Giorgio Faletti — Eu ucid

GIORGIO FALETTI 


EU UCID 


VA Lab 


Traducere de AURA I. BĂRDESCU 


ISBN: 
978-973-103-132-3 


GIORGIO FALETTI 
lo uccido 


Editura RAO 
2007 


Giorgio Faletti s-a născut la Asti, la 25 noiembrie 1950. A 
debutat ca romancier cu volumul £u ucid (lo uccido) (2002), care 
s-a bucurat de un succes fulminant, cartea vânzându-se în peste 
3 milioane şi jumătate de exemplare numai până la apariţia celui 
de-al doilea roman. In 2004, Cu ochii altuia (Niente di vero 
tranne gli occhi) îl confirmă drept unul dintre cei mai remarcabili 
scriitori italieni din ultima perioadă, un maestru al thrillerului, 
răsplătit în 2005 cu Premiul De Sica pentru Literatură de către 
preşedintele Carlo Azeglio Ciampi. 

In 2006 a apărut Fuori da un evidente destino, ambientat în 
Arizona şi avându-i ca protagonişti pe indienii Navajo, cărora le şi 
este dedicat. Cu luni bune înainte de publicarea acestui volum, 
au fost deja vândute drepturile de ecranizare. 

Cărţile lui Faletti au fost traduse în 25 de limbi şi sunt foarte 
apreciate, atât în Europa, cât şi în America de Sud, în China, în 
Japonia, în Rusia, iar, începând din martie 2007, va pătrunde 
chiar şi pe piaţa Statelor Unite. 


Lui David şi Margheritei 


Pe stradă merge 

moartea, încoronată, 

de flori de portocal veştede. 
Cântă şi cântă 

un cântec 

cu chitara ei albă 

şi cântă şi cântă şi cântă. 


Federico Garcia Lorca 


Primul carnaval 


Omul este cineva şi nimeni. 

Işi duce de ani faţa lipită de cap şi umbra cusută de picioare şi 
nu a reuşit încă să înţeleagă care dintre cele două cântăreşte 
mai mult. Câteodată simte un impuls nestăpânit de a le 
desprinde de corp, de a le agăța într-un cui şi de a rămâne pe 
jos, ca o marionetă căreia o mână miloasă i-a tăiat firele. 

Câteodată, oboseala anulează totul şi nu concede posibilitatea 
de a înţelege că unicul mod adevărat de a-ţi păstra raţiunea este 
de a te abandona unei fugi sălbatice pe calea nebuniei. Totul în 
jur este o perindare continuă de feţe, umbre şi voci, persoane 
care nu îşi pun întrebări şi acceptă pasiv o viaţă fără răspunsuri 
din cauza plictiselii sau a suferinţei provocate de călătorie, 
mulţumindu-se să trimită câte-o vedere stupidă din când în când. 

Acolo unde se află se aude muzică, se văd corpuri care se 
mişcă, guri care surâd, se rostesc cuvinte, iar el stă printre ei, 
unul în plus pentru a satisface curiozitatea celui care va vedea zi 
de zi cum se decolorează şi fotografia asta. 

Bărbatul se reazemă de o coloană şi se gândeşte că sunt toţi 
inutili. 

In faţa lui, în cealaltă parte a sălii, aşezate una lângă cealaltă 
la o masa de lângă un vitraliu mare care dă către grădină se află 
două persoane, un bărbat şi o femeie. 

In lumina difuză, ea este subţire şi suavă ca melancolia, are 
părul negru şi ochii verzi, atât de luminoşi şi de mari încât îi vede 
de la depărtare. El n-are ochi decât pentru frumuseţea ei şi îi 
vorbeşte la ureche, ca să poată fi auzit peste zgomotul muzicii. 
Se ţin de mână, iar ea râde la vorbele partenerului, dând capul 
pe spate sau ascunzându-şi faţa în scobitura umărului lui. 

Cu puţin timp în urmă ea a întors capul, poate din cauza 
privirii fixe a bărbatului rezemat de coloană, căutând originea 
unei uşoare stări de disconfort. Ochii lor s-au întâlnit, dar ai ei au 
trecut indiferenți peste faţa lui, la fel şi peste restul lumii care o 
înconjoară. A întors capul şi a continuat să dăruiască miracolul 
acelor ochi bărbatului aflat alături de ea, care îi răspunde cu 
aceeaşi privire, impermeabilă la orice mesaj extern prezenţei 
sale. 

Sunt tineri, frumoşi şi fericiţi. 


7 


Bărbatul rezemat de coloană se gândeşte că, în curând, cei 
doi vor muri. 


1 


Jean-Loup Verdier apăsă unul dintre butoanele de la 
telecomandă şi, ca să nu respire gazele de eşapament în spaţiul 
strâmt din garaj, nu porni motorul până când oblonul nu se 
deschise pe jumătate. Lumina farurilor mătură lent peretele de 
metal, înfigându-se apoi în ecranul negru al întunericului din faţa 
sa. Puse pe drive schimbătorul automat de viteze şi, când uşa se 
deschise până la capăt, începu să accelereze şi ieşi încet cu 
Mercedes-ul SLK afară. Apăsă butonul de închidere, ridicând 
telecomanda deasupra capului şi, în timp ce aştepta zgomotul 
uşii închizându-se, privirea îi alunecă spre panorama care se 
deschidea în faţa curţii casei sale. 

Monte Carlo era un pat de ciment pe mare. Oraşul aproape că 
nu mai avea formă, învăluit într-o uşoară ceaţă de abur care 
reflecta luminile aprinse seara. Puțin mai jos de locul unde era el 
se zăreau terenurile iluminate de la Country Club, teritoriu deja 
francez, unde probabil se antrena vreo stea a tenisului 
internaţional, alături de degetul ridicat reprezentat de Parcul 
Saint-Roman, unul dintre cei mai înalţi zgârie-nori din oraş. Mai 
jos, către Cap d'Ail, sub fortăreaţa vechiului oraş, se ghicea 
cartierul Fontvieille, smuls apei metru cu metru, bucată cu 
bucată. 

Aprinse concomitent o ţigară şi radiu, care era pe frecvenţa 
postului Radio Monte Carlo. In timp ce conducea maşina în sus 
pe rampa care ducea către şosea, deschise cu telecomanda 
poarta. O luă la stânga şi începu să coboare încet către oraş, 
bucurându-se de aerul deja cald al sfârşitului de mai. 

La radio era Pride, un cântec al grupului U2, cu nişte armonii 
inconfundabile de chitară ca acompaniament. Zâmbi. Stefania 
Vassallo, DJ-ul care avea emisiune la ora aceea la Radio Monte 
Carlo, făcuse o adevărată pasiune pentru The Edge, chitaristul 
grupului irlandez. Nu pierdea nici o ocazie de a pune măcaro 
piesă de-ale lor în emisiunea ei. La radio toată lumea făcea de 
câteva luni glume pe seama aerului visător pe care îl afişa ca o 
mască după ce, într-un sfârşit, reuşise să obţină un interviu cu 


8 


idolii săi. 

În timp ce cobora pe şoseaua plină de curbe de la Beausoleil, 
care duce către centru, începu să bată măsura cu piciorul stâng, 
acompaniat de nişte lovituri uşoare ale mâinii drepte în volan, 
asistându-l pe Bono, care istorisea cu o voce plină de supărare şi 
de melancolie povestea unui bărbat venit în the name of love. 

In aer plutea o vară timpurie, cu parfumul acela unic pe care 
numai oraşele de mare îl au. Miros de mare, pini, rozmarin şi 
nimic în mod deosebit. Promisiuni şi pariuri. Primele - 
nerespectate, celelalte - pierdute. 

Marea, pinii, rozmarinul şi florile de vară aveau să mai fie 
acolo mult timp după el şi după ceilalţi ca el care se chinuiau în 
locul acela şi în alte locuri asemenea. 

Dar ce conta, conducea o maşină decapotabilă, vremea era 
frumoasă, părul îi flutura în vânt, avea inima plină de speranţe şi 
de aşteptări. N 

In lume există lucruri mai rele. In ciuda orei, era singur pe 
stradă. 

Luă chiştocul de la țigară şi, ţinându-l între degetul mare şi 
mijlociu, îl aruncă în sus, urmărindu-i în oglinda retrovizoare 
parabola luminoasă. Il văzu căzând pe asfalt şi împrăştiindu-se în 
scântei minuscule. Ultimul fum suflat se pierdu şi el în acelaşi 
vânt. 

Ajunse la capătul pantei şi ezită o secundă, nehotărât în 
privinţa străzii pe care s-o aleagă ca să ajungă în zona portului. 
În timp ce parcurgea sensul giratoriu, se decise pentru o 
plimbare în centru şi o luă pe Boulevard d'Italie. 

Principatul începuse să se umple de turişti. Marele Premiu de 
Formula 1 care de-abia se terminase era ca un semnal al 
începutului verii la Monte Carlo. Din acest moment, pe coastă, 
zilele, serile, nopţile începeau să fie un du-te-vino de actori şi 
spectatori. Pe de-o parte, limuzine cu şofer, iar înăuntru, lume cu 
un aer autosuficient şi plictisit. Pe de altă parte, maşini ieftine 
pline de oameni transpiraţi şi rămaşi cu gura căscată. Identici cu 
cei care acum se zgâiau la vitrine, cu luminile reflectându-li-se în 
priviri. Sigur exista cineva care se întreba cum să îşi facă timp să 
vină şi să cumpere haina aceea, în timp ce altcineva se întreba 
cum să găsească bani ca s-o cumpere. Ca albul şi negrul, două 
categorii extreme, între care se întinde o serie impresionantă de 
nuanţe de gri. Mulţi care trăiesc cu unicul scop de a arunca praf 
în ochi şi alţii care încearcă să scape de praful din ochi. 


Jean-Loup se gândi că, la urma urmei, priorităţile vieţii sunt 
destul de simple şi de binecunoscute şi doar în câteva locuri din 
lume, precum acela, este posibil să le stabileşti valoarea. Goana 
după bani, pe primul loc. Unii îi au şi toţi ceilalţi îi vor. Simplu. Un 
loc comun devine ca atare datorită dozei de adevăr pe care o 
implică. Poate că banii nu aduc fericirea, dar să aştepţi fericirea e 
un mod frumos de a-ţi petrece timpul. 

Aşa gândeau toţi. A 

Celularul din buzunarul de la cămaşă începu să sune. Il scoase 
şi răspunse fără să citească pe display numele celui care îl suna, 
întrucât ştia foarte bine despre cine e vorba. Vocea lui Laurent 
Bedon, regizorul şi realizatorul emisiunii Voices, pe care Jean- 
Loup o făcea la Radio Monte Carlo în fiecare seară, nu se auzea 
bine din cauza fâşâitului aerului în microfonul de la telefon. 

— Crezi că în seara asta o să ne onorezi cu prezenţa sau 
trebuie să ne descurcăm fără starul nostru? 

— Salut, Laurent! Sosesc, sunt deja pe drum. 

— Bine. Ştii că lui Robert i se strică pacemakerul când un DJ 
nu soseşte la radio cu cel puţin o oră înainte de începerea 
emisiunii. Deja scoate fum pe urechi! 

— Şi pe urechi? Nu-i ajungea fumul de ţigări cu care ne 
intoxică? 

— Se pare că nu. 

Intre timp, trecuse de Boulevard diltalie şi ajunsese pe 
Boulevard des Moulins. Vitrinele iluminate, mărginind ambele 
părţi ale străzii, erau larg deschise către o mare de aşteptări, ca 
ochii îmbietori ai prostituatelor de lux. In ceea ce le privea pe 
acestea din urmă, ajungeau puţini bani pentru a le vedea 
împlinite... 

Bâzâitul uşor al celularului, care interfera cu radioul din 
maşină, îi deranja. Jean-Loup puse telefonul la cealaltă ureche şi 
imediat zgomotul dispăru. Ca şi cum acesta ar fi fost un semnal 
cunoscut de ei doi, Laurent schimbă tonul. 

— Lăsând gluma la o parte, grăbeşte-te. Am avut o grămadă... 

— Aşteaptă o secundă. Poliţia, îl întrerupse Jean-Loup. 

Lăsă brusc mâna în jos şi îşi luă cea mai cuminte figură 
posibilă. 

Ajunsese la intersecţia cu Avenue de la Madone, la semafor şi 
se oprise pe banda din stânga, aşteptând să se facă verde. La 
colţul intersecţiei se afla un poliţist în uniformă care era atent ca 
şoferii să respecte indicaţiile partenerului său luminos. Spera să 


10 


fi ascuns telefonul suficient de rapid şi să nu fi fost văzut. La 
Monte Carlo erau foarte riguroşi în privinţa folosirii celularului în 
timpul condusului. In momentul acela nu avea chef să piardă 
timpul în lungi discuţii cu un poliţist scrupulos. 

Când se făcu verde, Jean-Loup o luă la stânga, trecând pe sub 
privirea suspicioasă a agentului. Il văzu întorcând capul şi 
urmărind maşina cu privirea, în timp ce dispărea pe panta din 
faţa hotelului Metropole. 

Imediat ce se asigură că nu mai poate fi văzut, Jean-Loup 
ridică mâna şi puse din nou telefonul la ureche. 

— Am scăpat. Scuză-mă, Laurent! Ce ziceai? 

— Ziceam că am câteva idei plauzibile şi vreau să le discut cu 
tine înainte să intri în direct. Grăbeşte-te! 

— Cât de plauzibile? Cât 32, sau 27? 

— Du-te în mă-ta, amărâtule! replică imediat Laurent, în 
glumă, dar cam iritat. 

— Cum zicea nu ştiu cine, nu am nevoie de sfaturi, ci de soluţii 
clare. 

— Termină cu tâmpeniile şi mai bine grăbeşte-te! 

— Da, să trăiţi! Sunt deja la intrarea în tunel, minţi Jean-Loup. 

Laurent închise telefonul. Jean-Loup zâmbi. Laurent îşi definea 
de fiecare dată ideile noi în felul acela: plauzibile. Dacă era să 
dea Cezarului ce era al Cezarului, trebuia să admită că aşa erau, 
aproape întotdeauna. Din păcate pentru el, definea în acelaşi fel 
şi numerele despre care simțea că aveau să iasă la ruletă, lucru 
care nu se întâmpla aproape niciodată. 

La intersecţie viră la stânga ca să coboare pe Avenue des 
Spelugues. In dreapta sa se zăreau reflexele luminilor din piaţă, 
cele două clădiri, Hotel de Paris şi Cafe de Paris, construite una în 
faţa celeilalte, ca nişte santinele de o parte şi de alta a 
cazinoului, profitând fiecare de strălucirea lui. Parapetele şi 
tribunele mobile ridicate cu ocazia Marelui Premiu fuseseră 
demontate într-un timp record. Nimic nu trebuia să întunece prea 
mult timp sacralitatea păgână a acelui loc, destinat cultului 
jocului, al banilor şi al aparenţei. 

Lăsă în dreapta sa şi apoi în spate Piaţa Cazinoului, coborând 
cu viteză moderată panta pe care, cu câteva zile înainte, 
automobilele Ferrari, Williams şi McLaren o străbătuseră cu o 
viteză nebună. După curba de la Portier, simţi pe faţă briza care 
venea dinspre mare şi zări luminile galbene ale tunelului. Il 
străbătu simțind aerul mai rece, cufundându-se în luminozitatea 


11 


aceea nenaturală care amesteca treptat culorile şi le făcea pe 
toate la fel. La celălalt capăt al tunelului regăsi spectacolul 
portului iluminat, unde, în acel moment, pluteau, foarte probabil, 
o sută de milioane de euro în bărci. In sus, pe partea stângă, 
fortăreaţa, cu palatul regal învăluit în lumini difuze, părea că 
veghea plină de respect ca somnul prinţului şi al familiei sale să 
nu fie deranjat de nimeni. 

Cu toate că priveliştea aceea îi era familiară, constituia un 
spectacol la care nu puteai să rămâi indiferent. Jean-Loup nu se 
mira că turişti veniţi din Osaka, din Austin sau din Johannesburg 
rămâneau cu răsuflarea tăiată în faţa acelei imagini sau făceau 
febră musculară la mâini de la aparatul foto. 

Practic ajunsese. Continuă să meargă pe lângă port, unde 
lucrările de demontare a tribunelor se desfăşurau cu mult calm, 
trecu prin faţa Piscinelor şi, imediat după curba Rascasse, viră la 
stânga şi o luă pe rampa de la parcarea subterană, construită pe 
trei etaje, exact sub piaţeta amplă din faţa sediului postului de 
radio. 

Parcă maşina în primul spaţiu liber şi o luă pe scări. Ecoul 
muzicii din Stars'N'Bars se auzea până la el prin uşile deschise 
ale localului. Era un loc obişnuit pentru cei familiarizați cu viaţa 
nocturnă din Monaco, un video-pub în care să bei o bere sau să 
guşti vreo mâncare tip Tex-Mex, aşteptând să treacă vremea, 
înainte ca lumea să se împrăştie prin discotecile şi prin localurile 
de pe coastă. 

Porticurile amplei construcţii unde îşi avea sediul Radio Monte 
Carlo, care dădeau în Quai Antoine Premier, găzduiau o grămadă 
de afaceri extrem de eterogene: restaurante, concesionari 
pentru construirea bărcilor, galerii de artă, studiourile lui Tele 
Monte Carlo. 

Jean-Loup ajunse în faţa uşii cu geamuri şi apăsă pe soneria 
interfonului. Se aşeză în faţa telecamerei astfel încât să fie 
încadrat în prim-plan doar ochiul drept. 

Vocea lui Raquel, secretara, avea tonul cel mai ameninţător 
pe care i-l ştia. 

— Cine e? 

— Bună seara, sunt domnul Ochi pentru Ochi. Puteţi să îmi 
deschideţi, vă rog? Mi-am pus lentilele de contact şi amprenta 
retinei nu funcţionează. j 

Se dădu în spate, astfel încât fata să-l recunoască. In interfon 
se auzi mai întâi un râs înfundat, apoi o voce condescendentă. 


12 


— Urcă, domnule Ochi... 

— Mulţumesc! Venisem să vă vând o enciclopedie, dar, în 
situaţia dată, m-aş mulţumi cu nişte colir... 

Imediat se auzi pocnetul sec al încuietorii care se deschidea. 
Când ajunse la cel de-al patrulea etaj, uşa automată a liftului 
alunecă într-o parte şi iată-l în faţa obrajilor grăsuni ai lui Pierrot, 
care stătea pe hol, cu un teanc de CD-uri în mână. 

Pierrot era un fel de mascotă a postului de radio. Avea 
douăzeci şi doi de ani, dar creierul unui copil. Era ceva mai scund 
decât media, cu o faţă rotundă şi un păr care stătea întotdeauna 
în sus, drept şi care îi dădea lui Jean-Loup impresia caraghioasă 
că băiatul îi zâmbeşte tot timpul printr-un ananas. 

Pierrot era cea mai incoruptibilă fiinţă de pe faţa pământului. 
Avea darul, pe care doar câteva persoane simple îl au, de a 
inspira simpatie la prima vedere şi de a-şi arăta ataşamentul 
numai faţă de cine credea că o merită. Şi instinctul său rar dădea 
greş. 

Adora muzica şi mintea sa, care se încurca în cel mai 
elementar raţionament, devenea dintr-odată analitică şi coerentă 
în momentul în care începea să vorbească despre muzică. 

Avea o memorie de computer în ceea ce privea imensa arhivă 
a postului şi muzica în general. Era de-ajuns să-i dai titlul sau 
refrenul unui cântec, ca să-l vezi cum o ia la fugă şi se întoarce 
rapid ţinând în mână discul sau CD-ul cu piesa respectivă. 
Datorită asemănării sale cu personajul din film, în radio îl 
botezaseră Rain Boy. 

— Bună, Jean-Loup! 

— Pierrot, ce mai faci aici la ora asta? 

— Mama mea munceşte până târziu în seara asta. Domnii au o 
cină. O să vină să mă ia exact când se face puțin mai încolo. 

Jean-Loup râse în sinea lui de expresia băiatului. Modul de 
exprimare al lui Pierrot aparţinea unei limbi proprii, un limbaj 
aparte, în care candoarea greşelilor şi inocenţa absolută cu care 
erau pronunţate deveneau uneori sursa unor replici delicioase. 

Mama lui, care trebuia să vină să-l ia exact când se face puțin 
mai încolo, îşi câştiga traiul ca menajeră la o familie de italieni 
rezidenţi la Monte Carlo. 

li cunoscuse cu câţiva ani înainte, când îi găsise aşteptându-l 
nemişcaţi în faţa intrării de la radio. Jean-Loup aproape că nici nu 
observase cuplul acela ciudat, până când femeia nu se apropiase 
şi i se adresase timid, cu aerul uneia care cere tot timpul scuze 


13 


lumii pentru că există. Îşi dăduse seama că îl aşteptau pe el. 

— Mă scuzaţi, dumneavoastră sunteţi Jean-Loup Verdier? 

— Da, doamnă. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Ne scuzaţi dacă vă deranjăm, aţi putea să îi daţi un 
autograf fiului meu, vă rog? Pierrot ascultă tot timpul radioul şi 
dumneavoastră sunteţi preferatul lui. 

Jean-Loup se uitase la îmbrăcămintea ei modestă şi la părul 
care părea că albise înainte de vreme. Femeia avea mai puţini 
ani decât cei pe care îi arăta. li zâmbise. 

— Bineînţeles, doamnă! Măcar atât pot face pentru un 
ascultător atât de fidel. 

In timp ce lua într-o mână foaia de hârtie şi pixul pe care 
femeia i le întindea, Pierrot se apropiase. 

— Eşti la fel. 

Jean-Loup amuţise. 

— La fel ca? 

— La fel ca în radio. 

Jean-Loup se întorsese către femeie, mirat. Aceasta lăsase 
capul în jos. 

— Ştiţi, băiatul meu e... cum să vă zic... 

Se blocase, ca şi cum nu ar fi găsit cuvântul pe care îl ştia însă 
de mult timp. Jean-Loup îl privise cu atenţie pe Pierrot, îşi dăduse 
seama că nu e la fel ca toată lumea şi i se făcuse milă de el şi de 
femeie. 

La fel ca în radio. 

Jean-Loup îşi dăduse seama că, pentru el, asta însemna că era 
exact cum şi-l imaginase ascultându-i vocea la radio. Atunci, 
Pierrot zâmbise, strada se luminase şi în momentul acela se 
născuse o simpatie instantanee, instinctivă, pe care numai 
băiatul acela ciudat putea s-o inspire. 

— Bine, tinere, acum că ştiu că mă asculţi, azi e într-adevăr o 
zi bună. Cel puţin un autograf special o să-l ai în mod sigur de la 
mine. Ai putea să ţii astea puţin, te rog? 

Intinsese băiatului pachetul cu foi şi cu dosare pe care le avea 
sub braţ, eliberându-şi astfel mâinile, ca să poată scrie. În timp 
ce Jean-Loup era ocupat cu autograful, Pierrot aruncase o privire 
fugară peste prima foaie din pachetul pe care îl avea în mână. 
Ridicase capul, privindu-l cu un aer satisfăcut. 

— Three Dog Night, zisese cu vocea lui liniştită. 

— Cum? 

— Three Dog Night. Răspunsul la prima întrebare e Three Dog 


14 


Night. Şi la a doua, e Alan Allsworth şi Ollie Alsall, repetase 
Pierrot cu un accent englezesc foarte personal. 

Jean-Loup îşi amintise că prima foaie era chestionarul de 
muzică pentru concursul cu premii al emisiunii de la prânz, pe 
care îl redactase cu câteva ore înainte. 

Prima întrebare era „Ce grup din anii şaptezeci cânta melodia 
Celebrate?” Şi a doua: „Care erau chitariştii de la Tempest?” 

Pierrot le citise şi răspunsese perfect la primele două întrebări. 
Jean-Loup o privise uimit pe mama lui. Femeia ridicase din umeri, 
ca şi cum trebuia să îşi ceară scuze şi pentru asta. 

— Pierrot este pasionat de muzică. Dacă ar fi să mă iau după 
el, n-aş mai cumpăra pâine, ca să cumpăr discuri. El e... e aşa 
cum e, însă, când e vorba de muzică, îşi aminteşte multe lucruri 
din ceea ce citeşte şi aude la radio. 

Jean-Loup făcuse un semn către foaia cu întrebări pe care 
băiatul o ţinea încă în mână. 

— Vrei să încerci să răspunzi şi la celelalte, Pierrot? 

Una după alta, la rând, fără nici un fel de ezitare, Pierrot 
răspunsese bine la toate cele cincisprezece întrebări, practic în 
timpul necesar citirii întrebărilor. Şi nu erau dintre cele mai 
simple. Jean-Loup era uluit. 

— Doamnă, asta înseamnă mult mai mult decât faptul că-şi 
aminteşte unele lucruri. Asta înseamnă că e o enciclopedie. 

Luase înapoi foile din mâinile băiatului şi răspunsese cu un 
zâmbet satisfacţiei lui vădite. Arătase către clădirea din care 
transmitea Radio Monte Carlo. 

— Pierrot, ţi-ar plăcea să dai o tură prin radio şi să vezi de 
unde transmitem muzica? 

ÎI plimbase prin studiouri, îi arătase locul de unde veneau 
vocile şi muzica pe care o asculta el de-acasă, îi oferise o coca- 
cola. Pierrot privea totul cu un aer fascinat, cu aceiaşi ochi 
sclipitori cu care mama citea bucurie pe faţa fiului său. lar când 
intrase în arhiva de la demisol, în faţa mulţimii de CD-uri şi de 
discuri în vinil, faţa lui Pierrot se luminase ca un suflet fericit la 
intrarea în paradis. 

Apoi, când toţi cei de la radio aflaseră povestea lui (tatăl 
dispăruse rapid, imediat ce îşi dăduse seama de handicapul 
fiului, lăsându-i pe el şi pe mama lui singuri şi săraci lipiţi), dar 
mai ales când îi testaseră cunoştinţele muzicale, reuşiseră să 
găsească modul de a-l băga în stafful de la Radio Monte Carlo. 
Mamei lui nu îi venea să-şi creadă ochilor. Pierrot avea un loc 


15 


unde să stea cât era ea la muncă şi, în plus, primea şi un mic 
salariu. 

Dar, mai presus de orice, era fericit. 

„Promisiuni şi pariuri”, se gândi Jean-Loup. Uneori se respectă 
câte o promisiune, alteori se câştigă câte un pariu. Poate că în 
lume există şi lucruri mai bune, dar era deja ceva. 

Pierrot intră în lift, ţinând strâns într-o mână CD-urile, ca să 
poată apăsa butonul. 

— Mă duc dedesubt, în cameră, ca să duc astea, apoi vin la 
tine, aşa o să văd emisiunea ta. 

„Cameră” era modul lui personal de a defini arhiva, iar a 
„vedea emisiunea” nu era, în cazul de faţă, una dintre 
obişnuitele sale alchimii lingvistice. Insemna că în acea zi putea 
să stea în spatele geamului mare ca să-l audă şi să-l vadă cu 
ochii plini de adoraţie pe Jean-Loup, cel mai bun prieten al lui, 
idolul absolut. La ora la care Jean-Loup intra în direct, Pierrot era 
de obicei deja acasă. 

— Bine, o să-ţi ţin un loc în primul rând. 

Uşa se închise peste zâmbetul lui Pierrot, mult mai strălucitor 
decât luminile reci din lift. 

Jean-Loup  traversă parterul şi formă pe  încuietoarea 
alfanumerică a uşii codul de deschidere. Chiar lângă intrare se 
afla biroul lung din lemn, unde Raquel îndeplinea în acelaşi timp 
funcţiile de recepţioneră şi de secretară. Fata, o brunetă subţire 
cu o faţă slăbuţă, dar plăcută, care de obicei afişa un aer la 
înălţimea situaţiei, îl întâmpină ţinând un deget îndreptat către 
el. 

— Ştii că rişti. Într-una din zilele astea o să vezi că te las pe- 
afară. 

Jean-Loup se apropie de ea şi îi dădu degetul într-o parte, ca şi 
cum ar fi fost un pistol încărcat. 

— Nu ţi s-a spus niciodată să nu ţii degetul aşa? Dacă ar fi 
încărcat şi ar ieşi un glonţ? Dar tu ce mai cauţi aici la ora asta? L- 
am văzut şi pe Pierrot. Se pregăteşte vreo petrecere şi eu nu ştiu 
nimic? 

— Nu e vorba de nici o petrecere, doar... ore suplimentare. 
Numai din vina ta, fiindcă ai făcut să crească audiența şi ne 
obligi la nişte tururi de forţă de stahanovişti. Făcu un semn cu 
capul către ceva aflat în spatele său. Du-te la şefu', că are veşti. 

— Bune? Rele? Aşa şi aşa? S-a hotărât în sfârşit să îmi ceară 
mâna? 


16 


— Nu ştiu decât că vrea să îţi vorbească. Este în biroul 
preşedintelui, răspunse Raquel zâmbind, dar rămânând 
misterioasă. 

Jean-Loup nu mai zise nimic şi făcu câţiva paşi înăbuşiţi de 
mocheta albastră pe care erau desenate coroniţe crem stilizate. 
Se opri în faţa ultimei uşi pe dreapta. Ciocăni şi deschise fără să 
fie invitat să între. Şeful era la birou şi, ca de obicei, vorbea la 
telefon. 

La ora aceea, biroul, din cauza fumului de ţigară, se 
transformase deja într-un loc mistic, un punct de întâlnire între 
sufletul ţigării pe care o ţinea între degete şi sufletul celorlalte, 
nenumărate, fumate înainte. 

Directorul de la Radio Monte Carlo era singura persoană 
cunoscută de Jean-Loup care fuma nişte ţigări ruseşti cu miros 
greu, cu un filtru lung din carton, care trebuia îndoit înainte de 
folosire, după un fel de ritual voodoo. 

Robert îi făcu semn să se aşeze. 

Jean-Loup se îndreptă către unul dintre fotoliile din piele 
neagră din faţa biroului. In timp ce Robert tocmai terminase 
convorbirea şi închidea clapeta telefonului Motorola, Jean-Loup 
începu să mişte mâinile prin aer. 

— ii să faci din camera asta un loc pentru nostalgicii ceţii? 
Londra sau moarte? Nu, mai bine, Londra şi moarte? Preşedintele 
ştie că în lipsa lui îi intoxici biroul? Dacă e cazul, am material să 
te şantajez până la sfârşitul zilelor tale! 

Radio Monte Carlo, post care emitea în limba italiană, fusese 
înghiţit de o societate care administra o reţea de posturi private 
al cărei sediu se afla în ltalia, la Milano. Conducerea de la 
Monaco îi revenea în totalitate lui Bikjalo, iar preşedintele apărea 
numai când erau şedinţe importante. 

— Eşti un nenorocit, Jean-Loup! O lichea. 

— Nu ştiu cum poţi să fumezi porcăria aia. Mai ai puţin şi 
depăşeşti limita aceea impalpabilă dintre fum şi gaz nervin. Sau 
poate ai depăşit-o deja de mulţi ani şi noi vorbim cu fantoma ta 
fără să ne fi dat încă seama de chestia asta. 

Robert rămase impasibil, invulnerabil la umorul lui Jean-Loup, 
la fel ca şi la fumul ţigărilor sale. 

— Tăcerea mea exprimă o evidentă superioritate în faţa 
acestor aprecieri frivole. Nu mă aflu aici ca să aştept ca preţiosul 
tău fund să se aşeze pe fotoliul meu şi să aud comentariile tale 
plictisitoare despre ţigările mele. Fii atent când zic „preţios”, 


17 


pentru că toată lumea ştie că tu cu e/ gândeşti... 

Schimbul de replici făcea parte dintr-un mic ritual pe care îl 
aveau de mai mulţi ani, dar, cu toate astea, Jean-Loup considera 
că erau departe de a se putea defini prieteni. Faptul că recurgea 
la tipul acela de ironie ascundea de fapt dificultatea de a ajunge 
cu adevărat la Robert Bikjalo. Probabil că era o persoană 
inteligentă, însă în mod cert era şmecher. Un om inteligent dă 
câteodată lumii mai mult decât primeşte, un şmecher încearcă 
să ia cel mai mult posibil şi să dea în schimb minimumul 
indispensabil. Jean-Loup cunoştea bine regulile dansului în lume, 
în general şi în mediul său în particular: era DJ-ul care făcea din 
Voices o emisiune de mare succes la Radio Monte Carlo. 
Persoanele precum Bikjalo te ascultă în funcţie de câtă lume te 
ascultă de-acasă. 

— Aş vrea doar să îţi spun ceea ce gândesc despre tine şi 
despre emisiunea ta, înainte să te arunc definitiv în stradă... Se 
lăsă pe spate şi stinse în sfârşit ţigara într-o scrumieră plină de 
cadavre. Lăsă să se aştearnă între ei o tăcere asemănătoare cu 
cea de la jocurile de pocher. Continuă cu tonul celui care zice 
„sec!” având în mână o carte valoroasă. Azi am primit un telefon 
în legătură cu Voices, emisiunea ta. De la o persoană foarte 
apropiată de coroană. Nu mă întreba cine, pentru că nu pot să-ți 
dezvălui decât păcatul, nu şi păcătosul... Tonul directorului se 
schimbă dintr-odată. Un zâmbet de vedetă îi lumină faţa în timp 
ce punea pe masă o chintă roială. Prinţul şi-a exprimat personal 
felicitările pentru succesul emisiunii. 

Jean-Loup se ridică de pe fotoliu cu un zâmbet identic, bătu 
palma cu el şi se aşeză la loc. Bikjalo îşi continuă zborul pe 
aripile entuziasmului. 

— Monte Carlo a fost întotdeauna, în orice fel de situaţie, 
imaginea bogăției, un paradis fiscal unic în lume, folosit pentru 
eludarea taxelor. In ultima vreme, cu toate nenorocirile care s-au 
întâmplat în America şi cu criza economică aproape generală, 
ne-am cam pierdut din strălucire. 

Pronunţă acel „ne-am” ca o concesie făcută cu amabilitate 
lumii, dar cu aerul unuia care nu este prea implicat în problemele 
altuia. Luă din pachet o altă ţigară, îndoi filtrul cu mâna, o vâri în 
gură şi o aprinse cu bricheta de pe birou. 

— Acum câţiva ani, pe vremea asta, în Piaţa Cazinoului erau 
două mii de persoane. Acum, în unele seri, e o atmosferă de 
sfârşit de lume care te sperie. Prin modul în care te-ai implicat, 


18 


ducând emisiunea către social, ai câştigat o dimensiune nouă. 
Acum multă lume se gândeşte la Monte Carlo ca la un loc unde 
chiar poţi rezolva unele probleme, unde poţi să dai un telefon ca 
să ceri ajutor. Şi pentru radio, nu ţi-o ascund, a fost o mare 
lovitură. Acum au apărut la orizont o grămadă de sponsori noi şi 
ăsta este termometrul care indică succesul programului. 

Jean-Loup ridică instinctiv o sprinceană şi zâmbi. Robert era un 

manager şi pentru el succesul însemna, în ultimă instanţă, un 
suspin de uşurare şi senzaţia de mulţumire în momentul în care 
se face bilanţul. Timpurile eroice ale Radio Monte Carlo, cele ale 
lui Jocelyn, Awanagana şi Herbert Pagani, ca să fie clar, se 
terminaseră. Acum trăiau timpuri grele. _ 
___— Trebuie să recunosc că ne-am descurcat bine. In special tu. 
In afara formatului reuşit al emisiunii şi a dezvoltării pe care a 
avut-o ulterior, succesul s-a datorat în mod decisiv capacităţii 
tale de a o face în acelaşi timp în franceză şi în italiană. Eu nu 
mi-am făcut decât meseria. 

Bikjalo făcu un gest vag care voia să sublinieze o modestie ce 
nu îi era caracteristică întru totul. Se referea, în orice caz, la 
deosebita-i intuiţie în ceea ce privea problemele manageriale. 
Potenţialul emisiunii şi talentul bilingv al prezentatorului îl 
făcuseră să încerce o manevră pe care o dusese la bun sfârşit cu 
abilitatea unui diplomat versat. Crease, susţinut de audienţă şi 
de succesul repurtat, un fel de joint-venture cu Europe 2, un post 
francez cu o linie editorială foarte apropiată de cea lui Radio 
Monte Carlo, care transmitea din Paris. 

Rezultatul era că acum Voices acoperea, ca putere de emisie, 
o mare parte din teritoriul italian şi din cel francez. 

Robert Bikjalo îşi puse picioarele pe birou şi suflă fumul de 
ţigară în sus. Jean-Loup se gândi că poziţia aceea era foarte 
autoritară şi alegorică. Probabil că preşedintele nu ar fi judecat-o 
în acelaşi fel. 

Directorul continuă, triumfător. 

— La sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie, o să fie Music 
Awards. Am auzit nişte voci care se gândeau la tine ca 
prezentator. Apoi o să urmeze Festival du Cinema şi Festival de 
la Television. Eşti pe val, Jean-Loup! Multor personaje în situaţia 
ta le-a fost greu să facă saltul către micul ecran. Tu eşti o 
persoană cu un aspect foarte atrăgător şi, dacă îţi joci bine 
cărţile, mi-e teamă că, în curând, o să înceapă o adevărată 
competiţie pentru tine, un fel de skandenberg între radio şi 


19 


televiziune. Jean-Loup zâmbi şi se ridică de pe scaun. În schimb, 
cred că Laurent face skandenberg cu ficatul său. Nu am ajuns 
încă să vorbesc cu el şi trebuie să facem grila emisiunii din seara 
asta. 

— Spune-i aşa-zisului regizor şi realizator că îl aşteaptă acelaşi 
trotuar care te aşteaptă şi pe tine. 

Jean-Loup se îndreptă către uşă. Chiar când era pe punctul să 
iasă, Robert îl opri. 

— Jean-Loup? 

Întoarse capul. Bikjalo stătea în fotoliu şi se legăna, cu 
expresia lui Sylvester care, în sfârşit, a reuşit să mănânce 
canarul. 

— Spune-mi. 

— E de la sine înţeles că, dacă toate vorbele astea devin 
fapte, eu sunt managerul tău... 

Lui Jean-Loup i se păru că Bikjalo avea faţa regretatului La 
Palisse când zicea una dintre glumele lui. Decisese să-şi vândă 
scump pielea. 

— Am suferit încercând să suport un anumit procent din fumul 
ţigărilor tale. Ca să ai un procent din banii mei, va trebui să 
suferi şi tu cel puţin cât mine. 

Când închise uşa, Robert Bikjalo privea tavanul cu un aer 
visător. Lui Jean-Loup îi lăsă impresia că deja calcula banii pe 
care încă nu îi câştigase. 


2 


Jean-Loup stătea lângă fereastra din cabina de regie privind 
oraşul şi jocurile de lumini care se reflectau în apa nemişcată a 
portului. Deasupra, învăluită în întuneric, prezenţa protectoare a 
lui Mont Angel, pe al cărui vârf, semnalizat de o serie de lumini 
roşii, era emițătorul radio care acoperea întreaga suprafaţă a 
Italiei. 

Vocea lui Laurent se auzi în spatele său, în interfon. 

— Pauza s-a terminat, înapoi la muncă! 

Fără să-i răspundă, DJ-ul se îndepărtă de fereastră şi se 
întoarse la locul său. lşi puse căştile şi se aşeză în faţa 
microfonului. Laurent, prin geamul cabinei de regie, îi arătă lui 
Jean-Loup mâna dreaptă cu degetele despărțite, ceea ce 


20 


însemna că mai aveau cinci secunde până la sfârşitul seriei de 
spoturi publicitare. 

Laurent puse în emisie scurtul jingle de la Voices, ca să anunţe 
reluarea emisiunii. Fusese, cel puţin până în momentul acela, o 
emisiune liniştită, chiar distractivă în unele momente, fură să 
atingă vreuna dintre problemele dureroase pe care uneori 
trebuiau să le suporte. 

— Jean-Loup Verdier din nou. Şi din nou Voices, la Radio Monte 
Carlo, cu speranţa că în această frumoasă noapte oamenii nu au 
nevoie de ajutorul nostru, ci numai de muzica noastră. Tocmai mi 
s-a făcut semn că avem un telefon. 

Intr-adevăr, lumina roşie de pe perete era aprinsă şi Laurent 
îndreptă către el arătătorul mâinii drepte, confirmându-i că 
aveau un telefon în direct. Jean-Loup îşi sprijini coatele de masă 
şi se apropie de microfonul din faţa sa. 

— Alo? 

Se auzi un zgomot, apoi se făcu linişte. Jean-Loup ridică uşor 
capul şi îl privi pe Laurent cu sprâncenele arcuite. Regizorul 
înălţă din umeri, gest prin care îi spunea că problema nu era de 
la ei. 

— Alo, da? 

In momentul acela răspunsul sosi prin eter, iar radioul îl 
trimise tot în eter, devenind astfel al tuturor. În clipa aceea îşi 
ocupă locul în difuzoare, în mintea şi în viaţa lor. Întunericul 
deveni mai negru, iar liniştea, mai grea. 

— Bună ziua, Jean-Loup. 

Era ceva nefiresc în sunetul acelei voci. Părea înfundată şi 
stranie, plată, fără expresie şi fără culoare. Cuvintele aveau un 
ecou înăbuşit, ca un avion îndepărtat pregătindu-se de decolare. 

Jean-Loup îl privi iarăşi întrebător pe Laurent, care ridică din 
nou arătătorul de la mâna dreaptă şi desenă nişte mici cercuri în 
aer, comunicându-i astfel că distorsiunea nu era din cauza lor. 

— Bună, cine eşti? 

Se simţi pentru o secundă ezitarea de la celălalt capăt al 
firului. Apoi veni răspunsul, aproape şuierat în reverberaţia sa 
nefirească. 

— Nu are importanță. Eu sunt cineva şi nimeni. 

— Vocea ta e distorsionată, nu te aud bine. De unde suni? 

Pauză. Ecoul îndepărtat al unui avion îndreptat nu se ştie 
unde. 

Interlocutorul nu luă în seamă întrebarea lui Jean-Loup. 


21 


— Nici asta nu are importanţă. Singurul lucru care contează 
este că a sosit momentul să vorbim, chiar dacă asta înseamnă 
că, după asta, nici tu, nici eu nu vom mai fi aceiaşi. 

— In ce fel? 

— In curând, eu voi fi un om căutat şi tu te vei trece de partea 
câinilor dezlănțuiți care vor vâna umbre. E păcat, pentru că 
acum, în acest moment, eu şi tu suntem la fel, suntem acelaşi 
lucru. 

— Cum adică suntem la fel? 

— Pentru lume, suntem amândoi voci fără chip, pe care le 
ascultă cu ochii închişi, folosindu-și imaginația. Lumea e plină de 
oameni ocupati numai să-şi facă rost de o fată pe care s-o arate 
cu orgoliu, să-şi construiască o alta care să fie diferită de toate 
celelalte, fără altă preocupare. A sosit momentul să descoperim 
ce se află în spatele ei. 

— Nu înțeleg ce vrei să spui. 

Incă o pauză, îndeajuns de lungă cât să dea impresia că s-a 
întrerupt convorbirea. Apoi vocea reveni, dând unora senzaţia că 
poartă amprenta unui zâmbet. 

— O să înţelegi cu timpul. 

— Nu reuşesc să-ţi urmăresc raţionamentul. 

O altă pauză scurtă, ca şi cum bărbatul de la celălalt capăt al 
firului ar fi analizat vorbele lui. 

— Nu-ţi face probleme, câteodată e dificil chiar şi pentru mine. 

— Şi-atunci, de ce ai sunat, de ce vrei să vorbeşti cu mine? 

— Pentru că eu sunt singur. 

Jean-Loup îşi lăsă capul în jos şi şi-l cuprinse cu ambele mâini. 

— Vorbeşti ca unul închis într-o temniţă. 

— Toţi suntem într-o închisoare. Eu mi-am construit-o de unul 
singur, dar asta nu înseamnă că Îmi este mai uşor să ies din ea. 

— Imi pare rău pentru tine. Cred că simt că nu iubeşti oamenii. 

— Tu îi iubeşti? 

— Nu întotdeauna. Câteodată încerc să îi înţeleg, iar când nu 
reuşesc, încerc cel puţin să nu îi judec. 

— Ne asemănăm. Singurul lucru care ne diferenţiază este că 
tu, după ce termini de vorbit cu ei, ai alternativa de a te simţi 
obosit. Poţi să te duci acasă să-ți închizi mintea şi orice boală a 
ei. Eu nu. Eu noaptea nu pot să dorm, pentru că răul din mine nu 
se odihneşte niciodată. 

— Şi atunci tu ce faci, noaptea, ca să-ţi vindeci răul? 

Jean-Loup voia să-şi incite puţin interlocutorul. Răspunsul se 


22 


lăsă aşteptat şi, când veni, fu asemenea unui obiect care, 
împachetat în mai multe straturi de hârtie, iese într-un sfârşit la 
lumină. 

— Eu ucid... 

— Ce înseam... 

Vocea lui Jean-Loup fu parcă înghițită de fondul muzical care 
se auzea acum în difuzoare. Era un cântec trist, melancolic, o 
melodie emoţionantă care te învăluia, dar care, după acele două 
ultime cuvinte, se împrăştia în aer ca o ameninţare. Totul nu 
dură mai mult de zece secunde, apoi, dintr-odată, aşa cum 
venise, muzica se stinse. 

In tăcerea de gheaţă care se aşternuse se auzi zgomotul sec 
al întreruperii convorbirii. Jean-Loup ridică imediat capul către 
ceilalţi. Erau cu toţii în camera aceea în care bâzâia aparatul de 
aer condiţionat, aveau gândurile îngheţate şi totuşi le era atât de 
cald, de parcă ar fi avut în faţă Sodoma şi Gomora arzând cu o 
lumină orbitoare. 

După acest episod, reuşiră totuşi să ajungă cu emisiunea până 
la genericul de sfârşit. Nu mai primiră telefoane de la ascultători. 
Sau, mai bine zis, după telefonul acela straniu, centrala fu 
asaltată de telefoane, dar nu mai intră nimeni în direct. 

Jean-Loup îşi dădu jos căştile şi le puse pe masă, lângă 
microfon. In seara aceea, în pofida aparatului de aer condiţionat, 
avea părul umed de transpiraţie, ca şi cum ar fi alergat. 

„Nici tu, nici eu nu vom mai fi aceiaşi.” 

Până la sfârşitul emisiunii puse doar muzică şi ţinu să 
evidenţieze bizara analogie dintre Tom Waits şi italianul Paolo 
Conte, amândoi atipici ca interpreţi şi deosebit de valoroşi 
compozitori. Traduse textele de la două dintre cântecele lor, 
încercând să le sublinieze importanţa. Din fericire, aveau şi 
câteva variante salvatoare pentru serile disperate şi, fără nici un 
dubiu, seara aceea era una dintre ele. Existau câteva numere de 
telefon de rezervă pe care să se poată baza când emisiunea nu 
reuşea să demareze. Sunară câţiva artişti prieteni cu rugămintea 
să intervină şi petrecură un sfert de oră în compania poeziei şi a 
umorului lui Francis Cabrel. 

Uşa de legătură se deschise şi se ivi capul lui Laurent. 

— Te simţi bine, Jean-Loup? 

Jean-Loup avea o privire pierdută. 

— Da, e în regulă. 

Se ridicară şi ieşiră împreună din studio, întâlnind privirea 


23 


neliniştită a Barbarei şi a lui Jacques, sunetistul, care evitau 
parcă să se uite în ochii lui. Fata purta o cămaşă albastră şi Jean- 
Loup observă că avea două pete mari de sudoare la subrat. 

— Au fost o mulţime de telefoane. Doi au întrebat dacă e 
vorba despre o poveste polițistă în mai multe părţi şi când va fi 
difuzată următoarea, apoi cel puţin o duzină de persoane care şi- 
au arătat disprețul faţă de procedeele de doi bani la care suntem 
constrânşi să recurgem ca să ne mărim audiența. Şeful a sunat şi 
s-a repezit încoace ca un şoim. E deja în biroul preşedintelui şi ne 
aşteaptă. S-a păcălit şi el şi ne-a întrebat dacă am înnebunit. Se 
pare că a primit un telefon de la un sponsor, care nu cred că a 
sunat ca să-l felicite. 

Jean-Loup îşi închipui camera, încă şi mai îmbâcsită de fumul 
de ţigară - dacă mai era posibil aşa ceva şi o discuţie 
caracterizată prin ceva mai puţin entuziasm decât cea pe care o 
avusese cu el înainte de emisiune. 

— Cum a trecut apelul ăla de centrală? 

— Să mă ia dracu' dacă înţeleg ce s-a întâmplat! Raquel zice 
că telefonul nu a trecut pe la ea. Dintr-un motiv pe care nu şi-l 
explică, a ajuns direct pe linia de la studio. Trebuie să fi fost de 
vină vreun contact aiurea sau mai ştiu eu ce. Eu cred că noua 
centrală electronică începe să-şi afirme propria voinţă. O să vezi 
că o să vină o zi când o să intrăm în război cu maşinile, ca în 
Terminator. 

leşiră din regie unul după altul, îndreptându-se către biroul lui 
Bikjalo, fără să aibă curajul de a se privi în faţă. Intre ei se 
ridicase zidul aproape imperceptibil al celor două cuvinte. 

„Eu ucid...” 

Trecură prin faţa computerelor, simțindu-se dezorientaţi. Ecoul 
tulburător al acelei voci părea că pluteşte încă în aer. 

— Şi muzica aceea de la sfârşit? Mi se pare cunoscută... 

— Şi mie. Dacă nu mă înşel, e coloana sonoră a unui film. Mi 
se pare că e Un bărbat şi o femeie, un film mai vechi al lui 
Lelouch. Din 1966, parcă, sau chiar mai dinainte. 

— Şi ce înseamnă? 

— Pe mine mă întrebi? 

Jean-Loup era foarte tulburat. Aveau de-a face cu un lucru 
absolut necunoscut, pe care nu ştiau cum să-l clasifice între 
experienţele radiofonice anterioare. Mai ales la nivel emoţional. 

— Tu ce crezi? 

— O tâmpenie! 


24 


Laurent însoţise cuvintele cu un gest indiferent al mâinii, dar, 
în ciuda acestui gest, părea să fi dat acel răspuns mai mult ca să 
se convingă pe sine însuşi decât ca să-l convingă pe celălalt. 

— Crezi? 

— Sigur, lăsând problema cu centrala la o parte, cred că este 
o glumă de prost gust a vreunui idiot. 

Se opriră în faţa uşii de la biroul lui Bikjalo şi Jean-Loup puse 
mâna pe clanţă. In sfârşit, se priveau în faţă. Laurent ţinu să 
sublinieze: 

— Nu e decât un lucru ciudat de povestit la Sporting, un prilej 
de amuzament pentru toată lumea. 

Expresia lui Laurent era însă a unuia care nu e pe deplin 
convins de ceea ce spune. Jean-Loup împinse uşa şi, în timp ce 
intrau în biroul directorului, se întrebă dacă telefonul ăla fusese o 
promisiune sau un pariu. 


3 


Jochen Welder puse în funcţiune scripetele electric şi ţinu 
apăsat butonul până când ancora lui Forever ajunse la lungimea 
de lanţ adecvată. După ce se asigură de rezistenţa ancorajului, 
opri motorul. Ambarcaţiunea, un splendid velier cu două catarge 
de douăzeci şi doi de metri, proiectat de prietenul său Mike Farr 
şi construit special pentru el pe şantierele Beneteau, începu să 
se rotească uşor. Impins de o briză lejeră care sufla către țărm, 
velierul era dus de curent, cu prora către largul mării. Arijane, 
care rămăsese să verifice coborârea ancorei, venea către el, 
înaintând cu dezinvoltură pe punte, sprijinindu-se doar din când 
în când de balustradă ca să amortizeze uşorul balans provocat 
de valuri. Jochen o privi închizând ochii pe jumătate şi admirând 
pentru a mia oară silueta ei subţire, atletică, vag androgină. 
Absorbi soliditatea corpului ei şi fascinația gesturilor sale cu o 
senzaţie de căldură în capul pieptului. Simţi dorinţa care îl invada 
asemenea unei dureri uşoare şi se gândi cu recunoştinţă la 
neprevăzutul destinului, care îi scosese în cale o femeie pe care, 
dacă ar fi plămădit-o cu propriile mâini, nu ar fi ştiut s-o apropie 
atât de mult de conceptul lui de perfecţiune. 

Nu avusese încă îndrăzneala să-i spună că o iubeşte. 

Ea se apropie de el, lângă roata cârmei, îi cuprinse drăgăstos 


25 


gâtul cu braţele şi îi atinse obrazul cu un sărut delicat. Jochen 
simţi căldura respirației ei şi aroma naturală a corpului său şi se 
gândi din nou că nu există parfum mai reuşit decât pielea care 
miroase bine. Mirosea a mare şi a lucruri pe care să le descoperi 
treptat, fără grabă. Surâsul lui Arijane străluci în penumbra 
apusului, iar Jochen îşi imagină, fără să-l vadă, reflexul 
scânteietor al ochilor ei. 

— Cred că o să cobor să fac un duş. După aceea, dacă vrei, 
poţi să faci şi tu unul şi, dacă după duş vrei să te şi bărbiereşti, 
poate că o să accept cu plăcere orice fel de propunere pe care ai 
vrea s-o faci după cină... 

Jochen zâmbi şi el complice, trecându-şi mâna prin barba 
nerasă de două zile. 

— Ciudat, credeam că femeilor le place tipul de bărbat 
nebărbierit de câteva zile. 

Parodie vocea din reclamele la filmele de aventură din anii 
cincizeci. 

— Un bărbat care te îmbrăţişează cu o mână, iar cu cealaltă 
conduce barca spre orizont. 

Arijane intră în joc. Se desprinse din îmbrăţişare şi începu să 
meargă mişcându-se ca o divă din filmele mute. 

— Nu mi-e greu să îmi imaginez o călătorie spre orizont alături 
de tine, eroul meu, dar nu văd de ce n-am putea face călătoria 
asta fără să mă usture obrajii. 

Dispăru dincolo de prag ca o actriţă care iese din scenă după 
o replică reuşită. 

— Arijane Parker, adversarii tăi te cred o jucătoare de şah, dar 
nimeni în afară de mine nu ştie cine eşti cu adevărat. 

Capul ei apăru pentru o secundă de după uşă, cu o privire 
curioasă. 

— Adică? 

— Cel mai frumos clovn pe care l-am cunoscut vreodată. 

— Bineînţeles! De-asta sunt atât de bună la şah, pentru că nu 
îi iau în serios. 

Şi dispăru din nou. Jochen văzu apărând pe punte reflexia 
luminii aprinse de la duş şi imediat auzi zgomotul apei. 

Nu se putea abţine să nu zâmbească. 

O cunoscuse pe Arijane cu câteva luni înainte, cu ocazia 
Marelui Premiu al Braziliei, când fusese invitat la o serată 
organizată de unul dintre sponsorii echipei, o multinațională care 
producea îmbrăcăminte sport. De obicei căuta să evite cât mai 


26 


mult tipul ăsta de obligaţii mondene, mai ales înainte de 
concursuri, dar de data aceea era vorba despre o acţiune de 
strângere de fonduri pentru UNICEF şi nu se simţise în stare s-o 
refuze. 

Tocmai se plimba uşor stânjenit prin saloanele pline de lume, 
extrem de elegant, într-un smoching perfect, care nu părea în 
nici un caz unul special închiriat pentru seara aceea. In mână 
avea un pahar cu şampanie pe care nu reuşea să-l bea, iar pe 
faţă, o plictiseală pe care nu reuşea s-o mascheze. 

— Vă distraţi întotdeauna aşa bine sau astăzi faceţi un efort în 
plus? 

Intorsese capul la sunetul acelei voci şi se pomenise în faţa 
zâmbetului şi a ochilor verzi ai lui Arijane. Purta un smoching 
bărbătesc, cu cămaşa descheiată, fără clasicul papion. În 
picioare avea o pereche de tenişi albi. Hainele şi părul negru tuns 
scurt o făceau să pară o versiune elegantă a lui Peter Pan. li 
văzuse de mai multe ori fotografia în ziare şi o recunoscuse 
imediat pe Arijane Parker, fata aceea ciudată din Boston care 
ieşise din anonimat creându-le greutăţi tuturor marilor campioni 
de şah din lume. Fraza fusese pronunţată în germană şi Jochen îi 
răspunsese în aceeaşi limbă: 

— Alternativa ar fi fost să mă execute, dar, întrucât am nişte 
obligaţii la sfârşitul săptămânii, m-am văzut constrâns să accept 
asta, zise făcând un semn cu capul către salonul plin de lume. 

Zâmbetul fetei se lărgise şi expresia ei amuzată îi dăduse lui 
Jochen senzaţia că tocmai trecuse un examen. Intinsese o mână 
către el. 

— Arijane Parker. 

— Jochen Welder. 

Strânsese mâna care i se oferise, simțind că gestul acela avea 
o semnificație deosebită, că în privirile lor era deja ceva mult mai 
important decât cele câteva cuvinte pe care şi le puteau spune. 

Apoi ieşiseră afară, la aer, pe o terasă mare, suspendată în 
adierea silenţioasă a nopţii braziliene. 

— Cum se face că vorbeşti aşa de bine germana? 

— Cea de-a doua soţie a tatălui meu, care întâmplător este 
mama mea, e din Berlin. Din fericire, a rămas căsătorită atât cât 
să mă înveţe s-o vorbesc. 

— De ce o fată care are un cap atât de frumos decide să-l ţină 
aplecat ore în şir deasupra unei table de şah? 

Arijane ridicase o sprinceană şi îi aruncase mingea înapoi, 


27 


răspunzând la întrebare cu o întrebare. 

— De ce un bărbat care are un cap atât de interesant decide 
să-l ascundă în oala aia pe care şi-o pun piloţii în cap? 

Leon Uriz, reprezentantul UNICEF care se ocupa de acţiunea 
aceea, venise atunci să îl cheme. Jochen o lăsase pe Arijane cu 
părere de rău şi îl urmase, hotărât să dea cât mai repede un 
răspuns la întrebarea ei. Inainte să treacă de pragul uşii, 
întorsese capul s-o privească. Stătea în picioare lângă balustradă 
şi îl urmărea, cu o mână în buzunar. Cu un zâmbet şi un gest de 
înţelegere, ea ridicase către el paharul cu şampanie pe care îl 
ţinea încă în mână. 

A doua zi, după tura de antrenamente libere de joi, se dusese 
s-o vadă la turneul la care participa. Sosirea lui provocase 
agitaţie în rândul publicului şi al ziariştilor. Era clar că prezenţa 
lui Jochen Welder, de două ori campion mondial de Formula 1, la 
o partidă a lui Arijane Parker nu era întâmplătoare şi, cu 
siguranţă, nu avea nici o legătură cu interesul său pentru şah, 
interes inexistent până atunci. Ea stătea la masa de concurs, 
separată printr-un paravan de lemn de masa juriului şi de spaţiul 
rezervat publicului. Arijane întorsese capul în direcţia murmurului 
şi, văzându-l, nu îşi schimbase expresia în nici un fel, ca şi cum 
nu l-ar fi recunoscut, reluându-şi imediat poziţia cu privirea fixată 
asupra tablei de şah care o despărţea de adversarul său. Jochen 
admirase atunci puterea de concentrare, capul aplecat în timp ce 
analiza poziţia pieselor de şah, insolitul prezenţei acelei siluete 
delicate de femeie într-un mediu de obicei masculin. Din 
momentul acela, Arijane începuse să greşească mişcările în mod 
inexplicabil. El nu se pricepea deloc la şah, dar înţelesese lucrul 
ăsta din comentariile publicului pasionat care umplea sala. Apoi 
se ridicase brusc şi pusese regele pe tabla de şah, în semn de 
abandon. Fără să privească pe nimeni, cu capul în jos, se 
îndreptase către uşa de lemn din fundul sălii. Jochen încercase s- 
o prindă din urmă, dar ea dispăruse fulgerător. 

Din cauza calificărilor şi apoi a pregătirilor dinaintea cursei nu 
mai avusese cum s-o mai caute. Se pomenise cu ea pe 
neaşteptate la garaj în dimineaţa dinaintea Marelui Premiu, 
imediat după briefingul piloților. Tocmai verifica execuţia unor 
modificări făcute la maşină, sugerate inginerilor după încălzire, 
când auzise vocea ei, care îl surprinsese la fel ca la prima lor 
întâlnire. 

— Hm, trebuie să-ţi spun, combinezonul de pilot nu te prinde 


28 


ca smochingul, dar cu siguranţă e mai vesel. 

Intorsese capul şi se pomenise cu ea în faţă, cu imenşii ei ochi 
verzi care scânteiau, cu părul pe jumătate ascuns de o beretă cu 
logoul unui sponsor. Avea un tricou lejer, sub care sânii se 
ghiceau liberi de orice fel de constrângere şi o pereche de 
bermude colorate, aşa cum purta toată lumea pe-acolo. La gât îi 
atârnau o legitimaţie de intrare şi o pereche de ochelari prinşi cu 
un fir de plastic. Surpriza îl paralizase pur şi simplu, iar Alberto 
Regosa, inginerul lui de pistă, îi zisese în glumă: 

— Ei, Jochen, închide gura odată, altfel, mai târziu, o să-ţi fie 
greu să îţi mai pui casca. 

Pusese o mână pe umărul lui Arijane, răspunzând în acelaşi 
timp la gluma prietenului: 

— Hai să plecăm de-aici! Aş putea să-ţi prezint pe cineva, dar 
nu are rost să mai faci cunoştinţă cu el, dat fiind că de mâine va 
trebui să îşi caute un alt loc de muncă şi nu va mai fi alături de 
noi. 

O condusese pe fată afară, ridicând în acelaşi timp, cu mâna 
la spate, degetul mijlociu ca răspuns la gluma inginerului. 

— Cu toată sinceritatea, trebuie să îţi spun şi eu că 
smochingul nu îţi stătea nici ţie rău, dar te prefer aşa, remarcase 
el, aruncând o privire neobrăzată frumoaselor picioare care 
ieşeau din bermude. Există întotdeauna o umbră de legitimă 
suspiciune faţă de picioarele fetelor în pantaloni. 

Râseseră amândoi, după care Jochen îi descrisese pe scurt 
confuzia şi activităţile din lumea curselor automobilistice, pe care 
Arijane nu le cunoştea deloc. li explicase cine era cine şi cum 
stăteau lucrurile, ridicând din când în când vocea ca să nu fie 
acoperit de zgomotul vreunui motor ambalat. Când sosise 
momentul alinierii pentru start, o invitase să asiste la cursă de la 
boxele echipei sale. 

— Mă tem că acum trebuie să mă duc şi să-mi pun oala în cap, 
cum zici tu. Ne vedem mai târziu. 

O salutase şi o lăsase în grija Gretei Ringer, PR-ul echipei. Se 
strecurase în monopost şi, în timp ce echipa îi lega centurile, 
ridicase capul şi o privise. Inainte să-şi coboare viziera, ochii lor 
vorbiseră din nou într-o limbă care acoperea cu totul agitația 
competiţiei. leşise destul de repede din cursă, după vreo zece 
ture. Luase un start bun, dar, apoi, când se afla pe cea de-a 
patra poziţie, suspensia din spate, punctul vulnerabil al maşinii 
lor, cedase brusc şi făcuse un tete-a-queue la ieşirea dintr-o 


29 


curbă strânsă la stânga. Intrase în parapet, fusese apoi propulsat 
către centrul pistei şi se învârtise de mai multe ori cu Klover-ul 
F109 pe jumătate distrus. Anunţase prin staţie echipa că era 
teafăr şi se întorsese pe jos. Imediat ce ajunsese la tribune, o 
căutase cu privirea pe Arijane, dar nu o zărise. Numai după ce 
terminase de dat explicaţii managerului echipei şi inginerilor în 
legătură cu motivul accidentului fusese în sfârşit liber să plece şi 
s-o caute. O găsise în motorhome alături de Greta, care se 
îndepărtase în mod discret la sosirea lui. Se ridicase în picioare şi 
îşi pusese mâinile în jurul gâtului său. 

— Pot să accept că prezenţa ta mă face să pierd semifinala 
unui turneu extrem de important, dar cred că o să-mi fie greu să 
pierd câte un an din viaţă de fiecare dată când tu ţi-o rişti pe a 
ta. Insă acum poţi să mă săruţi, dacă vrei... 

Din ziua aceea nu se mai despărţiseră. 

Jochen îşi aprinse o ţigară. Era singur, în semiîntuneric, 
fumând şi privind luminile de pe coastă. Ancorase barca nu 
departe de Cap Martin, în faţă la Roquebrune, deviat puţin către 
dreapta faţă de marele V albastru de pe munte, firma luminoasă 
de la Vista Palace Hotel, construit în vârful masivului. In stânga 
strălucea Monte Carlo, frumos şi fals ca o proteză dentară, plin 
de lumini pe care nu le merita şi de bani care nu îi aparţineau. 
Trecuseră trei zile de la Marele Premiu şi, după valul de lume din 
weekendul cursei, oraşul îşi revenea rapid la normalitatea sa de 
plastic. Acolo unde cu puţin timp înainte domnise viteza 
maşinilor de cursă se relua acum circulaţia leneşă şi ordonată 
sub soarele de mai, în perspectiva unei veri care nu mai era cea 
de altădată, nici pentru el, nici pentru nimeni altcineva. N 

La treizeci şi patru de ani, Jochen Welder se simţea bătrân. li 
era frică. 

Cunoşti bine frica, era o companie obişnuită pentru un pilot de 
Formula 1. Se cuibărea lângă el de mai mulți ani, în fiecare 
sâmbătă, înainte de cursă, oricare ar fi fost femeia cu care 
împărțea în acel moment viaţa şi patul său. Invăţase să-i 
recunoască mirosul, în hainele impregnate de sudoare, agăţate 
să se usuce la boxe. Mult timp îşi învinsese frica, de care uita de 
fiecare dată când îşi punea casca sau urca în maşină şi strângea 
centurile de siguranţă, aşteptând ritmul alert al adrenalinei care 
îi umplea venele. Acum era altfel, acum îi era frică de frică. 
Aceea care înlocuieşte instinctul cu raţiunea, care te face să iei 
piciorul de pe acceleraţie când ar trebui să-l mai ţii şi care te face 


30 


să cauţi pedala frânei mai devreme. Groaza care brusc te lasă 
mut şi vorbeşte numai prin cronometru, în timp ce îţi arată cât 
de rapidă e o secundă pentru un om obişnuit şi cât de lentă e. În 
schimb, pentru un pilot. 

Celularul din suportul de lângă el începu să sune. Era convins 
că îl închisese şi îl privi, tentat să o facă acum. Apoi, cu un oftat, 
îl luă din suport şi răspunse. 

— Unde naiba te-ai ascuns? 

Vocea lui Roland Shatz, managerul lui, răsună în aparat 
asemenea vocii unui prezentator de televiziune de la un concurs 
cu întrebări şi premii, cu diferenţa că prezentatorii nu sunt 
niciodată nervoşi pe concurenţi. Se aştepta la asta, dar nu era 
pregătit pe deplin. 

— Mă plimb pe-aici... răspunse evaziv. 

— Te plimbi pe dracu'! Tu ştii ce se întâmplă aici? 

Nu ştia, dar putea foarte bine să-şi închipuie. La urma urmei, 
un pilot care pierdea o cursă pe care ar fi trebuit s-o câştige, 
dintr-o greşeală la ultimele curbe, era pentru totdeauna pătat în 
paginile albe ale presei sportive din toată lumea. Roland nu îi 
lăsă timpul să riposteze şi îi dădu înainte. 

— Echipa a încercat să te acopere în toate felurile în faţa 
ziariştilor, dar Ferguson e furios ca un leu. Pe toată durata cursei, 
nu ai făcut nici măcar o depăşire, ai ajuns în frunte numai pentru 
că au ieşit ceilalţi în decor sau au avut probleme şi arunci în vânt 
o cursă într-un mod stupid! Cel mai blând titlu din ziare este: 
„Jochen Welder pierde cursa şi onoarea la Monte Carlo”. 

Avu o încercare vagă de protest, fără să creadă nici el prea 
mult în ceea ce spunea: 

— Ţi-am zis că avea ceva... 

Managerul nu îl lăsă nici măcar să termine. 

— Tâmpenii! Există măsurători telemetrice şi astea cântă mai 
bine ca Pavarotti. Maşina era perfectă şi cât l-a ţinut motorul pe 
Malot, ţi-a arătat cum se face, chiar dacă la start a plecat după 
tine. 

Francois Malot era al doilea pilot al echipei, un tânăr cu un 
talent acerb pe care Ferguson, managerul echipei Klover F1 
Racing Team, îl creştea şi îl răsfăţa de ceva timp. Nu avea încă 
experienţa necesară, dar era un foarte bun pilot de teste, cu 
mult curaj şi îndrăzneală. Nu degeaba cei de la Circus puseseră 
deja ochii pe el când alerga în Formula 3, dar Ferguson o luase 
înaintea tuturor, făcându-i un contract pentru doi ani. Pe de altă 


31 


parte, acelaşi Shatz făcuse tot posibilul ca să devină managerul 
lui. Asta era legea din sport şi din Formula 1 în special, planetă 
foarte mică unde soarele răsare şi apune cu o rapiditate 
nemiloasă. 

La telefon, Roland schimbă brusc tonul şi vocea sa căpătă 
amprenta evidentă a prieteniei care îl lega de Jochen. Oricum, 
dădea impresia că vrea să fie în acelaşi timp şi polițistul bun şi 
polițistul rău la interogatorii. 

— Jochen, avem probleme. Săptămâna viitoare e programată 
o sesiune de teste private la Silverstone, cu Williams şi Jordan. 
Dacă am înţeles bine, tu nu eşti convocat. Au căzut de acord ca 
testele pentru noua suspensie să fie făcute de Malot şi de 
Barendson, pilotul de teste. Tu ştii ce înseamnă asta, nu? 

Bineînţeles că ştia. Cunoştea prea bine lumea curselor ca să n- 
o ştie. Când un pilot nu este pus la curent cu ultimele noutăţi 
tehnice ale echipei, este foarte probabil ca şefii să nu vrea să-i 
dea cumva vreo posibilitate de a transmite altei echipe informaţii 
preţioase. Asta înseamnă că nu se mai pune în discuţie înnoirea 
contractului. 

— Ce vrei să-ţi zic, Roland? 

— Nimic, nu vreau să îmi spui nimic. Aş vrea doar ca, atunci 
când alergi, să foloseşti creierul şi piciorul pe care ai demonstrat 
până acum că le ai. 

Urmă un moment aproape imperceptibil de tăcere. 

— Eşti cu fata aia, nu? 

Fără să vrea, Jochen zâmbi. 

Roland nu demonstra nici un fel de simpatie pentru Arijane, 
care în discuţiile lor nu avea nici un nume, ci era numită pur şi 
simplu „fata aia”. 

Pe de altă parte, nici unui manager nu îi este simpatică femeia 
pe care o consideră responsabilă de nereuşita pilotului său. 
Existaseră zeci de femei înainte, pe care Shatz le apreciase exact 
pentru ceea ce erau, apendicele inevitabil pentru un bărbat care 
se afla în centrul atenţiei, nişte steluțe frumoase care străluceau 
în lumina reflectată de soarele campion. În mod straniu, îşi 
ridicase antenele când în viaţa lui intrase Arijane, luând o poziţie 
defensivă. Poate că era momentul să-i explice că nu Arijane era 
boala, ci că, în situaţia dată, era doar un simptom. Jochen adoptă 
tonul unui adult care trebuie să convingă un copil răsfăţat să se 
spele şi după urechi: 

— Roland, nu vrei să te gândeşti că poate filmul a ajuns la 


32 


final? Am treizeci şi patru de ani şi mulţi piloţi de vârsta mea s-au 
retras deja. Cei care au mai rămas par caricatura a ceea ce erau. 

Nu voia să-i menţioneze pe cei care erau morţi. Nume, feţe şi 
ochi ai unor bărbaţi care într-o secundă deveniseră nişte corpuri 
neînsufleţite, contorsionate în caroseria distrusă a unei maşini de 
curse, o cască viu colorată îndoită într-o parte, o salvare care nu 
ajunge niciodată la timp, un elicopter care nu este niciodată 
îndeajuns de rapid, un medic care nu este niciodată suficient de 
bun. 

Roland tresări la cuvintele lui. 

— Dar ce tot zici, Jochen? Ştim cu toţii cum e Formula 1, dar 
am o grămadă de propuneri din America pentru Cart. Mai ai ceva 
timp să te distrezi şi să câştigi bani frumoşi, o grămadă de bani 
fără riscuri. 

Jochen nu avea curajul să arunce apă peste focul managerial 
al lui Roland. Banii nu erau, cu siguranţă, motivaţia care putea 
să-i schimbe starea sufletească. Avea bani suficienţi pentru două 
generaţii. li câştigase riscându-şi pielea în toţi anii aceia şi nu 
afişa, ca mulţi dintre colegii săi, avioane personale, elicoptere 
sau case împrăştiate prin toate colţurile lumii. Nu putea să-i 
spună lui Shatz că problema lui era alta, că, din păcate, nu se 
mai distra. Din nu se ştie ce motiv, firul se rupsese şi, din fericire 
pentru el, nu se întâmplase în timp ce el stătea în echilibru pe el. 

— Bine, putem să vorbim despre asta. 

Shatz înţelesese că nu era cazul să insiste pentru moment. 

— OK, încearcă să fii în formă pentru Spania. Campionatul nu 
s-a încheiat încă şi sunt de-ajuns câteva curse frumoase ca să 
reluăm discuţia. Intre timp, distrează-te, frumosule! 

Roland închise şi Jochen rămase cu privirea pironită pe telefon, 
văzând parcă faţa gânditoare a managerului său. 

— Bravo! Aştepţi să mă depărtez puţin şi începi să vorbeşti la 
telefon. Trebuie să mă gândesc că există o altă femeie în viaţa 
ta? 

Arijane ieşise de sub punte şi urca la el, ştergându-şi părul cu 
un prosop. 

— Nu, vorbeam cu Roland. 

— A! 

Interjecţia aceea spunea totul despre relaţia dintre ei. 

— Nu prea mă are la inimă, nu? 7 

Jochen o trase către el, înlănţuindu-i talia subţire cu braţele. Işi 
puse obrazul pe burta ei şi vorbi fără s-o privească în faţă. 


33 


— Nu asta e problema. Roland are grijile lui, ca noi toţi, dar 
este un prieten adevărat şi e de bună-credinţă. 

Arijane îi mângâie părul. 

— l-ai spus? 

— Nu, nu voiam să vorbesc despre asta la telefon. Cred că o 
să le spun, lui şi lui Ferguson, la Barcelona, săptămâna viitoare. 
In orice caz, o să fac anunţul oficial al retragerii la sfârşitul 
sezonului. Nu vreau să fiu vânat de ziarişti şi mai mult decât 
acum. 

Povestea lor fusese un subiect delicios pentru presa din toată 
lumea. Feţele lor apăruseră pe primele pagini ale revistelor 
mondene luni la rând şi ziariştii de scandal profitaseră din plin, 
scriind şi inventând de toate pe seama lor. 

Jochen ridică uşor capul către ea şi îi căută ochii. Vocea lui era 
o şoaptă plină de emoție. 

— Te iubesc, Arijane! Te iubeam chiar dinainte să te cunosc, 
dar nu o ştiam. 

Ea nu răspunse. Se limită să-l privească în lumina reflectată 
care venea de sub punte. Jochen simţi un mic fior de 
nesiguranţă, dar pronunţase deja cuvintele şi nu mai putea, nu 
mai voia să dea înapoi. 


34 


Al doilea carnaval 


Capul bărbatului iese din apă aproape de prora unui Beneteau. 
Prin geamul măştii subacvatice vede lanţul de la ancoră şi, dând 
din picioare, ajunge la el. Se agaţă cu mâna dreaptă şi rămâne 
privind ambarcaţiunea în a cărei carenă din fibră de sticlă se 
reflectă lumina lunii pline. Respirația sa, în tubul special, e calmă 
şi liniştită. 

Tubul de cinci litri pe care-l duce în spate nu e adecvat pentru 
scufundările de lungă durată, dar e uşor de manevrat şi 
garantează o autonomie suficientă pentru necesităţile sale. 
Poartă un costum negru, anonim, fără înscrisuri colorate, 
îndeajuns de gros pentru a-i asigura o protecţie bună împotriva 
frigului pe toată durata scufundării. 

Nu poate folosi nici un fel de torţă electrică, dar, datorită 
luminii atât de îndrăzneţe a lunii pline, nu îi simte neapărat lipsa. 
Cu mare atenţie, pentru a nu provoca nici cel mai mic clipocit, se 
lasă să alunece în apă şi înoată pe lângă carena cufundată, 
aproape de derivorul care este lăsat către fundul întunecat al 
apei. lese lângă pupa şi se agaţă de scăriţa care a rămas 
coborâtă. 

Bun. 

Asta îl scapă de alte complicaţii pentru a urca la bord. Desface 
frânghia pe care o are legată la mijloc. Agaţă o carabină de 
scăriţă şi mai întâi pune cutia închisă ermetic pe care o are cu el. 
Totodată, vrea să-şi dea jos tubul de oxigen, labele de scafandru 
şi centura cu lest şi să le prindă de scăriţă, la un metru sub apă. 

Nu-şi poate permite să nu fie liber în mişcări, chiar dacă 
surpriza provocată celor două persoane surprinse în somn ar fi în 
favoarea lui şi i-ar uşura munca. 

Tocmai e pe punctul de a-şi scoate labele de scafandru, când 
aude paşi pe punte. Se îndepărtează de scară şi se mută în 
partea dreaptă, fiind protejat astfel de parapet. Din locul acela, 
printre umbre, vede fata ieşind şi oprindu-se să privească, vrăjită 
parcă de reflexia lunii în marea calmă şi nemişcată. Halatul alb 
pe care îl are pe ea este pentru câteva secunde un reflex în plus, 
dar apoi, cu un singur gest fluid, fata îl lasă să alunece pe jos, 
rămânând goală în lumină. 

Din poziţia sa, bărbatul o vede din profil şi îi admiră trupul 


35 


robust, linia perfectă a sânului mic şi tare, coboară privirea pe 
forma feselor care se continuă cu picioarele lungi şi nervoase. 

Cu mişcări care par argintate, tânăra ajunge lângă scară şi 
întinde un picior ca să încerce temperatura apei. 

Colţurile gurii bărbatului se ridică în rânjetul fioros al unui 
rechin. 

Nu îi vine să creadă cât e de norocos. 

Speră din tot sufletul ca fata să nu renunţe la confruntarea cu 
apa rece şi să cedeze tentaţiei unei băi în mare sub lumina lunii 
pline. Ca şi cum i-ar fi citit gândul, fata se întoarce, începe să 
coboare scara şi se lasă să alunece lin în valuri, înfiorându-se la 
contactul cu apa rece, care îi face pielea de găină şi îi întăreşte 
plăcut sfârcurile. 

Incepe să înoate, îndepărtându-se de barcă înspre partea 
opusă celei unde stă ascunsă silueta îmbrăcată în costumul 
negru. Mişcarea silenţioasă prin care bărbatul se scufundă în apă 
are mlădierea sinistră a vânătorului care începe jocul de urmărire 
a prăzii neştiutoare, un joc crud, a cărui miză este întotdeauna 
viaţa. 

Ajutându-se cu mâinile, îşi goleşte complet plămânii de aer 
prin tub, pentru a se scufunda mai uşor. Apoi se aşază paralel cu 
fundul apei şi se îndreaptă în direcţia fetei. In scurt timp ajunge 
sub ea. lnălţă capul şi o vede sus, o pată întunecată în 
penumbră, la suprafaţa apei, mişcând picioarele şi mâinile 
pentru a se ţine deasupra. Incepe să urce lent, respirând încet, 
pentru a nu-şi trăda prezenţa prin bulele de aer. Când ajunge 
lângă ea, o apucă de gleznă şi o trage cu forţă în jos. 

Arijane este luată prin surprindere de strânsoarea violentă 
care o trage sub apă. Mişcarea e atât de bruscă, încât nu are nici 
măcar timp să-şi umple plămânii cu aer. Dintr-odată se trezeşte 
la un metru sub apă şi aproape instantaneu simte cum 
strânsoarea de la gleznă slăbeşte. Dă instinctiv din picioare ca 
să-şi ia elan către suprafaţă, dar două mâini o înşfacă de spate, 
greutatea împingând-o şi mai în jos, către fund, departe de 
suprafaţa apei care luceşte deasupra capului său ca o 
promisiune deşartă de aer şi lumină. Simte două braţe rapace 
înlănţuindu-i bustul şi strângându-l ca o centură, contactul 
neplăcut cu costumul de scafandru din neopren care se lipeşte 
de spatele ei gol şi un corp necunoscut agăţându-se de al său, în 
timp ce agresorul îi înconjoară bazinul cu picioarele, încercând să 
îi împiedice orice mişcare. 


36 


Groaza ridică în jurul raţiunii un zid de gheaţă. 

Începe să se agite sălbatic, gemând, dar plămânii ei, care au 
deja nevoie de oxigen, ard într-o secundă toate rezervele 
rămase. Pe măsură ce nevoia de aer creşte, Arijane simte cum o 
lasă puterile, sub stăpânirea strânsorii mortale a corpului care se 
ţine cu tenacitate agăţat de al ei, care o târăşte inexorabil către 
noaptea fără lună de pe fundul apei. 

Are senzaţia că e pe moarte, că cineva o ucide fără să-i dea 
dreptul să afle de ce. Din ochi îi ies, sărate, lacrimile de regret 
care se amestecă rapid cu milioanele de picături anonime ale 
mării indiferente care o cuprinde. Simte întunericul acelei 
îmbrăţişări întinzându-se şi făcând parte din ea, asemenea unei 
sticluţe de cerneală neagră vărsată în apa curată dintr-un vas. O 
mână rece şi nemiloasă începe să pipăie frenetic fiecare parte a 
corpului ei, afară şi înăuntru, încercând parcă să stingă şi cea 
mai mică scânteie de viaţă pe care o întâlneşte în cale, până 
când ajunge la inima ei tânără şi o opreşte pentru totdeauna. 

Bărbatul simte cum dintr-odată corpul se relaxează, chiar în 
momentul în care viaţa îl părăseşte. Aşteaptă câteva clipe şi apoi 
întoarce cadavrul fetei cu faţa către el, o ia de subsuori şi începe 
să dea din picioare ca să urce la suprafaţă. Pe măsură ce 
înaintează către suprafaţa luminoasă, chipul tinerei începe să nu 
mai fie o pată întunecată şi prinde încet formă, aşa cum o vede 
prin geamul măştii. Apar trăsăturile delicate, nasul subţire, gura 
întredeschisă din care ies ultimele bule de aer înşelătoare. Apar 
minunaţii ochi verzi fără viaţă, încremeniţi de nemilosul flash al 
morţii, în timp ce se apropie de lumina aceea pe care nu o mai 
pot vedea şi care nu le mai aparţine. 

Bărbatul aşteaptă să apară chipul femeii pe care a ucis-o, ca 
un fotograf nerăbdător care priveşte cum se developează o 
fotografie. Când este pe deplin sigur de frumuseţea acestui chip, 
rechinul rânjeşte din nou. 

Capul bărbatului iese în sfârşit din apă. Trăgând în continuare 
cadavrul, se apropie de scară. la frânghia pe care o prinsese 
înainte de structura tubulară din metal şi o înfăşoară în jurul 
gâtului femeii, putând astfel s-o ţină la suprafaţă în timp ce îşi dă 
jos tubul. Corpul alunecă puţin sub apă, provocând un mic vârtej. 
Părul fetei rămâne plutind la câţiva centimetri sub apă, urmând 
valurile care se lovesc de carenă, unduindu-se asemenea 
tentaculelor unei meduze sub lumina lunii. 

Îşi dă jos labele de scafandru, masca şi centura şi le agaţă cu 


37 


grijă, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Când s-a eliberat, se 
agaţă cu mâna stângă de scară şi desface funia care ţine 
cadavrul. Inlocuind-o cu braţul său drept. Fără nici un efort 
aparent, urcă treptele de lemn, susţinând capul victimei. Il aşază 
pe punte, perpendicular pe lungimea bărcii. Il priveşte pentru un 
moment, apoi se apleacă să ia halatul pe care fata îl purta 
înainte de baia sa nocturnă. 

Ca un semn tardiv de milă, îl pune peste femeia întinsă pe 
punte, protejându-i parcă trupul rece de frigul acelei nopţi care 
pentru ea nu se va mai termina niciodată. 

— Arijane? 

De sub punte se aude deodată o voce. Bărbatul întoarce 
instinctiv capul în direcţia aceea. Poate că partenerul fetei s-a 
trezit, simțind că este singur în cabină. Poate că a întins piciorul 
în pat, căutând atingerea pielii ei şi n-a găsit-o, în lumina 
albicioasă de clar de lună împrăştiată în cameră. 

Neprimind nici un răspuns, acum sigur va ieşi s-o caute. 

Imbrăcat încă în costumul negru care îl face o umbră şi mai 
întunecată decât cele proiectate de lună, se ridică şi se duce să 
se ascundă la baza catargului. 

Din postul său de observaţie, vede mai întâi cum apare capul 
şi apoi corpul care urcă pe punte în căutarea femeii. E complet 
gol. Capul se întoarce când într-o parte, când în cealaltă, în 
direcţia privirii şi se opreşte imediat ce aceasta ajunge pe punte 
şi o vede. Este întinsă la pupa, dincolo de cârmă, lângă scară. 
Are faţa întoarsă către partea opusă şi pare că doarme, acoperită 
neglijent cu halatul ei alb. Face un pas către ea. Simte podeaua 
udă sub picioare, lasă ochii în jos şi vede urme de apă. Poate că 
se gândeşte că a făcut baie şi este cuprins de un sentiment de 
tandreţe faţă de corpul acela care pare abandonat somnului sub 
clar de lună. Poate că o vede cu ochii minţii înotând mlădioasă în 
linişte, îşi imaginează corpul ud învăluit de un reflex argintiu 
ieşind din apă şi începând să se şteargă. Se duce la ea fără să 
facă zgomot, poate cu dorinţa de a o trezi cu un sărut, de a o 
duce în cabină şi de a face dragoste cu ea. Se ghemuieşte într-o 
parte şi îi pune mâna pe spatele dezgolit. Bărbatul în costum 
negru poate auzi foarte clar cuvintele lui. 

— lubito... 

Femeia nu dă nici cel mai mic semn că ar fi auzit. Pielea ei e 
îngheţată. 

— lubito, nu poţi să stai aici în frig... 


38 


Nici un răspuns. Jochen simte o nelinişte stranie care face să i 
se strângă stomacul. li ia delicat capul între mâini, întoarce faţa 
lui Arijane către el şi privirea lui întâlneşte doi ochi fără viaţă. 
Mişcarea face să-i iasă un firicel de apă din gura întredeschisă. 
înţelege imediat că e moartă şi un urlet silențios îi răsună în 
minte. Se ridică dintr-o mişcare bruscă şi, chiar în clipa în care 
este în picioare, simte un braţ umed care îl apucă de gât. O 
presiune violentă îl obligă să curbeze spinarea, trăgându-l în 
spate. 

Jochen e un bărbat de statură uşor superioară mediei şi are 
corpul unui sportiv, perfect antrenat în lungi şedinţe la sală şi ore 
de jogging pentru a putea rezista la oboseala fizică îngrozitoare a 
curselor de Formula 1. Totuşi, agresorul e mai înalt decât el şi 
mai robust. Atuurile lui sunt surpriza şi groaza care l-a copleşit 
pe celălalt descoperind moarte fetei. Pilotul ridică instinctiv 
mâinile şi apucă braţul învelit în costum care îi strânge gâtul 
împiedicându-l să respire. Incearcă din toate puterile să se 
elibereze din strânsoarea care îl sufocă. Cu coada ochiului 
percepe în dreapta sa scânteierea unei lame. Într-o fracțiune de 
secundă, cuțitul pe care agresorul îl are în mână, ascuţit ca un 
brici, taie aerul cu un foşnet uşor, descriind un arc de cerc rapid 
de sus în jos. 

Corpul victimei are o tresărire şi se contractă în agonia morţii, 
în timp ce lama penetrează printre coaste şi ajunge la inimă. 
Simte în gură gustul neobişnuit de sânge şi moare, în privire 
întipărindu-i-se zâmbetul îngheţat al lunii. 

Bărbatul continuă să împingă cuțitul până când corpul devine 
o greutate pe deplin abandonată în braţele sale. Doar în 
momentul acela lasă cuțitul şi susţine cadavrul, sprijinindu-l cu 
propriul corp. Îl cară apoi cu mare uşurinţă şi-l întinde pe punte. 
Rămâne o secundă să contemple cele două corpuri fără viaţă de 
la picioarele sale, respirând încet ca să-şi revină după efort. Apoi 
ia cadavrul bărbatului de braţe şi începe să-l tragă sub punte. 

Are puţin timp şi multe de făcut până la răsăritul soarelui. 

Singurul lucru care îi lipseşte în acel moment este muzica. 


4 


Roger ieşi pe puntea lui Baglietto şi respiră aerul proaspăt al 


39 


dimineţii. E şapte şi jumătate şi se anunţa o zi splendidă. După 
săptămâna Marelui Premiu, proprietarii iahtului pe care se 
îmbarcase plecaseră şi-l lăsaseră în grija lui, în aşteptarea 
croazierei estivale care de obicei dura câteva luni. Avea să mai 
stea în portul din Monte Carlo în toată liniştea încă o lună şi 
jumătate cel puţin, fără prezenţa obositoare a armatorului şi a 
soţiei sale, o femeie enervantă care făcuse câteva operaţii 
estetice şi care purta atâtea bijuterii, încât ziua nu puteai s-o 
priveşti decât cu ochelari de soare. 

Donatella, ospătăriţa italiană de la Restaurant du Port, tocmai 
termina de aranjat mesele de pe terasă. In scurt timp trebuiau să 
sosească angajaţii din birourile şi de la magazinele din port 
pentru micul dejun. Roger o privi în tăcere până când ea îşi dădu 
seama de prezenţa lui. li zâmbi şi îşi împinse cu o mişcare 
aproape imperceptibilă sânii în faţă. 

— E frumoasă viaţa, nu? g 

Roger continuă jocul care începuse între ei de ceva timp. Işi 
luă o expresie oarecum nemulțumită. 

— Sigur, însă ar putea să fie şi mai frumoasă... 

Donatella străbătu cei câţiva metri care îi despărţeau şi se opri 
lângă el. Cămaşa descheiată lăsa să se întrevadă despărţitura 
fascinantă dintre sâni şi Roger cobori privirea aşa cum laşi o 
undiţă în mare. Fata notă privirea, dar nu dădu nici cel mai mic 
semn de supărare. 

— Ar fi bine dacă, în loc să foloseşti ochii, ai folosi cuvintele 
cum trebuie... Ei, dar ce face nebunul ăla? 

Roger întoarse capul în direcţia privirii fetei şi văzu un 
Beneteau cu două catarge care venea drept către linia vaselor 
ancorate, cu toată viteza. Pe punte nu era nimeni. 

— Imbecili nenorociţi! ă 

O lăsă pe Donatella şi alergă la prora lui Baglietto. Incepu să 
agite braţele frenetic, urlând. 

— Hei, atenţie... A 

Pe iaht nu se vedea nici un semn de viaţă. Işi continuă 
traiectoria către debarcader fără să reducă deloc viteza. 
Ajunsese deja la câţiva metri de el şi coliziunea părea inevitabilă. 

— Hei, voi... 

Roger lansă un ultim strigăt disperat, apoi se prinse de 
balustradă, aşteptând impactul. Cu o lovitură seacă, prora 
iahtului Beneteau intră în Baglietto în partea stângă şi alunecă, 
blocându-se între carena sa şi cea a vasului ancorat alături şi 


40 


înclinându-se uşor într-o parte. Din fericire, motorul nu avea 
putere suficientă cât să creeze pagube grave, iar protecţiile 
laterale  contribuiseră la atenuarea impactului, totuşi pe 
vopseaua iahtului rămăsese semnul gri de la lovitură. Roger era 
turbat de furie. Urlă în direcţia iahtului care îl lovise. 

— Aţi înnebunit, idioţii dracu’? 

Nici un răspuns. De pe puntea lui Baglietto, Roger sări direct 
pe prora celeilalte ambarcaţiuni, în timp ce o mică mulţime de 
curioşi se adunase deja la debarcader. Ajunse la pupa şi văzu 
ceva care îl lăsă mut. Cârma era blocată. Cineva băgase acolo 
cârligul marinăresc, legându-l cu o funie. Un fir roşiatic începea 
de pe punte şi continua în jos pe scara care duce sub punte. Era 
ceva straniu, sinistru acolo şi Roger fu străbătut de un frison. 
Cobori încet pe scară, urmărind firul roşu care se termina la 
picioarele mesei, într-o pată mai închisă la culoare. Simţi fiori reci 
pe şira spinării când îşi dădu seama că e sânge. Se apropie. 
Picioarele începură să-i tremure uşor. Cineva scrisese pe 
suprafaţa mesei, cu acelaşi lichid, două cuvinte. 

„Eu ucid...” 

Amenințarea aceea şi cele trei puncte de suspensie erau 
înfricoşătoare. Roger avea douăzeci şi opt de ani şi nu era un 
erou, totuşi ceva mai puternic decât el îl împinse către uşa care 
probabil era de la dormitor. Se opri o clipă, cu gura uscată din 
cauza tensiunii, în faţa uşii întredeschise, apoi o împinse hotărât. 

Fu ameţit de un val de miros dulceag care îi ajunse până în 
gât, dându-i o uşoară senzaţie de vomă. Nu avu nici măcar forţa 
să ţipe. Ceea ce văzu atunci avea să-i revină în fiecare noapte în 
vise, pentru tot restul vieţii sale, transformându-le în coşmaruri. 

Polițistul care tocmai urca la bord şi lumea de pe debarcader îl 
văzură ieşind ca din puşcă pe punte, aplecându-se peste bordul 
bărcii ca să vomite, cu trupul scuturat de contracţii violente. 


5 


Când se trezi, Frank Ottobre îşi dădu seama că era întins în 
aşternutul unui pat străin, dintr-o casă străină, într-un oraş 
străin. 

Imediat, amintirile începură să se filtreze în capul său precum 
razele soarelui prin jaluzele, iar durerea reveni intactă, aşa cum 


41 


o lăsase cu o seară înainte. Chiar dacă exista încă lumea de- 
afară, chiar dacă în lumea aceea exista un mod de a uita, mintea 
lui le refuza. Telefonul fără fir de pe măsuţa de noapte din stânga 
lui începu să sune. Se întoarse şi întinse mâna către ledul cu 
lumină intermitentă al aparatului. 

— Alo? 

— Bună, Frank! 

Inchise ochii imaginându-şi faţa pe care i-o evoca vocea din 
receptor. Nasul cârn de boxer, părul de culoarea nisipului, ochii, 
mirosul de after-shave, mersul leneş, ochelarii fumurii câteodată 
şi o haină gri pe care o purta aproape ca pe o uniformă. 

— Bună, Cooper! 

— Ştiu că e devreme pentru tine, dar sunt sigur că erai deja 
treaz. 

— Da... Ce se întâmplă? 

— Aici, cam de toate în momentul ăsta. Un delir total. Suntem 
de serviciu douăşpatru din douăşpatru. Dacă am fi de două ori 
mai mulţi decât suntem acum, ar fi nevoie de un număr dublu de 
oameni care să stea după noi. Toată lumea face eforturi să 
pretindă că nu s-a întâmplat nimic, dar le e frică tuturor. Şi nu 
putem să nu le dăm dreptate, întrucât şi nouă ne e frică. Urmă o 
scurtă pauză. Dar tu ce mai faci? 

„Mda, eu ce mai fac.” 

Işi punea şi el aceeaşi întrebare, ca şi cum de-abia atunci îşi 
adusese aminte că este viu. 

— Bine, aş zice. Sunt aici la Monte Carlo şi mă distrez. Singurul 
pericol este că printre toţi aceşti miliardari risc să mă simt şi eu 
bogat. O să plec de-aici când o să îmi vină să cumpăr un iaht de 
patruzeci de metri şi chestia asta nu o să mi se pară o nebunie. 

Se ridică din pat ţinând telefonul la ureche şi, aşa gol cum era, 
se duse la baie. Fără să aprindă lumina, se aşeză pe scaunul 
veceului, începând să se uşureze. 

— Dacă reuşeşti să-l cumperi, să-mi zici cum ai făcut, ca să 
încerc şi eu. 

Cooper nu se lăsase păcălit de ironia lui înţepătoare, dar 
decisese să între în joc. Frank şi-l imagina la birou, la telefon, 
având întipărite pe faţă un zâmbet forţat şi milă faţă de el. 
Cooper era neschimbat. El era însă un om în cădere liberă şi 
amândoi ştiau lucrul ăsta. 

Pentru un moment se aşternu liniştea, apoi lui Frank i se păru 
că aude şuieratul prin care Cooper redevenea serios. Vocea lui 


42 


era mai dură şi mai neliniştită acum. 

— Frank, nu crezi... 

Ştia deja ce voia să zică, aşa că îl opri imediat. 

— Nu, Cooper. Nu încă. Nu mă simt în stare să mă întorc. E 
prea devreme. 

— Frank, Frank, Frank! A trecut aproape un an. Cât crezi că 
mai trebuie să... 

În mintea lui Frank, cuvintele prietenului său se pierdură în 
imensul spaţiu dintre locul acela, America şi vidul galaxiilor. Nu 
mai auzea decât vocea gândurilor sale. 

„Da, cât timp, Cooper? Un an, o sută de ani, un milion. De cât 
are nevoie un om ca să uite că a luat două vieţi?” 

— În plus, Homer a zis că poţi să te întorci la serviciu când 
vrei, dacă asta te ajută. Tu oricum ne-ai fi de ajutor. Numai 
Dumnezeu ştie câtă nevoie e de oameni ca tine în momentul 
ăsta. Nu crezi că, dacă vii aici şi simţi că faci parte din ceva, 
până la urmă... 

Vocea lui Frank deveni într-o clipă tăioasă ca lama unui cuţit, 
capabilă să anuleze orice tentativă de apropiere. 

— Cooper, până la urmă nu e decât un lucru... 

Tăcerea lui Cooper era aceea a unui om care are în capo 
întrebare care nu-i dă pace, dar pe care îi este frică s-o şi 
murmure. Apoi vocea lui se auzi în aparat şi distanţa dintre 
Monte Carlo şi America deveni dintr-odată mică în comparaţie cu 
distanţa care îi despărţea acum pe ei. 

— Ce anume, Frank, în numele lui Dumnezeu? 

— Dumnezeu nu are nici o legătură. E un lucru care mă 
priveşte numai pe mine. Pe mine. Şi ştii bine că e un război fără 
prizonieri. 

Indepărtă telefonul de la ureche şi rămase în întuneric, 
privindu-şi degetul care apăsa pe buton pentru a pune capăt 
convorbirii telefonice. 

Ridică privirea către corpul său gol care se reflecta în oglinda 
mare din baie. Picioare desculţe pe marmura rece a pardoselii, 
gambe musculoase şi apoi în sus, către ochii stinşi şi din nou în 
jos, la torace şi la cicatricele roşietice care îl brăzdau. 

Animată parcă de o voinţă proprie, mâna dreaptă urcă încet să 
le atingă. Era momentul să-şi ia porţia zilnică din moartea pe 
care o purta înăuntru. 


Când se trezise, primul lucru pe care îl văzuse fusese fața lui 


43 


Harriet. Apoi, încet, din ceată apăruse şi chipul lui Cooper. 
Imediat ce reuşise să vadă bine camera, îl zărise pe Homer 
Woods, stând impasibil într-un fotoliu lângă peretele din fața 
patului, cu părul pieptănat pe spate şi cu ochii săi albaştri care îl 
priveau fără nici o expresie prin ochelarii cu rame de aur. 

Intorsese capul către soţia lui, dându-și seama ca prin vis că 
se afla într-un salon de spital. vedea lumina verzuie care se filtra 
printre jaluzele, buchetul de flori de pe masă, furtunurile care 
jeşeau din brațul său, auzea sunetul monoton al aparatului care îl 
monitoriza, simţea tot ce era în jurul său, Învârtindu-se cu el. 
Încercase să vorbească, dar nu reuşea să scoată nici un sunet. 

Harriet venise la el, apropiindu-şi fata de a lui. li pusese o 
mână pe frunte. Simţise mâna ei, dar nu îi auzise cuvintele 
pentru că se cufundase din nou în locul din care de-abia se 
întorsese. 

Când, într-un sfârşit, îşi revenise, putuse să vorbească şi să 
înțeleagă, îl văzuse pe Homer Woods, în picioare, alături de 
Harriet. 

Cooper nu era. 

Lumina se schimbase în cameră, dar încă nu dispăruse cu 
totul, sau poate era din nou zi. Frank se întrebase cât trecuse de 
când fusese ultima oară treaz şi dacă Homer rămăsese acolo tot 
timpul. Haina era aceeaşi, ca şi expresia de pe fața lui. Frank se 
gândi că nu îl văzuse niciodată cu o haină şi cu o expresie 
diferite. Poate că avea acasă un dulap plin de haine şi de expresii 
identice. La birou îl strigau Mister Husky, datorită ochilor săi 
albaştri care erau sticloşi ca ochii unui câine de sanie. Harriet 
ținea încă mâna în părul lui şi o lacrimă îi brăzda chipul. Lacrima 
aceea părea că era acolo de la începutul timpurilor, că făcea 
parte din ea. 

— Bună, iubitule, bine ai venit! 

Se ridicase de pe scaunul de lângă pat şi îşi apropiase buzele 
de ale lui într-un sărut uşor şi sărat. Frank respirase mirosul gurii 
sale aşa cum un marinar respiră aerul care aduce parfumul 
țărmului, aerul de-acasă. 

Homer se dăduse discret un pas în spate. 

— Ce s-a întâmplat? Unde sunt? întrebase Frank cu o voce 
surdă care nu părea a lui. 

Simţea o durere ciudată în gât şi nu-şi aducea aminte de 
nimic. In ultima imagine pe care şi-o amintea, împingea cu 
piciorul o uşă şi intra în cameră cu braţele întinse în faţă şi tinând 


44 


un pistol. Apoi nişte zgomote, o lumină şi senzaţia unei mâini 
enorme care îl împingea în sus, către un întuneric fără durere. 

— Eşti la spital. Ai fost în comă o săptămână. Am tras o 
sperietură zdravănă! 

Lacrima părea acum întipărită pe fata soției sale asemenea 
unei cute a pielii. Strălucea asemenea durerii sale. 

Se dăduse într-o parte şi îi aruncase o privire lui Homer, 
lăsându-l tacit să dea restul explicaţiilor. EI se apropiase de pat şi 
îl privise din spatele ochelarilor. 

— Cei doi Larkin lansaseră zvonul că o să aibă loc un schimb 
important de marfă şi de bani între ei şi oamenii lor de contact, 
în magazinul acela. Multă marfă şi mulţi bani. Au făcut totul să le 
deschidă apetitul lui Harvey Lupe şi oamenilor lui, ca să-i 
convingă să organizeze un atac prin surprindere şi să ia totul, 
marfa şi banii. Clădirea era plină de explozibil. Ar fi scăpat cu un 
singur foc de artificii de toate problemele concurenţei de piață. 
În locul lui Lupe ati apărut tu şi Cooper. El era încă afară, pe 
latura sudică, când tu ai intrat dinspre partea cu birourile. În 
locul unde se afla Cooper, explozia a fost în parte absorbită de 
structurile metalice din interior, iar el a ieşit doar cu nişte 
tencuială pe faţă şi cu câteva vânătăi. Tu ai prins explozia în plin, 
însă, din fericire pentru tine, cei doi Larkin sunt hoți buni, dar nu 
se pricep să pună explozibil. E o minune că eşti în viață. Nu pot 
nici măcar să îţi reproşez că nu ai aşteptat echipa. Dacă ati fi 
intrat cu toții acolo, ar fi avut loc un măcel. 

Acum ştia totul, dar nu îşi amintea nimic. Se gândea doar că 
de doi ani el şi Cooper se chinuiau să îi prindă pe cei doi Larkin 
şi, în schimb, aceştia, fără să vrea, reuşiseră să-i înfunde. 

Pe el, mai exact. 

— Ce am? întrebase Frank, care percepea nişte senzații foarte 
confuze în corpul său. 

Avea un sentiment de neputinţă şi i se părea că piciorul său 
drept, imobilizat în ghips, ar fi aparţinut altcuiva. 

li răspunsese un medic, care intrase în salon chiar în 
momentul în care el punea întrebarea. Avea părul înspicat de 
timpuriu, dar fața şi gesturile unui puşti. li zâmbise, aplecând 
capul într-o parte, într-un mod ceremonios. 

— Bună ziua, stimate domn! Sunt doctorul Foster, unul dintre 
responsabilii pentru prezența dumneavoastră în această lume. 
Sper că nu îmi purtaţi pică pentru asta. Dacă doriţi, vă spun eu 
ce aveți. Câteva coaste rupte, o leziune la pleură, un picior 


45 


fracturat în două locuri, mai multe găuri cam peste tot, câteva 
răni serioase la torace, traumă craniană. Şi vânătăi pe tot corpul, 
datorită cărora în acest moment aţi putea să vă dati drept o 
persoană de culoare. Ar mai fi, sau, mai bine zis, a fost, o schijă 
de metal care s-a oprit la un milimetru de inimă şi care ne-a dat 
bătăi de cap, dar am reuşit s-o luăm de-acolo înainte să vă ia ea 
viaţa. 

In timp ce vorbea, citise fişa medicală agățată la capătul 
patului. Apoi se apropiase şi apăsase un buton, făcându-l pe 
Frank să simtă mirosul halatului său proaspăt spălat. 

— Şi acum, dacă persoanele de față ne scuză, e timpul să 
verificăm lucrurile pe care le-am făcut pentru a remedia 
dezastrul. 

Harriet şi Homer Woods se îndreptaseră către uşă şi o 
deschiseseră chiar în momentul în care intra o infirmieră de 
culoare, împingând un cărucior plin cu medicamente pentru 
tratament. Pielea ei părea şi mai închisă în contrast cu uniforma 
albă. Inainte de a ieşi, Harriet aruncase o privire stranie către 
monitorul care înregistra bătăile inimii soțului ei, de parcă s-ar fi 
gândit că prezenţa ei e indispensabilă pentru a-i menține în viață 
pe amândoi. Apoi întorsese capul şi închisese uşa după ea. 

In timp ce medicul şi infirmiera se agitau în jurul corpului plin 
de bandaje şi de tuburi, Frank ceruse o oglindă. Infirmiera nu 
comentase în nici un fel cererea lui şi se dusese zâmbind să ia de 
pe perete oglinda de lângă uşă, pe care apoi i-o pusese în față. 

EI privise atunci, în mod ciudat, fără nici o emoție, fața palidă 
şi ochii plini de suferință ai lui Frank Ottobre, agent special FBI, 
încă în viață. 


Oglindă în oglindă, ochi în ochi. 

Prezentul se suprapuse peste amintiri şi în oglinda aceea mare 
din baie Frank îşi regăsi timpul şi ochii, întrebându-se dacă într- 
adevăr meritase ca toţi acei medici să facă aproape imposibilul 
pentru a-i salva viaţa. 

Se întoarse în dormitor şi aprinse lumina. Căută butonul de la 
jaluzele în rândul de întrerupătoare de lângă pat. Il apăsă şi 
storurile începură să se ridice, amestecând lumina soarelui cu 
lumina electrică. 

Frank se îndreptă către glasvand, dădu într-o parte perdelele 
şi trase de mânerul uşii glisante, deschizând-o încet. 

leşi pe terasă. 


46 


La picioarele sale se întindea oraşul Monte Carlo, pavat în aur 
şi indiferenţă. In faţa lui, sub soarele care începea să urce, jos 
până la capătul lumii, o mare albastră care reflecta cerul fără să-l 
vadă. Se gândi din nou la discuţia cu Cooper. De cealaltă parte a 
acelei mări se găsea ţara lui, sfâşiată de război. Un război care îi 
privea pe el şi pe cei ca el. Un război care privea pe toată lumea 
care voia să trăiască sub lumina soarelui, fără umbră şi fără frică. 
lar el ar fi trebuit să fie acolo, ca să apere lumea aceea şi 
oamenii aceia. 

Altădată ar fi făcut-o, altădată s-ar fi aflat în prima linie, 
asemenea lui Cooper, lui Homer Woods şi celorlalţi. Trecuseră 
timpurile acelea. Aproape că îşi dăduse viaţa pentru ţară şi 
cicatricele pe care le avea stăteau drept mărturie. 

Şi Harriet... 

Un suflu de briză proaspătă ajunse până la el, făcându-l să se 
înfioare. 

îşi dădu seama că era încă dezbrăcat. Intră în casă, 
întrebându-se ce putea să mai facă Frank Ottobre, agent special 
FBI, pentru lume, când nici măcar pentru el însuşi nu ştia prea 
bine ce să facă. 


6 


Imediat ce se dădu jos din maşină, Nicolas Hulot, comisar la 
Siguranţa Publică a Principatului Monaco, văzu velierul blocat 
între celelalte două vase, uşor înclinat într-o parte. 

Se îndreptă către debarcader. Inspectorul Morelli tocmai 
traversa pasarela lui Baglietto, ambarcaţiunea lovită de velier, ca 
să ajungă la el. Comisarul era surprins să-l vadă pe inspector atât 
de tulburat. Morelli era un poliţist extraordinar. Făcuse cursuri de 
pregătire la Mossad, serviciul secret israelian. Văzuse de toate la 
viaţa lui. Acum era însă palid şi, în timp ce vorbea, suporta cu 
greu privirea comisarului, ca şi cum el ar fi fost vinovat pentru 
nenorocire. 

— Ce s-a întâmplat aici, Morelli? 

— Comisare, e un măcel! Nu am mai văzut aşa ceva. 

Oftă lung şi Hulot crezu pentru o secundă că mai are puţin şi 
vomită. 

— Claude, calmează-te şi explică-mi! Ce vrei să spui prin 


47 


„măcel”? Mie mi s-a spus că e vorba despre o crimă. 

— Două, comisare. Sunt două corpuri, al unui bărbat şi al unei 
femei, sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ele. 

Comisarul Hulot întoarse capul către mulţimea de curioşi 
adunată în spatele paravanelor care delimitau zona. Avea o 
presimţire rea. Principatul Monaco nu era locul unde să se 
întâmple asemenea lucruri. Poliţia de-aici era una dintre cele mai 
eficiente din lume şi o rată a criminalităţii atât de mică nu se 
putea găsi decât în Monte Carlo sau în visurile vreunui ministru 
de interne. Raportul era de un poliţist la şaizeci de locuitori. Erau 
plasate telecamere peste tot. Totul era sub control. Oamenii de- 
acolo se îmbogăţeau sau se ruinau, dar nu se ucideau. Nu 
existau jafuri, nu existau crime, nu existau delincvenţi. 

La Monte Carlo, prin definiţie, nu se întâmpla niciodată nimic. 

— A văzut cineva ceva? 

Morelli arătă cu mâna către un bărbat în jur de treizeci de ani, 
care stătea la o masă de la terasa barului, între un agent de 
poliţie şi un asistent al medicului legist. Localul, care de obicei la 
ora aceea era plin de lume şi de tricouri de firmă, era pe 
jumătate gol. Toţi cei care puteau să fie utili ca martori fuseseră 
reţinuţi, celorlalţi împiedicându-li-se accesul. Proprietarul stătea 
în prag lângă o ospătăriţă cu sâni mari şi îşi freca nervos mâinile. 

— Marinarul de pe Baglietto în care a intrat velierul. Se 
numeşte Roger Qualchecosa. A urcat la bord ca să se certe cu 
cei vinovaţi de accident. Nu a găsit pe nimeni pe punte, aşa căa 
coborât şi a descoperit cadavrele. E încă în stare de şoc şi 
medicii îl ajută să-şi revină. Agentul Delorme, care e unul dintre 
cei noi, a urcat pe ambarcaţiune după el. Acum e în maşină şi nu 
se simte mai bine. 

Comisarul întoarse din nou capul în cealaltă parte, către 
curioşii blocaţi pe Boulevard Albert Premier, unde o echipă de 
muncitori tocmai termina de demontat boxele şi tribunele 
ridicate pentru curse. Il deranjau agitația provocată de Marele 
Premiu, mulţimea şi micile neplăceri pe care câteodată trebuia 
să le suporte. 

— Hai să vedem! 

Săriră pe pasarela lui Baglietto, care se balansa încoace şi- 
ncolo şi, traversând o altă pasarelă întinsă între punţile celor 
două ambarcaţiuni, ajunseră pe Beneteau. Hulot văzu cârma 
blocată cu cârligul marinăresc şi apoi firul de sânge, coagulat 
acum, care pornea de pe podeaua de lemn de pe punte şi 


48 


aluneca, pierzându-se în întunericul de sub punte. Cu toate că 
soarele bătea destul de tare, dintr-odată îşi simţi vârfurile 
degetelor reci. 

Dar ce mama naibii se întâmplase acolo? 

Morelli îi arătă treptele care duceau sub punte. 

— Dacă nu vă supăraţi, eu o să vă aştept aici, comisare. O 
dată mi-e de ajuns, chiar prea mult într-o singură dimineaţă. 

În timp ce cobora treptele din lemn tratate cu substanţă 
antialunecare, aproape că se ciocni cu doctorul Lassalle, medicul 
legist, care tocmai ieşea. Funcţia sa în principat era o sinecură şi 
experienţa sa profesională, extrem de limitată. Hulot nu avea 
nici un fel de stimă pentru el, nici ca persoană, nici ca medic. 
Obţinuse postul datorită relaţiilor soţiei sale şi se bucura de viaţă 
şi de salariu, nefăcând prea multe în slujba pentru care era plătit. 
Avea o viaţă confortabilă. Prezenţa lui acolo însemna că era 
singura persoană disponibilă în acel moment. 

— Bună ziua, doctore Lassalle! 

— Bună ziua, comisare! 

Medicul părea uşurat să-l vadă. Era evident că avea de-a face 
cu o situaţie care îi scăpase de sub control. 

— Unde sunt cadavrele? 

— Aici, veniţi să le vedeţi. 

Acum, când ochii săi se obişnuiseră cu penumbra, vedea din 
nou firul de sânge care se continua pe podea, dispărând apoi în 
spatele unei uşi deschise. In dreapta sa se afla o măsuţă, pe care 
cineva scrisese cu sânge. 

„Eu ucid...” 

Mâinile lui Hulot se făcuseră reci ca două sloiuri de gheaţă. 
încercă să respire adânc pe nas ca să se calmeze. Simţi mirosul 
dulceag de sânge şi de moarte, care aduce cu el angoasă şi 
muşte. 

Urmă firul de sânge şi intră în cabina care se deschidea în 
stânga. In momentul în care ajunse la uşă şi văzu ceea ce era 
înăuntru, frigul din mâini i se transmise în tot corpul, 
transformându-l într-un bloc de gheaţă. 

Intinse pe spate, unul lângă altul, se aflau corpurile unui 
bărbat şi al unei femei, complet dezbrăcate. Femeia nu avea răni 
vizibile pe trup, în timp ce pe pieptul bărbatului, în dreptul inimii, 
se vedea o pată mare, roşiatică. Aşternutul era murdar de sânge. 
Era peste tot sânge. Pe pereţi, pe perne, pe jos. Nici nu-ţi venea 
să crezi că în acele două corpuri chinuite, fără viaţă, fusese tot 


49 


sângele acela. 

Comisarul făcu un efort să privească totuşi chipurile celor 
două cadavre. Nu mai aveau faţă. Criminalul luase toată pielea 
de pe cap, inclusiv părul, ca şi cum ar fi jupuit un animal. 

Încremeni, cu privirea la ochii holbaţi către tavanul pe care nu- 
| vedeau, la muşchii feţei roşii de sângele coagulat, la dinţii 
dezveliţi într-un zâmbet macabru pe care lipsa buzelor nu avea 
cum să-l mai acopere vreodată. 

Lui Hulot i se păru că viaţa sa avea să se oprească atunci 
pentru totdeauna, că avea să rămână în picioare la uşa cabinei 
privind acel spectacolul oribil al morţii, pentru totdeauna. Pentru 
o secundă, se rugă la cer ca persoana capabilă de măcelul acela 
să fi avut măcar milă şi să-i fi ucis pe cei doi bieţi oameni înainte 
de a-i supune chinurilor. 

După ce îşi reveni cu greu, se întoarse în bucătărie, unde îl 
aştepta Lassalle. Morelli îşi făcuse şi el curaj şi coborâse. Stătea 
în picioare în faţa doctorului, încercând să surprindă faţa 
comisarului şi aşteptându-i reacţiile. 

— Ce ziceţi, doctore? îl întrebă mai întâi pe doctor. 

Lassalle dădu din umeri. 

— Moartea a survenit acum câteva ore. Starea de rigor mortis 
nu s-a instalat de mult. Petele de pe corp par să ne confirme 
acest lucru. Bărbatul a fost probabil ucis cu o armă ascuţită, o 
lovitură sigură drept în inimă. Femeia, în afară de... Medicul făcu 
o pauză, înghițind nodul din gât. In afară de mutilări, nu are 
semne, cel puţin nu pe partea frontală. Nu am mişcat corpurile 
pentru că îi aşteptăm pe cei de la Criminalistică. Cu siguranţă, 
autopsia va clarifica multe lucruri. 

— Aţi aflat cine erau cei doi? 

De data asta interveni Morelli. 

— Din libretul de navigaţie am aflat că ambarcaţiunea 
aparţine unei societăţi din Monte Carlo. Nu am făcut încă o 
percheziţie completă pentru că încă nu s-au luat probe. Cei de la 
Criminalistică o să facă scandal. Cu toată lumea care a trecut pe- 
aici, cine ştie câte probe s-au pierdut. 

Hulot privea podeaua şi firul de sânge. Erau câteva urme de 
picior pe care nu le observase înainte. Intoarse capul către 
măsuţă, dându-şi seama în acelaşi moment, cu surprindere, că 
nutrea speranţa absurdă ca vorbele disperate scrise cu sânge să 
fi dispărut între timp. 

Pe punte se auzeau două voci agitate. Urcă vreo câteva trepte 


50 


şi se trezi brusc într-o altă lume, la soare, la lumină şi la viaţă, la 
aerul proaspăt de mare, fără mirosul acela de moarte care se 
înstăpânise dedesubt. 

In picioare, pe punte, un agent de poliţie încerca să ţină pe loc 
un bărbat în jur de patruzeci şi cinci de ani care urla într-o 
franceză cu un puternic accent german şi care încerca să treacă 
peste grilajul pus de poliţişti. 

— Lăsaţi-mă să trec, insist! 

— Nu se poate, e interzis! Nu poate nimeni să treacă. 

Bărbatul încerca să se elibereze cu forţa de polițistul care îl 
ţinea de braţe. Era roşu la faţă şi avea nişte gesturi destul de 
disperate. 

— Vă repet că trebuie să trec! Trebuie să aflu ce s-a 
întâmplat... 

Polițistul îl văzu pe comisar şi expresia feţei sale se relaxă. 

— Domnule comisar, mă scuzaţi, dar nu am reuşit să-l oprim. 

Hulot făcu un semn că e totul în regulă şi polițistul îi dădu 
drumul bărbatului. Acesta îşi aranjă haina cu mişcări nervoase şi 
se îndreptă către comisar cu aerul unuia care, în sfârşit, poate 
vorbi cu cineva de acelaşi rang. Se opri în faţa lui şi îşi dădu jos 
ochelarii de soare, privindu-l astfel drept în ochi. 

— Bună ziua, domnule comisar! Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce 
se întâmplă aici? 

— Dar dumneavoastră puteţi să îmi spuneţi cu cine vorbesc? 

— Mă numesc Roland Shatz şi vă garantez că numele meu e 
unul important. Sunt un prieten al proprietarului acestui vas. Cer 
şi eu nişte explicaţii. 

— Domnule Shatz, eu mă numesc Hulot şi probabil că numele 
meu nu e la fel de important ca al dumneavoastră, oricum, sunt 
comisar de poliţie. Asta înseamnă că, pe acest vas, cel care pune 
întrebări şi care cere explicaţii, până la proba contrarie, sunt eu. 

Hulot văzu furia care se reflecta în ochii lui Shatz. Bărbatul se 
apropie un pas şi vocea i se îngroşă puţin. 

— Domnule comisar, îi şuieră la câţiva centimetri de faţa lui, 
tonul vocii sale exprimând un infinit dispreţ, acest velier îi 
aparţine lui Jochen Welder, de două ori campion mondial de 
Formula 1, iar eu sunt managerul şi prietenul lui foarte bun. Şi 
sunt, totodată, un foarte bun prieten al Inălţimii Sale, prinţul 
Albert, drept pentru care dumneavoastră o să-mi spuneţi acum, 
cu lux de amănunte, ce s-a întâmplat cu acest vas şi cu cei care 
se aflau pe el. 


51 


Hulot lăsă o secundă cuvintele acelea suspendate între ei doi. 
Apoi mâna lui se mişcă fulgerător şi îl apucă pe Shatz de nodul 
cravatei, strângându-l până când îi opri respiraţia. Văzu cum faţa 
devine brusc vânătă. 

— Ah, vrei să ştii... Ei bine, o să fii mulţumit acum, vino să vezi 
ce se întâmplă aici, cretinule! 

Era furios. Il trase cu violenţă pe manager, obligându-l să îl 
urmeze sub punte. 

— Vino încoa', prietene al prinţului Albert, vino să vezi cu ochii 
tăi ce se întâmplă aici! 

Se opri în faţa uşii cabinei şi îi dădu drumul. Făcu semn cu 
mâna către cele două corpuri întinse pe pat. 

— Priveşte! 

Roland Shatz îşi trase răsuflarea şi o pierdu în acelaşi moment. 
Văzând scena din faţa sa, deveni brusc livid. Albul ochilor săi 
străluci o clipă în penumbră, apoi căzu jos, leşinat. 


7 


Coborând pe jos către port, Frank văzu grupul de oameni care 
se adunase să privească maşinile de poliţie şi bărbaţii în 
uniformă care se învârteau pe lângă ambarcaţiunile ancorate la 
debarcader. Auzea sunetul unei sirene care se intensifica uşor, 
uşor în spatele său. Incetini mersul. Toată desfăşurarea aceea de 
forţe însemna sigur că era vorba despre mai mult decât ceea ce 
se vedea, o simplă coliziune între două vase. 

Mai erau şi ziariştii. Frank avea prea multă experienţă ca să 
nu-i recunoască într-o clipă. Dădeau târcoale, adulmecând ştirile 
cu o frenezie pe care numai ceva foarte important putea s-o 
provoace. Sirena, care puţin mai înainte se auzise departe, ca o 
presimţire, se transformase în realitate. Două maşini de poliţie 
apărură în viteză din curba Rascasse, merseră pe lângă 
debarcader şi se opriră în faţa barierelor mobile puse de poliţie. 
Un agent se grăbi să le ia din drum, făcându-le astfel loc să 
treacă. Maşinile se opriră în spatele ambulanţei, care era parcată 
paralel cu debarcaderul şi avea uşile din spate deschise. 

Lui Frank ambulanta îi păru o bestie cu fălcile larg deschise, 
care-şi aştepta mâncarea. 

Din automobile coborâră mai mulţi bărbaţi, unii îmbrăcaţi în 


52 


uniformă şi câţiva în civil. Se îndreptară către pupa unui iaht mai 
mare, ancorat ceva mai departe. In picioare, în faţa pasarelei, 
stătea comisarul Hulot. Nou-veniţii se opriră să discute cu el, 
apoi urcară împreună pe iaht şi trecură pe puntea vasului blocat 
într-o parte între celelalte două. 

Frank dădu încet roată în jurul mulţimii îngrămădite, apoi se 
duse lângă zid. In partea dreaptă a barului. Din poziţia aceea 
putea să vadă comod toată scena. Din magazia vasului cu două 
catarge ieşiră nişte oameni care duceau cu greutate, pe puntea 
înclinată, doi saci din plastic închişi cu un fermoar mare pe 
partea de sus. Frank recunoscu imediat sacii folosiţi pentru 
cadavre. 

Rămase să privească transportarea corpurilor cu o indiferenţă 
stranie. Odinioară, locul unei crime era mediul său natural. 
Acum, privea spectacolul acela ca şi cum nu avusese niciodată 
vreo legătură cu el, fără să se simtă provocat, ca orice poliţist în 
faţa unei crime şi totodată fără oroarea pe care lumea obişnuită 
o are în faţa morţii. 

In timp ce uşile ambulanţei se închideau peste cei doi saci, 
comisarul Hulot şi cei care erau cu el traversară în şir indian 
pasarela lui Bag/ietto. 

Hulot se îndreptă direct către micul grup de ziarişti reţinuţi 
acum cu greutate de doi poliţişti. Erau acolo reporteri din presa 
scrisă, oameni de la radio, reprezentanţi ai televiziunii. Comisarul 
era în acel moment pentru ei un vânt primăvăratic ce adie 
printre sălcii. Îşi imaginase dinainte marea de întrebări care o să 
urmeze, văzând microfoanele întinse spasmodic către gura unui 
poliţist, în speranţa de a-i smulge vreo informaţie, chiar şi o 
frântură din care să construiască ei ceva care să stârnească 
interesul. Atunci când ziariştii nu reuşesc să dea publicului 
adevărul, se mulţumesc să îi trezească totuşi curiozitatea. 

În timp ce înfrunta presa, Hulot întoarse capul către Frank. 
Acesta înţelese că îl văzuse. Comisarul abandonă grupul 
ziariştilor cu expresia poliţistului care repetă o interminabilă serie 
de „nu comentez”. Se îndepărtă urmat de un tir disperat de 
întrebări la care nu putea sau nu ştia să dea vreun răspuns. Se 
opri lângă bariera de sub el şi îi făcu semn cu mâna să se 
apropie. Cu părere de rău, Frank se îndepărtă de zid, îşi făcu loc 
prin mulţime şi ajunse în faţa lui Hulot, oprindu-se de cealaltă 
parte a barierei mobile. 

Cei doi se priviră. Comisarul se trezise probabil de puţin timp, 


53 


dar avea deja un aer obosit, ca şi cum nu ar fi dormit deloc în 
ultimele patruzeci şi opt de ore. 

— Salut, Frank, vino înăuntru! 

Făcu un semn poliţistului aflat lângă ei, care mişcă puţin 
bariera ca să-i facă loc să treacă. Se aşezară la o masă de la 
terasa barului, sub o umbrelă. Hulot aruncă mai multe priviri în 
jur, ca şi cum nu reuşea să înţeleagă ce se întâmplă. Frank îşi 
dădu jos ochelarii Ray-Ban, aşteptând privirea lui. 

— Ce se întâmplă? 

— Doi morţi, Frank. Crimă, zise fără să-l privească. 

Tăcu. Apoi întoarse capul către el, căutându-i ochii. 

— Nu sunt două persoane obişnuite. Jochen Welder, pilotul de 
Formula 1 şi prietena lui, Arijane Parker, o campioană de şah 
destul de cunoscută. 

Frank nu zise nimic. Intuia, fără să ştie cum, că nu terminase. 

— Nu mai au faţă. Asasinul i-a jupuit ca pe nişte animale. 
Groaznic! Nu am mai văzut atâta sânge în viaţa mea. 

Intre timp, plecarea zgomotoasă a ambulanţei şi a dubiţei 
criminaliştilor reprezenta semnalul că nu mai era nimic de văzut. 
Curioşii începură să se risipească încet, încet, învinşi de căldură 
şi chemaţi de alte activităţi. Ziariştii aflaseră cam tot ceea ce era 
posibil de aflat, aşa că se pregăteau şi ei să plece. 

Hulot tăcu din nou. Il privi fix în ochi şi tăcerea aceea spunea 
multe. 

— Vrei să arunci o privire? 

Frank ar fi vrut să spună „nu”. Totul în el îl sfătuia să refuze. 
Nu voia să mai vadă niciodată urme de sânge sau mobilier 
răsturnat, nu voia să pună mâna la gâtul unui om întins pe jos ca 
să vadă dacă e mort. El nu mai era poliţist, el nu mai era nici 
măcar un bărbat. El nu mai era nimic. 

— Nu, Nicolas. Nu pot. 

— Nu ţi-o cer pentru tine, ci pentru mine. 

Frank Ottobre îl privi pe Nicolas Hulot ca şi cum l-ar fi văzut 
pentru prima dată, cu toate că îl cunoştea de mulţi ani. 
Colaboraseră în trecut la o anchetă care pusese în contact direct 
FBl-ul şi Siguranţa Publică, într-un caz internaţional de spălare de 
bani, legat de trafic de droguri şi terorism. Poliţia din Monte 
Carlo, prin natura sa şi datorită eficienţei sale, păstra un contact 
permanent cu poliţiile din toată lumea, inclusiv cu FBl-ul. Frank 
fusese trimis acolo pentru a urmări ancheta, întrucât cunoştea 
foarte bine franceza şi italiana. Cu Hulot se înţelesese bine şi 


54 


deveniseră foarte repede prieteni. Menţinuseră legătura, iar el şi 
Harriet veniseră o dată în Europa, invitaţi de el şi de soţia lui. La 
rândul lor, soţii Hulot tocmai se gândeau să facă o călătorie în 
State, când se întâmplase lucrul acela cu Harriet. 

Frank se gândi că nu reuşea încă să dea un nume faptelor, ca 
şi cum, dacă nu numeşti moartea, anulezi automat întunericul. 
Ceea ce se întâmplase cu Harriet era „lucrul acela”. 

Când aflase, Hulot îi dăduse telefon aproape în fiecare zi timp 
de mai multe luni. Intr-un sfârşit, îl convinsese să iasă din izolare 
şi să vină acolo, la el. Cu discreţia cuiva care este un adevărat 
prieten, îi făcuse rost de o casă la Monte Carlo, apartamentul lui 
Andre Ferrand, un manager care stătea mai multe luni pe an în 
Japonia. 

In momentul acela Hulot îl privea aşa cum priveşte un 
naufragiat un colac de salvare. Frank nu putu să nu se întrebe 
cine era omul şi care era colacul. Erau două persoane singure 
împotriva fanteziei crude a morţii. 

Frank îşi puse ochelarii şi se ridică brusc, ca să nu cedeze 
instinctului de a întoarce spatele şi a o lua la fugă. 

— Să mergem! 

şi urmă ca un robot prietenul până la iahtul Beneteau, 
simţindu-şi inima bătând din ce în ce mai tare. Comisarul îi arătă 
scara care ducea sub puntea velierului şi îl lăsă să treacă primul. 
Văzu că prietenul său observase detaliul cârmei blocate, dar nu 
zise nimic. Când ajunseră sub punte, Frank se uită în jurul său, 
mişcându-şi ochii în spatele ochelarilor fumurii. 

— Hm... ambarcaţiune de lux, mi se pare. Totul computerizat. 
Pentru un navigator solitar. 

— Mda, proprietarul cu siguranţă nu ducea lipsă de bani. Când 
te gândeşti că i-a câştigat riscându-şi viaţa de-a lungul anilor 
într-o maşină de curse şi a terminat aşa... 

Frank văzu urmele lăsate de asasin, dar şi pe cele atât de 
familiare lui, lăsate de criminalişti în încercarea de a găsi altele. 
Mai ascunse şi mai puţin evidente. Semne lăsate după 
prelevarea amprentelor digitale, după măsurătorile şi 
percheziţionările minuțioase. Chiar dacă toate hublourile 
fuseseră deschise, se simţea încă în aer mirosul morții. 

— Cei doi au fost găsiți acolo, în dormitor, întinşi unul lângă 
altul. Urmele de picior pe care le vezi au fost lăsate de 
încălţămintea de cauciuc. Poate de încălţămintea de la un 
costum de scafandru. Nu sunt amprente digitale. Asasinul purta 


55 


mănuşi pe care nu le-a dat jos nici o clipă. 

Frank străbătu holul, ajunse în faţa cabinei de comandă şi se 
opri în prag. Părea foarte calm, dar de fapt se simţea ca şi cum 
ar fi fost în iad. Văzuse deseori scene precum aceea, văzuse 
tavane stropite de sânge, văzuse adevărate măceluri. Dar era 
vorba despre bărbaţi care luptau contra altor bărbaţi, fără milă, 
pentru lucruri omeneşti. Putere, bani, femei şi altele. Erau 
criminali care luptau cu alţi criminali. In orice caz, bărbaţi 
împotriva altor bărbaţi. 

In locul acela plutea în aer lupta cuiva cu demonii personali, 
care îi devorau mintea precum rugina devorează fierul. Nimeni 
nu putea s-o înţeleagă mai bine decât Frank. 

Simţi că i se opreşte respiraţia. Se întoarse către Hulot. 
Comisarul aşteptă să fie aproape de el şi reluă povestirea. 

— Cei din portul Fontvieille, unde erau ancoraţi, ne-au spus că 
Jochen Welder şi Arijane Parker au ieşit ieri-dimineaţă pe mare. 
Nu s-au întors, aşa că noi am presupus că s-au oprit undeva de-a 
lungul coastei. Pe-aici pe aproape, foarte probabil, pentru că nu 
aveau prea mult combustibil. Nu am stabilit exact cum s-a 
petrecut crima, dar avem o ipoteză care pare plauzibilă. Am găsit 
un halat pe punte. Poate că fata ieşise să ia aer. Poate că făcea o 
baie. Criminalul a venit de pe uscat, înot. In orice caz, a luat-o 
prin surprindere, a tras-o sub apă şi a înecat-o. Pe corpul fetei nu 
erau răni. Apoi l-a prins pe el, afară, pe punte şi l-a înjunghiat. l-a 
tras în dormitor şi, cu mult calm şi-a făcut treaba, blestemat să 
fie! Apoi a dus vasul către port, a blocat cârma astfel încât vasul 
să se îndrepte către debarcader şi a plecat aşa cum venise. 

Frank nu zicea nimic. Cu toate că erau la umbră, nu-şi dăduse 
jos ochelarii. Ţinea capul plecat şi se uita fix la firul de sânge 
care trecea printre ei. 

— Ce zici? 

— Numai cineva cu sânge rece poate să facă asta, dacă 
lucrurile s-au întâmplat cum zici tu. 

Voia să plece de-acolo, voia să se întoarcă acasă, nu voia să fi 
văzut ceea ce văzuse, nu voia să spună ceea ce spunea. Voia să 
se întoarcă la debarcader şi să-şi continue liniştit, sub soare, 
plimbarea către nicăieri. Voia să respire fără să-şi dea seama c-o 
face. Totuşi, continuă să vorbească. 

— Dacă a venit de pe uscat înseamnă că acţiunea lui nu a fost 
o criză de nebunie, ci a fost premeditată şi pregătită cu grijă. Ştia 
unde se găseau cei doi şi, mai mult decât probabil, chiar ei erau 


56 


ţinta. 

Celălalt dădu din cap, ca şi cum ar fi auzit aceleaşi lucruri pe 
care le gândise şi el. 

— Nu e tot, Frank. A lăsat asta, ca un comentariu la ceea cea 
făcut. 

Hulot se dădu într-o parte cu o mişcare care punea şi mai bine 
în evidenţă ceea ce era în spatele lor. In spatele său se vedeau 
masa de lemn şi cuvintele acelea care păreau scrise de Satana. 

„Eu ucid...” 

Frank îşi dădu jos ochelarii, ca şi cum lumina de afară nu-i era 
suficientă pentru a putea înţelege semnificaţia acelor cuvinte. 

— Dacă lucrurile s-au întâmplat aşa, cuvintele astea înseamnă 
ceva, Nicolas. Nu sunt numai un comentariu la ceea ce a făcut. 
Înseamnă că o s-o mai facă. 


57 


Al treilea carnaval 


Bărbatul trage uşa ermetică din spatele său. 

Uşa grea se închide fără zgomot, îmbinându-se perfect cu 
cadrul de metal şi devenind una cu peretele. Volanul de 
închidere, asemănător cu cel al turnuleţelor de la submarine, se 
roteşte cu uşurinţă în mâinile sale. Bărbatul e puternic, dar este 
evident că mecanismul este uns des cu ulei şi ţinut într-o stare 
perfectă. Bărbatul este foarte scrupulos şi meticulos cu lucrurile 
sale. In locul unde se află domnesc ordinea şi curăţenia 
desăvârşită. 

E singur, închis în locul lui secret care exclude oamenii, lumina 
zilei şi forţa raţiunii. In mintea sa se îngrămădesc şi îşi găsesc 
locul potrivit graba animalului care se duce pe furiş la culcuş şi 
concentrarea lucidă a animalului de pradă care şi-a identificat 
victima, sângele şi roşul apusului, voci care urlă şi care şuşotesc, 
pacea şi războiul. 

Locaţia are o formă dreptunghiulară şi este destul de mare. 
Peretele din stânga este în întregime ocupat de rafturi pline de 
aparatură electronică. Este o instalaţie completă pentru 
înregistrări sonore, compusă din două unităţi Alesis cu opt piste 
conectate la un computer Macintosh. Instalaţia e completată de 
aparate speciale de transformare a sunetului montate în cascadă 
pe partea dreaptă a peretelui. Sunt compresoare, filtre Focus 
Rite şi Pro Tools, câteva racksuri pentru efecte sonore Roland şi 
Korg. Mai este şi o staţie care prinde toate frecvențele radio, 
inclusiv pe cele ale poliţiei. 

Bărbatului îi place să asculte voci. Voci în aer care zboară 
dintr-o parte în alta a spaţiului, care aparţin unor persoane fără 
chip şi fără corp, care sunt fantezia şi libertatea imaginaţiei, 
vocea sa de pe bandă şi vocea sa în minte. 

Bărbatul ia de jos cutia închisă ermetic pe care o pusese 
deoparte pentru a închide uşa. In partea dreaptă, lângă zidul de 
metal, se află o masă de lemn cu două picioare. Bărbatul pune 
cutia pe masă. Se aşază pe scaunul ergonomie, cu care dintr-o 
singură mişcare poate ajunge la peretele opus, de unde are 
acces la instalaţia de înregistrare. Aprinde o veioză de masă, 
care se adaugă la lumina plafonierelor cu neon care sunt prinse 
de tavan. 


58 


Bărbatul simte nerăbdarea care îi accelerează tot mai tare 
bătăile inimii în timp ce deschide, unul câte unul, fermoarele de 
la cutie. 

Noaptea nu a trecut fără folos. Bărbatul zâmbeşte. Afară, într- 
o zi ca oricare alte mii de zile, lumea îl caută. 

Câini din pânză cu ochii de sticlă, încremeniţi în vitrina 
strălucitoare a lumii lor. Alte voci în aer, care se urmăresc în van, 
aşa cum vană este şi fuga lor. 

Acolo, cu binecuvântarea umbrei, casa reîncepe să fie casă, 
regăseşte esenţa lucrurilor, pasul îşi găseşte ecoul. Oglinda care 
nu s-a spart reflectă pe jos piatra aruncată inutil. Zâmbetul i se 
lărgeşte şi ochii îi strălucesc precum nişte stele care anunţă 
împlinirea unei profeţii antice. In liniştea aceea absolută, doar 
mintea lui percepe muzica solemnă care este în aer în timp ce 
ridică încet capacul cutiei. 

In spaţiul restrâns al locului său secret se împrăştie mirosul de 
sânge şi de mare. Bărbatul simte angoasa care face să i se 
strângă stomacul. Bătaia triumfătoare a inimii sale devine brusc 
dangătul unui clopot care anunţă moartea. 

Se ridică în picioare, vâră mâinile în cutie şi, cu gesturile 
delicate ale unui colecţionar, scoate ceea ce a rămas din chipul 
lui Jochen Welder, şiroind de sânge şi de apă de mare. 
Închizătoarea ermetică a cutiei nu a făcut faţă şi apa sărată a 
pătruns înăuntru. Întoarce cutia pe toate părţile, inspectând 
pagubele provocate de sare. In locurile unde a venit în contact 
cu apa marină, pielea este arsă şi pătată cu alb. Părul lipsit de 
viaţă este încâlcit şi pare din cânepă. 

Bărbatul lasă să cadă trofeul în cutie de parcă de-abia în 
momentul ăsta îi trezeşte repulsia. Se lasă moale în scaun şi îşi 
ia capul între mâinile murdare de sânge şi de sare de mare. 
Neglijent şi le trece prin păr, în timp ce capul se înclină sub 
greutatea înfrângerii. 

Totul în zadar. Bărbatul simte de departe mânia care se 
apropie şi foşnetul unor paşi prin iarbă înaltă, cineva care 
aleargă cu răsuflarea tăiată, tunetul care bubuie peste 
acoperişuri, printre şoapte de frică. 

Mânia explodează. Se ridică în picioare brusc, ia cutia, o ridică 
deasupra capului şi o aruncă cu toată puterea în zidul de metal. 
Peretele răsună ca un diapazon acordat la bătăile de moarte pe 
care bărbatul le simte înăuntru. Cutia ricoşează şi ajunge în 
mijlocul camerei. Se învârteşte şi se opreşte într-o parte, cu 


59 


capacul strâmbat de violenţa loviturii în perete. Resturile bieţilor 
Jochen Welder şi Arijane Parker ies din cutie şi se împrăştie pe 
jos. Bărbatul le priveşte cu dispreţ, ca pe o găleată de gunoi 
răsturnată din greşeală. 

Momentul de furie nu ţine mult. Respirația îşi revine încet la 
normal. Inima se calmează. Mâinile coboară pe lângă şolduri, 
atingând materialul pantalonilor. Ochii redevin cei ai sacerdotului 
care ascultă în linişte voci premonitorii pe care numai el le poate 
auzi. 

O să mai fie o noapte. Şi apoi alte nopţi. Şi mii de chipuri de 
oameni de pe care să stingă surâsul ca pe o lumânare înăuntrul 
unui dovleac gol. 

Se aşază din nou pe scaun şi se duce către peretele plin cu 
aparatură electronică. Scotoceşte pe raftul de jos, care ocupă 
toată lungimea camerei, plin de discuri şi de CD-uri. 

Alege un CD şi îl pune cu nerăbdare în combină. Apasă 
butonul de „start” şi în boxe încep să se audă sunete de vioară. 

E un sunet melancolic, evocând vântul rece de toamnă, când 
suflă pe jos şi obligă frunzele îngrămădite pe pământ să înceapă 
un dans învârtejit. 

Bărbatul se reazemă de spătar. Zâmbeşte din nou. Eşecul este 
deja uitat, topit în dulceaţa muzicii. 

Convingător precum aerul care se împrăştie ca un vârtej în 
cameră, odată cu muzica se aude vocea. 

„Tu eşti, Vibo?” 


8 


— Merde! 

Nicolas Hulot aruncă ziarul pe care îl avea în mână peste cele 
care îi acopereau deja biroul. Toate ziarele, franceze şi italiene, 
puseseră pe prima pagină ştirea dublei crime. In ciuda 
încercărilor de a ţine ascunse anumite informaţii, aproape toate 
detaliile erau cunoscute. Modul în care cei doi fuseseră ucişi era 
o ştire asupra căreia reporterii s-ar fi aruncat cu voracitate, aşa 
cum se reped peştii piranha la o pulpă de vită. Apoi era şi faptul 
că victimele reprezentau două personaje celebre, iar din acest 
motiv titlurile din ziare constituiau o apoteoză a creativităţii. Un 
campion mondial de Formula 1 şi iubita lui, care, ce coincidenţă, 


60 


era o şahistă de renume mondial. 

O mină de aur în care oricine ar fi săpat chiar şi cu mâinile 
goale. 

Cineva foarte capabil reuşise să scoată la lumină pas cu pas 
desfăşurarea faptelor, probabil datorită mărturiei foarte bine 
recompensate a marinarului care găsise corpurile. Asupra 
detaliului privind cuvintele scrise pe masă, ziariştii dăduseră frâu 
liber fanteziei într-un mod remarcabil. 

Fiecare oferise interpretarea personală, lăsând totodată cu 
multă abilitate loc şi fanteziei cititorului. 

„Eu ucid...” 

Comisarul închise ochii, dar scena pe care o avea în faţă nu se 
schimbă. Nu reuşea să îşi scoată din minte literele acelea scrise 
cu sânge pe lemnul mesei. Lucruri din astea nu se întâmplau în 
realitate. Astea erau invenţii ale scriitorilor ca să-şi vândă cărţile. 
Erau subiecte de film pe care un scenarist de succes le scria în 
casa lui de pe plaja din Malibu, sorbind dintr-un pahar cu 
băutură. Erau anchete care îi priveau de drept pe detectivii 
americani cu faţa lui Bruce Willis sau John Travolta, cu trupul 
atletic şi obişnuinţa de a trage cu pistolul, nu pe un comisar care 
era mai aproape de pensionare decât de glorie. 

Se ridică de la birou şi se duse la fereastră cu paşii unui om 
extrem de obosit după o lungă călătorie. 

Primise telefoane de la toată lumea, urmând scara ierarhică. 
Tuturor le răspunsese în acelaşi fel, din moment ce toţi puneau 
aceleaşi întrebări. N 

Se uită la ceas. In scurt timp începea şedinţa privind 
coordonarea anchetelor. In afară de Luc Roncaille, directorul 
Siguranței, trebuia să mai vină şi Alain Durand, procurorul 
general, care hotărâse să preia frâiele anchetei, în calitate de 
judecător şi se pare că era aşteptat şi consilierul de la Interne. 
Lipsea doar prinţul, care, conform regulamentului intern, era 
şeful suprem al forţelor de poliţie, dar puteai să te aştepţi la 
orice. 

Oricine ar fi venit, i-ar fi oferit singurele lucruri pe care le avea 
la dispoziţie în acel moment: puţine informaţii şi multă 
diplomaţie. 

Cineva bătu la uşă. Hulot întoarse capul. 

— Intră! 

Uşa se deschise şi Frank intră în cameră, cu expresia unuia 
care se găseşte într-un loc şi ar vrea să fie în altă parte. 


61 


Hulot era mirat să-l vadă acolo; totuşi, nu putea să-şi reţină o 
senzaţie instinctivă de uşurare. Ştia că este un gest de 
recunoştinţă faţă de el, un gest de solidaritate în marea de 
necazuri în care se zbătea. lată-l pe Frank Ottobre, Frank de 
altădată, tipul potrivit de poliţist pentru a conduce o asemenea 
anchetă, chiar dacă ştia că amicul său nu mai voia să fie 
niciodată poliţist, niciodată. 

— Bună, Frank! 

— Salut, Nicolas, ce mai faci? 

Lui Hulot i se păru că bărbatul a pus întrebarea aceea tocmai 
ca să evite să audă aceeaşi întrebare. 

— Ce fac? Poţi să îţi închipui şi tu. M-am pomenit cu un 
meteorit peste mine când eu abia puteam să fac faţă unei 
pietricele. Am nişte probleme pe care nu ţi le poţi imagina. Sunt 
toţi pe mine. Parcă sunt nişte câini care m-au luat drept vulpe. 

Frank nu zise nimic şi se duse să se aşeze în fotoliul din faţa 
biroului. 

— Aşteptăm rezultatele de la autopsie şi analizele de la 
Criminalistică, cu toate că se pare că nu a apărut nimic care să 
ne ajute. Experții au cercetat cu minuţie iahtul, dar nu au găsit 
nimic. Am făcut o analiză grafologică a scrisului pe care l-am 
găsit şi aşteptăm şi de-acolo rezultatele. Stăm cu toţii cu mâinile 
împreunate şi ne rugăm să nu fie cu adevărat ceea ce pare... 

Spionă pe faţa americanului semnul unui interes minim pentru 
vorbele sale. li cunoştea povestea şi ştia că nu era un bagaj prea 
frumos de dus în cârcă, pentru nimeni. După pierderea soţiei în 
împrejurările în care se petrecuse, Frank părea că îşi duce viaţa 
cu o intenţie sistematică de autodistrugere, ca şi cum s-ar fi 
considerat vinovat pentru toate nenorocirile din lume. 

Văzuse oameni care se pierduseră în alcool. Alţii, în lucruri şi 
mai rele, alţii care îşi luaseră viaţa în încercarea disperată de a 
scăpa de remuşcări. Frank însă rămăsese lucid, integru, ca şi 
cum ar fi vrut să împiedice uitarea, ca şi cum ar fi vrut să sufere 
zi de zi, fără milă, pedeapsa maximă. Sentința fusese dată de el, 
iar el era în acelaşi timp şi judecător şi condamnat. 

Hulot se aşeză şi îşi sprijini coatele pe masă. Frank stătea în 
fotoliu picior peste picior şi nu scotea nici un cuvânt, fără nici o 
expresie pe faţă. Nicolas continuă ca şi cum ar fi făcut nişte 
eforturi îngrozitoare. 

— Şi noi nu avem nimic. Absolut nimic. Omul nostru a purtat 
probabil tot timpul un costum de scafandru, inclusiv mănuşi, labe 


62 


şi cagulă. Asta înseamnă că nu există amprente digitale şi nici o 
urmă organică, adică nici măcar un fir de păr. A lăsat nişte urme 
de picioare şi mâini care sunt caracteristice unei tipologii fizice 
normale, proprie câtorva milioane de persoane. 

Hulot făcu o pauză. Ochii lui Frank păreau două bucăţi de 
cărbune, întunecaţi ca mina din care fuseseră extraşi. 

— Am început ancheta asupra victimelor. Poţi să îţi închipui şi 
tu câţi oameni au cunoscut de-a lungul vieţii două persoane ca 
ele, care se învârteau prin atâtea locuri... Brusc, atitudinea 
comisarului se schimbă, cuprins de neliniştea unei idei care îi 
venise chiar în momentul acela. De ce nu mă ajuţi, Frank? Aş 
putea să vorbesc cu şeful tău şi să-i cer să tragă nişte sfori ca să 
intri în anchetă în calitate de persoană calificată şi deja la curent 
cu informaţiile asupra faptelor. La urma urmei, aşa a fost şi 
înainte. În plus, una dintre victime era cetăţean american. Tu eşti 
tipul potrivit pentru un caz ca ăsta. Vorbeşti foarte bine italiana 
şi franceza, cunoşti metodele de investigaţie şi mentalitatea 
poliţiei europene. Cunoşti bine lumea de-aici. Eşti omul potrivit la 
locul potrivit. 

Vocea ajunse până la Frank ca un vânt care aduce furtuna, dar 
norii din ochii lui erau dintr-o altă furtună. 

— Nu, Nicolas. Noi doi nu mai avem aceleaşi amintiri. Nu mai 
sunt cel care eram. Nu o să mai fiu niciodată acelaşi. 

Comisarul se ridică din fotoliu, se învârti în jurul biroului şi se 
sprijini de masă, în picioare în faţa lui Frank. Se aplecă uşor către 
el, ca şi cum ar fi vrut să dea mai multă forţă cuvintelor sale. 

— Nu te-ai îndoit niciodată de faptul că nu eşti tu vinovat de 
ceea ce i s-a întâmplat lui Flarriet? Sau, cel puţin, nu în 
totalitate? 

Frank întoarse capul către fereastră. Avea maxilarul încordat, 
ca şi cum ar fi vrut să curme cu dinţii un răspuns pe care şi-l 
dăduse deja de prea multe ori. Tăcerea sa îl făcea nervos pe 
Hulot, care ridică uşor vocea. 

— Dumnezeule, Frank! Ştii bine ce s-a întâmplat. Ai văzut cu 
ochii tăi. Pe-afară se plimbă un asasin liber care a ucis deja două 
persoane şi ar putea să ucidă din nou. Eu nu ştiu exact ce 
gândeşti tu, dar nu crezi că, dacă ai contribui şi tu la prinderea 
acestui maniac, ai putea să te simţi mai bine? Nu crezi că 
ajutorul dat altora ar putea să fie un mod de a te ajuta şi pe tine? 
Să te ajuţi pe tine însuţi şi să poţi reveni acasă? 

Frank întoarse capul către prietenul său. Ochii lui erau cei ai 


63 


unui om care se poate duce oriunde, în orice loc, având mereu 
senzaţia că nu aparţine nici unuia. 

— Nu. 

Monosilaba aceea pronunţată cu o voce calmă ridică între ei 
un zid. Pentru o secundă, îi blocă pe amândoi. In acel moment 
păreau fotograma unei poveşti al cărei sfârşit nu îl cunoşteau. 

Cineva bătu la uşă şi, fără să aştepte vreun răspuns, intră în 
încăpere Claude Morelli. 

— Comisare... 

— Ce e, Morelli? 

— Este aici unul de la Radio Monte Carlo... 

— Spune-i că nu vorbesc cu ziariştii acum. O să fie o 
conferinţă de presă mai târziu, când o să decidă directorul. 

— Nu, comisare. Nu este ziarist. Este un DJ care are o 
emisiune de muzică, seara. A venit cu directorul postului de 
radio. Au citit ziarele şi ei zic că poate deţin nişte informaţii în 
legătură cu cele două crime din port. 

Hulot nu ştia cum să considere vizita asta. Tot ceea ce ar fi 
putut să-i ajute în vreun fel era o adevărată mană cerească. li 
era însă teamă de un şir de mitomani convinşi că ştiu totul 
despre crimă sau dispuşi chiar să declare că ei sunt asasinii. 
Oricum, nu trebuia neglijată nici o pistă. 

Nici una. 

Se întoarse la locul său în spatele biroului. 

— Adu-i aici. 

Morelli ieşi din încăpere şi, ca la un semnal parcă ştiut, Frank 
se ridică din fotoliu şi se îndreptă către uşă. Până să ajungă, 
aceasta se deschise şi Morelli intră din nou, însoţit de două 
persoane. Unul din cei doi era un tânăr, cu părul lung şi negru, în 
jur de treizeci de ani, celălalt era un tip în jur de patruzeci şi cinci 
de ani. Frank le aruncă o privire rapidă şi se dădu într-o parte, 
făcându-le loc să între. Profitând de ocazie, se strecură pe uşa 
care rămăsese deschisă. 

In prag îl opri vocea lui Nicolas Hulot. 

— Frank, eşti sigur că nu vrei să rămâi? 

Fără nici un cuvânt, Frank Ottobre ieşi, închizând uşa după el. 


64 


Frank ieşi din clădirea Poliţiei, o luă la stânga pe Rue Suffren 
Raymond şi, după câteva zeci de metri, ajunse în Boulevard 
Albert Premier, care era paralel cu portul. Un cocor se mişca 
leneş pe fundalul cerului albastru. Echipa de muncitori mai avea 
încă de demontat şi de pus tribunele în camioane. 

Totul se desfăşura normal. 

Traversă strada şi se opri pe promenadă, în faţa portului, ca să 
privească vasele ancorate. Pe debarcader nu mai era vizibilă nici 
o urmă a ceea ce se întâmplase acolo. 

Poliţia luase iahtul Beneteau şi îl dusese în altă parte, unde să 
poată continua ancheta în linişte. Baglietto şi celălalt vas de care 
se lovise se aflau încă acolo, plutind tară amintiri, lovindu-se uşor 
în parapetele laterale, când mişcarea valurilor le apropia. 
Grilajele fuseseră ridicate, nu mai era nimic de văzut. 

Barul din port îşi reluase activitatea normală. Probabil că 
tristul eveniment adusese cu sine o creştere a clientelei, 
alimentată de curioşii care voiau să vadă locul unde se 
întâmplaseră crimele. Poate că tânărul marinar care găsise 
cadavrele era acum acolo, bucurându-se de momentele lui de 
popularitate şi povestind ceea ce văzuse. Sau poate că stătea 
tăcut în faţa unui pahar de băutură, încercând să uite. 

Se aşeză pe trotuarul de piatră. 

Un copil trecu cu toată viteza pe role, urmat de o fetiţă care 
avea probleme cu patinele şi îi striga cu o voce plângăreaţă să o 
aştepte. Un bărbat cu un labrador negru aşteptă răbdător ca 
patrupedul să îşi termine de făcut nevoile, apoi scoase din 
buzunar un sac de plastic şi o paletă şi adună de pe jos murdăria 
lăsată de câine, după care se duse conştiincios s-o arunce la 
coşul de gunoi. 

Oameni obişnuiţi. Care trăiau ca mulţi alţii, ca toţi ceilalţi, 
poate cu mai mulţi bani, poate mai fericiţi sau cu iluzia de a-şi 
procura fericirea mai uşor. Poate totul era o aparenţă şi nimic 
mai mult. Chiar şi din aur să fie, o cuşcă tot o cuşcă rămâne şi 
fiecare era creatorul propriului destin. Fiecare îşi construia 
propria viaţă sau şi-o distrugea după regulile pe care şi le 
impunea. Sau după regulile pe care refuza să şi le impună. 

Nimeni nu avea scăpare. 

Un vas tocmai ieşea din port şi o femeie într-un costum de 
baie albastru care stătea la proră făcea semne cu mâna ca să 
salute pe cineva de pe uscat. De departe, semăna cu Harriet. 

Frank simţi un val de căldură nervoasă care îi urca din stomac 


65 


înspre creier. Într-o secundă marea se suprapuse peste mare, 
lumina peste lumină, amintirea peste privire. 


După ce ieşise din spital, el şi Harriet închiriaseră o căsuţă pe 
coasta Georgiei, într-un loc mai izolat. Era o casă din lemn, cu 
acoperişul din țiglă canadiană roşie, construită printre dune, la 
vreo sută de metri de mare. In față avea o verandă făcută din 
geamuri mari, glisante, care vara se puteau deschide, 
transformând-o într-un fel de patio. 

Noaptea ascultau vântul care sufla prin vegetația rară şi 
zgomotul valurilor oceanului care se spărgeau de țărm. Stăteau 
în pat şi îşi simțea soţia strângându-se lângă el înainte să 
adoarmă, ca şi cum ar fi avut o nevoie disperată de a se asigura 
de prezența lui, ca şi cum nu reuşea să se convingă că el se afla 
într-adevăr acolo cu ea, că era viu. 

Ziua stăteau pe plajă, la soare, sau înotau. Locul acela de pe 
coastă era practic pustiu. Cei care îşi doreau marea şi agitația 
plajei aglomerate se duceau în alte părți, în locurile la modă, 
unde puteau să privească culturiştii care se antrenau sau fetele 
cu sânii şi fesele remodelate prin chirurgie plastică şi care, atunci 
când mergeau, îşi mişcau fundul ca şi cum ar fi dat o probă 
pentru Baywatch. 

Acolo, întins pe prosop, Frank putea să stea la soare fără să-i 
fie ruşine de corpul lui slab, de cicatricele care erau peste tot, 
semnul dureros al operației la inimă pe care o făcuse pentru a-i fi 
scoasă schija din cauza căreia fusese la un pas de moarte. 

Câteodată, Harriet, întinsă lângă el, îşi trecea degetele peste 
carnea sensibilă a cicatricei şi ochii i se umezeau de lacrimi. Nu 
vorbeau despre ceea ce se întâmplase. Câteodată, între ei se 
aşternea tăcerea, când amândoi chibzuiau la acelaşi lucru cu 
gânduri diferite, când îşi aminteau suferințele din lunile care abia 
trecuseră şi prețul pe care îl plătiseră. 

Atunci nu aveau curajul să se privească în ochi. Fiecare 
întorcea capul către bucăţica lui de mare, până când unul dintre 
ei, în aceeaşi tăcere, găsea forța să se întoarcă spre celălalt şi 
să-l îmbrăţişeze. 

Uneori coborau pentru a face cumpărături în Honesty, un mic 
sat de pescari, care era cea mai apropiată aşezare de ei. 

Părea mai degrabă un loc din Scoţia decât din America. Era o 
localitate liniştită, lipsită de agitația turismului, cu case din lemn 
foarte asemănătoare între ele, construite de-a lungul străzii care 


66 


era paralelă cu plaja, unde o fâşie de ciment turnat pe pietre 
stăvilea valurile în timpul iernii. 

Deseori, luau prânzul într-un restaurant cu nişte vitralii mari, 
construit în spatele debarcaderului, pe piloni, cu podea din lemn 
care scârțâia sub paşii ospătarilor. Obişnuiau să bea vin alb, atât 
de rece, încât paharele se abureau şi să mănânce homar 
proaspăt pescuit, murdărindu-se pe degete. Când deschideau 
racii, sucul din aceştia stropea peste tot în jur. Deseori râdeau ca 
nişte copii, păreau că nu se gândesc la probleme. 

Nu mai deschiseseră subiectul acela până când, într-o zi, 
sunase telefonul. 

Erau în casă şi Frank tăia nişte legume pentru salată. Din 
cuptor se simţea un miros bun de peşte şi de cartofi copti. Afară, 
vântul învârtejea nisipul de pe vârfurile dunelor şi marea era 
acoperită cu spumă albă. Două windsurfuri solitare tăiau cu 
repeziciune valurile, în fata unui jeep parcat pe plajă. Harriet era 
pe verandă şi, din cauza vântului care şuiera, nu auzise telefonul 
sunând. El apăruse în pragul uşii de la bucătărie cu un ardei 
mare şi roşu în mână. 

— Harriet, telefonul! Răspunde tu, te rog, eu am mâinile 
ocupate. 

Soția lui se ridicase şi se dusese la telefonul vechi, agăţat de 
perete, care continua să sune cu ţțârâitul lui de telefon vechi. 
Ridicase receptorul, iar el rămăsese în prag, urmărind-o. 

— Alo? 

Imediat ce primise răspunsul, expresia feței i se schimbase, 
aşa cum se întâmplă când cineva primeşte o veste proastă. 
Zâmbetul i se stinsese şi rămăsese o secundă tăcută. Apoi 
sprijinise receptorul de telefon şi se uitase la Frank cu o privire 
intensă, care avea să revină deseori să-i chinuie nopțile. 

— E pentru tine. E Homer! 

Întorsese spatele şi se dusese pe verandă, fără să mai zică 
nimic altceva. El venise la telefon şi luase receptorul, cald încă, 
din mâna soției sale. 


— Da? 

— Frank, sunt Homer Woods. Ce mai faci? 
— Bine. 

— Bine, într-adevăr? 

— Da. 


Chiar dacă Homer îşi dăduse seama cât de telegrafic îi vorbea 
Frank, nu zisese nimic. Continuase ca şi cum ultima lor 


67 


convorbire avusese loc cu zece minute înainte. 

— l-am prins. 

— Pe cine? 

— Clanul Larkin, bineînțeles! l-am prins cu mâinile în sac, de 
data asta. Fără bombe. Au fost nişte împuşcături şi Jeff Larkin a 
dat coltu’. O grămadă de lucruri şi o grămadă şi mai mare de 
bani. Şi documente. S-au deschis nişte piste care promit multe. 
Cu puțin noroc, avem destule dovezi ca să punem cu botul pe 
labe multă lume. 

— Bine. 

Pronunțase acelaşi cuvânt de dinainte, cu acelaşi ton, dar nici 
de data asta şeful lui nu îl luase în seamă. 

ȘI-I închipuia pe Homer Woods la biroul lui de lemn de culoare 
închisă, pe scaunul lui, cu telefonul în mână, cu ochii albaştri în 
spatele veşnicilor ochelari cu rame aurite şi purtând veşnica 
haină gri cu vestă şi cămaşă albastră de oxford. 

— Frank, am ajuns la clanul Larkin în primul rând datorită 
muncii tale şi a lui Cooper. Aici toată lumea ştie asta şi tineam să 
ti-o spun. Când crezi că te întorci? 

— Sincer, nu ştiu. Cred că în curând. _ 

— Bine, nu am nici o intenţie să te constrâng la nimic. Insă 
adu-ți aminte de ceea ce ţi-am zis. 

— Bine, Homer. Iti mulţumesc. 

Inchisese telefonul şi ieşise s-o caute pe Harriet. Era pe 
verandă şi îi privea pe cei doi băieți care ieşiseră din apă şi 
tocmai îşi puneau windsurfurile pe portbagajul jeepului. 

Se aşezase în tăcere lângă ea pe banca de lemn cu două 
locuri. Rămăseseră câteva momente unul lângă celălalt, privind 
plaja, până când maşina celor doi băieţi se îndepărtase, ca şi 
cum prezența aceea străină, chiar dacă îndepărtată, era 
obstacolul care îi împiedica să comunice. 

— Te-a întrebat când ai de gând să te întorci, nu? 

— Da. 

Nu se minţiseră până atunci şi Frank nu intenționa să înceapă 
acum. 

— Şi tu vrei? 

Frank întorsese capul către ea, dar Harriet evitase pe cât 
posibil să-i întâlnească ochii. Apoi îşi îndreptase şi el privirea 
către mare şi către valurile care se rostogoleau unul după altul în 
vânt, albe, încununate de spuma mării. 

— Harriet, sunt polițist. Nu am ales viaţa asta de nevoie, ci 


68 


pentru că mi-a plăcut. Mi-am dorit mereu să fac ceea ce fac şi nu 
ştiu dacă aş putea să mă adaptez la altceva. Nu ştiu nici măcar 
dacă aş fi capabil. Există un proverb italian pe care mi-l spunea 
deseori bunica mea. Zice că cine se naşte pătrat nu moare 
rotund... Se ridicase în picioare şi pusese o mână pe spatele 
soției sale, simțind că e uşor încordată. Eu nu ştiu exact cum 
sunt, Harriet, dar ştiu că nu vreau să mă schimb. 

Intrase în casă şi, când se întorsese să o caute, ea nu mai era. 
Urmele picioarelor ei se vedeau pe nisipul din fața casei şi 
duceau către dune. O văzuse de departe mergând aproape de 
mal, o siluetă minusculă cu părul în vânt. O urmărise cu privirea 
până când dunele o ascunseseră. Se gândise că poate voia să 
stea singură şi că, până la urmă, era mai bine aşa. Intrase în 
casă şi se aşezase la masă, în faţa unei mâncări pe care nu avea 
chef s-o guste. 

Brusc, nu se mai simţea atât de sigur de ceea ce-i spusese 
puțin mai înainte. Poate că exista posibilitatea unei alte vieți 
pentru ei doi. Poate că era adevărat că cine se naşte pătrat nu 
poate deveni rotund, dar putea să se schimbe într-un fel, să îşi 
rotunjească unghiurile, astfel încât să nu sufere nimeni. 

Mai ales persoanele pe care le iubea. 

Işi acordase o noapte de reflecţie. A doua zi dimineaţă urma 
să stea de vorbă cu ea. Impreună, era sigur de asta, puteau găsi 
o soluție. 

Dar nu mai existase o a doua zi dimineață pentru ei doi. 

O aşteptase pe Harriet să se întoarcă până după-amiaza 
târziu. In timp ce soarele apunea şi alungea umbrele dunelor 
care păreau nişte degete întunecate pe plajă, văzuse două 
siluete care se apropiau, mergând încet de-a lungul țărmului. 
Făcuse ochii mici, protejându-i de lumina puternică a soarelui la 
apus. Erau încă prea departe ca să-i poată distinge clar. Frank, 
de la fereastra deschisă, putea să vadă urmele lăsate de 
picioarele celor doi care rămâneau întipărite în spatele lor la 
fiecare pas. Hainele lor fluturau în vânt şi siluetele lor tremurau, 
ca filtrate printr-un abur care iese din asfalt în depărtare. Când 
se apropiaseră îndeajuns pentru a-i putea vedea bine, Frank îşi 
dăduse seama că unul din ei era şeriful din Honesty. 

Simţise neliniştea care îl invada ca o presimţire sinistră. Apoi 
ajunsese în faţa acelui om care părea mai degrabă un contabil 
decât un polițist şi neliniştile sale deveniseră o realitate 
îngrozitoare. Ţinându-şi pălăria în mână şi evitând cât mai mult 


69 


posibil să-i întâlnească privirea, şeriful îl informase în legătură cu 
ceea ce se întâmplase. 

Cu câteva ore înainte, nişte pescari care mergeau cu barca la 
circa două sute de metri de țărm observaseră o femeie care se 
potrivea descrierii lui Harriet. Stătea în picioare pe vârful stâncii, 
care întrerupea ca un accident geologic lunga litanie a dunelor 
de pe coastă. Era singură şi privea marea. Când ajunseseră în 
dreptul ei, femeia se aruncase. Nevăzânad-o apărând la suprafață, 
pescarii deviaseră imediat ruta ca s-o salveze. Unul din ei se 
scufundase în apă în locul unde se aruncase femeia, dar, cu 
toate eforturile lor, nu reuşiseră s-o găsească. Anunţaseră 
imediat poliția, care începuse căutările, fără nici un rezultat până 
în momentul acela. 

Marea înapoiase corpul lui Harriet abia două zile mai târziu, 
când curenții îl aduseseră într-un golf micut, la câţiva kilometri 
către sud de casă. 

Când se dusese să identifice corpul, Frank se simţise 
asemenea unui asasin în faţa cadavrului victimei sale. Privise 
chipul soţiei sale întins pe masa din camera mortuară şi, cu un 
semn din cap, confirmase identitatea lui Harriet şi propria 
condamnare, în acelaşi timp. 

Datorită mărturiei pescarilor, nu se mai făcuse nici o anchetă, 
dar asta nu putea să-l elibereze pe Frank de remuşcări. 

Fusese atât de ocupat să aibă grijă de el, încât nu observase 
depresia profundă în care căzuse Harriet. Nimeni nu o observase, 
dar asta nu era o scuză. 

EI ar fi putut să înțeleagă chinurile soţiei sale. El ar fi trebuit să 
înțeleagă. li dăduse o mulțime de semnale, dar, în delirul său de 
autocompătimire, le ignorase cu desăvârşire. lar discuţia lor 
după telefonul lui Homer fusese lovitura de grație. 

Până la urmă, nu se dovedise nici rotund, nici pătrat, ci doar 
orb. 

Plecase din locul acela cu corpul soției lui închis într-un 
Coşciug, fără să mai treacă nici măcar pe la căsuță pentru a face 
bagajele. 

De-atunci, nu reuşise să verse nici măcar o lacrimă. 


— Mamă, ia uite, un bărbat care plânge! 

Vocea de copil îl trezi din transa în care căzuse. Lângă el, o 
fetiţă cu părul blond şi o rochiţă albastră tăcu imediat ce primi un 
ghiont de la mama sa care îl privi şi zâmbi stingherită. După care 


70 


se îndepărtă în grabă, ţinând fetiţa de mână. 

Frank nu îşi dăduse seama că plângea. Nu ştia nici măcar când 
începuse. 

Lacrimile acelea veneau de departe. Nu erau salvarea, nu erau 
uitarea, ci pur şi simplu o uşurare. Reprezentau doar un răgaz de 
o clipă care îl lăsa să respire mai bine, să simtă, chiar şi numai 
un moment, razele soarelui, să vadă adevărata culoare a mării, 
să asculte inima care îi bătea în piept, măcar o dată, fără să 
audă sunetul tobelor care anunțau moartea. 

Plătea preţul propriei nebunii. 

Lumea întreagă plătea preţul propriei nebunii. 

Işi repetase asta ore în şir, după moartea lui Harriet, stând pe 
o bancă în grădina de la St. James Clinic, unde fusese internat în 
pragul nebuniei. Inţelesese pe deplin câteva luni mai târziu, când 
se întâmplase dezastrul de la World Trade Center, când văzuse la 
televizor cele două turnuri prăbuşindu-se aşa cum numai iluziile 
se pot prăbuşi. Oamenii intrau cu avioanele în zgârie-nori, în 
numele lui Dumnezeu, în timp ce unii care stăteau comod la 
birou ştiau deja foarte bine cum să exploateze nebunia lor la 
Bursă. Alţii îşi câştigau raiul făcând şi vânzând mine, iar de 
Crăciun duceau copiilor lor cadouri cumpărate cu banii din 
uciderea şi mutilarea altor copii. Conştiinţa era un accesoriu a 
cărui valoare depindea de fluctuaţia preţului barilului de petrol. 
Şi nu era de mirare dacă, în toate astea, din când în când, 
apărea cineva care îşi scria de unul singur destinul cu sânge. 

„Eu ucid...” 

Remuşcarea cauzată de moartea lui Harriet putea să fie în 
partener de călătorie îndeajuns de crud încât să nu-l abandoneze 
niciodată. Remuşcarea era o pedeapsă suficientă pentru tot 
restul zilelor sale. 

Nu avea cum să uite. 

Nu ar fi putut s-o facă chiar dacă viaţa lui ar fi fost eternă, nu 
ar fi putut să se ierte chiar dacă viaţa sa ar fi durat dublul 
eternității. 

Nu putea să pună capăt nebuniei lumii. Putea doar să pună 
capăt propriei nebunii şi să spere că cine mai putea s-o facă îi 
urma exemplul. Şi să şteargă pentru totdeauna cuvintele acelea 
sau altele ca ele. Rămase pe piatră şi plânse în tăcere, fără să-i 
pese de trecătorii curioşi, până când hotărî că nu mai avea 
lacrimi. Atunci se ridică şi se îndreptă încet către secţia de 
poliţie. 


71 


10 


„Eu ucid...” 

Vocea rămase o secundă suspendată în aer, hrănindu-se parcă 
din zgomotul înfundat al motorului şi continuând să răsune în 
spaţiul maşinii ca un ecou. 

Comisarul Hulot apăsă un buton de la radio şi aparatul se opri 
pe vocea lui Jean-Loup Verdier care relua transmisiunea. După 
discuţia cu DJ-ul şi cu Robert Bikjalo, directorul postului Radio 
Monte Carlo, o slabă speranţă apăruse din spatele muntelui pe 
care anchetatorii încercau cu disperare să îl escaladeze. 

Poate că telefonul din timpul emisiunii Voices fusese dat de un 
mitoman oarecare, o întâmplare greu de crezut, o coincidenţă 
care se întâmplă o dată la o mie de ani. Insă acele două cuvinte, 
„Eu ucid...”, aruncate ca o ameninţare la sfârşitul convorbirii 
telefonice, erau identice cu cele lăsate pe o masă de lemn pe un 
iaht, scrise cu sângele unor victime nevinovate. 

Hulot opri maşina la culoarea roşie a semaforului. O femeie 
care împingea un cărucior traversă strada prin faţa lor. In 
dreapta, un ciclist în echipament albastru, pe o bicicletă galbenă, 
se apropie de stâlpul de la semafor, sprijinindu-se de el şi ţinând 
în continuare picioarele pe pedale. 

Era cald şi totul în jur era plin de culoare. Vara se apropia din 
nou, plină de promisiuni, pe terasele barurilor, pe străzile 
înţesate de lume, pe faleza aglomerată, unde bărbaţii, femeile şi 
copiii cereau numai ca anotimpul să-şi ţină făgăduiala. 

Totul era normal. 

Numai în maşina aceea oprită la semaforul roşu, un roşu 
aprins, ca un bec murdar de sânge, plutea o prezenţă care avea 
puterea să întunece toată lumina şi să transforme culorile lumii 
în tonalități opace de alb şi negru. 

— Avem noutăţi de la Criminalistică? întrebă Frank. 

Se făcu verde. Hulot băgă în viteză şi porni. Biciclistul se 
îndepărtă rapid. Mijlocul lui de transport cu pedale îi permitea o 
viteză superioară celei a coloanelor de maşini care se mişcau 
încet de-a lungul coastei. 

— A sosit raportul patologului. Au făcut autopsia într-un timp 
record. Se vede că cineva important a tras de nişte sfori pentru a 


72 


obţine rezultatul aşa rapid. Ni s-a confirmat tot ce am presupus. 
Fata a murit asfixiată prin înec, însă în plămânii ei nu era apă de 
mare. |Inseamnă că a murit fără să aibă posibilitatea de a mai 
ajunge la suprafaţă. De obicei, plămânii se umplu de apă când 
înecatul se zbate ceva timp până când se scufundă definitiv. In 
cazul de faţă, asasinul a surprins-o sigur în apă, a tras-o 
dedesubt şi a înecat-o. Cadavrul a fost examinat minuţios. Nici 
un semn, nici o urmă pe corp. L-au examinat în toate modurile 
posibile, cu toate instrumentele pe care le au la dispoziţie în 
laborator. 

— Şi el? 

Faţa lui Hulot se întunecă. 

— In ceea ce îl priveşte, situaţia se schimbă. A fost ucis cu o 
armă albă foarte ascuţită, tăiat de sus în jos. Lama a penetrat 
între a cincea şi a şasea coastă şi a ajuns direct în inimă. 
Moartea a fost aproape instantanee. E evident că asasinul l-a 
agresat afară, pe punte, unde erau petele de sânge. Chiar dacă a 
fost luat prin surprindere, Jochen Welder era destul de robust. Nu 
era foarte înalt, dar, oricum, mai înalt decât media piloților. Şi cu 
o condiţie fizică excelentă. Jogging şi sala de forţă. De aceea, 
agresorul este cu siguranţă foarte puternic şi foarte agil. 

— Cadavrele au fost supuse vreunei violenţe? Mă refer la 
agresiuni de natură sexuală. 

Hulot clătină din cap. 

— Nu. Sau, mai bine zis, el sigur nu. Ea avusese cu puţin timp 
în urmă un raport sexual. In interiorul vaginului s-au găsit resturi 
de lichid seminal, dar foarte probabil aparţin lui Welder. Cred că 
analiza ADN o va confirma nouăzeci la sută. 

— Mda, asta ar exclude mobilul sexual, cel puţin ce se înţelege 
în mod obişnuit prin mobil sexual. 

Frank spuse fraza cu tonul celui care descoperă că în incendiul 
din casa lui un prosop nu a ars. 

— In ceea ce priveşte amprentele şi alte urme organice, după 
cum îţi puteai închipui, s-au găsit în cantitate mare pe vas. O să 
le trimitem şi pe acestea la laborator pentru analiza ADN, dar nu 
m-aş mira ca pista asta să nu ne ducă nicăieri. 

Trecură de Beaulieu şi de hotelurile de lux de pe malul mării, 
cu parcări pline de maşini strălucitoare, mirosind a piele şi a 
lemn preţios, care stăteau liniştite la umbră, sub copacii 
parcurilor. Peste tot erau ronduri pline de flori în mii de culori în 
lumina acelei zile splendide. Privirea lui Frank fugi către florile 


73 


roşii ale unui hibiscus din grădina unei vile. 

Din nou roşu. Din nou sânge. 

Se întoarse cu mintea în maşină şi întinse mâna să mişte o 
gură de ventilaţie care îi sufla aer rece drept în faţă. 

— Deci nu avem nimic. 

— Absolut nimic. 

— Rezultatele antropometrice ale amprentelor plantare? 

— Nimic relevant. Ar trebui să fie vorba despre un individ 
având în jur de un metru optzeci, cinci centimetri în plus, cinci 
centimetri în minus, cu o greutate de aproximativ şaptezeci şi 
cinci de kilograme. O tipologie fizică specifică pentru mii de 
persoane. 

— Un atlet, oricum. 

— Da, un atlet... Un atlet foarte îndemânatic. 

Frank avea o serie de întrebări care nu îi dădeau pace, dar 
voia să-şi lase prietenul, care părea foarte concentrat, să-şi 
formuleze liniştit concluziile personale privind informaţiile pe 
care le deţinea. Aşteptă în tăcere. 

— Operația aplicată cadavrelor nu e deloc o muncă uşoară. 
Este nevoie de o anumită abilitate. Cu siguranţă nu e prima dată 
când face aşa ceva. Poate că este vorba despre cineva care are 
legături cu mediul medical... 

Lui Frank îi părea rău să destrame speranţele amicului său. 

— Merită să încercăm, nu se ştie niciodată. Ar fi prea frumos 
însă. Banal, aş zice. Din păcate, în privinţa anumitor detalii, 
anatomia unui om nu diferă prea mult de cea a unui animal 
oarecare. E de-ajuns ca omul nostru să se fi antrenat pe câţiva 
iepuri, ca să fie în stare să facă asta chiar şi pe o fiinţă umană. 

— lepuri, zici? Fiinţele umane sunt ca iepurii... 

— E şmecher, Nicolas. E nebun de legat, dar e şmecher şi are 
sângele rece ca gheaţa. Numai unul care are în vene freon poate 
face ceea ce a făcut el, să trimită barca la țărm, în mijlocul 
celorlalte şi să plece liniştit, aşa cum venise. Şi asta, mai mult ca 
sigur, cu intenţia clară de a ne sfida şi de a ne lua în bătaie de 
joc. 

— Muzica, la asta te gândeşti? 

— Da. A închis telefonul după ce a pus o bucată din coloana 
sonoră din filmul Un bărbat şi o femeie. 

Hulot îşi aducea aminte că văzuse filmul lui Lelouch cu ceva 
ani în urmă, la începutul relaţiei cu Celine, soţia sa. Işi amintea 
perfect frumoasa poveste de dragoste pe care o luaseră atunci 


74 


ca pe un semn bun pentru viitorul lor. 

Frank continuă, subliniind un detaliu care-i scăpase. 

— In film, personajul masculin este un pilot de raliu. 

— Acum că stau să mă gândesc, da, e adevărat. Jochen 
Welder era pilot. Dar atunci... 

— Exact. La radio, în afară de a-şi anunţa intenţia de a ucide, a 
dat şi o indicație asupra persoanei pe care voia s-o ucidă. Dar, 
după mine, nu s-a terminat încă. A ucis şi o s-o facă din nou. Şi 
noi trebuie să îl împiedicăm. Nu ştiu cum, dar trebuie s-o facem 
cu orice preţ. 

Maşina se opri la culoarea roşie a semaforului din faţa lor, pe 
panta ce se ridica în capăt, pe Boulevard Carnot. În faţa lor se 
întindea Nisa, oraş la malul mării, destul de şters, care nu avea 
nici o legătură cu strălucirea superficială de la Monte Carlo şi cu 
populaţia lui de pensionari de lux. 

In timp ce conducea către Place Massena, Hulot întoarse capul 
să îl privească pe Frank, care stătea pe scaunul de alături. Se 
uita în faţă, fix, cu expresia concentrată a lui Ulise care aşteaptă 
să audă cântecul sirenelor. 


11 


Nicolas Hulot opri Peugeot-ul 206 în faţa porţii comisariatului 
de poliţie Auvare, pe Rue de Roqguebillere. 

Un agent în uniformă, care stătea în picioare în faţa gheretei, 
se îndreptă cu un aer nemulţumit către cei doi, care blocau 
intrarea rezervată personalului poliţiei. Prin fereastra maşinii, 
comisarul îi arătă legitimaţia. 

— Comisarul Hulot, Siguranţa Publică Monaco. Am o întâlnire 
cu comisarul Froben. 

— Mă scuzaţi, domnule comisar! Nu v-am recunoscut. La 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Puteţi să îl anunţaţi că am sosit, vă rog? 

— Imediat! Intre timp, puteţi intra. 

— Mulţumesc! 

Hulot înaintă câţiva metri şi parcă maşina într-un loc umbros 
la marginea străzii. Frank coborî din maşină şi se uită în jur. 
Cazarma din Auvare era un complex de construcţii cu două etaje, 
cu zidurile de culoarea cimentului şi cu acoperişul din ţiglă roşie, 


75 


iar obloanele de la uşi şi ferestre, din lemn închis la culoare. O 
serie de edificii dreptunghiulare dispuse ordonat ca o tablă de 
şah, fără nici o legătură între ele. Pe partea mai scurtă a 
fiecăruia, cea care dădea în stradă, se găsea o scară externă 
care ducea la etajele superioare. 

Comisarul se întrebă cum vedeau ochii unui american oraşul 
acela. Nisa era un oraş diferit, foarte diferit. O altă planetă, a 
cărei limbă o înţelegea, dar a cărei mentalitate făcea parte din 
cultura, dar nu şi din viaţa sa. 

Case meschine, cafenele meschine, persoane meschine. 

Nici un vis american, nici un zgârie-nori de dărâmat, numai 
visuri mărunte, când erau şi astea, câteodată decolorate de aerul 
de mare precum zidurile anumitor case. Visuri mărunte, care, 
atunci când se destrămau, se transformau tot într-o mare durere. 

Chiar pe zidul din faţa intrării în centru cineva lipise un 
manifest împotriva globalizării. Oameni care luptau pentru ca 
toată lumea să devină la fel contra altor oameni care luptau 
pentru a nu îşi pierde identitatea. Europa, America, China, Asia... 
Erau doar nişte culori pe hărţile geografice, sigle pe tabelele de 
la casele de schimb, nume pe fişele cartelelor din biblioteci. 
Acum exista internetul, exista mass-media, ştirile în timp real... 
Semne ale unei lumi care se lărgea sau se strângea în funcţie de 
unghiul din care era privită. 

Singurul lucru care într-adevăr anula distanţele era răul, 
prezent peste tot, care vorbea oriunde aceeaşi limbă şi care îşi 
scria mesajele întotdeauna cu aceeaşi cerneală. 

Frank închise portiera de la maşină şi veni către el. 

Hulot văzu un bărbat de treizeci şi opt de ani care avea 
privirea unui bătrân căruia viaţa îi negase înţelepciunea. O faţă 
închisă la culoare, latină, acoperită de o umbră mai întunecată 
decât ochii şi părul, decât începutul de barbă de pe obrajii săi. Un 
bărbat cu corpul atletic, puternic, un bărbat care ucisese deja 
oameni, sub protecţia unei legitimaţii şi cu justificarea că aşa 
este bine. Poate că răul nu se putea vindeca, nu exista un 
antidot. Dar existau oameni ca Frank, atinşi de rău şi tocmai de 
aceea imuni la el. 

Războiul nu avea să se termine niciodată. 

În timp ce Hulot închidea maşina, îl zăriră pe comisarul Froben 
de la Omucideri, care colabora la anchetă, ieşind pe uşa din lemn 
de la edificiul din faţă şi îndreptându-se spre ei. 

Acesta îi zâmbi larg lui Hulot, arătându-şi dinţii mari şi 


76 


regulaţi, care îi luminau chipul cu trăsături pronunţate. Avea un 
corp masiv, care umplea haina cumpărată de la Galeriile 
Lafayette şi nasul turtit aşa cum îl au cei care au practicat 
cândva boxul. Micile cicatrice din jurul sprâncenelor îi confirmau 
lui Frank această ipoteză. 

Froben îi strânse mâna lui Hulot. Zâmbetul său se lungi, iar 
ochii săi gri deveniră două fante subţiri, cicatricele pierzându-se 
într-o reţea de riduri fine. 

— Salut, Nicolas. Cum îţi mai merge? 

— Tu trebui să îmi zici cum îmi merge. În marea asta de rahat 
care anunţă furtuna, am nevoie de toţi prietenii. 

Froben îşi îndreptă privirea către Frank. Hulot făcu 
prezentările. 

— El este Frank Ottobre, agent special FBI. Foarte special. A 
fost cooptat la anchetă cu aprobare specială. 

Froben nu zise nimic, dar în ochii săi se citea respectul faţă de 
poziţia lui Frank. Întinse o mână cu degete mari şi puternice, 
rezervându-i şi lui acelaşi zâmbet larg. 

— Claude Froben, umil comisar la Omucideri. 

Înfruntând strângerea viguroasă de mână a lui Froben, Frank 
se gândi că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-i rupă degetele. Omul 
acela îi plăcu din prima clipă. Dădea o impresie de forţă şi de 
delicateţe în acelaşi timp. Frank nu s-ar fi mirat să îl vadă cu 
copiii săi, după serviciu, jucându-se cu machete de nave, 
manevrând cu o grijă surprinzătoare bucăţile mai fragile. 

Hulot intră imediat în subiect. 

— Ceva nou despre înregistrare? 

— l-am încredinţat-o lui Clavert, cel mai bun specialist pe care 
îl avem. Un vrăjitor, aş putea spune. L-am lăsat s-o analizeze cu 
maşinăriile lui. Veniţi, vă conduc eu. 

Froben o luă înaintea lor şi intrară pe uşa pe care el tocmai 
ieşise. Îi conduse printr-un coridor scurt, cufundat într-o lumină 
difuză care venea de la o fereastră din spatele lor. Hulot şi Frank 
îl urmară până când părul încărunţit de pe ceafa lui Froben, care 
se termina cu un gât scurt şi îndesat pe nişte umeri robuşti, se 
opri. Erau în faţa unei scări care cobora din stânga. Froben se 
întoarse către ei şi făcu un gest cu mâna sa noduroasă. 

— Vă rog! 

Coborâră mai multe trepte şi ajunseră într-o încăpere vastă, 
plină de aparatură electronică, iluminată de tuburi reci de neon, 
supliment pentru lumina slabă care ajungea la demisol prin 


77 


lucarnele de la nivelul străzii. 

La o masă lungă, stătea pe un scaun un băiat slab, tuns zero, 
ca o tentativă de a masca un început de chelie. Era îmbrăcat cu 
un halat alb descheiat, o pereche de jeanşi şi o cămaşă cu 
carouri lăsată peste pantaloni. Pe nas avea o pereche de ochelari 
curbați, cu lentile galbene. 

Cei trei se opriră în spatele scaunului cu rotile în care acesta 
era aşezat, manevrând concentrat nişte potenţiometre. Băiatul 
se întoarse către ei. Hulot se întrebă cum putea să vadă cu 
lentilele alea când ieşea la soare. 

Froben nu făcu nici un fel de prezentări; băiatul acela nu părea 
să aibă nevoie. Dacă aceşti necunoscuţi se aflau acolo, acolo 
trebuiau să se afle, probabil că aşa gândea. 

— Clavert, ce ne spui despre înregistrare? 

Tehnicianul dădu din umeri. 

— Nu prea multe, comisare... Nu am veşti bune. Am verificat 
înregistrarea cu toate aparatele pe care le am la dispoziţie. 
Nimic. Vocea nu este naturală şi nu poate fi identificată în nici un 
fel. 

— Ce înseamnă? 

Clavert se trase în spate, dându-şi seama că era posibil ca 
indivizii prezenţi să nu aibă pregătirea sa tehnică. 

— Toate vocile umane sunt caracterizate de nişte frecvenţe 
care fac parte dintr-un bagaj personal, care se poate identifica 
precum amprentele digitale. Există o anumită cantitate de acute, 
de joase sau de medii, care nu variază, chiar dacă cineva 
încearcă să-şi schimbe vocea, vorbind în falset, de exemplu. 
Aceste frecvenţe pot fi vizualizate cu ajutorul unor aparate 
speciale şi reproduse apoi pe o diagramă. Este vorba despre o 
aparatură destul de comună, care face parte, de exemplu, din 
dotarea medie a unui studio de muzică. Este necesară pentru a 
distribui frecvențele şi pentru a evita ca într-o parte să fie prea 
multe de acelaşi fel. 

Clavert se apropie de tastatura unui computer Macintosh şi 
puse mâna pe mouse. Dădu câteva clicuri şi pe monitor apăru un 
ecran alb traversat de linii orizontale paralele între ele. În 
mijlocul liniilor se mişcau alte două linii, una de culoare verde şi 
una de culoare mov, mai mari şi neregulate. 

Specialistul puse cursorul pe cea de culoare verde. 

— lată, linia aceasta este vocea lui Jean-Loup Verdier, DJ-ul de 
la Radio Monte Carlo. Am analizat-o şi asta e diagrama fonică 


78 


rezultată. 

Mai apăsă o dată pe mouse şi pe ecran apăru un grafic care 
punea în evidenţă o linie galbenă care se mişca pe un fond de 
culoare închisă şi delimitat de nişte linii paralele albastre. Clavert 
făcu un semn cu degetul către ecran. 

— Liniile albastre orizontale sunt frecvențele. Linia galbenă 
arată frecvențele la care se mişcă vocea analizată. Dacă luăm 
vocea lui Verdier în puncte diferite ale înregistrării, vedem că ele 
se potrivesc perfect. 

Clavert se întoarse la graficul de dinainte, dând clic pe linia 
mov. 

— Aceasta este cealaltă voce. 

Graficul apăru din nou, dar de data asta linia galbenă era 
întretăiată şi se mişca într-un câmp foarte redus. 

— In cazul acesta, persoana de la telefon şi-a trecut vocea 
printr-un aparat dotat cu filtre, care, datorită unei serii de 
distorsiuni şi comprimări, amestecă frecvențele emisiunii vocale 
dându-le complet peste cap. E suficient să variezi uşor valorile 
unuia dintre filtre şi de fiecare dată obţii un grafic complet diferit. 

— Se poate identifica prin intermediul analizei înregistrării 
modelul dispozitivului folosit? Poate aşa reuşim să ajungem la cel 
căruia i-a fost vândut, interveni Hulot. 

Pe faţa specialistului se citea o expresie de neîncredere. 

— Nu cred. Dispozitivele acestea se găsesc pe piaţă destul de 
uşor. Există mai multe mărci, cu performanţe variabile în funcţie 
de preţ şi de marcă, dar, pentru a face un lucru ca acesta, este 
bun oricare dintre ele. În plus, electronica este într-o dezvoltare 
continuă, de aceea există o piaţă second-hand destul de vastă. 
Aparate care în general ajung în mâinile celor pasionaţi de home 
recording, de obicei la negru. Sincer, nu cred că trebuie s-o 
apucaţi pe drumul ăsta. 

Froben interveni, fără să aprobe pe deplin părerea pesimistă a 
lui Clavert. 

— In orice caz, o să vedem ce putem să facem. Avem atât de 
puţine elemente, încât nu putem să trecem nimic cu vederea. 

Hulot întoarse capul către Frank. Acesta se uita în jurul său, în 
aparenţă absorbit de alte gânduri, ca şi cum ştia deja totul. Cu 
toate astea, comisarul era sigur că nu îi scăpa nimic din ceea ce 
vorbeau şi că înmagazina toate informaţiile. 

| se adresă din nou lui Clavert. 

— Dar de faptul că apelul a ajuns fără să treacă prin centrală 


79 


ce ne poţi spune? 

— Referitor la acest lucru nu pot să formulez nici o ipoteză 
sigură. Există două cazuri în principiu. Toate centralele telefonice 
sunt dotate în general cu numere de trecere. Dacă le cunoşti, 
eviţi să fii filtrat de centralistă. Radio Monte Carlo nu este NASA 
în ceea ce priveşte păstrarea secretelor, aşa că nu pare imposibil 
să le fi aflat cineva. A doua ipoteză este mai complicată, nu chiar 
ştiinţifico-fantastică, oricum, mie mi se pare cea mai verosimilă... 

— Care? 

Clavert se lăsă pe spătarul scaunului. 

— M-am informat. Centrala de la Radio Monte Carlo este 
administrată printr-un program pe computer şi are o funcţie care 
permite vizualizarea în timp real a numărului telefonic al 
persoanei care sună. Scopul este evident... Aruncă o privire în jur 
pentru a se asigura că era clar pentru toţi cei prezenţi. Ei bine, în 
momentul în care a sunat, pe display nu a apărut nici un număr 
de telefon, ceea ce înseamnă că apelantul a ataşat la telefon un 
dispozitiv electronic care a neutralizat funcţia centralei. 

— E greu de făcut aşa ceva? 

— Un rezultat asemănător poate fi obţinut destul de uşor de 
cineva care cunoaşte bine electronica şi sistemele de telefonie. 

— Nu e nevoie de un geniu al telecomunicaţiilor. Cu ajutorul 
internetului, orice hacker discret e în stare s-o facă. 

Hulot se simţea ca un deţinut în timpul orei în aer liber. 
Oriunde întorcea privirea, se găsea în faţa unui zid. 

— E posibil să se stabilească dacă a sunat de la un post 
telefonic fix sau de pe un celular? 

— Nu. Totuşi, eu aş exclude celularul. Dacă a folosit web-ul, 
celularul este prea lent şi nesigur pentru conectări. Cine a făcut 
asta este prea isteţ ca să nu ştie lucrurile astea. 

— Există posibilităţi pentru analize ulterioare ale benzii? 

— Cu aparatele pe care le am aici la dispoziţie, nu. Intenţionez 
să trimit o copie DAT! la laboratorul ştiinţific de la Lyon, să 
vedem dacă ei reuşesc să obţină ceva în plus. 

Hulot puse o mână pe umărul lui Clavert. 

— Bine. Are întâietate absolută. Dacă indivizii de la Lyon o să 
aibă probleme, o să îi ajutăm noi. 

Pentru Clavert subiectul era închis. Luă o gumă de mestecat 
din buzunarul cămăşii, o desfăcu şi o băgă în gură. 

Pentru o secundă se aşternu tăcerea. Fiecare dintre cei patru 


1 Digital Audio Tape. 


80 


se gândea în felul lui la ceea ce se spusese. 

— Haideţi să vă ofer o cafea, zise Froben. 

li conduse din nou pe scări, la parter o luă în stânga, apoi, 
după câţiva paşi, ajunseră în faţa unui automat de cafea aşezat 
într-o nişă. Froben scoase o cartelă magnetică. 

— Toată lumea cafea? 

Cei doi dădură afirmativ din cap. Comisarul introduse cartela, 
apăsă pe un buton şi maşina se puse în funcţiune cu un bâzâit, 
după care ieşi un pahar din plastic. 

— Ce zici, Frank? îl întrebă Hulot pe american, care tăcea încă. 

Frank se hotărî să-şi exprime gândurile. 

— Nu avem multe piste. In orice direcţie am lua-o, se pare că 
nu ajungem nicăieri. Ţi-am spus deja, Nicolas, avem de-a face cu 
un om foarte, foarte isteţ. Sunt prea multe coincidenţe ca să mai 
continuăm să credem că a fost pur şi simplu norocos. Pentru 
moment, singura legătură pe care o avem cu nenorocitul ăsta 
este reprezentată de telefonul dat. Dacă noi suntem destul de 
norocoşi, iar el este destul de narcisist, o să mai dea şi alte 
telefoane. Dacă suntem foarte norocoşi, o să sune la aceeaşi 
persoană. Dacă suntem extrem de norocoşi, o să facă o greşeală. 
Este singura speranţă pe care o avem ca să-l găsim şi să-l oprim 
înainte să ucidă din nou. 

Termină de băut cafeaua şi aruncă paharul de plastic la coşul 
de gunoi. 

— Cred că e timpul să avem o discuţie mai serioasă cu Jean- 
Loup Verdier şi cu cei de la Radio Monte Carlo. Nu îmi place să o 
recunosc, dar, pentru moment, suntem la mâna lor. 

Se îndreptară către ieşire. 

— Imi închipui că în principat este... cum să zic... o anumită 
agitaţie, îi zise Froben lui Hulot. 

— Mda, să-i spui „agitaţie” e ca şi cum ai zice despre Mike 
Tyson că este „un tip nervos”. Suntem pe marginea prăpastiei. 
Monte Carlo este o carte poştală, ştii asta. La noi imaginea e 
totul. Am cheltuit sume exorbitante pentru a garanta în special 
două lucruri: eleganţă şi siguranţă. Şi deodată apare tipul ăsta, 
care ne-o trage cu eleganţă. Dacă povestea asta nu se rezolvă 
repede, o să auzi multe scaune scârţâind. Hulot făcu o pauză. ŞI 
suspină. Inclusiv al meu. 

Ajunşi la poartă, se salutară. Froben rămase să îi privească în 
timp ce se îndepărtau. Pe faţa lui de boxer se citea solidaritatea, 
dar şi uşurarea de a nu se afla în locul lor. 


81 


Hulot şi Frank se îndreptară către parcare, unde lăsaseră 
maşina. După ce intrară în automobil, în timp ce pornea motorul, 
comisarul se întoarse să îl privească pe Frank în penumbra din 
interiorul maşinii. Era aproape ora cinei şi simţise că îi era foame. 

— Cafe de Turin? 

Cafe de Turin era un restaurant foarte auster, cu bănci şi mese 
lungi de lemn, în Place Garibaldi. Se mâncau nişte cogui/lages 
foarte bune, însoţite de o sticlă de Muscadet îngheţat. li dusese 
acolo pe Frank şi pe soţia lui când veniseră în Europa şi cei doi se 
distraseră privind masa aceea atât de lungă plină de fructe de 
mare şi personalul cu mănuşi de plastic ocupat să deschidă 
cochiliile. li priveau cu ochi scânteietori pe ospătarii care treceau 
cu platouri mari, pline cu scoici şi creveţi enormi, care se servesc 
cu maioneză. Se întorseseră de mai multe ori şi acel restaurant 
micuţ devenise un fel de sancta sanctorum gastronomic. Hulot 
ezitase să menţioneze locul acela, temându-se că amintirile ar 
putea să îl tulbure pe Frank. Insă americanul părea schimbat, sau 
cel puţin avea intenţia să se schimbe. Dacă voia să scoată capul 
din nisip, era şi ăsta un mod de a o face. Frank făcu un semn din 
cap, confirmând parcă în acelaşi timp alegerea şi bunele intenţii 
ale lui Hulot. Nu se putea spune ce era în mintea lui, pentru că 
pe chip nu i se citea nimic. 

— La Cafe de Turin. 

Hulot se relaxă, aproape imperceptibil. 

— Ştii, am cam obosit să mă mişc şi să vorbesc tot timpul ca 
un personaj dintr-un serial de televiziune. Mi se pare că sunt 
caricatura locotenentului Colombo. Am nevoie de o jumătate de 
oră de normalitate. Trebuie să mai iau câte-o pauză, altfel 
înnebunesc. 

Se lăsase seara şi luminile oraşului se aprinseseră. Frank, 
tăcut, privea pe fereastră oamenii care ieşeau, se împrăştiau pe 
ici, pe colo, stăteau de vorbă, în case, în baruri, în restaurante, la 
serviciu. Mii de persoane cu feţe anonime. A 

Amândoi ştiau că vorbele lui Hulot nu erau adevărate. In seara 
aceea de vară, printre oamenii aceia liniştiţi, exista un criminal, 
iar ei doi, până când nu rezolvau cazul, nu aveau cum să se 
gândească la altceva. 


82 


12 


Din spatele geamului cabinei de regie, Laurent Bedon, 
regizorul, îndoi unul câte unul degetele de la mâna ridicată, 
calculând secundele rămase. Apoi îi făcu semn lui Jean-Loup 
Verdier, îndreptând arătătorul către el. 

În spatele său se aprinse lumina roşie care însemna că e în 
direct. 

DJ-ul îşi trase uşor fotoliul aproape de microfonul care se 
sprijinea pe stativul din faţa lui. 

— li salut pe toţi cei care ne ascultă acum şi pe cei care vor 
asculta vocile noastre în cursul acestei seri. O să fie muzică şi o 
să fie persoane care ne vor expune aici viaţa lor, care nu se 
desfăşoară în ritmul muzicii pe care am vrea s-o ascultăm... 

Se opri şi se dădu uşor pe spate. In boxe se auziră notele 
furtunoase ale melodiei Born to Be Wild a formaţiei Steppenwolf. 

Câteva secunde şi din nou vocea caldă şi persuasivă a lui 
Jean-Loup care intră peste muzică. 

— Noi suntem aici, suntem pregătiţi, dacă putem să vă ajutăm 
în vreun fel. Pentru cei care au pus suflet şi au rămas singuri, 
pentru cine a greşit şi a pus prea multă sare, pentru cine nu o să 
aibă linişte până când nu va reuşi să afle în care nenorocit de 
borcan a ascuns zahărul, pentru cine riscă să se înece în micuța 
inundație a lacrimilor sale. Suntem aici cu voi şi, în ciuda a tot, 
suntem vii ca voi. Aşteptăm vocea voastră. Aşteptaţi răspunsul 
nostru. Eu sunt Jean-Loup Verdier şi aici e Radio Monte Carlo. 
Suntem la Voices. 

Din nou, Bom to Be Wild. Din nou cursa chitarelor 
distorsionate pe o pantă abruptă, ridicând praful şi împroşcând 
cu pietriş. 

— Doamne, e într-adevăr bun! 

Frank Ottobre, care stătea lângă Laurent în cabina de regie, 
nu putu să-şi reţină comentariul. Regizorul se întoarse către el şi 
îl privi cu un zâmbet pe buze. 

— Adevărat? 

— Nu mă mir că are atâta succes. Are o voce şi un talent care 
te lovesc în punctul sensibil. 

Barbara, inginera de sunet de la mixerul audio, care stătea jos 


83 


în dreapta lui, lângă pupitrul de regie, făcu un gest către Frank, 
arătând ceva în spate. Frank se întoarse cu fotoliul ergonomic şi 
îl văzu în cadrul uşii izolate fonic pe Hulot, care gesticula către el. 

Se ridică şi ieşi din studio. 

Comisarul părea obosit, avea faţa unuia care de ceva timp 
doarme puţin şi prost. Frank notă pungile întunecate de sub ochi, 
părul gri care ar fi avut nevoie de un frizer, gulerul cămăşii. Un 
om care, în ultima vreme, văzuse şi auzise lucruri de care s-ar fi 
lipsit cu plăcere. Avea cincizeci şi cinci de ani, dar arăta cu zece 
ani mai bătrân. 

— Ce se întâmplă pe-aici, Frank? 

— Nimic. Emisiunea are un succes extraordinar. DJ-ul este un 
fenomen. E născut pentru treaba asta. Nu ştiu ce salariu are, dar 
cu siguranţă nu fură nimic. In ceea ce ne priveşte pe noi, absolut 
nimic. 

— Ai chef de o coca-cola? 

— Sunt american, dar bunicii mei din partea tatălui erau 
sicilieni, Nicolas. Prin tradiţie, îmi place mai mult cafeaua decât 
coca-cola. 

— Atunci, alegem cafea. 

Se îndreptară către automatul de cafea de la capătul holului. 
Hulot începu să se scotocească prin buzunare după monede. 
Frank îi arătă zâmbind o cartelă. 

— Faptul că eu sunt de la FBI l-a impresionat profund pe 
director. Suntem invitaţii radioului, dacă nu la mâncare, cel puţin 
la băuturi. 

După ce introduse cartela în maşină, Frank apăsă un buton. 
Lăsă paharul să se umple cu lichidul negru şi cald, apoi se aplecă 
să-l ia şi i-l întinse lui Hulot. Comisarul gustă cafeaua şi se gândi 
că era proastă. Sau era gustul din gura lui? 

— Ah, era să uit. A sosit raportul de la expertiza grafologică... 

— Şi? 

— De ce mă mai întrebi, dacă ştii deja răspunsul? 

Frank clătină din cap. 

— Nu cunosc detaliile, dar cred că în mare ştiu ce o să îmi 
spui. 

— Mda, am uitat că eşti de la FBI. Ai o intuiţie fulgerătoare şi ţi 
se fac legitimaţii cadou. Mesajul nu a fost scris de mână. 

— Nu? 

— Nu. Nenorocitul a folosit un şablon. A lipit litere pe o foaie 
de carton şi apoi le-a decupat. Le-a luat cu el şi, când a sosit 


84 


momentul, le-a aranjat pe masă şi a dat cu sânge pe deasupra. 
Cum ştiai de asta? 

Din nou Frank clătină din cap. 

— Nu ştiam. Dar mi se părea straniu că unul care are o grijă 
maniacală de a nu lăsa urme comite o eroare atât de grosolană. 

Hulot nu mai replică nimic şi, cu o grimasă de dezgust, puse 
păhărelul băut pe jumătate în coşul de gunoi. Se uită la ceas 
suspinând. 

— Trebuie să mai ajung şi eu pe-acasă, să văd dacă nevastă- 
mea mai are aceeaşi faţă. Sunt două maşini în parcare, fiecare 
cu doi poliţişti. Una de rezervă, nu se ştie niciodată. Ceilalţi băieţi 
sunt la posturile lor. In orice caz, mă găseşti acasă. 

— OK, dacă se întâmplă ceva, te chem. 

— N-ar trebui s-o spun, dar sunt mulţumit că în seara asta te 
afli şi tu aici. Şi că, în general, eşti aici. Pa, Frank! 

— Pa, Nicolas! Salut-o pe soţia ta din partea mea. 

— Nu uit. 

Frank îşi urmări cu privirea prietenul îndepărtându-se, cu 
umerii uşor lăsaţi. 

Supravegheau Radio Monte Carlo de trei zile, aşteptând să se 
întâmple ceva, după ce făcuseră o înţelegere cu directorul. Când, 
după ce fuseseră invitaţi în biroul său, îşi expuseseră intenţiile, 
Robert Bikjalo îi privise cu ochii pe jumătate închişi, încercând 
parcă să se protejeze de fumul ţigării pestilenţiale pe care o 
ţinea între degete. Evaluase cuvintele comisarului Hulot, 
scuturând un fir de scrum de pe tricoul său polo Ralph Lauren. 
Apoi ridicase din nou către ei ochii aceia mici care îl făceau să se 
asemene cu un dihor. 

— Deci voi credeţi că omul acela ar putea să sune din nou? 

— Nu suntem siguri. Este doar o supoziţie optimistă. Dar, dacă 
o va face, avem nevoie de colaborarea voastră. 

Hulot şi Frank stăteau în faţa lui, pe două fotolii de piele. Frank 
observase că înălţimea fotoliilor era măsurată cu bună ştiinţă, 
astfel încât cel care stătea la birou să îşi privească interlocutorii 
de sus. 

Bikjalo întorsese capul către Jean-Loup Verdier, care stătea 
comod pe un divan asemănător cu fotoliile din stânga biroului. 

DJ-ul îşi trecuse o mână prin părul închis la culoare, destul de 
lung. Îl privea fix pe Frank, cu ochi verzi şi întrebători. Şi din când 
în când îşi freca mâinile, un gest care îi trăda nervozitatea. 

— Eu nu ştiu dacă sunt capabil să fac ceea ce îmi cereti. 


85 


Adică, nu ştiu cum să mă comport. Una e să faci o emisiune, să 
vorbeşti la telefon cu persoane normale şi alta e să vorbeşti cu... 
cu... 
Frank înţelesese că lui Jean-Loup îi era greu să pronunţe 
cuvântul „asasin” şi îi sărise în ajutor. 

— Ştiu că nu este uşor. Nu e nici măcar pentru noi uşor să 
încercăm să înţelegem ce poate să aibă în cap omul ăla. Daro să 
fim aici, o să îţi dăm toate indicaţiile necesare şi o să fim 
pregătiţi pentru orice situaţie. In plus, am apelat la un expert. 

Se uitase la Nicolas, care până în momentul acela rămăsese 
tăcut. 

— O să fii asistat de un psihopatolog, doctorul Cluny, consilier 
al poliţiei care colaborează şi ca negociator şi gestionează 
contactele cu răufăcătorii în cazul luării de ostatici. 

— Bine, dacă voi îmi ziceţi ce trebuie să fac, sunt gata. 

Jean-Loup îl privise pe Bikjalo, dându-i să înţeleagă că îi lăsa 
lui ultimul cuvânt. 

Directorul privea fix filtrul de carton al ţigării ruseşti, îndoite 
după propriul obicei. li luase pe departe. 

— Bineînţeles că e o mare responsabilitate... 

Frank ştia deja unde voia să ajungă. Se ridicase din fotoliu, 
răsturnând situaţia. Acum îl domina el pe Bikjalo de sus. 

— Nu ştiu dacă situaţia vă este clară. Ca să o clarificăm 
definitiv, poate că este nevoie să vă arăt ceva. 

Frank se aplecase ca să scoată câteva fotografii 20 x 30 din 
geanta lui Hulot, pusă jos lângă fotoliu, pe care apoi le aruncase 
pe birou. 

— Noi căutăm un individ care este capabil să facă asta. 

Erau fotografiile cu cadavrul lui Jochen Welder şi al lui Arijane 
Parker. Privirea lui Bikjalo coborâse pe imagini şi bărbatul se 
albise brusc la faţă. 

Hulot zâmbea în sinea lui. 

Frank se întorsese la locul lui. 

— Individul ăsta este încă liber şi noi credem că ar putea să 
facă din nou ceea ce a făcut. Sunteţi singura noastră speranţă de 
a-l putea opri. Nu vorbim aici de o strategie pentru creşterea 
audienței. Trebuie să îl prindem pe acest individ de care depind 
viaţa sau moartea unor persoane. 

Ochii lui Frank se desprinseseră din ochii lui Bikjalo, aşa cum 
privirea hipnotică a unui şarpe se dezlipeşte pentru un moment 
de privirea prăzii cu care vrea să se joace. Luase de pe birou 


86 


pachetul de ţigări, examinându-l cu o aparentă curiozitate. 

— Fără să mai punem la socoteală faptul că, dacă acest caz se 
rezolvă datorită vouă, poate să aducă radioului şi lui Jean-Loup o 
popularitate pe care nu aţi putea s-o obţineţi nici într-o mie de 
ani. 

Bikjalo se  relaxase. Împinsese fotografiile către Frank, 
atingându-le cu vârfurile degetelor, ca şi cum l-ar fi ars. Se 
lăsase în fotoliu cu un aer uşurat. Conversaţia intra în parametri 
care se puteau controla. 

— De acord, dacă trebuie să ajutăm legea, să fim utili, Radio 
Monte Carlo nu dă înapoi. Pe de altă parte, Voices tocmai asta 
înseamnă. Un ajutor dat persoanelor care au nevoie. Există un 
lucru pe care aş vrea să îl cer în schimb, dacă e posibil... 

Se oprise. Tăcerea lui Frank îl făcuse să continue. 

— Un interviu cu dumneavoastră în exclusivitate, pe care să-l 
facă Jean-Loup când o să se termine totul. Inaintea celorlalţi. Aici, 
la radio. 

Frank îl privise pe Hulot, care aprobase cu un semn 
imperceptibil din cap. 

— De acord! Se ridicase din nou. Vor veni în curând specialiştii 
noştri cu aparatele necesare pentru a controla telefoanele. Apoi 
o să mai fie alte lucruri pe care o să vi le explice ei în detaliu. 
Incepem chiar în seara asta. 

— Bine. O să le spun oamenilor mei să fie disponibili pentru o 
colaborare optimă. 

Şedinţa se termină. Toată lumea se ridică. Frank văzu privirea 
cam pierdută a lui Jean-Loup Verdier. li strânse braţul, încercând 
să-l liniştească. 

— iți mulțumesc, Jean-Loup! Ce faci tu e un lucru 
nemaipomenit. Sunt sigur că o să te descurci de minune. [i-e 
frică? 

DJ-ul ridică doi ochi limpezi, verzi precum apa mării. 

— Mor de frică. 


13 


Frank se uită la ceas. Jean-Loup punea în undă ultimul calup 
de publicitate înainte de sfârşitul programului. Laurent îi făcu un 
semn Barbarei. Fata umblă la mixer şi vocea DJ-ului se stinse 


87 


încet. 

Aveau cinci minute de pauză. 

Frank se ridică, arcuindu-şi uşor spatele ca să se întindă. 

— Obosit? îl întrebă Laurent, aprinzându-şi o ţigară. 

Fumul care se ridica era absorbit imediat de ventilatoare. 

— Nu în mod deosebit. Oricum, sunt obişnuit să aştept. 

— Sunteţi fericit! Eu simt că mor pur şi simplu, zise Barbara 
ridicându-se şi scuturându-şi cu mâna părul roşcat. 

Inspectorul Morelli, care stătea pe un scaun lângă perete, 
ridică privirea din ziarul de sport pe care îl citea. Brusc părea mai 
interesat de corpul fetei sub rochia lejeră de vară decât de 
clasamentul Campionatului Mondial de Fotbal. 

Laurent întoarse fotoliul către Frank. 

— Poate că nu e treaba mea, dar aş vrea să vă întreb ceva. 

— Intrebaţi-mă şi o să vă zic dacă e sau nu treaba 
dumneavoastră. 

— Cum e munca dumneavoastră? 

Frank îl privi fix o secundă, ca şi cum nu l-ar fi văzut. Laurent 
crezu că se gândea la ceva. N-avea cum să ştie că în acel 
moment Frank Ottobre vedea o femeie întinsă pe masa de 
marmură la morgă, o femeie care fusese soţia lui la bine şi la 
rău. O femeie pe care nimic nu o mai putea trezi. 

— Cum e munca mea? Frank repetă întrebarea ca şi cum ar fi 
avut nevoie s-o mai audă o dată înainte de a răspunde. După 
ceva timp, nu faci altceva decât să încerci să uiţi. 

Laurent se întoarse stânjenit la pupitrul de regie. Probabil 
pusese o întrebare stupidă. Nu prea îi era simpatic americanul 
acela cu corpul atletic şi ochii reci ca gheaţa, care se mişca şi 
vorbea ca şi cum ar fi fost diferit de restul lumii care îl înconjura. 
O atitudine care excludea orice fel de relaţie. Era un om care nu 
dădea nimic, tocmai pentru că nu cerea nimic. Şi totuşi era 
acolo, aşteptând şi nici măcar el nu dădea impresia că ştia ce 
aştepta. 

— Asta este penultimul spot, zise Barbara, aşezându-se din 
nou la mixer. 

Vocea sa rupse momentul acela penibil. Morelli se întoarse la 
cronica sportivă şi continuă să-şi citească ziarul aruncând din 
când în când câte o privire la părul fetei, care se revărsa peste 
spătarul fotoliului. 

Laurent îi făcu un semn lui Jacques, operatorul de la panoul cu 
comenzi. Ultimul spot se terminase şi acum se auzea o piesă 


88 


epică a lui Vangelis. În cabina lui Jean-Loup se aprinse o lumină 
roşie. Vocea sa răsună din nou în cameră şi în eter. 

— Este ora unsprezece şi patruzeci şi cinci de minute la Radio 
Monte Carlo. Noaptea de-abia a început. Suntem aici cu voi, 
avem muzica pe care vreţi s-o auziţi şi cuvintele pe care vreţi să 
le ascultați. Noi nu vă judecăm, ci vă ascultăm. Sunteţi la Voices, 
sunaţi! 

Din nou cabina de regie se umplu de muzică, o muzică lentă şi 
ritmată, care evoca valurile mării. In spatele geamului, la postul 
său, Jean-Loup se mişca liniştit pe un teren pe care îl cunoştea 
perfect. Deodată, ledul liniei telefonice începu să se aprindă 
intermitent. Frank tresări uşor. 

Laurent îi făcu un semn lui Jean-Loup. Dj-ul îi răspunse la 
rândul său încuviinţând din cap. 

— E cineva pe fir. Alo? 

O secundă de linişte, apoi un zgomot nefiresc. Deodată 
muzica din fundal se transformase parcă într-o muzică funebră. 
Cunoşteau vocea aceea din difuzoare, o auziseră deja cu toţii, 
înregistrată pe o bandă şi întipărită în minţile lor. 

— Salut, Jean-Loup! 

Frank îşi îndreptă spatele pe scaun, ca şi cum corpul său ar fi 
fost străbătut de curent electric. Pocni din degete către Morelli. 
Inspectorul îşi reveni imediat din apatie. Se ridică în picioare şi 
vorbi în microfonul de la aparatul de emisie-recepţie pe care îl 
avea prins la centură. 

— Băieți, avem contactul. Fiţi pe fază! 

— Salut, cine eşti? întrebă Jean-Loup. 

Vocea înfundată de la telefon lăsa impresia unui om care 
zâmbeşte într-un mod straniu. 

— Ştii cine sunt, Jean-Loup. Eu sunt cineva şi nimeni. 

— Tu eşti cel care a mai sunat o dată? 

Morelli ieşi în fugă din încăpere. După puţin timp, se întoarse 
cu doctorul Cluny, psihopatologul poliţiei, care aşteptase pe hol 
ca toţi ceilalţi. Bărbatul luă un scaun şi se aşeză lângă Frank. 
Laurent dădu drumul la microfonul prin care se putea vorbi în 
căştile lui Jean-Loup fără să se audă în direct. 

— Incercaţi să-l faceţi să vorbească cât mai mult posibil, zise 
Cluny în timp ce îşi slăbea nodul de la cravată şi îşi desfăcea 
gulerul cămăşii. 

— Da, prietene. Am sunat o dată şi o să mai sun. Câinii sunt 
acolo cu tine? 


89 


Vocea aceea electronică transmitea dogoarea focului din 
infern şi răceala marmurei. Atmosfera din încăpere părea 
rarefiată, ca şi cum aparatele de aer condiţionat, în loc să sufle 
aer rece, îl aspirau. 

— Care câini? 

Pauză. Apoi, din nou vocea. 

— Cei care mă vânează. Sunt acolo cu tine? 

Jean-Loup înălţă capul şi privi către ei, speriat. Cluny se 
apropie uşor de microfonul de la interfon. 

— Continuaţi să vorbiţi. Spuneţi-i tot ceea ce vrea să audă, 
trebuie să-l faceţi să vorbească... 

Jean-Loup reluă conversaţia. Vocea lui părea de plumb. 

— De ce mă întrebi? Tu ştiai deja că o să fie aici. 

— Nu-mi pasă deloc de ei. Ei nu sunt nimic. De tine îmi pasă. 

— De ce de mine? De ce mă suni pe mine? 

Incă o pauză. 

— Ţi-am zis deja, pentru că eşti ca mine, o voce fără față. Dar 
tu eşti norocos, dintre noi doi tu eşti cel care se poate trezi 
dimineaţa şi poate ieşi la lumina soarelui. 

— Şi tu nu poţi s-o faci? 

— Nu. 

Un „nu” sec care era negarea absolută, refuzul care nu admite 
replică, renunţarea totală. 

— De ce? întrebă Jean-Loup. 

Vocea era schimbată acum. Părea suspendată, mai moale, de 
parcă ar fi fost străbătută de nişte rafale de vânt. 

— Pentru că cineva a decis aşa. Și eu nu prea pot să fac 
nimic... 

Linişte. Cluny întoarse capul către Frank şi bâigui, surprins: 

— Plânge... 

După o pauză mai lungă, bărbatul începu din nou să 
vorbească. 

— Eu nu pot să fac nimic. Există însă un singur mod de a te 
vindeca de rău şi anume, să-l combati cu acelaşi rău. 

— De ce să faci rău când în jurul tău e plin de lume care te 
poate ajuta? 

O altă pauză. Tăcere, tăcerea cuiva care se gândeşte, apoi din 
nou vocea, cu o condamnare plină de furie. 

— Am cerut ajutor, dar singurul pe care l-am primit a fost cel 
care m-a ucis. Spune-le-o câinilor. Spune-le-o tuturor. Nu va fi 
milă, pentru că nu există milă, nu va fi iertare, pentru că nu 


90 


există iertare, nu va fi pace, pentru că nu există pace. Doar un os 
pentru câinii tăi... 

— Ce vrei să spui? 

O pauză mai lungă. Bărbatul de la telefon reluase controlul 
asupra emoţiilor sale. Vocea se auzi din nou ca o rafală de vânt 
venind nu se ştie de unde. 

— Tu iubeşti muzica, nu-i aşa, Jean-Loup? 

— Sigur. Dar tu? 

— Muzica nu trădează, muzica este scopul călătoriei. Muzica 
este chiar călătoria. 

Deodată, ca şi prima oară, în difuzoare începu să se audă lent 
şi seducător, sunetul unei chitare electrice. Note puţine, note 
suspendate, solare, jocul unui muzician care vorbeşte cu 
instrumentul său. 

Frank recunoscu notele de la Samba Pa Ti, domesticite de 
degetele şi fantezia celui care le cânta. Numai chitara, într-o 
introducere  exasperantă, dusă până la spasm, căruia îi 
răspunseră aplauze furtunoase. 

Brusc, aşa cum începuse, muzica se întrerupse. 

— lată osul pe care ţi l-au cerut câinii. Acum trebuie să plec, 
Jean-Loup. In noaptea asta am treabă. 

DJ-ul întrebă cu o voce tremurătoare. 

— Ce ai de făcut, în noaptea asta? 

— Ştii ce fac noaptea, prietene. Ştii tu foarte bine. 

— Nu, nu ştiu. Te rog, spune-mi! 

Linişte. 

— Nu le-am scris cu mâna mea, dar toți ştiu, acum, ce fac 
noaptea... 

Altă pauză care era pentru toată lumea un moment plin de 
suspans, aşteptarea din timpul unei bătăi de tobă mică. 

— Eu ucid... 

Vocea se stinse, dar rămase în urechile lor ca un corb pe firele 
de telefon. Ultimele cuvinte fură asemenea unui flash. Pentru o 
secundă, se transformară toţi în siluete fără viaţă pe un 
diapozitiv, de parcă nici unul nu mai respira. 

Frank îşi reveni primul. 

— Morelli, cheamă băieţii şi vezi dacă au reuşit să facă totuşi 
ceva. Laurent, suntem siguri că s-a înregistrat totul? 

Regizorul stătea sprijinit de pupitru cu faţa între mâini. 
Barbara răspunse în locul lui. 

— Sigur. Acum pot să leşin? 


91 


Frank o privi. Faţa ei era o pată albă sub părul des şi roşcat. 
Mâinile îi tremurau uşor. 

— Nu, domnişoară Barbara, am încă nevoie de 
dumneavoastră. Faceţi repede o casetă cu convorbirea, am 
nevoie de ea în cinci minute. 

— Este făcută deja. In pauză am mai pus un magnetofon 
căruia i-am dat drumul la începutul convorbirii. Nu trebuie decât 
să derulăm banda. 

Morelli îi aruncă fetei o privire de admiraţie, în aşa fel încât ea 
să observe. 

— Foarte bine. Bravo! Morelli? 

Morelli îşi desprinse privirea de la Barbara, roşind, ca şi cum ar 
fi fost prins în flagrant delict. 

— Unul dintre băieţi trebuie să urce aici. Din câte am înţeles, 
nu cred că avem veşti bune. 

In acel moment, în studio intră un bărbat tânăr cu pielea 
închisă la culoare, de evidente origini africane. Frank se ridică 
brusc. 

— Deci? 

Bărbatul dădu din umeri. Pe faţa lui se citea regretul. 

— Nimic. Nu am reuşit să localizăm telefonul. Nenorocitul ăsta 
a folosit cu siguranţă un aparat foarte eficient... 

— Celular sau telefon fix? 

— Nu ştim. Avem la dispoziţie o unitate de control prin satelit, 
dar nu am primit nici un imput de telefon, fix sau celular. 

Frank se întoarse către psihopatologul care stătea încă pe 
scaun, căzut pe gânduri, scrâşnind din dinţi cu gura închisă. 

— Domnule doctor? 

— Nu ştiu, trebuie să mai ascult o dată înregistrarea. Singurul 
lucru pe care pot să îl zic este că nu am mai avut de-a face cu un 
subiect asemănător niciodată în viaţa mea! 

Frank scoase din haină celularul şi formă numărul lui Hulot. 
După câteva momente, comisarul răspunse. Nu dormea, în mod 
cert. 

— Nicolas, prietenul nostru ne-a dat un semn de viaţă. 

— Ştiu, am ascultat emisiunea. Tocmai mă îmbrăcam. Sosesc 
imediat. 

— Bine. 

— Sunteţi încă la radio? 

— Da, suntem încă aici, te aşteptăm. 

Frank închise telefonul. 


92 


— Morelli, imediat ce soseşte comisarul, şedinţă cu toată 
lumea. Laurent, am nevoie şi de ajutorul dumitale. Dacă nu mă 
înşel, am văzut o sală de şedinţe lângă biroul directorului. Putem 
să ne ducem acolo? 

— Sigur. 

— Bine. Domnişoară Barbara, în sala de şedinţe se poate 
asculta înregistrarea? 

— Da, există acolo un DAT şi tot ce vrem. 

— Perfect. Avem puţin timp, trebuie să zburăm. 

In confuzia generală, uitaseră complet de Jean-Loup. Vocea lui 
se auzi în microfon. 

— S-a terminat totul? 

Stătea sprijinit de spătarul fotoliului său, nemişcat, imobil ca 
un fluture de catifea. 

— Nu, Jean-Loup. Din păcate, ăsta a fost doar începutul. 
Oricum, tu te-ai descurcat minunat, îi zise Frank. 

În tăcerea care se lăsă, îl văzură pe Jean-Loup sprijinindu-şi 
uşor mâinile de masă şi ascunzându-şi capul cu braţele. 


14 


Hulot sosi repede, odată cu Bikjalo. Directorul părea destul de 
agitat. Intră în clădirea radioului păstrând o mică distanţă faţă de 
comisar, ca şi cum în felul ăsta reuşea să se ţină departe de 
toată povestea aceea. Poate că de-abia acum înţelegea. La radio, 
vedea în jurul lui oameni înarmaţi, iar în aer plutea o tensiune 
nouă, necunoscută. Era o voce, o voce care adusese cu ea 
moartea. 

Frank îi aştepta sprijinit de peretele din lemn de culoare 
deschisă, în faţa uşii de la sala de şedinţe. Lângă el era Morelli. 
Păreau amândoi fiii aceleiaşi tăceri. lIntrară împreună în 
încăperea unde toată lumea stătea în jurul mesei lungi, 
aşteptând. Murmurul încet al comentariilor se opri. Perdelele 
erau trase, ferestrele - deschise. De afară se auzeau zgomotele 
înăbuşite ale traficului liniştit de noapte din Monte Carlo. 

Hulot se aşeză în dreapta lui Frank, lăsându-i locul din capul 
mesei şi datoria tacită de a conduce şedinţa. Purta aceeaşi 
cămaşă şi nu părea mai odihnit decât atunci când plecase. 

— Ne-am adunat cu toţii. In afară de comisar şi de domnul 


93 


Bikjalo, care au ascultat emisiunea de-acasă, am fost cu toţii aici, 
în seara asta. Am auzit cu toţii ceea ce s-a întâmplat. Elementele 
pe care le deţinem nu sunt multe. Din păcate, nu am putut să 
localizăm de unde a sunat... 

Frank făcu o pauză. Tânărul de culoare şi colegul său, care 
stăteau la masă cu un aer abătut, se foiră stânjeniţi pe scaun. 

— Nu este vina nimănui. E cert că individul care a sunat se 
pricepe şi a ştiut cum să facă să nu fie localizat. Tehnica pe care 
noi o folosim de obicei a fost folosită astăzi împotriva noastră. 
Drept pentru care nu avem nimic în acest sens. Întrucât e posibil 
să ne furnizeze vreo indicație, eu aş propune să ascultăm din 
nou înregistrarea convorbirii, înainte să formulăm vreo ipoteză. 

Doctorul Cluny încuviinţă din cap şi gestul lui se pare că 
rezuma părerea tuturor. 

Frank întoarse capul către Barbara, care stătea în picioare în 
fundul sălii, rezemată de o comodă pe care era montată o 
instalaţie hi-fi. 

— Domnişoară Barbara, puteţi să daţi drumul benzii? 

Fata apăsa un buton şi fantasmele umplură din nou încăperea. 
Încă o dată toată lumea ascultă vocea lui Jean-Loup din lumea 
viilor şi vocea acelui bărbat care venea din locul său plin de 
umbre. Toată lumea auzi ultimele cuvinte în liniştea care se 
înstăpânise cu totul. 

„Eu ucid...” 

La final, lui Bikjalo îi scăpă instinctiv un comentariu eliberator. 

— Omul ăsta e nebun! 

Doctorul Cluny luă observaţia ca pe o replică pentru care era 
nevoie de explicaţii. Privirea de miop era ascunsă de ochelarii cu 
rame din baga şi aur. Nasul ascuţit şi uşor acvilin părea ciocul 
unui bufniţe înțelepte. Psihopatologul întoarse capul către 
Bikjalo, vorbind însă pentru toată lumea. 

— În sensul strict al cuvântului, cu siguranţă este vorba despre 
un nebun. Ştim că acest individ a ucis deja două persoane într-un 
mod oribil, care denotă o furie interioară explozivă, dar şi o 
luciditate care nu se întâlneşte prea des în comiterea unei crime. 
Dă telefon şi nu reuşim să îl localizăm. Ucide şi nu lasă urme de 
nici un fel, indiciile fiind insignifiante. E un individ care nu trebuie 
subevaluat. Rezultă din faptul că el nu ne subapreciază. Ne 
provoacă, dar nu ne subapreciază. Işi dădu jos ochelarii, 
dezvăluind două pete roşii la baza nasului. Probabil, Cluny nu 
purta niciodată lentile de contact. li puse imediat la loc, de parcă 


94 


nu se simţea bine fără ei. Ştia foarte bine că o să fim aici, ştie că 
vânătoarea a început, de-asta a şi făcut referire la câini. E un om 
inteligent, probabil cu o cultură superioară mediei. Şi ştie că noi 
bâjbâim prin întuneric, pentru că ne lipseşte elementul care este 
cheia principală la soluţia oricărui delict... 

Făcu o pauză. Frank observase că Cluny se pricepea foarte 
bine să atragă atenţia asupra a ceea ce spunea. Probabil că 
Bikjalo se gândea şi el la acelaşi lucru, pentru că începuse să-l 
privească imediat cu un interes aproape profesional. 
Psihopatologul continuă. 

— Nu avem absolut nici o idee asupra mobilului. Nu ştim care 
este motivul care l-a împins pe acest om să ucidă şi să facă apoi 
ceea ce a făcut. Este un ritual care pentru el are o anumită 
semnificaţie, chiar dacă noi nu îl cunoaştem. Nebunia lui, ca 
atare, nu ne poate furniza nici o indicație, pentru că nu este 
evidentă. Omul acesta trăieşte în mijlocul nostru ca o persoană 
normală, face acţiuni pe care le întreprinde orice persoană: bea 
un aperitiv, cumpără un ziar, se duce la restaurant, ascultă 
muzică. In mod deosebit, ascultă muzică. Acesta este motivul 
pentru care sună aici. Intr-o emisiune care oferă deseori ajutor 
persoanelor aflate în situaţii dificile, el caută un ajutor pe care nu 
îl vrea într-un loc unde poate asculta ce muzică îi place. 

— De ce „un ajutor pe care nu îl vrea”? întrebă Frank. 

— Refuzul la oferta noastră de a-l ajuta a fost ferm. El a decis 
deja că nimeni nu îl poate ajuta, oricare ar fi problema lui. 
Trauma pe care o duce în spate i-a condiţionat nebunia, până în 
momentul în care a explodat furia latentă pe care subiecţi ca el o 
poartă înăuntrul lor chiar de la naştere. Urăşte lumea şi probabil 
că lumea are datorii faţă de el. A suferit umilinţe teribile, cel 
puţin din punctul lui de vedere. Cu siguranţă muzica a fost una 
dintre puţinele insule fericite ale existenţei sale. De fapt, singurul 
indiciu pe care îl avem despre el este dat de limbajul muzicii. 
Piesa aceea muzicală este un mesaj. Ne-a mai dat o ipoteză care 
trebuie să se raporteze la primul telefon. E o provocare, dar, în 
acelaşi timp, este şi o rugăminte inconştientă. Practic, el ne cere 
să îl oprim, adică să reuşim, pentru că el de unul singur nu se va 
opri niciodată. 

Incăperea devenise parcă o lume a umbrelor, plină de 
mucegai şi de pânze de păianjen. Un loc unde lumina soarelui nu 
ajungea niciodată. Impărăţia şoarecilor. 

— Domnişoară Barbara, putem să ascultăm încă o dată partea 


95 


în care se aude muzica? 

— Bineînţeles. 

Fata apăsă un buton. Imediat încăperea se umplu de notele 
chitarei, pierdută într-o versiune mai puţin riguroasă a cântecului 
Samba Pa Ti, o versiune aparte, personală. La primele acorduri 
luate răsunau ovaţiile publicului, aşa cum se întâmplă într-un 
concert live, când un solist începe soloul său şi spectatorii îl 
recunosc imediat. 

După ce se termină, Frank îşi roti privirea asupra celor 
prezenţi. 

— Vă amintesc că la primul telefon, în piesa muzicală exista 
indiciul pentru a înţelege care urmau să fie victimele sale. Era 
coloana sonoră a unui film care narează povestea de dragoste 
dintre un pilot şi iubita sa. Un bărbat şi o femeie. Ca Jochen 
Welder şi Arijane Parker. Are cineva vreo idee, oricât de vagă, 
despre ce înseamnă bucata muzicală pe care o avem acum? 

Din cealaltă parte a mesei, Jacques, sunetistul, îşi drese 
vocea, un semnal că îi era greu să vorbească în acel context. 

— Păi, eu aş zice că toţi cunoaştem cântecul... 

— Nu fi atât de sigur de asta, l-a întrerupt Hulot. Gândeşte-te 
că nimeni de-aici nu ştie nimic despre muzică, chiar dacă ţi se 
pare o tâmpenie. Câteodată, anumite indicii se găsesc acolo 
unde te aştepţi mai puţin. 

Jacques roşi uşor şi ridică mâna dreaptă ca un gest prin care 
îşi cerea scuze. 

— Voiam să spun că melodia este foarte cunoscută, este 
Samba Pa Ti, a lui Carlos Santana. Cu siguranţă, este vorba 
despre o interpretare live, pentru că se aude publicul. Şi trebuie 
să fie un public foarte numeros, pe un stadion, de exemplu, 
luându-ne după răspunsul său, chiar dacă uneori înregistrările 
live sunt ulterior refăcute în studio, unde se adaugă aplauze 
înregistrate separat. 

Laurent îşi aprinse o ţigară. Fumul se undui în aer, se îndreptă 
dansând către fereastra deschisă şi dispăru în noapte. In aer 
rămase un miros uşor de sulf de la chibrit. 

— Asta-i tot? 

Jacques roşi din nou tăcut, neştiind ce să mai spună. Hulot sări 
în ajutorul băiatului. II privi, zâmbind. 

— Bine. lţi mulţumesc, tinere, avem deja un început 
promiţător. Cineva vrea să mai adauge ceva? Cântecul ăsta are 
vreo semnificaţie anume? A fost de-a lungul timpului asociat cu 


96 


vreun eveniment mai straniu, cu vreun personaj anume, ştiţi 
ceva, orice legat de el? 

Cei prezenţi se priviră între ei, căutând parcă un ajutor ca să-şi 
amintească totuşi ceva. 

Frank făcu o altă sugestie. 

— Recunoaşte cineva interpretarea asta? Dacă este vorba, 
după cum pare, de o înregistrare live, aveţi idee unde a fost 
făcută? Sau de pe ce disc e? Jean-Loup? 

DJ-ul stătea tăcut lângă Laurent, căzut pe gânduri, ca şi cum 
discuţiile din încăperea aceea nu îl priveau. Părea că nu îşi 
revenise încă după convorbirea cu vocea aceea necunoscută. 
Ridică uşor capul şi făcu semn că nu. 

— Poate să fie o înregistrare pirat? 

Barbara dădu negativ din cap. 

— Nu cred. Sunetul mi se pare vechi. Atât din punct de vedere 
tehnic, cât şi artistic. Este o înregistrare mai veche, făcută 
analogic, nu digital. In plus, ăsta este un disc vechi cu 33 de 
turaţii. Poţi să îţi dai seama de asta de la zgomotele de fond. 
Calitatea însă este foarte bună. Nu pare o înregistrare făcută de 
un amator, nu este făcută cu aparatură obişnuită, ţinând cont de 
limitele tehnice ale epocii. De aceea, eu cred că este vorba 
aproape sigur de un LP de pe piaţă sau de o matriţă mai veche 
pusă în producţie. 

— Matriţă? întrebă Frank privind-o pe fată. 

Nu avea cum să nu împărtăşească admiraţia lui Morelli. 
Barbara avea o minte strălucită şi un corp pe măsură. Dacă 
inspectorul voia s-o apuce pe drumul ăla, era cazul să se 
pregătească foarte bine. 

— O matriţă este prima probă care se făcea odinioară în 
discografie, înainte de apariţia CD-urilor, îi lămuri, în locul ei, 
Bikjalo. In general se făceau câteva copii dintr-un material uşor 
deteriorabil, care se foloseau pentru a controla calitatea inciziei. 
Anumite matrițe au devenit obiect de cult şi sunt foarte căutate 
de colecționari. Totuşi, caracteristica matriţei era că, pe măsură 
ce era folosită, calitatea sunetului scădea în progresie 
geometrică. Nu cred că este cazul nostru. 

Din nou se aşternu tăcerea, confirmând că tot ceea ce se 
putea spune fusese spus. 

Hulot se ridică în picioare, dând astfel semnalul că şedinţa se 
putea considera închisă. 

— Domnilor, este inutil să vă reamintesc importanţa pe care 


97 


cel mai mic indiciu o poate avea în acest caz. Avem un criminal 
liber care îşi bate joc de noi şi care ne-a comunicat ceea ce pare 
a fi unicul său obiectiv: să ucidă din nou. Indiferent de ce vă vine 
în cap, la orice oră din zi sau din noapte, nu ezitaţi să ne chemaţi 
- pe mine, pe Frank Ottobre sau pe inspectorul Morelli. Inainte să 
plecaţi, luaţi numerele noastre de telefon. 

Toţi cei prezenţi se ridicară şi ieşiră unul câte unul din cameră. 
Tehnicienii poliţiei plecară primii, ca şi cum ar fi vrut să evite 
confruntarea directă cu Hulot. Ceilalţi se opriră să ia de la Morelli 
câte un bilet cu numerele de telefon. Barbara veni şi ea să ia 
biletul şi inspectorul prelungi destul de mult momentul. Se pare 
că fetei nu-i displăcea insistența lui. Intr-o altă situaţie, Frank ar 
fi privit interesul cu reproş. In momentul acela, i se părea un fel 
de revanşă pe care viaţa şi-o lua faţă de întunericul acelei nopţi. 

Gândul se opri aici. 

Se apropie de Cluny, care vorbea încet cu Hulot. 

Cei doi se îndepărtară puţin pentru a-i face loc. 

— Voiam să vă spun că telefonul ne-a furnizat o indicație 
importantă pentru a evita confuzii sau pierdere de timp... 

— Care? întrebă Hulot. 

— Avem dovada că nu este vorba despre o glumă şi că el i-a 
asasinat pe cei doi din barcă. 

Frank încuviinţă din cap. 

— Nu le-am scris cu mâna mea... 

Cluny îl privi mulţumit. 

— Exact. Doar asasinul în persoană putea să ştie că literele 
fuseseră imprimate în mod mecanic şi nu scrise de mână. Nu am 
vorbit despre asta în faţa tuturor, deoarece cred că este unul 
dintre puţinele lucruri legate de anchetă care nu este de interes 
public. 

— Exact. Vă mulţumesc, domnule doctor! Bine lucrat. 

— Pentru nimic. Trebuie să fac nişte analize: limbajul, stresul 
vocal, analiza sintaxei şi altele de tipul acesta. Voi continua să îl 
studiez până când iese ceva. Să îmi faceţi rost de o copie a 
casetei. 

— O s-o aveţi. Noapte bună! 

Psihopatologul ieşi din cameră. 

— Şi acum? întrebă Bikjalo. 

— Ceea ce trebuia voi să faceţi aţi făcut, răspunse Frank. 
Acum e rândul nostru. 

Jean-Loup părea foarte tulburat. Cu siguranţă, era o 


98 


experienţă pe care nu şi-ar fi dorit-o. Poate că, în definitiv, ceea 
ce se întâmplase nu era atât de incitant pe cât îşi închipuise. 

Moartea nu este niciodată incitantă, moartea înseamnă sânge 
şi muşte, se gândi Frank. 

— Te-ai descurcat bine, Jean-Loup. Eu nu aş fi putut să fac mai 
mult de-atât. Nu e vorba de obişnuinţă. Când ai de-a face cu un 
asasin, experienţa nu contează. Du-te acasă acum şi încearcă să 
nu te mai gândeşti o vreme... 

„Eu ucid...” 

Toţi ştiau că în noaptea aceea nimeni nu o să poată dormi. Nu 
când cineva se pregătea să iasă din casă în căutarea unui 
pretext pentru cruzimea sa şi a hranei pentru nebunia sa. Când 
şoaptele pe care le avea în cap deveneau ţipete care se puteau 
amesteca dintr-odată cu urletele unei noi victime. 

Jean-Loup plecă uşor capul, în semn de înfrângere. 

— Mulţumesc. Cred că o să mă duc acasă. 

li salută şi ieşi, ducând o povară apăsătoare capabilă să-i 
frângă umerii atât de robuşti. In fond, nu era decât un om, 
aproape un puşti, care punea muzică şi vorbea la radio. 

Hulot se îndreptă către uşă. 

— Bine, plecăm şi noi. Aici nu suntem de nici un ajutor, cel 
puţin nu pentru moment. 

— Vă însoțesc. les şi eu. Mă duc acasă, chiar dacă ştiu că în 
seara asta o să îmi fie greu să dorm... zise Bikjalo, lăsându-l pe 
Frank să treacă. 

Ajungând la uşă, auziră pe cineva de-afară care forma codul. 
Uşa se deschise şi apăru Laurent. Părea foarte agitat. 

— Ce bine! Speram să vă găsesc aici. Mi-a venit o idee. Ştiu 
cine ne poate ajuta! 

— Cu ce? întrebă Hulot. 

— Cu muzica, la asta mă refer. Ştiu cine ne poate ajuta s-o 
identificăm. 

— Şi anume? 

— Pierrot! 

Bikjalo se lumină la faţă. 

— Da, sigur, Rain Boy! 

Hulot şi Frank se priviră. 

— Rain Boy? 

— Este un băiat care vine să dea o mână de ajutor în radio şi 
se ocupă de arhivă, explică directorul. Are douăzeci şi doi de ani, 
dar creierul unui copil. Este pupila lui Jean-Loup şi ar face orice 


99 


pentru el. S-ar arunca şi-n foc dacă i-ar cere-o. Îl numim Rain 
Boy, pentru că este ca Dustin Hoffman în filmul Rain Man. Are 
limitele lui, dar este o adevărată enciclopedie când vine vorba de 
muzică. Este singura calitate pe care o are, însă e fenomenal. 

Frank se uită la ceas. 

— Unde locuieşte acest Pierrot? 

— Nu ştiu exact. Se numeşte Corbette şi trăieşte cu mama lui 
puţin mai departe de Mentone, mi se pare. Soţul femeii era un 
nenorocit care i-a abandonat când a înţeles că băiatul era 
retardat. 

— Nu are nimeni adresa sau numărul de telefon? 

Laurent fugi ca din puşcă la computerul de pe biroul lui 
Raquel. 

— İl are secretara. Numărul de-acasă şi celularul mamei. 

Comisarul Hulot se uită la ceas. 

— Imi pare rău pentru doamna Corbette şi pentru fiul său, dar 
cred că în seara asta o să se trezească la oră mai neobişnuită... 


15 


Mama lui Pierrot era o femeie gri într-o rochie gri. 

Stătea pe un scaun în sala de şedinţe şi îi privea cu ochi mari 
pe cei care se învârteau în jurul fiului său. O treziseră în toiul 
nopţii şi se speriase destul de tare când auzise că la telefon este 
poliţia. li spuseseră că trebuie să-l trezească pe Pierrot şi să se 
îmbrace în mare grabă, apoi îi luaseră într-o maşină care 
demarase cu o viteză înfricoşătoare. 

In timp ce se îndepărtau de blocul în care locuiau, femeia se 
gândise îngrijorată la vecinii din bloc. Bine că la ora aceea din 
noapte nu îi văzuse nimeni plecând într-o maşină de poliţie, ca 
doi delincvenţi. Nu avea oricum o viaţă prea frumoasă, de fiecare 
dată când trecea pe lângă vecini începeau şuşotelile şi bârfele, 
aşa că nu voia să mai dea naştere la altele. 

Comisarul, bărbatul mai în vârstă cu o faţă de om cumsecade, 
îi spusese să stea liniştită, să nu-i fie teamă, aveau doar nevoie 
de fiul ei pentru ceva foarte important. Se întrebă la ce putea să 
servească ajutorul unuia ca Pierrot, fiul pe care ea îl considera un 
geniu, dar pe care lumea îl trata ca pe un prost. 

Se uită neliniştită la Robert Bikjalo, directorul postului Radio 


100 


Monte Carlo, care îl lăsa pe fiul ei să muncească acolo, într-un loc 
sigur şi să se ocupe de ceea ce iubea cel mai mult pe lume, 
muzica. Ce legătură avea poliţia? Se ruga ca Pierrot, în naivitatea 
lui, să nu fi făcut ceva grav. Nu ar fi suportat să îi ia băiatul cu nu 
se ştie ce pretext. Ideea de a rămâne fără el sau ideea de a-l şti 
undeva fără ea îi îngheţa sângele în vine. Simţea ghearele reci 
ale angoasei care îi strângeau stomacul. Insă... 

Bikjalo îi zâmbi liniştit, totul era în ordine. 

Intoarse capul către bărbatul acela mai tânăr, cu faţă dură şi 
barbă lungă, care vorbea franceza cu un uşor accent străin şi 
care se lăsase pe vine ca să vadă mai bine faţa lui Pierrot, aşezat 
pe un scaun în faţa lui. Fiul ei îl privea curios, ascultând ceea ce îi 
spunea. 

— Scuză-ne că te-am trezit la ora asta, Pierrot, dar avem 
nevoie de ajutorul tău pentru un lucru important. Un lucru pe 
care numai tu poţi să îl faci... 

Femeia se relaxă. Bărbatul acela avea o faţă care te speria, 
dar vocea lui era calmă şi amabilă. Pierrot îl asculta fără nici un 
fel de teamă. Dimpotrivă, se pare că aventura aceea nocturnă 
neaşteptată, călătoria aceea într-o maşină de poliţie, faptul de a 
se afla brusc în centrul atenţiei îl umpleau de mândrie. 

Fu cuprinsă de un sentiment profund de tandreţe şi de dorinţa 
de a-l ocroti pe fiul acela ciudat al ei care trăia într-o lume 
abstractă, construită din muzică şi gânduri curate. In care şi 
cuvintele murdare, cum le numea el, aveau semnificaţia inocentă 
a unui joc de copii. 

Bărbatul tânăr continuă cu vocea lui calmă. 

— Acum o să îţi punem nişte muzică, un cântec. Ascultă-l. 
Ascultă-l cu atenţie. Vezi dacă îl recunoşti şi dacă reuşeşti să ne 
spui ce este sau de pe ce disc e muzica asta. Poţi să încerci? 

Pierrot nu zise nimic. Apoi dădu din cap, aproape 
imperceptibil. 

Bărbatul se ridică şi apăsă un buton de la casetofonul care se 
afla în spatele lui. Intr-o secundă, în încăpere se împrăştiară 
notele unei chitare. Femeia se uită la faţa concentrată şi 
încordată a fiului său, atent la sunetul amplu din boxe. După 
câteva secunde, muzica se opri. Bărbatul se lăsă din nou pe vine 
lângă Pierrot. 

— Vrei să-l mai asculţi o dată? 

Tăcut, băiatul făcu semn din cap că nu. 

— İl recunoşti? 


101 


Pierrot întoarse capul către Bikjalo, ca şi cum pentru el acesta 
era singurul lui punct de referinţă. 

— Este, zise încet. 

Directorul se apropie de el. 

— Vrei să spui că îl avem? 

Din nou, Pierrot încuviinţă cu un semn din cap, ca şi cum aşa 
ar fi dat mai multă greutate cuvintelor sale. 

— Este în cameră... 

— Care cameră? întrebă Hulot, apropiindu-se. 

— Camera este arhiva. Este jos, la demisol. Locul unde 
munceşte Pierrot. Sunt mii şi mii de discuri şi el le cunoaşte pe 
toate, unul câte unul. 

— Dacă ştii unde se află în cameră, vrei să te duci şi să ni-l 
aduci? îl întrebă amabil Frank. 

Băiatul acela le făcea un serviciu imens şi nu voia să-l sperie 
în nici un fel. 

Pierrot îl privi pe director, cerându-i parcă permisiunea. 

— Du-te, Pierrot, adu-l, te rog! 

Pierrot se ridică de pe scaun şi traversă camera cu mersul lui 
legănat şi caraghios. Apoi dispăru pe uşă, urmărit de ochii 
neliniştiţi şi miraţi ai mamei sale. 

Comisarul Hulot se apropie de femeie. 

— Doamnă, îmi cer încă o dată scuze pentru modul necivilizat 
în care v-am trezit şi v-am adus aici. Sper că nu v-aţi speriat prea 
rău. Dumneavoastră nici nu vă puteţi imagina cât de util ne este 
fiul dumneavoastră în seara aceasta. Vă suntem foarte 
recunoscători pentru că ne-aţi permis să obţinem ajutorul lui. 

Femeia simţea că îi creşte inima, era atât de mânară de 
băiatul ei. Îşi strânse stingherită în jurul gâtului haina ieftină pe 
care o luase în grabă peste cămaşa de noapte. 

După puţin timp, Pierrot se întoarse, tăcut, aşa cum plecase. 
Ţinea sub braţ coperta cam jerpelită a unui disc de 33 de turaţii. 
Veni în faţa lor şi îl puse pe masă. Scoase discul cu grijă pioasă, 
fiind atent să nu atingă cu mâinile marginile. 

— Acesta e. Aici e, zise Pierrot. 

— Poţi să ni-l pui, te rog? întrebă tânărul, cu aceeaşi voce 
amabilă. 

Băiatul se apropie de combină şi începu să umble la ea ca un 
expert. Ridică uşor capacul de la pick-up şi puse discul. Apăsă un 
buton şi placa începu să se învârtă, apoi luă cu delicateţe doza şi 
o aşeză cu grijă pe disc. 


102 


Notele muzicale care se auzeau în boxe erau cele trimise de 
un necunoscut cu puţin timp în urmă, ca o provocare sarcastică. 

Urmă un moment de exaltare generală. Toţi, într-un fel sau 
altul, găsiră modalitatea de a sublinia acel mic triumf personal al 
lui Pierrot, care privea în jurul său cu un zâmbet întipărit pe faţa 
inocentă. 

Mama sa îl privea cu ochii plini de o dragoste pe care acel 
succes o putea recompensa numai în parte. Un moment, un 
singur moment în care lumea părea că îşi aduce aminte de fiul ei 
şi îi dădea acea mică satisfacţie pe care până atunci i-o refuzase. 

incepu să plângă. Comisarul îi puse prieteneşte o mână pe 
umăr. 

— Vă mulţumim, doamnă! Fiul dumneavoastră a făcut un lucru 
mare. Acum totul e în ordine. O să vă ducă îndată acasă o 
maşină de-a noastră. Mâine mergeţi la lucru? 

Femeia ridică faţa brăzdată de lacrimi, zâmbind stânjenită de 
momentul acela de slăbiciune. 

— Da, lucrez ca menajeră pentru o familie de italieni care 
locuieşte aici, la Monte Carlo. 

La rândul său, comisarul zâmbi. 

— Lăsaţi numele acestei familii domnului aceluia cu haină 
maro, inspectorul Morelli. O să vedem cum facem să vă obţinem 
câteva zile de vacanţă cu plată pentru deranjul din noaptea asta. 
Aşa, puteţi să staţi puţin cu băiatul dumneavoastră, dacă vreţi... 
Comisarul se duse apoi la Pierrot. In ceea ce te priveşte pe tine, 
tinere, ţi-ar plăcea să petreci o zi într-o maşină de poliţie, să 
vorbeşti la radio cu centrala şi să fii un poliţist onorific? 

Probabil că Pierrot nu ştia ce era un poliţist onorific, dar la 
ideea de a fi plimbat cu o maşină de poliţie ochii săi au sclipit. 

— Imi daţi şi cătuşele? Şi pot să dau drumul la sirenă? 

— Sigur, când vrei tu. Şi o să ai şi o pereche frumoasă de 
cătuşe lustruite, numai ale tale, dacă promiţi că, înainte să 
arestezi pe cineva, ne ceri permisiunea. 

Hulot îi făcu semn unui poliţist, care primi sarcina de a-i duce 
acasă pe Pierrot şi pe mama sa. În timp ce ieşeau, îl auzi pe băiat 
vorbind cu mama sa. 

— Acum că sunt un polițist cu orar, o s-o arestez pe fata 
doamnei Narbonne, care mă ia mereu peste picior, o bag în 
închisoare şi... 

Nu mai aflară ce urma să i se întâmple bietei fete a doamnei 
Narbonne, întrucât cei trei ajunseră în capătul coridorului şi 


103 


vocea lui Pierrot se stinse. 

Frank se sprijini de masă, privind gânditor coperta discului pe 
care băiatul o adusese din arhivă. N 

— Carlos Santana. „Lotus.” Disc live. Inregistrare făcută în 
Japonia în 1975... 

Morelli luă în mână coperta şi o studie cu atenție, răsucind-o 
pe ambele părţi. 

— De ce individul ăsta ne-a pus o melodie de pe un disc 
înregistrat în Japonia acum aproape treizeci de ani? Ce vrea să 
ne spună? 

Hulot privea pe fereastră maşina cu Pierrot şi cu mama sa 
îndepărtându-se. Se întoarse cu faţa către ei şi ridică braţul 
stâng, ca să vadă cât e ceasul. Patru şi jumătate. 

— Nu ştiu, dar trebuie să încercăm să înţelegem cât mai 
repede posibil. 

Tăcu. Asta era gândul tuturor. 

— Dacă nu e deja prea târziu... 


16 


Allen Yoshida semnă cecul şi i-l întinse angajatului de la 
catering. 

Pentru petrecerea pe care o dăduse acasă, aranjase să vină 
special de la Paris stafful de la restaurantul său preferat, Le Pre 
Catelan, din Bois de Boulogne. || costase o avere, dar meritase. 
Simţea încă în gură gustul atât de fin al supei de rață cu fistic 
care făcea parte din meniul extraordinar al acelei seri. 

— Mulţumesc, Pierre! Totul a fost excelent, ca de obicei. O să 
vedeţi că am adăugat la suma din cec un bacşiş pentru voi. 

— Noi vă mulţumim, domnule Yoshida. Ca de obicei, sunteţi 
generos. Nu vă deranjaţi să mă conduceţi, cunosc drumul. 
Noapte bună! 

— Noapte bună, prietene! 

Pierre se aplecă uşor şi Yoshida îi răspunse în acelaşi mod. 
Bărbatul se îndepărtă păşind fără zgomot şi dispăru pe uşa de 
lemn de culoare închisă. Yoshida aşteptă să audă zgomotul 
maşinii care se punea în mişcare. Luă de pe masă o telecomandă 
şi o îndreptă către un panou de lemn de pe peretele din stânga 
sa. Panoul se deschise fără zgomot, dezvăluind o serie de 


104 


monitoare conectate la telecamere cu circuit închis care erau 
montate în diferite locuri din casă. Văzu maşina lui Pierre ieşind 
pe poarta principală care dădea în stradă şi pe oamenii de la 
pază şi securitate închizând poarta după el. 

Era singur. 

Traversă salonul spaţios în care urmele petrecerii erau 
prezente peste tot. Cei de la catering strânseseră ceea ce era de 
datoria lor să strângă şi plecaseră discret, ca de obicei. A doua zi 
urma să vină cei din personalul lui pentru a face curat. Lui Allen 
Yoshida nu îi plăcea să aibă lume în casă. Oamenii din serviciul 
său soseau dimineaţa şi plecau seara. Când era necesar, îl ruga 
pe unul dintre ei să rămână sau apela la servicii specializate. 
Prefera să fie singurul stăpân al nopţilor sale, fără să-i fie teamă 
că vreo ureche sau vreun ochi indiscret ar fi putut să afle din 
întâmplare ceva din ceea ce el voia să ţină exclusiv pentru el. 

leşi în grădină trecând de enormele uşi glisante deschise către 
noapte. Afară, un joc interesant de lumini colorate crea efecte de 
umbră printre plantele cu tulpini înalte, tufişurile şi rondurile 
pline de flori, opera unui arhitect de grădini pe care îl adusese 
din Finlanda. Işi desfăcu papionul de la elegantul smoching 
Armani şi îşi descheie cămaşă albă. Apoi îşi dădu jos pantofii din 
lac, fără să mai desfacă şireturile. Se aplecă şi îşi scoase şosetele 
de mătase, lăsându-le în urma sa. Adora senzaţia picioarelor 
goale pe iarba umedă. Se îndreptă către piscina luminată, care 
ziua părea că dă în mare şi care în acel moment părea un enorm 
acvamarin montat în întunericul nopţii. 

Se lăsă pe un şezlong din lemn de tec, aşezat la marginea 
piscinei şi întinse picioarele. Se uită în jur. Pe mare, erau lumini 
puţine în noaptea aceea care se apropia de sfârşit. In faţa lui, 
dincolo de promontoriul din penumbră, se ghicea strălucirea 
oraşului Monte Carlo, de unde veniseră majoritatea invitaţilor din 
seara aceea. In stânga sa, casa. 

Intoarse capul s-o privească. lubea casa aceea şi considera un 
privilegiu faptul că era proprietatea lui. Admiră încă o dată liniile 
retro, eleganța construcţiei îmbinate cu o rigoare funcţională, 
fruct al geniului unui arhitect care proiectase casa pentru „diva” 
acelei epoci, Greta Garbo. Când o cumpărase, după ce fusese 
închisă timp de mai mulţi ani, o pusese la punct cu un arhitect 
contemporan la fel de genial ca primul şi anume cu Frank Gehry, 
coordonator al proiectului Muzeul Guggenheim din Bilbao. 

li lăsase mână liberă, rugându-l numai să păstreze neschimbat 


105 


spiritul casei. Ceea ce ieşise era uluitor, cea mai înaltă clasă 
arhitecturală unită cu tehnologia cea mai avansată. O reşedinţă 
care îi făcea pe toţi să rămână cu gura căscată, aşa cum i se 
întâmplase şi lui prima dată când intrase. Plătise fără să 
comenteze cifra din nota de plată, care era un număr cu atâtea 
zerouri, încât părea infinit. 

Se lăsă pe spate, mişcând capul ca să îşi întindă articulațiile 
cefei. Vâri o mână în buzunarul interior al hainei şi scoase o 
cutiuţă de aur. Deschise capacul şi vărsă pe mână un vârf de 
pulbere albă. O apropie de nas şi inhală cocaina direct de-acolo, 
trecându-şi apoi două degete peste nări, pentru a şterge resturile 
de pulbere. 

Totul în jurul lui era o mărturie a succesului şi a puterii. Totuşi, 
Allen Yoshida nu îşi făcea iluzii. Şi-l amintea încă foarte bine pe 
tatăl său, care îşi rupea spinarea descărcând din vagoanele 
refrigerate cutiile cu peşte proaspăt ce veneau de pe coastă, 
pentru ca apoi să le încarce în furgonetă şi să le distribuie la 
restaurantele japoneze din oraş. Şi-l amintea când se întorcea de 
la serviciu, când intra în casă anunţat de un miros de peşte de 
care, oricât se spăla pe mâini, nu reuşea să scape. Işi amintea 
casa lor dărăpănată din cartierul acela sărăcăcios din New York, 
la care, din ceea ce vorbeau părinţii lui, acoperişul şi ţevile ar fi 
avut nevoie de reparaţii. Avea încă în urechi bolborositul ţevilor 
vechi, de câte ori deschidea un robinet şi şuvoiul de apă cu 
rugină începea să curgă. Trebuia să aştepte câteva minute 
înainte să devină curată şi să se poată spăla. 

El crescuse acolo, fiul unui japonez şi al unei americance, la 
răscrucea dintre două culturi, gaijin pentru mentalitatea 
restrânsă a comunităţii japoneze şi „gălbejit” pentru americanii 
albi. Pentru toţi ceilalţi, negri, portoricani, italieni, era doar un 
băieţel corcit în plus pe străzile oraşului. 

Simţea tremurul lucid al cocainei care începea să-şi facă 
efectul. Işi trecu o mână prin părul des şi lucios ca mătasea. 

De mult timp nu îşi mai făcea iluzii. De fapt, nu-şi făcuse 
niciodată. Toată lumea care fusese acolo în seara aceea nu s-ar 
fi mişcat un pas dacă el nu ar fi devenit ceea ce devenise. Dacă 
el nu ar fi reprezentat miliardele de dolari pe care le constituia. 
Probabil că nici unuia dintre ei nu îi păsa cu adevărat dacă el era 
sau nu un geniu. Ceea ce îi interesa pe toţi era geniul său, care îi 
adusese o avere ce îl trimitea în rândurile celor mai bogaţi zece 
oameni din lume. 


106 


Restul conta puţin şi nu interesa pe nimeni. Odată obţinut 
rezultatul, nu mai conta cum fusese obţinut. Pentru toată lumea 
era briliantul care crease Sacrifiles, sistemul operativ care 
concura cu Microsoft pe piaţa mondială a informaticii. Avea 
optsprezece ani când îl lansase şi crease Zen Electronics, cu 
finanţarea unei bănci care crezuse în proiect, după ce 
demonstrase unui grup de investitori uluiţi simplitatea operativă 
a sistemului său. 

Ar fi trebuit să fie acolo şi Billy La Ruelle, ca să împartă cu el 
succesul. Billy La Ruelle, prietenul său de suflet, elev şi el la 
şcoala de informatică, acela care într-o zi venise acasă cu ideea 
genială a unui sistem operativ revoluţionar care să ruleze sub 
DOS?. Lucraseră în cel mai mare secret, la el acasă şi la Billy, luni 
întregi, petrecându-şi acolo şi nopţile, cu cele două computere 
legate în reţea. Din păcate, Billy căzuse de pe acoperiş, în ziua 
aceea când se urcaseră ca să aranjeze antena televizorului, 
înainte de meciul decisiv între Chicago Bulls şi L.A. Lakers. 
Alunecase pe planul înclinat ca o săniuţă pe gheaţă şi se agăţase 
de streaşină. El rămăsese nemişcat, uitându-se la prietenul lui, 
fără să facă nimic, în timp ce Billy îl ruga să-l ajute. Corpul era 
suspendat în gol şi se auzea scârţăitul tablei din partea stângă, 
care încet, încet ceda sub greutatea lui. li vedea încheieturile de 
la degete care se albiseră din cauza efortului făcut pentru a se 
ţine de marginea tăioasă a streşinii, care însemna viaţă. 

Billy căzuse cu un urlet, privindu-l disperat, cu ochii holbaţi. Se 
prăbuşise cu un bufnet pe asfalt, în faţa magaziei şi rămăsese 
nemişcat, cu gâtul răsucit într-un unghi nefiresc. Bucata de 
streaşină care se desprinsese zburase aiurea şi se blocase exact 
în coşul de baschet care stătea agăţat de peretele de sub casă, 
unde el şi Billy se luau la întrecere în pauzele pe care le făceau 
din când în când. In timp ce mama lui Billy ieşea urlând din casă, 
el coborâse în camera prietenului său, pusese pe nişte dischete 
tot ceea ce era în computer înainte de a şterge hard diskul, ca să 
nu rămână nici un fel de urmă. 

Băgase dischetele în buzunarul din spate de la blugi şi apoi 
fugise în curte, la corpul neînsufleţit al lui Billy. 

Mama acestuia era pe jos, cu capul fiului în poală şi îi vorbea, 
mângâindu-i părul. Allen Yoshida plânsese cu lacrimi de crocodil. 
Ingenunchease şi el, simțind consistenţa dură a dischetelor din 
buzunarul pantalonilor. Un vecin chemase o ambulanţă. 


2 Disk Operating System. 


107 


Ambulanţa sosise în cea mai mare viteză, anunţată de sunetul 
sirenei, care se asemăna într-un mod straniu cu plânsul mamei 
lui Billy şi frânase cu un scrâşnet de cauciucuri. Din maşină 
coborâseră câţiva bărbaţi care luaseră fără grabă corpul 
prietenului său, acoperit de o pânză albă. 

O poveste veche. O poveste pe care trebuia să o uite. Acum 
părinţii lui locuiau în Florida şi tatăl său reuşise în sfârşit să scape 
de mirosul de peşte de pe mâini. Sau, dacă nu, datorită dolarilor 
fiului său, toţi erau dispuşi să îl definească drept parfum. Plătise 
cheltuielile pentru cura de dezintoxicare de alcool a mamei lui 
Billy şi le cumpărase ei şi soţului o casă într-un cartier 
rezidenţial, unde trăiau fără probleme datorită banilor pe care li-i 
trimitea în fiecare lună. Când se întâlniseră, mama prietenului 
său îi pupase mâinile. Oricât de temeinic se spălase după aceea, 
simţise timp îndelungat atingerea aceea care îi ardea pielea. 

Se ridică de pe scaun şi intră în casă. Işi dădu haina jos şi şi-o 
puse pe spate, ţinând-o cu o mână. Simţea umezeala nopţii care 
se impregna în țesătura lejeră al cămăşii, făcând-o să se lipească 
de piele. 

Rupse o gardenie albă dintr-un tufiş înflorit şi o duse la nări. 
Cu toate că nasul era anesteziat de cocaină, îi simţea mirosul 
delicat. 

Intră din nou în salon şi scoase telecomanda din buzunarul 
hainei. Apăsă un buton şi ferestrele se închiseră fără zgomot, 
alunecând pe şinele perfect unse. In acelaşi mod stinse şi 
luminile, lăsând aprinse numai câteva aplice de pe pereţi. 

Acum era singur, în sfârşit. Era momentul să îşi dedice puţin 
timp lui şi plăcerii lui. Plăcerii lui secrete. 

Manechinele, bancherii, starurile rock, actorii care animau 
petrecerile lui nu erau decât nişte pete de culoare pe un zid alb, 
feţe şi cuvinte pe care le uitai cu aceeaşi dezinvoltură cu care 
încercau să iasă în evidenţă. Allen Yoshida era un bărbat frumos. 
Moştenise de la mama americană proporţiile armonioase ale 
yankeilor, iar de la tatăl său, fizicul slab şi totuşi musculos al 
orientalilor. Faţa sa era o combinaţie a celor două rase, într-o 
armonie rafinată de trăsături, cu farmecul arogant al îmbinării 
genetic întâmplătoare. Banii şi aspectul său atrăgeau lumea. 
Solitudinea lui o făcea curioasă. 

Femeile, în special, care îşi expuneau sânii, trupurile şi 
corpurile pline de promisiuni atât de simplu de verificat, în acea 
cursă obsesivă după contracte care era viaţa sa. Feţe atât de 


108 


deschise şi atât de uşor de citit, încât, chiar înainte de a începe 
ceva, vedeai deja cuvântul „sfârşit”. 

Pentru Allen Yoshida sexul era plăcerea proştilor. 

Din salon trecu într-un hol mic ce ducea la bucătărie şi în sala 
de mese. Se opri în faţa unei suprafeţe curbate din lemn preţios. 
Apăsă un buton din dreapta sa şi peretele se mişcă. 

În faţa lui apăru o scară ce ducea în jos. 

Incepu să coboare, cuprins de o uşoară nerăbdare. Avea o 
casetă nouă de văzut, un film inedit pe care îl primise cu o zi 
înainte. Nu avusese încă timp s-o facă aşa cum îi plăcea lui, 
aşezat comod în sala lui de proiecţie cu monitor cu plasmă, 
bucurându-se de fiecare clipă a vizionării şi sorbind dintr-un 
pahar de şampanie rece. 

După ce Billy La Ruelle căzuse de pe acoperiş, Allen Yoshida 
devenise unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din lume. Dar, 
totodată, descoperise un lucru care urma să-i schimbe viaţa. 
Faptul de a vedea ochii holbaţi şi chipul terorizat al prietenului 
său în timp ce se legăna în gol, de a simţi disperarea din vocea 
lui în timp ce îi cerea ajutorul îi p/ăcuse. 

işi dăduse seama de asta mai târziu, acasă, când se 
dezbrăcase să facă duş şi văzuse chiloţii murdari de spermă. In 
momentul acela tragic, când prietenul lui murise, el avusese un 
orgasm. 

De atunci, din momentul în care descoperise acest lucru, o 
apucase fără nici un fel de ezitare pe calea plăcerii lui, în acelaşi 
mod în care o apucase fără nici o remuşcare pe calea bogăției. 

Zâmbi. Zâmbetul acela era ca o țesătură fină pe faţa lui pe 
care nu se putea citi nici o emoție. Era adevărat că banii 
cumpărau orice. Complicitatea, tăcerea, crima, viaţa şi moartea. 
Pentru bani, oamenii erau dispuşi să ucidă, să facă pe alţii să 
sufere şi să sufere la rândul lor. El o ştia bine, de fiecare dată 
când o nouă casetă se adăuga la colecţia sa şi trebuia să-i 
plătească preţul exorbitant. 

Erau filme cu torturi şi crime adevărate, bărbaţi, femei, uneori 
copii, luaţi de pe stradă, duşi în locuri sigure şi filmaţi în timp ce 
erau supuşi la tot felul de torturi înainte de a fi ucişi sub ochiul 
indiferent al unei camere video. 

Avea în videoteca sa adevărate bijuterii. O adolescentă 
înfăşurată lent în fir de sârmă ghimpată înainte de a fi arsă de 
vie. Un bărbat de culoare jupuit de piele fără grabă, devenind 
apoi o unică pată roşie. Urletele lor de durere erau muzică pentru 


109 


urechile sale, în timp ce sorbea din vinul îngheţat şi aştepta 
concluzia plăcerii lui. 

Şi totul era adevărat. j 

La capătul scării se afla o încăpere bine luminată. In stânga 
sa, două mese de biliard Hermelin, unul tradiţional şi unul 
american, construite special pentru el şi aduse din Italia. Agăţate 
de perete se aflau tacurile şi, lângă, tot ce era necesar pentru 
joc. In jurul unui corp de mobilă care ascundea un bar, unul 
dintre multele care se aflau prin casă, erau aranjate câteva fotolii 
şi canapele. 

Trecu mai departe şi se opri în apropierea peretelui din faţa 
sa, acoperit de un panou din lemn de nuc. In dreapta sa, pe un 
piedestal de lemn înalt de circa un metru şi jumătate, se afla un 
grup de statui din marmură din perioada elenă, reprezentând o 
Venus jucându-se cu Eros, luminată de un bec cu halogen care 
atârna din tavan. 

Nu se oprise ca să aprecieze delicateţea operei, tensiunea 
dintre cele două personaje reprezentate, pe care artistul reuşise 
s-o transmită prin arta sa. Puse mâinile la baza statuii şi o 
împinse. Capacul din lemn se roti, dezvăluind interiorul cav de la 
bază şi cvadrantul unei încuietori cu taste. 

Yoshida formă codul alfanumeric pe care numai el îl cunoştea 
şi peretele din lemn alunecă încet într-o parte, dispărând parţial 
în peretele din stânga. 

Dincolo de deschizătură era regatul său. Acolo îl aştepta 
plăcerea, secretă, aşa cum şi trebuia să fie, pentru a deveni 
absolută. 

Tocmai trecea pragul, când simţi o lovitură violentă în spate, 
apoi imediat o durere acută, fulgerătoare, urmată de răcoarea 
întunericului. 


110 


Al patrulea carnaval 


Când Allen Yoshida îşi revine în simţiri, are privirea înceţoşată 
şi îl doare capul. 

incearcă să mişte un braţ, dar nu reuşeşte. Strânge ochii de 
mai multe ori, ca să-şi recapete vederea. În sfârşit îi deschide şi 
vede că se află pe un fotoliu, în mijlocul camerei. Mâinile şi 
picioarele îi sunt legate cu sârmă. Gura îi este acoperită cu o 
bucată de scotch. 

In faţa lui, pe un scaun, este un om care îl priveşte fix, în 
tăcere. Nu se vede absolut nimic din el. 

Pare a fi îmbrăcat cu un halat obişnuit de muncă, din pânză de 
culoare închisă, cu cel puţin patru sau cinci numere mai mari 
decât măsura lui. Faţa îi este acoperită de o cagulă neagră, iar 
partea descoperită din dreptul ochilor este protejată de o 
pereche de ochelari mari cu lentile fumurii. Pe cap are o pălărie 
neagră cu borurile lăsate în jos. Mâinile sunt şi ele acoperite de 
mănuşi negre. 

Privirea terorizată a lui Yoshida priveşte silueta. Sub halat, 
pantalonii, negri şi ei, au aceleaşi caracteristici ca halatul. Sunt 
mult mai largi decât pare a fi constituţia fizică a bărbatului. Sunt 
lungi şi cad peste încălţămintea din pânză cu pliuri largi, ca 
pantalonii puştilor îmbrăcaţi după moda hip-hop. 

Yoshida observă un lucru ciudat. In dreptul genunchilor şi al 
coatelor sunt nişte proeminente care întind stofa hainelor, ca şi 
cum persoana aceea ar avea nişte prelungiri ataşate la picioare 
şi la braţe. 

Rămân amândoi tăcuţi timp de câteva momente, care lui 
Yoshida i se par interminabile - bărbatul care nu se decide să 
vorbească şi el care nu reuşeşte s-o facă. 

Cum a reuşit să între? Chiar dacă era singur în casă, vila este 
înconjurată de un sistem de securitate de netrecut, compus din 
oameni înarmaţi, câini şi telecamere. Cum a reuşit să treacă de 
toate? 

Şi, mai ales, ce vrea de la el? Bani? Dacă asta e problema, 
poate să îi dea cât vrea. Poate să-i dea orice lucru ar dori. Nu 
există nimic pe care banii să nu îl poată cumpăra. Nimic. Dacă ar 
putea să vorbească... 

Bărbatul continuă să-l privească tăcut, aşezat pe scaun. 


111 


Yoshida scoate un geamăt indescifrabil, sufocat de scotch-ul 
care îi apasă gura. Vocea bărbatului iese într-un final din pata 
aceea întunecată care este corpul lui. 

— Salut, domnule Yoshida! 

Vocea este caldă şi armonioasă, dar, în mod straniu, 
bărbatului legat pe fotoliu îi pare mai dură şi mai tăioasă decât 
firul de sârmă care îi strânge picioarele şi braţele. 

Holbează ochii şi se aude un alt geamăt nedesluşit. 

— Nu vă chinuiţi să încercaţi să comunicaţi, oricum nu pot să 
înţeleg. Şi, oricum, ceea ce puteţi să îmi spuneţi nu are pentru 
mine nici un interes. 

Bărbatul se ridică de pe scaun, mişcându-se într-un mod care 
pare nefiresc, din cauza hainelor enorme şi a prelungirilor stranii 
de la genunchi şi de la coate. 

Se duce în spatele său. Yoshida încearcă să întoarcă uşor 
capul, pentru a-l avea sub control. Aude din nou vocea care vine 
de undeva din spatele lui. 

— Ce loc frumos aveţi aici, un loc discret, unde să te poţi 
bucura de mici desfătări. In viaţă, există plăceri pe care rar le 
împărţi cu cineva. Eu vă înţeleg, domnule Yoshida. Cred că 
nimeni nu poate să înţeleagă mai bine decât mine... 

In timp ce vorbea, bărbatul s-a întors în faţa lui. Arată cu un 
gest către încăperea în care se află. 

Camera dreptunghiulară nu are ferestre. Aerisirea este 
garantată de un sistem de ventilaţie ale cărui guri se deschid în 
pereţi puţin sub înălţimea tavanului. In spate, lângă perete, este 
un pat cu aşternuturi din mătase deasupra căruia se află un 
tablou, singura concesie făcută simplităţii aproape monahale a 
camerei. Cei doi pereţi mai lungi sunt aproape în întregime 
acoperiţi de oglinzi, pentru a elimina orice senzație 
claustrofobică, prin iluzia optică a unei camere mai mari. 

In faţa patului se află o serie de monitoare cu plasmă, aranjate 
după o schemă de multimonitor şi conectate la un grup de 
videorecordere VHS şi DVD. Punând acolo un film, te trezeşti 
înconjurat de imagini şi te simţi în centrul atenţiei. 

In plus, există camere de luat vederi care acoperă tot spaţiul 
camerei astfel încât nici măcar un unghi nu este exclus. 
Camerele de luat vederi sunt şi ele conectate la sistemul de 
înregistrare şi de proiecţie. 

— Aici vă relaxaţi, domnule Yoshida? Aici e locul unde uitaţi de 
lume când vreţi ca lumea să uite de dumneavoastră? 


112 


Vocea caldă a bărbatului transmite fiori de gheaţă. Yoshida 
simte cum frigul îi urcă din picioare şi din braţele care îşi pierd 
sensibilitatea din cauza circulaţiei proaste a sângelui. Simte cum 
firul de sârmă îi sapă în carne un şanţ, exact aşa cum vocea 
aceea sapă în capul său. 

Cu mişcări nefireşti, bărbatul se apleacă spre o geantă de 
pânză care se află pe jos, lângă scaunul pe care a stat înainte. 
Scoate un disc, un LP vechi cu coperta protejată de o pungă de 
nailon. 

— Vă place muzica, domnule Yoshida? Muzica aceasta este 
cerească, credeţi-mă! Muzică pentru cunoscători, cum sunteţi 
dumneavoastră... 

Se apropie de instalaţia hi-fi de lângă peretele din stânga lor şi 
o examinează. Se întoarce către el şi lumina camerei se reflectă 
ca un fulger scurt în lentile. 

— Felicitări, nu aţi uitat nimic. Mă pregătisem pentru cazul în 
care nu aţi fi avut un pick-up, dar văd că sunteţi foarte bine 
echipat, din câte se pare. 

Porneşte combina şi pune discul după ce l-a scos cu grijă din 
copertă. Aşază şi doza pe disc. 

In boxe se aud notele unei trompete care se împrăştie în aer. 
Este o muzică tristă, care îţi evocă amintiri, melancolia care te 
lasă fără respiraţie, suferinţele acute care cer doar să fie uitate. 
Este muzica fără memorie pe care memoria şi-o doreşte pentru a 
înceta să mai existe. 

Bărbatul rămâne un moment nemişcat, ascultând, cu capul 
uşor aplecat într-o parte. Yoshida şi-l imaginează cu ochii 
întredeschişi sub ochelarii fumurii. Doar un moment, apoi 
bărbatul îşi revine. 

— Frumos, nu? Robert Fulton, mare. Poate cel mai mare dintre 
toţi. Şi, ca toţi cei mari, un neînțeles... Se apropie curios de 
tabloul cu comenzile instalaţiei video. Sper să mă pricep cât de 
cât. Nu aş vrea să aveţi o aparatură prea complicată pentru 
bietele mele cunoştinţe, domnule Yoshida. Nu, totul mi se pare 
că e destul de clar. 

Apasă câteva butoane şi monitoarele se aprind. Continuă să 
mai butoneze o vreme şi, în sfârşit, videocamerele intră în 
funcţiune. Pe ecrane apare silueta lui Yoshida, imobilizat pe 
fotoliul din centrul camerei, în faţa unui scaun gol. 

Bărbatul pare mulţumit de sine. 

— Perfect! Aparatele astea sunt extraordinare. Oricum, nu m- 


113 


aş fi aşteptat la altceva din partea dumneavoastră. 

Bărbatul se duce în faţa prizonierului său, întoarce scaunul şi 
se aşază pe el. Işi pune braţele deformate pe spătar. Protezele 
de la coate întind pânza halatului pe care îl poartă. 

— Vă întrebaţi poate ce vreau de la dumneavoastră, nu? 

Yoshida scoate un nou un geamăt prelung. 

— Ştiu, ştiu. Dacă vă imaginaţi că vreau banii dumneavoastră, 
liniştiţi-vă. Nu mă interesează banii, ai dumneavoastră sau ai 
altcuiva. Sunt aici ca să facem un schimb. 

Yoshida răsuflă uşurat, scoțând aerul pe nas. Ce bine! Oricine 
ar fi bărbatul acela, oricare ar fi preţul lui, poate o să ajungă la o 
înţelegere. Dacă nu vrea bani, cu siguranţă e ceva pe care banii 
îl pot cumpăra. „Nu există ceva ce banii să nu poată cumpăra, îşi 
repetă. Nimic.” 

Se relaxează în fotoliu. Firul de sârmă parcă nu îi mai muşcă 
aşa tare din carne, acum când întrevede o lumină, o posibilitate 
de a duce tratative. 

— Am aruncat o privire la casetele dumneavoastră în timp ce 
dormeaţi, domnule Yoshida. Mi se pare că noi doi avem multe 
lucruri în comun. Amândoi, într-un fel, suntem interesaţi de 
moartea unor persoane necunoscute nouă. Dumneavoastră, 
datorită unei plăceri intime, eu, pentru că trebuie s-o fac... 

Bărbatul apleacă uşor capul, ca şi cum ar privi lemnul lustruit 
al spătarului. 

Yoshida are impresia că urmăreşte un gând personal şi că 
gândul acela l-a dus departe de-acolo. În vocea sa se simte 
ineluctabilul care reprezintă însăşi esenţa morţii. 

— Aici se termină lucrurile pe care le avem în comun. 
Dumneavoastră o faceţi printr-o persoană intermediară, eu sunt 
constrâns s-o fac de unul singur. Dumneavoastră vă place să 
priviţi cum se ucide, domnule Yoshida... 

Bărbatul îşi apropie chipul fără faţă de el. 

— Eu ucid... _ 

Brusc, Yoshida îşi dă seama că nu are scăpare. li vin în minte 
primele pagini din toate ziarele care au scris despre asasinarea 
lui Jochen Welder şi a iubitei lui, Arijane Parker. De câteva zile, 
telejurnalele sunt pline de detaliile îngrozitoare ale celor două 
crime, inclusiv semnătura lăsată cu sânge de asasin pe o măsuţă 
pe un iaht. Aceleaşi cuvinte pronunţate de bărbatul care acum 
stă în faţa lui. Este cuprins de disperare. Nimeni nu are cum să îi 
vină în ajutor, pentru că nimeni nu cunoaşte existenţa camerei 


114 


secrete. Chiar şi oamenii care sunt de pază afară, dacă l-ar 
căuta, negăsindu-l în casă, ar continua căutările în exterior. 

Incepe din nou să geamă şi să se agite pe scaun, căzând 
pradă panicii. 

— Dumneavoastră aveţi ceva ce mă interesează, domnule 
Yoshida, care mă interesează foarte mult. lată de ce vă spun că 
mă simt obligat să vă propun un schimb. 

Se ridică de pe scaun şi se duce să deschidă uşa cu geamuri 
de la dulapul în care se află casetele VHS. Scoate o casetă goală, 
îi rupe plasticul de deasupra şi o pune în video. 

Apasă pe tasta „rec”, începând să înregistreze. 

— Ceva pentru plăcerea mea în schimbul a ceva pentru 
plăcerea dumneavoastră. 

Cu un gest firesc, vâră o mână în buzunarul halatului şi scoate 
un pumnal care luceşte sinistru. Se apropie de Yoshida, care se 
agită cu sălbăticie, fără să-i mai pese de sârma care îi taie 
carnea. Cu aceeaşi naturaleţe îi împlântă pumnalul în pulpă. 
Geamătul isteric al prizonierului devine un urlet de durere 
sufocat de bucata de scotch lipită pe gură. 

— lată, asta e ceea ce simţi, domnule Yoshida! 

Pentru a mia oară, „domnule Yoshida”, pronunţat cu o voce 
sufocată, răsună în cameră ca un elogiu funebru. Pumnalul pătat 
de sânge loveşte din nou, de data asta cealaltă pulpă a victimei. 

Mişcarea este atât de rapidă, încât de data asta Yoshida 
aproape că nu simte durerea, ci doar o senzaţie de rece la picior. 
Imediat, sângele umed şi cald începe să curgă pe pulpă. 

— E ciudat, nu? Poate că lucrurile se schimbă, văzute dintr-un 
alt unghi. Dar o să vedeţi că la final o să fiţi la fel de mulţumit. 
Veţi simţi şi de data asta obişnuita dumneavoastră plăcere. 

Bărbatul continuă să-şi înjunghie cu răceală şi convingere 
victima legată de fotoliu, în timp ce gesturile sale sunt filmate şi 
apar pe monitoare. Yoshida se vede înjunghiat de mai multe ori. 
Vede cum sângele i se întinde în pete mari şi roşii pe cămaşa 
albă, vede bărbatul care ridică pumnalul şi apoi îl coboară, în 
cameră şi pe ecran, vede lama pumnalului, încă o dată şi încă o 
dată. Vede cum ochii săi înnebuniţi de teroare şi de durere 
umplu spaţiul indiferent al monitoarelor. 

Muzica din fundal s-a schimbat între timp. Trompeta spintecă 
aerul cu sunete acute susţinute de un ritm accentuat, o 
sonoritate făcută din sunete de percuție care evocă ritualuri 
tribale şi sacrificii umane. 


115 


Bărbatul şi pumnalul său îşi continuă dansul agil în jurul 
corpului lui Yoshida, deschizând peste tot răni prin care sângele 
iese ca o mărturie, pe materialul hainelor şi pe pardoseala de 
marmură. 

Muzica şi bărbatul se opresc în acelaşi timp, ca într-un balet 
repetat de nenumărate ori. 

Yoshida este încă viu şi conştient. Simte cum sângele şi viaţa i 
se scurg prin rănile deschise de pe corpul său, care acum este 
tot o rană dureroasă. O picătură de sudoare de pe frunte coboară 
să-i ardă ochiul stâng. Bărbatul îi şterge faţa transpirată cu 
mâneca halatului pătat de sânge. Pe frunte îi rămâne în urmă un 
firicel roşiatic, de forma unei virgule. 

Sânge şi sudoare. Sânge şi sudoare, ca de atâtea alte dăţi. Şi, 
deasupra a tot, privirea deloc surprinsă a telecamerelor. 

Bărbatul răsuflă greu, sub cagula de lână. Se duce să 
oprească videorecorderul şi apasă pe butonul de derulare. Când 
caseta ajunge la început, bărbatul apasă pe „play”. 

Pe ecrane, în faţa ochilor întredeschişi ai lui Yoshida şi al 
corpului său care sângerează lent, reîncepe totul de la capăt. Din 
nou prima lovitură, cea care i-a străbătut ca un fier înroşit pulpa. 
Apoi a doua, cu suflarea sa rece. Şi apoi celelalte... 

Vocea bărbatului este acum cea obişnuită, moale şi 
indiferentă. 

— lată ceea ce vă ofer. Plăcerea mea în schimbul plăcerii 
dumneavoastră. Aşezaţi-vă comod, domnule Yoshida. Relaxaţi-vă 
şi priviţi-vă murind... 

Yoshida aude vocea care ajunge la el ca printr-un spaţiu plin 
de vată. Ochii săi sunt pironiţi pe ecran. În timp ce sângele i se 
scurge încet din corp, în timp ce frigul urcă încet, încet şi îi ocupă 
fiecare celulă, nu se poate abţine să nu simtă faţă de el însuşi 
aceeaşi plăcere bolnavă. 

Când lumina îi părăseşte ochii, nu se ştie dacă aceştia privesc 
infernul sau paradisul. 


17 


Margherita Vizzini ajunse pe rampa de intrare de la Parking 
des Boulingrins, în Piaţa Cazinoului. La ora aceea a dimineţii nu 
era multă lume. Locuitorii din Monte Carlo care duceau o viaţă 


116 


nocturnă, cei bogaţi sau cei disperaţi, dormeau încă. Şi era puţin 
cam devreme pentru turiştii în trecere. Cei care erau în trafic 
erau toţi oameni care se îndreptau către serviciu, ca ea. Trecu de 
la lumina soarelui, de la persoanele care stăteau la mese la Cafe 
de Paris la micul dejun, de la rondurile colorate şi ordonate, la 
penumbra caldă şi umedă a parcării. Işi opri Fiat-ul Stilo lângă un 
stâlp, ca să bage în aparat cartela. Bariera se ridică şi ea intră în 
parcare. 

Margherita venea în fiecare dimineaţă de la Ventimiglia, din 
Italia, unde locuia. Lucra la Biroul de titluri de la ABC, Banque 
Internationale de Monaco, în Piaţa Cazinoului, chiar în faţa 
magazinului Chanel. 

Avusese mare noroc să găsească locul acela de muncă la 
Monte Carlo. Şi mai ales să-l obţină fără intervenţia vreunei 
cunoştinţe şi fără vreo recomandare. După ce-şi luase diploma în 
Economie şi Comerţ cu nota maximă, avusese diverse propuneri 
de muncă, aşa cum se întâmplă studenţilor care se remarcă în 
mod special. Printre altele, o surprinsese cea de la ABC. 

Se dusese la interviu fără să-şi facă vreo speranţă, dar, spre 
marea ei surpriză, a fost aleasă şi angajată. Avea multe avantaje, 
în situaţia aceea. Primul lucru, salariul iniţial era vizibil mai mare 
decât cel pe care l-ar fi obţinut în Italia. Apoi, mai era şi faptul că, 
într-un fel, muncind la Monte Carlo, problema fiscală era o cu 
totul altă poveste... 

Margherita zâmbi. Era o fată graţioasă, cu părul şaten tuns 
scurt şi o faţă simpatică şi plăcută la vedere. Cei câţiva pistrui de 
pe nasul drept îi dădeau feţei sale o expresie jucăuşă, în 
versiunea feminină a unui elf. 

O maşină tocmai dădea cu spatele ca să iasă din parcare, 
obligând-o să se oprească. Profită de momentul acela pentru a 
se privi în oglinda retrovizoare. Era pe deplin mulţumită de ceea 
ce vedea. 

In ziua aceea, la bancă trebuia să vină Michel Lecomte şi ţinea 
să arate bine. 

„Michel...” 

La gândul privirii tandre a bărbatului simţi o senzaţie de 
căldură în stomac. Cum spun englezii, „fluturi în stomac”. De 
ceva timp, între ei doi se înfiripase un joc extrem de plăcut, 
foarte  emoţionant datorită  delicateţii sale. Acum sosise 
momentul să apese pe acceleraţie. 

Drumul era liber. Intră pe rampă şi începu să coboare, în 


117 


parcarea care ocupa mai multe etaje sub piaţă. Avea locul său 
personal, la penultimul etaj, într-un spaţiu rezervat angajaţilor şi 
funcţionarilor băncii. 

Conducea cu prudenţă, dar, în acelaşi timp, cu dezinvoltură. 
Cobori astfel mai multe niveluri, auzind din când în când 
cauciucurile scârţâind pe pavimentul lucios, atunci când vira 
strâns ca să ia curba rampei următoare. 

Dădu uşor către stânga ca să depăşească zidul şi văzu cu 
surprindere că locul ei era ocupat de o limuzină mare, un Bentley 
negru strălucitor cu geamurile fumurii. 

Ciudat. Tipul acela de maşină se vedea rar în parcarea 
subterană. Era tipul de maşină cu şofer, îmbrăcat de sus până jos 
în negru şi aflat în picioare lângă portiera din spate, ca să ţină 
uşa pasagerilor care urcă sau coboară. Sau maşina pe care să o 
laşi cu nepăsare în faţă la Hotel de Paris, pe mâinile angajatului 
care are sarcina de a găsi locul de parcare. 

Probabil era vorba despre un client al băncii. Modelul de 
maşină părea să excludă orice fel de protest, aşa că decise să 
parcheze în locul liber de alături. 

Absorbită probabil de aceste gânduri, făcu o mică eroare de 
apreciere a distanţei şi, la următoarea manevră, lovi limuzina în 
spate, în colţul stâng. Auzi zgomotul făcut de farul maşinii sale 
care se spărsese, în timp ce berlina aceea greoaie parase 
lovitura cu o legănare uşoară a suspensiilor. 

Margherita băgă în marşarier cu o mişcare foarte delicată, ca 
şi cum grija pe care o arăta acum putea în vreun fel să 
remedieze micul dezastru pe care îl provocase. Apoi, cuprinsă de 
agitaţie, întoarse capul ca să vadă ce se întâmplase cu maşina 
Bentley. Pe caroserie rămăsese un semn de la lovitură, nu foarte 
mare, dar vizibil, cu urme ale apărătorii gri din faţa maşinii sale. 

Bătu nervoasă cu podul palmei în volan. 

Acum trebuia să se ocupe de toate formalităţile extrem de 
enervante pe care le implică orice fel de accident, fără să mai 
pună la socoteală şi eventuala situaţie penibilă de a mărturisi 
unui client al băncii că i-a făcut o pagubă. 

Cobori din maşină şi se apropie de limuzină, ezitând. Se opri în 
dreptul geamului din spate. | se părea totuşi că înăuntru era 
cineva, o siluetă neclară din cauza geamurilor fumurii. 

Işi apropie capul de geam, protejându-şi ochii cu mâinile, ca şi 
cum trebuia să îi apere de lumină. Părea că înăuntru era într- 
adevăr cineva, pe bancheta din spate. 


118 


Totuşi, i se părea straniu. Dacă era aşa, cu siguranţă persoana 
care era înăuntru ar fi coborât din maşină după lovitură. 

Strânse ochii. În momentul acela, silueta dinăuntru se înclină 
şi alunecă într-o parte, sprijinindu-şi fruntea de fereastră. 

Margherita văzu îngrozită chipul unui bărbat roşu de sânge, cu 
ochii fără viaţă care o fixau larg deschişi, cu toţi dinţii descoperiţi 
în rânjetul unui craniu. 

Făcu un salt în spate şi, aproape fără să îşi dea seama, începu 
să urle. 


18 


Frank Ottobre şi comisarul Hulot nu dormiseră deloc. 

işi petrecuseră noaptea în faţa copertei mute a unui disc, 
ascultând şi reascultând o casetă care nu le spusese prea multe 
în plus. Construiseră şi dărâmaseră toate ipotezele posibile, 
cerând ajutorul tuturor celor care ştiau câte ceva, oricât de puţin, 
despre muzică. Rochelle, un inspector nebun după hi-fi şi dotat 
cu o colecţie de discuri de primă mână, se blocase şi el pe 
degetele agile ale lui Carlos Santana care chinuiau corzile 
chitarei. 

Căutaseră peste tot pe internet, pe toate site-urile disponibile, 
orice fel de indicație care ar fi putut să-i ajute la descifrarea 
mesajului pe care îl transmisese asasinul. 

Nimic. 

Se aflau în faţa unei uşi închise şi nu reuşeau să găsească 
cheia. Fusese o noapte cu multe cafele şi, cu tot zahărul pe care 
îl puseseră, simțeau un gust amar în gură. Timpul trecea şi, 
odată cu el, speranţele se transformau în fire de nisip. 

Pe fereastră, dincolo de acoperişurile caselor, cerul se făcea 
din ce în ce mai albastru. Hulot se ridică de la birou şi se duse să 
se uite pe geam. Pe stradă, traficul începea să se intensifice. 
Pentru majoritatea oamenilor urma o nouă zi de muncă după o 
noapte de somn. Pentru ei, o altă zi de aşteptare după o noapte 
de coşmar. 

Frank stătea pe fotoliu cu un picior pe unul din braţele 
acestuia şi privea foarte concentrat tavanul. Nu deschidea gura 
de câteva minute bune. Hulot îşi ciupi cu degetele rădăcina 
nasului, apoi se întoarse către ceilalţi cu un suspin de oboseală şi 


119 


de neputinţă. 

— Claude, fă-mi o favoare. 

— Vă ascult, comisare. 

— Ştiu că nu eşti ospătar. Dar eşti cel mai tânăr şi, într-un fel 
sau altul, trebuie să plăteşti pentru chestia asta. Crezi că ai 
putea să găseşti o cafea care să fie ceva mai bună decât apa 
îndulcită de la automatul de pe hol? 

Morelli zâmbi. 

— Abia aşteptam să-mi spuneţi. Şi eu am chef de o cafea 
bună. 

Inspectorul ieşi din birou. Hulot îşi trecu mâinile prin părul 
grizonat, ceva mai rar către ceafă, care, după noaptea 
nedormită, lăsa să se zărească pe alocuri pielea roşie. 

Când auziră telefonul sunând, îşi dădură seama de înfrângere. 

Hulot ridică încet receptorul până la ureche, ca şi cum bucata 
aceea de plastic ar fi cântărit o sută de kilograme. 

— Hulot, zise laconic. 

Ascultă câteva momente fără să zică nimic şi brusc deveni 
palid. 

— Unde? 

O altă pauză. 

— Bine, sosim imediat. 

Nicolas puse receptorul la loc şi îşi ascunse faţa între mâini. 

In timpul convorbirii, Frank se ridicase în picioare. Oboseala 
părea să-i fi trecut într-o secundă. Brusc, părea să fi căpătat 
agilitatea unui câine de vânătoare. Il privea pe Hulot cu 
mandibula încordată. Ochii uşor înroşiţi păreau două linii înguste. 

— Avem un cadavru, Frank, în parcarea subterană din faţa 
cazinoului. Fără faţă, asemenea celorlalte două. 

Hulot se ridică de la birou şi se îndreptă către uşă, urmat de 
Frank. Morelli tocmai intra cu un ibric şi trei ceşti. 

— Comisare, am venit cu caf... 

— Morelli, pune undeva cafeaua şi cheamă o maşină. A mai 
fost găsit un cadavru. Trebuie să fugim. 

leşind din birou, Morelli strigă către un poliţist care trecea pe 
hol. 

— Dupasquier, repede, o maşină, jos! Zboară! 

Liftul parcă venea din vârful munţilor Himalaya. Nimeni nu mai 
avea răbdare. 

In curte îi aştepta o maşină cu motorul pornit şi cu portierele 
deschise. Nici nu apucară să închidă bine portierele, că maşina 


120 


se şi puse în mişcare. 

— Piaţa Cazinoului. Dă drumul la sirenă, Lacroix şi nu menaja 
cauciucurile, îi zise Hulot şoferului, un băiat tânăr cu un aer isteţ. 

Polițistul nu se lăsă rugat şi plecă scrâşnind din cauciucuri. 

Urcară panta Sainte-Devote şi ajunseră în piaţă anunţaţi de 
sunetul strident al sirenei, înconjurați de capete care se 
întorceau când treceau. In faţa intrării în parcare, o mică mulţime 
de curioşi părea replica aceleia din port, cu câteva zile înainte. 

In faţa cazinoului se vedeau, ca o pată de culoare, grădinile 
publice, pline de ronduri cu flori şi palmieri. In stânga lor, într-un 
rond mare, chiar la rotonda aflată în faţă la Hotel de Paris, un 
grădinar talentat începuse să scrie cu flori data din ziua aceea. 
Frank se gândi fără să vrea că aveau o nouă victimă pentru care 
cineva scrisese cu sânge. 

Maşina de poliţie îşi făcu loc cu ajutorul poliţiştilor, trecând 
prin faţa a sute de ochi care priveau curioşi, încercând să vadă 
chipurile celor care se aflau înăuntru. Trecură de intrarea în 
parcare şi coborâră cu cauciucurile scrâşnind până la cel de-al 
doilea etaj, unde îi aşteptau celelalte două maşini cu girofarurile 
pornite. Luminile girofarurilor măturau zidurile şi tavanele. 

Frank şi comisarul coborâră din maşină de parcă i-ar fi ars. 
Hulot vorbi cu un poliţist, indicând celelalte maşini. 

— Spuneţi-le să stingă luminile, altfel în cinci minute ajungem 
la balamuc. 

Se apropiară de uriaşul Bentley negru parcat cu botul către 
zid. Lângă fereastra din spate, sprijinit de geamul murdar de 
sânge, era cadavrul unui bărbat. 

Când îl văzu, Hulot strânse pumnii până când încheieturile 
degetelor lui se albiră. 

— La dracu’! La dracu’! La dracu’! La dracu’! La dracu’! La 
dracu'!... începu să repete fără oprire, ca şi cum înjurăturile lui ar 
fi putut schimba în vreun fel spectacolul din faţa ochilor lor. 

— El e, drăcia dracului! 

Frank simţi dintr-odată oboseala nopţii albe căreia nu îi mai 
făcea faţă. În timp ce ei stăteau muţi în birou, într-o linişte de 
mormânt, încercând cu disperare să descifreze mesajul unui 
nebun, criminalul lovise din nou. 

Hulot se întoarse către poliţiştii din spatele său. 

— Cine l-a găsit? 

Un poliţist în uniformă se apropie. 

— Eu l-am găsit, domnule comisar. Sau, mai bine zis, am fost 


121 


primul care a ajuns aici. Aveam de ridicat o maşină şi am auzit-o 
pe fată ţipând... 

— Care fată? 

— Fata care a găsit prima cadavrul. Este în maşină. E în stare 
de şoc şi plânge întruna. Lucrează la ABC Banque, aici deasupra. 
Işi parca maşina şi a lovit berlina Bentley, a coborât şi atunci l-a 
văzut... 

— Nu a atins nimeni nimic? întrebă Frank. 

— Nu, nu am lăsat pe nimeni să se apropie. V-am aşteptat pe 
voi. 

— Bine. 

Frank se duse la maşina cu care veniseră ca să ia o pereche 
de mănuşi din latex, pe care şi le puse în timp ce se întorcea la 
limuzină. Încercă portiera din faţă, de pe partea volanului. Uşa se 
deschise. 

Intră în maşină şi privi cadavrul. Bărbatul purta o cămaşă albă 
care era atât de plină de sânge, încât cu greu se ghicea 
adevărata ei culoare. Pantalonii erau negri, probabil de la o 
ţinută de seară. Peste tot pe haine erau vizibile tăieturile cauzate 
de numeroase lovituri de pumnal. Lângă cadavru, pe spătarul din 
piele văzu literele trasate cu sânge. 

„Eu ucid...” 

Aplecându-se peste scaunul din piele, apucă de umeri corpul, 
chinuindu-se să-l tragă şi să-l sprijine de spătar, ca să nu alunece 
din nou. În acel moment auzi ceva căzând cu un zgomot înfundat 
pe podeaua maşinii. 

leşi cu spatele şi se duse să deschidă portiera de pe partea 
cadavrului. Se ghemui pe jos, cu genunchii îndoiţi şi cu 
antebraţele sprijinite de pulpe. Hulot, în picioare în spatele lui, se 
aplecă în faţă pentru a putea vedea mai bine, ţinând braţele la 
spate. Nu îşi pusese mănuşi şi nu voia să atingă nimic. 

Din poziţia aceea, Frank reuşi să vadă obiectul pe care îl 
auzise căzând pe mocheta maşinii. Aproape blocată sub scaunul 
din faţă, era o casetă VHS. Probabil că asasinul o lăsase în poala 
cadavrului şi, când acesta fusese mişcat, căzuse pe jos. Luă un 
creion din buzunarul hainei şi îl băgă într-una din cele două găuri 
ale casetei. O ridică şi o privi o secundă, apoi scoase din buzunar 
o pungă transparentă din plastic, puse caseta înăuntru şi o sigilă. 

In timpul acestei operaţii observă că mortul avea picioarele 
goale. 

Se uită la semnele adânci de la încheieturile cadavrului. Frank 


122 


întinse mâna şi controlă flexibilitatea degetelor. Ridică pantalonii 
pentru a controla dacă găseşte aceleaşi semne şi la glezne. 

— Amărâtul ăsta a fost imobilizat cu ceva foarte rezistent, cu 
sârmă, cred. Dacă ne luăm după sângele coagulat şi după 
mobilitatea articulaţiilor, nu a murit de mult timp. Şi nu a murit 
aici. 

— După culoarea sângelui, aş zice că a murit pentru că a 
pierdut prea mult sânge, din cauza rănilor. 

— Exact. De aceea, dacă ar fi murit aici, ar fi fost mult mai 
mult sânge pe scaune şi pe jos, la fel şi pe haine. Şi nu mi se 
pare locul potrivit pentru a duce la bun sfârşit munca pe care 
asasinul o avea de făcut. Nu, amărâtul ăsta a fost omorât în altă 
parte şi ulterior pus în maşină. 

— Dar de ce să se complice aşa? Hulot se dădu în spate 
pentru a-l lăsa pe Frank să se ridice. Vreau să spun, de ce să 
transporte un cadavru dintr-un loc în altul, noaptea, în maşină, 
riscând să fie prins? De ce, după tine? 

Frank privi în jur, ezitând. 

— Nu ştiu. Dar este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le 
descoperim. 

Rămaseră tăcuţi câteva secunde privind cadavrul sprijinit de 
spătar, ochii lui larg deschişi, spaţiul îngust al coşciugului său de 
lux. 

— După haine şi maşină e unul care are ceva bani. 

— Hai să vedem pe ce nume este înregistrat hârbul ăsta. 

După ce dădură roată în jurul maşinii, deschiseră portiera din 
faţă. Frank apăsă butonul torpedoului de la bordul din lemn de 
nuc. Capacul alunecă în afară fără zgomot. Scoase o mapă din 
piele care părea a fi pentru documente. lnăuntru găsi talonul de 
înmatriculare al maşinii. 

— Uitaţi-vă aici. Maşina e pe numele unei societăţi, Zen 
Electronics. 

— lisuse! Allen Yoshida... 

— Proprietarul lui Sacrifiles, şopti comisarul îngrozit. 

— La dracu’, Nicolas! Asta e semnificaţia indiciului. 

— Ce vrei să spui? 

— Bucata din Santana, pe care am auzit-o de mii de ori. Este 
de pe un disc înregistrat live în Japonia. lar Yoshida este jumătate 
american şi jumătate japonez. lţi aminteşti cântecele lui 
Santana? Este unul care se numeşte Sou/ Sacrifice, înţelegi? 
Sacrifice! lar Sacrifiles este un joc de cuvinte după Sacrifice. Şi, 


123 


dacă nu mă înşel, pe „Lotus” mai este un cântec care se 
numeşte Kyoto. Nu m-aş mira să aflu că Yoshida a avut în vreun 
fel de-a face şi cu oraşul ăsta. 

Hulot făcu un semn către cadavrul din maşină. 

— Tu zici că el este? Că este acest Allen Yoshida? 

— Aş pune la bătaie aurul din Fort Knox. Şi mă mai gândesc la 
ceva... i 

Hulot îl privea consternat pe american. În capul lui Frank îşi 
făcea loc o idee nebunească. 

— Nicolas, dacă Yoshida a fost ucis în altă parte şi apoi 
transportat ca să fie găsit în Piaţa Cazinoului din Monte Carlo, 
există un motiv clar. 

— Care? 

— Ticălosul ăla vrea să ne ocupăm noi de asta! 

Hulot se gândi că spusele lui Frank erau adevărate, nebunia 
acelui om nu avea limite, la fel ca şi sângele său rece. Simţi fiorul 
unei presimţiri urâte cu privire la zilele care urmau să vină, la 
ceea ce îi aştepta, la asasinul cu care trebuiau să se confrunte, la 
victimele cărora trebuia să li se facă dreptate. 

Scrâşnetul  cauciucurilor anunţă sosirea ambulanţei şi a 
maşinii medicului legist. Aproape imediat după ei apăru pe 
rampă şi botul dubiţei criminaliştilor. 

Hulot se duse să-i întâmpine. Frank rămase singur lângă 
portiera deschisă. Pierdut în gânduri, privirea îi căzu pe 
radiocasetofonul din maşină. In aparat se vedea ceva. Frank se 
întinse şi scoase afară obiectul. 

Era o casetă audio, o casetă obişnuită, ca acelea care se 
găsesc de obicei în comerţ, derulată la început. Frank o studie o 
secundă, apoi o vâri în casetofon. Aparatul porni şi toţi cei care 
erau în jurul maşinii auziră plutind în atmosfera parcă 
încremenită din parcare notele rebele din Samba Pa Ti. 


19 


Când se întoarseră la secţie, locul din faţa clădirii gemea de 
ziarişti. 

— Dracu’ să-i ia pe vulturii ăştia blestemaţi! 

— Trebuia să ne aşteptăm la asta, Nicolas. În parcare am 
scăpat, dar nu poţi să fugi în veci de oamenii ăştia. Gândeşte-te 


124 


că, dintre toate belelele pe care le avem, asta e cea mai mică. 

— la-o prin spate cu maşina. Nu am acum nici un chef să 
vorbesc cu ei, îi zise Hulot şoferului, acelaşi care îi însoţise şi la 
dus. 

Maşina trecu mai departe şi se opri în faţa porţii pe roţi. 
Văzându-l pe comisar înăuntru, toţi ziariştii se mişcară în masă în 
acelaşi moment, ca şi cum ar fi făcut înainte o repetiţie generală. 

Până să se ridice bariera, maşina fu luată cu asalt de o 
grămadă de persoane şi de întrebări. Hulot se văzu constrâns, în 
ciuda propriei dorinţe, să lase geamul în jos. Vocile ziariştilor 
crescură în intensitate. Un tip cu părul roşcat şi faţa plină de 
pistrui îşi băgă pur şi simplu capul în maşină. 

— Comisare, ştiţi al cui este cadavrul din parcare? 

Din spate, o ziaristă de la Nice Matin, pe care Hulot o cunoştea 
bine, îşi făcu loc cu forţa, bruscându-şi colegul. 

— Credeţi că este acelaşi criminal care i-a omorât şi pe Jochen 
Welder şi pe Arijane Parker? Avem de-a face cu un criminal în 
serie? 

— Ne spuneţi ceva despre telefonul de aseară de la Radio 
Monte Carlo? ţipă un altul, întinzându-se peste ceilalţi. 

Hulot ridică mâinile ca să oprească avalanşa de întrebări. 

— Domnilor, vă rog! Sunteţi cu toţii profesionişti şi ştiţi foarte 
bine că în acest moment nu vă pot spune nimic. Directorul o să 
dea un comunicat puţin mai târziu. Asta e tot acum. Ne scuzaţi. 
Dă-i drumul, Lacroix! 

Mişcându-se încet ca să nu lovească pe cineva, maşina intră 
pe poartă şi barierele se lăsară în spatele lor. 

Toată lumea cobori din maşină. Hulot îşi trecu mâinile peste 
faţă. Avea ochii încercănaţi din cauza nopţii albe şi din cauza 
ororii pe care tocmai o văzuse. 

li dădu lui Morelli caseta VHS pe care o avea în buzunar, cea 
găsită în maşina victimei. Cei de la Criminalistică i-o dăduseră 
înapoi, după ce constataseră că nu avea amprente. 

— Claude, fă o copie de siguranţă şi dă-ne-o înapoi după 
aceea. Şi mie adu-mi un videorecorder. Apoi dă un telefon la Nisa 
şi vorbeşte cu Clavert. Spune-i să ne dea un semn imediat ce 
termină de analizat banda din noaptea asta. Nu că aş avea prea 
mari speranţe, dar nu se ştie niciodată. Noi suntem în biroul 
meu. 

Urcară cele câteva trepte ale scării externe şi se opriră în faţa 
uşii cu geamuri. Frank o împinse şi intră primul. De când se 


125 


văzuseră la radio, în prima seară, el şi Hulot practic nu 
rămăseseră nici un moment singuri. Se opriră în faţa liftului. 
Comisarul apăsă butonul şi uşile se deschiseră cu un fâşâit. 

— La ce te gândeşti? 

Frank dădu din umeri. 

— Problema nu este dacă mă gândesc la ceva, problema e că 
nu mai ştiu ce să gândesc. Individul ăsta este un personaj unic. 
În toate cazurile de care m-am ocupat rămânea întotdeauna 
ceva, existau nişte indicii aparente care erau mărturia, înainte de 
toate, că respectivul criminal este supus condiţiei sale de 
criminal în serie. În schimb, omul nostru o controlează cu o 
luciditate impresionantă. 

— Da. Şi, între timp, am ajuns la trei. 

— Mă tot gândesc la ceva, Nicolas. 

— La ce anume? 

— In afară de faptul că nu ştim motivul pentru care jupoaie 
pielea de pe capul victimelor sale, în primul caz, cel al lui Jochen 
Welder şi al lui Arijane Parker, era vorba despre un bărbat şi o 
femeie. Acum avem un singur cadavru, pe cel al unui bărbat. 
Care este veriga care îi leagă? Sau, mai bine zis, excluzând 
pentru moment femeia, care este veriga care îl leagă pe Jochen 
Welder, de două ori campion mondial la Formula 1, de Allen 
Yoshida, un om de afaceri la nivel mondial în domeniul 
informaticii? 

Hulot se sprijini de peretele de metal al liftului. 

— Cele mai evidente puncte în comun sunt faptul că amândoi 
erau destul de cunoscuţi şi vârsta, ambii având în jur de treizeci 
şi cinci de ani. Şi, putem să adăugăm, erau destul de atrăgători 
din punct de vedere fizic. 

— Asta da, înţeleg. Dar ce legătură are Arijane Parker? De ce o 
femeie? 

Liftul se opri şi uşa se deschise. Hulot întinse o mână ca să 
blocheze celula fotoelectrică. 

— Probabil pe asasin îl interesa Jochen Welder şi ea i-a stat în 
cale. Aşa că s-a văzut obligat s-o omoare. 

— Da, pot să înţeleg şi asta. Dar, atunci, de ce să-i rezerve şi 
ei acelaşi tratament? 

Străbătură holul şi se opriră în faţa biroului lui Hulot. Cei pe 
care îi întâlneau îi priveau ca şi cum ar fost doi veterani de 
război. 

— Nu ştiu, Frank. Nu ştiu ce să spun. Avem trei morţi şi nici o 


126 


pistă. Am avut o singură pistă şi nu am reuşit să descifrăm 
indiciile la timp, iar rezultatul este că acum avem un mort în plus 
pe conştiinţă. Şi totuşi, era destul de simplu. 

— Am citit odată într-o carte că toate enigmele sunt simple, 
după ce găseşti răspunsul. 

Intrară în birou. Lumina soarelui desena pătrate luminoase pe 
jos. Afară era aproape vară. In cameră parcă era încă iarnă. 

Hulot se duse la birou, luă telefonul şi formă numărul direct al 
lui Froben, comisarul din Nisa. Frank se aşeză pe fotoliu, în 
aceeaşi poziţie în care stătuse cu câteva ore înainte. 

— Alo, Claude? Sunt Nicolas, salut! Am o problemă. De fapt, 
am o problemă în plus, ca să fiu mai precis. Am găsit un alt 
cadavru într-o maşină. Acelaşi stil ca la ceilalţi doi. Jupuit de piele 
pe cap. In documente, maşina apare pe numele lui Zen 
Electronics, societatea lui Allen Yoshida, ştii cine... 

Comisarul se opri brusc, ca şi cum ar fi fost întrerupt de 
interlocutorul său. 

— Ceee? Aşteaptă, sunt aici cu Frank. Stai să te pun pe 
speaker, să te audă şi el. Repetă ceea ce mi-ai spus. 

Apăsă un buton de la telefon şi vocea lui Froben răsună în 
cameră, puţin distorsionată de microfonul aparatului. 

— Am spus că sunt acasă la Yoshida, în Beaulieu. Cartierul 
miliardarilor, ca să ne înţelegem. Al megamiliardarilor. Servicii de 
pază şi telecamere peste tot. Am primit telefonul azi-dimineaţă, 
în jurul orei şapte. Personalul de serviciu nu locuieşte aici, vin toţi 
în jurul orei şase şi jumătate. Astăzi, când au ajuns, au început să 
strângă după o petrecere pe care patronul casei a dat-o aseară. 
Când au coborât la etajul de jos, au găsit deschisă uşa de lao 
cameră de a cărei existenţă nu ştiau... 

— Ce înseamnă că nu ştiau de existenţa ei? 

— Nicolas, înseamnă ceea ce am spus. O cameră de care nu 
ştiau, o cameră secretă care avea o încuietoare specială cu 
tastatură ascunsă undeva la baza unei statui. 

— Scuză-mă, continuă. 

— Au intrat şi au găsit un fotoliu plin de sânge. Mai era sânge 
şi pe podea şi pe pereţi. „Un lac”, cum s-a exprimat bărbatul de 
la pază care ne-a chemat şi credeţi-mă că nu a exagerat. Suntem 
aici de ceva timp şi trebuie să spun că oamenii de la 
Criminalistică încă mai muncesc. Am început să fac nişte 
investigaţii, dar nu iese mare lucru. 

— Acolo l-a ucis, Claude. S-a dus, l-a omorât pe Yoshida, 


127 


nenorocitul şi-a făcut treaba, l-a pus în maşină şi apoi a lăsat 
maşina cu cadavrul înăuntru în parcarea din cazinou. 

— Şeful de la pază, un fost poliţist care se numeşte Valmeere, 
mi-a spus că azi-noapte în jurul orei patru a văzut maşina lui 
Yoshida ieşind. 

— Şi nu a văzut cine era la volan? 

— Nu, zice că maşina are geamurile fumurii şi înăuntru nu se 
vede nimic. În plus, era noapte, iar când se reflectă luminile în 
geamuri, e şi mai greu de văzut. 

— Şi nu i s-a părut straniu că Yoshida ieşea singur aşa de 
târziu? 

— E întrebarea pe care i-am pus-o şi eu. Valmeere mi-a zis că 
Yoshida era un tip ciudat. Câteodată ieşea în felul ăsta. El l-a 
avertizat de mai multe ori că e riscant să se plimbe de unul 
singur, dar nu a reuşit să îl convingă. Şi vrei să afli cât de ciudat 
era Mister Yoshida? 

— Spune-mi. 

— În cameră am găsit o colecţie de casete snuff? care îţi fac 
părul măciucă. Ceva ce nu poţi nici măcar să-ţi imaginezi. Unuia 
dintre băieţii mei care le-a vizionat i s-a făcut rău. Ştii ceva? 
Froben continuă, fără să aştepte răspunsul. Dacă lui Yoshida îi 
plăcea genul ăsta de filme, a avut parte de sfârşitul pe care îl 
merita! R 

In tonul lui Froben se simțea dezgustul. Asta e destinul 
poliţiştilor. Cred întotdeauna că au ajuns la cauza problemei, dar 
de fiecare dată se întâmplă ceva care le dă peste cap 
convingerea asta. 

— Bine, Claude. Trimite-mi cât poți de repede rezultatele 
probelor pe care le-aţi luat, fotografii, amprente, dacă există, 
totul. Şi aranjează să facem şi noi o anchetă acolo, dacă e 
necesar. lţi mulţumesc. 

— Nu ai de ce. Nicolas... 

— Da? 

— Data trecută doar m-am gândit la asta. Acum ţi-o spun 
deschis. Mă crezi că nu aş vrea să fiu în locul tău? 

— Te cred, prietene. Şi încă cum... 

Hulot puse receptorul la loc cu multă atenţie, de parcă ar fi 
fost un obiect extrem de fragil. 

Frank stătea rezemat de spătarul fotoliului şi se uita pe 
fereastră la o bucată de cer albastru, cu o privire absentă. Vocea 


3 Film care are ca subiect moartea (n.tr.). 


128 


sa parcă venea de la mii de kilometri distanţă şi mii de ani în 
timp. 

— Ştii, Nicolas, uneori, când mă gândesc la lucrurile care se 
petrec în lume, lucruri din astea, World Trade Center, războaiele 
şi altele, îmi aduc aminte de dinozauri. 

Comisarul îl privi fără să zică nimic. Nu înţelegea unde voia să 
ajungă. 

— De o grămadă de vreme toţi se chinuie să explice cauza 
dispariţiei lor. Se întreabă de ce animalele astea care stăpâneau 
lumea au dispărut brusc. Poate că, dintre toate explicaţiile, cea 
mai verosimilă este şi cea mai simplă. Poate au murit pentru că 
au înnebunit cu toţii. La fel ca noi. Asta suntem, nimic altceva 
decât nişte mici dinozauri. Şi, mai devreme sau mai târziu, 
nebunia noastră o să fie cauza sfârşitului. 


20 


Morelli introduse caseta în video şi pe ecran apărură la început 
dungile colorate caracteristice. Hulot se duse la fereastră să 
tragă jaluzelele, pentru că lumina de-afară se reflecta în ecran. 
Frank stătea pe obişnuitul fotoliu, întors acum către aparatul 
video pe care îl aşezaseră lângă peretele din faţa biroului. 

Lângă el era Luc Roncaille, directorul Siguranţei Publice a 
Principatului Monaco, cu care se pomeniseră în biroul lui Hulot în 
timp ce Morelli şi un poliţist montau televizorul şi aparatul video 
pe o măsuţă cu roţi. 

Era un bărbat înalt, bronzat, cu tâmplele grizonate, o versiune 
mai modernă a lui Stewart Granger. Frank îl privise instinctiv cu 
suspiciune. Omul acela părea mai degrabă un om politic decât 
un director administrativ. O faţă frumoasă, expresivă şi o carieră 
construită mai mult prin relaţii publice decât prin practică pe 
teren. Un poster reuşit, care să fie afişat în ocaziile oficiale. Când 
Hulot făcuse prezentările, el şi Frank se studiaseră o secundă, 
evaluându-se reciproc. Ochii lui Roncaille îi spuneau americanului 
că omul acela nu e deloc fraier. Poate oportunist, dar cu 
siguranţă nu fraier. Lui Frank îi dădea impresia că, dacă ar fi fost 
pus în situaţia să arunce pe cineva în mare ca să nu aibă el parte 
de soarta asta, ar fi făcut-o fără nici un fel de problemă. Sau, în 
orice caz, în mare nu ar fi ajuns de unul singur. Se grăbise să 


129 


vină după ce aflase că fusese găsit cadavrul lui Yoshida. Până în 
momentul acela nu le făcuse necazuri, dar cu siguranţă venise 
pentru a obţine toate informaţiile necesare ca să-şi poată apăra 
fundul în faţa superiorilor. Principatul Monaco era doar o fâşie de 
pământ, într-adevăr, dar nu era o ţară dintr-un vodevil. Existau 
reguli stricte care trebuiau respectate şi aveau o organizare 
statală, care trezea invidia mai multor naţiuni. 

O confirma faptul că poliţia din Monaco era considerată una 
dintre cele mai eficiente din lume. 

In sfârşit, pe ecran apăru prima imagine. Bărbatul legat de 
fotoliu, cu gura acoperită de bucata de scotch, cu ochii ieşiţi din 
orbite de frică, privind undeva în stânga lui. Toţi îl recunoscură 
imediat în chipul acela îngrozit pe Allen Yoshida. Fotografia sa 
apăruse de mai multe ori pe copertele revistelor din jumătate din 
lume. Apoi, în cadru intră o siluetă neagră. Lui Hulot i se tăie 
răsuflarea. Privind bărbatul şi hainele pe care le purta, Frank se 
gândi pentru o clipă că ori caseta, ori filmarea are ceva, din 
cauza umflăturilor pe care le avea la coate şi la genunchi. Apoi îşi 
dădu seama că făceau parte din camuflaj şi într-o clipă înţelese 
adevărata natură a persoanei cu care se confruntau. 

— Scârba dracului! şuieră printre dinţi. 

Cei prezenţi se întoarseră instinctiv către el. Frank făcu un 
gest, cerându-şi scuze pentru că deranjase vizionarea. Aşa că 
toată lumea se concentră din nou pe imagini. Infioraţi, văzură 
silueta neagră lovind cu pumnalul în bărbatul imobilizat pe 
fotoliu, de mai multe ori, în mod ştiinţific, astfel încât nici una 
dintre răni să nu fie mortală. Urmăriră mişcările lui atât de 
nefireşti din cauza hainelor, văzură rănile pe care le deschidea în 
carnea victimei, priviră sângele care se întindea încet pe 
țesătura albă a cămâăşii lui Yoshida, asemenea unei flori care 
avea nevoie să se hrănească neîndoielnic cu viaţa lui ca să 
îmbobocească. 

Văzură moartea în persoană care dansa în jurul unui om, 
gustându-i durerea, teroarea, în timp ce aştepta să-l ia cu sine pe 
veci. 

După o vreme, care li se păru o eternitate, silueta în negru se 
opri şi rămase nemişcată. Faţa lui Yoshida era udă de sudoare. 
Bărbatul întinse un braţ şi îl şterse cu mâneca halatului pe care îl 
purta. Pe fruntea prizonierului rămase o picătură roşiatică, o 
virgulă de viaţă în acel ritual al morţii. 

Peste tot era sânge. Pe marmura de pe jos, pe haine, pe 


130 


pereţi. Bărbatul în negru se duse la aparatura montată de-a 
lungul zidului, în dreapta sa. Intinse mâna către unul dintre 
aparate. Brusc se opri şi înclină capul într-o parte, surprins parcă 
de un gând instantaneu. Apoi se întoarse către telecamera care 
se afla în spatele său şi făcu o plecăciune, indicându-l cu un gest 
grațios al mâinii drepte pe bărbatul legat pe fotoliu, care era pe 
moarte. 

Apoi se duse din nou la aparate, apăsă un buton şi totul se 
termină. 

In cameră, liniştea avea pentru fiecare dintre ei o voce 
diferită. 

Frank se întorsese în timp, undeva într-o casă de la malul 
mării, transportat de imaginile care continuaseră tot timpul să se 
perinde prin faţa ochilor săi. Amintirea însemna din nou durere, 
durere care se transformase în ură şi pe care Frank o împărțea în 
mod egal între el şi asasin. 

Hulot ridică jaluzelele şi lumina soarelui se întoarse ca o 
binecuvântare în cameră. 

— lisuse, dar ce dracu’ se întâmplă aici? 

Vocea ieşi ca o rugăciune din gura lui Roncaille. 

Frank se ridică din fotoliu. Hulot văzu lumina din ochii săi. 
Pentru o clipă, se gândi că, dacă bărbatul în negru din 
înregistrarea video şi-ar fi dat jos ochelarii cu lentile oglindă, în 
ochii săi ar fi putut să vadă aceeaşi lumină. 

Apă pentru apă, foc pentru foc, nebunie pentru nebunie. Şi 
moarte pentru moarte. 

Lui Hulot i se făcu dintr-odată frig, ca şi cum din aparatul de 
aer condiţionat ar fi ieşit brusc o suflare de vânt rece de la Polul 
Nord. Şi poate că vocea lui Frank venea şi ea tot de-acolo. 

— Domnilor, pe caseta asta e Belzebut în persoană. Omul ăsta 
poate că e nebun de legat, dar luciditatea şi viclenia lui sunt 
supraomeneşti. 

Făcu un semn către aparatul video încă pornit. 

— Aţi văzut cum e îmbrăcat. Aţi văzut coatele şi genunchii. Nu 
ştiu dacă avea intenţia să înregistreze caseta când s-a dus acasă 
la Yoshida. Probabil că nu, pentru că nu avea cum să ştie de 
camera secretă şi de perversitatea stăpânului casei. Poate a fost 
o improvizație de moment. Poate l-a surprins în timp ce 
deschidea sancta sanctorum. L-a distrat ideea că noi am putea 
să îl vedem în timp ce îl omora pe nenorocitul ăla. Nu, poate 
termenul mai corect este „să-l admirăm”. Apropo de nebunia 


131 


lui... Morelli, poţi să dai caseta înapoi? 

Inspectorul îndreptă telecomanda către video, se auzi un 
zgomot şi caseta începu să se deruleze. După câteva secunde, 
Frank îl opri cu un gest din mână. 

— E bine aşa, mulţumesc! Poţi să opreşti pe o imagine în care 
se vede bine omul nostru? 

Morelli apăsă un buton şi imaginea de pe ecran se opri pe 
silueta în negru care ţinea pumnalul ridicat. O picătură de sânge 
care cădea de pe lamă rămase în aer. Şeful poliţiei făcu ochii 
mici, arătându-şi disprețul. Cu siguranţă, tipul acela de spectacol 
nu făcea parte din practica lui obişnuită. 

— Uitaţi-vă aici! Frank se apropie de ecran şi indică braţul 
ridicat al asasinului, în dreptul cotului. Asasinul ştia că în casă 
sunt telecamere. In orice caz, era la curent cu faptul că în 
principat sunt montate mai multe telecamere. Ştia că, dacă duce 
maşina în Parking des Boulingrins, riscă să fie filmat şi 
înregistrat. Şi, mai ales, ştia că după analiza unei filmări video se 
pot face măsurători antropometrice care constituie un parametru 
de identificare. Există anumite măsuri caracteristice omului. 
Mărimea urechilor, distanţa de la încheieturile mâinilor la coate, 
distanţa de la glezne la genunchi. Se pot obţine cu aparatura pe 
care o au în dotare departamentele ştiinţifice ale poliţiei de 
oriunde. Din cauza asta şi-a pus proteze la picioare şi la braţe. 
Aşa nu putem să măsurăm nimic. Nici la faţă, nici la corp. Numai 
statura, dar ăsta poate fi un element comun pentru milioane de 
persoane. lată de ce spun că e lucid şi viclean, nu numai nebun. 

— Dar tocmai aici trebuia să apară şi maniacul ăsta? Poate că 
Roncaille auzea deja scârţâielile suspecte ale fotoliului său de şef 
de poliţie. Îl privi pe Frank, încercând să-şi reia aerul distant. Ce 
aveţi de gând să faceţi acum? 

Frank se uită la Hulot. Comisarul înţelese că îl lăsa pe el să-i 
răspundă lui Roncaille. 

— Investigăm mai multe piste. Avem puţine indicii, dar măcar 
avem ceva. Aşteptăm de la Lyon rezultatele analizelor 
aprofundate ale înregistrărilor celor două convorbiri. Cluny, 
psihologul, pregăteşte un raport despre subiect, pe baza acestor 
înregistrări. Există totodată şi probele luate de pe iaht, din 
maşina lui Yoshida şi din casa acestuia. Nu ne aşteptăm la prea 
multe de-acolo, dar se poate să ne fi scăpat ceva. Rapoartele de 
autopsie nu ne-au dat multe informaţii în plus faţă de ceea ce 
ştiam deja. Singura legătură adevărată pe care am stabilit-o cu 


132 


asasinul o reprezintă telefoanele pe care le-a dat la Radio Monte 
Carlo înainte de a acţiona. Radioul este supravegheat douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru. Din păcate, după cum am 
văzut, viclenia şi pregătirea acestui individ îi egalează cruzimea. 
Pentru moment, nu putem decât să sperăm că o să facă o 
greşeală. Avem un departament nou, condus de inspectorul 
Morelli, care recepționează telefoanele, aşa că putem controla 
orice fel de semnal suspect... 

Morelli se simţi obligat să intervină. 

— Am primit foarte multe telefoane şi cred că, după această 
crimă, o să fie şi mai multe. De obicei sunt semnalate doar 
tâmpenii, de tipul extratereştri sau îngeri răzbunători, dar 
încercăm să nu trecem nimic cu vederea. E evident că, dacă 
vrem să controlăm totul, avem nevoie de timp şi de personal, de 
care nu dispunem în momentul de faţă. 

— Hmm. O să văd ce pot face în sensul ăsta. Oricum, pot să 
cer nişte oameni de la poliţia franceză. E inutil să vă spun că 
principatul nu avea nevoie de asta. Am dat întotdeauna impresia 
de siguranţă, de insulă fericită în mijlocul nenorocirilor care se 
întâmplă peste tot în lume. Acum, când suntem puşi de nebunul 
ăsta în faţa unui număr impresionant de morţi şi de crime, 
trebuie să dăm dovada unei eficienţe adecvate imaginii create 
până acum şi să rezolvăm cazul. În câteva cuvinte, trebuie să îl 
prindem. Şi cât mai repede. Inainte să mai omoare alţi oameni. 

Roncaille se ridică îndreptându-şi cutele făcute pe pantalonii 
din in. 

— Bine, vă las să munciţi. Ştiţi şi voi că în scurt timp trebuie să 
comunic procurorului general informaţiile pe care mi le-aţi 
furnizat. Şi că este o sarcină de care m-aş lipsi cu plăcere. Hulot, 
ţine-ne la curent, la orice oră din zi sau din noapte. Baftă, 
domnilor! 

Se îndreptă către uşă, o deschise şi ieşi din birou, închizând-o 
încet în urma sa. Semnificaţia vorbelor, dar mai ales tonul vocii 
sale, lăsau puţine îndoieli asupra cuvintelor „trebuie să-l 
prindem”. Ceea ce însemna exact era „trebuie să-l prindeţi”, iar 
ameninţarea cu repercusiuni neplăcute în cazul unui eşec nu era 
nici măcar voalată. 


133 


21 


Frank, Hulot şi Morelli rămaseră în cameră, simțind gustul 
amar al înfrângerii. Avuseseră un indiciu şi nu îl înţeleseseră. Ar 
fi putut să-l prindă pe criminal. Acum nu aveau decât un cadavru 
în plus, lipsit de pielea de pe cap, întins pe o masă la morgă. 
Roncaille venise doar în cercetare, trecuse pe la ei într-un tur de 
recunoaştere în aşteptarea adevăratei bătălii. Voia să-i 
avertizeze că din acel moment trebuiau să se aştepte la 
dezlănţuirea unor forţe care puteau duce la căderea multor 
capete. Şi că, în acest caz, nu avea să cadă numai capul lui, de 
unul singur. Punct. 

Cineva bătu la uşă. 

— Intră! 

Pe uşa întredeschisă se îţi faţa cu trăsături puternice a lui 
Claude Froben. 

— Comisarul Froben la raport. 

— Ah, salut, Claude, vino înăuntru! 

Froben intră şi simţi imediat aerul dezamăgirii şi al neputinței 
care plutea în cameră. 

— Vă salut! M-am întâlnit cu Roncaille, afară. Un moment cam 
dificil, nu? 

— Mai rău nu se putea. 

— Uite, Nicolas, ţi-am adus un cadou. Developate în timp 
record, special pentru tine. Pentru restul, îmi pare rău, dar va 
trebui să mai aştepţi puţin. 

Puse pe birou plicul maro pe care îl ţinea în mână. Frank se 
ridică din fotoliu şi se duse să-l deschidă. Ilnăuntru erau fotografii 
alb-negru. Le ridică să se uite la ele. Erau versiunea statică a 
ceea ce văzuse pe caseta video, o cameră goală, imaginea 
metafizică a unui delict. Camera unde o siluetă în negru 
măcelărise un om cu inima şi mai neagră. Acum nu mai erau nici 
unul, nici celălalt. 

Se uită repede la toate fotografiile şi i le întinse lui Hulot. 
Comisarul le puse pe birou fără să le arunce nici măcar o privire. 

— Aţi găsit ceva? îl întrebă fără prea mari speranţe pe Froben. 

— Poţi să-ţi imaginezi atenţia şi grija cu care au căutat băieţii 
mei prin camera aia şi prin casă. Sunt o grămadă de amprente, 


134 


dar, după cum ştii, când ai multe amprente, câteodată e ca şi 
cum nu ai avea nici una. Dacă mi le dai pe cele de pe cadavru, le 
putem confrunta pentru o identificare definitivă. Am găsit fire de 
păr pe fotoliu şi, chiar dacă probabilitatea ca ele să fie ale lui 
Yoshida este foarte mare... 

— Firele de păr sunt ale lui Yoshida. lar mortul este el sută la 
sută, îl întrerupse Hulot. 

— Cum de eşti aşa sigur? 

— Trebuie să vezi ceva. 

— Ce anume? 

Hulot se lăsă pe spate şi întoarse capul către Morelli. 

— Aşază-te şi ţine-te tare. Morelli, dă drumul la casetă, te rog! 

Inspectorul îndreptă telecomanda către video şi ecranul se 
umplu cu dansul macabru al omului care ucidea, în jurul omului 
care trebuia să moară. Pumnalul său era asemenea unui ac care 
cosea moartea pe hainele lui Yoshida, un costum roşu de sânge 
pentru carnavalul iadului. Froben se uita cu ochii măriţi de 
groază. După ce filmul se termină cu plecăciunea aceea 
asimetrică, atât de satisfăcută, a omului în negru, avu nevoie de 
câteva secunde pentru a putea vorbi. A 

— Dumnezeule, nu este posibil aşa ceva... Imi vine să-mi fac 
semnul crucii. Ce e oare în capul acestui om? 

— Tot talentul pe care nebunia îl poate pune la dispoziţia 
răului: sânge rece, inteligenţă şi viclenie. Şi nici cel mai mic 
semn de milă. 

Cuvintele lui Frank aveau valoarea unei sentinţe, care era 
aceeaşi pentru el şi pentru criminalul pe care îl privea. Nici unul 
din ei doi nu se putea opri. Criminalul avea să ucidă până când el 
avea să-l pună la zid. Şi, ca să poată face asta, trebuia să se 
îmbrace şi el într-un costum negru şi să lase deoparte raţiunea. 

— Froben, ce ne poţi spune de casetele găsite la Yoshida? 

Frank trecu brusc de la un subiect la altul, fără să-şi schimbe 
tonul vocii. 

Pentru o secundă, comisarul păru mulţumit că discuţia o luase 
în altă direcţie. Ochii americanului aveau o strălucire care îl 
intimida de fiecare dată. Şi vocea lui, care se întrerupea din când 
în când, părea că murmură formule magice ca să cheme 
spiritele. Froben arătă către ecran, făcând o grimasă. 

— Asemenea indivizi îţi îngheaţă sângele în vine. Am început 
nişte investigaţii, să vedem unde ne duc. Sunt nişte lucruri acolo 
care mă fac să mă gândesc că defunctul domn Yoshida nu era 


135 


mai bun decât cel care l-a omorât. Aşa îţi pierzi încrederea în 
oameni. Repet, după mine, sadicul ăla împuţit a avut sfârşitul pe 
care şi-l merita. 

Hulot, care stătea la birou, dădu în sfârşit voce gândului său. 

— Am şi eu o întrebare. După voi, de ce a simţit criminalul 
nevoia de a face caseta asta pentru noi? 

Frank înaintă vreo doi paşi, îndreptându-se către fereastră. Se 
sprijini de pervazul de marmură. Privi fix strada pe care în acel 
moment nu o vedea. 

— Nu a făcut-o pentru noi. 

— Ce înseamnă că nu a făcut-o pentru noi? 

— La un moment dat, către sfârşitul înregistrării, aparatul s-a 
blocat, înainte să-l închidă. In acel moment s-a gândit la noi. 
Atunci s-a întors către cameră şi a făcut plecăciunea. Nu, caseta 
nu a făcut-o pentru noi... 

— Şi atunci, pentru cine a făcut-o? 

Froben se întoarse către american, dar îi văzu doar umerii şi 
ceafa. 

— A făcut-o pentru Yoshida. 

— Pentru Yoshida? 

Frank se întoarse încet către mijlocul camerei. 

— Sigur. Aţi văzut că l-a lovit în aşa fel încât nici una dintre 
răni să nu fie mortală. Yoshida a murit lent, după ce a pierdut 
sânge. După cum vedeţi, răul este câteodată o formă ciudată de 
homeopatie. Ucigaşul l-a pus să-şi revadă caseta propriei morţi. 


136 


Al cincilea carnaval 


Bărbatul s-a întors. 

A blocat cu grijă în urma lui uşa ermetică a locului său cu 
pereţi din metal. Silenţios şi singur, ca de obicei. Acum este din 
nou închis în afara lumii, aşa cum lumea este închisă afară. 

Surâde în timp ce pune cu delicateţe pe masa de lemn de 
lângă perete un ghiozdan din pânză de culoare închisă. De data 
asta e sigur că nu a făcut nici o greşeală. Se aşază şi aprinde 
lumina deasupra mesei cu gestul solemn dintr-un ritual. Desface 
cataramele de la ghiozdan şi îl deschide cu aceleaşi gesturi 
ceremonioase. Scoate o cutie neagră, din carton cerat. O pune 
pe masă şi rămâne o secundă cu privirea la ea, ca în faţa unui 
cadou, când vrei să amâni plăcerea de a descoperi ce este 
înăuntru. 

Noaptea nu a trecut degeaba. Timpul a cedat docil 
necesităţilor sale. Un alt om inutil a cedat nevoii sale şi i-a dat 
ceea ce îi trebuia. Muzica este acum liberă şi în capul său răsună 
marşul triumfal al victoriei. 

Deschide cutia şi îşi vâră cu atenţie mâinile înăuntru. Lumina 
veiozei de masă cade pe faţa lui Allen Yoshida în timp ce omul o 
scoate cu atenţie din cutia de carton. Câteva picături de sânge 
se scurg şi se adaugă la alte picături de pe fundul cutiei. Rânjetul 
bărbatului se lărgeşte. De data asta a fost foarte atent. A folosit 
ca suport pentru trofeul său capul unui manechin din plastic 
uşor, de tipul celor folosite de frizeri pentru a aranja perucile. 

Priveşte cu atenţie masca funebră şi zâmbetul său dobândeşte 
o nouă rațiune de a exista. Se gândeşte că nu s-a schimbat 
nimic. Suportul unui stupid manechin uman şi plasticul inert al 
unei alte marionete. 

Işi trece cu delicateţe mâinile peste epiderma întinsă, mângâie 
părul căruia moartea i-a luat strălucirea, se asigură că pielea e în 
condiţii bune. Nici o tăietură, nici o zgârietură. Cercul ochilor este 
nevătămat. Buzele, cel mai dificil punct, sunt pline şi cărnoase. 
Doar câteva pete de sânge umbresc frumuseţea acelui chip. 

Bine lucrat. Se relaxează o secundă, rezemându-se de 
spătarul scaunului şi îşi încrucişează mâinile la ceafă. Işi 
arcuieşte spatele pentru a-şi întinde muşchii gâtului. 

Bărbatul este obosit. Noaptea a fost prolifică, dar extrem de 


137 


obositoare. 

Tensiunea coboară încet, încet şi ajunge să-şi ceară preţul. 

__ Bărbatul cască, dar nu este încă momentul să se odihnească. 
Inainte, trebuie să-şi termine munca. Se ridică şi se duce să 
deschidă un dulap. la o cutie de Kleenex şi un flacon cu un lichid 
dezinfectant şi se întoarce la masă. Incepe să curețe cu grijă 
masca de petele de sânge. 

Acum muzica din capul său are sunetul calm al unor refrene 
new age, unduie în contrapunctul delicat al corurilor suave. Se 
aude un instrument muzical popular, poate un nai, care îi 
mângâie mintea cu aceeaşi mişcare delicată cu care el mângâie 
ceea ce fusese chipul unui om. 

Acum a terminat. Pe masă, lângă mască, s-au strâns câteva 
şerveţele cu pete trandafirii. Bărbatul îşi admiră cu ochii 
întredeschişi capodopera. 

De când a intrat nu a făcut practic nici un zgomot, dar vocea 
se aude la fel de neliniştită. 

„Tu eşti, Vibo?” 

Bărbatul înălţă capul şi se uită în direcţia uşii care se află chiar 
lângă biroul la care este aşezat el. 

— Da, eu sunt, Paso. 

„De ce ai întârziat atâta? M-am simţit singur aici, în întuneric.” 
__ Bărbatul are un gest nervos, care însă nu se simte în vocea sa. 
intoarce faţa către întunericul uşii deschise din stânga sa. 

— Nu am fost să mă distrez, Paso. Ceea ce am făcut am făcut 
pentru tine... 

Se simte un uşor ton de reproş, care provoacă un răspuns 
brusc, docil. i 

„Ştiu, Vibo, ştiu. Imi pare rău! Scuză-mă! Doar că timpul trece 
greu când tu eşti plecat.” 

Bărbatul suspină, cuprins de tandreţe. Mica sa pornire de 
mânie se domoleşte. Este din nou leul care îşi aminteşte jocurile 
infantile ale puilor. Este lupul care îi apără şi îi protejează pe cei 
mai slabi din haită. 

— Acum, totul e în regulă, Paso. Acum o să dorm aici, cu tine. 
Şi, în plus, ţi-am adus un cadou. 

Voce surprinsă. Voce nerăbdătoare. 

„Ce este, Vibo?” 

Pe faţa bărbatului apare din nou zâmbetul. Pune la loc chipul 
în cutie şi închide capacul. Stinge veioza din faţa sa. De data asta 
totul o să fie perfect. Continuând să zâmbească, ia cutia şi se 


138 


duce către uşa dincolo de care se află întunericul şi vocea. 

Aprinde cu cotul lumina de la un întrerupător din stânga. 

— Ceva ce o să-ţi placă, o să vezi... 

Bărbatul intră în cameră. E o încăpere goală, cu pereţii din 
metal zugrăviți în gri, culoarea plumbului. Pe partea dreaptă e 
aşezat un pat din fier foarte auster şi lângă acesta o măsuţă de 
noapte din lemn, la fel de simplă. Pe măsuţă, un abajur şi nimic 
altceva. Cuvertura este întinsă, fără nici o cută. Perna şi ceea ce 
se vede din cearşaf peste cuvertură sunt foarte curate. 

Paralel cu patul, la circa un metru distanţă, se află o raclă de 
sticlă de câţiva metri lungime, aşezată pe două picioare de lemn 
asemănătoare cu cele care susţin masa în cealaltă cameră. 
Partea de jos a raclei e legată prin intermediul unei găuri de o 
ţeavă de cauciuc cu garnitură ermetică terminată într-un mic 
aparat aşezat pe jos, lângă piciorul cel mai apropiat de uşă al 
măsuţei. De la aparat porneşte un cablu electric ce se termină 
într-o priză. 

intins în raclă se află un corp mumificat. Este cadavrul unui 
bărbat înalt de aproximativ un metru şi optzeci, complet gol. 
Membrele uscate sunt mărturie a ceea ce trebuia să fie o 
constituţie foarte asemănătoare cu cea a bărbatului, chiar dacă 
pielea uscată s-a retras, punând în evidenţă coastele, a scos în 
afară articulațiile genunchilor şi ale coatelor, care seamănă acum 
cu articulațiile unor animale. 

Bărbatul se apropie şi pune mâna pe sticlă. Căldura mâinii 
lasă un cerc mic pe geamul curat lună. 

Zâmbetul i s-a lărgit. Ridică uşor cutia şi o ţine suspendată 
deasupra cadavrului, la înălţimea feţei uscate. 

„Hai, Vibo, spune-mi ce e.” 

Bărbatul priveşte corpul cu afecţiune. Străbate cu privirea faţa 
descărnată de unde cineva, cu abilitate chirurgicală, a scos în 
întregime pielea feţei şi a capului. Bărbatul zâmbeşte misterios la 
zâmbetul cadavrului, caută cu privirea ochii lui stinşi, spionează 
cu nelinişte expresia sa nemişcată, ca şi cum ar percepe o 
schimbare în muşchii uscați, de culoarea cerii gri. 

— O să vezi, o să vezi. Vrei să asculţi puţină muzică? 

„Da. Nu. Nu, după aceea, înainte arată-mi ce ai înăuntru. 
Arată-mi ce mi-ai adus.” 

Bărbatul face un pas înapoi, ca şi cum s-ar juca de fapt cu un 
copil care trebuie stăpânit, pentru a-l apăra de propria 
nerăbdare. 


139 


— Nu, momentul este important, Paso. E nevoie de puţină 
muzică. Aşteaptă-mă, mă întorc repede! 

„Nu, Vibo, după aceea, arată-mi acum...” 

— Durează o secundă, aşteaptă! 

Bărbatul pune cutia pe un scaun pliant din lemn, deschisă, 
lângă racla transparentă. 

Dispare pe uşă. Cadavrul rămâne singur, imobil în mica sa 
eternitate, privind fix tavanul. După câteva secunde, din cealaltă 
cameră se aud împrăştiindu-se în aer notele îndurerate din 
Instrumental Solo a lui Jimi Hendrix la Woodstock. Imnul 
american, tradus de chitara distorsionată şi-a pierdut aspectul 
său triumfal. Nu mai este vorba despre eroi şi steagurile lor. Este 
numai regretul celui care a plecat într-un război stupid şi plânsul 
celui care, din cauza aceluiaşi stupid război, nu l-a mai văzut 
întorcându-se. 

Lumina din cealaltă cameră se stinge şi bărbatul apare din 
nou în cadrul întunecat al uşii. 

— ţi place asta, Paso? 

„Sigur, ştii că mi-a plăcut întotdeauna. Dar acum, hai, arată-mi 
ce mi-ai adus...” 

Bărbatul se apropie de cutia aşezată pe scaun. Zâmbetul nu i- 
a dispărut de pe faţă nici măcar o clipă. Ridică uşor capacul cu 
un gest solemn şi îl lasă jos, lângă scaun. la cutia şi o pune pe 
raclă, în dreptul pieptului corpului întins înăuntru. 

— O să vezi, o să-ţi placă. Sunt sigur că o să-ţi vină foarte 
bine. 

Scoate din cutie, cu gesturi delicate, chipul lui Allen Yoshida 
întins pe manechin ca o mască de plastic. Părul se mişcă de 
parcă e încă viu, ca şi cum ar fi mângâiat de o adiere de vânt 
care acolo, sub pământ, nu are cum să ajungă niciodată. 

— Uite, Paso. Priveşte! 

„Oh, Vibo, e într-adevăr foarte frumos! E pentru mine?” 

— Sigur că e pentru tine. O să ţi-o pun imediat. 

Bărbatul, care are masca în mâna stângă, întinde mâna 
dreaptă şi apasă un buton din partea de sus a raclei. Se aude 
fluieratul uşor al aerului care umple coşciugul transparent. Acum 
bărbatul poate să ridice capacul, care se deschide rotindu-se pe 
balamalele din partea dreaptă a raclei. 

Ţinând masca bine cu ambele mâini, o pune cu atenţie pe faţa 
cadavrului, mişcând-o cu grijă pentru a potrivi găurile ochilor cu 
ochii sticloşi ai mortului, nasul peste nas, gura peste gură. Bagă 


140 


cu o precauţie infinită o mână sub ceafa cadavrului, pentru a o 
ridica şi a aşeza masca şi în partea posterioară, netezind 
marginile, ca să nu facă deloc cute. 

Vocea este nerăbdătoare şi neîncrezătoare în acelaşi timp. 

„Cum îmi stă, Vibo? Imi arăţi?” 

Bărbatul se îndepărtează un pas şi priveşte cu incertitudine 
rezultatul muncii sale. 

— Aşteaptă. Aşteaptă o secundă. Lipseşte ceva... 

Bărbatul se apropie de măsuţa de noapte, deschide sertarul şi 
scoate un pieptăn şi o oglindă de toaletă. Revine la căpătâiul 
mortului cu neliniştea unui pictor care se întoarce la un tablou 
neterminat, căruia îi lipseşte doar o ultimă şi definitivă trasă de 
culoare pentru a fi o capodoperă. 

Trece pieptenul prin părul măştii, care este acum opac, fără 
luciu, ca şi cum ar vrea să-i dea ceva din viaţa pe care nu o mai 
are. Bărbatul este tată şi mamă, în acest moment. Este 
devotamentul absolut, fără timp şi limite. In gesturile sale se 
citesc o tandreţe şi o afecţiune infinite, ca şi cum ar avea 
înlăuntrul său viaţă şi căldură suficiente pentru amândoi, ca şi 
cum sângele din venele sale şi aerul plămânilor săi ar fi în mod 
egal împărţite între el şi corpul întins fără memorie în racla de 
sticlă. 

Ridică oglinda în faţa chipului mort cu o expresie triumfătoare. 

— Gata! 

O clipă de tăcere, de uimire. Sunetele dezlânate ale chitarei lui 
Jimi Hendrix umplu de răsunet câmpul de bătălie străbătut de 
trompete cântând onorul. Rănile din toate războaiele şi căutarea 
sensului în toţi acei morţi pentru nişte valori fără valoare. 

O lacrimă de emoție cade de pe chipul bărbatului pe chipul 
cadavrului acoperit de mască. Pare o lacrimă de bucurie a 
mortului. 

„Vibo, acum sunt şi eu frumos! Am o faţă ca toţi ceilalţi.” 

— Da, Paso, eşti într-adevăr foarte frumos, mai frumos decât 
toţi ceilalţi. 

„Nu ştiu cum să îţi mulţumesc, Vibo! Nu ştiu ce m-aş fi făcut 
fără tine. Mai întâi...” 

In voce se simte emoția. Recunoştinţă şi regret. Sunt aceeaşi 
afecţiune şi acelaşi devotament întipărit în ochii bărbatului. 

„Mai întâi m-ai eliberat de răul meu şi acum mi-ai făcut 
cadou... mi-ai făcut cadou asta, un chip nou, un chip atât de 
frumos! Cum o să pot vreodată să te răsplătesc?” 


141 


— Nu trebuie nici măcar s-o spui, înţelegi? Nu trebuie s-o spui 
niciodată. Eu am făcut-o pentru tine, pentru noi, pentru că toţi 
ceilalţi au datorii şi trebuie să ne dea înapoi tot ce ne-au furat. O 
să fac tot posibilul pentru a compensa ceea ce ţi-au făcut, ţi-o 
promit... 

Parcă pentru a sublinia ameninţarea pe care o conţinea 
promisiunea aceea, muzica devine brusc energia electrizantă a 
lui Purple Haze, mâna lui Hendrix care chinuie corzile de metal în 
cursa lor zgomotoasă către libertate şi anarhie. 

Bărbatul închide capacul, care se aşază fără zgomot. Se 
apropie de compresorul care e pus jos şi apasă butonul. Cu un 
bâzâit, maşina se pune în mişcare şi începe să scoată aerul din 
interiorul coşciugului. Datorită acestei operaţii, masca aderă şi 
mai bine la faţa mortului, provocând o uşoară cută într-o parte, 
care dă cadavrului expresia unui zâmbet satisfăcut. 

Bărbatul se îndreaptă către pat, în timp ce îşi dă jos tricoul 
negru cu care e îmbrăcat. Il aruncă pe taburetul de lângă 
structura de fier din cealaltă parte a patului. Continuă să se 
dezbrace până rămâne gol. Corpul său atletic este acum în 
aşternut, pune capul pe pernă şi rămâne întins pe spate cu 
privirea fixă în tavan, în aceeaşi poziţie a corpului întins în 
coşciugul său lucitor. 

Lumina se stinge. Din cealaltă cameră rămâne doar lumina 
slabă a ledurilor roşii şi verzi ale aparaturii electronice, pierdute 
ca ochii de pisică într-un cimitir. 

Muzica s-a oprit. 

In liniştea de mormânt, bărbatul viu cade într-un somn fără 
vise, ca acela al morţilor. 


22 


Frank şi Hulot ajunseră în piaţa centrală din Eze Village, 
trecând pe lângă buticul Fragonard. Frank îşi aminti cu o 
strângere de inimă că Harriet cumpărase o mulţime de esențe de 
parfum în ultima lor călătorie în Europa. Revedea corpul ei 
mlădios şi plin sub țesătura plăcută a rochiei uşoare de vară, în 
timp ce întindea încheietura mâinii ca să încerce apa de colonie 
pe piele. O revedea frecându-şi pielea cu mâna şi aşteptând ca 
lichidul să se evapore, înainte să miroasă aproape surprinsă 


142 


aroma combinată a pielii cu parfumul. 

Işi dăduse cu unul dintre parfumurile cumpărate de-acolo în 
ziua în care... 

— Eşti aici sau trebuie să vin să te iau de pe unde eşti? 

Vocea lui Nicolas alungă într-o clipă imaginile pe care Frank le 
urmărea cu ochii minţii. Işi dădu seama că pierduse complet 
contactul cu realitatea. 

— Nu, sunt aici. Sunt puţin obosit, dar sunt aici. 

De fapt, cel mai obosit era Nicolas. Avea ochii încercănaţi şi 
roşii asemenea cuiva care petrecuse o noapte albă şi are urgent 
nevoie de o baie fierbinte şi de un pat curat, în ordinea asta. 
Frank urcase la apartamentul din Parc Saint-Roman şi dormise 
câteva ore la prânz, dar el rămăsese în birou pentru a se ocupa 
de toate treburile birocratice pe care le implică o anchetă de 
poliţie. Când îl dusese pe Hulot la inspectorat, Frank se gândise 
că, în ziua în care poliţiştii nu o să mai fie obligaţi să piardă 
jumătate din timpul lor ca să scrie sute de hârţoage, o să salveze 
în acelaşi timp şi pădurile din Amazonia şi persoanele cumsecade 
care sunt mereu în pericol. 

Acum erau pe dramul către casa unde locuiau Nicolas şi soţia 
lui, Celine. Luară curba la stânga, în sus pe strada care ducea în 
localitate şi lăsară în spate parcarea, restaurantele şi magazinele 
cu suvenire. Imediat sub lăcaşul bisericesc care domina Eze se 
afla casa lui Nicolas Hulot, o vilă cu tencuiala de culoare deschisă 
şi acoperişul într-o nuanţă închisă. Era construită pe marginea 
văii. Frank se întrebase de mai multe ori ce soluţie găsise 
arhitectul care o proiectase pentru a o ţine acolo, împiedicând-o 
să urmeze forţa de gravitație, să se desprindă şi să se 
rostogolească în hău. 

Parcară Peugeot-ul în locul special rezervat, iar Frank îl urmă 
pe Nicolas în casă. Frank se opri pe hol, uitându-se în jurul său, în 
timp ce Nicolas închidea uşa în spatele lor. 

— Celine, am ajuns! 

Capul brunet al doamnei Hulot se ivi în uşa de la bucătărie, în 
capătul holului. 

— Bună, iubitule! Bună, Frank, văd că eşti acelaşi bărbat 
frumos pe care mi-l aminteam. Ce mai faci? 

— Rău. Unicul lucra care mă poate pune pe picioare este 
mâncarea ta. Dacă mă iau după miros, cred că am şanse 
maxime de vindecare. 

Faţa bronzată a doamnei Hulot se lumină într-un zâmbet. leşi 


143 


din bucătărie ştergându-şi mâinile cu o cârpă. 

— E aproape gata. Nic, oferă-i ceva de băut lui Frank cât mai 
aşteptaţi. Sunt puţin în întârziere. Din păcate, azi am pierdut o 
grămadă de timp ca să fac ordine în camera lui Stephane. l-am 
spus de mii de ori să încerce să fie mai ordonat, dar nu poate şi 
gata. Când pleacă de-acasă, găsesc un adevărat dezastru în 
camera lui. 

Femeia se întoarse în bucătărie cu o fluturare a fustei. Frank şi 
Nicolas se priviră. Prin ochii comisarului trecu umbra unei dureri 
care nu avea să treacă niciodată. 

Stephane, fiul de douăzeci de ani al lui Nicolas şi al lui Celine, 
murise într-un accident de maşină în urmă cu câţiva ani, după ce 
stătuse mult timp în comă. Din momentul acela, mintea lui 
Celine refuzase să accepte moartea fiului. Era aceeaşi femeie 
blândă, inteligentă şi plină de viaţă, nu-şi pierduse nimic din 
personalitatea vivace. Dar se comporta ca şi cum Stephane ar fi 
fost în fiecare zi prin casă, ca şi cum fotografia şi numele lui nu 
ar fi fost puse pe o piatră dintr-un cimitir. Fuseseră la mai mulţi 
medici, care, după câteva şedinţe, dădeau din umeri, sfătuindu-l 
pe Hulot să încurajeze mania aceea inofensivă a soţiei sale, 
considerând-o în definitiv un fel de cale providenţială care o 
salva, evitând totodată alte probleme psihice mai grave. 

Frank cunoştea problema lui Celine Hulot şi se adaptase la 
situaţie de când fusese prima dată în Europa, cu ceva timp în 
urmă. Acelaşi lucru îl făcuse şi Harriet, când fuseseră în vacanţă 
pe Coasta de Azur. 

După moartea lui Harriet, prietenia dintre el şi Nicolas se 
întărise. Fiecare cunoştea suferinţa celuilalt şi numai în virtutea 
acestei legături Frank acceptase invitaţia sa de a se întoarce în 
Principatul Monaco. 

Hulot îşi dădu jos geaca şi o agăţă într-un cuier Thonet din fag 
curbat la aburi, pe peretele din stânga. Toată locuinţa era 
mobilată în stil retro, rezultatul unor căutări îndelungate, mobila 
reconstituind într-un mod plăcut epoca în care casa fusese 
construită. 

II conduse pe Frank în salonul casei, care se deschidea cu 
două uşi glisante către o terasă mare, de unde se vedea toată 
coasta. 

Afară, masa pentru cină era aranjată cu grijă, în mijloc având 
un vas cu un buchet de flori galbene şi violete, pe o faţă de masă 
imaculată. În jur plutea un aer familiar, de lucruri simple, dar 


144 


alese cu grijă, cu dragoste pentru viaţa liniştită, fără exagerări. 
Asta era legătura indisolubilă dintre Nicolas şi soţia lui, durerea 
pentru ceea ce nu mai era, regretul pentru tot ceea ce ar fi putut 
să fie şi nu fusese. 

Frank o simţea. Era o stare pe care o cunoştea perfect, 
senzaţia de a fi pierdut ceva pe care viaţa îl duce inevitabil cu 
sine când te atinge cu aspra mână a durerii. Totuşi, în mod 
straniu, în loc să se sperie, Frank găsea aici puţină linişte, în ochii 
vii ai lui Celine Hulot, care reuşise să supravieţuiască după 
moartea fiului, refugiindu-se în portul liniştit al nebuniei sale 
nevinovate. 

Frank o invidia şi era sigur că şi soţul ei nutrea acelaşi 
sentiment. Pentru ea zilele nu erau nişte numere pe care o mână 
le ştergea în fiecare zi dintr-o listă, pentru ea timpul nu era 
aşteptarea interminabilă a cuiva care nu avea să vină niciodată. 
Celine avea zâmbetul fericit al unei femei care stă într-o casă 
goală ştiind că persoanele pe care le iubeşte trebuie să se 
întoarcă în câteva ore. 

— Ce vrei să bei, Frank? întrebă Hulot. 

— Mirosul din aer îmi şopteşte ceva în franceză. Ce zici de un 
aperitiv francez? Mie mi-ar prinde bine un Pastis. 

— S-a făcut. 

Nicolas se îndreptă către un bar mobil să ia sticla şi nişte 
pahare. Frank ieşi pe terasă, aruncând o privire la panoramă. Din 
locul acela se vedea o mare parte din țărm: golfurile, estuarele şi 
promontoriile care se terminau în mare ca nişte degete întinse, 
indicând orizontul. Roşul acelui apus era pentru toţi promisiunea 
unei alte zile senine care lor le era negată. 

Poate că istoria hotărâse acest lucru definitiv. Lui Frank îi veni 
în minte titlul unui album al lui Neil Young, „Rust Never Sleeps”. 

Rugina nu doarme niciodată. 

In faţa ochilor săi se desfăşurau toate culorile paradisului. Apa 
albastră, munţii verzi cufundaţi în mare, aurul roşu al cerului în 
acel apus atât de melancolic care îţi frângea inima. 

Dar cei care călcau ţărâna erau ei, oamenii acestui pământ, 
identici cu oamenii din alte o sută de locuri, războindu-se pentru 
orice şi fiind de acord asupra unui singur lucru: încercarea 
disperată de a distruge totul. 

„Noi suntem rugina care nu doarme niciodată.” 

II auzi pe Nicolas care se apropia de el. Veni lângă el, cu două 
pahare în mână, pline cu un lichid opac şi lăptos. Gheaţa se lovi 


145 


de sticlă zdrăngănind, în timp ce îi întindea aperitivul. 

— Ţine, ia o gură, două şi simte-te francez, apoi fii din nou 
american, pentru că aşa am nevoie de tine acum. 

Frank duse paharul la buze, simțind gustul şi mirosul înţepător 
în gură şi în nări. Sorbiră cu calm, în tăcere, unul lângă altul, 
singuri şi tăcuţi în faţa a ceva ce părea că nu are sfârşit. Trecuse 
o zi de când găsiseră cadavrul lui Yoshida şi nu se întâmplase 
nimic. O zi pierdută inutil în căutarea unui indiciu, a unei urme. O 
activitate frenetică asemenea unei fugi care îţi taie răsuflarea pe 
o stradă care se pierde în linia orizontului. Pauză. lată ceea ce îşi 
doreau. Doar un scurt moment de pauză. Şi totuşi, chiar şi acum, 
în momentul în care erau doar ei doi şi nimeni altcineva, simțeau 
o prezenţă pe care nu ştiau cum s-o exorcizeze. 

— Ce facem, Frank? 

Americanul câştigă timp, sorbind o altă gură. 

— Nu ştiu, Nicolas. Chiar nu ştiu. Nu avem nimic palpabil. Veşti 
de la Lyon? 

— Au făcut analiza primei înregistrări, dar practic au obţinut 
aceleaşi rezultate pe care le-a avut Clavert, la Nisa. Aşa că nu îmi 
fac prea multe iluzii în ceea ce-o priveşte pe-a doua. Cluny, 
psihologul, a zis că mâine termină raportul. Am trimis şi o copie 
după caseta video pe care am găsit-o în maşină, ca să vedem 
dacă măsurătorile ne pot da vreo indicație, dar, dacă este cum ai 
zis tu, nu o să aflăm nimic... 

— Noutăţi de la Froben? 

— Nici una. In casa lui Yoshida nu au găsit nimic. Toate 
amprentele din camera în care a fost ucis sunt ale lui. Urmele de 
picior au aceeaşi măsură cu cele găsite pe iahtul lui Jochen 
Welder, aşa că nu ştim decât că asasinul poartă numărul 43. 
Firele de păr de pe fotoliu sunt ale mortului, sângele este O Rh 
negativ, grupa lui. 

— In maşină au găsit ceva? 

— Şi acolo, aceeaşi situaţie. Peste tot amprentele lui Yoshida, 
pe volan câteva amprente care nu-i aparţin şi pe care le 
comparăm cu cele ale gărzilor de corp care conduceau maşina 
din când în când. Am cerut o analiză grafologică a scrisului de pe 
scaun, dar nu ştiu dacă ai observat că era foarte asemănător cu 
primul. Identic, aş putea spune. 

— Da. 

— Singurul lucru pe care îl avem este speranţa că o să-l mai 
sune pe Jean-Loup Verdier şi că o să facă în sfârşit o greşeală, iar 


146 


noi o să-l prindem. 

— Crezi că este cazul să îi asigurăm băiatului protecţie? 

— Ca să evităm orice fel de problemă, am făcut-o deja. Mi-a 
dat telefon şi mi-a spus că locuinţa lui e înconjurată tot timpul de 
ziarişti. L-am rugat să nu discute cu ei şi am profitat de ocazie ca 
să pun o maşină cu doi poliţişti să o supravegheze. Oficial, ca să-l 
ducă la radio şi să-l aducă acasă, apărându-l astfel de ghearele 
presei. In realitate, mă simt mai sigur aşa, chiar dacă am 
preferat să nu îi spun nimic ca să nu îl sperii. In rest, nu putem 
decât să supraveghem în continuare radioul, aşa cum facem şi în 
momentul de faţă. 

— Bine. Despre victime? 

— Anchetăm împreună cu poliţia germană şi cu toţi colegii tăi 
de la FBI. Facem investigaţii despre viaţa lor, dar pentru moment 
nu au descoperit nimic. Trei persoane cunoscute, doi americani 
şi un european, persoane cu viaţă publică, dar care nu au nici un 
punct în comun în afară de cele pe care le ştim deja. Nu le 
apropie nimic, în afară de faptul că au fost ucise într-un mod 
barbar de acelaşi asasin. 

Frank termină de băut şi puse paharul pe balustrada din fier a 
terasei. Părea frământat de ceva. 

— Ce e, Frank? 

— Nicolas, nu ţi s-a întâmplat să ai ceva în minte şi să nu ştii 
ce? Ca atunci când vrei să îţi aminteşti, ce ştiu eu, numele unui 
actor pe care îl cunoşti foarte bine, dar care în acel moment, 
oricâte eforturi ai face, nu îţi vine pe buze? 

— Cum să nu, mi s-a întâmplat de foarte multe ori şi înainte. 
lar la vârsta mea e la ordinea zilei. 

— E ceva ce am văzut sau am auzit, Nicolas. Ceva ce artrebui 
să îmi amintesc, dar care nu îmi vine în minte. Şi asta mă 
înnebuneşte, pentru că simt că este un detaliu important... 

— Sper să îţi vină în minte cât mai repede posibil, orice ar fi. 

Frank întoarse spatele la panorama aceea splendidă, ca şi 
cum nu se putea concentra. Se rezemă cu spatele de balustradă 
încrucişând braţele la piept. Pe faţa sa se citea toată oboseala 
unei nopţi albe şi febra energiei nervoase care îl ţinea încă în 
picioare. 

— la să ne gândim puţin, Nicolas. Avem un asasin căruia îi 
place muzica. Un expert care, înainte de fiecare crimă, dă telefon 
unui DJ care face o emisiune de succes la Radio Monte Carlo 
pentru a-i comunica intenţiile sale. Ne dă un indiciu muzical pe 


147 


care nu-l înţelege nimeni şi imediat după asta ucide două 
persoane, un bărbat şi o femeie. Noi îi găsim într-o stare 
groaznică, iar asasinul totodată pare că vrea să ne sfideze şi ne 
ia în bătaie de joc. Ca semnătură la crime, scrie cu sânge 
cuvintele „Eu ucid...”. Nu lasă nici un fel de urmă. Este un bărbat 
rece, inteligent, pregătit şi nemilos. Cluny vorbeşte despre o 
inteligenţă superioară mediei. Eu mă hazardez să spun cu mult 
superioară mediei. E atât de sigur de sine, încât la al doilea 
telefon ne furnizează un alt indiciu, legat tot de muzică, pe care 
noi nu reuşim să îl descifrăm. Şi ucide din nou. Cu mai multă 
cruzime decât prima dată, într-un context care pare a fi un act 
de justiţie şi totodată o farsă făcută nouă. Caseta audio din 
maşină, caseta video cu crima filmată, plecăciunea, aceleaşi 
cuvinte ca data trecută. Nici unul dintre cadavre nu prezintă 
semne de violenţă sexuală, deci nu este necrofil. Insă la toate 
cele trei victime le jupoaie pielea capului. De ce? De ce 
tratamentul ăsta? 

— Nu ştiu, Frank. Sper ca în raportul lui Cluny să fie vreo 
explicaţie în sensul ăsta. Eu mi-am tot bătut capul, dar nu am 
reuşit să formulez nici o ipoteză plauzibilă. 

— Asta e ceea ce trebuie noi să aflăm, cu orice preţ, Nicolas. 
Dacă reuşim să aflăm motivul pentru care o face, sunt aproape 
sigur că în acel moment aflăm cine este şi unde îl găsim! 

Vocea lui Celine intră peste discuţia aceea plină de umbre, 
mai întunecată decât noaptea care între timp coborâse peste ei. 

— Gata, ajunge cu munca! 

Femeia aşeză în mijlocul mesei un platou plin cu mâncare 
aburindă. 

— Uitaţi-vă aici, buillabaisse! Un singur fel de mâncare, dar în 
cantităţi industriale. Frank, dacă nu mănânci cel puţin două 
porţii, o s-o iau ca pe o jignire personală. Nicolas, poţi să te ocupi 
de vin, te rog? y 

Frank îşi dădu seama că îi este foame. In faţa supei de peşte a 
doamnei Hulot, sandvişurile pe care le mâncaseră la birou erau o 
amintire îndepărtată. Se aşeză la masă şi îşi aranjă şervetul pe 
genunchi. 

— Se spune că mâncarea este adevărata cultură a popoarelor. 
Dacă e aşa, aş putea să zic că bui/labaisse a ta declamă poezii 
nemuritoare. 

Celine râse, luminând cu strălucirea stinsului ei chipul frumos 
şi închis la culoare tipic femeilor mediteraneene. Ridurile subţiri 


148 


din jurul ochilor săi, în loc să îi diminueze, îi sporeau farmecul. 

— Eşti un şmecher linguşitor de nelecuit, Frank Ottobre! Dar e 
plăcut să auzi asemenea vorbe. 

Hulot îl privi pe Frank pe deasupra florilor colorate din mijlocul 
mesei. Ştia ce era în sufletul lui şi, cu toate astea, din afecţiune 
faţă de Celine şi faţă de el, reuşea să fie binevoitor şi amabil într- 
un mod natural, aşa cum puţine persoane reuşeau să fie. Nu ştia 
ce căuta sau ce voia Frank, dar îi dorea să îşi găsească puţină 
linişte. 

— Eşti un băiat de aur, Frank, zise Celine ridicând paharul ca 
să închine în cinstea lui. lar soţia ta este o femeie norocoasă. Îmi 
pare rău că nu a venit cu tine de data asta. Daro să ne vedem 
data viitoare. O s-o duc prin magazine ca să-ţi facă o gaură în 
buget. 

Frank nici nu clipi, păstrându-şi zâmbetul neschimbat pe buze. 
Doar o umbră trecătoare îi traversă privirea, topindu-se repede 
în căldura acelei mese. Ridică paharul şi răspunse la toastul lui 
Celine. 

— Sigur. Ştiu că nu vorbeşti serios. Eşti soţie de poliţist şi sigur 
ştii că după a treia pereche de pantofi pe care o cumperi există 
posibilitatea de a fi acuzat de premeditare. 

Celine râse din nou şi subiectul fu închis. Una câte una, se 
aprinseră toate luminile de pe coastă, marcând în noapte graniţa 
dintre pământ şi mare. Erau acolo, delectându-se cu o mâncare 
delicioasă şi cu un vin bun, pe o terasă suspendată în întuneric, 
unde o lumină ambrată marca graniţa dintre ei şi întuneric. 

Erau doi bărbaţi, două santinele aflate în garda unei lumi în 
război, unde oamenii se omorau între ei sau mureau, care pentru 
o oră se lăsau conduşi de o femeie spre o lume bună în care 
nimeni nu murea niciodată. 


23 


Frank se opri în piaţa centrală Eze, lângă firma luminoasă care 
promitea sosirea în orice moment a unui taxi. În spaţiul rezervat 
maşinilor publice nu se vedea nici un automobil. Se uită în jurul 
său. Cu toate că se apropia de miezul nopţii, era multă agitaţie. 
Vara bătea la porţi şi coasta începea să se umple cu turişti, în 
căutarea unor locuri speciale de pus pe film şi de luat acasă. 


149 


O berlină mare, de culoare închisă, traversa încet piaţa 
îndreptându-se către el. Maşina se opri în dreptul său. Uşa de pe 
partea şoferului se deschise şi din maşină cobori un bărbat. Era 
mai înalt cu cel puţin o palmă decât Frank, cu o constituţie 
robustă, dar agil în mişcări. Avea faţa îngrijită şi părul şaten, 
deschis la culoare, tuns periuţă, milităreşte. Bărbatul ocoli 
maşina prin faţă şi veni la el. Fără nici un motiv aparent, Frank se 
gândi că sub haina aceea bine croită se ascundea un pistol. Nu 
ştia cine e, dar îi lăsa impresia că era un tip periculos. 

Bărbatul îl privi cu nişte ochi căprui fără nici o expresie. Lui 
Frank i se păru că era cam de vârsta lui, cu vreun an în plus, 
poate. 

— Bună seara, Mister Ottobre, i se adresă în engleză. 

Frank nu se arătă în nici un fel surprins. În ochii bărbatului 
apăru o scânteie de consideraţie, care se stinse însă imediat, 
lăsându-i în privire aceeaşi expresie neutră. 

— Bună seara! Văd că ştiţi deja numele meu. 

— Mă numesc Ryan Mosse şi sunt american, la fel ca 
dumneavoastră. 

Lui Frank i se păru că recunoaşte un accent de Texas. 

— Imi pare bine! 

Afirmația conţinea o întrebare implicită. Mosse arătă cu mâna 
către maşină. 

— Dacă sunteţi atât de amabil să acceptaţi o plimbare cu 
maşina până la Monte Carlo, înăuntru o să găsiţi o persoană care 
doreşte să vă vorbească. 

Fără să aştepte răspunsul, se duse şi deschise portiera din 
spate, de pe partea sa. In maşină, pe scaunul de pe partea 
opusă, se afla cineva. Frank vedea picioarele bărbatului care 
purta o pereche de pantaloni închişi la culoare, dar nu reuşea să- 
i distingă faţa. 

Frank îl privi pe Mosse drept în ochi. Şi el putea să fie un tip 
periculos şi era bine ca individul să înţeleagă lucrul ăsta. 

— Există vreun motiv particular pentru care eu ar trebui să 
accept invitaţia dumneavoastră? 

— Primul motiv este că puteţi evita o plimbare pe jos de mai 
mulţi kilometri până acasă, pentru că este destul de greu de 
găsit un taxi la ora asta. Al doilea este că persoana care ar dori 
să stea de vorbă cu dumneavoastră este un general din armata 
Statelor Unite. Al treilea e că aţi putea să găsiţi un ajutor pentru 
rezolvarea unei probleme care cred că vă macină în acest 


150 


moment... 

Fără să trădeze nici cea mai mică emoție, Frank făcu un pas 
către portiera deschisă şi intră în maşină. Bărbatul care se afla 
înăuntru era mai bătrân, dar părea făcut din acelaşi aluat. Corpul 
era ceva mai greoi, din cauza vârstei, dar transmitea aceeaşi 
senzaţie de forţă ca şi celălalt. Părul complet alb, dar încă des, 
era tuns la fel, milităreşte. In lumina incertă din maşină, Frank 
era studiat de o pereche de ochi albaştri care ieşeau în evidenţă 
pe faţa bronzată şi plină de riduri prin faptul că erau neobişnuit 
de tineri. li aminteau de ochii lui Homer Woods, şeful lui. Se 
gândi că, dacă bărbatul acela i-ar fi spus că este fratele său, nu 
s-ar fi mirat deloc. Purta o cămaşă de culoare deschisă, 
descheiată la gât, cu mânecile trase. Pe scaunul din faţă, Frank 
observă o haină de aceeaşi culoare ca pantalonii. 

De-afară, Mosse închise portiera. 

— Bună seara, Mister Ottobre. Pot să vă spun Frank? 

— Pentru moment, cred că Mister Ottobre e foarte bine, 
Monsieur...? 

Frank pronunţă intenţionat cuvântul în franceză. 

Faţa bărbatului se lumină cu un zâmbet. 

— Văd că informaţiile pe care le-am aflat despre 
dumneavoastră corespund adevărului. Poţi să-i dai drumul, Ryan. 

Mosse se întorsese între timp la volanul maşinii. Automobilul 
se puse încet în mişcare, iar bătrânul reluă discuţia cu Frank. 

— Vă rog să scuzaţi modul necivilizat în care v-am oprit. Mă 
numesc Nathan Parker şi sunt general în armata Statelor Unite. 

Frank strânse mâna care îi fusese întinsă. Strânsoarea 
bărbatului era hotărâtă, în ciuda vârstei. Frank îşi imagină că se 
antrena zilnic pentru a-şi menţine fizicul şi forţa aceea. Tăcu, 
aşteptând. 

— Şi tatăl lui Arijane Parker. 

Ochii generalului căutară în privirea lui Frank o licărire de 
surpriză, dar nu o găsiră. Păru mulţumit de asta. Se rezemă de 
banchetă şi puse un picior peste celălalt. 

— Cu siguranţă puteţi să ghiciţi ce fac eu aici. 

Intoarse capul către fereastră. Se pare că privea cu mare 
atenţie un lucru pe care numai el îl vedea. 

— Am venit să închid corpul fiicei mele într-un coşciug şi să-l 
duc în America. Corpul unei femei pe care cineva a măcelărit-o 
ca pe un animal. ) 

Nathan Parker întoarse capul către el. In lumina farurilor 


151 


maşinilor cu care se încrucişau, Frank văzu licărirea din ochii săi. 
Se întrebă dacă în ei era mai multă furie sau mai multă durere. 

— Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi pierdut vreodată pe cineva 
drag, Mister Ottobre... 

Brusc, Frank îl ura pe omul acela. Cu siguranţă în informaţiile 
pe care le aflase despre el fusese trecut şi ceva despre moartea 
soţiei lui. Nu, nu i-o împărtăşea ca pe un moment de durere 
comună, ci pur şi simplu ca pe o marfă de schimb. Parker 
continuă ca şi cum nici nu ar fi pronunţat fraza de dinainte. 

— Nu am venit aici s-o plâng pe fiica mea. Eu sunt soldat, 
Mister Ottobre. Un soldat nu plânge. Un soldat se răzbună. Vocea 
generalului era calmă, dar exprima o furie letală. Nici un ticălos 
nu poate să facă tot ce a făcut şi să spere că o să scape. 

— Avem oameni care muncesc şi fac investigaţii din aceleaşi 
motive, îi replică Frank liniştit. 

Nathan Parker întoarse brusc capul către el. 

— Frank, în afară de dumneata, oamenii ăştia nu ştiu nici 
măcar să bage un supozitor, chiar dacă le faci un desen. In plus, 
ştii şi dumneata foarte bine cum merg lucrurile în Europa. Eu nu 
vreau ca asasinul ăsta să fie prins şi închis într-un institut cu 
diagnosticul de debil mintal şi apoi repus în libertate după câţiva 
ani, eventual şi cu o grămadă scuze. 

Se opri un moment şi îşi întoarse faţa către fereastră. Maşina 
ajunsese la capătul străzii care cobora din Eze Village şi tocmai 
vira la stânga pe basse corniche în direcţia oraşului Monte Carlo. 

— lată ce vă propun. O să organizăm o echipă de oameni 
capabili şi o să continuăm ancheta pe cont propriu. Pot să dispun 
de colaborarea oricui vreau eu. FBI, Interpol, chiar şi CIA, dacă e 
nevoie. Pot să fac rost de un grup de bărbaţi pregătiţi şi antrenați 
mai bine decât orice poliţist. Băieți isteţi care nu pun întrebări, se 
supun şi gata. lar dumneavoastră puteţi să conduceţi grupul 
ăsta... Făcu un semn către bărbatul de la volan. Căpitanul Mosse 
o să colaboreze cu dumneavoastră. Continuaţi căutările până 
când îl prindeţi. lar când îl prindeţi, mi-l daţi mie. 

Între timp, maşina intrase în oraş. Ajunseră pe Boulevard 
Charles Ill, apoi lăsară în urmă Jardin Exotique. Traversară Rue 
Princesse Caroline şi ajunseră în faţa portului. 

Bătrânul ofiţer privi pe geam locul unde fusese găsit corpul 
mutilat al fiicei sale. Făcu ochii mici, ca şi cum nu vedea bine 
până acolo. Frank se gândi că vederea nu avea nici o legătură cu 
gestul acela instinctiv cauzat de furia violentă care îl frământa pe 


152 


bărbatul din faţa lui. Parker continuă discuţia fără să întoarcă 
privirea. Poate că nu reuşea să-şi desprindă ochii de la port, unde 
iahturile luminate stăteau liniştite, ancorate în aşteptarea unei 
noi zile pe mare. 

— Acolo au găsit-o pe Arijane. Era frumoasă ca soarele şi avea 
o minte strălucită. Era o fată puternică. O rebelă, diferită de sora 
ei, dar o fată de admirat. Nu ne înţelegeam prea bine, dar ne 
respectam, pentru că eram la fel. Şi mi-au omorât-o ca pe un 
animal. 

Vocea bătrânului tremură uşor. Frank rămase tăcut, lăsându-l 
pe tatăl lui Arijane Parker să-şi urmeze liber şirul gândurilor. 

Maşina mergea pe lângă port, îndreptându-se către gura 
tunelului. Nathan Parker se rezemă de spătar. Luminile galbene 
din galerie le colorau feţele într-un mod nefiresc. 

Când ieşiră din tunel în întunericul nopţii, în zona Larvotto, în 
timp ce maşina intra pe Rue du Portier, bătrânul rupse în sfârşit 
tăcerea. 

— Aşadar, ce ziceţi? Sunt un foarte bun prieten al lui Johnson 
Fitzpatrick, directorul FBI. Şi, dacă e nevoie, pot să ajung şi mai 
sus. Vă garantez că, dacă acceptaţi propunerea mea, nu o să vă 
pară rău. Cariera dumneavoastră ar putea să evolueze într-un 
mod remarcabil. Dacă vă interesează banii, nu e nici o problemă. 
Pot să vă ofer câţi trebuie ca să vă ajungă pentru tot restul vieţii. 
Gândiţi-vă că este vorba şi de justiţie, nu numai de răzbunare. 

Frank tăcea în continuare, aşa cum făcuse tot timpul cât 
vorbise generalul Parker. Aruncă şi el o privire pe fereastră, 
câştigând astfel puţin timp. Maşina tocmai ajunsese pe 
Boulevard des Moulins. De-acolo mai era foarte puţin până la 
urcuşul care ducea la Parc Saint-Roman. Ştiau multe lucruri 
despre el, cu siguranţă ştiau şi unde locuia. 

— Vedeţi, domnule general, nu e întotdeauna aşa de uşor 
precum pare. Dumneavoastră vă comportaţi ca şi cum orice om 
ar avea un preţ. Ca să fiu sincer şi eu gândesc la fel. Orice, 
oricine are un preţ. Pur şi simplu, dumneavoastră nu aţi reuşit să 
înţelegeţi care este preţul meu. 

Mânia rece a generalului scânteia mai tare decât luminile de la 
intrarea în palat. 

— E inutil să faceţi pe eroul nepătat şi neînfricat, Mister 
Ottobre... 

Acel „Mister Ottobre” şuierat cu o voce groasă sună 
ameninţător în spaţiul strâmt din maşină. 


153 


— Eu ştiu foarte bine cine sunteţi. Suntem făcuţi din acelaşi 
aluat, noi doi. 

Maşina se opri abia simţit în faţa intrării cu geamuri din Parc 
Saint-Roman. Frank deschise portiera şi coborî din maşină. 
Rămase în picioare lângă automobil, rezemat de uşă. Aplecă uşor 
capul cât să poată fi văzut de cel din maşină. j 

— Poate, generale Parker. Dar nu în întregime. Intrucât se 
pare că ştiţi totul despre mine, sigur ştiţi şi de moartea soției 
mele. Da, ştiu foarte bine ce înseamnă să pierzi o persoană 
dragă. Ştiu ce înseamnă să trăieşti cu fantasmele. Poate că e 
adevărat că noi doi suntem făcuţi din acelaşi aluat. Există însă o 
singură diferenţă între noi doi. Eu, când mi-am pierdut soţia, am 
plâns. Probabil că nu sunt un soldat. 

Frank închise cu atenţie portiera maşinii şi făcu un pas înainte. 
Bătrânul lăsă capul în jos un moment, căutând un răspuns, dar, 
când îl ridică, Frank Ottobre nu mai era. 


24 


Imediat ce se trezi, fără să se dea nici măcar jos din pat, Frank 
formă, numărul de telefon direct de la biroul lui Cooper, la 
Washington. Cu toate că acolo era târziu, spera să îl mai 
găsească. Cooper răspunse imediat. 

— Cooper Danton. 

— Salut, Cooper, sunt Frank! 

Chiar dacă era surprins de telefonul acela, Cooper nu-şi 
manifestă în nici un fel mirarea. 

— Salut, măi derbedeule, ce mai faci? 

— Sunt în căcat! 

__ Cooper nu zise nimic. Tonul vocii lui Frank nu era cel obişnuit. 
In ciuda afirmației sale, simţea o vitalitate nouă faţă de ultima lor 
convorbire. Aşteptă în tăcere. 

— M-am băgat într-o anchetă în cazul unui criminal în serie, 
aici, în Monaco. O nebunie. 

— Da, au scris ceva ziarele. Au vorbit şi la CNN. Dar Homer nu 
mi-a zis că eşti şi tu implicat în chestia asta. E urâtă? 

— Mai rău, Cooper. Vânăm fantome. Nebunul ăsta parcă e 
făcut din aer. Nici o urmă. Nici un indiciu. Şi, ce e mai nasol, îşi 
bate joc de noi. Am făcut o figură de căcat. Şi avem deja trei 


154 


morţi. 

— Văd că unele lucruri se întâmplă şi în bătrâna Europă, nu 
numai în America. 

— Mda, se pare că nu avem exclusivitatea... Acolo cum mai 
merge? 

— Urmărim încă pista cu clanul Larkin. Jeff a murit şi nimeni nu 
o să îi simtă lipsa. Osmond e la răcoare şi nu ciripeşte nimic. 
Avem însă nişte indicii care par să ne promită multe. Ceva 
despre sud-estul asiatic, o filieră nouă de droguri. O să vedem ce 
se mai întâmplă. 

— Cooper, am nevoie de o favoare. 

— Tot ce vrei. 

— Am nevoie de nişte informaţii despre un anumit general 
Parker şi un căpitan Ryan Mosse, din armata Statelor Unite. 

— Parker, ai zis? Nathan Parker? 

— Da, exact. 

— Hmm, e unul tare, Frank! Şi, când zic tare, nu exagerez 
deloc. Omul ăla e o legendă vie. Erou în Vietnam, mintea 
strategică a Războiului din Golf şi a intervenţiei din Kosovo. La 
nivelul ăsta. Face parte din statul-major al armatei, foarte 
apropiat de Casa Albă. Şi îţi garantez că, atunci când vorbeşte el, 
toţi stau şi-l ascultă, inclusiv preşedintele. Ce legătură ai tu cu 
Nathan Parker? 

— Una dintre victime era fata lui. Şi el vrea să se răzbune de 
unul singur, pentru că nu are încredere în poliţia de-aici. Mă tem 
că organizează un grup pentru războiul lui personal. 

— Cum ai zis că se numeşte celălalt? 

— Mosse, căpitanul Ryan Mosse. 

— Pe ăsta nu îl cunosc. Oricum, o să mă informez, să văd ce 
reuşesc să aflu. Cum poate ajunge dosarul la tine? N 

— Am o adresă electronică privată, aici, la Monaco. |ţi trimit 
imediat un e-mail ca să vezi care e. E mai bine să nu îmi trimiţi 
nimic la poliţie, e o chestiune pe care prefer să o ţin departe de 
ancheta oficială. Avem deja prea multe complicaţii. Este o 
chestiune pe care vreau s-o administrez eu. 

— Bine. Mă pun imediat pe treabă. 

— Iţi mulţumesc, Cooper! 

— Nici o problemă. Orice pentru tine. Frank... 

— Da? 

— Mă bucur pentru tine. 

Frank ştia foarte bine ce voia să spună prietenul său. Nu voia 


155 


să-i destrame iluzia. 

— Ştiu, Cooper. Pa! 

— Baftă, Frank! 

Termină convorbirea şi aruncă telefonul fără fir pe pat. Se 
ridică şi, aşa gol cum era, se duse în baie. Evită să se privească 
în oglindă. Deschise cabina de la duş şi dădu drumul la apă. Intră 
şi se ghemui, lăsându-se biciuit de apa rece pe cap şi pe umeri. 
Începu să tremure, apoi simţi jetul plăcut de apă care se făcea 
tot mai caldă. Se ridică şi începu să îşi dea cu săpun. În timp ce 
apa clătea spuma, încercă să-şi deschidă mintea. Incercă să nu 
mai fie el însuşi şi să se transforme în celălalt, în omul fără formă 
şi fără chip care era pregătit de atac pe undeva. 

In capul lui începea să prindă formă o idee. 

Dacă era adevărat ceea ce bănuia, biata Arijane Parker fusese 
într-adevăr una dintre cele mai ghinioniste fete de pe pământ. 
Brusc, simţea o mare tristeţe. O moarte inutilă, dar nu şi în 
mintea bolnavă a asasinului. 

Manevră robinetul şi jetul se opri. Rămase o secundă nemişcat 
şi ud, privind apa care se ducea cu un mic gâlgâit pe gura de 
scurgere. 

„Eu ucid...” 

Trei puncte de suspensie, trei morţi. Şi nu se terminase. Şi, 
undeva în capul lui, era ceva care încerca cu disperare să iasă la 
lumină, un detaliu ascuns într-o cameră întunecată, care se lovea 
cu forţă de o uşă închisă ca să poată fi auzit. 

leşi din cabină şi îşi luă halatul din cuierul din dreapta. Era 
momentul să îşi rezume mental concluziile. Nu era o certitudine, 
ci o ipoteză, fără doar şi poate foarte plauzibilă. Care restrângea 
câmpul investigaţiilor asupra victimelor. Nu ştiau încă de ce, nu 
cunoşteau încă modalitatea şi momentul, dar cel puţin puteau să 
presupună pe cine omora. 

Era aşa. Fără nici o îndoială aşa era. 

leşi din baie şi traversă dormitorul prin întuneric. Ajunse în 
salonul iluminat de o uşă glisantă care dădea către terasă şi se 
îndreptă către biroul gazdei sale, unde era un computer. Se 
aşeză la birou, dădu la o parte husa de protecţie şi deschise 
computerul. Privi o clipă tastatura franceză. Trebuia să se 
conecteze la internet. Din fericire, Ferrand, stăpânul casei, era o 
persoană care nu avea nimic de ascuns, cel puţin nu în 
computerul acela şi lăsase parola memorată. Aşa că îi trimise 
liniştit un e-mail lui Cooper cu adresa de poştă electronică unde 


156 


să primească informaţiile de care avea nevoie. Opri computerul 
şi se duse să se îmbrace, rumegându-şi în minte gândurile, 
analizându-le în perspective noi, încercând să ajungă la un 
rezultat. Telefonul sună chiar în momentul în care trecea pe 
lângă măsuţa pe care era aşezat aparatul. 

Ridică receptorul. 

— Alo? 

— Frank, sunt Nicolas. 

— Tu eşti? Tocmai voiam să îţi dau telefon. Am o idee, nu e 
cine ştie ce, dar poate să fie un punct de plecare. 

— Ce anume? 

— Cred că am înţeles care este obiectivul omului nostru. 

— Care? 

— İl interesează bărbaţii. Jochen Welder şi Allen Yoshida. Ei 
erau adevăratele lui victime. 

— Şi atunci ce legătură are Arijane Parker? 

— Biata de ea a fost pe post de cobai. Era prima dată când o 
făcea. Nebunul ăsta avea nevoie de cineva pe care să exerseze 
înainte de a se dedica adevăratului subiect şi anume capul lui 
Jochen Welder. 

Tăcerea de cealaltă parte a firului însemna că Hulot reflecta 
asupra cuvintelor lui Frank. După puțin timp, i se auzi vocea. 

— Dacă e aşa, excluzând femeile, cercul victimelor posibile se 
restrânge destul de mult. 

— Da, Nicolas, bărbaţi în jur de treizeci, treizeci şi cinci de ani, 
celebri şi frumoşi. Nu e cine ştie ce, dar mi se pare totuşi că am 
făcut un pas înainte. Nu sunt mii de persoane cu caracteristicile 
astea. 

— Cred că e o ipoteză care merită să fie luată în consideraţie. 

— Mai ales că momentan nu avem alta mai bună. Care este 
motivul pentru care m-ai sunat? 

— Frank, am intrat rău de tot în rahat! Ai citit ziarele? 

— Nu. 

— Toate ziarele din întreaga Europă au pus povestea asta pe 
prima pagină. Toată lumea a trimis televiziunea pe capul nostru. 
Roncaille şi Durand au declarat oficial război. Cred că asupra lor 
se fac presiuni îngrozitoare, începând de la consilierul de la 
Interne până sus de tot, la prinţ. 

— Imi închipui. Allen Yoshida nu era un oarecare. 

— Exact. De la moartea lui a început infernul. Roncaille mi-a 
zis că a intervenit consulul Statelor Unite la Marsilia, ca purtător 


157 


de cuvânt al guvernului vostru. Dacă nu facem ceva, mă tem că 
e capul meu în pericol. Şi mai avem o problemă... 

— Ce problemă? 

— Jean-Loup Verdier. A cedat nervos. Sub casa lui s-au strâns 
o grămadă de ziarişti, care practic şi-au făcut tabăra acolo. 
Acelaşi lucru şi la radio. Bikjalo nu mai poate de fericire. 
Emisiunea are o audienţă de Formula 1. Jean-Loup, în schimb, 
cred că s-a speriat şi vrea să suspende emisiunea. 

— Doamne, nu se poate! Este singura legătură pe care o avem 
cu criminalul. 

— Eu ştiu lucrai ăsta şi îl ştii şi tu. Dar du-te şi spune-i-o. Am 
încercat să mă pun în locul lui şi nu pot să îl acuz în totalitate. 

— Nu putem să ne permitem să îl pierdem. Dacă nebunul ăla 
rămâne fără un interlocutor, poate decide să renunţe la 
telefoane. O să continue crimele, dar noi nu o să mai avem nici 
cel mai mic indiciu. Şi, dacă decide să găsească un alt 
interlocutor, poate la un alt post de radio, e nevoie de timp până 
când reuşim să punem din nou la punct toată organizarea. Şi 
asta înseamnă alţi morţi. 

— Trebuie să vorbim cu el, Frank. Şi aş vrea s-o faci tu. 

— De ce? 

— Eu cred că tu ai o influenţă mai mare asupra lui decât mine. 
Poate nu e decât o impresie, dar cuvântul „FBI” face o impresie 
mai bună decât „Siguranţa Publică”. 

— Bine, mă îmbrac şi sosesc. 

— ţi trimit o maşină. Ne vedem acasă la Jean-Loup. 

— OK. 

În timp ce pronunţa ultimele cuvinte, Frank intră în dormitor. 
Luă la întâmplare o cămaşă şi o pereche de pantaloni, îşi puse 
ciorapii şi pantofii, iar pe deasupra, o haină fără căptuşeală din 
pânză uşoară. Vâri la nimereală prin buzunare tot ceea ce lăsase 
pe noptieră cu o seară înainte, gândindu-se între timp cum să 
abordeze problema cu Jean-Loup. DJ-ului îi era frică şi îl 
înţelegea. Trebuiau să găsească un mod de a-l convinge pe 
băiatul ăsta. De-abia acum îşi dădu seama că se gândea la Jean- 
Loup numindu-l în sinea lui „băiatul ăsta”, când de fapt avea 
doar cu câţiva ani mai puţin decât el. 

Frank se simţea mult mai bătrân. Cu siguranţă, în meseria de 
poliţist îmbătrâneai mult mai repede. Poate că unii se nasc deja 
bătrâni şi trebuie doar să descopere lucrul ăsta intrând în contact 
cu alţii oameni care urmează firul normal al timpului. Dacă era 


158 


aşa, exista posibilitatea ca, în ceea ce îl privea pe Jean-Loup 
Verdier, firul acela să se fi rupt brusc. 

leşi pe hol şi chemă liftul. În timp ce îl aştepta, închise cu 
cheia uşa casei. Uşile liftului se deschiseră fără zgomot în spatele 
lui, aruncând un fascicul de lumină în semiîntunericul de pe hol. 

Intră şi apăsă butonul pentru parter. Aveau să îl prindă, era 
sigur de asta. Mai devreme sau mai târziu trebuia să facă o 
greşeală şi să le cadă în plasă. Problema era câte victime cu 
capul mutilat în modul acela oribil mai avea să lase în urmă până 
atunci. 

Liftul se opri zdruncinându-se uşor şi uşile se deschiseră în 
eleganta intrare din marmură în Parcul Saint-Roman. Frank ieşi şi 
văzu prin uşa din sticlă din stânga o maşină de poliţie care îl 
aştepta. Probabil că erau deja în zonă, pentru că ajunseseră 
foarte repede. Portarul îl văzu şi îi făcu un semn pe geamul din 
gheretă. Frank se apropie. 

— Bună ziua, Monsieur Ottobre, zise portarul pronunţându-i 
numele în franceză. 

— Bună ziua. 

Bărbatul îi întinse un plic alb, anonim, fără timbre, pe care era 
scris de mână numele său. 

— V-a lăsat cineva asta aseară, după ce v-aţi întors. 

— Mulţumesc, Pascal! 

— Nu aveţi pentru ce. E datoria mea, M'sieur. 

Frank luă plicul şi îl deschise. lnăuntru era o foaie îndoită în 
trei. O scoase şi citi mesajul scris cu o caligrafie nervoasă, dar 
bine conturată. 


Numai oamenii mici nu se răzgândesc. Nu mă faceţi să 
îmi schimb părerea despre adevărata dumneavoastră 
natură. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, iar 
dumneavoastră aveţi nevoie de ajutorul meu. Vă las adresa 
mea de-aici şi numerele de telefon unde mă puteţi găsi. 

Nathan Parker. 


În josul paginii erau scrise o adresă şi două numere de telefon. 
Urcându-se în maşina de poliţie, Frank se gândi că din acel 
moment existau cel puţin doi nebuni însetaţi de sânge liberi în 
lume. 


159 


25 


Maşina poliţiei lăsă Monte Carlo în spate şi începu să urce pe 
strada care ducea către Beausoleil şi A8, autostrada care lega 
Monaco de Nisa şi, de cealaltă parte, de Italia. Frank, care stătea 
pe bancheta din spate, deschise fereastra, lăsând să între aer 
curat. Reciti mesajul generalului şi îl băgă în buzunarul de la 
haină. l|ntoarse capul către fereastră. Imaginile de-afară se 
perindau prin faţa ochilor săi ca o serie de pete neclare de 
culoare. 

Parker aducea cu sine nişte complicaţii de care s-ar fi putut 
lipsi bucuros. Chiar dacă intenţiile sale aveau un caracter strict 
privat, bărbatul acela reprezenta puterea, cu P mare. Declaraţiile 
lui nu erau nişte vorbe în vânt. În nici un caz. Putea într-adevăr 
să aibă la dispoziţie mijloacele despre care îi vorbise. 

Şi asta însemna că, pe lângă ancheta poliţiei, existau nişte 
oameni care puteau desfăşura o anchetă cu nişte modalităţi de 
investigare ceva mai brutale. Erau constrânşi la anonimat, fără 
nici o îndoială, dar legea nu constituia o problemă pentru ei şi 
poate din cauza asta erau mult mai eficienţi. 

Faptul că se mişcau într-un mediu restrâns precum Principatul 
Monaco nu era neapărat un obstacol în calea setei de răzbunare 
a lui Nathan Parker. Era destul de bătrân şi de hotărât ca să nu îi 
pese de consecinţele asupra carierei sale. Şi, dacă lucrurile 
stăteau cum zicea Cooper, avea suficientă putere pentru a-i 
acoperi pe cei care l-ar fi urmat pe calea lui. In plus, în cazul în 
care ar fi capturat criminalul, presa ar fi creat un roman în care 
el ar fi avut rolul tatălui îndurerat în căutarea dreptăţii, cel care 
reuşise acolo unde toţi ceilalţi dăduseră greş. Ar fi devenit un 
erou şi, în consecinţă, intangibil. Statele Unite, în momentul 
acela, aveau o nevoie disperată de eroi. Opinia publică 
americană şi guvernul ar fi înălţat un zid în jurul lui. Autorităţile 
din principat ar fi înghiţit cu noduri pentru ceva timp, apoi s-ar fi 
văzut forţate să digere bucata. Game over. 

Apoi mai era şi Jean-Loup. O altă castană fierbinte. 

Trebuia să găsească modalitatea de a-l face să renunţe la o 
decizie care nu i se părea nejustificată. Una este popularitatea 
câştigată printr-o emisiune de succes pe care o faci la radio, alta 


160 


e să intri în atenţia presei ca fiind principalul punct de referinţă al 
unui asasin. Erau limitele la care sistemul nervos al oricărui om 
putea să explodeze. Jean-Loup nu era decât un om din lumea 
spectacolului. Avea un creier şi ştia să îl folosească. Nu era, sau 
cel puţin nu îi dăduse impresia c-ar fi fost, o marionetă din show- 
business. Insă avea tot dreptul să-i fie frică. 

Urâtă poveste. lar timpul pe care îl aveau la dispoziţie se 
scurgea rapid, măsurat minut cu minut de un cronometru pe 
care autorităţile din principat îl ţineau în mână şi pe care Îl 
controlau permanent. 

Maşina încetini în apropierea unei case, în partea dreaptă a 
străzii. Era o clădire construită în pantă, al cărei acoperiş se 
zărea, ascuns de chiparoşii plantați de-a lungul străzii, într-o 
poziţie din care domina oraşul Monte Carlo. Cu siguranţă că avea 
o panoramă extraordinară. Asta era casa DJ-ului, fără nici o 
îndoială. Pe stradă erau parcate câteva maşini şi erau şi vreo 
două, trei care TV cu sigle diferite. Un mic grup de reporteri 
luase cu asalt casa. Puțin mai departe era şi o maşină a poliţiei. 
Văzându-i, ziariştii începură să se agite. Polițistul de pe scaunul 
din faţă dreapta luă microfonul staţiei şi-l duse la gură. 

— Aici Ducross. Sosim. 

Imediat după curbă, maşina ajunse la poarta de fier forjat, 
care se deschise încet. In timp ce automobilul încetinea ca să 
între, ziariştii se apropiară să vadă cine era înăuntru. Doi poliţişti 
ieşiseră din maşina care staţiona şi se îndreptau acum către 
ziarişti ca să-i împiedice să între în curte odată cu colegii lor. 

Maşina cobori pe o rampă pavată cu dale roşii din material 
antiaderent şi ajunse aproape de garaj. Nicolas Hulot sosise deja 
şi îl aştepta în picioare în curte. Il salută pe fereastra deschisă. 

— Salut, Frank! Ai văzut ce balamuc e afară? 

— Salut, Nicolas! Am văzut, am văzut. Normal, aş spune. M-aş 
fi mirat dacă nu s-ar fi întâmplat aşa. 

Frank ieşi din maşină şi admiră construcţia. 

— Jean-Loup Verdier are ceva bani, dacă poate să îşi permită o 
vilă ca asta. 

Hulot zâmbi. 

— Există o poveste cu casa asta. Nu citeşti ziarele? 

— Nu, asta e o plăcere pe care ţi-o las ţie cu mare drag. 

— Au scris mult prin presă. Jean-Loup a moştenit-o. 

— Felicitări rudelor! 

— Nu de la rude. Pare un basm, dar a moştenit-o de la o 


161 


bătrână văduvă destul de bogată căreia i-a salvat câinele. 

— Câinele? 

— Da. In Piaţa Cazinoului. Cu ceva ani în urmă. Câinele 
doamnei în discuţie fugise şi tocmai traversa strada. Jean-Loup s- 
a aruncat să îl scoată practic de sub roţile unei maşini. Era gata, 
gata să ajungă şi el dedesubt. Femeia l-a îmbrăţişat şi l-a pupat 
plângând de recunoştinţă şi totul s-a terminat aici. După câţiva 
ani, Jean-Loup s-a pomenit că e chemat la un notar şi a devenit 
stăpânul acestei case. 

— Zău! Credeam că anumite lucruri nu se întâmplă decât în 
filmele lui Walt Disney. Pe onoarea mea, cred că e vorba despre 
un cadou de vreo două milioane de dolari. 

— Cu preţurile caselor de pe-aici, chiar trei. 

— Bravo lui! Mergem la datorie? 

Hulot făcu un semn cu capul în spate. 

— Pe-aici, vino! 

Traversară curtea, trecând pe lângă o pată roşie de tufişuri de 
bougainvillea în partea dreaptă a casei. Lângă tufişuri se vedea o 
esplanadă pe care fusese construită o piscină, nu foarte întinsă, 
dar suficient de mare încât să nu fie confundată cu cada din baie. 

Jean-Loup şi Bikjalo stăteau la o masă sub o pergolă acoperită 
de viță-de-vie americană. Pe masă, resturile de la micul dejun. 
Prezenţa directorului era un semn evident că Jean-Loup trecea 
printr-o criză. Omul acela era îngrijorat pentru că simţea că găina 
lui cu ouă de aur era în pericol. 

— Bună, Jean-Loup! Bună ziua, domnule director! 

Bikjalo se ridică în picioare cu faţa relaxată într-o expresie de 
uşurare. Sosiseră întăriri. Jean-Loup, în schimb, părea mai 
degrabă stânjenit de sosirea lor şi evita să-i privească. 

— Bună ziua, domnilor! Tocmai îi spuneam lui Jean-Loup... 

Frank îi tăie vorba. Nu voia să deschidă imediat discuţia, ca 
Jean-Loup să nu se simtă în vreun fel agresat. Era un moment 
delicat şi prefera ca băiatul să fie relaxat când aborda problema. 

— E cafea ce văd acolo pe masă? 

— Da, da... 

— E exclusiv pentru cei ai casei sau e vreo picătură şi pentru 
intruşi? 

Hulot şi Frank se aşezară la masă, iar Jean-Loup se ridică să 
aducă două ceşti de cafea. In timp ce DJ-ul vărsa lichidul din 
termos, Frank îl privi cu atenţie. Pe faţa lui se citea o noapte 
agitată în care se răsucise în pat, fără somn. Era supus unei 


162 


presiuni mari, Frank îl înţelegea. Dar nu trebuia, nu putea să 
cedeze şi Jean-Loup trebuia să înţeleagă lucrul ăsta. 

Hulot duse ceaşca la gură şi gustă. 

— Hmm, bună. Ar trebui să avem şi noi o cafea din asta la 
secţie. 

Jean-Loup zâmbi absent. Se uita în jurul său evitând să-i 
privească, mai ales pe Frank. Bikjalo se întoarse la locul lui, pe 
scaunul cel mai îndepărtat de Jean-Loup. Ca şi cum le-ar fi 
comunicat că ia distanţă şi le lasă lor mingea. In aer plutea o 
tensiune pe care o simţea toată lumea. 

Frank decise că sosise momentul să ia taurul de coame. 

— Deci, Jean-Loup, care e problema? 

In sfârşit, DJ-ul găsi forţa să-l privească în ochi. Frank era 
surprins că nu-i citea în privire frica, aşa cum se aştepta. Vedea 
oboseală şi griji. Poate şi nesiguranța de a nu reuşi să joace până 
la capăt un rol prea greu pentru el. Dar nu frică. Jean-Loup mută 
privirea în altă parte şi se grăbi să dea glas unui gând care-l 
muncea de mult. 

— Problema e foarte simplă. Nu mai pot. 

Frank nu zise nimic, aşteptând ca Jean-Loup să continue. Nu 
voia să-i dea impresia că este supus unui interogatoriu. 

— Eu nu eram pregătit pentru chestia asta. De fiecare dată 
când aud vocea aia la telefon, îmbătrânesc cu zece ani. Şi gândul 
că, după ce vorbeşte cu mine, omul ăla se duce... se duce şi... 

Pronunţă cuvintele cu greutate, ca şi cum vorbele îl costau 
nişte eforturi incredibile. Nici unui om nu-i place să-şi pună pe 
tavă slăbiciunile şi în privinţa asta Jean-Loup era un om ca toţi 
ceilalţi. 

— Omul ăsta se duce şi face ceea ce face, lucrul ăsta mă 
distruge. Şi mă întreb de ce eu. De ce trebuie să-mi dea tocmai 
mie telefon? De când a început povestea asta nu mai am viaţa 
mea. Stau închis în casă de parcă aş fi un delincvent, nu pot să 
mă apropii de fereastră, că aud imediat ziariştii urlându-mi 
numele, nu pot să scot nasul afară, că imediat sunt înconjurat de 
o grămadă de lume care îmi pune întrebări. Eu nu mai pot! 

Bikjalo se simţi dator să intervină. N 

— Jean-Loup, este o ocazie pe care o ai doar o dată în viață. In 
momentul ăsta ai o popularitate incredibilă. Eşti unul dintre cele 
mai cunoscute personaje din Europa. Toate televiziunile te vor, 
toate ziarele vorbesc despre tine. La radio ne-au venit propuneri 
de la nişte producători cinematografici pentru realizarea unui 


163 


film cu toată... 

La privirea usturătoare a lui Hulot, directorul tăcu brusc. Frank 
se gândi că omul ăla era un nenorocit de cea mai joasă speţă. Un 
nenorocit avid. Ce i-ar fi plăcut să-l ia la şuturi! 

Jean-Loup se ridică de pe scaun cu un gest de nerăbdare. 

— Eu vreau să fiu apreciat pentru că vorbesc cu lumea, nu 
pentru că vorbesc cu un asasin. Şi îi cunosc prea bine pe ziarişti. 
După ce o să epuizeze subiectul, o să înceapă să-şi pună 
întrebările pe care mi le pun eu. De ce el? Dacă nu vor reuşi să 
găsească un răspuns, o să inventeze unul. Şi o să mă distrugă. 

Frank cunoştea destul de bine mass-media şi putea să-i 
împărtăşească grija asta. Oricum, îl stima pe Jean-Loup şi ştia că 
nu putea să-i toarne minciuni. 

— Jean-Loup, lucrurile sunt aşa cum zici tu. Te consider o 
persoană prea inteligentă ca să încerc să te conving de 
contrariu. Inţeleg foarte bine că nu te simţi pregătit pentru toate 
astea şi, de altfel, cine s-ar simţi? Eu mi-am petrecut jumătate 
din viaţă vânând criminali şi totuşi cred că în cazul tău aş fi la fel 
de îngrijorat şi aş avea acelaşi tip de reacţie. Dar nu poţi să 
cedezi, nu acum. 

Frank se grăbi să anticipeze o eventuală obiecţie. 

— Ştiu că este şi vina noastră. Dacă am fi fost mai abili, 
probabil că până acum s-ar fi terminat deja totul. Dar, din 
păcate, nu am fost. Individul ăla e încă liber şi, cât rămâne liber, 
nu are decât o singură dorinţă: să ucidă. Şi noi trebuie să îl 
oprim. 

— Eu nu ştiu dacă pot să mai stau în faţa unui microfon şi să 
mă prefac ca totul e în ordine, aşteptând să aud din nou vocea 
aia. 

Frank lăsă capul în jos. Când îl ridică, Hulot văzu că privirea lui 
avea o strălucire diferită. 

— In viaţă există lucruri pe care le cauţi şi altele care te caută. 
Nu le-ai ales tu şi nu ţi le doreşti, dar ele vin şi după aceea nu 
mai eşti acelaşi. In momentul ăla, există două soluţii: ori fugi 
încercând să le laşi în urma ta, ori te opreşti şi le înfrunţi. Orice 
soluţie alegi, ea te schimbă, iar ţie îţi rămâne posibilitatea de a 
alege binele sau răul. Avem trei morţi, ucişi într-un mod bestial. 
O să mai fie şi alţii, dacă nu ne ajuţi. Dacă decizi să ne ajuţi, 
poate că o să te chinui, dar după aceea o să ai tot timpul şi forţa 
să îţi revii. Dacă fugi, oricum o să te chinui la fel de rău, dar 
remuşcarea te va măcina pentru tot restul vieţii. In fiecare zi, din 


164 


ce în ce mai mult... 

Jean-Loup se aşeză încet pe scaun. Până şi cerul şi marea din 
faţa lor păreau făcute din tăcere. 

— Bine. O să fac ceea ce îmi cereţi. 

— O să continui emisiunea? 

— Da. 

Hulot se relaxă. Bikjalo nu reuşi să îşi reprime un gest aproape 
imperceptibil de satisfacție. (Cuvântul acela  monosilabic 
pronunţat cu jumătate de glas i se păru lui Frank primul tic-tac al 
unui ceas care se punea în mişcare. 


26 


Frank îl însoţi pe Hulot la maşină. Jean-Loup şi Bikjalo 
rămăseseră la masa de lângă piscină. Il lăsaseră pe directorul de 
la Radio Monte Carlo încă agitat după pericolul prin care trecuse, 
ţinând o mână pe spatele lui Jean-Loup, asigurându-l de suportul 
său şi şoptindu-i sfaturi, ca antrenorul unui boxer ameţit în 
timpul unui meci în care pierdea. Şi pe care trebuia să-l convingă 
să mai reziste câteva reprize, dacă voia să fie plătit. 

Prima impresie pe care Frank şi-o făcuse despre el se dovedise 
a fi adevărată. In munca sa, de-a lungul anilor, dobândise intuiţia 
unui animal în recunoaşterea unui om. Nu o pierduse încă. Se 
părea că nu era suficient să hotărăşti că nu mai eşti un câine ca, 
într-adevăr, să nu mai fii. 

„Cine se naşte pătrat nu moare rotund...” 

Şi proverbul era valabil pentru el, pentru Bikjalo sau pentru 
oricine altcineva. 

Hulot deschise portiera de la Peugeot, dar nu intră, ci rămase 
lângă maşină, furat de priveliştea minunată din faţa lor. Dădea 
impresia că nu avea nici un chef de anchetă. Intoarse capul către 
Frank. Americanul citi în ochii lui nevoia unui somn liniştit, fără 
vise. Fără siluete întunecate, fără voci care să şuşotească la 
ureche „Eu ucid...” şi care îl trezeau într-o lume populată de 
fantasme şi mai urâte decât cele ale somnului. 

— Te-ai descurcat de minune cu băiatul... cu el şi cu mine. 

— Ce vrea să spună „cu el şi cu mine”? 

— Ştiu că am lăsat destule pe umerii tăi în ancheta asta. Să nu 
crezi că nu îmi dau seama. [i-am cerut ajutorul şi, în schimb, ți- 


165 


am aruncat povestea că eu vreau să te ajut pe tine, când, de 
fapt, eu sunt cel neajutorat. 

Intr-o perioadă de timp foarte scurtă, se pare că rolurile lor se 
inversaseră, după acele mici şi mari lovituri de scenă pe care 
viaţa le dă tot timpul, parcă în bătaie de joc. 

— Nu e aşa, Nicolas. Sau, cel puţin, nu e chiar aşa. Poate 
nebunul ăsta însetat de sânge e contagios şi ne face şi pe noi 
nebuni. Dar, dacă suntem pe drumul bun, ca să-l prindem nu 
trebuie decât să continuăm până când se termină totul. 

Hulot urcă în maşină şi porni motorul. 

— Există un singur risc, în legătură cu ce ai zis... 

— Care? 

— Că, odată acceptată nebunia, nu mai reuşeşti să scapi de 
ea. Ai zis-o şi tu cu mult timp în urmă, îţi aminteşti, Frank? 
Suntem nişte mici dinozauri, nimic altceva decât nişte mici 
dinozauri... 

Inchise uşa, băgă în viteză şi porni maşina. Polițistul din stradă 
deschise poarta automată. Frank rămase pe loc urmărind maşina 
care urcă pe rampă, ajunse la stradă şi apoi dispăru. Cât durase 
discuţia lui cu Nicolas, poliţiştii care îl însoțeau îl aşteptaseră în 
picioare într-o parte, lângă maşină, vorbind între ei. După ce 
urcară şi băieţii în maşină, polițistul care stătea pe scaunul din 
faţă îi privi tăcut, cu un aer întrebător. 

— Ne întoarcem la Parc Saint-Roman. Fără grabă, zise Frank 
după o clipă de ezitare. 

Simţea nevoia să rămână puţin de unul singur şi să îşi adune 
ideile. Nu ştersese gândul la generalul Parker şi la intenţiile sale, 
ci doar îl arhivase temporar. Trebuia să afle mai multe despre el 
şi despre Ryan Mosse, înainte de a lua o decizie şi de a se hotărî 
ce fel de conduită trebuia să adopte. Spera ca, în acest timp, 
Cooper să fi strâns deja informaţiile de care avea nevoie, chiar 
dacă nu trecuse prea multă vreme. 

Maşina se puse în mişcare. Pantă, poartă, stradă. O altă pală 
de vânt printre tufişurile de jurnalişti în aşteptare. Frank îi privi 
cum începeau să se agite ca nişte câini la trecerea altui câine. ÎI 
zări şi ziaristul acela cu părul roşu care îşi băgase capul în 
maşină la intrarea în comisariat. In timp ce Frank trecea prin faţa 
lor, reporterul care stătea în picioare lângă o Mazda îl privi la 
rândul lui, căzut pe gânduri. 

Frank se aştepta ca în scurt timp presa să înceapă să-l vâneze 
şi pe el, imediat ce ar fi aflat cine e şi ce face. Nu se punea 


166 


problema dezvăluirii rolului lui în anchetă. Până în momentul 
acela fusese grațiat pentru că existau bucăţi mai apetisante de 
carne în care ziariştii să-şi înfigă colții, dar mai devreme sau mai 
târziu cineva l-ar fi mirosit şi pe el. Cu siguranţă toţi aveau pe 
cineva în interiorul poliţiei, persoana care în articolele de ziar 
este numită „o sursă sigură”. 

Ziariştii aceia pe care îi vedea pe geamul automobilului erau 
avangarda unei lumi care, înainte de orice, voia să afle adevărul. 
Şi cel mai bun nu era cel care reuşea să-l afle, ci acela care îşi 
vindea adevărul ca fiind cel mai credibil. 

Mergând încet, aşa cum se putea merge în locul acela, maşina 
o luă pe strada pe care ajunseseră la casa lui Jean-Loup, acum în 
sens opus. In timp ce coborau, Frank văzu pentru prima dată 
femeia şi copilul. 

leşeau, aproape alergând de pe o stradă neasfaltată care se 
deschidea la câteva sute de metri de locul unde se aflau ziariştii, 
pe partea stângă. Ea ţinea copilul de mână şi părea speriată. Se 
opri la capătul străzii privind în jur, asemenea cuiva care se 
găseşte într-un loc necunoscut şi nu ştie încotro s-o apuce. 
Femeia avea în jur de treizeci de ani şi era îmbrăcată cu o 
pereche de pantaloni comozi, în carouri, în nuanţe diferite de 
albastru şi o cămaşă albastru-închis, cu reflexe, dintr-un material 
moale, pe deasupra pantalonilor. Culoarea aceea îi scotea în 
evidenţă splendidul păr blond care îi trecea de umeri. Materialul 
şi părul erau combinaţia perfectă şi păreau că se iau la întrecere, 
căutând cele mai stranii reflexe sub soarele de mai. Era înaltă şi 
subţire, iar mişcările ei erau armonioase, în pofida grabei. 

Copilul părea să aibă în jur de zece ani chiar dacă era destul 
de înalt pentru vârsta lui. Purta o pereche de blugi foarte largi şi 
un tricou colorat, din bumbac. Se uita la femeia care îl ţinea de 
mână cu doi ochi luminoşi, albaştri, puţin miraţi. 

intoarse capul şi îşi sprijini fruntea de geamul ferestrei, 
continuând să îi urmărească. Îl văzu pe căpitanul Ryan Mosse, 
din armata Statelor Unite, alergând, venind în faţa femeii şi a 
copilului care se opriră. li luă de mână şi îi forţă să îl urmeze pe 
strada de unde ieşiseră toţi trei. Frank întoarse capul şi puse 
mâna pe umărul şoferului. 

— Opreşte! 

— Poftim? 

— Opreşte o secundă, te rog. 

Şoferul frână şi maşina se opri încet pe partea dreaptă. Cei doi 


167 


poliţişti se uitară unul la celălalt. Cel care stătea în faţă dădu din 
umeri. Americanii... 

Frank cobori şi traversă. O luă pe străduţa aceea care ducea la 
o casă oarecum ascunsă de celelalte, din care nu se vedea decât 
poarta. In faţa lui mergeau trei persoane. Un bărbat robust care 
împingea cu fermitate o femeie şi un băiat. 

— Asta face parte din investigaţiile dumneavoastră, căpitane 
Mosse? 

Auzind vocea, bărbatul se opri, obligându-i pe femeie şi pe 
băiat să rămână şi ei pe loc. Primi atacul aparent fără nici o 
problemă. Întoarse capul şi îl privi pe Frank fără să se arate 
surprins. 

— Ah, iată-l aici pe agentul nostru special FBI. Ce e, 
cercetaşule, încerci să îţi îndeplineşti norma de fapte bune pe 
ziua de azi? Dacă te duci în Piaţa Cazinoului şi ai puţină răbdare, 
poate reuşeşti să găseşti vreo bătrânică pe care s-o ajuţi să 
treacă strada... 

Frank înaintă către cei trei. Femeia îl fixa, cu un amestec de 
speranţă şi curiozitate, cu o privire albastră ca aceea a băiatului. 
ÎI mişcă frumuseţea ochilor ei şi sentimentul îl miră. 

Băiatul începu să se agite. 

— Mă doare, Ryan! 

— Du-te în casă, Stuart. Şi nu te mişca de-acolo. 

Mosse îi dădu drumul. Stuart se întoarse către femeie, care 
făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— Da, Stuart, du-te! 

Băiatul făcu doi paşi cu spatele, continuând să îi privească, 
apoi se întoarse şi începu să alerge către poarta vopsită în verde. 

— Şi tu, Helena. Du-te în casă şi rămâi acolo. 

Mosse strânse cu forţă braţul femeii. Frank îi văzu muşchii 
încordaţi sub cămaşă. Femeia, care continua să-l privească fix pe 
Frank, întoarse forţată de Mosse capul către el. 

— Uită-te la mine. Ai înţeles ce ţi-am spus, Helena? 

Femeia îşi înăbuşi un geamăt de durere. Mişcă uşor capul. 
După ce îi dădu drumul, ea aruncă o ultimă privire disperată spre 
Frank, apoi se întoarse şi îl urmă pe băiat în aceeaşi direcţie. 
Poarta verde se deschise şi se închise imediat în spatele lor. 

„Ca poarta unei închisori”, se gândi instinctiv Frank. 

Cei doi bărbaţi erau acum faţă în faţă. Privirea lui Mosse îi 
spunea lui Frank cărei şcoli de gândire îi aparţinea: cu siguranţă 
şcolii Parker. Cine nu era cu ei, era împotriva lor. Cine nu îi urma, 


168 


nu îi iubea şi accepta consecinţele acestui fapt. 

O scurtă pală de vânt veni să răvăşească tufişurile sălbatice 
de pe marginea străzii. Se domoli repede şi tufişurile erau acum 
din nou nemişcate, subliniind parcă tensiunea dintre cei doi. 

— Cu femeile şi copiii te descurci bine. Insă mi se pare cam 
puţin pentru unul care a venit aici cu nişte obiective mult mai 
ambiţioase... greşesc, căpitane? 

Frank zâmbi. Primi în schimb acelaşi zâmbet, batjocoritor. 

— Mi se pare că şi tu te descurci bine cu femeile, nu-i aşa, 
Frank? Oh, scuză-mă, am uitat că este prea intim să-ţi zic 
Frank... Cum vrei să ţi se spună? Ah, da, Mister Ottobre... 

Tăcu, dând impresia că reflectă asupra a ceea ce spusese. Se 
dădu puţin într-o parte. Motivul acestei mişcări era, de fapt, 
încercarea de a se propti mai bine în picioare, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat la un atac dintr-un moment în altul. 

— Mda, Mister Ottobre. Pentru tine, în schimb, femeile sunt o 
scuză perfectă ca să te poţi eschiva, mi se pare. Nu mai e nimic 
de făcut cu Mister Ottobre, nu poţi să te aştepţi la nimic de la el. 
E în doliu. Poate că so... 

Frank se mişcă instinctiv, atât de rapid, încât celălalt, chiar 
dacă aştepta atacul, nu avu timp să reacționeze. Pumnul îl lovi în 
faţă, aruncându-l la pământ. Mosse se pomeni pe jos, cu un 
firicel de sânge care îi curgea la colţul gurii. In afară de asta, 
părea că nu suferea în urma pumnului tras de Frank. Zâmbi din 
nou şi în ochii lui era o lumină triumfătoare. 

— Imi pare rău doar pentru că ţi-a rămas prea puţin timp ca să 
înţelegi eroarea pe care ai făcut-o. 

Se ridică dintr-o mişcare şi, aproape în acelaşi timp, înălţă 
piciorul stâng într-un maegeri fulgerător. Frank se dădu imediat 
într-o parte, parându-l cu antebraţul. Se dezechilibră puţin. Işi 
dădu seama de eroarea comisă. Mosse era un luptător 
formidabil. Şutul fusese dat tocmai cu intenţia de a-l face să 
pareze. Soldatul se lăsă să alunece la pământ şi cu piciorul drept 
lovi cu putere în picioarele lui Frank. Inainte să cadă, acesta reuşi 
să se întoarcă într-o parte, astfel încât să atenueze lovitura cu 
spatele. Altădată nu ar fi fost luat prin surprindere de adversarul 
lui, se gândi Frank. Altădată nu ar fi.. 

Într-o secundă, Mosse era în spatele lui. Îi imobiliză picioarele 
cu ale lui şi îi blocă gâtul cu braţul stâng. În mâna dreaptă apăru 
ca prin magie un cuţit militar, care acum ameninţa gâtul lui 
Frank. Cei doi stăteau nemişcaţi, încordaţi, de parcă ar fi fost 


169 


sculptați în marmură. Căpitanului îi străluceau ochii, aprinşi de 
luptă. Frank înţelese că asta era ceea ce îi plăcea, că lupta era 
raţiunea lui de a fi. Pentru el, un duşman valora cât o comoară. 

— Ce mai zici acum, Mister Ottobre? Se spune totuşi că eşti 
bun... Instinctul tău de cercetaş nu te-a avertizat că nu e bine să 
te pui cu ăia mai tari decât tine? Ce s-a întâmplat cu mirosul tău, 
Mister Ottobre? 

Mâna care ţinea cuțitul se mişcă şi Frank simţi vârful care îi 
intră într-o nară. Se gândi cu teamă că Mosse o să i-o taie. Işi 
aduse aminte de Jack Nicholson în Chinatown. Oare Mosse 
văzuse şi el filmul? Ideea aceea atât de absurdă în situaţia lui îl 
făcu să zâmbească. Ceea ce păru că îl irită şi mai tare pe 
adversarul lui. Simţi lama care trăgea de cartilajul de la nara 
stângă. 

— Ajunge, Ryan! 

Ordinul acela sec veni de undeva din spatele lor, făcând ca 
tensiunea lamei să dispară brusc. Frank recunoscu vocea 
generalului Parker. Fără să întoarcă privirea, după o ultimă, 
aproape imperceptibilă presiune a braţului în jurul gâtului său, 
Mosse îi dădu drumul. Mişcarea aceea voia să-i spună că între ei 
doi lucrurile nu se terminaseră, ci doar fuseseră amânate. 

„Un soldat nu plânge. Un soldat nu uită. Un soldat se 
răzbună.” 

Căpitanul se ridică, scuturându-şi praful de pe pantalonii uşori, 
de vară. Frank îi privi pe cei doi bărbaţi care stăteau în picioare, 
dominându-l, unul lângă celălalt, atât de asemănători fizic tocmai 
pentru că, de fapt, reprezentau acelaşi lucru. Işi amintea din nou 
de bunica lui italiană şi de proverbele ei bune pentru orice 
situaţie. 

„Cine se aseamănă se adună.” 

Nu întâmplător generalul şi căpitanul erau mereu împreună, 
aveau aceleaşi obiective şi probabil aceleaşi metode de a ajunge 
la ele. Ceea ce se întâmplase acolo nu însemna nimic, înfrângere 
sau victorie, nu conta. O fanfaronadă şi nimic mai mult, mai 
multe excremente întinse de Mosse în jurul său ca să-şi 
delimiteze teritoriul. Frank îşi făcea griji pentru ceea ce urma să 
se întâmple. 

— Ar trebui să folosiţi o altă comandă pentru dobermanul 
dumneavoastră, generale. Se zice că platz este cea care dă cele 
mai bune rezultate. 

Mosse se încordă, dar Parker îl linişti cu o mişcare a braţului. 


170 


întinse cealaltă mână lui Frank. Fără să-l învrednicească nici 
măcar cu o privire, Frank se ridică de unul singur, scuturându-şi 
la rândul său hainele şi răsuflând ceva mai greu. Avea de 
înfruntat ochii albaştri şi reci ai lui Parker şi privirea căpitanului 
Mosse, care îşi pierduse acum strălucirea, reflectând din nou 
incertitudinea în care trăia mintea sa. 

Un pescăruş trecu pe deasupra lor. Se îndreptă către mare, în 
zarea albastră, lansând din înaltul cerului, parcă în bătaie de joc, 
sunetul lui specific. 

Parker se întoarse către Mosse. 

— Ryan, te rog, poţi să te duci în casă să ai grijă de Helena, să 
nu facă vreo altă tâmpenie? Îți mulţumesc! 

Mosse îi aruncă o ultimă privire lui Frank. Ochii îi luceau. 

„Un soldat nu uită.” 

Scânteia nu dură decât o clipă. Bărbatul le întoarse spatele şi 
se îndreptă către casă. Frank se gândi că ar fi mers în acelaşi fel, 
fără nici un fel de diferenţă, chiar dacă strada ar fi fost asfaltată 
cu corpuri umane. Probabil că, dacă Ryan Mosse ar fi găsit scrise 


cu sânge cuvintele „Eu ucid...”, cu acelaşi sânge ar fi scris 
dedesubt „Şi eu...”. Era un om fără milă şi nu trebuia să uite 
lucrul ăsta. 


— Trebuie să-l scuzaţi pe căpitanul Mosse, Mister Ottobre. 

În vocea generalului nu era nici o urmă de ironie, dar Frank nu 
îşi făcea iluzii. La momentul potrivit, în alte circumstanţe, ştia 
foarte bine că lucrurile s-ar putea termina în alt mod. Parker nu 
ar mai fi dat ordinul, iar Ryan nu s-ar mai fi oprit. 

— EI, cum să vă explic... câteodată se preocupă prea mult de 
soarta familiei noastre. Câteodată exagerează puţin, admit, dar e 
o persoană de încredere şi ţine sincer la noi. 

Frank nu avea nici o îndoială în această privinţă. Singura 
îndoială pe care o avea era legată de limitele căpitanului, care 
erau stabilite de general. Şi care, în opinia lui Frank, se 
extindeau din ce în ce mai mult. 

— Femeia pe care aţi văzut-o ceva mai devreme este fiica 
mea, Helena. Sora mai mare a lui Arijane. Băiatul care era cu ea 
este Stuart, nepotul meu. Fiul ei. Ea... Vocea lui Parker se înmuie. 
Se simţea o undă de tristeţe. Ca s-o spun clar, ea suferă deo 
formă gravă de depresie nervoasă. Foarte gravă. Moartea lui 
Arijane i-a dat lovitura de graţie. Am încercat să i-o ascundem, 
dar nu a fost posibil. 

Generalul lăsă capul în jos. Lui Frank îi era greu, în ciuda 


171 


situaţiei, să-l suporte în rolul de bătrân tată îndurerat. Nu îi 
scăpase faptul că tocmai îl definise pe băiat în primul rând drept 
nepotul său, apoi drept fiul Helenei. Probabil că simţul ierarhiei şi 
al disciplinei făcea parte nu numai din viaţa sa publică, ci şi din 
viaţa sa privată. Cu puţin cinism, Frank putea să motiveze 
prezenţa la Monte Carlo a fiicei şi a nepotului său ca o bună 
acoperire a adevăratelor intenţii ale lui Parker. 

— Arijane era diferită, era mai puternică. Era o femeie cu un 
caracter de fier. Era fata mea. Helena seamănă cu mama ei, este 
o fire fragilă. Foarte fragilă. Câteodată face lucruri de care nu îşi 
dă seama, ca astăzi. Odată a fugit şi a rătăcit două zile până 
când am reuşit s-o găsim, într-o stare jalnică. Şi de data asta se 
putea întâmpla la fel. Trebuie să fie tot timpul supravegheată, 
altfel poate constitui un pericol pentru ea şi pentru cei din jurul 
ei. 

— Îmi pare rău pentru fiica dumneavoastră, generale. Pentru 
Helena şi, mai ales, pentru Arijane, chiar dacă nu schimbă 
absolut deloc părerea mea despre dumneavoastră şi despre 
intenţiile pe care le aveţi. Poate că, dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, m-aş comporta în acelaşi fel, nu ştiu. lau parte 
la această anchetă şi o să fac tot posibilul ca să-l prind pe 
criminal, puteţi să vă bazaţi pe asta. Dare la fel de adevărat că o 
să fac tot posibilul ca să vă împiedic să mergeţi pe drumul ales, 
oricare ar fi el. 

Parker nu reacţionă ca în seara de dinainte. Poate refuzul lui 
Frank de a colabora fusese deja arhivat cu titlul „lrelevant din 
punct de vedere tactic”. 

— Am înţeles. Sunteţi un om cu caracter puternic, dar nu o să 
vă surprindă când o să vă daţi seama că şi eu sunt la fel. În 
concluzie, vă sfătuiesc să fiţi foarte atent când traversaţi drumul 
acela dacă trec eu pe-acolo, Mister Ottobre. 

De data asta, Frank simţi ironia cu care îi pronunţase numele. 
Zâmbi. Talis Ryan, qualis Parker. 

— O să ţin cont de sfatul dumneavoastră, generale, dar sper 
că nu o să vă deranjeze dacă o să continui investigaţiile în felul 
meu. Oricum, vă mulţumesc, Mister Parker... 

lronie pentru ironie, ca un pescăruş care zboară pe cerul 
albastru cu un țipăt batjocoritor, ca un criminal disputat între 
justiţie şi vendetă. 

Frank îi întoarse spatele şi străbătu cei câţiva metri care îl 
despărţeau de strada principală. Simţea privirea fixă a 


172 


generalului arzându-i ceafa. În dreapta sa se zărea, peste tufişuri 
şi vegetaţia din grădini, acoperişul casei lui Jean-Loup. In timp ce 
traversa strada ca să ajungă la maşina care îl aştepta, Frank se 
întrebă dacă faptul că Parker închiriase o casă la doar câteva 
sute de metri de cea a Dj-ului era o coincidenţă fericită sau o 
alegere care avea un scop clar. 


27 


De pe terasa apartamentului său, din Parc Saint-Roman, Frank 
văzu maşina care îl adusese acasă virând la dreapta la capătul 
străzii Rue des Giroflees şi intrând pe Boulevard d'ltalie. Probabil 
că băieţii mai rămăseseră jos ca să primească dispoziţii de la 
secţie să plece, pentru că avusese timp să urce, să între în 
apartament, să deschidă uşa de la balcon şi să iasă pe terasă. 
incerca să îşi imagineze comentariile lor despre anchetă şi 
despre el, în particular. Işi dăduse seama de ceva timp de 
atitudinea generală faţă de rolul lui în această affaire, cum se 
spunea pe acolo. In afară de Nicolas şi de Morelli, ceilalţi aveau 
faţă de el un comportament vag şovinist, de înţeles. Nu era 
vorba despre ostracizare, în nici un caz, pentru că în fond aveau 
un obiectiv comun, ci despre un fel de neîncredere. Prietenia cu 
Hulot şi referinţele sale îi garantau colaborarea tuturor, dar nu şi 
simpatia lor. 

Uşi deschise numai pe jumătate pentru vărul din America. 

Foarte bine, nu venise acolo ca să facă show, ci ca să prindă 
un asasin. Şi putea să facă asta fără să fie deranjat tot timpul de 
palme prieteneşti pe spate. 

Se uită la ceas. Două şi jumătate după-amiază. Abia acum îşi 
dădea seama că îi era foame. Intră în casă şi se duse în micuța 
bucătărie. O rugase pe Amelie, femeia de serviciu pe care o 
primise împreună cu apartamentul de la Andre Ferrand, să 
cumpere strictul necesar. Cu ceea ce găsi prin frigider îşi făcu un 
sendviş pe cinste. Desfăcu o bere Heineken şi se întoarse pe 
terasă. Se aşeză pe unul din cele două şezlonguri pe care 
proprietarul apartamentului le pusese pe balcon. Puse prânzul pe 
geamul măsuţei din ratan. Işi dădu jos cămaşa şi rămase cu 
bustul gol, sub soare. De data asta nu mai dădu nici un fel de 
atenţie cicatricelor. Lucrurile se schimbaseră. Avea alte lucruri pe 


173 


cap. 

Ridică ochii către cerul fără nori. Pescăruşii se roteau 
deasupra, supravegheau oamenii şi-n acelaşi timp prindeau 
peşti. Erau singurele puncte albe pe albastrul acela atât de 
obraznic. Era o zi fantastică. De când începuse toată povestea 
asta, vremea parcă hotărâse să nu ia în seamă nenorocirile 
oamenilor şi să meargă în continuare pe cont propriu către vară. 
Nici un norişor nu ameninţase, nici măcar pentru o clipă, soarele. 
Se pare că cineva, undeva, hotărâse ca fiinţele umane şi numai 
ele să-şi poată controla lumina şi întunericul. Să fie stăpânii 
propriilor eclipse. 

Privirea îi alunecă de-a lungul coastei. 

Monte Carlo, în soare, era un mic stup elegant cu prea multe 
albine regine. Mulţi se comportau ca atare, cu toate că nu erau. 
Faţade, numai faţade. Persoane care în spate aveau stâlpi pentru 
a le susţine fragilitatea elegantă, ca decorurile din filme. In 
spatele uşii, doar linia îndepărtată a orizontului. Şi bărbatul 
îmbrăcat în halatul acela lung şi negru, care, cu o plecăciune 
batjocoritoare, deschidea una câte una toate acele uşi şi cu o 
mână ascunsă de mănuşa neagră, le arăta golul care era în 
spate. 

Termină sandvişul şi bău direct din sticlă ultima gură de bere 
pe care şi-o păstrase pentru sfârşit. 

Se uită din nou la ceas. Trei după-amiaza. Sigur la ora aceea, 
dacă nu avea vreo problemă de rezolvat, putea să-l găsească pe 
Cooper la biroul lui din clădirea aceea mare din piatră care era 
sediul FBI pe 9th Street, la Washington. Luă telefonul fără fir şi 
formă numărul. 

Primi răspuns la al treilea apel, pe care Cooper îl considera 
demn de luat în seamă. 

— Cooper Danton. 

— Ciao, Coop, sunt Frank! 

— Salut, bătrâne! Te bronzezi la soarele de pe Coasta de 
Azur? 

— Am început să uit de soarele de pe Coasta de Azur. 
Prietenul nostru ne obligă să trăim noaptea, Cooper. Sunt alb ca 
brânza. 

— Mda... Ceva noutăţi despre anchetă? 

— Beznă. Cele câteva becuri pe care le aveam noaptea 
trecută au început să explodeze unul câte unul. Şi, ca şi cum nu 
ne-ar fi ajuns nenorocitul ăsta, a mai apărut şi acest general 


174 


Parker cu sluga după el ca să complice şi mai rău lucrurile. Ştiu 
că încep să te enervez, dar ai reuşit să afli ceva despre ei? 

— Hm, o grămadă de lucruri, dacă nu te sperie chestiile 
groase. Tocmai îţi trimiteam un e-mail la adresa pe care mi-ai 
dat-o. Mi-ai luat-o înainte cu câteva secunde. 

— Nu te opri, dar povesteşte-mi câte ceva între timp. 

— OK. O să mă rezum la lucrurile esenţiale. Generalul Parker, 
Nathan James, născut la Montpellier, Vermont, în 1937. Familie 
nu foarte bogată, dar înstărită. La şaptesprezece ani şi-a 
falsificat actele ca să poată intra în armată. Primul la Academie. 
Ofiţer strălucit cu o ascensiune extrem de rapidă. Implicat în 
afacerea din Cuba din 1961. Decorat în Vietnam. Operaţiuni 
strălucite în Nicaragua şi Panama. Acolo unde trebuia să arăţi 
muşchii, să te baţi cu mâinile goale şi să foloseşti creierul, dădeai 
de el. A intrat foarte repede în statul-major al armatei. Mintea 
strategică din umbră a operaţiunii Furtună în Deşert şi a 
Războiului din Kosovo. S-au succedat o mulţime de preşedinţi, 
dar el este încă la locul lui. Ceea ce înseamnă că, atunci când 
vorbeşte, nu zice tâmpenii. Chiar şi acum, în povestea asta cu 
Afghanistanul, cu siguranţă părerea lui contează. Are bani, are 
sprijin, putere şi credibilitate. Unul care se pişă în pat şi zice că a 
transpirat. E un dur. Pe bune, Frank! 

Cooper făcu o pauză ca să respire şi să-i dea timp să digere 
informaţiile. 

— Şi despre celălalt ce îmi zici? 

— Cine, căpitanul Ryan Mosse? 

Frank simţi brusc senzaţia lamei cuţitului lui Mosse care îi 
trăgea de nară. Se scărpină la nas ca să scape de mâncărimea 
provocată de autosugestie. 

— Da. Ai reuşit să afli ceva? 

— Ascultă: căpitanul Mosse, Ryan Wilbur, născut pe 2 martie 
1963, în Austin, Texas. Despre el, mult mai puţin. Şi, în acelaşi 
timp, ceva mai mult. 

— Anume? 

— De ceva timp, Mosse a devenit umbra lui Parker. Unde e 
unul, e şi celălalt. Mosse şi-ar da viaţa pentru general. 

— Există un motiv special sau se datorează numai farmecului 
lui Parker? 

— Fidelitatea lui Mosse e legată de motivele pentru care 
Parker a fost decorat în Vietnam. Printre altele, a traversat liniile 
gălbejiţilor cu un soldat rănit în spate, salvându-i viaţa. 


175 


— lar numele soldatului? 

— Da, soldatul acela era sergentul Willy Mosse, tatăl lui Ryan. 

— Perfect. 

— De-atunci, cei doi au devenit prieteni. Sau, mai bine zis, 
Mosse senior a devenit un fel de sclav al lui Nathan Parker. 
Acesta, la rândul lui, s-a ocupat de fiul sergentului, l-a ajutat să 
între la Academia Militară, l-a acoperit în unele cazuri. 

— Adică? 

— Pe scurt, Frank, acest Mosse e un fel de psihopat, cu o 
tendinţă accentuată către violenţa gratuită şi care se cam bagă 
în belele. La Academie, aproape că a omorât în bătaie un coleg 
de curs, ulterior a înjunghiat un soldat din cauza unei femei la o 
petrecere în onoarea armatei în Arizona. In Războiul din Golf unui 
sergent i s-a făcut proces fiindcă l-a ameninţat cu un M-16 
pentru a-l face să se liniştească, întruna dintre ieşirile sale faţă 
de un grup de prizonieri dezarmaţi. 

— Ce băiat bun... A 

— O bomboană, aş zice. In care să-ţi rupi dinţii. Şi de fiecare 
dată s-a aşternut tăcerea. Incearcă să ghiceşti datorită cui! 

— Datorită generalului Nathan Parker, presupun. 

— Ai ghicit! lată de ce îţi zic să fii atent, Frank. Aştia doi, puşi 
împreună, sunt ca Satana şi furca. Mosse este braţul înarmat al 
lui Parker. Şi nu cred că îşi face prea multe scrupule când e 
vorba să-l folosească. A 

— Şi eu cred la fel, Coop. lţi mulţumesc pentru tot. Aştept e- 
mailul. Pa! 

— E deja în computerul tău. Salutare, prietene şi ai grijă de 
tine! 

Frank închise telefonul şi rămase în picioare în mijlocul 
camerei, cu capul uşor aplecat într-o parte. Informaţiile de la 
Cooper adăugaseră nişte nume, date şi fapte la gândurile sale în 
legătură cu cei doi. Era îngrozitor să ai oameni ca ei în faţa ta, la 
lumina soarelui. Şi la fel de înfricoşător s-o ai în spate, pe 
întuneric. 

Interfonul începu să sune. Se ridică, închise radioul şi se duse 
să răspundă. 

După cum vorbea, portarul părea uşor stânjenit. 

— Mister Ottobre, urcă cineva la dumneavoastră. Nu am avut 
cum să vă spun înainte, dar... o să înţelegeţi, eu... îi zise în 
engleză. 

— Nu e nimic, Pascal. Nu e nici o problemă, stai liniştit. 


176 


Se întrebă cine putea să fie persoana care tocmai urca şi care- 
| zăpăcise în halul ăsta pe portar. Şi de ce nu folosise soneria. 

Se dădu într-o parte şi deschise uşa. 

Se pomeni în faţa unui bărbat între două vârste, înalt cât el, 
indiscutabil american. Semăna vag cu Robert Redford, dar avea 
părul mai închis la culoare. Era bronzat cât trebuie şi elegant fără 
a părea însă ostentativ. Purta un costum albastru cu cămaşa 
descheiată la gât, fără cravată. Ceasul era un Rolex, dar cu 
cureaua din piele, nu avea nici o legătură cu brăţările din aur 
masiv pe care le puteai admira pe oriunde la Monaco. Bărbatul îi 
zâmbi foarte uman. Zâmbetul unei persoane, nu al unui 
personaj. Nu venise acolo pentru a se impune. 

Frank îl găsi instinctiv simpatic. 

— Frank Ottobre? 

— Da. 

Bărbatul întinse mâna dreaptă. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, Mister Ottobre! Mă numesc 
Dwight Durham şi sunt consulul Statelor Unite la Marsilia. 

Frank fu surprins o secundă, apoi strânse mâna întinsă către 
el. Hm, asta chiar că era o vizită neaşteptată. Probabil că pe faţă 
i se citea gândul, pentru că diplomatului îi apăru o lumină nouă 
în privire. lar zâmbetul său se înclină într-o parte, desenându-i un 
rid de expresie pe obraz. 

— Dacă dumneavoastră consideraţi că e o vină, pot să plec. 
Dacă însă credeţi că puteţi să treceţi peste funcţia mea şi să mă 
invitaţi înăuntru, mi-ar face plăcere să discutăm. 

Frank îşi reveni. Da, bărbatul acela îi era într-adevăr simpatic. 
Arătă către bustul său gol. Ciudat, nu îi era ruşine că un străin îi 
vede cicatricele. Durham, în orice caz, nu dăduse nici un semn că 
le-ar fi observat. 

— Mă scuzaţi, m-aţi luat prin surprindere, dar mi-am revenit. 
După cum vedeţi, ca un adevărat patriot, îi primesc întotdeauna 
pe diplomaţii din ţara mea îmbrăcat ca John Rambo. Luaţi loc, 
Mister Durham! 

Consulul făcu un pas înainte. Apoi se adresă unei persoane 
care stătea în picioare pe hol, în spatele său, un bărbat înalt şi 
robust care avea un pistol sub haină, iar pe faţă, scrisă o siglă. 
Putea să fie FBI, CIA, DEA sau altceva, dar cu siguranţă nu era 
cea a Armatei Salvării. 

— Poţi să mă aştepţi aici, dacă eşti amabil, Malcom? 

— Nici o problemă, domnule. 


177 


— Mulţumesc. g 

Durham închise uşa. Inaintă câţiva paşi şi se opri în mijlocul 
salonului, uitându-se în jur. 

— Nu e rău deloc. O privelişte extraordinară. 

— Da. Sigur ştiţi că eu sunt oaspete în acest apartament şi îmi 
închipui că ştiţi şi motivele pentru care mă aflu aici. 

Declaraţia lui Frank era utilă pentru a nu pierde timpul aiurea. 
Era sigur că, înainte de a veni acolo, Durham adunase toate 
informaţiile necesare. Frank parcă şi vedea mâna unei secretare 
care punea pe un birou dosarul cu numele lui deasupra şi 
curriculumul său înăuntru. 

„Frank Ottobre, omul pătrat, omul rotund.” 

Dosarul acela trecuse prin atâtea mâini, încât lui Frank nici nu 
îi mai păsa. Voia doar să îi spună lui Durham că nu existau 
motive de stânjeneală şi că orice fel de acrobație lexicală era 
inutilă. 

Consulul părea că înţelege şi că apreciază acest lucru. Era 
dificil ca Frank, în acel moment din viaţa sa, să inspire simpatie. 
Durham avu pudoarea să nu se prefacă, conştient că respectul şi 
consideraţia puteau fi o alternativă bună. 

— Luaţi loc, Mister Durham! 

— Dwight, puteţi să îmi spuneţi Dwight. 

— Atunci rămâne Dwight. lar tu spune-mi Frank. Vrei ceva de 
băut? Nu te hazarda însă. Salariul meu nu e cine ştie ce, în acest 
moment, zise, ieşind pe terasă ca să-şi ia cămaşa. 

— Un Perrier se poate? 

Fără alcool. Bravo! In timp ce Frank trecea pe lângă el ca să 
ajungă în bucătărie, Durham se aşeză pe canapea. Frank observă 
că şosetele aveau aceeaşi culoare ca pantalonii. Un bărbat ton- 
sur-ton. ingrijit, dar nu fanatic. 

— Cred că da. Serviciul tip Wild West? 

Durham zâmbi. 

— Fireşte. Serviciul de tip Wild West e perfect. 

Se întoarse cu o sticlă de Perrier şi un pahar şi le întinse fără 
fasoane. In timp ce Dwight turna apa minerală, Frank se duse şi 
se aşeză pe cealaltă canapea, aşezată perpendicular faţă de cea 
pe care stătea oaspetele său. 

— Te întrebi ce caut aici, nu-i aşa, Frank? 

— Nu, asta te întrebi tu. Cred că ai venit special ca să-mi dai 
răspunsul. 

Durham se uita la bulele din paharul său ca şi cum ar fi băut 


178 


şampanie, nu apă. 

— Avem o problemă, Frank. 

— Avem? 

— Da, avem. Tu şi eu. Eu sunt cap şi tu eşti pajură. Sau invers. 
Dar, în acest moment, suntem pe aceeaşi monedă. Şi în acelaşi 
buzunar. 

Sorbi o înghiţitură de apă. Puse paharul pe măsuţa din sticlă 
din faţa lui. 

— Inainte de toate, aş vrea să precizez că vizita mea e oficială 
în măsura în care vrei tu să fie aşa. Eu o consider absolut 
neoficială, două persoane civilizate care schimbă două vorbe. |i 
mărturisesc că, pe drum, îmi imaginam că o să găsesc o altă 
persoană. Nu mă gândeam chiar la Rambo, dar îl aveam în cap 
pe Elliot Ness. Mă bucur că m-am înşelat. intinse din nou mâna 
să ia paharul, ca şi cum s-ar fi simţit mai sigur ţinându-l în mână. 
Vrei să îţi prezint situaţia, Frank? 

— Nu ar fi rău. In momentul acesta o recapitulare generală mi- 
ar fi de folos. 

— Moartea lui Allen Yoshida nu a făcut decât să accelereze 
ceea ce se pusese deja în mişcare odată cu asasinarea lui Arijane 
Parker. Eşti la curent cu prezenţa generalului Parker în principat, 
nu? 

Frank dădu din cap. Dwight continuă, uşurat şi în acelaşi timp 
preocupat că Frank era la curent. 

— A fost bine că anumite circumstanţe fortuite te-au adus 
unde te afli acum. Asta m-a scutit de împrejurarea dificilă de a 
cere prezenţa unui reprezentat de-ai noştri la anchetă, întrucât 
tu te aflai deja aici. Statele Unite, în acest moment, au o 
problemă de imagine. Pentru că reprezintă ţara care a decis să-şi 
asume calitatea de leadership al civilizaţiei moderne, singura, 
adevărata, unica superputere mondială a primit o lovitură 
puternică pe 11 septembrie. Lovită exact unde era mai 
puternică, unde se simţea invulnerabilă, în propria casă... 

Privea pe fereastră, reflectându-se parţial în geamul uşii 
glisante, pe care primele umbre ale serii îl transformau într-o 
oglindă. 

— Şi în momentul ăsta vine nenorocirea... Doi americani ucişi 
într-un mod abominabil, chiar aici, în Principatul Monaco, într- 
unul dintre cele mai sigure state din lume. Nostim, nu? Nu ţi se 
pare că istoria se repetă? Cu singura complicaţie că acum mai e 
şi un tată îndurerat care a decis să se mişte pe cont propriu, un 


179 


general din armata Statelor Unite care intenţionează să 
folosească în scopuri personale modalităţile utilizate de terorişti, 
pe care, pe de altă parte, noi încercăm să le combatem. Cred că 
îţi dai seama că există cadrul potrivit pentru a genera probleme 
la nivel internaţional... 

Frank îl privi pe Durham, impasibil. 

— Deci? 

— Deci trebuie să-l prinzi pe criminalul ăsta, Frank. Trebuie să 
îl prinzi tu. Inaintea lui Parker, înaintea poliţiei de-aici, dacă 
reuşeşti. In ciuda poliţiei de-aici, dacă e necesar. La Washington 
vor ca ancheta asta să fie un succes al Americii. Vrei sau nu, ca 
să nu dăm alte nume, trebuie să termini cu Elliot Ness, să îţi dai 
din nou cămaşa jos şi să redevii Rambo. 

Frank se gândea că, în alte condiţii, el şi Durham ar fi putut să 
fie prieteni foarte buni. In puţinul timp petrecut împreună 
simpatia pe care i-o trezise acel om crescuse într-un ritm 
accelerat şi constant. 

— Ştii că o s-o fac, Dwight. O s-o fac, dar nu din motivele pe 
care mi le-ai enumerat. Suntem cap şi pajură, poate e aşa, dar 
este doar o întâmplare că ne aflăm pe aceeaşi monedă şi în 
acelaşi buzunar. O să-l prind pe criminalul ăsta şi voi puteţi să-i 
daţi ce semnificaţie vreţi. Vă cer doar un lucru. 

— Care? 

— Să nu ţineţi ca semnificaţia voastră să devină neapărat şi a 
mea. 

Dwight Durham, consul al Statelor Unite, nu zise nimic. Poate 
că nu înţelesese sau poate că înţelesese mai mult decât lăsa să 
se vadă, dar era mai bine aşa. Se ridică de pe canapea, 
aranjându-şi cu mâna pantalonii peste pantofi. Discuţia se 
terminase. 

— Bine, Frank. Cred că ne-am spus tot ce aveam să ne 
spunem. 

Frank se ridică şi el. Cei doi îşi strânseră mâna în penumbra 
acelei după-amiezi de sfârşit de vară. Afară, soarele era la apus. 
Cerul calm se făcea tot mai albastru. În câteva ore urma să cadă 
noaptea, noaptea vocilor şi a criminalilor ascunşi. Şi fiecare urma 
să-şi caute pe bâjbâite, în întuneric, o ascunzătoare. 

— Nu e nevoie să mă conduci, cunosc drumul. La revedere, 
Frank, multă baftă! 

— O să am nevoie, Dwight. De multă. 

Durham se îndreptă către ieşire şi deschise uşa. Pentru un 


180 


moment, închizând uşa, zări silueta lui Malcom, în picioare pe 
hol. 

Frank era din nou singur. Decise că mai merita o bere. Se duse 
în bucătărie să o ia şi se aşeză pe canapeaua pe care stătuse 
oaspetele său. 

„Suntem aceeaşi monedă... Cap sau pajură, Dwight?” 

Incercă să se relaxeze şi să uite de Durham şi de întâlnirea lor. 
Diplomaţie, războaie şi lege. Luă o gură de bere. 

Trebuia să facă un lucru pe care nu îl făcuse de mult timp. El îl 
numea „Deschiderea”. Atunci când investigaţiile ajungeau într- 
un punct mort, singur, încerca să îşi elibereze mintea, lăsându-şi 
gândurile libere să interacţioneze între ele, ca într-un puzzle 
mental care se aranja în mod aproape automat. Fără o voinţă 
precisă, ci lăsându-se ghidat de inconştient. Un fel de gând 
lateral prin imagini, care de câteva dăţi dăduse rezultate foarte 
bune. Inchise ochii. 


„Arijane Parker şi Jochen Welder. 

lahtul, blocat la debarcader, catargele uşor înclinate spre 
dreapta. 

Ei doi întinşi pe pat, cu capul fără piele, dinţii dezveliţi într-un 
rânjet lipsit de răutate... 

Vocea la radio... 

Scrisul, roşu ca sângele. 

Eu ucid... 

Jean-Loup Verdier. Ochii lui pierduţi. 

Chipul lui Harriet.” 


Nu, nu acum, nu în momentul ăsta! 


„Din nou vocea de la radio. 

Muzica. Coperta discului lui Santana. 

Allen Yoshida. 

Capul lui rezemat de geamul de la maşină. 
Scaunul de culoare deschisă, din nou scrisul roşu. 
Mâna, cuțitul, sângele. 

Imaginile de pe casetă. 

Bărbatul în negru şi Allen Yoshida. 

Fotografiile făcute camerei, fără ei. 

Filmul. Fotografiile. Filmul. Fotografiile. Fi...” 


181 


Cu o mişcare bruscă, aproape involuntară, Frank Ottobre se 
ridică în picioare lângă canapea. Era un detaliu atât de 
neînsemnat, încât mintea sa îl înregistrase şi îl arhivase ca pe un 
indiciu fără importanţă. Trebuia să se întoarcă imediat la 
comisariat şi să verifice dacă era adevărat ceea ce îşi amintise. 
Poate că nu era decât o iluzie, dar n-avea ce să facă, trebuia să 
se agaţe de speranţă, oricât de slabă. In momentul acela ar fi 
vrut să aibă mii de degete pe care să le încrucişeze, pe toate 
deodată. 


28 


Când Frank ajunse la intrarea în comisariatul de poliţie, pe Rue 
Notari, era aproape seară. Venise pe jos din Parc Saint-Roman 
până acolo, alunecând printre trecătorii care umpleau străzile şi 
pe care aproape că nici nu-i vedea în lumina apusului de soare. 
Se simţea agitat. Intotdeauna, când era pe urmele unui criminal, 
avea o senzaţie de nelinişte, de nerăbdare, ca şi cum o voce 
interioară îl presa şi îl făcea să alerge. Acum, când ancheta era 
într-un punct mort şi nici una dintre supoziţiile făcute nu-i dusese 
nicăieri, se întrevedea o slabă speranţă. Ca şi cum la suprafaţa 
apei strălucea ceva, iar Frank de-abia aştepta să se arunce în 
valuri şi să descopere dacă era într-adevăr o lumină sau doar 
mirajul unui reflex. 

La intrare, polițistul de pază, care îl văzuse de departe, îl lăsă 
să treacă fără nici un fel de problemă. Frank se întrebă dacă, 
atunci când vorbeau despre el, îi pronunţau numele sau îi 
spuneau pur şi simplu Americanul. 

Urcă pe scări până la biroul lui Nicolas Hulot. 

Străbătu holul şi ajunse în faţa uşii. Bătu de câteva ori, apoi o 
deschise. Ilnăuntru nu era nimeni. 

Rămase o clipă în picioare pe hol, nehotărât. Decise să între. 
Era prea nerăbdător să vadă dacă supoziţiile lui se confirmau. 
Nicolas nu s-ar fi supărat dacă verifica lucrul ăsta în absenţa lui. 

Pe biroul din lemn era dosarul cu toate rapoartele şi cu 
documentaţia cazului. Il deschise şi începu să caute plicul cu 
fotografiile din casa lui Allen Yoshida, aduse de Froben după 
cercetarea de la locul crimei. Se uită la ele cu atenţie. Se aşeză 
la birou, puse mâna pe telefon şi formă numărul de la 


182 


comisariatul din Nisa. 

— Froben? 

— Da, cine e? 

— Salut, Claude, sunt Frank! 

— Salut, Americanule! Cum mai merge? 

— Pot să trec peste întrebarea asta? 

— Am citit ziarele. Merge chiar aşa de rău? 

— Mda. Şi gândeşte-te că, atunci când merge rău, răsuflăm 
uşuraţi că nu merge şi mai rău. 

— Felicitări. In toată nenorocirea asta, ce pot să fac pentru 
tine? 

— Să răspunzi la câteva întrebări. 

— Dă-i drumul! 

— În casa lui Yoshida, ştii cumva dacă a atins cineva ceva, nu 
ştiu... dacă a mutat ceva, fără să îşi dea seama, înainte să 
ajungeţi voi să luaţi probe şi să faceţi fotografiile? 

— Nu cred. Menajera care a descoperit camera unde a fost 
ucis nici măcar nu a intrat. Mai avea puţin şi leşina când a văzut 
sânge. l-a anunţat imediat pe cei de la pază. Dacă îţi aminteşti, 
Valmeere, şeful de la pază, este un fost poliţist şi cunoaşte 
procedurile. Noi, bineînţeles, nu am atins nimic. Fotografiile pe 
care vi le-am dat arată exact cum am găsit casa. 

— Bine, Claude. Scuză-mă, dar voiam să fiu sigur sută la sută 
de lucrul ăsta. 

— Ai vreo pistă? 

— Nu ştiu. Sper. Trebuie să verific ceva, dar nu vreau să îmi 
fac iluzii. Ar mai fi ceva... 

Tăcerea de la celălalt capăt al firului însemna că Froben 
aştepta întrebarea. 

— Îți aminteşti cumva dacă în colecţia lui Yoshida erau LP-uri 
în vinil? 

— Pot să îţi dau un răspuns cert. Nu. Sigur, pentru că unul 
dintre oamenii mei, care este un pasionat, a observat că, deşi 
combina stereo avea şi un pick-up, pe rafturi nu erau decât CD- 
uri. A făcut şi un comentariu asupra acestui lucru... 

— Bravo, Froben! Nu mă aşteptam la mai puţin de la tine. 

— Bine. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, sunt aici. 

— Îţi mulţumesc, Claude! Eşti un adevărat prieten. 

Puse receptorul la loc şi rămase o secundă pierdut în gânduri. 
Acum era momentul să vadă dacă nenorocitul ăla făcuse pentru 
prima oară o greşeală, oricât cât de mică. Sau dacă el făcuse 


183 


greşeala, luând greierii drept lanterne. 

Deschise sertarul de la birou. Inăuntru se afla copia casetei 
VHS pe care o găsiseră în maşina lui Yoshida. Ştia că Nicolas o 
ţinea acolo, împreună cu înregistrările de la radio. O luă şi o puse 
în video, care era conectat la televizor. Porni aparatele şi apăsă 
pe tasta „play” de la telecomandă. 

Prima imagine apăru pe ecran. Dacă ar fi trăit o sută de ani şi 
ar fi văzut imaginile acelea în fiecare zi, de fiecare dată ar fi 
simţit aceiaşi fiori reci pe şira spinării. Revăzu silueta în negru 
agitându-se cu pumnalul în mână. Simţi un nod în gât şi o durere 
crâncenă în stomac. Şi simţi o ură care nu avea să se stingă 
decât în momentul în care l-ar fi prins. 

„Da, suntem aproape...” 

Era tentat să apese butonul de derulare rapidă, dar îi era 
teamă să nu treacă peste imaginea care-l interesa. Intr-un 
sfârşit, caseta ajunse în punctul pe care îl aştepta. Era 
emoţionat. 

„Da, da, da...” 

Apăsă butonul de stop-cadru. Era un lucru atât de mic, încât 
nu ar fi putut să vorbească despre el cu nimeni, de teamă să nu 
simtă din nou gustul amar al dezamăgirii. Ceea ce îl interesa era 
acolo, în faţa ochilor lui şi trebuia să vadă ce poate scoate de- 
acolo. Sigur, era un detaliu care în momentul acela era atât de 
neînsemnat, încât poate că nu merita nici măcar să fie luat în 
seamă, dar era singurul lucru palpabil pe care îl aveau. 

Privi cu atenţie scena de pe ecranul televizorului. Asasinul era 
nemişcat, cu pumnalul ridicat deasupra lui Allen Yoshida. Victima 
sa îl privea cu ochii holbaţi, cu mâinile şi picioarele legate cu 
sârmă, cu gura acoperită de scotch, cu o grimasă de durere şi de 
teroare întipărită pe faţă. Frank se gândi că bărbatul acela murea 
de fiecare dată când cineva se uita la casetă. Şi, gândindu-se ce 
fel de om fusese, îşi merita de fiecare dată moartea aceea. 

In acea clipă, uşa de la birou se deschise şi în cameră intră 
Morelli. Se opri în prag, privindu-l, fără să zică nimic. 

Frank văzu că nu era surprins, ci stânjenit. 

Se simţi oarecum vinovat de tulburarea inspectorului. 

— Salut, Claude, scuză-mă că am intrat aşa, dar nu era nimeni 
şi trebuia neapărat să văd ceva, o urgenţă... 

— Nu, nu-i nici o problemă. Dacă îl căutai pe comisarul Hulot, 
este la şedinţă, în sala mare, un etaj mai jos. Sunt şi şefii. 

Lui Frank nu-i prea mirosea a bine. Dacă făceau şedinţă 


184 


pentru a discuta despre anchetă şi pentru a planifica intervenţiile 
ulterioare, era ciudat că nu fusese anunţat. Se comportase 
întotdeauna în mod discret, pentru a nu-i crea neplăceri lui 
Nicolas. Rămăsese întotdeauna cu un pas în urma lui, iar 
iniţiativa o luase numai când i se ceruse s-o ia. Asta, ca să nu 
treacă de comisar sau să-l depăşească în ochii cuiva. In ochii 
superiorilor săi, dar mai ales a subordonaţilor săi, care, de fapt, 
erau cei mai importanţi. 

In ceea ce privea starea sufletească a lui Nicolas, era altă 
situaţie. II mirase mărturisirea lui de dimineaţă, acasă la Jean- 
Loup, dar îl înţelegea perfect, atât ca om, cât şi ca poliţist. 

Ei erau într-adevăr două feţe ale aceleiaşi monede. Cine era 
cap şi cine era pajură nu avea nici o importanţă. Intre ei nu 
existau probleme. 

Se gândi la şedinţa ţinută aproape pe ascuns şi la vizita 
recentă pe care i-o făcuse Dwight Durham. Probabil că 
autorităţile din principat vedeau toată afacerea aceea în acelaşi 
mod, însă dintr-o perspectivă opusă. Prezenţa lui acolo, după 
intervenţia diplomaţiei americane, nu mai era o chestiune de 
relaţii personale, un fel de gent/lemen's agreement, ci o prezenţă 
oficială. 

Frank dădu din umeri. Nu avea chef să fie amestecat în 
relaţiile lor diplomatice încâlcite. Nu îi păsa absolut deloc. Tot 
ceea ce îşi dorea era să-l prindă pe criminal, să-l bage la puşcărie 
şi să arunce cheia de la celulă. Cui îi revenea meritul de a-l fi 
arestat pe criminal urma s-o decidă cei care aveau dreptul să ia 
asemenea hotărâri. 

Morelli depăşise momentul penibil. 

— Eu mă duc la şedinţă. Vii şi tu? 

— Crezi că e cazul? 

— Ştiu că te-au sunat de câteva ori, dar era ocupat. 

Era plauzibil. Vorbise destul de mult la telefon cu Cooper, iar 
când sosise Durham, închisese celularul, pe care de altfel îl 
folosea foarte puţin. Rămânea aproape întotdeauna într-un 
sertar, în apartamentul din Parc Saint-Roman. 

Frank se ridică de la birou, strânse fotografiile pe care le 
studiase, scoase caseta din video şi luă totul cu el. 

— Se poate vedea caseta jos? 

— Da, sigur. 

leşiră din birou, străbătură în tăcere holul şi începură să 
coboare pe scări. Faţa lui Frank era o mască de piatră. Ajunşi la 


185 


etajul de dedesubt, parcurseră în sens invers distanţa străbătută 
la un etaj mai sus. Ajunşi în faţa penultimei uşi din dreapta, 
Morelli bătu încet. 

— Intră, se auzi dinăuntru. 

Inspectorul împinse uşa şi intră. 

Era o încăpere mare, zugrăvită în două nuanţe de gri, unde 
mai multe persoane stăteau pe scaun în jurul unei lungi mese 
dreptunghiulare. Nicolas Hulot, doctorul Cluny, directorul de la 
Siguranţă, Roncaille şi alte câteva personaje pe care Frank nu le 
mai văzuse până atunci. 

La apariţia lui, se aşternu pentru o clipă o tăcere generală. 

Bănuiala lui Frank părea din ce în ce mai întemeiată. Era 
clasica tăcere a copilului care e prins cu lingura în borcanul de 
dulceaţă. Frank se gândi că acolo erau la ei acasă şi aveau tot 
dreptul să facă toate şedinţele pe care le voiau, cu sau fără el. 
Insă atitudinea generală îi confirma ceea ce simţise. Nicolas se 
uita în jurul lui fără să găsească curajul de a-l privi în ochi şi avea 
un aer destul de stânjenit, asemănător cu al lui Morelli puţin mai 
înainte. Frank se gândi că atitudinea lui se datora şi unui alt 
motiv. În absenţa sa, cu siguranţă şefii îl făcuseră cu ou şi cu oţet 
din cauza rezultatelor negative ale anchetei. 

Roncaille îşi reveni primul. Se ridică în picioare şi înaintă 
câţiva paşi către el. 

— Oh, Frank, bună seara, luaţi loc! Tocmai făceam o 
recapitulare a situaţiei în timp ce vă aşteptam. Cred că nu îl 
cunoaşteţi pe domnul Alain Durand, procurorul general care se 
ocupă personal de caz... 

Arătă către un tip scund cu părul blond şi rar, cu ochi mici, 
ascunşi în spatele unor ochelari fără rame, care stătea în capul 
mesei. Purta un costum elegant gri, în care nu reuşea să capete 
aerul distins pe care el probabil credea că îl are. Dădu uşor din 
cap. 

— Şi inspectorul Gottet, de la Computer Crime Unit... 

Bărbatul care stătea în stânga lui Durand făcu la rândul lui un 
semn din cap. Era un bărbat tânăr, cu părul închis la culoare, 
bronzat, care probabil că în timpul liber frecventa sălile de forţă, 
plajele vara şi saloanele de frumuseţe iarna. Părea mai degrabă 
un yuppie decât un poliţist. 

Roncaille îl prezentă pe Frank celor doi. 

— Dânsul este Frank Ottobre, agent special FBI, ataşat al 
Poliţiei din Monaco la ancheta în cazul „Nimeni”. 


186 


Frank se aşeză în dreapta doctorului Cluny, pe partea stângă a 
mesei, aproape faţă în faţă cu Nicolas. li căută privirea, dar nu i-o 
întâlni. Nicolas continua să privească undeva sub masă, ca şi 
cum ar fi pierdut ceva. 

Roncaille îşi reluă locul. 

— Bun, acum că suntem toţi, putem să mergem mai departe. 
Frank, noi tocmai ascultam raportul doctorului Cluny, care a 
examinat înregistrările cu telefoanele date de subiect. 

Era rândul lui Frank să dea din cap în tăcere. Cluny îşi apropie 
scaunul de masă şi deschise dosarul cu notițe pe care îl avea în 
faţă. Işi drese vocea, ca şi cum trebuia să înceapă o lecţie la 
universitate. 

— După o examinare mai atentă decât cea făcută prima dată, 
am ajuns cam la aceleaşi concluzii. Este vorba despre un subiect 
extrem de complex, o tipologie cu care pot să spun că nu am mai 
avut de-a face. Există anumite caracteristici specifice unui 
modus operandi care îl includ de drept între cazurile criminalilor 
în serie. De exemplu, aria restrânsă de acţiune, el acţionează 
exclusiv pe teritoriul principatului. Preferă să folosească o armă 
albă, care îi dă un contact direct cu victima. Dacă vreţi, practica 
de jupuire a capului victimelor poate fi interpretată ca un ritual 
fetişist sau ca o dorinţă de distrugere absolută. Prin mutilarea 
cadavrelor, asasinul îşi demonstrează supremaţia completă 
asupra persoanei pe care a decis s-o omoare. Chiar şi perioada 
de calm între crime face parte dintr-un cadru general. Până aici, 
totul ar părea normal... 

— Dar?... zise Durand cu o voce joasă, care nu se potrivea cu 
constituţia lui fizică. N 

Cluny făcu o pauză de efect. Işi dădu jos ochelarii şi îşi ciupi 
pielea de la rădăcina nasului, aşa cum Frank îl văzuse deja 
făcând de mai multe ori. Părea că are o abilitate specială de a 
ţine trează atenţia celorlalţi. Işi puse la loc ochelarii şi dădu din 
cap către Durand. 

— Exact, există un „dar”... Subiectul are o abilitate lexicală şi 
o capacitate de abstractizare care depăşesc cu mult media. 
Creează imagini uneori foarte poetice, pline de tristeţe. Chiar şi 
definiţia pe care şi-o dă lui însuşi, „cineva şi nimeni”, ne 
îndreptăţeşte să facem aceste consideraţii. Pe lângă o inteligenţă 
ieşită din comun, dispune, cu siguranţă şi de o cultură deosebită. 
Studii superioare, aş zice de formaţie umanistă, posibil la nivel 
universitar, o figură diferită de cea a criminalilor în serie - în cea 


187 


mai mare parte indivizi din clasele sociale medii sau sub nivelul 
mediu, fără cultură sau studii. In marea majoritate a cazurilor 
sunt persoane cu un coeficient de inteligenţă destul de scăzut. 
Există ceva care m-a mirat în mod deosebit... 

Urmă o altă pauză. Frank îl urmări pe psihopatolog repetând 
pantomima de mai devreme. Durand profită de moment ca să-şi 
şteargă şi el ochelarii. 

„Aplauze la scenă deschisă, Cluny! Bravo, ne-am adunat toţi 
aici ca să ne uităm la tine, dar continuă, te rog! Şi pune-ţi odată 
lentile de contact.” 

— Faptul că subiectul vorbeşte despre un fel de obligaţie de a 
ucide. Dacă în spate există anumite caracteristici ale unei 
dereglări de personalitate de acest fel şi anume o familie 
opresivă, un părinte sau ambii părinţi dominatori, chinuri sau 
umilinţe suferite şi altele lucruri de genul acesta, totul se explică. 
Insă e o atitudine care de obicei se regăseşte în cazurile de 
dedublare a personalităţii, ca şi cum în subiect ar fi prezente 
două persoane în acelaşi timp. Şi aici ajungem din nou la „cineva 
şi nimeni”... 

Frank se gândi că toate afirmaţiile doctorului erau nişte 
tâmpenii, nimic mai mult. A 

Un exerciţiu frumos de stil şi nimic altceva. In acel caz 
specific, trasarea profilului asasinului putea să fie utilă, dar nu 
determinantă. Pentru că nu era doar nu om care acţiona, ci era 
un om care şi gândea şi gândea destul de mult înainte să 
acţioneze. Intr-un mod unic. Ca să-l prindă, trebuiau să ajungă 
dincolo de luciditatea gândurilor sale. 

Nu zise nimic, de teamă că o simplă părere putea să fie luată 
drept admiraţie. 

Durand interveni şi, ascultându-l, Frank se văzu constrâns să 
admită că se pricepea. Ştia să conducă o şedinţă. 

— Domnilor, suntem între noi şi nu ne aude nimeni. Nu 
participăm la nici un fel de întrecere. V-aş ruga să aduceţi în 
discuţie fără să ezitaţi orice fel de dubiu pe care-l aveţi, oricât de 
banal. Nu se ştie niciodată de unde apare vreo idee. O să încep 
eu. Ce se poate spune despre relaţia asasinului cu muzica? 

Cluny dădu din umeri. 

— Acesta este un alt aspect controversat. Din nou „cineva şi 
nimeni”. Are o adevărată pasiune pentru muzică, pare că o 
cunoaşte şi o iubeşte foarte tare. Muzica este pentru el un 
refugiu primar, un fel de ascunzătoare mentală. Pe de altă parte, 


188 


folosirea acestui mijloc pentru a furniza indicii asupra viitoarei 
sale victime ne atrage într-un joc distructiv, muzica devine o 
armă cu care ne sfidează. Se crede superior nouă, chiar dacă 
este împins să facă toate astea de un sentiment de inferioritate 
şi de frustrare. Vedeţi? Ajungem tot timpul la „cineva şi nimeni”. 

Hulot ridică mâna. 

— Spuneţi, comisare. 

— Faptul că ia de la victimele sale o parte anatomică, în opinia 
dumneavoastră, în afara unei motivații psihologice, ce finalitate 
practică poate să aibă? Adică, să mă explic mai bine, ce face cu 
pielea victimelor? La ce îi trebuie? 

In cameră se făcu tăcere. Fiecare dintre ei îşi pusese 
întrebarea aceea de multe ori. Acum era formulată cu voce tare 
şi liniştea din încăpere însemna că nimeni nu găsise vreun 
răspuns. 

— Mda, aici, asemenea oricui dintre cei prezenţi, nu pot decât 
să construiesc nişte ipoteze şi toate ar fi la fel de valabile în 
momentul... 

— Ar putea să fie cineva cu o înfăţişare fizică respingătoare şi 
care din cauza asta se răzbună pe victimele sale? întrebă Morelli. 

— Sigur, e posibil. Insă luaţi în consideraţie că un aspect fizic 
respingător sau monstruos sare imediat în ochi. Un fizic urât 
impresionează lumea, în al cărei imaginar „urât” este sinonim cu 
„rău”. Dacă ar fi pe-aici un fel de Frankenstein, cu siguranţă 
cineva ne-ar fi anunţat. Nu ar putea să treacă neobservat. 

— Oricum, este o ipoteză care nu trebuie anulată a priori, 
interveni Durand cu vocea lui joasă. 

— Sigur că nu. Nici o ipoteză nu trebuie anulată din start. 

— Mulţumesc, doctore! 

Roncaille închise pentru moment subiectul acela şi i se adresă 
inspectorului Gottet, care până în acel moment ascultase tăcut. 

— Inspectore! 

Gottet începu imediat să vorbească despre lucrurile care 
ţineau de domeniul său cu ochi strălucitori, animat de focul sacru 
al eficienţei. 

— Am evaluat toate cauzele posibile ale faptului că telefoanele 
date de Sunec nu au fost interceptate. 

Gottet se uită la Frank. Acestuia îi veni din nou să zâmbească 
şi se abţinu cu greu. Gottet era într-adevăr un fanatic. 
Denumirea Sunec era o contragere a sintagmei „subiect 
necunoscut”, care era folosită de obicei în anchetele din 


189 


America, dar care acolo nu era un termen familiar. 

— Deţinem de puţin timp un nou sistem de monitorizare a 
apelurilor de telefonie mobilă, DES 1000, care este supranumit 
Carnivorul. Dacă apelul este de pe un mobil, nu e nici o 
problemă... 

Frank auzise vorbindu-se despre acest sistem la Washington, 
când se afla încă în faza experimentală. Nu ştia că era deja 
operativ. De altfel, erau multe lucruri cu care nu era la curent în 
acel moment. Gottet îşi reluă expunerea. 

— In ceea ce priveşte telefonia fixă, putem să intrăm direct în 
computerul de la radio, cel care administrează centrala şi să 
avem astfel sub control toate intrările şi să detectăm semnalul, 
fie că vine de la centralele societăţilor de telefonie, fie că vine de 
pe web... Făcu şi el o pauză, dar fără să obţină rezultatele 
remarcabile ale lui Cluny. După cum ştiţi, cu programele potrivite 
şi cu puţină abilitate, via internet e posibil să te serveşti de 
telefonie fără să fii interceptat. Cu condiţia să nu dai de cineva la 
fel de bun, sau chiar mai bun. In sensul ăsta, am obţinut 
colaborarea unui fost hacker. Acum e consilier liber-profesionist 
pentru protecţia împotriva hackerilor. Din când în când 
colaborează cu poliţia, ca răsplată pentru că am închis un ochi la 
isprăvile lui din trecut. Avem la dispoziţie pentru ancheta asta 
tehnologia de ultimă oră care se găseşte pe piaţă. De data asta 
nu ar trebui să ne mai scape... 

Intervenţia lui Gottet fu sensibil mai scurtă decât cea a lui 
Cluny, asta şi pentru că erau mult mai puţine lucruri de spus, în 
cazul lui. Misterul apelurilor care nu fuseseră interceptate era o 
pată pe cămaşa proaspăt spălată a departamentului. Toţi şi-ar fi 
suflecat mânecile până la subsuori ca s-o curețe. 

Durand se uită în jur. 

— Mai are cineva ceva de spus? 

Hulot părea că-şi revenise din starea de dinainte şi îşi 
redobândise sângele rece. 

— Continuăm investigaţiile asupra vieţii private a victimelor, 
chiar dacă nu ne aşteptăm la prea multe în direcţia asta. Oricum, 
mergem înainte. Intre timp, o să continuăm supravegherea la 
Radio Monte Carlo. Dacă subiectul o să sune din nou şi o să ne 
dea un alt indiciu, suntem pregătiţi de intervenţie. Avem acolo o 
echipă specială de poliţişti în civil, printre care câţiva agenţi 
femei, pentru a supraveghea locul. Totodată, avem la dispoziţie 
unitatea de intervenţie a trăgătorilor de elită, echipați pentru 


190 


misiuni nocturne. Am contactat şi câţiva experţi în muzică pentru 
a ne ajuta să descifrăm mesajul, dacă va fi vreunul. Odată 
descifrat, preconizăm să asigurăm paza persoanei pe care o vom 
considera victima probabilă. Sperăm ca asasinul să facă o 
greşeală, chiar dacă până în momentul de faţă s-a dovedit 
infailibil. 

Durand roti privirea asupra celor prezenţi. Frank reuşi în 
sfârşit să vadă culoarea ochilor lui: erau căprui. Se adresă tuturor 
şi nimănui în special, cu vocea sa de bariton. 

— Domnilor, e inutil să vă reamintesc cât de important e 
pentru noi să nu comitem erori. Nu este o simplă anchetă de 
poliţie, s-a transformat în mult mai mult. Trebuie să îl prindem pe 
individul ăsta cât mai repede, înainte ca mass-media să ne sfâşie 
de vii. 

„Şi cei din Consiliul de Stat, dacă nu chiar prinţul”, se gândi 
Frank. 

— Orice ar fi, anunţaţi-mă imediat, nu contează ora. La 
revedere, domnilor, am încredere în voi! 

Durand se ridică, la fel şi ceilalţi. Procurorul general se 
îndreptă către uşă, urmat imediat de Roncaille, care probabil 
voia să profite de prezenţa lui pentru a mai învăţa câte ceva în 
domeniul relaţiilor publice. 

Morelli aşteptă ca ei doi să se îndepărteze, apoi ieşi şi el, după 
ce îi aruncă lui Hulot o privire care exprima solidaritate sută la 
sută. 

Doctorul Cluny era în picioare lângă masă şi strângea notițele 
în dosar. 

— Dacă aveţi nevoie de mine la radio, contactaţi-mă. 

— Ne-ar ajuta mult, doctore, zise Hulot. 

— Atunci, ne vedem mai târziu. 

Cluny ieşi şi el din cameră, aşa că Frank şi Nicolas erau acum 
singuri. 

Comisarul făcu un gest către masa de la care tocmai se 
ridicaseră. 

— Ştii că nu am nici o legătură cu asta, nu? 

— Sigur că ştiu. Fiecare are problemele lui. 

Frank se gândea la Parker. Se simţea vinovat că încă nu 
vorbise cu Nicolas despre general şi despre Ryan Mosse. 

— Dacă vii sus în biroul meu, am ceva pentru tine. 

— Ce anume? 

— Un pistol. Un Glock 20. Cred că e o armă pe care o cunoşti 


191 


destul de bine. 

Un pistol. Frank nu s-ar fi gândit că o să mai aibă vreodată 
nevoie de unul. 

— Nu cred că am nevoie. 

— Şi eu aş prefera să nu ai nevoie, dar în momentul de faţă 
consider necesar să fim pregătiţi pentru orice. 

Frank nu zise nimic. Işi trecu mâna peste obraz, pe care barba 
crease deja o umbră întunecată. Hulot îşi dădu seama că era 
puţin tulburat. 

— Ce este, Frank? 

— Nicolas, poate că am găsit ceva... 

— Ce anume? 

Frank se duse să ia de pe masă fotografiile şi caseta pe care le 
adusese de sus. 

— Am adus astea aici, dar în ultimul moment am hotărât să nu 
spun nimic în faţa celorlalţi, pentru că e vorba despre ceva ce 
trebuie verificat înainte de a-i da vreo importanţă. Ţi-am zis că 
era ceva care îmi scăpa, îţi aduci aminte? Ceva ce voiam să îmi 
amintesc, dar nu reuşeam. Am înţeles în sfârşit ce era. O 
discrepanţă între film şi fotografiile din casa lui Allen Yoshida, 
cele pe care ni le-a adus Froben. 

— Ce anume? 

Frank scoase o fotografie din plic şi i-o întinse lui Hulot. 

— Uită-te pe comoda pe care e aşezată combina muzicală, în 
spatele fotoliului. Vezi ceva pe mobilă? 

— Nimic. 

— Exact. Şi acum uită-te aici. 

Frank luă caseta VHS şi se duse la televizor, un Philips Combi 
cu videorecorder încorporat, montat pe peretele din faţa mesei. 

Puse înăuntru caseta, derulată la imaginea care-l interesa. 
Apăsă butonul de stop-cadru. Arătă cu degetul un punct de pe 
ecran în spatele siluetelor din prim-plan. 

— Uite aici, pe aceeaşi mobilă, se vede coperta unui disc. Este 
vorba despre un LP în vinil. În casa lui Yoshida nu erau LP-uri, mi- 
a confirmat-o chiar Froben. Nici măcar unul. În fotografie, nici 
urmă de coperta asta. Asta înseamnă că asasinul nu a rezistat 
maniei sale pentru muzică şi a adus de-acasă o coloană sonoră 
special aleasă pentru crimă. Imaginea este puţin neclară din 
cauza calităţii proaste a copiei făcute în grabă, dar sunt sigur că, 
dacă dăm cuiva originalul pe care să lucreze cu aparatura 
adecvată, putem afla despre ce LP este vorba. Faptul că nu l-a 


192 


lăsat la locul crimei înseamnă că discul ăsta are o semnificaţie 
specială. Pentru el sau în alt sens. Să nu uităm că blestematul 
ăla are un simţ destul de ciudat al umorului. Poate că e încă o 
farsă, pentru că nu ar pierde nici o ocazie ca să ne ia în bătaie de 
joc. Repet, poate că nu e nimic, dar este primul lucru pe care-l 
ştim despre asasin, în ciuda voinţei sale. Oricât e de mică, e 
prima greşeală pe care o face... 

Un lung moment de tăcere. Frank vorbi primul. 

— S-ar putea face analiza casetei video fără prea multă 
publicitate? îl întrebă pe Hulot. 

— Aici, în principat, nu, în nici un caz. Stai să mă gândesc... Ar 
fi Guillaume, fiul soţilor Mercier, prieteni de familie. Are un mic 
studio de producţie. Face videoclipuri şi lucruri de genul ăsta. 
Este la început, dar ştiu că se pricepe. Pot să discut cu el. 

— Putem să avem încredere în el? 

— Este un băiat bun. Era cel mai bun prieten al lui Stephane. 
Dacă îl rog să ţină gura închisă, o s-o ţină. 

— Bine, cred că merită să-i dăm caseta, dar totul trebuie să fie 
făcut cu multă discreţie. 

— Şi eu cred la fel. În rest, cum ai spus şi tu, oricât de mic ar 
fi, e singurul lucru pe care îl avem... 

Se priviră. Ochii lor spuneau multe. Ei erau într-adevăr două 
feţe ale aceleiaşi monede şi stăteau în acelaşi buzunar. Viaţa nu 
fusese generoasă cu nici unul din ei. Avuseseră curajul să între 
din nou în joc, fiecare în felul lui. Până atunci se simţiseră 
neputincioşi în faţa evenimentelor care le tulburaseră încă o dată 
existenţa. In clipa aceea, datorită unui detaliu descoperit 
aproape întâmplător, în camera gri, suspendată în aer ca un 
zmeu în bătaia vântului, unduia o mică speranţă colorată. 


29 


Laurent Bedon opri aparatul electric de ras şi se privi în 
oglindă. 

Cu toate că dormise până târziu, somnul nu reuşise să şteargă 
urmele exceselor din noaptea de dinainte. Se întorsese în zori, 
beat turtă şi se prăbuşise în pat, adormind înainte să pună cu 
capul pe pernă. Cu toate că stătuse mult sub duş şi se bărbierise, 
nu scăpase de pungile de sub ochi şi de culoarea palidă specifică 


193 


oamenilor care n-au mai văzut lumina soarelui de multă vreme. 
Tubul de neon din baie, cu lumina lui nemiloasă, nu făcea decât 
să-i sublinieze aspectul bolnăvicios. 

„lisuse, parcă sunt mort.” 

Luă sticla de aftershave şi îşi dădu din abundență pe faţă. Din 
greşeală, nimeri pe gură şi simţi că buzele îi iau foc de la alcool. 
Işi pieptănă părul lipsit de strălucire şi îşi dădu cu deodorant. Era 
pregătit să înfrunte o altă seară. 

In dormitor, hainele erau împrăştiate într-o dezordine pe care 
o definea endemică. Inainte, venea o femeie să strângă prin casă 
şi găsea totul într-o oarecare ordine, provizorie însă, căci nu-i 
rezista prea mult. Acum, fondurile sale nu îi mai permiteau să 
suporte cheltuiala unui ajutor pentru curăţenie. Era deja un 
miracol că nu îl dăduseră afară din casă, având în vedere că nu 
plătise chiria de patru luni. 

In ultima vreme îi mersese rău. Chiar şi cu o seară înainte, la 
Cazinoul din Menton, lăsase o sumă frumuşică. Şi nici măcar nu 
erau banii lui, printre altele. li ceruse un nou avans lui Bikjalo, 
care mai întâi mârâise şi într-un final se hotărâse să închidă ochii 
şi să semneze fără nici o tragere de inimă un cec. li dăduse cecul 
avertizându-l că e ultimul. 

Cu cifra aceea putea să rezolve câteva probleme, dar situaţia 
lui economică era într-o stare critică. Avea de plătit chiria, atât 
de banala chirie, preţul a două camere infecte în blocul acela din 
Nisa unde nu erau gândaci pentru că până şi lor le era silă de 
locul respectiv. Nu-ţi venea să crezi ce vedeai pe-acolo. Patronul 
casei tria poşta ca într-un film american de categorie B. Sau ca 
într-o comedie cu Stan şi Bran. 

Societatea Credit Agricole îi pusese sechestru pe maşină, 
pentru că, după cea de-a treia rată de leasing, nu mai plătise nici 
una. Să îi ia dracu’! Să îl ia dracu’ şi pe Monsieur Plombier, idiotul 
ăla de director care îl tratase ca pe un cerşetor când se dusese la 
el. Dar, ceea ce era şi mai rău, îi ceruse înapoi cartea de credit şi 
carnetul de cecuri. 

Dar nu pentru astea îşi făcea el griji. Ar fi fost bine să fie 
numai asta. li era dator cu o sumă imensă lui Maurice, un 
delincvent destul de cunoscut pe-acolo, o datorie pe care o 
făcuse când banii se numeau încă franci. Reuşise să mai reducă 
din ea dându-i ocazional câte-o firimitură, dar răbdarea 
împuţitului ăluia de Maurice era destul de limitată. Toată lumea 
ştia cum o sfârşeau cei care nu îşi onorau datoriile. Circulau nişte 


194 


zvonuri deloc liniştitoare în sensul ăsta. Erau doar nişte zvonuri, 
dar în cazul ăsta Laurent nu se îndoia că erau adevărate. 

Se aşeză în pat şi îşi trecu mâinile prin păr. Se uită în jurul său. 
Ceea ce vedea îl dezgusta. Nu-i venea încă să creadă că trăia în 
gaura aia de şobolani din Ariane. 

Maurice îi luase ca parte din datorie splendidul apartament din 
Acropolis, dar dobânda la ceea ce rămăsese din datorie creştea 
cu o viteză atât de mare, încât în scurt timp, în lipsă de altceva, 
putea să îi ia şi boaşele, doar din plăcerea de a-l auzi cântând cu 
voce de soprană. 

Se îmbrăcă şi el cum putu mai bine, recuperând o pereche de 
pantaloni şi o cămaşă nu din cele curate, ci unele care nu erau 
foarte murdare. Apoi scoase de sub pat şosetele pe care le 
purtase cu o seară înainte. Habar n-avea cum ajunseseră acolo. 
Nu-şi amintea nici măcar că se dezbrăcase seara trecută. 
Oglinda exterioară a şifonierului din dormitor îi arătă o imagine 
cu haine care nu i se părea mai bună decât cea fără haine 
reflectată în oglinda din baie. 

Patruzeci de ani. Şi ajunsese în halul ăla. Dacă nu făcea ceva, 
în scurt timp ar fi ajuns pe străzi, un clochard. Fără nici un ban, 
nici măcar ca să-şi cumpere lame de ras. Asta, dacă nu 
intervenea înainte Maurice, să-i rezolve problemele... 

Şi totuşi, cu o seară înainte, simţise că norocul îi surâde. 
Pierrot îi dăduse nişte numere şi de obicei numerele lui Pierrot 
erau norocoase. De câteva ori ieşise din cazinou cu gura până la 
urechi, mulţumită lui Rain Boy. Făcuse imediat banii praf, 
aproape fără să-şi dea seama, aşa cum se întâmplă cu banii 
obţinuţi fără eforturi. 

Schimbase cecul lui Bikjalo la un tip pe care îl cunoştea şi care 
stătea pe lângă cazinou, aşteptându-i pe cei ca el, tipi cu o 
lumină febrilă în ochii obişnuiţi să urmărească saltul unei bile pe 
roată. Avea ceva bănuţi de jucat, cum zicea derbedeul ăla. 
Intrase în sala de joc cu speranţe mari, fără să ştie că era pe 
punctul să asfalteze un alt metru pătrat pe drumul către iad. 

Un dezastru. Nici măcar un câştig, două numere, un rând. 
Nimic. Ca de obicei, crupierul strângea mecanic fisele din faţa sa, 
cu faţa de profesionist specifică meseriei sale. Incă o tură de 
ruletă, bila care se învârtea din nou şi mâinile abile ale ticălosului 
care punea jetoanele colorate lângă cele din tura precedentă. În 
cazul său, în zadar. 

De fapt, crupierii îi detestă pe cei care pierd. lar el avea scris 


195 


în frunte cuvântul „ratat”. Nici măcar o fiche pe post de ciubuc 
pour les employes, care de obicei se dădea la un câştig en plein. 

Pierduse tot; dacă ar fi ars banii în şemineu, ar fi fost mai 
câştigat. Numai că acum nu mai avea şemineu. In faţa lui se 
încălzea Maurice şi cine mai ştie cine, să-l ia dracu”! 

Se ridică din pat şi aprinse computerul, pe care îl instalase 
într-o poziţie destul de şubredă, pe un fel de birou în dormitor. 
Un PC foarte rapid, asamblat chiar de el, cu un procesor Pentium 
IV de 1600 MHz, 1 G de RAM şi două hard diskuri de 30 G fiecare. 
Cel puţin încă mai avea computerul. Fără el ar fi fost pierdut. 
Acolo erau notițele lui, planurile emisiunii, ceea ce scria când îl 
apuca melancolia. Ceea ce se întâmpla practic tot timpul, în 
perioada aceea. Putea să navigheze pe net, beneficia de o 
evadare virtuală din galera reală în care trăia. 

Avea un e-mail în poşta electronică. O deschise şi descoperi 
un mesaj foarte laconic de la un expeditor necunoscut, scris cu 
nişte frumoase caractere Book. 


Ai nevoie de bani? A sosit unchiul din America... 


Se întrebă cine putea să fie imbecilul care îşi permitea să facă 
o asemenea glumă. Unul dintre prietenii lui care îi cunoştea 
situaţia, cu siguranţă. 

Da, dar cine? Jean-Loup? Bikjalo? Cineva de la radio? 

Şi apoi, ce voia să spună cu „unchiul din America”? Pentru o 
clipă se gândi la american, agentul FBI, tipul care ancheta 
crimele de la Monte Carlo. Ai cărui ochi te înspăimântau mai mult 
decât vocea aceea de la telefon. Poate că era un mod de a-l 
presa. Nu i se părea însă genul de om care recurge la asemenea 
mijloace ieftine. Era unul care te lipea de zid şi te strângea de 
gât până când scuipai şi ciorapii. 

Işi aduse aminte de toată povestea cu crimele din Monte 
Carlo. Vocea de la telefon era o adevărată mană cerească pentru 
Jean-Loup. Putea să devină mai popular decât Beatles. Lui nu-i 
pica prea bine chestia asta, dar la capturarea criminalului avea 
să se acopere de glorie. Prindea aripi băiatul, în timp ce el 
rămăsese la pământ cu nasul în sus, privindu-l cum zboară. Ca 
un fraier. Şi când se gândea că el îl adusese la radio, după ce îl 
cunoscuse din întâmplare în faţă la Cafe de Paris, în Piaţa 
Cazinoului, cu câţiva ani înainte. Fusese martor la episodul care îi 
adusese amărâtului de Jean-Loup minunăţia aceea de casă din 


196 


Beausoleil. Au aflat câţiva ani mai târziu că salvarea căţelului 
fusese de fapt un bilet câştigător la loterie. 

Asta fusese destinul lui, să fie spectator la norocul altora. Să 
fie acolo şi să îl vadă pe altul în lumina reflectoarelor, care, dacă 
şi-ar fi deviat cu un metru traiectoria, l-ar fi făcut pe el celebru. 

După ce văzuse scena salvării câinelui, se dusese la băiatul 
acela cu părul închis la culoare şi ochii verzi care se uita în jur 
puţin stingherit de faptul că se afla pe neaşteptate în centrul 
atenţiei. De-acolo începuse totul. Laurent fusese impresionat de 
ceea ce transmitea Jean-Loup, o senzaţie de calm şi în acelaşi 
timp de energie. Era ceva căruia el nu reuşea să îi dea o 
denumire exactă, dar era puternic şi nu îşi lăsa indiferent 
interlocutorul. Mai ales pe unul ca el. 

Bikjalo, care nu era prost, reacţionase imediat când i-l 
prezentase pe Jean-Loup ca un posibil prezentator al emisiunii 
Voices, un program pe care Laurent îl avea în cap de mult timp. 
Văzuse imediat scânteia de interes din ochii lui de vulpoi bătrân. 
Jean-Loup, în mod indubitabil, era palpabil şi costa puţin, fiind la 
început în lumea radioului. Un debut absolut. Doi iepuri dintr-o 
lovitură. O nouă emisiune de succes şi o nouă vedetă, care nu-i 
costa aproape nimic. După două săptămâni de probe 
înregistrate, în care Jean-Loup confirmase zi de zi ipotezele 
create despre el şi despre talentul lui, Voices intrase în sfârşit în 
direct. incepuse bine şi mersese din ce în ce mai bine. Băiatul 
plăcea lumii. Plăcea felul lui de a vorbi şi de a comunica, creativ, 
plin de imagini, cu metafore îndrăzneţe, pe care totuşi le puteau 
înţelege toţi. 

„Până şi criminalii...” se gândi cu amărăciune Laurent. 

Pe nesimţite, începând cu episodul celor doi băieţi pierduţi pe 
mare, programul se transformase într-o emisiune cu un caracter 
social. Mândria radioului şi a principatului. Şi miere pentru 
muştele alea care bâzâiau în jurul lor şi care se numeau sponsori. 

lar DJ-ul devenise starul unei emisiuni gândite de el, o 
emisiune în care el avea din ce în ce mai puţine de spus şi de 
care se îndepărta tot mai mult, zi de zi. 

„Să îi ia pe toţi dracu'! O să se schimbe, trebuie să se 
schimbe”, murmură în sinea lui. 

Dădu drumul la imprimantă ca să printeze notițele referitoare 
la emisiunea din seara aceea şi HP-ul 990Cxi începu să scoată 
foile pe care cerneala nu se uscase încă. 

O să îşi schimbe ei părerea despre el. Toţi, unul câte unul. 


197 


Barbara, mai ales. 

Se gândi la părul ei roşcat întins pe pernă. La parfumul pielii 
ei. Avuseseră o relaţie. O poveste intensă în care se aruncase cu 
trup şi suflet, înainte să sară totul în aer. Ea încercase să rămână 
lângă el, într-o tentativă disperată, aşa cum fac cei care vor să 
salveze un drogat. După o perioadă de despărţiri şi reveniri, i-a 
întors spatele definitiv, după ce a înţeles că nu avea cum să fie 
mai importantă decât celelalte patru femei din viaţa sa, care 
erau damele de pică, de caro, de inimă roşie şi de treflă. 

Se ridică de pe scaun şi adună foile pe care abia le scosese la 
imprimantă într-un dosar. Işi luă haina de pe fotoliul care servea 
drept cuier şi se îndreptă către uşă. 

leşi pe hol - un fel de festival al mizeriei, aşa cum era şi 
apartamentul în care trăia. Trase uşa după el, suspinând. Liftul 
nu funcţiona. O nouă bilă neagră pentru administrator. 

Cobori scările pe jos şi se îndreptă către uşa cu geam de la 
intrare, cu structura din metal ruginită aproape complet. Cu 
vopseaua căzută de pe chitul uscat. Atât de diferită de intrările 
din blocurile elegante din Monte Carlo sau de la splendida vilă a 
lui Jean-Loup. Afară, cartierul era cufundat în penumbra serii, 
lumina aceea de un albastru intens pe care numai apusurile 
puteau s-o lase în urma lor ca o amintire a soarelui. Era lumina în 
care până şi locul ăla dezolant părea primitor. Ariane nu era 
Promenade des Anglais sau Acropolis. Parfumul mării nu ajungea 
până acolo, sau, dacă ajungea, era acoperit de mirosul 
pătrunzător al tomberoanelor cu gunoi. 

Trebuia să treacă de cel puţin trei cartiere de blocuri ca să 
ajungă să ia autobuzul care îl ducea în principat. Foarte bine. O 
mică plimbare îi făcea bine la sănătate şi îl ajuta să-şi clarifice 
ideile în privinţa lui Plombier şi a băncii lui de rahat. 

Din umbra de la colţul blocului apăru Vadim. Atât de repede, 
încât nici nu îl văzu. Inainte să înţeleagă ce se întâmplă, fu luat 
pe sus şi, într-o secundă, lipit de zid, simțind braţul care îl 
strângea de gât şi răsuflarea bărbatului, care mirosea a usturoi şi 
a puroi, drept în faţă. 

— la zi, Laurent, când eşti în bani nu îţi mai aduci aminte de 
prieteni? 

— Ce tot spui, ştii că eu... 

Braţul îl strângea acum şi mai tare de gât, întrerupându-i 
protestele. Simţi că i se taie respiraţia. 

— Nu mai mânca căcat, frumosule! Aseară, în Menton, ai spart 


198 


ceva bani, fără să te gândeşti că erau de fapt ai lui Maurice. 

Vadim Rohmer era sufletul blestemat al lui Maurice, braţul său 
violent, recuperatorul. El, gras şi fleşcăit cum era, cu siguranţă 
nu ar fi fost în stare să îl ia pe unul şi să-i răsucească braţul la 
spate până când îi dau lacrimile. Sau să îl împingă într-un zid şi 
să-l facă să simtă tencuiala zgâriindu-i până la durere pielea de 
pe cap. 

El nu, dar Vadim da, nemernicul ăsta împuţit! Şi ce împuţit şi 
tipul care îi schimbase cecul, cu o seară înainte, în barul din faţa 
cazinoului. Ala ciripise, să-l ia dracu’! Laurent spera că Vadim îi 
aplicase şi acestuia un tratament asemănător cu cel pe care 
tocmai i-l rezerva lui. 

— Eu... 

— Eu ce, nenorocitule? Sunt anumite lucruri pe care nu le-ai 
înţeles despre Maurice şi despre mine. Cât de puţină răbdare are 
el, atâta am şi eu. Cred că e cazul să-ţi împrospătez puţin 
memoria. A 

Pumnul în stomac îi tăie răsuflarea. li veni să vomite şi gura 
uscată i se umplu cu acid. Genunchii îi cedară. Vadim îl ridică 
fără nici un efort, ţinându-l în picioare de gulerul cămăşii, cu o 
strânsoare de fier. 

Văzu deasupra lui pumnul ridicat al lichelei. Era clar că ţinta 
era faţa lui şi, la cât de tare dădea Vadim, se aştepta să mai ia 
un pumn şi de la zidul din spatele său. Inchise ochii încordat, 
aşteptând lovitura. 

Pumnul nu venea. 

Deschise ochii, simțind cum strânsoarea de la gât slăbeşte. 

Un bărbat înalt şi robust, cu părul şaten tăiat scurt, care 
apăruse în spatele lui Vadim, îl apucase pe uriaş de perciuni şi îl 
trăgea cu putere în sus. 

Luat prin surprindere de intrus şi de durere, Vadim îi dădu 
drumul. 

— Ce pu... 

Necunoscutul îi dădu drumul lui Vadim, care făcu un pas în 
spate ca să-l înfrunte pe nou-venit. Îl măsură cu privirea din cap 
până în picioare. Cămaşa se mula pe un fizic plin de muşchi, iar 
pe faţă nu i se citea nici cel mai mic semn de teamă. Aspectul 
acelui tip era parcă mai neliniştitor decât înfăţişarea neajutorată 
şi bolnăvicioasă a lui Laurent. In special ochii, care acum îl 
priveau lipsiţi complet de expresie, ca şi cum nu avea nici un 
gând războinic, ci voia doar să ceară o informaţie. 


199 


— Foarte bine, văd că au sosit întăriri, zise Vadim cu o voce nu 
atât de sigură pe cât şi-ar fi dorit-o. 

Incercă să tragă pumnul destinat lui Laurent bărbatului care 
se afla în picioare, în faţa lui. Reacţia acestuia fu fulgerătoare. În 
loc să se dea înapoi, adversarul evită pumnul cu o simplă 
mişcare din cap, făcu un pas mic înainte şi îşi băgă umărul sub 
umărul lui Vadim. După ce îi înconjură cu mâinile spatele, îl 
împinse jos cu toată greutatea corpului său. 

Laurent auzi zgomotul de os rupt, un pocnet atât de sec, încât 
i se făcu pielea de găină. Vadim urlă şi se îndoi de durere, 
ţinându-se de braţul rănit. Celălalt se dădu în spate şi se învârti 
cu mare agilitate pe loc, făcând un fel de piruetă ca să-şi ia elan. 
Lovi cu piciorul faţa adversarului, căruia începu să-i curgă din 
gură un fir de sânge. Vadim căzu la pământ fără măcar să 
geamă şi rămase nemişcat. 

Laurent se întrebă dacă era mort. Nu, salvatorul său 
necunoscut părea prea abil ca să ucidă involuntar. In mod cert 
era un tip care, dacă omora pe cineva, o făcea pentru că voia s-o 
facă. 

incepu să tuşească. Se aplecă, ţinându-se cu mâinile de 
stomac, în timp ce un fir de secreție biliară i se scurgea de pe 
buze. 

Bărbatul care venise în ajutorul său îl sprijini să se ridice 
apucându-l de cot. 

— Din câte se pare, am ajuns la momentul potrivit, nu-i aşa, 
domnule Bedon? i se adresă într-o franceză destul de proastă, cu 
un puternic accent străin. 

Laurent îl privea uimit, fără să înţeleagă. Era sigur că nu îl mai 
văzuse niciodată în viaţa sa până atunci. Şi totuşi, tipul ăla îl 
salvase de pumnii lui Vadim şi îi ştia numele. Cine dracu' era? 

— Vorbiţi engleza? 

Laurent încuviinţă cu un gest din cap. Bărbatul se relaxă. 

Continuă în engleză, cu un accent care părea mai degrabă 
american decât englezesc. 

— Ah, bine. După cum v-aţi dat seama, nu îmi este foarte 
familiară limba dumneavoastră. Poate că vă întrebaţi cine sunt şi 
de ce v-am ajutat să rezolvaţi această... Arătă către corpul lui 
Vadim întins pe jos. Această... eu aş numi-o situaţie penibilă, 
dacă nu vă deranjează. 

Laurent dădu din nou din cap. 

— Domnule Bedon, dumneavoastră nu vă citiţi e-mail-urile sau 


200 


nu prea aveţi încredere în unchiul din America... 

Pe faţa lui Laurent se citea stupoarea. Avea acum explicaţia e- 
mailului găsit în computer. Şi urma să aibă şi altele. Cu 
siguranţă, bărbatul acela nu îl pusese la pământ pe Vadim şi nu îi 
salvase pielea numai ca să lase un Z pe zid, precum Zorro şi apoi 
să plece. 

— Mă numesc Ryan Mosse şi sunt american. Am o propunere 
pentru dumneavoastră. Foarte, foarte avantajoasă din punct de 
vedere financiar. 

Laurent îl privi un moment, fără să zică nimic. Îi plăcuse modul 
în care îi subliniase „foarte avantajoasă din punct de vedere 
financiar”. Brusc, nu îl mai durea stomacul. Se ridică inspirând 
adânc pe nas. Simţea că faţa sa îşi recăpăta încet, încet 
culoarea. 

In timpul ăsta, bărbatul se tot uitase în jurul său. Dacă îl 
dezgusta mizeria din cartierul în care trăia Laurent, oricum nu o 
arătă. Privi cu mare atenţie blocul. 

— Casa nu e mare lucru, dar nu cred că aţi venit ca s-o 
cumpăraţi. 

— Nu, însă, dacă ne punem de acord, poate că după aceea o 
să puteţi s-o cumpăraţi dumneavoastră, dacă vă interesează. 

In timp ce îşi aranja hainele, creierul lui Laurent alerga cu trei 
sute de kilometri pe oră. 

Deci, ca să rezume: nu avea nici cea mai mică idee cine era şi 
ce voia de la el acel... cum zicea că se numeşte? Ah, da, Ryan 
Mosse. Nu ştia, dar acum urma să afle. Şi avea să afle şi o cifră. 

Foarte consistentă, se pare. 

Laurent se uită din nou la Vadim, care zăcea pe jos, nemişcat. 
Porcul ăla avea nasul şi o buză sparte, iar pe trotuar, lângă 
scăfârlia lui, începuse să se strângă o mică baltă de sânge. 
Ajunse la un moment în viaţa lui când, oricine i-ar fi salvat fundul 
de unul ca Vadim şi ar fi vorbit despre bani, mulţi bani, l-ar fi 
cucerit imediat. 


201 


Al şaselea carnaval 


În locul lui ascuns, departe de lume, bărbatul ascultă muzică. 

In aer plutesc notele menuetului din Simfonia nr. 5 a lui Franz 
Schubert. Inchis în cutia lui de metal, bărbatul ascultă cu atenţie 
sunetul viorilor şi îşi imaginează unduirea braţelor muzicienilor, 
concentrarea maeştrilor din orchestră. Imaginaţia sa trece peste 
ei asemenea unei camere de luat vederi care se poate mişca în 
timp şi în spaţiu. Dintr-odată nu mai este în locul lui secret, ci 
într-un salon imens cu pereţii şi bolțile pictate cu fresce, iluminat 
de sus de mii de lumânări aşezate în lampadare enorme. 
Intoarce capul către dreapta şi perspectiva ce i se înfăţişează în 
faţa ochilor este atât de vie, încât pare reală. Mâna sa strânge 
degetele unei femei care se mişcă alături de el, împreună cu el, 
în ritm sinuos de dans, cu paşi eleganţi, pauze şi înclinări ale 
capului care se repetă la nesfârşit şi devin fluide ca vinul când 
este vărsat în pahar. Femeia nu poate rezista privirii lui fixe, care 
îi promite naşterea lumii şi distrugerea ei. Din când în când, îşi 
întoarce ochii adumbriţi de gene lungi către cei din jurul lor, 
căutând parcă o confirmare a gândului că într-adevăr ea este 
aleasa. Admiraţia şi invidia se citesc în ochii tuturor celor din 
salon, care stau în picioare pe margine şi îi privesc cum 
dansează. 

El ştie că în noaptea aceea o să fie a lui. 

In lumina incertă din cameră, la flacăra pâlpâitoare a unei 
lumânări, pierdută în voalurile şi dantelele enormului pat cu 
baldachin, o s-o vadă ieşind din mătăsurile grele care o ascund 
asemenea unui trandafir îmbobocit care înfloreşte. 

Dreptul regelui. 

Dar acum nu asta e important. Acum dansează şi sunt atât de 
frumoşi. Şi o să fie şi mai frumoşi când... 

„Eşti aici, Vibo?” 

Vocea este binevoitoare ca întotdeauna, neliniştită cum numai 
ea poate fi. Visul lui, imaginea pe care şi-a creat-o cu ochii închişi 
se pierde, dispare, aşa cum se întâmplă când la cinematograf 
arde o peliculă. 

Revine la realitate, simte prezenţa celuilalt, ştie că are o 
datorie, o responsabilitate. A fost doar un moment de pauză, 
care s-a topit precum un fulg de zăpadă la soare. Visele nu mai 


202 


au loc, nu au avut niciodată şi nici nu o să mai aibă. Odată 
puteau şi ei să viseze, când trăiau în casa aceea mare dintre 
dealuri, în momentele în care reuşeau să scape de bărbatul acela 
dur, care îi voia deja bărbaţi, când ei doreau să fie numai copii. Ei 
voiau să alerge, nu să mărşăluiască. Dar, chiar şi acolo, exista o 
voce care putea să rupă orice fel de vrajă pe care imaginaţia lor 
reuşea s-o creeze. 

— Da, sunt aici, Paso. 

„Ce faci? Nu te mai auzeam.” 

— Mă gândeam... 

Bărbatul nu opreşte muzica. E un fel de prelungire a bietelor 
lui iluzii. Nu o să mai danseze niciodată cu femeia aceea 
frumoasă. Se ridică şi se duce în cealaltă cameră, unde un corp 
fără viaţă zace în racla lui de sticlă. 

Apasă un întrerupător. Intr-un colţ al raclei transparente apare 
lucirea unei lumini. Când se mişcă, dispare şi perspectiva se 
schimbă. Se iveşte o alta, dar e acelaşi lucru. Un miraj. Ştie deja 
ce o să găsească. O altă iluzie înfrântă, o altă oglindă magică 
spartă, în bucăţi, răspândită la picioarele sale. 

Se apropie de corpul gol întins înăuntru, privirea îi alunecă 
încet de la membrele uscate care au culoarea pergamentului 
vechi până la capul acoperit de ceea ce cu puţin timp în urmă 
era faţa unui alt bărbat. 

Simte o strângere de inimă. 

Nimic nu e etern. Pe mască se văd deja primele semne ale 
deteriorării. Părul este uscat şi opac. Pielea este pătată şi a 
început să se încreţească. In scurt timp, cu toate că o să aibă 
grijă de ea, o să ajungă la fel ca pielea pe care o ascunde. 
Priveşte corpul acela cu o tandreţe infinită, cu ochii blânzi ai 
afecțiunii pe care nimic nu o poate distruge. 

Se întunecă la faţă şi maxilarul i se contractă din cauza mâniei 
care creşte în el. 

Nu e adevărat că destinul este ineluctabil. Nu este adevărat că 
nu suntem decât nişte spectatori la trecerea timpului şi a 
evenimentelor. El poate schimba, el trebuie să schimbe 
nedreptatea aceea eternă, el se poate feri de lucrurile nedrepte 
cu care soarta umple cuibul acela de şerpi care este viaţa 
oamenilor. La întâmplare, fără să se uite, fără să îi pese dacă, în 
realitate, ceea ce se întâmplă distruge o existenţă sau o obligă 
să trăiască pentru totdeauna în întuneric. 

Întuneric înseamnă beznă. Beznă înseamnă noapte. lar 


203 


noaptea, vânătoarea trebuie să continue. 

Bărbatul zâmbeşte. Nişte bieţi câini proşti. Latră şi îşi arată 
colții ca să-şi ascundă frica. Ochi nictalopi care cercetează 
întunericul, bezna, noaptea, încercând să vadă prada care s-a 
transformat în vânător. 

El este cineva şi nimeni. El este regele. 

Regele nu are întrebări, are doar răspunsuri. Regele nu are 
nelămuriri, ci doar certitudini. 

Curiozitatea o lasă altora, tuturor celor care o cer, tuturor 
celor care, într-un fel, o au în ochi, în gesturile sacadate, în 
suferinţă, în neliniştea pe care ţi-o dă viaţa, atât de densă uneori, 
încât poţi s-o respiri. Viaţa are un miros atât de complex şi totuşi 
e atât de uşor de recunoscut. 

Mirosul vieţii îl simţi vara, în tramvaiele pline de lume cu prea 
multe braţe şi prea multe subsuori. Este în mirosul de mâncare şi 
de pipi de pisică, sufocant pe unele străduţe. Este în mirosul tare 
de rugină şi de sare care devorează metalul, în mirosul de 
dezinfectant şi în mirosul aspru al pulberii de puşcă. 

In locul acela care îţi dă sentimentul sfârşitului plutesc două 
întrebări eterne: „Când?” şi „Unde?”. 

Când va veni ultima suflare, reţinută cu un urlet animalic, cu 
dinţii strânşi ca să nu scape, pentru că alta nu o să mai urmeze, 
niciodată. Când, la ce oră din zi sau din noapte, ultima secundă 
se va opri pe un ceas care s-a stricat, lăsând timpul lumii să se 
scurgă în continuare. Unde, în ce pat, pe ce scaun din maşină, în 
ce lift, pe ce plajă, în ce fotoliu, în ce cameră de hotel îl va 
străpunge durerea ascuţită în inimă şi apoi va urma curioasa 
aşteptare nesfârşită şi inutilă a unei alte bătăi, după pauza aceea 
care devine din ce în ce mai lungă, infinită. Câteodată totul se 
întâmplă atât de rapid, încât acea ultimă tresărire aduce liniştea 
finală, dar nu şi explicaţia, pentru că în lumina aceea orbitoare 
nu ai timp să mai înţelegi, câteodată nici să mai simţi. 

Bărbatul ştie ce trebuie să facă. A mai făcut-o şi o s-o mai 
facă, atâta timp cât e necesar. 

Sunt atâtea măşti afară, purtate de persoane care nu le 
merită. 

„Ce este Vibo? De ce mă priveşti aşa? S-a întâmplat ceva?” 

Bărbatul îl linişteşte, gura lui zâmbeşte, ochii lui strălucesc, 
vocea lui protejează. 

— Nu, Paso, absolut nimic. Mă uit la tine şi văd cât eşti de 
frumos. Şi, în curând, o să fii şi mai frumos. 


204 


„Oh, nu, adevărat? Să nu-mi spui că...” 

Bărbatul îşi disimulează intenţiile cu o discreţie plină de 
tandreţe. 

— Stop. Nu avem voie să vorbim despre asta. Secretul 
secretelor, îţi aduci aminte? 

„Ah, e ca secretul secretelor? Atunci putem să vorbim despre 
el numai sub lună plină...” R 

Bărbatul zâmbeşte la amintirea jocurilor lor din copilărie. În 
puţinele momente în care bărbatul acela nu le murdărea fantezia 
cu unicul joc pe care aveau voie să-l joace. 

— Da, Paso. Şi o să fie lună plină în curând. Foarte curând... 

Bărbatul se întoarce şi se îndreaptă către uşă. In cealaltă 
cameră muzica s-a oprit. Şi s-a aşternut o linişte care pare 
continuarea firească a acelei muzici. 

„Unde te duci, Vibo?” N 

— Vin repede înapoi, Paso. Intoarce capul şi priveşte zâmbind 
corpul întins în racla din sticlă. Mai întâi trebuie să dau un 
telefon... 


30 


La sediul postului Radio Monte Carlo era multă lume, 
aşteptând, ca în fiecare seară. Evoluţia acelei poveşti provocase 
agitaţie şi triplase numărul persoanelor care în mod obişnuit se 
aflau prin clădire la ora aceea. 

Venise şi inspectorul Gottet, împreună cu câţiva oameni de-ai 
lui, ca să instaleze nişte computere performante, mult mai bune 
decât cele de dinainte, pe care le legaseră în reţea. Cu el era şi 
un tânăr, în jur de douăzeci şi cinci de ani, un tip cu un aer 
şmecher, cu părul şaten tuns scurt, cu şuviţe blonde, iar în nara 
dreaptă, un piercing. Işi făcea de lucru cu o grămadă de floppy- 
uri şi de CD-ROM-uri mişcându-şi degetele atât de rapid pe 
tastatură, încât Frank, care stătea în picioare în spatele lui, îi 
urmărea cu greu mâinile. 

Băiatul se numea Alain Toulouse, dar era cunoscut printre 
hackeri sub pseudonimul Pico. Atunci când făcuse cunoştinţă cu 
Frank, auzind cine este, zâmbise şmechereşte, cu ochii strălucind 
de maliţie. 

— FBI, nu? zisese. Am intrat la voi, o dată. Hm, mai mult de o 


205 


dată, aş putea spune. Înainte era uşor, acum sunt şi ei mai tari. 
Ştii cumva, au luat ceva hackeri pe post de consultanţi? 

Frank habar n-avea, dar oricum răspunsul nu-l prea interesa 
pe băiat. li întorsese deja spatele şi se dusese pe scaunul lui de 
la computer. 

Bătea la tastatură cu o rapiditate fulgerătoare, furnizând în 
acelaşi timp explicaţii asupra a tot ceea ce făcea. 

— Mai întâi o să pun un firewall de protecţie a sistemului. 
Dacă încearcă cineva să între, eu îl detectez imediat. De obicei 
cu un firewall se împiedică atacurile externe. In cazul ăsta 
trebuie să şi descoperim de unde vine atacul, fără ca acela care 
l-a iniţiat să-şi dea seama. Am instalat un program creat de mine 
cu care o să detectăm semnalul şi o să parcurgem în sens invers 
drumul făcut de el. Ar putea să fie chiar şi un „cal troian”... 

— Ce înseamnă „cal troian”? întrebă Frank. 

— E o expresie care defineşte o comunicare ascunsă, cum 
sunt unii viruşi. Aşa că o să mai pun o protecţie, n-aş vrea ca 
semnalul pe care îl interceptăm, când îl interceptăm... 

Făcu o pauză ca să desfacă o bomboană şi s-o bage în gură. 
Se pare că Pico nu avea nici cea mai mică îndoială asupra 
faptului că o să-i vină de hac. Avea multă încredere în el însuşi, 
băiatul ăla. De altfel, tipul acela de atitudine făcea parte din 
filosofia piraţilor telematici. Aroganţa şi ironia îi determinau să 
facă lucruri care nu erau infracţiuni propriu-zise. Scopul lor era să 
le demonstreze victimelor lor că puteau să treacă de orice fel de 
protecţie, de orice fel de zid construit pentru a-i ţine departe. 
Prin intenţiile lor, personificau un fel de Robin Hood modem cu 
mouse şi tastatură în loc de arc şi săgeată. 

Pico îşi reluă expunerea mestecând viguros carameaua care i 
se lipea de dinţi şi de cerul gurii. 

— Nu aş vrea, ziceam, să ne transmită cumva vreun virus care 
să se activeze când noi interceptăm semnalul. Dacă se întâmplă 
chestia asta, pierdem semnalul şi posibilitatea de a-l urmări, 
odată cu computerul nostru, bineînţeles. Un virus serios poate să 
distrugă hard diskul. Dacă tipul ăla e capabil să facă o chestie ca 
asta, înseamnă că e al dracu' de priceput şi că virusul ăla n-ar fi 
chiar floare la ureche... 

Bikjalo, care stătea la un birou în spatele computerelor şi care 
până în momentul acela nu zisese nimic, interveni cu o întrebare: 

— Crezi că vreun coleg de-al tău ar putea să îţi facă vreo 
glumă în cursul operaţiei? 


206 


Frank îi aruncă o privire piezişă, pe care directorul nu o 
observă. Pico întoarse scaunul ca să-l privească în faţă, 
nevenindu-i să creadă că poate cineva să fie atât de ignorant cu 
privire la lumea telematică. 

— Suntem hackeri, nu delincvenţi. Nu ar face nimeni aşa ceva. 
Eu sunt aici pentru că băiatul ăsta nu se limitează să intre 
undeva unde nu ar trebui să între şi să lase ca semnătură o faţă 
zâmbăreaţă care fluieră ironic. Asta omoară oameni, e un 
criminal. Nici un hacker demn de numele ăsta nu ar face 
niciodată aşa ceva. 

Frank îi puse o mână pe umăr, un gest cu care voia să-i 
transmită încrederea lui şi scuze pentru cuvintele lui Bikjalo. 

— Stai liniştit. Mi se pare că în domeniul ăsta nu e nimeni care 
să te poată învăţa ceva. Nu prea mai avem ce să facem pe-aici. 
Mergem să vedem dacă a sosit Jean-Loup? îi spuse apoi lui 
Bikjalo, care se ridicase şi venise lângă ei. 

Tare ar fi vrut să îi ceară să plece de-acolo ca să poată şi ei să 
muncească fără să-l aibă pe el în cârcă. Aveau destule pe cap, 
nu mai aveau nevoie şi de el. Dar nu putea să-i ceară asta. La 
radio se crease o atmosferă perfectă de colaborare şi nu voia s-o 
strice. Erau deja prea multe tensiuni, de diferite naturi. 

— Sigur. 

Directorul aruncă o ultimă privire nehotărâtă către computere 
şi către Pico, care uitase deja de ei şi începuse din nou să-şi 
mişte rapid degetele pe tastatură, incitat de ideea unei noi 
provocări. Se îndepărtară de computere şi ajunseră la biroul lui 
Raquel chiar în momentul în care pe uşă intrau Jean-Loup şi 
Laurent. 

Frank se uită la DJ. Jean-Loup parcă îşi mai revenise, dar avea 
un semn de neşters, o umbră în privire. Frank era familiarizat cu 
astfel de umbre. Ar fi avut nevoie de multă lumină şi de mult 
soare ca să le alunge. 

— Salut, băieţi! Sunteţi gata? 

Laurent răspunse pentru amândoi. 

— Da, desfăşurătorul programului e pregătit. Cu toate că mi-e 
greu, trebuie să mă gândesc că emisiunea merge înainte, că 
primim şi alte telefoane, de la lume normală, nu numai 
telefoanele a/ea. 

Uşa de la intrare se deschise din nou şi silueta lui Hulot 
rămase pentru o secundă, încadrată ca într-o fotografie neclară. 
Lui Frank i se părea că, de când începuse ancheta la Monte 


207 


Carlo, parcă îmbătrânise cu zece ani. 

— Ah, aţi venit! Bună seara, tuturor! Frank, pot să îţi vorbesc 
un moment? 

Jean-Loup, Laurent şi Bikjalo se dădură într-o parte, lăsându-i 
pe Frank şi pe comisar să vorbească între ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Cei doi se apropiară de peretele opus, lângă cele două panouri 
din sticlă care acopereau conexiunile telefonice, legăturile prin 
satelit şi aparatele pentru conexiunea ISDN în cazul în care ar fi 
fost probleme cu transponderul satelitar. 

— E totul în ordine. Unitatea de intervenţie este pregătită. 
Doisprezece oameni sunt în stand-by la poliţie. Intr-o secundă 
pot să ajungă în orice loc. Străzile sunt pline de agenţi în civil. 
Persoane cu un aer nevinovat. Oameni care-şi plimbă câinele, 
cupluri care împing un cărucior şi tot aşa. Sunt peste tot prin 
oraş. Dacă e nevoie, pot să ajungă în orice punct într-o secundă. 
Asta în cazul în care victima e aici, adică la Monte Carlo. Dacă 
însă domnul Nimeni decide să se ducă şi să-şi ia victima nu ştiu 
de unde, toate forţele poliţiei de pe coastă au fost anunţate şi 
sunt în alertă. Nu putem decât să încercăm să fim mai deştepţi 
decât prietenul nostru. În afară de asta, suntem în mâinile 
Domnului. 

Frank făcu un semn, arătând către cele două persoane care 
tocmai intrau în acel moment, însoţite de Morelli. 

— Şi în mâinile lui Pierrot, pe care Dumnezeu l-a tratat destul 
de rău... 

Pierrot şi mama lui se opriră lângă ei. Femeia strângea mâna 
fiului ei ca pe-un colac de salvare. Părea că, în loc să-i dea ea un 
sentiment de siguranţă băiatului, îl căuta de fapt pe faţa 
inocentă a lui Pierrot, care trăia povestea aceea într-un mod 
foarte personal, bucurându-se de posibilitatea de a participa la 
ceva atât de deosebit. 

In acel moment el era Pierrot, băiatul isteţ care ştia ce muzică 
este în cameră. li plăcuse ceea ce se întâmplase prima dată, 
când toţi oamenii aceia mari îl priviseră neliniştiţi, nerăbdători să 
afle dacă ştia sau nu cântecul acela. li plăcea să fie acolo în 
fiecare seară, la radio, cu Jean-Loup, să-l privească prin geam, 
aşteptând să sune bărbatul care vorbea cu diavolii, în loc să stea 
acasă şi să audă vocea ieşind din boxe. 

li plăcea jocul acela, chiar dacă înţelesese că nu era chiar un 
joc. 


208 


Câteodată îl visa noaptea. Pentru prima dată era recunoscător 
pentru faptul că nu avea, în micuța casă unde locuiau, o cameră 
numai a lui şi că dormea în patul acela mare cu mama. Se 
trezeau înfricoşaţi şi nu reuşeau să adoarmă până când lumina 
roşie a zorilor nu începea să pătrundă printre storuri. 

Pierrot se desprinse de mâna mamei sale şi alergă la Jean- 
Loup, idolul lui, cel mai bun prieten al său. DJ-ul îşi trecu mâna 
prin părul lui, ciufulindu-l. 

— Salut, şmecherule, ia zi, cum merge? 

— Bine, Jean-Loup. Ştii că mâine poate o să mă plimb cu 
maşina de poliţie? 

— Bravo! Deci acum eşti şi tu poliţist. 

— Sigur, un poliţist onorat... 

Auzind noul calambur involuntar al lui Pierrot, Jean-Loup zâmbi 
şi îl trase instinctiv către el. li lipi faţa de pieptul lui şi îl mângâie 
pe cap, zburlindu-i părul. 

— la uitaţi-vă la polițistul nostru onorat, care duce în acest 
moment o luptă dură corp la corp cu cel mai periculos adversar 
al său, teribilul Doctor Gâdilici... 

începu să-l gâdile pe Pierrot, care nu mai putea de râs. Jean- 
Loup îi dădu drumul şi amândoi se îndreptară către regie, urmaţi 
de Laurent şi Bikjalo. 

Frank, Hulot şi mama lui Pierrot priveau scena tăcuţi. Femeia 
zâmbea ca vrăjită, văzând cât de mult ţinea Jean-Loup la fiul ei. 
Scoase o batistă din geantă şi îşi suflă nasul. Frank observă că 
era proaspăt spălată şi foarte bine călcată. Hainele femeii erau 
de asemenea impecabile, cu toate că erau modeste. 

— Doamnă, nici nu ştiu cum să vă mulţumim pentru răbdarea 
pe care o aveţi faţă de noi. 

— Eu? Eu, răbdare cu voi? Dar eu trebuie să vă mulţumesc 
pentru tot ceea ce faceţi pentru fiul meu. Parcă e altcineva. Dacă 
nu ar fi vorba despre o poveste atât de urâtă, aş fi atât de 
fericită... 

Hulot o linişti cu o voce calmă. Frank ştia că numai calm nu 
era în momentul acela. 

— Stati liniştită, doamnă. O să se termine totul în curând şi 
asta şi datorită lui Pierrot. Nu o să uităm lucrul ăsta. Fiul 
dumneavoastră o să devină un mic erou. 

Femeia se îndepărtă pe hol, cu umerii uşor curbați, cu paşi 
mici şi timizi. Frank şi Hulot rămaseră singuri. 

În acel moment genericul de la Voices răsună pe hol şi 


209 


programul începu. Totuşi, în seara aceea emisiunea parcă nu 
avea viaţă şi atât Jean-Loup, cât şi ceilalţi simțeau asta. In aer 
plutea o tensiune electrică, deşi nu se transmitea în program. 
Telefoanele sunau, apeluri obişnuite care treceau înainte pe la 
Rachel, asistată de cei de la poliţie. Toţi cei care sunau erau 
rugaţi să nu deschidă subiectul crimelor din Monte Carlo. lar 
dacă făcea totuşi cineva vreo referire cât de mică, Jean-Loup 
devia cu abilitate discuţia către subiecte mai uşor de abordat. În 
fiecare seară milioane de ascultători căutau frecvenţa de la 
Radio Monte Carlo. Emisiunea, în afară de ltalia şi Franţa, se 
difuza acum şi în alte ţări din Europa, după ce mai multe 
companii cumpăraseră drepturile. O ascultau, o traduceau şi o 
comentau, toţi aşteptând să se întâmple ceva. Pentru radio era o 
afacere colosală. Triumful înţelepciunii latine. 

Mors tua, vita mea. 

Frank se gândi că tot ce se întâmpla lua, de fapt, o parte din 
viaţa tuturor. Nimeni nu ieşea învingător. 

Incremeni, dându-şi seama de sensul frazei pe care tocmai și- 
o spusese în gând. 

„Nimeni nu iese cu adevărat învingător. Nimeni iese 
învingător.” 

Işi aminti de isteţimea lui Ulise. Semnificaţia intrinsecă a 
definiţiei pe care asasinul şi-o dădea lui însuşi, ironia, 
provocarea. Se convingea încă o dată că aveau de-a face cu un 
om inteligent şi că trebuiau să-l prindă cât mai repede. La prima 
ocazie care s-ar fi oferit. 

instinctiv, atinse cu mâna pistolul pe care îl ţinea în centura de 
sub haină. Moartea criminalului, la propriu sau la figurat, 
însemna în mod real viaţa cuiva. 

Lumina roşie de la linia telefonică se aprinse. Laurent îi dădu 
telefonul lui Jean-Loup. 

— Alo? 

După o scurtă pauză, în difuzoare se auzi o voce artificială. 

— Alo, Jean-Loup. Numele meu e Cineva şi Nimeni... 

Toţi cei prezenţi încremeniră. Jean-Loup, în spatele geamului 
de la cabina de emisie, se albi la faţă, ca şi cum i s-ar fi scurs 
dintr-odată tot sângele în picioare. Barbara, care stătea la mixer, 
se îndepărtă de aparat de parcă acesta ar fi devenit brusc 
periculos. 

— Cine eşti? întrebă pierdut. 

— Nu contează cine sunt. Contează că în noaptea asta o să 


210 


lovesc din nou, orice ar fi... 

Frank se ridică de parcă în acel moment ar fi realizat că stătea 
pe un scaun electric. 

Cluny, care stătea pe scaun în stânga lui, se ridică la rândul lui 
şi îl luă de braţ. 

— Nu e el, Frank, îi şopti. 

— Ce vrea să spună că „nu e el”? 

— Nu e el. Asta a zis: „Numele meu e Cineva şi Nimeni. 
Celălalt zice: „Eu sunt cineva şi nimeni”. 

— E vreo diferenţă? j 

— În cazul ăsta, e o mare diferență. În plus, persoana de la 
telefon, după cum vorbeşte, nu are un nivel ridicat de cultură. 
Asta e gluma vreunui nenorocit. 

Parcă pentru a confirma cuvintele psihopatologului, în boxe se 
auzi un râs care se pretindea sardonic şi convorbirea se 
întrerupse. 

Morelli intră în fugă în cabina de regie. 

— İl avem! 

Frank şi Cluny îl urmară pe hol. Hulot, care fusese în biroul 
directorului, venea şi el în fugă, urmat îndeaproape de Bikjalo. 

— Ce e? 

— Da, domnule comisar. Telefonul a fost dat din Menton, de 
undeva de la periferie. 

Frank le spulberă imediat entuziasmul. 

— Doctorul Cluny zice că s-ar putea să nu fie el, că ar putea fi 
o farsă. 

Psihopatologul se simţi obligat să intervină. Folosirea 
condiţionalului lăsase deschisă o uşă pe care Cluny se grăbi s-o 
închidă. 

— Poate că vocea este obţinută în acelaşi mod, dar limbajul nu 
este cel folosit de persoana care a dat telefoanele precedente. 
Eu zic că nue el. 

— Blestematul, oricine ar fi! L-ai anunțat pe comisarul din 
Menton? îl întrebă Hulot pe Morelli. 

— Imediat, de îndată ce am localizat telefonul. Au fugit ca din 
puşcă. 

— Bineînţeles, imaginează-ți... să piardă ocazia să-l prindă ei... 

Comisarul evită să-l privească pe Cluny, ca şi cum, dacă nu îl 
vedea, excludea posibilitatea pe care psihopatologul o enunţase. 

Sfertul de oră care urmă părea că nu se mai termină. Auzeau 
din capătul holului muzica şi vocea lui Jean-Loup, care continua 


211 


emisiunea în ciuda a tot ce se întâmplase. Cu siguranţă că zeci 
de oameni sunau şi centrala era suprasolicitată. Pagerul pe care 
Morelli îl avea prins la curea emise un semnal scurt. Auzind 
apelul, inspectorul se încordă precum o coardă de vioară. 

— Inspector Morelli. 

Asculta. Dezamăgirea care i se citea pe faţă era asemenea 
unui nor care întunecă soarele. Inainte să apuce să vorbească, 
Hulot îşi dăduse deja seama că adevăratul criminal nu fusese 
prins. 

— Comisar Hulot. 

— Salut, Nicolas, sunt Roberts, din Menton. 

— Salut, spune-mi. 

— Sunt la locul faptei. Nimic, alarmă falsă. E vorba despre un 
amărât burduşit cu marijuana, care voia să se dea mare în faţa 
prietenei. Prostul ăsta a dat telefon de la el de-acasă. Când am 
intrat peste ei, aproape că au făcut pe ei de frică, amândoi şi el 
şi fata... 

— Era bine dacă mureau de frică, imbecilii! Poţi să-i arestezi? 

— Sigur. In afară de acuzaţia de obstrucţionare a anchetei, o 
să mai aibă de dat socoteală şi pentru o bucată frumoasă de 
brânză pe care am descoperit-o în casă. 

Expresia aceea însemna că găsiseră haşiş. 

— Bine. Saltă-i şi pune-i cu botul pe labe. Aveţi grijă să fie şi 
presa pusă la curent. Trebuie să dăm un exemplu, altfel în scurt 
timp o să fim luaţi cu asalt de tot felul de telefoane din astea. |ţi 
mulţumesc, Robert! 

— Nu ai pentru ce. Imi pare rău! 

— Sincer şi mie. 

Speranţa se stinse brusc din ochii comisarului. 

— Aţi avut dreptate, doctore. Alarmă falsă. 

Cluny părea stingherit, simțindu-se parcă vinovat pentru faptul 
că-şi dăduse glas suspiciunii. 

— Păi, eu... 

— Bine lucrat, doctore, interveni Frank. Bine lucrat, într- 
adevăr. Nu e vina nimănui pentru ceea ce s-a întâmplat. 

Incepură să meargă încet către cabina de regie, la capătul 
holului. Gottet veni lângă ei. 

— Deci? 

— Deci nimic. Alarmă falsă. N 

— Mi se părea ciudat să fie atât de simplu. Insă, când ai un caz 
ca ăsta, nu ai cum să... 


212 


— Stai liniştit, Gottet. Ceea ce i-am spus mai înainte doctorului 
Cluny e valabil şi pentru tine. Bine lucrat. 

Intrară în cabina de regie, unde aşteptau toţi veşti. Pe feţele 
tuturor se citea o mare dezamăgire, aşa că nu mai era cazul de 
dat explicaţii. Barbara îşi trase scaunul aproape de mixer. 
Laurent îşi trecu o mână prin păr, tăcut. 

In momentul acela semnalul roşu de pe perete începu să 
pâlpâie. 

DJ-ul părea obosit. Bău o gură de apă din paharul de pe masă 
şi se apropie de computer. 

— Alo? 

Tăcere. Tăcerea aceea pe care toţi învăţaseră s-o recunoască. 
Apoi senzaţia de sufocare şi ecoul acela nenatural. 

În sfârşit vocea se auzi. Toţi întoarseră încet capul către 
difuzoare, ca şi cum vocea aceea le-ar fi blocat muşchii de la gât. 

— Salut, Jean-Loup. Presupun că mă aşteptaţi... 

Cluny se aplecă spre Frank. 

— Aţi auzit? lată cum vorbeşte el. Acume el. 

De data asta, Jean-Loup nu mai ezită. Mâinile sale strângeau 
masa atât de tare, încât încheieturile degetelor se albiseră, dar 
în vocea lui nu se simţea nimic. 

— Da, te aşteptam. Ştii că te aşteptam. 

— lată-mă atunci! Câinii o să obosească rău pentru că o să 
alerge după umbre. Dar vânătoarea trebuie să continue. 
Vânătoarea mea şi vânătoarea lor. 

— De ce zici trebuie, ce sens au toate astea? 

— Luna aparține tuturor şi fiecare dintre noi are dreptul să urle 
la ea. 

— Când urli la lună înseamnă că suferi. Dar poţi să şi cânţi sub 
clar de lună. Poţi să fii fericit în întuneric, câteodată, dacă 
întrevezi o lumină. Dumnezeule, chiar poţi să fii fericit pe lumea 
asta, crede-mă! 

— Sărmane Jean-Loup şi tu crezi că luna e adevărată, când ea 
nu este decât o iluzie... Ştii ce este în întuneric, prietene? 

— Nu. Dar aştept să-mi spui tu acum. 

Bărbatul de la telefon nu înţelese ironia amară a acelei fraze. 
Sau poate că o înţelesese, dar nu voia să-i dea nici o atenţie. 

— Nu este nici Dumnezeu, nici luna, Jean-Loup. Cuvântul 
potrivit este „nimic”. Nu există nimic. lar eu m-am obişnuit atât 
de mult să trăiesc în acest nimic, încât nu mă mai plâng. Oriunde 
în jurul tău, oriunde întorci capul, nu e decât nimic. 


213 


— Tu eşti nebun, îi scăpă lui Jean-Loup, fără să vrea. 

— M-am întrebat şi eu de multe ori dacă sunt. E o mare 
probabilitate să fiu, chiar dacă am citit undeva că nu eşti 
neapărat nebun dacă îți pui întrebarea asta. Nu ştiu ce înseamnă 
„Să-ţi doreşti nebunia”, ceea ce mi se întâmplă mie uneori. 

— Şi de nebunie poţi să scapi, poţi să te vindeci. Ce putem să 
facem ca să te ajutăm? 

Bărbatul ignoră întrebarea, de parcă nu exista nici o soluţie. 

— Intrebaţi-mă ce pot eu să fac ca să vă ajut pe voi, mai 
degrabă. Uite, ăsta e un nou os. Pentru câinii care se învârt în 
jurul propriei cozi ca s-o muşte. Este un loop. Un loop frumos 
care se învârte, se învârte, se învârte... Ca în muzică. Când auzi 
un loop care se învârte, se învârte, se învârte... 

Vocea se stinse încet. În boxe, ca şi prima dată, începu brusc 
un cântec. De data asta nu erau chitare, nici muzică rock cu 
parfum retro, ci o melodie dance foarte actuală. Triumful 
electronicii şi al înregistrărilor digitale. Muzica se termină, brusc, 
aşa cum începuse. În liniştea care se aşternuse răsună 
întrebarea lui Jean-Loup. 

— Ce înseamnă? Ce vrea să spună? 

— Eu am pus întrebarea, voi trebuie să răspundeţi. Aşa e 
viața, prietene. Din întrebări şi răspunsuri. Nimic altceva decât 
întrebări şi răspunsuri. Fiecare îşi târăşte după el întrebările, 
începând cu cele care îi sunt scrise de la naştere. 

— Ce întrebări? 

— Eu nu sunt destinul, eu sunt cineva şi nimeni, dar e uşor să 
mă înţelegeți. Când cel care mă vede îşi dă seama cine sunt, 
într-o fracțiune de secundă întrebările din ochii lui se topesc: ştie 
când şi unde. Eu sunt răspunsul. Eu pentru el însemn acum. Eu 
pentru el însemn aici. Urmă o pauză. Apoi vocea şuieră o nouă 
condamnare. Din cauza asta, eu ucid... 

Convorbirea se termină cu un declic metalic, lăsând în aer un 
ecou care părea zgomotul unei ghilotine. In mintea sa, Frank 
vedea un cap tăiat rostogolindu-se. 

„Nu, nu de data asta, Doamne, Dumnezeule!” 

Inspectorul Gottet, întors cu spatele la el, vorbea cu oamenii 
lui. 

— L-aţi prins? 

Răspunsul pe care îl primi fu asemenea unei formule magice 
care le luă parcă şi puţinul aer pe care îl mai aveau în plămâni. 

— Nimic. N-avem cum. Nici un fel de semnal de care să ne 


214 


agăţăm. Pico zice că omul care dă telefoanele astea este un 
adevărat fenomen. Nu a reuşit să vadă nimic. Dacă vine de pe 
net, semnalul este ascuns atât de bine, încât aparatura noastră 
nu reuşeşte să-l vizualizeze. Nenorocitul şi-a bătut iar joc de noi. 

— Vai de noi. A recunoscut cineva melodia? 

De obicei se spune că cine tace aprobă. Tăcerea generală 
avea însă o semnificaţie negativă, de data asta. 

— La dracu'! Barbara, o casetă cu muzica şi cât mai repede. 
Unde e Pierrot? 

Barbara intrase deja în acţiune pentru a face cât mai rapid 
copia după înregistrare. 

— In sala de şedinţe, zise Morelli. 

In aer se simţea o nelinişte febrilă. Toţi ştiau că trebuie să se 
mişte repede, repede, repede. Poate că ucigaşul ieşea chiar 
atunci ca să-şi înceapă vânătoarea. Altcineva, undeva, trăia fără 
să ştie că sunt ultimele minute ale vieţii sale. Trebuiau să 
vorbească cu Rain Boy, singurul care putea să recunoască 
melodia la prima audiție. 

Pierrot stătea pe scaun lângă mama lui, în sala de şedinţe, cu 
capul în jos. Înălţă capul şi îi privi cu ochii plini de lacrimi, apoi 
lăsă din nou capul în jos. 

La fel ca prima dată, Frank se ghemui lângă scaun. Pierrot 
ridică puţin privirea, de parcă îi era ruşine că era văzut cu ochii 
înlăcrimaţi. 

— Ce este Pierrot? S-a întâmplat ceva? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Te-ai speriat? Nu are de ce să-ţi fie frică, suntem toţi aici cu 
tine. 

Pierrot dădu uşor din cap. 

— Nu mi-e frică şi eu sunt poliţist, acum... 

— Atunci ce e? 

— Nu cunosc cântecul, răspunse trist. 

In vocea lui se simţea cea mai sinceră suferinţă. Roti privirea 
în jurul său, ca şi cum pierdea marea ocazie a vieţii sale. 
Lacrimile începură să-i curgă pe faţă. 

Frank se simţea pierdut. In ciuda acestei senzaţii, se forţă să-i 
zâmbească lui Pierrot. 

— Stai liniştit. Nu ai de ce să-ţi faci griji. Acum o să-ţi punem 
din nou caseta şi o să vezi că o s-o recunoşti. E greu, dar o să te 
descurci. Nu, sunt sigur că o să te descurci. 

Barbara intră aproape în fugă în cameră. In mână ţinea DAT- 


215 


ul. Îl introduse în aparat şi îi dădu drumul. 

— Ascultă cu atenţie, Pierrot! 

Ritmul electronic al cântecului se revărsă în cameră. Măsura 
de patru din muzica dance, asemănătoare cu bătaia inimii de 
om. O sută treizeci şi şapte de bătăi pe minut. O inimă bătând 
accelerat de frică, o inimă care putea să se oprească dintr-un 
moment în altul, nu se ştie unde. 

Pierrot asculta tăcut, cu capul în jos. Când muzica se termină, 
înălţă capul şi un surâs timid îi apăru pe buze. 

— Ştiu, zise încet. 

— Ai recunoscut-o? Se găseşte în cameră? Te duci atunci s-o 
iei, te rog? 

Pierrot dădu din cap şi se ridică de pe scaun. Se îndepărtă cu 
mersul lui legănat. Hulot îi făcu un semn lui Morelli, care ieşi 
după el. 

După o aşteptare care li se păru interminabilă, cei doi se 
întoarseră. Pierrot strângea un CD în mână. 

— Aici e. Sunt mai multe... 

Puseră CD-ul şi ascultară toate piesele până când o găsiră. 

Era exact melodia pe care asasinul le-o pusese puţin mai 
înainte. Pierrot fu sărbătorit ca un erou. Mama lui îl îmbrăţişă ca 
şi cum ar fi primit Premiul Nobel. Mândria care strălucea în ochii 
ei îi dădu un junghi în inimă lui Nicolas Hulot. 

Frank citi titlul de pe coperta compilației de muzică. 

— Nuclear Sun, a lui Roland Brant. Cine e acest Roland Brant? 

Nu-l cunoştea nimeni. Cu toţii alergară la un computer. După o 
căutare rapidă pe internet, găsiră numele pe un site italian. 
Roland Brant era pseudonimul unui DJ italian, un anume Rolando 
Bragante. Aflară că Nuclear Sun era o piesă care se bucurase de 
ceva succes în discoteci cu câţiva ani în urmă. 

Între timp, Laurent şi Jean-Loup încheiaseră emisiunea şi li se 
alăturaseră. Erau tulburaţi. Ca şi cum ar fi trecut printr-o furtună 
şi ceva din furtuna aceea rămăsese înăuntrul lor. 

Regizorul le dădu câteva explicaţii cu privire la muzica dance, 
un stil de sine stătător pe piaţa discografică. 

— Există un obicei ca orice DJ să îşi ia un pseudonim. Un 
cuvânt mai ciudat, în majoritatea cazurilor în engleză. Sunt vreo 
trei, patru şi în Franţa. De obicei sunt muzicieni care s-au 
specializat în sectorul muzicii de discotecă. 

— Ce înseamnă că „e un loop”? întrebă Hulot. 

— Se foloseşte în muzica digitală compusă pe computer. Un 


216 


loop este baza, este esenţa piesei. Se ia o secvenţă muzicală şi 
se reproduce identic de mai multe ori. 

— Da, exact cum a zis nemernicul ăsta. Un câine care se 
învârte în jurul cozii. 

Frank interveni amintindu-le de situaţia critică în care se aflau. 
Aveau alte lucruri mult mai importante pe cap. 

— Ce ziceţi, nu vă trece nimic prin cap? Gândiţi-vă la cineva 
cunoscut, în jur de treizeci, treizeci şi cinci de ani, care s-ar 
înscrie în tipar. Aici, la Monte Carlo. 

Frank era extrem de agitat. Se plimba prin cameră continuând 
să vorbească. Vocea lui părea că urmăreşte o idee aşa cum o 
haită de câini urmăreşte lătrând o vulpe. 

— Un bărbat tânăr, atrăgător, cunoscut. Cineva care se învârte 
pe-aici. Locuieşte sau se află în acest moment pe-aici. CD, 
compilaţie, Nuc/ear Sun, discotecă, muzica dance, un DJ italian 
cu un nume englezesc, un pseudonim. Gândiţi-vă la ziare, la 
reviste, la cronicile mondene... 

Vocea lui Frank era asemenea cravaşei unui jocheu care îşi 
incita calul la o cursă sălbatică. Mintea tuturor galopa în acelaşi 
mod. 

— Haideţi! Jean-Loup? 

DJ-ul clătină din cap. Jean-Loup părea foarte afectat şi nu se 
aşteptau la prea multe din partea lui în momentul acela. 

— Laurent? 

— Imi pare rău, nu îmi trece nimic prin cap. 

Barbara tresări şi ridică brusc capul, mişcând valul de păr 
roşcat. Frank văzu cum i se luminează faţa. 

Se apropie de ea. 

— Spune, Barbara. 

— Nu ştiu... poate... 

Frank se aruncă asemenea unui vultur pe răspunsul ei nesigur. 

— Barbara, nu există „poate”. Spune un nume, dacă ţi-a venit 
ceva în minte, corect sau greşit, cum e. 

Fata îşi roti privirea un moment asupra celor prezenţi, ca şi 
cum ar fi vrut să-şi ceară scuze dacă urma să zică o tâmpenie. 

— Eu cred că ar putea fi vorba despre Roby Stricker. 


31 


217 


Rene Coletti simţea că trebuie neapărat să se uşureze. Respiră 
adânc pe nas. Vezica plină îi provoca nişte dureri îngrozitoare de 
burtă. Ca într-un film ştiinţifico-fantastic, în care sistemul de 
tuburi al navei spaţiale începe să piardă vapori, apare imediat 
semnalul roşu de pericol şi se aude o voce metalică: „Atenţie, 
peste trei minute această navă va exploda, atenţie...” 

Era normal ca nevoia aceea fiziologică să vină exact în cel mai 
nepotrivit moment, după o logică distructivă a cauzalităţii, care, 
atunci când poate să facă oamenii să se urce pe pereţi, o face. 

li venea să se dea jos din maşină şi să se ducă oriunde, la 
întuneric şi să facă abstracţie de cele câteva persoane care se 
găseau pe debarcader sau de cealaltă parte a străzii. Privi cu jind 
la zidul din dreapta sa. 

Işi aprinse o ţigară ca să nu se mai gândească şi suflă pe 
fereastra deschisă fumul nesăţios al ţigărilor Gitanes fără filtru. 
In scrumiera din maşină erau o grămadă de chiştoace, mărturia 
că aştepta acolo de ceva timp. intinse mâna ca să stingă 
radiocasetofonul fixat pe frecvenţa Radio Monte Carlo. Ceea ce îl 
interesa se terminase deja. 

Işi parcase Mazda MX-5 în port, lângă Piscine, cu botul 
îndreptat către clădirea în care se găsea sediul radioului, care în 
momentul acela era cu siguranţă plin de poliţişti agitaţi precum 
nişte furnici în muşuroi. Urmărise din maşină programul şi 
ascultase cu urechile ciulite, în direct, telefonul dat de criminal. 
La redacţia ziarului său, France Soir, mulţi colegi făcuseră acelaşi 
lucru şi acum bineînţeles că erau deja pe internet sau cine ştie 
pe unde după informaţii. O grămadă de creiere funcționau la 
capacitate maximă, încercând să descifreze noul mesaj lansat în 
eter de către Nimeni, cum îl botezaseră cei din presă. Denumirea 
aceea intrase în uzul comun şi acum toţi îi spuneau aşa. Puterea 
presei. Cine ştie cum îi spuneau poliţiştii între ei înainte ca 
numele acela să le fi fost impus de fantezia unui ziarist. 

Anchetatorii cu logica, ei cu imaginaţia. Dar nu neapărat cine 
avea logică era lipsit de imaginaţie, sau invers. 

Cazul său era dovada clară în sensul ăsta. Sau, cel puţin, îşi 
dorea să fie aşa. 

Celularul care se afla pe scaunul de lângă el începu să sune. 
Soneria telefonului era un fragment dintr-o piesă pop a lui Ricky 
Martin pe care nepoata sa practic îl obligase să o descarce de pe 
net. Ura melodia aia, dar nu ştia să folosească prea bine 
telefonul, aşa că nu avea cum s-o schimbe. 


218 


Fantezie şi logică, dar oroare de tehnică. 

Luă telefonul şi răspunse. 

Simţi că sistemul lui de evacuare nu mai rezista prea mult. 

— Alo? 

— Coletti, sunt Barthelemy! 

— la zi! 

— Avem ceva. O lovitură de zile mari! Giorgio Cassani, 
corespondentul nostru de la Milano, este prieten cu persoana 
care a scris piesa. Melodia pe care a pus-o Nimeni la radio. Ne-au 
sunat acum două minute din Italia. Ne-au dat câteva minute în 
avantaj, înainte să anunţe poliţia. 

„Frumoasă lovitură. Să sperăm că nu o să moară nimeni. Şi să 
sperăm că eu n-o să fac pe mine.” 

— Deci? 

— Se numeşte Nuclear Sun. Compozitorul este un italian, un 
DJ care se numeşte Roland Bragante, alias Roland Brant. Ai 
înţeles? 

— Bineînţeles că am înţeles, că n-oi fi bătut în cap. Trimite-mi 
un SMS cu toate datele, oricum. Nu se ştie niciodată. 

— Unde eşti? 

— La radio. E totul sub control. Până acum nu s-a întâmplat 
nimic. 

— Fii atent. Dacă se prind sticleţii, dăm de belea. 

— li cunosc eu prea bine. 

— Baftă, îi ură laconic Barthelemy. 

— Şi ţie. Anunţă-mă dacă ai noutăţi. 

Inchise telefonul. Un DJ italian cu un pseudonim în engleză. O 
piesă de discotecă intitulată Nuclear Sun. 

Ce dracu' însemna asta? 

Simţi un junghi în burtă. Se hotărî. Aruncă chiştocul pe geam, 
deschise portiera şi cobori din maşină. O luă în partea opusă, 
cobori câteva trepte şi se duse să se ascundă în semiîntuneric, la 
adăpostul siluetei automobilului. Putea să profite de un fel de 
nişă în zid, lângă oblonul tras de la un magazin. Işi descheie 
pantalonii, cu un suspin de uşurare. Avea senzaţia că zboară. 
Privi la picioarele sale firul gălbui de urină care cobora ca un 
micuţ torent pe terenul uşor înclinat. 

Tipul acela de relaxare, în situaţia dată, era o plăcere aproape 
sexuală, iconografică, era o satisfacţie a părţii fizice şi ludice a 
fiinţei umane. Ca atunci când era copil şi, împreună cu fratele 
său, făcea pipi pe zăpadă, desenân... 


219 


O secundă. Un flash. Zăpada. Ce legătură avea zăpada? Vedea 
o fotografie dintr-o revistă, o figură masculină în costum de schi 
înainte de plecarea unui schilift, cu o fată frumoasă alături. Era 
zăpadă, era multă zăpadă. Era o revelaţie atât de neaşteptată, 
încât i se opri respiraţia. 

Le dracu'! Roby Stricker, iată cine era. Şi dacă era el, treaba 
era ca şi făcută. 

Nu-şi satisfăcuse încă nevoile fiziologice. Emoţia descoperirii 
făcute îi provocase un tremur nervos. Intrerupse fluxul de urină, 
riscând să se murdărească pe mâini. Dar se ocupase de afaceri 
în cazul cărora riscul de a se murdări pe mâini era practic o 
certitudine. Aşa că mica greşeală nu era nici pe departe cel mai 
dezgustător lucru pe care-l făcuse vreodată. Dar unde putea să-l 
găsească acum pe Roby Stricker? 

işi scutură energic echipamentul sexual şi îl băgă la loc în 
chiloţi. Fugi către maşină, fără să-i mai pese că nu se închisese la 
pantaloni. 

„Pe-aici se plimbă un criminal, Rene, îşi zise. Crezi că-i pasă 
cuiva dacă tu ţi-ai închis sau nu nasturii de la pantaloni?” 

Intră în maşină şi luă celularul. Îl sună din nou pe Barthelemy 
la redacţie. 

— Coletti din nou. Găsiţi-mi o adresă! 

— Spune! 

— Roby Stricker. Numele de familie se scrie S-t-r-i-c-ke-r, cu e 
şi k. Roby trebuie să fie prescurtarea de la Robert. Locuieşte aici, 
la Monte Carlo. Dacă suntem norocoşi în seara asta, este în 
cartea de telefoane. Dacă nu, vedeţi cum o găsiţi, dar repede. 

Ziarul nu era poliţia, dar aveau şi ei sursele lor. 

— Aşteaptă pe fir o secundă. 

După câteva momente care lui Coletti i se părură 
interminabile, mai insuportabile decât cele petrecute cu vezica 
plină, Barthelemy reveni la telefon. 

— Bingo, bătrâne! Stă într-un bloc care se numeşte Les 
Caravelles, Boulevard Albert Premier. 

Coletti îşi ţinu răsuflarea. Nu-i venea să creadă ce noroc avea. 
Locul căutat se afla la exact o sută de metri de punctul în care 
parcase. 

— Perfect, ştiu unde e. Ne auzim în curând. 

— Rene, ţi-o repet. Fii cu ochii în patru. Şi nu numai pentru 
sticleți. Nimeni e un tip periculos. A omorât deja trei. 

— Mai taci din gură, cobe! Eu ţin la pielea mea. Dar dacă 


220 


povestea asta se termină cum vreau eu, o să dăm o lovitură 
senzaţională... 

Inchise telefonul. 

Parcă auzea din nou vocea de la radio. 

„Eu ucid...” 

Simţi fiori reci pe şira spinării. Dar exaltarea şi adrenalina 
aveau puterea de a anula orice fel de măsură de prudenţă. Ca 
om, Coletti avea multe limite, dar ca jurnalist îşi cunoştea bine 
meseria şi, pentru a o face cum trebuie, era dispus să-şi asume 
orice fel de risc. Ştia să recunoască un subiect când dădea de el. 
Un subiect pe care să-l vâneze, apoi să-l deschidă ca pe o scoică, 
iar lumea să poată vedea dacă înăuntru era sau nu o perlă. Şi, de 
data asta, perla era înăuntru, mare cât un ou de struţ. 

Fiecare cu drogul lui. Asta era al său. 

Privi geamurile iluminate de la Radio Monte Carlo. Pe terenul 
din faţa intrării erau parcate câteva maşini de poliţie. Văzu 
lumina albastră a unui girofar şi imediat unul dintre automobile 
se puse în mişcare. Coletti se relaxă. Fără nici un dubiu, era 
maşina care îl ducea în fiecare seară pe Jean-Loup Verdier acasă. 
Îi urmărise de mai multe ori şi ştia ce făceau. Urcau până la casa 
DJ-ului, intrau pe poarta care se închidea în urma lor şi noapte 
bună la toată lumea. Poliţiştii rămâneau toată noaptea de pază, 
eliminând orice tentativă de apropiere. 

Ar fi dat jumătate din averea lui Bill Gates pentru un interviu 
cu DJ-ul, dar nu avea nici o şansă, pentru moment. Era blindat şi 
la intrare şi la ieşire. Supraveghease casa aceea destul de mult 
timp şi ştia că era imposibil. 

In ultimul timp, prea multe lucruri i se păreau imposibile. 
încercase prin toate modalităţile să devină trimisul ziarului 
pentru războiul din Afghanistan. S-ar fi descurcat perfect. Ştia că 
ar fi putut să scrie mai bine decât oricine altcineva, cum făcuse 
şi în fosta Iugoslavie. Ziarul îl trimisese însă pe Rodin, poate 
pentru că era mai tânăr şi mai înfometat, mai dispus să rişte. Sau 
poate că în spate fusese vreo manevră politică, vreo 
recomandare venită nu se ştie de unde şi cu care el nu era la 
curent. Ideea era că rămăsese cu buza umflată. 

Coletti deschise torpedoul ca să-şi ia camera digitală, o Nikon 
990 Coolpix. O aşeză pe scaunul din dreapta şi o controlă cu 
atenţie, aşa cum îşi verifică un soldat arma înaintea unei bătălii. 
Bateriile erau încărcate şi avea patru carduri de memorie de câte 
128 MB. Putea să fotografieze şi al treilea război mondial, dacă 


221 


ar fi fost cazul. Se dădu jos din maşină şi se îndepărtă, fără să-i 
mai pese că o lasă deschisă. Ascunse camera sub haină, ca să nu 
se vadă. Lăsă maşina şi Piscinele în spate şi se îndreptă în 
direcţia opusă. După câteva zeci de metri, ajunse în faţa scării 
care ducea spre promenadă. Mai avea puţin până la strada de 
sus, când o maşină obişnuită cu girofar ieşi din curba Rascasse şi 
trecu în mare viteză prin faţa lui. 

Nu apucă decât să vadă că înăuntru erau două persoane. 
Putea să-şi închipuie cine erau. Cu siguranţă, comisarul Hulot şi 
inspectorul Morelli. Sau poate tipul ăla cu tenul mai închis la 
culoare pe care-l văzuse ieşind într-o dimineaţă din casa lui Jean- 
Loup Verdier şi care îi aruncase o privire din maşină. Când ochii 
lor se întâlniseră, parcă simţise ceva ciudat. 

Omul ăla îl avea pe dracu' în el. Ştia ce înseamnă să îl ai pe 
dracu' în tine şi ştia tot atât de bine să-i recunoască pe cei care-l 
aveau. Poate că merita să afle mai multe despre el... 

Coletti renunţase de ceva timp la strategia urmăririi maşinilor 
de poliţie. Poliţiştii nu erau proşti. L-ar fi mirosit imediat. Şi, după 
aia, adio exclusivitate. Nu trebuia să facă nici o greşeală. 

Poliţia avusese deja parte în seara aceea de farsa primului 
telefon. Foarte probabil, sticleţii erau cu nervii la pământ. Nu ar fi 
vrut să fie în locul celui care o făcuse, dacă-l prinseseră. Nu i se 
părea că e cazul să se bage şi el într-o situaţie de felul ăla. 

Dacă viitoarea victimă a nebunului era într-adevăr Roby 
Stricker, putea să-l folosească drept momeală şi singurul loc în 
care acest lucru se putea întâmpla era acasă la el. In momentul 
acela nu trebuia decât să-şi găsească un loc potrivit în care să se 
posteze, un loc de unde să vadă fără să fie văzut. Dacă 
presupunerile lui erau adevărate şi dacă l-ar fi prins pe Nimeni, el 
ar fi fost singurul martor ocular şi unicul reporter care să facă 
fotografii cu arestarea. 

Dacă reuşea, povestea asta valora greutatea lui în plutoniu. 

Nu era practic nimeni în jur. Cu siguranţă, în oraş toţi 
urmăriseră emisiunea de la radio şi auziseră telefonul dat de 
Nimeni. Lumea ştia că asasinul e liber, aşa că nu erau prea mulţi 
cei care să iasă cu inima uşoară şi să facă o plimbare. 

Coletti se îndreptă către intrarea luminată de la Les 
Caravelles. Când ajunse în faţa uşii cu geamuri a clădirii, răsuflă 
uşurat. Avea o încuietoare normală, nu cu un cod numeric. 
Coletti se căută prin buzunare, ca un chiriaş obişnuit care nu 
găseşte cheile. 


222 


Scoase un şperaclu pe care i-l făcuse cadou un informator de- 
ai lui, un tip isteţ pe care-l ajutase odată să iasă din nişte belele. 
Unul care iubea mult banii şi care nu făcea nici o diferenţă între 
cei pe care îi primea de la el pentru ponturile pe care i le vindea 
şi cei pe care îi procura intrând prin apartamentele uşor de jefuit. 

Băgă instrumentul în broască şi uşa se deschise, iar el intră în 
holul clădirii de lux. Aruncă o privire în jurul său. Oglinzi, fotolii 
din piele, covoare persane, iar pe jos, marmură. La ora aceea nu 
era păzit, dar ziua, cu siguranţă vedeai proţăpit acolo un portar 
intransigent. 

Îşi simţi bătăile accelerate ale inimii. 

Nu era frică. 

Era adrenalină pură. Era paradisul pe pământ. Era munca lui. 

In dreapta, pe lăţimea salonului dreptunghiular, erau două uşi 
din lemn. Una avea pe ea o plăcuţă din alamă pe care scria: 
„Concierge”. Cealaltă, în colţul opus, probabil că ducea la subsol. 
Nu ştia la ce etaj stă Roby Stricker, iar să-l trezească pe portar la 
ora aceea ca să-l întrebe nu era chiar cea mai bună tactică de 
adoptat. Putea să ia însă liftul de serviciu, să se ducă la ultimul 
etaj şi de-acolo să coboare pe jos pe scări până descoperea 
etajul care-l interesa. Apoi putea să-şi găsească un punct de 
observaţie perfect, chiar şi agăţat pe-afară de o fereastră, lucru 
pe care-l mai făcuse înainte. 

Se îndreptă către uşa de la subsol. Adidaşii Reebok pe care îi 
avea în picioare nu făceau nici cel mai mic zgomot. Impinse uşa, 
sperând să nu fie închisă. Avea echipamentul necesar, e 
adevărat, dar trebuia să câştige fiecare secundă. Răsuflă uşurat. 
Uşa nu era încuiată. lnăuntru, întuneric beznă. In reflexul 
luminilor de pe hol, se întrezăreau treptele scării care cobora 
pierzându-se în întuneric. Distribuite la intervale egale, micuţele 
lumini roşii de la întrerupătoare străluceau asemenea unor ochi 
de pisică. 

Nu putea să aprindă lumina, în nici un caz. Cobori primele 
două trepte în timp ce uşa se închidea. Mulţumi în sinea lui 
pentru eficienţa celui care ţinea atât de bine unse balamalele. Se 
întoarse într-o parte, mişcându-se pe bâjbâite şi căutând zidul cu 
mâna. |Incepu să coboare încet scările, fiind atent să nu se 
împiedice. Inima îi bătea atât de tare, încât nu s-ar fi mirat dacă 
s-ar fi auzit în tot blocul. Intinzând piciorul, îşi dădu seama că 
ajunsese la capătul scării. Puse o mână în faţa sa şi, în timp ce cu 
cealaltă continua să pipăie tencuiala aspră a peretelui, înaintă 


223 


încet. Se căută prin buzunarele de la haină. Îşi dădu seama că, în 
agitația de dinainte, uitase în maşină, împreună cu ţigările şi 
bricheta Bic de două lire, care însă acum ar fi putut să-i fie foarte 
utilă. Dovadă că graba strică treaba. Continuă să înainteze pe 
pipăite. N-apucă să facă decât câţiva paşi în întunericul acela 
absolut, când simţi cum o mână de fier îl strânge de gât şi corpul 
său este împins cu violenţă în perete. 


224 


Al şaptelea carnaval 


În apartamentul mare şi tăcut e un om care stă în întuneric, pe 
un fotoliu. 

A cerut să rămână singur, el care a avut întotdeauna oroare 
de singurătate, de camere goale, de umbră. Ceilalţi au plecat 
după ce l-au întrebat pentru ultima dată, înainte să iasă, cu o 
notă de compasiune în voce, dacă e într-adevăr sigur că vrea să 
rămână acolo, fără nimeni care să aibă grijă de el. 

Le-a răspuns că da, foarte liniştit. Cunoaşte atât de bine casa 
cea mare, încât poate să se mişte în voie fără să-i fie teamă de 
nimic. 

Vocea lor s-a topit în zgomotele paşilor care se îndepărtează, 
a unei uşi care se închide, a unui lift care coboară. Incet, încet 
toate zgomotele acelea s-au transformat în linişte. Aşa că acum 
e singur şi se gândeşte. In noaptea calmă de sfârşit de mai, se 
gândeşte la vigoarea anilor trecuţi. Se gândeşte la scurta sa 
vară, care se grăbeşte către toamna anilor care urmează, care 
trebuie să fie străbătuţi nu mergând în vârful picioarelor, ci cu 
tălpile picioarelor bine lipite de pământ, folosind orice sprijin 
solid pentru a nu cădea. ) 

Pe fereastra deschisă intră mirosul mării. Intinde mâna şi 
aprinde veioza care este aşezată pe o măsuţă lângă el. Nu se 
schimbă aproape nimic pentru ochii lui, care au devenit un teatru 
al umbrelor. Intinde din nou mâna şi apasă butonul. Lumina se 
stinge, odată cu suflarea suspinului său fără speranţă, ca o 
lumânare. Bărbatul care stă în fotoliu se gândeşte încă la ceea ce 
îl aşteaptă. Va trebui să se obişnuiască rapid cu mirosul 
lucrurilor, cu greutatea lor, cu vocea lor, când toate se vor îneca 
într-o unică, singură culoare. 

Bărbatul care stă pe fotoliu este aproape orb. 

Cândva nu era aşa. Cândva trăia din lumină, din absenţa ei şi 
din esenţa ei. Odată, ochii lui defineau un punct care era „acolo” 
şi dintr-un salt putea să-şi ducă trupul acolo, în timp ce muzica 
părea făcută din aceeaşi lumină, o lumină pe care nici măcar 
aplauzele nu o puteau murdări. 

Fusese atât de scurt dansul lui. 

De la naşterea primei lui pasiuni până la trepidanta 
descoperire a talentului şi admiraţia fulgerătoare a lumii nu 


225 


fusese decât o clipă. Sigur, fuseseră momente atât de frumoase 
care puteau să-i ajungă pentru o viaţă întreagă, momente pe 
care alţii nu aveau cum să le trăiască niciodată, nici măcar într-o 
sută de ani de viaţă. 

Dar timpul, timpul înşelător care îi tratează pe oameni ca pe 
nişte jucării şi ia anii drept minute zburase în jurul lui şi îi luase 
cu o mână ceea ce îi dăduse din belşug cu cealaltă. 

Mulţimi întregi încremenite într-o admiraţie extatică a graţiei 
lui, a mersului său elegant, a cuvintelor silenţioase din fiecare 
gest al lui, privindu-i corpul care părea că fusese generat de 
muzica însăşi, atât de mult făcea parte din armonia în care se 
mişca. 

Păstra încă, în ochii aproape stinşi, amintirile. Străluceau atât 
de tare, încât ar fi putut să înlocuiască lumina pe care o pierdea. 
Erau Scala din Milano, Balşoi Teatr din Moscova, Theatre Princess 
Grace din Monte Carlo, Metropolitan din New York, Royal Theatre 
din Londra. Un număr infinit de cortine deschise în tăcere şi 
închise în aplauze, la fiecare succes repurtat. Cortine care nu mai 
aveau cum să se deschidă vreodată. 

Adio, idol al dansului. 

Bărbatul îşi trece o mână prin părul lucios şi des. 

Acum, mâinile îi sunt ochii. 

Simte materialul aspru al fotoliului, materialul moale al 
pantalonilor pe picioarele lui musculoase, mătasea cămăşii pe 
piept, urmând linia precisă a pectoralilor. Senzaţia de neted a 
obrazului bărbierit nu de el, ci de altcineva, până când întâlneşte 
firul incolor al lacrimii care îi brăzdează faţa. Bărbatul a cerut să 
rămână singur, el, care a avut mereu oroare de singurătate, de 
camere goale, de umbră. 

Şi brusc simte că singurătatea s-a rupt, că nu mai este doar el 
în apartament. 

Nu e un zgomot, o respiraţie sau un pas. E o prezenţă pe care 
o percepe cu un simţ pe care nu ştie că îl are, ca un instinct 
primitiv de liliac. O mână a luat, o alta a dat. 

Acum, poate să simtă mult mai multe lucruri. 

Prezenţa devine un pas uşor, agil, care aproape că nu face 
zgomot. O respiraţie calmă şi regulată. Cineva traversează 
apartamentul şi se apropie. Mersul acela silențios s-a oprit acum 
în spatele său. Işi controlează instinctul de a întoarce capul, 
oricum este inutil. 

Simte mirosul de piele sănătoasă amestecat cu o apă de 


226 


colonie de calitate. Recunoaşte parfumul, dar nu persoana. 

Eau d'Hadrien, de la Annick Goutal. Un parfum care miroase a 
citrice, a soare, a vânt. l-I făcuse cadou lui Boris cu ceva timp în 
urmă, cumpărat de la Paris, din magazinul de lângă Place 
Vendome, chiar în ziua în care avusese un spectacol extraordinar 
la Operă. Atunci când încă... 

Paşii se aud din nou. Nou-venitul trece pe lângă fotoliul său, 
care e cu spatele la uşă. Intrezăreşte umbra corpului străin care 
ajunge în faţa lui. 

Bărbatul din fotoliu nu este luat prin surprindere. Nu îi este 
frică. Este doar curios. 

— Cine eşti? 

Un moment de tăcere, apoi cel care stă în picioare răspunde 
celui care stă jos cu o voce profundă şi armonioasă. 

— Contează? 

— Da, contează mult pentru mine. 

— S-ar putea ca numele meu să nu îţi spună nimic. Nu e 
important să ştii cine sunt eu. Vreau să fiu sigur că vei afla ce 
sunt şi de ce sunt aici. 

— Pot să îmi imaginez asta. Am auzit de tine. Te aşteptam, 
cred. Poate că speram chiar să vii. 

Bărbatul din fotoliu îşi trece o mână prin păr. Ar vrea să-şi 
treacă mâna şi prin părul celuilalt, peste faţa lui, peste corpul lui, 
pentru că acum mâinile sunt ochii lui. 

Din întuneric îi răspunde aceeaşi voce profundă şi armonioasă. 

— Sunt aici, acum. 

— Imi imaginez că nu pot să zic sau să fac nimic. 

— Da, nimic. 

— Atunci, ăsta e sfârşitul. Cred că e mai bine aşa, într-un fel. 
Eu nu aş fi avut niciodată curajul. 

— Vrei să-ţi pun nişte muzică? 

— Da, cred că da. Nu, sunt sigur. Vreau. 

Aude o serie de zgomote uşoare, bâzâitul CD-playerului care 
se deschide şi se închide, totul accentuat şi mai mult de întuneric 
şi de liniştea din cameră. Bărbatul umblă la combina muzicală. 
Nu a aprins lumina. Sigur are ochii unei pisici, dacă îi ajung 
numai lumina slabă ce vine de-afară şi ledurile de la combina 
aprinsă ca să se orienteze. 

După o secundă, notele unui trompete se amplifică, 
răspândindu-se în cameră. Bărbatul din fotoliu nu cunoaşte 
piesa, dar sunetul acelui instrument îi aduce aminte în mod 


227 


straniu de primele măsuri ale cântecului melancolic compus de 
Nino Rota pentru coloana sonoră din La Strada, filmul lui Fellini. A 
dansat pe muzica aceea la Scala din Milano, la începutul carierei, 
într-un balet făcut după film, cu o prim-solistă al cărei nume nu 
şi-l mai aduce aminte, dar a cărei graţie neobişnuită şi-o 
aminteşte încă. 

Bărbatul din fotoliu i se adresează întunericului din care vine 
muzica, acelaşi, în cameră şi în ochii lui. 

— Cine e? 

— Se numeşte Robert Fulton. Un foarte mare muzician... 

— Îl aud. Ce reprezintă pentru tine? 

— O amintire mai veche. De-acum încolo va fi şi a ta. 

O lungă tăcere nemişcată. Bărbatul din fotoliu are pentru o 
secundă senzaţia că individul celălalt a plecat. Dar vocea lui se 
aude imediat din întunericul de lângă el. 

— Pot să îţi cer o favoare? 

— Dă. 

— Imi dai voie să te ating? 

Un uşor foşnet de stofă. Bărbatul care e în picioare s-a aplecat 
către el. Bărbatul din fotoliu simte căldura respirației lui, o 
respiraţie care miroase a bărbat. Poate un bărbat pe care 
altădată şi cu altă ocazie ar fi încercat să-l cunoască mai bine... 

Întinde mâinile, le pune pe faţa lui, o pipăie până când ajunge 
la păr. Urmează linia nasului, explorează cu degetele pomeţii şi 
fruntea. Mâinile sunt ochii lui, acum şi văd pentru el. 

Bărbatului din fotoliu nu îi este frică. Era curios, acum e doar 
surprins. 

— Tu eşti, murmură. 

— Da, răspunde celălalt simplu, ridicându-se. 

— De ce o faci? 

— Pentru că trebuie. 

Bărbatul din fotoliu se mulţumeşte cu răspunsul ăsta. Şi el a 
făcut în trecut ceea ce simţea că trebuie să facă. Are doar o 
ultimă întrebare de pus celuilalt. In fond, e doar un om. Un om 
căruia nu îi este frică de sfârşit, ci doar de durere. 

— O să sufăr? 

Bărbatul din fotoliu nu are cum să vadă că persoana care este 
în picioare scoate dintr-o geantă de pânză pe care o ţine pe umăr 
un pistol cu amortizor. Nu vede ţeava armei îndreptată către el. 
Nu vede pe metalul strălucitor reflexul ameninţător al luminii 
slabe care vine pe fereastră. 


228 


— Nu, nu o să suferi. 

Nu vede încheietura degetului care se albeşte în timp ce 
apasă trăgaciul. Răspunsul bărbatului aflat în picioare se îmbină 
cu şuierul înfundat al glonţului care, în întuneric, îi frânge inima. 


32 


— Nu am nici un chef să stau în puşcărie până când se 
termină povestea asta. Şi, mai ales, nu îmi convine să fiu folosit 
drept momeală! 

Roby Stricker lăsă pe masă paharul cu Glenmorangie pe care îl 
avea în mână, se ridică de pe canapea şi se apropie de fereastra 
apartamentului său. Malva Reinhart, tânără actriţă americană, 
care stătea pe canapeaua de lângă peretele din faţă îi privea cu 
fantasticii ei ochi de culoare violet - justificarea şi forţa multor 
prim-planuri din filme - ba pe Roby, ba pe Frank. Era tăcută şi 
dezorientată. Personajul pe care îl juca în public, construit din 
priviri care durau câteva secunde în plus şi decolteuri care 
descopereau mai mult cu câţiva centimetri, dispăruse brusc. 
Pierduse aerul de autosuficienţă agresivă pe care îl afişa ca pe- 
un trofeu când Frank şi Hulot îi găsiseră la ieşirea de la Jimmyz, 
cea mai pretențioasă discotecă din Monte Carlo. 

Stăteau în picioare în piaţa asfaltată de lângă Sporting d'Ete, 
aproape de uşa localului, feriţi de lumina albastră a firmei 
luminoase. Vorbeau cu un bărbat. Frank şi Hulot coborâseră din 
maşină şi se îndreptaseră către ei. Persoana cu care el şi Malva 
vorbeau în acel moment se îndepărtase, lăsându-i singuri în 
lumina farurilor. 

— Roby Stricker? întrebase Nicolas. 

El îi privise, fără să înţeleagă. 

— Da, răspunsese cu o voce puţin nesigură. 

— Sunt comisarul Hulot de la Siguranţa Publică, iar el este 
Frank Ottobre, de la FBI. Trebuie să vorbim ceva cu 
dumneavoastră. Puteţi să veniţi cu noi, vă rugăm? 

Nu păruse deloc să fie în largul lui, după ce auzise 
prezentările. Frank înţelesese de ce puţin mai târziu, când se 
prefăcuse că nu vede cum tânărul se debarasează într-un mod 
destul de stângaci de un plic cu cocaină. Stricker făcuse un semn 
cu mâna către tânăra de lângă el, care îi privea încremenită. 


229 


Vorbiseră în franceză, iar ea nu înţelesese o iotă. 

— Amândoi sau numai eu?... Adică, voiam să spun, ea e Malva 
Reinhart şi... 

— Nu eşti arestat, dacă asta te interesează, a intervenit Frank 
în italiană. 

— Cred că e în interesul tău să vii cu noi. Avem motive să 
credem că viaţa ta e în pericol. Poate şi a ei. 

Imediat după asta, în maşină, îl puseseră la curent cu toată 
povestea. Stricker se făcuse alb ca varul, dându-i lui Frank 
impresia că mai avea puţin şi leşina. Frank tradusese apoi totul 
în engleză pentru însoţitoarea lui, care, la rândul ei, rămăsese 
fără cuvinte şi fără culoare în obraji. O tânără şi senzuală actriţă 
din zilele noastre, transportată brusc în lumea filmului mut, alb- 
negru. 

Ajunseseră la apartamentul lui Stricker, în La Condamine, 
aproape de comisariat. Nu le venea să creadă cât curaj avea 
nebunul ăla criminal. Dacă obiectivul lui era într-adevăr Stricker, 
alegerea făcută era o provocare sinistră şi ironică. Individul acela 
intenţiona să omoare pe cineva care locuia la o sută de metri de 
Poliţie. 

Frank rămăsese cu el şi cu fata, în timp ce Nicolas, după ce 
verificase apartamentul, se dusese să le dea dispoziţii lui Morelli 
şi oamenilor lui, care trebuiau să se posteze în locurile stabilite. 
In jurul blocului fusese creată o reţea de siguranţă imposibil de 
trecut. 

Înainte să plece, Hulot îl chemase pe Frank la intrare şi îi 
dăduse o staţie de emisie-recepţie, întrebându-l dacă avea 
pistolul cu el. Fără să zică nimic, Frank îşi descheiase haina şi îi 
arătase pistolul agăţat de curea. Atingând arma rece, tresărise 
uşor. 

Frank făcu un pas către mijlocul camerei şi răspunse calm la 
protestele lui Stricker. 

— Inainte de toate încercăm să garantăm protecţia persoanei 
tale. Chiar dacă nu se vede în acest moment, în jurul blocului 
este aliniată practic toată poliţia din principat. In al doilea rând, 
nu vrem să te folosim ca momeală, pur şi simplu avem nevoie de 
colaborarea ta ca să putem prinde persoana pe care o căutăm. 
Îţi garantez că nu rişti nimic. Locuieşti la Monte Carlo şi ştii ce se 
întâmplă pe-aici de ceva timp, nu? 

Roby întoarse capul către el, fără să se mişte din faţa 
ferestrei. 


230 


A 


— Doar nu crezi că mi-e frică. Pur şi simplu nu îmi place 
situaţia asta. Mi se pare totul atât... atât de exagerat. 

— Imi pare bine că nu ţi-e frică, dar nu trebuie să subapreciem 
persoana cu care avem de-a face. Aşa că îndepărtează-te de 
fereastra aceea. 

Stricker încercă să rămână impasibil, dar plecă de lângă 
fereastră, afişând ceea ce lui i se părea răceala unui aventurier 
versat şi se aşeză pe canapea. Oricum, era evident că făcea pe 
el de frică. 

Frank îl cunoştea de aproape o oră şi, dacă ar fi fost să-şi 
urmeze impulsul, ar fi plecat şi l-ar fi lăsat în plata Domnului. 
Stricker se încadra atât de bine în stereotipul de băiat de bani 
gata, încât, în altă conjunctură, Frank s-ar fi gândit că este 
victima unei glume făcute cu camera ascunsă. 

Roberto Stricker, Roby în lumea mondenă, era italian, din 
Bolzano mai exact, dar cu un nume german care putea fi luat 
drept un nume englezesc. Avea puţin peste treizeci de ani şi era 
ceea ce se defineşte în mod obişnuit un bărbat atrăgător. Inalt, 
atletic, păr frumos, faţă frumoasă, ce mai, o pramatie 
atrăgătoare. Era băiat de miliardar, proprietarul, printre alte 
numeroase activităţi şi al unui lanţ de discoteci în Italia, Franţa şi 
Spania, care se numeau No Nukes şi care aveau ca simbol un 
soare zâmbitor. De-asta făcuse Barbara legătura cu Nuclear Sun, 
piesa de muzică dance pe care criminalul le-o pusese ultima 
oară. Piesa lui Roland Brant, pseudonimul englez al DJ-ului sută 
la sută italian, Roland Bragante. Roby Stricker trăia în Monte 
Carlo, iar cu firea pe care o avea şi cu banii tatălui său făcea 
ceea ce voia: absolut nimic. Ziarele de scandal erau pline de 
poveşti despre relaţiile lui amoroase şi despre vacanţele 
petrecute la schi la Saint Moritz cu top-modelul momentului sau 
jucând tenis la Marbella cu Bjorn Borg. In ceea ce privea munca, 
probabil că tatăl lui îl întreținea ca să-l ţină departe de afacerile 
familiei, trecând banii pe care el îi cheltuia la rubrica „Cel mai 
mic rău posibil”. 

Stricker luă în mână paharul, dar, văzând că gheaţa se topise 
deja, îl puse la loc. 

— Care este planul de bătaie? 

— In realitate, nu sunt multe de făcut în cazuri precum acesta. 
Nu putem decât să luăm măsurile necesare şi să aşteptăm. 

— Dar de ce nebunul ăsta mă vrea pe mine? Credeţi că îl 
cunosc? 


231 


„Dacă a decis să te omoare, nu m-aş mira că te cunoaşte. 
Destul de bine, aş zice, idiotule!” comentă Frank în sinea lui în 
italiană, ca un omagiu adus lui Stricker. Se aşeză pe un fotoliu. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. Sincer, în afară de ceea ce ştii şi tu, 
nu avem alte informaţii despre acest asasin, cu excepţia 
criteriilor după care îşi alege victimele şi a ceea ce le face după 
ce le omoară... 

Urmându-şi gândul, Frank vorbise cu glas tare în italiană, 
subliniind uşor cruzimea cuvântului „asasin”, exclusiv pentru 
Roby Stricker. Nu considera oportun s-o sperie şi mai mult pe 
fata care stătea pe canapea şi care, de frică, îşi masacra un 
deget. Deşi... 

„Cine se aseamănă se adună.” 

Dacă ei doi stăteau împreună, aveau un motiv. Ca Nicolas şi 
Celine Hulot. Ca Nathan Parker şi Ryan Mosse. Ca Bikjalo şi Jean- 
Loup Verdier. 

Dragoste. Ură. Interes. 

In cazul lui Roby Stricker şi al Malvei Reinhart poate că era 
vorba despre o banală, viscerală atracţie între două cutii goale. 

Staţia de emisie-recepţie pe care Frank o ţinea la curea bâzâi. 
Ciudat. Ca o măsură de prudenţă, hotărâseră să nu comunice 
prin aparate electronice. Nici o precauţie nu era exagerată, 
având în vedere persoana cu care se confruntau. Un tip capabil 
să folosească atât de bine telefonia şi comunicațiile putea să 
între pe frecvențele radio ale poliţiei. Se ridică din fotoliu şi se 
duse la uşa apartamentului înainte să scoată aparatul din 
suportul său şi să-l ducă la gură. Nu voia să vorbească în faţa 
celor doi. Apăsă pe buton şi răspunse. 

— Frank Ottobre. 

— Frank, sunt Nicolas! Poate că l-am prins. 

Frank avu impresia că se trăgea cu tunul chiar lângă urechile 
lui. 

— Unde? 

— Aici jos, la subsol. Un om de-ai mei a observat un tip 
suspect care se furişa pe scările care duc jos şi l-a imobilizat. 
Sunt încă acolo. Chiar acum mă îndrept spre ei. 

— Vin imediat! Se întoarse rapid în cealaltă cameră. Staţi aici 
şi nu vă mişcaţi. Nu deschideţi nimănui altcuiva în afară de mine. 

li lăsă singuri, cu mirarea şi cu frica lor. Deschise şi închise 
dintr-o singură mişcare uşa de la intrare. Liftul nu era la etaj, dar 
nu mai avea timp să îl aştepte. O luă pe scară şi începu să 


232 


coboare treptele două câte două. 

Ajunse în hol chiar în momentul când Hulot intra cu Morelli pe 
uşa care dădea în stradă. Un poliţist în uniformă stătea în faţa 
uşii care ducea la subsol. Se duseră la el. 

Coborâră pe scară la lumina slabă a unui şir de becuri prinse 
de perete şi protejate de un grilaj. Frank se gândi că toate 
blocurile din Monte Carlo erau la fel. Extrem de îngrijite pe-afară, 
dar sordide în detaliile lor ascunse. Era cald şi se simţea un miros 
de gunoi. 

Polițistul o luă înaintea lor. Imediat după colţ apăru un agent 
în picioare, lângă un bărbat care stătea pe jos, rezemat de 
perete, uşor aplecat într-o parte, cu mâinile la spate. Polițistul 
avea pe frunte o pereche de ochelari cu infraroşu, folosiţi pentru 
a vedea noaptea. 

— E totul în regulă, Thierry? 

— Uitaţi, domnule comisar, eu... 

— Oh, nu, Dumnezeule! 

La exclamaţia lui Frank, polițistul se opri. 

Bărbatul întins pe jos era ziaristul cu părul roşu, cel pe care îl 
văzuse în faţa comisariatului de poliţie când fusese descoperit 
cadavrul lui Yoshida. Acelaşi pe care-l revăzuse apoi într-o 
dimineaţă, în faţa casei lui Jean-Loup Verdier. 

— Asta e un ziarist, fir-ar a dracului să fie de treabă! 

Reporterul profită de ocazie şi începu să vorbească. 

— Sigur că sunt ziarist. Mă numesc Rene Coletti, de la France 
Soir. li repet asta de zece minute, dar parcă e bătut în cap. Dacă 
m-ar fi lăsat să-mi iau legitimaţia din buzunar, nu s-ar fi ajuns la 
balamucul ăsta. 

Hulot era plin de nervi. Se lăsă pe vine lângă Coletti. Frank se 
gândi că o să-i tragă un pumn. Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi înţeles şi 
l-ar fi apărat în faţa tribunalului oamenilor şi al lui Dumnezeu. 

— Dacă tu ai fi stat la locul tău, nu s-ar fi întâmplat asta, 
nenorocitule! Dacă te interesează, ai dat de belea. 

— Ah, da? Şi sub ce acuzaţie? 

— Obstrucţionarea unei anchete de poliţie, pentru moment. 
Apoi, cu calm, o să găsim şi altceva. Nu ajunge cât ne batem noi 
capul, trebuie să vă mai avem şi pe voi, ziariştii, o grijă în plus. 
Hulot se ridică. Făcu un semn celor doi poliţişti. Luaţi-l de aici! 

Agenţii îl ajutară pe Coletti să se ridice. Mormăind în sinea lui 
ameninţări de răzbunări jurnalistice, reporterul se ridică în 
picioare cu greutate. Pe frunte avea o vânătaie, probabil de la 


233 


lovitura în perete. Obiectivul de la aparatul foto pe care îl avea 
pe umăr căzu şi se rostogoli pe jos. 

Frank îl luă pe Hulot de braţ. 

— Nicolas, eu mă întorc sus. 

— Du-te, mă ocup eu de idiotul ăsta! 

Frank o luă înapoi pe traseul parcurs puţin mai înainte. 
Dezamăgirea îi măcina stomacul ca o piatră de moară. Înţelegea 
ieşirea nervoasă a lui Hulot. Toată munca lor, aşteptarea la radio, 
eforturile ca să descifreze mesajul, repartizarea oamenilor, totul 
fusese distrus de imbecilul ăla de ziarist cu aparatul lui foto. Din 
cauza lui, se dăduseră în vileag. Dacă asasinul avusese într- 
adevăr intenţia să-l ucidă pe Roby Stricker, oricum îşi schimbase 
planurile. Era bine că evitau o nouă crimă, dar în acelaşi timp 
pierdeau orice şansă de a-l prinde. 

La al cincilea etaj, uşa de la lift se deschise alunecând într-o 
parte. Frank ieşi şi bătu la uşa apartamentului lui Stricker. 

— Cine e? 

— Sunt eu, Frank. 

Uşa se deschise şi Frank intră în casă. Roby Stricker avea 
nevoie de multe ore pe plajă şi la solar ca să scape de paloarea 
feţei. Malva Reinhart nu stătea nici ea mai bine. Era pe canapea; 
ochii ei păreau mai mari şi mai violeţi pe chipul alb ca varul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Nimic îngrijorător. 

— Aţi arestat pe cineva? 

— Da, dar nu pe persoana pe care o căutăm. 

In acel moment se auzi din nou bâzâitul staţiei de emisie- 
recepţie. Frank o scoase de la curea. După cursa pe care o 
făcuse pe scări în jos, se mira că era încă acolo. 

— Da. 

Recunoscu vocea lui Hulot. Era o voce care nu-i plăcea deloc. 

— Frank, sunt Nicolas. Am să-ţi dau o veste rea. 

— Cât de rea? 

— Foarte. Nimeni ne-a păcălit. Ne-a păcălit rău de tot. Nu era 
Roby Stricker obiectivul. 

Frank simţi că urma un moment dificil, pentru toată lumea. 

— Au descoperit cu puţin timp în urmă cadavrul lui Gregor 
Yatzimin, balerinul. In aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi trei. 

— La dracu'! 

— Într-un minut sunt în faţa intrării. 

— Sosesc imediat! 


234 


Frank strânse staţia în mână, tentat să o arunce în perete. Ura 
îi stătea ca un bloc de granit în stomac. Stricker veni după el la 
intrare. Era atât de nervos, încât nu-şi dăduse seama cât de 
tulburat era agentul FBI. 

— Ce se întâmplă? 

— Trebuie să plec. 

Băiatul îl privi pierdut. 

— Din nou. Şi noi? 

— Nu e nici un risc pentru voi. Nu tu erai obiectivul. 

— Ce? Nu eram eu obiectivul? 

Stricker se relaxă într-o secundă, rezemându-se de perete. 

— Nu. Tocmai a fost descoperită noua victimă. 

Certitudinea pericolului care trecuse îl ajută pe Stricker să 
treacă de la emoție la indignare. 

— Vreţi să spuneţi că eu eram gata să fac infarct din cauza 
voastră şi acum veniţi să-mi spuneţi că a fost o greşeală? Că, în 
timp ce voi stăteaţi aici şi nu ştiu ce mari pregătiri făceaţi, 
criminalul îşi vedea liniştit de treabă şi tocmai îl omora pe unul? 
Tâmpenia dracu'! Când o să afle tatăl meu, o să facă un scan... 

Frank ascultă tăcut începutul descărcării nervoase a lui 
Stricker. Cuvintele lui aveau, din păcate, un miez incontestabil 
de adevăr. Da, îşi bătuse joc de ei încă o dată. Ca de nişte fraieri. 
Însă erau luaţi în bătaie de joc de cineva care risca, de cineva 
care ieşea din casă şi îşi ducea lupta, oricât de abominabilă era 
aceasta. Nu suporta să fie luaţi în bătaie de joc de o nulitate ca 
Stricker, după ce ei încercaseră în toate felurile să-i salveze 
existenţa incertă. Gheaţa pe care Frank o simţea înlăuntrul său 
se transformă brusc în vapori şi explodă cu toată forţa. IIl apucă 
pe bărbat de testicule şi strânse cu putere. 

— Auzi, fetiţă... 

Stricker se făcu palid ca un mort şi se sprijini cu spinarea de 
zid, ţinând capul într-o parte, ca şi cum voia să evite privirea 
arzătoare a lui Frank. 

— Dacă nu închizi gura aia, o să-ţi vezi dinţii fără să mai fie 
nevoie să te uiţi în oglindă! 

Strânse din nou cu violenţă testiculele lui Stricker, care 
răspunse gestului printr-o grimasă de durere. Frank continuă, pe 
acelaşi ton şuierător. 

— Dacă ar fi depins de mine, te-aş fi lăsat cu plăcere în 
mâinile măcelarului ăluia, secătură ce eşti! Soarta a avut grijă de 
tine, aşa că nu sfida norocul şi nu umbla după belele. 


235 


Frank îl eliberă din strânsoare. Faţa lui Stricker începu încet, 
încet să-şi recapete culoarea normală. Frank văzu că avea ochii 
umezi. 

— Acum o să plec. După cum ai auzit, am lucruri mai 
importante de făcut. Debarasează-te de pipiţa care stă acolo şi 
aşteaptă-mă aici. Trebuie să mai stăm puţin de vorbă, numai noi 
doi. Trebuie să-mi clarific nişte lucruri despre cunoştinţele tale 
de-aici, de la Monte Carlo... 

Frank se îndepărtă de Stricker, care alunecă uşor pe perete 
până jos. Îşi luă capul între mâini şi începu să plângă. 

— lar dacă între timp vrei să-i dai telefon lu' tăticu, eşti liber s- 
o faci! 

Se întoarse cu spatele şi deschise uşa, lăsându-l pe tânăr pe 
jos, plângând cu sughiţuri. In timp ce aştepta liftul pe hol, regretă 
că nu avusese timp să-i ceară o explicaţie lui Stricker asupra 
unui lucru. Aşteptase să rămână singur cu el pentru asta, însă 
apoi îl chemase Nicolas. 

O să se întoarcă după aceea, în linişte. Voia câteva lămuriri 
despre persoana care stătea de vorbă cu el şi cu Malva Reinhart 
când îi găsise în faţă la Jimmy'z şi care plecase imediat ce îi 
zărise. Frank voia să ştie despre ce vorbea Roby Stricker cu 
căpitanul armatei Statelor Unite, Ryan Mosse. 


33 


Drumul până la casa lui Gregor Yatzimin fu scurt şi lung în 
acelaşi timp. 

Frank, care stătea în faţă, îl asculta pe Nicolas Hulot, ţinând 
privirea fixă în faţă. Chipul său era o mască a furiei tăcute. 

— Ştii cine este Gregor Yatzimin, cred... 

Tăcerea lui Frank era o confirmare. 

— Locuieşte... locuia aici, la Monte Carlo şi conducea 
Compania de Balet. In ultima vreme avea probleme cu vederea. 

Frank izbucni pe neaşteptate, întrerupându-l pe Hulot, ca şi 
cum nu ar fi auzit ceea ce îi spusese până atunci. 

— In momentul în care am auzit numele lui Yatzimin, mi-am 
dat seama cât am fost de proşti. Trebuia să ne închipuim că 
scârba asta nu o să ne facă munca prea uşoară. Primul indiciu, 
Un bărbat şi o femeie, a fost relativ simplu tocmai pentru că a 


236 


fost primul. A vrut să ne dea o cheie de lectură. Samba Pa Ti era 
puţin mai complicat. Era evident că al treilea o să fie dificil. Şi ne- 
a şi zis-o. 

Hulot nu înţelegea raţionamentul americanului. 

— Cum adică ne-a zis-o? 

— Loop, Nicolas. Un loop care se învârte, se învârte, se 
învârte. Câinele care se muşcă de coadă. A făcut-o special. 

— Special? 

— Ne-a dat un indiciu care putea fi interpretat în două moduri. 
Ne-a pus în situaţia să ne învârtim ca nişte proşti. Ştia că o să 
ajungem la Roby Stricker prin numele englezesc al DJ-ului şi 
discotecile No Nukes. In timp ce noi eram ocupați să implicăm 
toate forţele de poliţie pentru a-l proteja pe individul ăsta, el a 
fost complet liber să-şi lovească adevărata victimă... 

Hulot termină în locul lui. 

— Gregor Yatzimin, balerinul rus care orbise din cauza 
radiaţiilor de la Cernobil, după accidentul centralei nucleare din 
1986. „Dance” nu se referea la muzica de discotecă, ci la dans. 
lar Nuclear Sun era miezul radioactiv de la Cernobil. 

— Da. Ce idioţi am fost! Trebuia să ne închipuim că nu putea 
să fie atât de simplu. Incă un mort pe conştiinţă. 

Frank lovi cu pumnul în bordul maşinii. 

— Nemernicul! 

Hulot înţelegea foarte bine starea sufletească a lui Frank. Şi el 
simţea la fel. Şi el ar fi vrut să urle şi să dea cu pumnii în perete. 
Sau în faţa criminalului, la nesfârşit, până ar fi ajuns o mască de 
sânge, aşa cum se întâmpla cu victimele sale. Atât el, cât şi 
Frank erau poliţişti cu experienţă şi în nici un caz nu erau proşti. 
Acum aveau senzaţia că adversarul lor îi ţine permanent sub 
control şi că poate să-i mişte după voia lui, ca pe nişte pioni pe 
tabla de şah. 

Din păcate, orice poliţist cu conştiinţă, la fel ca orice medic, de 
altfel, nu se gândeşte niciodată la toate vieţile pe care a reuşit să 
le salveze. O ţine minte numai pe cea pe care a pierdut-o. 
Elogiile şi acuzaţiile din presă, ale şefilor sau ale societăţii nu au 
nici o legătură. Este un proces personal, un proces pe care 
fiecare dintre ei, atunci când se priveşte în oglindă dimineaţa, îl 
reia din punctul în care l-a lăsat cu o seară înainte. 

Maşina se opri în faţa unei clădiri elegante de pe Avenue 
Princesse Grace, aproape de Jardin Japonais. Scena era aceeaşi, 
cea pe care o văzuseră atât de des în ultima vreme şi pe care nu 


237 


ar fi vrut s-o vadă şi în seara aceea. Maşina criminaliştilor şi a 
medicului legist erau deja parcate în faţa casei. La uşă stăteau 
de pază doi poliţişti în uniformă. Sosiseră deja câţiva ziarişti. In 
scurt timp trebuiau să sosească şi ceilalţi. Hulot şi Frank 
coborâră din maşină şi se îndreptară către Morelli, care îi aştepta 
în faţa intrării. Faţa lui era piesa care lipsea din puzzle-ul 
frustrării generale pline de furie. 

— Cum e, Morelli? întrebă Hulot în timp ce intrau împreună în 
clădire. 

Morelli arătă cu mâna spre uşa de la lift. 

— Ca de obicei. Capul fără faţă, cuvintele „Eu ucid...” scrise cu 
sânge. Aproape acelaşi mod de a opera ca şi în celelalte cazuri. 

— Ce vrea să spună aproape? 

— Că, de data asta, victima nu a fost înjunghiată. Asasinul a 
ucis-o cu un glonţ de pistol înainte să... 

— Pistol? îl întrerupse Frank, neîncrezător. O împuşcătură în 
liniştea nopţii face ceva zgomot. Cineva trebuie să fi auzit ceva. 

— Nimic. Nimeni nu a auzit nimic. 

Liftul sosi, silențios cum numai un ascensor de lux poate fi. 
Uşa se deschise fără nici un fel de zgomot. Intrară. 

— Ultimul etaj, îi zise Morelli lui Hulot, care ţinea degetul 
ridicat lângă butoane. 

— Cine a găsit corpul? 

— Secretarul lui Yatzimin. Secretarul şi confidentul lui. Cred că 
era şi amantul lui. leşise cu un grup de prieteni ai victimei, 
balerini din Londra. Yatzimin nu avea chef să iasă şi a insistat ca 
ei să plece fără el. 

Liftul se opri şi uşa alunecă uşor pe canturile bine unse. Uşa 
de la apartamentul lui Gregor Yatzimin era dată de perete, iar 
înăuntru fuseseră aprinse toate luminile. Criminaliştii munceau, 
la fel şi oamenii lui Hulot, care cercetau minuţios toată casa. 

— Pe-aici. 

Morelli o luă înaintea lor. Apartamentul era mobilat luxos, cu 
un stil vag glamour. Ajunseră la uşa camerei care părea a fi un 
dormitor chiar în momentul în care din încăpere ieşea medicul 
legist. Hulot răsuflă uşurat când văzu că nu era Lassalle, ci 
Coudin. Prezenţa sa însemna că cineva de sus era îngrijorat, 
extrem de îngrijorat, dacă îl deranjase pe medicul numărul unu. 
Cu siguranţă se dădeau multe telefoane, în spatele frontului. 

— Bună ziua, comisare Hulot! 

Nicolas abia acum îşi dădu seama cât era ceasul. 


238 


— E adevărat, aveţi dreptate, doctore. Bună ziua. Însă înclin să 
cred că nu o să fie aşa, cel puţin pentru mine. Ce îmi puteţi 
spune? _ 

— Nimic deosebit. Mă refer la primele examinări. In ceea ce 
priveşte tipologia crimei, e cu totul altceva. Dacă vreţi între timp 
să aruncaţi o privire... N 

II urmară pe Frank, care intrase deja în cameră. Incă o dată 
încremeniră cu toţii în faţa spectacolului care li se înfăţişa privirii. 
II mai văzuseră, în moduri şi în circumstanţe diferite, dar era 
greu să te obişnuieşti cu un asemenea lucru. 

Gregor Yatzimin era întins pe pat, cu mâinile încrucişate pe 
piept, în poziţia în care de obicei sunt aşezaţi morţii. Dacă nu s-ar 
fi văzut capul mutilat în modul acela oribil, ai fi putut să crezi că 
e un corp neînsufleţit pe care un antreprenor de pompe funebre 
l-a aşezat pe pat înainte să-l pună într-un coşciug. Pe perete, 
aceleaşi cuvinte scrise parcă în bătaie de joc, cu ură şi sânge. 

„Eu ucid...” N 

Rămaseră cu toţi tăcuți în faţa morții. In faţa acelei morți. O 
altă crimă fără motiv, fără explicații, în afara celor care existau în 
creierul bolnav al celui care omorâse. Simțeau ura precum lama 
unui cuţit, la fel de ascuţită precum cea a asasinului, care îi 
ardea chinuindu-le rănile dureroase. 

Vocea inspectorului Morelli îi scoase din transa în care 
căzuseră, subjugaţi parcă de fascinația hipnotică a răului în stare 
pură. 

— Este ceva diferit... 

— Ce vrei să spui? 

— Poate e doar o senzaţie, dar parcă nu se mai simte delirul 
de la celelalte crime. Nu mai este sânge peste tot, nu este ură. 
Până şi poziţia cadavrului. Parcă se simte un fel de... respect faţă 
de victimă, da, asta e. 

— Vrei să spui că monstrul ăsta poate să fie pios? 

— Nu ştiu. Probabil că am zis o tâmpenie, dar asta am simţit 
când am intrat aici. 

Frank puse o mână pe umărul lui Morelli. 

— Ai dreptate, scena crimei este diferită de celelalte. Nu cred 
că ai zis nici o tâmpenie. Şi, chiar dacă ai fi zis-o, nu ar fi decât o 
completare pentru ceea ce am spus şi am făcut deja în noaptea 
asta. 

Aruncară o ultimă privire la corpul lui Gregor Yatzimin, 
dansatorul celest, Cygnus Olor, cum îl supranumise critica din 


239 


întreaga lume. Chiar şi în poziţia aceea funebră, desfigurat într- 
un mod atât de oribil, dădea o senzaţie de graţie, ca şi cum 
talentul său special era atât de mare, încât rămăsese inalterat 
chiar şi după moarte. 

Coudin ieşi din cameră, urmat de cei trei. 

— Deci? întrebă Hulot, deşi nu avea prea multe speranţe. 

Medicul legist dădu din umeri. 

— Nu sunt prea multe de zis. Mutilarea feţei a fost făcută cu 
un instrument tăios adecvat, un bisturiu, cred. Rănile vor fi 
examinate într-un loc mai potrivit, dar pot să vă spun, la prima 
vedere, că munca a fost făcută cu o mare abilitate. 

— Mda, prietenul nostru are deja ceva experienţă. 

— Moartea a fost cauzată de un foc de armă, tras de lao 
distanţă destul de mică. Şi aici, pentru moment, pot să mă 
gândesc la un pistol de calibru mare, poate 9. Glonţ în inimă, 
moarte aproape instantanee. După temperatura corpului, aş zice 
că a survenit acum două ore, cu aproximaţie. 

— Când noi pierdeam timpul cu cretinul ăla de Stricker, şuieră 
Frank cu jumătate de gură. 

Privirea lui Hulot confirma că Frank spusese cu voce tare ceea 
ce gândeau toţi. 

— Eu am terminat, zise scurt Coudin. Din partea mea, puteţi 
chiar să mutaţi cadavrul. O să primiţi cât mai repede posibil 
raportul autopsiei. 

Hulot nu avea nici un dubiu în privinţa asta. Probabil că îl 
puseseră pe foc pe Coudin, dar pe el aveau să-l fiarbă şi mai 
bine. 

— Bine, doctore. Mulţumesc. O zi bună! 

Medicul legist îl privi pe comisar, încercând să descopere vreo 
urmă de ironie. Nu văzu decât privirea opacă a unui om înfrânt. 

— Şi dumneavoastră, comisare! Mult noroc. 

Ştiau amândoi că aveau nevoie de mult noroc. 

Medicul se îndepărtă în timp ce soseau cei care trebuiau să 
ridice cadavrul de-acolo. Hulot făcu un semn din cap şi bărbaţii 
intrară în cameră cu sacul special pentru transportarea 
cadavrelor. 

— Hai să vorbim puţin cu secretarul ăsta, Morelli. 

— Intre timp, eu o să arunc o privire pe-aici, zise Frank 
concentrat. 

Hulot îl urmă pe Morelli la capătul holului, în dreapta 
dormitorului. Apartamentul era foarte bine organizat în 


240 


dormitoare şi camere de zi. Străbătură câteva încăperi ai căror 
pereţi erau acoperiţi cu afişe ale nefericitului balerin. Secretarul 
lui Gregor Yatzimin stătea pe un scaun în bucătărie, în compania 
unui poliţist. 

După ochii înroşiţi, oricine îşi dădea seama că plânsese. Era un 
puşti mai mare, cu o constituţie fragilă, o piele diafană şi părul 
de culoarea nisipului. In faţa lui, pe masă, erau o cutie de 
Kleenex şi un pahar cu un lichid de culoarea ambrei. Hulot se 
gândi că era coniac. 

Când îi văzu intrând, se ridică în picioare. 

— Sunt comisarul Nicolas Hulot. Nu vă deranjaţi, domnule...? 

— Boris Devehenko. Secretarul lui Gregor. Eu... 

Vorbea franceza cu un accent slav. Ochii i se umplură din nou 
de lacrimi. Se aşeză la locul lui. Lăsă capul în jos şi luă imediat 
un şerveţel. 

— Scuzaţi-mă, dar ceea ce s-a întâmplat e îngrozitor... 

Hulot îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa lui. 

— Nu aveţi de ce să vă scuzaţi, domnule Devehenko. Calmaţi- 
vă, dacă puteţi. Aş avea nevoie să-mi răspundeţi la câteva 
întrebări. 

Devehenko îşi ridică brusc faţa brăzdată de lacrimi. 

— Nu l-am omorât eu, domnule comisar. Eu eram în oraş cu 
nişte prieteni, m-au văzut toţi. Eu ţineam la Gregor, nu sunt în 
stare să fac un lucru... un asemenea lucru. 

Hulot simţea o compasiune profundă faţă de băiatul acela. 
Avea dreptate Morelli. Sigur erau amanți. Asta nu schimba cu 
nimic părerea lui despre Boris. lubirea e iubire, în orice fel s-ar 
manifesta ea. El avusese ocazia să vadă cupluri de homosexuali 
care aveau relaţii pline de sensibilitate, greu de întâlnit la unele 
cupluri acceptate de societate. 

li zâmbi. 

— Stai liniştit, Boris, nu te acuză nimeni de nimic. Voiam doar 
nişte explicaţii ca să înţeleg ce s-a întâmplat în noaptea asta, 
atât. 

Boris Devehenko începu să se calmeze, uşurat de faptul că nu 
era acuzat de ceva. 

— leri după-amiază au sosit nişte prieteni de la Londra. 
Trebuia să vină şi Roger Darling, coregraful, dar în ultimul 
moment a fost obligat să rămână în Anglia. Gregor ar fi trebuit 
să-l interpreteze pe Billy Elliot adult, dar problemele cu vederea 
s-au agravat foarte rapid... 


241 


Hulot îşi amintea că văzuse filmul la un cinematograf în aer 
liber împreună cu Celine. 

— M-am dus să îi iau de la aeroport, la Nisa. Am venit aici şi 
am luat cina. Am gătit eu. Apoi i-am propus lui Gregor să ieşim, 
dar el nu avea chef. Problemele cu vederea îl schimbaseră 
mult... 

Se uită la comisar, care încuviinţă cu un gest din cap, 
confirmând că ştia povestea lui Gregor Yatzimin. Fusese expus la 
radiaţiile de la Cernobil, ceea ce îi cauzase o degenerare 
ireversibilă a nervului optic care dusese la orbire. Cariera lui se 
încheiase în momentul în care devenise evident că nu mai putea 
să se mişte de unul singur pe scenă. 

— Noi am ieşit, iar el a rămas aici, singur. Poate că, dacă n-aş 
fi plecat, acum ar fi fost încă în viaţă. 

— Nu te mai învinovăţi. Nu ai fi putut să faci nimic într-o 
situaţie ca asta. 

Hulot nu considera oportun să adauge că, dacă ar fi rămas în 
casă, foarte probabil, ar fi avut două cadavre în loc de unul. 

— Nu ai observat ceva mai neobişnuit zilele astea? Vreo 
persoană întâlnită din întâmplare cam de prea multe ori, vreun 
telefon mai ciudat, un detaliu insolit, orice... 

Devehenko era prea tulburat ca să-şi mai dea seama de nota 
de disperare din vocea lui Hulot. 

— Nu, nimic. Eu mă ocupam de Gregor practic tot timpul. Să ai 
grijă de un om care e aproape orb te solicită foarte mult. 

— Aveţi servitori? 

— Practic, nu. E o femeie care vine în fiecare zi şi face curat, 
dar pleacă după prânz. 

Hulot îl privi pe Morelli. 

— Luaţi numele acestei femei, chiar dacă sunt sigur că pista 
asta nu duce nicăieri. Domnule Devehenko... Tonul vocii 
comisarului se înmuie când i se adresă din nou băiatului. O să vă 
rugăm să treceţi pe la secţie ca să semnaţi depoziţia şi totodată 
să ne ajutaţi să rezolvăm cazul ăsta. Dacă aţi putea să rămâneţi 
în oraş, v-am fi foarte recunoscători. 

— Bineînţeles, domnule comisar. Voi face orice îmi cereţi 
pentru ca bestia care l-a omorât pe Gregor în modul acesta să 
plătească pentru ceea ce a făcut. 

După cum pronunţase aceste cuvinte, Hulot nu se îndoia că, 
dacă s-ar fi aflat în casă, Boris Devehenko şi-ar fi riscat viaţa 
încercând să îl salveze pe Gregor Yatzimin. Şi ar fi pierdut. 


242 


Hulot se ridică şi îl lăsă pe Morelli să discute cu Devehenko. Se 
întoarse în salon, unde cei de la Criminalistică terminau de luat 
probe. Doi poliţişti se apropiară de el. 

— Comisare... 

— Spuneţi, băieţi. 

— Am vorbit cu vecinii de la etajul de dedesubt. Nimeni nu a 
văzut şi nu a auzit nimic. 

— Şi totuşi, a fost o împuşcătură. 

— Cuplul care locuieşte chiar sub apartamentul lui Yatzimin 
este în vârstă. Amândoi iau medicamente ca să doarmă. Mi-au 
spus că ei nu aud nici focurile de artificii când e Campionatul 
Mondial, ce să mai vorbim de-o împuşcătură. In apartamentul din 
faţa lor locuieşte o doamnă singură şi ea destul de bătrână. Ín 
momentul de faţă este plecată şi în casă stă un nepot de-ai ei de 
la Paris, un băiat în jur de douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani. 
A umblat toată noaptea prin discoteci. Tocmai se întorcea acasă, 
când noi voiam să sunăm la uşă. Evident, nu a văzut şi nu a auzit 
nimic. 

— Apartamentul de alături? 

— Nu e închiriat. L-am trezit pe portar să ne dea cheile. Este 
posibil ca asasinul să fi trecut pe-acolo, dacă s-a căţărat pe 
balconul care se leagă cu cel de-aici. Uşa nu pare forţată. Noi n- 
am intrat, ca să nu distrugem vreo urmă. O să se ducă băieţii de 
la Criminalistică când o să termine aici. 

— Bine, zise Hulot. 

Frank se întorsese din turul de inspecţie. Hulot îşi dădu seama 
că făcuse rondul acela ca să rămână o clipă singur şi să se 
calmeze. Şi să reflecteze. Probabil că se gândise că nu o să 
găsească nici un fel de urmă lăsată de criminal prin casă. Făcuse 
un lucru dictat de instinct, încercând să vadă ce îi transmitea 
locul crimei, dincolo de o simplă şi normală percepţie senzorială. 

Chiar în momentul acela ieşea şi Morelli din bucătărie. 

— Se pare că impresia ta era adevărată, Morelli. 

II priviră tăcuţi, aşteptând continuarea. 

— Nu e nici o urmă de sânge, nicăieri în casă, în afară de cele 
câteva pete de pe cuvertură. Nici măcar o picătură. Şi când te 
gândeşti că o treabă ca asta, aşa cum am putut deja să vedem 
fără voia noastră, produce mult sânge... 

Frank redevenise cel dintotdeauna. Părea că înfrângerea din 
noaptea aceea nu avusese nici o consecinţă asupra lui, dar 
Nicolas ştia foarte bine că nu era aşa. Nimeni nu poate să uite 


243 


atât de repede că a avut posibilitatea de a salva o viaţă de om şi 
nu a reuşit s-o facă. 

— Omul nostru a curăţat foarte bine casa după ce şi-a 
terminat treaba. Sunt sigur că, dacă analizăm apartamentul cu 
Luminol, o să iasă la iveală şi urmele de sânge. 

— De ce, după tine? De ce nu a vrut să lase urme de sânge? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Poate că lucrurile stau aşa 
cum a zis Morelli. 

— Mă întreb dacă o bestie ca el poate să fie într-adevăr 
pioasă. Asta o fi motivul? 

— Asta nu schimbă nimic, Nicolas. E posibil, chiar dacă nu are 
nici o importanţă. Se zice că şi Hitler îşi iubea cu duioşie câinele, 
dar... 

Tăcură cu toţii şi se îndreptară către ieşire. Pe uşa deschisă se 
vedeau pe hol asistenții medicului legist care băgaseră corpul lui 
Yatzimin într-un sac de pânză cerată de culoare verde şi tocmai 
intrau în lift, ca să nu coboare pe jos cele şase etaje cu cadavrul 
în braţe. 

Afară era deja lumină. Urma o nouă zi, soră de sânge cu toate 
celelalte care trecuseră de când începuseră crimele. Se aşteptau 
să găsească la uşa lui Yatzimin o mare de ziarişti. Urmau să fie 
bombardaţi cu întrebări şi să riposteze cu un şir de „no 
comment”. Mass-media avea să se dezlănţuie în scurt timp. lar 
superiorii lui Hulot mai aveau puţin până să explodeze. Lui 
Roncaille avea să i se mai ducă puţin din bronz, iar pielea fină a 
feţei lui Durand avea să capete o frumoasă culoare pământie. In 
timp ce coborau scările pe jos, Frank Ottobre se gândi că toţi cei 
care îi acuzau aveau, din nefericire, dreptate. 


34 


Frank parcă Peugeot-ul lui Nicolas Hulot în faţa casei lui Roby 
Stricker, într-un loc unde oprirea era interzisă. Scoase din 
torpedou plăcuţa pe care scria „Maşină de poliţie în serviciu” şi o 
puse pe parbriz. Cobori din maşină şi văzu un poliţist care venea 
deja către el, probabil ca să-i spună să mute maşina de-acolo. 
Acesta remarcă însă plăcuţa înainte să-l recunoască pe Frank şi 
ridică mâna dreaptă, confirmând că nu era nici o problemă. 

Frank îl salută în tăcere, cu un semn din cap. 


244 


Traversă strada, îndreptându-se către Les Caravelles. 

Îi lăsase pe comisar şi pe Morelli să-i înfrunte pe ziariştii care 
se repeziseră ca nişte şacali, auzind de ultima crimă. Se pare că 
barierele pe care poliţiştii le puseseră la intrare abia dacă făceau 
faţă ziariştilor agitaţi. Văzându-i pe Hulot şi pe inspector pe 
geamul uşii de la intrare, începuseră să împingă, ţinuţi cu 
greutate în frâu de doi poliţişti. Părea că se repetă scena din 
port, când fuseseră găsite cadavrul lui Jochen Welder şi al lui 
Arijane Parker, la începutul poveştii ăsteia urâte. 

Lui Frank i se păreau nişte lăcuste. Se mişcau dintr-un loc în 
altul în masă şi mâncau tot ce găseau în drumul lor. Şi totuşi, 
asta era menirea lor. Oricine putea să se justifice în felul ăsta. Şi 
criminalul, care îşi bătea joc de ei ca de nişte oi proaste, îşi făcea 
meseria, blestematul! 

Aruncă o privire pe geam, oprindu-se în mijlocul holului. 

— Claude, mai e vreo ieşire? 

— Sigur, intrarea pentru furnizori. 

— Cum se ajunge acolo? 

Morelli îi arătă un punct în spatele său. 

— După scară este un lift de serviciu. Apeşi pe „S” şi ajungi în 
curte, lângă aleea care duce la garaj. O iei la dreapta, urci panta 
şi ajungi la stradă. 

Hulot îl privea fără să înţeleagă. Frank nu considera necesar 
să îi dea prea multe explicaţii. Nu pentru moment, cel puţin. 

— Am câteva lucruri de rezolvat, Nicolas şi aş vrea să le fac 
fără să am în cârcă presa din jumătate de Europă. Poţi să îmi 
împrumuţi maşina? 

— Sigur. Ţine-o cât vrei, eu nu o să am nevoie de ea prea 
curând. 

li întinsese cheile, fără să mai adauge nimic. Comisarul era 
atât de obosit, încât nu mai avea putere să fie curios. Erau toţi 
trei nebărbieriţi şi aveau aerul unor oameni care supravieţuiseră 
unui cutremur, iar în ochi li se citea amărăciunea dată de 
conştientizarea faptului că pierduseră încă o bătălie. 

Frank plecase, luând-o pe drumul indicat de Morelli. După ce 
străbătu subsolul care mirosea a mucegai şi a motorină, ieşi în 
stradă. Ajunse la maşină, parcată pe cealaltă parte a lui Avenue 
Princesse Grace, exact în spatele grupului de ziarişti care nu-i 
dădeau pace lui Nicolas Hulot. 

Din fericire, nu îl observase nimeni. 

Împinse uşa şi intră în bloc. Portarul nu era în gheretă. Se uită 


245 


la ceas. Şapte fix. Îşi reprimă cu greu un căscat. Începea să simtă 
oboseala după lunga noapte albă. intâi emisiunea, apoi cursa 
până la casa lui Roby Stricker, dispunerea oamenilor, speranţa, 
dezamăgirea, o altă crimă, cadavrul lui Gregor Yatzimin. 

Afară, dincolo de uşa cu geamuri, cerul şi marea pictau în 
albastru începutul unei noi zile. Ce frumos ar fi fost să uite totul 
şi să se relaxeze în patul din apartamentul comod din Parc Saint- 
Roman, să închidă ochii, să tragă jaluzelele şi să uite sângele şi 
cuvintele de pe pereţi. 

„Eu ucid...” 

Îşi aminti de ceea ce văzuse în dormitorul lui Yatzimin. Dacă ei 
nu îl opreau, nenorocitul ăla nu avea de gând să se oprească 
niciodată. Pereţii aveau să se umple de cuvinte, iar cimitirele, de 
morţi. 

Nu avea timp să doarmă acum, chiar dacă ar fi putut. Trebuia 
să discute cu Stricker. Voia să ştie cum şi de ce Ryan Mosse 
luase legătura cu el, chiar dacă putea să-şi imagineze. Trebuia să 
înţeleagă în ce stadiu era ancheta generalului şi la ce se putea 
aştepta din partea lui. 

Se uită în jurul lui. In momentul acela portarul ieşi pe ceea ce 
trebuia să fie uşa micului său pied-a-terre, încheindu-se la 
nasturii de la haină. Ajunse în faţa lui înghițind în grabă 
îmbucătura pe care o mesteca. Fusese surprins în flagrant delict 
de petit-dejeuner. Intră în gheretă şi îl privi, prin geam. 

Era un tip cu mustață, cu părul închis la culoare, în jur de 
patruzeci de ani, cu un aer nu prea inteligent, dar plin de 
importanţă, caracteristic celor care muncesc într-un loc 
frecventat de persoane bogate. 

— Doriţi ceva? 

— Roby Stricker. 

— Mi s-a spus că la ora asta doarme. 

Frank îi arătă insigna. Pe care o scosese astfel încât portarul 
să poată vedea pistolul agăţat la cureaua de la pantaloni. 

— Insigna asta zice că dumneavoastră o să-l treziţi. 

Portarul îşi schimbă brusc atitudinea. Ghemul de salivă care i 
se formase în gură părea mult mai mare decât îmbucătura de 
mai devreme, dar îl înghiţi foarte repede. Ridică receptorul de la 
interfon şi formă un număr dintr-o singură mişcare nervoasă. || 
lăsă să sune îndelung. Apoi dădu verdictul. 

— Nu răspunde. 

Ciudat. După cât de mult sunase telefonul, chiar dacă dormea, 


246 


Roby Stricker ar fi trebuit să se trezească. Frank nu îl considera 
atât de insolent încât să-i facă vreo figură. | se păruse că îl 
speriase destul de tare şi că nu ar fi luat nici o iniţiativă de unul 
singur. În cazul în care ar fi făcut-o, pentru ei nu ar fi fost decât o 
infimă complicaţie. L-ar fi găsit pe imbecilul ăla într-o clipă, dacă 
ar fi fost nevoie. Chiar dacă s-ar fi ascuns în spatele celor mai 
scumpi avocaţi pe care tatăl lui putea să-i cumpere. 

— Mai încercaţi o dată. 

Portarul dădu din umeri. 

— Sună, dar nu răspunde nimeni. 

Frank avea o presimţire rea. Întinse mâna către portar. 

— Daţi-mi cheia, vă rog. 

— Dar eu nu pot să... 

— Am spus daţi-mi cheia, vă rog! Dacă nu vă place aşa, pot să 
v-o cer într-un mod mult mai nepoliticos, i-o tăie Frank. 

Tonul vocii sale nu admitea nici o replică. La fel şi privirea lui. 
Portarul înghiţi un alt nod de salivă. 

— După care o să ieşiţi şi o să-i spuneţi poliţistului care este 
afară să urce imediat în apartamentul lui Roby Stricker. 

Bietul om deschise un sertar şi îi dădu o cheie agăţată de un 
breloc BMW. Apoi se ridică de pe scaun. 

— Duceţi-vă! îl grăbi Frank. 

Se îndreptă către ascensor şi îl chemă jos. 

„De ce liftul nu e niciodată când ai nevoie de el? Şi de ce 
trebuie să fie întotdeauna la ultimul etaj? Lua-l-ar dracu' pe 
Murphy şi legile lui...” 

Uşa glisă într-o parte şi Frank intră în lift. Apăsă grăbit butonul 
de la etajul apartamentului lui Stricker. 

In eternitatea care trecu până ajunse sus speră să se fi înşelat. 
Spera ca gândul care îi trecuse prin cap ca un fulger să nu se 
transforme într-o crudă realitate. 

La al cincilea etaj, liftul se deschise în acelaşi mod silențios. 
Frank văzu că uşa de la apartament era întredeschisă. Cu un 
singur pas, fu deja în faţa ei. Scoase pistolul, împinse uşa cu 
ţeava ca să nu atingă clanţa şi intră. 

Holul era singurul loc încă în ordine. În salonul unde stătuseră 
înainte el, Stricker şi fata era un haos complet. Perdeaua era 
desprinsă pe jumătate şi atârna ca un steag de capitulare. Pe jos 
era un pahar, iar sticla de whisky din care băuse Stricker era 
făcută cioburi pe mocheta gri perlă. 

Lichidul se vărsase pe jos, lăsând o pată mare, închisă la 


247 


culoare. Un tablou căzuse, dând la iveală un mic seif în perete. 
Geamul acestuia, care căzuse, dar, în mod ciudat, nu se spărsese 
zăcea pe jos, lângă ramă. O pernă de pe canapea alunecase de 
la locul ei şi rămăsese în picioare lângă unul dintre braţele 
canapelei. In cameră nu era nimeni. 

Frank ieşi din salon şi o luă la dreapta, pe holul micuţ care 
ducea către dormitor. Pe stânga se vedea uşa deschisă de la 
baie. Cel puţin aici părea totul în ordine. Ajunse în pragul uşii de 
la dormitor şi i se tăie răsuflarea. 

— La dracu’, la dracu’, de o mie de ori la dracu’, zise, cu 
dorinţa crescândă de a continua opera de distrugere care fusese 
începută în camera care se înfăţişa în faţa ochilor lui. 

Frank făcu un pas înainte, fiind foarte atent unde pune 
piciorul. În mijlocul camerei, pe marmura de pe jos, era întins 
corpul lui Roby Stricker, într-un lac de sânge. Toată camera era 
plină de sânge. Purta cămaşa în care îl lăsase, numai că acum 
era toată udă de sânge şi lipită de corp. Fusese înjunghiat în 
spate de mai multe ori. Pe faţă avea vânătăi şi o tăietură adâncă 
pe obrazul stâng. Gura îi era murdară de la sângele care cursese 
de pe faţă. Braţul stâng era rupt, îndoit într-un unghi nefiresc. 

Frank se aplecă şi îi controlă pulsul. Nici un semn de viaţă. 
Roby Stricker era mort. Se ridică în picioare cu privirea 
înceţoşată de lacrimi de furie. 

Incă unul. În aceeaşi noapte. O altă crimă ticăloasă la câteva 
ore după cealaltă. Blestemă în tăcere lumea, ziua aceea, 
noaptea şi destinul său de a alerga după fantome. II blestemă pe 
Nicolas care îl târâse în povestea asta, pe el însuşi pentru că 
acceptase. Blestemă tot ceea ce îi veni în cap. 

Luă din suportul de la curea staţia de emisie-recepţie, sperând 
să poată fi auzit. Apăsă pe butonul de apelare. 

— Frank Ottobre pentru Nicolas Hulot! 

Se auzi un zgomot, apoi vocea comisarului. 

— Aici Nicolas. Spune-mi, Frank! 

— Acum trebuie să-ţi dau eu o veste care o să te dea peste 
cap, Nic. O veste urâtă, urâtă de tot. 

— Ce dracu' s-a mai întâmplat? 

— Roby Stricker e mort. In apartamentul lui. Asasinat. 

Hulot dădu drumul celor mai negre blesteme. Frank înţelegea 
perfect ceea ce simţea. După ce termină de descărcat nervii, 
comisarul puse întrebarea care-l interesa cel mai tare. 

— Nimeni? 


248 


— Nu, doar ucis. Faţa este încă la locul ei şi pe perete nu scrie 
nimic. 

— Cum este locul crimei? 

— ţi spun ceea ce pot să presupun la prima vedere. Nu a fost 
moarte instantanee. A fost atacat şi înjunghiat. Sunt peste tot 
urme de luptă, iar pe jos, o mare de sânge. Criminalul l-a crezut 
mort şi a plecat când încă mai respira. O să ţi se pară ciudat, dar 
nenorocitul ăla de Roby Stricker a făcut, murind, mult mai mult 
decât a reuşit să facă în toată viaţa lui. 

— Adică? 

— Inainte să moară, a scris pe jos numele criminalului. 

— İl cunoaştem? 

Frank coborî uşor vocea, ca şi cum ar fi vrut să-l facă pe Hulot 
să digere mai uşor ceea urma să spună. 

— İl cunosc eu. Dacă aş fi în locul tău, l-aş suna pe Durand şi l- 
aş pune să emită un mandat de arestare pe numele lui Ryan 
Mosse, căpitan în armata Statelor Unite. 


35 


Uşa se deschise şi Morelli intră într-o cameră mică, auster 
mobilată şi fără ferestre. 

Se îndreptă către masa gri din melamină la care stăteau Frank 
şi Nicolas Hulot. Puse deasupra un teanc de fotografii alb-negru, 
încă umede de la developat. Frank le luă, se uită prin ele, apoi 
alese una şi o aşeză pe tăblie, întorcând-o către bărbatul din faţa 
lui. Aplecându-se, o împinse până la celălalt capăt al mesei. 

— Uitaţi-vă la asta! Să vedem dacă vă spune ceva, căpitane 
Mosse. 

Ryan Mosse, care stătea pe un scaun, cu mâinile prinse în 
cătuşe, privi fotografia într-o doară, ca şi cum nu avea nici un fel 
de legătură cu el. Apoi se uită la Frank cu ochii lui căprui lipsiţi 
de expresie. 

— Deci? 

Tonul vocii sale îl înfioră pe Morelli, care între timp se 
rezemase de uşă, lângă o oglindă mare care ocupa tot peretele. 
De cealaltă parte a oglinzii se aflau Roncaille şi Durand, care 
veniseră acolo în mare grabă aflând de cele două crime şi de 
arestare. 


249 


Frank conducea interogatoriul în engleză şi cei doi vorbeau 
destul de repede. Morelli, chiar dacă mai pierdea câte un cuvânt, 
cunoştea limba engleză destul de bine ca să-şi poată da seama 
că bărbatul pe care îl arestaseră avea nervi de oţel. 

Pus în faţa evidenţei, demonstra un calm şi o răceală care ar fi 
putut să facă invidios un aisberg. De obicei, chiar şi delincvenţii 
cei mai înrăiţi lăsau garda jos şi începeau să se lamenteze într-o 
situaţie ca aceea. Bărbatul acela îţi dădea fiori numai când îl 
priveai, chiar şi cu cătuşele la mâini. Se gândi la amărâtul ăla de 
Roby Stricker, care se pomenise în faţa lui Mosse înarmat cu un 
cuţit. Urâtă treabă, într-adevăr urâtă. Şi cealaltă poveste şi mai 
urâtă. 

Morelli nu putea să uite trupul desfigurat al lui Gregor 
Yatzimin, întins pe patul său din pioşenia tardivă a asasinului 
său. 

Frank se lăsă pe spate. 

— Păi, ceea ce zace acolo mi se pare un cadavru. Sau nu? 

— Şi? repetă Mosse. 

— Şi nu vi se pare ciudat că lângă acest cadavru este scris 
numele dumneavoastră? 

— E nevoie de multă imaginaţie ca să vezi numele meu în 
mâzgăleala aia. 

Frank se rezemă cu coatele de masa din melamină. 

— E nevoie de un nenorocit ca tine ca să nu-l vezi, aş zice eu 
în schimb. 

Mosse zâmbi. Era zâmbetul călăului atunci când trage de 
maneta care deschide trapa. 

— Ce este, Mister Ottobre, te lasă nervii? 

Zâmbetul cu care îi răspunse Frank era cel al spânzuratului 
căruia i se rupe funia care trebuia să-l ucidă. 

— Nu, căpitane Mosse. Pe tine te-au lăsat nervii, în seara asta. 
Te-am văzut vorbind cu Stricker în faţă la Jimmy'z, când am venit 
să-l luăm. Nu ştiu cum ai ajuns la el, dar am de gând să descopăr 
şi asta. Când ne-ai văzut, ai dispărut, dar nu îndeajuns de 
repede. Dacă vrei, o să încerc să îţi spun ce s-a întâmplat după 
aceea. Ai supravegheat casa lui Stricker. După ce-am plecat noi, 
ai mai aşteptat puţin. Ai văzut-o pe prietena lui Stricker ieşind. Ai 
urcat. Aţi vorbit. Pe amărâtul ăla l-or fi apucat crizele, la fel şi pe 
tine, v-aţi luat la bătaie şi tu l-ai înjunghiat. Ai crezut că a murit, 
ai plecat şi el a avut timp să scrie numele tău pe pardoseală. 

— Sunt numai halucinaţiile tale şi o ştii bine, Mister Ottobre. 


250 


Eu nu ştiu ce ţi-au dat ca să te vindece, dar, după mine, ai luat 
prea mult. Se vede că nu mă cunoşti... Privirea lui Mosse era 
acum oţel pur. Dacă decid să folosesc cuțitul cu cineva, atunci 
când plec sunt sigur că e mort. 

Frank făcu un gest cu mâinile. 

— Poate că ai început să mai dai şi tu greş, Mosse. 

— OK. Cred totuşi că am dreptul să nu mai răspund la nici o 
întrebare decât în prezenţa unui avocat. Se obişnuieşte şi în 
Europa asta, nu? 

— Bineînţeles. Ai dreptul la un avocat, dacă vrei. 

— Bine. Atunci, duceţi-vă amândoi la dracu’! Nu mai zic nici un 
cuvânt în plus. j 

Mosse trase cortina. Işi pironi privirea pe imaginea sa din 
oglindă, devenind absent. Frank şi Hulot se priviră. Nu mai aveau 
cum să scoată nimic de la el. Frank adună fotografiile de pe 
masă, apoi se ridicară de pe scaune şi se îndreptară către uşă. 
Morelli o deschise ca să-i lase să treacă, apoi îi urmă afară. 

In camera alăturată, Roncaille şi Durand stăteau ca pe ace. 
Roncaille i se adresă lui Morelli. 

— Puteţi să ne scuzaţi o secundă, inspectare? 

— Sigur. Mă duc să-mi iau o cafea. 

Morelli ieşi, lăsându-i pe cei patru singuri. Prin oglindă se 
vedea Mosse, nemişcat în mijlocul camerei, cu o atitudine de 
soldat luat prizonier de duşman. 

„Căpitanul Ryan Mosse din armata Statelor Unite, număr de 
matricolă...” 

Durand făcu un semn cu capul către el. 

— Parcă-i de fier, zise, propunând titlul interogatoriului. 

— Mai rău. E un om de fier şi ştie că e susţinut de cine trebuie. 
Dar poate să aibă chiar şi sprijinul Sfintei Treimi, fotografiile 
astea îl acuză fără să lase cel mai mic dubiu. 

Procurorul-şef luă o poză din mâinile lui Frank şi se uită la ea, 
pentru a mia oară. Infăţişa corpul lui Stricker, întins pe 
pardoseala din marmură din dormitorul său, cu un braţ îndoit 
într-un unghi drept, cu mâna lipită de podea. Moartea îl 
îngheţase cu degetul arătător încă întins ca să scrie numele lui 
Ryan Mosse. 


251 


P/I 


— Stricker era pe moarte şi avea mâna stângă ruptă. 

Arătă cu degetul pe fotografie braţul îndoit într-un unghi 
nefiresc. Frank îşi aminti de abilitatea lui Mosse în lupta corp la 
corp. O experimentase pe pielea lui. Ştia foarte bine cum să-i 
facă adversarului tipul acela de leziuni. 

— Am găsit în casă fotografii de-ale lui Stricker pe când juca 
tenis. Era stângaci. A scris cu mâna dreaptă, mâna pe care nu o 
folosea niciodată pentru asta. Din cauza asta nu e foarte lizibil. 

Durand continua să privească fix fotografia, dezorientat. 

Frank aştepta. Il privi pe Hulot, care era obosit mort şi stătea 
tăcut, rezemat de perete. Şi el aştepta să vadă ce va urma. 

Durand se hotărî. Incetă să se mai învârtă în jurul cozii şi intră 
în subiect, ca şi cum, după ce studiase fotografiile, găsise 
modalitatea potrivită să o facă. g 

— Povestea asta riscă să devină un casus belii. In scurt timp 
se va pune în mişcare diplomaţia şi o să demareze ca o maşină 
de Formula 1. Dacă îl arestăm pe căpitanul Mosse, trebuie să 
avem nişte dovezi incontestabile, ca să nu ne facem de râs. 
Povestea asta cu Nimeni ne-a pus deja într-o situaţie ridicolă. 

Durand voia să sublinieze că arestarea rapidă a presupusului 
criminal al lui Roby Stricker nu schimbase absolut deloc 
interpretarea sa asupra morţii lui Gregor Yatzimin. Incă o 
înfrângere ruşinoasă a Poliţiei din Monaco, care se afla în primele 
rânduri ale anchetei. Frank nu era decât un colaborator venit din 
partea unui alt organ de investigaţie. Responsabilitatea revenea 
însă în primul rând Poliţiei din Monte Carlo. Pe ei îi vizau titlurile 
batjocoritoare din ziare şi comentariile caustice de la televizor. 

Frank dădu din umeri. 

— In ceea ce-l priveşte pe Mosse, este evident că voi trebuie 
să luaţi decizia. După mine, dacă părerea mea contează, ceea ce 
avem până acum este mai mult decât suficient ca să continuăm 
investigația pe pista asta. Există dovada că Ryan Mosse îl 
cunoştea pe Stricker. Chiar eu i-am văzut vorbind în faţă la 


252 


Jimmy'z noaptea trecută. Şi avem o fotografie cu numele lui scris 
de victimă. Nu văd ce ne-ar mai trebui... 

— Şi generalul Parker? 

Frank se dusese cu ei de dimineaţă ca să-l ridice pe căpitan. 
Imediat ce intrase în curtea casei închiriate de familia Parker, lui 
Frank i se păruse la prima vedere că vila era practic geamăna 
casei lui Jean-Loup, cu doar câteva mici diferenţe. O observaţie 
făcută din zbor, căreia îi luaseră locul imediat alte gânduri. Îşi 
imaginase că generalul o să facă o scenă, dar s-a dovedit că îl 
subapreciase. Parker era prea deştept ca s-o facă. Se prezentase 
în faţa lor îmbrăcat la patru ace, ca şi cum i-ar fi aşteptat. Îi 
ascultase, încuviinţase cu un gest din cap şi îl chemase imediat 
pe Mosse. In faţa poliţiştilor care îi spuseseră că trebuie să-i 
urmeze la secţie, Mosse se încordase precum coarda unei viori, 
aruncându-i o privire interogativă bătrânului. 

„Aştept ordinele dumneavoastră, domnule.” 

Frank suspecta că, dacă Parker i-ar fi cerut-o, Mosse s-ar fi 
dezlănţuit ca o furtună împotriva celor care veniseră să-l 
aresteze. Generalul făcuse o mişcare aproape imperceptibilă din 
cap şi corpul lui Mosse se relaxase. intinsese mâinile şi 
acceptase în tăcere ruşinea cătuşelor. 

Parker căutase să rămână singur cu Frank, în timp ce îl 
duceau la maşină. 

— Faceţi o mare prostie şi dumneavoastră o ştiţi, domnule 
Frank! 

— Mi-e teamă că omul dumneavoastră a făcut o mare prostie, 
azi-noapte, generale. Mare de tot. 

— AŞ putea să depun mărturie: căpitanul Mosse nu a ieşit 
deloc din casă de-aseară până acum. 

— Dacă o faceţi şi se descoperă că nu aţi spus adevărul, nici 
preşedintele în persoană nu vă poate lua din spinare acuzaţia de 
complicitate şi favorizare. Nimeni, în America, nu ar fi dispus să 
îşi asume riscul de a vă proteja. Vreţi un sfat? 

— Să-l auzim. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş sta în banca mea, 
generale. Căpitanul Mosse are probleme de care nici chiar 
dumneavoastră nu puteţi să-l scăpaţi. Cred că manualul de 
tactică militară prevede situaţii precum acestea. Câteodată este 
necesar să te retragi şi să-i laşi pe ceilalţi cu soarta lor, ca să 
eviţi pierderi şi mai mari. 

— Nu poate nimeni să-mi dea mie lecţii de tactică militară. Cu 


253 


atât mai puţin dumneavoastră, domnule Frank. Am avut de-a 
face cu persoane cu mult mai dure decât dumneata, care au fost 
pentru mine nişte foi pentru maşina de tăiat hârtie. 
Dumneavoastră nu o să fiţi decât una în plus. 

— Fiecare îşi face propriile alegeri şi îşi asumă riscurile de 
rigoare, generale. Este regula oricărui război, mi se pare. 

li întorsese spatele şi plecase. Când ieşise, întâlnise privirea 
Helenei, care stătea în pragul uşii salonului, pe partea dreaptă a 
intrării. Frank se gândise fără să vrea cât era de frumoasă. Faptul 
că fusese trezită brusc nu îi altera în nici un fel frumuseţea. 
Nimic nu părea să-i răpească lumina de pe chip şi din privire. 
Părul blond părea că tocmai fusese aranjat de o coafeză. 

Când trecuse pe lângă ea, privirile li se întâlniseră. Frank 
observase că ochii ei nu erau albaştri, contrar primei lui impresii. 
Erau gri. lar în ei se citea toată tristeţea lumii. 

In maşină, după ce plecase de-acolo, Frank se lăsase pe spate, 
cu privirea pe husa din plastic a tetierei. Incerca să-şi scoată din 
minte două chipuri care în acel moment se suprapuneau. 

Harriet şi Helena. Helena şi Harriet. 

Aceiaşi ochi. Aceeaşi tristeţe. u 

Apoi încercase să se gândească la altceva. În timp ce intrau în 
curtea Poliţiei, pe Rue Notari, îşi adusese aminte de ironia 
cuvintelor generalului. 

„Nu poate nimeni să-mi dea mie lecţii de tactică militară...” 

Generalul nu îşi dăduse seama cât adevăr involuntar era în 
ceea ce spusese. In acel moment exista un criminal liber care se 
numea Nimeni şi care putea să dea lecţii oricui. 

— Ce credeţi că va face generalul Parker? repetă procurorul. 

Frank fusese absorbit de propriile gânduri şi lăsase 
suspendată întrebarea lui Durand câteva secunde mai mult 
decât ar fi trebuit. 

— Mă scuzaţi, domnule Durand... Cred că Parker o să facă tot 
ce-i stă în putere pentru a-l sprijini pe Mosse, dar nu o să se 
aplece prea tare peste balcon, de teamă să nu cadă. Cu 
siguranţă consulatul o să fie la mijloc. Mosse a fost arestat de un 
agent FBI, un american. Rufele murdare le spălăm în familie. 
Aparenţele sunt salvate. Nu uitaţi că suntem ţara care a introdus 
în constituţie impeachment-ul şi a avut întotdeauna curajul să-l 
folosească... 

Durand şi Roncaille se priviră. Raționamentul lui Frank era 


1 Punere sub acuzare (în engl., în original). 


254 


corect. Cel puţin din partea asta se părea că nu erau probleme. 

Durand abordă subiectul pe ocolite. 

— Bineînţeles, prezenţa dumneavoastră aici este garanţia că 
toată lumea are intenţii bune, Frank. Din păcate, bunele intenţii 
nu sunt întotdeauna suficiente. In acest moment, noi, vreau să 
spun poliţia din principat, avem nevoie mai ales de rezultate. 
Cazul lui Roby Stricker, din câte se pare, nu are nici o legătură cu 
asasinul pe care noi îl căutăm... 

Frank simţea în spatele lui prezenţa lui Nicolas Hulot. Amândoi 
ştiau unde voia să ajungă Durand. Pe cer erau nori întunecaţi. lar 
în aer, pe fondul acelor nori, cineva ţinea o secure ridicată. 

— Insă azi-noapte a mai fost o victimă, cea de-a patra. Nu 
putem să stăm cu mâinile în sân. Repet, apreciem foarte mult 
colaborarea dumneavoastră, Frank... 

„Toleraţi cu amabilitate, Durand. Doar toleraţi. De ce nu 
foloseşti cuvântul potrivit, chiar dacă tocmai ţi-am scos din foc 
castana - adică, generalul Parker împreună cu soldatului lui?” 

Durand continuă pe drumul lui, ca să ajungă să descarce un 
car de bălegar în curtea lui Hulot. 

— Dar vă daţi seama că autorităţile nu pot să asiste la un şir 
de crime ca astea fără să ia anumite măsuri, oricât de neplăcute 
ar fi. 

Frank îl privi pe Nicolas. Stătea rezemat de perete, dintr-odată 
singur pe câmpul de luptă. Avea expresia unui condamnat 
înainte să fie împuşcat, care refuză să i se acopere ochii. Durand 
avu decenţa să-l privească în faţă, când i se adresă. 

— Imi pare rău, comisare, ştiu că dumneavoastră sunteţi un 
element foarte important, dar în momentul de faţă nu am ce să 
fac. Cazul acesta nu mai ţine de competenţa dumneavoastră. 

Hulot nu avu nici o reacţie. Probabil că era prea obosit ca să 
mai aibă vreuna. Se limită să dea din cap. 

— Inţeleg, domnule Durand. Nu sunt probleme din partea 
mea. 

— Puteţi să vă luaţi un concediu. Cred că ancheta asta v-a pus 
destul la încercare. Bineînţeles, pentru presă... 

Hulot îl întrerupse. 

— Nu e nici o problemă, v-am spus. Nu este nevoie să 
îndulcim pilula. Suntem cu toţii adulţi şi ştim care sunt regulile 
jocului. Departamentul se poate pregăti cum crede că e mai 
bine, în privinţa asta. 

Chiar dacă Durand era surprins de răspunsul lui Hulot, nu o 


255 


arătă. Îndreptă privirea către Roncaille. Până în momentul acela, 
directorul ascultase tăcut. 

— De astăzi ancheta trece în mâna dumitale, Roncaille. Ţineţi- 
mă la curent cu cel mai mic progres. La orice oră din zi sau din 
noapte. O zi bună, domnilor! 

Procurorul-general Alain Durand ieşi din cameră, luându-şi cu 
el eleganța inutilă şi lăsând în urma sa o tăcere la care nu ar fi 
vrut să ia parte. 

Roncaille îşi trecu o mână prin păr, încercând să-l aranjeze, 
deşi nu avea nevoie. 

— Imi pare rău, Hulot! Nu aş fi vrut să se întâmple asta. 

Frank se gândi că vorbele şefului de poliţie puteau să pară de 
circumstanţă, dar nu era aşa. Lui Roncaille chiar îi părea rău, 
dintr-un singur motiv. Acum rămăsese el în cuşcă cu biciul în 
mână şi trebuia să demonstreze că ştie să îmblânzească leii. 

— Odihniţi-vă bine, cred că aveţi amândoi nevoie de asta. Apoi 
aş vrea să ne vedem la mine în birou, cât mai repede posibil, 
domnule Frank. Sunt câteva detalii pe care aş vrea să le discut 
cu dumneavoastră. 

Cu acelaşi calm aparent al lui Durand, Roncaille fugi şi el din 
cameră, într-un mod identic, lăsându-i pe Frank şi pe Hulot 
singuri. 

— Ai văzut? Urăsc să mă aud pronunţând cuvintele: „Ti-am zis 
eu”. Şi problema e că nu pot să îl acuz în totalitate. 

— Nicolas, nu cred că Roncaille sau Durand, în locul nostru, ar 
fi obţinut rezultate mai bune. A fost o mişcare politică, nu logică. 
Eu însă sunt încă înăuntru. 

— Tu. Dar eu ce legătură am cu asta? 

— Tu eşti comisar, Nicolas. Nu te mai ocupi de ancheta asta, 
dar nu te-au dat afară din poliţie. la-ţi concediul pe care ţi l-au 
oferit. O să ai la dispoziţie ceva ce nimeni implicat în această 
anchetă nu are... 

— Şi anume? 

— Douăzeci şi patru de ore pe zi pe care să le foloseşti pentru 
investigaţii, fără să fie nevoie să dai socoteală nimănui, fără să 
fie nevoie să pierzi timpul cu rapoarte. 

— Când te dau afară pe uşă, intră pe fereastră, nu? 

— Exact. Avem ceva de făcut şi în acest moment tu eşti 
persoana potrivită. Eu nu cred că am observat încă detaliul acela 
cu discul din înregistrarea video, mă înţelegi... 

— Frank, eşti şmecher! Mare şmecher. 


256 


— Dar sunt prietenul tău. Şi ţi-o datorez. 

Hulot schimbă tonul. Işi roti capul de mai multe ori, ca să 
scape de tensiunea pe care o simţea la ceafă. 

— Cred că o să mă duc să dorm. Acum pot s-o fac, nu? 

— Dacă e să fiu sincer, faptul că Roncaille mă aşteaptă în 
biroul lui „cât mai repede posibil” mă lasă rece. Sunt deja întins 
în patul meu, nu mă vezi? 

Totuşi, în timp ce ieşeau din camera aceea, cuvintele abia 
pronunţate le treziră aceeaşi amintire. Corpul fără viaţă al lui 
Gregor Yatzimin, întins pe aşternutul alb din patul său, cu faţa 
mutilată. Ochii lui care priveau fix tavanul camerei, ochii aceia 
care fuseseră orbi dinainte să moară. 


36 


Frank se trezi şi privi dreptunghiul de culoare albastră 
imprimat pe geamuri. Când se întorsese în apartamentul din Parc 
Saint-Roman, era atât de obosit, încât nu avusese forţa să facă 
nici măcar un duş. Se prăbuşise în pat imediat ce se dezbrăcase, 
lăsând hainele talmeş-balmeş, fără să mai tragă jaluzelele. 

„Nu sunt aici, la Monte Carlo, se gândi. Sunt încă în casa 
aceea pe ţărmul mării, încercând să mă adun. Harriet este afară, 
pe plajă, nu prea departe, întinsă pe un prosop la soare, cu părul 
în vânt şi un surâs pe buze. Acum o să mă ridic şi o să mă duc la 
ea şi nu o să fie nici o siluetă îmbrăcată în negru. Nu o să fie 
nimeni între noi.” 

— Nimeni... zise cu voce tare. 

Işi aminti din nou de cei doi morţi din seara de dinainte. Se 
ridică din pat fără chef, precum Lazăr după înviere. Pe geam se 
vedea o fâşie din mare, pe care rafalele de vânt, în larg, parcă 
desenau pete pe alcantara. Se duse la fereastră şi deschise 
geamul: o suflare de aer călduţ umflă perdeaua uşoară, 
alungând resturile coşmarurilor nocturne din cameră. Se uită la 
ceas. Trecuse puţin de miezul zilei. Dormise numai câteva ore, 


5 Material compozit folosit în special pentru tapiţarea maşinilor de 
lux şi realizat din ultramicrofibră teflonată, cu aspect de piele de 
căprioară, caracteristicile sale permiţând curăţarea cu uşurinţă a 
petelor. (n. red.). 


257 


chiar dacă i se părea că avea nevoie să doarmă o eternitate. 

Se duse în baie, îşi făcu un duş, se bărbieri şi îşi schimbă 
lenjeria. Işi pregăti o cafea în timp ce reflecta asupra evoluţiei 
situaţiei. Acum, când Nicolas ieşise din joc, lucrurile se complicau 
considerabil. Nu îl credea în stare pe Roncaille să se descurce cu 
toate, cel puţin nu în ceea ce privea investigaţiile. Era într-adevăr 
un mag în privinţa relaţiilor publice şi a comunicării cu presa, dar 
ancheta pe teren nu era punctul lui forte. Poate că fusese 
înainte, dar acum era mai degrabă un om politic decât un 
poliţist. Oricum, avea colaboratori foarte buni care puteau să 
acţioneze pentru el. Nu degeaba poliţia din principat era 
considerată una dintre cele mai bune din lume bla, bla, bla... 

Prezenţa sa în principat, între timp, devenise o exigenţă 
diplomatică de neignorat, care adusese avantaje şi dezavantaje, 
ca toate lucrurile omeneşti. Frank era sigur că Roncaille voia să 
încerce să obţină maximumul de avantaje şi minimumul de 
probleme. Cunoştea bine metodele Poliţiei din Monte Carlo. In 
locul acela nimeni nu spunea niciodată nimic, dar se ştia totul. 

„Totul, cu excepţia numelui unui asasin...” 

Nu avea decât să decidă că nu îi pasă. Aşa cum făcuse de la 
început, de altfel. 

Cazul acela nu era o anchetă comună făcută de două servicii 
de poliţie. Roncaille şi Durand, chiar dacă reprezentau 
autorităţile, nu aveau nici o legătură. Cu atât mai puţin America 
şi principatul. Era o chestiune personală între el, Nicolas Hulot şi 
un bărbat îmbrăcat în negru care colecţiona feţele victimelor sale 
ca măşti ale unui carnaval însângerat şi dement. Toţi trei 
apăsaseră pe butonul de pauză şi îşi opriseră viaţa, aşteptând să 
vadă cum se va termina lupta aceea dusă cu capul înainte între 
trei morţi, într-un loc în care toţi se declarau vii. 

Până acum lucrurile nu merseseră prea bine, dar acum ceva 
trebuia să se schimbe. 

„Ceva trebuia să se schimbe.” 

Se duse la computer şi îl deschise. Avea un e-mail de la 
Cooper şi un document ataşat. Mai mult ca sigur erau 
informaţiile pe care le adunase despre Nathan Parker şi Ryan 
Mosse. Nu îi erau de mare folos acum, când Mosse era la 
închisoare, iar Parker - pentru moment - inofensiv. „Pentru 
moment”, îşi sublinie. Nu îşi făcea iluzii în privinţa generalului. 
Parker era unul dintre oamenii aceia pe care nu poţi să-l 
consideri mort până când nu face viermi. 


258 


În mesajul electronic era o notă de la Cooper. 


După ce termini să te plimbi pe mări cu noua ta şalupă şi 
ai un moment liber, sună-mă! La orice oră. Trebuie să îţi 
vorbesc. Coop. 


Se întrebă ce putea să fie atât de urgent. Se uită la ceas. La 
ora aceea putea să-l sune acasă. Nu era nici un pericol să 
deranjeze pe cineva în afară de el, întrucât Cooper trăia singur 
într-un fel de pod, într-o casă pe malul râului Potomac. 

După ce telefonul sună de câteva ori, în receptor se auzi 
vocea somnoroasă a prietenului său. 

— Da? Cine e? 

— Coop, sunt Frank! 

— Ah, tu! Salut, băiete, ce mai zici? 

— Tocmai s-a scufundat un petrolier plin de căcat şi acum a 
rămas o pată care se întinde cât vezi cu ochii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Alţi doi morţi ieri-noapte. 

— Pe dracu'! 

— Exact. Pe unul l-a aranjat subiectul nostru cu acelaşi ritual. 
Şi este al patrulea. Prietenul meu, comisarul, a fost dat la o parte 
cu eleganța şi un savoir-faire demne de Nero. Pe celălalt însă l-a 
pus pe lista cu necrologuri Ryan Mosse. Acum e la închisoare şi 
generalul face pe dracu-n patru să-l scoată de-acolo. 

Cooper se trezise complet. 

— lisuse, Frank, ce se întâmplă pe-acolo? Data viitoare o să-mi 
spui că a început războiul nuclear. 

— Nu poţi să ştii. Dar tu ce ai să îmi spui aşa de urgent? 

— Aici lucrurile au evoluat. In ceea ce priveşte cazul fraţilor 
Larkin, vreau să spun. Ceea ce am descoperit despre ei ne face 
să suspectăm că au o acoperire bună pe undeva, un joint- 
venture cu cineva tare, dar pe care nu am reuşit încă să-l 
identificăm. lar de la New York a sosit Hudson McCormack. 

— Cine e? Şi ce legătură are cu fraţii Larkin? 

— Asta am vrea şi noi să aflăm. Oficial, a venit aici în calitate 
de avocat al lui Osmond Larkin. Chestia asta ne-a cam mirat, 
pentru că nenorocitul ăla poate să-şi permită mai mult, aşa cum 
a demonstrat-o întotdeauna când a avut nevoie. Cei mai plătiţi 
din breasla de avocaţi, cu onorarii cu şase zerouri, mă înţelegi. 
Acest McCormack este un avocat mediocru din New York, în jur 


259 


de treizeci şi cinci de ani, care este mai cunoscut pentru faptul 
că a participat cu echipajul Stars and Stripes la Louis Vuitton Cup 
decât pentru succesele obţinute la tribunal. 

— L-aţi verificat? 

— Cum să nu? Verificat şi răsverificat. Absolut nimic. Viaţa la 
nivelul banilor pe care îi câştigă, nici măcar un ac în plus. Nici un 
viciu, fără femei, fără heroină. In afară de munca lui, îi plac 
bărcile cu velă. Şi acum iese ca o jucărie dintr-o cutie-surpriză să 
ne demonstreze cât de mică e lumea. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că Hudson McCormack al nostru este acum 
în drum spre Monte Carlo. 

— Bravo lui, chiar dacă nu este cel mai potrivit moment să se 
vânture pe-aici. 

— Vine pentru o regată destul de importantă, s-ar părea. 
Dar... 

— Dar? 

— Frank, nu ţi se pare cam ciudat că un modest avocat din 
New York, ilustru necunoscut, pe care nu-l cunoaşte nimeni, are 
pentru prima dată în viaţa lui un caz important şi îl lasă 
deoparte, chiar dacă numai temporar, ca să se ducă în Europa să 
se plimbe cu barca? Oricine altcineva în locul lui s-ar fi aruncat 
cu capul înainte şi s-ar fi trezit în fiecare zi cu o oră mai devreme 
ca să poată munci douăşcinci de ore din douăşcinci! 

— După cum ai pus problema, nu pot să nu îţi dau dreptate. 
Dar eu ce legătură am? A 

— Tu eşti acolo şi cunoşti povestea. In momentul ăsta, 
McCormack este singura legătură a lui Osmond Larkin cu restul 
lumii. Poate este doar avocatul lui, dar ar putea să fie mai mult. 
Sunt în joc munţi de droguri şi munţi de dolari. Ştim cu toţi ce 
înseamnă Monte Carlo şi câţi bani se manipulează acolo. Dar 
dacă e vorba despre acţiuni teroriste sau droguri, putem să 
deschidem orice seif. Tu colaborezi cu poliţia de acolo. Nu te 
costă nimic să îl pui pe McCormack sub supraveghere, într-un 
mod discret, dar eficient... 

— O să văd ce pot face... 

Nu îi spuse lui Cooper că, acolo, practic toţi, inclusiv el, erau 
sub o supraveghere „discretă, dar eficientă”. 

— Ţi-am trimis o fotografie de-ale lui în format jpg ataşată la 
mail, ca să-l vezi şi tu la faţă. Totodată, o să găseşti toate 
informaţiile pe care le-am adunat despre şederea lui McCormack 


260 


în principat. 

— OK. Du-te la culcare. Noi, ăştia care nu suntem aşa de 
inteligenţi ca tine, avem nevoie să ne odihnim ca să putem 
funcţiona bine. 

— Te salut, şmechere! Break a leg. 

Închise telefonul şi îl puse lângă computer. Altă plimbare, altă 
cursă, alte belele. Salvă rapid datele referitoare la Hudson 
McCormack pe o dischetă. Lipi o etichetă luată din sertarul de la 
birou şi scrise deasupra: „Cooper”. Nu era cazul să pună alte 
nume la vedere. 

Scurta convorbire cu colegul său îl purtase pentru o secundă 
acasă, chiar dacă „acasă” era un concept vag în acel moment 
din viaţa sa. Se simţea ca şi cum corpul său astral, lipsit de 
emoţii, s-ar fi rătăcit prin resturile existenţei sale la mii de 
kilometri distanţă, având transparenţa fantasmelor care văd fără 
să fie văzute. Era în casa lui Cooper şi, în acelaşi timp, în biroul 
pe care îl împărţiseră la FBI atâta timp, în casa lui goală de luni 
de zile, pe străzile cufundate în întunericul Washingtonului. 

„La ce bun toate astea? Există cineva, în toată povestea asta 
mizerabilă a unor biete fiinţe umane, care a înţeles? Şi, dacă a 
înţeles, de ce nu le-a explicat tuturor?” 

Poate că răspunsul cel mai plauzibil era că nimeni nu-l 
crezuse... 

Închise ochii, amintindu-şi de o discuţie pe care o avusese cu 
părintele Kenneth, un preot care era şi psiholog la clinica unde 
fusese internat după ce povestea cu Harriet îl făcuse să se 
afunde în infernul din centrul pământului. Când nu se ducea să-şi 
facă tratamentul sau la şedinţa psihologică, stătea pe bancă în 
parcul acelui balamuc de lux, cu privirea fixă în gol, luptându-se 
cu dorinţa de a o urma pe Harriet pe calea aleasă de ea. Intr-o zi, 
părintele Kenneth se apropiase mergând pe iarbă fără să facă 
zgomot şi venise să se aşeze lângă el pe banca din fier forjat şi 
şipci din lemn închis la culoare. 

— Ce mai faci, Frank? 

ÎI privise cu atenţie înainte să răspundă. Îi examinase faţa 
lungă şi palidă, de exorcist, ochii adânci şi conştienţi de 
contradicţia pe care o reprezenta ca om de ştiinţă şi ca preot. Nu 
purta sutana şi putea foarte bine să fie luat drept o rudă 
obişnuită a unui pacient de-acolo. 

— Nu sunt nebun, dacă asta e ceea ce vreţi să auziţi de la 
mine. 


261 


— Ştiu că nu eşti nebun şi ştii foarte bine că nu e ceea ce aş fi 
vrut să aud de la tine. Când te-am întrebat ce mai faci, chiar aş fi 
vrut să aflu de la tine ce mai faci. 

Frank făcuse un gest care părea că putea să însemne orice. 

— Când o să pot pleca de aici? 

— Eşti pregătit s-o faci? 

Părintele Kenneth îi răspunsese cu o întrebare. 

— Dacă mă întreb, îmi răspund că nu o să fiu niciodată 
pregătit. De-asta v-am întrebat pe dumneavoastră. 

— Tu eşti credincios, Frank? 

Se întorsese cu faţa către el, privindu-l cu un zâmbet amar pe 
buze. 

— Vă rog, părinte, să nu începeţi cu banalităţile astea de tipul 
„priveşte către Dumnezeu şi Dumnezeu o să privească spre 
tine”. În ultimul timp, când privirile noastre s-au întâlnit, 
Dumnezeu şi-a întors ochii în altă parte. 

— Nu îmi jigni inteligenţa şi, mai ales, nu îţi jigni ţie 
inteligenţa. Te încăpăţânezi să mă vezi într-un un rol pe care eu 
ar trebui să-l joc, poate pentru că şi tu ai decis să joci un rol. 
Există un motiv pentru care te-am întrebat dacă tu crezi în 
Dumnezeu... 

Frank ridicase capul, privind fix un grădinar care sădea un 
artar. 

— Nu mă interesează. Eu nu cred în Dumnezeu, părinte 
Kenneth. Şi ăsta nu e un avantaj, în ciuda a ceea ce aţi putea 
dumneavoastră să credeţi. Se întorsese să-l privească. Asta 
înseamnă că nu există nimeni care să mă ierte pentru răul pe 
care îl fac. 

„Şi eu, care am crezut tot timpul că nu fac rău, se gândi el, 
când, de fapt, făceam. Am luat încet, încet viaţa persoanei pe 
care o iubeam, viaţa celei pe care ar fi trebuit s-o protejez mai 
mult decât orice.” 

In timp ce îşi punea pantofii, un țârâit îl trezi la realitate. Se 
duse să ia telefonul din locul în care îl lăsase cu puţin timp în 
urmă. 

— Hallo. 

— Salut, Frank, sunt Nicolas. Te-ai trezit? 

— M-am trezit şi sunt gata de acţiune. 

— Bine. Tocmai am vorbit la telefon cu Guillaume Merrier, 
băiatul de care îţi ziceam. Ne aşteaptă. Ai chef să vii? 

— Cum să nu? Poate mă ajută să înfrunt încă o noapte la 


262 


Radio Monte Carlo cu o altă dispoziţie. Ai citit deja ziarele? 

— Da, se vehiculează o grămadă de lucruri. Poţi să îţi 
imaginezi pe ce ton... 

— Sic transit gloria muncii. Nu trebuie să-ţi pese. Avem altele 
de făcut. Te aştept. 

— In două minute sunt la tine. j 

Trebuia să aleagă o cămaşă curată. In timp ce desfăcea 
nasturele de la guler, se auzi interfonul. Traversă salonul şi 
răspunse. 

— M'sieur Ottobre? Vă caută cineva. 

Frank se gândi că, atunci când Nicolas zicea două minute, 
trebuia să iei afirmaţia la propriu. 

— Da, ştiu, Pascal. Te rog, spune-i că întârzii puţin. Dacă nu 
vrea să mă aştepte jos, poate să urce. 

In timp ce îşi punea cămaşa, auzi liftul care se oprise la etajul 
său. 

Când deschise, se pomeni faţă în faţă cu ea. 

Helena Parker era acolo, la uşă, în faţa lui, cu ochii ei gri 
născuţi ca să reflecte stelele şi nu durerea aceea ascunsă în 
spatele culorii. Stătea în picioare în umbra holului şi îl privea. 
Frank tocmai îşi încheia nasturii de la cămaşă. 

Avea impresia că se repetă scena cu Dwight Durham, 
consulul, numai că ochii femeii zăboviră îndelung pe cicatricele 
de pe torace înainte să ajungă la faţă. Se grăbi să-şi încheie 
cămaşa. 

— Bună ziua, Mister Ottobre! 

— Bună ziua! Mă scuzaţi că v-am primit aşa, dar aşteptam pe 
altcineva. 

Zâmbetul scurt al Helenei topi momentul acela penibil. 

— Nu e nici o problemă, mi-am închipuit din ceea ce mi-a zis 
portarul. Pot să intru? 

— Sigur. 

Frank se dădu într-o parte. Helena intră, atingându-l uşor cu 
braţul şi răspândind un parfum delicat, uşor ca o amintire. Intr-o 
secundă, prezenţa femeii umplu toată camera. 

Privirea ei căzu pe pistolul pe care Frank îl lăsase pe comoda 
de lângă combina stereo. Frank se grăbi să se ducă şi să-l 
ascundă într-un sertar. 

— Imi pare rău că este primul lucru pe care l-aţi văzut după ce 
aţi intrat aici. 

— Nu e nici o problemă. Am crescut printre arme. 


263 


Frank avu o viziune fugară a Helenei copil, în casa lui Nathan 
Parker, soldatul rigid pe care destinul îndrăznise să-l agaseze cu 
naşterea a două fete. 

— Îmi închipui. 

Îşi aranjă cămaşa, mulţumit că avea un loc unde să-şi pună 
mâinile. Prezenţa acelei femei în casa lui era o sursă de întrebări 
pentru care Frank nu era pregătit. Nathan Parker şi Ryan Mosse 
erau în momentul acela adevărata lui problemă, erau persoane 
care aveau glas, greutate, un pas care lăsa urme, un cuţit într-o 
teacă, un braţ care să lovească. Helena fusese până atunci o 
prezenţă mută, nimic altceva. Gândul emoţionant la o frumuseţe 
îndurerată. Motivul pentru care se întâmpla asta nu-l interesa pe 
Frank şi nici nu voia să ajungă să-l intereseze. 

Frank rupse tăcerea. Vocea lui părea mai dură decât ar fi vrut. 

— Cred că există un motiv pentru prezenţa dumneavoastră 
aici. 

Helena Parker avea nu numai ochi, ci şi păr, chip, parfum. 
Frank se întoarse cu spatele la ea în timp ce îşi vâra cămaşa în 
pantaloni, ca şi cum voia să întoarcă spatele la tot ceea ce 
reprezenta ea. Vocea femeii se auzi în spatele lui, în timp ce el îşi 
punea haina. 

— Bineînţeles. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Mă tem 
că am nevoie de ajutorul dumneavoastră, în cazul în care există 
cineva care m-ar putea ajuta. 

Când se întoarse cu faţa către ea, Frank îşi dădu seama că se 
bucura deja de complicitatea unei perechi de ochelari negri. 

— Ajutorul meu? Dumneavoastră trăiţi în casa unuia dintre cei 
mai puternici oameni din America şi aveţi nevoie de ajutorul 
meu? 

Un surâs amar înflori pe buzele Helenei Parker. 

— Eu nu trăiesc în casa tatălui meu. Eu sunt prizonieră în casa 
tatălui meu. 

— Din cauza asta vă este frică de el? 

— Sunt multe motive pentru care trebuie să-ţi fie frică de 
Nathan Parker. Este greu să alegi unul. Insă nu mi-e frică pentru 
mine... ci pentru Stuart. 

— Stuart este fiul dumneavoastră? 

Helena ezită o secundă. 

— Da, fiul meu. El este problema mea. 

— Şi eu ce legătură am? 

Fără nici un fel de preambul, femeia se apropie, ridică mâinile 


264 


şi îi dădu jos ochelarii de soare Ray-Ban. Îl privi în ochi cu o 
intensitate pe care Frank o simţi penetrându-l ca un cuţit cu mult 
mai ascuţit decât cel al lui Ryan Mosse. 

— Dumneavoastră sunteţi prima persoană din câte cunosc 
care ar fi în stare să-i facă faţă tatălui meu. Dacă există cineva 
care mă poate ajuta, acest cineva sunteţi dumneavoastră... 

Inainte că Frank să-i poată da un răspuns, se auzi din nou 
telefonul. Ridică receptorul, răsuflând uşurat, ca un om care în 
sfârşit a găsit o armă pe care s-o ţină strâns în mână în faţa unui 
duşman. 

— Da. 

— Nicolas. Sunt jos. 

— OK, cobor imediat! 

Helena ezită. 

— Poate că nu am nimerit în cel mai bun moment. 

— Momentan am de rezolvat ceva. O să fiu ocupat până târziu 
şi nu ştiu... 

— Ştiţi unde locuiesc. Puteţi să treceţi când vreţi, chiar şi la 
miezul nopţii. 

— Credeţi că lui Nathan Parker i-ar face plăcere vizita mea în 
aceste împrejurări? 

— Tatăl meu este la Paris. S-a dus să stea de vorbă cu 
ambasadorul Statelor Unite şi să găsească un avocat pentru 
căpitanul Mosse. Urmă o scurtă pauză. L-a luat pe Stuart cu el, 
ca... pe post de companie. lată de ce sunt aici singură. 

Frank se aşteptase pentru o secundă ca Helena să folosească 
cuvântul „ostatic”. Poate că aceea era semnificaţia pe care ea o 
dădea termenului „companie”. 

— Bun. Acum însă trebuie să plec. Nu aş vrea, din mai multe 
motive, ca persoana care mă aşteaptă jos să ne vadă ieşind 
împreună. Puteţi să mai rămâneţi aici câteva minute şi apoi să 
coborâţi? 

Helena dădu din cap. Ochii ei strălucitori şi zâmbetul abia 
schiţat pe care ţi-l poate da doar speranţa, oricât de mică, fură 
ultima imagine a ei înainte să închidă uşa. 

In timp ce cobora cu ascensorul, Frank se privi în oglindă, în 
lumina artificială a becurilor. In ochii lui se mai afla încă reflexul 
chipului soţiei sale. Nu mai era loc pentru alte chipuri, alţi ochi, 
alt păr, alte suferinţe. Şi, mai presus de orice, nu putea să fie de 
ajutor nimănui, pentru că nimeni nu-l putea ajuta. 

leşi la lumina soarelui care pătrundea prin vitralii, în holul din 


265 


marmură de la intrarea în Parc Saint-Roman. Afară se zărea 
maşina lui Hulot care îl aştepta. 

Când deschise portiera, zări pe bancheta din spate un mic 
teanc de ziare. Pe cel de deasupra se putea citi un titlu scris cu 
litere de-o şchioapă: „Numele meu este Nimeni”, cu o referinţă 
explicită la cele întâmplate cu o seară înainte. Celelalte titluri 
erau cu siguranţă pe aceeaşi linie. Nicolas nu părea să fi dormit 
mai bine decât el. 

— Salut! 

— Salut, Nic! Scuză-mă că te-am făcut să aştepţi. 

— Nu-i nici o problemă. Te-a sunat cineva? 

— Tăcere desăvârşită. Nu cred că în departamentul tău se dau 
în vânt după ideea de a mă vedea, chiar dacă oficial Roncaille 
mă aşteaptă pentru un briefing. 

— Ei, mai devreme sau mai târziu va trebui să te duci pe- 
acolo. 

— Bineînţeles. Dintr-o grămadă de motive. Dar până atunci 
avem de rezolvat o chestiune privată. 

Hulot porni maşina şi străbătu aleea de la intrarea în bloc, 
ajungând în locul unde putea să întoarcă. 

— Am trecut pe la birou. Printre lucrurile pe care mi le-am luat 
am strecurat şi originalul casetei, care era încă la locul ei. Am 
înlocuit-o cu o copie. 

— Crezi că o să-şi dea seama? 

Hulot dădu din umeri. 

— Pot să le zic că am luat-o din greşeală. Nu mi se pare atât 
de grav. Ar fi mult mai grav dacă ar descoperi că avem o pistă şi 
că nu am spus nimănui nimic. 

În timp ce treceau din nou prin faţa uşii de la intrare, Frank nu 
văzu decât cerul reflectat în geamuri. Intoarse capul să se uite 
prin luneta maşinii. Inainte ca maşina să lase aleea în spate ca s- 
o ia la stânga şi să coboare pe Rue des Giroflees, avu o imagine 
fugară a Helenei Parker care ieşea din Parc Saint-Roman. 


37 


Când ajunseră la casa familiei Mercier, în Eze-sur-Mer, 
Guillaume Mercier îi aştepta în grădină. Imediat ce văzu botul de 
la Peugeot în faţa grilajului, îndreptă telecomanda pe care o avea 


266 


în mână către poartă, care începu să se deschidă încet. În 
spatele său se vedea o casă albă cu un singur etaj, cu acoperişul 
negru, cu obloane din lemn albastru, cu un stil arhitectural vag 
provensal, nu foarte elegantă, dar solidă şi funcţională. 

Grădina era destul de mare ca să poată fi considerată un mic 
părculeţ. in dreapta, pe margine, era un pin marin înalt, 
înconjurat de tufişuri mai scunde. Dincolo de umbra copacului, 
un şir de arbuşti de călin alb şi galben în floare înconjurau un 
lămâi cu fructele încă necoapte. In jurul proprietăţii era un gard 
viu de lauri, care depăşea în înălţime grilajul pus peste zidul mic 
ce înconjura terenul, împiedicând vederea din exterior. 

Peste tot se zăreau ronduri de flori şi tufişuri cu arbuşti 
înfloriţi, care alternau armonios pe o peluză englezească 
traversată de poteci pietruite, identice cu cele folosite pentru a 
asfalta curtea unde îi aştepta Guillaume. 

Totul dădea impresia de seninătate şi de stabilitate economică 
şi socială, un atribut al bunăstării fără nici un fel de ostentaţie, 
care pentru multă lumea de pe Coasta de Azur părea să fie un 
must. 

După ce intră în curte, Hulot viră la dreapta şi se duse să 
parcheze maşina sub un şopron din lemn lamelar, unde mai erau 
un Fiat micuţ şi o motocicletă de mare capacitate, un BMW cu 
motor enduro. 

Guillaume venea către ei cu un mers legănat. Era un băiat 
atletic, cu o faţă nu frumoasă, dar simpatică şi cu bronzul unuia 
care stă mult timp în aer liber. Braţele musculoase acoperite de 
păr decolorat de soare care ieşeau din mânecile tricoului erau 
dovada evidentă. Purta un tricou lăsat peste o pereche de 
bermude kaki de tip militar cu buzunare laterale şi încălţăminte 
din pânză galbenă fără ciorapi. 

— Salut, Nicolas! 

— Salut, Guillaume! 

Băiatul strânse mâna comisarului. 

Nicolas indică printr-o mişcare a capului prezenţa lui Frank. 

— Acest domn tăcut din spatele meu se numeşte Frank 
Ottobre şi este agent special FBI. 

Guillaume întinse mâna, mimând cu buzele un fel de fluierat 
admirativ fără sunet. 

— Ah, deci agenţii FBI există şi în viaţa reală, nu numai în 
filme. Incântat de cunoştinţă! 

Strânse mâna băiatului, simțind o uşurare. Îi privi ochii negri şi 


267 


adânci şi faţa bronzată, pe care se vedeau câţiva pistrui. Îşi dădu 
seama în mod instinctiv că Guillaume era persoana potrivită 
pentru ceea ce voiau ei. Nu ştia cât de priceput era la ceea ce 
făcea, dar era sigur că putea să-şi ţină gura dacă i-o cereau, 
după ce i-ar fi explicat importanţa şi gravitatea situaţiei. 

— Mda, suntem parte integrantă din filme şi din peisaj, în 
America. lar acum au început să ne şi exporte, după cum o 
demonstrează prezenţa mea pe coastă. 

Guillaume prinse gluma, dar zâmbetul lui masca cu greu 
curiozitatea pe care i-o trezise prezenţa celor doi bărbaţi în casa 
lui. Era un zâmbet care făcea mai uşoară aşteptarea, nu situaţia. 
Probabil intuise că Nicolas Hulot se afla acolo nu ca prieten de 
familie, ci ca poliţist şi-şi dăduse seama de importanţa situaţiei. 

— Îţi mulţumim că ai acceptat să ne dai o mână de ajutor. 

Guillaume dădu uşor din umeri, într-un gest care voia să 
spună că nu era mare lucru şi o luă în faţă, ca să-i conducă. 

— Nu am prea multă treabă în momentul de faţă. Mă ocup de 
montajul unor documentare despre scufundări, destul de uşor de 
făcut. Şi, oricum, nu aş putea să-i refuz nimic acestui om... 

Arătă cu un gest spre comisar, care era în spate. 

— Ai zis că ai tăi sunt plecaţi? 

— Plecaţi? Duşi cu capul, aş zice. Cei doi bătrânei, după ce 
tata s-a pensionat, au suflat în cenuşă şi au descoperit că mai 
supravieţuiseră câţiva tăciuni ai pasiunii. Cred că sunt pentru a 
zecea oară în luna de miere. Ultima dată când mi-au dat telefon 
erau la Roma. Ar trebui să se întoarcă mâine. 

Işi continuară drumul pe cărarea pietruită care traversa peluza 
englezească de un verde viu până ajunseră în faţa intrării unei 
dependence. |n dreapta lor era un chioşc din acelaşi lemn 
lamelar cu acoperişul din pânză albastră, unde se putea lua 
prânzul, în aer liber. Pe masa din fier se vedeau resturile de la 
cina din seara de dinainte. 

— Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă... nu? 

Guillaume privi în direcţia în care se uita Nicolas şi dădu din 
umeri. 

— Au venit nişte prieteni aseară şi femeia care face curăţenie 
nu a apărut pe ziua de azi... 

— Da, nişte prieteni... Sunt poliţist, crezi că nu văd 
aranjamentul pentru doi? 

Băiatul deschise larg braţele, sigur pe poziţia lui. 

— Bătrâne, nu beau, nu joc, nu fumez şi nu cad în ispita 


268 


paradisurilor artificiale. Nu poţi să-mi laşi şi mie măcar o 
distracţie? 

Deschise uşa din lemn în faţa căreia se opriseră şi îi invită să 
între. Veni şi el după ce închise uşa glisantă în urma lor. 

— E cam răcoare aici, zise Hulot, tremurând uşor în haina lui 
lejeră, imediat ce intră. 

Guillaume făcu un semn către aparatura ce ocupa peretele din 
faţa vitraliilor care dădeau către grădină, sub care bâzâiau, date 
la maximum, două aparate de aer condiţionat. 

— Aparatura de-aici este destul de sensibilă la cald, de aceea 
sunt obligat să folosesc sistemul de aer condiţionat. Dacă ai 
probleme cu reumatismul, pot să-ţi aduc un palton de-al lui tata. 

Nicolas îl apucă pe neaşteptate de gât şi îi împinse capul în 
faţă. 

— Cer respect faţă de bătrâni, dacă nu, o să auzi imediat nu 
cum îmi trosnesc mie oasele, ci cum îţi trosneşte ţie gâtul, zise 
zâmbind şi ţinându-i capul strâns, în glumă. 

Guillaume ridică mâinile în semn că se predă. 

— Bine, bine. Ai câştigat, ai câştigat... 

Hulot îi dădu drumul şi Guillaume se lăsă moale într-un fotoliu 
ergonomic din piele care era în faţa aparaturii electronice. Işi 
aranjă părul ciufulit de comisar şi le indică vizitatorilor o canapea 
lângă peretele dintre cele două vitralii. Indreptă un deget 
acuzator către Nicolas. 

— Ştii că ai câştigat din cauza respectului pe care îl am faţă de 
părul tău cărunt şi care nu mă lasă să reacţionez aşa cum aş 
vrea. 

Hulot se aşeză şi se relaxă, lăsându-se pe spate, pe spătarul 
moale al canapelei, exagerând puţin gâfâitul de la micul efort 
făcut. 

— Foarte bine, pentru că, fie vorba între noi, mă tem că ai 
ghicit treaba cu reumatismul ăsta... 

Guillaume se mişcă puţin cu fotoliul, apoi se întoarse către 
Frank şi către Hulot. Expresia feţei devenise brusc serioasă. 

„Bine, se gândi Frank, iată un băiat care are simţul măsurii.” 

Se convingea încă o dată că găsiseră persoana potrivită. Acum 
nu mai rămânea decât să spere că Guillaume se pricepea într- 
adevăr la ceea ce făcea, aşa cum îi spusese Nicolas. Şi să spere 
o grămadă de alte lucruri. Acum, când ajunseseră în sfârşit la 
momentul aşteptat, Frank îşi simţi ritmul inimii accelerând. Privi 
o secundă pe fereastră reflexele soarelui care se juca pe 


269 


suprafaţa piscinei. Liniştea acelui loc făcea să pară totul atât de 
departe, atât de departe... 

Povestea lui, povestea Helenei, povestea unui general care nu 
vrea să piardă nici un război, în nici un fel, povestea unui 
comisar care nu mai are ambiţii, ci vrea doar să găsească un 
motiv decent pentru a putea supravieţui morţii fiului său, 
povestea unui criminal insaţiabil, marcată de nebunie şi cruzime. 

Şi când se gândea că totul ar fi putut să fie atât de simplu 
dacă... 

Făcu un efort să-şi revină şi să se întoarcă la realitate. Vocea 
lui se auzea cu greu peste zgomotul aparatelor de aer 
condiţionat. 

— Ai auzit şi tu de povestea lui Nimeni? 

Guillaume tresări, mişcând spătarul fotoliului. j 

— Vrei să spui crimele din principat? Păi, cine nu a auzit-o? In 
fiecare seară ascult radioul, Monte Carlo sau Europa 2. Cred că în 
momentul de faţă au o audienţă incredibilă. 

Frank întoarse capul spre grădină. Afară, o briză destul de 
insistentă mişca tufişurile de laur care se atingeau de zid, 
foşnind. Îşi dădu seama că nu era nici un fel de vânt, ci 
ventilatorul extern de la sistemul de aer condiţionat. 

Intoarse capul şi îl privi fix pe Guillaume. 

— Da. Au murit cinci persoane. Patru dintre ele desfigurate 
într-un mod oribil. lar noi nu am făcut o figură prea frumoasă, 
pentru că habar nu avem cine poate să fie criminalul sau cum să- 
| oprim. În afară de indiciile pe care ni le-a furnizat la telefon, 
psihopatul ăsta nu a lăsat nici cea mai mică urmă, dacă 
excludem însă un mic detaliu... 

Tăcu, dându-i cuvântul lui Nicolas. Comisarul se trase către 
marginea canapelei şi îi întinse lui Guillaume o casetă VHS pe 
care o scoase din buzunarul hainei. 

— Asta e singurul indiciu pe care îl avem. Pe caseta asta e un 
lucru pe care am vrea să-l examinezi tu. Este extrem de 
important, Guillaume. De asta depind vieţile unor fiinţe umane. 
De-asta avem nevoie de ajutorul tău şi de discreţia ta. O 
discreţie desăvârşită, nu ştiu dacă mă înţelegi... 

Guillaume dădu din cap şi luă caseta din mâinile lui Hulot, 
ţinând-o între degete ca şi cum stătea să explodeze dintr-un 
moment în altul. 

— Ce este pe caseta asta? 

Frank îl privi cu atenţie. In ochii băiatului nu era nici cea mai 


270 


mică umbră de ironie. 

— O să vezi. Insă e de datoria mea să te avertizez că nu e un 
spectacol prea plăcut. Ţi-o spun ca să fii pregătit. 

Guillaume nu zise nimic. Se ridică şi se duse să tragă perdelele 
de la geamuri pentru ca razele soarelui să nu se reflecte în 
monitoare. În cameră se împrăştie o lumină ambrată. Se întoarse 
la fotoliu şi aprinse un ecran cu plasmă şi monitorul de la 
computer. Introduse caseta într-un video din stânga sa şi îi dădu 
drumul. Pe ecran apărură mai întâi liniile colorate şi apoi primele 
imagini. 

Moartea lui Allen Yoshida începu să ruleze în faţa ochilor lui 
Guillaume. Frank decise să-l lase să vadă tot filmul. Ar fi putut să 
ajungă la momentul care-l interesa fără explicaţii ulterioare, dar 
acum, după ce îl cunoscuse, voia ca băiatul să înţeleagă cu cine 
aveau de-a face şi cât de important era rolul lui în acest caz. Se 
întrebă ce-i putea trece lui Guillaume prin cap în timp ce vedea 
filmul acela şi dacă el însuşi o să simtă aceeaşi oroare de la 
început. Trebuia să admită totuşi că pe caseta aceea era 
înregistrată un fel de operă de artă diabolică, o operă distructivă, 
căreia nu i se putea nega capacitatea de a transmite emoţii. 

După un minut de vizionare, Guillaume întinse mâna şi apăsă 
un buton. Asasinul şi victima sa însângerată încremeniră în 
poziţia pe care circumstanţa aceea şi un aparat le-o 
încredinţaseră. 

Se întoarse către ei şi îi privi cu ochii mari. 

— Dar... e un film sau e totul adevărat? întrebă cu un fir de 
voce. 

— Din păcate, totul e adevărat sută la sută. Ţi-am spus 
dinainte că nu este un spectacol frumos. 

— Da, de acord, dar măcelul ăsta depăşeşte orice fel de 
imaginaţie. Cum e posibil un asemenea lucru? 

— E posibil, e posibil. Din păcate, totul este adevărat, după 
cum poţi să vezi şi tu. Noi încercăm să îl oprim, trebuie să se 
termine „măcelul ăsta”, cum l-ai numit tu. 

Frank văzu că pe tricoul băiatului, la subsuori, apăruseră două 
pete închise la culoare, care înainte nu erau. Temperatura 
camerei excludea posibilitatea ca acele două pete de transpiraţie 
să se datoreze căldurii. Era vorba, mai mult ca sigur, de o reacţie 
nervoasă la ceea ce tocmai văzuse. 

„Moartea este rece şi caldă în acelaşi timp. Moartea este 
sudoare şi sânge. Moartea este, din păcate, singurul mod pe care 


271 


destinul l-a ales pentru a ne aminti tot timpul că există viaţa. Hai 
înainte, băiatule, nu ne dezamăgi.” 

Ca şi cum i-ar fi auzit gândurile, fotoliul lui Guillaume începu 
să se mişte cu un scârţâit uşor. Se rezemă de spătar, de parcă 
gestul acela l-ar fi ajutat să se apere, să se detaşeze de imaginile 
pe care trebuia să le vadă în continuare. Apăsă un buton şi 
siluetele ieşiră din imobilitatea care le încremenise pentru câteva 
minute, începând să se agite din nou în faţa ochilor lor, până la 
plecăciunea grotescă de la final şi imaginea care indica sfârşitul 
casetei. Guillaume opri videorecorderul. 

— Ce vreţi să fac? întrebă, fără să se întoarcă spre ei. 

Din tonul vocii lui, oricine şi-ar fi dat seama că ar fi preferat să 
nu se afle acolo, să nu fi văzut dansul acela al morţii şi 
plecăciunea cu care asasinul părea să ceară aplauzele unui 
public de condamnaţi. 

Frank se apropie de el, rămânând în spatele băiatului care 
stătea încă pe scaun. 

— Derulează caseta, dar pe secvenţe. 

Guillaume mişcă o rotiţă şi imaginile începură să curgă cu 
repeziciune. |n ciuda derulării rapide înapoi, care de obicei 
caricaturizează mişcările umane până la a stârni comicul, 
dramatismul imaginilor rămânea nealterat. 

— Uite, aici, încetineşte... opreşte aici. 

La atingerea prudentă a degetelor lui Guillaume, banda se 
opri, cu câteva fotograme în urmă. 

— Poţi să dai puţin înainte, încet? 

Guillaume manevră cu atenţie caseta şi filmul înaintă 
secvenţă cu secvenţă, ca o serie de fotografii care se suprapun 
lent. 

— Stop! 

Frank veni lângă Guillaume şi îi arătă, atingând ecranul cu 
arătătorul, un punct din imagine. 

— Uite, aici, pe comodă, este ceva ce pare a fi coperta unui 
disc. Imaginea nu se vede bine. Poţi să o separi şi s-o măreşti 
astfel încât să se poată citi? 

Guillaume se dădu într-o parte ca să ajungă în faţa tastaturii 
computerului, în dreapta sa, continuând să ţină ochii pironiţi pe 
punctul indicat de Frank. 

— Hmm, pot să încerc. Caseta e originalul sau o copie? 

— Este originalul. 

— Asta e bine. VHS-ul nu este cel mai bun suport, dacă nu 


272 


este vorba despre original. Mai întâi trebuie să fac imaginea 
digitală. Se pierde ceva din calitate în cursul transformării, dar 
după aceea pot să lucrez mai bine la ea. 

Vocea lui era hotărâtă şi liniştită. Acum că intrase în domeniul 
lui, Guillaume părea că trecuse peste şocul provocat de ceea ce 
văzuse.  Incepu să clicheze cu mouse-ul pe monitorul 
computerului. Apăru imaginea care era şi pe ecranul din faţa lui 
Frank. Guillaume butonă câteva momente pe tastatură şi 
imaginea deveni mai clară. 

— Bun. Acum să vedem ce se întâmplă dacă mărim partea 
aceea. 

Deschise cu cursorul mouse-ului un pătrat, încadrând astfel 
partea din imagine indicată de Frank. Apăsă o tastă şi ecranul se 
umplu cu un fel de mozaic electronic, din care nu se înţelegea 
nimic. 

— Nu se vede nimic. 

Comentariul îi scăpă lui Frank aproape fără să vrea şi imediat 
se căi. Guillaume se întoarse către el, arcuindu-şi sprâncenele. 

— Puţină răbdare, om necredincios ce eşti! De-abia am 
început să muncesc. 

Mai umblă vreo zece secunde la tastatură şi pe monitor apăru, 
într-o imagine destul de clară, coperta neagră a unui disc. Pe 
copertă, în mijloc, silueta unui bărbat care cânta la trompetă, cu 
umbra în contre-jour, înclinată pe spate în tensiunea 
instrumentistului care caută o notă imposibilă, spre încântarea 
sa şi a spectatorilor. Era clipa supremă în care artistul uită locul 
şi timpul şi nu urmăreşte decât muzica, faţă de care e şi victimă 
şi călău în acelaşi timp. Dedesubt, scria cu litere albe: 


Robert Fulton - „Stolen Music”. 


Frank citi cu voce tare ceea ce era pe ecran, ca şi cum ar fi 
fost singurul din camera aceea în stare să facă acest lucru. 

— Robert Fulton. „Stolen Music”. Muzică furată. Ce înseamnă? 

— Eu nu am nici cea mai vagă idee. Guillaume, tu cunoşti 
cumva discul ăsta? A 

Vocea lui Nicolas îl luă prin surprindere. În timp ce Guillaume 
îşi făcea de lucru la computer, Nicolas se ridicase de pe canapea 
şi venise în spatele lor, fără ca ei să-şi dea seama. 

Băiatul nu-şi dezlipi ochii de la monitor. 

— E prima dată când o văd. Şi prima dată când aud de acest 


273 


Robert Fulton. Dar sunt aproape sigur că e vorba despre un LP de 
jazz destul de vechi, un gen de muzică după care nu prea mă 
omor. 

Nicolas se întoarse pe canapea. Frank îşi mângâie bărbia. Făcu 
câţiva paşi înainte şi înapoi prin cameră, cu ochii pe jumătate 
închişi. Incepu să vorbească, dar era de la sine înţeles că era un 
gând cu voce tare, monologul unui om care merge cu un felinar 
atârnându-i la spate. 

— „Stolen Music”. Robert Fulton. De ce Nimeni a simţit nevoia 
să asculte discul ăsta în timpul crimei? Şi de ce după aceea l-a 
luat cu el? De ce este atât de deosebit? 

In cameră se aşternu tăcerea întrebărilor care nu au răspuns, 
tăcerea cu care se hrăneşte mintea în timp ce devorează 
distanţele infinite în căutarea unui indiciu, a unei urme, a unui 
semn, tăcerea ochilor ficşi care caută un punct care, în loc să se 
apropie, se îndepărtează tot mai mult. 

In mintea sa se amestecau spectrul sinistru al unui deja-vu, 
feţele lor nedumerite în faţa copertei mute a unui disc într-o 
dramatică întrebare, atunci când liniştea imposibilă era sfâşiată 
de sunetul unui telefon care venea să anunţe o nouă crimă... 

Zgomotul degetelor lui Guillaume pe tastatură decretă 
sfârşitul acelui moment de pauză, tulburat doar de bâzâitul 
nepăsător al aparatelor de aer condiţionat. 

— Poate că e ceva aici... 

Frank întoarse brusc capul către el, cu privirea unui om 
hipnotizat, care, auzind pocnetul sec al degetelor, iese din transa 
în care căzuse. 

— Ce e? 

— Un moment, staţi să verific ceva... 

Derulă caseta până la început şi îi dădu din nou drumul, 
urmărind-o încet, oprind pe câte-o imagine din când în când şi 
folosind zoomul pentru a evidenția detaliile care îl interesau. 

Cu toate că în încăpere aerul era foarte rece, lui Frank îi 
pulsau tâmplele. Nu înţelegea ce încerca să facă Guillaume, dar, 
orice ar fi încercat el, ar fi vrut să se grăbească. 

Băiatul opri imaginea în momentul în care criminalul stătea 
aplecat către Allen Yoshida, într-o atitudine care, într-o altă 
situaţie, ar fi putut să fie luat drept confidențială. Probabil că îi 
şoptea ceva la ureche şi Frank se gândi ce păcat era că filmarea 
nu avea sonor, dar Nimeni era prea deştept ca să le furnizeze o 
înregistrare cu vocea lui reală, chiar şi filtrată prin țesătura de 


274 


lână a cagulei pe care o purta. 

Se duse la computer şi transferă pe monitorul cu cristale 
lichide imaginea pe care o avea pe ecran. Selectă cu mouse-ul o 
porţiune de pe ecran şi apăsă o tastă. Apăru o pată 
asemănătoare celei pe care o văzuseră şi înainte, care părea 
făcută dintr-o mulţime de pete colorate aruncate la întâmplare 
de fantezia unui artist ameţit. 

— Ceea ce vedeţi aici sunt pixeli. Sunt nişte puncte care 
compun imaginea, un fel de puzzle, pe scurt. Când măreşti 
imaginea, devine neclară şi nu se mai înţelege nimic. Dar noi... 
incepu să butoneze rapid pe tastatură, folosind din când în când 
mouse-ul. Noi avem un program care analizează pixelii distruşi 
prin mărire şi îi reconstruieşte. Nu degeaba m-a costat o avere. 
Hai, scumpule, nu mă dezamăgi... Apăsă pe tasta „enter”. 
Imaginea se limpezi puţin, dar încă nu se putea descifra. Eh, nu, 
ce dracu’! la să vedem cine e mai tare, eu sau tu?! 

Guillaume ajunse dintr-un salt la scaunul de la monitor, cu o 
atitudine amenințătoare. Işi trecu degetele prin păr şi puse 
mâinile pe tastatură. Butonă furtunos vreo zece secunde, apoi se 
ridică în picioare şi începu să umble la aparatura suspendată pe 
rafturile din faţa lui, apăsând pe o grămadă de butoane care 
aprindeau leduri roşii şi verzi. 

— Dacă am văzut bine... 

Se aşeză din nou în fotoliu şi se duse în faţa ecranului pe care 
oprise imaginea. Apăsă pe câteva butoane şi apărură două 
imagini alăturate, cea din care luase coperta discului şi cea pe 
care tocmai o examina. Puse un deget pe prima. 

— Uite, vedeţi aici? Am verificat, asta e singura imagine în 
care se vede coperta discului. Nu în întregime însă, pentru că, 
după cum vedeţi, sus în stânga este acoperită parţial de mâneca 
omului cu pumnal. Nu ne-am dat seama de asta când am mărit-o 
pentru că haina este neagră, asemenea copertei. Insă pe cei doi 
pereţi opuşi din cameră sunt oglinzi şi discul se reflectă în 
amândouă. Mi s-a părut că e o uşoară diferenţă cromatică faţă 
de imaginea pe care am scos-o direct de pe casetă... 

Degetele lui Guillaume începură să alunece din nou pe 
tastatură. 

— Mi s-a părut că, în imaginea reflectată în oglindă, care se 
vede în întregime, aici sus în centru ar putea să fie o etichetă 
lipită pe copertă... 

Apăsă tasta „enter” cu degetul precaut al unuia care activează 


275 


bomba destinată să distrugă lumea. Încet, în faţa ochilor lor, pata 
neclară de pe monitor începu să prindă formă. Pe un fond auriu 
apăru un scris negru, cam neclar, dar lizibil. 

— Cum ar fi eticheta de la magazinul care a vândut discul. 
Uitaţi-vă aici. Disque a Risque, Cours Mirabeau nu ştiu cum, Aix- 
en-Provence. Numărul nu se poate citi. Nici telefonul. Imi pare 
rău, dar pe astea trebuie să le găsiţi voi. 

Vocea lui Guillaume avea un ton triumfător. Se întoarse către 
Hulot cu gestul unui acrobat care salută publicul după un triplu 
salt mortal. 

Frank şi Nicolas rămaseră muţi. 

— Guillaume, eşti un fenomen! 

Băiatul dădu din umeri şi zâmbi. 

— Nu, să nu exagerăm, sunt doar cel mai bun de pe piaţă. 

Frank se sprijini de fotoliu şi se aplecă puţin în faţă, către 
ecran. Citi încă o dată neîncrezător scrisul de pe monitor. După 
atâtea eşecuri, aveau în sfârşit ceva. După atâta rătăciri pe 
mare, se vedea, departe, la orizont, o linie închisă la culoare care 
putea să fie pământul, dar care putea la fel de bine să fie doar o 
aglomerare de nori. O priveau cu ochi plini de frică, temându-se 
să nu fie încă o iluzie. 

Nicolas se ridică de pe canapea. 

— Poţi să ne scoţi la imprimantă imaginile astea? 

— Sigur, nu-i nici o problemă. Câte copii? 

— Ar trebui să ne ajungă patru, aş zice, pentru orice situaţie. 

Guillaume activă de la computer imprimanta, care se puse în 
mişcare cu un zgomot sec. In timp ce foile se adunau una peste 
alta în tăviţă, se ridică de pe fotoliu. 

Frank se duse în faţa băiatului şi îi căută privirea, gândindu-se 
că, uneori, cu anumite persoane, nu e nevoie de prea multe 
cuvinte. 

— Nici nu ştii ceea ce-ai făcut pentru noi şi pentru alţii în 
după-amiaza asta. Putem face şi noi ceva pentru tine? 

Guillaume se întoarse cu spatele, fără să zică nimic. Scoase 
caseta din video, se întoarse şi i-o întinse lui Frank, ţinând-o bine 
în mână, fără să-i evite privirea. 

— Un singur lucru. Prindeţi-l pe cel care a făcut chestia asta. 

— Poţi să fii sigur de asta. Şi o să fie şi meritul tău. 

În timp ce lua fotografiile din tăviţa imprimantei, vocea lui 
Nicolas avea pentru prima dată după mult timp o nuanţă 
pozitivă. 


276 


— Bine, cred că acum avem multe de făcut. Foarte multe. Nu 
te mai deranja să ne conduci, dacă ai treabă. Ştiu cum să ieşim 
de aici. j 

— E în regulă. Pentru azi, gata cu munca. Inchid totul şi mă 
duc să mă plimb cu motocicleta. După ceea ce am văzut, nu mai 
am nici un chef să rămân aici de unul singur... 

— Pa, Guillaume, îţi mulţumim încă o dată! 

Afară îi întâmpină apusul galeş în grădina aceea care părea 
vrăjită, după cruzimea imaginilor revăzute. Briza umedă a 
începutului de vară care sufla dinspre mare, petele colorate ale 
florilor, verdele strălucitor al peluzei, verdele mai închis al 
tufişurilor de laur. 

Frank observă că, dintr-o bizară întâmplare cromatică, nici 
măcar o floare nu era roşie, culoarea sângelui. Luă lucrul ăsta ca 
fiind de bun augur şi zâmbi. 

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Nicolas. 

— Un gând stupid. Nimic important. O mică scânteie de 
optimism după ce am aflat de la Guillaume ce ne interesa. 

— E tare băiatul... 

Frank nu zise nimic. Ştia că subiectul nu se terminase. 

— Era cel mai bun prieten al fiului meu. Semănau foarte mult. 
De fiecare când îl văd pe Guillaume, nu pot să nu mă gândesc 
că, dacă Stephane ar fi trăit, foarte probabil ar fi fost ca el. E un 
mod puţin cam ciudat de a continua să fiu mândru de fiul meu... 

Frank nu întoarse capul către el, ca să nu vadă în ochii lui 
Nicolas strălucind lacrimile pe care le simţea în glasul lui. 

Străbătură în linişte scurta distanţă până la maşină. După ce 
urcară, Frank luă foile scoase la imprimantă pe care comisarul le 
pusese pe bord şi le privi, dându-i astfel timp să-şi revină. Când 
Hulot porni motorul, le puse în locul de unde le luase şi se lăsă 
pe spate în scaun. 

In timp ce îşi punea centura, îşi dădu seama că era agitat. 

— Nicolas, cunoşti Aix-en-Provence? 

— Deloc. 

— Atunci ar fi bine să-ţi cumperi o hartă când ajungi acolo. 
Cred că va trebui să faci o scurtă călătorie, prietene. 


38 


277 


Maşina lui Hulot se opri la colţul dintre Rue Princesse 
Florestine cu Rue Suffren Raymond, la câţiva metri de secţia de 
poliţie. Ca o ironie a sorții, lângă ei era un panou publicitar pe 
care scria „Peugeot 206 - Enfant terrible*”. 

Nicolas făcu un semn cu bărbia către afiş. Pe buzele lui flutura 
un zâmbet maliţios. 

— lată, maşina potrivită pentru omul potrivit. 

— OK, enfant terrible. Din momentul ăsta totul e în mâinile 
tale. Ai grijă! 

— Te sun dacă găsesc ceva. 

Frank deschise portiera şi ieşi din maşină. Pe fereastra 
deschisă îndreptă un deget acuzator către comisar. 

— Nu dacă găseşti ceva. Când găseşti ceva. Sau chiar ai 
crezut în povestea aia cu concediul? 

Hulot ridică două degete la frunte în semn de salut. Frank 
închise uşa şi rămase o clipă cu privirea la automobilul care se 
îndepărta, dispărând în trafic. 

Indiciul pe care îl obţinuseră adusese un suflu de optimism în 
aerul stătut al acelei anchete, dar avea nevoie de ceva mai 
consistent. Pentru moment, Frank nu putea decât să ţină 
degetele încrucişate. 

O luă pe Rue Suffren Raymond, îndreptându-se către 
comisariat. În timp ce se întorcea de la Eze-sur-Mer, primise un 
telefon de la Roncaille, care îl convoca în biroul lui pentru nişte 
„decizii importante”. Frank auzise tonul lui Roncaille şi putea să- 
şi imagineze desfăşurarea şedinţei. Eşecul serii precedente, 
soldată din nou cu o victimă, de fapt, cu două victime, dusese la 
îndepărtarea lui Nicolas, dar avusese consecinţe şi asupra lui 
Roncaille şi a lui Durand. 

Intră în clădirea Poliţiei trecând prin faţa gărzii, care îl lăsă să 
între fără să-i arunce nici măcar o privire. Era deja de-ai casei. 
Nu se ştia până când, dar pentru moment era aşa. 

Ajuns în faţa uşii de la biroul lui Roncaille, bătu şi auzi imediat 
vocea directorului care îl invita să între. 

Frank deschise uşa. Nu se miră prea mult când îl văzu pe 
procurorul general Durand. Il surprinse însă prezenţa lui Dwight 
Durham, consulul american. Nu era neapărat nejustificată, dar se 
gândea că aranjamentele de natură diplomatică erau discutate şi 
rezolvate la un alt nivel, superior nivelului la care el participa în 
calitate de investigator. Prezenţa lui Durham în camera aceea 


i Copilul teribil (în fr., în original). 


278 


era un semnal foarte puternic pe care îl dădea Guvernul Statelor 
Unite, care avea legătură fie cu Nathan Parker şi cu ceea ce 
reuşise el să facă în mod neoficial folosindu-se de cunoştinţele 
personale, fie cu uciderea unor cetăţeni americani pe teritoriul 
principatului. Venise apoi, ca o tuşă finală, vestea că un căpitan 
din armata SUA fusese acuzat de crimă şi reţinut pentru moment 
într-una dintre închisorile din principat. 

Roncaille se ridică, aşa cum făcea de obicei când intra cineva 
în biroul lui. N 

— Intraţi, mă bucur să vă văd! Imi închipui că după noaptea 
trecută nu prea aţi putut să dormiţi, ca noi toţi, de altfel. 

Frank strânse mâinile care îi erau întinse. Privirea pe care 
Durham i-o aruncase în fugă avea o mulţime de subînţelesuri 
uşor de descifrat. Se aşeză pe un fotoliu de piele. Biroul era puţin 
mai mare decât cel al lui Flulot şi, în afară de fotolii, era şi o 
canapea, dar nu se diferenţia prea tare de celelalte birouri din 
clădire. Singura concesie făcută funcţiei de director al Siguranţei 
erau câteva tablouri agăţate pe pereţi, autentice, cu siguranţă, 
dar a căror valoare Frank nu ştia s-o aprecieze. Roncaille se 
aşeză la loc pe scaunul său de la birou. 

— Imi imaginez că aţi văzut ziarele şi articolele de după 
ultimele evenimente. 

Frank dădu din umeri. 

— Nu, mărturisesc că nu am simţit nevoia să le citesc. Presa 
are o logică a ei, care de obicei este de partea cititorului şi a 
editorului. Foarte rar presa este utilă celor care fac o anchetă. Nu 
intră în sarcina mea să citesc ziarele. Şi nici să le furnizez cu 
orice preţ ceva despre care să poată scrie... 

Durham duse o mână la gură ca să mascheze un zâmbet. 
Gândindu-se că probabil cuvintele lui Frank făceau referire clară 
la faptul că Hulot fusese scos din anchetă, Durand se simţi 
obligat să facă o precizare. 

— Ştiu ce simţiţi în ceea ce-l priveşte pe comisarul Hulot. Nici 
mie nu mi-a plăcut să iau anumite măsuri pe care le consider 
nepopulare. Ştiu cât de stimat este Hulot în mediul forţelor de 
poliţie, însă puteţi şi dumneavoastră să înţelegeţi... 

Frank îl întrerupse, având un uşor zâmbet imprimat pe buze. 

— Bineînţeles că înţeleg. Perfect. Şi nu aş vrea ca asta să fie o 
problemă. 

Roncaille îşi dădu seama că discuţia o apuca pe o pantă care 
putea să dea cuvintelor o viteză periculoasă. Aşa că se grăbi să 


279 


întindă un covor de bun venit şi să distribuie câteva porţii de 
ambrozie, cum ştia să facă el mai bine. 

— Nu este şi nu trebuie să fie nici o problemă între noi, Prank. 
Cererea şi oferta de colaborare sunt adevărate, pline de 
încredere şi de sinceritate. Domnul Durham se află aici tocmai 
pentru a confirma acest lucru. 

Consulul se sprijini de spătarul fotoliului şi îşi trecu degetul 
arătător peste vârful nasului. Se afla într-o poziţie privilegiată şi 
făcea tot posibilul să nu-i lase lui Frank impresia asta, încercând 
în acelaşi timp să-i dea senzaţia că nu e singur. Frank nu putea 
decât să îşi reînnoiască simpatia şi consideraţia pe care le 
simţise faţă de el în timpul scurtei vizite în apartamentul din Parc 
Saint-Roman. 

— Frank, nu e cazul să ne ascundem după deget. Situaţia este 
extrem de complicată. Era deja aşa, chiar dinaintea acestui... — 
să-i zicem - incident cu căpitanul Mosse, care a încurcat şi mai 
rău lucrurile. Oricum, se pare că e o problemă închisă, pe care o 
s-o rezolve corpul diplomatic în modul şi în termenii pe care o să- 
i considere de cuviinţă. In ceea ce-l priveşte pe domnul Nimeni, 
aşa cum l-a botezat presa... 

Se întoarse către Durand, ca şi cum lui îi revenea sarcina de a 
aborda subiectul. Procurorul se uită la Frank, care avu impresia 
că mai degrabă Durand şi-ar fi arătat bucuros fundul la televizor 
la o oră de maximă audienţă decât să fie obligat să rostească 
cuvintele pe care le avea de spus. 

— Am decis de comun acord să lăsăm în mâinile 
dumneavoastră desfăşurarea acestei anchete. Nimeni, în 
momentul de faţă, nu este mai calificat decât dumneavoastră. 
Aveţi un curriculum excelent, excepţional, aş zice eu, aţi urmărit 
ancheta de la începutul ei, cunoaşteţi protagoniştii şi toate 
persoanele implicate şi vă bucuraţi de încrederea lor. Îl veţi avea 
alături de dumneavoastră pe inspectorul Morelli, ca reprezentant 
al Siguranţei şi ca trait d'union cu autorităţile principatului, dar, 
în rest, aveţi mână liberă. Ne veţi comunica progresele anchetei 
mie şi lui Roncaille, având în vedere că obiectivul dumneavoastră 
este şi al nostru: trebuie să-l prindem pe criminal înainte să mai 
facă alte victime. 

Durand îşi termină discursul plin de emfază şi continuă să-l 
fixeze cu privirea cuiva care face o concesie de neconceput, 
dându-i voie copilului care nu a fost cuminte să mănânce o porţie 
dublă de desert. 


280 


Frank îşi luă un aer de circumstanţă, atitudinea pe care o 
aşteptau Roncaille şi Durand, chiar dacă el i-ar fi pupat bucuros 
pe amândoi, i-ar fi dat pe mâna centurionilor romani şi s-ar fi dus 
să-şi ia recompensa de şaizeci de monede fără cea mai mică 
remuşcare. 

— Bun. Cred că ar trebui să mă simt onorat de sarcina aceasta 
şi într-adevăr sunt. Din păcate, isteţimea acestui criminal în serie 
pe care noi îl căutăm pare a fi de-a dreptul supraomenească. 
Până acum nu a comis nici cea mai mică eroare. Şi s-a mişcat 
foarte mult, într-un spaţiu atât de mic şi atât de bine organizat, 
dacă ne gândim la controalele pe care le face poliţia... 

Roncaille primi această recunoaştere a meritelor poliţiei locale 
ca pe un lucru cuvenit. Puse coatele pe birou şi se întinse uşor 
către el. 

— Puteţi să folosiţi biroul comisarului Hulot. Inspectorul 
Morelli, după cum v-am spus deja, se află la dispoziţia 
dumneavoastră. O să găsiţi toată documentaţia privind cazul, 
rapoartele de la Criminalistică asupra ultimelor două crime, 
inclusiv pe cel despre Roby Stricker. Rezultatele autopsiilor vor 
sosi în curând, mâine ar trebui să fie pe biroul dumneavoastră. În 
cazul în care credeţi că este nevoie, o să vă fie pusă la dispoziţie 
o maşină personală şi plăcuţa cu „Maşină de poliţie în serviciu”. 

— Cred că mi-ar fi foarte utile. 

— Când ieşiţi, Morelli o să vă arate maşina, aflată chiar lângă 
intrare. Incă un lucru... Sunteţi înarmat? 

— Da, am un pistol. 

— Bine. O să vă dăm şi noi o insignă, ca să aveţi dreptul să 
acţionaţi pe teritoriul principatului. Baftă! 

Frank înţelese că şedinţa, cel puţin în ceea ce îl privea pe el, 
se terminase. Lucrurile despre care trebuiau să discute cei trei 
poate că îl priveau, dar nu îl interesau în nici un fel. Se ridică, 
strânse mâinile celor prezenţi şi ieşi pe hol. În timp ce cobora 
scările ca să ajungă la biroul lui Hulot, începu să se gândească la 
noutăţile aflate în după-amiaza aceea. 

Prima era descoperirea la care ajunsese Guillaume Mercier. 
Detaliul scos la lumină de analiza filmului aducea anchetei un 
indiciu care în momentul acela era extrem de valoros. În lumea 
orbilor, chiorul e rege. Când nu ştii nimic, un nume şi o adresă 
pot să salveze viaţa cuiva. Contrar lui Nicolas, indiciul pe care îl 
aveau îi provoca mai mult nelinişte decât speranţă. Era ca şi cum 
o sută de mâini îl împingeau din spate să alerge în timp ce o sută 


281 


de voci confuze îi şopteau cuvinte fără sens la ureche. Cuvinte 
pe care ar fi trebuit să le înţeleagă şi nu le înţelegea, într-o cursă 
din care nu putea să se mai oprească. 

Acum, puţinele şanse pe care le mai aveau depindeau de 
Nicolas Hulot, comisar în concediu, care dispunea de mai multe 
posibilităţi de a descoperi ceva în timpul său liber decât în orele 
dedicate în mod oficial anchetei. 

Cel de-al doilea gând îl ducea la Helena Parker. Ce voia de la 
el? De ce era atât de speriată de tatăl ei? Şi ce relaţie era între 
ea şi căpitanul Mosse? După cum se purtase cu ea în ziua în care 
ei doi se bătuseră, era evident că relaţia aceea nu era nicidecum 
raportul normal dintre fiica unui general şi un subaltern de-ai lui, 
chiar dacă părea că e unul de-ai casei. Şi, mai ales, cât de 
adevărată era povestea despre labilitatea psihică a femeii, pe 
care tatăl ei o aducea în discuţie? 

Erau întrebări care se învârteau prin mintea lui Frank, cu toate 
că încerca să alunge gândul la Helena Parker, considerându-l 
fără rost, un element de bruiaj care nu avea decât rolul de a-i 
distrage atenţia de la Nimeni şi de la ancheta în care din acel 
moment era implicat la persoana întâi. 

Deschise uşa de la biroul lui Nicolas fără să bată. Acum era 
biroul lui şi putea să facă lucrul ăsta. Morelli stătea la birou şi, 
când îl văzu intrând, se ridică imediat în picioare. Erau amândoi 
cam stânjeniţi. Frank hotărî că era necesară o explicaţie, pentru 
a se stabili foarte clar de care parte se situa fiecare. 

— Salut, Claude! 

— Bună ziua, Frank! 

— Ai auzit noutăţile? 

— Da, Roncaille mi-a zis totul. Mă bucur că o să te ocupi tu de 
anchetă, chiar dacă... 

— Chiar dacă? 

Pronunţând aceste cuvinte, Morelli părea de neclintit, precum 
stâncile din strâmtoarea Gibraltar. 

— Chiar dacă eu consider tratamentul pe care i l-au aplicat 
comisarului Hulot o nemernicie. 

Frank zâmbi. 

— Dacă trebuie să fiu sincer şi eu, Claude. 

Dacă discuţia aceea fusese un fel de examen, se pare că îl 
trecuseră amândoi. Atmosfera din cameră se relaxă. Pus în 
situaţia de a face o alegere, Morelli procedase aşa cum se 
aşteptase Frank. Se întrebă până unde putea să aibă încredere în 


282 


el şi dacă putea să-l pună la curent cu ultimele noutăţi şi cu 
mişcările neoficiale ale lui Nicolas. Pentru moment era bine aşa şi 
nu trebuia să ceară prea mult sorții, se gândi. Morelli era un 
poliţist bun, pregătit, dar făcea parte din efectivele Siguranţei 
Publice a Principatului Monaco. Dezvăluindu-i prea multe lucruri, 
putea automat să-i creeze necazuri, dacă s-ar fi ivit vreo 
încurcătură. Şi Morelli nu merita în nici un caz aşa ceva. 

Inspectorul făcu un semn către un dosar de pe birou. 

— Au sosit rapoartele de la Criminalistică. 

— Le-ai citit deja? 

— Am aruncat o privire. Nu e nimic nou. Gregor Yatzimin a fost 
ucis în acelaşi mod ca şi ceilalţi, iar asasinul nu a lăsat nici o 
urmă. Nimeni merge pe drumul lui fără să piardă nimic din 
vedere. 

„Nu e aşa, Claude, nu e chiar aşa. Pluteşte ceva în aer...” 

— Nu avem prea multe de făcut. Nu putem decât să 
continuăm să ţinem sub supraveghere radioul. Asta înseamnă 
alertă maximă, echipa specială pregătită şi toate celelalte. Eşti 
de acord? 

— Sigur. 

— Aş vrea să-ţi cer o favoare. 

— Spune-mi, Frank! 

— Dacă eşti de acord, în seara asta te-aş lăsa pe tine să 
controlezi situaţia de la radio. Nu cred că se va întâmpla ceva. 
Crima din noaptea trecută a încărcat bateriile clientului nostru şi, 
cel puţin până când va trece efectul, va sta cuminte. De obicei, 
în cazul criminalilor în serie aşa se explică pauzele dintre crime. 
Eu o să ascult emisiunea şi o să pot fi găsit în orice moment pe 
celular, dar aş avea nevoie de o seară liberă. Ce zici? 

— Nu e nici o problemă, Frank. 

Frank se întrebă cum evolua oare relaţia dintre Morelli şi 
Barbara. | se păruse că simpatia inspectorului faţă de fată găsise 
un teren fertil, dar probabil că ulterior evenimentele din principat 
o plasaseră într-un plan secund. Morelli nu părea tipul care să-şi 
neglijeze munca pentru  digresiuni de natură afectivă, 
reprezentate chiar şi de o persoană atrăgătoare precum Barbara. 

— Mi-au promis o maşină personală. Poţi să vezi dacă şi-au 
ţinut promisiunea? 

— Sigur că da. 

Inspectorul ieşi din cameră, lăsându-l pe Frank singur. Luă 
portofelul din buzunarul interior al hainei şi scoase un bilet îndoit 


283 


în două. Era o bucată din scrisoarea pe care generalul Parker i-o 
lăsase la portar după prima lor întâlnire în piaţa Eze Village, pe 
care erau scrise numerele lui de telefon. 

Rămase o clipă cu privirea fixată pe ele. Da, era hotărât. Luă 
celularul şi formă numărul fix de-acasă. După ce sună de câteva 
ori, în receptor se auzi vocea Helenei Parker. 

— Alo? 

— Bună ziua! Sunt Frank Ottobre. 

Urmă o pauză scurtă, după care sosi răspunsul. 

— Mă bucur că vă aud. 

— Aţi luat deja cina? 

— Nu, nu încă. 

— E o activitate la care aţi decis să renunţaţi sau credeţi că ar 
putea să între în programul dumneavoastră, în seara asta? 

— Cred că este o ipoteză care poate fi luată în consideraţie. 

— Atunci, aş putea să trec pe la dumneavoastră peste o oră, 
ce ziceţi? 

— E foarte bine. Vă amintiţi unde e casa, nu? 

— Sigur că da. Pe curând! 

Frank rămase tăcut şi cu privirea pironită pe telefonul mobil, 
ca şi cum pe display-ul acela ar fi putut să urmărească mişcările 
femeii în casa ei, în timp real. Inchizând clapeta de la Motorola, 
se întrebă în ce necazuri se mai băga şi de data asta. 


39 


Frank se opri peste drum de aleea neasfaltată care ducea la 
casa Helenei Parker şi opri motorul maşinii, un Megane pe care îl 
primise în folosinţă de la poliţie. Automobilul nu avea nici un fel 
de însemn. Singura diferenţă faţă de o maşină obişnuită era 
staţia prin care putea să comunice cu secţia. Morelli îi explicase 
cum să o folosească şi îi indicase frecvențele poliţiei. 

In timp ce urca spre Beausoleil, la casa închiriată de general, o 
sunase pe Helena să-i spună că soseşte. 

Inainte de asta, îl însoţise pe Morelli la postul de radio, ca să 
se asigure împreună că e totul în ordine. La un moment dat, 
Frank îl luase pe Pierrot deoparte şi îl dusese în biroul micuţ de 
lângă intrare. 

— Pierrot, poţi să ţii un secret? 


284 


Băiatul îl privise timid, cu ochii pe jumătate închişi, ca şi cum 
s-ar fi gândit dacă putea sau nu să îndeplinească rugămintea 
aceea. 

— Secret înseamnă că nu trebuie să-l spun la nimeni? 

— Exact. Şi, cum eşti şi tu poliţist şi participi la o anchetă a 
poliţiei, ştii că poliţiştii nu pot să zică nimănui secretele lor. E top 
secret. Ştii ce înseamnă asta? 

Băiatul clătinase energic din cap, mişcându-şi uşor părul lui 
ciufulit şi caraghios, care în momentul acela ar fi avut nevoie de 
o foarfecă. 

— inseamnă că e atât de secret, încât trebuie să-l ştim doar 
eu şi cu tine. Eşti de acord, agent Pierrot? 

— Da, domnule. 

Dusese mâna la frunte, într-un fel de salut milităresc, aşa cum 
văzuse probabil în vreun film la televizor. Frank scosese 
fotografia cu coperta discului pe care o prelucrase Guillaume. 

— Acum o să-ţi arăt coperta unui disc. Poţi să-mi spui dacă se 
află în cameră? 

li pusese în faţă imaginea, iar băieţelul strânsese din nou din 
ochi, aşa cum făcea de obicei când trebuia să se concentreze. 
Când ridicase capul şi îl privise, pe faţa lui nu se citea 
mulţumirea unui rezultat pozitiv. Clătinase din cap. 

— Nue. 

Frank îşi disimulase dezamăgirea ca să nu i-o transmită şi lui 
Pierrot. Trebuia să-i dea impresia că răspunsul lui negativ era 
oricum un succes. 

— Foarte bine, agent Pierrot. Foarte, foarte bine. Poţi să pleci 
acum şi ai grijă, secret absolut! 

Pierrot încrucişase degetele arătătoare pe buze, ceea ce 
însemna un jurământ de tăcere, ieşise din cameră şi se dusese 
către cabina de regie. Frank pusese la loc foaia în buzunar şi 
plecase, lăsându-l pe Morelli să controleze situaţia. In timp ce 
ieşea, o văzuse pe Barbara, care, îmbrăcată într-o rochie neagră 
deosebit de incitantă, se apropia să stea de vorbă cu inspectorul. 

În timp ce se gândea la latura umană a inspectorului Morelli, 
uşa de la casa generalului se deschise, iar el se pomeni în faţă cu 
silueta Helenei Parker. 

Frank o văzu apărând încet, încet din umbră. 

Mai întâi silueta ei graţioasă, zgomotul paşilor pe pietriş, 
mersul sigur în ciuda terenului uşor denivelat. Apoi chipul ei sub 
părul des şi blond, printre umbrele ramurilor şi ale şuviţelor de 


285 


păr, apoi ochii, ochii aceia în care cineva parcă sădise tristeţea, 
pentru ca apoi s-o împrăştie în toată lumea. Frank se întrebă ce 
se afla în spatele acelui văl. Câte suferinţe, câte momente de 
singurătate nedorită sau cu o companie nedorită, cum 
supravieţuise în loc să-şi trăiască viaţa. 

Probabil că în scurtă vreme avea să afle, dar se întrebă până 
la ce punct voia să afle. Se mai întrebă şi până la ce punct era 
pregătit să afle. Deodată, îşi dădu seama ce reprezenta pentru el 
Helena Parker. li era greu să recunoască faţă de sine însuşi că îi 
era frică. li era teamă că povestea lui Harriet îl făcuse laş, în mod 
definitiv. Dacă era aşa, putea să se înarmeze cu mii de arme şi 
să aresteze sau să ucidă mii de oameni, putea să fugă toată 
viaţa, dar, oricât de tare ar fi alergat, nu ar fi putut niciodată să 
ajungă la el însuşi. Dacă nu făcea ceva, dacă nu se întâmpla 
ceva, n-avea cum să scape de frica aceea. 

Se dădu jos din maşină şi se duse pe cealaltă parte ca să-i 
deschidă portiera. Helena Parker purta un costum, pantaloni de 
culoare închisă şi sacou, cu guler chinezesc, într-un stil uşor 
oriental, o creaţie reuşită a unuia dintre creatorii de modă în 
vogă. Şi totuşi, îmbrăcămintea ei nu afişa lux, ci bun-gust. Frank 
observă că nu avea bijuterii şi machiajul era şi de data asta, ca 
de fiecare dată când o văzuse, foarte discret, practic invizibil. 

Sosi lângă el precedată de aroma parfumului care părea al 
nopţii. 

— Bună seara! Vă mulţumesc că v-aţi dat jos din maşină ca 
să-mi deschideţi portiera, dar nu sunteţi obligat să faceţi asta de 
fiecare dată. 

Helena se aşeză pe scaunul din faţă şi înălţă capul către el, 
care rămăsese în picioare cu portiera deschisă. 

— Nu e vorba numai de politeţe... Frank făcu o mişcare din 
cap, indicând maşina. Asta e o maşină franceză. Dacă nu îi 
respecţi regulile de savoir-faire, nu porneşte motorul. 

Helena păru că apreciază replica şi râse uşor. 

— Mă surprindeţi, Mister Ottobre, într-o epocă în care oamenii 
de spirit par să fie exemplare pe cale de dispariţie. 

Surâsul ei i se păru lui Frank mai preţios decât orice altă 
bijuterie purtată vreodată de vreo femeie. Şi în faţa acelui 
zâmbet se simţi deodată singur şi dezarmat. 

La asta se gândea în timp ce se întorcea la locul lui pe scaunul 
şoferului. Porni motorul, întrebându-se cât mai aveau să dureze 
replicile de convenienţă până să ajungă la adevăratul motiv al 


286 


întâlnirii lor. Se întreba totodată şi care din ei va avea curajul să 
îl înfrunte primul. 

Privi profilul Helenei - când în lumină, când în întuneric în 
reflexele farurilor maşinilor cu care se întâlneau - care nu ştia că 
aceeaşi lumină şi acelaşi întuneric erau şi în gândurile bărbatului 
aflat lângă ea. Intoarse capul către el şi îl privi. In umbră, orice 
fel de aparenţă de veselie dispăruse din ochii ei, care îşi 
reluaseră expresia obişnuită. 

Frank înţelese că ea era cea care urma să deschidă subiectul. 

— Cunosc povestea dumneavoastră. Am fost obligată de tatăl 
meu s-o cunosc. Eu trebuie să ştiu tot ce ştie el, trebuie să fiu tot 
ce e el. Imi pare rău, mă simt o intrusă în viaţa dumitale şi nu e o 
senzaţie plăcută. 

Lui Frank îi veni în minte vorba aceea din popor care atribuia 
bărbaţilor, în raport cu femeile, rolul de vânători. Cu Helena 
Parker avea impresia că rolurile erau inversate. Femeia aceea 
era un vânător autentic, fără ca măcar s-o ştie, poate pentru că 
fusese dintotdeauna o pradă. 

— Singurul lucru pe care vi-l pot da în schimb este povestea 
mea. E singura justificare a faptului că sunt aici cu 
dumneavoastră şi reprezint o serie de întrebări la care e greu să 
găsiţi un răspuns. 

Frank asculta vocea Helenei şi conducea încet, urmând fluxul 
maşinilor care coborau de la Roquebrune către Menton. Simţea 
viaţa în jurul lor, afară era plin de persoane care se plimbau în 
aerul cald şi luminos al țărmului, persoane în căutarea lucrurilor 
efemere, fără altă motivaţie decât plăcerea la fel de efemeră a 
căutării în sine. 

„Nu există comori, nu există insule sau hărţi, doar iluzia, atât 
cât ţine. Şi, uneori, sfârşitul iluziei este o voce care murmură 
două cuvinte simple: «Eu ucid...>.” 

Aproape fără să-şi dea seama, Frank întinse o mână ca să 
închidă radioul, ca şi cum i-ar fi fost teamă că, dintr-un moment 
în altul, putea să se audă de-acolo o voce artificială care să le 
solicite din nou raţiunea. Muzica din fundal se opri. 

— Nu e nici o problemă că îmi cunoaşteţi povestea. Problema 
este că povestea asta e a mea. Sper ca a dumneavoastră să fie 
diferită de a mea. 

— Dacă ar fi diferită, credeţi că aş mai fi aici? 

Vocea Helenei devenise brusc nespus de blândă. Era vocea 
unei femei în război care voia pacea şi o propunea ca soluţie. 


287 


— Cum era soţia dumneavoastră? 

Frank rămase surprins de naturaleţea cu care fusese pusă 
întrebarea aceea. Şi de uşurinţa cu care el dădu răspunsul. 

— Nu ştiu să spun cum era. Ca fiecare dintre noi, era două 
persoane în acelaşi timp. Aş putea să vă spun cum o vedeam eu, 
dar mi se pare că nu mai are nici un rost acum. 

Frank tăcu şi tăcerea lui se uni pentru o clipă cu cea a femeii. 

— Cum se numea? 

— Harriet. 

Helena părea să pronunţe numele acela ca pe al unei vechi 
prietene. 

— Harriet. Chiar dacă nu am cunoscut-o niciodată, mi se pare 
că ştiu multe despre ea. Poate că vă întrebaţi de ce am impresia 
asta... Urmă o scurtă pauză, apoi din nou vocea Helenei, plină de 
amărăciune. Numai o femeie slabă poate să recunoască o altă 
femeie la fel ca ea. Helena privi o secundă pe fereastră. 
Cuvintele ei erau o călătorie care părea că se apropie de 
destinaţie. Sora mea, Arijane, a reuşit să fie mai puternică decât 
mine. Ea a înţeles totul şi a plecat, a fugit de nebunia tatălui 
nostru. Sau probabil că nu îl interesa atâta încât să găsească 
modalitatea de a o închide în aceeaşi închisoare ca pe mine. Eu 
nu aveam cum să scap... 

— Din cauza băiatului dumneavoastră? 

Helena îşi ascunse faţa în mâini. Vocea i se auzi înăbușită de 
paravanul degetelor, care îi închideau chipul într-o cuşcă de 
durere. 

— Nu este fiul meu. 

— Nu este fiul dumneavoastră? 

— Nu, e fratele meu. 

— Fratele dumneavoastră? Dar mi-aţi spus... 

Helena ridică uşor capul. Nimeni nu putea să ţină înăuntru o 
asemenea durere fără să moară, fără să fie deja mort de mult 
timp. 

— V-am spus că Stuart este fiul meu şi este adevărat. Dar este 
şi fratele meu... 

In timp ce Frank, căruia i se tăiase răsuflarea, începea să 
înţeleagă, Helena începu să plângă. Vocea femeii era un susur, 
dar în spaţiul strimt din maşină răsuna ca un strigăt de eliberare 
reţinut mult, prea mult timp. 2 

— Blestemat! Blestemat să fii, Nathan Parker! In iad să arzi nu 
una, ci o mie de eternități! 


288 


Frank văzu un loc unde putea să oprească de cealaltă parte a 
străzii, lângă un şantier în lucru. Semnaliză şi parcă maşina. Opri 
motorul şi lăsă luminile aprinse. 

Se întoarse către Helena. Ca şi cum ar fi fost cel mai firesc 
lucru din lume, femeia alunecă spre el, căutând protecţia 
braţelor lui, țesătura hainei lui pentru faţa ei brăzdată de lacrimi, 
mâna lui pentru părul care de atâtea ori ascunsese un chip 
acoperit de ruşine după nopţi infame. 

Rămaseră aşa pentru un timp, care lui Frank i se păru o 
eternitate. 

În mintea lui se amestecau mii de poveşti din mii de vieţi, 
îmbinând realitatea cu imaginaţia, prezentul cu trecutul, realul 
cu posibilul, culorile cu întunericul, parfumul florilor cu pământul 
care aduce mirosul înţepător al putrefacţiei. 

Se vedea pe sine în casa copilăriei sale, pe Nathan Parker care 
întindea mâna către fiica sa şi lacrimile lui Harriet şi un pumnal 
ridicat asupra unui om legat pe un scaun şi mişcarea 
fulgerătoare cu care un cuţit îi intră în nară şi privirea albastră a 
unui copil de zece ani care trăia în mijlocul bestiilor feroce fără s- 
o ştie. 

In mintea lui, ura se transforma într-o lumină orbitoare, o 
lumină care era ca un urlet tăcut atât de puternic, încât să 
arunce în aer toate oglinzile în care se putea reflecta răutatea 
umană, toate zidurile în spatele cărora se putea ascunde 
josnicia, toate porţile închise la care bătuseră în zadar pumnii 
celor disperaţi care cereau să între, încercând să găsească un 
ajutor. 

Helena nu voia decât să uite. Şi de acelaşi lucru avea nevoie şi 
Frank, acolo, în maşina aceea parcată lângă mormane de moloz, 
în îmbrăţişarea aceea, în întâlnirea aceea, ca între un zid şi o 
iederă, descrisă de două cuvinte simple: în sfârşit. 

Frank nu îşi dădu seama cine se topise primul. Când, într-un 
sfârşit, îşi regăsiră privirile, amândoi îşi dădură seama, tocmai 
pentru că nu le venea să creadă, că li se întâmplase ceva 
important. 

Se sărutară şi buzele lor se uniră cu teamă, nu cu dragoste 
într-un prim sărut. Era teama că nimic nu era adevărat, că 
disperarea era cea care pronunţa numele tandreţei, că 
singurătatea dădea o altă voce cuvintelor, că nimic nu era aşa 
cum părea. 

Se simţiră obligaţi să îl repete o dată şi încă o dată, înainte să 


289 


creadă. Înainte ca suspiciunea să se transforme într-o slabă 
speranţă, pentru că nici unul din ei nu îşi putea permite luxul 
unei certitudini. 

Apoi rămaseră privindu-se, cu răsuflarea tăiată. Helena îşi 
reveni prima. Îl mângâie pe faţă. 

— Zi ceva, te rog! Orice tâmpenie, dar ceva viu. 

— Mă tem că am pierdut rezervarea la restaurant. 

Helena îl îmbrăţişă din nou, iar Frank îi auzi râsul de uşurare 
care se pierdea în mici suspine înfundate, mângâindu-i gâtul. 

— Mi-e ruşine de mine, Frank Ottobre, dar nu pot să nu mă 
gândesc la lucruri frumoase despre tine. Intoarce maşina şi hai 
să mergem acasă la mine. Am în frigider mâncare şi vin. Nu am 
de gând să te împart cu lumea, în seara asta. 

Frank porni maşina şi începu să meargă pe drumul pe care 
tocmai veniseră. Când se întâmplase? Poate cu o oră, poate cuo 
viaţă înainte. Nu ştia să dea un sens timpului în momentul acela. 
De un singur lucru era sigur. Dacă în clipa aceea s-ar fi aflat în 
faţa generalului Nathan Parker, cu siguranţă l-ar fi ucis. 


290 


Al optulea carnaval 


Ascuns în locul lui secret, bărbatul stă întins pe pat. 

A alunecat într-un somn adânc, cu senzaţia lichidă şi plăcută 
pe care o are un vas care, după ce a stat pe uscat, regăseşte 
marea. Respirația lui calmă, liniştită, care abia se aude, ridică 
uşor cearşaful care îl acoperă, indicând faptul că este viu, că 
materialul alb de deasupra lui este pentru vii, nu pentru morţi. 

Lângă el, la fel de nemişcat, cadavrul uscat zace în racla lui 
din sticlă. Poartă ca un trofeu ceea ce a fost chipul diafan al lui 
Gregor Yatzimin. De data asta, modul în care a fost scoasă faţa 
reprezintă o veritabilă capodoperă. Ceea ce acoperă craniul său 
mumificat nu pare a fi o mască, ci faţa lui adevărată. 

Bărbatul întins pe pat doarme şi visează. 

Somnul îi este tulburat de imagini indescifrabile, chiar dacă 
figurile pe care mintea lui le născoceşte nu au nici un efect 
asupra corpului care rămâne nemişcat. 

Mai întâi, întuneric. Apoi, o stradă nepavată, iar la capătul ei 
se zăreşte o clădire, în lumina blândă a lunii pline. E o seară 
caldă de vară. Bărbatul se apropie pas cu pas de silueta unei 
case mari, neclară în umbră, de unde vine ca o chemare 
parfumul familiar al lavandei. Bărbatul simte înţepătura uşoară a 
pietrişului sub picioarele goale. Simte dorinţa de a merge mai 
departe, dar în acelaşi timp îi este frică. 

Bărbatul percepe sunetul înăbuşit al unei respiraţii întretăiate, 
muşcătura bruscă a angoasei care se calmează şi se evaporă 
imediat ce îşi dă seama că respiraţia este a lui. Acum e liniştit, 
este în curtea casei, împărţită în două de coşul din piatră care se 
înalţă deasupra liniei acoperişului ca un deget ridicat către lună. 

Casa este învăluită într-o linişte care sună ca o invitaţie. 

Dintr-odată imaginea casei se dizolvă şi el este înăuntru şi 
urcă o scară. lnalţă capul către o lumină difuză care plouă de 
undeva de deasupra. Din holul de sus vine o lumină care dizolvă 
umbra de pe scară. In penumbră se distinge conturul unei siluete 
umane. 

Bărbatul simte că frica se întoarce, e ca un nod de cravată 
prea strâns care îi taie respiraţia. Continuă totuşi să urce încet 
pe trepte. În timp ce înaintează şi nu ar vrea să înainteze, se 
întreabă cine poate să fie persoana pe care o va găsi la capătul 


291 


scării şi, chiar în clipa în care îşi pune întrebarea, simte că îi este 
frică să afle. 

O treaptă. Alta. Scârţâitul lemnului sub picioarele goale, care 
umple una dintre pauzele respirației sale întretăiate. Mâna 
sprijinită de balustrada de lemn se colorează în lumina care vine 
de sus. 

Chiar înaintea ultimelor trepte, silueta se întoarce şi intră pe 
uşa de unde vine lumina, lăsându-l singur pe scară. 

Bărbatul urcă ultimele trepte. In faţa lui, o uşă deschisă de 
unde iese o lumină puternică şi tremurătoare. Păşeşte uşor lângă 
prag, trece pragul, parcă lovit în moalele capului de lumina care 
e mai mult zgomot decât strălucire. 

In picioare, în mijlocul camerei, se află un bărbat. Corpul lui 
este gol, zvelt şi atletic, dar faţa lui e diformă. Pare că ar avea 
înfăşurată în jurul capului o masă de polipi, ca să-i ascundă 
trăsăturile. Din ghemul acela monstruos de excrescenţe 
cărnoase, doi ochi limpezi îl privesc rugători, cerându-i parcă 
mila. Faţa aceea nefericită plânge. 

— Cine eşti? 

O voce din eter pune întrebarea asta. Nu este a lui, nu o 
recunoaşte. Şi nu poate să fie a bărbatului aceluia diform din faţa 
sa, pentru că acesta nu are gură. 

— Cine eşti? repetă vocea şi parcă vine din toate părţile, parcă 
iese direct din lumina orbitoare care-l înconjoară. 

Acum bărbatul ştie, dar nu ar vrea să ştie, vede, dar nu ar 
vrea să vadă. 

Silueta aceea întinde braţele către el şi îi dă fiori, chiar dacă 
ochii aceia continuă să caute mila celui care se află în faţa sa, 
aşa cum poate în zadar au căutat mila lumii. Şi deodată lumina 
devine foc, flăcări mari şi vii care devorează tot ceea ce găsesc 
în calea lor, un foc care pare că vine direct din infern ca să 
purifice pământul. 

Se trezeşte fără nici o tresărire, deschizând imediat ochii şi 
înlocuind flăcările orbitoare cu întunericul. 

Mâna sa se avântă în întuneric, cerând ajutorul abajurului de 
pe noptieră. Îl aprinde. Lumina slabă se împrăştie în camera 
goală. 

Imediat se aude vocea. Morţii, datorită faptului că dorm pentru 
totdeauna, nu au de fapt niciodată nevoie să doarmă. 

„Ce e, Vibo, nu poţi să adormi?” 

— Nu, Paso, azi am dormit destul. Sunt zile când am multe de 


292 


făcut. O să am eu timp să mă odihnesc... 

Nu spune şi restul gândului: „Când se va termina totul...” 

Bărbatul nu îşi face iluzii. Ştie că mai devreme sau mai târziu 
va veni sfârşitul. Toate lucrurile omeneşti au un sfârşit, aşa cum 
au un început. Dar pentru moment nu s-a terminat şi nu îi poate 
nega corpului întins în raclă plăcerea unui chip nou, iar lui, 
mulţumirea promisiunii ţinute. 

În aburii somnului său era o clepsidră spartă, un timp cufundat 
în nisipul împrăştiat peste memorie. Aici, în lumea reală, 
clepsidra este întreagă şi nimeni nu poate s-o spargă niciodată. 
Iluziile o să ajungă fărâme aşa cum se întâmplă întotdeauna, dar 
nu şi clepsidra aceea indestructibilă, al cărei nisip va continua să 
curgă la infinit, chiar şi atunci când nu va mai fi nimeni să 
socotească timpul. 

Bărbatul îşi dă seama că a sosit momentul. Se ridică din pat şi 
începe să se îmbrace. 

„Ce faci?” 

— Trebuie să ies. 

„O să stai mult?” 

— Nu ştiu. Toată ziua, cred. Poate şi mâine. 

„Nu mă lăsa aşa neliniştit. Ştii că nu îmi place când tu nu eşti 
aici.” 

Bărbatul se duce la racla din sticlă şi zâmbeşte afectuos 
coşmarului dinăuntru. 

— O să-ţi las lumina aprinsă. Ţi-am făcut o surpriză în timp ce 
dormeai. Întinde o mână ca să ia oglinda şi o pune deasupra 
chipului din coşciug. Uită-te... 

„Ah, dar e fantastic. Sunt eu? Vibo, sunt atât de frumos! Mai 
frumos decât înainte.” 

— Bineînţeles că eşti frumos, Paso. Şi o să fie din ce în ce mai 
bine. 

Urmează un moment de tăcere, o tăcere a emoţiei 
încremenite pe care corpul nu ştie şi nu poate s-o exprime cu 
lacrimi. 

— Acum trebuie să plec, Paso. Este foarte important. Omul se 
întoarce cu spatele la corpul întins şi se îndreaptă către uşă. 
Trece pragul şi repetă cuvintele, poate numai pentru el. Da, este 
foarte important. 

Şi vânătoarea începe din nou. 


293 


40 


Nicolas Hulot încetini, viră la stânga şi o luă pe rampa de ieşire 
unde scria pe un panou alb: „Aix-en-Provence”. In faţa lui cobora 
încet un tir cu număr spaniol pe a cărui prelată scria: 
„Transporturi Ferandez”. După ce ieşi de pe autostradă, 
camionul trase pe dreapta, comisarul îl depăşi şi apoi se opri şi el 
în faţa lui. Scoase din buzunarul de la portieră harta oraşului de 
care făcuse rost şi o deschise, sprijinind-o de volan. 

Se uită pe hartă la locul unde cu o seară înainte găsise Cours 
Mirabeau. Se pare că urbanistica oraşului era destul de simplă, 
iar strada pe care o căuta era chiar în centru. 

Porni din nou automobilul şi o luă înainte. După câteva sute de 
metri, ajunse la un sens giratoriu şi se îndreptă în direcţia care îi 
promitea „Centre Ville”. Parcurgând centura oraşului, plină de 
urcuşuri, coborâşuri şi de un şir neîntrerupt de borne din piatră 
puse special pentru vitezomani, Hulot observă că oraşul era 
extrem de curat şi de însufleţit. Străzile erau pline de lume, mai 
ales de tineri. Îşi aminti că Aix-en-Provence era sediul unei 
universităţi prestigioase fondate în secolul al XV-lea, fiind 
totodată şi o staţiune termală. Aşa că era logic să se aştepte la 
ceva mai mult decât turiştii obişnuiţi care treceau pe-acolo. 

Se rătăci de mai multe ori, trecând în mod repetat prin faţa 
hotelurilor luxoase şi a restaurantelor scumpe, până când. 
Ajunse în Place du General De Gaulle, de unde începea Cours 
Mirabeau. 

Găsi un loc liber într-o parcare cu plată şi se opri o secundă ca 
să admire fântâna din mijlocul pieţei. O plăcuţă o boteza oficial 
„Fontaine de la Rotonde”. Aşa cum i se întâmpla de când era 
copil, la zgomotul apei clipocind îi veni să se uşureze. 

Străbătu cei câţiva metri care îl despărţeau de capătul lui 
Cours Mirabeau căutând cu ochii firma unui bar şi gândindu-se 
cum o vezică plină te face să înţelegi într-o fracțiune de secundă 
că ţi-a venit un chef nebun să bei o cafea. 

Traversă strada, care era în lucru. Un muncitor cu o cască 
galbenă discuta cu cel care părea coordonatorul lucrărilor în 
legătură cu un material care lipsea, disculpându-se că nu era el 
responsabil, ci un anumit inginer Dufour. Sub un platan, doi 


294 


motani fără stăpân se studiau reciproc cu cozile ridicate, neştiind 
dacă să se ia la bătaie sau să se retragă cuminţi, fiecare 
încercând să-şi salveze propria demnitate. Hulot se gândi că 
motanul cu blana mai închisă la culoare era el, iar celălalt mai 
deschis la culoare şi puţin mai mare era Roncaille. Intră în bar, 
lăsându-le pe cele două animale cu treburile lor şi ceru 
barmanului o cafea cu lapte cald, ducându-se între timp la 
toaletă. N 

Când se întoarse, cafeaua îl aştepta. In timp ce-şi punea 
zahăr, îl chemă pe ospătar, care stătea de vorbă cu două fete 
cam de vârsta lui, aşezate la o masă, cu două pahare de vin alb 
în faţă. 

— Vă rog, aş avea nevoie de o informaţie. 

Chiar dacă renunţase la conversaţia cu cele două fete cu 
părere de rău, nu o lăsă să se vadă. 

— Bineînţeles, dacă sunt în măsură să vă ajut. 

— Ştiţi cumva dacă este sau a fost, aici, pe Cours Mirabeau, 
un magazin de discuri care se numea Disque a Risque? 

Tânărul, un tip cu părul blond tăiat scurt şi o faţă slabă şi 
palidă plină de coşuri, se gândi o secundă. 

— Cred că nu am auzit niciodată de numele ăsta, dar eu sunt 
în Aix de puţin timp. Sunt la universitate, se grăbi să adauge. 

Evident, băiatul ţinea să sublinieze că nu avea să rămână 
ospătar toată viaţa, ci că, mai devreme sau mai târziu, ar fi 
urmat alte căi ale destinului. 

— Dacă urcați însă pe bulevard, o să găsiţi pe partea asta un 
chioşc de ziare. Tattoo o să vi se pară puţin ciudat, dar e aici de 
patruzeci de ani şi, dacă există cineva care poate să vă dea vreo 
informaţie, el este. 

Hulot îi mulţumi cu o mişcare din cap şi începu să-şi bea 
cafeaua, lăsându-l pe băiat să se întoarcă la conversaţia pe care 
o întrerupsese. Plăti consumaţia şi lăsă restul pe tejgheaua din 
marmură. Când ieşi din bar, observă că Motanul-Hulot plecase şi 
că Motanul-Roncaille stătea liniştit sub platan şi privea în jurul 
lui. 

Incepu să meargă pe bulevardul umbros mărginit de ambele 
părţi de un şir de platani înalţi şi asfaltat cu piatră. Atât pe o 
parte, cât şi pe cealaltă se întindeau o mulţime de cafenele, 
magazine şi librării. 

La o sută de metri mai în faţă, lângă un anticariat, găsi 
chioşcul lui Tattoo, cel despre care-i spusese băiatul de la bar. Pe 


295 


stradă, doi bărbaţi cam de vârsta lui jucau şah la o măsuţă, 
aşezaţi pe două scaune pliante, în faţa uşii deschise a 
anticariatului. 

Hulot se apropie de chioşc şi i se adresă tipului care era 
înăuntru, înconjurat de reviste, cărţi şi benzi desenate. Era un 
bătrânel cu ochii adânciţi în orbite şi cu părul ciufulit, mai 
aproape de şaptezeci de ani decât de şaizeci, care părea luat 
dintr-un film western al lui John Ford, ceva gen Diligenta. 

— Bună ziua. Dumneata eşti Tattoo? 

— Da, eu sunt. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

Nicolas văzu că îi lipseau câţiva dinţi. Şi vocea era potrivită. Se 
gândi că acest bombon-au-chocolat atingea perfecțiunea. Păcat 
de el că stătea într-un chioşc de ziare în centrul oraşului Aix-en- 
Provence în loc să fie într-o diligenţă a lui Wells Fargo în drum 
către Tombstone. 

— Am nevoie de o informaţie. Caut un magazin de discuri care 
se numeşte Disque a Risque. 

— Aţi venit cam târziu. Magazinul nu mai există de câţiva ani. 

Hulot îşi înăbuşi cu greu o izbucnire. Tattoo îşi aprinse o 
Gauloises fără filtru şi începu imediat să tuşească. Judecând 
după atacul acela de tuse cu convulsii, se pare că războiul cu 
ţigările dura de ceva timp. Era uşor de ghicit cine avea să 
învingă, dar pentru moment bătrânul se ţinea tare. Făcu un gest 
cu mâna către bulevard. 

— Era de cealaltă parte pe Mirabeau, trei sute de metri mai în 
faţă, pe dreapta. Acum e un bistrou acolo. 

— Nu vă amintiţi cum se numea proprietarul? 

— Nu, dar cel care a deschis localul este fiul lui. Dacă vă 
duceţi să vorbiţi cu el, puteţi afla toate informaţiile care vă 
interesează. Cafe des Arts et des Artistes. 

— Mulţumesc, Tattoo! Şi să nu fumezi prea mult. 

Se îndepărtă, gândindu-se că nu o să afle niciodată dacă al 
doilea atac de tuse era un mulţumesc pentru sfatul dat sau o 
înjurătură. Era bine că magazinul nu dispăruse definitiv. Ceea ce 
aveau era atât de impalpabil încât părea mai degrabă fumul unei 
ţigări de-ale lui Tattoo decât un indiciu în adevăratul sens al 
cuvântului. Trebuia să evite cea mai mică pierdere de timp. Cu 
ajutorul lui Morelli ar fi putut să ajungă la proprietarul 
magazinului prin intermediul unei căutări la Camera de Comerţ, 
dar era nevoie de timp şi timpul era singurul lucru de care nu 
dispuneau. 


296 


Se gândi la Frank, pe un scaun la Radio Monte Carlo, 
aşteptând să sune telefonul, iar vocea aceea neclară să promită 
o nouă victimă. 

„Eu ucid...” 

Aproape fără să vrea, grăbi pasul. Ajunse în faţa perdelelor 
albastre unde scria cu alb: „Cafe des Arts et des Artistes”. 
Afacerile mergeau destul de bine, dacă te luai după numărul de 
clienţi. La terasă nu era nici o măsuţă liberă. 

Intră înăuntru. Avu nevoie de câteva secunde ca să-şi 
obişnuiască ochii cu schimbarea de lumină. In spatele tejghelei 
era o activitate frenetică, întrucât localul era plin. Un barman şi 
câteva fete având în jur de douăzeci şi cinci de ani erau extrem 
de ocupați să pregătească aperitive şi snackuri. 

Ceru un Kir Royal unei fete blonde care confirmă comanda 
dând din cap şi deschizând în acelaşi timp o sticlă de vin alb. 
După puţin timp, fata îi puse în faţă un pahar plin cu un lichid 
roz. 

— Aş putea să vorbesc cu proprietarul? o întrebă în timp ce-l 
ducea la buze. 

— Este cel de-acolo. 

Fata arătă spre un bărbat de circa treizeci de ani cu părul rar, 
care tocmai ieşea pe o uşă cu geamuri pe care scria: „Privat”, în 
capătul localului. Nicolas se întrebă ce explicaţie să-i dea pentru 
prezenţa lui acolo şi pentru întrebările pe care voia să i le pună. 
Când ajunse în faţa proprietarului cafenelei, optase deja pentru 
cea oficială. 

— Mă scuzati... 

— Da, spuneţi. 

li arătă insigna. 

— Sunt comisarul Hulot de la Siguranţa Publică a Principatului 
Monaco. Aş putea să vă cer o favoare, domnule... 

— Francis. Robert Francis. 

— lată, domnule Francis, am aflat că aici, cu ceva timp în 
urmă, era un magazin de discuri care se numea Disque a Risque 
şi că proprietarul era tatăl dumneavoastră. 

Bărbatul se uită în jur mirat. In ochii săi apăruseră mai multe 
semne de întrebare. 

— Da, dar... adică, magazinul este închis de mai mulţi ani... 

Hulot îi zâmbi, binevoitor. Schimbă tonul şi atitudinea. 

— Staţii liniştit, domnule Francis. Nu e vorba de nici un fel de 
problemă în ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră şi pe tatăl 


297 


dumneavoastră. O să vi se pară ciudat, dar, după atâta timp, 
magazinul acela ar putea să fie factorul-cheie pentru rezolvarea 
unei anchete în curs de desfăşurare. Nu trebuie decât să mă 
întâlnesc cu tatăl dumneavoastră şi să-i pun câteva întrebări, 
dacă e posibil. 

Robert Francis se relaxă. Se întoarse către fata blondă din 
spatele tejghelei şi arătă către paharul pe care Nicolas îl ţinea în 
mână. 

— Dă-mi şi mie unul, Lucie. 

In timp ce aştepta băutura, începu să-i povestească 
poliţistului. 

— Tatăl meu a închis activitatea acum câţiva ani. Nu ieşeau 
cine ştie ce bani cu magazinul ăsta de discuri. Nu a fost niciodată 
vorba despre cifre astronomice, dar în ultimul timp era un 
adevărat dezastru. Şi apoi, încăpăţânatul meu tată, cu toate că 
era un comerciant de discuri rare, prefera să ţină mai multe 
discuri pentru colecţia lui personală decât să le vândă. Un foarte 
bun colecţionar, dar un foarte prost om de afaceri... 

Hulot răsuflă uşurat. Francis vorbise despre tatăl lui la timpul 
prezent. Asta însemna că era încă în viaţă. Incertitudinea lui de 
mai înainte - „dacă e posibil” - lua în calcul nefericitul caz în care 
bătrânul nu ar mai fi fost în viaţă. 

— Aşa că, la un moment dat, am făcut nişte calcule, am decis 
să închidem magazinul şi am deschis asta... 

Făcu un gest circular cu mâna către localul aglomerat. 

— Nu se poate spune că schimbarea nu a fost avantajoasă. 

— Cu totul altă poveste. Şi vă garantez că scoicile pe care le 
servim aici sunt proaspete, nu de epocă, aşa cum erau discurile 
tatălui meu. 

Nicole împinse un pahar către şeful ei. Francis îl prinse şi 
ridică paharul către comisar, care îi imită gestul. 

— Pentru ancheta dumneavoastră! 

— Pentru localul dumneavoastră şi discurile rare! 

Luă fiecare câte o sorbitură, apoi Francis puse paharul plin de 
gheaţă pe tejghea. 

— Tatăl meu este sigur acasă la ora asta. Aţi venit cu maşina 
de la Monte Carlo, pe autostradă? 

— Da. 

— Bine. Atunci nu trebuie decât să urmaţi indicaţiile şi să 
ajungeţi din nou la autostradă. Inainte de intrarea pe autostradă, 
o să vedeţi hotelul Novotel. Chiar în spatele hotelului o să găsiţi o 


298 


vilă cu două etaje din cărămidă roşie, cu o grădină mică şi 
tufişuri de trandafir. Acolo locuieşte tatăl meu. Nu aveţi cum să 
greşiţi. Intre timp, pot să vă ofer ceva? 

Hulot ridică paharul cu un surâs. 

— Ăsta e deja de ajuns. Îi întinse mâna lui Francis, care i-o 
strânse. Vă mulţumesc pentru bunăvoință, domnule Francis. Nici 
nu vă închipuiţi cât de mult. 

În timp ce se îndrepta către uşă, văzu în dreapta un ospătar 
care deschidea scoici şi alte fructe de mare pe tejgheaua cu 
coquillage. Ar fi verificat cu mare plăcere dacă prospeţimea 
lăudată de Francis corespundea adevărului, dar nu avea timp. 

Parcurse în celălalt sens drumul pe care venise cu puţin timp 
înainte. Din chioşcul lui Tattoo se auzea în continuare o tuse 
cavernoasă, iar cei doi jucători de şah nu mai erau. Anticariatul 
închisese. Toată lumea era, bineînţeles, în pauza de masă. 

Indreptându-se către maşină, trecu din nou prin faţa barului 
unde băuse cafeaua. Sub platan, Motanul-Hulot luase locul 
Motanului-Roncaille. Stătea tolănit, foarte calm, legănându-şi 
încet coada stufoasă închisă la culoare, privind cu ochi somnoroşi 
lumea şi locuitorii ei. 

Hulot se gândi că nu exista nici un motiv să nu poată lua 
răzbunarea aceea felină ca pe un semn de bun augur. 


41 


Jean-Paul Francis înşurubă capacul de la micuțul pulverizator 
din plastic şi apăsă de mai multe ori pe pistonul de la pompă ca 
să obţină în interior presiunea necesară pentru a împrăştia 
insecticidul. Apoi luă aparatul în mână şi se apropie de tufişul de 
trandafiri roşii din spatele plasei metalice acoperite cu plastic 
verde care servea drept gard. Incepu să examineze ramurile 
micuţe ale trandafirului. Erau pline de paraziți care făcuseră un 
fel de puf alb pe tulpini. 

— Război să fie, zise cu o voce solemnă. 

Trase de maneta de la capătul ţevii şi din muştiucul aparatului 
ieşi un jet pulverizat de insecticid amestecat cu apă. Incepu cu 
baza şi urcă pe tulpină, distribuind uniform mixtura peste tot 
tufişul. 

După cum se gândise, insecticidul mirosea îngrozitor de rău. 


299 


Se felicită în sinea lui pentru ideea de a-şi fi pus o mască din 
tifon rigidă ca să nu inhaleze produsul acela care, după cum 
avertiza eticheta, „poate fi toxic dacă este înghiţit. A nu se lăsa 
la îndemâna copiilor”. 

Citind atenţionările, îşi spusese că, din moment ce era toxic 
pentru copii, la vârsta lui ar fi putut să-şi facă o doză în venă şi 
nu i s-ar fi întâmplat nimic. 

In timp ce pulveriza insecticidul, văzu cu coada ochiului 
micuțul Peugeot alb oprindu-se în faţa porţii de la grădină. Nu se 
întâmpla prea des ca o maşină să se oprească exact acolo, cu 
excepţia situaţiilor când hotelul era plin şi nu mai erau locuri în 
parcare. Din automobil cobori un bărbat în jur de cincizeci de ani, 
cu părul grizonat tăiat scurt de puţin timp, cu un aer cam obosit, 
care se uită un moment în jur, după care se îndreptă hotărât 
către poarta casei sale. 

Puse pompa pe jos şi se duse să deschidă poarta cu bare din 
fler, fără să-i lase timpul să sune. 

Bărbatul din faţa lui zâmbea. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Francis? 

— In persoană. 

Nou-venitul îi arătă o legitimaţie într-un portact din piele. Pe 
documentul protejat de o foaie transparentă din plastic tare se 
vedea fotografia lui. 

— Sunt comisarul Nicolas Hulot de la Siguranţa Publică 
Monaco. 

— Dacă aţi venit să mă arestaţi, vă spun că sunt deja prizonier 
de când mă ocup de grădina aceasta. O celulă ar fi o alternativă 
mai bună. 

Comisarul izbucni în râs fără să vrea. 

— Mada, asta înseamnă să nu-ți fie frică de lege, aş zice. E 
semnul unei conştiinţe liniştite sau al unei vieţi petrecute în 
lumea interlopă? 

— E din cauza femeilor crude care mi-au rupt inima de mai 
multe ori. Cât timp mă plâng eu de viaţa mea personală, ce-aţi 
zice să intraţi? Vecinii ar putea să creadă că vreţi să-mi vindeţi 
nişte perii. 

Nicolas intră în grădină, iar Francis închise poarta după el. 
Purta o pereche de blugi decoloraţi şi o cămaşă albastră din 
denim subţire, de aceeaşi culoare. Pe cap avea o pălărie din 
paie, iar la gât îi atârna o mască din tifon, pe care o luase de pe 
gură ca să discute cu el. De sub pălărie ieşea un păr alb şi des. 


300 


Ochii albaştri care erau subliniaţi de pielea bronzată păreau a fi 
ai unui puşti. Rezultatul era o faţă simpatică şi stilată. 

Nicolas Hulot întinse mâna şi simţi o strângere cordială şi 
viguroasă. 

— Nu am venit să vă arestez, dacă asta vă linişteşte. Şi nu o 
să vă răpesc decât câteva minute. 

Jean-Paul dădu din umeri în timp ce îşi scotea pălăria şi masca 
protectoare. Nicolas se gândi că ar fi putut să fie foarte bine 
dublura lui Anthony Hopkins. 

— Făceam pe grădinarul nu de voie, ci de plictiseală. Nu 
aşteptam decât un pretext ca să mă opresc. Veniţi, haideţi să 
mergem în casă, e mai răcoare înăuntru. 

Traversară grădina micuță, unde o alee înaltă din ciment, 
corodat de intemperii şi de timp, făcea legătura dintre poarta de 
la intrare şi uşa de la casă. Nu era vorba despre o locuinţă 
luxoasă, era la ani-lumină de unele case de pe Coasta de Azur, 
dar dădea senzaţia de ordine şi de curăţenie. Urcară trei trepte şi 
intrară. La capătul holului de la intrare se vedeau o scară care 
ducea la etajele superioare şi două uşi opuse care se deschideau 
într-un mod simetric la dreapta şi la stânga. 

Nicolas era obişnuit să evalueze orice loc dintr-o privire şi 
impresia pe care i-o dădea era că locuinţa aceea nu era casa 
unui om cu bani, dar, fără nici o îndoială, era casa unui oma 
cărui bogăţie o reprezentau cultura, bunul-gust şi ideile. 

Işi dădu seama de asta văzând mulţimea de cărţi, cele câteva 
tablouri şi postere agăţate de pereţi, care, chiar dacă înlocuiau 
originalele, erau oricum legate de lumea artei. 

Dar ceea ce impresiona erau discurile. Apartamentul, oriunde 
te uitai, era plin de discuri. Aruncă o privire pe uşa din dreapta. 
Se întrevedea un salon în care ieşea în evidenţă o megacombină 
stereo, probabil singura concesie făcută consumismului. In rest, 
în cameră, ca şi în holul de la intrare, tot spaţiul disponibil de pe 
pereţi era destinat rafturilor pline de LP-uri în vinil şi de CD-uri. 

— Se pare că vă place muzica. 

— Nu am fost niciodată în stare să îmi aleg pasiunile, aşa că a 
trebuit întotdeauna să accept ca ele să mă aleagă pe mine. 

Francis îl invită să între pe uşa din stânga. Aici era o bucătărie 
în capătul căreia se deschidea o uşă prin care se zărea o cămară. 
In partea opusă se afla o terasă micuță, deschisă către verdele 
grădinii. N 

— După cum vedeţi, aici, nici urmă de muzică. In bucătărie nu 


301 


trebuie să amestecăm două tipuri diferite de hrană. Vreţi să beţi 
ceva? 

— Nu, mulţumesc, m-a servit deja fiul dumneavoastră. 

— A, aţi trecut pe la Robert! 

— Da, el m-a îndrumat aici. 

Francis îşi privi petele de sudoare de la subsuori. Avea 
zâmbetul şmecher al unui copil care tocmai a inventat un nou 
joc. Se uită la ceasul Swatch pe care îl avea la mână. 

— Aţi mâncat deja? 

— Nu. 

— Am o propunere pentru dumneavoastră. Doamna Sivoire, 
guvernanta mea... Făcu o pauză, cu un aer oarecum încurcat. De 
fapt ar fi menajera, dar, dacă eu o numesc guvernantă, ea se 
simte mai bine, iar eu mă simt mai important. Doamna Sivoire, 
cu indubitabile origini italiene şi o bucătăreasă desăvârşită, mi-a 
lăsat lasagna gata să fie băgată la cuptor. Vă garantez că, din 
punct de vedere estetic, doamna Sivoire lasă mult de dorit, dar 
lasagna ei se află deasupra oricărei suspiciuni. 

Nicolas râse din nou. Bărbatul acela era o forţă a naturii. lradia 
simpatie prin toţi porii. Viaţa lui fusese cu siguranţă o plăcere 
continuă, datorită acelui mod extraordinar de a fi. Sau, cel puţin, 
ar fi vrut să fi fost aşa, pentru el. 

— Nu aveam intenţia să mă opresc pentru prânz, dar, dacă 
sunteţi aşa mândru de doamna Sivoire... 

— Fantastic! Până când se face lasagna la cuptor, eu o să urc 
să fac un duş. Mi-e teamă că, dacă ridic un braţ, de la subsuoară 
o să plece o rafală de mitralieră. Şi cum să justific după aceea 
cadavrul unui comisar în bucătăria mea? 

Jean-Paul Francis scoase din frigider un vas de sticlă şi îl băgă 
în cuptor. Potrivi temperatura şi timpul. După cum manevra 
electrocasnicele, Nicolas se gândi că se afla în casa unui bărbat 
pasionat de bucătărie sau a unui bărbat singur. In orice caz, un 
lucru nu îl excludea pe celălalt. 

— Bun. In zece minute la masă. Poate cincisprezece. 

leşi din bucătărie şi dispăru pe scări fluierând. Din bucătărie, 
Hulot auzi după puţin timp zgomotul apei curgând la duş şi vocea 
uşor baritonală a lui Jean-Paul Francis care intona Lady is a 
Tramp. 

Când se întoarse, era îmbrăcat în acelaşi stil, dar cu pantaloni 
şi cămaşă curate. Părul, care era încă umed, era pieptănat pe 
spate. 


302 


— Sunt gata, mă recunoaşteţi? 

Nicolas îl privi derutat. 

— Sigur. 

— Ciudat, după duş mă simt un alt om. Se vede că 
dumneavoastră sunteţi într-adevăr comisar... 

Nicolas râse din nou. Omul acela avea capacitatea de a aduce 
buna dispoziţie în jurul său. Gazda sa începu să pregătească 
masa pe micuța terasă care dădea către grădină. li întinse o 
sticlă de vin şi un desfăcător. 

— In timp ce eu scot mâncarea din cuptor, aţi putea să 
desfaceţi dumneavoastră asta? 

Nicolas tocmai reuşise să scoată dopul, când Jean-Paul Francis 
puse pe suportul din plută din mijlocul mesei vasul aburind cu 
lasagna. 

— Luaţi loc. 

Gazda îi servi o porţie abundentă de paste aburind. 

— Puteţi să începeţi să mâncaţi. In casa asta singura etichetă 
care se respectă este aceea a sticlelor de vin, zise în timp ce îşi 
punea o porţie identică. 

— Mmm, fantastică! remarcă Hulot cu gura plină. 

— Ce v-am zis? Asta e dovada că, orice vreţi dumneavoastră 
de la mine, sunt un om care nu spune minciuni. 

Cuvintele acelea îi oferiră lui Nicolas Hulot ocazia de a 
dezvălui motivul prezenţei sale acolo, un motiv care ardea mai 
tare decât orice lucru abia scos de la cuptor. 

— Acum câţiva ani, dumneavoastră aţi avut un magazin de 
discuri, e adevărat? zise tăind cu furculiţa pastele. 

După expresia bărbatului, îşi dădu seama că atinsese un 
subiect dureros. 

— Da. L-am închis acum şapte ani. Prin părţile astea, muzica 
de calitate nu a fost niciodată o afacere bună... 

Hulot evită să-i spună comentariul lui Francis-fiul asupra 
chestiunii. Era inutil să răsucească în rană un cuţit care sigur mai 
fusese răsucit de multe ori. Decisese să fie cinstit faţă de gazda 
sa. li plăcea omul acela şi era sigur că nu greşeşte punându-l la 
curent cel puţin cu o parte a problemei. 

— Domnule Francis, căutăm un criminal la Monte Carlo. 

— În acest punct al filmului, cei doi eroi încep să îşi spună pe 
nume şi să se tutuiască, nu? Eu mă numesc Jean-Paul. 

— Eu sunt Nicolas. 

— Când zici „un criminal la Monte Carlo”, te referi cumva la 


303 


tipul ăla care dă telefon la radio? Căruia i se zice Nimeni? 

— Exact. 

— Eh, nu-ţi ascund faptul că şi eu, ca alte milioane de 
persoane, îmi închipui, am urmărit toată povestea. Când auzi 
vocea aia, până şi pielea de la pantofi ţi se face de găină. Câţi a 
omorât până acum? 

— Patru. In modul pe care-l ştii. Ceea ce este mai rău este că 
nu avem nici cea mică idee cum să-l oprim. 

— Omul ăla este isteţ cât zece vulpi. Ascultă muzică proastă, 
dar are un creier de calitatea întâi. 

— În ceea ce priveşte creierul, sunt de acord cu tine. În ceea 
ce priveşte muzica, am venit special ca să vorbim despre asta. 

Nicolas băgă mâna în buzunarul de la haină şi scoase foile pe 
care i le dăduse Guillaume. Alese una şi i-o întinse lui Jean-Paul 
Francis. 

— Cunoşti discul ăsta? 

Bărbatul luă foaia şi o privi. Lui Nicolas i se păru că într-o 
secundă se făcuse palid. Ridică spre el ochii lui albaştri de copil, 
plini de mirare. 

— De unde ai fotografia asta? 

— E prea mult de povestit. Trebuie să ştii doar că discul 
aparţine, presupunem noi, asasinului şi că a fost vândut aici... 

Îi întinse lui Jean-Paul cealaltă fotografie, în care era mărită 
eticheta cu numele magazinului. De data asta paloarea feţei sale 
nu mai era o impresie, ci o realitate. Cuvintele îi rămaseră în gât. 

— Dar...? 

— Recunoşti discul ăsta? Poţi să îmi spui ce semnificaţie poate 
să aibă? Cine e Robert Fulton? 

Jean-Paul Francis dădu la o parte farfuria şi făcu un gest cu 
ambele mâini. 

— Cine e Robert Fulton? Orice pasionat de jazz care merge 
dincolo de Louis Armstrong îl cunoaşte. Şi orice meloman şi-ar da 
un picior ca să aibă unul dintre discurile lui. 

— Cum aşa? 

— Pentru că în lume nu sunt decât zece, din câte ştiu eu. 

De data asta era rândul lui Nicolas să pălească. Francis îşi 
puse un pahar cu vin şi se lăsă pe spătarul scaunului. Brusc, 
lasagna doamnei Sivoire părea să-şi fi pierdut orice fel de 
savoare. 

— Robert Fulton a fost unul dintre cei mai mari trompetişti din 
istoria jazzului. Din păcate, cum se întâmplă câteodată, din punct 


304 


de vedere muzical era un geniu, dar era încăpățânat ca un catâr. 
Avea ideile lui fixe. Nu a vrut să înregistreze discuri, pentru că 
era convins că muzica nu putea şi nu trebuia să fie întemniţată. 
Pentru el, singurul mod de a te bucura de muzică era în concert, 
live, cum se spune acum. Pentru că muzica e o experienţă de 
fiecare dată diferită şi nu ai dreptul să o fixezi în nici un fel, 
pentru că aşa ar deveni statică. 

— Şi atunci cum există discul ăsta? 

— Ajung imediat şi la asta. In vara lui 1960, a făcut un scurt 
turneu în America, cântând prin cluburi cu câţiva dintre cei mai 
buni sess/ion-men ai timpului. A fost o serie de concerte istorice. 
La Be-bop Cafe din New York, câţiva prieteni, care se puseseră 
de acord cu producătorii, au organizat o înregistrare pe viu fără 
ca el să ştie şi au imprimat cinci sute de discuri, sperând că, 
dacă o să le vadă făcute, Fulton o să se răzgândească. 

— lată de ce se numeşte „Stolen Music”... 

— Exact, muzică furată. Numai că prietenii nu prevăzuseră 
reacţia lui. Fulton s-a enervat cumplit şi a distrus toate discurile, 
a cerut matriţele şi le-a distrus şi pe acestea. Povestea a făcut 
înconjurul lumii muzicale şi a devenit un fel de legendă, pe care 
fiecare o mai înflorea, povestind-o. Singurul lucru cert este că, 
dintre toate acele discuri, au fost salvate doar zece, care au fost 
vândute pe foarte mulţi bani colecționarilor de discuri rare. Eu 
am fost unul dintre cei zece. 

— Vrei să spui că ai încă discul? 

— Am zis, „am fost”, nu „sunt”. A fost un moment dificil... 
Francis îşi privi mâinile bronzate, pătate de vârstă. Cu siguranţă, 
unele amintiri nu erau prea frumoase. Soţia mea s-a îmbolnăvit 
de cancer şi a murit. Magazinul mergea rău în perioada aceea. 
Foarte rău, vreau să spun. Aveam nevoie de bani pentru 
tratament şi discul ăla făcea o avere, aşa că... Francis eliberă un 
suspin, ca şi cum atunci ar fi început să respire după o apnee 
care durase o viaţă. Când l-am vândut, cu inima îndoită, am lipit 
eticheta de la magazin, ca să am impresia că nu mă despart 
definitiv de el. Discul ăla a fost unul dintre puţinele lucruri pe 
care le-am simţit ale mele de-a lungul întregii existenţe, în afară 
de soţia mea şi de fiul meu. Să aibă trei lucruri e un mare noroc, 
în viaţa unui om. 

Inima lui Nicolas Hulot îi bătea în piept ca singurul piston al 
unui motor cu o capacitate enormă. Se concentră să pronunţe 
clar cuvintele. Puse întrebarea cu tonul unui om căruia îi este 


305 


teamă de răspuns. 

— lţi aminteşti cui i l-ai vândut, Jean-Paul? A 

— Au trecut cam cincisprezece ani, Nicolas. Imi amintesc că 
clientul era un tip ciudat, cam de vârsta mea. Venea la magazin 
şi cumpăra discuri, lucruri rare, de colecţie. Nu părea să aibă 
probleme în legătură cu banii şi îţi mărturisesc că de câteva ori i- 
am cerut mai mult decât ar fi trebuit pe lucrurile pe care i le-am 
vândut. Când a aflat că deţineam o copie a lui „Stolen Music”, m- 
a înnebunit timp de luni de zile să i-o vând. Eu refuzam de 
fiecare dată, aşa cum ţi-am spus... Necesitatea îl face pe om hoţ. 
Sau vânzător. Câteodată, amândouă la un loc. 

— Îţi vine în minte vreun nume? 

— Sunt om, nu sunt computer. Nu aş uita discul ăla nici dacă 
aş trăi o mie de ani. Dar în ceea ce priveşte... 

Işi trecu o mână prin părul alb şi înălţă capul către tavan. 
Nicolas se sprijini de masă şi se întinse către el. 

— E inutil să îţi spun cât de important poate să fie, Jean-Paul. 
De asta ar putea să depindă vieţi omeneşti. 

Hulot se întrebă de câte ori mai trebuia să folosească expresia 
aceea, de câte ori mai trebuia să îi spună cuiva despre 
importanţa unui lucru care putea să salveze fiinţe omeneşti. 
Când urma să se termine toată povestea aceea? 

— Poate... 

— Poate ce? 

— Vino cu mine. Să vedem dacă eşti un tip norocos. 

Îl urmă pe Jean-Paul afară din bucătărie, privindu-i umerii 
drepţi în ciuda vârstei şi ceafa acoperită de părul des şi alb, în 
timp ce o uşoară adiere purta către el un uşor iz de deodorant. In 
holul de la intrare o luară la stânga şi începură să coboare pe o 
scară care ducea la subsol. 

Coborâră vreo zece trepte, ajungând în ceea ce trebuia să fie 
camera-surpriză a casei. Intr-o parte erau o maşină de spălat 
lângă o chiuvetă, o bicicletă de damă agăţată de perete, o masă 
pentru bricolaj cu o menghină şi maşinării pentru prelucrarea 
lemnului şi a fierului. 

Pe cealaltă parte, se întindea un şir de rafturi metalice pline cu 
vase şi sticle de vin. O parte era destinată etichetelor şi cutiilor 
de carton de diferite mărimi şi culori. 

— Mie îmi plac amintirile. Sunt un colecţionar. Şi aproape toţi 
colecţionarii sunt nişte nostalgici fără minte, în afară de cei care 
colecţionează bani. 


306 


Jean-Paul Francis se opri în faţa unui raft şi rămase o secundă 
cu privirea la el, cu un aer şovăitor. 

— Hmmm, ia să vedem... 

Se hotărî şi trase de pe raftul cel mai înalt o cutie din carton 
albastru destul de voluminoasă. Pe ea era lipită eticheta aurie a 
vechiului magazin de discuri care se numea Disque a Risque. O 
puse pe masa de lucru, lângă menghină. Aprinse becul care era 
agăţat de tavan. 

— Asta e tot ce a rămas din activitatea mea comercială de- 
atunci. Cam puţin, nu ţi se pare? 

„Uneori e chiar prea mult, se gândi Nicolas. Sunt oameni care 
la sfârşitul călătoriei nu au nevoie nici măcar de o cutie, mică sau 
mare. Uneori chiar şi buzunarele sunt prea mult.” 

Jean-Paul deschise cutia şi începu să scotocească înăuntru, în 
mulţimea de foi care păreau licenţe comerciale vechi şi mici 
broşuri de la concerte sau expoziţii cu vânzare de discuri de 
colecţie. 

La un moment dat scoase un bilet albastru îndoit la jumătate, 
îl despături, citi ceea ce scria, apoi i-l întinse lui Nicolas. 

— Ţine. Azi e ziua ta norocoasă. Biletul ăsta a fost scris de 
mâna celui care a cumpărat „Stolen Music”. Imi lăsase numărul 
lui de telefon pentru că aflase că am o copie. Acum, când stau să 
mă gândesc, îmi dau seama că, după ce i-am vândut discul, a 
mai venit de câteva ori şi apoi nu l-am mai văzut... 

Nicolas citi ceea ce scria pe bilet. O caligrafie hotărâtă şi 
precisă în acelaşi timp notase un nume şi un număr de telefon: 
„Legrand 04/4221545”. 

Lui Hulot momentul acela i se părea atât de ciudat... După 
atâta alergătură, după atâtea indicii false, cadavre mutilate, 
amprente necunoscute, paşi fără ecou, după atâtea umbre fără 
un chip şi atâtea chipuri fără faţă, în sfârşit avea în mână ceva 
concret, două lucruri atât de banale: un nume şi un număr de 
telefon. 

Se uită la Jean-Paul Francis; se simţea gol. Nu reuşea să 
găsească cuvintele potrivite pe care să le rostească. Gazda sa, 
cel care ar fi putut să fie salvatorul său şi al altor victime 
inocente, îi zâmbi. 

— După faţa ta, aş zice că e de bine. Dacă am fi într-un film, 
aşa cum ţi-am zis mai înainte, cred că în momentul ăsta ar trebui 
să se audă o muzică plină de semnificaţie. 

— Mult mai mult, Jean-Paul. Mult mai mult... 


307 


Scoase celularul. Noul său prieten îl opri imediat. 

— Nu are semnal aici, trebuie să ieşim. Vino! 

In timp ce urcau scara, mintea lui Nicolas Hulot alerga cu o 
sută la oră. Francis încercă să completeze informaţiile pe care 
tocmai i le dăduse cu ultimele rămăşiţe din memorie. 

— Era de undeva din împrejurimi, parca aşa îmi amintesc, din 
zona Cassis. Un tip solid, înalt, dar nu foarte înalt, însă dădea 
impresia de o vigoare fizică neobişnuită. Avea un aer milităresc, 
nu ştiu dacă mă înţelegi. Cred că din cauza ochilor. Imi dădeau 
impresia că privesc fără să dea posibilitatea de a fi priviţi. Asta e 
cea mai potrivită definiţie pe care pot s-o găsesc. Imi amintesc 
că mi se părea ciudat că un tip ca el e pasionat de muzică jazz... 

— Zici că nu eşti un computer, dar mi se pare că memoria îţi 
funcţionează destul de bine. 

In timp ce urcau pe scară, Jean-Paul Francis întoarse capul 
către el. Zâmbea. 

— Crezi? Am un motiv să încep să fiu mândru de mine? 

— Cred că poţi să ai o grămadă de motive ca să fii mândru de 
tine. Asta de azi e doar unul în plus. 

La parter regăsiră lumina soarelui. Pe masa din bucătărie, 
pastele erau reci şi vinul cald. Pe terasă poposise un triunghi de 
lumină care tocmai escalada ca o iederă un picior al mesei. 

Hulot se uită la celular şi-şi dădu seama că avea din nou 
semnal. Se întrebă dacă putea să rişte. Dădu din umeri. Probabil 
că neliniştile sale legate de ascultatul telefoanelor erau doar o 
manifestare a paranoiei. Apăsă o tastă, selectând un număr din 
memorie şi aşteptă să audă vocea de cealaltă parte. 

— Salut, Morelli, sunt Hulot, am nevoie de două lucruri de la 
tine. Informaţii şi tăcere. Te descurci? 

— Sigur. 

Una dintre calităţile indiscutabile ale lui Morelli era capacitatea 
de a nu pune întrebări inutile când nu era cazul. 

— iți dau un nume şi un număr de telefon. E posibil ca 
numărul să nu mai existe. Ar putea să fie un număr din 
Provence, ca să fiu mai clar. Poţi să-mi comunici adresa care îi 
corespunde, dar rapid de tot? 

— O secundă. 

li dădu inspectorului datele pe care le aflase şi închise. 

li ceru lui Francis o confirmare care în realitate era doar un 
gând cu voce tare. 

— Zona Cassis, ai zis? 


308 


— Mi se pare. Cassis, Auriol, Roquefort, nu-mi amintesc exact, 
dar mi se pare că aia era zona. 

— Cred că trebuie să dau un tur prin părţile alea. 

Hulot aruncă rapid câteva priviri prin casă, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi întipărească în minte toate detaliile. Apoi întoarse capul 
către Francis, privindu-l drept în ochi. 

— Sper să nu te superi dacă o să fug ca un hoţ. După cum îţi 
închipui şi tu, nu prea am timp. 

— Ştiu cum te simţi. De fapt nu, nu ştiu, încerc doar să-mi 
închipui. Sper să găseşti ceea ce trebuie să găseşti. Vino, te 
conduc până la poartă. 

— Imi pare rău că ţi-am stricat prânzul. _ 

— Nu ai stricat nimic, Nicolas. Dimpotrivă. In ultima vreme nu 
am avut parte de vizitatori. Când ajungi la o anumită vârstă, 
începi să te confrunţi cu anumite contradicții. Te întrebi uneori 
cum e posibil, dacă timpul trece atât de repede, să existe unele 
momente în care ţi se pare că nu mai trece... 

In timp ce vorbeau, traversară grădina şi ajunseră la poarta 
din fier. Nicolas se uită la maşina sa parcată puţin mai în faţă, 
sub soare. Sigur era un cuptor. Băgă două degete în buzunarul 
de la haină şi scoase o carte de vizită. 

— Ţine asta. Dacă treci pe la Monte Carlo, să ştii că acasă la 
mine o să găseşti întotdeauna un pat şi un blid de mâncare. 

Jean-Paul îl luă şi îl privi fără să zică nimic. Nicolas era sigur că 
nu avea de gând să-l arunce. Poate că nu se vor mai vedea 
niciodată, dar era sigur că nu avea să arunce cartonul acela. 

li întinse braţul şi regăsi aceeaşi strângere energică de mână. 

— Apropo. Mai e un lucru pe care vreau să ţi-l cer. Este o 
curiozitate personală care nu are nici o legătură cu povestea 
asta. 

— Spune-mi. 

— De ce Disque a Risque? 

De data asta începu Francis să râdă. 

— Ah, asta... Când am pus piciorul în magazin, nu aveam nici 
cea mai vagă idee cum o să meargă. Riscul nu era al clienţilor, ci 
al meu. 

Hulot plecă zâmbind şi dând din cap, în timp ce Francis îl 
privea pe poarta deschisă. 

Când ajunse la maşină, băgă mâinile în buzunarul de la haină 
după chei. Simţi sub degete consistenţa de hârtie a biletului 
albastru pe care i-l dăduse Jean-Paul, cu numele şi numărul de 


309 


telefon. Îl scoase şi rămase un moment privindu-l, căzut pe 
gânduri. 

Se gândea că era posibil ca Disque a Risque, magazinul de 
discuri rare, să fi obţinut cel mai mare succes mulţi ani după ce 
fusese închis. 


42 


În timp ce traversa Carnoux-en-Provence, îndreptându-se 
către Cassis, îl sună Morelli. Mai întâi, dispozitivul electronic al 
celularului începu să bruieze radioul care era pe frecvenţa 
postului Europe 2. Apoi, după o secundă, mobilul începu să sune. 
Hulot îl luă de pe scaunul din dreapta şi răspunse. 

— Da. 

— Sunt Morelli. Am găsit adresa pe care mi-aţi cerut-o. A durat 
ceva pentru că, aveaţi dreptate, numărul nu mai există. Este 
vorba despre un sistem de numerotare telefonică mai vechi. A 
trebuit să mă întorc puţin în timp cu ajutorul lui France Telecom. 

Hulot tăcu un gest de dezamăgire. 

— Spune-mi, Morelli. 

— Numărul de telefon este de la o moşie, Domaine La 
Patience, Chemin de l'Hiver, Cassis. E o problemă însă... 

— Ce anume? 

— Telefonul a fost tăiat. Şi nu a mai fost repus în funcţiune. La 
un moment dat, facturile nu au mai fost achitate şi Telecomul, 
după câteva avertismente la care nu a primit nici un răspuns, a 
tăiat linia. Persoana cu care am vorbit nu a ştiut să-mi spună 
detalii. Pentru mai multe informaţii ar trebui să fac o căutare mai 
aprofundată şi nu mi s-a părut că ar fi cazul... 

— Nu e nici o problemă, Claude, e bine aşa. Mulţumesc! 

— Nu aveţi de ce, comisare. j 

Hulot simţi o uşoară ezitare a interlocutorului său. Ințelese că 
Morelli aştepta un semn de la el. 

— Zi, Morelli. 

— E totul în regulă? 

— Da, Morelli, totul e în regulă. Mâine o să-ţi spun dacă e la fel 
de bine. Pentru moment, te salut! 

— Vă salut şi eu comisare! Aveţi grijă. 

Hulot puse telefonul pe scaunul de alături. Nu avea nevoie să 


310 


scrie datele pe care Morelli tocmai i le comunicase. Erau deja 
întipărite în mintea lui şi acolo aveau să rămână mult timp. In 
timp ce ieşea din Carnoux, un mic oraş din Provence, modern, 
curat şi ordonat, îşi lăsă amintirile să curgă libere. 

Făcuse drumul ăsta, către Cassis, cu Celine şi Stephane, cu 
mulţi ani în urmă, într-o vacanţă în care râseseră şi glumiseră, iar 
el se apropiase foarte mult de ceea ce definea o viaţă într-adevăr 
frumoasă, ca să nu folosească alte cuvinte mari. Comparată cu 
existenţa lui de acum, viaţa de-atunci era fericire adevărată, 
care îi secase în întregime viaţa ulterioară, atât de mari erau 
energiile pe care le rezervase regretului. 

Băiatul lui avea şapte ani sau ceva mai puţin pe atunci. 
Tocmai ajunseseră la Cassis şi Stephane fusese imediat cuprins 
de emoția pe care o au toţi copiii când se duc într-o staţiune de 
la mare. Parcaseră maşina la periferia oraşului şi coborâseră 
către mare cu hainele fluturând, pe o străduţă strimtă în vale, 
unde bătea o briză răcoroasă. 

Când ajunseseră în port, fuseseră întâmpinați de o mulţime de 
catarge ale bărcilor cu velă. In depărtare se zărea farul cu cupola 
vopsită în verde şi, dincolo de construcţiile din ciment ridicate 
pentru a proteja debarcaderul, se vedea marea. 

Luaseră câte o îngheţată, făcuseră o plimbare cu barca şi 
văzuseră acele calanques, golfuri înguste înconjurate de stânci, 
mici fiorduri care vorbeau franceza, cu apă limpede şi 
transparentă. In timpul plimbării, el se prefăcuse că are rău de 
mare, iar Celine şi Stephane râseseră cu lacrimi de strâmbăturile 
lui, de ochii lui daţi peste cap şi de falsele atacuri de greață. 
Uitase complet că este un funcţionar al poliţiei şi fusese doar şi 
exclusiv un soţ, un tată şi un clovn. 

„Gata tată, mor de râs...” 

Hulot se gândi la filmul care este viaţa. Cine scria scenariile 
avea un simţ al umorului destul de bizar, uneori macabru. In timp 
ce el cutreiera străzile oraşului, cu mulţi ani în urmă, cu soţia şi 
fiul său, fericit şi fără gânduri, poate chiar în momentul acela, 
undeva, un om primea telefonul prin care proprietarul unui 
magazin de discuri aflat la strâmtoare accepta să-i vândă copia 
sa după o înregistrare foarte rară. Poate că, în timp ce se 
plimbau, îl întâlnise. Poate că, ieşind din Cassis, merseseră o 
bucată de drum în spatele maşinii lui, când acesta se ducea la 
Aix ca să ia discul. 

Când ajunse la periferia oraşului, opri, odată cu maşina şi 


311 


amintirile unui trecut fericit. De la ultimul etaj al parcării unde 
lăsase maşina, pe care o plăcuţă albastră o boteza „Parking de la 
Viguerie - 310 locuri”, se uită în jur. 

Oraşul Cassis nu părea să se fi schimbat prea mult faţă de 
cum şi-l amintea. Construcţiile din ciment din port fuseseră 
întărite, câteva case restaurate, câteva aveau nevoie de nişte 
reparaţii, dar aveau var şi vopsea suficiente ca să îi facă pe 
turişti să uite de trecerea timpului. 

Asta era de fapt scopul vacanței: să uiţi... 

Se întreba ce comportament trebuia să adopte. Cel mai simplu 
ar fi fost să ceară nişte informaţii poliţiei locale, dar iniţiase un fel 
de anchetă privată şi voia să evite să atragă atenţia, dacă nu era 
neapărat necesar. Pe de altă parte, un tip care începea să pună 
întrebări pe stradă, chiar şi într-o staţiune de mare aglomerată 
de turişti, mai devreme sau mai târziu avea să fie observat. 
Practic, era un oraş mic, unde toată lumea se cunoştea, iar el s- 
ar fi dus să sape chiar în mijlocul grădinii. 

Străduţa aceea pe care mergea şi care ducea către port era 
cea pe care mersese cu familia lui cu ceva timp în urmă. Un om 
în vârstă care ducea un coş din răchită plin cu arici de mare urca 
strada încet, în sens opus. Hulot se opri în dreptul lui. Contrar a 
ceea ce se aştepta, bătrânul nu dădea nici cel mai mic semn de 
oboseală. 

— Mă scuzati... 

— Ce e? întrebă brusc bătrânul. 

— Am nevoie de o informaţie, vă rog! 

Omul puse jos coşul cu arici de mare şi îi privi ca şi cum i-ar fi 
fost frică să nu se strice. Inălţă cu inima îndoită ochii acoperiţi de 
nişte sprâncene dese, încă negre. 

— Spuneţi! 

— Cunoaşteţi o moşie care se numeşte La Patience? 

— Da. 

Hulot evaluă o secundă dacă respectul pe care îl avea faţă de 
persoanele în vârstă era într-adevăr mai mare decât profunda 
iritare pe care i-o provocau proştii, tineri sau bătrâni, nu conta. 
Decise suspinând să nu-şi facă nervi. 

— Aţi putea să fiţi aşa amabil şi să îmi spuneţi unde e? 

Bătrânul făcu un gest cu mâna indicând un punct vag dincolo 
de case. 

— E în afara oraşului. 

— Îmi închipuiam... 


312 


Hulot făcu un efort să se controleze şi să nu-l ia pe bărbatul 
acela de gât. Aşteptă răbdător, totuşi expresia de pe faţa sa Îl 
sfătui pe interlocutorul său să nu întindă prea tare coarda. 

— Sunteţi cu maşina? 

— Da, sunt cu maşina. 

— Atunci, ieşiţi din oraş pe centură. La semafor o luaţi la 
dreapta, în direcţia Roquefort. Când ajungeţi la o intersecţie, o să 
găsiţi, tot la dreapta, indicaţia „Les Janots”. Sus pe drumul acela, 
imediat pe stânga, e o stradă neasfaltată şi, la un moment dat, 
un pod din piatră pe deasupra căii ferate. Mergeţi pe ea şi, când 
se bifurcă, ţineţi-o pe dreapta. Strada se termină cu La Patience. 

— Mulţumesc! 

Fără nici un cuvânt, bătrânul îşi luă coşul şi îşi continuă 
drumul. 

Hulot simţea în sfârşit emoția pe care i-o dădea faptul că 
urmărea un indiciu. Urcă străduţa cu paşi mari, astfel că ajunse 
la maşină răsuflând greu. Urmă indicaţiile care, deşi fuseseră 
date fără pic de amabilitate, erau perfecte şi ajunse pe strada 
nepavată care urca spre masivul pietros ce domina de sus oraşul 
Cassis. Vegetaţia mediteraneană mixtă cu pini şi măslini 
ascundea aproape în întregime ceea ce semăna cu un canion şi 
prin care trecea calea ferată. In timp ce se găsea pe podul din 
piatră de care îi spusese bătrânul, un câine galben, care părea că 
se înrudeşte vag cu labradorul, începu să alerge în spatele 
maşinii, lătrând. 

Când ajunse la bifurcaţie, gândindu-se că-şi făcuse datoria, se 
opri din urmărire şi din lătrat şi se îndreptă grăbit către o fermă 
din stânga. 

Hulot îşi continuă drumul care urca tot mai sus, pe lângă o 
pădure de copaci cu trunchiul gros care ascundeau din când în 
când marea. Petele colorate ale florilor dispăruseră pe măsură ce 
ieşise din oraş, înlocuite de verdele coniferelor şi al tufişurilor cu 
miros pătrunzător de pădure amestecat cu parfumul mării... 

Mai merse câţiva kilometri, începând la un moment dat să 
suspecteze că bătrânul îi furnizase o indicație greşită, numai din 
dorinţa de a-l pune să facă o plimbare aiurea. Acum probabil că 
era acasă cu vreun Jean, Rene sau Armand şi mânca aricii de 
mare râzând de turistul ăla fraier care se învârtea ca un titirez 
prin munţi. 

In timp ce se gândea la lucrurile acestea, ajunse la o curbă şi 
imediat văzu La Patience. 


313 


Îi mulţumi în gând lui Jean-Paul Francis şi cutiei sale magice. 
Dacă reuşea să pună mâna pe discul acela al lui Robert Fulton, 
era de datoria lui să i-l dea. Străbătu, cu inima care îi bătea 
nebuneşte, drumul care îl despărţea de construcţia săpată în 
roca muntelui, de care părea că se sprijină. 

Trecu pe sub un arc din cărămidă acoperit de nişte plante 
agăţătoare şi intră pe aleea care ducea la curtea unei case mari 
coloniale, cu două etaje. Cu cât se apropia mai mult, 
dezamăgirea începea încet, încet să ia locul sentimentului de 
triumf pe care vederea moşiei i-o provocase. Buruienile 
invadaseră aproape cu totul aleea cu pietriş, lăsând libere două 
fâşii laterale care păreau două şanţuri şi în care se mişcau roţile 
maşinii. În timp ce înainta, auzea în liniştea aceea zgomotul 
sinistru al arbuştilor care îi zgâriau maşina. 

Din locul în care se afla, văzu că spatele casei era distrus. 
Acoperişul se prăbuşise, iar în picioare rămăsese numai partea 
din secţiunea frontală. Piloni înnegriţi se ridicau către cer ca 
degetele negre ale unor cântăreţi dintr-un cor de biserică, ieşind 
prin ceea ce rămăsese de la vechea structură a casei, a cărei 
ţiglă căzuse şi îngropase terenul. Pereţii erau plini de fisuri şi 
acoperiţi de funingine, mărturie că această casă fusese prada 
unui mare incendiu, care aproape că o distrusese, cruţându-i 
doar faţada, lăsând-o ca pe o construcţie de decor dintr-o 
scenografie teatrală. 

Totul se petrecuse cu siguranţă cu mult timp în urmă, dacă 
buruienile şi plantele agăţătoare avuseseră timp să pună 
stăpânire pe proprietatea care de fapt le aparținuse tot timpul. 
Părea că natura începuse încet, încet să lucreze cu delicateţe şi 
răbdare la o țesătură care să acopere rana pe care oamenii i-o 
făcuseră. 

Hulot opri maşina în curte şi cobori. Privi în jurul lui. Priveliştea 
din locul acela era nemaipomenită. Se vedea toată valea, casele 
izolate şi viţa-de-vie alternând cu vegetaţia spontană, care 
cobora până aproape de oraşul Cassis, alb şi frumos, care stătea 
sprijinit de coastă ca o femeie rezemată de balcon, privind 
marea care delimita orizontul. Rămăşiţele distruse ale grădinii, 
structurile din fier acum ruginite erau mărturia că odinioară casa 
aceea fusese o adevărată splendoare. Când înflorea grădina 
aceea, era cu siguranţă un autentic spectacol al naturii. Tufişurile 
neîngrijite de lavandă care se vedeau peste tot puseseră 
stăpânire pe ea. 


314 


Acum, obloanele închise şi zidurile degradate de căldură, pirul 
care îşi înfigea rădăcinile printre crăpături ca degetele unui hoţ în 
buzunarele unei victime neştiutoare, toate dădeau o senzaţie de 
dezolare şi abandon pe care nu o puteai ignora. 

Văzu o maşină venind de pe stradă şi intrând pe aleea casei. 
Hulot se opri în mijlocul curţii, aşteptând. După puţin timp, un 
automobil marca Renault Kangoo de culoare galbenă parcă lângă 
Peugeot. Din maşină coborâră doi bărbaţi în salopetă, unul mai 
bătrân, în jur de şaizeci de ani şi celălalt în jur de treizeci de ani, 
un tip masiv cu o faţă de tâmpit şi barba lungă şi neagră. Cel 
tânăr nu-i aruncă nici măcar o privire. Se duse să deschidă 
portbagajul de la maşină şi începu să descarce nişte ustensile 
pentru grădinărit. 

Celălalt îi dădu câteva instrucţiuni. 

— Incepe tu, Bertot, vin şi eu imediat. 

Stabilind astfel ierarhia, omul în vârstă se îndreptă către el. 
Văzându-l de aproape, Nicolas se gândi că nu avea nici el un aer 
prea inteligent, cu nasul acela borcănat. Părea un fel de versiune 
mai slabă şi mai bătrână a celuilalt. 

— Bună ziua! 

— Bună ziua! 

Hulot încercă să preîntâmpine orice fel de imputare printr-o 
atitudine umilă. Zâmbi cu cea mai reuşită faţă de băiat de treabă 
pe care putea s-o facă. 

— Sper că nu am comis nici o infracţiune, dar, dacă am făcut 
aşa ceva, îmi cer scuze. Cred că am greşit drumul, mai jos. Am 
continuat în direcţia asta ca să găsesc un loc unde să pot 
întoarce şi am ajuns aici. Am văzut casa părăsită şi curiozitatea a 
învins. Aşa că am venit până aici ca să arunc o privire. Plec 
imediat. 

— Nu e nici o problemă, nu deranjaţi pe nimeni. Aici nu a mai 
rămas nimic care să merite să fie furat, în afară de pământ şi 
buruieni. Sunteţi turist, nu? 

— Da. 

— Mi-am închipuit eu. 

„Câtă imaginaţie, Gaston-le-Beau. Tocmai ai trecut pe lângă o 
maşină cu număr de înmatriculare de Monte Carlo. Şi-ar fi dat 
seama chiar şi unul cu baston alb şi câine-lup.” 

Bărbatul dădu din umeri, cu modestie. 

— Uneori lumea ajunge pe-aici. Din întâmplare, ca 
dumneavoastră, sau din curiozitate, ca majoritatea. Cei din 


315 


Cassis nu vin cu plăcere. Nici eu, ca să fiu sincer, nu mă dau în 
vânt să vin aici. După ceea ce s-a întâmplat aici, pe de altă 
parte... ce contează, munca e muncă şi în vremurile astea nu 
trebuie să faci prea multe nazuri. Oricum, după cum vedeţi, 
venim întotdeauna în doi. Au trecut atâţia ani, dar locul ăsta încă 
îmi dă fiori... 

— De ce, ce s-a întâmplat aici? 

— Nu ştiţi povestea de la La Patience? 

II privi ca şi cum nu-i venea să creadă că cineva de pe planeta 
aceea nu cunoştea povestea de la La Patience. Poate că, dacă l- 
ar fi văzut îndepărtându-se pe o farfurie zburătoare, singurul 
comentariu pe care l-ar fi făcut ar fi fost „Ah, ştiam eu...” 

Nicolas îi dădu apă la moară. 

— Nu, nu am auzit niciodată până acum. 

— Aici a avut loc o crimă sau, mai bine zis, o serie de crime. 
Chiar nu aţi auzit nimic despre asta? 

— Nu, niciodată. 

Bărbatul scoase un pachet cu tutun şi, cu multă abilitate, îşi 
rulă o ţigară în foiţele pe care le luă din buzunarul ilicului. Aşa 
cum obişnuiesc întotdeauna persoanele simple când îşi dau 
seama că sunt în posesia unei poveşti interesante, începu să 
vorbească dintr-odată cu emfază. 

— Eu nu cunosc toate detaliile poveştii pentru că în perioada 
aceea nu trăiam la Cassis. Se pare însă că tipul care locuia în 
casa asta şi-a omorât fiul şi pe guvernantă, apoi a dat foc la tot şi 
şi-a tras un glonţ în cap. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Păi, da! Lumea de pe-aici zice că era cam nebun şi că, în 
douăzeci de ani, dacă i-au văzut de douăzeci de ori pe el şi pe 
fiul lui. Mai era şi femeia care cobora în oraş la cumpărături, dar 
nu stătea de vorbă cu nimeni. „Bună ziua”, „bună seara” şi „pa, 
Filiberta!” Nici măcar pământul nu îl mai cultivau şi avea ceva 
pământ! Se ocupa de el o agenţie imobiliară care îl închiria 
producătorilor de vin din zonă. Trăia ca un pustnic, în vârful 
muntelui. Cred şi eu că după aceea i s-a ars creierul şi a făcut ce- 
a făcut... 

— Trei persoane, ziceţi? 

— Da. Pe bărbat şi pe femeie i-au găsit complet carbonizaţi. 
Corpul băiatului, în schimb, l-au recuperat intact după ce au stins 
incendiul. Şi bine că au văzut focul la timp, altfel ar fi cuprins 
jumătate de munte. 


316 


Arătă cu degetul pe bărbatul mai tânăr care venise cu el. 

— Am auzit de la tatăl lui Bertot, care pe vremea aia era la 
pompieri, că, atunci când au ajuns în casă, după ce au stins 
flăcările, trupul băiatului era într-o stare atât de groaznică, încât 
ar fi preferat să-l descopere carbonizat, ca pe ceilalţi doi. Şi când 
te gândeşti că trupul tatălui era atât de fript încât glonţul pe care 
şi-l trăsese era topit în craniu... 

— Ce vrea să spună „într-o stare groaznică”? 

— Tatăl lui Bertot mi-a zis că nu mai avea faţă, nu ştiu dacă 
mă înţelegeţi, ca şi cum i-ar fi jupuit-o de pe cap. Cum să nu zici 
că era nebun, tipul ăla... 

Hulot îşi simţi viscerele căţărându-se în sus pe pereţii 
stomacului, precum plantele agăţătoare pe zidurile acelea 
crăpate. 

„lisuse Hristoase, băiatul nu mai avea faţa, ca şi cum i-ar 
jupuit-o de pe cap!” 

Ca nişte diapozitive din infern, o serie de feţe fără piele îi 
trecură prin faţa ochilor. Jochen Welder şi Arijane Parker. Allen 
Yoshida. Gregor Yatzimin. Le vedea ochii fără pleoape holbaţi 
către nimic, ca o condamnare fără sfârşit pentru cine îi omorâse 
şi pentru cine nu ştiuse cum să împiedice acest lucru. 

| se păru că aude o voce nenaturală care îi şoptea în ambele 
urechi, cu un ecou înfricoşător, cuvintele acelea blestemate. 

„Eu ucid...” 

In ciuda vremii calde din după-amiaza aceea de vară, simţi că 
tremură în haina de bumbac fără căptuşeală. Un firicel de 
sudoare începu să-i curgă de la subsuoara dreaptă în jos către 
curea. 

— Şi după aceea ce s-a întâmplat? întrebă cu o voce brusc 
schimbată. 

Bărbatul nu îşi dădu seama de asta şi o luă ca pe o reacţie 
normală a turiştilor fricoşi, ca nişte iepuri care imediat se 
pierdeau la povestea aceea sângeroasă. 

— Păi, era destul de clar cum se petrecuseră lucrurile, aşa că, 
după ce s-au eliminat una câte una toate celelalte posibilităţi, au 
arhivat cazul ca dublă omucidere şi sinucidere. Bineînţeles că nu 
a fost o publicitate prea bună pentru La Patience... 

— Nu sunt moştenitori? 

— Este exact ceea ce voiam să vă spun. Nici un moştenitor, de 
aceea proprietatea a intrat în patrimoniul public. A fost pusă în 
vânzare, dar cine s-o ia, cu tot ce s-a întâmplat? Eu nu aş 


317 


accepta-o nici dacă mi-ar face-o cadou. Primăria a dat-o în 
gestiune aceleiaşi agenţii care se ocupa şi se ocupă încă de 
închirierea pământului. Cu ceea ce câştigă acoperă cheltuielile 
de întreţinere şi munca lor. Eu vin aici din când în când ca să 
împiedic buruienile să mănânce ceea ce a rămas din casă. 

— Şi unde sunt îngropate corpurile victimelor? 

Hulot ar fi vrut să dea impresia că punea toate întrebările 
acelea dintr-o curiozitate normală, ca un om din popor, dar cu 
tipul acela nu mai era cazul să joace teatru. Era atât de aprins, 
încât probabil şi-ar fi terminat povestirea chiar dacă ar fi plecat şi 
l-ar fi lăsat acolo de unul singur. 

— Oh, cred că în cimitirul de jos, cel de deasupra portului, pe 
colină. Dacă aţi dat o tură pe-acolo, e imposibil să nu-l fi văzut. 

Hulot îşi amintea vag un loc de veci chiar lângă parcarea unde 
se oprise înainte. 

— Şi cum se numeau cei care locuiau aici? 

— Ah, nu îmi mai amintesc bine, un nume cu Le... Le ceva, 
Legrand sau Le Normand, mi se pare. 

Hulot se uită ostentativ la ceas. 

— La naiba, s-a făcut târziu! E incredibil cât de repede trece 
timpul când auzi o poveste interesantă. Prietenii mei cred că s-or 
întreba ce s-a întâmplat cu mine. Vă mulţumesc pentru poveste. 

— Nu aveţi de ce. Datoria. Vacanţă plăcută! 

Bărbatul se întoarse, ducându-se să-şi unească ştiinţa cu cea a 
lui Bertot. Tocmai când urca în maşină, Hulot se auzi strigat. 

— Hei, domnule! Dacă în seara asta vreţi să mâncaţi nişte 
peşte bun, duceţi-vă cu prietenii la La Coquille d'Or, jos în port. 
Dacă o să vă păcălească prin alte părţi, să nu veniţi după aceea 
să vă plângeţi la mine. Nu uitaţi, La Coquille d'Or. Este cumnatul 
meu. Să-i spuneţi că v-a trimis Gaston, o să vă trateze bine. 

„Ha, Gaston! Gaston-le-Beau. Măi să fie, am nimerit-o! Azi e 
ziua mea norocoasă”, se gândi Hulot în vreme ce pornea 
motorul. 

In timp ce se întorcea plin de emoţii la Cassis, cu intenţia 
fermă de a se duce să viziteze cimitirul din localitate, Nicolas 
Hulot se gândi că avea nevoie de încă o grămadă de noroc, ca să 
poată considera socotelile încheiate. 


318 


43 


Nicolas Hulot luă tichetul de parcare de la distribuitorul 
automat şi se duse să lase maşina în acelaşi loc în care o 
parcase cu ceva timp înainte. 

Din poziţia aceea se vedea, puţin mai sus pe stânga faţă de 
Parking de la Viguerie, un mic cimitir înconjurat de chiparoşi. 

Opri maşina, ieşi din parcare şi începu să meargă pe strada în 
pantă, care părea continuarea străduţei pe care coborâse mai 
înainte. În timp ce urca, văzu, chiar sub cimitir, o platformă pe 
care erau desenate liniile unui teren de tenis şi ale unuia de 
baschet. Nişte băieţi se agitau în jurul unei mingi, absorbiți de un 
meci la un singur coş. 

| se părea ciudată prezenţa unui teren de joc chiar sub un loc 
de veci. | se părea ciudată, în sens pozitiv. In fond, nu era o lipsă 
de respect, ci simpla, permanenta apropiere dintre viaţă şi 
moarte, fără traume, fără falsă pudoare. Dacă el ar fi crezut în 
poveşti, ar fi zis că apropierea aceea era un mod al celor vii de a 
le împărtăşi puţină viaţă celor care nu o mai aveau. 

Ajunsese deja la aleea cimitirului. 

O plăcuţă albastră, agăţată de un felinar, îl anunţa că se află 
pe Allee du Souvenir Francais. Pe zidul din faţa lui, un panou alb 
cu marginile roşii şi albastre îi amintea acelaşi lucru. 

Parcurse cele câteva zeci de metri de drum neasfaltat care 
duceau la poarta din faţă, aşezată sub un arc, în stânga. Lângă 
poartă, un afişier pe jumătate distrus îl informa că pe custode 
lumea îl putea găsi iarna de la 8 la 17. 

Hulot trecu pe sub boltă şi intră în cimitir, însoţit de zgomotul 
pietrişului care îi scârţâia sub picioare. 

Brusc, parcă se făcuse tăcere. 

Chiar dacă dedesubt câţiva băieţi făceau gălăgie, cuprinşi de 
exaltarea jocului, chiar dacă oraşul era plin de turişti şi de larmă, 
iar în apropiere se auzeau zgomotele maşinilor care veneau sau 
plecau. 

Părea că gardul cimitirului fusese construit dintr-un fel de 
material fonoizolant, care nu anula zgomotele, dar care le 
schimba pur şi simplu natura, ca şi cum le-ar fi făcut să devină 
parte din liniştea care se respira acolo. 


319 


Continuă să meargă încet pe cărare, printre morminte. 

Agitaţia pe care i-o creaseră modestele sale progrese se 
topise deja în timpul drumului scurt de la Patience spre cimitir. 
Acum era momentul raţiunii, al invitaţiei la calm, la reflecţie. 
Acum era momentul să-şi spună lui însuşi că viaţa cuiva 
depindea de el şi de descoperirile lui ulterioare. 

Cimitirul era foarte mic, o serie de poteci proiectate ca o tablă 
de şah printre morminte. Pe dreapta, pentru a profita cât mai 
bine de puţinul spaţiu avut la dispoziţie, o scară din ciment urca 
spre o serie de terase pe care se ghiceau alte morminte aşezate 
pe dealul care se continua în sus, dincolo de gard. 

In centru, un enorm chiparos se înălța către cerul senin. 

Pe dreapta şi pe stânga, lipite de laturile opuse ale zidului care 
înconjura cimitirul, erau zidite două construcţii mici, cu 
acoperişul din ţiglă roşie. Cea din dreapta, după crucea din vârf, 
părea o capelă. Cealaltă probabil că era destinată depozitării 
ustensilelor. În timp ce stătea şi o privea, uşa din lemn se 
deschise şi dinăuntru ieşi un bărbat. 

Hulot se îndreptă către el, întrebându-se ce atitudine să 
adopte. Aşa cum fac deseori actorii şi poliţiştii, maeştrii 
minciunilor, decise să mizeze pe intuiţia de moment şi pe 
improvizație. 

Se apropie de bărbat, care între timp venise către el. 

— Bună ziua! 

— Bună seara! 

Hulot se uită către soare, care se îndrepta către un apus 
triumfător şi îşi dădu seama în momentul acela că nu remarcase 
în nici un fel trecerea timpului. 

— Da, aveţi dreptate, bună seara. Nu vă supăraţi... 

_ Ezită un moment, apoi hotărî că o să fie doar un turist curios. 
Incercă să-şi pună masca necesară şi să ia o expresie cât mai 
inofensivă. 

— Dumneavoastră sunteţi paznicul? 

— Da. 

— Am auzit prin jur o poveste îngrozitoare, care s-a întâmplat 
aici cu ceva timp în urmă, legată de... 

— Vă referiţi la La Patience? îl întrerupse paznicul. 

— Exact, asta. Mă întrebam, aşa, din curiozitate, dacă este 
posibil să arunc o privire la morminte. 

— Sunteţi poliţist? 

Intrebarea îl luă pe Nicolas pe nepregătite. Se uită la omul din 


320 


faţa sa ca şi cum dintr-odată acestuia i-ar fi apărut o a treia nară. 
Expresia sa îi dădu celuilalt certitudinea de a fi lovit din plin şi îi 
smulse o jumătate de zâmbet. 

— Nu vă faceţi griji, nu vă scrie pe frunte. Pur şi simplu am 
fost la timpul meu un tânăr mai neliniştit şi am avut de-a face de 
mai multe ori cu poliţia, de-asta pot să vă recunosc... 

Hulot nici nu confirmă, nici nu dezminţi oficial. 

— Vreţi să vedeţi mormintele familiei Legrand, nu? Veniţi cu 
mine. 

Nu a mai zis nimic. Dacă bărbatul acela avea un trecut agitat 
care îl adusese să trăiască acolo, într-o mică localitate unde unii 
vor să ştie totul şi alţii nimic, era destul de clar de care parte 
decisese să stea. 

II urmă la scara de sub terase. Bărbatul şi Nicolas urcară 
câteva trepte şi, când ajunseră la primul etaj, paznicul o luă la 
stânga. Se opri în faţa unui şir de morminte apropiate unul de 
altul. Privirea lui Hulot alunecă peste lespezile de pe jos, uşor 
înclinate către ei faţă de planul orizontal. Pe fiecare dintre ele 
erau însemnate simplu un nume şi o dată sculptate în piatră. 


Laura de Dominicis - 1943-1971 
Daniel Legrand - 1970-1992 
Marcel Legrand - 1992 
Francoise Mautisse - 1992 


Pe morminte nu erau fotografii. Observase că acestea lipseau 
la mai multe morminte. In contextul acela nu i se părea neapărat 
straniu, dar ar fi preferat să aibă feţe pe care să şi le amintească 
şi să le aibă ca reper. 

Se pare că paznicul îi citise gândurile. 

— Pe lespezi nu sunt fotografii pentru că au ars toate în 
incendiu. 

— Dar de ce doar pe două dintre ele este scrisă data naşterii? 

— Cei la care este scrisă data naşterii sunt mama şi fiul. In 
ceea ce îi priveşte pe ceilalţi doi nu au reuşit să le aibă la timp. Şi 
după aceea... 

Făcu un gest care voia să spună că, după, nu mai fusese 
nimeni interesat să le adauge pe lespezi. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă comisarul fără să ridice capul de 
la lespezile din marmură. 

— O poveste urâtă, nu numai pentru crima în sine. Legrand 


321 


era un tip ciudat. Venise aici după ce cumpărase proprietatea, La 
Patience, împreună cu o soţie gravidă şi o femeie care era un fel 
de guvernantă, bună la toate. S-a instalat şi foarte repede a fost 
evidentă pentru toată lumea atitudinea pe care a adoptat-o: 
rezervă totală. Soţia a născut acasă, singură, ajutată probabil de 
el şi de guvernantă. Arătă către mormânt cu un gest al mâinii. 
Femeia a murit la câteva luni după naştere. Poate că, dacă ar fi 
născut într-un spital, nu s-ar fi întâmplat asta. Cel puţin asta a zis 
medicul care a constatat moartea. Dar bărbatul acela era ciudat. 
Părea că urăşte lumea. Pe băiat practic nu îl vedea nimeni, nu a 
fost botezat, nu a mers la şcoală. Avea, se pare, profesori privaţi, 
sau poate că tatăl lui făcea lecţii cu el, pentru că a dat 
examenele la sfârşitul fiecărui an şcolar. 

— Dumneavoastră l-aţi văzut vreodată? 

Paznicul dădu din cap. 

— Din când în când, foarte rar, venea cu tatăl lui ca să pună 
flori la mormântul mamei. De obicei, de asta se ocupa femeia 
aceea. Odată s-a întâmplat ceva... 

— Ce anume? 

— Un lucru mărunt, dar foarte semnificativ cu privire la relaţia 
care era între tată şi fiu. Eu mă aflam acolo înăuntru... Arătă cu 
mâna micuța construcţie din care îl văzuse Hulot ieşind. Când am 
ieşit, l-am zărit pe el, pe tată vreau să spun, în picioare în faţa 
mormântului, întors cu spatele. Băiatul stătea lângă depozit, 
sprijinit de gard şi privea în jos la copiii care jucau fotbal. 
Auzindu-mă când am ieşit, a întors capul către mine. Era un copil 
normal, ba, chiar destul de frumos, dar avea nişte ochi atât de 
stranii, nu ştiu cum să zic... cuvântul cel mai potrivit este trişti, 
da, trişti, aş spune. Cei mai trişti ochi pe care i-am văzut 
vreodată. Probabil că profitase de vreun moment de neatenţie a 
tatălui său şi venise acolo, atras de vocile celorlalţi copii. M-am 
apropiat ca să vorbesc cu el, dar tatăl a venit ca un zmeu în 
spatele nostru. L-a strigat pe băiat pe nume... Pot să vă zic ceva? 

Paznicul făcu o pauză de care părea că are nevoie pentru a 
şterge chiar şi ultimul firicel de praf de pe amintirea aceea. Il 
privi fix, ca şi cum nu l-ar fi văzut pe el, ci ar fi revăzut trecutul. 

— Tonul vocii, când a strigat: „Daniel”, era cel al unui om care 
strigă „foc!” unui pluton de execuţie. Copilul s-a întors către tatăl 
lui şi a început să tremure. Tremura ca o frunză. Legrand nu a zis 
nimic. Nu a făcut decât să-şi privească fiul cu ochii mari, de 
nebun. Tremura de nervi cum tremura băiatul lui de frică. Nu ştiu 


322 


ce se întâmpla de obicei în casa aceea, ştiu doar că în momentul 
ăla copilul a făcut pe el! Paznicul lăsă un moment privirea în jos. 
Aşa că vă puteţi închipui că, după câţiva ani, nu m-a mirat deloc 
să aflu de măcelul pe care l-a făcut Legrand. Bănuiesc că ştiţi ce 
vreau să spun... 

— Mi s-a spus că s-a sinucis după ce şi-a ucis guvernanta şi 
băiatul şi a dat foc la casă. 

— Exact. Sau, cel puţin, asta e ceea ce a reieşit în urma 
anchetei. Nu erau motive care să facă poliţia să suspecteze 
altceva, iar comportamentul individului justifica întru totul 
ipoteza asta. Dar ochii aceia... Privi în gol, dând din cap. Ochii 
aceia de nebun n-am să pot niciodată să mi-i scot din minte. 

— Mai sunt alte lucruri pe care aţi putea să mi le spuneţi? Vă 
aduceţi aminte de vreun alt detaliu? 

— Oh, da, s-au mai întâmplat şi alte lucruri ciudate de atunci. 
Destule, aş zice. 

— Cum ar fi? 

— Furtul cadavrului, de exemplu. Apoi povestea cu florile... 

Hulot crezu o secundă că a nu a înţeles bine. 

— Care cadavru? 

— Allui. 

Bărbatul arătă cu degetul lespedea lui Daniel Legrand. 

— Cam la un an după cele întâmplate, într-o noapte, 
mormântul a fost profanat. Când am venit dimineaţă, am găsit 
poarta forţată, lespedea era mişcată într-o parte şi coşciugul 
deschis. Nici urmă de corpul băiatului. Poliţia s-a gândit la vreun 
maniac necrofil care... 

— Dacă nu mă înşel, aţi zis ceva legat de flori... îl întrerupse 
Nicolas. 

— Da, mai e şi asta. La câteva luni după ce au fost îngropaţi, 
am primit o scrisoare bătută la maşina de scris. Mi-au adus-o aici 
pentru că destinatarul era paznicul cimitirului din Cassis. 
Inăuntru erau bani. Nu un cec, fiţi atent, ci bancnote înfăşurate în 
scrisoare. 

— Şi ce scria? 

— Banii erau o plată pentru a avea grijă de mormântul lui 
Daniel Legrand şi al mamei lui. Nici un cuvânt despre tată sau 
despre guvernantă. Cine a scris scrisoarea mă ruga să ţin mereu 
curate lespezile şi să fie tot timpul flori proaspete. Banii au 
continuat să vină şi după ce corpul a fost furat. 

— Până acum? 


323 


— Ultimii bani i-am primit luna trecută. Dacă nu se schimbă 
nimic, următorii bani ar trebui să sosească în curând. 

— Aţi păstrat scrisoarea? Sau vreun plic? 

Paznicul dădu negativ din cap. 

— Nu. In ceea ce priveşte scrisoarea, au trecut mai mulţi ani. 
Ar trebui să caut acasă, dar nu cred. Plicuri, nu ştiu, ar trebui să 
mai am vreunul. În orice caz, aş putea să vi-l dau pe cel pe care 
o să-l primesc în scurt timp, dacă o să-l primesc. 

— V-aş fi recunoscător. Şi v-aş fi recunoscător dacă nu aţi 
spune nimănui despre conversaţia noastră. 

Paznicul făcu un gest ca şi cum asta era un lucru de la sine 
înţeles. 

— Nu vă faceţi griji. 

In timp ce stăteau de vorbă, o femeie îmbrăcată în negru, cu 
un şal pe cap, urcă scările ducând un buchet de flori. Se îndreptă 
cu paşi mici, chinezeşti, către un mormânt din piatră pe acelaşi 
rând cu cele ale familiei Legrand. Se aplecă şi mângâie cu un 
gest afectuos marmura lespezii. Incepu să vorbească înspre 
mormânt cu o voce slabă. 

— Scuză-mă că am întârziat azi, dar am avut nişte probleme 
cu casa. Acum mă duc să iau nişte apă şi după aceea îţi explic. 

Lăsă buchetul de flori pe piatră, luă florile vechi şi scoase 
vasul pentru flori. Se îndepărtă, ducându-se să-l umple. Paznicul 
urmări privirea lui Nicolas, anticipându-i întrebarea. Pe faţa lui se 
citea suferinţa. 

— Săraca femeie, nu? Perioada aceea a fost într-adevăr 
nefastă pentru Cassis. Cu puţin înainte de întâmplările de la La 
Patience, a avut loc nenorocirea ei. A fost un lucru banal, dacă 
putem să definim aşa moartea unui om. Un accident în timpul 
unei scufundări. Băiatul ei se scufunda ca să prindă arici de mare 
pe care îi vindea turiştilor la o tarabă în port. Intr-o zi nu s-a mai 
întors. Au găsit barca lui ancorată lângă una dintre calanques, 
abandonată, iar în ea, hainele lui. Când marea a restituit corpul, 
autopsia a stabilit că era vorba despre moarte prin înecare, 
cauzată probabil de vreo problemă fizică în timpul scufundării. 
După moartea băiatului... - paznicul făcu o pauză şi mişcă în 
mod semnificativ arătătorul de la mâna dreaptă în dreptul 
tâmplei Mintea ei s-a dus odată cu el. 

Hulot rămase cu privirea la silueta femeii care arunca la coşul 
de gunoi florile luate de pe mormânt. 

Se gândi la Celine, soţia lui. Şi ei i se întâmplase acelaşi lucru, 


324 


după moartea lui Stephane. Definiţia pe care o dăduse paznicul 
era perfectă. 

„Mintea ei s-a dus odată cu el.” 

Se întrebă cu o strângere de inimă dacă se referise cineva 
vreodată şi la ea rotind în tăcere arătătorul lângă tâmplă. Vocea 
paznicului îl aduse la realitate, în cimitirul dintr-un orăşel care se 
numea Cassis, în faţa mormintelor unei familii distruse. 

— Dacă nu mai aveţi nevoie de mine... 

— Oh, aveţi dreptate, mă scuzaţi, domnule... 

— Norbert, Luc Norbert. 

— lertaţi-mă dacă am abuzat de timpul dumneavoastră. Îmi 
închipui că trebuie să închideţi. 

— Nu, vara cimitirul rămâne deschis până târziu. O să vin 
după aceea ca să închid poarta, când se întunecă afară. 

— Atunci, dacă nu vă deranjează, aş vrea să mai rămân 
câteva minute. 

— Staţi cât vreţi. Dacă aveţi cumva nevoie de mine, mă puteţi 
găsi aici sau puteţi să întrebaţi pe oricine din oraş. Mă cunosc toţi 
şi oricine vă poate arăta unde e casa mea. Bună seara, 
domnule...? 

Hulot înţelese. Zâmbi. Decise că domnul Norbert merita o 
mică recompensă. 

— Hulot. Comisarul Nicolas Hulot. 

Bărbatul acceptă confirmarea intuiţiei sale fără să o sublinieze 
cu nici o expresie particulară. Făcu doar un gest cu capul, ca şi 
cum nu ar fi putut să fie altfel. 

— Domnul comisar Hulot. Bună seara! 

— Bună seara şi mii de mulţumiri! 

Paznicul îi întoarse spatele şi plecă. Nicolas îl urmări cu 
privirea cum se îndepărta. Femeia îmbrăcată în negru umplea 
acum vasul pentru flori cu apă de la robinetul de lângă capelă. 
Un porumbel stătea ghemuit pe acoperişul construcţiei joase. În 
înaltul cerului, îndreptându-se către mare, plana un pescăruş. 
Cerşetori pe mare sau pe pământ care îşi împărțeau în mod egal 
mâncarea din resturile pe care oamenii, acele biete fiinţe care nu 
ştiau să zboare, le lăsau în urma lor. 

Intoarse privirea către lespezi. Se uită fix la ele, ca şi cum 
acestea ar fi putut să vorbească, în timp ce o mulţime de gânauri 
îi asaltau mintea. Ce se întâmplase în casa aceea? Cine furase 
corpul mutilat al lui Daniel Legrand? Ce legătură avea drama 
aceea petrecută cu zece ani în urmă cu asasinul feroce care îşi 


325 


mutila victimele în acelaşi mod? 

Se îndreptă către ieşire. Străbătând aleea din ciment, trecu 
prin faţa mormântului băiatului care murise cam în aceeaşi 
perioadă în timpul unei scufundări. Se opri o secundă în faţa 
lespezii. Se uită la fotografie. Un băiat brunet, cu un aer 
inteligent, zâmbea dintr-o imagine în alb şi negru, cu siguranţă 
retuşată pentru a fi pusă acolo. Lăsă privirea mai jos şi citi 
numele mortului. Auzi parcă dezlănţuindu-se un tunet în timp ce 
scrisul părea că se măreşte din ce în ce mai mult, ajungând să 
ocupe întreaga suprafaţă a lespezii. 

Intr-o singură, foarte lungă secundă înţelese totul. 

Şi află cine era Nimeni. 

Auzi răsunând pe ciment, aproape fără să-l înregistreze, ecoul 
unor paşi care se apropiau. Se gândi că este femeia îmbrăcată în 
negru care se întorcea la mormântul băiatului ei. 

Absorbit de gândurile sale, tulburat de descoperirea făcută, cu 
inima care îi tuna în urechi ca bătaia lungă a timpanului dintr-o 
orchestră, nu dădu atenţie zgomotului atât de uşor al paşilor 
care se apropiau în spatele său. 

Nu le dădu atenţie până când nu auzi vocea. 

— Felicitări, comisare, nu credeam că o să ajungi până aici! 

Comisarul Nicolas Hulot se întoarse încet. Când văzu pistolul 
îndreptat către el, se gândi că, poate, pe ziua aceea, norocul lui 
se terminase. 


44 


Frank se trezi când afară era încă întuneric. Deschise ochii. 
Pentru a mia oară era într-un pat care nu era al lui, într-o cameră 
care nu era a lui, într-o casă care nu era a lui. De data asta însă 
totul era diferit. Trezirea la realitate nu însemna încă o zi trăită 
cu aceleaşi gânduri ca în ziua precedentă. Intoarse capul către 
stânga şi, în lumina albastră a unui abajur, văzu corpul adormit 
al Helenei întins lângă al lui. Aşternutul îi acoperea doar parţial 
spatele şi Frank putea să admire desenul muşchilor sub piele, 
spatele armonios care se termina în linia subţire a braţelor. Se 
aşeză pe o parte şi se apropie de ea cu precauţia cu care un 
câine vagabond se apropie de hrana oferită de un necunoscut, 
încercând să simtă mai întâi parfumul natural al pielii sale. 


326 


Era a doua noapte pe care o petreceau împreună. 

Cu o seară înainte se întorseseră la vilă şi ieşiseră din maşina 
lui Frank oarecum cu teamă, ca şi cum, odată ce abandonau 
spaţiul restrâns din maşină, lucrurile se puteau schimba, de 
parcă tot ce se crease înăuntru putea să se dizolve la contactul 
cu aerul. 

Intraseră în casă fără să facă zgomot, aproape pe furiş. Ca şi 
cum nu ar fi fost un drept al lor, ci ceva pe care şi-l apropiau prin 
forţă şi înşelăciune. 

Frank blestemase senzaţia aceea bolnavă şi pe cine sau ce îi 
făcuse s-o aibă. 

Nu se întâmplase din cauza cinei şi nici din cauza vinului pe 
care Helena le promisese. 

Nu se întâmplase decât din cauza lor, din cauza hainelor dintr- 
odată prea largi care căzuseră pe jos cu naturaleţea 
promisiunilor care se ţin. Fuseseră de vină o altfel de foame şi o 
altfel de sete, prea mult timp ignorate şi nesatisfăcute. Fusese 
de vină un gol care trebuia umplut şi de-abia acum, când 
încercau să-l umple, înțelegeau cât era de mare. 

Frank puse din nou capul pe pernă şi închise ochii. Imaginile 
începură să curgă libere în spatele pleoapelor închise. 


Uşa. 

Scara. 

Patul. 

Pielea Helenei, unică în lume la contactul cu pielea lui, care 
vorbea în sfârşit o limbă cunoscută. 

Ochii atât de frumoşi învăluiţi într-o umbră. 

Privirea dintr-odată speriată atunci când Frank o strânsese în 
brațe. 

Vocea ei, o adiere a buzelor ei care îi atingea uşor buzele. 

Te rog, să nu îmi faci rău, îl implorase. 


Frank simţise în momentul acela că ochii i se umezesc de 
emoție. În zadar ceruse ajutorul cuvintelor. Helena ceruse şi ea 
acelaşi ajutor, dar nu îl putuse găsi nici ea. Singurele explicaţii pe 
care şi le dăduseră fuseseră nerăbdarea şi tandreţea cu care se 
căutaseră şi în care îşi recunoscuseră nevoia reciprocă de 
celălalt. li posedase corpul cu toată delicateţea de care era 
capabil, dorindu-şi ca un Dumnezeu, oricare dintre cei existenţi, 
să dea timpul înapoi şi să schimbe cursul lucrurilor. Şi 


327 


descoperise, în timp ce se anula pe el în ea, că lucrul acela era 
posibil, că ea putea să-i dea forţa de a deveni zeul acela şi de a 
găsi energia de a fi pentru el acelaşi lucru. 

Puteau să şteargă suferinţa, chiar dacă nu puteau să şteargă 
amintirea. 

„Amintirea...” 

După Harriet nu mai fusese nici o femeie. Era ca şi cum o 
parte din el amorţise şi lăsase active doar funcţiile vitale 
primare, cele care îi permiteau să bea, să mănânce, să respire, 
să meargă prin lume ca un automat făcut din carne şi oase, nu 
din metal şi circuite electronice. Moartea lui Harriet îl învățase că 
iubirea nu poate veni şi pleca la comandă. Nimeni nu putea să-şi 
impună să nu mai iubească. Şi, mai ales, nimeni nu putea să-şi 
impună să mai iubească. Nu era suficientă voinţa, chiar şi una de 
fier: era nevoie de o binecuvântare, de suma aceea de lucruri pe 
care mii de ani de experienţe, de vorbe şi de poezie nu o 
explicaseră încă pe de-a-ntregul. Ci doar îi constataseră 
existenţa. 

Helena era cadoul neaşteptat al destinului, era un „oh!” 
silențios de mirare în timp ce planeta sa aridă şi stinsă se rotea 
inertă în jurul unui soare care părea că străluceşte doar pentru 
ceilalţi. Era emoția de a descoperi că, în mijlocul pietrelor şi al 
pământului ars de secetă, un singur, miraculos fir de iarbă 
încolţea. Nu era încă o întoarcere la viaţă, ci o mică promisiune 
şoptită din vârful buzelor, o ipoteză care trebuia cultivată în 
adierea binevoitoare a speranţei, care ca atare nu aduce fericire, 
ci doar aşteptare încordată. 

— Dormi? 

Vocea Helenei îl luă prin surprindere, pierdut în amintiri 
recente care păreau agăţate în mintea sa ca nişte fotografii 
proaspăt developate. Se întoarse către ea şi o văzu în umbra 
complice a veiozei de pe noptieră, privindu-l cu capul sprijinit în 
mână şi cotul rezemat pe pat. 

— Nu, nu dorm. 

Se apropiară şi corpul Helenei alunecă în deschizătura braţelor 
sale cu naturaleţea apei revărsându-se în albia unui fluviu după 
ce s-a luptat îndelung cu un obstacol care i-a blocat cursul. Frank 
simţi din nou miracolul pielii Helenei pe pielea lui. Ea îşi aşeză 
faţa pe pieptul lui şi îl mirosi la rândul ei. 

— Miroşi frumos, Frank Ottobre! Şi eşti frumos. 

— Sigur că sunt frumos! Sunt copia lui George Clooney pentru 


328 


muritorii de rând. Problema e că nimeni nu mă vrea... 

Buzele Helenei pe buzele lui erau certitudinea că ea îl voia şi 
pretindea exclusivitatea. Făcură din nou dragoste, cu gustul 
leneş şi senzual al corpurilor lor încă adormite, chemate din 
odihna lor către o dorinţă care, în momentul acela, era mai mult 
psihică decât fizică. 

Uitară de restul lumii aşa cum numai dragostea te poate face 
să uiţi. 

După aceea, la întoarcere, fură obligaţi să plătească preţul 
călătoriei lor. Rămaseră întinşi în linişte, cu privirea la tavanul de 
culoare deschisă care stătea suspendat deasupra lor mult mai 
puţin decât celelalte prezenţe ce păreau a pluti în lumina 
ambrată din cameră. Prezențe pe care nu era posibil să le alungi 
doar închizând ochii. 

Frank îşi petrecuse ziua la poliţie, urmărind desfăşurarea 
investigaţiilor asupra lui Nimeni, constatând oră de oră că 
indiciile deţinute de ei oscilau între nimic şi zero absolut, făcând 
oricum eforturi să dea impresia că este activ şi concentrat în 
timp ce mintea lui zbura în alte direcţii. 

Gândul lui era la Nicolas Hulot, care urmărea un indiciu scris 
pe o hârtie atât de subţire, încât prin ea se putea citi neliniştea 
zugrăvită pe feţele lor. Gândul lui era la Helena, închisă de un 
şantaj josnic şi de un gardian la fel de josnic în închisoarea aceea 
inexpugnabilă care era casa ei cu uşile şi ferestrele larg deschise 
către lume. 

Către seară, se întorsese la Beausoleil şi o regăsise în picioare 
în grădină, simțindu-se ca un călător care vede cum apare 
punctul final al călătoriei sale după un lung şi obositor drum în 
deşert. 

De când Frank era la ea, Nathan Parker dăduse de mai multe 
ori telefon de la Paris. Prima dată se îndepărtase discret, dar 
Helena îl oprise luându-l de braţ, cu un gest surprinzător de 
imperios. Urmărise convorbirea cu tatăl ei, care constase în cea 
mai mare parte din monosilabe, în timp ce ochii ei nu reuşeau să 
ascundă o teamă care era posibil să nu mai treacă niciodată. 

Apoi, într-un final, i-l dăduse la telefon pe Stuart şi faţa 
Helenei se luminase în timp ce vorbea cu fiul ei. Frank îşi dăduse 
seama că, pentru ea, de-a lungul tuturor acelor ani, Stuart fusese 
un fel de colac de salvare, un loc unde se refugiase, un loc secret 
unde putea să scrie epistole destinate cuiva despre care nu ştia 
dacă o să vină vreodată. Totodată, înţelesese că drumul către 


329 


inima ei trecea inevitabil prin inima băiatului ei. Nu era posibil să 
o ai pe una din ele fără cealaltă. Frank se întrebase, simțind un 
val de nelinişte care se contopea cu respiraţia lui, dacă o să fie în 
stare să facă asta. 

Mâna Helenei se ridică şi mângâie cicatricea care îi traversa 
partea stângă a toracelui, o bucată de piele roz care ieşea în 
evidenţă pe restul epidermei, puţin mai închisă la culoare. 
Helena simţi la pipăit că era o piele diferită, o piele crescută 
după, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-o armură care, asemenea 
tuturor armurilor, avea avantajul de a para loviturile mai dure, 
dar care avea ca o consecinţă inevitabilă diminuarea plăcerii 
mângâierilor. 

— Doare? întrebă, trecându-şi cu delicateţe degetele peste 
marginile ei. 

— Acum nu mai doare. 

Pentru o secundă se aşternu tăcerea, iar Frank se gândi că în 
momentul acela Helena nu atingea cicatricele lui, ci pe ale lor. 

„Suntem vii, Helena, suntem fărâme, suntem îngropaţi, dar vii. 
Şi de afară se aud zgomotele cuiva care sapă ca să ne scoată din 
moloz. Grăbiţi-vă, vă rog, grăbiţi-vă...” 

Helena zâmbi şi un soare mai mic se adăugă astfel luminii din 
cameră. Se întoarse brusc şi se urcă pe el, ca şi cum voia să 
revendice o cucerire personală. li muşcă încet nasul. 

— la gândeşte-te, dacă ţi l-aş desprinde, George Clooney ar 
câştiga cu scorul nas la zero! 

Frank îi ridică uşor capul, ţinându-l între mâini. Helena încercă 
să-i reziste fără prea multă convingere, iar gura ei se desprinse 
de nasul lui Frank, după ce-l sărută. Frank ar fi vrut s-o privească 
îndelung, cu toată tandreţea pe care ochii unei fiinţe umane 
puteau s-o transmită. 

— Mă tem că de-acum înainte, cu sau fără nas, o să-mi fie 
foarte greu să mă mai gândesc la viaţa mea fără tine... 

Peste faţa Helenei trecu o umbră. Ochii ei gri aveau acum 
culoarea lamei lui Excalibur. li apucă delicat încheieturile mâinii 
şi îşi eliberă faţa. Frank putea să-şi închipuie gândurile care se 
aflau în spatele acelei priviri şi încercă să reducă tensiunea. 

— Hei, ce e? Nu cred că am spus un lucru atât de îngrozitor. 
Nici măcar nu ţi-am cerut încă să ne căsătorim... 

Helena îşi ascunse faţa în scobitura umărului lui. Tonul vocii îi 
spunea că acel scurt intermezzo inconştient dintre ei se 
terminase. 


330 


— Eu sunt deja căsătorită, Frank. Sau, mai bine zis, am fost. 

— Ce înseamnă „am fost”? 

— Tu ştii cum este lumea politică, Frank. Este ca lumea 
spectacolului. O lume falsă, artificială. lar la Washington, ca şi la 
Hollywood, în mod neoficial se acceptă orice, cu condiţia să nu 
fie de domeniul public. Un om cu carieră nu poate accepta 
scandalul unei fiice care aduce pe lume un copil fără a avea 
alături un soţ legal. 

Frank rămase tăcut, aşteptând continuarea. Simţea răsuflarea 
caldă şi umedă a Helenei mângâindu-i pielea în timp ce vorbea. 
Vocea venea de undeva de lângă umărul lui, dar parcă venea din 
fundul unei fântâni fără ecou. 

— Cu atât mai puţin cu cât omul acesta este generalul Nathan 
Parker. lată de ce eu, oficial, sunt văduva căpitanului Randall 
Keegan, căzut în Războiul din Golf, care a lăsat în America o 
femeie însărcinată cu un copil care nu era al lui. 

Se ridică şi îşi reluă poziţia de dinainte, apropiindu-şi faţa de a 
bărbatului. Pe buze îi apăru un surâs, în timp ce privea ochii lui 
Frank ca şi cum numai de-acolo putea să vină iertarea lui. Frank 
nu şi-ar fi închipuit niciodată că într-un zâmbet poate să fie atâta 
tristeţe. 

Helena dădea în momentul acela o definiţie a ei, ca şi cum ar 
fi vorbit despre o altă persoană, despre o femeie faţă de care 
simţea milă amestecată cu dispreţ. 

— Sunt văduva unui bărbat pe care l-am văzut prima dată în 
ziua nunţii şi pe care nu l-am mai văzut apoi niciodată viu, ci într- 
un coşciug acoperit de un steag. Nu mă întreba cum a făcut tatăl 
meu să-l convingă pe bărbatul acela să accepte această 
căsătorie. Nu ştiu ce i-a promis în schimb, dar pot să-mi imaginez 
uşor. O căsătorie ca un contract, o perioadă de timp care trebuia 
să fie suficient de lungă pentru a crea o perdea plauzibilă de fum 
şi apoi divorţul. Intre timp, o carieră uşoară şi un covor roşu 
întins în faţă... Şi ştii care e partea comică? 

Frank aşteptă în tăcere. Ştia bine că partea comică nu era 
deloc aşa de comică. 

— Căpitanul Randall Keegan a murit în Războiul din Golf fără 
să fi tras măcar un glonţ. A căzut eroic în timpul operaţiunilor de 
descărcare, lovit de un Hummer căruia nu îi mergeau frânele în 
timp ce cobora de pe rampa unui avion de transport. Una dintre 
cele mai scurte căsătorii din istorie. Şi a murit ca un idiot... 

Frank nu mai avu timp să-i răspundă. Reflecta la această nouă 


331 


demonstraţie a perfidiei şi a puterii lui Nathan Parker, când 
celularul de pe noptieră începu să vibreze. Frank reuşi să-l ia 
înainte să se activeze soneria. Se uită la ceas. Era târziu şi asta 
însemna că erau necazuri. Deschise clapeta de la telefon. 

— Hallo? 

— Frank, sunt Morelli. 

Helena, care era întinsă lângă el, văzu cum se schimbă brusc 
la față. 

— Zi-mi, Claude. Probleme? 

— Da, Frank, dar nu e ce crezi. Comisarul Hulot a avut un 
accident cu maşina. 

— Când? 

— Nu ştim exact, pentru moment. Tocmai am fost anunţaţi de 
poliția rutieră franceză. Maşina lui a fost găsită aproape de 
Auriol, în Provence, pe un drum secundar, pe fundul unei râpe, 
de către un vânător care ieşise să antreneze câinii. 

— El cum se simte? 

Scurta tăcere a lui Morelli era elocventă. Frank se simţi cuprins 
de disperare. 

„Nu, Nicolas, nu tu, nu acum! Nu în modul ăsta idiot şi nu în 
momentul în care viaţa ta părea că nu are nici un sens. Nu aşa, 
enfant terrible...” 

— E mort, Frank... 

__ Frank strânse din maxilare atât de tare, încât dinții scrâşniră. 
Incheieturile degetelor se albiseră pe telefon. Pentru o secundă, 
Helena crezu că telefonul o să i se facă fărâme în mână. 

— Soţia lui ştie? 

— Nu, nu am anunţat-o încă. M-am gândit că poate e mai bine 
s-o anunţi tu. 

— Mulţumesc, Claude. Foarte bine. 

— AŞ fi preferat să nu primesc mulţumirile astea. 

— Ştiu şi îţi mulţumesc şi în numele lui Celine Hulot. 

Helena îl văzu ducându-se către fotoliul pe care erau aruncate 
la întâmplare hainele lui. Incepu să se îmbrace. 

Se ridică în capul oaselor în pat, acoperindu-şi sânii cu 
cearşaful. Frank nu observă gestul acela instinctiv de pudoare 
pentru o nuditate pe care Helena nu o simţea întru totul ca pe un 
fapt firesc. 

— Ce se întâmplă, Frank? Unde te duci? i 

Frank o privi şi Helena citi pe faţa lui o durere profundă. Il 
văzu aşezându-se pe pat ca să-şi pună ciorapii. Vocea lui ajunse 


332 


până la ea din spatele barierei spatelui acoperit de cicatrice. 

— În cel mai urât loc din lume, Helena. Mă duc să trezesc o 
femeie în inima nopţii şi să-i explic motivele pentru care soţul ei 
nu se va mai întoarce niciodată acasă. 


45 


La înmormântarea lui Nicolas Hulot ploua. 

Vremea părea că hotărâse să întrerupă vara aceea luminoasă 
şi să verse din cer aceleaşi lacrimi vărsate pentru el pe pământ. 
O ploaie cinstită şi fără compromisuri, aşa cum fusese şi viaţa 
unui anonim comisar de poliţie, destinată împlinirii neînsemnatei 
sale misiuni de om oarecare. 

Acum primea, poate fără să ştie, singura recompensă pe care 
şi-o dorise când era viu: aceea de a cobori în acelaşi pământ care 
avea corpul fiului său, însoţit de cuvintele pe care speranţa le 
crease pentru consolarea celor care rămân în viaţă. 

Celine stătea în picioare lângă groapă, alături de preot, cu faţa 
încordată într-o durere imobilă, supraviețuitoare neputincioasă în 
faţa mormântului soţului şi al fiului. Lângă ea, sora şi soţul 
acesteia, veniţi în mare grabă de la Carcassonne la vestea morţii 
cumnatului. 

Funeraliile ar fi trebuit să se facă într-un cadru restrâns, după 
cum îşi exprimase tot timpul Nicolas dorinţa. Dar, cu ocazia 
înmormântării, o mică mulţime urcase până la cimitirul Eze 
Village. Oarecum separat de ceilalţi, puţin mai sus de locul unde 
fusese săpată groapa, Frank privea masa de oameni strânşi în 
jurul tânărului preot care oficia slujba, fără a avea nimic pe cap, 
cu toate că ploua. 

Veniseră prieteni, cunoştinţe, locuitorii din Eze, toate 
persoanele care avuseseră ocazia să cunoască şi să aprecieze 
calitatea acelui om pe care acum îl salutau pentru ultima oară. 
Probabil că şi un mare număr de curioşi. 

Venise Morelli, a cărui faţă exprima o adâncă suferinţă, care îl 
impresionase pe Frank. Veniseră Roncaille şi Durand ca 
reprezentanţi ai autorităţilor principatului şi toţi angajaţii de la 
Siguranţă care erau liberi la ora aceea. Frank îl văzu pe Froben, 
de cealaltă parte şi el cu capul descoperit. In faţa comisarului 
erau Bikjalo, Laurent, Jean-Loup, Barbara şi o mare parte din 


333 


stafful de la Radio Monte Carlo. Erau până şi Pierrot şi mama lui, 
ceva mai departe de ceilalţi. 

Curiozitatea celor câţiva ziarişti prezenţi fusese ţinută sub 
control de un serviciu de ordine care, de altfel, se dovedise a nu 
fi neapărat indispensabil. Moartea unui om într-un accident de 
maşină era prea banală ca să fie într-adevăr interesantă, chiar 
dacă era vorba despre comisarul care se ocupase la început de 
ancheta privindu-l pe Nimeni, iar ulterior fusese exclus. 

Frank privi coşciugul lui Nicolas Hulot. Cobora uşor în groapa 
săpată în pământ ca o rană, însoţit în acelaşi timp de apă de 
ploaie şi de apă binecuvântată, binecuvântarea cerului împreună 
cu cea a oamenilor. Doi gropari care purtau nişte pelerine verzi 
începură să arunce în groapă pământ, de aceeaşi culoare cu 
lemnul coşciugului. 

Frank rămase în picioare până când ultima lopată de pământ 
căzu peste groapa deja plină. Incet, încet pământul avea să fie 
bătătorit şi cineva plătit pentru asta avea să pună pe pământul 
acela o lespede din marmură, la fel cu cea de alături, pe care să 
scrie că Stephane Hulot şi tatăl său, Nicolas, se regăsiseră, într- 
un sfârşit. 

Preotul dădu ultima binecuvântare şi toţi îşi făcură semnul 
crucii. 

Cu toate astea, Frank nu putu să pronunţe cuvântul „Amin”. 

Imediat după momentul acesta, mulţimea începu să se 
împrăştie. Apropiaţii familiei, înainte să plece, îşi prezentară 
condoleanţele văduvei. În timp ce primea îmbrăţişarea familiei 
Mercier, Celine îl văzu. li salută pe Guillaume şi pe părinţii lui, 
primi condoleanţele grăbite ale lui Durand şi ale lui Roncaille, se 
întoarse şi îi şopti ceva surorii sale, care o lăsă singură şi se 
îndreptă împreună cu soţul către intrarea de la cimitir. Frank 
privi silueta graţioasă a lui Celine care venea către el, cu paşi 
calmi, cu ochii roşii de plâns, cărora nu voise să le acorde 
protecţia unei perechi de ochelari fumurii. 

Fără nici un cuvânt, Celine se refugie în îmbrăţişarea lui. 
Simţea pe umăr plânsul ei silențios, în timp ce îşi acorda în 
sfârşit o pauză pentru lacrimi care nu puteau în nici un fel să-i 
reconstruiască mica lume făcută fărâme. Ă 

Celine se desprinse din îmbrăţişare şi îl privi. In ochii ei 
strălucea ca un soare incandescent o durere vie. 

— Mulţumesc, Frank. Mulţumesc că eşti aici. Mulţumesc că ai 
venit tu să-mi spui. Ştiu cât de greu ţi-a fost. 


334 


Frank nu zise nimic. După telefonul lui Morelli, o lăsase pe 
Helena, urcase până la Eze şi se dusese acasă la Nicolas. 
Rămăsese cinci minute lungi în faţa uşii familiei Hulot înainte să 
găsească într-un final curajul de a apăsa soneria. Celine venise 
să deschidă, strângând pe ea o vestă deasupra cămăşii de 
noapte. inţelesese imediat totul, din clipa în care îl văzuse. Era 
soţie de poliţist, la urma urmelor. Era o scenă pe care sigur şi-o 
imaginase cu mult timp înainte, pe care o trăise ca o 
eventualitate funestă, chiar dacă o alungase întotdeauna ca pe 
un gând nefast. Acum Frank era acolo, în picioare, în pragul uşii, 
cu o expresie îndurerată, în tăcerea care îi confirma că şi soţul, 
după fiul ei, de acum înainte era în altă parte. 

— I s-a întâmplat ceva lui Nicolas, nu? 

Frank aprobase din cap, tăcut. 

— E...? 

— Da, Celine, e mort. 

Celine închisese o clipă ochii şi chipul ei căpătase o paloare 
mortală. Se clătinase uşor, făcându-l pe Frank să se teamă că o 
să leşine. Făcuse un pas înainte ca s-o sprijine, dar ea îşi 
revenise imediat. Frank văzuse că o venă de la tâmplă începuse 
să-i pulseze. Voia să afle detaliile despre accident, pe care Frank 
ar fi vrut să le evite însă. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Accident de maşină. Nu ştiu prea multe. A ieşit de pe şosea 
cu maşina şi a căzut într-o râpă. A murit pe loc. Dacă asta poate 
să te aline, nu a suferit. 

Frank pronunţase acele cuvinte fiind conştient de inutilitatea 
lor. Nu, nu era nici o alinare, nu putea să fie, chiar dacă Frank 
aflase de la Nicolas de chinul lui şi al lui Celine cauzate de agonia 
lui Stephane în comă, în stadiul de legumă, conectat la un aparat 
care îl ţinuse în viaţă până când mila lor învinsese speranţa şi 
deciseseră să-şi dea acordul pentru fi deconectat. 

— Vino înăuntru, Frank. Ar trebui să dau câteva telefoane, dar 
pot să amân telefonul pentru mâine-dimineaţă. Şi trebuie să-ţi 
cer o favoare... 

Când se întorsese către el ca să-l privească, ochii de femeie 
îndrăgostită încă de soţul ei erau plini de lacrimi. 

— Tot ce vrei, Celine. 

— Nu mă lăsa singură în noaptea asta, te rog! 

O sunase pe singura rudă a lui Nicolas, un frate care trăia în 
America şi care, datorită fusului orar, nu primea vestea în miezul 


335 


nopţii. Îi explicase pe scurt situaţia şi închisese telefonul 
murmurând: „Nu, nu sunt singură”, care era sigur un răspuns dat 
la îngrijorarea celui aflat de cealaltă parte a telefonului. Inchisese 
telefonul încet, ca şi cum receptorul ar fi fost foarte fragil şi se 
întorsese către el. 

— Vrei o cafea? 

— Nu, Celine, îţi mulţumesc. Nu am nevoie de nimic. 

— Atunci, hai să stăm pe canapea, Frank Ottobre. Vreau să mă 
iei în braţe şi să mă ţii strâns cât o să plâng... 

Şi aşa făcuseră. Rămăseseră pe canapea, în camera aceea 
frumoasă cu ferestre care se deschideau către terasă şi către 
noapte şi Frank îi ascultase plânsul până când lumina venise să 
coloreze cu albastru marea şi cerul de dincolo de geamuri. li 
simţise trupul vlăguit alunecând între somn şi veghe şi o ţinuse 
în braţe cu toată afecțiunea pe care o nutrea pentru ea şi pentru 
Nicolas, până când, ceva mai târziu, le-o încredinţase surorii şi 
cumnatului ei. 

Şi acum erau acolo, din nou unul în faţa celuilalt şi el nu se 
putea abţine să nu o privească, de parcă ochii lui ar fi vrut să se 
strecoare înlăuntrul ei. Celine înţelese întrebarea ascunsă din 
privirea aceea. li zâmbi cu tandreţe, pentru naivitatea lui de 
bărbat. 

— Acum nu mai e nevoie, Frank. 

— Nu mai e nevoie de ce? 

— Mă gândeam că tu ai înţeles... 

— Ce trebuia să înţeleg, Celine? 

— Mica mea nebunie, Frank. Ştiam foarte bine că Stephane 
era mort, am ştiut-o tot timpul, aşa cum ştiu acum că Nicolas nu 
mai este. 

Văzându-i expresia uluită, Celine Hulot îi zâmbi afectuos şi îi 
puse o mână pe braţ. A 

— Of, Frank, îmi pare rău că te-am păcălit şi pe tine. Imi pare 
rău că te făceam să suferi de fiecare dată când pronunţam 
numele lui Harriet. 

Ridică uşor capul pentru a privi cerul cenuşiu. O pereche de 
pescăruşi planau în aer, leneş, ajutaţi de vânt. Erau doi, erau 
împreună. Poate că la asta se gândea Celine urmărind pentru o 
secundă traiectoriile acelui zbor. O rafală de vânt îi mişcă şalul 
pe care îl avea la gât. 

Ochii ei îi căutară pe cei ai lui Frank. 

— Era o comedie, prietene. O mică şi tâmpită comedie, doar 


336 


pentru a împiedica un om să cadă pradă suferinţei, pentru a-l 
împiedica să moară. După ce l-am pierdut pe Stephane, chiar 
aici, când ieşeam din cimitir, mi-am dat seama că, dacă nu fac 
ceva, Nicolas o să fie distrus. Mai mult decât mine. Poate chiar 
până la punctul de a o termina cu viaţa asta. Celine continuă cu 
vocea cuiva care urmăreşte o amintire. Aşa că, în timp ce ne 
întorceam acasă, în maşină, mi-a venit dintr-odată o idee. M-am 
gândit că, dacă Nicolas ar începe să-şi facă griji pentru mine, 
dacă şi-ar concentra atenţia pe altceva, ar mai scăpa poate din 
disperarea dată de gândul la Stephane. Cât de puţin aş fi reuşit 
să-i distrag atenţia, putea să fie util pentru a evita ceva rău. Aşa 
a început totul. L-am păcălit şi nu mă căiesc de asta. Aş face-o 
din nou dacă ar fi necesar, dar, după cum vezi, nu mai e nimeni 
pentru care să mă prefac... 

Acum lacrimile curgeau din nou pe obrajii lui Celine Hulot. 
Frank privi în minunata profunzime a acelor ochi. 

În lume există persoane a căror unică valoare este să 
reuşească să fie luate drept mătase, deşi sunt doar nişte cârpe. 
lar altele fac lucruri măreţe, lucruri care schimbă lumea. Frank se 
gândi că nici una din ele nu putea să egaleze măreţia acelei 
femei. 

Celine îi zâmbi din nou cu tandreţe. 

— La revedere, Frank! Nu ştiu ce cauţi, dar sper să găseşti 
repede. Aş vrea mult să fii fericit, pentru că meriţi. Au revoir... 

Se ridică în vârful picioarelor şi îi atinse uşor buzele cu un 
sărut. Mâna ei lăsă o urmă dureroasă pe braţul lui Frank. Apoi, 
Celine se întoarse şi începu să meargă încet pe alee. 

Frank o urmări cu privirea îndepărtându-se. După câţiva paşi, 
o văzu oprindu-se şi întorcând capul către el. 

— Frank, pentru mine nu se schimbă nimic. Nimic în lume nu o 
să poată să mi-l dea înapoi pe Nicolas. Totuşi, poate să fie 
important pentru tine. Morelli mi-a povestit amănuntele 
accidentului. Tu ai citit procesul-verbal? 

— Da, Celine, cu foarte mare atenţie. 

— Claude mi-a spus că Nicolas nu avea pusă centura de 
siguranţă în momentul accidentului. Asta a fost cauza morţii şi în 
cazul lui Stephane. Dacă şi-ar fi pus centura, fiul nostru ar fi fost 
încă viu. De atunci, Nicolas nu pornea motorul fără ca, mai întâi, 
să-şi pună centura. Mi se pare ciudat că nu a făcut la fel de data 
asta... 

— Nu ştiam detaliul ăsta referitor la accidentul fiului tău. Da, 


337 


ai dreptate, mi se pare şi mie ciudat. 

— Ţi-o repet, pentru mine nu se schimbă nimic. Dar, dacă 
există posibilitatea ca Nicolas să fi fost ucis, înseamnă că era pe 
drumul bun, că eraţi pe drumul bun. 

Frank aprobă cu o mişcare din cap, în tăcere. Femeia se 
întoarse şi plecă fără să se mai uite în spate. In timp ce o privea 
pe Celine îndepărtându-se, Roncaille şi Durand se opriră lângă el, 
luându-şi figura potrivită pentru ocazie. Urmăriră şi ei cu privirea 
silueta lui Celine, o linie subţire şi neagră sub ploaia de pe aleea 
dintr-un cimitir. 

— Ce pierdere, nu? Nu-mi vine încă să cred... 

Frank se întoarse brusc către ei. Văzându-i expresia, pe faţa 
şefului de poliţie trecu o umbră. 

— A, nu vă vine încă să credeţi? Tocmai vouă, care l-aţi 
sacrificat pe Nicolas Hulot în numele raţiunii de stat şi l-aţi forţat 
să moară ca un om învins, nu vă vine încă să credeţi? 

Frank făcu o pauză care punea între ei o lespede cu mult mai 
grea decât cele care îi înconjurau. 

— Dacă o să simţiţi nevoia să vă fie ruşine, admițând că 
sunteţi capabili de asta, aveţi toate motivele. 

Durand ridică brusc capul. 

— Mister Ottobre, justific ieşirea dumneavoastră exclusiv în 
lumina durerii pe care o simţiţi, dar nu vă permit... 

Frank interveni cu brutalitate. Vocea lui era seacă, asemenea 
zgomotului unei crengi care-ţi trosneşte sub picior. 

— Domnule Durand, sunt perfect conştient de faptul că 
prezenţa mea aici vă este greu de digerat. Dar vreau să-l prind 
pe criminalul ăla mai mult decât orice pe lumea asta dintr-o mie 
de motive, dintre care unul este că i-o datorez prietenului meu 
Nicolas Hulot. Ceea ce dumneavoastră îmi permiteţi sau nu mă 
lasă absolut indiferent. Dacă am fi în altă situaţie şi în alt loc, vă 
garantez că aş lua toată autoritatea dumneavoastră şi v-aş băga- 
o pe gât împreună cu dinţii. 

Faţa lui Durand se făcu roşie ca para focului. Roncaille 
interveni, încercând să salveze situaţia. Frank se miră că lua 
poziţie, chiar dacă motivaţia putea să fie foarte discutabilă. 

— Domnule Frank, poate că suntem toţi cu nervii cam 
zdruncinaţi din cauza celor întâmplate. Cred că este bine să ne 
controlăm emoţiile şi să nu le lăsăm să preia controlul. Avem 
multe de făcut, lucruri care sunt deja destul de dificile, nu e cazul 
să mai adăugăm şi noi alte probleme care pot fi obstacole. 


338 


Neînţelegerile noastre de ordin personal, oricare ar fi, trebuie să 
treacă într-un plan secundar pentru moment. 

Roncaille îl luă de braţ pe Durand, care opuse doar o 
rezistenţă formală şi îl trase după el. Cei doi se îndepărtară, 
ascunşi de umbre şi îl lăsară singur. 

Frank făcu câţiva paşi, ajungând în faţa mormântului în care 
se aflau rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolas Hulot. Rămase pe 
loc privind ploaia care îşi începea munca de nivelare a 
pământului mutat dintr-o parte în alta, simțind mânia cum fierbe 
asemenea lavei încinse din gura unui vulcan. 

O rafală scurtă de vânt agită crengile unui copac nu foarte 
departe de el. Şuieratul vântului printre ramuri păru că îi aduce 
în urechi o voce pe care o auzise de prea multe ori în ultima 
vreme. 

„Eu ucid...” 

Acolo, sub un morman de pământ proaspăt săpat, se afla cel 
mai bun prieten al lui. Era omul care-l văzuse în derivă şi 
avusese forţa să-i întindă o mână când simţise nevoia. Era omul 
care avusese curajul să-i mărturisească toate slăbiciunile şi 
tocmai pentru asta devenise şi mai valoros în ochii lui. Dacă el, 
Frank Ottobre, era încă în picioare, dacă era încă viu, i-o datora 
în totalitate lui Nicolas Hulot. 

Aproape fără să-şi dea seama, începu să îi vorbească, deşi ştia 
că nu poate să-i răspundă. 

— El a fost, Nicolas, nu? Nu erai o victimă premeditată, nu 
făceai parte din planurile sale, erai doar un obstacol ajuns din 
întâmplare în calea lui. De asta s-a văzut constrâns să facă tot ce 
a făcut. Inainte să mori, tu ai descoperit cine e, e adevărat? Cum 
să fac să aflu şi eu, Nicolas? Cum? 

Frank Ottobre rămase mult timp în picioare în faţa acelui 
mormânt mut, sub ploaia care cădea peste el, repetând în mod 
obsesiv întrebarea aceea. Nu primi însă nici un răspuns, nici 
măcar un cuvânt şoptit în limba vântului, un sunet pe care să-l 
descifreze în unduirea vântului prin coroana unui copac. 


339 


Al nouălea carnaval 


În cimitir sunt doar umbre negre. 

In ziua asta fără soare, par nişte umbre întoarse, proiecţii ale 
pământului, gânduri funebre ce dansează deasupra persoanelor 
care, acum, când ceremonia de înmormântare s-a terminat, se 
îndepărtează încet, încercând să pună, cu fiecare pas, o mică 
distanţă între ei şi gândul morţii. 

Bărbatul a privit cum coşciugul a fost coborât în groapă, fără 
ca faţa lui să trădeze vreo emoție. Este prima dată când asistă la 
înmormântarea unei persoane pe care a ucis-o. li pare rău pentru 
omul acela, îi pare rău pentru durerea reţinută a soţiei, care l-a 
văzut dispărând în pământul umed. Mormântul care l-a primit, 
alături de cel al fiului, i-a amintit de un alt cimitir, de un alt şir de 
morminte, de alte lacrimi, de alte dureri. 

Din cer cade o ploaie liniştită, fără vânt. 

Bărbatul se gândeşte că poveştile se repetă la infinit. 
Câteodată par că se sfârşesc, dar nu e adevărat, doar se 
schimbă protagoniştii. Actorii sunt alţii, dar rolurile rămân mereu 
aceleaşi. Cel care ucide, cel care moare, cel care nu ştie, cel care 
în sfârşit înţelege şi e dispus să plătească cu viaţa pentru asta. 

In rest, o turmă anonimă de figuranţi, lume fără nici o 
importanţă, doar nişte purtători de umbrele colorate, care nu 
sunt pentru a-i feri de ploaie, ci pentru a-i ajuta să-şi menţină un 
echilibru precar pe un fir întins atât de sus, încât nu văd că sub ei 
pământul este plin de morminte. 

Bărbatul închide umbrela şi lasă ploaia să-i cadă pe cap. Se 
îndreaptă către intrarea de la cimitir, lăsând pe jos semnele 
paşilor săi, urme de om amestecate printre celelalte. Ca orice 
amintire, mai devreme sau mai târziu se vor şterge. 

Invidiază pacea şi tăcerea acelui loc, după ce o să plece toată 
lumea. Se gândeşte la toţi morţii aceia nemişcaţi în coşciugele 
lor subterane, cu ochii închişi, mâinile încrucişate pe piept, 
buzele mute, lipsiţi de acum de voci cu care să interogheze 
lumea celor vii. 

Se gândeşte la consolarea liniştii, a întunericului fără imagini, 
a eternității fără viitor, a somnului fără vise şi fără treziri bruşte. 

Bărbatului îi este milă de el şi de lume, o milă pe care o simte 
ca o adiere de vânt, în timp ce câteva lacrimi cad în sfârşit din 


340 


ochii lui şi se amestecă rapid cu ploaia. Nu sunt lacrimi vărsate 
pentru moartea altui om. Sunt lacrimi sărate ale regretului 
pentru soarele de odinioară, pentru cele câteva clipe dintr-o vară 
care trecuse ca o suflare, pentru unicele momente fericite pe 
care şi le aminteşte, atât de îndepărtate în memorie, încât parcă 
nu au existat niciodată. 

Bărbatul iese repede din cimitir, ca şi cum i-ar fi teamă să nu 
audă, dintr-un moment în altul, o voce, mai multe voci, care îl 
cheamă înapoi, ca şi cum, dincolo de zidul care înconjoară acel 
loc, ar exista o lume a viilor căreia el nu are dreptul să-i aparţină. 

La un moment dat, întoarce brusc capul şi se uită în spatele 
său. Jos, în capătul cimitirului, încadrat în perspectiva porţii de la 
intrare ca într-un diapozitiv, singur în faţa unui mormânt 
proaspăt săpat, stă un om îmbrăcat în negru. 

II recunoaşte. E unul dintre cei care îl vânează, unul dintre 
câinii care scot aburi pe gură, din cauza alergăturii şi a lătratului 
ameninţător. Ar vrea să se întoarcă, să se ducă la el şi să-i 
explice totul, să-i spună că nu este vorba despre cruzime sau 
despre răzbunare, ci doar despre dreptate. Este vorba despre 
sentimentul unei certitudini absolute, pe care numai moartea îl 
poate reprezenta. 

Intrând în maşina care o să-l ducă departe de locul acela, îşi 
trece o mână prin părul umed de la ploaie. 

Ar vrea să-i explice, dar nu o poate face. Nu a terminat încă 
tot ce are de făcut. 

El este cineva şi nimeni şi ceea ce are de făcut nu o să se 
termine niciodată. 

Totuşi, în timp ce priveşte pe geamul brăzdat de picături 
urmărindu-se una pe alta toată lumea aceea care se 
îndepărtează de un loc al durerii, în timp ce priveşte feţele acelor 
oameni, expresiile cretine de circumstanţă, îşi pune o întrebare 
generată de oboseală, nu de curiozitate. Se întreabă care va fi, 
dintre atâţia, bărbatul care va veni primul să-l anunţe că, în 
sfârşit, totul s-a terminat. 


46 


Când Frank ieşi din cimitir, în jur nu mai era nimeni. 
Chiar şi ploaia se oprise. Sus, în înaltul cerurilor, nici un 


341 


Dumnezeu milos. Doar mişcarea norilor albi şi cenuşii, printre 
care vântul îşi săpa o timidă bucată de albastru. 

Merse până la maşină însoţit de zgomotul uşor al paşilor săi pe 
pietriş. Urcă şi porni motorul. Ştergătoarele de la Megane se 
puseră în mişcare cu un fâşâit şi începură să curețe parbrizul de 
urmele lăsate de ploaie. Ca un omagiu în memoria lui Nicolas 
Hulot, îşi puse centura de siguranţă. Pe scaunul din dreapta era 
ziarul Nice Matin, cu un titlu pe prima pagină: „Guvernul SUA 
cere extrădarea căpitanului Ryan Mosse”. 

Ştirea despre moartea lui Nicolas era la mijloc, pe a treia 
pagină. Dispariţia unui simplu comisar de poliţie nu merita 
onoarea acordată celeilalte ştiri. 

Luă cotidianul şi îl aruncă cu dispreţ în spate. Băgă în viteză şi 
privi instinctiv în oglinda retrovizoare, înainte să pună în mişcare 
maşina. Privirea sa căzu pe ziar, care era în picioare, sprijinit de 
banchetă. 

Frank rămase o secundă fără suflare. Brusc avu senzaţia că e 
unul dintre nebunii care fac bungee-jumping. Zbura în gol şi 
vedea pământul de sub el apropiindu-se cu o viteză ameţitoare, 
fără să aibă certitudinea că elasticul are lungimea potrivită. 
Dinăuntrul său se ridică o rugăciune mută, către oricine ar fi 
putut să o asculte, dorindu-şi ca revelaţia pe care tocmai o 
avusese să nu fie una dintre nenumăratele iluzii pe care numai 
oglinzile le pot produce. 

Rămase câteva secunde căzut pe gânduri, apoi urmă potopul. 
O cascadă de ipoteze în aşteptarea confirmării se revărsa în 
mintea lui, aşa cum apa lărgeşte cu forţa ei o gaură minusculă 
care ajunge încet, încet la un dig şi devine apoi un jet enorm. 
însă, în lumina a ceea ce tocmai descoperise, toate micile 
incongruenţe aveau dintr-odată o explicaţie, toate detaliile 
trecute cu vederea aveau o formă care se adapta perfect 
spaţiului atribuit lor. 

Luă celularul şi formă numărul lui Morelli. Imediat ce Claude 
răspunse, îi zise energic: 

— Claude, sunt Frank! Eşti singur în maşină? 

— Da. 

— Bine. Mă îndrept către casa lui Roby Stricker. Vino acolo 
fără să spui nimănui nimic. Trebuie să verific ceva şi aş vrea să 
fii şi tu prezent când o fac. 

— E vreo problemă? 

— AŞ zice că nu. Doar o suspiciune, foarte mică, de-a dreptul 


342 


insignifiantă. Dar, dacă am văzut bine, poate să fie sfârşitul 
acestei poveşti. 

— Vrei să spui... 

— Ne vedem la Stricker, îl întrerupse Frank. 

Acum regreta că se află la volanul unei maşini civile şi nu 
conducea o maşină de poliţie dotată cu toate accesoriile 
specifice. Regreta că nu ceruse un girofar magnetic pe care să-l 
pună deasupra la nevoie. 

Se gândi că era numai vina lui. Cum putuse să fie atât de orb? 
Cum putuse să permită resentimentelor personale să-i întunece 
luciditatea în evaluarea cazului? Văzuse ceea ce voise să vadă, 
auzise ceea ce voise să audă, acceptase ceea ce îi făcuse 
plăcere să accepte. 

Şi toţi suferiseră consecinţele acestui lucru. Nicolas, în primul 
rând. 

Dacă el şi-ar fi folosit creierul, poate că la ora asta Hulot ar fi 
fost încă viu, iar Nimeni, într-un loc sigur, în spatele gratiilor 
dintr-o închisoare. 

Când ajunse la Les Caravelles, Morelli era deja în picioare în 
faţa intrării în imobil şi îl aştepta. 

Lăsă maşina în stradă fără să se mai uite dacă era interzisă 
oprirea. Trecu pe lângă Morelli ca vântul. Fără nici un cuvânt, 
inspectorul îl urmă înăuntru. Se opriră în faţa gheretei în care se 
afla portarul, care, când îl zări venind către el, se schimbă la 
faţă. Frank se sprijini în suprafaţa din marmură. 

— Cheile apartamentului lui Roby Stricker! Poliţia. 

Precizarea era inutilă. Portarul şi-l amintea foarte bine pe 
Frank. Nodul de salivă pe care îl înghiţi era o confirmare mai mult 
decât evidentă. Morelli îi arătă şi el legitimaţia care dădea de 
perete uşa pe jumătate deschisă de Frank. In timp ce urcau cu 
liftul, Morelli găsi în sfârşit modalitatea de a-i adresa câteva 
cuvinte americanului care fierbea de nervi. 

— Ce se întâmplă, Frank? 

— Se întâmplă că sunt un idiot, Claude! Un mare idiot, cel mai 
mare idiot. Dacă nu aş fi fost atât de ocupat să fiu un om de 
căcat, poate că mi-aş fi amintit că sunt un poliţist şi am fi putut 
să evităm multe din cele întâmplate. 

Morelli tot nu înţelegea. Ajunseră în faţa uşii care avea încă 
sigiliile puse de poliţie. Frank smulse panglicile subţiri din plastic 
galben. Deschise uşa şi intră în apartament. 

Camera dădea o senzaţie de fatalitate, senzaţie care rămâne 


343 


întotdeauna în aerul unei încăperi unde s-a comis o crimă. 
Tabloul căzut pe jos, semnele de pe mochetă, urmele lăsate de 
cei de la Criminalistică, mirosul metalic al sângelui coagulat 
aminteau de fuga zadarnică a unui om în faţa morţii, în faţa 
lamei unui cuţit, în faţa deciziei criminalului său. 

Frank se îndreptă fără nici un fel de ezitare către dormitor. 
Morelli îl văzu trecând pragul şi apoi oprindu-se ca să studieze 
camera. Sângele de pe pardoseala din marmură fusese şters. 
Doar urmele rămase pe pereţi erau unica mărturie a crimei care 
avusese loc în camera aceea. 

Frank rămase nemişcat câteva secunde, apoi făcu un lucru pe 
care Morelli nu îl înţelese. Depăşi cu doi paşi patul şi se întinse 
pe jos, exact în poziţia în care găsiseră cadavrul lui Stricker, 
după desenul făcut pe marmură de criminalişti înainte să-l ridice. 
Rămase aşa îndelung, abia mişcând capul. Apoi ridică privirea în 
faţa sa pentru a verifica un lucru ce, evident, se putea vedea 
doar din locul acela. 

— La dracu'! Uite... 

— Uite ce, Frank? 

— Nişte proşti, am fost cu toţii nişte proşti, eu în primul rând. 
Ocupaţi să vedem lucrurile de sus, când uneori răspunsul trebuie 
căutat în jos. 

Morelli nu pricepea nimic. Frank se ridică brusc. 

— Vino cu mine. Mai avem de verificat ceva. 

— Unde mergem? 

— La sediul Radio Monte Carlo. Dacă am văzut bine, răspunsul 
definitiv se găseşte acolo. 

leşiră din apartament. Morelli îl privi pe Frank ca şi cum era 
prima dată când îl vedea. Americanul părea să fi căzut pradă 
unei agitaţii pe care nimic din lume nu putea s-o calmeze. 

Străbătură aproape în fugă atriumul elegant al clădirii, 
aruncând cheile portarului care răsuflă uşurat văzându-i plecaţi. 
leşiră şi urcară în maşina lui Frank, pe care un poliţist în uniformă 
o ochise deja. Polițistul stătea în picioare, în faţa maşinii, cu 
carnetul de amenzi deschis în mână. 

— Las-o baltă, Leduc, misiune! 

Agentul îl recunoscu pe Morelli. j 

— Ah, dumneavoastră sunteți, inspectore! In regulă. 

li salută, ducând mâna la chipiu, în timp ce automobilul 
pornea cu scrâşnete de cauciucuri şi intra în trafic fără să dea 
mare importanţă priorităţii. Maşina ajunse destul de repede pe 


344 


strada care cobora în dreapta, în faţa bisericii Sainte-Devote. În 
timp ce treceau pe lângă port, Frank se gândi că acolo începuse 
totul, când găsiseră primii doi morţi pe o ambarcaţiune ce 
ajunsese până la debarcader precum un vas fantomă. 

Dacă văzuse bine, povestea aceea trebuia să se termine exact 
acolo unde începuse. Sfârşitul vânătorii umbrelor fără faţă. 
Venise timpul vânătorii de oameni care acum aveau o faţă şi un 
nume. 

Parcurseră în cea mai mare viteză drumul către sediul Radio 
Monte Carlo, de cealaltă parte a portului, pe asfaltul pe care un 
soare palid, ascuns printre nori, începuse deja să-l usuce. 

Lăsară maşina unde apucară, lângă un vas aşezat pe o 
platformă pentru inaugurare. Morelli părea contaminat de febra 
lui Frank, care vorbea de unul singur, mişcând în tăcere buzele şi 
mestecând nişte cuvinte pe care numai el le putea înţelege. 
Inspectorul nu putea decât să-l urmeze, aşteptând ca aiurelile 
acelea fără nici o semnificaţie să capete la un moment dat un 
sens. 

Sunară şi, imediat ce secretara le deschise uşa, ajunseră într-o 
secundă în faţa liftului pentru mărfuri, care, din fericire, era la 
parter. 

Urcară la radio, unde Bikjalo îi aştepta în prag, cu uşa 
deschisă. 

— Ce se întâmplă, Frank? Ce e cu voi la ora asta... 

Frank îl dădu la o parte cu un gest brusc şi trecu. Morelli dădu 
din umeri, cerându-şi parcă scuze pentru comportamentul 
americanului. Frank trecu de secretară. Raquel stătea la birou, 
iar Pierrot, în picioare de cealaltă parte, aranja nişte CD-uri puse 
grămadă pentru arhivă. Frank se opri lângă peretele din faţa 
intrării, unde, în spatele uşilor din geam, erau cablurile pentru 
conexiunea telefonică, pentru legăturile cu satelitul şi 
conexiunea ISDN. 

Se întoarse către Bikjalo, care, asemenea lui Morelli, îl 
urmărise fără să înţeleagă. 

— Deschideţi uşa asta! 

— Dar... 

— Faceţi cum vă zic! 

Tonul lui Frank nu admitea nici un fel de replică. Bikjalo 
deschise uşa şi în cameră se revărsă o suflare de aer rece. Frank 
era derutat în faţa acelei viermuiri de cabluri. Pipăi sub suprafaţa 
care susţinea conectorii de la liniile telefonice. 


345 


— Ce se întâmplă, Frank? Ce cauţi? 

— Îți zic eu ce caut, Claude. Am înnebunit cu toţii şi nu am 
ajuns nicăieri, încercând să interceptăm telefoanele date de 
nenorocitul ăla. Nu am fi reuşit niciodată, chiar dacă am fi 
continuat o viaţă întreagă şi ştii de ce?... 

Se pare că Frank găsise ceva. Mâinile lui se opriră şi începu să 
tragă cu forţă, ca şi cum avea de scos ceva ce era prins de 
suprafaţa metalică. Intr-un sfârşit reuşi. Când se dădu într-o 
parte, în mâna lui era un fel de cutie plată din metal, de mărimea 
a două pachete de ţigări, din care ieşea un fir având în capăt un 
conector telefonic. Cutia era în întregime acoperită cu bandă 
izolatoare neagră. Frank le-o arătă celor doi, care îl priveau uluiţi. 

— lată de ce nu am reuşit să interceptăm un telefon dat de 
afară. Nenorocitul transmitea de-aici, dinăuntru! 

Frank vorbea agitat, asemenea cuiva care dintr-odată se vede 
în faţa unui adevăr din prea multe cuvinte şi nu ştie cum să le 
spună pe toate deodată. a 

— Uite cum a fost. Pe Stricker nu l-a ucis Ryan Mosse. In 
încăpăţânarea mea, voiam atât de mult să fie el vinovatul, încât 
nici n-am vrut să mă gândesc la vreo altă posibilitate. In schimb, 
Nimeni, încă o dată, a demonstrat o inteligenţă diabolică. Ne-a 
dat un indiciu care avea o dublă cheie de lectură. In aceeaşi 
măsură, se referea atât la Roby Stricker, cât şi la Gregor 
Yatzimin. După care a rămas liniştit la fereastră, aşteptând. Când 
l-am pus pe Stricker sub protecţie cu toate forţele pe care le 
aveam la dispoziţie, s-a dus, nederanjat de nimeni, să-l omoare 
pe Yatzimin. Când a fost găsit cadavrul balerinului, noi l-am 
abandonat pe Stricker ca să alergăm la casa mortului, iar Nimeni 
s-a dus la Les Caravelles ca să-l ucidă şi pe el. 

Frank făcu o pauză. 

„Asta era adevăratul lui obiectiv. Voia să-i omoare şi pe 
Stricker şi pe Yatzimin în aceeaşi noapte!” 

Bikjalo şi Morelli încremeniră. 

— Inainte să-l ucidă pe Stricker, a avut loc o luptă corp la corp. 
În timpul luptei, fără să vrea, l-a rănit la faţă. Mimeni nu a vrut 
să-i ia fața, pentru că era zgâriată şi pentru scopurile lui, oricare 
ar fi ele, nu mai era utilizabilă. A plecat din apartament, convins 
că Stricker este mort, dar amărâtul ăla era încă viu şi a avut timp 
să scrie cu sânge un mesaj... 

Frank vorbea având parcă în faţa ochilor bucăţile unui puzzle 
care începeau să se îmbine perfect, pe măsură ce expunea cum 


346 


se petrecuseră faptele. 

— Roby Stricker era obişnuit cu viaţa nocturnă din Monte Carlo 
şi de pe coastă. li cunoştea pe toţi cei care se învârteau pe-aici. 
Deci îl cunoştea şi pe asasinul lui, dar poate că, în momentul 
acela şi este de înţeles, nu îşi aducea aminte numele lui. Dar ştia 
cine era şi ce făcea... Frank făcu o altă pauză, ca să le dea timp 
celor doi bărbaţi din faţa lui să înţeleagă ceea ce spunea. Incepu 
din nou să vorbească, de data asta cu mai puţină frenezie, 
pronunţând rar cuvintele. Să încercăm să ne gândim puţin. 
Stricker este întins la pământ, lovit mortal, cu mâna stângă 
ruptă. Din poziţia în care se află, am verificat personal, se vede 
în oglinzile de pe peretele din baie, datorită uşii care e deschisă. 
Scrie ceea ce ştie, văzându-şi propria imagine întoarsă şi 
folosindu-se de mâna dreaptă, pe care nu o foloseşte niciodată 
ca să scrie. De-asta a scris mesajul pe dos şi, din păcate, a murit 
fără să reuşească să-l termine... 

li luă de mână pe cei doi care îl priveau tăcuţi şi îi trase după 
el în faţa oglinzii din faţa sălii de regie. Arătă cu degetul scrisul 
roşu de deasupra capetelor lor, care se reflecta pe suprafaţa 
lucioasă. 

— Nu era „RYAN” ceea ce voia să scrie, ci „ON AIR”, semnalul 
care în radio înseamnă că emisia e în direct! Prima literă era 
neclară şi am crezut că nu are nici o semnificaţie, că e o 
mâzgălitură cauzată de convulsiile morţii. In schimb, avea un 
sens. Stricker a murit înainte să-l scrie pe „O”. 

— Vrei să spui că...? 

Vocea lui Morelli avea tonul cuiva căruia nu-i vine să creadă 
ceea ce aude cu propriile urechi şi ceea ce vede cu propriii ochi. 
Bikjalo îşi puse mâinile pe faţă, palid ca un mort, ascunzându-şi 
chipul între mâini. Nu i se mai vedeau decât ochii uluiţi. 
Presiunea degetelor îi deschisese mai mult ca de obicei, 
accentuându-i expresia uimită. 

— Vreau să spun că am trăit cu diavolul, fără să simţim 
mirosul de sulf! 

Frank făcu semn către cutia pe care o ţinea în mâini. 

— O să vedeţi că, după ce va fi analizat aparatul ăsta, o să 
aflăm că este vorba despre un receptor radio foarte comun, cu 
tranzistor, pe care nu am fi reuşit niciodată să-l interceptăm 
pentru că transmite pe o frecvenţă pe care noi nu am fi luat-o 
niciodată în consideraţie. Nici unul dintre noi nu s-ar fi gândit la 
un sistem atât de arhaic. Şi o să vedeţi că înăuntru este un timer 


347 


sau vreo chestie de felul ăsta, care îl pornea la momentul dorit. 
In plus, nu aveam cum să localizăm semnalul telefonic pentru că 
aparatul ăsta este poziţionat înainte de centrala la care ne 
conectaserăm pentru interceptare. Specialiştii ne vor da toate 
detaliile, chiar dacă acum nu mai folosesc la nimic. Nimeni 
transmitea telefoane înregistrate singurei persoane care ştia 
cum să formuleze întrebările sau să dea răspunsurile, întrucât le 
cunoştea deja... 

Frank căută în buzunar şi scoase fotografia discului lui Robert 
Fulton. 

— Şi iată şi proba definitivă a superficialităţii mele. În frenezia 
de a-ţi pune întrebări, câteodată ajungi să urmăreşti ipoteze 
complicate şi nu mai vezi ce e evident. Şi anume, că creierul unui 
copil rămâne creierul unui copil, chiar dacă e adăpostit în corpul 
unui bărbat. Pierrot! 

Capul lui Rain Boy apăru ca o marionetă de după paravanul 
din lemn care despărţea biroul secretarei de locul unde erau 
aşezate computerele. 

— Vino o secundă, te rog! 

Băiatul se apropie cu faţa lui mirată şi mersul lui legănat. 
Ascultase cuvintele aprinse ale lui Frank, fără să înţeleagă mare 
lucru, dar tonul lui îl speriase. Se apropie de cei trei bărbaţi cu 
sfială, ca şi cum îi era teamă că el este cauza acelei agitaţii şi că 
o să fie luat la rost. 

Frank îi puse sub ochi fotografia. 

— iți aminteşti de discul ăsta? 

Pierrot aprobă cu o mişcare din cap, aşa cum făcea de obicei 
când i se punea o întrebare. 

— Îți aminteşti când te-am întrebat dacă discul ăsta e în 
cameră şi tu mi-ai spus că nu? Ţi-am spus şi să nu vorbeşti cu 
nimeni, că trebuia să fie secretul nostru. Acum o să te întreb 
ceva şi tu trebuie să-mi spui adevărul... 

Frank îi lăsă lui Pierrot timp să înţeleagă ceea ce-i spusese. 

— Ai vorbit cu cineva despre discul ăsta? 

Pierrot lăsă brusc ochii în pământ, tăcut. Frank repetă 
întrebarea. 

— Ai vorbit cu cineva despre asta, Pierrot? 

Vocea lui Pierrot venea parcă dintr-un loc subteran, exact de 
sub picioarele lui, la care se uita fix. 

— Da. 

Frank îi puse o mână pe cap. 


348 


— Cu cine ai vorbit? 

Băiatul înălţă capul. Avea ochii umezi. 

— Nu am vorbit cu nimeni, jur... Tăcu, uitându-se pe rând, cu 
ochii lui mari, la cei trei bărbaţi care îl priveau în tăcere. Doar cu 
Jean-Loup... 

Frank se uită la Bikjalo şi la Morelli. Pe fața lui se citeau 
deopotrivă nemulţumire şi triumf. 

— Domnilor, vă place sau nu, Nimeni este Jean-Loup Verdier! 

Pentru o secundă, în camera aceea se lăsă tăcerea eternității. 

Prin geamul de la cabina de regie se vedea Luisella Berrino, 
DJ-ul aflat în direct în acel moment, care îşi continua emisiunea, 
simțindu-se în faţa microfonului precum în faţa unei ferestre 
deschise către lume. Pe fereastra din cabină se zărea piaţa din 
port. Peste lume, peste copacii încă uzi de la ploaie, peste vasele 
ancorate şi peste întregul oraş strălucea soarele. Cuvinte, 
zâmbete, muzică, persoane vii care ascultau, oameni la volan, 
femei care călcau, funcţionari pe scaun la birou, cupluri care 
făceau dragoste, copii care învățau. 

Acolo, în camera aceea, părea că nu mai există aer, că lumina 
soarelui devenise o amintire fără speranţă, zâmbetul unui lucru 
preţios pierdut pentru totdeauna. 

Morelli îşi reveni primul. Scoase celularul şi formă numărul de 
la sediul central al poliţiei, cu degete nerăbdătoare. 

— Alo, sunt Morelli. Avem un Cod 11, repet, Cod 11, locul - 
Beausoleil, casa lui Jean-Loup Verdier. Anunţă-l pe Roncaille şi 
spune-i că subiectul este Nimeni. Ai înţeles? El o să ştie ce să 
facă. Şi pune-mă repede în contact cu maşina de serviciu din faţa 
casei... 

Bikjalo se prăbuşi pe un scaun, în faţa unui computer. Părea 
că într-o secundă îmbătrânise cu o sută de ani. Probabil că se 
gândea de câte ori rămăsese singur cu Jean-Loup Verdier fără să 
suspecteze că se află în compania unui asasin de o cruzime 
inumană. În timp ce făcea ture prin cameră ca un leu în cuşcă, 
Frank speră, pentru sufletul lui, că nu se gândea în momentul 
acela că succesul programului Voices se terminase. 

In sfârşit, emisia radio era activată. 

— Sunt Morelli. Cine eşti şi cine e acolo cu tine? 

Primi răspunsul şi pe faţa lui apăru o expresie de uşurare. 
Probabil că acolo se aflau nişte oameni pe care îi considera 
potriviţi pentru cazurile de urgenţă. 

— Verdier e în casă? 


349 


Aşteptă răspunsul. Maxilarele sale se contractară. 

— Sorel e în casă cu el? Eşti sigur? 

Din nou aşteptare. Din nou cuvintele celuilalt. 

— Nu are importanţă. Ascultă bine ceea ce am să-ţi spun. Nici 
un comentariu. Jean-Loup Verdier este Nimeni. Nu trebuie să-ţi 
mai amintesc cât de periculos poate să fie. Cheamă-l afară pe 
Sorel cu orice fel de pretext. Lăsaţi subiectul singur, dar 
împiedicaţi-l cu orice preţ să iasă din casă. Postaţi-vă în aşa fel 
încât să aveţi toate ieşirile sub control, dar să nu îşi dea seama 
că se întâmplă ceva anormal. Suntem pe drum cu întăriri. Nu 
faceţi nimic până nu ajungem noi. Ne-am înţeles? Nimic, absolut 
nimic. 

Morelli închise telefonul. Frank stătea ca pe ace. 

— Să mergem! 

Din trei paşi ajunseră în fundul sălii şi o luară la dreapta, către 
intrare. Văzându-i în faţa intrării, Raquel deschise uşa. Tocmai 
când ieşeau, auziră vocea neliniştită a lui Pierrot venind din 
spatele uşii cu geamuri din biroul de lângă intrare. Pe Frank îl 
străfulgeră un gând şi simţi că i se taie picioarele. 

„Nu, îşi zise, nu acum, băiat prost, nu acum. Nu-mi spune că 
bunătatea ta stupidă ne-a nenorocit...” 

Dădu la perete uşa cu geamuri şi încremeni în prag. Pierrot 
stătea în picioare lângă masă, cu faţa inundată de lacrimi şi 
vorbea la telefon cu vocea întreruptă din când în când de 
sughiţuri. 

— Ei zic că tu eşti omul cel rău, Jean-Loup! Spune-mi că nu 
este adevărat, te rog, spune-mi că nu este adevărat... 

Dintr-un salt, Frank ajunse lângă el şi îi trase receptorul din 
mână. İl duse la ureche. 

— Alo, Jean-Loup, sunt Frank, mă auzi...? 

De cealaltă parte nu veni nici un răspuns, apoi Frank auzi clar 
zgomotul metalic al telefonului închis. Pierrot se aşeză pe un 
scaun şi continuă să plângă dezlănţuit. Frank se întoarse către 
Morelli. 

— Claude, câți oameni sunt în fața casei lui Jean-Loup? 

— Trei, doi afară şi unul înăuntru. 

— Experienţă? 

— Foarte bună. 

— Bine. Sună-i din nou şi explică-le situaţia. Spune-le că 
subiectul a fost anunţat şi nu mai putem conta pe efectul- 
surpriză. Polițistul din casă e în pericol de moarte. Ceilalţi doi să 


350 


între în casă cu cea mai mare precauţie şi, în caz de necesitate, 
să folosească armele. Şi să nu tragă numai ca să rănească, m-am 
făcut înţeles? Noi nu putem acum decât să alergăm într-acolo, 
sperând că nu este prea târziu. 

Frank şi Morelli ieşiră din cameră, lăsând în urma lor 
stupoarea tăcută a lui Bikjalo şi a lui Raquel. 

Bietul Pierrot rămase pe scaun ca o marionetă, plângând cu 
ochii în jos, în faţa cioburilor idolului său spart. 


351 


Al zecelea carnaval 


Bărbatul închide telefonul încet, fără să-i pese de vocea aceea 
mânioasă şi rugătoare în acelaşi timp care se aude în receptor. 
Un zâmbet foarte blând îi întinde buzele. A 

Aşadar, momentul pe care îl aştepta a sosit. Intr-un fel, se 
simte uşurat şi eliberat. S-a terminat cu paşii silenţioşi de-a 
lungul zidurilor, la adăpostul prevăzător al umbrei. Acum e 
timpul, cât o să ţină, să se bucure de plăcerea luminii soarelui, a 
căldurii lui pe faţa descoperită. Bărbatul nu este îngrijorat deloc, 
ci doar prudent, mai mult decât de obicei. De-acum încolo o să 
aibă duşmani cu sutele, mult mai mulţi decât cei care l-au vânat 
până acum. 

Zâmbetul său se lărgeşte. 

O să fie totul inutil, nu o să-l prindă niciodată. Lungile ore de 
antrenament din trecut, impuse ca o sarcină fixă, i-au rămas 
imprimate în minte ca un semn înfierat pe spatele unui sclav. 

„Da, domnule! Sigur, domnule! Ştiu o sută de moduri de a 
ucide un om, domnule. Cel mai bun duşman nu este cel care se 
predă, domnule. Cel mai bun duşman este cel mort, domnule...” 

Dintr-odată îi revine în minte amintirea vocii imperioase a 
omului care îi obliga să-l numească în felul acela, „domnule”, 
ordinele lui, pedepsele lui, mâna de fier cu care dirija fiecare 
moment al vieţii lor. 

Ca într-un film, revede imaginile umilinţelor suferite, ale 
oboselii, ploaia peste corpurile lor tremurând de frig, o uşă 
închisă, un fir de lumină tot mai subţire pe feţele lor în întuneric, 
zgomotul unei chei în broască, setea, foamea. 

Şi frica, singura şi adevărata lor companie constantă, pentru 
că nu avuseseră parte nici măcar de consolarea lacrimilor. Nu 
fuseseră niciodată copii, nu fuseseră niciodată adolescenţi, nu 
fuseseră niciodată bărbaţi: doar soldaţi. 

Îşi aminteşte ochii şi faţa acelui om dur şi inflexibil, care 
pentru ei reprezenta teroarea. Şi totuşi, când s-a întâmplat totul, 
în noaptea aceea binecuvântată, a fost surprinzător de uşor să-l 
înfrângă. Corpul lui tânăr era o maşină perfectă de război, 
datorită educaţiei pe care el însuşi i-o făcuse. Corpul celuilalt era 
îngreunat de vârstă şi de surprindere, aşa că nu putea să facă 
faţă forţei şi cruzimii, pe care chiar el le crease şi le întărise zi de 


352 


zi. 

L-a luat prin surprindere, în timp ce asculta cu ochii pe 
jumătate închişi discul lui preferat, „Stolen Music”, al lui Robert 
Fulton. Muzica pe care-o iubea, muzica propriei revolte. L-a 
blocat, apucându-l de gât şi strângându-l ca în menghina unui 
fierar, l-a auzit trosnind oasele sub strânsoare şi atunci a 
descoperit cu mirare că, în definitiv, era doar un om. 

Îşi aminteşte, de parcă ar fi fost ieri, întrebarea lui, pronunţată 
cu o voce plină de mirare, nu de frică, când a simţit ţeava rece a 
pistolului pus la tâmplă. 

— Ce faci, soldat? 

Işi aminteşte răspunsul său, pronunţat tare, clar şi rece în 
momentul sublim al revoltei, în momentul în care toate greşelile 
erau pe punctul de a fi corectate, iar nedreptăţile, reparate. 

— Ceea ce m-aţi învăţat. Eu ucid, domnule! 

Când a apăsat pe trăgaci, singurul lui regret a fost acela că nu 
putea să-l ucidă decât o dată. 

Zâmbetul se stinge pe faţa bărbatului, care a pierdut un nume 
împrumutat cu mult timp înainte ca să fie din nou cineva şi 
nimeni. Acum nu mai e nevoie de nume. Acum e vorba numai 
despre câţiva oameni şi despre rolurile pe care trebuie să le 
interpreteze. Omul care fuge şi omul care îl urmăreşte, omul 
puternic şi omul slab, omul care ştie şi omul care nu ştie. 

Omul care ucide şi omul care moare... 

intoarce capul ca să privească încăperea în care se află. 
Aşezat cu spatele pe canapeaua din faţa lui se află un om în 
uniformă. li vede ceafa, părul scurt şi capul aplecat, în timp ce se 
uită cu atenţie la nişte CD-uri de pe o măsuţă scundă în faţa 
canapelei. 

Din casetofonul care este aprins se aude chitara acustică a lui 
John Hammond. In aer plutesc notele sinuoase şi tulburătoare ale 
unui blues, un sound care aminteşte de delta fluviului Mississippi, 
de lenea somnoroasă a după-amiezilor de vară, de umezeală şi 
țânțari, atât de departe de locul acela, încât te poţi gândi că totul 
nu este decât o invenţie, că nici măcar nu există. 

Bărbatul în uniformă a intrat în casă cu un pretext oarecare, 
învins de plictiseala unei sarcini pe care o consideră probabil 
inutilă, lăsându-i pe ceilalţi doi colegi în stradă, pradă aceleiaşi 
plictiseli şi aceleiaşi convingeri. A rămas fascinat de cantitatea 
de discuri pe care le-a găsit pe rafturi şi a început să vorbească 
despre muzică cu oarecare pretenţii de competenţă, care nu îşi 


353 


găsesc justificare în cuvintele pe care le rosteşte. 

Acum, bărbatul care stă în picioare priveşte ca hipnotizat gâtul 
neprotejat al bărbatului de pe canapea. 

„Rămâi acolo şi ascultă muzica. Muzica nu trădează. Muzica 
este călătoria şi destinaţia călătoriei. Muzica este începutul şi 
sfârşitul.” 

Bărbatul deschide încet sertarul de la măsuţa pe care este 
aşezat telefonul. Ilnăuntru se află un cuţit, ascuţit ca un brici. 
Lama reflectă lumina care intră pe una dintre ferestre, în timp ce 
îl ţine strâns în mână şi începe să se mişte către omul care stă cu 
spatele la el. 

Capul său aplecat se mişcă încet, urmând ritmul muzicii. Gura 
sa închisă emite un fel de geamăt care, după el, ar trebui să fie 
un acompaniament la vocea cântăreţului de blues. 

Când îi astupă gura cu mâna, geamătul îşi schimbă tonul şi 
devine mai acut, nu mai este o tentativă de intonare, ci un cor 
mut de surpriză şi frică. 

„Muzica este sfârşitul...” 

Când îi taie gâtul, şuvoiul roşu care ţâşneşte este atât de 
puternic, încât stropeşte casetofonul. Corpul fără viaţă al 
bărbatului în uniformă se înmoaie, capul i se înclină într-o parte. 

Se aud zgomote în holul de la intrare. Sunt paşii unor oameni 
care se apropie mergând cu prudenţă, dar simţurile lui pregătite 
şi antrenate le-au perceput, mai mult decât le-au auzit pur şi 
simplu. 

In timp ce curăţă lama cuţitului pe spătarul canapelei, 
bărbatul zâmbeşte din nou. Bluesul, melancolic şi indiferent, 
răsună în boxe, cufundat în moarte şi în sânge. 


47 


Frank şi Morelli ieşiră cu toată viteza din curba Rascasse în 
Boulevard Albert Premier şi se pomeniră cu Renault-ul Megane în 
coada unui şir de maşini care veneau din Rue Suffren Raymond, 
cu sirenele pornite. In afară de maşinile în culorile poliţiei, era şi 
un furgon albastru cu geamuri fumurii, în care se aflau agenţii de 
la unitatea de intervenţii, îmbrăcaţi în echipamentul special. 

Frank se văzu constrâns să admire eficienţa serviciului de 
Siguranţă Publică din Monaco. Nu trecuseră decât câteva 


354 


momente de când Morelli dăduse alarma şi maşinăria se pusese 
în mişcare cu o viteză impresionantă. 

O luară la dreapta, urcând pe Sainte-Devote şi merseră pe 
lângă port, ajungând apoi la tunel. In mare, acesta era traseul 
Marelui Premiu făcut invers. Frank se gândi că nici un pilot nu 
parcursese traseul acela mai motivat decât ei. 

leşiră din tunel ca nişte proiectile aruncate din ţeava unui tun 
şi lăsară în spate plajele din Larvotto ca s-o ia pe drumul care 
trece pe lângă Country Club şi continuă în sus către Beausoleil. 

Frank vedea neclar capetele curioşilor care se întorceau la 
trecerea lor. Nu era un spectacol prea obişnuit să vezi un număr 
atât de mare de maşini de poliţie pregătite de intervenţie pe 
străzile din Monte Carlo. In istoria oraşului, situaţiile în care 
avuseseră de-a face cu delicte care să necesite o asemenea 
desfăşurare de forţe se puteau număra pe degetele de la o 
mână, asta şi datorită planului oraşului. Monte Carlo avea practic 
o singură stradă de acces şi o alta de ieşire, care se pot închide 
foarte uşor. Orice om cu o fărâmă de creier nu ar fi venit să se 
ascundă într-o asemenea capcană. 

Auzind sirenele, maşinile civile se opreau ordonat ca să le facă 
loc să treacă. In ciuda vitezei cu care mergeau, lui Frank i se 
părea că înaintau cu paşi de melc. 

Ar fi vrut să poată zbura, ar fi vrut... 

Staţia de pe bord începu să bâzâie. Morelli se întinse să ia 
microfonul. 

— Morelli. 

Prin intermediul difuzorului, Roncaille pătrunsese în maşina 
lor. 

— Sunt Roncaille. Unde sunteți? 

— În spatele vostru, domnule. Sunt în maşină cu Frank 
Ottobre, vă urmăm. 

Frank schiţă un zâmbet, auzind că şeful Poliţiei se afla într-una 
dintre maşinile din faţa lor. Pentru nimic în lume omul acela nu 
ar fi pierdut posibilitatea de a fi prezent în momentul arestării lui 
Nimeni. Se întrebă dacă Durand era şi el în aceeaşi maşină. 
Probabil că nu. Roncaille nu era prost. Dacă ar fi fost posibil, nu 
ar fi împărţit cu nimeni meritul de a-l fi prins pe asasinul care 
făcuse ca jumătate din Europa să vorbească despre el. 

— Mă auziţi şi dumneavoastră, domnule Frank? 

— Da, vă aude. Conduce acum, dar vă aude. El a descoperit 
identitatea lui Nimeni. 


355 


Morelli se simţi obligat să confirme că meritul acelei curse 
sălbatice către casa lui Jean-Loup Verdier era al lui Frank. Apoi 
făcu un lucru de care Frank nu l-ar fi crezut niciodată în stare. 
Ţinând în continuare microfonul la gură cu mâna stângă, ridică 
degetul mijlociu de la mâna dreaptă către receptor, chiar în 
momentul în care vocea lui Roncaille se auzea din nou în boxe. 

— Bine. Foarte bine. O să sosească şi reprezentanţi ai Poliţiei 
din Menton. A trebuit să-i anunţ, pentru că locuinţa lui Jean-Loup 
este în Franţa şi intră sub jurisdicţia lor. Avem nevoie de 
prezenţa lor ca să valideze arestarea. Nu vreau ca vreun avocat 
de doi lei să găsească nu ştiu ce pretext ca să pună bete în roate 
la proces... Frank, mă auziţi? 

Se auzi un pocnet de descărcare de energie electrică statică. 
Frank luă microfonul din mâinile lui Morelli, continuând să mişte 
volanul cu o singură mână. 

— Vă ascult, domnule Roncaille. 

— Sper din suflet, pentru noi toţi, că ştiţi ceea ce faceţi. 

— Staţi liniştit, avem confirmarea că este vorba într-adevăr 
despre el. 

— Incă un pas fals, după ultimele evenimente, ar fi ceva de 
neconceput din partea noastră. 

„Sigur, mai ales acum, când primul nume de pe lista posibililor 
demişi este al tău...” 

Grija directorului părea că nu se opreşte acolo. Şi se simţea 
asta şi în vocea lui, care avea acum alt ton. 

— E un lucru pe care nu reuşesc să mi-l explic. 

„Doar unul?” 

— Cum a putut omul ăsta să facă toate crimele, când era 
efectiv baricadat în casă, păzit tot timpul de agenţii noştri? 

Frank îşi pusese deja această întrebare şi îi dădu lui Roncaille 
răspunsul pe care şi-l dăduse şi lui însuşi. 

— E un amănunt pe care nu pot să mi-l explic. Cred că va 
trebui să ne spună chiar el, odată ce va fi în mâinile noastre. 

In timp ce vorbeau, ajunseseră deja la casa lui Jean-Loup. 
Faptul că nu stabiliseră încă nici un fel de contact cu agenţii din 
maşina de serviciu din faţa casei era pentru Frank un semn rău. 
Dacă intraseră deja în acţiune, ar fi trebuit să le comunice până 
acum rezultatul acesteia. 

Nu îi împărtăşi îngrijorarea lui Morelli, care, cum nu era prost, 
se gândea şi el la acelaşi lucru. 

Se opriră în faţa porţii de la intrarea în casa lui Jean-Loup în 


356 


acelaşi moment cu maşina comisarului din Menton. Frank nu 
văzu nici un ziarist, lucru care, în alte circumstanţe, l-ar fi făcut 
să râdă. Supravegheaseră casa aceea fără nici un rezultat zile în 
şir şi abandonaseră asediul chiar în momentul în care apăruse o 
poveste suculentă ca o friptură în care să-şi înfigă dinţii. 

Cu siguranţă, în scurt timp locul acela ar fi putut să se umple 
de o mare de ziarişti, dar şacalii aveau să fie opriţi de maşinile 
de poliţie, care erau dispuse în aşa fel încât să blocheze ambele 
sensuri ale străzii. Câţiva poliţişti fuseseră postați mai jos, în 
dreptul casei Helenei, anulând astfel orice posibilitate de fugă pe 
panta abruptă care cobora către plajă şi către mare. 

Nici nu se opri bine duba albastră, că uşile din spate se 
deschiseră într-o clipă. O duzină de oameni din unitatea de 
intervenţii, poliţişti în echipament albastru, cu căşti, veste 
antiglont şi puşti M-16, ieşiră pregătiţi să pătrundă în casă. 

Maşina poliţiştilor de serviciu era parcată afară, iar înăuntru nu 
era nimeni, uşile erau închise, dar nu cu cheia. Chiar Roncaille se 
dusese să verifice portierele. Frank avea o presimţire urâtă. O 
presimţire foarte urâtă. 

— Încearcă să intri în contact cu agenţii, îi zise lui Morelli. 

Inspectorul aprobă cu o mişcare din cap, în timp ce Roncaille 
se apropia de ei. Frank văzu că din maşina cu care venise şeful 
Poliţiei tocmai cobora şi doctorul Cluny. Roncaille nu era chiar un 
incapabil, până la urmă. In cazul unei negocieri pentru ostatici, 
prezenţa lui ar fi fost foarte utilă. Morelli încercă fără nici un 
rezultat să se pună în contact cu agenţii. Roncaille veni către ei. 

— Ce facem? 

— Agenţii nu răspund şi ăsta nu este un semn bun. Cred că e 
cazul să între în acţiune echipa specială. 

Roncaille se întoarse cu spatele şi făcu un gest cu capul către 
şeful grupului de asalt, care aştepta instrucţiuni, în picioare, în 
mijlocul străzii. Bărbatul dădu un ordin şi se petrecu totul cu 
viteza unui fulger. Intr-o clipă, oamenii se împrăştiară şi 
dispărură din faţa ochilor lor. 

Un bărbat în uniformă, destul de tânăr, cu un început de chelie 
şi mersul legănat al jucătorilor de volei cobori dintr-o maşină a 
Poliţiei din Menton şi se apropie. Lui Frank i se păru că-l mai 
văzuse o dată, amestecat în mulţime, la înmormântarea lui 
Nicolas. Le întinse mâna. 

— Bună seara! Sunt comisarul Roberts, de la Omucideri, Poliţia 
din Menton. 


357 


Cei doi dădură mâna cu el, în timp ce Frank se întreba unde 
mai auzise numele acela. Işi aminti. Era polițistul cu care vorbise 
Nicolas în seara în care fuseseră ucişi Roby Stricker şi Gregor 
Yatzimin, cel care se dusese să verifice telefonul dovedit apoi a fi 
o alarmă falsă. 

— Ce se întâmplă? E totul în regulă? întrebă Roberts, 
întorcându-se în acelaşi timp să se uite la acoperişul casei care 
se zărea printre chiparoşi. 

Frank se gândea la faţa brăzdată de lacrimi a lui Pierrot, la 
creierul lui de copil ingenuu, care la început îi ajutase şi apoi într- 
o clipă distrusese tot ceea ce construiseră cu greu şi cu preţul 
unor vieţi omeneşti. Ar fi vrut să urle şi să mintă, dar făcu un 
efort ca vocea lui să spună adevărul şi să fie calmă. 

— Mă tem că nu. Din păcate, suspectul a fost anunţat şi nu 
mai poate fi vorba despre nici un fel de efect-surpriză. lnăuntru 
se află trei agenţi care nu răspund apelurilor prin staţie şi despre 
care nu ştim nimic. 

— Hmm, urâtă treabă. Dar, trei la unu, cred că... 

Cuvintele lui Roberts fură întrerupte de bâzâitul staţiei pe care 
Morelli o ţinea în mână. Inspectorul se grăbi să răspundă, 
apropiindu-se în acelaşi timp de grup. 

— Sunt Gavin. Suntem înăuntru. Am percheziţionat casa peste 
tot. Locul este sigur acum, însă aici a fost un măcel. Sunt trei 
agenţi morţi şi, în afară de cadavre, în casă nu este nimeni. 


48 


Sala în care avea loc conferinţa de presă era extrem de 
aglomerată. Ca o măsură luată în vederea marii afluenţe a 
reprezentanţilor media, se organizase la Auditorium, o sală de la 
Centre Congres, nu la sediul Poliţiei din Rue Notari, unde nu 
dispuneau de spaţiul adecvat pentru a primi toată mulţimea 
aceea. 

La o masă lungă, acoperită cu un material verde, lângă 
perete, erau aşezaţi Durand, Roncaille, doctorul Cluny şi Frank, 
cu câte un microfon în faţă. Toate părţile implicate în anchetă 
erau reprezentate. In faţa lor, pe un şir de scaune din plastic 
dispuse ordonat în sală, reprezentanţii mass-mediei: presă 
scrisă, radio şi televiziune. 


358 


Lui Frank i se părea ridicol tot teatrul acela, dar pentru 
prestigiul Principatului Monaco şi al Statelor Unite ale Americii, 
pe care el le reprezenta ca agent FBI, era necesar. 

Nu conta că Nimeni, alias Jean-Loup Verdier, intrase parcă în 
pământ. Nu conta că, după incursiunea celor de la echipa de 
intervenţie, când intraseră în casă, o găsiseră pustie şi pe 
agentul Sorel cu gâtul tăiat ca un miel de sacrificiu. Ceilalţi doi, 
Gambetta şi Megene, fuseseră ucişi cu un foc de pistol, armă ce 
se demonstrase a fi aceeaşi cu care fusese omorât şi Gregor 
Yatzimin. 

Ubi maior, minor cessat. 

Anumite detalii penibile nu puteau să fie încă dezvăluite, 
protejate de caracterul secret al anchetei în curs. Succesul 
fusese însă emfatizat, descoperirea asasinului,  strălucita 
operaţiune la care luaseră parte împreună Poliţia din Monaco şi 
FBl-ul, inteligenţa diabolică a criminalului care fusese învinsă de 
abilitatea şi de perseverenţa neobosită a investigatorilor care, în 
sfârşit, îl identificaseră etc. Etc. Etc... 

Şirul acela de „etc.” masca fuga asasinului, datorată unor 
evenimente neaşteptate şi faptul că nu se ştia unde se află. 
Oricum, prinderea celui care comisese toate crimele acelea 
oribile nu era decât o chestiune de ore. Toate poliţiile europene 
erau în alertă şi se aştepta dintr-un moment în altul ştirea 
arestării. 

Frank admiră abilitatea cu care Roncaille şi Durand reuşeau să 
se descurce în tirul acela de întrebări, punându-se din plin sub 
reflectoare când exista posibilitatea şi ieşind cu abilitate să caute 
o lumină nouă când cineva îi înghesuia într-o zonă de umbră. 

Nici unul din ei doi nu făcuse nici o referire la comisarul 
Nicolas Hulot. Frank revăzu fotografia cu accidentul, maşina 
strivită, corpul prietenului său căzut peste volan, faţa lui de 
enfant terrible acoperită de sânge. Băgă mâna în buzunarul de la 
haină şi strânse bucata de hârtie pe care o avea înăuntru. La 
percheziţia amănunţită a casei lui Jean-Loup Verdier găsise o 
banală chitanţă de la o amendă pentru exces de viteză dată de o 
patrulă de la circulaţie. Numărul de înmatriculare era al unei 
maşini închiriate de la Avis. Data era cea a zilei în care murise 
Nicolas şi localitatea unde se comisese infracţiunea era aproape 
de locul unde se întâmplase accidentul. 


7 Unde e cineva mai mare, cel mai mic se dă deoparte. (În lat., în 
original). 


359 


Frank făcuse o nouă analiză a mişcărilor lui Jean-Loup în baza 
acestei dovezi şi a cuvintelor celui care, fără să vrea, se revelase 
un complice involuntar, dar eficace: Pierrot. 

Secretul pe care îl deţinea în calitatea lui de poliţist onorific 
fusese bine păstrat faţă de ceilalţi, mai puţin faţă de bunul său 
prieten Jean-Loup. Tocmai lui şi numai lui, asta ca o ironie a 
sorții, îi mărturisise că Frank îl întrebase în legătură cu un disc al 
unui anumit Robert Fulton. Astfel, Jean-Loup înţelesese că făcuse 
o greşeală şi Nimeni plecase pe urmele lui Nicolas în încercarea 
lui de a descoperi ceea ce discul putea să dezvăluie. 

Frank refăcuse pas cu pas traseul comisarului şi aflase tot 
ceea ce era de aflat şi anume, că el, cu mult înaintea lor, reuşise 
să descopere numele asasinului. Din cauza asta fusese omorât. 

Vocea lui Roncaille îl trezi la realitate. 

— ... Drept pentru care eu aş lăsa cuvântul celui care a reuşit 
să dea un nume şi un chip criminalului în serie cunoscut sub 
porecla de Nimeni, agentul special FBI, Frank Ottobre. 

Nu urmară aplauze, ci doar nenumărate mâini ridicate 
agitându-se în aer. Roncaille făcu semn unui ziarist cu părul roşu 
care stătea în primul rând. Frank îl recunoscu şi se pregăti să 
facă faţă întrebărilor lui. Coletti se ridică în picioare şi se 
prezentă. 

— Rene Coletti, France Soir. Domnule Ottobre, aţi reuşit să 
descifraţi motivele pentru care Jean-Loup Verdier mutila feţele 
victimelor sale? 

Frank îşi reţinu un zâmbet, reflectând între timp asupra 
narcisismului acelei evoluţii dialectice. 

„Dacă astea sunt regulile jocului, ştiu să-l joc şi eu.” 

Frank se lăsă pe spate. 

— Asta este o întrebare la care domnul doctor Cluny este mult 
mai în măsură decât mine să răspundă. Pot să vă spun însă că, în 
momentul de faţă, nu suntem încă în măsură să dăm o motivaţie 
satisfăcătoare modului de a opera al criminalului. După cum a 
spus deja domnul director Roncaille, multe detalii ale anchetei 
sunt încă în faza în care trebuie verificate şi nu pot fi dezvăluite 
publicului. Totuşi, există câteva elemente care sunt certitudini 
deja şi pe care vi le putem împărtăşi. Frank făcu o pauză de 
efect. Se gândi că doctorul Cluny ar fi fost mândru de el. 
Certitudinile ne-au fost date de activitatea precedentă 
desfăşurată de comisarul Nicolas Hulot şi pe care m-am bazat ca 
să pot ajunge la identitatea lui Nimeni. Comisarul, datorită unei 


360 


erori comise de criminal în cursul asasinării lui Alien Yoshida, 
reuşise să ajungă la un fapt întâmplat cu mulţi ani în urmă la 
Cassis, în Provence, o crimă sângeroasă în care a pierit o familie 
întreagă. Cazul a fost arhivat în grabă, cu verdictul de dublu 
asasinat şi sinucidere, ipoteză care acum va fi reexaminată cu 
multă atenţie. Vă pot spune că una dintre victime avea chipul 
desfigurat, exact ca victimele lui Nimeni. 

In sală se auzi un murmur. Alte mâini se ridicară. O ziaristă 
tânără, cu un aer inteligent, se ridică în picioare, luând-o înaintea 
celorlalţi. 

— Laura Schubert. Le Figaro. 

Frank îi acordă cuvântul printr-o uşoară mişcare a capului. 

— Dar comisarul Hulot nu fusese scos din anchetă? 

Cu coada ochiului, Frank văzu că Durand şi Roncaille deveniră 
rigizi. Zâmbi fetei cu aerul celui care e pe punctul de a furniza o 
versiune diferită a faptelor, cea adevărată. 

„Aşa vă trebuie, nenorociţilor! Să v-o luaţi cu vârf şi îndesat!” 

— Această informaţie nu este inexactă, domnişoară. Intr-un 
fel, presa a interpretat în mod liber nişte declaraţii care nu 
făceau nici un fel de referire la această posibilitate. Comisarul 
Hulot s-a îndepărtat de ancheta de-aici, de la Monte Carlo, 
pentru a urmări cu discreţie indiciul pe care îl deţinea. Aşa cum e 
uşor de imaginat, detaliul acesta nu a fost făcut public dintr-o 
serie de motive. Şi, din păcate, trebuie să vă anunţ cu durere că 
abilitatea cu care a condus investigaţiile a fost şi cauza morţii 
sale, ce nu a fost provocată de un accident stradal. A fost vorba 
despre o altă crimă a lui Nimeni, care, văzându-se identificat, a 
fost obligat să iasă la lumină ca să se apere. Vă repet că meritul 
pentru identificarea responsabilului tuturor acestor crime trebuie 
atribuit comisarului Nicolas Hulot, care a plătit acest rezultat cu 
propria viaţă. 

Sala fremătă. Asta era o nemaipomenită lovitură de scenă. Era 
ceva despre care se putea scrie şi ziariştii urmau s-o facă. Şi lui 
Frank asta îi era îndeajuns. Durand şi Roncaille erau stupefiaţi şi 
încercau din răsputeri să-şi ascundă iritarea. Morelli, în picioare 
cu mâinile la piept, rezemat de unul dintre pereţii laterali ai sălii, 
îi arătă de sub cot pumnul cu degetul mare ridicat. 

Un ziarist care vorbea franceză cu un puternic accent italian 
se ridică în picioare. 

— Marco Franti. Corriere della Sera, Milano. Aţi putea să ne 
spuneţi mai multe despre investigaţiile comisarului Hulot şi 


361 


despre descoperirile sale de la Cassis? 

— Vă repet că investigaţiile în această direcţie sunt încă în 
curs de desfăşurare şi destul de departe de a fi încheiate. Nu aş 
putea decât să vă ofer nişte ipoteze care să fie dezminţite 
ulterior de fapte. Vă pot spune doar un singur lucru care are un 
sâmbure de adevăr. Incercăm să aflăm adevăratul nume al lui 
Nimeni, întrucât presupunem că Jean-Loup Verdier nu este 
identitatea sa adevărată. O cercetare efectuată în cimitirul din 
Cassis, pe urmele comisarului Hulot, ne-a adus la cunoştinţă 
faptul că Jean-Loup Verdier este numele unui băiat care a pierit 
în mare cu mulţi ani în urmă, în cursul unei scufundări 
subacvatice, cam în aceeaşi perioadă în care s-a întâmplat şi 
crima sângeroasă despre care v-am vorbit mai înainte. Este 
vorba despre un caz de omonimie cel puţin suspect, dat fiind că 
mormântul băiatului se află la câţiva metri de mormintele 
victimelor. 

Un alt ziarist ridică mâna şi îşi strigă întrebarea, fără să se mai 
ridice nici măcar în picioare, reuşind într-un mod miraculos să se 
facă auzit peste larma generală. 

— Dar în legătură cu căpitanul Ryan Mosse ce ne puteţi 
spune? i 

Brusc, se făcu linişte. Asta era un aspect fierbinte. Frank se 
uită cu atenţie la jurnalistul care aruncase întrebarea, apoi 
privirea îi alunecă peste toţi cei prezenţi. 

— In ceea ce-l priveşte pe căpitanul Ryan Mosse, care a fost 
deja eliberat, a fost vorba despre o eroare enormă făcută de 
mine. Nu vreau să consider scuze sau circumstanţe atenuante 
indiciile găsite, care păreau să-l acuze fără nici o umbră de dubiu 
de asasinarea lui Roby Stricker. Din păcate, se poate întâmplă, în 
cursul unor anchete complexe precum cea în curs de 
desfăşurare, ca oameni nevinovaţi să între la mijloc. Oricum, 
acest lucru nu poate fi şi nu este o scuză. Vă repet că a fost 
vorba despre o greşeală de care eu sunt singurul responsabil şi 
ale cărei consecinţe sunt dispus să le suport, eliberând pe oricine 
altcineva de orice fel de vină posibilă. Acum, vă rog să mă 
scuzaţi... Frank se ridică în picioare. Din păcate, eu şi forţele de 
poliţie trebuie să găsim un asasin foarte periculos. Domnul 
Durand, domnul director Roncaille şi doctorul Cluny o să 
răspundă la restul întrebărilor dumneavoastră. 

Frank se îndepărtă de masă, se apropie de peretele de care 
stătea rezemat Morelli şi dispăru în spatele unei uşi laterale. leşi 


362 


într-un hol amplu semicircular, care înconjura sala unde se ţinea 
conferinţa. După câteva secunde, inspectorul veni după el. 

— Ai fost mare, Frank! Sunt dispus să plătesc oricât pentru o 
fotografie cu feţele pe care le-au făcut Roncaille şi Durand, când 
ai spus lucrurile alea despre comisarul Hulot. O să le-o arăt 
nepoților mei ca o dovadă că Dumnezeu există. Acum... 

Un zgomot de paşi întrerupse tirada lui Morelli. Privirea 
inspectorului se fixă pe cineva din spatele lui Frank. 

— Şi uite cum ne întâlnim din nou, Mister Ottobre... 

Frank recunoscu tonul şi vocea. Se întoarse şi dădu de ochii 
fără viaţă ai căpitanului Ryan Mosse şi ai sufletului său 
blestemat, generalul Nathan Parker. Morelli se apropie imediat 
de Frank. Acesta îi simţi prezenţa şi îi mulţumi în sinea lui. 

— E vreo problemă, Frank? 

— Nu, Claude, nici o problemă. Cred că poţi să pleci, nu-i aşa, 
generale? 

Vocea lui Parker era mai rece decât gheţurile antarctice. 

— Sigur, nici o problemă. Vă rog să ne scuzaţi, domnule 
inspector... 

Morelli se îndepărtă destul de neconvins. Frank auzi zgomotul 
paşilor lui pe marmura din hol. Nathan Parker şi Mosse rămaseră 
tăcuţi, aşteptând să se îndepărteze şi să dispară după colţ. 

Parker fu cel care vorbi primul. 

— Deci aţi reuşit, domnule Frank? Aţi descoperit asasinul. 
Sunteţi un om cu o mie de iniţiative. 

— Se poate spune acelaşi lucru şi despre dumneavoastră, 
generale, chiar dacă sunt unele cu care nu vă puteţi mândri. 
Dacă vă interesează, Helena mi-a spus totul. 

Bătrânul militar nu clipi. 

— Şi mie mi-a spus totul. Mi-a vorbit îndelung despre abilitatea 
dumneavoastră atât de masculină de a profita de o femeie care 
nu este în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Cred că aţi 
comis o serie de erori grave în timp ce vă jucaţi de-a cavalerul 
fără prihană şi fără teamă. Dacă îmi amintesc bine, v-am 
avertizat să nu vă puneţi în calea mea, dar dumneavoastră nu aţi 
vrut să mă ascultați. 

— Sunteţi o persoană josnică, generale Parker şi eu o să vă 
distrug! 

Ryan Mosse făcu un pas înainte. Generalul îl opri cu un gest. 
Zâmbi cu perfidia unui şarpe. 

— Dumneavoastră sunteţi un ratat şi, ca toţi rataţii, vă faceţi 


363 


iluzii, Mister Ottobre. Nu sunteţi un bărbat, ci doar ce a mai 
rămas dintr-un bărbat. Pot să vă dobor dintr-un singur salt, fără 
să fie nevoie ca după aceea să îmi scutur pantalonii de praf. 
Ascultaţi-mă cu atenţie... 

Se apropie atât de mult de el, încât Frank putea să-i simtă 
căldura respirației şi micile picături de salivă care îi ieşeau din 
gură în timp ce îi sufla în faţă toată ura sa. 

— Stai departe de fata mea. Frank, pot ordona să fii luat şi 
redus în asemenea hal, încât să implori să fii ucis. Dacă nu ţii la 
integritatea dumitale fizică, adu-ţi aminte că eu o am la mână şi 
pe cea a Helenei. Pot s-o închid într-o clinică de boli mintale când 
vreau eu şi să fac să dispară şi cheia. incepu să se învârtă în jurul 
lui, continuându-şi discursul. Sigur, puteţi să staţi împreună şi 
împreună să încercaţi să vă puneţi împotriva mea. Puteţi să 
încercaţi să scuipaţi otrava. Gândeşte-te însă! De o parte sunt 
eu, un general al armatei americane, un erou de război, consilier 
militar al preşedintelui Statelor Unite. De cealaltă parte sunteţi 
voi, o femeie a cărei fragilitate din punct de vedere psihic este 
cunoscută şi un bărbat care a fost internat şase luni la balamuc 
după ce şi-a împins practic soţia la sinucidere. la spune-mi, 
Frank, cine v-ar crede? In plus, tot ceea ce puteţi voi să inventaţi 
despre mine o să se răsfrângă asupra lui Stuart şi ăsta cred că e 
ultimul lucru pe care Helena şi-l poate dori. Fiica mea a înţeles 
deja şi a promis că nu o să mai încerce să te întâlnească. La 
acelaşi lucru mă aştept şi din partea dumitale, Mister Ottobre, ai 
înţeles? Niciodată! Bătrânul general se îndepărtă un pas, cu o 
lumină triumfătoare în ochi. Oricum s-ar sfârşi povestea asta, eşti 
un om terminat, Mister Ottobre! 

Generalul îi întoarse spatele şi se îndepărtă fără să se uite 
înapoi. Mosse se apropie de Frank. Pe faţa lui se citea plăcerea 
sadică de a chinui un om înfrânt. 

— Are dreptate, domnule agent de la FBI. Eşti un om terminat. 

— Asta are măcar un sens. Tu nici măcar nu eşti început. 

Frank se dădu un pas în spate, aşteptându-i reacţia. Imediat 
ce Mosse se mişcă, se pomeni cu ţeava de la pistol îndreptată 
către el. 

— Hai, căpitane, dă-mi un pretext. Doar unul. Bătrânul are 
spatele acoperit, dar tu nu eşti nici atât de util, nici atât de 
periculos pe cât crezi. 

— Mai devreme sau mai târziu o să ajungi în mâinile mele, 
Frank Ottobre! 


364 


Frank ridică mâinile într-un gest care zicea că totul e posibil. 

— Suntem cu toţii în mâinile zeilor, Mosse, dar îţi garantez că 
tu nu faci parte din categoria asta. Hai, stânga-mprejur şi 
urmează-ţi stăpânul! 

Rămase pe hol până când cei doi se îndepărtară. Puse pistolul 
la loc în tocul prins de curea şi se rezemă cu spatele de zid. Se 
lăsă încet să alunece până ajunse pe pardoseala rece din 
marmură. Işi dădu seama că tremura. 

Cine ştie unde, era ascuns un asasin periculos care putea încă 
să ucidă. Bărbatul acela omorâse deja mai multe persoane cu o 
cruzime nemaivăzută, printre care şi pe Nicolas Hulot, cel mai 
bun prieten al lui. Cu câteva zile înainte şi-ar fi dat anii care îi 
mai rămăseseră de trăit numai pentru a putea să-i scrie numele 
pe o bucată de hârtie. 

Acum, toate gândurile lui se îndreptau spre Helena Parker, iar 
el nu ştia ce să facă. 


49 


Laurent Bedon ieşi din Cafe de Paris, mângâind cu degetele 
teancul de bancnote de 500 de euro care îi umfla buzunarul 
intern de la haină. Se gândi din nou la norocul chior din seara 
aceea. Fusese protagonistul absolut al visului oricărui jucător de 
ruletă. Jucase „plin” şi „furcă” pe 23 roşu, de trei ori la rând, cu 
miză maximă, publicul era în delir şi crupierul, cu faţa zăpăcită, 
care nu-şi putea reveni în faţa unei întâmplări nu rare, ci unice. 

Se dusese la casă şi începuse să scoată jetoane colorate din 
buzunare ca şi cum ar fi avut haina unui scamator. Funcţionarul 
rămăsese impasibil în faţa valorii câştigului, dar se văzuse în 
situaţia de a mai aduce bani, întrucât ceea ce avea în casă nu îi 
ajungea să acopere întreaga sumă. 

In timp ce îşi lua rucsacul pe care îl lăsase la garderobă, 
Laurent se gândi că norocul, când se hotărăşte să fie de partea 
ta, este de-a dreptul stânjenitor în frenezia lui de a da palme 
mizeriei. Intrase în Cafe de Paris aşa, într-o doară, ca să treacă o 
jumătate de oră şi în jumătatea aceea de oră recuperase tot 
ceea ce pierduse în ultimii patru ani. 

Se uită la ceas. La timp. g 

Se opri o secundă pe trotuar pentru a privi piața din fața lui. In 


365 


stânga, Casino Municipale strălucea cu toate luminile sale, care îi 
puneau în evidenţă elementele baroce ale arhitecturii. Lângă 
intrare, pe partea stângă, se afla un BMW 750 tronând pe o 
platformă înclinată, iluminată spectaculos, din mai multe părţi, 
cu reflectoare. Era premiul pentru o competiţie de chemin-de-fer* 
care urma să aibă loc în curând. 

In faţă, Hotel de Paris părea consecinţa firească a cazinoului, 
ca şi cum nici unul dintre ele nu putea să existe fără celălalt. 
Laurent îşi imagină lumea dinăuntru. Chelnerii, hamalii, /es 
concierges’, clienţii plini de aere şi de bani. 

In ceea ce îl privea, lucrurile păreau în sfârşit să meargă în 
direcţia bună. Incepând cu jocul. De când pornise colaborarea cu 
americanul acela, părea că viaţa lui se schimbase din toate 
punctele de vedere. Inţelesese asta după ce scăpase atât de 
uşor de Vadim. Dar era şi extrem de generos şi generozitatea lui 
făcea să treacă într-un plan secund ceea ce voia de la el. În fond, 
ce îi ceruse? Doar să îi comunice cu discreţie toate noutăţile 
referitoare la investigaţiile în cazul lui Nimeni, toate informaţiile 
pe care le putea afla prin contactul pe care îl avea cu forţele de 
poliţie postate la radio în aşteptarea telefoanelor asasinului. O 
sinecură care îi adusese în buzunare bani suficienţi cât să dea 
vânt în pupa bărcii situaţiei sale financiare. 

Avusese o mare dezamăgire când Mosse fusese arestat sub 
acuzaţia de a-l fi ucis pe Roby Stricker. Nu că i-ar fi păsat de 
vreunul din cei doi. Americanul era clar un psihopat, iar el, ca să 
fie sincer, considera că locul potrivit pentru un astfel de obsedat 
era cel unde îl băgaseră, o celulă sigură într-o închisoare solidă, 
precum aceea de la Rocca. In ceea ce îl privea pe Stricker, 
playboy-ul acela era un nenorocit al cărui singur merit în viaţă îl 
reprezenta faptul că ieşise dintr-o anume gaură, nu dintr-una 
oarecare. Nimeni, poate că nici măcar tatăl lui, nu i-ar fi simţit 
lipsa. „Requiescat cum vrea scula lui. Amin.” 

Gândul ăsta fusese epitaful rapid al lui Laurent Bedon în 
memoria lui Roby Stricker. 

Singurul motiv de regret la vestea arestării lui Mosse fusese 
acela că rămăsese fără găina lui cu ouă de aur. Grija profundă 
pentru pierderea sponsorului său, aşa cum îl numea în sinea lui, 
trecuse pe locul al doilea, temându-se de o eventuală acuzaţie 
de complicitate. Tipul ăla nu părea unul care se destăinuie prea 


8 Variantă a jocului de bacara. 
? Uşierii (în fr., în original). 


366 


uşor. Pe sticleţi îi trecuseră toate transpiraţiile, ca să scoată ceva 
de la el. Mosse era un dur, cu atât mai mult cu cât avea spatele 
acoperit de celălalt, de generalul Parker, tatăl fetei ucise. Ala era 
într-adevăr tare. Şi sigur el era proprietarul genţii pe care Mosse 
o avea în mână, cel care avea grijă s-o umple, când bietul 
Laurent o golea. 

In orice caz, primise vestea eliberării lui cu un suspin de 
uşurare şi o reînnoire a speranţei. Speranţa se transformase într- 
o autentică senzaţie de triumf când primise un al doilea e-mail, 
care, ca şi prima dată, purta semnătura unchiului din America şi 
îi fixa o întâlnire. 

Nu se întrebase ce mai voia de la el, acum când identitatea 
asasinului fusese în sfârşit descoperită. Singurul lucru care îl 
interesa era ca şuvoiul de bani care curgea în buzunarele sale să 
nu se oprească. 

Avea încă în minte expresia suspicioasă a lui Maurice, când, 
într-un sfârşit, îşi plătise datoria. Se uitase la banii pe care îi 
aruncase pe biroul său - în camera din spatele lui Burlesque, 
clubul de noapte jegos din Nisa, al cărui proprietar era, plin de 
curve de doi lei - ca şi cum ar fi fost falşi. 

Chiar dacă se întrebase de unde veneau banii, oricum nu 
zisese nici un cuvânt în sensul ăsta. 

Laurent plecase cu un aer batjocoritor întipărit pe faţă, 
trecând prin faţa lui Vadim, care mai avea încă pe nas plasturii 
ce aminteau de întâlnirea lui cu căpitanul Ryan Mosse. 
Suspiciunea că se bucura de protecţia cuiva mai periculos decât 
ei îi făcuse să abandoneze atitudinea dispreţuitoare pe care o 
adoptau de obicei faţă de el. 

„Domnul Bedon a plătit. Domnul Bedon e liber. Domnul Bedon 
vă trimite pe toţi la dracu'. Domnul Bedon pleacă din locul ăsta 
de căcat.” 

Laurent îşi aranjă rucsacul pe spate şi începu să meargă. 
Traversă în diagonală piaţa, îndreptându-se către grădinile din 
faţa cazinoului. i 

Pe stradă era o grămadă de lume. In afară de turiştii obişnuiţi 
de sezon, povestea criminalului în serie care se învârtea prin 
Monte Carlo adusese acolo, pe lângă o mulţime de ziarişti şi un 
număr incredibil de simpli curioşi. Se simțea animația din 
vremurile mai bune, deşi, ca un joc straniu de cuvinte, acea 
agitație plină de viață era cauzată de prezența morții. 

Pe oriunde, numai despre asta se vorbea. In ziare, la radio, la 


367 


televizor, în sufrageriile caselor a căror lumină se proiecta în 
stradă pe ferestrele deschise. 

li veni brusc în faţa ochilor chipul lui Jean-Loup. Cu tot cinismul 
lui, nu putea să nu simtă un fior. Gândul că trăise atâta timp 
lângă cineva capabil de asemenea atrocități îi făcea pielea de 
găină - şi nu numai lui, ci şi altora cu mai mult sânge rece decât 
el. 

Câte persoane omorâse? Opt, dacă nu se înşela. Nu, nouă, 
dacă îl punea şi pe sărmanul comisar Hulot. Pe dracu'! Un 
adevărat măcel, făcut de un băiat frumos cu ochii verzi, cu voce 
profundă şi aer rezervat, care părea mai potrivit în rolul de 
urmărit de o mulţime de femei excitate decât de căutat de 
poliţiile din toată Europa. 

Işi aduse aminte că el fusese cel care iniţiase cariera lui Jean- 
Loup. El îl adusese la radio şi încet, încet se văzuse dat la o 
parte, pe măsură ce calităţile DJ-ului ieşeau la lumină. 

Acum şi la radio, lucrurile se schimbau. 

Bikjalo, care părea distrus de experienţa aceea, ajunsese într- 
un post cu mult sub nivelul celui precedent, ca decizie a 
direcţiunii radioului. Işi fuma în continuare ţigările ruseşti una 
după alta şi vorbea o limbă care se asemăna cu cea a ţigărilor 
sale. Preşedintele îl întrebase pe Laurent dacă se simţea în stare 
să facă Voices. Evenimentele nu păreau să fi deviat interesul 
publicului de la program, care, dimpotrivă, avea posibilitatea de 
a-şi mări audiența, datorită acelei stranii alchimii morbide ce 
pluteşte în jurul faptelor sângeroase. 

„Bine, rahaţi ce sunteţi, de ce nu îl chemaţi pe Jean-Loup al 
vostru acum?” 

In ceea ce-l privea pe el, vânduse pe bani grei un interviu în 
exclusivitate, iar editorul revistei îi dăduse deja o sumă 
considerabilă în avans pentru un instant-book la care lucra deja, 
intitulat Viața mea cu Nimeni. Şi în seara aceea venise câştigul 
neaşteptat de la Cafe de Paris. Şi seara nu se terminase încă... 

Faptul că Jean-Loup era încă liber nu îl îngrijora absolut deloc. 

Băiatul ăla nu mai era o problemă. După cum zicea poliţia, 
prinderea lui era o chestiune de ore. Unde putea să se ascundă 
un om a cărui fotografie era în toate ziarele şi în mâna oricărui 
agent de poliţie, de acolo până la Helsinki? 

Steaua lui Jean-Loup Verdier apusese pentru totdeauna. 

Acum răsărea soarele lui Laurent Bedon. 

Descoperise cu surprindere şi faptul că nu îi mai păsa nici cât 


368 


negru sub unghie de Barbara. Să stea cu polițistul ăla al ei, 
câinele de pază. Laurent înţelesese că încăpăţânarea lui în 
privinţa fetei era legată doar de perioada negativă prin care 
trecuse. Probabil că o vedea ca pe un simbol al eşecului său, 
dovada cea mai semnificativă a refuzurilor pe care viaţa i le 
opunea în momentul acela. 

Acum însă stătea pe un mic tron şi avea în mână libertatea de 
a spune „da” sau „nu”. Singurul lucru pe care şi l-ar fi dorit, dacă 
mai putea să vrea ceva de la ea, era s-o vadă venind la el cu 
coada între picioare şi să admită că a făcut o mare greşeală 
părăsindu-l. Ar fi vrut să-i audă vocea rugătoare implorându-l s-o 
ierte şi să fie din nou împreună. 

Şi asta numai pentru a avea posibilitatea sublimă de a-i 
arunca în faţă adevărul. Acum, nu mai avea nevoie de ea. Nu mai 
avea nevoie de ea niciodată. 

Se aşeză pe o bancă pe partea dreaptă a parcului, în locul cel 
mai întunecos. Aprinse o ţigară şi se lăsă pe spate, privind lumea 
aceea care se învârtea în jurul lui, în sfârşit fără să se mai simtă 
un element ilicit. 

După puţin timp, silueta unui bărbat se desprinse din umbra 
din spatele lui şi veni să i se aşeze alături. Intoarse capul către 
el. Ochii lui, ochii aceia care păreau fără viaţă, ca ochii unui 
animal împăiat, nu îl înfricoşau. Pentru el, bărbatul acela 
însemna doar o altă sumă de bani pe cale de a sosi. 

— Bună seara, Laurent, zise bărbatul în engleză. 

Laurent aplecă uşor capul şi răspunse în aceeaşi limbă. 

— Bună seara. Sunt încântat să vă văd din nou în circulaţie, 
căpitane Mosse. 

Celălalt nu dădu nici un fel de atenţie semnificației acelui 
salut. Trecu cu foarte mare grabă la motivul întâlnirii lor. 

— Aveţi ceea ce v-am cerut? 

Laurent puse pe bancă, între ei, rucsacul pe care îl ţinuse pe 
spate până în momentul acela. 

— lată. Nu este totul, evident. Am ales câte ceva, la 
întâmplare. Dacă mi-aţi fi spus pentru ce vă trebuie, aş fi putut... 

Ryan Mosse îl întrerupse cu un gest. Ignoră întrebarea 
implicită din fraza lui şi îi puse în faţă o geantă diplomat ieftină. 

— Înăuntru este ceea ce am stabilit. Ă 

Laurent luă valiza, o puse pe genunchi şi o deschise. In umbră, 
se vedeau aşezate în ordine suficient de multe teancuri de 
bancnote ca să-l acopere complet. Laurent se gândi că teancurile 


369 


acelea străluceau mai frumos decât orice altă lumină. 

— În regulă. 

— Nu îi numărați? întrebă Mosse cu un ton uşor ironic. 

— Dumneavoastră nu aveţi cum să controlaţi materialul pe 
care eu vi l-am adus. Mi s-ar părea o lipsă de stil să nu răspund 
încrederii dumneavoastră cu aceeaşi încredere. 

Căpitanul Ryan Mosse se ridică în picioare. Schimbul se 
încheiase. Cu siguranţă, plăcerea companiei reciproce nu era un 
motiv suficient pentru a prelungi întâlnirea aceea, nici pentru el, 
nici pentru Laurent. 

— La revedere, domnule Bedon! 

Laurent rămase pe bancă şi făcu un gest cu mâna. 

— La revedere, căpitane Mosse! E întotdeauna o plăcere să 
fac afaceri cu dumneavoastră. 

Privi silueta atletică a americanului care se îndepărta cu pasul 
lui hotărât şi căruia hainele de civil nu reuşeau să-i ascundă 
nimic din aerul marţial. Aşteptă pe bancă până când nu îl mai 
văzu. Era într-o dispoziţie de zile mari. Seara fusese în mod cert 
fructuoasă. Mai întâi câştigul la cazinou, la care se adăugase 
suma din valiză... Cum spun bătrânii, banul la ban trage. 

Şi avea să continue aşa, era sigur de asta. 

„Timpul le rezolvă pe toate.” 

O logică populară spunea că până şi un ceas care a stat are 
dreptate de două ori pe zi. Faptele demonstrau că, de fapt, 
ceasul lui nu se oprise, ci începuse să arate nişte vremuri mai 
bune. 

Se ridică de pe bancă şi luă valiza, mult mai uşoară decât 
rucsacul pe care i-l dăduse lui Mosse, dar pe care el o simţea 
mult mai grea. Reflectă o secundă. Pentru seara aceea, ajungea 
cu Cafe de Paris. Nu trebuia să-i ceri prea mult norocului în 
aceeaşi zi. Jacques, sunetistul, îl adusese cu maşina până în Piaţa 
Cazinoului. Putea să ia un taxi sau putea să coboare pe jos până 
în port, să bea câteva pahare la Stars'N'Bars, să-şi ia maşina 
nou-nouţă din parcarea de la radio şi să se întoarcă la Nisa. Nu 
era Porsche-ul pe care şi l-ar fi dorit, dar nu mai era decât o 
problemă de răbdare. Pentru moment se mulțumea cu faptul că 
evita mijloacele de transport în comun, când pleca la serviciu, 
din noua lui locuinţă de lângă Place Pellegrini, în zona Acropolis, 
un apartament micuţ, dar elegant, de curând închiriat. Ironia 
sorții, era foarte aproape de vechea lui casă, cea pe care i-o 
luase Maurice, crăpar-ar de ciumă! 


370 


Se uită la ceas. Era încă devreme şi noaptea era lungă. 

Laurent Bedon se îndreptă fără grabă către Hotel de Paris cu 
pasul uşor al unui om plin de optimism, gândindu-se că, pentru 
restul serii, avea să se lase condus de inspiraţia de moment. 


50 


Remy Bretecher îşi puse casca pe cap şi ridică apoi cu piciorul 
cricul lateral. Cu toate că strada era în pantă, nu avea nici o 
problemă să menţină în echilibru motocicleta Aprilia Pegas. 
Emoţia pe care o simţea l-ar fi făcut să-i susţină greutatea şi cu 
un singur picior. Se oprise în Piaţa Cazinoului, în parcarea 
rezervată motocicletelor, în faţă la Hotelul Metropole, pe partea 
dreaptă. Cu viziera ridicată, îşi supraveghea subiectul care 
tocmai traversa grădinile şi care ajunsese acum în dreptul 
fântânii. Remy era obişnuit cu un anumit tip de urmărire. In 
general, locurile lui de acţiune erau altele, Cazinoul din Menton 
sau din Nisa, de exemplu, sau alte cazinouri mici care se găseau 
cam peste tot pe coastă. Câteodată ajungea chiar şi până la 
Cannes. Monte Carlo trebuia să fie considerat off-limits pentru un 
anumit tip de activitate. Prea periculos, prea închis şi cu prea 
multă poliţie. Remy ştia foarte bine că, amestecați printre clienţii 
obişnuiţi, în sălile de joc erau nenumărați poliţişti în civil. 

In seara aceea era acolo ca simplu turist. Venise să caşte 
puţin gura, să vadă care era atmosfera prin principat, unde aerul 
era încărcat de ecourile poveştii criminalului în serie care se 
plimba nestingherit. lIntrase în Cafe de Paris aproape din 
întâmplare şi numai prin forţa obişnuinţei îl observase pe tipul 
ăla cu faţă de sifilitic şi aer batjocoritor care câştigase de trei ori, 
succesiv, cu un noroc demn de loteria naţională. 

Fără să premediteze nimic, îl urmărise la casă şi văzuse 
grămada de bani pe care şi-o băgase în buzunarul intern al 
hainei. Asta transformase imediat o seară de vacanţă într-o 
seară de muncă. În realitate, Remy era mecanic într-un atelier 
specializat în pregătirea şi personalizarea motocicletelor, la 
periferia Nisei. Se pricepea atât de bine la motociclete, încât 
domnul Catrambone, patronul, închidea ochii la abaterile lui. E 
adevărat că abaterea căreia i se dedica în acel moment şi care 
se putea defini drept activitatea part-time a tânărului, îi 


371 


rezervase când era minor mai multe sejururi la şcoala de 
corecție. Experienţe juvenile datorate unei lipse fundamentale de 
experienţă. Pentru moment, din fericire, nici un sejur în puşcăriile 
patriei sale. Societatea modernă, de altfel, considera ocupaţia de 
borfaş un păcat scuzabil şi Remy era suficient de isteţ ca să nu 
folosească arme în cursul „contactelor sale de muncă”, cum le 
definea el. În concluzie, merita să intri în joc şi faptele o 
demonstrau. Era suficient să faci lucrurile cu minte şi un al doilea 
salariu nu deranja pe nimeni. 

Uneori, când simţea că e seara potrivită, se ducea prin 
cazinouri şi îi căuta cu ochii pe jucătorii solitari cărora li se 
întâmpla să câştige sume mari. li urma la ieşire şi apoi se lua 
după ei cu motocicleta. Dacă plecau cu maşina, lucrurile se 
complicau puţin. Trebuia să-i urmărească până acasă şi, dacă 
aveau garaj la subsol, planul eşua. Se uita la maşină cum dispare 
după poartă sau în jos pe panta de la un garaj, la stopurile de la 
frâne care se aprindeau, semnalizând o seară ratată. Dacă, în 
schimb, parcau în stradă, seara era rezolvată. Se ducea la ei 
exact în momentul în care victimele, în picioare în faţa uşii de la 
intrare, începeau să-şi caute cheile de la casă. Totul se întâmpla 
într-o secundă. Apărea lângă ei cu casca în mână, cu o mână în 
buzunarul de la haină şi îi soma să scoată banii. Mâna în buzunar 
putea să fie un simplu bluff sau putea să ascundă într-adevăr un 
pistol. Sumele nu erau de obicei atât de mari încât cineva să-şi 
rişte viaţa pentru ei. Acest lucru era în favoarea înmânării rapide 
a banilor către noul proprietar. Apoi urma fuga cu motocicleta şi 
totul se termina. Rămânea surpriza de a controla după aceea, în 
siguranţă, care era valoarea economică a acelei tranzacţii rapide. 

Atunci când „clientul” se îndepărta pe jos, era îndeajuns să 
aştepţi momentul potrivit - loc puţin circulat, nici un sticlete la 
vedere şi preferabil lumină slabă şi apoi modul de acţiune era 
acelaşi. Ba, adeseori, era mult mai rapid. 

Având în vedere că se ocupa de lume care frecventa 
cazinourile, Remy se întrebase de mai multe ori dacă nu cumva 
ceea ce făcea era un fel de viciu, o formă deviată de dependenţă 
de mesele verzi din sălile de joc. Ajunsese într-un final la 
concluzia că se putea considera un fel de vindecător pentru cei 
care erau dependenţi, demonstraţia vie că banul e ochiul 
dracului. 

Pe scurt, un fel de indulgență papală pe care şi-o acorda de 
unul singur. 


372 


Faptul de a se considera un delincvent de drept comun nu îi 
trecuse niciodată prin cap. 

Apăsă pe starter şi motorul motocicletei Aprilia răspunse docil, 
murmurând supus, dar cu un zgomot destul de puternic, chiar şi 
în ralanti. Spera ca omul său să nu se fi îndreptat către staţia de 
taxiuri de lângă Hotel de Paris. Asta ar fi simplificat puţin 
lucrurile, pentru că un om în taxi nu avea cum să ajungă în 
parcarea unui garaj subteran. Insă putea să mai însemne şi că 
seara nu se terminase încă, un risc de luat în consideraţie 
întotdeauna. De obicei, jucătorii la ruletă îşi cheltuiau câştigurile 
într-un mod jalnic, în vreunul dintre numeroasele cluburi de 
noapte din Nisa, care, în majoritatea cazurilor, erau bordeluri 
legalizate. Dădeau de băut şi de mâncat în stânga şi în dreapta şi 
la sfârşit ofereau unei entraîneuse, pentru o prestație orală într- 
un separeu, o sumă cu care o familie de trei persoane ar fi trăit o 
săptămână. l-ar fi părut rău ca fructul unui asemenea noroc să 
ajungă în mâinile unei curve. 

Ridică uşor cu piciorul pedala ambreiajului, băgă în viteza întăi 
şi începu să se mişte. In timp ce traversa piaţa în dreptul 
rondului de flori central, se întâlni cu omul lui. Se opri şi puse 
motocicleta pe cric. Se dădu jos, ca şi cum trebuia să controleze 
ceva în portbagaj. 

Răsuflă uşurat când văzu că bărbatul trece de singurul taxi 
oprit. Dacă s-ar fi îndreptat în jos către Sainte-Devote, ar fi fost 
un noroc incredibil. Zona aceea era puţin circulată de pietoni, 
mai ales la o oră atât de târzie şi ar fi ieşit ceva rapid şi curat, cu 
atât mai mult cu cât putea s-o ia imediat pe strada care ducea 
către Nisa şi să dispară în sus pe una dintre cele trei cornişe. 

Remy era de-a dreptul electrizat de ocazia asta neaşteptată. 
leşind din Cafe de Paris, îşi urmărise victima pe jos prin grădini. 
Bărbatul se îndreptase într-o direcţie care l-ar fi dus la câţiva 
metri de locul unde el îşi parcase motocicleta. Ar fi putut foarte 
bine să-şi facă treaba acolo, în umbră. Nu ar fi fost rău deloc să 
termine munca repede, pe loc, având posibilitatea să sară pe 
motocicletă în câteva secunde şi să dispară într-o clipă. 

Işi văzuse omul aşezându-se pe o bancă şi se dăduse puţin 
înapoi, fără să fie văzut, pentru că o altă persoană venise să se 
aşeze lângă el. Intre cei doi se întâmplase ceva destul de ciudat. 
Cel pe care îl urmărise până atunci, cel cu faţa de mort, îi dăduse 
celuilalt rucsacul pe care îl ducea în spate şi primise în schimb o 
valiză diplomat. 


373 


Chestia nu mirosea a bine. Sau mirosea a flori, depinde de 
punctul de vedere. Exista eventualitatea, nici măcar prea 
îndepărtată, ca în valiza aceea să fie ceva preţios. Senzaţia 
aceea pozitivă, adăugată la banii pe care îl văzuse că îi încasase 
la Cafe de Paris, putea să pună seara aceea în topul absolut de 
încasări în Cartea Recordurilor personale. 

Odată încheiat schimbul, când cei doi se despărţiseră, nu 
apucase să profite de moment. Din dreapta, chiar atunci, venea 
un grup de persoane, coborând către cazinou. Remy se întrebase 
dacă era bine să acţioneze. Chiar dacă victima lui ar fi strigat 
după ajutor, lucru de care se îndoia, de obicei nimeni nu se 
amestecă în situaţiile astea. Când e în curs de desfăşurare un jaf, 
lumea are tendinţa de a-şi vedea de treburile ei. Asta e şi motivul 
pentru care la cursurile de autoapărare te învaţă că, atunci când 
eşti victima unui furt, nu e bine să strigi „hoţul!”, cuvânt magic 
după care brusc te pomeneşti că toată lumea îşi ia tălpăşiţa în 
cea mai mare grabă. In cazul acela e mult mai bine să strigi 
„Foc!”, dacă vrei să vezi oameni care să îţi sară în ajutor. 

Remy ştia foarte bine că eroii există numai în filme. Oricum, 
oricând poţi să dai peste excepţia care confirmă regula şi nu voia 
să rişte atât de mult. 

Porni motocicleta şi o tăie pe Avenue des Beaux Arts ca s-o ia 
apoi la stânga pe Avenue Princesse Alice în încercarea de a 
restabili contactul vizual cu persoana vizată, care se afla acum 
pe Avenue de Monte Carlo, strada cu vedere la mare care se 
întâlnea pe Avenue d'Ostende cu aceea pe care mergea el. 

Dacă nu ar fi trebuit să ţină ghidonul motocicletei, Remy şi-ar 
fi frecat mâinile. Pe-acolo, drumul era practic pustiu. Condiţie 
ideală pentru ca animalele ca el să vâneze liniştite, asigurându-şi 
hrana cotidiană. 

Remy mergea încet, în viteza a doua, cu viziera căştii ridicată, 
cu haina din piele uşoară descheiată pe jumătate, ca un turist 
obişnuit pe motocicletă care voia să se bucure fără grabă de 
aerul cald din noaptea aceea de vară. 

lată-l pe omul său. Mergea fără să se grăbească, fumând o 
ţigară. Foarte bine. La începutul lui Avenue d'Ostende traversă şi 
îşi continuă drumul pe latura străzii care se afla în sensul lui de 
mers. Mai mult, ţinea valiza în mâna stângă, poziţie foarte 
favorabilă pentru intenţiile sale. Lui Remy nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. Dacă ar fi fost să aleagă el însuşi condiţiile, nu ar fi putut 
să obţină ceva mai bun. Se gândi că, în seara aceea, clientul lui 


374 


îşi epuizase cu totul doza de noroc odată cu câştigul de la Cafe 
de Paris. 

Având în vedere situaţia, se gândi că în operaţiunea aceea ar 
fi trebuit să fie ceva mai puţin delicat decât de obicei. Pe de altă 
parte, „dacă nu te duci la gară, nu ai cum să iei trenul”, aşa cum 
zicea mereu patronul său, bărbosul domn Catrambone. 

Respiră profund şi decise că era momentul. Se apropie de 
bordura trotuarului cu roata din faţă şi, ridicând în sus ghidonul, 
reuşi să treacă peste obstacol. 

Acum se afla cu motocicleta în spatele victimei sale, care chiar 
în momentul acela arunca chiştocul de ţigară. Trebuia să se 
grăbească, înainte ca victima să se decidă să schimbe mâna cu 
care ţinea valiza. Remy acceleră brusc şi ajunse în spatele 
bărbatului; acesta, auzind zgomotul motorului, întoarse instinctiv 
capul. Pumnul lui Remy îl lovi în partea stângă a feţei, între nas şi 
gură. 

Sărmanul om, poate mai mult din cauza surprizei decât de 
lovitură, căzu pe jos, continuând totuşi să ţină valiza foarte 
strâns în mână. Remy opri motocicleta, făcând să alunece uşor 
roata din spate. 

Puse motocicleta pe cric şi se dădu jos, rapid ca o pisică. Cao 
adaptare la necesităţile sale, modificase mecanismul astfel încât 
motorul să nu se oprească automat când trăgea cricul. 

Se apropie de bărbatul de pe trotuar, cu mâna stângă în 
buzunar, împingând în afară pielea hainei. 

— Dacă te mişti, eşti mort! 

Remy se lăsă în genunchi, îi băgă o mână în haină şi scoase 
afară teancul de bancnote pe care îl găsi în buzunarul interior. 
Nu fusese foarte delicat în această operaţie şi auzi imediat 
zgomotul făcut de țesătura uşoară a căptuşelii care se rupsese. 
Fără să se uite la bani, îi băgă în geacă. Se ridică în picioare şi 
întinse o mână către omul de pe jos. 

— Lasă valiza! 

Tipul ăla avea deja o faţă bolnăvicioasă şi un fizic anemic. 
Acum, cu nasul murdar de sânge, părea şi mai aproape de a-şi 
da sufletul. Cine şi-ar fi închipuit că era în stare să reacționeze? 
Până acum totul se petrecuse atât de repede, încât nu avusese 
cum să-şi dea seama de situaţie. Când în sfârşit îşi dădu seama 
de ce se întâmpla şi anume că tipul ăla cu motocicletă şi geacă îl 
jefuia, se ridică pe neaşteptate în picioare şi dădu o lovitură cu 
valiza diplomat în casca lui Remy. 


375 


Băiatul se gândi că omul ăla nu era, cu siguranţă, unul curajos. 
Reacţia lui fusese dictată de instinct şi nu de o capacitate precisă 
de a se apăra. Era pur şi simplu panică, atât. Dacă, în loc să-i 
tragă lovitura în casca de protecţie, cu singurul rezultat de a-i 
mişca puţin capul într-o parte, i-ar fi băgat valiza între picioare cu 
aceeaşi violenţă, sigur i-ar fi făcut ouăle terci. j 

Remy era un băiat robust, mult mai robust decât victima lui. Íl 
lovi pe celălalt cu pumnul exact în acelaşi punct unde îl lovise 
înainte. Auzi un dinte pocnind. Dacă nu ar fi fost protejat de 
mănuşi, s-ar fi rănit şi el la mână. 

În momentul acela, din fericire, nu era nici un pieton pe strada 
aceea, dar trecuse o maşină din cealaltă parte, în sus. Unul 
dintre pasageri întorsese capul să se uite. Dacă înţelesese ceea 
ce se întâmpla şi ajungea în Piaţa Cazinoului unde se afla 
întotdeauna un poliţist, operaţiunea putea să aibă un final 
dezastruos. Trebuia să se grăbească. 

In ciuda celui de-al doilea pumn, bărbatul nu dăduse încă 
drumul la valiză. Insă cele două lovituri îl ameţiseră de-a binelea. 
Acum îi curgea sânge din nas, pătându-i haina şi cămaşa. Avea 
lacrimi în ochi, din cauza loviturilor, dar şi de nervi. 

Remy apucă mânerul de la diplomat, trase cu toată forţa şi 
reuşi să-i smulgă geanta din mână. Se întoarse cu spatele şi se 
îndreptă către motocicletă. Victima sa reuşi să găsească forţa, 
poate din disperare, de a-l prinde cu braţele de gât şi de a se 
agăța de spinarea lui. i 

Remy încercă să-i dea mâinile într-o parte, dar nu reuşi. II lovi 
cu cotul în stomac. Simţi braţul afundându-se cu violență în 
carnea moale, în timp ce omul agăţat de spatele lui sufla greu. 
Lui Remy îi aminti de zgomotul unui balon care se dezumflă 
brusc. 

Simţi că greutatea bărbatului îi elibera spatele. Se întoarse şi îl 
văzu chircit de durere, ţinându-se cu mâinile de burtă. Fără nici 
un risc de a avea vreo surpriză, îl împinse, nu îl lovi, ci doar îl 
împinse cu piciorul în umăr, ca să-l dea mai încolo. 

Bărbatul alunecă în spate, dincolo de bordură şi căzu pe asfalt 
chiar în momentul în care o berlină neagră venea dinspre Avenue 
d'Ostende cu o viteză destul de mare. 

Maşina îl lovi din plin pe Laurent Bedon şi îl aruncă de cealaltă 
parte a străzii, cu bazinul şi un picior fracturate. Capul său se izbi 
cu putere de bordura din piatră a trotuarului. Muri pe loc. 

Nu mai avu cum să audă zgomotul unei motociclete care se 


376 


îndepărta cu toată viteza, ţipătul isteric al unei femei, scrâşnetul 
de frâne al unei maşini oprind brusc pentru a nu da peste corpul 
său ce zăcea inert în stradă, într-un lac de sânge, care, încet, se 
făcea tot mai mare pe asfaltul de sub capul lui. 

Intâmplarea, o farsă atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi, 
porni o adiere instantanee de vânt. Unduindu-se în rafala aceea, 
o foaie dintr-un ziar ajunse pe faţa lui Laurent, voind parcă să 
ascundă din respect oroarea morţii lui celor prezenţi. Ca o ironie 
a sorții, chiar în seara în care începea să se simtă altfel, peste 
faţa lui fără viaţă se suprapunea chipul lui Jean-Loup Verdier, 
tipărit în mărime naturală pe prima pagină din Nice Matin. 

Dedesubt era scris un titlu în negru, subliniat cu roşu. 

Titlul spunea: „Adevărata faţă a lui Nimeni”. 


51 


Frank privi resemnat teancul de documente de pe biroul care 
fusese al lui Nicolas Hulot. Nu putea să stea în camera aceea, 
fără să simtă într-un fel prezenţa prietenului, fără să aibă 
senzaţia că, dacă ar fi întors capul, l-ar fi găsit în spatele lui, în 
picioare, lângă fereastră. 

Se uită prin hârtii ca şi cum ar fi răsfoit un ziar. Le aruncă în 
grabă câte o privire fiecăreia în parte, dar nu era nimic 
important. 

Erau în rahat. 

Trecuse exaltarea descoperirii identităţii lui Nimeni şi situaţia 
rămăsese aceeaşi. La patruzeci de ore după ce aflaseră cine era, 
cu toate eforturile făcute, nu reuşiseră încă să descopere unde 
era. 

Pe urmele lui se dezlănţuise o desfăşurare de forţe 
nemaiîntâlnită până atunci. Toate poliţiile din statele vecine erau 
în stare de alertă, folosind toate unităţile speciale cu acronime 
diferite, precum VICAP, departamentul special al FBl-ului care se 
ocupa de criminalii violenţi. Nu exista poliţist în Europa care să 
nu aibă pozele lui Jean-Loup, cele obişnuite, dar şi cele lucrate pe 
computer, în funcţie de posibilele schimbări pe care le putea 
aduce propriului aspect fizic. Străzile, uşile şi aeroporturile 
publice şi private erau pline de filtre de poliţie. Nu era maşină 
care să nu fie controlată, nu era avion care să decoleze fără ca 


377 


pasagerii să nu fie verificaţi, nu exista nici un iaht care să nu fie 
inspectat. 

Europa Meridională era scotocită palmă cu palmă. Toate 
mijloacele cunoscute pentru a prinde un om erau folosite în 
această căutare. Pentru criminalul care impresionase opinia 
publică într-o asemenea măsură era nevoie de o demonstraţie de 
forţe la fel de specială. Şi cu acea ocazie înţelesese adevărata 
valoare a Principatului Monaco. Unii puteau să-l judece drept o 
ţărişoară fără importanţă, dar era o judecată pe cât de pripită, pe 
atât de greşită. 

Şi totuşi, nu aveau încă nimic. 

Jean-Loup Verdier, sau cum dracu’ se numea, părea că se 
volatilizase. Acest lucru, în mod paradoxal, era o probă care 
disculpa Poliţia din Monte Carlo. Dacă omul acela putea să ţină în 
şah atâta lume, dacă nimeni nu reuşise încă să-i pună o pereche 
de cătuşe la mâini însemna că aveau de-a face cu o fiinţă a cărei 
inteligenţă depăşea cu mult media. Insuccesele parţiale până în 
momentul acela erau într-un fel justificate. Filosofia „Necazul 
împărtăşit e mai uşor de suferit” se putea aplica destul de 
eficace şi în cazul acelei vânători la care participa toată lumea. 
Frank se gândea că în scurt timp disperarea ar fi putut să-i facă 
să apeleze chiar şi la un mediu, numai să obţină un rezultat, 
oricare. 

Casa în care Jean-Loup locuise, sus, la Beausoleil, fusese 
practic dată peste cap şi examinată sistematic în toate colţurile, 
fără să se găsească nici cea mai mică urmă. 

Reuşiseră să afle câteva informaţii despre trecutul lui, 
urmărind investigaţiile lui Hulot, datorită datelor pe care i le 
furnizase lui Morelli, cu privire la numărul de telefon despre care 
comisarul ceruse detalii. Paznicul din cimitirul din Cassis 
confirmase că vorbise cu Nicolas despre povestea de la La 
Patience şi despre ceea ce se întâmplase în casa aceea. 
Ajunseseră la concluzia că era foarte probabil să fi fost urmărit şi 
răpit de asasinul său, chiar acolo, în cimitir. 

Cu ajutorul poliţiei franceze făcuseră investigaţii despre 
Marcel Legrand, ajungând la un moment dat în faţa unui zid. 
Legrand făcuse parte în trecut din serviciile secrete şi dosarul cu 
numele său era clasificat ca top secret. Frank descoperise, fără 
să vrea, că noţiunea de „top secret” în cazul serviciilor franceze 
era mult mai puţin elastică decât în mintea lui Pierrot. 

Tot ceea ce reuşise să afle era că la un moment dat Legrand 


378 


se retrăsese din serviciile secrete şi se dusese să trăiască în 
Provence, într-o izolare completă. Se găseau în joc anumite 
mişcări diplomatice şi secrete de stat, aşa că era greu să treacă 
de obstacolele şi de zidurile care i se ridicau înainte. Dacă 
Legrand reprezenta pentru cineva scheletul din dulap, ar fi fost 
foarte dificil să-l convingi pe acel cineva să deschidă dulapul. 

Pe de altă parte, nimic nu trebuia lăsat deoparte, fie din 
trecut, fie din prezent. Nimeni era periculos şi libertatea lui 
reprezenta un pericol de moarte pentru orice persoană care intra 
în contact cu el. 

La început ucisese pradă delirului său, urmând totuşi anumite 
scheme care păreau extrem de riguroase. Acum pornise un 
război pentru a-şi asigura supraviețuirea şi pentru el oricine 
reprezenta un duşman. Uşurinţa cu care se debarasase de cei 
trei poliţişti acasă la el spunea multe despre abilităţile lui 
efective. Nu era un inofensiv DJ de radio, un băiat frumos care 
ştia să pună muzică şi să răspundă la telefoanele publicului. 
Dacă era nevoie, putea să se transforme într-un luptător de 
primă clasă. Cadavrele celor trei poliţişti care erau atât de bine 
pregătiţi constituiau dovada clară. 

In tot balamucul acela, Frank încercase să ascundă într-un colţ 
al minţii lui gândul la Helena, fără să reuşească însă. li simţea 
lipsa într-un mod atât de viu, aproape ca o durere fizică şi faptul 
de a o şti prizonieră în mâinile acelei fiinţe fără Dumnezeu care 
era tatăl ei nu îi uşura deloc această senzaţie. Sentimentul de 
neputinţă îl ducea încet, încet către anularea tuturor scrupulelor 
inhibitoare. Singurul lucru care îl reţinea să nu fugă acasă la 
generalul Parker, să-l strângă de gât şi să-l omoare era 
certitudinea că, acţionând în felul ăsta, doar ar fi înrăutățit 
situaţia. $ 

„lată-mă... Asta sunt eu acum. Un om care stă la birou şi care 
nu ştie de unde să-şi înceapă vânătoarea de fantasme.” 

Deschise sertarul de la birou şi puse înăuntru un teanc de 
documente, chiar dacă fu tentat să le arunce în coşul de hârtii. 
Pe masa de lemn văzu o dischetă, cea pe care-o pusese acolo 
când intrase pentru prima oară în posesia biroului. Pe etichetă 
scria „Cooper” cu caligrafia lui. In zăpăceala din ultimele zile, 
uitase complet de telefonul lui Cooper şi de supravegherea pe 
care i-o ceruse pentru tipul acela, avocatul, Hudson McCormack. 

Nu era momentul potrivit să ceară un asemenea lucru, dar 
trebuia să încerce. Era de datoria lui faţă de Cooper şi faţă de 


379 


toate lucrurile prin care trecuseră împreună ca să-i pună după 
gratii pe Jeff şi pe Osmond Larkin. 

Apăsă pe butonul de la interfon şi-l chemă pe Morelli. 

— Claude, poţi să treci pe la mine? 

— Acum veneam. Sosesc. După câteva secunde, inspectorul 
intră în birou. Inainte să începi tu, trebuie să-ţi spun eu ceva. 
Laurent Bedon e mort. 

Frank sări de pe scaun. 

— Când? 

— Aseară. 

Morelli puse mâinile în faţă, ca să oprească o serie previzibilă 
de întrebări. 

— Nu, nu are nimic de-a face cu povestea noastră. Amărâtul 
ăla a murit în cursul unui jaf. Aseară a câştigat o sumă frumoasă 
la Cafe de Paris şi un găinar a încercat să-l jefuiască, în spatele 
Pieței Cazinoului. A vrut să se opună, a căzut în stradă şi a fost 
lovit de o maşină. Hoţul a fugit cu motocicleta. Dacă numărul de 
înmatriculare pe care l-a luat un martor este corect, îl prindem în 
câteva ore. 

— Da, dar e încă un mort printre cei implicaţi în povestea asta. 
Dumnezeule, parcă e un blestem... 

Morelli încheie momentul acela schimbând subiectul. 

— Tu ce voiai să-mi spui? 

Frank îşi aminti de motivul pentru care îl chemase. 

— Claude, am nevoie de o favoare. 

— Spune-mi. 

— Este vorba despre ceva ce nu are nici o legătură cu 
povestea noastră. Avem un om liber pe care să i-l punem în 
coaste unui tip suspect? N 

— Cunoşti foarte bine situaţia. In momentul ăsta, folosim şi 
hingherii... Frank aruncă pe birou discheta. Pe discheta asta sunt 
fotografia şi numele cuiva care ar putea să fie implicat într-un 
caz pe care eu şi partenerul meu îl urmăream în America. Este 
vorba despre un avocat care, în mod oficial, se află aici în 
Monaco pentru a participa la o regată. 

— Cred că e vorba despre Grand Mistral. E o competiţie 
importantă. Portul Fontvieille e plin de bărci. 

— Nu ştiu, nu mă pricep deloc. Tipul ăsta este avocatul unui 
mare delincvent pe care l-am prins cu ceva timp în urmă. Ipoteza 
este că ar fi ceva mai mult decât avocatul lui şi că nu se află în 
principat numai pentru regată. Mă înţelegi? 


380 


Morelli se apropie de birou şi luă discheta. 

— Bine, o să văd ce pot să fac, dar situaţia e urâtă, Frank. Nu 
cred că este cazul să-ţi reamintesc eu asta. 

— Mda. Într-adevăr, situaţia e urâtă de tot... Linişte totală? 

— Linişte totală. Toată lumea tace. După o clipă de lumină, 
alergăm din nou după fantome. Poliţia din jumătate de Europă 
aleargă în jurul cozii şi, aşa cum zicea comisarul Hulot... 

Frank termină fraza în locul lui. 

— ... Sub coadă găseşti numai gaura curului. 

— Exact. 

Frank lăsă în jos spătarul de la fotoliu. 

— Totuşi, dacă trebuie să-ţi spun o impresie de-ale mele... şi, 
fii atent, îţi vorbesc despre o simplă senzaţie... 

Făcu o pauză. Indreptă fotoliul şi puse coatele pe birou. Morelli 
se aşeză pe fotoliul din faţă, aşteptând urmarea. Invăţase că 
senzațiile americanului trebuiau să fie evaluate cu atenţie. 

— Pentru mine este încă aici. Toate căutările, din orice altă 
parte de pe pământ, nu servesc la nimic. Nimeni nu s-a mişcat 
de pe teritoriul Principatului Monaco! 

Morelli tocmai voia să-i dea replica, dar chiar în acel moment 
sună telefonul. Frank se uită la aparat ca şi cum ar fi avut 
suspendat deasupra un semn de întrebare. Când sună a treia 
oară, ridică receptorul. II lovi vocea agitată a centralistei. 

— Mister Ottobre, el este la telefon! Şi v-a cerut special pe 
dumneavoastră. 

Frank avu senzaţia că îi băgase cineva tubul unui compresor în 
stomac. Nu exista decât o singură persoană care în acel moment 
putea să fie definită folosind pronumele e/. 

— Dă-mi-l. Şi înregistrează telefonul. 

Frank apăsă pe „speaker”, astfel încât să poată auzi şi Morelli. 
Şi îi făcu un semn imperios cu degetul arătător de la mâna 
dreaptă inspectorului. 

— Alo? 

O secundă de tăcere, apoi în birou răsună o voce cunoscută. 

— Alo, sunt Jean-Loup Verdier... 

Morelli se ridică din fotoliu, ca şi cum materialul s-ar fi încins 
brusc sub el. Frank îi făcu un gest rotind în aer degetul cu care îi 
indicase telefonul. Morelli îi răspunse ridicând degetul mare şi 
ieşi în fugă din cameră. 

— Da, sunt Frank Ottobre. Unde eşti? 

O mică pauză, apoi din nou vocea profundă a DJ-ului. 


381 


— Fără discuții inutile. Nu am nevoie de nimeni care să încerce 
să discute cu mine. Am nevoie de cineva care să mă asculte. 
Dacă mă întrerupi, închid... 

Frank nu zise nimic. Trebuia să facă orice numai să-l ţină la 
telefon, astfel ca băieţii de jos să aibă timp să intercepteze 
telefonul. 

— Nu s-a schimbat nimic. Eu sunt cineva şi nimeni şi nimic nu 
o să mă poată opri. Din cauza asta este inutil să discute cineva 
cu mine. Totul este ca la început. Luna şi câinii. Câinii şi luna. 
Numai muzica nu o să mai fie. Eu sunt încă aici şi tu ştii foarte 
bine ceea ce fac. Eu ucid... 

Convorbirea se întrerupse brusc. Chiar în momentul acela 
Morelli intră în birou ca un uragan. 

— İl avem, Frank! Sună de pe un celular. O maşină ne 
aşteaptă deja jos, cu o instalaţie de interceptare prin satelit. 

Frank se ridică şi îl urmă în fugă pe Morelli pe hol. Coborâră 
scările pe jos, din patru în patru trepte. leşiră ca din puşcă din 
holul de la intrare, aproape trântindu-i la pământ pe doi agenţi 
care urcau pe scară în sens opus. 

Nu apucară să închidă portierele, că maşina porni, scrâşnind 
din cauciucuri. Frank văzu că şoferul era cel care condusese în 
dimineaţa în care fusese găsit cadavrul lui Allen Yoshida. Era un 
şofer foarte bun şi se bucura că el conducea. 

Un poliţist în civil stătea pe scaunul din dreapta şi era atent la 
un monitor din faţa lui, pe care era reprodusă harta unui oraş. In 
centrul unei străzi largi, aproape de ţărmul mării, se vedea un 
punct roşu. 

Morelli şi Frank se apropiară de spaţiul dintre cele două 
scaune din faţă, încercând să se uite acolo, fără să se deranjeze 
unul pe altul. Agentul indică punctul roşu care se pusese acum în 
mişcare. 

— Acela e celularul cu care a fost dat telefonul. L-am 
identificat prin coordonatele satelitare. Se află la Nisa, în Place 
lle de Beaute, cu aproximaţie. Suntem norocoşi. Suntem aproape 
de zona care ne interesează. Inainte era oprit: acum se mişcă, 
dar, după viteza cu care se deplasează, cred că merge pe jos. 

Frank se întoarse către Morelli. 

— Sună-l pe Froben şi explică-i situaţia. Spune-i că noi suntem 
pe drum şi să se mişte şi ei. Rămâi în contact cu el, ca să-i poţi 
comunica mişcările subiectului. 

Şoferul zbura literalmente. 


382 


— Cum te numeşti? îl întrebă Frank. 

Agentul răspunse cu o voce calmă, de parcă ar fi mers cu 
viteza minimă. 

— Xavier Lacroix. 

— Bine, Xavier, îţi promit că, dacă situaţia asta se termină 
bine, o să fac tot posibilul să-ţi asigur un viitor în lumea curselor. 

Agentul nu zise nimic, dar, probabil ca o consecinţă a 
recunoaşterii meritelor sale, apăsă şi mai tare pe acceleraţie. In 
timp ce Morelli vorbea agitat cu Froben, Frank îşi concentră 
atenţia pe punctul roşu de pe display. In acel moment licărea. 

— Ce înseamnă? 

Agentul răspunse fără să se întoarcă. 

— Dă un telefon. 

— Am putea să auzim ce vorbeşte? 

— Cu aparatul ăsta, nu. E un simplu detector de semnal. 

— Nu contează. Important este să descoperim unde se află 
nenorocitul ăla. 

Parcurseră basse comiche cu o viteză care ar fi stârnit invidia 
oricărui campion finlandez de raliu. Pilotul - Frank îl considera 
întru totul demn de această definiţie - conducea bolidul acela în 
mijlocul traficului de pe străzile oraşului cu sânge rece - care 
deriva, categoric, dintr-un talent autentic. 

— Froben întreabă unde e... 

— Urcă pe Rue Cassini... Acum s-a oprit. Dă din nou telefon. 

La intrarea în piață era un mic ambuteiaj. Lacroix îl ocoli 
luând-o fără să clipească pe contrasens, apoi parcurse Rue 
Cassini cu viteză maximă, ca şi cum trebuia să se califice pentru 
un mare premiu. Agentul din faţa monitorului dădea indicaţiile de 
traseu, în timp ce Morelli le transmitea Poliţiei din Nisa. 

— la-o pe-aici, la stânga! În sus, pe Emmanuel Philibert. 

— Emmanuel Philibert, repetă vocea lui Morelli. 

— La dreapta, acum! Strada Gauthier. 

— Strada Gauthier, repetă Morelli. 

Intrară în curbă la dreapta, practic pe două roţi. Ajunşi la 
capătul micuţei străzi, plină de automobile parcate pe ambele 
părţi, văzură că vreo câteva maşini de poliţie, aşezate în stea, 
blocau intersecţia cu Rue Segurane. Poliţiştii în uniformă stăteau 
grupaţi la câţiva metri de maşini. Unul dintre ei tocmai se 
întorcea la autovehicule, punându-şi pistolul la loc în toc. Maşina 
lor se opri lângă celelalte. Coborâră şi în mai puţin de un minut 
erau deja lângă colegii lor. Froben îi văzu apropiindu-se. Se uită 


383 


la Frank şi deschise braţele cu expresia unuia care tocmai 
călcase într-un mare rahat. 

In picioare, în mijlocul tuturor poliţiştilor, stătea un puşti având 
în jur de doisprezece ani, cu un tricou roşu, o pereche de 
pantaloni cu turul până la genunchi care ar fi fost perfecţi pentru 
Spike Lee şi adidaşi Nike în picioare. In mână ţinea un celular. 

Se uită la fiecare poliţist în parte, deloc intimidat. Zâmbi, 
deschizând gura în care se vedea un incisiv rupt şi lăsă să-i 
scape un comentariu plin de entuziasm. 

— Super-fucking-tare! 


52 


Era aproape ora două noaptea când Hudson McCormack, după 
ce se plimbă de-a lungul debarcaderului din portul Fontvieille, se 
opri în faţa unei şalupe de dimensiuni mari cu apărătorile învelite 
într-un material albastru, ancorată între două bărci cu velă care o 
încadrau ca două santinele. Se dădu jos de pe scuter şi puse 
cricul, înainte să-şi dea jos casca. Inchiriase un scuter în loc de o 
maşină, pentru că îl considera fără nici un fel de îndoială cel mai 
adecvat mijloc pentru condiţiile traficului din Monte Carlo. Vara, 
oraşul era un haos şi, cu toate că erau foarte multe parcări, să 
mergi cu maşina era un adevărat chin. 

In plus, cu ocazia regatei, în portul Fontvieille era o agitaţie de 
nedescris, lume şi mijloace de transport care veneau şi plecau 
printre echipaje, ziarişti, sponsori şi reprezentanţii lor, la care se 
adăugau, ca o inevitabilă consecinţă, pasionaţii şi curioşii. 

Orice mişcare devenea un fel de gimcana pe timp 
nedeterminat şi motocicleta era cea mai bună soluţie pentru a te 
strecura cu uşurinţă în aglomeraţia aceea. În plus, casca şi 
ochelarii erau o mască, evitând să fie recunoscut şi oprit la 
fiecare pas de cineva dornic să afle noutăţi despre barca lui. 

Privind enorma şalupă, Hudson McCormack se gândi din nou la 
distincţia care se făcea între bărcile cu velă şi bărcile cu motor, 
care stârnea dintotdeauna discuţii violente în contradictoriu între 
pasionaţii celor două categorii. El o considera o distincţie inutilă 
şi fundamental incorectă. Toate erau bărci cu motor. Doar că o 
barcă cu velă nu avea un propulsor tradiţional, nu era un joc de 
manivele, cilindri, pistoane şi carburatoare plasate undeva sub 


384 


carenă. Motorul ei era vântul. Ca la toate motoarele, trebuia să-i 
înţelegi şi să-i analizezi pulsul regulat, trebuia să ştii cum să-l 
exploatezi cât mai bine. 

De câte ori, urmărind concursurile automobilistice care îl 
pasionau, văzuse motorul unui pilot explodând învăluit într-un 
fum alb instantaneu, văzuse maşinile trăgând cu tristeţe la 
marginea pistei în timp ce toate celelalte o depăşeau, pilotul 
coborând din maşină şi aplecându-se să privească partea din 
spate a maşinii, în încercarea de a înţelege ce element îl trădase. 

Pentru ei era acelaşi lucru. Orice barcă participantă la regată 
era subiectul capriciilor motorului său, vântul, care bătea, îi 
schimba direcţia, îi mărea sau îi diminua viteza, după cum voia. 
Astfel că, brusc, fără nici un fel de preaviz, puteai să te 
pomeneşti cu velele pleoştite, în timp ce, la câţiva zeci de metri, 
barca rivală înainta cu toată viteza cu spinnakerul colorat atât de 
umflat, că te aşteptai să se rupă dintr-un moment în altul. 

Şi câteodată se întâmpla şi lucrul ăsta, o velă care să se rupă 
cu zgomotul unui tunet. Atunci totul devenea un haos programat, 
agitația schimbării  velei stricate, comenzile  skipperului, 
instrucțiunile tacticianului, membrii echipajului care se mişcau ca 
nişte balerini pe o scenă ce se înclina şi se clătina. 

Hudson McCormack nu avea o explicație personală pentru 
toate astea, ştia doar că iubea velele. Nu ştia prea bine de ce, 
când era pe mare, se simțea bine, dar nu-i păsa absolut deloc. 

Fericirea nu se analizează, ci se trăieşte. Ştia că, atunci când 
era în barcă, era fericit şi asta îi ajungea. 

Dintr-odată simţea emoția regatei iminente. Grand Mistral era 
un fel de anticipare a Louis Vuitton Cup, care avea loc la sfârşitul 
anului. Era ocazia în care se arătau şi se amestecau din nou 
cărţile. Echipajele şi ambarcaţiunile, comparându-se între ele, 
aveau ocazia să pună la încercare rezistenţa bărcilor şi a 
noutăţilor studiate de proiectanți pentru a fi din ce în ce mai 
competitivi. Apoi se trăgeau concluziile. Aveau tot timpul să facă 
toate modificările necesare pentru această regată pe care toată 
lumea o considera regina absolută a regatelor, cea mai 
importantă, cea mai prestigioasă. 

Urmau să vină toţi la Grand Mistral. Echipaje aclamate şi 
echipaje noi, absolute beginners, precum Mascalzone Latino, o 
barcă italiană. Singura absenţă de prestigiu era Luna Rossa, 
barca sponsorizată de Prada, care decisese să-şi continue 
antrenamentul la Punta Ala. 


385 


Ei lăsaseră barca, Try for the Sun, cu tot materialul, într-o 
baracă la ţărmul mării, dotată cu anexe pentru tractare şi 
lansare la apă, închiriată în zona de la Cap Fleuri, la câţiva 
kilometri de Fontvieille. Acolo fuseseră cazaţi şi oamenii buni la 
toate, ceilalţi membri necalificaţi, în condiţii cam spartane, dar 
funcţionale, pentru a păzi barca douăzeci şi patru de ore pe zi şi 
pentru a avea grijă ca ochii indiscreţi să nu vadă cumva anumite 
detalii care trebuiau să rămână secrete. La concursurile între 
bărcile cu vele, ca şi la automobilism, o idee revoluţionară putea 
să reprezinte diferenţa dintre triumf şi înfrângere. Ideile aveau 
defectul intrinsec de a fi uşor de copiat şi fiecare încerca să ţină 
cât mai mult posibil ascunse detaliile bărcilor care erau 
adevărate maşini de Formula 1 în domeniul lor. 

Sigur, aveau şi avantajul că o mare parte din aerodinamica lor, 
dacă vrem s-o numim aşa, era cufundată în apă. Dar, într-o lume 
cu oameni, se întâmplau lucruri umane. 

Existau aparate de respirat sub apă, existau aparate foto 
subacvatice şi mai existau pe lume şi tipi fără scrupule. Cineva 
mai puţin carenat - Hudson McCormack se felicită pentru 
inventarea acelui termen - ar fi luat anumite temeri ca pe nişte 
excese de prudenţă. 

De fapt, erau lucruri care se puteau întâmpla într-un mediu în 
care se aflau în joc anumite interese economice mai relevante 
decât onoarea victoriei. Nu degeaba toate ambarcaţiunile care 
asigurau asistenţa aveau la bord un aparat de respirat ARO, din 
acelea care funcționau cu oxigen, nu cu aer, născute în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial şi folosite de submarinele de 
cercetare. Erau construite exploatând prelucrarea anhidrei 
carbonice, după un sistem care le permitea să se apropie de 
navele duşmane fără să-şi dezvăluie propria prezenţă prin bulele 
de aer care se ridicau la suprafaţă... 

Nu mai existau picioare de lemn, cârlige sau petice negre pe 
ochi. Steagul negru cu craniul şi tibiile încrucişate nu mai flutura 
de mult timp pe cel mai înalt catarg, dar pirateria continua să 
existe. Fiii ei erau încă vii şi rătăceau pe cele şapte mări. 

Nu mai erau regi sau regine care să dea caravele, ci sponsori 
care dădeau milioane de dolari. Alţi oameni, alte bărci, dar 
motivațiile erau încă aceleaşi. Degetul care se umezea cu salivă 
pentru a afla direcţia vântului fusese înlocuit cu un sistem 
complicat de previziune a vremii. 

Echipajul de pe Try for the Sun, din care el făcea parte, era 


386 


cazat pe un iaht mare care avea culorile sponsorului său, ancorat 
în portul Fontvieille. Adoptaseră soluţia asta pentru publicitate. 
Sponsorul acelei aventuri, marca unei multinaționale de tutun, 
avea intenţia de a obţine cel mai mare efect publicitar posibil. La 
modul cinstit, la cât cheltuia, Hudson considera că avea din plin 
acest drept. 

Fotografiile membrilor echipajului apăruseră deja în cele mai 
importante săptămânale din domeniu. Nu exista nici o revistă, de 
vele sau de iahting, care să nu fi publicat vreun articol despre 
barca lor şi despre componenţii echipajului, intervievaţi unul câte 
unul şi mai rezistenți după experienţele lor anterioare. 

Cu ocazia sosirii lor la Monte Carlo, fuseseră achiziţionate în 
cele mai importante cotidiene spaţii publicitare care costaseră cu 
siguranţă o avere. Hudson observase cu o oarecare mulţumire că 
imaginile reproduse pe umila hârtie a ziarelor îi avantajau şi, în 
orice caz, nu semănau cu obişnuitele poze ce păreau făcute după 
o razie a poliţiei. El, în mod special, ieşise în mod clar bine. Işi 
văzuse chipul cu un zâmbet deschis şi natural, nu una din feţele 
acelea fără expresie ca în fotografiile de la nuntă. 

Pe de altă parte, faţa şi zâmbetul lui chiar erau aşa, adică nu 
lăsau indiferent sexul feminin. 

Serata de gală de la care tocmai se întorcea fusese 
demonstraţia pe viu a acestui lucru. 

Avusese loc prezentarea oficială a bărcii şi a echipajului la 
Sporting Club d'Ete. Toţi participanţii la regată se prezentaseră în 
echipamentele lor colorate, mult mai elegante, în opinia lui 
Hudson, decât smochingurile bărbaţilor şi rochiile de seară ale 
femeilor pe care le văzuse. La un moment dat, prezentatorul 
seratei ceruse o secundă de atenţie: un mic joc de lumini, o 
bătaie cu efect a bateristului din orchestră şi ei ieşiseră în fugă 
de pe cele două laturi ale sălii şi se aranjaseră în linie în faţa 
publicului, în timp ce, pe un ecran uriaş, în spatele lor, rulau 
imagini cu Try for the Sun antrenându-se, cu We Are the 
Champions a grupului Queen ca muzică de fond, a cărei 
orchestrație era schimbată special pentru ocazie, exploatând la 
maximum instrumentele cu coarde, care evocau vântul suflând 
în vele. 

Fuseseră prezentaţi publicului pe rând, ca să-şi primească 
porţia personală de aplauze când li se pronunţa numele şi făceau 
un pas înainte. Oameni competenţi, puternici, agili şi isteţi: mai 
bine decât atât nu puteai să găseşti în sportul acela. Cel puţin, 


387 


aşa erau caracterizați şi, pentru un timp, era frumos s-o crezi. 

După cină se duseseră cu toţii la discotecă, la Jimmy'z. Erau 
sportivi şi se comportau ca atare. Deprinderile şi atitudinea lor 
puteau fi descrise de un proverb vechi: „Cine se scoală de 
dimineaţă, departe ajunge”. 

Totuşi, a doua zi nu aveau în program să iasă pe mare şi se 
gândiseră că puţină distracţie, cu măsură, nu putea decât să 
ridice moralul echipei. 

Hudson puse lanţul la scuter. Un lanţ gros, acoperit cu plastic 
transparent roşu, culoarea cu care era vopsită caroseria. Il 
asiguraseră toţi că Monte Carlo nu era un loc unde să-ţi fie 
teamă că poţi fi furat, dar obişnuinţa era prea mare. Trăia de 
când se ştia în New York, unde unii erau în stare să-ţi ia chiloţii 
de pe tine fără să-ţi atingă nici măcar pantalonii. Un anumit tip 
de precauţii nu făceau parte din obişnuinţele lui, ci din ADN-ul 
lui. 

Rămase în picioare pe debarcader, în faţa iahtului pe care se 
vedeau numai luminile de serviciu; nici o mişcare. Işi aprinse o 
ţigară şi zâmbi. Cine ştie ce ar fi spus şefii de la multinaţionala 
care scotea din buzunar banii pentru barcă, dacă ar fi văzut că 
fuma o marcă de ţigări concurentă. Se îndepărtă câţiva paşi, 
lăsând în spate iahtul ca să-şi termine liniştit ţigara. Persoana pe 
care o aştepta, dacă el cunoştea bine femeile, nu avea cum să 
ajungă acolo în mai puţin de o jumătate de oră sau chiar 
douăzeci de minute, în cel mai fericit caz. 

Vorbise toată seara cu Sereena, o fată din Noua Zeelandă pe 
care o cunoscuse din întâmplare la petrecere. Nu înţelesese prea 
bine motivul prezenţei ei la Monte Carlo, doar faptul că avea 
legătură cu regata. Nu făcea parte din stafful nici unei 
ambarcaţiuni în care de obicei existau, în afară de echipajul 
propriu-zis şi de rezerve, o serie de figuri utile şi necesare. 
Echipa tehnică, proiectanţii, specialiştii de relații publice, 
antrenorii sportivi şi maseurii. 

Unii îşi luaseră după ei chiar şi un psiholog. Era vorba despre o 
ambarcaţiune care nu era în mod deosebit competitivă şi 
maliţiozitatea generală ajunsese la concluzia că funcţia 
psihologului nu era aceea de a-i stimula pe băieţi înainte de 
regată, ci de a-i consola după aceea... 

Probabil că Sereena era doar una dintre multele fete bogate 
care se plimbau prin lume pe banii familiei, prefăcându-se că se 
interesează de nu ştiu ce. In cazul de faţă, de veliere. 


388 


„Ştii, vântul prin păr şi zgomotul prorei care taie undele şi 
senzaţia aceea de libertate care...” 

Chestii din astea, pe scurt. 

De obicei, Hudson nu era excesiv de sensibil la farmecul 
feminin. Doamne iartă-mă, nu că nu i-ar fi plăcut femeile! O fată 
frumoasă reprezenta întotdeauna un mod plăcut de a petrece 
timpul, mai ales dacă era dotată cu darul gândirii, care îl face pe 
om diferit de animal. Avea relaţiile lui la New York, raporturi 
satisfăcătoare, dar fără nici un fel de obligaţii, după un tacit 
acord mutual. Nimic din ceea ce ar fi putut să-l împiedice să 
plece de azi pe mâine cu ocazia unei regate, să-l facă să dea 
nenumărate explicaţii, să suporte lacrimi şi şerveţele fluturate pe 
țărm de o fată care îşi ia rămas-bun cu o expresie îndurerată 
care înseamnă: „De ce îmi faci asta?” Sigur, femeile îi plăceau, 
dar nu era un obsedat, mereu în căutare de trofee. 

Seara aceea însă era una specială. Luminile, lumea, aplauzele, 
puţin narcisism pe deplin de înţeles... 

Se afla acolo pentru unul dintre lucrurile pe care le iubea cel 
mai mult în lume, într-unul dintre cele mai frumoase locuri din 
lume. Existau o mulţime de lucruri care să-l stimuleze. Era 
conştient de faptul că Monte Carlo exercita asupra lui, american 
până în măduva oaselor, un farmec căruia nu reuşea să-i facă 
faţă. Frumuseţea şi unicitatea locului şi toate poveştile acelea cu 
prinți şi prințese... 

Se pare că ochilor Sereenei nu le lipsea acea strălucire 
menţionată mai sus şi, în plus, de sub rochia uşoară de seară, o 
pereche perfectă de sâni de competiţie îţi făceau cu mâna. lar 
sfârcurile, cu ochiul. 

Avea de ce să zâmbească vieţii. i 

Discutaseră o vreme pe diferite subiecte. Inainte de toate, 
despre vele, of course. 

In general, discuţii legate de concurs, cine era cutare şi ce 
făcea. Apoi discuţiile intraseră pe alt făgaş; vorbiseră despre 
criminalul care se învârtea prin Principatul Monaco şi care îşi 
desfigura victimele, poveste pe care Hudson o cunoştea vag. 
Fata era destul de afectată. Povestea aceea pusese într-adevăr 
evenimentul regatei în plan secundar. Asasinul acela ucisese în 
jur de nouă sau zece persoane, nu se ştia bine. In momentul 
acela era încă liber, iată motivul prezenţei obsesive a poliţiei prin 
oraş. 

Hudson se gândise în mod instinctiv la lanţul său de la scuter. 


389 


Şi mai ziceau că nu avea de ce să-ţi fie teamă de hoţi... 

Incet, încet, în timp ce aprofundau discuţia, în privirea 
Sereenei apăruse o expresie încurajatoare, de natură biblică, 
care spunea: „Bate şi ţi se va deschide”. lar Hudson, între două 
pahare de şampanie, bătuse, închipuindu-şi că ţinea o Biblie în 
cealaltă mână. După câteva minute, se întrebau deja ce căutau 
acolo, în mijlocul tuturor acelor oameni de care nu le păsa 
absolut deloc. 

lată de ce la ora aceea din noapte se plimbau pe debarcaderul 
din portul Fontvieille. Plecaseră din discotecă aproape imediat 
după ce descoperiseră că destinul lor nu avea nici o legătură cu 
locul acela. Hotărâseră ca el să coboare în port ca să lase 
scuterul, iar ea să vină cu maşina să-l ia. Sereena se declarase 
deținătoarea unei decapotabile şi propusese o plimbare nocturnă 
pe țărm. 

Un fel de regată pe pământ, ce să mai, liberi şi fericiţi şi cu 
părul în vânt. Dacă într-adevăr cunoştea bărbaţii mai bine decât 
pe femei, îşi zise, plimbarea lor urma să se termine încă înainte 
să înceapă, în camera ei de hotel. Nu că asta i-ar fi displăcut, ba 
dimpotrivă... 

Aruncă ţigara în mare şi se întoarse la iaht. Urcă la bord în 
mare linişte, simțind pasarela din tec şi aluminiu balansându-se 
la trecerea lui. Pe vas nu era nimeni. La ora aceea marinarii 
dormeau tun. Cobori în cabina lui, care era chiar lângă cea a lui 
Jack Sundstrom, skipperul. Cele două cabine alăturate celei a lui 
Jack fuseseră trase la sorţi, iar el şi John Sikorsky, tacticianul, 
pierduseră. Jack era un băiat adorabil, dar avea un defect 
îngrozitor. Sforăia atât de tare, încât ziceai că e zgomotul de la 
un concurs de karting. Oricine dormea cu el sau aproape de el, 
dacă avea somnul uşor, trebuia să folosească dopuri pentru 
urechi. 

Din cabina alăturată nu se auzea nici un zgomot, semn că 
Sundstrom era încă la petrecere sau că nu dormea. Hudson îşi 
dădu jos haina de la uniformă. Avea de gând să se schimbe şi să 
se îmbrace cu ceva care să nu sară aşa de tare în ochi. Pentru 
serată fusese îmbrăcat perfect, dar acum ar fi riscat să se simtă 
ca un peşte exotic într-un acvariu. 

Alese o pereche de pantaloni din pânză albastră şi o cămaşă 
albă, care îi punea în evidenţă bronzul. Hotărî că putea să 
rămână cu încălţămintea pe care o avea deja în picioare. Erau un 
tip de pantofi speciali pentru vele, foarte comozi şi răcoroşi. | se 


390 


părea caraghios să apară precum americanul tipic, încălţat cu o 
pereche de cizme de cowboy. N 

Işi dădu cu un strop de parfum. Işi zise, privindu-se în oglindă, 
că propriul narcisism era satisfăcut, dar un pic de vanitate 
masculină sănătoasă şi cinstită nu putea decât să condimenteze 
seara aceea. 

Coborî de pe vas, încercând să nu facă prea mult zgomot. 
Marinarii, cei adevăraţi, care muncesc din greu şi îi privesc pe cei 
din echipajele de pe vasele de regată ca pe nişte fetiţe răsfăţate 
şi fără vlagă, erau de obicei extrem de susceptibili faţă de cei 
care le deranjau somnul atât de meritat. 

Ajunse pe debarcader, singur. 

Sereena hotărâse şi era de înţeles, să treacă pe la hotel să se 
schimbe şi ea, înainte de a veni să-l ia. Rochia de seară şi 
pantofii cu toc înalt nu păreau ţinuta adecvată în care să 
continue seara, oricum s-ar fi terminat ea. Probabil că stropul de 
vanitate feminină avea alţi parametri şi avea nevoie de mai mult 
timp pentru a fi satisfăcut. 

Se uită la ceas, apoi dădu din umeri. Decise că nu avea nici un 
motiv să se preocupe de oră. Avea toată ziua următoare la 
dispoziţie şi asta implica şi o anumită predispoziţie către lene. 

Până la un anumit punct... 

Hudson McCormack îşi aprinse încă o ţigară. Prezenţa lui la 
Monte Carlo prevedea şi unele sarcini care nu erau neapărat 
legate de regată. Impuşca doi iepuri dintr-o lovitură. Trebuia să 
stea de vorbă cu câţiva directori de bancă şi să vadă unele 
persoane care aveau motivele lor să fie în Europa. Lume foarte, 
foarte importantă pentru viitorul lui. 

Îşi trecu o mână peste bărbia netedă, proaspăt rasă cu mare 
grijă pentru ocazia evenimentului monden. Hudson McCormack 
ştia foarte bine ceea ce făcea şi era pe deplin conştient de 
riscurile pe care şi le asuma. Oricine vedea în el doar un băiat 
frumos din America, sănătos, atletic şi pasionat de sport făcea o 
mare greşeală. In spatele aspectului său atrăgător se ascundea o 
minte strălucitoare şi extrem de practică. 

Mai ales, extrem de practică. 

Ştia foarte bine că nu avea să ajungă un mare avocat. Nu 
pentru că nu ar fi avut calităţile necesare, ci pur şi simplu pentru 
că nu avea chef să aştepte. Nu avea chef să-şi condamne sufletul 
etern, încercând să scoată din închisorile naţionale delincvenţi 
care aveau toate motivele să stea acolo. Suspecta de ceva timp 


391 


că urmase nişte studii care nu se potriveau prea bine cu natura 
sa, drept pentru care nu avea de gând să-şi bată prea tare capul 
cu scursorile societăţii, oricare ar fi fost ele. 

Nu voia să aştepte să ajungă la şaizeci şi cinci de ani ca să 
joace golf cu nişte ramoliţi bătrâni şi plini de bani, fiind atent să 
nu-i cadă dentiera pe gazon în timp ce egala. El voia lucrurile 
care-l interesau acum, la treizeci şi trei de ani, acum, când avea 
corpul şi mintea cu care să-şi satisfacă toate dorinţele. 

Hudson McCormack avea propria filosofie despre viaţă. Nu era 
lacom. Nu îl interesau vilele, elicopterele, sumele exagerate de 
bani, puterea. Dimpotrivă, pentru el, toate lucrurile acelea 
reprezentau un fel de închisoare, nu erau un sinonim al 
succesului. Managerii de calibru stelar, cei care dormeau două 
ore pe noapte şi îşi petreceau zilele cumpărând şi vânzând titluri 
sau orice altceva prin telefon, îi inspirau un profund sentiment de 
milă. li regăseai apoi, aproape pe toţi, într-o sală de reanimare 
după un infarct, fără să ştie cum ajunseseră acolo, întrebându-se 
cum oare, cu toată puterea lor şi cu toţi banii lor, nu reuşeau să- 
şi cumpere nişte timp. 

Tânărul avocat Hudson McCormack nu găsea nici un fel de 
mulţumire în a putea dispune de destinul celorlalţi: îi era de- 
ajuns că era stăpânul propriului destin. 

Velele reprezentau adevăratul său ideal în viaţă. Pentru el 
însemnau să simtă vântul prin păr şi să audă zgomotul prorei 
care taie undele şi libertatea de a alege ruta, oricare, după 
capriciul de moment... g 

Aruncă din nou ţigara în mare. În liniştea de-acolo, îi auzi 
sfârâitul uşor în timp ce se stingea în apă. 

Pentru a face ceea ce îşi propunea să facă avea nevoie de 
bani. De mulţi bani. Nu o cantitate imensă, dar, oricum, o cifră 
substanţială. Şi exista un singur mod de a-i procura repede. Să 
ocolească legea. Asta era termenul pe care-l folosea. Un mic 
sofism. Nu să violeze legea, ci să o ocolească. Să meargă pe fir, 
pe marginea prăpastiei, astfel încât să poată întoarce capul, dacă 
îl striga cineva, cu cea mai credibilă faţă de om cinstit şi să 
răspundă cu o expresie inocentă: „Cine, eu?” Exista un risc, nu îl 
nega în nici un fel, dar îl întorsese pe toate părţile. Studiase 
chestiunea pe toate feţele, de jos în sus şi în diagonală: până la 
urmă reprezenta un risc pe care-l putea accepta. Sigur, era vorba 
despre droguri, un subiect cu care nu puteai să glumeşti. Totuşi, 
cazul specific era special, foarte special, cum se întâmplă 


392 


întotdeauna când la mijloc sunt munţi de dolari. 

Toţi ştiau foarte bine unde se produceau drogurile, unde erau 
rafinate şi la ce serveau. Ţări întregi îşi bazau economia pe 
diferite prafuri, care în locul de origine costau mai puţin decât 
pudra de talc, iar în locurile de destinaţie erau vândute la un preţ 
de cincizeci, şaizeci de ori mai mare. 

La mijloc, diferite locuri de tranzit care erau obiectul unui 
îngrozitor război subteran, la fel de crud şi de organizat ca un 
război adevărat. Existau soldaţi, ofiţeri, generali şi chiar strategi 
şi aici, care acționau din umbră, dar cu abilitate şi cu fermitate. 
lar cei care asigurau contactul între diferitele armate erau 
persoanele care făceau din spălarea banilor obţinuţi din traficul 
de droguri specializarea lor profesională. Lumea afacerilor nu era 
atât de pretențioasă încât să întoarcă spatele unuia care i se 
prezenta ţinând în mână trei sau patru miliarde de dolari, dacă 
nu şi mai mulţi. 

Existau avioane ale armatelor naţionale, plătite cu droguri. Cu 
acelaşi sistem, unele flote militare îşi plăteau carburantul pentru 
vânătorii lor vedetă. Fiecare dintre cartuşele folosite de un soldat 
cu un kalaşnikov avea un corespondent în gaura din braţul unui 
drogat dintr-o parte a lumii. 

Aceeaşi lume. 

Hudson McCormack nu era atât de ipocrit încât să se ascundă 
după deget. Ştia că, prin ceea ce făcea, intra cu drepturi depline 
în marele număr al nenorociţilor care distrug planeta. Era o 
constatare simplă, dar care trebuia să fie făcută, iar el nu avea 
de gând să se sustragă propriei judecăţi implacabile. Nu era 
vorba decât despre nişte stimuli, despre nişte greutăţi pe 
balanţă. Ceea ce el voia, pentru moment, stătea pe un taler şi 
cântărea mai mult decât orice argument pe care ar fi putut să-l 
pună pe celălalt taler. 

Evaluase cu multă atenţie situaţia, în lungile seri petrecute în 
apartamentul său, analizând faptele cu sânge rece aşa cum 
analizezi bilanţul contabil al unei firme. Se gândea că prevăzuse 
totul, că luase totul în calcul. În plus, luase în consideraţie, 
punându-le pe o listă, mai multe lucruri neprevăzute. Care erau 
acestea nu avea cum să ştie. Că de-asta se numeau 
neprevăzute. 

In cel mai bun dintre cazuri trebuia să poată dispune de bani 
suficienţi pentru a pune pe picioare două lucruri: conştiinţa sa şi 
barca pe care o voia el. După care ar fi putut să se plimbe prin 


393 


lume pe unde ar fi dorit, liber ca vântul. Comparaţia, care nu i se 
părea deloc banală, se potrivea de minune. In cel mai rău dintre 
cazuri şi bătea în lemn când se gândea la asta, consecinţele ar fi 
fost, una peste alta, oricum acceptabile. Oricum, nu atât de 
dezastruoase încât să-i distrugă complet viaţa. 

Işi lăsase mai multe ieşiri, ceea ce ţinea riscurile între anumite 
limite acceptabile, atât cât poate să fie de acceptabil un risc de 
felul ăsta. Ca oricine, îşi dăduse seama că avea şi el un preţ. 
Totuşi, Hudson McCormack nu era atât de corupt şi de lacom 
încât să devină temerar şi să ridice preţul la un nivel pe care să 
nu reuşească să-l susţină. 

Trăgea sforile unui joc care trebuia să-i aducă în scurt timp, 
într-un cont pe care-l deschisese în Insulele Cayman, plata 
pentru serviciile sale, deja achitată pe jumătate. Se gândi la ceea 
ce avea deja vărsat în cont de clientul lui, Osmond Larkin, care în 
momentul acela se afla la puşcărie în America. 

Bărbatul ăla îl dezgusta pur şi simplu. Şi, cu fiecare întâlnire, 
dezgustul faţă de el îi crescuse tot mai mult. Faţa lui cu ochi de 
porc, cruzi, atitudinea unuia care crede că lumea are datorii faţă 
de el, tonul arogant al celui care se gândeşte că este mai isteţ 
decât toţi ceilalţi, îi întorceau stomacul pe dos. Ca toate 
persoanele care se cred şmechere, Osmond Larkin era în acelaşi 
timp prost. Ca tuturor şmecherilor, îi era caracteristică ostentaţia 
propriei şmecherii şi ăsta era motivul pentru care ajunsese la 
închisoare. Hudson ar fi vrut să-i spună asta în faţă, să se ridice 
din sala de şedinţă şi să plece. Dacă şi-ar fi urmat instinctul, ar fi 
violat secretul profesional şi ar fi spus chiar el procurorilor ceea 
ce voiau să afle. 

Dar nu putea să facă asta. 

In afară de riscurile pe care şi le-ar fi asumat nu numai el, dar, 
în mod forţat şi persoanele care îl ajutaseră să între în afacerea 
aceea, era ca şi cum ar fi luat telecomanda şi ar fi stins 
televizorul unde se vedea imaginea unei superbe bărci cu pânze 
care tăia valurile, cu un băiat frumos la timonă... 

Nu, nu avea ce să facă, în ciuda aversiunii faţă de Larkin. 
Trebuia să suporte şi el ceva, dacă voia să obţină ceea ce-şi 
dorea. 

Nu tot, îşi repetă, dar mult şi repede. 

Se întoarse către iahtul sponsorului. Numeroasele vase 
ancorate unul lângă altul păreau imense în umbră, majoritatea 
cu luminile de serviciu aprinse, altele învăluite în întuneric şi în 


394 


reflexele celorlalte lumini. 

Se uită în jur. Debarcaderul era pustiu. Barurile erau închise, 
scaunele de plastic erau puse unul peste altul afară, umbrelele 
de soare fuseseră strânse în jurul suporturilor lor. | se părea 
ciudat lucrul ăsta. In pofida orei târzii, era vară şi nopţile de vară 
aveau întotdeauna protagonişti neaşteptaţi pe scenă. Mai ales 
nopţile pe Coasta de Azur. Işi aduse aminte de criminalul în serie 
de care îi povestise Sereena. Asta să fi fost motivul prezenţei ei 
solitare pe plajă? Poate că nimănui nu îi plăcea să se plimbe de 
unul singur, riscând să aibă parte de întâlniri nedorite. Işi zise că, 
de obicei, oamenii, când simt că le este teamă, caută cât mai 
mult posibil compania celorlalţi, cu iluzia că se protejează unii pe 
alţii. 

In privinţa asta, Hudson era un adevărat locuitor al New 
Yorkului. În oraşul în care trăia el, dacă te lăsai pradă unor astfel 
de gânduri, nu mai ieşeai niciodată din casă... 

Auzi zgomotul unui motor de maşină în apropiere şi zâmbi. 
Până la urmă, Sereena terminase. Işi imagină sfârcurile fetei 
gâdilate de degetele sale. Simţi o senzaţie plăcută de căldură în 
stomac şi o probă satisfăcătoare sub fermoarul pantalonilor. 
Avea de gând să-i ceară cu un pretext oarecare să-l lase să 
conducă maşina. În timpul cât aşteptase, îşi construise în minte o 
imagine foarte aţâţătoare din punct de vedere stilistic. El, cu 
părul în vânt pe haute corniche cufundată în întuneric, 
conducând încet o decapotabilă, învăluit de aroma pinilor, în 
timp ce o simpatică fată neozeelandeză ţine capul în poala lui şi 
ghici ce are în gură. 

Se îndreptă către luminile oraşului, de cealaltă parte a 
debarcaderului, ca să o întâmpine. Nu auzi pasul bărbatului care 
mergea repede în spatele său, pentru simplul motiv că părea fiul 
liniştii. 

Braţul pe care-l simţi însă strângându-l de gât era din fier, iar 
mâna care îi acoperi gura părea că e din acelaşi metal. Lovitura 
de cuţit dată de sus în jos fu precisă şi mortală, aşa cum fusese 
de multe alte dăţi. 

li despică inima dintr-o lovitură. 

Corpul său atletic îşi dublă greutatea şi brusc se făcu moale în 
braţele asasinului său, care îl sprijini fără nici un efort. 

Hudson McCormack muri cu imaginea vechiului Monaco în 
ochi, fără să-şi vadă satisfăcută o ultimă, mică vanitate. Nu mai 
avu cum să vadă cum cămaşa sa albă, pe lângă bronz, punea în 


395 


evidenţă şi roşul sângelui său. 


53 


De la balconul casei, Helena răspunse cu un zâmbet şi cu un 
gest al mâinii la salutul fiului ei, care ieşea pe poartă împreună 
cu Nathan Parker şi cu Ryan Mosse. Poarta se închise cu un 
zgomot sec şi casa rămase pustie. După mai multe zile, era 
prima dată când o lăsau singură şi se mirase de lucrul ăsta. Tatăl 
său urmărea un plan pe care ea îl cunoştea în linii mari, dar ale 
cărui detalii îi rămâneau foarte neclare. li surprinsese pe Nathan 
şi pe gorila lui prinşi într-o conversaţie, brusc întreruptă la 
apariţia ei. De când aflase de relaţia fiicei lui cu Frank, prezenţa 
ei devenise dintr-odată suspectă sau de-a dreptul periculoasă. 
Generalul nici măcar nu se mai gândea la eventualitatea de ao 
lăsa singură cu Stuart. Aşa că rămăsese în casă, având ca 
singură companie neliniştea. 

Inainte să plece, tatăl său îi dăduse un ordin lui Ryan Mosse. 
Acesta deconectase toate aparatele de telefon şi le închisese 
într-o cameră la parter. Helena nu avea celular. 

— Noi ieşim. Tu rămâi aici, singură. Trebuie să mai zic ceva? îi 
aruncase Nathan Parker cu tonul categoric pe care îl folosea cu 
ea şi în general cu lumea, când nu admitea nici un fel de replică. 

li interpretase tăcerea ca pe un răspuns afirmativ. 

— Bine. Îți amintesc un lucru, în caz că e nevoie. Viaţa acestui 
individ, a acestui Frank, depinde de tine. Dacă fiul tău nu este 
atât de important încât să te facă să te gândeşti bine, motivul 
ăsta ar trebui să fie un obstacol în calea oricărei iniţiative 
hazardate. 

In timp ce Nathan Parker vorbea cu ea, pe uşa deschisă către 
grădină, Helena îi văzuse pe Stuart şi pe Mosse, care îl aşteptau 
în faţa porţii. 

— In scurt timp o să plecăm din oraşul ăsta, imediat ce termin 
ceea ce am de făcut aici. Trebuie să ducem acasă corpul surorii 
tale, de care se pare că nu prea îţi pasă. Când o să ne întoarcem 
în America, o să vezi că ţi se schimbă ideile şi o să dispară şi 
capriciul prostesc pentru nulitatea aia... 

După ce se întorsese de la Paris, iar ea avusese curajul să-i 
arunce în faţă povestea ei cu Frank Ottobre, generalul parcă 


396 


înnebunise. Cu siguranţă nu era vorba despre gelozie, nu despre 
gelozia obişnuită, de înţeles din partea unui tată când e vorba de 
fata lui. Nu era nici gelozia vulgară a unui bărbat în relaţia cu 
amanta lui, întrucât, după cum îi spusese lui Frank, nu o mai 
obliga de mulţi ani să aibă vreun raport cu el. 

Slavă Domnului, perioada aceea se pare că se terminase 
pentru totdeauna. Era îndeajuns să se gândească din nou, doar 
pentru o clipă, la mâinile acelui bărbat pe ea şi să-i vină o 
senzaţie de scârbă care şi acum, după atâţia ani, îi crea impulsul 
să se spele imediat. Atenţiile lui încetaseră imediat după 
naşterea copilului. Ba chiar dinainte, de când îi mărturisise 
printre lacrimi că era însărcinată. 

Işi amintea ochii tatălui ei când îi spusese că este însărcinată 
şi că intenţiona să avorteze. 

— Ce vrei să faci? o întrebase Nathan Parker cu o voce 
şovăitoare, de parcă decizia pe care avea s-o ia şi nu faptul că 
rămăsese gravidă era lucrul oribil. 

— Nu vreau copilul ăsta! Nu mă poţi obliga să-l ţin. 

— Nu poţi tu să-mi spui mie ce pot sau nu pot să fac! Eu sunt 
cel care ordonă. lar tu nu o să faci absolut nimic. M-ai înţeles? Ni- 
mic! Pronunţase ultimele silabe apăsat, cu faţa la câţiva 
centimetri de a ei. Apoi dăduse sentinţa. O să naşti copilul ăsta! 

Helena ar fi vrut să-şi spintece pântecul şi să-şi scoată cu 
propriile mâini însângerate ceea ce purta înăuntru. Poate că tatăl 
ei, tatăl blestemat al copilului ei, îi auzise gândurile acelea. Poate 
că i le citise pe faţă. Drept e că, din momentul acela, nu mai 
rămăsese nici măcar o secundă singură. 

Pentru a justifica în faţa lumii sarcina ei şi naşterea lui Stuart, 
inventase povestea aceea absurdă cu căsătoria. Nathan Parker 
era un om puternic, foarte puternic. Atâta timp cât nu punea în 
pericol siguranţa naţională, practic îi era permis orice. 

Se întrebase de mai multe ori cum era posibil ca nici unul 
dintre cei care-l frecventau pe general să nu îşi dea seama de 
adevărata natură a nebuniei ei. Şi erau oameni importanţi, 
deputaţi, senatori, militari de acelaşi grad, ba chiar preşedinţi ai 
Statelor Unite. Era posibil ca nici unul dintre ei, în timp ce asculta 
cuvintele generalului Nathan Parker, erou de război, să nu 
suspecteze că vorbele ieşeau din gura şi din creierul unui om 
nebun? Poate că explicaţia era foarte simplă: un banal de ut 
des”. 


10 Îți dau ca să-mi dai. (În lat., în original). 


397 


Chiar dacă Pentagonul sau Casa Albă cunoşteau latura 
negativă a personalităţii generalului, atâta timp cât consecinţele 
rămâneau între pereţii casei, puteau să fie tolerate în schimbul 
serviciilor pe care le aducea naţiunii. 

După naşterea lui Stuart, în sfârşit un băiat, tatăl păru să 
dezvolte un simţ al posesiunii care mergea dincolo de atitudinile 
lui maniacale, de modul lui nefiresc de a iubi. Mama şi copilul nu 
erau două fiinţe umane, ci un fel de proprietate personală. Îi 
considera un lucru care-i aparţinea în totalitate. Ar fi distrus pe 
oricine ar fi încercat să intervină în această situaţie pe care, în 
alienarea lui mintală lucidă şi totală, o considera perfect legitimă. 

Din cauza asta îl ura pe Frank. Intrase pe teritoriul lui şi se 
dovedise a fi o personalitate la fel de puternică. In ciuda 
problemelor pe care Frank le avusese în trecut, Parker înţelegea 
că forţa lui era sănătoasă tun. Nu îşi trăgea seva din infern, ci de 
la oameni. De-asta îndrăznise să-l înfrunte, refuzase să-l ajute 
când îl căutase şi îl lovise când ar fi trebuit să stea deoparte. 

Şi, mai ales, nu îi era frică de el. 

Dovedirea  nevinovăţiei lui Mosse şi eliberarea lui din 
închisoare, faptul că agentul FBI Frank Ottobre fusese constrâns 
să admită în mod public că greşise, Nathan Parker trăise toate 
acestea ca pe un succes personal. Acum mai lipsea doar ca 
asasinul lui Arijane să fie prins pentru a-şi declara triumful 
absolut. lar Helena nu se îndoia de faptul că o să reuşească. În 
orice caz, avea să încerce. 

Helena se gândi la biata Arijane. Viaţa surorii sale vitrege nu 
fusese cu mult mai bună decât a ei. Ea şi Arijane nu aveau 
aceeaşi mamă. Mama Helenei, pe care practic nu o cunoscuse, 
murise de leucemie pe când ea avea trei ani. La vremea aceea, 
tratamentul pentru tipul acela de boală nu era încă finalizat şi, în 
ciuda mijloacelor financiare de care dispunea soţul, în scurt timp 
murise. Rămăseseră doar câteva fotografii cu ea, două-trei filme 
în super 8 mm, nişte imagini cu mişcările oarecum mecanice ale 
unei femei blonde şi subţiri, cu faţa blândă, care zâmbea ţinând 
în braţe o fetiţă mică, lângă soţul-stăpân în uniformă. 

Chiar şi acum Nathan Parker vorbea despre moartea ei ca 
despre un afront al destinului. Helena avea impresia că, dacă ar 
fi trebuit să sintetizeze sentimentele sale în legătură cu dispariţia 
soţiei, tatăl ei ar fi folosit un singur cuvânt: „intolerabilă”. 

Ea crescuse singură, în compania a numeroase guvernante, 
care se succedau într-un ritm din ce în ce mai rapid, pe măsură 


398 


ce ea creştea. Era o copilă şi nu avea nici un motiv să suspecteze 
că femeile acelea, imediat ce intrau în atmosfera casei, imediat 
ce descopereau cine era cu adevărat generalul Parker şi la ce ar 
fi putut să se aştepte de la el, în pofida salariului mai mult decât 
bun, plecau din proprie iniţiativă, închizând uşa în spatele lor cu 
un suspin de uşurare. 

Apoi, fără să anunţe nimic, Nathan Parker se întorsese dintr-o 
lungă deplasare în Europa în calitate de comandant al unei 
operaţiuni ce ţinea de NATO, aducând ca suvenir o nouă soţie, 
Hanneke, o nemţoaică brunetă cu un corp statuar, cu ochi verzi 
şi reci ca gheaţa. Tatăl ei se grăbise, în modul lui caracteristic, să 
treacă peste momentul de acomodare. l-o prezentase pe femeia 
aceea cu pielea netedă şi palidă - o străină din toate punctele de 
vedere - ca noua sa mamă. Şi aşa rămăsese pentru totdeauna. 
Nu mama ei, ci o străină. 

La scurtă vreme după aceea se născuse Arijane. 

Prins cu totul de cariera sa în plin avânt, generalul lăsase casa 
în grija lui Hanneke, care o administra cu răceala sa obişnuită, 
care părea că-i curge prin vene. Relaţia dintre ei se caracteriza 
printr-un formalism uneori de-a dreptul dezgustător. Helena nu 
avea voie să-şi privească sora ca un copil. Arijane era o mică 
persoană străină cu care împărțea aceeaşi casă, nu o tovarăşă 
care ar fi putut s-o ajute să crească şi pe care ar fi putut s-o ajute 
să crească. Pentru asta existau  guvernantele, doicile, 
educatoarele şi profesorii privaţi. 

Apoi, când Helena intrase într-o frumoasă adolescenţă, se 
întâmplase episodul cu băiatul acela, Andres. Era băiatul lui 
Bryan Jeffereau, grădinarul care se ocupa de întreţinerea parcului 
din jurul casei familiei Parker. Vara, în vacanţă, lucra cu 
muncitorii ca „să se deprindă cu munca” cum zicea cu mândrie 
tatăl lui când vorbea cu Nathan Parker. Generalul era de acord 
cu acest subiect şi îl definise de mai multe ori pe Andres „un 
băiat bun”. 

Andres era un tip timid, care o privea pe furiş pe sub cozorocul 
şepcii de baseball, în timp ce trăgea în spatele camionetei 
ramurile tăiate care trebuiau aruncate. 

Helena observase încercările lui neîndemânatice de a se 
apropia de ea, care constau mai mult din priviri şi zâmbete 
stânjenite. Le acceptase fără să-i răspundă în schimb, chiar dacă 
simţea că ia foc. Andres nu era ceea ce se numeşte un băiat 
frumos. Era un băiat ca mulţi alţii, nici frumos, nici urât, cu nişte 


399 


mişcări care deveneau brusc comice şi inutile atunci când ea era 
prezentă. Helena se simţea atrasă de el pentru că era unicul 
băiat pe care putea să-l vadă. Se îndrăgostise pentru prima oară. 
Andres îi zâmbea roşind şi ea îi întorcea zâmbetul roşind la 
rândul ei. Atât. Într-o zi, Andres avusese curajul să-i lase, ascuns 
în frunzişul unei magnolii, un bilet, legat de o ramură cu o sârmă 
acoperită cu plastic verde. Ea îl luase şi îl băgase în buzunarul de 
la pantalonii de călărie. Mai târziu, înainte de culcare, îl scosese 
şi îl citise cu inima bătându-i de să-i spargă pieptul. 

Acum, după atâta timp, nu-şi mai amintea exact cuvintele cu 
care Andres Jeffereau îi declarase iubirea lui, ci numai duioşia pe 
care i-o inspirase scrisul lui tremurat. Erau frazele nevinovate ale 
unui băiat de şaptesprezece ani, care se îndrăgostise de cea pe 
care o vedea ca pe prinţesa din palatul cel mare şi pe care o 
trata ca atare. 

Hanneke, mama ei vitregă, care nu trăia conform regulilor pe 
care le făcea, intrase în cameră pe neaşteptate, fără să bată la 
uşă. Ea ascunsese biletul sub pătură cu un gest foarte rapid, care 
nu putea să nu dea de bănuit. 

Mama ei vitregă se apropiase de pat şi întinsese o mână către 
ea. 

— Dă-mi ce ai acolo. 

— Dar eu... 

Femeia nu făcuse decât să-i arunce o privire poruncitoare, iar 
obrajii Helenei luaseră foc. 

— Helena Parker, cred că tocmai ţi-am dat un ordin! 

Atunci scosese biletul şi i-l dăduse. Hanneke îl citise fără să 
trădeze nici un fel de emoție, apoi îl îndoise la loc şi îl băgase în 
buzunarul de la pulover. 

— Bine, cred că asta trebuie să rămână un mic secret al 
nostru, dacă nu vrei să-l supărăm pe tatăl tău... 

Ăsta fusese singurul ei comentariu. Helena simţise o uşurare 
atât de mare, încât nu înţelesese că femeia aceea o minţea în 
momentul acela doar pentru că se distra făcând lucrul ăsta. 

A doua zi îl văzuse pe Andres. 

Se întâmplase să fie doar ei doi în grajdul unde Helena mergea 
în fiecare zi ca să aibă grijă de Mister Marlin, calul ei. Băiatul era 
acolo din întâmplare sau pentru că făcuse în aşa fel încât să se 
întâlnească, ştiind că mai devreme sau mai târziu o să vină şi ea. 
Roşu ca sfecla, se apropiase de ea. Helena nu remarcase înainte 
că faţa lui era plină de pistrui. Andres îi vorbise cu o voce atât de 


400 


emoţionată, încât ea, dintr-un motiv pe care nu ştia să şi-l 
explice, o numise în sinea ei „plină de pistrui vocalici”. 

— Ai citit biletul? 

Era prima dată când vorbeau. 

— Da, l-am citit. 

— Şi ce zici? 

Ea nu ştia ce să-i răspundă. 

— E... e frumos. 

Fără nici un fel avertisment, luându-şi inima în dinţi, Andres se 
aplecase către ea şi o sărutase pe obraz. 

Helena întorsese capul într-o parte, crezând că moare în 
momentul ăla. Tatăl ei era în picioare, în pragul uşii de la grajduri 
şi văzuse tot ce se întâmplase. Tot ce se întâmplase era că un 
băiat de vârsta ei o sărutase pe obraz. 

Se năpustise ca un zmeu pe bietul băiat şi îl luase atât de tare 
la palme, încât îi umpluse de sânge gura şi nasul. Apoi îl ridicase 
de jos şi îl aruncase ca pe o surcea în uşa de la boxa lui Mister 
Marlin, care se dăduse înapoi cu un mic nechezat de frică. Lui 
Andres începuse să-i curgă sânge din nas pe cămaşă. Nathan 
Parker îl apucase de guler şi îl pusese în picioare. 

— Vino cu mine, neisprăvitule! 

II trăsese pe Andres până în faţa casei şi îl aruncase ca pe un 
sac gol la picioarele lui Bryan Jeffereau, care rămăsese cu gura 
căscată şi cu foarfeca de grădinărit în mână. 

— Ţine, Bryan, ia-ţi obsedatul de-aici şi plecaţi imediat din 
casa mea! Şi fii mulţumit că a scăpat aşa şi nu i-am pus în spate 
o acuzaţie de tentativă de viol! 

Helena nu îl mai revăzuse niciodată pe Andres Jeffereau. 

La scurt timp după asta, începuseră atențiile lui Nathan Parker 
faţă de ea. 

Helena traversă dormitorul care dădea în micul balcon. Patul 
era împărţit în două de o rază de lumină. Luă ca pe un semn de 
bun augur faptul că partea însorită era cea unde dormise Frank, 
singura persoană din lume căreia avusese curajul să-i 
mărturisească povestea ei, plină de umilinţă. 

leşi din cameră şi cobori scările. 

Gândul fericit al celor câteva momente petrecute cu Frank nu 
avea puterea să şteargă amintirile, atât de îndepărtate în timp, 
dar încă foarte vii şi care o dureau ca şi cum totul s-ar fi 
întâmplat cu o zi înainte. 

„Nu sunt multe fete care să poată povesti că au fost 


401 


dezvirginate de propriul tată, îşi zise. Sper pentru ele să nu fie 
multe - sper cu mila Domnului - să fiu unica, chiar dacă sunt 
sigură că nu e aşa...” 

Lumea era plină de bărbaţi ca Nathan Parker, era sigură de 
asta. Şi era la fel de sigură că lumea era plină de femei ca ea, 
biete fete înfricoşate care vărsau lacrimi de umilinţă şi dezgust 
într-un pat ale cărui aşternuturi erau murdare de sânge şi de 
sămânţa care le dăduse viaţă. 

Ura ei nu avea graniţe. Faţă de tatăl ei şi faţă de ea însăşi, 
pentru că nu se revoltase atunci când ar fi trebuit. Acum, 
justificarea sa era Stuart, fiul pe care îl iubea pe cât de tare îşi 
ura tatăl. Fiul pentru care odată ar fi plătit oricât numai să-l 
lepede, dar pe care acum nu voia să-l piardă cu nici un preţ. 
Acum era el, dar atunci cine era? Oricât s-ar fi chinuit, nu reuşea 
să găsească nici un fel de alibi pentru slăbiciunea ei în faţa 
violenţelor tatălui său. 

Uneori se întreba dacă nu avea, înlăuntrul ei, întinzându-i-se în 
minte ca un cancer, aceeaşi iubire bolnavă care era în Nathan 
Parker. Poate că nu încetase să suporte tortura aceea pentru că 
era fiica lui şi în venele ei curgeau sângele şi perversitatea acelui 
om. Se întrebase lucrul ăsta de mai multe ori. 

In mod paradoxal, un singur lucru o salvase de la nebunie. 
Siguranţa că niciodată, nici măcar o singură dată, nu-i plăcuse 
ceea ce fusese constrânsă să suporte. 

Probabil că Hanneke suspectase ceva, Helena nu putea să 
afirme cu certitudine. Probabil că tot ce se petrecuse ulterior 
fusese cauzat de un foc care mocnea sub aparenţa ei glacială şi 
formală, un foc de care nimeni, poate că nici măcar ea, nu îşi 
dăduse seama. 

Intr-un mod banal şi prozaic, lăsând o scrisoare de care Helena 
aflase numai după mulţi ani, fugise cu un maestru de echitație 
care era prieten de familie, abandonându-şi fără nici un regret 
soţul şi fiicele. Şi, bineînţeles, cireaşa de pe tort: luase cu ea o 
sumă considerabilă de bani. 

Din toată povestea aceea, Nathan Parker apreciase un singur 
lucru: discreţia cu care fuseseră făcute lucrurile. Hanneke era 
probabil o curvă, o curvă de clasă într-adevăr, dar nu era 
proastă. Dacă şi-ar fi umilit public soţul, consecinţele ar fi putut 
să fie catastrofale. Generalul ar fi urmărit-o până la capătul lumii 
şi până la sfârşitul eternității pentru a se răzbuna. 

Scrisoarea, pe care Helena nu o citise niciodată, avea un scop 


402 


precis: dacă femeia ştia sau suspecta relaţia soţului cu Helena, 
propusese un târg. Libertatea şi tăcerea ei în schimbul aceleiaşi 
libertăţi şi tăceri. Pactul fusese acceptat în mod tacit. Intre timp, 
prin intermediul avocaţilor, se pronunţase providenţialul divorţ 
care pusese lucrurile în ordine. 

Era o situaţie echitabilă pentru toată lumea, cum se zice. 

Cu siguranţă pentru Nathan Parker, a cărui indiferenţă faţă de 
soţia lui devenise absolută în ultimul timp, aşa cum era 
autoritatea lui asupra Helenei. Cu siguranţă pentru Hanneke, 
care acum se bucura de bani şi de numeroşi pretendenti. 

Rămâneau două fete, ca nişte ostatici ai destinului, să 
plătească nişte greşeli care nu erau ale lor. La puţin timp după 
majorat, Arijane plecase de-acasă şi, după mai multe peregrinări, 
se oprise să trăiască la Boston. Conflictele cu tatăl ei creşteau 
într-o progresie geometrică, odată cu vârsta. Pe de-o parte, 
Helena era terorizată că avea să i se întâmple şi surorii ei ceea 
ce trăia ea. Câteodată, spiona faţa bărbatului în timp ce vorbea 
cu Arijane, ca să vadă dacă în ochii lui se aprindea lumina aceea 
pe care învățase s-o recunoască şi de care se temea. Pe de altă 
parte şi se blestema pentru asta, se rugase să se întâmple, ca să 
nu mai audă pasul tatălui care se apropia de camera ei în miezul 
nopţii, ca să nu mai simtă mâna lui care ridica aşternutul şi 
greutatea corpului de bărbat în pat, ca să nu mai simtă... 

Inchise ochii şi o trecură fiori pe şira spinării. Acum, când îl 
cunoscuse pe Frank şi înţelesese care putea să fie mesajul 
adevărat pe care două persoane pot să-l schimbe printr-o 
apropiere fizică, simţea pe deplin oroarea şi dezgustul faţă de 
ceea ce trăise în toţi acei ani. 

Frank era al doilea bărbat din viaţa ei cu care avusese un 
raport sexual, primul cu care făcuse dragoste. 

La parter, casa era invadată de lumină. In nici un loc din lume 
nu mai strălucea o asemenea lumină. Pe undeva, în oraşul acela, 
Frank trăia înconjurat de o lumină asemănătoare şi poate că 
avea aceeaşi senzaţie de pustiu în suflet. Era ca şi cum o maşină 
îi absorbea aerul din interior şi pielea i se lipea cu cruzime de 
oase, într-o tentativă stranie de implozie. Şi asta se întâmplă în 
timp ce înlăuntrul ei intrase în acţiune o forţă opusă, dorinţa 
neînfrânată de a răbufni. 

Helena traversă holul îndreptându-se către uşa glisantă care 
dădea către grădină. Ajunse în dreptul camerei în care erau 
închise telefoanele. Trecu de ea şi se opri puţin mai departe. 


403 


Chiar lângă uşa lângă care stătea acum, ea şi Frank schimbaseră 
o privire lungă, în seara în care fusese arestat Ryan. Fusese 
momentul în care înţelesese. Cine ştie dacă nu i întâmplase şi lui 
acelaşi lucru? In ochi nu i se citise nici cel mai mic semn de 
emoție, dar Helena, cu intuiţia pe care numai femeile o au, era 
sigură că aceea fusese clipa în care începuse totul între ei. 

Işi dorea mai mult decât orice altceva să-l aibă aproape. 

Scoase din buzunar un telefon celular. l-l adusese Frank, în 
cea de-a doua seară când se văzuseră, când fusese nevoit să 
plece pentru a-i da vestea nefericită lui Celine. Se gândi cât de 
absurdă era situaţia aceea, care îi impunea să păstreze ca pe un 
secret preţios ceea ce toată lumea considera un obiect de uz 
comun. 

Apelă numărul lui Frank, pe care îl avea în memoria 
telefonului, pus chiar de Frank. Vocea robotului îi comunică 
faptul că abonatul nu poate fi contactat, sfătuind-o să încerce 
mai târziu. 

„Nu, te rog, Frank, nu-mi scăpa printre degete tocmai acum! 
Nu ştiu cât timp mai am. Simt că mor numai gândindu-mă că nu 
te pot vedea sau că nu pot măcar să-ţi vorbesc...” N 

Apăsă o altă tastă, care corespundea numărului de la poliție. li 
răspunse vocea centralistei. 

— Surete Publique, bonjour! 

— Vorbiţi engleză? întrebă Helena puţin agitată. 

— Sigur, madame. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Răspunsul fusese dat în engleză, dar cuvântul madame fusese 
pronunţat franţuzeşte. Noblesse oblige. Helena suspină uşurată. 
Măcar putea să evite acrobaţiile într-o limbă care nu era punctul 
ei forte. Hanneke le învățase, de fapt mai mult le impusese ei şi 
lui Arijane, germana. A doua soţie a tatălui ei avea oroare faţă de 
franceză, pe care o definea o limbă pentru homosexuali. 

— Aş vrea să vorbesc cu agentul Frank Ottobre, vă rog... 

— Un moment, madame. Cine să-i spun că îl caută? 

— Helena Parker, mulţumesc! 

— Aşteptaţi! 

Centralista o lăsă pe fir şi după câteva clipe în aparat se auzi 
vocea lui Frank. 

— Helena, unde eşti? 

Helena simţi că ia foc şi ăsta era singurul motiv pentru care îi 
părea bine că nu era lângă ea în acel moment. | se părea că s-a 
întors înapoi în timp, când simţise pe obraji buzele timide şi 


404 


lipsite de experienţă ale lui Andres Jeffereau. Înţelesese că Frank 
Ottobre avea puterea magică de a o face să-şi recupereze 
inocenţa. Şi această descoperire îi dădea Helenei confirmarea 
definitivă că îl iubea mai mult decât ar fi crezut că e posibil. 

— Sunt acasă. Tata a ieşit cu Ryan şi cu Stuart şi sunt singură. 
Mosse a închis într-o cameră toate telefoanele din casă. Am 
sunat de pe celularul pe care mi l-ai lăsat tu. 

— Nenorocitul! Bine că mi-a venit ideea să-ţi las un celular... 

Helena nu ştia dacă în continuare convorbirea era ascultată. El 
îi împărtăşise temerile că mobilul şi telefonul fix de-acasă, din 
Parc Saint-Roman, erau controlate. Poate că ăsta era motivul 
tonului său repezit. 

Helena nu voia să spună ceva care ar fi putut să-i dăuneze sau 
să-l pună într-o situaţie penibilă, dar simţea că explodează. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

„Acum, îşi zise, spune-i, acum sau nu o să-i mai spui 
niciodată!” 

— Te iubesc, Frank! 

Helena se gândi că era prima dată în viaţa ei când pronunţa 
acele cuvinte. Şi pentru prima oară simţea o frică de care nu-i 
era frică. 

Frank tăcu. Doar câteva clipe, dar Helenei i se păru că, până 
auzi ea răspunsul, un om ar fi putut să planteze şi să strângă 
curmale. Apoi, într-un final, vocea lui Frank se auzi în telefon. 

— Şi eu te iubesc, Helena! 

Aşa, simplu, cum trebuia să fie. Cu sentimentul acela de pace 
pe care minunile îl aduc întotdeauna cu ele. Acum, Helena Parker 
nu mai avea nici o îndoială. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Frank Ottobre! 

Nu mai avu timp să adauge altceva. In camera unde se afla 
Frank se auzi zgomotul unei uşi trântite, înăbuşit în telefon. 

— Scuză-mă o secundă, îl auzi spunându-i brusc, pe un ton 
foarte serios. 

Auzi vocea unei persoane care vorbea agitată, dar Helena nu 
reuşi să înţeleagă ce spunea. Apoi urmă urletul lui Frank, 
zgomotul unui obiect care se lovea de suprafaţa mesei, urmat de 
o înjurătură, vocea lui Frank care ţipa: „Nu, Doamne, 
Dumnezeule, iar el, nenorocitul ăsta blestemat...” 

Apoi, din nou vocea lui la telefon. 

— Scuză-mă Helena! Dumnezeu ştie cât de mult aş vrea să nu 
închid acum, dar trebuie să plec... 


405 


— Ce s-a întâmplat? Poţi să-mi spui? 

— Sigur, oricum mâine o să apară în toate ziarele. Nimeni a 
mai omorât pe cineva! 

Frank închise telefonul. Helena rămase cu privirea pe display, 
derutată, încercând să ghicească cum să închidă convorbirea. 
Era atât de fericită, încât nu îşi dădu seama că prima ei 
adevărată convorbire telefonică de dragoste fusese întreruptă de 
ştirea unei crime. 


54 


Frank şi Morelli coborâră scara, ca şi cum de viteza lor 
depindea destinul lumii. In timp ce zburau literalmente pe trepte, 
Frank se întrebă de câte ori avea să se mai repete cursa aceea şi 
când avea să se termine coşmarul. Era la telefon cu Helena, 
pentru câteva clipe găsise un loc pe o mică insulă liniştită în 
mijlocul unei furtuni pe mare, când Claude venise la el, 
întrerupându-i visarea cu ochii deschişi. 

Nimeni lovise din nou. Intr-un mod funest, adăugând la crimă 
farsa. 

„Doamne, când o să se termine masacrul ăsta? Cine e omul 
ăsta? Ce este? Cum poate să facă tot ceea ce face?” leşiră pe 
uşa cu geamuri şi zăriră în partea dreaptă un grup de poliţişti în 
jurul unei maşini. Pe stradă fuseseră deja puse bariere, pentru a 
bloca vehiculele şi pietonii atât din direcţia străzii Suffren 
Raymond, cât şi din partea opusă, dinspre Rue Notari. 

Frank şi Morelli coborâră scara exterioară şi se apropiară. 
Poliţiştii se dădură într-o parte ca să-i lase să treacă. Chiar în faţa 
intrării în secţia de poliţie, pe dreapta, pe ultimul loc rezervat 
maşinilor poliţiei, era parcat Mercedes-ul SLK al lui Jean-Loup 
Verdier, cu portbagajul deschis. 

lnăuntru era corpul unui bărbat. Părea un exerciţiu pentru 
crima lui Allen Yoshida, o tentativă care sfârşise prost, la 
repetiţia generală. Ghemuit în portbagajul maşinii, rezemat pe 
partea dreaptă, se găsea cadavrul unui bărbat. Era îmbrăcat cu o 
pereche de pantaloni albaştri şi o cămaşă albă pătată de sânge. 
Pe piept, în dreptul inimii, cămaşa avea o tăietură, în jurul căreia 
sângele se imprimase pe material. Dar, ca de obicei, faţa era 
partea cea mai devastată. Cadavrul părea că se uită fix spre 


406 


mocheta de pe peretele portbagajului care se găsea la câţiva 
centimetri de ochii holbaţi, cu un rânjet oribil, cu faţa fără piele, 
sângele închegat pe capul scalpat, unde un smoc de păr grotesc 
era dovada că, de data asta, munca fusese făcută cam în pripă. 

Frank se uită în jur. Nici unuia dintre agenţi nu-i venea să 
vomite. 

„Omul se obişnuieşte cu totul: şi cu binele şi cu răul.” 

Dar asta nu era o obişnuinţă, era un blestem şi trebuia să 
existe un mod prin care să-l facă să înceteze. lar el trebuia să-l 
găsească cu orice preţ, dacă nu voia să ajungă din nou pe banca 
din lemn şi fier forjat din grădina unei clinici de boli mentale, 
privind fix, fără să vadă, un grădinar care plantează un copac. 

Işi aminti de conversaţia cu părintele Kenneth. Dacă ar fi fost 
acolo în momentul acela, ar fi putut să-i spună că îşi schimbase 
măcar în parte convingerile. Nu reuşea încă să creadă în 
Dumnezeu, dar începea să creadă în diavol... 

— Cum s-a întâmplat? îi întrebă pe toţi şi pe nimeni în 
particular. N 

Se apropie un agent. Frank nu ştia cum se numeşte. Işi 
amintea că era unul dintre cei care supravegheaseră casa lui 
Jean-Loup, din fericire pentru el nu în ziua în care descoperiseră 
că tânărul era Nimeni. 

— Azi-dimineață am observat maşina parcată neregulamentar. 
De obicei suntem foarte riguroşi şi îi punem să le mute imediat, 
dar zilele astea, cu toată nebunia... 

Agentul făcu un gest care se referea la o situație pe care 
Frank o cunoştea foarte bine. Ştia câte drumuri, de-a dreptul 
insuportabile, erau constrânşi să facă agenţii, un du-te-vino 
continuu de maşini, care veneau şi plecau în grabă să verifice 
toate telefoanele pe care le primeau. Era consecinţa inevitabilă a 
momentului pe care îl trăiau. Părea că toţi mitomanii de pe 
pământ se dezlănţuiseră în cazul acela. Nimeni era semnalat în 
zeci de locuri diferite, pe care erau obligaţi să le verifice, unul 
câte unul, deşi fără nici un rezultat. 

Da, cunoştea bine situaţia. li făcu semn agentului să continue. 

— Când am ieşit din nou, după ceva timp, am văzut că maşina 
era în acelaşi loc. M-am gândit că este a vreunui rezident aflat în 
practică. Câteodată se întâmplă să-şi încerce norocul şi s-o lase 
acolo... M-am apropiat să verific. Tocmai voiam să sun la 
departamentul care s-o ridice de-acolo, când mi s-a părut că 
recunosc numărul. Eu am fost sus la Beausoleil, la casa lui... 


407 


— Da, ştiu, i-o tăie scurt Frank. Continuă. 

— Când m-am apropiat, am văzut că în spate, lângă 
încuietoare, era o pată roşie care putea să fie sânge. L-am 
chemat pe Morelli şi am forţat portbagajul. Şi înăuntru era asta... 

Agentul arătă cu mâna către corp. 

„Mda, «era asta». Şi pe «asta», cum o numeşti tu, e greu s-o 
numeşti o fiinţă umană, nu?” 

Agentul ridică uşa portbagajului până sus, ca să se poată 
vedea bine interiorul, împingând cu pixul pe care-l avea în mână 
ca să nu lase amprente. 

— Şi era şi asta... 

Frank ştia deja ce urma să vadă. Pe tabla caroseriei erau 
însemnate cu sânge obişnuitele cuvinte sarcastice lăsate drept 
comentariu la noua bravură. 

„Eu ucid...” 

Frank îşi muşcă interiorul obrazului până când durerea deveni 
insuportabilă. Simţi în gură gustul dulceag al sângelui. lată ce îi 
anunţase Jean-Loup în timpul scurtei convorbiri telefonice din 
ziua precedentă. Nu avea să le mai ofere indicii, ci numai 
cadavre. Acum, această biată fiinţă umană în portbagajul unei 
maşini era confirmarea că războiul continua şi că şi această nouă 
bătălie fusese pierdută. Automobilul parcat chiar acolo, în faţa 
secţiei de poliţie, cu încărcătura lui macabră, lua pentru a mia 
oară în bătaie de joc toate eforturile lui. Frank se gândi din nou la 
vocea lui Jean-Loup, în sfârşit naturală, lipsită de orice efect de 
bruiere şi la zgomotul de trafic care se auzea. Sunase de pe un 
celular ieftin cu cartelă, cumpărat special dintr-un magazin 
obişnuit care oferea reduceri. După care îl lăsase pe o bancă. 
Băiatul trecuse pe-acolo, îl găsise şi îl luase. Incepuse să dea 
telefoane şi, chiar când îl suna pe fratele lui mai mare, ca să-i 
spună vestea că găsise un telefon, au ajuns la el. Nu văzuse 
persoana care abandonase celularul, iar pe telefon, în afară de 
amprentele lui, nu mai erau altele. 

Frank întoarse privirea către corpul din portbagaj. Oricât ar fi 
încercat, nu reuşea să-şi imagineze reacţia mass-mediei de data 
asta. Pentru oricine, ar fi fost o mare bătaie de cap să găsească 
vorbele care să definească într-un mod sintetic noua crimă. 

De reacţiile lui Durand şi ale lui Roncaille, sincer, îl durea în 
cot. La fel şi de soarta lor. Nu îşi dorea decât să nu-i fie luat 
cazul, înainte să-l prindă pe Nimeni. 

— Aţi aflat cine este nefericitul ăsta? 


408 


Morelli, care stătea de cealaltă parte a maşinii, făcu înconjurul 
acesteia şi veni la el. 

— Nu, Frank. Nu avea la el actele de identitate. Absolut nimic. 

— Mă tem că o să descoperim repede. După piele, se vede că 
este tânăr. Dacă nenorocitul ăla şi-a urmat schema obişnuită, 
este sigur cineva cunoscut, în jur de treizeci, treizeci şi cinci de 
ani, cu un aspect frumos. O biată victimă a cărei singură vină a 
fost aceea de a se afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. 
Şi cu omul nepotrivit. De-ar crăpa odată! Cu siguranţă, în scurt 
timp o să apară vreo vedetă să-i anunţe dispariţia şi atunci o să 
ştim cine este. Să încercăm totuşi să aflăm înainte să se 
întâmple asta. 

Un agent se apropie. 

— Inspectore... 

— Ce e, Bertrand...? 

— O idee, poate tâmpită, dar... 

— Zi! 

— Incălţămintea, inspectare. 

— Ce e cu încălţămintea? 

Agentul dădu din umeri. 

— Păi, este încălţăminte specială pentru sporturi nautice. Ştiu 
asta pentru că o folosesc şi eu. 

— Cred că le poartă o grămadă de oameni şi nu cred... 

Frank, care începea să înţeleagă unde voia să ajungă agentul, 
îl întrerupse pe Morelli. 

— Lasă-l să termine, Claude. Continuă, Bertrand! 

— Incălţămintea, ziceam, în afară de eticheta producătorului, 
are pe ea şi simbolul unei mărci de ţigări. Ar putea să fie numele 
unui sponsor. Şi, dat fiind că zilele astea... 

Dintr-odată Frank îşi aminti de regată. Işi puse mâinile pe 
spatele agentului. 

— ... Dat fiind că zilele astea are loc Grand Mistral, sau cum s- 
o numi, ar putea să fie unul care are legătură cu mediul ăsta. 
Bravo, băiete, bine gândit! 

Frank rosti comentariul acesta suficient de tare ca să fie auzit 
de ceilalţi agenţi. Bertrand se întoarse spre ei ca şi cum ar fi fost 
marinarul lui Cristofor Columb care strigase: „Pământ, pământ!” 

Frank îl luă deoparte pe Morelli. 

— Claude, raţionamentul lui Bertrand mi se pare plauzibil. Pe 
de altă parte, este singurul indiciu pe care-l avem. O să începem 
căutările în direcţia asta. Practic, ne-am jucat toate atuurile. În 


409 


momentul de faţă, nu mai avem nimic de pierdut. 

Dubiţa albastră a criminaliştilor apăru la colţul străzii, dinspre 
Rue Raymond. Unul dintre poliţişti se duse să dea la o parte 
barierele mobile ca să-i lase să treacă. 

Frank arătă cu capul către dubiţă. 

— Nu cred că e nevoie să-ţi spun, dar adu-le aminte celor de la 
Criminalistică: avem nevoie imediat de amprentele digitale ale 
mortului. La cum arată cadavrul, ăsta e singurul mod în care-l 
putem identifica. Probabil că dentistul lui nu este foarte 
disponibil, în momentul de faţă... 

Pe chipul lui Morelli se citeau semnele îndoielii şi ale oboselii. 
După seria aceea de crime nu era uşor să încasezi lovituri fără să 
te datini. Frank îl lăsă să dea instrucţiuni specialiştilor care 
tocmai coborau din dubiţă. Intră în clădire ca să urce în birou. li 
veni în minte chipul Helenei. Auzi din nou vocea ei la telefon, 
înfricoşată şi totuşi atât de hotărâtă în timp ce-i spunea că-l 
iubeşte. 

Un alt eşec. 

La câţiva kilometri de el se afla o femeie care ar fi putut fi 
salvarea lui şi pentru care el putea să reprezinte o speranţă 
identică. Viaţa lui se putea îndrepta pe un făgaş normal, dar doi 
bărbaţi îi blocau calea. 

Pe de-o parte Nimeni, a cărui furie criminală îl împingea să 
omoare persoane nevinovate până când cineva avea să-l 
oprească. Pe de altă parte, generalul Parker, a cărui nebunie îl 
împingea să ucidă toate lucrurile bune pe care le întâlnea în cale, 
până când cineva nu ar fi făcut acelaşi lucru cu el. 

Şi Frank voia să fie acel cineva. 

Alte datorii nu simţea că are. Asta înseamnă, în ultimă 
instanţă, să fii poliţist. Adevăratele motivații sunt ascunse în 
seifuri, pe care fiecare le deschide numai dacă vrea. 

Durand, Roncaille, miniştrii, prinţul, chiar şi preşedintele 
Statelor Unite în persoană puteau să creadă ce voiau. Frank se 
simţea un simplu muncitor necalificat, atât de departe de sălile 
în care se trasau proiectele. El era cel pus în faţa zidurilor de 
demolat şi de ridicat apoi din nou, cel care lucra în pulberea de 
ciment şi în mirosul de var stins. El era cel pus în faţa corpurilor 
mutilate şi jupuite, în izul înţepător de praf de puşcă şi de sânge. 
Nu voia să scrie pagini nemuritoare, îşi dorea doar să scrie un 
raport în care să explice cum şi de ce îl închisese în cuşcă pe cel 
care făcuse toate acele crime. 


410 


Apoi trebuia să se gândească la Parker. În delirul său, Nimeni îl 
învățase un lucru. Să-şi urmărească scopurile cu ferocitate. Și 
exact aşa voia să procedeze în cazul generalului. Intenţiona să 
fie de o cruzime de care Parker însuşi, care era un maestru al ei, 
să rămână uluit. 

Imediat ce ajunse în birou, se aşeză la masă şi formă numărul 
celularului pe care i-l dăduse Helenei. Era stins. Probabil că nu 
mai era singură şi nu voia să rişte ca telefonul să înceapă să 
sune brusc, trădând faptul că-l avea. Şi-o imagină în casă, cu 
Stuart ca singura consolare printre temnicerii ei, Nathan Parker şi 
Ryan Mosse. 

Rămase un sfert de oră căzut pe gânduri, cu mâinile la ceafă, 
cu privirea fixă în tavan. Pe oriunde îl purta mintea, găsea o uşă 
închisă. 

Şi totuşi, simţea că soluţia era aproape, la îndemână. Nu se 
puteau pune la îndoială nici eforturile şi nici capacităţile lor. Toţi 
cei implicaţi în anchetă, absolut toţi, aveau în spate o experienţă 
care vorbea de la sine. Nu lipsea decât un mic ajutor din partea 
norocului, care, în ciuda a orice, este un element important al 
succesului. Şi era comic că adversitatea asta cronică a sorții se 
manifesta chiar acolo, în Principatul Monaco, un oraş plin de 
cazinouri mari şi mici, unde, pe fiecare s/ot machine scria 
„Winning is easy”, „E uşor să câştigi”. Frank ar fi vrut să se ducă 
la un slot, să bage bani şi să joace până când pe cele trei linii ar 
fi apărut, în loc de un triple bar, indicaţia cu locul unde se 
ascundea Jean-Loup Verdier. 

Uşa de la birou se deschise brusc. Morelli intră, atât de agitat, 
încât uită să bată la uşă. 

— Frank, se pare că avem puţin noroc. 

„Lupus în fabula şi să sperăm că este într-adevăr lupul şi nu 
un câine din pluş...” 

— Spune-mi. 

— Au venit nişte persoane să facă un denunţ. De fapt, nu chiar 
un denunţ, au venit pentru că sunt îngrijorate... 

— De? 

— Un component al echipajului de pe Try for the Sun, o 
ambarcaţiune cu pânze care participă la regata Grand Mistral, a 
dispărut. 

Frank îşi luă imediat mâinile de la ceafă şi aşteptă urmarea. 
Morelli continuă, conştient de faptul că pusese pe tapet un 
subiect interesant: 


411 


— Aseară avea o întâlnire cu o fată, la debarcaderul de la 
Fontvieille. Când ea a venit să-l ia, bărbatul nu mai era. A 
aşteptat puţin şi apoi a plecat. Fata în discuţie este o tipă 
încăpăţânată şi azi-dimineaţă s-a întors la vasul sponsorului unde 
doarme echipajul ca să-i spună în faţă ceea ce gândeşte despre 
el, că nu te porţi aşa cu o femeie ca ea etc. etc... In faţa mâniei 
dezlănţuite a fetei, marinarul s-a dus la cabina lui să-l cheme, dar 
era goală. Patul era făcut, ceea ce înseamnă că nu a dormit 
acolo. 

— Nu e posibil să fi făcut el patul la loc şi să fi ieşit dimineaţa 
devreme? 

— Posibil, dar greu de crezut. Marinarii de pe iaht sunt foarte 
matinali şi cineva l-ar fi văzut sigur. In plus, pe patul din cabină 
erau hainele pe care le purta cu o seară înainte, uniforma oficială 
a echipajului de pe 7ry for the Sun, semn că, la un moment dat, 
a urcat pe vas ca să se schimbe... 

— Nu sunt elemente concluzive, dar trebuie să luăm în 
consideraţie orice. Comparaţi amprentele digitale luate de la 
cadavru cu cele din cabină. Este cel mai sigur mijloc. 

— Am dat deja dispoziţii ca un agent din zonă să izoleze 
cabina. Criminaliştii au trimis pe cineva la Fontvieille. 

— Tu ce zici? 

— Persoana dispărută se încadrează în profilul căutat de 
Nimeni. Treizeci şi trei de ani, un bărbat arătos, destul de 
cunoscut în lumea concursurilor de bărci cu pânze... E vorba 
despre un american, se numeşte Hudson McCormack. 

Auzind numele, Frank tresări atât de vizibil. incât Morelli crezu 
că o să cadă de pe scaun. 

— Ce nume ai zis? 

— Hudson McCormack. Este un avocat din New York. 

Frank se ridică în picioare. 

— İl ştiu, Claude, îl cunosc foarte bine! De fapt, nu-l cunosc 
deloc, dar este persoana despre care ţi-am vorbit, cel pe care 
voiam să-l pun sub supraveghere. 

Morelli băgă mâna în buzunarul din spate al pantalonilor şi 
scoase discheta pe care i-o dăduse Frank cu o zi înainte. 

— Uite, am aici discheta. leri nu am avut cum să mă ocup. 
Aveam de gând s-o fac azi... 

Frank şi Morelli se gândeau la acelaşi lucru. Ştiau amândoi 
foarte bine ceea ce provocase amânarea acelei măsuri. Dacă l-ar 
fi pus sub supraveghere pe McCormack cu o zi înainte, poate că 


412 


în momentul acela ar fi fost încă viu şi poate că Jean-Loup 
Verdier s-ar fi aflat în spatele gratiilor, într-o celulă de 
închisoare... 

Frank se gândi că în povestea aceea continuau să se adune 
prea mulţi „dacă” şi prea mulţi „poate”. Fiecare din cuvintele 
acelea era o piatră pe sufletul lor care putea să creeze remuşcări 
grele cât un munte. 

— OK, Claude, verifică şi anunţă-mă! 

Morelli aruncă pe birou discheta care devenise inutilă şi ieşi 
din cameră. Frank rămase singur. Luă telefonul şi-l sună pe 
Cooper acasă, în America, fără să-i mai pese de fusul orar. Îi 
răspunse vocea prietenului său, surprinzător de treaz în pofida 
orei târzii. 

— Da. 

— Coop, sunt Frank. Te-am trezit? 

— Trezit? Nu m-am dus încă la culcare. De-abia am intrat în 
casă, nici n-am pus încă haina în cuier. Ce s-a întâmplat? 

— O nenorocire, asta s-a întâmplat. N-o să-ţi vină să crezi! 
Omul pe care-l căutăm, criminalul nostru în serie, l-a eliminat azi- 
noapte pe Hudson McCormack şi l-a jupuit ca pe o antilopă. 

Pentru un moment se făcu tăcere. Probabil că lui Cooper nu-i 
venea să-şi creadă urechilor. 

— lisuse Hristoase, Frank, parcă a înnebunit întreaga lume! Şi 
aici suntem într-un haos total. Ne sunt semnalate încontinuu 
posibile atentate teroriste şi suntem tot timpul în alertă, nu poţi 
să-ţi închipui. Şi, colac peste pupăză, ieri după-amiază ne-am 
mai trezit cu o problemă majoră. Osmond Larkin a fost ucis în 
închisoare, în ora de recreere. A izbucnit o bătaie între deţinuţi şi 
i-au pus pielea pe băț. 

— Frumoasă lovitură. 

— Da, frumoasă lovitură. Şi toată munca de până acum s-a 
dus pe apa sâmbetei. 

— Fiecare cu ale lui, Coop. Nici aici nu stăm mai bine. Azi- 
dimineaţă ne-am pomenit cu un alt cadavru. 

— Câţi sunt, până acum? 

— Ţine-te tare! Zece. 

Cooper nu era la curent cu ultimele evenimente. Fluieră scurt, 
auzind numărul victimelor. 

— Au! Vrea să între în Cartea Recordurilor? 

— S-ar zice că da. Ticălosul ăla nenorocit are pe conştiinţă 
zece crime şi problema este că le simt şi eu pe conştiinţă. 


413 


— Rezistă, Frank! Dacă te interesează, asta îmi tot repet şi eu, 
aici. 

— Nu pot să fac altceva, în momentul ăsta. 

Inchise telefonul. Săracul Cooper, fiecare cu ale lui. Frank 
rămase un moment pe gânduri. În aşteptarea confirmării oficiale 
a identităţii ultimei victime ca fiind Hudson McCormack, cu 
teama că dintr-o secundă în alta, Roncaille putea să între în birou 
plin de nervi, nu ştia în ce ape se scaldă. Probabil că, în 
momentul acela, sobrul Roncaille primea o săpuneală pe care 
ulterior avea, cu siguranţă, s-o distribuie şi subalternilor săi. 

Luă discheta de pe birou, porni computerul şi o introduse în 
floppy. Apoi deschise unul dintre cele două fişiere notate cu 
extensia jpg. 

Pe ecran apăru o fotografie. Fusese făcută într-un local public, 
evident fără ca McCormack să ştie. Era un bar destul de 
aglomerat, unul dintre numeroasele baruri lungi şi strâmte din 
New York, pline de oglinzi care le făceau să pară mai mari, care 
la ora prânzului găzduiesc funcţionari care vin de la birou în 
pauza de masă să ia un prânz rece, iar seara îşi schimbă faţa şi 
devin loc de întâlnire al persoanelor singure în căutarea unei 
companii. Avocatul Hudson McCormack stătea la o măsuţă şi 
vorbea cu un individ care era cu spatele, îmbrăcată într-un trenci 
cu gulerul ridicat. 

Deschise şi cel de-al doilea fişier. Era un detaliu mărit al 
aceleiaşi fotografii, puţin mai neclară decât originalul. 

Frank rămase cu privirea fixată pe imaginea unui tânăr 
american arătos, cu părul tuns scurt după moda newyorkeză, 
îmbrăcat cu un costum albastru care părea perfect pentru cineva 
care se duce des la tribunal. 

Cu o mare probabilitate, aceea era faţa cadavrului fără chip pe 
care-l găsiseră cu ceva timp înainte. Cine ştie dacă sărmanul 
băiat şi-ar fi putut închipui vreodată, plecând către Monte Carlo 
în perspectiva unei regate în largul mării, că viaţa o să i se 
termine în spaţiul strâmt al unui portbagaj de maşină. Şi că va 
sfârşi îmbrăcat într-un sac pentru cadavre... 

Frank continuă să privească fotografia. Brusc, o idee 
nebunească îşi făcu loc în mintea lui, aşa cum vârful unei 
bormaşini iese de cealaltă parte a unui zid prea subţire. 

Dar era oare posibil? 

Se duse să deschidă agenda virtuală pe care o găsise în 
computerul lui Nicolas. Prietenul lui nu se prea pricepea la 


414 


electronică, dar cel puţin cu agenda se descurca. Spera să 
găsească numărul de care avea nevoie. Dădu o căutare pe 
numele de familie care-l interesa şi numărul corespunzător apăru 
pe ecran, împreună cu numele complet şi adresa. 

Inainte să dea telefon, îl sună pe Morelli la interfon. 

— Claude, aţi înregistrat telefonul pe care ni l-a dat ieri Jean- 
Loup? 

— Sigur. 

— Imi trebuie o copie, rapid. 

— E făcută deja. O s-o ai imediat. 

— Mulţumesc. 

„Perfect, Morelli. Laconic, dar eficace.” 

In timp ce forma numărul de telefon, Frank se întrebă cum mai 
mergea relaţia inspectorului cu Barbara, acum când nu se mai 
duceau la radio. Cu ea, Claude nu părea a fi în nici un caz 
laconic, chiar dacă era la fel de eficace. Gândul lui fu întrerupt de 
vocea care se auzi în receptor. 

— Alo? 

Avea noroc. Persoana care răspunse la telefon era chiar cea 
cu care trebuia să vorbească. 

— Salut, Guillaume, sunt Frank Ottobre! A 

Băiatul nu părea absolut deloc mirat de telefon. li răspunse ca 
şi cum s-ar fi văzut ultima oară cu zece minute înainte: 

— Salut, agentule FBI! Cărui fapt îi datorez onoarea? 

— Mi-a plăcut data trecută la tine în studio. Cred că o să 
recurg din nou, cu plăcere, la serviciile tale... 

— Sigur, vino când vrei. 

— Acum sosesc. 

Frank închise telefonul şi rămase câteva minute cu privirea 
fixă la fotografia de pe monitor înainte să închidă fişierul şi să 
scoată discheta. Dacă ar fi fost cineva cu el în cameră, ar fi putut 
să-i spună că expresia lui, în timp ce se uita la imagine, părea 
privirea unui jucător împătimit urmărind bila care se învârte la 
ruletă. 


55 


Frank opri Renault-ul Megane în faţa porţii vopsite în verde, la 
capătul străzii care ducea la casa Helenei. Se dădu jos din 


415 


maşină şi se miră când văzu că poarta era pe jumătate deschisă. 
Gândul că în câteva secunde putea să aibă în faţă chipul femeii 
pe care o iubea îi accelera bătăile inimii. Dar urma să-l vadă şi pe 
generalul Nathan Parker şi asta îl făcea să strângă pumnii cu ură. 
Îşi impuse să fie calm, înainte să între. Mânia era cel mai rău 
sfetnic, în anumite circumstanţe. Ultimul lucru de care avea 
nevoie, în momentul acela, erau sfaturile proaste. 

El, în schimb, putea să dea sfaturi foarte bune. Întâlnirea de 
dimineaţă cu Guillaume fusese extrem de edificatoare. Fusese la 
el, cu o seară înainte şi îi ceruse să verifice ceva. li făcuse o 
vizită în micuța dependance de lucru, unde domnea un haos 
total. Toate aparatele aveau de îndeplinit o sarcină care nu putea 
să fie întreruptă în momentul acela. Avea nevoie de o seară şi de 
o noapte ca să realizeze ceea ce îi ceruse Frank. Fusese 
constrâns să facă nişte salturi mortale, dar reuşise să aterizeze 
în picioare. Şi reuşise, de asemenea, să repună pe picioare şi 
personajul cam zguduit al lui Frank Ottobre, agent special FBI. 

Când Guillaume îi pusese sub ochi rezultatul cercetărilor sale, 
Frank rămăsese mut, văzând că ipotezele lui se dovediseră a fi 
adevărate. li păruseră doar nişte supoziţii, conjecturi fără sens şi 
fără substanţă. Până şi el îşi zicea că e nebun, în schimb... 

li venea să-l îmbrăţişeze pe băiatul acela. Işi spusese însă că 
nu trebuia să-l mai numească aşa, ţinând cont numai de vârsta 
din certificatul de naştere. Guillaume era un bărbat. Un bărbat 
adevărat. Inţelesese acest lucru când plecase de la el. Guillaume 
îl condusese în tăcere până la poartă. Traversaseră grădina unul 
lângă celălalt, fără să vorbească, fiecare cufundat în propriile 
gânduri. Frank deschisese deja portiera şi tocmai voia să între în 
maşină, când expresia de pe faţa celuilalt îl oprise. 

— Ce este, Guillaume? 

— Nu ştiu, Frank. Este o senzaţie ciudată. Ca şi cum mi s-a 
luat un văl de ceaţă de pe ochi. 

Frank ştia la ce se referea Guillaume, dar pusese totuşi 
întrebarea: 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, toate astea... E ca şi cum descoperi dintr-odată o altă 
lume, dincolo, o lume unde lucrurile nu li se întâmplă numai 
altora, ci şi nouă. Nu sunt ucişi numai oamenii despre care auzi 
la ştirile de la televizor, ci chiar şi cei care merg lângă tine pe 
trotuar... N 

Frank ascultase în tăcere destăinuirea tânărului. Işi închipuia 


416 


unde voia să ajungă Guillaume. 

— Am o întrebare, Frank. Trebuie să-mi răspunzi sincer. Nu 
vreau să ştiu detalii, ci să-mi clarifici o îndoială personală. Ce am 
făcut eu pentru tine, data trecută şi azi, o să te ajute să-l prinzi 
pe cel care l-a ucis pe Nicolas? 

In ochii lui Guillaume se citea o strălucire distinctă. Chiar dacă 
el afişa de obicei un aer nonconformist, era o persoană 
adevărată. Ţinuse la Nicolas Hulot aşa cum, fără nici o îndoială, 
ţinuse şi la fiul lui, Stephane. 

Frank îl privise zâmbind. 

— Mai devreme sau mai târziu, noi doi o să avem o discuţie. 
Nu ştiu când, prietene, dar în acel moment o să-ţi explic de la A 
la Z cât de important eşti în povestea asta şi în special pentru 
mine. 

Guillaume încuviinţase cu un gest din cap şi se dăduse într-o 
parte. Declanşase deja deschiderea porţii şi, în timp ce maşina 
ieşea, îl salutase cu un gest nehotărât al mâinii. 

„Eşti mare, Guillaume!” 

Cu gândul acela în cap, Frank intră pe poartă în grădina casei 
Helenei. Rămase uluit de ceea ce văzu. Toate ferestrele de la 
etaj ale casei erau deschise şi la fel şi toate uşile glisante care 
dădeau spre grădină. Inăuntru, la parter, o femeie cu un şorţ din 
pânză albastră tocmai băga în priză un aparat. leşi din câmpul lui 
vizual şi imediat auzi bâzâitul unui aspirator. O văzu mişcând 
aparatul electrocasnic în faţă şi în spate. La etaj, în camera în 
care dormea Helena, o altă femeie cu un şorţ identic ieşi pe 
balcon ţinând în mână un chilim". După ce îl puse pe balustrada 
din fier, începu să-l scuture cu un bătător din răchită. 

Frank se apropie de casă. Nu îi plăcea deloc ceea ce vedea. Pe 
uşa din faţă, din lemn de nuc într-o nuanţă închisă, ieşi un 
bărbat. Era un tip în vârstă, îmbrăcat cu o haină de culoare 
deschisă, cu oarecare pretenţii de eleganţă. Pe cap avea o 
pălărie panama care se asorta perfect cu stilul casei. Il zări şi 
veni către el. In pofida aspectului tineresc, când îi văzu bine 
mâinile, Frank se gândi că era mai aproape de şaptezeci de ani 
decât de şaizeci. 

— Bună ziua! Doriţi ceva? 

— Bună ziua! Mă numesc Frank Ottobre şi sunt un prieten al 
familiei Parker, care locuieşte aici... 

Bărbatul zâmbi brusc, dezvelind un şir de dinţi albi, care cu 


11 Covor oriental. 


417 


siguranţă îl costaseră o avere. ; 

— Ah, american şi dumneavoastră. Imi pare bine să vă cunosc. 

intinse o mână fermă, dar plină de pete. Frank se gândi că 
bărbatul trebuia să aibă ceva probleme cu ficatul. 

— Mă numesc Tavernier, Andre Tavernier. Sunt proprietarul 
acestei bijuterii... 

Indică printr-un gest şi un zâmbet complice casa. 

— Îmi pare rău pentru dumneata, tinere, dar prietenii dumitale 
au plecat. 

— Au plecat? 

Dădea impresia că îi părea sincer rău, văzându-se nevoit să-i 
confirme o asemenea veste neplăcută. 

— Da, au plecat. Am încheiat contractul acesta prin 
intermediul agenţiei, deşi de obicei mă ocup eu personal de 
treburile acestea. Am venit azi-dimineaţă cu femeile de serviciu 
ca să-mi cunosc chiriaşii şi i-am găsit în curte, cu valizele 
pregătite, aşteptând taxiul. Generalul, ştii dumneata cine, mi-a 
spus că e vorba despre ceva neprevăzut şi că trebuie să plece 
imediat. Mare păcat, pentru că plătiseră deja chiria pentru încă o 
lună. Eu, din corectitudine, i-am zis să îi restitui suma pe care o 
plătise în plus, dar el nici măcar nu a vrut să audă de aşa ceva. 
Ce persoană... 

„AŞ vrea eu să-ţi zic ce fel de persoană e, filfizon scos de la 
naftalină ce eşti.” 

Frank ar fi vrut să-i demonstreze domnului Tavernier cât de 
tare se înşela. Cu abilitatea aceea de a judeca persoanele, era 
mai bine ca la viitoarele sale afaceri să ceară banii lichizi şi 
întotdeauna înainte. Erau însă alte lucruri care îl interesau mai 
mult în momentul acela decât să-l informeze pe bătrânelul acela 
asupra adevăratei personalităţi a bărbatului căruia îi închiriase 
casa sa. 

— Nu ştiţi unde au plecat? 

Domnul Tavernier tocmai avea un atac de tuse tabagică, 
dovadă a unei ţigări mereu în plus pentru vârsta lui. Frank se 
văzu nevoit să aştepte ca bărbatul să scoată din buzunarul de la 
haină un şerveţel imaculat şi să-şi şteargă buzele înainte să 
răspundă. 

— Nisa. La aeroport, mi se pare. Aveau un zbor direct către 
America. 

— La dracu’! Exclamaţia scăpă de pe buzele lui Frank fără s-o 
mai poată opri. Mă scuzaţi, domnule Tavernier! 


418 


— Nu e nimic. Câteodată e bine să te eliberezi... 

— Nu ştiţi la ce oră era zborul? 

— Nu, îmi pare rău. In privinţa asta nu vă pot fi de ajutor. 

Frustrarea se  întipărise imediat pe chipul lui. Domnul 
Tavernier, ca un adevărat om de lume, remarcă imediat acest 
lucru. 

— Cherchez la femme, eh, tinere?!... 

— Scuzaţi? 

— Vă înţeleg perfect. Vorbesc despre femeia care era aici. 
Despre ea e vorba, nu? Şi eu, dacă aş fi urcat până aici cu gândul 
de a întâlni o femeie ca ea şi aş fi găsit casa goală, aş fi avut 
aceeaşi faţă dezamăgită. Pe vremea mea, când eram tânăr şi 
locuiam aici, casa asta vedea multe lucruri, despre care se 
puteau scrie câteva cărţi... 

Frank stătea ca pe cărbuni încinşi. Tot ceea ce îşi dorea era 
să-l lase pe domnul Tavernier cu poveştile lui de capă şi spadă şi 
să alerge la aeroportul din Nisa. Bărbatul îl reţinu, punându-i 
mâna pe braţ. Frank i-ar fi rupt-o cu mare plăcere. Nu suporta în 
general persoanele care îl atingeau când vorbeau cu el, mai ales 
într-un moment ca acela, când auzea cum bat secundele, 
trecând de parcă ar fi avut capul sub un clopot. 

Tavernier reuşi să se salveze în momentul acela numai 
datorită lucrurilor pe care i le spuse. 

— Eh da, eu m-am bucurat de viaţă, crede-mă pe cuvânt! Nu 
ca fratele meu, care trăia în casa de alături, cea de-acolo, al 
cărei acoperiş se zăreşte printre chiparoşi. 

Atitudinea lui era acum cea a unuia care împărtăşeşte un 
secret pe care numai el îl cunoaşte. Greu de crezut. 

— Este casa pe care nebuna aia de cumnată-mea a lăsat-o 
moştenire unui băiat necunoscut, doar pentru că i-a salvat 
câinele. O javră care nu valora cât copacul pe care se uşura, 
înţelegi? Nu ştiu dacă ai auzit vorbindu-se despre nebunia asta. 
Dar dumneata ştii cine era băiatul acela? 

Frank ştia, ştia foarte bine. Şi nu avea nici chef, nici timp să 
audă din nou. Tavernier, ignorând ceea ce risca, îl ţinu din nou 
de braţ. 

— Era un asasin, un criminal în serie, cel care a omorât nu ştiu 
câte persoane la Monte Carlo şi le-a jupuit ca pe nişte animale. 
Gândeşte-te cui i-a lăsat cumnata-mea o casă atât de 
valoroasă... 

„In schimb, pe-a ta ai închiriat-o unui binefăcător al 


419 


umanităţii... Dacă s-ar da Premiul Nobel pentru prostie, moşul 
ăsta imbecil l-ar câştiga în fiecare an.” 

Tavernier, care habar n-avea de gândul acela care-l privea 
direct, lăsă să-i scape un oftat. Şi, odată cu el, un val de amintiri. 

— Eh da, femeia aceea l-a înnebunit de tot pe fratele meu. Nu 
că nu ar fi fost o femeie frumoasă... Era frumoasă ca un pot mare 
la ruletă, dacă pot să fac o comparaţie tot atât de periculoasă. Te 
făcea să îţi vină chef să joci din nou, nu ştiu dacă mă înţelegi ce 
spun. Am construit casele astea împreună, la jumătatea anilor 
şaizeci. Case gemene, una lângă alta, dar s-a terminat aici. Eu 
stăteam aici, iar ei stăteau acolo. Fiecare cu viaţa lui. M-am 
gândit tot timpul că fratele meu parcă era la închisoare: legat de 
mâini şi de picioare, tot timpul în alertă pentru a împlini toate 
capriciile soţiei lui. Şi avea o grămadă de capricii, bon Dieu, câte 
avea! la gândeşte-te că... 

Frank se întrebă de ce stătea acolo ca să asculte aberaţiile 
unui fost dandy cu moloz în chiloţi în loc să se arunce în maşină 
şi să plece ca din puşcă spre aeroportul din Nisa. Dintr-un motiv 
pe care nu reuşea să şi-l explice, Frank avea impresia că 
bărbatul acela trebuia să-i spună ceva important. Şi, într-adevăr, 
Tavernier îi zise. In vidul acelui discurs aiurit, îi spuse un lucru 
extrem de important, care îl aruncă pe Frank în disperarea cea 
mai neagră, până la punctul de a-i evoca brusc imaginea unui 
avion care decola, cu chipul trist al Helenei Parker privind printr- 
un hublou cum Franţa dispărea sub ea. 

inchise ochii. Era atât de palid, încât bătrânul aspirant 
gentilom se îngrijoră. 

— Ce e, nu te simţi bine? 

Frank întoarse capul către el. 

— Nu, dimpotrivă, mă simt chiar bine. Foarte bine. 

Tavernier îşi sublinie îndoiala cu o expresie potrivită. Frank îi 
adresă un zâmbet pe care bărbatul îl interpretă greşit. Bătrânul 
acela idiot nu şi-ar fi imaginat niciodată că tocmai îi dezvăluise 
unde stătea ascuns Jean-Loup Verdier. 

— Vă mulţumesc şi vă salut, domnule Tavernier! 

— Baftă, tinere! Sper că o să reuşeşti să ajungi la ea... dar, 
dacă nu, adu-ţi aminte că lumea e plină de femei. 

Frank îi dădu dreptate cu un gest distrat în timp ce se 
îndepărta. Ajunsese la poartă, când Tavernier îl strigă: 

— Ah, tinere! 

Frank întoarse capul către el cu dorinţa de a-l trimite la dracu'. 


420 


ÎI reţinu sentimentul de recunoştinţă faţă de el, pentru ceea ce 
tocmai îi dezvăluise fără să ştie. 

— Spuneţi, domnule Tavernier! j 

— Dacă ai vreodată nevoie de o casă frumoasă pe coastă... li 
arătă cu un gest triumfător casa din spatele său. lat-o aici! 

Bătrânul îi zâmbi larg. 

Fără să-i răspundă, Frank ieşi pe poartă. Se opri lângă maşină, 
cu capul în jos, privindu-şi pantofii, unul lângă altul, pe pietriş. 
Trebuia să ia o decizie şi trebuia s-o ia repede. Intr-un final, 
hotărî să facă mai întâi ceea ce se impunea. Insă asta nu 
însemna că nu putea face o încercare, cel puţin o încercare, de a 
împăca şi capra şi varza. Scoase celularul şi formă numărul 
Poliţiei din Nisa. Când cineva răspunse, se prezentă şi întrebă de 
comisarul Froben. După puţin timp, auzi vocea acestuia: 

— Salut, Frank, cum îţi merge? 

— Cum să meargă... Ţie? 

— Şi mie la fel. Te ascult. 

— Claude, am nevoie de o favoare, mare cât China. 

— Tot ce vrei, dacă pot. 

— La aeroportul din Nisa ar trebui să fie nişte persoane gata 
de îmbarcare. Generalul Nathan Parker, fiica sa Helena şi 
nepotul, Stuart. Cu ei trebuie să mai fie cineva, un anumit 
căpitan Ryan Mosse. 

— Acel Ryan Mosse? 

— Exact. Trebuie să-i opreşti. Nu ştiu în ce fel, nu ştiu cu ce 
scuză, dar trebuie să-i împiedici să plece până ajung eu acolo. 
Trebuie să ducă în America trupul uneia dintre primele victime 
ale lui Nimeni, Arijane Parker. Poate reuşeşti să foloseşti asta ca 
pretext. Vreo încurcătură birocratică sau orice altceva. E o 
problemă de viaţă şi de moarte, Claude! Pentru mine, cel puţin. 
Crezi că reuşeşti? 

— Orice, pentru tine! 

— Mulţumesc, prietene, ne auzim în scurtă vreme. 

Imediat, Frank formă un alt număr de telefon, de la Siguranţa 
Publică. Solicită să i se facă legătura cu Roncaille. Acesta 
răspunse imediat la telefon. 

— Directore, sunt Frank Ottobre. 

Roncaille, care probabil că de două zile era ca pe jar, se 
năpusti asupra lui ca o tornadă. 

— Frank, unde dracu' te-ai ascuns? 

Potopul de cuvintele care ieşeau din gura şefului Poliţiei erau 


421 


uraganul secolului. 

— Aici se întâmplă de toate şi tu dispari? Te-am pus să 
conduci o anchetă şi, în loc să ajungi la un rezultat, ne pomenim 
cu mai mulţi morţi pe stradă decât păsări prin copaci. Ştii că din 
personalul actual de la Siguranţa Publică în scurt timp nu o să 
mai rămână nimeni pe postul lui? In ce mă priveşte, o să fiu 
norocos dacă o să găsesc un loc de paznic de noapte... 

— Staţi liniştit, directore, dacă nu v-aţi pierdut până acum 
slujba, cred că o să rămâneţi acolo. S-a terminat totul. 

— Ce înseamnă „s-a terminat totul”? 

— Înseamnă că s-a terminat totul. Ştiu unde se ascunde Jean- 
Loup Verdier. 

Tăcere de cealaltă parte. Pauză de gândire. Frank simţea 
parcă forţa dubiului hamletian al lui Roncaille. A fi sau a nu fi, a 
crede sau a nu crede. 

— Eşti sigur? 

— Nouăşnouă la sută... 

— Nu e suficient. Vreau sută la sută. 

— Sută la sută nu se poate. Nouăşnouă la sută mi se pare o 
proporţie mai mult decât demnă de luat în seamă. 

— Bine. Unde e? 

— Mai întâi vreau ceva în schimb. 

— Nu întinde prea tare coarda! 

— Directore, trebuie să clarific un lucru. Mie de carieră nu îmi 
mai pasă. Dumneavoastră vă pasă. Dacă dumneavoastră mă 
refuzaţi, închid telefonul şi iau primul avion care decolează de la 
Nisa cu destinaţia la dracu’. lar dumneavoastră, ca să fiu explicit, 
puteţi să vă duceţi şi să vă spânzurați împreună cu amicul 
Durand, m-am făcut înţeles? 

Tăcere. Pauză ca să-şi recapete suflarea. Apoi, din nou vocea 
lui Roncaille, plină de o mânie înăbuşită. 

— Spune-mi ce vrei. 

— Vreau să-mi daţi cuvântul de onoare că, la finalizarea 
cazului, comisarul Nicolas Hulot o să fie declarat mort în misiune 
şi că văduva lui o să aibă parte de pensia care i se cuvine soţiei 
unui erou. i 

A treia pauză. Cea mai importantă. In care câştigă cel cu nervii 
mai tari. În momentul în care Roncaille îi dădu răspunsul, din 
fericire Frank ajunsese cu numărătoarea la doi. 

— Bine, de acord. Accept. Ai cuvântul meu de onoare. Acum e 
rândul dumitale. 


422 


— Daţi ordin să iasă oamenii şi spuneţi-i inspectorului Morelli 
să mă sune pe celular. lar dumneavoastră scoateţi uniforma de 
gală pentru conferinţa de presă. 

— Direcţia? 

În sfârşit, Frank îi comunică informaţia pentru care Roncaille 
plătise. 

— Beausoleil. 

— Beausoleil? repetă şeful Poliţiei, neîncrezător. 

— Exact. Tot timpul ăsta, nenorocitul de Jean-Loup Verdier nu 
s-a mişcat deloc din casa lui. 


56 


Pierrot luă paharul de plastic plin cu coca-cola pe care Barbara 
i-l întinse şi începu să bea, dând impresia că îi era ruşine că 
lumea îl vedea făcând acest lucru. 

— Mai vrei? _ 

Pierrot clătină din cap. li dădu înapoi paharul gol şi se întoarse, 
roşu la faţă, către masa unde avea de pus în ordine un morman 
de CD-uri. 

li plăcea de Barbara, dar în acelaşi timp se simţea intimidat de 
ea. Băiatul era îndrăgostit de ea, de-asta o privea pe-ascuns, 
tăcea şi fugea când apărea ea. Era îndeajuns ca tânăra să i se 
adreseze şi imediat se înroşea. Fata îşi dăduse seama de ceva 
timp de sentimentele lui faţă de ea. Era vorba despre o iubire - 
dacă se putea defini aşa - tipic infantilă, care se potrivea cu felul 
de a fi al lui Pierrot, dar, ca toate sentimentele, trebuia 
respectată. Ştia ce capacitate de a iubi avea sufletul acelui băiat 
ciudat care părea tot timpul speriat de lume: candoare şi 
sinceritate ca ale lui nu găseai decât în afecțiunea copiilor şi a 
câinilor. Putea să pară o comparaţie limitativă, dar era expresia 
unei afecţiuni depline şi sincere, o afecţiune care exista ca atare, 
nefiind necesar să fie împărtăşită. _ 

Odată, găsise pe mixer o margaretă. Işi dăduse seama că el 
era misteriosul admirator care îi lăsase floarea aceea simplă de 
câmp şi simţise o tandreţe infinită faţă de el. 

— Mai vrei un sandviş? întrebă din spatele lui Pierrot. 

Băiatul clătină din nou din cap, fără să se întoarcă spre ea. Era 
ora prânzului şi ceruseră de la Stars'N'Bars o tavă plină de 


423 


sandvişuri. După povestea cu Jean-Loup, în afară de muzica şi de 
vocile care se auzeau în microfoane, sediul lui Radio Monte Carlo 
părea să fi devenit imperiul tăcerii. Toţi se învârteau ca şi cum ar 
fi fost făcuţi din aer. Clădirea fusese luată cu asalt şi era ţinută 
sub asediu de ziarişti mai ceva decât Alamo de armata 
mexicană. Fiecare membru al staffului fusese urmărit, vânat, 
căutat. Fiecare dintre ei se pomenise cu un microfon sub nas, o 
cameră de la vreo televiziune în faţă, un reporter la uşa casei. De 
fapt, ceea ce se întâmplase justifica din plin tenacitatea 
jurnaliştilor. 

Jean-Loup Verdier, una dintre vedetele de la Radio Monte 
Carlo, se dovedise a fi un criminal psihopat. Prezenţa lui plutea 
asemenea unei fantasme deasupra Principatului Monaco. A doua 
zi după descoperirea identităţii celui care comisese crimele în 
lanţ, datorită curiozităţii morbide a publicităţii şi a mass-mediei, 
audiența practic se dublase. 

Robert Bikjalo, Robert Bikjalo de odinioară, ar fi făcut înainte 
un triplu salt mortal cu şurub ca să citească datele despre 
audienţă. Acum îşi făcea munca, asemenea unui robot, fuma ca 
un turc şi vorbea monosilabic, ca toţi, de altfel. Raquel 
răspundea la telefon cu vocea impersonală a unui robot. Barbara 
nu se putea opri nici măcar un moment din orice făcea fără să 
simtă impulsul incontrolabil de a plânge. 

Preşedintele suna numai dacă era neapărat necesar. 

In această atmosferă apăsătoare, căzuse peste ei şi vestea 
tragicei morţi a lui Laurent, survenită cu două zile înainte, în 
timpul unei tentative de jaf. Fusese lovitura de graţie definitivă, 
care parcă-i transformase pe toţi în nişte spectre care bântuiau 
fără ţintă prin clădire. 

Dar cel mai afectat de toată povestea aceea era Pierrot. 

Se refugiase într-o muţenie îngrijorătoare şi răspundea la 
întrebările care i se puneau numai cu mişcări afirmative sau 
negative din cap. Când venea la radio, era o prezenţă silenţioasă 
care îşi îndeplinea sarcinile care îi reveneau fără să-l vadă 
nimeni. Stătea ascuns în arhivă ore întregi şi nu o dată Barbara 
coborâse să vadă dacă se simţea bine. Şi mama lui era 
disperată. Acasă, stătea tot timpul în faţa combinei stereo şi 
asculta muzică cu căştile pe urechi, ca şi cum ar fi avut nevoie 
de ele ca să se izoleze complet de restul lumii. Işi pierduse 
zâmbetul. Şi nu mai dădea drumul la radio. Mama era exasperată 
de înrăutățirea comportamentului fiului ei. Faptul că se ducea la 


424 


Radio Monte Carlo, că se simţea parte din ceva, că aducea nişte 
bani în casă (ca să-i arate că era mândră de el, femeia nu 
omisese să-i sublinieze cât de importantă era cifra aceea pentru 
economia gospodăriei), toate acestea îi întredeschiseseră o 
poartă către lume. 

Prietenia - la limita adoraţiei - cu Jean-Loup o deschisese până 
la capăt. Acum - încet, încet - el apropia uşa aceea şi femeii îi 
era teamă că, odată închisă complet, băiatul nu ar mai fi permis 
nimănui să între. Niciodată. N-avea cum să ştie ce îi trecea prin 
cap. 

Toţi, de la primul la ultimul, ar fi rămas cu gura căscată dacă 
ar fi putut să îi citească gândurile. Fiecare se gândea că tristeţea 
şi muţenia lui erau o consecinţă a descoperirii că prietenul lui era 
în realitate „omul rău”, cum îl definea el, cel care dădea telefon 
la radio din când în când cu vocea diavolului. Poate că sufletul lui 
inocent reacţiona în modul acela pentru că era constrâns să-şi 
dea seama că îşi pusese baza în cineva care nu merita acest 
lucru. 

În schimb, încrederea în Jean-Loup, prietenia lui nu fuseseră 
absolut deloc ştirbite de ultimele evenimente şi de dezvăluirile 
făcute pe seama idolului său. 

El îl cunoştea bine, fusese în casa lui, mâncaseră împreună 
clătite cu Nutella şi Jean-Loup îi dăduse să guste un pahar de vin 
italian foarte bun care se numea // Moscato. Era dulce şi rece şi îi 
făcuse capul să se învârtească. Ascultaseră muzică şi Jean-Loup 
îi împrumutase chiar şi discuri, din acelea negre din plastic, 
preţioase, ca să le poată asculta acasă. li făcuse o copie după 
CD-urile care îi plăceau: cu Jefferson Airplane, cu Jeff Beck cu 
chitara în mână pe puntea de maşini a unui bac, ultimele două 
scoase de Nirvana. 

În timpul pe care şi-l petrecuseră împreună, el nu-l auzise pe 
Jean-Loup vorbind cu vocea diavolului, dimpotrivă... 

Îi spunea lucruri care îl făceau să râdă cu vocea lui frumoasă 
care era la fel cu cea de la radio şi câteodată îl ducea la Nisa cu 
maşina lui, mergeau să mănânce îngheţate mari cât munţii şi să 
vadă magazine de animale şi se opreau în faţa vitrinelor să se 
uite la căţeluşii expuşi în cuşti. 

Jean-Loup îi spunea mereu că ei doi erau cei mai buni prieteni 
şi îi demonstrase mereu că era adevărat. Deci, dacă Jean-Loup îi 
spusese întotdeauna adevărul, era foarte simplu: ceilalţi 
minţeau. 


425 


Toţi îl întrebau ce avea şi încercau să-l facă să vorbească. El 
nu voia să spună nimănui, nici măcar mamei lui, că principala 
cauză a tristeţii lui era că, de când se întâmplaseră toate acele 
lucruri, nu îl mai văzuse. Şi că nu ştia cum să facă să-l ajute. 
Poate că în momentul acela era ascuns pe undeva, îi era foame 
şi nu-i ducea nimeni de mâncare, nici măcar puţină pâine şi 
Nutella. 

Ştia că poliţiştii îl căutau şi că, dacă îl prindeau, îl băgau la 
închisoare. Pierrot avea o idee destul de vagă despre ce era o 
închisoare. Ştia doar că acolo îi băgau pe cei care făceau lucruri 
rele şi nu le mai dădeau drumul. Şi dacă nu le mai dădeau 
drumul celor care erau înăuntru însemna că nu îi lăsau să între 
pe cei de-afară, iar el nu avea să-l mai vadă niciodată pe Jean- 
Loup. 

Dar poate că poliţiştii aveau voie să între şi să-i vadă pe cei 
care erau în închisoare. Odinioară fusese şi el poliţist, poliţist cu 
orar. Îi zisese asta comisarul, cel cu faţa simpatică, pe care nu îl 
mai întâlnise şi despre care cineva îi spusese că este mort. Dar 
poate că acum, după toate încurcăturile pe care le făcuse, poate 
că nu mai era un poliţist cu orar şi poate că nu putea să între în 
închisoare ca toţi ceilalţi şi nu putea să se ducă la Jean-Loup. 

Pierrot întoarse capul şi o văzu pe Barbara care se îndrepta 

către sala de regie. Privi părul ei roşu-închis care se mişca de 
parcă ar fi dansat pe haina neagră, în timp ce mergea. El ţinea la 
Barbara. Nu cum ţinea la Jean-Loup, ci altfel: când prietenul lui îi 
vorbea sau îi punea o mână pe spate, nu simţea căldura aceea 
care urca din stomac ca şi cum ar fi băut pe nerăsuflate o ceaşcă 
de ceai cald. 
_ Cu Barbara era altfel, nu ştia clar ce, dar ştia că ţine la ea. 
Intr-o zi îi pusese o floare pe mixer, ca să-i spună asta. Luase o 
margaretă dintr-un vas de pe stradă şi i-o lăsase acolo, fără să-l 
vadă nimeni. Sperase chiar, la un moment dat, că Jean-Loup o să 
se însoare cu ea, astfel ca, atunci când se ducea la el în vizită, 
să-i poată vedea pe amândoi. 

Pierrot luă teancul de CD-uri şi se îndreptă către uşă. Raquel îi 
deschise uşa, aşa cum făcea de obicei când îl vedea cu mâinile 
ocupate. Pierrot ieşi pe hol şi puse în mişcare ascensorul 
apăsând pe buton cu nasul. Nu arătase nimănui modul ăsta de a 
chema liftul. Sigur ar fi râs de el, dacă l-ar fi văzut, dar, dat fiind 
că nasul stătea acolo, în mijlocul feţei, nefăcând nimic, când el 
avea ambele mâini ocupate... 


426 


Împinse cu cotul uşa glisantă de la lift şi în acelaşi mod o 
închise. Înăuntru, nu putea să folosească nasul pentru că tastele 
erau făcute într-un mod diferit. Se văzu constrâns la o adevărată 
acrobație, să ţină CD-urile sprijinite de bărbie ca să poată apăsa 
pe butonul „parter” cu un deget. 

Ascensorul îşi începu mişcarea în jos. Mintea lui Pierrot făcuse 
deja drumul acela, în modul său neobişnuit, urmărind un 
raţionament care, într-un fel, în felul /u;, avea un parcurs foarte 
linear. 

Luase o decizie după o judecată absolut irefutabilă. 

Jean-Loup nu putea să vină la el? Atunci o să se ducă el la 
Jean-Loup. 

Fusese de multe ori acasă la el şi prietenul său îi spusese că 
ţinea într-un loc secret, de care din acel moment au ştiut doar ei 
doi, o cheie de rezervă de la casă. Era lipită cu silicon sub cutia 
poştală, la poartă. Pierrot nu ştia ce este siliconul, dar ştia foarte 
bine ce este o cutie poştală. Aveau şi el şi mama lui una, acasă la 
Menton şi nu era o casă frumoasă ca vila lui Jean-Loup. 

Când o s-o vadă, o s-o recunoască. 

Jos, în cameră, avea ghiozdanul marca Invicta, pe care i-l 
făcuse cadou chiar Jean-Loup. lnăuntru pusese puţină pâine şi un 
borcan cu Nutella pe care îl luase în dimineaţa aceea din dulapul 
din bucătărie, de-acasă. Nu avea vin // Moscato, dar luase o cutie 
de coca-cola şi una de Schweppes, gândindu-se că merge şi aşa. 
Dacă prietenul lui era ascuns pe undeva, în casa lui, cu 
siguranţă, dacă îl auzea strigându-l, avea să iasă. Trebuia să-şi 
dea seama că e el... Doar ei doi ştiau unde se află cheia secretă. 

O să stea împreună şi o să mănânce ciocolată, o să bea coca- 
cola şi, dacă o să fie în stare, o să-i spună lui Jean-Loup lucruri 
care să-l facă să râdă, chiar dacă nu putea să-l ducă la Nisa să 
vadă căţeluşii care se jucau în cuştile din vitrină. 

Şi, oricum, chiar dacă Jean-Loup nu era acolo, acasă la el, 
trebuia să aibă grijă de discurile lui, de cele negre. Trebuia să le 
şteargă, să verifice dacă nu cumva copertele prinseseră 
umiditate, să le aranjeze bine ca să nu se îndoaie, dacă nu, când 
avea să se întoarcă, avea să le găsească pe toate distruse. El 
trebuia să se ocupe de lucrurile prietenului lui, altfel ce fel de 
prieten mai era? 

Când liftul ajunse la parter, Pierrot zâmbea. 

Besson, un mecanic de la firma de motoare marine cu sediul 
la etajul de sub radio, care aştepta să urce, deschise uşa. Se 


427 


pomeni brusc cu el în faţă, în lift, cu capul cu părul ciufulit care 
răsărea de deasupra teancului de CD-uri pe care le ţinea în 
mâini. 

Văzându-l că zâmbeşte, făcu şi el acelaşi lucru. 

— la uită-te la tine, Pierrot, pari persoana cea mai ocupată din 
tot Monte Carlo. Dacă aş fi în locul tău, aş cere o mărire de 
salariu. 

Băiatul nu avea nici cea mai mică idee despre cum faci să ceri 
o mărire de salariu. In orice caz, în momentul acela, gândul era 
la o mie de kilometri depărtare de centrul lui de interes. 

— Da, o s-o fac mâine... răspunse evaziv. 

Besson, înainte să între în lift, îi deschise uşa din stânga care 
ducea la arhivă. 

— Atenţie la scări, îi zise în timp ce-i aprindea lumina. 

Pierrot făcu una dintre mişcările sale caracteristice din cap şi 
începu să coboare treptele. Când ajunse în faţa camerei unde era 
arhiva, împinse cu piciorul uşa pe care o lăsase deschisă. 
Depozită povara pe masa de lângă perete, în faţa şirului de 
rafturi pline de discuri şi CD-uri. Pentru prima dată de când lucra 
la Radio Monte Carlo nu puse imediat la locul lor CD-urile pe care 
le adusese. 

Luă ghiozdanul şi şi-l puse în spate, cu mişcare aceea lejeră pe 
care o învățase de la prietenul lui, Jean-Loup. Stinse lumina şi 
închise uşa cu cheia, aşa cum făcea în fiecare seară înainte să 
plece către casă. 

Numai că acum nu se ducea acasă. Urcă scările şi ajunse în 
holul clădirii, un coridor larg care se termina cu o uşă cu 
geamuri. Dincolo de uşă, era portul, era oraşul, era lumea. Şi, 
ascuns pe undeva, era prietenul lui, care avea nevoie de el. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Pierrot făcea un lucru pe care 
nu-l mai făcuse niciodată. 

Impinse uşa, făcu un pas înainte şi se duse să înfrunte lumea 
de unul singur. 


57 


Frank aştepta în Renault-ul Megane, pe străduţa nepavată de 
deasupra casei lui Jean-Loup Verdier. Era destul de cald şi lăsase 
motorul pornit pentru a ţine în funcţiune aparatul de aer 


428 


condiţionat din maşină. Trebuiau să sosească Morelli şi oamenii 
trimişi de Roncaille şi nu se putea abţine să nu se uite tot timpul 
la ceas. 

Işi construi în minte imaginea lui Nathan Parker şi a grupului 
său pregătit de plecare pe aeroportul din Nisa, el stând 
nerăbdător pe un fotoliu, cu Helena şi Stuart alături, iar Ryan 
Mosse ocupându-se de toate formalităţile pentru îmbarcare. 
Vedea silueta masivă a lui Froben, sau, dacă nu a lui, pe cea a 
persoanei trimise de el, apropiindu-se şi anunţându-l pe bătrânul 
general că erau nişte probleme şi că pentru moment nu putea să 
plece. Nu reuşea în nici un fel să-şi imagineze ce ar fi inventat 
Froben ca să obţină rezultatul acela, dar putea să-şi imagineze 
foarte bine reacţia generalului. Se gândi că nu ar fi vrut să fie în 
pielea prietenului său, comisarul. 

Gândul acela absurd, generat de expresia aceea comună, îl 
făcu să zâmbească. 

De fapt, era exact ceea ce îşi dorea. 

In momentul acela, chiar ar fi vrut să fie la aeroportul de la 
Nisa şi să se ocupe personal de ceea ce îi ceruse ca o favoare lui 
Froben. Ar fi vrut să-l ia deoparte pe generalul Nathan Parker şi 
să-i spună în sfârşit tot ce avea pe suflet. Mai mult, simţea o 
dorinţă de necontrolat de a-i spune. Fără să fie nevoie să 
inventeze nimic, ci să clarifice anumite lucruri... 

In schimb, era acolo, simțind pe limbă gustul timpului care 
trecea, uitându-se la ceas la fiecare treizeci de secunde, cu 
impresia că au trecut treizeci de minute. 

Făcu un efort să scape de gândurile care-i invadaseră mintea. 
Se gândi la Roncaille. Asta era o altă problemă. Alte încurcături. 
Cu siguranţă, directorul pusese oamenii în mişcare păstrându-şi 
un rezonabil dubiu. Frank fusese categoric în timpul telefonului, 
dar exprimase o certitudine care nu se putea verifica. Nu avea 
curajul să-şi mărturisească nici măcar lui însuşi că, mai mult 
decât un bluff, ceea ce făcuse era un pariu destul de hazardat pe 
care-l pusese cu el însuşi. Oricare agent de pariuri i-ar fi dat 
treizeci la unu, fără să stea prea mult pe gânduri. De fapt, 
afirmaţia lui că descoperise ascunzătoarea lui Nimeni nu era o 
certitudine absolută, ci doar o supoziţie rezonabilă. Procentul de 
nouăzeci şi nouă la sută pe care-l susţinuse în faţa şefului Poliţiei 
trebuia redus considerabil. Dacă ipoteza lui nu avea să se 
confirme, nu era nici o consecinţă gravă, fiind vorba pentru a mia 
oară despre o alarmă falsă. Nu s-ar fi schimbat nimic în privinţa 


429 


stadiului în care se afla ancheta. Nimeni era ascuns şi aşa avea 
să rămână. Numai că, de data asta, ceea ce mai rămânea din 
prestigiul lui Frank Ottobre ar fi suferit o scădere considerabilă, 
cu consecinţe deplorabile. Roncaille şi Durand ar fi avut în mână 
o armă încărcată chiar de el ca să atragă atenţia 
reprezentantului guvernului american asupra faptului că nu se 
mai puteau încrede în modul în care agentul lor FBI conducea 
ancheta, în ciuda meritului de netăgăduit de a fi descoperit 
identitatea criminalului în serie. În plus, dezvăluirea publică a 
meritelor efective ale comisarului Nicolas Hulot putea să aibă un 
efect de bumerang. Parcă şi auzea tonul nonşalant al lui Durand 
spunându-i lui Dwight Stone că, în fond, dacă Frank Ottobre 
ajunsese la rezultatul acela, nu era în totalitate meritul lui... 

În schimb, dacă supoziţia se verifica, totul s-ar fi terminat în 
glorie. El ar fi alergat la aeroportul din Nisa să-şi pună la punct 
treburile personale învăluit într-o aură de legendă. Nu că gloria l- 
ar fi interesat în mod special, însă tot ceea ce ar fi ajutat la 
câştigarea disputei lui cu Nathan Parker nu putea să fie decât 
bine primit. 

Într-un sfârşit, văzu apărând prima maşină a poliţiei. De data 
asta veniseră fără să se anunţe cu sunetul sirenelor, aşa cum îl 
sfătuise Frank pe Morelli când vorbiseră la celular. Observă că 
structura unității de intervenție fusese întărită în mod 
considerabil faţă de prima dată când urcaseră acolo ca să-l 
prindă pe Jean-Loup. Erau şase maşini pline de agenţi, în afara 
familiarei dubiţe albastre cu geamuri fumurii a criminaliştilor. 
Uşile din spate se deschiseră şi dinăuntru coborâră şaisprezece 
oameni, în loc de doisprezece. Cu siguranţă, alţi poliţişti fuseseră 
deja organizaţi jos ca să anuleze orice fel de tentativă de fugă 
prin grădina din spatele casei. 

Se opri şi un automobil, din el coborâră doi agenţi, după care 
maşina se puse din nou în mişcare, ca să blocheze strada care 
urca spre autostradă. Aceeaşi măsură fusese sigur luată şi în 
partea de jos. 

Frank zâmbi fără să vrea. Roncaille nu avea de gând să rişte în 
nici un fel. Uşurinţa cu care Jean-Loup se debarasase de trei 
poliţişti le deschisese definitiv ochii, dacă mai era cazul, asupra 
pericolului efectiv pe care îl reprezenta. 

Aproape în acelaşi timp, sosiră câteva maşini ale 
comisariatului din Menton. lnăuntru erau alţi şapte agenţi 
înarmaţi până în dinţi, la ordinele comisarului Roberts. Motivul 


430 


prezenţei lor era evident: colaborarea permanentă a Siguranţei 
Publice din Monte Carlo cu poliţia franceză. 

Frank cobori şi el. În timp ce oamenii se aşezau în dispozitiv în 
aşteptarea ordinelor, Roberts şi Morelli se îndreptară către el. 

— Ce se întâmplă, Frank? Sper că mai devreme sau mai târziu 
o să-mi spui. Roncaille ne-a comunicat să venim la tine în galop 
în formaţie de luptă, dar nu a vrut să ne explice nimic. Insă nu 
prea părea în apele lui... 

Frank îl întrerupse cu un gest al mâinii. Arătă către poarta şi 
acoperişul casei, ascuns pe jumătate de vegetaţie şi de 
chiparoşii care ieşeau ca nişte degete din masa de tufişuri. Trecu 
peste orice fel de preambul: 

— E aici, Claude. Dacă nu mă înşel, nouăşnouă la sută Jean- 
Loup Verdier stă ascuns în casa lui încă de la început. 

Frank îşi dădu seama că le servise inspectorului şi celorlalţi 
acelaşi procentaj de certitudine pe care i-l declarase lui 
Roncaille. Nu i se păru oportun să-l rectifice. 

Morelli se scărpină pe bărbie cu arătătorul de la mâna stângă, 
aşa cum făcea deseori când avea vreo nelămurire. Şi în cazul 
ăsta avea destul de multe. 

— Unde, Sfinte Hristoase? Am întors casa asta cu fundu-n sus 
mai rău decât pentru curăţenia de primăvară. Nu există gaură de 
şarpe în care să nu ne fi uitat. 

— Cheamă oamenii şi spune-le să se apropie. 

Chiar dacă pe Morelli îl mira comportamentul acela destul de 
enigmatic, nu zise nimic. Roberts, în obişnuita lui poziţie şuie, era 
într-o  flegmatică aşteptare a evoluției evenimentelor. In 
momentul în care văzu toţi oamenii dispuşi în semicerc în faţa 
lui, Frank începu să vorbească, silabisind cuvintele ca şi cum, cu 
toate că vorbea o franceză practic perfectă, aproape fără nici un 
accent, nu se încredea să expună faptele într-o limbă care nu era 
a lui. Părea antrenorul unei echipe de volei care dădea 
instrucţiuni tactice jucătorilor în timpul minutului de time-out. 

— OK, băieți,  ascultaţi-mă cu atenţie. Am vorbit cu 
proprietarul casei de jos, geamăna acesteia. Cele două locuinţe 
au fost construite în acelaşi timp, la câteva zeci de metri una de 
alta, de doi fraţi, către jumătatea anilor şaizeci. Cel care locuia 
aici... Frank făcu un gest cu mâna indicând acoperişul din spatele 
lui. Cel care locuia aici, în casa care avea să devină a lui Jean- 
Loup Verdier, avea o soţie puţin, cum să spun... cam 
impresionabilă. O pacoste, pe scurt. Când, din cauza 


431 


evenimentelor din Cuba din 1961, a existat pericolul de a izbucni 
un război nuclear, a apucat-o frica. Aşa că şi-a obligat soţul să 
construiască sub casă un adăpost antiatomic. Poate chiar aici, 
sub noi... 

Frank le indică asfaltul de sub picioarele lor. Morelli urmări 
instinctiv gestul lui Frank, lăsând capul în jos. Apoi, când îşi dădu 
seama, ridică brusc capul. 

— Dar am examinat planurile celor două case. Nu este 
însemnat nici un fel de adăpost antiatomic. 

— Nu ştiu ce să zic. E foarte probabil să fi fost construit în mod 
abuziv şi pe hărţile de la cadastru să nu existe nici o indicație 
despre el. Când se construiesc în acelaşi timp două case, cu 
excavatoare care sapă peste tot, cu camioane care vin şi pleacă, 
un buncăr făcut sub pământ poate foarte bine să scape 
controalelor. 

Ca să confirme cuvintele lui Frank, Roberts interveni. 

— Dacă adăpostul ăsta a fost construit şi există, lucrurile s-au 
întâmplat cu siguranţă aşa cum spune Frank. În anii ăia s-a 
înregistrat un boom pe piaţa construcţiilor şi controalele nu 
intrau în prea multe detalii. 

Frank continuă cu ceea ce ştia. 

— Tavernier, proprietarul casei de mai jos, mi-a spus că 
intrarea în buncăr se găsea la subsol, în spatele unui perete 
mascat de un dulap. 

Unul dintre criminalişti ridică mâna. Era unul dintre cei care 
intraseră în casă când descoperiseră cadavrele celor trei agenţi 
şi o percheziţionase de la un capăt la altul. 

— Există un fel de spălătorie, la subsol, în dreapta boxei, un 
loc în care lumina intră prin nişte oberlihturi care dau către 
curtea casei. Parcă îmi aduc aminte că pe unul dintre pereţi era 
un dulap. 

— Foarte bine, răspunse Frank. Acum, cred că problema nu 
este neapărat să găsim refugiul, ci să-l deschidem sau să-l facem 
pe cel care se află înăuntru să iasă. O să vă pun o întrebare 
inutilă. Ştie careva cum funcţionează un adăpost antiatomic? 
Vreau să spun, e cineva care ştie mai mult decât ceea ce se vede 
prin filme? 

Pentru un moment se făcu linişte, apoi locotenentul Gavin, 
comandantul unităţii de intervenţie, ridică mâna. 

— Eu mai ştiu câte ceva... în linii mari. 

— E deja ceva. În orice caz, e mult mai mult decât ce ştiu eu. 


432 


Ce se poate face pentru a-l scoate pe individul ăla din 
ascunzătoare, admițând că e acolo? 

Rostind aceste cuvinte, Frank văzu în minte două degete care 
se încrucişau într-un gest de alungare a ipotezei negative. 

Roberts îşi aprinse o ţigară. Inspirat poate de fumul care îi 
ieşea din gură, propuse o a doua alternativă. 

— Chiar dacă stă acolo jos, tot trebuie să respire, nu? Dacă 
găsim gurile de aerisire, putem să încercăm să-l scoatem afară 
cu gaze lacrimogene. 

Gavin dădu negativ din cap. 

— Nu cred că este o soluţie viabilă. Putem să încercăm, dar, 
dacă lucrurile stau cum a zis Frank şi prietenul nostru a ţinut 
aparatura în stare de funcţionare, nu e nimic de făcut. Nu mai 
vorbim despre cazul în care le-ar fi ţinut în pas cu evoluţia 
tehnicii. Refugiile antiatomice moderne sunt dotate cu un sistem 
de epurare a apei prin filtre pe bază de cărbuni activi, normale 
sau impregnate cu diverse substanţe, care funcţionează prin 
absorbţie. Cărbunii activi sunt folosiţi ca agenţi filtranţi, în 
măştile antigaz şi în sistemele de ventilaţie în mediile expuse la 
un risc mare, precum cele din centralele nucleare. Există 
asemenea filtre în tancuri şi în avioanele militare. Pot să reţină 
acid cianhidric, cloropicrină, arseniţi şi fosfaţi. Gândiţi-vă la nişte 
simple lacrimogene. 

Locotenentul Gavin îi smulse lui Frank o privire plină de 
consideraţie. Dacă asta era ceea ce cunoştea „în linii mari”, cine 
ştie cu ce putea să-l surprindă în cazul unor subiecte în care era 
într-adevăr pregătit. 

Frank deschise larg braţele, conciliant faţă de sine însuşi. 

— OK, suntem aici ca să rezolvăm o problemă. Uneori soluţiile 
se găsesc după ce spui o grămadă de tâmpenii. Acum o s-o zic 
pe a mea. Locotenente, care este probabilitatea să reuşim să-l 
deschidem cu exploziv? 

Gavin dădu din umeri, cu expresia dezolată a celui care este în 
poziţia de a da numai veşti rele. 

— Hmmm... poate să fie o soluţie. Eu nu sunt expert în 
explozibil, însă e logic, un asemenea refugiu e construit în aşa fel 
încât să reziste la consecinţele unei explozii atomice. Cred că ar 
fi nevoie de o explozie mare ca să-l deschidă. Dar să nu uităm - 
de data asta un amănunt în favoarea noastră - că este vorba 
despre o construcţie care are mai mult de treizeci de ani, aşa că 
nu are gradul de rezistenţă al structurilor mult mai recente. Aş 


433 


spune că, în lipsa unei alternative mai bune, asta mi se pare 
calea cea mai viabilă. 

— Dacă optăm pentru explozibil, de cât avem nevoie ca să fim 
într-adevăr operativi? 

Expresia confuză a locotenentului căpătă de data asta un aer 
ceva mai dumirit. 

— Nu mult. Avem un artificier, caporalul Gachot. Dacă îi pun 
pe el şi echipa lui în mişcare, o să ajungă aici cât se poate de 
repede cu nişte C4 sau ceva asemănător. 

— Bine, eu aş zice să-i dăm drumul, atunci, confirmă Frank. 

Gavin i se adresă unuia dintre oamenii care stăteau în stânga 


lui: 

— Sună şi pune-l în mişcare pe Gachot! Explică-i situaţia şi dă- 
i coordonatele locului. Il vreau aici în cel mult cincisprezece 
minute. 


Bărbatul se îndepărtă în fugă, fără să mai răspundă cu secul 
„am înţeles, să trăiţi!” pe care Frank l-ar fi aşteptat după un 
asemenea discurs, cu un vocabular militar perfect. 

Frank îi privi, pe rând, pe fiecare dintre bărbaţii din faţa lui. 

— Alte idei? 

Aşteptă un semn care nu veni. Hotărî să îi lămurească până la 
capăt. 

— Bine, lucrurile stau în felul următor. Dacă este acolo, omul 
nostru nu poate să ne scape. Avem o grămadă de ipoteze. Să 
găsim înainte de toate blestematul ăsta de buncăr şi apoi o să 
decidem pe ce cale s-o luăm. Din acest moment ne concentrăm 
pe subiect. Şi improvizăm. Să-i dăm drumul! 

Trecerea de la ipoteze la acţiune îi ducea pe bărbaţii din 
unitatea de intervenţie pe un teren care le era mult mai familiar. 
Indepărtară sigiliile de la poartă şi, după ce o deschiseră, 
coborâră pe rampa care ducea la curte şi la boxe. In câteva 
secunde ocupară casa, după o schemă care făcea parte din 
pregătirea lor. 

Erau silenţioşi, rapizi, periculoși. 

Cu ceva timp în urmă, Frank ar fi considerat prezenţa tuturor 
acelor oameni drept un ridicol exces de prudenţă. După zece 
morţi, era constrâns să considere că toate precauţiile acelea nu 
erau neapărat exagerate, raportându-le la importanţa sarcinii pe 
care o aveau. 

Soldatul care le descrisese înainte camera unde probabil se 
afla intrarea în buncăr îi conduse prin curte. Ridică oblonul şi 


434 


intrară în boxa goală. Lumina invadă încăperea cu pereţii vopsiți 
în alb. În dreapta, agăţată de un suport fixat pe zid, era o 
bicicletă, iar într-un colţ, un portschi făcut special pentru modelul 
de maşină al lui Jean-Loup. Alături, o pereche de schiuri cu bețe, 
prinse cu o bandă elastică. 

Nimeni nu făcu nici un fel de comentariu fără rost despre 
înclinația către sport a proprietarului casei. Ştiau că la etajul de 
deasupra era şi o încăpere echipată ca o micuță sală de sport. 
Bărbatul acela demonstrase din plin, în lumina faptelor sale, că 
tot timpul petrecut cu antrenamentele fizice nu fusese în zadar. 

După ce ieşiră pe uşa din capătul boxei, trecură într-un hol 
care ducea în dreapta. In faţa lor apăru uşa deschisă de la o 
micuță baie de serviciu. Se aşezară în şir indian. Bărbatul care îi 
conducea mergea în faţa tuturor cu un M-16 îndreptat înainte. 

Frank, Gavin şi inspectorul Morelli scoseseră pistoalele şi 
înaintau ţinându-le ridicate în sus. Roberts încheia şirul, 
mişcându-se cu umbletul lui caracteristic, care îl asemăna unei 
pisici care merge încercând să-şi curețe în acelaşi timp lăbuţele. 
Nu simţea nevoia să ţină pistolul în mână. Desfăcuse doar haina, 
ca să fie gata să scoată arma în caz de nevoie. 

Ajunseră într-o cameră care avea mai multe funcţii. Probabil 
că era domeniul femeii de serviciu. Erau acolo o maşină de 
spălat, un uscător şi tot ceea ce e necesar pentru călcat. La 
stânga, pe latura opusă, un dulap masiv dat cu lac alb ocupa tot 
peretele. În colţul de lângă uşa de intrare se vedea o scară. Un 
agent tocmai cobora de la etajul superior. 

Lipit de peretele din faţa uşii de la intrare, era un dulap din 
lemn cu mai multe rafturi. 

— Ăsta trebuie să fie, sugeră agentul şoptit, indicându-l cu 
ţeava armei. 

Frank încuviinţă cu un gest din cap în tăcere şi puse pistolul la 
loc. Se apropie de dulap. Incepu să-l examineze cu atenţie în 
partea dreaptă, în timp ce Morelli făcea acelaşi lucru în cealaltă 
parte. 

Gavin şi cei doi oameni ai săi rămaseră în faţa lor, cu armele 
în mână, ca şi cum din spatele acelui dulap putea să apară dintr- 
un moment în altul nu se ştie ce pericol. Până şi Roberts scosese 
un Beretta mare, care în mâinile lui slabe părea uriaş şi 
ameninţător. 

Frank apucă de-o parte a dulapului şi încercă să tragă către el, 
apoi încercă să îl împingă dintr-o parte. Nu se întâmplă nimic. 


435 


Pipăi cu mâinile lemnul de-a lungul peretelui lateral, dar nu găsi 
nimic. Înălţă capul să privească înspre partea de sus a dulapului 
care era cam cu treizeci de centimetri mai înalt decât el. Se uită 
în jurul lui. Luă un scaun de metal de lângă peretele alăturat şi îl 
trase lângă dulap. Se urcă pe el pentru a vedea partea de sus. 
Observă imediat că pe lemn, în partea din faţa lui, nu era nici un 
fir de praf. Apoi, chiar lângă colţ, poziționată către perete într-un 
şanţ al lemnului, văzu o mică pârghie metalică, obiect care părea 
să poată culisa într-o balama. Mecanismul era bine lubrifiat, fără 
urme de rugină. Părea în perfectă stare de funcţionare. 

— Am găsit, zise Frank. 3 

Morelli întoarse capul către el. Îl văzu studiind cu atenţie timp 
de câteva clipe ceva ce el nu avea cum să vadă, în partea de sus 
a dulapului. 

— Claude, vezi vreun pivot pe partea ta? 

— Nu. Dacă e, este mascat în mobilă. 

Frank se uită în jos. Nu era nici un fel de semn pe plăcuţele de 
gresie ale pardoselii. Foarte probabil, deschiderea era către 
înainte. Dacă mişcarea era laterală, iar mobila s-ar fi urnit, în 
mod sigur ar fi căzut de pe scaun. Se gândi instinctiv la Nicolas 
Hulot şi la toate celelalte victime ale lui Nimeni. Decise că era un 
risc minim faţă de ceea ce li se întâmplase lor. Le spuse 
oamenilor care stăteau în picioare în faţa mobilei cu pistoalele 
îndreptate în faţă: | 

— Fiţi pregătiţi! li dau drumul. 

Cei trei luară poziţie, cu picioarele depărtate şi uşor îndoite, 
ţinând cu ambele mâini pistoalele îndreptate către dulap. Frank 
împinse pârghia până la capăt. Se auzi un sunet sec şi dulapul se 
deschise ca o uşă către exterior, alunecând silențios pe 
angrenaje bine unse. 

In faţa ochilor lor apăru o uşă masivă făcută în întregime din 
metal, fixată într-un zid din ciment. Nici urmă de balamale. 
Inchiderea era perfectă, nu se observa linia de separare între 
cadru şi uşor. In dreapta, se vedea un mecanism de deschidere 
cu roată, care amintea de cel al uşii unui submarin. 

Rămaseră toţi tăcuţi, fascinaţi parcă, privind peretele acela 
din metal închis la culoare. Fiecare, în felul său, părea că se 
gândeşte la ceea ce - la cine - se afla de cealaltă parte. 

Frank se dădu jos de pe scaun şi se apropie de uşă. Puse 
mâna pe roata care servea drept mâner şi trase. Uşa opuse 
rezistenţa pe care o aştepta. Incercă să o mişte într-un sens şi în 


436 


celălalt şi, după uşurinţa cu care se mişca, înţelese că se 
învârtea în gol. 

— Nu merge. E blocată pe dinăuntru. 

In timp ce ceilalţi lăsau în sfârşit armele jos, apropiindu-se şi ei 
de uşă, Frank reflectă asupra absurdităţii situaţiei, văzând cu 
ochii minţii nu o mână, ci două mâini cu degetele încrucişate. 
Fixă ochii pe metal, ca şi cum ar fi putut să-l topească într-o clipă 
cu privirea. 

„Eşti aici în spatele uşii, nu? Eu ştiu că eşti înăuntru. Stai 
acolo, cu urechea lipită de uşa asta blindată şi asculţi vocile 
noastre şi zgomotele pe care le facem. Poate că te întrebi cum o 
să te determinăm să ieşi. Partea absurdă este că şi noi ne 
întrebăm exact acelaşi lucru. Chestia grotescă însă este că va 
trebui să facem nişte salturi mortale, poate vreunul dintre noi o 
să-şi pună pielea la bătaie, pentru a încerca să te scoată dintr-o 
închisoare şi să te bage în alta asemănătoare, până când 
moartea vă va despărţi...” 

Frank se gândi din nou, fără să vrea, la Jean-Loup şi la 
impresia bună pe care băiatul acela i-o lăsase din primul 
moment. Revăzu expresia lui pierdută de la radio, îl văzu distrus 
la masă, tresărind cu sughiţuri după unul dintre telefoanele sale. 
Auzi din nou ecoul plânsului său şi i se păru acum râsul 
batjocoritor al unui spirit rău. Işi aminti de modul fratern cu care 
îi vorbise când reuşise să-l convingă să nu întrerupă emisiunea, 
neştiind că în acelaşi timp îl incita să-şi continue lanţul blestemat 
de crime. 

| se păru că simte în nări, prin uşa aceea închisă, mirosul apei 
lui de colonie, pe care o simţise de atâtea ori aproape de el, un 
parfum proaspăt, uşor, care aducea a lămâie şi a bergamotă. Se 
gândi că poate, dacă şi-ar fi apropiat şi el urechea de metalul 
rece, vocea lui Jean-Loup, caldă şi profundă, ar fi străbătut 
grosimea uşii pentru a-i şopti încă o dată cuvintele care li se 
întipăriseră tuturor cu fier roşu în minte. 

„Eu ucid...” 

Simţi o furie teribilă crescând în el, hrănită de senzaţia 
profundă de neputinţă faţă de toate victimele acelui om, Jean- 
Loup, Nimeni sau oricum se numea el. Era o mânie atât de 
puternică, încât acum, era sigur de asta, dacă ar fi apucat uşa 
aceea din metal cu mâinile goale, ar fi deschis-o ca şi cum ar fi 
fost din staniol, l-ar fi luat de gât pe omul care era înăuntru şi l- 
ar... 


437 


O serie de zgomote surde îl treziră la realitatea de care 
accesul de furie îl îndepărtase. Locotenentul Gavin bătea cu 
pumnul în uşa metalică, în puncte diferite, ascultând rezonanţa 
pe care o producea izbitura. Se întoarse către ei având din nou 
mina pentru ocaziile puţin fericite. 

— Domnilor, sper ca omul meu să aducă suficient de mult 
explozibil pentru a putea dezminţi ceea ce am să vă spun. Nu aş 
vrea să am rolul celui care dă numai veşti proaste, dar eu, mai 
întâi, aş căuta o cale de comunicare cu persoana care se află 
înăuntru, admițând că este acolo. Trebuie convins că, odată cea 
fost descoperit, nu mai are cum să scape. Mă tem că trebuie să 
vă anunţ că, dacă omul acela nu decide din proprie voinţă să-şi 
abandoneze bârlogul, o să fie destul de greu să-l determinăm să 
iasă folosind explozibil. Ca să spargem uşa asta e nevoie deo 
cantitate care să arunce în aer jumătate dintr-un munte. 


438 


Al unsprezecelea carnaval 


Bărbatul este în siguranţă în locul lui secret, în cutia aceea din 
metal şi ciment pe care cineva, cu mult timp în urmă, a săpat-o 
sub pământ de frica unei eventualităţi care nu a devenit 
niciodată realitate. 

De când a descoperit existenţa lui, aproape din întâmplare, de 
când a intrat prima dată aici şi a înţeles ce era şi la ce servea, a 
ţinut refugiul în perfectă stare de funcţionare. Depozitul e plin de 
conserve şi de sticle de apă minerală. Există un sistem simplu, 
dar eficace de reciclare a fluidelor care îi permite, dacă este 
necesar, să filtreze şi să-şi bea propria urină. Acelaşi lucru este 
valabil pentru aer, epurat printr-un circuit închis, pe bază de filtre 
şi reactivi chimici, care nu are nevoie să comunice cu exteriorul. 
Cu rezervele de mâncare şi apă de care dispune, poate să reziste 
şi să aştepte mai mult de un an. 

lese doar din când în când, când la lăsarea întunericului, cu 
singurul scop de a respira aer curat şi de a simţi mirosul verii 
uşor contaminat de mirosul nopţii, care a fost dintotdeauna 
mediul său natural. In grădină este un tufiş mare de rozmarin şi 
aroma lui puternică îi aminteşte, fără nici un motiv, de parfumul 
special al lavandei. Sunt două mirosuri atât de diferite şi totuşi e 
de-ajuns detaliul ăsta pentru ca amintirea să iasă din mintea sa 
aşa cum într-un juke-box discul alunecă silențios, ridicat dintre 
toate celelalte de braţul mecanic al selectorului. Este 
comuniunea dintre noapte şi aromă, într-o imagine complexă 
compusă, în afară de sunete şi culori şi dintr-o senzaţie olfactivă. 
Se mişcă în cel mai deplin întuneric prin casa aceea pe care o 
cunoaşte pe de rost, silențios cum numai el poate să fie. Uneori 
iese pe terasă şi, rezemat de zid, ascuns la umbra casei, înalţă 
capul să privească stelele. Nu încearcă să citească viitorul, se 
mulţumeşte să admire ochii lor prietenoşi şi luminoşi în 
fragmentul acela al prezentului. Nu se întreabă ce o să se 
întâmple cu el, cu ei. Nu este vorba despre iresponsabilitate sau 
despre nepăsare, ci despre conştiinţă. 

Nu se învinovăţeşte pentru că a comis o eroare. Era sigur încă 
de la început că mai devreme sau mai târziu o să facă o 
greşeală. Este legea întâmplării aplicată la viaţa efemeră a 
fiinţelor umane şi cineva, cu mult timp în urmă, l-a învăţat că 


439 


greşelile se plătesc. Nu, nu e chiar aşa. L-a obligat să înveţe pe 
propria piele că greşelile se plătesc. 

lar el, de fapt ei şi-au plătit greşelile. De fiecare dată într-o 
manieră ceva mai dură, cu o pedeapsă din ce în ce mai mare pe 
măsură ce creşteau şi marja lor de eroare devenea din ce în ce 
mai mică, până la a ajunge la intoleranţa absolută. Bărbatul 
acela era inflexibil, dar în aroganţa lui uitase că e şi el doar un 
om. Şi greşeala aceasta îl costase viaţa. 

El a supravieţuit, dar bărbatul acela nu. 

După aceste scurte ieşiri se întoarce în refugiul de sub pământ 
şi aşteaptă. Metalul întunecat cu care este căptuşit buncărul 
contribuie la crearea impresiei de mediu nocturn, ca şi cum 
întunericul s-ar strecura pe uşă de fiecare dată când o deschide 
şi s-ar întinde ca vopseaua pe pereţi. E numai una dintre 
numeroasele ascunzători pe care noaptea le are la dispoziţie 
pentru a supravieţui exploziei de lumină, dar el atribuie acestui 
lucru o semnificaţie diversă, îl interpretează ca pe o complicitate 
naturală a fugarilor. 

In izolarea asta nu simte apăsarea aşteptării, nici pe cea a 
singurătăţii. a 

Are muzica şi compania lui Paso. li ajung. 

„Da, Vibo şi Paso.” 

Nici nu-şi mai aduce aminte când şi-au pierdut adevăratele 
nume şi din fantezia lor au ieşit poreclele acelea fără nici o 
semnificaţie. Poate că existase o indicație precisă, poate că 
singura indicație exactă fusese faptul de a fi absolut 
întâmplătoare. Doar o scânteie de fantezie infantilă, care în sine 
nu are nevoie de explicaţii logice sau plauzibile. Cum este 
credinţa, o ai sau nu o ai, pur şi simplu. 

In acest moment, cu ochii închişi, ascultă pentru a mia oară 
Stairway to Heaven a celor de la Led Zeppelin, într-o rară 
versiune live. Stă pe fotoliul lui cu roţi şi se leagănă uşor, 
urmărind melodia aceea care evocă într-un fel, treaptă cu 
treaptă, un urcuş lent şi greu către cer. 

Scara există, paradisul poate nu. 

In cealaltă cameră, corpul este întins în racla lui de sticlă, ca 
într-un stop-cadru, aşteptând să se trezească la sfârşitul 
călătoriei, care însă nu se va termina niciodată. Poate că ascultă 
muzică împreună cu el, poate că, din când în când, nu este atent 
la ea, concentrat să admire noul chip pe care îl are, ultimul pe 
care i l-a adus pentru a-i satisface vanitatea justificabilă. In 


440 


curând, imaginea aceea artificială se va deteriora, ca toate 
celelalte. Atunci va trebui să se ocupe de problema asta, dar 
până atunci mai e timp şi trebuie să se concentreze asupra vocii 
lui Robert Plant care iese din boxe şi pe care o ascultă cu o 
atenţie somnolentă. 

Cântecul se termină. 

Se sprijină de măsuţa de lemn şi se întinde să apese pe 
„stop”. Nu vrea să asculte discul în continuare. Pentru moment, 
melodia aceea îi ajunge. Vrea să dea drumul la radio, să intre în 
contact cu vocile care vin din lumea exterioară. 

În liniştea întotdeauna puţin mirată care urmează după muzică 
i se pare că aude o serie ritmică de bătăi, ca şi cum cineva de- 
afară bătea în uşă, provocând nişte zgomote îndepărtate. 

Se ridică din fotoliu şi se apropie de uşă. Lipeşte urechea de 
metal şi pielea i se înfioară. Seria de bătăi se repetă. Imediat 
după aceea, prin uşa groasă se aude o voce care strigă ceva. 
Sunt cuvinte indistincte care vin de la o distanţă imensă, dar el 
ştie foarte bine că vorbele acelea de neînțeles sunt pentru el. Nu 
le distinge, dar le ghiceşte sensul. Cu siguranţă, vocea îl invită să 
deschidă uşa de la refugiul său şi să se predea înainte ca... 

la urechea de pe metal cu un zâmbet. Este un expert şi ştie că 
amenințările lor nu sunt în van. Ştie că nu pot face multe ca să-l 
determine să iasă, dar la fel de bine ştie că puţinul acela pe care 
îl pot face o să fie sigur pus în aplicare. Insă ceea ce nu ştiu ei 
este că nu vor reuşi niciodată să-l prindă. Nu viu, cel puţin. 

Nici un motiv din lume nu îl poate convinge să le dea 
satisfacția asta. 

Lasă uşa şi se duce în camera unde corpul din racla 
transparentă pare să fi adăugat la obişnuita sa imobilitate o 
tensiune vitală. O expresie de nelinişte pare întipărită pe pielea 
măştii care îi acoperă chipul. Se gândeşte că, odinioară, tipul 
acela de emoție a existat pe faţa omului căruia i-a aparţinut. 
Acum, nu este decât o iluzie, nimic altceva. Orice fel de emoție a 
dispărut pentru totdeauna în aer, odată cu ultima suflare. 

Este o lungă tăcere meditativă. Bărbatul rămâne la rândul lui 
mut, în aşteptare. Trec câteva minute. Morţii au la dispoziţie 
eternitatea şi pentru ei durata aceea de timp nu înseamnă nimic. 
Pentru cei vii, câteodată poate să pară lungă cât o viaţă întreagă. 

Vocea din capul lui se întoarce şi pune întrebarea pe care se 
temea s-o audă. 

„Ce o să se întâmple cu mine, Vibo?” 


441 


Bărbatul revede cimitirul din Cassis, chiparosul cel mare din 
mijloc, şirul de morminte ale persoanelor care nu au fost 
niciodată familia lor, ci coşmarul lor. Pe mormintele acelea nu se 
găsesc fotografii, dar chipurile persoanelor dinăuntru sunt ca 
nişte tablouri proaspăt pictate pe zidurile memoriei lui. 

— Cred că o să te întorci acasă. Şi eu... 

„Oh...” 

O exclamaţie sufocată, o simplă monosilabă care închide în ea 
toate aşteptările lumii. O chemare a libertăţii, a luminii soarelui, 
a mişcării valurilor mării în care să se arunce bărbaţi şi să iasă la 
suprafaţă copii. Sunt lacrimi care curg liber din ochii bărbatului şi 
coboară de-a lungul feţei fine, căzând apoi pe suprafaţa de 
cristal pe care acum se sprijină. Sunt biete lacrimi strălucitoare, 
lipsite de nobleţe, dar au culoarea valurilor. 

Afecţiunea care străluceşte în ochii lui este totală, fără graniţe. 
Priveşte pentru ultima dată corpul fratelui său care poartă faţa 
unui alt om şi îl vede aşa cum era, cum ar fi putut să fie: identic 
cu el, o oglindă în care să-şi vadă reflectat propriul chip. 

Se îndepărtează câţiva paşi de raclă înainte să se poată 
întoarce cu spatele la el. Intră în cealaltă cameră şi rămâne o 
clipă în picioare în faţa lungului şir de maşinării, combine 
muzicale şi aparate din care se naşte muzica. 

Numai un singur lucru poate să facă, în acest moment. Este 
singura lui cale de ieşire şi singurul mod care îi rămâne pentru a-i 
pune pe câinii de pe urmele lui în faţa unei noi înfrângeri. 
Ciuleşte urechea, i se pare că aude ghearele lor cum zgârie cu 
frenezie de cealaltă parte a uşii de metal. 

Da, doar un singur lucru e de făcut şi trebuie să-l facă repede. 

Scoate din combină CD-ul cu Zeppelin şi îl schimbă cu unul de 
heavy metal. N 

Il ia la întâmplare, fără să se uite ce formaţie e. Il pune şi 
apasă pe „start”. Tăviţa CD-ului intră silențioasă în locaşul ei. 

Cu un gest aproape furios, dă volumul la maxim. 

I se pare că vede atât de clar, ca într-un film de animaţie, cum 
impulsul muzical se generează din raze de laser, străbate 
conectorii, parcurge cablurile de legătură, ajungând la boxele 
Tannoy care au o putere uriaşă raportată la spațiul mic în care 
sunt aşezate, urcă la difuzoarele pentru sunete de frecvență 
înaltă şi joasă şi... 

Dintr-odată, micuța încăpere explodează. Pare că prin boxe 
furia ritmului şi a metalului chitarelor încearcă să ajungă în 


442 


metalul pereţilor, scuturându-i şi făcându-i să vibreze cu un 
pervers efect de rezonanţă. 

In zgomotul de tunet pe care muzica îl imită, nu mai aude nici 
o voce. Bărbatul se sprijină cu mâinile de masa de lemn şi-şi 
ascultă pentru o secundă bătaia inimii. Bate atât de tare, de 
parcă şi ea stă să explodeze, sub forţa tuturor waţilor care ies din 
boxele Tannoy. 

Numai un singur lucru e de făcut. Acum. 

Bărbatul deschide un sertar de la masă, în dreapta sa şi, fără 
să se uite, bagă mâna înăuntru. Când o scoate afară, degetele lui 
strâng un pistol. 


58 


— Gata! 

Gachot, artificierul, un tip înalt şi masiv cu barbă şi părul atât 
de închis la culoare încât părea vopsit, se ridică de jos cu o 
agilitate surprinzătoare pentru un tip cu constituţia lui. Frank 
ajunse la concluzia că uniforma lui de la forţele speciale se 
întindea pe o solidă masă de muşchi, care nu era în nici un caz 
rezultatul vocației de a sta jos şi de a-şi mişca mandibulele ca 
unică activitate fizică. 

Se îndepărtă de uşa de metal. La închizătoare era prinsă cu 
bandă adezivă argintie o cutiuţă de dimensiunile unui telefon 
fără fir, cu o mică antenă şi două cabluri, unul galben şi unul 
negru, care ieşeau din aparat şi se terminau într-o gaură făcută 
în uşă imediat sub roata de deschidere. 

Frank se uită la detonator, comun prin simplitatea lui. Se 
gândi la tâmpeniile care se vedeau prin filme, unde aparatul 
destinat să activeze bomba atomică programată să distrugă 
oraşul şi să omoare milioane de locuitori avea întotdeauna un 
display roşu pe care se vedea cum se scurg implacabil 
secundele, arătând timpul care mai rămânea până la detonare. 
Evident, protagonistul reuşea să  dezactiveze sistemul în 
momentul în care display-ul arăta că mai era doar o secundă, 
fatală, după lungile momente în care, împreună cu spectatorii, 
trăia o îndoială dramatică, să taie firul roşu sau pe cel verde. 
Scenele acelea îl făceau întotdeauna să zâmbească. Firul roşu 
sau firul verde. Viaţa a milioane de persoane depindea de 


443 


întrebarea dacă eroul poveștii era sau nu daltonist... 

Realitatea era foarte diferită. Ce sens avea să fie vizualizată 
numărarea secundelor la un detonator cu ceas, când de obicei 
nu era nimeni care să se uite la el când bomba stătea să 
explodeze? lar dacă era cineva constrâns să facă asta, nu-i mai 
păsa dacă într-adevăr ceasul era precis sau nu. 

Gachot se apropie de Gavin. 

— Eu sunt gata. Ar trebui să îndepărtăm oamenii. 

— Distanţa de siguranţă? 

— Nu ar trebui să fie probleme. Am folosit doar puţin C4, care 
este un explozibil foarte uşor de utilizat. Pentru rezultatul pe care 
trebuie să-l obţinem, dacă am văzut bine, ajunge, chiar e prea 
mult. Urmările exploziei ar trebui să fie limitate. Singurul risc îl 
prezintă uşa, care este căptuşită cu plumb. E posibil să sară 
schije dacă am greşit cumva calculele şi am folosit prea mult. 
Cred că e mai bine ca toată lumea să stea în boxă. 

Frank admiră excesul de prudenţă al artificierului, care era 
pregătit atât pentru dezactivarea bombelor, cât şi pentru 
construirea lor. Avea modestia firească a celor care ştiu să-şi 
facă bine meseria, cu atât mai mult cu cât Gavin zisese despre el 
că era mai al dracu' decât dracu'. 

„Atunci, mai al dracu' decât omul care este închis de cealaltă 
parte a acestei uşi”, îşi zisese Frank. 

— Şi pentru camera de la etaj? 

Gachot dădu negativ din cap. 

— Nici o problemă, dacă oamenii stau departe de scara care 
duce la spălătorie. Mişcarea aerului, repet, va fi redusă, dar o să 
răbufnească şi prin oberlihturi. 

Gavin se întoarse către oamenii lui. 

— Băieți, aţi auzit. Ne pregătim de artificii. O să aşteptăm 
afară, dar imediat după explozie o să intrăm în fugă pe uşa de la 
hol şi prin camera de deasupra ca să avem sub control uşa 
buncărului. Nu ştim ce o să se întâmple. Omul nostru o să fie 
sigur zăpăcit de explozie, dar poate alege între mai multe 
opţiuni. 

Inspectorul le prezentă toate cazurile cu care se puteau 
confrunta, numărându-le pe degetele de la mâna dreaptă. 

— Unu, iese înarmat şi cu intenţia de a-şi vinde scump pielea. 
Nu vreau victime, nici măcar răniţi printre noi. Dacă e situaţia 
asta, cum îi vedem arma în mână, chiar şi un brici să fie, îl răcim 
fără milă... 


444 


Se uită pe rând la fiecare dintre bărbaţii din faţa lui ca să vadă 
dacă înţeleseseră bine ceea ce tocmai li se spusese. _ 

— Doi, nu iese afară. Atunci îl scoatem cu lacrimogene. În 
eventualitatea în care decide să iasă cu intenţii războinice, 
acţionăm ca în primul caz. E clar? 

Toţi cei din echipă încuviinţară cu un semn din cap. 

— Bine, atunci ne împărţim în două grupuri. Jumătate dintre 
voi cu Toureu, la etajul de deasupra. Ceilalţi, cu mine, în boxă. 

Bărbaţii se îndepărtară cu paşi silenţioşi, care făceau deja 
parte din felul lor de a fi. Frank era surprins de eficienţa lui Gavin 
şi a oamenilor săi. În particular, acum când era în elementul lui, 
locotenentul se mişca rapid, cu dezinvoltură şi luciditate. Frank 
şi-i imagina stând pe băncile dubiţei, duşi încolo şi încoace, cu 
armele M-16 sprijinite de podea, aşteptând şi pălăvrăgind între 
timp. N 

Acum, aşteptarea se terminase. In momentul în care trebuiau 
să între în acţiune, fiecare dintre ei avea posibilitatea de a da un 
sens timpului petrecut la antrenamente. 

După ce toţi oamenii ieşiră, Gavin li se adresă inspectorului 
Morelli şi comisarului Roberts. 

— E mai bine să vă dispuneţi oamenii afară, unde nu e nici un 
pericol. N-aş vrea ca aici jos să fie prea multă lume şi să ajungem 
să ne încurcăm între noi. Asta ne-ar mai lipsi, ca unul dintre ai 
voştri să se pomenească purtând un glonţ în frunte tras de unul 
dintre ai mei, sau invers. Nu cred că ar fi ceva cu care să ne 
mândrim. Dacă stai să-i asculţi pe biroişti... 

— In regulă. 

Cei doi poliţişti ieşiră ca să îşi pună oamenii la curent şi să le 
dea instrucţiuni. Frank zâmbi în sinea lui. Işi imagină că prin 
termenul „biroişti” Gavin îi definea pe cei care stăteau pe scaun 
la un birou şi dădeau ordine, fără să iasă vreodată pe teren şi să 
rişte. 

In cameră rămăseseră doar trei, locotenentul Gavin, Gachot şi 
Frank. 

Artificierul avea în mână o telecomandă, un aparat ceva mai 
mare decât o cutie de chibrituri suedeze, din care ieşea o antenă 
asemănătoare celei a detonatorului agăţat de uşă. 

— Aşteptăm semnalul dumneavoastră. Când doriţi, zise Gavin. 

Frank rămase o secundă căzut pe gânduri. Privi micuțul 
detonator din mâna lui Gachot. Acum părea şi mai mic. Frank se 
întrebă cum reuşea să manevreze cu degetele acelea mari 


445 


aparate compuse din nişte părţi atât de minuscule. 

Sergentul Gachot se prezentase la limita timpului cerut de 
Gavin. Venise cu o dubiţă albastră, acelaşi model ca şi cealaltă, 
cu echipa sa compusă din doi oameni, în afară de şofer. Fusese 
pus la curent asupra faptelor şi, auzind cuvintele „buncăr 
antiatomic”, privirea lui se întunecase, făcându-l să pară şi mai 
oacheş. Oamenii descărcaseră materialul şi coborâseră în 
spălătorie. Frank ştia foarte bine că într-una dintre valizele 
acelea rigide, negre, cu marginile din aluminiu, model flight-case, 
se găsea explozibil plastic. Deşi ştia că, fără anumite condiţii 
specifice, era un explozibil absolut inofensiv, nu se simţea pe 
deplin liniştit. Probabil că în valiza aceea exista o cantitate 
suficientă să facă din casă şi din ei toţi fărâme nu mai mari decât 
nişte timbre. 

Ajuns în faţa uşii, artificierul o privise îndelung, în tăcere. Îşi 
trecuse mâinile peste suprafaţa ei, ca şi cum contactul acela 
putea să-i transmită ceva ce metalul nu voia să-i spună imediat. 

Apoi făcuse un lucru care lui Frank i se păruse ridicol şi 
anacronic. Scosese din instrumentele sale un fonendoscop şi 
auscultase angrenajele mecanismului, învârtind maneta într-o 
parte şi-n cealaltă, ca să vadă sensul de rotaţie. 

Frank stătea în picioare în mijlocul celorlalţi, încins ca un ou în 
tigaie. Parcă erau toţi rudele unui bolnav, aşteptând ca doctorul 
să le comunice cât de gravă era starea pacientului. 

Gachot se întorsese către ei şi, spre norocul lor, infirmase 
parţial previziunile pesimiste ale inspectorului Gavin. 

— S-ar putea să meargă. 

Frank se gândise că suspinul general de uşurare ar fi ridicat cu 
cel puţin cinci centimetri podeaua camerei de deasupra. 

— Uşa a fost blindată din motive de siguranţă structurală şi 
împotriva radiaţiilor, dar nu este vorba despre un seif. Nu a fost 
construită să păstreze valori, vreau să spun, ci numai pentru a 
salva integritatea fizică a celor dinăuntru. De aceea, mecanismul 
de închidere este destul de simplu, luând în consideraţie şi faptul 
că este destul de vechi, ca model. Singurul risc este ca broasca, 
în loc să se deschidă, să se blocheze cu totul. 

— In cazul ăsta? întrebase Gavin. 

— In cazul ăsta am dat de dracu'! După aia trebuie deschis cu 
o bombă atomică şi nici măcar nu am una cu mine, în momentul 
ăsta. 

Cu replica aceea, pronunţată ca o sentinţă, Gachot mai 


446 


potolise puţin exaltarea generală. Se îndepărtase apoi să verifice 
valizele cu instrumente pe care oamenii lui le trăseseră lângă 
uşă. Scosese o bormaşină care părea luată din trusa de 
instrumente de pe Enterprise, astronava din Star Trek. Unul 
dintre oameni îi pusese un burghiu făcut dintr-un metal cu un 
nume impronunţabil, dar pe care Gachot îl descrisese ca fiind 
capabil să perforeze blindajul de la Fort Knox. 

De fapt, vârful penetrase uşa cu o uşurinţă discretă, cel puţin 
până într-un anumit punct, lăsând în urma lui pilitura de metal 
care căzuse pe jos, în faţa bărbatului care mânuia aparatul. Intr- 
un final, acesta îşi ridicase masca de protecţie pentru a-i lăsa 
locul lui Gachot. Sergentul îngenunchease în faţa găurii făcute şi 
introdusese în ea un cablu cu fibre optice, legat la unul dintre 
capete cu o microcameră, iar la celălalt, cu un vizor care părea o 
mască subacvatică, pe care şi-o pusese pentru a verifica din 
interior mecanismul de deschidere. 

Într-un sfârşit, îşi etală conţinutul celebrei valize. 

In faţa ochilor lor apăruseră nişte colaci din plastic înfăşuraţi în 
staniol argintiu. Gachot desfăcuse unul dintre ei şi tăiase cu un 
cutter o bucată de explozibil, care părea nişte plastilină gri. 
Artificierul îl mânuia cu o dezinvoltură extremă, dar, după feţele 
tuturor celor prezenţi, Frank suspectase că gândul celorlalţi nu se 
îndepărta prea mult de cel pe care el îl avusese mai înainte, în 
timpul transportului valizelor. 

Ajutându-se cu o baghetă de lemn, Gachot introdusese mici 
cantităţi de C4 în gaura făcută în uşă, apoi legase cablurile care 
se terminau la detonatorul agăţat lângă roată. 

Acum erau gata. Totuşi, lui Frank nu îi venea uşor să dea 
ordinul. 

li era teamă să nu se întâmple ceva rău; dintr-un motiv pe 
care nu ştia să şi-l explice, avea impresia că ar putea găsi de 
cealaltă parte un cadavru. Reprezenta şi asta o soluţie, dar Frank 
voia să-l prindă pe Nimeni viu, numai ca să i se întipărească pe 
retină, pentru tot restul zilelor sale, imaginea acelui nebun 
psihopat luat cu cătuşele la mâini. Nu era ceea ce ar fi vrut să 
facă, era ceea ce trebuia făcut. 

— Aşteptaţi o secundă. 

Se apropie de uşă, aproape atingând cu obrazul suprafaţa de 
plumb. Avea de gând să încerce din nou să îi vorbească 
bărbatului dinăuntru, admițând că putea să-l audă, să-şi 
reînnoiască invitaţia de a ieşi dezarmat şi cu mâinile ridicate, 


447 


fără să-i constrângă să folosească explozivul. Făcuse asta deja, 
înainte să vină echipa de artificieri, fără să obţină nici un 
rezultat. 

Bătu cu putere cu pumnul în metal, sperând că bubuitura 
înfundată pe care o provoca se auzea şi înăuntru. 

— Jean-Loup, mă auzi? Suntem pe punctul de a arunca în aer 
uşa. Nu ne obliga să facem asta. Ar putea să fie periculos pentru 
tine. E mai bine să ieşi. iți promit că nu o să păţeşti nimic. Iţi las 
un minut să te hotărăşti, apoi o să aruncăm în aer uşa cu 
explozibil. 

Frank se îndepărtă, se uită la ecranul ceasului. Dădu drumul la 
cronograf. 

Secundarul începu să se învârtă, marcând clipele una după 
alta, ca pe nişte amintiri urâte. 


m. 8, 9,10 
Arijane Parker şi Jochen Welder, corpurile lor desfigurate pe 
vasul blocat între celelalte ambarcaţiuni, în port... 
„„.20 
Allen Yoshida, faţa lui însângerată şi rânjetul terifiant, ochii 
holbaţi pe geamul de la Bentley, în ultima sa călătorie... 
30 


Gregor Yatzimin, graţia corpului său întins pe pat, floarea roşie 
de pe cămaşa albă, în contrast cu faţa mutilată în modul acela 
oribil... 

...40 

Robert Stricker, întins pe pardoseală, cu degetul contractat în 
încercarea disperată de a lăsa un mesaj înainte să moară, cu 
frustrarea celui care ştie tot şi înţelege că nu o să mai poată 
spune nimic, niciodată... 

„„„50 

Nicolas Hulot, în maşina lui, cu faţa plină de sânge şi strivit de 
volan, mort, vinovat de a fi primul care a aflat un nume... 

„„„60 

Corpurile celor trei agenţi găsiţi morţi în casă...” 


— Ajunge! 

Frank opri acele ceasului. Acele şaizeci de secunde blocate pe 
ceasul său, ultima şansă pe care i-o acordase unui asasin, 
însemnau minutul de meditaţie pe care mila oricărui om o datora 
victimelor sale. Vocea lui era tăioasă precum vârful burghiului cu 


448 


care găuriseră metalul. 

— Haideţi să deschidem uşa asta nenorocită! 

Cei trei traversară spălătoria, ajunseră în hol, apoi o luară la 
stânga ca să ajungă la ceilalţi care aşteptau în boxă. Bărbaţii 
stăteau îngenuncheaţi pe jos, lipiţi de peretele din dreapta, care 
era cel mai departe de locul unde trebuia să fie explozia. Morelli 
şi Roberts erau în picioare în curte. Frank le făcu un semn şi cei 
doi se îndreptară şi ei către adăpost. 

Gavin îşi aranjă în dreptul gurii microfonul cu cască prin care 
se conecta via radio cu oamenii săi. 

— Băieți, suntem gata! 

Se duseră şi ei lângă perete alături de ceilalţi, care se 
strânseră ca să le facă loc. Inspectorul Gavin îi făcu un semn cu 
capul lui Gachot. Fără să trădeze nici cea mai mică emoție, 
artificierul ridică puţin mâna cu care ţinea telecomanda şi apăsă 
tasta. 

Explozia, dozată perfect, nu fu puternică. O simţiră mai 
degrabă ca pe o vibraţie. Mişcarea aerului, dacă fusese, se 
limitase numai la spălătorie. Nici nu se stinse bine ecoul, că 
soldaţii se şi năpustiră pe uşă, urmaţi imediat de Frank şi de 
Gavin. 

Când ajunseră în spălătorie, găsiră oamenii, pe cei din boxă şi 
pe cei care coborâseră în fugă de la etajul superior, aliniaţi în 
faţa peretelui din metal, cu armele pregătite. 

In încăpere nu erau pagube vizibile. Doar dulapul din lemn 
care masca intrarea în buncăr se desprinsese într-o parte, de sus 
şi atârna. Puţinul fum produs de explozie ieşea prin oberlihturile 
deschise de unda exploziei în partea de sus. 

Uşa de la buncăr era întredeschisă. Explozia o deschisese doar 
câţiva centimetri, ca şi cum cineva ar fi trecut şi ar fi împins-o 
fără s-o închidă complet. 

Prin deschizătură se auzea o muzică delirantă, la un volum 
infernal. _ 

Aşteptară câteva secunde, dar nu se întâmplă nimic. In aer 
plutea mirosul acru de explozibil. Gavin dădu un ordin la 
microfon. 

— Lacrimogene. 

Oamenii scoaseră aproape toţi în acelaşi timp măştile antigaz 
din micul rucsac pe care îl aveau în spate. Işi dădură jos căştile 
din kevlar, îşi puseră măştile şi apoi căştile peste ele. Frank simţi 
o bătaie pe umăr şi se întoarse către Gavin, care îi întindea o 


449 


mască. 

— E bine să vă puneţi asta, dacă vreţi să rămâneţi aici. Ştiţi 
cum se foloseşte? întrebă cu o urmă de ironie în glas. 

Ca răspuns, Frank îşi puse într-o secundă masca în mod 
corect. 

— Foarte bine, zise mulţumit Gavin, văd că la FBI vă învaţă 
ceva... 

După ce îşi puse şi el masca, făcu un semn cu mâna unuia 
dintre oamenii săi. Soldatul lăsă arma lângă perete şi se târî pe 
lângă uşă până ajunse lângă roată, care se afla încă ataşată de 
uşă, în ciuda exploziei. 

Când apucă mânerul şi trase, uşa se deschise uşor, fără nici 
un zgomot, aşa cum se aştepta în mod instinctiv fiecare dintre ei. 
După uşurinţa cu care se mişca, era evident că mecanismul de 
deschidere nu era dificil de acţionat, iar angrenajele erau în 
perfectă stare de funcţionare. Uşa era deschisă doar atât cât era 
necesar pentru ca un alt soldat să poată arunca înăuntru 
grenada lacrimogenă pe care o ţinea în mână. 

După câteva secunde ieşi o spirală de fum galben. Frank 
cunoştea gazul acela. Usturimea de ochi şi durerea de gât erau 
insuportabile. Dacă în buncăr se afla cineva, era imposibil să 
reziste la efectul substanţei lacrimogene. 

Aşteptară câteva clipe care li se părură eterne, dar pe uşă nu 
ieşi nimeni. Numai muzica aceea obsedantă, la un volum maxim 
şi spiralele acelea de fum care acum păreau să aibă o 
semnificaţie batjocoritoare. 

Lui Frank lucrul ăsta nu-i plăcea deloc. Nu, se gândi, nu-i 
plăcea absolut deloc. Se întoarse către Gavin şi privirile lor se 
întâlniră prin ochelarii de la mască. După expresia lui înţelese că 
gândea în acelaşi fel. Pentru amândoi era clar. 

Unu: în refugiu nu era nimeni. 

Doi: omul lor, văzându-se pierdut, preferase să-şi ia viaţa 
decât să cadă viu în mâinile lor. 

Trei: nenorocitul ăla avea şi el o mască antigaz. Era o ipoteză 
foarte plauzibilă. Ticălosul îi obişnuise să se aştepte la orice. În 
cazul ăsta, dacă ar fi încercat să între, dat fiind că pe uşă nu 
putea să treacă mai mult de o persoană odată, era de-ajuns să 
se ascundă undeva ca să facă alte victime, înainte ca ei să-l 
poată dobori. Era înarmat şi toţi ştiau de ce era în stare. 

Gavin luă o decizie. 

— Aruncaţi o grenadă ofensivă. Apoi va trebui să riscăm şi să 


450 


intrăm. 

Frank înțelegea foarte bine punctul de vedere al 
locotenentului. Pe de-o parte, se simţea aproape ridicol într-o 
situaţie ca aceea, la comanda unui grup de oameni în formaţie 
de război, asaltând o uşă care putea să-i ducă într-o cameră 
goală. Pe de altă parte, nu voia în nici un fel ca, în cazul contrar, 
cineva dintre ai lui să rişte numai pentru a-l scăpa pe el deo 
senzaţie neplăcută. Erau oameni pe care îi cunoştea bine şi nu 
voia să le pună vieţile în pericol. N 

Frank se gândi să-i rezolve dilema. Işi apropie masca de cea a 
locotenentului ca acesta să-i poată auzi mai bine vocea. 

— După grenadă intru eu. 

— Negativ, răspunse sec Gavin. 

— Nu sunt motive ca să-ți expui oamenii la riscuri inutile. 

Tăcerea şi privirea lui Gavin spuneau multe despre ce gândea 
în legătură cu asta. 

— E o propunere pe care nu o pot accepta. 

Răspunsul lui Frank nu admitea nici un fel de replică. 

— Nu vreau să fac pe eroul, locotenente. Dar povestea asta s- 
a transformat într-o chestiune personală între mine şi bărbatul 
ăla. Vă amintesc că eu conduc operaţiunea şi că dumneavoastră 
sunteţi aici doar ca sprijin. Ceea ce v-am zis nu este o propunere, 
ci un ordin precis. Apoi schimbă tonul vocii, sperând că Gavin îi 
înţelegea intenţia, în ciuda modului precar de comunicare. Dacă 
omul acela l-ar fi ucis, pe lângă toţi ceilalţi şi pe unul dintre cei 
mai buni prieteni ai dumneavoastră, v-aţi comporta exact ca 
mine. 

Gavin făcu un semn cu capul, confirmând că înţelesese. Frank 
se apropie de perete şi scoase pistolul. Se duse lângă uşă. Făcu 
semn cu mâna că era gata. 

— Grenadă, ordonă sec Gavin. 

Soldatul care mai înainte aruncase grenada cu gaz lacrimogen 
rupse siguranţa unui proiectil exploziv şi îl aruncă prin uşă. 
Grenada ofensivă era un mecanism studiat special pentru tipul 
acela de operaţiuni, nu avea efecte violente, dar putea să facă 
persoanele dintr-o încăpere să-şi piardă cunoştinţa, fără să fie 
însă letală. 

O lumină îi orbi preţ de o secundă şi răsună un zgomot 
puternic, mult mai puternic decât cel produs de explozibilul 
plastic. Muzica asurzitoare care se auzea din buncăr păru 
transportată brusc în mediul său natural, în nebunia unui 


451 


concert, în fum colorat şi fulgerări de lumini orbitoare. Imediat 
după aceea, bărbatul din dreapta lui Frank se mişcă şi deschise 
uşa atât cât era nevoie ca să poată intra. Dinăuntru ieşi un jet de 
gaz lacrimogen amestecat cu fumul produs de cea de a doua 
grenadă. Uşa nu era deschisă atât cât să se poată vedea ce se 
întâmpla înăuntru. Frank se mişcă prin deschizătură cu viteza 
fulgerului şi intră cu pistolul pregătit. 

Ceilalţi rămaseră afară, aşteptând. 

Trecură câteva minute şi fiecare simţi înlăuntrul său că timpul 
se transformă în eternitate. Apoi muzica se opri brusc şi liniştea 
care urmă li se păru tuturor şi mai asurzitoare. Intr-un sfârşit, uşa 
se deschise complet şi silueta lui Frank apăru în prag, urmată de 
o ultimă spirală de fum ce se învârtejea neliniştită pe lângă 
umerii lui, precum o fantasmă care îl însoţise în călătoria de 
întoarcere de pe celălalt tărâm. 

Avea încă masca antigaz şi nu i se vedea faţa. Braţele îi 
atârnau pe lângă corp, părând lipsite de energie. Fără să zică 
nimic, traversă spălătoria cu pasul unui om care luptase şi 
pierduse toate războaiele din lume. Ceilalţi se dădură într-o parte 
ca să-l lase să treacă. 

Frank se îndreptă către uşa din faţa lui şi o luă spre hol. Gavin 
îl urmă şi, împreună, ajunseră la boxa unde aşteptaseră 
detonarea explozibilului. Acolo îi găsiră pe Morelli şi pe Roberts 
cu feţele pictate în aceeaşi culoare a adrenalinei pe care toţi o 
aveau sub măştile antigaz. 

Lumina soarelui intra prin oblonul ridicat, desenând un pătrat 
luminos pe podea. 

Gavin îşi dădu primul jos casca şi masca. Avea părul umed şi 
toată faţa plină de sudoare. Işi şterse fruntea cu mâneca de la 
uniforma albastră. 

Frank mai rămase o secundă în picioare în mijlocul încăperii, la 
graniţa dintre lumină şi umbră, apoi îşi dădu şi el jos masca, 
dezvăluind chipul unui om mort de oboseală. 

Morelli se apropie de el. 

— Frank, ce ţi s-a întâmplat acolo, înăuntru? Ai o faţă de parcă 
te-ai fi întors din infern... 

Frank se răsuci să-l privească şi-i răspunse cu o voce 
îmbătrânită şi cu ochii unuia care le-a văzut pe toate în viaţă. 

_ — Asta n-ar fi fost nimic, Claude, acolo e mult mai rău... 
Inainte să între în locul ăla, toţi dracii din iad şi-ar face semnul 
crucii! 


452 


59 


Frank şi Morelli se uitară la targa care era scoasă pe uşa 
boxei, urmărindu-i cu privirea pe cei care o băgau în ambulanţă. 
Deasupra, acoperit de o pânză de culoare închisă, se afla corpul 
pe care-l găsiseră în refugiu, cadavrul uscat al unui om 
desfigurat care purta ca mască faţa unui alt om, ucis ca să-i dea 
lui un chip. 

După ce Frank ieşise din buncăr tulburat, toţi ceilalţi, unul câte 
unul, intraseră în refugiu şi apoi ieşiseră cu aceeaşi expresie de 
oroare întipărită pe figură. Vederea corpului mumificat, întins în 
racla lui de sticlă, cu masca aceea rigidă de la ultima victimă a 
lui Nimeni, era un spectacol care îl făcea să tremure chiar şi pe 
cel mai dur om. Era un spectacol care avea să le rămână întipărit 
în memorie tuturor, ziua şi noaptea, cine ştie pentru cât timp. 

Lui Frank nu îi venea încă să-şi creadă ochilor. Şi nu reuşea să 
scape de o senzaţie anormală, de dorinţa de a se spăla la infinit, 
având parcă nevoie să-şi dezinfecteze corpul şi mintea de răul în 
stare pură pe care-l percepuse plutind în locul acela. Simţea că-i 
pătrunsese înăuntru un fel de rău, pentru că respirase aerul 
acela, ca şi cum ar fi fost impregnat de nebunie sub forma unui 
vierme atât de contagios, încât infecta pe oricine şi îl făcea 
capabil să comită aceleaşi ticăloşii, căzând pradă aceluiaşi morb. 

Era o întrebare pe care Frank şi-o punea încontinuu. 

„De ce?” 

Nu reuşea să scape de cuvintele acelea, ca şi cum în ele era 
ascuns secretul mişcării perpetue, chiar dacă îşi dădea seama că 
răspunsul la întrebarea aceea nu avea importanţă, nu încă. 

Când intrase în refugiu, trecuse de uşă şi controlase peste tot, 
înaintând prin fum cu pistolul în mână şi cu inima bătându-i atât 
de tare, încât aproape că-l împiedica să audă melodia care 
răsuna în încăpere. Oprise muzica şi tot ce mai percepea era 
gâfâitul respirației lui, prin masca antigaz. In afară de prezenţa 
imobilă a acelui corp întins cu monstruoasă vanitate într-o raclă 
transparentă, nu găsise decât camere goale. 

Rămăsese urmărind cadavrul ca hipnotizat, timp de un lung 
minut, parcurgându-i cu privirea jalnica goliciune, fără să-şi 
poată desprinde ochii de la spectacolul acela al morţii sublimat 


453 


de o înfricoşătoare şi genială imaginaţie bolnavă. Privise fix, 
îndelung faţa acoperită de masca aceea mortuară, pe care 
timpul şi natura o făceau încet, încet să semene cu restul 
corpului. Pe gâtul cadavrului, câteva picături de sânge coagulat 
ieşiseră de la marginile desfăcute, mărturie a eşecului acelei 
tentative nefireşti de transplant. 

Asta era deci scopul acelor crime? Toţi oamenii aceia ucişi 
doar pentru a amăgi un mort că este încă viu? Ce sângeroasă 
idolatrie păgână putea să fi inspirat monstruozitatea aceea? Care 
putea să fie explicaţia, dacă exista o logică, a acelui rit funebru 
care ceruse sacrificarea atâtor persoane fără vină? 

„Asta e adevărata nebunie, se gândise, capacitatea de a se 
hrăni cu ea însăşi dând naştere mereu unei alte nebunii.” 

Intr-un sfârşit, când reuşise să-şi revină şi să-şi ia ochii de la 
arătarea aceea, ieşise din coşmar, ca să le facă loc celorlalţi care 
aşteptau afară să între, la rândul lor. 

Zgomotul uşilor ambulanţei care se închideau îl readuse pe 
Frank în locul unde se afla. De după maşină apăru silueta 
deşirată a lui Roberts, care tocmai venea către ei. In spatele lui 
era o maşină de poliţie care îl aştepta cu motorul pornit şi cu 
portiera din faţă deschisă. Avea faţa unuia care a fost într-un loc 
în care nu ar fi vrut să ajungă niciodată. Ca toţi ceilalţi, de altfel. 

— Bine, noi plecăm, zise cu o voce inexpresivă. 

Frank şi Morelli îi strânseră mâna şi, salutându-l, nu îşi dădură 
seama că îi vorbeau cu aceeaşi voce. Comisarului îi venea greu 
să-i privească în ochi. Chiar dacă trăise povestea aceea din 
exterior, într-un mod diferit, chiar dacă nu luase parte în felul 
acela frenetic la anchetă de la început, avea în ochi aceeaşi 
dezamăgire ostenită. Se îndepărtă cu mersul lui legănat, căruia 
acum i se adăugase senzaţia aceea de oboseală pe care orice 
cădere bruscă de tensiune nervoasă o produce. Poate că şi el de- 
abia aştepta să se întoarcă la viaţa lui obişnuită, la poveştile 
despre mizeriile sau lăcomia cotidiene, la bărbaţii şi femeile care 
ucideau din gelozie, din setea de bani sau pur şi simplu. Nebunii 
care durau o clipă şi nu pentru totdeauna, nebunii pe care nu 
erau constrânşi să le poarte cu ei, ca pe nişte trofee macabre, 
pentru restul vieţii. Poate că şi el, ca toţi ceilalţi, avea o singură 
dorinţă. Să se îndepărteze de casa aceea cât mai repede posibil 
şi să încerce să uite de existenţa ei. 

Se auzi sunetul înfundat al portierei închise, zgomotul 
motorului şi, imediat, spatele maşinii dispăru în sus, pe panta 


454 


care începea din curte şi ducea la stradă. 

Gavin şi oamenii săi plecaseră deja de ceva timp. Acelaşi lucru 
îl făcuseră şi Gachot şi echipa lui. O luaseră pe drumul care 
ducea către oraş în dubiţele lor albastre, pline de oameni, arme, 
echipamente sofisticate, cu o banală, familiară senzaţie de 
înfrângere care a unit dintotdeauna armatele, mici sau mari, 
după o pierdere. 

Acelaşi Morelli trimisese înapoi la secţie cea mai mare parte a 
oamenilor săi. Câţiva rămăseseră să mai verifice ultimele 
operaţii şi apoi urmau să escorteze ambulanţa până la morgă. 

Poliţia dăduse drumul la circulaţie şi coada lungă de maşini în 
aşteptare în ambele sensuri începea să se mişte încet, încet, cu 
ajutorul agenţilor care dirijau circulaţia şi îi împiedicau pe curioşi 
să se oprească pentru a afla detalii. Ambuteiajul care se formase 
îi oprise pe cei a căror profesie este să-şi bage nasul peste tot, 
pe ziarişti, să ajungă acolo repede. Când au sosit, deja se 
terminase totul şi, mai mult, nu era nimic nou de aflat: de data 
asta, reprezentanţii mass-mediei puteau să împartă cu poliţia 
numai dezamăgirea. Frank îl delegase pe Morelli să stea de 
vorbă cu ei şi inspectorul se ocupase repede şi eficient de 
însărcinare. Fără să se obosească prea tare, pe de altă parte. 

— Eu plec, tu ce faci? 

Frank se uită la ceas. Se gândi la Nathan Parker, care aştepta 
furibund în aeroportul din Nisa. Işi făcuse iluzii că o să se ducă 
purtând ca pe o haină nouă senzaţia de uşurare de a fi rezolvat 
definitiv povestea aceea urâtă. Voia să se încheie odată totul, 
dar cazul nu era nici pe departe rezolvat. 

— Du-te, Claude. O să plec şi eu imediat. 

Se priviră şi inspectorul îi făcu doar un semn cu mâna. 
Foloseau numărul minim de cuvinte, pentru că amândurora li se 
părea că le terminaseră. Morelli se îndepărtă şi urcă rampa de 
ieşire, ca să ajungă la maşina care-l aştepta în stradă. Frank îl 
văzu dispărând după curba lejeră, ascuns de pata verde a 
tufişurilor. 

Ambulanţa dădu în marşarier şi începu manevrele pentru a 
ieşi din curte. Bărbatul care stătea pe scaunul din dreapta în faţă 
îi aruncă prin geam o privire lipsită de expresie. Nu părea nici de 
departe impresionat de ceea ce aveau în spatele lor. Că erau 
morţi de o oră, de un an sau de un secol, tot cadavre rămâneau. 
Era doar o călătorie ca atâtea altele. Pe bord se găsea un ziar de 
sport împăturit. In timp ce salvarea se îndepărta, Frank zări ca o 


455 


ultimă viziune fugară imaginea mâinii care se întindea să-l ia. 

Rămase în picioare, singur în mijlocul curţii, sub soarele acelei 
după-amiezi de vară, a cărei căldură nu o simţea. In văzduh 
plutea aerul de melancolie dintr-un circ, atunci când începe 
demontarea schelelor, iar întunericul şi luminile nu mai 
protejează vederea de realitate. Când rămân pe jos doar paietele 
şi excrementele de animale. Când nu mai sunt acrobaţi sau 
femei în costume colorate, nu se mai aud muzica şi aplauzele 
publicului, ci a rămas numai un clovn în picioare, sub soarele 
dogoritor. 

Şi nu există nimic mai trist decât un clovn care nu face pe 
nimeni să râdă... 

In ciuda gândului la Helena, nu reuşea să se îndepărteze de 
casa aceea. Simţea că trecuseră cu vederea ceva. Aşa cum se 
întâmplase mereu până în acel moment, era vorba despre 
detalii. Despre mici detalii. Amănuntul copertei de disc, mesajul 
lăsat de Stricker reflectat în oglindă, un cuvânt citit invers care 
avea o semnificaţie complet diferită... 

Frank îşi impuse să gândească la rece. 

Pe toată perioada cât fusese sub pază, Jean-Loup avusese zi şi 
noapte agenţi în jurul casei. Cum făcuse să iasă şi să nu fie 
văzut? Crimele se petrecuseră întotdeauna noaptea, de aceea 
era clar că nici un poliţist, doar în cazul în care exista un motiv 
serios, nu ar fi intrat într-un moment în care se presupunea că 
tânărul dormea. Mai ales după stresul unei convorbiri telefonice 
cu asasinul. 

Din punctul ăsta de vedere, Jean-Loup nu trebuia să-şi facă 
nici o problemă. Dar era unica siguranţă de care beneficiase. 

În partea stângă a proprietăţii, lângă poartă, era un fel de 
parapet care cobora în jos brusc. Panta era atât de abruptă, încât 
fuga pe-acolo ieşea din discuţie. Era prea periculos, având în 
vedere faptul că drumul acesta trebuia făcut noaptea şi fără 
ajutorul vreunei lanterne. j 

Putea să o ia prin grădină. In cazul ăsta, ca să ajungă la 
stradă, trebuia să iasă din salon în fața casei, lângă piscină, să 
meargă în jos, să treacă de gard şi să străbată grădina casei 
vecine, cea în care stătea Parker. 

Dacă era aşa, la un moment dat, cineva l-ar fi observat. Pe de- 
o parte, deşi plictisiţi de sarcina asta, poliţiştii erau bine pregătiţi, 
iar, pe de altă parte, Ryan Mosse şi Nathan Parker erau militari 
antrenați care cu siguranţă dormeau cu un ochi deschis. O dată i- 


456 


ar fi reuşit, dar, mai devreme sau mai târziu, escapadele acelea 
nocturne ar fi fost descoperite. Teoria asta nu ţinea. 

Toţi se gândiseră că sigur exista o a doua ieşire. Logica 
spunea că trebuia neapărat să fie. In cazul unei explozii, casa ar 
fi putut să se dărâme, iar molozul ar fi putut să blocheze toate 
căile de ieşire pentru ocupanţii refugiului, de a cărui existenţă nu 
ştia aproape nimeni. Insă, după percheziţia meticuloasă a 
buncărului, nu găsiseră nici o urmă. 

Şi totuşi... 

Frank îşi mai verifică o dată ceasul. Se gândi, fără nici cea mai 
mică urmă de amuzament, că, dacă avea să continue să se uite 
în felul ăla, la un moment dat geamul se va uza, de la atâta 
privit. Işi băgă mâinile în buzunarele de la haină. Simţi într-unul 
cheile de la maşină, iar în celălalt, telefonul celular. Se gândi la 
Helena, stând pe un scaun în aeroport, picior peste picior, 
aruncând priviri furişe în jurul ei cu speranţa de a-l vedea printre 
ceilalţi. 

Fu tentat să nu-i mai pese de Nathan Parker şi s-o sune pe 
mobil, dacă era deschis. Timp de o secundă simţi seducţia acelei 
ispite, apoi hotărî că era mai bine să se abţină. Nu voia s-o 
trădeze pe Helena şi să-l pună în gardă pe general. Voia ca 
bătrânul militar să rămână acolo, furios pe lumea întreagă, dar 
fără să suspecteze nimic, aşteptând ca el să ajungă în faţa lui şi 
să vorbească în sfârşit... 

Scoase mâinile din buzunare, le întinse şi le strânse până când 
simţi că tensiunea începe să dispară. Apoi traversă curtea şi se 
întoarse în buncăr. 

Se opri în uşa refugiului, să studieze acel mic locşor subteran 
ascuns, regatul lui Nimeni. In penumbră luceau punctele 
luminoase ale ledurilor verzi şi roşii şi display-urile aparatelor 
electronice rămase aprinse. Dintr-odată îşi aduse aminte de 
toate poveştile pe care tatăl lui i le spunea când era copil. 
Poveşti cu zâne şi pitici în care uneori erau şi căpcăuni care 
trăiau în nişte înfricoşătoare lumi subterane, de unde ieşeau 
pentru a răpi copiii din leagăne şi a-i duce pentru totdeauna în 
ascunzişurile lor. 

Numai că el nu mai era copil şi aici nu era vorba despre un 
basm. lar dacă era, nu se terminase încă aşa cum ar fi trebuit. 

Inaintă câţiva paşi şi aprinse lumina. Cu toate că exigenţa 
cerea ca spaţiul să fie cât mai redus, buncărul acela era destul 
de mare. Se vedea că paranoia acelei femei, fricile sale legate de 


457 


viitorul lumii îl costaseră pe soţ ceva bani, cu treizeci de ani în 
urmă. Structura în formă de pătrat era împărţită în trei spaţii. 

In dreapta era amenajat un loc mic care servea în acelaşi timp 
drept baie şi depozit. Găsiseră tot felul de conserve aranjate într- 
o ordine desăvârşită pe rafturi din lemn, alături de rezerve de 
apă care ar fi ajuns în cazul unui asediu prelungit. 

Alături, se afla camera în care fusese găzduit corpul în racla lui 
de sticlă, lângă un pat francez foarte spartan. Imaginea lui Jean- 
Loup dormind lângă cadavru îi dădu o senzaţie de frig, de parcă 
dintr-odată ar fi simţit în ceafă o suflare malignă. Işi reprimă cu 
greu dorinţa de a se răsuci şi de a se uita în spate. 

Privirea lui Frank alunecă de la stânga la dreapta prin spaţiul 
rectangular în care se găsea, în care se deschideau uşile de la 
dormitor şi de la depozitul-baie. Incepu să închidă şi să deschidă 
ochii la intervale regulate, proiectându-şi în minte imagini ale 
camerei ca pe nişte diapozitive. 


„Clic. 

Un detaliu. 

Clic. 

Caută un detaliu. 

Clic. 

Ce nu e bine? Este ceva ciudat cu camera asta. 
Clic. 

Ceva mic, o uşoară neconcordanţă... 
Clic. 

Ştii ce este, l-ai văzut, l-ai înregistrat... 
Clic, clic, clic...” 


Camera apărea şi dispărea ca sub efectul unei lumini 
stroboscopice. Continuă să închidă şi să deschidă ochii ca şi cum 
ceea ce căuta trebuia să apară ca printr-o magie. Işi impuse să 
gândească în modul care, de atâtea ori, dusese la rezultate 
optime. 


„Peretele din stânga. 

Rafturile de sus pline de aparate electronice, care-i serviseră 
lui Jean-Loup să-şi filtreze vocea şi s-o transforme în cea a lui 
Nimeni. 

Cele două boxe Tannoy, poziţionate în aşa fel încât să obţină 
un efect stereo optim. 


458 


Un CD-player sofisticat. 

Un sintetizator. 

Un casetofon şi un player pentru DAT. 

Pick-upul, pentru discurile vechi de 33 de turaţii. 

Discurile, ordonate în partea de jos care era mobilă, servind şi 
ca suprafaţă de sprijin. 

În stânga erau LP-urile din vinil, în dreapta - CD-urile. 

In mijloc, un compartiment care servea drept birou. 

Pe birou, un mixer micuţ, un computer Macintosh G4 de unde 
comanda aparatura de înregistrare. 

In spate, lângă perete, un aparat negru care părea tot un mic 
CD-player. 

Peretele din faţă. 

Un raft din metal, încastrat în perete, gol. 

Peretele din dreapta. 

Uşile de la celelalte camere şi, în mijloc, o masă din lemn şi o 
veioză micuță cu halogen.” 


Frank se opri brusc. 

„Un alt mic CD-player...” 

Frank ajunse în fundul camerei şi examina cu atenţie aparatul 
aşezat pe suprafaţa de lemn. Nu era un maniac hi-fi, dar, pe cât 
se pricepea, îi păru un model destul de obişnuit, din metal negru, 
cu un mic display, care nu se dovedea de ultimă generaţie. Frank 
văzu că din spate ieşeau nişte cabluri care treceau printr-o gaură 
făcută la baza raftului. 

Pe suprafaţa de sus a aparatului erau însemnate cu marker 
alb o serie de cifre. Cineva încercase într-un mod destul de 
stângaci să le şteargă, dar erau încă lizibile. 


He 


-10 


PUN 


-7 
-4 
-8 


Rămase perplex. Părea un loc destul de neobişnuit pentru a 
scrie notițe... 

Apăsă pe tasta „eject” şi tăviţa pentru CD ieşi fără zgomot din 
stânga display-ului. lnăuntru era un CD. Nu era unul original, ci o 
copie. Pe suprafaţa aurie scria ceva cu litere de tipar, tot cu 
marker, roşu de data asta. 


459 


Robert Fulton - „Stolen Music” 


Din nou blestematul ăsta de disc! Frank îşi zise că muzica 
aceea îl urmărise ca o anatemă. Trebuia să se concentreze. Era 
firesc că Jean-Loup îşi făcuse o copie digitală a acelui disc, ca să-l 
asculte fără să rişte să strice originalul. Şi atunci de ce, când îl 
omorâse pe Allen Yoshida, simţise nevoia să-şi aducă propriul LP 
din vinil? Asta putea să aibă o semnificaţie simbolică, sigur, dar 
motivul putea să fie altul, nu se ştie care... 

Frank se întoarse să se uite la CD-player, unul dintre ultimele 
modele de pe piaţă, care era aşezat printre alte aparate în 
spatele lui, apoi întoarse privirea către celălalt, mult mai modest, 
pe care îl avea în faţă. 

Şi îşi puse o întrebare. 

„De ce cineva care are la dispoziţie un CD-player ca ăsta 
foloseşte unul mai prost ca să asculte muzică?” 

Existau mii de răspunsuri la întrebarea aceea şi fiecare era 
plauzibil. Şi totuşi, Frank ştia că nici unul nu era cel bun. Puse 
mâna pe metalul negru al aparatului şi pipăi cu degetele cifrele 
însemnate cu alb, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie în relief. 

O ipoteză este o călătorie care poate dura luni, ani, câteodată 
o viaţă întreagă. Intuiţia care o confirmă parcurge creierul cu 
viteza unui fulger, iar efectul este imediat. 

Cu o clipă înainte este întuneric, o clipă după e lumină. 

Deodată, Frank înţelese la ce servea cel de-al doilea CD-player 
şi ce erau numerele acelea pe care ocupantul refugiului 
încercase să le şteargă în grabă. 

Semnele acelea albe erau cifrele de la o combinaţie. 

Frank băgă la loc CD-ul şi apăsă pe butonul de start pe care 
era desenată o săgeată. Pe display apărură o serie de numere, 
care arătau poziţia melodiei în curs şi timpul scurs de la început. 

Privi secundele care se scurgeau încet pe micul dreptunghi 
luminos. După 10 secunde apăsă pe butonul prin care se trecea 
la piesa următoare. Aşteptă până apăru cifra 7, apoi trecu la cea 
de-a treia piesă. Când pe ecranul luminos apăru 4, trecu la a 
patra. Când citi numărul 8 pe display, apăsă pe butonul de stop. 

„Clic!” 

Zgomotul fu atât de discret, încât, dacă Frank nu şi-ar fi ţinut 
respiraţia, nu l-ar fi auzit. Intoarse capul în dreapta sa, de unde 
venise zgomotul. Văzu că raftul de metal ieşea acum în afară cu 


460 


câţiva centimetri mai mult decât înainte, demonstrând o 
aderenţă perfectă care făcea ca atunci când era închis să pară 
una cu peretele. 

Băgă degetele în crăpătura creată şi trase către el. Alunecând 
pe şinele de ghidaj aşezate pe ambele laturi, raftul ieşi în afară 
circa un metru, dezvăluind în spatele lui o uşă de formă circulară. 
Intr-o nişă din metalul uşii era un sistem de deschidere cu roată 
care părea copia celui de care trecuseră de cealaltă parte. 

Când percheziţionaseră buncărul, nu se întrebaseră de ce 
raftul acela era complet gol. Acum, când avea o explicaţie, Frank 
descoperea un lucru pe care nimeni nu-l intuise. 

Raftul servea de fapt la mascarea celei de-a doua ieşiri. 

Frank întoarse fără nici o greutate roata în sens invers acelor 
de ceasornic până când auzi încuietoarea deblocându-se. 
Impinse în faţă şi uşa se deschise, rotindu-se silenţioasă pe 
angrenajele sale. Se gândi că Jean-Loup Verdier investise ceva 
timp şi ceva cunoştinţe tehnice pentru întreţinerea acelui loc. 

In spatele uşii se întindea un tunel circular din ciment, de circa 
un metru şi jumătate diametru, o gaură neagră care pornea din 
refugiu şi ajungea cine ştie unde. 

Frank băgă telefonul celular în buzunarul de la cămaşă, îşi 
dădu jos haina şi scoase pistolul din tocul de la cureaua 
pantalonilor. Se ghemui şi se văzu constrâns să facă o mică 
figură de contorsionist ca să se strecoare printre şinele care 
ţineau raftul. Trecu de uşa care se închidea ermetic. Rămase o 
clipă cu privirea fixă la tunel şi la întunericul pe care acesta îl 
promitea. Fasciculul de lumină care venea din buncăr, parţial 
acoperit de raft şi de corpul său, nu-i permitea să vadă la mai 
mult de un metru în faţă. Se gândi că putea să fie periculos, 
foarte periculos să înainteze în tunel în felul ăla, orbeşte. 

Işi aduse însă aminte de cine fugise pe-acolo, de tot ceea ce 
făcuse el, aşa că pătrunse hotărât în tunel. Ajuns în punctul 
acela, Frank nu ar mai fi dat înapoi nici măcar dacă ar fi riscat să 
găsească la celălalt capăt un pluton de execuţie. 


60 


Pierrot scoase puţin capul din tufişul în care era ascuns şi privi 
către stradă. Văzu uşurat că toate maşinile şi oamenii aceia care 


461 


aşteptau plecaseră, la fel şi poliţiştii care îi opriseră. 

Bine. Adică, acum era bine, dar îşi luase o sperietură mai 
înainte... 

După ce plecase de la radio, urcase pe jos până la casa lui 
Jean-Loup cu ghiozdanul în spate. Era puţin agitat pentru că nu 
era sigur dacă îşi aduce aminte bine drumul, deşi fusese acolo de 
mai multe ori, pentru că de fiecare dată se dusese la Beausoleil 
în maşina lui Jean-Loup, care se numea „un Mercedes”. De obicei 
nu era prea atent la drumul pe care mergeau, pentru că era prea 
ocupat să râdă şi să se uite la prietenul lui. Când se afla cu Jean- 
Loup, râdea tot timpul. Nu chiar tot timpul însă, pentru că unii 
ziceau că numai proştii râd tot timpul şi el nu voia să se spună 
despre el că e prost. 

Şi apoi nu era prea obişnuit să se plimbe mult de unul singur, 
pentru că mamei lui îi era frică să nu i se întâmple ceva rău sau 
să nu-l ia în bătaie de joc ceilalţi băieţi, aşa cum făcea fata 
doamnei Narbonne, care avea dinţii strâmbi şi coşuri şi îl striga 
tot timpul „faţă de tâmpit”. 

El nu ştia prea bine ce înseamnă „faţă de tâmpit”, aşa că o 
întrebase pe mama lui. Ea îşi întorsese capul, dar nu suficient de 
repede ca el să nu poată vedea că avea ochii umezi. Pierrot nu-şi 
făcuse prea multe griji din cauza asta. Mama lui avea deseori 
ochii umezi, ca atunci când se uita la televizor la filmele alea 
unde la sfârşit erau doi care se pupau şi se auzeau viori, după 
care se căsătoreau. 

Singurul lucru de care îi era teamă într-adevăr era ca ochii 
umezi ai mamei lui să nu însemne că mai devreme sau mai 
târziu trebuia să se însoare cu fata doamnei Narbonne. 

La jumătatea drumului i se făcuse sete şi băuse fără să se 
oprească doza de coca-cola pe care o adusese de-acasă. Făcuse 
lucrul ăsta cu inima îndoită, pentru că o luase cu intenţia deao 
împărţi cu Jean-Loup, dar era cald şi avea gura atât de uscată, iar 
prietenul lui nu avea să se supere dintr-atâta. 

Oricum, avea şi cutia de Schweppes. 

Ajunsese la casa lui Jean-Loup puţin transpirat, gândindu-se că 
ar fi fost bine dacă şi-ar fi luat un tricou de schimb. Nici asta nu 
era însă o problemă. Ştia că Jean-Loup avea un sertar într-un 
dulap din spălătorie unde ţinea tricourile pe care le folosea doar 
pentru muncile din casă. Dacă o să transpire, o să-i împrumute 
un tricou pe care el o să i-l înapoieze după ce mama lui o să-l 
spele şi o să-l calce. Se mai întâmplase o dată, când erau la 


462 


piscină şi bluza lui căzuse în apă, iar Jean-Loup îi dăduse un 
tricou albastru pe care scria „Martini-Racing”, numai că de data 
aceea el crezuse că i-l împrumutase, când, de fapt, i-l făcuse 
cadou. 

Acum, înainte de orice, trebuia să găsească cheia. Văzuse 
cutia poştală din aluminiu de la poartă pe care scria „Jean-Loup 
Verdier” cu verde-închis, aceeaşi culoare ca barele. Băgase 
mâna printre ele şi pipăise fundul cutiei din metal. Simţise cu 
degetele forma unei chei lipite cu un mic strat din ceva ce părea 
gumă de mestecat uscată. 

Tocmai voia să tragă cheia, când lângă poartă se oprise o 
maşină. Noroc că Pierrot era ascuns de un tufiş şi de trunchiul 
unui chiparos şi, în locul unde stătea, cel din maşină nu putea să- 
| zărească. Ridicase puţin capul şi văzuse că în maşina albastră 
oprită se afla bărbatul acela american, cel care era tot timpul cu 
comisarul, dar după aceea nu mai era cu el pentru că cineva îi 
spusese că murise. Se dăduse într-o parte fără să se lase văzut, 
pentru că, dacă omul acela îl observa, poate îl întreba ce făcea 
acolo şi apoi voia să-l ducă acasă. 

Mersese în sus pe stradă, continuând să se ascundă. După ce 
trecuse de partea care cobora atât de abrupt încât numai când 
se uita începea să i se învârtă capul, sărise peste gardul de 
protecţie, într-un loc unde putea să facă asta şi îşi găsise un tufiş 
unde să se ascundă. 

Din punctul lui de observaţie se vedea curtea casei lui Jean- 
Loup şi privise curios o grămadă de oameni care veneau şi 
plecau, mai ales poliţişti îmbrăcaţi în albastru şi poliţişti 
îmbrăcaţi în poliţişti, plus câţiva îmbrăcaţi normal. Era şi cel care 
venea la radio şi care, când vorbea cu cineva, nu zâmbea 
niciodată, dar când vorbea cu Barbara, zâmbea mereu. 

Stătuse în ascunzătoarea lui un timp, care i se păruse foarte 
lung, până când plecaseră toţi şi curtea rămăsese goală. Ultimul 
care plecase, americanul, uitase oblonul de la boxă deschis. 

Pierrot se gândi că, din fericire, era el acolo ca să aibă grijă de 
casa prietenului său. Acum putea să coboare şi să vadă dacă 
discurile erau la locul lor şi, înainte să plece, o să închidă oblonul, 
altfel oricine putea să între şi să fure tot ce voia. 

Se ridică încet de jos şi ieşi din tufiş uitându-se în jurul lui. 
După ce stătuse ghemuit atâta timp, îl dureau puţin genunchii şi 
avea furnici în picioare. Incepu să bată din picioare ca să scape 
de ele, aşa cum îl învățase mama lui. 


463 


Aşa cum putea el, Pierrot făcu un plan de acţiune. 

Din locul unde se afla nu putea să ajungă în curtea casei, 
pentru că de-a lungul coastei care ducea către mare era bucata 
aceea de drum abrupt. Aşa că trebuia să urce până la drumul 
asfaltat şi de-acolo să coboare din nou şi să se ducă să vadă 
dacă reuşeşte să sară peste poartă. 

Işi aranjă ghiozdanul pe spate şi se pregăti să înfrunte urcuşul. 

Cu coada ochiului, prinse o mişcare în tufişuri, puţin mai jos. 
Se gândi că poate i se păruse. Era imposibil să fie cineva sub el. 
Dacă ar fi trecut, l-ar fi văzut, pentru că de jos nu se putea urca. 
În orice caz, din prudenţă, se întoarse să se ascundă în tufiş. 
Dădu într-o parte ramurile cu mâna ca să vadă mai bine. Nu se 
mai întâmplă nimic şi aproape că era convins că i se păruse. Apoi 
ochii lui zăriră din nou o mişcare în tufişuri. Işi puse o mână la 
frunte ca să îi ferească de lumina soarelui. 

Ceea ce văzu îl lăsă cu gura căscată de surpriză. 

Sub el, îmbrăcat în verde şi maro, la fel ca pământul şi 
tufişurile, cu o geantă din pânză aşezată în bandulieră, era 
prietenul lui, Jean-Loup, care ieşea târâş dintr-un pâlc de arbuşti. 

Lui Pierrot i se tăie răsuflarea. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi 
ridicat şi ar fi strigat că era acolo, dar poate că nu era o idee 
bună, pentru că, dacă nu plecaseră toţi poliţiştii, atunci putea să- 
i descopere cineva. Hotări să mai urce puţin şi să se mişte către 
dreapta înainte să-i semnaleze lui Jean-Loup prezenţa lui, ca să 
fie ascuns de parapet. 

Se deplasa în linişte, încercând să imite mişcările prietenului 
său, care intra şi ieşea din tufişuri fără să clintească nici măcar o 
frunză. 

Când ajunse în punctul dincolo de care nu mai putea merge, 
îşi dădu seama că era o poziţie perfectă ca să nu fie văzut. 
Imediat sub el era o bucată de pământ ieşită în afară, nu foarte 
mare, dar suficientă cât să poată sta în picioare şi să-l strige pe 
Jean-Loup fără să fie văzut de poliţişti. 

Cobori cu prudenţă, apropiindu-se cât mai mult posibil de 
bucata aceea de pământ pe care o văzuse şi se pregăti, îndoind 
picioarele. Apoi ridică braţele către cer şi făcu un mic salt. 
Imediat ce picioarele sale atinseră pământul, bucata aceea 
friabilă cedă sub el şi bietul Pierrot căzu în gol urlând. 


464 


61 


Frank înainta încet printr-un întuneric de  nepătruns. 
Examinase cu atenţie tunelul şi văzuse că avea înălţimea 
suficientă ca să-i permită să meargă ghemuit şi hotărâse să îl 
traverseze în modul ăsta. Nu reprezenta cea mai comodă poziţie, 
dar cu siguranţă era cea mai puţin riscantă, în situaţia dată. Se 
gândise cu un zâmbet amar că nici o situaţie nu era mai potrivită 
să fie numită într-adevăr „un salt în gol”. 

După câţiva paşi, făcuţi cu impresia că se afla în pielea unui 
câine dresat, pierdu ajutorul luminii slabe care venea din spatele 
lui, intrând într-o beznă absolută. Cu toate că le dădu ochilor săi 
timpul necesar pentru a se obişnui cu întunericul, nu vedea 
absolut nimic. 

Ţinea pistolul în dreapta şi corpul sprijinit de peretele din 
stânga, uşor aplecat pe spate, ca să poată folosi mâna dreaptă 
pe post de avangardă tactilă pentru a verifica dacă în faţa lui nu 
sunt obstacole sau şi mai rău, gropi în care să cadă. Dacă i se 
întâmpla ceva acolo jos, în gaura aceea de a cărei existenţă nu 
ştia nimeni, nu mai avea cum să iasă, până la învierea 
universală. 

Înainta cu precauţie, metru cu metru. Picioarele începuseră să- 
| doară, genunchiul drept mai ales. Era genunchiul la care, în 
timpul unui meci de fotbal, suferise o ruptură de menisc şi de 
ligamente încrucişate, ceea ce îi anulase orice şansă de a mai 
continua să joace în echipa liceului şi orice fel de aspirație 
sportivă la nivel profesionist, dacă avusese vreodată vreuna. De 
obicei îşi ţinea muşchii de la picioare suficient de antrenați ca să 
nu aibă probleme în sensul ăsta. Din păcate, în ultima vreme 
antrenamentul lui lăsa cam mult de dorit, iar poziţia în care era 
constrâns să meargă prin tunel ar fi pus la încercare chiar şi 
genunchii unui halterofil. 

Tremură uşor. In gaura aia nu era deloc cald. Dar, din cauza 
tensiunii nervoase, simţea transpiraţia care se scurgea de la 
subsuori pe materialul lejer al cămâşii. 

In aer plutea un iz de frunze jilave şi de umiditate, amestecat 
cu mirosul cimentului care îmbrăca tunelul. Din când în când 
pipăia cu mâinile vreo rădăcină care reuşise să între printre ţevi. 


465 


Prima dată sărise şi îşi trăsese mâna de parcă l-ar fi ars. Tunelul 
ducea oricum afară: nu era imposibil ca vreun animal să dea de 
el şi să-şi găsească acolo un adăpost comod. Frank nu era un tip 
impresionabil, dar ideea unui contact fizic cu vreun şarpe sau cu 
un şobolan nu era cea mai mare dorinţă a sa, în momentul ăla 
sau în oricare altul. 

Se gândi că, în sfârşit, vânătoarea acelui om reprezenta 
punerea în practică a unei dorinţe care-l măcinase de la început. 
Asta era situaţia pe care şi-o imaginase în mod instinctiv de 
fiecare dată când se gândise la Nimeni. O înaintare lentă, 
mergând târâş, furişat, într-un loc friguros şi plin de umiditate 
unde domnesc întotdeauna şoarecii. Aşa fusese până atunci şi 
ancheta lor: un mers lent, greoi, cu paşi mici, într-o beznă totală, 
sperând ca o rază subţire de soare să vină şi să-l scoată din 
întunericul acela absolut. 

„Lasă-ne să murim în lumină...” 

In tenebrele acelea depline îi veni în minte un pasaj cunoscut 
din //iada, rugăciunea lui Ajax. O studiase la liceu, cu un milion 
de ani în urmă. Troienii şi aheii se luptau lângă corăbii, iar Jupiter 
trimisese ceața ca să întunece vederea grecilor care erau 
înfrânți. Atunci Ajax făcuse o rugăciune către tatăl tuturor zeilor, 
o rugăciune îndurerată, nu pentru propria salvare, ci pentru a 
putea să între în întunericul morţii pe lumina soarelui. Frank îşi 
amintea că eroul lui preferat îşi terminase rugăciunea cu 
cuvintele acelea. 

O schimbare de nivel în tunel îl ajută să-şi regăsească 
vigilenţa. Simţea că acum podeaua, sau, mai bine zis, partea de 
sub picioarele lui, se înclina sensibil în faţă. Probabilitatea de a 
nu mai putea înainta era mică. In definitiv, fusese construit ca să 
fie parcurs de fiinţe umane, iar înclinarea aceea trebuia să fie un 
fapt întâmplător. Poate că în timpul construcţiilor găsiseră o vână 
de rocă tare şi fuseseră constrânşi să devieze construcţia în jos. 

Hotări să se aşeze pe jos şi să continue drumul aşa, dublând 
precauţiile. Nu îşi făcea griji exagerate în legătură cu înclinarea 
care creştea. Raționamentul lui de mai înainte era valid; în plus, 
trebuia adăugat că drumul acela fusese făcut de mai multe ori de 
Nimeni, dus-întors, chiar dacă în condiţii mai bune, cunoscându-l 
perfect şi ajutându-se de o lanternă. 

El însă era într-un întuneric absolut şi habar n-avea ce putea 
să găsească în faţă. Sau în jurul lui, care era o descriere mai 
precisă. Dar, cunoscându-l pe Jean-Loup, îşi impunea să fie de 


466 


două ori mai atent. Fiind conştient de inteligenţa perfidă a acelui 
om, nu i se părea imposibil să fi lăsat vreo capcană pentru un 
eventual intrus. 

Se întrebă din nou cine era Jean-Loup şi mai ales cine îl 
crease. Nu era doar un psihopat, o persoană slabă şi frustrată 
care, împinsă de nebunie, comitea o serie de crime pentru a se 
bucura de atenţia presei şi a televiziunii. Analiza aceea fugară 
rezuma majoritatea cazurilor de care avea cunoştinţă, dar era 
departe de tipologia lui Nimeni precum Pământul de Soare. 

Alea erau persoane obişnuite, slabe, cu o inteligenţă sub 
medie, în marea majoritate a cazurilor obligate să acţioneze în 
felul acela de o forţă mai puternică decât ele şi care acceptau 
cătuşele aproape ca pe o uşurare. 

El nu, el era diferit. Cadavrul din racla de sticlă îi dovedea 
nebunia, sigur. Mintea lui era frământată fără nici o îndoială de 
gânduri care i-ar fi dat fiori chiar şi celui mai neimpresionabil 
psihoterapeut. 

Dar se termina aici. 

Jean-Loup era puternic, inteligent, pregătit, antrenat pentru 
luptă. Era un adevărat combatant. li omorâse pe Jochen Welder 
şi pe Roby Stricker, două persoane cu o constituţie atletică 
fortificată prin antrenament, cu o lejeritate dezarmantă. Uşurinţa 
cu care se debarasase de cei trei poliţişti din casa lui rezolvase 
definitiv orice fel de dubiu în acest sens, dacă mai era cazul. 
Părea că în el erau, găzduite în acelaşi corp, două persoane 
diferite, două naturi opuse care se urmăreau, încercând să se 
prindă şi să se anuleze una pe alta. Poate că definiţia cea mai 
bună o dăduse chiar el, când vorbea cu vocea aceea artificială: 
„Eu sunt cineva şi nimeni”... 

Era un om foarte, foarte, foarte periculos şi trebuia tratat ca 
atare. 

Nu se considera paranoic din cauza acelui exces de prudenţă. 
Uneori, anumite exagerări fac diferenţa dintre un om viu şi un 
om mort. 

El ştia bine asta, pentru că singura dată când fusese impulsiv 
şi intrase într-un loc din instinct, aproape fără să se gândească, 
se trezise într-un spital, după o explozie şi după cincisprezece 
zile de comă. Dacă uita lucrul ăsta, îi rămăseseră ceva cicatrice 
împrăştiate prin diferite părţi ale corpului care să-i aducă aminte. 

Nu mai voia riscuri inutile. Şi-o datora lui însuşi, indiferent 
dacă decidea să rămână sau nu poliţist. l-o datora unei femei 


467 


care, în acel moment, stătea pe un scaun în sala de aşteptare din 
aeroportul din Nisa. l-o datora lui Harriet, împreună cu 
promisiunea că nu o să uite niciodată. 

Continuă să înainteze, încercând să facă zgomot cât mai puţin. 
Era foarte probabil ca Jean-Loup să fi fugit cine ştie unde, dar nu 
era exclus nici să se afle la celălalt capăt al tunelului, ghemuit şi 
aşteptând să aibă cale liberă. Până la urmă, văgăuna aceea nu 
putea să se întindă până la periferia din Menton. Trebuia să iasă 
neapărat undeva la est de casă, de-a lungul versanților muntelui. 

Pe stradă se crease fără nici o îndoială un adevărat haos, din 
cauza filtrelor organizate de poliţie: cozi de automobile, oameni 
care ieşeau din maşini şi se ridicau în vârful picioarelor ca să 
vadă ceva, întrebându-se unii pe ceilalţi ce se întâmplase. Nu ar 
fi fost greu să se piardă printre ele. E adevărat, fotografia lui 
Jean-Loup fusese publicată în toate ziarele şi apăruse la toate 
telejurnalele din Europa, dar Frank îşi pierduse de multă vreme 
încrederea în eficacitatea acestor măsuri. Lumea obişnuită 
trecea de obicei cu privirea peste feţele celorlalţi fără să le vadă 
cu adevărat. Fiecare sesiza doar ceea ce voia să vadă. Era de- 
ajuns ca Jean-Loup să-şi fi tăiat părul şi să-şi fi pus o pereche de 
ochelari negri ca să fie aproape sigur că se pierde în mulţime 
fără să rişte nimic. 

Insă strada era plină de poliţişti cu ochii bine deschişi. Şi cu ei 
era altă poveste. Oricare dintre ei s-ar fi uitat cu suspiciune la 
unul care ieşea brusc dintr-un tufiş la câteva zeci de metri sub el 
şi care se căţăra ca să ajungă la stradă. O chestie ca asta l-ar fi 
alarmat chiar şi pe un orb şi, după tot ceea ce se întâmplase, 
poliţiştii erau supuşi unei tensiuni fără precedent, care-i putea 
determina ca mai întâi să tragă şi apoi să pună întrebări. Nu era 
exclus nici ca omul lui să aştepte într-un loc mai puţin aglomerat 
înainte să iasă din ascunzătoare. 

Continuă să înainteze. Zgomotul făcut de pantalonii lui care 
atingeau cimentul i se părea cel al cascadelor din Niagara. Il 
durea tot corpul. Se opri o clipă ca să găsească o poziţie mai 
comodă. Hotărî să se ghemuiască din nou. 

Chiar în momentul în care se ridică, celularul care avea din 
nou semnal începu să sune asemenea orologiului dintr-o 
campanilă, în liniştea absolută a unei nopţi la ţară. Semnalul 
acela putea să-i trădeze prezenţa, dar în acelaşi timp îi dădea 
certitudinea că ieşirea trebuia să fie aproape. 

Strânse ochii în întuneric. | se păru că vede puncte luminoase 


468 


în faţa lui, ca nişte semne făcute cu cretă albă pe suprafaţa 
neagră a unei table. Incercă să grăbească pasul, fără să 
abandoneze precauţia. Mai ales acum, când inima lui îşi accelera 
dintr-odată bătăile. 

Mâna stângă pipăia peretele din ciment, degetul de la mâna 
dreaptă era contractat pe trăgaciul pistolului, genunchiul îl durea 
tare, dar în faţa lui se ghicea o lumină şi poate o prezenţă 
ascunsă şi pregătită de atac, care, pentru nici un motiv din lume, 
nu trebuia subapreciată. 

Semnele albe de pe pereţi se mişcau ca într-un dans, 
suspendate în aer, în timp ce el se apropia. Incet, încet se făceau 
din ce în ce mai mari. Frank îşi dădu seama că tunelul se termina 
în apropierea unui tufiş, iar ceea ce vedea era lumina filtrată 
printre rămurele. lată de ce ochilor lui înşelaţi de întuneric 
punctele luminoase i se păruseră nişte licurici în întunericul 
nopţii. 

Deodată, de-afară, se auzi ecoul unui urlet disperat. 

Planurile prudente ale lui Frank se prăbuşiră ca un castel din 
cărţi de joc în faţa unui ventilator pus în funcţiune. Din câţiva 
paşi rapizi, aşa cum putea mai bine din poziţia în care stătea, 
ajunse la tufişul care masca intrarea în tunel. 

Dădu într-o parte ramurile cu mâinile şi scoase cu precauţie 
capul afară. Gura tunelului dădea într-un tufiş destul de înalt şi 
de stufos, care acoperea întreaga circumferință a tubului de 
ciment. 

Urletul se repetă. 

Frank se ridică încet în picioare. Genunchiul său zise câteva 
cuvinte într-o limbă pe care s-ar fi lipsit bucuros s-o înveţe. Se 
uită în jurul lui. Tufişul se afla într-o zonă destul de plană, un fel 
de terasă naturală pe versantul muntelui, pe care se vedeau 
câţiva copaci cu trunchiul subţire acoperit de ierburi căţărătoare, 
iar în partea de jos, tufişuri de vegetaţie mediteraneană, 
alternând cu zone în care erau stăpâni rugii de mure. In spatele 
său, ca reper, erau cele două case vecine, cu grădinile lor bine 
îngrijite. La aproximativ cincizeci de metri deasupra capului lui, 
în partea stângă, se întindea strada. Cam la jumătatea dealului 
care îl despărţea de asfalt, puţin lateral faţă de tufişul lui, Frank 
remarcă o mişcare. O siluetă care purta o cămaşă verde şi o 
pereche de pantaloni de culoare kaki, cu o geantă din pânză 
închisă la culoare pe umăr, se căţăra cu atenţie pe pantă, printre 
arbuşti, către gardul de protecţie. 


469 


Frank l-ar fi recunoscut pe bărbatul acela din milioane de 
oameni şi peste un milion de ani. N 

Duse pistolul la ochi, ţinându-l cu ambele mâini. Incadră 
silueta în ţintă şi urlă în sfârşit fraza pe care visa să o spună de 
mult timp: 

— Stai pe loc, Jean-Loup! Am pistolul îndreptat către tine. Nu 
mă obliga să trag. Ridică mâinile, pune-te în genunchi jos şi nu te 
mişca. Acum! 

Jean-Loup întoarse capul către el. Nu dădu nici un semn că l-ar 
fi recunoscut sau că ar fi înţeles ceea ce îi spusese, cu atât mai 
puţin că intenţiona să se conformeze. Cu toate că era destul de 
aproape şi putea să vadă pistolul în mâinile lui Frank, continuă să 
urce, mişcându-se către stânga. 

Frank simţi cum degetul i se contractă pe pistol. 

Urletul răsună din nou, tare şi acut. 

Jean-Loup răspunse, aplecând capul în jos: 

— Rezistă, Pierrot, sosesc acum! Să nu-ţi fie frică, acum cobor 
până la tine şi te trag sus. 

Frank îndreptă privirea în direcţia în care vorbise Jean-Loup. 
Agăţat cu mâinile de trunchiul mic al unui salcâm care crescuse 
la marginea văgăunii, era Pierrot. 

Picioarele lui se mişcau, căutând să găsească un sprijin 
dedesubt, dar de fiecare dată când încerca să se rezeme de 
perete, solul friabil ceda şi băiatul începea să se legene din nou 
în gol. 

Sub el era o văgăună care cobora abrupt în jos. Nu era ceea 
ce se numeşte o prăpastie, dar dacă Pierrot şi-ar fi dat drumul, ar 
fi căzut ca o marionetă din cârpă două sute de metri, până în 
fundul văii. Dacă pica, nu mai avea scăpare. 

— Repede, Jean-Loup! Nu mai pot. Mă dor mâinile. 

Frank văzu oboseala de pe chipul băiatului şi simţi o notă de 
frică vibrând în glasul lui. Dar simţi şi altceva: o încredere solidă 
că Jean-Loup, DJ-ul, asasinul, vocea diavolului, cel mai bun 
prieten al lui, o să vină să-l salveze. 

Frank dădu drumul la trăgaci şi lăsă pistolul în jos, începând să 
înţeleagă ceea ce făcea Jean-Loup. 

„Nu fuge, se duce să-l ajute pe Pierrot.” 

Poate că fuga fusese prima lui intenţie, sigur lucrurile se 
întâmplaseră aşa cum se gândise el. A aşteptat în tunel să se 
termine toată confuzia aceea şi, când a avut cale liberă, a ieşit 
plănuind să scape din nou de poliţie. Apoi l-a văzut pe Pierrot în 


470 


pericol. Poate că se întrebase care era motivul pentru care 
Pierrot era acolo, agăţat de o plantă şi cerând ajutor cu vocea lui 
de copil terorizat sau poate că nu. Dar a înţeles situaţia într-o 
clipă şi a ales. Acum se comporta în consecinţă. 

Frank simţi o furie surdă, care creştea, fiica frustrării sale. 
Aşteptase momentul acela atât de mult timp şi, acum când îl 
avea în faţă pe omul pe care îl căuta cu disperare, nu putea să 
tragă în el. Puse pistolul din nou în poziţie de tragere, ţinându-l 
strâns, aşa cum nu ţinuse niciodată în viaţa lui o armă. Urmări 
corpul lui Jean-Loup, care se mişca pentru a ajunge în punctul 
unde prietenul lui era agăţat de copac. 

Acum, Jean-Loup ajunsese lângă Pierrot, care se deplasase 
uşor într-o parte. intre ei, golul făcut de căderea băiatului. Nu 
avea cum, doar întinzând o mână, să ajungă la el, să-i ofere 
sprijinul şi să-l tragă în sus. 

Jean-Loup i se adresă băiatului cu vocea lui caldă şi profundă: 

— Sunt aici, Pierrot! Sosesc. Stai liniştit, o să fie totul bine. 
Numai că trebuie să te ţii strâns şi să fii calm. M-ai înţeles? 

Cu toate că se afla într-o situaţie critică, Pierrot răspunse cu 
una dintre obişnuitele lui mişcări din cap. Avea ochii holbaţi de 
frică, dar era sigur că prietenul lui o să rezolve totul. 

Frank văzu că Jean-Loup puse jos geanta pe care o purta în 
bandulieră şi începu să-şi desfacă rapid centura de la pantaloni. 
Nu avea nici cea mai mică idee cum voia să-l scoată pe Pierrot 
din încurcătura în care se băgase. Singurul lucru pe care Frank 
putea să-l facă era să stea să privească şi să-l ţină în continuare 
sub control cu pistolul. 

Jean-Loup tocmai termina de scos cureaua de piele din ultima 
gaică, când se auzi un zgomot asemănător unei lovituri de tun şi 
lângă el se ridică un nor de praf. Se aplecă imediat şi mişcarea 
aceea instinctivă îi salvă viaţa. 

Apoi din nou un sunet asurzitor şi un alt nor de praf, chiar în 
locul în care se găsea capul lui cu o fracțiune de secundă înainte. 
Frank se răsuci şi privi în sus. Pe marginea văgăunii, în picioare, 
imediat sub gardul de protecţie, ascuns în tufişuri până la brâu, 
era căpitanul Ryan Mosse. Ţinea în mână un pistol mare 
automat, cu amortizor. 

În momentul acela, Jean-Loup se întoarse şi făcu un lucru 
incredibil: se aruncă în tufişuri şi dispăru. 

Aşa, pur şi simplu. Cu o secundă înainte era, o secundă după, 
nu mai era. Frank rămase cu gura căscată. Ryan Mosse era şi el 


471 


la fel de uluit, dar asta nu îl împiedică să tragă o serie de gloanţe 
într-o succesiune rapidă în tufişuri, în jurul locului unde intrase 
Jean-Loup, până când termină încărcătorul. Îl scoase şi îl schimbă 
imediat cu un altul, luat din buzunarul de la haină. Intr-o 
secundă, pistolul era din nou gata să tragă. Incepu să coboare cu 
precauţie, atent la orice fel de mişcare în tufişurile din jurul său. 

Frank îndreptă pistolul în direcţia lui. 

— Pleacă, Mosse! Problema asta nu te priveşte. Lasă pistolul şi 
pleacă! Sau dă-ne o mână de ajutor. Mai întâi trebuie să ne 
gândim la băiatul ăla agăţat acolo jos, apoi mai vedem. A 

Căpitanul nu se opri din coborât, cu pistolul în mână. li 
răspunse, continuând să controleze în toate direcţiile tufişurile 
prin care trecea: 

— Tu zici că problema asta nu mă priveşte? Eu zic că da, 
Mister Ottobre. Şi eu decid priorităţile. Mai întâi îl elimin pe 
nebunul ăsta şi apoi, dacă vrei, te ajut să-l tragi în sus pe 
băieţelul ăla prost... 

Frank avea în ţintă silueta masivă a lui Ryan Mosse. Şi dorinţa 
de a trage în el era mare, aproape la fel de mare ca aceea dea 
trage în Jean-Loup, fără să-i acorde drept circumstanţă 
atenuantă faptul că îşi riscase viaţa ca să salveze un câine sau 
un „băieţel prost”, aşa cum îl numise. 

— Repet, lasă jos pistolul, Ryan! 

Căpitanul râse scurt, sec şi ostil. Vocea lui suna batjocoritoare: 

— Dacă nu, ce faci, mă împuşti? Şi apoi cum explici că ai ucis 
un soldat din ţara ta ca să salvezi pielea unui criminal? Lasă jos 
pistolul ăla bun numai să sperie câinii şi învaţă cum se face... 

Continuând să-l ia ca ţintă, Frank începu să se mişte cât mai 
repede posibil către Pierrot. Nu se mai aflase niciodată într-o 
situaţie asemănătoare, o situaţie în care trebuia să ia o decizie 
având de ales dintr-un număr atât de mare de variante. 

— Ajutor, nu mai pot! 

Vocea rugătoare a lui Pierrot se auzi de undeva din spatele lui. 
Frank lăsă pistolul în jos şi încercă, cum putea mai bine, să 
ajungă în fugă în locul unde mai înainte se aflase Jean-Loup. 
Simţea crengile tufişurilor care încercau să-l oprească agăţându- 
i-se de pantaloni ca nişte gheare ale răului apărute în mod magic 
din pământ. Din când în când întorcea capul ca să vadă mişcările 
lui Ryan Mosse, care îşi continua atent coborâşul în pantă, cu 
pistolul în mână, căutându-l cu ochi suspicioşi pe Jean-Loup 
printre arbuşti. 


472 


Brusc, tufişurile de lângă Mosse se mişcară. Fără să fi existat 
nimic care să anunţe vreo prezenţă. Cel care ieşi din mărăcini nu 
mai era acelaşi om care intrase acolo încercând să scape: nu era 
Jean-Loup, ci un demon alungat din infern deoarece demonilor 
celorlalţi le era frică de el. Se simţea în el o tensiune 
supranaturală, ca şi cum înlăuntrul lui crescuse dintr-odată un 
animal feroce care îi transmisese forţa muşchilor şi acuitatea 
simţurilor. 

Imbinând agilitatea, vigoarea şi graţia, Jean-Loup se mişcă. 

Cu o lovitură de picior, aruncă pistolul din mâinile adversarului 
său. Arma zbură departe, pierzându-se în tufişuri. Mosse era un 
soldat, cu siguranţă un foarte bun soldat, cu un antrenament 
adecvat tristei faime pe care o purta cu el, pregătit să se aştepte 
la orice, într-o luptă. 

insă probabil că nu într-o luptă cu fantasmele. 

Indoi picioarele, luându-şi o poziţie de apărare. Căpitanul era 
mai înalt şi mai masiv decât Jean-Loup, dar senzaţia de 
ameninţare pe care băiatul acela o emana numai prin atitudinea 
lui îi punea într-un fel pe acelaşi plan. Insă Mosse avea un 
avantaj asupra lui Jean-Loup: avea la dispoziţie tot timpul din 
lume. Lui nu îi păsa deloc de băiatul agăţat de copacul acela, în 
schimb ştia că individul celălalt se grăbea să ajungă la el şi să-l 
ajute. Graba lui era elementul pe care intenţiona să mizeze 
pentru a-şi determina adversarul să comită o greşeală. 

Nu atacă, ci aşteptă, îndepărtându-se cu un pas de fiecare 
dată când Jean-Loup se apropia. In timp ce se mişca, Jean-Loup 
continuă să îi vorbească lui Pierrot. 

— Pierrot, mă auzi? Sunt încă aici, să nu-ți fie frică. Sosesc 
într-o secundă. 

In timp ce îl liniştea pe băiat, îşi pierdu concentrarea pentru o 
clipă şi lăsă jos garda. In momentul acela Mosse atacă. 

Din ceea ce urmă, Frank înţelese că fusese tactica lui Jean- 
Loup să-l determine pe Mosse să acţioneze. Totul se întâmplă în 
câteva secunde. Mosse făcu o fentă către stânga şi începu 
imediat o serie de lovituri pe care Jean-Loup le para cu o 
facilitate de-a dreptul umilitoare. Mosse se dădu înapoi un pas. 
Frank era prea departe ca să distingă bine detaliile, dar i se păru 
că expresia care apăruse dintr-odată pe faţa căpitanului era una 
de mare surpriză. Incepu cu câteva lovituri cu mâinile, apoi, 
rapid ca un fulger, dădu o lovitură de picior. Frank se gândi că 
era acelaşi tip de manevră pe care o folosise cu el, în ziua aceea 


473 


când se luaseră la bătaie pe strada din faţa casei. Numai că Jean- 
Loup nu căzu în capcană aşa cum făcuse el. În loc să pareze şi să 
devieze, expunându-se reacției adversarului, imediat ce văzu că 
pleacă lovitura, se trase într-o parte şi îl lăsă să dea în gol. Apoi 
puse genunchiul drept pe pământ, se băgă fulgerător sub piciorul 
ridicat al lui Mosse şi îl blocă în sus cu mâna stângă, înclinând 
uşor corpul căpitanului către spate. Un pumn teribil plecă în 
testiculele adversarului său, care în acelaşi timp era împins în 
faţă. 

Frank auzi geamătul surd de durere al lui Mosse, care se 
prăbuşea la pământ. Nici nu apucă bine corpul acestuia să 
ajungă în tufişuri, că Jean-Loup era deja în picioare. In mâna 
dreaptă strângea un cuţit. Mişcarea cu care îl scosese fusese 
foarte rapidă, dându-i lui Frank impresia că avusese arma în 
mână de la început şi că de-abia acum devenise brusc vizibilă. 

Jean-Loup se aplecă şi dispăru în frunzişul unde căzuse corpul 
lui Mosse. 

Când se ridică de-acolo, animalul pe care părea că-l purtase 
înlăuntru până în momentul acela dispăruse, iar lama cuţitului 
era plină de sânge. 

Frank nu mai avu cum să vadă rezultatul luptei pentru că, 
între timp, ajunsese aproape de locul unde Pierrot stătea agăţat 
de copac, lăsându-i pe Jean-Loup şi pe Ryan Mosse în spatele lui. 
Citi pe faţa băiatului semnele fricii, dar mai ales urma 
îngrijorătoare a oboselii. Mâinile care strângeau providenţialul 
suport erau congestionate de efort. Inţelese că nu mai rezista 
prea mult. Frank îi semnală prezenţa lui şi încercă să-l liniştească 
vorbindu-i calm, ca să-i dea o siguranţă pe care el nu o simţea. 

— Sunt aici, Pierrot. Acum vin să te iau. 

Băiatul era atât de obosit, încât nu mai avea forţa să-i 
răspundă. Frank se uită în jurul lui. Se afla exact în locul în care 
stătea Jean-Loup când Mosse trăsese în el prima dată, unde îl 
văzuse că îşi scoate cureaua de la pantaloni. 

De ce? 

Se întreba pentru a doua oară care fusese motivaţia acelui 
gest, cum avea de gând să folosească el cureaua ca să-l ajute pe 
Pierrot. Ridică uşor capul şi văzu că la câţiva metri buni deasupra 
copacului de care era agăţat Pierrot se găsea un trunchi uscat 
cam de aceleaşi dimensiuni. Frunzele căzuseră de multă vreme 
şi ramurile se întindeau către cer ca şi cum, printr-o ciudăţenie a 
naturii, rădăcinile crescuseră invers. Brusc, înţelese care erau 


474 


intenţiile lui Jean-Loup. Acţionă în grabă. Scoase celularul din 
buzunarul de la cămaşă şi tocul de piele al pistolului. Le puse jos, 
lângă geanta din pânză pe care Jean-Loup o lăsase acolo. 

Băgă pistolul pe care îl avea în mână la brâu, fiind străbătut 
de un fior la contactul armei reci cu pielea. Luă cureaua şi 
verifică grosimea acelei fâşii din piele de culoare naturală, cât şi 
robusteţea cataramei. Amândouă păreau suficient de rezistente 
pentru ceea ce voia să facă. Băgă cureaua în cataramă şi o 
prinse la ultima gaură, obţinând astfel un fel de inel flexibil din 
piele, pe care să-l lărgească cât mai mult posibil. 

Se uită la văgăuna de lângă şi de sub el. Chiar dacă era destul 
de greu, exista posibilitatea de a ajunge la copacul acela uscat 
aflat aproape în linie paralelă cu cel de care se legăna Pierrot. Se 
mişcă atent. Sprijinindu-se în picioare şi agăţându-se de tufişuri, 
sperând că au rădăcinile solid înfipte în teren, ajunse la trunchiul 
uscat. Contactul cu scoarţa încreţită îi proiectă în minte, ca un 
flash, imaginea cadavrului pe care-l găsiseră în buncăr. Un 
trosnet ameninţător al copacului înlocui imediat imaginea aceea 
cu viziunea propriului trup care cădea rostogolindu-se în 
văgăună. Asemenea lui Pierrot, nu ar fi supravieţuit căderii, dacă 
trunchiul ar fi cedat sau dacă el şi-ar fi pierdut echilibrul. Se 
strădui să nu se gândească la nimic şi să spere că arborele acela 
era suficient de rezistent ca să poată ţine greutatea amândurora. 
Se lăsă jos lângă trunchi şi se aplecă în faţă, încercând să 
coboare cureaua cât mai aproape de băiat. 

— Încearcă să te prinzi de asta. 

Băiatul ridică ezitând o mână, dar imediat o puse la loc. 

— Nu ajung! 

Frank înţelesese înainte ca Pierrot să i-o spună că lungimea 
braţelor lui adăugată la cea a curelei de piele nu era suficientă. 
Nu era decât un singur lucru pe care putea să-l facă. Se întoarse 
şi se prinse de trunchi cu picioarele, lăsându-se să se legene în 
gol ca un acrobat pe trapez, răsucindu-se ca să aibă suportul 
terenului sub torace şi să poată vedea cât mai bine cum să 
dirijeze de sus mişcările lui Pierrot. Ţinând inelul făcut din curea 
cu ambele mâini, de data asta reuşi să-l coboare până în dreptul 
mâinilor băiatului. 

— Uite, a ajuns. Acum dă drumul crengii şi prinde-te de curea, 
cu câte o mână, pe rând. 

Urmări cu privirea manevra ezitantă, părând făcută cu 
încetinitorul, cu care Pierrot duse la capăt operaţia. In ciuda 


475 


distanţei, auzea sunetul respirației lui, o respiraţie fluierătoare 
din cauza fricii şi a efortului. Trunchiul de care stătea atârnat, 
încărcat cu o greutate în plus, trosni din nou sinistru, de data 
asta mult mai îngrijorător decât prima oară. Frank simţi toată 
greutatea lui Pierrot în braţele sale şi în picioarele răsucite în 
jurul trunchiului. Era sigur că, dacă Jean-Loup ar fi fost în locul 
lui, l-ar fi tras sus fără prea multe eforturi, cel puţin până într-un 
punct în care să poată să lase cureaua şi să se prindă într-un fel 
de copac, de care stătea agăţat ca un liliac. Spera din toată 
inima să reuşească să facă şi el lucrul ăsta. 

incepu să tragă cu braţele în sus, simțind greutatea efortului 
care se adăuga senzaţiei aproape dureroase a fluxului puternic 
de sânge din cap, pe care i-l provoca poziţia aceea. 

Văzu că Pierrot urca încet, centimetru cu centimetru, 
încercând să se ajute cu vârfurile picioarelor. Din cauza oboselii, 
Frank simţea o arsură îngrozitoare la muşchii braţelor, ca şi cum 
materialul lejer al cămăşii luase dintr-odată foc. 

Pistolul pe care îl băgase la brâu, în pantaloni, se desprinse 
din pricina forţei de gravitație şi căzu. Atinse uşor capul lui 
Pierrot şi se pierdu în văgăună. 

In momentul acela, pocnetul trunchiului se auzi ca o 
împuşcătură, asemănător zgomotului făcut de o bucată mare de 
lemn care arde într-un cămin. 

Frank continuă să tragă cu toată forţa. Durerea din braţe, în 
efortul de a ridica greutatea aceea care părea că se măreşte cu 
fiecare secundă care trecea, deveni insuportabilă, ca şi cum 
sângele din vene îi fusese înlocuit cu acid sulfuric pur. Frank 
avea impresia că muşchii lui aveau să se desprindă de pe oase şi 
că acestea din urmă aveau să cadă la rândul lor, împreună cu 
trupul şi urletul lui Pierrot. 

In ciuda a tot, băieţelul continua să urce încet. Frank trăgea în 
continuare cu disperare în sus, ţinând strâns picioarele, 
strângând din dinţi, mirat şi el de propria rezistenţă. La fiecare 
secundă, simţea dorinţa de a-i da drumul, de a deschide pumnii 
şi de a termina cu chinul ăsta, cu focul de furnal din braţele lui. 
Şi totuşi, în secunda următoare, de undeva dinăuntrul lui, simţea 
că vine o forţă nouă, ca şi cum creierul lui înmagazinase o 
rezervă de energie într-un loc ascuns, într-o cameră secretă pe 
care numai mânia şi încăpăţânarea puteau s-o deschidă. 

Acum Pierrot ajunsese destul de sus ca să poată să se ajute cu 
corpul. Frank îşi arcui partea superioară a bustului, care atingea 


476 


terenul şi reuşi să-şi pună cureaua în jurul gâtului, transferând o 
parte din greutate asupra muşchilor umerilor şi ai spatelui. 
Imediat simţi uşurarea din braţe. După ce evaluă timp deo 
secundă rezistenţa acesteia, Frank îşi lăsă greutatea pe curea şi 
întinse braţele către Pierrot. Cu fărâma de suflu care îi mai 
rămăsese, îi dădu instrucţiuni despre cum trebuia să procedeze. 

— Acum fă ce ai făcut înainte. Lasă cureaua, încet, câte-o 
mână pe rând. Prinde-te de mâinile mele şi caţără-te în sus. Te 
ţin eu. 

Frank nu era sigur că o să poată să-şi ţină promisiunea. Totuşi, 

când Pierrot lăsă sprijinul şi îi eliberă gâtul, simţi uşurarea aceea 
ca pe o senzaţie răcoroasă pe spate, de parcă cineva i-ar fi 
vărsat apă rece pe pielea transpirată. 
__ Simţi strânsoarea frenetică a mâinilor lui Pierrot pe braţe. 
Incet, încet, centimetru cu centimetru, ţinându-se într-un mod 
haotic de corpul şi de hainele lui, băiatul îşi continuă urcuşul lent. 
Se miră că încă avea atâta forţă. Instinctul de conservare era un 
aliat extraordinar în situaţiile-limită, un fel de doping natural. 
Spera ca forţa aceea să nu-l abandoneze deodată, nu acum când 
era atât de aproape de salvarea băiatului. 

Imediat ce fu în stare, Frank îl apucă pe Pierrot de cureaua de 
la pantaloni şi îl trase, ajutându-l să ajungă la trunchiul 
copacului. Ochii îi ardeau de la transpiraţia care îi cursese pe 
faţă. li închise şi îi deschise, simțind lacrimile, reacţia ochilor, 
alunecând şi pierzându-se în sprâncene, pe frunte, în acel 
nefiresc plâns în sens invers. Nu mai vedea nimic. Simţea doar 
mişcările frenetice ale corpului lui Pierrot atingându-se de trupul 
lui, care se transformase într-o unică, disperată durere. 

— Ai ajuns? 

_ Pierrot nu răspunse, dar dintr-odată Frank se simţi liber. 
Inclină capul, aproape atingând pământul umed şi cald. Simti, 
mai degrabă decât să vadă, cureaua care se desprindea de gâtul 
lui şi cădea lângă pistol. Apoi întoarse faţa ca să nu inhaleze 
pământ odată cu aerul pe care plămânii lui îl cereau urgent, cu 
disperare, prin gura larg deschisă. Tensiunea sângelui la tâmple 
devenise insuportabilă. Auzi o voce care venea de sus, din 
spatele lui, o voce care părea că ajunge de la o distanţă imensă, 
ca un strigăt îndepărtat din vârful unei coline. In moleşeala care 
îi cuprinsese corpul şi mintea, Frank se gândi că ştie vocea 
aceea. 

— Bravo, Pierrot! Acum agaţă-te de tufişuri şi vino aici unde 


477 


sunt eu. Încet. Eşti în siguranţă acum. 

Frank simţi trunchiul săltându-se uşor şi transmițând şi 
corpului său mişcarea. Auzi în acelaşi timp pocnetul lemnului în 
momentul în care Pierrot se desprinse de copac. Se gândi că 
poate arborele acela uscat împărtăşea uşurarea pe care o 
simţise el eliberându-se, ca şi cum nu era materie inertă, ci un 
lucru viu. 

Işi zise că nu terminase. Trebuia să înfrângă senzaţia aceea de 
somnolenţă, mentală şi fizică, datorată căderii de tensiune pe 
care i-o provocase ideea de a-l şti pe Pierrot în sfârşit salvat. 
Chiar dacă nu reuşea să găsească înlăuntrul său nici cea mai 
mică urmă de forţă fizică sau de voinţă, ştia că nu era momentul 
să cedeze. Dacă ar mai fi zăbovit încă o secundă în senzaţia 
aceea iluzorie de odihnă, nu ar mai fi reuşit să se ridice şi să se 
prindă din nou de trunchi. 

Se gândi la Helena şi la aşteptarea ei mută la aeroport. 
Revedea tristeţea din ochii ei gri, tristeţea aceea pe care voia şi 
pe care poate că era capabil s-o şteargă. Vedea mâna tatălui ei, 
Nathan Parker, suspendată ca o gheară deasupra ei. 

Mânia şi ura îi veniră în ajutor. Strânse din dinţi şi îşi adună 
toată energia pe care o mai avea la dispoziţie, înainte să zboare 
şi să se împrăştie în aer ca fumul alb care iese pe horn. Işi luă 
avânt şi, ajutându-se pe cât posibil de mâini, făcu un efort să se 
ridice. Abdomenul, singura parte din corp pe care nu o pusese 
încă la încercare, îi aminti într-o clipă durerea pe care muşchii în 
efort pot s-o genereze. 

Vedea coaja uscată a trunchiului apropiindu-se încet, ca un 
miraj. Urmă încă un trosnet care îi aminti că, asemenea tuturor 
mirajelor, se putea topi dintr-un moment în altul. Îşi impuse să 
urce încet, fără mişcări bruşte, pentru a nu solicita prea mult 
sprijinul acela precar. 

In sfârşit, mâna lui stângă se prinse de copac, imediat urmată 
de dreapta. Reuşi cu greu să se aşeze. Fluxul violent de sânge 
care cobora, în sensul normal, îi provocă ameţeală. Inchise ochii, 
aşteptând să treacă starea aceea, sperând ca în cei doi bureţi 
uscați care păreau să fi devenit plămânii lui să poată intra tot 
aerul pe care el îl inspira. 

Rămase aşa, în întunericul confortabil al pleoapelor închise, cu 
braţele prinse de trunchi, cu senzaţia scoarţei aspre pe obraz, 
până când simţi că îşi recuperează măcar în parte forţele. 

Când deschise din nou ochii, la câţiva metri de el, Pierrot 


478 


revenise pe pământ. Stătea în picioare lângă Jean-Loup, cu 
braţele în jurul mijlocului acestuia, ca şi cum senzaţia corpului lui 
care se balansa în gol îi crease nevoia de a se ţine de ceva sau 
de cineva ca să se convingă că într-adevăr nu mai este în nici un 
pericol. _ 

Jean-Loup îşi pusese braţul stâng pe spatele copilului. În mâna 
dreaptă strângea un cuţit însângerat. Timp de o secundă, Frank 
se temu că o să se folosească de corpul băiatului ca de un scut, 
că o să-l amenințe cu cuțitul pus la gât şi o să-l ia ostatic. Insă îşi 
alungă gândul acela din minte. Nu, nu după tot ceea ce văzuse. 
Nu după ce Jean-Loup renunţase la orice fel de posibilitate de a 
fugi numai pentru a-i sări în ajutorul lui Pierrot. Se întrebă ce se 
întâmplase cu Ryan Mosse. In acelaşi moment îşi dădu însă 
seama că, de fapt, nu îi păsa absolut deloc de soarta lui. 

Zări o mişcare sus şi ridică instinctiv capul. La marginea 
străzii, sprijinite de gardul de protecţie, văzu mai multe persoane 
oprite în faţa câtorva maşini parcate. Poate că strigătele lui 
Pierrot le atrăseseră atenţia sau, mult mai simplu, un grup de 
turişti se oprise din întâmplare în locul acela ca să admire 
panorama şi astfel urmăriseră cu toţii desfăşurarea dinamică a 
salvării. Jean-Loup întoarse capul, căutând direcţia privirii lui. 
Văzu şi el lumea şi maşinile oprite la patruzeci de metri deasupra 
lor. Spinarea lui părea uşor înclinată, ca şi cum dintr-odată 
fusese împovărată cu o greutate invizibilă. 

Frank se ridică în picioare, ţinându-se cu mâinile de trunchi şi 
refăcu invers drumul pe care ajunsese până acolo. Salută lemnul 
fără viaţă cu recunoştinţa pe care i-o datorezi unui prieten fidel, 
care te-a ajutat să scapi dintr-o situaţie dificilă. Simţi sub degete 
contactul viu cu ramurile tufişurilor pe care le folosea ca sprijin 
ca să se întoarcă şi să pună piciorul pe loc sigur, în planul 
orizontal. 

Când ajunse, Jean-Loup şi Pierrot stăteau în faţa lui şi îl 
priveau. Frank regăsi lumina verde a ochilor lui Jean-Loup care îl 
priveau fix. Se simţea vlăguit. Se gândi că nu ar fi avut nici cea 
mai mică posibilitate de a duce o luptă cu omul acela, nu după 
tot ceea ce-l văzuse făcând puţin mai înainte în confruntarea cu 
Mosse. 

Poate că Jean-Loup ghicea gândurile care îi treceau prin cap. 
Zâmbi şi zâmbetul acela înflori pe o faţă brusc obosită. In spatele 
acelei mişcări simple a feţei erau lucruri pe care Frank nu putea 
decât să le presupună: o viaţă împărţită într-o trecere continuă 


479 


de la lumină la întuneric, de la cald la rece, de la luciditate la 
delir, într-o dilemă permanentă între a fi cineva sau nimeni. 

Zâmbetul lui Jean-Loup se stinse. Vocea lui era aceeaşi care-i 
vrăjea ascultătorii la radio. Transmitea calm şi seninătate. 

— Stai liniştit, agent Ottobre. Fără frică. Ştiu să citesc cuvântul 
„Ssfârşit” când îl văd scris. 

Frank se aplecă să ridice de jos celularul. Formă numărul lui 
Morelli, reflectând asupra absurdităţii acelei situaţii. Era acolo, 
dezarmat, la dispoziţia unui om care ar fi putut să-l facă fărâme, 
cu o mână legată la spate şi avea posibilitatea de a rămâne în 
viaţă doar pentru că e/ decisese să nu-l ucidă. 

Vocea lui Morelli răsună brusc în aparat: 

— Alo! 

Frank îi oferi în schimb vocea lui obosită şi o veste bună. 

— Claude, sunt Frank! 

— Ce e, ce ţi s-a întâmplat? 

Cele câteva cuvinte pe care le pronunţă îl costară nişte 
eforturi îngrozitoare. 

— Vino repede cu o maşină la casa lui Jean-Loup. L-am prins! 

Nu ascultă răspunsul plin de uimire al inspectorului. Nu îl văzu 
pe Pierrot lăsând capul în jos şi strângându-se şi mai tare lângă 
corpul prietenului său, ca o reacţie la sensul ultimelor cuvinte. 
Frank lăsă celularul în jos, cu privirea pe mâna lui Jean-Loup care 
se deschidea încet şi lăsa să cadă la pământ cuțitul plin de 
sânge. 


62 


Maşina cu însemnele Siguranţei Publice din Monte Carlo intră 
pe banda din dreapta şi ieşi cu o viteză nebună de pe autostradă, 
în direcţia aeroportului din Nisa. Frank îi spusese lui Xavier că era 
o problemă de viaţă şi de moarte, iar polițistul luase declaraţia 
ca atare. Cu toate că sirena era în funcţiune, auzi cauciucurile 
care scrâşneau pe asfalt în timp ce forţa centrifugă îi împingea 
către partea exterioară a curbei. Ajunseră la o intersecţie cu sens 
giratoriu unde erau panouri care semnalizau lucrări în curs. Frank 
se gândi la faptul că, deşi se găseau într-o maşină a poliţiei, asta 
nu anula legile fizice, dintre care una prevede principiul 
impenetrabilităţii corpurilor. Se temea că, de data asta, Xavier, 


480 


cu tot talentul lui, nu avea cum să ţină maşina pe şosea, că o să 
spulbere panourile albe şi roşii din plastic şi că o să cadă 
rostogolindu-se în văgăuna de dedesubt, în vegetaţia din hăul 
plin de pietriş din Var. Incă o dată, şoferul lui preferat îl ului. Cu o 
mişcare bruscă a volanului trimise maşina într-o deviaţie 
controlată şi cu o reechilibrare ca la carte ieşi din curbă. 

Frank văzu corpul lui Morelli relaxându-se, convins că o să 
supravieţuiască. După ce parcurseră o bucată de drum în linie 
dreaptă, Xavier începu să încetinească. Opri sirena când intrară 
pe aleea de acces de la Terminalul 2, unde un panou indica zona 
de preluare a bagajelor, iar pasagerilor li se permitea o scurtă 
oprire pentru această operaţie, denumită Kiss and Fly. 

Frank zâmbi în sinea lui de ironia acelei denumiri. 

Kiss and Fly, „pupaţi-vă şi zburaţi”. 

Nu credea că Parker l-ar fi pupat, înainte de plecare. 

In loc să urmeze parcursul normal, la jumătatea curbei, pe 
stânga, se opriră în faţa unei intrări rezervate, protejată de o 
bară şi de doi supraveghetori ai aeroportului Cote d'Azur. Văzând 
însemnele poliţiei, aceştia ridicară bara şi îi lăsară să treacă. 
Imediat după asta maşina se opri încet în faţa porţii pentru 
plecările internaţionale. 

Morelli se întoarse brusc către şofer. 

— Dacă la întoarcere o să conduci la fel, îţi garantez că 
următorul volan pe care pui mâna o să fie ăla de la o maşină de 
tăiat iarba. Firmele de grădinărit angajează cu plăcere foşti 
poliţişti... 

Frank zâmbi pe bancheta din spate şi se aplecă în faţă ca să 
pună o mână solidară pe spatele poliţistului. 

— Stai liniştit, campionule! Morelli latră, dar nu muşcă. 

Celularul lui Frank începu să sune. Işi închipuia cine e. Băgă 
mâna în buzunarul de la haină şi scoase afară telefonul. Suna 
atât de imperios, încât se şi miră că nu se încinsese să-l frigă la 
degete. 

— Alo? 

— Alo, Frank? Sunt Froben. Unde eşti? 

— Sunt la aeroport, în exterior. Tocmai coboram din maşină. 

In vocea comisarului se simţea mai mult decât o simplă 
uşurare. g 

— Foarte bine. Prietenul nostru e foc şi pară. In scurt timp o să 
declare război de unul singur Franței. Nu îți zic ce a trebuit să 
inventez ca să-l țin liniştit... 


481 


— Te cred. Dar îţi garantez că nu e vorba despre un capriciu 
de-al meu. Mi-ai făcut un serviciu enorm. 

— OK, americanule, acum o să încep să plâng de emoție şi 
celularul e cel care va avea de suferit fiindcă o să-l ude lacrimile. 
Termină cu linguşelile astea şi hai să mă scapi de castana asta 
fierbinte. Vin spre tine. 

Frank deschise portiera de la maşină. Vocea lui Morelli îl opri 
în momentul în care punea piciorul pe asfalt. 

— Trebuie să te aşteptăm? 

— Nu, duceţi-vă. Mă descurc eu la întoarcere. 

Era pe punctul să iasă, dar mai rămase un moment. Deşi se 
grăbea, nu trebuia să uite de recunoştinţă. 

— Ah, Claude... 

— Da? 

— Mii de mulţumiri. La amândoi. 

Morelli îl privi pe deasupra scaunului din faţă. 

— Pentru ce? Du-te, că te aşteaptă... 

Inainte să coboare, Frank îi aruncă o privire complice lui 
Xavier. 

— Pariez pe o mie de euro în schimbul unei cărţi de vizită a lui 
Roncaille că nu reuşeşti să faci mai puţin la întoarcere decât am 
făcut pentru a ajunge aici... 

Inchise portiera cu un rânjet, peste protestele lui Morelli. Dar 
când auzi în spatele lui motorul maşinii care demara, zâmbetul 
lui dispăruse deja. 

Arestarea lui Jean-Loup, sfârşitul coşmarului, adusese pentru 
toţi cei de la Siguranţa Publică din Monte Carlo o atmosferă 
asemănătoare cu cea dinainte de Crăciun. Fără sărbători, lumini 
sau şampanie, pentru că oamenii ucişi de asasinul acela le 
interziceau orice fel de petrecere zgomotoasă. Insă să-l vadă 
venind la secţie cu cătuşele la mâini fusese pentru toţi, în plină 
vară, un cadou frumos, desfăcut sub pomul de Crăciun. Chiar 
dacă cineva se gândise că Nicolas Hulot nu era acolo pentru a 
împărtăşi cu ei momentul, tăcuse. Faptul că arestarea era 
meritul unei intuiţii geniale a lui Frank şi că acesta dusese 
operaţiunea la capăt de unul singur făcuseră ca stima generală 
faţă de el să crească în mod nemăsurat sau să se nască acolo 
unde nu existase înainte. Zâmbise când trebuise să zâmbească, 
strânsese mâinile care îi erau întinse împreună cu felicitări, luase 
parte la o veselie pe care nu reuşea s-o împărtăşească până la 
capăt. Dar se adaptase la atmosfera generală. Nu ţinea să joace 


482 


rolul singurei persoane încruntate din fotografia de grup. 

Dar făcuse imediat un gest care în ziua aceea părea destinat 
să devină un ritual. Se uitase la ceas. Şi ceruse o maşină ca să 
ajungă cât mai repede posibil la aeroportul din Nisa. 

Traversă trotuarul cu paşi repezi. Uşa din sticlă de la terminal 
simţi că se grăbea şi se deschise docilă la sosirea lui. Imediat 
după ce intră, îl întâmpină silueta familiară a lui Froben. 
Comisarul răsuflă uşurat, într-un mod teatral şi mimă gestul de a- 
şi şterge cu mâna transpiraţia de pe frunte. 

— Nici nu ştii ce plăcere îmi face că te văd. 

— Nici tu nu ştii cât de bine pot să înţeleg asta. 

Frank îi răspunse cu acelaşi ton şi amândoi erau sinceri. 

— A trebuit să fac nişte salturi mortale ca să-l conving pe omul 
nostru că nu era necesară nici un fel de intervenţie oficială. 
Practic l-am oprit când pusese mâna pe telefon ca să-l cheme pe 
preşedintele Statelor Unite. Dar ştii cum e... Au pierdut un avion, 
dar următorul zbor către State este în mai puţin de o oră. |ţi 
garantez că nu e prea uşor să ai de-a face cu generalul Parker 
într-o situaţie ca asta. 

— Orice îmi zici despre Parker nu mă miră. Dimpotrivă, eu aş 
putea să-ţi spun nişte lucruri care să te lase mască. 

In timp ce vorbeau, cei doi mergeau cu paşi repezi unul lângă 
celălalt, îndreptându-se către sectorul din aeroport unde Froben 
îi lăsase să aştepte pe membrii familiei Parker. Ajunseră la 
punctul de control. Comisarul arătă legitimaţia agenţilor de 
serviciu la detectorul din metal. Un poliţist în uniformă le indică 
un pasaj lateral ca să evite astfel coada pasagerilor care 
aşteptau pentru controlul bagajelor. O luară la stânga, în direcţia 
porţilor de îmbarcare. 

— Apropo de lucruri incredibile, cum mai merge cealaltă 
chestiune? Mă înşel eu sau sunt ceva noutăţi? 

— Te referi la Nimeni? 

— Exact. 

— L-am prins, zise Frank cu o voce neutră. 

Comisarul îl privi uluit. 

— Când? N 

— Cam acum o oră. În momentul ăsta e deja în închisoare. 

— Şi mi-o zici aşa? 

Frank întoarse capul către Froben. Făcu un gest vag cu mâna. 

— S-a terminat, Claude! Capitol închis. 

Nu mai adăugă nimic, pentru că între timp ajunseseră la 


483 


intrarea într-o sală rezervată, păzită de un agent. 

Frank se opri în faţa uşii în spatele căreia stăteau generalul 
Nathan Parker, Helena şi Stuart. Primul era o parte incomodă din 
prezentul lui, ceilalţi doi, o parte din viitorul lui. Rămase cu 
privirea pironită pe uşă de parcă ar fi fost transparentă şi putea 
să vadă prin ea ce făceau persoanele care aşteptau îndărătul 
acesteia. Froben se apropie de el şi îi puse o mână pe umăr. 

— Ai nevoie de ajutor, Frank? 

Remarcă un uşor ton protector în vocea lui. Bărbatul acela 
avea o sensibilitate interioară care contrasta atât de mult cu 
înfăţişarea lui de pădurar. 

— Nu, mulţumesc. Tot ajutorul de care aveam nevoie mi l-ai 
dat deja. Acum trebuie să mă descurc singur. 

Frank Ottobre respiră profund şi deschise uşa. 

Sala era una dintre numeroasele şi confortabilele saloane VIP 
care se găsesc în aeroporturi, la dispoziţia călătorilor cu bilet de 
business class. Fotolii şi canapele din piele, pereţii zugrăviți în 
culori pastelate, mochete pe jos, un self-service auster într-o 
parte, reproduceri după Van Gogh şi Matisse pe pereţi, alături de 
câteva afişe ale companiilor aeriene în rame din oţel satinat. În 
jur plutea senzaţia aceea de provizorat pe care o simţi în astfel 
de medii, ca şi cum toate acele sosiri şi plecări lăsau în aer, în 
ciuda confortului, o senzaţie de dezolare. 

Helena stătea pe o canapea şi răsfoia o revistă. Stuart era 
aşezat lângă ea şi îşi făcea de lucru cu versiunea portabilă a unui 
joc video. In faţa lor, pe o măsuţă scundă din lemn cu tăblia din 
sticlă, două pahare din plastic şi o cutie de Fanta. 

Generalul Parker stătea în picioare, cu spatele, în cealaltă 
parte a camerei. Se uita fix, pe perete, cu mâinile încrucişate la 
spate, la copia unui răstigniri, după Dali. 

Auzind zgomotul uşii care se deschidea, întoarse capul. Se uită 
la el aşa cum te uiţi la cineva pe care nu l-ai văzut de multă 
vreme şi în acelaşi timp ceri ajutor memoriei ca să legi o faţă de 
un nume şi de un loc. 

Helena ridică ochii din pagina pe care o studiase până atunci 
şi, când îl văzu, chipul i se lumină. Frank mulţumi destinului că 
lumina acelei priviri îi era rezervată lui. Dar nu avu timp să se 
bucure pe deplin de surâsul ei. Mânia lui Parker explodă şi veni 
ca un nor negru să acopere soarele. Din doi paşi era deja între ei. 
Pe faţa lui ura ardea mai tare decât flăcările unui incendiu. 

— Trebuia să-mi imaginez că în spatele acestei afaceri erai 


484 


dumneata. Cred că asta este ultima dumitale, definitivă eroare. 
Ţi-am spus-o deja o dată. Acum ţi-o confirm. Eşti un om terminat! 
Poate că, în prostia dumitale, crezi că vorbele mele sunt doar 
nişte praf în vânt. Imediat ce ajung în America, o să am grijă ca 
din dumneata să nu rămână nici măcar fărâmele, o să am grijă 
să... 

Frank îl privi fix, încercând să pară cât mai indiferent posibil în 
faţa chipului congestionat al generalului. Inăuntru simţea valuri 
mari de furtună care se spărgeau de țărm, făcând să scârţâie 
debarcaderul din lemn. Cu toate astea, vocea cu care îl 
întrerupse era atât de calmă, încât putea să-şi irite şi mai mult 
adversarul. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, eu m-aş linişti, generale. 
La vârsta dumneavoastră, cu toate că dispuneţi de o sănătate de 
fier, inima este un organ care trebuie tratat cu atenţie. Nu cred 
că vreţi să riscaţi să faceţi un infarct şi să mă eliberaţi de 
prezenţa dumneavoastră într-un mod atât de plăcut. 

Ceea ce trecu într-o secundă peste faţa bătrânului soldat fu ca 
fluturarea a o mie de steaguri, fiecare dintre ele fiind mişcat de 
un vânt războinic. Frank văzu cu plăcere că, în afară de ură, 
mânie şi mirare, pentru o clipă, în acei implacabili ochi albaştri 
apăru o umbră de suspiciune. Poate că începea să se întrebe ce îi 
dădea lui Frank puterea de a-i vorbi în felul acela. Doar o 
secundă fulgerătoare, apoi privirea lui Parker se umplu cu 
obişnuita lui omnipotenţă dispreţuitoare. Se adaptă la stilul lui 
Frank, iar vocea îi deveni calmă. Afişă un zâmbet mulţumit. 

— Nu, îmi pare rău că te dezamăgesc, tinere. Ghinionul 
dumitale, inima mea e tare ca piatra. In schimb, a dumitale pare 
supusă unor fibrilaţii care nu fac bine. Şi asta este încă o eroare 
pe care o faci. Fata mea... 

Frank îl întrerupse din nou. Ceea ce nu era un lucru foarte 
obişnuit pentru generalul Nathan Parker. 

— In ceea ce îi priveşte pe fiica şi pe nepotul dumneavoastră... 

Frank făcu o scurtă pauză la cuvântul „nepot”, coborând tonul 
vocii pentru ca băiatul să nu poată auzi. Stuart urmărea mirat 
cearta dintre ei, aşezat pe canapea şi cu mâinile în poală. Jocul 
electronic, ignorat complet acum, continua să emită un „bip-bip- 
bip” trist... 

—... în ceea ce îi priveşte pe fiica şi pe nepotul 
dumneavoastră, ziceam, eu i-aş sfătui să se ducă şi să dea o tură 
prin magazinele duty-free din aeroport. Poate că e bine ca 


485 


discuţia noastră să rămână între noi doi. 

— Noi nu avem nimic de vorbit, agent Ottobre. lar fiica şi 
nepotul meu nu trebuie să se ducă în nici un blestemat de 
magazin duty-free. Dumneata trebuie să ieşi pe uşa aceea şi să 
dispari pentru totdeauna din vieţile noastre, în timp ce noi o să 
ne urcăm într-un avion care o să ne ducă în America. |ţi repet 
că... 

— Generale, poate că nu aţi înţeles că bluffurile nu ţin la drum 
lung. Mai devreme sau mai târziu ajungi în faţa cuiva care are în 
mână o carte îndeajuns de tare ca să poată cere să vadă cărţile. 
Şi să câştige. De dumneavoastră nu îmi pasă absolut deloc. Dacă 
v-aş vedea arzând de viu, nu v-aş face nici măcar favoarea de a 
veni să mă uşurez pe dumneavoastră. Dacă preferaţi să spun 
ceea ce am de spus în faţa lor, o s-o fac. Dar să ştiţi că sunt 
vorbe care pot lăsa urme adânci. Dacă vreţi să riscaţi asta... 

Vocea lui Frank coborâse atât de mult, încât Helenei îi venea 
cu greu să creadă că încă mai vorbea. Se întrebă ce îi spunea 
tatălui ei, făcându-l să amuţească în felul acesta. Frank se uită la 
ea şi făcu un uşor semn cu capul. Helena se ridică de pe canapea 
şi îl luă pe copil de mână. 

— Vino, Stuart, hai să dăm o tură. Cred că pe-aici putem să 
găsim o grămadă de lucruri interesante. 

Băiatul o urmă fără să zică nimic. Ca şi mama lui, trăia în casa 
generalului Parker. Nu era obişnuit să primească sfaturi, ci doar 
ordine. Şi ordinul nu se discută. 

Cei doi se îndreptară către uşă. Mocheta absorbi sunetul 
paşilor lor. Singurul zgomot care se auzi fu cel al uşii care se 
închise în urma lor. 

Frank se duse să se aşeze pe canapea, în locul unde stătuse 
Helena până atunci. Găsi aproape intactă căldura cu care corpul 
ei impregnase canapeaua din piele şi căldura aceea deveni şi a 
lui. 

Făcu un semn către canapeaua din faţa lui. 

— Luaţi loc, generale. 

— Nu îmi spune dumneata ce să fac! 

Frank remarcă o mică notă isterică în vocea lui Parker. 

— Mai bine grăbeşte-te cu fanteziile dumitale absurde. Avem 
un avion în... _ 

Generalul se uită la ceas. In sinea lui, Frank zâmbi. Era un gest 
pe care şi el îl făcuse atât de des în ultima vreme. Observă că 
trebuia să îndepărteze cadranul de ochi ca să poată vedea bine. 


486 


Parker ridică privirea de la ceas. 

— ... avionul nostru pleacă în mai puţin de o oră. 

Frank clătină din cap. 

„Negativ, domnule.” 

— Îmi pare rău că vă contrazic, generale. Nu avionul vostru, 
avionul dumneavoastră. 

Parker se uită la el ca şi cum nu-i venea să creadă ceea ce 
tocmai auzise. Pe faţa sa îşi făcea loc acea expresie de surpriză 
pe care o ai când ţi se spune o glumă pe care nu o înţelegi în 
primul moment. Apoi, brusc, începu să râdă. Frank văzu cu 
satisfacţie că era un râs sincer şi se gândi la plăcerea cu care 
avea să i-l şteargă de pe buze. 

— Râdeţi dacă vă face plăcere. Oricum, dumneavoastră tot 
singur o să plecaţi, iar fiica şi nepotul o să rămână aici, în Franţa, 
cu mine. 

Parker clătină din cap, cu compătimirea pe care o arăţi când 
auzi aiurelile unui idiot. 

— Eşti nebun de legat! 

Frank zâmbi şi se relaxă pe canapea. Puse picior peste picior 
şi se sprijini cu un braţ de spetează. 

— Imi pare rău că vă contrazic din nou. Poate că am fost 
odată... Dar m-am vindecat. Din păcate pentru dumneavoastră, 
nu am fost niciodată atât de sănătos la cap cum sunt în acest 
moment. Vedeţi, generale, dumneavoastră eraţi atât de 
preocupat să-mi arătaţi greşelile pe care le-am făcut, că nu v-aţi 
mai îngrijit de cele personale, care au fost mult mai grave. 

Generalul se uită la uşă. Făcu doi paşi în direcţia ei. 

Frank suprimă orice fel de idee de acţiune. 

— De-acolo nu poate veni nici un fel de ajutor. Nu vă sfătuiesc 
să implicaţi poliţia de-aici, dacă la asta vă gândeaţi. lar dacă 
speraţi că o să sosească domnul Mosse, vă anunţ că în momentul 
de faţă este întins pe masa de la morgă, cu gâtul tăiat. 

Generalul întoarse brusc capul. 

— Ce tot zici? 

— Ceea ce aţi auzit. Oricât de bun este cineva, o să găsească 
întotdeauna pe altcineva mai bun decât el. Servitorul 
dumneavoastră era un soldat foarte bun, dar mă tem că trebuie 
să vă confirm că Nimeni, omul pe care trebuia să-l ucidă, era de 
departe un luptător mult mai bun. S-a debarasat de el cu aceeaşi 
uşurinţă cu care Mosse credea că o să-l scoată din joc. 

La vestea aceea, Parker simţi nevoia să se aşeze. Faţa lui 


487 


bronzată căpătase deodată o nuanţă de gri. 

— In orice caz, în ceea ce-l priveşte pe asasinul fiicei 
dumneavoastră, vă anunţ că l-am prins şi nu există nici un risc să 
se întâmple lucrul de care dumneavoastră vă era teamă. O să-l 
închidă într-o casă de nebuni pentru criminali şi nu o să mai iasă 
niciodată de-acolo. 

Frank îşi acordă o scurtă pauză. Se aşeză pe marginea 
canapelei, fixându-l cu atenţie pe bărbatul care stătea tăcut în 
faţa sa. Nu putea să-şi imagineze ce gânduri îi treceau prin cap 
în momentul acela. Pe de altă parte, nu-i păsa absolut deloc. 
Singurul lucru pe care şi-l dorea era să închidă în grabă toată 
povestea aceea şi să rămână în picioare, urmărind cu privirea 
spatele lui Parker străbătând coridorul şi îndreptându-se către 
avion. 

Singur. 

— Cred că este cazul să începem cu începutul, generale. Şi 
începutul este legat de mine, nu de dumneavoastră. Nu cred că 
trebuie să mă lungesc prea mult cu povestea mea. O cunoaşteţi 
chiar prea bine, nu? Ştiţi totul despre mine, despre soţia mea şi 
despre sinuciderea ei, după ce eu tocmai scăpasem ca prin 
minune dintr-o explozie pe durata anchetei pe care o făceam 
asupra lui Jeff şi a lui Osmond Larkin, doi traficanţi de droguri 
care controlau o piaţă de două sau trei sute de milioane de dolari 
pe an. Am fost distrus de experienţa aceea. In timp ce încercam 
să ies din prăpastia în care căzusem, am ajuns aici şi, fără să 
vreau, am fost implicat în ancheta asta asupra unui criminal în 
serie. Un asasin feroce ca un rechin care, din păcate, a avut-o ca 
primă victimă chiar pe fiica dumneavoastră, Arijane. Şi aici 
apăreţi dumneavoastră. Veniţi la Monte Carlo frământat de 
suferinţă şi de dorinţa de răzbunare... 

Parker interpretă cuvintele acelea în sensul în care îi era pusă 
în discuţie durerea de tată. 

— Dumneata ce ai fi făcut dacă ţi-ar fi omorât cineva soţia în 
modul acela? 

— Exact ceea ce aţi declarat dumneavoastră că vreţi să faceţi. 
Nu mi-aş fi găsit pacea până când nu l-aş fi ucis pe criminal cu 
mâinile mele. Dar în cazul dumneavoastră lucrurile stau altfel... 

— Ce vrei să spui, bufonule? Ce ştii dumneata despre 
sentimentele unui tată faţă de fiica lui? 

Parker vorbise instinctiv, fără să stea să se gândească. 
Imediat însă îşi dădu seama de greşeala pe care o făcuse rostind 


488 


cuvintele acelea. Frank simţi impulsul de a scoate pistolul pe 
care-l avea la curea şi de a-l împuşca în cap chiar în momentul 
acela, de a împrăştia materia cerebrală a nenorocitului şi de a da 
o notă de artă naivă posterelor de pe pereţii din camera aia 
anonimă. Se gândi că efortul de a se controla probabil că avea 
să-l coste zece ani din viaţă. 

Răspunse. Şi din gura lui ieşi un suflu rece ca gheaţa. 

— E adevărat, domnule Parker, eu nu ştiu care sunt 
sentimentele unui tată faţă de fiica lui. Dar ştiu foarte bine care 
sunt sentimentele dumneavoastră faţă de o fiică. Mi-e scârbă, 
generale, pur şi simplu scârbă! V-am spus deja că sunteţi un 
nemernic şi că v-aş fi strivit cu piciorul ca pe un gândac. Dominat 
de orgoliu, într-un delir de omnipotenţă, nu aţi vrut să credeţi... 

Umbra unui zâmbet trecu peste faţa lui Parker. Poate că 
judeca reacţia pe care i-o provocase lui Frank ca pe o mică 
victorie personală. 

— Dacă nu sunt prea curios, poţi să-mi explici cum o să 
procedezi ca să reuşeşti? 

Frank scoase un plic mare galben din buzunarul interior al 
hainei şi îl aruncă pe măsuţa dintre ei. 

— Aici. Tot ceea ce o să vă spun are confirmarea în acest plic. 
Acum, dacă îmi permiteţi, aş vrea să continui... 

Parker făcu un gest cu mâinile, invitându-l să nu se oprească. 

Incă agitat, Frank se văzu nevoit să facă un mare efort ca să 
se calmeze şi să prezinte în ordine faptele. 

— După cum vă spuneam, dumneavoastră aţi ajuns aici, la 
Monte Carlo, distrus de moartea fiicei şi de modul barbar în care 
a fost ucisă, manifestând în termeni prea puţin rezervaţi, trebuie 
s-o spun, dorinţa de a pune personal mâinile pe asasin. Intr-un 
mod deloc discret, care a ridicat anumite suspiciuni. Făcu o 
pauză, apoi aproape  silabisi cuvintele care  urmară. 
Dumneavoastră eraţi la o sută de kilometri distanţă de intenţia 
asta. Jocul dumneavoastră miza exact pe contrariu şi anume ca 
asasinul să continue să ucidă. 

Parker sări în picioare, ca şi cum ar fi dat brusc de o cobră pe 
canapea. 

— Acum sunt sigur. Eşti nebun şi ar trebui să fii închis în 
aceeaşi celulă cu celălalt! 

Frank îi făcu semn să se aşeze din nou pe canapea. 

— Acrobaţiile dumneavoastră dialectice îmi par eforturile unui 
şoarece dintr-o damigeană. Total inutile. Nu aţi înţeles nimic? 


489 


Încă nu aţi înţeles că ştiu totul despre dumneavoastră şi despre 
deloc regretatul căpitan Mosse? 

— Ştii totul? Totul despre ce? 

— Dacă o să fiţi atât de amabil şi nu o să mă mai întrerupeţi, o 
să aflaţi înainte să vă îmbarcaţi în avion. Pentru ca 
dumneavoastră să înţelegeţi bine, trebuie să facem un pas înapoi 
şi să ne întoarcem la povestea mea. Dintre cei doi traficanţi 
despre care vă spuneam, unul, Jeff Larkin, a fost omorât în cursul 
unui schimb de focuri când au fost prinşi. Dumnezeu să-l 
odihnească în pace! Celălalt, Osmond, a ajuns la închisoare. 
Continuând investigaţiile asupra acestor doi cinstiţi domni, FBl-ul 
a început să suspecteze că pentru traficul de droguri beneficiau 
de colaborarea unei persoane sus-puse, care, în ciuda eforturilor 
făcute, nu a putut fi identificată... 

Faţa lui Nathan Parker era acum o mască de piatră. Se aşeză 
pe canapeaua din piele, picior peste picior, cu ochii pe jumătate 
închişi, aşteptând. Nu mai era cearta dintre doi cocoşi într-un 
coteţ. In clipa aceea Frank îşi arunca una câte una cărţile şi 
generalul, pentru moment, era doar curios să înţeleagă care erau 
acestea. 

Frank de-abia aştepta să schimbe curiozitatea aceea într-o 
certitudine a înfrângerii. 

— La închisoare, unicul contact al lui Osmond cu restul lumii 
era avocatul lui, un tânăr din New York, aproape necunoscut, 
apărut de nicăieri ca să agite apele. Apare suspiciunea că acest 
avocat, un anume Hudson McCormack, era mai mult decât un 
simplu apărător. S-a formulat ipoteza că el putea să fie contactul 
cu exteriorul pe care închisoarea i-l anulase clientului său. 
Partenerul meu de la FBI, cel care conducea ancheta asupra 
fraţilor Larkin, mi-a trimis prin e-mail o fotografie a lui 
McCormack, întrucât - ce coincidenţă! - personajul în chestiune 
tocmai se pregătea să vină aici, la Monte Carlo. E ciudată viaţa, 
nu? Versiunea oficială era că venea să participe la o regată, dar 
dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca mine că treburile oficiale 
pot să ascundă uneori chestiuni private, confidenţiale, mult mai 
semnificative... 

Generalul îşi arcui sprâncenele. 

— Poţi să fii amabil şi să-mi explici ce legătură am eu cu toată 
povestea asta cu hoţi şi vardişti? 

Frank se aplecă spre măsuţă şi scoase din plicul galben 
fotografia pe care i-o trimisese Cooper, cea făcută în local. O 


490 


împinse cu degetele pe tăblia de sticlă a măsuţei, făcând-o să 
ajungă în faţa lui Parker. Gestul acela îi aminti de noaptea 
arestării lui Mosse, când îi arătase acestuia fotografia cadavrului 
lui Roby Stricker. 

— Vi-l prezint pe regretatul Hudson McCormack, avocatul lui 
Osmond Larkin şi victimă a lui Jean-Loup Verdier, criminalul în 
serie cunoscut mai bine ca Nimeni. 

Bătrânul aruncă fotografiei o privire distrată şi imediat ridică 
ochii. g 

— İl cunosc doar pentru că i-am văzut pozele în ziar. Inainte, 
nu ştiam nici măcar că există. 

— Adevărat? E ciudat, generale. Observaţi această persoană 
care stă cu spatele, la masă cu Hudson McCormack? Nu i se vede 
faţa, evident. Dar localul este plin de oglinzi... 

Tonul vocii lui Frank se schimbă, de parcă mintea sa divaga, 
urmărind o reflecţie personală. 

— Nici nu puteţi să vă închipuiţi ce importanţă au avut 
oglinzile în toată povestea asta... Oglinzile au proasta obişnuinţă 
de a reflecta ceea ce stă înaintea lor. 

— Ştiu ce face o oglindă. De fiecare dată când am una în faţă 
îl văd pe omul care o să facă din tine un morman de cenuşă. 

Frank surâse conciliant. 

— Felicitări pentru umor, generale. Mai puţin pentru 
presupusa dumneavoastră abilitate strategică şi pentru alegerea 
oamenilor de încredere. Cum vă spuneam, localul unde a fost 
făcută această fotografie este plin de oglinzi. Datorită ajutorului 
dat de un băiat priceput, foarte priceput, am reuşit să descopăr, 
cu o mărire a jocului de reflexe, identitatea persoanei care stătea 
cu Hudson McCormack la masa aceea. Şi, ia uitaţi-vă puţin 
despre cine e vorba... 

Frank scoase o altă fotografie din plic. O aruncă pe măsuţă 
fără s-o privească. In schimb, de data asta, Parker se grăbi să ia 
poza de pe masă, ţinând-o îndelung în faţa ochilor. 

— Nu se poate spune că Ryan Mosse era un tip foarte 
fotogenic. Dar dumneavoastră nu aveaţi nevoie de un fotomodel, 
nu-i aşa, domnule Parker? Dumneavoastră aveaţi nevoie de 
cineva care să fie exact ceea ce căpitanul era: un fel de 
psihopat, fidel până la fanatism, dispus să ucidă pe oricine aţi fi 
vrut dumneavoastră să eliminaţi, la o simplă comandă. 

Se înclină uşor către Nathan Parker. Vocea lui era voit ironică. 

— Generale, expresia dumneavoastră neîncrezătoare 


491 


înseamnă că aveţi de gând să negaţi că în poza aceea cu Hudson 
McCormack este Ryan Mosse? 

— Nu, nu neg asta. Este într-adevăr vorba despre căpitanul 
Mosse. Dar această fotografie nu dovedeşte decât că el îl 
cunoştea pe acest avocat despre care îmi vorbiţi. Ce legătură are 
asta cu mine? 

— Ajungem imediat, generale, ajungem imediat şi la aspectul 
ăsta... 

Acum fu Frank cel care se uită la ceas. Fără să fie nevoit să-l 
îndepărteze de ochi. 

— Şi cred că este necesar să ne mişcăm destul de repede. Din 
cauza acestui avion care e pe punctul de a pleca, o să încerc să 
fiu cât mai concis posibil. lată cum s-au petrecut lucrurile: 
dumneavoastră şi Mosse aţi făcut un pact cu Laurent Bedon, 
regizorul de transmisie de la Radio Monte Carlo. Amărâtul ăla 
avea nevoie de bani mai mult decât de aerul pe care îl respira şi 
nu a fost deloc greu de convins. De bani. Dumneavoastră 
dispuneţi din abundentă şi aţi fi fost dispus să plătiţi în schimbul 
tuturor informaţiilor pe care le afla în legătură cu această 
anchetă. Trebuia să existe un spion, ca în orice război care se 
respectă. lată de ce, imediat după telefonul dat de asasin, când 
ne-am dus să-l identificăm pe Roby Stricker ca posibilă victimă, 
Mosse era deja acolo cu el. Apoi băiatul a fost ucis şi dorinţa mea 
ca Ryan Mosse să fie vinovatul a fost atât de mare, încât am 
făcut o greşeală. Am uitat prima regulă a unui poliţist: să 
examineze toate elementele avute la dispoziţie din toate 
punctele de vedere. Ce ironie a sorții! Un reflex într-o oglindă l-a 
făcut pe Nicolas Hulot să înţeleagă cine era adevăratul asasin şi 
acelaşi detaliu m-a făcut şi pe mine să înţeleg. Cât de simple par 
lucrurile, după, nu-i aşa?... 

Frank îşi trecu mâna prin păr. Oboseala începea să-şi facă 
simțită prezenţa, dar nu era momentul să se relaxeze, nu încă. O 
să aibă după aceea tot timpul să se odihnească şi compania 
potrivită ca s-o facă în cel mai bun mod. 

— Cred că v-aţi simțit puţin pierdut fără câinele 
dumneavoastră care era la închisoare, nu? O încurcătură de care 
nu aveaţi nevoie. Când Nimeni a fost într-un final identificat, s-a 
dovedit nevinovăția lui Mosse şi căpitanul a fost eliberat. Cu 
siguranţă aţi răsuflat uşurat, zic eu. Nu era nimic pierdut. Aveaţi 
încă tot timpul să vă rezolvati problemele personale, mai ales că 
v-a lovit un adevărat noroc... 


492 


Frank se văzu constrâns să admire rezistenţa nervoasă a 
generalului Nathan Parker. Stătea jos în faţa lui, impasibil, fără 
să clipească. Poate că cineva în trecut, întâlnindu-l, se gândise 
că n-ar vrea cu nici un chip să-l aibă drept duşman. Lui Frank 
însă i se întâmplase. li fusese adversar şi de-abia aştepta să 
scape de el. 

Nu avea o stare euforică, ci doar o senzaţie profundă de 
pustiire. Işi dădu seama cu stupoare că tot ce îşi dorea nu era 
plăcerea, foarte umană, de a-l înfrânge, ci mai degrabă uşurarea 
de a nu-l mai avea în faţa ochilor. 

Continuă prezentarea faptelor. 

— Şi vă explic în ce a constat exact norocul chior despre care 
vă ziceam. Nimeni a fost identificat, dar a reuşit să fugă. In tot 
acest haos de evenimente, a existat o situaţie care vă uluia. 
Căpitanul Mosse era din nou la dispoziţia dumneavoastră şi 
asasinul acela rămăsese ascuns pe undeva, făcând în ciudă 
poliţiei, /iber să ucidă din nou. Îşi privi o mână. Îşi amintea foarte 
bine de momentele când întindea mâinile numai ca să le vadă 
tremurul. Acum mâna era neclintită. Putea să strângă pumnul cu 
siguranţa că generalul Parker era închis înăuntru. Într-adevăr, 
după puţin timp, Nimeni i-a dat un nou telefon agentului Frank 
Ottobre. Nu în modul lui obişnuit, însă. De data asta, a sunat de 
pe un celular, fără să-şi mai schimbe vocea. De ce s-o facă, până 
la urmă? Toţi ştiau deja foarte bine cine era: Jean-Loup Verdier, 
DJ-ul de la Radio Monte Carlo. Celularul cu care sunase, un mobil 
cu cartelă, a fost apoi lăsat pe o bancă din Nisa, de unde se 
făcuse apelul. L-am reperat cu un sistem de localizare satelitară 
mobilă şi l-am recuperat. Pe aparat, în afară de amprentele 
băieţelului care îl găsise, nu mai erau altele. Şi asta mi s-a părut 
un lucru straniu... Il privi pe Parker ca şi cum nu avea încă un 
răspuns la întrebarea pe care i-o puse: De ce Nimeni a avut grijă 
să şteargă amprentele, când ştia foarte bine că noi cunoşteam 
adevărata lui identitate? Atunci nu am dat importanţă 
amănuntului, pentru că atenţia tuturor era concentrată pe 
convorbirea telefonică. Asasinul îşi confirma intenţia de a face 
alte victime, în ciuda tuturor poliţiştilor care erau pe urmele lui. 
Şi aşa a fost. Hudson McCormack este găsit mort cu capul jupuit 
de piele în maşina lui Jean-Loup Verdier, abandonată în faţa 
sediului Siguranţei Publice. Toată lumea este îngrozită de 
această nouă acţiune. Toţi se întreabă acelaşi lucru. Cum e 
posibil să nu reuşim să prindem această diabolică fiinţă care 


493 


continuă liniştită să ucidă, apoi să dispară ca şi cum ar fi o 
fantasmă? 

Frank se ridică de pe canapea. Se simţea atât de obosit, încât 
aproape că se miră când nu-şi auzi articulațiile trosnind. 
Dimpotrivă, genunchiul său acceptase în mod straniu o pauză. 
Făcu câţiva paşi prin cameră şi se duse în spatele generalului 
care stătea nemişcat pe canapea. Acesta nu întoarse capul 
pentru a-l urmări cu privirea. 

— Cred că moartea lui Laurent Bedon m-a pus pe gânduri. O 
moarte întâmplătoare, un bărbat ucis în cursul unei banale şi 
stângace încercări de jaf. Dar a dat naştere unei suspiciuni. Şi 
suspiciunile sunt într-un fel ca firimiturile în pat, generale: până 
nu scapi de ele, nu poţi să dormi. De-acolo a început totul. 
Moartea acelui nefericit, Bedon, a fost elementul declanşator, 
motivul pentru care am dat prietenului meu să analizeze 
fotografia, descoperind că omul care stătea în barul acela din 
New York, la masă cu Hudson McCormack, era Ryan Mosse. A 
fost motivul pentru care aceleiaşi persoane i-am dat să analizeze 
înregistrarea apelului pe care l-am primit de la Nimeni. Ştiţi ce 
am descoperit? Eu tot o să vă spun, chiar dacă ştiţi deja. Am 
ajuns la concluzia că era vorba despre un montaj. Ce nu face 
tehnica, în zilele noastre, nu? Poate să fie un ajutor incredibil, dar 
trebuie folosită cum grano salis?, dacă îmi permiteţi citatul. 
Mesajul a fost analizat cuvânt cu cuvânt şi a reieşit că se repetau 
de mai multe ori nişte expresii: „luna”, „câinii”, „să vorbească 
cineva cu mine”. Analiza intonaţiei a demonstrat că fiecare 
cuvânt fusese pronunţat de două ori exact în acelaşi mod, 
identic. Graficul vocal al fiecărui cuvânt, suprapus peste celălalt, 
se potrivea perfect. Mi s-a spus că este imposibil să se întâmple 
un asemenea lucru, aşa cum nu există doi fulgi de zăpadă 
identici sau două amprente digitale la fel. Asta însemna că 
vorbele acelea fuseseră luate şi imprimate pe o bandă, unul 
după altul, până s-a format mesajul dorit. Şi că înregistrarea 
aceea a fost folosită în cazul apelului primit de mine. Laurent, nu- 
i aşa? El v-a dat înregistrările emisiunilor cu vocea lui Jean-Loup, 
pentru a avea material suficient ca să faceţi ceea ce vă trebuia. 
După asta, ce mai e de spus? 

Continuă ca şi cum ceea ce voia să spună era total inutil, cu 
expresia cuiva care explică un lucru evident altcuiva care se 
încăpăţânează să nu vrea să înţeleagă. 


12 Cu un dram de sare (în lat., în original). 


494 


— După telefon, Mosse s-a dus acasă la Jean-Loup Verdier, a 
luat maşina lui, l-a ucis pe Hudson McCormack, i-a aplicat 
tratamentul pe care Nimeni îl aplica victimelor sale şi a lăsat 
maşina şi cadavrul în faţa secţiei. 

Frank se opri în faţa lui Parker. Făcu lucrul ăsta special, ca să-l 
constrângă pe bătrân să ridice capul şi să-l privească în timp ce 
trăgea concluziile. În momentul acela, în camera aceea anonimă 
dintr-un aeroport, el constituia juriul, iar verdictul lui era fură 
drept de apel. 

— Acesta era adevăratul scop, Parker. Eliminarea oricărui fel 
de legătură dintre valorosul şi puternicul general Nathan Parker 
şi Jeff şi Osmond Larkin, cărora le oferea acoperire şi protecţie în 
schimbul unui procent adecvat din încasări. Pun pariu că de 
fiecare dată când curajosul general Parker a participat la un 
război, în orice loc din lume, nu a apărat doar interesele ţării 
sale, ci a profitat ca să se îngrijească şi de ale lui... Nu ştiu 
motivul pentru care a făcut asta şi nici nu mă interesează. Sunt 
problemele dumneavoastră şi ale conştiinţei dumneavoastră. In 
lumina faptelor, mă îndoiesc că aveţi aşa ceva. Bietul 
McCormack, contactul dumneavoastră cu Osmond Larkin, un 
amărât intrat într-un joc prea mare pentru el, ştia destule ca să 
vă facă necazuri, dacă ar fi vorbit. Şi sigur ar fi făcut-o, ca să-şi 
apere pielea dacă lucrurile ar fi mers rău. De aceea a fost ucis 
astfel, pentru ca vina să cadă pe un criminal în serie care 
omorâse mai multe persoane în acelaşi fel. Chiar dacă Nimeni ar 
fi fost prins şi şi-ar fi declarat nevinovăția cu privire la moartea 
avocatului, cine l-ar fi crezut? Imi vine să zâmbesc pronunţând 
acest cuvânt: „nimeni”. Poate că Hudson McCormack v-a adus un 
mesaj din partea clientului său. In momentul de faţă aţi putea să 
îmi satisfaceţi şi mie o curiozitate. Eu cred şi este doar o 
presupunere, că Osmond Larkin v-a ameninţat că o să deschidă 
registrele dacă nu îl scoateţi de la zdup. Faptul că a fost omorât 
în închisoare în timpul unei banale bătăi între deţinuţi poate fi 
considerat o coincidenţă, dar mi se pare că sunt prea multe 
coincidenţe în povestea asta... Frank se aşeză din nou pe 
canapea, oferindu-i adversarului său expresia unui om care se 
miră şi el de lucrurile pe care le spune. Câte coincidenţe, nu? 
Precum aceea legată de Tavernier, proprietarul casei pe care aţi 
închiriat-o. În momentul în care eraţi pe punctul de a pleca, 
palavragiul ăla v-a dezvăluit şi vouă existenţa refugiului 
antiatomic construit de fratele lui pentru soţia acestuia. 


495 


Dumneavoastră v-aţi dat seama unde era ascuns Jean-Loup şi |- 
aţi lăsat pe Mosse să se ocupe de el. Odată eliminat şi ultimul 
martor, cercul era închis. Toate gurile care puteau să cânte în cor 
ar fi fost amuţite, una câte una. Şi vreţi să vă spun ceva comic? 

— Nu, dar cred că tot o să-mi spuneţi. 

— Într-adevăr. Cu puţin înainte să vin aici, am aflat că 
delincventul care a provocat moartea lui Laurent Bedon a fost 
arestat. Este vorba despre un hoţ de buzunare ordinar care 
curăța lumea ieşită cu ceva bani din cazinou. 

— Şi ce este atât de comic? 

— Că suspiciunile mele au fost cauzate de singura moarte 
care se poate defini ca accident, nu ca o crimă în adevăratul 
sens al cuvântului. Infracţiune pe care, într-un prim moment eu o 
pusesem pe seama voastră, când, de fapt, eraţi nevinovaţi. 

Parker părea acum absent, de parcă reflecta asupra a tot ceea 
ce auzise. Frank nu îşi făcea iluzii. Era doar o pauză, nu o 
capitulare. Era un jucător de şah care îşi lua timpul necesar 
înainte de o mişcare, după ce îşi auzise adversarul pronunţând 
cuvântul „şah”. 

Parker făcu un gest vag cu mâna. 

— Nu sunt decât presupunerile dumitale şi nu ai cum să 
demonstrezi nimic din ceea ce spui. 

lat-o, mişcarea pe care Frank o aştepta. Ştia bine că generalul 
nu se înşela în totalitate. Ceea ce avea în mână reprezenta o 
serie de indicii semnificative, dar dintre care nici unul nu era 
suficient de relevant ca să poată deveni probă în sprijinul 
capetelor de acuzare. Toţi martorii erau morţi şi singurul încă în 
viaţă, Jean-Loup Verdier, nu era exact ceea ce poate fi definit 
drept un martor credibil. Insă ăsta era blufful lui şi generalul 
trebuia să plătească pentru a-i vedea cărţile. Intinse braţele într- 
un gest care însemna că orice e posibil. 

— Poate că lucrurile stau cum ziceţi dumneavoastră. Sau 
poate nu. Vă permiteţi să plătiţi avocaţi care vă pot scoate din 
belele şi astfel nu ajungeţi la închisoare. In ceea ce priveşte 
scandalul, asta e altă poveste. O achitare datorată probelor 
insuficiente vă scapă de viaţa într-o celulă de închisoare, dar 
rămân dubiile asupra vinovăţiei. la gândiţi-vă... chiar o să mai 
vrea preşedintele Statelor Unite să audă părerea unui consilier 
militar suspectat de a-şi fi oferit serviciile de consultanţă şi 
traficanţilor de droguri? 

Generalul Parker îl privi îndelung, fără să scoată nici un 


496 


cuvânt. Îşi trecu o mână prin părul alb, tuns scurt. Ochii lui 
albaştri îşi pierduseră scânteierea războinică şi deveniseră în 
sfârşit ochii unui bătrân. Totuşi, vocea lui era încă straniu de 
plină de viaţă. 

— Cred că am înţeles unde vreţi să ajungeţi... 

— Credeţi? 

— Dacă nu aţi vrea ceva de la mine, până acum m-aţi fi 
denunţat deja FBl-ului. Nu aţi fi venit aici singur, ci cu o armată 
de poliţişti. Aşa că aveţi curajul de a fi explicit! 

Frank se gândi că reputaţia lui Parker nu era neîntemeiată. 
Ştia foarte bine că este învins, dar, ca toţi ofiţerii demni de acest 
nume, văzuse o posibilitate de salvare şi acum o exploata. 

— Mai mult decât explicit, generale. De-a dreptul concis. Dacă 
ar depinde de mine, aş fi fără milă. Vă consider un vierme, aşa 
că v-aş agăța de cârligul unei undiţe şi v-aş arunca într-o mare 
plină de rechini. Asta este exact ceea ce aş face. Odată v-am 
spus că toţi oamenii au un preţ şi că dumneavoastră nu aţi reuşit 
să-l înţelegeţi pe al meu. lată preţul meu: Helena şi Stuart, în 
schimbul tăcerii mele. Frank făcu o pauză. După cum vedeţi, 
generale, aveaţi dreptate într-o anumită privinţă. Intr-un fel, noi 
doi suntem făcuţi din acelaşi aluat. 

Bătrânul lăsă capul în jos pentru un moment. 

— Şi dacă eu... 

Frank clătină din cap. 

— Propunerea nu este negociabilă. Se acceptă sau nu. Şi nu 
este totul... 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că o să vă întoarceţi în Statele Unite şi o să 
vă daţi seama că sunteţi prea bătrân şi prea obosit pentru viaţa 
de militar. O să vă daţi demisia. Poate că unul sau altul o să 
încerce să vă facă să vă răzgândiţi, dar dumneavoastră o să fiţi 
de neclintit. Mi se pare just ca un om ca dumneavoastră, un 
soldat care a oferit atâtea ţării sale, un tată atât de încercat de 
soartă, să se bucure de ultimii ani de viaţă în linişte şi pace. 

Parker îl privi fix. Frank s-ar fi aşteptat să vadă orice pe faţa 
lui, dar nu curiozitatea aceea apărută dintr-odată. 

— Şi dumneata mă laşi liber aşa, fără să faci nimic? Unde e 
conştiinţa dumitale, agent special Frank Ottobre? 

— Exact unde e şi a dumneavoastră. Dar mi se pare că 
greutatea pe care trebuie s-o suporte conştiinţa mea este infinit 
mai mică decât a dumneavoastră. 


497 


Liniştea care se înstăpâni între ei era destul de elocventă. Nu 
mai era nimic de spus. In clipa aceea, exact la momentul potrivit, 
pe care numai întâmplarea îl poate alege, uşa se deschise şi 
imediat apăru capul lui Stuart. 

— Oh, Stuart, vino, poţi să intri, am terminat discuţiile noastre 
de oameni mari... 

Stuart intră în fugă, urmat de silueta subţire a Helenei. Băiatul 
nu putea să înţeleagă, iar ea nu reușea să înţeleagă. Cel care îi 
dădu vestea fu Nathan Parker, indirect, vorbind cu un copil 
despre care zicea că este nepotul lui şi care în schimb îi era fiu. 
Bătrânul se aşeză în genunchi în faţa lui, fără nici un efort 
aparent şi îi puse mâinile pe braţe. 

— Am ceva să-ţi spun, Stuart. Ştii că ţi-am zis că trebuie să ne 
întoarcem repede în America? 

Copilul încuviinţă cu un gest din cap, care lui Frank îi aminti de 
modul inocent de comunicare al lui Pierrot. Generalul arătă cu 
mâna către Frank. 

— Bine, după ce am vorbit puţin cu prietenul meu, cred că nu 
este nevoie să vă întoarceţi, tu şi mama. Eu o să am multe de 
făcut acasă şi nu o să ne putem vedea prea des, pentru o 
perioadă. Ţi-ar plăcea să rămâi aici şi să prelungeşti vacanţa? 

Copilul făcu ochi mari, surprins. 

— Chiar aşa, bunicule? Putem să ne ducem să vedem şi 
Disneyland Resort la Paris? 

Parker se uită la Frank, care făcu un semn de încuviinţare, 
închizând pe jumătate ochii într-un mod aproape imperceptibil. 

— Sigur, Disneyland şi o grămadă de alte locuri... 

Stuart ridică braţele şi făcu un salt în sus. 

— Ura! 

Fugi să-şi îmbrăţişeze mama, care îl primi cu o faţă care părea 
sculptată în piatra neîncrederii. Privirea ei uimită trecea de la 
Frank la tatăl ei, în situaţia cuiva care a primit o veste bună şi 
care are nevoie de ceva timp ca s-o înţeleagă. 

Stuart începu să strige lângă ea, plin de veselie, cu o voce 
ascuţită. 

— Mamă, rămânem aici! A zis bunicul. Ne ducem la 
Disneyland, ne ducem la Disneyland, ne ducem la Disneyland... 

Helena încercă să-l calmeze punându-i o mână pe cap, dar 
Stuart părea că nu mai poate fi oprit. Incepu să danseze prin 
încăpere, repetând cuvintele acelea ca pe un refren, fără pauză. 

Cineva bătu la uşă. 


498 


— Intră, zise Parker, ridicându-se. 

Până în momentul acela asistase în genunchi la momentele de 
euforie ale copilului. Frank se gândi că exact asta era condiţia lui 
în acea clipă. Un om îngenuncheat. 

Figura lui Froben se ivi de după uşă. 

— Mă scuzati... 

— Vino, Froben, intră... 

Pe faţa comisarului se citea un fel de stânjeneală care era de 
înţeles. Văzu uşurat că atmosfera era încordată, dar nu 
războinică. Sau, cel puţin, nu mai era. | se adresă lui Parker. 

— Generale, îmi cer scuze pentru acest inconvenient şi pentru 
aşteptarea atât de neplăcută. Voiam să vă spun că zborul 
dumneavoastră tocmai a fost anunţat. Ne-am îngrijit deja de 
îmbarcarea sicriului, iar în ceea ce priveşte bagajele... 

— Mulţumesc, comisare! Au avut loc nişte schimbări în 
program, de ultim moment. Fata şi nepotul meu rămân aici. Dacă 
sunteţi atât de amabil să fie urcate numai bagajele mele, v-aş 
rămâne îndatorat. Le puteţi recunoaşte foarte uşor. Sunt două 
valize rigide albastre Samsonite. 

Froben înclină capul. Lui Frank i se păru gestul unui majordom 
dintr-o comedie engleză. 

— Măcar atât pot face ca să fiu iertat, generale. 

— Vă mulţumesc. Vin imediat. 

— Foarte bine. Vă reamintesc care este poarta de îmbarcare. 
Numărul nouăsprezece. 

Froben ieşi din încăpere, răsuflând uşurat şi neîncrezător, 
asemenea cuiva care a scăpat dintr-un accident de maşină fără 
nici o zgârietură. 

Parker vorbi din nou cu Stuart. 

— OK, eu trebuie să plec. Tu să fii cuminte. Roger? 

Băiatul bătu din călcâie şi făcu un salut milităresc, ca şi cum 
ăsta era un joc vechi dintre ei. Parker deschise uşa şi ieşi fără să- 
i acorde nici o privire şi nici un cuvânt fiicei sale. 

Frank se apropie de Helena şi îi atinse obrazul cu mâna. Ar fi 
înfruntat o întreagă armată de generali ca Parker pentru ceea ce 
găsi în ochii ei. 

— Cum ai reuşit? 

Frank îi zâmbi. 

— Toate la timpul lor. Acum mai am ceva de făcut. Mă întorc 
în două minute. Vreau doar să fiu sigur de un ultim lucru... _ 

leşi pe uşă şi căută cu privirea silueta lui Nathan Parker. Il 


499 


văzu îndepărtându-se pe coridor, alături de Froben, care Îl 
însoțea la îmbarcare. Ajunse la ei chiar înainte ca generalul să 
înceapă să între în coridorul care ducea la bord. Era ultimul 
pasager. Condiţia lui privilegiată îi permisese să obţină favoarea 
unei scurte aşteptări suplimentare. 

Când îl văzu venind, Froben se dădu într-o parte, cu discreţie. 

Parker începu să vorbească, fără să se întoarcă spre el. 

— Să nu-mi spui că ai simţit o dorinţă de nestăpânit de a mă 
saluta înainte de plecare. 

— Nu, generale. Voiam doar să fiu sigur că plecaţi şi să fac o 
ultimă remarcă. 

— Ce remarcă? 

— De mai multe ori mi-aţi spus că sunt un om terminat. Acum 
aş vrea doar să subliniez că dumneavoastră sunteţi un om 
terminat. Nu ţin s-o ştie toată lumea... 

Cei doi se priviră. Ochii negri înfruntând ochii albaştri. Ochii a 
doi bărbaţi din care ura nu avea să dispară niciodată. 

— O ştim dumneavoastră şi eu şi mi-e de-ajuns. 

Fără nici un cuvânt, Nathan Parker se întoarse şi începu să 
meargă pe coridor. Nu mai era un soldat, nu mai era un bărbat, 
ci doar un bătrân. Tot ceea ce lăsa în spatele lui de-acum încolo 
nu mai era problema lui. Adevărata problemă era ceea ce avea 
în faţă. In timp ce cobora către carlinga avionului, silueta i se 
reflectă într-o oglindă de pe perete. 

O coincidenţă, poate, una dintre numeroasele coincidenţe. 

„Incă o oglindă...” 

Cu gândul ăsta în cap, Frank rămase în picioare urmărindu-l 
pe Parker cu privirea până când acesta dispăru după colţ şi 
oglinda rămase un ecran gol. 


63 


Frank ajunse la capătul holului, în faţa uşii de la biroul lui 
Roncaille. Aşteptă o clipă înainte să bată. Se gândi de câte ori se 
găsise în faţa unei uşi închise până atunci. Adevărată sau 
imaginară. Uşa asta era una dintre ele, dar situaţia era diferită. 
Acum omul cunoscut sub numele de Nimeni se afla într-un loc 
sigur, după gratiile unei celule şi cazul putea să treacă în 
categoria dosarelor cu anchete duse la bun sfârşit. 


500 


Trecuseră patru zile de la arestarea lui Jean-Loup şi de la 
întrevederea cu Parker pe aeroportul din Nisa. Petrecuse tot 
timpul acela în compania Helenei şi a fiului ei, fără să citească 
ziarele, fără să se uite la televizor, căutând doar să lase în urmă 
pentru o vreme toată povestea aceea. 

Să facă asta pentru totdeauna era de neconceput. 

Plecase din apartamentul din Parc Saint-Roman şi, împreună 
cu Helena şi cu Stuart, se cazase într-un mic hotel discret, unde 
puteau să scape de vânătoarea obsesivă a ziariştilor dezlănţuiţi. 
Chiar dacă îşi doreau asta, el şi Helena, nu considerau încă 
oportun să doarmă în aceeaşi cameră. Nu încă. Era timp şi 
pentru asta. Işi dedicase zilele odihnei şi familiarizării cu Stuart, 
încercând să construiască o relaţie cu el. Confirmarea oficială că 
promisiunea de a se duce la Disneyland avea să fie menţinută 
crease o bază foarte bună. Faptul că vacanţa ar fi fost întregită 
de vreo zece zile pe Canal du Midi, la bordul unei locuinţe 
modeme pe apă, începuse să cimenteze relaţia. Stuart fusese 
încântat când îi spusese că o să treacă de ecluze şi că o să 
doarmă în barcă, iar el o să poată chiar s-o piloteze. Acum nu îi 
mai rămânea decât să aştepte cimentul să se întărească. 

Frank se hotărî şi bătu la uşă. 

Vocea lui Roncaille îl invită să între. Deschizând uşa, Frank nu 
se miră să-l găsească înăuntru pe Durand. Il surprinse însă 
prezenţa doctorului Cluny. 

Roncaille îl primi cu obişnuitul său zâmbet, după regulile PR- 
ului, care acum părea mult mai spontan şi mai natural. Şeful 
Poliţiei, în momentul acela de grandeur, ştia să se comporte ca o 
gazdă desăvârşită. Durand stătea jos cu expresia sa obişnuită şi 
îi făcu doar un semn cu mâna. 

— Intraţi, domnule Frank, vă aşteptam! Luaţi loc. Domnul 
Durand de-abia a sosit. 

Tonul era atât de monden, încât Frank se aştepta să găsească 
pe birou o frapieră cu şampanie şi pahare. Probabil ar fi urmat 
apoi, într-un alt moment şi într-un alt loc. 

Roncaille se întoarse pe scaunul de la birou. Frank se aşeză pe 
canapeaua pe care i-o indicase directorul. Aşteptă în linişte. El nu 
mai avea nimic de spus. Voia să afle însă anumite lucruri. 

— Intrucât suntem toţi aici, cred că e foarte bine să intrăm 
direct în subiect. Există câteva lucruri din povestea asta pe care 
nu le cunoşti, lucruri care sunt legate de viaţa lui Daniel Legrand, 
alias Jean-Loup Verdier. lată, în linii mari, ceea ce am reuşit să 


501 


aflăm. 

Roncaille se lăsă pe spătarul scaunului, picior peste picior. Lui 
Frank i se părea ciudat că Durand îi permitea să conducă el 
discuţia, chiar dacă nu îl interesa absolut deloc motivul. 

Roncaille îi împărtăşi ceea ce ştia cu naturaleţea şi bunăvoința 
cu care un sfânt împarte pelerina cu un sărac. 

— Tatăl, Marcel Legrand, era o persoană importantă în 
serviciile secrete franceze. Era persoana care se ocupa de 
antrenamente, un expert în tot ceea ce face parte din „bagajul” 
celor din corpurile speciale sau din serviciile de spionaj. La un 
moment dat, se pare că a început să dea semne de dezechilibru 
mental. Nu cunoaştem detaliile precise ale acestui aspect. Noi 
am ajuns până unde am putut, dar guvernul francez nu a fost 
prea deschis în sensul ăsta. Cu siguranţă a fost o chestiune care 
a dat ceva bătăi de cap. Oricum, informaţiile pe care am reuşit 
să le obţinem sunt suficiente pentru a putea înţelege ce s-a 
întâmplat. După câteva episoade definite ca „neplăcute”, 
Legrand a fost invitat, ca să zicem aşa, să renunţe din proprie 
iniţiativă la serviciul activ şi a fost încadrat în programul de 
prepensionare. Lucrul acesta l-a afectat mult şi a contribuit în 
mod cert la ultima lovitură dată minţii care se clătina deja. S-a 
mutat la Cassis, cu soţia însărcinată şi cu guvernanta, o femeie 
care era în serviciul lui din copilărie. A cumpărat proprietatea 
aceea, La Patience, unde s-a închis trăind ca un pustnic, aproape 
fără să mai aibă raporturi cu restul lumii. Şi a impus aceleaşi 
condiţii şi restului familiei. Nici un contact cu exteriorul, sub nici 
un fel de motiv. A 

Roncaille se întoarse către doctorul Cluny. li dădu cuvântul, 
atribuindu-i în mod tacit, dintre toţi cei prezenţi, rolul de cea mai 
calificată persoană, demnă de a prezenta restul faptelor şi 
componenta lor psihologică extrem de importantă. 

Psihopatologul îşi dădu jos ochelarii şi îşi ciupi cu arătătorul şi 
degetul mare rădăcina nasului, aşa cum făcea de obicei. Frank 
nu reuşise încă să înţeleagă cât din gestul acela era rezultatul 
unui studiu atent pentru a atrage atenţia şi cât era rezultatul 
întâmplării. În orice caz, nu era prea important. Cluny îşi puse la 
loc ochelarii. Captase atenţia generală. Multe dintre lucrurile pe 
care urma să le spună erau noi chiar şi pentru Durand şi 
Roncaille. 

— Am avut câteva întrevederi cu Jean-Loup, de fapt cu Daniel 
Legrand, care este adevăratul lui nume. Cu ceva dificultăţi, am 


502 


reuşit să schiţez un cadru general, pentru că rareori are voinţa 
de a se deschide şi de a ieşi din crizele de alienare în care intră. 
Aşadar, după cum spunea directorul puţin mai înainte, familia 
Legrand soseşte în sătucul acela din Provence. Doamna Legrand 
era italiancă, între paranteze fie spus. Cred că acest lucru a fost 
foarte important, în pofida a tot, pentru ca Daniel sau Jean-Loup, 
cum preferaţi, să vorbească italiana atât de bine. Eu propun să 
continuăm să îl numim Jean-Loup, pentru mai multă claritate. 

Se uită la ceilalţi, căutând aprobarea. Tăcerea generală îi 
indica lipsa obiecţiilor. Cluny îşi continuă prezentarea faptelor. 
Sau, cel puţin, desfăşurarea faptelor în opinia lui. 

— La scurt timp după izolarea lor, soţia naşte. După logica 
misogină a soţului, care între timp devenise o adevărată obsesie, 
nu este chemat nici un doctor la naştere. Femeia dă viaţă, fiţi 
atenţi, nu unui singur copil, ci la doi gemeni, Lucien şi Daniel. 
Numai că există o mare problemă. Micuţul Lucien se naşte 
diform. Faţa copilului este plină de nişte excrescenţe de carne 
care fac din el un monstru. Din punct de vedere medical, nu vă 
pot spune exact despre ce este vorba, pentru că nu mă pot baza 
decât pe mărturia lui Jean-Loup şi nu e prea comunicativ când e 
vorba de acest subiect. In orice caz, analizele de ADN ale 
cadavrului descoperit în buncăr au confirmat fără nici cel mai mic 
dubiu că ei doi sunt fraţi. Tatăl este profund afectat de această 
dramă şi sănătatea mentală se înrăutăţeşte ulterior. Refuză 
recunoaşterea fiului diform, ajungând chiar să nu declare decât 
naşterea unui singur copil, Daniel. Celălalt este ţinut ascuns în 
casă, ca un secret care trebuie păstrat cu mare grijă, o ruşine în 
faţa lumii. Mama moare la câteva luni după naştere. Medicul care 
a întocmit certificatul de deces vorbeşte de cauze naturale de 
ordin general. Nu există motive pentru a suspecta altceva. 

Durand întrerupse cu un gest prezentarea lui Cluny şi luă 
cuvântul. 

— Am sugerat guvernului francez exhumarea cadavrului 
doamnei Legrand, dar se pare că, după atâţia ani şi după 
dispariţia tuturor persoanelor implicate în povestea asta, detaliul 
acesta nu constituie pentru ei un interes vital. 

Durand se lăsă pe spătarul fotoliului cu expresia unuia căruia i 
se pare deplorabilă o asemenea lipsă de atenţie în ceea ce 
priveşte detaliile. Făcu un gest, dându-i din nou cuvântul lui 
Cluny. 

Cluny îl primi ca pe o datorie, nu ca pe o plăcere. 


503 


— Cei doi băieţi cresc ţinuţi sub controlul rigid şi obsesiv al 
tatălui, care se ocupă de educaţia lor în totalitate, fără nici un fel 
de influenţă externă. Nu le permitea să meargă la grădiniţă sau 
la şcoală. Cu atât mai puţin să se joace în compania copiilor de 
vârsta lor. Între timp, a devenit un adevărat maniac. Poate că 
suferă de mania persecuției, o persoană obsedată de figura 
retorică a „duşmanului”, pe care îl vede peste tot şi în toate 
persoanele din afara casei, unde trăiesc închişi ca într-o 
fortăreață. Şi în cazul acesta sunt doar presupunerile mele, care 
nu au în sprijin fapte concrete. Singurul căruia i se acordă luxul 
unor contacte sporadice cu lumea, întotdeauna sub controlul 
riguros al tatălui, este Jean-Loup. Geamănul, Lucien, rămâne 
prizonier în casă, o persoană al cărei chip nu poate fi arătat 
lumii, un fel de om cu masca de fier, pentru a da un exemplu din 
literatură. Amândurora le este impus un antrenament militar 
rigid, acelaşi pe care Legrand îl aplica agenţilor din serviciile 
secrete din care făcea parte. lată de ce Jean-Loup era atât de 
bine pregătit în domenii atât de diferite, inclusiv ca luptător. Nu 
vreau să mai lungesc comentariul, dar el însuşi mi-a dezvăluit 
nişte detalii înfiorătoare, care se potrivesc perfect cu 
personalitatea pe care Jean-Loup a dezvoltat-o ulterior... 

Cluny făcu o pauză, ca şi cum era mai indicat ca acele 
amănunte să rămână, pentru binele tuturor, exclusiv de 
competenţa lui. În ceea ce-l privea, Frank putea să înţeleagă. 
Sau, cel puţin, putea să-şi imagineze într-o mai mică sau mai 
mare măsură ceea ce Cluny fusese constrâns să facă. leşea la 
lumină o poveste care plutea în timp ca un aisberg pe mare, din 
care nu se vedea decât partea de deasupra. O parte plină de 
sânge. Şi aceasta fusese botezată de lume „Nimeni”. 

— Pot să spun că Jean-Loup şi bietul său frate practic nu au 
fost niciodată copii. Legrand a reuşit să transforme unul dintre 
jocurile cele mai vechi de copii din lume, jocul de-a războiul, într- 
un autentic coşmar. Experienţa aceasta i-a legat pe cei doi fraţi 
într-un mod indisolubil. Oricum, raportul obişnuit dintre doi 
gemeni este mult mai puternic şi mai special decât cel dintre doi 
fraţi normali: lumea este plină de exemple care demonstrează 
acest lucru. Inchipuiţi-vă în acest caz, în plus, că unul din cei doi 
fraţi avea un handicap. Jean-Loup şi-a asumat rolul de apărător şi 
de protector al nefericitului său frate, pe care tatăl lor îl 
considera o fiinţă inferioară. Chiar Jean-Loup mi-a spus că tatăl 
lui cel mai adesea folosea epitetul de „monstru diform”... 


504 


Pentru o secundă, se făcu tăcere. Cluny le dădu tuturor timpul 
să digere ceea ce tocmai le spusese. Ceea ce ascultau era într- 
un fel confirmarea că Jean-Loup ascundea o traumă. Acum, când 
le era dezvăluită în totalitate, fiecare îşi dădea seama că 
depăşea cu mult imaginaţia. Şi nu se terminase încă. 

— Sunt legaţi printr-o afecţiune morbidă. Jean-Loup trăieşte 
drama fratelui ca şi cum ar fi a lui, poate într-o măsură şi mai 
mare, mai viscerală, pentru că îl vede fără apărare în faţa furiei 
şi a persecuției tatălui lor. 

Cluny făcu din nou o pauză, obligându-i să asiste iarăşi la 
ritualul ochelarilor. Frank, Roncaille şi Durand i-l acordară, 
răbdători. Işi câştigase dreptul ăsta în cursul întrevederilor cu 
Jean-Loup, intrând în contact cu întunericul minţii lui, încercând 
prin intermediul trecutului să reconstruiască motivele unui 
prezent fără viitor. 

— Nu pot să spun care a fost exact cauza care a declanşat tot 
ceea ce s-a întâmplat în casa din Cassis într-o noapte, cu mulţi 
ani în urmă. Poate că nu a fost doar una în special, ci o serie de 
cauze care, de-a lungul timpului, au creat condiţiile ideale pentru 
a da naştere tragediei. Ştiţi că în casă, pradă flăcărilor, a fost 
găsit un corp cu faţa distrusă... 

O altă pauză. Privirea psihopatologului se mişcă prin cameră, 
nu căutând, ci evitând ochii celorlalţi. De parcă era într-un fel 
responsabil de ceea ce urma să spună. 

— Jean-Loup a fost cel care şi-a ucis fratele. Afecţiunea lui 
ajunsese în punctul în care, în mintea lui bolnavă, se gândeşte că 
ăsta este singurul mod de a-l vindeca „de răul lui”, după cum îl 
numeşte el. Ca şi cum înfăţişarea lui era o adevărată boală. 
Urmează gestul simbolic al eliberării, ritualul de jupuire a feţei, 
pentru a-şi elibera fratele geamăn de diformitatea lui. Apoi îi 
ucide pe tatăl său şi pe guvernantă, pe care o consideră, evident, 
complicea lui, făcând plauzibilă ipoteza dublei crime, urmată de 
sinucidere. Şi dă foc casei. Aş putea să vorbesc despre 
semnificaţia simbolică a catharsisului, dar mi se pare inutil şi 
retoric, mai degrabă decât ştiinţific. După care fuge. Nu cunosc 
detaliile privind viaţa pe care a dus-o... 

Roncaille interveni ca să readucă pe pământ pentru câteva 
clipe povestirea aceea care părea suspendată în misterul unei 
poveşti cu vrăjitoare. 

— Documentele pe care le-am găsit în casa lui Jean-Loup ne- 
au condus la un cont dintr-o bancă din Zurich. Probabil că erau 


505 


bani depuşi de Marcel Legrand, o sumă frumoasă, de altfel. Lui 
Jean-Loup i-a fost îndeajuns să ştie codul pentru a putea dispune 
de suma care era depusă. Nu avem habar unde a trăit până când 
a apărut aici, la Monte Carlo, luându-şi numele unui băiat mort 
într-un incident la Cassis, dar despre cum a trăit nu sunt dubii. 
Cu banii pe care îi avea la dispoziţie putea să trăiască toată viaţa 
fără să muncească. 

Procurorul Durand interveni. 

— Să ţinem cont de un lucru. Întrucât toată lumea ştia că în 
casa aceea trăieşte un singur băiat, după ce a fost descoperit 
corpul cuiva de vârsta lui, nimeni nu a suspectat în nici un fel 
existenţa unui al doilea copil. Oricum, incendiul care a devastat 
practic toată casa a distrus orice fel de urmă. Din cauza asta 
cazul a fost clasat destul de rapid. Asta a dat posibilitatea 
nebunului de Jean-Loup să scoată corpul fratelui său din cimitirul 
din Cassis, după ce a aflat că nu a fost devorat de flăcări. 

Durand tăcu. După o uşoară ezitare, Frank interveni în acea 
pauză. 

— Şi muzica? îl întrebă pe Cluny. 

Psihopatologul îşi luă un moment de gândire înainte să 
răspundă. 

— Relaţia lui cu muzica este un aspect pe care încerc încă să-l 
aprofundez. Se pare că tatăl lor era foarte pasionat de muzică şi 
un colecţionar maniac de discuri rare. Probabil că este singurul 
lucru plăcut pe care l-a permis fiilor săi în schimbul a tot ceea ce 
i-a făcut să suporte. Şi în privinţa asta comunicarea este dificilă. 
Când încep să-i vorbesc despre muzică, subiectul închide ochii şi 
devine absent. 

Erau toţi cu sufletul la gură. Dacă Cluny îşi dăduse sau nu 
seama de asta, nu le-o arătă. Probabil că lucrurile aflate îl 
tulburau încă, chiar şi cu ocazia unei simple prezentări. 

— Trebuie să înţelegeţi un alt aspect delicat al acestei istorii. 
Faptul că şi-a omorât fratele i-a creat lui Jean-Loup un sentiment 
de vină de care nu o să scape niciodată. El considera şi încă e de 
părere că lumea este responsabilă de moartea fratelui său şi de 
toate suferinţele păţite din cauza înfăţişării lui. Asta este geneza 
tipologiei lui Jean-Loup, criminalul în serie, în cumpănă între 
dorinţa de dreptate şi cea de putere. Un complex indus de o 
problemă familială care are drept compensație dobândirea unei 
normalităţi efemere pentru fratele lui. Adevăratul motiv pentru 
care i-a ucis pe toţi acei oameni şi le-a folosit faţa ca pe o mască 


506 


pentru cadavrul fratelui său este acela că i s-a părut un act 
necesar, un mod de a-şi despăgubi fratele pentru tot ceea ce 
suferise... 

Psihopatologul stătea cu picioarele uşor îndepărtate. Lăsă 
privirea în jos. Când o ridică, în ochii lui se citea mila. 

— Ne place sau nu, omul ăsta a făcut tot din iubire, o iubire 
anormală şi necondiționată pentru fratele lui. Asta este 
concluzia. 

Cluny se ridică aproape imediat, ca şi cum faptul că îşi 
terminase prezentarea îl eliberase de o greutate pe care nu voia 
s-o ducă de unul singur. Acum, când reuşise s-o împartă cu alte 
persoane, considera că prezenţa lui în camera aceea devenise 
inutilă. 

— Pentru moment, este tot ce pot să vă spun, domnilor. Dați- 
mi câteva zile şi o să aveţi un raport scris. Intre timp, o să 
continui să-l văd pe Jean-Loup, chiar dacă aproape tot ce trebuia 
să ştim a ieşit la lumină. 

Roncaille se ridică şi se duse să-i mulţumească personal 
psihopatologului. li strânse mâna şi îl conduse până la uşă. 
Trecând pe lângă Frank, Cluny îi puse mâna pe umăr. 

— Felicitări, zise simplu. 

— Eu vă felicit şi vă mulţumesc pentru tot. 

Cluny răspunse cu un fel de strâmbătură care poate era un 
zâmbet sau poate o declaraţie de modestie. Făcu un gest cu 
mâna spre Durand, care stătea nemişcat şi îngândurat. Durand 
răspunse cu o mişcare politicoasă din cap. 

Cluny ieşi şi Roncaille închise încet uşa în spatele său. Cei trei 
rămaseră singuri în cameră. Şeful Poliţiei îşi reluă locul la birou. 
Frank se întoarse pe fotoliu, iar Durand rămase absorbit de 
gândurile sale. 

Intr-un sfârşit, procurorul general se ridică şi se duse să se 
uite pe fereastră. Din punctul acela de observaţie, hotărî să rupă 
tăcerea. Vorbi rămânând cu spatele la ei, ca şi cum i-ar fi fost 
ruşine să-şi arate faţa. 

— Se pare că povestea asta s-a terminat şi că este meritul 
dumneavoastră, domnule Ottobre. Domnul Roncaille o să vă 
confirme că prinţul ne-a rugat să vă transmitem mulţumirile şi 
felicitările sale pentru rezultatul obţinut. Făcu o pauză care era 
foarte departe de efectul magnetic al pauzelor lui Cluny. Se 
decise să se întoarcă spre ei. O să fiu sincer cu dumneavoastră, 
aşa cum aţi fost şi dumneavoastră cu mine. Ştiu că nu vă sunt 


507 


simpatic, mi-aţi spus-o clar. Nici dumneavoastră mie. Nu mi-aţi 
fost simpatic de la început şi nu cred că o să-mi fiţi vreodată. 
Intre noi este o prăpastie şi nici unul din noi nu o să facă vreun 
efort ca să construim deasupra un pod. Dar, de dragul justiţiei, 
trebuie să vă spun un lucru... Făcu doi paşi, ajungând în faţa lui 
Frank. li întinse mâna. Aş vrea să am mulţi poliţişti ca 
dumneavoastră. 

Frank se ridică şi strânse mâna pe care Durand i-o oferise. 
Pentru moment şi poate pentru totdeauna, era lucrul cel mai bun 
pe care puteau să-l facă amândoi. 

Apoi, imediat, Durand redeveni cel care era, un procuror 
general rece, elegant şi cu o mică pretenţie de eficienţă. 

— Acum, dacă nu vă supăraţi, eu vă las. La revedere, domnule 
director, felicitări şi dumneavoastră! 

Roncaille aşteptă zgomotul uşii care se închise. Expresia i se 
relaxă în mod vizibil. Şi, mai ales, deveni mai puţin formal. 

— Ce o să faceţi acum, domnule Frank? O să vă întoarceţi în 
America? 

Frank făcu un gest care putea să nu însemne absolut nimic 
sau putea să se refere la orice loc din lume. 

— Nu ştiu. Pentru moment, o să arunc o privire în jur, o să 
vedem. Am timp să mă hotărăsc... 

Se salutară şi în sfârşit Frank se simţi autorizat să plece. 
Tocmai pusese mâna pe clanţa de la uşă, când vocea lui 
Roncaille îl opri. 

— Un ultim lucru, Frank... 

Frank nu se mişcă. 

— Spuneţi. 

— Voiam să vă confirm că am avut grijă de lucrul acela pe 
care mi l-aţi cerut, apropo de Nicolas Hulot. 

Frank se întoarse cu faţa către el şi înclină uşor capul, aşa cum 
se face în faţa comportamentului unui adversar care s-a dovedit 
a fi un om de onoare. 

— Nu m-am îndoit de asta nici măcar o secundă. _ 

leşi din birou, închizând uşa în spatele său. În timp ce 
străbătea holul, se întrebă dacă Roncaille suspectase că ultimele 
lui cuvinte erau o mare minciună. 


508 


64 


Frank străbătu holul de la intrarea principală în clădirea 
Siguranţei Publice a Principatului Monaco şi ieşi afară, în soare. 
Inchise ochii pe jumătate din cauza impactului cu lumina 
puternică de-afară, după ce se obişnuise cu lumina slabă 
dinăuntru. Pe Frank Ottobre cel de dinainte l-ar fi deranjat 
strălucirea aceea atât de vie, semnul inconfundabil al vieţii. 

Acum nu. 

Acum îi era de-ajuns o pereche de ochelari de soare. Îi scoase 
din buzunarul de la haină şi îi puse la ochi. Se întâmplaseră 
atâtea lucruri, aproape toate urâte, unele de-a dreptul oribile. 
Atâţia oameni care muriseră. Acum şi în trecut. Unul dintre 
aceştia era prietenul lui, Nicolas Hulot, unul dintre puţinii oameni 
pe care îi cunoştea şi cărora li se potrivea acel calificativ. 

Inspectorul Morelli îl aştepta, pe Rue Notari, în mijlocul străzii, 
cu mâinile în buzunar. Frank cobori cele câteva trepte ale scării 
şi se duse către el încet. Până să ajungă la el, îşi scoase ochelarii 
pe care tocmai şi-i pusese. Claude merita să fie privit în ochi, 
fără nici un fel de bariere. li zâmbi, căutând în sine un ton lejer, 
ceva mai uzat, dar adevărat. 

— Salut, Claude, ce faci aici? Aştepţi pe cineva care nu vine? 

— Nu, dragul meu. Eu aştept numai lume despre care ştiu că 
sigur vine. In cazul de faţă, chiar pe tine te aşteptam. Doar nu 
credeai că pleci şi scapi aşa. Imi datorezi ceva. Incă te consider 
responsabil de un drum de la Nisa până aici cu o maşină condusă 
de un nebun dezlănţuit. 

— Ah, Xavier? 

— Fostul agent Xavier, vrei să spui, care acum se uită disperat 
pe pagina cu ofertele de muncă acordând o atenţie specială 
firmelor de grădinărit. Ştii că sunt maşinile acelea de tăiat 
iarba... 

Chiar în momentul acela, agentul Xavier Lacroix cotea din Rue 
Suffren Raymond la volanul unei maşini de poliţie. Trecu prin faţa 
lor zâmbind şi îi salută pe fereastră. Se opri puţin mai în faţă. 
Imediat ce un alt poliţist, care îl aştepta în stradă, urcă înăuntru, 
maşina plecă. 

Pe faţa lui Morelli apăru brusc expresia pierdută a unuia care a 


509 


fost prins în flagrant delict. Frank râse. Îi plăcea că între ei se 
crea, atât de firesc, o atmosferă complet diferită de cea pe care 
tocmai o lăsase sus, în biroul lui Roncaille. 

— Dacă nu ai făcut-o până acum, în momentul de faţă ai cel 
mai bun motiv să-l dai afară pe agentul Lacroix. Mi se pare că, 
din cauza lui, tocmai ai făcut o gafă... 

— Cine, eu? Când? E suficientă o fărâmă sănătoasă şi cinstită 
de tupeu. Zi-mi de tine, ce intenţii ai pentru viitorul apropiat? 

Frank nu zise nimic concret. 

— O să fac un tur, ştii cum e... 

— De unul singur? 

— Sigur! Cine crezi că vrea pe cap un fost agent FBI găurit ca 
o sită? 

Morelli îşi luă revanşa. Chiar în momentul acela un Renault 
Laguna station-wagon metalizat apăru exact din direcţia din care 
venise maşina lui Xavier şi se opri lângă ei. La volan era Helena 
Parker, cu faţa zâmbitoare şi cu o privire care parcă nu era a ei. 
Dacă cineva, doar cu o săptămână înainte, i-ar fi fotografiat ochii 
şi i-ar fi comparat cu cei de acum, n-ar fi putut să spună că e 
vorba despre aceeaşi femeie. Stuart stătea pe bancheta din 
spate şi privea curios către intrarea din clădirea Siguranţei 
Publice. 

Morelli se uită la Frank, ironic. 

— Singur, nu? Eu cred că undeva în lume există o 
administraţie primordială a justiţiei. Care face astfel, încât tu să 
urci în maşina asta, iar Lacroix să-şi păstreze locul de muncă... 

li întinse mâna şi Frank i-o strânse cu plăcere. Tonul era diferit 
acum. Era tonul celui care a văzut multe şi vorbeşte cu un 
prieten care a fost martorul aceloraşi lucruri. 

— Hai, înainte ca femeia din maşină să-şi dea seama că eşti 
plin de găuri ca o sită şi să ia decizia de a pleca singură. Aici s-a 
terminat. 

— Da, s-a terminat. Chestia asta. O să vezi că mâine, pe 
undeva, o să înceapă alta. 

— Aşa se întâmplă, Frank, la Monte Carlo sau în orice alt loc. 
Aici este doar ceva mai lustruită. 

Morelli nu ştia dacă să mai continue sau nu. Nu din 
nesiguranţă, ci datorită discreţiei care-l caracteriza şi pe care 
Frank învățase să i-o recunoască. 

— Ai decis deja ce o să faci după aceea? 

— Te referi la serviciu? 


510 


— Da. 

Frank dădu din umeri, nepăsător. Morelli ştia foarte bine că nu 
era aşa, dar, pentru moment, nu putea pretinde mai mult. 

— FBl-ul în momentul ăsta este ca paradisul, poate să aştepte. 
Acum nu am nevoie decât de o vacanţă frumoasă, una 
adevărată, în care să râd şi să mă distrez, cu persoanele 
potrivite. 

Frank arătă în mod semnificativ cu mâna către maşină. 

Morelli făcu dintr-odată ochii mari şi băgă o mână în buzunarul 
de la haină. 

— La naiba, era să uit! După aia puneam pe urmele tale poliţia 
din jumătate de Franţă ca să-ţi dea asta. Scoase din buzunar un 
plic albastru, uşor. Fără să mai spun că persoana care mi-a dat 
această scrisoare pentru tine nu m-ar fi iertat niciodată. 

Frank se uită la el o secundă, fără să-l deschidă. Pe plic era 
scris numele lui cu o caligrafie feminină, delicată, dar nu 
afectată. Îşi putea imagina de la cine era. Pentru moment, îl 
băgă în buzunar. Întinse mâna ca să deschidă portiera. 

— Pa, Claude! Noi, în America, spunem take it easy, adică 
relaxează-te. 

— Tuo să te relaxezi, da, plimbându-te prin lume, în vacanţă. 

Ca o confirmare a afirmației lui Morelli, din maşină se auzi 
vocea ascuţită a lui Stuart. 

— Ne ducem la Disneyland, zise în engleză. 

Morelli făcu un pas în spate şi ridică ochii spre cer. Pe faţă îi 
apăru o expresie dezolată, destinată băiatului care stătea în 
spaţiul dintre scaunele din faţă. Răspunse într-o engleză 
satisfăcătoare, cu un uşor accent francez. 

— Uite, ei la Disneyland şi eu aici, trăgând la căruţă. Făcu 
totuşi o concesie lumii şi celor prezenţi. La Monte Carlo, dacă 
vreţi, dar tot ca să muncesc pe rupte şi singur ca un câine. N 

Frank urcă în maşină, închise portiera şi deschise fereastra. li 
spuse ceva Helenei, cu voce tare, ca să audă şi inspectorul. 

— Dă-i drumul ca să nu ne strice milogul ăsta ziua. Eu nu ştiu 
unde îi găsesc pe poliţiştii ăştia pe-aici. Şi se mai zice că Poliţia 
din Monte Carlo este una dintre cele mai bune din lume... 

Maşina se puse în mişcare şi Frank îi făcu lui Morelli un ultim 
gest de la geam. Ajunseră pe Rue Notari, apoi o luară la dreapta. 
La capătul lui Rue Princesse Antoinette se opri ca să acorde 
prioritate. Frank o zări pe Barbara, care urca cu pas grăbit, cu 
părul roşu fluturând în flăcări în mişcarea unduitoare a mersului. 


511 


Când maşina porni din nou, Frank întoarse capul, urmărind-o cu 
privirea. Îşi spuse că prezenţa fetei pe strada aceea nu era o 
întâmplare. Morelli tocmai îi zisese că aştepta persoane care 
sigur aveau să vină... N 

Helena îl bătu uşor pe braţ. intoarse capul către ea şi văzu că 
zâmbeşte. 

— Hei, nici nu am plecat bine şi deja întorci capul după altele? 

Frank se lăsă pe spate şi îşi puse ochelarii de soare cu un gest 
teatral. 

— Dacă te interesează, femeia cu care ne-am întâlnit este 
adevărata cauză a faptului că Morelli stă în stradă. Nici gând de 
a-şi lua rămas-bun, emoţionat, de la prietenul său care pleacă. Ai 
înţeles cine rămâne la Monte Carlo singur ca un câine? 

— Asta demonstrează teoria că lumea e plină de oameni 
neserioşi şi mincinoşi. Doar datorită unor inevitabile date 
statistice unii dintre ei sunt bărbaţi. 

Frank încercă în glumă să o întrerupă pe Helena şi începu să-i 
dea instrucţiuni asupra itinerariului. Arătă cu o mână către 
stradă. 

— Aici ia-o la dreapta. Mergem de-a lungul portului, apoi 
urmăm indicaţiile pentru Nisa. 

— E inutil să eviţi discuţia asta, pe care oricum intenţionez să 
o reiau, replică Helena. 

Expresia feţei oricum dezminţea tonul războinic al cuvintelor 
sale. Maşina începu să urce către port, apoi parcurse 
debarcaderul aglomerat. Stuart stătea agăţat de fereastră şi 
părea fascinat de haosul acela colorat de vară, plin de oameni şi 
de bărci. Arătă către un uriaş iaht privat, ancorat la debarcaderul 
din dreapta, care avea parcat pe puntea superioară un mic 
elicopter. 

— Mamă, ia uite ce lungă e barca aia! Şi este şi un elicopter. 

Helena răspunse fără a întoarce capul. 

— Ti-am explicat, Stuart. Principatul Monaco este un loc 
ciudat. Este o ţară foarte mică, dar aici vin o grămadă de oameni 
importanţi. 

— Ah, eu ştiu de ce! Aici nu se plătesc taxe. 

Lui Frank nu i se păru că e cazul să-i explice că mai devreme 
sau mai târziu taxele se plătesc, oriunde în lume. Nu era o 
problemă pe care Stuart putea s-o înţeleagă, iar el oricum nu 
avea chef să înceapă discuţia asta. Nu avea nici măcar chef să se 
gândească, în momentul acela. Lăsară în spate locul unde fusese 


512 


găsit cadavrul lui Arijane. Nici Helena, nici Frank nu ziseră nimic. 
Îi părea bine că îşi pusese ochelarii de soare Ray-Ban, pentru ca 
ea să nu-i poată vedea ochii. Ajunseră la curba de la Rascasse. 
Lăsară în stânga clădirea din care transmitea Radio Monte Carlo. 
Frank revăzu pentru o clipă cabina de regie din spatele geamului 
şi lumina roşie cu scrisul „ON AIR” care se aprindea şi îşi imagină 
DJ-ul aflat în emisie... 

„Gata. S-a terminat. Şi, dacă mâine ar fi să înceapă o chestie 
asemănătoare, nu te mai priveşte.” 

Maşina se apropie de ieşirea din oraş şi, de îndată ce trecu de 
intersecţia către Fontvieille şi o luă pe şosea către Nisa, acea 
mică tensiune care se crease în automobil parcă se evaporă. În 
timp ce se mişca pe scaun, căutând o poziţie mai comodă, Frank 
auzi foşnetul unei hârtii în buzunarul de la haină. Băgă mâna 
înăuntru şi scoase plicul albastru pe care i-l dăduse Morelli. 

„Mesagerul nu are nici o vină. Dar cine a scris această 
scrisoare cu siguranţă are.” 

Plicul nu era sigilat. Frank scoase o hârtie albastră la fel ca 
plicul, îndoită în două. O desfăcu şi în faţa ochilor îi apăru un 
scurt mesaj, scris cu aceeaşi caligrafie delicată care era şi pe 


plic. 


Te salut frumosule, 

II felicit şi eu ca toată lumea pe eroul zilei. Şi adaug cele 
mai sincere mulţumiri pentru tot ceea ce ai făcut pentru 
mine. Tocmai am primit o scrisoare de la autorităţile 
Principatului Monaco. Va avea loc o ceremonie oficială în 
memoria comisarului Nicolas Hulot, ca recunoaştere a 
meritelor sale şi am aflat din sursă sigură că tu eşti autorul 
principal. Tu ştii ce înseamnă asta pentru mine şi nu mă 
refer numai la aspectul financiar, care o să îmi asigure o 
bătrâneţe liniştită, atât cât mai poate fi a mea. 

In faţa unor anumite evenimente, singurul lucru pe care 
lumea şi-l doreşte este să uite cât mai repede. Unii au însă 
datoria de a-şi aduce aminte, ca să nu permită ca ele să se 
întâmple din nou. 

Sunt foarte mândră de tine. Tu şi soţul meu sunteţi cei 
mai buni oameni pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Pe 
Nicolas l-am iubit şi încă îl iubesc. lar în ceea ce te priveşte, 
o să ţin la tine pentru totdeauna. 


513 


Îţi doresc tot norocul pe care-l meriţi şi pe care sigur o 
să-l găseşti. 
Te sărut. 


Celine. 


Frank reciti de două sau de trei ori scrisoarea lui Celine Hulot, 
apoi o împături şi o băgă în buzunarul de la haină. In timp ce 
ieşea din trafic şi o lua pe drumul în pantă care ducea la 
autostradă, Helena întoarse o secundă privirea către el. 

— Veşti proaste? 

— Dimpotrivă. O prietenă dragă mă salută şi îmi doreşte 
numai bine. 

Stuart se dădu mai în faţă în spaţiul dintre scaune. Capul lui 
ajunsese acum practic între capul lui Frank şi cel al Helenei. 

— Stă la Monte Carlo? 

— Da, Stuart, locuieşte aici. 

— Este o femeie importantă? 

Frank se uită la Helena. Răspunsul pe care i-l dădu lui Stuart 
era mai ales pentru ea. 

— Bineînţeles că e o femeie importantă. Este soţia unui 
poliţist. 

Helena zâmbi. Stuart se retrase la locul lui, nelămurit. Se lăsă 
pe bancheta din spate, urmărind cu privirea marea care dispărea 
pe fereastră, pe măsură ce înaintau. Frank întinse mâna ca să 
tragă centura de siguranţă. In timp ce şi-o punea, îi zise lui 
Stuart: 

— Tinere, din momentul ăsta, toată lumea are centura pusă 
până la următorul ordin. Roger? 

Frank hotări că, după tot ceea ce se întâmplase, îşi câştigase 
dreptul de a se prosti puţin. Deschise braţele în faţa lui, 
asemenea unui conducător de caravane care indică unui convoi 
de pionieri drumul către Vestul Sălbatic. 

— Franţa, sosim! A 

Şi el şi Helena zâmbiră la reacţia zgomotoasă a băiatului. În 
timp ce verifica dacă Stuart şi-a pus bine centura, Frank privi 
profilul femeii care se afla la volan, concentrată să conducă în 
mijlocul traficului congestionat de pe Coasta de Azur, într-o zi de 
vară. Ochii îi alunecară pe profil şi privirea lui era un creion care 
desena pentru totdeauna momentul acela în memorie. 

Se gândi că nu o să fie simplu, pentru amândoi. Trebuiau să-şi 


514 


împartă în mod egal eforturile între a trăi şi a uita. Dar erau 
împreună şi era deja un început foarte bun. Se aşeză cât mai 
comod pe scaun şi îşi rezemă ceafa de tetieră. inchise ochii, în 
spatele lentilelor întunecate ale ochelarilor de soare. Trebuia să 
ţină minte pentru timpurile care urmau să vină că tot ceea ce-l 
interesa pe lume se afla în maşina aceea cu el şi decise că, până 
la urmă, era imposibil să-şi dorească mai mult. 


515 


Ultimul carnaval 


Acum în sfârşit totul este alb. 

Bărbatul stă rezemat cu spatele de perete, pe latura mai 
lungă a unei mici camere dreptunghiulare. Stă pe jos, cu mâinile 
în jurul genunchilor îndoiţi şi priveşte mişcarea degetelor de la 
picioare în ciorapii albi din bumbac. Poartă o haină şi o pereche 
de pantaloni din pânză aspră şi ea albă precum pereţii între care 
e închis. Lipit de peretele din faţa lui, bine fixat pe podea, se află 
un pat din metal. 

Şi patul tot alb e. 

Nu are aşternuturi, dar salteaua şi perna sunt albe. Albă e şi 
lumina care vine din tavan, protejată de un grilaj greu, vopsit în 
grabă în alb, care pare să fie sursa candorii strălucitoare a 
încăperii. 

Lumina nu se stinge niciodată. 

Ridică încet capul. Ochii lui verzi se uită fără nelinişte la unica 
fereastră minusculă, care este pusă atât de sus, încât nu poate 
ajunge la ea. Este singurul ceas pe care îl are la dispoziţie pentru 
a înregistra trecerea timpului. 

Lumină şi întuneric. Alb şi negru. Zi şi noapte. 

Nu ştie de ce, dar albastrul cerului nu se vede niciodată. 

Singurătatea nu este grea. 

Dimpotrivă, îl deranjează de fiecare dată când, de afară, 
primeşte un semn din partea lumii. Din când în când se deschide 
o uşiţă, în partea de jos. Pe podea alunecă o tavă cu nişte farfurii 
din plastic, pline cu mâncare. Plasticul e alb, iar mâncarea are 
mereu acelaşi gust. Nu are tacâmuri. Mănâncă cu degetele şi dă 
înapoi tava cu farfuriile pe aceeaşi deschizătură. In schimb, 
primeşte o cârpă albă şi umezită cu care se şterge pe mâini, 
după care o returnează. 

Din când în când o voce îi spune să se ducă în mijlocul 
camerei şi să întindă braţele în faţă. Mişcările îi sunt urmărite 
printr-o gaură din mijlocul uşii. Dacă îl văd în poziţia corectă, uşa 
se deschide, înăuntru intră câţiva oameni care îi bagă mâinile 
într-o cămaşă de forţă şi i-o leagă strâns la spate. De fiecare dată 
când este constrâns s-o îmbrace, zâmbeşte. 

Simte că oamenilor acelora masivi îmbrăcaţi în verde le este 
frică de el şi a observat că încearcă în orice fel să-i evite privirea. 


516 


Aproape că simte mirosul fricii lor. Şi totuşi, ar trebui să ştie că 
lupta s-a terminat. l-a spus lucrul ăsta de mai multe ori 
bărbatului cu ochelari pe care îl găseşte în camera unde este dus 
câteodată, bărbatul acela care vrea să vorbească, bărbatul acela 
care vrea să ştie, cel care vrea să înţeleagă. 

l-a şi spus de câteva ori că nu e nimic de înţeles. 

Nu e decât de acceptat ceea ce se întâmplă şi o să continue 
să se întâmple, în acelaşi fel în care el acceptă fără nici un fel de 
reacţie faptul că este închis în tot albul acela până când o să 
ajungă să facă şi el parte din el. 

Nu, singurătatea nu este grea. 

Singurul lucru care îi lipseşte este muzica. 

Ştie că nu o să i-o mai dea niciodată, aşa că, din când în când, 
închide ochii şi reuşeşte să şi-o imagineze. A cântat atât de 
multă şi a ascultat atât de multă şi a respirat atât de multă, încât 
acum, dacă vrea să o caute, o regăseşte intactă, cum era în 
momentul în care a intrat în el. Amintirile, acelea făcute din 
imagini şi cuvinte, culori şterse şi sunete răguşite alterate de 
căutarea unei semnificaţii, acum nu îl mai interesează. Acum, în 
închisoarea sa, are nevoie de memorie numai ca să găsească 
asemenea unei comori ascunse toată muzica pe care o posedă. 
Este singura moştenire pe care i-a lăsat-o omul acela care 
cândva şi-a arogat dreptul de a fi chemat „tată”, înainte ca el să 
decidă să nu mai fie fiul lui şi să-i ia acel drept odată cu viaţa. 

Dacă se concentrează bine, reuşeşte să simtă, ca şi cum ar fi 
lângă el, mişcarea unei mâini agile pe o chitară electrică, sunetul 
furios al unui solo care pare o fugă pe o scară ce se învârte, se 
învârte şi urcă, părând a nu avea sfârşit. 

Aude fâşâitul periilor pe membrana de piele a tobei sau 
respiraţia umedă şi caldă a unui om care se luptă cu muştiucul 
arcuit al unui saxofon, devenind astfel o voce de umană 
melancolie, durere ascuţită a regretului pentru ceva frumos ce i- 
a aparţinut, dar i-a alunecat printre degete fărâmiţându-se, 
corodat de timp. 

Poate să se regăsească stând în mijlocul unei orchestre de 
viori şi să urmărească peste umăr mişcarea rapidă şi lejeră a 
arcuşului primei viori, sau să între fără probleme între volutele 
sinuoase ale unui oboi, sau să se oprească şi să privească 
degetele cu unghii îngrijite care se agită nervoase în spatele 
corzilor unei harpe, ca nişte animale sălbatice în spatele gratiilor 
unei cuşti. 


517 


Poate să dea drumul şi să oprească în orice clipă muzica 
aceea care, ca toate lucrurile din imaginaţie, este perfectă. 
Acolo, înlăuntru, are tot ce îi trebuie, tot trecutul lui, tot 
prezentul lui, tot viitorul lui. 

Cu muzica poate învinge singurătatea. Muzica este singura 
promisiune respectată, muzica este singurul pariu câştigat. 
Odată îi spusese cuiva că muzica este totul, că este începutul şi 
sfârşitul călătoriei, că muzica este chiar călătoria. L-a ascultat, 
dar nu l-a crezut. De altfel, la ce te poţi aştepta de la cei care 
cântă, ascultă muzica, dar nu o respiră? 

Nu, nu îi este frică de singurătate. 

Şi nici măcar nu e singur. 

Niciodată, nici măcar acum. 

Nimeni nu l-a înţeles până acum şi poate că nimeni nu o să-l 
poată înţelege de-acum încolo. Asta e motivul pentru care au 
căutat atât de departe ceea ce era în faţa ochilor lor, aşa cum 
fac toţi, cum fac dintotdeauna. lată motivul pentru care a reuşit 
să se ascundă atâta timp printre ochii aceia neliniştiţi, aşa cum 
negrul se ascunde printre culori. Nici unul dintre ei nu ar putea 
să suporte albul orbitor dintr-o încăpere precum aceea în care se 
găseşte el fără să înceapă să urle. 

El nu simte nevoia să urle. Nu simte nici măcar nevoia să 
vorbească. 

Işi reazemă capul de perete şi închide ochii. Evită doar câteva 
secunde candoarea acelei încăperi, nu din frică, ci din respect. 

Zâmbeşte, în timp ce vocea se aude tare şi clar în capul lui. 

„Eşti aici, Vibo?” 


518 


Mulţumiri 


Ajunşi la finalul unei asemenea lucrări, mulţumirile, care sunt 
o datorie, devin şi o plăcere personală. Drept pentru care, vreau 
să mulţumesc Ambasadei Statelor Unite la Roma, Biroului 
Federal de Investigaţii şi Siguranţei Publice a Principatului 
Monaco, pentru sprijinul acordat unei persoane care se prezenta 
drept scriitor şi care, în momentul acela, era scriitor doar în capul 
lui. 

Mulţumesc lui Gianni Rabacchin, inspector în Poliţia de Stat 
din Asti şi mareşalului Pinna din cadrul Jandarmeriei din 
Capoliveri, care nu sunt numai un nume şi un grad pe o 
uniformă, ci sunt şi prieteni. 

Acelaşi lucru e valabil şi pentru doctorii Gianni Miroglio şi 
Agostino Gaglio, care, într-o lume de baroni, sunt nişte adevăraţi 
gentlemeni ai medicinii. Alături de ei îl aşez şi pe profesorul 
Vincenzo Mastronardi, psihiatru criminalist, titular al Catedrei de 
psihopatologie legală la Facultatea de Medicină din cadrul 
Universităţii din Roma, La Sapienza, care, în pofida 
nenumăratelor sale obligaţii, a reuşit să găsească timp pentru o 
consiliere la fel de prețioasă ca şi prietenia sa. 

Un salut şi mulţumiri lui Alberto Hazan şi staff-ului de la Radio 
Monte Carlo, cu o menţiune specială pentru Alain Gaspar, care a 
suportat şi suportă incursiunile mele cu un savoir-faire de 
apreciat. Şi lăudat să fie Cerul pentru italiana lui, care este mult 
mai bună decât franceza mea... 

II salut şi îi mulţumesc prietenului meu Jeffery Deaver, care 
mi-a demonstrat pe viu cum un scriitor mare poate locui în 
acelaşi corp cu o persoană simplă şi simpatică. 

Şi, apropo de cărţi, mulţumiri Claudiei şi lui Alberto Zappa 
pentru cărţile pe care poate că o să le ţin „cu împrumut” pentru 
totdeauna... 

Mulţumiri din inimă suporterilor, un grup de cititori din 
obligaţie compus din Doretta Freilino, Mauro Vaccaneo, Laura 
Niero, Enrico Biasci şi Roby Facini, care mi-au furnizat benzină şi 
cauciucuri noi în frecventele şi poate sâcâitoarele mele opriri la 
boxe. 

Mulţumesc  Robertei, pentru că există şi că ajunge 
întotdeauna: cum şi unde, dacă permiteţi, sunt exclusiv treburile 


519 


noastre. 

Mulţumesc lui Piergiorgio Nicolazzini, agentul meu literar, care 
a acceptat să se ocupe, practic „pe încredere”, de un aspirant 
scriitor. Din acelaşi motiv mulţumesc lui Alessandro Dalai, lui 
Eugenio Rognoni şi întregii edituri Baldini&Castoldi, în mod 
special editorului meu Piero Gelli, pentru sfaturile preţioase care 
m-au ajutat să scap de „Sindromul lui Matarazzo” şi Paolei Finzi, 
un adevărat redactor erou, care a apucat una dintre crizele mele 
de nervi de an bisect. 

Dacă am uitat pe cineva, îi transmit că lipseşte din 
enumerarea de-aici, dar nu din inima mea. 

In ceea ce mă priveşte, mă tem că mi-am luat, pe ici, pe colo, 
unele libertăţi atât narative, cât şi geografice. Acesta este, 
pentru moment, singurul lucru care mă apropie de unii dintre 
marii autori care, într-un fel, sunt responsabili de prezenţa 
acestui volum în librării. Precizarea „pentru moment” nu este o 
revărsare a îngâmfării mele, ci singurul, vag optimism pe care 
mi-l permit. Trebuie în plus menţionat, dacă mai este cumva 
nevoie, că faptele narate în acest roman sunt un produs al 
imaginaţiei, iar personajele nu aparţin vieţii reale. 

Poate că nici autorul... 


520 


Cuprins 


Primül Carnaval scie area aaa aa anca aa aa ac 90300 2 0 ll 7 
ÎN aaa ea ada a pi la AE 8 
Dă aul aja bt ale i ME dai a Eulalia 38303 sia 20 
ED i fail aa alelă co aa ala d SE aa aa A) al a 25 
Al'doilea' carnavali. oain aene E aa aa 35 
a AO EEEE te i 8 tatea tatea tai 39 
E) teaca Sa oala dl alla ăia Lisa a Aa iii aa male 41 
[ti aăai iat bătea pl ha aaa a ea Be aaa ETO OR 47 
TAEA E AAAS EEEE aa a a letala EE EEA 52 
Al treilea carnaval; n nsare dead a iata ia S 58 
(actele ab ia i iu Dai 0 aaa a ru a a aice 60 
O N a d uta ao Ra dea dc DO EEE 64 
ÎNC) ase da E E AD aliate lana a E 71 
i E EREE EAE ct tina zii ca aa ERA 75 
e E AE E T S 82 
ÎI E dioda ala i oa i atat S dala ea ile det 87 
AA teiul a aia a iai ad 0000 Tolea lia tul 92 
05. asta ata a tul da 8 Dat ile ii ia 99 
LC) scoateti na aa al d 0 at 0 A tata ie eee i la 103 
AL patrulea Carnaval tansan oeer AS Ela da pu ae 110 
TT cati a au edi Oac aaa Da DIE E E Bala a ana AA ua 115 
DO ciao i pla at ea ate dn aut ia au ads ai 118 
VOe alla a ne de în a a A ia Iti teal 123 


2A E ia 90 cad ada RR ATENE 132 
Al cincilea carnaval ass pese EEEE E aa aa 136 
D 2 ONAE A DD are d tal 141 
740 PER DRITE COPERTI MINORI CE CE PRR RI RR O e POT APE E II SRR URI 148 
PA aci Dada titi du Da catalana at 153 
DE taca aaa A E aaa 0 adela Baa bi ta bă 158 
2A A E lat aula a 90 ae Aa a tal aaa a at Platita bă 163 
Data pante ue taca valma tb aaa ră că 171 
2 Că ie ac ai e ai E 00804 Rd 0 Al Ea 180 
PA 20 OO EEE aa 500 dada 191 
Al şaselea carnaval cs cica ale eta an ada 000 aaa oa adu ca 200 
E1 OEE ATA E A EEE 203 
Si DDD E E E A A AEEA EA 215 
Al şaptelea cârnaval. cc coautor 0 aia 3 aaa alle ed 222 
I2 re a a eo aa a ao E Out ia aa a e 226 
EE E le a oala Ba e add ace Da D DR ZI E Aaa 233 
E ll a ba a E 241 
ÎN ca Alitalia at at A a tata tal 246 
E) (0203 EEE lt aaa a a af aa al a a li ui a 254 
EI 00 Aâ ta daă ied tail dl deea E 263 
EEEE EI ERIE ARON E PRIN ARDO OD TIR E FRI 274 
Ch ratate a ada tea iu lada data oc aa a ea 281 
Al optulea carnaval csiiii citea atata aa dd aie a aaa ia e i Ia 287 
a K O EET li e iu ui e Du te a asia e 290 


522 


a 1008440 30 ai 0 0 000 9028 08 ta bt aid zeta 306 
DA 0) usa tea dieta iata At aa MĂ ob a lat dle ll dalla 314 
DAC ci Aa vota ll late ostas ll tele eul 322 
ZA E) oi al A ab ia e dalla reala lit AN 328 
Al nouălea cărnavăl; 23 teza catea aaa aaa Ata dota aaa ut Al 336 
A Cea aa a Mia 0 Da 0028 000 alde d AA ăi a te 337 
Al zecelea carnaval as atasa a aaa taiati ta piata de Sela tea 348 
ATA 0 ali taca aaa e cetei e 350 
MO A Room ada ia Logo Dea ad Duda ei ati aaa tă ua sati a 354 
MO) il Dati 99003900 4040 289 8 dna ee la le aaa tă aaa pita 40 654 361 
E (ala lia 0 ian E ea alani aaa Data 367 
E) Îi cata aa oda alteia 300 a o ala sa a ata ata ala 373 
PAE E E E E EAN 380 
D978 coatele E E EA V ae eaaa ETEA EEEE RE 391 
e sooper ua EAT at aaa Cta a tea a Raza 401 
DT eS oala Ata de E T TE Si Baa ina aaa 411 
E) (9 56900 pi a EEEE a E 0 A 0 E a alla 418 
E did 90th ao ai la a aa d aul A a tata e 423 
Al unsprezecelea carnaval... eee eee eee eee 434 
E EE oaia tal 0 tdi sil aaa E 00550 438 
EC). i anal pala taia d bla a i e aia ata a i pazita at aa 447 
O [anod aaa ea a a aia bei tal ai 456 
(5 | tacă 20 aaa iata a SO ii ed AS st aaa A a Da 9 A 459 
OPa aaa sa ăi a d AA Aaa ut 474 


523 


(Ar 60054404 da a 004 oda ego a AET 502 
[594 iri au ore pi ate Se = INOPNERIRRROROI PRODI NERO E ORARE Ca 509 
Multumiri eat lee da pasă 0 E it 99 lat leul ln teal 512 
CADE teen io ia doll ai ai aia a A ic aa alte dala 514 


524 


— Ne asemănăm. Singurul lucru care ne diferenţiază este 
că tu, după ce termini de vorbit cu ei, ai alternativa de a te 
simți obosit. Poţi să te duci acasă să-ți închizi mintea şi orice 
boală a ei. Eu nu. Eu noaptea nu pot să dorm, pentru că răul 
meu nu se odihneşte niciodată. 

— Și atunci tu ce faci, noaptea, ca să-ţi vindeci răul? 

— Eu ucid. 


Important este să captivezi publicul. Eu spun mai mult: 
trebuie să iei cititorul de guler şi să-l atragi în roman. 
lar asupra acestui fapt Giorgio Faletti e complet de acord, 
și a demonstrat-o din plin. 


ÎL VENERDI DI REPUBBLICA 


Giorgio Faletti a creat un roman superb, 
stăpiînind perfect toate instrumentele genului, de parcă 
nu s-ar fi ocupat decit de asta toată viața. A pus în mişcare 
o maşină ucigătoare de creat suspans în cădere liberă, 
pagină după pagină, în acceleraţie constantă. 


IL MATTINO 


ISBN 978-973-103-132-3 


UA 


|| 
| 
PU 


| 


rao 
international 
publishing 
company 


l