fac tot ce pot... 

— lau asta ca pe un „da”, spuse McVey, apoi închise telefonul. 

e 

După două ore și șaptesprezece minute, un avion British 
Royal Air Force ateriză pe aerodromul Lyon-Bron. Imediat după 
aceea, o ambulanţă care transporta un diplomat britanic care 


274 


suferise un atac de cord se deplasă în viteză spre acesta. După 
un sfert de oră, Lebrun se îndrepta către Anglia pe calea aerului. 
e 

La ora șapte și cinci minute, o mașină opri în fața blocului în 
care locuia Vera Monneray, pe strada Quai de Bethune numărul 
18, iar din ea coborî Philippe, extenuat și cu hainele în 
neorânduială în urma unei nopți lungi și lipsite de succes în care 
se zgâise la fotografii ale unor criminali cunoscuți. Clătină din 
cap în loc de salut către cei patru polițiști în uniformă care 
stăteau de pază la ușa principală a clădirii și intră în hol. 

— Bonjour, Maurice, spuse el către paznicul de noapte care 
stătea la birou și pe care îl înlocuia acum cu întârziere, și-i mai 
solicită acestuia o oră ca să aibă timp să se bărbierească și să 
doarmă puțin. 

Impinse o ușă și intră pe holul de serviciu, cobori un șir de 
trepte către apartamentul său modest de la subsol, în capătul 
celălalt al clădirii. Işi scosese cheia și aproape ajunsese la ușă 
când auzi un zgomot în spatele său și pe cineva care-l striga pe 
nume. Tresări, se răsuci plin de groază, aproape așteptându-se 
să-l vadă pe lungan stând acolo în picioare, cu un pistol 
îndreptat către inima sa. 

— Domnule Osborn, spuse el vădit ușurat, când îl văzu pe 
Osborn că face un pas înainte de după ușa care dădea într-o 
cameră în care erau depozitate contoarele electrice ale clădirii. 
N-ar fi trebuit să ieșiţi din camera dumneavoastră. Poliţiștii sunt 
peste tot. 

Apoi zări mâna lui Osborn, bandajată, și pe care acesta o 
ținea adusă la brâu ca pe o gheară. 

— Monsieur... 

— Unde este Vera? Nu se află în apartamentul ei. Unde este? 

Osborn arăta ca și cum nu ar fi dormit nici el prea mult. Însă, 
mai mult decât asta, arăta înspăimântat. 

— Veniti înăuntru, s'il vous plaît. 

Philippe descuie rapid ușa și intrară amândoi în micuțul său 
apartament. 

— Poliţiştii au condus-o la serviciu. Ea a insistat. Aveam de 
gând să mă duc la baie, apoi urcam la dumneavoastră să văd 
dacă sunteţi acolo. Mademoiselle era și ea foarte îngrijorată. 

— Trebuie să vorbesc cu ea. Ai un telefon? 


275 


— Oui, bineînţeles. Numai că este posibil să fie ascultat de 
poliţie. Și atunci își vor da seama că telefonul vine de aici. 

Philippe avea dreptate, mai mult ca sigur. 

— Atunci sun-o dumneata! Spune-i că ţi-e teamă că lunganul 
acela ar putea s-o găsească. Spune-i să le ceară polițiștilor care 
o păzesc să o ducă acasă la bunica ei, la Calais. N-o lăsa să 
comenteze! Spune-i să stea acolo până... 

— Până când? 

— Nu știu... spuse Osborn și se uită lung la el. Până... este în 
siguranţă. 


65. 


— Acum intru pe o linie telefonică sigură. 

McVey apăsă un buton și se aprinse imediat o lumină la 
„telefonul sigur” de dimensiuni foarte mari din biroul personal al 
lui Lebrun, la sediul poliției, confirmând că linia nu era ascultată 
de către altcineva. 

— Mă auzi? 

— Da, spuse Noble de la un telefon similar de la centrul de 
comunicaţii de la Departamentul Special din Londra. Lebrun a 
sosit acum patruzeci de minute, mulțumită ajutorului de la 
RAF. Acum se află la Spitalul Westminster, sub un alt nume. Nu 
este în cea mai bună stare, însă doctorii par să creadă că o să 
supravieţuiască. 

— Poate vorbi? 

— Incă nu. Insă poate scrie, sau măcar să mâzgălească ceva. 
Ne-a oferit două nume: „Klass” și „Antoine” - Antoine are un 
semn de întrebare după el. 

Klass era doctorul Hugo Klass, expertul german în amprente, 
care lucra pentru Interpolul din Lyon. 

— Vrea să ne spună că Hugo Klass este persoana care a cerut 
dosarul lui Merriman de la Departamentul de Poliţie din New 
York, spuse McVey. Antoine este fratele lui Lebrun, 
supraveghetor al securităţii interne de la sediul Interpolului, 
spuse McVey, întrebându-se dacă semnul de întrebare după 
numele lui Antoine însemna că Lebrun era preocupat de 


29 Royal Air Force, Forțele Aeriene Regale (n.t.). 
276 


siguranţa fratelui său sau că era posibil ca și acesta să fi fost 
implicat în incidentul cu împușcăturile. 

— Pentru că tot discutăm despre asta, permite-mi să-ţi aduc 
și altceva la cunoștință, spuse Noble. Am găsit un nume care să 
corespundă la capul acela secționat atât de curat. 

— Ce spui? întrebă McVey, tocmai când începuse să creadă că 
termenul de „noroc” fusese exclus din vocabularul său. 

— Se numește Timothy Ashford și era zugrav în Clapham 
South, despre care s-ar putea să știi sau nu, dar este un cartier 
muncitoresc din sudul Londrei. Locuia singur și lucra ca zugrav 
ziler, trecând de la o slujbă la alta. Singura lui rudă este o soră 
care locuiește la Chicago, însă nu prea aveau legături unul cu 
celălalt. A dispărut acum doi ani. Proprietăreasa lui a declarat 
dispariţia lui. S-a dus la autorităţi când a văzut că nu mai vine 
pe acasă de mai multe săptămâni și rămăsese în urmă și cu 
chiria. Ea a închiriat până la urmă apartamentul lui altcuiva, dar 
nu știa ce să facă cu obiectele sale personale. Individul a avut 
capul zdrobit cu un tac de biliard într-o bătaie la un bar. Norocul 
nostru că a pocnit și un poliţist tot atunci. Când l-au peticit, au 
fost nevoiţi să-i pună o placă de metal în cap; acest lucru a 
intrat în rapoartele poliţiei. 

— Asta înseamnă că aveţi și amprentele lui. 

— Ai absolută dreptate, poliţist McVey. Avem amprentele lui. 
Problema este că tot ce avem din el acum este doar capul. 

Se auzi un ţârâit și McVey îl auzi pe Noble cum face legătura 
cu biroul său. 

— Da, Elizabeth, îl auzi McVey. 

Urmă o pauză, și apoi spuse „mulţumesc” și reveni pe firul cu 
McVey. 

— Cadoux sună de la Lyon. 

— Vorbește de la un telefon sigur? 

— Nu. 

— lan, spuse McVey încetișor, înainte să răspunzi la telefon: 
poți avea încredere în el? Adică fără rezerve. 

— Da, răspunse Noble. 

— Intreabă-l dacă este la sediu. Dacă da, găsește o 
modalitate să-i spui să iasă din clădire și să sune pe linia 
dumitale privată de la un telefon public. Când intri în legătură cu 
el, conectează-mă și pe mine, să avem o discuție în trei. 


277 


După un sfert de oră, sună pe linia privată a telefonului lui 
Noble, iar acesta răspunse imediat. : 

— Yves, McVey e pe fir, de la Paris. Il introduc și pe el acum 
pe fir. 

— Cadoux, aici este McVey. Lebrun este la Londra, l-am scos 
de acolo pentru propria lui siguranță. 

— Mi-am dat seama. Deși trebuie să precizez că oamenii din 
paza spitalului, la fel ca și poliţia din Lyon, sunt destul de 
supăraţi de modul în care s-a realizat acest lucru. Cum se simte? 

— O să supravieţuiască, spuse McVey, apoi făcu o pauză. 
Cadoux, ascultă cu atenţie! Aveţi un informator la sediu. El este 
doctorul Hugo Klass. 

— Klass? întrebă Cadoux, foarte surprins. Este unul dintre cei 
mai străluciți specialiști ai noștri. El a descoperit amprenta lui 
Albert Merriman pe ciobul de sticlă luat de la scena crimei în 
cazul lui Jean Packard. De ce ar...? 

— Nu știm acest lucru. 

McVey și-l putea imagina pe Cadoux, solid cum era, înghesuit 
într-o cabină telefonică undeva în Lyon, răsucindu-și mustața cu 
vârfurile răsucite, încremenită și aceasta în aceeași perplexitate. 

— Insă, ceea ce știm este că el a solicitat dosarul Merriman de 
la NYPD, prin Interpolul din Washington, cu cincisprezece ore 
înainte de a-l alerta pe Lebrun despre faptul că descoperise o 
amprentă. După douăzeci și patru de ore, Merriman era mort. Și 
la scurt timp după aceea, la fel și prietena lui din Paris și soția 
lui plus întreaga ei familie din Marsilia. Într-un fel sau în altul, 
Klass trebuie să fi aflat că Lebrun a sosit la Lyon și că se 
interesa de cel care solicitase dosarul. Așa că a făcut tot 
posibilul să-i închidă gura. 

— Abia acum începe să aibă sens. 

— Ce anume? întrebă Noble. 

— Fratele lui Lebrun, Antoine, supraveghetorul nostru pentru 
securitatea internă, a fost găsit împușcat în cap azi-dimineaţă. 
Pare să fie o sinucidere, dar poate că nu e chiar așa. 

McVey blestemă în sinea lui. Lebrun era și așa într-o stare 
fizică destul de proastă, chiar și fără să mai afle că fratele lui 
murise. 

— Cadoux, mă îndoiesc foarte tare că ai de-a face cu o 
sinucidere în acest caz. Se întâmplă ceva care l-a implicat pe 
Merriman, dar care se întinde mult mai departe. Și orice ar fi, 


278 


oricine ar fi în spatele acestui lucru, acum s-a apucat să ucidă 
polițiști. 

— Yves, cred că ar fi mai bine să-l arestezi pe Klass cât mai 
curând posibil, spuse Noble fără ocolișuri. 

— Scuză-mă, lan, nu prea cred că e bine așa, se opuse 
McVey, mergând încolo și încoace în spatele biroului lui Lebrun. 
Cadoux, găsește pe cineva în care să poţi avea încredere! Chiar 
și din alt oraș, dacă trebuie. Klass nu ne suspectează că îl 
bănuim. Supraveghează-i linia telefonică privată de acasă și 
urmărește-i fiecare mișcare! Vezi unde se duce, cu cine discută. 
Apoi investighează ce s-a întâmplat înainte de moartea lui 
Antoine. Vezi dacă poţi urmări firul care duce de la momentul 
morţii sale la întâlnirea de duminică pe care a avut-o cu Lebrun. 
Încă nu știm de care parte aparţinea el. În cele din urmă, dar cu 
foarte mare atenţie, vezi la cine a apelat Klass de la Interpolul 
din Washington pentru a solicita dosarul Merriman de la poliţia 
din New York. 

— Înţeleg, spuse Cadoux. 

— Căpitane, ai grijă de dumneata! îl preveni McVey. 

— Voi avea. Merci. Au revoir. 

Se auzi un clic atunci când Cadoux închise telefonul. 

— Cine este acest doctor Klass? întrebă Noble. 

— Dincolo de ceea ce pare? Habar n-am! 

— O să contactez MI6. Poate descoperim și noi ceva despre 
doctorul Klass. 

Noble închise, iar McVey rămase privind lung peretele din faţa 
lui, enervat la culme că nu putea să-și dea seama foarte clar 
despre ceea ce se petrecea. Era ca și cum ar fi devenit subit 
impotent profesional. Se auzi imediat un bocănit în ușă și un 
poliţist în uniformă își băgă capul pe ușă și îi spuse în engleză că 
portarul de la hotel îl căuta la telefon. 

— Pe linia doi, spuse acesta. 

— Merci, răspunse McVey, iar după ce ieși polițistul, trecu de 
la „linia sigură” la telefonul de pe biroul lui Lebrun, al cărui 
receptor îl ridică. Aici McVey, spuse el. 

— Aici Dave Gifford, de la Hôtel Vieux, îi răspunse o voce 
masculină. 

Când plecase mai devreme de la hotel, McVey lăsase la 
portar, un american expatriat, un bacșiș de două sute de franci 


279 


și-i ceruse să-l informeze privitor la orice telefon sau mesaj care 
îl privea. 

— Am primit un fax din L.A.? 

— Nu, domnule. 

Ce naiba făcea Hernandez cu informaţiile despre Osborn, le 
livra la Paris în persoană? McVey se așeză, deschise un carneţel 
și luă un creion. Primise două telefoane de la polițistul Barras, la 
distanţă de o oră. Un telefon era de la instalatorul din Los 
Angeles, care-i confirma faptul că îi fuseseră montate 
aspersoarele sale automate și că acestea funcționau cum 
trebuie. Acesta voia însă ca McVey să-l sune înapoi și să-i spună 
în care zile să funcţioneze acestea și cât timp de stropire să le 
seteze. 

— lisuse, rosti McVey cu jumătate de gură. 

In cele din urmă, mai fusese un telefon despre care portarul 
credea că era o glumă. Fapt este că apelantul sunase de trei ori, 
dorind să vorbească personal cu McVey. Nu lăsase niciun mesaj, 
însă de fiecare dată sunase din ce în ce mai disperat. Iși lăsase 
numele de Tommy Lasorda. 


66. 


Joanna se simţea ca și cum ar fi fost drogată și ar fi trăit un 
coșmar. După maratonul ei sexual cu Von Holden din camera cu 
piscină și oglinzi, Von Holden o invitase să meargă cu el la 
Zurich. Prima ei reacţie fusese să zâmbească și să se scuze. Era 
extenuată. Petrecuse mai devreme în ziua aceea șapte ore cu 
domnul Lybarger, lucrând din greu cu el, și adesea împotriva 
voinţei lui, pentru a-l face suficient de încrezător încât să poată 
merge fără baston. lIncerca să respecte termenul limită 
nebunesc al zilei de vineri, stabilit de doctorul Salettl. Pe la ora 
15:30 constatase că el făcuse toate eforturile posibile și îl 
dusese în apartamentele sale să se odihnească. Se așteptase ca 
acesta să tragă un pui de somn, să ia o cină ușoară în camera 
lui și probabil să se ducă devreme la culcare. Insă nu mică îi 
fusese surpriza când îl văzuse coborând la cină îmbrăcat formal, 
strălucitor și energic, și cu destule rezerve pentru a asculta 


280 


sporovăiala fără de sfârșit a Utei Baur, ca apoi să urce la etajul 
al doilea și să asculte recitalul de pian al lui Eric și Edward. 

Dacă domnul Lybarger putuse să facă acest lucru, o tachinase 
Von Holden, atunci și Joanna putea cu siguranţă să meargă cu 
mașina la Zurich pentru o detestabilă ciocolată elveţiană. In 
afară de asta, de-abia era ora zece seara. 

Prima lor oprire fusese la unul dintre restaurantele preferate 
ale lui James Joyce de pe Ramistrasse, unde se delectaseră cu 
ciocolată și cu cafea. Apoi Von Holden o dusese la o cafenea 
nebunească de pe Munzplatz, aproape de Bahnhofstrasse, ca 
să-și facă o idee despre viaţa de noapte. După aceea se 
duseseră la Champagne Bar de la Hotelul Central Plaza, și apoi 
la un bar de pe Pelikanstrasse. În cele din urmă merseseră pe 
jos pentru a privi luna deasupra lacului Zurichsee. 

— Nu vrei să-mi vezi apartamentul? o întrebase Von Holden 
zâmbind cu subințeles, în vreme ce se aplecase peste 
balustradă și aruncase o monedă în apă pentru noroc. 

— Glumești! îi spusese Joanna, care se gândea că nu va mai 
putea merge vreodată pe jos. 

— Nu glumesc deloc, îi spusese Von Holden, care-și ridicase 
brațul și o mângâiase pe păr. 

Joanna fusese uimită de cât de excitată se simţise. Ba chiar 
chicotise când se gândise la asta. 

— Ce-i așa de nostim? o întrebase Von Holden. 

— Nimic... 

— Haide, atunci! 

— Ești un ticălos, îi spusese Joanna privindu-l lung. 

— Nu mă pot abtine, îi răspunsese Von Holden zâmbind. 

Băuseră coniac pe terasa apartamentului său care dădea 
înspre Orașul Vechi, și el îi spusese povești despre copilăria lui și 
cum crescuse el la o fermă imensă de vite din Argentina. După 
aceea o duseseră în pat și făcuseră dragoste. 

De câte ori o făcuseră în noaptea aceea? Joanna încercă să-și 
amintească. Apoi își aminti cum el stătea deasupra ei, cu 
penisul încă enorm, chiar și în repaus, și cum o întrebase, 
zâmbind jenat, dacă ar fi deranjat-o foarte tare dacă el îi lega de 
pat încheieturile mâinilor și picioarelor. Apoi cotrobăise într-un 
dulap până găsise legăturile moi de catifea pe care voia să le 
utilizeze. Nu știa de ce dorea atât de mult acest lucru, însă 
întotdeauna și-l dorise. Gândul la acest lucru îl excita foarte 


281 


tare. Și când ea se uitase la el și văzuse cât de tare, chicotise și 
îi spusese că este de acord, dacă acest lucru îi făcea plăcere. În 
acel moment îi spusese, chiar înainte de a o face, că nu fusese 
niciodată cu o femeie care să facă pentru el ceea ce făcea 
Joanna. Apoi îi picurase coniac peste sâni și, ca o pisică de 
Cheshire în călduri, îi linsese încet până îi curățase. Excitată 
peste măsură, Joanna se lăsase pe spate, în vreme ce el o 
legase de stâlpii patului. Când el se întinsese pe pat alături de 
ea, ea începuse să vadă niște puncte luminoase în spatele 
ochilor și simţea o ameţțeală pe care nu o mai simţise până 
atunci. Apoi îi simţise greutatea trupului peste al ei și îl simţise 
cum o penetrează masiv. Și cu fiecare mișcare, petele 
luminoase se făceau din ce în ce mai mari și mai strălucitoare, și 
în spatele lor putea zări niște nori în culori incredibile, care 
pluteau în forme sălbatice și grotești. Și undeva, dacă exista 
într-adevăr un asemenea loc, în caleidoscopul ireal care o 
îngloba cu totul - în mijlocul acestuia, chiar în mijlocul ei - 
avusese senzaţia că Von Holden plecase și că un alt bărbat îi 
luase locul. Se luptase cu propriul ei vis și încercase să deschidă 
ochii să vadă dacă era adevărat. Insă acel tip de conștienţă nu îi 
era accesibilă și, în locul acesteia, se prăbușise și mai adânc în 
vârtejul erotic de lumină și de culoare. 

Când se trezise, era deja după-amiază și își dăduse seama că 
se afla în patul ei de la Anlegeplatz. Se dăduse jos din pat și își 
văzuse hainele pe care le purtase în seara dinainte, aranjate 
frumos în dulap. Avusese cumva un vis al visurilor sau fusese 
altceva? 

La scurtă vreme după aceea, când se afla la duș, își zărise 
zgârieturile de pe coapse. Se privise în oglindă și văzuse că 
avea zgârieturi și pe fese, ca și cum ar fi fugit dezbrăcată printr- 
un câmp de spini. Apoi își amintise foarte vag că fugise goală, 
plină de groază din apartamentul lui Von Holden, coborâse 
scările și ieșise afară pe ușa din spate. lar Von Holden venise 
după ea și o prinsese în cele din urmă în grădina de trandafiri 
din spatele blocului său. 

Deodată își dădu seama că nu se simte bine deloc. Un val de 
greață o trecu din cap până-n picioare. Îi era îngrozitor de frig și 
o treceau și toate căldurile în același timp. Îi veni să vomite, 
ridică capacul de la toaletă și vărsă tot ce mai rămăsese din 
ciocolata și din cina de seara trecută. 


282 


67. 


Era ora 14:40 după-amiaza. Osborn îl sunase pe McVey de trei 
ori la hotelul la care stătea acesta și de fiecare dată i se spusese 
că Monsieur McVey ieșise și nu lăsase o oră la care se va 
întoarce, însă urma să-și verifice mesajele. Când dăduse și cel 
de-al treilea telefon, Osborn ajunsese deja la capătul răbdării, 
deoarece se adunase anxietatea a ceea ce avea de gând să 
facă, agravată de faptul că McVey nu era de găsit nicăieri. Din 
punct de vedere raţional și emoțional, el se lăsase deja pe mâna 
poliţistului și, făcând acest lucru, se pregătise pentru tot ce 
însemna asta: un american ca și el, care l-ar putea înțelege și 
ajuta, sau dimpotrivă, o aterizare rapidă în închisoarea franceză. 
Se simţea ca un balon lipit de tavan, prins în capcană și totuși 
liber în același timp. Tot ce dorea să facă era să fie tras în jos, 
însă nu era nimeni care să tragă de sfoară. 

Stătea singur, proaspăt spălat și bărbierit, în apartamentul de 
la subsol al lui Philippe și se chinuia să-și dea seama ce să facă 
mai departe. Vera era pe drum către bunica ei din Calais, 
transportată acolo de polițiștii care o păzeau. Și chiar dacă 
Philippe fusese cel care-i dăduse telefon, Osborn dorea să 
creadă că ea-și dăduse seama că el fusese cel care-i spusese 
acest lucru și că Philippe fusese doar intermediarul său. Spera 
că ea înţelesese că îi ceruse să plece acolo nu numai pentru 
siguranţa ei, dar și pentru că o iubea. 

Mai devreme, Philippe se uitase la el și îi spusese să 
folosească apartamentul său ca să se spele. Îi lăsase prosoape 
curate, desfăcuse un săpun nou și îi dăduse o lamă să se 
bărbierească. Apoi portarul îi spusese să se servească cu orice 
dorea din frigider, își pusese cravata și se reîntorsese la serviciu. 
Din poziţia pe care o avea în holul de la intrare, știa ce aveau de 
gând polițiștii să facă. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, i-ar fi dat 
imediat telefon lui Osborn. 

Fără îndoială, Philippe fusese un înger. Numai că era obosit, 
iar Osborn avusese senzaţia că nu era departe de a ceda 
nervos. Se petrecuseră prea multe în ultimele douăzeci și patru 
de ore, care-i testaseră nu numai loialitatea, dar și echilibrul 
mintal. Oricât era Philippe de generos, el era totuși, și asta din 
propria sa alegere, un simplu portar. Și nimeni, cu atât mai puţin 


283 


el, nu se aștepta să reziste la nesfârșit. Dacă Osborn s-ar fi 
reîntors în ascunzătoarea sa de sub streașină, nu se știa cât de 
mult timp ar mai fi fost în siguranţă. Mai ales dacă lunganul 
găsea o cale prin care să eludeze poliția și să revină în căutarea 
lui. 

În cele din urmă, își dăduse seama că nu avea decât o singură 
soluţie. Ridicase receptorul telefonului, îl sunase pe Philippe la 
biroul lui de la intrare și îl întrebase dacă polițiștii se aflau încă 
afară. 

— Oui, monsieur. Doi în faţă, doi în spate. 

— Philippe, mai există vreo ieșire din această clădire în afară 
de ușa principală și de intrarea de serviciu? 

— Oui, monsieur. Chiar acolo unde vă aflaţi. Ușa de la 
bucătărie dă într-un coridor micuţ; la capătul acestuia se află 
niște trepte care duc direct pe trotuar. Dar de ce? Aici sunteți în 
siguranţă și... 

— Merci, Philippe. Merci beaucoup, spuse Osborn, 
mulțumindu-i pentru tot. Închise și mai dădu un telefon. La Hôtel 
Vieux. Dacă McVey își verifica mesajele, acesta era unul pe 
care-l dorea. Osborn urma să-i comunice ora și locul unde să se 
întâlnească: ora 19:00, în încăperea din faţă, care dădea înspre 
terasă, de la La Coupole, pe Bulevardul Montparnasse. Aici îl 
văzuse pentru ultima dată pe detectivul particular Jean Packard, 
pe vremea când acesta mai era încă în viaţă, și singurul loc din 
Paris care-i era destul de familiar ca să știe că la ora aceea era 
foarte aglomerat. Asta îl va face pe lungan să nu riște să-l 
împuște. 

După cinci minute, deschise ușa spre exterior și urcă cele 
câteva trepte până la trotuar. După-amiaza era răcoroasă și 
senină, iar pe Sena se vedeau trecând vaporașe. Pe stradă în jos 
se vedeau polițiștii care stăteau de pază în fața clădirii. Se 
întoarse și porni în direcția opusă. 

e 

La ora 17:20, Paul Osborn ieși din Aux Trois Quartiers, un 
magazin universal cu mult stil de pe Boulevard de la Madeleine, 
și merse către stația de metrou la o stradă distanţă. Avea părul 
tuns scurt și purta un costum nou, bleumarin cu dungulițe, 
cămașă albă și cravată. În niciun caz aceasta nu era imaginea 
unui fugar. 


284 


Pe drumul până acolo se oprise la cabinetul particular al 
doctorului Alain Cheysson de pe rue de Bassano, lângă Arcul de 
Triumf. Cheysson era medic urolog, era mai tânăr cu vreo doi, 
trei ani decât el și luaseră masa împreună la Geneva. Făcuseră 
schimb de cărţi de vizită și își promiseseră să se sune când 
Osborn va fi la Paris, sau Cheysson în L.A. Osborn uitase 
complet de el, până când se hotărâse să meargă la cineva care 
să arunce o privire la mâna lui, și încercase să găsească cea mai 
bună abordare. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebase Cheysson după ce asistentul 
său îi făcuse radiografia și când intrase în cabinet pentru a-l 
examina pe Osborn. 

— Aș prefera să nu spun, răspunsese el, încercând să 
zâmbească. 

— Bine, îi replicase Cheysson cu înțelegere, bandajându-i 
mâna cu un pansament curat. Este o rană de cuţit. Dureroasă, 
poate, însă ca medic chirurg ai avut foarte mult noroc. 

— Da, știu... 

(J 

La ora șase fără zece, Osborn ieși din metrou și coborî pe 
Bulevardul Montparnasse. La Coupole era la o distanță de mai 
puțin de trei străzi. Asta îi oferea mai mult de o oră la dispoziţie, 
timp în care va observa, sau va încerca să observe, dacă poliția 
îi întindea o capcană. Se opri la o cabină telefonică, îl sună pe 
McVey la hotel și i se spuse că da, mesajul său îi fusese transmis 
lui Monsieur McVey. 

— Merci. 

Închise telefonul, deschise ușa și ieși afară. Aproape că se 
întunecase, iar trotuarele erau pline de oamenii care ieșiseră de 
la serviciu. Pe partea cealaltă a străzii, puţin mai jos, se afla La 
Coupole. Chiar la stânga lui se afla o cafenea micuță cu 
ferestrele destul de mari încât să poată observa cine intra și 
cine ieșea de pe partea cealaltă a străzii. Intră, își alese o 
măsuţă lângă fereastră care îi oferea o imagine bună, comandă 
un pahar cu vin alb și se lăsă pe spate. 

Avusese noroc. Radiografia făcută la mână, așa cum se 
gândise și el, nu indica nimic grav, iar Cheysson, deși urolog și 
nespecialist în mâini, îl asigurase că, după părerea lui, nu se 
produsese niciun traumatism grav. Recunoscător pentru ajutorul 


285 


și înțelegerea lui Cheysson, încercase să-i achite consultaţia, 
însă Cheysson nici nu voise să audă. 

— Mon ami, îi spusese el pe un ton glumet, când mă va căuta 
poliția din L.A., voi ști că voi avea acolo un prieten care să mă 
trateze și care nu va spune nimic nimănui. Și care nici măcar nu 
va înregistra vizita mea. Ei? 

Cheysson îl primise imediat și îl tratase fără să-i pună 
întrebări, în tot acest timp știind că Osborn era căutat de poliție 
și punându-se astfel pe el în pericol prin ajutorul pe care i-l 
acorda lui Osborn. Cu toate acestea, nu spusese nimic. La urmă 
se îmbrăţișaseră, iar francezul îl sărutase pe obraji în stilul 
franțuzesc și îi făcuse urări de bine. Măcar atât putea și el să 
facă - spusese el - pentru un coleg doctor cu care luase masa 
împreună la Geneva. 

Deodată Osborn își puse ochelarii și se aplecă în față. O 
mașină de poliţie parcase pe partea cealaltă a străzii. Imediat 
coborâră doi polițiști în uniformă și intrară în La Coupole. O clipă 
mai târziu, aceștia ieșiră afară, ţinând între ei un individ 
îmbrăcat bine, cu cătușe la mâini. Acesta se agita, se lupta cu ei 
și părea beat. Trecătorii priviră în vreme ce acesta fu așezat pe 
bancheta din spate a mașinii. Unul din polițiști se așeză alături 
de el, iar celălalt se așeză la volan. Apoi mașina plecă, cu sirena 
pornită și cu girofarul în acţiune. Așa de repede se putea 
întâmpla. Osborn își scoase ochelarii și se uită la ceas: era ora 
șase și un sfert. 


68. 


La ora 18:50, taxiul lui McVey abia se târa în trafic. Și totuși, 
era mai bine decât să fie cu Opelul și să încerce să-și croiască 
acum drum prin Paris. 

Scoase o agendă zdrenţuită, se uită la însemnările din ziua 
aceea, luni, 10 octombrie. Chiar ultima dintre ele era: „Osborn - 
La Coupole, Bulevardul Montparnasse, ora 19:00." Deasupra 
mâzgălise un mesaj de la Barras. Reprezentanţa companiei de 
cauciucuri Pirelli examinase mulajul făcut în poiana de lângă 
râu. Modelul acela fusese găsit la cauciucuri fabricate special 
pentru un furnizor de mașini voluminoase, care avea un contract 


286 


cu Pirelli să le furnizeze cauciucurile la noile lor mașini. 
Cauciucul acela era acum echipamentul standard la două sute 
de Ford Sierra noi, dintre care optzeci și șapte se vânduseră în 
ultimele șase săptămâni. O listă de cumpărători urma să fie 
pregătită și le va fi înmânată până marţi dimineaţa. Mai mult, 
ciobul de sticlă din oglinda retrovizoare, pe care McVey îl 
culesese de pe stradă în noaptea de după împușcăturile din 
apartamentul Verei Monneray, fusese examinat de laboratorul 
poliţiei. Și acesta provenea tot de la un Ford, deși era imposibil 
de precizat ce marcă sau ce model. Serviciul de Control al 
Parcărilor fusese alertat și tuturor ofiţerilor de acolo li se ceruse 
să raporteze orice Ford sau Ford Sierra care avea oglinda 
retrovizoare spartă. 

Ultima însemnare a lui McVey de pe pagina cu 10 octombrie 
era raportul laboratorului referitor la scobitoarea ruptă pe care o 
găsise printre acele de brad chiar înainte de a descoperi urmele 
de cauciuc. Persoana care ţinuse acea scobitoare în gură fusese 
un „secretor” - o substanță specifică unui anumit grup de 
persoane pe care o conţine sângele de la șaizeci la sută din 
populaţie și care face posibilă determinarea grupei sanguine din 
alte lichide corporale, cum ar fi urina, sperma și saliva. Grupa de 
sânge a secretorului din pădure era aceeași cu grupa de sânge 
descoperită în petele de pe podeaua bucătăriei Verei Monneray: 
grupa O. 

Taxiul opri în faţă la La Coupole exact la ora șapte și șapte 
minute. McVey achită șoferului, cobori din mașină și se îndreptă 
către restaurant. Încăperea mare din spate fusese aranjată 
pentru persoanele care urmau să vină să cineze și numai câteva 
mese erau ocupate. Insă încăperea din faţă, cu pereţii din sticlă, 
care dădea înspre trotuar era aglomerată și zgomotoasă. McVey 
rămase în ușă și privi în jurul său. O clipă mai târziu, se strecură 
pe lângă un grup de oameni de afaceri, găsi o masă liberă mai 
în spate și se așeză. Era exact așa cum dorea să apară: un 
bărbat singur. 

e 

Organizația își extindea tentaculele mult în afara membrilor 
acesteia. Ca multe alte grupări profesionale, subcontracta mâna 
de lucru, utilizând de multe ori oameni care nu aveau nici cea 
mai vagă idee pentru cine lucrau de fapt. 


Colette și Sami erau două liceene din familii înstărite, care se 
apucaseră de droguri și prin urmare făceau tot ce era necesar 
ca să-și hrănească acest obicei și, în același timp, să menţină 
ascuns de familie secretul dependenței lor. Acest lucru le făcea 
disponibile la aproape orice oră, pentru orice motiv. 

Solicitarea de luni era simplă: să supravegheze singura ieșire 
din clădirea de pe strada Quai de Bethune numărul 18 pe care 
nu o supraveghea poliţia, intrarea care ducea la apartamentul 
portarului. Dacă ieșea pe acolo un individ arătos în jur de 
treizeci și cinci de ani, trebuiau să raporteze, apoi să-l 
urmărească. 

Ambele fete îl urmăriseră pe Osborn până la cabinetul 
doctorului Cheysson de pe strada Bassano. Apoi Sami îl 
urmărise până la magazinul Aux Trois Quartiers de pe Boulevard 
de la Madeleine, și chiar flirtase cu el și îi ceruse să o ajute să 
aleagă o cravată pentru unchiul ei în vreme ce acesta aștepta 
să-i fie ajustat costumul. După aceea, Colette îl urmărise până în 
stația de metrou și rămăsese cu el până ce acesta intrase în 
cafeneaua de vizavi de La Coupole. Din acel moment, la ora 
șapte și cinci, Bernhard Oven preluase urmărirea, privindu-l pe 
Osborn cum ieșea din cafenea și traversa Boulevard du 
Montparnasse pentru a intra în La Coupole. Având o înălţime de 
un metru optzeci, cu părul negru, îmbrăcat cu blugi și o geacă 
de piele și încălţat cu ghetele Reebok, cu un cercel cu diamant 
în urechea stângă, Bernhard Oven nu mai era lunganul blond. 
Cu toate acestea, nu era mai puţin periculos. În buzunarul drept 
de la geaca sa avea un pistol automat Cz de calibru 22, pe care- 
| utilizase în Marsilia cu atât de mult succes. 

e 

La ora 19:20, convins că McVey venise într-adevăr singur, 
Osborn se ridică de la locul său de lângă fereastră, se strecură 
printre mai multe mese aglomerate și se apropie de acesta, cu 
mâna bandajată ținută cu grijă într-o parte. McVey se uită la 
mâna bandajată a lui Osborn, apoi îi arătă un scaun alături de el 
și Osborn se așeză. 

— Am spus că am să vin singur. Sunt singur, spuse McVey. 

— Spuneaţi că m-aţi putea ajuta. La ce v-aţi referit? întrebă 
Osborn. 


288 


Costumul lui cel nou și tunsoarea nu însemnau absolut nimic. 
McVey știa că el se aflase acolo în tot acel timp. McVey îi ignoră 
întrebarea și îl întrebă la rândul său: 

— Ce grupă sanguină ai, doctore? 

Osborn ezită. 

— Credeam că o să aflaţi și singur. 

— Voiam să aud de la dumneata. 

Chiar în acel moment, un ospătar îmbrăcat cu cămașă albă și 
pantaloni negri se opri în dreptul mesei. McVey clătină din cap. 

— Cafe, spuse Osborn și ospătarul plecă. Grupa B. 

Raportul preliminar despre Osborn al poliţistei Hernandez de 
la LAPD ajunsese în cele din urmă prin fax la McVey chiar înainte 
de a pleca din biroul lui Lebrun. Printre altele, includea și 
informaţia despre grupa sanguină a lui Osborn, tipul B, ceea ce 
însemna nu numai că Osborn spusese adevărul, dar grupa 
sanguină a lunganului era tipul O. 

— Doctorul Hugo Klass. Vorbește-mi despre el! îi spuse 
McVey. 

— Nu cunosc un doctor Hugo Klass, spuse Osborn fără să 
clipească, încă agitat, întrebându-se dacă nu se aflau în 
încăpere polițiști îmbrăcaţi în civil, care așteptau ca McVey să le 
dea un semnal. 

— El te cunoaște pe dumneata, îl minţi McVey. 

— Atunci l-am uitat. Ce fel de medicină practică? _ 

Ori Osborn era foarte bun, ori era complet nevinovat. Insă îl 
mai minţise odată referitor la noroiul de pe pantofi, așa că 
exista și acum posibilitatea să facă același lucru. 

— Este medic generalist. Prieten cu Timothy Ashford. 

McVey făcea afirmații riscante cu intenţia de a-l face pe 
Osborn să se poticnească. 

— Cine? 

— Ei, haide, doctore! Timothy Ashford. Un zugrav din sudul 
Londrei. Un bărbat frumos, în vârstă de douăzeci și patru de ani. 
ÎI cunoști. 

— Îmi pare rău, nu-l știu. 

— Nu? 

— Nu. 

— Atunci bănuiesc că nu ar însemna mare lucru pentru 
dumneata dacă ţi-aș spune că am capul lui la Londra, într-un 
congelator. 


289 


O femeie de vârstă mijlocie de la masa de alături, îmbrăcată 
cu un costum subţire în carouri, reacţionă brusc. McVey își 
menţinu privirea asupra lui Osborn. Afirmația lui fusese 
deplasată și plină de înțelesuri, cu scopul de a obţine de la 
Osborn reacţia pe care o avusese femeia. Însă Osborn nici 
măcar nu clipise. 

— Doctore, m-ai mai minţit și mai demult. Dorești să te ajut. 
Trebuie să-mi oferi ceva ce ar putea să-mi fie de folos. Un motiv 
ca să am încredere în dumneata. 

Ospătarul veni cu cafeaua lui Osborn, o așeză pe masa din 
fața lui și apoi plecă. McVey îl privi cum se retrage. La câteva 
mese distanţă, se opri în dreptul mesei unui bărbat brunet 
îmbrăcat cu o geacă de piele. Individul stătuse singur timp de 
vreo zece minute și nu comandase nimic până atunci. Avea un 
cercel cu diamant în urechea stângă și o ţigară în mâna stângă. 
Ospătarul se mai oprise o dată acolo și mai înainte, dar i se 
făcuse semn să plece. De data asta, individul privi în direcţia lui 
McVey, apoi îi spuse ceva ospătarului. Acesta încuviinţă din cap 
și se îndepărtă. McVey îl privi din nou pe Osborn. 

— Ce este, doctore, nu te simţi bine să discutăm aici? Vrei să 
mergem în altă parte? 

Osborn nu știa ce să facă sau ce să creadă. McVey îi punea 
același gen de întrebări pe care i le pusese când se întâlniseră 
prima dată. Era evident că era în căutarea unui lucru și credea 
că Osborn era implicat în acesta, însă el nu avea nici cea mai 
vagă idee despre ce era vorba. Și asta făcea ca lucrurile să fie și 
mai dificile, pentru că fiecare răspuns pe care-l dădea părea să 
fie o modalitate de a evita deliberat să răspundă, când, de fapt, 
el nu făcea decât să spună adevărul. 

— Domnule McVey, credeți-mă când vă spun că nu am nicio 
idee despre ce vorbiţi. Dacă aș fi știut, poate aș fi putut să vă 
ajut, însă nu știu. 

McVey se trase de ureche și privi într-o parte. Apoi reveni cu 
privirea la Osborn. 

— Poate ar trebui să încercăm o altă abordare, spuse el și 
apoi făcu o pauză. Cum se face că i-ai injectat suc-ci-nil-colină 
lui Albert Merriman? Am pronunţat corect? 

Osborn nu se panică, iar pulsul nu i-o luă razna. McVey era 
prea inteligent ca să nu fi descoperit acest lucru și el se 
pregătise pentru așa ceva. 


290 


— Poliţia din Paris știe? 

— Te rog să răspunzi la întrebare! 

— Albert Merriman... l-a ucis pe tatăl meu. 

— Pe tatăl dumitale? 

Acest lucru îl surprinse pe McVey. Era ceva ce ar fi trebuit să 
ia în consideraţie, dar nu o făcuse, anume că Merriman fusese 
obiectul unei urmăriri pentru răzbunare. 

— Da. 

— L-ai angajat pe bărbatul înalt să-l omoare? 

— Nu. Acesta a apărut acolo pur și simplu. 

— Cu cât timp în urmă l-a ucis Merriman pe tatăl dumitale? 

— Când aveam zece ani. 

— Zece? 

— În Boston. Pe stradă. Am fost de față. Am văzut cum s-a 
întâmplat. Nu i-am uitat niciodată figura. Și nu l-am mai văzut 
niciodată, până acum o săptămână, aici, la Paris. 

Intr-o clipă, McVey puse lucrurile cap la cap. 

— Nu ai spus poliţiei din Paris, din cauză că nu terminaseși cu 
el. L-ai angajat pe Jean Packard să-l găsească. Și când l-a găsit, 
ai căutat un loc unde s-o faci și l-ai găsit pe malul râului. l-ai 
administrat o doză sau două din medicament. L-ai băgat în apă, 
unde nu putea să respire sau să-și utilizeze mușchii, ar fi plutit și 
s-ar fi înecat în cele din urmă. Curentul este destul de puternic 
acolo, substanţa se disipează rapid în corp, iar el urma să fie 
atât de umflat, încât nimeni nu s-ar fi gândit să caute urme de 
înțepare. Asta era ideea. 

— Într-un fel. 

— Ce fel? 

— İn primul rând, voiam să aflu motivul pentru care făcuse 
ceea ce făcuse. 

— Și ai aflat? 

Deodată, privirea lui McVey își schimbă direcţia. Individul 
îmbrăcat cu geaca de piele nu se mai afla la masa la care 
stătuse. Era mai aproape, la două mese distanţă, în linie directă 
cu Osborn, la stânga acestuia. Incă avea o ţigară în mâna 
stângă, însă dreapta nu se afla la vedere, ci o ţinea sub masă. 
Osborn se întoarse să vadă la ce se uita McVey, când McVey se 
ridică deodată în picioare, pășind între Osborn și bărbatul de la 
masă. 


— Ridică-te și mergi în fața mea. leși pe ușa aceea. Nu întreba 
de ce. Fă doar cum ţi-am spus! 

Osborn se ridică. În acel moment își dădu seama la cine se 
uitase McVey. 

— McVey, el este! Lunganul! 

McVey se răsuci. Bernhard Oven se ridicase în picioare, iar 
pistolul cehoslovac cu amortizor Cz îi apăru în mână. Cineva 
ţipă. Deodată, în aer se auziră două detunături grozave, care 
avură loc una după cealaltă, urmate aproape imediat de 
zgomotul de sticlă spartă. 

Bernhard Oven nu prea înţelesese de ce americanul mai în 
vârstă îl lovise în piept atât de tare. Sau de ce simţise că trebuia 
s-o facă de două ori. Apoi își dădu seama că stătea pe spate, pe 
trotuarul de ciment de afară, în vreme ce picioarele i se aflau 
încă în interiorul restaurantului, atârnându-i de pervazul 
ferestrei prin care trecuse. Erau cioburi de sticlă peste tot. Apoi 
îi auzi pe oameni ţipând, dar nu avea nicio idee din ce motiv. 
Nedumerit, își ridică privirile și îl văzu pe același american cum 
stătea în picioare deasupra lui. Avea în mână un revolver Smith 
& Wesson albastru metalic de calibru 38, iar țeava acestuia era 
îndreptată către inima lui. Clătină vag din cap. Apoi totul 
dispăru. 

Osborn se apropie și își puse mâna pe artera carotidă a lui 
Oven. În jurul lor era mare vânzoleală. Oamenii strigau, ţipau, 
urlau de groază sau din cauza șocului. Unii se dăduseră 
deoparte și priveau. Alţii încercau să-și facă drum spre ieșire, 
încercând să plece, în vreme ce alţii veneau mai aproape, 
încercând să vadă ce se petrecea. In cele din urmă, Osborn îl 
privi pe McVey. 

— E mort. 

— Ești sigur că este lunganul acela? 

— Da. 

Lui McVey îi trecură prin minte instantaneu două gânduri. 
Primul fu că un Ford Sierra nou cu cauciucuri Pirelli și oglinda 
retrovizoare spartă era parcat undeva prin apropiere, iar al 
doilea fu: „Nu are un metru nouăzeci și cinci.” McVey se lăsă în 
genunchi și ridică un crac de la pantalonii mortului, până peste 
dunga de la șosetă. 

— Proteze, spuse Osborn. 

— Asta-i ceva nou pentru mine. 


— Doar nu crezi că a făcut asta în mod special? 

— Să-și amputeze ambele picioare astfel încât să-și poate 
modifica înălțimea? 

McVey scoase o batistă din buzunarul de la spate, apoi se 
aplecă și înfășură în aceasta pistolul automat Cz care însă se 
afla în mâna lui Oven. După ce luă pistolul, îl examină. Avea 
mânerul învelit cu bandă și semnele de identificare îi fuseseră 
îndepărtate. La gură avea pus un amortizor. Era arma unui 
ucigaș profesionist. McVey se uită din nou la Osborn. 

— Mda, spuse el. Ba cred că da. Cred că special și-a amputat 
picioarele. 


69. 


McVey se îndepărtă de trupul lui Oven și se uită la Osborn. 

— Acoperă-i faţa cu ceva, bine? 

Apoi își arătă legitimaţia la un grup de ospătari încremeniţi de 
groază și fascinaţie, care se aflau la câţiva metri distanță, și le 
spuse să cheme poliţia, dacă nu o făcuseră deja, și să 
îndepărteze spectatorii de acolo. 

Osborn trase fața de masă albă de pe o masă din apropiere și 
acoperi fața lui Bernhard Oven, în vreme ce McVey îl verifică în 
ideea că poate găsea vreun act de identitate asupra lui. 
Negăsind nimic, își băgă mâna în haină și rupse coperta din 
carton de la carnetțelul lui cu însemnări. Luă mâna lui Oven, îi 
apăsă degetul mare pe cămașa îmbibată cu sânge, apoi apăsă 
degetul însângerat pe carton, realizând o amprentă clară a 
acestuia. 

— Hai să plecăm de aici, îi spuse el lui Osborn. 

Își făcură loc rapid printre privitorii care mai întârziau pe 
acolo, traversară sala de mese, intrară în bucătărie și apoi ieșiră 
pe ușa din spate într-o alee. Când ieșiră, auziră primele sirene 
ale mașinilor de poliţie. 

— Pe aici, spuse McVey, care nu era foarte sigur spre ce se 
îndreptau. 

Incă din momentul în care reacţionase prima dată, 
presupunerea lui McVey fusese că Oven fusese pe punctul de a-l 
împușca pe Osborn. Insă acum, în timp ce pășeau pe Boulevard 


293 


du Montparnasse, îndreptându-se către Boulevard Raspail, își 
dădu seama că ţinta acestuia putea foarte bine să fi fost chiar el 
însuși. Lunganul îl împușcase pe Albert Merriman la câteva ore 
după ce se descoperise că era încă în viaţă și că trăia la Paris. 
Apoi, în aceeași ordine, prietena lui Merriman, soţia lui și familia 
acesteia fuseseră găsiţi și măcelăriți cu toții. Ultimii tocmai la 
Marsilia, adică cu peste șapte sute de kilometri mai la sud. Apoi, 
într-o clipită, ucigașul se reîntorsese la Paris, în apartamentul 
Verei Monneray, căutându-l pe Osborn. Cum de-i găsise pe toți 
atât de rapid unul după altul? Cum o găsise pe soţia lui 
Merriman, de exemplu, când toată forţa poliţienească din ţară 
fusese alertată, și tot nu reușiseră să dea de ea? lar despre 
Osborn - cum de reușise atât de repede să descopere că Vera 
Monneray era „femeia misterioasă” care-l luase pe Osborn de la 
terenul de golf după ce acesta ieșise din Sena, când mass-media 
încă era în stadiul de speculaţii și numai cei de la poliţie știau cu 
certitudine despre cine era vorba? Și după aceea, aproape în 
același timp, Lebrun și fratele acestuia fuseseră atacați la Lyon. 
Deși probabil că nu de către lungan, de data aceasta. Nici chiar 
el nu putuse să se afle în două locuri deodată. 

În mod evident, ceea ce se întâmpla se întâmpla într-un ritm 
din ce în ce mai rapid. Și, prin urmare, cercul morţii se strâmta 
în jurul lui. Probabil că nu însemna mare lucru faptul că lunganul 
ieșise brusc din imagine. Acesta nu ar fi avut cum să facă tot ce 
făcuse fără ajutorul unei organizaţii complexe, sofisticate, cu 
conexiuni bine puse la punct. Dacă se infiltraseră la Interpol, 
atunci de ce nu și la Prefectura de Poliţie din Paris? 

O mașină de poliţie trecu pe lângă ei, apoi încă una. Orașul 
zbârnâia de sirene. 

— De unde știa că o să fim acolo? întrebă Osborn în vreme ce- 
și făceau loc prin mulțimea care devenise electrizată de ceea ce 
tocmai se întâmplase. 

— Continuă să mergi, îl grăbi McVey, iar Osborn îl văzu cum 
aruncă priviri furișe către mașinile de poliţie care blocau 
Boulevard du Montparnasse la ambele capete. 

— Eşti îngrijorat din cauza poliţiei, nu-i așa? întrebă Osborn. 

McVey nu răspunse. Ajunseră pe Boulevard du Raspail, apoi 
cotiră la dreapta și o luară pe stradă în sus. In faţa lor se afla o 
stație de metrou. McVey se gândi o clipă dacă să se ducă într- 
acolo, apoi se decise că mai bine nu și merseră mai departe. 


294 


— De ce i-ar fi unui poliţist frică de poliție? întrebă Osborn. 

Deodată, un camion albastru cu negru coti de pe o stradă 
secundară și opri brusc la semaforul de la o intersecţie chiar în 
spatele lor. Ușa din spate se deschise brusc și vreo doisprezece 
polițiști din brigada antiteroristă Compania de Securitate 
Republicană săriră din el, purtând haine de artilerie anti-aeriană 
peste uniformele de parașutiști și arme automate 
amenințătoare. McVey înjură cu voce joasă și privi în jur. La 
două uși mai jos se afla intrarea într-o cafenea. 

— Acolo, spuse el, luându-l pe Osborn de braţ și împingându-l 
spre ușă. 

Oamenii stăteau adunaţi la ferestre, privind acţiunea din 
stradă și de-abia îi observară când intrară în local. Găsiră un colț 
la capătul barului, iar McVey îl îndreptă pe Osborn în direcţia 
respectivă, apoi ridică două degete către barman și spuse: 

— Vin blanc. 

Osborn se lăsă pe spate. 

— Vreţi să-mi spuneți și mie ce se petrece? 

Barmanul așeză două pahare în faţa lor și le umplu cu vin alb. 

— Merci, spuse McVey, luând unul din pahare și înmânându-i-l 
lui Osborn. 

După ce luă o înghiţitură mare, McVey se întoarse cu spatele 
la încăpere și îl privi pe Osborn. 

— O să-ţi pun aceeași întrebare. De unde știau că o să fim 
acolo? Răspuns: ori dumneata ai fost urmărit, ori eu. Sau cineva 
a supravegheat mesajele de la Hôtel Vieux și și-a dat seama că 
s-ar putea să nu mă întâlnesc chiar cu Tommy Lasorda să bem 
un pahar împreună. Un prieten de-al meu, un poliţist francez, a 
fost împușcat grav azi-dimineaţă, iar fratele acestuia, poliţist de 
asemenea, a fost ucis din cauză că încercau să afle cine, în 
afară de dumneata, a descoperit atât de brusc existenţa lui 
Albert Merriman după un sfert de secol de la întâmplările 
propriu-zise. Este posibil să fie implicată și poliția, sau nu, nu 
știu acest lucru. Insă ceea ce știu este că se petrece ceva care 
face să fie periculos ca naiba pentru oricine a fost în legătură 
chiar și foarte vagă cu Merriman. Și în acest moment, aceștia 
suntem eu și cu dumneata, iar lucrul cel mai înţelept pe care-l 
putem face este să nu stăm în stradă. 

— Domnule McVey, spuse Osborn, brusc alarmat. Mai există 
cineva care știe despre Merriman. 


295 


— Vera Monneray. 

În graba cu care se petrecuseră lucrurile, McVey uitase de ea. 

Osborn fu cuprins de groază. 

— Poliţiştii francezi care o păzeau aici - am aranjat s-o ducă la 
bunica ei în Calais. 


70. 


— Dumneata ai aranjat? întrebă McVey neîncrezător. 

Osborn nu-i răspunse. În schimb își puse paharul pe tejgheaua 
barului și porni către un coridor care se afla dincolo de toalete, 
îndreptându-se către un telefon public din spatele cafenelei. 
Aproape ajunsese acolo, când McVey îl ajunse din urmă. 

— Și ce vrei să faci acum, încerci s-o suni? 

— Da, spuse Osborn fără să se oprească. 

Nu se gândise prea bine la acest lucru, însă trebuia să știe că 
ea era bine. 

— Osborn! 

McVey îl prinse de braț cu putere și îl trase înspre el. 

— Dacă este acolo, înseamnă probabil că e bine, însă polițiștii 
care se află cu ea vor monitoriza linia telefonică. Te vor lăsa să 
vorbești, timp în care vor detecta de unde suni. Dacă poliția 
franceză este implicată, nici tu, nici eu nu vom ajunge nici la un 
metru distanţă de ușa aceea, spuse McVey arătând cu capul 
spre ușă. lar dacă nu se află acolo, nu este absolut nimic ce ai 
mai putea face. 

— Nu înţelegi, nu-i așa? sări Osborn în sus. Trebuie să știu! 

— Cum? 

Osborn avea deja o soluţie. 

— Philippe. 

Osborn îl va suna, îl va pune pe Philippe s-o sune pe Vera, 
apoi îl va suna înapoi pe Osborn. Nu aveau cum să detecteze cel 
de-al doilea telefon. 

— Portarul de la blocul ei? 

Osborn încuviinţă din cap. 

— El te-a ajutat să ieși din clădire, nu-i așa? 

— Da. 

— Și poate tot el a aranjat și să fii urmărit când ai plecat? 


296 


— Nu, nu ar face așa ceva. Este... 

— Este ce? Cineva l-a anunţat pe lungan că Vera era femeia 
misterioasă și cineva i-a spus unde locuiește. De ce nu el? 
Osborn, deocamdată liniștea ta sufletească va trebui să mai 
aștepte, îi spuse McVey și îl privi destul de lung încât să fie 
suficient de convingător, apoi privi dincolo de el pentru o ieșire 
prin spate. 

e 

O jumătate de oră mai târziu, plătind cu bani gheață și 
folosind alte nume, afirmând că bagajele lor fuseseră pierdute la 
gară, McVey făcu demersurile pentru a se caza în două camere 
care dădeau din una în alta, la etajul al cincilea de la hotelul St.- 
Jacques de pe Bulevardul St.-Jacques, un hotel turistic la mai 
puţin de un kilometru și jumătate de La Coupole și de Boulevard 
du Montparnasse. 

În mod evident americani și fără bagaje, McVey mizase pe 
dispoziția amoroasă a francezilor. După ce își luară camerele în 
primire, McVey îi dădu omului care îi însoţise un bacșiș foarte 
mare, spunându-i timid, dar cu mare sinceritate, să se asigure 
că nu vor fi deranjați. 

— Oui, monsieur, spuse acesta și îi aruncă lui Osborn un 
zâmbet plin de înțeles, apoi plecă, închizând ușa în spatele lui. 

McVey cercetă imediat cele două camere, dulapurile și băile. 
Satisfăcut, trase draperiile la ferestre, apoi se întoarse către 
Osborn. 

— Mă duc până în holul hotelului să dau un telefon. Nu vreau 
să-l dau de aici, pentru că nu vreau să fie detectat că vine din 
această cameră. Când mă întorc, aș vrea să trecem în revistă 
absolut tot ce-ţi amintești despre Albert Merriman, din 
momentul în care ţi-a ucis tatăl, până în ultima secundă din râu. 

McVey își introduse mâna în buzunar, de unde scoase pistolul 
automat Cz al lui Bernhard Oven, și îl puse în mâna lui Osborn. 

— Te-aș întreba dacă știi cum să-l foloseşti, însă știu 
răspunsul deja, spuse McVey, iar privirea lui fu suficient de 
grăitoare, atenţionarea din voce nu făcu decât să adauge o notă 
în plus la aceasta. Nimeni nu intră aici în afară de mine, pentru 
niciun motiv, mai spuse el, îndreptându-se către ușă. 

McVey deschise ușa, privi în jur, apoi păși pe coridorul gol. 
Ascensorul era și el gol. Când ajunse în holul hotelului, ușile se 
deschiseră și el păși în afară. Cu excepţia unui grup de turiști 


297 


japonezi care veneau dintr-un tur cu autobuzul și mergeau în 
urma unui conducător de grup care purta un steguleț verde cu 
alb, nu mai era nimeni altcineva în zonă. 

McVey traversă holul și căută un telefon public, pe care-l găsi 
lângă magazinul cu suveniruri. Utiliză numărul unei cărţi de 
credit AT&T, facturabil către o cutie poștală din Los Angeles, și 
formă numărul de telefon al mesageriei vocale a lui Noble la 
Scotland Yard. Mesajul îi fu înregistrat. Închise telefonul, se duse 
în magazinul cu suveniruri, se uită rapid la exponatele cu 
felicitări, apoi cumpără o felicitare pentru aniversarea zilei de 
naștere, cu un iepuraș gras și galben. Reveni în hol, scoase 
coperta din carton de la carneţelul de însemnări cu amprenta în 
sânge care se uscase și o strecură alături de felicitare, 
expediind-o lui „Billy Noble”, la o adresă poștală din Londra. 
Apoi se duse la recepţie și îl rugă pe portar să i-o trimită cu 
poșta de noapte. 

Tocmai îi achitase portarului și se întorcea din hol, când doi 
polițiști în uniformă intrară și aruncară o privire înăuntru. La 
stânga lui McVey se aflau mai multe broșuri turistice. Se duse 
cât mai natural cu putinţă către acestea. In acest timp, unul 
dintre polițiști privi înspre el. McVey îl ignoră și începu să 
răsfoiască broșura. În cele din urmă, alese trei dintre acestea și 
reveni în hol chiar în faţa polițiștilor. Se așeză lângă telefon și 
începu să se uite prin broșuri. Călătorii cu vaporul. Turul 
Versailles-ului. Turul țării vinurilor. Numără până la șaizeci, apoi 
își ridică privirile. Poliţiștii plecaseră. 

După patru minute, lan Noble sună dintr-o locuinţă particulară 
unde el și soţia lui se duseseră să ia o cină oficială închinată 
pensionării unui general al armatei britanice. 

— Unde te afli? 

— La Paris. Hotelul St.-jacques. Jack Briggs. San Diego. 
Vânzare de bijuterii, spuse McVey cu voce monotonă, dându-i 
locul și numele pe care-l folosise când se cazase. 

O mișcare la stânga sa îi atrase privirile. Își modifică poziţia și 
zări trei bărbaţi la costum care se îndreptau către el. Unul părea 
să se uite direct la el, ceilalți doi discutau între ei. 

— Îți amintești de Mike, nu-i așa? spuse el plin de vervă, 
desfăcându-și haina, făcând pe vânzătorul american extravertit, 
ținându-și mâna la câţiva centimetri de pistolul de calibru 38 pe 
care-l ţinea la brâu. Mda, l-am luat cu mine. 


298 


— Îl ai pe Osborn. 

— Sigur că da. 

— Îţi face probleme? 

— O, Doamne, nu. Cel puţin încă nu. 

Cei trei trecură mai departe, intrând în holul care ducea spre 
ascensor. McVey așteptă până când aceștia intrară și ușa se 
închise după ei, apoi reveni la telefon și povesti rapid ce se 
întâmplase, adăugând faptul că tocmai îi trimisese cu poșta de 
noapte amprenta lunganului de la degetul mare. 

— O să o căutăm în baza de date imediat ce sosește, spuse 
Noble, apoi adăugă că avusese probleme cu atașatul de afaceri 
francez, care ceruse să afle ce fusese în mintea britanicilor când 
răpiseră ca în Shanghai un inspector de poliţie parizian grav 
rănit din camera lui de spital din Lyon. 

Și, mai mult de atât, îl voiau înapoi, cât mai rapid cu putinţă. 
Noble îi spusese că regreta nespus, că nu îi fusese adus la 
cunoștință acest incident și că se va ocupa imediat de acest 
lucru. Apoi schimbă subiectul și îi spuse că nu aflaseră nimic 
când încercaseră să găsească pe cineva care experimenta crio- 
chirurgia avansată în Marea Britanie. Dacă exista o astfel de 
practică, atunci ea avea loc într-un secret total. 

McVey aruncă o privire prin holul hotelului. Nu suporta 
paranoia. Îl schilodea pe un bărbat și îl făcea să vadă lucruri 
care nu existau. Însă trebuia să accepte realitatea că oricine, cu 
sau fără uniformă, putea lucra pentru această grupare, 
indiferent cine sau ce erau. Lunganul nu ar fi avut nicio ezitare 
să-l împuște chiar acolo, în hol, și trebuia să presupună că 
înlocuitorul său va face același lucru. Sau dacă nu ar fi făcut-o 
atunci, ar fi raportat mai departe locul în care se afla. Prin faptul 
că mai întârzia pe acolo își forța norocul fie într-o situație, fie în 
cealaltă. 

— McVey, mai ești acolo? 

Reveni la telefon. 

— Ce ai găsit despre Klass? întrebă el. 

— MI6 nu a descoperit decât un dosar impecabil. Soţie, doi 
copii. Născut în Munchen. A crescut în Frankfurt. Căpitan în 
Forțele Aeriene Germane. Recrutat de acolo de către Serviciile 
Secrete Germane, Bundesnachrichtendienst, unde și-a dezvoltat 
abilităţile și și-a creat reputaţia de expert în amprente. După 


299 


aceea, s-a dus să lucreze pentru Interpolul care are sediul la 
Lyon. 

— Nu. Nu e bine, reacţionă McVey. Le-a scăpat ceva. Mergi 
mai în profunzime! Caută oamenii cu care s-a asociat, în afara 
rutinei sale cotidiene. Stai puţin... 

McVey se gândi, străduindu-se să-și amintească biroul lui 
Lebrun în ziua în care primiseră amprenta lui Merriman de la 
Interpolul din Lyon. 

— Mai era cineva care lucra cu Klass: Hal, Hall, Hald... Halder! 
Halder, cu prenumele Rudolf. Interpolul din Viena. A lucrat cu 
Klass la amprenta lui Merriman. Uite, lan, îl cunoști pe Manny 
Remmer? 

— De la Poliţia Federală din Germania. 

— E un vechi prieten, lucrează în afara sediului în Bad 
Godesberg. Locuiește într-o zonă numită Rungsdorf. Nu e prea 
târziu. Contactează-l acasă. Spune-i că eu ţi-am zis să-l suni. 
Spune-i că vrei orice poate găsi atât despre Klass, cât și despre 
Halder. Dacă există ceva, el o să afle! Poţi să ai încredere în el! 

— McVey... îi spuse Noble și se simţi îngrijorarea în vocea lui. 
Cred că ai reușit să deschizi o cutie foarte mare cu niște viermi 
foarte scârboși. Și, sincer îţi spun, cred că ar trebui să pleci din 
Paris cât mai repede! 

— Cum? Într-un sicriu sau într-o limuzină? 

— Unde te-aș putea găsi în următoarele nouăzeci de minute? 

— Nu ai unde. Te contactez eu. 

[A] 

Trecuse de ora 21:30 când McVey bătu la ușa de la camera lui 
Osborn. Osborn deschise ușa cât permitea lanţul și aruncă o 
privire. 

— Sper că-ţi place salata de pui. 

McVey ţinea într-o mână o tavă cu salată de pui în recipiente 
albe din plastic cu nailon Stretch-Tight lipit la gură, iar în 
cealaltă abia căra un recipient plin cu cafea și două cești, pe 
care le cumpărase de la un funcţionar iritabil de la cafeneaua 
hotelului, deoarece încerca să închidă pentru noapte. 

Pe la ora zece, cafeaua și salata de pui dispăruseră și Osborn 
mergea prin cameră cu pași mari, mișcându-și absent degetele 
de la mâna rănită, în vreme ce McVey stătea cocoșat pe pat, 
utilizându-l ca masă de lucru, uitându-se lung la ce scrisese în 
carnetelul său. 


300 


— Albert Merriman ţi-a spus că un anume Erwin Scholl - Erwin 
scris cu E - din Westhampton Beach, New York, l-a plătit să-l 
omoare pe tatăl tău și pe încă trei indivizi, cândva prin anul 
1966. 

— Așa este, spuse Osborn. 

— Dintre ceilalţi trei, unul era din Wyoming, altul în California 
și celălalt în New Jersey. El a făcut treaba și a fost plătit. Apoi 
oamenii lui Scholl au încercat să-l omoare. 

— Da. 

— Asta-i tot ce a spus, numai numele statelor. Fără numele 
victimelor, fără orașe? 

— Numai statele. 

McVey se ridică de pe pat și se duse la baie. 

— Cu aproape treizeci de ani în urmă, un domn Erwin Scholl îl 
angajează pe Merriman să facă niște crime plătite. Apoi Scholl 
dă ordin ca și el să fie omorât. Jocul de-a omorâţi-l pe ucigaș. Să 
se asigure că ceea ce se realizase era ceva stabil, fără aspecte 
lăsate la întâmplare care ar fi putut răsufla după aceea. 

McVey scoase șervețelul de hârtie dintr-un pahar, îl umplu cu 
apă, apoi reveni în încăpere și se așeză. 

— Numai că Merriman a reușit să-i păcălească pe oamenii lui 
Scholl, și-a înscenat propria moarte și a scăpat. lar Scholl, 
presupunând că Merriman era mort, a uitat de el. Asta până 
când ai apărut dumneata și l-ai angajat pe Jean Packard să-l 
găsească. 

McVey luă o înghiţitură de apă, abţinându-se să menţioneze 
numele doctorului Klass și Interpolul din Lyon. Osborn nu trebuia 
să știe mai mult de atât. 

— Crezi că Scholl se află în spatele a ceea ce s-a întâmplat în 
Paris? întrebă Osborn. 

— Și la Marsilia, și la Lyon, cu treizeci de ani mai târziu? Încă 
nu știu cine este domnul Scholl. Poate e mort sau poate nu a 
existat niciodată. 

— Și atunci cine face toate lucrurile astea? 

McVey se aplecă peste pat, mai făcu o însemnare în 
carnețelul lui, apoi îl privi pe Osborn. 

— Doctore, când l-ai văzut pentru prima dată pe lungan? 

— La râu. 

— Nu înainte de asta? 

— Nu. 


301 


— Gândește-te bine. Poate mai devreme în ziua respectivă, 
poate cu o zi înainte, sau cu două zile înainte. 

— Nu. 

— Te-a împușcat din cauză că erai cu Merriman și el nu dorea 
să lase vreun martor în viaţă. Asta crezi? 

— Ce alt motiv ar fi putut să existe? 

— Ei bine, un motiv ar putea fi faptul că s-ar fi putut să fie 
invers, și că el se afla acolo să te omoare pe dumneata, și nu pe 
Merriman. 

— De ce? De unde să mă cunoască? Și chiar dacă aceasta ar 
fi fost situaţia, de ce ar mai fi omorât toată familia lui Merriman 
după aceea? 

Osborn avea dreptate. Se părea că nimeni nu știuse că 
Merriman era în viaţă până când Klass îi descoperise amprenta. 
Apoi acesta fusese redus la tăcere, cel mai probabil, așa cum 
sugerase Lebrun, pentru a fi împiedicat să vorbească, pentru că 
ei știau cum era poliția, în momentul în care aveau o amprentă, 
l-ar fi găsit foarte curând. Klass poate că reușise să întârzie 
afișarea amprentei, însă nu avea cum să nege existența ei, 
deoarece mai știau despre ea încă două persoane de la Interpol. 
Așa că lui Merriman trebuise să i se închidă gura, din cauza a 
ceea ce ar fi putut spune dacă ar fi fost prins. Și pentru că 
trecuseră mai mult de douăzeci de ani de când nu mai făcuse 
parte din afacere, ceea ce ar fi putut spune ar fi fost legat de 
cum acționase când încă mai făcea parte din afacere. Ceea ce 
ar fi fost aproape exact în același timp în care fusese plătit de 
Erwin Scholl. Din acest motiv, Merriman, împreună cu toţi ceilalţi 
oameni de care fusese suficient de apropiat încât să le fi făcut 
mărturisiri, fuseseră lichidaţi. Pentru a-l împiedica pe el și pe 
ceilalți să vorbească despre ceea ce făcuse pe vremea când era 
angajatul lui Scholl sau, în cel mai bun caz, pentru a nu-l implica 
pe Scholl într-un scenariu cu ucigași plătiți. Asta însemna că ei 
ori nu știau cine era Osborn, ori le scăpase din vedere faptul că 
el era urmașul uneia dintre victimele lui Merriman și... 

„La naiba!” își spuse McVey în gând. „De ce naiba nu mi-am 
dat seama până acum? Răspunsul la ceea ce s-a întâmplat nu 
depinde de Merriman sau de Osborn, ci de cele patru persoane 
pe care Merriman le-a omorât acum treizeci de ani, printre care 
și tatăl lui Osborn!” 

McVey se ridică foarte agitat. 


302 


— Cu ce se ocupa tatăl dumitale? 

— Profesia lui? 

— Da. 

— El... inventa obiecte, spuse Osborn. 

— Ce naiba înseamnă asta? 

— Din ce-mi amintesc eu, lucra în ceea ce pe vremea 
respectivă era un fel de laborator de înaltă tehnologie. El 
inventa obiecte, apoi construia prototipuri ale obiectelor 
inventate. În cea mai mare parte cred că aveau legătură cu 
proiectarea unor instrumente medicale. 

— Îţi amintești numele companiei? 

— Se numea Microtab. Îmi amintesc foarte clar numele 
companiei din cauză că au trimis o jerbă mare de flori la 
înmormântarea tatălui meu. Numele companiei era scris pe 
cartea de vizită, însă nu a venit nicio persoană din partea 
companiei, spuse Osborn cu vocea spartă. 

McVey își dădu seama de intensitatea durerii lui Osborn. Ştia 
că acesta încă putea să vadă înmormântarea cu ochii minţii, ca 
și cum s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă. Trebuie să fi fost la fel 
când îl zărise pe Merriman în braserie. 

— Microtab era în Boston? 

— Nu, Waltham, este un orășel. 

McVey își luă pixul și scrise: „Microtab - Waltham, 
Massachusetts, 1966. 

— Ai vreo idee cum își făcea treaba? Lucra singur? Sau în 
grupuri, se adunau câte patru sau cinci persoane care 
născoceau chestiile acelea? 

— Tata lucra singur. Toată lumea făcea la fel. Angajaţilor nu li 
se dădea voie să discute despre obiectul la care lucrau, nici 
chiar unul cu celălalt. Îmi amintesc că mama discuta acest lucru 
cu el la un moment dat. Ea zicea că e ridicol ca el să nu poată 
vorbi cu persoana din biroul alăturat. Mai târziu am presupus că 
era ceva legat de patentare, sau ceva de genul ăsta. 

— Ai vreo idee la ce lucra când a fost omorât? 

— Da, zâmbi Osborn. Tocmai îl terminase și-l adusese acasă 
să mi-l arate. Era mândru de ceea ce realizase și îi plăcea să-mi 
arate la ce lucra. Deși sunt convins că nu avea voie să facă asta. 

— Și ce era? 

— Un bisturiu. 


— Un bisturiu? Din acelea utilizate în chirurgie? întrebă 
McVey, simțind cum începe să i se zbârlească părul de pe ceafă. 

— Da. 

— Îți amintești cum arăta? De ce era acesta diferit de alte 
bisturie? 

— Era turnat. Era făcut dintr-un aliaj special care putea rezista 
la variaţii extreme de temperatură, fără să-i altereze în vreun fel 
tăișul lamei din punct de vedere chirurgical. Era proiectat pentru 
a fi utilizat în conexiune cu un braţ electronic, manevrat de un 
computer. 

Lui McVey nu numai că i se zbârlise părul de pe ceafă, dar 
simțea ca și cum i-ar fi turnat cineva cuburi de gheaţă pe șira 
spinării. 

— Oare cineva avea de gând să practice chirurgia la 
temperaturi extreme, utilizând niște blestemăţii manevrate prin 
computer, care să acţioneze bisturiul tatălui tău și să facă toată 
treaba? 

— Habar n-am. Nu uitaţi că în acea vreme computerele erau 
gigantice, ocupau încăperi întregi, așa că nu știu cât de practic 
ar fi fost dacă într-adevăr ar fi funcţionat. 

— Chestia cu temperatura. 

— Ce-i cu ea? 

— Spuneai ceva de temperaturi extreme. Asta ar însemna 
cald, sau rece, sau ambele? 

— Habar n-am. Însă s-a aplicat deja o activitate 
experimentală în domeniul energiei laser, care de fapt înseamnă 
transformarea luminii în căldură. Așa că dacă experimentau 
niște concepte chirurgicale neexplorate până atunci, presupun 
că lucrau în direcţia opusă. 

— Rece. 

— Da. 

Deodată gheața dispăru, iar McVey simţi cum i se încinge 
sângele în vene. Acesta era lucrul care îi tot ţinea atenţia 
îndreptată către Osborn. Conexiunea dintre Osborn, Merriman și 
trupurile decapitate. 


304 


71. 


Berlin, luni, 10 octombrie, ora 22:15 


— Es ist spät, Uta, - Este târziu, Uta - spuse tăios Konrad 
Peiper. _ 

— Îmi cer scuze, Herr Peiper. Însă sunt sigură că vă daţi 
seama că nu pot face absolut nimic, răspunse Uta Baur. Sunt 
convinsă că vor sosi dintr-o clipă în alta. 

Îi aruncă o privire doctorului Salettl, care nu-i răspunse. Ea și 
cu Salettl veniseră cu avionul de la Zurich mai devreme în seara 
aceea, cu avionul corporației lui Elton Lybarger, și apoi veniseră 
cu mașina direct aici, pentru a realiza pregătirile finale înainte 
de sosirea celorlalţi. În mod normal, ea ar fi început cu o 
jumătate de oră în urmă. Oaspeţii adunaţi acolo, în încăperea 
rezervată de la ultimul etaj al Galeriei Pamplemousse, o galerie 
cu cinci etaje destinată pentru „neve Kunst” - noua artă - de pe 
strada Kurfurstendamm, nu erau genul de oameni care să fie 
lăsaţi să aștepte, mai ales la o oră atât de târzie în noapte. Insă 
cei doi bărbaţi care întârziau nu făceau parte dintre aceia pe 
care alţii să-i insulte plecând înainte de sosirea lor, indiferent de 
numele pe care-l purtau. Mai ales că toată lumea venise aici la 
invitaţia acestora. 

Uta, îmbrăcată în negru ca întotdeauna, se ridică și traversă 
încăperea către o masă laterală, pe care odihneau un vas mare 
din argint plin cu cafea arăbească din boabe proaspăt măcinate, 
platouri cu tartine asortate și cu dulciuri, și apă îmbuteliată, pe 
care două tinere delicioase, îmbrăcate în blugi și cu ghete de 
cowboy aveau grijă să le înlocuiască dacă se consumau. 

— Puneţi altă cafea în vas, vă rog. Cafeaua asta nu mai este 
proaspătă, se răsti ea la una dintre ele. 

Fata făcu imediat ce i se spuse, ieșind pe ușă și îndreptându- 
se către bucătăria de serviciu. 

— Îi mai aştept doar un sfert de oră, nu mai mult. Și eu sunt 
ocupat, nu-și dau seama? spuse Hans Dabritz, care își setă 
cronometrul, își puse mai multe tartine pe o farfurie și apoi se 
retrase în locul în care stătuse până atunci. 


Uta își turnă un pahar cu apă minerală și făcu înconjurul 
încăperii cu privirile, uitându-se la oaspeţii ei, care-și pierduseră 
răbdarea. Numele lor ar fi putut face parte dintr-un Who's Who 
al Germaniei contemporane. Putea să vadă cu ochii minţii 
descrierea fiecăruia pe scurt. 

Mărunt de statură, bărbos, Hans Dabritz, cincizeci de ani. 
Implicat în activități imobiliare și powerbroker politic?!. 
Activităţile sale imobiliare includeau complexele masive de 
apartamente din Kiel, Hamburg, Munchen și Dusseldorf, magazii 
industriale și clădiri zgârie-nori cu birouri comerciale din Berlin, 
Frankfurt, Essen, Bremen, Stuttgart și Bonn. Deţinea zone 
întregi din centrul marilor orașe cum erau Bonn, Frankfurt, 
Berlin și Munchen. Făcea parte din consiliul de directori de la 
Deutsche Bank din Frankfurt, cea mai mare bancă din 
Germania. Contribuțiile către politicienii locali erau extinse și 
continue; îi controla astfel pe majoritatea dintre ei. Era o glumă 
care circula destul de des, spunându-se că influența cea mai 
mare în Parlamentul Germaniei, Bundestag, se află în mâinile 
unuia dintre cei mai mărunți oameni ai Germaniei, în culisele 
reci și sobre ale politicii germane, Dabritz era privit ca fiind 
principalul păpușar. Aproape niciodată nu i se întâmpla să nu 
obţină ceea ce dorea. 

Konrad Peiper, treizeci și opt de ani - împreună cu soţia sa, 
Margarete, fuseseră la bordul vaporașului din Zurich cu două 
nopţi în urmă, făcând parte din grupul care sărbătorise 
revenirea acasă a lui Elton Lybarger - era președintele și 
directorul executiv al GDG, Goltz Development Group, cea de-a 
doua companie comercială ca mărime din Germania. Sub 
auspiciile sale, se înființase Lewsen International, o companie 
care acţiona de fapt de la Londra. Cu Lewsen la înaintare, GDG 
înființase o reţea de cincizeci de companii germane mici și 
mijlocii care deveniseră principalele furnizoare ale lui Lewsen 
International. Între 1981 și 1990, GDG, prin compania Lewsen, 
furnizase în secret irakienilor bogaţi, în schimbul a bani gheaţă, 
substanţe cheie pentru protejarea de războiul chimic și biologic, 
dezvoltaseră proiectilele de război și furnizaseră părți 
componente de capacitate nucleară. Faptul că Irakul pierduse 
cea mai mare parte a produselor furnizate de Lewsen în 
Operaţiunea Furtuna din Deșert nu era de prea mare 


21 Persoană cu mare influenţă politică, datorată voturilor pe care le controlează (n.t.). 
306 


importanţă. Peiper stabilise GDG cu fermitate ca furnizor de 
armament de clasă internaţională. 

Margarete Peiper, soția lui Konrad, douăzeci și nouă de ani. 
Micuţă, încântătoare, muncea prea mult. Pe la douăzeci de ani 
devenise aranjor muzical, producător de discuri și managerul 
personal al trei formaţii germane de rock care erau în top. Pe la 
douăzeci și cinci de ani, devenise proprietar unic al studioului 
imens Cinderella, cel mai mare studio de înregistrări din 
Germania, avea două mărci de discuri și case în Berlin, Londra și 
Los Angeles. In prezent era consilier, acţionar majoritar și forța 
conducătoare din spatele A.E.A., Agenţia pentru Artele Electrice, 
o organizație imensă, internaţională, talentată, care îi 
reprezenta pe cei mai renumiți scriitori, cântăreţi, producători și 
interpreţi. Cei din interior spuneau că geniul conducător al lui 
Margarete Peiper era faptul că psihicul ei este conectat în 
permanenţă la „canalul tinereţii”. Criticii îi considerau abilitatea 
de a rămâne în topul unei audienţe vaste și în continuă creștere 
a tinerilor contemporani ca fiind ceva mai degrabă 
înspăimântător decât extraordinar, din cauză că ceea ce făcea 
ea se afla la limita precară dintre strălucirea creativă și 
manipularea deschisă a voinţei. Aceasta era o învinuire pe care 
o respinsese întotdeauna. Ea susţinea în continuare că nu era 
însufleţită decât de dedicaţia ei viguroasă, până la sfârșitul 
vieții, faţă de oameni și față de artă. 

Generalul maior Matthias Noll, pensionat din armată, șaizeci și 
doi de ani. Un om politic respectat. Un orator strălucit când se 
adresa maselor. Campion al puternicei mișcări germane pentru 
pace. Critic fără rezerve al modificărilor constituţionale rapide. 
Foarte respectat de o mare populaţie de germani în vârstă, care 
încă sufereau din cauza vinovăţiei și rușinii generate de Cel de- 
al Treilea Reich. 

Henryk Steiner, patruzeci și trei de ani. Numărul unu în 
cutremurarea forței de muncă, care nu era chiar atât de liniștită, 
din noua Germanie. Tatăl a unsprezece copii. Un tip îndesat, 
extrem de plăcut. Croit după tiparul lui Lech Walesa”. 
Organizator politic dinamic și extraordinar de popular. Deţinea 
susținerea emoţională și fizică a mai multor sute de muncitori 
din industria automobilelor și de prelucrare a oţelului care 


22 Lider al Sindicatului anticomunist Solidaritatea din Gdansk și laureat al Premiului 
Nobel pentru Pace în 1983; președinte al Poloniei între 1990 și 1995 (n.t.). 


307 


luptau pentru supraviețuirea economică în cadrul landurilor din 
Germania de Est. Fusese condamnat la opt luni de închisoare 
pentru instigarea la grevă a trei sute de șoferi de camioane, 
protestând contra autostrăzilor periculoase și reparate de 
mântuială; la două săptămâni după ce ieșise din închisoare, 
condusese cinci sute de polițiști din Potsdam, care, din cauza 
birocraţiei, nu fuseseră plătiţi timp de aproape o lună, într-o 
grevă de patru ore. 

Hilmar Grunel, cincizeci și șapte de ani, șef executiv la HGS 
Beyer, cea mai mare tipografie de reviste și ziare din Germania. 
Fost ambasador al Naţiunilor Unite și conservator declarat, 
supraveghea operațiunile cotidiene și controla conţinutul 
editorial al celor unsprezece publicaţii majore, dintre care toate 
aveau o vedere puternică și predominant de dreapta. 

Rudolf Kaes, patruzeci și opt de ani. Specialist în afaceri 
monetare la Institutul de Cercetări Economice din Heidelberg și 
consilier economic principal al guvernului Kohl. Singurul 
reprezentant german în consiliul Băncii Centrale a noii 
Comunităţi Economice Europene. Susținător viguros al monedei 
europene unice, perfect conștient de influența dominatoare a 
mărcii germane pe piaţa europeană și de cât de mult ar putea o 
monedă unică bazată pe aceasta să servească la dezvoltarea 
economiei germane. 

Gertrude Biermann (de asemenea oaspete pe vaporașul de pe 
lac, în Zurich), treizeci și nouă de ani. Părinte unic a doi copii. O 
forță predominantă în Greens, o mișcare radicală de stânga 
pentru susținerea păcii, care-și trăgea rădăcinile din încercarea 
de a menţine proiectilele americane Pershing în afara graniţelor 
Germaniei la începutul anilor 1980. Influenţa pătrunsese profund 
în conștiința germană, tulburată de orice încercare de a alinia 
Germania cu Occidentul militarizat. 

Se auzi un ţărâit și Uta îl văzu pe Saletti ridicând receptorul 
telefonului de lângă cotul său. Acesta ascultă, apoi închise și își 
îndreptă privirile către Uta. 

— Ja, spuse el. 

O clipă mai târziu se deschise ușa și intră Von Holden. Trecu 
scurt în revistă încăperea, apoi se dădu deoparte. 

— Hier sind sie - lată-i - spuse Uta către invitaţi, privind în 
același timp tăios în direcţia ospătăriţelor, care părăsiră imediat 
încăperea printr-o ușă laterală. 


308 


O clipă mai târziu, intră un bărbat izbitor de frumos și extrem 
de bine îmbrăcat în jur de șaptezeci și cinci de ani. 

— Dortmund este reţinut la Bonn. O să începem fără el, spuse 
Erwin Scholl în germană, fără să se adreseze cuiva anume, apoi 
se așeză alături de Steiner. 

Dortmund era Gustav Dortmund, șef al Băncii Centrale a 
Germaniei, Federal Bundesbank. 

Von Holden închise ușa și se îndreptă către masă. Turnă un 
pahar cu apă minerală, i-l înmână lui Scholl, apoi se dădu mai în 
spate și se duse să stea în picioare lângă ușă. 

Scholl era înalt și subţire, cu smocuri de păr alb, era foarte 
bronzat și avea ochi foarte albaștri. Vârsta și averea 
considerabilă nu reușiseră decât să-i adauge și mai multă 
prestanță la un chip deja dăruit cu o frunte înaltă, un nas 
aristocratic și bărbia despicată. Avea un aer militar în stilul 
vechi, care atrăgea atenţia chiar din momentul în care-și făcea 
apariţia. 

— Prezentarea, te rog, îi spuse el Utei încetișor. 

Un amestec ciudat de timiditate căutată și de aroganță totală, 
Erwin Scholl întruchipa povestea perfectă de succes a 
americanilor: un neamt emigrant fără o leţcaie, care se ridicase 
pentru a ajunge stăpânul unui imperiu vast de publicaţii și care, 
la rândul său, își asumase rolul de filantrop, organizator de 
evenimente destinate strângerii de fonduri și prieten intim al 
președinților, de la Dwight Eisenhower la Bill Clinton. Ca 
majoritatea celor adunaţi acolo, și el depindea de masele de 
oameni pentru averea și influenţa sa, însă el alesese ca printr-o 
orchestrare foarte atentă, să le fie complet necunoscut 
acestora. 

— Bitte - Vă rog - spuse Uta prin intercom. 

În aceeași clipă, în încăpere se făcu întuneric și un perete din 
fața lor, pe care se aflau picturi abstracte, se desfăcu în trei, 
apoi se retrase, lăsând vederii un ecran plat, de înaltă definiţie, 
de doi metri și jumătate pe trei metri și jumătate. Imediat apăru 
o imagine foarte clară. În prim-plan se afla o minge de fotbal. 
Deodată, apăru un picior în cadru, care trase cu șutul în ea. În 
aceeași clipă, camera video se îndepărtă, cuprinzând în imagine 
pajiștile frumos aranjate de la Anlegeplatz și pe nepoţii lui Elton 
Lybarger, Eric și Edward, care jucau veseli fotbal unul cu 
celălalt. Apoi camera se mută într-o parte, unde Elton Lybarger 


309 


stătea în picioare împreună cu Joanna, privindu-i. Deodată, unul 
dintre băieţi trase cu șutul în minge în direcția lui Lybarger, iar 
acesta îi dădu un șut sănătos, trimițând mingea înapoi către 
nepoţii săi. Apoi se uită la Joanna și zâmbi mândru de el. Joanna 
îi zâmbi și ea, cu același sentiment de realizare. 

Apoi imaginea video se întrerupse și Lybarger apăru în 
biblioteca lui elegantă. Așezat în fața unui foc zdravăn, îmbrăcat 
nepretențios, într-un pulover și cu pantaloni largi, acesta explica 
în detaliu către cineva care nu apărea în imagine despre axa pe 
care Parisul și Bonnul o creaseră prin realizarea noii Comunităţi 
Economice Europene. Documentată și bine articulată, ideea 
limpede pe care o susținea era că rolul asumat de Marea 
Britanie, de „superioritate morală detașată”, nu servea decât să 
menţină Marea Britanie nemulțumită în această ecuaţie, și că 
dacă aceasta continua să joace același rol, acest lucru nu ar fi 
de folos nici Marii Britanii, nici Comunităţii Europene. Părerea sa 
era că trebuia să existe o apropiere între Bonn și Londra pentru 
ca această Comunitate să devină o forţă economică majoră, așa 
cum se preconizase. Discursul său se încheie ușor, cu o glumă 
care nu era de fapt o glumă. 

— Desigur, ceea ce voiam să spun de fapt este că ar trebui să 
existe o apropiere între Berlin și Londra, zise el, pentru că, așa 
cum știe toată lumea, deștepţii care fac legile, refuzând să 
întoarcă timpul înapoi la vremea când Germania era unită, și-au 
ținut promisiunea de acum patruzeci de ani, când ne-au asigurat 
că vor reface capitala la Berlin până în anul 2000. Prin aceasta, 
au făcut ca Berlinul să fie din nou inima Germaniei. 

Apoi figura lui Lybarger dispăru și fu înlocuită de altceva. 
Obiectul din imagine, perpendicular și ușor arcuit, acoperea 
aproape în întregime înălțimea de doi metri și jumătate a 
ecranului. Preţ de o clipă, nu se petrecu nimic, apoi obiectul 
respectiv se întoarse, ezită și se deplasă înainte cu hotărâre. 
Într-o clipă, fiecare își dădu seama ce era: un penis imens, în 
erecţie. 

Brusc, unghiul se deplasă către silueta unui alt bărbat care 
stătea în întuneric, privind. Apoi imaginea se deplasă din nou, 
iar spectatorii o văzură pe Joanna, dezbrăcată și cu membrele 
desfăcute, întinsă pe un pat mare, cu mâinile și picioarele prinse 
de stâlpii de la pat cu legături moi de catifea. Sânii plini se 
vedeau ca niște pepeni de o parte și de alta a pieptului, 


310 


picioarele îi erau desfăcute ușor, iar V-ul întunecat unde se 
întâlneau i se ondula ușor odată cu ritmul inconștient al 
șoldurilor. Avea buzele umede. Ochii, larg deschiși, erau sticloși 
și daţi pe spate, probabil din cauza anticipării extazului care 
avea să vină. Era întruchiparea plăcerii și a consimțământului și 
nu indica nimic care să sugereze că vreunul din aceste lucruri se 
petrecea împotriva dorinţei ei. 

Apoi, bărbatul cu penisul se așeză deasupra ei, iar ea îl primi 
total, plină de dorinţă. O varietate complexă de unghiuri diferite 
de filmare  înregistraseră autenticitatea actului. Mișcările 
penisului erau lungi și puternice, eficiente și, totuși, fără grabă, 
iar Joanna nu reacţiona decât cu o plăcere din ce în ce mai 
mare. Camera de filmat se îndreptă către celălalt bărbat, care 
stătea mai în spate. Era Von Holden și era complet gol. Își ţinea 
brațele încrucișate la piept și privea cu indiferenţă. 

Apoi camera reveni la pat și în colţul din dreapta al ecranului 
apăru un cod de timp, care înregistra timpul scurs de la 
inserarea penisului până la orgasm. La 4:12:04, Joanna 
experimentă vizibil primul ei orgasm. La 6:00:03, apăru în 
partea superioară a ecranului un grafic al encefalogramei, care 
măsura undele ei cerebrale. Între 6:15:43 și 6:55:03 ea 
experimentă șapte oscilaţii separate ale undelor cerebrale 
excesive. La 6:57:23, mai apăru un grafic al encefalogramei în 
colțul din stânga sus al ecranului, care reprezenta undele 
cerebrale ale partenerului ei masculin. Din acel moment și până 
la 7:02:07, acestea fură normale. In această perioadă, Joanna 
mai avu încă trei episoade de activitate extremă a undelor 
cerebrale. La 7:15:22, activitatea cerebrală a bărbatului crescu 
de trei ori. În acest timp, camera se mută pe chipul Joannei. 
Aceasta avea ochii daţi pe spate și numai albul ochilor i se mai 
vedea, iar gura îi era deschisă într-un țipăt silențios. La 7:19:19, 
bărbatul experimentă un orgasm total. La 7:22:20, Von Holden 
păși în faţă, intrând în imagine și îl escortă pe bărbat afară din 
încăpere. În timp ce plecau, două camere de filmat se fixară 
simultan asupra bărbatului care participase la actul sexual 
împreună cu Joanna, dovedind fără umbră de îndoială că 
bărbatul care fusese în pat era același cu cel care părăsea 
încăperea. Nu era nicio îndoială cine era acesta și faptul că el 
îndeplinise complet și până la capăt actul sexual. Era Elton 
Lybarger. 


311 


— Eindrucksvol!! 

— impresionant! - rosti Hans Dabritz în vreme ce se aprinseră 
luminile, iar triunghiul cu picturi abstracte alunecă la locul său, 
acoperind ecranul. 

— Numai că noi nu o să arătăm un film, nu-i așa, Herr 
Dabritz? spuse tăios Erwin Scholl și privirea lui se îndreptă brusc 
înspre Salettl. Va fi capabil să realizeze ceea ce dorim, doctore? 

— Aș dori să am mai mult timp. Însă este remarcabil, așa cum 
am văzut cu toții. 

În orice altă încăpere din lume, remarca lui Salettl ar fi dat 
naștere la râsete, însă nu și aici. Aceștia nu erau oameni 
glumeți. Tocmai fuseseră martorii unui studiu clinic, pe baza 
căruia urmau să ia o hotărâre. Nimic altceva. 

— Doctore, te-am întrebat dacă va fi gata să facă ceea ce 
trebuie. Da sau nu? întrebă Scholl, iar privirea lui ca un cuțit îl 
despică în două pe Salettl. 

— Da, va fi. 

— Fără baston! Și fără o altă persoană care să-l ajute să 
meargă! insistă Scholl. 

— Fără. Fără baston. Fără o altă persoană care să-l ajute să 
meargă. 

— Danke, spuse Scholl cu dispreţ. Se ridică în picioare și își 
îndreptă privirile către Uta. 

— Nu am nicio rezervă. 

Acestea fiind spuse, Von Holden deschise ușa și ieșiră afară. 


72. 


Scholl evită ascensorul și cobori pe jos cele patru etaje ale 
galeriei, cu Von Holden alături. Când ajunseră în stradă, Von 
Holden deschise ușa și pășiră amândoi în aerul răcoros. Un șofer 
în uniformă deschise portiera unui Mercedes închis la culoare. 
Scholl urcă primul, apoi Von Holden. 

— Mergi în Savignyplatz, spuse Scholl când porni mașina. Să 
conduci încet, mai spuse el când Mercedesul intră într-o piaţă 
mărginită de copaci și se deplasă foarte încet, abia târându-se, 
de-a lungul unei străzi pline de restaurante și de baruri. 


312 


Scholl se aplecă în faţă uitându-se în afară, privind oamenii de 
pe stradă, cum mergeau și cum vorbeau unii cu alții, 
examinându-le fețele, gesturile. Intensitatea cu care făcea acest 
lucru dădea impresia că se uita la ceva nou, ce nu mai văzuse 
niciodată în viaţa lui. 

— Mergi pe Kantstrasse! 

Șoferul viră pe o stradă cu cluburi de noapte stridente și 
cafenele zgomotoase. 

— Trage pe dreapta, te rog, spuse Scholl în cele din urmă. 

Chiar dacă fusese politicos, modul său de adresare era scurt 
și concis, ca și cum ar fi dat ordine în armată. 

Puțin mai jos pe stradă, șoferul găsi un loc în colț și opri 
mașina. Scholl se lăsă pe spate, își îndoi mâinile sub bărbie și 
privi aglomerarea de tineri berlinezi care mergeau pe acolo fără 
oprire, prin lumina colorată a neoanelor din lumea lor gălăgioasă 
de artă pop. Din spatele ferestrelor cufundate în întuneric, părea 
un voyeur care se bucura de plăcerile lumii pe care o privea, dar 
care se menținea la distanță de ea. ` 

Von Holden se întrebă ce era cu acesta. Işi dăduse seama că-l 
preocupa ceva încă din momentul în care-l luase de la 
Aeroportul Tegel și îl dusese la galerie. Credea că știa despre ce 
era vorba, însă Scholl nu spusese nimic, iar Von Holden se gândi 
că orice ar fi fost, trecuse deja. 

Insă nu se putea lăuda nimeni că-l putea citi pe Scholl. Era o 
enigmă ascunsă în spatele unei măști de o aroganță inflexibilă. 
Avea un temperament pe care nu părea să și-l poată corecta 
sau cu care nu dorea să se confrunte, pentru că-l ajutase să 
devină ceea ce era. Nu era ceva neobișnuit pentru el să-și pună 
oamenii la treabă optsprezece ore pe zi timp de mai multe 
săptămâni, și apoi fie să-i critice pentru că nu munciseră mai 
mult, fie să-i recompenseze, oferindu-le o vacanţă de lux în 
celălalt capăt al pământului. Nu o dată se întâmplase ca el să 
plece din încăpere înainte de sfârșitul unor negocieri sensibile 
legate de activitatea sa și să dispară, ducându-se singur la 
vreun muzeu, sau chiar la un film, pentru ca apoi să revină după 
câteva ore. lar când revenea, se aștepta ca problema să fie 
rezolvată în favoarea sa. De obicei așa se întâmpla, pentru că 
ambele părți știau că-și concedia toată echipa de negocieri dacă 
nu obținea ce voia. Dacă se întâmpla acest lucru, alt personal 
era adus, iar negocierile reîncepeau de la zero, proces care ÎI 


313 


costau pe Scholl și pe oponentul său o avere în ceea ce privea 
taxele legale. Diferenţa era că Scholl își permitea. 

În ambele cazuri, era ceva mai mult decât să rezolve pur și 
simplu ceea ce trebuia rezolvat, era un mecanism de control, 
afișarea ostentativă a unui orgoliu imens. lar Scholl nu numai că 
știa acest lucru, el se delecta cu așa ceva. 

Von Holden fusese timp de opt ani Leiter der Sicherheit - șeful 
securităţii - pentru operaţiunile generale ale lui Scholl din 
Europa - două tipografii în Spania, patru posturi de televiziune, 
dintre care trei în Germania și unul în Franţa, și GDG, Grupul de 
Dezvoltare Goltz, din Dusseldorf, al cărui președinte era Konrad 
Peiper. El se ocupase cu angajarea personalului de securitate și 
cu supravegherea antrenării acestora. 

Responsabilităţile lui Von Holden nu se opreau însă aici. Scholl 
mai avea și alte investiţii, mai întunecate și cu rază mare de 
acțiune, iar siguranţa acestora făcea parte tot din atribuţiile lui 
Von Holden. De exemplu, situația din Zurich. Curtea pe care i-o 
făcuse Joannei nu fusese decât un caz de manipulare care 
necesita pricepere și delicateţe. Salettl considera că Elton 
Lybarger era capabil de recuperare completă: emoţională, 
psihologică și fizică. Însă își exprimase de timpuriu temerile că, 
neexistând nicio femeie în viaţa lui Lybarger, când va sosi 
vremea să-i testeze acestuia capacitatea reproductivă, o femeie 
cu care nu era familiarizat l-ar fi putut face să se simtă 
inconfortabil și el ar fi putut refuza actul sexual sau l-ar fi 
îndeplinit cu rigiditate. Însă o femeie care-i fusese fizioterapeut 
pe o perioadă îndelungată de timp și care-l însoţise tocmai până 
în Elveţia ca să aibă grijă de el era o persoană în care el avea 
încredere și cu care se simțea confortabil. Ar fi familiarizat cu 
atingerea ei, chiar și cu mirosul ei. Și deși era posibil să nu se fi 
gândit niciodată la ea din punct de vedere sexual, i s-ar 
administra un puternic stimulent sexual în momentul în care va 
fi pus în situaţia de a face sex cu ea. Excitat la maximum, deși 
nu total conștient de circumstanţe, va simţi instinctiv nota de 
familiar și astfel se va relaxa și va trece la acţiune. Și așa o 
alesese pe Joanna. Departe de casă, fără familie și fără să fie 
extraordinar de atractivă, ea ar fi fost vulnerabilă din punct de 
vedere fizic și emoţional la seducţia unui surogat, o seducţie al 
cărei unic scop ar fi fost să o pregătească pentru copulaţia cu 
Elton Lybarger. Necesitatea surogatului fusese ideea calculată a 


314 


lui Saletti și el îi propusese acest lucru lui Scholl, care i-o dăduse 
în primire celui care îi era Leiter der Sicherheit. Participarea 
personală a lui Von Holden nu numai că i-ar fi garantat lui 
Lybarger siguranţa și intimitatea, însă ar fi dovedit și mai mult 
cât era el de dedicat față de Organizaţie. 

Pe partea cealaltă a străzii, un ceas digital cu neon, așezat 
deasupra intrării la o discotecă, arăta ora 22:55. Unsprezece 
fără cinci. Se aflau acolo de o jumătate de oră, iar Scholl 
continua să stea cufundat în tăcere, absorbit de grupurile de 
tineri care umpleau strada. 

— Masele, spuse el încetișor. Masele. 

Von Holden nu era sigur dacă Scholl i se adresase lui sau nu. 

— Îmi cer scuze, domnule. Nu am auzit ce aţi spus. 

Scholl își întoarse capul și privirea lui o întâlni pe cea a lui Von 
Holden. 

— Herr Oven este mort. Ce i s-a întâmplat? 

Von Holden avusese dreptate de la bun început. Eșecul lui 
Bernhard Oven de la Paris îl preocupase pe Scholl în tot acest 
timp, însă abia în acel moment se hotărâse să discute despre 
asta. 

— Sunt nevoit să spun că a făcut o eroare de judecată, spuse 
Von Holden. 

Deodată, Scholl se aplecă în faţă și îi spuse șoferului să 
pornească, apoi se întoarse spre Von Holden. 

— Nu am avut probleme pentru multă vreme, până când 
Albert Merriman a ieșit la suprafaţă. Faptul că el și elementele 
din jurul său au fost eliminate atât de rapid și de eficient nu 
dovedește decât că sistemul nostru continuă să funcţioneze așa 
cum a fost proiectat. Acum Oven a fost ucis. Acesta a fost 
întotdeauna un risc pe care și l-a asumat în profesia lui, însă 
problema este ceea ce implică acest lucru, adică faptul că 
sistemul nostru s-ar putea să nu fie chiar atât de eficient cum îI 
consideram noi. 

— Herr Oven lucra singur și acţiona conform informaţiilor care 
îi erau furnizate. Situaţia este acum sub control în sectorul din 
Paris, spuse Von Holden. 

— Oven a fost antrenat de tine, nu de sectorul din Paris! îi 
aruncă Scholl nervos. 


315 


Făcea ceea ce făcuse dintotdeauna, luase lucrurile la modul 
personal. Bernhard Oven lucrase pentru Von Holden, prin 
urmare eșecul lui îi aparținea lui Von Holden. 

— Eşti conștient de faptul că i-am dat Utei semnalul de 
începere. 

— Da, domnule. 

— Atunci îți dai seama și de faptul că mecanismele pentru 
noaptea de vineri au început deja să fie puse în mișcare. Să le 
oprim acum ar fi dificil și jenant. 

Privirea lui Scholl îl pătrunse pe Von Holden în același fel în 
care mai devreme îl pătrunsese pe Salettl. 

— Sunt sigur că înţelegi. 

— Înţeleg... 

Von Holden se lăsă pe spate. Avea o noapte lungă în fața sa. 
Tocmai i se ordonase să se ducă la Paris. 


73. 


O boare umedă dădea târcoale prin jur și începuse să se lase 
ceața. Farurile gălbui de la puţinele mașini care mai treceau pe 
stradă croiau cărări parcă ireale în drumul lor pe Bulevardul St.- 
Jacques, pe lângă cabina telefonică. 

— Oy, McVey! răspunse Benny Grossman, iar vocea lui 
străbătu cei aproape cinci mii de kilometri de fibră optică 
subacvatică exact ca un soare luminos. Marţi la prânz, ora 
douăsprezece și un sfert la Paris însemna luni seara, ora șapte și 
un sfert la New York, iar Benny tocmai se reîntorsese la birou 
pentru a-și verifica mesajele după o zi lungă petrecută la 
tribunal. 

McVey putea zări hotelul jos, în vale, prin burniţă și printre 
copacii care separau strada cu două benzi. Nu se încumetase să 
sune din cameră și nu voia să riște să sune din holul hotelului, în 
cazul în care poliţia avea să revină. 

— Benny, știu, te scot din minți... 

— Stai liniștit, McVey! râse Benny. 

Benny întotdeauna râdea. 

— Să-mi trimiţi prima de Crăciun în bancnote de câte o sută. 
Hai, spune, scoate-mă din minţi! 


316 


McVey aruncă o privire pe stradă și simţi atingerea 
reconfortantă a pistolului de calibru 38 de sub haină, apoi se 
uită din nou pe însemnările sale. 

— Benny! 1966, Westhampton Beach. Un tip pe nume Erwin 
Scholl, cine este? Mai este în viață? Dacă da, unde este? De 
asemenea, 1966 - pe la începutul anului, primăvara, sau chiar 
toamna târziu prin 1965, trei crime nerezolvate, treabă de 
profesioniști. În statele... 

McVey se opri și își verifică însemnările: 

— Wyoming, California, New Jersey. 

— O nimica toată, boobalah! Și în vreme ce mă ocup de asta, 
ce-ar fi să-l găsesc naibii și pe adevăratul ucigaș al lui Kennedy? 

— Benny, dacă n-aş fi avut nevoie de asta... spuse McVey și 
aruncă o privire înspre hotel. 

Osborn era în hotel la adăpost, cu pistolul Cz al lunganului, la 
fel ca prima dată, și cu aceleași indicaţii să nu răspundă la 
telefon și să nu deschidă ușa nimănui în afară de el. Aceasta era 
genul de treabă care lui McVey îi displăcea extrem de tare, să 
fie în pericol fără să aibă nicio idee de unde ar putea veni acesta 
sau cum ar putea să arate. Işi petrecuse cea mai mare parte din 
ultimii săi ani punând informaţiile cap la cap și adunând dovezi 
după ce traficanţii de droguri își încheiau tranzacţiile. In cea mai 
mare parte a timpului era în siguranță, pentru că oamenii care 
erau morți de obicei nu mai încercau să te omoare. 

— Benny, reveni McVey la telefon, victimele au lucrat probabil 
într-un domeniu de genul înaltă tehnologie. Inventatori, 
proiectanți de instrumente de precizie, poate oameni de știință, 
chiar și profesori de facultate. Cineva care experimenta cu 
temperaturi extrem de scăzute, adică o sută, două, până la trei 
sute de grade sub zero. Sau poate invers: cineva care 
experimenta cu temperaturi înalte. Cine erau aceștia? La ce 
lucrau când au fost uciși? Și acum ultima chestiune: Corporaţia 
Microtab, din Waltham, Massachusetts, 1966. Încă mai există? 
Dacă da, cine este la conducere, cine deţine majoritatea 
acţiunilor? Dacă nu, ce s-a întâmplat cu ei și cine era 
proprietarul ei în 1966? 


317 


— McVey, dar ce sunt eu, Wall Street”? IRS?%? Departamentul 
de Persoane Dispărute? Apeși pe butonul unui computer și 
imediat îţi apar răspunsurile? Când naiba vrei să-ţi dau 
informaţiile astea, de Anul Nou în 1995? 

— Te sun mâine dimineaţă. 

— Cum?! 

— Benny, este foarte, foarte important. Dacă nu găsești 
nimic, dacă ai nevoie de ajutor, sună-l pe Fred Hanley de la FBI 
în Los Angeles. Spune-i că e pentru mine, că eu am cerut ajutor. 

McVey făcu o pauză. 

— Încă ceva, spuse apoi. Dacă nu auzi nimic de la mine până 
mâine la prânz, sună-l pe lan Noble la Scotland Yard și spune-i 
lui tot ce ai aflat! 

— McVey... spuse Benny Grossman, iar din voce îi dispăru 
explozia de iritare. Ai probleme? 

— O grămadă! 

— O grămadă? Asta ce naiba înseamnă? 

— Hei, Benny, îţi rămân dator... 

e 

Osborn stătea la fereastra cufundată în întuneric și se uita la 
strada de dedesubt. Ceaţa era groasă, iar traficul aproape 
inexistent. Pe trotuare nu era niciun pieton. Oamenii erau pe la 
casele lor și dormeau, așteptând ziua de joi. Apoi văzu o siluetă 
care trecu pe sub un felinar și care traversă bulevardul spre 
hotel. Se gândi că era McVey, dar nu era sigur. Trase draperia 
înapoi la fereastră, se așeză și aprinse o veioză micuță de lângă 
pat, luminând pistolul Cz de calibrul 22 al lui Bernhard Oven. Se 
simţea ca și cum s-ar fi ascuns așa de o jumătate de secol, și 
totuși abia trecuseră opt zile de când ridicase privirile și îl zărise 
pentru prima dată pe Albert Merriman, stând la o masă în faţa 
lui în Braseria Stella. 

Câte persoane muriseră în opt zile? Zece, douăsprezece? Mai 
multe. Dacă nu ar fi întâlnit-o niciodată pe Vera și nu ar fi venit 
la Paris, toţi acei oameni ar fi fost încă în viaţă. Oare era vina 
lui? Nu exista niciun răspuns, pentru că nu era o întrebare 
rezonabilă. O întâlnise pe Vera și venise la Paris și nimic nu mai 
putea schimba tot ce se întâmplase de atunci încoace. 


23 Stradă din Manhattan, New York, unde se află bursa (n.t.). 
24 Internal Revenue Service, Serviciul de Venituri Interne, agenţie guvernamentală din 
Statele Unite care colectează taxele și aplică legile privind veniturile (n.t.). 


318 


Pe parcursul ultimelor ore, cât timp McVey fusese plecat, 
încercase să nu se gândească la Vera. Insă în momentele în care 
se gândea totuși la ea, trebuia să-și spună de fiecare dată că ea 
era bine, că inspectorii care o duseseră la bunica ei de la Calais 
erau polițiști buni și de încredere, și nu tentaculele corupte ale 
chestiei care se petrecea acum. 

Violenţa îl izbise încă de la o vârstă timpurie și efectele 
acesteia îl întovărășiseră încă de atunci. Coșmarurile pe care le 
avusese după ce Merriman fusese împușcat, căderea nervoasă 
și emoţională oribilă care-l doborâse la podeaua încăperii de la 
mansardă în braţele Verei fuseseră ceva mai mult decât o 
încercare disperată de a se răzvrăti faţă de un adevăr diavolesc: 
faptul că moartea lui Albert Merriman nu rezolvase nimic. 
Oribilul ucigaș, cu faţa brăzdată de cicatrice, pe care-l urmărise 
încă din copilărie, fusese înlocuit pur și simplu cu un nume și 
prea puţin altceva. Prin faptul că părăsise clădirea în care locuia 
Vera - când ieșise din ascunzătoare, riscând să se întâlnească 
cu lunganul și cu poliția din Paris, existând și posibilitatea ca 
McVey, odată ajunși față în faţă, să-l aresteze pe loc - el 
recunoștea faptul că nu se mai putea descurca singur. Nu venise 
la McVey pentru iertare, ci pentru ajutor. 

Un ciocănit în ușă îl făcu să tresară ca la zgomotul unei 
împușcături. Capul i se răsuci brusc într-o parte, cu bărbia în 
sus, ca și cum ar fi fost prins undeva cu pantalonii pe vine. Se 
uită lung la ușă, nefiind sigur dacă nu cumva îi juca mintea vreo 
festă. Ciocănitul se auzi din nou. 

Dacă ar fi fost McVey, acesta ar fi spus ceva sau ar fi descuiat 
cu cheia. Degetele lui Osborn se încleștară pe pistol în 
momentul în care mânerul începu să se răsucească. Ușa se 
împinse numai atât cât persoana care era pe partea cealaltă să 
se asigure dacă era încuiată, căci renunţă imediat după aceea. 

Traversă camera și se lipi de perete, chiar lângă ușă. Işi 
simțea sudoarea cum i se adună în palma cu care strângea 
pistolul. Ce urma să se întâmple depindea de cine se afla pe 
coridor. 

— Îmi pare rău, dragă. Ai greșit camera! îl auzi pe McVey 
adresându-se zgomotos din spatele ușii. 

O voce de femeie îi răspunse ceva șfichiuitor în franceză. 

— Ai greșit camera, scumpo! Crede-mă! Încearcă mai sus - 
poate ai greșit etajul! 


319 


Răspunsul în franceză veni prompt, nervos și plin de 
indignare. Apoi se auzi zgomotul cheii în broască. Ușa se 
deschise și McVey intră în cameră. Ținea la braţ o brunetă, iar 
din buzunarul de la haină îi ieșea un ziar făcut sul. 

— Dacă vrei să intri, poţi să intri, îi spuse el fetei, apoi se uită 
la Osborn. Încuie ușa! 

Osborn închise ușa, o încuie, apoi trase și lanţul. 

— Bine, dragă, ai intrat. Și acum ce facem? o întrebă McVey 
pe fată, care se oprise în mijlocul camerei, cu o mână în șold. 

Privirile acesteia se îndreptară către Osborn. Avea în jur de 
douăzeci de ani, un metru cincizeci și opt, un metru șaizeci 
înălțime, și nu era speriată câtuși de puţin. Purta o bluză de 
mătase strânsă pe corp și o fustă neagră foarte scurtă, cu 
ciorapi din plasă și pantofi cu tocuri înalte. 

— Fucky, fucky, spuse ea într-o engleză aproximativă, apoi 
zâmbi seducător, mutându-și privirile dinspre Osborn spre 
McVey. 

— Vrei să te culci cu amândoi. Așa este? 

— Sigur, de ce nu? spuse ea și zâmbi, iar engleza îi deveni din 
ce în ce mai bună. 

— Cine te-a trimis? 

— Sunt un pariu. 

— Ce fel de pariu? 

— Recepţionerul de noapte a spus că voi sunteţi homosexuali. 
Băiatul cu bagajele a spus că nu. 

— Și te-au trimis pe tine să vezi care e treaba, râse McVey. 

— Oui, spuse ea și scoase mai multe sute de franci din sutien 
pentru a dovedi cele spuse. 

— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă Osborn. 

— Ei bine, de fapt ne-am distrat pe socoteala lor, scumpo. 
Băiatul cu bagajele are dreptate, spuse McVey zâmbind, apoi se 
uită la Osborn. Vrei să te culci tu primul cu ea? 

— Cum?! sări Osborn. 

— De ce nu, doar a fost deja plătită pentru asta, spuse McVey, 
apoi zâmbi către fată. Scoate-ţi hainele! 

— Sigur, spuse ea. _ 

Era serioasă și se pricepea. Îi privi în ochi tot timpul. Întâi pe 
unul, apoi pe celălalt, și apoi din nou pe fiecare, ca și cum 
fiecare piesă de îmbrăcăminte care cădea de pe ea ar fi fost un 


320 


spectacol special numai pentru unul dintre ei. Și încet, fără 
grabă, scoase tot ce avea pe ea. 

Osborn o privi cu gura căscată. Doar McVey nu avea de gând 
chiar s-o facă? Așa, pur și simplu, și cu el de față? Mai auzise el 
povești despre ce făcuseră polițiștii în anumite situaţii, toată 
lumea auzise. Dar cine putea crede așa ceva, ca să nu mai 
pomenească de faptul că ar fi participat direct la un asemenea 
eveniment? 

McVey îi aruncă o privire. 

— Mă duc eu primul, da? întrebă el și zâmbi. Nu te deranjează 
dacă ne ducem la baie, nu-i așa, doctore? 

— N-aveţi decât, spuse Osborn, privind lung la el. 

McVey deschise ușa de la baie și fata intră. McVey se duse 
după ea și închise ușa. După o secundă, Osborn auzi fata 
scoțând un țipăt scurt și apoi o bufnitură puternică în ușă. Apoi 
ușa se deschise și McVey ieși complet îmbrăcat. Osborn nu mai 
înțelegea nimic. 

— A venit până aici ca să ne vadă. Pe mine m-a văzut pe hol 
și era tot ce-i trebuia, spuse McVey scoțând ziarul din buzunarul 
de la haină și întinzându-i-l, apoi se aplecă și adună toate 
hainele fetei de pe jos. 

Osborn deschise ziarul. Nici măcar nu văzu ce ziar era. Doar 
titlul cu litere mari în franceză: DETECTIV DE LA HOLLYWOOD 
CĂUTAT ÎN LEGĂTURĂ CU ÎMPUȘCĂTURILE DIN LA COUPOLE! Sub 
acesta, scris cu caractere mai mici: „În legătură cu doctorul 
american căutat pentru uciderea lui Merriman!” Osborn mai 
văzu o dată aceeași fotografie pe care i-o făcuseră la poliţia din 
Paris, care fusese tipărită cu ceva timp în urmă în Le Figaro, iar 
alături de aceasta era fotografia zâmbitoare a lui McVey, făcută 
cu vreo doi-trei ani în urmă. 

— Au luat asta din L.A. Times Magazine. Dădusem un interviu 
referitor la viaţa de zi cu zi a unui polițist de la Omucideri. Au 
vrut ceva scăpărător și au obţinut ceva plictisitor. Însă au 
publicat totuși articolul. 

McVey puse hainele într-un sac de rufe pentru trimis la 
curăţătoria hotelului și apoi descuie ușa. Verifică prudent 
coridorul, apoi puse sacul la ușă. 

— De unde au știut asta? Cum de-au reușit să afle? întrebă 
Osborn, căruia nu-i venea încă să creadă. 

McVey închise ușa și o încuie din nou. 


321 


— Știau cine era omul lor și faptul că acesta îl urmărea pe 
unul dintre noi. Știau că eu am lucrat cu Lebrun. Nu au trebuit 
decât să trimită pe cineva la restaurant cu câteva poze și să 
întrebe: „Aștia sunt indivizii?” Nu e chiar așa de greu. De aceea 
au trimis fata. Au vrut să se asigure că-i au chiar pe Mutt și Jeff” 
înainte să trimită artileria grea. Ea probabil spera că o să poată 
să arunce o privire, apoi să inventeze ceva și s-o șteargă. Insă e 
evident că era pregătită să facă orice trebuia dacă nu-i mergea 
așa. 

Osborn privi dincolo de McVey înspre ușa închisă de la baie. 

— Ce i-ai făcut? 

— M-am gândit că nu ar fi fost o idee prea bună s-o las să 
coboare scările imediat, spuse McVey ridicând din umeri. 

Osborn îi dădu ziarul lui McVey și deschise ușa de la baie. 
Fata era așezată pe toaletă, goală-goluță, și avea mâinile prinse 
cu cătușe de o ţeavă de pe peretele de lângă ea. Avea un căluș 
în gură, iar ochii păreau gata să-i iasă din orbite de mânie. Fără 
să spună o vorbă, Osborn închise ușa. 

— E o tipă sensibilă, spuse McVey, cu umbra unui zâmbet pe 
față. Indiferent cine o s-o găsească aici, ea o să facă mare tam- 
tam pentru hainele ei înainte să dea voie cuiva să pună mâna 
pe telefon. Să sperăm că întârzierea asta o să mai adauge 
câteva secunde la durata vieţii noastre care este din ce în ce 
mai redusă. 


74. 


Zece secunde mai târziu, McVey și Osborn se strecurară cu 
grijă pe hol și închiseră ușa în spatele lor. Amândoi aveau 
pistoalele în mână, dar nu era nevoie de ele - coridorul era gol. 

După câte-și dădeau ei seama, cei care trimiseseră fata la ei 
stăteau probabil jos și o așteptau. Asta însemna că indivizii 
respectivi numai suspectaseră că ei erau cei pe care-i căutau, și 
că nu erau siguri. De asemenea, îi dădeau timp fetei să 
acționeze. Ea era o profesionistă și, dacă trebuia să facă sex cu 
suspecţii, ar fi făcut-o. Insă McVey știa că aceștia nu-i 
acordaseră totuși prea mult timp. 


25 Personaje americane de comedie (n.t.). 
322 


Interiorul coridoarelor din hotelul St.-Jacques erau vopsite în 
cenușiu și aveau covoarele de culoare roșu închis. Scările de 
incendiu se găseau la capătul fiecărui coridor și încă un set se 
afla în apropierea centrului clădirii, înconjurând corpul 
ascensorului. McVey alese scările din capăt, mai îndepărtate de 
ascensor. Dacă se întâmpla ceva, nu voia să fie prinși la mijloc. 

Le luă patru minute și jumătate să ajungă la subsol, să treacă 
prin ușa de serviciu și s-o ia pe o alee dosnică înspre stradă. 
Cotiră la dreapta, apoi merseră prin ceața densă pe Bulevardul 
St.-Jacques. Era ora 2:15 dimineaţa, marţi, 11 octombrie. 

e 

La ora 2:42, telefonul roșu de lângă patul lui lan Noble sună 
de două ori, apoi se opri, continuând cu semnalul luminos. Atent 
să nu o deranjeze pe soția sa, care suferea de dureri artritice și 
dormea foarte prost, acesta se strecură jos din pat și ieși pe ușa 
neagră din lemn de nuc care separa dormitorul de biroul lui 
personal. O clipă mai târziu, ridică receptorul de la celălalt 
telefon. 

— Da. 

— Aici McVey. 

— Astea nouăzeci de minute au fost al naibii de lungi. Unde 
naiba ești? 

— Pe străzile Parisului. 

— Osborn este încă cu tine? 

— Suntem ca niște fraţi siamezi. 

Noble apăsă un buton de sub blatul biroului, care scoase la 
vedere harta văzută din avion a Marii Britanii. Mai apăsă o dată 
pe buton și apăru un meniu codificat. Mai apăsă o dată și Noble 
avu în faţă harta detaliată a Parisului și a împrejurimilor sale. 

— Puteţi să vă duceţi în afara orașului? 

— Unde? 

Noble se uită din nou pe hartă. 

— Cam la douăzeci și cinci de kilometri la est de autostrada 
N3 este un oraș care se numește Meaux. Chiar înainte de a 
ajunge în oraș se află un aeroport micuţ. Căutaţi un avion civil, 
un Cessna, cu numărul ST95. Ar trebui să fie acolo, dacă vremea 
permite acest lucru, între orele opt și nouă. Pilotul va aștepta 
până la ora zece. Dacă-l pierdeţi, căutaţi-l din nou, la aceeași 
oră, în ziua următoare. 

— Gracias, amigo, spuse McVey și închise telefonul. 


Se aflau pe un coridor lângă una din intrările dintr-o gară, 
Gare de Lyon, de pe Bulevardul Diderot, chiar la nord de Sena, 
în partea de nord-vest a orașului. 

— Ei bine? întrebă Osborn, așteptând să-i spună ceva. 

— Ce părere ai să dormim puţin? întrebă McVey. 

După un sfert de oră, Osborn își lăsă capul pe spate și 
examină locul în care aveau să doarmă, o placă de piatră 
adăpostită sub Podul Austerlitz, care trecea peste Quai Henri IV, 
cu vedere în întregime spre Sena. 

— O să ne alăturăm celor fără căpătâi timp de câteva ore, 
spuse McVey și își ridică gulerul în întuneric, apoi se așeză pe o 
parte. 

Și Osborn ar fi trebuit să se culce, dar nu o făcu. McVey se 
ridică puţin și-l văzu cum stătea sprijinit de bucata de granit, 
stând în fund, cu picioarele desfăcute în faţa lui, uitându-se la 
apă, ca și cum tocmai ar fi fost azvârlit în iad și i s-ar fi spus să 
rămână acolo pe vecie. 

— Doctore, îi spuse McVey încetișor, e mai bine aici decât la 
morgă. 

e 

Avionul Learjet al lui Von Holden ateriza pe un aeroport 
particular la vreo treizeci de kilometri la nord de Paris, la ora 
2:50. La ora 2:37, i se transmise prin radio că persoanele ţintă 
fuseseră identificate de către sectorul din Paris și că acestea 
plecaseră din hotelul St.-jacques pe la ora 2:10. Din acel 
moment nu mai fuseseră văzuţi. Mai multe informații vor fi 
transmise în momentul în care vor fi disponibile. 

Organizaţia avea ochi și urechi pe străzile, la secţiile de 
poliţie, sindicatele, spitalele, ambasadele și pensiunile din 
douăsprezece orașe mari din Europa și din încă șase din restul 
lumii. Prin acești informatori fuseseră găsiți Albert Merriman, 
Agnes Demblon, soţia lui Merriman și Vera Monneray. Și prin 
aceștia îi vor găsi și pe Osborn și McVey. Întrebarea care se 
punea era doar când. 

Pe la ora 3:10, Von Holden stătea pe bancheta din spate a 
unui BMW albastru închis, îndreptându-se spre Paris pe 
autostrada N2, intrând pe la Aubervilliers. Era ca un ofițer 
comandant care aștepta cu nerăbdare să afle vești de la 
generalii săi de pe teren. 


324 


Ca să-l poată ucide pe Bernhard Oven, acest McVey, acest 
polițist american trebuia să fi fost ori foarte norocos, ori foarte 
bun, ori ambele. Faptul că le scăpase printre degete exact când 
fusese descoperit însemna același lucru. Nu-i plăcea acest lucru. 
Sectorul din Paris era de rangul întâi, foarte apreciat și foarte 
disciplinat, iar Bernhard Oven făcuse parte întotdeauna dintre 
cei mai buni. lar Von Holden știa prea bine acest lucru. Deși 
fusese mai tânăr decât Oven cu mai mulţi ani, fusese superiorul 
acestuia, atât în Armata Sovietică, cât și, mai târziu, în Stasi, 
poliția secretă a Germaniei de Est, în anii dinaintea reunificării și 
a dizolvării acesteia. 

Cariera lui Von Holden începuse devreme. La optsprezece ani 
plecase din Argentina, unde copilărise, și se dusese la Moscova 
să-și încheie ultimii ani de școală. Imediat după aceea începuse 
pregătirea oficială sub directivele KGB din Leningrad. După 
cincisprezece luni, ajunsese comandant de companie în Armata 
Sovietică, cu misiunea de a proteja Ambasada Sovietică din 
Viena în cadrul Armatei a Patra de Tancuri pentru Pază. Acolo 
devenise el ofițer al unităţilor speciale de recunoaștere 
Spetsnaz, pregătite pentru sabotaj și terorism. Tot acolo îi 
întâlnise și pe Bernhard Oven, unul dintre cei șase locotenenți 
de sub comanda sa de la Paza a patra. 

După doi ani, Von Holden fusese lăsat la vatră în mod oficial 
de către Armata Sovietică și devenise director adjunct la 
Administraţia Sportivă a Germaniei de Est, care avea ca scop 
supravegherea antrenamentului atleţilor de elită ai Germaniei 
de Est de la Facultatea de Educaţie Fizică din Leipzig; printre 
aceștia fuseseră și Eric și Edward Kleist, nepoţii lui Elton 
Lybarger. 

La Leipzig, Von Holden devenise și un „angajat neoficial” al 
Ministerului Securităţii de Stat, adică Stasi. Pe baza pregătirii 
sale ca soldat Spetsnaz, îi antrenase pe recruți în operaţiuni 
clandestine contra cetăţenilor Germaniei de Est și realizase 
adevăraţi „specialiști” în arta terorismului sau a asasinării. În 
acel moment îl solicitase pe Bernhard Oven de la Armata a Patra 
de Tancuri pentru Pază. Aprecierea lui Von Holden pentru 
talentul acestuia nu a trecut fără a fi recompensată. În mai puţin 
de un an și jumătate, Oven devenise unul dintre oamenii de 
frunte din Stasi la lucrul pe teren și cel mai bun ucigaș. 


Von Holden păstra foarte bine în minte amintirea unei după- 
amiezi din Argentina, când avea șase ani și îi fusese hotărâtă 
întreaga lui carieră. Se dusese să călărească împreună cu 
partenerul de afaceri al tatălui său, iar în timpul plimbării, 
bărbatul respectiv îl întrebase ce voia să se facă atunci când va 
fi mare. Aceasta era o întrebare destul de obișnuită pentru un 
copil, pusă de către un om mare. Răspunsul său, însă, fusese 
neobișnuit, la fel și ce făcuse după aceea. 

— Să lucrez pentru dumneavoastră, bineînţeles! răspunsese 
tânărul Pascal cu fața luminoasă și dăduse pinteni calului, 
luându-se la întrecere prin întinderea pampasului. 

Îl lăsase singur pe bărbatul acela, călare pe calul său, privind 
cum Silueta mărunţică, cu gesturi sigure și cu tupeul deja 
conturat, își mâna calul său mare în susul și în josul terenului, 
pentru ca apoi, cu un salt în aer, să sară peste o porțiune de 
vegetație mai înaltă și să dispară din vedere. In acea clipă, lui 
Von Holden îi fusese hotărât viitorul. Bărbatul care îi pusese 
întrebarea, partenerul său de călărie din acea după-amiază, 
fusese Erwin Scholl. 


75. 


Zgomotul ușor al roţilor pe șine care venea de dedesubt era 
odihnitor, iar Osborn se lăsă pe spate, moţăind. Dacă dormise 
vreun pic în timpul celor două ore pe care le petrecuseră 
înghesuiți sub Podul Austerlitz, el unul nu-și amintea. Nu știa 
decât că era foarte obosit și că se simţea foarte murdar. In faţa 
lui, McVey se sprijinea de fereastră și moţăia ușor, iar el se 
minună de abilitatea lui McVey de a putea dormi în orice loc. 

La ora cinci urcaseră din ascunzătoarea lor de lângă Sena și 
se duseseră înapoi la gară, unde descoperiseră că trenurile 
către Meaux plecau din Gara de Est, care se afla la o distanţă de 
un sfert de oră cu taxiul, în altă parte a Parisului. Presaţi de 
timp, își luaseră inima în dinţi și se urcaseră într-un taxi pentru a 
traversa orașul, sperând că taximetristul ales la întâmplare nu 
era altceva decât părea. 

Când ajunseseră în gară, intraseră separat și pe alte uși, 
fiecare dintre ei fiind perfect conștient de ediţiile matinale ale 


326 


ziarelor care stăteau expuse în fiecare chioșc, afișând agresiv 
titlurile mari și negre despre împușcăturile din La Coupole, și 
fotografiile lor tipărite clar dedesubt. 

Câteva momente mai târziu, își luaseră biletele cu mâinile 
tremurând, de la ghișee separate, însă niciunul dintre 
funcționari nu făcuse altceva decât să le dea biletele în schimbul 
banilor, și apoi să servească următorul client. 

Apoi așteptaseră trenul timp de douăzeci de minute, stând 
separat, însă cu posibilitatea de a se vedea unul pe celălalt. 
Tresăriseră doar în momentul în care apăruseră brusc cinci 
polițiști în uniformă, care conduceau spre un tren în așteptare 
patru deţinuţi cu înfățișarea aspră, prinși în cătușe și în lanțuri. 
Păreau pe punctul de a lua și ei trenul spre Meaux, însă în 
ultima clipă își schimbaseră intenţia și își duseseră în alt tren 
încărcătura deprimantă. 

La ora 6:25 traversaseră peronul împreună cu un grup de alte 
persoane și se așezaseră la distanţă unul de celălalt în același 
vagon al trenului, care părăsise Gara de Est la ora 6:30 și urma 
să ajungă la Meaux la ora 7:10. Era timp suficient să coboare din 
tren și să ajungă la aeroport până avea să aterizeze pilotul lui 
Noble cu avionul lui Cessna ST95. 

Trenul avea opt vagoane și era un tren local, făcând parte din 
linia EuroCity. Peste douăzeci de persoane, majoritatea navetiști 
matinali, mergeau în același compartiment de clasa a doua în 
care erau și ei. Secţiunea de la clasa întâi era goală și o 
evitaseră. Doi bărbaţi singuri erau mai ușor de ţinut minte și de 
descris într-un compartiment gol, chiar dacă ar fi stat la distanţă 
unul de altul. Era mai puţin probabil să fie recunoscuţi dacă 
aceiași doi bărbaţi stăteau singuri amestecați printre alţi 
călători. 

Osborn își trase mâneca și se uită la ceas. Era ora 6:59. Mai 
aveau unsprezece minute până când ajungeau în gara de la 
Meaux. Afară se vedea cum răsare soarele în ziua cenușie, 
făcând ca pajiștile din peisajul rural francez să pară mai 
catifelate și mai verzi decât erau în realitate. Contrastul dintre 
acesta și arbuștii uscați de dogoarea soarelui din sudul 
Californiei era deconcertant. Fără vreun motiv anume, îi aduse 
în minte cine erau McVey și lunganul, și moartea care plana în 
jurul lor. Moartea nu avea ce căuta aici. Această călătorie cu 
trenul, pământul plin de verdeață, trezirea unei zile noi erau 


327 


lucruri care ar fi trebuit să fie covârșite de dragoste și de 
miraculos. Deodată, Osborn se simţi atins de un dor aproape de 
nesuportat de Vera. Voia să o simtă. Să o atingă. Să-i respire 
mirosul. Inchise ochii și aproape că îi văzu textura părului și 
pielea catifelată. Și zâmbi când își aminti puful aproape 
imperceptibil de pe lobii urechilor ei. Vera era tot ce conta. 
Aceasta era țara ei, locurile prin care trecea acum. Era 
dimineaţa ei. Ziua ei. 

De undeva se auzi o bufnitură înfundată și grea. Trenul se 
cutremură, iar Osborn fu aruncat cu putere într-o parte înspre 
un tânăr preot care citea un ziar cu câteva secunde mai 
devreme. Apoi vagonul în care se aflau se răsturnă și căzură 
amândoi. Continuă să se rostogolească, ca într-o călătorie 
grotescă de carnaval. Peste tot era numai sticlă spartă și oțel 
contorsionat, amestecat cu ţipetele oamenilor. Zări fulgerător 
tavanul chiar în clipa în care o bară de aluminiu îl lovi puternic în 
cap. O fracțiune de secundă mai târziu, Osborn se afla răsturnat 
pe tavan, iar deasupra lui era corpul altcuiva. Apoi deasupra lui 
explodă un geam și fu scăldat tot în sânge. Vagonul porni din 
nou, iar persoana de deasupra lui îi alunecă mai jos de piept. 
Era o femeie și îi lipsea complet partea superioară a trunchiului. 
Apoi se auzi un scrâșnet înfiorător, de la metalul care venise în 
contact cu alt metal, urmat de o bufnitură cumplită. Osborn fu 
trântit în spate și apoi totul se opri. 

După câteva secunde sau minute, Osborn își deschise ochii. 
Putea zări cerul cenușiu printre copaci și o pasăre zburând în 
rotocoale deasupra acestora. Preţ de o clipă, rămase zăcând 
acolo, fără să facă altceva decât să respire. În cele din urmă, 
încercă să se miște. Mai întâi piciorul stâng, apoi cel drept. Apoi 
brațul, până când își putu zări mâna stângă încă bandajată. Își 
mișcă și mâna și braţul drept. In mod miraculos, supravieţuise. 
Se ridică încetișor și văzu aglomerarea masivă de oțel. Ce mai 
rămăsese dintr-un vagon zăcea răsturnat pe o parte, prăvălit 
până la jumătatea unei pante. Abia atunci își dădu seama că 
fusese aruncat din tren. 

In susul pantei, zări și celelalte vagoane, dintre care unele 
erau băgate unul în altul, ca un acordeon. Altele erau făcute 
grămadă, aproape cu fundul în sus, unul peste altul. Trupuri de 
oameni se aflau peste tot. Unele se mișcau; majoritatea însă nu. 


328 


În vârful dealului apăru un grup de băieţi, care se uitau la 
dezastru și arătau cu degetul. 

Treptat, Osborn începu să înțeleagă ce se petrecuse. 

— McVey! se auzi strigând cu voce tare. McVey! mai spuse o 
dată, chinuindu-se să se ridice în picioare. 

Apoi îi zări pe primii salvatori cum coborau panta, trecând de 
grupul de băieți. 

Chiar și numai faptul de a sta în picioare îl făcea să 
amețească, închise ochii, se ţinu de un copac pentru a-și 
recâștiga echilibrul și inspiră adânc. Își duse mâna la gât și își 
luă pulsul. Era puternic și regulat. Apoi cineva, probabil un 
pompier, i se adresă în franceză. 

— Sunt bine, îi spuse el în engleză, iar bărbatul plecă mai 
departe. 

Gemetele și țipetele victimelor îi pătrunseră și mai mult în 
minte și văzu că totul era un haos în jurul lui. Oamenii care 
veniseră în ajutor se împânziseră pe panta dealului. Intrau în 
vagoane, începuseră să-i scoată pe oamenii din interior prin 
ferestrele sparte, scoțându-i ușor pe sub resturile vagoanelor 
sfărâmate. Pe cei morți îi acopereau în grabă cu câte o pătură. 
Pe întreaga porțiune a dealului era o activitate frenetică. Și 
deasupra tuturor - peste țipete, gemete, sirenele îndepărtate, 
strigătele de ajutor - era mirosul pătrunzător, copleșitor al 
lichidului de frână care se scurgea de la conductele sfărâmate. 
Mirosul acela îl făcu pe Osborn să-și acopere nasul, în vreme ce 
își făcea loc prin tragedia din jurul lui. 

— McVey! strigă el din nou. McVey! McVey! 

— Sabotaj, auzi pe cineva spunând în timp ce trecea pe lângă 
el. 

Se întoarse și se trezi în fața unui lucrător din echipa de 
salvare. 

— American, spuse el. Un bărbat mai în vârstă. L-ai văzut? 

Bărbatul se uită la el ca și cum nu ar fi înţeles nimic. Apoi veni 
un pompier și începură să urce din nou dealul în fugă. 

Osborn păși peste cioburile de sticlă, se cățără pe metalul 
distrus și contorsionat, și se duse de la o victimă la alta. Se uită 
la doctorii care lucrau cu cei care supraviețuiseră, și ridică 
păturile de pe chipurile morţilor. McVey nu era nicăieri. 

La un moment dat, ridicând pătura să se uite la chipul unui 
mort, văzu cum acesta își deschise ochii o dată, apoi îi închise la 


329 


loc. Îi luă pulsul și îi simţi bătăile inimii. Își ridică privirile și zări 
un paramedic. 

— Ajutor! strigă el. Acest om trăiește! 

_ Paramedicul veni repede, iar Osborn se dădu la o parte. 
Incepu să-i fie frig și se simţi ametit. Ştia că șocul începuse să se 
facă simţit. Primul său gând fu să-i întrebe pe paramedici de 
unde ar putea să ia o pătură, și porni înspre ei, însă deodată avu 
suficientă prezenţă de spirit să realizeze că dacă trenul fusese 
sabotat, era foarte posibil ca acest fapt să fi fost îndreptat 
împotriva lui și a lui McVey. Dacă ar cere o pătură, și-ar da 
seama că fusese și el un pasager. l-ar cere numele și ar fi 
declarat ca fiind în viaţă. 

„Nu,” se gândi el și se îndepărtă. „Mai bine mă retrag de aici 
și stau ascuns.” 

Privi în jurul său și zări un grup de copaci lângă vârful 
dealului, nu departe de locul în care se afla. Paramedicul stătea 
cu spatele la el, iar ceilalţi lucrători din echipa de salvare erau 
mai în josul pantei. Efortul fizic necesar să urce cei câțiva metri 
până la copaci se dovedi o solicitare foarte mare și se temu că îi 
va lua prea mult și că va fi văzut de cineva. In cele din urmă 
ajunse acolo și aruncă o privire în urmă. Nu se uita nimeni 
înspre el. Satisfăcut, se adânci în desișul copacilor, și acolo, 
departe de isteria generală, se lăsă pe frunzele umede, își puse 
brațul sub cap și închise ochii. Aproape imediat îl cuprinse un 
somn greu. 


76. 


Vestea despre trenul de la Paris la Meaux care deraiase 
ajunse la urechile lui lan Noble la mai puţin de o oră după ce se 
întâmplase. Primele rapoarte indicau sabotaj. Un al doilea raport 
confirmase faptul că fusese utilizat un explozibil, care fusese 
amplasat chiar sub motor. 

Faptul că McVey și Osborn erau pe aceeași rută, la aceeași 
oră, pentru a se întâlni cu pilotul lui Noble pe aeroportul din 
Meaux, ar fi fost o coincidenţă mult prea mare. Și dat fiind că 
pilotul aterizase, așteptase intervalul de timp prevăzut, și apoi 
decolase fără să fi primit vreun semn de la ei, existau toate 


330 


motivele să considere că McVey și Osborn se aflaseră în acel 
tren. 

Imediat, Noble îl sună pe căpitanul Cadoux la locuinţa 
acestuia din Lyon și îl informă despre ce se întâmplase. Era 
important să afle ce descoperise Cadoux în urma investigaţiilor 
sale privind expertul neamt în amprente digitale, Hugo Klass, și 
moartea fratelui lui Lebrun, Antoine. Noble porni de la 
presupunerea că McVey și Osborn se aflau în tren și că 
organizaţia pentru care lucra Klass, și în care ar fi putut fi 
implicat și Antoine, era răspunzătoare de deraiere. Era o 
demonstrație în plus la cât de departe ajungea rețeaua lor de 
spionaj. Nu numai că îi găsiseră pe Merriman, pe Agnes 
Demblon și pe ceilalţi, că știau cine era Vera Monneray și unde 
locuia aceasta, însă fuseseră capabili să depisteze întâlnirea 
clandestină dintre McVey și Osborn din La Coupole, și apoi 
descoperiseră că aceștia se aflau în trenul Paris-Meaux - lucruri 
nu mai puţin surprinzătoare. 

Cadoux rămase fără grai, iar situaţia nu făcea decât să-i 
agraveze propria frustrare. Persoana pe care o pusese pe 
urmele lui Klass nu venise până acum cu nimic mai sinistru 
decât faptul că acesta se dusese luni la serviciu ca de obicei. 
Microfonul plasat în telefonul lui nu adusese nimic nou. Cât 
despre Antoine, duminică noaptea venise direct acasă după o 
cină târzie cu fratele său și se băgase direct în pat. Nu se știe 
din ce motiv, se trezise la un moment dat și se dusese în biroul 
său înainte de apariţia zorilor, ceea ce nu-i stătea în fire. Și 
acolo îl găsise soţia lui la ora 7:30. Zăcea pe podea, lângă birou, 
iar pistolul său Beretta cu un calibru de nouă milimetri se afla pe 
covor lângă el. Din pistol se trăsese o singură dată și el nu avea 
decât o singură rană produsă de glonț în tâmpla dreaptă. 
Raportul balistic și al autopsiei dovedise faptul că glonţul 
provenea din aceeași armă. Ușile care duceau în afară erau 
încuiate, însă ivărul de la unul dintre geamurile de la bucătărie 
era deschis. Deci era posibil ca cineva să fi intrat și să fi ieșit 
prin același loc, deși nu se vedea niciun semn. 

— Sau doara ieșit, spuse Noble. 

— Da, ne-am gândit și la acest lucru, spuse Cadoux cu 
accentul său puternic franțuzesc. Ne-am gândit că Antoine a 
lăsat pe cineva să intre în casă pe ușa din față, pe care apoi a 
încuiat-o din nou. La ora aceea, cunoștea persoanele respective, 


331 


altfel nu le-ar fi lăsat să intre în casă. Apoi aceștia l-au ucis și au 
ieșit pe fereastră. Și totuși nu se vedeau urme, iar medicul legist 
a declarat în mod oficial că a fost sinucidere. 

Noble era mai nedumerit ca niciodată. Toţi cei care-l 
cunoscuseră pe Albert Merriman erau fie morţi, fie o ţintă 
precisă, iar cel care-l descoperise cu ajutorul unei amprente 
părea complet nevinovat. 

— Cadoux! Interpolul din Washington - cu cine a vorbit Klass 
acolo pentru a solicita dosarul lui Merriman de la poliţia din New 
York? 

— Cu nimeni. 

— Cum adică? 

— Washingtonul nu are nicio înregistrare a acestui lucru. 

— Asta-i imposibil! Li s-a trimis un fax acolo direct de la New 
York. ` 

— Codurile vechi, prietene, spuse Cadoux. In trecut, oamenii 
de sus din Interpol aveau coduri private care le ofereau acces la 
informații pe care nimeni altcineva nu le putea obține. Acest 
lucru nu se mai practică. Și totuși, mai sunt persoane care și le 
amintesc și le folosesc, și nu există nicio cale de a le depista. 
Poliţia din New York poate că a trimis materialul prin fax la 
Washington, însă acesta a ajuns direct la Lyon, reușind cumva 
să treacă electronic peste Washington. 

— Cadoux... spuse Noble cu o ezitare. Știu că McVey se opune 
acestui lucru, însă eu cred că suntem în criză de timp. Puneţi 
mâna pe Klass fără zarvă și interogaţi-l! Dacă vrei, vin chiar eu 
acolo. 

— Înţeleg, prietene. Și sunt de acord. Anunţă-mă în momentul 
în care ai vreo veste de la McVey. Fie ea bună sau rea, da? 

— Sigur că da. Ori bună, ori rea. 

Noble închise telefonul, se gândi o clipă, apoi se răsuci către 
un raft cu mai multe pipe expuse în spatele biroului său. Alese o 
pipă Calabash galbenă și uzată, o umplu, presă tutunul și o 
aprinse. 

Dacă McVey și Osborn nu se aflaseră în trenul Paris-Meaux și 
de fapt nu reușiseră pur și simplu să ia legătura cu pilotul lui de 
pe aeroportul din Meaux, atunci ei vor fi acolo în momentul în 
care acesta va ateriza mâine din nou. Numai că douăzeci și 
patru de ore era un timp de așteptare prea lung. li spusese lui 
Cadoux că trebuia să pornească de la premisa că aceștia se 


332 


aflaseră totuși în tren. Și de la acest lucru va porni și el. Dacă 
aceștia erau morți, nu mai avea ce face, dar dacă erau în viaţă, 
atunci trebuiau scoși de acolo imediat, înainte ca partea adversă 
să afle același lucru. 

e 

La puţin timp după ora 10:45, la aproape patru ore după 
deraiere, o reporteră înaltă, subţire, foarte atrăgătoare, cu 
legitimaţie de la ziarul Le Monde, își parcă mașina de-a lungul 
drumului cu o singură bandă, alături de celelalte automobile ale 
presei, și se alătură roiului de jurnaliști care se aflau deja la fața 
locului. 

Trupele franceze din Garda Naţională se alăturaseră poliţiei și 
pompierilor din Meaux în efortul de salvare a oamenilor, iar 
până în momentul respectiv existau treisprezece morți, printre 
care și conductorul trenului. Încă treizeci și șase de persoane 
erau spitalizate, dintre care douăzeci erau în stare gravă, iar 
încă cincisprezece fuseseră trataţi pentru zgârieturi ușoare, apoi 
li se dăduse drumul. Restul încă erau înmormântați în 
măruntaiele metalice, iar estimările pesimiste specificau că vor 
trece mai multe ore, chiar zile, până când numărul victimelor va 
fi complet. 

— Există vreo listă de nume și naţionalităţi? întrebă ea, 
intrând în cortul mare destinat presei, la cincizeci de metri de 
calea ferată. 

Pierre Andre, un aghiotant medical încărunţit, care era 
responsabil cu identificarea victimelor din partea Gărzii 
Naţionale, aruncă o privire de la masa la care stătea către 
legitimaţia de la Le Monde din jurul gâtului ei, apoi se uită la ea 
și îi zâmbi, poate chiar primul lui zâmbet pe ziua respectivă. 

— Oui, madame... 

Apoi se întoarse către un subordonat și îi spuse: 

— Locotenent, oferă-i doamnei o listă cu victimele, s’il vous 
plaît. 

Ofițerul scoase o foaie de hârtie dintr-un dosar, după ce-l 
alese pe acesta din mai multe care se aflau în faţa lui, apoi se 
ridică în picioare politicos și i-o înmână femeii. 

— Merci, spuse ea. 

— Trebuie să vă previn, madame, că nu e nici pe departe lista 
completă. Nici nu este gata de publicat până când nu vor fi 


333 


informate toate rudele apropiate, spuse Pierre Andre, de data 
aceasta fără să mai zâmbească. 

— Bineînţeles. 

Avril Rocard era o polițistă din Paris, care lucra pentru 
Guvernul Franţei ca specialistă în falsuri. Numai că prezenţa ei 
aici, jucând rolul unei corespondente pentru Le Monde, nu se 
datora unei solicitări din partea Guvernului Franţei sau a 
Prefecturii de Poliţie din Paris. Ea se afla aici pentru Cadoux. 
Erau amanți de mai mult de zece ani, iar ea era singura 
persoană din Franţa în care el putea avea încredere la fel ca în 
el însuși. 

Se îndepărtă și se uită la listă. Majoritatea pasagerilor 
identificați erau de naţionalitate franceză. Mai erau, însă, și doi 
nemți, un elveţian, un sud-african, doi irlandezi și un australian. 
Nu era niciun american. Plecă de acolo, se duse la mașină, 
descuie portiera și se urcă înăuntru. Luă telefonul mobil, formă 
un număr din Paris și așteptă cât timp acesta suna către Lyon. 

— Ouf? se auzi clar vocea lui Cadoux. 

— Nimic deocamdată. Nu există niciun american pe listă. 

— Cum arată acolo? 

— Arată ca naiba. Ce să fac mai departe? 

— Te-a întrebat cineva ceva în legătură cu legitimaţia? 

— Nu. 

— Atunci mai stai până când se va ști care sunt toate 
victimele. 

Avril Rocard închise telefonul și îl așeză încet la loc. Avea 
treizeci și trei de ani. Ar fi trebuit ca până acum să fi avut deja 
casa ei și un copilaș. Ar fi trebuit să fi avut măcar un soț. Pentru 
ce naiba făcea ea asta? 


77. 


Era ora opt dimineaţa, iar Benny Grossman tocmai sosise de 
la serviciu. Se întâlnise cu Matt și cu David, puștii lui 
adolescenţi, chiar când aceștia plecau către școală. li spuseseră 
rapid „Bună, tată, pa, tată!” și apoi dispăruseră. lar acum soţia 
lui, Estelle, se pregătea să plece la serviciul ei de stilistă de la 
un salon de frizerie din Queens. 


334 


— Ce rahat! îl auzi ea pe Benny spunând din dormitor. 

Acesta era în pantaloni scurţi, avea o bere într-o mână și un 
sandviș în cealaltă, și stătea în faţa televizorului. Stătuse toată 
noaptea la Divizia de Evidenţă și Informaţii, lucrând cu 
telefoanele și cu calculatoarele, bazându-se și pe ajutorul unor 
hackeri foarte experimentați în domeniul calculatoarelor, pentru 
a intra în bazele de date particulare, încercând să ducă la 
îndeplinire rugămintea lui McVey privind oamenii omorâţi în anul 
1966. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Estelle, intrând în cameră. Despre 
ce rahat vorbești? 

— Șt! îi spuse el. 

Estelle se răsuci să vadă la ce se uita. Erau niște imagini pe 
CNN despre deraierea unui tren undeva în afara Parisului. 

— E îngrozitor, spuse ea, privindu-i pe pompieri cum se 
chinuiau să care pe un deal o femeie însângerată, așezată pe 
targă. Dar ce te-a făcut pe tine să reacţionezi așa? 

— McVey este în Paris, spuse el cu ochii la televizor. 

— McVey este la Paris, rosti Estelle pe un ton neutru. Păi acolo 
sunt și un milion de alţi oameni. Mi-ar fi plăcut ca și no; să fi fost 
în Paris! 

Benny se întoarse brusc către ea: 

— Estelle, du-te la serviciu, bine? 

— Tu știi ceva ce eu nu știu? 

— Scumpo, Estelle, du-te la serviciu! Te rog! 

Estelle Grossman se uită lung la soțul ei. Când vorbea așa, era 
ca un poliţist care îi spunea să-și vadă de treabă. 

— Să te odihnești! 

— Mda. 

Estelle se uită la el câteva clipe, clătină din cap, apoi plecă. 
Uneori considera că soțului ei îi păsa prea mult de prieteni și de 
familie. Dacă îl rugau ceva, el era în stare să facă orice, chiar 
dacă asta l-ar fi doborât. Însă atunci când era obosit, așa cum 
era acum, imaginaţia lui lucra la fel de mult suplimentar ca și el 
însuși. 

e 

— Comandant Noble, aici Benny Grossman, NYPD. 

Benny era încă îmbrăcat sumar, iar însemnările îi erau 
împrăștiate pe masa din bucătărie. Îl sunase pe Noble din cauză 
că așa îi spusese McVey, în cazul în care nu-l suna el. Și el avea 


335 


senzația precisă, aproape ca o intuiție, că McVey nu avea de 
gând să sune, cel puţin nu în ziua aceea. In zece minute îl 
informase pe Noble despre tot ce descoperise: 

— Alexander Thompson fusese un programator pe 
calculatoare avansat, care se retrăsese din New York în 
Sheridan, Wyoming, în 1962, din motive de sănătate. Cât timp 
stătuse acolo, fusese abordat de un scriitor care făcea cercetări 
pentru un film SF despre calculatoare, care urma să fie turnat 
într-un studio din Hollywood. Numele scriitorului era Harry 
Simpson, iar studioul se numea American Pictures. Lui 
Alexander Thompson i se oferiseră douăzeci și cinci de mii de 
dolari pentru a realiza un program care să instruiască un 
calculator să acţioneze o mașinărie capabilă să ţină și să 
ghideze cu precizie un bisturiu în timpul operaţiilor chirurgicale, 
pentru a-l putea înlocui pe chirurg. Toate astea erau doar teorie, 
SF, futurism, desigur. Trebuia însă să fie ceva care să meargă în 
realitate, măcar la un nivel elementar. In ianuarie 1966, 
Thompson predase programul respectiv. Trei zile mai târziu 
fusese găsit mort, împușcat pe un drum de ţară. Poliţiștii care 
investigaseră cazul descoperiseră că nu exista niciun Harry 
Simpson la Hollywood și nicio companie cu numele American 
Pictures. Nici nu exista vreo urmă din programul pe calculator al 
lui Alexander Thompson. 

— David Brady proiectase instrumente de precizie pentru o 
firma micuță din Glendale, California. In 1964, majoritatea 
acțiunilor firmei fuseseră cumpărate de Alama Steel Ltd. din 
Pittsburgh, Pennsylvania. Brady fusese pus să realizeze un braţ 
mecanic acţionat electronic, care să se poată deplasa pe 
aceeași distanţă ca și încheietura unei mâini umane și care să 
fie capabil să ţină și să controleze un bisturiu cu extremă 
precizie în timpul unei operaţii chirurgicale. Acesta își realizase 
schiţele de proiect și le predase pentru evaluare cu patruzeci și 
opt de ore înainte să fie găsit mort în piscina familiei. Nici nu se 
pusese în discuţie înecarea accidentală, pentru că avea un 
spărgător de gheață înfipt în inimă. După două săptămâni, 
Alama Steel se retrăsese de pe piaţă și compania fusese închisă. 
Schiţele lui Brady nu fuseseră găsite niciodată. După câte putea 
Benny să-și dea seama, Alama Steel nu existase de fapt 
niciodată. Plăţile fuseseră făcute de o companie din Ontario, 
Canada, numită Wentworth Products Ltd. Această companie se 


336 


retrăsese de pe piaţă în același moment în care o făcuse și 
Alama Steel. 

— Mary Rizzo York fusese un fizician care-și dăduse doctoratul 
și care lucrase pentru Standard Technologies din Perth Amboy, 
New Jersey, o firmă specializată în știința temperaturilor scăzute 
și subcontractată la T.L.T. International din Manhattan, 
companie care avea ca activitate transportarea cărnii congelate 
din Australia și Noua Zeelandă câtre Marea Britanie și Franţa. La 
un moment dat în timpul verii din 1965, T.L.T. începuse o 
activitate de diversificare, iar lui Mary York i se solicitase să 
realizeze un program de lucru care să permită transportarea 
gazelor naturale lichefiate în super-rezervoare la temperaturi 
scăzute. Ideea era că frigul lichefiază gazele, iar pentru că 
gazele naturale nu pot fi transportate peste ocean prin 
conducte, acestea ar fi putut fi lichefiate și transportate cu 
vaporul. Pentru a realiza acest lucru, Mary York începuse 
experimente cu temperaturi foarte scăzute, lucrând mai întâi cu 
azot lichid, un gaz care se lichefiază la minus o sută nouazeci și 
șase de grade Celsius sau aproximativ minus trei sute optzeci și 
cinci de grade Fahrenheit. După aceea, experimentase cu 
hidrogen lichid și, mai târziu, cu heliu lichefiat, ultimul gaz care 
se lichefiază, deoarece temperatura este redusă și devine lichid 
la minus două sute șaizeci și nouă de grade Celsius sau la minus 
cinci sute şaisprezece grade Fahrenheit. La această 
temperatură, heliul lichid ar fi putut fi utilizat pentru aducerea 
altor substanțe la aceeași temperatură. Mary York era 
însărcinată în luna a șasea și lucrase până târziu în laboratorul 
ei, când dispăruse deodată, pe 16 februarie 1966. Laboratorul îi 
fusese incendiat. După patru zile i se găsise trupul strangulat, 
adus de ape la Steel Pier, în Atlantic City. lar însemnările, 
formulele sau planurile la care lucrase fie arseseră în incendiu, 
fie îi fuseseră luate de cel care o ucisese. După două luni, T.L.T. 
International dăduse faliment după ce președintele companiei 
se sinucisese. 

— Domnule comandant, McVey mai voia să știe încă două 
lucruri, spuse Benny. Compania Microtab din Waltham, 
Massachusetts a dat faliment în mai, în același an. lar al doilea 
lucru pe care dorea să-l afle era... 


lan Noble înregistrase întreaga conversaţie cu Benny 
Grossman. Când terminară, făcu o transcriere pentru dosarele 
sale private, apoi luă caseta și casetofonul, și se duse cu ele la 
Lebrun, în camera acestuia extrem de bine păzită de la spitalul 
Westminster. Închise ușa, se așeză lângă pat și dădu drumul la 
casetofon. In următorul sfert de oră, Lebrun ascultă în tăcere, cu 
tuburile de oxigen încă ieșindu-i din nas. În cele din urmă îl 
auziră pe Benny Grossman care încheia, cu accentul său specific 
de New York: 

— lar al doilea lucru pe care dorea să-l afle era ce informaţii 
avem despre un individ pe nume Erwin Scholl, care în 1966 
deţinea o proprietate imensă în Westhampton Beach, în Long 
Island. Ei bine, Erwin Scholl încă deţine această proprietate 
acolo. Mai are una în Palm Beach și una în Palm Springs. Preferă 
să nu iasă în evidenţă, însă este o personalitate marcantă în 
afacerile legate de publicaţii și este un bine-cunoscut 
colecționar de artă, cu foarte mulţi bani. Joacă golf cu Bob Hope, 
Gerry Ford și din când în când chiar cu președintele. Spuneţi-i lui 
McVey că acest Scholl nu e tipul pe care-l caută el. Tipul se află 
undeva foarte sus. Foarte. Nu poate fi atins. Și asta, apropo, a 
spus-o amicul lui McVey, Fred Hanley, de la FBI din L.A. 

Noble închise casetofonul. Benny încheiase convorbirea destul 
de preocupat și de îngrijorat pentru soarta lui McVey, dar Noble 
nu voia ca Lebrun să audă aceste lucruri. Până atunci nu i se 
spusese nimic despre accidentul de tren. Primise prost vestea 
morții fratelui său; nu era cazul să forțeze nota acum. 

— lan, șopti Lebrun, am aflat despre tren. Poate că am fost 
împușcat, însă încă n-am murit. Am vorbit chiar eu cu Cadoux, 
acum douăzeci de minute. 

— O faci pe polițistul dur, nu-i așa? îi spuse Noble zâmbind. Ei 
bine, este și ceva ce nu știi. McVey l-a împușcat pe ucigașul lui 
Merriman, și care a încercat să-i omoare pe Osborn și pe fată, 
pe Vera Monneray. Mi-a trimis amprenta de la degetul mare al 
mortului. Am căutat-o în baza de date și nu am primit nicio 
informaţie. Individul era curat, nu avea cazier. Niciun nume. Din 
motive mai mult decât evidente, nu am putut apela la serviciile 
Interpolului pentru mai multe informaţii. Așa că am sunat la 
Serviciul Militar de Contrainformaţii, care mi-a furnizat cu 
amabilitate următoarea informaţie..., spuse Noble, apoi scoase 
un carnețel pe care-l răsfoi până dădu de ceea ce căuta: Numele 


338 


criminalului nostru este Bernhard Oven. Adresă necunoscută. Au 
reușit, totuși, să găsească un număr de telefon mai vechi: 0372- 
885-7373. Acesta corespunde numărului unui magazin de carne. 

— 0372 era prefixul pentru Berlinul de Est înainte de 
unificare, spuse Lebrun. 

— Corect. lar amicul nostru, Bernhard Oven, a fost până în 
momentul desființării, un membru de frunte în Stasi. 

Lebrun își puse o mână pe tuburile care îi intrau și îi ieșeau 
din gât, și șopti gutural: 

— Ce Dumnezeu caută în Franţa poliția secretă din Germania 
de Est? Mai ales acum, când nici nu mai există! 

— Sper și mă rog ca McVey să fie în curând aici să ne spună, 
zise Noble cu voce sumbră. 


78. 


Noaptea, sfărâmăturile amestecate ale trenului Paris-Meaux 
arătau și mai cumplit decât ziua. Niște felinare uriașe iluminau 
zona, în vreme ce două macarale gigantice, care acționau de la 
vagoanele de pe șine și care se aflau deasupra, se chinuiau să 
îndepărteze vagoanele comprimate și contorsionate de pe panta 
dealului. 

Mai târziu în după-amiaza respectivă începuse să cadă o 
ceaţă ușoară, iar răcoarea umedă îl trezise pe Osborn acolo 
unde se culcase, în apropierea pâlcului de copaci. Se ridicase în 
fund, își luase pulsul și văzuse că era normal. Îl dureau mușchii 
și umărul drept îi era lovit destul de rău, însă altfel era într-o 
stare surprinzător de bună. Se ridicase în picioare și se dusese 
printre copaci către marginea desișului, unde putuse să se uite 
la operaţia de salvare, și să rămână totuși ascuns vederii. Nu 
exista nicio cale de a afla dacă McVey fusese găsit, mort sau în 
viață, și nu îndrăznise să iasă și să întrebe, ca să nu riște să fie 
el însuși descoperit. Tot ce putea să facă era să stea ascuns și 
să privească, sperând să vadă sau să audă ceva. Era o senzaţie 
îngrozitoare, lipsită de speranţă, însă nu exista nimic altceva ce 
ar fi putut face. 

Se lăsase în jos pe frunzele îmbibate de umezeală, își trăsese 
haina în jurul lui și, pentru prima dată după mult timp, își lăsase 


339 


gândurile să i se îndrepte către Vera. Își lăsase gândurile să-i 
hălăduiască până la clipa în care se întâlniseră la Geneva pentru 
prima dată, amintindu-și zâmbetul ei, culoarea părului ei și 
licărul magic din ochii ei când se uitase la el. Și prin aceasta ea 
devenise tot ceea ce însemna, sau ar fi putut să însemne, 
dragostea. 

e 

Până la căderea nopții, Osborn auzise destule de la lucrătorii 
din echipa de salvare care treceau pe acolo și de la cei din 
Garda Naţională, pentru a înțelege că fusese într-adevăr o 
bombă care distrusese trenul, și devenise mai sigur ca niciodată 
că el și cu McVey fuseseră ținta atacului. Tocmai se gândea 
dacă să se ducă sau nu la comandantul Gărzii Naţionale și să se 
prezinte în speranţa de a-l găsi pe McVey, când un pompier care 
lucra în apropiere își scoase nu se știe de ce casca și haina, le 
puse pe o baricadă temporară făcută de poliţie, după care se 
îndepărtă. Era o invitaţie pe care nu o putea trece cu vederea. 
leşi rapid din ascunzătoare și le înșfăcă. Işi puse haina pe el, își 
trase casca pe ochi și se duse printre sfărâmături, sigur pe el că 
arăta destul de oficial ca să nu fie luat la întrebări. Lângă un cort 
ridicat special pentru cei din mass-media, se strecură pe lângă 
mai mulți reporteri și o echipă de televiziune, și găsi o listă de 
victime. O scană rapid și găsi un singur american identificat, un 
adolescent din Nebraska. Faptul că McVey nu era trecut 
însemna fie că plecase de acolo, așa cum făcuse și Osborn, fie 
încă era îngropat sub grămada hidoasă de oţel contorsionat. Işi 
ridică privirile și zări o femeie înaltă, subţire, atrăgătoare, cu o 
legitimaţie de ziaristă atârnată la gât. ÎI fixa cu privirea în mod 
evident și deodată porni în direcţia lui. Osborn luă de jos un 
târnăcop, îl puse pe umăr și se duse înapoi spre zona de lucru. 
Se uită o dată înapoi să vadă dacă îl urmărea, dar nu o văzu. 
Puse târnăcopul deoparte și pătrunse în întuneric. 

Putu să zărească la distanţă luminile din orașul Meaux. 
Populaţia era de vreo patruzeci și ceva de mii, își aminti el că 
văzuse scris pe undeva. Din când în când, câte un avion decola 
sau ateriza pe aeroportul micuţ din apropiere, unde avea de 
gând să se ducă și el când se lumina de ziuă. Nu avea nici cea 
mai vagă idee pe cine sunase McVey la Londra. Și fără pașaport, 
și cu bani puţini, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să-și 


340 


croiască drum până la aeroport și să spere că avionul Cessna va 
reveni conform planului iniţial. 

Deodată, se auzi un scrâșnet puternic și sfâșietor de metal în 
momentul în care una dintre macarale eliberă un vagon dintre 
sfărâmături, îl ridică sus în aer și îl balansă peste culmea 
dealului, apoi acesta dispăru din raza lui vizuală. O clipă mai 
târziu, o altă macara se roti în același loc și muncitorii se urcară 
să asigure cablurile la următorul vagon care trebuia mutat. Cu 
inima grea, Osborn se întoarse și se duse înapoi spre 
întunecimea copacilor din vârful dealului. Işi miji ochii și privi cu 
atenție. 

Cât timp îl cunoscuse pe McVey? Trecuseră cinci zile, 
maximum șase, de când îl întâlnise prima dată în hotelul din 
Paris. Amintirile îi reveniră. Fusese speriat de moarte, nu 
avusese nici cea mai mică idee ce căuta polițistul sau de ce voia 
să vorbească cu el, însă fusese foarte hotărât să nu arate acest 
lucru. Se protejase calm de întrebările sale și chiar minţise cu 
privire la noroiul de pe pantofi, în tot acest timp rugându-se ca 
McVey să-i ceară să-și golească buzunarele, și apoi să-l pună să- 
i explice ce era cu succinilcolina și cu seringile. Cum ar fi putut 
ști vreunul dintre ei cât de repede se vor accelera lucrurile, 
trimiţându-i pe amândoi cu capul înainte în ițele complexe, 
sângeroase ale conspirației și în mijlocul împușcăturilor, vârtej 
care se încheiase aici atât de brusc, în acest labirint îngrozitor al 
rămășițelor de metal și al groazei. Dorea să creadă că noaptea 
va trece fără vreun incident și că a doua zi dimineaţă îl va găsi 
pe McVey pe aeroportul din Meaux, făcându-i semne cu mâna 
înspre avionul Cessna în așteptare, care îi va duce pe amândoi 
spre o zonă sigură. Numai că aceasta era doar o dorinţă, un vis, 
și el era conștient de acest lucru. Pe măsură ce trecea timpul, se 
instală o realitate mai apropiată de realitate: în situaţii de 
distrugere în masă, cu cât trecea mai mult timp fără ca o 
persoană să fie găsită, cu atât erau mai mici șansele ca aceasta 
să fie descoperită în viaţă. Într-adevăr, McVey era undeva pe 
acolo, poate chiar la distanţă de un braţ de locul în care stătea 
el acum, și va fi găsit în cele din urmă. Tot ce spera el era ca 
sfârșitul să vină rapid și să fie cât mai puţin dureros. Și odată cu 
această speranţă avu o senzaţie de finalitate, ca și cum McVey 
ar fi fost deja găsit și declarat mort. Era o persoană pe care abia 
începuse să o cunoască și pe care și-ar fi dorit să o cunoască 


341 


mai bine. La fel ca un băiat care, pe măsură ce crește, ar ajunge 
să-și cunoască tatăl. Deodată, Osborn își dădu seama că avea 
lacrimi în ochi și se întrebă de ce îi venise gândul acela: McVey 
ca un tată pentru el. Era o idee neașteptată și curioasă, care îi 
stăruia în minte. Și cu cât stăruia mai mult, cu atât începu să fie 
cuprins mai puternic de sentimentul unei pierderi enorme. 

In clipa aceea, în vreme ce încerca să se sustragă stării care-l 
cuprinsese, își dădu seama că trecuse ceva vreme de când se 
uita lung în josul pantei, departe de activitatea de salvare, iar 
atenţia îi fusese captată de ceva care se afla într-un pâlc de 
copaci de lângă capătul pantei. La lumina zilei, din cauza 
frunzișului gros și al luminii slabe a cerului înnorat, ar fi putut 
scăpa foarte ușor privirilor. De-abia acum, pe întuneric, luminile 
felinarelor de deasupra creaseră umbra ascuţită care definea 
forma respectivă. _ 

Osborn se deplasă rapid către capătul pantei. Işi făcu drum 
către forma respectivă, alunecând pe pietriș, ţinându-se de 
arbuști să nu cadă, deplasându-se dintr-o parte în alta. Când 
ajunse la capăt, văzu că obiectul respectiv era o porţiune dintr- 
un vagon, o bucată intactă a unui compartiment care fusese 
cumva smuls din tren. Stătea răsturnat în desiș, cu partea de 
dedesubt în sus, spre deal. Se apropie și văzu că era un 
compartiment întreg, iar ușa acestuia era blocată, îndoită de o 
lovitură puternică. Apoi își dădu seama ce era de fapt: toaleta 
vagonului. 

— A, nu! spuse el tare, însă în loc de groază, în vocea lui se 
citea amuzamentul. Nu e posibil! 

Se apropie și mai tare și începu să râdă. 

— McVey? strigă el când ajunse lângă acesta. McVey, ești 
acolo? 

Preţ de o clipă nu se auzi niciun răspuns. Apoi... 

— Osborn? se auzi replica înfundată, nesigură din interior. 

Teamă. Ușurare. Absurditate. Orice ar fi fost, balonul fusese 
spart, iar Osborn izbucni în râs. În hohote, se sprijini de 
compartiment și bătu în el cu palmele, apoi își trase cu pumnii în 
coapse de bucurie și își șterse lacrimile de pe obraji. 

— Osborn! Ce naiba faci? Deschide naibii ușa! 

— Ești bine? îi strigă Osborn înapoi. 

— Scoate-mă odată de aici! 


342 


Râsul îi trecu la fel de brusc cum îi venise. Îmbrăcat tot cu 
haina de pompier, Osborn se repezi înapoi în susul dealului. 
Trecu cu grijă pe lângă trupele franceze care patrulau cu arme 
semiautomate și se îndreptă către zona principală de salvare. La 
lumina felinarelor, găsi o rangă de fier cu mânerul scurt. O 
strecură sub haină și se duse înapoi pe unde venise. În vârful 
dealului se opri și privi în jur. Convins că nu-l urmărea nimeni, 
trecu de coamă și cobori înapoi în vale. 

După cinci minute se auzi zgomotul puternic al ușii de metal 
blocate care sări din balamale, iar McVey ieși la aer. Avea părul 
și hainele în neorânduială, mirosea cumplit și avea un cucui urât 
deasupra unui ochi, de mărimea unei mingi de baseball. Însă, în 
afară de umbra argintie a părului neras de pe obraji, era într-o 
stare surprinzător de bună. 

— Doar n-oi fi fiind tipul acela, Livingston, îi spuse Osborn 
zâmbind. 

McVey vru să spună ceva, apoi, prin întuneric, văzu 
macaralele gigantice care lucrau mai sus pe deal la rămășițele 
dezastrului. Nu se mișcă, rămase doar privind cu atenție. 

— lisuse Hristoase! exclamă el. 

În cele din urmă privirile lui poposiră asupra lui Osborn. Cine 
erau, sau de ce se aflau acolo, nu mai însemna absolut nimic. 
Erau în viaţă, în vreme ce alţii nu fuseseră la fel de norocoși. Se 
întinseră unul spre celălalt și se îmbrăţișară cu putere și 
rămaseră așa o vreme. Era mai mult decât un gest spontan de 
ușurare și de camaraderie. Era împărtășirea spirituală a unei 
stări pe care doar cei care au stat în preajma morţii și care au 
fost cruţaţi ar putea să o înţeleagă. 


79. 


Von Holden stătea singur în spatele barului în stilul Art Deco 
din Hotelul Meaux, luând câte o înghiţitură de Pernod cu apă 
minerală, ascultând povestirile despre dezastrul feroviar de la 
mulţimea zgomotoasă a mass-mediei care-și petrecuse ziua 
culegând informaţii. Barul devenise locul în care-și petreceau 


26 Shaun Patrick Livingston, jucător profesionist de baschet american, care a suferit 
multe traumatisme în timpul jocurilor (n.t.). 


343 


vremea reporterii veterani la sfârșitul zilei, dintre care 
majoritatea erau încă în legătură prin pagere sau aparate de 
emisie-recepţie cu colegii care rămăseseră la faţa locului. Dacă 
se întâmpla ceva nou, ei ar fi aflat în mai puţin de o secundă, și 
la fel și Von Holden. 

Se uită la ceasul de la mână, apoi la ceasul de deasupra 
barului. Ceasul lui analog LeCoultre arăta de cinci ani ora 
precisă, exact ca un ceas atomic din cesiu care se afla la Berlin. 
Un ceas atomic din cesiu avea o rată de precizie de plus sau 
minus o secundă la trei mii de ani. Ceasul lui Von Holden arăta 
ora 21:17. Ceasul de deasupra barului era în urmă cu un minut 
și opt secunde. În cealaltă parte a încăperii, o fată cu părul 
blond tuns scurt și cu o fustă și mai scurtă, fuma și bea vin 
împreună cu doi tineri de vreo douăzeci și cinci de ani. Unul era 
subţire și avea niște ochelari cu rame foarte groase și arăta ca 
un absolvent de facultate. Celălalt avea o constituţie ceva mai 
solidă, purta pantaloni eleganţi și un pulover cafeniu de cașmir 
și avea părul lung și cârlionţat. Felul în care se lăsa cu scaunul 
pe picioarele din spate, vorbind și gesticulând cu ambele mâini, 
oprindu-se din când în când să-și aprindă o ţigară și să arunce 
chibritul în direcţia scrumierei de pe masă, îi conferea aspectul 
tipic de tânăr de bani-gata și răsfăţat care se afla în vacanţă. 
Fata se numea Odette. Avea douăzeci și doi de ani și era 
experta în explozibili care amplasase încărcătura de-a lungul 
șinelor. Tânărul subţire cu ochelari și cel cu figură de bani-gata 
erau teroriști internaţionali. Toţi trei lucrau în afara sectorului 
din Paris și se aflau acolo în așteptarea indicaţiilor lui Von 
Holden în cazul în care Osborn sau McVey ar fi fost găsiţi în 
viaţă. 

Von Holden simți că aveau noroc chiar și pentru faptul că se 
aflau în locul acela. Trecuseră mai multe ore până când sectorul 
din Paris reușise să-i localizeze pe Osborn și pe McVey. Insă 
imediat după ora 6:00 dimineaţa, un vânzător de bilete EuroCity 
îi zărise în Gare de l'Est, iar Von Holden fusese alertat că aceștia 
își luaseră bilete pentru trenul de Meaux de la ora 6:30. Stătuse 
în cumpănă pentru câteva clipe dacă să-i omoare în gară, apoi 
se hotărâse că mai bine nu. Timpul era prea scurt pentru a 
organiza un atac adecvat. Și chiar dacă ar fi avut mai mult timp 
la dispoziţie, nu exista nicio garanţie de succes, iar ei ar fi riscat 


344 


apariţia în grabă a poliţiei antiteroriste. Era mai bine să 
acționeze altfel. 

La ora 6:20, cu zece minute înainte ca trenul Paris-Meaux să 
plece din Gare de l'Est, un motociclist singuratic ieșea din Paris 
pe autostrada N3, să se întâlnească cu Odette într-un loc unde 
calea ferată mergea în pantă, la o distanţă de trei kilometri și 
ceva la est de Meaux. Avea cu el patru pachete de explozibil C4. 

Lucraseră împreună, amplasaseră explozibilul și reglaseră 
detonatorul exact când trenul ajunsese în pantă, apoi 
dispăruseră imediat în zona de provincie. După trei minute, 
întreaga greutate a motorului apăsase pe detonator, 
catapultând întregul tren în josul pantei la o viteză de o sută 
treisprezece kilometri la oră. 

S-ar fi putut argumenta că ei puteau foarte simplu să mute 
doar într-o parte una dintre linii, obținând același efect și făcând 
ca lucrurile să pară un accident. Și da, și nu. Un dezastru 
feroviar, accidental sau deliberat, nu asigura moartea 
persoanelor ţintă. O linie de cale ferată mutată din loc ar fi putut 
foarte ușor să scape unei investigaţii preliminare și nu era sigur 
că ancheta ulterioară ar fi scos la iveală acest lucru. Un act 
flagrant de terorism, însă, se putea datora unei multitudini de 
cauze diferite. lar o bombă aruncată mai târziu într-o secție de 
spital plină cu supraviețuitorii atacului nu ar face decât să 
valideze actul respectiv. 

Von Holden se mai uită o dată la ceas, apoi se ridică și ieși din 
încăpere fără să arunce nici măcar o privire în direcţia celor trei, 
apoi luă ascensorul până la camera sa. Înainte să plece din 
Paris, își făcuse rost de fotografiile lui Osborn și McVey de pe 
prima pagină a ziarelor. In momentul în care ajunsese la Meaux, 
le studiase cu atenţie și acum avea un simț mai acut al 
persoanelor cu care avea de-a face. 

Paul Osborn i se păruse destul de inofensiv pentru 
eventualitatea în care va ajunge să aibă de-a face cu el. Erau 
amândoi cam de aceeași vârstă și din trăsăturile sale suple se 
vedea că era într-o formă rezonabilă. Numai că asemănarea 
dintre ei se reducea doar la atât. Exista o privire aparte la un 
bărbat care era antrenat să lupte în atac, sau chiar în apărare. 
Lui Osborn îi lipsea așa ceva. Avea însă un aer de „nelalocul lui”. 

In ce-l privea pe McVey, însă, era cu totul altă treabă. Faptul 
că era în vârstă și poate și puţin supraponderal nu însemna 


345 


absolut nimic. Von Holden văzuse într-o clipită ce anume îl 
ajutase pe acesta să-l omoare pe Bernhard Oven. Avea în el 
ceva ce nu exista în oamenii obișnuiți. Tot ce văzuse și făcuse 
de-a lungul întregii sale cariere de poliţist se afla în privirea lui, 
iar Von Holden știuse instinctiv că odată ce acesta punea mâna 
pe tine, ori la propriu, ori la figurat, nu-ţi mai dădea drumul 
niciodată. Antrenamentele Spetsnaz” îl învăţaseră că nu exista 
decât un singur mod de a se comporta cu un individ ca McVey, 
iar acesta era să-l omoare din prima clipă. Dacă nu făcea acest 
lucru, avea să regrete toată viaţa. 

Von Holden intră în cameră și încuie ușa în urma lui, apoi se 
așeză în faţa unei măsuțe. Deschise o servietă și scoase un 
transmiţător mic pe unde scurte. Apăsă un buton, introduse un 
cod și așteptă. Abia după opt secunde urma să aibă un canal 
liber. 

— Lugo, spuse el, identificându-se. Ecstasy, spuse apoi, care 
era numele de cod pentru operaţiunea care începuse cu Albert 
Merriman, iar acum era centrată pe McVey și pe Osborn. D.B.E. 
- Divizia Blocului European - continuă el. Nichts - nimic. 

Von Holden introduse apoi codul de ieșire și apăsă butonul de 
închidere. Tocmai informase Divizia Blocului European al 
Organizaţiei că nu exista nicio confirmare privind lichidarea 
fugarilor Ecstasy. Oficial, aceștia se aflau „în libertate”, și toți 
agenții care acționau în cadrul D.B.E. trebuiau alertaţi. 

Von Holden puse deoparte radioul, stinse lumina și privi pe 
fereastră. Era obosit și frustrat. Până acum ar fi trebuit să-l 
găsească măcar pe unul dintre ei. Fuseseră văzuţi când 
urcaseră în tren, și acesta nu oprise în nicio gară. Ori erau încă 
printre rămășițele trenului avariat, ori se evaporaseră ca niște 
magicieni. Se așeză pe pat și aprinse veioza, apoi ridică 
receptorul telefonului și o sună pe Joanna în Zurich. Nu o mai 
văzuse din noaptea în care ea fugise goală din apartamentul 
său, într-o criză de isterie. 

— Joanna, aici e Pascal. Ești mai bine? 

Preţ de o clipă nu se auzi nimic. 

— Joanna? 

— Nu m-am simţit prea bine, spuse ea în cele din urmă. 

Îi putea simţi distanţarea și anxietatea din voce. Ceva i se 
întâmplase în noaptea aceea, bineînțeles. Numai că ea nu avea 


27 Forţele Speciale Rusești (n.t.). 
346 


cum să-și mai aducă aminte de nimic, din cauză că drogurile pe 
care i le administrase dinainte fuseseră prea complexe. Reacţia 
ei ulterioară fusese similară cu o „călătorie” nu prea grozavă cu 
LSD, și asta era ceea ce își aducea ea aminte. 

— Am fost foarte îngrijorat. Am vrut să te sun mai devreme, 
dar nu a fost posibil... Ca să-ți spun drept, te-ai comportat cam 
nebunește în noaptea aceea. Poate prea mult coniac și diferența 
de fus orar nu trebuie combinate. Poate și cam prea multă 
patimă, nu crezi? spuse el și râse. 

— Nu, Pascal, nu e vorba despre asta, răspunse ea nervoasă. 
A trebuit să lucrez foarte mult cu domnul Lybarger. Dintr-odată 
trebuie ca el să poată merge fără baston până vinerea asta. Nu 
știu nici care este motivul. Nu știu ce s-a întâmplat noaptea 
trecută. Nu-mi place să lucrez cu domnul Lybarger atât de mult. 
Nu-i face bine. Nu-mi place felul în care mă tratează doctorul 
Saletti și nici felul arogant în care se comportă cu oamenii din 
jur. 

— Joanna, dă-mi voie să-ţi explic ceva. Te rog! Cred că 
doctorul Salettl se comportă așa din cauză că este foarte agitat. 
Vinerea asta, domnul Lybarger trebuie să ţină un discurs pentru 
acționarii principali din corporaţia sa. Bunăstarea și orientarea 
întregii companii depinde de ceea ce vor simţi oamenii, adică 
dacă lor li se va părea sau nu suficient de competent pentru a-și 
relua pe mai departe postul de consilier. Salettl se află acolo din 
cauză că supravegherea recuperării domnului Lybarger face 
parte din responsabilităţile sale. Înţelegi? 

— Da... adică nu. Îmi pare rău, nu am știut... Însă acesta nu 
este un motiv ca... 

— Joanna, discursul domnului Lybarger va avea loc la Berlin. 
Vineri dimineața, tu, eu, domnul Lybarger, Eric și Edward ne 
vom duce acolo cu avionul corporației domnului Lybarger. 

— La Berlin? 

Joanna nu mai auzise nimic din ce-i spusese, doar Berlin. Von 
Holden își putu da seama din felul în care reacţionase că o 
deranja acest lucru. Simţea că ea se săturase și că voia să se 
reîntoarcă în îndrăgitul ei New Mexico cât mai repede cu 
putinţă. 

— Joanna, te cred că ești obosită. Poate că și eu personal am 
cerut prea mult de la tine. Eu ţin la tine, știi asta. Mă tem că așa 
sunt eu făcut, să-mi urmez sentimentele. Te rog, Joanna, mai 


347 


rezistă încă puţin. Vineri va sosi fără ca măcar să-ţi dai seama, 
iar sâmbătă vei putea pleca acasă, direct de la Berlin, dacă vrei. 

— Acasă? In Taos? 

Von Holden o simţi cum îi crește entuziasmul. 

— Asta te face să fii fericită? 

— Da. 

Lăsând deoparte hainele create de case de modă renumite, 
ori castelele, ea își dăduse seama în cele din urmă că nu era 
decât o fată simplă de la ţară, căreia îi plăcea viaţa ei lipsită de 
complicații din Taos. Și ea acolo voia să se ducă, mai mult decât 
orice. 

— Atunci înseamnă că pot conta pe tine să duci toate astea 
până la capăt? o întrebă Von Holden cu căldură și afecţiune în 
voce. 

— Da, Pascal. Poţi conta pe prezenţa mea acolo. 

— Îţi mulțumesc, Joanna. Îmi cer scuze pentru orice neplăcere 
pe care ţi-am creat-o, a fost cu totul fără intenţie. Dacă vrei și 
tu, aștept cu nerăbdare să mai petrecem o ultimă noapte 
împreună în Berlin. Singuri. Poate dansăm și ne luăm rămas- 
bun. Noapte bună, Joanna! 

— Noapte bună, Pascal! 

Von Holden aproape că îi putea vedea zâmbetul în vreme ce 
ea închidea telefonul. Ceea ce-i spusese fusese suficient. 


80. 


Țârâitul soneriei îl trezi pe Benny Grossman dintr-un somn 
profund. Era ora 15:15. De ce naiba suna soneria aceea? Estelle 
era încă la serviciu. Matt era la școala de ebraică, iar David la 
antrenamentul de fotbal. Nu avea chef de nicio solicitare. 
Persoana respectivă n-avea decât să bată la ușa altcuiva! 
Incepuse să adoarmă la loc, când soneria se auzi din nou. 

— Dumnezeule! spuse el. A 

Se dădu jos din pat și se uită pe fereastră. In curte nu se 
vedea nimeni, iar ușa de la intrare nu se vedea, pentru că era 
chiar sub el. 

— Imediat! spuse el când sună din nou. 


348 


Își trase pe el o pereche de pantaloni de trening și cobori la 
parter, se duse la ușa de la intrare și se uită pe vizor. Afară erau 
doi rabini hasidici, unul tânăr și proaspăt bărbierit, iar celălalt în 
vârstă, cu o barbă lungă și încărunţită. 

„O, Doamne!” se gândi el, „oare ce naiba s-o fi întâmplat?” 
Deschise ușa, cu inima bătându-i nebunește în piept. 

— Da? spuse el. 

— Poliţist Grossman? întrebă rabinul mai în vârstă. 

— Da, eu sunt. 

Deși fusese polițist atâţia ani și văzuse atâtea lucruri 
cumplite, când venea vorba de propria sa familie, Benny 
Grossman era la fel de neajutorat ca un copil. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? E vorba de Estelle? Matt? Nu 
David... 

— Mă tem că e vorba de tine, poliţistule, spuse rabinul în 
vârstă. 

Benny nu avu timp să reacționeze în niciun fel. Rabinul mai 
tânăr își ridică braţul și îl împușcă între ochi. Benny căzu pe 
spate în casă ca un pietroi. Rabinul tânăr intră după el și îl mai 
împușcă o dată, ca să se asigure. In acest timp, rabinul mai în 
vârstă se uită prin casă. La etaj, pe măsuţa din dormitor, găsi 
foile cu însemnările pe care le utilizase Benny când sunase la 
Scotland Yard. Rabinul le împături cu grijă și le băgă în buzunar, 
apoi cobori la parter. 

Doamnei Greenfield, vecină cu ei, i se păru ciudat să vadă doi 
rabini ieșind din casa familiei Grossman, închizând ușa în urma 
lor, mai ales la ora aceea a zilei. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea când aceștia deschiseră 
poarta dinspre stradă a lui Benny și trecură pe lângă ea pe 
trotuar. 

— Nu, nimic. Shalom”, spuse rabinul mai tânăr politicos, fără 
să se oprească. 

— Shalom, răspunse doamna Greenfield și privi cum rabinul 
mai tânăr deschide portiera de la mașină pentru rabinul mai în 
vârstă. 

Apoi, zâmbindu-i încă o dată, se așeză la volan și, o clipă mai 
târziu, porni mașina. 


28 Pace, bunăstare; în limba ebraică în original (n.t.). 
349 


Avionul Cessna cu șase locuri ieși din plafonul gros de nori și 
zbură pe deasupra peisajului agricol francez. Pilotul Clark 
Clarkson, un tip arătos, cu părul castaniu, fost pilot de 
bombardier, cu mâinile mari și un zâmbet larg, menţinu stabil 
micul avion prin turbulenţele din ce în ce mai mari pe măsură ce 
coborau. lan Noble stătea alături de el, în scaunul copilotului, cu 
capul lipit de fereastră, privind înspre sol. Chiar în spatele lui 
Clarkson, îmbrăcat în civil, era maiorul Geoffrey Avnel, chirurg 
militar și membru al Forţelor Britanice Speciale de Comando, 
care vorbea franceza fluent. Nici agenţii militari britanici din 
spionaj, nici amanta căpitanului Cadoux, Avril Rocard, care 
fusese trimisă la faţa locului, nu avuseseră succes în obţinerea 
vreunei informaţii referitoare la destinul lui McVey sau al lui Paul 
Osborn. Dacă aceștia fuseseră cu adevărat în acel tren, se părea 
că dispăruseră din el. 

Noble se baza pe teoria că unul dintre ei sau amândoi 
fuseseră răniți și, temându-se de un alt atac din partea celor 
care aruncaseră trenul în aer, se târâseră undeva la distanţă de 
rămășițele trenului. Amândoi știau că avionul Cessna urma să 
revină astăzi pentru ei, ceea ce însemna că, dacă Noble avea 
dreptate, puteau fi oriunde între aeroport și locul exploziei, la o 
distanţă de trei kilometri și ceva. Această posibilitate era 
motivul pentru care venise și maiorul Avnel. 

În faţa lor se vedea orașul Meaux, iar la dreapta era 
aeroportul. Clarkson luă legătura prin radio cu turnul și i se 
acordă permisiunea să aterizeze. Cinci minute mai târziu, la ora 
8:01, avionul Cessna ST95 ateriză. Noble și maiorul Avnel luară 
un taxi până la staţia de lângă turnul de control, după care 
coborâră și intrară în clădirea micuță care servea drept terminal. 

Noble nu avea nici cea mai vagă idee cu ce se va confrunta 
acolo. Fiecărui poliţist îi erau făcute cunoscute pericolele din 
activitatea sa încă din prima zi de lucru. Londra nu era diferită 
de Detroit sau de Tokyo, iar moartea oricărui poliţist ucis la 
datorie era privită oriunde în lume la fel de serios, pentru că 
putea foarte simplu să fie vorba de oricare dintre ei. | se putea 
întâmpla oricăruia dintre ei, în orice zi și în orice oraș de pe 
acest pământ. Dacă reușeai să ajungi întreg la capătul zilei, și 
asta în fiecare zi, atunci erai un tip norocos. Și așa era modul în 
care îți duceai zilele, câte una, pe rând. Dacă reușeai să scapi cu 
viață, îţi luai pensia, te retrăgeai frumușel și îmbătrâneai 


350 


încetișor, încercând să nu te mai gândești la ceilalți polițiști, la 
cei care nu fuseseră la fel de norocoși. Asta era viaţa polițiștilor, 
asta era ceea ce făceau ei. Și totuși, acest lucru nu se referea și 
la McVey. El era diferit, era genul de poliţist care supravieţuia 
tuturor și care la nouăzeci de ani probabil că va fi tot la datorie. 
Asta era clar. Era vorba de cum era privit și de ceea ce credea el 
însuși, indiferent cât de des ar fi mormăit el că nu era așa. 
Problema era, însă, că Noble avea o presimţire. Simţea tragedia 
în aer. Poate de aceea venise el însuși împreună cu Clarkson, și 
îl adusese și pe maiorul Avnel, din cauză că simţea că îi 
datorează lui McVey acest lucru, să fie acolo. 

Avea picioarele ca de plumb în vreme ce se apropia de Biroul 
de Imigraţii, unde îi arătă ofițerului de serviciu legitimaţia sa de 
la Departamentul Special. Simţi și mai acut acest lucru în timp 
ce el și cu Avnel împinseră ușile de sticlă cu chipurile mohorâte, 
intrând în zona terminalului. Din acest motiv, ultimul lucru la 
care se aștepta era să-l vadă pe McVey așezat în faţa lui, cu o 
șapcă de baseball pe cap și cu un tricou cu mânecă lungă cu 
imprimeu EuroDisney, citind ziarul de dimineaţă. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă el. 

— Bună dimineaţa, lan, spuse McVey zâmbind, apoi se ridică 
în picioare, își puse ziarul sub braţ și îi întinse mâna. 

La vreo șase metri mai încolo, Osborn, cu părul pieptănat lins 
pe spate, îmbrăcat tot cu haina pompierului francez, își ridică 
privirile dintr-un exemplar din Le Figaro și îl privi pe Noble cum 
dă mâna cu McVey, apoi îl văzu pe Noble cum clatină din cap, 
face un pas înapoi și i-l prezentă lui McVey pe bărbatul care-l 
însoțea. În acest timp, McVey privi în direcţia lui Osborn și îi făcu 
semn din cap. Aproape imediat după aceea, Noble, McVey și 
maiorul Avnel porniră înapoi spre ușa care ducea către pista de 
avion. Osborn li se alătură și merseră vreo douăzeci de metri 
până la avionul Cessna. Clarkson porni motorul și ceru 
permisiunea să decoleze. La ora 8:27, fără niciun incident, se 
aflau pe calea aerului. 


351 


81. 


În vreme ce avionul Cessna intră în norii de deasupra orașului 
Meaux și dispăru din raza vizuală a celor de la sol, McVey le 
explică felul în care scăpaseră din accidentul feroviar, cum își 
petrecuseră noaptea în pădurea de lângă aeroport, apoi 
veniseră în interiorul terminalului chiar înainte de ora șapte și 
jumătate. Făcând-o pe turistul, își cumpărase șapca, tricoul și 
câteva articole de toaletă, apoi intrase în toaleta bărbaţilor, 
unde îl aștepta Osborn, și se schimbase de haine. Apoi McVey se 
bărbierise și își aruncase sacoul la gunoi, înlocuindu-l cu tricoul 
EuroDisney. Osborn își modificase înfățișarea pieptănându-și 
părul lins pe spate. Cu barba nerasă și cu hainele de pompier pe 
el, arăta ca un lucrător extenuat din echipa de salvare, care 
venise să aștepte pe cineva care sosea cu avionul. Nu aveau 
altceva de făcut decât să aștepte. 

Noble clătină din cap și zâmbi: 

— McVey, ești un tip uimitor! Uimitor! 

— A, nu, spuse McVey clătinând din cap. Doar norocos. 

— Același lucru. 

Noble îl lăsă pe McVey să se relaxeze câteva minute, apoi 
scoase o copie a conversațţiei înregistrate cu Benny Grossman. 
După două ore, când aterizară, McVey o citise deja de două ori, 
o digerase și o examinase pentru evaluare și comentarii. 

Faptele pe care le aveau se prezentau astfel: 

Tatăl lui Paul Osborn inventase și realizase un prototip de 
bisturiu capabil să rămână la fel de ascuţit chiar și la 
temperaturile cele mai puţin probabile, mai bine zis extrem de 
scăzute. Categoria: USTENSILE. 

Următoarele fapte le fuseseră confirmate de Benny 
Grossman: 

Alexander Thompson din Sheridan, Wyoming, realizase un 
program pe calculator care permitea unui computer să 
acţioneze o mașinărie construită pentru a ţine și a manevra un 
bisturiu în timpul  microchirurgiei avansate. Categoria: 
SOFTWARE. 

David Brady din Glendale, California, inventase și realizase un 
mecanism manevrat electronic cu raza de acțiune a încheieturii 


352 


unei mâini, capabil să ţină și să controleze un bisturiu în timpul 
unei operaţii chirurgicale. Categoria: USTENSILE. 

Mary Rizzo York din New Jersey experimentase cu gaze care 
să poată cobori temperatura și să răcească mediul înconjurător 
până la cel puţin minus două sute șaizeci și nouă de grade 
Celsius. Categoria: CERCETARE ȘI DEZVOLTARE. 

Toate acestea se întâmplaseră între anii 1962 și 1966. Fiecare 
om de știință lucrase singur. Pe măsură ce fiecare proiect fusese 
realizat, inventatorul sau omul de știință respectiv fusese ucis 
de Albert Merriman. După cum îi mărturisise Albert Merriman lui 
Paul Osborn, persoana care îl angajase și îl plătise pentru aceste 
crime fusese Erwin Scholl, un imigrant capitalist care până la 
vremea respectivă dobândise deja afacerile și mijloacele de a 
finanta, prin niște firme fantomă, aceste proiecte experimentale. 
Acesta era același Erwin Scholl care, conform FBI, era acum - și 
fusese așa zeci de ani la rând - prietenul intim și respectat al 
mai multor președinți ai Statelor Unite și care, prin urmare, era 
de neatins. 

Și totuși, ceea ce aveau ei în congelatorul din subsolul de la 
morga din Londra erau șapte trupuri decapitate și un cap 
secţionat de trup, dintre care la cinci se confirmase faptul că 
fuseseră congelate până aproape de temperatura zero absolut, 
cifră destul de apropiată de activitatea lui Mary Rizzo York 
pentru a fi de o semnificaţie considerabilă. 

Cu ceva timp în urmă, McVey îl întrebase pe eminentul doctor 
micro-patolog Stephen Richman: „De ce ar congela cineva 
trupuri decapitate şi capete la această temperatură, 
presupunând că s-ar putea obţine într-un fel sau altul zero 
absolut?” Răspunsul prompt al lui Richman fusese: „Pentru a le 
uni.” 

Oare Erwin Scholl finanţase cu treizeci de ani în urmă 
cercetarea în domeniul crio-chirurgiei cu intenția de a uni 
capetele congelate de trupurile congelate? Dacă da, ce era atât 
de secret încât ordonase ca toţi cercetătorii săi să fie uciși? 
Obţinerea patentului? Posibil. Însă din câte se știa - conform 
investigaţiei realizate de Departamentul Special al Poliţiei 
Metropolitane prin toată Marea Britanie și al recentelor 
conversații telefonice ale lui Noble cu doctorul Edward L. Smith, 
președinte al Societăţii de Criogenie din America, și cu Akito 
Sato, președintele Institutului de Criogenie din Orientul 


353 


Îndepărtat - nu fuseseră realizate experimente similare de 
chirurgie criogenică nicăieri în lume. 
e 

Acum, pe măsură ce apusul se așternea învăluitor peste 
Londra, Noble, McVey și Osborn se așezară să discute în biroul 
de la Scotland Yard al lui Noble. McVey își scosese șapca de 
baseball cu Mickey Mouse, însă încă mai era îmbrăcat cu tricoul 
EuroDisney, iar Osborn îi cedase lui Noble haina pompierului 
francez, în schimbul unei jachete de lână purtate, de culoare 
bleumarin, cu emblema aurie a Poliţiei Metropolitane brodată 
deasupra buzunarului stâng. 

O căutare în baza de date RDI International din Londra nu 
găsise niciun patent în toată lumea care să fi fost obţinut în 
domeniul ustensilelor sau software proiectate pentru genul de 
micro-chirurgie avansată de care discutaseră. Fusese solicitată 
o revizuire în combinația Moody's/Dun & Bradstreet a istoricului 
companiilor care angajaseră victimele lui Albert Merriman prin 
Biroul de Fraude Grave, însă aceasta nu fusese terminată încă. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă și intră secretara lui Noble, 
Elizabeth Welles, care avea patruzeci și trei de ani, un metru 
optzeci și trei, și care nu se măritase niciodată. Ținea în mâini o 
tavă pe care se aflau cești și lingurite, un recipient micuț cu 
lapte, o farfurioară de argint pe care se aflau cuburi de zahăr, 
un vas de cafea și unul de ceai. 

— Mulţumesc, Elizabeth, îi spuse Noble. 

— Nu aveţi pentru ce, domnule comandant, răspunse ea, pe 
urmă se îndreptă de spate pe toată lungimea ei, îi aruncă o 
privire lungă lui Osborn și ieși. 

— Te consideră un tip foarte arătos, doctore Osborn. Ea este 
și o persoană cu o mare doză de sexualitate. Ceai sau cafea? 

— Ceai, vă rog, spuse Osborn zâmbind. 

McVey privea pe fereastră, urmărind absent cum un individ 
mărunţel plimba pe stradă doi câini mari, prea puţin atent la 
nota scurtă de amuzament din spatele său. 

— Cafea, McVey? îl auzi pe Noble întrebându-l. 

Se întoarse brusc și veni spre ei. Avea o privire tăioasă și 
mergea nervos. 

— S-a întâmplat de mai multe ori de-a lungul anilor când la un 
moment dat, în timpul unei investigaţii, m-am simţit ca un 
blestemat de idiot din cauză că-mi venea deodată în minte ceva 


354 


ce ar fi trebuit să observ de la bun început. Însă îţi spun, lan, de 
data asta ne-a scăpat la toţi: mie, dumitale, doctorului Michaels, 
chiar și doctorului Richman. 

— Despre ce anume vorbești? întrebă Noble, iar mâna în care 
ținea un cub de zahăr îi încremeni în aer chiar înainte de a-l 
pune în ceașca de ceai. 

— Despre viaţă, la naiba! exclamă McVey și îl privi pe Osborn 
ca să-l includă și pe el în conversaţie, apoi se sprijini de birou în 
faţa lui Noble. Nu crezi că dacă cineva a lucrat în toţi acești ani 
pentru a perfecționa o modalitate de a uni un cap secţionat de 
trup de un alt trup, scopul final al acestui lucru nu ar fi doar 
actul în sine, ci de a aduce la viaţă rezultatul respectiv? Pentru a 
face această creatură, acest Frankenstein, să trăiască și să 
respire! 

— Da, dar de ce? spuse Noble, lăsând cubul de zahăr să-i 
cadă în ceașcă. 

— Habar n-am. Însă altfel de ce ar face-o? întrebă McVey, apoi 
se întoarse către Osborn. Imaginează-ţi întregul proces din 
punct de vedere medical. Cum ar avea loc? 

— Simplu. În teorie, oricum, spuse Osborn și se sprijini cu 
spatele de spătarul scaunului din piele roșie. Se readuce 
produsul congelat la temperatura normală, adică de la aproape 
minus două sute nouăzeci și trei de grade, până la plus treizeci 
și șapte de grade. Pentru a realiza această operaţie, sângele ar 
trebui extras. Pe măsură de corpul se topește, sângele trebuie 
reintrodus. Dificultatea ar fi ca acest corp să se topească în mod 
uniform. 

— Dar acest lucru s-ar putea face? întrebă Noble. 

— Eu aș spune că dacă au fost capabili să găsească o 
modalitate să realizeze prima chestiune, cea de a doua în mod 
sigur e rezolvată deja. 

Imediat se auzi sunetul emis de un fax de pe măsuţța antică 
din spatele biroului lui Noble. Se aprinse un bec și o clipă mai 
târziu acesta începu să listeze ceva. Era raportul Moody's/Dun & 
Bradstreet pe care-l solicitaseră de la Biroul de Fraude Grave. 
McVey și Osborn se apropiară de Noble pentru a citi informaţiile 
pe măsură ce apăreau: 


Microtab, Waltham, Massachusetts. Lichidată în iulie 
1966. Deţținută de Wentworth Products, Ltd., Ontario, 


355 


Canada. Consiliul de administrație: Earl Samules, Evan 
Hart, John Harris. Toti din Boston, Massachusetts. Toţi 
decedați în 1966. 

Wentworth Products, Ltd., Ontario, Canada. 
Lichidată în august 1966. Companie privată. Detinută 
de James Tallmadge din Windsor, Ontario. Tallmadge a 
murit în 1967. 

Alama Steel, Ltd. Din Pittsburgh, Pennsylvania. 
Lichidată în 1966. Filială a companiei Wentworth 
Products, Ltd., Ontario, Canada. Consiliul de 
administratie: Earl Samules, Evan Hart, John Harris. 

T.L.T. International, filială detinută în totalitate de 
Omega Shipping Lines, 17 Hanover Square, Mayfair, 
Londra, Regatul Unit. Actionarul majoritar: Harald 
Erwin Scholl, 17 Hanover Square, Mayfair, Londra, 
Regatul Unit. 


— Asta era! strigă Noble triumfător când văzu numele lui 
Scholl tipărit pe foaia de hârtie, în vreme ce faxul continua. 


T.L.T. International lichidat în 1967. 

Omega Shipping Lines cumpărată de Goltz 
Development Group, S.A., Düsseldorf, Germania, 1966. 
Goltz Development Group - GDG - parteneriat. 
Partenerii generali: Harald Erwin Scholl, 17 Hanover 
Square, Londra, Regatul Unit, Gustav Dortmund, 
Friedrichstadt, Düsseldorf, Germania. Presedinte, din 
1978, Konrad Peiper, 52 Reichsstrasse, 
Charlottenburg, Berlin, Germania. (N.b. GDG a 
achizitionat Lewsen International, Bayswater Road, 
Londra, Regatul Unit, o companie care controlează alte 
companii mai mici, în 1981.) 

SFÂRSITUL TRANSMISIEI. 


Noble se răsuci în scaun și își ridică privirile către McVey. 

— Ei bine, scumpul nostru domn Scholl s-ar putea să nu fie 
chiar așa de neatins cum consideră FBl-ul vostru. Știi cine este 
Gustav Dortmund... 

— Preşedintele Băncii Centrale a Germaniei, spuse McVey. 


356 


— Exact. lar Lewsen International a fost un important furnizor 
de oţel, componente ale armelor și supraveghetori în construcţii, 
în Irak, în perioada anilor optzeci. Pun pariu că domnii Scholl, 
Dortmund și Peiper au devenit foarte bogaţi în acea perioadă, 
asta dacă nu erau deja. 

— Imi daţi voie? întrebă Osborn și se apropie cu un exemplar 
din revista People pe care o luase dintre mai multe care se aflau 
pe marginea biroului lui Noble. 

McVey îl privi înmărmurit cum acesta dădu deoparte ceașca 
de ceai a lui Noble și deschise revista la o reclamă pe două 
pagini, așezând-o în faţa lui pe birou. Era o reclamă 
provocatoare la cea mai recentă înregistrare muzicală a unei 
vedete rock feminine foarte cunoscute. Aceasta era toată udă și 
purta o rochie mulată și transparentă și stătea călare pe o 
balenă ucigașă în vreme ce aceasta ieșea teatral din apă. Noble 
și McVey îl priviră pe Osborn fără expresie. 

— Nu știți, nu-i așa? zâmbi Osborn. 

— Ce să știm? întrebă McVey. 

— Konrad Peiper al vostru, spuse Osborn. 

— Ce-i cu el? întrebă McVey, care nu avea nici cea mai vagă 
idee unde voia Osborn să ajungă. 

— Soţia lui este Margarete Peiper, una dintre cele mai 
puternice femei din lumea spectacolelor. Conduce o agenţie 
gigantică de talente și ea este managerul și producătorul 
acestei tinere călare pe balenă și, probabil, la încă vreo alte 
douăsprezece dintre cele mai mari vedete tinere din rock și 
video. Și - aici făcu o pauză - ea face toate aceste lucruri din 
biroul ei de la ultimul etaj al vilei din secolul al șaptesprezecelea 
restaurate pe care o deţine în Berlin. 

— De unde Dumnezeu știi aceste lucruri? întrebă Noble uimit. 

Osborn luă revista, o închise și o puse la loc pe marginea 
biroului lui Noble. 

— Domnule comandant, sunt un chirurg ortoped în Los 
Angeles. Probabil jumătate dintre pacienţii mei sunt puști sub 
douăzeci de ani care au suferit traumatisme în domeniul 
sportului. Nu ţin degeaba în sala de așteptare toate revistele 
acelea la modă. 

— Şi le și citești? 

— Cred și eu, spuse Osborn zâmbind. 


357 


82. 


Din cauza vizibilităţii din ce în ce mai reduse, Clarkson își 
modificase planul de zbor și aterizase lângă Ramsgate, pe 
Canalul Englez, la aproximativ o sută șaizeci de kilometri sud- 
est de destinaţia sa inițială. Manevra sa întâmplătoare îl dăduse 
peste cap pe Von Holden. 

La o oră după ce avionul Cessna ST95 decolase din Meaux, un 
îngrijitor de la aeroport găsise sacoul lui McVey aruncat la gunoi 
în toaleta bărbaţilor. În câteva minute, sectorul din Paris fusese 
alertat, iar după douăzeci de minute sosise Von Holden și 
solicitase de la biroul de obiecte pierdute sacoul unchiului său. 
În mod inteligent, McVey rupsese eticheta înainte de a arunca 
sacoul, însă nu-și dăduse seama că pistolul său de calibrul 38 
rosese căptușeala acestuia în locul în care se atingea constant 
de el, suficient încât să nu treacă neobservat, iar Von Holden 
știa din experiență că singurul lucru care rodea un sacou în locul 
respectiv era mânerul unui pistol. 

Von Holden se retrăsese în hotelul său din Meaux, în vreme ce 
sectorul din Paris scana planurile de zbor ale avioanelor care 
decolaseră din Meaux între răsăritul soarelui și ora la care 
fusese găsit sacoul. Pe la 9:30 aflase că un avion Cessna cu șase 
locuri, cu numărul ST95, venise acolo din Bishop's Stortford, 
Anglia, în dimineaţa respectivă, și aterizase la ora 8:01, apoi 
decolase către aceeași destinaţie după douăzeci de minute, la 
ora 8:27. Nu era o garanție, însă era suficient pentru a alerta 
sectorul din Londra. Pe la ora trei, agenţii localizaseră avionul 
Cessna ST95 pe aeroportul din Ramsgate, iar biroul sectorului 
din Londra stabilise că aparţinea unei mici companii agricole 
englezești, care își avea sediul în orașul Bath din partea de vest. 
De acolo însă nu mai găsiseră nicio urmă. Avionul Cessna fusese 
parcat pe aeroportul din Ramsgate, iar pilotul lăsase vorbă că va 
reveni după el când se va limpezi vremea, după care plecase, 
luând un autobuz către Londra în compania unui alt bărbat. 
Niciunul dintre ei nu corespundea descrierii lui McVey sau 
Osborn. Această informație fusese înaintată imediat sectorului 
din Paris pentru a-i fi transmisă lui „Lugo”, care se reîntorsese la 
Berlin. Pe la ora patru și un sfert în seara respectivă, sectorul 


358 


din Londra avea cópii făcute după fotografiile din ziare ale 
ambilor bărbaţi și era în alertă totală pentru găsirea lor. 

La ora 20:35, McVey stătea singur pe marginea patului, 
îmbrăcat numai cu un maieu, într-un hotel din secolul al 
optsprezecelea, restaurat, în Knightsbridge. Își scosese pantofii 
și un pahar de scotch whisky Famous Grouse se odihnea alături 
de el, pe măsuţa telefonului. Departamentul Special îl cazase 
sub numele Howard Nichol din San Jose, California. Osborn, sub 
numele de Richard Green din Chicago, fusese cazat la hotelul 
Forum în Kensington, nu prea departe, iar Noble se dusese 
acasă la el, în Chelsea. 

Tinea în mână un fax de la Bill Woodward, șeful poliţiei din 
LAPD, prin care-l informa despre uciderea lui Benny Grossman. 
Investigațiile preliminare și confidenţiale ale NYPD erau centrate 
pe probabilitatea ca această crimă să fi fost realizată de doi 
bărbați îmbrăcaţi în haine de rabini hasidici. 

McVey încercă să facă ceea ce știa că ar fi făcut și Benny: să- 
și lase deoparte sentimentele și să gândească logic. Benny 
fusese omorât acasă la el la aproximativ șase ore după ce-l 
sunase pe lan Noble să-i comunice informaţiile pe care i le 
solicitase el. Ca să nu mai pomenească de restul, adică de faptul 
că Benny stătuse treaz toată noaptea ca să adune informaţiile, 
pentru că McVey îi spusese că era urgent; sau de faptul că îl 
sunase pe Noble din cauză că văzuse la televizor știrile despre 
dezastrul feroviar de pe ruta Paris-Meaux și că avusese intuiţia 
că McVey se afla în acel tren, iar Noble urma să aibă nevoie cât 
mai curând posibil de informaţiile pe care le obținuse. 

Partea și mai proastă era că Benny îl sunase pe Noble de la el 
de acasă cu lista lui detaliată de informaţii. Asta însemna nu 
numai că gruparea avea agenţi care operau în State cu o 
tehnologie foarte sofisticată de obţinere a informaţiilor, pe care 
le accesau prin sistemele secrete de calculatoare de la 
departamentele de poliţie, însă acum erau la curent și cu 
informaţiile care fuseseră strânse, de către cine și de unde. 
Dacă puteau face aceste lucruri, atunci puteau foarte ușor să 
intre în registrele de la compania de telefoane și în momentul 
de față știau mai mult ca sigur unde sunase Benny și, mai ales, 
pe cine, pentru că Benny utilizase numărul de telefon privat al 
lui Noble. Și dacă aceștia operau în Franţa și în Statele Unite, 
atunci mai mult ca sigur că operau și aici, în Anglia. 


359 


McVey luă o înghiţitură mare de scotch, apoi puse paharul pe 
masă, își puse pe el o cămașă curată și o cravată și scoase din 
dulap celălalt costum al său. După câteva minute, își strecură 
pistolul de calibru 38 în tocul pe care-l ţinea la șold, mai luă o 
gură de scotch și plecă. Nu avea nevoie să se uite în oglindă, 
pentru că știa ce avea să vadă. 

Împinse ușa lustruită din alamă a hotelului și merse pe jos 
distanţa scurtă până la staţia de metrou din Knightsbridge. 
După douăzeci de minute se afla în casa aranjată cu gust a lui 
Noble din Chelsea, așteptând ca Noble să sune la New Scotland 
Yard pe linie directă, chemând o mașină pentru soţia lui. Un 
sfert de oră mai târziu, soţii își luară rămas-bun, iar ea plecă 
însoțită de pază la sora ei acasă, în Cambridge. 

— Nu e nimic nou pentru ea, a mai trecut prin asta într-un fel 
sau altul, spuse Noble după plecarea soţiei lui. I.R.A., știi? O 
treabă foarte urâtă, oricum ai lua-o. 

McVey încuviinţă din cap. Era îngrijorat din cauza lui Osborn. 
Polițiștii metropolitani care îl duseseră la hotel îl avertizaseră să 
rămână în camera lui. McVey încercase să-l sune înainte de a 
pleca de la hotelul său pentru a se întâlni cu Noble, însă nu 
primise niciun răspuns. Mai încercă și acum o dată, și obţinu 
același rezultat. 

— Tot nimic? întrebă Noble. 

McVey clătină din cap și închise telefonul. În aceeași clipă, 
telefonul sună. Era linia directă de la sediul Scotland Yard. Noble 
ridică receptorul. 

— Da. Da, este aici, spuse el și își îndreptă privirile către 
McVey. O tipă pe nume Dale Washburn din Palm Springs 
încearcă să dea de dumneata. 

— E la telefon? 

Noble ceru o confirmare, dar primi în schimb un număr de 
telefon unde Washburn putea fi găsită. II notă pe o bucată de 
hârtie, pe care i-o dădu lui McVey. 

McVey se duse pe hol și formă numărul din Palm Springs de la 
telefonul de acasă al lui Noble. 

— Mai încearcă o dată la Osborn, da? îi spuse el lui Noble. 

Era puţin trecut de unsprezece seara, ora Londrei. In Palm 
Springs abia trecuse de ora trei după-amiaza. 

— Aici Dale, se auzi o voce catifelată. 

— Bună, îngeraș, aici McVey. Ce ai aflat? 


360 


— Să-ţi spun chiar acum? 

— Chiar acum. 

— Chiar vrei să spun așa, pur și simplu? Mai sunt niște 
persoane pe aici. 

— Atunci înseamnă că-ţi sunt prieteni. Spune-mi ce-ai aflat! 

— Două perechi, iubitule. Ași cu optari, mâna mortului. Na, te 
bucuri că m-am aruncat? 

— Poker... 

— Da, dragule, joc poker. Sau cel puţin asta făceam până să 
mă suni tu. Stai să mă duc în camera cealaltă. 

McVey o auzi spunând ceva către o altă persoană. Un minut 
mai târziu ridică receptorul de la o extensie telefonică, iar 
celălalt telefon fu închis. 

Dale Washburn era ca un personaj din cărțile lui Raymond 
Chandler. Avea treizeci și cinci de ani, părul ei era blond platinat 
în mod natural, avea un corp excepţional și un creier așijderea. 
Lucrase ca polițistă sub acoperire pentru LAPD timp de cinci ani, 
până când fusese deconspirată în timpul unui raid eronat 
realizat la miezul nopţii în cartierul de bogătani Brentwood. Din 
cauza unui glonţ care îi pătrunsese în zona lombară și care nu 
era operabil, ieșise la pensie pe caz de boală și se stabilise în 
Palm Springs, unde juca cărți cu câțiva amici divorțaţi plini de 
bani, bărbaţi și femei, și acţiona foarte discret ca detectiv 
particular. McVey o sunase imediat ce se cazase la hotelul 
Knightsbridge. Voia să știe tot ce putuse ea să afle în două ore 
despre domnul Harald Erwin Scholl. 

— Nimic. 

— Ei, haide... Cum, nimic? spuse McVey și își dădu seama că i 
se putea citi enervarea în voce. 

Nu reușise să treacă peste uciderea lui Benny Grossman atât 
de bine precum crezuse. 

— Nimic, dragule. Imi pare rău. Erwin Scholl este cel pe care-l 
știe toată lumea. Un publicist mai bogat ca dracul însuși, 
colecționar de artă și în relaţii strânse cu cei mai cei, cum ar fi 
președinți și prim-miniștri. Asta-i tot, cu majuscule, dragule. 
Dacă mai există și altceva, atunci e îngropat bine în groapa cu 
nisip unde se joacă numai copiii foarte mari. lar fetiţele și 
băieţeii ca tine și ca mine nu au nicio șansă să afle. 

— O poveste, ceva? întrebă McVey. 


— Un imigrant sărac sosește aici din Germania chiar înainte 
de al Doilea Război Mondial, muncește pe rupte, iar restul ți l- 
am spus deja. 

— Căsătorit? 

— Niciodată, dragule. Cel puţin nu am aflat nimic de genul 
ăsta în două ore. lar dacă te gândești că e homosexual, 
scumpule, reginele cu care se întovărășește sunt de genul acela 
cu smaralde, haine de samur și cu armate. Doamne care au fost 
încoronate și au condus imperii, și care probabil încă stau pe 
capete pline de giuvaeruri. 

— Îngeraș, nu mi-ai oferit mare lucru! 

— Un singur lucru aș putea să-ţi ofer, și poţi să faci cu el ce 
dorești: tipul tău se află în Berlin până duminică. Are loc o 
comemorare de mare amploare, sau ceva de genul ăsta, într-un 
loc numit - stai să mă uit pe însemnările mele, sunt pe aici pe 
undeva - da, am găsit, locul este un palat sau cam așa ceva, 
numit Charlottenburg. 

— Palatul Charlottenburg? întrebă McVey și se uită la Noble. 

— E un muzeu în Berlin. 

— Întoarce-te la joc, îngeraș. Te invit la cină când mă întorc. 

— McVey, pentru tine oricând. 

McVey închise telefonul. Noble se uita lung la el. 

— Îngeraș? întrebă el zâmbind. 

— Mda, îngeraș... spuse McVey fără expresie. Ce vești ai 
despre Osborn? 

Lui Noble i se stinse zâmbetul și spuse clătinând din cap: 

— Niciuna! 


83. 


— Vera! 

— O, Doamne, Paul! g 

Osborn îi sesiză ușurarea și entuziasmul din voce. In ciuda 
tuturor evenimentelor prin care trecuse, Vera nu-i părăsise 
gândurile nici măcar o clipă. Trebuise să ia legătura cu ea 
cumva, să vorbească cu ea, să o audă cum Îi spune că e bine. 
Nu putea utiliza telefonul din camera lui și știa acest lucru, așa 
că se dusese jos, în holul hotelului. Lui McVey nu i-ar fi plăcut 


362 


asta dacă ar fi aflat, însă din punctul lui de vedere nu avea altă 
soluţie. 

Când ajunsese în holul hotelului, găsise ocupate toate 
telefoanele de lângă intrare. Își încercase norocul și se dusese la 
recepţie și întrebase dacă mai erau și alte telefoane. Un 
funcţionar îl îndrumase spre un coridor chiar dincolo de bar, 
unde găsise un grup de cabine telefonice în stilul vechi. Intrase 
și închisese ușa, apoi scosese un carnețel în care notase 
numărul de telefon al bunicii Verei din Calais. Fără să știe de ce, 
se simţise în siguranţă în cabina cu lemnul lustruit și cu ușa 
închisă. Auzise pe cineva în cabina de alături cum încheia o 
convorbire, după care închisese și plecase. Se uitase prin ușa 
din sticlă și văzuse cum trecea o pereche de tineri, îndreptându- 
se către ascensoare. După aceea, holul rămăsese gol. Se 
întorsese, ridicase receptorul, formase numărul și transferase 
cheltuiala telefonului în contul de la cabinetul său. 

Auzise cum suna la celălalt capăt al firului. Sunase un timp și 
era pe punctul de a închide când femeia în vârstă răspunsese, 
surprinzându-l. În cele din urmă, reușise să înțeleagă că Vera nu 
era acolo, și nici nu fusese. Își simţise emoţiile cum o iau razna 
și știa că ar fi înnebunit dacă nu le-ar fi controlat. Apoi îi trecuse 
prin minte că ea se afla încă la spital și că nu mai plecase. Işi 
utilizase din nou contul și o sunase pe numărul direct. Telefonul 
sunase, și apoi îi auzise vocea. 

— Vera... spusese el, tresărindu-i inima când o auzise. 

Numai că ea continuase să vorbească în franceză, și el își 
dăduse seama că era de fapt mesageria ei vocală. Apoi auzise 
un clic și vocea înregistrată îi indicase să formeze „0”. O clipă 
mai târziu îi răspunsese o femeie. „Parlez-vous anglais?” o 
întrebase el. Da, femeia vorbea puţin în engleză. Îi spusese că 
Vera fusese chemată în afara localităţii cu două zile în urmă, din 
cauza unei urgenţe în familie; nu se știa când urma să revină. Ar 
dori să vorbească cu un alt medic? „Nu. Nu, multumesc,” 
spusese el și închisese telefonul. Stătuse apoi mult timp cu 
privirea în gol. Nu mai rămăsese decât un loc unde mai putea 
suna. Poate, din cine știe ce motiv, ea se dusese înapoi în 
apartamentul ei. 

Pentru a treia oară utilizase contul, de data aceasta 
întrebându-se dacă nu ar fi trebuit totuși să sune de la alt 


363 


telefon, din afara clădirii. Însă înainte de a închide, auzise cum 
suna, iar la al doilea apel un bărbat răspunsese: 

— Reședința Monneray, bonsoir. 

Era Philippe, care preluase telefonul de la centrală. Osborn nu 
spusese nimic. De ce îi monitoriza Philippe telefoanele Verei fără 
să le lase să sune mai mult, pentru a putea ea să răspundă? 
Poate că McVey avusese dreptate și Philippe fusese cel care 
alertase această „grupare” asupra locului unde se afla Vera și 
unde locuia, apoi, mai târziu, îl ajutase să scape de sub nasul 
poliţiei, însă nu înainte de a-l înștiinţa pe lungan. 

— Reședința Monneray, spuse Philippe din nou. 

De data aceasta vocea îi fusese seacă, de parcă ar fi devenit 
suspicios în privinţa telefonului. Osborn mai așteptase o 
secundă, apoi se hotărâse să riște. 

— Philippe, aici doctorul Osborn. 

Reacţia lui Philippe fusese oricum, numai prudentă nu. Fusese 
entuziasmat, încântat să-l audă. Sunase de parcă ar fi fost 
îngrijorat de moarte în privinţa lui. 

— Oh, monsieur. Împușcăturile din La Coupole. Au dat totul la 
televizor. Doi americani, au spus. Sunteţi bine? Unde sunteți? 

„Nu, în niciun caz”, își spusese Osborn. „Nu-i spune!” 

— Unde este Vera, Philippe? Ai vreo veste de la ea? 

— Oui, ou! 

Vera sunase mai devreme în ziua respectivă și lăsase un 
număr de telefon. Trebuia să i-l dea numai lui, dacă ar fi sunat, 
și nimănui altcuiva. Un zgomot în afara cabinei telefonice îl 
făcuse pe Osborn să se uite în jur. O negresă mărunţică 
îmbrăcată în uniforma hotelului dădea cu aspiratorul pe coridor. 
Era în vârstă, iar părul ridicat în creștet și prins cu o bentiță de 
culoare bleu o făcea să pară haitiană. Vuietul aspiratorului 
devenea din ce în ce mai puternic pe măsură ce se apropia de 
el. 

— Numărul, Philippe, spusese el, întorcându-se cu spatele 
spre coridor. 

Găsise un pix în buzunar și căutase ceva pe care să scrie, dar 
nu era nimic pe acolo, așa că scrisese numărul direct în palmă, 
apoi îl repetase ca să se asigure. 

— Merci, Philippe! spusese el și, fără să-i mai lase timp 
portarului să-i mai pună vreo întrebare, închisese telefonul. 


364 


Peste sunetul aspiratorului femeii în vârstă, Osborn luase 
receptorul, stătuse din nou în dubiu dacă să se mute la alt 
telefon, apoi își spusese „ducă-se naibii”, formase numărul scris 
în palmă și așteptase să sune. 

— Ou? 

Osborn tresărise, deoarece răspunsese o voce de bărbat, dură 
și puternică. 

— Cu mademoiselle Monneray, vă rog, spusese Osborn. 

Apoi o auzise pe Vera spunând ceva în franceză și adăugase 
numele Jean Claude. Primul telefon se închisese și apoi o auzise 
pe Vera rostindu-i numele. 

— Doamne, Vera... spuse el, apoi trase aer profund. Ce naiba 
se petrece? Unde ești? 

Dintre toate femeile pe care le cunoscuse vreodată, niciuna 
nu îl afectase așa cum o făcea Vera: mental, emoţional, fizic - și 
tot ce se adunase în interiorul lui ieși deodată la suprafaţă într- 
un talmeș-balmeș, comportându-se ca un adolescent, fără 
gândire sau raționamente. 

— Am sunat-o pe bunica ta, îngrijorat de moarte în privinţa ta, 
iar engleza ei e mai rea decât franceza mea și nu am înţeles 
decât că nu știa nimic de tine. Începusem să mă gândesc la 
polițiștii din Paris, că poate sunt și ei băgaţi în chestia asta, iar 
eu te trimisesem cu ei... Vera, unde naiba ești? Spune-mi că ești 
bine! 

— Sunt bine, Paul, dar... nu-ţi pot spune unde mă aflu, spuse 
Vera după o ezitare. 

Privi în jurul ei, în încăperea micuță, veselă, văruită în galben 
și alb, cu o singură fereastră care dădea înspre o șosea lungă, 
luminată. Dincolo de aceasta se vedeau copaci, și apoi întuneric. 
Deschise ușa și zări un tip îndesat îmbrăcat cu un pulover negru, 
cu pistol la brâu, care îi monitoriza telefonul cu un aparat de 
înregistrare fără fir. O pușcă de asalt era sprijinită de perete, 
alături de el. Acesta își ridică privirile și o văzu că îl privea, 
acoperind telefonul cu mâna. 

— Jean Claude, te rog... îi spuse ea în franceză. 

El ezită pentru o clipă, apoi închise aparatul. 

— Cu cine vorbești? Aceia nu sunt de la poliţie. Cine este 
bărbatul care a răspuns la telefon? se răsti Osborn deodată. 

Simţea gelozia cum îl cuprinde ca un val uriaș și oribil. In 
afara cabinei telefonice, zgomotul clar al aspiratorului era mai 


365 


puternic ca până atunci. Se întoarse nervos și o văzu pe bătrână 
cum se uita lung la el. Când li se întâlniră privirile, ea își plecă 
brusc capul și plecă, zgomotul aspiratorului dispărând odată cu 
ea. 

— La naiba, Vera! reveni Osborn la telefon. 

Era nervos, suferea și era confuz. 

— Ce naiba se petrece? 

Vera nu răspunse nimic. 

— De ce nu poţi să-mi spui unde ești? întrebă el din nou. 

— Pentru că... 

— De ce? 

Osborn privi prin sticla cabinei. Holul era gol acum. Apoi, 
brutal și în grabă, își dădu seama. 

— Eşti cu el! Eşti cu „franţuzul”, nu-i așa? 

Ea îi auzi în voce asprimea dură a furiei și îl urî pentru acest 
lucru. Așa, îi spunea de fapt că nu avea încredere în ea. 

— Nu, nu sunt cu el. Și nu-i mai spune așa! se răsti ea la el. 

— La naiba, Vera! Nu mă minţi! Nu acum. Dacă el este acolo, 
spune-mi! 

— Paul! Termină! Dacă nu, îţi spun să te duci la naiba, și asta 
o să fie sfârșitul relaţiei noastre! 

Deodată el își dădu seama că nu o mai asculta și că nici nu 
mai era în stare să gândească, însă făcea ceea ce făcuse 
dintotdeauna, încă din ziua în care tatăl său fusese ucis, 
reacţiona la propria sa teamă copleșitoare când îi pierdea pe cei 
pe care-i iubea. Furia, mânia și gelozia - acesta era modul în 
care se apăra de suferinţă, protejându-se. Și totuși, în același 
timp, îi forța să se îndepărteze de el pe toţi cei care ar fi putut 
să-l iubească, reducând orice sentimente mai rămâneau la ceva 
mai mult decât tristețe și compasiune. Apoi, blamându-i pe ei, el 
se înfunda, așa cum făcuse întotdeauna, în colțul întunecat al 
propriului său exil, răvășit și suferind, înnebunit de orice lucru 
omenesc de pe pământ. 

Ca un dependent care devine brusc conștient, își dădu seama 
că dacă avea de gând vreodată să oprească propria sa 
distrugere, trebuia s-o facă acum, în acest moment. Și oricât ar 
fi fost de dificil, singura cale prin care putea realiza acest lucru 
era să dea naibii consecințele și să-și găsească curajul de a 
avea încredere în ea. Pătrunzând până în străfundurile sale, 
duse din nou receptorul la ureche. 


366 


— Îmi cer scuze... spuse el. 

Vera își trecu o mână prin păr și se așeză la un birou micut 
din lemn. Pe acesta se afla o sculptură din argilă reprezentând 
un măgăruș, realizată în mod clar de un copil. Era ciudată și 
primitivă, dar foarte pură. O luă în mână, se uită la ea, apoi o 
duse la piept și o ţinu acolo, liniștită. ă 

— Mi-a fost teamă de poliţie, Paul. Nu știam ce să fac. In 
disperare de cauză l-am sunat pe François. Ai idee cât de greu 
mi-a fost să fac acest lucru după ce tocmai l-am părăsit? El m-a 
adus aici, într-un conac de la ţară, și apoi s-a întors la Paris. A 
lăsat trei agenţi de la Serviciile Secrete să mă păzească. Nu 
trebuie să știe nimeni unde mă aflu, de aceea nu pot să-ți spun. 
În cazul în care ascultă cineva... 

Deodată lui Osborn i se ridică vălul de pe ochi, gelozia 
dispăru, făcând loc grijii profunde care fusese acolo și înainte. 

— Ești în siguranţă, Vera? 

— Da. 

— Cred că ar trebui să închidem, spuse el. Dă-mi voie să te 
sun mâine din nou! 

— Paul, ești în Paris? 

— Nu. De ce? 

— Ar fi periculos dacă ai fi acolo. 

— Lunganul e mort. McVey l-a împușcat. 

— Știu. Însă ceea ce tu nu știi este că a fost membru Stasi, 
fosta poliţie secretă a Germaniei de Est. Ei afirmă că s-a 
desființat, însă eu nu cred că este adevărat. 

— Ai aflat acest lucru de la François. 

— Da. 

— De ce ar fi vrut Stasi să-l omoare pe Albert Merriman? 

— Paul, ascultă-mă, te rog! spuse Vera cu un ton imperativ, 
însă ea mai era și înspăimântată, și confuză. François își dă 
demisia. O să facă public acest lucru mâine dimineaţă. Face 
asta din cauza unor presiuni din interiorul propriului său partid. 
Are legătură cu noua comunitate economică, noua politică 
europeană. 

— Ce vrei să spui? întrebă Osborn, care nu înțelegea. 

— François crede că toţi sunt supuși Germaniei și că 
Germania va ajunge să controleze baierele pungii pentru 
întreaga Europă. Lui nu-i place chestia asta și consideră că 
Franța devine mai implicată decât ar trebui. 


367 


— Vrei să spui că este silit să-și dea demisia! 

— Da, nu chiar pe faţă, dar fără alte opţiuni. A devenit ceva 
foarte urât. 

— Vera, lui François îi este teamă pentru viaţa lui dacă nu va 
demisiona? 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre acest lucru... 

Osborn atinsese un punct sensibil. Poate că nu discutaseră 
niciodată, însă ea se gândise la acest lucru. Și probabil nu se 
putea împiedica să nu se gândească. François Christian o 
sechestrase undeva la ţară cu trei indivizi de la Serviciile 
Secrete care s-o păzească. Asta însemna că lunganul fusese un 
agent Stasi care avea cumva legătură cu ceea ce se întâmpla în 
politica franceză? Și că François era îngrijorat că și Vera ar 
putea fi în pericol din acest motiv, pentru că i-ar face ei un rău 
pentru a-l preveni pe el? Sau ea era ascunsă și protejată numai 
din cauza legăturii ei cu Osborn, și acum și cu McVey, și cu cei 
se întâmplase lui Lebrun și fratelui său în Lyon? 

— Vera, dacă ascultă cineva, nu-mi pasă absolut deloc, spuse 
el. Vreau să te gândești cu atenție. Din ce ţi-a spus François, 
există vreo legătură între Albert Merriman, situaţia lui François 
și mine? 

— Nu știu..., spuse Vera, și se uită la măgărușul micut, 
sculptat, pe care-l ţinea în mână, apoi îl puse ușurel înapoi pe 
masă. Îmi aduc aminte că bunica mi-a povestit cum era în 
Franţa în timpul războiului. Când naziștii au venit și au rămas 
aici, spuse ea încetișor. Fiecare clipă era plină de groază. 
Oamenii erau luați fără nicio explicaţie și nu se mai întorceau 
niciodată înapoi. Oamenii se spionau unii pe alţii, uneori chiar în 
cadrul aceleiaşi familii, și raportau autorităţilor ceea ce 
observau. lar bărbaţi cu pistoale se aflau peste tot. Paul..,, 
spuse Vera ezitând, iar el o auzi cât de speriată era cu adevărat. 
Simt și acum aceeași umbră întunecată... 

Deodată Osborn auzi un zgomot în spatele lui. Se răsuci. 
McVey era în fața cabinei telefonice. La fel și Noble. McVey 
deschise ușa într-o clipă. 

— Închide! spuse el. Acum! 


368 


84. 


Osborn fu silit să iasă în grabă din bar, și apoi direct în stradă, 
încercase să-și ia rămas-bun de la Vera, dar McVey intrase în 
cabină și închisese telefonul cu mâna lui. 

— Fata, nu-i așa? Vera Monneray, spuse McVey, deschizând 
portiera unui Rover fără număr de înmatriculare care era parcat 
acolo. 

— Da, spuse Osborn supărat. 

McVey se băgase în viaţa lui particulară, și lui nu-i plăcea 
acest lucru. 

— Este cu polițiștii din Paris? 

— Nu. Cu Serviciile Secrete. 

Portierele fură închise, iar șoferul lui Noble porni mașina. 
După cinci minute făcură rondul la Piccadilly Circus, și o luară pe 
Haymarket către Trafalgar Square. 

— Număr privat? întrebă McVey pe un ton neutru, uitându-se 
la cifrele pe care Osborn și le mâzgălise în palmă. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Osborn defensiv, vârându- 
și palmele la subsuori. 

— Sper că nu ai ucis-o în felul acesta, spuse McVey uitându-se 
lung la el. 

Noble se întoarse către ei de pe locul din faţă, de lângă șofer. 

— Ai întrebat pe cineva unde era telefonul pe care-l foloseai 
sau l-ai găsit singur? 

Osborn își întoarse privirile dinspre McVey. 

— Ce importanţă are? 

— Ai întrebat pe cineva unde era telefonul sau l-ai găsit 
singur? 

— Telefoanele din hol erau ocupate. Am întrebat dacă mai 
erau și altele. 

— Și cineva ţi-a spus. 

— Evident. 

— Te-a mai văzut cineva vorbind la telefon? A văzut cabina în 
care ai intrat? 

McVey îl lăsă pe Noble să continue. 

— Nu, spuse Osborn repede, apoi își aminti brusc. Ba da, o 
angajată a hotelului, o negresă în vârstă. Dădea cu aspiratorul 
pe coridor. 


369 


— Nu e dificil să descoperi unde s-a sunat de la un telefon 
public, spuse Noble. Mai ales dacă știi care este acel telefon. 
Număr privat sau nu, cincizeci de lire în mâna cui trebuie îţi pot 
obține numărul, orașul, strada, adresa, și chiar și ce s-a servit la 
cină. Toate astea cât ai clipi. 

Osborn rămase mult timp în tăcere și privi imaginile nocturne 
din Londra cum trec pe lângă el. Nu-i plăcea să recunoască, însă 
Noble avea dreptate. Se comportase prostește, nebunește. Însă 
nu aceasta era lumea lui, în care fiecare gând trebuia cântărit 
bine înainte și în care toată lumea era suspectă, indiferent cine 
era persoana respectivă. In cele din urmă îl privi pe McVey. 

— Cine face chestia asta? Cine sunt ei? 

McVey clătină din cap. 

— Știaţi că individul pe care l-ai împușcat a fost membru 
Stasi? întrebă Osborn. 

— Ea ţi-a spus asta? 

— Da. 

— Are dreptate. 

— Știaţi? întrebă Osborn, nevenindu-i să creadă. 

McVey nu-i răspunse. Nici Noble. 

— Haideţi atunci să vă spun ceva ce nu știți! Prim-ministrul 
Franței și-a dat demisia din postul său. Se va anunţa oficial 
mâine dimineaţă. A fost forțat să facă asta de oamenii din 
propriul său partid din cauză că el se opunea la participarea 
Franţei la noua Comunitate Europeană. El consideră că nemții 
au prea multă putere și că părerile lor nu coincid. 

— Nu e nimic nou în asta, spuse Noble strângând din umeri, și 
apoi se întoarse să-i spună ceva șoferului. 

— Ba este ceva nou, dacă el consideră că ei l-ar ucide dacă 
nu ar face acest lucru. Sau că ar ucide-o pe Vera, ca să-i 
demonstreze cevă lui și familiei lui. 

McVey și Noble schimbară priviri între ei. 

— Asta crezi tu, sau asta ţi-a spus ea? întrebă McVey. 

Osborn se uită la el enervat. 

— Ei bine, e speriată, da? Din mai multe motive. 

— Oricum, tu nu ai ajutat-o deloc. Data viitoare când îţi spun 
să faci ceva, așa să faci! îi spuse McVey, apoi se întoarse să se 
uite pe geam. 

După aceea în mașină se lăsă tăcerea, auzindu-se doar 
mersul roților pe asfalt. Din când în când, farurile de la mașinile 


370 


care veneau din faţă iluminau persoanele din interiorul mașinii, 
însă în cea mai mare parte rămaseră cu toţii cufundațţi în 
întuneric. _ 

Osborn se lăsă pe spate. In toată viaţa lui nu se gândise că va 
fi vreodată atât de obosit. II dureau toate membrele. Plămânii, 
pe măsură ce se ridicau și coborau odată cu fiecare respiraţie, 
parcă îi erau de plumb. Să doarmă. Nici nu-și mai amintea când 
făcuse acest lucru ultima oară. Işi trecu absent mâna peste 
obrajii aspri și își dădu seama că uitase să se bărbierească. Se 
uită la McVey și văzu și la el aceeași oboseală. Avea cearcăne 
adânci la ochi și pe bărbie părul alb-cenușiu începuse să-i 
crească. Hainele, chiar dacă erau curate, arătau de parcă ar fi 
dormit îmbrăcat cu ele o săptămână întreagă. lar Noble, care 
stătea în faţă, nu arăta nici el mai grozav. 

Roverul încetini, o luă pe o stradă laterală îngustă și, puţin 
mai încolo, pătrunse într-un garaj subteran. Deodată, Osborn își 
dădu seama că nu știa unde mergeau, așa că îi întrebă. 

— La Berlin, îi răspunse McVey, luându-l prin surprindere. 

— La Berlin? 

Doi polițiști în uniformă se apropiară când mașina se opri, și 
deschiseră portierele. 

— Pe aici, vă rugăm, domnilor, spuseră ei și îi conduseră pe 
un coridor, apoi ieșiră pe o ușă care ducea la pistă. 

Se aflau în capătul cel mai îndepărtat al unui aeroport 
comercial. La distanţă se vedea un avion cu două motoare care 
stătea în așteptare, cu luminile aprinse în interior și cu o scară 
portabilă care ducea sus la ușa deschisă din fuzelaj. 

— Motivul pentru care ne însoțești, spuse McVey în vreme ce 
se îndreptau către acesta, este pentru a depune mărturie în faţa 
unui judecător german. Vreau să-i spui ce ţi-a spus Albert 
Merriman înainte de a fi împușcat. 

— Te referi la Scholl. 

McVey încuviinţă din cap. Osborn simţi cum i se accelerează 
pulsul. 

— E la Berlin. 

— Da. 

În faţa lor, Noble urcă treptele și intră în avion. 

— Mărturia mea va ajuta la obţinerea unui mandat de 
arestare pe numele său. 


371 


— Vreau să discut cu el, spuse McVey și începu să urce 
scările. 

Osborn era euforic. Acesta era motivul pentru care dorise să 
se întâlnească cu McVey de la bun început. Ca să-l ducă un pas 
mai departe, să-l ajute să ajungă la Scholl. 

— Vreau să fiu și eu acolo cu tine când faci asta. 

— Așa am presupus și eu, spuse McVey și dispăru în interiorul 
avionului. 


85. 


— Vedeți, nu există nicio urmă de împotrivire și nicio dovadă 
că s-a întâmplat ceva. Gardurile care delimitează zona sunt 
monitorizate cu camere video și au fost verificate personal de 
gardienii care patrulează cu câini. Nu există nicio dovadă că 
securitatea ar fi fost încălcată în vreun fel. 

Georg Springer, subţire, cu un început de chelie, șeful pazei la 
Anlegeplatz, traversă dormitorul imens al lui Elton Lybarger, 
privind înspre patul acestuia, în care se vedea că dormise 
cineva, dar care acum era gol, ascultându-l pe ofiţerul înarmat 
responsabil cu paza. Era ora 3:25, joi dimineaţa. 

Springer fusese trezit imediat după ora trei și fusese informat 
că Lybarger lipsea din camera lui. Imediat luase legătura cu cei 
de la sediul central al pazei, ale căror camere video monitorizau 
poarta principală, gardul care delimita perimetrul pe o distanţă 
de peste treizeci de kilometri pătraţi, și celelalte locuri pe unde 
ar fi putut să iasă, adică intrarea de serviciu de lângă garaj, care 
era păzită, și o anexă pentru întreţinere la aproape un kilometru 
distanţă, pe un drum sinuos care ducea în partea din spate. În 
cele patru ore care trecuseră nu ieșise și nu intrase absolut 
nimeni. 

Springer mai aruncă o ultimă privire camerei lui Lybarger, 
apoi se îndreptă către ușă. 

— Poate i s-a făcut rău și a căutat pe cineva să-l ajute, sau 
poate este încă toropit de somn și nu știe unde se află. Cât 
personal de serviciu avem? 

— Șaptesprezece persoane. 


372 


— Adună-i pe toţi! Verificaţi zona cu atenţie, inclusiv toate 
încăperile și dormitoarele. Nu-mi pasă dacă oamenii dorm sau 
nu. Mă duc să-l trezesc pe Salettl. 

e 

Elton Lybarger stătea pe un scaun cu spătarul drept și se uita 
la Joanna. Timp de cinci minute, aceasta nu se mișcase deloc. 
Dacă nu ar fi fost ridicarea ușoară a sânilor ei pe sub cămașa de 
noapte, și-ar fi luat inima în dinţi și ar fi chemat ajutoare, 
temându-se că i se făcuse rău. 

Trecuse mai puţin de o oră de când găsise caseta video. 
Incapabil să doarmă, se dusese în bibliotecă să caute ceva de 
citit. În ultima vreme îi fusese foarte greu să adoarmă. lar în 
puţinul interval în care adormea, somnul îi era întrerupt, plin de 
vise ciudate în care el mergea singur printre o grămadă de 
oameni și prin locuri care i se păreau familiare, dar pe care nu 
știa de unde să le ia. lar perioadele de timp prin care trecea 
erau diferite una de alta, la fel ca și oamenii, variind de la 
Europa dinaintea războiului la incidente cum fusese cel din 
această dimineaţă. 

În bibliotecă răsfoise mai multe reviste și ziare. Pentru că 
somnul tot nu-i venea, ieșise afară. Se vedea lumina aprinsă în 
căsuta nepoților lui, Eric și Edward. Se dusese și bătuse la ușă. 
Nu-i răspunsese nimeni, așa că intrase. Camera principală, 
foarte luxoasă, prevăzută cu un șemineu din piatră masivă și 
mobilier scump, plină de articole audio și video, și cu rafturile 
gemând de trofee sportive, era goală. Ușile către dormitoarele 
din spate erau închise. Presupunând că nepoţii lui dormeau, 
Lybarger se pregătise să plece, când văzuse un plic mare pe un 
raft de lângă ușă, lăsat acolo probabil pentru un mesager. Pe el 
scria „Unchiul Lybarger”. Gândindu-se că îi era destinat lui, îl 
deschisese și înăuntru găsise o casetă video. Curios, o luase și 
se dusese înapoi în biroul lui, unde o pusese să meargă la video- 
casetofon, dăduse drumul la televizor și se așezase comod, să 
vadă ce aveau de gând băieţii să-i trimită. 

Ceea ce văzuse era o casetă cu el dând cu șutul la o minge de 
fotbal, împreună cu Eric și Edward, niște fraze politice pe care le 
rostea el și care fuseseră pregătite cu atenţie de profesorul lui 
de dicţie, un profesor de teatru la Universitatea din Zurich. Și 
apoi, o scenă șocantă în care el și Joanna erau în pat împreună, 
cu tot felul de cifre care se derulau pe ecran, și cu Von Holden 


373 


stând în picioare lângă ei, gol pușcă. Joanna era prietena și 
tovarășa lui. Îi era ca o soră, ba chiar ca o fiică. Cum se putea 
așa ceva? Cum de se întâmplase așa ceva? Oricum, el nu-și 
aducea aminte absolut nimic. Ceva, era sigur de asta, nu era 
deloc așa cum trebuia. Intrebarea era: Joanna știa despre acest 
lucru? Era acesta vreun joc pervers pe care îl jucau ea și cu Von 
Holden? Şocat, plin de mânie, se dusese imediat în camera ei. O 
trezise din somnul profund, ţipase la ea indignat și îi ceruse să 
se uite imediat la casetă. 

Confuză și destul de supărată de felul în care i se adresa și de 
prezența lui în camera ei, aceasta făcuse precum îi spusese. lar 
acum, pe măsură ce se derula banda, devenise și ea la fel de 
şocată ca și el. Visul îngrozitor pe care-l avusese cu câteva nopţi 
în urmă nu fusese un coșmar, până la urmă, ci amintirea vie a 
ceea ce se petrecuse cu adevărat. 

Când se termină caseta, Joanna închise video-casetofonul și 
se întoarse înspre Lybarger. El era palid și tremura, la fel de 
epuizat emoțional ca și ea. 

— Nu aţi știut, nu-i așa? Nu ați avut nici cea mai mică idee că 
s-a întâmplat așa ceva? întrebă ea. 

— Nici dumneata... 

— Nu, domnule Lybarger. Vă asigur că nu am știut nimic. 

Deodată se auzi o bătaie puternică în ușă, care se deschise 
imediat, și pe ea intră Frieda Vossler, o femeie de douăzeci și 
cinci de ani, membră a forțelor de pază de la Anlegeplatz. Salettl 
și Springer, șeful pazei, veniră după câteva minute în camera 
Joannei, găsindu-l acolo pe Lybarger, care era foarte indignat, 
izbind caseta video în palmă și răstindu-se la agenta de pază 
Vossler, cerând să afle semnificaţia unei asemenea ofense. 

Calm, Saletti luă caseta video și îl rugă pe Lybarger să se 
liniștească, prevenindu-l că ceea ce făcea putea să îi creeze un 
al doilea accident cerebral. Salettl o lăsă pe Joanna în compania 
agenţilor de pază și îl însoţi pe Lybarger în camera lui, îi luă 
tensiunea și îl introduse în pat, administrându-i un sedativ 
puternic, amestecat cu un drog psihedelic slab. Lybarger urma 
să doarmă ceva timp, iar somnul îi va fi plin de vise nerealiste și 
ciudate. Saletti era convins că aceste vise se vor confunda cu 
imaginile incidentului cu caseta video și cu vizita lui în camera 
Joannei. 


374 


Pe de altă parte, Joanna fu mai puţin cooperantă, iar când 
Salettl se întoarse în camera ei, se gândi să o concedieze pe loc 
și să o trimită cu primul avion înapoi în America. Numai că își 
dădu seama că lipsa ei ar putea produce și mai multe necazuri. 
Lybarger era obișnuit cu ea și avea încredere în ea pentru 
confortul său fizic. Ea îl adusese până aici, chiar până la a-l face 
să aibă încredere în el să meargă singur, fără baston, fără alt 
ajutor, și nu se știa absolut deloc cum ar reacţiona acesta dacă 
ea nu se va mai afla acolo. Nu, se hotărî Saletti, nici nu încăpea 
vorbă să o concedieze. Era extrem de important ca ea să-l 
însoțească pe Lybarger la Berlin și să stea cu el până în 
momentul în care el se va duce să-și ţină discursul. Politicos, 
încercă să o convingă să se ducă înapoi la culcare, pentru binele 
lui Lybarger. li spuse că dimineaţă i se va oferi o explicație 
pentru ceea ce văzuse. Înspăimântată, nervoasă și epuizată 
emoțional, Joanna avu prezenţa de spirit să nu împingă lucrurile 
mai departe. 

— Spuneţi-mi măcar, i se adresă ea, cine a mai știut despre 
acest lucru în afară de Pascal? Cine a făcut pozele astea 
blestemate? _ 

— Nu știu, Joanna. Îți spun cu certitudine că eu nu am văzut 
caseta, așa că nici măcar nu sunt sigur despre ce este vorba. De 
aceea te rog să aștepți până dimineaţă, când aș putea să-ţi ofer 
un răspuns mai elocvent. 

— Bine, spuse ea, apoi așteptă să iasă toată lumea, închise 
ușa după ei și o încuie. 

Saletti o postă imediat lângă ușă pe agenta de pază Frieda 
Vossler, dându-i instrucțiuni ca nimeni să nu intre sau să iasă 
din cameră fără permisiunea lui. După cinci minute se așeză la 
biroul său. Era deja joi dimineaţă. In mai puţin de treizeci și șase 
de ore, Lybarger va fi la Berlin, pe punctul de a fi prezentat la 
Palatul Charlottenburg. După toate câte se întâmplaseră, și atât 
de aproape de final, faptul că s-ar fi putut întâmpla ceva rău la 
Anlegeplatz era o chestiune pe care nu o luase nimeni în 
consideraţie. Ridică receptorul telefonului și o sună pe Uta Baur 
la Berlin. El se așteptase să o trezească din somn, dar telefonul 
lui îi fu transferat acesteia la birou. 

— Guten Morgen, o auzi el, cu vocea proaspătă și plină de 
viaţă. La ora patru dimineaţa, ea era deja gata să înceapă o 
nouă zi de lucru. 


375 


— Cred că ar trebui să afli ceva... s-a întâmplat ceva 
neașteptat aici la Anlegeplatz. 


86. 


Osborn se uită la ceas. Era aproape 2:30 dimineaţa, joi, 13 
octombrie. Lângă el, prin întuneric, îl zări pe Clarkson 
examinând bordul cu luminițe roșii și verzi al avionului 
Beecheraft Baron, în vreme ce îl menținea la o viteză constantă 
de 200 de noduri. În spatele lor, McVey și Noble moţăiau cu 
întreruperi, arătând mai degrabă ca niște bunici obosiţi, decât 
ca niște polițiști cu vechime de la Omucideri. Dedesubt, Marea 
Nordului sclipea în lumina unei semiluni în descreștere, cu fluxul 
ei puternic cuprinzând toată coasta Olandei. 

La puţin timp după aceea, se înclinară spre dreapta și intrară 
în spaţiul olandez. Apoi trecură peste oglinda întunecată care 
era ljsselmeer, și curând după aceea trecură în zbor spre est, pe 
deasupra terenurilor agricole luxuriante înspre granița 
Germaniei. 

Osborn încercă să și-o imagineze pe Vera prizonieră într-o 
casă de la ţară din Franța. Trebuia să fie un fel de conac, cu o 
alee lungă în faţa lui, astfel încât oamenii înarmaţi care îl 
păzeau să poată vedea pe oricine se apropia mult înainte să 
ajungă acolo. Sau poate că nu. Poate că era o casă modernă cu 
două etaje lângă calea ferată dintr-un orășel, pe lângă care 
treceau trenurile de peste zece ori pe zi. O casă indescriptibilă, 
ca mii de alte case de pe teritoriul Franţei, simplă, cu aspect 
comun, cu o mașină veche de cinci ani parcată în faţă. Ultimul 
loc în care s-ar gândi un agent Stasi că se ascunde ţinta sa. 

Probabil că Osborn aţipise și el în cele din urmă, pentru că 
următorul lucru pe care-l zări fu sclipirea slabă a zorilor la 
orizont, iar Clarkson se apropia de sol cu avionul Beecheraft 
trecând printr-un plafon ușor de nori. Chiar sub ei, spuse el, se 
afla râul Elba, întunecat și neted, ca un reper de bun venit care 
se întindea în faţa lor cât puteau cuprinde cu ochii. 

Coborâră și mai mult și se deplasară pe linia malului de sud al 
râului încă vreo treizeci de kilometri, până când luminile orașului 
de provincie Havelberg se văzură sclipind la distanţă. 


376 


McVey și Noble se treziseră și văzură cum Clarkson aplecă 
aripa stângă și se înclină puternic. Reveni, opri motorul și plană 
jos, aproape neauzit, deasupra peisajului în umbră. In acest 
timp, un semnal luminos de pe sol clipi de două ori, apoi se 
stinse. 

— Du-ne jos, spuse Noble. 

Clarkson încuviință din cap și ridică botul Baronului. Dădu un 
impuls motoarelor duble de 300 de cai putere, execută o 
răsucire cu înclinare abruptă spre dreapta, apoi micșoră viteza 
și cobori spre sol. Avionul se zgudui când ieși trenul de 
aterizare, apoi Clarkson echilibră avionul și ajunse chiar 
deasupra copacilor. Chiar atunci apăru un șir de luminiţțe 
albastre, conturând în iarba din faţa lor o pistă de aterizare. 
După un minut, roţile atinseră solul, botul cobori și roata din față 
ajunse la același nivel. Imediat luminile de aterizare se stinseră 
și se auzi un zgomot asurzitor când Clarkson dădu elicelor un 
impuls de rotire inversă. După câteva sute de metri, avionul 
Baron se opri la un stop. 

— McVey! 

Puternicul accent german fu urmat de un râs sănătos când 
McVey coborî pe iarba udă de rouă de pe pajiştea Elbei, la 
aproximativ o sută de kilometri nord-est de Berlin, și fu cuprins 
instantaneu în îmbrăţișarea ca de urs a unui bărbat uriaș 
îmbrăcat cu o geacă de piele și blugi. 

Locotenentul Manfred Remmer de la Bundeskriminalamt, 
Poliţia Federală Germană, avea un metru nouăzeci și trei 
înălţime și peste o sută de kilograme. Un tip sentimental și cu 
fire deschisă, dacă ar fi fost mai tânăr cu zece ani ar fi putut 
juca pe post de fundaș pentru orice echipă din NFL”. Incă era 
solid și bine echilibrat. Căsătorit, tată a două fete, avea treizeci 
și șapte de ani și îl cunoștea pe McVey încă de când fusese 
trimis la LAPD ca tânăr polițist cu doisprezece ani în urmă, într- 
un program internaţional de schimb de experiență din poliţie. 

Fusese repartizat trei săptămâni la Furturi și Omucideri, și 
după două zile Manny Remmer devenise partenerul-ucenic al lui 
McVey. În cele trei săptămâni, „elevul” Manfred Remmer fusese 
prezent la șase înfățișări la tribunal, nouă autopsii, șapte 
arestări și douăzeci și două de ședințe de întrebări și 
interogatorii. Lucrase șase zile pe săptămână, cincisprezece ore 


29 National Football League, Liga Naţională de Fotbal American (n.t.). 
377 


pe zi, dintre care șapte fără plată, dormind pe un pat îngust din 
biroul lui McVey, în loc de camera de hotel asigurată, în cazul în 
care se întâmpla ceva care să le solicite atenția imediată și 
totală. In cele șaisprezece zile și ceva în care el și cu McVey au 
stat împreună, arestaseră cinci traficanţi de droguri importanţi, 
care aveau la activ crime răsunătoare, și îl depistaseră, 
prinseseră și obţinuseră o mărturie completă de la un individ 
care omorâse opt tinere. În prezent, omul respectiv, Richard 
Homer, se afla în închisoarea San Quentin, după ce epuizase 
zece ani de apeluri, și aștepta să-i vină rândul la pedeapsa cu 
moartea. 

— Mă bucur să te văd, McVey! Mă bucur că ești bine, am fost 
foarte fericit când am aflat că vii aici, spuse Remmer în vreme 
ce conducea un Mercedes argintiu fără număr de înmatriculare, 
ieșind de pe gazon și intrând pe un drum de ţară. Pentru că am 
obținut câteva informaţii despre prietenii tăi din Interpol, 
Herren” Klass și Halder. Nu a fost ușor să le obțin. Mai bine să-ţi 
spun personal decât la telefon. Pot să vorbesc de faţă cu el? 
întrebă Remmer și aruncă o privire peste umăr înspre Osborn, 
care stătea în spate alături de Noble. 

— Da, poţi să vorbeşti, spuse McVey, făcându-i cu ochiul lui 
Osborn. 

Numai era necesar să ascundă de el ce se mai petrecea. 

— Herr Hugo Klass s-a născut la Munchen în 1937. După 
război s-a mutat cu mama lui în Mexico City. Mai târziu s-au 
mutat în Brazilia. Rio de Janeiro, apoi Săo Paulo. 

Remmer izbi Mercedesul destul de tare de capacul unui canal 
și acceleră pe un drum pavat. In faţa lor cerul începea să se 
deschidă la culoare, lăsând astfel să se vadă o idee din orașul 
baroc Havelberg în linia subţire a orizontului. 

— In 1958, s-a reîntors în Germania și s-a înrolat în Forțele 
Aeriene Germane, apoi în Bundesnachrichtendienst, Agenţia de 
Spionaj a Germaniei de Vest, unde și-a creat reputația de expert 
în amprente. Apoi... 

Noble se aplecă spre scaunul din faţă și completă: 

— S-a dus să lucreze la sediul Interpolului. Exact ce am 
obținut și noi de la MI6. 

— Foarte bine, zâmbi Remmer. Acum spune-ne și restul. 

— Care rest? Nu mai este nimic altceva. 


30 Domnii, în limba germană în original (n.t.). 


— Fără date personale? Fără informaţii despre familia sa? 

Noble se așeză la loc. 

— Îmi pare rău, asta este tot ce avem, spuse el sec. 

— Nu ne mai lăsa să așteptăm, spuse McVey, care își puse 
ochelarii de soare, deoarece soarele la răsărit umpluse orizontul. 

La distanță, Osborn văzu o berlină cenușie, marca Mercedes, 
cum intră de pe un drum lateral și pornește pe autostradă în 
aceeași direcţie cu ei. Se deplasa mai încet decât ei, însă în 
momentul în care o ajunseră, acceleră, mărind viteza, iar 
Remmer rămase chiar în spatele ei. O clipă mai târziu își dădu 
seama că o mașină identică mergea în spatele lor și se 
menținea acolo. Se întoarse și zări doi bărbaţi pe scaunele din 
faţă. Apoi, pentru prima dată, zări arma semiautomată din 
portiera lui Remmer, chiar lângă braţul lui stâng. Indivizii din 
mașinile din faţă și din spate făceau parte în mod evident din 
poliția federală. Remmer nu își asuma riscuri. 3 

— Klass nu este numele lui de botez, ci Haussmann. In timpul 
războiului, tatăl lui, Erich Haussmann, a fost membru 
Schutzstaffel, adică SS. Numărul de identificare 337795. A fost 
şi membru al Sicherheitsdienst, adică SD. Serviciul de securitate 
al partidului nazist. Remmer urmă Mercedesul din față înspre 
sud, pe Uberregionale  Fernverkehrsstrasse, autostrada 
interregională de legătură, şi toate cele trei maşini prinseră 
viteză. 

— Două luni înainte de terminarea războiului, Herr 
Haussmann a dispărut. Frau Bertha Haussmann și-a reluat apoi 
numele ei de fată, Klass. Frau Haussmann nu era o femeie 
înstărită când a plecat Împreună cu fiul ei din Germania spre 
Mexico City în 1946. Și totuși acolo a locuit într-o vilă și a avut 
bucătăreasă și menajeră, pe care le-a luat cu ea când a plecat în 
Brazilia. 

— Crezi că era întreţinută de naziștii expatriați după război? 
întrebă McVey. 

— E posibil, dar cine poate dovedi? A murit în 1966 într-un 
accident de mașină în apropiere de Rio. Insă pot să vă spun cu 
siguranţă că Erich Haussmann i-a vizitat pe ea și pe fiul ei de 
peste douăzeci de ori cât timp au locuit în Brazilia. 

— Dar spuneai că bătrânul a dispărut înainte de terminarea 
războiului, spuse Noble, care se aplecă din nou în față. 


— Și s-a dus direct în America de Sud, împreună cu tatăl și 
fratele mai mare al lui Herr Rudolf Halder, omul vostru de la 
Interpolul din Viena, individul care l-a ajutat pe Klass atât de 
eficient să reconstituie amprenta lui Albert Merriman din ciobul 
de sticlă găsit în apartamentul din Paris al detectivului particular 
care a fost omorât, Jean Packard. Remmer luă un pachet de 
țigări de pe bord, îl scutură până ieși o ţigară, pe care și-o 
aprinse. Numele adevărat al lui Halder este Otto, spuse el 
suflând fumul de ţigară. Tatăl și fratele lui mai mare au făcut 
parte amândoi din SS și SD, la fel ca și tatăl lui Klass. Halder și 
Klass au aceeași vârstă, cincizeci și cinci de ani. Și-au petrecut 
anii de formare nu numai în Germania nazistă, ci și pe la 
fanaticii naziști. Și-au petrecut adolescența în America de Sud, 
unde au fost educați, îngrijiţi și finanţaţi de naziștii expatriaţi. 

Noble își îndreptă privirile către McVey. 

— Doar nu crezi că avem de-a face cu o conspirație 
neonazistă... 

— E o idee interesantă, dacă pui toate datele cap la cap. 
Uciderea lui Merriman de către un agent Stasi în ziua în care se 
descoperă că este în viaţă, de către o persoană plasată strategic 
într-un post în care date despre investigaţiile polițiste din lumea 
întreagă vin și pleacă de o sută de ori pe zi. Uciderea prietenei 
lui Merriman și a soţiei și familiei acesteia din Marsilia. 
Împușcarea lui Lebrun și a fratelui său când aceștia au început 
să investigheze cu ce se ocupa Klass la Lyon, obţinând dosarul 
lui Merriman de la NYPD prin utilizarea unor coduri vechi de la 
Interpol, despre care majoritatea oamenilor nici măcar nu mai 
știau că există. Aruncarea în aer a trenului în care ne aflam eu și 
cu Osborn. Împușcarea lui Benny Grossman în casa lui din 
Queens după ce acesta a obţinut și a comunicat informaţiile 
către Noble despre oamenii pe care se presupune că Erwin 
Scholl i-a omorât acum treizeci de ani. Ai dreptate, lan. Dacă le 
pui pe toate cap la cap, sună într-adevăr ca activitatea unei 
unităţi de spionaj, de genul operaţiilor KGB. Ce părere ai, 
Manny? întrebă McVey întorcându-se înspre acesta. Legătura 
dintre Klass și Halder transformă toate astea într-un fel de 
chestiune neo-nazistă? 

— Ce naiba vrei să spui cu neo-nazistă? se răsti Remmer. 
Spartul capetelor, salutul nazist, puști cu capetele rase care ţin 
în buzunare cartofi plini de cuie? Ticăloși care-i bat pe imigranți 


380 


și le dau foc în afara taberelor lor și care apar la știrile de la 
televizor în fiecare seară? 

Remmer își schimbă privirea dinspre McVey spre Noble, și 
apoi spre Osborn; era furios. 

— Merriman, Lebrun, trenul Paris-Meaux, Benny Grossman, 
care, atunci când l-am sunat să întreb unde aș putea să stau în 
New York, când m-am dus acolo cu copiii, mi-a spus „Stai la 
mine acasă!” Ziceai că e ceva de genul KGB, însă eu cred că ar 
trebui să spunem nu că sunt neo-naziști, ci neo-naziști care 
lucrează cu vechii naziști! O continuare a ceea ce a ucis șase 
milioane de evrei și a distrus Europa! Neo-naziștii sunt doar 
cireașa de pe tort, ei nu înseamnă nimic! În momentul de faţă 
sunt doar o pacoste, atâta tot. Nimic altceva. Însă în straturile 
de dedesubt zace această plagă, ascunzându-se în spatele 
chipurilor nedumerite ale funcţionarilor de la bănci și ale 
chelneriţelor de la cocteiluri, fără măcar ca ei să fie conștienți 
de acest lucru, ca o sămânță care așteaptă vremea potrivită, 
combinaţia corespunzătoare de elemente, pentru a germina din 
nou. Dacă aţi fi petrecut și voi tot atâta timp ca și mine pe 
străzile și în încăperile dosnice din Germania, aţi fi știut și voi 
acest lucru. Nu-l va rosti nimeni niciodată, însă el există acolo, 
la fel ca aerul. 

Remmer îi aruncă o privire furioasă lui McVey, apoi își stinse 
ţigara și își îndreptă privirile înapoi spre drumul din faţa lui. 

— Manny, spuse McVey încet, din ce ai spus până acum îmi 
dau seama că acesta este războiul tău personal: vina, rușinea și 
toate celelalte ţi-au fost aruncate în faţă de o altă generaţie. 
Ceea ce s-a întâmplat a fost înfăptuit de ei, nu de tine, însă tu ti- 
ai însușit oricum toate astea. Poate ai fost nevoit să faci așa. Și 
nu te contrazic cu nimic. Însă, Manny, sentimentele nu sunt 
fapte. 

— Mă întrebi dacă am informaţii de prima mână. Răspunsul 
este nu, nu am. 

— Dar Bundeskriminalamt, sau Bundesnach..., ori cum naiba 
se mai cheamă Agenţia Germană de Spionaj, a găsit vreodată 
dovezi concrete referitoare la organizarea unei mișcări pro- 
naziste de o amploare suficient de mare pentru a avea 
influenţă? 

Remmer îl privi din nou. 

— A găsit? 


— Același răspuns: nu. Sau cel puţin nu ceva de care să aflăm 
eu sau superiorii mei, pentru că astfel de lucruri sunt discutate 
tot timpul între agenţiile de poliţie. Politica guvernului este să 
fim je wachsam. Asta înseamnă mereu atenţi, mereu vigilenți. 

McVey îl studie cu atenţie pentru o clipă. 

— Dar tu, personal, tu ce părere ai? Crezi că a sosit vremea? 

Remmer ezită, apoi încuviinţă din cap. 

— Niciodată nu o să se vorbească despre asta. Când o să 
apară, n-o să auziţi niciodată cuvântul nazist. Însă ei vor fi cei 
care vor avea puterea. Eu le dau cam doi, trei ani, cel mult cinci. 

După acest pronostic, bărbaţii din mașină se cufundară în 
tăcere, iar Osborn se gândi la ce-i spusese Vera despre demisia 
lui François Christian și noua Europă; despre amintirile bunicii ei, 
bântuite de ocupaţia Franţei de către naziști: oameni care erau 
luați fără vreun motiv anume și care nu mai erau văzuți 
niciodată după aceea, vecinii care se spionau între ei și familiile 
între ele și peste tot bărbaţi înarmaţi. „Simt și acum aceeași 
umbră întunecată...” Sunetul vocii ei era la fel de clar ca și cum 
s-ar fi aflat acolo, alături de el, și spaima pe care i-o simţi îl 
îngheță. 

Mașinile încetiniră când ajunseră la periferia unui orășel și 
intrară pe străzile acestuia. Privind pe geam, Osborn zări soarele 
de dimineață cum lumina acoperișurile clădirilor. Observă 
frunzele de toamnă care formau un covor roșu aprins și auriu. 
Copiii care se duceau la școală așteptau la colţul străzii, iar o 
pereche de oameni în vârstă traversară pe trecerea de pietoni, 
femeia sprijinindu-se într-un baston, cu braţul liber ţinându-se 
mândră de cel al soţului ei. Un agent de circulaţie stătea lângă o 
intersecţie și se certa cu un șofer de camion, iar peste tot 
vânzătorii își scoteau mărfurile afară. 

Era greu să-ți dai seama cât era de mare orașul. Poate avea o 
populaţie de vreo două sau trei mii de persoane, dacă puneai la 
socoteală și străzile secundare și cartierele care nu se vedeau, 
dar despre care știai că erau acolo. Câţi la fel ca aceștia se 
deplasau prin Germania în această dimineaţă? Sute, mii? 
Târguri, sate, orașe; fiecare cu oamenii lor, care își vedeau de 
viaţa lor cotidiană, într-un punct situat undeva între naștere și 
moarte. Era posibil ca vreunul dintre ei să mai aspire în secret la 
vederea trupelor armate cu pasul cadenţțat, cu soldații îmbrăcaţi 
în cămăși strâmte, pe braţ având banderole cu svastica, sau 


382 


care să dorească să mai audă sunetul ghetelor lor lustruite 
trecând prin faţa tuturor ușilor și ferestrelor din Țara Aleșilor? 
Cum ar mai fi posibil așa ceva? Trecuse deja o jumătate de secol 
de la perioada aceea îngrozitoare. Aspectele morale corecte și 
eronate ale acelei perioade fuseseră discutate zi de zi, 
încontinuu. Vina și rușinea colectivă încă mai apăsau asupra 
generaţiilor care se născuseră la zeci de ani după ce perioada 
aceea luase sfârșit. Cel de-al Treilea Reich și ceea ce 
reprezentase el se terminase. Poate că restul lumii voia să-și 
amintească în permanenţă acest lucru, însă Germania dorea să 
uite, iar Osborn fu convins de acest lucru în vreme ce privea în 
jurul său. Nu se putea ca Remmer să aibă dreptate! 

— Mai am o veste pentru voi, spuse Remmer, întrerupând 
liniștea. Numele persoanei care a fost de importanţă vitală în 
asigurarea unor posturi permanente pentru Klass și Halder în 
interiorul Interpolului. În prezent este director și a fost ofițer în 
Prefectura de Poliţie din Paris. Cred că-l cunoaștetți. 

— Cadoux? Nu, n-are cum! Îl cunosc de ani de zile! spuse 
Noble surprins din cale-afară. 

— Da, așa este, spuse Remmer, apoi se aplecă și își mai 
aprinse o ţigară. Cadoux! 


87. 


La ora șapte fără un sfert, Erwin Scholl stătea la fereastra de 
la birou, în apartamentul său de la ultimul etaj de la Grand Hotel 
Berlin, privind soarele de dimineaţă cum se ridica deasupra 
orașului. Tinea în braţe o pisică cenușie de Angora, pe care o 
mângâia absent. 

În spatele lui, Von Holden discuta la telefon cu Saletti, la 
Anlegeplatz. Prin ușa închisă, care dădea într-un alt birou, le 
putea auzi pe secretarele sale cum duceau o adevărată luptă cu 
telefoanele internaţionale, deoarece el refuzase să preia vreun 
apel. Afară, pe terasă, Viktor Shevchenko fuma o ţigară și privea 
de sus la ceea ce fusese cândva Berlinul de Est, așteptând 
instrucțiuni. Shevchenko avea treizeci și doi de ani, și avea 
constituţia dură și suplă a unui bătăuș de pe stradă. Ca și 
Bernhard Oven, fusese recrutat din Armata Sovietică de Von 


383 


Holden şi fusese introdus în Stasi direct în subordinea 
comandantului. Apoi, după reunificare, plecase de acolo și 
intrase în Organizaţie ca șef al sectorului din Berlin. 

— Nein! spuse Von Holden tăios, iar Scholl se întoarse spre el. 
Nu, nu este necesar! spuse el în germană și clătină din cap. 

Scholl se întoarse înapoi la fereastră, continuând să mângâie 
pisica. Auzise singurele cuvinte care-l interesau încă de la 
începutul conversaţiei lui Von Holden: Elton Lybarger se odihnea 
confortabil și urma să sosească la Berlin în ziua următoare, așa 
cum era programat. În treizeci și șase de ore, o sută dintre cele 
mai influente persoane din Germania vor sosi de prin toată ţara 
și se vor aduna la Palatul Charlottenburg pentru a-l vedea. 
Imediat după ora nouă, se vor deschide ușile care dau înspre 
salonul unde va avea loc cina festivă; cei din încăpere vor face 
toți liniște, iar Lybarger își va face intrarea sa plină de măreție. 
Strălucitor în costumul său elegant, fără baston, se va deplasa 
singur pe culoarul central, ignorându-i complet pe cei care vor fi 
cu ochii ţintă la el. Când va ajunge în capătul încăperii, va urca 
cele câteva trepte către podium, iar acolo, în ovaţiile tunătoare, 
se va întoarce spre mulţime ca un adevărat rege. In cele din 
urmă își va ridica brațele pentru a se face liniște, și apoi va rosti 
cel mai important și mai magnific discurs din toată viața lui. 

Când îl auzi pe Von Holden că închide telefonul, Scholl se trezi 
din reverie. Puse pisica pe un fotoliu și se așeză la birou. 

— Domnul Lybarger a găsit din greșeală caseta video și i-a 
arătat-o Joannei, spuse Von Holden. In această dimineaţă el nu- 
și mai amintește nimic, sau prea puţin, despre această 
întâmplare. Însă ea încă mai produce anumite neplăceri. Salettl 
va avea grijă de acest lucru. 

— El voia ca tu să faci asta, să te duci acolo pentru a calma 
spiritele. Acesta a fost motivul neînțelegerii dintre voi? 

— Da, însă nu este necesară plecarea mea acolo. 

— Pascal, doctorul Salettl are dreptate. Dacă fata continuă să 
fie tulburată, acest lucru se va transmite și asupra lui Lybarger, 
ceea ce este cu totul inacceptabil. Salettl poate o mai linişteşte 
puţin, însă e greu de crezut că ar putea s-o facă la fel ca tine. 
Există o diferenţă între gândire și simtire. Gândește-te cât de 
greu este să schimbi un sentiment faţă de un gând. Chiar dacă o 
face să se răzgândească acum, ea se poate răzgândi din nou 
după aceea și, astfel, ar putea crea genul de perturbare pe care 


384 


vrem să o evităm. Însă dacă va fi calmată și mângâiată, va 
ajunge să toarcă mulţumită ca pisica aceea, care doarme 
liniștită pe fotoliu. 

— Poate că așa stau lucrurile, domnule Scholl, însă în 
momentul de față locul meu este aici, la Berlin, spuse Von 
Holden, privindu-l în față pe Scholl. Vă făceați probleme că 
sistemul nostru s-ar putea să nu fie atât de eficient precum 
credeam. Ei bine, este și nu este. Sectorul din Londra l-a găsit 
pe polițistul francez care a fost rănit, Lebrun, la Spitalul 
Westminster din Londra. Este protejat în permanenţă de poliţia 
londoneză. Sectorul din Londra care lucrează împreună cu 
sectorul din Paris a localizat un telefon dat din Londra de 
americanul Osborn către o casă de la ţară, de pe lângă Nancy. 
Vera Monneray se află acolo, păzită de Serviciile Secrete 
Franceze. 

Scholl rămase ascultând nemișcat, cu mâinile încleștate pe 
birou. 

— Lui Osborn și McVey li s-a alăturat un comandant de la 
Departamentul Special al Poliţiei Metropolitane, continuă Von 
Holden. Acesta se numește Noble. Au aterizat la Havelberg cu 
un avion particular chiar înainte de răsăritul soarelui, iar de aici 
au fost așteptați și luați cu mașina de un inspector de la 
Bundeskriminalamt pe nume Remmer. Au fost escortaţi de două 
mașini de poliție de la Bundeskriminalamt, fără numere de 
înmatriculare. Trebuie să luăm în consideraţie posibilitatea că 
vin aici, la Berlin. 

Von Holden se ridică și se duse înspre o măsuţă, unde își 
umplu un pahar cu apă minerală. 

— Nu sunt vești dintre cele mai bune, însă sunt precise și 
furnizate la timp. Problema este că au reușit să ajungă atât de 
departe. Aici este punctul în care sistemul nostru nu mai 
funcționează. Bernhard Oven ar fi trebuit să-i împuște pe 
amândoi la Paris, în schimb polițistul american l-a împușcat pe 
el. Ar fi trebuit să fie uciși în explozia feroviară sau de către 
agenţii din sectorul din Paris care erau cu mine la Meaux, 
așteptând lista cu supraviețuitori pentru a face următoarea 
mișcare. Nici acest lucru nu s-a întâmplat. Acum vin aici, cu o zi 
și jumătate înainte ca domnul Lybarger să fie prezentat. 

Von Holden își goli paharul cu apă și îl puse înapoi pe măsuţă. 


385 


— Aceasta este o problemă pe care nu o pot rezolva dacă voi 
fi la Zurich. 

Scholl se lăsă pe spate și se uită atent la Von Holden. În acest 
timp, pisica se dădu jos de pe fotoliul pe care dormise și, cu un 
salt ușor, sări în poala lui. 

— Pascal, dacă pleci acum, până seara ești înapoi. 

Von Holden se uită lung la el, de parcă nu ar fi fost întreg la 
minte. 

— Domnule Scholl, acești oameni sunt periculoși. Nu e clar 
acest lucru? _ 

— Ştii de ce vin acum la Berlin, Pascal? Iți pot spune în două 
vorbe: Albert Merriman. Le-a spus despre mine, spuse Scholl și 
schiță un zâmbet - ideea părea să-l flateze. Când am sosit prima 
dată la Palm Springs în vara anului 1946, am întâlnit un bărbat 
de nouăzeci de ani. În tinerete, prin anii 1870, fusese un 
luptător indian. Unul dintre nenumăratele lucruri pe care mi le-a 
spus a fost că luptătorii indieni îi omorau întotdeauna pe băieții 
indieni când îi găseau, pentru că, după cum spunea el, știau că 
dacă nu făceau acest lucru, într-o bună zi băieţii aceia aveau să 
devină bărbaţi. 

— Domnule Scholl, ce vreţi să spuneți cu asta? 

— Ce vreau să spun, Pascal, este că ar fi trebuit să-mi aduc 
aminte de acest lucru când l-am angajat pe Albert Merriman. 

Degetele lungi ale lui Scholl mângâiau blana mătăsoasă a 
pisicii, arătând ca niște brice delicate. 

— Nu demult m-am uitat prin dosarele mele personale. Unul 
dintre oamenii de care s-a ocupat Herr Merriman în numele meu 
a fost un bărbat care inventa instrumente medicale. Acesta se 
numea Osborn. Acum sunt mai mult ca sigur că fiul acestuia 
este cel care vine la Berlin împreună cu polițistul. 

Scholl se îndepărtă de birou, cu pisica cuibărită pe un braţ, se 
ridică și se duse la ușa care dădea spre terasă. Când ajunse la 
mâner, Viktor Shevehenko o deschise din exterior. 

— Lasă-ne singuri, spuse Scholl, pășind pe lângă el, ieșind la 
soare. 

Pentru lumea exterioară, Erwin Scholl era un bărbat elegant, 
care ajunsese prin forţele proprii în poziţia pe care o avea și 
care era foarte charismatic. Propria lui persoană era extrem de 
impenetrabilă, însă avea capacitatea mistică de a vedea ce Îi 
motiva pe ceilalţi. Pentru președinți și oameni de stat, acesta 


386 


era un har de o valoare inestimabilă, deoarece oferea o privire 
critică faţă de ambițiile cele mai ascunse ale adversarilor lui. 
Însă pentru cei pe care nu dorea să-i farmece, era o persoană 
rece și arogantă, optând să manipuleze prin frică și intimidare. 
lar pe cei câţiva oameni care îi erau apropiaţi, printre care și 
Von Holden, îi făcea să fie servili faţă de partea cea mai 
întunecată a firii sale. 

Scholl aruncă o privire în spate și văzu că Von Holden ieșise și 
el pe terasă, și că stătea în picioare în spatele lui, iar pentru o 
clipă își lăsă privirile să cadă pe traficul de pe Friedrichstrasse, 
de la înălţimea celor opt etaje. Se întrebă de ce îi aprecia pe 
tineri și, în același timp, nu avea încredere în ei. Poate acesta 
era motivul pentru care nu ar putea niciodată să li se expună din 
punct de vedere sexual. În mai puţini ani decât dorea să 
numere, va împlini optzeci de ani, iar dorinţa lui sexuală era la 
fel de puternică ca întotdeauna. Și totuși, realitatea era că 
niciodată în toată viața lui nu făcuse sex dezbrăcat cu absolut 
nimeni, nici bărbat, nici femeie. Bineînţeles că cealaltă persoană 
trebuia să se dezbrace, însă pentru el acest lucru era de 
neconceput, din cauză că ar fi implicat un anumit grad de 
încredere și de vulnerabilitate pe care lui îi era absolut imposibil 
să le exprime. Era adevărat că niciodată nu fusese dezbrăcat 
complet în fața unei alte persoane, și asta din copilărie. Și pe 
singurul copil pe care-l văzuse așa îl izbise mai târziu cu un 
ciocan până îl omorâse și îi ascunsese trupul într-o peșteră, iar 
asta se întâmplase când avea șase ani. 

— Ei nu vin la Berlin din cauza domnului Lybarger sau din 
cauză că ar avea vreo idee despre ce se petrece la 
Charlottenburg. Ei vin aici pentru mine. Dacă poliţia ar fi avut 
vreo dovadă concretă a implicării mele în cazul lui Merriman, ar 
fi acționat deja. Cel mult au o informaţie care a fost comunicată, 
cel mai probabil lui Osborn, de către un om care acum e mort. 
Drept urmare, acţiunea lor va fi a unor polițiști care sondează 
terenul: strategici, calculaţi, dar previzibili, ușor de respins de 
către avocați și care vor putea fi evitaţi până la urmă, într-un fel 
sau altul. În ce-l privește pe Osborn, însă, sunt de acord că este 
cu totul altceva. El vine aici din cauza tatălui său. Nu are nicio 
obligaţie față de poliţie și este posibil chiar să se fi folosit de ei, 
sperând să ajungă cumva la mine. Odată ajuns aici, își va asuma 


387 


riscul. Și mă tem că acest lucru ar însemna o patimă și o 
nesăbuinţă care ar putea perturba lucrurile. 

Scholl se întoarse cu fața la Von Holden și în lumina 
strălucitoare a soarelui acesta îi putu vedea ridurile adânci ale 
vârstei, pe care timpul i le sculptase pe chip. 

— Ei vin aici foarte bine protejaţi. Găsește-i, supraveghează-i! 
La un moment dat vor încerca să ia legătura cu mine, să 
stabilească o oră și un loc unde am putea discuta. Aceasta ar fi 
oportunitatea noastră de a-i izola. Și apoi tu și Viktor veţi face 
ceea ce trebuie. Intre timp, te vei duce la Zurich. 

Von Holden se uită într-o parte, apoi își îndreptă din nou 
privirea asupra lui. 

— Domnule Scholl, îi subestimaţi pe acești oameni! 

Până atunci, Scholl fusese liniștit și detașat. Mângâind cu 
blândeţe pisica din braţele lui, el înaintase pur și simplu un plan 
de acțiune. Deodată, însă, chipul i se înroși. 

— Tu crezi că mie îmi place că oamenii aceștia, cum le spui 
tu, sunt încă în viaţă sau că fizioterapeuta lui Lybarger creează 
probleme? Toate astea, Pascal, toate astea sunt 
responsabilitatea ta! 

Pisica se ridică speriată în braţele lui Scholl, însă el o ţinu 
bine, mângâind-o aproape mecanic. 

— Și, după toate aceste eșecuri, îmi mai și răspunzi! Ai 
descoperit tu de ce vin oamenii aceștia la Berlin? Ai înțeles tu ce 
intenţii au și ai venit tu la mine cu un plan în această privință? 

Scholl își menţinu privirea intensă asupra lui Von Holden. Fiul 
cel mult prețuit, care nu putea să facă nimic rău, deodată 
greșise. Era mai mult decât dezamăgire, era o trădare a 
credinţei, iar Von Holden știa acest lucru. Scholl trebuise să se 
lupte cu Dortmund, Salettl și Uta Baur pentru a-l face pe el 
director al securităţii pe întreaga Organizaţie și pentru a-l 
introduce în cercul de intimi. Ei erau bătrâni, le spusese el, și nu 
făcuseră niciun fel de prevederi pentru viitor. Cele mai mari 
imperii din istorie fuseseră pierdute aproape peste noapte din 
cauză că nu fusese niciun plan precis de succesiune a puterii. In 
decursul timpului, alţii își vor ocupa locul la conducerea 
Organizaţiei: poate cei din familia Peiper, sau Hans Dabritz, 
Henryk Steiner, chiar Gertrude Biermann. Însă acele vremuri nu 
sosiseră încă și, până atunci, era necesar ca Organizaţia să fie 
protejată din interior. Scholl îl cunoștea pe Von Holden de când 


388 


acesta era un băieţel. Îi cunoștea viaţa și pregătirea, și acesta își 
dovedise de mult capacităţile și loialitatea. Trebuia ca ei să aibă 
încredere în el, să-l pună la conducerea securităţii, dacă nu 
pentru altceva, atunci pentru viitoarea siguranţă a tot ceea ce 
se străduiseră să obţină. 

— Îmi pare rău, domnule, că v-am dezamăgit, îngăimă Von 
Holden în șoaptă. 

— Pascal, spuse Scholl înmuindu-se. Doar știi că tu ești 
singurul pe care l-aș putea considera ca pe propriul meu fiu, 
rosti el încet. 

Pisica se relaxă în braţele sale, iar el începu s-o mângâie din 
nou. 

— Însă astăzi nu-mi pot permite să-ţi vorbesc ca unui fiu. Tu 
ești Leiter der Sicherheit și ești responsabil în totalitate pentru 
desfășurarea în siguranţă a întregii operaţiuni. 

Deodată, mâna lui Scholl se încleștă pe ceafa pisicii. Cu o 
răsucire bruscă a mâinii, ridică animalul de pe braţul pe care 
stătea ghemuit, și îl duse peste balustrada terasei, deasupra 
mașinilor care se deplasau la douăzeci și cinci de metri mai jos. 
Pisica mieună, luptându-se cu sălbăticie. Se făcu ghem, 
mieunând sălbatic, și se agăţă de mâna și de braţul lui Scholl, 
încercând cu disperare să găsească o cale de a se prinde de 
ceva. 

— Niciodată nu trebuie să-mi pui ordinele la îndoială, Pascal! 

Deodată, lăbuţa dreaptă a pisicii se ridică și îl zgârie, lăsând o 
urmă sângerie pe dosul palmei lui Scholl. 

— Niciodată, ai înţeles? continuă Scholl, ignorând pisica; 
aceasta, după ce îi făcuse prima zgârietură, continuă să îl atace 
neîncetat, până când mâna și braţul lui Scholl fură pline de 
sânge. 

Însă ochii lui Scholl rămaseră fixaţi asupra lui Von Holden. Nu 
simţea durerea, pentru că nu mai exista nimic altceva, nici 
pisica, nici mașinile de dedesubt. Numai Von Holden. El solicita 
o ascultare totală. Nu numai pentru atunci, ci pentru tot restul 
vieţii sale. 

— Da, domnule. Am înţeles, suflă Von Holden. 

Scholl își mai menţinu privirea o clipă asupra lui. 

— Îți mulţumesc, Pascal, spuse el încet, apoi își deschise 
palma, iar pisica, mieunând îngrozită, dispăru din faţa lor, 
căzând ca un pietroi. 


389 


Apoi Scholl își aduse mâna pe care o ţinuse deasupra 
balustradei cu palma în sus, cu sângele scurgându-i-se în 
semicerc în jurul încheieturii, înainte de a dispărea în albul 
imaculat al manșetei de la cămașă. 

— Pascal, mai spuse el, atunci când va sosi vremea, să îi arăţi 
tot respectul cuvenit tânărului doctor. Omoară-l pe el primul! 

Privirea lui Von Holden se îndreptă înspre mâna din faţa lui, 
apoi din nou la Scholl. 

— Da, domnule..., reuși el să îngaime. 

Apoi, ca și cum ar fi urmat un ritual întunecat și străvechi, 
Scholl își lăsă mâna în jos, iar Von Holden se lăsă în genunchi și 
îi luă mâna într-a sa. O duse la gură și începu să lingă sângele 
de pe ea, mai întâi de pe degete, apoi, încet, își croi drum către 
palmă, și apoi mai sus, către încheietură. Făcu acest lucru 
deliberat și cu ochii deschişi, știind că Scholl stătea deasupra lui, 
privind transfigurat. Și continuă în acest fel, sugând cu limba și 
cu buzele rănile încă o dată, și încă o dată, până când, în cele 
din urmă, fără grabă, Scholl fu zguduit de un fior profund, după 
care se dădu înapoi. Von Holden se ridică atunci încet și îl privi 
intens preţ de o clipă, apoi se întoarse rapid și intră în casă, 
respectând intimitatea lui Scholl, lăsându-l singur să-și revină 
după satisfacerea dorinței sale. 


88. 


Londra, ora 7:45. 


Millie Whitehead, asistenta lui Lebrun, o femeie cu sânii 
extrem de generoși, prin urmare și favorita lui, tocmai 
terminase să-l spele cu buretele și îi așeza pernele, umflându-i- 
le sub cap, când intră Cadoux, îmbrăcat în uniformă. 

— E mult mai ușor să treci așa prin aeroporturi, spuse el cu un 
zâmbet larg, referindu-se la uniforma sa. 

Lebrun ridică o mână să-l salute pe vechiul său prieten. 
Oxigenul încă îi era administrat prin tuburi care îi erau vârâte în 
nas și felul în care acestea îi atârnau peste gură făcea ca 
vorbitul să fie extrem de dificil. 


390 


— Bineînţeles, nu am venit aici să te văd pe tine, am venit să 
văd o doamnă, glumi Cadoux, zâmbind înspre asistenta 
Whitehead. 

Aceasta roși, chicoti, îi făcu din ochi lui Lebrun, apoi părăsi 
încăperea. Cadoux își trase un scaun și se așeză lângă Lebrun. 

— Cum te simţi, prietene? Cum ești îngrijit? 

Pe parcursul următoarelor zece minute, Cadoux continuă să 
vorbească despre timpurile trecute. Își aminti de zilele în care 
crescuseră împreună, de prietenii cei mai buni din același 
cartier, despre fetele pe care le știau pe atunci, despre femeile 
cu care se căsătoriseră în cele din urmă, și despre copiii lor. 
Râse cu poftă de amintirea încă vie a întâmplării când fugiseră 
de acasă să se înroleze în Legiunea Străină, unde fuseseră 
respinși și escortaţi imediat acasă de către doi legionari 
adevăraţi, din cauză că nu aveau decât paisprezece ani. Cadoux 
îi zâmbea cu toată faţa și râdea mult în încercarea sinceră de a- 
și înveseli camaradul rănit. 

Tot timpul cât vorbiră, degetul arătător de la mâna dreaptă a 
lui Lebrun stătu pregătit pe trăgaciul metalic al unui pistol 
automat de calibrul 25, ascuns sub pătură și îndreptat către 
pieptul lui Cadoux. Avertizarea codificată a lui McVey fusese 
extrem de clară. Nu avea nicio importanţă faptul că acesta era 
un prieten vechi și drag; toate dovezile îl indicau drept un 
conspirator important, care lucra pentru „grupare”, cum o 
numeau ei acum. Era foarte posibil ca el să fi fost cel care 
controlase operaţiunile secrete din Interpolul din Lyon și care 
era responsabil de executarea fratelui lui Lebrun și de tentativa 
de omor suferită de Lebrun în gara din Lyon. 

Dacă McVey avea dreptate, Cadoux venise în vizită pentru un 
singur motiv: să termine el însuși treaba cu Lebrun. Însă, cu cât 
vorbea mai mult, cu atât devenea mai prietenos, iar Lebrun 
începu să se întrebe dacă nu se putea ca McVey să se fi înșelat 
sau ca informaţia să fi fost incorectă. Mai mult, cum ar fi 
îndrăznit să încerce așa ceva, când polițiști înarmaţi stăteau de 
pază la ușă douăzeci și patru de ore pe zi, la o distanţă de doar 
câţiva metri, iar ușa era deschisă? 

— Prietene, spuse Cadoux, ridicându-se în picioare, iartă-mă, 
dar trebuie să fumez o ţigară și știu că nu am voie aici. 

Işi luă chipiul și porni către ușă. 

— Mă duc până jos, la intrare, și mă întorc în câteva minute. 


391 


Cadoux plecă, iar Lebrun se relaxă. Mai mult ca sigur că 
McVey se înșelase. O clipă mai târziu intră unul dintre polițiștii 
metropolitani care stăteau de pază la ușa lui. 

— Totul e în ordine, domnule? 

— Da, mulţumesc. 

— A venit un tip aici să schimbe lenjeria de pe pat. 

Polițistul se dădu deoparte și făcu loc unui individ solid, 
îmbrăcat în uniforma unui îngrijitor de la spital, care intră ţinând 
în mâini lenjerie curată. 

— Bună ziua, domnule! spuse individul cu un accent Cockney 
pronunțat și așeză lenjeria pe un scaun de lângă pat. 

Polițistul se întoarse la postul lui de pe hol. 

— Să avem puţină intimitate, nu-i așa, domnule? spuse el și 
din doi pași închise ușa. 

Lebrun simţi că ceva nu era în ordine și se alarmă. 

— De ce ai închis ușa? strigă el în franceză. 

Individul se întoarse spre el și zâmbi. Apoi se întinse brusc și 
scoase tuburile din nasul lui Lebrun. O fracțiune de secundă 
după aceea, îi îndesă o pernă peste faţă și se lăsă peste ea cu 
toată greutatea lui. 

Lebrun se zbătu cu putere, încercând să găsească pistolul 
automat cu mâna dreaptă. Insă greutatea mare a individului, la 
care se adăuga propria lui slăbiciune, făcea ca această luptă să 
nu fie în favoarea lui Lebrun. În cele din urmă, reuși să apuce 
pistolul cu mâna și se chinui să-l scoată afară, astfel încât să-l 
poată împușca pe individ în abdomen. Deodată, acesta își 
schimbă poziţia, iar ţeava pistolului se prinse în așternut. Lebrun 
mormăi, încercând febril să elibereze pistolul. Plămânii îi ţipau 
după aer, însă nu mai primea deloc. Și chiar în clipa aceea își 
dădu seama că avea să moară și imediat totul în jur deveni 
cenușiu, apoi un cenușiu și mai închis, care era aproape negru. | 
se păru că simte cum cineva îi ia pistolul din mână, însă nu era 
sigur. Apoi auzi un pocnet înfundat și în faţă îi apăru lumina cea 
mai strălucitoare pe care o văzuse vreodată. 

Lui Lebrun i-ar fi fost imposibil să-l vadă pe îngrijitor cum 
dăduse pătura deoparte, îi smulsese pistolul automat din mână 
și i-l pusese în dreptul urechii pe după pernă. La fel, i-ar fi fost 
imposibil să vadă explozia însângerată a creierului său și a 
așchiilor care-i săriseră din craniu, împrăștiindu-se pe peretele 


392 


de lângă pat și lipindu-se de varul alb exact ca un jeleu 
purpuriu. 

După cinci secunde, se deschise ușa. Îngrijitorul tresări și 
îndreptă pistolul către aceasta. Cadoux intră, îi făcu semn cu 
mâna și închise calm ușa în urma lui. Îngrijitorul se linişti, lăsă în 
jos braţul cu pistolul și făcu semn cu capul în direcţia lui Lebrun. 
In aceeași clipă zări revolverul pe care Cadoux și-l scosese din 
toc. 

— Ce înseamnă asta? strigă el, însă ţipătul i se înecă în 
explozia tunătoare care urmă. 

Poliţiștii metropolitani care veneau în fugă de pe coridor mai 
auziră două împușcături și îl găsiră pe Cadoux stând în picioare 
deasupra îngrijitorului mort. Acesta încă mai ţinea în mână 
pistolul automat de calibru 25 al lui Lebrun. 

— Acest individ tocmai l-a împușcat pe inspectorul Lebrun, 
spuse el. 


89. 


Brandenburg, Germania. 


— Palatul Charlottenburg ăsta, unde se duce Scholl la 
sindrofie, ce este mai exact? întrebă McVey aplecându-se în faţă 
de pe bancheta din spate unde stătea, în vreme ce Remmer 
mergea după mașina din capătul coloanei pe un bulevard 
mărginit de copaci cu minunate frunze galbene de toamnă, 
trecând pe lângă casele burgheze din orașul Brandenburg din 
secolul al cincisprezecelea, îndreptându-se spre est, spre Berlin, 
cu soarele strălucitor în faţă. 

— Ce este? întrebă Remmer privindu-l pe McVey prin oglinda 
retrovizoare. Este o comoară de artă barocă; e un muzeu, un 
mausoleu, o casă cu o mie de comori scumpe, în special 
sufletului german. A fost reședința de vară pentru mai toţi regii 
prusaci, de la Friedrich |, până la Friedrich Wilhelm al IV-lea. 
Dacă acum ar locui cancelarul acolo, ar fi ca și cum Casa Albă și 
toate marile muzee ale Americii s-ar reuni într-o singură 
reședință. 


393 


Osborn privi într-o parte. Soarele de dimineaţă se ridica din ce 
în ce mai sus, colorând un grup de lacuri de la mov închis la 
albastru strălucitor. Toate întâmplările prin care trecuse în 
ultimele zece zile - atât de rapid, de brutal și după atâţia ani - îl 
aduseseră într-o stare de amorţeală. Gândul la ce urma să se 
petreacă în Berlin era și mai copleșitor. Într-un fel, se simţea ca 
și cum ar fi fost purtat de un val puternic, asupra căruia nu avea 
niciun control. Și totuși, în același timp, avea senzaţia unică și 
liniștitoare că fusese adus până în acest punct din cauză că îl 
ghidase o mână nevăzută și că, indiferent ce se afla în faţa lui, 
oricât ar fi fost de nesigur, de periculos sau de îngrozitor, era 
acolo dintr-un motiv bine întemeiat și că, în loc să se opună 
acestui lucru, era mai bine să aibă încredere. Se întrebă dacă 
acest lucru era valabil și pentru ceilalţi. McVey, Noble și 
Remmer erau oameni diferiţi, care aparţineau unor lumi diferite, 
cu diferențe de vârstă mai mari de treizeci de ani între ei. Oare 
viețile lor, împreună cu a lui, fuseseră aduse în contact de 
aceeași forță pe care o simțea el acum? Cum era posibil acest 
lucru, când cu o săptămână în urmă nu-l cunoștea pe niciunul 
dintre ei? Și totuși cum altfel s-ar fi putut explica acest lucru? 

e 

Lăsându-și gândurile să zboare aiurea, Osborn reveni cu 
privirile la peisajul de ţară prin care treceau, un tărâm pastoral, 
ușor împădurit, presărat peste tot cu lacuri. Brusc, și pentru 
foarte scurt timp, îi apăru în imagine un teren acoperit cu 
conifere. Acestea dispărură imediat din imagine, iar la distanţă 
zări soarele atingând turlele unei catedrale din secolul al 
cincisprezecelea. Și atunci simţi că percepţia lui era corectă, că 
toți se aflau acolo - McVey, Noble, Remmer, și el însuși - 
datorită unui plan mult mai măreț, că ei făceau parte dintr-un 
destin care se desfășura dincolo de limitele cunoașterii lor. 


Nancy, Franta. 


Soarele de dimineaţă se ridică deasupra dealurilor, luminând 
conacul văruit în maro și alb, arătând ca o pictură de Van Gogh. 
Afară, agenţii Serviciilor Secrete Alain Cotrell și Jean Calude 
Dumas stăteau relaxaţi pe verandă, iar Dumas ţinea într-o mână 
o cană cu cafea, iar în cealaltă o carabină cu calibrul de nouă 
milimetri. La vreo două sute de metri mai jos, pe aleea lungă 


394 


pentru mașini, la jumătatea distanţei dintre autostradă și casă, 
se afla agentul Jacques Montant, cu o pușcă de asalt 
franțuzească Famas atârnându-i pe umăr. Acesta stătea 
rezemat de un copac și privea un alai de furnici care mărșăluiau 
în interiorul și în afara unei găuri de la baza acestuia. 

În casă, Vera era așezată la o măsuţă achiziționată de la un 
magazin de antichităţi, chiar în faţa ferestrei de la camera ei, și 
scria o scrisoare de dragoste adresată lui Paul Osborn, din care 
cinci pagini erau deja gata. Ea încerca, în această scrisoare, să 
găsească niște explicaţii la tot ce se întâmpla și la tot ce se 
întâmplase de când se întâlniseră prima dată, menținându-și 
mintea ocupată cu aceste lucruri, încercând să nu se gândească 
la sfârșitul brusc al convorbirii lor telefonice din seara 
precedentă. 

La început se gândise că era o problemă cu sistemul telefonic 
și că va suna din nou. Însă el nu mai sunase și, pe măsură ce 
treceau orele, își dădu seama că se întâmplase ceva. Ce ar fi 
putut fi, nici măcar nu voia să se gândească. În mod stoic, își 
petrecuse restul serii și cea mai mare parte a nopţii citind două 
reviste medicale pe care și le luase cu ea când plecase în grabă 
din Paris. Anxietatea și frica erau niște tovarășe imposibile și ea 
se temea că această călătorie ar putea fi plină chiar de așa 
ceva. 

Când se luminase de ziuă încă nu primise nicio veste, așa că 
se hotărâse să discute cu el, scriind cuvintele pe hârtie, ca și 
cum el ar fi fost acolo cu ea și ar fi fost singuri unul cu celălalt, 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea, și ei erau 
niște oameni oarecare, întâlnindu-se în niște circumstanţe 
obișnuite. Toate acestea aveau ca scop, bineînțeles, să nu se 
lase copleșită de propria ei imaginaţie. 

Lăsă pixul jos, se opri să citească ceea ce scrisese și deodată 
izbucni în râs. Ceea ce ea intenţionase să vină din inimă, era de 
fapt un lung tratat alandala, pseudo-intelectual, despre sensul 
vieții. Voise să scrie o scrisoare de dragoste, însă ce așternuse 
pe hârtie era mai mult ca o mostră de caligrafie pentru un post 
de profesoară de engleză la o școală particulară de fete. Incă 
zâmbind, rupse paginile în bucățele și le aruncă la gunoi. In acel 
moment zări o mașină care cotise de pe autostradă și pornise 
pe aleea lungă care ajungea la casă. 


Pe măsură ce se apropia, văzu că era un Peugeot negru cu 
lumini albastre de avertizare montate pe cupolă. Când ajunse la 
jumătatea distanţei, îl văzu pe agentul Montând cum se așază 
pe alee cu mâinile ridicate, făcând semn mașinii să oprească. 
Când aceasta opri, Montând se duse la fereastra șoferului. O 
clipă după aceea vorbi în aparatul său de emisie-recepţie, 
așteptă un răspuns, apoi făcu semn mașinii că poate să treacă. 

În vreme ce se apropia de casă, Alain Cotrell ieși în 
întâmpinarea ei și, ca și Montând, îi făcu semn să oprească. Jean 
Claude Dumas veni în spatele acestuia, apucând carabina de pe 
umăr. 

— Oui, madame, spuse Alain când geamul din partea șoferului 
fu lăsat în jos și în dreptul lui apăru o femeie foarte atrăgătoare 
cu părul negru. 

— Mă numesc Avril Rocard, spuse ea în franceză, arătându-le 
o legitimaţie cu fotografia ei, de la Secţia Intâi a Prefecturii de 
Poliţie din Paris. Am venit pentru mademoiselle Monneray, să o 
duc la Paris la solicitarea domnului poliţist McVey. Ea va ști 
despre ce este vorba. 

Scoase un ordin oficial pe hârtie cu antetul guvernului 
francez. 

— Din ordinul căpitanului Cadoux de la Interpol. Și la 
solicitarea urgentă a prim-ministrului, Francois Christian. 

Agentul Cotrell luă hârtia, o examină, apoi i-o restitui. În acest 
timp, Jean Claude Dumas se duse în spatele mașinii și se uită în 
interiorul acesteia. În afară de femeie, nu mai era nimeni. 

— O clipă, spuse Cotrell. 

Se dădu câţiva pași înapoi, își scoase propriul aparat de 
emisie-recepţie din geacă și se îndepărtă. Intre timp, Dumas 
reveni în dreptul femeii. 

Avril se uită în oglinda retrovizoare și-l văzu pe agentul 
Montând la vreo treizeci de metri în spatele ei, pe alee. O clipă 
mai târziu, Cotrell își puse brusc aparatul în buzunar și se 
întoarse spre ei, apropiindu-se de mașină. Limbajul corpului lui 
se schimbase în întregime, iar Avril observă că mâna i se duse la 
spate, sub geacă. 

— Este vreo problemă dacă îmi deschid poșeta să-mi scot o 
țigară? întrebă Avril, adresându-se lui Dumas. 

— Oui, încuviință din cap Dumas, apoi privi mâna dreaptă a 
lui Avril cum se duse spre poșetă pentru a scoate ţigara. 


396 


Însă mâna ei stângă îl luă prin surprindere. Se auziră două 
pocnete rapide și acesta căzu pe spate, dând peste Cotrell. Preţ 
de o clipă, Cotrell se dezechilibră și nu putu să vadă decât 
pistolul Beretta din mâna lui Avril. Trase o dată, iar Cotrell se 
apucă de gât. Cea de-a doua împușcătură, cea dintre ochi, îl 
omori. 

Montând venea în fugă către ea, cu pușca de asalt Famas 
pregătită să tragă, când ea își ridică pistolul Beretta. Primul 
glonţ îl lovi în picior, trântindu-l la pământ și trimițându-i pușca 
zăngănind pe alee, la o distanţă la care nu mai avea cum să mai 
ajungă la ea. Era la pământ, strângând din dinţi de durere și 
făcând un efort să reziste, când ea se îndreptă înspre el. Se uită 
de sus la el și își ridică pistolul încet. li dădu un răgaz să se 
gândească la asta, apoi îl împușcă: o dată chiar sub ochiul 
stâng, o dată în inimă. Apoi, îndreptându-și geaca, se răsuci și 
porni către casă. 


90. 


Vera văzuse totul pe fereastra de la camera ei. Se dusese 
imediat la telefon, însă nu putuse forma niciun număr, se auzea 
doar tonul. Nu putuse să facă linia să funcţioneze cu niciun chip 
și nu putuse să contacteze nicio centralistă. 

Mai devreme, când Frangois Christian o adusese aici, îi ceruse 
un pistol ca să se poată proteja în cazul în care s-ar fi întâmplat 
ceva rău. Nu se putea întâmpla nimic rău, îi spusese el. Bărbaţii 
care o păzeau erau cei mai buni de la Serviciile Secrete 
Franceze. Ea îi răspunsese că deja se întâmplaseră prea multe, 
că indiferent cine erau oamenii aceia, aveau un stil foarte precis 
de a face să se întâmple ceva rău. Răspunsul lui François fusese 
că acesta era și motivul pentru care ea se afla acolo, la trei sute 
de kilometri de Paris, sechestrată, la distanţă de orice pericol și 
păzită de oamenii lui cei mai buni și mai credincioși. Și cu 
aceasta discuţia se încheiase. lar acum, oamenii lui cei mai buni 
și mai credincioși zăceau toți pe alee, iar femeia care îi omorâse 
aproape că intrase în casă. 

Avril Rocard ajunse la capătul aleii și trecu peste o porţiune 
îngustă de gazon, apoi păși pe verandă. Până acum, spionii 


397 


Organizaţiei avuseseră dreptate. Trei bărbaţi păziseră casa. Era 
posibil, fusese ea avertizată, să mai existe și un al patrulea 
agent care să le fi scăpat și care să aștepte înăuntru. Era posibil, 
de asemenea, ca cel de-al doilea agent să fi alertat pe cineva 
prin aparatul de emisie-recepţie înainte ca ea să-l omoare. 
Presupunând că acest lucru era adevărat, asta însemna că 
restul, cu sau fără al patrulea agent, trebuia realizat cât mai 
rapid posibil. 

Introduse încă un glonţ în Beretta, păși într-o parte a ușii de la 
intrare, răsuci mânerul cu mâna stângă și apăsă ușor. Ușa din 
stejar se deschise pe jumătate. lnăuntru era liniște. Singurele 
zgomote veneau din spatele ei, unde păsărelele începuseră să 
ciripească din nou, după tăcerea care se lăsase în urma primei 
Împuşcături. 

— Vera! spuse ea tăios. Mă numesc Avril Rocard. Sunt ofițer 
de poliție. Telefoanele nu funcționează. François Christian m-a 
trimis să te iau de aici. Indivizii care te păzeau erau criminali 
care s-au infiltrat în Serviciile Secrete. 

Liniște. 

— Este cineva lângă tine, Vera? De aceea nu poţi să vorbești? 

Încet, Avril împinse ușa până se deschise suficient cât să 
pășească în interior. La stânga ei se afla o bancă lungă, lângă 
un perete gol. În faţa ei, prin cadrul ușii, se zărea sufrageria. 
Dincolo de aceasta, holul era în umbră și apoi continua în afara 
razei ei vizuale. 

— Vera? spuse ea încă o dată, dar nici de data asta nu primi 
vreun răspuns. 

Vera stătea singură, chiar la intrarea pe hol. Pornise să iasă 
pe ușa din spate, însă își dăduse seama că aceasta se deschidea 
spre o pajiște întinsă care ducea spre un iaz. Dacă s-ar fi dus pe 
acolo, ar fi fost o ţintă sigură. 

— Vera! se auzi vocea lui Avril din nou și scândurile late din 
podea scârțâiră sub pașii ei. Nu-ţi fie teamă, Vera! Am venit să 
te ajut. Dacă te ţine cineva imobilizată, nu te mișca. Nu opune 
rezistență! Stai unde ești, că vin eu la tine. 

Vera trase adânc aer în piept, apoi își ţinu respiraţia. În 
dreapta ei era o ferestruică și Vera se uită afară, sperând că va 
vedea pe cineva venind pe alee: agenţi trimiși să-i ia pe 
gardienii uciși, un poștaș, nu conta. 

— Vera! 


398 


Vocea lui Avril era mai aproape acum. Venea în direcţia ei. 
Vera privi în jos. Ea era medic și fusese învățată să salveze 
viețile oamenilor, nu fusese antrenată să-i omoare. Cu toate 
acestea, nu voia să moară, cel puţin nu acolo, dacă ar fi putut 
face ceva care să împiedice acest lucru. Ținea între mâini o 
bucată din cordonul albastru închis de la draperie, pe care-l 
trăsese de la perdelele din camera ei. 

— Dacă ești singură și te-ai ascuns, te rog să ieși afară, Vera! 
Francois așteaptă vești ca să știe că ești în siguranţă. 

Vera ascultă cu atenţie. Vocea lui Avril se auzea mai departe 
acum. Poate intrase în sufragerie. Se destinse și expiră profund. 
În acel moment, ferestruica din dreapta ei se făcu brusc ţăndări. 

Avril era chiar acolo! Se auzi o împușcătură ascuţită și 
fragmente de lemn explodară peste tot. Vera ţipă când așchiile 
îi săriră pe față și pe gât. Apoi mâna lui Avril pătrunse în 
interiorul cadrului ferestrei, căutând cu pistolul să tragă 
împușcătura finală. Mâinile Verei se aruncară orbește înainte și 
înfășurară cordonul albastru în jurul mâinii lui Avril, în care 
acesta ţinea pistolul. Totodată, strânse bine și trase înspre ea cu 
toată puterea. Luată prin surprindere, Avril se izbi cu capul de 
sticla sfărâmată, trecând cu faţa prin ea. Beretta căzu cu un 
zgomot surd la picioarele Verei. 

Cu faţa tăiată și sângerând de la cioburile de sticlă, Avril se 
zbătea sălbatic să se elibereze. Însă cu cât se zbătea mai tare, 
cu atât era Vera mai puternică în strânsoarea ei. Trăgând-o pe 
Avril de cordon, reuși să-i aducă în interior tot braţul. Apoi, 
deoarece Avril opunea rezistență cu trupul lipit de exteriorul 
casei, Vera trase înspre ea cu ambele mâini. Se auzi un pocnet, 
iar Avril ţipă în momentul în care i se dislocă umărul. Vera îi 
dădu drumul după aceea, iar Avril alunecă încet înapoi pe 
fereastră și se lăsă moale pe pământ, urlând de durere. 

— Cine ești? întrebă Vera, apropiindu-se prin afara casei. 

Ținea în mână pistolul Beretta al lui Avril și îl ţinea îndreptat 
spre silueta cu picioarele lungi, care-i ieșeau de sub fusta 
neagră, adunată grămadă pe pământ, cu braţul dislocat răsucit 
sub ea într-o poziţie anormală. 

— Raspunde-mi, cine ești? Pentru cine lucrezi? 

Avril nu spuse nimic. Vera înaintă foarte prudentă. Femeia 
întinsă pe jos era o profesionistă. În ultimele cinci minute o 
văzuse împușcând trei bărbaţi și trăgând și asupra ei. 


399 


— Ridică mâna sănătoasă și rostogolește-te ca să-ţi pot vedea 
ambele mâini! spuse ea pe un ton poruncitor. 

Avril nu se clinti. Apoi Vera zări o scurgere de culoare roșu 
aprins în locul în care sânul și umărul acesteia se atingeau de 
pământ. Se întinse și lovi piciorul lui Avril. Nu se întâmplă nimic. 
Tremurând, se apropie și mai mult, cu pistolul aţintit înspre ea, 
gata să tragă. Se aplecă cu grijă, apucă umărul lui Avril și o 
rostogoli pe spate. Sângele i se scurgea pe bluză de sub bărbie. 
Avea pumnul stâng închis. Vera se lăsă ușor pe un genunchi și îl 
deschise. În clipa aceea îi scăpă un strigăt și se dădu câțiva pași 
în spate. În el era o lamă cu un singur tăiș. În timpul în care Vera 
luase pistolul de pe jos și ieșise din casă, Avril Rocard își tăiase 
gâtul. 


91. 


Berlin, ora 11. 


O chelneriță blondă în costum bavarez îi zâmbi scurt lui 
Osborn, apoi așeză pe masă un recipient plin de cafea aburindă 
și se retrase. Veniseră la Berlin pe autostradă și merseseră cu 
mașina direct la un restaurant micuţ de pe Waisenstrasse, care 
era prezentat drept unul dintre cele mai vechi restaurante din 
Berlin. Proprietarul, Gerd Epplemann, un tip subțire, cu un 
început de chelie, îmbrăcat într-un halat alb apretat, îi duse 
direct la subsol, într-o încăpere privată, unde îi aștepta Diedrich 
Honig așezat la masă. 

Honig avea părul negru și ondulat, și barba tunsă îngrijit îi era 
presărată cu păr cărunt. Era aproape la fel de înalt ca Remmer, 
însă constituţia lui slăbănoagă și felul în care îi atârnau braţele 
din mânecile hainei, care îi erau prea scurte, îl făceau să pară 
mai înalt. Acest lucru, adăugat la poziţia lui ușor cocoșată, cu 
capul aplecat direct din gât, îl făceau să semene izbitor de bine 
cu un Abraham Lincoln neamt. 

— Aș vrea să luaţi în consideraţie riscurile, Herr McVey, Herr 
Noble, spuse Honig în timp ce traversă camera să-i întâmpine, 
cu ochii fixaţi asupra bărbaţilor cărora li se adresa. Erwin Scholl 
este unul dintre cei mai influenți oameni din Occident. Dacă îl 


400 


veţi aborda veţi deschide poarta către niște experienţe care le 
vor depăși cu mult pe cele pe care le consideraţi a fi cele mai 
importante. Riscaţi să vă faceţi de rușine în mod oribil, atât față 
de dumneavoastră înșivă, cât și faţă de departamentele de 
poliţie pe care le reprezentaţi, până în punctul de a fi daţi afară 
sau forţaţi să vă dați demisia. Și lucrurile nu vor lua sfârșit odată 
cu aceasta, pentru că în momentul în care nu veţi mai fi 
protejaţi de organizaţiile dumneavoastră, veţi fi daţi în judecată 
de o mare de avocați pentru violarea unor legi de care nu ați 
auzit niciodată și în moduri pe care nici nu veţi reuși să vi le 
imaginaţi. Vă vor desființa cu totul. Vor găsi o modalitate să vă 
ia casa, mașina, tot ce aveţi. Și când toate acestea se vor 
termina, vă veţi socoti norocoși dacă veți mai rămâne cu o 
pensie. Atât de mare este puterea unui asemenea om. 

Acestea fiind spuse, Honig luă loc la masa lungă și își turnă o 
ceașcă din cafeaua tare și amară pe care o lăsase chelneriţa 
bavareză. Superintendentul poliţiei din Berlin, în prezent 
pensionat, era un om curtat de cei mai înstăriți și de cei mai 
puternici oameni de la cele mai înalte niveluri din industria 
Germaniei. Ultimele stadii ale războiului rece nu reușiseră să 
diminueze înclinarea morbidă către distrugere a terorismului 
internaţional. Prin urmare, preocuparea funcţionarului din 
corporaţiile europene pentru securitatea proprie și pentru cea a 
familiei lui devenise din ce în ce mai mare. În Berlin, protejarea 
magnaţilor din domeniul financiar căzuse în sarcina lui Honig. 
Prin urmare, dacă era cineva în poziţia de a ști cum se protejau 
cei bogaţi și puternici în măreţia lor, în special în orașul Berlin, 
acela era Diedrich Honig. 

— Cu tot respectul, Herr Honig, sări McVey, am mai fost 
amenințat și mai înainte, și până acum am reușit să 
supraviețuiesc. Același lucru l-aș putea spune și despre 
inspectorii Noble și Remmer. Așa că haideţi să lăsăm asta la o 
parte și să trecem la motivul sosirii noastre aici: crime. O serie 
din aceste crime este posibil să fi început acum treizeci de ani, 
sau chiar mai demult, și continuă și astăzi. Una dintre ele s-a 
petrecut la New York, chiar în ultimele douăzeci și patru de ore. 
Victima era un evreu pe nume Benny Grossman. Era și poliţist, 
și un foarte bun prieten al meu, spuse McVey, cu vocea 
încărcată de mânie. Lucrăm la acest caz de ceva vreme, însă 
abia de vreo două zile am început să ne facem o idee cu privire 


401 


la identitatea sursei. Și de câte ori ne îndreptăm către ceva, 
imediat apare și numele lui Erwin Scholl. Criminali plătiţi, Herr 
Honig. Acesta este un delict care se pedepsește cu închisoare 
pe termen lung aproape oriunde în lume, și chiar cu pedeapsa 
capitală. 

Deasupra lor se auziră râsete, urmate de scârțâitul 
parchetului, pe măsură ce mai mulţi oameni intrară să ia masa 
de prânz. În același timp, mirosul înțepător de varză călită se 
împrăștie prin aer. 

— Vreau să stau de vorbă cu Scholl, spuse McVey. 

Honig era destul de rezervat. 

— Nu știu dacă acest lucru este posibil, domnule poliţist. 
Dumneavoastră sunteţi american. Nu aveţi nicio autoritate în 
Germania. Și în afară de situaţia în care aveţi dovezi clare ale 
unei crime comise aici, eu... 

— Uitaţi cum stă treaba, îl întrerupse McVey, neluându-i în 
seamă reticenţa. Avem nevoie de un mandat de arestare pe 
numele inspectorului Remmer, care să-l facă pe Scholl să se 
predea Poliției Federale Germane, pentru a fi extrădat în Statele 
Unite. Va fi acuzat pe baza faptului că este suspectat că a plătit 
niște criminali să ucidă în numele lui. Consulatul american va fi 
informat de acest lucru. 

— Un mandat de acest fel nu va însemna nimic pentru un om 
ca Scholl, spuse Honig încet. Avocaţii lui îl vor înghiţi la masa de 
prânz. _ 

— Știu, spuse McVey. Insă eu îl vreau oricum. 

Honig își încrucișă mâinile pe masă în faţa lui și ridică din 
umeri. 

— Domnilor, tot ce pot să vă spun este că voi face tot ce voi 
putea. 

McVey se aplecă înspre el. 

— Dacă dumneavoastră nu puteţi aranja acest lucru spuneți- 
ne acum și voi găsi pe cineva care să poată. Trebuie făcut chiar 
azi! 


402 


92. 


Von Holden ieșise din apartamentul lui Scholl de la Grand 
Hotel Berlin la ora opt fără zece dimineața. La ora zece și zece, 
avionul său particular se înclină pentru aterizare pe aeroportul 
Kloten din Zurich. La ora 10:52, își parcă limuzina în garajul de 
la Anlegeplatz și la ora unsprezece fix Von Holden bătu ușor în 
ușa de la dormitorul Joannei. Trebuia să o convingă pe Joanna, 
să o mângâie și să facă orice mai era necesar pentru a o 
readuce la starea ei de spirit anterioară, când era și cooperantă, 
și dispusă să se ocupe de Elton Lybarger. Acesta fusese motivul 
pentru care Von Holden ţinea în brațe un pui de Saint-Bernard 
negru, care dăduse ordin să-i fie pregătit la sosirea sa. 

— Joanna, spuse el, după ce prima bătaie în ușă rămase fără 
răspuns. Sunt eu, Pascal. Știu că ești supărată. Trebuie să 
vorbesc cu tine. 

— Nu am nimic de discutat nici cu tine, nici cu altcineva! îi 
aruncă ea prin ușa închisă. 

— Te rog... 

— Nu! La naiba! Pleacă acum! 

Von Holden puse mâna pe mâner și îl răsuci. 

— A încuiat ușa, spuse agenta de pază Frieda Vossler cu 
asprime. 

Von Holden se întoarse să se uite la ea. Severă și autoritară, 
avea o constituţie solidă și maxilarul pătrat. Avea nevoie să se 
destindă și să zâmbească și să devină ceva mai feminină, dacă 
acest lucru era posibil, pentru ca un bărbat să o privească și cu 
alt sentiment în afară de dispreț. 

— Poţi să pleci, îi spuse Von Holden. 

— Mi s-a dat ordin să... 

— Poţi să pleci! îi spuse Von Holden privind-o furios. 

— Da, Herr Von Holden, spuse Frieda Vossler, care își prinse 
aparatul de emisie-recepţie la cingătoare, îi aruncă o privire 
tăioasă, apoi se îndepărtă. 

Von Holden se uită lung în urma ei. Dacă aceasta ar fi fost 
bărbat și ar fi făcut parte din Spetsnaz, ar fi omorât-o chiar și 
numai pentru privirea aceea. Apoi căţelușul scânci și se foi în 
braţele sale, așa că atenţia îi reveni înapoi la ușă. 


403 


— Joanna, spuse el cu blândeţe. Am un cadou pentru tine. De 
fapt e pentru Henry. 

— Ce e cu Henry? 

Deodată Joanna deschise ușa larg și apăru în cadrul ei cu 
picioarele goale, îmbrăcată în blugi și un tricou. Ideea că cineva 
ar fi putut să-i facă vreun rău câinelui ei, care se afla tot la 
hotelul pentru animale din Taos, o îngrozea pur și simplu. Apoi 
văzu cățelușul. 

Cinci minute mai târziu, după ce sărutase lacrimile din ochii 
Joannei, Von Holden se uita la ea cum se așezase pe jos și se 
juca cu Saint-Bernardul de cinci săptămâni. Îi explicase că filmul 
pe care-l văzuse privind escapada sexuală evidentă la care 
participase era un studiu de o oarecare cruzime, faţă de care el 
protestase vehement, însă pentru care insistase Consiliul de 
administraţie al lui Lybarger, după ce aceștia puseseră serios la 
îndoială capacitatea lui de a deţine controlul corporației lui 
multinaționale în valoare de cincizeci de miliarde de dolari. 
Temându-se de un al doilea accident cerebral sau de un atac de 
cord, reprezentanţii de la Asigurări doriseră o dovadă fără 
echivoc a forței sale și a tonusului său fizic în activităţile de zi cu 
zi care implicau un consum maxim de energie. Testele obișnuite 
nu erau suficiente, iar cei de la Asigurări îi solicitaseră medicului 
lor șef să găsească ceva, după ce se va consulta cu Saletti. lar 
Salettl, știind că în prezent Lybarger nu era nici căsătorit, nici 
implicat emoţional în vreo relaţie, și observând cât de mult se 
atașase acesta de Joanna și câtă încredere avea în ea, își 
dăduse seama că ea era singura persoană cu care el s-ar fi 
simţit confortabil. Temându-se că niciunul dintre ei nu ar fi fost 
de acord cu această propunere dacă le-ar fi cerut părerea, 
Salettl hotărâse să-i sedeze pe amândoi fără ca vreunul dintre ei 
să știe ceva. Experimentul fusese realizat, înregistrat, iar 
rezultatele fuseseră expuse în fața Consiliului de administraţie. 
Caseta video, realizată în unic exemplar, fusese distrusă încă de 
atunci. Nimeni altcineva nu mai asistase la scena respectivă, 
camerele video fuseseră acţionate prin telecomandă. 

— Joanna, pentru ei nu a fost decât un subiect legat de 
afaceri, și nimic altceva. Am încercat să mă opun, însă mi s-a 
spus că voi fi dat afară din companie dacă voi continua să 
protestez. Nu puteam să fac așa ceva, de dragul domnului 
Lybarger și al tău. Pentru că măcar știam că eu voi fi de faţă, și 


404 


nu un străin oarecare. Îmi pare rău..., spuse el cu blândețe, în 
vreme ce Joannei i se umpluseră ochii de lacrimi. Încă o zi, te 
rog, Joanna! Pentru domnul Lybarger. Numai călătoria până la 
Berlin, și apoi vei pleca acasă la tine! Von Holden se așeză și el 
pe podea alături de ea și frecă pe burtică Saint-Bernardul care 
se rostogolise pe spate. Dacă vrei totuși să pleci acum, eu te 
înțeleg și îţi voi pune o mașină la dispoziţie ca să te duci la 
aeroport. Putem angaja temporar un fizioterapeut și mâine o să 
ne descurcăm cu domnul Lybarger cât de bine o să putem. 

Joanna se uită lung la Von Holden, ezitând ce hotărâre să ia. 
Era furioasă și ultragiată din cauza a ceea ce i se făcuse cu o 
atât de mare lipsă de scrupule, însă mai era și nedumerită din 
cauză că-și dădea seama că Elton Lybarger fusese și el o 
victimă, ca și ea, iar ea era încă foarte implicată din dorința de 
a-l ajuta să se vindece. 

Von Holden își retrase mâna, iar ghemotocul cu blana neagră 
se chinui să se ridice în picioare și îl linse pe degete. Von Holden 
îi răspunse scărpinându-l pe cap și după urechi, având pe față 
același zâmbet cald, afectuos, care îi topise inima încă din prima 
zi în care-l întâlnise. In acel moment, Joanna decise că tot ce-i 
spusese el era adevărat și că, în condiţiile date, rugămintea lui 
nu era chiar atât de nerezonabilă. 

— Am să merg cu tine la Berlin, spuse ea cu un zâmbet trist, 
timid. 

Von Holden se aplecă spre ea și o sărută pe frunte, apoi îi 
mulțumi pentru înţelegere. 

— Joanna, eu trebuie să mă întorc la Berlin astăzi pentru 
ultimele pregătiri. Imi cer scuze, însă nu am de ales. Tu ai să vii 
mâine, împreună cu domnul Lybarger și cu ceilalți, da? 

Joanna ezită și, pentru o clipă, el se gândi că era pe punctul 
de a se răzgândi, însă apoi o văzu cum se destinde. 

— O să ne întâlnim acolo, nu-i așa? îl întrebă ea. 

— Bineînţeles, îi spuse Von Holden zâmbind cu înţeles. 

Joanna își simţi propriul zâmbet și se destinse pentru prima 
dată de când văzuse filmul de pe caseta video. Von Holden mai 
zbârli o dată în joacă urechile cățelului, apoi se ridică în picioare, 
îi dădu mâna Joannei și o ajută și pe ea să se ridice. În acest 
timp, scoase un plic din buzunar și îl puse pe masa de lângă ea. 

— Un gest din partea corporației pentru a te ajuta să treci 
peste neplăceri și să depășești orice suferinţă ţi-a fost 


405 


provocată. Mă tem că nu e ceva prea personal, însă e foarte util, 
cu siguranţă. Ne vedem în Berlin, îi mai șopti el, apoi plecă. 

Joanna rămase uitându-se lung la plic, în timp ce cățelușul 
scâncea la picioarele ei. În cele din urmă îl luă și îl deschise. 
Când văzu ce era înăuntru, rămase fără aer: un cec pe numele 
ei pentru suma de cinci sute de mii de dolari. 


93, 


Remmer ieși cu Mercedesul de pe Hardenbergstrasse și intră 
în garajul subteran al unei clădiri municipale cu numărul 15. Una 
dintre cele două mașini de escortă de la poliţia federală, de 
culoare cenușie și fără număr de înmatriculare, intră după ei și 
parcă în faţa lor. Osborn zări feţele polițiștilor când cobori din 
mașină și merse alături de ceilalţi către ascensoare. Erau mai 
tineri decât se așteptase, aveau probabil chiar mai puţin de 
treizeci de ani. Acest lucru îl surprinse, fără să știe de ce, și îi 
trecu prin minte imaginea unei întregi avangarde de oameni mai 
tineri decât el și care veneau din spate ca profesioniști. Acest 
lucru nu îl făcea să se simtă bătrân, însă părea să dezechilibreze 
lucrurile așa cum le știa el. Poliţiștii fuseseră întotdeauna mai 
mari decât el și el fusese întotdeauna în prima linie a tinerilor 
care se ridicau, ceilalţi fiind încă elevi de școală. Însă deodată 
lucrurile nu mai stăteau așa. Nu știa motivul pentru care îi 
venise să se gândească la acest lucru tocmai atunci, însă 
probabil că încerca să nu se gândească la locul spre care se 
îndreptau și la ce ar fi putut să se întâmple în momentul în care 
ajungeau acolo. 

Stătuseră în încăperea aceea privată de la restaurant mai 
mult de două ore, luaseră masa de prânz, băuseră cafea și 
așteptaseră. Apoi Honig le trimisese veste că judecătorul care 
se ocupa de criminalistică, Otto Gravenitz, îi va primi în biroul 
său la ora trei. 

Pe parcursul drumului, McVey îl sfătuise ce să scrie în 
mărturia lui. Cuvintele pe care le rostise Merriman chiar înainte 
de a muri erau ceea ce îi interesa pe ei, iar Osborn trebuia să 
ofere numai datele esențiale referitoare la ce se întâmplase. Cu 
alte cuvinte, nu trebuia să-l menţioneze pe detectivul particular 


406 


Jean Packard, să nu pomenească de seringi și nici de substanţa 
pe care i-o administrase Osborn. McVey încerca de fapt să 
găsească o modalitate de a atenua teama lui Osborn, pe care el 
nu o menţionase, dar care era în mod cert reală, de a intra într-o 
situaţie în care ar putea fi forțat să se incrimineze singur și să 
fie acuzat de tentativă de omucidere. 

Gestul lui McVey venea dintr-o intenţie generoasă, iar Osborn 
trebuia să-l aprecieze, și chiar o făcu, numai că el știa că exista 
și un revers al medaliei. McVey nu își făcea griji că Osborn ar fi 
putut să se pună pe el în pericol, însă el nu dorea o complicaţie 
care să-i pericliteze șansele de a obţine un mandat de arestare 
pentru Scholl, cu acuzaţia că angajase niște ucigași plătiți. Asta 
însemna că audierea trebuia să decurgă simplu și să fie 
direcționată către Scholl, atât pentru judecător, cât și pentru 
Honig, a cărui opinie cântărea în mod evident foarte mult. Dacă 
Osborn ar fi mers prea departe cu spusele sale, ar fi intrat într-o 
cu totul altă poveste, care ar fi putut să direcționeze atenţia de 
la Scholl la Osborn și care ar periclita în mod serios motivul 
principal pentru care se duseseră acolo. 

— Ce crezi? îl întrebă McVey pe Remmer când se închiseră 
ușile ascensorului. Au aflat că suntem aici? 

Remmer ridică din umeri. 

— Tot ce pot să-ţi spun este că nu am fost urmăriţi de la avion 
până am ajuns la Berlin. Și nici de la restaurant până aici. Însă 
cine știe pe unde ei au ochi, iar noi nu știm. Cred că e mai 
prudent să presupunem că au aflat, nu-i așa? 

Noble îi aruncă o privire lui McVey. Remmer avea dreptate, 
era mai prudent să fie cu garda sus. Chiar dacă „gruparea” nu 
știa că ei se aflau acolo, trebuiau să ia în consideraţie faptul că 
vor afla în curând. Văzuseră deja prea multe din metoda lor de 
lucru. 

La etajul al șaselea, ascensorul se opri, iar ei ieșiră, pășind 
într-o zonă de primire, de unde fură îndrumați către un birou 
personal și rugaţi să aștepte acolo. 

— İl cunoşti pe acest judecător? Gravenitz? Așa îl cheamă? 
întrebă McVey, privind în jurul său la ceea ce era în mod evident 
biroul unui funcţionar public. Biroul simplu din metal și scaunul 
din același set erau identice cu mobilierul din oricare instituţie 
publică din L.A., la fel ca și biblioteca nepretenţioasă și 
ilustrațiile ieftine de pe pereţi. 


407 


Remmer clătină din cap. 

— Nu prea bine, dar îl știu, spuse el. 

— La ce ne-am putea aștepta? 

— Depinde ce i-a spus Honig. Fără îndoială, a fost suficient 
pentru a-l determina să accepte să ne primească. Dar să nu 
crezi că datorită faptului că Honig a stabilit întâlnirea, sau că 
Gravenitz a fost de acord să ne primească imediat, înseamnă că 
rezultatul e ca și garantat. Gravenitz va trebui convins. 

McVey se uită la ceas și se așeză pe colţul unui birou, pe 
urmă îl privi pe Osborn. 

— Sunt bine, spuse Osborn, care se duse și se sprijini de 
perete, lângă fereastră. 

McVey nu uitase de atacul său asupra lui Merriman și nici nu 
avea să o facă. Aceasta era o altă poveste, la care el nu dorea 
să se gândească, cel puţin nu atunci. Și totuși atârna undeva 
deasupra capului său, pentru că știa că va veni vremea când 
faptului respectiv i se va da importanţa cuvenită. 

Se deschise ușa și Diedrich Honig intră în birou, scuzându-se 
că judecătorul Gravenitz mai întârzie, însă îi va primi cât de 
curând. Apoi își îndreptă privirile spre Noble și îi spuse acestuia 
că venise un mesaj pentru el și că trebuia să sune de urgență la 
biroul său din Londra. 

— O breșă, poate? spuse Noble îndreptându-se spre birou și 
ridică receptorul. 

In treizeci de secunde obţinu legătura cu biroul lui. După încă 
douăzeci de secunde fu transferat câtre inspectorul șef de la 
Omucideri, de la poliţia din Londra. 

— O, Doamne, nu se poate! spuse el o clipă mai târziu. Cum 
s-a întâmplat așa ceva? Avea pază douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru. 

— Lebrun, oftă McVey. 

— Şİ unde Dumnezeu este acum? întrebă Noble nervos. 
Găsiţi-l și, când dați de el, ţineți-l izolat. Când aveţi vreo 
informaţie, trimiteţi-o la biroul inspectorului Remmer, la Bad 
Godesberg! 

Noble închise telefonul și se întoarse către McVey, să-i 
comunice detaliile referitoare la uciderea lui Lebrun și faptul că 
dispăruse Cadoux în confuzia care urmase după ce-l împușcase 
pe îngrijitor. 


408 


— Pun pariu că îngrijitorul este mort, spuse McVey printre 
dinţii încleștați. 

— Da, așa este. 

McVey își trecu o mână prin păr și traversă încăperea. Când 
reveni, se uită direct la Honig. 

— Vi s-a întâmplat să pierdeţi vreun prieten în timp ce vă 
făceaţi datoria, Herr Honig? 

— Nu poţi juca acest joc fără să treci și prin așa ceva..., rosti 
Honig încetișor. 

— Atunci cât trebuie să-l mai așteptăm pe judecătorul 
Gravenitz? 

Aceasta nu fusese o întrebare, fusese o solicitare. 


94. 


Grandios, scund și roșu la față, cu un smoc de păr cărunt cu 
tentă argintie, judecătorul de criminalistică Richter Otto 
Gravenitz gesticulă către un grup de scaune din piele și lemn de 
tec birmanez, și le spuse în germană să ia loc. Rămase în 
picioare până se așezară cu toţii, apoi trecu prin faţa lor și se 
așeză la un birou masiv în stilul rococo, iar tălpile picioarelor lui 
cu greu atingeau covorul oriental de sub ele. Contrastând cu 
decorul spartan din restul clădirii, biroul lui Gravenitz era o oază 
de bogăţie a bunului gust, de antichități și de bunăstare. De 
asemenea, aranjamentul interior atent calculat demonstra 
putere și poziție socială. 

Intorcându-se către ceilalţi, Honig explică în engleză că din 
cauza poziţiei înalte a domnului Scholl și a gravităţii acuzaţiei 
aduse împotriva dumnealui, judecătorul Gravenitz hotărâse să 
conducă el însuși ședința, fără prezenţa unui procuror de stat. 

— Bine, spuse McVey, să continuăm. 

Gravenitz se aplecă și porni un casetofon pe înregistrare, iar 
la ora trei și douăzeci și cinci începură. 

Intr-o scurtă introducere, tradusă de Remmer în germană, 
McVey explică cine era Osborn, faptul că acesta avusese ocazia 
să-l întâlnească pe ucigașul tatălui său într-o cafenea din Paris, 
și cum, în absenţa poliţiei și de teama că l-ar putea pierde, îl 
urmărise până într-o poiană din apropierea Senei. Acolo își 


409 


făcuse curaj pentru a-l aborda și a-l chestiona în această 
privință, însă Merriman fusese ucis prin împușcare câteva 
momente mai târziu de către un atacator despre care ei 
considerau, de asemenea, că era angajat de Erwin Scholl. După 
ce termină, McVey îl măsură pe Osborn din priviri, apoi îi oferi 
cuvântul și se așeză la loc. 

Remmer traduse cât timp Gravenitz îl puse pe Osborn să 
depună jurământ, pe urmă Osborn își începu mărturia, prin care 
repetă ce spusese McVey mai devreme, și apoi spuse adevărul 
pur și simplu. 

Lăsându-se pe spate, Gravenitz îl examină pe Osborn, în 
același timp fiind atent la traducere. Când Osborn termină, îi 
aruncă o privire lui Honig, apoi își îndreptă din nou privirile 
înspre Osborn. 

— Sunteţi sigur că Merriman l-a ucis pe tatăl dumneavoastră? 
Sigur după aproape treizeci de ani? 

— Da, domnule, spuse Osborn. 

— Cu siguranță că l-aţi urât. 

McVey îi aruncă lui Osborn o privire de atenţionare. Ai grijă, îi 
spunea, te pune la încercare. 

— Și dumneavoastră l-aţi fi urât, răspunse Osborn fără să 
clipească. 

— Știţi motivul pentru care Erwin Scholl ar fi dorit moartea 
tatălui dumneavoastră? 

— Nu, domnule, răspunse Osborn liniștit, iar McVey răsuflă 
ușurat; Osborn se descurca bine. Trebuie să ţineţi cont că eram 
doar un copil pe vremea aceea. Numai că am văzut chipul 
individului și nu l-am mai uitat niciodată. Și nu l-am mai văzut 
niciodată până în seara aceea la Paris. Nu știu ce altceva aș mai 
putea să vă spun. 

Gravenitz aşteptă, apoi se uită înspre McVey. 

— Sunteţi sigur, fără nicio îndoială, că Erwin Scholl, cel care 
se află acum în Berlin, este aceeași persoană care l-a angajat pe 
Albert Merriman? 

— Da, domnule, spuse McVey ridicându-se în picioare. 

— De ce credeți că individul care l-a împușcat pe Herr 
Merriman era tot un angajat al lui Herr Scholl? 

— Din cauză că oamenii lui Scholl au încercat să-l omoare pe 
acesta și mai înainte și din cauză că Merriman se ascunsese 


410 


pentru o vreme îndelungată. În cele din urmă au reușit să-i dea 
de urmă. 

— Și sunteți sigur, fără nicio îndoială, că Scholl se află în 
spatele acestor lucruri? 

Acesta era genul de lucru pe care McVey încercase să-l evite, 
însă Gravenitz, ca orice judecător respectabil din orice colț al 
lumii, avea o intuiţie aparte, așa cum au părinții, și transmitea 
aceeași avertizare: dacă minţi, te-ai dus! 

— Dacă pot dovedi acest lucru? Nu, domnule, încă nu. 

— Înţeleg..., spuse Gravenitz. 

Scholl era o personalitate internaţională, un tip foarte sus-pus 
și important, iar Gravenitz era nehotărât. Un judecător care 
avea ceva minte nu ar fi semnat cu ușurință un mandat de 
arestare pe numele lui Erwin Scholl, la fel cum nu ar fi făcut-o 
nici pentru cancelarul ţării, iar McVey era conștient de acest 
lucru. lar mărturia lui Osborn, chiar așa puternică cum era, dacă 
stăteai să te gândești mai bine nu era în realitate decât ceva din 
auzite, și nimic mai mult. Trebuia făcut ceva pentru a-l 
impulsiona pe Gravenitz, altfel erau nevoiţi să se ducă la Scholl 
fără un mandat scris, și ăsta era ultimul lucru pe care McVey 
dorea să-l facă. Probabil că Remmer simţise și el același lucru, 
pentru că se ridică deodată în picioare, împingându-și scaunul 
mai în spate. 

— Onorată instanță, spuse el în germană, după cum am 
înţeles, unul dintre motivele principale pentru care aţi fost de 
acord să ne primiţi într-un timp atât de scurt a fost din cauză că 
doi colegi, ofițeri de poliţie, care lucrau la acest caz, au fost 
împușcați. Dacă ar fi fost unul singur, ar fi fost o coincidenţă, 
însă doi... 

— Da, acest lucru a cântărit mult când am luat hotărârea, 
spuse Gravenitz. 

— Atunci trebuie să știți că unul a fost poliţist în New York și a 
fost ucis în propria lui casă. Cel de-al doilea, un membru foarte 
respectat al poliţiei din Paris, a fost rănit grav în gara din Lyon, 
apoi a fost transportat la Londra și internat într-un spital sub un 
nume fals, și a stat sub pază douăzeci și patru de ore pe zi. 

Remmer făcu o pauză, apoi continuă: 

— Cu puţin timp în urmă a fost omorât, împușcat în rezerva 
lui de la spital. 

— Îmi pare rău..., spuse Gravenitz cu sinceritate. 


411 


Remmer îi acceptă regretele, apoi continuă: 

— Avem toate motivele să credem că individul care a făcut 
aceasta lucra pentru organizaţia lui Scholl. Trebuie să-l 
interogăm personal pe Herr Scholl, Onorată Instanță, nu să 
discutăm cu avocații lui. Fără un mandat scris, nu vom putea 
niciodată să facem acest lucru. 

Gravenitz își lipi palmele una de cealaltă și se lăsă pe spate, 
apoi îl privi pe McVey, care se uita drept în ochii lui, așteptându-i 
hotărârea. Fără să lase să se vadă ceva pe chipul său, se aplecă 
și scrise ceva pe o hârtie cu antet oficial din faţa lui. Apoi, 
trecându-și o mână prin coama argintie și aruncându-i o privire 
lui Honig, se uită după Remmer. 

— Okay, spuse el în engleză. Okay. 


95. 


McVey aşteptă împreună cu Noble și cu Osborn până când 
Gravenitz semnă Haftbefehl, mandatul de arestare pentru Erwin 
Scholl, după care i-l dădu lui Remmer. Apoi, după ce-i mulţumiră 
lui Gravenitz și dădură mâna cu Honig, cei patru părăsiră sala de 
judecată și coborâră până la garaj cu ascensorul personal al lui 
Gravenitz. 

Mergeau pe un teren minat și știau cu toţii acest lucru, chiar 
și Osborn. Deși obținut după atâtea eforturi, ordinul de judecată 
care se afla acum în buzunarul lui McVey era practic inutil, așa 
cum sugerase și Honig. Dacă i l-ar fi prezentat lui Scholl ca pe 
un fapt oarecare - „Bună seara, domnule, suntem de la poliţie și 
avem un mandat de arestare pe numele dumneavoastră din 
aceste motive” - poate că Scholl s-ar fi lăsat dus la închisoare ca 
un oarecare, însă în mai puţin de o oră ar veni o armată de 
avocaţi care ar conduce toate discuţiile, iar în final Scholl ar 
pleca acasă, cel mai probabil fără să fi rostit nici măcar un 
singur cuvânt. În săptămânile următoare, Scholl va trimite o 
mulţime de depoziţii și nenumărate persoane extrem de distinse 
vor garanta pentru caracterul lui Scholl și vor jura că acesta era 
total neimplicat, negând că ar fi cunoscut vreodată, sau că ar fi 
lucrat, sau că ar fi avut motive să lucreze cu tatăl lui Osborn, 
sau cu oricare altul dintre cei care fuseseră uciși; negând că ar fi 


412 


auzit vreodată de un om cu numele de Albert Merriman, cu atât 
mai mult că nu a avut niciodată de-a face cu el; declarând că se 
aflase în cu totul altă parte, și nu pe proprietatea din Long Island 
în perioadele menționate; negând că ar fi auzit vreodată sau că 
ar fi avut vreodată de-a face cu un fost agent Stasi pe nume 
Bernhard Oven; declarând că se aflase în Statele Unite și 
nicăieri în apropiere de Paris în ziua în care fusese ucis Albert 
Merriman. Și toate aceste mărturii sub jurământ, întărite de 
importanța celor care le vor oferi, vor garanta până la urmă 
totala nevinovăție a lui Scholl. Adăugând și faptul că nu exista 
nicio dovadă concretă, acuzaţiile vor fi respinse cu 
promptitudine. 

Apoi, poate după un an sau doi, numele și persoana lui Scholl 
fiind la mare distanță și episodul fiind uitat cu desăvârșire, ar 
interveni și răzbunarea rece, detașată, despre care îi prevenise 
Honig. lar McVey, Noble, Remmer și Osborn își vor vedea 
carierele și apoi propriile lor vieţi cum se transformă în fărâme. 
Prieteni, colegi și oameni de care nu auziseră niciodată vor 
apărea cu acuzaţii de furt, corupere, depravare sexuală, 
malpraxis, și chiar mai rău. Familiile lor vor ajunge de râsul 
tuturor și numele lor, de care se mândreau cândva, vor intra în 
titlurile ziarelor cât timp va fi necesar pentru a-i distruge. In 
comparaţie cu ei, Humpty-Dumpty*! va fi un imens edificiu de 
granit, sculptat în întregime pentru eternitate alături de ceilalți 
mari supraviețuitori de pe vârfurile stâncoase ale Muntelui 
Rushmore. 

Scrâșnind din roţi, Remmer scoase mașina din garaj și intră 
pe Hardenbergstrasse, escortat în spate de o mașină a poliţiei 
federale. După cinci minute intră într-un garaj de pe o stradă 
vizavi de Europa-Center, o clădire din oțel și sticlă cu douăzeci și 
două de etaje. 

— Auf Wiedersehen. Danke, spuse el în aparatul său de 
emisie-recepţie. 

— Auf bald! Pe curând! 

Mașina care îi escortase acceleră și dispăru în trafic. 

— Presupun că de-acum simţi că suntem în siguranţă, spuse 
Noble, în vreme ce Remmer parcă într-un loc mai departe de 
intrare. 


31 Personaj reprezentat printr-un ou, care face parte din poeziile și cântecele pentru 
copii (n.t.). 
413 


— Sigur că suntem în siguranță, spuse Remmer, care cobori 
din mașină, scoase arma semiautomată din compartimentul din 
portieră și o încuie în portbagaj. 

Apoi își aprinse o ţigară și îi conduse pe o platformă, apoi 
printr-o ușă de serviciu din metal și de-a lungul unui culoar plin 
de conducte de apă și de instalaţii electrice, care ducea direct 
sub strada de deasupra lor și care făcea legătura la capătul 
celălalt cu complexul Europa-Center. 

— Știm unde se află Scholl acum? întrebă McVey, iar ecoul 
vocii lui răsună de-a lungul coridorului. 

— La Grand Hotel Berlin, pe Friedrichstrasse, vizavi de 
Tiergarten. De aici e cale de o plimbare mai lungă pentru un 
domn în vârstă ca dumneata, spuse Remmer și îi zâmbi lui 
McVey, apoi împinse o ușă de incendiu de la capătul culoarului. 

Işi stinse ţigara într-o scrumieră, se opri la ascensorul de 
serviciu și apăsă pe buton. 

Ușa se deschise aproape imediat și cei patru intrară. Remmer 
apăsă butonul pentru etajul al șaselea, ușile se închiseră și 
ascensorul începu să urce. Abia atunci Osborn își dădu seama, 
uitându-se la Remmer dintr-o parte, că acesta purtase tot timpul 
o armă la el. Uitându-se la ceilalți trei așa cum stăteau acolo în 
tăcere, în lumina palidă a ascensorului, se simţi total nelalocul 
lui, ca și cum ar fi fost al cincilea la un joc de bridge sau cavaler 
de onoare la nunta fostei sale soţii. Aceștia erau polițiști cu 
vechime, profesioniști, ale căror vieţi erau strâns legate una de 
alta în acea lume așa cum se prindeau mușchii de oasele dintr- 
un corp. Mandatul din buzunarul lui McVey fusese emis de unul 
dintre cei mai renumiţi judecători din criminalistică, iar omul 
împotriva căruia acționau ei era aproape o personalitate 
mondială, care probabil că avea propria lui armată. McVey îi 
comunicase că motivul pentru care îi însoțea și el la Berlin era 
pentru a depune mărturie, și el făcuse acest lucru. lar acum nu 
mai era nevoie de el. Oare era atât de naiv încât să creadă că 
McVey chiar avea de gând să meargă mai departe și să respecte 
ceea ce-i spusese și să-l lase și pe el să meargă cu ei atunci 
când îl vor confrunta pe Scholl? Deodată simţi un nod 
strângându-i-se în stomac. Lui McVey nu-i păsa de războiul 
personal al lui Osborn. Planurile lui îi aparţineau în întregime și 
nu priveau pe nimeni altcineva. 

— Ce este? îl întrebă McVey, văzându-l că se uită fix la el. 


414 


— Mă gândeam, spuse Osborn liniștit. 

— Nu exagera cu gânditul, îi spuse McVey fără să zâmbească. 

Ascensorul încetini, apoi opri. Ușa se deschise și Remmer ieși 
primul. Mulţumit, îi conduse pe un culoar cu pardoseala 
acoperită de covoare. Se aflau într-un hotel. Hotelul Palace. 
Osborn zări o broșură pe o măsuţă când trecură pe lângă ea. 

Apoi Remmer opri și bătu la ușa camerei cu numărul 6132. 
Ușa se deschise și un poliţist solid, cu aspect dur, îi introduse 
într-un apartament spaţios, care avea două camere bine 
proportionate, care comunicau printr-un hol îngust. Ferestrele 
din ambele camere dădeau spre verdeaţa din parcul Tiergarten, 
iar fereastra din prima cameră era înclinată puţin spre camerele 
din ceea ce părea o aripă nouă a hotelului. 

Remmer își introduse pistolul în geacă și se întoarse să 
discute cu polițistul care le dăduse drumul înăuntru. McVey se 
duse pe hol și aruncă o privire în cealaltă încăpere, apoi reveni. 
Noble nu era foarte încântat de proximitatea aripii noi, care 
avea mai multe camere din care se putea vedea într-a lor, chiar 
dacă dintr-o parte. McVey fu și el de acord. 

Polițistul solid își ridică brațele în sus și le spuse, vorbind cu 
un accent pronunţat, că fuseseră norocoși chiar și pentru faptul 
că reușiseră să găsească niște camere, nemaivorbind de faptul 
că acestea mai și comunicau între ele. Berlin era plin de târguri 
și de convenţii. Nici măcar poliţia federală nu avea prea mare 
influență când camerele erau rezervate cu trei luni în avans. 

— Manfred, în cazul acesta suntem super-încântaţi, spuse 
McVey. 

Remmer încuviinţă din cap, apoi spuse ceva în germană către 
poliţist și acesta plecă. Remmer încuie ușa după el. 

— Tu și cu mine ne vom stabili aici, îi spuse McVey lui 
Remmer. Noble și Osborn se pot duce în camera de alături. 

Apoi se duse la fereastră, ridică între degete materialul foarte 
subţire al storurilor și privi traficul de pe strada Kurfurstendamm 
de mai jos. 

— Telefoanele sunt sigure? întrebă el, iar privirea i se ridică 
înspre suprafaţa întunecată a parcului Tiergarten de pe partea 
cealaltă a străzii. 

— Două linii, răspunse Remmer și își aprinse o ţigară, apoi își 
scoase geaca de piele, expunându-și trunchiul musculos și un 


415 


toc de pistol de modă veche din piele, care se prindea peste 
umăr și în care Osborn văzu un pistol automat foarte mare. 

McVey își scoase și el haina și se uită înspre Noble. 

— Verifică situația cu Lebrun, ce zici? Vezi dacă nu au 
descoperit cine era cel care a tras, cum a intrat acolo, ce se mai 
știe despre Cadoux. Vezi dacă nu știe cineva unde s-a dus și 
unde se află acum. Trebuie să vedem dacă se afla acolo din 
întâmplare sau cu un scop precis. 

Işi agăţă haina în cuier și i se adresă lui Osborn: 

— Fă-te comod! O să mai stăm aici o vreme. 

Apoi se duse la baie și se spălă pe mâini și pe faţă. Când 
reveni în cameră, se ștergea pe mâini cu un prosop și i se 
adresă lui Remmer: 

— Chestia asta de mâine seară de la Charlottenburg - să 
aflăm ce-i cu ea și cine o să fie prezent acolo. Cred că oamenii 
tăi de la Bad Godesberg pot afla lucrurile astea pentru noi. 

Osborn îi lăsă acolo și se duse în cealaltă încăpere, uitându-se 
prin jur. Făcea eforturi supraomenești să-și controleze paranoia 
care îl copleșea din ce în ce mai puternic. În cameră erau două 
paturi identice, cu așternuturi în culori combinate oliv și 
albastru, o măsuţă între paturi, două corpuri micuţe cu sertare, 
un televizor, o fereastră care dădea în afară. Camera avea baie 
proprie. Ştia că mintea lui McVey cuprindea totul în întregime, 
ca un ofițer de teren cu un as subţire în manșetă, manevrând o 
mică unitate de luptă împotriva armatei unui rege, căutând 
orice posibilitate de a câștiga un avantaj față de acesta. Osborn 
nici măcar nu făcea parte din gândurile acestuia. Special îl 
așezase în cameră cu Noble, astfel încât McVey să nu se afle în 
situaţia de a rămâne singur cu el, iar Osborn să înceapă să-i 
pună întrebări. Pentru că atunci McVey ar fi în situaţia penibilă 
de a trebui să-i explice lui Osborn de ce nu putea să meargă și 
el când se duceau cu toţii să se întâlnească cu Scholl. Fusese o 
chestie deșteaptă. Să-l lege de mâini și de picioare. Să amâne 
până în ultima clipă. Apoi să iasă pe ușă, spunând: „Imi pare 
rău, dar asta este treaba poliţiei.” Apoi să-l lase în paza poliţiei 
federale care aștepta afară pe culoar. 


416 


96. 


— Cină între intimi. Ţinută festivă. O sută de invitați. Se intră 
numai pe bază de invitaţie, spuse Remmer, care stătea așezat 
la o măsuţă, îmbrăcat numai în cămașă, cu o ceașcă de cafea 
într-o mână și o ţigară în cealaltă. 

În ultima oră, vreo șase telefoane fuseseră date între Remmer 
și agenţii săi de la Divizia de Contrainformaţii de la 
Bundeskriminalamt - BKA - cu sediul la Bad Godesberg, în 
vreme ce încercau să realizeze profilul sindrofiei de la Palatul 
Charlottenburg. 

Osborn stătea și el în cameră cu ei, cu manșetele de la 
cămașă suflecate, privindu-l pe McVey cum mergea numai în 
șosete dintr-o parte în alta a încăperii. Se hotărâse că cea mai 
bună soluţie era să se folosească de McVey la fel cum se 
folosise acesta de el. Liniștit, fără pretenţii. Să încerce să 
găsească o modalitate de a profita de situaţia în care se afla, 
fără să ofere poliţiei vreo idee despre ce îl preocupa pe el. 
Aflase că Hotelul Palace făcea parte din giganticul complex cu 
magazine și cazinouri Europa-Center, din centrul Berlinului. 
Tiergarten, chiar vizavi de ei, era ca Central Park din New York, 
imens și extins, cu drumuri care-l traversau și cu poteci peste 
tot. Din ce reușise să concluzioneze din mai multe conversații 
ale polițiștilor între ei și din multitudinea de discuţii la telefon cu 
alţii, în afară de polițiștii în civil de la BKA care erau postați pe 
hol în faţa camerei lor, se mai aflau și alţii la parter, lucrând în 
schimburi de câte doi pentru a păzi holul de la intrarea în hotel, 
încă doi erau postați pe acoperiș și niște unităţi de acoperire 
conduse prin transmiţătoare stăteau și ele în alertă. Se făcuse o 
verificare de siguranţă a clienţilor care ocupau cele șase camere 
din aripa care avea vizibilitate în camera lor. Patru erau ocupate 
de niște turiști japonezi din Osaka, iar celelalte două de niște 
oameni de afaceri care participau la un târg de calculatoare. 
Unul era din Munchen, celălalt din Disney World, din Orlando. 
Toţi erau exact persoanele care pretinseseră că erau. Asta 
însemna că erau cât se putea de în siguranţă, chiar dacă 
„gruparea” descoperise unde se aflau și încerca să facă ceva în 
acest sens. Problema era însă că asta însemna și că șansele lui 


417 


Osborn de a face altceva decât ce voia McVey erau complet 
nule. 

— O corporație elveţiană cu numele Berghaus Group oferă 
recepţia, citi Remmer însemnările pe care le mâzgălise pe o 
foaie de hârtie galbenă, cu antetul oficial. 

La stânga lui, Noble vorbea agitat la telefon, având alături o 
foaie de hârtie identică cu a lui Remmer. 

— Ocazia este o festivitate în care este sărbătorită revenirea 
lui... 

Remmer se întrerupse ca să se uite din nou pe însemnările 
sale: 

— Elton Karl Lybarger. Un industriaș din Zurich care a suferit 
un accident cerebral grav cu un an în urmă la San Francisco și 
care acum s-a restabilit complet. 

— Cine naiba este Elton Lybarger? întrebă McVey. 

Remmer ridică din umeri. 

— Nu am auzit de el niciodată. Și nici de acest Berghaus 
Group. Divizia de Contrainformaţii lucrează acum la asta și 
încearcă să ne facă rost și de lista de oaspeți. 

Noble închise telefonul și își ridică privirile. 

— Cadoux a trimis un mesaj codificat la biroul meu, spunând 
că a plecat în fugă de la spital din cauză că se temea că polițiștii 
de pază îl lăsaseră pe ucigașul lui Lebrun să intre la el. Că 
aceștia făceau parte din „grupare” și că urmau să-l atace pe el. 
A spus că va lua legătura cu mine când va avea posibilitatea. 

— Când a trimis mesajul și de unde? întrebă McVey. 

— A sosit cam acum o oră și ceva. A fost trimis prin fax de la 
aeroportul Gatwick. 

e 

Menţinut în aer din cauza ceții, avionul lui Von Holden ateriză 
la aeroportul Tempelhof la ora 18:35, cu trei ore mai târziu 
decât fusese planificat. La ora 19:30 cobori dintr-un taxi pe 
strada Spandauerdamm și traversă strada înspre Palatul 
Charlottenburg, acum cufundat în întuneric și închis pentru 
seară. Fu tentat să intre pe o ușă secundară pentru a verifica 
personal ultimele preparative de securitate. Însă Viktor 
Shevchenko făcuse acest lucru deja de două ori în ziua aceea și 
îi raportase totul când el era pe drum. lar în Viktor Shevchenko 
avea încredere deplină. 


418 


Rămase acolo privind prin porţile de fier, văzând cu ochii 
minţii ce se va întâmpla acolo în mai puţin de douăzeci și patru 
de ore. Aproape că vedea și auzea totul aievea. lar gândul că se 
aflau în ajunul acestui eveniment îl emoţionă aproape până la 
lacrimi. In cele din urmă se desprinse de acolo și plecă. 

La ora cinci în după-amiaza aceea, sectorul din Berlin stabilise 
că McVey, Osborn și ceilalți sosiseră în oraș și erau cazați la 
Hotelul Palace, unde se aflau sub protecţia poliţiei federale. Era 
exact așa cum prezisese Scholl, și avusese dreptate fără 
îndoială și când spusese că aceștia veniseră la Berlin să 
vorbească cu el. Lybarger nu făcea parte din preocupările lor, și 
nici ceremonia de la Charlottenburg. 

„Găsește-i, supraveghează-i,” îi spusese Scholl. „La un 
moment dat vor încerca să ia legătura cu mine, să stabilească o 
oră și un loc unde am putea discuta. Aceasta ar fi oportunitatea 
noastră de a-i izola. Și apoi tu și Viktor veţi face ceea ce 
trebuie.” 

Da, se gândi Von Holden în timp ce mergea pe jos - vom face 
ceea ce trebuie. Cât mai rapid și mai eficient posibil. Cu toate 
acestea, Von Holden nu prea se simţea în largul lui. Știa că 
Scholl îi subestima, în special pe McVey. Aceștia erau inteligenţi 
și experimentați și fuseseră, de asemenea, și foarte norocoși. 
Aceasta nu era o combinaţie fericită și însemna că orice plan ar 
propune el, va trebui să fie excepţional de bine pus la punct, în 
care experiența și norocul să joace un rol cât mai insignifiant 
posibil. Ar fi preferat de fapt să ia iniţiativa și să termine cât mai 
rapid cu putinţă, înainte ca ei să aibă ocazia să-și ducă propriile 
planuri la îndeplinire. Numai că a reuși să ajungă la cei patru 
bărbaţi, dintre care cel puţin trei erau înarmați, păziți de poliţie, 
într-un hotel care făcea parte dintr-un complex imens cum era 
Europa-Center, era cu totul imposibil. Ar fi fost necesară o 
acţiune pe faţă, de mari proporţii, însă așa ar ieși ceva prea 
sângeros, prea zgomotos, și nici nu ar avea vreo garanţie pentru 
rezultatul final. In afară de asta, dacă ceva nu mergea așa cum 
trebuia și vreunul dintre ai lor ar fi fost prins, ar fi existat riscul 
de a compromite întreaga Organizaţie în momentul cel mai 
nepotrivit cu putință. Așa că, în afară de situaţia în care făceau 
vreo greșeală neașteptată și rămâneau astfel expuși, rămânea 
ca el să se conformeze ordinelor lui Scholl și să-i aștepte pe ei 
să facă prima mișcare. Din experienţa lui personală știa că, fără 


419 


îndoială, indiferent de contramăsurile pe care le va hotărî, 
acestea vor fi încununate de succes atât timp cât el va conduce 
personal acţiunea. Mai știa și că era mai bine să-și consume 
energia pe logistica unui plan de acţiune, decât făcându-și griji 
din cauza adversarilor săi. Și totuși prezenţa acestora era 
iritantă, iar pe el îl deranja atât de mult, încât i-ar fi cerut lui 
Scholl să amâne festivitatea de la Charlottenburg până când 
rezolva problema. Insă acest lucru nu era posibil. Scholl spusese 
asta încă de la început. 

Coti după un colț de stradă, mai merse încă puţin, apoi urcă 
treptele din fața unui bloc liniștit de pe Sophie-Charlottenstrasse 
numărul 37 și apăsă butonul soneriei. 

— Ja? se auzi o voce prin interfon. 

— Von Holden, spuse el. 

Se auzi un bâzâit puternic în momentul în care ușa se 
deblocă, și el urcă scările până la etajul al doilea, unde fusese 
ocupat un apartament spaţios pentru a găzdui sediul securităţii 
privitoare la festivitatea lui Lybarger. Un paznic în uniformă îi 
deschise ușa, iar el se duse pe un coridor, trecând de un grup de 
birouri la care mai multe secretare încă lucrau. 

— Guten Abend! Bună seara, spuse el încet și deschise ușa de 
la un birou micuţ, însă destul de eficient. 

Problema era - își continuă el cursul gândurilor - cu cât 
aceștia rămâneau la hotel mai mult timp fără să-l contacteze pe 
Scholl, cu atât avea el mai puţin timp la dispoziţie pentru a 
întocmi un plan de acţiune și cu atât aveau ei mai mult timp 
pentru a-și pune la punct planul lor. Însă acesta era un lucru pe 
care începuse deja să-l utilizeze în favoarea lui. Timpul se 
scurgea în ambele sensuri și, cu cât stăteau ei mai mult acolo, 
cu atât avea el mai multă vreme să pună în mișcare forțele care 
să-i spună cât de multe știau ei și ce puneau la cale. 


97. 


— Gustav Dortmund, Hans Dabritz, Rudolf Kaes, Hilmar 
Grunel... citi Remmer, apoi puse pe masă foaia de hârtie trimisă 
prin fax și aruncă o privire înspre McVey, care stătea jos și citea 
aceeași listă pe cinci pagini cu invitaţii de la Charlottenburg. 


420 


Herr Lybarger are câţiva prieteni foarte înstăriți și foarte 
influenţi! 

— Și câţiva nu prea înstăriți, însă la fel de influenţi, adăugă 
Noble, care studia propriul său exemplar al listei. Gertrude 
Biermann, Matthias Noll, Henryk Steiner... 

— Din punct de vedere politic, de la extrema stângă la 
extrema dreaptă. În mod normal, acești oameni nu ar sta 
împreună în aceeași încăpere, spuse Remmer și scutură o 
țigară, apoi se aplecă și își turnă un pahar cu apă minerală dintr- 
o sticlă de pe masă. 

Osborn îi privea, stând sprijinit de perete. Lui nu i se dăduse 
niciun exemplar al listei de invitaţi și nici nu ceruse una. În 
ultimele ore, pe măsură ce soseau mai multe informaţii și 
polițiștii își concentrau din ce în ce mai mult atenţia asupra lor, 
el fusese ignorat aproape total. Efectul acestui lucru era de a-l 
îndepărta și mai tare și de a-i intensifica sentimentul pe care-l 
avusese mai devreme: acela că atunci când vor pleca să se 
întâlnească cu Scholl, el nu va fi invitat să-i însoțească. 

— Naturalizat sau nu, Scholl pare să fie singurul american de 
acolo. Am dreptate sau nu? întrebă McVey, uitându-se la 
Remmer. 

— Toţi sunt identificaţi ca germani, spuse Remmer. Sunt 
șaptesprezece nume în această listă pe care Bad Godesberg nu 
a reușit până acum să le identifice. Însă, cu excepţia lui Scholl, 
toți cei care au fost identificaţi deja sunt cetăţeni germani foarte 
respectați, chiar dacă disparaţi politic. Privind lista încă o dată, 
Remmer suflă un nor de fum de ţigară, pe care McVey îl 
împrăștie cu mâna când ajunse în dreptul său. 

— Manfred, fără supărare, ce-ar fi să te lași odată de fumat, 
ce zici? 

Remmer se uită urât la el și fu pe punctul de a-i replica, însă 
McVey ridică o mână în aer și spuse: 

— Da, știu, am să mor oricum. Însă nu vreau să fii tu acela 
care să mă termine. 

— Scuze, spuse Remmer pe un ton neutru și își stinse ţigara 
în scrumieră. 

Fragmente de discuţii din ce în ce mai iritate, urmate de lungi 
perioade de tăcere, evidenţiau frustrarea colectivă a celor trei 
bărbaţi epuizați total, care încercau să pună informaţiile cap la 
cap pentru a afla ce se petrece. In afară de faptul că festivitatea 


421 


de la Charlottenburg se ţinea într-un palat, și nu în salonul unui 
hotel, la suprafaţă nu părea să mai fie și altceva în afară de ce 
se știa, adică o petrecere ca toate celelalte, cum aveau loc cu 
sutele pe an, reunind grupări din toate colţurile lumii. Însă 
suprafața era doar o suprafaţă, iar interesul lor se îndrepta către 
ce se afla dedesubt. Dacă ar fi adunat anii lor de vechime ca 
polițiști profesioniști, ar fi obținut peste o sută de ani. Asta le 
dădea o anumită intuiţie a lucrurilor pe care alţii nu o aveau. 
Veniseră la Berlin pentru Erwin Scholl și, din câte își dădeau 
seama, Erwin Scholl venise la Berlin pentru Elton Lybarger. 
Intrebarea care se punea era: de ce? Acest „de ce?” începu să-i 
intrige și mai tare când unul dintre ei își dădu seama că, dintre 
toate persoanele ilustre invitate la festivitatea care avea loc în 
onoarea lui, Lybarger era cel mai puţin ilustru și cel mai puţin 
cunoscut dintre ei. 

Căutările echipei de la Bad Godesberg în bazele de date 
arătau că Elton Karl Lybarger se născuse în Essen, Germania, în 
1933, și fusese singurul copil al unui zidar. Absolvise o școală 
publică în 1951, apoi dispăruse în cursul evenimentelor din 
Germania postbelică. Apoi, cu treizeci și ceva de ani mai târziu, 
în 1983, acesta reapăruse brusc ca multimilionar, locuind pe o 
proprietate cu un castel pe nume Anlegeplatz, care se afla la o 
distanță de douăzeci de minute cu mașina în afara Zurich-ului, 
înconjurat de servitori, și controlând acţiuni considerabile de la 
numeroase corporaţii vest-europene de prima mână. Intrebarea 
care se punea era: cum? 

Înregistrările de venit mai timpurii, din 1956 până în 1980, 
arătau că ocupaţia sa era de „contabil” și trimiteau la adrese 
care erau ale unor blocuri de locuințe pentru clasele inferioare 
din Hanovra, Dusseldorf, Hamburg și Berlin, și în cele din urmă 
din Zurich, în 1983. Și în fiecare an, până în 1983, venitul său 
abia ajungea la nivelul unui salariu mediu. Apoi, începând cu 
înregistrările din anul 19863, venitul său începuse să crească 
simţitor. In 1989, anul accidentului sau cerebral, venitul său 
impozabil ajunsese deja în stratosferă, având mai mult de 
patruzeci și șapte de milioane de dolari. Și nu exista nimic, 
nicăieri, care să explice acest lucru. Intr-adevăr, oamenii puteau 
avea succes. Uneori chiar peste noapte. Insă cum putea cineva, 
după ce ani întregi fusese un simplu contabil, trăind într-o lume 
care se afla cu un pas mai sus de sărăcie, să devină deodată un 


422 


om cu o bogăţie opulentă și cu o influenţă la fel de mare? Chiar 
și acum, el era tot un mister. Nu făcea parte din Consiliul de 
administraţie de la nicio corporație europeană, universitate, 
spital sau fundaţie. Nu era membru al niciunui club privat, nu 
avea nicio afiliere politică înregistrată. Nu avea permis de 
conducere și nici nu fusese căsătorit vreodată. Nu existau nici 
măcar cărți de credit emise pe numele său. Și atunci cine era? 
Și de ce veneau acolo o sută dintre cei mai bogaţi și mai 
influenţi cetăţeni ai Germaniei din toate colţurile ţării pentru a-i 
sărbători însănătoșirea? 

Remmer își dădu cu părerea că în toţi acei ani Lybarger se 
ocupase în secret cu traficul de droguri, mutându-se dintr-un 
oraș în altul, adunând o avere în bani gheaţă, pe care apoi îi 
spălase în băncile elveţiene, iar în 1983 adunase suficient 
pentru a-i legitima brusc. 

McVey clătină din cap. Era ceva ce le atrăsese atenţia și lui, și 
lui Noble în momentul în care văzuseră lista de invitaţi. Era ceva 
ce nu-i comunicaseră încă lui Remmer. Două dintre numele de 
pe listă - Gustav Dortmund și Konrad Peiper - erau acţionarii 
principali, împreună cu Scholl, la GDG - Goltz Development 
Group - compania care cumpărase Standard Technologies din 
Perth Amboy, New Jersey. Firma care în 1966 o angajase pe 
doctor Mary Rizzo York să experimenteze cu gaze de răcire sub 
zero grade Celsius. Mary Rizzo York, care fusese omorâtă în 
același an de ucigașul plătit Albert Merriman, din ordinul lui 
Erwin Scholl. 

Era adevărat că preluarea companiei se întâmplase într-o 
perioadă în care Scholl și Dortmund erau implicaţi în GDG. 
Konrad Peiper nu venise în cadrul companiei până în 1978. Însă 
de atunci încoace, ca președinte al ei, îi conferise, oricât de 
ilegal ar fi fost, statutul principal de furnizor de arme la nivel 
internaţional. Partea evidentă era că atât înainte de Peiper, cât 
și după aceea, Goltz Development nu avusese o activitate 
corectă și sănătoasă. 

Când McVey îl întrebă pe Remmer ce știa despre Dortmund, 
polițistul neamt glumi și spuse că în afară de postul său destul 
de „neimportant” ca președinte al Bundesbank, banca centrală 
a Germaniei, Dortmund era deja unul dintre super-bogații 
renumiţi. La fel ca familia Rothchilds, și a lui fusese una dintre 


423 


cele mai mari familii europene din domeniul bancar, pe o 
perioadă mai mare de două secole. 

— Deci, la fel ca și lui Scholl, nu i se poate reproșa nimic, 
spuse McVey. 

— Doar un scandal de proporţii l-ar putea dărâma, dacă la 
asta te referi. 

— Dar Konrad Peiper? 

— Despre el nu știu aproape nimic. Este un tip bogat și are o 
soţie extraordinar de frumoasă, care are și ea o grămadă de 
bani și propria ei influenţă. Insă ceea ce ar trebui să se știe cu 
adevărat despre Konrad Peiper este că un strămoș de-al său de 
pe linie paternă, Friedrich, a fost furnizor de arme pentru 
jumătate din planetă în ambele războaie mondiale. Astăzi, 
aceeași companie se descurcă foarte bine fabricând cafetiere și 
mașini de spălat vasele. 

McVey se uită la Noble, care clătină imperceptibil din cap. 
Situaţia era la fel de încurcată acum ca și în momentul în care 
începuseră. Festivitatea de la Charlottenburg atrăsese un grup 
de oameni printre care erau Scholl, președintele de la 
Bundesbank, președintele unei companii internaţionale care 
comercializa muniții și o parte dintre cetăţenii germani care 
erau cei mai importanţi super-bogătani, oameni cu influenţă și 
cu legături politice puternice, dintre care mulţi, în alte 
circumstanţe, ar sări unii la beregata altora, metaforic vorbind, 
dar chiar și fizic. Și totuși veneau toţi aici, braţ la braț, într-un 
muzeu decorativ construit de regii prusaci, pentru a sărbători 
însănătoșirea unui individ cu un trecut atât de lipsit de 
consistență, că puteai să-ţi treci mâna prin el. 

Și mai era și situaţia cu Albert Merriman și atacurile 
îngrozitoare care urmaseră, printre care și sabotarea trenului 
Paris-Meaux, uciderea lui Lebrun în Anglia, a fratelui acestuia la 
Lyon și împușcarea lui Benny Grossman în New York. Și mai era 
și trecutul de nazist nedezvăluit al lui Hugo Klass, reputatul 
expert în amprente de la Interpolul din Lyon, și al lui Rudolf 
Halder, șeful Interpolului din Viena. 

— Primul care a fost ucis a fost tatăl lui Osborn, în aprilie 
1966, imediat după ce inventase un tip foarte special de 
bisturiu, spuse McVey, făcând câţiva pași prin încăpere, după 
care se așeză pe pervazul ferestrei. Ultimul a fost Lebrun, în 
această dimineaţă, spuse el cu amărăciune, la scurt timp după 


424 


ce a făcut legătura dintre Hugo Klass și uciderea lui Merriman... 
Și de la primul până la ultimul, singura legătură cu toți, în linie 
dreaptă de atunci și până acum, este... 

— Erwin Scholl, termină Noble propoziţia în locul lui. 

— Și acum am revenit exact de unde am plecat, cu aceleași 
întrebări: de ce, care este motivul? Ce Dumnezeu se întâmplă? 

McVey își petrecuse cea mai mare parte a carierei sale pe 
același drum circular, punându-și de sute de ori aceeași 
întrebare. Asta se întâmpla dacă lucrai la Omucideri, doar dacă 
nu se nimerea să intri în încăpere și să găsești o persoană cu un 
pistol fumegând în mână. Și aproape de fiecare dată acest drum 
se încheia cu un detaliu ignorat până în acel moment, unul care 
devenea dintr-odată atât de clar, de parcă ar fi fost o stâncă 
imensă care se aflase tot timpul în acel loc, având vopsit pe ea 
cu litere mari, roșii, cuvântul INDICIU. 

Însă nu aceeași era situaţia acum. Acesta era un cerc care 
avea un început, dar nu părea să aibă un sfârșit. Era rotund și 
mergea în continuare. Cu cât adunau mai multe informaţii, cu 
atât cercul devenea mai mare, și asta era tot. 

— Trupurile decapitate, spuse Noble. 

McVey își ridică braţele în sus. 

— Bine, de ce nu? Hai să vedem și din perspectiva asta! 

— Ce perspectivă? Despre ce vorbiţi? întrebă Remmer, 
schimbându-și privirile de la Noble la McVey și înapoi. 

Bundeskriminalamt a lui Remmer, ca toate agenţiile de poliţie 
din ţările în care fuseseră găsite trupurile decapitate, primise 
c6pii ale rapoartelor lui McVey trimise la Interpol. În mod 
intenţionat, McVey nu informase Interpolul despre congelarea 
cadavrelor la temperaturi extrem de scăzute și nici despre 
experimentele realizate în afară de congelare. Așa că, firește, 
Remmer se afla pe un teren necunoscut; nu avea suficiente 
date. În situaţia dată, acum părea momentul cel mai potrivit de 
a fi informat și el despre toate acestea. 


98. 


Gerd Lang era un tip arătos, cu părul cârlionțat, din Munchen, 
care proiecta programe software pe calculator și venise la Berlin 


425 


să participe la o expoziţie de trei zile despre arta 
calculatoarelor. Stătea în camera 7056 din aripa nouă, cu 
cazinouri, de la Hotelul Palace. Avea treizeci și doi de ani, și 
tocmai încheiase un divorț dureros, așa că, în momentul în care 
o blondă atrăgătoare de douăzeci și patru de ani, cu un zâmbet 
încurajator, intrase în vorbă cu el în sala expoziţiei și începuse 
să-i pună întrebări despre ce făcea și cum făcea asta și cum ar fi 
putut ea să-și dezvolte priceperea în această direcţie, i se 
păruse foarte natural să o invite să discute despre aceste lucruri 
la un pahar și, poate, să ia și cina împreună. Fusese o decizie 
nefericită pentru că, după mai multe pahare și foarte puţină 
mâncare la cină, simțindu-se înveselit sufletește după depresia 
îndelungată care urmase divorțului său, nu prea era în stadiul 
de a fi complet pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple 
după ce ea îi acceptase invitaţia la un pahar, după cină, pe care 
să-l bea în camera lui. 

Prima lui impresie fusese, așa cum stăteau pe canapea, 
mângâindu-se și explorându-se unul pe altul pe întuneric, că ea 
încercase doar să-l mângâie pe gât. Apoi degetele i se 
strânseseră în jurul gâtului și ea zâmbise ca și cum ar fi fost 
doar o joacă și îl întrebase dacă-i place. Când el încercase să-i 
răspundă, degetele i se încleștaseră pe gâtul lui, strângându-l ca 
într-o menghină. Prima lui reacţie fusese să se ridice și să-i 
îndepărteze mâinile, însă nu reușise - ea era incredibil de 
puternică și zâmbea văzându-i încercările, ca și cum ar fi fost un 
joc. Gerd Lang se luptase să o îndepărteze, să se desfacă din 
strânsoarea degetelor ei ca de fier, însă nimic nu avusese efect. 
Faţa întâi i se înroșise, apoi îi devenise vineție. Și ultimul lui 
gând, deși părea ceva nebunesc și pervers, fusese că în tot acel 
timp ea nu se oprise nicio clipă din zâmbit. 

După aceea, fata îi transportă trupul în baie, îl puse în cadă și 
trase perdeaua. Apoi reveni în sufragerie, scoase din poșetă un 
binoclu de teren pentru zi și noapte și îl îndreptă spre fereastra 
luminată de la camera 6132, care era cu un etaj mai jos, pe 
partea cealaltă a clădirii, în unghi faţă de corpul în care se afla 
ea. Reglă imaginea și zări o draperie transparentă care fusese 
trasă în dreptul ferestrei și un bărbat cu părul alb care stătea 
chiar acolo. Reglă pentru vederea de noapte și îndreptă binoclul 
către acoperiș. În lumina verzuie a obiectivului pentru noapte 
zări un bărbat care stătea în picioare chiar lângă margine, cu o 


426 


pușcă automată atârnându-i pe umăr. „Poliția”, șopti ea și mută 
binoclul înapoi în direcţia ferestrei. 
e 

Osborn stătea pe marginea unei măsuţe, ascultându-l pe 
McVey în vreme ce acesta îi oferea lui Remmer niște noțiuni 
elementare despre fizica criogenică, apoi îi spuse și restul 
despre ceea ce părea să fie încercarea de a uni un cap secţionat 
de un alt trup, printr-un proces de chirurgie atomică, realizată la 
temperaturi foarte apropiate de zero absolut. Așa cum auzi 
Osborn spusă povestea, părea scoasă dintr-un film SF, numai că 
nu era, pentru că cineva ori făcea acest lucru, ori se străduia să- 
| facă. lar Remmer, stând cu un picior sprijinit pe un scaun cu 
spătarul drept, cu pistolul automat din metal albăstrui atârnând 
în tocul cu o baretă ce-i trecea peste umăr, asculta fascinat 
fiecare cuvânt rostit de McVey. 

Deodată toate păliră, când Osborn fu izbit de ideea dură și 
copleșitoare că McVey s-ar putea să nu fie în stare să rezolve 
acest caz. Oricât de bun era, poate că de data asta lucrurile îl 
depășiseră total și Scholl va câștiga în cele din urmă, așa cum 
sugerase Honig. Și după aceea ce va mai fi? 

Intrebarea nu era decât retorică, pentru că Osborn cunoștea 
deja răspunsul. Fiecare centimetru pe care-l câștigase, oricât de 
aproape ajunsese în cele din urmă, îi va exploda în faţă. Și odată 
cu asta îi va dispărea fiecare gram de speranță pe care o 
avusese vreodată în viaţa lui. Pentru că din momentul acela 
încolo, nicio persoană din lumea exterioară nu va mai ajunge 
vreodată atât de aproape de Erwin Scholl. 

— Scuzaţi-mă, spuse deodată, se ridică în picioare, trecu pe 
lângă Remmer, se duse în camera pe care o împărțea cu Noble 
și rămase acolo pe întuneric. 

Le putea auzi vocile din camera cealaltă. Vorbeau la fel ca și 
până atunci. Nu era nicio diferență dacă se afla și el acolo sau 
nu. Și mâine va fi la fel, când, cu mandatul în mână, vor ieși pe 
ușă să se întâlnească cu Scholl, lăsându-l pe el în camera de 
hotel, doar cu un poliţist BKA care să-i ţină companie. 

Fără vreun motiv anume, camera i se păru deodată 
insuportabil de închisă și de claustrofobă. Se duse la baie, 
aprinse lumina și căută un pahar. Pentru că nu zări niciunul, își 
făcu mâna căuș, se aplecă și bău direct de la robinet. Apoi își 
duse mâna udă și și-o lipi de ceafă, simţindu-i răcoarea. Îl văzu 


427 


pe Noble prin oglindă cum intră în cameră, luă ceva de peo 
măsuță, apoi îi aruncă o privire și se reîntoarse lângă ceilalți. 

Când se întinse să închidă robinetul, privirile îi fură atrase de 
propria lui imagine. Culoarea îi dispăruse de pe chip și sudoarea 
i se adunase în broboane pe frunte și pe buza superioară. Își 
ridică mâna și observă cum îi tremură. Cum stătea acolo așa, 
deveni conștient de lucrul care se agita din nou în interiorul său 
și, aproape în același timp, auzi sunetul propriei sale voci. Era 
atât de limpede, încât pentru o clipă se gândi că vorbise cu 
adevărat cu voce tare: „Scholl se află aici, la Berlin, într-un hotel 
de partea cealaltă a parcului.” 

Deodată îl străbătu un fior prin tot corpul și fu convins că era 
pe punctul de a leșina. Apoi senzaţia îi dispăru și atunci un lucru 
îi deveni limpede fără niciun dubiu. Acesta era un lucru pe care 
McVey nu i-l va putea răpi, după toate prin câte trecuse. Scholl 
era prea aproape. Indiferent ce ar fi trebuit să facă sau cum ar fi 
reușit să treacă de bărbaţii care se aflau în cealaltă cameră, el 
unul nu putea și nu voia să mai trăiască încă douăzeci și patru 
de ore fără să știe de ce îi fusese ucis tatăl. 


99, 


Imaginea celor trei bărbaţi care stăteau de vorbă într-o 
cameră de hotel putea fi interesantă sau plictisitoare, mai ales 
când era privită dintr-o cameră cufundată în întuneric, așezată 
în unghi faţă de aceștia și fotografiată de aproape cu un aparat 
foto cu teleobiectiv. 

Aparatul foto fu lăsat brusc deoparte în favoarea binocilului în 
momentul în care un al patrulea bărbat intră dintr-o altă 
cameră, luându-și o haină pe el. Unul dintre cei trei se ridică și 
se duse la el. Avu loc o scurtă conversație, apoi unul dintre 
ceilalți puse mâna pe telefon. O clipă mai târziu închise și primul 
bărbat porni spre ușă. Când fu aproape să iasă se întoarse și îi 
spuse ceva bărbatului care se dusese lângă el. Acesta ezită, 
apoi se întoarse și ieși din raza vizuală. Când reveni, îi dădu 
ceva bărbatului care se pregătea să iasă. Apoi acesta deschise 
ușa și ieși din încăpere. 


428 


Blonda atrăgătoare, cu proiectantul de software mort, în curs 
de rigidizare, aflat la numai câţiva pași de ea în baia elegantă cu 
marmură pe jos, lăsă jos binoclul și luă în mână aparatul de 
emisie-recepţie. 

— Natalia, spuse ea. 

— Lugo, veni răspunsul. 

— Osborn tocmai a ieșit. 

e 

Osborn era sigur că McVey nu i-ar fi dat în niciun caz pistolul 
automat și nici nu l-ar fi lăsat să iasă din cameră dacă ar fi știut 
ce avea el de gând să facă. Spusese pur și simplu că nu avea cu 
ce să contribuie la treburile poliţiei, că se simțea puţin ametit și 
claustrofob și că dorea să iasă să se plimbe pentru a-și limpezi 
mintea. 

Era ora zece fără cinci, iar McVey, epuizat peste măsură și cu 
o grămadă de lucruri care-l preocupau, se gândise puţin, apoi 
fusese de acord. Îi ceruse lui Remmer să trimită cu el pe unul 
dintre polițiștii BKA și îl avertizase să nu iasă din complex și să 
se întoarcă până la ora unsprezece. 

Osborn nu protestase, încuviinţase doar din cap și pornise 
către ușă. În acel moment se întorsese și îi ceruse lui McVey să-i 
dea un pistol. Fusese o mișcare calculată din partea lui Osborn, 
însă știa că McVey va trebui să evalueze în mod serios tot ce se 
întâmplase și își va da seama că Osborn nu cerea de fapt decât 
ceva mai multă siguranţă, indiferent că era însoțit de poliţist sau 
nu. Cu toate acestea, durase câteva momente lungi și 
inconfortabile până când McVey se înmuiase și îi dăduse pistolul 
automat Cz al lui Bernhard Oven. 

e 

Osborn nu făcuse douăzeci de paşi spre ascensor când se 
întâlni cu inspectorul Johannes Schneider de la BKA. Schneider 
avea în jur de treizeci de ani, era înalt și avea o umflătură pe 
nas, aproape de rădăcină, care sugera faptul că îi fusese spart 
în repetate rânduri. 

— Vrei să ieși la aer, spuse el plin de energie, vorbind engleza 
cu accent. Hai să mergem! 

Ceva mai devreme, când abia se cazaseră, Osborn găsise o 
broșură care descria Europa-Center ca un complex cu mai mult 
de o sută de magazine, restaurante, cabarete și un cazinou. 


429 


Avea pe ea tot felul de diagrame care indicau intrările și ieșirile 
din clădire. 

— Ai fost vreodată la Las Vegas, inspectore Schneider? 
întrebă Osborn zâmbind. 

— Nu, nu am fost. 

— Îmi place să joc puţin, spuse Osborn. Cum este cazinoul de 
aici? 

— Spielbank Casino? Este excelent și e foarte scump, zâmbi 
Schneider. 

— Atunci să mergem! îi întoarse Osborn zâmbetul. 

Luară ascensorul până jos, se opriră la recepţia hotelului, 
unde Osborn schimbă francii francezi care îi rămăseseră în 
mărci germane, apoi îl lăsă pe Schneider să meargă înainte spre 
cazinou. 

După un sfert de oră, Osborn îl rugă pe poliţist să preia jocul 
lui la masa de bacara, ca să se ducă repede până la toaletă. 
Schneider îl văzu cum cere lămuriri de la un gardian și apoi cum 
se îndepărtează. 

Osborn traversă sala cazinoului și coti după colţ, se asigură că 
Schneider nu îl urmărea, apoi ieși. Se opri la un chioșc cu ziare 
din holul hotelului, cumpără o hartă turistică a orașului, o puse 
în buzunar și ieși pe o ușă laterală, luând-o la stânga pe 
Nurnbergerstrasse. 

e 

Pe partea cealaltă a străzii, Viktor Shevchenko îl văzu cum 
iese. Îmbrăcat în blugi și cu un pulover închis la culoare, stătea 
pe trotuar puțin într-o parte față de lumina care venea de la un 
restaurant grecesc puternic iluminat, ascultând heavy-metal 
prin căștile unui aparat care părea un Sony Walkman. Işi ridică 
mâna ca și cum ar fi vrut să tușească și vorbi în acesta. 

— Viktor. 

— Lugo, se auzi vocea lui Von Holden prin căștile lui Viktor. 

— Osborn tocmai a ieșit și este singur. Traversează 
Budapesterstrasse, îndreptându-se către Tiergarten. 

e 

Ferindu-se de maşini, Osborn traversă Budapesterstrasse 
către trotuarul de pe partea cealaltă și se uită în urmă spre 
Europa-Center. Dacă Schneider venea în urma lui, el unul nu-l 
zări. Se feri de lumina felinarelor de pe stradă și porni în direcția 
Grădinii Zoologice din Berlin, apoi, dându-și seama că mergea în 


430 


direcția greșită, se întoarse pe unde venise. Pavajul era acoperit 
cu frunze și era alunecos din cauza unei burniţe ușoare, iar aerul 
era destul de rece și îi ieșeau aburi pe gură. Se uită înapoi și 
văzu un tip îmbrăcat cu o haină de ploaie și cu pălărie pe cap, 
plimbându-și încet câinele, care voia să amușineze fiecare 
copac și fiecare stâlp de pe stradă. Tot nu se vedea nici urmă de 
Schneider. Mări pasul și merse vreo două sute de metri, apoi se 
opri sub acoperișul luminat al unei parcări și desfăcu harta. 

Îi luă mai multe minute până descoperi ceea ce căuta. 
Friedrichstrasse se afla în capătul celălalt de la Poarta 
Brandenburgică. După estimarea sa, era un drum de zece 
minute cu taxiul sau o plimbare de o jumătate de oră prin 
Tiergarten. Un taxi era ușor de depistat. Era mai bine să meargă 
pe jos. Și, în afară de asta, va avea astfel timp să se gândească. 

e 

— Viktor. 

— Lugo, răspunse vocea lui Von Holden. 

— ÎI am. Merge spre est. Intră în Tiergarten. 

Von Holden era încă în biroul său din apartamentul de pe 
Sophie-Charlottenstrasse. Se ridicase în picioare în timp ce 
vorbea în aparatul de emisie-recepţie, nevenindu-i să creadă ce 
noroc dăduse peste el. 

— Tot singur e? 

— Da, spuse Viktor, iar vocea lui se auzi limpede precum 
cristalul prin difuzorul minuscul al aparatului. 

— Prostul de el! 

— Instrucţiuni? 

— Urmărește-l! Ajung și eu acolo în cinci minute. 


100. 


Noble închise telefonul și se uită la McVey. 

— Încă nu avem nicio veste de la Cadoux. Nu răspunde nici la 
numărul său confidenţial din Lyon. 

Agasat și frustrat, McVey se uită la Remmer, care era la a 
treia ceașcă de cafea amară în ultimele patruzeci de minute. 
Examinaseră lista invitaţilor de douăzeci de ori și, în afară de 
cele câteva nume pe care Bad Godesberg tot nu reușise să le 


431 


identifice, nu descoperiseră nimic în plus faţă de prima dată 
când se uitaseră pe ea. Poate că pe undeva, printre persoanele 
neidentificate, ar putea să descopere ceva, însă era posibil și ca 
aceștia să nu le aducă nimic nou. McVey simţea că ar trebui să 
se concentreze pe ceea ce aveau și nu pe ceea ce le lipsea, așa 
că îi ceru lui Remmer să vadă dacă nu ar putea să obţină mai 
multe informaţii despre invitaţii pe care îi identificaseră deja. 
Poate că nu conta cine erau acele persoane și cu ce se ocupau 
ele, ci poate că, la fel ca și Klass și Halder, era ceva legat de 
familiile lor sau ceva din trecutul lor, ceva ce nu se vedea la 
prima privire. 

Poate că nu avuseseră date suficiente chiar de la început, ca 
să poată face lucrurile să meargă și ca să poată descoperi 
stânca aceea pe care o căutau ei și pe care scria INDICII cu 
litere mari, roșii. Și poate că nici nu era ceva deosebit aici. Poate 
că Scholl se afla în Berlin în mod legitim și poate că toată 
festivitatea aceea în cinstea lui Lybarger nu era altceva decât 
ceea ce se vedea: o manifestare nevinovată în cinstea unui 
bărbat care fusese bolnav. Numai că McVey nu avea de gând să 
lase lucrurile la voia întâmplării până când nu afla sigur cum 
stătea treaba. Și în vreme ce așteptau să le vină mai multe 
informaţii de la Bad Godesberg, reluară aceleași raționamente, 
de data asta revenind la Cadoux. 

— Să luăm situaţia Klass-Halder și s-o aplicăm la Cadoux, 
spuse McVey, care stătea pe un scaun, cu picioarele ridicate pe 
unul dintre paturi. Ar fi putut avea o rudă - tată, frate, văr, nu 
contează - care să fi fost nazist sau simpatizant al naziștilor în 
timpul războiului? 

— Aţi auzit vreodată de Ajax? întrebă Remmer. 

Noble își ridică privirile și spuse: 

— Ajax a fost o rețea a poliţiei franceze care a lucrat 
împreună cu Rezistenţa în timpul ocupaţiei. După război au 
descoperit că numai cinci la sută dintre membri au făcut parte 
efectiv din Rezistență. Majoritatea lucrau pe ascuns pentru 
guvernul Vichy. 

— Unchiul lui Cadoux a fost poliţist, membru al grupării Ajax 
în Nisa. După război a fost eliberat din funcţie când au fost 
îndepărtați toţi cei care au colaborat cu naziștii, spuse Remmer. 

— Dar tatăl său, și el a fost în Ajax? 

— Tatăl lui Cadoux a murit în același an în care s-a născutel. 


432 


— Vrei să spui că a fost crescut de unchiul lui? întrebă McVey, 
apoi strănută. 

— Chiar așa. 

McVey se uită lung la el, apoi se ridică și traversă camera. 

— Despre asta este vorba, Manny? Despre naziști? Oare 
Scholl este nazist? Sau Lybarger? 

Reveni și luă de pe pat lista cu invitați. 

— Oare toţi acești oameni influenţi, înstăriți și educați asta 
sunt, o nouă grupare de naziști germani? 

Chiar în acel moment se aprinse becul de la fax. Se auzi un 
huruit și hârtia începu să se deruleze în afară. Remmer o scoase 
și citi ce scria. 

— Nu există nicio înregistrare a nașterii lui Elton Lybarger în 
Essen în anul 1933 sau în anii aceia. 

Continuă să caute. Remmer citi mai departe, apoi își ridică 


privirile. 
— Castelul lui Lybarger din Zurich... 
— Ce-i cu el? 


— Este proprietatea lui Erwin Scholl. 
e 

Osborn nu avea nici cea mai vagă idee ce urma să facă în 
momentul în care va ajunge la Grand Hotel Berlin. Situaţia cu 
Albert Merriman din Paris fusese diferită. Avusese timp să se 
gândească, să-și facă un plan de acţiune în vreme ce Jean 
Packard îl căuta pe Merriman. Intrebarea care se punea acum în 
mod clar, în timp ce mergea pe o potecă luminată care 
străbătea pajiștile întunecate printre copacii din Tiergarten, era 
de fapt formată din trei părţi: cum să dea de Scholl singur, cum 
să-l facă să vorbească, ce să facă după aceea? 

Imaginându-și cam cum ar fi un om cu poziţia socială a lui 
Scholl, putea fi sigur că acesta era înconjurat de asistenţi și alţii 
asemenea și că avea cel puţin un bodyguard, poate chiar mai 
mulţi. Asta însemna că era extrem de dificil, dacă nu chiar 
imposibil, să dea de el singur. In afară de asta, presupunând că 
reușea să-l găsească singur, ce l-ar fi făcut pe Scholl să 
dezvăluie ceea ce dorea el să afle, să-i spună ceea ce aștepta 
de la el? Scholl, așa cum prevăzuse Diedrich Honig, cu sau fără 
avocaţi, tot va nega faptul că ar fi auzit vreodată de Albert 
Merriman, de tatăl lui Osborn sau de ceilalţi. Poate că 
succinilcolina ar fi avut efect, ca în cazul lui Merriman, însă nu 


433 


avea niciun aliat în Berlin care să-l ajute s-o obţină. Pentru o 
clipă, gândurile i se îndreptară către Vera: dacă era bine, unde 
era, de ce trebuiseră să se întâmple toate acestea... Imediat își 
alungă aceste gânduri din minte. Trebuia să rămână concentrat 
asupra lui Scholl, și nimic altceva. 

e 

ÎI puteau vedea în faţa lor, cam la două sute de metri 
distanță. Era tot singur și mergea pe o alee care în câteva 
momente îl va duce la marginea parcului, în apropiere de Poarta 
Brandenburgică. 

— Cum vrei s-o faci? întrebă Viktor. 

— Vreau să-l privesc în ochi, spuse Von Holden. 

e 

Osborn se uită la ceas: era ora 22:35. Oare Schneider îl mai 
căuta încă sau deja îi comunicase lui Remmer absenţa sa? Dacă 
făcuse acest lucru, probabil că McVey va alerta poliţia din Berlin 
și va trebui să se ferească și de ei. Nu avea pașaport, iar McVey 
putea foarte bine să-i lase să-l trimită la închisoare, numai ca să- 
| ţină deoparte. 

Deodată îi trecu prin minte că poate lucrurile nu stăteau chiar 
așa și, odată cu asta, și ideea că poate greșise și în cealaltă 
privinţă, de asemenea. Și el era la fel de obosit ca și ceilalți. 
Poate că din cauza asta începuse să-și facă probleme că McVey 
ar fi putut să nu-l ia cu ei când se vor duce să se întâlnească cu 
Scholl. Căutase de la bun început ajutorul lui McVey și venise cu 
el tocmai până aici. De ce acum îi întorcea spatele și încerca să 
facă totul de unul singur? Işi dădu seama deodată ce era să 
facă. Sentimentele sale îl împinseseră să fugă, așa cum i se 
întâmplase timp de aproape treizeci de ani. Era prea aproape de 
final pentru a le lăsa să strice totul acum. Chiar nu înţelegea 
acest lucru? Dorise să fie puternic și să-și asume 
responsabilitatea, dragostea faţă de tatăl lui s-o ia în propriile lui 
mâini și să termine odată cu asta. Insă nu așa trebuia să 
procedeze, el nu avea nici mijloacele, nici experienţa necesare 
pentru a putea face totul de unul singur, și în niciun caz cu un 
individ ca Scholl. Își dăduse seama de acest lucru în Paris. Acum 
de ce nu-și dăduse seama? 

Deodată se simţi dezorientat și îngrozitor de confuz. Tot ce 
păruse să fie atât de clar și să aibă sens cu doar scurt timp în 
urmă, acum părea tulbure, chiar imprecis, ca și cum s-ar fi 


434 


petrecut cândva în trecutul îndepărtat. Trebuia să-și oprească 
gândurile s-o mai ia razna. Chiar și pentru un timp scurt, trebuia 
să nu mai gândească. Privi în jurul său și încercă să stabilească 
adevărata sa situație. Afară era încă frig, însă încetase să mai 
burnițeze. Parcul era pustiu, cufundat în întuneric și plin de 
copaci. Numai potecile luminate și clădirile înalte care se 
vedeau la distanță demonstrau că încă se afla în oraș, și nu în 
adâncul unei păduri. Se uită în urmă și văzu că tocmai trecuse 
de un loc în care se încrucișau cinci poteci. Oare pe care venise? 
Și pe care se afla acum? 

Aproape de el se afla o bancă, așa că se duse și se așeză pe 
ea. Iși va acorda câteva momente ca să i se limpezească mintea 
și apoi va decide ce va face în continuare. Aerul rece era curat și 
proaspăt și îl inspiră profund. Absent, își vâri mâinile în 
buzunarele de la haină pentru a și le încălzi. În momentul 
următor atinse cu mâna dreaptă pistolul automat. Era ca un 
obiect pus deoparte cu mult timp în urmă și uitat acolo. 

Chiar în clipa aceea ceva îi atrase atenţia și își ridică privirile. 
Se apropia un om. Avea gulerul ridicat și mergea ușor aplecat 
pe o parte, ca și cum ar fi avut un fel de dezabilitate fizică. Pe 
măsură ce se apropia, Osborn își dădu seama că era mai înalt 
decât părea, subţire, cu umerii largi și părul tuns scurt. Se afla la 
o distanță de numai vreo doi metri de el, când își ridică ochii și 
privirile li se întâlniră. 

— Guten Abend, spuse Von Holden. 

Osborn încuviință ușor din cap, apoi se uită în altă parte, 
pentru a evita un contact prelungit, strecurându-și mâna în 
buzunarul de la haină, unde apucă pistolul automat. Individul 
abia făcuse vreo zece pași după ce trecuse de el, când se opri și 
se întoarse înapoi. Mișcarea acestuia îl alarmă pe Osborn, care 
reacţionă imediat. Scoase pistolul din haină și îl îndreptă direct 
spre pieptul individului. 

— Pleacă! îi spuse el în limba engleză. 

Von Holden se uită lung la el preţ de o clipă, după care 
privirea îi căzu asupra pistolului. Osborn era nervos și 
emoţionat, însă mâna îi era sigură și degetul îi stătea fixat cu 
ușurință pe trăgaci. Pistolul era un Cz ceh, de calibru mic, însă 
foarte precis la distanţă mică. Von Holden zâmbi: pistolul îi 
aparținuse lui Bernhard Oven. 


435 


— Ce-i așa de amuzant? sări Osborn, apoi văzu că privirea 
individului se îndreaptă undeva dincolo de el, peste umărul lui. 

Imediat Osborn sări în spate, ţinând în continuare pistolul fixat 
spre individ. Apoi își întoarse capul încet și se uită la dreapta lui, 
unde mai văzu un bărbat, care stătea în umbra unui copac, la 
vreo patru metri distanţă. 

— Spune-i să vină lângă tine, spuse Osborn, revenind cu 
privirile înspre Von Holden. 

Acesta nu spuse nimic. 

— Sprăchen Sie Englisch? întrebă Osborn. 

Von Holden rămase în continuare tăcut. 

— Sprăchen Sie Englisch? întrebă Osborn din nou, de data 
asta cu mai multă putere. 

Von Holden încuviinţă din cap abia vizibil. 

— Atunci spune-i să vină lângă tine! 

Osborn trase cu degetul mare cocoșul pistolului, ţinând 
trăgaciul apăsat. Dacă îl atacau, nu trebuia decât să-și lase 
degetul să-i alunece într-o parte, iar arma s-ar fi descărcat 
oricum. 

— Spune-i acum! 

Von Holden mai așteptă o clipă, apoi rosti în germană: 

— Fă cum ţi-a zis! 

La ordinul lui Von Holden, Viktor ieși de sub copac și traversă 
încet porţiunea de iarbă spre locul în care stătea Von Holden. 

Pentru o clipă, Osborn se uită cu atenţie la ei în tăcere, apoi 
se îndepărtă încet cu spatele, ţinând pistolul îndreptat în 
continuare înspre pieptul lui Von Holden. Continuă să meargă cu 
spatele încă vreo douăzeci de metri. Apoi, trecând pe sub un 
copac, se întoarse și o luă la fugă. Traversă o potecă luminată, 
sări peste câteva trepte și alergă prin iarbă, trecând printre 
copaci. Se uită în urmă și îi văzu cum veneau după el: niște 
siluete întunecate, conturate doar preț de o clipă pe cerul nopţii, 
în timp ce veneau în fugă, trecând prin pâlcul de copaci pe unde 
trecuse și el mai devreme. 

Văzu în faţa lui lumini strălucitoare și mașini trecând pe 
stradă. Se uită din nou în urmă: copacii se confundau cu 
întunericul. Trebuia să considere că veneau după el în 
continuare, însă nu putu să-și dea seama precis. Fugi mai 
departe, cu inima  bătându-i nebunește, cu picioarele 
alunecându-i pe iarba udă. In cele din urmă simţi pavajul sub 


436 


tălpi și văzu că ajunsese la marginea parcului. Luminile de pe 
stradă și fluxul constant al traficului erau chiar în faţa lui. Fără 
să se oprească, traversă strada în fugă. Mașinile claxonară. Se 
feri de o mașină, apoi o ocoli pe alta. Se auziră scrâșnete de 
cauciucuri, și apoi o bufnitură puternică în momentul în care un 
taxi îl ocoli ca să-l evite și se izbi de o mașină care staţiona. O 
fracțiune de secundă mai târziu, o altă mașină se izbi de taxi, 
sărindu-i o bucată din bara de protecţie, care se pierdu în 
întuneric. 

Osborn nu privi înapoi. Cu plămânii arzând, se lăsă în jos, 
ascunzându-se pe după un șir de mașini parcate, și fugi aplecat 
pe o stradă, apoi traversă o stradă laterală. În faţa lui se afla o 
intersecție și o stradă puternic luminată. Fără suflu, coti după 
colț și intră rapid pe o trecere de pietoni plină de trecători. Işi 
puse pistolul la brâu și îl acoperi cu haina, apoi continuă să 
meargă, încercând să-și tragă sufletul. Când trecu pe lângă un 
Burger King, se întoarse și se uită în spatele lui. Nimic. Poate că 
de fapt nici nu veniseră după el. Poate fusese doar imaginaţia 
lui. Continuă să meargă, deplasându-se odată cu mulţimea. 

Un grup de adolescenţi îmbrăcați strident trecură pe lângă el 
venind din direcţia opusă și o brunetă îi zâmbi. De ce scosese 
pistolul? Individul acela nu făcuse altceva decât să se întoarcă 
din drum. Din câte știa el, cel de-al doilea poate că nici nu era 
împreună cu el, poate că era doar un tip care se plimba pe 
acolo. Însă poziţia ciudată a străinului, felul în care se întorsese 
atât de calculat după ce îi dăduse bună seara, îl făcuseră pe 
Osborn să creadă că urma să fie atacat. De aceea reacţionase 
așa. Și bine făcuse! Mai bine în siguranţă decât atacat mortal. 

Un ceas de pe stradă arăta ora 22:52. Până în clipa aceea 
uitase cu totul de McVey. În opt minute trebuia să fie înapoi la 
hotel și habar nu avea unde se afla. Ce să facă? Să-l sune? Să 
inventeze o poveste, să-i spună câ... Insă după ce trecu de 
colțul străzii, zări Europa-Center chiar în fața lui. Dedesubt, 
numele luminos al hotelului Palace stătea agăţat deasupra 
intrării. 

La ora unsprezece fără șase minute, Osborn intră în ascensor 
și apăsă butonul pentru etajul al șaselea. Ușile se închiseră și 
ascensorul începu să urce. Era singur și în siguranţă. 

Încercând să uite de indivizii din parc, își aruncă privirile în jur 
prin ascensor. Peretele de lângă el era acoperit de o oglindă, 


437 


așa că își aranjă puţin părul și își îndreptă haina. Pe celălalt 
perete era un afiș turistic cu fotografii ale atracţiilor turistice din 
Berlin. Chiar în centru se afla o fotografie a Palatului 
Charlottenburg. Deodată, își aduse aminte ce spusese Remmer 
mai devreme: „Ocazia este o festivitate în care este sărbătorită 
revenirea lui Elton Karl Lybarger. Un industriaș din Zurich care a 
suferit un accident cerebral grav cu un an în urmă la San 
Francisco și care acum s-a restabilit complet.” 

— La naiba! blestemă el printre dinţi. La naiba! 

Ar fi trebuit să-și fi dat seama mai devreme. 


101. 


Exact la ora 22:58, Osborn bătu la ușa camerei cu numărul 
6132. O clipă mai târziu, McVey deschise ușa. Cinci bărbaţi 
stăteau în picioare în spatele lui și toţi îl priveau în tăcere: 
Noble, Remmer, polițistul Johannes Schneider și doi polițiști în 
uniformă de la poliţia din Berlin. 

— Ei, ce s-a întâmplat, Cenușăreaso? întrebă McVey pe un ton 
neutru. 

— M-am pierdut de agentul Schneider. L-am căutat peste tot. 
Ce era să fac? spuse Osborn și, neluând în seamă privirea 
furioasă a lui McVey, traversă încăperea și ridică receptorul de 
la telefon, apoi formă un număr. 

După un timp, se auzi sunând la capătul celălalt al firului. 

— Cu doctorul Mandel, vă rog. 

Remmer strânse din umeri, mulțumi polițiștilor din Berlin, iar 
McVey dădu mâna cu Schneider, apoi Remmer îi conduse afară 
pe cei trei și închise ușa. 

— Am să revin, mulţumesc, spuse Osborn, după care închise 
telefonul și se uită la McVey. Spune-mi dacă greşesc, spuse el 
cu o energie pe care McVey nu i-o mai văzuse de când plecaseră 
din Anglia, însă dintre toate chestiile la care am participat, cu 
sau fără mandatul de arestare, șansele de a obţine destule 
dovezi pentru a-l aduce pe Scholl în faţa unui tribunal, nu mai 
spun să fie și condamnat, sunt aproape nule. Este prea puternic, 
cu prea multe relaţii, mult deasupra legii. Așa este? 

— Ai cuvântul, doctore! 


438 


— Atunci hai să privim lucrurile din altă perspectivă și să ne 
întrebăm de ce o persoană ca Scholl ar străbate o jumătate de 
glob pentru a sărbători un individ despre care cu greu am putea 
afirma că există, în vreme ce, în același timp, pare să comande 
un val de crime care crește în avalanșă pe măsură ce se apropie 
evenimentul ăsta de la Charlottenburg. 

Osborn se uită rapid la ceilalţi, apoi privirile îi reveniră la 
McVey. 

— Lybarger! Pun pariu că el este cheia la povestea asta. Și 
dacă aflăm ce este cu el, pun pariu că o să descoperim mult mai 
multe și despre Erwin Scholl. 

— Dacă tu crezi că poţi afla ceva ce poliţia federală germană 
nu a reușit, n-ai decât! spuse McVey. 

— Sper s-o fac, McVey, spuse Osborn și arătă din cap înspre 
telefon. 

Era foarte încordat și plin de energie. Să se ducă de unul 
singur, acum știa acest lucru, era imposibil, însă nici ei nu aveau 
cum să-l ţină în afara jocului. 

— Am dat telefon doctorului Herb Mandel. Nu numai că este 
cel mai bun în chirurgia vasculară pe care-l cunosc, dar este și 
director de personal la Spitalul General din San Francisco. Dacă 
este adevărat că Lybarger a avut un accident cerebral, atunci ar 
trebui să aibă niște antecedente medicale. lar acestea ar trebui 
să înceapă în San Francisco. 

e 

Von Holden era nervos. Ar fi trebuit să-l împuște pe Osborn 
când se apropiase de el, când acesta era așezat pe banca din 
parc. Însă dorise să se asigure că era omul potrivit. Viktor și 
Natalia erau amândoi demni de încredere, însă ei se bazau 
numai pe fotografia lui Osborn. Problema nu era că ar fi putut să 
omoare un om nevinovat, ci că s-ar fi gândit după aceea că 
omorâse pe cine trebuia, când de fapt nu ar fi fost așa. Acesta 
fusese motivul pentru care se apropiase atât de tare de Osborn, 
până la a-i spune „bună seara”. Apoi, însă, Osborn îl luase prin 
surprindere cu pistolul. Era ceva la care ar fi trebuit să se 
aștepte, pentru că mergea mână în mână cu afirmaţia lui Scholl 
că Osborn avea o încărcătură emoţională și prin urmare era 
extrem de imprevizibil. 

Chiar și așa, tot ar fi trebuit să reușească să-l omoare. Privirea 
pe care i-o aruncase lui Viktor fusese deliberată, cu intenţia de 


439 


a-l determina pe Osborn să se întoarcă și să se uite în direcţia 
respectivă. Asta ar fi fost tot ce-i trebuia. Însă Osborn se dăduse 
înapoi, pentru a-i avea pe ambii în faţa lui și, în același timp, 
ținuse pistolul îndreptat către Von Holden. Faptul că trăsese 
cocoșul cu trăgaciul apăsat însemna că dacă ar fi fost împușcat, 
degetul lui ar fi alunecat de pe cocoș, descărcând arma direct 
înspre Von Holden. lar Von Holden fusese mult prea aproape ca 
să riște să fie lovit. 

Era adevărat că atunci când Osborn o luase la fugă și ei 
alergaseră prin parc după el, aceasta fusese șansa lui de a trage 
direct în el. Și dacă americanul s-ar fi oprit măcar o milisecundă 
în loc să alerge printre mașinile de pe Tiergartenstrasse, ar fi 
avut-o. Numai că el nu se oprise, iar cele două mașini care se 
ciocniseră una de alta imediat după aceea îi dăduseră peste cap 
linia de tragere și îi eliminaseră și orice altă șansă de a mai 
trage în el. 

In timp ce urca ultimele trepte către apartamentul de pe 
Sophie-Charlottenstrasse, Von Holden era preocupat nu atât de 
eșecul lui - pentru că lucruri de genul acesta se mai întâmplau; 
pe el îl sâcâia o stare generală de disconfort. Faptul că Osborn 
nu era însoţit fusese ca un fel de dar, iar el, mai ales, ar fi 
trebuit să fie capabil să se descurce. Numai că nu o făcuse. 
Părea să fie ca un tipar. Bernhard Oven ar fi trebuit să-l elimine 
la Paris. Nu o făcuse. Explozibilul plasat pe linia Paris-Meaux ar fi 
trebuit să ducă la moartea amândurora, și a lui Osborn, și a lui 
McVey, ori în momentul în care se răsturnase trenul, ori uciși de 
echipa de asasini pe care o adunase să-i omoare dacă ar fi 
supraviețuit. Insă aceștia erau tot în viaţă. Nu era vorba numai 
de noroc, ci și de altceva. lar pentru Von Holden personal, era 
ceva mai mult decât o presimţire. „Vorahnung”. Era un cuvânt 
care-l bântuise încă din tinereţe. Însemna premoniţie, iar pentru 
el aceasta purta semnificaţia unei morți premature și 
îngrozitoare. Era o senzaţie pe care nu și-o putea controla. Ceva 
ce părea să existe de sine stătător peste tot în jurul lui. În mod 
straniu, cu cât lucra mai mult pentru Scholl, cu atât își dădea 
seama că și el era sub influenţa aceluiași blestem și că drumul 
lui și drumul tuturor celor care îl urmau era destinat în cele din 
urmă să sfârșească într-o catastrofă. Deși, desigur, nu exista 
nicio dovadă, nimic care să sugereze așa ceva, pentru că toate 
lucrurile de care se ocupa Scholl mergeau în felul în care le 


440 


ghida el, și asta se întâmplase mereu de-a lungul anilor. Și totuși 
senzația aceea stăruia. 

Uneori senzaţia se mai atenua, uneori zile la rând, chiar luni 
întregi. Însă după aceea revenea și, odată cu ea, apăreau 
coșmaruri îngrozitoare, în care niște cortine imense, fantastice, 
în culorile translucide roșu și verde, specifice aurorei boreale, se 
ondulau în sus și în jos în vârtejul minţii sale, ca niște pistoane 
gigantice. Groaza îl apuca și din cauza dimensiunilor lor, dar și 
din cauză că era total neajutorat și nu putea întreprinde nimic 
pentru a le controla existenţa. Și când se trezea din aceste 
„chestii” - așa le spunea el - era mereu scăldat de o sudoare 
rece, tremura de groază și se silea să rămână treaz tot restul 
nopţii, de teamă că dacă ar fi adormit din nou, acestea ar 
reveni. Se întreba adesea dacă nu era cumva bolnav, dacă nu 
avea vreun dezechilibru chimic sau chiar o tumoare pe creier, 
însă știa că nu avea cum să fie așa din cauza lungilor perioade 
de sănătate dintre aceste coşmaruri. 

Și apoi acestea dispăruseră. Pur și simplu dispăruseră. Timp 
de aproape cinci ani nu le mai avusese și era convins că se 
vindecase. De fapt, în ultimii ani nici măcar nu se mai gândise la 
ele. Asta până în noaptea care trecuse, când aflase că McVey și 
ceilalţi plecaseră din Londra cu un avion particular. Nici nu era 
nevoie să le ghicească destinaţia, deja știa acest lucru. Și se 
dusese la culcare, temându-se să adoarmă, știind în adâncul 
sufletului său că acele „chestii” vor reveni. Și așa se și 
întâmplase. Și fuseseră mai înspăimântătoare ca niciodată. 

Când intră în apartament, Von Holden salută din cap paznicul 
de la intrare și se duse pe coridorul cel lung. Când ajunse la 
grupul de birouri ale secretarelor, o femeie înăltuță, cu faţa 
plină, cu părul vopsit în roșu, își ridică privirile din verificarea pe 
calculator pe care o realiza pentru sistemul electronic de 
securitate de la Charlottenburg. 

— Este aici, spuse ea în germană. 

— Danke, spuse Von Holden, apoi deschise ușa de la biroul 
său, unde îl întâmpină un chip familiar care îi zâmbea. 

Cadoux. 


441 


102. 


Abia trecuse de ora două dimineaţa. După trei ore și vreo 
zece telefoane din momentul în care începuseră, Osborn și 
McVey, lucrând împreună cu doctorul Herb Mandel din San 
Francisco și cu agentul special Fred Hanley din biroul FBI din Los 
Angeles, reușiseră să pună toate datele cap la cap și să 
formuleze o poveste care să stea în picioare referitoare la ce i se 
întâmplase lui Elton Lybarger cât timp stătuse în Statele Unite. 

Nu figura nicăieri, în niciun spital din zona San Francisco, un 
pacient pe nume Lybarger, care să fi fost tratat de accident 
cerebral. Însă în septembrie 1992, un E. Lybarger fusese adus 
cu o ambulanţă particulară la spitalul particular Palo Colorado 
din Carmel, California. Rămăsese acolo până în luna martie 
1993, când fusese transferat la Rancho de Piñon, o clinică 
particulară în apropiere de Taos, New Mexico. Apoi, cam cu o 
săptămână în urmă, plecase cu avionul acasă, la Zurich, însoţit 
de fizioterapeuta lui americană, o femeie pe nume Joanna 
Marsh. 

Spitalul din Carmel furnizase toate facilităţile, însă fără 
personal medical. Medicul personal al lui Lybarger și o asistentă 
îl însoţiseră pe acesta în ambulanţă. După o zi, încă patru 
infirmiere se alăturaseră acestora. Asistenta și infirmierele 
aveau pașapoarte elveţiene. Medicul era austriac și se numea 
Helmuth Salettl. 

Pe la ora trei și un sfert dimineaţa Bad Godesberg îi trimise lui 
Remmer prin fax patru pagini cu datele profesionale ale 
doctorului Helmuth Salettl și datele lui personale, iar Remmer le 
împărţi tuturor celor de faţă, de data aceasta incluzându-l și pe 
Osborn. 

Salett! era necăsătorit, în vârstă de șaptezeci și nouă de ani, 
și locuia împreună cu sora lui în Salzburg, Austria. Născut în 
1914, fusese un tânăr chirurg al Universităţii din Berlin chiar 
înainte de a izbucni războiul. Mai târziu condusese o grupare SS, 
iar Hitler îl făcuse șeful Comisiei de Sănătate Publică; apoi, în 
ultimele zile de război, îl arestase pentru că încercase să trimită 
americanilor documente secrete și îl condamnase la moarte. 
Prizonier într-o vilă din afara Berlinului, în așteptarea execuţiei, 
fusese mutat în ultima clipă într-o altă vilă din nordul Germaniei, 


442 


de unde fusese salvat de trupele americane. Interogat de ofițerii 
aliați la Camp Oberursel de lângă Frankfurt, fusese dus la 
Nuremberg, unde fusese judecat și achitat de acuzaţia de 
„pregătire și ducere la îndeplinire a unor acţiuni agresive de 
război”. După aceea, se reîntorsese în Austria, unde practicase 
medicină internă până la vârsta de șaptezeci de ani. Apoi se 
pensionase și continuase să trateze numai câţiva pacienţi mai 
selecți. Unul dintre aceștia era și Elton Lybarger. 

— lată că apare din nou chestia asta... spuse McVey când 
termină de citit, după care puse foile pe marginea patului. 

— Legătura cu naziștii, spuse Remmer. 

McVey i se adresă apoi lui Osborn: 

— De ce ar petrece un medic șapte luni într-un spital care se 
află la o distanţă de peste zece mii de kilometri de casa lui, 
numai ca să supravegheze recuperarea unui singur pacient în 
urma unui accident cerebral? Are vreun sens chestia asta? 

— Doar dacă accidentul a fost extrem de grav și dacă 
Lybarger este un tip foarte excentric, sau nevrotic, sau dacă 
familia lui e așa, și atunci sunt gata să plătească cu vârf și 
îndesat pentru o astfel de îngrijire. 

— Doctore, Lybarger nu are familie, îți amintești? îl corectă 
McVey. Şi dacă a fost atât de bolnav încât să aibă nevoie de un 
medic alături de el timp de șapte luni, în niciun caz nu a fost în 
stare să planifice el lucrurile așa, cel puţin nu de la început. 

— Cineva a făcut-o, totuși. Cineva l-a trimis pe Salettl și 
echipa lui medicală în Statele Unite, și a achitat toate 
cheltuielile, adăugă Noble. 

— Scholl, spuse Remmer. 

— De ce nu? spuse McVey, trecându-și mâna prin păr. Doar el 
deține proprietatea pe care locuiește Lybarger. De ce nu ne-am 
aștepta ca tot el să se ocupe și de celelalte afaceri ale sale? Mai 
ales când e vorba de sănătatea lui. 

Noble ridică extenuat o ceașcă de ceai de pe tava de lângă el 
adusă de room service, apoi comentă: 

— Ceea ce ne aduce înapoi la întrebarea de ce? 

McVey se lăsă ușurel pe marginea patului și pentru a nu știu 
câta oară luă din nou cele cinci pagini trimise prin fax cu 
informaţii privitoare la oaspeţii de la Charlottenburg, trimise de 
Bad Godesberg. Nu exista nimic la niciunul dintre ei care să 
sugereze altceva decât faptul că erau niște cetățeni germani 


443 


care avuseseră succes în viață. Preţ de o clipă, gândurile i se 
îndreptară la cele câteva nume pe care nu reușiseră să le 
identifice. Da, se gândi el, poate că răspunsul depindea tocmai 
de aceștia, însă probabilitatea de a fi așa era foarte mică. 
Intuiţia îi spunea că răspunsul se afla în faţa lor, undeva printre 
informaţiile pe care le aveau deja. 

— Manfred, spuse el, privindu-l pe Remmer. Ne sucim, ne 
învârtim, căutăm, discutăm, obţinem informaţii extrem de 
confidenţiale privitoare la cetăţeni particulari prin intermediul 
uneia dintre cele mai eficiente agenţii de poliţie din lume, și apoi 
ce se întâmplă? Rămânem tot cu mâna goală. Nici măcar nu 
putem să întredeschidem ușa. Știm însă că este ceva acolo. 
Poate are legătură cu ceea ce va fi mâine seară, poate nu. Insă 
indiferent dacă da sau nu, mâine, cu mandatul de arestare în 
mână, o să ne punem la bătaie fundurile noastre mari, îl încolțim 
pe Scholl și îi punem aceleași întrebări. O să facem măcar o 
încercare înainte să intervină avocaţii. Și dacă nu reușim să-l 
facem să transpire suficient de tare încât să mărturisească ce a 
făcut, sau măcar să-l aducem în situaţia de a ne oferi ceva ce 
am putea folosi pentru a-l mai aborda și altă dată, nu vom ști 
mai multe la sfârșit decât am știut la început... 

— McVey, întrebă Remmer prudent, de ce îmi spui Manfred, 
când tu întotdeauna mi-ai spus Manny? 

— Pentru că ești german și vreau să scot asta în evidenţă. 
Dacă festivitatea aceasta în onoarea lui Lybarger se dovedește 
a fi un fel de întâlnire a unei forțe politice în genul naziștilor - 
care ar fi scopul ei? Încă o încercare de a-i extermina pe evrei? 
întrebă McVey coborând puţin vocea, însă vorbind cu mai multă 
patimă; nu aștepta neapărat un răspuns, cât o explicaţie. 
Finanţarea unei mașini militare care să atace prin toată Europa 
și prin Rusia, și cu anumite intenţii și pentru restul lumii? Oare 
se va repeta ceea ce s-a mai întâmplat deja? De ce ar dori 
cineva așa ceva? Spune-mi, Manfred, pentru că eu nu știu! 

— Eu..., spuse Remmer și își încleștă un pumn. Nici eu nu 
știu... 

— Nu știi. 

— Nu. 

— Ba eu cred că știi! 


444 


În cameră se lăsă o tăcere mormântală. Erau patru bărbaţi 
acolo, și niciunul nu se clinti. De-abia mai respirau. Apoi lui 
Osborn i se păru că Remmer făcuse un pas înapoi. 

— Haide, Manfred..., spuse McVey cu blândeţe; numai că nu 
fusese în intenţia lui să fie blând. 

Atinsese un nerv, asta și dorise, și îl prinsese pe Remmer cu 
garda lăsată. _ 

— Nu e drept, Manfred, știu, spuse McVey liniștit. Insă eu 
oricum te întreb. Pentru că s-ar putea să ne ajute. 

— McVey, nu pot... 

— Ba poţi! 

Remmer aruncă o privire prin încăpere. 

— „Weltanschauung”, spuse el cu vocea mai mult șoptită, 
punctul de vedere al lui Hitler asupra vieţii. Că era o luptă 
eternă în care numai cei mai puternici supravieţuiau și în care 
numai cei mai puternici dintre aceștia conduceau. Din punctul 
lui de vedere, germanii fuseseră cândva cei mai puternici dintre 
cei puternici. Prin urmare, destinul lor era să conducă. Numai că 
acea putere slăbise de-a lungul generaţiilor din cauză că 
adevărata rasă a germanilor se amestecase cu alţii care erau 
mult inferiori. Hitler considera că de-a lungul istoriei, 
amestecarea liniilor de sânge a fost singura cauză a dispariţiei 
culturilor străvechi. Acesta fusese motivul pentru care Germania 
a pierdut primul război, pentru că arienii renunţaseră deja la 
puritatea sângelui lor. Hitler considera că germanii erau specia 
cea mai elevată de pe pământ și că ar fi putut să devină din nou 
ceea ce fuseseră cândva, însă asta numai printr-o selecţie 
extrem de atentă. 

Camera de hotel devenise ca o sală de spectacol în care 
audiența era formată din trei spectatori, iar Remmer era 
singurul actor de pe scenă. Acesta stătea cu umerii trași înapoi. 
Ochii îi străluceau și pe frunte îi apăruseră broboane de 
sudoare. Vocea i se ridicase de la șoaptă la declamaţie oratorică 
și pe moment părea ceva bine învățat. Sau, mai bine zis, 
învăţat, și apoi uitat în mod conștient. 

— La începutul mișcării naziste, erau optzeci și ceva de 
milioane de germani; în mai puţin de o sută de ani, el preconiza 
că vor fi două sute cincizeci de milioane, poate chiar mai mulți. 
Pentru aceasta, germanii aveau nevoie de Lebensraum - un 
spaţiu în care să trăiască, unul mare, destul cât să asigure loc 


445 


națiunii pentru o libertate totală a existenţei după propriile ei 
criterii. Insă Hitler spunea că spaţiul respectiv și solul de sub 
acesta existau numai pentru oamenii care deţineau forța 
necesară pentru a le cuceri. Prin asta, el voia să spună că noul 
Reich trebuia să pornească din nou pe drumul cavalerilor 
teutoni. Să dobândească cu ajutorul sabiei germane pământ 
pentru plugul german și pâine pentru stomacul german. 

— Și atunci au revenit la calea cumințeniei, ștergând de pe 
fața pământului șase milioane de evrei pentru a nu fi tentaţi să 
aibă relaţii sexuale cu ei? întrebă McVey cu tonul unui avocat 
bătrân de la ţară, ca și cum i-ar fi scăpat ceva și nu reușea să 
priceapă. 

Nu juca dur, pentru că știa că Remmer îi va da replica, 
justificând ceea ce se întâmplase. Justificându-și propria vină. 

— Trebuie să înțelegeţi care era situaţia. Asta se întâmpla 
după o înfrângere zdrobitoare în urma Primului Război Mondial: 
Tratatul de la Versailles ne răpise demnitatea, inflația era 
uriașă, șomajul, în masă. Cine avea să pună la îndoială spusele 
unui conducător care voia să ne redea mândria și stima de sine? 
Ne-a făcut să-l iubim și ne-am lăsat cu toţii aspiraţi de 
sentimentul acesta, pierzându-ne în el. Uitaţi-vă la filmele și la 
fotografiile din vremea aceea! Priviţi chipurile oamenilor! Își 
iubeau cu toţii Fuhrerul. li iubeau cuvintele și focul ce ardea în 
spatele lor. Și din acest motiv s-a uitat cu totul faptul că erau 
vorbele unui dement, ale unui om lipsit de educaţie... 

Chipul lui Remmer deveni brusc inexpresiv și se opri, ca și 
cum ar fi uitat brusc ce voia să spună. 

— De ce? îi suflă McVey ca un sufleur din afara scenei. Am 
avut lecţia de istorie, Manfred. Acum spune-ne adevărul! De ce 
ați fost toţi aspiraţi de cuvintele lui Hitler? De ce v-aţi pierdut cu 
toții în ideile și în pasiunea unui om dement și lipsit de educaţie? 
Tu dai vina pe un singur individ. 

Remmer aruncă o privire rapidă prin cameră. Mersese cât de 
departe putuse sau cât îi permitea voinţa. 

— Naziștii nu au fost numai Hitler, Manfred! spuse McVey, și 
de data asta nu mai era bătrânul avocat de la țară care nu 
pricepea, ci o voce care străpungea subconștientul lui Remmer, 
cerându-i să sondeze și mai în profunzime. Oricât de puternic a 
fost, nu a fost numai el... 


446 


Remmer stătea cu privirile în pământ. Își ridică încet capul, iar 
atunci îi văzură ochii plini de groază. 

— Ca o religie, noi credem în mituri. Sunt primitive, tribale, 
moștenite... și stau ascunse aproape de suprafaţă, așteptând 
momentul din istorie când un conducător charismatic se va 
ridica să le dea viaţă... Hitler a fost ultimul dintre ei și, chiar și 
până în ziua de azi, l-am urma oriunde ar merge... Este vorba de 
vechea cultură, McVey, a Prusiei și mult mai veche. Cavalerii 
teutoni venind călare dintre ceţuri. Îmbrăcaţi complet în armură. 
Cu săbiile ridicate spre cer, strânse în pumnii îmbrăcaţi în fier. 
Tropotul copitelor care cutremură pământul, zdrobind tot ce le 
iese în cale. Cuceritorii. Conducătorii. Pământul nostru. Destinul 
nostru. Noi suntem superiori. Rasa superioară. Germani pur- 
sânge. Părul blond, ochii albaștri și tot restul. 

Remmer se uită lung în ochii lui McVey. Apoi se întoarse, își 
scoase o ţigară din pachet, și-o aprinse și traversă camera, 
așezându-se separat, pe o canapea. Se dusese cât de departe 
putuse de ceilalți. Se aplecă în faţă, trase o scrumieră înspre el 
și rămase cu privirile aţintite în podea. Țigara dintre degetele lui 
pătate de nicotină rămase neatinsă. Fumul care ieșea din ea se 
îndrepta în spirale către tavan. 


103. 


Osborn stătea întins în pat în lumina zorilor, ascultând 
respiraţia greoaie a lui Noble din patul alăturat. McVey și 
Remmer dormeau în camera de alături. Se culcaseră la ora trei 
și jumătate, iar acum era șase fără un sfert. Se îndoia că reușise 
să doarmă două ore. 

De când se aflau la Berlin, simţise frustrarea crescândă a lui 
McVey, chiar disperarea acestuia, în vreme ce încercaseră să 
sfâșie straturile protectoare ale lui Erwin Scholl. Acesta era 
motivul pentru care McVey îl pusese pe Remmer în lumina 
reflectoarelor, încercând, destul de brutal, să aducă la suprafaţă 
ceva esenţial, ceva ce niciunul dintre ei nu fusese capabil să 
înțeleagă. Și reușise: nu era vorba despre cavalerii teutoni care 
veneau călare dintre ceţuri în ceea ce spusese Remmer, ci 
despre aroganță. Ideea că ei sau oricine altcineva puteau să se 


447 


intituleze „rasa superioară”, și apoi să pornească o campanie de 
distrugere a tuturor celorlalţi pentru a dovedi acest lucru. 
Cuvântul i se potrivea lui Scholl ca o mănușă, aroganța unui om 
care putea să manipuleze și să ucidă și, în același timp, să se 
afișeze în compania regilor și președinților. Aceasta era o 
atitudine cu care aveau să se confrunte în momentul în care se 
vor întâlni cu Scholl față în față. Și totuși asta era tot, un unghi 
din care să-l abordeze. Nu era ceva concret. 

Lybarger era ceva concret. Și Osborn era convins că în jurul 
acestuia se roteau toate lucrurile. Și totuși părea să nu mai fie 
nimic altceva ce ar fi putut să afle despre el în afară de puţinul 
pe care-l obţinuseră. Singurul lucru promiţător era faptul că 
doctorul Salettl se afla pe lista invitaţilor de la Charlottenburg, 
însă până în momentul acela BKA nu reușise să-l găsească 
nicăieri. Austria, Germania, Elveţia... Dacă venea, unde se afla? 
Cumva, într-un fel sau altul, trebuia să mai fie și altceva. Dar ce 
anume? Și unde să găsească acel lucru? 

e 

McVey era treaz și făcea niște însemnări când Osborn apăru 
pe ușă. 

— Noi tot am presupus că Lybarger nu are familie. Dar de 
unde știm asta cu certitudine? spuse McVey cu patimă în voce. 

— Sunt un medic austriac în Carmel, California, și lucrez de 
șapte luni pentru un pacient elveţian grav bolnav. Încetul cu 
încetul, își revine. Se dezvoltă un anumit grad de încredere. 
Dacă acesta ar avea o soție, un copil, un frate... 

— Ar vrea să fie anunţaţi unde se află, spuse McVey intrând în 
joc. 

— Da. Și dacă este victima unui accident cerebral, ca în cazul 
lui Lybarger, ar avea dificultăţi cu articularea cuvintelor și 
probabil și cu scrisul. Comunicarea ar fi o problemă, așa că m-ar 
ruga pe mine să o fac în locul lui. Și eu aș face-o. Nu o scrisoare, 
ci un telefon. Cel puţin o dată pe lună, posibil chiar mai des. 

Remmer, care se trezise de-acum, se ridică în capul oaselor. 

— Înregistrările de la compania de telefoane. 

e 

După o oră și ceva, veni un fax de la agentul special de la FBI 
Fred Hanley din Los Angeles. Pagină după pagină, acestea erau 
telefoanele date de pe linia telefonică particulară a lui Saletti de 
la Spitalul Palo Colorado din Carmel, California. In total erau 


448 


șapte sute treizeci și șase de telefoane. Hanley încercuise cu 
roșu mai mult de cincisprezece numere de telefon separate din 
toată lumea care îi aparţineau lui Erwin Scholl, iar majoritatea 
celorlalte erau fie locale, fie către Austria sau Zurich. Printre 
acestea, totuși, erau douăzeci și cinci de telefoane formate cu 
prefixul de ţară 49, adică al Germaniei. Prefixul orașului era 30, 
adică Berlin. 

McVey puse deoparte foile de hârtie și se întoarse către 
Osborn: 

— Eşti pe drumul cel bun, doctore! 

Apoi îi aruncă o privire lui Remmer și spuse: 

— Este orașul tău, ce facem acum? 

— La fel ca și în L.A. Mergem să vedem care-i treaba. 

[A] 

Ora 7:45. 

— Această Karolin Henniger, spuse McVey, în timp ce Remmer 
parcă Mercedesul în faţa galeriei de antichităţi cu prețuri 
exorbitante de pe Kantstrasse. Nu cred că am putea considera 
că este o cunoștință directă a lui Lybarger. Ar putea fi o rudă a 
lui Saletti, o prietenă, chiar o iubită. 

— Bănuiesc că o să aflăm în curând, nu-i așa? spuse Osborn, 
apoi deschise portiera și cobori din mașină. 

Planul îi aparținea lui și McVey îl lăsa pe el să și-l pună în 
aplicare. Urma să se prezinte ca un medic american care 
încerca să dea de doctorul Saletti în numele unui coleg din 
California. Remmer era un prieten german, care venise să-l 
ajute cu traducerea în cazul în care Karolin Henniger nu vorbea 
engleza. Vor continua în funcţie de ce va spune ea. 

McVey și Noble îi priviră din interiorul Mercedesului cum 
intrară în clădire. Pe partea cealaltă a străzii, polițiștii BKA care 
asigurau întăririle supravegheau totul dintr-un BMW verde 
deschis. 

Ceva mai devreme, în timp ce Remmer verifica numele și 
adresa lui Karolin Henniger, McVey își sunase un vechi prieten 
din Los Angeles, cardinalul Charles O'Connel. McVey știa că 
Scholl era catolic și că acesta contribuia cu fonduri importante 
atât pentru arhidioceza din New York, cât și pentru cea din Los 
Angeles, și prin urmare îl cunoștea bine pe O'Connel. În acest 
domeniu, Scholl era și el la fel ca orice alt catolic. Dacă un 
cardinal cerea o favoare personală, îi era îndeplinită cu multă 


449 


amabilitate și fără a pune întrebări. McVey îi spusese lui 
O'Connel că se afla la Berlin și îl rugase pe cardinal să-i aranjeze 
o întâlnire cu Scholl, care se afla și el la Berlin, în după-amiaza 
respectivă. Era vorba despre ceva important. O'Connel nu 
întrebase care era motivul, spusese doar că va face tot ce va 
putea, apoi va reveni la el cu telefonul. 

— Este important să înţelegi, spuse Remmer în timp ce el și 
cu Osborn urcau treptele înguste care duceau la apartamentele 
de deasupra galeriei, că această femeie nu a comis niciun delict 
și nu are nicio obligaţie de a răspunde la vreo întrebare. Dacă ea 
nu dorește să vorbească, nu este obligată în niciun fel. 

— Bine. 

Restricţiile legale erau un aspect la care Osborn nu dorea să 
se gândească. Nu prea le mai rămăsese mult timp; dacă 
reușeau să fie cu un pas înaintea lui Scholl, asta era tot ce 
conta. 

Apartamentele numărul 1 și numărul 2 se aflau imediat la 
dreapta, apoi la stânga, la capătul scărilor. Apartamentul 
numărul 3, care se afla la capătul unui culoar mic, îi aparținea 
lui Karolin Henniger. 

Osborn ajunse primul la ușă. Se uită la Remmer, apoi bătu la 
ușă. Un timp fu liniște, apoi se auziră pași, cineva descuie ușa și 
o deschise atât cât permitea lanțul de siguranță. O femeie 
atrăgătoare, îmbrăcată în costum, îi privi întrebătoare. Avea 
părul scurt, presărat cu fire cărunte, și era probabil trecută de 
patruzeci de ani. 

— Karolin Henniger? întrebă Osborn politicos. 

Ea se uită la Osborn, apoi dincolo de el, la Remmer. 

— Ja... răspunse ea. 

— Vorbiți engleza? 

— Da, răspunse, apoi se uită din nou la Remmer. Cine 
sunteţi? Ce doriți? 

— Mă numesc Osborn și sunt medic în Statele Unite. Încercăm 
să dăm de o persoană pe care dumneavoastră s-ar putea s-o 
cunoașteţi - un medic pe nume Helmuth Salettl. 

Femeia se albi brusc la față. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, spuse ea. Pe nimeni, 
îmi pare rău. Auf Wiedersehen! 

Se dădu un pas înapoi și închise ușa. O auziră cum încuie ușa 
și apoi cum strigă numele cuiva. Osborn bătu din nou la ușă. 


450 


— Vă rugăm, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră! 

O auziră în interior cum vorbea cu cineva, vocea pierzându-i- 
se treptat. Apoi se auzi bufnitura îndepărtată a unei uși trântite. 

— lese prin spate, spuse Osborn și se repezi la scări. 

Remmer întinse un braţ, încercând să-l oprească. 

— Doctore, te avertizez. Ea este în deplinătatea drepturilor 
sale, nu putem face absolut nimic! 

— Poate dumneata nu poţi! îi spuse Osborn și îl împinse 
deoparte. 

(J 

McVey și Noble discutau despre probabilitatea ca Salettl să fie 
chirurgul responsabil pentru trupurile decapitate, când Osborn 
ieși în fugă pe ușa de la bloc. 

— Haideţi! strigă el, apoi trecu de colț și dispăru pe o alee. 

Osborn fugea cu viteză maximă când îi zări. Karolin Henniger 
descuiase portiera unui Volkswagen dubă de culoare bej și 
grăbea un băiat să urce în mașină. 

— Aşteptaţi! strigă el din toate puterile. Așteptaţi! Vă rog! 

Osborn ajunse la mașină chiar în momentul în care ea porni 
motorul. 

— Vă rog, trebuie să discut cu dumneavoastră! o imploră el. 

Cauciucurile scrâșniră pe asfalt și mașina porni în viteză. 

— Nu plecaţi! îi strigă Osborn, alergând pe lângă mașină. Nu o 
să vă fac niciun rău! 

Era prea târziu. Osborn îi văzu pe McVey și pe Noble cum se 
dau un pas înapoi când mașina ajunse la capătul aleii. Apoi se 
strecură în stradă și dispăru. 

e 

— Am făcut o încercare, și n-a mers. Se întâmplă uneori să nu 
meargă, spuse McVey câteva minute mai târziu, când urcară în 
Mercedes și Remmer porni mașina. 

Osborn se uită la Remmer în oglinda retrovizoare. Era furios. 

— l-ai văzut fața când am pomenit numele lui Salettl! Știa, la 
naiba! Și despre Salettl, și despre Lybarger, pun pariu! 

— Poate că știe doctore, spuse McVey liniștit, însă ea nu este 
Albert Merriman și nu poţi încerca s-o omori ca să afli. 


451 


104. 


Deodată, lumina soarelui se strecură prin ferestrele avionului 
cu șaisprezece locuri al corporației când acesta străpunse 
plafonul de nori, îndreptându-se spre nord-est, pe traseul de 
nouăzeci de minute până la Berlin. 

Joanna se lăsă pe spate și închise ochii pentru câteva clipe. 
Elveţia, oricât de frumoasă ar fi fost, se afla acum în spatele ei. 
Mâine pe la aceeași oră va fi în aeroportul Tegel din Berlin, 
așteptându-și avionul către Los Angeles. 

În partea cealaltă, Elton Lybarger moţăia liniștit. Dacă își 
făcea vreo grijă în privinţa evenimentelor care urmau să aibă loc 
mai târziu în aceeași zi, nu lăsa să se vadă nimic în afară. 
Doctorul Salettl, palid și obosit, stătea pe un scaun rotativ cu 
faţa spre el și făcea niște însemnări într-un carneţel din piele 
neagră pe care-l ţinea pe brațe. Din când în când își mai ridica 
privirile pentru a conversa în germană cu Uta Baur, care venise 
cu avionul de la o prezentare de modă din Milano pentru a-i 
însoți la Berlin. Pe scaunele din spatele ei, nepoţii lui Lybarger, 
Eric și Edward, jucau șah în tăcere, dar cu viteză foarte mare. 

Prezenţa lui Salettl o tulbura pe Joanna ca întotdeauna și își 
îndreptă anume gândurile către „Kelso”, numele pe care i-l 
dăduse căţelușului Saint Bernard negru pe care i-l oferise Von 
Holden. Kelso fusese hrănit, plimbat și sărutat de rămas-bun. 
Mâine îi va fi trimis cu un avion direct de la Zurich la Los 
Angeles, unde va fi ţinut câteva ore, până va ajunge Joanna să-l 
ia de acolo. Apoi vor lua împreună un avion către Albuquerque. 
După aceea vor mai merge cu mașina încă trei ore, după care 
vor ajunge acasă, în Taos. 

Primele gânduri ale Joannei imediat după ce văzuse caseta 
video fuseseră să contacteze un avocat și să-i dea în judecată. 
Însă după aceea se gândise: ce ar obţine din asta? Un proces nu 
ar face decât să-l afecteze pe domnul Lybarger și ar putea chiar 
să aibă repercusiuni fizice grave, mai ales dacă se prelungea în 
timp. Și ea nu voia să facă așa ceva, pentru că ţinea foarte mult 
la el și, în afară de asta, și el fusese la fel de nevinovat ca și ea. 
Și, mai târziu, la fel de oripilat. Nu voia nimic altceva decât să 
plece din Elveţia cât mai repede posibil și să pretindă că acel 
lucru nu se întâmplase niciodată. Apoi Von Holden venise cu 


452 


căţelușul, își ceruse scuze și la urmă îi oferise un cec pentru o 
sumă imensă de bani. Compania își ceruse scuze, la fel ca Von 
Holden. Ce altceva ar mai fi vrut? 

Cu toate acestea, se întrebă dacă, prin faptul că acceptase 
cecul de la corporaţia lui Lybarger, făcuse ceea ce trebuia. Mai 
avea reţineri și pentru că-i spusese lui Ellie Barrs, asistenta șefă 
de la Rancho de Piñon, că nu va veni imediat la serviciu, „dacă 
va mai veni”, adăugase ea. Poate că n-ar fi trebuit să spună 
asta. Însă toţi banii aceia! O, Doamne, o jumătate de milion de 
dolari! Își propusese să găsească un consilier de investiţii și să-i 
pună pe toţi deoparte, apoi să trăiască numai din dobândă. Ei, 
poate că o să-și mai și cumpere câte ceva, dar nu prea multe. O 
investiţie prudentă, asta trebuia să facă! 

Deodată, o lumină roșie începu să clipească pe un telefon 
montat chiar în faţa ei. Neștiind ce însemna acest lucru, nu făcu 
nimic. 

— Telefonul este pentru dumneavoastră, îi spuse Eric, 
aplecându-se din spate spre scaunul ei. 

— Mulţumesc, spuse ea și răspunse la telefon. 

— Bună dimineaţa, ce faci? o întrebă Von Holden, iar vocea lui 
era senină și veselă. 

— Sunt bine, Pascal, îi răspunse ea și zâmbi. 

— Ce face domnul Lybarger? 

— Este foarte bine. Acum trage un pui de somn. 

— Ar trebui să aterizaţi cam într-o oră. O să vă aștepte o 
mașină. 

— Tu nu ai să vii să ne aștepți? 

— Joanna, mă flatezi cu dezamăgirea din vocea ta, însă îmi 
pare rău, nu o să ne putem întâlni decât mai târziu. Mă tem că 
mai am de făcut niște aranjamente de ultima oră. Voiam doar să 
mă asigur că totul e bine. 

Joanna zâmbi când auzi căldura din vocea lui Von Holden. 

— Totul e bine. Nu-ţi face nicio grijă! 

e 

Von Holden puse telefonul mobil într-un suport de lângă 
schimbătorul de viteze, apoi încetini și întoarse BMW-ul gri 
metalizat pe Friedrichstrasse. Chiar în fața lui, un camion cu 
marfă parcă brusc și trebui să apese frânele cu putere pentru a 
evita să intre în el. Îl ocoli înjurând și își trecu mâna absent 
peste o cutie paralelipipedică din plastic de pe scaunul de 


453 


alături, ca să se asigure că mai era acolo și că nu fusese 
răsturnată din cauza forței cu care frânase brusc. Un ceas digital 
cu luminile roșii din fereastra unei bijuterii arăta ora 10:39. 

În ultimele ore lucrurile se schimbaseră simţitor. Poate era 
mai bine așa. Sectorul din Berlin reușise să intre pe liniile celor 
două telefoane presupuse „sigure” din camera 6132 de la 
hotelul Palace, folosind un prototip de receptor cu microunde, 
localizat într-o clădire de pe partea cealaltă a străzii. Telefoanele 
care erau date din și înspre camera respectivă fuseseră 
înregistrate şi trimise în apartamentul de pe Sophie- 
Charlottenstrasse, unde erau transcrise și apoi erau aduse la el. 
Echipamentul nu fusese instalat până pe la ora unsprezece în 
noaptea precedentă și, prin urmare, pierduseră toate 
transmisiile care se făcuseră până atunci. Insă ceea ce 
înregistraseră după aceea fusese suficient pentru ca Von Holden 
să solicite imediat o întâlnire cu Scholl. 

Trecând pe lângă hotelul Metropole, Von Holden traversă 
Unter den Linden și parcă brusc în faţă la Grand Hotel. Luă cutia 
din plastic, cobori din mașină și pătrunse în hotel, apoi luă un 
ascensor care-l duse direct la apartamentul lui Scholl. 

Un secretar îl anunţă, apoi îl conduse înăuntru. Scholl vorbea 
la telefonul de pe biroul său când intră Von Holden. În faţa lui se 
afla un bărbat pe care nu-l suporta deloc și pe care nu-l mai 
văzuse de ceva timp, avocatul american al lui Scholl, H. Louis 
Goetz. 

— Bună ziua, domnule Goetz. 

— Bună, Von Holden. 

Alunecos și lipsit de rafinament, Goetz avea cincizeci de ani, 
era prea bine făcut și prea studiat. Arăta ca și cum și-ar fi 
petrecut jumătate din zi străduindu-se să arate așa cum arăta. 
Avea manichiura făcută, unghiile erau date cu lac, era foarte 
bronzat și era îmbrăcat cu un costum Armani albastru cu 
dunguliţe, iar părul său închis la culoare, aranjat să aibă volum, 
avea doar câteva fire albe la tâmple, ca și cum le-ar fi vopsit 
special. Avea aerul de parcă abia sosise cu avionul de la un meci 
de tenis din Palm Springs. Sau de la o înmormântare în Palm 
Beach. Circulau zvonuri că era în legătură cu mafia, însă Von 
Holden nu știa cu certitudine decât că în prezent era un 
personaj de bază în efortul lui Scholl și al Margaretei Peiper de a 
achiziționa o agenţie de talente de la Hollywood, prin care 


454 


Organizaţia ar putea să influențeze mai eficient industria 
înregistrărilor muzicale, a filmelor și a televiziunii; și - nu tocmai 
ca o coincidenţă - și audientele acestora. „Rece” ar fi o 
descriere mult prea puţin sugestivă a comportamentului lui 
Goetz. „Ingheţat” și prevăzut cu o gură se apropia mai bine de 
realitate. 

Von Holden așteptă ca Scholl să termine convorbirea, apoi 
așeză cutia din plastic în faţa lui și o deschise. În interior se 
aflau un casetofon și casetele pe care erau conversațiile 
înregistrate de sectorul din Berlin. 

— Sunt în posesia listei complete a invitaţilor și a unui dosar 
detaliat despre Lybarger. Au aflat despre Saletti. Mai mult, 
McVey a aranjat să fiți sunat de cardinalul din Los Angeles în 
această dimineaţă, pentru a vă solicita să vă întâlniți cu el 
diseară la Charlottenburg, cu o oră înainte de sosirea invitaţilor. 
Știe că atunci veţi avea atenţia distrasă de alte lucruri și se 
bazează pe acest lucru în scopul interogării. 

Ignorându-i pe ceilalţi, Scholl luă transcrierile și le examină. 
Când termină, le înmână lui Goetz, apoi luă niște căști și ascultă 
casetele, derulându-le ca să asculte doar unele fragmente. În 
cele din urmă închise casetofonul și își scoase căștile. 

— Tot ce au făcut, Pascal, este exact ceea ce am anticipat. Și- 
au utilizat resursele și metodele previzibile pentru a aduna 
informaţii despre treburile mele de aici din Berlin, și apoi au 
aranjat o cale de a se întâlni cu mine. Faptul că au aflat despre 
domnul Lybarger și despre doctorul Salettl, chiar și faptul că 
sunt în posesia listei de invitaţi, nu înseamnă nimic. Și totuși, 
pentru că acum știm sigur că vor veni, noi va trebui să facem 
ceea ce dorim. 

Goetz își ridică privirile de pe transcrieri. Nu-i plăcea ce citea, 
sau ce auzea. 

— Erwin, sper că nu ai de gând să le pui capăt? Trei polițiști și 
un medic? 

— Cam așa ceva, domnule Goetz. De ce, este vreo problemă? 

— Problemă? Pentru numele lui Dumnezeu, Bad Godesberg 
are lista de oaspeți. Dacă îi omori pe indivizii ăștia, o să se 
implice toată blestemata de poliţie federală, ce naiba înseamnă 
asta? Vrei să se apuce să-și vâre nasul lor blestemat în fundul 
tuturor? 


455 


Von Holden nu spuse nimic. Cât de mult le plăcea 
americanilor să vorbească urât și vulgar, indiferent cine erau! 

— Domnule Goetz, spuse Scholl liniștit, spune-mi cum ar 
putea să se implice poliţia federală? Ce ar avea de raportat? Un 
bărbat de vârstă mijlocie care și-a revenit în urma unei boli 
grave ţine un discurs ușor entuziast, însă în esență destul de 
plictisitor, la Charlottenburg, în faţa a o sută de persoane 
somnolente care îi doresc binele, după care toată lumea se duce 
acasă. Germania este o ţară liberă, iar cetățenii săi pot face și 
pot crede orice doresc. 

— Însă o să ai oricum trei polițiști morţi și un medic mort care 
le-a semnalat chestia asta de la bun început. Ce naiba o să facă 
în legătură cu asta, o să lase lucrurile la voia întâmplării? 

— Domnule Goetz, domnii la care te referi, ca și dumneata, 
sau Von Holden, sau ca mine, se află în unul din orașele 
principale ale Europei, plin de o grămadă de oameni ticăloși și 
cu ambiţii nemăsurate. Inainte ca această zi să se sfârșească, 
polițistul McVey și prietenii lui se vor găsi într-o situaţie fără 
absolut nicio legătură cu Organizaţia. lar când autorităţile vor 
începe să pună informaţiile cap la cap, vor fi destul de surprinse 
să descopere că acești cetățeni, care păreau un model de 
moralitate, au de fapt în trecutul lor niște evenimente sordide, 
care îi legau unul de celălalt, pline de secrete întunecate, pe 
care le-au ţinut bine ascunse de familiile și de colegii lor. Pe 
scurt, nu sunt genul de oameni care să arate cu degetul 
acuzator către persoane cum sunt eu sau cele o sută dintre cei 
mai respectați prieteni și cetățeni ai Germaniei, decât dacă, 
desigur, ar fi pentru a obţine niște câștiguri personale, cum ar fi 
prin șantaj și extorcare. Am dreptate, Pascal? 

— Desigur, spuse Von Holden încuviinţând din cap. 

Izolarea și executarea lui McVey, Osborn, Noble și Remmer 
erau responsabilitatea sa; de restul se va ocupa Scholl prin 
agenţii sectoarelor din Los Angeles, Frankfurt și Londra. 

— Ei, vezi, domnule Goetz? Nu există nimic care să ne 
determine să fim îngrijoraţi. Absolut nimic. Așa că, numai în 
cazul în care consideri că am scăpat din vedere vreun aspect 
care să merite discutat, aș prefera să revenim la subiectul 
achiziţionării agenţiei noastre. 

Sună telefonul și Scholl răspunse. Ascultă, apoi se uită la 
Goetz și zâmbi. 


456 


— Dar bineînţeles, spuse el. Întotdeauna am fost disponibil 
pentru cardinalul O'Connel. 


105. 


Osborn stătea sub duș, încercând să se calmeze. Abia trecuse 
de ora nouă dimineaţa și era vineri, 14 octombrie, unsprezece 
ore înainte de ora la care festivitatea de la Charlottenburg era 
programată să înceapă. 

Karolin Henniger fusese o șansă, iar ei nu putuseră să o 
folosească. Remmer mai verificase o dată după ce se 
întorseseră la hotel. Karolin Henniger era cetățean german, 
mama unui băiat de unsprezece ani, pe care-l creștea singură. 
Își petrecuse ultima parte a anilor șaptezeci și mare parte a 
anilor optzeci în Austria, apoi revenise la Berlin în vara anului 
1989. Participa la vot, își plătea impozitele și nu avea cazier 
judiciar de niciun fel. Remmer avusese dreptate, nu puteau face 
nimic. Și totuși, ea știa. lar Osborn știa că ea știa. 

Ușa de la baie se deschise brusc. 

— Osborn! strigă McVey. Vino aici! Acum! 

După treizeci de secunde, gol, cu apa picurând de pe el, cuun 
prosop înfășurat în jurul taliei, Osborn rămase în picioare, 
uitându-se la televizorul pe care-l avea McVey în prima cameră. 
Era o știre specială, difuzată în direct de la Paris, prezentând 
atmosfera extrem de sumbră din Parlamentul francez, membrii 
ridicându-se pe rând pentru a rosti câteva cuvinte, apoi 
așezându-se la loc. Peste aceste imagini apărea ceva scris în 
germană, apoi unei persoane i se luă un interviu în franceză, iar 
McVey auzi rostit numele lui François Christian. 

— Demisia lui, spuse Osborn. 

— Nu, spuse McVey, i-au găsit trupul. Ei spun că s-a sinucis. 

— lisuse Hristoase! îngăimă Osborn. O, lisuse Hristoase! 

Remmer vorbea la telefon cu Bad Godesberg, iar Noble, la 
celălalt telefon, vorbea cu Londra. Amândoi voiau să obțină mai 
multe detalii. McVey apăsă un buton pe telecomandă și obţinură 
traducerea știrii în limba engleză. 

— Trupul neînsufleţit al prim-ministrului a fost găsit de un 
alergător matinal, atârnat de un copac, în afara Parisului, spuse 


457 


o voce de femeie, în timp ce erau difuzate imagini cu zona 
împădurită în faţa căreia era un cordon de polițiști francezi. 

— Mai multe persoane au declarat că în ultimele zile Christian 
părea foarte supărat. Presiunile exercitate pentru realizarea 
unor State Unite ale Europei determinaseră ca Franţa să 
acționeze contra francezilor, iar el reprezenta vocea unei 
minorităţi care se opunea acestui lucru. Din cauza insistențelor 
sale, el pierduse încrederea ministerului. Surse din interiorul 
guvernului afirmă că fusese silit să demisioneze și că trebuia să 
anunţe acest lucru oficial chiar în această dimineaţă. Cu toate 
acestea, soția sa afirmă că hotărâse în ultimul moment să-și 
anuleze cererea de demisie și convocase o întrunire cu liderii de 
partid pentru astăzi. 

Vocea făcu o pauză, apoi continuă, peste o imagine în 
concordanţă cu știrea. 

— Steagul francez a fost coborât în bernă, iar președintele 
Franţei a declarat ziua de astăzi o zi de doliu naţional. 

Osborn își dădu seama că McVey îi spunea ceva, însă nu auzi 
nimic. Nu putea să se gândească decât la Vera. Se întrebă dacă 
ea aflase și, dacă da, cum aflase. Sau dacă ea încă nu știa 
nimic, unde și cum va afla. Și cum va fi ea după aceea. li trecu 
prin minte că acesta era un lucru remarcabil din partea lui, să 
fie atât de preocupat în ce privea soarta fostului ei iubit. Insă o 
iubea atât de mult, încât suferinţa ei devenea și a lui, durerea ei 
devenea durerea lui. Voia să fie cu ea, să o ţină în braţe, să 
împărtășească cu ea ce simţea. Să fie acolo pentru ea. 
Indiferent ce-i spunea McVey, lui nu-i păsa. 

— Taci pentru o clipă și ascultă-mă te rog, vrei? izbucni 
deodată Osborn. Vera Monneray - François Christian a dus-o 
acolo unde se afla atunci când am sunat-o eu din Londra. Este 
pe undeva pe la ţară, în Franţa. Poate că ea nu a aflat încă. Aș 
vrea s-o sun. Și aș vrea să-mi spui dacă este periculos sau nu să 
fac acest lucru. 

— Nu este acolo, spuse Noble, care tocmai pusese receptorul 
telefonului în furcă și se uita la el. 

— Ce vrei să spui? întrebă Osborn, simțindu-se străbătut de 
un fior de teamă. De unde ai...? începu el, însă apoi se opri 
brusc. 

Era o întrebare stupidă. Era total la dispoziția acestor oameni. 
La fel și Vera. 


458 


— Bad Godesberg a primit această informaţie, spuse McVey 
liniștit. Ea stătea într-un conac undeva la ţară, în apropiere de 
Nancy. Cei trei ofiţeri francezi de la Serviciile Secrete care o 
păzeau au fost găsiți împușcați la faţa locului. O polițistă pe 
nume Avril Rocard de la Secţia Întâi a Prefecturii de Poliţie din 
Paris era și ea acolo. Din ce și-au putut da seama, aceasta și-a 
tăiat gâtul singură. Din ce motiv, sau ce căuta acolo, nu știe 
nimeni. Doar că domnișoara Monneray i-a luat mașina, pe care 
mai târziu a abandonat-o în gara din Strasbourg, de unde și-a 
cumpărat un bilet către Berlin. Așa că, în afară de situația în 
care s-a dat jos undeva pe traseu, cred că e mai sigur să 
presupunem că ea se află aici în acest moment. 

Faţa lui Osborn se făcu roșie ca sfecla. Nu-i venea să creadă. 
Nu-i mai păsa ce aflaseră ei sau cum aflaseră aceste lucruri. 
Faptul că ei puteau să creadă ceea ce credeau era o adevărată 
nebunie. 

— Ea nu este acolo, iar voi credeţi că este una de-a lor? Așa, 
pur și simplu! Făcând parte din grupare? Ce dovezi aveți? Hai, 
spuneți-mi! Vreau să știu. 

— Osborn, știu cum trebuie să te simţi, dar nu am făcut decât 
să-ţi transmit niște informaţii, răspunse McVey calm, aproape cu 
simpatie. 

— Da? Ei bine, poţi să te duci naibii! 

— McVey, spuse Remmer întorcându-se de la telefon, o 
persoană cu numele Avril Rocard s-a cazat azi-dimineaţă la 
hotelul Kempinski Berlin, pe la ora șapte și ceva. 

e 

Camera era goală când pătrunseră în ea. Remmer intră 
primul, cu pistolul automat în mână, apoi intrară McVey, Noble 
și la urmă Osborn. Afară, pe hol, doi polițiști de la BKA rămaseră 
să păzească ușa. 

Mișcându-se rapid, Remmer se duse în dormitorul alăturat, și 
apoi verifică și baia. Ambele erau goale. Se întoarse și îl anunţă 
pe McVey, apoi intră în baie și își începu activitatea. Noble își 
puse niște mănuși chirurgicale și se duse în dormitor. McVey 
făcu același lucru și începu să examineze sufrageria. Aceasta 
era bogat mobilată și avea vedere înspre Kurfürstendamm. Pe 
covor încă se vedeau urmele de la aspirator, indicând faptul că 
apartamentul fusese curăţat de curând. Tava de la micul dejun, 
adusă de room service, era așezată pe o măsuţă în faţa 


459 


canapelei. Pe ea erau un pahar cu suc de portocale, mai multe 
felii de pâine prăjită neatinse, un termos argintiu cu cafea și o 
ceașcă plină pe jumătate cu cafea amară, rece. Pe aceeași 
măsuță, lângă tavă, se vedea un ziar așezat cu fața în sus, cu 
titlul referitor la sinuciderea lui François Christian sărind în ochi, 
scris cu litere mari și negre. 

— O bea fără zahăr? 

— Ce? întrebă Osborn nedumerit. Era ceva de neconceput ca 
Vera să se afle aici, la Berlin. Era ceva și mai de neconceput ca 
ea să fie implicată în activităţile grupării. 

— Vera Monneray, spuse McVey. Bea cafeaua fără zahăr? 

— Nu știu. Da. Poate. Nu sunt sigur, se bâlbâi Osborn. 

Se auzi sunetul unui pager în camera de alături. O clipă după 
aceea, Remmer intră în cameră purtând și el mănuși 
chirurgicale, ca și ceilalţi, și ridică receptorul de la telefon. 
Formă un număr, așteptă, apoi spuse ceva în germană. Scoase 
un carneţel din buzunar și scrise ceva în el cu creionul. 

— Danke, spuse apoi și închise telefonul. 

— Cardinalul O'Connel a sunat înapoi, îi spuse el lui McVey. 
Scholl așteaptă să-l suni. Asta e numărul de telefon. 

Rupse foaia de hârtie și i-o întinse acestuia. 

— Poate că nici n-o să mai trebuiască să folosim mandatul de 
arestare. 

— Da, și poate că totuși o să-l folosim. 

Remmer se duse înapoi în camera cealaltă, iar McVey începu 
din nou să lucreze în prima cameră, acordând o atenţie 
deosebită în special canapelei și covorului din faţa acesteia, 
unde stătuse persoana care băuse cafeaua și citise ziarul. 

— Această Avril Rocard, spuse Osborn, străduindu-se să se 
comporte civilizat, raţional, să descopere un sens în ceea ce 
pentru el era atât de copleșitor. Spuneai că era de la poliția din 
Paris. l-au identificat trupul cu certitudine? Poate era altcineva. 
Poate că Avril Rocard se află aici, poate că nu e Vera. 

— Domnilor..., spuse Noble stând în picioare în cadrul ușii 
care ducea spre dormitor. Vreţi să veniţi până aici, vă rog? 

Osborn se dădu înapoi și privi împreună cu ceilalţi, în vreme 
ce Noble deschise ușa de la dulapul dormitorului. lnăuntru se 
aflau două seturi de haine de zi, o rochie de seară din catifea 
neagră și o blană de pus pe umeri din blană de vizon argintiu. li 
conduse până la un birou, unde Noble se așeză, deschise 


460 


sertarul de sus, de unde scoase mai multe perechi de chiloţi din 
dantelă cu sutiene asortate, cinci perechi de ciorapi de damă 
Armani noi, în ambalajul original, și o cămașă de noapte 
transparentă din mătase argintie. În sertarul de dedesubt se 
aflau două poșete, dintre care una neagră gen „plic”, foarte 
elegantă, care se asorta cu rochia de seară. Cealaltă avea curea 
de pus pe umăr și era din piele maro. 

Noble scoase plicul negru și îl deschise. În interior se aflau 
două casete cu bijuterii și un săculeţ din catifea. În prima casetă 
se afla un colier lung cu diamante, iar în a doua erau cerceii 
asortaţi. In săculeț era un pistol automat micuţ, de calibrul 25, 
placat cu argint. Noble le puse pe toate la loc exact cum le 
găsise și deschise și poșeta de umăr. În interiorul ei se afla un 
pachet strâns cu o bandă de cauciuc cu facturi neachitate, 
adresate lui Avril Rocard, rue St.-Gilles numărul 17, Paris, 
75003; mai era o legitimaţie de la Prefectura de Poliţie din Paris 
și o poșetuţă sport din nailon negru. Deschizând-o și pe aceasta, 
Noble scoase pașaportul lui Avril Rocard, un portofel care 
conţinea un pachet de mărci germane, un bilet neutilizat de 
clasa întâi la Air France de la Paris la Berlin și un plic în care era 
confirmarea rezervării de la hotelul Kempinski, cu data sosirii 
vineri, 14 octombrie, și a plecării sâmbătă, 15 octombrie. 
Uitându-se în sus la chipurile care-l înconjurau, Noble mai băgă 
o dată mâna în poșetă și scoase un plic gravat foarte pretenţios, 
care fusese deja deschis. Din acesta scoase o invitaţie gravată 
de a participa la cina dată în onoarea lui Elton Lybarger, la 
Palatul Charlottenburg. 

instinctiv, McVey scoase lista de invitați din interiorul hainei. 

— Nu-i nevoie, am verificat deja. Este cineva pe listă A. 
Rocard, cam cu șase nume înainte de doctorul Saletti, unul 
dintre invitaţii despre care nu am primit nicio informaţie, spuse 
Noble, ridicându-se în picioare. Și încă ceva... 

Se îndreptă către o noptieră, de pe care ridică un obiect 
înfășurat într-o eșarfă de mătase închisă la culoare. 

— Era vârăt sub saltea. 

Indepărtă eșarfa și scoase un portofel lung, compartimentat, 
din piele neagră. In acel moment, îl văzu pe Osborn că tresare. 

— II recunoști, nu-i așa, doctore Osborn? 

— Da, răspunse Osborn. Îl recunosc... 


461 


A ÎI mai văzuse și mai înainte. La Geneva. La Londra. Și la Paris. 
In acesta își ţinea pașaportul Vera Monneray. 


106. 


Osborn nu era singurul om înnebunit din Berlin. Așteptându-l 
pe Von Holden în biroul acestuia din apartamentul de pe Sophie- 
Charlottenstrasse, Cadoux era la pământ din cauza anxietăţii. 
Petrecuse două ore extrem de agitate, plângându-se în faţa 
oricui stătea să-l asculte - de cafeaua germană, de faptul că nu 
putea găsi un ziar în limba franceză, de toate în general. Incerca 
prin toate acestea să ascundă grija lui din ce în ce mai 
amplificată față de Avril Rocard. Trecuseră aproape douăzeci și 
patru de ore de când ea ar fi trebuit să-și fi încheiat misiunea la 
conacul acela din apropiere de Nancy și să-i raporteze ce 
făcuse, și el încă nu avea nicio veste de la ea. 

De patru ori o sunase în apartamentul ei din Paris și de fiecare 
dată nu-i răspunsese nimeni. După o noapte în care nu reușise 
să doarmă deloc, sunase la Air France să vadă dacă se 
îmbarcase în avionul care trebuia s-o ducă dimineaţa devreme 
de la Paris la Berlin. Când primise un răspuns negativ, începuse 
să se prăbușească. Terorist bine antrenat, criminal și poliţist 
profesionist, din postul pe care-l ocupa în cadrul Interpolului el 
avea sarcina de a coordona securitatea lui Erwin Scholl oriunde 
călătorea acesta prin lume - și făcuse acest lucru mai mult de 
treizeci de ani - și totuși în interiorul său, Cadoux era prizonierul 
inimii sale. Avril Rocard era însăși viaţa lui. 

În cele din urmă, riscând ca telefonul să-i fie depistat, luă 
legătura cu un agent din interiorul Serviciilor Secrete Franceze, 
care îi confirmă faptul că trei agenţi de la Serviciile Secrete și o 
femeie fuseseră găsiți morţi la conacul de lângă Nancy, dar alte 
detalii nu erau disponibile. Înnebunit la propriu, Cadoux încercă 
și ultima opțiune și, privind lucrurile retrospectiv, probabil și cea 
mai evidentă. O sună la hotelul Kempinski. 

Spre imensa lui ușurare, Avril Rocard se cazase acolo la ora 
șapte și un sfert dimineaţa, sosind cu un taxi dinspre Grădina 
Zoologică Bahnhof, gara principală din Berlin. Cadoux închise 
telefonul și se întinse după o ţigară. Suflă fumul în afară, zâmbi, 


462 


i se lumină faţa și bătu cu pumnul în birou. Apoi, după treizeci 
de secunde, la ora unsprezece fix, în timp ce Von Holden era 
încă la întâlnirea lui cu Scholl, Cadoux luă telefonul și o sună pe 
Avril Rocard în camera ei de la hotelul Kempinski. După cum îi fu 
norocul, linia era ocupată. 

e 

McVey era în acel moment la telefon, sunându-l pe Scholl. 
Prima parte a conversaţiei lor fusese formală și politicoasă. 
Discutaseră amândoi despre prietenia lor față de cardinalul 
O'Connel, față de vremea din Berlin în comparaţie cu cea din 
sudul Californiei și de ironia faptului că se aflau amândoi la 
Berlin în același timp. Apoi ajunseseră la motivul pentru care 
sunase McVey. 

— Este ceva ce aș prefera să discutăm personal, domnule 
Scholl. Nu aș vrea ca lucrurile să fie interpretate greșit. 

— Nu prea cred că înţeleg. 

— Haideţi să spunem că e ceva personal. 

— Domnule poliţist, agenda mea pentru ziua de astăzi este 
plină. Nu ar putea acest lucru să mai aștepte până la 
întoarcerea mea la Los Angeles? 

— Mă tem că nu. 

— Cât timp credeţi că va dura această discuţie? 

— O jumătate de oră, patruzeci de minute. 

— Aha... 

— Sunt conștient de faptul că sunteţi ocupat și apreciez 
bunăvoința dumneavoastră, domnule Scholl. Am înțeles că vă 
veți afla la Palatul Charlottenburg în seara aceasta, la o 
festivitate. Ce spuneţi dacă ne-am întâlni chiar înainte de asta? 
Ce ziceţi de ora șap... 

— Vă voi primi la ora cinci fix, pe Hauptstrasse numărul 72, în 
cartierul Friedenau. Este o reședință particulară. Sunt convins că 
veţi reuși să o găsiţi. La revedere, domnule poliţist! 

Se auzi un clic la capătul celălalt al firului în momentul în care 
Scholl închise telefonul, după care acesta îi privi pe Louis Goetz 
și pe Von Holden, în timp ce amândoi închideau extensiile 
telefonice. 

— Asta ai vrut? 

— Asta am vrut, spuse Von Holden. 


463 


107. 


Deși telefonul dat de Cadoux lui Avril Rocard la hotelul 
Kempinski nu sunase efectiv, cei de la recepţie, din ordinul 
primit de la BKA, îl ţinuseră pe acesta pe fir suficient de mult 
încât poliţia federală să poată depista de unde se sunase. 

Drept urmare, Osborn se trezi din nou în compania 
inspectorului Johannes Schneider. Numai că de data aceasta îi 
mai însoţi încă un inspector BKA, Littbarski, un tip îndesat, cu 
părul rar, un bărbat care își creștea singur cei doi copii. Cei trei 
fură înghesuiți într-un separeu îngust din lemn din taverna 
aglomerată Kneipe, situată în apropiere, unde băură cafea, 
așteptând ca McVey, Noble și Remmer să urce scările către 
apartamentul de pe Sophie-Charlottenstrasse. 

Le deschise ușa o femeie de vârstă mijlocie, cu părul roșu, la 
urechi cu niște căști mici de telefon, arătând ca și cum venise la 
ușă direct de la centrală, iar Remmer îi arătă legitimaţia de BKA 
și se prezentă în germană. În ultima oră, cineva sunase la 
hotelul Kempinski Berlin și ei doreau să afle cine fusese acea 
persoană. 

— Nu aș putea să vă spun, spuse ea în germană. 

— Haideţi să găsim pe cineva care poate. 

Femeia ezită. Le spuse că toată lumea era plecată să ia masa 
de prânz. Remmer îi spuse că vor aștepta; iar dacă ei nu-i 
convenea acest lucru, vor obţine un mandat de percheziţie și 
vor reveni. Deodată femeia își ridică fruntea, ca și cum ar fi 
ascultat ceva la distanţă. Apoi își întoarse din nou privirile înspre 
ei și zâmbi. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Asta e din cauză că suntem atât de 
ocupați acum. Acesta este sediul de primire pentru o petrecere 
particulară care va avea loc diseară la Schloss Charlottenburg. 
Vin multe persoane importante și noi încercăm să coordonăm 
totul. Mai mulţi invitaţi sunt cazaţi la hotelul Kempinski. Este 
foarte posibil să fi sunat chiar eu mai devreme, ca să mă asigur 
că invitaţii noștri au sosit și că totul este în ordine. 

— Ce invitat verificaţi acolo? 

— Am... v-am spus. Sunt mai mulţi. 

— Spuneţi-ne numele lor! 

— Trebuie să mă uit în agendă. 


464 


— Uitaţi-vă! 

Ea încuviinţă din cap și îi rugă să o aștepte. Remmer îi spuse 
că ar fi mai bine dacă ar intra. Din nou, femeia își ridică ochii și 
privi în zare. 

— Bine, spuse ea în cele din urmă și îi conduse pe un coridor 
îngust către un birou micuţ situat într-o nișă. 

Se așeză lângă un telefon cu mai multe linii, mută o văzuţă în 
care se afla un trandafir galben ofilit și deschise o agendă cu arc 
la mijloc. Întoarse paginile până dădu de cea pe care scria 
Kempinski și i-o vâri brusc lui Remmer sub nas ca să citească 
personal. Șase dintre invitaţi erau cazaţi la Kempinski, inclusiv 
Avril Rocard. 

Lăsându-l pe Remmer să se ocupe de femeie, McVey și Noble 
se dădură un pas mai în spate și aruncară o privire în jur. La 
stânga lor mai era un coridor cu două uși, una situată în capătul 
acestuia, iar cealaltă la jumătatea lui. Ambele erau închise. In 
partea cealaltă era sufrageria apartamentului, unde două femei 
și un bărbat stăteau la niște birouri care păreau închiriate. Una 
din femei bătea ceva la calculator, iar ceilalţi doi erau ocupați cu 
telefoanele. McVey își vâri mâinile în buzunare și încercă să pară 
plictisit. 

— Cineva îi vorbește prin căști, spuse el încet, ca și cum ar fi 
discutat despre vreme sau despre piaţa de acțiuni. Noble îi 
aruncă acesteia o privire tocmai la timp ca s-o vadă cum face 
semn din cap către bărbatul din sufragerie care vorbea la 
telefon. Remmer îi urmări privirea, apoi se îndreptă către el și îi 
prezentă legitimaţia. Discutară câteva minute, apoi Remmer 
veni înapoi la McVey și la Noble. 

— Ei afirmă că tipul acela a sunat la Avril Rocard. Niciunul 
dintre ei nu știe unde stau nici Saletti, nici Lybarger. Femeia 
crede că de la aeroport se vor duce direct la Charlottenburg. 

— La ce oră trebuie să aterizeze avionul lor? întrebă Noble. 

— Nu știe. Treaba lor pare să fie numai să aibă grijă de 
invitaţi, și atâta tot. 

— Cine mai este aici, în celelalte camere? 

— Ea spune că nu sunt decât ei patru aici. 

— Putem să mergem până acolo? întrebă McVey, arătând 
înspre coridor. 

— Nu fără un motiv. 

McVey își plecă privirile în jos. 


465 


— Dar un mandat de percheziție? 

— Pe ce motiv? zâmbi Remmer prudent. 

— Hai să plecăm de aici, spuse McVey ridicându-și privirile. 

e 

Von Holden privi pe ecranul televizorului cu circuit închis cum 
polițiștii coborâră scările și ieșiră afară. Se întorsese de la 
întâlnirea cu Scholl cam cu zece minute în urmă și îl găsise pe 
Cadoux așezat în biroul lui, încercând în continuare să obţină 
legătura cu ea la hotelul Kempinski. Când îl văzuse, Cadoux 
trântise receptorul în furcă, plin de nervi. La început avusese 
linia ocupată! lar acum nu mai răspundea deloc! Furios, Von 
Holden îi spusese s-o lase baltă, pentru că nu venise la Berlin în 
vacanţă. În momentul acela sosise poliţia. Într-o clipă, Von 
Holden știuse exact cum și de ce, și că trebuia să acţioneze 
rapid, ţinându-i un timp la ușa de la intrare, în vreme ce el 
înlocuise una dintre secretarele din camera din faţă cu bărbatul 
care asigura paza. 

Acum, privind cum se închidea ușa în urma polițiștilor și 
văzându-l pe McVey întorcându-se ca să studieze exteriorul 
clădirii, se întoarse nervos către Cadoux, cu trăsăturile ascuţite 
scoase în evidenţă de lumina negru cu alb care venea de la 
grupul de monitoare de securitate. 

— Ai fost un prost s-o suni în camera ei de la hotel de la un 
telefon de aici! îi spuse el cu voce metalică, plină de răceală. 

— Îmi pare rău, Von Holden! se scuză Cadoux, însă refuză să 
cedeze interior în faţa unui bărbat care era cu cincisprezece ani 
mai tânăr ca el. 

Tot restul lumii, și asta îl includea și pe Von Holden, se puteau 
duce naibii când era vorba de Avril Rocard. 

Von Holden își ridică privirile spre el. 

— Lasă! Mâine pe vremea asta nu va mai avea prea mare 
importanţă. 

O clipă mai devreme fusese pe punctul de a-i spune că Avril 
Rocard era moartă. Să-i arunce acest lucru în faţă cu răceală, în 
mijlocul conversaţiei, și să se bucure de plăcerea de a-l vedea 
suferind. Ar fi putut să-i mai spună încă ceva: Avril Rocard nu 
fusese numai o femeie foarte frumoasă și o trăgătoare 
excelentă, ea mai fusese și spion în interiorul sectorului din 
Paris, și prin urmare, nu numai confidenta lui Von Holden, dar și 
iubita lui, de asemenea. Acesta fusese motivul pentru care 


466 


fusese invitată la Berlin: ca pază suplimentară pentru Lybarger 
în interiorul Palatului Charlottenburg după începerea festivităţii; 
iar mai târziu, pentru propria plăcere a lui Von Holden. Ar fi 
putut să-i spună toate acestea lui Cadoux pentru a-i amplifica 
durerea, însă nu va face acest lucru, cel puţin nu atunci. Cadoux 
fusese adus la Berlin pentru cu totul alt motiv, unul care îi 
solicita acestuia toată atenţia de care era capabil, și din cauza 
acestui lucru, Von Holden nu-i spuse nimic. 
e 

Osborn încerca să nu se gândească la Vera, unde se afla 
aceasta și ce făcea în momentul acela. Ideea că ea, dintre toate 
persoanele, ar putea să fie implicată în această grupare era 
imposibilă, însă din care alt motiv se afla ea acolo, jucând rolul 
unei femei pe nume Avril Rocard? Își simţi întreaga fiinţă 
îndurerată și lipsită de vlagă și se auzi discutând cu Schneider și 
cu Littbarski, încercând să le explice elementele fotbalului 
american în zgomotul de fond al tavernei aglomerate, care 
părea că adunase toți turiștii din Berlin. 

La început, vorbăria care se auzea de la aparatul de emisie- 
recepţie al lui Schneider păruse doar o rutină a poliţiei în limba 
germană. Sonorul era dat tare și capetele oamenilor din 
separeurile alăturate se întorceau spre ei la sunetele sacadate. 
La un moment dat, Schneider se întinse și dădu sonorul mai 
încet. Când făcu acest lucru, se auzi numele Verei, iar lui Osborn 
îi sări inima din loc. 

— Despre ce naiba este vorba? întrebă el, apucându-l pe 
Schneider de încheietura mâinii. 

Littbarski înțepeni când văzu această mișcare. 

— Sich schonen, liniștește-te! i se adresă el lui Osborn. 

Osborn îi dădu drumul din strânsoare și Littbarski se liniști. 

— Ce-i cu ea? 

Schneider putu vedea cât de încordat era Osborn după cât de 
tensionaţi îi erau mușchii gâtului. 

— Două polițiste au prins-o pe domnișoara Monneray în 
vreme ce ieșea de la Biserica Fecioarei Maria, Împărăteasă a 
Martirilor, spuse Schneider în engleza lui cu accent puternic 
german. 

„Biserică? De ce s-ar duce Vera la biserică?” Mintea lui Osborn 
lucra febril. Nu-și aminti ca Vera să fi pomenit vreodată de 
biserică, sau de credinţe religioase, sau altceva asemănător. 


467 


— Și unde o duc? 

— Nu știu, spuse Schneider, clătinând din cap. 

— Asta-i o minciună. Sigur știi! 

Littbarski se încordă din nou. Schneider luă aparatul de 
emisie-recepţie și se pregăti să se ridice. 

— Am primit ordine că, dacă se întâmplă ceva, trebuie să te 
duc înapoi la hotel. 

Fără să-i pese de Littbarski, Osborn întinse mâna ca să-l 
oprească. 

— Schneider, nu știu ce se petrece. Aș vrea să cred că este 
vorba despre o greșeală, însă nu pot să aflu nimic până când nu 
o văd, ca să vorbesc cu ea. N-aș vrea ca McVey să discute 
primul cu ea. La naiba, Schneider! Îți cer, te rog mult, să mă 
ajuţi! 

Schneider se uită la el. 

— Văd asta în ochii tăi, ești nebun după ea. Așa se spune 
corect în americană, nu? Nebun după ea? 

— Da, așa se spune corect. Și chiar sunt nebun după ea... Du- 
mă acolo unde o duc și pe ea... 

Dacă Osborn nu îl implorase încă, era oricum pe punctul de a 
o face. 

— Ai mai fugit o dată de lângă mine. 

— Nu și de data asta, Schneider! Nu și de data asta. 


108. 


Von Holden privi orașul în ceață, frânând și accelerând 
succesiv, apoi opri de tot BMW-ul în traficul încărcat de la prânz, 
ca să-l pornească din nou câteva momente mai târziu. Pornise 
pilotul automat, gândurile fiindu-i răvășite de nervi și de 
absurdul situaţiei. Trei dintre cei patru bărbaţi pe care jurase să- 
i omoare, dintre care unul era chiar McVey, pătrunseseră în 
birourile sale și o luaseră tare pe asistenta lui, ca și cum aceasta 
ar fi fost vreo vânzătoare de pe stradă. Mai rău, el fusese total 
neputincios, incapabil să intervină pentru a-i împiedica să intre, 
uitându-se apoi la ei din spatele ușilor închise, de teamă că dacă 
nu ar fi făcut așa, birourile ar fi fost invadate imediat de poliţia 
federală. 


468 


Lucrul care-l înnebunea efectiv era că evenimentul respectiv 
fusese stârnit de apetitul emoţional al lui Cadoux pentru o 
femeie care nu avea nici cel mai mic interes faţă de persoana 
lui, în afară de informaţiile pe care putea să i le transmită fără 
să știe, despre loialitatea agenţilor din interiorul Interpolului. În 
acel moment, în furia lui produsă de gestul prostesc al lui 
Cadoux, i se conturară în minte și ultimele elemente ale 
strategiei sale. 

e 

Hauptstrasse numărul 72, ora 12:15. 

Joanna văzu BMW-ul cum întoarce pe stradă, oprește foarte 
puţin la casa paznicului, apoi trece de poartă și parcurge rondul 
din faţă, apoi oprește în dreptul intrării principale a clădirii. Din 
locul în care stătea ea la fereastra camerei ei de la etaj, îi era 
dificil să vadă ce se întâmpla dedesubt, însă ea fu sigură că 
zărise în fugă trăsăturile lui Von Holden în momentul în care 
coborâse din mașină și pornise spre casă. 

Se duse rapid la oglindă, își trecu o perie prin păr și se dădu 
pe buze cu rujul scump, lucios, pe care i-l oferise Uta Baur. Din 
motive pe care nu și le putea explica, sau măcar să înceapă să 
le înţeleagă, și în ciuda întâmplării prin care trecuse, se simțea 
mai excitată sexual decât fusese vreodată în toată viața ei. Ca și 
cum o foame sau o sete nedomolită ar fi cuprins-o brusc și 
incontrolabil și cu atâta putere, încât doar actul în sine ar fi 
putut-o satisface. 

Deschise ușa, păși pe coridor și îl zări pe Von Holden în 
foaierul de la parter, discutând cu Eric și cu Edward. O clipă mai 
târziu acesta dispăru din raza ei vizuală. Primul ei impuls fu să 
se repeadă după el în jos pe trepte, însă nu putea face acest 
lucru de faţă cu nepoţii lui Lybarger, care erau încă acolo. 

Incercă să se elibereze de această senzaţie, traversă holul și 
bătu ușor la o ușă închisă. Aceasta se deschise imediat și în fața 
ei apăru un bărbat palid, cu părul alb, cu o față de porc, 
îmbrăcat în smoching. Pielea lui era atât de puţin pigmentată, 
încât se gândi că era probabil albinos. 

— Eu s-sunt..., îngăimă ea, deoarece se simţi intimidată de 
aspectul bărbatului și de modul aproape superior în care o 
privea. 

— Știu cine sunteţi, îi spuse el cu o voce guturală. 


469 


— Aş vrea să-l văd pe domnul Lybarger, spuse ea și fu 
introdusă în încăpere fără nicio ezitare. 

Elton Lybarger stătea pe un scaun lângă fereastră și citea 
dintr-un teanc de hârtii între care se vedeau puse mai multe 
semne ieșite în afară, scrise cu niște caractere foarte mari. Era 
discursul pe care trebuia să-l rostească în seara aceea, iar în 
ultimele zile nu făcuse altceva decât să se uite peste el. 

— Voiam să mă asigur că staţi confortabil și că totul e în 
ordine, domnule Lybarger, spuse ea. 

Abia atunci observă că mai era un bărbat în cameră, îmbrăcat 
tot în smoching, care stătea în picioare lângă o fereastră care 
dădea într-o curte mare. Nu avea nici cea mai mică idee de ce 
avea nevoie domnul Lybarger de doi bodyguarzi în camera lui, 
într-o casă atât de elegantă și de primitoare ca aceasta, care 
mai avea și o gheretă cu paznici și poartă la intrare. 

— Mulţumesc, Joanna. Totul e în ordine, spuse el fără să-și 
ridice privirile. 

— Atunci ne vedem ceva mai târziu, îi spuse ea, zâmbindu-i 
grijuliu. 

Lybarger încuviinţă absent din cap și continuă să citească. 
Joanna zâmbi amabil bodyguardului cu faţa de porc, apoi se 
întoarse și ieși din încăpere. 

e 

Von Holden era singur într-un birou cu lambriuri închise la 
culoare când Joanna intră și închise ușa încet după ea. El stătea 
pe un scaun așezat cu spatele la ea și vorbea la telefon în 
germană. Camera era întunecoasă comparativ cu soarele 
strălucitor din curtea de afară. larba era de un verde intens care 
scotea în evidență ca într-o tapiserie galbenul strălucitor și 
frunzele roșii care se adunau sub un fag arâmiu uriaș, situat 
într-un colt îndepărtat al curții. La stânga copacului ea putu să 
vadă un garaj mare cu cinci mașini și dincolo de acesta, o 
poartă din metal ce părea să ducă înspre o alee de serviciu din 
spatele proprietăţii. 

Deodată Von Holden închise telefonul și se răsuci în scaun. 

— Nu trebuia să intri când vorbeam la telefon, Joanna! 

— Voiam să te văd. 

— Acum mă vezi. 

— Da, spuse ea zâmbind. 

| se păru că arăta mai obosit decât îl văzuse ea vreodată. 


470 


— Ai mâncat la prânz? 

— Nu-mi amintesc. 

— Micul dejun? 

— Nu știu. 

— Ești obosit. Trebuie să te și bărbierești. Hai sus în camera 
mea. Faci un duș și te odihnești puţin. 

— Nu pot, Joanna. 

— De ce? 

— Pentru că mai am treburi de rezolvat. 

Se ridică deodată în picioare. 

— Nu te purta ca o mamă cu mine, că nu-mi place! 

— Nu vreau să mă port ca o mamă cu tine... Vreau să... fac 
dragoste cu tine! îi spuse ea, zâmbindu-i, apoi își umezi buzele. 
Hai vino sus, acum! Te rog, Pascal! S-ar putea să nu mai avem 
ocazia să fim singuri... 

— Vorbești de parcă ai fi o școlăriţă. 

— Nu sunt... și tu știi asta... 

Se apropie și mai mult de el și rămase în picioare în faţa lui. 
Mâna îi alunecă spre prohabul lui. 

— Hai s-o facem aici! Chiar acum! Totul la ea, pisiceala din 
voce, felul cum își mișcase trupul când venise mai aproape de el 
erau pline de sexualitate. Sunt udă..., îi șopti ea. 

Brusc, Von Holden îi apucă mâna și i-o îndepărtă. 

— Nu, spuse el. Acum pleacă! Ne vedem diseară. 

— Pascal! Eu... eu te iubesc... 

Von Holden o privi lung. 

— Probabil că ţi-ai dat seama până acum... 

Deodată, pupilele lui se îngustară până ajunseră niște puncte 
minuscule și ochii părură să i se ducă în fundul capului. Joannei i 
se tăie respiraţia și se dădu un pas înapoi. Niciodată, în toată 
viața ei, nu văzuse pe cineva atât de plin de mânie sau atât de 
periculos cum era Von Holden în momentul acela. 

— leşi afară! îi șuieră el. 

Ea scoase un țipăt, se răsuci, se împiedică de un scaun, îl 
înconjură în viteză și ieși în fugă din cameră, lăsând ușa 
deschisă în urma ei. Von Holden îi putu auzi tocurile pe gresia 
din foaier, și apoi cum urca scările în fugă. Era pe punctul de a 
se duce să închidă ușa, când intră Salettl. 

— Eşti nervos, îi spuse Saletti. 


471 


Von Holden se întoarse cu spatele și privi pe fereastră. ÎI 
sunase pe Scholl din mașină și îi comunicase planul final. Scholl 
ascultase și fusese de acord. Imediat după aceea îl scosese pe 
Von Holden din schemă. li spusese că era prea periculos. Von 
Holden era prea cunoscut ca director al lui Scholl privind 
securitatea sa în Europa, iar Scholl nu-și putea permite să riște 
posibilitatea ca vreun lucru să nu meargă așa cum trebuia, iar 
Von Holden să fie ucis sau prins, după care să se facă legătura 
cu el. Poliția era prea aproape. Nu, Von Holden va planifica totul, 
însă Viktor Shevchenko va fi cel care va acţiona. In seara aceea 
Von Holden va fi văzut în mod public cum îl va însoţi pe domnul 
Lybarger la Charlottenburg. Și după aceea va pleca discret „să 
se ocupe de cealaltă treabă”, după cum se exprimase Scholl. 
Acestea fuseseră ordinele lui, după care închisese. 

— Ştii, Herr Leiter der Sicherheit, i se adresă încet Salettl. 
Astăzi mai mult ca oricând, siguranţa dumitale personală este 
inestimabilă. 

— Da, știu, spuse Von Holden și se întoarse spre el. 

În mod evident, Salettl știa ce se întâmplase între Scholl și 
Von Holden, pentru că se referea la „cealaltă treabă”. Imediat 
după festivitatea de la Charlottenburg, urma să mai aibă loc o 
ceremonie pentru câţiva dintre invitaţii cei mai privilegiați. 
Ceremonia era secretă și neanunţată și urma să se desfășoare 
în mausoleu, clădirea ca un templu din apropierea palatului, 
care găzduia mormintele regilor prusaci. Von Holden trebuia să 
transporte materialul extrem de sensibil pentru a fi prezentat 
acolo, iar codurile de acces pentru a-l scoate din locul în care se 
afla fuseseră programate pentru el, și numai pentru el, și nu mai 
puteau fi schimbate. 

Faptul că el fusese ales pentru această sarcină fusese ca o 
recunoaștere a încrederii nemăsurate cu care era investit și a 
puterii care i se acordase. Oricât de tare se enervase el, Scholl 
avusese dreptate, la fel ca și Saletti. Din mai multe motive, 
astăzi mai mult ca oricând, siguranța lui personală era 
inestimabilă. Trebuia să-și dea seama că nu mai era soldatul de 
la Spetsnaz pe care-l avea încă în sânge. Nu mai era un 
Bernhard Oven sau un Viktor Shevchenko. Era Leiter der 
Sicherheit. Şeful securităţii nu mai era descrierea unui post, ci 
un mandat pentru viitor, persoana care va supraveghea într-o zi 
succesiunea conducerii întregii Organizaţii, ceea ce-l făcea, 


472 


practic, „purtătorul torţei”. Și dacă nu înțelesese acest lucru pe 
deplin până atunci, trebuia să-l înțeleagă atunci, în ziua aceea, 
mai mult ca oricând. 


109. 


Camera de interogatoriu de la subsolul clădirii de pe Kaiser 
Friedrichstrasse era complet albă: podeaua, tavanul și pereţii. 
Exact la fel arătau și celelalte șase celule alăturate, cu o 
suprafaţă de doi metri pe doi metri jumătate. Puţini oameni 
știau de existența acestora, nici măcar cei care lucrau în 
clădirea respectivă, care găzduia biroul de colectare a taxelor al 
departamentului municipal de servicii publice. Însă exact o 
treime din cei două mii de metri pătraţi de la subsol era ocupată 
de o unitate specială de investigaţii de la BKA. Construită 
imediat după masacrul de la Jocurile Olimpice din Munchen din 
1972, principala sa utilizare era destinată interogării teroriștilor 
capturați și a informatorilor teroriști. În trecut servise drept zonă 
în care fuseseră sechestrați temporar membrii grupării Baader- 
Meinhof, ai Facţiunii Armatei Roșii, ai Frontului Popular pentru 
Eliberarea Palestinei și cei suspectaţi că plasaseră bomba în 
avionul Pan Am 103. În afară de albul acela izbitor, cealaltă 
caracteristică distinctivă a sa era că luminile nu erau stinse 
niciodată. Efectul comun al acestor două elemente era că, în 
decursul a treizeci și șase de ore, prizonierii deveneau complet 
dezorientați și începeau să cedeze. 

Vera stătea singură în camera principală de interogatoriu, pe 
o banchetă albă, făcută dintr-un plastic care imita PVC-ul, fixată 
de podea. Nu existau mese, nici scaune în interior. Numai 
bancheta. Fusese fotografiată și i se luaseră amprentele. Avea 
în picioare niște papuci cenușii și era îmbrăcată cu un fel de 
trening sintetic, pe spatele căruia erau scrise cu litere portocalii 
cuvintele:  GEFANGER, Bundesrepublik Deutschland, adică 
DEȚINUT, Republica Federală a Germaniei. Părea obosită și în 
stare de șoc, însă era încă lucidă în momentul în care se 
deschise ușa și Osborn pătrunse în interior. Pentru o clipă, o 
polițistă scundă și îndesată rămase în cadrul ușii, în spatele lor. 
Apoi, aproape imediat, păși înapoi și închise ușa. 


473 


— O, Doamne, șopti Osborn, ești bine? 

Vera deschise gura să spună ceva, însă nu reuși. Ochii i se 
umplură de lacrimi, apoi se aruncară unul în braţele celuilalt și 
începură să plângă amândoi. Printre suspine și mângăierile 
speriate, Osborn o auzi spunând „François mort”, „De ce... m-au 
adus aici?”, „Toţi au fost uciși... la conac.”, „Ce-am făcut?”, „Am 
venit la Berlin... singurul loc... care îmi rămăsese... ca să te 
găsesc...” 

— Vera, șt! Liniștește-te, scumpa mea! îi spuse el și o strânse 
la piept protector, ca pe un copil. Totul e în ordine. Ai să vezi că 
o să fie bine... 

Îi dădu părul pe spate, îi sărută lacrimile și îi șterse obrajii cu 
palmele. 

— Mi-au luat până și batista, spuse el, încercând să 
zâmbească. 

Nu avea nici curea și îi luaseră și șireturile de la pantofi. 

Se îmbrăţișară din nou strâns și se cuprinseră cu braţele unul 
pe celălalt. 

— Să nu mă lași, spuse ea. Niciodată... 

— Vera, spune-mi ce s-a întâmplat! : 

Ea îi luă mâna, strângându-i-o, și se așezară pe bancă. Işi 
șterse lacrimile de pe obraji, închise ochii și încercă să-și 
amintească tot ce se întâmplase de ieri încoace. Revăzu în 
minte conacul din apropiere de Nancy și trupurile celor trei 
agenţi de la Serviciile Secrete care fuseseră uciși, zăcând în 
locul în care căzuseră. Nu departe de aceștia, Avril Rocard 
rămăsese cu ochii fixaţi pe o imagine îndepărtată, pe care nu 
mai putea s-o vadă, cu sângele scurgându-i-se din rana de la 
gât. 

Telefoanele erau tot moarte când se reîntorsese în casă. 
Negăsind cheile de la Fordul celor de la Serviciile Secrete, luase 
Peugeot-ul negru de poliţie al lui Avril Rocard și condusese până 
în oraș, se dusese la un telefon public, de unde încercase să dea 
de François la Paris. Numai că atât telefonul lui de la birou, cât 
și cel de pe numărul său privat de acasă erau ocupate. Fără 
îndoială, se gândise ea, pentru că probabil tocmai se dăduse 
știrea despre demisia lui. Încă în stare de șoc în urma crimelor, 
intrase din nou în Peugeot și condusese până la o poiană de la 
marginea orașului. 


474 


Acolo, pe când stătea în mașină, încercând să se concentreze 
prin spaima și sentimentele care o copleșeau, ca să se 
hotărască ce să facă mai departe, văzuse poșeta lui Avril pe jos, 
lângă scaunul din dreapta. O deschisese și găsise legitimaţia de 
polițistă lui Avril, și un portofel în care se găsea pașaportul 
acesteia. În portofel, chiar în spatele pașaportului, era un bilet 
de avion Air France la clasa întâi, de la Paris la Berlin, și un plic 
cu confirmarea rezervării de la hotelul Kempinski. Mai era și o 
invitaţie în germană, cu literele gravate pretenţios, de 
participare la o cină formală, care urma să aibă loc la Palatul 
Charlottenburg la ora 20:00, vineri pe 14 octombrie, dată în 
onoarea unui individ pe nume Elton Lybarger. Printre sponsori 
zărise și numele lui Erwin Scholl, adică același individ care îl 
plătise pe Albert Merriman să-l omoare pe tatăl lui Osborn. 

Singurul gând care îi trecuse prin minte fusese că dacă Scholl 
era la Berlin, poate și Paul Osborn aflase acest lucru și se 
dusese și el acolo. Nu prea avea pe ce să se bazeze, însă 
altceva nu mai avea. Semăna destul de bine cu Avril Rocard, 
așa că, în afară de situaţia în care cineva o cunoștea personal, 
ar fi putut să treacă drept aceasta, chiar dacă era cu mulţi ani 
mai tânără. Asta se întâmplase joi, iar festivitatea de la Palatul 
Charlottenburg era vineri. De la Nancy, calea cea mai rapidă 
către Berlin era cu trenul din Strasbourg, așa că se dusese 
acolo. 

Se oprise de două ori pe drumul de la Nancy la Strasbourg să- 
| sune pe François. Prima dată, liniile erau ocupate. A doua oară, 
la un restaurant de pe marginea drumului, reușise să ia legătura 
cu biroul său. Era deja ora patru după-amiaza, iar François nu 
fusese văzut și nu se știa nimic de el de când plecase de acasă 
la ora șapte dimineaţa. Presa nu fusese încă informată de 
dispariția sa, însă Serviciile Secrete și poliția erau în alertă 
totală, iar președintele dăduse ordin ca soţia și copiii lui François 
să fie duși undeva la o destinaţie necunoscută, unde să fie puși 
sub protecţia unor agenți înarmați. 

Işi aminti cum închisese telefonul și cum o copleșise o 
senzaţie de amorţeală. Nimic nu mai exista. Nu mai era niciun 
Francois Christian. Niciun doctor Paul Osborn din Los Angeles. 
Nu mai era nicio Vera Monneray care să se poată duce înapoi în 
apartamentul ei, să-și reia viața la Paris și să meargă mai 
departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic niciodată. Lăsase în 


475 


urma ei la conac patru oameni care erau morți și singurii bărbați 
pe care-i cunoscuse și de care-i păsase vreodată, pe care-i 
iubise atât de total și de profund, dispăruseră din viaţa ei, se 
evaporaseră ca aburul în aer. În momentul acela îi trecuse prin 
minte că tot ceea ce se întâmpla nu era decât preludiul a ceea 
ce urma să se mai întâmple. Și atunci simţise încă o dată ecoul 
cumplit și întunecat al trecutului bunicii ei, odată cu spaima 
veșnică și cu groaza care îl însoțeau. Singurul răspuns părea să 
se afle la Berlin, la fel ca pe vremea bunicii ei. Numai că acum 
devenise ceva mult mai personal. Orice i se întâmplase lui 
François era doar o parte din cursul evenimentelor, însă Osborn 
era și el implicat, pentru că și el se afla pe aceeași cale. 

Se cazase în camera lui Avril și găsise acolo hainele ei. Ceruse 
micul dejun prin room service. Pe tavă se afla ziarul în care se 
anunţa sinuciderea lui François. Simţind mai întâi că o ia cu 
leșin, trebuia să iasă la aer ca să-și revină, să-și adune 
gândurile, să se hotărască ce va face când sau dacă o va 
contacta cineva. Sau ce va face dacă nu o va contacta nimeni și 
dacă ar fi trebuit să se ducă singură în seara aceea la 
Charlottenburg, pur și simplu. Așa că își ascunsese pașaportul 
sub saltea de teamă să nu descopere cineva cine era și ieșise în 
oraș. 

În vreme ce se plimba, dăduse peste Biserica Fecioarei Maria, 
Împărăteasă a Martirilor. Ironia sorții, era o slujbă religioasă în 
memoria tuturor martirilor care muriseră între 1933 și 1945 
pentru libertatea ideilor și a conștiinței. Fusese ca un semn 
pentru ea și se gândise că poate înăuntru avea să găsească 
vreun răspuns la tot ce se întâmpla. Insă singurul lucru peste 
care dăduse acolo fuseseră polițiștii germani, care o așteptaseră 
la ieșire. 

(J 

Polițistul Schneider mințise atunci când îi spusese lui Osborn 
că dacă se întâmpla ceva trebuia să-l ducă înapoi la hotel. 
Adevărul era că dacă o găseau pe Vera Monneray, Osborn 
trebuia dus direct acolo unde o ţineau prizonieră. McVey voia ca 
Osborn și domnișoara Monneray să creadă că erau singuri, 
oferindu-i astfel lui McVey posibilitatea de a ajunge în posesia 
oricăror informaţii neoficiale pe care le-ar fi putut revela o astfel 
de întâlnire. Important era să dea impresia că lui Osborn îi 


476 


venise ideea, iar cu ajutorul lui Schneider, totul mersese strună; 
Osborn făcuse exact ce se așteptase de la el. 
(J 

Deodată, uşa de la camera de interogatoriu se dădu de 
perete. Osborn se răsuci și îl văzu pe McVey intrând pe ușă. 

— Scoateţi-l afară de aici, acum! strigă McVey nervos și doi 
polițiști în uniformă îl ridicară brusc pe Osborn în picioare și îl 
grăbiră să iasă din încăpere. 

— Vera! strigă el, încercând să privească înapoi. Vera! 

Al doilea strigăt fu urmat de izbitura puternică a ușii grele din 
metal. Apoi fu dus rapid de-a lungul unui coridor îngust, apoi 
urcaseră niște trepte. Deschiseră o ușă și fu introdus într-o altă 
încăpere albă. Poliţiştii ieșiră, iar ușa fu închisă și încuiată. 

După zece minute veni și McVey. Avea chipul roșu și respira 
greoi, ca și cum abia ar fi urcat un șir lung de trepte. 

— Ce ai descoperit pe banda înregistrată? Ceva interesant? 
întrebă Osborn cu o voce de gheaţă în momentul în care se 
deschise ușa. A fost destul de convenabil ca eu să ajung primul 
acolo, nu-i așa? Poate că ea mi-ar spune mie ceva ce nu ţi-ar 
spune ţie sau poliţiei germane, iar microfoanele urmau să 
înregistreze totul. Numai că nu a mers, nu-i așa? Nu ai obţinut 
decât adevărul, rostit de gura unei femei îngrozite. 

— De unde știi că e adevărul? 

— Pentru că știu, la naiba! 

— Ţi-a pomenit vreodată de căpitanul Cadoux de la Interpol, a 
vorbit vreodată despre el, i-a rostit numele? 

— Nu. Niciodată. 

McVey îl privi încruntat, apoi o lăsă mai moale. 

— Bine. Hai s-o credem! Amândoi. 

— Atunci lăsaţi-o să plece! 

— Osborn, tu te afli aici datorită mie. Și prin asta vreau să 
spun că nu ești mort pe podeaua vreunui bistrou din Paris, cu un 
glonţ între ochi, tras de un agent Stasi. 

— McVey, chestia aceea nu are nimic de-a face cu asta și tu 
știi acest lucru! La fel cum nu ai niciun motiv să o ţii în 
închisoare. Și știi și acest lucru! 

McVey nu-și luase nicio clipă ochii dintr-ai lui Osborn. 

— Vrei să afli de ce a fost omorât tatăl tău. 

— Ce s-a întâmplat cu tatăl meu nu are nicio legătură cu Vera. 


477 


— De unde știi? De ce ești așa de sigur? îl întrebă McVey; nu 
voia să fie crud, ci îl testa doar. Spuneai că te-ai întâlnit cu ea în 
Geneva. Tu ai găsit-o pe ea sau ea te-a găsit pe tine? 

— Eu... Nu are nicio... 

— Răspunde-mi! 

— Ea... m-a găsit pe mine. 

— Era amanta lui François Christian. Și chiar în ziua acestei 
festivități în onoarea lui Lybarger, el moare subit, iar ea apare la 
Berlin, cu o invitaţie la petrecere. 

Osborn era furios. Furios și nedumerit. Ce încerca să facă 
McVey? Era o adevărată nebunie să creadă că Vera făcea parte 
din „grupare”. Era imposibil. El credea tot ce îi spusese ea 
adineauri. Se iubeau prea mult unul pe altul ca să n-o creadă! 
Dragostea ei însemna prea mult. Se întoarse și își îndreptă 
privirile spre tavan. Deasupra lui, atârnând la o înălțime la care 
să nu poată ajunge nimeni direct de pe podea, era un grup de 
becuri strălucitoare, luminând cu o sută cincizeci de wați, becuri 
care nu vor fi stinse niciodată. 

— Poate că este nevinovată, doctore, spuse McVey, însă nu 
depinde de noi s-o eliberăm, căci ea se află acum pe mâna 
poliţiei germane. 

În spatele lor se deschise ușa și Remmer intră. 

— Avem caseta video pe care e filmată casa de pe 
Hauptstrasse. Noble așteaptă. 

McVey îl privi din nou pe Osborn. 

— Vreau să te uiţi și tu la asta, îi spuse el direct. 

— De ce? 

— Pentru că este casa în care trebuie ca noi să ne întâlnim cu 
Scholl. Și prin noi, doctore, mă refer la tine și la mine. 


110. 


Valiza Joannei era pe pat și ea tocmai își punea înăuntru 
ultimele obiecte personale când intră Von Holden. 

— Joanna, îmi cer scuze. lartă-mă... 

Ignorându-l, ea se duse la dulap și scoase rochia de la Uta 
Baur, creaţia originală a acesteia, pe care ar fi trebuit s-o 


îmbrace în seara aceea. Reveni, o puse pe pat și începu s-o 


478 


păturească. Von Holden rămase tăcut pentru o clipă, apoi veni 
în spatele ei și îi puse mâna pe umăr. Când îi simţi atingerea, 
Joanna îngheță. 

— Această perioadă este foarte tensionată pentru mine, 
Joanna... Și pentru tine, și pentru domnul Lybarger. Te rog să 
mă ierţi pentru felul în care m-am purtat mai înainte... 

Joanna nu se mișcă, cu ochii încremeniţi pe sclipirea 
îndepărtată a ferestrei. a 

— Trebuie să-ţi mărturisesc adevărul, Joanna... In toată viaţa 
mea, nimeni nu mi-a spus vreodată că mă iubește. M-ai... 
speriat... 

Von Holden simţi cum Joannei i se oprește respiraţia. 

— Eu te-am speriat pe tine? 

— Da... 

Ea se întoarse spre el, parcă cu încetinitorul. Ochii oribili, plini 
de ură, care o îngroziseră doar cu o oră în urmă erau acum 
blânzi și vulnerabili. 

— Nu-mi face asta... 

— Joanna, nu știu dacă sunt capabil să iubesc... 

— Nu... 

Joanna își simţi ochii umezindu-i-se și o lacrimă începu să-i 
alunece pe obraz. 

— Este adevărat. Nu pot... 

Deodată ea îi puse degetele pe buze, pentru a-l opri. 

— Ba poțţi..., spuse ea. 

Incet, el îi înconjură mijlocul cu braţele, iar ea se lipi de el. 
Apoi el o sărută cu blândetțe și ea îi răspunse și îl simţi cum se 
excită, lipit de trupul ei. Senzaţia îi înfioră tot trupul, alungând 
orice urmă de rațiune. Lucrul înspăimântător pe care-l zărise la 
el mai devreme dispăruse cu totul. Era uitat în sensul că nici nu 
existase vreodată. 

e 

Dintr-un singur zbor la o înălțime de o sută cincizeci de metri, 
imaginea luată din elicopter a casei de pe Hauptstrasse numărul 
72 arăta o vilă din secolul al nouăsprezecelea, clădirea 
principală cu trei etaje și un garaj cu cinci mașini în spate. Din 
stradă se intra pe aleea semicirculară prin niște porți din fier 
forjat, după ce se trecea de ghereta paznicilor. Aleea care ducea 
la garaj era prin dreapta casei, în timp ce în stânga se vedea era 


479 


un teren de tenis cu argilă roșie. Întreaga zonă era înconjurată 
de un zid înalt din piatră, acoperit de iederă cu frunze căzătoare. 

— Mai este o poartă și în spate, lângă garaj. Pare să se 
deschidă spre o alee de serviciu, spuse Noble în vreme ce privea 
pe un ecran mare Sony imaginea luată din zbor. 

— Așa e, și este utilizată, spuse Remmer. 

Cei patru - Noble, Remmer, McVey și Osborn - stăteau pe 
niște scaune ca la cinematograf într-o cameră video situată cu 
un etaj deasupra celulelor. Osborn se lăsase pe spate, cu bărbia 
sprijinită în palmă. Cu un etaj mai jos, Vera era interogată. 
Imaginaţia i se aprinse gândindu-se la ce i-ar putea face acolo. 
Pe de altă parte, îi trecu prin minte că poate McVey avusese 
totuși dreptate și că ea lucra într-adevăr pentru „grupare”. Ce 
putuse ea să afle de la François Christian și să transmită mai 
departe? Și dacă era așa, care mai era rolul lui, al lui Osborn, în 
toată chestia asta? Ce voia ea de la el? Poate faptul că fusese 
implicat în povestea cu Merriman fusese o întâmplare, o simplă 
coincidență. Ea nu ar fi avut de unde să știe în Geneva despre 
acest lucru deoarece el nu-l văzuse pe Merriman decât după ce 
o urmărise la Paris. 

— Această imagine a fost luată dintr-o mașină de livrare a 
hainelor de la curățătorie, în timp ce șoferul ducea un pachet la 
casa de peste drum, spuse Remmer, în vreme ce imaginea color 
de calitate se derula pe ecran. Nu avem decât imagini scurte 
prinse din diferite vehicule. Acesta este motivul pentru care nu 
există decât o singură filmare din elicopter. Nu dorim să-i facem 
să suspecteze că se află sub supraveghere. 

În acel moment, camera ascunsă își îndreptă obiectivul către 
casă. O limuzină Mercedes era parcată pe alee și un grădinar 
lucra la gazon. Nu părea să se mai întâmple nimic altceva. 
Camera rămase un timp fixată pe imagine, apoi începu să se 
retragă. 

— Ce-i acolo? întrebă McVey brusc. O mișcare la fereastra de 
la etaj, a doua din dreapta. 

Remmer opri aparatul și dădu imaginile înapoi. Apoi îl porni să 
meargă din nou, de data asta cu încetinitorul. 

— Este cineva la fereastră, spuse Noble. 

Remmer reluă filmul, de data asta mult mai încet și utilizând 
niște lentile speciale de apropiere, pentru a se fixa pe fereastră. 

— Este o femeie, spuse el. Nu se vede prea bine. 


480 


— Poţi s-o mai mărești? întrebă Noble. 

— Sigur. 

Remmer apăsă butonul intercomului și chemă un tehnician, 
apoi scoase caseta video și o puse deoparte, după care 
introduse alta în aparat. 

Practic era aceeași imagine a casei, numai că unghiul din care 
se filma era ușor diferit. O mișcare vagă la fereastra de la etaj 
sugeră faptul că McVey avusese dreptate, că acolo se afla o 
persoană care se uita afară. Deodată, un BMW gri trase dinspre 
stradă și opri la ghereta paznicilor. La scurt timp după aceea, 
poarta se deschise și mașina intră pe alee. Aceasta opri în faţa 
intrării principale și un bărbat înalt coborî din ea și pătrunse în 
casă. 

— Ai vreo idee cine este? întrebă McVey. 

Remmer clătină din cap. 

— Aceasta ne va face o plăcere imensă, spuse Noble fără 
expresie, în vreme ce deschidea un dosar cu fotografii în ordine 
alfabetică. 

Până atunci, Bad Godesberg le trimisese fotografii cu șaizeci 
și trei din cei o sută de invitaţi. Majoritatea erau fotografiile 
Polaroid de pe permisele de conducere ale acestora, altele însă 
erau copii făcute după fotografii din publicitate, știri, sau ale 
corporațiilor. 

— Eu le iau de la A la F, iar voi puteţi să vă bateţi pe ce mai 
rămâne din restul alfabetului. 

— Haideţi să-i mai apropiem imaginea, spuse Remmer, apoi 
dădu imaginea înapoi și apăsă butonul pentru mișcarea cu 
încetinitorul. 

De data aceasta, mașina intră în mișcarea cu încetinitorul, iar 
Remmer apropie mult imaginea. Mașina opri când ajunse în faţa 
casei și bărbatul cobori... 

— lisuse Hristoase! exclamă Osborn. 

— Îl știi pe individul ăsta? întrebă McVey, răsucindu-și iute 
capul înspre el. 

Remmer dădu filmul înapoi și se opri pe imaginea lui Von 
Holden exact când acesta cobora din mașină. 

— M-a urmărit în parc, spuse Osborn, care se retrase din faţa 
ecranului pentru a-l privi pe McVey în faţă. 

— Care parc? Despre ce naiba vorbești...? 


481 


— În noaptea aceea când am ieșit să mă plimb. M-am 
depărtat intenţionat de Schneider. 

Osborn era foarte surescitat. Recunoștea că minţise în 
privinţa asta, dar nu-i păsa. 

— Mergeam spre Tiergarten, cu intenţia de a ajunge la hotelul 
lui Scholl. Deodată mi-am dat seama că nu știam ce naiba 
făceam. Că puteam să duc totul de râpă. Tocmai mă pregăteam 
să mă întorc, când individul ăsta, adică tipul de acolo - se uită 
din nou la imaginea lui Von Holden de pe ecran - a apărut din 
spatele meu. Aveam pistolul în buzunar. Cred că m-am speriat. 
L-am scos și l-am ameninţat cu el. Mai avea pe cineva cu el, un 
amic care se ascundea în tufiș - le-am spus amândurora să mă 
lase în pace. Apoi am fugit de acolo cât am putut de repede. 

— Ești sigur că el este individul? 

— Da. 

— Asta înseamnă că ei ţin hotelul sub supraveghere, spuse 
Remmer. 

— Am putea să-l vedem cum merge spre casă? îl întrebă 
Noble pe Remmer. La viteză normală, te rog. 

Remmer apăsă butonul de pornire și imaginea lui Von Holden 
începu să se miște. Închise portiera de la BMW, traversă aleea și 
urcă rapid cele câteva trepte din faţă, apoi cineva îi deschise 
ușa și intră în casă. 

— Încă o dată, te rog, spuse Noble și se lăsă pe spate. 

Remmer reluă imaginile, oprind caseta în momentul în care 
Von Holden dispărea în casă. 

— Pun pariu o sută la unu că a fost antrenat ca soldat 
Spetsnaz, spuse Noble. E un sabotor și un terorist, școlit în 
unităţile speciale de recunoaștere ale armatei sovietice. Cere 
puţină experienţă să recunoști chestia asta. Poate că ei nici nu- 
și dau seama, însă antrenamentul la care sunt supuși le 
formează un anumit mers, un gen de atitudine și un echilibru 
care seamănă cu mersul pe sârmă la circ. 

Noble se întoarse apoi înspre Osborn: 

— Dacă într-adevăr e/ este cel care te-a urmărit, nici nu ai 
idee ce noroc ai că ești aici acum să ne povestești acest lucru. 

Apoi Noble se adresă către McVey și Remmer: 

— Dacă Lybarger se află în această casă, este posibil ca 
prietenul nostru de aici să fie un agent însărcinat cu paza, poate 
chiar șeful securităţii. 


482 


— Ori asta, ori aranjează lucrurile pentru protecția lui Scholl, 
spuse Remmer. 

— Sau face cu totul altceva, spuse McVey privind lung înspre 
ecran, concentrat pe imaginea încremenită a lui Von Holden. 

— Ne înscenează nouă ceva? întrebă Noble. 

— Nu știu, spuse McVey clătinând nesigur din cap, apoi i se 
adresă lui Remmer: Hai să obţinem și imaginea lui mărită, să 
vedem dacă nu putem afla cine este. Poate reușim să strângem 
cercul încă puţin. 

La un telefon se aprinse un beculeţ și începu să sune. 

— Ja, răspunse Remmer, ridicând receptorul. 

e 

Era ora două și un sfert când ajunseră acolo. Poliția din Berlin 
înconjurase deja strada cu un cordon de oameni. Anchetatorii de 
la Omucideri se dădură deoparte în momentul în care Remmer 
își făcu drum prin magazin, intrând în încăperea din spatele 
magazinului de antichităţi de pe Kantstrasse. 

Karolin Henniger zăcea pe podea, acoperită cu un cearșaf. 
Fiul ei de unsprezece ani, Johann, se afla alături de ea. Și el era 
acoperit cu un cearșaf. Remmer se aplecă și dădu cearșaful 
deoparte. 

— O, Doamne..., îngăimă Osborn. 

McVey ridică cearșaful care-l acoperea pe băiat. 

— Mda, spuse el, ridicându-și privirile înspre Osborn. O, 
Doamne... 

Atât mama, cât și fiul, aveau fiecare câte o singură rană de 
glonţ, în cap. 


111. 


Nouăzeci de minute mai târziu, la ora 15:55, Osborn stătea și 
se uita la cer de la fereastra uneia din camerele spaţioase ale 
clădirii vechi și frumoase a hotelului Meineke. Ca toţi ceilalți, 
încerca să separe grozăvia a ceea ce tocmai văzuse, de ceea ce 
aveau de făcut în continuare. Trebuia să se concentreze asupra 
lui Scholl, și nimic altceva. Și totuși era imposibil să scape de 
aceste gânduri. 


483 


Cine era de fapt Karolin Henniger, încât să-i facă cineva așa 
ceva ei și copilului ei? Oare persoana respectivă credea că ea 
spusese ceva polițiștilor în dimineaţa aceea? Și dacă era așa, ce 
anume știa ea și le-ar fi putut spune? Apoi, mai era încă o 
întrebare, pe care o putea vedea și în ochii lui McVey: Dacă ei 
nu s-ar fi dus la ea niciodată, Karolin Henniger și fiul ei ar mai fi 
fost încă în viaţă? Această povară va continua să apese pe 
umerii lui și el știa acest lucru, erau și mai mulți morți din cauza 
lui. Trebuia să îndepărteze aceste gânduri. 

Se duse la baie și se spălă pe mâini și pe faţă. Mutaseră 
întreaga operaţiune la Meineke după ce descoperiseră un 
cadavru într-o baie de la etajul al șaptelea al aripii cu Cazinoul 
de la Hotelul Palace, baie care aparţinea unei camere cu o 
vedere aproape perfectă înspre camera lor din clădirea 
principală. O echipă specială de tehnicieni fusese trimisă acolo 
de la Bad Godesberg să examineze camera pentru a găsi 
eventuale dovezi. 

Motivul pentru care veniseră la Meineke era faptul că aici nu 
era decât o singură clădire principală și că singura modalitate de 
a ajunge sus sau jos era printr-un ascensor care scârțâia din 
toate încheieturile și care era singurul din tot hotelul. Un străin, 
sau chiar un prieten, ar fi avut mari dificultăţi să treacă de 
polițiștii BKA din holul hotelului sau de echipa formată din 
Schneider și Littbarski, postați lângă ascensor, care se afla la 
distanţă de două uși. Această protecţie îi făcu pe McVey și pe 
ceilalți să nu se mai gândească la vreo complicaţie gravă. 

Cadoux. Reapăruse brusc, după cum se părea de nicăieri, și 
lăsase un mesaj pentru Noble prin biroul lui din New Scotland 
Yard, că nu se afla în altă parte decât în... Berlin. Sublimase 
faptul că era în primejdie și spusese că era extrem de important 
să vorbească cu Noble sau cu McVey cât mai curând posibil și că 
va reveni cu telefonul într-o oră. 

McVey nu știa ce să creadă. Îl văzu pe Osborn că se uită la el 
în vreme ce își vărsa în palmă dintr-o pungă de plastic un 
amestec de nuci și alune. 

— Da, știu, prea multe grăsimi, prea multă sare... Oricum am 
să le mănânc. 

Alese cu grijă o nucă braziliană, o aduse în faţa ochilor, o 
studie, apoi o băgă în gură. 


484 


— Dacă Cadoux spune adevărul și gruparea vrea într-adevăr 
să-i facă felul, atunci chiar este în pericol, spuse el mestecând. 
Dacă minte, atunci probabil le face jocul. Și dacă e așa, atunci 
știe că suntem în Berlin. Sarcina lui va fi să încerce să ne 
fraierească și să ne facă să ne ducem undeva unde vor putea... 

O bătaie în ușă îl făcu pe McVey să se oprească din 
raționamentul său. Remmer se ridică, își scoase pistolul automat 
din tocul cu cureaua trecută peste umăr și se duse la ușă. 

— Ja. 

— Schneider. 

Remmer deschise ușa și Schneider pătrunse înăuntru, urmat 
de o brunetă atrăgătoare de vreo patruzeci de ani. Era mai 
înaltă decât Schneider și mai bine făcută. Rujul palid îi scotea în 
evidență gura răsucită în sus la colțuri într-un zâmbet continuu. 
Ținea sub braţ un plic mare. 

— Ea este locotenent Kirsch, spuse Schneider, adăugând 
faptul că aceasta era membră a echipei BKA care fusese 
însărcinată să se ocupe de prelucrarea imaginilor pe calculator. 

Ea făcu din cap un gest de salut către Remmer, se uită și la 
ceilalți, apoi vorbi în engleză. 

— Mă bucur să pot raporta că am descoperit identitatea 
bărbatului de la volanul BMW-ului. Se numește Pascal Von 
Holden și este directorul securităţii pentru operaţiile de afaceri 
ale lui Erwin Scholl în Europa. Acum se lucrează la obținerea 
profilului său. 

Deschise plicul și scoase din el două fotografii lucioase, alb- 
negru, 20 cm pe 25, imaginile mărite ale persoanelor de la casa 
de pe Hauptstrasse numărul 72. 

Prima îl reprezenta pe Von Holden în timp ce se dădea jos din 
mașină. Era puţin cam neclară, însă era suficient pentru a i se 
distinge trăsăturile. A doua fotografie era și ea neclară, și mai 
puțin precisă. Și totuși se putea distinge în ea imaginea unei 
tinere femei cu părul negru, care stătea la fereastră și privea în 
afară. 

— Cu femeia a fost ceva mai dificil, însă identitatea ei ne-a 
fost confirmată de FBI exact în clipa în care veneam să vă aduc 
fotografiile, spuse locotenent Kirsch. Este americancă, 
fizioterapeută autorizată, și se numește Joanna Marsh. Locuiește 
în Taos, New Mexico. 


485 


— Activitatea de rutină a poliţiei, nu-i așa, McVey? spuse 
Noble, ridicând admirativ o sprânceană. 

— Au fost doar norocoși, zâmbi McVey. 

BKA trimisese un fax cu ambele fotografii mărite pe calculator 
la departamentele de poliție din Berlin și din Zurich, iar la 
solicitarea lui, fotografia femeii îi fusese trimisă lui Fred Hanley 
la biroul FBI din Los Angeles. Era o șansă la o mie, însă avusese 
o intuiţie, că dacă Lybarger se afla la Berlin și stătea în casa din 
Hauptstrasse, era foarte posibil ca și fizioterapeuta sa se 
găsească în același loc. lar acum, când îi fusese confirmată 
identitatea și reversul trebuia să fie adevărat. Asta însemna că 
dacă ea se găsea acolo, tot acolo se afla și Lybarger. 

— Danke, spuse Remmer, iar locotenent Kirsch și Schneider 
plecară împreună. 

Se auzi un zgomot surd în momentul în care se porni căldura. 
McVey se uită lung întâi la una din fotografii, apoi la cealaltă, 
memorându-le, apoi i le dădu lui Noble și se duse la fereastră. 
încerca să se imagineze în postura Joannei Marsh. La ce se 
gândea ea când stătea acolo, uitându-se pe fereastră? Cât de 
multe știa ea despre ceea ce se întâmpla? Și ce ar putea sau ar 
fi de acord să le spună, dacă ar reuși să ajungă la ea? 

Era de acord cu Osborn, Lybarger era cheia. Ceea ce era 
ironic, dar și exasperant totodată, era faptul că, deși acum 
aveau o imagine clară a fizioterapeutei lui Lybarger, mărită pe 
calculator după filmul de pe caseta video și identificată precis în 
câteva minute de o organizaţie din partea cealaltă a globului, 
singura fotografie pe care Bad Godesberg reușise s-o obţină 
pentru Lybarger era doar una alb-negru, de pașaport, veche de 
patru ani. Și asta era tot. Nimic altceva. Nici măcar o fotografie 
micuță. Ceea ce era nebunie curată! O persoană atât de 
importantă, sau care părea atât de importantă, ca Lybarger, ar 
fi trebuit să-și aibă fotografia publicată cel puţin o dată. Măcar 
undeva, într-o revistă, într-un ziar sau măcar într-o publicaţie 
legată de investiţii. Numai că până atunci nu o avusese, din câte 
știau ei. Era ca și cum cu cât căutau mai mult, cu atât persoana 
lui devenea mai ștearsă. Amprentele acestuia ar fi fost ca un dar 
divin, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru a le verifica în 
baza de date și, după cum se prezentau, lucrurile, să le elimine 
ca irelevante. În mod evident, Elton Lybarger era probabil omul 
cel mai misterios, cel mai protejat din lumea civilizată. 


486 


McVey se uită la ceas. Era ora 16:27. Mai aveau mai puţin de 
o jumătate de oră până în momentul în care urmau să se 
întâlnească cu Scholl. Singurul lucru pe care și-l doriseră, sau pe 
care speraseră măcar să-l obţină, fusese o informaţie referitoare 
la Salettl, pe care McVey își dorise cu disperare să-l interogheze 
înainte să se întâlnească cu Scholl. Poate Karolin Henniger i-ar fi 
putut ajuta să ajungă la el. Cine știe? Însă doar Salettl, dintre 
toţi ceilalți, ar fi putut să le ofere ceva referitor la Lybarger. Ca 
să nu mai pomenească de posibilitatea ca Salettl să fi fost 
implicat în uciderea oamenilor decapitaţi. Însă dacă lucrurile nu 
aveau să se schimbe simţitor într-un timp extrem de scurt, nu 
va avea posibilitatea de a-l interoga pe acesta, iar ei trebuiau să 
se ducă acolo numai cu cât aveau, ceea ce era îngrozitor de 
puţin. 

Deodată, îi veni ideea de a o contacta pe Joanna Marsh la 
telefon, pentru a încerca să obţină de la ea cât de mult ar fi 
putut înainte ca aceasta să închidă telefonul sau să i-l închidă 
altcineva. Merita să încerce. În situaţia în care se aflau, orice ar 
fi meritat și tocmai era pe punctul de a-l ruga pe Remmer să 
ceară numărul de telefon al casei de pe Hauptstrasse, când 
sună unul dintre cele două telefoane de interior care fuseseră 
securizate. Remmer îi aruncă o privire lui McVey și ridică 
receptorul. 

— Cadoux. S-a făcut legătura prin biroul lui Noble de la 
Londra, spuse el. 

McVey îi făcu semn lui Noble să se ducă la extensia 
telefonică, iar el luă receptorul de la Remmer, acoperind 
microfonul cu mâna. 

— Depistează de unde sună! 

Remmer încuviinţă din cap și se duse în camera alăturată, de 
unde luă celălalt telefon. 

— Cadoux, aici e McVey. Noble este la extensia telefonică. De 
unde vorbești? 

— De la un telefon public dintr-o băcănie micuță din partea de 
nord a orașului. 

Cadoux nu vorbea prea bine engleza și se poticnea. Părea 
obosit și înspăimântat și vorbea foarte încet, ca să nu fie auzit 
de altcineva, puţin mai tare ca o șoaptă. 


487 


— Klass și Halder sunt informatorii din interiorul Interpolului. 
Ei au aranjat să-i omoare pe Albert Merriman și pe Lebrun și pe 
fratele acestuia din Lyon. 

— Cadoux, pentru cine lucrează ei? îl presă McVey chiar de la 
început, pentru a le dovedi de care parte era. 

— Nu... nu pot să-ți spun. 

— Ce naiba înseamnă asta? Știi sau nu știi? 

— McVey, te rog să înţelegi, ce fac acum este foarte dificil 
pentru mine... 

— Bine. la-o ușurel... 

— Ei, Klass și cu Halder, m-au forţat să particip la uciderea lui 
Lebrun din cauza unei legături mai vechi cu familia mea. M-au 
adus la Berlin pentru că știau că tu ești aici. Voiau să mă 
folosească pentru a ajunge la tine. Am cooperat cu ei o dată, dar 
chestia asta nu e bună deloc și le-am și spus... Nu mai fac așa 
ceva încă o dată... 

— Cadoux! spuse McVey, brusc plin de înțelegere. Ei știu unde 
ești? 

— S-ar putea, dar nu cred. Cel puţin deocamdată. Au 
informatori peste tot. Așa au știut unde să-l găsească pe Lebrun 
la Londra. Ascultă-mă, te rog! 

Vocea lui Cadoux deveni mai imperativă. 

— Știu că ai o întâlnire programată cu Erwin Scholl înainte de 
festivitatea de la Palatul Charlottenburg de diseară. Trebuie să 
ne întâlnim înainte de a te confrunta cu el. Am niște informații 
de care ai nevoie. Au legătură cu un individ pe nume Lybarger și 
legătura lui cu trupurile decapitate. 

McVey și Noble schimbară niște priviri surprinse. 

— Cadoux, spune-mi despre ce este vorba... 

— Nu sunt în siguranţă dacă mai rămân mult aici. 

— Cadoux, aici e Noble. Un doctor pe nume Saletti a fost 
implicat în secționarea capetelor? 

— Stau la hotelul Borggreve, pe Borggrevestrasse numărul 
17. Camera 412, ultimul etaj, în spate. Trebuie să închid acum. 
Vă aștept acolo. 

Noble puse telefonul în furcă și se uită la McVey. 

— Oare avem deodată lumină la capătul tunelului sau este un 
tren care se apropie în viteză? 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse McVey. Cel puţin o 
parte din ce ne-a spus este adevărată. 


488 


Remmer veni din camera alăturată. 

— A sunat de la o alimentară de lângă staţia de metrou 
Schonholz. Poliţiștii se duc acolo acum. 

McVey își puse mâinile în șold și își îndreptă privirea spre el. 

— Bine, a spus adevărul și despre asta. 

— Te temi că e o capcană, spuse Remmer. 

— Da, mă tem că e o capcană. Insă acest lucru stă în 
cumpănă cu o altă teamă pe care o am. Aceeași pe care am 
avut-o în tot acest timp. Că în afară de mărturia lui Osborn, 
cazul nostru împotriva lui Scholl practic nu există. 

— Vrei să spui că s-ar putea să reușim să umplem multe 
dintre goluri cu ajutorul lui Cadoux, spuse Noble încet. Și chiar 
dacă s-ar putea să avem probleme acolo, crezi că ar trebui să 
ne întâlnim cu el. 

McVey așteptă un timp, după care spuse: 

— Nu cred că avem altă soluţie. 


112. 


Ora 16:57 


Lumina roșie subţire a soarelui la apus se așternu la orizont în 
vreme ce un Audi argintiu întoarse pe Hauptstrasse și opri în 
dreptul porţii principale a casei cu numărul 72. Şoferul își 
deschise geamul, în timp ce un paznic, căruia îi arătă legitimaţia 
de la BKA, ieși din ghereta de piatră. 

— Mă numesc Schneider. Am un mesaj pentru Herr Scholl, 
spuse el în germană. 

Imediat apărură din întunericul care se lăsase încă doi indivizi 
responsabili cu paza, unul dintre ei cu un ciobănesc german pe 
care-l ţinea în lesă. Lui Schneider i se ceru să coboare din 
mașină și fu controlat cu atenţie. După cinci minute intră cu 
mașina pe poartă și opri în faţa clădirii. 

Ușa de la intrare se deschise și fu introdus înăuntru. Un 
individ palid, cu fața ca de porc, îmbrăcat în smoching, îl 
întâmpină în foaier. 

— Am un mesaj pentru Herr Scholl. 

— Puteţi sa-mi spuneţi mie. 

489 


— Am ordine să vorbesc cu Herr Scholl. 

Intrară într-o încăpere micuță, lambrisată, unde fu controlat 
din nou. 

— Nu e înarmat, îi spuse acesta unui alt bărbat care intră, 
îmbrăcat tot în smoching. 

Acesta era înalt, arătos, iar Schneider își dădu seama imediat 
că tocmai îl întâlnise pe Von Holden. 

— Vă rog, luaţi loc, îi spuse acesta, apoi ieși printr-o ușă 
laterală. 

Era mai tânăr și mai bine făcut decât păruse în fotografie. 
Cam de vârsta lui Osborn, se gândi Schneider. 

Trecură zece minute, sau mai mult, timp în care Schneider 
stătuse jos, iar individul cu faţa de porc, în picioare, 
examinându-l, apoi aceeași ușă se deschise și Scholl își făcu 
apariţia, urmat de Von Holden. 

— Eu sunt Erwin Scholl. 

— Mă numesc Schneider, de la Bundeskriminalamt, spuse 
Schneider, ridicându-se. Domnul polițist McVey a fost reţinut, 
din nefericire. M-a însărcinat să cer scuze în numele lui și să vă 
întreb dacă s-ar putea aranja o întâlnire la altă oră. 

— Imi pare rău, spuse Scholl. In seara asta plec la Buenos 
Aires. 

— Păcat, spuse Schneider și rămase tăcut, folosindu-se de 
acest prilej pentru a încerca să-l simtă pe omul din faţa lui. 

— Și așa aveam foarte puţin timp la dispoziţie. Domnul McVey 
știa acest lucru. 

— Înţeleg. Ei bine, vă transmit din nou scuzele lui. 

Schneider se înclină ușor, făcu un semn din cap către Von 
Holden, apoi făcu stânga-mprejur și ieși. 

După scurt timp, poarta se deschise, iar el plecă cu mașina. | 
se ceruse să fie foarte atent dacă nu-i putea zări pe Lybarger 
sau pe femeia din fotografie. Nu i se permisese însă să vadă 
decât foaierul și micuța încăpere lambrisată. Scholl i se 
adresase cu o indiferență totală. Von Holden fusese amabil, însă 
nimic mai mult. Scholl fusese acolo la ora stabilită, așa cum 
promisese, și nu exista niciun indiciu că și-ar fi propus altceva. 
Asta însemna că existau toate șansele ca ei să nu aibă habar de 
ceea ce se pregătea Cadoux să facă, și probabilitatea ca o 
capcană să-i aștepte acolo era mai mică. Asta îl făcu pe 
Schneider să răsufle ușurat. 


490 


Scholl i se păruse ceva mai mult decât un om în vârstă care 
se ţinea bine, obișnuit să fie servit și să obţină ce dorea. Lucrul 
care i se păruse curios - și chiar era curios - nu fusese atât zig- 
zagul zgârieturilor profunde de pe braţul stâng al lui Scholl și de 
pe încheietură, ci modul ostentativ în care-și ţinea mâna în sus, 
ca și cum ar fi expus în mod special acele răni, spunând în 
același timp: Orice alt bărbat ar suferi din cauza acestora și ar 
căuta compasiunea celorlalţi; eu, în schimb, am găsit o plăcere 
în acest lucru, ceea ce voi nu aţi putea înţelege niciodată. 


113. 


Mergeau cu două mașini. Noble mergea cu Remmer în 
Mercedes, iar Osborn era la volanul unui Ford negru, cu McVey 
alături, pe scaunul din dreapta. La ieșirea din hotel îi așteptau 
niște mașini BKA fără numere de înregistrare, pentru acoperire, 
una cu polițiștii cu vechime Kellermann și Seidenberg, și una cu 
Littbarski și un poliţist cu figură de tinerel pe nume Holt. Mașina 
echipei Kellermann-Seidenberg era pe aleea din spate, iar 
mașina echipei Littbarski-Holt era în faţă, pe partea cealaltă a 
străzii. Kellermann și Seidenberg verificaseră băcănia micuță din 
apropierea staţiei de metrou Schonholz, de unde dăduse Cadoux 
telefon. Proprietarul își amintea vag că un bărbat cu trăsăturile 
lui Cadoux folosise telefonul și nu-și amintea precis, dar parcă 
stătuse acolo numai o scurtă perioadă de timp și fusese singur. 

În faţa lor, Remmer trase mașina lângă bordură și stinse 
farurile. 

— Mergi mai departe după colţ! Când găsești un loc, 
parchează acolo, îi spuse McVey lui Osborn. 

Hotelul Borggreve era un hotel micuţ, într-o zonă destul de 
întunecată a străzii, la nord-est de Tiergarten. Cu o înălțime de 
patru etaje și o lăţime de vreo douăzeci de metri, era situat între 
două blocuri mai înalte. Din faţă părea vechi și lăsat în paragină. 
Cadoux le spusese camera 412. Etajul de sus, în spate. 

Osborn coti după colţ, la capătul străzii, și parcă în spatele 
unui Alpha Romeo alb. McVey își descheie nasturii de la haină și 
scoase pistolul de calibrul 38, apoi deschise magazia să verifice 
dacă era încărcat. 


491 


— Nu-mi place să fiu minţit, spuse el. 

McVey nu spusese până atunci nimic referitor la mărturisirea 
lui Osborn, când acesta îl identificase pe Von Holden în timpul 
examinării casetei video care prezenta casa de pe Hauptstrasse. 
Preciza abia acum acest lucru, pentru că voia să-i reamintească 
lui Osborn cine era la conducere în această situaţie. 

— Nu tatăl tău a fost omorât, spuse Osborn, uitându-se la el, 
fără să-și ceară iertare și fără să dea înapoi. 

Încă mai era furios pe faptul că McVey îl folosise pentru a 
încerca să o facă pe Vera să comită o greșeală și să spună ceva 
cu care s-o poată prinde. Și încă era furios la culme din cauza 
modului în care ea fusese tratată de poliţie. Toată chestia cu 
Vera - emotia revederii ei, a îmbrăţișării lor - îi înlăturase orice 
dubiu referitor la cine sau ce ar putea ea să fie cu adevărat și îl 
făcuse să renunţe la viața lui așa cum fusese până atunci, un 
montagne russe emoţional. Văzând-o în postura în care era nu 
făcuse decât să simplifice lucrurile pentru el, pentru că îl 
obligase să realizeze care îi erau priorităţile. Trebuia să obţină 
un răspuns de la Scholl înainte ca măcar să înceapă să se 
gândească la ce însemna Vera pentru el sau cine era ea. Acesta 
era motivul pentru care nu-și ceruse scuze de la McVey și nici nu 
intenţiona s-o facă. În acel moment ori erau egali, ori nu era 
nimic între ei. 

— O să fie o noapte lungă, doctore, cu o mulţime de 
evenimente. Nu începe să te dai mare acum! îi spuse McVey, 
apoi își puse revolverul în toc, luă o staţie de emisie-recepţie de 
pe scaun și apăsă un buton. Remmer? 

— Sunt aici, McVey, se auzi vocea răsunătoare a lui Remmer 
prin difuzorul micuț. 

— Toată lumea e pe poziţii? 

— Ja. 

— Spune-le că nu știm despre ce este vorba, așa că să nu se 
grăbească nimeni. 

Îl auziră pe Remmer cum transmite mesajul în germană, apoi 
McVey deschise torpedoul, își vâri mâna înăuntru și scoase 
pistolul Cz automat, pe care îl avusese Osborn cu el în parc, și i-l 
dădu acestuia. 

— Stinge farurile și blochează portierele! îi spuse McVey, 
privindu-l lung, apoi deschise portiera și cobori din mașină. 


492 


Aerul rece își făcu loc înăuntru, apoi portiera se închise în 
urma lui și McVey dispăru din raza vizuală a lui Osborn. Se uită 
în oglinda retrovizoare și îl văzu că în momentul în care ajunge 
la colț, își descheie nasturii de la haină. Apoi acesta coti după 
colț și strada rămase goală. 

e 

Partea din spate a hotelului Borggreve dădea înspre o alee 
îngustă, mărginită de copaci. La capătul celălalt al acesteia, un 
șir de blocuri se întindea pe toată strada. Orice s-ar fi întâmplat 
pe alee sau în spatele hotelului Borggreve cădea în sarcina 
inspectorilor Kellermann și Seidenberg. Kellermann stătea în 
picioare, ascuns în umbră după un container de gunoi, cu 
binoclul aţintit pe a doua fereastră de la stânga, de la ultimul 
etaj al hotelului. Din ce-și putea da seama, în cameră era 
aprinsă o veioză, însă nu mai vedea și altceva. Apoi auzi vocea 
lui Littbarski în căștile de la staţia de emisie-receptie. 

— Kellermann, intrăm acum. Se vede ceva? 

— Nein, rosti el încet în microfonul minuscul de pe rever. 

Pe partea cealaltă a aleii, putu să zărească silueta îndesată a 
lui Seidenberg profilându-se pe un stejar. Tinea în mână o pușcă 
și supraveghea ușa din spate a hotelului. 

— Nici aici nu e nimic, spuse Seidenberg. 

e 

Saletti se afla într-o încăpere spațioasă de la etajul al doilea al 
casei de pe Hauptstrasse, privindu-i pe Edward și pe Eric cum se 
ajutau jucăuși unul pe celălalt să-și lege papioanele la gulerul 
cămășilor lor elegante. Dacă nu ar fi fost fraţi gemeni, se gândi 
el, ar fi putut să fie foarte bine niște tineri homosexuali 
îndrăgostiţi. 

— Cum vă simţiţi? îi întrebă el. 

— Bine, spuse Eric, întorcându-se rapid și aproape luând 
poziția de drepți. 

— Și eu la fel, spuse și Edward imediat după aceea. 

Salettl mai rămase o clipă, apoi părăsi încăperea. Ajuns la 
parter, traversă un hol cu multe decoraţiuni, cu lambriuri de 
stejar, și intră într-o încăpere la fel de bogată în decorațiuni, în 
care Scholl, arătând strălucitor cu cravata lui albă, stătea în faţa 
focului din șemineu, cu un pahar de coniac în mână. Uta Baur, 
îmbrăcată cu una dintre creaţiile ei, o rochie neagră în 


493 


întregime, stătea pe un scaun alături de el și fuma o ţigară 
turcească pe care o ţinea într-un portțigaret. 

— Von Holden este cu domnul Lybarger, spuse Salettl. 

— Știu, spuse Scholl. 

— A fost neplăcut faptul că polițistul l-a implicat pe cardinal... 

— Nu trebuie să te preocupe nimic în afară de Eric, Edward și 
domnul Lybarger, spuse Scholl cu un zâmbet glacial. Noaptea 
aceasta este a noastră, bunule doctor. Toti sunt ai noștri. 

Deodată, privirile i se îndreptară în zare. 

— Nu numai cei vii, ci și cei care au murit, dar au avut curajul, 
viziunea și dedicaţia de a marca începutul. Noaptea aceasta lor 
le este dedicată. Pentru ei vom experimenta, vom savura și vom 
atinge măreția viitorului. 

Privirea lui Scholl reveni la Salettl. 

— Și nimic, bunule doctor, spuse el încet, nu ne va răpi acest 
lucru. 


114. 


— AŞ dori cheia de la camera 412, vă rog, spuse Remmer în 
germană către femeia cu părul cărunt de la recepţie. Purta 
ochelari cu lentile groase și avea umerii acoperiţi de un șal 
maroniu. 

— Camera aceea este ocupată, spuse ea indignată, apoi își 
mută privirile înspre McVey, care stătea în spatele acestuia, în 
stânga ascensorului. 

— Cum vă numiți? 

— De ce aș răspunde la această întrebare? Cine naiba te 
crezi? 

— BKA, spuse Remmer și îi trecu rapid prin față legitimatia. 

— Mă numesc Anna Schubart, răspunse ea imediat. Ce doriţi? 

McVey și Noble stăteau, la mijlocul holului, între ușa de la 
intrare și treptele care duceau la etaj, acoperite cu un covor 
uzat de culoare vișinie. Holul hotelului era mic și pereţii aveau o 
nuanţă închisă de muștar. O canapea cu tapițeria din catifea și 
cadrul din lemn era așezată într-o parte faţă de recepţie, iar în 
spatele acesteia, două fotolii decolorate și din seturi diferite 
erau așezate cu faţa spre șemineul în care ardea un foc 


494 


plăpând. Un bărbat în vârstă moţăia într-unul din acestea, 
ținând pe braţe un ziar deschis. 

— Scările merg până la ultimul etaj? 

— Da. 

— Acestea și ascensorul sunt singurele modalităţi de a intra și 
de a ieși? 

— Da. 

— Bătrânul care doarme acolo este un client? 

— Este tatăl meu. Ce se întâmplă? 

— Aveţi și dumneavoastră o cameră aici? 

— Acolo, în spate, spuse Anna Schubert arătând din cap 
înspre o ușă închisă din spatele biroului de la recepţie. 

— Luaţi-l pe tatăl dumneavoastră și duceți-vă înăuntru! O să 
vă anunţăm când o să puteţi ieși. 

Femeia se înroși la față și tocmai era pe punctul de a-i spune 
să se ducă naibii, când ușa din față se deschise, iar Littbarski și 
Holt pătrunseră înăuntru. Littbarski avea în mână o pușcă, iar un 
pistol semiautomat Uzi îi bălăngănea într-o parte lui Holt. 

Asta fu suficient pentru a învinge mândria Annei Schubart. Se 
întinse la o cutie de pe peretele din spatele ei și scoase cheia de 
la camera 412, pe care i-o dădu lui Remmer. Apoi se îndreptă 
rapid înspre bătrân și-l scutură ca să-l trezească. 

— Komm, Vater”?, îi spuse ea. Îl ajută să se deplaseze, în 
vreme ce acesta clipea și se uita năuc la ei, și îl duse pe după 
biroul de la recepţie în camera din spate. Mai aruncă o privire 
tăioasă înspre polițiști, apoi închise ușa. 

— Spune-i lui Holt să rămână aici, îi spuse McVey lui Remmer. 
Tu și Littbarski urcați pe scări. Noi, care suntem mai în vârstă, 
vom merge cu ascensorul. O să vă așteptăm sus. 

McVey se îndreptă înspre ascensor, apăsă pe buton și ușa se 
deschise imediat, iar el și cu Noble pășiră în interior. Ușa se 
închise după ei, iar Remmer și Littbarski porniră pe scări în sus. 

Afară, pe aleea din spate, lui Kellermann i se păru că vede o 
lumină strălucitoare în camera de alături de cea a lui Cadoux, 
însă chiar și cu binoclul, tot era greu de precizat. Orice ar fi fost, 
părea prea nesemnificativ ca să raporteze. 

Ascensorul se opri cu zgomot la ultimul etaj și se deschise 
ușa. Cu pistolul de calibrul 38 în mână, McVey privi în afara 
acestuia. Coridorul era slab luminat și gol. Puse ascensorul pe 


32 Vino, tată; în limba germană în original (n.t.). 
495 


așteptare și ieși. Noble îl urmă, cu un pistol automat Magnum de 
calibrul 44, de un negru mat. Merseră vreo șase metri, apoi 
McVey se opri și arătă din cap înspre o ușă închisă care era mai 
încolo. Camera 412. Deodată, se văzu o umbră deplasându-se 
rapid pe tavan în capătul coridorului și amândoi bărbaţii se lipiră 
de perete. Apoi Remmer apăru de după colț, cu pistolul în mână. 
Littbarski venea și el chiar în urma lui. McVey făcu un pas în față 
și arătă înspre camera 412 și toţi se apropiară de aceasta 
venind din ambele capete ale coridorului, McVey și Noble din 
stânga, iar Remmer și Littbarski din dreapta. 

Când ajunseră unii lângă alţii, McVey îi făcu semn lui 
Littbarski să stea în mijlocul coridorului, astfel încât să stea în 
locul care să-i ofere poziţia ideală de tragere înspre ușă. McVey 
își trecu pistolul în mâna stângă, se așeză într-o parte a ușii, 
apoi introduse cheia în broască și o răsuci. Clic. Ușa era 
descuiată acum și ascultară cu atenţie. Era liniște totală. 

Littbarski se pregăti și își aţinti pușca înspre centrul ușii. Pe 
fața lui Remmer se scurse un strop de sudoare în vreme ce 
stătea cu spatele lipit de peretele din partea cealaltă a ușii. 
Noble, ţinând pistolul Magnum cu ambele mâini, în stilul 
milităresc, stătea pregătit, cu un pas în spatele lui McVey. 

McVey inspiră adânc, apoi întinse mâna și apucă mânerul ușii. 
ÎI răsuci, apoi împinse ușor. Ușa se deschise câţiva centimetri, 
apoi se opri. Putură să observe în interior o porțiune dintr-o 
lustră în stilul rococo, care difuza o lumină slabă, și colţul unei 
canapele. La radio se auzea un vals de Strauss, dat la volum 
Mic. 

— Cadoux! strigă McVey cu putere. 

Nu se auzi nimic. Doar sunetul valsului. 

— Cadoux! spuse el din nou. 

Tot nimic. McVey îi aruncă o privire lui Remmer, apoi împinse 
ușa cu putere, aceasta deschizându-se suficient de mult încât 
să-l poată vedea pe Cadoux, care era așezat pe canapea cu fața 
la ei. Era îmbrăcat cu un sacou din reiat închis la culoare, peste 
o cămașă albastră, și avea o cravată subţire cu nodul lărgit la 
gât. O pată de un roșu aprins i se împrăștiase peste cea mai 
mare parte a zonei vizibile din cămașă, iar cravata era perforată 
în trei locuri, unul peste celălalt. 

McVey se îndreptă de spate și se uită pe coridor într-o parte și 
în alta. Ușile de la celelalte cinci camere erau închise și pe sub 


496 


ele nu se vedea nicio lumină. Singurul sunet venea de la radioul 
din camera lui Cadoux. Cu pistolul în mână, McVey păși în cadrul 
ușii și deschise ușa complet cu vârful pantofului. In interior 
văzură un pat dublu, cu o noptieră ieftină alături. Dincolo de 
aceasta era o ușă întredeschisă înspre baia cufundată în 
întuneric. McVey se uită la Littbarski peste umăr, care strânse 
pușca mai tare în mână și încuviinţă din cap. Apoi McVey se uită 
înspre Remmer, care se afla de partea cealaltă a ușii, și înspre 
Noble, care era chiar în stânga lui. 

— Cadoux e mort. Împușcat, rosti Remmer în germană în 
microfonul de pe rever. 

În holul de la intrarea în hotel, Holt se retrase, acoperind cu 
pistolul Uzi ușa de la intrare. Pe aleea din spate, Seidenberg clipi 
din ochi ca să și-i limpezească și se retrase și mai mult în 
umbră, în spatele stejarului, acoperind atât ieșirea din spate, cât 
și aleea. Kellermann își îndreptă din nou binoclul către fereastră. 

— Intrăm în cameră, se auzi din nou vocea lui Remmer prin 
toate staţiile. 

Toţi se încordară ca și cum ar fi avut o presimţire bruscă și 
generală că urma să se întâmple ceva. Littbarski rămase la 
postul lui pe coridor, în vreme ce McVey intră primul în încăpere. 
Deodată aceasta se aprinse mai puternic decât soarele. 

— Atenţie! ţipă el. 

Se auzi bubuitura unei explozii. Littbarski fu izbit cât colo și 
toată fereastra de la camera 412 erupse în afară pe alee, cu 
ramă cu tot. Intr-o clipă, o minge imensă de foc se rostogoli 
vuind înspre cer, antrenând după ea un fum negru și gros. 

In aceeași clipă, ușa de la camera funcţionarei de la hotel se 
deschise brusc și Anna ieși în holul hotelului. 

— Ce-a fost asta? se răsti ea la Holt în germană. 

— Intraţi înapoi în cameră! ţipă el, privind în sus la praful și 
varul care cădeau de pe tavan. 

Apoi își dădu seama că ea nu mai purta ochelarii aceia cu 
lentilele groase. Se întoarse prea târziu înspre ea. Aceasta avea 
în mână un pistol de asalt de calibrul 45, cu amortizorul fixat. 

PTTT. PTIT. PTIT. Pistolul îi tresălta în mână, iar Holt căzu, 
clătinându-se, pe spate. Incercă să ridice pistolul Uzi, dar nu mai 
reuși. Maxilarul inferior și partea stângă a feţei îi erau distruse. 


497 


McVey era întins pe spate pe podea. Focul cuprinsese totul. 
Auzi ţipătul cuiva, însă nu știa al cui. Printre flăcări, îl zări pe 
Cadoux deasupra lui. Zâmbea și avea un pistol în mână. McVey 
se rostogoli și trase de două ori asupra lui. Apoi își dădu seama 
că din Cadoux nu mai rămăsese decât partea superioară a 
trunchiului, iar pistolul din mâna lui făcea parte din altceva, însă 
era ceva ce nu putea să vadă. 

— lan! strigă el, încercând să se ridice. 

Căldura era insuportabilă. 

— Remmer! 

Undeva mai departe, deasupra vuietului făcut de flăcări, i se 
păru că aude zgomotul unor arme automate, urmate imediat de 
bubuitul greoi al puștii lui Littbarski. Se împinse în sus de pe 
podea și încercă să-și dea seama unde se afla și unde era ușa. 
Cineva gemea și tușea în apropiere. Ridică un braț ca să se 
protejeze de căldură și de flăcări, se îndreptă înspre locul în care 
se auzeau zgomotele respective. O clipă mai târziu îl văzu pe 
Remmer, care se îneca și tușea din cauza fumului, stând într-un 
genunchi și încercând să se ridice. Se duse la el, își puse braţul 
sub cotul lui și îl ridică. 

— Manny! Ridică-te! E în ordine! 

Gemând de durere, Remmer se ridică în picioare, iar McVey 
porni cu el prin fum, în direcţia în care se gândea că era ușa. 
Apoi ieșiră din cameră, pătrunzând pe coridor. Littbarski era pe 
podea, iar sângele i se scurgea prin mai multe răni, una lângă 
alta, în zona pieptului, provocate de gloanţe. Mai încolo pe 
coridor era ceea ce mai rămăsese dintr-o tânără femeie. Un 
pistol automat se afla în apropiere pe podea. Pușca lui Littbarski 
o decapitase. 

— Dumnezeule! exclamă McVey. 

Ridicându-și privirile, observă cum flăcările pătrunseseră pe 
coridor și urcau de-a lungul pereţilor. 

Remmer se lăsă brusc pe un genunchi și scoase o grimasă de 
durere. Braţul stâng îi era îndoit în spate, iar încheietura i se 
bălăngănea într-o poziție anormală. 

— Unde naiba este lan? spuse McVey și încercă să pătrundă 
din nou în încăpere. lan! lan! 

— McVey! spuse Remmer, sprijinindu-se de perete ca să 
poată sta în picioare. Trebuie să plecăm naibii de aici! 


498 


— lan! strigă McVey din nou prin fumul gros și prin vuietul 
infernal din încăpere. 

Atunci Remmer îl prinse pe McVey de braţ și îl împinse de-a 
lungul coridorului. 

— Haide, McVey! lisuse Hristoase! Lasă-l! Și el ar fi făcut la 
fel. 

Privirea lui McVey se fixă în cea a lui Remmer. Avea dreptate. 
Morţii cu morții și viii cu viii. Apoi se auzi un zgomot la picioarele 
lor și Noble se târî prin ușa deschisă. Părul îi ardea, la fel și 
hainele. 

e 

Două împușcături trase cu o puşcă telescopică Steyr- 
Mannlicher de pe acoperişul unei clădiri de pe partea cealaltă a 
aleii îi doborâse pe Kellermann și pe Seidenberg. lar acum, 
Viktor Shevchenko, renunțând la Steyr-Mannlicher în favoarea 
unei puşti automate Kalashnikov, se grăbea pe scări spre holul 
hotelului, pentru a le ajuta pe Natalia și pe Anna să se ocupe de 
orice treabă neterminată. Problema era, însă, că se mai afla 
acolo o persoană la care nu se gândise, la fel ca și Anna: 
Osborn, care se repezise în fugă la zgomotul exploziei, ţinând în 
mână pistolul Cz al lui Bernhard Oven. 

Prima dată se întâlnise cu un bătrân care se afla exact lângă 
mașină în momentul în care el deschisese portiera. Momentul de 
surpriză dintre ei îi oferise lui Osborn fracțiunea de secundă de 
care avea nevoie ca să vadă pistolul automat din mâna 
bătrânului, așa că îi înfipsese acestuia pistolul în stomac și 
trăsese. Apoi o luase la fugă pe stradă înspre hotel și intrase în 
cea mai mare viteză în holul acestuia, exact în momentul în care 
Anna mai trăgea încă o dată în Holt, pentru mai multă siguranţă. 
În momentul în care-l văzuse, Anna își rotise pistolul, trăgând 
înspre el, gloanţele ieșind sub forma unui evantai. Neavând de 
ales, Osborn rămăsese în locul în care se afla și apăsase pe 
trăgaci. Primul glonţ îi pătrunsese în gât. Al doilea îi atinsese 
craniul, făcând-o să se rotească și aruncând-o cu fața în jos pe 
un fotoliu chiar deasupra trupului lui Holt. 

Cu urechile încă ţiuindu-i de la împușcături, Osborn simţise 
impulsul de a se răsuci în spatele său. În clipa aceea, Viktor 
intra pe ușă, cu Kalashnikovul bălăngănindu-i-se la brâu. Il 
văzuse pe Osborn, însă nu fusese suficient de rapid, iar Osborn îi 
trimisese trei gloanţe în piept înainte ca acesta să treacă pragul. 


499 


Pentru o clipă, Viktor rămăsese țintuit acolo, surprins peste 
măsură că Osborn fusese cel care-l împușcase pe el și că putea 
exista ceva pe lume care să se întâmple atât de rapid. Apoi i se 
așternu pe chip o expresie neîncrezătoare și se poticni dându-se 
pe spate, încercă să se prindă de balustradă, apoi căzu pe scări 
cu capul în jos. 

Mirosul înțepător de la împușcături stăruia în aer. Osborn se 
uită în jos după Viktor, apoi intră din nou în hotel și privi în jurul 
său. Totul părea ciudat de dizarmonios, ca și cum ar fi intrat în 
mijlocul unei sculpturi bizare și sângeroase. Holt zăcea pe o 
parte, în apropiere de șemineu, acolo unde căzuse. Anna, 
ucigașa lui, era cu faţa în jos, pe jumătate îngenuncheată pe 
scaunul de lângă el. Fusta, ridicată deasupra fundului, îi 
expunea obscen ciorapul mulat cu porțjartier și, deasupra 
acestuia, coapsa plină și albă. O adiere ușoară care venea pe 
ușa de la intrare încerca să curețe aerul, însă nu reușea. Intr-un 
răstimp extrem de scurt, Osborn omorâse trei oameni, dintre 
care și o femeie. Încercă să dea un sens acestui lucru, însă nu 
reuși. În cele din urmă, auzi nişte sirene în depărtare și reuși să 
se dezmeticească și să revină la timpul prezent. 

Auzi un zdrăngănit în dreapta lui, urmat de o bufnitură 
greoaie. Se răsuci și văzu ușa de la ascensor cum se deschide. 
Cu inima bătându-i nebunește, se dădu înapoi, întrebându-se în 
aceeași clipă dacă îi mai rămăseseră gloanţe în pistol. Văzu o 
siluetă cum dă să iasă din ascensor. 

— Halt! strigă el, încercând cu disperare să-și amintească 
ceva în germană, cu degetele apăsând pe trăgaciul Cz-ului, gata 
să tragă. 

— Osborn! lisuse Hristoase, nu trage! ajunse până la el vocea 
răsunătoare a lui McVey. 

leșiră toţi trei clătinându-se din ascensor, înecându-se și 
tușind, încercând să inspire aer curat. McVey și Remmer, 
însângeraţi, cu hainele zdrenţuite și duhnind a fum, ţinându-l 
cumva sprijinit între ei pe Noble, ars cumplit și conștient doar pe 
jumătate. 

Osborn se grăbi să-i întâmpine. Văzându-l pe Noble de 
aproape, se strâmbă. 

— Așezaţi-l pe un fotoliu. Ușurel! 

Ochii lui McVey, foarte roșii din cauza fumului, îl găsiră pe 
Osborn și poposiră asupra lui. 


500 


— Trage alarma! spuse el rostind cuvintele cu grijă, ca și cum 
ar fi vrut să se asigure că era înţeles corect. Ultimul etaj arde în 
întregime. 


115. 


Ora 18:50 


— Mă simt bine în seara asta, spuse Elton Lybarger, zâmbind 
cu ușurință, mutându-și privirile de la Von Holden la Joanna, 
care se afla alături. 

Mașina în care se aflau ei era cea din mijloc, într-un șir de trei 
limuzine blindate Mercedes-Benz negre care se deplasau bară la 
bară prin Berlin. Scholl și Uta Baur mergeau în mașina din faţă, 
iar în ultima erau Salettl și gemenii, Eric și Edward. 

— Sunt relaxat și încrezător. Vă mulțumesc la amândoi. 

— Acesta este motivul pentru care ne aflăm aici, domnule. Să 
vă facem să vă simţiţi în largul dumneavoastră, spuse Von 
Holden în vreme ce limuzinele coteau spre Lietzenburgerstrasse 
și măreau viteza în direcţia Palatului Charlottenburg. 

Von Holden îndepărtă o scamă de pe mâneca smochingului, 
apoi luă telefonul de pe consola situată pe bancheta din spate și 
formă un număr. Joanna zâmbi. Dacă el nu ar fi fost cu atenţia 
atât de împrăștiată, ar fi putut să aprecieze din plin felul în care 
arăta, pentru că se gătise special pentru el. Machiajul îi era fără 
cusur, părul îi era dat spre stânga, apoi ridicat și lăsat să cadă, 
astfel încât părea o cascadă naturală peste partea dreaptă a 
feței, scoțând în evidență creaţia incredibil de seducătoare a 
Utei Baur cu care era îmbrăcată, o rochie lungă până în pământ, 
alb cu smarald, închisă la gât, și apoi deschisă din nou aproape 
până la stern, expunându-i sânii într-un joc erotic. Cu umerii 
înfășuraţi într-o blană neagră de vizon, arăta, în ultima ei noapte 
printre aristocrații europeni, ca și cum ar fi făcut parte dintre ei. 

Von Holden îi întoarse un zâmbet firav, în vreme ce telefonul 
continua să sune la capătul celălalt al firului. Deodată, se auzi 
un mesaj înregistrat în limba germană: „Vă rog să reveniti, nu 
este nimeni în mașină.” 


501 


Von Holden lăsă telefonul să-i alunece printre degete și 
închise încet, încercând să nu-și exteriorizeze frustrarea. Avu din 
nou senzaţia că ar fi trebuit să se opună cu mai multă putere lui 
Scholl, pentru că rolul său era de a conduce operaţiunea de la 
hotelul Borggreve, și nu să-l conducă pe Lybarger la 
Charlottenburg. Numai că nu o făcuse și nu mai era absolut 
nimic ce ar mai fi putut să facă acum în această privinţă. 

La ora trei în după-amiaza aceea, stabilise detaliile finale ale 
planului său împreună cu agenţii antrenați de Stasi care urmau 
să-l pună în aplicare: Cadoux, Natalia și Viktor Shevchenko. 
Acestora li se alăturaseră Anna Schubart și Wilhelm Podl, 
specialiști în explozibili și teroriști antrenați în Libia, care 
sosiseră cu trenul din Polonia. 

Se întâlniseră într-o încăpere dosnică, murdară a unui atelier 
de reparaţii de motociclete din apropiere de Ostbahnhof, una 
dintre cele două gări principale din Berlinul de Est, iar Von 
Holden utilizase fotografii și schiţe ale hotelului Borggreve, una 
dintre numeroasele clădiri deținute de o companie inexistentă 
care servea drept acoperire sectorului din Berlin, pentru a stabili 
cu atenţie detaliile referitoare la tactica și la organizarea în timp 
a ceea ce dorea să se realizeze. Planificarea făcută de el fusese 
atât de detaliată, încât indusese până și felul în care aveau să 
se îmbrace Anna și Wilhelm, care urma să joace rolul tatălui 
vârstnic al acesteia, și cantitatea de explozibil Semtex și felul în 
care va fi detonat acesta. 

McVey și ceilalți fuseseră puși într-o situaţie căreia nu-și 
permiteau să-i întoarcă spatele. Faptul care îi dădea lui Von 
Holden singurul avantaj de care avea nevoie era ceea ce Scholl 
subliniase și ceea ce știuse de la bun început: că oricât s-ar fi 
dovedit McVey și ceilalți de capabili, erau totuși polițiști. Ei 
gândeau ca niște polițiști și se pregăteau tot ca niște polițiști: cu 
prudenţă, însă previzibil. Von Holden înțelegea acest lucru, 
deoarece mulţi dintre proprii agenţi fuseseră recrutaţi din rândul 
polițiștilor, iar el aflase încă de timpuriu cât de complet 
nepregătiți erau aceștia în ceea ce privea activitatea teroristă și 
cât de atent trebuiau să fie antrenați din nou. 

Conștient de acest aspect, procesul în sine era destul de 
simplu. Cadoux, care îi contactase telefonic și le oferise destule 
informaţii corecte pentru a se incrimina singur, le va promite 
apoi informaţiile de care aveau nevoie pentru a-l ataca pe 


502 


Scholl. Le va spune că îi era teamă pentru viaţa lui din partea 
oamenilor pe care-i trădase, le va da apoi o adresă unde puteau 
să-l găsească și va închide telefonul. 

Când vor sosi, va începe să le ofere informaţiile de care aveau 
nevoie, apoi se va scuza ca să se ducă la baie. Neavând 
încredere totală în el, unul dintre bărbaţi îl va însoţi, iar el nu va 
protesta. Imediat ce vor părăsi încăperea, Natalia va declanșa 
explozibilul plastic prin telecomandă. Cadoux îl va împușca pe 
bărbatul care îl va însoți, iar Natalia se va ocupa de toți polițiștii 
care vor aștepta pe coridor. Viktor, Anna și Wilhelm Podi se vor 
ocupa de traficul din holul de la intrarea în hotel și din afara 
clădirii. Pe total, era extrem de simplu. Își determinau victimele 
să intre într-o cutiuță, după care îi exterminau. 

La ora 15:45 precis, întâlnirea luase sfârșit. Ceilalţi se 
duseseră la hotel, iar Von Holden îl dusese pe Cadoux cu mașina 
la băcănia din apropiere ca să le dea telefon. După aceea, se 
duseseră direct la hotel, revizuiseră încă o dată detaliile planului 
de acţiune și plantaseră explozibilul. Apoi, spunându-le celorlalţi 
că dorea să discute singur cu Cadoux, închisese ușa la camera 
412. 

Intenţia lui fusese să-l facă pe Cadoux să se simtă important 
și să-l convingă de faptul că nu existau resentimente din cauza 
greșelii comise de el anterior, pentru că știa cât de mult 
însemna pentru el Avril Rocard. Adresându-i urări de bine, 
pornise să iasă din încăpere, apoi se întorsese înapoi, dându-și 
seama că uitase să-i dea o armă lui Cadoux. Işi deschisese 
servieta și scosese un pistol automat de nouă milimetri, un 
Glock 18 fabricat în Austria. Pistolul putea fi trecut și pe foc 
complet automat și era prevăzut cu un încărcător cu treizeci și 
trei de gloanţe, iar Cadoux se luminase la faţă la vederea 
acestuia. 

— O alegere minunată, își aminti Von Holden că mai spusese 
acesta. 

— Încă ceva, mai spusese Von Holden înainte să-i dea pistolul. 
Mademoiselle Rocard este moartă. A fost ucisă la conacul din 
apropiere de Nancy. 

— Cum? uriașe Cadoux neîncrezător. 

— O întâmplare nefericită. Mai ales din punctul meu de 
vedere. 


— Punctul tău de vedere? întrebase Cadoux, alb ca hârtia la 
faţă. 

— Urma să vină la Berlin la invitaţia mea. Eram amanți, sau 
nu știai acest lucru? Îi plăcea sexul de calitate, și nu lucrul acela 
imposibil pe care trebuia să-l tolereze din partea ta. 

Cadoux se repezise la el, urlând de furie. Von Holden nu 
făcuse nimic până în clipa în care Cadoux ajunsese lângă el, 
după care ridicase simplu pistolul Glock și trăsese rapid trei 
gloanţe. Trupul lui Cadoux atenuase zgomotul și împușcăturile 
de-abia se auziseră. După aceea îl așezase pe canapea în poziţie 
șezândă și părăsise încăperea. 

e 

Von Holden putu să zărească la distanță fațada luminată 
strălucitor de la Charlottenburg pe măsură ce se apropiau. Mai 
luă o dată telefonul, formă numărul și așteptă să sune. Primi din 
nou același răspuns. Nu era nimeni în mașină. Inchise telefonul 
și privi în afară. Instrucţiunile lui fuseseră extrem de clare: 
imediat după detonarea explozibilului și după ceea ce ar fi 
trebuit să fie o simplă operaţiune de curăţare ulterioară, cei 
patru trebuiau să părăsească hotelul și să plece cu camionul de 
marfă Fiat care era parcat în diagonală, pe partea cealaltă a 
străzii. Trebuiau să se îndrepte spre sud, departe de zona 
respectivă, până când Von Holden îi va contacta prin telefonul 
din mașină pentru a-i da raportul. După aceea, trebuiau să 
abandoneze camionul pe Brussianstrasse, lângă aeroportul 
Tempelhof, și să plece singuri și în direcţii diferite. Până la ora 
zece, trebuia ca toţi să fie în afara ţării. 

— S-a întâmplat ceva, Pascal? îl întrebă Joanna. 

— Nu, nimic, îi răspunse Von Holden zâmbindu-i. 

Joanna îi zâmbi și ea. Pe urmă trecură de porțile metalice și 
pătrunseră pe aleea pavată cu piatră de la Charlottenburg și 
făcură rondul, ocolind statuia ecvestră a Marelui Elector, 
Friedrich Wilhelm |. În faţa lor, Von Holden zări limuzina din care 
coborâră Scholl și Uta Baur. Apoi, șoferul lor înaintă și limuzina 
se opri. Se deschise portiera și un agent de pază îndesat, 
îmbrăcat în smoching, îi întinse mâna Joannei s-o ajute la 
coborât. 

După trei minute, fură introduși în Apartamentele Istorice, 
adică apartamentele particulare bogat ornamentate în care 
locuiseră Friedrich | și soţia lui, Sophie-Charlotte. Scholl, care se 


504 


comporta deodată ca un producător de teatru entuziast, îi așeză 
pe Lybarger, Eric și Edward într-un colț și încerca să găsească 
un fotograf pentru a imortaliza imaginea. 

Von Holden o trase deoparte pe Joanna și o rugă să aibă grijă 
ca Lybarger să fie condus într-o cameră în care să se poată 
odihni până în momentul în care va fi chemat. 

— S-a întâmplat ceva, nu-i așa? 

— Nu, deloc. Mă întorc, spuse el repede. 

Apoi, evitându-l pe Scholl, ieși pe o ușă laterală și își făcu loc 
pe un coridor plin cu personalul de deservire. Se îndreptă spre 
zona principală de primire, intră într-o nișă și încercă să 
contacteze hotelul Borggreve prin stația de emisie-recepţie. Nu 
obţinu niciun răspuns. 

Închise staţia, făcu un semn din cap către un agent de pază și 
ieși prin faţă, în vreme ce ceilalţi începeau să sosească. Îl zări pe 
bărbosul Hans Dabritz, extrem de mic de statură, cum coboară 
dintr-o limuzină și întinde mâna unei fete de culoare, înaltă, 
extrem de subțire, care prezenta moda ca manechin și era cu 
treizeci de ani mai tânără decât el. Menţinându-se în umbră, se 
îndreptă spre stradă. În timp ce traversa aleea, îi zări pe Konrad 
și pe Margarete Peiper pe bancheta din spate a unei limuzine 
care trecu pe lângă el. În spatele lor era un rând compact de 
limuzine care așteptau să intre pe poartă. Dacă Von Holden ar fi 
chemat-o pe a lui, ar fi durat cel puţin zece minute până sosea. 
lar în acel moment, zece minute ar fi fost mult prea mult - să 
stea pur și simplu degeaba și să aștepte o limuzină. Pe partea 
cealaltă a străzii o văzu pe activista Gertrude Biermann cum 
coboară dintr-un taxi și traversează cu hotărâre spre el, cu 
gleznele ei groase mult prea vizibile pe sub haina militară de 
culoare kaki. În momentul în care ajunse la intrarea principală, 
aspectul ei simplu, milităros, produse agitaţie în rândul 
personalului responsabil cu securitatea. Ea reacţionă ca atare, 
exprimându-și iritarea și arătându-le invitaţia. Pe partea cealaltă 
a străzii, taxiul cu care sosise se afla tot în același loc, așteptând 
să poată intra din nou în trafic. Von Holden se deplasă rapid 
către acesta, deschise portiera din spate și urcă în mașină. 

— Unde vreţi să mergeţi? îl întrebă taximetristul, uitându-se 
peste umăr la curgerea neîntreruptă de faruri care se apropiau, 
apoi acceleră brusc, scrâșnind din cauciucuri. 


În după-amiaza aceea, Von Holden adormise imediat după ce 
făcuse dragoste cu Joanna în camera ei din casa de pe 
Hauptstrasse. Și chiar dacă nu dormise mai mult de câteva 
minute, fusese suficient ca visul să-i revină. Copleșit de groază, 
se trezise ţipând, scăldat în sudoare. Joanna încercase să-l 
liniștească, însă el o împinsese deoparte și se băgase imediat 
sub jetul puternic al unui duș cu apa rece ca gheaţa. Apa și 
presiunea timpului care trecea îl revigoraseră rapid, și pusese 
întregul episod pe seama extenuării. Numai că asta era o 
minciună. Visul fusese real. „Vorahnung”, presimţirea, îi 
revenise. Fusese prezentă din nou în momentul în care pusese 
mâna pe telefonul din limuzină și simţise o tresărire de teamă 
că nu va răspunde nimeni când va suna. Și chiar înainte de a 
suna, știuse că se întâmplase ceva îngrozitor. 

— V-am întrebat unde vreți să mergeţi? i se adresă 
taximetristul din nou. Sau să merg în cerc cât timp vă hotărâți? 

Privirea lui Von Holden se îndreptă către imaginea șoferului 
din oglindă: era tânăr, avea cel mult douăzeci și doi de ani; 
blond, zâmbitor, mesteca gumă. De unde să știe acesta că nu 
exista decât un singur loc unde se putea duce clientul său? 

— Hotelul Borggreve, îi spuse Von Holden. 


116. 


În mai puţin de zece minute, taxiul întoarse pentru a intra pe 
Borggrevestrasse, însă opri imediat. Strada era blocată de o 
baricadă a poliţiei cu mașini de pompieri, ambulanţe și mașini 
de poliție. De la distanţă, Von Holden văzu flăcările ridicându-se 
spre cerul nopţii. Era exact ceea ce ar fi trebuit să vadă dacă 
totul ar fi mers după cum fusese planificat. Insă din cauza 
incapacității sale de a comunica cu agenții săi, nu avea nicio 
posibilitate de a afla ce se întâmplase. 

Deodată, lui Von Holden începu să-i palpite inima cu violenţă 
și îl trecu o sudoare rece. Palpitaţiile se intensificară. Se simţea 
ca și cum cineva i-ar fi făcut un nod în interiorul pieptului. 
îngrozit, chinuindu-se să respire, își puse mâinile de-o parte și 
de alta, sprijinindu-se să nu cadă, temându-se că ar putea 
leșina. | se păru că aude undeva departe vocea taximetristului 


506 


întrebându-l unde dorea să meargă acum, pentru că poliţia îi 
îndepărta pe toţi din zonă. Își duse mâna la guler, degetele 
încâlcindu-i-se în cravată. În cele din urmă reuși s-o desfacă și 
se lăsă pe spate, trăgând aer cu putere în piept. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă șoferul, întorcându-se spre el, 
privindu-l peste umăr. 

Chiar în momentul acela, o ambulanţă parcă lângă ei, cu 
luminile de avertizare străpungându-i nervii oculari ca niște 
pumnale. Scoase un strigăt, își ridică un braţ să se protejeze și 
se întoarse într-o parte, în căutarea întunericului. 

Atunci apărură. Monstruoasele panglici în nuanţe aprinse de 
roșu și de verde ondulau în sus și în jos într-un ritm perfect. 
Pistoanele imense, demonice, îl izbeau chiar prin centrul fiinţei 
sale. Lui Von Holden i se dădură ochii peste cap, iar limba îi 
rămase în gât, ca pentru a-l strangula. Niciodată nu avusese 
acest vis în stare de veghe. Și niciodată acesta nu mai fusese 
atât de îngrozitor. Convins că va muri dacă nu cobora imediat 
din taxi, se întinse după portieră. O deschise, se târî peste 
banchetă și ieși în aerul nopţii. 

— Hei, unde pleci? îi urlă șoferul întorcându-se spre el. Ce 
naiba crezi că-i ăsta, serviciu gratuit? 

Puștiul zâmbitor, care mesteca gumă, devenise deodată un 
capitalist mânios. Abia în momentul acela își dădu seama Von 
Holden că șoferul era femeie. Cu părul ascuns sub o șapcă și 
îmbrăcată cu o jachetă largă, nu remarcase acest lucru de la 
început. Von Holden respiră profund și îi întoarse privirea. 

— Ştii unde este Behrenstrasse? întrebă el. 

— Da. 

— Du-mă la numărul 45! 

e 

Farurile de la mașinile care veneau pe banda cealaltă îi 
luminau pe bărbaţii din interiorul mașinii. Schneider era la volan, 
iar Remmer stătea pe scaunul de lângă el. McVey și Osborn 
stăteau în spate. Partea de jos a obrazului drept al lui McVey și 
cea mai mare parte a buzei inferioare erau carne vie în urma 
arsurilor și îi fuseseră acoperite cu balsam pentru protecţie. Lui 
Remmer îi arsese părul de pe cap până la piele, iar mâna stângă 
îi fusese fracturată în mai multe locuri în momentul în care o 
porțiune din tavan se prăbușise imediat după explozie. Osborn 
își asumase responsabilitatea unui paramedic la faţa locului și îl 


507 


bandajase strâns în momentul în care Remmer insistase că 
atâta vreme cât mai putea merge, noaptea încă nu se 
terminase. Își aminteau cu toţii de Noble în vreme ce era pus în 
ambulanţă. Cu arsuri pe două treimi din suprafața corpului său, 
cu lichidul picurându-i în sistem prin perfuzorul intravenos care îi 
atârna deasupra capului, ar fi trebuit să fie la capătul puterilor, 
pe trei sferturi mort. El, însă, deschisese ochii, își ridicase 
privirile înspre ei și, cu o voce guturală, prin masca de oxigen, 
reușise să articuleze: „Explozibil plastic. Niște prostănaci, asta 
suntem...” Apoi vorbi cu mai multă forță și ridică vocea de 
mânie. „Să-i prindeţi!” spusese el, cu ochii lucindu-i în cap. „Să-i 
prindeţi și să-i puneţi cu botul pe labe!” 

Remmer se sprijini ca să-și menţină echilibrul, în timp ce 
Schneider făcu o curbă bruscă cu mașina Audi, apoi se uită în 
spate înspre McVey. 

— N-o să-l luăm pe Scholl pe neașteptate, să știi. Agenţii de 
pază o să-l anunţe în clipa în care vom sosi. 

McVey privea în depărtare și nu răspunse nimic. Noble 
avusese dreptate. Chiar erau niște prostănaci, după felul în care 
picaseră în capcană. Însă fuseseră nerăbdători și sub presiunea 
timpului să ajungă la Cadoux înaintea grupării. Privind lucrurile 
retrospectiv, aceasta fusese o situaţie în care ar fi trebuit să se 
ducă acolo cu armata, nu cu poliţia, sau măcar dacă ar fi 
solicitat o echipă de geniști de la departamentul de poliţie din 
Berlin. Numai că nu făcuseră acest lucru și dintre toţi patru, 
Noble plătise preţul cel mai mare. Era furios și din cauza 
polițiștilor germani care fuseseră omorâţi. Însă nu era nimic ce 
ar mai fi putut face vreunul dintre ei acum. Singura consolare, 
dacă exista vreuna, era că patru dintre oamenii grupării 
fuseseră și ei doborâţi. Poate că identificarea cadavrelor le 
puteau deschide perspective noi. 

— Nu numai că agenţii de pază o să-l informeze pe Scholl, 
însă nici nu o să ne lase să intrăm, insistă Remmer. Mandatul 
nostru este numai pe numele lui Scholl. Ei vor susţine că nu se 
referă la locul respectiv. Nu putem să facem uz de mandatul de 
arestare dacă nu reușim să ajungem la el. 

McVey își ridică privirile spre el. 

— Spune-le că dacă încearcă să ne întârzie, vom pune 
pompierii să închidă clădirea. Dacă nici asta nu are efect, 


508 


folosește-ți imaginaţia! Tu ești poliţist, iar ei sunt doar niște 
agenți de pază. 

Se întoarse apoi brusc spre Osborn și se aplecă spre acesta. 
Arsurile de pe față erau oribile și dureroase, însă privirea îi era 
vie și plină de fermitate, iar el vorbi rapid și cu hotărâre: 

— Scholl s-ar putea să nege sau să treacă imediat peste acest 
lucru, însă el va ști cu precizie cine ești și că toată povestea asta 
a început din cauza treburilor tale de la Paris cu Albert 
Merriman. El va presupune că Merriman ţi-a spus despre el și că 
tu mi-ai spus mie. Numai că el nu va ști un lucru, sau cel puţin 
eu cred că nu-l va ști, anume cât de multe informaţii am pus cap 
la cap în legătură cu restul. Chiar dacă oamenii lui de pază îl 
alertează, el tot o să fie surprins să ne vadă, pentru că el crede 
că suntem morţi. Și mai este și suficient de arogant să-l 
deranjeze faptul că-i întrerupem petrecerea. Lucru pe care 
mizez. Din motive pe care nu le cunoaștem prea bine, aceasta 
este o chestiune foarte importantă pentru el și va dori să scape 
de noi cât mai rapid posibil și să se întoarcă la invitaţii lui. 
Numai că noi n-o să-l lăsăm. lar asta o să-l înnebunească și mai 
tare. Și apoi noi o să-l înnebunim încă și mai tare. 

Osborn se uită la el nesigur. 

— Nu înțeleg. 

— O să-i spunem tot ce știm. Despre uciderea tatălui tău. 
Despre bisturiul pe care l-a inventat și despre ocupaţia celorlalți 
oameni și despre uciderea lor în același an ca și el. Și la un 
moment dat o să-i aruncăm în faţă câteva lucruri pe care nu le 
știm, însă o să ne comportăm ca și cum le-am ști. Ideea este să-l 
forțăm atât de tare, încât să cedeze. Să-l strângem atât de tare 
cu ușa, încât să cadă pe spate și să spună tot. Să recunoască 
faptul că a angajat ucigași plătiţi. 

McVey se uită brusc înspre Remmer, adresându-i-se: 

— Câte unităţi de acoperire ai solicitat? 

— Șase. Și încă șase în așteptare, care să aștepte 
instrucţiunile noastre. In afară de asta avem și polițiști pentru 
eventualitatea unei arestări în masă. 

— McVey, spuse Osborn, ai zis mai devreme că o să-i spunem 
ceea ce nu știm. La ce te-ai referit? 

— Să presupunem că, pentru a-l satisface pe Herr Scholl, îi 
spunem că am căutat în stânga și în dreapta profilul invitatului 
său de onoare, Herr Lybarger, și că nu am obţinut nicio 


509 


informaţie. Suntem curioși, așa că am dori să-l cunoaștem. 
Dintr-o mulţime de motive, acesta va refuza. Și atunci noi vom 
spune bine, dacă nu ne lași să-l cunoaștem, atunci trebuie să 
considerăm că motivul pentru care nu am obținut nicio 
informaţie este din cauză că bietul om este mort, și asta de 
foarte multă vreme. 

— Mort? întrebă Remmer de pe scaunul din faţă. 

— Chiar așa. Mort. 

— Și atunci cine joacă rolul lui Lybarger și de ce? 

— Eu nu am spus că acesta nu este Lybarger. Am spus doar 
că motivul pentru care nu știm nimic despre el este din cauză că 
el e mort. Sau cel puţin, așa este cea mai mare parte din el... 

Osborn simţi furnicături de gheață pe șira spinării. 

— Crezi că este un experiment reușit. Că este capul lui 
Lybarger aplicat pe corpul altcuiva. Făcut prin chirurgie atomică 
la zero absolut. 

— Nu știu dacă eu chiar cred asta, însă nu e o teorie rea, nu-i 
așa? Fie că a minţit sau nu, Cadoux a fost cel care a făcut 
această asociere pentru noi când a afirmat că avea informaţii 
care-l conectau pe Scholl de Lybarger și pe Lybarger, de 
trupurile decapitate. Altfel de ce acest mister care înconjoară 
accidentul cerebral al lui Lybarger, și izolarea lui împreună cu 
doctorul Saletti la spitalul din Carmel, și recuperarea lui la 
clinica din New Mexico? Richman, micro-patologul, a spus că 
dacă operaţia s-ar realiza și dacă ar avea succes, ar rămâne fără 
urme, ar fi de nedetectat, așa cum ar crește o ramură pe un 
copac. Nici chiar fizioterapeuta sa, fata aceea americană, nu și- 
ar da seama. Nu i-ar trece prin cap așa ceva nici măcar în 
gândurile ei cele mai fanteziste. 

— McVey, cred că ai stat prea mult la Hollywood, spuse 
Remmer aprinzându-și o ţigară și ţinând-o între degetele 
bandajate strâns. Ce-ar fi să încerci să vinzi ideea asta pentru 
un film? 

— Pariez că asta va spune și Scholl, însă eu cred că oricum tot 
ar trebui să facem o încercare să dovedim dacă acest lucru este 
adevărat sau nu. 

— Cum? 

— Să luăm amprentele lui Lybarger. 

Remmer se uită lung la el. 


— McVey, asta nu este o teorie! Tu chiar crezi că acest lucru 
este adevărat! 

— Nu cred că nu este adevărat, Manfred. Sunt prea bătrân. 
Sunt în stare să cred orice. 

— Chiar dacă reuşim să-i luăm amprentele lui Lybarger, ceea 
ce nu va fi cel mai ușor lucru din lume, la ce ne-ar ajuta? Dacă 
teoria ta cu Frankenstein este corectă și dacă propriul său corp 
de la umeri în jos este mort și îngropat Dumnezeu știe pe unde, 
nu am avea oricum nimic cu care să le comparăm. 

— Manfred, dacă tu ţi-ai atașa capul la un alt trup, nu ţi-ai 
alege un trup mult mai tânăr? 

— Asta este o latură bizară a personalităţii tale, pe care nu 
am mai văzut-o până acum, spuse Remmer zâmbind. 

— Să presupunem că nu e ceva bizar. Să presupunem că se 
practică în mod curent. 

— Ei bine, dacă aș fi... Da, bineînțeles, un trup mai tânăr. Cu 
experiența pe care o am, gândește-te câte fete tinere și 
frumoase aș putea avea! zâmbi Remmer. 

— Bine. Acum află că avem la morga din Londra capul unui 
individ de vreo douăzeci de ani, care a fost deja adus la o 
temperatură comparabilă cu zero absolut. Se numește Timothy 
Ashford, din Clapham South. La un moment dat s-a bătut cu 
vreo doi polițiști, așa că Departamentul de Poliţie din Londra are 
amprentele lui în Biroul lor de Arhivă. 

Lui Remmer îi păli zâmbetul. 

— Tu chiar crezi că amprentele acestui Timothy Ashford ar fi 
identice cu ale lui Lybarger? 

McVey ridică o mână și atinse balsamul de pe arsuri. Făcu o 
grimasă, își îndepărtă mâna și se uită la particulele negre 
provenind de la pielea sa arsă, rămase în balsamul incolor. 

— Indivizii ăștia au făcut niște eforturi extraordinare să 
împiedice vreo persoană să afle ce se petrece, și o mulţime de 
oameni au murit din această cauză. Da, Manfred, merg pe 
ghicite. Însă Scholl nu are de unde să știe acest lucru, nu-i așa? 


511 


117. 


Lucrările extinse ale artiștilor romantici germani Runge, 
Overbeck și Caspar David Friedrich, ale căror peisaje apăsătoare 
înfățișau oamenii ca fiind atât de nesemnificativi în comparație 
cu enormitatea copleșitoare a naturii, erau expuse pe pereții 
Galeriei de Artă Romantică de la Charlottenburg, în vreme ce un 
cvartet de coarde, în alternanță cu un pianist, interpretau o 
selecție de sonate și concerte de Beethoven, pentru a furniza 
dispoziţia și atmosfera adecvată la reuniunea oaspeților de 
vază, veniţi să-l sărbătorească pe Elton Lybarger. Conversând 
zgomotos, aceștia discutau despre politică, economie și viitorul 
Germaniei, în timp ce ospătarii îmbrăcaţi în ţinută de gală 
alunecau printre ei purtând tăvi ce abundau de băuturi și 
antreuri. 

Salettl se retrăsese de unul singur lângă intrarea în galerie și 
privea șuvoiul de lume. Din câte-și putea da seama, sosiseră 
aproape toți cei care fuseseră invitaţi, și zâmbi către mulţime. 
Traversă încăperea și o zări pe Uta Baur împreună cu Konrad 
Peiper. Apoi îl zări pe Scholl, care, împreună cu magnatul 
german al publicaţiilor, Hilmar Grunel, și cu Margarete Peiper, îl 
asculta pe avocatul său american, Louis Goetz, care perora în 
engleză. Patru cuvinte pe care Goetz le rosti în răstimpul a 
câteva secunde îi arătă care era subiectul preocupărilor sale: 
Hollywood, agenţiile de promovare a talentelor, jidanii. 

Apoi intră Gustav Dortmund împreună cu soţia sa, o femeie 
sobră, cu părul alb, îmbrăcată cu o rochie de seară de culoare 
verde închis, a cărei simplitate era contracarată de expunerea 
spectaculoasă a bijuteriilor cu diamante. Aproape în aceeași 
clipă Scholl se îndreptă înspre Dortmund și cei doi se retraseră 
într-un colț să stea de vorbă. 

Saletti îi făcu semn unui ospătar și luă un pahar de șampanie, 
apoi se uită la ceas. Era ora 19:52. La ora 20:05 invitaţii urmau 
să fie îndrumați pe scările grandioase către Galeria de Aur, unde 
le va fi servită cina. La ora nouă fix, el se va scuza și se va 
retrage în mausoleu ca să verifice pregătirile lui Von Holden 
pentru acţiunea privilegiată care va avea loc acolo după 
discursul lui Lybarger. Pe la nouă și zece se va îndrepta către 
camera lui Lybarger, unde acesta, în compania Joannei, a lui Eric 


512 


și a lui Edward, se va afla în ultima fază a pregătirii sale. O va 
lua deoparte pe Joanna și îi va spune că sarcina ei a luat sfârșit 
și va da ordin unui șofer s-o scoată imediat din palat. Asta 
însemna că în clipa în care ea va pleca, cu excepţia personalului 
de securitate și de serviciu selectat cu mare atenţie, în întreaga 
clădire nu se vor mai afla persoane străine. La ora nouă și un 
sfert, Lybarger își va face intrarea în Galeria de Aur. Discursul 
său se va încheia pe la nouă jumătate, iar pe la zece fără un 
sfert totul se va termina. 
e 

Behrenstrasse era o stradă cu case așezate în șir, mărginită 
de copaci bătrâni și impunători. Un cuplu de vârstă mijlocie care 
ieșise la plimbare după cină trecuse pe sub un felinar și mersese 
mai departe, în vreme ce taxiul lui Von Holden parcă în față la 
numărul 45. 

li spuse șoferiței să aștepte, coborî din mașină și urcă rapid 
treptele din faţa clădirii cu patru etaje. Apăsă pe butonul 
soneriei, se dădu câţiva pași mai în spate și privi în sus. Cerul 
senin de mai devreme se acoperise de nori, iar vremea se 
anunţase cu burniţă și ceaţă pentru seara aceea. Nu era un 
semn bun. Ceaţa menținea avioanele la sol, iar Scholl trebuia să 
plece cu avionul la proprietatea sa din Argentina imediat după 
ceremonia finală de la Charlottenburg. În noaptea aceea în 
special nu trebuia să fie ceață. Se auzi un zgomot ascuţit, după 
care ușa se deschise brusc, iar un bărbat de vreo șaizeci de ani 
numai piele și os se zgâi la el. 

— Guten Abend, spuse el, recunoscându-l pe Von Holden și 
dându-se într-o parte pentru a-l lăsa să intre. 

— Da, bună seara, HerrFrazen. 

Două femei și un bărbat, toți de aceeași vârstă cu Frazen, își 
ridicară privirile de la o masă pe care jucau cărţi, în vreme ce 
Von Holden trecu prin camera de zi și dispăru de-a lungul 
coridorului. Femeile chicotiră ca niște fetișcane, comentând ce 
bine îi stătea lui Von Holden îmbrăcat în smoching. Bărbaţii le 
spuseră să tacă din gură. Cum era îmbrăcat Von Holden sau ce 
făcea el acolo la ora aceea din noapte nu era treaba lor. 

La capătul coridorului, Von Holden descuie o ușă și intră într- 
un birou lambrisat. Inchise ușa în grabă, o încuie la loc și se 
duse la pendulul mare din colţ, situat în spatele unui birou 
masiv. Deschise ceasul, scoase cheiţa cu care era întors acesta 


513 


și o introduse într-un orificiu aproape invizibil dintr-un lambriu 
de la stânga sa. O răsuci la stânga pe un sfert, iar panoul 
alunecă într-o parte, lăsând la vedere o ușă de metal foarte 
lucioasă, cu un panou digital încastrat în colţul din dreapta sus. 
Von Holden introduse un cod, ca și cum ar fi utilizat un 
bancomat. Ușa alunecă imediat într-o parte, în spatele acesteia 
aflându-se un ascensor micut. Von Holden păși în interior, ușa se 
închise, iar panoul se așeză la loc. 

Ascensorul cobori pe durata a trei minute, apoi se opri, și Von 
Holden păși într-o cameră spațioasă, pătrată, la o distanţă de 
122 de metri sub suprafaţa ocupată de Behrenstrasse. Camera 
era complet goală. Podeaua, tavanul și pereții erau construiți din 
același material, plăci cu latura de un metru și jumătate de 
marmură neagră, cu o grosime de douăzeci și cinci de 
centimetri. 

In partea cealaltă a încăperii se vedea un panou metalic 
luminos care părea o sculptură metalică abstractă foarte 
scumpă. In timp ce Von Holden se apropie de acesta, ecoul 
pașilor lui răsună pe podea. Când ajunse chiar în faţa acestuia, 
se opri și spuse: „Lugo”. Apoi rosti numărul său de identificare 
din zece cifre, urmat de „Bertha”, numele mamei sale. 

Imediat se deschise un panou din stânga sa și el intră pe un 
coridor lung, cu o lumină difuză. Și acesta, ca și camera de mai 
înainte, avea pereţii placați cu marmură. Singura diferenţă era 
că negrul lucios de mai înainte fusese înlocuit aici de un alb 
albăstrui, ceea ce crea un efect aproape eteric. 

Culoarul avea în jur de 65 de metri, fără să aibă uși, alte 
coridoare sau vreun ornament. La celălalt capăt se afla un alt 
ascensor. Când ajunse în dreptul lui rosti aceeași identificare 
verbală, însă de această dată mai adăugă și un alt număr: 
86672. 

O sută cincizeci de metri mai jos, ascensorul se opri. „Lugo”, 
rosti el din nou, iar ușa se deschise și el pătrunse în „der 
Garten”, Grădina, un loc despre a cărui existenţă știau numai 
vreo douăsprezece persoane. De fiecare dată când intra aici, 
simţea ca și cum ar fi pășit într-un fel de film fantastic a cărui 
acţiune se petrecea la un moment dat în viitor. Chiar și intrarea 
aceea obișnuită, printr-o casă particulară, cu ușa ascunsă și cu 
panoul care se dădea deoparte, părea desprinsă dintr-o scenă 
melodramatică de teatru. Insă, chiar dacă părea ceva exagerat, 


514 


acesta nu era câtuși de puţin un studio cinematografic. Proiectat 
în 1939, construcţia sa originală fusese finalizată în anii 1942- 
1944, când agenţii secreţi anti-naziști se infiltrau la nivelurile 
cele mai de sus ale personalului Armatei Generale Germane și 
bombardierele Aliaților loveau încă și mai adânc în inima celui 
de-al Treilea Reich. 

Existenţa acestei der Garten, cu numele ei simplu, inofensiv, 
era atât de secretă, încât la începutul construcţiei un tunel 
lateral fusese creat în linia de metrou din apropiere, linia fusese 
închisă pentru reparaţii, iar pământul excavat pentru realizarea 
culoarelor pentru ascensoare, a coridoarelor și a camerelor 
fusese dus pe linia de metrou și cărat afară cu vagonete pentru 
transportarea minereului, utilizând  șinele de metrou. 
Echipamentele, muncitorii și materialele necesare fuseseră 
aduse în același mod. Și, deși în cadrul proiectului lucraseră 
patru sute de oameni câte douăzeci și patru de ore, timp de 
douăzeci și una de luni, pentru finalizarea lucrărilor, nimeni, nici 
măcar locatarii de pe Behrenstrasse, de deasupra, și nici restul 
Berlinului nu avuseseră nici cea mai mică idee de ceea ce se 
petrecea sub picioarele lor. Ca o precauţie finală, cei patru sute 
de oameni care lucraseră la construcţia sa - arhitecţi, ingineri, 
muncitori - fuseseră gazați și înmormântați sub aproape opt 
sute de metri cubi de beton la baza culoarului celui de-al doilea 
ascensor, în vreme ce beau șampanie și sărbătoreau finalizarea 
proiectului. Rudelor care întrebaseră despre dispariţia lor li se 
spusese că muriseră în timpul bombardamentelor Aliaților. Cei 
care insistaseră cu întrebările lor fuseseră împușcați. Mai târziu, 
de-a lungul anilor, deoarece se realizaseră dotări electronice și 
structurale, puţinii specialiști proiectanți, ingineri și muncitori, 
angajaţi după o selecţie riguroasă, cunoscuseră o soartă 
similară, deși pe o scară mult mai singulară și mai clandestină: 
un accident de automobil, o electrocutare, o otrăvire 
accidentală, un accident de vânătoare... Întâmplări tragice, dar 
ușor de acceptat. Astfel, cu excepţia a numai câteva persoane 
de la cel mai înalt nivel din conducerea nazistă, care aveau 
cunoștință de acest lucru, această lucrare de amploare numită 
der Garten pur și simplu nu existase. lar acum, cu aproape o 
jumătate de secol mai târziu, situaţia era exact la fel, cu 
excepţia lui Scholl, a lui Von Holden și a celorlalte câtorva 
persoane din fruntea Organizaţiei. 


515 


O ușă se deschise în fața lui Von Holden și acesta intră pe un 
coridor lung, sferic, îmbrăcat cu mii se plăci de faianţă albă. Era 
ora 20:10. Orice se întâmplase la hotelul Borggreve trebuia 
îndepărtat din minte. În afară de ce văzuse, nu mai avea nicio 
altă informaţie; prin urmare, i-ar fi fost imposibil să facă altceva 
decât să urmeze instrucţiunile pentru care primise ordin. 

La jumătatea coridorului, se opri în faţa unei uși din plăci de 
faianţă roșie încastrate în titan. Își trecu degetele pe un pătrat 
care semăna cu scrierea Braille, introduse un cod din cinci cifre 
și așteptă până când se aprinse un led verde de deasupra 
pătratului. În acel moment, mai introduse încă trei cifre. Lumina 
verde se stinse și ușa se ridică în sus. Se aplecă și intră, iar ușa 
cobori la loc în urma lui. 

Îi luă un timp până când i se obișnuiră ochii cu lumina difuză 
de culoare albastră-argintie care umplea încăperea. Și chiar și 
atunci, nu simți nicio senzaţie de profunzime, nici chiar de 
spaţiu. Era ca și cum ar fi pătruns într-un loc fără o existenţă 
propriu-zisă. Era ca o părere, ca ideea unui vis. 

Chiar în faţa lui se afla conturul vag al unui perete. Dincolo de 
acesta se afla sectorul F, camera cea mai ascunsă din der 
Garten. Mică și pătrată, aceasta era protejată sus, jos și pe cele 
patru părți laterale de niște pereţi din oţel aliat cu titan, groși de 
patruzeci de centimetri, armați cu trei metri de beton turnat în 
straturi de câte patruzeci și cinci de centimetri, separate de o 
substanţă gelatinoasă proiectată să menţină încăperea stabilă 
chiar și în cazul unei explozii directe a unei bombe cu hidrogen 
sau al unui cutremur de gradul zece. 

— Lugo, rosti Von Holden cu voce tare, așteptând ca 
amprenta sa vocală să fie comprimată digital și comparată cu 
originalul comprimat digital din arhivă. 

După o clipă, un panou din peretele alăturat se dădu înapoi și 
apăru un ecran luminos și transparent din sticlă. 

— Zehn, sieben, sieben, neun, null, null, neun, null, vier (zece, 
şapte, şapte, nouă, zero, zero, nouă, zero, patru), enumeră el cu 
atenție. 

După trei secunde, pe ecran apărură nişte litere negre: 


LETZTE MITTEILUNG/LEITER DER SICHERHEIT 
FREITAG/VIERZEHN/OKTOBER 
(Memorandum Final/Șeful Securității 


Vineri/Paisprezece/Octombrie) 


Apoi literele dispărură. Von Holden se aplecă în față și își 
apăsă ambele palme cu putere pe sticla ecranului, apoi se dădu 
înapoi. Imediat ecranul se stinse, iar panoul se închise. Dură 
zece secunde până când îi fură scanate amprentele digitale. 
După șapte secunde, o matrice cu puncte de culoare albastru 
închis apăru pe podea, deplasându-se înspre centrul încăperii, 
până când formară un pătrat perfect cu latura de șaizeci de 
centimetri. 

— Lugo, rosti el din nou. 

Pătratul dispăru și în locul lui începu să se ridice o platformă 
din podea. Pe aceasta, într-un ambalaj transparent, se afla o 
cutie cenușie cu aspect metalic, realizată din materiale 
compozite care includeau fibre de carbon, polimeri din cristale 
lichide și kevlar. Avea șaizeci și șase de centimetri înălțime, cu o 
lungime și o lăţime de șaizeci de centimetri. Acesta era obiectul 
pentru care venise și care urma să fie prezentat în faţa a numai 
câtorva persoane alese, la ceremonia din Mausoleul de la 
Charlottenburg, la câteva minute după ce Elton Lybarger își va 
termina discursul. _ 

Încă de la început primise numele de cod Ubermorgen, „ziua 
de după mâine”. Atât o viziune, cât și un ideal, acesta era acum 
și fusese dintotdeauna ţinta tuturor lucrurilor, ceea ce va purta 
Organizaţia către următorul secol și dincolo de acesta. Și din 
momentul în care părăsea der Garten, Von Holden îl va proteja 
cu propria sa viaţă. 


118. 


Șoferiţa de taxi în vârstă de douăzeci de ani pe care Von 
Holden o lăsase să aștepte lângă Behrenstrasse numărul 45 se 
numea Greta Stassel. Îl văzuse pe Von Holden uitându-se la 
ecusonul ei și se întrebă dacă-i reţinuse numele, însă nu prea 
credea. Nu prea părea în apele lui, însă era un tip foarte sexy, și 
ea se gândi cum l-ar putea ajuta în problema care-l preocupa. În 
momentul acela, luminile de pe stradă clipiră, apoi se stinseră. 


517 


Tresări în clipa în care o siluetă apăru brusc din întuneric și îi 
bătu în geam. Apoi ea își dădu seama că era chiar el și că îi 
spunea prin geamul închis că avea ceva de pus în portbagaj. Işi 
scoase cheile din contact, cobori din mașină și se duse în 
spatele taxiului. Într-adevăr, el era foarte sexy și foarte frumos, 
și acum părea calm, așa că poate nu era chiar un tip cu 
probleme. 

— Unde este? întrebă ea zâmbind și descuind portbagajul. 

Preţ de o clipă, Von Holden uită de el, gândindu-se că nu 
văzuse în viaţa lui un zâmbet atât de frumos. Apoi Greta zări 
cutia albă din plastic așezată pe bordură. In lumina roșiatică de 
la farurile taxiului se văzură cuvintele imprimate pe capac și pe 
părțile laterale: FRAGIL - INSTRUMENTE MEDICALE. 

— Îmi pare rău, dar nu de asta este vorba, spuse Von Holden 
când ea se duse să o ridice. 

Fata se întoarse. Părea nedumerită, însă continuă să 
zâmbească. 

— Credeam că aţi spus că aveţi ceva de pus în portbagaj... 

— Da, am. 

Ea încă mai zâmbea când glonţul de la pistolul Glock de nouă 
milimetri îi pătrunse în craniu chiar la rădăcina nasului. Von 
Holden o prinse în clipa în care ea se îndoi de genunchi. O ridică 
și o rostogoli în portbagaj în poziţia fetală. Inchise capacul, luă 
cheile, puse cutia pe scaunul din faţă de lângă el, apoi introduse 
cheia în contact și porni mașina. După scurt timp întoarse pe 
Friedrichstrasse, stradă iluminată puternic. Căută înregistrările 
drumurilor, smulse pagina de deasupra, o făcu ghemotoc și o 
vâri în buzunar. Ceasul de pe bord arăta ora 20:30. 

e 

La ora 20:35, Von Holden trecea prin întinderea întunecată de 
la Tiergarten, apoi pe strada 17 Juni, la o distanță de cinci 
minute de Charlottenburg. Nu îl preocupa absolut deloc trupul 
şoferitei din portbagajul taxiului. Faptul că o omorâse nu 
însemna nimic pentru el. Fusese doar o necesitate pentru 
îndeplinirea planului său. 

„Ubermorgen”, nivelul suprem al tuturor lucrurilor, stătea pe 
scaunul de lângă el, balansându-se ușor în cutia albă. Prezenţa 
acestuia îi lumina sufletul și îi dădea curaj. Chiar dacă mai 
încercase de două ori să-și contacteze agenții, și tot nu obținuse 
vreun răspuns, lucrurile se schimbau în mai bine. Știrile de la 


518 


radio transmise de reporterii de la hotelul Borggreve anunţaseră 
că cel puţin trei membri din poliţia federală germană fuseseră 
uciși în timpul împușcăturilor, al exploziei și al incendiului. Două 
trupuri neidentificate, care fuseseră scoase de la fața locului, 
arseseră atât de tare, încât nu mai puteau fi recunoscute. Mai 
fuseseră descoperite încă două trupuri, însă nu fuseseră 
deocamdată identificate. O facțiune a unei organizaţii teroriste 
sunase la poliţie pentru a-și revendica atentatul. Von Holden se 
destinse și se lăsă pe spate, respirând profund ușurat de modul 
în care decurgeau lucrurile. Poate că neliniștea lui fusese total 
nefondată, poate că totul decursese conform planului. 

La un kilometru și jumătate mai în față, limuzinele parcate 
erau aliniate pe Spandauer Damm, în faţă la Charlottenburg, iar 
șoferii se adunaseră în grupuri, fumând și stând de vorbă, cu 
gulerele ridicate și cu șepcile trase în jos, pentru a se proteja de 
umezeala ceții care devenea din ce în ce mai deasă. 

Pe trotuarul de pe partea cealaltă a străzii, Walter van Dis, un 
chitarist olandez de șaptesprezece ani, cu părul lung până în 
talie, îmbrăcat cu o geacă neagră de piele, stătea în mijlocul 
unui grup de spectatori care se uitau înspre palat. Nu se 
petrecea nimic deosebit, însă ei se uitau oricum, bucurându-se 
de etalarea unui lux care nu va fi niciodată al lor, în afară de 
situaţia în care lumea se va schimba total. 

Zgomotul surd produs de portierele trântite ale unei mașini îi 
atrase atenţia și își modifică puţin poziţia pentru a vedea ce se 
petrecea acolo. Patru bărbaţi tocmai coborâseră din mașină și 
traversau strada, îndreptându-se spre poarta principală de la 
Charlottenburg. Se retrase imediat în umbră și, în același timp, 
își ridică mâna la gură. 

— Walter, rosti el într-un microfon minuscul. 

e 

O clipă mai târziu, stația lui Von Holden scoase un sunet de 
apel. O deschise în grabă, aşteptându-se să audă vocea unuia 
dintre agenţii săi de la hotelul Borggreve. Intră, în schimb, pe 
convorbirea neliniştită dintre Walter și mai mulți oameni 
responsabili cu securitatea palatului, care cereau detalii. Despre 
ce bărbați vorbea acesta? Era sigur de numărul lor? Cum 
arătau? Din ce direcție veneau? 

— Aici Lugo! rosti el tăios. Eliberaţi linia pentru Walter. 

— Walter aici. 


— Ce ai văzut? 

— Patru bărbaţi. Tocmai au coborât dintr-o mașină și se 
apropie de poarta principală. După descriere, unul arată ca 
americanul acela, Osborn. Altul ar putea fi McVey. 

Von Holden înjură cu vocea scăzută. 

— Opriţi-i la poartă! Sub nicio formă aceștia nu trebuie lăsați 
să intre! 

Deodată auzi vocea unui bărbat care se prezenta ca fiind 
inspectorul Remmer de la BKA și care spuse că avea niște 
treburi în interiorul palatului, în cadrul serviciului. Apoi auzi 
vocea familiară a lui Pappen, șeful pazei, cum îl înfruntă. 
Aceasta era o întrunire particulară, care-și asigura propria pază 
și securitate. Poliţia nu avea ce căuta acolo. Remmer spuse că 
avea un mandat de arestare pe numele lui Erwin Scholl. Pappen 
spuse că nu auzise niciodată de vreun Erwin Scholl și, în afară 
de situaţia în care Remmer avea un mandat care să-i permită 
intrarea pe acea proprietate, el nu va lăsa pe nimeni să intre 
acolo. 

(J 

McVey şi Osborn merseră în urma lui Remmer și a lui 
Schneider pe aleea pietruită care ducea spre intrarea în palat. În 
momentul în care nici măcar ameninţarea că șeful pompierilor 
va închide clădirea nu reușise să-i facă să cedeze, Remmer 
transmisese prin staţie să i se trimită trei echipe de întărire. 
Acestea sosiseră în câteva secunde cu girofarurile pornite și îi 
luaseră în arest pe șeful pazei și pe ajutorul acestuia, pentru că 
obstrucționaseră o acţiune a poliţiei. 

Grăbindu-se prin trafic, Von Holden parcă în mijlocul confuziei 
generale create de acţiunea lui Remmer, exact în momentul în 
care Pappen și adjunctul său erau împinși într-o mașină de 
poliţie, care plecă imediat de acolo. Coborî din taxi și rămase 
acolo și privi cum restul oamenilor săi din echipa de pază a 
porţii centrale se dădură deoparte, iar intrușii ajunseră la ușa 
principală și intrară în clădire. 

Scholl se va enerva cumplit, însă își făcuse asta cu mâna lui. 
Von Holden simţise la vremea respectivă că ar fi trebuit să se 
opună mai mult și mai insistent, însă nu o făcuse, iar acest lucru 
nu făcea decât ca realitatea să fie cu atât mai amară. Nu exista 
niciun dubiu în mintea sa, nici măcar unul, că dacă s-ar fi dus el 


520 


la hotelul Borggreve, nici Osborn, nici McVey nu s-ar mai fi aflat 
acum la Charlottenburg. 


119. 


Arborând un zâmbet larg, hollywoodian, Louis Goetz cobori pe 
scările grandioase către bărbaţii care așteptau la intrare. 

— Domnule polițist McVey, spuse el, recunoscându-l imediat 
pe McVey și întinzându-i mâna. Eu sunt Louis Goetz, avocatul 
domnului Scholl. Haideţi să intrăm undeva unde să putem 
discuta! 

Goetz îi conduse printr-un labirint de coridoare, apoi îi 
introduse într-o imensă galerie cu pereţii lambrisaţi și închise 
ușa. Incăperea avea podeaua acoperită cu marmură alb-cenușie 
și, la ambele capete, niște șemineuri enorme din același 
material. Un perete lateral gemea sub greutatea unor tapiserii 
voluminoase și, în partea opusă, se aflau niște uși de sticlă care 
dădeau într-o grădină pretențioasă și luminată, ale cărei 
contururi se pierdeau imediat în întuneric. Deasupra ușii pe care 
intraseră atârna un portret din 1712 al lui Sophie-Charlotte, 
regina corpolentă a Prusiei, cu bărbia dublă. 

— Luaţi loc, domnilor, le indică Goetz cu mâna mai multe 
scaune cu spătare înalte, așezate în jurul unei mese lungi, cu 
ornamentații. Dumnezeule, domnule poliţist, arătaţi îngrozitor! 
Ce s-a întâmplat? întrebă el, uitându-se la arsurile de pe faţa lui 
McVey. 

— Am fost cam neîndemânatic când am aruncat o privire la ce 
fierbea în oală, spuse McVey fără să zâmbească și se lăsă pe 
unul dintre scaune. Medicul mi-a spus că voi supraviețui. 

Osborn se așeză în faţa lui McVey, iar Remmer își trase un 
scaun alături de el. Schneider rămase în picioare lângă ușă. Nu 
voiau să pară ca o invazie de polițiști. 

— Domnul Scholl își făcuse timp să vă primească mai 
devreme. Mă tem că acum este prins pentru tot restul serii. Și 
imediat după aceea va pleca în America de Sud, spuse Goetz, 
așezându-se în capul mesei. 

— Domnule Goetz, am dori să-l vedem doar câteva minute 
înainte de a pleca, spuse McVey. 


521 


— Acest lucru nu va fi posibil în această seară, domnule 
poliţist. Poate când se va întoarce în L.A. 

— Și când se va întâmpla acest lucru? 

— In luna martie a anului viitor, spuse Goetz și zâmbi ca și 
cum tocmai rostise poanta de la un banc, apoi își ridică o mână 
în sus. Să știți că nu vă mint! Nu încerc s-o fac pe grozavul. 

— Atunci cred că ar fi mai bine să ne întâlnim cu el chiar 
acum, spuse McVey cât se poate de serios, iar Goetz știa că nu 
glumește. 

— Știţi cine este Erwin Scholl? întrebă Goetz ridicându-se 
brusc. Știţi care sunt invitaţii de care se ocupă acum acolo sus? 
spuse el ridicându-și privirile spre tavan. Ce naiba credeţi, că o 
să se ridice în mijlocul festivităţii și o să vină aici să se 
converseze cu dumneavoastră? 

De sus se auzi sunetul unei orchestre care interpreta un vals 
de Strauss. Acesta îi aminti lui McVey de radioul din camera în 
care-l găsiseră pe Cadoux. Se uită înspre Remmer. 

— Mi-e teamă că domnul Scholl va fi nevoit să-și schimbe 
planurile, spuse Remmer, punând Haftbefehl, mandatul de 
arestare, pe masă, în faţa lui Goetz. Ori coboară până aici să 
discute cu domnul polițist McVey, ori merge la închisoare. Chiar 
acum! 

— Ce naiba înseamnă asta, pentru numele lui Dumnezeu? Cu 
cine naiba crezi că ai de-a face aici? se răsti Goetz ultragiat. 

Luă mandatul, aruncă o privire pe el, apoi îl aruncă la loc pe 
masă dezgustat. Era scris numai în limba germană. 

— Cu puţină cooperare, poate reușim să-l scutim pe clientul 
dumneavoastră de o grămadă de neplăceri. Poate reușește chiar 
să-și menţină programul pe care și l-a propus, spuse McVey 
foindu-se pe scaun. 

Efectul analgezicului pe care i-l administrase Osborn începuse 
să treacă, însă nu mai voia încă unul, de teamă că-l putea 
amorți de tot și își va pierde ascuţimea de spirit. 

— Ce-ar fi să-l rugaţi să coboare până aici pentru câteva 
minute? 

— Ce-ar fi să-mi spuneți despre ce naiba este vorba aici? 

— Voi discuta acest lucru imediat cu domnul Scholl. Desigur, 
aveţi toate drepturile să fiți prezent la întâlnire. Sau putem 
merge cu toții împreună cu domnul polițist Remmer și să purtăm 
conversaţia într-un ambient mai puţin istoric. 


522 


Goetz zâmbi. Acesta nu era decât un funcţionar public, total 
deplasat, care nici măcar nu era în ţara lui și care încerca să 
joace dur cu unul dintre oamenii cei mai influenţi din lume. 
Problema era mandatul. Era ceva ce nu anticipase niciunul 
dintre ei, în principal din cauză că nimeni nu ar fi crezut că 
McVey ar fi fost în stare să convingă un judecător german să 
elibereze un asemenea mandat. Avocaţii germani ai lui Scholl se 
vor ocupa de acesta imediat ce vor fi anunţaţi. Numai că asta le- 
ar mai lua ceva timp, iar McVey nu avea de gând să i-l ofere. 
Erau două moduri în care putea acţiona: ori să-i spună lui McVey 
să plece învârtindu-se, ori să se comporte ca un băiat de treabă 
și să se ducă să-l roage pe Scholl să coboare și să-i ungă pe toţi 
cu lapte și miere și să spere că totul se va detensiona suficient 
de mult timp încât să-i poată aduce acolo pe avocaţii Kraut. 

— Să văd ce pot face, spuse el. Se ridică, îi aruncă o privire 
scurtă lui Schneider, care stătea în picioare lângă ușă, și ieși. 

McVey i se adresă lui Remmer: 

— Acum ar fi momentul potrivit să vedeţi ce puteţi face 
pentru a-l găsi pe Lybarger. 

e 

Von Holden intră cu taxiul pe o stradă rezidenţială cufundată 
în întuneric la o oarecare distanţă de Charlottenburg. Găsi un loc 
de parcare și stinse farurile. Cartierul era liniștit. Ceaţa și 
umezeala îi ţinuse pe oameni în casele lor. Deschise portiera, 
coborî din mașină și aruncă o privire în jur. Nu văzu pe nimeni. 
Se aplecă din nou în mașină și scoase cutia albă din plastic, îi 
atașă în partea superioară o curea din nailon, pe care și-o trecu 
peste umăr. Zvârli cheile înapoi în mașină, închise portiera și 
plecă. 

În zece minute ajunse în zona Charlottenburg. Traversă un 
pod pietonal peste râul Spree la Tegeler Weg și se apropie de o 
poartă de serviciu din spatele terenului pe care se afla palatul. 
Dincolo de aceasta, zări luminile din clădire străpungând ceața 
și își dădu seama cât de mult se îndesise aceasta în ultima oră. 
Aeroporturile se închiseseră mai mult ca sigur și, dacă vremea 
nu se va schimba, niciun avion nu va decola până dimineaţă. 

Gardianul care stătea de pază la poarta de serviciu îl lăsă să 
treacă și Von Holden merse pe poteca mărginită de castani. 
Traversă încă un pod și merse pe o alee dintr-o pădurice de pini 


523 


până ajunse la o intersecţie, de la care o luă la stânga și se 
apropie de mausoleu. 

— Este ora nouă! Unde ai fost? se auzi din întuneric vocea lui 
Saletti răstindu-se la el, apoi acesta apăru pe alee chiar în faţa 
lui Von Holden. 

Subţire ca un ţăr și înfășurat într-o mantie închisă la culoare, 
numai craniul i se vedea în întuneric. 

— A venit poliţia aici. Au un mandat pentru arestarea lui 
Scholl, spuse Salettl, venind în întâmpinarea lui. 

Pe măsură ce se apropia de el, Von Holden îi remarcă pupilele 
foarte micșorate, devenite aproape ca niște puncte, și faptul că 
era tot foarte agitat, de parcă ar fi luat amfetamine. 

— Da, știu, spuse Von Holden. 

Privirea lui Salettl se îndreptă înspre cutia albă pe care Von 
Holden o purta atârnată peste umăr. 

— Tratezi acest lucru ca și cum ar fi o cutie de picnic. 

— Îmi cer scuze. Nu am avut altă posibilitate. 

— Deocamdată, ceremonia de aici, de la mausoleu, va fi 
amânată. 

— Din ordinul cui? 

— Al lui Dortmund. 

— Atunci mă întorc la der Garten. 

— Tu ai ordin să aștepți în Apartamentele Regale până 
primești alte indicaţii. 

Ceaţa groasă se rostogolea în jurul rododendronilor de pe 
aleea pe care se aflau. Ceva mai departe, mausoleul se contura 
printre copacii care-l înconjurau ca un vârtej dintr-un coșmar 
gotic, iar Von Holden se simţi atras înspre acesta ca și cum ar fi 
fost împins de o mână nevăzută. Atunci apărură din nou 
cortinele imense, roșii și verzi, ale aurorei, ondulându-se ușor, 
amenințând să absoarbă miezul întregii sale fiinţe. 

— Ce este? se răsti Salettl. 

— Eu... 

— Ţi-e rău? se răsti din nou Salettl. 

Luptând din răsputeri să destrame viziunea, Von Holden 
clătină din cap. Apoi inspiră profund aerul rece. Aurora se 
destrămă și totul se limpezi din nou. 

— Nu, răspunse el tăios. 

— Atunci du-te la Apartamentele Regale, așa cum ţi s-a spus. 


524 


120. 


Ora 20:57. 


Joanna peria scamele de pe fracul bleumarin închis al lui Elton 
Lybarger și se gândea la căţelușul ei, care se afla probabil 
undeva deasupra Atlanticului, în drumul său spre hotelul pentru 
animale de la aeroportul din Los Angeles, unde avea să fie ţinut 
până la sosirea ei. Deodată se auzi un ciocănit puternic în ușă, 
iar Eric și Edward intrară, urmaţi de Remmer și de Schneider. In 
spatele acestora erau bodyguarzii îmbrăcaţi în smoching ai lui 
Lybarger și doi indivizi cu banderole pe braţ, semn că făceau 
parte din personalul de pază. 

— Unchiule, spuse Eric protector, acești oameni au dorit să te 
vadă pentru o clipă, sunt de la poliţie. 

— Guten Abend, spuse Lybarger zâmbind. Era pe punctul de a 
lua câteva pastile cu vitamine. 

Le introduse în gură una câte una și le dădu pe gât cu 
înghiţituri mici de apă dintr-un pahar. 

— Herr Lybarger, spuse Remmer. Scuzaţi deranjul. 

Politicos, zâmbind degajat, îl studie pe Lybarger rapid și cu 
atenţie. Avea aproximativ șaptezeci de kilograme și cam un 
metru șaptezeci, se ţinea drept și părea într-o condiţie fizică 
bună. Era îmbrăcat cu o cămașă albă cu plastron, ale cărei 
manşete îi erau prinse cu butoni franțuzești, iar la gât avea un 
papion alb. Pentru oricine îl privea, acesta apărea exact așa cum 
arăta, adică un bărbat până în cincizeci și cinci de ani, cu o 
sănătate bună, îmbrăcat festiv pentru a ţine un discurs în fața 
unei audienţe importante. 

După ce termină de luat pastilele, Lybarger se întoarse. 

— Joanna, te rog! 

Își întinse braţele, iar Joanna îl ajută să-și pună haina. 

Remmer o recunoscu imediat pe Joanna drept femeia 
identificată de FBI ca fiind fizioterapeuta lui Lybarger, Joanna 
Marsh din Taos, New Mexico. Sperase să-l întâlnească și pe 
celălalt individ de pe caseta video, cel pe care-l suspectau că 
fusese soldat Spetsnaz, după cum îl identificase Noble când 


coborâse din BMW, numai că acesta nu se afla printre 
persoanele din încăpere. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă Eric. Unchiul meu se 
pregătește pentru un discurs important. 

Remmer se întoarse și se îndreptă către mijlocul încăperii, 
atrăgând intenţionat asupra lui atenţia lui Eric, a lui Edward și a 
bodyguarzilor. In acest timp, Schneider se dădu ușor înapoi, se 
uită prin cameră, apoi intră în baie. Reveni după scurt timp. 

— Am fost informaţi că s-ar putea să existe niște probleme 
referitoare la siguranţa personală a domnului Lybarger, spuse 
Remmer. 

— Ce probleme? întrebă Eric. 

Remmer zâmbi și se destinse. _ 

— După cum văd, nu există niciuna. Imi cer scuze de deranj, 
domnilor. Guten Abend. Se întoarse, o privi pe Joanna, 
întrebându-se cât de multe știa aceasta și cât era de implicată. 
Noapte bună, spuse el curtenitor, apoi ieși împreună cu 
Schneider. 


121. 


Ora 21:00. 


McVey și Scholl se măsurară din priviri în tăcere. Căldura din 
cameră topise balsamul de pe faţa lui McVey, transformându-l 
într-un lichid uleios și făcând ca arsurile să-i pară mai grotești 
decât erau în realitate. 

Puțin mai devreme, Louis Goetz îl sfătuise pe Scholl să nu mai 
rostească niciun cuvânt până la sosirea avocaților săi, iar McVey 
contracarase acest lucru sugerând că, deși Scholl era perfect 
îndreptăţit să facă așa, faptul că nu coopera într-o investigaţie a 
poliţiei nu va arăta prea bine în momentul în care un judecător 
va trebui să ia o decizie dacă să-i acorde sau nu eliberarea pe 
cauţiune. Asta fără a mai pune la socoteală, adăugase el calm, 
ramificaţiile nu tocmai întâmplătoare care vor apărea din 
momentul în care presa va afla că o persoană atât de distinsă 
ca Erwin Scholl va fi arestată sub acuzaţia de a fi angajat ucigași 
plătiţi și că acesta va fi reţinut pentru extrădare în SUA. 


526 


— Ce-i cu tot rahatul asta despre care vorbești? se aprinse 
Goetz. Aici nu ai absolut nicio autoritate. Faptul că domnul 
Scholl și-a părăsit invitaţii pentru a se întâlni cu dumneata este 
o dovadă suficientă de cooperare! 

— Dacă ne-am linişti puţin, am putea termina, și apoi am 
pleca acasă, spuse McVey adresându-se calm către Scholl și 
ignorându-l pe Goetz. Toată povestea asta este la fel de 
neplăcută pentru mine ca și pentru dumneavoastră. În afară de 
asta, faţa mă doare îngrozitor și știu că doriţi să vă reîntoarceţi 
la invitaţii dumneavoastră. 

Scholl își părăsise locul de pe podiumul din fața adunării mai 
mult din propria curiozitate decât din cauza amenințării cu 
mandatul lui McVey. Se oprise o clipă să-l informeze pe 
Dortmund despre situaţie, trimițându-l imediat să caute un 
telefon și să cheme o echipă formată din cei mai buni avocați 
germani, apoi părăsise Galeria de Aur pe o ușă laterală și 
pornise să coboare scările, când Salettl ieșise după el foarte 
agitat, întrebându-l unde se ducea și cum îndrăznea să-și lase 
invitaţii într-un astfel de moment. Atunci era ora nouă fără zece, 
adică mai erau douăzeci de minute până în clipa în care 
Lybarger urma să-și facă intrarea. 

— Am o scurtă întâlnire cu un poliţist, unul a cărui viaţă este 
mai mult ca sigur protejată de niște vrăji extraordinare, îi 
spusese el zâmbind cu aroganță. Este timp suficient, bunul meu 
doctor, absolut suficient. 

Bronzat și strălucitor în smochingul său croit special pe 
măsura lui, Scholl fusese extrem de politicos când pătrunsese în 
încăpere, cu atât mai mult în clipa în care McVey i-l prezentase 
pe Osborn. Ascultase cu atenţie și făcuse tot posibilul să ofere 
răspunsuri cât mai clare, deși păruse sincer nedumerit de 
întrebările care i se puseseră, chiar și după ce McVey îi 
pomenise de drepturile sale de cetăţean american. 

— Haideţi să mai trecem o dată faptele în revistă, spusese 
McVey. Tatăl doctorului Osborn a fost ucis la Boston pe 12 
aprilie 1966 de către un individ pe nume Albert Merriman. Albert 
Merriman era un ucigaș profesionist care a fost descoperit acum 
o săptămână la Paris de doctorul Osborn și care a recunoscut că 
a comis această crimă. Tot atunci, acesta a spus că 
dumneavoastră l-aţi angajat în acest scop. Dumneavoastră aţi 


527 


spus că nu l-aţi cunoscut niciodată pe Albert Merriman și nici nu 
aţi auzit de el. 

— Corect, răspunse Scholl, pe chipul căruia nu se citea nimic. 

— Dacă nu l-aţi cunoscut pe Merriman, pe George Osborn l-aţi 
cunoscut? 

— Nu. 

— Atunci ce rost avea să angajaţi pe cineva să omoare un om 
pe care nici măcar nu-l cunoșteaţi? 

— McVey, întrebarea asta e de tot rahatul și știi asta, spuse 
Goetz, căruia nu-i plăcea deloc faptul că Scholl îi oferea lui 
McVey pe tavă propriul său cap, permiţând ca acesta să 
continue cu întrebările. 

— Domnule poliţist McVey, spuse Scholl calm, fără ca măcar 
să-i arunce o privire lui Goetz, nu am angajat niciodată pe 
nimeni să comită o crimă. Această idee este chiar revoltătoare! 

— Unde se află acest Albert Merriman? întrebă Goetz. Aș vrea 
să-l întâlnesc. 

— Aceasta este una dintre problemele noastre, domnule 
Goetz. E mort. 

— Atunci nu mai avem despre ce să mai discutăm. Mandatul 
de arestare pe care l-ați prezentat este la fel de plin de rahat ca 
şi dumneata. Presupuneri fondate pe nişte zvonuri transmise de 
un om mort? spuse Goetz și se ridică în picioare. Domnule 
Scholl, am terminat aici. 

— Goetz, problema este că Albert Merriman a fost ucis. 

— Mare scofală! 

— Chiar este o mare scofală. Individul care l-a ucis a fost și el 
un ucigaș plătit. Angajat tot de domnul Scholl. Numele acestuia 
era Bernhard Oven, spuse McVey, apoi i se adresă lui Scholl. A 
fost membru al poliției secrete germane înainte de a veni să 
lucreze pentru dumneavoastră. 

— Nu am auzit niciodată de Bernhard Oven, domnule polițist, 
spuse Scholl cu voce egală. 

Ceasul de pe polita șemineului, care se vedea deasupra 
umărului lui McVey, arăta ora 21:14. Într-un minut, ușile se vor 
deschide, iar Lybarger își va face intrarea în Galeria de Aur. Spre 
propria lui surprindere, Scholl își dădu seama că i se trezise 
interesul. Cunoștinţele lui McVey erau cu adevărat remarcabile. 

— Vorbiţi-mi despre Elton Lybarger, îl surprinse McVey, 
schimbând brusc cursul discuţiei. 


528 


— Este un prieten de-al meu. 

— Mi-ar face plăcere să-l întâlnesc. 

— Mă tem că acest lucru nu este posibil. Este bolnav. 

— Însă este destul de sănătos ca să ţină un discurs. 

— Da, așa este... 

— Nu înţeleg. Este prea bolnav ca să vorbească cu o singură 
persoană, însă nu cu o sută. 

— Se află sub îngrijirea unui medic. 

— Vreţi să spuneţi doctorul Saletti... 

Goetz îl privi pe Scholl. Cât mai avea acesta de gând să-i 
permită să continue? Ce naiba făcea? 

— Așa este, răspunse Scholl și își aranjă cu mâna dreaptă 
mâneca stângă de la haină, expunându-și intenţionat 
zgârieturile în curs de vindecare, apoi zâmbi. Ce ironie, să 
suportăm în același timp amândoi durerea unor răni fizice, 
domnule poliţist! Ale mele provin din faptul că m-am jucat cu o 
pisică. Ale dumneavoastră, evident, pentru că v-aţi jucat cu 
focul. Amândoi ar trebui să avem mai multă grijă, nu credeţi? 

— Eu nu mă jucam, domnule Scholl. Cineva a încercat să mă 
omoare. 

— Atunci sunteţi un om norocos! 

— Da, însă alţi prieteni de-ai mei nu au fost la fel de norocoși. 

— Îmi pare rău, spuse Scholl și se uită înspre Osborn, apoi 
reveni cu privirea la McVey. 

Acesta era, fără nicio îndoială, individul cel mai cumplit de 
periculos pe care-l cunoscuse vreodată. Era periculos din cauză 
că nu-i păsa de nimic altceva decât de adevăr și era în stare de 
orice pentru a-l obţine. 


122. 


Ora 21:15. 


În încăpere se instaură tăcerea. Toate privirile se aţintiră 
asupra lui Elton Lybarger, care mergea de unul singur pe 
culoarul principal decorat cu tot felul de panglici din 
fermecătoarea Galerie de Aur, cu pardoseala din marmură verde 
și cu pereţii auriţi cu aur adevărat, grandioasă creaţie rococo a 

529 


lui Georg Wenzeslaus von Knobelsdorff. Un picior adus cu 
hotărâre în faţa celuilalt, fără să se mai sprijine de baston sau 
de o infirmieră. Uimitor de strălucitor în ţinuta de gală, era 
reţinut, studiat, sigur de sine. Un monarh simbolic al viitorului, 
care trecea prin faţa celor care ajutaseră la aducerea lui acolo. 

Un val de adoraţie se ridică în piepturile lui Eric și Edward, în 
vreme ce stăteau pe podium și îl priveau cum se îndreaptă 
înspre ei. Alături de ei, Frau Dortmund plângea de-a binelea, 
incapabilă să-și controleze emoția care o cuprinsese. Apoi, într- 
un gest care acapară întreaga sală, Uta Baur se ridică în picioare 
și începu să aplaude. Matthias Noll îi urmă exemplul din cealaltă 
parte a încăperii. Apoi Gertrude Biermann, Hilmar Grunel, 
Henryk Steiner și Konrad Peiper. Margarete Peiper se ridică și i 
se alătură soţului ei. Urmă Hans Dabritz, apoi Gustav Dortmund. 
Și apoi toți ceilalţi, până la o sută de oameni, se ridicară în 
picioare, aducându-i acest tribut în unanimitate. Privirea lui 
Lybarger alunecă de la stânga la dreapta, iar el zâmbi 
recunoscător, în vreme ce tunetul aplauzelor cutremura sala, 
crescând în intensitate pe măsură ce fiecare pas îl apropia și 
mai mult de podiumul din fața invitaţilor. Culmea desăvârșirii 
era acolo, în fața tuturor, și ovaţiile aduse ca elogiu erau 
asurzitoare. 

Salettl se uită la ceas. Era ora 21:19. Faptul că Scholl încă nu 
se reîntorsese nu avea nicio scuză. Își ridică privirile și îl văzu pe 
Lybarger cum ajunge la treptele podiumului și începe să le urce. 
Când ajunse sus și își îndreptă privirile înspre sală, aclamaţiile 
se intensificară, ridicându-se într-un crescendo care izbea pereţii 
și cutremura tavanul. Acesta era preludiul la „Ubermorgen”. 
Inceputul la „Ziua de după mâine”. 

e 

Afară, Remmer și Schneider traversară pavajul de piatră din 
curtea de la Charlottenburg. Mergeau rapid, fără să vorbească. 
In faţa lor, un Mercedes negru se îndreptă spre poartă și i se 
făcu semn că poate să treacă. Se dădură deoparte și îl văzură 
pe șofer cum oprește mașina în faţa intrării, și apoi pătrunde în 
interior. Primul gând al lui Remmer fu că Scholl era cel care 
pleca, și ezită, însă apoi nu se mai întâmplă nimic. Mercedesul 
rămase în același loc. Putea să mai staţioneze acolo și o oră, se 
gândi el. Işi scoase staţia din geacă și rosti câteva cuvinte. Apoi 
merseră înainte. Când ieșiră pe poartă, Remmer se uită special 


530 


în ochii agenţilor de pază care erau de serviciu. Aceștia își feriră 
amândoi privirile, iar el și cu Schneider trecură fără să mai fie 
provocaţi în vreun fel. În aceeași clipă, un BMW de culoare 
albastru închis se desprinse scrâșnind din trafic și opri lângă 
bordură în dreptul lor. Cei doi urcară în mașină, care porni 
imediat. 

Dacă Remmer, sau Schneider, sau vreunul dintre cei doi 
polițiști BKA care stăteau în spatele BMW-ului, s-ar fi uitat în 
urmă, ar fi văzut cum ușa principală a palatului se deschide, iar 
șoferul Mercedesului negru pornește însoţit nu de Scholl sau de 
oricare altul dintre oaspeţii prestigioși, ci de Joanna. 

Șoferul o ajutase să se urce pe bancheta din spate, închisese 
portiera și se așezase în faţa volanului. Işi pusese centura de 
siguranţă, introdusese cheia în contact și pornise mașina, 
făcând rondul pe aleea din curte, apoi luând-o la stânga pe 
Spandauer Damm, adică în direcţia opusă faţă de cea în care se 
îndreptase BMW-ul lui Remmer. În clipa următoare, șoferul văzu 
un Volkswagen argintiu cum pornește de lângă bordură, 
întoarce brusc în mijlocul străzii, apoi se stabilește pe banda din 
spatele lui. Prin urmare, era urmărit. Zâmbi. Nu făcea decât s-o 
ducă la un hotel. Nu era nicio lege care să interzică acest lucru. 

Singură pe bancheta din spate, Joanna se înfășură în haină și 
se strădui să nu izbucnească în plâns. Nu știa ce se întâmplase, 
ci doar că Salettl o expediase în ultima clipă, fără ca măcar să-i 
ofere șansa de a-și lua rămas-bun de la Elton Lybarger. Doctorul 
intrase în camera lui Lybarger și o trăsese deoparte la doar 
câteva clipe după ce ieșiseră polițiștii. 

— Relaţia dumitale cu Elton Lybarger a luat sfârșit, îi 
ordonase Salettl. 

Părea nervos și foarte agitat. Apoi, printr-o schimbare bruscă 
de atitudine, devenise aproape blând. 

— Va fi mai bine pentru amândoi dacă îţi vei scoate cu totul 
din minte acest lucru. 

Apoi îi înmânase un pachețel minuscul care fusese ambalat ca 
un cadou. 

— Acesta este pentru dumneata, spusese el. Promite-mi că 
nu-l vei deschide până nu vei ajunge acasă. 

Șocată și nedumerită de atitudinea lui tranșantă, ea își aminti 
vag că încuviințase și că îi mulțumise, apoi introdusese absentă 
cadoul în poșetă. Se gândea la Lybarger. Fuseseră împreună un 


531 


timp îndelungat și împărtășiseră multe lucruri, și nu toate 
fuseseră în întregime plăcute. Măcar atât ar fi putut să facă 
Salettl, să o lase să-i facă urări de bine și să-și ia rămas-bun. 
Chiar dacă gestul lui fusese însoţit de acel cadou, tot fusese 
extrem de abrupt, ba chiar nepoliticos. Insă ceea ce urmă fu 
încă și mai rău. 

— Știu că te așteptai să-ţi petreci această ultimă seară în 
tovărășia lui Von Holden, îi spusese Salettl. Nu te preface că ești 
surprinsă că sunt la curent cu acest lucru. Din nefericire, Von 
Holden va fi reţinut de îndatoririle sale față de domnul Scholl și 
va pleca împreună cu dumnealui în America de Sud imediat 
după cină. 

— Nu o să-l mai văd? întrebase Joanna și simţise brusc cum i 
se face rău. 

— Nu. 

Nu reușea să înţeleagă. Trebuia ca ea să-și petreacă noaptea 
la un hotel din Berlin, apoi dimineaţa să ia un avion către Los 
Angeles. Von Holden nu îi menţionase nimic despre plecarea lui 
împreună cu Scholl. El ar fi trebuit să vină la ea după festivitatea 
de la Charlottenburg. Acea noapte ar fi trebuit să fie a lor în 
întregime. 

— Lucrurile dumitale au fost împachetate. O mașină te 
așteaptă jos, la intrare. La revedere, domnișoară Marsh! 

Și asta fusese tot. Un agent de pază o condusese până jos. 
Apoi se urcase în mașină și plecase. Intorcându-se să se mai 
uite o dată în urma ei, abia mai putuse să zărească palatul. 
Estompat de ceața groasă, acesta îi dispăruse treptat din raza 
vizuală. Fusese ca și cum acesta și tot ce se întâmplase până a 
ajunge acolo, inclusiv Von Holden, fuseseră doar un vis. Un vis 
care, la fel ca și Charlottenburg, se destrămase pur și simplu. 

e 

— Hubschrauber, elicopter, spuse Remmer, ținând stația cu 
mâna fracturată. 

BMW-ul trecu în viteză pe lângă complexul spitalului 
Charlottenburg, apoi, după un kilometru și jumătate, întoarse 
brusc înspre întinderea întunecată a parcului Ruhwald. La două 
treimi din drum, polițistul BKA de la volan stinse farurile galbene 
de ceață, apoi opri brusc. Aproape imediat lumina strălucitoare 
a unui elicopter de poliție ilumină terenul la o distanță de vreo 
cincisprezece metri și acesta ateriză pe iarbă cu un zgomot 


532 


asurzitor. Pilotul opri motorul, iar Schneider cobori din mașină și 
alergă spre elicopter. Se aplecă sub elice, deschise ușa și urcă 
înăuntru. Se auzi vuietul motorului, urmat de învolburarea ierbii 
și a prafului stârnit de decolarea elicopterului. Acesta se ridică 
deasupra copacilor, făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade 
spre stânga și dispăru în noapte. 

Așezat pe scaunul de lângă pilot, Schneider abia mai putu să 
zărească farurile de ceaţă ale BMW-ului care întorsese pe câmp 
și o luase la stânga, îndreptându-se din nou spre Palatul 
Charlottenburg. Se lăsă pe spate, își strânse mai bine curelele 
de pe umeri, apoi își descheie haina și scoase premiul înfășurat 
într-o batistă pe care-l ducea la laboratorul de la Bad Godesberg 
pentru analiza amprentelor: era paharul de apă pe care-l 
utilizase Elton Lybarger pentru a-și lua pastilele cu vitamine. 


123. 


— Mai multe zile înainte ca tatăl doctorului Osborn să fie 
omorât, spuse McVey în vreme ce scoase din haină un carneţel 
cu mai multe semne ieșind din el, uitându-se din când în când la 
el în timp ce i se adresa lui Scholl, acesta inventase un bisturiu. 
Un bisturiu foarte special, proiectat și realizat special pentru 
compania la care lucra, o firmă mică din apropiere de Boston. 
Aceasta era una dintre companiile dumneavoastră, domnule 
Scholl. 

— Nu am avut niciodată o companie care să producă bisturie. 

— Nu știu dacă producea bisturie, știu doar că unul a fost 
realizat. 

McVey știuse din momentul în care Goetz se dusese sus să-i 
comunice ce se întâmplase că Scholl își va părăsi invitaţii și va 
veni jos să discute cu el. Orgoliul îl determinase să facă asta. 
Cum ar fi putut să nu profite de șansa de a-l întâlni pe bărbatul 
care tocmai supraviețuise dintr-o ambuscadă mortală și mai 
avea încă tupeul să invadeze arena lui personală? Numai că 
această curiozitate îi va dispărea în timp și, imediat ce va 
considera că a auzit destule, se va ridica să plece. Asta numai în 
situaţia în care McVey nu mai putea să-i reţină și în continuare 
curiozitatea. Acesta era secretul, să-i menţină curiozitatea, 


533 


pentru că la următorul nivel erau emoţiile, iar el avea 
sentimentul că Scholl avea capacitatea de a se implica 
emoţional mult mai mult decât lăsa să se vadă față de ceilalți. 
lar în clipa în care oamenii începeau să reacționeze din punct de 
vedere emoţional, erau în stare să dezvăluie orice. 

— Numele companiei era Microtab și avea sediul în Waltham, 
Massachusetts. La vremea respectivă era sub controlul unei 
companii private cu numele Wentworth Products Limited, din 
Ontario, Canada. Proprietarul acesteia era - McVey se opri ca să 
se uite cu ochii mijiţi la însemnările sale - domnul James 
Tallmadge din Windsor, Ontario. Tallmadge și cei din Consiliul de 
administraţie de la Microtab, Earl Samules, Evan Hart și John 
Harris, toţi din Boston, au murit la o distanţă de jumătate de an 
unul după altul. Oamenii de la Microtab în 1966, iar Tallmadge 
în 1967. 

— Nu am auzit niciodată de o companie cu numele Microtab, 
domnule McVey, spuse Scholl. Acum consider că v-am oferit 
destul timp. Domnul Goetz o să vă ţină companie în timp ce eu 
mă voi reîntoarce la oaspeţii mei. În mai puţin de o oră, avocaţii 
de specialitate vor ajunge aici pentru a răspunde mandatului 
dumneavoastră. 

Scholl își împinse scaunul în spate și se ridică în picioare, iar 
McVey îl văzu pe Goetz cum răsuflă ușurat. 

— Tallmadge și ceilalți erau implicaţi în activitatea a încă 
două dintre companiile dumneavoastră, continuă McVey ca și 
cum Scholl nu ar fi spus nimic. Alama Steel, Limited, din 
Pittsburgh, Pennsylvania, și Standard Technologies din Perth 
Amboy, New Jersey. Apropo, Standard Technologies era filiala 
unei companii cu numele T.L.T. International din New York, care 
s-a desfiinţat în 1967. 

Scholl îl privea uimit. 

— Care este scopul acestei enumerări? întrebă el cu răceală. 

— Nu fac decât să vă ofer oportunitatea de a ne explica. 

— Și ce anume doriţi să vă explic eu? 

— Ce fel de legături aveaţi dumneavoastră cu toate aceste 
companii și faptul că... 

— Nu am nicio legătură cu aceste companii. 

— Nu aveţi? 

— Cu certitudine, replică Scholl sec și iritat peste măsură. 

„Bine,” se gândi McVey, „enervează-te!” 


— Spuneţi-mi despre Omega Shipping Lines... 

Goetz se ridică în picioare. Sosise vremea să pună punct. 

— Mi-e teamă că asta este tot, domnule poliţist. Domnule 
Scholl, invitaţii dumneavoastră vă așteaptă. 

— II întrebam pe domnul Scholl despre Omega Shipping Lines, 
spuse McVey, neluându-și privirea din cea a lui Scholl. Credeam 
că nu aţi avut nicio legătură cu aceste companii. Nu așa mi-ați 
spus? 

— Am spus că ajunge cu întrebările, McVey! spuse Goetz. 

— Imi cer scuze, domnule Goetz, încerc să-l ajut pe clientul 
dumneavoastră să nu ajungă la închisoare. Numai că nu pot 
obţine un răspuns sincer de la el. Acum câteva clipe mi-a spus 
că nu a avut nicio legătură cu Microtab, Alama Steel, Standard 
Technologies sau T.L.T. International. T.L.T. International 
controla toate aceste companii și este ea însăși controlată de 
Omega Shipping Lines. Intâmplarea face că domnul Scholl este 
principalul acţionar de la Omega Shipping Lines. Sunt convins că 
înţelegeţi ce vreau să spun. Trebuie să fie ori într-un fel, ori în 
altul. Domnule Scholl, ori aţi avut legături cu aceste companii, 
ori nu aţi avut. Care din două? 

— Omega Shipping Lines nu mai există, răspunse Scholl cu un 
ton neutru. 

Era evident că îl subestimase pe McVey. Încăpăţânarea, dar și 
capacitatea lui de rezistenţă. Fusese vina lui că nu-i dăduse voie 
lui Von Holden să-i ia capul, omorându-l. Însă această situaţie 
avea să fie rectificată destul de curând. 

— V-am oferit toată consideraţia pe care aţi solicitat-o și încă 
mult mai mult de atât. Bună seara, domnule poliţist! 

McVey se ridică în picioare și scoase două fotografii din 
buzunarul de la haină. 

— Domnule Goetz, aţi vrea să-l rugaţi pe clientul 
dumneavoastră să se uite puţin la acestea? 

Osborn se uită la Goetz cum ia fotografiile și le examinează. 

— Cine sunt aceste persoane? întrebă Goetz. 

— Asta aș dori și eu să-mi spună domnul Scholl. 

Osborn îl privi pe Goetz cum se uită la Scholl și îi întinde 
fotografiile. Scholl se uită mânios la McVey, apoi aruncă o privire 
pe fotografiile din mâinile sale. În clipa aceea tresări, însă se 
controlă imediat. 

— Nu am nici cea mai vagă idee, spuse el hotărât. 


— Nu? 

— Nu. 

— Se numesc Karolin și Johann Henniger, spuse McVey, apoi 
tăcu pentru o clipă. Au fost uciși astăzi. 

De data aceasta, Scholl nu mai exprimă nicio emoție. 

— V-am spus, nu am nici cea mai mică idee cine sunt aceștia. 
Scholl îi întinse fotografiile lui Goetz, apoi se răsuci și porni către 
ușă. 

Osborn se uită la McVey. Clipa în care acesta va ieși va fi 
ultima dată când aveau să-l mai vadă pentru multă vreme de 
acum încolo, dacă îl vor mai vedea vreodată. 

— Apreciez că ne-aţi oferit din timpul dumneavoastră pentru a 
discuta cu noi, spuse repede McVey. De asemenea, știu că și 
dumneavoastră vă daţi seama de faptul că doctorul Osborn nu a 
reușit niciodată să închidă din punct de vedere emoţional 
capitolul referitor la uciderea tatălui său. l-am promis că poate 
să vă pună o întrebare. E ceva foarte simplu. Și nu va fi 
consemnată. 

Scholl se întoarse din nou înspre ei. 

— Indrăzneala dumneavoastră depășește limitele bunelor 
maniere. 

Goetz deschise ușa, iar Scholl aproape trecuse dincolo de ea 
când Osborn i se adresă: 

— De ce aţi atașat chirurgical capul lui Elton Lybarger de 
trupul unui alt bărbat? 

Scholl încremeni în locul în care se găsea. La fel și Goetz. 
Apoi, foarte încet, Scholl se întoarse spre ei. Arăta cu totul 
expus. Ca și cum deodată hainele i-ar fi fost sfâșiate de pe trup 
și ar fi fost violat sexual. Pentru o clipă extrem de scurtă păru pe 
punctul de a ceda. Insă imediat îi cobori pe faţă ceea ce părea o 
mască a propriei sale voințe, cuprinzându-l de sus până jos. 
Expunerea de mai înainte fu înlocuită cu dispreţ, iar locul 
disprețului fu luat apoi de mânie. După aceea, reveni din nou 
iute, cu o atitudine îngrozitoare și îngheţată, acolo unde putea 
să dețină controlul. 

— Vă sugerez amândurora să vă apucaţi să scrieţi cărţi de 
ficţiune. 

— Aceasta nu este o ficțiune, spuse Osborn. 

Deodată se deschise o ușă în capătul celălalt al încăperii și pe 
ea intră Salettl. 


536 


— Unde este Von Holden? se răsti Scholl în timp ce Salettl se 
apropia de ei. 

Ecoul pantofilor lui Salettl răsună pe pardoseala din marmură 
în vreme ce acesta se îndrepta către ei. 

— Von Holden este sus, așteaptă în Apartamentele Regale, 
răspunse el. 

Nervozitatea, tensiunea profundă de mai înainte îi dispăruseră 
în totalitate. Acestea fuseseră înlocuite de o atitudine care era 
aproape liniștită. 

— Caută-l și adu-l aici imediat! 

Salettl zâmbi. 

— Mă tem că nici nu se pune problema. Apartamentele 
Regale și Galeria de Aur nu mai sunt accesibile acum. 

— Ce vrei să spui? 

McVey și Osborn se uitară unul la altul. Acolo se petrecea 
ceva, însă nu aveau nici cea mai mică idee ce anume. Nici lui 
Scholl nu-i plăcu acest lucru. 

— Te-am întrebat ceva! 

— Ar fi fost mult mai bine dacă te-ai fi aflat sus, spuse Saletitl, 
care traversase încăperea și venise lângă Scholl și Goetz. 

— Du-te și-l adu pe Von Holden! se răsti Scholl către Goetz. 

Goetz încuviinţă din cap și se îndreptă către ușă, când se auzi 
zgomotul unei împușcături. Goetz tresări de parcă l-ar fi pălmuit 
cineva. Işi duse mâna la gât, apoi se uită la ea. Era mânjită de 
sânge. Se uită la Salettl cu ochii mari, apoi privirea îi căzu pe 
mâna acestuia, în care ţinea un pistol automat de dimensiuni 
reduse. 

— M-ai împușcat, nenorocitule! urlă Goetz la el, apoi se 
cutremură și căzu pe spate, izbindu-se de ușă. 

— ARUNCA PISTOLUL, ACUM! îi strigă McVey, cu pistolul de 
calibrul 38 în mâna dreaptă, iar cu stânga trăgându-l pe Osborn 
din linia de tragere. 

— Desigur, spuse Salettl spre McVey, apoi se întoarse înspre 
Scholl și zâmbi. Americanii ăștia aproape că au stricat totul. 

— ARUNCA-L ACUM! 

Scholl se uită la el cu un dispreţ profund. 

— Vida? 

Salettl zâmbi din nou. 

— A locuit în Berlin timp de aproape patru ani. 

— Cum îndrăznești? îi spuse Scholl semet. 


Era furios și arbora o atitudine superioară, de o insolenţă 
totală. Cum îndrăznești să hotărăști de unul singur să... 

Prima împușcătură a lui Saletti îl atinse pe Scholl chiar 
deasupra papionului. Cea de-a doua îi pătrunse în piept 
deasupra inimii, străpungându-i aorta și stropindu-l pe Salettl cu 
sânge. Preţ de o clipă, Scholl se clătină pe picioare, cu o 
expresie de neîncredere în priviri, apoi se prăbuși deodată, ca și 
cum i-ar fi fost retezate picioarele de sub el. 

— ARUNCĂ-L! SAU TE ÎMPUȘC PE LOC! urlă McVey, apăsând 
degetul pe trăgaci. 

— McVey, NU FACE ASTA! îl auzi pe Osborn strigând din 
spatele lui. 

Apoi mâna lui Salettl în care ţinea pistolul îi alunecă pe lângă 
corp, iar McVey slăbi strânsoarea degetului de pe trăgaci. Salettl 
se întoarse cu fața la el. Chipul lui avea o paloare cadaverică și 
arăta de parcă ar fi fost stropit cu vopsea roșie. Faptul că era 
îmbrăcat în smoching nu făcea decât să agraveze lucrurile 
pentru că îl făcea să arate ca o marionetă grotescă și 
respingătoare. 

— Nu ar fi trebuit să vă amestecați! spuse Salettl cu vocea 
plină de mânie. 

— Desfă degetele de pe pistol și dă-i drumul să cadă pe 
podea! îi spuse McVey, care continua să se deplaseze foarte 
încet înainte, fără să aibă vreo reţinere în a-l împușca pe acesta 
dacă ar fi fost nevoit. Osborn strigase la el de teamă că McVey 
ar fi tras și ar fi redus la tăcere probabil singura persoană care 
avea habar de ceea ce se petrecea acolo. Avea dreptate din 
acest punct de vedere. Însă Salettl tocmai împușcase doi 
oameni, iar McVey nu avea de gând să-i dea ocazia să mai 
împuște încă doi. 

Salettl se uita fix la ei, ţinând în continuare pistolul automat în 
mâna care-i atârna de-a lungul corpului. 

— Dă drumul la pistol să cadă pe podea, îi mai spuse o dată 
McVey. 

— Numele adevărat al lui Karolin Henniger era Vida, spuse 
Saletti. Scholl a dat ordin ca ea și băiatul să fie uciși cu ceva 
timp în urmă. l-am adus în secret aici, la Berlin, și le-am 
schimbat identitățile. Ea m-a sunat imediat după ce a reușit să 
fugă de voi. Credea că faceţi parte din Organizaţie. Că au reușit 
să o găsească. 


538 


Saletti tăcu o clipă, apoi continuă abia șoptit: 

— Organizaţia știa unde v-aţi dus. Din această cauză, ar fi 
descoperit-o foarte repede. Și după aceea ar fi venit direct la 
mine. lar asta ar fi dat peste cap întreaga acţiune. 

— l-ai omorât, spuse McVey. 

— Da. 

Osborn făcu un pas în faţă, cu ochii sclipindu-i de emoție. 

— Spuneai că întreaga acţiune ar fi fost dată peste cap. 
Despre ce acțiune este vorba? Ce-ai vrut să spui cu asta? 

Saletti nu-i răspunse nimic. 

— Karolin, Vida, sau cum o chema... Ea era soţia lui Lybarger, 
insistă Osborn. Băiatul era fiul lui. 

Saletti ezită, apoi spuse: 

— Era în același timp și fiica mea. 

— O, Dumnezeule! exclamă Osborn și îi aruncă o privire lui 
McVey. 

Amândoi erau la fel de oripilaţi. 

— Fizioterapeuta domnului Lybarger va fi în avionul de mâine 
dimineaţă care se va îndrepta către Los Angeles, rosti deodată 
Salettl, cu totul în afara contextului, aproape ca și cum i-ar fi 
invitat să se ducă și ei împreună cu ea. 

— Cine naiba sunteți voi? îl întrebă Osborn fixându-l cu 
privirea. L-aţi omorât pe tatăl meu și chiar pe fiica și pe nepotul 
dumitale și Dumnezeu știe pe câţi alții... 

Osborn ridică vocea, plin de mânie: 

— De ce? Care este motivul? Pentru a-l proteja pe Lybarger? 
Pe Scholl? Această „Organizaţie”? DE CE? 

— Dumneavoastră, domnilor, ar fi trebuit să-i lăsaţi pe 
germani să se ocupe de Germania, rosti Saletti liniștit. Aţi 
supravieţuit unui incendiu în această seară. Însă nu veţi 
supravieţui din următorul dacă nu veţi părăsi imediat această 
clădire. 

Se strădui să zâmbească, însă nu reuși să se forțeze, iar 
privirea lui se opri asupra lui Osborn. 

— Partea aceasta ar trebui să fie cea mai grea, doctore! Dar 
nu este, spuse el și într-o fracțiune de secundă își ridică pistolul 
automat în dreptul gurii și apăsă pe trăgaci. 


539 


124. 


— Întreprinderea privată nu poate fi menţinută în epoca 
democrației, rosti Lybarger în microfon, vocea lui pătrunzând 
până în colţurile cele mai îndepărtate ale fanteziei rococo aurite 
și cu marmură verde din Galeria de Aur. Nu poate avea loc 
decât dacă oamenii au o idee foarte clară despre autoritate și 
personalitate. 

Făcu o pauză și rămase cu ambele braţe sprijinite în fața lui, 
studiind chipurile din sală. 

Discursul său, deși oarecum modificat, nu era original și 
majoritatea celor de acolo știau acest lucru. Originalul fusese 
rostit pe 20 februarie, 1933, în faţa unui grup similar de oameni 
de afaceri de la cel mai înalt nivel; iar vorbitorul care se aliase 
cu instituţiile capitaliste în seara aceea de iarnă fusese noul 
cancelar al Germaniei, Adolf Hitler. 

Așezată pe podium, Uta Baur se aplecă în față, sprijinindu-și 
pe palme bărbia puternică, captivată în totalitate de minunăţia 
faptului la care era martoră, agonia, îndoielile, strădania tăinuită 
de cincizeci de ani, cum stătea acolo de unul singur, vorbind 
triumfător în faţa ei. Alături de ea, Gustav Dortmund, 
președintele de la Bundesbank, stătea țeapăn ca un băț, lipsit 
de orice emoție, fiind doar un observator, nimic mai mult. Și 
totuși în sinea sa, își simţea intestinele cum se crispează de 
entuziasm în faţa a ceea ce era acolo, la îndemână. 

Tot pe podium, dar mai încolo, erau Eric și Edward, care 
stăteau cu pumnii încleștaţi, mușchii de la gât încordându-li-se 
în strânsoarea gulerelor scrobite, aplecaţi în față ca niște 
manechine identice, atenţi la fiecare cuvânt rostit de Lybarger. 
Exaltarea lor era de cu totul alt gen. Unul dintre ei urma să 
devină în doar câteva zile cel care era Lybarger. Care dintre ei, 
încă nu fusese stabilit. Și, pe măsură ce se apropia momentul 
respectiv, așa cum se întâmpla acum, odată cu fiecare cuvânt, 
cu fiecare propoziţie, așteptarea nerăbdătoare a clipei când 
această alegere va fi făcută devenise aproape de nesuportat. 


ACIDUL CIANHIDRIC: lichid volatil mobil sau gaz extrem de 
otrăvitor, care prezintă miros de migdale amare, agent care 
odată ajuns în sânge, reacționează cu oxigenul din țesuturi și 


540 


consumă efectiv oxigenul din sânge, ceea ce duce, în esență, la 
sufocarea victimei. 


— Toate bunurile pământești pe care le deţinem le datorăm 
străduinţei celor aleși, a poporului german pur! rosti Lybarger, 
iar ecoul cuvintelor sale răsună de-a lungul pereților grandioși ai 
Galeriei de Aur, pătrunzând în inimile și în minţile oamenilor 
care se aflau în spaţiul delimitat de aceștia. Nu trebuie să uităm 
că toate beneficiile culturii trebuie introduse cu o mână de fier! 
Astfel vom reuși să ne restaurăm puterea, militară și nu numai, 
până la cele mai înalte niveluri... Noi nu vom da înapoi! 

În momentul în care Lybarger își termină discursul, toată sala 
se ridică în picioare, ovaţionându-l tumultuos, făcând ca modul 
entuziast în care îl salutaseră mai devreme să pară doar niște 
aplauze politicoase. Apoi, probabil din cauza faptului că se afla 
mai aproape de capătul sălii și de ușile spre ieșire, el fu cel 
dintâi care auzi ceea ce alţii nu aveau cum. 

— Ascultați, spuse el în microfon, ridicându-și braţele pentru a 
face liniște. Ascultaţi! Vă rog! 

Mai dură puţin până să-și dea seama toată lumea ce voia. 
Oare mai avea ceva de spus? Ce voia să spună cu asta? Apoi 
înțeleseră cu toţii: nu le cerea să facă liniște, ci le spunea că se 
întâmplă ceva. 

Nişte vibrații silenţioase fură urmate de șase bufnituri 
mecanice profunde, iar încăperea se zgudui ca și cum cineva ar 
fi tras niște obloane grele în jurul exteriorului acesteia. Apoi 
zgomotele încetară și se lăsă liniștea. 

Uta Baur fu prima care se ridică. Se duse pe podium în 
spatele lui Eric și Edward, trecu pe lângă Dortmund și cobori 
cele câteva trepte către una din ușile din colţul sălii. O deschise 
larg și se dădu brusc un pas înapoi, ducându-și mâna la gură. 
Frau Dortmund scoase un țipăt. Acolo unde ar fi trebuit să se 
deschidă ușa, acum se afla o altă ușă metalică imensă, închisă 
etanș și bine fixată în locul respectiv. 

Dortmund cobori și el treptele în grabă. 

— Was ist es? Ce-i asta? întrebă el, apoi se duse înspre ușă și 
se împinse în ea. 

Aceasta nu se clinti. Un val de neliniște străbătu încăperea. 


541 


Eric se ridică repede de pe scaun și trecu în grabă pe lângă o 
Frau Dortmund înspăimântată, cu tot cu bijuteriile ei. Urcă lângă 
Lybarger și îi luă microfonul. 

— Nu vă panicaţi! Una dintre ușile de securitate a căzut din 
greșeală. Îndreptaţi-vă către ușa principală și ieșiţi în ordine din 
încăpere! 

Însă ușa principală a Galeriei de Aur era blocată în același 
mod. La fel ca și toate celelalte uși ale încăperii. 

— Was geht hier vor? Ce se întâmplă aici? zbieră Hans 
Dabritz. 

Generalul maior Matthias Noii își împinse scaunul la o parte și 
se îndreptă către ușa cea mai apropiată. Încercă să o împingă cu 
umărul înspre exterior, însă nu avu mai mult noroc decât 
avusese Dortmund înaintea lui. Henryk Steiner i se alătură cu 
umărul lui robust. Împreună, cei doi se izbiră în ușă. Li se mai 
alăturară încă doi, însă ușa nu se clinti. Apoi se simţi în aer un 
miros foarte vag de migdale arse. Oamenii se uitară unii la alţii 
și inspirară mirosul, încercând să-și dea seama despre ce era 
vorba și de unde venea. 

— Ach, mein Gott! ţipă Konrad Peiper, în vreme ce o pulbere 
fină de cristale albăstrui de culoarea ametistului începu să se 
scurgă deodată pe masa lui dintr-un orificiu pentru aerul 
condiționat care se afla în tavan. Cianură gazoasă! 

Mirosul deveni și mai puternic pe măsură ce cristalele își 
croiau drum, dizolvându-se în apa distilată și acidul stocate în 
sistemul de ventilaţie, transformându-se în cianura gazoasă 
ucigătoare. 

Deodată, oamenii se îndepărtară bulucindu-se din dreptul 
gurilor de aerisire. Se lipiră cu toţii de pereţi și chiar și de ușile 
metalice blocate și impenetrabile, și își ridicară privirile într-o 
tăcere neîncrezătoare înspre grătarele gurilor de aerisire, 
camuflate cu gust și atât de atent de ornamentaţiile rococo 
aurite și de pereţii de marmură verde ai construcţiei grandioase 
din secolul al optsprezecelea. 

Așteptau cu toţii să moară, însă nu-i venea niciunuia să 
creadă. Cum era posibil așa ceva? Cum se putea ca atât de 
mulţi dintre cetățenii cei mai influenţi și mai onoraţi din 
Germania, împodobiţi cu haine și bijuterii cu a căror valoare s-ar 
fi putut hrăni populaţia de pe o jumătate din glob timp de un an 
întreg, protejaţi de o armată virtuală de personal de securitate, 


542 


să fie prinși neajutoraţi în capcana încăperii uneia dintre cele 
mai încărcate de istorie clădiri ale naţiunii, așteptând momentul 
în care se va aduna suficientă cianură gazoasă încât să-i ucidă 
pe toţi? Era de necrezut! Imposibil! O glumă! 

— Es ist ein Streich! E o farsă! râse Hans Dabritz. Ein Streich! 

Râseră și alţii. Edward se duse la scaunul său de pe podium și 
își ridică paharul în sus. 

— Zu Elton Lybarger strigă el. Zu Elton Lybargeri 

— Zu Elton Lybarger! strigă şi Uta Baur ridicându-și paharul. 

Elton Lybarger rămăsese tot pe podium și se uită la Konrad și 
la Margarete Peiper, la Gertrude Biermann, Rudolf Kaes, Henryk 
Steiner și Gustav Dortmund cum se duc înapoi la mesele lor și 
își ridică paharele. 

— Zu Elton Lybargeri răsună în întreaga Galerie de Aur. 

În momentul acela începu. Utei Baur i se dădu brusc capul pe 
spate, apoi îi căzu în faţă, în vreme ce mușchii brațelor și ai 
spatelui îi tremurau puternic. În cealaltă parte a încăperii, 
Margarete Peiper păţi același lucru. Căzu la pământ, gemu, 
contorsionându-se în agonie, mușchii și nervii fiindu-i cuprinși de 
spasme violente, ca și cum ar fi fost electrocutată la cincizeci de 
mii de volţi sau ca și cum mii de insecte i-ar fi pătruns brusc sub 
piele și se devorau nebunește una pe cealaltă într-o cursă 
frenetică de supravieţuire. 

Deodată, în masă, cei care putură se repeziră spre ușa 
principală. Trăgându-se și izbindu-se unul pe altul, se repeziră la 
ușa masivă din oțel și la tocul decorativ din lemn care o încadra, 
încercând să ajungă la aer curat, strigând după ajutor și cerșind 
milă. Își înfipseră degetele, unghiile, chiar și ceasurile de aur în 
metalul necruţător, sperând că vor reuși cumva să-l clintească. 
Bătură în ușă cu pumnii, cu tocurile, se izbiră chiar cu propriile 
trupuri, o dată, apoi încă o dată, până când fură cuprinși cu toţii 
de aceleași contorsionări spasmodice și convulsii oribile. 

Dintre toţi, Elton Lybarger fu ultimul care muri, și acest lucru i 
se întâmplă pe când stătea pe un scaun în centrul încăperii, 
uitându-se împietrit la mulțimea de oameni care mureau în jurul 
lui. Înțelese, la fel ca și toţi ceilalţi, că aceasta era pedeapsa pe 
care o primeau pentru faptele lor. Nu împiedicaseră acest lucru 
din cauză că nu crezuseră niciodată că s-ar fi putut întâmpla cu 
adevărat. Și când înţeleseseră în cele din urmă, era deja prea 
târziu. La fel cum se întâmplase și în lagărele de exterminare. 


543 


— Treblinka, Chelmno, Sobibăr, rosti Lybarger, în vreme ce 
gazul începu să-l pătrundă. Belze€, Maidanek... Deodată mâinile 
îi fură străbătute de un spasm și inspiră profund. Apoi capul îi 
căzu brusc pe spate și își dădu ochii peste cap. Auschwitz, 
Birkenau... mai rosti el abia șoptit. Auschwitz, Birkenau... 


125. 


Remmer nu avea nici cea mai mică idee la ce să se aștepte în 
momentul în care, împreună cu cei doi polițiști BKA cu care îl 
însoţise pe Schneider la elicopter, intrară din nou în curtea de la 
Charlottenburg și coborâră din BMW. Fură abordaţi imediat de 
agenţii de pază îmbrăcaţi în uniformă. 

— Ne-am întors, spuse Remmer și le flutură legitimaţia prin 
fața ochilor, apoi își făcu loc printre ei și se îndreptă către 
intrarea principală. 

Singura informaţie concretă pe care o avea era că nici McVey, 
nici Osborn nu ieșiseră din palat. Cu puţin noroc, se gândi el 
când ajunse la ușă, McVey și Scholl se află încă la parter, 
atacându-se unul pe celălalt. Ori asta, ori McVey era înconjurat 
de o întreagă armată de avocaţi care încercau să-l scalpeze, 
situaţie în care acesta ar avea nevoie urgentă de ajutor. 

În acel moment explodă primul dispozitiv incendiar. Remmer, 
cei doi polițiști și agenţii de pază fură aruncaţi la pământ, în 
timp ce deasupra lor începură să cadă bucăţi de mortar și de 
piatră. În clipa imediat următoare, încă vreo douăsprezece 
bombe explodară, una după alta și în foc rapid, ca un șir de 
artificii, făcură ocolul întregului perimetru al nivelului superior al 
palatului în care se afla Galeria de Aur. Explodând în interior, 
dispozitivele aprinseră ca într-un cuptor gazul din toate ţevile 
încastrate în ornamentele aurite de-a lungul podelelor și 
tavanelor Galeriei și ale apartamentelor din imediata apropiere. 

(J 

McVey se repezi înspre uşă, trăgând departe trupul 
neînsuflețit al lui Goetz, cât să aibă suficient spațiu ca să poată 
ieși din încăpere. Exploziile răsturnaseră cărțile de pe rafturi, 
făcuseră  ţăndări vasele de portelan din secolul al 
optsprezecelea și spărseseră unul dintre șemineurile de 


544 


marmură. Cu o ultimă sforţare, McVey reuși să deschidă ușa. ÎI 
izbi un val de căldură și văzu că holul din exterior și scările de 
după acesta erau cuprinse de flăcări. Trânti ușa la loc și, când se 
întoarse, văzu cum o mare de flăcări cuprinsese clădirea pe la 
exterior, anulându-le orice șansă de a ieși în grădină prin ușile 
de sticlă. Apoi îl zări pe Osborn, care, așezat în genunchi, 
scotocea orbește prin buzunarele lui Scholl, arătând ca un 
psihopat care căuta să fure tot ce găsea asupra unui cadavru. 

— Ce naiba faci? Trebuie să ieșim de aici! 

Osborn nu-l băgă în seamă. Il lăsă pe Scholl și începu același 
lucru cu Saletti, scotocindu-i haina, cămașa, pantalonii. Era ca și 
cum focul distrugător din jurul lor nici măcar n-ar fi existat. 

— Osborn! Sunt morţi! Lasă-i, pentru numele lui Dumnezeu! îi 
strigă McVey, ducându-se la el și ridicându-l în picioare. 

Osborn se mânjise pe mâini și pe faţă cu sângele de pe 
cadavre. Avea o privire de nebun, aproape ca și cum el fusese 
acela care înfăptuise crimele. Căuta un răspuns privind moartea 
tatălui său de la singurele persoane rămase care i l-ar mai fi 
putut da. Faptul că aceștia erau morţi nu avea nicio importanţă. 
Ajunsese la capătul drumului și nu mai avea unde să se ducă. 

Deodată se auzi o bubuitură puternică în momentul în care o 
conductă de gaz explodă din cauza căldurii. În aceeași clipă, 
tavanul se aprinse într-o minge de foc care se deplasă într-o 
fracțiune de secundă dintr-un capăt în celălalt al încăperii. O 
clipă mai târziu, incendiul devastator alimentat de gaze îi izbi la 
pământ cu forţa lui, aspirând totul către centrul său și 
consumând lucrurile din încăpere. Osborn dispăru deodată, iar 
McVey se prinse de unul din picioarele de la masa de conferinţă, 
îngropându-și capul în îndoitura braţului. Pentru a doua oară în 
seara aceea se trezi înconjurat de flăcări, de data aceasta un 
holocaust de o mie de ori mai puternic decât prima dată. 

— Osborn! OSBOURN! strigă el. 

Căldura era insuportabilă. Pielea de pe față, arsă atât de grav 
în primul incendiu, acum i se prăjea de-a binelea, lipindu-i-se de 
oasele craniului. Puţinul aer care mai era acolo părea să vină din 
măruntaiele unui cuptor. Chiar și numai simplul act de a respira 
făcea ca plămânii să-l usture îngrozitor. 

— Osborn! strigă McVey încă o dată. 


545 


Zgomotul asurzitor al flăcărilor părea la fel ca acela făcut de 
prăbușirea unor talazuri imense. Era imposibil să mai auzi pe 
cineva acolo. Apoi simţi în nări mirosul de migdale arse. 

— Cianură! strigă el cât putu de tare. 

Văzu ceva mișcându-se în fața lui. ` E 

— OSBOURN! ESTE CIANURĂ GAZOASĂ! OSBOURN! MĂ AUZI? 

Numai că nu era Osborn. Era Judy, soţia lui. Stătea pe veranda 
din faţa cabanei lor de deasupra Lacului Big Bear. Culmile 
munţilor se vedeau în spatele ei învăluite într-o nuanţă de mov 
și erau acoperite cu o cușmă de zăpadă în vârf. larba era înaltă 
și aurie, iar prin aerul din jurul ei se vedeau niște insecte 
minuscule. Aerul era curat și proaspăt, iar ea zâmbea. 

— Judy? își auzi el propria voce. 

Figura altcuiva îi apăru brusc în față, extrem de aproape. Nu o 
recunoscu. Avea ochii roșii, părul ars, iar faţa îi era ca peștele 
făcut la grătar. 

— Dă-mi mâna! îi strigă figura respectivă. 

McVey încă o mai privea pe Judy. 

— La naiba! Dă-mi mâna! îi strigă din nou figura aceea. 

Apoi McVey se retrase și întinse mâna. Întâlni o altă mână, 
apoi auzi zgomot de sticlă spartă. Deodată se trezi sus, dar 
numai pe jumătate pe propriile sale picioare. Figura respectivă 
își trecu braţul pe după el și coborâră afară prin ușile de sticlă 
sfărâmate. Apoi zări ceața groasă, iar aerul răcoros îi umplu 
plămânii! 

— Respiră! Respiră profund! Haide! Respiră, naiba să te ia! 
Continuă să respiri! 

Nu-l putea vedea, însă era convins că Osborn era cel care se 
răstea la el. Știa că era Osborn. Nu avea cine să fie altcineva. 
Era vocea lui. 


126. 


Joanna privi pe fereastră din camera ei de hotel. Berlinul nu se 
vedea, ascuns într-un strat de ceaţă care se îngroșa văzând cu 
ochii. Se întrebă dacă avionul ei va putea să decoleze 
dimineaţă. Se duse la baie, se spălă pe dinţi, apoi luă două 
somnifere. 


546 


Nu avea nici cea mai vagă idee de ce doctorul Salettl îi 
modificase planurile într-un mod atât de neașteptat și de 
insultător. Motivul pentru care Von Holden nu menţionase 
absolut nimic despre plecarea lui împreună cu domnul Scholl 
imediat după festivitate o întrista profund și se întrebă dacă 
lucrurile stăteau chiar așa cu adevărat. Și oricum, cine era 
Saletti? Ce influență avea el încât să controleze venirea și 
plecarea lui Von Holden, sau chiar a domnului Scholl? Chiar și 
motivul pentru care își dăduse osteneala să-i ofere un cadou o 
depășea total. Ea fusese în ochii lui doar o biată gâză care îi 
apăruse în cale, pe care el putea ori s-o elibereze brusc, ori s-o 
zdrobească, după cum îi era voia. Era un individ crud și 
manipulator, iar ea era convinsă că îngrozitorul și obscurul 
episod sexual cu Elton Lybarger venise direct din mintea lui 
diabolică. Dar asta nu avea importanţă. Von Holden era cel care 
conta, iar el reușise s-o facă să i se pară doar un vis tot ce se 
întâmplase atunci. 

Se duse la culcare gândindu-se la el. Îi vedea chipul și îi 
simțea mângâierile și simţi că pentru tot restul vieţii ea nu va 
mai iubi pe nimeni altcineva în afară de el. 

(J 

Întreaga ființă a lui Von Holden era la limita unei extenuări 
totale. Niciodată, în toți anii de pregătire de la Spetsnaz, de la 
KGB și de la Stasi, nu experimentase o asemenea sfârșeală 
fizică și psihică. Puteau să-i ia evaluarea de la Spetsnaz - că 
„acţionează permanent, în condiţii de stres maxim, calm, și cu 
judecata limpede” - și s-o trimită înapoi pentru „evaluare”. 

Imediat după întâlnirea lui cu Saletti în afara mausoleului, se 
dusese în apartamentele din complexul Galeriei de Aur să-l 
aștepte pe Scholl, așa cum primise ordin. Însă în momentul în 
care închisese ușa în urma lui, simţise împunsătura de 
Vorahnung - a presimţirii. Nu fusese un atac la intensitatea 
maximă, însă putuse să simtă acut tensiunea trecerii fiecărei 
secunde, ca la o bombă cu ceas, și după cinci minute părăsise 
încăperea. Salettl era bătrân, la fel și Scholl, și Dortmund, și Uta 
Baur. Puterea, averea și trecerea timpului îi făcuseră să se 
comporte despotic. Nici chiar Scholl, cu toată preocuparea lui 
aparentă că McVey și Osborn ar fi putut distruge totul, nu era 
convins cu adevărat de acest lucru. Conceptul de pericol 
adevărat dispăruse demult. Li se părea absurdă ideea că ar fi 


547 


putut să dea greș în vreun fel. Nici măcar sosirea lui McVey și a 
polițiștilor BKA cu un mandat de arestare nu îi neliniștise. 
Ceremonia de la mausoleu nu fusese anulată, ci doar amânată. 
Și va continua așa cum fusese planificată din momentul în care 
vor interveni avocaţii, iar polițiștii se vor retrage. Culmea 
aroganţei era faptul că ceremonia nu implica numai prezentarea 
celui mai păzit secret al Organizaţiei, însă era centrată pe o 
crimă. Cea de-a doua etapă din „Ubermorgen” era asasinarea 
rituală a lui Elton Lybarger. Preludiul a ceea ce însemna de fapt 
„Ubermorgen”. 

N-aveau decât să se comporte ca niște proști insolenţi dacă 
de atât erau în stare, însă Von Holden nu era așa, el era Leiter 
der Sicherheit, cel mai important agent din reţeaua de 
securitate a Organizaţiei. Jurase să-l protejeze cu orice preț atât 
de dușmanii din interior, cât și de cei din afară. Scholl îl 
împiedicase să conducă el atacul de la hotelul Borggreve, iar 
Saletti îi transmisese ordinul lui Dortmund de a aștepta 
următoarele indicaţii în Apartamentele Regale din complexul 
Galeriei de Aur. Așteptând acolo de unul singur, țintuit de 
încordarea funestă dată de Vorahnung care îi pulsa în interior, 
ascultând  vuietul  aplauzelor din încăperea alăturată în 
momentul în care Lybarger intrase în Galeria de Aur, hotărâse 
că la momentul respectiv dușmanii din interior erau la fel de 
periculoși ca și cei din afară; și că din acest motiv, următorul 
ordin nu va veni de la ei, ci de la el. Coborâse pe treptele din 
spate, ieșise pe o ușă de serviciu, chemase o mașină de la 
unitatea de pază, un Audi alb, pe care îl condusese înapoi la 
casa de pe Behrenstrasse numărul 45, cu intenţia de a returna 
cutia în siguranţa totală din der Garten. Însă acest lucru nu mai 
fusese posibil. Strada era plină cu echipamente pentru stingerea 
incendiilor. lar casa era și ea complet înghițită de flăcări. 

In timp ce stătea acolo pe stradă, în întuneric, la jumătatea 
distanței, privind imaginea incredibilă din fața sa, simţise cum îl 
cuprindea groaza încă o dată. La început îi apăruseră niște 
voaluri transparente care i se ondulau încet ca niște pete în fața 
ochilor, apoi apăruse roșul aurorei și odată cu acesta verdele 
acela nepământean. Luptându-se să scape de vedenie, luase 
stația. Să-i ia naiba, pe ei și ceea ce făceau ei, însă unul dintre 
ei tot trebuia informat: Scholl, Saletti, Dortmund sau chiar Uta 


548 


Baur. Însă chiar în momentul în care luase staţia în mână, 
fusese apelat de la palat. 

— Lugo! se auzise în staţie vocea disperată a lui Egon Frisch, 
responsabilul cu securitatea de la Charlottenburg. Lugo! 

Ezită preţ de o clipă, însă în cele din urmă răspunse: 

— Lugo. 

— Aici e iadul pe pământ! Galeria de Aur este încuiată și a 
luat foc! Toate intrările și ieșirile sunt blocate! 

— Blocate? Cum adică? 

— Cu niște uși de securitate, care au fost zăvorâte în locul 
acestora. Nu este curent electric și nu avem cum să le 
deschidem! 

Von Holden plecase imediat din Behrenstrasse și condusese 
prin Berlin ca un nebun. Cum fusese posibil așa ceva? Nu fusese 
niciun semn, nicio indicație. Ușile de securitate fuseseră 
instalate în fiecare încăpere a palatului cu doi ani în urmă, 
pentru cazuri de incendii și pentru prevenirea vandalismului, cu 
optsprezece luni înainte să fie aleasă data sau chiar locul unde 
avea să aibă loc festivitatea. Verificările de securitate realizate 
automat pe calculator scanaseră casa din Behrenstrasse timp 
de douăzeci și patru de ore pe zi și făcuseră același lucru în 
ultima săptămână la Charlottenburg. Chiar în după-amiaza 
aceea Von Holden inspectase personal sistemele din Galeria de 
Aur și din Galerie der Romantik, unde avusese loc cocktailul. 
Totul fusese în ordine. Fusese verificat totul în detaliu. 

Apropiindu-se de palat, găsise blocată întreaga zonă. Cel mai 
aproape putuse să ajungă până la trecerea de la Podul Caprivi și 
fusese nevoit să se ducă acolo pe jos. Chiar și din acel loc, la o 
distanţă de vreo patru sute de metri, putuse să vadă flăcările 
care se ridicau la cer. Până dimineaţa, din tot palatul nu avea să 
mai rămână decât cenușa. Era o tragedie naţională de proporții 
colosale și știa că ziarele vor face comparaţia cu incendiul de la 
Reichstag din 1933. Dacă mai târziu vor avea motive să 
compare și cu ceea ce se întâmplase în Germania după aceea, 
nu avea nici cea mai mică idee. Era însă conștient de un lucru, și 
anume că dacă ar fi ascultat de ordinele lui Saletti și ar fi rămas 
acolo, și el, și cutia extrem de prețioasă pe care o scosese din 
der Garten ar fi fost acum în mijlocul flăcărilor la care se uita. 
Niciunul nu ar fi supraviețuit. 


549 


În acel moment, în timp ce stătea pe Podul Caprivi și privea 
cum arde Charlottenburg, Von Holden puse unilateral în acțiune 
Sectorul 5, „Entscheidentes Verfahren” - Procedura Finală. 
Fusese planificată în 1942 ca măsură finală în cazul în care 
apăreau situaţii de dificultate maximă și fusese finisată și 
repetată de persoanele responsabile timp de o jumătate de 
secol. Procedura fusese explicată fiecărui membru al cercului de 
persoane cu cea mai mare influenţă din Organizaţie și aceștia o 
exersaseră de mai mult de douăzeci de ori, ca să o poată aplica 
și în somn. Creată cu intenţia de a fi operaţională pentru un 
bărbat care acţionează singur și în condiţii de stres maxim, 
drumul și mijloacele de transport erau lăsate la latitudinea 
persoanei respective la momentul execuţiei. Farmecul acesteia 
consta în simplitatea și mobilitatea sa, și acesta era și motivul 
pentru care funcţiona. Și funcționase bine de-a lungul timpului, 
chiar împotriva agenţilor Organizaţiei de la cel mai înalt nivel, 
care acţionaseră în mod dușmănos, încercând să oprească 
acțiunea. 

Odată luată decizia, Von Holden se reîntoarse la mașina Audi 
și conduse prin mulţimea de curioși care se repeziseră să vadă 
și ei incendiul. Faptul că ambele incendii, atât cel de la 
Charlottenburg, cât și cel de pe Behrenstrasse erau în mod 
evident acțiunea unor sabotori însemna că era extrem de 
important să părăsească Germania cât mai rapid posibil. Cei 
care erau răspunzători de aceste lucruri - BKA, Serviciile 
Germane Secrete, CIA, Mossadul, Serviciile Secrete ale Armatei 
Franceze sau Britanice - vor fi cu ochii pe fiecare punct de ieșire 
din ţară, supraveghindu-i pe toţi cei din Organizaţie care ar fi 
putut scăpa din catastrofă. Ceaţa groasă care îl îngrijorase ceva 
mai devreme nu făcea posibilă o fugă pe calea aerului, nici 
măcar cu un avion privat. O alternativă ar fi fost să se deplaseze 
cu mașina Audi, numai că drumul era lung și ar fi putut apărea 
blocaje pe traseu sau defecţiuni mecanice. Un autobuz, dacă era 
oprit, nu oferea nicio șansă de scăpare. Atunci mai rămânea 
doar trenul. Un bărbat se putea pierde ușor într-o gară 
aglomerată, și apoi să meargă cu vagonul de dormit. Granițele 
nu erau verificate la fel de minuţios ca altă dată și în afară de 
asta, dacă apărea o problemă, tragerea semnalului de alarmă 
putea opri trenul oriunde de-a lungul traseului, și un pasager se 
putea strecura afară pe neobservate în mijlocul confuziei 


550 


generale. Și totuși un bărbat singur care cumpăra bilet pentru o 
călătorie de noapte la vagonul de dormit putea fi ţinut minte 
destul de ușor. Și dacă cineva își aducea aminte de el, puteau 
apoi să-i dea de urmă și să-l captureze. Și totuși nu exista nicio 
altă soluţie, și Von Holden era conștient de acest lucru. Avea 
nevoie doar de ceva care să complice lucrurile. 


127. 


La locul catastrofei de la Charlottenburg sosiseră deja 
șaptesprezece echipaje de pompieri și mai trebuiau să sosească 
și altele din cartierele mai îndepărtate. Privitorii se adunaseră cu 
miile și se chinuiau să vadă spectacolul de la distanță, ţinuţi în 
loc de sutele de polițiști din Berlin cu capetele acoperite de căşti 
de protecţie. In ciuda ceţii groase, presa, poliţia și elicopterele 
dotate pentru stingerea focului mișunau în aer, înghesuindu-se 
deasupra zonei incidentului. 

Echipa de pompieri Feverwehrmanns îşi făcuse loc mai în 
spate, pătrunzând prin blocajele temporare de securitate, 
călcând în picioare grădinile îngrijite și încercând să concentreze 
direcția furtunurilor asupra etajelor superioare unde focul se 
dezlănțuise cu furie. În momentul acela Osborn apăru din 
întuneric ţipând după ajutor. 

Il lăsase pe McVey în locul unde reușise să-l târască, întins cu 
spatele pe iarbă, cât mai departe de căldura îngrozitoare. 
Polițistul fusese inconștient și respira cu greutate, iar Osborn îi 
desfăcuse haina și cămașa, smulgând de pe el tot ce i-ar fi putut 
restricționa accesul la aer curat. Fusese însă neputincios în fața 
spasmelor violente care-l străbăteau pe McVey în mușchii 
gâtului și braţelor. Avea nevoie de un antidot împotriva cianurii, 
și asta cât mai rapid cu putinţă. Dincolo de râul Spree îi putuse 
vedea pe privitorii curioși și, înecându-se și cu o stare de greață 
generată de otrăvirea cu gaz, însă la un nivel mult mai redus, 
fugise până la malul râului, ţipând și gesticulând cu brațele. 
După numai o clipă realizase însă care erau noii lui dușmani: 
distanța și întunericul. Nimeni nu putea să-l vadă sau să-l audă. 
Se întorsese înapoi și îl văzuse pe McVey contorsionându-se 
spasmodic în iarbă, iar dincolo de acesta, infernul dezlănţuit. 


551 


McVey urma să moară, iar el nu putea face absolut nimic 
altceva decât să stea și să se uite la el. In clipa aceea sosiseră 
pompierii. 

— Cianură gazoasă! ţipă el, tușind și înecându-se, către 
pompierul tânăr, solid ca un taur, care fugi alături de el prin 
ploaia de tăciuni aprinși și valurile de ceaţă. 

Știa că echipele americane de pompieri erau prevăzute cu 
truse de antidot contra cianurii, din cauză că materialul plastic 
elimină cianură gazoasă prin ardere; se rugă în sinea sa ca și 
germanii să fie la fel de bine dotați. 

— Avem nevoie de antidot contra cianurii! Nitrit de amil! 
Înțelegi? Nitrit de amil! Este un antidot pentru acest gaz. 

— Ich verstehe nicht Englisch - Nu înţeleg engleza, spuse 
pompierul, complet neputincios în faţa americanului. 

— Un doctor! Un doctor! Te rog! îl imploră Osborn, rostind 
cuvintele cât mai clar cu putinţă, rugându-se ca acesta să 
înțeleagă ce-i spunea. 

Apoi pompierul încuviinţă din cap. 

— Arzt! Ja! Un doctor, da! /ch brauche schnell einen Arzt! 
Cianură gazoasă! rosti el rapid și plin de autoritate în microfonul 
stației de pe reverul hainei, solicitând imediat ajutor medical. 

— Nitrit de amil! mai spuse Osborn, apoi se răsuci într-o 
parte, se aplecă și vomită în iarbă. 

e 

Remmer îi însoți în ambulanță în vreme ce medicamentul 
începu să-și facă efectul. Paramedicul german care îl 
administrase și încă doi paramedici îi însoțeau și ei. Nasul și 
gura lui McVey erau acoperite de o mască de oxigen. Respirația 
îi revenise la normal. Osborn stătea întins alături de el, cu o 
perfuzie în braţ, la fel ca McVey, și se uita lung la Remmer, 
ascultând cârâitul sacadat al staţiei de poliţie care acoperea 
zgomotul făcut de sirena ambulanţei. Deși totul era numai în 
germană, Osborn reuși cumva să înțeleagă ce se vorbea. 
Charlottenburg și aproape toţi cei care se aflaseră înăuntru 
pieriseră în incendiu. Numai el și McVey și câţiva dintre servitori 
și agenţii de pază reușiseră să scape. Galeria de Aur încă mai 
era blocată de ușile etanșe, care acum deveniseră o masă 
diformă de metal topit. Aveau să mai treacă ore întregi, poate 
chiar zile, până când echipele de salvare cu măști de gaze vor 
reuși să pătrundă în interior. 


552 


Se întinse pe spate și încercă să alunge imaginea lui McVey 
culcat în iarbă. Faptul că dobândise ca adult priceperea unui 
doctor nu avea absolut nicio însemnătate. Fusese complet 
neputincios în a-l ajuta cu ceva în afară de faptul că stătuse și 
se uitase la el și, în cele din urmă, o luase la fugă, ţipând după 
ajutor. Tot atât de puţin fusese în stare să facă și pentru propriul 
lui tată în vreme ce zăcea pe strada din Boston, cu atâţia ani în 
urmă. 

Simţi fiorul unui suspin incontrolabil în momentul în care-și 
dădu seama că misterul morţii tatălui său luase sfârșit, îngropat 
în ruinele și cenușa de la Charlottenburg. Nu reușise să afle din 
tot ceea ce se întâmplase decât că tatăl său și mulți alţii 
fuseseră victimele unei conspirații complexe și macabre în jurul 
unui secret, experimentele unui grup de naziști, persoane foarte 
influente, privind chirurgia atomică la temperaturi foarte 
scăzute, dintre care unul părea să le fi reușit, dacă teoria lui 
McVey referitoare la Elton Lybarger era adevărată. Insă motivul 
acestor experimente rămânea în continuare fără răspuns. Poate 
că ceea ce aflase era deja prea mult. Işi aminti de Karolin 
Henniger și de fiul acesteia, cum fugeau de el pe alee. Oare câţi 
trebuiseră să moară numai din cauza propriilor sale căutări? 
Majoritatea fuseseră complet nevinovați. Din acest punct de 
vedere, era numai vina lui. Coșmarul existenței sale se 
extinsese în mod nedrept și către ceilalţi. Vieţi care nu ar fi 
trebuit să se încrucișeze niciodată o făcuseră în mod tragic. 

Dumnezeu îl părăsise la zece ani și îl părăsise și acum. Și o 
părăsise și pe Vera, care, doar pentru câteva zile, fusese pentru 
el o lumină la care nici măcar nu visase vreodată. Ce făcuse 
acest Dumnezeu pentru ea în afară de faptul că îi pusese 
stigmatul de conspiratoare, o smulsese din casa ei și o aruncase 
în închisoare? Deodată o văzu aievea în faţa ochilor, cum stătea 
în lumina aceea îngrozitoare a becurilor care nu se stingeau 
niciodată. Oare unde era acum? Ce-i mai făceau? Cum se 
descurca în faţa lor? Își dorea să întindă mâna și s-o poată 
atinge, s-o aline, să-i spună că în cele din urmă totul va fi bine. 
Apoi îi trecu prin minte gândul că nici dacă i-ar spune acest 
lucru, ea nu l-ar mai crede și s-ar trage înapoi, ferindu-se de 
atingerea lui. Oare tot ceea ce se întâmplase distrusese și acest 
lucru? 


553 


— Osborn... se auzi deodată vocea hârâită a lui McVey prin 
masca de oxigen. 

Uitându-se înspre el, Osborn zări chipul lui Remmer luminat 
de becurile din interiorul ambulanţei. Acesta îl privea pe McVey. 
Işi dorea ca acesta să trăiască și să fie din nou sănătos. 

— Osborn este aici, McVey. Este bine, îi spuse Remmer. 

Osborn își scoase masca de oxigen, se apropie de McVey și îi 
luă mâna într-a sa. Îl văzu pe poliţist cum îl privește cu 
intensitate. 

—O să ajungem în curând la spital, îi spuse Osborn, 
încercând să-l liniștească. 

McVey tuși, pieptul i se umflă dureros și își închise ochii din 
nou. Remmer se uită înspre doctorul german. 

— O să se facă bine, spuse Osborn, ţinându-l în continuare pe 
McVey de mână. Trebuie numai să se odihnească. 

— La naiba cu asta! Ascultă-mă! spuse McVey, strângându-l 
deodată pe Osborn de mână și deschizându-și ochii. Salettl... 
spuse și se opri, inspiră profund, apoi continuă: ... a spus... 
fizioterapeuta lui Lybarger... fata... o să fie în... 

— Avionul de dimineaţă către L.A.! termină Osborn propoziţia 
în locul lui, rostind în grabă cuvintele. lisuse Hristoase, a spus 
acest lucru cu un motiv anume! Ea sigur e în viaţă! Și aici, la 
Berlin! 

— Da... 


128. 


Rezerva de la etajul al cincilea de la Universitäts Klinic din 
Berlin era cufundată în întuneric. McVey fusese adus în rezervă, 
apoi fusese dus la secţia de arşi, iar Remmer se dusese să-și 
facă o radiografie la încheietura ruptă și pentru tratament, iar 
Osborn fusese lăsat de unul singur. Murdar și extenuat, cu părul 
și sprâncenele arse până deveniseră atât de scurte că putea 
trece drept Yul Brynner sau un soldat proaspăt recrutat în 
armată, fusese examinat, spălat și băgat în pat. Voiseră să-i 
administreze și un sedativ, însă el refuzase. 

Poliţia din Berlin controla orașul temeinic în căutarea Joannei 
Marsh, așa că Osborn ar fi trebuit măcar să aţipească, numai că 


554 


nu putea. Poate că era prea obosit sau poate că un caz minor de 
intoxicare cu cianură avea un efect secundar despre care nu știa 
nimeni nimic și care ducea la creșterea adrenalinei, fapt care îl 
menținea alert și într-o stare de permanentă încordare. 
Indiferent care era motivul, Osborn era complet treaz. Işi văzu 
hainele atârnate în dulap, alături de costumul șifonat al lui 
McVey. Mai încolo, prin ușa deschisă, văzu cabinetul 
asistentelor. O blondă înaltă era de serviciu și vorbea la telefon 
în timp ce bătea ceva la calculatorul din fața ei. Apoi intră un 
doctor care făcea vizitele nocturne, iar Osborn o văzu cum își 
ridică privirile și îi face cu ochiul, în vreme ce acesta se uita prin 
niște hârtii. Cât timp trecuse de când făcuse ultima dată vizite la 
spital? Oare făcuse vreodată acest lucru? | se părea că trecuseră 
secole întregi de când se afla în Europa. Un doctor îndrăgostit 
devenise, la scurt timp una după alta, urmăritor, victimă, fugar 
și, în cele din urmă, din nou urmăritor, împreună cu polițiștii din 
alte trei ţări ca aliaţi. Şi în acest context împușcase mortal trei 
teroriști înarmaţi, dintre care unul fusese o femeie. Viaţa și 
practica lui medicală din California existau doar ca o amintire 
vagă. Erau acolo, și totuși nu erau. Intr-un fel, acestea erau la fel 
ca și viața lui: era acolo, și totuși nu era. Toate se întâmplaseră 
din cauză că nu fusese niciodată în stare să se împace cu ideea 
morții tatălui său. Și după toate prin câte trecuse, tot nu 
rezolvase nimic. Gândul acesta era cel care nu-l lăsa să doarmă, 
încercase să găsească răspunsul pe trupurile neînsuflețite ale lui 
Scholl și Salettl. Nu exista niciunul. Și părea că ajunsese la 
capătul călătoriei până să-și aducă aminte McVey ce spusese 
Salettl. Poate că-i îndemnase într-adevăr să o caute pe Joanna 
Marsh, însă nu era sigur. Poate că ea era în posesia vreunui 
răspuns sau poate că era complet nevinovată. Oricum, era încă 
o speranţă, așa cum fusese Scholl după moartea lui Albert 
Merriman. Prin urmare, călătoria nu luase încă sfârșit. Insă cu 
McVey scos din joc pentru cine știe câtă vreme, întrebarea era: 
cum să mai continue? 


129. 


Baerbel Bracher stătea de vorbă cu polițiștii de la Omucideri 
de la Po/izeiprăsidmm, sediul central al poliţiei din Berlin, în timp 
ce cățelușul ei trăgea de lesă. Baerbel Bracher avea optzeci și 
șapte de ani, și era ora 24:35. Căţelușul ei, Heinz, avea 
șaisprezece ani și avea probleme cu vezica. leșea cu el afară de 
patru ori pe noapte. Uneori chiar de cinci sau de mai multe ori, 
dacă avea o noapte proastă. Așa cum fusese și în noaptea asta: 
ieșise pentru cea de-a șasea oară, și atunci văzuse mașinile de 
poliţie și apoi pe polițiștii și adolescenţii care se adunaseră în 
jurul taxiului parcat pe stradă. 

— Da, l-am văzut. Era tânăr și frumos și era îmbrăcat într-un 
smoching, spuse ea și tăcu în momentul în care sosi o dubă, din 
care coborâră medicul legist și asistenții lui îmbrăcaţi în halate 
albe, și se apropiară de taxi. La momentul respectiv mi s-a părut 
ciudat că un bărbat bine făcut, îmbrăcat în smoching, coboară 
dintr-un taxi, aruncă cheile înăuntru și apoi pleacă pe jos. 

Se uită la ei cum aduseră o targă pe rotile și un sac pentru 
cadavre, apoi cum deschiseră portbagajul și scoaseră din 
interior trupul neînsufleţit al tinerei șoferițe de taxi, îl 
introduseră în sac, pe care apoi îl închiseră cu fermoar până 
deasupra capului. 

— Oricum, continuă ea, ce mă privește pe mine asta, nu-i 
așa? Avea și o cutie mare, albă, pe care o ţinea pe umăr. Și 
chestia asta mi s-a părut ciudată, ca un tânăr în smoching să 
care o cutie atât de ciudată. Însă în zilele astea orice se poate 
întâmpla. Nu mă mai miră absolut nimic. Nu îmi mai dau cu 
părerea. 

Smochingul fu elementul pe care îl asocie cu festivitatea de la 
Charlottenburg, și pe la ora unu dimineaţa, Baerbel Bracher se 
afla la sediul poliţiei și examina fotografiile. Din cauza legăturii 
cu Charlottenburg, BKA fu anunţată imediat. În clipa imediat 
următoare, Bad Godesberg îl contactă pe Remmer. 

— Puneţi printre celelalte fotografii și pe cea cu șeful 
securităţii lui Scholl, care a fost făcută de pe caseta video cu 
filmarea de lângă clădirea din Hauptstrasse, spuse el din 
rezerva lui de la spital. Nu-i atrageți atenţia asupra ei. Puneţi-o 
doar printre celelalte. 


556 


După douăzeci de minute, Bad Godesberg sună din nou cu un 
răspuns afirmativ. Asta însemna că un membru al 
„Organizaţiei”, după cum îi spusese doctorul Salettl, scăpase din 
incendiul de la Charlottenburg și era în libertate. Imediat se 
transmise un anunţ către toate secţiile, iar Remmer solicită un 
mandat de arestare internaţional pentru un suspect de crimă 
cunoscut sub numele de Pascal Von Holden, un cetăţean 
argentinian cu pașaport elveţian. 

În mai puţin de o oră, un judecător de la Bad Godesberg 
emise mandatul. Câteva clipe mai târziu, fotografia lui Von 
Holden fu transmisă electronic către toate agenţiile de poliţie 
din Europa, Marea Britanie și America de nord și de Sud. 
Circulara avea cod „Roșu”, adică arestare și reținere, cu 
menţiunea: trebuie considerat înarmat și extrem de periculos. 

e 

— Cum te simţi? îl întrebă Remmer pe Osborn. 

Era trecut de ora două noaptea când acesta intră în rezerva 
lui. 

— Mă simt bine, spuse Osborn. 

Ațipise, însă se trezise imediat în momentul în care intrase 
Remmer. 

— Cum e cu încheietura mâinii? 

— Ghips temporar, spuse Remmer, ridicându-și braţul stâng. 

— McVey cum e? 

— Doarme. 

Remmer se apropie, iar Osborn îi zări intensitatea din priviri. 

— Aţi găsit-o pe asistenta lui Lybarger! 

— Nu. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 

— Soldatul Spetsnaz de care zicea Noble, același individ cu 
care te-ai întâlnit în Tiergarten, a scăpat de la incendiu. 

Osborn tresări. Mai apăruse o șansă! 

— Von Holden? întrebă el. 

— Un bărbat care corespunde cu descrierea lui a fost văzut în 
timp ce urca în trenul de la ora 22:48 către Frankfurt. Nu 
suntem siguri că este vorba despre el, însă mă duc acolo 
oricum. E prea mare ceața ca să plec cu avionul. Nu este niciun 
tren. Așa că mă duc cu mașina. 

— Merg și eu cu tine! 

Remmer zâmbi cu înţeles. 


— Știu. 

Zece minute mai târziu, un Mercedes de culoare gri închis 
plecă din Berlin pe autostradă. Mașina era un model de poliţie 
cu motor de șase litri, V-8. Viteza maximă a acesteia era 
secretă, însă se spunea că putea ajunge și la trei sute douăzeci 
de kilometri pe oră la drum întins. 

— Trebuie să știu dacă ai rău de mașină de obicei, spuse 
Remmer și se uită la Osborn în așteptarea răspunsului. 

— De ce mă întrebi? 

— Trenul de Berlin sosește la ora șapte și patru minute. Acum 
este trecut de ora două. Cineva care conduce cu viteză pe 
autostradă poate parcurge distanţa de la Berlin la Frankfurt în 
cinci ore și jumătate. Eu conduc cu viteză. Și mai sunt și polițist. 

— Care este recordul? 

— Nu există niciun record. 

— Atunci fă unul! îi spuse Osborn zâmbind. 


130. 


Von Holden se lăsă pe spate în întuneric și ascultă zgomotul 
făcut de tren în timp ce trecea peste șinele de dedesubt. Un 
orășel se zări prin întuneric când trecură rapid pe lângă el, iar la 
scurt timp după aceea altul, și apoi altul. Puțin câte puţin, 
catastrofa din Berlin rămânea în urmă, permițându-i să se 
concentreze mai bine la ceea ce îl aștepta înainte. Aruncă o 
privire în partea cealaltă și o văzu cum se uita lung la el din 
cușetă. 

— Culcă-te, te rog, îi spuse el. 

— Da... spuse Vera, apoi se întoarse pe partea cealaltă și 
încercă să facă așa cum i se spusese. 

Era trecut de ora zece când veniseră după ea. O scoseseră 
din celulă, o duseseră în altă încăpere și îi spuseseră să se 
îmbrace, restituindu-i hainele pe care le purta când fusese 
arestată. Apoi o duseseră la un ascensor, și apoi la o mașină în 
care o aștepta bărbatul acesta. Era un Hauptkommissar, un 
inspector șef, de la poliţia federală; ea fusese eliberată și lăsată 
în custodia lui și trebuia să facă întocmai ceea ce-i va spune el. 
li spusese că se numea Von Holden. 


558 


După puţin timp, prinși cu cătușe unul de celălalt, 
traversaseră peronul și urcaseră într-un tren în gara Bahnhof 
Zoo. 

— Unde mă duci? îl întrebase ea neliniștită în momentul în 
care acesta închisese ușa de la un compartiment privat și o 
încuiase. 

El nu-i răspunsese imediat, lăsase doar să-i alunece de pe 
umăr o cutie mare, pe care o așezase pe podea. Apoi se 
aplecase spre ea și îi scosese cătușele. 

— La Paul Osborn, îi spusese el în cele din urmă. 

Paul Osborn. Aceste cuvinte o zdruncinaseră cu totul. 

— A fost dus în Elveţia. 

— A păţit ceva? întrebase ea, iar gândurile i se învârtejiseră în 
minte. 

În Elveţia! De ce? O, Doamne, ce s-a întâmplat? 

— Nu am nicio informaţie. Numai ordine, îi răspunsese Von 
Holden, apoi îi indicase cușeta, iar el se așezase pe un scaun în 
partea cealaltă. 

La scurt timp după aceea, trenul plecase din gară și, după 
câteva clipe, Von Holden stinsese lumina. 

— Noapte bună, îi spusese el. 

— Unde în Elveţia? 

— Noapte bună. 

e 

Von Holden zâmbi în întuneric. Reacția Verei fusese spontană, 
îngrijorare profundă urmată aproape imediat de speranță. Oricât 
de înspăimântată și de extenuată era, principala ei preocupare 
rămăsese tot Osborn. Asta însemna că nu-i va crea niciun fel de 
probleme atât timp cât ea credea că era dusă din nou la el. 
Faptul că ea considera și că se află în custodia unui 
Hauptkommissar BKA era o dublă asigurare pentru ea. 

Von Holden fusese informat mai devreme în ziua respectivă 
despre arestarea ei de către agenţii sectorului din Berlin infiltrați 
în închisoare. La momentul respectiv, informaţia fusese una 
oarecare, însă după întorsătura pe care o luaseră lucrurile, 
devenise extrem de importantă. La numai o jumătate de oră 
după directivele sale, sectorul din Berlin aranjase eliberarea ei. 
Între timp, Von Holden se schimbase de haine, așezase cutia în 
siguranţă în interiorul unei genţi speciale de culoare neagră, 


559 


care putea fi cărată ori pe umăr, ori în spate ca un rucsac, și își 
făcuse rost de o legitimaţie BKA. 

Prin arestarea Verei, McVey îi furnizase lui Von Holden în mod 
ironic și fără să știe complicaţia de care acesta avea nevoie. Nu 
mai era un bărbat care călătorea singur, ci unul care călătorea 
într-un compartiment privat de clasa întâi împreună cu o femeie 
extrem de atrăgătoare. Mai mult, ea mai servea și altui scop, 
mult mai util pentru el: îi oferea un ostatic foarte important 
pentru poliție. 

Von Holden se uită la ceas. În mai puţin de cinci ore vor 
ajunge la Frankfurt. Își putea permite să doarmă patru ore, apoi 
va decide ce să facă în continuare. 


131. 


Von Holden se trezi exact la ora șase. În faţa lui, Vera încă 
mai dormea. Se ridică, intră în baia micuță și închise ușa. Se 
spălă pe faţă și se bărbieri folosind articolele de toaletă pe care 
le găsi acolo. Între timp, gândurile i se îndreptară către 
Charlottenburg. Și cu cât se gândea mai mult la ceea ce se 
întâmplase, cu atât era mai convins că trădarea venise cu 
siguranţă din partea cuiva, sau poate chiar a mai multor 
persoane, din cadrul Organizaţiei. Gândindu-se la ce se 
întâmplase, își aminti de înfățișarea spectrală a lui Saletti în 
apropierea mausoleului. Cât de agitat fusese acesta când îi 
spusese lui Von Holden că sosise poliția cu un mandat de 
arestare pe numele lui Scholl. Cât de hotărât păruse când îi 
ordonase să ia cutia și să aștepte în Apartamentele Regale, 
punându-l astfel într-o situație în care ar fi murit dacă nu ar fi 
luat iniţiativa de a pleca. 

Și totuși ideea ca Salettl să fi fost persoana respectivă părea 
absurdă. Doctorul fusese cu „Ubermorgen” încă de la începuturi, 
de la sfârșitul anilor treizeci. Examinase fiecare aspect medical 
al acestui lucru, supraveghease decapitările chirurgicale şi 
operațiile experimentale. De ce atunci când ajunsese la 
momentul suprem, pentru care se dedicase mai mult de o 
jumătate de secol, s-ar fi răzgândit deodată și ar fi distrus totul? 
Nu avea niciun sens. Și totuși, cine altcineva mai avea la fel de 


560 


mult acces cum avea el, nu numai la Charlottenburg, ci și la 
lucrările cele mai ascunse privind „Ubermorgen”? 

Zgomotul făcut de șuieratul trenului îl smulse pe Von Holden 
din gândurile sale. În patruzeci de minute urmau să ajungă la 
Frankfurt. Luase deja hotărârea de a evita aeroporturile și de a 
se baza pe trenuri cât mai mult posibil, dacă se putea, cu ceva 
noroc, tot restul drumului. La ora 7:46 era un expres Intercity 
care urma să-i ducă la Berna, în Elveţia, unde vor ajunge la 
12:12. De acolo mai era o oră și jumătate până la Interlaken și 
pe urmă ultima dată când vor schimba va fi când vor merge cu 
trenurile cu cremalieră, întâi cel al Companiei de Căi Ferate 
Berna-Oberland, pentru urcușul în Alpi care-ţi tăia răsuflarea, 
apoi cel pentru urcușul final până în vârf, al Companiei de Căi 
Ferate Jungfrau. 


132. 


Realitatea era că Remmer nu dormise timp de douăzeci și una 
de ore, iar cu o zi înainte abia apucase să doarmă trei ore și 
acesta fusese motivul pentru care nu observase șirul de lumini 
de avertizare de pe autostrada alunecoasă din cauza ploii, chiar 
la nord de Bad Hersfeld. Osborn fu cel dintâi care le observă și 
strigă la Remmer, iar acesta reacţionă din automatism asupra 
frânelor, încetinind în numai câteva secunde Mercedesul 
voluminos de la două sute nouăzeci de kilometri pe oră la mai 
puţin de o sută șaizeci. 

Degetele lui Osborn se albiră din cauza presiunii cu care se 
ținea de scaunul din piele în vreme ce partea din spate a 
Mercedesului scăpă de sub control, iar mașina începu să se 
răsucească necontrolat la trei sute șaizeci de grade, dându-i o 
primă imagine despre catastrofa din faţa lor. Cel puţin două 
camioane de marfă și încă vreo șase mașini erau împrăștiate de- 
a lungul autostrăzii. Mercedesul continua să se rotească cu o 
viteză de o sută treizeci de kilometri pe oră și mai erau mai 
puţin de cincizeci de metri până la primul camion răsturnat. 
Osborn, pregătindu-se pentru impact, aruncă o privire înspre 
Remmer. Acesta stătea nemișcat, cu ambele mâini pe volan, ca 
și cum ar fi condus direct într-o prăpastie, și părea incapabil să 


561 


mai facă ceva în acest sens. Osborn era pe punctul de a întinde 
mâna spre volan, să i-l smulgă din mâini și să încerce să 
ocolească camionul de pe locul lui din dreapta șoferului, când 
mașina reveni cu botul în faţă. În aceeași clipă, piciorul drept al 
lui Remmer apăsă pe acceleraţie. Instantaneu, cauciucurile se 
fixară pe șosea, iar Mercedesul ieși brusc din mișcarea de 
rotaţie și se năpusti înainte. Apoi Remmer luă piciorul de pe 
acceleraţie, călcă ușor frâna, iar mașina trecu în viteză la câțiva 
centimetri de camionul accidentat. Remmer mai apăsă o dată 
frâna și răsuci volanul, reușind să evite și un Volvo răsturnat. 
Intrară cu partea laterală pe pietrișul fin de lângă șoseaua 
asfaltată; Mercedesul se ridică pe două roți, se clătină, apoi își 
reveni la poziţia normală și se opri. 
e 

Trenul se târa cu viteza melcului în momentul în care se 
încrucișă cu șinele de cale ferată care intrau în Hauptbahnhof, 
principala gară din Frankfurt. Von Holden stătea în picioare în 
dreptul geamului, privind afară cum intrau în gară. Era încordat, 
ca și cum s-ar fi așteptat să se întâmple ceva. 

Vera stătea pe pat și se uita la el. Işi petrecuse noaptea pe 
jumătate dormind, pe jumătate trează, cu gândurile 
învârtejindu-i-se în minte. De ce Paul era în Elveţia? De ce îl 
ducea poliţia la el? Era rănit, sau chiar pe moarte...? 

Simţi cum trenul încetinește și mai tare, apoi cum se oprește. 
Aerul comprimat de la frâne fu eliberat cu presiune, după care 
se auzi zgomotul ușilor de la vagoane care erau deschise. 

— După ce coborâm, o să ne urcăm într-un alt tren, îi spuse 
Von Holden. Îţi reamintesc că încă te afli în custodia poliţiei 
federale. 

— Doar mă duci la Paul. Cum crezi că o s-o iau la fugă? 

Deodată se auzi o bătaie puternică în ușă. 

— Poliţia! Deschideţi ușa, vă rog! 

Poliţia? Vera se uită la Von Holden. Nebăgând-o în seamă, se 
duse la fereastră și privi în afară. Oamenii se mișcau într-o parte 
și în cealaltă a peronului, însă el nu mai văzu pe nimeni de la 
poliţie, sau cel puţin pe nimeni în uniformă. Bătaia în ușă se 
repetă. 

— Poliţia! Deschideţi ușa imediat! 

— Trebuie să fie o greșeală, sigur caută pe altcineva, spuse 
Von Holden și se întoarse. 


562 


Traversă compartimentul și deschise ușa numai atât cât să 
arunce o privire în afară. 

— Ja? spuse el, punându-și o pereche de ochelari, ca pentru a- 
i vedea mai bine. 

În faţa ușii se aflau doi bărbaţi în haine civile, unul puţin mai 
înalt decât celălalt. În spatele lor era un poliţist în uniformă, care 
ținea în mâini o pușcă semiautomată. Cei doi din faţă erau în 
mod evident de la investigaţii. 

— Vă rog să ieșiţi din compartiment! spuse polițistul mai înalt. 

— BKA, spuse Von Holden și deschise ușa mai tare, pentru ca 
ei s-o poată vedea și pe Vera. 

— leșiți din compartiment! spuse din nou polițistul mai înalt. 

Fuseseră trimiși după un fugar pe nume Von Holden. Putea fi 
chiar individul acesta, însă nu era prea sigur. Nu aveau decât o 
fotografie și în ea tipul nu purta ochelari. Și, în afară de asta, 
BKA? Ce treabă aveau ei? Și cine era femeia aceea? 

— Bineînţeles, spuse Von Holden și păși pe coridor. 

Polițistul mai scund se uită lung la Vera. Polițistul în uniformă 
îl examină pe el. Von Holden îi zâmbi. 

— Ea cine este? întrebă polițistul mai înalt. 

— O prizonieră în tranzit. Suspectă de terorism. 

— Tranzit spre ce? 

— Bad Godesberg. Sediul BKA. 

— Unde este femeia ofițer? Poliţista însoțitoare? 

Vera se uită la Von Holden. Despre ce vorbeau aceștia? 

— Nu este, spuse Von Holden calm. Nu a mai fost timp. Are 
legătură cu Charlottenburg. 

— Actele de identitate. 

Von Holden văzu cum polițistul în uniformă aruncă o privire pe 
fereastră, uitându-se după o femeie atrăgătoare care trecu pe 
acolo. Asta însemna că se destinseseră, că începuseră să-l 
creadă. 

— Bineînţeles, spuse Von Holden, apoi își introduse mâna în 
buzunarul de la piept cu mâna dreaptă și scoase un portofel 
subţire, pe care i-l înmână poliţistului mai scund. Se uită înspre 
Vera. 

— Ești bine, domnișoară Monneray? 

— Nu înţeleg ce se întâmplă. 

— Nici eu. 


563 


Von Holden se întoarse și se auziră două sunete rapide, ca și 
cum ar fi scuipat cineva. Ochii poliţistului în uniformă se măriră 
brusc și acesta se îndoi de genunchi. În același timp, ţeava 
scurtă a unui amortizor se îndreptă spre fruntea poliţistului mai 
scund. Se auzi din nou un pocnet, iar acesta căzu înapoi, cu 
ceafa spulberată. Von Holden sări într-o parte în momentul în 
care polițistul mai înalt își scoase din haină pistolul Beretta de 
nouă milimetri. Propriul său pistol automat de dimensiunile 
palmei, de calibrul 38, prevăzut cu amortizor, îl împușcă pe 
acesta de două ori, o dată deasupra sternului și o dată 
dedesubt. Preţ de o clipă, pe chipul poliţistului se așternu o 
expresie de furie, apoi căzu pe spate și alunecă pe podea. 

La scurt timp după aceea, Von Holden și Vera coborâră din 
tren și merseră pe peron, amestecându-se cu mulţimea care 
coborâse din tren, îndreptându-se spre clădirea gării. Von 
Holden își căra geanta din nailon peste umărul stâng, iar cu 
mâna dreaptă o ţinea strâns de braţ pe Vera. Ea era albă ca 
varul din cauza spaimei. 

— Ascultă-mă, spuse Von Holden privind înainte, ca și cum ar 
fi purtat o conversaţie obișnuită. Oamenii aceia nu erau de la 
poliție. 

Vera mergea înainte, încercând să-și revină. 

— Uită tot ce s-a întâmplat, îi spuse el. Şterge imaginea 
respectivă din minte. 

Intrară în clădirea gării. Von Holden se uită în jurul său după 
polițiști, însă nu zări niciunul. Un ceas situat deasupra unui 
chioșc de ziare arăta ora 7:25. Își ridică privirile și examină 
mersul trenurilor, afișat undeva sus. Când dădu de ceea ce 
căuta, o direcţionă pe Vera într-un fast-food și comandă o cafea. 

— Bea, te rog, îi spuse el. 

Când o văzu că ezită, îi zâmbi încurajator. 

— Te rog! 

Vera luă ceașca de cafea. Mâinile îi tremurau vizibil. Ea își 
dădu seama cât era încă de speriată. Luă o înghiţitură și simţi 
căldura cafelei pătrunzându-i în interior. Simţi că Von Holden se 
îndepărtase. Când reveni, acesta ţinea în mână un ziar. 

— Ți-am spus că oamenii aceia nu erau de la poliţie, îi zise el 
aplecându-se înspre ea, vorbindu-i astfel încât să nu fie auzit și 
de altcineva. În interiorul Germaniei există acum un nou tip de 
mișcare nazistă care s-a format odată cu unificarea; pe moment 


564 


este în ilegalitate, însă este foarte hotărâtă să devină din nou o 
putere majoră. leri seară, o sută dintre germanii democrați cei 
mai puternici și mai influenţi din Germania s-au adunat la 
Palatul Charlottenburg din Berlin. Veniseră acolo pentru a fi 
informaţi despre ce se petrece în ţara lor și pentru a-i asigura pe 
ceilalți de contribuţia lor în lupta împotriva acestei mișcări. 

Von Holden se uită la ceasul de deasupra chioșcului și 
deschise ziarul. Pe prima pagină era imaginea tulburătoare a 
palatului Charlottenburg cuprins de flăcări. Titlul în germană 
era: „Charlottenburg Brent!” - Arde Charlottenburg! 

— Au plasat bombe în interior. Toţi au fost uciși. Această nouă 
mișcare nazistă este responsabilă. 

— Trebuie să ai un motiv de-mi spui aceste lucruri, spuse 
Vera, care știa că el îi ascundea ceva. 

La o oarecare distanță, Von Holden văzu șase polițiști în 
uniformă cum aleargă înspre trenul din care tocmai coborâseră 
ei. Se uită din nou la ceas. Era ora 7:33. 

— Vino cu mine, te rog, îi spuse Von Holden luând-o de braț și 
îndreptându-se către un tren care staţiona în gară. Paul Osborn 
a descoperit că indivizii cu care lucra nu erau ceea ce păreau. 

— McVey? întrebă Vera neîncrezătoare. 

— Unul dintre ei, da. 

— Nu, în niciun caz! E american, ca și Paul. 

— Oare să fie o simplă coincidenţă faptul că polițistul francez 
cu care lucra McVey la Paris a fost împușcat și ucis ieri într-un 
spital din Londra la aproape aceeași oră la care a fost găsit 
trupul prim-ministrului? 

— O, Doamne... rosti Vera, care îl văzu pe Lebrun cu ochii 
minţii cum stătuse împreună cu McVey în apartamentul ei. 

Din nou apăruse groaza ocupaţiei Franței de către Germania. 
Să nu poţi avea încredere în nimeni dintr-o mie de oameni! 
Acesta fusese principalul lucru împotriva căruia luptase François 
Christian în Franţa. De asta se temuse cel mai tare: că specificul 
sentimentului francez avea să dispară sub influenţa Germaniei, 
în vreme ce Germania însăși, slăbită de lupte și de revolte 
civice, se îndrepta ca hipnotizată în mâinile fasciștilor. 

— Aceasta este realitatea cu care ne confruntăm, insistă Von 
Holden. Teroriști neonaziști organizaţi și foarte bine antrenați 
care acţionează în Europa și în America. Osborn și-a dat seama 


565 


și a venit la noi. L-am scos din Germania pentru propria lui 
siguranţă. Același lucru este valabil și pentru dumneata. 

— Pentru mine? întrebă Vera privindu-l neîncrezătoare. 

— Nu eu eram persoana pe care o căutau mai înainte, ci pe 
dumneata. Au aflat despre relaţia dumitale cu François 
Christian. Ei cred că dumneata știi multe lucruri, indiferent dacă 
este adevărat sau nu. 

Vera își aminti foarte clar cum se apropiase Avril Rocard de 
conacul din apropiere de Nancy, și în spatele acesteia îi revăzu 
cu ochii minţii pe agenţii de la Serviciile Secrete Franceze, căzuți 
care încotro, unde îl prinsese pe fiecare. 

— Cum aţi aflat despre Francois? întrebă ea îndurerată. 

— Ne-a spus Osborn. De aceea te-am scos din închisoare, 
înainte ca McVey și prietenii lui să-și poată extinde influenţa și 
mai mult. 

Se îndreptară către un peron, amestecându-se cu mulțimea 
de-a lungul unui tren care staţiona. Von Holden se uita la 
numerele vagoanelor. Într-un difuzor se anunţă sosirea unui 
tren, plecarea altuia. Cum de aflase poliţia că el era în trenul 
acela? Examină chipurile și limbajul trupurilor la oamenii din 
jurul lor. Un atac putea surveni din orice direcţie. Auzi la 
distanţă sunetul strident al sirenelor. Apoi zări vagonul pe care-l 
căuta. 

e 

La ora 7:46, expresul Intercity plecă din Hauptbahnhof. Vera 
se așeză nesigură pe un fotoliu tapițat cu catifea roșie din 
compartimentul de clasa întâi, alături de Von Holden. În timp ce 
trenul accelera, se lăsă pe spate și se întoarse să se uite pe 
fereastră. Faptul că McVey ar fi putut să fie altceva decât părea 
era absolut imposibil. Și totuși Lebrun era mort și tot așa și 
François Christian. lar Von Holden știa prea multe despre toate 
astea ca să nu-l creadă. lar acum mai muriseră încă o sută de 
persoane în incendiul de la Charlottenburg, ca să nu mai 
pomenească de polițiștii pe care-i omorâse Von Holden în gară. 
Poate că altă dată, în alte circumstanțe, ar fi putut să gândească 
cu mai multă claritate. Însă prea multe se petrecuseră, prea 
rapid și prea brutal. Și lucrul cel mai îngrozitor era că totul 
fusese realizat sub spectrul unei mișcări politice germane în 
plină ascensiune, care era mult prea oribilă pentru a se gândi la 
ea. 


566 


133. 


Timp de o oră, lui Osborn îi dispăru din minte orice alt gând în 
afară de răniții de la locul accidentului, de care se ocupă la 
început cu ajutorul lui Remmer, apoi al primilor paramedici 
sosiți, făcând _triajul urgențelor pe asfaltul însângerat al 
autostrăzii. Trebuia să se bazeze pe toată experienţa sa de 
chirurg, pe tot ce învățase încă din prima zi la facultatea de 
medicină. Nu avea nici instrumente, nici medicamente, nici 
anestezice. 

Lama de la briceagul unui șofer de camion ţinută în flacăra de 
la un chibrit pentru sterilizare îi servi drept bisturiu pentru o 
traheotomie care deschise traheea unei măicuţe de șaptezeci 
de ani. Lăsând-o pe aceasta, Osborn se duse apoi la o femeie de 
vârstă mijlocie. Fiul adolescent al acesteia făcuse aproape o 
criză de isterie, ţipând că mama lui se rănise foarte tare la picior 
și că avea hemoragie puternică. Numai că piciorul acesteia nu 
fusese rănit, ci secţionat. Își scoase cureaua de la pantaloni, cu 
care legă piciorul strâns pentru a opri hemoragia, însă trebui să- 
| cheme pe fiul acesteia ca să strângă în continuare de curea. 
Remmer ţipa la el să-l ajute să tragă o tânără de sub un 
autoturism care era atât de boţit, încât nu părea să fi 
supraviețuit cineva. Se întinseră amândoi pe asfalt, iar Osborn o 
trase afară cu grijă, în vreme ce Remmer îi vorbea în germană, 
iar cu picioarele ridica grămada informă de metal. Reușiră s-o 
scoată afară și abia în clipa aceea observară că avea un sugar în 
braţe. Copilașul era mort. Când femeia își dădu seama de acest 
lucru, se ridică și plecă. Câteva clipe mai târziu, șoferul unui 
autobuz Volkswagen boţit, care-și ţinea braţul rupt cu cealaltă 
mână, fugi după ea când observă că aceasta trecuse dincolo de 
mașinile oprite și se îndrepta spre mașinile care circulau în sens 
invers. Mașinile de poliţie, ambulanţele și echipajele de pompieri 
continuau să sosească, iar un elicopter sanitar se îndrepta către 
ei de la Frankfurt. Remmer ţinu în braţe trupul scheletic al unui 
tânăr care se afla în ultimul stadiu de SIDA, în vreme ce Osborn 
îi puse la loc umărul grav dislocat. Tânărul nu scoase niciun 
sunet și nu rosti nicio vorbă în tot acest timp, deși durerea 
trebuie să fi fost cumplită. În cele din urmă se lăsă pe spate și 
murmură „Danke”. De restul se ocupară oamenii de la echipele 


567 


de salvare. Abia se lumina de ziuă când porniseră la drum, iar 
acum era deja ziuă. Mulțimea de răniţi din jurul lor arăta ca un 
teren de luptă. Se îndreptau înspre Mercedesul oprit pe 
marginea de dincolo de șoseaua asfaltată, când elicopterul 
sanitar ateriză într-un vârtej zgomotos de praf. Oamenii din 
echipa de salvare fugiră înspre el cu o targă, în vreme ce un 
paramedic fugea pe lângă aceasta ţinând deasupra capului 
flaconul de la perfuzie. 

— Cred că am pierdut trenul, spuse liniștit Osborn uitându-se 
la Remmer. 

— Ja, spuse Remmer și întinse mâna să deschidă portiera, 
când stația de emisie-receptie începu să huruie. 

O înșiruire scurtă de numere de cod fu urmată de numele lui 
Remmer. Acesta apucă iute microfonul și răspunse. Urmă un 
comunicat rapid în germană. Remmer ascultă cu atenţie, apoi 
răspunse scurt și închise. 

— Von Holden a împușcat trei polițiști în gara din Frankfurt. 
Toți trei sunt morţi. Von Holden a scăpat. 

Remmer termină ce avea de zis, însă continuă să se uite lung 
la Osborn. 

Privirea acestuia îl făcu pe Osborn să se simtă inconfortabil. 

— Imi ascunzi ceva. Ce este? 

— Era și o femeie cu el. 

— ȘI...? 

e 

— Vera Monneray a fost eliberată din închisoare noaptea 
trecută, la ora 22:37, spuse Remmer peste scrâșnetul 
cauciucurilor în momentul în care se depărtă în viteză de locul 
accidentului. Administratorul responsabil de eliberarea ei a fost 
găsit mort acum aproape o oră, pe bancheta din spate a unei 
mașini parcate lângă gara din Berlin. 

— Doar nu vrei să-mi spui că Vera este femeia care-l însoțește 
pe Von Holden! spuse Osborn, simțind cum crește în el 
sentimentul de furie și de indignare. 

— Nu am emis nicio părere personală, nu am făcut decât să-ți 
comunic ce s-a întâmplat. În lumina acestor lucruri, era 
important să știi și tu. 

Osborn îl privi lung. 

— A fost eliberată, însă nu știe nimeni ce s-a mai întâmplat 
după aceea. 


568 


Remmer clătină din cap. 

— Remmer... Ce naiba se petrece? 

— Și eu aș vrea să știu. 

e 

Trei persoane văzuseră cum un bărbat și o femeie coborâseră 
din trenul de la Berlin la Frankfurt la scurtă vreme după ce 
intrase în Hauptbahnhof. Aceștia traversaseră peronul și 
intraseră în gară. Toţi trei aveau păreri diferite pe care și le 
exprimau zgomotos în privința direcției în care plecaseră. 
Oricum, singurul lucru asupra căruia căzuseră cu toţii de acord 
era că bărbatul corespundea perfect cu fotografia arătată de 
polițiști și că ducea pe umăr un fel de geantă. 

În urma mărturiei celor trei și a dovezilor în posesia cărora se 
aflau deja, investigatorii cu chipurile întunecate de la secția de 
Omucideri din Frankfurt puseseră informaţiile laolaltă și 
stabiliseră cursul evenimentelor. Poliţiştii care muriseră urcaseră 
în trenul de la Berlin în momentul în care sosise acesta, adică la 
ora 7:04. Fuseseră uciși la scurtă vreme după aceea, probabil la 
cinci, șase minute, împușcați de cineva care trăsese din 
interiorul compartimentului ocupat de individul pe nume Von 
Holden. Trupurile acestora fuseseră descoperite pe la ora 7:18 
de către un om de afaceri italian care ieșise din compartimentul 
alăturat. Acesta auzise niște oameni discutând pe coridor, însă 
nu auzise nicio împușcătură, ceea ce sugera limpede că arma 
ucigașului fusese prevăzută cu un amortizor. La ora 7:25, primii 
polițiști sosiseră la fața locului. Pe la ora 7:45, gara fusese 
încercuită. În următoarele trei ore, niciun tren, autobuz, taxi sau 
persoană nu avuseseră voie să părăsească gara până când nu 
fuseseră controlate cu atenţie. 

Remmer primise anunțul prin staţie la ora 7:34. La ora 8:10, 
el și cu Osborn intrară în gară. Remmer începu imediat să 
discute detaliile împreună cu polițiștii din Frankfurt, apoi le puse 
personal întrebări celor trei martori. Osborn ascultă cu atenţie, 
încercând să înţeleagă ce se discuta, însă în afară de câte un 
cuvânt ici și colo, nu pricepu nimic. Principala preocupare era 
logistica, după cum sublimase Remmer imediat după ce primise 
anunţul prin staţie. După cum vedea el lucrurile, Frankfurt era 
un important nod de transporturi, și nu o destinaţie finală, ceea 
ce însemna că Von Holden se îndrepta către o altă zonă. 
Aeroportul se afla la o depărtare de numai zece kilometri de 


569 


gară, iar acolo se ajungea cu un metrou direct. Era însă destul 
de evident că fusese surprins de sosirea polițiștilor, altfel s-ar fi 
dat jos din tren în una din gările precedente. Astfel că prin 
uciderea acestora, devenise și el mai încordat. Asta făcea ca 
probabilitatea ca acesta să încerce să se urce într-un avion să 
fie foarte mică, mai ales la Frankfurt. Prin urmare, avea două 
posibilităţi: să intre în oraș și să stea ascuns o perioadă de timp 
sau să iasă din oraș prin orice alt mijloc decât pe calea aerului. 
Dacă încerca să iasă, existau trei variante: cu trenul, cu 
autobuzul sau cu mașina. In afară de situația în care fura o 
mașină sau avea una pregătită acolo, această opţiune era puţin 
probabilă, din cauză că nu putea să închirieze o mașină fără să 
atragă atenţia asupra sa, chiar și numai prin procesul de 
închiriere. Aceasta micșora numărul de alternative la autobuz 
sau la tren, ceea ce constituia o mare problemă pentru poliţie, 
deoarece două sute de orașe europene sunt conectate cu 
Frankfurtul prin rețelele de autobuze. Și chiar dacă ar fi verificat 
fiecare autobuz în parte, era posibil ca aceștia să reușească să 
se strecoare. Aceeași situaţie era și cu trenurile. Verificarea lor 
începuse abia din momentul în care gara fusese înconjurată, la 
ora 7:45. In cele treizeci de minute de la 7:15 la 7:45, adică 
timpul aproximativ de când avuseseră loc crimele și momentul 
în care gara fusese înconjurată, șaisprezece trenuri plecaseră 
din Frankfurt. Biletele de autobuz trebuiau cumpărate înainte ca 
oamenii să se urce în ele și niciun vânzător de la autobuzele din 
Hauptbahnhof nu vânduse bilete persoanelor care semănau cu 
Von Holden. In schimb, biletele de tren puteau fi cumpărate 
direct din tren după ce acesta pleca din gară, și acest lucru se 
întâmpla în mod frecvent. Nimic nu va fi lăsat la întâmplare - 
poliția din Frankfurt va scotoci orașul să vadă dacă se ascunsese 
acolo, aeroportul va fi supravegheat mai multe zile la rând, iar 
autobuzele și trenurile urmau să fie verificate în continuare. Și 
totuși, intuiţia îi spunea lui Remmer că Von Holden luase unul 
din cele șaisprezece trenuri care plecaseră înainte să fie 
înconjurată gara. 

— Cum spuneau că arăta fata? întrebă Osborn făcându-și loc 
printre martori și adresându-i-se lui Remmer. 

Era nerăbdător, dar și neliniștit în același timp. 


— Descrierea femeii a fost destul de diferită la fiecare, spuse 
Remmer liniștit. S-ar putea să fi fost domnișoara Monneray, dar 
nu e sigur. 

— Uitaţi, omul acesta i-a văzut! strigă un poliţist în uniformă, 
făcându-și loc prin mulţime împreună cu un bărbat negru, 
subțire, care purta un şort. 

Remmer se întoarse spre ei. 

— l-ai văzut? 

— Da, domnule, răspunse bărbatul, care nu-și dezlipi privirile 
de podea. 

— El i-a servit femeii o cafea pe la ora șapte și jumătate, 
spuse polițistul stând foarte aproape de acesta și dominându-l 
cu o diferenţă de aproape treizeci de centimetri în înălţime. 

— De ce nu ne-ai spus de la început acest lucru? întrebă 
Remmer. 

— Este din Mozambic. A fost bătut în trecut de „capetele 
rase”. li este frică de oricine are pielea albă. 

— Uite ce este, i se adresă Remmer cu blândeţe, nimeni n-o 
să-ţi facă niciun rău! Spune-ne doar ce ai văzut. 

Bărbatul negru își ridică privirile, se uită la Remmer, apoi își 
cobori din nou privirile spre podea. 

— Bărbatul comandat cafea pentru femeie, spuse el într-o 
germană stricată. Ea foarte frumoasă, foarte speriată. Mâinile 
tremură, bea greu cafea. El pleacă, apoi vine înapoi cu ziar. 
Arată ei ziar. Apoi pleacă amândoi... 

— Unde, în ce direcție au plecat? 

— Acolo, la tren. 

— La care tren? arătă Remmer spre labirintul de trenuri care 
staționau. 

— Acolo, sau acolo. Nu sigur, spuse bărbatul negru indicând 
din cap în direcţia unei linii de cale ferată și a alteia de alături, 
apoi ridică din umeri. Nu privit mult după ce ei pleacă. 

— Ea cum arăta? întrebă Osborn, care se băgă deodată în faţa 
negrului; se abţinuse prea mult până atunci. 

— Liniștește-te, doctore! îi spuse Remmer. 

— Intreabă-l ce culoare avea părul ei, insistă Osborn. 
Întreabă-l! 

Remmer traduse în germană. Bărbatul negru zâmbi ușor, apoi 
își atinse propriul păr. 

— Schwartz. 


571 


— Doamne Dumnezeule... 

Osborn știa ce însemna acest cuvânt: negru. Ca al Verei. 

— Hai să mergem, îi spuse Remmer lui Osborn, apoi se 
întoarse și își făcu loc prin mulţimea de polițiști și de gură-cască. 

Puțin mai târziu pătrunseră vertiginos în biroul șefului de 
gară, Remmer uitându-se la ceas în vreme ce intrau. Era ora 
8:47. 

— Ce trenuri au plecat de pe liniile C 3 și C 4 între șapte și 
douăzeci și opt fără douăzeci? îl întrebă el pe șeful de gară 
surprins. 

În spatele acestuia se afla o hartă de perete a Europei, 
luminată cu o miriadă de puncte minuscule, care indicau fiecare 
linie de cale ferată de pe continent. 

— Mach schnell! se răsti Remmer. Mai repede! 

— C 3 este Geneva. Expresul Intercity. Sosește la două și șase 
minute, cu schimbare la Basel. C 4 este Strasbourg, tot Intercity. 
Sosește la ora zece treizeci și șapte, cu schimbare la Offenburg, 
spuse șeful de gară, enunţând cifrele de parcă ar fi fost niște 
informaţii stocate într-un calculator. 

Remmer se înfurie. 

— Elveţia sau Franţa. Oricum ar fi, tot ies în afara ţării. La ce 
oră ajung trenurile la Basel și la Offenburg? 

În câteva minute, Remmer puse stăpânire pe celălalt birou al 
șefului de gară, aflat în interiorul celuilalt, și alertă poliția din 
orașul german Offenburg, orașele elveţiene Basel și Geneva, și 
orașul francez Strasbourg. Toţi pasagerii care coborau din tren 
la Offenburg și la Basel urmau să fie îndrumați să iasă printr-un 
singur loc, în vreme ce echipe de polițiști îmbrăcaţi în civil se vor 
urca în trenuri pentru ultima parte a călătoriei până la Geneva și 
Strasbourg. Dacă Von Holden și femeia care-l însoțea vor 
încerca să coboare în oricare din aceste gări, vor fi înconjurați și 
capturați la ieșire. Dacă vor rămâne în tren, vor fi depistaţi, apoi 
imobilizaţi și luaţi în custodie. 

— Ce se va întâmpla cu... ea? întrebă Osborn după ce 
Remmer închise telefonul. 

— Va fi luată în custodie. La fel se va întâmpla și cu Von 
Holden. 

Remmer știa la ce se referea Osborn. Ofiţerilor de poliţie li se 
ceruse să prindă un individ care omorâse alţi polițiști. Dacă 
fugarii se aflau în unul din aceste trenuri, iar el era sigur de 


572 


acest lucru, nu exista nicio șansă ca aceștia să scape pentru a 
doua oară. lar dacă vor opune cea mai mică rezistenţă, vor fi 
împușcați imediat. 

— Și noi ce facem? întrebă Osborn uitându-se lung la el. 
Dumneata te duci într-o direcție, iar eu în cealaltă? 

— Doctore..., spuse Remmer, apoi tăcu, iar Osborn simţi 
deodată cum îi fuge pământul de sub picioare. Știu că vrei 
foarte mult să te afli acolo și cât de important este pentru 
dumneata. Însă nu pot risca să fii prins la mijloc. 

— Remmer, eu îmi asum acest risc. Nu-ţi fă griji în privinţa 
asta. 

— Nu mă refer la dumneata, doctore. Ai o grămadă pe cap 
acum și ai putea da lucrurile peste cap în stil mare. O șoferiță de 
taxi în vârstă de nouăsprezece ani și trei polițiști au fost uciși cu 
sânge rece. Metoda sugerează că Noble a avut dreptate, că 
acest Von Holden este soldat Spetsnaz, poate chiar și femeia, 
indiferent cine-o fi. Asta înseamnă că el sau amândoi au fost 
antrenați de Armata Sovietică, și după aceea poate chiar de 
GRU, care este cam cu șase trepte deasupra nivelului celui mai 
eficient dintre oricare fost agent KGB. Acest lucru îi include în 
tagma celor mai bine antrenați și mai profesioniști ucigași din 
lume, cu un sistem de gândire pe care dumneata nici măcar nu 
ai putea să-l înţelegi. Nu va fi ușor să-i prindem. Nu voi risca să 
mai pierd vreun poliţist pentru dumneata sau pentru oricine 
altcineva. Întoarce-te la Berlin, doctore. Îţi promit că te voi lăsa 
să-i interoghezi pe amândoi când va veni vremea. Acestea fiind 
spuse, Remmer se ridică de la biroul șefului de gară și porni 
spre ușă. 

— Remmer! îl strigă Osborn apucându-l de braț și întorcându-l 
înspre el. Nu poţi să scapi de mine așa. Nu acum, în orice caz. 
McVey nu ar fi făcut acest lucru... 

— McVey nu ar fi făcut acest lucru? îl întrerupse Remmer cu 
un hohot de râs, apoi îndepărtă mâna lui Osborn de pe mânecă. 
McVey te-a adus cu el pentru propriile /u; interese, doctore 
Osborn! Și numai pentru interesele lui. Să nu crezi vreodată că 
nu este așa! Acum fă așa cum ţi-am zis, bine? Întoarce-te la 
Berlin. la o cameră la vechea noastră reședință, la hotelul 
Palace. Voi lua acolo legătura cu dumneata. 

Remmer deschise ușa și ieși în grabă pe lângă șeful de gară, 
îndreptându-se către gară. Osborn îl urmă, dar se menţinu la o 


573 


oarecare distanţă. Îl putu zări la distanţă pe Remmer împreună 
cu grupul de polițiști din Frankfurt, apoi văzu cum acesta se dă 
mai într-o parte pentru a discuta pe scurt cu cei trei martori și 
cu ospătarul negru. Apoi se împrăștiară cu toții. Oameni cu 
chipuri necunoscute veniră în locul în care stătuseră ei, de parcă 
nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Și deodată Osborn se trezi 
de unul singur în gara din Frankfurt. Ar fi putut fi un simplu turist 
care trecea pe acolo fără să aibă altă preocupare decât 
programul acelei zile. Numai că lucrurile nu stăteau așa. 

Von Holden și femeia care-l însoțea - nu era Vera, hotărî 
Osborn, era altcineva, poate chiar o femeie cu părul negru care 
semăna cu ea, dar nu era Vera - se îndreptau ori către Franța, 
ori către Elveţia. Și de acolo unde se vor duce în continuare? Ce 
era mai rău, ca planul lui Remmer să dea greș și aceștia să 
scape, sau dimpotrivă? Indiferent ce știa sau nu știa 
fizioterapeuta lui Lybarger, presupunând că o vor găsi, totuși 
Von Holden era ultima persoană din Organizaţie, ultima 
conexiune directă cu moartea tatălui său. Dacă polițiștii se vor 
apropia de el, Von Holden se va apăra. Și dacă va face acest 
lucru, va fi omorât. lar acest lucru ar însemna să se sfârșească 
totul. 

Remmer îi spusese să se întoarcă în Berlin. Să se ducă acolo 
și să aștepte. Insă el așteptase deja timp de treizeci de ani. Nu 
avea de gând să facă asta din nou. Deodată, Osborn își dădu 
seama că în tot acest timp mersese prin gară și că era aproape 
de o ușă care dădea în stradă. Apoi ceva îi atrase atenţia și îl 
văzu pe ospătarul negru cum se îndreaptă rapid în direcţia lui. 
Se uita mereu în spate, ca și cum l-ar fi putut urmări cineva, și 
își scotea din mers șorțul alb. Când ajunse la ușă, mai aruncă o 
ultimă privire în urma sa, apoi aruncă șorţul într-un container de 
gunoi și se avântă în stradă. Preţ de o clipă, Osborn se întrebă 
ce era cu el. Apoi adevărul îl izbi dintr-odată. 

„Ticalosul a minţit!” 


134. 


Lumina strălucitoare a soarelui îl izbi pe Osborn ca un zid și, 
pentru o clipă, fu orbit de aceasta. Işi puse mâna streașină la 


574 


ochi și încercă să-l găsească pe individ în traficul din faţa gării, 
însă nu reuși. Apoi îl zări cum traversează strada în fugă și 
dispare după un colț. Osborn se duse după el. 

După ce trecu de colţ, îl zări în faţa lui, pe partea cealaltă a 
străzii, deplasându-se rapid de-a lungul unui labirint de 
magazine cu obiecte de colecţie și cafenele. Osborn traversă pe 
aceeași parte a străzii și încercă să-l ajungă. Deodată se simţi 
din nou ca în Paris și, în loc de bărbatul negru, parcă îl urmărea 
pe Albert Merriman, sau Henri Kanarack, cum își spunea el. 
Kanarack fugise în staţia de metrou și apoi dispăruse. li luase 
trei zile să dea de el din nou. Osborn se gândi că nu putea 
permite să se întâmple din nou acest lucru. În trei zile, Von 
Holden și femeia care-l însoțea, oricine ar fi fost aceasta, se vor 
afla în celălalt capăt al pământului. Incepu să fugă. In aceeași 
clipă, individul se uită în urmă și îl văzu. Începu și el să fugă. 
După vreo douăzeci de pași, o coti pe o alee. Izbind în grabă 
sacoșa de cumpărături a unei femei de vârstă mijlocie care 
purta ochelari, Osborn coti pe aceeași alee, neluând în seamă 
strigătele ei furioase. La capătul străzii, individul sări peste un 
gard. Osborn făcu și el același lucru. In partea cealaltă era o 
curte și ușa din spate a unui restaurant. Ușa tocmai se închidea 
în momentul în care Osborn atinse pământul cu picioarele. 

O clipă mai târziu intră în restaurant. Dintr-un hol scurt se 
intra într-o debara și într-o bucătărie micuță. Trei persoane care 
lucrau la bucătărie își ridicară privirile în momentul în care intră. 
Cealaltă ușă a încăperii ducea direct în restaurant. Osborn se 
năpusti pe aceasta, dând peste micul dejun al unor oameni de 
afaceri. Vorbitorul se opri și se uită lung la el. Osborn se întoarse 
și intră din nou în bucătărie. 

— Un bărbat negru a intrat aici. Unde naiba s-a dus? se răsti 
Osborn. 

Oamenii din bucătărie se uitară unii la alţii. 

— Ce dorești? îl întrebă în germană bucătarul gras și 
transpirat, cu șorțul mânjit în faţă. 

Făcu un pas către Osborn și apucă în mână un bătător de 
carne. 

Osborn aruncă o privire la dreapta lui, înapoi pe holul din care 
intrase. 

— Scuze..., îi spuse el bucătarului și se îndreptă către ușa din 
spate. 


575 


La jumătatea holului se opri brusc și deschise trântind ușa de 
la debara. Aceasta se izbi de perete, iar el pătrunse înăuntru. 
Debaraua era goală. Se întoarse să iasă de acolo, apoi deodată 
se aruncă într-o parte. Bărbatul negru încercă să se strecoare de 
după o grămadă de saci de făină, însă Osborn îl apucă de guler. 
ÎI trase cu putere și îl aduse în faţa lui. Bărbatul negru își 
întoarse faţa și își duse mâna la cap să se protejeze. 

— Nu mă lovi! strigă el în engleză. 

— Vorbești engleza? îl întrebă Osborn, sfredelindu-și 
prizonierul cu ochii. 

— Puțin... Nu mă lovi! 

— Bărbatul și femeia din gară. Cu ce tren au plecat? 

— Două linii, spuse el ridicând din umeri și încercând să 
zâmbească. Nu știu. Nu văzut! 

Osborn se înfurie. 

— l-ai minţit pe polițiști. Nu mă minţi și pe mine! Dacă nu, îi 
chem chiar acum și vei ajunge la închisoare! Ai înţeles? 

Bărbatul se uită lung la el, apoi încuviinţă din cap. 

— Celălalt bărbat spune că aduce capetele rase dacă spun. Ei 
mă bat. Și pe familia mea. 

— Te-a amenințat? Nu te-a plătit ca să minţi? 

Bărbatul clătină din cap cu putere. 

— Nu, nu plătit. Spune capetele rase. Vin și lovesc. larăși. 

— N-o să vină capetele rase, îi spuse Osborn liniștit, apoi își 
slăbi strânsoarea și își băgă mâna în buzunar. 

Bărbatul ţipă și încercă să o șteargă, însă Osborn îl înșfăcă din 
nou. 

— Nu-ţi fac niciun rău, îi spuse Osborn și îi arătă o bancnotă 
de cincizeci de mărci. Cu ce tren au plecat? Spre ce destinaţie? 

Bărbatul se zgâi la bani, apoi se uită din nou la Osborn. 

— Nu te lovesc. |ţi dau bani, spuse Osborn. 

Bărbatului îi tremură buza de jos, iar Osborn își dădu seama 
că era încă speriat. 

— Te rog, este foarte important. Pentru familia mea. Înţelegi? 

Treptat, bărbatul își ridică privirea spre ochii lui Osborn. 

— Berna. 

Osborn îi dădu drumul. 


135. 


McVey stătea întins pe spate, cu privirile în tavan. Remmer 
plecase. Osborn plecase. Și nimeni nu-i spusese nimic. Era ora 
zece fără cinci dimineața, iar el nu avea în rezerva lui de la 
spital decât ziarul și televiziunea în limba germană. Un bandaj 
din tifon îi acoperea o treime din faţă și încă avea o stare de 
greață de la intoxicarea cu cianură, însă în afară de asta era 
destul de bine. Cu excepţia faptului că nu știa nimic din ce se 
mai întâmplase, și nimeni nu-i spunea nimic. A 

Deodată se întrebă unde îi erau obiectele personale. Işi putea 
vedea costumul atârnat în dulap, iar pantofii erau pe podea, sub 
acesta. În partea cealaltă a încăperii era un dulăpior cu sertare, 
iar alături un scaun pentru vizitatori. Servieta cu însemnările 
sale și pașaportul și valiza erau probabil tot la hotel, acolo unde 
le lăsase, însă unde naiba erau portofelul și actele? Unde naiba 
îi era pistolul? 

Aruncă pătura deoparte, își aduse picioarele peste marginea 
patului și se ridică. Se simţi puţin ameţit și rămase o clipă 
nemișcat, ca să fie sigur că nu-și va pierde echilibrul. Făcu trei 
pași cam nesiguri și ajunse la dulăpior. În sertarul de sus îi erau 
așezate maiourile, chiloţii și șosetele. In celălalt erau cheile de 
acasă, pieptenele, ochelarii și portofelul. Pistolul însă, nu era 
nicăieri. Poate îl încuiaseră undeva sau poate că-l luase 
Remmer. Închise sertarul și porni înapoi spre pat, apoi se opri 
brusc. Ceva nu era în ordine. Se întoarse înapoi, deschise brusc 
al doilea sertar, își scoase portofelul și îl deschise. Legitimaţia și 
scrisoarea de recomandare de la Interpol dispăruseră. 

— Osborn! spuse cu voce tare. La naiba! 

e 

Fără Remmer. Fără McVey. Fără poliție. Osborn se lăsă pe 
spate În vreme ce avionul Swissair cu numărul 533 porni pe 
pistă și se pregătea să decoleze. Făcuse ceea ce-și imaginase că 
ar fi făcut și McVey, sunase la Swissair și ceruse să vorbească cu 
șeful securităţii. Când obținuse legătura, îi explicase acestuia că 
era polițist la Omucideri și că lucra în cooperare cu Interpolul. 
Era în urmărirea suspectului principal în cazul bombardării și 
incendierii Palatului Charlottenburg. Individul sosise la Frankfurt 
cu trenul de la Berlin și scăpase din nou, după ce ucisese trei 


577 


polițiști din Frankfurt, iar acum se îndrepta către Elveţia. Era 
urgent să se poată urca în avionul de la zece și zece către 
Zurich. Exista vreo modalitate prin care ar fi putut să fie ajutat 
să treacă de poarta de îmbarcare? 

La ora zece fără trei minute, Osborn fu așteptat la poarta 
Swissair de la Aeroportul Internaţional din Frankfurt de însuși 
căpitanul zborului 533. Osborn se prezentă drept polițistul 
William McVey, de la Departamentul de Poliţie din Los Angeles. 
Îi arătase acestuia pistolul de calibru 38, legitimaţia și scrisoarea 
de recomandare de la Interpol, și asta fusese tot - restul, 
legitimaţia de la LAPD și pașaportul îi rămăseseră la hotel în 
graba cu care părăsise Berlinul. Mai avea un singur lucru, 
fotografia suspectului, un individ pe nume Von Holden. 
Căpitanul examină fotografia, se uită peste scrisoarea de la 
Interpol, apoi își ridică privirile spre omul care susţinea că este 
ofițer de poliţie în Los Angeles. Polițistul McVey era cu siguranță 
american, iar cearcănele de sub ochi și barba nerasă erau 
dovada vie a faptului că nu dormise de mult timp. Era ora zece 
și șase minute și mai erau patru minute până când erau 
programaţi să se retragă de la poartă. 

— Domnule poliţist..., i se adresă căpitanul, privindu-l direct în 
ochi. 

— Da, domnule. 

„Oare ce crede? Că mint? Că poate eu sunt fugarul și că am 
intrat într-un fel sau altul în posesia legitimaţiei și a pistolului lui 
McVey? Dacă te acuză, neagă totul. Ține-te tare pe poziţie. Te 
afli aici pentru că trebuie, indiferent ce s-ar întâmpla, și nu ai 
timp să te cerţi pe această temă.” 

— Pistoalele mă fac să nu mă simt în largul meu... 

— Și pe mine la fel. 

— Atunci, dacă nu vă deranjează, o să vi-l păstrez în cabină 
până aterizăm. 

Și asta fusese tot. Căpitanul urcase la bord, Osborn își plătise 
biletul în mărci germane, apoi se așezase la clasa a doua, chiar 
după peretele separator. Închisese ochii și așteptase zgomotul 
motoarelor și senzaţia de împingere în spate de la decolare, 
care să-i dovedească faptul că reușise și că pilotul nu se va 
răzgândi sau că McVey nu-și dăduse seama că îi lipseau lucrurile 
personale și alertase poliția. Deodată motoarele acceleraseră și 


578 


simţise cum era împins în spate. După treizeci de secunde se 
aflau în aer. 

Osborn privi cum dispare peisajul german pe măsură ce urcau 
într-un plafon subţire de nori. Apoi ajunseră deasupra acestuia, 
luminaţi din plin de soare, iar cerul de un albastru profund se 
profila pe albul norilor de deasupra. 

— Domnule? 

Osborn își ridică privirile. O stewardesă i se adresa 
zâmbitoare: 

— Avionul nostru nu este plin. Căpitanul vă invită să mergeţi 
în cabina de la clasa întâi. 

— Mulţumesc foarte mult, spuse Osborn, zâmbindu-i 
recunoscător, și se ridică. 

Călătoria nu era lungă, ceva mai mult de o oră, însă la clasa 
întâi putea să stea întins și poate apuca să doarmă măcar o 
jumătate de oră. lar la clasa întâi, băile ar fi putut fi prevăzute 
cu lame și spumă de ras. Ar fi fost o ocazie să se mai aranjeze 
puţin. 

Probabil că pilotul era vreun fan al poliţiei în general, sau al 
polițiștilor din L.A. în special, pentru că, în afară de faptul că-l 
trată ca pe o vedetă, îi mai oferi lui Osborn încă ceva în 
momentul în care aterizară, de o valoare mult mai mare: îl 
prezentă polițiștilor din aeroportul elveţian, atestând personal 
pentru el și motivul pentru care nu avea pașaportul asupra sa, 
insistând asupra importanţei pe care o avea timpul în urmărirea 
suspectului responsabil de catastrofa de la Charlottenburg. Din 
acest motiv, polițiștii îl însoţiră, trecându-l grabnic prin vama 
elvețiană, după care îi urară succes din toată inima. 

Afară, căpitanul îi returnă pistolul și îl întrebă încotro se ducea 
și dacă nu îl putea lăsa undeva în drum. 

— Nu, mulţumesc, spuse Osborn extrem de ușurat, ferindu-se 
însă să-i destăinuiască acestuia care era destinația sa. 

— Cu bine, atunci! 

Osborn îi zâmbi și dădu mâna cu el. 

— Dacă veniţi vreodată în Los Angeles, vă rog să mă căutați! 
Vă fac cinste cu un pahar. 

— Așa o să fac! 

Era 15 octombrie, sâmbătă dimineaţa, ora 11:20. La ora 
11:35, Osborn se afla în expresul EuroCity, în afara orașului 
Zurich. Va sosi la Berna la ora 12:45, la treizeci și patru de 


579 


minute după sosirea trenului lui Von Holden de la Frankfurt. La 
ora asta, Remmer probabil că terminase deja de controlat 
trenurile de Strasbourg și Geneva, rămânând cu mâinile goale și 
simțindu-se ca un prost. Va trebui să se îndrepte într-o direcţie, 
dar în care? 

Apoi lui Osborn îi trecu prin minte că dacă bărbatul negru îl 
minţise pe Remmer, de ce nu ar fi făcut același lucru și cu el? 
Oare va sosi la Berna cu șanse crescute de a-l ajunge pe Von 
Holden la o distanţă de o jumătate de oră, sau va sfârși și el la 
fel ca Remmer, fără nimic? Din nou, fără absolut nimic... 


136. 


În patruzeci și cinci de minute, Osborn va ajunge în Berna și 
trebuia să se gândească ce va face în continuare. Poate că 
reușise să se apropie considerabil de Von Holden, însă tot 
rămâneau treizeci și patru de minute distanţă între ei. Von 
Holden știa precis unde se ducea, pe când Osborn nu avea nici 
cea mai mică idee. Trebuia să se pună în locul lui Von Holden. 
Cum și de unde venea acesta, unde se ducea și de ce? 

In Frankfurt, când încercase să descopere cum se ajungea cel 
mai rapid până la Berna, aflase că aceasta avea un aeroport 
micuţ cu legături spre Londra, Paris, Nisa, Veneţia și Lugano. 
Numai că zborurile erau destul de rare. Aveau loc zilnic, dar nu 
erau mai multe pe zi. lar un aeroport mic putea fi supravegheat 
foarte ușor. Von Holden se va gândi și el la acest lucru. În 
schimb, mai exista și posibilitatea unui avion personal. Poate îl 
aștepta acolo un avion. 

Un tren trecu zgomotos pe lângă ei din direcţia opusă. După 
ce dispăru, putu să vadă pe geam terenurile încă verzi și, 
dincolo de acestea, dealurile abrupte, acoperite cu păduri dese. 
Preţ de o clipă, Osborn se pierdu în admirarea frumuseţii 
peisajului, a cerului senin și albastru situat deasupra verdelui 
intens și a soarelui care părea să mângâie fiecare frunză în 
parte. Un orășel se perindă prin dreptul geamului, iar trenul făcu 
o curbă, iar pe un deal din depărtare, Osborn zări silueta 
impozantă a unui imens castel medieval. Își dădu seama că își 
dorea să revină pe aceste locuri. 


580 


Deodată se simţi mai bine gândindu-se la convingerea lui că 
nu era vorba despre Vera, ci despre o cu totul altă femeie care îl 
însoțea pe Von Holden. Era convins că Vera fusese eliberată pe 
drept din închisoare, iar în momentul acela se afla în drum spre 
Paris. Gândindu-se la ea în acest mod, imaginându-și-o ajunsă în 
siguranţa apartamentului ei, ducându-și viaţa pe care o dusese 
înainte ca toate aceste lucruri să se fi întâmplat, îl năpădi un 
dor, care era și dureros, dar și plăcut în același timp. li era dor 
de ei amândoi și de viaţa trăită împreună. În peisajul elveţian 
din zona de provincie văzu niște copii și le auzi râsul zglobiu, 
apoi zări chipul Verei și îi simţi atingerea obrazului de al său. 
Văzu cu ochii minţii cum își zâmbeau unul altuia, ţinându-se de 
mâini și... 

— Fahrkarte, bitte. 

Osborn își ridică privirile. Un tânăr controlor de bilete stătea în 
picioare lângă el, cu o geantă de bilete neagră din piele 
atârnându-i pe umăr. 

— Îmi pare rău, nu... 

— Biletul dumneavoastră, vă rog, îi spuse controlorul 
zâmbind. 

— Da. 

Osborn băgă mâna în buzunarul hainei și îi oferi controlorului 
biletul său. Apoi îi veni o idee. 

— Scuzaţi, vă rog. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva în Berna. 
El ajunge acolo cu trenul de Frankfurt care trebuie să sosească 
la douăsprezece și douăsprezece minute. El... nu știe că vin, va 
fi 0... surpriză. 

— Știţi cumva unde va sta în Berlin? 

— Nu, de fapt... 

Asta era! Von Holden nu avea cum să-și fi propus nici ca 
Berna să fie destinaţia lui finală. Principala lui preocupare era să 
iasă din ţară cât mai rapid cu putință după ce-i împușcase pe 
polițiști. lar dacă lucrurile stăteau într-adevăr așa, ideea că ar 
putea fi așteptat de un avion particular nu stătea în picioare. 

— Cred că de acolo ia un alt tren. Probabil către... 

Unde s-ar fi putut duce? În niciun caz înapoi în Germania. Și 
nici într-o ţară din estul Europei, ar avea parte de prea multe 
probleme acolo. 

— Poate către Franţa. Sau Italia. Este... agent comercial. 

Controlorul se uită lung la el. 


— De fapt, ce anume doriţi să mă întrebaţi? 

— Eu..., spuse Osborn și zâmbi jenat; controlorul îl ajutase să- 
și pună ordine în idei, însă avea dreptate, cum putea el să-l 
ajute? Cred că încercam să-mi dau seama ce să fac dacă nu 
reușesc să mă întâlnesc cu el. Adică dacă a plecat de acolo și nu 
stă să aștepte un alt tren. 

— Cred că cel mai bine ar fi să luaţi un mers al trenurilor din 
Europa și să verificaţi care sunt trenurile care au plecat din 
Berna între douăsprezece și douăsprezece minute, ora sosirii lui 
acolo, și douăsprezece patruzeci și patru, ora sosirii 
dumneavoastră. Și v-aș mai sugera să-l apelaţi prin difuzor în 
momentul în care ajungeţi în gară. 

— Să-l apelez prin difuzor? 

— Da, domnule. 

Acestea fiind zise, controlorul încuviință din cap, îi înmână lui 
Osborn un mers al trenurilor și plecă mai departe. Osborn 
rămase pe gânduri. 

„Să-l apelez prin difuzor...” 

[A] 

Von Holden aștepta la intrarea într-o patiserie situată în 
interiorul gării din Berna. Vera se dusese la toaletă, care se afla 
chiar în faţa lui. Era extenuată și vorbise foarte puţin pe 
parcursul întregii călătorii, însă el știa că se gândise numai la 
Osborn. Și din acest motiv, pentru că ea era sigură că o ducea la 
acesta, Von Holden nu se îndoia nicio clipă că va reveni la el, 
așa cum îi promisese. 

Prima oră din călătoria de la Frankfurt la Berna fusese cea mai 
mare grijă a sa. Dacă ospătarul negru fusese mai puţin 
înspăimântat decât păruse în momentul în care Von Holden îl 
luase deoparte și îl ameninţase că se va trezi cu capetele rase la 
ușă dacă nu va face exact cum îi va spune el, și dacă declarase 
polițiștilor care era în realitate trenul în care se urcaseră, aceștia 
ar fi oprit trenul imediat cu o armată de polițiști. Acest lucru nu 
se întâmplase. Și nici nu observase să fie mai mulţi polițiști 
decât în mod normal în momentul în care ajunseseră în Berna. 

La ora unu fără șapte minute, Vera ieși de la toaletă și merse 
împreună el să cumpere două abonamente pe mai multe zile 
pentru sistemul de cale ferată din Europa. Acestea erau valabile 
pentru călătoriile în orice loc de pe continent și le ofereau și o 
anumită flexibilitate de mișcare, îi spuse el. Nu îi mai menţionă 


582 


însă și faptul că putea, cu ajutorul lor, să se miște de la un tren 
la altul, fără ca ea să știe direcţia în care mergea acesta. 

— Achtung! Herr Von Holden, Telefon anruf, bitte. Herr Von 
Holden, Telefon, bitte”. 

Von Holden tresări. | se striga numele prin sistemul de 
adresare publică. Ce se petrecea? Cine putea ști că el se afla 
acolo? 

— Achtung! Herr Von Holden, Telefon anruf, bitte. 

e 

Osborn stătea lângă un grup de telefoane, cu spatele sprijinit 
de perete. Din locul respectiv putea să vadă cea mai mare parte 
a gării: ghișeele de bilete, magazinele, restaurantele, birourile 
de schimb valutar. Dacă Von Holden se afla în gară - lucru de 
care nu era foarte sigur, deoarece din momentul în care sosise 
și până atunci, cel puțin treisprezece trenuri plecaseră din 
Berna, șase în direcția unor orașe din interiorul Elveției, unul 
către Amsterdam, iar restul către Italia - însă dacă era totuși în 
gară și se ducea să răspundă la apelul telefonic, atunci Osborn 
avea toate șansele să-l zărească. Cealaltă alternativă era 
posibilitatea ca acesta să aștepte trenul pe unul din peroanele 
de la nivelurile de sus. Osborn numărase cel puţin opt linii de 
cale ferată când venise cu trenul dinspre Zurich. 

— Imi pare rău, domnule. Domnul Von Holden nu răspunde la 
apel, îi spuse centralista în limba engleză. 

— Vreţi, vă rog, să mai încercaţi o dată? Este foarte 
important. 

e 

Anunţul se auzi din nou și Von Holden o luă pe Vera de braţ și 
plecă în grabă de lângă ghișeele de bilete pe culoarul care 
ducea la linia de tren. 

— Cine este? Cine face apelul? 

— Nu știu, răspunse Von Holden și aruncă o privire în urmă. 

Nu văzu pe nimeni cunoscut. Dădură colţul și începură să urce 
scările către peron. Ajunseră în capătul scărilor, iar la capătul 
celălalt al gării zăriră trenul care staţiona. 

e 

Osborn închise telefonul și porni către liniile de cale ferată. 

Dacă Von Holden fusese în gară, nu venise să răspundă la apel, 


33 Atenţie! Domnul Von Holden este rugat să răspundă la telefon! Domnule Von 
Holden, răspundeţi la telefon! - în limba germană în original (n.t.). 


583 


iar Osborn nu îl văzuse în mulţimea care se îndrepta către liniile 
de tren. Dacă era acolo, atunci ori era pe peron, ori urcase deja 
în tren sau se pregătea să urce. 

Osborn ajunse pe un culoar care ducea la liniile de tren. Avea 
scări și la stânga, și la dreapta, și trebuia să aleagă între cel 
puţin patru peroane. Se îndreptă către al treilea, gândindu-se că 
va ajunge pe un peron situat cam la mijlocul gării. Îi bătea inima 
când ajunse în capătul scărilor. Se aștepta să vadă gara plină de 
oameni, așa cum fusese când sosise. Spre marea lui uimire, 
aceasta era aproape pustie. Apoi zări un tren la celălalt capăt al 
gării, două linii mai încolo. Un bărbat și o femeie se îndreptau în 
grabă către acesta. Nu putea zări cu claritate pe niciunul dintre 
ei, însă își dădu seama că bărbatul ducea pe umăr un fel de 
pachet. Osborn fugi pe peronul pe care se afla. Nu îndrăzni să 
treacă peste linii, din cauză că se temu că dacă mai exista oa 
treia linie, ar putea să se electrocuteze. Perechea aproape 
ajunsese la tren; amândoi erau cu spatele la el. Osborn alerga 
cât putea de repede, ajungând aproape în dreptul lor. Văzu cum 
aceștia ajunseră la tren, iar bărbatul o ajută pe femeie să urce, 
apoi se întoarse și se uită înspre el. În același timp, Osborn se 
opri. Timp de o fracțiune de secundă se uitară unul la celălalt, 
apoi individul se avântă în sus și dispăru în interiorul trenului. O 
clipă după aceea, trenul se puse în mișcare și părăsi gara. 

Osborn rămase împietrit în locul în care se afla. Chipul 

individului de lângă tren care se uitase la el era același care se 
uitase la el în noaptea aceea din Tiergarten; același cu al 
individului de pe caseta video, filmat în faţa casei de pe 
Hauptstrasse. Era Von Holden. 
_ Pe femeie o zărise doar o secundă înainte de a se urca în tren. 
Insă în secunda aceea se prăbușise la pământ întregul lui 
univers și tot ce avea mai de preț în el. Nu era nicio îndoială 
cine era femeia. Absolut nicio îndoială. Era Vera. 


137. 


„Pascal”, îi spusese Scholl, „să îi arăţi tot respectul cuvenit 
tânărului doctor. Omoară-l pe el primul!” „Da...”, îi răspunsese 
Von Holden. Numai că nu făcuse acest lucru. Din o mie de 


584 


motive nu reușise să facă acest lucru. Numai că motivele nu mai 
însemnau nimic când erau doar niște scuze. Osborn era în viață, 
și îl urmărise până la Berna. Cum reușise să facă acest lucru 
depășea cu mult puterea lui de înţelegere. Era însă un lucru 
sigur. Tot sigur era și faptul că acesta se va urca în următorul 
tren de după ei. 

(J 

— Interlaken, îi răspunsese lui Osborn un supraveghetor de 
cale ferată de pe peron când acesta îl întrebase care era 
destinația trenului care tocmai plecase din gară. 

Tot acesta îi mai spusese și că trenurile către Interlaken 
plecau din jumătate în jumătate de oră. 

— Danke, îi spusese Osborn. 

Cobori scările și ajunse în gara principală într-o stare de 
prostraţie. Voise să creadă că Vera era prizoniera lui Von Holden 
și că era reţinută împotriva voinţei ei. Numai că lucrurile nu 
stăteau așa, și el știa acest lucru, nu după cum mergeau 
împreună înspre tren. Așa că ce voia el să creadă nu schimba cu 
nimic lucrurile. Adevărul era acolo, iar McVey avusese dreptate 
în această privinţă. Vera făcea parte din Organizaţie și, oricare 
ar fi fost locul spre care se îndrepta Von Holden, tot acolo se 
ducea și ea. Osborn fusese un prost s-o creadă și să se 
îndrăgostească de ea. 

Ajunse la ghișeul de bilete și se pregăti să-și ia bilet spre 
Interlaken, când îi trecu prin minte că poate acesta era doar un 
alt punct de oprire pe parcursul drumului. Ar putea schimba 
trenul încă o dată, sau de două ori, sau chiar de mai multe ori. 
Nu putea să se oprească și să-și cumpere bilet de fiecare dată. 
Așa că în loc de un bilet, utiliză o carte de credit și își cumpără 
un abonament pentru cinci zile. 

Era ora unu și un sfert și mai avea un sfert de oră până când 
pleca următorul tren spre Interlaken. Se duse la un restaurant, 
comandă o cafea și se așeză la o masă. Trebuia să-și pună 
ordine în gânduri. Aproape în aceeași clipă își dădu seama că nu 
avea nici cea mai mică idee unde se afla Interlaken. Dacă ar ști 
acest lucru, poate și-ar face o idee care era destinaţia lui Von 
Holden. Se ridică, se duse la chioșcul de alături și cumpără o 
hartă și un ghid de călătorie prin Elveţia. Auzi de la distanţă că 
era anunţat un tren în limba germană. Nu înțelese decât un 
singur cuvânt, însă nici nu avea nevoie de altceva: „Interlaken”. 


585 


— Cât de departe se află locul spre care ne îndreptăm? 
întrebă Vera peste sunetul scos de roţile trenului, în vreme ce 
acesta aluneca încet pe șine, pătrunzând în orășelul Thun. 

Până atunci își petrecuse timpul moţăind sau privind în 
depărtare, iar acum se ridică în capul oaselor și îl întrebă direct. 
Afară se zări turnul imens al Castelului Thun, cum trecu pe lângă 
ei ca un uriaș ameninţător din piatră care rămăsese captiv în 
secolul al douăzecilea. 

Von Holden se uita cu atenţie după polițiști în vreme ce se 
apropiau de gară. Dacă Osborn alertase autorităţile, Thun ar fi 
fost primul loc în care era logic să oprească trenul și să-l 
controleze. Trebuia să fie pregătit pentru această eventualitate. 
Era sigur că Vera nu îl văzuse pe Osborn, altfel nu s-ar fi 
comportat ca până atunci. Însă acesta și era motivul pentru care 
o luase cu el, un atu pe care urmăritorii lui nu-l aveau. 

In câteva secunde ajunseră în dreptul gării. Dacă voiau să 
oprească trenul, acela era momentul. La fel de rapid ieșiră din 
gară, iar trenul prinse viteză. Von Holden respiră ușurat și, o 
clipă după aceea, fură din nou în zona de provincie, deplasându- 
se de-a lungul malului Lacului Thun. 

— Am întrebat cât mai avem până când... 

— Nu am voie să-ţi spun care este destinaţia noastră, îi spuse 
Von Holden privind-o în ochi. Așa am primit ordin. 

Se ridică brusc în picioare și se duse pe culoar până la baie. 
Trenul era aproape gol. Probabil că trenurile matinale fuseseră 
mai aglomerate. Excursiile de sâmbăta către munţi începeau de 
dimineaţă, astfel încât oamenii să aibă o zi întreagă la dispoziţie 
pentru a explora peisajul alpin emoţionant. La Interlaken vor 
schimba trenul, parcurgând gara pe jos dintr-un capăt în 
celălalt. Era suficient timp între cele două trenuri pentru ca Von 
Holden să găsească o oportunitate concretă. Se va urca în tren 
împreună cu Vera, apoi se va scuza, spunându-i că trebuie să 
dea un telefon sau ceva de genul ăsta, apoi o va lăsa pe ea în 
tren, iar el se va da jos, se va întoarce în gară și îl va aștepta pe 
Osborn, ca să-l ucidă în momentul în care va sosi. 


586 


138. 


Traseul de ieșire din Berna îl duse pe Osborn pe un pod peste 
verdele metalic al râului Aare, cu catedrala gotică magnifică 
Munster situată mult mai sus ca orașul care se vedea din 
spatele acesteia. Trenul se aplecă la o curbă, și apoi își mări 
viteza, iar imaginea din Munster dispăru, fiind înlocuită de o 
aglomerare de mai multe drumuri și magazii, de copaci care se 
perindau pe marginea drumului, și apoi trenul pătrunse brusc 
într-o zonă de terenuri agricole. 

Osborn se lăsă pe spate și își strecură mâna în interiorul 
hainei, unde pipăi mânerul dur al pistolului de calibru 38 al lui 
McVey, pe care-l băgase în bata de la pantaloni. Știa că McVey 
mai mult ca sigur își dăduse seama până atunci că-i lipsea, la fel 
ca și legitimaţia și actele de identitate. Nici nu-i va lua mult să-și 
dea seama ce se întâmplase sau la cine se aflau acestea. Furia 
lui McVey nu avea importanţă acum. Aceasta se consuma în altă 
parte, într-o altă lume. 

După ce examinase harta Elveţiei, Osborn observase că 
Interlaken se afla la sud-est de Berna. Von Holden se îndrepta și 
mai mult în interiorul ţării, nu ieșea în afara ei. Oare ce se afla în 
Interlaken sau dincolo de acesta? 

Osborn zări printre niște copaci razele soarelui care sclipeau, 
oglindindu-se în apele unui râu sau ale unui lac, apoi gândurile i 
se îndreptară înspre rucsacul negru pe care Von Holden îl căra 
pe umăr atunci când se urcase în tren. In acesta se afla ceva 
voluminos și sub forma unei cutii, și își reaminti conversaţia cu 
Remmer în momentul în care plecaseră din Berlin. Bătrâna care- 
| văzuse pe Von Holden ieșind din taxi spusese că acesta avea o 
cutie albă, atârnată pe umăr de o curea. Martorii din gara din 
Frankfurt o descriseseră și ei. Asta însemna că o luase din taxiul 
din Berlin și o dusese cu el în trenul de la Berlin la Frankfurt, 
apoi o luase și în trenul cu care plecase din Frankfurt. 

„Dacă eu tocmai aș fi omorât trei polițiști și aș încerca să-mi 
iau tălpășița cât mai repede de acolo, chiar mi-aş mai face griji 
din cauza unei cutii?” se gândi Osborn. „Numai dacă ar fi ceva 
important.” 

Orice-ar fi fost, acum era în rucsacul negru și se afla tot în 
posesia lui Von Holden. Numai că acest lucru nu-l ajuta să 


587 


înţeleagă locul spre care se îndrepta sau ce avea de gând să 
facă în momentul în care ajungea acolo. Apoi își dădu seama că, 
în toată perioada în care reflectase la aceste lucruri, examinase 
absent cu privirea ghidul de călătorie prin Elveţia, pe care-l 
cumpărase în Berna. Işi dădu seama de acest lucru pentru că 
văzu ceva care îi atrase atenţia. Nu era o imagine. Era un 
cuvânt: Berghaus. Citi fragmentul în întregime: 


„Din zona dinspre tren a gării Jungfraujoch - situată 
la altitudinea cea mai mare din Europa - un culoar 
stâncos ducea în trecut la Berghaus, restaurantul și 
hotelul de la cea mai mare altitudine din Europa. 
Acestea au ars în anul 1972, însă au fost înlocuite de 
restaurantul și cafeneaua de categorie superioară 
«Inn-Above-The-Clouds**»" 


— Berghaus. De data aceasta rosti cuvântul cu voce tare și îl 
trecură  fiorii. Berghaus fusese numele grupării care 
sponsorizase festivitatea în onoarea lui Elton Lybarger de la 
Charlottenburg. Deschise rapid harta Elveţiei și urmări traseele 
cu degetul. Jungfraujoch se afla în apropiere de vârful Jungfrau, 
unul dintre cele mai înalte vârfuri din Munţii Alpi, înrudit cu 
Monch și Eiger. Se uită din nou în ghidul de călătorie, văzu că 
era deservit de calea ferată de la cea mai mare altitudine din 
Europa, Compania de Căi Ferate Jungfrau. Simţi deodată cum i 
se ridică părul de pe ceafă. Punctul de plecare pentru călătoria 
către Jungfrau era Interlaken. 


139. 


McVey voia să vorbească cu Remmer și în cele din urmă reuși 
să obțină legătura, la ora două fără un sfert după-amiaza. 

— Unde naiba este Osborn? 

Remmer se afla la Strasbourg, și linia telefonică avea paraziți. 

— Nu știu, se auzi vocea energică a acestuia în telefon. 


34 Hanul de deasupra norilor (n.t.). 
588 


— Remmer! Ticălosul mi-a luat legitimaţia, scrisoarea de 
recomandare de la Interpol și pistolul! Acum spune-mi, unde 
naiba s-a dus? 

Interferențele deveniră mai puternice, apoi se auzi brusc un 
cârâit, trei măsuri de Beethoven și veni tonul. Nervos la culme, 
McVey închise telefonul. 

— La naiba! 

e 

Razele soarelui străbăteau peronul într-un unghi ascuţit, în 
vreme ce trenul dinspre Berna se apropia încet de gara 
Interlaken. Roţile de metal scrâșniră, iar trenul se opri. Un 
controlor de bilete cobori din primul vagon, urmat de trei fete 
îmbrăcate în uniforma școlii parohiale. Incă vreo șase persoane 
coborâră din cel de-al doilea vagon, traversară peronul și intrară 
în gară. Apoi vreo douăzeci sau mai mulţi excursioniști 
americani coborâră cu un entuziasm zgomotos din cel de-al 
treilea vagon și se deplasară în grup. După aceea totul rămase 
liniștit, trenul staționar profilându-se pe imaginea îndepărtată a 
Alpilor ca o jucărie abandonată. 

Apoi, departe, în celălalt capăt al gării, un picior atinse 
pietrișul care se afla de-a lungul șinelor. Ezită o clipă, apoi apăru 
și cel de-al doilea picior, iar Osborn se întoarse și se deplasă 
rapid pe lângă tren înspre capătul acestuia. Se strecură cu grijă 
pe după ultimul vagon și examină zona. Peronul gării era gol. La 
fel erau și liniile de cale ferată din faţa gării. Mai pipăi o dată 
pistolul din bata pantalonilor. Nu se îndoia nicio clipă că Von 
Holden îl recunoscuse pe peronul gării din Berna. Așa cum nici 
Von Holden probabil că nu se îndoia că Osborn va veni cu trenul 
următor. Gândindu-se retrospectiv, își dori să nu fi urmat sfatul 
controlorului de bilete și să nu fi difuzat anunţul acela în Berna. 
Singurul rezultat al acestuia nu fusese decât să-i demonstreze 
lui Von Holden că fusese urmărit. Și chiar crezuse că individul 
era atât de prost încât să răspundă la anunţ? Fusese o greșeală, 
la fel de mare ca și aceea de a fugi pe peron înspre trenul de 
Interlaken, lăsându-se recunoscut. Incă o greșeală 
asemănătoare l-ar putea costa viața. 

Auzi la distanţă fluieratul unui tren. Apoi trenul către 
Jungfraujoch fu anunţat prin difuzor. Dacă îl pierdea pe acesta, 
trebuia să mai aștepte încă o jumătate de oră până venea 
celălalt. Asta ar fi însemnat să rămână la distanţă de o oră în 


589 


urma lui Von Holden. Adică să se dubleze intervalul de timp 
care-i despărțea acum. Asta numai dacă Von Holden nu se afla 
aici, undeva, așteptându-l. 

Se auzi din nou anunţul pentru Jungfraujoch. Dacă voia să 
ajungă la tren, trebuia să traverseze din locul în care se afla și 
să se deplaseze pe toată lungimea gării pentru a ajunge la el. 
Von Holden și-ar da și el seama de acest lucru. Dacă acesta încă 
se afla aici, ascuns în așteptarea lui, singurul aliat al lui Osborn 
ar fi faptul că era ziua în amiaza mare, într-o gară publică de 
dimensiuni reduse. Von Holden ar trebui să facă un gest foarte 
îndrăzneț dacă încerca să-l atace în plină zi și se aștepta să mai 
și scape nepedepsit. Și totuși, nu exact același lucru i se 
întâmplase și tatălui său? 

Osborn examină din nou gara cu atenţie și ieși de după tren, 
traversă peronul și se îndreptă către celălalt capăt al gării. Se 
mișcă în viteză, cu haina deschisă, ţinând mâna lângă pistol. 
Toate simţurile îi erau în alertă, fiind atent la orice mișcare din 
umbră, la orice pas din urma lui, la oricine ar fi putut apărea 
brusc pe o ușă. Își aminti de lunganul din Paris, care căzuse 
mort pe trotuarul din Montparnasse, de lângă La Coupole, și de 
McVey, care-i ridica manșeta de la pantalon, scoţțându-i la iveală 
protezele ortopedice, care îi permiteau să fie ori înalt, ori scund, 
ori de înălțime medie, după cum dorea. Oare și Von Holden 
apela la astfel de artificii? Sau se folosea de altele, încă și mai 
stranii, și mai ingenioase? 

Osborn rămase expus, unde putea fi văzut de oricine. Trecu 
pe lângă un bătrânel care se deplasa încet, sprijinindu-se într-un 
baston. Osborn se întrebă dacă el va apuca să trăiască atât de 
mult. Un bătrânel cu baston! Se răsuci brusc, cu mâna în 
interiorul hainei, gata să scoată pistolul și să tragă. Insă 
bătrânelul nu era decât ceea ce părea, și continuă să meargă 
mai departe. Se auzi din nou semnalul difuzorului, iar Osborn se 
întoarse cu spatele. Îi zări în faţă pe excursioniștii entuziaști. Și 
aceștia se urcau tot în trenul către Jungfraujoch. Dacă îi putea 
ajunge din urmă, se putea amesteca printre ei. 

— Achtung! Achtung! Doktor Osborn. Telefon, bitte! 

Anunţul public răsună prin toată gara. Osborn se opri în locul 
în care se afla. Von Holden nu numai că știa că era acolo, însă îi 
cunoștea și numele. 


590 


— Doctorul Osborn din Statele Unite, veniţi la telefon, vă 
rugăm! 

Osborn se uită în jurul său după un telefon. Le văzu la 
marginea clădirii: două cabine telefonice, lipite una de cealaltă. 
Ambele erau goale. Primul său gând fu să întrebe pe cineva 
unde se afla centralista care făcea anunţurile, însă nu mai avea 
timp. Prin ușa deschisă îi zări pe ultimii americani care se urcau 
în tren. Ce intenţiona Von Holden? Oare se afla undeva mai 
departe, cu o pușcă cu bătaie lungă îndreptată înspre telefoane? 
Sau de telefoane era conectat vreun dispozitiv explozibil de 
înaltă tehnologie, setat să explodeze la ridicarea receptorului 
sau detonat prin telecomandă așa cum se întâmplase la hotelul 
Borggreve? 

Un ultim anunţ pentru trenul de Jungfraujoch fu urmat imediat 
de anunţarea unui alt tren care sosea în staţie. Apoi se auzi din 
nou apelul destinat lui. Afară, conductorii îi grăbeau pe ultimii 
pasageri să urce în trenul de Jungfraujoch. 

„Concentrează-te! Concentrează-te!” își spuse Osborn. „Nu 
știi nimic despre gara din Jungfraujoch sau ce planuri are Von 
Holden în momentul în care ajunge acolo. Dacă aceasta este o 
farsă, iar tu pierzi trenul din cauza asta, el va avea o oră 
întreagă avans faţă de tine. Destul cât să dispară complet, mai 
ales acum, când știe că ești atât de aproape. Insă dacă el se află 
încă aici și te supraveghează, iar tu te urci în tren, nu are de 
făcut decât să aștepte ca acesta să plece din gară, iar el e liber 
să se ducă unde vrea. la următorul tren înapoi și va fi ultima 
oară când vei mai auzi de el. Poate că nici nu are intenţia să se 
ducă la Jungfraujoch. Pe de altă parte, dacă totuși se duce 
acolo? Jungfraujoch este capăt de linie. Dacă se duce acolo într- 
adevăr din cauza conexiunii cu Berghaus, gândește-te de ce! 
Care ar fi obiectivul lui? Dacă a cărat cu el ceea ce are în rucsac 
tot drumul de la Berlin la Interlaken - mai ales după ce a scăpat 
de incendiul de la Charlottenburg și după ce i-a omorât pe 
polițiștii din Frankfurt - orice-ar fi, trebuie să fie extrem de 
important, poate chiar crucial pentru organizaţie. Dacă așa stau 
lucrurile, poate că vrea să înmâneze acel obiect unei persoane 
din Jungfraujoch, cineva care este mult mai influent decât 
Scholl. Dacă acest lucru este adevărat, ce ar fi mai important, 
misiunea pe care o are de îndeplinit sau un om care încearcă să- 
| oprească de unul singur? Dacă reușește să mă omoare aici, 


591 


atunci e liber să facă ce vrea. Însă dacă ceva nu merge așa cum 
și-a propus și ratează, sau dacă va fi capturat, atunci acţiunea 
lui, care o fi aceea, ia sfârșit chiar aici.” 

— Atenţie, doctor Osborn! La telefon, vă rog! 

„Nu! Să nu cazi în capcană! Ti-a trimis acest apel, însă este o 
farsă! El se află deja în trenul care a plecat înaintea acestuia!” 

Brusc, Osborn se puse în mișcare. Din doi pași ajunse la ușă și 
ieși, apoi alergă după tren. O clipă mai târziu întinse braţul, se 
prinse de mânerul din spatele trenului și își făcu vânt înăuntru. 
Aproape în aceeași clipă trenul porni. În spatele lui, hotelurile și 
cabanele viu colorate din Interlaken, cu ghivecele de mușcate 
încă înflorite la ferestre, dispărură lent din imagine. Apoi simţi 
cum trenul începe să urce și zări frunzele în nuanţe bogate de 
roșu și galben specifice toamnei, iar dincolo de acestea, pe 
măsură ce panta deveni mai înclinată, întinderea de un albastru 
profund a Lacului Thun. 


140. 


„Tovarășul prim locotenent” i se spunea în Spetsnaz. Cine și 
ce era acum Von Holden? Încă mai era Leiter der Sicherheit, 
șeful securităţii, sau era doar un ultim soldat, rămas să 
îndeplinească de unul singur însărcinarea cea mai importantă 
din întreaga sa viaţă? „Ambele”, își spuse el. „Ambele”. 

Alături de el, Vera se uita pe fereastră la peisajul de ţară care 
i se perinda prin fața ochilor, o modalitate să mai treacă timpul, 
se gândi el. Von Holden se foi pe banchetă și aruncă o privire pe 
geam. Câteva clipe mai devreme schimbaseră trenul la 
Grindelwald, iar acum auzi zgomotul făcut de cremalierele care 
se prindeau de șina din mijloc, iar trenul se avânta în sus pe 
panta abruptă printr-o grămadă de pășuni alpine bogate în 
vegetație, punctate cu flori sălbatice și cu vaci de lapte ieșite la 
păscut. 

După încă douăzeci de minute ajunseră la Kleine Scheidegg, 
unde pășunile se terminau brusc la poalele Alpilor. Acolo urmau 
să mai schimbe trenul pentru ultima dată, iar de data aceasta se 
vor urca în trenul în culorile maro și bej al Companiei de Căi 
Ferate Jungfrau, care îi va duce până în măruntaiele Alpilor, vor 


592 


trece de haltele de la Eigerwand și Eismeer și, în cele din urmă, 
vor intra în gara Jungfraujoch. La stânga lui Von Holden se afla 
Eiger, iar dincolo de acesta era Monch, cu vârful acoperit de 
zăpadă. Dincolo de acestea, ascuns încă vederii, însă la fel de 
familiar ca și liniile care-i brăzdau palma, era Jungfrau. Vârful 
acestuia, cu o înălțime de 4158 metri, era cu aproximativ un 
kilometru și jumătate mai sus de capătul liniei din gara 
Jungfraujoch. Privi în urmă și examină versantul crestat, din 
partea de nord, al lui Eiger, un pisc de granit aproape 
perpendicular, care se înălța pe o distanță de un kilometru și 
jumătate începând de la pășunea Eiger și până în vârf, și se 
gândi la cei cincizeci sau mai mulţi de alpiniști profesioniști care 
muriseră în încercarea de a-l escalada. Era un risc, așa cum se 
întâmpla peste tot. Te pregătești, dai tot ce ai mai bun din tine, 
și apoi se întâmplă ceva neprevăzut și te prăbușești. Moartea, 
prezentă peste tot în jurul tău, nu face decât să te cuprindă în 
braţe. 

Logic era ca Thun să fie primul loc în care poliția să 
intercepteze trenul. Și că nu se duseseră doar la Interlaken. Insă 
nici acolo nu fusese poliție și aceasta însemna că indiferent cum 
reușise Osborn să-l ajungă din urmă, făcuse acest lucru de unul 
singur. Von Holden nu avea idee câte trenuri treceau pe zi prin 
Interlaken. Ştia însă că un tren cu direcţia Lucerne plecase cu 
zece minute după ce sosise trenul său din Berna. Lucerne era un 
punct major de legătură pentru destinaţii disparate ca 
Amsterdam, Belgia, Austria, Luxemburg și Italia. Jungfraujoch 
era o linie secundară, iar acolo se opreau turiștii ori alpiniștii 
amatori sau profesioniști. Von Holden încerca să scape de 
reprezentanţii legii și cu greu s-ar fi putut aștepta cineva ca el 
să facă acum o excursie de plăcere în munţi, mai ales într-un loc 
în care destinaţia era punctul terminus. Nu, el va încerca să 
interpună o distanţă cât mai mare posibil între el și urmăritorii 
săi. Și dacă pentru realizarea acestui lucru se pregătea să 
treacă graniţa într-o altă ţară, acest lucru ar părea cu totul 
plauzibil. 

Von Holden renunţase la ideea de a-l ucide pe Osborn la 
Interlaken, din cauză că i se păruse prea riscantă. In schimb 
întorsese șiretlicul lui Osborn împotriva lui însuși și pusese să fie 
apelat prin difuzoare, cu intenţia atât de a-l îndepărta, cât și de 
a-l speria. Să-i deruteze ingeniozitatea și intuiţia care îl 


593 


aduseseră atât de departe și, în acest timp, să-l facă să se 
repeadă, când acestea nu îl mai serveau la fel de coerent, către 
singurul lucru care-i rămăsese: logica. După sosirea din Berna, 
nu mai avea decât două posibilităţi de plecare din Interlaken, ori 
cu trenul care o lua sus pe munte, ori cu trenul cu ecartament 
îngust care ducea către Lucerne. lar trenul către Lucerne, după 
cum va afla Osborn, plecase din Interlaken la doar câteva 
minute după ce Von Holden sosise din Berna. Singura șansă a lui 
Von Holden era să se urce în el. Luând de bun acest lucru, 
Osborn se va grăbi să ia următorul tren după acesta în 
urmărirea unei umbre. 
e 

Osborn sări din tren în gara Grindelwald și traversă rapid 
către vagoanele în așteptare ale trenului care vor face legătura 
cu cel de la Kleine Scheidegg și îl va duce pe ultima porţiune 
până la Jungfraujoch. De data aceasta nu mai ezită nicio clipă. 
Era convins că Von Holden se afla în trenul din faţa lui și că nu-l 
aștepta acolo. Von Holden era suficient de arogant încât să 
creadă că-l derutase la Interlaken și că el încă se mai afla acolo 
înspăimântat, întrebându-se ce să facă mai departe sau, și mai 
bine, că făcuse lucrul care părea cel mai evident și că plecase în 
urmărirea trenului spre Lucerne în care ar fi trebuit să se afle 
Von Holden. 

Într-o scurtă conversaţie cu unul dintre americanii pasionaţi 
de călătorii care se afla în același tren aflase că gara 
Jungfraujoch era formată dintr-un oficiu poștal neînsemnat și un 
magazin de suveniruri, o expoziţie pentru turiști numită Palatul 
de Gheaţă, în care erau prezentate sculpturi de gheaţă tăiate la 
propriu în pereţii ghețarului pe care era construită gara, o mică 
staţie meteo automatizată și restaurantul Inn-Above-The-Clouas. 
Majoritatea acestor lucruri se aflau la diferite niveluri și se 
ajungea la ele cu ajutorul unor ascensoare. În afară de acesta, 
nu mai era nimic altceva decât muntele și întinderea dezolantă 
a marelui ghețar Aletsch din faţa acestuia. Dacă Von Holden se 
întâlnea cu cineva pentru a-i preda conţinutul rucsacului, ar face 
acest lucru în zona gării. Nu avea nici cea mai mică idee cine 
putea fi acea persoană sau unde va avea loc acest schimb. Însă 
nu putea face nimic până nu ajungea acolo. 

Cu un zgomot ascuţit al motorului cu cremalieră, trenul se 
înclină la o curbă și pentru prima dată Osborn zări munţii 


594 


desfășurându-se deasupra lui în toată imensitatea lor, cu 
piscurile complet albe profilându-se pe cerul dinainte de lăsarea 
serii. Cel mai aproape era Eiger și, chiar și de la distanţa aceea, 
putea să vadă chiar sub vârful acestuia dansul vârtejurilor de 
zăpadă stârnite de vânt. 

— O să ajungem chiar acolo, dragă, imediat după ce trecem 
de Kleine Scheidegg, i se adresă zâmbind o blondă platinată din 
grupul de excursioniști americani, referindu-se la vârful la care 
se uita el. 

Nu era prea greu să-ți dai seama că-și făcuse operaţie 
estetică și că era nemăritată, lucru pe care-l scotea în evidență 
după felul în care-l atingea pe picior cu mâna stângă, pe care nu 
avea niciun inel. 

— Chiar acolo sus, în peretele muntelui Eiger, apoi trecem 
printr-un tunel de unde poţi admira toată această vale și tot 
traseul pe care am venit de la Interlaken. 

Osborn îi zâmbi și îi mulţumi pentru informaţie, apoi o privi 
inexpresiv până își îndepărtă mâna de pe piciorul lui. Nu îl 
deranjau femeile agresive, însă atunci era preocupat de altceva. 
Işi dorea ca în afară de pistolul lui McVey de calibrul 38 să fi 
avut cu el măcar o fiolă din succinilcolină cu efect de relaxant 
muscular pe care o pregătise la Paris pentru atacul asupra lui 
Albert Merriman. 


141. 


Și Von Holden se uita înspre munţi, căutând o umbră de nor 
sau vreo mișcare mai neobișnuită stârnită de vreun vârtej de 
zăpadă, care să indice faptul că vântul se întețea și că vremea 
s-ar fi putut înrăutăți. Numai că nu zări nimic și văzu în asta un 
semn bun, spre deosebire de tot ce se întâmplase până atunci. 
Acest lucru îi putea fi de ajutor mai târziu, dacă ar fi întâmpinat 
vreo problemă și ar fi fost nevoit să urce pe munte. 

Vera stătea în faţa lui și se uita la el. Îl vedea dus cu gândul în 
altă parte, pierdut în meditaţie. Pe măsură ce trecea timpul, era 
ceva la el care o neliniștea. Era însă ceva nedefinit și nu putea 
spune ce anume. Da, era poliţist. Da, o ducea la Paul Osborn. 
Trebuia să fie adevărat, pentru că fusese eliberată din 


595 


închisoare în custodia lui, și el era la curent cu lucruri pe care nu 
ar fi avut de unde să le știe dacă nu ar fi fost cu adevărat cine 
pretindea că este. Își ridică privirile și îi zări rucsacul așezat sus, 
în suportul de bagaje. Îl cărase cu el încă de la Berlin, iar ea nu 
se gândise deloc la acesta până în clipa aceea - ce era, ce se 
afla în interior. 

— Dovezi, spuse Von Holden liniștit. 

Trenul urca abrupt acum, iar formațiunile stâncoase, izvoarele 
montane și cascadele se vedeau cum cad cu zgomot la vale pe 
ambele părți ale acestuia. 

— Documente și alte lucruri care demonstrează esența 
mișcării neonaziste. Nume, locuri, date economice. 

În vagonul în care călătoreau se mai aflau încă vreo șase 
pasageri, la fel ca și în vagonul din faţa lor. Motorul cu 
cremalieră împingea de la spate trenulețul cu două vagoane. 
Vera devenea agresivă, iar lui Von Holden nu-i plăcu acest lucru. 
Trauma produsă de chinurile pe care le suferise în Berlin, la care 
se adăugaseră crimele din Frankfurt, se atenua treptat. 
Devenea conștientă, începea să-și evalueze situaţia, să 
investigheze, poate chiar să se îndoiască. Asta însemna ca el să 
se menţină cu un pas înaintea ei și să-i ofere ceva care să-i 
menţină încrederea în el. 

— Cred că acum nu mai este nicio problemă dacă-ţi spun că 
destinaţia noastră este gara Jungfraujoch, îi spuse el zâmbind. | 
se spune „Vârful Europei”. Poţi trimite vederi de la oficiul poștal 
situat la cea mai mare înălţime de pe continent. 

— Acolo este Paul? 

— Da, acolo este Paul, precum și documentele puse sub pază. 

— Ce se întâmplă în momentul în care ajungem acolo? 

— Nu eu hotărăsc acest lucru. Eu am primit ordine să te aduc 
pe tine și documentele în deplină siguranţă. După aceea, spuse 
el și zâmbi din nou, mă întorc acasă, sper. 

Deodată trenul intră într-un tunel și singura lumină care se 
mai văzu fu cea de la becurile din interior. 

— Încă douăzeci de minute, spuse Von Holden, iar Vera se 
destinse și se sprijini cu spatele de spătar. 

„Pe moment este mulțumită cu atât”, se gândi el. După ce vor 
ajunge în gara Jungfraujoch vor cobori din tren împreună cu 
ceilalți pasageri, apoi se vor duce imediat la stația meteo. După 
aceea, nu mai avea absolut nicio importanţă ce credea sau ce 


596 


făcea Vera, pentru că, odată ajunși în interiorul acesteia, vor 
dispărea imediat în adâncurile ei și nicio persoană de pe pământ 
nu ar mai fi putut să-i găsească. 

Deodată trenul încetini și intrară în Eigerwand, o gară micuță, 
săpată în tunelul stâncos din interiorul versantului nordic al 
muntelui Eiger. Trenul trase fără efort pe o linie secundară și se 
opri, lăsând liberă linia principală, astfel încât să mai poată trece 
și un alt tren la coborâre. Conductorul deschise ușile și invită pe 
toată lumea să se bucure de priveliște și să facă fotografii. 

— Vino! îi spuse Von Holden zâmbind și se ridică. Deocamdată 
suntem turiști, la fel ca toată lumea. Ar trebui să ne relaxam și 
să ne bucurăm de peisaj. 

Coborâră din tren, traversară peronul împreună cu ceilalți 
pasageri și merseră în unul dintre numeroasele tuneluri scurte 
în care fuseseră tăiate ferestre enorme din versantul muntos. 
De acolo puteau să vadă kilometri întregi de peisaj, platoul 
luminat de soare al văii care ducea la Kleine Scheidegg, 
Grindelwald și Interlaken, traseul pe care veniseră. Von Holden 
mai văzuse aceste lucruri de peste douăzeci de ori și de fiecare 
dată i se părea și mai impresionant ca ultima oară, ca și cum ar 
fi văzut lumea din perspectiva muntelui. În spatele lor, 
conductorul fluieră și ceilalţi călători porniră înapoi spre tren. În 
momentul acela, Von Holden zări trenul din urma lor care se 
apropia de Kleine Scheidegg. Deodată i se tăie răsuflarea și 
simţi cum începe să aibă palpitaţii. Ceva începu să-i pulseze în 
spatele ochilor și cortinele de culoare roșie și verde începură să 
se contureze. 

— Vă simţiţi bine? îl întrebă Vera. 

Preţ de o clipă, Von Holden se clătină pe picioare, apoi expiră 
profund, forțându-se să iasă din starea aceea. 

— Da, mulțumesc... 

O luă de braţ și porniră înapoi. 

— Probabil e din cauza altitudinii. 

Numai că aceasta era o minciună. Atacul nu avusese drept 
cauză altitudinea, slăbiciunea sau altceva. Fusese real. Era 
vorba de „Vorahnung”. Şi nu putea să însemne decât un singur 
lucru: Osborn se afla în acel tren! 


142. 


Osborn simţi apăsarea gravitaţiei în vreme ce trenul ieșea din 
Kleine Scheidegg și începea să urce pe panta lungă înspre 
versantul muntelui Eiger. Blonda platinată divorțată - se numea 
Connie și era divorțată, chiar de două ori, de fapt - i se adresa 
întruna. În cele din urmă se scuză și se duse în vagonul din faţă. 
Trebuia să se concentreze. In ceva mai puţin de patruzeci de 
minute urmau să ajungă la Jungfraujoch. Trebuia să știe ce va 
face în continuare, începând cu momentul în care trenul ajungea 
în gară și el cobora pe peron. Mai pipăi odată pistolul lui McVey 
de calibru 38, băgat în bata de la pantaloni. Fără să știe de ce, 
acesta îl duse cu gândul la avalanșe. Nu o dată se întâmplase ca 
o împușcătură să stârnească o avalanșă de proporţii. Echipele 
montane, în zonele în care se practica schiatul, utilizau puști 
fără recul pentru a le stârni intenţionat, cu scopul de a evita 
aceste riscuri după deschiderea zonelor înzăpezite către public. 
Numai că de-abia se aflau pe la mijlocul lunii octombrie, iar 
vremea era senină. Avalanșa ar fi trebuit să fie ultimul lucru 
care să-l preocupe în acel moment. Numai că lucrurile nu 
stăteau așa. 

Subconștientul îi lucra febril să scoată ceva la iveală. Oare 
despre ce era vorba? Deși era la mijlocul lunii octombrie, Von 
Holden se îndrepta intenţionat spre o ţară a zăpezilor. 
Jungfraujoch se afla la o altitudine de mai mult de 3545 de metri 
și era construită deasupra sau în interiorul unui ghețar. In 
interior se aflau exponate pentru turiști, încăperi săpate în 
structura ghețarului. Gheţar. Frig. Temperaturi foarte scăzute. 
Un ghețar ajungea la temperaturile cele mai scăzute care se 
puteau găsi în natură. Mai ales dacă reușeai să pătrunzi mult în 
interiorul acestuia. Fuseseră descoperiţi oameni și animale în 
ghețari, conservaţi perfect de-a lungul secolelor. Oare era 
posibil ca Jungfraujoch să fie locul în care se realizaseră 
operaţiile experimentale? Jungfraujoch, care părea o atracţie 
turistică, era oare o acoperire pentru o sală de operaţii secretă, 
situată în adâncurile ghețarului? 

Huruitul motorului cu cremalieră și sunetul sacadat al roţilor 
pe șine deveniră mult mai pronunţate. Osborn se năpusti 
deodată înapoi în vagonul celălalt. 


598 


— Connie, îi spuse el, așezându-se alături de ea, tu ai mai fost 
la Jungfraujoch până acum. 

— Sigur că da, dragă! 

— Există acolo vreun loc în care turiștii nu au accesul permis? 

— Dar ce anume ţi-ai propus, dragă? îi zâmbi Connie și își 
trecu în glumă peste piciorul său unghiile false, date cu ojă de 
culoarea rubinului. 

Osborn era convins că femeia făcea toate paralele după vreo 
două pahare de Martini, însă nu-și dorea să afle vreodată dacă 
acest lucru era adevărat. 

— Uite ce este, Connie, încerc doar să aflu niște informaţii. 
Nimic, și insist, nimic altceva. Bine? Acum fii fată bună și 
încearcă să-ţi aduci aminte! 

— Îmi placi. 

— Știu. 

— Păi, să mă gândesc... 

Osborn o privi cum se ridică în picioare și se duse la fereastră. 
Nu era ușor să-și păstreze echilibrul, vagonul urca pe versantul 
muntelui Eiger și se înclinase la un unghi de aproape patruzeci 
de grade. Brusc, totul se cufundă în întuneric, în momentul în 
care intrară în tunel. 

După cinci minute, Osborn și Connie se uitau la felul în care 
fusese tăiată gara Eigerwand în stânca Muntelui Eiger. Connie își 
pusese mâna într-a lui și îl strângea cu putere. 

— Nu-mi place să recunosc, însă chiar mă ia cu ameţeală. 

Osborn se uită la ceas. Von Holden ar trebui să fi ajuns deja 
acolo sau era oricum foarte aproape. Poate se înșelase în 
privinţa sălii de operaţii. Poate că Von Holden se întâlnea pur și 
simplu cu cineva acolo, așa cum se gândise și mai devreme. 
Dacă aceasta era de fapt situaţia, Von Holden putea să-i dea 
acestuia obiectul pe care-l transporta în rucsac, și apoi să ia 
următorul tren care se ducea în vale. Toată chestia asta n-ar fi 
durat mai mult de câteva minute. 

— Este o stație meteo. 

— Ce anume? întrebă el, deoarece în timp ce i se adresase 
Connie, fuseseră chemaţi înapoi la tren. 

— O staţie meteo, știi, un fel de observator. 

Traversară peronul înspre tren. În acest timp, un alt tren 
venea din sens opus, de la Jungfraujoch, trecând pe lângă trenul 
lor, legănându-se ușor pe linia de cale ferată. 


599 


— Dragă, ești atent la mine sau vorbesc numai ca să mă aflu 
în treabă? 

— Da, te ascult, spuse Osborn, străduindu-se să vadă în 
interiorul trenului care trecea. 

Acesta se deplasa destul de încet încât să poată vedea 
chipurile călătorilor. Nu recunoscu pe nimeni. 

Se urcară apoi înapoi în tren și luară loc, în vreme ce trenul 
porni prin tunel, apoi în sus, luând viteză. 

— Îmi cer scuze. Ziceai ceva despre... 

— O staţie meteo. M-ai întrebat sau nu dacă nu este vreun loc 
în care este interzis accesul publicului? Ei bine, este o staţie 
meteo acolo. Sus, cred. Probabil că este administrată de guvern 
sau ceva de genul ăsta. Bineînţeles, mai este și bucătăria. 

— Ce bucătărie? 

— Care ţine de restaurant. Dar de ce vrei să știi lucrurile 
astea? 

— Fac cercetări. Scriu... o carte. 

— Dragă, îi spuse Connie punându-și din nou mâna pe piciorul 
lui și aplecându-se atât de mult înspre el, încât aproape îi 
atingea urechea cu buzele. Știu că nu scrii o carte, îi șopti ea. 
Pentru că dacă acest lucru ar fi fost adevărat, ai avea răbdare și 
ai aștepta să afli ce te interesează în momentul în care vom 
ajunge acolo, când vei putea să vezi cu ochii tăi toate acestea. 
Știu și faptul - îi mai suflă ea în ureche un val de aer fierbinte - 
că ai un pistol la cingătoare. Ce ai de gând să faci cu el, să 
omori pe cineva? 

Apoi Connie se sprijini de spătar și îi zâmbi. 

— Dragă, îmi promiţi ceva? Strigă mai întâi. Aș prefera să 
dispar naibii de acolo. 


143. 


Eismeer era ultima gară înainte de Jungfraujoch și, la fel ca la 
Eigerwand, trenul opri, iar călătorii coborâră să facă fotografii și 
să se minuneze de felul în care se săpase în stâncă. Insă 
imaginea de la Eismeer era diferită de cea de la Eigerwand și de 
toate locurile prin care mai trecuseră. În loc ca pe geam să se 
vadă perindându-se pășunile, lacurile și pădurile de culoare 


600 


verde închis, scăldate în razele leneșe ale soarelui de toamnă, 
aici peisajul era alb și îngheţat. Întinderea vastă a râurilor de 
zăpadă și de gheaţă se pierdea la orizont sau se oprea abrupt în 
stâncile zgrunțuroase de piatră. La distanţă, zăpada de pe cel 
mai înalt vârf era colorată într-un roșu roziu de soarele la apus, 
în vreme ce deasupra atârna un cer subţire și infinit, întrerupt 
doar de niște urme de nori. Poate că dimineaţa sau la miezul 
zilei, totul arăta diferit. Insă acum, cu o oră înainte de a se lăsa 
întunericul, peisajul părea rece și ameninţător: o întindere vastă 
și nefamiliară, în care omul nu avea ce căuta. Senzaţia părea un 
avertisment natural: că dacă, din întâmplare sau intenţionat, ar 
fi rătăcit pe acolo, departe de oameni, departe de trenuri, 
trebuia să priceapă că acest loc nu îl accepta. Ar fi acolo pe 
socoteala lui. lar Dumnezeu nu l-ar proteja. 

Se auzi fluieratul care semnaliza plecarea și călătorii se 
întoarseră către tren. Osborn se uită la ceas. Era ora cinci fără 
zece. Va fi ora cinci când vor ajunge în Jungfraujoch, iar ultimul 
tren spre vale pleca la ora șase. Până la ora aceea va fi întuneric 
beznă. Va avea la dispoziţie cel mult o oră să-i găsească pe Von 
Holden și pe Vera și să rezolve situaţia cu ei; și, dacă va rămâne 
în viaţă, să prindă ultimul tren până în vale. 

Osborn fu ultimul care se urcă în tren. Ușa se închise imediat 
în urma lui, apoi simţi o smucitură și dispozitivele cu cremalieră 
cum se prind de șinele de dedesubt. Se sprijini pe spate, inspiră 
profund și aruncă o privire absentă prin vagon. 

Connie era așezată chiar în spate, stătea de vorbă cu amicii ei 
de drumeţie, fără să se uite la el. Asta era bine, se gândi el, o 
preocupare în minus. Apoi, în mod ciudat și destul de 
surprinzător, se trezi că îi dorește compania. Se gândi că poate 
dacă se așeza și lăsa alături un loc liber, poate se ridica de pe 
locul pe care stătea și venea lângă el. Se duse în spate către 
excursioniști, găsi două locuri libere unul lângă celălalt și se 
așeză cu fața înspre ea. Dacă ea îl văzuse, nu făcu niciun gest 
din care să se vadă acest lucru, ci continuă să vorbească. O privi 
cum gesticula cu ambele mâini și se întrebă care era motivul 
pentru care purta unghiile acelea false, lungi și roșii. Sau de ce 
își vopsea părul într-un blond îngrozitor. În momentul acela își 
dădu seama că era înspăimântat de moarte. Remmer îl 
avertizase în mod clar să se păzească de Von Holden. Noble îi 


A 


spusese că după întâlnirea pe care o avusese cu acesta în 


601 


Tiergarten, fusese foarte norocos că rămăsese în viaţă. Individul 
era un asasin foarte bine antrenat, care în ultimele douăzeci de 
ore își ascuţise simţurile ucigând o șoferiţă de taxi în vârstă de 
nouăsprezece ani și trei polițiști germani. Ştia cine era Osborn și 
faptul că acesta îl urmărea. Și dacă tot ajunsese atât de 
departe, oare Von Holden era atât de limitat încât să creadă că 
acum se îndrepta voios și în sunet de fanfară spre Lucerne? Nici 
chiar așa! Faptul că Von Holden nu se aflase în niciunul dintre 
trenurile care se duseseră la vale, însemna că se afla încă la 
Jungfraujoch. lar la Jungfraujoch nu mai era altceva în afară de 
Jungfraujoch. 

Se gândi că în mai puţin de cinci minute urma să fie trimis 
direct în iadul propriei sale creaţii. Un șuvoi de treburi 
nefinalizate se revărsa prin el ca foile dintr-o imprimantă 
defectă, care nu putea fi oprită. „Pacienţii, casa, ratele la 
mașină, asigurarea de viaţă, cine se va ocupa ca trupul meu să 
fie transportat acasă? Cui o să-i revină toate lucrurile mele? 
După ultimul divorţ nu am mai făcut alt testament.” Aproape că 
izbucni în râs. Era hilar. Lucrurile care rămâneau nefinalizate 
într-o viață. Venise în Europa să ţină un discurs. Se îndrăgostise. 
Și după aceea, totul se dusese la vale. „La descente infernale”, 
o auzi pe Vera rostind în limba franceză. Drumul spre iad. 

Vera - o auzea așa cum și-o amintea, nu ca persoana care 
era. Așa cum i se întâmplase de atâtea ori, imaginea ei îi 
revenise în minte și, tot așa cum i se întâmplase de atâtea ori, o 
alungase. Ce fusese, fusese, și așa va rămâne. Când va sosi 
clipa în care să o confrunte, atunci se va ocupa de realitatea 
acestui lucru, însă acum Von Holden trebuia să rămână în 
centrul atenţiei sale... 

Simţi că trenul încetinește. Văzu o pancartă trecând pe lângă 
geam. „Jungfraujoch.” 

— lisuse Hristoase, șopti el. 

Atinse instinctiv mânerul revolverului. 

— Măcar îl avea pe ăsta. 

„Gândește-te la tatăl tău!” își spuse. „Amintește-ţi cum s-a 
auzit sunetul scos de cuțitul lui Merriman când i l-a înfipt în 
stomac! Amintește-ţi privirea de pe chipul său! Amintește-ţi 
ochii lui poposind asupra ta, întrebându-te ce se întâmplase. 
Amintește-ţi cum i s-au îndoit genunchii și s-a prăbușit pe 
trotuar. Cineva a ţipat! E speriat. Știe că va muri. Amintește-ţi 


602 


cum a întins mâna spre tine. Ca tu să i-o iei în a ta, să-l ajuţi să 
treacă prin asta. Amintește-ţi aceste lucruri, Paul Osborn! 
Amintește-ți asta și să nu-ţi fie teamă de ceea ce te așteaptă 
înainte!” 

Se auzi un scrâșnet de roţi, apoi simţi o smucitură, iar trenul 
încetini și mai mult. Erau două linii de cale ferată și se vedea 
lumină la capătul celălalt, iar ei aproape că ajunseseră acolo. 
Gara se afla în interiorul tunelului, la fel ca la Eigerwand și 
Eismeer, după cum îi spusese Connie. Numai aici linia ferată nu 
continua mai departe, ci se opreau la capătul liniei. Singurul 
mod în care puteau pleca era același în care veniseră: înapoi 
prin tunel. 


144. 


— Un incendiu la staţia meteo, domnule. S-a întâmplat 
noaptea trecută. Nu a fost nimeni rănit, însă staţia meteo nu 
mai poate fi reparată, afirmase un muncitor de la calea ferată, 
referindu-se la grămada de resturi carbonizate adunate într-o 
latură a tunelului. 

Incendiu! Noaptea trecută! La fel ca la Charlottenburg. La fel 
ca la Der Garten. Von Holden fusese din ce în ce mai conștient 
pe măsură ce se apropiau de gara Jungfraujoch și se temea că îi 
vor reveni atacurile de panică. Se gândise că sursa îngrijorării 
sale nu o constituia neapărat Osborn, cât Vera. În ultima parte a 
călătoriei fusese tăcută, aproape detașată, iar el avusese 
senzaţia că își dăduse seama de situaţie și că încerca să se 
hotărască ce să facă. El contracarase acest lucru rapid grăbind-o 
să coboare din tren și îndrumând-o către ascensor în clipa în 
care sosiseră. Mai aveau doar trei minute până la staţia meteo, 
cel mult patru. Odată ajunși acolo, totul avea să fie în ordine, 
pentru că la scurtă vreme după aceea ea va fi moartă. În 
momentul acela zărise resturile și i se spusese despre incendiu. 
Distrugerea staţiei meteo fusese un lucru pe care nu-l luase 
deloc în consideraţie. 

e 

— Acolo era Paul, acolo sus... 

— Da, Îi răspunsese Von Holden. 


603 


Se aflau afară, în înserarea care se lăsa tot mai adânc, și 
urcau un șir lung de trepte către carcasa arsă a clădirii care 
fusese staţia meteo. În spatele lor se afla structura puternic 
luminată, din beton și oțel, care adăpostea restaurantul și 
Palatul de Gheaţă. La dreapta lor, întinzându-se sub ei, era 
ghețarul Aletsch, cu o lungime de șaisprezece kilometri, o mare 
de gheață și zăpadă congelată, contorsionată, care acum se 
pierdea în întuneric. Deasupra lor se ridica vârful Jungfrau cu o 
înălţime de aproape patru mii două sute de metri, cu piscul 
acoperit de zăpadă, scăldat în roșul sângeriu al soarelui la apus. 

— De ce nu sunt acolo lucrătorii din echipa de salvare? 
Pompierii? Echipamente de stingere a focului? 

Vera era furioasă, înspăimântată, neîncrezătoare, iar Von 
Holden fu recunoscător de acest lucru. Asta îi spunea că, 
indiferent ce altceva mai credea, principala ei preocupare 
rămânea tot Osborn. Acest lucru o va menţine cu siguranţă cu 
garda lăsată dacă nu reușea să ajungă la pasajele din interior, 
despre care spera că supravieţuiseră focului, și dacă ar fi trebuit 
să iasă din nou afară. 

— Nu există nicio încercare de salvare din cauză că nimeni nu 
știe că ei se află aici. Staţia meteo este automatizată. Nu se 
duce nimeni acolo, poate doar vreun tehnician din când în când. 
Nivelurile noastre se află la subsol. Generatoarele de urgenţă 
închid automat etanș fiecare etaj în cazul unui incendiu. 

Apoi ajunseră sus și Von Holden smulse o placă grea de placaj 
care acoperea intrarea, apoi se strecurară dincolo de cadrul de 
lemn carbonizat. În interior era întuneric, iar aerul era greu din 
cauza mirosului înțepător de fum și de oţel topit. Focul fusese 
extrem de fierbinte. Mai fierbinte decât era un foc stârnit din 
greșeală. Ușa de metal de după un dulap cu instrumentar se 
topise, ceea ce dovedea din plin acest lucru. Von Holden găsi o 
rangă lăsată de echipa de demolare și încercă să o deschidă, 
însă îi fu absolut imposibil. 

— Saletti, ticălos ordinar! spuse el printre dinți. 

Apoi aruncă ranga într-o parte, dezgustat. Nu era nevoie nici 
măcar să mai încerce s-o deschisă, pentru că știa ce va găsi 
dincolo de aceasta: un tunel din titan cu o înălţime de aproape 
doi metri topit într-o masă amorfă prin care nu se putea trece. 

— Hai, vino, spuse el, mai este o intrare. 


604 


Dacă nivelurile inferioare fuseseră închise etanș pentru a fi 
protejate de foc, așa cum ar fi trebuit, încă mai era posibil ca 
totul să fie în ordine. Von Holden porni înainte spre ieșire, apoi o 
lăsă pe Vera să coboare treptele în faţa sa. In clipa aceea, 
ultimele raze ale soarelui i se reflectară în păr, scăldându-l în 
nuanţe calde de roșu. Pentru o fracțiune de secundă, Von 
Holden se întrebă cum era să fii un bărbat obișnuit. Și gândul i 
se îndreptă apoi către Joanna și către adevărul pe care i-l 
mărturisise la Berlin, că nu știa dacă era capabil să iubească, iar 
ea îi replicase „Ba ești...” Gândul acesta era ceva parcă 
atemporal și îl duse la o altă idee: că oricât de nesofisticată și de 
comună era, avea în schimb un suflet cu adevărat minunat, 
ceea ce o făcea poate cea mai frumoasă femeie pe care o 
cunoscuse vreodată, iar el fu surprins să-și spună că poate ea 
avea dreptate, că era capabil să iubească și că iubirea lui îi era 
destinată doar ei. Apoi privirea îi fu atrasă de un ceas mare de 
pe peretele de la capătul treptelor. Minutarul era poziționat 
drept în sus. Era exact ora cinci. In aceeași clipă se auzi cum era 
anunţat un tren care sosea. Intr-o clipită visul i se spulberă și fu 
înlocuit de altceva: Osborn. 


145. 


Osborn se dădu înapoi din dreptul ușii, lăsându-i pe ceilalți 
pasageri să coboare primii. Işi șterse absent transpiraţia de pe 
buza superioară. Poate tremura, dar nu-și dădu seama de acest 
lucru. 

— Mult noroc, dragă! îi ură Connie atingându-l pe braţ din 
mers, și apoi plecă în urma celorlalţi excursioniști spre un 
ascensor deschis de la capătul celălalt al liniei de tren. 

Osborn privi în jurul său. Vagonul se golise și era singurul care 
mai rămăsese acolo. Ridică pistolul și deschise magazia. Avea 
șase gloanțe. McVey îl lăsase complet încărcat. Inchise magazia 
și își puse pistolul în bata de la pantaloni, apoi își lăsă geaca să-i 
cadă pe deasupra. Inspiră profund și cobori brusc din tren. Simţi 
frigul în clipa imediat următoare. Era genul de frig specific 
zonelor de munte, pe care-l simțeai când te duceai să schiezi și 


605 


ieșeai din telegondola încălzită în staţia de teleferic pe jumătate 
deschisă, unde se opreau cabinele. 

Fu surprins să zărească încă un tren în gară și atunci se gândi 
că, dacă ultimul tren pleca la ora șase, celălalt era probabil 
pentru cei din personalul de serviciu, care urmau să coboare 
mai târziu, după ce închideau. 

Osborn traversă peronul, apoi se alătură unui grup de turiști 
britanici și luă același ascensor cu care urcaseră Connie și 
excursioniștii. Vagonul urcă un nivel, apoi ușa se deschise într-o 
încăpere spațioasă în care se aflau o cafenea și un magazin de 
suveniruri. Britanicii ieșiră din ascensor, iar Osborn se duse și el 
împreună cu aceștia. Rămase în urmă, se opri la magazinul de 
suveniruri și privi absent la înșiruirea de tricouri cu imprimeul 
Jungfraujoch, vederi și dulciuri, în vreme ce încerca să 
examineze chipurile oamenilor care se înghesuiau în cafeneaua 
din apropiere. Aproape imediat urcă un băiețel scund și dolofan 
de vreo zece ani, împreună cu părinţii săi. Erau americani și, 
atât tatăl, cât și fiul erau îmbrăcați cu niște jachete identice cu 
Chicago Bulls. In clipa aceea, Osborn se simţi mai singur ca 
niciodată în toată viața lui. Nu era prea sigur care era motivul. 
Oare din cauză că se îndepărtase atât de tare de restul lumii 
încât moartea lui, dacă avea să vină prin intermediul lui Von 
Holden sau chiar al Verei, ar trece complet neobservată, și că 
nimănui nu-i va păsa nici măcar de faptul că existase? Ori faptul 
că-i văzuse pe băiat și pe tatăl acestuia nu făcuse decât să-i 
amplifice amărăciunea pe care o simţea pentru ceea ce-i fusese 
luat. Sau fusese cealaltă chestiune, cea care-i fusese refuzată 
toată viaţa lui, propria lui familie? 

Osborn se smulse din adâncurile propriilor sentimente și mai 
examină o dată încăperea. Dacă Von Holden sau Vera se aflau 
acolo, el nu reuși să-i zărească. Plecă din zona cu suveniruri și 
se îndreptă către ascensor. Aproape în aceeași clipă ușile 
acestuia se deschiseră și un cuplu în vârstă pătrunse în 
încăpere. Osborn mai examină încăperea pentru ultima oară, 
apoi intră în ascensor și apăsă butonul pentru nivelul următor. 
Ușile se închiseră, iar ascensorul începu să urce. După câteva 
secunde se opri, ușile se deschiseră, iar el se trezi în fața unui 
întreg univers de gheață albastră. Acesta era Palatul de Gheaţă, 
un tunel lung, semicircular, săpat în structura ghețarului și plin 
de grote în care se aflau sculpturi de gheaţă. În faţa lui zări 


606 


grupul de excursioniști și pe Connie printre ei, în vreme ce 
înaintau, entuziasmați de sculpturile care reprezentau oameni, 
animale, un automobil în mărime naturală, imitaţia unui bar, 
alături de care se aflau scaune, mese și un butoi de whisky de 
modă veche. 

Osborn ezită apoi ieși din ascensor și merse de-a lungul 
coridorului, încercând să se amestece printre oameni și să nu 
iasă în evidenţă. Pe măsură ce se deplasa, examină chipurile 
turiștilor care veneau din sens invers. Poate că făcuse o 
greșeală că nu rămăsese cu grupul de excursioniști. Intinse 
mâna și își trecu ușor degetele pe peretele coridorului, ca și cum 
s-ar fi îndoit că era gheaţă și că poate era vreun produs fabricat. 
Însă era gheaţă cu adevărat. La fel pe tavan și pe podea. Faptul 
că era înconjurat de gheaţă îi intensifică ideea că locul acela ar 
fi putut fi scena operaţiilor chirurgicale experimentale realizate 
la temperaturi foarte scăzute. Însă unde anume? Jungfraujoch 
nu era mare. Operaţiile, în special acestea care presupuneau o 
atât de mare delicateţe, necesitau un anumit spaţiu, săli de 
echipamente, săli de pregătire preoperatorie și săli de operaţie, 
de asemenea săli de terapie intensivă postoperatorie. Erau 
necesare camere și pentru personal. Cum ar fi putut să fie 
acolo? 

Singurul loc în care accesul era interzis era staţia meteo, după 
cum îi spusese Connie. La vreo cinci metri mai încolo stătea o 
ghidă elveţiană, în vreme ce niște adolescenţi se fotografiau în 
tunelul de gheaţă. Osborn se îndreptă către aceasta și o întrebă 
cum se ajungea la staţia meteo. Ea îi spuse că era la etaj, lângă 
terasa restaurantului, numai că era închisă din cauza 
incendiului. 

— Incendiu? 

— Da, domnule. 

— Când s-a întâmplat acesta? 

— Noaptea trecută, domnule. 

Noaptea trecută. La fel ca și la Charlottenburg. 

— Mulţumesc, îi spuse Osborn, apoi își continuă drumul. 

Cu excepţia situaţiei în care era o coincidenţă foarte mare, ce 
se întâmplase acolo se întâmplase și aici. Asta însemna că ce 
fusese distrus acolo, fusese distrus și aici. Numai că Von Holden 
nu avea de unde să știe acest lucru, altfel nu ar mai fi venit, 
decât dacă dorea să se întâlnească cu cineva. Deodată, ceva îi 


607 


atrase privirea lui Osborn. Vera și Von Holden se aflau la capătul 
coridorului scăldat în lumina ireală, de un albastru deschis, 
creată de gheaţă. Aceștia îl mai priviră încă o fracțiune de 
secundă, apoi se întoarseră rapid pe coridor și dispărură. 

Osborn își simţi inima bătându-i nebunește, de parcă încerca 
să-i sară din piept. Încercă să se adune și se întoarse din nou 
către ghidă. 

— Locul acela, spuse el indicând zona în care se aflaseră cei 
doi, unde duce? 

— Afară, către școala de schi și către zona cu săniile trase de 
câini. Însă acestea sunt, bineînţeles, închise la această oră. 

— Mulţumesc, rosti Osborn, cu vocea abia șoptită. 

Își simţea picioarele grele ca nişte pietroaie, ca și cum i-ar fi 
îngheţat, integrându-se în podeaua de sub ele. Își strecură mâna 
în geacă și apucă pistolul. Pereţii de gheaţă luceau într-o nuanţă 
de albastru cobalt și își putu zări aburul de la respiraţie. Se ţinu 
cu mâna de balustradă și înaintă cu grijă, până când ajunse la 
cotitura din tunel pe unde dispăruseră Von Holden și Vera. 
Coridorul era gol, iar la capătul acestuia se afla o ușă. Un 
indicator arăta că școala de schi se afla dincolo de aceasta. Mai 
era unul pentru cursele cu sănii trase de câini. 

„Vrei să vin după tine, nu-i așa?” își spuse Osborn, cu 
gândurile agitându-i-se în minte. „Asta era ideea! Pe ușa aceea, 
afară, departe de ceilalți oameni. Du-te acolo! Dacă faci asta, el 
o să-ți pună capăt zilelor. Nu o să mai ieși de acolo în veci. Von 
Holden va lua ceea ce va mai rămâne din tine și te va arunca 
undeva într-o prăpastie. În vreo crevasă adâncă. Nu te va găsi 
nimeni până la primăvară. S-ar putea să nu te mai găsească 
nimeni niciodată!” 

e 

— Ce faci? Unde mă duci? întrebă Vera. 

Von Holden și Vera pătrunseră într-o încăpere mică din 
gheață, foarte strâmtă, situată într-un pasaj din coridorul 
principal. O ţinuse de braţ cât timp coborâseră prin pasaj și o 
oprise în momentul în care îl zăriseră pe Osborn. Așteptase 
intenţionat până în clipa în care o simţise că era pe punctul de a 
striga, apoi o trăsese înapoi și se întorseseră rapid pe unde 
veniseră, apoi intraseră într-un tunel lateral, și apoi în încăperea 
aceea. 


608 


— Incendiul a fost pus la cale deliberat. Ei sunt aici și ne 
așteaptă. Te așteaptă pe tine și documentele pe care le am cu 
mine. 

— Paul... 

— Poate că și el este unul dintre ei. 

— Nu, niciodată! A reușit să scape cumva... 

— Oare? 

— Sigur s-a întâmplat așa... 

Deodată, Verei îi veniră în minte indivizii din Frankfurt care 
pretinseseră că erau polițiști înainte ca Von Holden să-i împuște. 
„Unde este femeia ofițer? Poliţista însoţitoare?”, întrebaseră ei. 
„Nu este”, le răspunsese Von Holden. „Nu a mai fost timp.” Nuo 
fugară oarecare îi preocupase pe ei, ci procedura în sine! Un 
poliţist bărbat nu însoțea o prizonieră de sex feminin și să fie 
singuri într-un compartiment închis, fără să fie însoţit de o 
polițistă! 

— Trebuie să aflăm ce este cu Osborn, altfel niciunul dintre 
noi nu va pleca în viaţă din acest loc, spuse Von Holden, iar 
aburul respirației sale mai stărui un timp în aer. 

Von Holden îi zâmbi cu blândete, în vreme ce se apropia de 
ea. Tinea rucsacul pe umărul stâng, iar mâna dreaptă și-o 
dusese la bata pantalonilor. Avea o atitudine lejeră, relaxată, la 
fel ca atunci când se confruntase în tren cu oamenii aceia. La fel 
cum fusese Avril Rocard când îi doborâse pe agenţii Serviciilor 
Secrete Franceze de la conacul din apropiere de Nancy, 
împușcându-i pe toți. 

In clipa aceea Vera înțelese care era lucrul care o preocupase 
încă de când plecaseră din Interlaken, lucrul pe care fusese mult 
prea implicată emoţional și prea extenuată pentru a-l pricepe 
mai devreme, lucrul care fusese acolo în tot acest timp. Da, Von 
Holden era într-adevăr în posesia atâtor informaţii corecte, însă 
aceasta era dintr-un cu totul alt motiv. Oamenii aceia din tren 
fuseseră cu adevărat polițiști. Nu ei erau ucigașii naziști, ci Von 
Holden! 


609 


146. 


Osborn se întoarse rapid pe unde venise. Îi văzu pe 
excursioniști urcând în ascensor în capătul celălalt al Palatului 
de Gheaţă. Se grăbi și îi ajunse exact când se închidea ușa. O 
opri cu mâna și se strecură printre ei. 

— Scuze..., se prefăcu el, zâmbind. 

Ușa se închise și ascensorul începu să urce. Ce să facă acum? 
Osborn își simțea sângele pulsându-i prin arterele carotidei. 
Simţea bătaia ritmică - bum! bum! bum! - exact ca un ciocan. 
Deodată ascensorul se opri, iar ușa se deschise într-un 
restaurant mare cu autoservire. Osborn trebui să iasă primul. 
Apoi se dădu mai în spate și încercă să rămână cu grupul. Afară 
se întunecase aproape de tot. Prin ferestrele înclinate, abia reuși 
să distingă piscurile din capătul celălalt al ghețarului Aletsch. 
Dincolo de acestea, în lumina ireală a crepusculului, zări niște 
nori care se apropiau prevestind o schimbare de vreme. 

— Și acum ce faci? îl întrebă Connie, mergând alături de el. 

Osborn se uită la ea, apoi tresări în momentul în care o rafală 
de vânt zgudui ferestrele. 

— Să fac? Osborn scrută nervos încăperea în vreme ce 
mergeau după ceilalți spre rândul de la autoservire. Mă 
gândeam că poate am să beau o cafea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. De ce crezi că s-ar fi întâmplat ceva? 

— Ai probleme sau ceva de genul ăsta? Ești urmărit de 
poliție? 

— Nu. 

— Ești sigur? 

— Da. Sunt sigur. 

— Și atunci de ce ești așa de nervos? Sari din orice, ca un 
mânz abia fătat. 

Ajunseră la raionul de autoservire. Osborn se uită înapoi în 
încăpere. O parte dintre excursioniști se așezaseră deja la masă 
și trăgeau scaunele de la două mese alăturate. Familia pe care o 
văzuse la magazinul de suveniruri era așezată la altă masă. 
Tatăl arătă cu mâna înspre toaletă, iar băiatul îmbrăcat cu 
jacheta cu Chicago Bulls se îndreptă spre aceasta. Doi tineri 


610 


stăteau la o masă de lângă ușă, fumând și discutând foarte 
serioși. 

— la loc aici alături de mine și bea asta! 

Trecuseră deja de casă, iar Connie îl ducea la o masă situată 
la o oarecare distanţă de cea a excursioniștilor. 

— Ce este asta? întrebă Osborn, uitându-se la paharul pe care 
Connie i-l așezase în față. 

— Cafea cu coniac. Hai, fii băiat cuminte și bea asta! 

Osborn se uită la ea, apoi luă paharul și bău. „Ce să fac?” se 
gândi el. „Ei ori se află aici, în clădire, ori afară. Nu m-am dus 
după ei. Ceea ce înseamnă că vor veni ei după mine.” 

— Sunteţi doctorul Osborn? 

Osborn își ridică privirile. În faţa lui se afla băiatul îmbrăcat cu 
jacheta cu Chicago Bulls. 

— Da. 

— Un domn mi-a zis să vă spun că așteaptă afară. 

— Cine așteaptă? întrebă Connie, încruntându-și sprâncenele 
oxigenate. 

— Lângă pista de sănii trase de câini. 

— Clifford, ce cauţi acolo? Credeam că te duci la baie, spuse 
tatăl băiatului, apucându-l de mână. Scuzaţi, i se adresă apoi lui 
Osborn. Ce te-a apucat să-i deranjezi pe oamenii aceia? îi spuse 
apoi băiatului în timp ce se îndepărtau împreună. 

Osborn îl revăzu în faţa ochilor pe tatăl său, întins pe trotuar. 
În ochi i se citea o spaimă cumplită. Era îngrozit. Întinse mâna 
spre fiul său, pentru a-l susţine în clipa morţii. Se ridică brusc. 
Fără să se mai uite la Connie, ocoli masa și porni înspre ușă. 


147. 


Von Holden aștepta în zăpadă, în spatele ţarcurilor goale unde 
țineau câinii de sanie pe timpul zilei. Cutia se afla în rucsac, 
alături de el. Ținea în palme un pistol automat Skorpion de nouă 
milimetri, prevăzut cu amortizor de sunet și ascunzător de 
flacără la gura ţevii. Era ușor și simplu de manevrat și avea un 
încărcător cu treizeci de cartușe. Era sigur că Osborn va fi 
înarmat, așa cum fusese și în noaptea aceea la Tiergarten. Nu 
avea cum să știe cât era de bine antrenat, însă nici nu conta 


611 


prea mult, pentru că de data aceasta nu avea de gând să-i mai 
ofere vreo oportunitate. 

La o distanţă de vreo cincisprezece metri, Vera stătea 
cufundată în întuneric, între Von Holden și ușa școlii de schi. Era 
prinsă cu cătușele de o balustradă de susţinere, care se întindea 
pe cărarea de gheaţă până la ţarcurile câinilor. Ar fi putut să 
plângă, să ţipe, nu ar fi avut nicio importanţă. Acolo, pe 
întuneric, cu restaurantul care închidea pentru noapte, singurul 
care ar fi putut s-o audă era Osborn, atunci când va ieși afară. 
Cincisprezece metri era o distanţă suficientă pentru a fi auzită și 
văzută de către Osborn, însă destul de mare pentru a fi 
observată de o persoană din interiorul clădirii care privea pe 
fereastră. Intenţia lui Von Holden era să-i îndepărteze pe 
amândoi în întuneric, dincolo de ţarcurile câinilor, unde îi putea 
ucide cel mai bine. Acesta fusese motivul pentru care o lăsase 
pe Vera în locul respectiv. Ea își îndeplinea menirea pe care i-o 
planificase încă de la început. Cu excepţia faptului că acum, în 
loc de ostatică, devenise momeală. 

La mai puţin de patruzeci de metri dincolo de ea, se deschise 
ușa de la școala de schi de la capătul Palatului de Gheatţă, 
lumina se revărsă din interiorul clădirii și o siluetă ieși afară. Un 
strat gros de țurţuri grei, de lângă ușă, sclipiră în întuneric. Apoi 
ușa se închise, iar silueta se contură, proiectată pe albul zăpezii. 
După o clipă, începu să înainteze. 

Vera îl privi pe Osborn cum se apropie; mergea pe cărarea 
lăsată de săniile trase de câini și se uita drept în faţă. Ştia că el 
era vulnerabil pe întuneric, pentru că dura până i se acomodau 
ochii la lumina scăzută. Aruncă o privire înapoi și-l văzu pe Von 
Holden cum își pune rucsacul pe umăr și se duce mai în spate, 
după un dâmb, dispărând din imagine. O scosese afară din 
Palatul de Gheaţă printr-un canal de ventilaţie, o legase cu 
cătușele fără să rostească o vorbă, și apoi se îndepărtase. 
Oricare i-ar fi fost planul, Von Holden îl analizase cu foarte mare 
atenţie, iar Osborn se îndrepta cu ochii deschiși drept în 
capcana întinsă de el. 

— Paul! ţipă Vera, iar strigătul ei răsună prin întuneric. El este 
aici și te așteaptă! Întoarce-te înapoi! Cheamă poliţia! 

Osborn se opri și se uită în direcţia ei. 

— Du-te înapoi, Paul! O să te omoare! 


612 


Vera îl văzu pe Osborn cum ezită, apoi se deplasă brusc într-o 
parte și dispăru din fața ei. Se uită imediat spre locul în care se 
dusese Von Holden, însă nu văzu nimic. Atunci își dădu seama 
că începuse să ningă. Un timp nu se auzi absolut nimic și își 
putu vedea aburul respirației în frigul de afară. Deodată simţi pe 
tâmplă o apăsare metalică. 

— Nu mișca! Să nu te clintești! 

Osborn venise lângă ea, lipindu-i de cap pistolul lui McVey, 
scrutând cu privirile întunericul care o înconjura. Își îndreptă 
privirile brusc spre ea. 

— El unde este? șuieră, cu privirea sălbatică și necruțătoare. 

— Paul...? îl întrebă ea surprinsă. 

Oare ce era cu el? 

— Am întrebat unde este? 

„O, Doamne, nu!” își dădu ea seama deodată. Credea că ea 
era una de-a lor! Că făcea parte din Organizaţie. 

— Paul, îi explică ea, Von Holden m-a scos din închisoare în 
custodia lui. Mi-a spus că este de la Poliţia Federală Germană și 
că mă va aduce la tine. 

Osborn își retrase ușurel pistolul. Se mai uită o dată în jur, 
scrutând întunericul. Izbi brusc cu piciorul drept și se auzi un 
pocnet ca de la o împușcătură. Balustrada de lemn care o ţinea 
captivă pe Vera se rupse în două, eliberând-o, iar ea rămase cu 
mâinile prinse încă în cătușe. 

— Mergi! îi spuse el, împingând-o înainte spre ţarcul câinilor, 
ținând-o în față, interpunând-o între el și linia de tragere a lui 
Von Holden. 

— Nu, Paul, te rog...! ` 

Osborn nu o băgă în seamă. Inainte era școala de schi, care 
era închisă, iar dincolo de aceasta se afla împrejmuirea de metal 
în care ţineau câinii de sanie pe perioada zilei. Apoi, chiar 
dincolo de aceasta, o lumină albăstruie licări slab prin ninsoarea 
care cădea ca o halucinație. Osborn o trase înapoi și aruncă o 
privire în spatele lor. Nu se vedea nimic. Privi din nou în faţă. 

— Lumina aceea! Ce este? 

— Este..., rosti Vera ezitând, un canal de ventilaţie. Un tunel. 
Pe acolo am ieșit din Palatul de Gheaţă. 

— Acolo s-a dus? întrebă Osborn și o răsuci până ajunse cu 
faţa la el. Acolo s-a dus? Da sau nu? 


613 


Nu pe ea o vedea când se uita la ea, ci pe cineva de care era 
sigur că îl trădase. Era speriat și disperat, și cu toate acestea 
mergea mai departe. 

— Nu știu, răspunse Vera înspăimântată. 

Dacă Von Holden era acolo, iar ei se duceau înăuntru după el, 
erau o mulţime de cotituri unde i-ar fi putut aștepta pentru a-i 
prinde în ambuscadă. 

Osborn aruncă rapid o privire în jur, apoi o împinse din nou 
înainte către cercul de lumină care iradia de la canalul de 
ventilaţie. Nu se auzea decât murmurul vântului și scârţâitul 
pașilor lor pe zăpadă. În câteva secunde ajunseră la ţarcul 
câinilor și aproape de zona luminoasă. 

— El nu se află în tunel, nu-i așa, Vera? întrebă Osborn privind 
prin întuneric, încercând să vadă prin ninsoare. Ci undeva în 
întuneric, așteptând ca tu să mă duci la lumină, ca o ţintă 
mișcătoare la un concurs de tir. Tu nici măcar nu ai fi în pericol. 
Doar el este un trăgător profesionist, antrenat ca soldat 
Spetsnaz. 

Oare cum putea să nu priceapă ce i se întâmplase și de ce nu 
o credea că îi spunea adevărul? 

— La naiba, Paul, ascultă-mă..., rosti Vera și se pregăti să se 
întoarcă înspre el. 

Se opri brusc. Văzu niște urme în zăpada din fața lor. 

În sclipirea albăstruie a luminii, le zări și Osborn. Erau urme 
de pași, pe care căzuse zăpadă proaspătă de la ninsoare și care 
duceau direct către tunel. Von Holden stătuse în același loc cu 
doar câteva clipe mai devreme. 

Brusc, Osborn o smuci într-o parte, împingând-o cu brutalitate 
în umbră, până la împrejmuirea de metal de la ţarcul câinilor. 
Apoi se uită în urmă, examinând urmele de pași. Vera îl văzu 
cum încerca să se hotărască ce să facă mai departe. Era 
extenuat, ajunsese la capătul puterilor. Von Holden era singura 
lui preocupare și nimic altceva nu mai conta. Făcea greșeli de 
care nu era conștient. Și dacă el continua în același fel, în scurtă 
vreme Von Holden avea să-i omoare pe amândoi. 

— Paul, uită-te la mine! îi strigă ea brusc, cu vocea încărcată 
de emoție. Vită-te la mine! 

El rămase multă vreme nemișcat, iar zăpada cădea în tăcere 
în jurul lui. Apoi încet, ezitând, se întoarse spre ea. În ciuda 
frigului, era ud de transpirație. 


614 


— Ascultă-mă, te rog! îi spuse ea. Nu are importanţă cum ai 
ajuns la aceste concluzii. Adevărul este că nu am absolut nicio 
legătură cu Von Holden sau cu Organizaţia și nici nu am avut 
vreodată. Acesta este momentul în care trebuie să mă crezi, 
trebuie să mă crezi și să ai încredere în mine! Să crezi și să ai 
încredere că ceea ce avem împreună este adevărat și că 
transcende orice altceva, orice... rosti ea cu vocea pierdută. 

Osborn se uită la ea. li atinsese o coardă sensibilă din adâncul 
sufletului, despre a cărui existenţă nu mai știa demult. Dacă 
alegea să refuze, ar fi însemnat un lucru: era simplu și termina 
cu toate acestea. Dacă alegea să accepte, însemna să aibă 
încredere dincolo de ceea ce știa sau știuse vreodată. Să se lase 
deoparte pe sine, pe tatăl său, totul. Să nu mai conteze nimic. 
Să spună, după tot ce se întâmplase: Am încredere în tine și în 
iubirea mea pentru tine; și dacă aceasta mă va duce la moarte, 
atunci voi muri! Trebuia să fie o încredere totală. Totală. 

Vera îl privea, așteptând. În spatele ei, printre fulgii de zăpadă 
care cădeau, se vedeau luminile de la restaurant. Totul 
depindea de el. De ce alegere va face. 

Mișcându-se foarte încet, el își ridică mâna și o atinse pe 
obraz. 

— E în ordine, rosti el în cele din urmă. E în ordine. 


148. 


Von Holden se ridică în coate și înaintă puţin. Unde se 
duseseră? Veniseră chiar până la marginea cercului de lumină, 
și apoi dispăruseră din imagine. Ar fi trebuit să fie foarte simplu. 
Il pusese pe Osborn la încercare când el și cu Vera apăruseră în 
tunelul din Palatul de Gheaţă. Dacă Osborn s-ar fi dus după ei, l- 
ar fi atras în tunelul lateral în care o dusese pe Vera și l-ar fi ucis 
acolo. Numai că Osborn nu căzuse în capcană. De aceea o 
folosise acum pe Vera. Avusese doar rolul de a distrage atenţia, 
nimic mai mult. Ultima dată când o văzuse, ea era la Berlin, 
arestată de poliția germană. Ştia că Osborn îi văzuse urcând 
împreună în trenul din Berna. Nu putea să-și închipuie altceva 
decât că ea și Von Holden lucrau împreună și că-și luaseră 
tălpășiţa în urma dezastrului de la Charlottenburg. Plin de ură și 


615 


simțindu-se trădat, Osborn va găsi o cale de a o elibera și 
indiferent de argumentele ei, o va face să-l ducă la Von Holden, 
folosind-o ori ca ostatic, ori ca monedă de schimb. 

O rafală de vânt stârni un vârtej în zăpada din faţa lui. Vânt. 
Nu-i plăcea acest lucru. La fel cum nu-i plăcea nici zăpada. Işi 
ridică privirile și văzu un grup de nori înaintând dinspre vest. Și 
se făcea tot mai frig. Ar fi trebuit să-i omoare mai devreme, în 
momentul în care porniseră către școala de schi, însă era riscant 
să omoare doi oameni și să scape de cadavrele lor atât de 
aproape de clădirea principală, mai ales când și-ar fi putut 
periclita obiectivul principal. Canalul de ventilaţie se afla la o 
distanţă de aproape optzeci de metri, în întuneric și zăpadă, 
suficient de departe pentru a-i ucide în siguranţă. lar Osborn, 
supărat și descumpănit, va merge după urmele lăsate de el 
direct acolo. Cele două împușcături, imediat una după alta, nici 
măcar nu s-ar auzi. Apoi Von Holden le va duce trupurile în 
spatele țarcului pentru câini, unde stâncile se terminau abrupt, 
și le va azvârli în vidul întunecat al prăpastiei. Mai întâi Osborn, 
apoi... 

— Von Holden! se auzi vocea lui Osborn răsunând din 
întuneric. Vera s-a dus înapoi să anunţe poliţia. Mă gândeam că 
ai vrea să știi acest lucru. 

Von Holden tresări, apoi se dădu înapoi și se strecură în 
spatele unei stânci ieșite în afară. Orice se întâmplase, se 
întorsese brusc împotriva lui. Chiar dacă fusese chemată poliţia, 
ar mai trece o oră sau mai mult până să ajungă acolo. Trebuia 
să lase orice altceva la o parte și să continue ceea ce începuse. 

Chiar în faţa lui, ca o santinelă fantomatică, Jungfrau se înălța 
mai mult de șase sute de metri. La aproape o sută de metri în 
dreapta lui și poate vreo doisprezece metri în jos, o cărare din 
piatră ocolea versantul pe care era construit Jungfraujoch. La 
trei sferturi de drum pe această cărare, ascuns de o formaţiune 
de stânci, se mai afla un canal de ventilaţie, deschis în 1944, 
când se construise sistemul impenetrabil de tuneluri și 
ascensoare de sub stația meteo, în interiorul ghețarului. Dacă 
reușea să ajungă acolo înainte de a veni poliţia, ar fi putut să se 
ascundă. Pentru o săptămână sau două. Chiar mai mult dacă 
era nevoie. 


616 


149. 


Osborn merse ghemuindu-se câţiva metri pe partea laterală a 
țarcului pentru câini și ascultă cu atenţie. Nu auzi însă nimic 
altceva decât vâjâitul slab al vântului, care creștea treptat în 
intensitate. Înainte de a pleca cu McVey spre Berlin, se încălţase 
cu o pereche de ghete Reebok negre. In afară de asta, era încă 
îmbrăcat cu cămașa și sacoul elegant pe care le purtase de 
când ajunsese acolo. Era cam puţin la o altitudine de trei mii trei 
sute de metri, pe întuneric și zăpadă, cu vântul înteţindu-se 
mereu. 

Furia și neîncrederea lui Osborn faţă de Vera dispăruseră într- 
o clipă, în mod incredibil, datorită lucrurilor pe care i le spusese 
ea și a ceea ce văzuse în ochii ei în timp ce-i vorbise. Fuseseră 
ca o provocare pentru el, să decidă cine era în realitate și ce 
credea cu adevărat. In momentul acela îndoiala dispăruse și își 
aminti cum o trăsese înapoi, îndepărtând-o de ţarcul câinilor, și 
apoi în jos prin zăpadă, în partea cealaltă a cuștilor, strângând-o 
cu putere la piept, plângând amândoi, împărtășindu-și realitatea 
a ceea ce se întâmplase și a ceea ce ar fi putut el să lase să se 
întâmple. Apoi o trimisese înapoi. 

Preţ de o clipă, ea rămăsese buimăcită. Ar fi trebuit să se 
întoarcă împreună. Von Holden nu ar fi îndrăznit să vină acolo 
după ei, cu toate luminile și cu toți oamenii din jur. 

— Și dacă vine? o întrebase Osborn. 

Și avea dreptate. Von Holden era în stare de orice. 

— Ai să vezi acolo o femeie blondă, o americană, îi spusese 
el; va aștepta trenul care coboară înapoi. Se numește Connie. 
Este o femeie de treabă. la trenul împreună cu ea până la Kleine 
Scheidegg și cheamă poliţia elveţiană de acolo. Spune-le să ia 
legătura cu detectivul Remmer de la Poliţia Federală Germană 
din Bad Godesberg. 

Și-o aminti cum îl privise lung și stăruitor. Nu rămânea acolo 
numai ca să o protejeze. Acesta era motivul pentru care venise 
după Von Holden de la bun început, pentru care acţionase în 
acel mod față de Albert Merriman la Paris, pentru care se 
dusese cu McVey la Berlin. Făcea asta pentru el și pentru tatăl 
său și nu era cale de întoarcere până când nu se termina totul. 
In clipa aceea ea îl sărutase pe buze și se pregătise să plece. 


617 


Însă el o întorsese din drum, iar în privire i se citea agitația 
interioară. Deja își schimbase atitudinea, pregătindu-se pentru 
ce urma. O întrebase foarte hotărât dacă știa ce se afla în 
geanta pe care Von Holden o cărase de la Berlin. 

— El a spus că sunt documente care îi incriminau pe 
conspiratorii neonaziști. Dar sunt sigură că nu e adevărat. 

Osborn o urmări cum se ducea înapoi, prin întuneric, către 
siguranţa dată de clădirea principală. Trecură câteva secunde, 
apoi se văzu o dâră de lumină când deschise ușa și intră, apoi se 
făcu întuneric la loc când închise ușa după ea. Imediat gândurile 
lui reveniră la ce ducea de fapt Von Holden în rucsac. Erau 
documente, fără îndoială, însă era puţin probabil să fi fost o listă 
a neonaziștilor celor mai influenţi, în schimb puteau să fie 
documente referitoare la crio-chirurgie. Rapoarte, prezentări 
despre cum se realiza aceasta. Proceduri pentru congelare și 
dezghețare, programe pe calculator, schițe de proiectare a 
instrumentelor, poate chiar și bisturiul tatălui său. Acestea erau 
probabil cu totul deosebite, motiv pentru care le păzea cu atâta 
atenţie. Indiferent de scopul malefic pentru care fuseseră 
concepute, pentru lumea medicală procedura era fantastică și 
orice urma să se mai întâmple, era absolut necesar ca acele 
însemnări să fie protejate. 

Deodată Osborn își dădu seama că se lăsase furat de gânduri; 
Von Holden putea ușor să-i apară în spate. Aruncă rapid o 
privire în jur, însă nu văzu nimic. Apoi, verificând sistemul de 
tragere al pistolului, asigurându-se că nu se blocase din cauza 
frigului, își strecură arma în bata pantalonilor și aruncă o privire 
în spate, către clădirea principală. Vera trebuie să fi ajuns deja 
înăuntru, căutând-o pe Connie. Incepu să urce, se strecură de-a 
lungul ţarcului de câini, până când văzu lumina din tunel. Era 
convins că urmele de pași fuseseră o șmecherie menită să-l 
atragă la lumină. Von Holden mersese spre tunel, însă nu ar fi 
intrat în el, l-ar fi îngrădit prea mult și ar fi putut să fie prins, mai 
ales dacă ar fi venit cineva din partea opusă. La dreapta lui 
Osborn, Jungfrau se ridica aproape vertical. La stânga, pământul 
se afunda și apoi părea să se mai îndrepte. Suflând în mâini să 
și le încălzească, se deplasă în direcția aceea. Presupunând că 
avea dreptate, era singura direcţie în care era logic să se fi 
îndreptat Von Holden. 


618 


Übermorgen şi cutia în care era depozitat în rucsac rămăsese 
grija fundamentală a lui Von Holden. Așa cum și trebuia să fie 
pentru ultimul supraviețuitor din ierarhia Organizaţiei. Sectorul 
5, „Entscheidend Verfahren,” Procedura Finală, fusese 
concepută special pentru acest tip de urgență. Faptul că 
devenise mai greu decât fusese anticipat era motivul pentru 
care el fusese ales de la bun început și pentru care 
supraviețuise. Se gândi optimist că probabil ce fusese mai greu 
trecuse deja. Era foarte probabil ca ascensoarele de mai jos să 
nu fi fost distruse în incendiu, deoarece canalele de ventilație de 
deasupra lor acționaseră ca niște hornuri care permiseseră 
eliminarea căldurii, salvând astfel sistemele mecanice de 
dedesubt. Gândul că încă putea să ajungă la ascensoare și 
sentimentul că își făcea datoria de soldat, îi ridică moralul pe 
măsură ce înainta pe cărarea acoperită cu pietre de pe 
versantul muntelui. Zăpada care cădea, vântul și frigul care se 
întețeau îl împiedicau pe Osborn la fel de mult ca și pe el. Poate 
chiar mai mult, deoarece Osborn nu avea antrenamentul lui în 
supraviețuirea pe munte. Avantajul îi mărea șansele de scăpare. 
Șansa de a ajunge la canalul de ventilaţie și apoi în interiorul 
acestuia, cu toate urmele acoperite de zăpadă. 

Ramaăseseră doar el și Osborn și timpul. 


150. 


Cărarea cotea brusc la stânga, îndepărtându-se, iar Osborn 
merse mai departe pe firul ei. Căuta urmele lui Von Holden în 
zăpadă, și nu văzuse nimic deocamdată, iar zăpada nu cădea 
suficient de repede ca să le fi acoperit. Confuz și temându-se că 
poate o luase în direcția greșită, ajunse în vârful unui dâmb și se 
opri. Privi în urmă, dar nu zări decât un vârtej de zăpadă și 
întuneric. Se lăsă pe un genunchi și privi dincolo de margine. 
Sub el, o cărare îngustă șerpuia la vale de-a lungul versantului, 
dar nu se vedea nicio posibilitate să ajungă acolo. Oricum, nu 
avea cum să știe dacă era cărarea pe care o folosise Von 
Holden. Putea fi una dintre multe altele. 

Osborn se ridică și era pe punctul de a se întoarce, când le 
zări: erau urme proaspete, foarte aproape de peretele muntelui. 


619 


Cineva trecuse pe acolo de curând. Coborâse pe acolo, mergând 
pe partea din interior a cărării, care tăia versantul golaș al 
muntelui. Oricine ar fi fost, trebuie să fi găsit drumul până acolo 
undeva la câteva sute de metri sau mult mai sus pe cărare. Dar 
dacă ar fi încercat să afle de unde pornea cărarea, acest lucru i- 
ar fi putut lua ore întregi și, până atunci, urmele s-ar fi acoperit. 
Osborn se duse lângă margine și se gândi că ar putea să-și dea 
drumul peste aceasta și să alunece până acolo. Nu era departe. 
Cel mult șase metri. Totuși, era periculos. Totul arăta ca în 
tundră: numai pietre, gheaţă și zăpadă. Nu se vedea niciun 
copac, nici rădăcini sau ramuri, nimic de care să te poţi agăța. 
Fără posibilitatea de a ști ce se afla în partea cealaltă, dacă se 
deplasa prea repede și nu se putea opri, putea să ajungă dincolo 
de margine, în vreo prăpastie, și să se prăbușească exact ca un 
bolovan de la o înălţime de sute sau chiar mii de metri. 

Osborn era oricum dispus să își încerce norocul, când observă 
o ieșitură ascuţită de piatră care ajungea chiar pe cărarea de 
dedesubt. Aceasta era acoperită cu o structură masivă formată 
din ţurţuri de gheaţă, care apăruseră din cauza ciclului constant 
de topire și înghețare. Păreau destul de stabili ca să se poată 
ține de ei. Se aventură pe stâncă, se lăsă în jos, ajungând la 
margine, apoi se lăsă să alunece dincolo de aceasta. Cărarea 
era în locul respectiv la mai puţin de cinci metri sub el. Dacă 
ţurțurii îl ţineau, ajungea jos într-o clipită. Întinse mâna și se 
prinse de un ţurţure cu un diametru de opt, zece centimetri și îi 
încercă rezistenţa. li ţinea fără probleme greutatea corpului, așa 
că se răsuci și începu să coboare. Căută un loc să-și sprijine 
piciorul, își fixă vârful ghetei pe acesta şi își trase mâna de sus, 
să apuce un ţurţur situat ceva mai jos. Insă mâna nu i se clinti. 
Căldura pielii o lipise de gheaţă. Era blocat, cu mâna dreaptă 
deasupra capului și cu piciorul stâng mult mai jos, întins până la 
porțiunea de care se sprijinea. Singura șansă era să-și smulgă 
mâna pentru a și-o elibera. Asta însemna să smulgă pielea de pe 
ea. Însă nu avea altă alternativă. Dacă mai stătea mult timp 
atârnat așa, ar fi murit îngheţat chiar în locul în care se afla. 

Trăgând adânc aer în piept, Osborn numără până la trei și 
trase. Simţi o durere sfâșietoare, iar mâna i se eliberă. Insă 
mișcarea îl făcu să piardă contactul cu piciorul și se prăbuși pe 
spate, alunecând la vale. La scurt timp după aceea ajunse direct 
pe gheaţă și începu să prindă viteză. Disperat, își folosi mâinile, 


620 


picioarele, coatele, orice putea, pentru a reduce viteza cu care 
aluneca la vale, însă nu reuși. Se deplasa din ce în ce mai 
repede. Deodată văzu întunericul căscându-se sub el și își dădu 
seama că se îndrepta dincolo de marginea prăpastiei. Intr-o 
ultimă încercare disperată, se agăță cu mâna stângă de singura 
piatră pe care o zări. Mâna îi alunecă, însă se prinse de aceasta 
cu îndoitura braţului și se opri, cu picioarele la câţiva centimetri 
de buza prăpastiei. Din cauza încordării, simţi cum începe să 
tremure din tot corpul. Cum stătea întins pe spate, săpă cu 
călcâiul o treaptă în zăpadă. Apoi încă una. Vântul se înteți 
brusc, iar zăpada viscoli puternic. Osborn își închise ochii și se 
rugă să nu fi ajuns până acolo, după atâţia ani, numai ca să 
moară înghețat pe un munte sălbatic și uitat de Dumnezeu. Ar fi 
însemnat că viaţa lui fusese inutilă. lar el refuza ideea ca viața 
lui să nu aibă niciun sens! 

Lângă el era o crăpătură mare în versantul pietros al peretelui 
de stâncă. Se lăsă ușurel pe o parte, își trecu un picior peste 
celălalt și scobi cu vârful ghetei în zăpadă, făcând o treaptă. 
Apoi, răsturnându-se cu faţa în jos, se prinse cu ambele mâini 
de crăpătură și se trase în sus. Se mai trase puţin și își introduse 
un genunchi în crăpătură, apoi talpa piciorului. In cele din urmă, 
reuși să se ridice în picioare. 

Von Holden se afla deasupra lui, cam cu treizeci de metri mai 
sus pe versantul muntelui, cu spatele la prăpastie. Se afla pe 
cărare în momentul în care Osborn alunecase dincolo de el. 
Dacă ar fi fost cu un metru și jumătate mai aproape, Osborn l-ar 
fi tras cu el dincolo de margine. 

Se uită în jos și îl văzu pe american agăţat de stânca situată 
deasupra unui gol de șase sute de metri. Dacă acesta începea 
să urce înapoi, trebuia să meargă pe o porţiune de gheaţă și 
piatră extrem de abruptă, mult mai periculoasă din cauza 
vântului și a ninsorii. Von Holden se afla atunci la o distanță de 
aproape trei sute de metri de gura canalului de ventilație, pe un 
drum abrupt și întortocheat. Era un drum periculos, dar chiar și 
pe zăpadă putea fi făcut în cel mult zece sau cincisprezece 
minute. lar Osborn nu avea cum să urce în zece minute din locul 
în care se afla și până unde stătea Von Holden - asta dacă s-ar 
mai fi putut mișca de acolo -, cu atât mai puţin să mai și 
coboare spre locul în care se ducea el. Odată intrat în canalul de 
ventilaţie, Von Holden va dispărea. Da, va veni poliţia, însă, în 


621 


afară de cazul în care ar sta acolo o săptămână sau mai mult 
așteptând ca el să reapară, ceea ce era foarte puţin probabil, ar 
ajunge la concluzia că Vera îi chemase acolo special pentru a 
acoperi fuga lui Von Holden prin altă parte. Ori asta, ori vor 
crede că se prăbușise într-o crevasă sau că dispăruse în vreuna 
dintre sutele de găuri fără fund din ghețarul Aletsch. In ambele 
situaţii aceștia vor pleca luând-o pe Vera cu ei, considerând-o 
complice la uciderea polițiștilor din Frankfurt. 

Cât despre Osborn, chiar dacă ar reuși să supraviețuiască în 
vreun fel acestei nopţi în locul în care se afla, povestea lui nu ar 
fi mai bună decât a ei. Urmărise un om pe munte. Și pe urmă? 
Unde era acesta? Cum ar putea Osborn să răspundă la asta? 
Bineînțeles că ar fi mai bine dacă doctorul murea. Pentru 
aceasta, Von Holden s-ar putea aventura până la margine, să 
încerce să-l împuște pe întuneric. Insă asta nu ar fi bine pe 
ansamblu. Deplasarea era destul de anevoioasă și așa, iar dacă 
aluneca sau dacă trăgea cu pistolul și își rata ţinta, niciuna 
dintre aceste variante nu merita efortul. lar dacă îl nimerea pe 
Osborn - să-l rănească sau să-l omoare, chiar dacă se prăbușea 
-, ei ar ști atunci că Von Holden fusese acolo, confirmând astfel 
povestea Verei. Și s-ar declanșa o nouă urmărire. Nu. Era mai 
bine să-l lase acolo unde era și să spere ori că va cădea, ori că 
va muri de frig. Acesta era modul corect de a gândi. Acesta era 
motivul pentru care Scholl îl făcuse Leiter der Sicherheit. 


151. 


Osborn stătea cu faţa și cu umerii lipiţi de stâncă. Vârfurile de 
la ghetele Reebok i se sprijineau pe o porţiune de piatră de vreo 
câţiva centimetri. Sub el era întunericul rece și gol. Nu avea nici 
cea mai mică idee cât de mult ar fi căzut dacă aluneca de acolo, 
atât doar că o piatră mai mare se desprinsese de mai sus și 
căzuse pe lângă el. Ascultase atent, dar nu o auzise când 
ajunsese jos. Işi ridică privirile, încercând să vadă cărarea, însă 
un dâmb de gheaţă îi bloca vederea. Crăpătura pe care stătea 
mergea orizontal pe peretele de stâncă de care era agăţat. 
Putea s-o ia ori la stânga, ori la dreapta, însă nu și în sus, iar 
după ce merse câţiva metri în ambele direcţii, observă că spre 


622 


dreapta pragul din piatră pe care stătea era mai accesibil. Se 
lărgea și erau și bucăţi de piatră ieșite din stâncă deasupra 
capului, de care se putea ţine cu mâinile. În ciuda frigului, își 
simţea mâna dreaptă, acolo unde pielea îi fusese sfâșiată când 
se desprinsese de țurțure, de parcă cineva i-ar fi pus pe ea un 
fier încins. Asta îi provoca dureri îngrozitoare când strângea 
piatra cu degetele pentru susţinere. Insă era bine, într-un fel, 
deoarece îi menținea atenţia mărită. II făcea să se concentreze 
numai asupra durerii și cum să se prindă de pietrele ieșite în 
afară, astfel încât să nu le scape din mână. „Mâna dreaptă. 
Apucă. Piciorul drept, deplasare, caută un punct de sprijin, 
încearcă-l. Schimbă greutatea corpului. Echilibrare. Mâna 
stângă, piciorul stâng la fel.” 

Ajunse la capătul versantului din piatră, care se curba în 
interior, către un fel de ravenă abruptă. Un jgheab, cum i se 
spunea la schi. Un culoar. Însă cu zăpada și cu vântul de acolo 
era imposibil să își dea seama dacă porţiunea cu crăpătura 
continua sau se oprea imediat. Dacă se oprea acolo, aproape de 
margine, se îndoia că mai avea putere să facă înapoi tot drumul. 
Osborn se opri, duse o mână la gură și suflă în ea. Apoi făcu 
același lucru cu cealaltă. Ceasul îi ajunsese cumva în interiorul 
mânecii și ar fi fost imposibil să-l scoată fără să-și pună la 
încercare echilibrul precar, așa că nu avea nicio idee cât de mult 
stătuse acolo. Știa însă că mai erau multe ore până să se facă 
ziuă și, dacă s-ar fi oprit din mers, ar fi murit de hipotermie în 
câteva minute. Deodată apăru o breșă în nori și pentru o 
fracțiune de secundă se văzu luna. Imediat la dreapta lui și cu 
trei, patru metri mai jos era un prag lat de piatră care ducea 
înapoi spre munte. Părea acoperit de gheaţă și alunecos, însă 
era suficient de lat să poată merge pe ea. Apoi Osborn mai văzu 
ceva. O cărare îngustă șerpuia în jos către ghețar. Și pe ea zări 
un om cu un rucsac în spate. Luna dispăru brusc, la fel de 
repede cum apăruse, iar vântul se înteţi. Zăpada care viscolea îi 
înțepa faţa de parcă erau cioburi de sticlă sfărâmată, suflate cu 
presiune foarte mare, și fu nevoit să se întoarcă cu fața spre 
munte. „Pragul de piatră este acolo”, se gândi el. „E destul de 
lat să te ţină. Indiferent ce forță superioară te-a adus atât de 
departe, ţi s-a mai acordat o șansă. Ai încredere în ea!” 
Apropiindu-se încet de margine, Osborn întinse un picior. Nu era 


623 


nimic decât aerul. „Ai încredere, Paul! Ai încredere în ce ai 
văzut!” Și zicându-și acestea, Osborn păși în gol. 


152. 


Fără vreun motiv anume, Von Holden se gândea la Scholl și la 
cauza pentru care acesta avusese acea teribilă, chiar ucigătoare 
spaimă, de a-l vedea cineva dezbrăcat. Existaseră zvonuri ba că 
Scholl nu avea penis, că îi fusese tăiat într-un fel de accident din 
tinerețe, ba că era hermafrodit și că avea uter și sâni de femeie, 
dar și penis, și de aceea se considera o monstruozitate... 
Convingerea lui Von Holden era însă că Scholl refuza să fie văzut 
dezbrăcat din cauză că avea o repulsie față de orice manifestare 
a căldurii umane, iar aceasta includea și corpul omenesc. Mintea 
și puterea minţii erau tot ce conta, de aceea necesităţile fizice și 
emoționale îl dezgustau, deși făceau parte din el la fel de mult 
ca din oricine altcineva. Brusc, Von Holden se desprinse din 
reverie și constată că poate vedea cărarea din faţă și ghețarul 
care se întindea pe kilometri întregi la stânga lui. Își ridică 
privirile și văzu luna plutind printre nori. Apoi zări o umbră care 
se deplasa pe stânca de deasupra lui. Osborn se căţăra pe 
versantul stâncii! Chiar sub el se afla o porțiune lată din piatră. 
Dacă o vedea și dacă reușea să ajungă la ea, nu i-ar fi luat mai 
mult de câteva minute să găsească urmele lăsate de pașii lui 
Von Holden în zăpada proaspătă. 

Apoi norii acoperiră luna și se făcu din nou întuneric. Uitându- 
se în sus, i se păru că îl vede pe Osborn dându-și drumul și 
căzând pe pragul de piatră. Mai avea încă vreo cincizeci de 
metri până la intrarea în canalul de ventilaţie, iar Osborn, la cât 
de aproape era, putea să vină cu ușurință pe urmele lui. 
„Destul!” se gândi Von Holden. „Omoară-l acum și îi poţi duce 
trupul în canalul de ventilaţie. Nu îl va găsi nimeni, niciodată!” 

(J 

Căzătura pe pragul de piatră îl lăsă pe Osborn fără suflare și îi 
trebui destul de mult până să-și revină. Apoi se ridică într-un 
genunchi și se uită în jos spre locul în care îl văzuse ultima oară 
pe Von Holden. Abia putea vedea cărarea de-a lungul 
versantului de piatră, însă cert era că Von Holden dispăruse. Se 


624 


ridică în picioare și se sperie deodată că pierduse pistolul lui 
McVey. Dar nu, acesta era tot acolo, în bata pantalonului. Il 
scoase, îi deschise butoiașul și îl roti până când cocoșul și cuiul 
percutor se aflară exact în dreptul unui cartuș. Apoi, cu o mână 
ținându-se de zidul de piatră și cu arma în cealaltă, porni înainte 
de-a lungul pragului de piatră. 
(J 

Von Holden lăsă rucsacul să-i alunece de pe umeri și se așeză 
într-o poziţie din care putea să vadă bine cărarea pe care venise 
la vale. Apoi scoase pistolul automat de nouă milimetri, se lăsă 
ușor pe spate și așteptă. 

e 

Când Osborn ajunse la cărarea principală, pragul de piatră se 
îngustă brusc. Chiar în acel moment, luna mai ieși o dată de 
după nori. Era ca și cum cineva ar fi pus brusc un reflector pe el. 
Instinctiv, se aruncă la pământ, exact în momentul în care rafala 
unei arme automate lovi peretele de piatră în dreptul căruia 
stătuse. Osborn simţi asupra lui o ploaie de bucăţi de piatră și 
de gheaţă. Apoi luna dispăru, iar întunericul și liniștea se 
instalară imediat, odată cu vântul. Nu avea nici cea mai mică 
idee de unde veniseră împușcăturile. Și nici nu auzise arma. 
Asta însemna că arma lui Von Holden avea atât amortizor, cât și 
ascunzător de flacără. Dacă Von Holden era deasupra lui sau 
urca acum pentru a ajunge în această poziţie, Osborn era 
complet descoperit. Inaintă ușor pe burtă, ajunse la margine și 
se uită în jos. La un metru și jumătate sub el era o stâncă ieșită 
în afară. Nu era mare lucru, însă era o protecţie mai bună decât 
ce avea el în acel moment. Folosind întunericul ca acoperire, se 
ridică brusc, fugi și se aruncă. In acel moment simţi ceva tare 
lovindu-l în umăr. Îl aruncă într-o parte și în alta și în spate. În 
același timp auzi un bubuit înspăimântător. Apoi simţi zăpada 
izbindu-l în spate cu putere și pentru o fracțiune de secundă 
totul i se întunecă în faţa ochilor. Când deschise ochii, nu putu 
să vadă decât vârful muntelui. Simţi miros de praf de pușcă și își 
dădu seama că probabil i se descărcase pistolul. Işi ridică un 
braţ și se pregăti să se ridice ușor, însă în aceeași clipă o umbră 
păși în raza lui vizuală. Era Von Holden. Avea rucsacul în spate și 
ținea în mână un pistol cu un aspect ciudat. 


625 


— În Spetsnaz am fost învăţaţi să-i zâmbim celui care ne 
execută, i se adresă calm Von Holden. Asta te va face 
nemuritor. 

Deodată Osborn își dădu seama că va muri. Și tot ceea ce îl 
făcuse să ajungă atât de departe se va sfârși acum, într-un 
interval de câteva secunde. Lucrul trist, tragic, era că nu putea 
face absolut nimic în această privinţă. Și totuși era încă în viaţă 
și exista șansa ca Von Holden să-i ofere ceva înainte de a-l 
împușca. 

— De ce a fost omorât tatăl meu? îl întrebă. Pentru bisturiul 
pe care l-a inventat? Pentru operaţia care i s-a făcut lui Elton 
Lybarger? Spune-mi! Te rog! 

Von Holden zâmbi cu aroganță. 

— Fur Ubermorgen, spuse el triumfător. Pentru ziua de după 
mâine! 

Von Holden își ridică brusc privirile în momentul în care un 
vuiet asurzitor răsună deasupra lor în întuneric. Era ca un vânt 
gigantic care gemea și ţipa de parcă pământul era literalmente 
sfâșiat. Vuietul deveni asurzitor și începu să plouă cu pietre și cu 
bucăţi de rocă. Apoi zidul din faţă al avalanșei lovi cu putere și 
atât el, cât și Osborn fură trântiți pe spate, zvâriliţi ca niște 
marionete peste marginea potecii. Plonjară cu capul în jos, pe 
un culoar îngust și abrupt. La un moment dat, pe când se 
răsucea în aer, Osborn îl zări pe Von Holden. Acesta avea pe 
chip o expresie descurajată și neîncrezătoare, încremenit de o 
groază inexprimabilă. Apoi dispăru, măturat de un val asurzitor 
de gheață, zăpadă și grohotiș. 


153. 


Von Holden se ridică primul. Fusese azvârlit până pe un platou 
aproape drept de stâncă și bucăţi de piatră. Se ridică 
împleticindu-se și se uită în jurul său. Deasupra se vedea urma 
avalanșei și jgheabul îngust pe care căzuse. Bucăţi de gheaţă și 
de zăpadă se rostogoleau în continuare la vale ca niște râulețe. 
Se întoarse și văzu ghețarul acolo unde era firesc să fie. Insă 
nimic altceva nu-i mai părea cunoscut. Nu avea nici cea mai 
vagă idee unde ajunsese de pe poteca pe care se aflase. și 


626 


ridică privirile, sperând să vadă luna apărând din nou de după 
nori, zări în schimb doar cerul. Nu mai era cenușiu și încărcat de 
nori, ci limpede ca un cristal. Însă luna nu se vedea, nici stelele. 
În locul ei, prelungindu-se până departe în ceruri, se vedeau 
culorile roșii și verzi ale aurorei. Cortinele masive, copleșitoare, 
în culori pastelate, ale coșmarului său. 

Țipă, apoi se întoarse și o luă la fugă. Căuta disperat cărarea 
care ducea la intrarea în canalul de ventilaţie. Insă nimic nu era 
așa cum ar fi trebuit. Nu mai fusese niciodată în acest loc. 
îngrozit, continuă să fugă, însă nu dădu decât peste un zid de 
piatră și își dădu seama că intrase într-un fund de sac, cu vârfuri 
de piatră care se înălțau sute de metri către cerul roșu-verzui. 

Se întoarse înapoi fără suflu, cu inima bătându-i nebunește în 
piept. Roșul și verdele deveniră mai strălucitoare și cortinele 
gigantice începură să coboare spre el. În același timp începură 
să se onduleze încet în sus și în jos, la fel ca imensele pistoane 
monolitice din coșmarurile lui. Cortinele ajunseră mai aproape, 
ondulându-se obscen, scăldându-l în culorile lor strălucitoare. 
Ameninţând să-l înfășoare ca într-un giulgiu. 

— Nu! strigă el, ca și cum ar fi vrut să desfacă vraja și să le 
facă să dispară. 

Vocea îi răsună transmiţându-și ecoul printre îngrămădirile de 
stânci și, mai departe, de-a lungul ghețarului. Insă vraja nu se 
rupse și luminile se apropiară și mai mult, pulsând încontinuu, 
ca și cum ar fi fost un organism viu ce stăpânea cerurile. 
Deodată deveniră translucide, ca tentaculele hidoase ale 
meduzelor și coborâră brusc și mai mult, parcă pentru a-l 
sugruma. Îngrozit și fără grai, se întoarse și fugi pe drumul pe 
care venise. 

Ajunse din nou în fundul de sac, față în faţă cu zidurile de 
piatră. Întorcându-se, observă cu groază că tentaculele veneau 
înspre el. Translucide, strălucitoare, ondulându-se mereu. 
Coborând. Oare veniseră să-l prevină de iminenţa morţii sale? 
Sau, de data aceasta, era chiar moartea însăși? Se strânse 
înapoi. Ce voiau de la el? El nu era decât un soldat care asculta 
ordinele primite. Un soldat care își făcea datoria. Atunci simţi 
cum senzaţia respectivă prinde puteri în el, iar spaima îl părăsi. 
Era un soldat Spetsnaz! Era Leiter der Sicherheit! Nu va permite 
morţii să îl ia fără să-și fi îndeplinit misiunea. 


627 


— Nein! ţipă cu putere. /ch bin der Leiter der Sicberheit! Eu 
sunt șeful securităţii! Își smulse bagajul de pe umeri, îi desfăcu 
legăturile și scoase cutia din interior. Înconjurând-o cu braţele, 
făcu un pas înainte. Das ist meine Pflicht! Aceasta este datoria 
mea! spuse, oferind cutia cu ambele braţe în sus. Das ist meine 
Seele! Acesta este sufletul meu! 

Deodată, aurora dispăru, iar Von Holden rămase tremurând în 
lumina lunii, ţinând cutia încă în braţe. Trecu o clipă până reuși 
să-și audă propria respiraţie. Încă o clipă și își simţi pulsul 
revenindu-i la normal. În cele din urmă, porni înainte către 
ieșirea din fundul de sac. Apoi fu afară, la marginea muntelui 
care dădea înspre ghețar. Zări sub el poteca bine conturată care 
ducea la canalul de ventilaţie. O porni imediat pe aceasta, 
strângând în continuare cutia în brațe. 

De acum furtuna trecuse, iar luna și stelele străluceau pe cer. 
Claritatea dată de lumina lunii și unghiul în care cădea aceasta 
confereau peisajului înzăpezit o atemporalitate profundă, care 
contopea trecutul și viitorul, iar Von Holden avu senzaţia că 
ceruse și i se acordase permisiunea să treacă printr-o lume care 
exista numai pe un plan foarte îndepărtat. 

— Das ist meine Pflicht! spuse din nou, uitându-se în sus, 
către stele. Datoria mai presus de orice! Mai presus de Pământ. 
Mai presus de Dumnezeu. Dincolo de timp. 

În câteva minute ajunse la crăpătura din piatră care masca 
deschiderea către canalul de ventilaţie. Stânca depășea 
marginea versantului și trebui să pășească în afară și s-o 
înconjoare ca să poată intra. În clipa aceea, îl zări pe Osborn 
întins pe un platou acoperit de zăpadă, la vreo treizeci de metri 
mai jos de locul în care se afla el, cu piciorul stâng răsucit sub el 
într-o poziţie ciudată. Von Holden își dădu seama că era rupt. 
Însă acesta nu murise. Avea ochii deschiși și se uita la el. 

„Nu mai risca încă o dată cu el!” se gândi. „Impușcă-l acum!” 

O mână de zăpadă căzu de lângă gheata lui Von Holden în 
momentul în care acesta se apropie de margine și privi în jos. 
Mișcarea îl pusese în umbră, lumina puternică a lunii căzând pe 
Jungfrau, care se afla deasupra lui. Însă chiar și pe întuneric, 
Osborn îl putu vedea cum mută cutia în mâna stângă. Apoi mai 
văzu o mișcare și lui Von Holden îi apăru pistolul în mâna 
dreaptă. Osborn nu mai avea arma lui McVey, o pierduse în 
avalanșa care îi salvase viața. | se dăduse o șansă. Nu avea să 


628 


mai obţină încă una, decât dacă va face și el ceva. Cu faţa 
schimonosită de durere când piciorul fracturat i se răsuci sub el, 
Osborn se târi pe coate, împingându-se cu ajutorul celuilalt 
picior. O durere insuportabilă îl fulgeră prin tot corpul în vreme 
ce se deplasa încet înapoi, târându-se ca un animal rănit peste 
gheață și pietre, încercând din răsputeri să se retragă de pe 
platou și să iasă din linia de tragere. Deodată își simţi capul 
atârnându-i pe spate și își dădu seama că ajunsese la margine. 
De dedesubt venea un aer rece. Se uită peste umăr și nu văzu 
decât o imensă gaură neagră în ghețarul de sub el. Işi întoarse 
încet privirea înapoi. Îl putea simţi pe Von Holden cum zâmbește 
în vreme ce degetul i se încorda pe trăgaci. 

Apoi ochii lui Van Holden străluciră în lumina lunii. Pistolul îi 
zvâcni în mână, iar el se zgâlţăi într-o parte și alta, împușcăturile 
împrăștiindu-se în spaţiu. Von Holden continuă să tragă, iar 
corpul îi tresăltă la fiecare șoc al pistolului, până când acesta se 
goli. Apoi mâna i se lăsă moale și îi căzu pe lângă corp, scăpând 
pistolul. Rămase nemișcat preţ de o clipă, cu ochii larg deschiși, 
strângând cutia în continuare cu braţul stâng. Pe urmă, extrem 
de încet, își pierdu echilibrul și căzu în faţă, iar corpul i se 
prăvăli în jos, trecând prin dreptul lui Osborn, într-o cădere 
liberă prin aerul clar al nopţii, spre întunericul care se căsca 
dedesubt. 


154. 


Osborn își aminti că auzise niște câini, apoi văzuse niște 
chipuri de oameni. Un medic de la fața locului și paramedicii 
elvețieni. Salvamontiștii care îl cărau pe o targă în sus, prin 
zăpadă, prin întuneric. Vera. În gară. Faţa ei albă ca varul și 
încordată de spaimă. Poliţişti în uniformă în trenul care mergea 
la vale. Vorbeau între ei, însă nu-și amintea să-i fi auzit. Connie. 
Stând alături de el, zâmbindu-i încurajator. Apoi din nou Vera, 
ținându-l de mână. Apoi medicamentele, durerea sau epuizarea 
probabil că-l copleșiseră, deoarece își pierduse cunoștința. 

Mai târziu crezu că era ceva în legătură cu un spital din 
Grindelwald. Și un fel de discuţie în contradictoriu legată de cine 
era el. Putea să jure că Remmer intrase în cameră și, după el, 


629 


McVey, în costumul lui șifonat. McVey își trăsese un scaun lângă 
pat și se așezase, uitându-se la el. A 

Apoi îl văzu din nou pe Von Holden pe munte. Il văzu cum se 
clătina pe margine. ÎI văzu căzând. Pentru o fracțiune de 
secundă avu impresia că mai era cineva care stătea pe margine, 
chiar în spatele lui. Își aduse aminte cum încerca să se 
gândească cine putea fi și își dădu seama că era Vera. Tinea în 
mână un ţurțure imens, acoperit cu sânge. Însă după aceea 
viziunea se schimbă în alta infinit mai precisă. Von Holden era 
viu și cădea spre el, strângând încă în brațe cutia. Cădea, dar nu 
cu viteza normală, ci într-un fel de mișcare deformată cu 
încetinitorul și pe o traiectorie curbă, ce îl catapulta la mii de 
metri mai jos dincolo de margine, către întunericul fără fund. 
Apoi dispăru și nu mai rămase decât ce se rostise mai devreme, 
exact înainte de a se declanșa avalanșa. 

— De ce a fost omorât tatăl meu? întrebase Osborn. 

— Fur Ubermorgen, răspunsese Von Holden. Pentru ziua de 
după mâine! 


155. 


Berlin, luni, 17 octombrie 


Vera stătea singură pe bancheta din spate a unui taxi, care 
intră de pe Clay Allee pe Messelstrasse, apoi în centrul 
cartierului Dahlem, unul dintre cele mai frumoase cartiere din 
Berlin. Era a doua zi de când cădea o ploaie rece, iar lumea se 
plângea deja de acest lucru. În dimineaţa aceea, portarul de la 
hotelul Kempinski îi livrase personal un trandafir roșu. Împreună 
cu el, sosise și un plic închis, pe care se vedeau câteva cuvinte 
mâzgălite în grabă, care îi cereau să i-l ducă lui Osborn, când îl 
va vizita la micul spital particular din Dahlem. Sub acestea era o 
semnătură: „McVey”. 

Din cauza străzilor în lucru, traseul către Dahlem ocolea mult 
și se trezi trecând cu mașina pe lângă ruinele clădirii care fusese 
odată Charlottenburg. Muncitorii stăteau în ploaia deasă, 
lucrând la demolare. Buldozerele nivelau grădinile elegante, 
îndepărtând ruinele, strângându-le în movile de moloz înnegrit, 

630 


care erau apoi încărcate în camioane și duse de acolo. Tragedia 
fusese pe prima pagină a ziarelor din lumea întreagă, iar 
steagurile fuseseră coborâte în bernă în tot orașul. Fuseseră 
planificate funeralii naţionale pentru victime. Urmau să participe 
doi foști președinți ai Statelor Unite, precum și președintele 
Franţei și prim-ministrul Angliei. 

— A mai ars și mai demult. În 1746, îi spuse șoferul taxiului, 
cu o voce puternică și plină de mândrie. A fost reconstruit 
atunci. Va fi reconstruit și acum. 

Vera închise ochii în timp ce taxiul cotea pe Kaiser 
Friedrichstrasse, în Dahlem. Coborâse cu el de pe munte și 
stătuse alături de el cât de mult o lăsaseră. Apoi primise o 
escortă până la Zurich și i se spusese că Osborn va fi transportat 
la un spital din Berlin. Și acolo se și dusese. Totul se întâmplase 
într-un timp prea scurt. Imagini și sentimente care se 
amestecau, frumoase, dureroase, îngrozitoare. Dragostea și 
moartea călătoreau mână în mână. Prea aproape una de 
cealaltă. | se părea că trecuse printr-un război. 

Prezenţa lui McVey fusese aproape permanentă. Pe de o parte 
era ca un bunic bun și corect, care preţuia drepturile omului și 
demnitatea fiecărei persoane. Pe de altă parte, însă, era ca un 
alt Patton”. Egoist și nemilos, neobosit, chiar crud. Mânat de 
dorința de a descoperi adevărul. Cu absolut orice preţ. 

Taxiul o lăsă sub o copertină, iar ea intră în spital. Holul de la 
intrare era mic și călduros, iar ea fu surprinsă când văzu un 
poliţist în uniformă. Acesta o urmări cu atenţie până când o auzi 
prezentându-se la recepţie. Apoi îi chemă imediat ascensorul și 
îi zâmbi în momentul în care intră. 

Un alt poliţist stătea lângă ascensorul de la etajul al doilea și 
un inspector în haine civile se afla lângă ușa de la camera lui 
Osborn. Amândoi bărbaţii păreau să știe cine era ea, iar cel de- 
al doilea chiar o salută pe nume. 

— Este în pericol? întrebă ea, îngrijorată de prezenţa poliţiei. 

— Este doar o măsură de precauţie. 

— Înţeleg, spuse Vera și se îndreptă către ușă. 

Dincolo de aceasta se afla un bărbat pe care abia îl cunoștea 
și pe care totuși îl iubea de parcă ar fi fost împreună de secole. 
Timpul scurt pe care îl petrecuseră împreună fusese cu totul 


33 George Smith Patton (1885-1945), general al armatei SUA în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial (n.t.). 


631 


deosebit. El o marcase mai mult decât o făcuse cineva vreodată. 
Poate din cauză că în momentul în care se priviseră pentru 
prima dată, văzuseră și ce le rezerva viitorul. Și se văzuseră 
împreună, fără să fie nevoie să se mai despartă vreodată. Apoi, 
acolo pe munte, când se confruntaseră cu situaţia aceea critică, 
el confirmase acest lucru. Pentru amândoi. Cel puţin așa credea 
ea. Deodată se sperie la gândul că poate numai ea simţea așa. 
Că poate înțelesese totul greșit și că tot ce se petrecuse între ei 
fusese ceva trecător și numai din partea unuia și că poate 
dincolo de ușă nu îl va găsi pe Paul Osborn pe care îl știa ea, ci 
un străin. 

— De ce nu intraţi? o întrebă polițistul zâmbind și îi deschise 
ușa. 

El era întins în pat, cu piciorul stâng sub o rețea de scripeţi, 
sfori și contragreutăţi. Era îmbrăcat numai cu tricoul lui cu L.A. 
Kings și cu șortul de culoare roșu aprins, iar când îl văzu, îi 
dispărură toate temerile și începu să râdă. 

— Ce naiba e așa de amuzant? îi ceru el socoteală. 

— Nu știu..., chicoti ea. Habar n-am... Așa, pur și simplu... 

Și apoi inspectorul închise ușa, iar ea se duse la el și i se 
aruncă direct în braţe. Și toate câte se întâmplaseră - pe 
Jungfrau, la Paris, la Londra și la Geneva - îi reveniră brusc în 
minte. Afară ploua, iar Berlinul se plângea de acest lucru. Dar 
pentru ei asta nu conta câtuși de puţin. 


156. 


Los Angeles 


Paul Osborn stătea în curtea acoperită cu piatră și iarbă de 
lângă casa lui din Pacific Palisades și se uita în depărtare la 
potcoava de lumini care era Santa Monica Bay. Erau 24 de 
grade la ora zece noaptea și mai era o săptămână înainte de 
Crăciun. 

Ce se întâmplase pe Jungfrau era prea întortocheat și 
complex ca să încerce să înţeleagă ceva. În special ultimele 
clipe fuseseră mai tulburătoare, deoarece nu putea spune cu 


632 


siguranţă ce se întâmplase sau cât de multe din ceea ce credea 
el că se întâmplase avuseseră loc cu adevărat. 

Ca medic, își dădea seama că suferise traume semnificative, 
atât fizice, cât și emoţionale. Nu doar în ultimele săptămâni, ci 
pe parcursul întregii sale vieţi, din copilărie și până la 
maturitate, deși putea să afirme cu certitudine că ultimele zile 
petrecute în Germania și în Elveţia fuseseră cele mai 
tumultuoase. Însă acolo, pe Jungfrau, graniţa dintre realitate și 
halucinație încetase în cele din urmă să existe. Noaptea și 
zăpada se contopiseră cu frica și oboseala. Groaza provocată de 
avalanșă, certitudinea unei morţi iminente, la dispoziţia lui Von 
Holden, și durerea crâncenă din piciorul fracturat șterseseră 
complet amintirea tuturor celorlalte evenimente. Ce fusese 
realitate și ce fusese doar o halucinație îi era absolut imposibil 
să spună. Și acum că era acasă, afectat, dar în viaţă și în curs 
de vindecare, chiar mai conta? 

Osborn luă o înghiţitură de ceai cu gheaţă și își îndreptă din 
nou privirile spre golf. La Paris era ora șapte dimineaţa. Într-o 
oră, Vera avea să fie în trenul spre Calais, pentru a se întâlni cu 
bunica ei. Împreună vor lua Hoverspeed către Dover și de acolo 
vor merge cu trenul până la Londra. lar la ora 11 în dimineaţa 
următoare, vor zbura din aeroportul Heathrow cu British Airways 
până în Los Angeles. Vera mai fusese o dată în Statele Unite, 
împreună cu François Christian. Bunica ei nu mai fusese 
niciodată. Nu avea nici cea mai mică idee ce părere își va face 
bătrâna franțuzoaică despre Crăciunul din Los Angeles, însă nu 
era nicio îndoială că își va face cunoscute părerile, atât despre 
beteală și despre soare, cât și despre el. 

Sosirea Verei era suficientă pentru a-l entuziasma foarte tare. 
Însă faptul că o aducea și pe bunica ei conferea acestui 
eveniment și o anumită legitimitate. Dacă avea de gând să 
rămână acolo și să devină medic în Statele Unite, însemna, de 
fapt, că va trebui să satisfacă cerinţele stricte ale Comisiei 
Educaţionale pentru Absolvenţii de Medicină din Străinătate. 
Anumite lucruri ar putea fi nevoită să le studieze din nou, iar 
altele vor constitui un rezidenţiat strict și plictisitor. Acesta ar fi 
un angajament dificil și istovitor ca timp și energie, unul pe care 
nu era nevoită să-l facă, deoarece ea practic era deja medic în 
Franța. Problema era că o ceruse în căsătorie. Să vină în 
California și să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. 


633 


Răspunsul ei la cerere în căsătorie, pe care i-l dăduse 
zâmbind în camera de spital, fusese că „va vedea”. Acestea 
fuseseră cuvintele pe care le folosise: „Voi vedea...” Ce să 
vadă? o întrebase. Dacă voia să se căsătorească cu el? Să 
trăiască în State? În California? Însă tot ce putuse să scoată de 
la ea fusese același „Voi vedea...” Apoi îl sărutase și plecase din 
Berlin spre Paris. 

Pachetul pe care i-l adusese Vera de la McVey fusese 
pașaportul lui, recuperat de la Secţia Întâi a Prefecturii de Poliţie 
din Paris. Alături de acesta fusese și un bilețel, scris în franceză 
și semnat de câtre detectivii parizieni Barras și Maitrot, care-i 
urau drum bun și sperau sincer că în viitor va face tot posibilul 
să rămână departe de Franța. Apoi, la o săptămână după ce 
fusese coborât de pe Jungfrau și transportat cu avionul la Berlin, 
la două zile după ce Vera plecase spre Paris, fusese externat din 
spital. 

Remmer, care tocmai sosise de la Bad Godesberg, îl dusese 
cu mașina la aeroport și îl pusese la curent cu noutăţile. Aflase 
că Noble fusese transportat de urgenţă înapoi la Londra și că se 
afla într-un centru de recuperare pentru arsuri. Vor trece luni de 
zile și va fi nevoie de mai multe operaţii de grefare a pielii până 
se va putea reîntoarce la o viață normală, dacă așa ceva mai 
era posibil. Remmer însuși, cu încheietura ruptă și tot restul, se 
întorsese înapoi la serviciu cu normă întreagă, pus să 
investigheze evenimentele care duseseră la incendiul de la 
Charlottenburg și schimbul de focuri de la hotelul Borggreve. 
Joanna Marsh, fizioterapeuta americană a lui Lybarger, fusese 
găsită într-un hotel din Berlin. Fusese interogată în detaliu și 
apoi eliberată, iar McVey o escortase înapoi în State. Ce se mai 
întâmplase cu ea după aceea, Remmer nu mai știa. Presupunea 
că se întorsese acasă. 

— Remmer, își aminti Osborn că-l întrebase cu grijă, în vreme 
ce îi reveneau în minte fragmente din ultima noapte pe 
Jungfrau, știi de unde a chemat poliţia elveţiană? De la care 
gară, Kleine Scheidegg sau Jungfraujoch? 

Remmer se întorsese de la volan să se uite la el. 

— Te referi la Vera Monneray? 

— Da. 

— Nu ea a fost cea care a sunat poliţia elvețiană. 

— Ce vrei să spui? întrebase Osborn surprins. 


634 


— Telefonul a fost dat de o altă americană. O femeie. Era 
turistă... Connie ceva, parcă... 

— Connie? 

— Exact. 

— Vrei să spui că Vera știa unde eram acolo? Că le-a spus 
unde să mă găsească? 

— Câinii te-au găsit, spusese Remmer ridicând o sprânceană. 
De ce te-ai gândit la domnișoara Monneray? 

— Era la staţia Jungfraujoch când m-au adus..., spusese 
Osborn nesigur. 

— La fel ca mulţi alţi oameni. 

Osborn îşi întorsese privirea. Câinii. În fine, putea să rămână 
așa. lar imaginea pe care o avea în minte cu Vera, stând acolo 
pe cărare chiar imediat după ce căzuse Von Holden, ţinând în 
mâini un țurțure enorm, plin de sânge, să rămână doar atât, o 
iluzie. O parte a halucinaţiilor sale. Nimic mai mult. 

— Vrei de fapt să știi dacă e nevinovată. Vrei să crezi că este 
și, totuși, nu ești sigur. 

Osborn îl privise din nou. 

— Sunt sigur. 

— Ei bine, ai dreptate. Am găsit aparatul utilizat la tipărirea 
legitimaţiei false BKA a lui Van Holden. Era în apartamentul 
informatoarei puse de Organizaţie ca supraveghetor la 
închisoare, cea care o eliberase în custodia lui Von Holden. Vera 
chiar crezuse că el avea să o aducă la tine. El era la curent cu 
prea multe ca să-l bănuiască de ceva, asta până în ultimele 
clipe. 

Osborn nu avea nevoie de această confirmare. Dacă nu ar fi 
crezut-o pe munte, în mod sigur ar fi fost convins de nevinovăția 
ei în momentul în care Vera plecase din Berlin spre Paris. 

— Dar Joanna Marsh? întrebase el. Ne-a dat vreo indicație de 
ce ne-a trimis Salettl după ea? 

Remmer rămăsese tăcut un timp îndelungat, apoi clătinase 
din cap. 

— Poate că vom afla într-o zi, nu-i așa? 

Era ceva în atitudinea lui Remmer care sugerase faptul că știa 
mai multe decât spunea. Și nu trebuia să uite că, indiferent prin 
câte trecuseră împreună, Remmer rămânea totuși un poliţist. 
Numai Verei ce-i făcuseră, deși aflaseră probabil în câteva ore, 
poate chiar imediat, că nu avusese nimic de-a face cu 


635 


Organizaţia și că nu era Avril Rocard. Această putere teribilă 
putea fi copleșitoare, pentru că era atât de ușor să fie utilizată 
într-un mod eronat. 

— Și McVey? întrebase Osborn. 

— Ti-am spus. A escortat-o acasă pe domnișoara Marsh. 

— Mi-a trimis pașaportul. 

— Nu puteai părăsi Germania fără el, zâmbise Remmer. 

— Nu a vorbit deloc cu mine. Nici măcar când a venit la spital 
în Grindelwald, n-a scos o vorbă. 

— În Berna. 

— Poftim? 

— Ai fost dus la spital în Berna. 

Fața lui Osborn rămăsese fără expresie. 

— Ești sigur? 

— Da. Eram amândoi la poliția din Berna când am fost 
anunţaţi telefonic că te-au găsit sus pe munte. 

— Eraţi în Berna? Cum așa? 

— McVey îţi dăduse de urmă, îi spusese Remmer și zâmbise. 
Ai cumpărat un abonament de tren în Berna. L-ai plătit cu o 
carte de credit. McVey îţi supraveghea toate conturile, pentru 
orice eventualitate. Când ai folosit-o, i-a indicat unde erai și la 
ce oră fuseseși acolo. 

Osborn rămăsese uimit. 

— Asta nu poate fi legal. 

— l-ai luat arma, documentele personale, legitimaţia, îi 
spusese Remmer cu asprime. Nu aveai autorizaţia să pretinzi că 
ești polițist. 

— Unde ar fi acum Von Holden dacă nu aș fi făcut-o? nu se 
lăsase Osborn mai prejos, iar Remmer nu mai spusese nimic. Și 
acum ce se va întâmpla? 

— Nu-i treaba mea să hotărăsc acest lucru. Nu este cazul 
meu. Este al lui McVey. 


157. 


„Nu este cazul meu. Este al lui McVey.” Nu trecea o zi în care 
lui Osborn să nu-i răsune în urechi cuvintele lui Remmer. Care 
era pedeapsa pentru ceea ce făcuse el? Nu numai că luase arma 


636 


și legitimaţia unui poliţist, dar le utilizase pentru a trece peste 
graniţă. Putea fi judecat în L.A. și apoi extrădat în Germania sau 
Elveţia pentru a fi acuzat acolo. Poate chiar în Franţa, dacă se 
implica și Interpolul. Sau poate, Doamne fereşte, acelea vor fi 
acuzaţii secundare, minore. Cea mai gravă ar fi tentativa de 
omor asupra lui Albert Merriman. Nu conta că se ascunsese în 
Paris, Merriman era totuși cetățean american. McVey nu ar uita 
aceste aspecte. 

Aproape venise Crăciunul, iar Osborn nu auzise nici măcar o 
vorbă de la el. Cu toate acestea, tresărea de fiecare dată când 
vedea o mașină de poliţie. Se înnebunea singur din cauza fricii și 
a culpabilităţii și nu știa ce să facă în această privinţă. Ar fi putut 
să sune un avocat să-și pregătească apărarea, însă asta ar fi 
putut înrăutăţi lucrurile dacă McVey considera că trecuse prin 
destule și decidea să lase lucrurile așa cum erau. Luase 
hotărârea să nu se mai gândească la asta și se concentrase 
asupra pacienţilor săi. Petrecea trei seri pe săptămână la 
fizioterapie, lucrând pentru a reveni la normal cu piciorul 
fracturat. Mai trebuia să treacă încă o lună până să scape de 
cârje și încă două până va merge fără să șchiopăteze. Insă 
putea să meargă și așa bine mersi, dacă se gândea la ce s-ar fi 
putut întâmpla. Şi zi după zi, timpul începuse să vindece 
lucrurile mai profunde. O mare parte din misterul morții tatălui 
său fusese scos la lumină, deși încă nu-i erau clare motivul și 
scopul real. Răspunsul lui Von Holden - „Fur Ubermorgen, 
pentru ziua de după mâine” - asta dacă acea parte a 
experienţei lui Osborn de pe Jungfrau fusese într-adevăr reală și 
nu o halucinație - părea o abstracţiune de neînțeles, care nu îi 
spunea absolut nimic. 

Pentru propria lui sănătate mentală, pentru viitorul lui, pentru 
Vera, trebuia să accepte că acest lucru era de domeniul 
trecutului, așa cum erau și Merriman, Von Holden și Scholl. Tot 
așa cum trebuia să renunțe la amintirea tragică a tatălui sau, 
ceea ce, încetul cu încetul, descoperea că poate să facă. 

Apoi, la ora douăsprezece fără cinci, cu o zi înainte să 
sosească Vera și bunica ei, îl sună McVey. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. Poţi să vii până aici? 

— Unde...? 

— La sediu. Parker Center. McVey vorbea normal, ca și cum 
și-ar fi vorbit așa în fiecare zi. 


637 


— Când...? 

— Într-o oră. 

„Dumnezeule, oare ce vrea?” Fruntea lui Osborn începu 
imediat să transpire. 

— Voi fi acolo, spuse. 

Când închise telefonul, îi tremura mâna. 

Drumul de la Santa Monica până în oraș îi luă douăzeci și cinci 
de minute. Afară era cald și se lăsase ceața, iar orașul nu se 
vedea în depărtare. Faptul că Osborn era înspăimântat de 
moarte nu ajuta la nimic. 

McVey îl întâmpină de cum intră pe ușă. Se salutară fără să 
dea mâna, apoi urcară în ascensor, împreună cu încă vreo șase 
persoane. Osborn se sprijini în cârje și rămase cu privirile în 
podea. McVey nu spusese nimic mai mult decât că voia să-i 
arate ceva. 

— Ce-ţi mai face piciorul? întrebă McVey când se deschiseră 
ușile de la ascensor, și i-o luă înainte pe un coridor. 

Arsura de pe faţă i se vindeca bine și arăta odihnit. Ba chiar 
avea ceva culoare în obraji, de parcă ar fi jucat golf. 

— Se vindecă... Arăţi bine. 

Osborn încerca să pară relaxat, prietenos. 

— Arăt bine pentru un bătrân. McVey îi aruncă o privire fără 
să zâmbească, apoi îl duse printr-o reţea de coridoare populate 
de feţe care arătau în același timp obosite, confuze și nervoase. 

La capătul unui culoar McVey împinse o ușă și intrară într-o 
cameră despărțită în două de o cușcă de metal. Înăuntru erau 
doi polițiști în uniformă și teancuri întregi de pungi sigilate cu 
probe. McVey semnă o hârtie și primi o pungă în care se afla 
ceva care arăta ca o casetă video. Apoi traversară coridorul și se 
duseră într-o cameră de interogatoriu goală. McVey închise ușa 
și ramaseră singuri. Osborn nu avea nici cea mai mică idee ce 
făcea McVey, însă indiferent ce avea de gând acesta, el nu voia 
să continue așa. Voia să vorbească pe șleau, și asta cât mai 
rapid cu putinţă. 

— De ce mă aflu aici? 

McVey se duse și trase storurile. 

— Ai urmărit știrile la televizor dimineaţa aceasta? O familie 
de vietnamezi, jos, în vale. 

— Mda, parcă..., răspunse Osborn absent. 


638 


Văzuse ceva în timp ce se bărbierea. Membrii unei familii 
întregi de vietnamezi dintr-un cartier bogat din San Francisco 
Valley fuseseră găsiți morţi, uciși cu toţii: părinţi, bunici, copii. 

— Am preluat cazul. Trebuie să mă duc la autopsie, așa că hai 
să terminăm mai repede! spuse McVey, apoi deschise punga de 
plastic și scoase caseta video. Nu există decât două câpii. 
Acesta este originalul. Cealaltă este la Remmer în Bad 
Godesberg. FBl-ul dorea caseta asta de ieri. Le-am spus că o pot 
avea mâine. Acesta este motivul pentru care Salettl ne-a trimis 
după Joanna Marsh. Îi oferise acesteia un cadou. Era o cheie de 
la o cutie ascunsă în cușca unui câine. Un căţeluș pe care Von 
Holden i-l dăruise în Elveţia și pe care ea îl trimisese în L.A. In 
interiorul cutiei se afla o altă cheie. De la cutia unui depozit de 
valori, dintr-o bancă din Beverly Hills. În cutia de valori se afla 
această casetă. 

McVey introduse caseta în aparatul video de sub televizor. 

— Nu înțeleg. 

Osborn era complet dezorientat. 

— Vei înțelege. Însă sunt două lucruri pe care ar trebui să le 
afli mai înainte. Ai spus că în momentul în care Von Holden a 
căzut de pe Jungfrau și a dispărut după margine, nu l-ai văzut 
căzând. 

— Era întuneric beznă. 

— Ei bine, a căzut, sau credem că a căzut, în ceea ce se 
numește o crevasă întunecată de gheaţă. O gaură adâncă în 
ghețar. O echipă de alpiniști elveţieni a coborât cât a putut de 
mult, însă nu au găsit nicio urmă de-a lui. Asta înseamnă ori că 
este în continuare acolo și va fi și în următoarele două mii de 
ani..., ori că nu mai este acolo. Prin aceasta vreau să spun că nu 
putem afirma cu certitudine că a murit. Al doilea lucru este în 
legătură cu amprentele lui Lybarger. Sau cu amprentele 
individului care-și spunea Lybarger, cel pe care atât Remmer, 
cât și Schneider l-au văzut și cu care au vorbit cu jumătate de 
oră înainte ca Charlottenburg să ia foc. 

McVey tuși, iar când o făcu se crispă puţin. Arsura încă îl 
deranja. 

— Experții în amprente de la BKA au descoperit că 
amprentele lui Lybarger se potrivesc cu cele ale lui Timothy 
Ashford, zugravul decapitat din Londra. 


639 


— Doamne Dumnezeule! exclamă Osborn și simţi cum i se 
ridică părul pe ceafă. Ai avut dreptate... 

— Mda, spuse McVey și încuviinţă din cap. Problema este că 
Lybarger este acum la fel ca toți ceilalţi care se aflau în 
încăperea aceea: scrum. Deci noi nu avem decât presupunerea 
că au fost reunite capul unui om și corpul altuia și că acea 
creatură a trăit. Și a mers, a gândit și a vorbit ca și cum ar fi fost 
la fel de real ca mine și ca tine. Și fără vreo cicatrice vizibilă, 
atât cât au putut să-și dea seama Remmer și Schneider. Sau 
Joanna Marsh. Ea ne-a spus asta într-o depoziţie ieri-dimineaţă. 
Ca fizioterapeută a lui, a petrecut mult timp împreună cu el și nu 
a văzut nimic care să indice faptul că suferise vreo operaţie de 
orice fel. 

„Simptomele unui om care își revenea după un accident 
cerebral”, își spuse Osborn, „nu apăruseră de fapt în urma unui 
accident cerebral, ci după o procedură chirurgicală 
fenomenală.” Își ridică privirile înspre McVey. 

— Despre asta este vorba pe casetă? 

— Despre ce este vorba pe această casetă rămâne numai 
între noi doi. Dacă va spune cineva ceva, va fi ori de la 
Washington, ori de la Bad Godesberg. 

McVey luă o telecomandă și i-o înmână lui Osborn. 

— De data asta, doctore, nimeni nu mai face nimic pe cont 
propriu. Din motive personale sau altceva. Sper că înţelegi acest 
lucru, pentru că altfel mai sunt și a/te lucruri la care putem 
reveni. Sunt sigur că știi la ce mă refer. 

Cei doi bărbaţi se priviră un timp în tăcere. Apoi McVey 
deschise brusc ușa și ieși din încăpere. Osborn îl urmări trecând 
printr-un alt birou și ieșind pe o poartă de lemn. Apoi dispăru. 
Prin aceasta, îl eliberase și îl lăsase să plece. 


158. 


Osborn rămase multă vreme în tăcere, apoi ridică 
telecomanda, o îndreptă spre aparatul video de sub televizor și 
apăsă butonul „play”. Se auzi un clic, și apoi cum se derula 
caseta, după care pe ecranul televizorului apărură niște 
semnale luminoase și, în cele din urmă, o imagine. Se vedea un 


640 


birou oficial, cu un fotoliu de piele cu spătarul drept situat în 
prim-plan. La stânga se vedea un birou masiv, iar la dreapta un 
perete acoperit de cărţi. O fereastră, vizibilă doar parţial în 
spatele biroului, furniza cea mai mare parte din lumina din 
încăpere. Trecură câteva secunde, apoi în imagine apăru Salettl. 
Era îmbrăcat cu un costum bleumarin și mergea cu spatele la 
camera de filmat. Când ajunse la fotoliu, se întoarse și se așeză. 
_ — Vă rog să scuzați această introducere primitivă, spuse el. 
Insă sunt singur și am pornit chiar eu camera de filmat. 

Işi puse picior peste picior, se rezemă de spătar și deveni mai 
oficial. 

— Mă numesc Helmuth Saletti. Sunt medic. Locuiesc în 
Salzburg, Austria, dar sunt german prin naștere. Vârsta mea, la 
data acestei înregistrări, este de 79 de ani. Când veţi viziona 
această casetă, eu nu voi mai fi în viaţă. 

Salettl făcu o pauză și își fixă privirea asupra camerei de 
filmat, probabil pentru a sublinia importanţa a ceea ce urma să 
spună. Ideea propriei morţi nu părea să aibă vreun efect asupra 
lui. 

— Ceea ce urmează este o confesiune. A unor crime. A 
fanatismului. A invenţiei. Sper să îmi veţi scuza engleza. În 1939 
eram un tânăr chirurg la Universitatea din Berlin. Optimist și 
probabil arogant, am fost abordat de un reprezentant al 
cancelarului Reich-ului și am fost solicitat să devin membru al 
unui consiliu de consultanţă privind tehnicile avansate de 
chirurgie. Mai târziu, ca membru al Partidului Nazist și lider de 
grup în Schutzstaffel, SS, am fost avansat ca șef al Comisiei de 
Sănătate Publică. Poate știți unele dintre acestea, pentru că 
sunt date oficiale. Mai multe informaţii puteţi găsi la Arhivele 
Federale din Koblenz. 

Saletti făcu o pauză și se întinse după un pahar cu apă. Luă o 
înghiţitură, puse paharul jos, apoi se reîntoarse către camera de 
filmat. 

— In 1946 am fost judecat la Nuremberg, sub acuzaţia de a fi 
pregătit și pus în practică tehnici de război agresive. Am fost 
achitat de acele acuzații și, curând după aceea, m-am stabilit în 
Austria, unde am practicat medicina internă, până când am ieșit 
la pensie, la vârsta de 70 de ani. Sau cel puţin așa a fost în 
aparenţă, pentru că în realitate, am continuat să fiu ministrul 
Reich-ului, deși acesta încetase să existe în mod oficial. În 1938, 


641 


sub conducerea lui Martin Bormann, secretarul lui Hitler și, mai 
târziu, adjunctul Fuhrer-ului, un om care considera, la fel ca și 
Hitler, că Dumnezeu ajută numai o naţiune care nu se dă bătută 
și care își propusese să facă exact acest lucru, adică să menţină 
al Treilea Reich. În acest scop el a creat atât un program, cât și 
mijloacele de a realiza acest lucru. A început cu o previziune 
costisitoare, elaborată și foarte detaliată a viitorului socio- 
economic și politic. A angajat un mare număr de experţi cărora 
li se spunea foarte puţin sau nimic despre natura activităţii lor 
sau scopul acesteia. Bormann a reușit în doi ani să realizeze o 
previziune a situaţiei mondiale din 1940 și până în anul 2000, 
care, deși foarte speculativă, privită retrospectiv a fost 
remarcabil de precisă. Fără să intru în detalii, voi spune doar că 
lucrarea a prezis înfrângerea Reich-ului de către armatele aliate, 
urmată de divizarea Germaniei; ridicarea celor două 
superputeri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică și 
inevitabilul „Război Rece” și cursa înarmărilor care a urmat; 
dezvoltarea Japoniei ca putere economică, generată de cerința 
la nivel mondial de automobile tot mai performante și de 
tehnologii avansate. Incluse în acestea erau patru elemente 
extrem de importante care urmau să aibă loc în următoarele 
cinci decenii: ridicarea din cenușa războiului a Germaniei de 
Vest, ce va deveni un bastion industrial și economic, probabil cu 
cea mai solidă economie din emisfera vestică; o necesitate 
recunoscută de cooperare între ţările Europei; reunificarea 
Germaniei și, în cele din urmă, prăbușirea întregului Bloc 
Sovietic din cauza falimentului Uniunii Sovietice, datorat cursei 
înarmărilor. În acele previziuni studiate, foarte mult simplificate 
aici, au fost sădite seminţele păstrării în taină a celui de-al 
Treilea Reich. O organizaţie clandestină - care a rămas 
întotdeauna fără nume și care este formată din membri din 
toate ţările lumii - a fost înfiinţată de o mână de oameni de 
afaceri germani, bogaţi și influenţi, de patrioţi și expatriaţi 
laolaltă, dedicați în totalitate cauzei naziste, dar care nu au fost 
niciodată cunoscuţi. De-a lungul anilor Organizaţia s-a dezvoltat, 
membrii acesteia fiind selectați cu mare grijă. Mișcarea trebuia 
să iasă la lumină încet la început, ca o mică infiltrare în zona de 
dreapta a politicii germane. Naționalismul era cuvântul cheie. 
Termeni ca „Reich”, „arian”, „nazist” nu au fost utilizate 
niciodată. Trebuia făcută în secret și calculată cu mare atenţie, 


642 


condusă de averi enorme și de influenţă populară care să 
acopere întregul spectru al societății germane, de la dreapta la 
stânga, de la bătrâni la tineretul entuziast, de la oameni de 
afaceri de succes la intelectuali, la cei marginalizaţi, la cei lipsiţi 
de educaţie, la șomeri. Apoi, după reunificarea Germaniei, 
mișcarea urma să devină mai puternică, ceva mai distinctă, 
exploatând confuzia reunificării, voturile pro ale Occidentului 
împotriva voturilor contra ale fostei zone comuniste din răsărit. 
O atmosferă crescândă de neîncredere și de furie urma să fie 
alimentată de un val masiv de imigranţi care vor pătrunde în 
Germania, venind din rămășițele Blocului Sovietic. Și Germania 
nu ar fi fost totul. De ani de zile noi am lucrat pe ascuns cu 
mișcările izolate, simpatizante, din interiorul guvernelor 
instituite ale Comunității Europene. Din Franța urmau să apară 
primele semne de nemulțumire. Altele, cultivate în mod similar, 
urmau să înceapă conform instrucțiunilor noastre. Ca să arătăm 
ceea ce eram capabili să facem ca lideri - la început ca o 
trăsătură de unire pentru noi, apoi și pentru restul lumii, la 
momentul potrivit, pe care noi hotărâm când să-l dezvăluim - 
am pornit propriul nostru program tehnologic, extrem de 
ambițios. În timpul războiului a fost construit un centru pentru 
experimente medicale, ascuns adânc sub orașul Berlin. Sigur din 
punct de vedere structural faţă de bombardamentele armatelor 
aliate, a fost numit Grădina. Acolo, la der Garten, am pus bazele 
primelor începuturi. Programul a primit un nume de cod 
ultrasecret, „Ubermorgen”, „ziua de după mâine”, simbol al zilei 
în care Reich-ul își va face din nou apariţia ca o teribilă putere 
mondială dominantă. De această dată puterea noastră ar fi fost 
economică, armata ar fi fost utilizată doar ca forţă poliţienească. 

Osborn opri brusc caseta. Inima îi bătea cu putere. Se simţi 
ametțit, de parcă era pe punctul de a leșina. Făcu în mod 
conștient efortul de a respira adânc, apoi se ridică și se plimbă 
prin cameră. Se întoarse și se uită la televizor ca și cum acesta 
i-ar fi jucat o festă. Insă nu văzu decât ecranul alb-cenușiu și 
punctul roșu de așteptare al aparatului video. 

„Ubermorgen! Ziua de după mâine!” 

Vorbele lui Salettl aveau efectul unui nor acid faţă de mintea 
lui. Nu era posibil! Nu se putea! Mai mult ca sigur că auzise 
greșit. Salettl trebuie să fi spus altceva. Se duse înapoi, se așeză 
și ridică telecomanda. Indreptând-o către video, găsi comanda 


643 


de derulare înapoi. Aparatul începu să deruleze. Apăsă imediat 
pe butonul de „stop”. Apoi inspiră profund și apăsă „play. 

—... der Garten am pus bazele primelor începuturi. 
Programul a primit un nume de cod ultrasecret, „Ubermorgen”, 
„Ziua de după mâine”. 

Degetul lui Osborn se desprinse de pe telecomandă și 
imaginea se blocă în locul respectiv. Gândurile îi zburară pe 
Jungfrau. Îl văzu pe Von Holden stând în picioare deasupra lui, 
cu pistolul automat îndreptat către pieptul lui. Se auzi pe sine 
întrebându-l de ce fusese omorât tatăl său, și apoi auzi replica 
lui Von Holden: „Fur Ubermorgen!”, spusese. „Pentru ziua de 
după mâine!” Dacă acea parte a experienţei lui fusese doar un 
vis, o halucinație, cum ar fi putut să știe acele cuvinte? Conform 
destăinuirii lui Salettl, ele erau un secret absolut. Erau 
cunoscute doar de Organizaţie și tăinuite cu foarte mult zel. 
Deci răspunsul era că nu ar fi avut cum să le știe. Numai dacă i 
le spusese chiar Von Holden. Și ca să i le fi spus Von Holden, 
Osborn ar fi trebuit să fi experimentat o adevărată călătorie în 
afara corpului fizic. 

Remmer îi spusese că fusese găsit cu ajutorul câinilor. Și o 
văzuse pe Vera în gară după ce fusese salvat. Cu toate acestea, 
ori în vis, ori în realitate, era sigur că ea fusese pe munte. Ar fi 
putut să fie acolo sus și apoi să se întoarcă înapoi înainte de 
venirea poliţiei? Și cum ar fi putut să-l găsească pe Von Holden, 
chiar și așa? Lui Osborn i se răsuciră tot felul de gânduri prin 
minte. Oare ar fi fost posibil? Apăsă cu degetul butonul de 
reluare și îl urmări din nou pe Salettl. Și încă o dată. Apoi încă o 
dată. Ubermorgen era cel mai bine păstrat secret al Organizaţiei 
și fusese așa timp de cincizeci de ani. Cum ar fi putut să știe de 
el, dacă nu i-ar fi spus Von Holden? Cu cât se gândea mai mult 
la acest lucru, cu atât lucrurile deveneau mai reale și mai puțin 
un vis. Speriat și agitat, Osborn se mai uită o dată. Cu degetul 
mare apăsă „play” și îl văzu din nou pe Salettl prinzând viaţă. 

— Renașterea Reich-ului din cenușă trebuia simbolizată prin 
propria manevrare a procesului vieţii, continuă acesta. 
Transplanturi de organe umane se realizează de ani de zile. Însă 
nimeni nu a mai transplantat un cap de om. Asta ne-am propus 
noi să facem. Și, în cele din urmă, am și realizat acest lucru. 
Momentul critic a venit în 1963, când au fost selectați 
optsprezece bărbaţi din mai multe mii care fuseseră testaţi fără 


644 


știrea lor. Criteriul era ca ei să fie cât mai apropiaţi posibil din 
punct de vedere genetic de Adolf Hitler - caracteristici ale 
personalităţii, conformaţie fizică și psihică etc. Niciunul nu avea 
vreo idee ce li se întâmpla, unora le era permis să se afirme, așa 
cum a făcut-o Hitler, din obscuritate către putere, alţii au fost 
lăsaţi să se descurce pe cont propriu, pentru a le putea observa 
evoluția în cadrul obișnuit al lucrurilor. Analizarea lor se întindea 
pe o perioadă mai mare de zece ani, dându-ne astfel timp să 
experimentăm, să facem îmbunătăţiri în caz de eșecuri. La zece 
zile după ce subiectul împlinea vârsta de cincizeci și șase de ani, 
i se injecta un sedativ puternic. Capul îi era tăiat și congelat la 
temperaturi foarte scăzute, iar corpul îi era incinerat. Foarte 
curând după aceea, familia... 

Salettl se opri și i se putu vedea pe chip propria suferinţă, 
apoi se reculese și continuă: 

— ... familia sau orice altă persoană apropiată murea într-un 
accident sau pur și simplu dispărea, eliminându-se astfel orice 
posibile conexiuni. După cum am spus, multe experimente au 
dat greș. Apoi, cu bărbatul pe care îl cunoașteţi ca Elton 
Lybarger, am avut succes. Festivitatea de la Charlottenburg a 
avut loc pentru a demonstra acest succes. Și pentru a arăta cine 
erau devotaţii partidului. Cei cu funcţiile cele mai înalte, cei mai 
devotați și toţi care erau la curent cu acest plan trebuiau să 
participe. Ne-a luat cincizeci de ani să ajungem la această 
realizare fantastică. În tot acest timp, mulţi oameni nevinovaţi 
care ne-au ajutat fără voia lor au fost omorâţi pentru că nu ne- 
am permis să lăsăm vreo urmă. Am angajat ucigași profesioniști 
să-i omoare, apoi agenţii noștri de securitate îi omorau pe 
ucigași. Aveam un număr enorm de oameni obișnuiți care 
munceau pentru noi. Unii care credeau puţin în cauza ariană, 
alţii care erau forţaţi sau bătuţi să lucreze pentru noi, iar alţii 
care erau plătiţi în mod oficial și habar nu aveau pentru ce 
munceau. Procesul, așa cum am mai spus, a durat cincizeci de 
ani. Și când, în final, am reușit, sosise momentul potrivit pentru 
faza a doua a proiectului Vbermorgen. 

Faza a doua? Inima lui Osborn se opri pentru o clipă. Își 
împinse scaunul mai aproape de ecran. 

— Organizaţia noastră a crescut doi tineri, fraţi gemeni. l-am 
trimis la cele mai bune școli și instituții academice și apoi, în anii 
de dinaintea unificării, i-am trimis la prestigiosul Colegiu pentru 


645 


Educaţie Fizică din Leipzig, din sectorul de est. Modificaţi 
genetic, de rasă pur ariană din naștere, ei sunt astăzi printre 
cele mai bune specimene fizice în viață. La vârsta de douăzeci și 
patru de ani, fiecare dintre ei este gata să facă sacrificiul 
suprem. Prezentarea lui Elton Lybarger la Charlottenburg va fi o 
afirmare științifică și spirituală a intenţiilor noastre. Dovada 
hotărârii noastre de a reînvia Reich-ul. La sfârșitul festivității, o a 
doua ceremonie este programată să aibă loc în mausoleul din 
apropierea palatului, în prezenţa unor invitaţi dintre cei mai 
privilegiați. Acolo, unul dintre cei doi tineri va fi ales să ia locul 
lui Lybarger și să devină Mesia noului Reich. În momentul 
alegerii, Lybarger trebuie ucis de tânărul selectat, care va fi apoi 
pregătit pentru operaţia chirurgicală care, în doi ani, îl va face 
să devină conducătorul nostru. Eu, Erwin Scholl, Gustav 
Dortmund și Uta Baur suntem cei mai în vârstă membri ai 
cercului interior. Noi suntem cei care am continuat activitatea 
după Nuremberg, după Martin Bormann, Himmler și restul. În 
cincizeci de ani Scholl, Dortmund și Uta Baur au devenit bogați 
și influenţi, în timp ce eu am stat în umbră, să supraveghez 
experimentele. In cincizeci de ani ei au îmbătrânit și, pe măsură 
ce ne apropiam de îndeplinirea scopului nostru, au devenit 
excesiv de cruzi și de plini de îngâmfare. Succesul transplantului 
lui Lybarger i-a permis lui Scholl să aleagă data pentru 
prezentarea lui la Charlottenburg. Aceasta a făcut ca șapte din 
cei aleși iniţial să fie încă în viaţă, însă fără a mai fi necesari. A 
fost indicaţia lui Scholl să fie omorâţi la fel ca și ceilalţi, însă, în 
loc să-i incinerăm, să le lăsăm cadavrele împrăștiate prin 
Europa. Familiile le-au fost lăsate în viață, să sufere, iar mass- 
media a avut de lucru pe teren, pentru a prezenta publicului 
știrile despre crimele macabre. A fost dovada unui dispreț la 
cote maxime, aruncat în obrazul întregii lumi. Viaţa umană nu 
mai valora nimic din momentul în care nu mai prezenta nicio 
utilitate Organizaţiei. Pentru Scholl era un ecou glorios al 
trecutului. Un trecut care, era sigur de asta, urma să revină 
curând. In cincizeci de ani am avut timp să reflectez la ceea ce 
am făcut cu toţii. La ceea ce facem. La ceea ce ne rezervă 
viitorul. Am încercat să realizăm imposibilul și am reușit. Acest 
fapt este o dovadă a priceperii noastre. Lucrând în izolare 
aproape totală de restul lumii, am dezvoltat un proces de 
chirurgie atomică, utilizând o tehnologie la temperaturi foarte 


646 


scăzute, de care nu s-a mai auzit în medicina sau în fizica 
modernă. Scopul ei era să ne arătăm sclipirea de geniu. 
Ingeniozitatea. Să arătăm lumii că într-o perioadă în care se 
râvnește la tot mai multă tehnologie, nimeni nu se putea 
măsura cu noi. Nici japonezii. Nici americanii. Piaţa ar fi fost a 
noastră fără discuţii. Și că acesta era doar începutul. Însă... 

Brusc, de parcă i-ar fi căzut deodată un văl de pe față, Salettl 
deveni gânditor și sumbru. În decurs de câteva secunde, părea 
să fi îmbătrânit cu zece ani. 

— Obiectivul care stătea în spatele a ceea ce făceam noi era 
același care dusese la moartea a șase milioane de evrei și la 
moartea a nenumărate alte milioane pe miile de câmpuri de 
luptă și în miile de orașe sub bombele căzute din cer. Aceeași 
mașinaţiune care lăsase marile orașe ale Europei în ruine. Am 
stat în boxă la Nuremberg în 1946, înconjurat de mulţi care 
provocaseră aceste lucruri. Göring, Hess, Ribbentrop, Von 
Papen, Jodl, Raeder, Donitz - cândva mândri și sfidători, acum 
erau doar niște oameni îmbătrâniţi, mohorâţi și năuciţi. Stând 
alături de ei, mi-am amintit de un avertisment pe care-l 
primisem să nu mă duc la Vernichtungslager, la taberele de 
exterminare. Nu te duce acolo, pentru că nu ţi se va permite să 
spui ce ai văzut acolo. Ei bine, eu m-am dus. La Auschwitz. Și 
avertismentul a fost corect. Nu din cauză că nu îmi era permis 
să spun ce am văzut acolo, ci din cauză că nu puteam să descriu 
ce am văzut. Mormanele de ochelari. Mormanele de pantofi. 
Mormanele de oase. Mormanele de păr uman. M-am gândit că 
nu am întâlnit niciodată o minte care să poată face așa ceva, că 
nu am mai văzut niciodată o asemenea realitate. Nici în filme, 
nici la teatru. Și totuși era adevărat. Și iată unde ajunsesem, un 
membru de bază al unei organizaţii secrete, complotând, chiar 
înainte de moartea acesteia, pentru renașterea ei. Era hidos. 
Imposibil. Dar dacă spuneam ceva sau încercam să evadez, aș fi 
fost împușcat și mișcarea ar fi continuat oricum. De aceea am 
decis să nu spun nimic, să o las să se dezvolte pe deplin, în 
același timp să ajung într-o poziţie care să mă pună în afara 
oricărei suspiciuni. Apoi, la momentul potrivit, să o distrug. 
Scriitorul german Gunter Grass a afirmat că noi, ca germani, 
trebuie să ne înţelegem pe noi înșine. Suntem probabil cei mai 
mari maeștri în tehnologie pe care i-a cunoscut istoria. Suntem 
capabili să creăm miracole. Insă nimic din ce vom face vreodată 


647 


nu va putea depăși Auschwitz, sau Treblinka, sau Birkenau, sau 
Sobibdr, sau oricare din celelalte, pentru că ele sunt ale noastre, 
ne aparțin - sunt în sufletul nostru și trebuie să înţelegem ce 
sunt și să înțelegem de ce și niciodată, absolut niciodată, să nu 
permitem ca acestea să se repete. In momentul în care vedeţi 
această înregistrare, tot ce am creat noi va fi distrus. Noul Reich 
va fi terminat. La Charlottenburg. La der Garten. In gara din 
Elveţia, în încăperea ascunsă din străfundurile ghețarului de sub 
Jungfraujoch. Nu va mai fi niciun UVbermorgen. 

Cu aceasta, Salettl se ridică, trecu în afara razei camerei de 
filmat, ieșind din cadru. O clipă după aceea, ecranul deveni 
negru. 


159. 


Osborn plecă în oraș fără să fie conștient de asta, copleșit, cu 
mintea și sentimentele încețoșate laolaltă. incerca să le separe. 
Să se gândească la ceea ce tocmai văzuse. Să se concentreze la 
scopul și la explicaţiile celor dezvăluite de Salettl. Să se umple 
de furie la ceea ce făcuse lumii al Treilea Reich. Și la obrăznicia 
a ceea ce încercaseră să facă din nou! Voia să strige în gura 
mare despre ororile din lagărele de exterminare. Voia să vadă 
fețele indivizilor mârșavi din boxa de la Nuremberg și să 
suprapună peste ele chipurile lui Scholl, Dortmund și ale 
celorlalți pe care îi știa numai după nume. Voia să afle dacă 
infiltrarea secretă a Organizaţiei în politica Franţei dusese 
implicit la moartea lui François Christian. 

Dintr-o suflare, se strădui să conștientizeze povara solitară pe 
care Salettl trebuise să o ducă atât de mulți ani și eroismul 
întunecat al propriei sale „soluţii finale”. lar în clipa imediat 
următoare se înfurie cumplit pe acesta pentru că nu dăduse 
niciun detaliu despre chirurgia atomică. Cum se obţinuseră 
temperaturi de zero absolut sau chiar apropiate de acesta. Cum 
fusese realizată operaţia chirurgicală! Cum funcţiona procesul 
de recuperare! Pentru medicină, pentru alinarea durerilor și a 
suferinței, această destăinuire ar fi fost de nepreţuit. 

La un moment dat înregistră vag faptul că se afla pe 
autostrada Santa Monica, îndreptându-se către casă. Era oră de 


648 


vârf și se afla bară la bară în traficul intens. Dar nu avea nicio 
importanţă, conducea pe pilot automat. Nu avea nicio idee 
despre cât timp trecuse de când părăsise sediul poliţiei. Putea 
să o ia spre nord sau spre sud, spre est, la fel de bine ca și spre 
vest. Nu ar fi avut nicio importanţă. La un moment dat realiză ca 
ajunsese la capătul autostrăzii și că era pe șoseaua șerpuindă 
care se apropia de tunelul McClure. Apoi trecu prin acesta și ieși 
pe autostrada Pacific Coast. In faţa lui, munţii Santa Monica 
păreau să se înalțe direct din mare, iar oceanul însuși dispărea 
în unghiul făcut de soarele care apunea la orizont. 

O afecţiune bruscă pentru McVey puse stăpânire pe el. McVey 
îi arătase caseta pentru că sperase că așa îi va nimici demonii 
îndoielii și îl va ajuta să-și liniștească sufletul. Îl ajutase să dea 
un sens real și o logică celor întâmplate, care până atunci 
fuseseră doar fragmente disparate. Fusese un gest de o mare 
bunătate și eleganţă și își dori să îi poată spune acest lucru. Își 
dorea să găsească o modalitate de a-i mulțumi. Chiar de a-l iubi, 
dacă acest lucru era posibil. Așa cum un fiu își iubește tatăl, 
chiar dacă nu s-au înţeles în cea mai mare parte a vieţii lor. Însă 
pe urmă gândurile i se pierdură în vârtejul emoţiilor care îl 
copleșiseră pe măsură ce urmărise caseta. Lucrul care îl făcea 
să își piardă controlul. Era lucrul pe care Salettl îl omisese în 
mesaj. Lucrul care îl forța să se confrunte cu ceva cu care nu 
dorea deloc să aibă de-a face. Era ceva ce McVey nu știa și nici 
nu va afla vreodată. Și nu vor afla nici Noble, sau Remmer, sau 
Vera, sau oricine altcineva, deoarece era ceva despre care 
Osborn nu ar fi putut să vorbească niciodată în mod raţional. 
Poate că Salettil omisese lucrul respectiv deoarece crezuse că 
avusese grijă de el, așa cum avusese grijă de toate celelalte. 

Deodată, Osborn își dădu seama că traficul era blocat în fața 
lui și trebui să apese foarte tare pe frână pentru a evita 
coliziunea cu mașina din față. O mașină de poliţie și două 
camioane de remorcare zburară pe lângă el pe banda din mijloc. 
Insemna că era un accident undeva în faţă. Traficul ar putea fi 
blocat ore în șir. Nu putea să stea acolo atâta timp, pentru că nu 
și-ar fi auzit decât propria minte și asta l-ar fi înnebunit. Trebuia 
să iasă de acolo. Să se miște și să rămână în mișcare. 

Aruncă o privire în spate și văzu că banda din mijloc era 
liberă. Apăsă pe acceleraţie, trecu pe după mașina din faţă, făcu 
o întoarcere pe autostradă și porni în trombă înapoi pe unde 


649 


venise. Puțin mai târziu viră brusc la dreapta și trase mașina 
într-o parcare de lângă plajă. Rămase acolo o vreme, uitându-se 
la ocean. Apoi cobori din mașină. Mai întâi scoase cârjele, apoi 
se sprijini de ele până ajunse să stea în picioare. Lăsă portiera 
deschisă și cheile în contact și porni pe nisipul de pe plajă. 
Cârjele se afundau în el și deplasarea deveni dificilă. Nu conta. 
Mișcarea era totul și continuă să meargă, străbătând plaja, 
îndreptându-se către valuri. Pantofii i se umplură de nisip, iar el 
și-i scoase din picioare și îi lăsă în urmă. Apoi picioarele atinseră 
nisipul tare, umed și simţi apa. În câteva secunde intră în apă 
până la genunchi, aplecându-se înainte în cârje, valurile line 
udându-i pantalonii. 

Îndrăzneala cea mai mare era și numai faptul că se putuseră 
gândi la așa ceva, darămite să o mai și facă. După treizeci de 
ani, misterul morţii tatălui său fusese descoperit. Însă nu era o 
rezolvare pe care să și-o fi putut imagina sau bănui vreodată, 
nici chiar în cele mai întunecate închipuiri ale sale. Și dacă nu ar 
fi fost filmul lui Salettl, ar fi rămas ca o prelungire a experienţei 
lui pe Jungfrau, pe care până atunci o considerase o iluzie, un 
vis halucinant, plin de ororile propriei sale imaginaţii. Insă acum, 
după ce văzuse ceea ce văzuse, nu mai rămânea nicio umbră de 
îndoială că ceea ce experimentase nu fusese un simplu vis. 
Fusese real. Și făcea să fie foarte limpede nu numai motivul 
pentru care murise tatăl său, dar și motivaţia călătoriei lui Von 
Holden la ghețar și la ascunzătoarea adânc îngropată în gheaţă. 

Auzi undeva vocea lui Salettl: „Organizaţia noastră a crescut 
doi tineri... modificaţi genetic, de rasă pur ariană... printre cele 
mai bune specimene fizice în viață... la vârsta de douăzeci și 
patru de ani... unul dintre cei doi băieţi va fi ales... pregătit 
pentru operaţia chirurgicală... Mesia noului Reich.” 

— Hei, domnule, ești complet ud! îi strigă un băieţel de pe 
țărm. Însă Osborn nu auzi. Se afla pe Jungfrau, iar Von Holden 
cădea înspre el, strângând în continuare în brațe cutia pe care o 
adusese cu el de la Berlin. „Fur UVbermorgen! Pentru ziua de 
după mâine!” îl auzise pe Von Holden strigând, apoi cutia îi 
căzuse din strânsoare, iar Von Holden se prăbușise dincolo de 
margine, înghiţit de întunericul îngheţat, ca și cum i-ar fi fost 
ștearsă întreaga existenţă. Însă cutia aterizase aproape de locul 
în care Osborn zăcea în zăpadă, rostogolindu-se datorită propriei 
greutăţi și inerţii. Din cauza impactului, cutia se deschisese și 


650 


conţinutul îi ieșise afară. Și în clipa dinainte de a dispărea 
dincolo de margine, Osborn văzuse limpede ce era. Era lucrul pe 
care Salettl omisese să-l spună. Lucrul pe care Osborn nu ÎI 
putea spune nimănui, pentru că nimeni nu l-ar fi crezut. Era 
adevăratul motiv al lui Ubermorgen. Esenţa întregii idei. Chiar 


miezul acesteia. Era capul secţionat și congelat al lui Adolf 
Hitler. 


651 


Multumiri 


Pentru informații și sfaturi tehnice sunt în special 
recunoscător detectivului John „Ferăstrău” St. John, de 
la Secția de Omucideri a Poliției din Los Angeles, 
pensionar, locotenentului John Dunkin, din 
Departamentul de Poliție din Los Angeles, Danny 
Bacher de la Biroul Național de Turism din Elveția, 
Robert Abrams din San Francisco, Imara din Denver și 
doctorului James W. Howatt, doctorului Bert R. 
Mandelbaum, doctorului ortoped Robert N. Mohr, 
doctorului Herbert G. Resnick și doctorului Norton F. 
Kristy. 

Pentru sugestii şi corectura manuscrisului 
mulțumesc lui Fredrica S. Friedman, Hilary Hale și în 
mod special lui Frances Jalet-Miller. Apoi, deosebita 
mea apreciere pentru Marion Rosenberg și Aaron 
Priest, magicianul care a făcut ca totul să fie posibil. În 
sfârșit, transmit sincera mea recunoștință doctorului 
Leon |. Bender, fără al cărui talent extraordinar 
această carte nu ar fi fost scrisă vreodată. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


E Sp 
AR 
w a 
smato 


652