Dean Koontz — Chipul

Dean Koontz 


CHIPUL 


Original: The Face (2003) 


Traducere din limba engleză și note: 
ILEANA ACHIM 


ny 


virtual-project.eu 


XO 
RAO International Publishing Company 
2006 


e Capitolul 1 


După ce mărul fusese tăiat pe jumătate, cele două jumătăţi 
fuseseră cusute la loc cu o aţă neagră, groasă. La distanţe egale 
se rânduiau zece împunsături groase. Fiecare nod fusese legat 
cu o precizie de chirurg. 

Soiul mărului, roșu și dulce, avea probabil o semnificaţie. 
Toate mesajele de până acum fuseseră transmise sub formă de 
obiecte și imagini, niciodată prin cuvinte, deci fiecare amănunt 
putea rafina sensul dorit de expeditor, așa cum epitetele și 
punctuaţia rafinează proza. 

Cel mai probabil totuși, mărul fusese ales pentru că nu era 
copt. O pulpă mai moale s-ar fi zdrobit, chiar dacă acul era 
mânuit cu grijă și aţa, trasă apoi ușor. 

In așteptarea unor investigații suplimentare, mărul stătea pe 
masa din biroul lui Ethan Truman. Tot pe masă se afla și cutia 
neagră în care fusese împachetat, plină cu fâșii de hârtie 
satinată neagră. Cutia își lăsase deja descoperite semnificaţia: 
nu exista niciuna. 

Aici, în aripa vestică a vilei, apartamentul de la parter al lui 
Ethan era format din camera aceasta de lucru, un dormitor, o 
baie și o bucătărie. Ferestrele înalte lăsau să se vadă cu 
claritate un peisaj ireal. 

Locatarul de dinainte ar fi numit camera de lucru cameră de zi 
și ar fi mobilat-o corespunzător. Ethan locuia foarte puţin peste 
zi ca să dedice o întreagă cameră acestei activităţi. 

Inainte de a deschide cutia, o fotografiase cu un aparat 
digital. De asemenea, fotografiase mărul din trei unghiuri 
diferite. 

Presupunea că fructul fusese despicat pentru a putea fi 
introdus un obiect în miezul lui. Nu voia să desfacă aţa și să 
vadă ce putea fi înăuntru. 

Anii de când lucra ca detectiv la Omucideri îl înăspriseră într- 
un fel. Pe de altă parte, contactul prea des cu violenţa extremă 
îl făcuse vulnerabil. 

Nu avea decât 37 de ani, dar cariera lui în poliţie era 
încheiată. Avea însă instinctele la fel de ascuţite, iar presimţirile 
cele mai negre nu îl părăsiseră. 


Vântul continua să freamăte la geamurile înalte. Ploaia bătea 
uşor. 

Furtuna domoală era un pretext acceptabil ca să nu se mai 
gândească deocamdată la măr și să se îndrepte spre fereastra 
cea mai apropiată. 

Ramele, pervazurile, gratiile, șprosurile - fiecare detaliu al 
ferestrelor din casa aceea imensă fusese turnat în bronz. 
Expunerea la intemperii dăduse o patină verzuie plăcută 
suprafețelor exterioare. Înăuntru, întreţinerea sârguincioasă 
păstrase cafeniul-închis, cu nuanţe roșcate al bronzului. 

Sticla fiecărui ochi de geam era tăiată oblic pe margini. Chiar 
și în cea mai umilă dintre camerele de serviciu - spălătoria de la 
parter, bucătăria de serviciu - toate geamurile aveau marginile 
tăiate oblic. 

Deși reședința fusese construită în ultimii ani ai Mării 
Recesiuni pentru un magnat din industria filmului, nicăieri nu se 
vedea urma limitării bugetului de construcţie, de la foaierul de 
intrare până la cel mai îndepărtat colț al celui mai dosnic hol. 

Într-o vreme când preţul oțelului scădea, hainele erau 
mâncate de molii pe rafturile magazinelor, iar mașinile rugineau 
în vitrine din lipsă de cumpărători, industria filmului era totuși 
înfloritoare. În vremuri bune și în vremuri grele, singurele 
necesități absolute erau mâncarea și iluziile. 

De la ferestrele înalte din camera de lucru, priveliștea părea 
un decor de film vechi: o scenă tridimensională minuţios 
alcătuită care, cu ajutorul ochiului înșelător al camerei de filmat, 
putea fi luată la fel de bine drept un peisaj de pe altă planetă 
sau drept un loc din această lume, de o perfecţiune ireală. 

Mai verzi decât câmpiile Edenului, hectare întregi de pajiște 
se întindeau în jurul casei, fără urmă de buruiană sau fir mănat. 
Coroanele maiestuoase ale stejarilor uriași de California și 
ramurile plecate ale cedrilor de Himalaia, fiecare exemplare 
clasice, erau acoperite de pulberea argintie a burniței de 
decembrie. 

Prin fuioarele de ploaie subţiri precum părul de înger, Ethan 
vedea în depărtare ultima curbă a aleii de acces. Pietrele gri- 
verzui de cuarțit, poleite de ploaie, duceau spre poarta din bronz 
ornamental a zidului care înconjura proprietatea. 

Peste noapte, vizitatorul nepoftit se apropiase de poartă 
mergând pe jos. Bănuise, probabil, că obstacolul acesta fusese 


4 


prevăzut cu echipament modern de securitate și că greutatea 
cuiva care ar vrea să-l depășească ar putea declanșa o alarmă 
la staţia de monitorizare, pentru că aruncase pachetul peste 
vârful înalt al porții, pe aleea de acces. 

Cutia în care se afla mărul fusese învelită cu o folie 
protectoare și apoi pusă într-o pungă albă de plastic, care să o 
ferească și mai bine de vremea rea. O fundă roșie prinsă de 
pungă făcea imposibil ca pachetul să fie luat drept o pungă de 
gunoi. 

Dave Landman, unul din cei doi gardieni din tura de noapte, 
găsise pachetul la ora 3:56 dimineaţa. Ținând punga cu grijă, o 
dusese la biroul de pază din clădirea intendentului, care se afla 
în spatele proprietăţii. 

Dave și colegul lui de tură, Tom Mack, examinaseră pachetul 
cu un fluoroscop cu raze X. Căutau fire de sârmă sau alte 
componente metalice ale unui dispozitiv explozibil sau ale unei 
mașinării ucigașe acţionate de un arc. 

În ziua de azi, anumite bombe pot fi construite fără să se 
folosească niciun fel de componente metalice. Ca atare, după ce 
au folosit fluoroscopul, Dave și Tom au folosit un detector de 
mirosuri capabil să recunoască treizeci și două de amestecuri 
explozive pe baza a doar trei semnături moleculare pe 
centimetru cub de aer. 

Pentru că pachetul se dovedise inofensiv, paznicii îl 
desfăcuseră. La vederea cutiei negre, lăsaseră un mesaj pe 
căsuta vocală a lui Ethan și puseseră deoparte pachetul ca să-l 
studieze și el. 

În dimineaţa aceasta, la 8:35, Benny Nguyen, unul din cei doi 
gardieni din tura de dimineaţă, adusese cutia în apartamentul 
lui Ethan din corpul central al clădirii. Benny venise și cu o 
videocasetă pe care erau înregistrate fragmente semnificative 
captate de camerele de supraveghere în momentul în care 
pachetul fusese livrat. 

Mai mult, îi adusese și un vas tradiţional vietnamez din lut, 
plin de com tay cam, o mâncare cu pui și orez gătită de mama 
sa, și care lui Ethan îi plăcea foarte mult. 

— Mama a ghicit iar în picături de ceară, spusese Benny. A 
aprins o lumânare în numele dumitale, a citit-o și zice că trebuie 
să te întărești. 


— De ce? Cel mai obositor lucru pe care-l fac zilele astea e să 
mă scol dimineața. 

— N-a spus de ce. Dar nu doar pentru cumpărăturile de 
Crăciun. Avea privirea aceea de dragon sacru când mi-a spus 
asta. 

— Privirea care-i face pe pitbulli niște mielușei? 

— Chiar așa. A zis că trebuie să mănânci bine, să spui 
neapărat rugăciuni dimineaţa și seara, și să nu mai bei băuturi 
tari. 

— Aici am o mică problemă. Băuturile tari sunt rugăciunea 
mea. 

— N-o să-i spun mamei decât că ţi-ai golit sticla de whisky în 
chiuvetă, iar când am plecat stăteai în genunchi și îi mulțumeai 
lui Dumnezeu că a creat puii pentru ca mama să poată găti com 
tay cam. 

— Niciodată mamei tale nu i-a plăcut să fie refuzată, spusese 
Ethan. 

Benny zâmbise. 

— Nu i-ar plăcea nici să-i spui că ești de acord. Nu așteaptă 
niciun fel de răspuns. Doar ascultare supusă. 

Acum, o oră mai târziu, Ethan stătea la fereastră și privea 
ploaia subţire, care împodobea ca un colier de perle dealurile 
din Bel Air. 

Când privea ploaia, gândea mai limpede. 

Uneori numai natura părea reală, iar monumentele și acțiunile 
oamenilor păreau locuri și intrigi din vise. 

Încă din zilele când purta uniformă și apoi de-a lungul întregii 
lui cariere de detectiv, prietenii din poliție îi spuseseră că 
gândea prea mult. Unii erau acum morţi. 

Mărul venise cu a șasea cutie neagră primită în zece zile. 
Conţinutul celorlalte cinci îl neliniștise. 

Cursurile de psihologie criminală și anii de experienţă practică 
făceau ca Ethan să fie greu de impresionat în privinţa capacității 
omului de a face rău. Și totuși, aceste cadouri îl îngrijorau 
profund. 

În ultimii ani, sub influenţa stilului artistic în care acționau 
personajele negative din filme, niciun bandit sau posibil criminal 
în serie nu mai era dispus să-și facă treaba murdară și apoi să 
plece: fiecare trebuia să joace în propriul film imaginar. Mulţi 
păreau obsedațţi să închipuiască identități false, semnături pline 


6 


de imaginaţie lăsate la locul crimei și metode ingenioase cu care 
să-și tortureze victimele înainte de moarte sau care să-și bată 
joc de pretinsa competență a autorităţilor după comiterea 
crimei. 

Dar toate sursele lor de inspiraţie erau fumate de mult. Actele 
de o cruzime înspăimântătoare nu reușeau decât să pară la fel 
de obositoare ca bufoneriile unui clovn lipsit de haz. 

Cel care trimisese cutia neagră reușise acolo unde alții 
dăduseră greș. Ameninţările lui fără cuvinte erau cel puţin pline 
de imaginaţie. 

Când, în cele din urmă, intenţiile îi vor fi cunoscute și 
amenințările descifrate mai bine judecând după acţiunile care le 
vor urma, s-ar putea dovedi chiar inteligent. Chiar dacă de o 
inteligenţă demonică. 

În plus, nu-și atribuia niciun nume stupid care să facă bucuria 
ziarelor de scandal când în cele din urmă acestea vor afla de 
jocul lui. Nu semna deloc, ceea ce indica siguranţă de sine și 
lipsa dorinţei disperate de a deveni celebru. 

Pe de altă parte, își alesese ca ţintă cea mai mare vedetă de 
film din lume, poate cel mai bine păzit om din țară după 
președintele Statelor Unite. Dar în loc să-l urmărească pe 
ascuns, își dezvăluia intenţiile în ghicitori fără cuvinte, 
amenințătoare, asigurându-se că prada lui va fi mult mai greu 
de atins decât se întâmpla de obicei. 

După ce întorsese în minte mărul pe toate părţile și 
examinase în amănunt felul în care fusese împachetat și 
prezentat, Ethan aduse o forfecuță de unghii din baie. In cele din 
urmă, se întoarse la birou. 

Trase scaunul de sub masă. Se așeză, împinse la o parte cutia 
goală și puse în mijlocul mesei mărul cusut. 

Primele cinci cutii negre, fiecare de altă mărime, precum și 
conţinutul lor fuseseră examinate pentru amprente. Examinase 
singur trei dintre ele, dar fără succes. 

Deoarece cutiile negre nu erau însoțite de vreo explicaţie, 
autorităţile nu le considerau ameninţări cu moartea. Atâta timp 
cât intenţia expeditorului era încă neclară, nu era treaba poliţiei. 

A patra și a cincea cutie fuseseră încredințate unui vechi 
prieten de la laboratorul criminalistic al Secţiei de Investigații 
Științifice a Poliţiei din Los Angeles, care le examinase neoficial. 
Fuseseră puse într-un bazin de sticlă și trecute prin aburi de 


7 


cianoacrilat care se condensează imediat sub formă de rășină 
pe grăsimea care reprezintă amprentele latente. 

La lumina fluorescentă nu apăruse niciun fel de amprentă în 
rășina albă. Chiar și în laboratorul obscur, sub conul oblic de 
lumină al lămpii halogene, cutiile și conţinutul lor continuau să 
apară curate. 

Pulberea magnetică neagră aplicată cu o pensulă Magna nu 
relevase nici ea nimic. Nici introduse în soluţie de rodamină 6G 
în metanol, nici scanate la întuneric cu raza nepământeană a 
unui generator laser pe bază de ioni de argon cu răcire cu apă, 
obiectele nu scoseseră la iveală vreo urmă luminoasă 
semnificativă. 

Urmăritorul fără nume era mult prea grijuliu ca să lase vreo 
astfel de dovadă. 

Cu toate acestea, Ethan mânuia și această nouă cutie cu 
aceeași grijă cu care le examinase pe celelalte cinci. Cu 
siguranţă, nu conţinea niciun fel de amprente pe care să le 
șteargă din greșeală, dar voia să verifice totuși mai târziu. 

Luă forfecuța de unghii și tăie șapte cusături, lăsându-le pe 
celelalte trei pe post de balamale. 

Expeditorul probabil tratase mărul cu suc de lămâie sau alt 
conservant obișnuit, pentru că se păstrase bine. Pulpa era în cea 
mai mare parte albă, cu doar câteva mici pete maronii lângă 
coajă. 

Miezul era întreg. Căsuța semințelor fusese însă scobită 
pentru a putea adăposti obiectul introdus în măr. 

Ethan se aștepta la un vierme: râmă, larvă, lipitoare, omidă, 
vierme trematod sau alt soi de vierme. 

Dar înfipt în pulpa mărului găsi un ochi. 

Timp de o secundă de groază, crezu că ochiul era adevărat. 
Văzu apoi că nu era decât un glob de plastic făcut să pară real. 

De fapt nu un glob, ci o emisferă. Spatele ochiului era plat, cu 
un mic cârlig atașat. 

Undeva zâmbea o păpușă fără un ochi. 

Când urmăritorul se uitase la păpușă, văzuse probabil 
faimosul obiect al obsesiei lui mutilat într-un mod similar. 

Pe Ethan descoperirea aceasta îl tulbură aproape la fel de 
mult că descoperirea unui ochi adevărat în mărul roșu. 

Sub ochi, în căsuţa scobită de semințe, se afla o bucată mică 
de hârtie, bine împăturită, umezită puţin de sucul pe care-l 


8 


absorbise. O desfăcu și ochii îi căzură pe primul mesaj direct 
primit până acum: 


OCHIUL DIN MĂR? VIERMELE NEADORMIT? 
VIERMELE PACATULUI ORIGINAR? 
AU CUVINTELE ALT SCOP DECAT CONFUZIA? 


De acord, Ethan era confuz. Orice ar fi însemnat această 
amenințare - ochiul din măr - i se părea deosebit de 
periculoasă. Expeditorul făcea o afirmaţie furioasă, chiar dacă 
enigmatică, al cărei simbolism trebuia interpretat corect și cât 
mai degrabă. 


e Capitolul 2 


Dincolo de geamurile cu margini tăiate oblic, norii negri ca 
plumbul care acoperiseră cerul se ascundeau acum în spatele 
vălurilor înalte de ceață cenușie. Vaietele jalnice ale vântului se 
îndepărtaseră, iar copacii plini de apă stăteau solemni și 
nemișcaţi, ca martorii unui cortegiu funerar. 

Furtuna înghiţea treptat ziua cenușie, și de la fiecare dintre 
cele trei ferestre ale camerei sale de lucru, Ethan observa 
vremea mohorâtă în timp ce medita la semnificaţia mărului și la 
cele cinci obiecte bizare care îl precedaseră. Natura îl scrută și 
ea cu o privire încețoșată și rămase înnegurată, așa cum îi erau 
și lui gândurile. 

Se gândea că mărul lucios ar putea reprezenta faima și 
bogăţia - viața de invidiat a patronului său. Ochiul păpușii ar 
putea fi un fel de vierme, simbolul corupţiei ascunse în inima 
celebrităţii, deci o acuzație, o incriminare și o condamnare a 
Chipului. 

Timp de doisprezece ani, actorul înregistrase cel mai mare 
succes de casă din lume. De la primul succes, presa avidă de 
celebrităţi l-a numit Chipul. 

Porecla aceasta flatantă se pare că se ivise în același timp de 
sub condeiul mai multor reporteri care împărtășeau elanul 
admirativ față de înfățișarea lui charismatică. De fapt, era 
limpede că vreun agent de publicitate istet și neobosit apelase 


la relaţii și plătise bani grei ca să pună la cale aceste ovaţii 
spontane și să le întreţină mai mult de un deceniu. 

Într-un Hollywood cu filme alb-negru, atât de îndepărtat în 
timp și calitate încât cinefilii contemporani știau despre el doar 
ceva mai mult decât despre războiul hispano-american, o actriţă 
frumoasă pe nume Greta Garbo fusese supranumită Chipul. 
Complimentul fusese opera unui agent de publicitate al 
studioului, dar Garbo dovedise că era mai mult decât o simplă 
reclamă. 

De zece luni Ethan era șeful personalului de pază al lui 
Channing Manheim, Chipul noului mileniu. Până acum nu 
întrezărise nimic care ar fi putut aduce cu profunzimile unei 
Greta Garbo. Chipul părea să fie singurul aspect remarcabil al lui 
Channing. 

Ethan nu-l disprețuia pe actor. Chipul era amabil și relaxat, 
așa cum probabil ar fi un adevărat semizeu care trăiește cu 
certitudinea că viaţa și tinereţea sunt veșnice. 

indiferența vedetei față de tot ceea ce nu ţinea de sine însuși 
nu venea nici dintr-o preocupare exagerată faţă de propria 
persoană, nici din lipsa deliberată de compasiune pentru ceilalți. 
Limitele lui intelectuale nu-l lăsau să conștientizeze faptul că 
viața altora aduna mai multe file decât un simplu scenariu, iar 
resorturile personajelor lor erau prea complexe pentru a fi 
înfățișate în doar 98 de minute. 

Cruzimile lui ocazionale nu erau niciodată intenţionate. 

Dacă nu ar fi fost cine era și dacă nu ar fi arătat atât de bine, 
nimic din ce spunea sau făcea Channing n-ar fi lăsat vreo 
impresie. Într-un bufet hollywoodian în care sendvișurile ar avea 
nume de staruri, Clark Gable ar fi putut fi friptură de vită și 
brânza fină Liederkranz, servite cu pâine de secară și hrean; 
Cary Grant ar fi putut fi piept de pui condimentat și cașcaval 
servite cu pâine integrală și muștar; iar Channing Manheim ar fi 
fost puţin creson presărat pe o felie de pâine prăjită unsă cu o 
urmă de unt. 

Ethan nu-l displăcea în mod special pe șeful său și nici nu 
trebuia neapărat să-l placă pentru a fi dispus să-l protejeze și 
să-l ţină în viaţă. 

Dacă ochiul din măr era un simbol al corupţiei, putea 
reprezenta personalitatea vedetei dinăuntrul fructului arătos. 


10 


Poate ochiul păpușii nu însemna corupţia, ci partea neplăcută 
a celebrităţii. O vedetă de talia lui Channing se bucura de prea 
puţină intimitate și era mereu în atenţia publică. Ochiul din măr 
putea fi în mod simbolic ochiul urmăritorului - mereu la pândă, 
mereu judecând. 

Prostii. Analiză ieftină. În ciuda gândurilor întunecate făcute 
pe o vreme care îndemna la contemplaţie și speculaţii negre, 
observaţiile lui Ethan păreau banale și inutile. 

Întoarse pe toate părţile cuvintele umezite din miezul mărului: 
„Ochiul din măr? Viermele neadormit? Viermele păcatului 
originar? Au cuvintele alt scop decât confuzia?” 

Încurcat, Ethan se bucură când la zece și ceva sună telefonul 
și fu nevoit să plece de lângă ferestre. 

La rugămintea lui, Laura Moonves, o veche prietenă de la 
Poliţia din Los Angeles, căutase să afle informaţii despre un 
număr de înmatriculare. Laura lucrase la Departamentul de 
Investigații Criminalistice. O singură dată anul trecut el se 
folosise de prietenia lor în acest mod. 

— L-am găsit pe perversul tău, spuse Laura. 

— Suspectul pervers, o corectă el. 

— Honda este veche de trei ani și este înregistrată pe numele 
Rolf Herman Reynerd în Hollywood-ul de vest. 

Îi dictă numele și îi dădu adresa. 

— Ce fel de părinţi ar da numele de Rolf copilului lor? 

Laura știa totul despre nume. 

— Nu sună rău. De fapt, e un nume drăguţ pentru un băiat, 
chiar masculin, de fapt. Înseamnă „lupul vestit” în germana 
veche. Bineînţeles, Ethan înseamnă „permanent, sigur”. 

Își dăduseră câteva întâlniri cu doi ani în urmă. Pentru Laura, 
Ethan însemna orice altceva în afară de permanent sau sigur. Ei 
i-ar fi plăcut puţină siguranţă, ideea de permanenţă. El era prea 
îndurerat ca să-i ofere ce voia. Sau prea prost. 

— l-am căutat cazierul, spuse Laura, dar e curat. Registrul 
Auto îl descrie așa: „Păr șaten, ochi albaștri”. Zice „sex 
masculin”. Îmi place sexul masculin. Nu am parte de prea mult 
sex masculin. Înălţime 1,90; greutate 90 de kilograme. Data 
nașterii: 6 iunie 1972, adică are 31 de ani. 

Ethan notă totul în carneţel. 

— Mersi, Laura. Îţi rămân dator. 

— la spune-mi, cât de mare are cocoșelul? 


11 


— Nu scrie în cazier? 

— Nu vorbeam de cocoșelul lui Rolf, ci de al lui Manheim. Îi 
vine până la glezne sau doar până la genunchi? 

— Nu i l-am văzut niciodată, dar nu mi se pare că se 
împiedică la mers. 

— Poate ne faci cunoștință odată, Puiu. 

Ethan nu înţelesese niciodată de ce Laura îi spunea Puiu. 

— Tipu’ te-ar plictisi de moarte, Laura, crede-mă că știu ce 
spun. 

— La cât e de drăguţ, n-am nevoie de conversaţie. Îi îndes o 
cârpă în gură, îi lipesc buzele cu scotch și ajungem direct în 
paradis. 

— Practic, meseria mea este să-l feresc de oameni ca tine. 

_ — Truman vine din două cuvinte din engleza veche, spuse ea. 
Inseamnă „constant, loial, de încredere, stabil”. 

— N-o să obţii o întâlnire cu Chipul numai pentru că mă faci să 
mă simt vinovat. Și de fapt, când nu am fost eu loial sau de 
încredere? 

— Puiu, două atribute adevărate din patru nu înseamnă că îţi 
meriţi numele. 

— Oricum erai prea bună pentru mine, Laura. Ai de dat mai 
mult decât poate aprecia un nătărău ca mine. Mă întrebam... 
Rolf. Lup vestit. Are vreun sens? Ce trebuie să facă un lup ca să 
fie vestit? 

— Să mănânce cât mai multe oi, cred. 

a 

Până să își ia Ethan rămas-bun de la Laura, începuse să cadă 
din nou o ploaie subțire. Lipsiţi de puterea vântului, picurii de 
ploaie abia sărutau ferestrele camerei de lucru. 

Luă telecomanda și dădu drumul la televizor, apoi la 
videocasetofon. Caseta era deja în aparat. O privise până acum 
de șase ori. 

Erau 86 de camere de luat vederi în exteriorul reședinței. 
Fiecare ușă, fereastră și direcţie erau supravegheate. 

Doar zidul de nord se învecina cu o proprietate publică. Era un 
fel de lung zid de apărare, supravegheat de camere montate în 
copacii plantați pe terenul de peste drum, aflat și acesta tot în 
proprietatea lui Charles Manheim. 

Cine ar fi pornit într-o cercetare a zidului de apărare, a 
funcţionării porții și a protocolului de identificare a vizitatorilor 


12 


n-ar fi depistat nicio cameră în zona publică de acces sau în 
copacii care se zăreau dincolo de zidul proprietăţii. Ai fi 
presupus că supravegherea se făcea numai din interior. 

In tot acest timp însă, orice mișcare era urmărită de camere 
aflate pe latura îndepărtată a străzii Bel Air, o stradă lăturalnică, 
îngustă, cu două benzi, fără trotuar sau felinare. Un cadru 
focalizat putea surprinde identitatea persoanei care ar fi trecut 
de la o simplă plimbare de recunoaștere la vreun act criminal. 

Camerele funcționau 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Din 
biroul de pază aflat în clădirea intendentului, ca și din alte 
puncte ale casei, orice videocameră din sistem putea fi accesată 
dacă știai comanda. 

Mai multe televizoare din casă și încă șase din biroul de pază 
puteau primi imagini video de la oricare dintre camere. Un 
televizor putea afișa simultan patru imagini diferite pe ecran. 
Prin urmare, echipa de pază putea studia în același timp imagini 
din nu mai puţin de douăzeci și patru de camere video. 

In cea mai mare parte a timpului, gardienii beau cafea și 
vorbeau prostii. Dar dacă se declanșa o alarmă, aveau imediat o 
imagine de prim-plan a oricărui punct al reședinței în care se 
pătrunsese. De la o cameră la alta, puteau urmări intrusul pe 
măsură ce acesta intră dintr-un câmp vizual în altul. 

De la aparatura biroului de pază, paznicul putea direcţiona 
informaţia video dinspre oricare dintre cele 86 de camere spre 
un videocasetofon. Sistemul includea douăsprezece 
videocasetofoane care puteau înregistra simultan patruzeci și 
opt de câmpuri vizuale. 

Chiar dacă un gardian nu ar fi fost atent, senzorii de mișcare 
atașați la fiecare cameră ar fi declanșat automat înregistrarea 
câmpului vizual prin care ar fi trecut orice fel de ființă vie mai 
mare decât un câine. 

Noaptea trecută, la 3:32, senzorii de mișcare atașați la 
camera 01, care supravegheau neîncetat capătul de vest al 
perimetrului din nord, depistaseră o Honda veche de trei ani. În 
loc să treacă mai departe, cum se întâmpla cu puţinele mașini 
care treceau noaptea pe acolo, Honda ieșise de pe carosabil și 
parcase la o sută de metri de poarta de intrare. 

Primele cinci cutii negre sosiseră cu FedEx și aveau adresele 
expeditorului false. Ethan avusese prima șansă de a identifica 
expeditorul. 


13 


Acum, după mai puţin de șapte ore, stătea în camera lui de 
lucru și privea pe ecran mașina cu pricina. Marginea îngustă a 
drumului îl împiedicase pe șofer să parcheze mașina în 
întregime în afara benzii care ducea spre est. 

În timpul zilei, străzile exclusiviste din Bel Air erau foarte 
puţin circulate. Noaptea abia dacă mai treceau câteva mașini. 

Preocupat fără îndoială de siguranța sa, șoferul Hondei nu 
stinsese farurile când parcase. Lăsase motorul să meargă și 
pusese avariile. 

Camera video, echipată cu tehnologie avansată de vizualizare 
nocturnă, oferea o imagine cu o rezoluţie foarte bună, în ciuda 
întunericului și a vremii urâte. 

Pentru o clipă, camera 01 continuase să  scruteze 
împrejurimile, apoi se oprise și se întorsese la mașină. Dave 
Landman fusese atunci plecat în rondul obișnuit al proprietăţii. 
Tom Mack, care opera în biroul de pază, sesizase prezenţa unui 
vehicul suspect și trecuse camera 01 pe control manual. 

Plouase torențial. Tirul neîntrerupt al picăturilor de ploaie se 
lovea cu putere de asfalt, făcea spume și dansa frenetic, de 
parcă strada ar fi fost în clocot. 

Portiera șoferului se deschisese, iar camera 01 focalizase 
imaginea pe un bărbat înalt, bine făcut, care ieșea din mașină. 
Purta un fâș negru, iar faţa îi era ascunsă de glugă. 

Dacă Rolf Reynerd nu-și împrumutase cumva mașina unui 
prieten, acesta era lupul cel vestit. Fizicul se potrivea cu 
descrierea de pe permisul de conducere al lui Reynerd. 

Închisese portiera, deschisese ușa din spate și scosese de pe 
scaunul din spate o minge mare, albă. Părea să fie punga de 
gunoi în care se afla cadoul cu mărul cusut. 

Reynerd închisese ușa din spate și pornise spre poarta care 
dădea spre reședință și de care îl mai despărţeau o sută de 
metri. Se oprise brusc și se întorsese să cerceteze aleea 
întunecată, măturată de ploaie, gata să o ia la fugă. 

Poate i se păruse că auzise o mașină care se apropia prin 
freamătul neîntrerupt al ploii care biciuia copacii. Caseta nu 
înregistrase niciun sunet. 

La ora aceea din noapte, dacă un alt vehicul s-ar fi apropiat 
de locul respectiv, cel mai probabil ar fi fost o mașină de patrulă 
aparţinând agenţiei particulare de securitate care ajuta la paza 
acestei comunităţi extrem de bogate. 


14 


Nicio mașină de patrulă, niciun vehicul mai puţin oficial nu 
apăruseră, așa că omul cu glugă se liniștise. Se îndreptase 
grăbit spre est, către poartă. 

Camera 02 continuase să-l urmărească după ce ieșise din 
câmpul vizual al camerei 01. Pe măsură ce se apropiase de 
poartă, camera 03 îl urmărise de pe partea opusă a străzii, 
focalizând pentru a prinde o imagine cât mai detaliată. 

Imediat după ce sosise la poarta de intrare, Reynerd aruncase 
punga albă spre vârful porţilor de bronz. Neputând să treacă de 
punctul cel mai înalt, pachetul căzuse înapoi. 

A doua oară reușise. Când se îndepărtase de poartă, glugă îi 
alunecase pe jumătate și camera 03 captase o imagine clară a 
chipului său luminat de felinarele care flancau poarta. 

Avea trăsăturile cizelate ale unui chelner bun dintr-un 
restaurant de calitate din Los Angeles, acolo unde atât 
personalului care servește, cât și clienţilor le place să creadă că 
orice băiat sau fată care azi aduce la masă farfurii cu feluri 
scumpe de pește exotic poate primi a doua zi un rol de vis într- 
un film de 150 de milioane de dolari cu Tom Cruise. 

După ce lăsase mărul și întorsese spatele porții, Rolf Reynerd 
rânjea. 

Poate că, dacă Ethan n-ar fi știut semnificaţia numelui mic al 
bărbatului, rânjetul acestuia nu i-ar fi amintit de un lup. Poate. i- 
ar fi evocat un crocodil sau o hienă. 

In orice caz, nu era expresia veselă a unui farsor. Surprinsă pe 
bandă video, arcuirea aceea a buzelor care dezgolea dinții 
sugera o veselie nebunească, potrivită mai degrabă într-un 
peisaj cu lună plină și medicamente. 

Călcând în ochiurile negre de apă, poleite de faruri, Reynerd 
se întorsese la mașină. 

Când Honda ieșise de pe banda de siguranţă și intrase din 
nou pe șoseaua spre est, camera 01 executase o mișcare 
circulară și o transfocalizare, apoi o urmase camera 02. 
Amândouă ofereau imagini distincte ale plăcuței de 
înmatriculare din spatele mașinii. 

Mașina se topise în noapte, lăsând în urmă desene efemere 
de fum. 

Apoi strada îngustă rămăsese pustie, întunecată și umedă, cu 
excepţia felinarelor de la poarta lui Manheim. Ploua torențial - o 


15 


ploaie neagră, de parcă cerul nopții s-ar fi topit și ar fi tras după 
el toată bezna universului în multrâvnitul Bel Air. 
e 

Înainte de a pleca din apartamentul lui din aripa vestică, 
Ethan o chemă pe administratoare, pe doamna McBee, ca să-i 
spună că va lipsi în cea mai mare parte a zilei. 

Mai eficientă decât orice mașină, mai nestrămutată decât 
legile fizicii, mai de încredere decât un arhanghel, doamna 
McBee avea să trimită în câteva minute una dintre cele șase 
servitoare aflate sub comanda ei în apartamentul lui Ethan. In 
fiecare zi a săptămânii, o servitoare strângea gunoiul și aducea 
prosoape curate. De două ori pe săptămână, se ștergea praful, 
se dădea cu aspiratorul și se făcea curățenie ca la carte în 
fiecare cameră. Ferestrele erau spălate de două ori pe lună. 

Era avantajos să locuiești într-o vilă cu un personal 
administrativ de douăzeci și cinci de oameni. 

În calitate de șef al personalului de pază care avea în grijă 
atât protecţia personală a Chipului, cât și siguranţa reședinței, 
Ethan se bucura de multe avantaje, inclusiv mese gratuit 
pregătite fie de domnul Hachette, bucătarul-șef, fie de domnul 
Baptiste, celălalt bucătarul al casei. Domnul Baptiste nu avea 
cunoștințele rafinate de gastronomie ale șefului său; dar nicio 
persoană întreagă la minte nu se plânsese vreodată de o 
mâncare pregătită de el. 

Masa se putea lua în camera de zi, spațioasă și puțin 
mobilată, unde personalul se aduna pentru a discuta probleme 
administrative, pentru a-și lua pauza de cafea sau pentru a pune 
la punct toate detaliile legate de vreo petrecere fastuoasă 
organizată la reședința Chipului. Fie bucătarul-șef, fie celălalt 
bucătar îi pregăteau lui Ethan un platou de sendvișuri sau orice 
altceva ar fi dorit să ia cu el în apartament. 

Bineînțeles, putea să-și pregătească masa în bucătăria din 
apartamentul său, dacă voia. Doamna McBee avea grijă ca 
frigiderul și cămara să fie mereu pline, iar pe Ethan nu-l costa 
nimic. 

Cu excepţia zilei de luni sau marţi, când una dintre cameriste 
schimba lenjeria de pat - cearșafurile domnului Manheim erau 
schimbate zilnic când se afla în reședință - Ethan trebuia să-și 
facă singur patul în fiecare dimineaţă. 

Viaţa era grea. 


16 


Acum, după ce-și trase pe el o haină din piele moale, Ethan 
ieși din apartament și intră pe holul de la parter al aripii de vest. 
Lăsă ușa deschisă, de parcă toată casa era alui. 

Luă cu el dosarul pe care-l întocmise despre cutia neagră, o 
umbrelă și un exemplar legat în piele din romanul Lord Jim al lui 
Joseph Conrad. Îl terminase de citit cu o seară înainte și voia să-l 
ducă înapoi la bibliotecă. 

Lat de aproape cinci metri, pavat cu plăci de marmură, ca 
aproape toată casa, holul era acoperit cu covoare persane 
contemporane, în culori pastelate. Piese de mobilier vechi - 
toate din epoca Imperiului, inclusiv în stil Biedermeier - se 
rânduiau de-a lungul pereţilor: scaune, dulapuri, un birou, o 
servantă. 

Ethan putea conduce liniștit o mașină prin holul acesta 
aglomerat fără ca măcar să atingă o singură piesă de mobilier. 

Și într-un fel chiar i-ar fi plăcut acest lucru, dacă n-ar fi trebuit 
să-i dea pe urmă explicaţii doamnei McBee. 

Pe când se îndrepta spre bibliotecă, se întâlni cu două 
cameriste în uniformă și cu un portar, cu care se salută. 
Deoarece deținea ceea ce doamna McBee numea o poziţie 
executivă în rândul personalului, le spunea angajaţilor pe 
numele mic, dar aceștia i se adresau cu „domnul Truman”. 

Inainte de a-și lua postul în primire, fiecare angajat nou 
primea din partea doamnei McBee un caiet intitulat Standarde și 
practici, pe care chiar ea îl compusese și redactase. Vai și amar 
de sufletul celui care nu învăța pe de rost conținutul acestui 
caiet și nu îi respecta instrucțiunile! 

Podeaua bibliotecii era din lemn de nuc acoperit cu un lac 
cafeniu-roșcat, o nuanţă închisă și caldă. Covoarele persane de 
aici erau vechi, iar valoarea lor creștea mai repede decât 
acţiunile celor mai mari companii din ţară. 

Scaune înalte, aranjate confortabil, alternau cu labirinturi de 
rafturi din mahon care susțineau mai mult de treizeci și șase de 
mii de volume. Unele cărți erau aranjate pe un al doilea nivel, 
lat de trei metri, la care puteai ajunge pe o scară străjuită de o 
balustradă cu un model elaborat din fier aurit. 

Dacă nu priveai tavanul ca să-ţi dai seama de adevărata 
dimensiune a vastei încăperi, puteai ușor să cazi pradă iluziei că 
nu avea sfârșit. Poate că nu avea. Orice părea posibil aici. 


17 


În mijlocul tavanului se înălța o cupolă cu vitraliu, cu un 
diametru de zece metri. Culorile închise ale sticlei - purpuriu, 
smarald, galben ars, albastru-safir - filtrau aproape complet 
lumina naturală chiar și într-o zi însorită, prin urmare, cărțile nu 
riscau să fie deteriorate de lumina soarelui. 

Unchiul lui Ethan, Joe - care îi ţinuse lui Ethan loc de tată când 
adevăratul său tată era prea beat ca să mai aibă grijă de el - 
lucrase ca șofer de camion la o brutărie regională. Livrase pâine 
și produse de patiserie către supermarketuri și restaurante, șase 
zile pe săptămână, opt ore pe zi. În cea mai mare parte a 
timpului, Joe mai avusese și o a doua slujbă - paznic de noapte, 
trei zile pe săptămână. 

În cei mai rodnici cinci ani ai săi puși la un loc, unchiul Joe nu 
strânsese atâţia bani cât costase această cupolă din vitraliu. 

Când luase primul salariu de poliţist, lui Ethan i se păruse că 
era bogat. În comparaţie cu Joe, trăia pe picior mare. 

Însă tot ce câștigase în cei șaisprezece ani lucraţi în Poliţia din 
Los Angeles n-ar fi fost de-ajuns să acopere costul acestei 
încăperi. 

„Ar fi trebuit să fiu vedetă de cinema”, își spuse el în timp ce 
intră în bibliotecă pentru a pune romanul Lord Jim înapoi pe 
raftul de pe care îl luase. 

Fiecare volum din colecție fusese aranjat în ordine alfabetică, 
după autor. O treime din cărţi erau legate în piele; restul erau 
ediţii obișnuite. Un număr semnificativ erau exemplare rare, de 
mare preţ. 

Chipul nu citise niciuna dintre aceste cărți. 

Mai mult de două treimi din colecţie le preluase când 
cumpărase casa. La ordinele șefului ei, o dată pe lună, doamna 
McBee achiziţiona cele mai dezbătute și apreciate romane și 
cărţi de nonficţiune, care erau imediat catalogate și așezate în 
bibliotecă. 

Cărţile noi erau achiziţionate cu unicul scop de a fi expuse. 
Făceau impresie asupra musafirilor, oaspeţilor invitaţi la cină și 
altor vizitatori de talia intelectuală a lui Channing Manheim. 

Întrebat ce părere are despre o carte, Chipul iscodea mai întâi 
părerile musafirului, apoi se arăta de acord cu ele într-o manieră 
atât de fermecătoare, încât părea în același timp un erudit și un 
spirit congen. 


18 


În timp ce strecura romanul la loc pe raft, între alte două cărţi 
de Joseph Conrad, Ethan auzi în spatele lui o voce subțire, 
pițigăiată: 

— Are ceva magic în ea? 

Se întoarse și dădu cu ochii de Aelfric Manheim, un puști de 
zece ani, înghiţit aproape cu totul de unul dintre fotoliile uriașe. 

Conform spuselor Laurei Moonves, Aelfric (pronunțat e/f-ric) 
era un cuvânt din engleza veche care însemna „condus de elfi”. 
Cuvântul desemnase iniţial o acţiune înțeleaptă și isteaţă, dar 
cu timpul ajunsese să se refere la persoanele care se comportau 
cu înţelepciune și istețime. 

Aelfric. 

Mama băiatului - Fredericka „Freddie” Nielander - un 
supermodel care se căsătorise și divorțase de două ori de Chip 
într-un singur an, citise cel puțin trei cărți la viața ei. Trilogia 
Stăpânul inelelor. De fapt, o citise de mai multe ori. 

Avusese de gând să-l boteze pe băiat Frodo. Din fericire, sau 
poate nu, cu o lună înainte de termen, cea mai bună prietenă a 
ei, o actriţă, descoperise numele de Aelfric în scenariul unui film 
fantastic prost, în care acceptase să joace rolul unei alchimiste 
amazoane cu trei sâni. 

Dacă prietena lui Freddie ar fi pus mâna pe un rol secundar 
din Tăcerea mieilor, numele copilului ar fi fost probabil Hannibal 
Manheim. 

Băiatului îi plăcea să i se spună Fric, și nimeni în afară de 
mama lui nu-l striga Aelfric. Din fericire sau nu, mama nu stătea 
prea des în preajma lui ca să-l tortureze cu asta. 

Se zvonea că Freddie nu-l mai văzuse pe Fric de peste 
șaptesprezece luni. Chiar și cariera unui supermodel trecut de 
prima tinereţe este solicitantă. 

— Cine să aibă ceva magic? 

— Cartea pe care tocmai ai băgat-o în raft. 

— Are ceva magie, dar probabil nu în genul care ţi-ar plăcea 
ție. 

— In asta găsești magie cu carul, spuse Fric, arătându-i o 
carte cu dragoni și vrăjitori pe copertă. 

— Asta e limbaj de om înţelept și istet? întrebă Ethan. 

— Ce naiba, prietenii babacului vorbesc mai urât decât mine. 
Babacul, la fel. 

— Nu și când știe că ești pe aproape. 


19 


Fric ridică a dispreţ capul. 

— Adică tată e un ipocrit? 

— Mai bine îmi tai limba decât să spun așa ceva despre tatăl 
tău. 

— Vrăjitorului celui rău din cartea asta i-ar plăcea s-o 
folosească pentru o poţiune magică. Una dintre cele mai grele 
încercări este să găsească limba unui om cinstit. 

— Ce te face să crezi că sunt cinstit? 

— Să fim serioși. Se vede de la o poștă. 

— Ce te faci dacă doamna McBee te aude vorbind așa? 

— E plecată. 

— A, da? întrebă Ethan, dând de înţeles că știa cam pe unde 
s-ar afla doamna McBee și de ce băiatul și-ar fi dorit să fie mai 
discret în legătură cu acest subiect. 

Incapabil să-și reprime o expresie de vinovăţie, Fric își 
îndreptă umerii și scrută biblioteca. 

Băiatul era mic pentru vârsta lui și slab. Uneori, privit de la 
distanță în timp ce străbătea uriașele holuri sau vreuna dintre 
încăperile făcute să adăpostească cortegii regale, părea 
aproape o fărâmă de om. 

— Cred că știe pasaje secrete, șopti Fric. Știi tu, intrări 
ascunse în perete. 

— Doamna McBee? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Noi locuim aici de șase ani, dar ea a fost aici dintotdeauna. 

Doamna McBee și domnul McBee - amândoi în vârstă de vreo 
cincizeci și cinci de ani - lucraseră pentru fostul proprietar al 
reședinței și rămăseseră aici la rugămintea Chipului. 

— E greu să ţi-o imaginezi pe doamna McBee furișându-se 
prin pereţi, spuse Ethan. Nu pare genul care să se fofileze. 

— Dar dacă ar fi, spuse Fric cu însufleţire, s-ar petrece lucruri 
mai interesante pe aici. 

Spre deosebire de pleata aurie a tatălui său, care se aranja 
întotdeauna perfect cu o simplă scuturare de cap, coama șatenă 
a lui Fric arăta mereu nepieptănată. Părul lui sfida orice perie și 
frângea orice pieptăn. 

Poate, cu timpul, Fric avea să devină mai chipeș și să se ridice 
la înălțimea obârșiei sale, dar acum arăta ca orice băieţaș de 
zece ani. 

— De ce nu ești la oră? se miră Ethan. 


20 


— Eşti ateu sau ce se întâmplă? Nu știi că suntem în 
săptămâna dinaintea Crăciunului? Până și progeniturile care 
învaţă acasă ale starurilor de la Hollywood iau vacanţă. 

Câţiva profesori veneau la el de cinci ori pe săptămâna. 
Școala particulară pe care o urmase o vreme nu se dovedise un 
mediu propice pentru el. 

Având un tată celebru precum Channing Manheim și o mamă 
nu mai puţin celebră precum Freddie Nielander, Fric fusese ţinta 
invidiei și a batjocurii celorlalţi copii de vedete. Cum era fiul cel 
slăbănog al unui star macho, adorat pentru roluri de supererou, 
exista un motiv în plus să fie luat peste picior cu cruzime. 
Astmul sever de care suferea fusese alt motiv pentru ca Fric să 
înveţe acasă, într-un mediu prielnic. 

— Ai idee ce-o să primeşti în dimineaţa de Crăciun? întrebă 
Ethan. 

— Mda. A trebuit să-i dau doamnei McBee o listă până pe cinci 
decembrie. l-am spus să nu-și bată capul să mai împacheteze 
cadoul, dar sigur o să-l împacheteze. Întotdeauna face așa. Zice 
că nu există dimineaţă de Crăciun fără o urmă de mister. 

— Cred că sunt de acord. 

Băiatul ridică din umeri și se tolăni din nou în fotoliu. 

Deși Chipul era plecat la filmări, urma să se întoarcă din 
Florida cu o zi înainte de Crăciun. 

— E bine că tatăl tău se întoarce acasă de sărbători. Aveţi în 
plan ceva mai deosebit după ce se întoarce? 

Băiatul ridică din nou din umeri, încercând să se arate 
neștiutor sau indiferent, dar, de fapt, gestul exprima o nefericire 
în faţa căreia Ethan se simţi teribil de neajutorat. 

Fric moștenise ochii verzi, luminoși ai mamei. In adâncurile lor 
se putea citi singurătatea nesfârșită a băiatului. 

— Păi, spuse Ethan, poate anul ăsta de Crăciun o să ai parte 
de surprize. 

Aplecându-se în scaun, avid de misterul pe care tocmai îl 
catalogase drept fără rost, Fric spuse: 

— Ce, dumneata ai auzit ceva? 

— Chiar dacă am auzit ceva - ceea ce nu înseamnă neapărat 
că am auzit - n-aş putea să-ţi spun, dar presupunând că am 
auzit, oricum n-o să-ţi spun nimic, însă asta nu înseamnă că o să 
fie vreo surpriză sau că nu e niciuna. 

Pentru o clipă băiatul rămase tăcut, cu privirea în gol. 


21 


— Acum nu mai vorbeşti ca un poliţist cinstit, vorbeşti ca un 
șef de casă de producție. 

— Ştii cum vorbesc șefii caselor de producţie, nu? 

— Mai vin câteodată pe aici, spuse băiatul cu un ton înţelept. 
Le recunosc stilul. 

e 

Ethan parcă mașina peste drum de blocul din Hollywoodul de 
vest, opri ștergătoarele de parbriz, dar lăsă motorul să meargă 
ca să rămână cald în mașină. Rămase un timp în Fordul lui, 
privind locul și gândindu-se cum să-l abordeze mai bine pe Rolf 
Reynerd. 

Fordul Expedition pe care-l conducea făcea parte din colecţia 
de mașini aflate la dispoziţia celor opt membri ai personalului 
administrativ care locuiau permanent la reședință. Puteau fi 
folosite atât în interes de serviciu, cât și personal. În garaj mai 
era și un Mercedes ML500 4x4, dar ar fi atras prea mult atenţia 
dacă trebuia să urmărească un suspect. 

Blocul de trei etaje era bine întreţinut, dar nu excelent. 
Tencuiala gălbuie nu era crăpată sau cojită, dar clădirea ar fi 
avut totuși nevoie de ceva timp de o nouă zugrăveală. Una 
dintre plăcuţele cu numere aflate deasupra ușii de la intrare 
atârna într-o parte. 

Tufe de camelii încărcate de flori roșii, diverse soiuri de ferigi 
și coroane uriașe de palmieri dădeau un aer opulent 
împrejurimilor selecte; dar toate nu mai fuseseră îngrijite de luni 
de zile. larba care crescuse de-a valma însemna că era tunsă nu 
săptămânal, ci de două ori pe lună. 

Proprietarul făcea economii, dar clădirea arăta totuși bine. 

Cineva care trăia din ajutor social n-ar fi închiriat aici. Probabil 
că Reynerd avea o slujbă, dar faptul că lansase ameninţări cu 
moartea la trei jumătate dimineaţa însemna că nu era nevoit să 
se scoale dimineața devreme ca să meargă la serviciu. Poate 
era acasă acum. 

Dacă Ethan ar afla unde lucrează suspectul și ar începe să 
pună întrebări în stânga și în dreapta, printre colegi de muncă 
sau vecini, cineva l-ar anunţa în mod sigur pe Reynerd. Acesta 
ar deveni atunci mult prea suspicios că să mai poată fi abordat 
direct. 

Ethan prefera să pornească de la o întâlnire directă, față în 
faţă, și să lărgească apoi cercul investigaţiilor. 


22 


Închise ochii, îşi sprijini capul pe apărătoarea de la scaun și 
începu să se gândească la cum ar fi mai bine să procedeze. 

Zgomotul unei mașini care se apropia crescu atât de mult, că 
Ethan deschise ochii, așteptându-se să audă brusc o sirenă de 
poliţie gonind în urma acesteia. Mergând cu o viteză mult prea 
mare pentru o stradă rezidenţială, un Ferrari Testarossa vișiniu 
trecu ca glonţul pe lângă mașina lui Ethan, de parcă ar fi vrut să 
calce vreun copil obraznic sau vreo doamnă în vârstă, care abia- 
și târa picioarele în pantofii ei ortopedici sprijinindu-se în baston. 

Roţile mașinii care traversă în goană strada plină de băltoace 
împroșcară Fordul de sus până jos. Geamul dinspre șofer se 
acoperi de șiroaie de apă murdară. 

Peste drum, blocul tremura ca într-un vis. Ceva din 
deformarea aceasta trecătoare păru să aducă la suprafață o 
amintire vagă a unui coșmar de mult uitat, iar imaginea 
denaturată a clădirii îi ridică în mod inexplicabil părul de pe 
ceafă. 

Apoi ultimii stropi se scurseră de pe geam. Ploaia care cădea 
spălă ultimele resturi de murdărie. Blocul nu era altceva decât 
un loc plăcut, așa cum îl văzuse prima oară. 

Gândindu-se că ploua prea tare ca să merite să-și mai ia 
umbrelă, ieși din Ford și traversă în goană strada. 

În sudul Californiei, la sfârșitul toamnei și începutul iernii, 
vremea suferea schimbări imprevizibile. De la un an la altul, și 
chiar de la o zi la alta în cursul aceluiași an, săptămâna 
dinaintea Crăciunului putea fi caldă și plăcută sau, dimpotrivă, 
geroasă. Aerul era rece acum, ploaia încă și mai rece, iar cerul 
la fel de plumburiu ca într-o regiune din nordul îndepărtat. 

Ușa principală a clădirii nu avea interfon. Cartierul era destul 
de sigur pentru ca holurile blocului să nu aibă nevoie de sisteme 
de protecţie. Șiroind de apă, intră într-un spaţiu îngust, acoperit 
cu dale mexicane, mai degrabă un foaier decât un hol de 
așteptare. Un lift și câteva scări duceau la etajele superioare. 

Aerul din foaier era îmbâăcsit de mirosul persistent de slănină 
canadiană gătită cu ore în urmă și de mirosul muced de cratițe 
afumate și nespălate. Nu puteai confunda însă aroma unică de 
marijuana. Cineva stătuse aici de dimineaţă și fumase o țigară 
de marijuana înainte să iasă afară pentru a da piept cu vremea 
mohorâtă. 


23 


În dreptul cutiilor poștale, Ethan numără patru apartamente la 
etajul unu, șase la etajul al doilea și șase la etajul al treilea. 
Reynerd locuia în mijlocul clădirii, la 2B. 

Pe cutiile poștale nu se aflau decât numele de familie ale 
locatarilor actuali. Ethan avea nevoie de mai multe informații 
decât cele oferite de aceste etichete. 

Un spaţiu tăiat în perete servea drept punct de colectare a 
revistelor sau publicaţiilor pentru care poștașul nu mai găsea loc 
în zilele când volumul lor era neobișnuit de mare ca să mai 
încapă în cutiile poștale. 

Acolo se găseau acum două reviste. Amândouă erau pentru 
George Keesner, de la apartamentul 2E. 

Ethan ciocăni ușor carcasa de aluminiu a câtorva cutii poștale 
care nu îl interesau. Suna a gol. Cel mai probabil, corespondenţa 
nu fusese încă adusă. 

Când ciocăni în cutia lui Keesner, sună a plin. Cu siguranţă, 
omul era plecat de acasă de cel puţin două zile. 

Ethan urcă pe scări până la etajul al doilea. Un culoar lung, 
câte trei uși de fiecare parte a lui. La 2E, sună la ușă și așteptă. 

Apartamentul lui Reynerd, 2B, era chiar vizavi de 2E. 

Nimeni nu răspunse la ușa lui Keesner, așa că Ethan sună din 
nou, de două ori. Se opri, apoi ciocăni cu putere. 

Fiecare ușă avea un vizor pentru ca locatarul să poată vedea 
cine sună înainte de a decide dacă îi deschide sau nu. De partea 
cealaltă a culoarului, probabil că Reynerd privea chiar acum 
spatele lui Ethan. 

Pentru că nu răspunse nimeni nici de data asta, Ethan se 
întoarse cu spatele spre ușa lui Keesner și se arătă frustrat. Işi 
șterse cu o mâna faţa udă. Își trecu apoi mâna prin părul umezit 
de ploaie. Dădu din cap. Măsură holul cu privirea. 

Când Ethan sună la 2B, omul care adusese mărul răspunse 
aproape imediat și fără să folosească lanţul de siguranţă la ușă. 

Deși asemănarea cu imaginea captată de camerele video era 
frapantă, bărbatul se dovedi mai chipeș decât păruse noaptea 
trecută, pe ploaie. Semăna cu actorul Ben Affleck. 

Dar pe lângă înfățișarea de Affleck, avea ceva lugubru, gen 
bine-aţi-venit-la-motelul-Bates, pe care orice fan al lui Anthony 
Perkins l-ar fi sesizat. Colţurile strânse ale buzelor, venele care-i 
pulsau rapid la tâmpla dreaptă și mai ales strălucirea din ochi 


24 


lăsau impresia că era sub influenţa metamfetaminei, nu 
neapărat la voltaj maxim, dar pe undeva pe aproape. 

— Domnule, spuse Ethan chiar în timp ce se deschidea ușa, 
îmi cer scuze că vă deranjez, dar trebuie neapărat să dau de 
George Keesner de la 2E. Il cunoașteți pe George? 

Reynerd dădu din cap că nu. Avea un gât de taur. Ore întregi 
petrecute la sala de fitness. 

— Doar ne salutăm și vorbim despre vreme, spuse Reynerd. 
Nimic mai mult. 

Dacă într-adevăr Reynerd spusese adevărul, atunci Ethan 
putea să spună fără să se teamă: 

— Sunt fratele lui. Mă numesc Ricky Keesner. 

Șmecheria avea să meargă dacă George Keesner era un tip 
între douăzeci și cincizeci de ani. 

— Unchiul nostru, Harry, trage să moară la terapie intensivă, 
minţi Ethan. Nu mai durează mult. De ieri-dimineaţă încerc să 
dau de George la toate telefoanele pe care le știu. Nu-mi 
răspunde deloc. Acum nu răspunde nici la ușă. 

— Cred că e plecat, spuse Reynerd. 

— Plecat? Nu mi-a spus nimic. Aveţi idee cam pe unde ar 
putea fi? 

Reynerd scutură din cap. 

— Tocmai pleca undeva cu o valiză în mână acum două nopţi, 
când m-am întors eu. 

— V-a spus când se întoarce? 

— Am schimbat câteva cuvinte despre ploaia de-afară, pe 
urmă a plecat, răspunse Reynerd. 

— Doamne, e atât de apropiat de unchiul Harry, de fapt 
amândoi suntem, o să fie supărat că n-a putut să-și ia rămas- 
bun. Poate ar fi bine să-i las un bilet, ca să-l vadă imediat ce se 
întoarce acasă. 

Reynerd îl fixă cu privirea pe Ethan. O arteră începu să-i 
pulseze în dreptul gâtului. Creierul surescitat îi galopa 
dezlănţuit. Metamfetamina îi accelera frenetic gândirea, fără să 
i-o limpezească însă. 

— Problema este că nu am niciun petic de hârtie, spuse 
Ethan. Și nici pix. 

— A, sigur, vă dau eu, spuse Reynerd. 

— Îmi cer scuze încă o dată că vă deranjez 


25 


— Nu e niciun deranj, îl asigură Reynerd, care lăsă ușa 
deschisă și se întoarse să găsească un pix și un carneţel. 

Rămas în prag, Ethan ardea de nerăbdare să intre în 
apartament. Voia să vadă mai bine cuibul lui Reynerd decât îl 
zărea acum din ușă. 

Chiar când Ethan se hotărâse să fie nepoliticos și să intre fără 
să fie invitat, Reynerd se opri, se întoarse și spuse: 

— Intraţi. Așezaţi-vă. 

Acum că invitaţia fusese făcută, Ethan își putea permite să fie 
puţin sincer și murmură timid: 

— Mulţumesc, dar tocmai vin de-afară și sunt ud... 

— Nu se strică mobila, îl asigură Reynerd. 

Lăsând ușa deschisă în urma sa, Ethan intră. 

Camera de zi și sufrageria formau un spaţiu comun, generos, 
care comunică cu bucătăria, de care era însă despărțit printr-un 
bar cu două scaune înalte. 

Reynerd intră în bucătărie și se duse spre un raft așezat sub 
telefonul de perete, iar Ethan se așeză pe braţul unui fotoliu din 
camera de zi. 

Apartamentul avea puţină mobilă. O canapea, un fotoliu, o 
măsuţă și un televizor. În colţul în care lua cina se aflau două 
scaune și o masă. 

La televizor răgea leul Metro-Goldwyn Mayer. Sonorul era dat 
încet, răgetul se auzea în surdină. 

Pe pereţi se aflau câteva fotografii înrămate: postere de artă, 
alb-negru, de patruzeci pe cincizeci de centimetri. Toate 
reprezentau păsări. 

Reynerd se întoarse cu un carnețel și un pix. 

— Sunt bune? 

— Perfect, spuse Ethan, luând obiectele. 

Reynerd avea și scotch. 

— Ca să lipiţi biletul de ușa lui George. 

Puse scotchul pe măsuţă. 

— Mulţumesc, spuse Ethan. Îmi plac fotografiile. 

— Păsările sunt tot ce poate fi mai liber, spuse Reynerd. 

— Cred și eu. Libertatea de a zbura. Dumneavoastră aţi făcut 
fotografiile? 

— Nu. Eu doar le colecţionez. 

Într-unul din postere, un stol de porumbei țâșnea într-un 
vârtej frenetic de pene într-o piaţă pavată cu pietre dintr-un 


A 


26 


decor de clădiri europene vechi. În altul, un cârd de gâște 
sălbatice zburau pe un cer înnegurat. 

Arătând către filmul alb-negru de la televizor, Reynerd spuse: 

— Tocmai îmi luam o gustare pentru film. Vă supăraţi dacă...? 

— Poftim? A, nicio problemă, îmi cer scuze, nu mă luaţi în 
seamă. Scriu repede biletul și plec. 

Într-una din fotografii, păsările zburau direct spre fotograf. 
Imaginea era un montaj de prim-planuri de aripi care se 
încălecau, pliscuri deschise într-un țipăt și ochi rotunzi, negri. 

— Chipsurile o să mă omoare într-o zi, spuse Reynerd în timp 
ce se întorcea din bucătărie. 

— Pe mine înghețata. Îmi curge mai multă înghețată prin vene 
decât sânge. F 

Ethan scrise cu litere mari „DRAGA GEORGE”, apoi se opri ca 
și cum ar fi chibzuit și privi prin cameră. 

Din bucătărie, Reynerd continuă: 

— Se spune că nu poți mânca un singur chips, dar eu nu pot 
mânca o singură pungă. 

Două ciori se așezară pe un gard de fier. O rază de soare căzu 
oblic pe pliscurile lor, care luciră tăioase. 

Podeaua era acoperită de un capăt la altul cu o mochetă de 
un alb imaculat, albul curat al zăpezii. Mobila avea tapiserie 
neagră. De la depărtare, blatul Formica al mesei părea tot 
negru. 

Tot ce se găsea în apartament era în alb și negru. 

Ethan scrise cu litere mari „UNCHIUL HARRY E PE MOARTE” și 
apoi se opri din nou, ca și cum un simplu mesaj i-ar fi pus la 
grea încercare talentul scriitoricesc. 

Muzica filmului, deși se auzea în surdină, avea ceva 
melodramatic. Un film poliţist din anii treizeci sau patruzeci. 

Reynerd continua să scotocească prin dulapurile din 
bucătărie. 

Aici doi porumbei păreau să se ciocnească în zbor. Dincolo, o 
bufniță privea în gol cu ochii larg deschişi, consternată parcă de 
ce vedea. 

Afară începuse din nou să bată vântul. Ropotul mărunt al ploii 
atrase atenţia lui Ethan către fereastră. 

Dinspre bucătărie se auzi zgomotul inconfundabil al pungii de 
chipsuri. 

„SUNĂ-MĂ, TE ROG”, scrise Ethan. 


27 


Întorcându-se în cameră, Reynerd spuse: 

— Dacă trebuie să mănânci chipsuri, astea sunt cele mai 
proaste, au foarte multe grăsimi. 

Ethan ridică privirea și văzu o pungă de chipsuri Hawaii. 
Reynerd își băgase mâna dreaptă prin deschizătura pungii. 

Felul în care punga se plia pe mâna bărbatului care adusese 
mărul i se păru lui Ethan extrem de nefirească. Poate că tipul 
încerca să scoată câteva chipsuri, dar ceva bizar din atitudinea 
lui, o anumită încordare sugerau altceva. 

Oprindu-se lângă canapea, la niciun metru jumătate, Reynerd 
spuse: 

— Lucrezi pentru Chip, nu? 

Dezavantajat în fotoliu, Ethan se prefăcu că nu înțelege. 

— Pentru cine? 

Când mâna ieși din punga de chipsuri, ţinea un pistol. 

În calitate de detectiv particular autorizat și bodyguard bine 
pregătit, Ethan avea permis de port-armă. Numai când se afla în 
compania lui Channing Manheim se înarma, în rest rareori făcea 
efortul să-și ia la el arma. 

Reynerd avea un pistol de 9 mm. 

În dimineaţa de azi, tulburat de ochiul găsit în măr și de 
rânjetul sălbatic al acestuia surprins de camera video, Ethan își 
atârnase de umăr tocul de pistol. Nu se așteptase să aibă nevoie 
de o armă, și de fapt se simţise cam prost când se hotărâse fără 
prea mult entuziasm s-o ia. Acum îi mulțumea lui Dumnezeu că 
avea o armă asupra lui. 

— Nu înțeleg, spuse, încercând să pară în același timp speriat 
și uluit. 

— Ti-am văzut poza, îi spuse Reynerd. 

Ethan aruncă o privire spre ușa deschisă, dincolo de care era 
holul. 

— Nu-mi pasă dacă ne vede sau ne aude cineva, îi spuse 
Reynerd. Oricum totul s-a sfârșit, nu-i așa? 

— Ascultă, dacă fratele meu George te-a supărat cu ceva, 
spuse Ethan, încercând să mai tragă de timp. 

Reynerd nu se lăsă prostit. Chiar în timp ce Ethan lăsă 
carneţelul și încercă să-și scoată pistolul Glock de 9 mm de sub 
haină, bărbatul care adusese mărul îl ţinti direct în stomac. 


28 


Pentru o clipă, Ethan nu simţi nicio durere, dar numai pentru o 
clipă. Se lăsă pe spate în scaun și rămase mut de uimire la 
vederea sângelui care ţâșnea. Apoi agonie. 

Auzi prima împușcătură, dar nu și pe a doua. Ticălosul îl 
țintise mortal, chiar în piept. 

Tot ce se afla în apartamentul alb-negru se făcu negru. 

Ethan știa că păsările mai zăboveau încă pe pereţi, privindu-l 
cum moare. Le simțea încordarea aripilor îngheţate în zbor. 

Auzi din nou ropotul mărunt al ploii. De data aceasta nu era 
ploaia care bătea la geam. Era respiraţia care i se împotmolea în 
gâtul frânt. 

Niciun Crăciun. 


e Capitolul 3 


Ethan deschise ochii. 

Mergând cu o viteză mult prea mare pentru o stradă 
rezidenţială, un Ferrari Testarossa vișiniu trecu ca glonţul pe 
lângă mașina lui Ethan, împroșcând apă murdară din băltoacele 
de pe stradă. 

Prin geamul lateral al Fordului, contururile înceţoșate ale 
blocului se răsuciră într-o geometrie bizară, ca într-o viziune de 
coșmar. 

Ca și cum ar fi trecut printr-un șoc electric, se smuci violent și 
trase aer în piept cu disperarea celui care se îneacă. Aerul era 
dulce, și proaspăt, și curat. Expiră cu zgomot. 

Nicio rană în stomac. Nicio rană în piept. Părul nu îi era ud de 
la ploaie. 

Inima îi bătea cu putere, așa cum ar bate pumnul unui nebun 
în ușa capitonată a unei celule de spital. 

Niciodată în viaţa sa Ethan Truman nu mai avusese un vis 
atât de clar, atât de intens, nici vreun coșmar la fel de brutal în 
amănunte ca experienţa din apartamentul lui Reynerd. 

Se uită la ceas. Dacă adormise, atunci nu dormise mai mult 
de un minut. 

Nu era în stare să exploreze dedesubturile unui vis atât de 
complex într-un singur minut. Imposibil. 


29 


Ploaia spălă ultimele urme murdare de pe geam. Dincolo de 
frunzele pline de apă ale palmierilor, blocul era la locul lui, 
nedeformat, dar de-acum pentru totdeauna straniu. 

Când se sprijinise cu capul de apărătoarea scaunului și 
închisese ochii ca să se gândească la cea mai bună metodă de 
a-l aborda pe Rolf Reynerd, lui Ethan nu-i fusese deloc somn. Nu 
fusese nici măcar obosit. 

Era convins că nu ațipise preț de un minut. Nu aţipise nici 
măcar pentru cinci secunde. 

Dacă primul Ferrari fusese fantasma unui vis, al doilea Ferrari 
lăsa acum impresia că realitatea mergea pe urmele coșmarului. 

Deși nu mai respira sacadat, inima îi bătea cu o viteză 
nedomolită și gonea în urma rațiunii, care se mișca încă și mai 
repede, mereu de neatins. 

intuiţia îi spunea să plece, să găsească o cafenea Starbucks și 
să-și ia o ceașcă mare de cafea. Să comande o specialitate 
îndeajuns de puternică pentru a dizolva beţișorul de plastic. 

Depărtarea și detașarea de eveniment îl vor ajuta să 
descopere cheia misterului și să înțeleagă ce se întâmplase. 
Niciun puzzle nu rămâne nerezolvat dacă îl abordezi cu o logică 
riguroasă și îi dedici suficient timp. 

Chiar dacă anii petrecuţi în poliţie îl învăţaseră să se încreadă 
în intuiţie așa cum un copil se încrede în mama sa, opri motorul 
și coborî din mașină. 

Fără îndoială, intuiţia era un instrument esenţial de 
supraviețuire. Era însă mult mai important să fie cinstit cu el 
însuși decât să-și asculte intuiţia. Într-o clipă de sinceritate, fu 
nevoit să recunoască motivul real pentru care voia să plece: nu 
pentru a găsi un loc liniștit și propice meditaţiei, nici pentru a se 
înhăma la raționamente gen Sherlock Holmes, ci pentru că era 
îngrozit. 

Frica nu trebuie lăsată niciodată să te biruie. Dacă cedezi o 
singură dată, ești terminat ca poliţist. 

Bineînţeles că el nu mai era poliţist. Plecase din poliţie cu mai 
bine de un an în urmă. Munca fusese rostul vieţii lui cât timp 
trăise Hannah, dar însemnase din ce în ce mai puţin în anii de 
după moartea ei. Încetase să mai creadă că poate schimba ceva 
în lume. Dorise să se retragă, să întoarcă spatele hidoasei 
realităţi a condiţiei umane, atât de copleșitoare în munca de zi 
cu zi a unui detectiv de la Omucideri. Lumea lui Channing 


30 


Manheim era locul cel mai îndepărtat de realitate în care putea 
trăi și, în același timp, câștiga un ban. 

Chiar dacă nu mai purta insignă, chiar dacă poate oficial nu 
mai era poliţist, în sufletul lui rămăsese tot om al legii. Suntem 
ceea ce suntem, indiferent ce am vrea să fim sau ce pretindem 
că suntem. 

Cu mâinile vârâte în buzunarele hainei de piele, cu umerii 
aduși de parcă ploaia ar fi fost o povară, ţâșni peste drum și se 
opri în faţa blocului. 

Intră în foaier ud leoarcă. Podea cu dale mexicane. Lift. Scări. 
Așa cum trebuia să fie. Așa cum fusese. 

Greu de mirosul de grăsime prăjită și de oale arse, aerul se 
îngroșase și părea să se închege ca secrețiile unui gât bolnav. 

În raft se aflau două reviste. Pe fiecare din ele era scris 
numele lui George Keesner. 

Ethan urcă scările. Picioarele i se înmuiaseră și mâinile îi 
tremurau. La capătul scării se opri să tragă de câteva ori aer în 
piept și să-și adune gândurile. 

În bloc era liniște. Niciun glas înăbușit în spatele pereţilor, 
nicio melodie melancolică de început de săptămână. 

Își închipui că aude câteva ciori zgâriind ușor cu ghearele pe 
un gard de fier, freamătul și zbaterea unor porumbei care-și iau 
zborul, ticăitul insistent al unor ciocuri. Dar știa că, de fapt, nu 
sunt decât glasurile ploii. 

Deși simţea greutatea pistolului ascuns în tocul de pe umăr, 
își vâri mâna sub haină și își duse mâna dreaptă la armă, ca să 
fie sigur că o luase. O pipăi cu vârful degetului. 

Își scoase mâna de sub haină și lăsă pistolul în toc. 

Ploaia i se prelinse pe ceafă într-un firicel subţire, care îl 
înfioră. 

Când Ethan ajunse pe holul de la etajul doi, abia aruncă o 
privire spre apartamentul 2E, acolo unde George Keesner nu ar 
răspunde nici dacă suna, nici dacă bătea la ușă, și se îndreptă 
direct spre ușa de la 2B, unde își pierdu cumpătul, dar numai 
pentru o clipă. 

Bărbatul care adusese mărul răspunse aproape imediat la 
sonerie. Înalt, puternic, sigur pe el, nu îşi bătu capul să mai pună 
lanţul de siguranţă de la ușă. 


31 


Nu păru să fie câtuși de puţin surprins să-l vadă din nou pe 
Ethan, și încă viu, ca și cum prima lor întâlnire n-ar fi avut 
niciodată loc. 

— Jim e acasă? întrebă Ethan. 

— Aţi greșit apartamentul, spuse Reynerd. 

— Jim Briscoe? Serios? Sunt sigur că aici stătea. 

— Locuiesc aici de mai bine de șase luni. 

În spatele lui Reynerd se zărea o cameră în alb și negru. 

— Șase luni? A trecut așa de mult de când n-am mai fost pe- 
aici? Ethan era conștient că totul sună fals, dar merse mai 
departe. 

— Maa, cred că sunt vreo șase sau șapte. 

Pe peretele din spatele lui Reynerd, o bufniţă căsca ochi 
uriași, în așteptarea unei Împuşcături. 

Ethan spuse: 

— Ascultă, Jim a lăsat vreo adresă de corespondență? 

— Nu m-am întâlnit niciodată cu locatarul de dinainte. 

Strălucirea din ochii lui Reynerd, tâmplele care îi pulsau cu 
repeziciune, colţurile încordate ale gurii îl ţinură de data asta 
deoparte pe Ethan. 

— Îmi pare rău că v-am deranjat, spuse. 

Când auzi televizorul care mergea încet, răgetul în surdină al 
leului Metro-Goldwyn Mayer, nu mai șovăi nicio clipă, ci se 
îndreptă direct spre scări. Își dădu seama că se retrage cu pași 
suspect de grăbiţi și se strădui să nu fugă. 

Pe la jumătatea scărilor Ethan se încrezu în instinct, se 
întoarse, privi în sus și îl văzu pe Rolf Reynerd în capul scărilor, 
privindu-l în tăcere. Bărbatul cu mărul nu avea în mâna niciun 
pistol, nicio pungă de chipsuri. 

Fără să mai spună ceva, Ethan cobori ultimele trepte către 
foaier. Deschise ușa de la intrare și aruncă o privire în urmă, dar 
Reynerd nu-l urmărise până la parter. 

Întărâtată, ploaia alerga în rafale pe străzi, iar vântul îi vuia în 
palme. 

Aflat din nou la volanul Fordului Expedition, Ethan porni 
motorul, blocă ușile și dădu drumul la căldură. 

O porție dublă de cafea tare la Starbucks nu i se mai părea 
potrivită acum. Nu știa încotro să se ducă. 


32 


Premoniţie. Anticipaţie. Halucinaţie. Clarviziune. Dictionarul 
zonei crepusculare își întorcea filele una după alta în mintea lui, 
dar nimic nu părea să explice experienţa pe care o avusese. 

Conform calendarului, mai era o zi până la sosirea oficială a 
iernii, dar aceasta îi intrase deja în oase. Il cuprinsese un frig 
necunoscut în sudul Californiei. 

Își ridică mâinile să le privească, îi tremurau așa cum nu le 
mai văzuse vreodată. Degetele îi erau palide, unghiile albe, la 
fel de albe ca semiluna de la baza lor. 

Nici paloarea, nici tremurul nu-l neliniștiră pe Ethan așa cum o 
făcu ceea ce văzu sub unghiile de la mâna dreaptă. O substanţă 
de culoare închisă, un negru-roșiatic. 

Rămase cu ochii aţintiţi la ea, ezitând să vadă dacă era 
adevărată sau doar o halucinație. 

În cele din urmă, își scoase cu unghia mare de la mâna stânga 
puţin din materia prinsă sub unghia mare de la mâna dreaptă. 
Era ceva lipicios, ușor umed. 

Șovâind, o duse la nas. Mirosi o dată, de două ori, dar deși 
mirosul era abia perceptibil, nu avu nevoie să mai miroasă încă 
o dată. 

Ethan avea sânge sub toate cele cinci unghii de la mâna 
dreaptă. Cu o certitudine pe care rareori o are cineva care știe 
că lumea e unul dintre cele mai nesigure locuri, Ethan își dădu 
seama că acesta se va dovedi a fi chiar sângele lui. 


e Capitolul 4 


Laboratoarele Palomar din nordul Hollywood-ului se aflau într- 
o clădire din plăci de beton care se întindea pe un singur nivel. 
Ferestrele erau atât de mici și depărtate între ele, iar acoperișul 
din folie metalică atât de jos și plat, încât clădirea semăna mai 
degrabă cu un buncăr în furtună. 

În laboratoarele medicale din Palomar se făceau biopsii, 
analize de sânge, frotiuri și alte materii organice. Secţia 
industrială realiza analize chimice din cele mai diverse, atât 
pentru sectorul privat, cât și pentru clienţii guvernamentali. 

În fiecare an, fanii Chipului îi trimiteau actorului peste un sfert 
de milion de scrisori, majoritatea pe adresa casei sale de 
producţie, care săptămânal trimitea mai departe teancurile de 


33 


corespondenţă firmei de publicitate care răspundea la rândul ei 
în numele starului. Printre aceste scrisori se aflau și daruri, 
inclusiv un număr deloc neglijabil de alimente făcute în casă: 
biscuiţi, prăjituri, bomboane fondante. Nici măcar unul dintr-o 
mie de fani nu era suficient de nesănătos la minte încât să 
trimită prăjituri otrăvite, dar cu toate acestea, Ethan mergea pe 
principiul  paza-bună-trece-primejdia-rea: toate alimentele 
trebuie aruncate fără nicio testare preliminară. 

Câteodată, când bunătăţile de genul acesta erau însoţite de o 
scrisoare suspectă, alimentul nu era distrus imediat, ci trimis lui 
Ethan pentru o investigare mai amănunţită. Dacă bănuia că e 
vorba de ceva contaminat, Ethan aducea mostra aici, la 
Palomar, pentru a fi examinată. 

Când un necunoscut era în stare să adune suficientă ură încât 
să încerce să-l otrăvească pe Chip, Ethan voia să știe că 
ticălosul există. Prin urmare, colabora cu autorităţile din orașul 
celui care trimisese otrava pentru a aduna orice fel de dovezi 
care să-l poată pune pe acesta sub acuzaţie. 

Acum, îndreptându-se mai întâi către biroul de recepţie, Ethan 
semnă un formular care autoriza laboratorul să îi ia probe de 
sânge. Pentru că nu avea trimitere de la medic, plăti analizele 
pe care le solicitase. 

Solicitase un profil ADN simplu. 

— Și vreau să știu ce fel de medicamente sunt depistate în 
sânge. 

— Ce medicamente luați? întrebă recepționera. 

— Nimic în afară de aspirină. Dar vreau să faceţi analize 
pentru toate substanţele posibile, în eventualitatea în care mi s- 
au dat medicamente fără știrea mea. 

Poate că în nordul Hollywoodului erau obișnuiți să întâlnească 
paranoici în toată regula. Recepţionera nu dădu ochii peste cap, 
nu ridică o sprânceană și nu păru în niciun alt fel surprinsă să-l 
audă spunând că ar putea fi victima unei conspirații malefice. 

Laboranta care îi luă sânge era o vietnameză micuță și 
drăguță, cu o mână îngerească. Nu simţi când acul îi străpunse 
vena. 

Intr-un alt birou de recepţie unde se luau probe pentru analize 
medicale diferite de cele standard, completă un al doilea 
formular și plăti o nouă taxă. Recepţionera de aici îi aruncă însă 
o privire ciudată când îi explică ce fel de analize dorește. 


34 


La o masă de laborator, sub lumina tăioasă a neoanelor, o 
asistentă care semăna cu Britney Spears folosi o spatulă de oţel 
subțire, dar netăioasă, pentru a scoate sângele de sub unghiile 
de la mâna dreaptă pe o bucată pătrată de hârtie. Ethan nu-și 
mai tăiase unghiile de mai bine de o săptămână, așa că femeia 
recuperă o cantitate semnificativă de resturi, dintre care o parte 
era încă lipicioasă. 

Mâna îi tremură pe tot parcursul acestei operaţiuni. Femeia se 
gândea probabil că tremura din pricina frumuseţii ei. 

Substanţa de sub unghii urma să fie mai întâi examinată 
pentru a stabili dacă era într-adevăr sânge. Urma apoi să fie 
trimisă la laboratoare pentru a se stabili grupa sanguină și 
pentru a se compara profilul ADN cu proba de sânge pe care i-o 
luase vietnameză. Rezultatele toxicologice finale nu aveau să fie 
gata până miercuri după-amiază. 

Ethan nu înţelegea cum de-i ajunsese sângele sub unghiile de 
la mână câtă vreme, la urma urmei, nu fusese împușcat în 
stomac sau în piept. Și totuși, așa cum gâștele sălbatice știu 
unde e nordul și unde e sudul fără să aibă nevoie de busolă, 
Ethan știa că acela era sângele lui. 


e Capitolul 5 


În parcarea de la Palomar, în timp ce ploaia și vântul 
zugrăveau procesiuni de forme fantomatice pe parbrizul 
Fordului, Ethan îl sună pe Hazard Yancy pe telefonul mobil. 

Numele primit la naștere de Hazard era Lester, dar își ura 
acest nume. Nu-i plăcea mai mult nici Les. Socotea că versiunea 
prescurtată suna ca o insultă. 

— Nu sunt mai puțin! decât tine, îi spusese odată lui Ethan, 
deși pe un ton afabil. 

Intr-adevăr, având o înălţime de doi metri și o greutate de 
108 kilograme, o căpăţână rasă care părea mare cât o minge de 
baschet și un gât doar puţin mai îngust decât distanţa dintre 
urechi, Hazard Yancy nu putea fi luat de nimeni drept un simbol 
al minimalismului. 

— De fapt, în multe privinţe sunt mai mult decât alții. 
Bunăoară, sunt mai hotărât, mai haios, mai ingenios, mai 


1 În engleză, /ess înseamnă „mai puţin”. (n.tr.). 
35 


înclinat să fac alegeri stupide când vine vorba despre femei, și e 
chiar mai probabil să fiu împușcat. Prietenii ar fi trebuit să-mi 
spună More? Yancy. Aș fi putut trăi cu un astfel de nume. 

In adolescenţă, prietenii îi spuneau Brick?, o aluzie la faptul că 
era făcut ca un zid de cărămidă. 

Nimeni din Departamentul Jafuri/Omucideri nu îi mai spusese 
Brick de douăzeci de ani. In poliţie era cunoscut ca Hazard, 
deoarece să lucrezi în echipă cu el putea fi la fel de periculos și 
riscant ca a conduce un camion plin cu dinamită. 

Slujba de detectiv la Jafuri/Omucideri putea fi mai periculoasă 
decât o carieră de băcan, dar era mai puţin probabil ca 
detectivii să moară în misiune decât vânzătorii de noapte din 
fast-fooduri. Dacă voiai suspans sau să fii deseori luat în 
colimator, aveai mai multe șanse dacă lucrai la Direcţia de 
Supraveghere a Activităţii Bandelor, la Divizia Narcotice și, 
desigur, în trupele SWAT decât dacă făceai curat în urma 
asasinilor. 

Simplul fapt de a purta uniformă promitea mai multă violență 
decât dacă băteai străzile îmbrăcat în costum și cravată. 

Cariera lui Hazard era o excepţie de la regulă. Se trăgea în el 
cu regularitate. 

Obișnuia să se mire nu atât de frecvenţa cu care gloanțele se 
îndreptau spre el, ci de faptul că aceia care trăgeau nu-l 
cunoșteau personal. 

— Nu? a spus el odată. 

Această situație stranie nu se datora nepăsării sau 
nepriceperii lui Hazard. Era un detectiv grijuliu, de primă mână. 

Din experienţă, Ethan observase că universul nu funcționa 
întotdeauna ca un mecanism de ceas, după regula cauză-efect 
descrisă atât de convingător de oamenii de știință. Anomaliile 
abundau. Devieri de la regula obișnuită, ciudățenii, nepotriviri. 

Ai putea să o iei puţin razna, chiar cu acte în regulă, dacă 
insiști să crezi că în viaţă totul merge după vreun sistem logic 
de genul asta-se-întâmplă-din-cauza-asta. Uneori trebuie să 
accepţi inexplicabilul. 

Hazard nu-și alegea singur cazurile. Ca și alţi detectivi, 
prindea ceea ce îi trimitea soarta. Din motive cunoscute numai 
maestrului secret al universului, prindea mai multe investigaţii 


2 More înseamnă „mai mult”. (n.tr.). 
3 Brick înseamnă „cărămidă”. (n.tr.). 
36 


în care infractorii erau tot soiul de smintiţi fericiţi să pună mâna 
pe pistol și să tragă, decât cazuri în care doamne bine-crescute 
servesc ceai otrăvit unor domni la fel de bine-crescuţi. 

Din fericire, de cele mai multe ori gloanţele nu-l nimereau. 
Fusese împușcat doar de două ori - și de fiecare dată se alesese 
cu răni ușoare. Doi dintre partenerii lui suferiseră răni mai 
serioase decât Hazard, dar niciunul nu murise sau nu rămăsese 
invalid. 

Pe vremea când lucra în poliție, Ethan îi fusese partener lui 
Hazard timp de patru ani. Acea perioadă fusese cea mai plină de 
satisfacţii din toată cariera lui de polițist. 

Acum, după ce telefonul sună de trei ori, Yancy răspunse și 
Ethan îi spuse: 

— Tot mai dormi cu o femeie gonflabilă? 

— Te înscrii și tu? 

— Salut, Hazard, ești ocupat? 

— Am pus laba pe ceva. 

— Serios? întrebă Ethan. 

— Nu. Dacă era așa, acum l-aș călca în picioare, iar tu ai fi 
direcționat către căsuţa vocală. 

— Dacă ești pe punctul de a face o arestare. 

— Aștept un răspuns de la laborator. Nu vine până mâine- 
dimineață. 

— Ce-ai zice să luăm împreună prânzul undeva, iar Channing 
Manheim să plătească? 

— Cu condiţia să nu fiu obligat pe urmă să mă uit la filmele lui 
nasoale. 

— Toată lumea s-a născut critic. 

Ethan spuse numele unui vestit restaurant din zona de vest, 
unde Chipul avea întotdeauna rezervare. 

— Chiar poţi mânca acolo sau au doar farfurii frumos ornate? 
întrebă Hazard. 

— Tot felul de forme fanteziste de zucchini umplute cu spumă 
de legume, sparanghel și sosuri ingenioase, recunoscu Ethan. 
Preferi un meniu armenesc? 

— Mai încape vorbă? Restaurantul armenesc, ora unu. 

— Eu o să fiu fostul poliţist care încearcă să treacă drept un 
tip elegant. 

Când sfârși convorbirea și închise telefonul, Ethan fu surprins 
că reușise să vorbească atât de firesc. 


37 


Mâinile nu îi mai tremurau, dar frica aceea rece și slinoasă i se 
târa în continuare neobosită prin măruntaie. În oglinda 
retrovizoare, propriii ochi păreau ai unui străin. 

Ethan porni ștergătoarele de parbriz. leși din parcarea 
Laboratoarelor Palomar. 

În cazanul cerului, lumina dimineţii târzii se închega într-o 
negură groasă, mai potrivită unui amurg de iarnă. 

Majoritatea şoferilor își aprinseseră farurile. Fantasme 
luminoase șerpuiau pe asfaltul negru și ud. 

Mai era o oră și un sfert până la masă, așa că Ethan se hotărî 
să facă o vizită morţilor încă vii. 


e Capitolul 6 


Spitalul Our Lady of Angels era o clădire înaltă, albă, cu un 
profil de zigurat la etajele superioare, a căror piramidă în trepte 
era încoronată cu o coloană. Strălucind în furtună, lumina unei 
cupole se arcuia peste coloana înaltă, iar deasupra ei nu se mai 
afla decât o antenă de radio în vârful căreia clipea roșu un 
semnal luminos de avertizare pentru avioane. 

Spitalul părea să trimită semnale pline de compasiune 
sufletelor bolnave care locuiau pe colinele Los Angeles-ului și în 
zonele de șes dens populate. Forma lui semăna cu o rachetă 
care era gata să-i ducă în ceruri pe cei ale căror vieți nu 
putuseră fi salvate nici de medicamente, nici de rugăciune. 

Ethan se opri mai întâi la toaleta din holul de așteptare de la 
etajul întâi, unde își spălă energic mâinile la una dintre chiuvete. 
Asistenta de la laborator nu îi scosese toate urmele de sânge de 
sub unghii. 

Săpunul lichid avea o aromă puternică de portocale. Toaleta 
mirosea ca o livadă de citrice după ce Ethan se spălă pe mâini. 

Frecatul insistent cu apă fierbinte îi lăsase pielea roșie, de 
parcă s-ar fi opărit. Nu mai zărea nici cea mai mică pată. Simţea 
totuși că mâinile nu-i erau curate. 

II neliniștea gândul că atâta timp cât purta pe mâini fie și 
numai câteva molecule din stigmatele anunţatei sale morți, 
Spintecătorul avea să-i ia urma după miros și să pună capăt 
răgazului de libertate care-i fusese acordat. 


38 


Studiindu-și reflecția în oglindă, aproape că se aștepta să 
vadă prin corp ca printr-o simplă perdea; dar nu, era solid. 

Simţind că s-ar putea alege cu o obsesie din toată treaba asta 
și îngrijorat că ar putea să-și spele mâinile la nesfârșit, până vor 
ajunge carne vie, se șterse repede pe un prosop de hârtie și 
părăsi toaleta. 

Urcă în lift cu un cuplu tânăr, solemn, care se ţinea strâns de 
mâini ca să se îmbărbăteze reciproc. 

— O să se facă bine, murmură bărbatul, iar femeia încuviinţă 
din cap, stăpânindu-și lacrimile. 

Când Ethan cobori la etajul șase, cuplul continuă să urce cu 
liftul spre destinaţia lor nefericită. 

Duncan Whistler, zis și Dunny, era internat aici, la etajul șase, 
de trei luni. Când nu era la secția de terapie intensivă - aflată 
tot la acest etaj -, Dunny nu avea o cameră stabilă. În cele cinci 
săptămâni scurse de la ultima criză, se aflase în camera 742. 

O măicuţă cu un chip blând de irlandeză îl privi în ochi pe 
Ethan, zâmbi și trecu pe lângă el cu foșnetul tăcut al 
vesmântului ei voluminos. 

Ordinul surorilor care lucra în Our Lady of Angeles refuza 
îmbrăcămintea modernă a multor călugăriţe, care aducea mai 
degrabă a uniformă de stewardesă. Preferau în schimb rasele 
tradiţionale, lungi până în pământ, cu mâneci largi, sfoară la 
mijloc și bonetă pe cap. 

Aveau veșminte de un alb strălucitor, nu combinaţia clasică 
de alb și negru. Când Ethan le văzu cum alunecă aeriene pe 
holuri, mai degrabă plutind ca niște duhuri decât mergând, 
aproape că îi veni să creadă că spitalul nu era doar o simplă 
clădire ridicată pe un teren din Los Angeles, ci o punte între 
lumea noastră și cea de dincolo. 

Dunny trăise într-un soi de inconștiență, suspendat undeva 
între lumi, de când patru tipi furioși îl vârâseră cu capul într-un 
vas de toaletă de mult prea multe ori și îl ţinuseră sub apă 
pentru prea mult timp. Paramedicii îi scoseseră apa din plămâni, 
dar medicii nu reușiseră să-l scoată din comă. 

Când Ethan ajunse în salonul 742, îl găsi cufundat în întuneric. 
Un bătrân se odihnea în patul de lângă ușă: inconștient, 
conectat la un ventilator care îi pompa aer în plămâni cu un 
șuierat ritmic. 


39 


Patul de lângă fereastră, unde Dunny își petrecuse ultimele 
cinci săptămâni, era gol. Cearșafurile noi, curate, străluceau în 
întuneric. 

De pe geam, lumina înecată a zilei proiecta pe pat imagini 
cenușii, nedefinite, urme mereu schimbătoare ale ploii. Pe 
cearșafuri păreau să se târască mii de păianjeni transparenti. 

Când văzu că lipsește fișa pacientului, Ethan își închipui că 
Dunny fusese mutat în alt salon sau transferat din nou la terapie 
intensivă. 

Întrebă la camera de gardă de la etajul șase unde ar putea să- 
| găsească pe Duncan Whistler, și o asistentă tânără îi spuse s-o 
aștepte pe șefa de tură, căreia îi trimise un mesaj pe pager. 

Ethan o știa pe șefă, sora Jordan, de la vizitele anterioare, o 
negresă cu alură de sergent-major și cu vocea ușor tabagică a 
unei cântărețe de cabaret. Aceasta îi dădu de știre că Dunny își 
dăduse sufletul în dimineaţa aceea. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Truman, dar am sunat la 
ambele numere pe care ni le-aţi dat și v-am lăsat și mesaje pe 
căsuța vocală. 

— Cam când s-a petrecut? întrebă el. 

— A decedat azi-dimineaţă la zece și douăzeci. V-am sunat 
după cincisprezece sau douăzeci de minute de la deces. 

Aproximativ pe la unsprezece fără douăzeci Ethan fusese la 
ușa lui Rolf Reynerd, tremurând la amintirea anunţatei sale 
morţi, prefăcându-se că îl caută pe Jim Briscoe. Işi lăsase 
telefonul mobil în mașină. 

— Ştiu că nu eraţi foarte apropiat de domnul Whistler, spuse 
sora Jordan, dar e totuși puţin șocant, știu. Imi pare rău că a 
trebuit să aflaţi vestea astfel - văzând patul gol. 

— Aţi dus cadavrul în „grădina” spitalului? întrebă Ethan. 

Sora Jordan îl privi cu un respect înnoit. 

— N-am știut că sunteţi ofițer de poliţie, domnule Truman. 

Grădină însemna în jargonul polițiștilor morgă. Toate acele 
cadavre care așteptau să fie „plantate” în pământ. 

— Jafuri/Omucideri, răspunse el, dar nu se mai deranjă să-i 
explice că nu mai lucra în poliţie. 

— Soţul meu a tocit destule uniforme la viața lui și o să se 
pensioneze în martie. Muncesc peste program ca să nu o iau 
razna. 


40 


Ethan înţelese. De obicei, în timp ce erau în slujba legii, 
polițiștii nu se sinchiseau prea mult de pericole, pentru ca în 
ultimele luni dinainte de pensionare să devină atât de 
tensionaţi, încât să aibă nevoie de flacoane întregi de Metamucil 
pentru a combate constipaţția. Soţiile erau adesea mult mai 
surmenate. 

— Doctorul a semnat certificatul de deces, spuse sora Jordan, 
și domnul Whistler a fost dus în camera frigorifică, așteptând ca 
familia să-l ridice de la morgă. A... de fapt, nu-l va ridica nimeni, 
nu-i așa? 

— Acum e vorba de o crimă, spuse Ethan. Medicii legiști vor 
avea nevoie de cadavru pentru autopsie. 

— Atunci înseamnă că au fost deja anunţaţi. Avem un sistem 
foarte bine pus la punct. Uitându-se la ceas, femeia spuse: Dar 
probabil că nu au avut încă timp să ia corpul în custodie, dacă 
asta vă preocupă. 

e 

Ethan luă ascensorul până jos de tot, în lumea morților. 
Grădina se afla la nivelul al doilea și cel mai de jos al subsolului, 
alături de garajul pentru ambulante. 

În timp ce cobora, auzi varianta orchestrală a unei melodii 
vechi de Sheryl Crow, complet golită de orice aluzie sexuală și 
interpretată într-un ritm alert. Rezultatul era un produs nou, mai 
fad, care păstrase vag linia melodiei originare. În această lume 
căzută, chiar și cele mai nesemnificative lucruri, cum ar fi 
muzica ușoară, erau inevitabil corupte. 

El și Dunny, acum în vârstă de treizeci și șapte de ani, 
fuseseră cei mai buni prieteni de la cinci ani și până când 
împliniseră douăzeci. Crescuţi în același cartier sărăcăcios de 
case cu stucuri roase, amândoi fuseseră singuri la părinţi și 
apropiaţi ca frații. 

Sărăcia îi unise, la fel ca suferinţa emoţională și fizică de a 
avea taţi alcoolici, cu temperamente colerice. La fel ca dorinţa 
feroce de a dovedi că până și fiii beţivanilor și sărăntocilor ar 
putea ajunge cineva într-o bună zi. 

Șaptesprezece ani de înstrăinare, în timpul cărora își 
vorbiseră rareori, îl făcuseră pe Ethan să poată suporta suferinţa 
despărțirii și, în pofida problemelor care îl apăsau acum, fu 
cuprins de melancolie la gândul vieţii pe care ar fi putut să o 
aibă împreună. 


41 


Dunny Whistler pusese punct relaţiei lor alegând să ducă o 
viaţă în afara legii chiar când Ethan se pregătea să slujească 
legea. Sărăcia și viaţa haotică dusă alături de un tată beţiv și 
egoist dăduseră naștere în Ethan respectului pentru disciplină, 
ordine și pentru satisfacțiile unei vieţi trăite în slujba celorlalți. 
Aceleași experienţe îl făcuseră pe Dunny să tânjească după 
grămezi de bani și după puterea care să împiedice pe oricine ar 
fi cutezat să-i spună ce să facă ori să-l oblige să trăiască după 
alte reguli decât cele făcute de el însuși. 

Privite în retrospectivă, reacţiile lor la probleme similare 
fuseseră divergente încă din primii ani ai adolescenţei. Poate că 
prietenia îl făcuse pe Ethan orb la diferențele tot mai mari dintre 
ei. Unul alesese să caute respectul care vine din împliniri 
profesionale. Celălalt dorise respectul care vine atunci când ești 
temut. 

In plus, se îndrăgostiseră de aceeași femeie, ceea ce ar fi 
învrăjbit până și doi fraţi buni. Hannah intrase în viaţa lor când 
nu aveau mai mult de șapte ani. La început fusese un simplu 
tovarăș de joacă, singura fată pe care o acceptaseră în jocurile 
lor de băieţi. Cei trei fuseseră de nedespărțit. Apoi, treptat, 
Hannah le devenise prietenă, și într-un fel, soră, iar băieţii 
juraseră să o protejeze. Ethan nu putea să numească ziua în 
care încetase să le mai fie doar prietenă, doar soră și devenise 
pentru el și Dunny... iubită. 

Dunny o dorise cu disperare pe Hannah, dar o pierduse. Ethan 
nu numai că o dorise pe Hannah; o încântase, îi câștigase inima, 
se căsătorise cu ea. 

Timp de doisprezece ani, el și Dunny nu mai schimbaseră un 
cuvânt, până în noaptea în care Hannah murise în același spital 
în care se afla acum Ethan. 

Lăsând în ascensor melodia ruinată a lui Sheryl Crow, Ethan 
merse de-a lungul unui coridor larg și bine luminat, cu pereţi 
albi, de beton. În locul acelei făcături muzicale, nu mai auzea 
acum decât zumzetul surd, dar autentic, al neoanelor de 
deasupra capului. Uşi duble cu gemuleţe pătrate se deschideau 
spre recepţia grădinii. În spatele unui birou uzat stătea un 
bărbat în jur de patruzeci de ani, îmbrăcat în hainele verzi de 
spital și cu o față brăzdată de acnee. O plăcută prinsă de birou îl 
identifica drept VIN TOLEDANO. Ridică privirea dintr-un roman 
ieftin, cu un cadavru desenat pe copertă. 


42 


Ethan îl întrebă ce mai face, iar funcţionarul îi răspunse că, de 
vreme ce era în viață, probabil face foarte bine, așa că Ethan 
spuse: 

— Cu mai puţin de o oră în urmă a fost trimis aici Duncan 
Whistler de la etajul șapte. 

— L-am băgat la gheaţă, confirmă Toledano. Nu pot să-l las la 
morgă. Trebuie să-l vadă mai întâi procurorul, pentru că e caz 
de omucidere. 

Nu era decât un singur scaun pentru vizitatori. Tranzacţiile 
care implicau cadavre alterabile erau în general foarte rapide, 
fără să mai fie nevoie de confortul unei săli de așteptare și de 
reviste vechi, tocite de atâta răsfoit. 

— Nu sunt de la morgă, spuse Ethan. Am fost prieten cu 
decedatul. Nu eram aici când a murit. 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot lăsa să vedeţi corpul chiar 
acum. 

Așezându-se în scaunul destinat vizitatorilor, Ethan spuse: 

— Mda, știu. 

Pentru a-i împiedica pe avocaţii apărării să conteste la 
tribunal rezultatele  autopsiei, trebuiau respectate nişte 
proceduri, să nu existe suspiciunea că cineva din afară a 
falsificat dovezile. 

— Nu există membri ai familiei care să-l identifice, iar eu sunt 
executorul testamentar, explică Ethan. Așa că, dacă vor să-i 
confirm identitatea, mai bine o fac aici decât mai târziu, la 
morga din oraș. 

Lăsând deoparte romanul, Toledano spuse: 

— Tipul cu care am crescut s-a trezit aruncat anul trecut dintr- 
o mașină care mergea cu vreo 145 de kilometri la oră. E greu să 
pierzi de tânăr un prieten bun. 

Ethan nu se putea preface că e îndurerat, dar era 
recunoscător pentru orice conversaţie care îl ajuta să nu se mai 
gândească la Rolf Reynerd. 

— Nu mai eram apropiaţi de mult. N-am mai vorbit de 
doisprezece ani, și pe urmă doar de trei ori în ultimii cinci ani. 

— Și v-a numit executor? 

— Închipuiește-ţi. N-am știut despre asta până când Dunny n- 
a fost două zile la terapie intensivă. M-a sunat avocatul lui, mi-a 
zis nu numai că sunt executor dacă Dunny moare, dar între timp 


43 


sunt împuternicit să am grijă de afacerile lui și să iau decizii 
medicale în numele lui. 

— Înseamnă că a fost totuși ceva special între voi. 

Ethan scutură din cap. 

— Nimic. 

— Ceva tot a fost, insistă Toledano. Prieteniile din copilărie 
sunt mai profunde decât credeţi. Nu vă vedeţi ani de zile, apoi 
vă întâlniți și e ca și cum timpul n-ar fi trecut. 

— Cu noi n-a fost așa. 

Dar Ethan știa că acel ceva special dintre el și Dunny fusese 
Hannah și iubirea lor pentru ea. Ca să schimbe subiectul, spuse: 

— Și cum s-a întâmplat ca prietenul dumitale să fie împins 
dintr-o mașină care merge cu 145 la oră? 

— A fost un tip de treabă, dar întotdeauna gândea mai mult 
cu capul mic decât cu cel mare. 

— Nu e o specie rară. 

— Era într-un bar, vede trei tipe bune, niciun bărbat cu ele, 
așa că se bagă. Vin toate trei la el, zic: „Hai la noi” și lui îi trece 
prin cap că e un fel de Brad Pitt, și toate trei vor să sară pe el. 

— Dar era doar un pretext de jaf, ghici Ethan. 

— Mai rău. Se dă jos din mașina lui, se urcă în a lor. Două fete 
îl încălzesc în spate, îl dezbracă pe jumătate - pe urmă îl aruncă 
din mașină ca să se distreze. 

— Deci tipele prizaseră ceva. 

— Poate da, poate nu, spuse Toledano. S-a dovedit că mai 
făcuseră asta de două ori înainte. De data asta le-au prins. 

Ethan spuse: 

— Am dat peste un film vechi noaptea trecută la televizor. 
Frankie Avalon, Annette Funicello. O peliculă din acelea cu 
petreceri la mare. Femeile erau cu siguranţă altfel atunci. 

— Toată lumea era altfel. Nimeni nu s-a făcut mai bun sau 
mai drăguţ din anii șaizeci încoace. Aș fi vrut să mă nasc cu 
treizeci de ani mai devreme. Și cum a murit al dumitale? 

— Patru tipi au crezut că i-a înșelat cu niște bani, așa că i-au 
băgat călușul în gură, i-au legat mâinile la spate și l-au băgat cu 
capul în toaletă până când i-au provocat leziuni pe creier. 

— Phuu... Urât. 

— Nu e Agatha Christie, căzu de acord Ethan. 


44 


— Dacă te ocupi de toate astea, înseamnă că a rămas ceva 
între dumneata și prietenul dumitale. Nimeni nu e obligat să fie 
executor testamentar dacă nu vrea. 

Doi brancardieri împinseră ușile duble și intrară în zona de 
recepţie a grădinii. 

Primul bărbat era înalt, avea în jur de cincizeci de ani și se 
vedea cât era de mândru de podoaba sa capilară. Era tuns într- 
un stil pompadour destul de sofisticat, care aproape că cerea 
panglici ca să fie complet. 

Ethan îl cunoștea pe partenerul lui Pomp. Jose Ramirez era un 
american mexican îndesat, miop, având desenat pe chip 
zâmbetul dulce și visător al unui urs koala. _ 

Jose trăia pentru soţie și cei patru copii. In timp ce Pomp luă 
hârtiile pe care i le înmână funcţionarul, Ethan îl rugă pe Jose să- 
i arate ultimele fotografii ale Mariei și ale copiilor. 

Odată formalităţile încheiate, Toledano îi conduse printr-o ușă 
interioară în grădină. Spre deosebire de podeaua acoperită cu 
linoleum de la recepţie, aici erau plăci de faianţă albă, cu rosturi 
înguste, de doar patru milimetri între ele - o suprafaţă lesne de 
sterilizat în cazul contaminării cu fluide corporale. 

Deși curățat în permanenţă de filtre sofisticate, în aerul rece 
persista un iz neplăcut. Majoritatea morților nu-și dau duhul 
mirosind a șampon, săpun sau apă de colonie. 

Patru sertare standard din inox conţineau probabil morţi, dar 
două cadavre aflate pe paturi cu rotile atrăgeau imediat atenţia. 
Amândouă erau acoperite cu cearșafuri. 

Un al treilea pat era gol, de pe el atârna o pânză mototolită, și 
spre acesta se îndreptă Toledano cu o expresie stupefiată pe 
chip. 

— Aici era. Chiar aici. 

Încruntându-se nedumerit, Toledano trase cearșafurile de pe 
capetele celorlalte două cadavre. Niciunul din ele nu era Dunny 
Whistler. 

Trase pe rând cele patru sertare de inox. Erau goale. 

Pentru că spitalul își trimitea marea majoritate a pacienţilor 
mai degrabă acasă decât la înmormântare, încăperea aceasta 
era mică în comparaţie cu morga din oraș. Toate ascunzătorile 
posibile fuseseră deja scotocite. 


45 


e Capitolul 7 


În încăperea aceasta fără ferestre aflată cu trei niveluri sub 
pământ, cei patru vii și cei doi morţi rămaseră pentru o clipă 
atât de tăcuţi, încât Ethan își închipui că aude cum cade ploaia 
pe străzile de deasupra. 

Apoi cărăușul cu coafura pompadour spuse: 

— Adică l-aţi dat pe Whistler din greșeală altor persoane? 

Toledano, funcţionarul, scutură din cap cu înverșunare. 

— Imposibil. N-am făcut așa ceva în paisprezece ani de când 
sunt aici, doar n-o să încep acuma. 

O ușă largă permitea ca paturile cu rotile să fie duse din 
grădină direct în garajul pentru ambulanţe. Două zăvoare ar fi 
trebuit să le închidă. Amândouă erau trase. 

— Le-am lăsat încuiate, insistă Toledano. Întotdeauna sunt 
încuiate, întotdeauna, în afară de cazul când supraveghez o 
nouă livrare, dar atunci sunt întotdeauna aici, chiar aici, privind. 

— Cine ar vrea să fure un cadavru ţeapăn? întrebă Pomp. 

— Chiar dacă vreun pervers ar vrea să fure ceva de-aici, n-ar 
putea, spuse Vin Toledano trăgând de ușa de la garaj ca să se 
deschidă și să le arate că nu avea broască pe dinafară. Două 
încuietori oarbe. Nu există chei pentru ele. Nu poţi descuia ușa 
asta dacă nu ești aici în cameră, de unde răsucești un mâner. 

Vocea funcţionarului se subţiase progresiv, pe măsură ce 
îngrijorarea lui creștea. Ethan se gândi că Toledano își vedea cu 
siguranţă slujba ducându-se pe apa sâmbetei, la fel de sigur 
cum, atras de forța gravitaţiei, sângele se scurge pe șanțurile 
unei mese de autopsie înclinate. 

Jose Ramirez spuse: 

— Poate că nu era mort, mai știi, poate a ieșit singur. 

— Era mai mort decât morţii, spuse Toledano. Mort de-a 
binelea. 

Ridicând din umerii lăsaţi și arborând zâmbetul de koala, Jose 
spuse: 

— Se mai întâmplă și greșeli. 

— Nu în spitalul ăsta, nu, insistă funcţionarul. Nu s-a mai 
întâmplat de când cu doamna aia bătrână, care acum 
cincisprezece ani a stat la camera frigorifică aproape o oră, i s-a 


46 


confirmat decesul și pe urmă s-a ridicat în fund și a început să 
tipe. 

— A, mi-amintesc că am mai auzit de asta, spuse Pomp. O 
măicuță chiar a avut un atac de cord din cauza asta. 

— Tipul care a lucrat aici înaintea mea a avut atacul de cord, 
și măicuţa care l-a luat la rost i l-a provocat. 

Ethan se aplecă și luă o pungă albă de plastic de sub patul pe 
care fusese așezat corpul lui Dunny. In pungă se aflau șnururi, 
iar de unul din ele fusese legată o etichetă pe care erau scrise 
numele DUNCAN EUGENE WHISTLER, data de naștere și numărul 
de la asigurarea socială. 

Cu un șuierat de panică în glas, Toledano spuse: 

— Acolo erau hainele pe care le purta când a fost internat în 
spital. 

Punga se dovedi acum goală. Ethan o puse pe pat. 

— Chiar verificați de două ori deciziile doctorilor de când 
doamna aceea bătrâna s-a sculat din morţi? 

— De trei ori, de patru ori, declară Toledano. Primul lucru pe 
care îl fac când vine un mort aici e să-l ascult cu stetoscopul, îi 
ascult inima și plămânii. Cu partea cu diafragmă ascult sunetele 
înalte, iar cu cealaltă ascult sunetele joase. 

Dădea încontinuu din cap, ca și cum în timp ce vorbea ar fi 
revăzut cu ochii minţii și ar fi bifat lista de proceduri pe care le 
urmase când primise corpul lui Dunny. 

— Fac un test cu oglinda pentru respiraţie. Apoi stabilesc 
temperatura internă a corpului, o măsor din nou peste o 
jumătate de oră, din nou peste încă o jumătate de oră ca să văd 
dacă într-adevăr scade, așa cum scade când primești pe unul 
care e mort de-a binelea. 

Lui Pomp i se păru amuzant. 

— Temperatura internă? Adică îţi petreci timpul vârând 
termometre în fundul morților? 

Fără să râdă, Jose spuse: 

— Să avem puţin respect, și se închină. 

Ethan avea palmele umede. Se șterse pe cămașă. 

— Atunci, dacă nimeni nu a intrat aici ca să-l ia și dacă era 
mort - unde e acum? 

— Poate că la mijloc e vreuna dintre măicuţele care-și bagă 
nasul peste tot, îi spuse Pomp funcţionarului. Măicuţele alea se 
ţin de glume. 


47 


Aer rece, dale de faianță albe ca zăpada, sertare de inox 
lucind ca gheaţa: nimic nu explică frigul pătrunzător care-l 
cuprinsese pe Ethan. 

Bănui că parfumul subtil al morții îi intrase în haine. 

Locuri de felul ăsta nu-l neliniștiseră înainte niciodată. Acum 
era neliniștit. 

In spaţiul deasupra căruia stătea scris RUDĂ SAU PARTE 
RESPONSABILA, spitalul pusese numele lui Ethan și numerele lui 
de telefon; cu toate acestea, la insistenţele funcţionarului, îi 
dăduse acestuia o carte de vizită cu aceleași informații. 

Urcându-se în ascensor, ascultă fără prea mare atenţie unul 
dintre cele mai bune cântece ale formaţiei Barenaked Ladies 
redus la stadiul de muzică ambientală. 

Urcă până la etajul șapte, acolo unde murise Dunny. Când 
ușile ascensorului se deschiseră, își dădu seama că nu trebuia 
să fi urcat decât până la garajul de la primul nivel al subsolului, 
acolo unde își parcase Fordul Expedition, doar cu două etaje 
deasupra grădinii. 

După ce apăsă butonul ca să coboare la nivelul garajului 
principal, fu nevoit să urce din nou până la etajul cincisprezece, 
pentru că ascensorul porni singur. Oameni urcară și coborâră, 
dar Ethan abia îi observă. 

Mintea îi era în altă parte. Incidentul din apartamentul lui 
Reynerd. Dispariţia lui. 

Deși nu mai avea insignă, Ethan își păstrase intuiţia de 
poliţist. Inţelese că două evenimente atât de neobișnuite, care 
se petrec în aceeași dimineaţă, nu pot fi întâmplătoare. 

Dar intuiţia nu era de-ajuns ca să sugereze natura legăturii 
dintre aceste întâmplări stranii. Era ca și cum ar fi încercat să 
facă o operaţie pe creier cu ajutorul intuiţiei. 

Logica nu îi oferea nici ea pe loc răspunsuri. În acest caz, 
chiar și Sherlock Holmes ar fi deznădăjduit la gândul șanselor pe 
care le avea de a descoperi adevărul prin intermediul 
raționamentelor deductive. 

In garaj, o mașină abia sosită parcurse rândurile în căutarea 
unui loc de parcare, după care coti pe o rampă și o altă mașină 
luminată de faruri ieși din abisul de beton, ca un submersibil de 
mare adâncime care se ridică dintr-o groapă oceanică, și se 
îndreptă spre ieșire, doar Ethan mergea pe jos. 


48 


De-atâtea gaze de eșapament și fum care alcătuiau 
enigmatice și sarcastice pete Rorschach, tavanul scund și 
cenușiu părea să se lase din ce în ce mai jos pe măsură ce 
Ethan înainta în garaj. Precum carcasa unui submarin, pereţii 
păreau că abia mai rezistă sub greutatea devastatoare a 
oceanului, sub presiunea zdrobitoare. 

Pas după pas, Ethan se aștepta să descopere că de fapt nu 
era singurul care mergea pe jos. In spatele fiecărui jeep, în 
spatele fiecărei coloane de beton îl putea aștepta un vechi 
prieten, din motive misterioase și cu scopuri necunoscute. 

Ethan ajunse la Fordul Expedition fără niciun incident. 

Nimeni nu îl aștepta în mașină. 

Așezat la volan, chiar înainte de a porni motorul, blocă ușile. 


e Capitolul 8 


Restaurantul armenesc de pe Pico Boulevard avea aerul unui 
local evreiesc și un meniu cu feluri de mâncare atât de 
delicioase, că l-ar fi făcut până și pe un condamnat la moarte să 
zâmbească în timp ce-și lua ultima masă. Erau acolo mai mulţi 
polițiști în civil și figuri din industria filmului decât ai fi găsit 
oriunde în afara unui tribunal în care se judecă cea mai recentă 
crimă amoroasă din lumea celebrităților. 

Când ajunse Ethan, Hazard Yancy îl aștepta într-un separeu 
lângă fereastră. Chiar și așezat, ocupa atâta spaţiu, încât ar fi 
putut merge fără să ezite să dea probă pentru rolul din 
Incredibilul Hulk, dacă Hollywood-ul ar fi făcut vreodată o 
versiune neagră. 

Hazard fusese deja servit cu o porţie dublă de aperitiv kibby/ 
cu castraveți, roșii și nap murat. 

După ce Ethan se așeză de cealaltă parte a mesei, Hazard 
spuse: 

— Cineva mi-a spus că a citit în ziar cum că șeful tău a încasat 
douăzeci și șapte de milioane de parai pentru ultimele două 
filme. 

— Douăzeci și șapte de milioane pentru fiecare. E primul care 
sparge recordul de douăzeci și cinci de milioane. 

— Adio sărăcie, spuse Hazard. 


+ Un amestec de carne cu grâu bulgur. (n.tr.). 
49 


— Unde mai pui că primește și o parte din produsul final. 

— La banii ăștia poate primi o parte din produsul final al oricui 
vrea. 

— E o expresie de jargon. Înseamnă că, dacă filmul e un mare 
succes, el primește o parte din profituri, uneori chiar un anumit 
procent din profitul brut. 

— Cam la cât se ridică asta? 

— După Daily Variety, a avut succese atât de mari în toată 
lumea, încât bagă în buzunar cam cincizeci de milioane. 

— Acum citești presa de scandal? întrebă Hazard. 

— Mă ajută să nu uit în ce ţintă uriașă se transformă omul 
ăsta. 

— Faci exact ce ţi se potrivește, de acord. Câte filme pe an 
face tipul? 

— Niciodată mai puțin de două. Câteodată trei. 

— Și eu care plănuisem să înfulec atât de mult pe paralele lui, 
că Channing Manheim însuși ar băga de seamă și tu ai fi dat 
afară că ai abuzat de cartea de credit. 

— Nici măcar tu nu ești în stare să mănânci kibby de o sută 
de mii de parai. 

Hazard scutură din cap. 

— Chan Man. Poate că sunt demodat, dar tipul nu mi se pare 
că face cincizeci de milioane. 

— Mai are și o casă de producţie pentru emisiuni TV, cu trei 
spectacole care rulează acum la posturi mari de televiziune și 
patru la televiziuni prin cablu. Mai trage și câteva milioane bune 
pe an din Japonia, unde face reclame TV pentru cea mai bine 
vândută bere. A scos și o linie de îmbrăcăminte sportivă. Și 
multe altele. Agenţii lui numesc venitul pe care-l obţine altfel 
decât jucând „câștiguri colaterale”. 

— Toţi aruncă cu bani în el, hm? 

— N-o să aibă niciodată nevoie să umble după chilipiruri. 

Când chelneriţa sosi la masă, Ethan comandă somon marocan 
cu CUȘcuș și ceai cu gheaţă. 

In timp ce lua comanda de la Hazard, chelneriţa își toci vârful 
creionului: /lebne cu fâșii de brânză și castraveți, humus, 
sărmăluţe în foi de viță, /ahmajoon*, tocăniță de fructe de 
mare... 


5 Cremă de brânză din kefir. (n.tr.). 
ê Pizza armenească. (nitr.). 


50 


— Mai daţi-mi și două sticluțe de Orangina. 

— Singura persoană pe care am văzut-o să mai mănânce atât, 
spuse Ethan, a fost o balerină bulimică. Mergea la closet și 
vomita după fiecare fel de mâncare. 

— Eu doar le gust, și nu port niciodată fustiţă de balerină. 

Hazard își tăie ultimul kibby în două. 

— Și cât de tare e Chan Man? 

Zumzetul conversaţiilor de la celelalte mese le oferea celor 
doi o intimitate aproape egală cu cea de pe o colină din 
îndepărtatul Mojave. 

— E imposibil să-l urăști, spuse Ethan. 

— E cel mai bun compliment pe care poţi să i-l faci? 

— Personal, nu are impactul pe care îl are pe ecran. Nu-ţi 
stârnește niciun fel de emoție. 

Hazard își îndesă cu furculita în gură o jumătate de kibby și 
plescăi satisfăcut. 

— Deci numai imaginea ce e de el, în rest - nimic. 

— Nici chiar așa. E extrem de... fad. Generos cu angajaţii. Nu 
e arogant. Dar are un fel de... un fel de inconsistenţă. Nu prea îi 
pasă cum îi tratează pe cei din jur, nici măcar pe fiul său, dare o 
indiferență benignă. Nu e un tip cu adevărat rău. 

— La atâţia bani și adoraţie, te-ai aștepta la un monstru. 

— Cu el n-ai ocazia. Cu el... 

Ethan se opri să se gândească. În lunile în care lucrase pentru 
Manheim nu mai vorbise atât de mult și nici atât de franc cu 
cineva despre omul ăsta. 

El și Hazard fuseseră împreună în bătaia gloanțelor și fiecare 
își încredințase viața celuilalt. Putea să spună tot ce are pe 
suflet și să fie sigur că nimic nu va ajunge la urechile altcuiva. 

Având un interlocutor atât de sigur, Ethan voia să-l descrie pe 
Chip nu doar cât mai sincer cu putință, ci și cât mai nuanțat. 
Încercând să-i explice lui Hazard cum era Manheim, îl putea 
înțelege el însuși mai bine. 

După ce chelneriţța aduse ceaiul cu gheață și sucurile, Ethan 
spuse în cele din urmă: 

— E absorbit de propria persoană, dar nu în maniera tipică 
unei vedete de cinema, nici în vreun fel care să-l facă să pară 
egoist. Presupun că îi pasă de bani, dar nu cred că îi pasă ce 
gândesc alţii despre el sau de faptul că e celebru. E absorbit de 


51 


propria persoană, complet absorbit, dar e ceva în genul... în 
genul unei stări zen. 

— O stare zen? 

— Mda. Ca și cum viaţa n-ar însemna decât el și natura, el și 
cosmosul, nu el și ceilalți. Pare să fie mereu într-o stare de 
meditaţie, nu e total prezent, ca un yoghin impostor care 
pretinde că e dintr-o altă lume, numai că el e sincer. Cum el 
contemplă mereu universul, e foarte convins că și universul îl 
contemplă pe el, că fascinația e reciprocă. 

Hazard își termină ultimul kibby și spuse: 

— Spencer Tracy, Clark Gable, Jimmy Stewart, Bogart - toţi au 
fost cu capul în nori și n-a știut nimeni sau pe vremea aia 
vedetele de film erau oameni adevăraţi, cu picioarele pe 
pământ? 

— Mai sunt și oameni adevăraţi în toată afacerea asta. Le-am 
întâlnit pe Jodie Foster, pe Sandra Bullock. Par adevărate. 

— Și ele par să facă pe durele, spuse Hazard. 

Fu nevoie de două chelneriţe care să aducă la masă toată 
mâncarea. 

Hazard rânjea și dădea din cap satisfăcut pe măsură ce 
fiecare fel îi era pus în față: 

— Bine. Bine. E foarte bine. Excelent. 

Amintindu-și de împușcătura din stomac, lui Ethan îi pieri 
pofta de mâncare. Începu să mestece încet din somonul 
marocan cu cușcuș și amâna să aducă vorba despre Rolf 
Reynerd. 

— Și ziceai că ai pus laba pe ceva. Care e chestia? 

— O gagică blondă de douăzeci și doi de ani strangulată și 
azvârlită într-un canal de deversare al unei fabrici. l-am zis 
Blonda din Baltă. 

Orice poliţist care lucrează la Omucideri e schimbat pentru 
totdeauna de meserie. Victimele îl urmăresc cu insistența tăcută 
a spirocheţilor care secretă otravă în sânge. 

Umorul este cea mai bună și, adesea, singura armă de 
apărare împotriva ororii. La începutul investigaţiei, fiecărei 
crime i se dă un nume caraghios, folosit pe urmă în Secţia 
Omucideri. 

Ofițerul superior n-o să întrebe niciodată: „Aţi făcut progrese 
în dosarul crimei din Ermitrude Pottlesby?”, ci întotdeauna: 
„Ceva nou cu Blonda din Baltă?” 


52 


Când Ethan și Hazard investigaseră asasinarea brutală a două 
lesbiene dintr-o ţară musulmană, cazul fusese numit „Lesbi cu 
Fesuri”. O altă femeie tânără, legată de masă din bucătărie, se 
sufocase din cauza bureţilor de sârmă și a bureților îmbibaţi cu 
detergent Pine-sol pe care ucigașul îi vârâse pe gură și pe gât în 
jos; cazul se numise „Doamna Freacă-tot”. 

Cineva din afară ar fi putut fi ofensat să audă numele 
neoficiale ale cazurilor. Civilii nu-și dădeau seama că de multe 
ori detectivii visau morţii pentru care voiau dreptate sau că 
uneori un detectiv putea deveni atât de atașat de victimă, încât 
să resimtă moartea acesteia ca pe o pierdere personală. Numele 
acestea nu trădau nici cea mai mică lipsă de respect - și, 
câteodată, exprimau o afecțiune stranie, melancolică. 

— Strangulată, spuse Ethan, referindu-se la Blonda din Baltă. 
Sugerează pasiune, sunt șanse mari să fie la mijloc o relaţie 
romantică. 

— Ha! Deci nu te-ai moleșit de tot în hainele tale scumpe de 
piele și în mocasinii Gucci. 

— Nu port mocasini, am pantofi Rockports. Dacă a aruncat-o 
într-un canal de deversare înseamnă că a prins-o cu altul, și deci 
a socotit-o murdară, o cârpă, un rest care nu mai e bun de 
nimic. 

— În plus, poate cunoștea fabrica, poate știa cum să scape 
ușor acolo de cadavru. Asta e un pulover de cașmir? 

— Bumbac. Și făptașul lucrează la fabrică? 

Hazard scutură din cap. 

— E consilier municipal. 

Pierzându-și brusc tot apetitul, Ethan puse furculita pe masă. 

— Politician? De ce nu cauţi mai bine o stâncă de pe care să-ți 
dai drumul? 

Vârându-și o sărmăluţă în gură, Hazard reuși să rânjească în 
timp ce mesteca fără să-și deschidă măcar o dată gura. După ce 
înghiţi, spuse: 

— Am făcut deja rost de stâncă, da’ îl împing pe e/ de-acolo. 

— Dacă e cineva care își va rupe oasele, atunci tu ești ăla. 

— Mergi prea departe cu metafora asta, spuse Hazard în timp 
ce își ungea cu humus o pită. 

După jumătate de secol în care avusese parte de oficialități 
nepătate și de o administraţie onestă, în ultimul timp chiar și 
California se transformase într-o cloacă, așa cum nu mai fusese 


53 


din anii 1930 și 1940, când Raymond Chandler scrisese despre 
partea ei întunecată. În primii ani ai noului mileniu, la nivel de 
stat și în multe jurisdicții locale, corupţia atinsese aici cote 
rareori întâlnite altundeva în afara republicilor bananiere, deși în 
acest caz era vorba de o republică bananieră fără banane și cu 
pretenții. 

Un procent important din politicienii de aici acționau precum 
gangsterii. Dacă gangsterii te vedeau că îl urmăreai pe unul de- 
al lor, socoteau că pe urmă vei încerca să-i urmărești pe ei, așa 
că se foloseau de toată puterea pe care o aveau ca să te ruineze 
într-un fel sau altul. 

Într-o altă epocă dominată de gangsteri, într-o cruciadă 
împotriva corupţiei, Eliot Ness condusese o echipă de oameni ai 
legii pe care mita nu-i ispitea și gloanțele nu-i speriau, încât 
ajunseseră să fie numiți  Incoruptibilii. În California 
contemporană, până și Ness împreună cu echipa lui exemplară 
ar fi fost distruși nu de mită sau gloanțe, ci de birocraţia lipsită 
de scrupule și de calomniile repede transformate în articole 
defăimătoare de o presă avidă de senzaţii, dar sentimentală 
când vine vorba de ganogsterii, aleși sau nealeși, despre care 
scrie zilnic. 

— Dacă te-ai mai ocupa de treburi serioase, ca mine, spuse 
Hazard, ai face la fel ca mine. 

— Mda. Dar în mod sigur n-aș sta acolo rânjind ca tine. 

Arătând spre puloverul lui Ethan, Hazard spuse: 

— Bumbac - cum ar veni, bumbac Rodeo Drive? 

— Cum ar veni, bumbac Macy la reducere. 

— Cât mai dai pe o pereche de șosete? 

Ethan spuse: 

— Zece mii de dolari. 

Ezitase până atunci să pomenească de întâmplarea cu Rolf 
Reynerd. Acum se gândi că nu putea face nimic mai bun ca să-i 
distragă lui Hazard atenţia de la misiunea sinucigașă de a acuza 
de crimă un membru al municipalităţii. 

— Uită-te la astea. 

Deschise un plic maroniu A4, îl goli și îi dădu lui Hazard tot ce 
se afla înăuntru. 

În timp ce Hazard studia pozele, Ethan îi povesti despre cele 
cinci cutii negre aduse de Federal Express și despre a șasea, 
care fusese aruncată peste gard. 


54 


— Au venit cu Federal Express, deci știi cine le-a trimis. 

— Nu. Adresele expeditorului erau false. Pachetele au fost 
lăsate la diferite cutii poștale particulare care colectează 
corespondenţă pentru FedEx și UPS. Expeditorul a plătit cash. 

— Câtă corespondenţă primește Channing pe săptămână? 

— În jur de 5 000 de scrisori. Dar aproape toate sunt trimise la 
studio, unde se știe că are birouri. O firmă de publicitate le 
citește din nou și trimite răspunsuri. Adresa lui de-acasă nu e 
secretă, dar nici foarte cunoscută. 

În plic se aflau șase fotografii digitale de mare rezoluţie făcute 
în biroul lui Ethan. În prima dintre ele se vedea un borcan mic 
așezat pe o pânză albă. Lângă borcan era un capac. Pe pânză 
era împrăștiat conţinutul borcanului: douăzeci și doi de gândaci 
cu carapace portocalii și pete negre. 

— Gărgăriţe? întrebă Hazard. 

— Numele științific este Hippodamia convergens, din familia 
Coccinellidaelor. Nu că aș crede că înseamnă ceva, dar am fost 
curios. 

Expresia răutăcioasă de pe chipul lui Hazard nu mai avea 
nevoie de explicaţii, dar acesta spuse: 

— Ești într-o încurcătură mai mare decât unul fără mâini și 
picioare. 

— Tipul ăsta crede că eu sunt Batman și el e Riddler. 

— De ce douăzeci și două de insecte? Numărul are vreo 
semnificaţie? 

— Nu știu. 

— Erau vii când le-ai primit? întrebă Hazard. 

— Toate erau moarte. Poate erau vii când le-a trimis, nu știu, 
dar păreau să fie moarte de ceva vreme. Carapacele erau 
intacte, dar părțile moi erau uscate, sfărâmicioase. 

În a doua fotografie, câteva cochilii răsucite în spirală și de un 
cafeniu-deschis erau așezate într-o grămadă cenușie de nămol 
care fusese golită dintr-o cutie neagră pe o foaie de hârtie 
cerată. 

— Zece melci morți, spuse Ethan. De fapt, doi mai trăiau când 
am deschis cutia. 

— Un parfum după care Channing nu s-ar da în vânt. 

Hazard se opri ca să mai ia câteva furculițe din tocănița de 
fructe de mare. 


55 


În a treia fotografie era un borcan mic, transparent, cu capac 
care se înșurubează. Eticheta fusese scoasă, dar capacul arăta 
că recipientul fusese folosit cândva la murături. 

Pentru că fotografia nu era destul de clară ca să se vadă 
conţinutul borcanului, Ethan spuse: 

— În formaldehidă pluteau zece bucăţi de ţesut translucid, 
ușor rozaliu. Forme tubulare. Greu de descris. Ca niște meduze 
exotice micuțe. 

— Le-ai dus la laborator? 

— Mda. Când mi-au dat rezultatele, s-au uitat foarte ciudat la 
mine. În borcan erau prepuţuri. 

Fălcile lui Hazard înţepeniră, de parcă tocănița de fructe de 
mare se întărise ca o plombă. 

— Zece prepuţuri de adulţi, nu de copii, insistă Ethan. 

După ce mestecă mecanic, lipsit de pofta de dinainte, și după 
ce înghiţi cu noduri, Hazard spuse: 

— Mamă! Câţi adulţi se circumcid? 

— Nu se înghesuie, fu Ethan de acord. 


e Capitolul 9 


Corky Laputa se simțea minunat când ploua. 

Purta o pelerină de ploaie lungă, de un galben strălucitor și o 
pălărie de ploaie galbenă, cu marginile lăsate. Era galben ca o 
păpădie. 

Pelerina avea o mulţime de buzunare interioare adânci, în 
care nu intra apa. 

În cizmele de cauciuc negre, înalte, două perechi de șosete îi 
ţineau cald la picioare. 

Tânjea după tunet. 

Ducea dorul fulgerului. 

Furtunile din California de sud, de obicei lipsite de tunete și 
fulgere, erau prea liniștite pentru gustul lui. 

Îi plăcea, cu toate astea, vântul. Șuierând, vuind, un campion 
al dezordinii, vântul dădea vână ploii și promitea haos. 

Ficușii și palmierii tremurau, dârdâiau. Acele palmierilor 
pocneau și zornăiau. 

Frunzele căzute se învârteau ca verzi incantaţii zimţate, 
demoni efemeri care suflau prin șanțuri. 


56 


În cele din urmă, astupând gurile de canal, frunzele aveau să 
ducă la inundaţii, blocaje în trafic, ambulanţe întârziate și multe 
alte nenorociri mărunte, dar binevenite. 

În amiaza impetuoasă și pătrunsă de ploaie, Corky se plimba 
prin împrejurimile rezidenţiale din Studio City. Semănând 
dezordine. 

Nu locuia aici. N-ar locui niciodată. 

Era un cartier de muncitori, în cel mai bun caz de funcţionari. 
Ar fi greu de găsit emulaţie intelectuală într-un astfel de loc. 

Venise cu mașina până aici ca să se plimbe. 

Ca un canar galben, strălucitor, trecea totuși pe străzi într-un 
anonimat deplin, neatrăgând mai multă atenţie decât ar fi făcut- 
o o stafie cu trup de ceață ectoplasmică. 

Nu întâlnise încă pe nimeni altcineva care să se plimbe pe jos 
ca el. Puţine mașini treceau pe străzile acelea liniștite. 

Vremea îi ţinea pe cei mai mulţi în casă, la adăpost. 

Măreaţa vreme, în putrefacție, era strașnicul complice al lui 
Corky. 

Desigur, la ceasul acela majoritatea locuitorilor erau la 
muncă. Trudeau, trudeau, pentru cauze stupide. 

Pentru că era o săptămână de vacanţă, copiii nu se duseseră 
la școală. Azi - luni. Crăciunul - vineri. Împodobim holurile. 

Unii copii erau probabil cu fraţii lor. De câţiva aveau grijă 
mamele lor casnice. 

Ceilalţi erau singuri acasă. 

În clipa asta însă, copiii nu prezentau vreun interes pentru 
Corky. Aici, în mediul acesta, erau apăraţi de fantoma galbenă 
care se strecura printre ei. 

Oricum, Corky avea patruzeci și doi de ani. Copiii din ziua de 
azi sunt prea deștepţi ca să deschidă ușa unor străini. 

Bine-venita dezordine și minunata decadenţă infestaseră în 
profunzime lumea în ultimii ani. Acum mieii de toate vârstele 
deveneau tot mai circumspecți. 

Se mulţumi cu fărădelegi mai mici, fericit doar că e afară, în 
furtună și că poate face măcar un pic de rău. 

Într-unul din încăpătoarele buzunare interioare avea o pungă 
de plastic plină cu cristale albastre strălucitoare. Un defoliant 
chimic cumplit de puternic. 


57 


Fusese produs de armata chineză. Înaintea unui război, 
agenţii lor mergeau și împrăștiau așa ceva pe fermele 
inamicului. 

Cristalele albastre uscau recoltele într-un interval de 
douăsprezece luni. Un inamic care nu poate să se hrănească nu 
poate nici să lupte. 

Unul dintre colegii lui Corky de la universitate primise o bursă 
din partea Departamentului Apărării pentru a studia aceste 
cristale. Era nevoie să se găsească urgent o modalitate de 
protecţie a solului împotriva acestei substanțe chimice înainte 
ca ea să fie folosită. 

Colegul lui avea în laborator un bidon de o sută de kilograme 
plin cu cristale. Corky furase o jumătate de kilogram. 

Purta mănuși protectoare din latex, pe care le putea ascunde 
ușor în mânecile largi ca niște aripi ale pelerinei de ploaie. 

Pelerina aducea și a șal mexican, și a haină. Mânecile erau 
atât de voluminoase, că putea să-și tragă brațele din ele, să 
caute prin buzunarele interioare și să le strecoare la loc în 
mâneci, cu pumnii plini de un fel sau altul de otravă. 

Presără cristale albastre peste primule și tufe de liriope, peste 
iasomie și bougainvillea. Azalee și ferigi. Tufe de trandafiri, 
arbuști lantana. 

Ploaia dizolva rapid cristalele. Substanța chimică pătrundea 
adânc la rădăcini. 

Într-o săptămână, plantele se vor îngălbeni, le vor cădea 
frunzele. În două săptămâni, se vor prăbuși într-un morman urât 
mirositor de putregai. 

Copacii mari nu aveau să fie afectați de cantităţile de cristale 
pe care Corky le avea la îndemână. Insă gazonul, florile, tufele, 
vita-de-vie și copacii mai mici aveau să piară într-un număr 
satisfăcător. 

Nu semănă moartea în grădina fiecărei case. Una din trei, fără 
nicio regulă clară. 

Dacă un rând întreg de case ar fi pustiit în felul ăsta, vecinii s- 
ar simţi mai apropiaţi unii de alţii din pricina nenorocirii abătute 
asupra tuturor. Dacă unii dintre ei ar rămâne neatinși, ar stârni 
invidia celor loviți. Și ar putea da naștere la bănuieli. 

Misiunea lui Corky nu era numai să distrugă. Orice prost putea 
să strice ceva. Voia în același timp să împrăștie zizanie, 
neîncredere, ceartă și disperare. 


58 


Din când în când, un câine mai lătra sau mârâia de pe o 
terasă unde era legat sau din vreo cușcă așezată în spatele unui 
gard de lemn sau al unui zid de piatră. 

Lui Corky îi plăceau câinii. Erau cei mai buni prieteni ai 
omului, deși motivul pentru care voiau să joace rolul ăsta 
rămânea un mister dacă luai în consideraţie natura vicioasă a 
omenirii. 

Din când în când, la auzul unui lătrat, scotea niște biscuiţi 
delicioși dintr-un buzunar interior. Îi azvârlea peste garduri, pe 
terase. 

In interesul deconstrucţiei societăţii, era în stare să pună 
deoparte iubirea pentru câini și să facă ce trebuia făcut. E 
nevoie și de sacrificii. 

Nu poți face omletă fără să spargi ouăle, și restul. 

Biscuiţii pentru câini erau tratați cu cianidă. Animalele aveau 
să moară mai repede decât plantele. 

Puţine lucruri pot împrăștia atât de eficient disperarea ca 
moartea înainte de vreme a unui animal iubit. 

Corky era trist. Trist din pricina câinilor fără noroc. 

Era și bucuros. Bucuros că putea contribui zilnic în mii de 
feluri la căderea unei ordini corupte - și, prin urmare, la 
nașterea unei lumi mai bune. 

Din același motiv pentru care nu distrugea grădina fiecărei 
case, nu omora nici fiecare câine. Vecinul trebuia să-l 
suspecteze pe vecin. 

Nu îi era teamă că putea fi prins mânuind otravă. Entropia, 
cea mai puternică forță a universului, era aliatul și zeul său 
protector. 

Pe lângă asta, părinţii care se aflau acasă priveau probabil 
talk-show-uri ieftine, în care fiicele le dezvăluiau mamelor că se 
prostituau, în care nevestele le dezvăluiau soţilor că aveau 
relații extraconjugale cu cumnații. 

Fără să fie nevoiţi să meargă la școală, copiii erau probabil 
preocupaţi să înveţe tehnici criminale din jocurile pe calculator. 
Mai mult, băieţii aflaţi la pubertate navigau probabil pe internet 
în căutare de situri pornografice, pe care le urmăreau cu fraţii 
lor mai mici și inocenți, plănuind să o violeze pe fetiţa vecinilor. 

Pentru că era de acord cu astfel de activităţi, Corky își făcea 
treabă cât mai discret posibil, ca să nu-i distragă pe acești 
oameni de la autodistrugere. 


59 


Corky Laputa nu era numai un otrăvitor lugubru. Era un om cu 
multiple talente și arme. 

Din când în când, înaintând pe drumurile pline de apă, pe sub 
copacii care picurau, se lăsa în voia muzicii. Cânta, desigur, 
Singin’ in the Rain, o melodie poate răsuflată, dar care pe el îl 
amuza. 

Nu dansa. 

Nu că n-ar fi putut. Deși lipsit de supleţea și simţul ritmului pe 
care le avea Gene Kelly, putea străluci pe orice ring de dans. 

Să se zbenguie totuși pe străzi într-o pelerină galbenă de 
ploaie, încăpătoare precum o rasă de călugăriță, nu era totuși 
un comportament înţelept din partea unui anarhist care prefera 
anonimatul. 

Cutiile poștale din faţa fiecărei case aveau înscrise câte un 
număr. Unele aveau pe ele și nume de familie. 

Câte un nume părea să fie evreiesc. Stein. Levy. Glickman. 

Corky se oprea pentru o clipă în dreptul fiecărei cutii. 
Introducea apoi un plic alb, de mărimea unei scrisori. Avea 
grămezi de astfel de plicuri într-unul din buzunarele pelerinei de 
ploaie. i 

Pe fiecare plic, o zvastică neagră. In fiecare plic, două foi 
împăturite de hârtie, care inspirau cu siguranţă frica și 
zgândăreau mânia. 

Pe prima pagină, cu litere mari, groase, era scris: MOARTE 
TUTUROR JIDOVILOR ÎMPUȚIŢI. 

Fotografia de pe a doua pagină înfățișa trupuri aruncate unele 
peste altele în curtea furnalului dintr-un lagăr de concentrare 
nazist. Dedesubt, cu litere mari roșii, ardea mesajul: E RÂNDUL 
TAU. 

Corky nu avea prejudecăți împotriva evreilor. Disprețuia 
deopotrivă toate rasele, religiile și grupurile etnice. 

În alte locuri distribuise mesaje cu: MOARTE TUTUROR 
CATOLICILOR ÎMPUȚIȚI, MOARTE TUTUROR NEGRILOR, LA 
PUȘCĂRIE CU TOȚI PROPRIETARII DE ARME. 

Timp de decenii, politicienii îi controlaseră pe oameni 
împărţindu-i în grupuri și întorcându-i pe unii împotriva altora. 
Tot ceea ce putea face un bun anarhist era să amplifice ura deja 
existentă și să toarne gaz pe focul aprins de politicieni. 

In acel moment, ura faţă de Israel - și, prin extensie, față de 
toţi evreii - era o poziţie intelectuală la modă printre cele mai în 


60 


vogă figuri din presă, inclusiv evrei nereligioși. Corky nu făcea 
decât să le dea oamenilor ceea ce voiau. 

De la azalee la lantana și iasomie, de la un câine la altul, de la 
o cutie poștală la alta, înainta prin ziua răvășită de ploaie. 
Însămânţând haos. 

Conspiratorii cei mai îndărjiţi erau poate în stare să arunce în 
aer zgârie-nori și să provoace distrugeri care îţi tăiau respiraţia. 
Munca lor era de folos. 

Prin persistenţa lor tăcută, zece mii de Corky Laputa - 
inventivi, sârguincioși - puteau face totuși mai mult pentru a 
submina temeliile societăţii decât toți piloţii și teroriștii 
sinucigași la un loc. 

„La fiecare mie de pistolari, se gândi Corky, aș prefera un 
profesor plin de ură, care să facă propagandă ascunsă în clasă, 
un asistent social dintr-un centru de zi care să fie stăpânit de o 
cruzime nedomolită, un preot ateu care să se ascundă în rasă, 
stihar și odăjdii.” 

Luând-o pe o rută circulară, ajunse din nou la BMW-ul pe care- 
| parcase acolo cu o oră și jumătate mai devreme. Exact după 
program. 

Putea fi riscant să petreacă prea mult timp într-un singur 
cartier. Anarhistul înțelept e mereu pe drumuri, pentru că 
entropia îl favorizează pe hoinar, iar mișcarea sfidează legea. 

În timpul plimbării sale, norii murdari, lăptoși se coagulaseră 
în cheaguri tuciurii. În negura furtunii, la umbra umedă a 
stejarului, mașina lui argintie aștepta întunecată ca fierul. 

Tulpini înalte de bougainvillea biciuiau aerul, împrăștiind 
petale stacojii, râcâind cu unghii ţepoase tencuiala de pe 
zidurile caselor, într-un graffiti sonor de scârţăieli și zgârieturi. 

Vântul cădea în rafale, șfichiuia văzduhul, rostogolea vârtejuri 
de ploaie. Ploaia șuiera, sfârâia, chicotea, răpăia. 

Telefonul lui Corky sună. 

Mai avea o stradă până la mașină. Pierdea apelul dacă 
aștepta să ajungă la mașină. 

Își scoase ușor braţul drept din mâneca pelerinei și desfăcu 
telefonul de la curea. 

Cu mâna din nou în mânecă, cu telefonul la ureche, mergând 
agale, galben ca untul și caraghios ca orice personaj dintr-o 
emisiune pentru copii, Corky Laputa era într-o dispoziţie atât de 
bună, că răspunse la telefon spunând: 


61 


— Luminat fie cotlonul în care te afli. 

Cel care îl sunase era Rolf Reynerd. La fel de nătâng pe cât 
era Corky de galben, Rolf crezu că greșise numărul. 

— Eu sunt, spuse Corky repede, înainte ca Reynerd să apuce 
să închidă. 

Până să ajungă la BMW, deja își dorea să nu fi răspuns. 
Reynerd făcuse ceva nechibzuit. 


e Capitolul 10 


Dincolo de fereastra restaurantului, ploaia curată ca o 
conștiință de copil izbea trotuarul și umplea șanțurile cu torente 
de apă murdară și tulbure. 

Studiind fotografia borcanului plin cu prepuţuri, Hazard spuse: 

— Zece pălăriuţe de la zece capete micute și făloase? Crezi că 
pot fi trofee? 

— De la bărbaţii pe care i-a ucis? Posibil, dar improbabil. 
Cineva care are atâtea crime la activ de obicei nu își sfidează 
mai întâi victima cu cadouri dubioase trimise în cutii negre. Pur 
și simplu își face treaba. 

— Şi dacă ar fi trofee, nu s-ar despărţi de ele atât de ușor. 

— Da. Ar fi așezate la loc de cinste în casă. E posibil însă să 
aibă de-a face cu cadavre. Poate lucrează la crematoriu sau la 
morgă. 

— Circumcizii post-mortem. 

Hazard își răsuci pe furculiță câteva fâșii de brânză ca și cum 
ar fi fost spaghete. 

— Bizar, dar ăsta cred că e răspunsul, pentru că n-am auzit de 
zece omucideri nerezolvate în care făptașul să fie vreun rabin 
lunatic. 

Își înmuie brânza în /ebne și-și continuă prânzul. 

Ethan spuse: 

— Cred că a recoltat chestiile astea de la cadavre doar ca săi 
le trimită lui Channing Manheim. 

— Ca să-i spună ce - că Chan Man e un jeg? 

— Mă îndoiesc că mesajul e chiar atât de simplu. 

— Celebritatea nu mi se mai pare atât de fascinantă. 

A patra cutie neagră era mai mare decât celelalte. Fusese 
nevoie de două fotografii ca să înregistreze conţinutul ei. 


62 


În prima era o pisică din ceramică de culoarea mierii. Pisica 
stătea pe labele din spate și ţinea câte un biscuit de ceramică în 
fiecare lăbuţă din faţă. Pe piept și pe burtă stătea scris cu litere 
roșii: PISOIAȘ BISCUIT. 

— E un borcan de biscuiţi, spuse Ethan. 

— Sunt un detectiv atât de bun, că mi-am dat seama singur. 

— Era umplut cu piese de scrabble. 

A doua fotografie înfățișa o grămadă de piese. Ethan folosise 
șase dintre ele ca să scrie OWE” sau WOE®. 

— In borcan erau nouăzeci de piese din aceeași literă: O, W, 
E. Oricare din aceste două cuvinte putea fi scris de nouăzeci de 
ori sau amândouă cuvintele de patruzeci și cinci de ori dacă 
erau alăturate. Nu știu la care din variante s-a gândit. 

— Deci descreieratul zice: / owe you woe. Poate crede că 
Manheim i-a greșit cu ceva și acum e vremea să-i întoarcă 
ofensa. 

— Poate. Dar de ce într-un borcan de biscuiţi? 

— Poţi să scrii și wow, observă Hazard. 

— Da, dar îţi rămân atunci jumătate din O-uri și nu folosești E- 
urile, și nici nu poţi forma vreun cuvânt cu ele. Doar woe și owe 
folosesc toate literele. 

— Dar combinaţii de două cuvinte? 

— Prima este wee woo. Care poate să însemne „iubire mică”, 
cred, dar nu înțeleg mesajul. A doua combinaţie ar fi E-W-E™” și 
din nou woo. 

— lubire de oaie, hm? 

— Mi se pare că am ajuns într-un punct mort. Cred că owe 
woe a vrut să spună, fie un cuvânt, fie celălalt, fie amândouă la 
un loc. 

Intinzând din nou /ebne pe o bucată de /ahmajoon, Hazard 
spuse: 

— După asta poate jucăm Monopoly. 

In a cincea cutie neagră fusese o carte cu copertă cartonată, 
intitulată Lăbute pentru meditaţie. Pe copertă era fotografia 
unui pui adorabil de câine de vânătoare. 


7 Owe înseamnă în engleză „a datora”. (n.tr.). 
8 Woe înseamnă „nenorocire”. (n.tr.). 

9 „Îţi datorez nenorocire”. (n.tr.). 

19 Ewe înseamnă „oaie”. (n.tr.). 


63 


— Sunt memorii, spuse Ethan. Tipul care a scris cartea - 
Donald Gainsworth - și-a petrecut treizeci de ani antrenând câini 
care să ghideze persoanele nevăzătoare și câini care să ajute 
persoanele care folosesc scaunul cu rotile. 

— Nicio insectă sau prepuţ presate între paginile cărții? 

— Nimic. Și am căutat pasaje subliniate pe fiecare pagină, dar 
n-am dat peste nimic de genul ăsta. 

— Nu seamănă deloc cu restul. O cărticică inofensivă, chiar 
dulce. 

— Cutia numărul șase a fost aruncată peste gard cu puţin 
după ora trei jumătate azi-dimineaţă. 

Hazard studie ultimele două fotografii. Mai întâi mărul cusut. 
Apoi ochiul dinăuntru. 

— Ochiul e real? 

— L-a scos de la o păpușă. 

— Și totuși, el mă neliniștește cel mai tare. 

— Și pe mine. Pe tine de ce? 

— Mărul e cel mai artistic lucrat dintre toate. L-a făcut cu 
migală și atenţie, deci probabil socotește că e cel mai încărcat 
de semnificații. 

— Până acum nu-mi spune mare lucru, recunoscu Ethan. 

De ultima fotografie era capsată o copie xerox a mesajului 
bătut la mașină care fusese împăturit în căsuţa mărului, sub 
ochi. După ce îl citi de două ori, Hazard spuse: 

— N-a trimis nimic de felul ăsta cu celelalte cinci pachete? 

— Nu. 

— Înseamnă că s-ar putea să fie ultimul lucru pe care-l mai 
trimite. A spus tot ce avea de spus, în simboluri și acum în 
cuvinte. De-acum o să treacă de la ameninţări la fapte. 

— Cred că ai dreptate. Dar cuvintele sunt la fel de enigmatice 
ca simbolurile, ca obiectele. 

Cu insistență, argintii, luminile de faruri despicau negura 
amiezii. Aripi radioase de apă se înălțau din asfaltul plin de bălți, 
acoperind roţile și dând o aură de misiune supranaturală 
vehiculelor care traversau șuvoaiele de pe Pico Boulevard. 

După ce reflectă puţin în tăcere, Hazard spuse: 

— Mărul poate simboliza cunoaşterea periculoasă sau 
interzisă. Păcatul primordial pe care-l menţionează. 

Ethan încercă din nou somonul cu cușcuș. Putea la fel de bine 
să mănânce paste. Puse furculița jos. 


64 


— Semințele cunoașterii au fost înlocuite de ochi, spuse 
Hazard mai mult pentru sine decât ca să audă Ethan. 

Un grup de pietoni trecu în grabă pe lângă ferestrele 
restaurantului, aplecaţi în faţă de parcă ar fi înfruntat un vânt 
mai puternic decât cel stârnit de ziua aceea de decembrie, 
protejaţi precar de umbrele negre, ca niște bocitoare care se 
grăbeau către mormânt. 

— Poate că spune: „Îţi văd secretele, sursa - adică seminţele 
- răului pe care-l faci”. 

— Și eu m-am gândit la fel. Dar nu sunt absolut convins și nu 
văd ce ar putea însemna. 

— Indiferent ce vrea să spună, zise Hazard, nu e tocmai în 
regulă că primești ochiul și mărul imediat după cartea asta 
despre un tip care dresează câini pentru orbi. 

— Dacă ameninţă să-l orbească pe Manheim, nu e bine deloc, 
spuse Ethan, dar cred că se gândește la ceva mai rău. 

După ce mai frunzări o dată fotografiile, Hazard i le înapoie lui 
Ethan și-și îndreptă din nou cu vădită plăcere atenţia spre 
tocăniţa de fructe de mare. 

— Presupun că-ţi protejezi bine omul. 

— Filmează în Florida. Cinci bodyguarzi îl însoțesc. 

— Tu nu? 

— De obicei, nu. Eu supraveghez toate operaţiunile de 
securitate din Bel Air. Vorbesc cu războinicul-șef cel puţin o dată 
pe zi. 

— Razboinicul-șef? 

— Asta e glumița lui Manheim. Așa-i numește el pe 
bodyguarzii care-l însoțesc. 

— Asta e glumă? Fac glume mai bune decât el. 

— N-am spus niciodată că ar fi regele comediei. 

— După ce a șasea cutie a fost aruncată peste gard noaptea 
trecută, întrebă Hazard, aţi aflat cine a fost? Aveţi vreo 
înregistrare? 

— Desigur. Inclusiv un detaliu foarte clar cu numărul de la 
mașină. 

Ethan îi povesti despre Rolf Reynerd - deși nu menţionă 
întâlnirea cu acesta, nici pe cea pe care o știa reală, nici pe cea 
pe care se părea că o visase. 

— Și ce vrei de la mine? întrebă Hazard. 

— Poate reușești să-l verifici. 


65 


— Să-l verific? Până unde vrei să merg? Vrei să-l ţin de părțile 
intime în timp ce el își întoarce capul și tușește? 

— Nu trebuie să mergi până acolo. 

— Vrei să-l caut de polipi prin intestinul gros? 

— Știu deja că nu are antecedente penale. 

— Deci nu sunt primul pe care-l suni ca să-l rogi să-ţi facă o 
favoare. 

Ethan ridică din umeri. 

— Mă știi, sunt un profitor. Nimeni nu e în siguranţă. Mi-ar 
folosi să știu dacă Reynerd are arme înregistrate legal. 

— Ai vorbit cu Laura Moonves de la Secţia de asistență? 

— Mi-a fost de ajutor, recunoscu Ethan. 

— Ar trebui să te însori cu ea. 

— Nu m-a ajutat chiar atât de mult în privinţa lui Reynerd. 

— Chiar și-un prost ca mine își dă seama că voi doi sunteţi 
făcuţi unul pentru altul. 

— Nu ne-am mai dat o întâlnire de un an și jumătate, spuse 
Ethan. 

— Asta pentru că nu ești așa de deștept ca noi, ăștia proștii. 
Eşti un idiot. Și nu mă mai aburi. Moonves poate să-ți facă rost 
de informaţia despre arme. Nu asta vrei de la mine. 

În timp ce Hazard se concentră asupra prânzului, Ethan 
rămase cu privirea la întunericul lăsat de furtună. 

După două ierni cu precipitaţii sub medie, meteorologii 
avertizaseră că în California va urma o lungă și devastatoare 
secetă. Ca de obicei, poveștile sumbre despre secetă care 
inundaseră presa se dovediseră semnele certe ale unui potop. 

Pântecele cerului atârna jos, cenușiu și umflat, iar apa izbucni 
ca să anunţe nașterea altei ape. 

— Cred că tot ce vreau de la tine, spuse în cele din urmă 
Ethan, este să te duci la tipul ăsta și să-mi spui ce crezi despre 
el. 

Intuitiv ca întotdeauna, Hazard spuse: 

— Deja i-ai bătut la ușă, nu? 

— Da. M-am prefăcut că-l caut pe tipul care locuise acolo 
înainte. 

— Te-a băgat în sperieţi. Ceva nu e în regulă cu el. 

— O să vezi, spuse Ethan evaziv. 

— Sunt poliţist la Omucideri. Tipul nu e suspect în nicio crimă. 
Cum să justific așa ceva? 


66 


— Nu-ţi cer să-i faci o vizită oficială. 

— Dacă nu-i flutur prin faţă o legitimaţie, n-o să trec de pragul 
ușii, mai ales cu mutra asta a mea. 

— Dacă nu poţi, nu poţi. Nicio problemă. 

Când chelnerița sosi să întrebe dacă mai doresc ceva, Hazard 
spuse: 

— Îmi plac la nebunie mamouli! cu nuci. Aduceţi-mi șase 
duzini înainte să plec. 

— Îmi plac bărbaţii cu poftă de mâncare, spuse ea timid. 

— Domnișoară, v-aș putea înfuleca dintr-o înghiţitură, spuse 
Hazard, făcând-o să se înroșească de plăcere și să râdă nervos. 

Când chelnerița se îndepărtă, Ethan spuse: 

— Șase duzini? 

— Îmi plac pateurile. Și unde ziceai că stă Reynerd ăsta? 

Ethan scrisese mai devreme adresa pe un petic de hârtie. l-o 
întinse peste masă. 

— Dacă te duci, nu te duce oricum. 

— Cum să mă duc - într-un tanc? 

— Du-te pregătit. 

— Pentru ce? 

— Poate pentru nimic, poate pentru ceva. Ori e drogat, ori e 
cretin din născare. Și are pistol. 

Hazard se uită la Ethan de parcă i-ar fi putut citi secretele. 

— Am crezut că vrei să verific dacă are armă înregistrată. 

— Mi-a spus un vecin, minţi Ethan. Mi-a zis că Reynerd e un 
pic paranoic, poartă tot timpul arma la el. 

În timp ce Ethan puse la loc în plic fotografiile scoase la 
imprimantă, Hazard se uită lung la el. 

La început nu nimeri să bage hârtiile în plic. Apoi, pentru o 
clipă, agrafa cu care erau prinse se agăţă de deschizătura 
plicului. 

— Îţi cam tremură plicul ăla în mâini, spuse Hazard. 

— Prea multă cafea pe ziua de azi, spuse Ethan și scrută 
mulţimea din restaurant ca să evite privirea lui Hazard. 

Aerul biciuit de glasuri se prăvălea prin restaurant, izbea 
pereţii și ceea ce părea, la prima vedere, un vacarm sărbătoresc 
avea inflexiuni sinistre dacă îl ascultai cu atenţie. 


1 Pateuri dulci din bucătăria arabă. (nitr.). 
67 


Ethan își dădu seama că, de fapt, căuta o față anume. Se 
aștepta într-un fel să-l vadă pe Dunny Whistler cel înecat în 
toaletă, dar luându-și prânzul. 

— Abia te-ai atins de somon, spuse Hazard cu cel mai matern 
glas de care era în stare. 

— E stricat. 

— De ce nu l-ai dat înapoi? 

— Nu mi-e foarte foame, oricum. 

Hazard se folosi de furculița lui greu încercată ca să guste din 
somon. 

— Nu e stricat. 

— Mie mi se pare stricat, insistă Ethan. 

Chelnerița se întoarse cu nota de plată și cu cutii roz de 
patiserie, pline de mamouli cu nucă ambalaţi în pungi de celofan 
și purtând marca restaurantului. 

În timp ce Ethan își scotea cartea de credit din portofel, 
femeia aștepta, iar pe faţa ei se vedea clar ce gândește. Voia să 
mai flirteze cu Hazard, dar înfățișarea lui cruntă o intimidă. 

După ce Ethan îi înapoie nota de plată împreună cu cardul 
American Express, chelnerița îi mulțumi și îi aruncă o privire lui 
Hazard, care-și linse buzele cu o plăcere teatrală, făcând-o pe 
fată să o ia la goană ca un iepure care, amăgit de lingușelile 
vulpii, aproape se lăsase mâncat înainte să-și recapete instinctul 
de conservare. 

— Mulţumesc pentru nota de plată, spuse Hazard. Acum pot 
să spun că Chan Man m-a scos la restaurant. Deși cred că 
mamoulii ăștia se vor dovedi curând că sunt cele mai scumpe 
pateuri pe care le-am mâncat vreodată. 

— N-a fost decât prânzul. Fără obligaţii. Ti-am spus, dacă nu 
poţi, nu poţi și gata. Reynerd e problema mea, nu a ta. 

— Mda, dar acum m-ai pus pe gânduri. Ești o partidă mai 
bună decât chelnerița. 

În ciuda sentimentelor întunecate care-l măcinau, Ethan găsi 
totuși puterea să surâdă. 

O schimbare bruscă a direcţiei vântului aruncă rafale de 
ploaie în ferestrele mari ale restaurantului. 

Dincolo de geamul îndelung spălat de ploaie, pietonii și 
vehiculele din trafic păreau să se dizolve, de parcă ar fi fost 
trecuți prin căldura fără foc a Armagedonului, un holocaust de 
acid caustic. 


68 


Ethan spuse: 

— Dacă are în mână o pungă de chipsuri, fulgi de porumb sau 
ceva de genul ăsta, să știi că înăuntru se poate afla mult mai 
mult decât atât. 

— Asta e latura lui paranoică? Ziceai că ţine arma aproape de 
el. 

— Aşa am auzit. Într-o pungă de chipsuri, locuri de genul ăsta, 
unde ajunge foarte ușor și tu nici nu-ţi dai seama ce face. 

Hazard se uită lung la el, fără să spună nimic. 

— S-ar putea să fie un Glock de 9 mm, adăugă Ethan. 

— Are și o armă nucleară? 

— Nu una de care să știu eu. 

— Și-o ţine probabil într-o cutie de saleuri. 

— la doar o pungă de mamvouli și o să faci faţă la orice. 

— La naiba, ai dreptate. Dacă arunci cu un pateu dintr-ăsta, 
poţi să spargi capul cuiva. 

— Și pe urmă să mănânci dovada. 

Chelneriţa se întoarse cu cartea lui de credit și cu chitanţa. 

În timp ce Ethan făcea și gestul formal de a semna foaia, 
Hazard părea să fi uitat aproape total de femeie și nu se uită 
nici măcar o dată la ea. 

Cu ace de ploaie, vântul năvalnic imprima tatuaje efemere pe 
fereastră, iar Hazard spuse: 

— Se pare că e frig afară. 

Exact la asta se gândea și Ethan. 


e Capitolul 11 


În pelerină și cizme, purtând aceiași blugi și pulover de lână 
ca înainte, așezat la volanul BMW-ului său argintiu, Corky 
Laputa simţea că îl sufocă o frustrare grea și înăbușitoare ca o 
haină de blană. 

Deși cămașa nu era încheiată până la ultimul nasture, furia îi 
strângea gâtlejul de parcă și l-ar fi vârât într-un guler prea mic. 

Voia să meargă până în Hollywood-ul de Vest și să-l ucidă pe 
Reynerd. 

Trebuia să reziste în faţa unor astfel de impulsuri, bineînţeles, 
pentru că, deși visa la prăbușirea societăţii într-un haos total din 


69 


care să se nască o nouă orânduire, legile împotriva crimei erau 
în vigoare. Încă se aplicau. 

Corky era un revoluționar, dar nu un martir. 

Ințelegea că acţiunea radicală trebuia să alterneze cu 
răbdarea. 

Recunoștea limitele efective ale furiei anarhiste. 

Ca să se calmeze, mâncă o ciocolată. 

Contrar celor susținute de medici, atât de cei occidentali, 
corupți de lăcomie, cât și de cei orientali, infatuaţi spiritual, 
zahărul rafinat nu-l agita pe Corky. Sucroza îl liniștea. 

Oamenii foarte în vârstă, cărora viaţa și dezamăgirile ei le-au 
întins nervii la maximum și le-au imprimat o sensibilitate 
chinuitoare, cunoșteau de mult efectul calmant al excesului de 
zahăr. Cu cât speranțele și visurile le scăpau mai mult printre 
degete, cu atât alimentaţia lor se îndulcea și făcea loc 
înghețatei la kilogram, biscuiţilor cu cremă ambalaţi în uriașe 
cutii la ofertă, precum și oricărui fel de ciocolată, de la bănuţi la 
bomboane Hershey, chiar și iepurașilor de Paști, pe care îi 
dezmembrau cu brutalitate și îi consumau cu o plăcere sporită. 

In ultimii ei ani de viață, mama lui Corky fusese înnebunită 
după îngheţată. Îngheţată la micul dejun, prânz și cină. 
Ingheţată în pahare de profiterol, în castroane imense sau 
mâncată direct din cutie. 

Dăduse pe gât destulă îngheţată cât să blocheze o rețea de 
artere care s-ar întinde din California până la lună și înapoi. 
Pentru o vreme, Corky crezuse că se sinucidea cu colesterol. 

Insă în loc să candideze la un atac de cord, părea din ce în ce 
mai sănătoasă. Dobândise o lumină a feței și o strălucire a 
ochilor pe care nu le mai avusese niciodată, nici măcar în 
tinereţe. 

Găleţi, butoaie, albii întregi de ciocolată cu mentă, ciocolată 
cu unt de arahide, ciocolată cu nuci și sirop de arțar și încă vreo 
douăzeci și patru de alte arome păreau să-i fi dat înapoi ceasul 
biologic, așa cum apa celor o mie de fântâni nu reușise să dea 
înapoi ceasul din Ponce de Leon. 

Corky ajunsese să creadă că în cazul metabolismului aparte al 
mamei lui, cheia nemuririi putea fi grăsimea animală. Așa că a 
ucis-o. 

Dacă ar fi fost dispusă să împartă cu el o parte din banii pe 
care-i avea, ar fi lăsat-o să trăiască. Nu era lacom. 


70 


Cu toate acestea, ea nu crezuse în generozitate sau măcar în 
responsabilitatea parentală și nu-i păsase deloc de confortul sau 
nevoile lui. Corky fusese îngrijorat că în cele din urmă mama sa 
avea să-și schimbe testamentul și să-l lase cu buza umflată, 
doar din pură plăcere. 

Când lucra, mama lui Corky fusese profesor universitar de 
economie, cu specializare în modelele economice marxiste și în 
corupta politichie universitară. 

Nu credea în nimic altceva în afară de justeţea invidiei și 
puterea urii. Când ambele credinţe se dovediseră deșarte, nu le 
abandonase pe niciuna din ele, ci le suplimentase cu îngheţată. 

Corky nu-și ura mama. Nu ura pe nimeni. 

Nici nu invidia pe nimeni. 

Văzându-și mama părăsită de idolii aceia, îi respinsese pe 
amândoi. Nu voia să îmbătrânească având drept unic confort 
prăjitura favorită cu nucă de cocos. 

Cu patru ani în urmă, făcându-i o vizită secretă cu intenţia de 
a o sufoca rapid și plin de compasiune în somn, o bătuse în 
schimb cu un vătrai până o lăsase moartă, ca și cum ar fi pus în 
scenă o poveste începută într-un stil ironic de Anne Tyler” și 
sfârşită brutal de un Norman Mailer” furios. 

Deși nu-l plănuise, exerciţiul cu vătraiul se dovedise catartic. 
Nu că i-ar fi făcut plăcere violenţa. Nu-i făcea plăcere. 

Hotărârea de a o ucide fusese de fapt la fel de lipsită de 
emoții ca hotărârea de a cumpăra acţiuni la o mare companie, 
iar crima în sine fusese comisă cu aceeași eficiență rece cu care 
ar fi făcut orice investiţie la bursă. 

Mama lui fusese economist, sigur ar fi înțeles. 

Alibiul lui fusese inatacabil. li moștenise averea. Viaţa mergea 
înainte. Cel puţin viaţa lui. 

Acum, că termină ciocolata, se simţi liniștit și răsfăţat. 

Tot mai voia să-l ucidă pe Reynerd, dar presiunea pripită a 
impulsului trecuse. Avea să-și plănuiască lovitura cu răbdare. 

Când va acţiona, va urma un plan strict. De data asta perna 
nu se va transforma în vătrai. 

Observând că de pe pelerina de ploaie se scursese o grămadă 
de apă pe scaun, suspină, dar nu luă nicio măsură. Corky era un 
anarhist prea convins că să-i pese de tapiserie. 


12 Romancieră americană, câștigătoare a Premiului Pulitzer. (n.tr.). 
15 Scriitor american de succes. (n.tr.). 
71 


Pe lângă asta, trebuia să mediteze la Reynerd. Un veșnic 
adolescent în spatele unei înfățișări dure, Rolf nu fusese în stare 
să reziste tentaţiei de a livra personal a șasea cutie. În căutare 
de suspans. 

Prostul crezuse că nu există camere de supraveghere 
exterioare pentru simplul motiv că el nu le vedea. 

„Oare nu mai există alte planete în sistemul solar, îl întrebase 
Corky, doar pentru că nu poţi tu să le localizezi pe cer?” 

Când Ethan Truman, șeful personalului de pază al lui 
Manheim, venise la ușa lui, Reynerd fusese șocat. După propria 
mărturisire, se purtase suspect. 

În timp ce mototolea ambalajul de la ciocolată și îl înghesuia 
într-o pungă de gunoi, Corky își dori să poată scăpa de Reynerd 
la fel de ușor. 

Ploaia începu pe neașteptate să cadă mai puternic decât 
înainte. Potopul dobori ghinde îndărătnice din stejarul sub care 
parcase și le aruncă peste BMW. Răsunară zgomotos pe 
vopseaua mașinii, care se zgârie, se izbiră de parbriz, dar fără 
să-l crape. 

Nu era obligat să stea aici, sub ameninţarea ghindelor, 
punând la cale lichidarea lui Reynerd, până când o cracă 
putredă de jumătate de tonă avea să se rupă, să cadă peste 
mașină și să-l zdrobească. Putea să-și continue ziua și să 
plănuiască în minte crima în timp ce se ocupa de alte treburi. 

Corky conduse câţiva kilometri până la un mall select foarte 
cunoscut și parcă mașina în garajul subteran. 

leși din BMW, își scoase pelerina de ploaie și pălăria, pe care 
le aruncă pe podeaua de la mașină. Işi trase pe el o haină sport 
de tweed, care se potrivea cu puloverul și blugii. 

Un lift îl duse din tărâmurile subterane spre ultimul din cele 
două etaje pline de magazine, restaurante și tot felul de atracţii. 
Sala de jocuri electronice era la acest ultim etaj. 

Pentru că erau în vacanţă, copiii se înghesuiau la jocurile de 
aici. Cei mai mulţi aveau 12-13 ani. 

Mașinile ţiuiau, sunau, dăngăneau, ticăiau, behăiau, scârțâiau, 
fluierau, huruiau, bubuiau, ţipau, scheunau, urlau, șuierau ca 
niște avioane de vânătoare, scoteau frânturi de muzică 
bombastică, tipetele unor victime virtuale, clipeau, luminau, 
licăreau și scânteiau în toate culorile pământului, și înghiţeau 


72 


cenți, dolari, mai vorace chiar decât Pac-man!, care înfulecase 
monede de la un milion de ecrane într-o epocă acum demodată, 
dacă nu total necunoscută mulțimilor din ziua de azi. 

Plimbându-se printre aparate, Corky împărțea gratis droguri 
copiilor. 

Fiecare punguliţă conţinea opt doze de Ecstasy - sau Extazy, 
dacă mergeai la școală publică - cu o etichetă care promitea cu 
litere mari EX GRATIS, după care sugera: NU UITAŢI CINE E 
PRIETENUL VOSTRU. 

Se prefăcea că e un dealer în căutare de clientelă. Nu se 
aștepta să mai vadă vreodată pe vreunul dintre ţâncii ăștia. 

Unii dintre puști acceptau pachetele, li se păreau marfă. 

Alţii nu păreau interesaţi. Dintre cei care-l refuzau, nimeni nu 
făcea efortul de a-l denunța; nimeni, ca niște șobolani. 

In câteva clipe, Corky strecură pungile în buzunarele puștilor 
fără ca ei să-și dea seama. Lasă să le găsească mai târziu, să fie 
uimiţi. 

Unii luau praful. Alţii îl aruncau sau îl dădeau mai departe. În 
cele din urmă, reușea să contamineze câteva creiere în plus. 

Adevărul: nu îl interesa să creeze dependență. Ar fi distribuit 
heroină sau chiar cocaină dacă asta ar fi vrut. 

Studii științifice arătaseră că la cinci ani după o singură doză 
de Ecstasy, consumatorul continua să manifeste schimbări 
insesizabile în chimia creierului. Folosit regulat, Ecstasy putea 
duce la leziuni cerebrale permanente. 

Unii oncologi și neurologi susțineau că în deceniile care aveau 
să urmeze, incidenţa ridicată a consumului de Ecstasy va 
produce o creștere dramatică a tumorilor cerebrale canceroase 
la o vârstă tânără, precum și o diminuare a capacităților 
cognitive a sute de mii, dacă nu milioane, de cetățeni. 

Opt doze ca acelea pe care le înmână el nu facilitau declinul 
peste noapte al civilizaţiei. Corky era devotat efectului pe 
termen lung. 

Nu avea niciodată mai mult de cincisprezece pungulițe și, 
îndată ce începea să le împartă, își propunea să scape de ele cât 
mai rapid. Prea isteţ ca să se lase prins, intra și ieșea din sala de 
jocuri în decurs de trei minute. 


14 joc electronic extrem de popular, care, spre deosebire de jocurile clasice violente, 
era creativ și plin de umor. (n.tr.). 


73 


Pentru că nu trebuia să se oprească pentru a-și vinde marfa, 
personalul nu avea timp să-l remarce. Când părăsea sala de 
jocuri, nu mai era decât un simplu cumpărător: nimic 
incriminator nu se afla în buzunarele lui. 

La o cafenea Starbucks cumpără un latte dublu și îl sorbi la 
una dintre mesele de-afară, privind parada umanităţii în tot 
absurdul ei. 

După ce termină cafeaua, intră într-un magazin. Trebuia să-și 
cumpere șosete. 


e Capitolul 12 


Copacii, un pâlc de opt, se înălţau pe trunchiuri de o 
frumusețe noduroasă, își ridicau sus de tot splendoarea 
contorsionată a ramurilor, își scuturau în vântul umed 
graţioasele cosițe verzi-cenușii, părând să sfideze furtuna și în 
același timp să o sărbătorească. Lipsiţi de fructe în acest 
anotimp, nu scuturau măsline, doar frunze pe pietrele 
trotuarului. 

Înfășurate printre ramuri, luminiţele de Crăciun nu erau 
aprinse la ceasul acesta, becuri de culoare mohorâtă care 
așteptau să lumineze în noapte. 

Blocul acesta de cinci etaje din Westwood, la mai puţin de o 
stradă de Wilshire Boulevard, nu era nici impozant ca altele din 
împrejurimi, nici destul de mare ca să necesite un portar. Cu 
toate acestea, preţul unui apartament aici i-ar sta în gât unui 
înghiţitor de săbii. 

Ethan călcă peste frunzele păcii, trecu pe sub luminile stinse 
ale Crăciunului și intră într-un foaier public, placat cu marmură 
de sus până jos. Se folosi de o cheie ca să se strecoare prin ușa 
securizată. 

Dincolo de foaier, holul era mic, dar primitor, cu o mochetă 
care îmblânzea marmura, două fotolii Art Deco și o masă cu o 
falsă lampă Tiffany - sticlă pictată în roșu, ocru și galben. 

Ethan preferă să urce cu ascensorul în loc s-o ia pe scări. 
Dunny Whistler locuia - locuise - la etajul cinci. 

La fiecare dintre primele patru etaje se aflau patru 
apartamente spaţioase, dar ultimul etaj era împărţit în doar 
două apartamente de lux. 


74 


În ascensor persista mirosul ușor neplăcut al unui călător de 
dinainte. Complex și subtil, mirosul îi sâcâia amintirile, dar Ethan 
nu reușea să-l identifice. 

După ce trecu de etajul doi, cabina ascensorului i se păru mai 
mică decât își amintea din vizitele precedente. Tavanul atârna 
greu, ca un capac pe o oală. 

Trecând de etajul trei, își dădu seama că respiră mai repede 
decât ar fi trebuit, ca și cum ar fi mers în pas rapid. Aerul părea 
să se fi subţiat, să fi devenit insuportabil. 

Când ajunse la etajul patru, era convins că detectase ceva 
ciudat în felul în care se auzea motorul ascensorului, în bâzâitul 
cablurilor pe roţi. Scârţiitul ăsta, ticăitul ăsta putea fi zgomotul 
unui fus slăbit chiar în inima mașinăriei. 

Aerul continuă să se subțieze, pereţii să se apropie, tavanul 
să coboare, mașinăria să sune tot mai dubios. 

S-ar putea ca ușile să nu se deschidă. Telefonul pentru 
urgențe să nu funcţioneze. Mobilul lui să nu aibă semnal acolo. 

La un cutremur, cutia ascensorului s-ar prăbuși, reducându-se 
la dimensiunile unui coșciug. 

Apropiindu-se de etajul cinci, își dădu seama că sentimentele 
acestea de claustrofobie pe care nu le mai trăise înainte erau o 
mască sub care se ascundea altă frică, pe care el, un om 
rațional, detesta să o recunoască. 

Se aștepta să-l găsească pe Rolf Reynerd la etajul cinci. 

Cum ar fi aflat Reynerd despre Dunny sau unde locuia Dunny, 
cum ar fi știut când intenţiona Ethan să vină aici - toate acestea 
erau întrebări la care nu putea răspunde fără o investigaţie 
extinsă și probabil fără să abandoneze logica. 

Cu toate acestea, Ethan se dădu într-o parte ca să nu poată fi 
ţintit cu ușurință. Își scoase pistolul. 

Ușile ascensorului se deschiseră într-un foaier de trei metri pe 
trei și jumătate, lambrisat cu lemn de culoarea mierii, cu 
desene. Nimeni. 

Ethan nu-și băgă pistolul la loc. Uși identice dădeau înspre 
cele două apartamente de lux. Se îndreptă direct spre 
apartamentul lui Whistler. 

Cu cheia pe care i-o dăduse avocatul lui Dunny descuie ușa, o 
deschise încet și intră prudent. 

Alarma nu era pusă. Ultima oară când fusese aici, acum opt 
zile, Ethan pusese alarmă la plecare. 


75 


Menajera, doamna Hernandez, trecuse pe acolo între timp. 
Înainte ca Dunny să ajungă în comă la spital, femeia lucra aici 
trei zile pe săptămână. Acum venea doar miercurea. 

După toate aparențele, doamna Hernandez uitase să 
introducă codul de alarmă când plecase săptămâna trecută. Dar 
deși era o explicaţie extrem de plauzibilă, Ethan nu-i dădu 
crezare. Juanita Hernandez era o femeie responsabilă, atentă la 
detalii și tipicară. 

Rămase în prag ascultând. Lăsă ușa deschisă în spate. 

Ploaia răpăia pe acoperiș, un ropot îndepărtat, ca al unei 
armate mărșăluind spre război într-un regat îndepărtat. 

În rest, liniște. Poate îl avertiza instinctul, poate îl înșela 
memoria, dar simțea că nu e pur și simplu tăcere, ci mai 
degrabă o liniște încolăcită, în care zvâcnea energia unei cobre, 
a unui șarpe cu clopoței sau a unei mamba negre. 

Pentru că nu voia să atragă atenţia vreunui vecin sau să 
faciliteze ieșirea altei persoane, închise ușa. O încuie. 

Din escrocherii, din droguri, din alte fărădelegi, Dunny se 
îmbogăţise. Criminalii pun mâna de obicei pe bani mulţi, dar 
puţini îi păstrează sau își păstrează libertatea de a-i cheltui. 
Dunny fusese destul de deștept ca să se ferească de un arest, 
să-și spele banii și să-și plătească taxele. 

Prin urmare, avea un apartament enorm, cu două holuri de 
legătură, camere care dădeau în alte camere, camere care nu 
se răsuceau precum cochiliile de melc ca acum. 

Într-o misiune de genul acesta, Ethan ar fi stat în mod normal 
cu ambele mâini pe pistol, cu brațele întinse, menţinând o 
presiune constantă pe trăgaci. Ar fi deschis ușile repede și 
aplecat. 

Acum își ţinea pistolul în mâna dreaptă, îndreptat spre tavan. 
Se mișca prudent, dar nu în stilul ușor teatral pe care-l învățase 
la academia de poliţie. 

Să rămână mereu lipit de perete, să evite să stea cu spatele 
la o ușă deschisă, să se miște rapid în timp ce scrutează cu 
privirea stânga-dreapta-stânga, să fie mereu conștient de 
fiecare pas, să aibă o poziţie suficient de bună pentru a lua într- 
o clipă poziţia de tragere - dacă ar fi făcut toate acestea, ar fi 
fost nevoit să admită că se temea de un mort. 

Dar acesta era adevărul. Pe care nu voia să-l recunoască. 


76 


Claustrofobia din ascensor și sentimentul că o să-l găsească 
pe Rolf Reynerd la etajul cinci nu fuseseră decât încercări de a 
nu se mai gândi la ceea ce-l speria cu adevărat, la convingerea 
câtuși de puţin raţională că Dunny cel mort se ridicase de pe 
patul de morgă și mersese până acasă, fără o intenţie 
cunoscută. 

Ethan nu credea că morții pot umbla. 

Se îndoia că Dunny, mort sau viu, îi putea face rău. 

ÎI neliniștea posibilitatea ca Duncan Whistler, dacă într-adevăr 
plecase din morga spitalului pe propriile picioare, să nu fie 
Dunny decât cu numele. Aproape înecat, petrecând trei luni în 
comă, ar fi putut suferi leziuni cerebrale care să-l transforme 
într-un individ periculos. 

Deși Dunny avea calităţi, dintre care nu cea mai neînsemnată 
fusese aceea de a recunoaște în Hannah o femeie cu virtuţi 
excepţionale, fusese capabil de o violenţă crudă. Succesul lui în 
mediul infracțional nu fusese obţinut cu zâmbete amabile sau 
bune maniere. 

Era în stare să spargă capete dacă trebuia. Și uneori le 
spărsese când nu trebuia. 

Dacă Dunny era jumătate din omul care fusese odată, dar și 
jumătatea greșită, Ethan prefera să nu-l întâlnească faţă în faţă. 
De-a lungul anilor, relaţia lor luase întorsături ciudate; o ultimă 
și întunecată întorsătură nu putuse fi depășită. 

Uriașa cameră de zi avea canapele și scaune moderne 
scumpe, tapisate în mătase de culoarea grâului. Mesele, 
dulapurile și obiectele decorative erau toate antichități 
chinezești. 

Fie Dunny descoperise o lampă care ascundea vreun duh 
binefăcător și-și dorise să aibă un bun-gust desăvârșit, fie 
angajase un designer care-l costase o avere. 

Aici, cu mult deasupra măslinilor, în ferestrele mari se 
oglindeau clădirile de peste drum și cerul care părea cenușa 
umedă a unui foc uriaș, acum stins. 

Afară - un claxon îndepărtat, mormăitul în surdină al traficului 
de pe Wilshire Boulevard. 

Ca zumzetul unui gândac de iunie, ca pocnetul unui scarabeu, 
ca bătaia în geam a unui cărăbuș, glasul de gândac al ploii se 
auzea la fereastră: c!/ic, clic, clic. 


77 


În camera de zi, liniștea se subţia. Numai respiraţia lui se 
auzea. Numai inima. 

Ethan intră în camera de lucru ca să caute sursa unei lumini 
difuze. 

Pe biroul chinezesc stătea o lampă de bronz cu abajur de 
alabastru. Strălucirea galben-untoasă arunca culori irizate de pe 
marginea incrustaţiilor cu perle. 

Pe birou, se afla înainte o fotografie înrămată cu Hannah. 
Acum lipsea. 

Ethan își aminti de surpriză cu care descoperise fotografia la 
prima lui vizită în apartament, cu unsprezece săptămâni în 
urmă, când aflase că fusese împuternicit să se ocupe de 
afacerile lui Dunny. 

Surpriza fusese pe potriva consternării. Deși Hannah murise 
de cinci ani, prezenţa fotografiei părea să fie un act de 
agresiune emoţională și, într-un fel, o insultă adusă memoriei ei, 
de vreme ce putea fi obiectul afecțiunii - și cândva obiectul 
dorinței - unui bărbat cufundat într-o viaţă plină de nelegiuiri și 
violenţă. 

Ethan lăsase fotografia neatinsă, pentru că, deși împuternicit 
să se ocupe de toate afacerile lui Dunny, simţise că fotografia cu 
ramă de argint nu era proprietatea acestuia, deci nu putea nici 
să o folosească după bunul plac, nici să aibă pretenţii la ea. 

La spital, în noaptea când murise Hannah și apoi din nou la 
înmormântare, după doisprezece ani de înstrăinare, Ethan și 
Dunny își vorbiseră. Cu toate acestea, durerea nu-i apropiase. 
Nu mai schimbaseră un cuvânt de trei ani. 

La trei ani de la moartea lui Hannah, Dunny sunase să-i spună 
că în toate aceste treizeci și șase de luni se gândise mult și cu 
durere la dispariția ei înainte de vreme, la numai treizeci și doi 
de ani. Incet, dar profund, pierderea ei - simplul faptul de a ști 
că ea nu mai exista acolo, undeva - îl afectase, îl schimbase 
pentru totdeauna. 

Dunny pretinsese că avea de gând să se îndrepte, să renunţe 
la toate fărădelegile în care era implicat. Ethan nu-l crezuse, dar 
îi urase succes. Nu-și mai vorbiseră de atunci. 

Mai târziu auzise prin alţii că Dunny se retrăsese, că vechii 
prieteni și asociaţi nu îl mai văzuseră, că devenise un fel de 
pustnic devorator de cărți. 


78 


Aceste zvonuri îi treziră curiozitatea lui Ethan. Era sigur că, în 
cele din urmă avea să afle că Duncan Whistler revenise la 
vechile obiceiuri - sau nu le părăsise cu adevărat niciodată. 

Și mai târziu, auzise că Dunny se întorsese spre biserică, 
mergea în fiecare săptămână la liturghie și se purta cu o 
umilinţă care nu îl caracterizase înainte. 

Dacă așa stăteau lucrurile, rămânea totuși faptul că Dunny nu 
se debarasase de averea pe care o adunase prin fraudă, hoţie și 
afaceri cu droguri. Trăind într-un lux câștigat cu bani murdari, 
orice om care s-ar fi schimbat cu adevărat ar fi fost ros de 
remușcări până când, în cele din urmă, și-ar fi dat bogăţiile ca 
să-și ispășească păcatele. 

Din cameră fusese luat ceva mai mult decât fotografia lui 
Hannah. Dispăruse și o atmosferă de inocenţă cărturărească. 

Pe podea, într-un colț erau așezate în teancuri două duzini de 
volume cartonate. Fuseseră scoase de pe două dintre rafturile 
bibliotecii care acoperea pereții. 

Unul din rafturi, care păruse să fie la fel de fix ca toate 
celelalte, fusese scos. O parte din peretele din spate al 
bibliotecii, care de asemenea păruse fix, fusese dat într-o parte 
și lăsa să se vadă un seif în perete. 

Ușa cu un diametru de treizeci de centimetri era deschisă. 
Ethan pipăi interiorul seifului. Incăpătoarea cutie se dovedi 
goală. 

Nu știuse că biroul conţinea un seif. Logica sugera că nimeni 
în afară de Dunny - și de cel care-l montase - n-ar fi avut 
cunoștință de existenţa lui. 

Omul care suferea de afecţiuni cerebrale se îmbracă singur. 
Găseşte drumul spre casă. Işi amintește combinaţia seifului. 

Sau... mortul vine acasă. Cu chef de petrecere, pune mâna pe 
niște bani. 

Dunny cel mort părea aproape la fel de plauzibil ca Dunny cel 
cu afecţiuni cerebrale. 


e Capitolul 13 


Fric face tărăboi - două trenuri duduind și șuierând la 
răspântiile principale de drum, naziști prin cătune, trupe 
americane coborând cu greu dealurile, soldaţi morți peste tot și 


79 


SS-iști ticăloși în uniforme negre mânându-i pe evrei în 
vagoanele de marfă ale unui al treilea tren oprit în gară, alţi SS- 
iști nemernici împușcând catolici și îngropându-i într-o groapă 
comună aici, lângă pădurea de pini. 

Puţini oameni știau că naziștii uciseseră nu numai evrei, ci și 
milioane de creștini. Majoritatea naziștilor din primul eșalon 
aderaseră la un cult păgân, straniu, adorau pământul, rasa și 
miturile vechilor saxoni, adorau sângele și puterea. 

Puţini oameni știau, dar Fric știa. Îi plăcea să știe lucruri pe 
care alţii nu le cunoșteau. Frânturi bizare de istorie. Secrete. 
Misterele alchimiei. Curiozităţi științifice. 

De pildă, cum să pornești un ceas electric cu un cartof. Aveai 
nevoie de o bucată de cupru, un cui de zinc și niște sârmă. Un 
ceas pornit de un cartof era ceva stupid, dar funcţiona. 

De pildă, piramida tăiată de pe spatele bancnotei de un dolar. 
Reprezintă Templul neterminat al lui Solomon. Ochiul care 
plutește deasupra piramidei îl simbolizează pe Marele Arhitect al 
Universului. 

De pildă, cine a construit primul ascensor. Folosind alternativ 
puterea umană, animală și acvatică, arhitectul roman Vitruvius 
a construit primele lui ascensoare în jurul anului 50 î.H. 

Fric știa. 

Multe dintre lucrurile ciudate pe care le știa nu-i erau de mare 
folos în viaţa de zi cu zi, nu schimbau faptul că era scund pentru 
vârsta lui, prea slab sau că avea un gât paradit și ochii aceia 
verzi imenși, după care salivau revistele când o descriau pe 
mama lui, dar care pe el îl făceau să arate ca rezultatul hibrid al 
încrucișării dintre o bufniţă și un extraterestru. Oricum, îi plăcea 
să știe toate lucrurile acelea ciudate, chiar dacă nu-l ridicau din 
mlaștina Împărăției Ciudaţilor.*5 

Faptul că poseda niște cunoștințe exotice pentru ceilalţi 
oameni îl făcea pe Fric să se simtă ca un vrăjitor. Sau cel puţin 
ca ucenicul unui vrăjitor. 

In afară de domnul Jurgens, care venea la reședință două zile 
pe lună pentru a curăța și întreţine colecția impresionantă de 
trenuleţe electrice vechi și noi, doar Fric știa totu/ despre 
camera trenurilor și mecanismele ei. 


15 joc de cuvinte. În engleză, Fric are aceeași pronunție cu freak, „ciudat, excentric”. 
(n.tr.). 


80 


Trenuleţele îi aparțineau acelei vedete de cinema faimoase în 
întreaga lume, Channing Manheim, care din întâmplare era și 
tatăl lui. În lumea lui Fric, starul era de mult cunoscut ca Tatăl- 
Fantomă, pentru că aici era prezent de obicei numai în spirit. 

Tatăl-Fantomă știa foarte puţine despre camera trenurilor. Cu 
banii cheltuiţi pe această colecție ar fi putut cumpăra toată ţara 
Tuvalu, dar rareori se juca acolo. 

Majoritatea oamenilor nu auziseră niciodată de Tuvalu. 
Răspândit pe nouă insule din sudul Oceanului Pacific, cu o 
populaţie de doar zece mii de oameni, exporta în principal copra 
și nucă de cocos. 

Majoritatea oamenilor habar nu aveau ce era aceea copra. 
Nici Fric nu știa. Își pusese în gând să afle încă de când auzise 
de ţara Tuvalu. 

Camera trenurilor se afla la nivelul superior al subsolului, 
lângă garajul de sus. Măsura 20,5 cu 13,2 metri, ceea ce 
însemna o suprafață mai mare decât a unei case obișnuite. 

Lipsa ferestrelor era o garanţie că lumea reală nu putea 
pătrunde înăuntru. Acolo domnea lumea fantastică a drumului- 
de-fier. 

De-a lungul celor doi pereţi mai mici, rafturi înalte până la 
tavan adăposteau colecţia de trenulețe, cu excepția modelelor 
care erau folosite. 

Pe ceilalți doi pereți atârnau tablouri fabuloase de trenuri. 
Aici, o locomotivă cu farul aprins exploda prin ceața deasă și 
strălucitoare. Dincolo, un tren străbătea o prerie luminată de 
lună. Trenuri de toate soiurile goneau prin păduri, traversau 
râuri, urcau munţi pe ploaie, lapoviţă, zăpadă, ceaţă sau prin 
întunericul nopţii, iar din coșurile lor se rostogoleau nori, din roţi 
le zburau scântei. 

În mijlocul acestui spaţiu uriaș, pe o platformă masivă cu 
multe picioare, era așezat un peisaj sculptat care înfățișa dealuri 
verzi, câmpii, păduri, văi, prăpăstii, râuri, lacuri. Șapte sate în 
miniatură alcătuite din structuri cu detalii complicate erau 
deservite de drumuri de ţară, optsprezece poduri și nouă tunele. 
Curbe convexe, curbe concave, curbe în formă de potcoavă, 
drumuri drepte, urcușuri și coborâșuri închipuiau mai multe 
drumuri de tren decât nuci de cocos în Tuvalu. 

Această uimitoare construcție măsura 15 cu 9,5 metri și 
puteai să te plimbi în jurul ei sau - dacă ridicai o poartă - să intri 


81 


în ea și să faci un tur sau o plimbare pe roţi, de parcă ai fi fost 
un uriaș plecat în vacanţă în ţara liliputanilor. 

Fric era în toiul jocului. 

Imprăștiase armatele de soldaţi de jucărie prin tot acest 
peisaj și se juca de-a trenul și războiul în același timp. Având în 
vedere resursele de care dispunea în acest joc, s-ar fi cuvenit să 
se distreze mai mult decât o făcea. 

Punctele de control din afară și din casă aveau toate 
telefoane. Când auzea un telefon sunând cu melodia lui 
personală, tresărea speriat. Rareori primea telefoane. 

Reședința avea douăzeci și patru de linii telefonice. Două 
dintre ele erau dedicate sistemului de securitate, alta 
monitorizării sistemului de încălzire și climatizare asemănător 
celui dintr-un hotel. Două erau linii de fax și două erau linii de 
internet. 

Șaisprezece linii din restul de șaptesprezece erau rezervate 
familiei și personalului. Linia 24 avea un scop mai înalt. 

Tatălui lui Fric îi plăcea să folosească patru linii de telefon 
pentru că toată lumea - o dată chiar președintele Statelor Unite 
- voia să-i vorbească. Channing - sau Chan, Channi sau chiar (în 
cazul unei actriţe îndrăgostite) Chi-Chi - primea frecvent 
telefoane, chiar și când nu se afla la reședință. 

Doamna McBee avea patru linii, deși asta nu însemna, așa 
cum glumea uneori Tatăl-Fantomă, că doamna McBee ar trebui 
să înceapă să creadă că e la fel de importantă ca șeful ei. 

Ha, ha, ha. 

Una dintre cele patru linii deservea apartamentul soţilor 
McBee. Celelalte trei erau liniile rezervate treburilor casei. 

În zilele obișnuite nu era nevoie de aceste trei linii. Dar când 
doamna McBee trebuia să planifice și să pregătească o 
petrecere pentru patru sau cinci sute de dobitoci de la 
Hollywood, trei telefoane nu erau întotdeauna suficiente pentru 
a discuta cu organizatorul evenimentului, cu persoana care se 
ocupa de masă, cu florarul, cu directorul de program și cu 
celelalte nenumărate forțe și agenţii misterioase pe care trebuia 
să le convoace pentru o seară de neuitat. 

Fric se întreba dacă tot acel efort și toată acea cheltuială 
meritau cu adevărat. Spre dimineaţă, jumătate dintre musafiri 
plecau atât de beţi sau de drogaţi, că dimineaţa nu-și mai 
aminteau unde fuseseră. 


82 


Dacă îi așezai în scaune de grădină, le puneai la dispoziţie 
pungi cu hamburgeri și autocisterne cu vin, luau la bord ca de 
obicei. Pe urmă se duceau acasă și își vomitau și maţele din ei, 
ca de obicei, zăceau fără să mai știe de ei, tot ca de obicei, și a 
doua zi se trezeau cu nimic mai înţelepţi. 

Pentru că era șeful personalului de pază, domnul Truman 
avea două linii telefonice, una personală și una de serviciu. 

Doar două dintre cele șase servitoare locuiau la reședință și 
acestea împărțeau împreună cu șoferul o singură linie 
telefonică. 

Intendentul avea o linie proprie, dar bucătarul-șef, 
înspăimântătorul domn Hachette, și domnul Baptiste, bucătarul 
cel vesel, foloseau în comun una dintre liniile doamnei McBee. 

Domnișoara Hepplewhite, asistenta personală a Tatălui- 
Fantomă, avea două linii telefonice. 

Lui Freddie Nielander, faimosul supermodel cunoscut în 
Fricsilvania drept Mămica Oficială, îi era dedicată o linie 
telefonică, deși divorțase de Tatăl-Fantomă cu aproape zece ani 
în urmă și de atunci rămăsese peste noapte acolo mai puţin de 
zece ori. 

Tatăl-Fantomă îi spusese odată lui Freddie că din când în când 
o suna pe linia aceea, cu nădejdea că ea avea să-i răspundă și 
să-i spună că se întoarce la el și acasă pentru totdeauna. 

Ha, ha, ha. Ha, ha, ha. 

Fric avea propria linie de telefon de la șase ani. Nu suna 
niciodată pe nimeni. O singură dată se folosise de relaţiile 
tatălui său ca să facă rost de numărul secret de acasă al 
domnului Mike Myers, actorul care dublase vocea personajului 
principal din Shrek, ca să-i spună că Shrek, fără îndoială, dansa 
demential. 

Domnul Myers fusese foarte drăguţ, imitase pentru el vocea 
lui Shrek și multe alte voci, și îl făcuse să râdă până îl duruse 
burta. Avusese această problemă cu mușchii abdominali pe de-o 
parte pentru că domnul Myers era îngrozitor de haios, și pe de 
altă parte pentru că Fric nu-și mai exersase în ultimul timp 
grupul de mușchi responsabili cu râsul, așa cum i-ar fi plăcut. 

Tatăl lui Fric, care credea într-o mulţime de fenomene 
paranormale, lăsase ultima linie telefonică pentru apelurile de la 
morţi. Era o întreagă poveste. 


83 


Acum, pentru prima oară în ultimele opt zile, de când primise 
un telefon de la Tatăl-Fantomă, Fric își auzi tonul personal 
sunând la telefoanele din camera trenurilor. 

Fiecare dintre cei care locuiau în reședință primiseră un ton 
diferit pentru linia sau liniile care le erau dedicate. Fiecare dintre 
liniile Tatălui-Fantomă nu scotea decât un simplu brrrrrrrr. Tonul 
doamnei McBee era o serie de refrene muzicale. Liniile domnului 
Truman cântau primele nouă note din muzica unui vechi serial 
polițist, Dragnet, care era stupid, iar domnul Truman știa și el 
asta, dar nu-l deranja. 

Sistemul acesta telefonic extrem de sofisticat putea produce 
până la douăsprezece tonuri diferite. Opt erau standard. Patru - 
cum era Dragnet - puteau fi adaptate pentru client. 

Lui Fric i se dăduse cel mai banal dintre tonurile standard, pe 
care fabricantul îl descrisese ca „un sunet vesel, plăcut copiilor, 
potrivit pentru camera bebelușului sau a copiilor mai mari”. De 
ce bebeluşii din pătuțuri sau copiii de un an din cărucioare ar 
avea nevoie de telefoane proprii rămânea un mister pentru Fric. 

Aveau poate de gând să sune la Babies R U și să comande 
inele gingivale cu aromă de homar? Sau poate aveau să le sune 
pe mămici și să le spună: „Bleah. Am făcut caca în scutece și nu 
mă simt bine”. 

Stupid. 

Ooodelee-ooodelee-oo, se auziră telefoanele din camera 
trenurilor. 

Fric ura sunetul ăsta. Îl urâse când avea șase ani și îl ura încă 
și mai mult acum. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

Era genul de sunet enervant pe care îl face un personaj cu 
blană roz, rotofei, cam prostănac, pe jumătate urs, pe jumătate 
câine, dintr-un video special conceput pentru preșcolarii care 
socoteau că emisiuni stupide ca Teletubbies reprezentau 
culmea umorului și a rafinamentului. 

Umilit, deși era singur, Fric apăsă două butoane, opri curentul 
la trenuri și răspunse la telefon la al patrulea țârâit. 

— Bine aţi venit la Bob, Hambarul cu Hamburgeri și Ferma 
Gândacilor, spuse. Din partea casei, avem astăzi salmonela cu 
pâine prăjită și salată de varză, la numai un dolar. 

— Bună, Aelfric, spuse un bărbat. 


84 


Fric se așteptase să audă vocea tatălui său. Dacă ar fi auzit în 
schimb vocea Mămicii Oficiale, ar fi suferit un stop cardiac și ar 
fi căzut mort printre trenuri. 

Tot personalul de la reședință, poate cu excepţia bucătarului- 
șef Hachette, l-ar fi plâns. Ar fi fost profund, teribil de întristaţi. 
Profund, profund, teribil, teribil. Cam patruzeci de minute. Pe 
urmă ar fi fost foarte, foarte, foarte ocupați să pregătească 
masa de înmormântare, la care ar fi fost probabil invitaţi o mie 
de beţivi, drogati și pupincuriști faimoși și aproape-faimoși, 
nerăbdători să-și lipească buzele de fundul de aur al Tatălui- 
Fantomă. 

— Cine e? întrebă Fric. 

— Îți plac trenurile, Fric? 

Fric nu mai auzise până atunci vocea asta. La nimeni din 
personalul casei. Categoric - un străin. 

Majoritatea oamenilor din casă nu știau că se afla în camera 
trenurilor și nimeni din afara reședinței n-ar fi avut de unde să 
știe. 

— De unde știi de trenuri? 

Bărbatul spuse: 

— O, știu o grămadă de lucruri pe care alţii nu le știu. Ca tine, 
Fric. Exact ca tine. 

Lui Fric i se păru că-i mișună pe ceafă mii de păianjeni. 

— Cine ești? 

— Nu mă cunoști, spuse bărbatul. Când se întoarce tatăl tău 
din Florida? 

— Dacă știi atât de multe, de ce nu-mi spui tu? 

— Douăzeci și patru decembrie. La prima oră a amiezii. Ajunul 
Crăciunului, spuse străinul. 

Fric nu era impresionat. Milioane de oameni știau pe unde 
umblă babacul și ce planuri avea de Crăciun. Cu doar o 
săptămână în urmă, Tatăl-Fantomă făcuse un spot pentru 
Entertainment Tonight, în care vorbise despre filmul pe care îl 
turna și despre cât de mult aștepta să se întoarcă acasă de 
sărbători. 

— Fric, aș vrea să fiu prietenul tău. 

— Cine ești, un pervers? 

Fric auzise de perverși. Dumnezeule, întâlnise probabil sute 
dintr-ăștia. Nu știa toate lucrurile pe care le pot face cu un copil 
și nu era foarte sigur ce le plăcea mai mult să facă, dar știa că 


85 


aceștia există pe undeva, cu colecțiile lor de ochi de copii, cu 
lânţișoarele lor făcute din oasele victimelor. 

— N-am de gând să-ți fac niciun rău, spuse străinul, ceea ce 
era, fără îndoială, exact ce ar fi spus orice pervers. Ba 
dimpotrivă. Vreau să te ajut, Fric. 

— Să mă ajuţi să fac ce? 

— Să supraviețuiești. 

— Cum te cheamă? 

— Nu am nume. 

— Toată lumea are un nume, chiar dacă numai unul, ca Cher 
sau Godzilla. 

— Eu nu am. Sunt doar unul dintr-o mulţime, fără nume acum. 
Ceva rău e pe cale să se întâmple, tinere Fric, și trebuie să fii 
pregătit. 

— Ce rău? 

— Ştii vreun loc din casă unde ai putea să te ascunzi fără să 
fii vreodată găsit? întrebă străinul. 

— E o întrebare cretină. 

— O să ai nevoie de un loc în care să te ascunzi și unde să nu 
te găsească nimeni, Fric. Un loc secret, special și bine ascuns. 

— Să mă ascund de cine? 

— Nu pot să-ți spun. Să-i zicem Fiara în Galben. Dar o să ai 
nevoie foarte curând de locul acesta. 

Fric știa că ar fi trebuit să închidă telefonul, că putea fi 
periculos să se joace cu un smintit din ăsta. Cel mai probabil era 
un ratat pervers și jalnic, care fusese norocos să dea peste un 
număr de telefon și care mai devreme sau mai târziu avea să 
înceapă să vorbească murdar. Dar tipul putea fi și un vrăjitor 
care făcea farmece de la distanţă sau poate un psiholog rău 
care hipnotiza copiii la telefon, îi făcea să jefuiască magazine de 
băuturi ca pe urmă să-i dea lui toți banii în timp ce ei 
cotcodăceau ca niște găini. 

Conștient de aceste riscuri și de multe altele, Fric rămase 
totuși la telefon. Era de departe cea mai interesantă conversaţie 
telefonică pe care o purtase vreodată. 

În cazul în care tipul ăsta fără nume se întâmpla să fie chiar 
cel de care să trebuiască să se ascundă, Fric spuse: 

— Oricum, am bodyguarzi care au mitraliere. 


86 


— Nu e adevărat, Aelfric. Minciuna nu-ţi aduce decât 
nenorociri. Reședința e foarte bine păzită, dar nu va fi de-ajuns 
când va veni vremea, când se va arăta Fiara în Galben. 

— Ba e adevărat, insistă Fric cu viclenie. Bodyguarzii mei fac 
parte din fostele forțe de comando Delta Force și unul dintre ei a 
fost chiar Mister Univers înainte. Te fac praf. 

Străinul nu răspunse. 

După două secunde, Fric spuse: 

— Alo? Mai ești acolo? 

Bărbatul vorbea acum în șoaptă. 

— Se pare că am un vizitator, Fric. Te sun mai târziu. 

Șoapta se transformă într-un murmur pe care Fric trebuia să 
facă eforturi ca să-l audă. 

— Între timp apucă-te să cauţi locul ăla secret, special și bine 
ascuns. Nu mai ai mult timp. 

— Stai, spuse Fric, dar nu mai era nimeni pe fir. 


e Capitolul 14 


Cu pistolul pregătit, ţeava îndreptată în sus, străbătând 
cameră după cameră și hol după hol prin cochilia de melc a 
apartamentului lui Dunny Whistler, Ethan ajunse în dormitor. 

O lampă de pe noptieră fusese lăsată aprinsă. De-a lungul 
tăbliei patului chinezesc, menajera aranjase cu măiestrie perne 
de mătase decorative, făcute din materiale pentru cheongsam’. 

Tot pe pat, aruncate cu vădită grabă, zăceau haine 
bărbătești. Crâmpoţite, pătate, încă umede de la ploaie. 
Pantaloni de casă, cămașă, șosete, lenjerie de corp. 

Într-un colț era azvârlită o pereche de pantofi. 

Ethan nu știa cu ce fusese îmbrăcat Dunny când plecase din 
morga spitalului Our Lady of Angels. Cu toate acestea, n-ar fi 
băgat mâna în foc că astea nu erau hainele cu pricina. 

Apropiindu-se de pat, simţi mirosul acela discret, neplăcut, pe 
care îl simţise prima dată în ascensor. Recunoscu acum mai 
ușor decât înainte câteva dintre mirosurile de acolo: transpiraţie 
stătută, un iz de unguent rânced pe bază de sulfat, damfuri 


16 Rochie tradițională purtată de femeile din China, croită din mătase, satin sau alte 
materiale scumpe. (n.tr.). 


87 


slabe de urină acră. Miros de boală, de om țintuit la pat vreme 
îndelungată și spălat doar cu ligheanul și buretele. 

Ethan își dădu seama că undeva se auzea un susur și, iniţial, 
crezu că e ploaia. Apoi înţelese că de fapt era apa de la duș. 

Ușa de la baie era întredeschisă. Prin deschizătură veneau, 
odată cu susurul apei, o rază de lumină și rotocoale de aburi. 

Împinse ușor ușa până se deschise. _ 

Podeaua și pereții erau îmbrăcaţi în marmură aurie. Incastrate 
în dulapul de granit negru, erau două chiuvete din ceramică 
neagră, cu robinete și orificii de scurgere suflate cu aur. 

Deasupra lor, o oglindă lungă, aburită de condens, nu reușea 
să înfăţișeze imagini clare. Figura lui deformată se mișca pe sub 
suprafața brumată, ca o stranie și palidă creatură întrezărită în 
timp ce înoată pe sub suprafaţa adumbrită a unui bazin. 

În aer pluteau vălătuci de aburi. 

În baie se afla o toaletă. Ușa era deschisă, se vedea toaleta. 
Nu era nimeni acolo. 

Dunny fusese aproape înecat în toaleta asta. 

Vecinii de la un apartament de la etajul patru îl auziseră cum 
se zbătea să-și salveze viaţa, cum striga după ajutor. 

Poliţia ajunsese rapid și îi prinsese pe atacatori în timp ce 
fugeau disperaţi. Îl găsiseră pe Dunny în faţa toaletei, zăcând pe 
o parte, semiconștient și vomitând apă. 

Până să ajungă ambulanta, intrase în comă. 

Atacatorii săi - care veniseră după bani, răzbunare sau 
amândouă la un loc - nu erau victime recente ale lui Dunny. 
Stătuseră la pușcărie șase ani și, abia eliberaţi, veniseră să 
rezolve o problemă mai veche. 

Poate că Dunny sperase să se despartă de viața criminală de 
dinainte, dar vechile păcate îl ajunseseră din urmă în noaptea 
aceea. 

Pe podeaua din baie zăceau acum două prosoape negre, 
umede și mototolite. Pe suportul de prosoape mai erau altele 
două, uscate. 

Cabina de duș se afla în colțul îndepărtat din dreapta al băii. 
Chiar dacă ușa de sticlă, acum opacă din pricina aburilor, ar fi 
fost transparentă, Ethan n-ar fi putut vedea prin ea de la 
distanţa aceea. 

Apropiindu-se de cabină, își închipui cam cum ar arăta Dunny 
Whistler, cel pe care se aștepta să-l întâlnească. Piele de un 


88 


galben bolnăvicios, dacă nu chiar cenușie, lipsită de viaţă, pe 
care apa fierbinte nu reușea să o coloreze. Ochi cenușii, 
injectaţi. 

Cu arma în mâna dreaptă, apucă ușa cu stânga și, după o 
scurtă ezitare, o împinse. 

Cabina era goală. Apa izbea podeaua de marmură și se 
scurgea în vârtejuri. 

Aplecându-se înăuntru, întinse mâna prin cascada de apă și 
închise robinetul. 

Tăcerea bruscă care urmă susurului de apă părea să-i 
semnaleze prezenţa în același fel în care ar fi făcut-o un claxon. 

Nervos, se întoarse spre intrare, așteptându-se la o reacţie, 
dar fără să știe exact care ar fi aceasta. 

Chiar și după ce opri apa, din cabina de duș continuau să iasă 
aburi, care se revărsau prin ușa de sticlă, învăluindu-l pe Ethan. 

În pofida aerului umed, gura i se uscase. Cu greu își putu 
dezlipi limba de cerul gurii. 

După ce porni spre ușa de la baie, atenţia îi fu atrasă din nou 
de imaginea sa imprecisă și deformată care se mișca în oglinda 
aburită de deasupra chiuvetelor. 

Văzu apoi silueta imposibilă, care îl făcu să se oprească. 

În oglindă, pe sub stratul de condens, se profila o formă 
palidă, la fel de neclară ca imaginea înceţoșată a lui Ethan, dar 
totuși ușor de recunoscut ca fiind a unui om, bărbat sau femeie. 

Ethan era singur. Cercetă rapid cu ochii baia, dar nu reuși să 
observe niciun obiect sau amănunt de arhitectură pe care 
oglinda aburită să-l fi confundat cu o siluetă umană fantomatică. 

Atunci închise ochii. Îi deschise. Silueta era tot acolo. 

Acum nu-și mai auzea decât inima, numai și numai inima, 
bătând nu repede, ci teribil de repede, cu lovituri de ciocan, 
izbind cu putere, împingându-i sângele spre creier ca să spele 
tot ce ţinea de rațiune. 

Bineînţeles, imaginaţia găsise un sens umbrei din oglindă, în 
același fel în care ar fi găsit oameni, balauri și tot felul de 
creaturi fantastice în norii desenaţi pe un cer de vară. 
Imaginaţia. Bineînțeles. 

Dar omul ăsta, balaurul ăsta, sau ce-o fi fost, se mișca în 
oglindă. Nu repede: încet, destul cât să încremenească între 
două bătăi inima înnebunită a lui Ethan. 

Poate că și mișcarea aceea era doar o închipuire. 


89 


Se apropie șovăitor de oglindă. Nu păși direct în faţa formei 
fantomatice, căci, în ciuda valurilor puternice de sânge care ar fi 
trebuit să-i limpezească mintea, lui Ethan i se năzări că ceva 
îngrozitor avea să i se întâmple dacă reflecția lui se suprapunea 
cu Silueta aceea fantomatică. 

Desigur, mișcarea apariţiei aceleia ceţoase fusese doar o 
închipuire, dar și-o închipui din nou. Silueta părea să-i facă semn 
să înainteze, să vină mai aproape. 

Ethan nu ar fi recunoscut în faţa lui Hazard Yancy sau a 
oricărui alt poliţist cunoscut, poate nici în faţa lui Hannah, dacă 
ea ar mai fi trăit, că atunci când își pusese mâna pe oglindă, se 
așteptase într-un fel să simtă nu sticla, ci mâna altuia, 
întinzându-se spre el dintr-o altă lume, rece și amenințătoare. 

Șterse cu mâna un arc de ceaţă, lăsând în urmă dâre de apă. 

Dar pe măsură ce mâna lui Ethan se mișca, se mișca și 
fantoma din oglindă, alunecând departe de ochiul de lumină al 
oglinzii. Cu o imprecizie vicleană, rămase în spatele aburilor 
protectori - și se mișcă direct în fața lui. 

Cu excepţia feţei, reflecţia vagă a lui Ethan în sticla aburită 
fusese întunecată, pentru că întunecate îi erau și hainele, și 
părul. Silueta învăluită în aburi care se afla acum în faţa lui se 
înălța palidă ca lumina lunii și ca aripile de molie, înlăturându-i 
propria imagine într-un mod imposibil. 

Frica îi bătea la ușa inimii, dar el nu voia să-i dea drumul, cum 
nu făcuse nici atunci când, poliţist fiind, se trăgea în el și nu 
îndrăznea să intre în panică. 

Oricum, se simţea de parcă era pe jumătate în transă, 
acceptând lucrurile imposibile care se petreceau aici cu ușurința 
celui care visează. 

Apariţia se aplecă înspre el, ca și cum de dincolo de sticla 
argintată ar fi încercat să-i distingă natura, aproape la fel cum și 
el se aplecă înainte, cercetând-o. 

Ridicându-și încă o dată mâna, Ethan încercă să mai șteargă o 
fâșie de aburi, fiind sigur că, atunci când își va privi în ochi 
reflecția, ochii nu vor fi ai lui, ci cenușii ca ai lui Dunny Whistler. 

Misterul din oglindă se mișcă din nou, mai rapid decât mâna 
lui Ethan, rămânând înceţoșat în spatele pojghiţei de condens. 

Doar când aerul îi ţâșni cu putere din plămâni își dădu seama 
că până atunci nu respirase. 


90 


În timp ce trăgea aer în piept, auzi un zgomot într-o cameră 
îndepărtată a apartamentului, muzica fragilă a unui pahar care 
se sparge. 


e Capitolul 15 


Ethan ceruse laboratorului Palomar să caute urme de 
substanţe chimice ilegale în probele lui de sânge, în caz că ar fi 
fost drogat fără să știe. În timpul evenimentelor din locuinţa lui 
Reynerd, păruse că se află aproape într-o stare alterată de 
conștiință. 

Părăsind acum baia plină de aburi, se simţi la fel de 
dezorientat ca atunci când, împușcat în stomac, se trezise încă o 
dată la volanul Fordului, perfect teafăr. 

Orice s-ar fi întâmplat - sau doar păruse să se întâmple - la 
oglindă, nu se mai încredea cu totul în propriile simțuri. Ca 
atare, procedă cu prudenţă sporită, presupunând că și de data 
asta lucrurile pot să nu fie ceea ce para fi. 

Trecu prin camere pe care le mai străbătuse o dată, apoi în 
altele noi, oprindu-se în cele din urmă în bucătărie. Sticla spartă 
sclipea pe masă și pe podea. 

Tot pe podea zăcea și rama de argint a fotografiei care lipsea 
de pe birou. Fotografia lui Hannah fusese smulsă de acolo. 

Oricine ar fi fost cel care luase fotografia, se grăbise prea 
mult ca să mai desfacă cele patru prinzători de pe spatele 
ramei, și spărsese sticla. 

Ușa din spate a apartamentului era deschisă. 

Dincolo de ea se întindea un hol larg, înspre care dădeau 
ambele apartamente de lux. La capătul mai apropiat, casa 
scărilor era semnalizată de un indicator. La capătul îndepărtat 
se afla un ascensor de mărfuri, suficient de încăpător ca să care 
frigidere și piese mari de mobilier. 

Dacă ieșise cineva pe scara de serviciu, ajunsese deja jos. Nu 
se auzea niciun zgomot dinspre ascensor. 

Ethan o luă în grabă pe scări. Deschise ușa de incendiu. Se 
opri în prag, ascultând. 

Un oftat sau un geamăt, un suspin melancolic sau un zâăngănit 
de lanţuri - chiar și o fantomă ar trebui să scoată un sunet, dar 
numai o tăcere, rece și apăsătoare se ridica din casa scărilor. 


91 


Cobori repede, zece șiruri de trepte până la parter, apoi încă 
zece până la garaj. Nu întâlni niciun locatar în carne și oase, 
niciun spirit. 

Mirosul de boală și de transpiraţie febrilă, depistat prima oară 
în ascensor, nu se mai simţea aici. Simţi, în schimb, un parfum 
slab de săpun, ca și cum cineva care tocmai se îmbăiase trecuse 
pe aici. Și un iz puternic de aftershave. 

Impinse ușa de incendiu făcută din oţel, păși în garaj și auzi 
un zgomot de motor, simţi mirosul gazului de eșapament. Dintre 
cele patruzeci de locuri de parcare, în timpul săptămânii multe 
erau goale la această oră. 

O mașină ieși cu spatele din locul de parcare, îndreptându-se 
spre poarta garajului. Ethan recunoscu Mercedesul albastru- 
închis al lui Dunny. 

Acţionată automat, ușa garajului se ridica deja cu clănţănit de 
oțel. 

Cu pistolul încă în mână, Ethan alergă spre mașină în timp ce 
aceasta se îndepărta. Poarta se ridica încet și Mercedesul fu 
nevoit să se oprească. Prin geamul din spate, reuși să vadă 
silueta unui bărbat aflat la volan, dar nu atât de bine încât să-l 
poată identifica. 

Se apropie de Mercedes. Voia să ajungă direct la ușa 
șoferului. 

Mașina acceleră înainte ca bariera să se ridice de tot. Capota 
Mercedesului trecu la câţiva centimetri de bara de jos a porţii 
care se ridica, cât pe ce să lase o mostră generoasă de vopsea 
acolo, și goni pe rampa abruptă de ieșire, înspre stradă. 

Şoferul apăsă pe telecomandă butonul care închidea poartă 
chiar în timp ce trecea pe sub ea, iar aceasta clănțăni din nou 
când Ethan ajunse lângă ea. Mercedesul dispăruse deja undeva 
pe strada de deasupra. 

Ethan rămase acolo pentru o clipă, privind prin poartă lumina 
cenușie a furtunii. 

Apa de ploaie șiroia în jos pe rampă și dispărea cu spume prin 
crăpăturile de canalizare aflate chiar la ieșirea din garaj. 

Pe rampa de beton, o șopârlă mică, strivită de o roată de 
mașină, dar încă vie, se lupta vitejește să ţină piept șuvoiului de 
apă. Se smucea în sus cu atâta stăruință, centimetru după 
centimetru, încât părea să creadă că o putere aflată undeva sus 
îi putea împlini toate dorințele și vindeca toate rănile. 


92 


Ethan nu voia să vadă făptura aceea mică, inevitabil înfrântă 
și luată de apă, cum moare pe gratiile canalului de canalizare, 
așa că își întoarse privirea. 

Își puse pistolul la loc în toc. Își privi mâinile. Tremurau. 

Din nou pe scara de serviciu, urcând la etajul patru, dădu 
peste mirosul acela persistent de săpun, peste urmele de 
aftershave din aer. De data asta simţi un alt miros, mai puţin 
curat decât celelalte două, foarte vag, dar neliniștitor. 

Orice s-ar fi întâmplat, Dunny Whistler era cu siguranţă o 
făptură vie, nu un mort însufleţit. De ce ar veni acasă să se 
spele, să se bărbierească și să se îmbrace cu haine curate un 
cadavru ambulant? Absurd. 

In bucătăria apartamentului, Ethan trase cu un aspirator 
Dustbuster cioburile de sticlă rămase de la fotografie. 

Găsi în chiuvetă o lingură și o cutie mare de îngheţată. Se 
pare că celor de curând înviaţi din morţi le plăcea ciocolata cu 
caramel. 

Puse îngheţata în congelator și duse înapoi în birou rama 
goală a fotografiei. 

În dormitorul principal, se opri cu puţin înainte de intrarea în 
baie. Intenţiona să verifice încă o dată oglinda, să vadă dacă era 
tot aburită și dacă în sticla ei se mai mișca ceva ce n-ar fi 
trebuit. 

Să stăruie atât de mult în căutarea fantomei i se păru brusc o 
idee proastă. Plecă din apartament, stinse luminile și încuie ușa 
după el. 

In timp ce cobora cu ascensorul, Ethan se gândi: „Din același 
motiv pentru care lupul din poveste s-a îmbrăcat în blană de 
oaie ca să nu-l recunoască iezișorii”. 

Doar de aceea un cadavru ambulant s-ar spăla, s-ar bărbieri și 
ar pune pe el un costum bun. 

In timp ce ascensorul îl ducea pe Ethan la parter, știu exact ce 
trebuie să fi simţit Alice când a căzut prin vizuina iepurelui. 


e Capitolul 16 


După ce închise căile ferate, Fric îi părăsi pe naziștii cei urâţi 
și planurile lor malefice, se îndepărtă de irealitatea camerei 


93 


trenurilor în irealitatea colecţiei exorbitante de mașini din garaj 
și fugi spre scări. 

Ar fi trebuit să ia ascensorul. Mecanismul acela fără cabluri, 
care ridica și cobora cabina pe un piston hidraulic masiv, era 
prea încet totuși pentru starea de spirit în care se afla. 

Motorul lui Fric gonea, gonea. Convorbirea telefonică pe care 
o avusese cu străinul cel ciudat - pe care l-ar fi numit Musafirul 
Misterios - era carburant de înaltă calitate pentru un băiat cu o 
viaţă plictisitoare, o imaginaţie excitată și multe ore în care nu 
avea ce face. 

Nu urca scările; le /uă cu asalt. Picioarele îi galopau, mâinile 
apucau cu îndârjire balustrada, Fric aproape că zbura, sărea 
câte două, patru, șase, opt șiruri lungi de trepte în drumul către 
Palazzo Rospo, unde avea propriul apartament la etajul doi. 

Doar Fric părea să știe semnificaţia numelui dat imensei case 
de primul ei proprietar: Palazzo Rospo. Aproape toată lumea știa 
că palazzo însemna în italiană „palat”, dar nimeni, în afară, 
poate, de câţiva regizori europeni simandicoși, nu părea să aibă 
habar ce însemna rospo. 

Cinstit vorbind, pe majoritatea celor care vizitau reședința 
puţin îi interesa cum se numea sau care era semnificația 
numelui aceluia impozant. Aveau probleme mai importante în 
minte - de pildă, cifra de vânzări din weekend, ratingul TV din 
timpul nopţii, ultimele remanieri de executiv din platouri și 
televiziuni, pe cine să mai înșele în noua afacere pe care o 
puneau la cale, cu cât să-i stoarcă de bani, cum să-i 
îmbrobodească astfel încât să nu-și dea seama că sunt trași pe 
sfoară, cum să găsească o nouă sursă de cocaină și dacă nu 
cumva ar fi avut și mai mult succes în cariera lor dacă ar fi făcut 
lifting facial încă de la vârsta de optsprezece ani. 

Puţinii care se gândiseră vreodată la numele reședinței 
susțineau teorii contradictorii. 

Unii credeau că reședința fusese numită astfel după un faimos 
politician, filosof sau arhitect italian. Numărul de oameni din 
industria filmului care știau ceva despre politicieni, filosofi și 
arhitecţi era aproape la fel de mic ca numărul celor capabili să 
țină o conferinţă despre structura materiei la nivel subatomic; 
prin urmare, teoria aceasta era ușor de acceptat și niciodată nu 
era pusă la îndoială. 


94 


Alţii erau siguri că Rospo fusese fie numele de fată al 
preaiubitei mame a primul proprietar, fie numele săniuței pe 
care se dăduse cu mare plăcere în copilărie, când fusese pentru 
ultima oară în viaţă cu adevărat fericit. 

Mai erau și alţii care presupuneau că fusese numită astfel 
după iubirea secretă a primului proprietar, o tânără actriţă pe 
nume Vera Jean Rospo. 

Vera Jean Rospo trăise prin anii 1930, dar numele ei real 
fusese Hilda May Glorkal. 

Producătorul, agentul de publicitate sau oricine o botezase 
Rospo trebuie să o fi disprețuit în secret pe săraca Hilda. Rospo 
însemna în italiană „broască râioasă”. 

Numai Fric părea să știe că Palazzo Rospo era varianta 
italiană cea mai apropiată de Casa Broaștei Râioase. 

Fric făcuse câteva investigaţii. Îi plăcea să ştie. 

Evident, magnatul de film care construise reședința cu mai 
mult de șaizeci de ani în urmă avea simţul umorului și citise 
Vântul prin sălcii. În cartea aceea, un personaj pe nume Broasca 
Râioasă locuia într-o casă măreaţă, numită Casa Broaștei 
Râioase. 

În zilele noastre, nimeni din industria filmului nu mai citea 
cărți. 

Din experiența lui Fric, nici cei care lucrau în domeniul 
afacerilor nu aveau simţul umorului. 

Urcă scările atât de repede, că respira greu când ajunse pe 
holul din partea de nord de la etajul doi. Nu era bine. Ar fi 
trebuit să se oprească. Ar fi trebuit să se odihnească. 

Se grăbi însă să străbată acest hol și să ajungă în cel din 
dreapta, unde se aflau camerele lui. Antichităţile pe lângă care 
trecea acum erau spectaculoase, deși nu aveau valoarea celor 
de la etajele de jos. 

Camerele lui Fric fuseseră redecorate cu un an în urmă. 
Specialistul în decoraţiuni interioare angajat de Tatăl-Fantomă îl 
luase pe Fric la cumpărături. Ca să remobileze apartamentul, 
tatăl său îi pusese la dispoziție un buget de treizeci și cinci de 
mii de dolari. 

Fric nu ceruse o mobilă nouă extravagantă. Nu cerea 
niciodată nimic - cu excepţia Crăciunului, când i se cerea să 
completeze formularul copilăresc cu Dragă Moș Crăciun, pe care 


95 


tatăl său insista să-l înmâneze doamnei McBee. Ideea 
redecorării îi aparținuse în întregime Tatălui-Fantomă. 

Nimeni în afară de Fric nu socotise că era o nebunie să-i dai 
unui băiat de nouă ani treizeci și cinci de mii de dolari ca să-și 
redecoreze camerele. Designerul și oamenii de la vânzări se 
purtaseră de parcă era un lucru obișnuit ca orice copil de nouă 
ani să aibă o sumă frumoasă de bani pe care să-i cheltuiască pe 
amenajarea unei camere. 

Nebuni. 

Fric bănuia de multe ori că oamenii ăștia care vorbeau încet 
în jurul lui, aparent rezonabili, nu erau de fapt decât NEBUNI DE 
LEGAT. 

Fiecare obiect din aceste camere redecorate era modern, 
simplu și luminos. 

Nu avea nimic împotriva mobilei și operelor de artă din 
vremuri îndepărtate. Îi plăceau chestiile astea. Dar optsprezece 
mii de metri pătraţi de antichităţi rafinate era deja prea mult. 

În spaţiul lui privat voia să se simtă ca un copil, nu ca un pitic 
francez bătrân, ceea ce uneori părea să fie printre toate acele 
antichităţi franţuzești. Voia să creadă că lucruri precum viitorul 
chiar existau. 

Un întreg apartament fusese rezervat pentru el. Cameră de zi, 
dormitor, baie, dressing. 

Respirând în continuare cu greutate, Fric alergă prin camera 
de zi. Respirând tot mai greu, traversă dormitorul până la 
dressing. 

Un dressing în care te poţi plimba era o descriere extrem de 
nepotrivită. Dacă ar fi avut un Porsche, Fric l-ar fi putut conduce 
prin dressing. 

Să fi vrut să adauge un Porsche pe lista cu Dragă Moșule, ar fi 
găsit probabil în dimineaţa de Crăciun unul parcat pe drumul de 
acces și legat cu o fundă uriașă. 

Nebuni. 

Deși Fric avea mai multe haine decât îi trebuiau sau decât 
voia, garderoba lui ocupa doar un sfert din dressing. Restul 
spaţiului fusese umplut cu rafturi pe care se aflau colecţii de 
soldaţi de jucărie pe care îi îndrăgea, cutii cu jocuri care îi erau 
indiferente - la fel ca DVD-urile și casetele video cu toate filmele 
stupide pentru copii făcute în ultimii cinci ani, toate trimise 


96 


gratis de casele de producţie și de alţii care voiau să crească în 
ochii tatălui său. 

În spatele dressingului, peretele lat de cinci metri și jumătate 
era împărţit în trei secţiuni de rafturi care ajungeau până la 
tavan. Băgă mâna sub al treilea raft din secțiunea dreaptă și 
apăsă un buton ascuns. 

Secţiunea din mijloc se dovedi a fi o ușă secretă care se 
deschidea pe o balama pivot montată în mijloc. Corpul de rafturi 
avea douăzeci și cinci de centimetri jumătate adâncime, ceea ce 
lăsa un loc de trecere de aproape șaptezeci și cinci de 
centimetri de fiecare parte. 

Adulții ar fi avut poate nevoie să se întoarcă pe o parte ca să 
se strecoare printr-una din acele deschizături, dar Fric putea să 
intre nestingherit în tărâmul secret de dincolo de dressing. 

În spatele rafturilor, se întindea un spaţiu de doi metri pe doi 
și o ușă de oţel. Deși nu era din oțel solid, ușa avea o grosime 
de zece centimetri și te intimida. 

Acum trei ani, când o descoperise Fric, ușa era descuiată. Era 
descuiată și acum. Nu găsise niciodată cheia. 

Pe lângă clanţa obișnuită din partea dreaptă, ușa avea oa 
doua clanţă în mijloc. Aceasta se întorcea la 360 de grade și, de 
fapt, nu era o clanţă, ci un mâner similar celor de pe ferestrele 
batante din casă. De-o parte și de alta a mânerului, se găseau 
două obiecte curioase, care păreau să fie un fel de valve. 

Deschise ușa, aprinse lumina și păși într-o cameră de cinci 
metri pe trei și jumătate. Un loc ciudat în multe privinţe. 

Podeaua era formată dintr-o serie de plăci de oţel. Pereţii și 
tavanul erau de asemenea acoperiți cu folii de oțel. 

Plăcile și panourile acestea fuseseră sudate cu meticulozitate. 
Pe perioada cât cercetase camera, Fric nu reușise să găsească 
nici cea mai neînsemnată crăpătură sau găurică în suduri. 

Ușa avea o garnitură de etanșare din cauciuc. Acum vechi, 
uscat și crăpat, cauciucul asigurase probabil cândva o închidere 
ermetică împreună cu ușorul. 

Pe partea interioară a ușii se afla o plasă cu ochiuri fine, 
dincolo de care exista un mecanism pe care Fric îl examinase de 
mai multe ori cu o lanternă. Prin paravan putea zări elice de 
ventilatoare, roţi dinţate, rulmenţi cu bile plini de praf și alte 
piese a căror denumire nu o cunoștea. 


97 


Bănuia că mânerul din exteriorul ușii activa un ventilator de 
aspirare, care trăgea prin valve tot aerul din încăpere, până 
când se crea un fel de vid. 

Cât despre scopul acestui loc, rămânea în continuare o 
enigmă. 

O vreme crezuse că era un sufocatorium. 

Sufocatorium era un cuvânt inventat de Fric. Își închipuia un 
duh rău care-și împinge cu vârful armei în sufocatorium prada 
îngrozită, trântește ușa și scoate vesel aerul din încăpere, până 
când victima se sufocă încetul cu încetul. 

În cărţi, răufăcătorii elaborau uneori mecanisme și scheme 
complicate ca să ucidă oamenii, când de fapt un cuţit sau o 
armă ar fi fost mult mai rapide și mai ieftine. După toate 
aparențele, minţile malefice erau la fel de complexe ca 
labirinturile dintr-un mușuroi de furnici. 

Sau poate unii dintre criminalii psihopaţi nu suportau sângele. 
Poate le plăcea să ucidă, dar nu și dacă erau nevoiţi pe urmă să 
strângă mizeria rămasă. Astfel de tipuri de criminali puteau 
instala un sufocatorium secret. 

Anumite elemente din aspectul camerei contraziceau însă o 
astfel de explicaţie înfiorător de atrăgătoare. 

Un motiv ar fi fost faptul că una din clanțele de pe fața 
interioară a ușii asigura posibilitatea de a deschide manual ușa, 
nu numai cu yala operată de o cheie din exterior. În mod clar, 
intenţia fusese de a nu permite ca cineva să rămână închis din 
greșeală în această încăpere, dar făcea în același timp 
imposibilă și eventualitatea de fi cineva încuiat aici în mod 
deliberat. 

Cârligele de inox din tavan erau o altă problemă. De-a lungul 
camerei, se întindeau două șiruri de cârlige, fiecare șir aflat cam 
la jumătate de metru de perete. 

Căscând ochii la cârligele scânteietoare, Fric își auzi respiraţia 
la fel de greoaie, ca adineauri când urcase în goană opt șiruri de 
scări. Zgomotul fiecărei inspiraţii și expiraţii alerga și reverbera 
de-a lungul pereţilor de metal. 

Mâncărimea dintre umeri i se întinse rapid spre ceafă. Ştia ce 
înseamnă asta. N 

Nu era o simplă respiraţie rapidă. Incepuse să hârâie. 

Deodată pieptul i se întări și simţi că nu mai are aer. Hârâitul 
se auzea tot mai tare când expira și mai deloc când inspira, 


98 


spulberând orice îndoială că ar fi avut o criză de astm. Simţea 
cum i se îngustează căile respiratorii. 

Îi era mai ușor să inspire decât să expire. Dar trebuia să dea 
afară aerul vechi, ca să-l tragă în piept pe cel proaspăt. 

Cu umerii lăsaţi, aplecat în faţă, își folosi mușchii pieptului și 
ai gâtului încercând să împingă afară aerul blocat înăuntru. Nu 
reuși. 

După cum decurgeau de obicei crizele de astm, cea de acum 
era una mare. 

Se agăţă de inhalantul medicinal prins de curea. 

Din câte își amintea, se întâmplase de trei ori să se sufoce 
atât de tare, încât pielea să i se învineţească și să necesite 
tratament de urgență. Priveliștea unui Fric albastru îi 
înspăimântase pe toţi. 

Scos din curea, inhalantul îi alunecă printre degete. Căzu pe 
podea, zăngănind pe plăcile de oțel. 

Hârâind, se aplecă să recupereze obiectul, ameţi, căzu în 
genunchi. 

Respira atât de greu, de parcă un criminal își încleștase 
mâinile de gâtul lui și îl strangula. 

Neliniștit, dar nu încă disperat, se târî înainte, bâjbâind după 
inhalant. Tubul îi alunecă dintre degetele transpirate și căzu din 
nou cu zgomot, pe podea. 

Privirea i se îneca, i se înceţțoșa, i se întuneca. 

Nimeni nu-l fotografiase vreodată în faza albastră. De mult 
era curios să vadă cum arăta când se făcea de culoarea 
levânţicii și-apoi indigo. 

Căile respiratorii continuară să i se îngusteze. Hârâitul era din 
ce în ce mai ascuţit. Respira de parcă ar fi înghiţit un fluier care 
îi rămăsese înţepenit în gât. 

Când puse din nou mâna pe inhalant, îl ţinu strâns și se 
rostogoli pe spate. Fără niciun folos. Nu putea respira deloc pe 
spate. Nu era nici într-o poziţie bună ca să poată folosi 
inhalantul. 

Deasupra - cârligele, scânteietoare, mereu scânteietoare. 

Nu era un loc potrivit pentru o criză de astm. Nu avea destul 
suflu ca să ţipe. Oricum, nimeni nu ar auzi nimic. Palazzo Rospo 
era bine construit; sunetul nu trecea prin pereți. 

Acum era disperat. 


99 


e Capitolul 17 


Într-o toaletă pentru bărbaţi din mall, Corky Laputa mâzgălea 
cu un marker pe pereţi epitete rasiste injurioase. 

Nu era rasist. Nu nutrea niciun fel de ură împotriva vreunui 
grup anume, dar disprețuia omenirea în general. De fapt, nu 
cunoștea pe nimeni care să aibă sentimente rasiste. 

Existau totuși oameni care credeau că peste tot în jurul lor se 
aflau rasiști ascunși. Aveau nevoie de o astfel de credinţă pentru 
ca viața lor să dobândească un scop și un rost, și pentru a avea 
pe cine să urască. 

Pentru o parte însemnată a populaţiei, a avea pe cine să 
urăști era la fel de necesar ca a avea pâine, ca a respira. 

Unii aveau nevoie să fie furioși pe ceva, pe orice. 

Lui Corky îi plăcea să mâăzgălească astfel de mesaje care 
stârneau furia mocnită a unora și îi umpleau de amărăciune. 

In timp ce lucra, Corky fredona melodiile care se auzeau în 
difuzoare. 

Aici, pe 21 decembrie, nu s-a auzit nicio melodie de Crăciun în 
difuzoare. Cel mai probabil, conducerea mall-ului era îngrijorată 
că Hark the Herald Angels Sing sau chiar Jingle Bell Rock i-ar 
putea ofensa profund pe clienţii de alte religii decât cea creștină 
și i-ar indispune pe ateii extrem de sensibili care aveau bani de 
cheltuit. 

Acum se transmitea o piesă veche a formaţiei Pearl Jam. 
Melodia fusese orchestrată folosindu-se multe instrumente cu 
coarde. Mai puţin partea vocală, care era stridentă, melodia era 
la fel de paralizantă ca originalul, deși mult mai plăcută. 

Până termină de scris injuriile rasiste caustice, trase apa și își 
spălă mâinile la una dintre chiuvete, fu singur în toaletă. 
Neobservat. 

Se simţea mândru că profită de orice ocazie ca să slujească 
haosul, indiferent cât de mic era răul pe care reușea să-l 
provoace ordinii sociale. 

Niciuna dintre chiuvete nu avea dop. Rupse câteva mâini 
bune de prosoape de hârtie. După ce le udă, le făcu 
ghemotoace mici și le îndesă pe gaura de scurgere de la trei 
dintre cele șase chiuvete. 


100 


În ziua de azi, cele mai multe toalete publice aveau robinete 
pe care le porneai prin apăsare și care se opreau automat. Aici 
însă erau robinete din cele vechi, cu mânere de care să învârți. 

La fiecare dintre cele trei chiuvete înfundate, deschise 
robinetele la maximum. 

Sifonul din mijlocul podelei i-ar fi putut dejuca planurile. Mută 
coșul imens de gunoi, pe jumătate plin cu prosoape de hârtie 
folosite, și blocă sifonul. 

Își luă de jos punga de cumpărături - în care se aflau șosete 
noi, lenjerie și un portofel de piele cumpărat dintr-un 
supermarket, precum și un set scump de tacâmuri achiziționat 
de la un magazin de menaj care deservea mulţimea ce asculta 
regulat Food Network - și privi cum chiuvetele se umplu rapid cu 
apă. 

Fixată în perete, la zece centimetri de podea, se afla o gură 
de aerisire. Dacă apa ajungea până acolo, se revărsa apoi în 
sistemul de încălzire și străbătea pereţii, o simplă mizerie se 
putea transforma într-un dezastru costisitor. Câţiva oameni de 
afaceri din mall și vieţile angajaţilor lor puteau fi distruse. 

Unu, doi, trei, apa ajunse la marginea chiuvetelor. Curgea 
acum în cascadă până la podea. 

Pe muzica apei care se revărsa - și a celor de la Pearl Jam - 
Corky Laputa ieși zâmbind din toaletă. 

Holul care ducea la toalete era pustiu, așa că lăsă jos punga 
de cumpărături. 

Din buzunarul hainei scoase o bandă izolatoare. Niciodată nu 
pleca nepregătit pentru o aventură. 

Folosi banda ca să sigileze deschizătura de douăzeci de 
centimetri dintre marginea de jos a ușii și prag. Lateral, ușa se 
îmbina perfect și putea ţine apa în creștere, așa că nu fu nevoie 
să mai aplice altă fâșie de bandă izolatoare. 

Scoase din portofel un abţibild de opt pe șaisprezece 
centimetri. Îl despături, trase hârtia protectoare de pe partea 
adezivă și îl lipi pe ușă. 

Cu litere roșii pe fond alb scria: DEFECT. 

Abţibildul putea stârni bănuiala oricărui paznic din mall, dar 
clienţii aveau să se îndepărteze fără să mai cerceteze situaţia, 
în căutarea altei toalete. 

Corky își terminase treaba aici. Până unde se va întinde 
dezastrul produs de apă ţinea de-acum de soartă. 


101 


Camerele de securitate erau interzise în toalete și 
împrejurimi. Până acum nu fusese surprins niciodată de vreo 
cameră video lângă locul faptei. 

Coridorul în formă de L care ducea la toalete ajungea la 
terasa de la etajul întâi al mall-ului, care se afla sub 
supraveghere constantă. Corky ochise din timp poziţiile 
camerelor care acopereau zonele adiacente holului care ducea 
la toalete. 

Îndepărtându-se, își feri calm chipul de obiectivele lor. Cu 
capul în jos, se amestecă rapid în mulţimea de cumpărători. 

Mai târziu, când agenţii de securitate aveau să vadă caseta, 
puteau să-l vadă pe Corky cum intră și iese din coridorul 
toaletelor în intervalul aproximativ în care avusese loc actul de 
vandalism. Dar nu vor fi capabili să obţină o imagine clară a 
chipului său. 

Purtase intenţionat haine șterse, care nu sar în ochi. Pe alte 
casete înregistrate în zone diferite din mall, ar fi greu de 
identificat ca fiind același om cu cel care vizitase toaletă chiar 
înainte de inundație. 

Bogăția de decoraţiuni poleite și sclipitoare compromitea și 
mai mult imaginile luate de camere, interferând cu unghiurile de 
filmare standard. 

Tema iarna-tărâmul-minunilor evita orice aluzii la sărbătoarea 
Crăciunului, fie ele directe sau simbolice: nu existau îngeri, 
iesle, Moș Crăciun, reni, spiriduși, ornamente tradiţionale - nu 
existau șiruri lungi, sărbătorești de globuri, ci doar beculeţe albe 
care clipeau. Kilometri întregi de ghirlande de ţurțuri din plastic 
și folie lucioasă de aluminiu sclipeau peste tot. Din tavan 
atârnau mii de fulgi de zăpadă mari, din polistiren și paiete. In 
rotonda centrală, zece patinatori pe gheaţă în mărime naturală, 
toți figuri mecanice care se mișcau pe șine, alunecau în jurul 
unui lac artificial îngheţat, încercând să recreeze un peisaj de 
iarnă complet, cu oameni de zăpadă, cazemate de zăpadă, copii 
roboţi care se amenințau unii pe alţii cu bulgări de plastic și 
figuri animate de urși polari în posturi comice. 

Corky Laputa era vrăjit de deșertăciunea pură, binecuvântată 
a acestor lucruri. 

Coborând pe scara rulantă până la parter, apoi până la garaj, 
medită la câteva detalii ale planului de a-l ucide pe Rolf 
Reynerd. În timp ce făcuse cumpărăturile și se bucurase de 


102 


escapadele distructive din mall, Corky pusese la punct cu mare 
grijă un plan simplu și îndrăzneţ de crimă. 

Era un talent polivalent înnăscut. 

Pentru cei care nu aveau habar de strategii politice și cărora 
le lipseau în același timp cunoștințele de filosofie, poznele lui 
Corky din toaleta bărbaţilor puteau părea în cel mai bun caz 
farse copilărești. O societate putea fi totuși cu greu răsturnată 
doar de niște acte de violență, și orice anarhist serios trebuie să 
fie dedicat misiunii sale în fiecare minut al zilei, provocând 
dezastre prin acţiuni mărunte sau de proporții. 

Punkiști analfabeți care sfidau proprietatea publică cu graffiti 
pictate pe ziduri, teroriști sinucigași, vedete de muzică pop 
incoerente care propovăduiau furia și nihilismul pe ritmuri 
contagioase, avocaţi specializaţi în drept penal, care deschid 
procese răsunătoare cu intenţia expresă de a distruge mari 
companii și vechi instituţii, criminali în serie, traficanţi de 
droguri, polițiști corupți, directori corupți de mari companii care 
falsificau acte și furau din fondurile de pensii, preoţi 
necredincioși care molestau copiii, politicieni care candidau din 
nou în alegeri pe motiv de luptă de clasă - toţi aceștia și mulți 
alţii, lucrând la niveluri diferite, unii la fel de distructivi ca 
trenurile de marfă deraiate, alţii erodând cu calmul unor termite 
întregul edificiu al raţiunii și al bunelor maniere, erau necesari 
pentru a aduce în pragul ruinei actuala ordine socială. 

Dacă Corky ar fi putut în vreun fel să fie purtător de ciumă 
neagră fără să-și riște propria viaţă, ar fi dat plin de entuziasm 
boala oricui, prin strănut, tuse, atingeri și săruturi. Dacă tot ce 
putea face uneori era doar să dea drumul unei bombe artizanale 
într-o toaletă publică, se mulțumea să sporească haosul chiar și 
prin pași din aceștia mici, pândind însă ocazii mai prielnice. 

Când ajunse în garaj la BMW-ul său, se dezbrăcă de haina 
sport. Inainte să se așeze la volan, îmbrăcă încă o dată pelerina 
galbenă de ploaie. Așeză pălăria cu boruri lăsate la îndemână, 
pe scaunul din față. 

Pe lângă faptul că oferea o protecţie chiar și pe o ploaie 
torențială, pelerina era și echipamentul ideal pentru a comite o 
crimă. Sângele putea fi șters cu ușurință de pe suprafaţa 
lucioasă de vinilin fără să lase pete. 

După cum scrie și-n Biblie, există o vreme pentru toate, 
vreme să ucizi și vreme să vindeci. 


103 


Nefiind un adevărat vindecător, Corky credea că e vreme să 
ucizi și vreme să nu ucizi. Vremea să ucizi sosise. 

Lista neagră a lui Corky conţinea mai multe nume, iar 
Reynerd nu era primul dintre ele. Anarhia putea fi o religie care 
te solicită. 


e Capitolul 18 


În sufocatorium, speriat, hârâind și fără îndoială mai verde 
decât stelele verzi, Fric se târî și se rezemă cu spatele de un 
perete de oțel. 

Inhalantul medicinal din mâna sa dreaptă cântarea ceva mai 
mult decât un Mercedes 500 4x4 clasa M. 

Dacă în locul lui ar fi fost Tatăl-Fantomă, în jurul lui s-ar fi aflat 
un anturaj suficient de numeros ca să-l ajute să ridice de jos 
chestia aia stupidă. Încă unul dintre dezavantajele de a fi un 
prostănac singuratic. 

Din pricina lipsei de oxigen, gândurile i se învălmășiră. Pentru 
o clipă, crezu că mâna dreaptă era prinsă pe podea sub o pușcă 
grea de vânătoare, că de fapt pe ea voia s-o ridice și să o ducă 
la gură, nu inhalantul. 

Fric vru să azvârle îngrozit obiectul. Dar apoi, într-o clipă de 
luciditate, recunoscu inhalantul și îl strânse tare. 

Nu putea să respire, nu putea să zâmbească, putea doar să 
hârâie, să tușească și iar să hârâie, și părea să fie cuprins de 
una dintre acele crize rare care erau destul de grave pentru a 
necesita tratament spitalicesc de urgenţă. Doctorii l-ar împunge 
și l-ar înţepa, l-ar îndoi și l-ar dezdoi, bălmăjind despre filmele 
lor favorite cu Manheim. Scena cu elefanții! Săritura prin aer 
dintr-un avion în altul fără parașută! Vaporul care se scufundă! 
Regele șarpe de pe altă planetă! Maimutele caraghioase! 
Asistentele ar tăbări pe el, spunându-i ce norocos este și cât de 
palpitant trebuie să fie să ai un tată care e vedetă, erou, sex- 
simbol, geniu. 

Mai bine murea acolo, murea acum. 

Deși nu era nici Clark Kent, nici Peter Parker, Fric ridică până 
în dreptul feţei obiectul care cântărea milioane de tone. ÎI 
strecură printre buze și își administră o doză de medicaţie, 
respirând cât putea el de adânc, și nu prea putea. 


104 


În gât - un ou fiert tare sau o piatră, ori un ghemotoc uriaş de 
flegmă vrednic de Cartea recordurilor, un fel de dop care 
permitea numai unor firicele subțiri de aer să intre și să iasă. 

Se aplecă în față. Incordând și relaxând mușchii gâtului, 
mușchii pieptului și ai abdomenului. Luptându-se să tragă în 
plămâni aerosolii reci, să expire aerul fierbinte, stătut, închegat 
ca un sirop în pieptul lui. 

Două pufuri. Atât era doza prescrisă. 

Pufăi a doua oară. 

S-ar fi înecat cu gustul ușor metalic dacă gâtlejul lui inflamat 
ar fi putut executa o astfel de mișcare, dar țesuturile nu se 
puteau decât contracta, nu și relaxa, încordându-se tot mai tare. 

Un funigel galben-cenușiu părea să i se cearnă prin ochi, 
căderea lină a unui asfinţit interior. 

Ameţit. Stând aici pe podea, rezemat de perete, cu picioarele 
întinse în față, se simţea de parcă se balansa într-un picior pe 
sârmă, dezechilibrându-se, gata să plonjeze. 

Două pufuri. Luase două puturi. 

Supradozajul nu era recomandat. Periculos. 

Două pufuri. Ar fi trebuit să fie suficient. De obicei era. 
Câteodată, o singură doză îi permitea să alunece afară din 
ștreangul ăsta nevăzut de spânzurătoare. 

Supradozajul interzis. Poruncă de la doctor. 

Nu intrați în panică. Sfatul doctorului. 

Lăsaţi medicamentul să acţioneze. Indicaţia doctorului. 

La naiba cu doctorii. 

Trase un al treilea puf. 

Un pocnet de oase ca un zar aruncat pe o tablă de joc îi 
zăngăni din gât, și hârâitul își domoli un pic șuieratul - aducea 
mai mult cu un suflu aspru, ca un hârșâit metalic. 

Aerul fierbinte ieși cu o explozie. Aerul rece intră la loc. Fric își 
revenea. 

Lăsă să-i scape inhalantul în poală. 

Cincisprezece minute erau în medie necesare ca să-și revină 
dintr-o criză de astm. Nu puteai face nimic, decât să aștepți. 

Întunericul de la marginile privirii începu să se împrăștie. 
Ceaţa lăsă treptat loc limpezimii. 

Aflat pe podeaua unei încăperi goale din oţel, fără nimic care 
să-i atragă atenţia în afara cârligelor din tavan, Fric se uita, 
bineînţeles, la formele acelea ciudate, curbate și cugeta la ele. 


105 


Când descoperise prima oară încăperea, aceasta îi amintise 
de scenele de film care se petreceau în camere frigorifice de 
abator, unde hoituri de vaci atârnau de cârligele din tavan. 

Se întrebase dacă un geniu criminal nebun atârnase corpurile 
victimelor sale umane în camera asta. Poate că aici fusese 
cândva o cameră frigorifică. 

Cârligele nu erau fixate suficient de departe unul de altul ca 
să poată susţine corpuri de adulţi. Iniţial, Fric ajunsese la 
concluzia macabră că ucigașul adunase copii morţi și congelati. 

La o cercetare mai atentă, cârligele de inox se dovediseră că 
nu erau deloc ascuţite. Erau prea boante ca să străpungă copii 
sau vaci. 

Lăsase atunci pentru mai târziu problema cârligelor și 
hotărâse că încăperea fusese un sufocatorium. Dar existenţa 
unei clanțe interioare dovedise că și această teorie era falsă. 

Pe măsură ce hârâitul se potolea, respiraţia își relua cursul și 
încordarea din piept i se domolea, Fric studie cârligele, pereţii 
netezi de oțel, încercând să ajungă la o a treia teorie în ceea ce 
privește scopul acestei încăperi. Rămase în continuare confuz. 

Nu spusese nimănui despre rafturile din dressing care se 
roteau sau despre încăperea ascunsă. Ceea ce făcea 
ascunzătoarea asta atât de interesantă nu era atât natura ei 
neobișnuită, cât faptul că el era singurul care știa de existența 
ei. 

Spaţiul ăsta putea fi „locul secret, bine ascuns” de care, după 
spusele Musafirului Misterios, va avea curând nevoie. 

Poate ar trebui să strângă aici provizii. Două sau trei baxuri 
de Pepsi. Câteva pachete cu sendvișuri din biscuiţi și unt de 
arahide. Vreo două lanterne cu baterii de rezervă. 

Coca-Cola caldă nu era băutura lui preferată, dar era mai bine 
decât să moară de sete. Și chiar o Cola caldă era mai bună 
decât să fii abandonat în deșertul Mojave, fără apă, obligat să 
bei propria urină. 

Sendvișurile cu unt de arahide, gustoase în împrejurări 
obișnuite, ar fi nespus de îngrozitoare mâncate cu urină. 

Poate ar trebui să pună deoparte patru baxuri de Cola. 

Chiar dacă nu și-ar bea urina, tot ar avea nevoie de ceva în 
care să facă pipi, presupunând că ar trebui să se ascundă 
pentru mai mult de câteva ceasuri. O oală cu capac. Sau și mai 
bine, un borcan cu capac care se înșurubează. 


106 


Musafirul Misterios nu-i spusese cam cât timp o să dureze 
asediul. O să trebuiască să discute asta la următorul telefon. 

Străinul promisese să-l sune din nou. Dacă era un pervers, 
avea cu siguranţă să-l sune, cu balele curgându-i pe telefon. 
Dacă nu era un pervers, atunci ar putea fi un prieten adevărat, 
caz în care tot ar suna, dar dintr-un motiv mai nobil. 

Timpul trecea, criza de astm ceda și Fric se ridică în picioare. 
Își prinse inhalantul de curea. 

Puțin ameţit, se sprijini cu o mână de peretele rece de oţel în 
timp ce se îndreptă spre ușă. 

Peste un minut, aflat în dormitor, se așeză pe marginea 
patului și ridică receptorul. Un beculeţ se lumină în dreptul liniei 
sale private. 

Nimeni nu-l mai sunase de când  răspunsese la 
Ooodeleeooodelee-oo din camera trenurilor. După ce apăsă *69, 
ascultă în timp ce telefonul său preluă automat numărul celui 
mai recent apel. 

Dacă ar fi fost vreun geniu antrenat să devină un spion 
îngrozitor de periculos, dacă ar fi avut urechea muzicală 
supranaturală a lui Beethoven dinainte de a surzi sau dacă unul 
din părinţii lui ar fi fost un extraterestru trimis pe Pământ să se 
împerecheze cu oamenii, poate că Fric ar fi putut transforma 
tonurile acelea telefonice rapide în cifre. Ar fi putut memora 
numărul de telefon al Musafirului Misterios pentru a-l mai folosi 
și altădată. 

Dar nu era nimic mai mult decât fiul celei mai mari vedete de 
cinema din lume. Din poziţia aceasta beneficia de multe 
avantaje, cum ar fi o consolă de jocuri video Xbox gratis din 
partea Companiei Microsoft și legitimaţie pe viaţă în Disneyland, 
dar nu se bucura de o minte de geniu sau de puteri 
paranormale. 

După ce la capătul firului telefonul sună de doisprezece ori, 
apăsă pe speaker. Se îndreptă către o fereastră în timp ce 
numărul continua să sune. 

La est, pajiștea netedă ca o masă de biliard cobora domol 
printre stejari, printre cedri, spre grădini de trandafiri și se 
pierdea în ploaia cenușie și ceața de argint. 

Fric se întreba dacă ar trebui să spună cuiva despre Musafirul 
Misterios și despre avertismentul pe care acesta i-l dăduse în 
legătură cu un pericol iminent. 


107 


Dacă ar suna pe numărul de mobil al Tatălui-Fantomă, ar 
răspunde fie bodyguardul, fie machieuza tatălui său. Sau 
stilistul. Sau maseuza care călătorea întotdeauna cu el. Sau 
îndrumătorul lui spiritual, Ming du Lac, sau oricare dintre zecile 
de lachei care se învârteau în jurul Celui de-al Patrulea dintre 
Cei Mai Admiraţi Oameni din Lume. 

Telefonul ar fi dat din mână în mână, pe distanţe verticale sau 
orizontale neștiute, până când după zece sau cincisprezece 
minute Tatăl-Fantomă ar intra pe fir. Ar spune: „Salutare, tinere, 
ghici cine e aici cu mine și vrea să-ţi vorbească?” 

Apoi, înainte ca Fric să apuce să scoată un cuvânt, Tatăl- 
Fantomă i-ar da telefonul Juliei Roberts sau lui Arnold 
Schwarzenegger, sau lui Tobey Maguire, sau lui Kirsten Dunst, 
sau lui Winnie Căluțul Fermecat, probabil tuturor acestora, și ei 
ar fi dulci cu Fric. L-ar întreba cum o mai duce cu școala, dacă 
vrea să ajungă cel mai mare actor din lume când o să fie mare, 
ce mâncare îi place. 

Până când telefonul avea să ajungă din nou la Tatăl-Fantomă, 
un reporter de la Entertainment Weekly ar lua notițe cu un 
capăt de creion despre conversaţia tată-fiu. Când povestea ar 
ajunge la ziar, tot ce ar scrie acolo va fi fals, iar Fric va părea fie 
un idiot plângăcios, fie un miorlăit răsfățat. 

Mai rău, vreo tânără actriță chicotind prostește, fără nicio 
recunoaștere publică, dar făcând mici valuri - o așa-zisă starletă 
- putea răspunde la telefonul Tatălui-Fantomă, după cum se 
întâmpla deseori. Ar face-o să râdă numele lui Fric, pentru că pe 
fetele de genul ăsta totul le face să râdă. Vorbise cu zeci de 
astfel de fete, sute chiar, de-a lungul anilor, și toate păreau să 
semene între ele ca știuleţii de porumb culeși de pe același 
ogor, ca și cum le-ar fi crescut vreun fermier în lowa și le-ar fi 
expediat în vagoane la Hollywood. 

Fric nu putea să o sune pe Mămica Oficială, Freddie Nielander, 
pentru că aceasta s-ar afla prin vreun loc îndepărtat și fabulos 
precum Monte Carlo. Nu avea un număr de telefon de-al ei de 
care să fie sigur. 

Doamna McBee și, prin extensie, domnul McBee, erau buni cu 
Fric. Păreau să se gândească mereu la ce e mai bun pentru el. 

Cu toate acestea, Fric șovăia să se adreseze lor într-un caz ca 
acesta. Domnul McBee era un pic... ţicnit. Și doamna McBee era 
o femeie formidabilă, care le știa pe toate, care le vedea pe 


108 


toate, care întocmea liste de reguli, ale cărei cuvinte spuse în 
șoaptă și priviri dezaprobatoare erau îndeajuns de puternice 
pentru a provoca hemoragii interne celui pe care l-ar fi mustrat. 

Domnul și doamna McBee funcționau in loco parentis. Era o 
expresie juridică din latină, care însemna că li se dăduse 
autoritatea de părinţi ai lui Fric când părinţii lui erau absenţi, 
ceea ce se întâmpla aproape întotdeauna. 

Când auzise prima oară in /oco parentis, se gândise că 
expresia voia să spună că părinţii lui erau loco”. 

Cu toate acestea, cei doi McBee fuseseră preluaţi odată cu 
casa, de care se ocupaseră cu mult înainte ca Tatăl-Fantomă să 
intre în posesia ei. Lui Fric i se părea că devotamentul lor 
profund era îndreptat spre Palazzo Rospo, spre loc și tradiţie, 
mai mult decât spre vreun patron sau familia acestuia. 

Domnul Baptiste, bucătarul cel vesel, era o persoană 
prietenoasă, nu chiar un prieten și, cu siguranţă, nu un 
confident. 

Domnul Hachette, temutul și poate chiar dementul bucătar- 
șef, era o persoană spre care nimeni nu s-ar îndrepta la nevoie, 
poate cu excepţia Satanei. Prinţul ladului ar pune preţ pe sfatul 
bucătarului-șef. 

Fric plănuia cu grijă fiecare incursiune în bucătărie astfel încât 
să-l evite pe domnul Hachette. Usturoiul nu l-ar pune pe fugă pe 
bucătarul-șef, pentru că îi plăcea usturoiul, dar un crucifix 
apăsat pe trupul lui sigur l-ar face să izbucnească în flăcări și să- 
și ia cu un țipăt zborul, ca un liliac. 

Se putea ca bucătarul psihopat să fie chiar pericolul despre 
care îl avertizase Musafirul Misterios. 

Intr-adevăr, aproape oricare dintre cei douăzeci și cinci de 
membri ai personalului administrativ ar putea fi un descreierat 
intrigant și ucigaș, ascuns cu viclenie sub o mască zâmbitoare. 
Un criminal care ucide cu toporul. Un ucigaș care omoară cu 
târnăcopul. Un asasin care sugrumă cu eșarfa de mătase. 

Poate că toți cei douăzeci și cinci erau criminali cu toporul, 
așteptând să lovească. Poate că următoarea lună plină avea să 
stârnească valuri de nebunie în mintea lor și vor răbufni cu toţi 
în același timp, comiţând acte hidoase de violenţă sângeroasă, 
atacându-se unul pe altul cu puști, satâre și roboţi de bucătărie 
de mare viteză. 


17 Nebuni (n.tr.). 
109 


Dacă nu știai tot adevărul despre ce credeau mama și tatăl 
tău despre tine, dacă nu știai cu adevărat cine erau și ce aveau 
în cap, atunci nu puteai să te aștepți să știi cu certitudine ceva 
despre ceilalţi, care erau și mai puţin apropiaţi de tine. 

Fric avea destul de multă încredere în domnul Truman și nu 
credea că era un psihopat obsedat de ferăstraie electrice. La 
urma urmei, domnul Truman fusese poliţist. 

Pe lângă asta, domnul Truman avea ceva prea corect. Fric nu 
putea descrie ce, dar simţea. Domnul Truman era un om 
palpabil. Când intra în cameră, era acolo. Când îţi vorbea, era 
atent la tine. 

Fric nu mai cunoscuse pe nimeni ca el. 

Cu toate acestea, nu i-ar spune nici domnului Truman despre 
Musafirul Misterios și despre nevoia de a găsi o ascunzătoare. 

Un motiv era teama că nu avea să fie crezut. Băieţii de vârsta 
lui născoceau tot felul de povești. Nu și Fric. Dar alţi băieţi o 
făceau. Fric nu voia ca domnul Truman să creadă că era un 
mucos mincinos. 

Nu voia nici ca domnul Truman să creadă că era un fricos, un 
mațe-fripte, un coate-goale. 

Nimeni n-o să creadă vreodată că Fric ar fi în stare să salveze 
lumea de douăzeci de ori la rând, așa cum erau convinși că 
făcuse tatăl lui, dar nici nu voia ca cineva să creadă că e un 
băieţel timid. Mai ales domnul Truman. 

Pe lângă asta, într-un fel îi făcea plăcere să aibă propriul 
secret. Era mai interesant decât trenurile. 

Privea la ziua umedă și pe undeva se aștepta să zărească 
vreun răufăcător furișându-se pe proprietate, ascuns de ploaie și 
ceaţă. 

După ce apelul Musafirului Misterios sună poate de o sută de 
ori fără ca cineva să răspundă, Fric se întoarse la telefon și puse 
capăt apelului. 

Avea treabă. Trebuia să se pregătească. 

Ceva rău era pe cale să se întâmple. Fric voia să fie gata să-l 
întâmpine, să-l salute, să-l înfrângă. 


110 


e Capitolul 19 


Ținând în mână o umbrelă neagră, Ethan Truman pășea 
printre morminte pe aleea năpădită de iarbă, cu pantofii 
scârțâindu-i pe gazonul umflat de apă. 

Cedri uriași, încovoiaţi se tânguiau împreună cu ziua care 
plângea, iar păsările, ca duhuri înviate, zburau speriate prin 
crengile boltite când Ethan trecea foarte aproape de ele. 

Din câte își dădea seama, era singur pe întinderile acelea 
funebre. Cei iubiți și dispăruţi erau onoraţi de obicei în zilele cu 
soare, când amintirile erau strălucitoare ca vremea. Nimeni nu 
se ducea să viziteze un cimitir pe timp de furtună. 

Nimeni în afara unui poliţist a cărui curiozitate era întinsă ca 
un arc și care se născuse cu o nevoie presantă de a cunoaște 
adevărul. Un mecanism de ceas ascuns în inima și în sufletul 
său, cu care soarta îl înzestrase din naștere, îl obliga să-și 
urmeze întotdeauna bănuielile și logica. 

În cazul de faţă, bănuielile, logica și groaza. 

intuiţia îi ţesea strania convingere că nu era primul vizitator 
din ziua aceea și că avea să descopere ceva neliniștitor în acest 
bastion al morților, deși n-avea idee ce anume. 

Granitul ros de vreme al pietrelor de mormânt, mausolee 
acoperite cu straturi de licheni și pătate de depuneri de smog, 
coloane memoriale și obeliscuri înclinate din pricina pământului 
lăsat: nimic din arhitectura tradiţională nu caracteriza acest 
cimitir. Piatra de la fiecare mormânt - o placă de bronz pe un 
soclu palid de granit - nu se mai vedea din iarbă. Din depărtare, 
locul de înmormântare părea să fie un parc obișnuit. 

Radioasă și unică în timpul vieţii, Hannah avea parte de 
același bronz posomorât care străjuia amintirea miilor de morţi 
care-și dormeau aici somnul de veci. 

Ethan îi vizita mormântul de șase sau șapte ori pe an, inclusiv 
o dată de Crăciun. Și întotdeauna la aniversarea căsătoriei. 

Se gândea câteodată că venea până aici nu atât ca să și-o 
amintească - pentru că nu o uitase câtuși de puţin - cât că să 
privească locul gol de lângă ea, masa nescrisă de granit pe care 
o placă turnată în bronz va fi fixată într-o bună zi. 

La treizeci și șapte de ani era prea tânăr ca să aștepte 
moartea cu bucurie, iar viaţa continua să-i facă surprize. Cu 


111 


toate acestea, la cinci ani după ce o pierduse pe Hannah, Ethan 
încă mai simţea că ceva din el murise atunci. 

Deși fuseseră căsătoriți timp de doisprezece ani, amânaseră 
să aibă copii. Erau atât de tineri! Nu era nicio grabă. 

Nimeni nu se aștepta ca o femeie de treizeci și doi de ani, 
frumoasă și plină de energie, să fie diagnosticată cu cancer și să 
moară patru luni mai târziu. Când a cuprins-o, boala a luat și 
copiii pe care i-ar fi putut aduce pe lume, și nepoţii de mai 
târziu. 

Într-un fel, Ethan murise odată cu ea: Ethan cel care ar fi fost 
un tată iubitor pentru copiii binecuvântaţi cu farmecul ei, Ethan 
cel care s-ar fi bucurat de compania ei zeci de ani de-atunci 
înainte, cel care ar fi îmbătrânit liniștit și împăcat alături de ea. 

Poate ar fi fost surprins să-i găsească mormântul deschis și 
gol. 

Ceea ce găsi în locul mormântului jefuit nu-l surprinse, deși nu 
se aștepta la așa ceva. 

La baza plăcii de bronz, se aflau douăzeci și patru de 
trandafiri proaspeţi, cu codițe lungi. Florarul le învelise în 
celofan tare, care proteja parțial florile de ploaia torențială. 

Erau trandafiri chinezești hibrizi, un soi roșu-auriu numit 
Broadway. Dintre toți trandafirii pe care Hannah îi iubea și îi 
cultiva, Broadway fuseseră preferaţii ei. 

Ethan făcu încet înconjurul cimitirului, studiindu-l. Nimeni nu 
se mișca pe întinderile verzi, cu pante line. 

Iscodi cu o bănuială sporită fiecare stejar, fiecare cedru. Din 
câte își dădea seama, trunchiurile lor nu ascundeau niciun 
observator aflat la pândă. 

Nicio mașină nu trecea pe drumul îngust și șerpuit care ducea 
la cimitir. Fordul lui Ethan - alb că iarna, strălucitor ca gheaţa - 
era singurul vehicul parcat pe alee. 

Dincolo de marginile cimitirului, panorama urbană se profila 
prin vălurile de ploaie și ceață, nu atât ca un oraș real, cât că o 
metropolă din vis. Niciun zgomot de mașini, niciun țipăt de 
claxon nu venea dinspre labirintul de străzi, de parcă toți 
locuitorii lor ar fi adormit cu mult timp în urmă în aceste 
întinderi tăcute, năpădite de iarbă, care îl înconjurau pe Ethan. 

Se mai uită o dată la buchetul de la picioarele lui. Pe lângă 
culoarea minunată, trandafirii Broadway au și un parfum delicat. 


112 


Înfloresc în orice grădină scăldată de soare și sunt mai rezistenți 
la mană decât multe alte specii. 

Douăzeci și patru de trandafiri găsiţi pe un mormânt nu ar fi 
acceptaţi ca probă într-un tribunal. Și totuși, Ethan privea aceste 
eflorescenţe pline de culoare ca pe o dovadă suficientă a unui 
straniu peţit al morților de către morți. 


e Capitolul 20 


Mâncând un pateu cu nucă și dând apoi pe gât cafea dintr-un 
termos, Hazard Yancy stătea într-un vehicul fără însemnele 
poliţiei parcat în faţa blocului lui Rolf Reynerd din vestul 
Hollywood-ului. 

Mai erau treizeci de minute până la asfinţitul timpuriu de 
iarnă, dar sub giulgiul furtunii orașul se scufundase deja de o 
oră într-un amurg prelungit. Activate de senzori fotoelectrici, 
felinarele străzii luceau, aruncând sclipiri metalice pe acele de 
ploaie care aduceau cenușiul cerului tot mai aproape de 
pământ. 

Deși părea că Hazard era preocupat să mănânce, de fapt 
reflecta asupra felului în care să-l abordeze pe Reynerd. 

După ce luase prânzul cu Ethan, se întorsese la biroul lui de la 
Omucideri. În răstimp de două ore, conectat la internet, lucrând 
cu telefonul și cu tastatura, aflase destul de multe lucruri. 

Rolf Reynerd era un actor care-și câștiga cu intermitențe 
existența din meseria lui. Ocazional, interpreta roluri secundare 
ca personaj negativ în vreun serial, în rest trecea prin lungi 
perioade de șomaj. 

Într-un episod din Dosarele X jucase rolul unui agent federal 
care își pierduse minţile din pricina unei lipitori extraterestre 
care se fixa pe creier. Într-un episod din Lege și ordine fusese un 
antrenor psihopat care se sinucisese și-și omorâse și nevasta 
aproape de sfârșitul primei părţi. Într-o reclamă TV pentru un 
deodorant, i se dăduse rolul unui paznic psihopat dintr-un gulag 
sovietic; spotul nu fusese niciodată popular, iar el câștigase 
puţini bani de pe urma lui. 

Un actor suficient de ghinionist ca să primească același gen 
de rol nu cade de obicei într-o astfel de capcană profesională 
până când nu obţine un succes imens într-un rol memorabil. Pe 


113 


urmă, publicului îi e greu să-l accepte în roluri diferite decât cel 
care l-a făcut celebru. 

Cu toate acestea, Reynerd părea să fi primit același gen de 
roluri chiar și în absenţa succesului. Ceea ce îi sugera lui Hazard 
că anumite trăsături ale personalităţii și comportamentului său 
făceau să poată juca numai personaje bolnave mintal, pe care le 
interpreta lejer pentru că el însuși era sărit de pe fix. 

În ciuda unui venit neregulat, Rolf Reynerd locuia într-un 
apartament spaţios dintr-o clădire frumoasă, într-un cartier 
select. Se îmbrăca bine, frecventa cele mai fierbinţi cluburi de 
noapte împreună cu tinere actrițe cărora le plăcea Dom 
Pérignon’? și conducea un Jaguar nou. 

După spusele foștilor prieteni ai mamei sale, Mina, care era 
văduvă, aceasta îl iubea ca pe ochii din cap, credea că într-o zi 
va fi un star și îl sponsoriza lunar cu câte un cec gras. 

Erau foștii prieteni, pentru că Mina Reynerd murise cu patru 
luni în urmă. Fusese împușcată mai întâi în picior, apoi bătută 
până murise cu o lampă de marmură cu incastre din bronz aurit. 

Ucigașul rămăsese necunoscut. Detectivii nu găsiseră nicio 
pistă în cazul ei. 

Deloc surprinzător, unicul moștenitor al averii fusese singurul 
ei copil, sărmanul actoraș Rolf. 

Actorul avea un alibi perfect pentru seara în care mama lui 
fusese asasinată. 

Nici nu-l surprindea pe Hazard, nici nu-l convingea de 
inocenţa lui Reynerd. Unicii moștenitori au de obicei alibiuri 
inatacabile. 

Conform raportului medicului legist, Mina fusese bătută 
mortal între 9.00 și 11.00 seara. Fusese lovită cu atâta 
brutalitate, că modelele de pe bronzul aurit se imprimaseră 
adânc în carnea ei, crăpându-i chiar și ţeasta. 

Impreună cu prietena lui de atunci și alte patru cupluri, Rolf 
petrecuse de la șapte seara până a doua zi dimineaţa, la ora 
două. Alcătuiseră un grup bătător la ochi, zgomotos, memorabil, 
care-și împărțise timpul între două cluburi de noapte la modă. 

Oricum, deși crima rămăsese nerezolvată și chiar dacă alibiul 
lui Rolf ar fi fost că stătuse singur acasă și se jucase, Hazard n- 
avea niciun motiv să-l mai verifice o dată. Cazul aparținea unui 
alt detectiv. 


18 Sampanie foarte scumpă. (n.tr.). 
114 


Printr-o fericită întâmplare, unul dintre tovarășii de petrecere 
din acea seară ai lui Rolf - Jerry Nemo - îi era cunoscut lui 
Hazard din alt caz, care îi deschidea acum o ușă. 

Cu două luni în urmă, un traficant de droguri pe nume Carter 
Cook fusese împușcat în cap. Aparent, crima fusese legată de 
un jaf. Cook avusese asupra lui marfă și bani. 

Amicul lui Reynerd, Jerry Nemo, îl sunase la telefon pe Cook 
cu o oră înainte de crimă. Nemo era un client, cocainoman. 
Fixase o întâlnire cu Cook ca să facă rost de droguri. 

Nemo nu mai era suspect. Nimeni din Los Angeles sau de 
oriunde de pe planeta Pământ nu mai era suspect. Cazul 
asasinării lui Cook fusese închis, o găinărie clasică, un caz puţin 
probabil să fie rezolvat vreodată. 

Cu toate acestea, dacă pretinde că Nemo rămăsese suspect, 
Hazard ar avea un motiv să se apropie de Reynerd și să-l 
verifice pentru Ethan. 

Nu avea nevoie de un motiv pentru Reynerd. Folosind doar 
insigna și un ton ridicat, Hazard putea să inventeze sute de 
povești ca să-l convingă pe băiatul petrecăreţ să-i deschidă ușa 
și să răspundă la întrebări. 

Dacă, din întâmplare, Reynerd și-ar dezvălui direct sau 
indirect obsesia pentru Channing Manheim sau, mai puţin 
probabil, intenţia de a-i face rău starului de cinema, Hazard ar 
trebui să informeze Departamentul de Omucideri despre 
această situaţie pentru investigaţii suplimentare. Apoi, în primul 
rând, ar trebui să dea niște explicaţii credibile superiorilor săi 
pentru faptul că-l intervievase pe Reynerd în momentul în care 
pusese mâna pe informaţii despre Manheim. 

Pretinzând că amicul amator de zăpadă!” al lui Reynerd, 
Nemo, rămăsese suspect în asasinarea lui Carter Cook, Hazard 
își acoperea spatele. 

După ce linse zahărul farin și firimiturile de mamoul de pe 
degete, ieși din mașină. 

Nu-și mai bătu capul să ia umbrela. Având în vedere că avea 
un spate lat cât doi fundași, ar fi avut nevoie de o umbrelă de 
plajă ca să-l acopere complet. 

Apropiindu-se de bloc, iuți pasul, dar nu alergă prin ploaia 
torențială. Clădirea nu era departe de stradă. 


19 Cocaină, în argou. (n.tr.). 
115 


Pe lângă asta, Hazard rareori se sinchisea de ceilalți, pentru 
că de obicei lumea nu îndrăznea să-i stătea în drum. Abia băgă 
în seamă ploaia. 

lnăuntru, ignoră ascensorul și urcă pe scări. 

Fusese odată împușcat într-un ascensor. Urcase până la etajul 
șase, ușile alunecaseră într-o parte și acolo îl aștepta făptașul. 

Când ești luat drept ţintă într-un ascensor, nu prea ai unde să 
te ascunzi. Dintre locurile similare în care poți fi împușcat, 
numai o cabină de telefon și o mașină parcată pot fi mai rele 
decât un ascensor. 

Hazard fusese împușcat și în timp ce stătea într-o mașină 
parcată, dar niciodată într-o cabină de telefon. Era probabil doar 
o chestiune de timp. 

In timp ce-l aștepta în faţa liftului, atacatorul încărcase un 
pistol de 9 mm. Și făcea pe el de emoție și nervi. 

Dacă nenorocitul ar fi fost fie calm, fie înarmat cu o pușcă, 
deznodământul ar fi fost mult mai sumbru pentru Hazard. 

Primul foc lovise tavanul liftului. Al doilea făcuse o gaură în 
peretele din spate. Al treilea îl rănise la braţ pe necunoscutul 
care se afla în ascensor cu Hazard. 

După cum se dovedise mai apoi, necunoscutul, contabil la 
Taxe și Impozite, fusese de fapt ţinta. Hazard se aflase doar în 
locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, condamnat la moarte doar 
pentru că era de faţă. 

Omul de la Taxe și Impozite nu era responsabil de vreo 
evaluare financiară la sânge a conturilor atacatorului sau 
altceva de genul ăsta, în schimb se culcase cu nevasta acestuia. 

Hazard nu trăsese în el, ci se lăsase în jos pe sub pistol. l-l 
smulsese atacatorului, îl târâse pe acesta de-a lungul holului, îl 
lipise de perete și-i presase testiculele cu genunchiul. Îi rupsese 
tipului braţul, dar nu din greșeală. 

Mai târziu, în timpul procesului de divorț care durase câteva 
luni, își dăduse întâlnire cu nevasta atacatorului. Nu era o 
femeie rea. Doar că se înhăitase cu oameni răi. 

Hazard urcă până la etajul doi al blocului, nu fără greutate. 

Sună la ușa apartamentului 2B fără să ezite. 

Când Rolf Reynerd deschise, se dovedi o copie întocmai a 
descrierii lui Ethan, de la strălucirea de metamfetamină din 
albastrul rece al ochilor și stropii de salivă din colţurile gurii, 
care sugerau că se droga atât de des că, într-un moment de 


116 


psihoză toxică, era în stare să se învârtă sălbatic de jur 
împrejurul apartamentului, cu convingerea înșelătoare că era un 
Om Păianjen care țesea fire de mătase din încheieturile 
mâinilor. 

Hazard îi flutură scurt legitimaţia, îi turnă gogoșile despre 
Jerry Nemo care era suspect în cazul uciderii lui Carter Cook și 
intră în apartament atât de iute, că de pe lobul urechii încă i se 
mai scurgeau picături de ploaie. 

Produsul unor antrenamente fizice intense și al ingerării de 
pulberi proteice, Reynerd arăta de parcă trebuia să mănânce 
douăsprezece ouă crude în fiecare dimineaţă doar ca să-și 
întrețină masa musculară din tricepșii braţului drept. 

Dintre ei doi, Hazard Yancy era mai mare și, fără îndoială, mai 
deștept, dar rămase prudent și cu ochii în patru. 

Reynerd închise ușa apartamentului și îl însoţi pe Hazard în 
sufragerie, exprimându-și dorinţa sinceră de a coopera, precum 
și convingerea sinceră că bunul său prieten Jerry Nemo nu era în 
stare să omoare nicio muscă. 

Indiferent cât de iubitor sau nu de muște era Nemo, Reynerd 
accentua partea cu sinceritatea în tușe prea groase, așa cum ar 
fi făcut dacă ar fi purtat un costum stacojiu de dinozaur și le-ar fi 
dat unor copii de grădiniță lecţii de viaţă într-o emisiune TV 
programată la primele ore ale dimineţii. 

Dacă în telenovelele în care apăruse jucase la fel de 
îngrozitor, scenariștii trebuie să se fi dat de ceasul morții să 
scrie pentru Reynerd un rol care implica un accident mortal de 
mașină sau o tumoare cerebrală terminală, care lovește cu 
viteza fulgerului. Telespectatorii poate preferau un sfârșit 
sângeros în cazul lui, bunăoară să moară împușcat într-un 
ascensor. 

Mobila, covorul, storurile, fotografiile de păsări - totul era alb 
și negru în apartament. La televizor, într-un film vechi alb-negru, 
Clark Gable și Claudette Colbert îi arătau lui Reynerd cum se 
cuvenea s-o facă. 

Îmbrăcat în pantaloni de casă negri și într-o bluză sport alb și 
negru, prietenul sincer al lui Jerry Nemo își asortase garderoba 
cu decorul. 

La sugestia gazdei sale, Hazard se așeză într-un fotoliu. Se 
sprijini doar de margine, ca să se poată ridica repede. 


117 


Reynerd apăsă telecomanda de pe măsuţă, iar Gable 
încremeni în mijlocul frazei și Colbert, în gesturi. Se așeză pe 
canapea. 

Singura pată de culoare din cameră erau ochii albaștri ai lui 
Reynerd și desenele vii care însuflețeau cele două pungi de 
chipsuri care se afla pe canapea de-o parte și de alta a lui. 

Punga din stânga era cu chipsuri Hawaii. Punga din dreapta 
avea chipsuri cu smântână și arpagic. Domnul Gurmet. 

Hazard nu uitase avertismentul enigmatic, dar insistent al lui 
Ethan despre pungile de snacksuri. 

Amândouă pungile erau deschise, în picioare, destul de 
umflate ca să fie pline. Hazard simţi aroma slabă, uleioasă a 
chipsurilor. 

Poate în pungi se aflau și pistoale pe lângă chipsuri, dar 
Hazard nu fu în stare să simtă mirosul armelor. Nu putea nici să 
le vadă, pentru că pungile din aluminiu nu erau transparente. 

Reynerd stătea cu palmele pe coapse, își lingea buzele, ca și 
cum se pregătea să guste niște snacksuri sărate dintr-un 
moment în altul. 

Cu o mișcare a capului care indica imaginea încremenită de la 
televizor, actorul spuse: 

— Este mediul perfect pentru mine. M-am născut prea târziu. 
Ar fi trebuit să trăiesc pe vremea aia. 

— Cam când vine asta? întrebă Hazard, pentru că știa că 
suspecții dezvăluiau cele mai multe lucruri când păreau să bată 
câmpii. 

— Anii 1930 și 1940. Când toate filmele erau alb-negru. Aș fi 
fost o vedetă pe vremea aia. 

— E adevărat? 

— Sunt o personalitate prea puternică pentru filmele color. Nu 
încap pe ecran. Copleșesc mediul, audiența. 

— Inţeleg de ce te deranjează. 

— In epoca culorii, cele mai celebre staruri sunt niște 
personalităţi găunoase. N-au pic de profunzime. 

— Și de ce se întâmplă așa? 

— Culoarea, adâncimea câmpului vizual pe care l-a făcut 
posibil camera de filmat modernă, tehnologia avansată de 
sunet, toate chestiile astea transformă personalităţile plate în 
personalităţi uriașe, le conferă iluzia puternică a substanţei și 
complexității. 


118 


— Tu, pe de altă parte... 

— Eu, pe de altă parte, sunt atât de profund și atât de viu, că 
progresul constant al tehnologiei moderne de film mă 
dezavantajează, mă transformă într-o caricatură. 

— Trebuie să fie frustrant, îl compătimi Hazard. 

— Nu îţi poţi imagina. În filmul alb-negru, aș umple ecranul 
fără să copleșesc audiența. Unde sunt în vremea noastră d-alde 
Bogart și Bacall, Tracy și Hepburn, Cary Grant și Gary Cooper 
sau John Wayne? 

— Nu mai sunt, căzu de acord Hazard. 

— N-ar putea avea succes în ziua de azi, îl asigură Reynerd. 
Ar fi prea puternici pentru filmul modern, prea profunzi, prea 
strălucitori. Ce părere aveţi de Moonshaker? 

Hazard se încruntă. 

— Despre ce? 

— Moonshaker. Ultimul rol al lui Channing Manheim. Vânzări 
de două sute de milioane de dolari. 

Poate că Reynerd era atât de obsedat de Manheim, că mai 
devreme sau mai târziu aducea vorba despre el în orice fel de 
conversație. 

Prevăzător totuși, Hazard spuse: 

— Nu merg la cinema. 

— Toată lumea merge. 

— Nu e chiar așa. Mai puţin de treizeci de milioane de bilete 
trebuie vândute ca să genereze două sute de milioane de dolari. 
Poate doar zece la sută din toată țara. 

— De acord, dar sunt alţii care văd filmele la televizor, pe 
DVD. 

— Poate încă treizeci de milioane. la orice film vrei - cel puţin 
opt la sută din ţară nu-l vede niciodată. Își trăiesc vieţile și-atât. 

Reynerd păru să se enerveze la ideea că filmele nu erau 
buricul lumii. Deși nu întinse mâna după o armă în vreuna din 
pungile de chipsuri, era vădit neplăcut impresionat de turnura 
pe care o luase conversaţia. 

Hazard reintră în grațiile actorului spunând: 

— Dacă vorbim despre epoca filmului alb-negru, jumătate din 
țară mergea la film o dată pe săptămâna. Starurile chiar erau 
staruri pe vremea aia. Toată lumea știa filmele lui Clark Gable, 
lui Jimmy Stewart. 


119 


— Exact, încuviinţă Reynerd. Manheim ar fi fost un nimic în 
epoca filmului alb-negru. Ar fi fost prea inconștient, prea plat. Ar 
fi fost uitat deja până acum. Mai rău chiar - ar fi fost 
necunoscut. 

Se auzi soneria la ușă. 

Confuz și ușor iritat, Reynerd spuse: 

— Nu aştept pe nimeni. 

— Nici eu, răspunse Hazard sec. 

Reynerd aruncă o privire spre ferestre, acolo unde asfințitul 
cenușiu, îmbibat de apă, își dădea ultima suflare sub geam. 

Își mută privirea pe televizor. Gable și Colbert erau tot 
încremeniţi într-o hârjoneală amoroasă. 

În cele din urmă, Reynerd se ridică de pe canapea, apoi ezită, 
uitându-se la pungile de chipsuri. 

Privind acest spectacol neobișnuit, Hazard se întrebă dacă nu 
cumva actorul se apropia de genul acela de amețeală, în care 
un dependent de metamfetamină poate să alunece cu 
repeziciune dintr-o stare de conștiință hiperactivă într-o confuzie 
teribilă, într-o oboseală epuizantă. 

Când soneria se auzi din nou, Reynerd traversă în cele din 
urmă sufrageria. 

— Cretinii ăștia se învârt tot timpul pe aici cu cărţulii despre 
Isus, spuse iritat și, dezgustat, deschise ușa. 

Din fotoliul lui, Hazard nu putu să vadă cine a tras focurile. 
Dar bubuitul a trei rafale rapide îl făcu să înțeleagă că ucigașul 
folosise o armă de mare calibru, poate un .357 sau chiar mai 
mare. 

Dacă adventiștii de ziua a șaptea nu se hotărâseră cumva să 
adopte tehnici dure de vânzare, Reynerd se înșelase în privința 
scopului musafirului său. 

Hazard se ridică din fotoliu la al doilea bum și băgă mâna 
după pistol la al treilea. 

Muritor așa cum chiar și Gable sau Bogart se dovediseră a fi, 
Reynerd fu aruncat în spate și căzu, împroșcând cu o paletă 
Tehnicolor apartamentul alb-negru în care fusese atât de vizibil, 
atât de profund, atât de viu. 

Apropiindu-se de actor, Hazard auzi pași care se îndepărtau în 
fugă pe hol. 

Reynerd încasase trei gloanțe în pieptul lat, dintre care unul 
trebuie să-i fi perforat mușchiul inimii și să-i fi ieșit prin spate 


120 


odată cu bucățele de carne franjurată. Era bun de dus la morgă 
înainte de a atinge podeaua. 

Albastrul orbit de moarte al ochilor larg deschiși ai actorului 
părea mai puţin rece decât atunci când trăia. Arăta de parcă 
acum ar fi avut nevoie de un Isus. : 

Hazard păși peste cadavru și ieși din apartament. Il văzu pe 
cel care trăsese ajungând la capătul holului. Sărea scările, câte 
două trepte odată. Hazard se luă după el. 


e Capitolul 21 


Deasupra orașului, pe când barba căruntă a zilei își scutura 
firele de ceaţă umedă și burniţă sură, chipul greu al nopţii nu se 
ivise încă. 

Pe o stradă cu galerii de artă, magazine selecte, restaurante 
în care atitudinea elitistă era servită mai eficient decât 
mâncarea, Ethan își parcă Fordul Expedition foarte aproape de o 
bordură roșie, cu două roți într-un șanț plin cu apă, convins că 
pe vreme urâtă paznicul parcării tăia bilete cu mai puţin 
entuziasm decât pe vreme frumoasă. 

Firmele din cartier, în căutare de clientelă sofisticată și 
exclusivă, nu afișau vitrine intens luminate, care să-ţi ia ochii. 
Doar banii ţipă; bogăţia șoptește. 

Magazinele nu erau încă închise, iar cele mai multe 
restaurante mai aveau o oră până să deschidă. Lumina 
felinarelor aurea frunzele ude ale copacilor de pe marginea 
trotuarului, pe care îl transformau într-o cărare pavată cu 
comori. 

Ethan mergea fără umbrelă pe sub adăpostul oferit de 
copertinele magazinelor, toate cafenii sau verde crud, argintii 
sau negre, cu excepţia celei de la Forever Roses, care era roz- 
corai. 

Florăria putea fi numită la fel de bine Only Roses, pentru că 
dincolo de ușile de sticlă ale răcitoarelor care delimitau 
încăperea mare din faţă, nu puteai vedea altă floare în afară de 
trandafiri, ferigi și alte plante verzi folosite pentru a da culoare 
buchetelor și aranjamentelor. 

Datorită interesului lui Hannah pentru grădinărit, chiar și 
acum, la cinci ani după ce fusese îngropată sub mormane de 


121 


trandafiri, Ethan putea identifica multe dintre soiurile expuse în 
răcitoare. 

Aici era un trandafir de un roșu atât de închis, că părea 
aproape negru, cu petale ca de catifea, pe bună dreptate numit 
Magie neagră. 

Și dincoace, trandafirul John F. Kennedy - petale albe atât de 
groase și lucioase, că semănau cu ceara sculptată. 

Trandafirul Charlotte Armstrong - mare, parfumat, cu flori de 
un roz-închis. Trandafirul Jardins de Bagatelle, Rio Samba, Paul 
McCartney, Auguste Renoir, Barbara Bush, Voodoo și Visul 
miresei. 

Dincolo de tejghea, se afla un trandafir excepţional, care 
arăta așa cum ar fi arătat Hannah dacă ar fi trăit până la șaizeci 
de ani. Păr gros, cu fire albe, tuns scurt și ciufulit. Ochi mari, 
negri, debordând de viaţă și încântare. Timpul nu ofilise 
frumuseţea acestei femei, ci o îmbogăţise cu patina experienței. 

După ce-i citi numele de pe ecuson, Ethan spuse: 

— Rowena, văd aici mai ales soiuri hibride de trandafiri 
chinezești. Vă plac și trandafirii căţărători? 

— O, da, toate soiurile de trandafiri, spuse Rowena cu un glas 
melodios și cald. Dar rareori folosim trandafiri căţărători. Soiurile 
cu codițe lungi merg mai bine în aranjamente. 

Se prezentă și, așa cum era obiceiul în astfel de situații, 
explică faptul că înainte fusese detectiv la Omucideri, dar 
începuse să lucreze de curând ca asistent pe lângă o celebritate 
a zilei. 

Los Angeles-ul și împrejurimile lui viermuiau de impostori și 
pungași care pretindeau că au de-a face cu cei bogaţi și celebri. 
Și totuși, chiar și cei pe care orașul acesta al minciunii îi 
transformase în indivizi cinici îi dădeau crezare lui Ethan sau se 
prefăceau că îi dau. 

Hannah spunea că oamenii îl credeau cu ușurință pentru că 
avea în el forța liniștită a lui Dirty Harry Callahan și inocenţa 
serioasă a lui Huck Finn. Asta, spusese el, era un film pe care nu 
voia să-l vadă niciodată. 

Rowena, încrezându-se fie în cuplul Harry-Huck, fie în alte 
calităţi ale lui Ethan, păru să-l accepte drept cine se dădea. 

— Dacă ghicesc soiul dumneavoastră preferat de trandafiri 
căţărători, spuse el, sunteţi drăguță să-mi răspundeţi la câteva 


122 


întrebări despre un client pe care l-aţi servit mai devreme în 
această după-amiază? 

— Lucraţi în interesul poliţiei sau al celebrităţii acum? 

— Al amândurora. 

— A, minunat. Imi place să conduc o florărie, dar aici am parte 
mai mult de parfum decât de suspans. Ghiciţi. 

Pentru că în Rowena o văzu pe Hannah, așa cum ar fi fost ea 
la șaizeci de ani, rosti numele trandafirului căţărător pe care 
soţia lui dispărută îl iubea cel mai mult: Haina Sfântului Iosif. 

Rowena păru cu adevărat surprinsă și încântată. 

— Chiar așa este! || faceţi de rușine pe Sherlock Holmes. 

— Acum e rândul dumneavoastră, spuse Ethan, sprijinindu-se 
cu ambele mâini de tejghea. In după-amiaza asta un bărbat a 
intrat aici și a cumpărat un buchet de trandafiri Broadway. 

Uluitoarele flori roșii-aurii de pe mormântul lui Hannah 
fuseseră înfășurate într-un con de celofan tare. În loc de scotch 
sau capse, mai multe abţibilduri fuseseră aplicate pe celofan ca 
să-l lipească la margini și să menţină forma conului. Fiecare 
foiţă din aceasta purta numele și adresa de la Forever Roses. 

— Aveam doar douăzeci și patru, spuse Rowena, și i-a luat pe 
toţi. 

— Deci vi-l amintiţi? 

— A, da. Era... o figură pe care n-aveai cum să n-o remarci. 

— Aţi putea să-l descrieţi? 

— Inalt, atletic, dar puţin cam slab, îmbrăcat cu un costum gri 
scump. 

Duncan Whistler avea o grămadă de costume bune, toate 
făcute pe comandă la prețuri exorbitante. 

— Era un bărbat frumos, continuă Rowena, dar îngrozitor de 
palid, ca și cum nu l-ar mai fi văzut soarele de luni de zile. 

După ce a fost în comă timp de douăsprezece săptămâni, 
Dunny căpătase o paloare de spital, la care se adăugase apoi 
cel puţin o oră de stat în morgă. 

— Avea ochi cenușii, cu irizări verzi, cei mai adânci pe care i- 
am văzut vreodată. Minunaţi, spuse Rowena. 

Descrisese perfect ochii lui Dunny. 

— Spunea că vrea trandafirii pentru o femeie deosebită. 

Dunny văzuse la înmormântarea ei trandafirii Broadway. 

Rowena zâmbi. 


123 


— Mi-a spus că nu va trece mult până când un vechi prieten o 
să vină pe-aici și o să întrebe ce fel de trandafiri a cumpărat. 
Presupun că vă luptaţi pentru aceeași femeie. 

Nici ziua geroasă de-afară, nici aerul rece din florărie nu 
puteau explica fiorii reci care l-ar fi făcut pe Ethan să clănţăne 
din dinţi dacă nu i-ar fi ţinut încleștaţi. 

Observă deodată că Rowena zâmbea puţin curios, ca și cum o 
nesiguranţă sau neliniște îi trăgea în jos colţurile gurii. 

Când își dădu seama cât de mult îl afectase dezvăluirea ei, 
începutul de zâmbet i se stinse pe faţă. 

— Era un om ciudat, spuse ea. 

— A mai spus ceva? 

Rowena se uită în altă parte, spre vitrinele din faţa 
magazinului, ca și cum se aștepta să vadă pe cineva cunoscut - 
și deloc binevenit - la ușă. 

Ethan îi lăsă timp să-și caute cuvintele și, în cele din urmă, ea 
spuse: 

— A zis că dumneavoastră credeţi că e mort. 

li veniră în minte imagini disparate: targa goală și cearșaful 
mototolit din morgă; fantoma din oglinda aburită din baie; 
șopârla de pe alee, luptându-se să se ridice în ciuda faptului că 
spatele-i era frânt, având de înfruntat o pantă foarte înclinată și 
șuvoiul de apă, rece și la fel de nestăvilit ca și curgerea 
timpului. 

— A spus că dumneavoastră credeţi că e mort, repetă 
Rowena, mutându-și încă o dată privirea de pe ușa magazinului 
pe chipul lui Ethan. Și a mai zis să vă spun că aveţi dreptate. 


e Capitolul 22 


Hazard pe hol, Hazard pe scări, dureros de conștient de 
ușurința cu care un om solid poate fi luat drept ţintă într-un 
spaţiu îngust, porni totuși într-o goană febrilă pe urmele prăzii 
sale. Dacă te apuci de meseria asta, știi că nu poţi să alegi 
locurile în care să-ţi pui viața la bătaie - nu face parte din 
contract. 

În plus, ca majoritatea polițiștilor, acţiona cu convingerea 
superstițioasă că cel mai mare risc venea din ezitare, venea în 
momentul în care te pierdeai fie și numai pentru o secundă. 


124 


Supraviețuirea depindea de îndrăzneală, dublată de suficientă 
teamă pentru a descuraja nesăbuinţa crasă. 

Sau cel puţin așa tindeai să crezi până când un pic de 
îndrăzneală ajungea să te omoare. 

În filme, polițiștii strigau întotdeauna: „Stai! Poliţia!” când 
știau că nemernicii care fugeau de ei nu aveau de gând să se 
oprească, dar uneori strigătul le trăda prezenţa mult prea 
devreme și chiar înainte ca răufăcătorii să își dea seama că în 
joc se aflau insigne de polițiști. 

Hazard Yancy, care tocmai evitase să fie împușcat în timp ce 
stătea într-un fotoliu, nu zbieră nicio comandă, nici vreo 
ameninţare la adresa celui care-l ucisese pe Rolf Reynerd. Pur și 
simplu se aruncă pe scări pe urmele tipului. 

Când Hazard ajunse pe palierul etajului unu, atacatorul se 
năpustise spre capătul scărilor, pierzându-și echilibrul în timp ce 
sărea de pe ultima treaptă în foaier. Alunecă pe podeaua cu 
dale mexicane, dădu din mâini, dar evită căderea. 

Atacatorul alerga, dar nu se uită nici măcar o dată înapoi, 
ceea ce însemna că nu era conștient de faptul că îl urmărea 
cineva. 

În timp ce îl urmărea, Hazard refăcea traseul agresorului. 
Așteptându-se ca Reynerd să fie singur acasă, tipul, un asasin 
plătit, vine să termine o treabă rapidă, îl doboară pe nenorocit 
țintindu-l direct în inimă, reușește să scape, iese în forță în 
stradă și acum deja se gândește să fumeze o ţigară bună 
împreună cu o prospătură cu picioare lungi care îl așteaptă 
probabil în culcuș. 

Atacatorul ajunse la ușa de la intrare și, în același moment, 
Hazard ateriză în foaier, dar tipul făcea prea mult zgomot ca să 
audă fatalitatea apropiindu-se din spate, iar Hazard nu alunecă 
așa cum făcuse prada sa, deci era în câștig. 

Când Hazard ajunse și el la ușă, atacatorul era deja afară, în 
noapte, pe treptele exterioare, gândindu-se poate să cheltuiască 
o parte din banii murdari pe lanţuri scumpe pentru roţile rablei 
sale, altă parte pe vreun ghiul de 24 de carate ca să-și 
împopoţoneze drăguța. 

Vânt slab, ploaie rece, Hazard pe trepte, atacatorul pe 
trotuar: distanţa dintre ei se micșoră inevitabil, ca aceea dintre 
un camion care accelerează și un zid de cărămidă. 

Apoi claxonul. O dată prelung, de două ori scurt. 


125 


Un semnal. Stabilit dinainte. 

In stradă, nu lângă bordură, aștepta un Mercedes-Benz de 
culoare închisă, cu farurile aprinse, cu motorul pornit, scoțând 
fum pe ţeava de eșapament. Ușa din dreapta șoferului era 
deschisă ca să urce atacatorul. Era o mașină cu stil, poate furată 
ori a vreunui gangster, săltată dintr-o alee din Beverly Hills, iar 
la volan stătea cel mai bun prieten al atacatorului, amicul care îi 
acoperea spatele, gata să o șteargă cu scrâșnet de roţi și 
accelerând nebunește. 

Claxonul lung, urmat de două mai scurte, semnalizase 
probabil iepurelui că lupul era pe urmele lui, pentru că acesta 
sări brusc în stânga, jos de pe trotuar. Se răsucise atât de tare, 
că ar fi trebuit să se împiedice și să cadă, dar nu căzu, ci scoase 
pistolul cu care îl împușcase pe Reynerd. 

Pierduse avantajul surprizei, așa că Hazard strigă în cele din 
urmă exact ca în filme: „Poliţia! Aruncă arma!”, dar bineînţeles 
că atacatorul își câștigase deja o condamnare pe viaţă fără 
posibilitate de eliberare condiţionată, poate chiar pedeapsa cu 
moartea, după ce îl trimisese pe lumea cealaltă pe Reynerd, 
deci nu mai avea nimic de pierdut. Probabilitatea ca acesta să-și 
arunce arma era la fel de infimă ca aceea de a-și da jos 
pantalonii și a se apleca. 

Pistolul era mare, nu un .888 sau un .357, ci un .45. Plin cu 
gloanţe, un patru-cinci putea spulbera oasele și frăgezi carnea 
așa cum îi plăcea unui gropar, dar era nevoie de stabilitate și 
calcul pentru a compensa forţa reculului. 

Aflat într-o poziţie nefericită, din panică mai degrabă decât 
din nesiguranţă, agresorul trase pe-alături. De fapt, mai mult 
smuci arma decât trase cu ea, iar proiectilul plecă absolut la 
întâmplare, astfel că șansa ca Hazard să fie găurit de glonțul 
acela era mai mică decât posibilitatea de a fi pulverizat de un 
asteroid. 

In clipa în care văzu cum țeava scuipă foc în ploaie și auzi 
cum glonţul face ţăndări o fereastră din blocul din spatele lui, 
Hazard fu mânat mai puţin de datorie sau deformație 
profesională, cât de sângele care i se înfierbântase. Atacatorul 
nu avea să dea greș și a doua oară. Toată instrucţia pe care o 
primise, toate prelegerile despre politicile sociale și consecințe 
politice, toate directivele din poliţie de a răspunde la violență cu 
răbdare, înțelegere și o reacție echilibrată deveneau obstacole 


126 


în calea supraviețuirii când, cu iuţeala gândului, trebuia să ucizi 
sau să fii ucis. 

Zgomotul sticlei sparte de glonţ încă mai răsuna în ploaie 
când Hazard își apucă arma cu amândouă mâinile, luă poziţie de 
tragere și răspunse cu foc la foc. Trase două gloanțe fără să-i 
pese prea mult de judecata dură din Los Angeles Times în 
materie de maniere polițienești, dar profund preocupat de 
siguranţa băieţelului iubit al Mamei Yancy. 

Primul foc îl dobori pe atacator, iar al doilea îl izbi în plin chiar 
înainte ca acesta să atingă pământul. 

Instinctiv, agresorul trase cu pistolul de calibrul .45 nu înspre 
Hazard, ci înspre iarba de la picioarele lui. Reculul îi înmuie 
strânsoarea mâinii și armă îi zbură din mâini. 

Căzu la pământ într-un genunchi, în cea mai scurtă 
genuflexiune posibilă, apoi puse jos și celălalt genunchi, și în 
cele din urmă căzu cu fața. 

Hazard dădu cu piciorul în armă și o azvârli departe de asasin, 
în tufe și umbre, după care alegă în stradă spre Mercedes. 

Şoferul ambală motorul cu o secundă înainte de a da drumul 
la frâne. Scrâșnetul de roţi împrăștie nori de ploaie și fum care 
miroseau a cauciuc ars. 

Poate că Hazard risca să fie împușcat de șofer, care putea să-l 
țintească prin ușa deschisă din dreapta, dar era un risc pe care 
merita să și-l asume. Un amic aflat la volan se pricepea la fugă, 
nu la luptă, și, deși tipul putea să aibă asupra lui o armă de care 
să se folosească dacă altceva nu-i mai rămânea de făcut, era 
puţin probabil să tragă atâta timp cât avea la dispoziţie o stradă 
liberă, benzină în rezervor și bateria încărcată. 

Călcând prin băltoacele de pe asfalt, Hazard se îndreptă spre 
mașina lui. Înainte să ajungă însă la vehiculul parcat în stradă, 
roțile celeilalte mașini mușcară macadamul și zvâcniră înainte 
cu un lătrat. Ușa din dreapta șoferului se trânti singură. 

Nu apucase să-l vadă pe șofer. 

Silueta din spatele volanului fusese doar cu puţin mai mult 
decât o umbră. Cocoșată, diformă, cumva... în neregulă. 

Spre surprinderea lui Hazard, superstiția bătu din nou la ușa 
minţii sale, unde de obicei zăcea îngropată, tăcută, uitată. Dar 
nu știa ce anume îi stârnise frica sau de ce avusese deodată 
intuiţia a ceva straniu. 


127 


Hazard nu trase înspre Mercedesul care se îndepărta cu 
zgomot, așa cum ar fi făcut un poliţist din filme. Era un cartier 
rezidenţial liniștit, unde oamenii care priveau reluări din Seinfeld 
sau curățau legumele pentru cină erau absolut îndreptăţiţi să nu 
se gândească vreo clipă că s-ar putea prăbuși peste 
telecomandă sau tocător, împușcați mortal de gloanţele rătăcite 
ale unui detectiv nesăbuit. 

Alergă totuși după mașină, pentru că nu reușea să vadă bine 
numărul de înmatriculare. Gazele de eșapament, stropii de apă 
care săreau din bălți, ploaia și mohorâtul sfârșit al zilei învăluiau 
conspirativ plăcuţa cu numere din spatele mașinii. 

Continuă însă să alerge, felicitându-se că făcea exerciţii 
regulate la stepper. Deși Mercedesul se îndepărtă rapid de el, 
vreo două felinare și un vânt lateral limpeziră perspectiva și 
făcură parţial vizibilă plăcuța cu numere. 

Cel mai probabil, mașina fusese furată. Şoferul avea să o 
abandoneze. Cu toate acestea, era mai bine să ai numărul. 

Renunţând să-l mai urmărească, Hazard se înapoie în fața 
blocului. Spera să-l fi împușcat mortal pe atacator, nu doar să-l 
fi rănit. 

În câteva minute, o echipă de investigare a cazurilor de 
polițiști implicaţi în schimburi de focuri avea să sosească la faţa 
locului. In funcţie de filosofia personală a membrilor echipei, 
aceștia fie aveau să-l apere pe Hazard și să se străduiască să-l 
achite fără să mai caute să afle de fapt adevărul, ceea ce îi 
convenea, fie aveau să caute cea mai neînsemnată 
inconsecvenţță, să-l condamne pe baza unor dovezi născocite, 
să-l târască în tribunal și să încurajeze presa să-l pună pe rug și 
să-l ardă ca pe loana d'Arc. 

A treia posibilitate era ca echipa să sosească acolo fără 
prejudecăţi, să examineze analitic faptele și să ajungă la o 
concluzie imparţială, bazată pe logică și rațiune, ceea ce l-ar 
mulțumi pe Hazard, pentru că nu făcuse nimic rău. 

Bineînţeles, nu auzise să se întâmple vreodată așa ceva în 
realitate și consideră această posibilitate chiar mai puţin 
probabilă decât să vadă timp de trei nopţi la rând o sanie 
condusă de un spiriduș și trasă de opt reni zburând prin văzduh. 

Dacă atacatorul trăia, putea susţine că Hazard îl ucisese pe 
Reynerd și pe urmă încercase să îi însceneze lui crima. Sau că 
tocmai trecea prin cartier pentru a colecta donaţii pentru Toys 


128 


for Tots, când fusese prins într-un schimb de focuri și atacatorul 
adevărat avusese șansa să scape. 

Orice ar fi susţinut, dușmanii polițiștilor și cetăţenii de o 
prostie agresivă l-ar crede. 

Mai important, atacatorul putea găsi un avocat care să 
pornească un proces împotriva orașului, nerăbdător să mănânce 
din troaca publică. Avea să se ajungă la o înţelegere, indiferent 
de temeiurile apărării, iar sacrificarea lui Hazard avea, probabil, 
să facă parte din înţelegere. Politicienii nu îi protejau pe cei 
responsabili cu aplicarea legii mai mult decât pe tinerii interni 
de care abuzau regulat și pe care uneori îi omorau. 

Mort, atacatorul ar fi pus mult mai puţine probleme decât viu. 

Hazard ar fi putut să se întoarcă agale la faţa locului, dându-i 
atacatorului șansa să mai piardă o jumătate de litru de sânge, 
ceea ce i-ar fi putut fi fatal, dar alergă. 

Ucigaşul zăcea acolo unde căzuse, cu faţa în iarba udă. Pe 
ceafă i se urcase un melc. 

Oamenii erau la ferestre, se uitau în jos cu chipuri 
inexpresive, ca santinelele morţii la porţile iadului. Hazard se 
aștepta să-l vadă pe Reynerd la una dintre ferestre, îmbrăcat în 
alb și negru, mult prea fermecător pentru vremea lui. 

Intoarse atacatorul cu faţa în sus. Fiul cuiva, amicul cuiva, la 
vreo douăzeci de ani, ras în cap, cu un dozator mic de cocaină în 
loc de cercel. 

Hazard se bucură să-i vadă gura schimonosită de rictusul 
morții și ochii deschişi către veșnicie, dar în același timp îl 
îngreţoșă sentimentul de ușurare care îl copleși. 

Stând în furtună, înghițind o bucată de mamoul digerată doar 
pe jumătate care îi ardea în gât, își sună de pe telefonul mobil 
departamentul și raportă situaţia. 

După ce sună, ar fi putut merge înăuntru ca să privească totul 
din foaier, dar rămase în ploaie. 

Luminile orașului se reflectau în fiecare suprafaţă lustruită de 
furtună, și totuși, când noaptea înghiţi amurgul, întunericul se 
revărsă cu încolăciri amenințătoare, ca un șarpe bine hrănit. 

Ropotul ploii torențiale se auzea ca mii de lăbuțe de şobolan 
care goneau cu pași mărunți prin frunzele de deasupra. 

Hazard văzu doi melci pe faţa mortului. Vru să-i îndepărteze 
cu un bobârnac, dar șovăi. 


129 


Unii martori de la ferestre l-ar putea bănui că falsifică 
dovezile. Supoziţiile lor sinistre i-ar încânta pe cei din echipa de 
investigații. 

Din nou fiorul acela. Senzaţia aceea că ceva nu era în regulă. 

Un mort la etaj, un mort aici, sirenele în depărtare. 

Ce naiba se petrece? Ce naiba? 


e Capitolul 23 


Rowena, doamna trandafirilor, își aminti din nou de vorbele lui 
Dunny Whistler, dar mai mult pentru ea însăși decât pentru 
Ethan: 

— A spus că dumneavoastră credeţi că e mort, și că aveţi 
dreptate. 

Scârţiitul unor balamale, clinchetul slab al unor clopoței 
atârnaţi la intrarea în magazin îl făcură pe Ethan să se întoarcă 
spre ușa principală. Nu intrase nimeni. 

Vântul hoinar, rătăcind pentru o vreme departe de furtună, se 
întorsese aici și vuia la intrarea din Forever Roses, tremurând la 
ușă. 

Dincolo de tejghea, femeia se miră: 

— Ce Dumnezeu a vrut să spună cu afirmaţia asta bizară? 

— L-aţi întrebat? 

— A spus asta după ce a plătit trandafirii și se pregătea să 
iasă din magazin. N-am avut când să-l întreb. Este vreo glumă 
de-a voastră? 

— A zâmbit când a spus-o? 

Rowena se gândi, apoi scutură din cap. 

— Nu. 

Cu colţul ochiului, Ethan zări o siluetă care se ivise pe tăcute. 
Se întoarse spre ea, respiraţia i se opri în gâtlej, dar descoperi 
că fusese păcălit de propria reflecţie în ușa de sticlă a unui 
răcitor. 

În găleți de apă, pe rafturi suprapuse, trandafirii reci înfloreau 
cu atâta măreție, încât puteai uita că erau de fapt morți, iar în 
câteva zile aveau să fie ofiliţi, pătaţi și în putrefacție. 

Răcitoarele acestea în care Moartea se ascundea după petale 
luminoase îi amintiră lui Ethan de sertarele de la morgă, în care 
răposaţii aveau aproape aceeași înfățișare pe care o avuseseră 


130 


în viaţă, și în care Moartea locuia fără să se manifeste în toate 
detaliile ostentative ale descompunerii. 

Deși Rowena era atrăgătoare și drăguță, deși tărâmul acesta 
al trandafirilor ar fi trebuit să fie unul plăcut, Ethan era tot mai 
nerăbdător să plece. 

— Mi-a mai lăsat vreun mesaj... prietenul meu? 

— Nu. Cred că asta a fost tot. 

— Mulţumesc, Rowena. Mi-ai fost de ajutor. 

— Sigur? întrebă ea, uitându-se ciudat la el, probabil la fel de 
tulburată de întâlnirea aceasta neobișnuită ca și de conversaţia 
cu Dunny Whistler. 

— Da, o asigură el. Da, mi-ai fost de ajutor. 

Vântul zgudui din nou ușa când Ethan puse mâna pe clanță și, 
în spatele lui, Rowena spuse: 

— Încă ceva. 

Când se întoarse spre ea, deși erau acum la aproape 
doisprezece metri unul de altul, își dădu seama că întrebările lui 
o lăsaseră mult mai îngândurata decât atunci când o abordase. 

— Când prietenul dumneavoastră pleca, spuse ea, s-a oprit în 
pragul ușii deschise și mi-a spus: „Dumnezeu să te 
binecuvânteze pe tine și trandafirii”. 

Probabil erau cuvinte neobișnuite pentru cineva ca Dunny, 
dar niciunul din ele nu părea să explice de ce amintirea lor 
întunecă fața Rowenei cu o umbră de neliniște. 

Spuse: 

— Chiar când a terminat de vorbit, luminile au pâlpâit și s-au 
micșorat, apoi s-au stins - după care s-au aprins din nou. Nu m- 
am gândit la nimic atunci, mai ales că afară e furtună, dar acum 
mi se pare într-un fel... semnificativ. Nu știu de ce. 

Anii de experienţă în interogatorii îi spuneau lui Ethan că 
Rowena nu terminase și că tăcerea lui răbdătoare o va face să 
vorbească mai sigur și mai repede decât orice cuvânt de-al lui. 

— Când luminile s-au micșorat și s-au stins, prietenul 
dumneavoastră a râs. Puțin doar, nu mult, nu tare. S-a uitat la 
tavan când luminile au pâlpâit și a râs, apoi a plecat. 

Ethan așteptă. 

Rowena păru să fie surprinsă că a vorbit atât de mult despre 
un moment atât de scurt, dar apoi adăugă: 

— Râsul acela avea ceva teribil. 

Minunaţii trandafiri morți din spatele pereţilor de sticlă. 


131 


Fiara vântului suflând la ușă. 

Ploaia scrâșnind la ferestre. 

Ethan spuse: 

— Teribil? 

— Nu pot explica în cuvinte. Nu era nimic comic în râsul acela, 
ci ceva... teribil. 

Stingherită, șterse cu mâna tejgheaua imaculată, ca și cum ar 
fi zărit praf, mizerie sau doar o pată. 

Era limpede că spusese tot ce dorea sau putea să spună. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine și trandafirii, îi 
spuse Ethan, ca și cum dezlega un blestem. 

Nu știa ce ar fi făcut dacă luminile ar fi pâlpâit, dar acestea 
continuară să ardă. 

Rowena zâmbi nesigură. 

Întorcându-se din nou spre ușă, Ethan își întâlni reflecţia și 
închise ochii, poate ca să se păzească de vreo siluetă 
fantomatică imposibilă care ar fi împărțit cu el aceeași sticlă. 
Deschise ușa, apoi deschise ochii. 

Însoţit de bubuitul vântului și de clinchetul clopoțeilor de 
deasupra ușii, păși afară din magazin, direct în colții reci ai 
nopţii de decembrie, și trase ușa după el. 

Așteptă în spaţiul de la intrare, între vitrine, în timp ce un 
cuplu tânăr în haine de ploaie și glugi trecu pe trotuar, conduși 
de un ogar auriu în lesă. 

Bucurându-se de ploaie și vânt, ogarul ud leoarcă ţopăia pe 
labele moi, cu botul ridicat pentru a savura mirosurile 
misterioase din aerul rece. Înainte să treacă de tot, se uită în 
sus. Ochii lui uzi și negri erau foarte înţelepţi. 

Câinele se opri, își ciuli urechile clăpăuge cât putu de tare și 
își tinu capul sus, ca și cum nu era foarte sigur ce fel de om 
stătea sub copertina roz-corai, între ploaie și trandafiri. Dădu din 
coadă, dar numai de două ori și șovăielnic. 

Opriţi de tovarășul lor canin, cei doi tineri îi spuseră: „Bună 
seara”, iar Ethan le răspunse la salut, după care femeia 
îndemnă câinele: 

— Hai, Tink. 

Tink ezită, căutând ochii lui Ethan, și plecă numai când femeia 
repetă comanda. 

Pentru că cei doi mergeau în direcţia Fordului, Ethan așteptă 
puţin, ca să nu meargă pe urmele lor. 


132 


Frunzele copacilor de la marginea trotuarului erau poleite de 
lumina felinarelor și de pe vârfurile lor ascuţite se scurgeau 
stropi de burniţă, sclipind ca aurul topit. 

În stradă, traficul era mai fluid decât de obicei la ora asta, 
mișcându-se mai rapid decât ar fi permis vremea. 

Alergând de sub o copertină sub altă, Ethan se apropie de 
Fordul Expedition, căutându-și cheile în buzunarul de la haină. 

În faţă, Tink încetini de două ori pasul, se uită înapoi la Ethan, 
dar nu se opri. 

Cascadele de ploaie, mirosind curat, nu puteau să spele 
aroma de pâine proaspăt coaptă care venea dinspre unul dintre 
restaurantele luxoase care se pregăteau să-și deschidă porțile 
pentru cină. 

La capătul străzii, câinele se mai opri o dată, întorcând capul 
și uitându-se fix. 

Deși vocea îi era înăbușită de distanţă și filtrată de susurul 
ploii și șuieratul traficului, o auzi pe femeie spunând: 

— Haide, Tink. 

Repetă comanda de două ori înainte ca ogarul să înceapă să 
se miște din nou, tras de lesă. 

Cei trei dispărură după colț. 

Ajungând în zona roșie de la capătul străzii, unde parcase 
ilegal, Ethan șovăi sub ultima copertină de magazin. 
Supraveghe traficul care se apropia până când se făcu o 
distanță mai mare între vehicule. 

leși în ploaie și traversă trotuarul. Sări peste șuvoiul murdar 
de apă din șanț. 

Descuie Fordul cu ajutorul telecomenzii. Mașina piui scurt. 

Așteptă până când nu mai trecu niciun vehicul care să-l 
stropească, apoi ocoli mașina prin spate, cu ceva șanse de a 
evita un drum de urgenţă la curăţătorie. 

Apropiindu-se de portieră, își dădu seama că de acolo, de sub 
copertina sub care stătuse ultima dată, nu se uitase cu atenţie 
la Ford și brusc avu convingerea că de data asta, când va 
ajunge la volan, îl va descoperi pe Dunny Whistler, viu sau mort, 
așteptându-l pe locul din dreapta. 

Adevăratul pericol era în însă altă parte. 

Venind dinspre strada opusă cu o viteză mult prea mare, un 
Chrysler PT Cruiser alunecă în intersecţie. În loc să conducă în 


133 


direcţia în care alunecă, șoferul încercă să i se împotrivească, 
roţile se blocară și Cruiser-ul derapă. 

Bara din faţă îl izbi pe Ethan în plin. Secerat, lovit, se izbi cu 
faţa de Ford și făcu țăndări geamul lateral. 

Nu-și dădu seama că ricoșă departe de Ford, se prăbuși pe 
asfalt, pe macadamul ud, se rostogoli, în mirosul de gaze de 
eșapament, cu gustul sângelui în gură. 

Auzi scârțiitul de frâne, dar nu și Cruiser-ul. Frâne de aer. Tare 
și ascuțit. 

Ceva uriaș se apropia, un camion, se apropia ameninţător și 
iată-l acolo într-o clipă, o greutate teribilă pe picioarele lui, o 
presiune îngrozitoare, oasele pocnind ca niște bețe uscate. 


e Capitolul 24 


Unul peste altul, câte trei pe un perete, ca niște turiști într-un 
vagon de dormit, cadavrele zăceau în cabine deschise. 

După ce aprinse lumina, Corky Laputa închise încet ușa în 
urma lui. 

— Bună seara, doamnelor și domnilor, se adresă el 
cadavrelor. 

Era în stare să se amuze copios în orice situație. 

— Următoarea staţie pe linia aceasta este iadul, cu paturi 
confortabile de cuie, gândaci reci și calzi la robinet și un mic 
dejun continental gratuit din sulf topit. 

In stânga lui, erau opt cadavre și o cabină goală. Șapte 
cadavre și două cabine goale în dreapta. Cinci cadavre și o 
cabină goală în spatele încăperii. Douăzeci de cadavre plus 
patru locuri libere de cazare. 

Oamenii aceștia adormiţi, lipsiţi de vise, stăteau nu pe saltele, 
ci pe tăblii de inox. Paturile suprapuse erau de fapt rafturi 
construite astfel încât să înlesnească circulaţia aerului. 

Incăperea aceasta frigorifică oferea un mediu uscat, cu o 
temperatură între cinci și opt grade. Aerul expirat de Corky 
ieșea pe nări în panglici gemene de vapori palizi. 

Un sistem complicat de ventilaţie scotea constant aerul din 
încăpere prin guri de aerisire aflate lângă podea. Altele, plasate 
sub tavan, pompau înăuntru aer curat. 


134 


Deși mirosul nu te îmbia la o cină romantică cu lumânări 
aprinse, nu îţi provoca nici repulsie. Te puteai amăgi până la un 
punct că mirosul nu era foarte diferit de cel al transpiraţiei 
stătute, al picioarelor afectate de micoze, al izului de mucegai 
din cabinele de duș din multe vestiare de liceu. 

Niciunul dintre chiriașii morţi nu era învelit în saci. 
Temperatura joasă și umiditatea strict controlată încetineau 
procesul de descompunere până aproape de dispariţie, dar 
acesta continua oricum într-un ritm mult mai lent. Un sac de 
vinilin s-ar fi umplut cu gazele care se eliberau treptat și ar fi 
devenit un fel de balon umplut cu căldură, ceea ce se bătea cap 
în cap cu refrigerarea. 

În locul coconilor de vinilin, morții întinși pe paturile lor erau 
acoperiţi cu giulgiuri mari, din bumbac alb. Dacă n-ar fi fost 
racoarea și mirosul, i-ai fi putut lua drept oaspeţii răsfăţaţi ai 
unei stațiuni climaterice, ațipiţi cu toţii într-o saună. 

În viaţă, puţini dintre ei avuseseră parte de răsfăţ, poate chiar 
niciunul. Dacă vreunul dintre ei apucase să-și arunce privirea în 
vreo staţiune, cu siguranţă fusese dat afară pe loc de agenţii de 
securitate și avertizat să nu mai pună piciorul pe acolo. 

Erau rataţii vieţii. Muriseră singuri și neștiuţi. 

Cei care mureau de mâna altcuiva trebuiau, conform legii, să 
fie autopsiaţi. La fel, cei care mureau în accidente, de o boală 
care nu fusese diagnosticată sau din motive care nu erau 
evidente, deci suspecte. 

În orice mare oraș, mai ales într-un disfuncţional ca Los 
Angeles-ul din zilele noastre, cadavrele soseau adesea la morgă 
mai repede decât reușeau medicii legiști, cu toţii suprasolicitați, 
să îi ia în primire. Se dădea prioritate victimelor violenței, 
posibilelor victime ale malpraxisului și celor pe care familia îi 
aștepta să le facă înmormântarea. 

Vagabonzii fără familie, deseori neidentificaţi, ale căror 
corpuri fuseseră descoperite pe alei, prin parcuri, pe sub poduri, 
care muriseră poate în urma unor supradoze de droguri, a 
expunerii la intemperii ori a unei boli de ficat, erau lăsaţi aici 
pentru câteva zile, pentru o săptămână, poate chiar mai mult, 
până când echipa de medici legiști își găsea timp să facă măcar 
niște autopsii sumare. În moarte, ca și în viaţă, oropsiţii sorții 
erau serviţi ultimii. 


Pe peretele din dreapta ușii atârna un telefon, pus parcă la 
dispoziția decedaţilor în caz că voiau să comande o pizza. 

Cele mai multe linii telefonice erau interne. Ultimele șase linii 
permiteau convorbiri cu exteriorul. 

Corky tastă numărul de mobil al lui Roman Castevet. 

Roman, un medic patolog din echipa de legiști, tocmai intrase 
în tura de noapte. Se afla probabil într-o sală de autopsii, 
undeva în clădire, pregătindu-se să taie. 

Cu mai bine de un an în urmă, se întâlniseră la o adunare a 
anarhiștilor din universitatea unde preda Corky. Mâncarea 
servită acolo nu fusese cine știe ce, băuturile cam lungi, iar 
aranjamentele florale mai puţin decât inspirate, dar atmosfera 
fusese antrenantă. 

La al treilea țârâit, Roman răspunse și, după ce se prezentă, 
Corky spuse: 

— Ghici unde sunt? 

— Te-ai băgat prin fund și nu mai poţi ieși, zise Roman. 

Avea un simţ neconvențional al umorului. 

— Bine că nu sun de la un telefon public, spuse Corky. N-am 
mărunt și niciunul dintre sărăântocii ăștia ţepeni nu-mi poate 
împrumuta un bănuț. 

— Atunci înseamnă că ești la vreo sindrofie organizată la 
facultate. Nimeni nu e mai zgârcit decât o adunătură de 
universitari anticapitaliști care se învârt în lumea bună cu cecuri 
grase de la contribuabili. 

— Unii ar putea sesiza o doză masivă de josnicie în umorul 
tău, spuse Corky pe un ton sever, care nu îi era caracteristic. 

— Nu s-ar înșela. Cruzimea este crezul meu, îţi amintești? 

Roman era satanist. Îl adora pe Prinţul Întunericului și alte 
lucruri de genul ăsta. Nu toți anarhiștii erau și sataniști, dar 
mulţi sataniști erau și anarhiști. 

Corky cunoștea o budistă care era anarhistă - o tânără femeie 
prinsă între sentimente conflictuale. Altfel, din experienţa lui, 
vasta majoritate a anarhiștilor erau atei. 

După părerea lui, anarhiștii puri nu credeau în nimic 
supranatural, nici în puterile Întunericului, nici în puterile 
Luminii. Își puneau toată credința în puterea distrugerii și în 
orânduirea nouă, mai bună, care s-ar putea ivi din ruine. 

— Având în vedere că ai rămas cu o groază de treabă 
neterminată, spuse Corky, mi se pare că profesorii universitari 


136 


nu sunt singurii care nu-și câștigă întotdeauna cecurile grase de 
la contribuabili. Voi ce faceţi aici în tura de noapte - jucaţi 
pocher, spuneţi povești cu fantome? 

Probabil că Roman asculta doar pe jumătate. Nu prinse 
cuvântul aici. 

_ — Glumele nu sunt punctul tău tare. Treci la subiect. Ce vrei? 
Intotdeauna vrei ceva. 

— Și întotdeauna plătesc bine pentru ce vreau, nu? 

— Plata cu banii jos este virtutea pe care o admir cel mai 
mult. 

— Văd că aţi rezolvat problema șobolanilor. 

— Ce șobolani? 

Cu doi ani în urmă, presa scrisese pe larg, neplăcut 
impresionată, despre condiţiile sanitare și igienice deplorabile 
din această încăpere și din alte spaţii ale clădirii. 

— Cred că acum locul e curăţat de șobolani. Mă uit în jurul 
meu, spuse Corky, și nu văd niciun verișor mai prostuț al lui 
Mickey Mouse ronţăind nasul cuiva pe-aici. 

Fraza aceasta fu întâmpinată cu o tăcere neîncrezătoare și 
stupefiată. Când Roman Castevet reuși să vorbească, spuse: 

— E imposibil să fii acolo unde cred eu că ești. 

— Sunt exact acolo unde crezi că sunt. 

Sarcasmul și satisfacția de sine din glasul lui Roman se 
transformară brusc într-o șoaptă îngrijorată. 

— De ce vii aici, în ce mă bagi? Nu ai autorizaţie. Nu ai ce 
căuta aici, la morgă, și mai ales acolo. 

— Am împuternicire. 

— Ai pe dracu”. 

— AȘ putea să plec de aici și să vin la tine. Eşti în vreuna din 
sălile de autopsie sau tot la birou? 

Vocea lui Roman era și mai șoptită, dar se auzi clar: 

— Eşti nebun? Vrei să mă dea afară? 

— Nu vreau decât să fac o comandă, spuse Corky. 

De curând, Roman îi furnizase un borcan conţinând soluţie 
pentru conservarea ţesuturilor și zece prepuţuri „recoltate” de 
la cadavrele destinate incinerării. 

Corky îi dăduse borcanul lui Rolf Reynerd, împreună cu 
instrucţiuni precise. In ciuda prostiei sale înnăscute, Reynerd 
reușise să împacheteze borcanul într-o cutie neagră de cadouri 
și să i-l trimită lui Channing Manheim. 


137 


— Am nevoie de încă zece, spuse Corky. 

— Nu vii aici ca să vorbeşti despre așa ceva. Niciodată să nu 
mai vii aici, idiotule! Sună-mă acasă. 

— Credeam că o să te facă să râzi. 

Terminând, Roman spuse: 

— Dumnezeule! 

— Ești satanist, îi aminti Corky. 

— Cretin. 

— Ascultă, Roman, unde ești mai exact? Cum ajung la tine de 
aici? Avem treburi de discutat. 

— Rămâi pe loc. 

— Nu știu. Mă apucă claustrofobia. Locul ăsta începe să mă 
sperie. 

— Rămâi pe loc! Vin în două minute. 

— Tocmai am auzit ceva ciudat. Cred că unul dintre cadavre e 
viu. 

— Nu e niciunul viu. 

— Sunt sigur că tipul ăsta din colț tocmai a spus ceva. 

— Atunci a zis că ești un idiot. 

— Poate că aţi băgat din greșeală pe unul viu aici. Chiar încep 
să mă treacă fiorii. 

— Două minute, insistă Roman. Aștepţi acolo. Să nu faci 
prostia să ieși de-acolo atrăgând atenţia asupra ta, altfel o să-ţi 
recoltez ție prepuţul. 

Roman închise telefonul. 

În cripta cu morţi lefteri și anonimi, Corky puse receptorul în 
furcă. 

Cuprinzând cu privirea audiența înfășurată în giulgiuri, spuse: 

— Cu toată umilinţa, aș putea să-l învăţ pe Channing 
Manheim câte ceva despre actorie. 

Nu se aștepta și nu avea nevoie de niciun fel de aplauze. Un 
spectacol perfect era o satisfacţie în sine. 


e Capitolul 25 


Zăpada cădea peste Orașul Îngerilor. 
Ca niciodată, vântul păstor își scotea peste lume turmele albe 
din pășunile întunecate, le mâna ușor printre ficuși și palmieri, 


138 


de-a lungul bulevardelor care nu văzuseră niciodată un Crăciun 
cu zăpadă. 

Uluit, Ethan rămăsese cu privirea la noaptea pufoasă. 

Aflat în patul din camera lui, își dădu seama că vântul, curios, 
trebuie să fi ridicat acoperișul casei. Troienele de zăpadă o să 
îngroape mobila, o să strice covorul. 

Curând va trebui să se ridice, să se ducă în camera părinţilor. 
Tati știa ce să facă să acopere casa. 

Dar mai întâi Ethan voia să se bucure de spectacol - deasupra 
lui, ninsoarea agăţase un candelabru infinit de cristal, care-și 
mișca cu mii de sclipiri comoara de mărgele și pandantive în 
colțuri. 

Genele îi erau îngheţate. 

Fulgii îi așezau săruturi reci pe faţă, i se topeau pe obraji. 

Când vederea i se limpezi cu totul, descoperi că, într-adevăr, 
noaptea de decembrie era plină de stropi de ploaie cărora ochii 
lui bolnavi le împrumutaseră structuri cristaline și forme 
hierogilifice misterioase. 

Cândva moale, patul său se transformase ca prin vrajă în 
asfalt. 

Nu simţea niciun disconfort, în afară de faptul că perna din 
puf îl apăsa pe ceafă ca betonul. 

Ploaia îi cădea pe faţă rece ca zăpada, lăsând fiori reci de-a 
lungul mâinii stângi, răsucite în sus. 

Și mâna dreaptă era expusă, dar cu ea nu simţea nici frigul, 
nici ropotul mărunt al ploii. 

Nu-și simţea nici picioarele. Nu le putea mișca. Nu-și putea 
mișca decât capul și mâna stângă. 

Dacă încăperea rămasă fără acoperiș s-ar umple cu apă şi el 
n-ar fi în stare să se miște, s-ar îneca. 

În marea visătoare în care plutea, o teroare subită ţâșni ca un 
rechin și își făcu loc spre suprafaţă. 

Închise ochii ca să nu vadă un adevăr mai mare și mai teribil 
decât acela că fulgii de zăpadă erau de fapt picături de ploaie. 

Se auziră glasuri apropiindu-se. Tati și mami vin probabil să 
pună la loc acoperișul, să-i aranjeze perna încă o dată și să le 
pună pe toate la locul lor. 

Se lăsă în grija lor iubitoare și, ca un fulg, pluti în întuneric, 
spre împărăţia viselor, nu împărăţia unde fugise Cain după ce îl 
ucisese pe Abel, ci împărăţia în care copiii călătoreau în vis în 


139 


căutare de aventuri și din care se trezeau teferi în zorii aurii ai 
zilei. 

Tot coborând prin întunericul împărăției, auzi cuvintele 
„accident cu vătămarea coloanei vertebrale”. 

Deschizând ochii peste un minut sau două, descoperi că 
noaptea roia de lumini roșii, galbene, albastre, și toate clipeau 
sau se învârteau de parcă se afla într-o discotecă în aer liber, și 
știu că nu avea să mai danseze sau să meargă vreodată. 

Pe fundalul frânturilor de cântece dezacordate ale stațiilor 
radio ale poliţiei, culcat pe o targă și flancat de paramedici, 
Ethan alunecă prin ploaie spre ambulanţă. E 

Pe dubița albă, sub cuvântul proeminent AMBULANȚĂ, luceau 
litere roșii mai mici, cu chenar auriu: SPITALUL OUR LADY OF 
ANGELES. 

Poate o să-i dea un pat în fostul salon al lui Dunny. 

Ideea aceasta îl umplu de o groază care îl sufocă. 

Închise ochii preţ de o secundă, auzi glasuri avertizând: „Cu 
grijă” și: „Ușor, ușor” și, când deschise din nou ochii, era în 
ambulanţă. 

Își dădu seama că un ac îi găurea deja braţul stâng, care era 
conectat la un tub de perfuzie și o pungă de plasmă care se 
bălăbănea. 

Își auzi pentru prima oară respiraţia - hârâind și gâfâind - și 
știu că nu numai picioarele îi fuseseră zdrobite. Bănuia că unul 
sau amândoi plămânii se zbăteau în carcasa parţial zdrobită a 
coastelor. 

Își dorea să-l doară. Orice în afară de lipsa asta teribilă a 
oricărei senzații. 

Paramedicul de lângă el se adresă precipitat colegului său de 
echipă, care stătea în ploaie, dincolo de ușile deschise: 

— O să avem nevoie de viteză. 

— O să mănânc pământul, promise bărbatul biciuit de ploaie, 
după care trânti ușile ambulanţei. 

De-a lungul ambilor pereţi, aproape de tavan, sclipeau 
ghirlande bine întinse de beteală roșie. În mijlocul și la capetele 
lor, zăngăneau strălucitori clopoței de argint, câte trei pe fiecare 
ghirlandă. Podoabe de Crăciun. 

Clopoţeii din fiecare set erau înșiraţi concentric pe un singur 
șnur. Clopoţelul de sus, care era și cel mai mare, atârna peste 


140 


clopoțelul din mijloc, care la rândul lui atârna peste cel de-al 
treilea clopoțel - care era și cel mai mic. 

Când ușa se trânti, clopoţeii de pe fiecare șnur se loviră unii 
de alţii și se auzi un clinchet argintiu slab, ca o melodie 
îngerească. 

Paramedicul îi puse lui Ethan o mască de oxigen. 

Răcoroasă ca toamna, dulce ca primăvara, o gură de aer îi 
alină gâtul fierbinte, dar hărâitul nu se domoli câtuși de puţin. 

După ce urcă la volanul ambulanţei, șoferul trânti ușa din 
față, făcând din nou beteala roșie să tremure și clopoţeii să 
sune. 

— Clopote, spuse Ethan, dar masca de oxigen îi înăbuși 
cuvântul. 

Paramedicul tocmai își punea la ureche stetoscopul, dar se 
opri. 

— Ce ai spus? 

La vederea stetoscopului, Ethan realiză că își auzea bătăile 
inimii și că ceea ce auzea era neregulat, haotic, alarmant. 

Ascultând, știu că ce auzea nu era numai inima, ci și copitele 
armăsarului morţii, care se apropia în galop. 

— Clopote, repetă el în timp ce în mintea lui se deschideau cu 
zgomot porțile groazei. 

Ambulanţa începu să se miște și, pe măsură ce mergea, 
sirena își făcu auzit glasul ascuțit. 

Ethan nu putea auzi clopoţeii din pricina bocetului zânei 
morții?0, dar îi vedea pe cei trei care erau cel mai aproape de el 
cum tremurau pe șnur. Tremurau. 

Își ridică mâna stângă spre cei trei clopoței care sunau, dar nu 
putu să o întindă atât de mult. Mâna apucă doar aerul gol. 

Frica aceasta de o intensitate teribilă aduse și o confuzie 
tulburătoare, și probabil că delira de-a binelea; cu toate acestea, 
clopoţeii păreau să fie mai mult decât niște simple podoabe, 
păreau mistici în netezimea lor strălucitoare, în rotunjimile lor 
sclipitoare, întruchiparea nădejdii, și simțea o nevoie disperată 
să-i ţină în mână. 

Se pare că paramedicul pricepu nevoia acută a lui Ethan de a 
avea clopoţeii, dacă nu și motivul. Scoase niște foarfece micuțe 
dintr-o trusă și, legănându-se odată cu vehiculul, tăie nodul care 


20 În original banshee, zână din mitologia irlandeză și scoțiană care prevestește 
moartea prin bocete. (n.tr.). 


141 


lega cel mai apropiat mănunchi de clopoței de ghirlandă de 
beteală. 

Când primi șnurul în mâna stânga, Ethan îl înșfăcă - tandru și 
feroce în același timp. 

Era epuizat, dar nu îndrăzni să închidă iar ochii, se temea că 
atunci când avea să-i deschidă din nou, întunericul va fi tot 
acolo, iar el nu avea să mai vadă de-acum nimic din lumea asta. 

Paramedicul luă încă o dată stetoscopul. iși vâri în urechi 
ambele capete. 

Cu degetele de la mâna stânga, Ethan numără clopoțeii de pe 
șnur, de la cel mai mic la cel mai mare, apoi înapoi până la cel 
mai mic. 

Își dădu seama că ţinea aceste podoabe așa cum ţinuse 
rozariul în camera tăcută de spital în ultimele nopţi de viaţă ale 
lui Hannah - cu deznădejde și speranţă în același timp, cu o 
venerație neașteptată care îi susținea inima și cu un stoicism 
care o proteja ca o platoșă. Speranţa îi fusese zadarnică, 
stoicismul - vital când descoperise că avea nevoie de el ca să 
supravieţuiască pierderii lui Hannah. 

Cu degetul mare și arătătorul, încercase să stoarcă milă de la 
mărgelele  rozariului. Acum netezea rotunjimile clopoțeilor, 
căutând nu atât milă, cât înţelegere, căutând o revelație pe care 
urechea nu o putea auzi, dar pe care inima o putea simți. 

Deși nu închise pleoapele și întunericul nu cobori, dinspre 
colţurile ochilor se prelingeau umbre, ca cerneala care se 
împrăștie prin fibrele sugativei. 

În mod clar, stetoscopul prinse ritmuri care îl alarmară pe 
paramedic. Se apropie, dar glasul său venea din depărtare și, 
deși chipul îi era o mască de profesionalism calm, glasul lui 
alarmat trăda îngrijorarea profundă pentru pacient. 

— Ethan, nu ne lăsa acum. Rezistă. La naiba, ţine-te tare! 

Gâtuită de un nod de întuneric, vederea lui Ethan se îngustă 
tot mai mult. 

Simţi mirosul înţepător de spirt medicinal. Ceva rece sub cotul 
stâng, după care pișcătura acului. 

Înlăuntrul său, copitele armăsarului Morții făcură loc 
duduitului unei herghelii apocaliptice care galopa haotic. 

Ambulanţa încă mai gonea spre spital, dar șoferul opri sirenă, 
bazându-se cu siguranţă pe luminile care se învârteau pe 
acoperiș. 


142 


Fără să mai audă ţipetele zânei morţii, Ethan crezu că aude 
din nou clopoţeii. 

Nu erau clopoţeii peste care își trecea mâna ca peste un 
rozariu al mâhnirii, nici șnururile de clopoței ornamentali 
suspendaţi de beteală roșie care scânteia. Clinchetul ăsta se 
auzea cumva din depărtare, chemându-l cu o insistenţă argintie. 

Un punct slab de lumină îi iriză vederea, după care nodul 
morţii se strânse tot mai tare, orbindu-l complet. Acceptând 
inevitabilitatea morţii și a întunericului fără sfârșit, închise în 
cele din urmă pleoapele. 

Deschise ușa, apoi deschise ochii. 

Insoţit de bubuitul vântului și de clinchetul clopoțeilor de 
deasupra ușii, păși afară din Forever Roses, direct între colții 
reci ai nopţii de decembrie, și trase ușa după el. 

Surprins că era viu, nevenindu-i să creadă că stă pe picioarele 
lui, așteptă în spaţiul de la intrare, între vitrine, în timp ce un 
cuplu tânăr în haine de ploaie cu glugi trecu pe trotuar, conduși 
de un ogar auriu în lesă. 

Câinele se uită în sus la Ethan, cu ochi uzi și negri, cu ochi 
înţelepţi. 

— Bună seara, spuse cuplul. 

Incapabil să vorbească, Ethan salută din cap. 

— Haide, Tink, spuse femeia, apoi repetă comanda când 
câinele șovăi. 

Ogarul ud leoarcă se îndepărtă cu mers săltat, cu botul ridicat 
pentru a savura aerul rece, urmat de însoțitorii săi. 

Ethan se întoarse să mai arunce o privire la florăreasă, care 
era tot în spatele tejghelei, după sicriele de sticlă încărcate de 
trandafiri. 

Rowena se uitase îndelung după el. Acum își cobori repede 
privirea, ca și cum era atentă la altceva. 

Tremurând tot, nesigur pe el, așa cum nesigură îi era și 
rațiunea, Ethan refăcu drumul pe care venise până aici, pe sub 
adăpostul oferit de  copertinele magazinelor și ale 
restaurantelor, către Fordul din zona cu parcare interzisă. 

Inaintea lui, Tink se uită de două ori înapoi, dar nu se opri. 

Trecând pe lângă un restaurant cu mese împodobite cu 
lumânări și tacâmuri sclipitoare, trăgând în piept aroma de 
pâine proaspătă, Ethan se gândi: însemnele vieții. 


143 


La capătul străzii, câinele se mai uită o dată înapoi. Apoi cei 
trei dispărură după colț. 

În stradă, traficul era mai fluid decât altădată la ora asta, 
mișcându-se mai rapid decât ar fi permis vremea. 

Ajungând în zona roșie, aproape de capătul străzii, Ethan se 
opri sub ultima copertină - și se gândi că ar putea să rămână 
acolo, în siguranţă și departe de stradă, până când zorii zilei 
aveau să smulgă orașul din noapte. 

Se făcu un gol mare în trafic. 

Cu mâna dreaptă tremurându-i, își căută cheile de la mașină 
în buzunarul hainei și apăsă butonul care descuia ușile. Fordul 
piui, dar Ethan nu se apropie de el. 

Întorcându-se către intersecţie, văzu luminile Cruiser-ului care 
se apropia cu o viteză mult prea mare. 

Cruiser-ul derapă în intersecție, iar roţile i se blocară. 
Răsucindu-se, mașina șterse Fordul Expedition; doar câţiva 
centimetri îi despărțiră de un accident. 

Dacă s-ar fi aflat acolo, Ethan ar fi fost strivit între vehicule ca 
o minge între paletele inamice ale unui joc mecanic. 

lată camionul care avea să-l zdrobească, zgomotul ascuțit al 
frânelor de aer. 

Cu un lătrat bâlbâit și strident al roţilor pe asfaltul ud, Cruiser- 
ul derapă înspre marginea îndepărtată a șoselei de pe care 
venise. 

Spintecând ploaia pe care Cruiser-ul doar o biciuise, camionul 
se legănă și se opri cu un zvâcnet. 

După ce șoferul Cruiser-ului recăpătă controlul asupra mașinii, 
se îndepărtă în goană cu aceeași viteză nebună, deși ceva mai 
domolită. 

Panicat, șoferul camionului claxonă. Își continuă apoi drumul 
spre destinația pe care fatalitatea sorții i-o pregătise. 

În urma camionului, golul din trafic se închise. 

Culoarea semaforului se schimbă în intersecție. Traficul din 
două direcții se opri, dar din altele două începu să se pună din 
nou în mișcare. 

Impregnând noaptea - aroma delicioasă de pâine proaspătă. 

Lumina aurie a felinarelor aruncând galbeni pe trotuare. 

Ropotul și susurul ploii. 

Lumina semaforului se schimbă probabil de două sau trei ori 
înainte ca Ethan să-și dea seama că îl doare mâna stângă. 


144 


Crampele de durere începuseră să se întindă spre mușchii 
braţului. 

încurcat printre degetele încleștate ale pumnului, se afla 
șnurul cu cei trei clopoței de argint pe care un paramedic milos 
îl tăiase din beteala ambulanţei și i-l oferise. 


e Capitolul 26 


Amintind de elită decadentă a Romei antice, culcaţi în mijlocul 
bacanalelor, cu toga scandalos de nearanjată, morții fără nume 
lăsau la vedere fie un umăr neted și gălbui, fie o curbă palidă a 
pieptului, fie o coapsă vineţie, fie o mână cu degetele chircite 
într-un vag gest obscen, fie un picior delicat și o gleznă subţire, 
fie un profil din care un ochi deschis te fixa cu o senzualitate 
sfioasă. 

Cel mai puţin superstiţios dintre privitorii acestui spectacol 
grotesc ar fi fost înclinat să-i bănuiască pe acești vagabonzi 
neidentificaţi și adolescenți fugiți de-acasă că, în lipsa unui 
martor dintre cei vii, aceștia s-ar plimba nestingheriţi de la un 
pat la altul. În ceasurile singuratice de după miezul nopţii, oare 
morții neastâmpăraţi nu formează și ei perechi, într-o parodie 
rece și hidoasă a pasiunii? 

Dacă Laputa ar fi crezut în vreun cod moral sau dacă ar fi 
crezut măcar că bunul-gust cerea anumite reguli universale de 
conduită socială, poate și-ar fi petrecut cele două minute pe 
care le avea de așteptat încercând să aranjeze giulgiurile acelea 
aruncate neglijent, respectând chiar și morţilor dreptul la 
decenţă. 

Însă pe el priveliștea îl delecta, pentru că în încăperea 
aceasta se afla fructul ultim al anarhiei. Pe lângă asta, aștepta 
cu nerăbdare sporită sosirea de obicei impasibilului Roman 
Castevet, care de data asta avea să fie complet luat prin 
surprindere. 

După două minute, clanța ușii păcăni, scârții și se lăsă în jos. 
Ușa se întredeschise, dar nu mai mult de doi centimetri 
jumătate. 

De parcă se aștepta să-l vadă pe Corky pândindu-l cu o 
echipă de cameramani și reporteri de scandal, Roman trase cu 


145 


ochiul prin crăpătura ușii, iar ochiul care i se vedea era mare cât 
al unei bufnițe speriate. 

— Haide, intră, îl încurajă Corky. Ești printre prieteni aici, deși 
numai tu vrei să-i tai pe unii dintre ei. 

Deschizând ușa numai cât să încapă silueta lui subţire, Roman 
se strecură în criptă, oprindu-se să se uite îngrijorat înapoi pe 
hol înainte să se închidă acolo împreună cu Corky și cu cei 
douăzeci de membri obraznici ai petrecerii în togă. 

— Ce naiba ai pe tine? întrebă patologul nervos. 

Corky se întoarse pe loc, fluturând poalele pelerinei galbene 
de ploaie. 

— Echipament elegant de ploaie. Îţi place pălăria? 

— Cum ai trecut de pază cu haina asta ridicolă? De fapt cum 
ai reușit să treci de pază, cu sau fără pelerină? 

— N-a fost nevoie să mă furișez. Mi-am prezentat 
împuternicirea. 

— Ce împuternicire? Predai literatură modernă fadă unei 
adunături de idioţi cu nasul pe sus și unor mucoși lipsiţi de 
creier. 

Ca mulţi oameni pragmatici, Roman Castevet avea o părere 
proastă despre departamentele de arte liberale din universităţile 
de o zi și despre studenţii care căutau mai întâi să descopere 
adevărul în literatură și abia apoi, într-un târziu, să intre în 
câmpul muncii. 

Fără să se simtă ofensat, aprobând de fapt vitriolul antisocial 
al lui Roman, Corky explică: 

— Băieții ăia drăguţi de la biroul de pază cred că sunt un 
patolog din Indianapolis venit aici pentru a discuta cu tine 
anumite detalii entomologice tulburătoare legate de victimele 
unui criminal în serie care operează în Midwest. 

— Ce? De ce ar crede asta? 

— Am pe cineva care îmi procură documente excelent 
falsificate. 

Roman se sperie. 

— Tu? 

— De obicei e bine să am cu mine acte false de identitate 
făcute profesionist. 

— Te îmbeţi cu apă rece sau ești doar un tâmpit? 

— Așa cum tocmai ţi-am explicat, nu sunt doar un profesor 
decadent care se dă în vânt să se înhaite cu anarhiștii. 


146 


— Mda, așa e, spuse Roman cu dispreț. 

— Promovez anarhia cu fiecare prilej, adesea cu riscul de a fi 
arestat și băgat la pușcărie. 

— Ești un Che Guevara în toată regula. 

— Multe dintre operaţiunile mele sunt tot atât de inteligente și 
șocante pe cât sunt de neconvenţionale. Doar n-ai crezut că 
vreau cele zece prepuțuri doar pentru vreun joc pervers, nu? 

— Ba da, chiar asta am crezut. Când ne-am întâlnit la 
petrecerea aia plicticoasă de la universitate, ai fi zis că ești 
grangurele demenţilor, un mutant moral și mental de proporții 
uriașe. 

— Venind de la un satanist, zâmbi Corky, pot considera asta 
un compliment. 

— Nu a fost și intenţia mea, răspunde Roman precipitat și 
furios. 

În clipele lui cele mai bune, ferchezuit, dichisit și parfumat, 
pregătit pentru ocazii sociale serioase, Castevet nu era deloc un 
bărbat arătos. Furia îl făcea și mai urât decât de obicei. 

Costeliv, tot numai șolduri osoase, coate și umeri ascuţiţi, cu 
un măr al lui Adam mai proeminent decât nasul și cu un nas mai 
ascuţit decât văzuse Corky la oricare alt membru al speciei 
umane, cu obraji scofâlciţi și o bărbie descărnată care aducea a 
protuberanţă de femur, Roman arăta de parcă suferea de o 
gravă tulburare de nutriţie. 

Cu toate acestea, ori de câte ori întâlnea ochii lui Castevet - 
ageri ca ai unei păsări, pătrunzători că ai unei reptile - și de 
fiecare dată când îl prindea pe legist lingându-și senzual buzele 
fără niciun motiv aparent, buzele fiind singura trăsătură mai 
plină de pe chipul și trupul ăsta de sperietoare, Corky bănuia că 
o nevoie erotică de temut îi ambala suficient de puternic 
motorul metabolismului cât să ajungă să scoată fum prin diverse 
orificii. Dacă s-ar fi pariat pe numărul mediu de calorii pe care le 
ardea Castevet zilnic numai abuzând obsesiv de propria 
persoană, Corky ar fi pariat categoric pe cel puţin trei mii - și 
fără îndoială ar fi câștigat lejer pariul. 

— În sfârșit, poţi să crezi ce vrei despre mine, spuse Corky, 
vreau numai să mai fac o comandă de încă zece prepuţuri. 

— la ascultă și bagă bine la cap - nu mai fac afaceri cu tine. 
N-ai pic de minte să vii aici în felul ăsta. 


147 


În parte din motive de profit, în parte dintr-un sentiment de 
datorie religioasă și ca o expresie a credinței sale nestrămutate 
în Regele ladului, Roman Castevet punea la dispoziţia altor 
sataniști diverse părți ale corpului - dar numai de la cadavre - 
organe interne, sânge, tumori maligne, câteodată chiar creiere 
întregi. Clienţii lui, alţii decât Corky, aveau și un interes teologic, 
și unul practic în ritualurile de grotă care implorau de la 
Maiestatea Sa Satana favoruri speciale sau care conjurau 
demoni reali din hruba de foc. La urma urmei, cele mai 
importante ingrediente ale unei formule de magie neagră nu 
puteau fi cumpărate prea ușor de la cel mai apropiat 
supermarket. 

— Exagerezi, spuse Corky. 

— Nu exagerez. Eşti imprudent, ești nesăbuit. 

— Nesăbuit? zâmbi Corky, aproape izbucnind în râs. Ai 
devenit dintr-odată îngrozitor de cuminte pentru un ins care 
crede că jaful, tortura, violul și crimă o să fie răsplătite pe lumea 
cealaltă. 

— Vorbește mai încet, șopti Roman cu înverșunare, deși Corky 
își păstrase tonul de conversaţie agreabilă. Dacă te găsește 
cineva aici cu mine, îmi pierd slujba. 

— Ba deloc. Sunt un legist din Indianapolis și discutăm despre 
lipsa curentă de personal și despre numărul deplorabil de mare 
de cadavre neidentificate. 

— Mă distrugi, gemu Roman. 

— Am venit aici doar ca să mai comand încă zece prepuţuri, 
minţi Corky. Nu mă aştept să le aduni cu mine de faţă. Ti-am 
făcut personal comanda doar pentru că m-am gândit că o să te 
facă să râzi. 

Deși Roman Castevet părea prea emaciat, prea secătuit ca să 
mai lăcrimeze, ochii lui negri febrili se umeziră de neputinţă. 

— Oricum, comentă Corky, altceva o să te facă să-ți pierzi 
slujba, nu eu. S-ar putea ca cineva să descopere că aţi încuiat 
un om viu printre toţi morţii ăştia. 

— Ai prizat ceva? 

— Ti-am spus deja la telefon, acum câteva minute. Unul dintre 
sufletele astea nefericite mai trăiește. 

— Ce cursă mai e și asta? întrebă Roman. 


148 


— Nu e nicio cursă. E adevărat. L-am auzit murmurând: 
„Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă”, foarte încet, dar destul de tare ca să-l 
auzi. 

— Pe cine să auzi? 

— L-am găsit, i-am tras giulgiul de pe faţă. E paralizat. Are 
mușchii feței deformați de un accident cerebral. 

Aplecându-se tot mai aproape, zbârlindu-se ca niște bețe 
uscate dintr-o legătură de vreascuri, Roman /ns/stă să poarte 
conversaţia fără să-l scape din ochi pe Corky, de parcă 
înverșunarea din privire ar fi reușit să transmită mesajul pe care 
cuvintele îl rataseră. 

Corky continuă voios: 

— Sărmanul era probabil în comă când l-au adus aici, pe urmă 
și-a recăpătat cunoștința. Dar e îngrozitor de slăbit. 

Nesiguranţa fisură puţin platoșa de neîncredere pe care o 
purta Roman Castevet. Işi luă ochii de pe Corky și scrută cu 
privirea paturile suprapuse. 

— Cine? 

— Acolo, spuse Corky expansiv, arătând spre fundul încăperii, 
unde lumina de pe cadrul din tavan abia pătrundea, lăsând 
morţii care zăceau întinși acolo învăluiţi în beznă și pânza albă 
de bumbac. Mi se pare că îţi salvez toate slujbele aducându-ţi la 
cunoștință chestia asta, așa că ar trebui să îmi iei comanda 
gratis, din pură recunoștință. 

îndreptându-se spre fundul încăperii, Roman spuse: 

— Care dintre ei? 

Păşind strâns pe urmele legistului, Corky răspunse: 

— In stânga, al doilea din capăt. 

În timp ce Roman se aplecă să ridice giulgiul de pe faţa 
cadavrului, Corky își ridică braţul drept și lăsă să se vadă mâna 
care până acum fusese ascunsă în mâneca pelerinei galbene de 
ploaie, precum și pioletul pe care-l ţinea. Cu o lovitură bine 
chibzuită, cu forță și încredere deplină, înfipse arma în spatele 
legistului. 

Țintit cu precizie, un piolet poate trece prin atrium și 
ventricule, provocând un șoc convulsiv în mușchiul cardiac și 
făcând inima să se oprească imediat și pentru totdeauna. 

În foșnetul hainelor și pocnetul tăcut al membrelor care se 
pliază, Roman Castevet se prăbuși fără să scoată un sunet. 


149 


Corky nu avu nevoie să îi ia pulsul. Gura deschisă, din care nu 
mai ieșea aer, și ochii ficși precum globii de sticlă dintr-o 
rafinată lucrare de taxidermie, confirmară perfecțiunea loviturii. 

Meritase să se pregătească înainte. Acasă, folosind același 
piolet, Corky exersase pe un manechin pe care îl furase de la 
facultatea de medicină. 

Dacă ar fi avut nevoie să-l înjunghie pe Roman de două, trei 
sau patru ori, sau dacă inima lui Român ar fi continuat să bată 
câtuși de puţin, atacul s-ar fi lăsat cu mult sânge. Din pricina 
asta îmbrăcase pelerina rezistentă la pete. 

În eventualitatea puţin probabilă ca vreo secreție nefericită să 
se scurgă din comorile păstrate la rece ale încăperii, exista o 
scurgere în podeaua acoperită cu gresie. Lângă ușă, un furtun 
de vinil înfășurat pe o bobină era atașat de un robinet de perete. 

Corky aflase despre echipamentul acesta administrativ din 
articolele pe care le citise cu doi ani în urmă, când scandalul 
șobolanilor ţinuse prima pagină a ziarelor. Din fericire, nu fu 
nevoit să folosească furtunul. 

Îl ridică pe Roman într-unul din păturile goale din fundul 
încăperii, acolo unde umbrele îi ţineau partea. 

Dintr-un buzunar interior adânc al pelerinei, scoase cearșaful 
pe care îl cumpărase mai devreme din mall. II puse peste 
Roman, având grijă să-l acopere în întregime, pentru că avea 
nevoie să ascundă atât identitatea cadavrului, cât și faptul că, 
spre deosebire de ceilalţi, era îmbrăcat de sus până jos. 

Pentru că moartea fusese instantanee și rana minusculă, nu 
se scurse sânge care să păteze cearșaful și să atragă astfel 
atenţia asupra proaspătului cadavru. 

Peste o zi, două sau chiar trei, Roman va fi probabil găsit de 
vreun angajat de la morgă venit să facă inventarul sau să preia 
un cadavru pentru o autopsie. Un alt subiect de primă pagină a 
ziarelor pentru echipa de medici legiști. 

Lui Corky îi păru rău că fusese nevoit să ucidă un om ca 
Roman Castevet. Bun satanist și anarhist devotat, legistul slujise 
cum trebuie campaniei de destabilizare a ordinii sociale și 
accelerare a declinului ei. 

Curând totuși evenimente tulburătoare de la reședința lui 
Channing Manheim aveau să ajungă în atenţia presei din toată 
lumea. Autorităţile aveau să aloce resurse uriașe pentru a 


150 


descoperi identitatea celui care trimisese darurile sfidătoare din 
cutiile negre. 

În căutarea sursei celor zece prepuţuri, logica îi va trimite 
spre morga publică și diverse case mortuare particulare. Dacă 
Roman ar fi devenit suspect în timpul investigaţiilor, ar fi 
încercat să-și salveze fundul arătându-l cu degetul pe Corky. 

Anarhiștii acționau fără obligaţia de a fi loiali unii altora, și nici 
nu putea fi altfel printre campionii dezordinii. 

Într-adevăr, Corky mai avea de pus la punct câteva treburi 
înainte ca sărbătorile de Crăciun să înceapă. 

Având în vedere că mâinile îi erau protejate de mănuși de 
latex care fuseseră ascunse de victima sa în mânecile largi ale 
pelerinei, ar fi putut lăsa pioletul acolo fără teama că avea să 
ofere poliției amprente acuzatoare. Dar Corky îl băgă la loc în 
buzunar nu numai pentru că putea să-l mai ajute și altă dată, ci 
și pentru că avea de-acum o valoare sentimentală. 

Părăsind morga, își luă la revedere prietenește de la oamenii 
de pază. Aveau o meserie ingrată - aceea de a proteja viii de 
morți. Se opri chiar puţin mai mult ca să le spună un banc 
obscen despre un avocat și o puicuță. 

Nu se temea că oamenii de pază puteau să-i descrie cu 
exactitate chipul la poliţie. In pelerină aceea largă cât un cort și 
având pe cap pălăria aceea pleoștită, era o figură mult prea 
excentrică și amuzantă pentru ca cineva să-și amintească 
altceva decât costumaţia. 

Mai târziu, acasă, în faţa focului din șemineu, în timp ce va 
savura un brandy, avea să ardă actele care îl recomandau drept 
legist din Indianapolis. Avea numeroase alte seturi de 
documente de identitate, în caz că i-ar mai fi fost necesare și 
altă dată. 

Se întoarse acum în noapte, în ploaie. 

Și astfel veni timpul să se ocupe de Rolf Reynerd, care 
dovedise prin acțiunile lui că era la fel de nepotrivit pentru viață 
pe cât fusese pentru cariera de vedetă de telenovele. 


151 


e Capitolul 27 


Dacă s-ar fi scris despre cina de luni seara a lui Aelfric 
Manheim în Daily Variety, gazeta în culori a industriei de film, 
titlul ar fi putut suna așa: FRIC DĂ IAMA ÎN PUI. 

Pe grătar, pieptul umflat fusese uns cu ulei de măsline și 
presărat cu sare de mare, piper și un amestec delicios de plante 
aromatice exotice, cunoscute la Palazzo Rospo drept McSecretul 
McBee. Pe lângă pui, i se mai aduseseră paste, nu cu sos de 
roșii, ci cu unt, busuioc, semințe de piñon și parmezan. 

Domnul Hachette, bucătarul-șef cu diplomă de Cordon Bleu și 
descendent direct al lui Jack Spintecătorul, nu lucra duminica și 
lunea, tocmai ca să poată urmări și înjunghia femei inocente, ca 
să poată azvârli pisici turbate în cărucioare de bebeluși și să se 
dedea oricărei alte plăceri îi trecea prin cap. 

Domnul Baptiste, bucătarul cel vesel, lipsea lunea și martea; 
ca atare, lunea bucătăria era închisă. Doamna McBee pregătise 
singură aceste delicatese. 

La pâlpâitul slab al luminii din instalaţiile electrice care 
încercau să imite vechile lămpi cu ulei, Fric mânca în pivniţa de 
vinuri, singur la masa lungă de opt persoane, în încăperea 
cochetă, aranjată cu gust, care era separată printr-un perete de 
sticlă de zona în care se menținea un control strict al 
temperaturii. Dincolo de sticlă, pe rânduri lungi de rafturi, se 
aflau paisprezece mii se sticle din ceea ce tatăl lui numea uneori 
„Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Bordeaux, Port, 
Burgundy - și Sângele Criticilor, un vin tare amar”. 

Ha, ha, ha. 

Când Tatăl-Fantomă era acasă, mâncau de obicei în 
sufragerie, dar numai dacă musafirii veniţi la masă - amicii 
babacului, parteneri de afaceri sau diverși consilieri personali, 
de la îndrumătorul spiritual la clarvăzător - nu erau deranjaţi de 
prezenţa unui puști de zece ani care să le asculte bârfele și să-și 
dea ochii peste cap la vorbele lor murdare. 

Când Tatăl-Fantomă lipsea, ceea ce se întâmpla mai tot 
timpul, Fric putea să ia masa nu doar în apartamentul lui, unde 
mânca de obicei, ci aproape oriunde în reședință. 

Când era pe vreme bună putea să mănânce afară, lângă 
piscină, recunoscător că în absenţa tatălui său nicio starletă 


152 


nătângă, hlizită și pe jumătate dezbrăcată nu va fi acolo ca să-l 
bată la cap cu întrebări despre materia preferată la școală, 
mâncarea favorită, culoarea favorită, actorul favorit. 

Încercau întotdeauna să cerșească niște Ritalin sau alte 
antidepresive de la Fric. Refuzau să creadă că singurele 
medicamente pe care le lua erau cele pentru astm. 

Dacă nu voia lângă piscină, putea să riște să mănânce la o 
masă din grădina de trandafiri, cu porțelanuri fine și tacâmuri 
vechi de argint, ţinându-și însă inhalantul la îndemână, pe o 
farfuriuţă de desert, pentru eventualitatea în care o adiere de 
vânt ar ridica suficient polen ca să-i declanșeze o criză de astm. 

Uneori mânca dintr-o tavă așezată în poală în timp ce stătea 
ghemuit într-unul din cele șaizeci de fotolii confortabile din 
camera în care se proiectau filme, și care fusese recent 
redecorată folosindu-se influenţe din stilul Art Deco al Teatrului 
Pantages din Los Angeles. 

În această cameră se puteau proiecta filme, cele mai diverse 
tipuri de casete video, DVD-uri și emisiuni televizate pe un ecran 
mai mare decât multe dintre cele pe care le găseai în 
cinematografele obișnuite. 

Fric nu avea nevoie de ajutorul unui proiecţionist ca să vadă 
casete video și DVD-uri. Așezat în scaunul din mijloc al rândului 
din mijloc, putea să-și conducă propriul spectacol. 

Câteodată, când știa că nu era programat să se facă curăţenie 
în amfiteatru, când era sigur că nimeni nu o să vină să-l caute, 
încuia ușa ca să fie singur și se uita la unul dintre filmele în care 
juca tatăl său. 

să fie văzut că se uită la un film cu Tatăl-Fantomă era de 
neconceput. 

Nu că ar fi fost proaste. Unele erau proaste, bineînțeles, 
pentru că nicio vedetă nu dă lovitura de fiecare dată. Dar unele 
mergeau. Unele erau super. Câteva erau fantastice. 

Însă dacă l-ar fi văzut cineva privind filmele tatălui său în 
astfel de condiţii, ar fi fost nominalizat de Academia Naţională a 
Fraierilor pentru titlul de cel mai mare fraier din ultimii zece ani. 
Poate din tot secolul. Clubul Rataţilor Jalnici l-ar accepta gratis 
ca membru pe viaţă. 

Domnul Hachette, bucătarul-șef psihopat înrudit cu familia 
Frankenstein, ar râde cu spume de el și ar compara silueta 
uscată a lui Fric cu mușchii tatălui său. 


153 


Oricum, în singurul loc ocupat dintre cele șaizeci, cu tavanul 
decorat în stil Art Deco înălțându-se la zece metri deasupra lui, 
Fric rămânea uneori pe întuneric și proiecta pe ecranul uriaș 
filme cu Tatăl-Fantomă. 

Urmarea anumite filme pentru poveste, deși le mai văzuse de 
multe ori. Pe altele le urmărea pentru efectele speciale 
uluitoare. 

Și întotdeauna Fric căuta în jocul tatălui său calităţile, 
farmecul, expresiile și gagurile care îi făceau pe milioane de 
oameni din lumea întreagă să-l iubească pe Channing Manheim. 

In filmele mai bune, astfel de momente se găseau din plin. 
Dar chiar și în cel mai prost dintre filmele lui proaste, erau scene 
în care era imposibil să nu-ţi placă tipul, să nu-l admiri, să nu 
vrei să ieși cu el. 

Referindu-se la momentele cele mai strălucite din cele mai 
bune filme ale sale, criticii spuseseră că tatăl lui Fric avea ceva 
magic. „Magic” suna aiurea, un fel de păsărică de fetică, penibil, 
dar era cuvântul potrivit. 

Câteodată îl vedeai pe ecran și părea mai plin de viaţă, mai 
real decât oricine dintre cunoscuţii tăi. Sau dintre toţi cei pe 
care aveai să-i cunoști vreodată. 

Calitatea aceasta „suprareală” nu putea fi explicată nici prin 
dimensiunile uriașe ale imaginii sale proiectate, nici prin geniul 
vizual al cameramanului. Și nici prin inteligenţa regizorului - cei 
mai mulţi nu erau mai deștepţi decât un cartof fiert - sau prin 
amănuntele manipulate cu ajutorul tehnologiei digitale. 
Majoritatea actorilor, inclusiv starurile, nu aveau farmecul lui 
Manheim nici măcar atunci când lucrau cu cei mai buni regizori 
și tehnicieni. 

Îl vedeai acolo sus, pe ecran, și părea că fusese peste tot, 
văzuse tot și știa tot ce era de știut. Părea să fie mai înţelept, 
mai iubitor, mai haios și mai curajos decât oricine, oriunde, 
dintotdeauna - ca și cum ar fi trăit în șase dimensiuni, în timp ce 
restul celorlalţi trebuiau să se mulţumească doar cu trei. 

Fric studiase anumite scene de mai multe ori, de zeci de ori, 
poate de o sută de ori în anumite cazuri, până când ajunseseră 
să i se pară la fel de reale ca oricare dintre clipele pe care le 
petrecuse cu adevărat cu tatăl său. 

In anumite momente, când se târa spre pat mort de oboseală, 
dar nu putea să doarmă, sau când în miez de noapte se trezea 


154 


pe jumătate, dar continua totuși să patineze pe gheaţa unui vis, 
scenele acelea speciale din filmele cu tatăl său chiar i se păreau 
reale. Memoria le proiecta nu ca pe imagini zărite într-un scaun 
de cinema, ci ca și când ar fi fost experienţe trăite cu adevărat 
împreună cu tatăl său. 

Aceste vrăji de vis de dinainte de-a adormi erau unele dintre 
cele mai fericite momente din viaţa lui Fric. 

Bineînţeles, dacă ar fi spus cuiva că acelea erau unele dintre 
cele mai fericite momente din viaţa lui, Clubul Rataţilor Jalnici i- 
ar fi ridicat o statuie de zece metri, evidenţiindu-i părul veșnic 
ciufulit și gâtul slăbănog, și ar fi luminat-o cu reflectoare pe 
aceeași colină pe care scria HOLLYWOOD. 

Așa că în seara asta de luni, deși Fric ar fi preferat poate să 
mănânce în amfiteatru în timp ce îl urmărea pe tatăl său cum îi 
snopește în bătăi pe niște răufăcători și salvează un întreg 
orfelinat, luă cina în pivniţa de vinuri, pentru că în agitația aceea 
de dinainte de Crăciun nu prea mai aveai unde să găsești puţină 
liniște în Palazzo Rospo. 

Domnișoara Sanchez și domnișoara Norbert, cele două 
menajere care locuiau la reședință, își luaseră concediul de 
Crăciun mai devreme cu zece zile. Nu aveau să se întoarcă 
decât joi dimineaţa, pe 24 decembrie. 

Doamna și domnul McBee urmau să fie plecaţi marți și 
miercuri ca să petreacă mai devreme Crăciunul cu fiul lor și 
familia acestuia în Santa Barbara. Și ei aveau să se întoarcă la 
Palazzo Rospo tot pe 24 decembrie, ca să se asigure că cea mai 
mare vedetă de cinema din lume era întâmpinată cu toată 
pompa care se cuvenea când avea să revină din Florida în cursul 
după-amiezii. 

Prin urmare, în seara de luni, celelalte patru servitoare și 
portarii lucrau până târziu sub îndrumarea fermă a soţilor 
McBee, alături de alte câteva servicii pentru care erau plătiţi 
oameni din afară, de exemplu o echipă de șase oameni 
specializaţi în îngrijirea marmurei și a gresiei de pe jos, o echipă 
de opt oameni care se ocupa de decoraţiunile de sărbători și un 
specialist feng-shui adus în ultimul moment, care se asigura că 
brazii și celelalte accesorii de Crăciun erau aranjate și 
împodobite în așa fel încât să nu interfereze cu fluxul energetic 
al uriașei case. 

Nebunie. 


Departe de zumzetul mașinilor care lustruiau podeaua și de 
râsetele vesele ale echipei de nătărăi care puneau decorațiunile 
de Crăciun, Fric se refugie sub pământ, în pivnita de vinuri. Între 
zidurile astea de cărămidă, sub tavanul de cărămidă scund și 
arcuit, nu se auzeau decât clinchetul furculiței lovite de farfurie 
și sunetele pe care le scotea el când înghițea mâncarea. 

Și apoi: 0oodelee-ooodelee-oo. 

Înăbușit, dar totuși lesne de auzit, telefonul sună într-un 
butoiaș. 

Deoarece temperatura din camera de degustări era prea 
ridicată pentru a păstra vinul, butoaiele și sticlele din încăperea 
aceasta de dincoace de peretele de sticlă erau pur decorative. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

Stivuite de la podea până la tavan de-a lungul zidului de 
cărămidă, câteva dintre uriașele butoaie aveau capace prinse în 
balamale, care se puteau deschide ca niște uși. Unele dintre ele 
aveau înăuntru rafturi pe care erau depozitate pahare de vin, 
șervete de in, tirbușoane, alte obiecte. Patru aveau televizoare, 
permiţând unui cunoscător de vinuri să vadă mai multe canale 
simultan. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

Fric deschise butoiașul cu telefonul și răspunse pe linia lui în 
obișnuitul stil frician, adică hotărât să nu pară intimidat. 

— Aici Agenţia de Deparazitare și Școala de Conserve la 
Domiciliu. Te scăpăm de șobolani și te învăţăm cum să-i 
conservi pentru sărbătorile de la anu'. 

— Bună, Aelfric. 

— Ai acum un nume? întrebă Fric. 

— Pierdut. 

— E numele mic sau numele de familie? 

— Amândouă. |ţi place cina? 

— Nu iau cina. 

— Ce ţi-am spus despre minciuni, Aelfric? 

— Că n-o să-mi aducă decât nenorociri. 

— Mănânci des în pivniţa de vinuri? 

— Sunt în pod. 

— Nu căuta nenorocirea, băiete. Oricum vei avea parte de ea 
și fără să te străduiești. 

— În lumea filmului, spuse Fric, oamenii mint douăzeci și 
patru de ore pe zi și nu le aduce decât bogăţie. 


156 


— Uneori nenorocirea îi ajunge rapid, îl asigură Musafirul 
Misterios. Cel mai adesea e nevoie de o viaţă de om până să 
sosească, după care la sfârșit nu mai rămâne decât vuietul 
năprasnic al unui ocean de nenorociri. 

Fric tăcea. 

Străâinul tăcu și el. 

In cele din urmă Fric trase adânc aer în piept și spuse: 

— Trebuie să recunosc, ești un ticălos care te bagă în sperieți. 

— Ai progresat, Aelfric. Puțin adevăr. 

— Am găsit un loc în care să mă ascund și să nu fiu găsit 
niciodată. 

— Te referi la camera secretă din spatele dressingului? 

Fric nu-și imaginase vreodată că în oasele sale trăiește vreo 
creatură din aceea care-ţi dă fiori, dar acum părea să o simtă 
cum i se târăște prin măduva spinării. 

Musafirul Misterios spuse: 

— Locul ăla cu pereţi de oţel și cu cârlige în tavan - acolo 
crezi că poţi să te ascunzi? 


e Capitolul 28 


Cu crima în minte, dar nu și pe conștiință, Corky Laputa, 
proaspăt ieșit din cripta morţilor fără nume, traversă strada în 
ploaia nopţii. 

În timp ce conducea, se gândea la tatăl său, poate pentru că 
Henry James Laputa își irosise viaţa la fel cum, cu siguranţă, și-o 
irosiseră și vagabonzii și adolescenţii fugiţi de-acasă care 
zăceau pe paturile suprapuse din morgă. 

Mama lui Corky, economista, crezuse în justețea invidiei, în 
puterea urii. Viaţa îi fusese roasă de amândouă la un loc și 
purtase amărăciunea ca pe o coroană. 

Tatăl său crezuse în necesitatea invidiei ca sentiment care te 
motivează. Invidia permanentă îl dusese inevitabil la ură 
cronică, fie că el credea sau nu în puterea urii. 

Henry James Laputa fusese profesor de literatură americană. 
Fusese și un romancier care visase să ajungă celebru. 

Alesese să-i invidieze pe cei mai mari scriitori contemporani 
cu el. Le purta pică pentru fiecare recenzie bună, pentru fiecare 


157 


cuvânt de laudă, pentru fiecare dovadă de recunoaștere publică 
sau premiu. Spumega la auzul succeselor lor. 

Astfel motivat, scria romane cu o pasiune înflăcărată, opere 
menite să facă literatura contemporanilor săi să pară 
superficială, fadă și puerilă prin comparaţie. Voia să umilească 
alţi scriitori, să-i îngenuncheze cu exemplul lui, să le inspire o 
invidie mai mare decât cea pe care le-o purtase el, pentru că 
numai atunci ar fi putut să se vindece de invidie și să se bucure 
în sfârșit de propriile realizări. 

Credea că într-o bună zi toţi acești oameni de litere aveau să 
fie atât de geloși pe el, încât să nu mai fie în stare să se bucure 
de carierele lor. Când aveau să râvnească la reputaţia sa literară 
cu atâta ardoare încât să fie avizi de ea, când aveau să moară 
de rușine că eforturile lor cele mai mari nu erau decât jar mocnit 
pe lângă flacăra talentului său, atunci Henry Laputa putea fi 
fericit, împlinit. 

Cu toate acestea, ani la rând romanele lui nu primiseră decât 
laude călduțe, iar multe dintre ele nu veniseră din partea unor 
critici de primă mărime. Nominalizările îndelung așteptate la 
premii nu veniseră niciodată. Nu i se dăduseră onorurile 
binemeritate. Geniul său nu era recunoscut. 

Mai mult chiar, descoperise că mulţi dintre confrații săi îi 
vorbeau de sus, ceea ce îl făcuse să înțeleagă, într-un sfârșit, că 
erau cu toţii membri ai unui club din care el fusese respins. li 
recunoșteau, de fapt, superioritatea talentului, dar conspirau să 
îi refuze laurii pe care-i merita, pentru că doreau să-i păstreze 
pentru ei. 

Henry realizase că până și în lumea literară zeul zeilor era 
banul. Micul lor secret murdar. Împărţeau premii în stânga și în 
dreapta, flecărind despre artă, dar nu erau interesaţi decât să se 
îmbogăţească și să-și sporească prestigiul cu onorurile astea. 

Înțelegerea acestei lăcomii conspirative a oamenilor de litere 
fusese apă, soare și îngrășământ pentru grădina urii sale. Florile 
negre ale antipatiei înfloriseră ca niciodată înainte. 

Frustrat de refuzul lor de a-i recunoaște valoarea, Henry se 
hotărâse să le câștige invidia scriind un roman care să 
reprezinte un uriaș succes comercial. Credea că știa toate 
trucurile conceperii unei naraţiuni și toate modurile de a profita 
de pe urma sentimentalismului dulceag, prin care scribi precum 
Dickens manipulaseră masele de nespălaţi. Avea să scrie o 


158 


poveste irezistibilă, să câștige milioane și să-i lase pe confrații 
săi ipocriţi să fie roși de gelozie. 

Romanul ăsta comercial găsise un editor, dar nu și un public. 
Drepturile de autor fuseseră mediocre. In loc să plouă cu bani, 
zeul Mamona îl lăsase într-o furtună de bălegar, ceea ce se 
potrivea întocmai felului în care îi numise romanul un important 
critic literar. 

Pe măsură ce anii trecuseră, ura lui Henry se îngroșase și 
devenise malignă, o înveninare pură și constantă. Îi plăcea 
malignitatea asta, care cu timpul începuse să doară și se 
infectase, transformându-se într-o ranchiună virulentă și 
implacabilă precum cancerul de pancreas. 

La cincizeci și trei de ani, în timp ce ţinea un discurs caustic, 
plin de venin și furie în fața unei mulţimi indiferente de 
universitari la convenţia anuală a Asociaţiei de Limbi Moderne, 
Henry James Laputa suferise un atac de cord. Căzuse pe loc 
mort - și cu atât aplomb, că unii membri ai audienței crezuseră 
că punctase cu îndrăzneală o idee și aplaudaseră scurt înainte 
să-și dea seama că acolo se afla moartea însăși, și nu doar o 
farsă a ei. : 

Corky învățase atât de multe de la părinții lui! Invăţase că, 
singură, invidia nu constituie o filosofie. Invăţase că un stil de 
viață lejer și un optimism vesel nu pot rezista în faţa urii 
atotcuprinzătoare și atotdevoratoare. 

Mai învățase să nu creadă în legi, idealism sau artă. 

Mama lui crezuse în legile economiei, în idealurile 
marxismului. Sfârșise ca o bătrână înveninată, lipsită de 
speranţă sau rost în viaţă, care păruse aproape ușurată când 
propriul fiu o bătuse cu vătraiul până o omorâse. 

Tatăl lui Corky crezuse că putea folosi arta ca un ciocan cu 
care să bată lumea până o va supune. Lumea încă se mai 
învârtea, dar Tati se făcuse oale și ulcele, cenușa lui fusese 
împrăștiată în mare, se pierduse, ca și cum n-ar fi existat 
nicicând. 

Haos. 

Haosul era singura forță pe care puteai pune temei în univers, 
și Corky o slujea cu încrederea că, la rândul ei, și aceasta îl va 
sluji întotdeauna. 


Prin orașul sclipitor, prin noapte și prin ploaia care nu se mai 
oprea, conduse către vestul Hollywood-ului, acolo unde 
imprevizibilul Rolf Reynerd trebuia să moară. 

Ambele capete ale străzii unde locuia Reynerd erau închise de 
poliţie. Ofiţeri în pelerine negre de ploaie, cu dungi galbene 
fluorescente, foloseau lanterne chimice pentru a redirecționa 
traficul. 

Căpătând culorile stării de urgenţă, ghemuri luminoase de 
ploaie se încurcau printre razele intermitente ale ambulanței și 
croșetau modele îndărătnice pe asfaltul plin de ochiuri de apă. 

Corky conduse pe lângă baricadă. După două străzi, găsi un 
loc de parcare. 

Probabil că agitația oficială de pe strada lui Rolf Reynerd nu 
avea nicio legătură cu actorul, dar intuiţia lui Corky îi spunea 
altceva. 

Nu era îngrijorat. Oricare ar fi fost mizeria în care s-ar fi băgat 
Rolf Reynerd, Corky avea să găsească o cale de a o folosi pentru 
a-și duce la îndeplinirile planurile. Învălmășeala și tumultul erau 
prietenii lui, și era convins că în biserica haosului, el era copilul 
preferat. 


e Capitolul 29 


Fric simţi că printr-o magie a podelei de cărămidă de sub 
picioare, a zidurilor de cărămidă din jur și a boltelor scunde de 
cărămidă de deasupra, el însuși fusese transformat într-o 
cărămidă în timp ce asculta vocea șoptită a străinului. 

— Camera secretă ascunsă în spatele dressingului tău nu e 
atât de secretă pe cât crezi, Aelfric. N-o să fii în siguranţă acolo 
când Robin Goodfellow va veni în vizită. 

— Cine? 

— L-am numit înainte Fiara Galbenă. Își spune Robin 
Goodfellow, dar e mult mai rău. De fapt este Moloch, cel care 
sparge oase de copii între dinţi. 

— O să aibă nevoie de o aţă dentară serioasă, spuse Fric, deși 
tremurul din glas îi contrazicea indiferența cu care rostise 
cuvintele. Continuă grăbit, sperând că Musafirul Misterios nu 
reușise să-i sesizeze frica. Robin Goodfellow, Moloch, oase de 
copii - nu înţeleg nimic. 


160 


— Ai o bibliotecă mare acasă, Aelfric, nu? 

— Mda. 

— Și probabil ai și un dicţionar bun în biblioteca asta. 

— Avem un raft întreg de dicționare, spuse Fric, doar ca să 
arătăm cât de erudiţi suntem. 

— Atunci caută în dicţionar ce ţi-am spus. Cunoaște-cţi 
dușmanul, pregătește-te pentru ceea ce va veni, Aelfric. 

— De ce nu-mi spui tu ce va veni? Adică simplu, pe șleau, 
ușor de înţeles. 

— Nu stă în puterea mea. Nu sunt autorizat să iau nicio 
măsură directă. 

— Deci nu ești James Bond. 

— Sunt autorizat să lucrez numai indirect. Să încurajez, să 
inspir, să înspăimânt, să conving, să sfătuiesc. Influențez 
evenimentele prin orice mijloc ascuns, subtil și seducător. 

— Ce ești - vreun avocat? 

— Eşti un om interesant, tinere Aelfric. O să-mi pară sincer 
rău dacă o să fii spintecat și răstignit pe ușa principală de la 
Palazzo Rospo. 

Fric aproape că închise. 

Lipită de receptor, palma îi deveni alunecoasă din cauza 
transpiraţiei. 

Nu l-ar fi mirat dacă omul de la capătul firului ar fi simțit 
mirosul transpiraţiei și ar fi făcut o aluzie la izul ei sărat. 

Întorcându-se la tema locului special, bine ascuns, Fric își 
recăpătă stăpânirea de sine. 

— Avem o cameră de panică în casă, spuse el referindu-se la 
un refugiu ascuns, de securitate maximă, echipat astfel încât să 
facă față celor mai înverșunați răpitori sau teroriști. 

— Pentru că aveţi o casă atât de mare, de fapt aveţi două 
camere de panică, spuse Musafirul Misterios, și era adevărat. 
Niciuna nu e secretă și niciuna nu te va păzi în acea noapte. 

— Și când e noaptea asta? 

Enigmatic, bărbatul spuse: 

— Este o galerie pentru blănuri, să știi. 

— O ce? 

— Demult de tot, în apartamentul tău drăguţ a locuit mama 
primului proprietar. 

— De unde știi care e apartamentul meu? 


161 


— Avea o colecţie de haine de blană scumpe. Nurci, samur, 
vulpe argintie, vulpe neagră, șinșilă. 

— Ai cunoscut-o? 

— Camera aia căptușită cu oţel era făcută să-i protejeze 
hainele de blană de hoţi, molii și rozătoare. 

— Ai fost la noi acasă? 

— Galeria pentru blănuri nu este locul cel mai potrivit pentru 
un atac de astm... 

Stupefiat, Fric spuse: 

— De unde ai aflat? 

— ... dar va fi un loc încă și mai nepotrivit în care să te prindă 
Moloch când va veni. Timpul se scurge, Aelfric. 

Apelul se sfârși și Fric rămase singur în pivniţă, cu adevărat 
singur, dar simțindu-se urmărit. 


e Capitolul 30 


Dacă cerul s-ar deschide și ar vărsa un potop de broaște 
râioase, veninoase și cu colți, dacă vântul ar sufla atât de tare 
încât să jupoaie pielea până la sânge și să orbească ochiul 
neprotejat, nici măcar o astfel de vreme apocaliptică nu ar reuși 
să-i convingă pe necrofili și pe bârfitori să nu se strângă la locul 
accidentelor spectaculoase și al crimelor șocante. Prin 
comparaţie, burniţa dintr-o noapte rece de decembrie era vreme 
de picnic pentru mulţimea asta care se uita la spectacolul 
nenorocirii așa cum alţii se uită la un meci de baseball. 

Pe gazonul din fața unui bloc, în diagonală faţă de intersecția 
unde se aflau baricadele poliţiei, douăzeci până la treizeci de 
persoane din cartier se strânseseră să facă schimb de informaţii 
false și amănunte sângeroase. Majoritatea erau adulţi, dar vreo 
șase copii neastâmpăraţi ţopăiau și ei pe-acolo. 

Cei mai mulţi dintre vulturii aceștia sociabili aveau 
echipament de ploaie sau umbrele. Doi tineri desculți și cu 
pieptul gol erau însă numai în blugi și păreau atât de înmuiaţi 
într-o marinată de substanţe ilegale, încât noaptea nu reușea să 
îi răcorească, de parcă erau gătiţi fără foc, ca peștele file în suc 
de lămâie. 

O atmosferă de carnaval se așezase peste adunarea aceasta, 
peste toţi ciudații. 


162 


În pelerina lui galbenă strălucitoare, Corky Laputa se plimba 
printre privitori ca un bărzăune mut care adună puţin nectar de 
aici, puţin de dincolo. Din când în când, ca să se integreze mai 
bine în roi și să-și facă prieteni, le dădea să guste puţină miere 
contrafăcută, inventând detalii înflorite despre crima murdară, 
pe care pretindea că le auzise de la polițiștii care păzeau 
baricada din celălalt capăt al străzii. 

Află rapid că Rolf Reynerd fusese ucis. 

Bârfitorii și necrofilii nu știau dacă numele mic al victimei era 
Ralph sau Rafe, Dolph sau Randolph. Sau Bob. 

Erau destul de siguri că numele de familie al ghinionistului era 
fie Reinharat, fie Kleinhard sau Reiner, ca regizorul, sau poate 
Spielberg, ca un alt faimos regizor, sau Nerdoff, posibil chiar 
Nordoff. 

Unul dintre tinerii cu bustul gol insista că toţi confundaseră 
prenumele, numele de familie și porecla victimei. Conform 
acestui maestru al gândirii deductive, adevărata identitate a 
mortului era Ray „the Nerd”2! Rolf. 

Toţi erau de acord că cel ucis fusese un actor a cărui carieră 
atinsese recent culmile celebrităţii. Tocmai terminase un film în 
care era fratele mai mic sau cel mai bun prieten al lui Tom 
Cruise. Paramount sau DreamWorks îl angajaseră să joace 
alături de Reese Witherspoon. Studiourile Warner Brothers i-ar fi 
oferit rolul principal într-o nouă serie Batman, Miramax voia să 
joace rolul unui șerif travestit într-o dramă sensibilă despre 
bigotismul antihomosexual din Texasul anilor 1890, iar Universal 
spera ca el să poată semna un contract de zece milioane de 
dolari pentru două filme pe care le va scrie și regiza. 

Evident, în acest nou mileniu și în imaginaţia celor care 
locuiau în cartierul luxos din vestul Los Angeles-ului, niciun ratat 
nu murea vreodată tânăr și Moartea venea așa devreme numai 
la cei celebri, bogaţi și adoraţi. Să-l numim Principiul Prințesei 
Diana. 

Dacă și bărbatul care îl ucisese pe Ray „the Nerd” Rolf fusese 
actor în pragul celebrităţii, nimeni nu știa cu siguranță. Numele 
asasinului rămânea necunoscut, nedeformat. 

Fără discuţie, asasinul fusese la rândul lui împușcat. Trupul 
său zăcea pe gazonul din faţa blocului lui Rolf. 


21 În engleză, nerd este un termen derogativ care are mai multe accepţii, printre care 
și acela de prostănac. (nitr.). 


163 


Două binocluri circulau printre spectatori. Corky împrumutase 
un binoclu ca să-l studieze pe cel care, în mod evident îl 
executase pe Rolf. 

Chiar și cu binoclu, pe întuneric și ploaie nu putea distinge 
niciun detaliu care să identifice cadavrul întins pe iarbă. 

Anchetatorii sosiți la locul crimei, ocupați cu instrumente 
științifice și aparate de fotografiat, se aplecau pe vine lângă 
cadavru. În haine negre de ploaie ca niște aripi strânse pe corp, 
aveau poziţia și forța corbilor care ciugulesc un stârv. 

În toate versiunile poveștii creditate de bârfitori, asasinul 
însuși fusese ucis de un ofițer de poliţie. Polițistul tocmai trecea 
pe stradă la momentul potrivit, din pură coincidenţă, sau locuia 
în aceeași clădire cu Rolf sau venise acolo să-și viziteze prietena 
sau mama. 

Orice s-ar fi întâmplat acolo în seara aceea, Corky era destul 
de sigur că nu avea să-i compromită planurile sau să facă poliţia 
să-și întoarcă ochii sfredelitori spre el. Ţinuse secret faţă de toţi 
cunoscuţii lui parteneriatul cu Rolf. 

Credea că și Reynerd fusese la fel de discret. Luaseră parte 
împreună la crime și plănuiseră împreună să comită altele. 
Niciunul din ei nu avea nimic de câștigat - și numai de pierdut - 
dacă dezvăluiau cuiva relația lor. 

Rolf era un nătâng în nenumărate privinţe, dar nu fusese cu 
totul nesăbuit. Ca să impresioneze o femeie sau pe prietenii lui 
nerozi, fusese poate tentat să le împărtășească faptul că pusese 
un apropiat să-i ucidă mama sau că era partener într-o 
conspirație criminală împotriva celui mai mare star de cinema 
din lume, dar n-ar fi mers niciodată atât de departe. Ar fi 
inventat pur și simplu o minciună ingenioasă. 

Deși Ethan Truman îl vizitase incognito mai devreme, chiar în 
aceeași zi, posibilitatea ca moartea lui Reynerd să aibă de-a 
face în vreun fel cu Channing Manheim și cele șase daruri din 
cutiile negre era totuși foarte mică. 

Ca apostol al anarhiei, Corky înţelegea că haosul stăpânea 
lumea și că în talmeș-balmeșul evenimentelor zilnice, 
coincidenţțe fără sens precum cea de acum se întâmplau 
frecvent. Astfel de sincronisme aparente îi încurajau pe cei mai 
mici decât el să vadă tipare, un plan și un rost în viață. 

Își pariase viitorul și, de fapt, existenţa pe credinţa că viaţa nu 
avea niciun sens. Avea o mulţime de acţiuni la haos și nu avea 


164 


de gând să-și reconsidere investiţia scoțând tocmai acum haosul 
la vânzare. 

Reynerd se crezuse nu numai un viitor star de cinema de 
proporții istorice, dar și ceva de genul unui băiat rău, iar băieţii 
răi își fac dușmani. Măcar și numai pentru faptul că, aflat mai 
degrabă în căutare de suspans decât de profit, vânduse droguri 
unei liste simandicoase de clienţi din industria de divertisment, 
în special cocaină, metamfetamină și Ecstasy. 

Cel mai probabil, tipi mai duri decât drăgălașul de Reynerd 
hotărâseră că se băga pe teritoriul lor. Cu un glonţ în cap, 
fusese descurajat să le mai facă concurenţă. 

Corky avusese nevoie de Reynerd mort. 

Haosul îi făcuse plăcerea. 

Nici mai mult, nici mai puţin. 

Era timpul să meargă mai departe. 

Era, de fapt, timpul să ia cina. In afară de ciocolata din mașină 
și o cafea cu lapte la mall, nu mai mâncase nimic de la micul 
dejun. 

In zilele bune, pline de acţiuni dintre cele mai vrednice de 
stimă, munca pe care o făcea îi devenea hrană și de multe ori 
sărea prânzul. Acum, după ore în șir în care rezolvase treburi 
importante, era mort de foame. 

Cu toate acestea, mai zăbovi o vreme ca să slujească haosul. 
Cei șase copii erau o ispită căreia nu putea să-i reziste. 

Toţi aveau între șase și opt ani. Unii erau îmbrăcaţi mai bine 
de ploaie și frig decât alţii, dar toţi erau de o exuberanţă 
neobosită, dansând-jucându-se-alergându-se prin noaptea urâtă, 
de parcă erau furtunari născuţi odată cu vântul umed și cerurile 
tulburi. 

Atenţi la învălmășeala de polițiști și ambulanţe, adulţii 
uitaseră de copii. Puștii erau destul de deștepţi ca să înțeleagă 
că, atâta timp cât se jucau pe gazon, în spatele celor mari și nu 
vorbeau prea tare, puteau să-și prelungească la infinit aventura 
nopții. 

In epoca aceasta paranoică, un necunoscut n-ar îndrăzni să-i 
ofere unui copil o acadea. Chiar și cel mai mâncăcios dintre ei ar 
striga după poliţie la o astfel de încercare. 

Corky nu avea acadele, dar mergea întotdeauna la el cu o 
pungă de caramele. 


Așteptă până când atenția copiilor se îndreptă în altă parte și 
scoase punga dintr-un buzunar interior al pelerinei. Îi dădu 
drumul pe iarbă, unde copiii aveau cu siguranţă s-o găsească 
când hârjoana îi va împinge din nou în direcția aceea. 

Nu pusese în dulciuri otravă, ci o substanţă halucinogenă 
puternică. Teroarea și dezordinea puteau fi răspândite în 
societate prin mijloace mai subtile decât violenţa extremă. 

Cantitatea de drog injectată în fiecare bucăţică dulce era 
destul de mică și nici măcar un copil care se îndopa lacom cu 
câte șase sau opt caramele deodată nu riscă să se intoxice cu o 
supradoză. De la a treia bucăţică, aveau să înceapă însă 
coșmarurile. 

Corky mai rămase o vreme printre adulţi, observându-i pe 
furiș pe copii până când două fetițe găsiră punga. Pentru că 
erau fetițe, împărţiră pe loc caramelele cu cei patru băieţi. 

Drogul acesta, dacă nu era luat împreună cu un antidepresiv 
plăcut la gust ca Prozac, putea provoca halucinaţii atât de 
înspăimântătoare, încât puneau la încercare sănătatea mentală 
a celui care le avea. Curând copiii aveau să creadă că din 
pământ se cască guri cu colţi sclipitori și limbi de șarpe care îi 
înghit, că din piepturi le ţâșnesc paraziți extratereștri și că toți 
cei pe care îi cunosc și îi iubesc vor acum să le smulgă fiecare 
mădular în parte. Chiar și după ce își vor reveni, amintirile îi vor 
tulbura luni de zile, poate chiar ani la rând. 

După ce aruncă seminţele haosului, se întoarse la mașină prin 
noaptea revigorant de rece și ploaia purificatoare. 

Dacă s-ar fi născut într-un alt secol, Corky Laputa ar fi mers 
pe urmele lui Jonny Appleseed?, distrugând unul câte unul toți 
copacii pe care legendarul pomicultor îi plantase pe continent. 


e Capitolul 31 


Dacă Fric ar fi bănuit că pivniţa de vinuri era bântuită sau că 
ceva supranatural dă târcoale prin tunelele și încăperile ei, și-ar 
fi luat cina în dormitor. 

Procedă cu prudență. 


22 Pionier american (1775-1845), subiectul a numeroase legende. A ajuns faimos 
pentru că în timpul lungilor sale călătorii obișnuia să planteze meri. (n.tr.). 


166 


Gândindu-se că zgomotul făcut de un sigiliu de cauciuc care 
se dezlipește se asemăna cu sunetul făcut de capacul care se 
desface al unei conserve vidate de alune, Fric deschise ușa 
groasă de sticlă din zidul etanș de sticlă. 

leși din camera de degustare și intră în crama propriu-zisă. 
Aici temperatura era menţinută constant la douăsprezece grade. 

Paisprezece mii de sticle aveau nevoie de o mulțime de polițe 
- un /abirint de polițe. Nu erau aliniate ca rafturile dintr-un 
supermarket. Erau aranjate într-un labirint frumos de cărămidă, 
cu pasaje arcuite care se intersectau în grote circulare 
înconjurate la rândul lor de alte poliţe. 

De patru ori pe an, fiecare sticlă din colecţie era rotită ușor cu 
un sfert de cerc - la nouăzeci de grade - în nișa ei. Se recurgea 
la o astfel de procedură pentru ca nicio margine de dop să nu se 
usuce și pentru ca sedimentele să se depună cum trebuie la 
fundul fiecărei sticle. 

Cei doi lucrători, domnul Worthy și domnul Phan, nu puteau 
să se ocupe de rotirea sticlelor de vin mai mult de patru ore pe 
zi: era o muncă plicticoasă, necesita multă atenţie și răbdare, și 
le provoca o durere teribilă în mușchii de la gât și umeri. Fiecare 
din ei putea roti cum trebuie între o mie două sute și o mie trei 
sute de sticle într-un interval de patru ore. 

Însoţit de un curent de aer rece și uscat care venea 
încontinuu dinspre ventilatoarele din tavan, Fric merse de-a 
lungul unui pasaj îngust și arcuit de Pinot Noir, ajunse într-un 
coridor mai larg, cu boltă în cruce, de Cabernet, înconjură o 
grotă de Lafitte Rothschild, care era boltită într-un mod curios și 
care depozita diverse soiuri de vinuri, după care continuă printr- 
un tunel de Merlot în căutarea unui loc în care să se poată 
ascunde fără teama de a fi descoperit. 

Ajungând într-o galerie prelungă, ovală, care depozita vin 
franțuzesc de Burgundia, i se păru că aude alţi pași decât ai lui 
pe undeva prin labirint. Înghetţă, ascultă. 

Nimic. Doar șoapta curentului continuu de aer care răcea 
vinurile și care intra alene în galerie printr-un pasaj, apoi ieșea 
prin altul. 

Falsele flăcări jucăușe ale unor imitații de lămpi de gaz care 
erau fixate din loc în loc în perete, iar acolo unde înălțimea 
permitea, atârnau din tavanele grotelor, iscau o vânătoare 
ciudată, în care licăririle de lumină alergau fuioarele de umbre 


167 


de-a lungul poliţelor și a cărămizilor. Mișcarea aceasta fără sens, 
dar înspăimântătoare, îmboldea mintea să audă pași care 
probabil nu erau acolo. 

Probabil. 

Acţionând cu mai puţină îndrăzneală decât înainte, aruncând 
din când în când câte o privire peste umăr, înaintând laolaltă cu 
aerul domol. 

Alte pivnițe de vinuri erau de obicei bârloguri mucede în care 
timpul își leapădă pieile de praf, lăsând în urmă dovada 
nesfârșirii sale. De fapt, se considera adesea că un strat bun de 
praf așezat pe sticle creează o atmosferă plăcută. 

Tatăl lui Fric avea însă o aversiune aproape bolnăvicioasă față 
de praf, pe care era imposibil să-l găsești aici. Având mare grijă 
să nu deranjeze sticlele, personalul aspira poliţele o dată pe 
săptămâna, laolaltă cu tavanul, zidurile și podeaua. 

Din loc în loc, prin ungherele pasajelor de trecere și adesea în 
curbele umbrite ale bolților tavanului, se găseau pânze delicate 
de păianjen. Unele erau simple, altele, elaborate. 

Niciun arhitect cu opt picioare nu putea fi zărit acasă în 
construcţiile acestea. Păianjenii nu erau tolerați. 

Când lucrau, menajerele ţineau aspiratorul departe de aceste 
arhitecturi subțiri, care fuseseră făcute nu de păianjeni, ci de un 
specialist în scenografie de la casa de producție favorită a 
Tatălui-Fantomă. Cu toate acestea, pânzele se deteriorau. De 
două ori pe an, domnul Knute, scenograful, le îndepărta de pe 
cărămizi și pe urmă făcea altele nou-noute. 

Vinul însă era adevărat. 

Cotind prin labirint, Fric calculă cât timp ar putea rămâne 
tatăl lui beat criţă înainte de a epuiza conținutul pivniței. 

Se puteau face anumite supoziţii, prima fiind aceea că Tatăl- 
Fantomă ar dormi opt ore pe noapte. Beat non-stop, ar dormi 
mai mult; cu toate acestea, pentru a face calculul cât mai 
simplu, trebuia selectat un număr arbitrar. Opt. 

Să mai presupunem că un om mare ar putea rămâne beat 
mangă consumând câte o sticlă de vin la fiecare trei ore. Ca să 
declanșezi starea de ebrietate, prima sticlă ar trebui să fie dată 
pe gât într-o oră sau două, dar pe urmă una la trei ore era de- 
ajuns. 

Nu era de fapt o supoziţie, ci o cunoștință dobândită pe viu. 
Fuseseră numeroase ocaziile în care Fric putuse să observe 


168 


actori, scriitori, staruri rock, regizori și alţi beţivi faimoși cărora 
le plăcea vinul bun, și, deși unii dintre ei erau în stare să dea pe 
gât mai mult de o sticlă la trei ore, astfel de băutori învederaţi 
cădeau întotdeauna lați. _ 

Bun. Cinci sticle ajung la o zi de șaisprezece ore. Impărțim 
paisprezece mii la cinci. Două mii opt sute. 

Conţinutul pivniţei ăsteia ar putea să-l ţină lat pe Tatăl- 
Fantomă timp de două mii opt sute de zile. Apoi împărţim 2 800 
la 365... 

Peste șapte ani jumate. Bătrânul putea rămâne beat criță 
până când Fric avea să absolve liceul și să fugă să se înscrie în 
Marina Statelor Unite. 

Bineînţeles, cel mai mare star de cinema din lume nu bea 
niciodată mai mult de un pahar de vin la cină. Nu lua nici droguri 
- nici măcar marijuana, despre care toţi ceilalți din Hollywood 
păreau să creadă că nu era decât un aliment nutritiv. „Sunt 
departe de a fi perfect, a spus el odată unui reporter de la 
revista Premiere, dar toate greșelile, eșecurile și defectele mele 
sunt de obicei de natură spirituală.” 

Fric habar nu avea ce însemna asta, deși petrecuse ceva timp 
încercând să-și dea seama. 

Poate Ming du Lac, îndrumătorul spiritual întotdeauna prezent 
al tatălui său, i-ar putea explica citatul. 

Fric nu îndrăznise niciodată să-l roage să i-l traducă, pentru că 
îl găsea pe Ming aproape la fel de înfricoșător ca pe domnul 
Hachette, animalul de pradă extraterestru deghizat în bucătar- 
șef. 

Ajungând în ultima grotă, cel mai îndepărtat punct al pivniţei 
de vinuri, auzi din nou pași. Ca și mai înainte, când lăsă capul și 
ascultă cu atenţie, nu auzi nimic suspect. 

Uneori imaginația lui o lua razna. 

Cu trei ani în urmă, pe când avea șapte ani, era convins că 
ceva ciudat, verde și plin de solzi se târa afară din vasul de 
toaletă în fiecare noapte și aștepta să-l devoreze, dacă ar fi vrut 
să meargă să facă pipi după miezul nopţii. Luni la rând, de câte 
ori se trezea în miezul nopţii cu vezica plină, pleca din 
apartamentul lui și folosea băile sigure din altă parte a casei. 

În baia lui ocupată de monstru lăsa un biscuit pe o farfurie. 
Noapte după noapte, biscuitul rămăsese neatins. În cele din 
urmă înlocuise biscuitul cu o bucată de brânză, apoi bucata de 


169 


brânză o înlocuise cu carne de la masa de prânz. Unui monstru 
s-ar putea să nu-i placă biscuiţii, ar putea să strâmbe din nas 
chiar și în fața unei bucăţi de brânză, dar, cu siguranță, nicio 
fiară carnivoră nu ar rezista unui cârnat bologna condimentat cu 
boabe de bahari. 

Când cârnatul a rămas neatins timp de o săptămână, Fric a 
început să-și folosească din nou baia. Nimeni nu l-a mâncat. 

Acum nimic nu îl urmărea în cea din urmă grotă. Nimic în 
afară de curentul rece de aer și de jocul de lumini și umbre de la 
imitaţiile de lămpi de gaz. 

Pasajele de intrare și ieșire împărțeau grota aproape în 
jumătate. În dreapta lui Fric se aflau totuși mai multe poliţe cu 
sticle de vin. In stânga lui, suprapuse de jos până sus, în tavan 
erau lăzi sigilate de lemn, toate pline cu vin. 

Conform numelor imprimate pe ele, lăzile conţineau un vin 
franțuzesc rafinat de Bordeaux. Erau de fapt pline cu vin ieftin, 
pe care numai beţivanii din pătura de jos l-ar bea, iar lichidul se 
transformase fără îndoială în oţet cu zeci de ani înainte ca Fric 
să se nască. 

Lăzile de vin fuseseră depozitate aici în parte pentru decor, în 
parte pentru a ascunde intrarea în cămara cu vin de Porto. 

Fric apăsă un buton ascuns, care descuia yala. Un rând 
vertical de lăzi de lemn se dădu la o parte. 

Dincolo de ele, se întindea o încăpere de dimensiunea unui 
dressing. In capăt se afla o poliţă cu vinuri de Porto vechi de 
cincizeci, șaizeci și șaptezeci de ani. 

Vinurile de Porto erau vinuri pentru desert. Fric prefera 
prăjitura cu ciocolată. 

Presupunea că, și pe la sfârșitul anilor 1930, când fusese 
construită casa aceasta, prin ţară nu făceau prăpăd bandele de 
hoţi de vinuri de Porto. Cel mai probabil, cămara fusese ascunsă 
doar din pur capriciu. 

Incăperea aceasta mică, mai mică decât galeria de blănuri, ar 
putea fi o ascunzătoare bună - depinde cât timp ar trebui să 
rămână acolo. Spaţiul ar fi destul de confortabil timp de câteva 
ore. 

Dacă ar fi însă nevoit să stea aici două sau trei zile, ar începe 
să simtă că e îngropat de viu. L-ar copleși un atac devastator de 
claustrofobie și, în cele din urmă, scufundându-se în nebunie, s- 


170 


ar mânca probabil de viu, începând de la degetele de la picioare 
și continuând spre cap. 

Intimidat de direcţia pe care o luase a doua lor conversaţie, 
uitase să-l întrebe pe Musafirul Misterios la cât timp să se 
aștepte să dureze asediul. 

Se retrase din cămara cu vinuri de Porto și trase după el ușa 
ingenioasă din lăzi de vin. 

Întorcându-se, Fric văzu mișcare în pasajul prin care intrase în 
grotă. Nu doar licărul flăcărilor false. 

O siluetă mare, stranie, spiralată se rotea peste polițe și pe 
tavanul boltit de cărămidă, lăsându-se peste sclipirile familiare 
ale micilor fanioane de lumină și ale stegulețelor de umbră. Se 
apropia de grotă. 

Spre deosebire de tatăl său aflat într-o situaţie critică pe 
marele ecran, Fric fu cuprins de frică și nu putu nici să atace, 
nici să o ia la fugă. 

Sinistră, informă, schimbându-și poziţia, rostogolindu-se ușor, 
umbra se umflă ca un talaz, tot mai aproape, mai aproape, apoi 
înfricoșătoarea apariţie se ivi la intrarea în pasaj: un spirit, o 
fantomă, o stafie, neregulată și albicioasă, semitransparentă și 
vag luminoasă, plutind încet spre el cu o locomotie 
supranaturală. 

Fric se dădu înapoi înnebunit, se împiedică, căzu destul de 
tare cât să-și aducă aminte că fundul îi era la fel de uscat ca și 
bicepșii. 

Apariţia ieși din pasaj și intră în grotă, alunecând ca un calcan 
în adâncurile oceanului. Lumina pâlpâitoare și umbra pulsatilă 
se jucau pe conturul fantomei,  sporindu-i misterul, 
împrumutându-i o aură de creatură rea, bărboasă sau înfășurată 
în văluri. 

Fric își duse mâinile în fața ochilor că să se apere și se uită 
printre degetele răsfirate pe măsură ce spiritul se apropia de el. 
Pentru o clipă, imponderabilă și răsucindu-se ușor, apariţia îi 
aminti de Calea Lactee, cu brațele ei străvezii spiralate - apoi o 
recunoscu. 

Purtată alene pe curentul rece de aer, o pânză falsă de 
păianjen fabricată de domnul Knute se desprinsese de sus. 
Plutind cu toată graţia fantomatică a unei meduze, urmase 
curenţii de aer prin grotă, spre următorul pasaj. 


171 


Rușinat, Fric se ridică în picioare. leșind din grotă, pânza 
purtată de aer se agăță de una dintre lămpile montate în perete, 
se încurcă și rămase atârnată acolo, subţire și fremătând, ca 
scoasă din sertarul cu lenjerie al lui Tinkerbell. 

Furios pe sine, Fric fugi din pivniţa de vinuri. 

Ajunsese deja în camera de degustare și închisese în spatele 
lui ușa grea de sticlă, când își dădu seama că pânza de păianjen 
n-ar fi putut să se desprindă singură. Un simplu curent de aer n- 
ar fi smuls-o de la locul ei și n-ar fi făcut-o să plutească în toate 
părţile. 

Cineva trebuie să se fi atins ușor de ea, iar Fric nu credea că 
el era faptașul. 

Bănuia că cineva care venise în spatele lui în labirintul de 
vinuri desprinsese răbdător pânza de păianjen din colţul ei, 
având grijă să nu o sfâșie sau să o boţească, și o lăsase să 
plutească pe curentul de aer ca să-l sperie. 

Pe de altă parte, își amintea prea bine de monstrul verde, plin 
de solzi, prăsit în toaletă, care nu avusese nici măcar atâta viață 
în el cât să ronţăie o felie de cârnat. _ 

Rămase o clipă pe loc, încruntându-se către masa lungă. In 
timp ce el hoinărise prin pivniţă, cineva îi luase mâncarea. 

Una din fete făcuse probabil curat în urma lui. Sau doamna 
McBee, deși la cât de ocupată era în seara asta, îl trimisese 
pesemne pe domnul McBee. 

De ce unul din ei l-ar fi urmărit în pivniţă fără să-l strige, de ce 
ar fi dat drumul pânzei de păianjen ţesute de Knute era peste 
puterile lui de a înțelege. 

Fric simţi că se află în mijlocul unui păienjeniș pe care nu îl 
fabricase domnul Knute, păienjenișul invizibil al conspirației. 


e Capitolul 32 


Când telefonul sună, Dunny Whistler răspunde de îndată și 
conduce direct spre Beverly Hills. 

Nu mai are nevoie de mașină. Cu toate acestea, îi place să 
stea la volanul unui automobil bun, și până și simpla plăcere de 
a conduce îi dă emoţii noi în lumina ultimelor evenimente. 

Pe drum, culoarea semafoarelor se face verde exact când 
trebuie, traficul se eliberează, iar el merge cu o viteză atât de 


172 


mare, că aripi negre de apă îi ţâșnesc de sub roți. Ar trebui să se 
simtă în al nouălea cer, dar îl apasă multe griji. 

La hotel, unde vin și pleacă vehicule scumpe de sute de mii 
de dolari, își lasă mașina la paznicul parcării. li dă un bacșiș de 
douăzeci de dolari în timp ce intră, pentru că, probabil, nu va sta 
prea mult pe-aici ca să-și cheltuiască banii pe plăceri personale. 

Opulenţa somptuoasă a holului îl îmbrățișează cu căldura 
culorii, texturii și a formei care-l putea face pe Dunny să uite cu 
ușurință că noaptea este rece și ploioasă. 

Luxos mobilat, lambrisat, luminat pentru întâlniri romantice, 
barul hotelului este uriaș și, în ciuda dimensiunilor, aglomerat. 

Fiecare femeie pe care o vede, indiferent de vârstă, este 
frumoasă, fie datorită graţiei divine, fie datorită bisturiului unui 
chirurg bun. Jumătate dintre bărbaţi sunt arătoși ca niște vedete 
de film, iar cealaltă jumătate și închipuie că sunt. 

Majoritatea acestor oameni lucrează în industria de 
divertisment. Nu sunt actori, doar directori de agenţii de 
publicitate și case de producţie, impresari și producători. 

În alt hotel, în altă parte a orașului, ai putea auzi vorbindu-se 
limbi străine, dar aici se vorbește numai engleza, și doar 
versiunea aceea restrânsă și colorată a englezei cunoscută 
drept dialectul tocmelilor. Aici se fac relaţii; se fac bani; se pun 
la cale excese sexuale. 

Oamenii aceștia sunt plini de energie, optimiști, puși pe 
flirturi, gălăgioși și convinși că sunt nemuritori. 

Așa cum odinioară Cary Grant plutea prin mulţimea care se 
afla la vreo petrecere dintr-un film, de parcă patina în timp ce 
toți ceilalţi aveau greutăţi legate de picioare, Dunny alunecă pe 
lângă bar, printre mesele aglomerate, direct către o masă de 
patru persoane din colț, unde stă doar un singur bărbat. 

Numele bărbatului este Typhon sau cel puţin așa ar vrea să 
crezi. Îl pronunţă tai-fon și îţi spune când îl întâlnești pentru 
prima dată că poartă numele unui monstru din mitologia greacă, 
o fiară care călătorea pe furtună și împrăștia teroare oriunde îl 
ducea ploaia. Râde pe urmă, probabil pentru că există o 
diferenţă dramatică între numele lui, pe de o parte, și felul cum 
arată, stilul lui afabil de a face afaceri și manierele alese, pe de 
alta. 

Nimic legat de Typhon nu pare câtuși de puţin monstruos sau 
furtunos. Este rotofei, cu părul alb, cu un chip dulce, androgin, 


173 


și, într-un film, ar putea juca la fel de bine o călugăriţă în extaz 
mistic sau un monah neprihănit. Zâmbește des și ușor, și pare 
sincer. Cu vocea sa blândă, știind să asculte, irezistibil de 
plăcut, bărbatul își poate face prieteni într-o clipă. 

Este îmbrăcat impecabil, într-un costum bleumarin-închis, 
cămașă albă de mătase, papion roșu cu albastru și o batistă 
roșie lăsată la vedere. Părul alb și des a fost tuns de stilistul 
unor vedete și familii regale. Pielea curată, tratată cu creme 
emoliente scumpe, dinţii albiți și unghiile îngrijite la manichiurist 
arată că se mândrește cu înfățișarea lui. 

Typhon stă cu faţa la încăpere și are gesturi de o noblețe 
plăcută, așa cum s-ar purta un monarh generos în faţa 
curtenilor. Deși mulţimea de aici s-ar putea să-l cunoască, 
nimeni nu-l deranjează, de parcă se știe că preferă să vadă și să 
fie văzut mai degrabă decât să discute cu cineva. 

Dintre cele patru scaune de la masă, două sunt cu fața la 
încăpere. Dunny se așază pe al doilea. 

Typhon mănâncă stridii și bea un minunat Pinot Grigio. Spune: 

— la masa cu mine, băiete, te rog. Comandă tot ce vrei. 

Invocat parcă de un vrăjitor, un chelner își face într-o clipă 
apariția. Dunny comandă o porție dublă de stridii și o sticlă de 
Pinot Grigio pentru el. Întotdeauna i-a plăcut să mănânce mult. 

— Întotdeauna ţi-a plăcut să mănânci mult, observă Typhon și 
zâmbește maliţios. 

— În curând n-o să îmi mai placă, spune Dunny. Dar atâta 
timp cât mai am mâncare în faţa ochilor, am de gând să mă 
ghiftuiesc. 

— Asta da glumă! declară Typhon. Eşti un om care-mi merge 
la inimă, Dunny. Apropo, ai un costum grozav. 

— lar tu ai un croitor excelent. 

— Nu prea am chef de afaceri, spune Typhon, așa că hai să 
scăpăm de ele mai întâi. 

Dunny nu spune nimic, ci se pregătește să fie mustrat. 

Typhon își soarbe vinul, oftează de plăcere. 

— Să înţeleg că ai angajat un asasin plătit care să-l elimine pe 
domnul Reynerd? 

— Da, am angajat. Un tip care-și zice Hector X. 

— Un asasin plătit, repetă uluit Typhon cu voce tare. 


174 


— E un bandit pe care-l știu de mult, un tip care e tare în 
Crips”. Fabricam și distribuiam împreună sherm pe vremuri. 

— Sherm? 

— PCP, tranchilizant pentru animale. Aveam o linie de 
producţie Jim Jones. Țigări de marijuana cu cocaină înmuiate în 
PCP. 

— Toţi asociaţii dumitale au CV-uri la fel de fermecătoare? 

Dunny ridică din umeri. 

— Era cine era. 

— Da, era. Amândoi sunt acum morți. 

— Uite cum văd eu lucrurile. Hector mai ucisese înainte, iar 
Reynerd a pus la cale moartea propriei mame. N-am corupt și 
nici n-am omorât vreun inocent. 

— Nu mă preocupă corupţia, Dunny. Mă preocupă faptul că nu 
pari să înţelegi care sunt limitele autorității tale. 

— Știu că să angajezi un asasin ca să-l elimini pe altul nu este 
ceva obișnuit... 

— Nu e ceva obișnuit! dă Typhon din cap. Nu, băiete, este 
total inacceptabil. 

Sosesc stridiile și vinul lui Dunny. Chelnerul scoate dopul de la 
sticla de Pinot Grigio, toarnă în pahar, iar Dunny încuviinţează. 

Bazându-se pe faptul că murmurul plăcut de glasuri al 
mulțimii strălucitoare le va proteja conversaţia delicată, Typhon 
se întoarce la afaceri. 

— Dunny, trebuie să te porţi cu discreţie. Înţeleg, ai fost un 
escroc aproape toată viaţa, e adevărat, dar în ultimul timp te-ai 
lăsat de asta, nu-i așa? 

— Am încercat. În cea mai mare parte am reușit. Ascultă, 
domnule Typhon, nu eu am tras în Reynerd. Am lucrat prin alţii, 
așa cum ne-am înțeles. 

— Să angajezi un asasin plătit nu înseamnă să lucrezi prin 
alții. 

Dunny înghite o stridie. 

— Atunci am înțeles greșit. 

— Mă îndoiesc, spune Typhon. Cred că ţi-ai permis mai multe 
cu bună știință, tocmai ca să vezi dacă merge. 

Prefăcându-se preocupat să se înfrupte din stridii, Dunny nu 
îndrăznește să pună întrebarea evidentă. 


23 Bandă de stradă formată din persoane de culoare din Los Angeles. (n.tr.). 
175 


Șeful celei mai puternice case de producţie din industria 
filmului își face apariţia prin capătul îndepărtat al încăperii, cu 
toată pompa și siguranţa de sine a unui Cezar. Merge în 
compania unor tineri angajaţi, femei și bărbaţi, toți aratoși și 
eleganţi ca niște vampiri, însă priviţi mai îndeaproape, nervoși 
ca niște căţei Chihuahua. 

Zărindu-l imediat pe Typhon, acest rege al Hollywood-ului îi 
face cu mâna, cu un entuziasm măsurat, dar grăitor. 

Typhon îi întoarce salutul cu un gest mai rezervat, ceea ce Îl 
pune pe loc deasupra celuilalt pe scara ierarhică, spre 
stânjeneala stăpânită, dar totuși evidentă, a Cezarului. 

Typhon pune acum întrebarea căreia Dunny șovăise să-i dea 
glas: 

— Când l-ai angajat pe Hector X, ţi-ai permis mai mult decât 
aveai dreptul? Apoi tot el răspunde: Da. Dar sunt înclinat să-ţi 
mai dau o șansă. 

Dunny mai înghite o stridie, care îi alunecă pe gât mai ușor 
decât cea de dinainte. 

— Mulţi dintre bărbaţii și femeile din barul ăsta, spune 
Typhon, negociază zilnic contracte cu intenţia de a le încălca. 
Oamenii se așteaptă să fie înșelaţi sau să încalce ei înșiși 
anumiţi termeni. În cele din urmă se fac schimburi de acuzaţii 
furioase, intră în joc avocaţi, se trimit citaţii, dacă nu chiar 
trimiteri în judecată, și în mijlocul acuzațiilor veninoase și al 
contraacuzațiilor vehemente, se ajunge la o înțelegere în afara 
tribunalului. După toate astea, și uneori chiar în timp ce se 
derulează astfel de scene, aceleași tabere sunt angajate în 
negocierea altor contracte, contracte pe care de asemenea 
intenţionează să le încalce. 

— Industria filmului este un spital de nebuni, remarcă Dunny. 

— Da, așa e. Dar, dragul meu, nu asta am vrut să spun. 

— Îmi pare rău. 

— Am vrut să spun că încălcarea contractelor - în general, 
trădarea - este o componentă acceptată a felului lor de a fi, așa 
cum sacrificiul uman era o practică acceptată în lumea aztecă. 
Dar trădarea nu e ceva pe care și eu să o accept. Nu sunt chiar 
atât de cinic. Cuvintele, promisiunile și integritatea contează 
pentru mine. Contează enorm. Nu pot să fac afaceri - pur și 
simplu nu vreau - cu oameni care-și dau cuvântul fără să fie 
sinceri. 


176 


— Înţeleg, spune Dunny. Sunt pedepsit pe bună dreptate. 

Typhon pare să fie mișcat cu adevărat de reacţia lui Dunny. 

Chipul lui rotofei e umbrit de mâhnire. Ochii lui, albaștri, de 
obicei sclipind de veselie, se întunecă acum de tristeţe. 

Pe omul acesta este remarcabil de ușor să-l citești, îi vezi 
emoțiile pe faţă, nu e câtuși de puţin enigmatic, acesta fiind și 
unul dintre motivele pentru care e atât de plăcut. 

— Dunny, îmi pare sincer rău dacă te simţi pedepsit. Nu a fost 
intenţia mea. Am vrut doar să clarific lucrurile. Adevărul este că 
vreau să reușești, chiar vreau, băiete. Dar dacă vrei să reușești, 
trebuie să lucrezi după cele mai înalte standarde pe care le-am 
discutat iniţial. 

— Bine. Ești mai mult decât binevoitor. Și sunt recunoscător 
că mai am o șansă. 

— A, nu e nevoie de recunoștință, Dunny. 

Typhon zâmbește larg, își recapătă veselia. 

— Dacă reușești tu, reușesc eu. Interesele tale sunt ale mele. 

Ca să-și asigure binefăcătorul că au ajuns la o înţelegere 
deplină, Dunny spune: 

— O să fac tot ce pot pentru Ethan Truman - rămânând, 
bineînţeles, totdeauna în umbră. Dar nu o să fac nicio mișcare 
împotriva lui Corky Laputa. 

— Ce specimen înspăimântător. Tţţtţ! Ochii lui Typhon 
sclipesc. Lumea are nevoie disperată de mila lui Dumnezeu 
atâta timp cât mai există oameni precum Corky Laputa. 

— Amin. 

— Ştii, Corky l-ar fi omorât oricum pe Reynerd dacă nu te-ai fi 
amestecat. 

— Știu, spune Dunny. 

— Atunci de ce l-ai băgat în faţă pe Hector X? 

— Laputa nu l-ar fi ucis cu martori, cu certitudine nu cu 
Hazard Yancy de față. Când Reynerd a murit în fața lui Yancy, 
atunci Yancy a devenit implicat, și chiar mai mult decât a fost 
vreodată. Vreau să fie implicat, de dragul lui Ethan. 

— Prietenul dumitale chiar are nevoie de tot ajutorul posibil, 
recunoaște Typhon. 

Preţ de un minut sau două savurează stridiile și vinul fin într-o 
tăcere reciprocă, confortabilă. 

Apoi Dunny spune: 

— Incidentul cu PT Cruiser-ul a venit ca o surpriză. 


177 


Ridicându-și sprâncenele, Typhon remarcă: 

— Nu crezi că oamenii noștri au fost implicaţi în asta, nu? 

— Nu, spune Dunny. Înţeleg cum funcționează lucrurile astea. 
A venit ca o surpriză, asta e tot. Dar am reușit să o folosesc în 
avantajul meu. 

— Să-i lași în mână cei trei clopoței a fost o mișcare isteață, 
constată Typhon. Deși l-ai făcut să se pună pe băutură. 

Zâmbind, încuviinţând din cap, Dunny e de acord: 

— Cred că da. 

— Nu „cred”, e sigur, spune Typhon. Arătând cu degetul, 
adaugă: Sărmanul Ethan e la bar chiar acum. 

Deși de pe scaunul lui, Dunny vede cea mai mare parte din 
încăpere, aproape o treime din barul lung se află în spatele lui. 
Se întoarce înspre locul indicat de Typhon. 

Dincolo de mesele la care „încălcătorii” de contracte discută 
ca între prieteni, Ethan Truman stă pe un scaun la bar, în profil 
față de Dunny, uitându-se lung într-un pahar în care putea fi 
scotch de calitate. 

— O să mă vadă, se îngrijorează Dunny. 

— Mai mult ca sigur că nu. E prea distrat. Într-un anumit fel, 
nu vede pe nimeni acum. Ar putea la fel de bine să fie singur 
aici. 

— Dar dacă mă vede... 

— Dacă te vede, spune Typhon încrezător, o să te descurci tu 
într-un fel sau altul. Sunt aici ca să te ajut dacă ai nevoie. 

Dunny se uită lung la Ethan, apoi se întoarce cu spatele la el. 

— Ai ales locul ăsta știind că e aici? 

Singurul răspuns al lui Typhon este un zâmbet triumfător, 
care pare să spună că știe că a fost obraznic, dar, pur și simplu, 
nu a putut să se abțină. 

— Ai ales locul ăsta tocmai pentru că era aici. 

Typhon spune: 

— Ştiai că Sfântul Duncan, după care ai fost botezat, este 
patronul paznicilor și protectorilor de tot soiul și că o să te ajute 
să fii statornic și plin de ingeniozitate în munca ta, dacă îl rogi? 

Zâmbind subţire, Dunny răspunde: 

— Serios? Ce ironie, nu? 

Bătându-l pe Dunny ușor pe umăr, Typhon afirmă: 

— Din câte am văzut, ești un om de o ingeniozitate uluitoare. 


178 


O vreme, Dunny se împărtășește cu Pinot Grigio, după care 
spune: 

— Crezi că o să scape viu din toată chestia asta? 

După ce își termină ultima stridie, Typhon replică: 

— Ethan? Într-o anumită măsură, depinde de tine. 

— Dar numai într-o anumită măsură. 

— Ei bine, știi cum se întâmplă cu lucrurile astea, Dunny. Mai 
mult ca sigur că o să fie mort până la Crăciun. Dar situaţia lui nu 
e cu totul disperată. Situaţia nimănui nu e vreodată disperată. 

— Și oamenii de la Palazzo Rospo? 

Cu părul lui alb, cu trăsăturile rotofeie și ochii albaștri 
scânteietori, lui Typhon nu-i mai lipsește decât barba ca să fie 
Moș Crăciun. Pare deconcertant de vesel când spune: 

— Nu cred că vreun ghicitor experimentat le-ar da multe 
șanse, nu? Nu împotriva unora ca domnul Laputa. Are 
temperamentul violent și hotărârea nesăbuită care îl fac să 
obţină tot ce vrea. 

— Nici măcar băiatul? 

— Mai ales băiatul, spune Typhon. Mai ales el. 


e Capitolul 33 


Sătul, înspăimântat și frustrat, Fric merse direct din pivniţa de 
vinuri în bibliotecă, luând-o pe un drum ocolit, pe unde era 
foarte puţin probabil să se întâlnească cu un membru al 
personalului. 

Ca un spirit, ca o fantomă, ca un băiat înveșmântat într-o 
pelerină invizibilă, trecu prin camere, pe holuri, pe scări, din nou 
prin alte camere, și nimeni din casa aceasta mare nu-l observă, 
în parte pentru că avea neobișnuitul talent de a se strecura ca o 
pisică, în parte pentru că nimănui, poate cu excepţia doamnei 
McBee, nu-i păsa unde naiba era el sau nu se întreba vreodată 
ce naiba punea la cale. 

Să fii mic, slab și ignorat nu era întotdeauna un blestem. Când 
forțele răului se ridicau împotriva ta în vaste batalioane ale 
întunericului, să treci neobservat îţi creștea șansele de a evita 
eviscerarea, decapitarea, exilarea printre legiunile fără suflet ale 
morţilor fără odihnă sau orice altceva ar fi pus la cale pentru 
tine soarta cea hidoasă. 


179 


Ultima oară când Mămica Oficială venise în vizită, ceea ce nu 
era un eveniment chiar atât de demult pierdut în timp ca 
mastodonţii și pterodactilii, îi spusese lui Fric că era un șoarece: 
„Un șoricel dulce, de care nimeni nu-și dă seama că e pe-acolo 
pentru că e atât de liniștit, atât de iute, atât de iute și cenușiu, 
iute ca umbră cenușie a unei păsări în zbor. Eşti un șoricel, 
Aelfric, un șoricel perfect, aproape invizibil”. 

Freddie Nielander spunea o mulţime de lucruri stupide. 

Fric nu îi purta pică pentru niciunul. 

Era atât de frumoasă, încât nimeni nu o asculta cu adevărat. 
Erau copleșiți doar văzând-o. 

Dacă nimeni nu te ascultă niciodată, adică nu te ascultă cu 
adevărat, poţi începe să pierzi abilitatea de a sesiza dacă spui 
sau nu lucruri cu sens. 

Fric înțelegea acest pericol pentru că nici pe el nu-l asculta 
nimeni cu adevărat. În cazul lui, nimeni nu era copleșit când îl 
vedea. Toţi se dezumflau. 

Fără nicio excepţie, oamenii o iubeau pe Freddie Nielander la 
prima vedere și voiau ca și ea să-i iubească. Așadar, chiar dacă 
ar fi ascultat-o, n-ar fi contrazis-o, și chiar dacă spunea lucruri 
aiurea, oamenii îi lăudau inteligenţa. 

Sărmana Freddie nu primea un feedback autentic decât din 
partea oglinzii. Nimic în afară de un miracol nu explică de ce nu 
înnebunise mai demult, ca un șoarece de laborator. 

Sosind în bibliotecă, Fric descoperi că mobila din spațiul 
destinat lecturii fusese ușor rearanjată ca să facă loc unui pom 
de Crăciun de trei metri și jumătate. Mirosul proaspăt de pădure 
al coniferului era atât de puternic, încât se așteptă să vadă 
veverite stând în fotolii și adunând sârguincioase ghinde în 
vazele antice chinezești. 

Era unul dintre cei nouă molizi uriași aduși chiar în această 
seară în încăperile principale ale vilei. Forme perfecte, absolut 
simetrice, clone de pomi mai verzi decât verdele însuși. 

Fiecare dintre cele nouă conifere avea să fie decorat într-o 
temă diferită. Subiectul de aici erau îngerii. 

Fiecare ornament din pom era un înger său conţinea un 
contur de înger. Îngeri bebeluși, îngeri copii, îngeri adulţi, îngeri 
blonzi cu ochi albaștri, îngeri afro-americani, îngeri asiatici, 
îngeri amerindieni cu priviri nobile, înzestrați cu coame de pene 
pe lângă nimburile lor. Îngeri care zâmbesc, îngeri care râd, 


180 


îngeri care sar prin nimburi ca prin cercuri de copii, îngeri care 
zboară, dansează, cântă colinde, se roagă și joacă elasticul. 
Cățeluși simpatici cu aripi de îngeri. Pisici îngeri, broaște îngeri, 
un porc înger. 

Fric se abţinu să nu vomite. 

Lăsând toţi îngerii să sclipească, să lucească, să se legene și 
să rânjească, intră printre rafturile cu cărţi și merse direct la 
raftul cu dicţionare. Se așeză pe podea cu volumul cel mai mare 
- The Random House Dictionary of the English Language - și 
deschise pagina la ROBIN GOODFELLOW, pentru că Musafirul 
Misterios spusese că omul de care va trebui să se ascundă în 
curând „își spune Robin Goodfellow”. 

Definiţia era formată dintr-un singur cuvânt: Puck. 

Lui Fric i se păru o obscenitate, deși nu știa ce înseamnă. 

Dicţionarele erau pline de obscenităţi. Asta nu-l deranja pe 
Fric. Presupunea că oamenii care compilează dicţionare nu erau 
doar o adunătură de scursori care vorbesc urât, ci aveau motive 
academice să includă astfel de vorbe murdare. 

Dar dacă începeau să dea definiţii obscene formate dintr-un 
singur cuvânt fără niciun sens, poate venise timpul ca editorul 
să înceapă să le miroasă cafeaua, să vadă dacă nu cumva e 
umplută cu rachiu. 

Mulţi dintre asociaţii tatălui său foloseau atâtea obscenităţi 
într-o propoziţie, că probabil aveau dicţionare care conţineau 
numai limbaj vulgar. Și totuși, Puck era atât de obscur, că 
niciunul din ei nu-l pronunţase în prezenţa lui Fric. 

Fric căută mai departe în dicţionar, destul de sigur că avea să 
descopere că Puck însemna: „Mai du-te naibii, ne-am săturat să 
dăm definiţii, găsește tu singur sensul”. 

Află în schimb că Puck era un „spiriduș răutăcios” din folclorul 
englez și un personaj din Visul unei nopți de vară de 
Shakespeare. 

Cele mai multe cuvinte aveau mai mult de un sens, și același 
lucru se întâmpla și cu Puck. A doua definiţie se dovedi mai 
puţin drăgălașă decât prima: „un spirit sau demon malefic sau 
răutăcios; drac”. 

Musafirul Misterios spusese că tipul de care trebuia să se 
teamă Fric era mai malefic decât Robin Goodfellow, alias Puck. 
Mai malefic decât un demon sau un drac plin de răutate. 

Nori negri întunecară cerul Friclandiei. 


181 


Fric căută mai departe în dicționar numele unui tip M-o-e L-o- 
c-k. După ceva timp găsi în schimb MOLOCH. Citi definiţia de 
două ori. 

Nu era bine. 

Moloch fusese o zeitate menţionată în două cărți din Biblie, ai 
cărei adoratori trebuiau să sacrifice copii. Evident, nu fusese o 
zeitate agreată de Biblie. 

Ultimele patru cuvinte din definiţie îl neliniștiră în mod special 
pe Fric: „... sacrificarea copiilor de către propriii părinti”. 

După toate aparentele, sacrificarea copiilor era dusă un pic 
cam departe. 

Nu credea nici măcar pentru o clipă că Tatăl-Fantomă și 
Mămica Oficială aveau să-l lege de un altar și să-l ciopârțească 
pentru Moloch. 

Măcar și pentru că, din pricina agendei lor încărcate de 
superstaruri, nu aveau probabil să se mai întâlnească niciodată 
unul cu altul în același loc și la aceeași oră. 

Pe lângă asta, deși nu erau genul de părinţi care te învelesc 
noaptea și te învaţă cum să joci baseball, nu erau nici monștri. 
Erau pur și simplu niște oameni. Confuzi. Incercând să facă cel 
mai bine lucrurile pe care știau să le facă. 

Fric nu se îndoia că le păsa de el. Trebuia să le pese. Ei îl 
făcuseră. Ş 

Numai că nu își exprimau cum trebuie sentimentele. In 
imagini, nu în cuvinte, stătea forța lor de supermodele. Firesc, 
cel mai mare star de film din lume, pentru că era actor, stătea 
mai bine cu cuvintele decât Freddie, dar numai când i le scria 
altcineva. 

Ca să-și facă de lucru și să uite că avea să fie ucis cu 
brutalitate, Fric căută un timp în dicţionar cuvinte obscene. Era 
o carte uimitor de murdară. 

În cele din urmă se rușină să mai citească toate definițiile 
acelea murdare în aceeași încăpere cu un pom plin de îngeri. 

După ce puse dicționarul la loc pe raft, se duse înspre cel mai 
apropiat telefon. Pentru că biblioteca era o încăpere foarte 
mare, trei telefoane erau răspândite printre fotoliile din spaţiile 
destinate lecturii. 

În rarele ocazii când Tatăl-Fantomă invita un gazetar să-l 
intervieveze acasă mai degrabă decât pe platoul de filmare sau 
pe alt teren neutru, făcea de obicei observaţia că biblioteca 


182 


adăpostea de două ori mai multe cărţi decât sticle de vin în 
pivniţă. Apoi spunea: 

— Când voi fi un a-fost, cel puţin o să fiu un a-fost educat și 
plăcut. 

Ha, ha, ha! 

Fric se așeză pe marginea unui scaun, ridică telefonul de 
lângă el, apăsă butonul de acces pentru linia lui privată și formă 
*69. Uitase să facă asta în camera de degustare, după ce 
Musafirul Misterios îi închisese telefonul. 

Când încercase mai devreme trucul ăsta, numărul sunase 
încontinuu fără ca cineva să răspundă. 

De data asta răspunse cineva. După ce telefonul sună de 
patru ori, cineva ridică receptorul, dar nu spuse nimic. 

— Eu sunt, spuse Fric. 

Deși nu primi niciun răspuns, Fric știa că nu asculta o linie 
moartă. Simţea o prezenţă la capătul celălalt al firului. 

— Eşti surprins? întrebă Fric. 

Îi auzea respirația. 

— Am folosit steluță șase nouă. 

Respirația deveni ciudată, un pic neregulată, ca și cum ideea 
că fusese depistat cu *69 îl entuziasma pe tip. 

— Te sun de pe veceul din baia tatălui meu, minți el și aşteptă 
să vadă dacă ciudatul partener de conversație o să-l avertizeze 
în legătură cu nenorocirile cu care e răsplătită minciuna. 

Nu auzi însă decât aceeași respirație. 

Evident, tipul încerca să-l bage în sperieţi. Fric refuză să-i dea 
satisfacția de a ști că a reușit. 

— Am uitat să te întreb cât timp trebuie să mă ascund de 
Puck ăsta când vine pe-aici. 

Cu cât ascultă mai mult respiraţia, cu atât mai mult Fric își 
dădu seama că avea calități stranii și neliniștitoare, foarte 
diferite de gâfâitul obișnuit al perversului-de-la-telefon pe care îl 
auzise în filme. 

— Am căutat și Moloch. 

Numele acesta păru că îl excită pe ciudat. Respirația se 
înăspri și se înteți. 

Brusc, Fric se convinse că respiraţia grea nu era a unui om, ci 
a unui animal. Ca a unui urs, poate, dar mai rea. Ca a unui taur, 
dar deloc asemănătoare cu un taur. 


Urcându-se pe firul șerpuit, în telefon, apoi în receptor și în 
urechea dreaptă a lui Fric, respiraţia se încolăci ca un șarpe 
sonor, căutând să i se strecoare în țeastă și să-i înfigă colții în 
creier. : 

Nu semăna deloc cu Musafirul Misterios. Inchise telefonul. 

Linia începu să sune imediat: Ooodelee-ooodelee-oo. 

Nu răspunse. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

Fric se ridică din fotoliu. Se îndepărtă. 

Trecu repede printre rafturile de cărți până în faţa bibliotecii. 

Tonul liniei sale telefonice continuă să-și râdă de el. Se opri și 
se uită lung la telefonul din spaţiul de lectură în care se afla, 
privind cum beculeţul se aprindea la fiecare apel. 

Ca toţi membrii casei și ai personalului care se bucurau de 
linii telefonice personale, Fric avea robot. Dacă telefonul sună 
de cinci ori și nu răspundea, apelul era înregistrat. 

Deși robotul era activat, telefonul sună de paisprezece ori, 
poate mai mult. 

Înconjură pomul de Crăciun, deschise una din cele două uși 
înalte și ieși din bibliotecă în hol. 

În cele din urmă telefonul încetă să-l mai intimideze. 

Fric se uită în stânga, apoi în dreapta. Era singur pe hol, și, cu 
toate astea, sentimentul că era privit îl cuprinse încă o dată. 

În bibliotecă, printre sutele de luminiţe albe înșirate ca steluțe 
pe ramurile întunecate ale molidului, îngerii cântau în tăcere, 
râdeau în tăcere, tot în tăcere își suflau trompetele, sclipeau, 
străluceau, atârnau de nimburile sau harpele lor, se legănau de 
aripile găurite, de mâinile ridicate într-o binecuvântare, de 
gâturi, ca și cum ar fi călcat toate legile Paradisului și, executați 
în masă, ar fi fost condamnaţi pe vecie să stea spânzurați. 


e Capitolul 34 


Ethan bea scotch, dar fără niciun rezultat, pentru că 
metabolismul lui părea să fi fost accelerat dramatic de 
experiența propriei morţi pe care o avusese de două ori în 
aceeași zi. 

Barul acesta de hotel, cu mulțimea lui de vedete dichisite, era 
unul dintre barurile preferate ale lui Channing Manheim, un loc 


184 


pe care-l frecventa la începutul carierei sale. În condiţii obișnuite 
însă, Ethan ar fi ales o bombă fără nimic ostentativ, mirosind 
plăcut a aburi groși de bere. 

Celelalte câteva baruri care îi erau familiare erau frecventate 
de polițiști aflați la sfârșitul orelor de serviciu. Perspectiva de a 
da peste un vechi prieten din poliţie, în această seară de 
pomină, îl descuraja. 

Într-un singur minut de conversaţie cu vreun confrate purtător 
de insignă, indiferent cu câtă măiestrie ar încerca să afișeze o 
faţă veselă, și-ar trăda neliniștea care-l măcina. Apoi, niciun 
poliţist care se respectă nu ar rezista să nu iscodească, subtil 
sau pe faţă, motivul pentru care era atât de tulburat. 

Nu voia să discute chiar acum despre ce i se întâmplase. Voia 
să se gândească la lucrurile astea. 

Ei bine, nu era întru totul adevărat. Ar fi preferat să nege 
totul, în loc să stea să se gândească. Să uite pur și simplu ce s-a 
întâmplat. Să întoarcă spatele. Să-și blocheze memoria și să se 
îmbete. 

Dar negarea nu era o opţiune, mai ales când trei clopoței de 
argint sclipeau lângă paharul de scotch. Ar fi putut la fel de bine 
să încerce să nege existența lui Yeti când Omul Zăpezilor îl 
strivea sub piciorul lui uriaș. 

Așa că nu avea altceva de făcut decât să zăbovească asupra 
celor întâmplate, ceea ce îl duse imediat într-o fundătură. Nu 
numai că nu știa ce să creadă despre evenimentele acelea 
ciudate, dar nu știa nici cum să se gândească la ele. 

Evident, nu fusese împușcat în stomac de Rolf Reynerd. Și 
totuși, intuiţia îi spunea că raportul laboratorului va confirma că 
sângele de sub unghii era al lui. 

Experienţa de a fi călcat de o mașină și accidentat grav era 
atât de vie, amintirea paraliziei atât de îngrozitor de 
amănunţită, încât nu putea crede că doar își închipuise totul sub 
influenţa vreunui drog administrat fără știrea lui. 

Ethan mai ceru barmanului un rând și în timp ce scotch-ul 
curgea peste gheața proaspătă din paharul curat, arătă înspre 
clopoței și spuse: 

— Îi vezi? 

— Îmi plăcea la nebunie cântecul ăla vechi, spuse barmanul. 

— Ce cântec? 

— Clopotei de argint. 


— Deci îi vezi? 

Barmanul încruntă o sprânceană. 

— Mda. Un set de trei clopoței. Tu câte seturi vezi? 

Gura lui Ethan forţă un zâmbet care speră să pară mai puţin 
timp decât se simţea el. 

— Numai unul. Nu te supăra. N-am de gând să mă sui la volan 
pe urmă. 

— Serios? Atunci ești unic. 

„Mda, se gândi Ethan, cred și eu că sunt unic. Am murit de 
două ori azi, dar uite că mai sunt în stare să ţin în mână 
băutura”, și se întrebă cât de rapid i-ar smulge barmanul 
paharul, dacă ar rosti cu voce tare cuvintele astea. 

Sorbi scotch-ul, căutând în beţie un rost la toate astea, de 
vreme ce nu îl putea găsi treaz fiind. 

Zece sau cincisprezece minute mai târziu, încă treaz, îl zări pe 
Dunny Whistler în oglinda din spatele barului. 

Ethan se răsuci cu scaun cu tot, vărsându-și o parte din 
scotch. 

Făcându-și loc printre mese, Dunny ajunsese aproape la ușă. 
Nu era o fantomă - o chelneriţă se opri să-l lase să treacă. 

Ethan sări în picioare, își aminti de clopoței, îi înșfăcă de pe 
bar și se grăbi spre ieșire. 

Câţiva clienţi mergeau de la o masă la alta, stând pe 
culoarele de trecere. Ethan fu nevoit să reziste impulsului de a-i 
îmbrânci. Scuzele lui sunau atât de tăios, că oamenii se zbârliră, 
dar expresia de pe chipul lui îi făcu să-și înghită pe loc 
reproșurile nerostite. 

Până când ieși Ethan, Dunny dispăruse. 

Dând buzna în holul de la intrare care era alături, Ethan văzu 
câteva persoane așteptând la Recepție, alţii la Informaţii, 
oameni care se îndreptau spre ascensor. Dunny nu se afla 
printre ei. 

În stânga lui Ethan, holul îmbrăcat în marmură se deschidea 
spre un salon uriaș, mobilat cu canapele și fotolii. Acolo oaspeţii 
puteau să-și ia ceaiul în fiecare după-amiază; și la ora aceasta 
târzie se serveau băuturi celor care preferau o atmosferă mai 
liniștită decât cea din bar. 

Știu dintr-o privire că Dunny Whistler nu putea fi în salon. 


Mai aproape, în dreapta lui Ethan, ușile turnante de la intrarea 
principală a hotelului se învârteau tot mai încet, de parcă cineva 
tocmai ieșise sau intrase, dar nu zări pe nimeni. 

Impinse ușa și ieși în răcoarea nopţii, oprindu-se sub 
copertină. 

Adăpostindu-și clienţii sub umbrele, ușierul și o echipă 
suprasolicitată de paznici de parcare îi escortau pe vizitatorii 
care veneau sau plecau cu mașina. Mașini, jeepuri și limuzine se 
înghesuiau pentru a ocupa un loc pe aleile aglomerate ale 
hotelului. 

Dunny nu stătea cu cei care își așteptau mașinile. Nici nu 
părea să se grăbească prin ploaia torențială însoţit de vreuna 
dintre escorte. 

Câteva Mercedesuri de diverse culori se plimbau printre 
celelalte vehicule, dar Ethan era destul de sigur că niciunul nu 
era al lui Dunny. 

Nu auzi soneria telefonului său mobil din pricina glasurilor de 
sub copertină, a motoarelor de mașină și a susurului burniţei 
nopţii, dar îl simţi vibrând în buzunarul hainei. 

Incă scrutând noaptea în căutarea lui Dunny, răspunse la 
telefon. 

Hazard Yancy spuse: 

— Omule, trebuie să ne vedem neapărat, și într-un loc unde 
nu dai de lumea bună. 


e Capitolul 35 


Dunny ia ascensorul hotelului spre etajul patru împreună cu 
un cuplu vârstnic. Se țin de mână de parcă ar fi niște tineri 
amanți. 

Auzind cuvântul „aniversare”, Dunny îi întreabă de cât timp 
sunt căsătoriți. 

— De cincizeci de ani, spune soţul, mândru că mireasa lui a 
ales să-și petreacă cea mai mare parte a vieţii alături de el. 

Sunt din Scranton, Pennsylvania, au venit aici ca să-și 
sărbătorească aniversarea căsătoriei împreună cu fiica lor și 
familia ei. Fiica a plătit pentru apartamentul nupţial din hotel, 
care este, după spusele soției, „atât de elegant, că ne e teamă 
să ne așezăm pe ceva”. 


187 


Din L.A. vor lua avionul către Hawaii, numai ei doi, pentru o 
săptămână de idilă romantică la soare. 

Nu se prefac, sunt dulci, în mod vădit îndrăgostiți. Și-au 
construit genul de viață pe care Dunny l-a disprețuit, chiar l-a 
ridiculizat mult timp. 

În ultimii ani, a ajuns să-și dorească soiul lor de fericire mai 
mult decât orice altceva. Devotamentul și loialitatea lor, familia 
pe care și-au făcut-o, o viaţă de strădanii comune, amintirea 
problemelor și victoriilor câștigate împreună - iată ce contează 
până la urmă, nu lucrurile pe care le-a urmărit el cu 
încăpățânare apelând la tactici brutale. Nu putere, nu bani, nu 
suspans, nu control. 

A încercat să se schimbe, dar a înaintat prea mult pe un drum 
solitar ca să mai fie în stare să se întoarcă și să găsească 
partenera după care tânjește. Hannah nu mai e de cinci ani. 
Numai când a ajuns ea pe patul de moarte și-a dat seama că 
fusese singura lui șansă de-a o apuca pe drumul cel bun. Când 
era un tânăr impetuos, îi refuzase sfatul, crezuse că banii și 
puterea erau mai importante pentru el decât era ea. Șocul 
morţii ei premature îl obligase să privească în faţă adevărul 
crunt că se înșelase. 

Numai în ziua asta stranie și ploioasă a ajuns să înțeleagă că 
Hannah a fost în același timp și ultima lui șansă. 

Pentru cineva care a crezut cândva că lumea este o materie 
din care poţi face ce dorești, Dunny a ajuns într-un punct critic. 
A pierdut toată puterea, pentru că nimic din ceea ce face acum 
nu-i mai poate schimba viaţa. 

Din banii pe care i-a scos din seiful aflat în peretele biroului 
său, mai avea douăzeci de mii de dolari. Ar putea să dea zece 
din ei acestui cuplu vârstnic din Scranton, să le spună să 
rămână o lună întreagă în Hawaii, să mănânce și să bea pe 
săturate, cu binecuvântarea lui. 

Sau ar putea să oprească ascensorul și să-i ucidă. 

Nicio faptă nu i-ar schimba viitorul în vreun fel semnificativ. 

E invidios pe fericirea lor. Ar fi, cu siguranță, teribil de 
satisfăcut să le fure ultimii ani de viaţă. 

De oricâte lucruri s-ar face vinovat - lista greșelilor și 
nemerniciilor sale este lungă - nu poate ucide doar din invidie. 
Numai mândria îl împiedică să facă asta, și mai puţin milă. 


La etajul patru, camerele celor doi se află în celălalt capăt al 
hotelului faţă de ale lui. Le dorește numai bine și îi privește cum 
se îndepărtează ţinându-se de mână. 

Dunny folosește apartamentul prezidenţial. Spaţiul acesta 
grandios a fost rezervat pe douăsprezece luni de Typhon, care 
nu va avea nevoie de el în următoarele zile pentru că pleacă în 
altă parte cu afaceri. 

Prezidențial presupune e) subînțeleasă grandoare 
democratică. Camerele acestea sunt însă atât de opulente și de 
senzuale, că par mai puţin potrivite pentru un slujbaș al 
democrației decât pentru regi sau semizei. 

Podele de marmură cu incrustaţii, covoare de Uşak în tonuri 
de auriu, roșu, piersică și indigo, lambriuri de bubinga înalte de 
cinci metri până la tavanul în chesoane... 

Dunny se plimbă dintr-o cameră în alta, emoţionat de dorinţa 
omenirii de a-și înfrumuseţa habitatul și, prin urmare, de a nega 
duritatea lumii. Fiecare palat și fiecare operă de artă nu sunt 
decât praf în devenire, iar timpul este vântul răbdător care îl va 
risipi. Cu toate acestea, oamenii s-au preocupat și s-au străduit 
să împodobească aceste încăperi, nădăjduind că, împotriva 
tuturor evidenţelor, vieţile lor au un sens și talentele lor au un 
rost care îi depășește. 

Până acum doi ani, Dunny n-a cunoscut vreodată nădejdea 
asta. Trei ani de zbucium provocat de pierderea ei l-au făcut, în 
mod ironic, să vrea să creadă în Dumnezeu. 

Treptat, în anii care au urmat morţii ei, s-a înfiripat în el o 
nădejde neașteptată, disperată și fragilă, dar persistentă. Și 
totuși, vechiul Dunny e încă acolo, cu vechile lui apucături. 

Nădejdea este o aureolă înnegurată. Încă nu a învăţat cum s-o 
distileze în ceva pur, limpede, mai puternic. 

lar acum nu o va mai face niciodată. 

Stă la o fereastră spălată de ploaie din dormitorul principal, 
uitându-se spre nord. Dincolo de luminile înceţoșate de furtună 
ale orașului, dincolo de peisajul luxuriant și colinele pline de vile 
din Beverly Hills, se întinde Bel Air și Palazzo Rospo, 
monumentul acela stupid, dar fără îndoială măreț, al nădejdii. 
Toţi cei care l-au stăpânit vreodată au murit - sau vor muri. 

Se întoarce de la fereastră și se uită lung la pat. Camerista a 
scos cuvertura, a întors cearșaful și a lăsat o cutiuţă de aur pe 
una din perne. 


189 


În cutie sunt patru bomboane. Elegant modelate și decorate, 
par să fie delicioase, dar nu le gustă. 

Ar putea aduce orice femeie frumoasă să împartă patul cu el. 
Unele ar aștepta bani; altele nu. Printre ele sunt femei pentru 
care sexul este un act de iubire și de graţie, dar și femei pe care 
le atrage propria înjosire. Alegerea îi aparţine, poate avea 
tandreţe sau fiori. 

Nu-și amintește gustul stridiilor sau buchetul vinului Pinot 
Grigio. Amintirea nu are nicio savoare, îi stimulează mai puțin 
simţurile decât ar face-o o fotografie cu stridii și vin. 

Niciuna dintre femeile pe care le-ar putea chema nu ar face 
asupra lui o impresie mai puternică decât mâncarea și băutura 
care, încă așezându-se în el, par a fi o masă închipuită. Mătasea 
pielii, parfumul părului lor nu ar zăbovi cu el mai departe de 
clipă în care, plecând, ele ar închide ușa. 

Este asemenea unui om care trăiește noaptea de dinaintea 
apocalipsei, știind cu siguranță că a doua zi soarele se va 
transforma într-o novă, dar, cu toate acestea, incapabil să se 
bucure de plăcerile lumii acesteia, deoarece își dorește cu 
disperare ca, până la urmă, sfârșitul implacabil să nu aibă loc. 


e Capitolul 36 


Ethan și Hazard se întâlniră într-o biserică, pentru că luni 
noaptea, la ora aceea, scaunele erau goale și nu exista 
posibilitatea să fie văzuţi împreună de politicieni, autorităţi sau 
membri ai echipei de investigaţie. 

În naosul pustiu, se așezară în scaune alăturate, lângă o 
strană laterală unde nici luminile de deasupra, nici cele de 
dedesubt nu erau aprinse, învăluiţi în umbră. Mirosul stătut, dar 
plăcut al tămâii de mult stinse parfuma aerul încremenit, ca 
dintr-un borcan bine închis. 

Vorbeau nu atât în șoapte conspirative, cât cu glasurile 
domoale ale unor oameni umiliți de o experiență 
înspăimântătoare. 

— Așa că am spus celor de la investigaţii că am fost să-l vad 
pe Reynerd ca să-l întreb despre prietenul lui, Jerry Nemo, care, 
din întâmplare, este suspect în asasinarea traficantului ăstuia de 
cocaină pe nume Carter Cook. 


190 


— Te-au crezut? întrebă Ethan. 

— Așa dau impresia. Dar să zicem că mâine primesc un raport 
de laborator care leagă Blonda din Baltă de consilierul municipal 
despre care ţi-am spus. 

— Fata aia aruncată în canalul de deversare. 

— Mda. Ticălosul de consilier o să înceapă să caute ceva ca să 
se ia de mine. Dacă vreunul dintre tipii din echipa de investigații 
poate fi cumpărat sau șantajat, o să-l transforme pe asasinul ăla 
plătit, cu cercel făcut dintr-un dozator de cocaină, într-un 
băiețaș infirm care a fost împușcat pe la spate, iar mutra mea o 
să ajungă pe prima pagină a ziarelor, sub un titlu din 
paisprezece litere. 

Ethan știa care ar fi titlul din paisprezece litere - POLIȚIST 
UCIGAȘ - pentru că vorbiseră de-a lungul anilor despre puterea 
prejudecăţii împotriva polițiștilor. Când un politician corupt și 
presa avidă de senzaţional descopereau o agendă comună într- 
un caz anume, adevărul era întins mai ceva ca pielea unei 
văduve bogate de la Hollywood trecute prin patru operaţii de 
lifting facial, iar Justiţiei îi era smulsă legătura de la ochi și 
vârâtă în gură, ca să tacă pe vecie. 

Cu braţele pe coapse, cu mâinile adunate ca la rugăciune, 
Hazard se încovoie și se uită lung la altar. 

— Presa îl iubește pe consilier. Are reputaţie de reformator, și- 
a atras toată simpatia și sprijinul cui trebuie. S-ar cuveni să mă 
iubească și pe mine, pentru că sunt atât de drăguţ, dar oamenii 
ăștia mai degrabă și-ar tăia buzele decât să sărute un poliţist. 
Dacă există o cât de mică posibilitate ca el să fie salvat 
răstignindu-mă pe mine, toate feroneriile din oraș o să rămână 
fără cuie. 

— Imi pare rău că te-am băgat în așa ceva. 

— N-aveai de unde să știi că un cretin o să-i facă felul lui 
Reynerd. 

Hazard își întoarse ochii de la altar și căută privirea lui Ethan, 
ca și cum ar fi căutat păcatul lui luda. 

— Nu știai, nu-i așa? 

— Într-un fel, chestia asta pică foarte prost pentru mine. 

— Intr-un fel, încuviință Hazard. Dar nici măcar tu nu ești 
destul de nătărău ca să lucrezi pentru vreo nenorocită de 
vedetă de film care își rezolvă afacerile ca un mogul din muzica 
rap. 


191 


— Manheim nu știe despre Reynerd sau despre cutiile negre. 
lar dacă ar ști, s-ar gândi că Reynerd nu are nevoie decât de 
puţină aromaterapie ca să-și îmbunătăţească psihologia. 

— Dar e ceva ce nu-mi spui, insistă Hazard. 

Ethan dădu din cap, dar nu ca să nege. 

— Crede-mă, a fost o zi a naibii de lungă. 

— Chestia e că Reynerd chiar stătea pe canapea între două 
pungi de chipsuri. S-a dovedit pe urmă că în fiecare pungă avea 
câte o armă încărcată. 

— Și totuși, când agresorul a sunat la sonerie, Reynerd s-a 
dus să deschidă fără armă. 

— Poate s-a gândit că eu eram adevărata ameninţare, iar eu 
mă aflam deja înăuntru. Dar altceva voiam să spun: ai avut 
dreptate cu pungile de chipsuri. 

— Ti-am mai spus, un vecin mi-a zis că e paranoic și are 
mereu la îndemână un pistol băgat prin locuri din astea ciudate. 

— Lasă-mă cu chestia asta cu vecinul care ţi-a spus. Nu era 
niciun vecin dintr-ăsta pe-acolo. Ai știut din altă parte. 

Se aflau la limita dintre încredere și suspiciune. Dacă Ethan 
nu mai lăsa să-i scape și altceva, Hazard nu avea să-l urmeze 
mai departe. Prietenia lor nu ar lua sfârșit, dar în lipsa unor 
dezvăluiri suplimentare, n-ar mai fi niciodată aceeași. 

— O să crezi că nu sunt sănătos la cap, spuse Ethan. 

— Deja cred. 

Ethan inspiră mirosul de tămâie și îi povesti lui Hazard cum 
fusese împușcat în stomac de Reynerd, cum deschisese ochii și 
descoperise că de fapt nu fusese împușcat, și cum găsise totuși 
sânge sub unghii chiar și în absenţa unei răni. 

Pe tot parcursul relatării, ochii lui Hazard nu se mișcară fără 
țintă, nici nu se fixară pe un colţ îndepărtat din biserică, așa 
cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi hotărât că Ethan fie abera, fie 
era psihotic. Numai după ce Ethan termină de vorbit privi din 
nou în jos, spre mâinile pe care și le ţinea încrucișate. 

În cele din urmă, muntele de om spuse: 

— Păi, un lucru e sigur, că nu stau acum lângă o fantomă. 

— Dacă e să alegi un azil în care să mă internezi, spuse 
Ethan, aș prefera unul cu un program bun de arte și 
meșteșuguri. 

— În afară de faptul că ţi-ai făcut analize de sânge, ai vreo 
teorie despre asta? 


192 


— Adică în afară de teoria că mă aflu în Zona Crepusculară? 
Sau că poate chiar am murit de la împușcătura aia și acum mă 
aflu în iad? 

Hazard pricepu. 

— Nu prea sunt multe teorii care-ţi vin în minte, nu? 

— Nu de genul celor pe care le poţi explora cu ceea ce băieţii 
ăia deștepţi de la Academia de Poliţie le numesc „tehnici 
investigative convenţionale”. 

— Nu mi se pare că ai fi sărit, spuse Hazard. 

— Nici mie nu mi se pare. Dar nebunul e ultimul care știe că e 
nebun. 

— În plus, ai avut dreptate cu pistolul din punga de chipsuri. 
Deci a fost cel puţin... o experienţă paranormală. 

— Clarviziune, mda. Numai că asta nu explică sângele de sub 
unghii. 

Hazard înghiţise dezvăluirea asta bizară cu o încredere tăcută 
și un calm remarcabil. 

Cu toate acestea, Ethan nu avea de gând să-i spună că fusese 
călcat de PT Cruiser și de camion. Sau că murise în ambulanţă. 

Dacă povestești că ai văzut o fantomă, ești un tip normal care 
a avut o experienţă neobișnuită. Dacă povestești că ai văzut 
încă o fantomă în alt loc și la altă oră, ești în cel mai bun caz un 
excentric pe care nu prea merită să-l iei în seamă. 

— Cel care l-a împușcat pe Reynerd, spuse Hazard, era un 
bandit care-și zicea Hector X. Îl chema de fapt Calvin Roosevelt. 
E un membru de soi în Crips, așa că îţi dai seama că cel care i-a 
fost complice trebuie să fi condus o mașină săltată chiar înainte 
de lovitură. 

— Tipic, încuviinţă Ethan. 

— Dar nu e raportat niciun furt legat de Mercedes-ul pe care l- 
au folosit. Am luat numărul și n-o să-ți vină să crezi cui îi 
aparține. ` 

Hazard își ridică ochii de la mâinile încrucișate. Intâlni privirea 
lui Ethan. 

Deși Ethan nu știa ce avea să urmeze, știa că nu avea să fie 
de bine. 

— Cui? 

— Amicului tău din copilărie. Celebrul Dunny Whistler. 

Ethan nu întoarse privirea. Nu îndrăzni. 

— Ştii ce i s-a întâmplat acum câteva luni, spuse. 


— Niște tipi l-au înecat în toaletă, dar nu a murit pe loc. 

— La câteva zile după asta, avocaţii lui m-au contactat, mi-au 
spus că testamentul lui Dunny mă numea executor, iar 
testamentul lui făcut prin viu grai îmi dă dreptul să iau decizii 
medicale pentru el. 

— Nu mi-ai spus asta niciodată. 

— Nu vedeam de ce. Știi cum era. Înţelegi de ce nu l-am vrut 
în viaţa mea. Dar am acceptat situaţia din... nu știu... gândindu- 
mă la ce a însemnat el pentru mine când eram copii. 

Hazard dădu aprobator din cap. Scoase o caramea din 
buzunarul hainei, o despachetă și îi oferi una și lui Ethan. 

Acesta refuză. 

— Dunny a murit azi-dimineaţă la Our Lady of Angels. 

Hazard scoase o caramea din pachet, o vâri în gură. 

— Nu-i găsesc cadavrul, spuse Ethan, pentru că simţi brusc că 
Hazard știa deja toate astea. 

Împăturind cu grijă hârtia peste capătul desfăcut al 
bomboanei, Hazard nu spuse nimic. 

— Cei de la spital jură că era mort, continuă Ethan, dar având 
în vedere cum funcționează lucrurile în morga unui spital, n-ar fi 
putut ieși de acolo decât pe propriile picioare. 

Hazard băgă bomboana la loc în buzunar. Sugea carameaua, 
plimbând-o prin toată gura. 

— Sunt sigur că trăiește, spuse Ethan. 

În cele din urmă Hazard se uită la el. 

— Toate astea s-au întâmplat înainte să luăm masa de prânz. 

— Mda. Ascultă, nu ţi-am spus nimic pentru că nu vedeam 
cum putea Dunny să aibă vreo legătură cu Reynerd. Nici acum 
nu văd cum. Tu ce zici? 

— Ai fost un filfizon dat naibii de calm la masă având în 
vedere că toate astea îţi treceau prin cap. 

— Credeam că o iau razna, dar nu îmi dădeam seama cum m- 
ai putea ajuta dacă, să zicem, ţi-aș fi spus că îmi pierd minţile. 

— Deci ce s-a întâmplat după masa de prânz? 

Ethan îi povesti despre vizita în apartamentul lui Dunny și nu 
lăsă nimic pe dinafară, cu excepţia formei stranii, imponderabile 
din oglinda aburită. 

— De ce ar ţine o fotografie a lui Hannah pe birou? întrebă 
Hazard. 


194 


— Nu renunţase niciodată la ea. Încă n-a renunţat. Cred că 
de-asta a spart rama și a luat poza cu el. 

— Deci iese din garaj în Mercedes. 

— Am presupus că era el. Nu l-am văzut bine pe șofer. 

— Și pe urmă? 

— A trebuit să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Pe urmă am 
mers la mormântul lui Hannah. 

— De ce? 

— Un sentiment inexplicabil. Am crezut că aș putea găsi ceva 
acolo. 

— Și ce ai găsit? 

— Trandafiri. 

Îi spuse lui Hazard despre cei douăzeci și patru de trandafiri 
Broadway și despre vizita lui ulterioară la Forever Roses. 

— Florăreasa l-a descris pe Dunny la fel de bine cum aș fi 
făcut-o eu. Atunci am fost sigur că trăiește. 

— Ce a vrut să spună când i-a zis florăresei că tu crezi că ele 
mort - și că ai dreptate? 

— Nu știu. 

Hazard mușcă din jumătatea care mai rămăsese din caramea. 

— Poţi să-ţi spargi un dinte, îl preveni Ethan. 

— De parcă asta mă doare pe mine acum. 

— E doar un sfat prietenesc. 

— Whistler se trezește la morgă, își dă seama că a fost luat 
drept mort, așa că se îmbracă, se duce acasă fără să sperie pe 
nimeni, face duș. Înțelegi ceva? 

— Nu. Dar m-am gândit că poate are leziuni cerebrale. 

— Conduce până la o florărie, cumpără niște trandafiri, 
vizitează un mormânt, tocmește un asasin... Pentru un tip care 
iese din comă cu leziuni cerebrale, pare să se descurce binișor. 

— Am renunţat la teoria cu leziunile cerebrale. 

— E bine atunci. Deci ce s-a întâmplat după ce ai plecat de la 
florărie? 

Mergând în continuare pe teoria că două fantome deja 
subminează credibilitatea oricui, Ethan nu-i pomeni despre PT 
Cruiser. 

— M-am dus la un bar, spuse el. 

— Nu ești genul care caută răspunsuri într-un pahar de gin. 

— A fost scotch. N-am găsit nici acolo vreun răspuns. Data 
viitoare o să încerc cu votcă. 


195 


— Deci asta e tot? Mi-ai spus tot acum? 

Ethan rosti cât putu de convingător: 

— Cum adică? Tot rahatul ăsta nu seamănă îndeajuns cu 
Dosarele X? Ce mai vrei să auzi, despre extratereștri, vampiri, 
vârcolaci? 

— Ce faci - eviți întrebarea? 

— Nu evit nimic, spuse Ethan, regretând că era obligat să 
mintă pe faţă mai degrabă decât indirect. Da, ţi-am spus totul 
despre partea cu florăria. Beam scotch când m-ai sunat. 

— Adevărat? 

— Da. Beam scotch, și tu m-ai sunat. 

— Nu uita, ești într-o biserică. 

— Întreaga lume e o biserică, dacă ești credincios. 

— Ești credincios? 

— Eram. 

— Nu mai ești de când a murit Hannah, nu? 

Ethan ridică din umeri. 

— Poate sunt, poate nu sunt. Se schimbă de la o zi la alta. 

După ce îl privi cu o căutătură care ar fi putut desface o ceapă 
foaie după foaie, până la miezul sidefat, Hazard spuse: 

— Bine. Te cred. 

Simţindu-se atât de mic că putea intra în gaură de șarpe, 
Ethan replică: 

— Mulţumesc. 

Hazard se întoarse în scaun și cercetă naosul, ca să fie sigur 
că niciun suflet pierdut nu intrase cumva pe-acolo în căutarea 
vreunei audienţe divine. 

— Deci mi-ai spus tot, așa că o să-ţi spun ceva, dar trebuie să 
uiţi că ţi-am spus. 

— Nici nu-mi amintesc că am fost aici. 

— Nimic prea interesant în apartamentul lui Reynerd. Mobilier 
disparat, totul în alb și negru. 

— Trăia ca un călugăr, dar un călugăr cu stil. 

— Și droguri. Avea o ascunzătoare plină cu cocaină ambalată 
ca să fie revândută și un carneţel cu nume și numere de telefon, 
probabil o listă de clienți. 

— Nume celebre? 

— Nu prea. Câţiva actori. Nimeni mare. Ceea ce trebuie să știi 
însă este că s-a găsit un scenariu pe care-l scria. 


— În orașul ăsta, spuse Ethan, cei care scriu scenarii îi 
depășesc numeric pe cei care-și înșală nevestele. 

— Avea un teanc de douăzeci și șase de pagini lângă 
calculator. 

— Nu ajunge nici pentru primul act. 

— Te pricepi la scenarii, hm? Scrii și tu unul? 

— Nu. Mi-a mai rămas o urmă de demnitate. 

Hazard spuse: 

— Reynerd scria despre un tânăr actor care merge la un curs 
special de actorie și stabilește ceea ce el numește „o legătură 
intelectuală profundă” cu profesorul lui. Amândoi îl urăsc pe 
personajul numit Cameron Mansfield, care din întâmplare, este 
cea mai mare vedetă de cinema din lume, așa că se hotărăsc 
să-l omoare. 

De oboseală, Ethan se gârbovise în colţul scaunului. Acum își 
îndreptă umerii. 

— Care e motivația lor? 

— Nu e clar. Reynerd are o mulţime de însemnări scrise de 
mână pe margine, încercând să lămurească treaba asta. 
Oricum, ca să-și dovedească unul altuia că au curajul să facă 
așa ceva, fiecare decide să dea celuilalt numele unei persoane 
pe care s-o ucidă înainte de a-l lichida pe starul de cinema. 
Actorul vrea ca profesorul să-i ucidă mama. 

— De ce chestia asta sună ca în Hitchcock? se întrebă Ethan. 

— Seamănă cumva cu vechiul lui film, Strangers on a Train. 
Ideea este că făcând schimb de crime, fiecare din ei poate avea 
un alibi perfect pentru asasinatul pentru care altfel ar ajunge să 
fie condamnat. 

— Lasă-mă să ghicesc. Mama lui Reynerd chiar a fost ucisă. 

— Acum patru luni, confirmă Hazard. Într-o noapte în care fiul 
ei a avut un alibi mai tare decât un hublou de navetă spaţială. 

Biserica părea să se învârtă agale, cu șase până la opt rotații 
pe minut, ca și cum scotch-ul ar fi avut un efect întârziat asupra 
lui Ethan, dar el știa că ameţeala asta nu era provocată atât de 
scotch, cât de dezvăluirile acestea ciudate. 

— Ce idiot face chestiile astea și pe urmă le bagă într-un 
scenariu? 

— Un actor arogant și idiot. Să nu-mi spui că e singurul. 

— Și pe cine voia profesorul să omoare Reynerd? 


197 


— Un coleg de la universitate. Dar Reynerd nu apucase să 
scrie partea asta. Nu terminase decât scena cu asasinarea 
mamei. În viața reală, o chema Mina și a fost împuşcată o dată 
în picior și pe urmă bătută până a murit cu o lampă din bronz și 
marmură. În scenariu o cheamă Rena și e înjunghiată de mai 
multe ori, decapitată, dezmembrată și incinerată într-un cuptor. 

Ethan se înfioră. 

— Se pare că zilele maică-sii erau numărate chiar dacă 
Reynerd nu-l întâlnea pe profesor. 

Tăcură. Acoperișul bine izolat al bisericii se arcuia atât de sus 
peste capetele lor, că glasul furtunii abia se mai auzea, nu atât 
ca un ropot de ploaie, cât ca aripile tăcute ale unui stol de 
păsări. 

— Așadar, spuse într-un târziu Hazard, chiar și cu Reynerd 
mort, Chan Man ar cam trebui să-și păzească fundul. Profesorul 
- sau orice o fi el în viața reală - e pe undeva și așteaptă. 

— Cine se ocupă de asasinarea Minei Reynerd? întrebă Ethan. 
Cineva pe care-l știu? 

— Sam Kesselman. 

Sam fusese detectiv la Jafuri/Omucideri pe când Ethan mai 
era încă poliţist. 

— Ce-a zis de scenariu? 

Hazard ridică din umeri. 

— Încă n-a aflat de el. Probabil că o să primească un xerox 
abia mâine. 

— E un om bun. O să-și arunce ochii pe el imediat. 

— Poate nu suficient de rapid pentru tine, îl avertiză Hazard. 

La intrarea în biserică, sâcâite de curentul de aer, flăcările 
lumânărilor votive se foiau în geamurile rubinii. Cameleoni de 
lumini și umbre viermuiau peste un perete al sanctuarului. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Hazard. 

— Uciderea lui Reynerd o să apară mâine-dimineaţă în ziare. 
În mod sigur o să se pomenească și despre asasinarea mamei 
lui. Asta o să-mi servească drept pretext să mă duc la 
Kesselman și să-l pun la curent cu pachetele trimise de Reynerd 
lui Manheim. Poate până la ora aia apucă și să citească o parte 
din scenariu... 

— Despre care tu habar nu ai, îi aminti Hazard. 

— ... Și o să-și dea seama că există o ameninţare permanentă 
la adresa lui Manheim atâta timp cât profesorul nu e identificat. 


198 


Asta o să accelereze investigaţiile și, poate, între timp o să obţin 
și protecţie de la poliţie pentru șeful meu. 

— Într-o lume perfectă, spuse acru Hazard. 

— Uneori sistemul funcţionează. 

— Numai când nu te aștepți. 

— Mada. Dar nu am resursele să-i verific suficient de rapid pe 
prietenii și asociaţii lui Reynerd și nu am autoritatea să sap prin 
hârtiile lui. Sunt obligat să mă bazez pe sistem, fie că-mi place 
sau nu. 

— Cum rămâne cu prânzul de astăzi? întrebă Hazard. 

— N-am mâncat împreună. 

— Poate ne-a văzut cineva. Și se mai poate urmări și cartea 
de credit. 

— Bine, am luat masa amândoi. Dar nu ţi-am pomenit nimic 
de Reynerd. 

— Cine o să creadă chestia asta? 

Ethan nu se putea gândi la nimeni suficient de credul. 

— Luăm amândoi masa, spuse Hazard, eu găsesc un motiv 
să-l vizitez pe Reynerd în aceeași zi și, pur și simplu, se întâmplă 
să fie ucis chiar în timp ce mă aflu la el. Pe urmă, nu știu cum se 
întâmplă că mașina cu care se pregătea să fugă atacatorul îi 
aparţine lui Dunny Whistler, vechiul tău amic. 

— Mă doare capul, spuse Ethan. 

— Și asta nu e nimic. Omule, toţi o să se aștepte ca noi să 
știm ce se petrece, și când o să pretindem că nu știm... 

— Ceea ce e adevărat. 

— ... O să fie siguri că minţim. Să fiu în locul lor, și eu aș crede 
că mințţim. 

— La fel și eu, recunoscu Ethan. 

— Așa că o să-și imagineze un scenariu de rahat care, 
chipurile, explică lucrurile și o să sfârșim acuzați că i-am făcut 
felul mamei lui Reynerd, l-am lichidat pe Reynerd și am aruncat 
totul pe Hector X, după care l-am curăţat și pe el. Înainte să se 
termine, ticăloșii o să încerce să dea vina pe noi și pentru 
dispariţia dinozaurilor. 

Biserica nu mai părea un sanctuar. Ethan își dori să se fi aflat 
într-un bar, poate acolo și-ar putea îneca amarul, dar nu un bar 
pe care Dunny, viu sau mort, l-ar putea vizita. 

— Nu pot să merg la Kesselman, hotărî el. 


Hazard nu ofta niciodată ușurat și nu recunoștea cât de 
îngrijorat este. O oglindă ţinută sub nări s-ar fi aburit brusc, dar 
altfel doar umerii lui masivi, care se lăsară ușor, trădară 
tensiunea care se risipise. 

Ethan spuse: 

— Va trebui să iau măsuri suplimentare de protejare a lui 
Manheim și sper că Kesselman îl găsește rapid pe ucigașul 
Minei. 

— Dacă primele concluzii ale echipei de investigaţii nu mă vor 
obliga să nu mă apropii de cazul Reynerd, spuse Hazard, o să 
întorc orașul pe dos ca să-l găsesc pe Dunny Whistler. Am ajuns 
să cred că el e cheia tuturor celor întâmplate. 

— Cred că Dunny o să mă găsească el primul. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu știu. Ethan șovăi, oftă. Dunny era acolo. 

Hazard se încruntă. 

— Unde acolo? 

— La barul hotelului. L-am zărit numai când a plecat. M-am 
dus după el, dar l-am pierdut în mulţimea de afară. 

— Ce făcea acolo? 

— Bea ceva. Poate se uita la mine. Poate m-a urmărit până 
acolo, a vrut să vină la mine, pe urmă s-a răzgândit. Nu știu. 

— De ce nu mi-ai spus de prima dată? 

— Nu știu. Părea... că sunt prea multe fantome. 

— Crezi că, dacă totul devine prea stufos, nu o să mai cred 
nimic? Ai puţină încredere, omule. Să ne gândim la vremurile de 
demult, da? Când se trăgea în amândoi. 

Hotărâră să iasă din biserică separat. 

Hazard se ridică primul și plecă. Din capătul îndepărtat al 
băncuţei spuse: 

— Ca pe vremuri, hm? 

Ethan știa la ce se referea. 

— Ne acoperim din nou unul pe altul. 

Deși era o namilă de om, Hazard traversă naosul într-o tăcere 
aproape deplină, și la fel trecu prin pronaos, iar de acolo afară 
din biserică. 

Să ai un prieten de încredere care-ţi acoperă spatele poate să 
te consoleze, dar mângâierea și sprijinul oferite de cel mai bun 
prieten nu se compară cu o soţie iubitoare sau un soţ iubitor. In 
arhitectura inimii, camerele prieteniei sunt adânc și temeinic 


200 


zidite, dar refugiul cel mai cald și mai sigur din inima lui Ethan 
era cel pe care-l împărțise cu Hannah, și unde ea nu mai locuia 
acum decât ca un spirit scump care-i bântuia dulce amintirea. 

Ei ar fi putut să-i povestească tot - despre fantoma din 
oglindă, despre a doua moarte a lui în faţă la Forever Roses - și 
ea l-ar fi crezut. Ar fi căutat să înţeleagă împreună ceva. 

Niciodată în cei cinci ani de când nu mai era nu îi simţise lipsa 
ca acum. Singur în biserică, deplin conștient de ropotul ploii pe 
acoperiș, de mirosul persistent al tămâii, de lumina rubinie a 
luminărilor votive, dar incapabil să detecteze cea mai 
neînsemnată șoaptă, adiere sau licăr al lui Dumnezeu, Ethan 
tânjea nu după un semn al Creatorului său, ci după Hannah, 
după muzica glasului ei și frumoasa geometrie a surâsului ei. 

Se simţea lipsit de cămin, de inimă, de un reazem. 
Apartamentul său din casa lui Manheim îl aștepta să se întoarcă, 
îi punea la dispoziție o mulţime de utilităţi, dar nu era decât o 
reședință, nu un loc drag. Nu se simţise acasă decât o singură 
dată în ziua asta lungă și stranie: când stătuse la mormântul lui 
Hannah, acolo unde ea zăcea lângă un petic gol de pământ al 
cărui proprietar era el. 


e Capitolul 37 


De pe globurile și flăcările de bronz ale rozetelor, de pe 
panourile de arabescuri, din sulițe și bucăţi răsucite de metal, 
unghiuri drepte, zigzaguri și frunze, din grifoni și embleme 
heraldice, ploaia neagră și argintie se scurgea și picura de pe 
poarta Manheim. 

Ethan frână lângă un punct de control - o coloană de un 
metru și jumătate, pătrată, îmbrăcată în piatră de var, în care 
erau încastrate o cameră video cu circuit închis, un interfon și o 
tastatură. Lăsă geamul în jos și tastă codul lui personal de șase 
cifre. 

Încet, poarta masivă începu să se dea într-o parte, iar pe 
suprafaţa ei ornamentală jucau luminile de la farurile Ford-ului 
Expedition. 

Fiecare dintre angajații reședinței aveau un alt cod. 
Personalul de pază păstra pe calculator evidenţa fiecărei intrări. 


201 


Un garaj automat sau emițătoare codificate, atașate de 
fiecare vehicul, ar fi fost mult mai convenabile decât un sistem 
de tastare digitală, mai ales pe vreme urâtă; cu toate acestea, 
astfel de dispozitive ar fi fost la îndemâna mecanicilor de garaje, 
a paznicilor de parcare și a oricărei persoane aflate în custodia 
temporară a unui vehicul. O singură persoană necinstită era 
îndeajuns să compromită securitatea reședinței. 

Dacă sosea un vizitator fără cod personal de acces la poartă, 
apăsa butonul interfonului și își anunţa prezenţa paznicului din 
biroul de pază aflat în spatele proprietăţii. Dacă vizitatorul era 
așteptat sau era un prieten de familie aflat pe lista de acces 
permanent, paznicul deschidea poarta de la panoul de 
comandă. 

In timp ce aștepta ca bariera masivă de bronz să se dea lao 
parte din calea lui, Ethan se afla sub supravegherea camerei din 
punctul de control. Odată intrat pe proprietate, avea să fie 
urmărit de mai multe camere care erau în așa fel fixate în 
copaci, încât să descopere pe oricine ar încerca să treacă 
nedepistat stând întins pe podeaua jeepului. 

Toate camerele video erau dotate cu tehnologie de filmare pe 
timp de noapte, care transforma cele mai slabe raze de lună în 
adevărate spoturi de lumină. Un program sofisticat de software 
filtra cea mai mare parte a efectelor de deformare și înceţoșare 
datorate ploii și asigurau o imagine clară, în timp real pe 
ecranele din biroul de monitorizare. 

Dacă ar fi fost un reparator sau comisionar care sosea într-un 
camion sau o dubiţă închisă, Ethan ar fi fost rugat să aștepte în 
fața porţii până când ar fi sosit un paznic. Acesta s-ar fi uitat 
apoi în vehicul ca să se asigure că șoferul nu era cumva 
constrâns să aducă ceva băieţi răi cu el. 

Palazzo Rospo nu era o fortăreață nici după definițiile 
moderne, nici după standardele medievale care cereau pod 
mobil și șanț cu apă. Nu era însă nicio prăjitură lăsată pe o 
farfurie de pe care orice hoţ flămând să o poată lesne înhăța. 

Poarta putea fi aruncată în aer de explozibili, zidul proprietăţii 
putea fi escaladat. Dar altfel, nu era chip să te furișezi prea ușor 
înăuntru. Intrușii erau identificaţi și depistaţi aproape imediat de 
camere, detectori de mișcare, senzori de căldură și alte 
dispozitive. 


Poarta lată de nouă metri cântărea peste trei tone jumătate. 
Motorul care opera angrenajul cu lanţ era însă puternic și 
bariera se mișca aparent fără efort și cu o viteză mai mare 
decât te-ai fi așteptat. 

O suprafaţă de douăzeci de mii de metri pătraţi trecea drept o 
proprietate financiară mare în cele mai multe comunităţi 
rezidenţiale. În cartierul acesta, unde patru mii de metri pătraţi 
puteau aduce de la zece milioane de dolari în sus, un teren de 
douăzeci de mii de metri pătraţi era echivalentul domeniului 
unui baron din Anglia. 

Aleea de acces înconjura un bazin aflat în fața casei uriașe, 
care nu era barocă precum poarta de bronz, ci un edificiu 
paladian cu trei etaje, îmbrăcat în marmură, cu ornamentaţii 
simple, clasice, gigantic și totuși elegant în proporții. 

Chiar înainte de bazin, aleea se bifurca, iar Ethan o apucă pe 
drumul care înconjura casa lateral. La următoarea bifurcaţie, 
una din artere o apucă spre clădirea intendentului și biroul de 
pază, iar cealaltă, spre o rampă care cobora spre garajul 
subteran. 

Garajul avea două niveluri. La nivelul superior, Chipul 
adăpostea treizeci și două de vehicule din colecţia personală, de 
la un Porsche nou la o serie de Rolls-Royce din anii 1930, un 
Mercedes-Benz 500K din 1936, un Duesenberg Model J din 1931 
sau un Cadillac din 1933. 

Nivelul inferior adăpostea vehiculele aflate în proprietatea 
reședinței și folosite ca mașini de serviciu, și oferea locuri de 
parcare pentru mașinile personale ale angajaţilor. 

Ca și nivelul superior, și acesta avea o podea acoperită cu 
dale mate de gresie bej și pereți acoperiţi cu plăci lucioase de 
faianţă, într-o culoare asortată. Stâlpii de sprijin erau decoraţi cu 
mozaic în diverse nuanţe de galben. 

Puţine spaţii destinate vânzării de automobile de lux erau atât 
de frumos amenajate ca acest garaj subteran. 

Panoul pentru cheile de mașină se afla pe peretele de lângă 
ascensor, iar Fric stătea pe podea, sub panou, ţinând același 
roman fantastic pe care îl citea de dimineaţă în bibliotecă. Sări 
în picioare când Ethan se apropie. 

Spre surprinderea lui, Ethan se bucură mult văzându-l pe 
băiat. Nimic nu-l mai bucurase atât de mult în ziua asta lungă, 
cenușie, mohorâtă. 


203 


Nu era foarte sigur de ce băiatul îi transmise o stare de bună 
dispoziție. Poate pentru că te așteptai ca fiul Chipului, crescut în 
atâta bogăţie și cu atâta indiferență, să se comporte cu un 
răsfăț greţos sau să fie nevrozat, sau amândouă la un loc; și 
pentru că Fric era un băiat cuviincios și timid, care încerca să-și 
mascheze timiditatea cu un aer atoateștiutor, dar nu putea 
ascunde o modestie înnăscută, rară în lumea aceasta 
strălucitoare așa cum rară e milă printre locatarii solzoși ai unei 
mlaștini de crocodili. 

Arătând spre carte, Ethan spuse: 

— A găsit vrăjitorul cel rău limba unui om cinstit pentru 
poţiunea sa? 

— Până acum a avut ghinion. Dar tocmai l-a trimis pe 
slujitorul lui cel dur, Cragmore, să viziteze un politician mincinos 
și să-i taie testiculele. 

Ethan se înfioră. 

— Chiar că este un vrăjitor rău. 

— Păi, nu e decât un politician. Unii dintre ei mai vin pe aici 
din când în când. După ce pleacă, doamna McBee face 
inventarul obiectelor de valoare din camerele pe care le-au 
vizitat. 

— ȘI... ce faci aici? Ai de gând să faci o plimbare cu mașina? 

Fric clătină din cap. 

— N-are niciun sens să mă apuc de așa ceva până la 
șaisprezece ani. Trebuie să-mi iau mai întâi carnetul de șofer, să 
am suficient timp să pun deoparte ceva bani ca să o iau de la 
capăt, să descopăr orășelul perfect unde să mă ascund și să mă 
gândesc la o serie de deghizări beton și greu de ghicit. 

Ethan zâmbi. 

— Deci ăsta e planul, hm? 

Fără să-i întoarcă zâmbetul, cu o față lungă și serioasă, Fric 
spuse: 

— Asta e planul. 

Băiatul apăsă butonul ca să cheme ascensorul. Mașinăria se 
puse în mișcare cu un bâzâit doar în parte înăbușit de pereţii 
cabinei. _ 

— M-am ascuns de echipa de decoratori, mărturisi Fric. Incă 
mai pun pomi și chestii de-astea prin toată casa. E primul tău 
Crăciun aici, așa că nu știi, dar toți poartă scufiile alea idioate de 
Moș Crăciun și, de câte ori te văd, strigă: „Crăciun fericit” și 


204 


rânjesc ca nebunii, și vor să-ţi dea bomboanele astea scârboase. 
Nu vin doar să decoreze, le place să se dea în spectacol, ceea ce 
cred că vor mai toţi oamenii, altfel n-ar face o afacere din asta, 
dar e suficient ca să te transforme în ateu. 

— Sună ca o tradiţie memorabilă de sărbători. 

— E mai bine decât colindătorii plătiţi din Ajun. Sunt îmbrăcați 
că personajele din Dickens și în pauzele dintre cântece îţi 
vorbesc despre regina Victoria și domnul Scrooge, și te întreabă 
dacă vrei gâscă și budincă cu untură la masa de Crăciun. Ți se 
adresează cu: „domnul meu” și „conașule”, și trebuie să fii 
acolo, pentru că Fantomă... pentru că tatăl meu crede că e 
super. Cam după o jumătate de oră cu siguranţă fie faci pe tine, 
fie orbești, dar mai ai încă o jumătate de oră în care trebuie să 
reziști. Pe urmă e ca lumea, pentru că după colindători vine 
magicianul care face numărul ăla cu pitici îmbrăcaţi ca spiridușii 
lui Moș Crăciun, și mori de râs. 

Aelfric părea cuprins de o nervozitate evidentă, pe care o 
exprima fără voie într-un torent de cuvinte care se revărsau ca 
un bolborosit. Nu era din fire un mutulică, dar nu era niciunul pe 
care să nu poţi să-l mai oprești din vorbit. 

Ascensorul sosi și se deschiseră ușile. 

Ethan intră după băiat în cabina placată cu lambriuri din 
lemn. 

După ce apăsă butonul care ducea la parter, Fric spuse: 

— Din experienţa dumitale, perverșii care dau telefoane sunt 
chiar periculoși sau e numai gura de ei? 

— Perverșii care dau telefoane? 

Până în acest punct al discuţiei, băiatul îl privise în ochi pe 
Ethan. Acum se uita la lumina aprinsă pe panoul cu butoane și 
nu-i aruncă nici măcar o privire lui Ethan. 

— Tipii care dau telefoane și respiră în receptor. Se 
multumesc doar cu atât sau câteodată vin după tine și vor să te 
pipăie, și chestii dintr-astea? 

— Te-a sunat cineva, Fric? 

— Mda. Un ciudat. 

Băiatul gâfâi din greu, neregulat, apăsat, ca și cum Ethan ar fi 
putut să-l identifice pe pervers din semnătura unică a felului în 
care respira. 

— Când te-a sunat prima dată? 


— Doar azi. Prima dată când eram în camera trenurilor. Pe 
urmă a sunat iar când eram în pivniţă și mâncăm. 

— Te-a sunat pe linia ta personală? 

— Mda. 

Pe panoul cu butoane, beculeţul se aprindea la fiecare etaj. 
Ascensorul se mișca încet în sus. 

— Ce ţi-a spus tipul ăsta? 

Fric șovăi, frecându-și ușor picioarele de podeaua cu mozaic. 

Pe urmă: 

— Doar respira. Și scotea niște... niște sunete ca de animal. 

— Asta e tot? 

— Mda. Sunete de animal, dar nu știu ce putea fi, pentru că 
nu era priceput la așa ceva. 

— Eşti sigur că nu ţi-a spus nimic? Nici măcar nu ţi-a zis pe 
nume? 

Cu privirea fixată pe panoul cu butoane, Fric spuse: 

— Doar respiraţia aia idioată. Am format steluţă șase nouă, 
știi, m-am gândit că perversul mai locuiește poate cu mama lui 
și ea o să răspundă, dar pe urmă nu l-am auzit decât respirând 
în receptor. 

Ajunseră la parter. Ușile se deschiseră. 

Ethan păși pe hol, dar Fric rămase în ascensor. 

Blocând ușile cu o mână, Ethan spuse: 

— N-a fost o idee bună să-l suni, Fric. Când cineva încearcă să 
te hărţuiască, cel mai mult le place să știe că ţi-au intrat pe sub 
piele. Cel mai bine închizi telefonul imediat cum îţi dai seama 
cine e pe fir, și dacă telefonul sună iar, nu mai răspunzi. 

Făcându-și de lucru, Fric se uită la ceasul de la mână, îl răsuci 
ca să potrivească ora și spuse: 

— Credeam că poate te pricepi să afli cine e. 

— Eu o să mă străduiesc. Fric? 

Băiatul continuă să învârtească ceasul. 

— Ei? 

— E important să-mi spui totul despre povestea asta. 

— Bineînţeles. 

— Mi-ai spus tot, nu-i așa? 

Ducând ceasul la ureche, ca și cum ar asculta dacă mai ticăie, 
Fric spuse: 

— Bineînţeles. N-a fost decât respiraţia aia. 


206 


Băiatul nu spusese tot, dar forțat acum, nu făcea decât să-și 
păstreze secretul cu și mai mare strășnicie. 

Amintindu-și cum răspunsese el însuși la întrebările lui Hazard 
din biserică, Ethan se potoli. 

— Dacă ești de acord, în caz că sună cineva pe linia ta în 
seara asta sau mâine când sunt eu aici, aș vrea să răspund eu. 

— Bine. 

— Linia ta nu sună în apartamentul meu, dar o să intru pe 
calculator și o să fac modificarea. 

— Când? 

— Chiar acum. O să răspund imediat ce sună, dar dacă sună 
mâine când nu sunt aici, lasă să intre căsuţa vocală. 

Băiatul îl privi în sfârșit în ochi. 

— Bine. Știi cum sună telefonul meu? 

Ethan zâmbi. 

— O să-l recunosc. 

Cu o privire consternată, Fric spuse: 

— Maa, are o melodie tâmpită. 

— Și crezi că primele acorduri de la Dragnet îmi dau senzaţia 
că primesc un telefon important? 

Fric zâmbi. 

— Dacă vrei să mă suni oricând, ziua sau noaptea, spuse 
Ethan, pe una dintre liniile telefonice de aici sau pe mobil, nu 
ezită, Fric. Oricum nu prea dorm. Înțelegi? 

Băiatul dădu din cap. 

— Mulţumesc, domnule Truman. 

Ethan se mai dădu un pas înapoi pe hol. 

Sfios, Fric își mușcă solemn buza de jos în timp ce apăsă 
butonul ascensorului, care-l ducea probabil la etajul al doilea, 
unde se aflau camerele lui. 

Din pricina staturii sale micuţe, ascensorul, spaţios ca orice 
ascensor dintr-o clădire impozantă, părea chiar mai spaţios 
decât de obicei. 

Deși scund și slăbuţ pentru vârsta lui, ţinuta și atitudinea 
obișnuită a lui Fric emanau o hotărâre calmă și un curaj 
surprinzătoare pentru anii lui și mai mari decât trupul lui mic. 
Copilăria stranie și singuratică începuse deja să-l ademenească 
spre răzbunare. 


În pofida bogăției, isteţimii și înţelepciunii, avea să ajungă mai 
devreme sau mai târziu o fire răzbunătoare. La urma urmei, era 
om și deci avea partea lui de nefericire și ghinion. 

Ușile ascensorului se închiseră. 

După ce Fric dispăru din vedere și mașinăria începu să toarcă, 
Ethan privi tăblița de deasupra ușii. O privi până când văzu 
beculețul care se aprinse la etajul întâi, ascultă mecanismul care 
continua să scrâșnească al ascensorului. 

Văzu cu ochii minţii cum ușile ascensorului se deschid la 
etajul al doilea și lasă o cabină goală, pentru că Fric a dispărut 
pe vecie între etaje. 

Astfel de închipuiri ciudate, negre nu-i stăteau în fire. În 
oricare altă zi în afară de asta, s-ar fi întrebat de unde îi vine un 
astfel de gând tulburător și l-ar fi alungat pe dată din minte, cu 
ușurința cu care calci cuta unei cămăși. 

Ziua de azi era însă cum era, atât de complet diferită de 
oricare alta, încât Ethan se simţi înclinat să ia în serios chiar și 
cele mai improbabile presentimente și posibilități. 

Ascensorul urca paralel cu scările de serviciu. Era tentat să 
parcurgă în goană cele patru șiruri de trepte. Ascensorul se 
ridica atât de încet, că l-ar ajunge din urmă la etajul al doilea. 

Când ușile s-ar deschide, Fric s-ar speria să-l vadă atât de 
panicat. Respirând din greu din pricina urcușului nebun, Ethan 
nu ar fi în stare să-și ascundă îngrijorarea față de Fric - nici nu 
ar fi în stare să o explice. 

Momentul trecu. 

Nodul din gât îi dispăru. Înghiţi, respiră. 

Beculeţul se aprinse la etajul întâi, apoi la etajul al doilea. 
Motorul ascensorului tăcu. 

Cu siguranță, Fric ajunsese teafăr sus, în casă. Nu fusese 
consumat și devorat de mașinăria demonică. 

Pe cât putu, Ethan își alungă ideea aceasta bizară din minte în 
timp ce se îndreptă spre apartamentul lui din aripa de vest. 


e Capitolul 38 


Parcurgând în grabă holul lung din aripa de nord, Fric privi 
îngrijorat de mai multe ori înapoi, pentru că întotdeauna 
avusese sentimentul că fantomele pândeau în ungherele cele 


208 


mai singuratice ale casei. În noaptea asta, era absolut sigur de 
prezenţa lor. 

În timp ce trecea pe lângă o oglindă aurită așezată deasupra 
unei console vechi de când lumea, crezu că zărește două figuri 
în sticla decolorată de vreme: el însuși, dar și cineva mai înalt, 
mai întunecat, care mergea grăbit chiar în spatele lui. 

Pe o tapiserie care data probabil dinainte de epoca glaciară, 
cavaleri cu priviri amenințătoare, călare pe armăsari negri, 
păreau că-și întorc capetele ca să-l privească. Cu coada ochiului 
i se păru că vede caii - cu ochii lor sălbatici, cu nările fremătând 
- cum încep să galopeze prin țesătura aceea de câmpii și păduri, 
ca și cum ar fi vrut să sară din urzeala lumii lor în holul de la 
etajul al doilea. 

Având în vedere starea lui actuală de spirit, Fric nu era 
persoana potrivită să lucreze într-un cimitir, într-o morgă ori în 
unități criogenice unde grămezi de morţi sunt înghețați în 
așteptarea zilei în care vor fi dezghețaţi și aduși din nou la viaţă. 

Tatăl-Fantomă îl jucase într-un film pe Sherlock Holmes, care 
se dovedise a fi fost primul om care se lăsase îngheţat în mod 
științific după moarte. Holmes fusese adus la viaţă în anul 2225, 
unde o societate utopică avea nevoie de sprijinul său ca să 
rezolve prima crimă după o sută de ani. 

Dacă eliminai roboții răi sau extratereștrii răi, sau chiar 
mumiile rele, filmul ar fi ieșit mai bine. Câteodată un film putea 
fi prea plin de imaginaţie. 

Dar în clipa asta, lui Fric nu-i era greu deloc să-și imagineze 
Palazzo Rospo mișunând de fantome, roboţi, extratereștri, 
mumii și o creatură fără nume, mai rea decât toate celelalte, 
mai ales aici, la etajul al doilea, unde era singur. Nu singur în 
sensul că era în siguranță, ci singur în sensul că era singura 
făptură omenească prezentă. 

Dormitorul tatălui său și apartamentul aferent se aflau la 
acest etaj, în aripa de vest și de-a lungul unei părţi din holul 
nordic. Când Tatăl-Fantomă se afla la reședință, Fric avea 
companion în refugiul ăsta, dar în cele mai multe nopţi locuia 
singur aici, la etajul al doilea. 

Ca acum. 

La întretăierea dintre holuri, rămase nemișcat ca un cadavru 
într-un bazin criogenic, ascultând zgomotele casei. 


209 


Fric mai mult își închipuia decât auzea ropotul ploii. 
Acoperișul era acoperit cu plăci de ardezie, era bine izolat și 
aflat cu mult deasupra acestui hol înalt. 

Foșnetul slab și inconstant al vântului nu era decât o amintire 
din alte vremuri, pentru că era o noapte aproape lipsită de vânt. 

În afară de apartamentul lui Fric, de-a lungul holului se aflau 
mai multe încăperi. Dormitoare de oaspeţi rareori folosite. O 
debara pentru lenjerii. O cameră cu scule electrice, plină ochi cu 
echipamente misterioase pentru Fric, dar amintind de 
laboratorul lui Frankenstein. Mai era un salon mic, bine mobilat 
și întreţinut, în care nu stătea niciodată nimeni. 

La capătul holului se afla o scară de serviciu care cobora cinci 
etaje, până la garajul subteran. Alte scări, aflate la capătul 
holului din aripa de vest, coborau de asemenea până la subsolul 
palatului Rospo. Niciuna din ele nu erau, bineînțeles, la fel de 
largi sau grandioase ca scările principale, care aveau câte un 
candelabru de cristal pe fiecare palier. 

Actriţa Cassandra Limone - pe numele adevărat Sandy Leaky 
- care locuise împreună cu tatăl lui Fric timp de cinci luni, stând 
în casă chiar și când acesta lipsea, se vânturase pe scări de 
cincisprezece ori pe zi, ca parte a antrenamentului zilnic pe 
care-l făcea. O sală de gimnastică bine dotată oferea un 
Stairmaster printre alte numeroase mașini, dar Cassandra 
spunea că scările „autentice” nu erau atât de plictisitoare ca 
scările artificiale și aveau un efect mai natural asupra mușchilor 
piciorului și fundului. 

Leoarcă de  transpiraţie, gemând, uitându-se  cruciș, 
strâmbându-se, înjurând ca fata posedată din Exorcistul/, ţipând 
la Fric dacă se întâlnea din întâmplare cu el pe scări în timpul 
cât le folosea ea, Cassandra alpinista n-ar fi fost ușor de 
recunoscut de editorii de la revista People. O trecuseră de două 
ori pe lista celor mai frumoși oameni din lume. 

Din câte se părea însă, toată strădania ei fusese încununată 
de succes. Tatăl-Fantomă îi spusese de mai multe ori Cassandrei 
că era o armă mortală, pentru că mușchii picioarelor ei puteau 
termina un bărbat, mușchii coapselor puteau zdrobi orice inimă, 
iar fundul ei putea înnebuni pe oricine. 

Ha, ha, ha! În loc să-ţi testeze simţul umorului, unele glume îţi 
testau senzaţia de vomă. 


Într-una din ultimele ei zile la reședință, Cassandra căzuse pe 
scările din aripa de vest și-și fracturase o gleznă. 

Cu adevărat nostim. 

Acum Fric mergea pe hol nu spre apartamentul lui, ci spre 
ultima cameră pe dreapta înainte de scări. 

Spaţiul acesta lipsit de eleganţă, măsurând în jur de trei metri 
și jumătate pe patru, avea o podea din scânduri groase și pereți 
simpli, albi. Goală în momentul de faţă, încăperea servea drept 
punct de trecere pentru transferul de bunuri dinspre și înspre 
pod. 

Un lift încăpător, operat de un motor electric, putea căra până 
la opt sute de kilograme și permitea depozitarea de cutii grele și 
obiecte mari în imensitatea de deasupra. O ușă se deschidea 
spre o scară în spirală, care ducea tot în pod. 

Fric o luă pe scări. Urcă cu grijă, ţinându-se mereu de bară, 
îngrijorat că râsul copios pe care i-l prilejuise glezna fracturată a 
Cassandrei avea să se întoarcă acum împotriva lui, drept care se 
va alege și el cu un picior rupt. 

Podul se întindea pe toată lungimea și lățimea vilei. Spaţiul 
era finisat: pereţi tencuiți, dușumea solidă, acoperită cu 
linoleum ca să poată fi curățată mai ușor. 

Coloane din grinzi verticale masive sprijineau o rețea 
elaborată de căpriori care susțineau acoperișul. Intre grinzi nu 
fuseseră construite niciun fel de panouri separatoare, așa că 
podul rămânea o singură și mare încăpere. 

În realitate, nu puteai să vezi bine dintr-un capăt al încăperii 
în celălalt, pentru că sute de postere enorme erau suspendate 
cu sârme de căpriori. Fiecare dintre ele purta numele și 
imaginea gigantică a lui Channing Manheim. 

Tatăl lui Fric nu făcuse decât douăzeci și două de filme, dar 
colecționa articole legate de cariera sa în toate limbile. Filmele 
lui erau succese de casă în toată lumea, și fiecare proiect 
producea zeci de postere. 

Posterele formau un soi de pereți și culoare de trecere, la fel 
ca și lăzile așezate una peste alta, pline de suvenire ale lui 
Channing Manheim, de pildă tricouri cu chipul său și/sau fraze 
din filmele sale, ceasuri de mână pe care timpul bătea în jurul 
chipului său, căni de cafea ilustrate cu cana /u;, pălării, șepci, 
haine, pahare, figurine de plastic, păpuși, sute de jucării diferite, 
lenjerie de damă, medalioane, cutii de sendvișuri și mult mai 


211 


multă marfă decât putea Fric să-și amintească sau să-și 
imagineze. 

Oriunde te întorceai, dădeai peste siluete din carton ale 
Tatălui-Fantomă, în mărime naturală sau mai mari decât în 
realitate. Aici era un cowboy ticălos, dincolo un căpitan de navă 
spaţială, aici un ofiter de marină, dincoace un pilot, un 
explorator din junglă, un ofiţer de cavalerie din secolul al XIX- 
lea, doctor, boxer, poliţist, pompier... 

Diorame de carton mai elaborate îl arătau pe cel mai mare 
star din lume în decoruri întregi din filme. Acestea fuseseră 
dispuse în holurile teatrelor și multe dintre ele, dacă le puneai 
baterii, se mișcau și luminau. 

Obiecte senzaţionale din filmele sale erau aranjate pe rafturi 
metalice sau sprijinite de perete. Arme futuriste, căști de 
pompier, căști de soldat, o armură, un păianjen robot de 
mărimea unui fotoliu... 

Obiecte mai mari, de pildă mașina timpului din Future 
Imperfect, erau ţinute într-un depozit din Santa Monica. Spaţiul 
acela și podul de aici erau ambele dotate cu sisteme de încălzire 
și umidificare a aerului ca cele din muzee, pentru a asigura 
deteriorarea minimă a articolelor din colecție. 

Tatăl-Fantomă cumpărase de curând proprietatea vecină cu 
Palazzo Rospo. Avea de gând să dărâme casa care se afla pe 
acel teren, să unească cele două loturi de pământ și să 
construiască un muzeu în stilul arhitectural de la Palazzo Rospo 
ca să-și expună suvenirele. 

Deși tatăl său nu mersese până într-acolo, Fric bănuia că 
intenţiona ca într-o bună zi să deschidă reședința pentru public, 
așa cum se întâmplase cu Graceland?*, și să-l lase pe Fric însuși 
să conducă toată operația. 

Dacă acea zi avea într-adevăr să sosească, bineînţeles că va fi 
nevoit să-și zboare creierii sau să se arunce de pe o clădire 
înaltă, sau amândouă la un loc, dacă nu va fi apucat deja să 
înceapă o viață nouă, secretă, sub o altă identitate, în Goose 
Crotch, Montana, sau în vreun alt orășel atât de îndepărtat și 
simplu, că localnicii încă ar mai numi filmele „spectacolele 
lanternei magice”. 


24 Graceland este numele proprietăţii lui Elvis Presley, în momentul de față 
funcționând ca un muzeu deschis pentru public. (n.tr.). 


212 


Câteodată, foarte rar, Fric se simţea vrăjit când se urca în pod 
ca să rătăcească prin labirintul Manheim. Uneori, era cuprins 
chiar de entuziasm la gândul că făcea parte din proiectul acesta 
magic, aproape legendar. 

Alteori, simțea că nu are decât trei centimetri înălțime și 
continuă să scadă, că nu era decât un gândac neînsemnat, pe 
care l-ai putea oricând călca, turti și uita. 

In seara asta nu se simţea nici inspirat, nici descurajat de 
colecție, pentru că o vizita numai în căutarea unei ascunzători. 
Cu siguranţă avea să descopere în labirintul ăsta un cotlon în 
care să se ascundă și să fie protejat de chipul și numele 
omniprezente ale tatălui său, care putea ţine la distanţă răul așa 
cum usturoiul și crucifixul descurajau vampirii. 

Ajunse în fața unei oglinzi înalte de doi metri, cu o ramă cu 
șerpi sculptați și pictaţi, care se încolăceau în culori de piatră 
prețioasă. In Black Snow, tatăl său întrezărise imagini din viitorul 
său în această oglindă. 

Fric îl văzu numai și numai pe Fric cum își mijea ochii la 
reflexia sa din oglindă, așa cum mai făcea câteodată, încercând 
să vadă printre gene un Fric mai înalt și mai dur. Ca de obicei, 
nu reuși să se amăgească, statura eroică nu-l prindea, dar era 
bucuros că oglinda nu-i dezvăluia scene din viitorul /u;, care ar 
confirma poate că avea să fie același nătărâu și la treizeci, 
patruzeci sau cincizeci de ani. 

După ce Fric se dădu înapoi din faţa oglinzii și se întoarse să 
plece, sticla păru să se unduiască și din ea ieși un bărbat, un 
bărbat solid, care avea o înfățișare dură fără să fie nevoit să se 
uite strâmb. Cu un rânjet pe faţă, bruta se întinse după Fric, iar 
Fric fugi cât îl ţineau picioarele. 


e Capitolul 39 


Deranjat ca niciodată până atunci de întunericul din spatele 
ferestrelor, Ethan străbătu apartamentul și trase draperiile, 
acoperind faţa nopţii ploioase de afară, de parcă această ar fi 
avut o mie de ochi. 

La masa de lucru din biroul său, porni calculatorul și accesă 
programul de control al casei. Pe ecran apăreau pictograme 
pentru sistemul de încălzire-răcire, centralele din piscină, 


213 


sistemul de irigare și luminare a gazonului, iluminatul interior, 
echipamentul audio-video, aparatele de securitate electronică, 
telefoane și alte sisteme. 

Selectă cu ajutorul mouse-ului telefonul. Calculatorul îi ceru 
parola, și Ethan o introduse. 

Dintre toţi membrii personalului administrativ, numai Ethan 
putea accesa și reprograma sistemele de securitate și telefonie. 

Ecranul se schimbă, oferindu-i un set nou de opţiuni. 

Telefoanele din apartamentul său aveau toate cele douăzeci 
și patru de linii, dar numai două îi erau accesibile. Nu putea 
asculta în secret convorbirile altcuiva, așa cum nici alţii nu 
puteau asculta convorbirile lui. 

Mai mult, dacă veneau apeluri pe alte linii, Ethan nu auzea 
telefonul sunând în camera lui. Beculeţul clipea însă deasupra 
numărului liniei respective când aceasta primea un apel, și 
rămânea aprins până se termina convorbirea. 

După ce intră în programul de telefonie, Ethan operă 
modificări care să facă accesibilă în apartamentul lui linia 23, 
care-i aparţinea lui Fric. Aceasta avea să sune cu tonul personal 
al lui Fric. 

După ce termină, se uită pe evidenţa convorbirilor telefonice 
din ziua aceea. 

Orice apel către și dinspre Palazzo Rospo era consemnat 
automat - deși fără conţinutul propriu-zis al convorbirii. Se 
consemnau ora la care fusese efectuat fiecare apel și durata 
fiecărei convorbiri. 

Pentru toate apelurile făcute din casă, calculatorul reţinea 
numărul care fusese format. În cazul apelurilor din afară, 
calculatorul reținea numărului celui care sunase, cu excepția 
cazurilor când numărul de telefon era neinformabil. 

Işi introduse numele și văzu că nu primise decât un singur 
telefon cât timp fusese plecat. Telefoanele primite și date de pe 
mobil nu erau incluse aici. 

Apucă telefonul ca să-și verifice căsuţa vocală. Sunaseră de la 
spital să-l informeze în legătură cu moartea lui Dunny. 

Când Ethan introduse numele lui Aelfric, calculatorul raportă 
că băiatul nu primise niciun fel de apel în ziua aceea, luni, 21 
decembrie. 


214 


După spusele lui Fric, perversul care respira greu sunase de 
două ori. Și cel puţin o dată băiatul îl sunase înapoi cu *69. 
Toate cele trei apeluri ar fi trebuit să fie consemnate. 

Ethan se mută din fișierul lui Fric în registrul general, care 
cuprindea toate telefoanele date sau primite de la miezul nopții 
trecute, în ordinea în care fuseseră efectuate. Era o listă lungă, 
pentru că personalul fusese ocupat cu pregătirile de Crăciun. 

Parcurgând cu grijă datele, Ethan nu dădu peste niciun apel 
dat sau primit de Fric. 

Cu excepţia cazului în care sistemul de consemnare avea 
erori, ceea ce nu se întâmplase niciodată de când era Ethan aici, 
concluzia inevitabilă era aceea că Fric minţise în legătură cu 
telefoanele obscene. 

Respectul pe care i-l purta băiatului îl făcu pe Ethan să mai 
parcurgă o dată registrul de evidenţă a apelurilor, de data asta 
de jos în sus. Același rezultat. 

Pe cât de dificil era de crezut că sistemul nu consemnase 
apelurile menţionate de Fric, pe atât de greu era pentru Ethan 
să accepte că puștiul născocise povestea perversului care 
respira în telefon. Fric nu obișnuia să dramatizeze lucrurile și, cu 
siguranţă, nu încerca să atragă atenţia. 

Pe lângă asta, părea cu adevărat tulburat de amintirea 
apelurilor cu pricina. „Doar respira. Și scotea niște sunete... 
niște sunete ca de animal.” 

Sesizând cu coada ochiului ceva care clipea, Ethan se întoarse 
de la calculator și văzu că beculeţul de deasupra liniei 24 era cel 
care lumina intermitent. În timp ce îl privea, cineva răspunse 
acestui apel și beculețul rămase aprins. 

Linia 24, ultima linie de pe tabloul de comandă, era rezervată 
apelurilor primite de la morți. 


e Capitolul 40 


Dacă un tip fioros iese din oglindă ca printr-o ușă și vrea să te 
înșface și chiar te apucă de cămașă cu vârful degetelor, ai toate 
motivele să-ţi dai drumul în pantaloni sau să-ți pierzi cu totul 
controlul sfincterelor, așa că Fric rămase uimit că nu se ușură pe 
loc prin toate orificiile, că reacţionă suficient de repede, scăpă 


215 


de degetele care umblau să-l agaţe și alergă complet uscat prin 
labirintul de suvenire. 

O luă la stânga, la dreapta, la dreapta, la stânga, sări peste o 
grămadă de cutii, trecu dintr-o aripă a podului în cealaltă, 
împiedicându-se între două postere uriașe, alergă pe lângă un 
Tată-Fantomă în rol de detectiv din anii 1930, se strecură printre 
alte două postere, se feri de un inorog din polistiren cu o 
înfățișare realistă, folosit în singurul film al lui Manheim despre 
care nimeni nu îndrăznea să vorbească în prezenţa tatălui său, o 
luă la stânga, la stânga, la dreapta și se opri când își dădu 
seama că nu mai știa din ce parte venise și că s-ar putea să se 
învârtă în cerc în jurul oglinzii încolăcite de șerpi. 

În urma sa, pe o suprafaţă însemnată a podului, posterele 
înrămate se legănau ca penduluri gigantice. Le mișcase pe 
unele dintre ele în timp ce fugea, iar curentul stârnit de acestea 
continua să le miște ușor pe celelalte, perpetuând astfel 
dezordinea. 

În tot acest freamăt era mult mai greu de distins apropierea 
omului din oglindă decât ar fi fost într-un pod cufundat în tăcere. 
Fric nu putea să-l zărească. 

Dacă nu cumva erai vreun diavol iubitor de umbre și de 
cotloane întunecate, iluminatul de aici lăsa de dorit. Cu toate că 
de jur împrejurul podului existau aplice, iar pe unele dintre 
coloanele care sprijineau căpriorii erau fixate lămpi, numărul și 
strălucirea lor erau insuficiente. Palisadele de postere, aranjate 
precum steagurile unor naţiuni Manheim, împiedicau trecerea 
uniformă a luminii dintr-o aripă a podului în alta. 

Ghemuit în beznă, prudent, Fric inspiră adânc, își tinu 
respiraţia, ascultă. 

La început nu auzi nimic în afară de bubuitul ritmic, ca de 
toboșar, al inimii lui, dar spre sfârșitul respirației aceleia lungi, 
începu să audă și bătaia ploii pe ţiglă. 

Conștient că orice zgomot l-ar ajuta pe animalul de pradă 
aflat pe urmele lui să-l localizeze, Fric lăsă să iasă respirația 
moartă, ademeni înăuntru una vie, și o ţinu și pe aceasta. 

Se afla sus de tot în casă, dar și sus de tot în furtună. Aici, 
suspinul melancolic al ploii reverbera în nenumărate șoapte care 
schimbau între ele secrete sinistre în această mare de beznă 
care scufunda acum Palazzo Rospo. 


Și totuși, în același fel în care se concentrase să audă ploaia 
în pofida bubuitului inimii, distinse acum pașii omului din 
oglindă. Arhitectura podului, mișcarea de pendul a posterelor 
gigantice și șuieratul ploii deformau sunetul, lăsau impresia că 
intrusul se îndepărta de Fric, apoi se apropia, pe urmă iar pleca, 
când de fapt mai mult ca sigur înainta spre prada sa. 

Fric urmase sfatul Musafirului Misterios de a găsi un loc 
secret, bine ascuns. Crezuse că va avea nevoie curând de un 
refugiu, dar nu își dăduse seama că va fi chiar atât de curând. 

Învăţând să respire și să asculte în același timp, dădu crezare 
spuselor insistente și ţicnite ale mamei lui cum că era „un 
șoricel perfect, aproape invizibil”. Se strecură cu repeziciune și 
fără niciun zgomot pe lângă turnurile de carton roșu-auriu ale 
unui oraș futurist peste care tatăl său - tot de carton - trona cu 
o pușcă laser înfricoșătoare, gata să tragă. 

Rândurile se intersectară, Fric se uită și într-o parte, și-n alta, 
apoi o luă la stânga. Continuă să fugă cu pași mărunți, analizând 
în timp ce mergea sunetul greu al pașilor din spate, chibzuind 
care ar fi cel mai bun traseu de urmat ca să poată scăpa de 
omul din oglindă. 

Intrusul nu făcea niciun efort să se ascundă. Părea că voia ca 
Fric să-l audă, oarecum convins că băiatul nu putea scăpa. 

Moloch. Asta trebuie să fie Moloch. Caută un copil să-l 
sacrifice, un copil pe care să-l ucidă, poate chiar să-l mănânce. 

El este Moloch, cu oase de copii între dinți... 

Fric se abţinu să nu ţipe după ajutor, convins că nu avea cine 
să-l audă în afară de omul-fiară-zeu care îl urmărea. Pereţii casei 
erau groși, podelele și mai groase încă, iar cea mai apropiată 
persoană era tocmai la etajul întâi, în centrul vilei. 

Ar fi căutat o fereastră și ar fi riscat să sară în gol două etaje. 
Podul nu avea însă nicio fereastră. 

Dădu peste o imitație de sarcofag din piatră, așezat în 
picioare, sculptat cu hieroglife și decorat cu imaginea unui 
faraon mort, care nu mai era de mult locuit de mumia malefică 
ce se luptase odată cu cel mai mare star de cinema din lume. 

Un cufăr în care un criminal crud și inteligent (jucat de 
Richard Gere) înghesuise odată cadavrul unui splendide blonde 
(de fapt, trupul viu al mai sus amintitei Cassandra Limone), era 
acum gol. 


217 


Fric nu fu ispitit să se ascundă în containerele acestea, nici în 
sicriul negru, lăcuit, nici în cutia magică în care asistenta unui 
iluzionist putea fi făcută să dispară cu ajutorul oglinzilor așezate 
oblic. Chiar și cele care nu erau sicrie păreau sicrie, și, sigur, că 
era moarte curată să se vâre în oricare din ele. 

Singurul lucru înţelept era să se miște în continuare, rapid și 
tăcut ca un șoricel, să se strecoare, mereu cu vreo câteva 
cotituri înaintea omului din oglindă. În cele din urmă ar fi putut 
să se întoarcă la scările în formă de spirală, să coboare din pod 
și să o ia la goană spre etajele de jos, unde putea găsi un ajutor. 

Deodată își dădu seama că nu mai auzea pașii celui care 
venea pe urmele lui. 

Niciun Tată-Fantomă nu era mai nemișcat, nicio mumie de 
sub nisipurile egiptene nu zăcea mai lipsită de suflare decât Fric, 
pe care îl cuprinse bănuiala că liniștea aceasta nu vestea nimic 
bun. 

O umbră pluti pe deasupra, pășind prin aer ca pe apă. 

Lui Fric i se tăie respiraţia, se uită apoi în sus. 

Grinzile care susțineau acoperișul se sprijineau pe coloanele 
podului, la un metru jumătate deasupra capului său. De lao 
grindă la alta, peste posterele din filme, zbură o siluetă fără 
aripi, dar mai graţioasă decât o pasăre, sărind cu încetineala și 
imponderabilitatea unui cosmonaut care sfidează gravitația. 

Nu era o fantomă înfășurată în văluri albe, ci un bărbat în 
costum, același care ieșise din oglindă și care executa acum un 
balet aerian imposibil. Ateriză pe o grindă orizontală, făcu o 
piruetă spre Fric și se năpusti în jos, nu ca o piatră care cade, ci 
ca o pană, rânjind exact așa cum își închipuise Fric că ar rânji 
maleficul Moloch, dornic să-și astâmpere foamea cu un copil. 

Fric se întoarse și fugi. _ 

Deși Moloch coborâse ușor ca un fulg, acum era aici. I| înșfăcă 
pe Fric din spate, îi puse un braţ în jurul pieptului, o mână peste 
faţă. 

Fric încercă cu disperare să se elibereze, dar fu ridicat de la 
pământ ca un șoricel în ghearele unui vultur de pradă. 

Pentru o clipă, crezu că Moloch îl va ridica până grinzile cele 
mai de sus și acolo îl va sfâșia cu o poftă nebună. 

Rămaseră pe podea, dar Moloch începuse deja să se miște. 
Aluneca înainte, ca și cum cunoștea fiecare din cotiturile 
labirintului. 


218 


Fric se luptă, dădu din picioare, dădu la nesfârșit, dar părea 
că luptă cu ceva care nu era deloc mai consistent decât apa, 
prins în mrejele ireale ale unui coșmar. 

Mâna care îi astupa fața îl apăsa de sub bărbie, îi strângea 
maxilarele, obligându-l să-și înghită ţipătul și ţinându-l strâns de 
nas. 

Îl copleși panica familiară a celor mai urâte crize de astm, 
groaza că se va sufoca. Nu putea să-și deschidă gura ca să 
muște, nu putea da cu piciorul ca să-l doară pe celălalt. Nu 
putea respira. 

O spaimă mult mai mare îl cuprinse însă, îl ţinu în gheare și îi 
sfâșie mintea în timp ce trecură pe lângă sarcofagul mumiei și 
pe lângă un detectiv din carton care avea chipul Tatălui- 
Fantomă: gândul înfricoșător că Moloch îl va duce prin oglindă 
într-o lume în care e o noapte nesfârșită, în care copiii sunt puși 
la îngrășat ca vitele pentru plăcerea unor zei canibali, în care nu 
poţi găsi nici măcar bunătatea plătită a doamnei McBee, în care 
nu mai e nicio nădejde, nici măcar aceea de a te face mare. 


e Capitolul 41 


Ethan se uită la ceasul de la mână, apoi la beculeţul liniei 24, 
cronometrând convorbirea telefonică. 

Nu credea că la Palazzo Rospo sunase un mort care 
introdusese monede metafizice într-un telefon public din lumea 
de dincolo. Cu siguranţă, era vorba fie despre cineva care 
formase un număr greșit, fie de un agent de vânzări atât de 
precipitat, că își debita textele chiar și robotului care înregistra 
aceste mesaje. 

Când Ming du Lac, îndrumătorul spiritual al Chipului, explicase 
raţiunea liniei 24, Ethan fusese destul de perspicace pentru a 
înţelege că Ming nu va tolera nici măcar o sprânceană ridicată și 
va respinge orice expresie de neîncredere. Reușise să-și 
menţină o față impasibilă și o voce sobră. 

Dintre membrii personalului casei, numai doamna McBee, iar 
dintre ceilalţi angajaţi ai lui Manheim, numai Ming du Lac aveau 
puterea de a-l convinge pe marele om să-l concedieze pe Ethan. 
Știa exact cu cine trebuie să se poarte cu mănuși. 

Telefoane de la morți. 


Tuturor ni s-a întâmplat să răspundem la telefon, să nu auzim 
decât o lungă tăcere, să spunem din nou: „Alo”, presupunând că 
cel care a sunat a fost atent la altceva sau că este o problemă 
de conectare. Dacă nimeni nu a răspuns la al treilea „alo”, 
punem receptorul în furcă, convinși că a fost o greșeală, cineva 
care s-a distrat la telefon sau rezultatul unei erori tehnice. 

Unii, printre care și Chipul, cred că o parte din aceste 
telefoane vin de la prietenii decedați, de la alte persoane 
răposate dragi nouă, care încearcă să dea de noi din lumea lor 
de dincolo. Din anumite motive, conform acestei teorii, morții 
sunt în stare să-ţi facă telefonul să sune, dar nu reușesc la fel de 
ușor să-și facă auzit glasul peste prăpastia dintre viaţă și 
moarte; ca atare, tot ce auzi nu e decât o tăcere sau un fâsâit, 
rareori frânturi de cuvinte, șoptite parcă de la mare depărtare. 

După ce Ming explicase scopul liniei 24, Ethan se interesase 
de acest subiect și aflase că cercetătorii fenomenelor 
paranormale făcuseră înregistrări de pe liniile telefonice lăsate 
deschise pentru astfel de experimente, plecând de la premisa 
că, dacă morții pot iniţia o convorbire, ar putea la fel de bine și 
să profite de o linie deschisă, special concepută pentru a depista 
mesajele lor. 

Apoi cercetătorii amplificaseră și multiplicaseră sunetele slabe 
de pe înregistrări. Descoperiseră glasuri care vorbeau de multe 
ori engleza, dar uneori și franceza, spaniola, greaca și alte limbi. 

Cele mai multe dintre entităţile care șopteau la telefon nu 
transmiteau decât frânturi de propoziţii sau cuvinte disparate, 
din care abia puteai înțelege ceva, oferind material insuficient 
pentru analiză. 

Altă dată puteau fi puse cap la cap „mesaje” mai complete, 
de pildă previziuni sau chiar avertismente  înfricoșătoare. 
Intotdeauna însă acestea erau scurte și de cele mai multe ori 
enigmatice. 

Rațiunea îţi spunea că înregistrările nu captaseră decât 
frânturi de convorbiri făcute de cei vii folosind alte linii din 
sistemul telefonic. 

De fapt, bucăţile coerente păreau să se refere la treburi mult 
prea lumești ca să motiveze morţii să vrea să intre în legătură 
cu viii: întrebări despre vreme, despre ultimele note de la școală 
ale nepoților, fraze ca „... mi-a plăcut întotdeauna plăcinta de 
pecan, a ta e cea mai bună de pe lume...” și „... mai bine 


220 


L 


strânge bani pentru zile negre...” și „... la cafeneaua care-ţi 
place, proprietarul are o bucătărie infectă...” 

Și totuși... 

Și totuși, câteva voci se spunea că erau atât de bântuite, atât 
de întunecate de deznădejde sau atât de pline de dragoste, de 
grijă sau disperare, că nu puteau fi uitate cu ușurință, nu puteau 
fi explicate, mai ales când mesajele erau transmise într-un 
manieră precipitată: „... gaze de la furnal, nu te culca în seara 
asta, gaze...” și „... nu ţi-am spus niciodată cât de mult te 
iubesc, atât de mult, te rog, caută-mă când vii pe-aici, nu mă 
uita...” și „... un bărbat într-un camion albastru, nu-l lăsa să se 
apropie de micuța Laura, nu îl lăsa lângă ea...” 

Mesajele acestea lugubre raportate de cercetătorii 
fenomenelor paranormale îl convinseseră pe Channing Manheim 
să păstreze linia 24 doar pentru a înlesni convorbirile cu morții 
care aveau chef de vorbă. 

In fiecare zi, oriunde s-ar fi aflat în lume, Manheim și Ming du 
Lac obișnuiau ca în anumite momente ale meditaţiei lor să 
transmită mental prefixul regiunii, împreună cu numărul de 
șapte cifre al liniei 24, aruncând acul cu momeală în oceanul 
nemuririi în speranţa că vor prinde un spirit. 

Chiar și așa, după trei ani nu înregistraseră decât numere 
formate greșit, texte debitate de agenţi de vânzări și mai multe 
apeluri de la un farsor care, înainte de sosirea lui Ethan, se 
dovedise a fi paznic la reședință. | se dăduse o compensație 
generoasă după ce fusese demis și, conform doamnei McBee, o 
recomandare din partea lui Ming du Lac care, în mare, susținea 
că ar fi înțelept ca omul să-și facă ordine în „casa spirituală”. 

Beculeţul se stinse. Apelul durase un minut și douăsprezece 
secunde. 

Câteodată Ethan se întreba cum de Channing Manheim, care 
reușise să aibă o carieră actoricească atât de strălucită și care 
se dovedise un as al investiţiilor, putea fi același om care îl 
angaja pe Ming du Lac împreună cu un consultant feng-shui, un 
clarvăzător și un cercetător al vieților anterioare; acesta din 
urmă petrecea patruzeci de ore pe săptămână căutând să 
identifice reîncarnările actorului în secolele trecute. 

Pe de altă parte, evenimentele neobișnuite din acea zi îl 
făceau să fie mai puţin sceptic ca de obicei. 


Se mai uită o dată spre ecranul calculatorului, la lista 
convorbirilor telefonice. Se încruntă, întrebându-se de ce Fric ar 
fi inventat povestea cu tipul care respira în telefon. 

Dacă cineva chiar dăduse telefoane obscene băiatului, era 
foarte posibil ca acestea să aibă o legătură cu amenințările 
indirecte la adresa lui Manheim care sosiseră în cutiile acelea 
negre. Altfel, ar fi însemnat că existau două surse simultane de 
ameninţări. Ethan nu credea în coincidențe. 

Cel care respirase greu în telefon ar putea fi modelul real al 
„profesorului” menţionat de Reynerd în scenariul lui neterminat, 
omul care conspirase la trimiterea cutiilor negre de cadouri și la 
uciderea lui Manheim. Dacă lucrurile stăteau așa, atunci acesta 
pusese mâna pe cel puţin unul dintre numerele secrete ale casei 
- o descoperire neliniștitoare. 

Și totuși, registrul telefoanelor nu dăduse niciodată greș în 
trecut la înregistrarea apelurilor. Și, cu toate că pot apărea erori, 
mașinile nu mint. 

Cel mai recent apel către linia 24 era acum ultimul pe 
registrul din ziua aceea. Așa cum trebuia. 

Ethan cronometrase convorbirea la un minut și douăsprezece 
secunde. Programul înregistrase un minut și paisprezece 
secunde. Nu se îndoia că cele două secunde erau greșeala lui. 

Conform registrului telefonic, cel care sunase avea identitatea 
protejată și nu se putuse înregistra niciun număr de telefon de 
la care se făcuse apelul. Era ciudat dacă apelul fusese făcut de 
un agent de vânzări prin telefon, pentru că acum era interzis 
prin lege să folosească telefoane neinformabile, dar nu era 
deloc ciudat dacă cineva formase greșit numărul. 

Nici nu era neobișnuit pentru cineva care formase numărul 
greșit să ţină linia ocupată timp de un minut sau mai mult. 
Mesajul înregistrat pe robotul liniei 24 nu era un salut complicat 
către cei din lumea duhurilor, ci un simplu „Vă rugăm să lăsaţi 
un mesaj”. Unii dintre cei care sunau nu-și dădeau seama că 
formaseră numărul greșit și dădeau ascultare invitaţiei. 

Oricum, nu cine suna pe linia 24 era problema. Problema era 
dacă mașina, un obiect pe care te poţi întotdeauna baza, 
avusese erori sau minţise când nu înregistrase apelurile pe care 
băiatul susținea că le primise. 

Logic, Ethan nu putea decât să tragă concluzia că mașina nu 
putuse să dea greș. Dimineaţă o să aibă o discuţie cu Fric. 


222 


Pe birou, lângă calculator, se aflau cei trei clopoței de argint 
din ambulanţă. Rămase cu privirea la ei mult timp. 

Lângă clopoței se afla un plic care îi fusese lăsat de doamna 
McBee. Işi scrisese numele cu litere mari, într-o caligrafie 
impecabilă. 

Ca tot ce ţinea de McBee, graţia cu care mânuise stiloul îl făcu 
pe Ethan să zâmbească. Doamna McBee cunoștea cel mai bun și 
elegant mod de a îndeplini orice fel de sarcină și își menținea 
întotdeauna standardele înalte. 

Deschise plicul și i se confirmă un adevăr pe care îl știa deja: 
Freddie Nielander, mama lui Fric, era o nemernică. 


e Capitolul 42 


Uluitor de galben din cap până-n picioare, Corky Laputa 
acceptă punga roz strident de la domnul Chung. 

Era conștient că smulgea zâmbete clienţilor din magazin și 
presupunea că în galben-rozul ăsta ţipător era probabil cea mai 
veselă ţinută de anarhist din lume. 

Punga era plină de cutii cu mâncare chinezească, iar domnul 
Chung manifestă o bunăvoință excesivă. Îi mulţumi insistent lui 
Corky pentru fidelitatea lui de cumpărător și îi dori tot binele din 
lume. 

După o zi petrecută căutând să provoace colapsul social, 
Corky rareori avea chef să-și pregătească cina. Venea de trei 
sau patru ori pe săptămână la domnul Chung, de unde lua 
mâncăruri gata preparate. 

Într-o lume mai bună, în loc să apeleze în mod repetat la 
preparatele chinezești, ar fi preferat să ia cina în restaurante 
luxoase. Dar dacă o instituţie oferea bucătărie aleasă și serviciu 
excelent, se găseau întotdeauna clienţi care să ruineze tot 
experimentul. 

Cu puţine excepţii, oamenii erau niște făpturi plictisitoare, 
anoste, care se amăgeau singure. Putea să le tolereze individual 
sau într-un cadru organizat în care el impunea regulile, de pildă 
într-o clasă, dar mulțimile nu-l lăsau să se bucure de o masă 
bună sau să-și facă digestia în tihnă. 


223 


Luă mașina până acasă și lăsă punga roz nedesfăcută pe 
masa din bucătărie. Camera fu inundată de arome după care-ţi 
lăsa gura apă. 

După ce se schimbă într-un halat lejer, dintr-un cașmir în 
carouri, perfect pentru o seară de decembrie cu burniţă, Corky 
își făcu un martini. Doar o urmă de vermut, două măsline. 

La asfinţitul sublim al unei zile petrecute cu folos, îi plăcea de 
multe ori să se plimbe prin casa aceasta spațioasă și să admire 
bogăţia arhitecturii și a mobilelor victoriene. 

Părinţii săi, provenind amândoi din familii înstărite, 
cumpăraseră proprietatea la scurt timp după ce se căsătoriseră. 
Dacă n-ar fi fost oamenii care fuseseră, casa aceasta minunată 
ar fi fost înțesată de amintiri frumoase de familie. 

Prin urmare, singura amintire frumoasă de familie pe care o 
avea și care îl emoţiona cel mai tare era legată de sufragerie, 
mai ales de spaţiul din jurul șemineului, unde o despărțise pe 
mama sa de moștenirea lui prin manevrarea unui vătrai de fier. 

Rămase acolo un minut sau două, încălzindu-se la foc, înainte 
de urca din nou. De data asta, cu paharul în mână, se duse spre 
camera de oaspeţi din capătul holului ca să vadă ce mai face 
Stinky Cheese Man. 

In ultimele zile, nici măcar nu-și mai bătea capul să încuie 
ușa. Bătrânul Stinky nu avea să mai plece nicăieri din proprie 
iniţiativă. 

Camera aceasta era întunecată pe timpul zilei, pentru că cele 
două ferestre erau acoperite cu scânduri. Întrerupătorul de 
lângă ușă controla veioza de pe noptieră. 

Becul colorat și abajurul din mătase de culoarea piersicii 
luminau plăcut încăperea. Chiar și la lumina aceasta caldă, 
Stinky era mai palid decât oricând, atât de cenușiu că părea de 
piatră. 

| se vedeau brațele, umerii și capul, restul însă era acoperit cu 
o pătură și un cearșaf. Mai târziu Corky avea să savureze întreg 
spectacolul. 

Stinky fusese un bărbat de 100 de kilograme, cu o condiţie 
fizică excelentă. Dacă s-ar fi putut urca acum pe un cântar, ar fi 
cântărit probabil mai puţin de 55. 

Numai oase, piele, păr și echimoze, abia avea putere să-și 
ridice capul de pe pernă, era mult prea slăbit ca să se ridice din 


224 


pat și să se suie pe un cântar, iar deznădejdea adâncă îi 
înfrânsese cu săptămâni în urmă voinţa de a rezista. 

Stinky nu mai era sedat. Ochii adânciţi în orbite întâlniră 
privirea lui Corky, iar în ei luci întunecat o rugăminte disperată. 

Pe suportul pentru perfuzii, punga cu glucoză și ser fiziologic 
pentru douăsprezece ore se scursese complet. Soluţia de 
glucoză, vitamine și minerale care îl ţinea pe Stinky în viaţă 
conţinea și un medicament care provoca obnubilare și docilitate. 

Corky lăsă jos paharul de martini și scoase dintr-un frigider 
aprovizionat din belșug cu pungi pline cu soluţii perfuzabile un 
înlocuitor pentru punga care se golise. Îndepărtă cu gesturi 
experimentate punga terminată și fixă una nouă. 

Perfuzia de acum nu conţinea niciun medicament. Corky voia 
ca musafirul lui îmbătrânit să aibă mintea limpede mai târziu. 

După ce își luă paharul de martini, din care sorbi o înghiţitură, 
spuse: 

— Ne vedem după cină. 

Părăsi apoi dormitorul. 

Ajuns din nou în sufragerie, Corky se opri lângă șemineu ca 
să-și termine băutura și să-și amintească de Mama. 

Din păcate, vătraiul istoric nu era aici ca să fie lustruit, ridicat 
și admirat. Cu ani în urmă, în noaptea acelui eveniment, poliţia îl 
luase împreună cu multe alte obiecte cu intenţia de a strânge 
probe, și nu-l mai adusese niciodată înapoi. 

Corky fusese prea înțelept ca să-l ceară înapoi, bănuind că 
poliţia ar putea suspecta că vătraiul avea valoare sentimentală 
pentru el. După moartea mamei, cumpărase alte instrumente pe 
care să le folosească la foc. 

Deși nu ar fi vrut, înlocuise și covorul. Dacă detectivii de la 
Omucideri s-ar fi întors din cine știe ce motive în lunile care 
urmaseră crimei și ar fi văzut covorul pătat de sânge la locul lui, 
s-ar fi mirat, cu siguranță. 

În bucătărie, încălzi mâncarea chinezească la cuptorul cu 
microunde. Moo goo gai pan. Mu shu pork. Carne de vită cu 
ardei roșu. Orez, bineînţeles, și varză murată. 

Nu putea să mănânce singur toată mâncarea. Chiar de când 
începuse să-l înfometeze metodic pe Stinky Cheese Man, Corky 
continua să cumpere totuși prea multe semipreparate. 


În mod clar, spectacolul declinului grotesc al lui Stinky nu era 
numai distractiv, ci și tulburător. Inconștient, în Corky încolţise o 
teamă de a nu fi subalimentat. 

În interesul unei bune sănătăţi mintale, așadar, continua să 
cumpere mâncare în exces și să se bucure de plăcerea 
terapeutică de a arunca surplusul la gunoi. 

În seara aceasta, așa cum se întâmplase tot mai des în 
ultimele luni, Corky mânca la masa din sufragerie, pe care 
stăteau în teancuri planurile detaliate, complete de la Palazzo 
Rospo. Printurile fuseseră scoase de pe niște dischete realizate 
de firma de arhitectură care supraveghease renovarea de șase 
milioane de dolari a vilei la puţin timp după ce Manheim 
cumpărase proprietatea. 

Pe lângă faptul că fusese înzestrată cu sisteme electrice, 
termice, audio-video, instalaţii noi și aer condiţionat, uriașa 
clădire fusese computerizată și echipată cu cel mai nou model 
de sistem de securitate, conceput astfel încât să poată fi 
îmbunătăţit ușor și în permanență. După spusele uneia din 
sursele pe care se baza Corky, sistemul de securitate fusese 
într-adevăr îmbunătăţit cel puţin o dată în ultimii doi ani. 

Ca o făptură vie și capricioasă, noaptea se ridică din letargia 
ei umedă și stârni un vânt arțăgos care sâsâia la ferestre, se 
agăța de zidurile casei cu protezele mâinilor făcute din crengi de 
copaci, își scutura mantia neagră și izbea sticla cu valuri de 
ploaie. 

În camera aceasta bine încălzită, înfășurat în cașmirul în 
carouri, cu un ospăț chinezesc în faţa lui și având lucruri 
vrednice de interes cu care să-și ocupe mintea, Corky Laputa 
rareori se simţise mai confortabil și mai bucuros că e viu. 


e Capitolul 43 


Raportul McBee era formal și detaliat, ca de obicei, și totuși 
plăcut, prezentat într-o caligrafie care îl transforma într-o mică 
operă de artă și îi împrumuta aura unui document istoric. Așezat 
la biroul său din camera de lucru, Ethan auzea în minte ritmul 
săltăreţ și uşorul accent scoțian cu care vorbea femeia. 

După formula de început în care se spunea că nădăjduiește că 
Ethan a avut o zi spornică și era la fel de însufleţit ca ea de 


226 


spiritul Crăciunului, doamna McBee îi amintea că va pleca 
împreună cu domnul McBee spre Santa Barbara dis-de- 
dimineaţă. Aveau să petreacă două zile împreună cu fiul lor și 
familia acestuia, și își programaseră întoarcerea pentru ziua de 
douăzeci și patru, la ora 9 dimineaţa. 

Îi amintea mai departe că Santa Barbara nu era decât la o oră 
spre nord și că era gata să se întoarcă dacă aveau nevoie de 
sfatul ei. Oferea numărul său de mobil, pe care Ethan deja îl 
știa, precum și numărul de telefon al fiului ei. Mai mult, lăsa și 
adresa fiului și informaţia că la mai puţin de trei străzi de casa 
acestuia se afla un parc mare, minunat. 

„Parcul are mulţi stejari de California, bătrâni și falnici, 
precum și alţi arbori de dimensiuni asemănătoare, dar pe 
cuprinsul său se mai află și cel puţin două terenuri cu gazon, pe 
oricare dintre acestea putând ateriza un elicopter în cazul în 
care s-ar ivi o situaţie de urgenţă de proporții atât de 
înfricoșătoare, că ar trebui să fiu adusă acasă precum un chirurg 
militar.” 

Ethan n-ar fi crezut că la sfârșitul acestei zile teribile cineva 
putea să-l facă să râdă atât de tare. Cu umorul ei sec, doamna 
McBee reușise. 

Administratoarea îi mai amintea că în absenţa ei și a 
domnului McBee, Ethan avea să servească in loco parentis, 
având responsabilitate și autoritate deplină asupra lui Fric. 

Dacă în timpul zilei Ethan era nevoit să plece de la reședință, 
domnul Hachette, bucătarul-șef, era următorul care prelua 
comanda. Portarii și servitoarele puteau să-l servească pe băiat 
după cum avea nevoie. 

După ora cinci, aceștia plecau. Domnul Hachette pleca și el 
după cină. 

Deoarece ceilalți membri ai personalului care locuiau acolo își 
luaseră vacanța de Crăciun mai devreme, doamna McBee îl 
sfătuia pe Ethan să se asigure că se întoarce acasă înainte ca 
domnul Hachette să plece la sfârșitul zilei. Altfel Fric va rămâne 
singur în casă, cu nimeni altcineva în jur în afară de cei doi 
agenţi de securitate din camera de supraveghere din spatele 
reședinței. 

In continuare, memorandumul se ocupa de problema 
principală a dimineţii de Crăciun. În cursul acelei zile, după ce 
vorbise cu băiatul în bibliotecă și înainte de a pleca în vestul 


227 


Hollywood-ului pentru a-l investiga pe Rolf Reynerd, Ethan 
ridicase problema cadourilor de Crăciun ale lui Fric. 

Orice copil ar fi entuziasmat de ideea că poate să înmâneze o 
listă oricât de lungă cu lucrurile pe care și le dorește și că poate 
primi în dimineaţa de Crăciun tot ce a cerut, exact lucrurile 
dorite, nimic mai puţin, dar și nimic în plus. Și totuși, lui Ethan i 
se părea că în felul acesta dimineaţa de Crăciun era văduvită de 
suspansul ei minunat și chiar de o parte din farmec. Deoarece 
avea să fie primul lui Crăciun petrecut la Palazzo Rospo, o 
abordase pe doamna McBee în biroul ei de lângă bucătărie ca să 
întrebe despre posibilitatea de a lăsa un cadou surpriză pentru 
Fric sub pomul de Crăciun. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule Truman, spusese 
ea, dar e o idee rea. Nu chiar atât de rea ca aceea de ate 
împușca în picior ca să observi efectul glonțului, dar pe-aproape. 

— De ce? se mirase el. 

— Fiecare membru al personalului primește un bonus generos 
de Crăciun, plus un mic obiect de la Neiman Marcus său Cartier, 
de o natură mai personală... 

— Da, am citit asta în caietul cu Standarde și practici, spusese 
Ethan. 

— lar membrilor personalului le este total interzis să schimbe 
între ei cadouri pentru că suntem atât de mulţi, încât 
cumpărăturile ar lua prea mult timp și ar impune o corvoadă 
financiară... 

— Și asta se găsește în Standarde și practici. 

— Sunt măgulită că ați memorat conţinutul caietului atât de 
bine. Atunci știți, de asemenea, că personalului îi este interzis să 
ofere cadouri membrilor familiei, în primul rând pentru că 
familia este destul de înstărită ca să aibă tot ce își dorește, dar 
și pentru că domnul Manheim consideră că munca noastră 
asiduă și discreția de a nu discuta cu străinii viaţa lui privată 
sunt cadouri pentru care ne e zilnic recunoscător. 

— Dar faptul că băiatul trebuie să pregătească o listă și știe 
că absolut tot de pe acea listă va fi aici în dimineaţa de Crăciun 
- pare atât de mecanizat! 

— Cariera și viaţa unei celebrități se confundă adesea, 
domnule Truman. Și într-o industrie atât de mare și complexă 
cum este domnul Manheim, singura alternativă la mecanizare 
este haosul. 


228 


— Poate că așa e. Dare rece. Și trist. 

Vorbind mai încet și cu oarecare afecţiune, doamna McBee îi 
făcu câteva destăinuiri: 

— Chiar este trist. Băiatul e un mielușel. Dar tot ce putem 
face este să fim extrem de sensibili cu el, să-l sfătuim și să-l 
încurajăm când ne cere sau când pare să aibă nevoie, deși nu 
cere. Un cadou surpriză de Crăciun poate fi primit bine de Fric, 
dar mi-e teamă că tatăl lui nu ar accepta. 

— Din câte înțeleg, nu ar aproba acest lucru din alte motive 
decât cele din Standarde și practici. 

Doamna McBee căzu pe gânduri, ca și cum ar fi consultat în 
minte o versiune mult mai extinsă din Standarde și practici 
decât cea din caietul pe care-l prezenta fiecărui angajat. 

În cele din urmă, spuse: 

— Domnul Manheim nu e un om rău sau lipsit de inimă, e doar 
copleșit de propria viaţă... și poate prea îndrăgostit de mirajul 
ei. La un anumit nivel, recunoaște ceea ce nu a reușit să-i dea 
lui Fric și, cu siguranță, își dorește ca lucrurile să fie altfel între 
ei doi, dar nu știe cum să redreseze situația și în același timp să 
facă tot ceea ce trebuie ca să continue să fie cine este. Așa că 
își alungă problema asta din minte. Dacă ar fi să puneţi un 
cadou pentru Fric sub pomul de Crăciun, vina domnului 
Manheim ar ieși la suprafață și dumnealui ar fi rănit de 
semnificațiile gestului dumneavoastră. Deși este un om cinstit 
cu angajaţii săi, nu sunt în stare să prevăd ce ar putea face. 

— Uneori, când mă gândesc la puștiul ăsta singuratic, mi-ar 
plăcea să-l scutur puţin pe tatăl lui chiar dacă... 

Doamna McBee ridicase o mână în semn de avertizare. 

— Nici măcar între noi nu-i bârfim pe cei de la care ne 
câştigăm pâinea, domnule Truman. Ar însemna lipsă de 
recunoștință și indecenţă. Ceea ce am spus acum n-a fost decât 
un sfat prietenesc, deoarece am credinţa că sunteţi un membru 
de valoare al personalului și un exemplu bun pentru Fric, care 
vă ascultă mai mult decât probabil vă dați seama. 

În memorandum, doamna McBee aborda din nou subiectul 
cadoului. Avusese la dispoziţie o zi ca să-și revizuiască sfatul: 
„În ceea ce priveşte subiectul delicat al cadoului surpriză, vreau 
să fac câteva precizări în legătură cu ce am spus de dimineaţă. 
Un obiect mic și foarte deosebit, ceva mai degrabă fermecător 
decât scump, dacă ar fi lăsat nu sub pomul de Crăciun, ci în altă 


229 


parte și anonim, îl va entuziasma pe primitor așa cum ne 
amintim amândoi că eram entuziasmați în dimineţile de Crăciun 
din copilăria noastră. Bănuiesc că, intuitiv, va înțelege 
înţelepciunea acestei discreţii și mai mult ca sigur va păstra 
numai pentru el existența cadoului, măcar și numai pentru 
satisfacția pură de a avea un astfel de secret. Dar obiectul 
trebuie să fie într-adevăr deosebit și se recomandă prudenţă. Ba 
mai mult, după ce aţi citit aceste ultime rânduri, vă rog să le 
faceţi bucăţi și să le înghiţiţi”. 

Ethan râse din nou. 

În același timp, pe telefon se aprinse lumină intermitentă a 
unui beculeţ;: linia 24. După ce beculeţul clipi de trei ori, robotul 
intră în funcţiune și lumina rămase aprinsă. 

Nu putea intra în calculator și modifica programul astfel încât 
linia 24 să sune în apartamentul său. Numai primele douăzeci și 
trei de linii îi erau accesibile. În afară de Manheim, numai Ming 
du Lac avea acces la linia sacră 24. O cerere de schimbare a 
situaţiei l-ar fi adus pe Ming în culmea furiei de care e capabil un 
guru spiritual și care, de fapt, e aceeași cu furia unui șarpe cu 
clopoței asmuţit cu un băț ascuţit, mai puţin sâsâitul. 

Chiar dacă ar fi avut acces la linia 24, Ethan n-ar mai fi putut 
monitoriza niciun apel odată ce răspundea robotul, pentru că 
sistemul de înregistrare permitea o singură conexiune, 
împiedicându-se astfel posibilitatea ascultării convorbirilor. 

Inainte nu avusese nici măcar a mia parte din interesul pe 
care îl avea în seara aceea pentru linia 24, și lucrul acesta îl 
neliniștea. Dacă voia să înțeleagă ceva din ce i se întâmplase în 
ziua aceasta specială, era nevoit să lase deoparte superstiția și 
să gândească logic. 

Cu toate acestea, după ce își luă privirea de la beculețul 
aprins al liniei 24, se trezi că se uită la cei trei clopoței de argint 
de pe birou. Și nu putu să-și ia ușor privirea de la ei. 

Ultimul punct din memorandumul doamnei McBee se referea 
la revista pe care o atașase, ultimul număr din Vanity Fair. 

Administratoarea scria: „Această publicaţie a sosit împreună 
cu alte materiale în corespondenţa de sâmbătă și a fost pusă, ca 
de obicei, pe măsuţa din bibliotecă. Azi-dimineaţă, la scurt timp 
după ce tânărul stăpân a plecat din bibliotecă, am descoperit 
revista deschisă la pagina pe care am însemnat-o. Această 


230 


descoperire se leagă foarte mult de reconsiderarea sfatului pe 
care vi l-am dat legat de cadourile de Crăciun.” 

Între pagina a doua și a treia a unui articol despre mama lui 
Fric, Fredericka Nielander, doamna McBee pusese un post-it 
galben. Însemnase cu pixul o secțiune din text. 

Ethan citi totul de la capăt. Aproape de începutul paginii a 
doua găsi o referire la Aelfric. Freddie îi spusese reporterului că 
ea și fiul ei erau „nedespărţiţi” și că oriunde ar fi dus-o munca ei 
minunată, ţineau legătura, „discutând ore întregi vrute și 
nevrute, ca doi colegi de școală, împărtășindu-și visele și 
secretele mai mult decât doi spioni care se luptă cu lumea 
toată”. 

De fapt, legătura lor telefonică era atât de secretă, că nici 
măcar Fric nu știa despre ea. 

Freddie îl descria pe Fric ca pe un „băiat exuberant, sigur pe 
el, foarte atletic, ca tatăl lui, un călăreț minunat, care se 
descurcă de minune pe cai”. 

Cai? 

Ethan ar fi pus pariu tot venitul lui pe un an că, dacă Fric 
avusese vreodată de-a face cu cai, aceștia fuseseră un soi care 
nu lăsau niciodată mizerie și alergau numai pe muzică de 
flașnetă. 

Născocind acest fals Fric, Freddie părea să sugereze că 
adevăratele calităţi ale fiului ei fie nu o impresionau, fie o 
făceau să se simtă de-a dreptul prost. 

Fric era destul de isteţ și sensibil ca să tragă o astfel de 
concluzie. 

Gândul că băiatul a citit prostiile astea jignitoare stârni în 
Ethan dorinţa nu de a azvârli revistă în coșul de gunoi de lângă 
biroul său, ci de a o arunca furios direct spre șemineu, ca să 
poată să o ardă mai târziu. 

Freddie s-ar fi justificat probabil spunând că într-un interviu 
dat la Vanity Fair era nevoită să-și cântărească bine cuvintele, 
ca să nu-și strice imaginea. Ce supermodel magnific ar mai fi 
fost ea dacă dintre coapsele ei n-ar fi răsărit un superfiu? 

Să ardă paginile din revistă în care apăreau fotografii cu 
Freddie l-ar fi uns într-adevăr la suflet. Fantezie voodoo. 

Linia 24 era în continuare ocupată. 


Se uită la calculator, pe care registrul telefonic continua să fie 
afișat. Și acest apel venea de la un număr de telefon 
neinformabil. 

Deoarece conexiunea nu se întrerupsese, în coloana care 
consemna DURATA APELULUI cifrele continuau să se schimbe. 
Erau deja peste patru minute. 

Era un mesaj prea lung pentru robot dacă cel care sunase era 
într-adevăr un agent de vânzări sau cineva care formase un 
număr greșit. Curios. 

Beculeţul se stinse. 


e Capitolul 44 


Fric se trezi înconjurat din toate părțile de o mulțime de taţi, o 
armată păzitoare în care fiecare soldat avea aceeași faţă 
celebră. 

Stătea întins pe spate, dar nu în pat. Deși era nemișcat și își 
lipea aproape cu disperare spinarea de suprafaţa tare de sub el, 
mintea i se răsucea alene într-un vârtej confuz. 

Erau uriași taţii aceștia, uneori siluete înalte, copleșitoare, 
alteori numai capete fără trup, dar capete gigantice, ca 
baloanele de la parada de Ziua Recunoștinței. 

Fric avea impresia că își pierduse cunoștința din lipsă de aer, 
ceea ce însemna o criză gravă de astm. Când încercă însă să 
respire, nu întâmpină nicio dificultate. 

Deseori chipurile acestea enorme de taţi avea expresii nobile, 
expresii de hotărâre neînfricată, de cruzime malefică, dar uneori 
zâmbeau. Unul făcea cu ochiul. Altul râdea fără zgomot. Câteva 
priveau cu drag sau visătoare nu la Fric, ci la femei celebre cu 
capete la fel de uriașe. 

Pe măsură ce mintea i se învârtea din ce în ce mai puţin, 
apropiindu-se de normal, Fric își aminti brusc de omul care 
ieșise din oglindă. Sări în fund. 

Pentru o clipă, mintea i se învârti mai iute. 

ÎI copleși o nevoie presantă de a vomita. Îi rezistă cu succes și 
se simţi aproape un erou. 

Fric îndrăzni să-și dea capul pe spate și să caute fantoma fără 
aripi printre grinzi. Se aștepta să zărească în zbor un costum gri, 


232 


de lână, și niște pantofi negri, ca niște vârfuri de aripi, patinând 
prin aer cu grația unui dansator pe gheaţă. 

Nu zări niciun ciudat zburând pe deasupra, ci peste tot numai 
taţi păzitori - color, alb-negru sau în perechi de câte două culori. 
Înaintau, se retrăgeau, îl înconjurau, se profilau uriași. 

Taţi de hârtie cu toții. 

Făcându-și cât de cât curaj, se ridică în picioare și rămase așa 
o clipă, de parcă ar fi încercat să-și găsească echilibrul pe o 
sârmă la mare înălțime. 

Ascultă și nu auzi decât ploaia. Nesfârșită, copleșitoarea, 
coroziva ploaie. 

Prea repede pentru o persoană prudentă și prea încet pentru 
una curajoasă, Fric își făcu loc prin labirintul de suvenire, 
căutând scările de la pod. Inevitabil, probabil, ajunse și în fața 
oglinzii încadrate de șerpi. 

Voia să o ocolească de departe. Și totuși, sticla argintie 
exercita asupra lui o atracție întunecată și irezistibilă. 

Întâmplarea cu omul din oglindă îi juca pe rând în amintire ca 
un vis, apoi ca o experiență la fel de reală ca mirosul 
transpiraţiei provocate de groază. 

Simţi nevoia să știe ce era adevărat și ce nu, poate pentru că 
viața lui în general părea ireală, și o incertitudine în plus era 
imposibil de suportat. Deloc îndrăzneţ, dar mai puţin laș decât 
se așteptase să fie, se apropie de sticla protejată de șerpi. 

Convins de evenimente recente că universul lui Aelfric 
Manheim și cel al lui Harry Potter se ciocneau în tăcere, Fric ar fi 
fost alarmat, dar nu foarte surprins dacă șerpii sculptați s-ar fi 
trezit la viață în mod magic și s-ar fi năpustit asupra lui în timp 
ce se apropia. Solzii pictaţi și unduirile trupurilor lor rămaseră 
nemișcate, iar ochii din sticla verde luciră doar cu o răutate 
neînsufleţită. 

În sticla reflectorizantă nu se văzu decât pe sine și o natură 
moartă întoarsă pe dos a întregului peisaj din spatele lui. Nicio 
urmă a lumii de dincolo, nicio adiere dinspre Eternitate. 

Șovăielnic, mâhnit să vadă cât de rău tremura, Fric întinse 
mâna dreaptă spre imaginea sa din oglindă. Sub vârfurile 
degetelor, simţi sticla rece și netedă - și indubitabil solidă. 

Când își lipi palma de suprafaţa argintie, amintirea lui Moloch 
păru mai puţin o întâlnire reală cât un vis. 


233 


Apoi își dădu seama că ochii din oglindă nu erau ochii verzi cu 
care crescuse, verdele acela pe care îl moștenise de la Mămica- 
Oficială. Ochii aceștia erau cenușii, un cenușiu luminos, satinat, 
cu doar câţiva stropi de verde. 

Erau ochii omului din oglindă. 

În clipa în care Fric recunoscu această diferenţă înfricoșătoare 
din imaginea sa reflectată, cele două mâini ale bărbatului ieșiră 
din oglindă, îl apucară de încheietura mâinii și îi lăsară ceva în 
palmă. Apoi mâinile bărbatului se închiseră peste mână sa și o 
strânseră într-un pumn, făcând ghem obiectul dăruit înainte de 
a-l îmbrânci pe Fric. 

Terorizat, Fric azvârli lucrul pe care îl avea în mână, orice ar fi 
fost acela, înfiorându-se de senzaţia în același timp alunecoasă 
și aspră a texturii lui. 

Alergă cu pas săltat spre capătul podului, acolo unde 
începeau scările, cobori spirala lor, iar picioarele i se izbeau cu 
atâta forță cuprinsă de panică, că în spatele lui marginile 
metalice ale treptelor duduiau ca pieile de tobă care tremură la 
amintirea tunetului. 

Din holul din aripa de est în cel din nord, de-a lungul 
singuraticului etaj doi, se cutremură în timp ce trecea pe lângă 
uși închise pe care orice închipuire monstruoasă a minţii putea 
să le trântească de perete și să le deschidă. Se ascundea de 
vederea oglinzilor antice, întunecate de vreme, aflate deasupra 
consolelor vechi de când lumea. 

Se uita mereu înapoi, în sus, cuprins de o așteptare 
înfricoșată. Cu siguranţă Moloch plutea deasupra lui, un 
incredibil zeu canibal îmbrăcat în costum de om de afaceri. 

Ajunse la scările principale fără să fie rănit sau urmărit de 
cineva, dar nu se simţea ușurat. Bubuitul inimii lui putea acoperi 
zgomotul copitelor de fier a o sută de cai călăriţi de o sută de 
Morți cu o sută de coase. 

Oricum, dușmanul său nu avea nevoie să-l fugărească pe 
pământ așa cum fugărește vulpea un iepure. Dacă Moloch putea 
să călătorească prin oglinzi, de ce să nu poată și prin sticla unei 
ferestre? De ce să nu poată prin orice suprafaţă suficient de 
lustruită, încât să aibă reflexii cât de slabe, cum ar fi bolul urnei 
aceleia din bronz, cum ar fi ușile lăcuite în negru ale dulapului 
aceluia înalt, în stil imperial, cum ar fi, cum ar fi, cum ar fi...? 


234 


În faţa lui, rotonda uriașă de la intrare se scufundă în 
întuneric. Scările mari care duceau până la parter de-a lungul 
peretelui curbat dispărură în bezna șerpuită. 

Se lăsase seara. Echipa care lustruia podeaua și cea de 
decoratori își terminaseră treaba și plecaseră, așa cum făcuse și 
personalul care stătuse peste program. Soții McBee se duseseră 
la culcare. 

Nu putea să rămână singur aici, la etajul al doilea. 

Imposibil. 

Când apăsă un întrerupător, mulţimea de candelabre de 
cristal care urmau curba scărilor se aprinse pe loc. Sute de 
pandantive tăiate în colţuri se legănau și aruncau pe pereţi 
curcubee prismatice colorate. 

Cobori la parter cu un avânt atât de furtunos, că, dacă actrița 
mușchi-de-terminator, Cassandra Limone, ar fi făcut exerciţii pe 
scările acestea, Fric n-ar fi putut evita să o răstoarne și să-i rupă 
mai mult decât o gleznă. 

Sărind de pe ultima treaptă, se opri brusc pe podeaua de 
marmură a rotondei după ce zări pentru prima oară pomul mare 
de Crăciun. Înalt de aproape cinci metri, împodobit numai în 
ornamente de cristal roșu și argintiu, pomul era de o splendoare 
paralizantă chiar și când ghirlandele de lumini electrice nu 
funcționau. 

Numai spectacolul uluitor al pomului nu ar fi fost suficient să-l 
facă să se oprească mai mult de o secundă din fugă lui, dar în 
timp ce rămase cu ochii la molidul cu podoabe sclipitoare, își 
dădu seama că strângea ceva în mâna dreaptă. Deschizând 
pumnul, văzu obiectul pe care i-l dăduse omul din oglindă, lucrul 
acela boţit pe care fusese sigur că îl aruncase pe podeaua 
podului. 

Ușor, neted și în același timp rugos, nu era niciun gândac 
mort, nici pielea lepădată de vreun șarpe, nicio aripă strivită de 
liliac, nici oricare dintre ingredientele unei licori vrăjitorești, așa 
cum își imaginase. Doar o fotografie făcută ghemotoc. 

O desfăcu, o netezi între mâinile care îi tremurau. 

Franjurată la două colțuri, de parcă ar fi fost ruptă dintr-o 
ramă, portretul de 13x15 centimetri înfățișa o doamnă drăguță 
cu părul și ochii negri. Nu o cunoștea. 

Fric știa din experienţă că felul în care arată oamenii în poze 
nu are nimic de-a face cu felul în care se poartă aceștia în viața 


235 


de zi cu zi. Și totuși, zâmbetul blând al acestei femei îi sugera o 
inimă bună, și își dori să o fi cunoscut. 

O amuletă blestemată, o cataplasmă făcută să scoată sufletul 
nemuritor din oricine o ţine asupra lui, o sperietoare voodoo, un 
talisman de magie neagră, o nu-știu-ce-chestie satanică sau 
oricare dintre obiectele ciudate și înspăimântătoare pe care te- 
ai fi așteptat să le primești de la o creatură ce locuia în interiorul 
oglinzilor ar fi fost lucruri mai puțin surprinzătoare și misterioase 
decât fotografia aceasta boţită. Nu-și putea imagina cine era 
femeia aceea, ce voia să însemne poza ei, cum putea face ca s- 
o identifice sau ce ar avea de câștigat sau de pierdut dacă i-ar 
afla numele. 

Groaza i se mai domolise sub efectul liniștitor al chipului 
femeii din fotografie, dar când își ridică privirea din poză și se 
uită la pomul de Crăciun, frica i se cuibări iar în suflet. Ceva se 
mișca în pom. 

Nu de la o ramură la alta, nu pândind printre umbrele verzi 
ale crengilor: mișcarea aceasta se simţea în podoabele din pom. 
Fiecare minge de argint, trompetă de argint, pandantiv de argint 
era o oglindă tridimensională. O reflexie amorfă, de consistenţa 
umbrei, curgea peste suprafetele acelea rotunjite și 
strălucitoare, înainte și înapoi, în sus și în jos. 

Numai ceva ce zbura prin rotondă, apropiindu-se și 
îndepărtându-se în mod repetat de pomul sclipitor, ar fi putut 
arunca astfel de reflexii. Cu toate acestea, nicio pasăre mare, 
niciun liliac cu aripile de mărimea unui steag, niciun înger de 
Crăciun și niciun Moloch nu traversau aerul; părea, așadar, că 
negura avântată curgea în interiorul ornamentelor, încreţind 
până sus o parte a pomului, prăvălindu-se în cascadă peste 
cealaltă parte. 

Mai puţin strălucitoare, mai întunecate decât cele de argint, 
podoabele roșii erau și ele oglinzi. Aceeași umbră palpita și 
călătorea prin rotunjimile acelea de mere caramelizate și 
planurile rubinii, ducându-te inevitabil cu gândul la un flux de 
sânge care palpită prin vene. 

Fric simțea că ceea ce îl urmărea acum - dacă îl urmărea cu 
adevărat ceva - era același care îl urmărise și în pivnita de 
vinuri puțin mai devreme. 

Pielea capului i se strânse și i se zbârci pe ceafă. 


236 


Într-unul din romanele fantastice pe care le îndrăgea, Fric 
citise că fantomele puteau apărea prin propria voinţă, dar nu 
puteau să-și menţină mult timp forma materială dacă nu te uitai 
la ele, pentru că mirarea și frica ta le dădea puteri și le 
întreținea. 

Citise că vampirii nu puteau să-ţi intre în casă dacă nu îi invită 
cineva dinăuntru să îi treacă pragul. 

Citise că o entitate malefică poate să scape din lanţurile 
iadului și să intre într-o persoană din lumea aceasta prin tripodul 
unei mese de spiritism nu prin simplul fapt că pui întrebări 
morţilor, ci numai dacă, din nebăgare de seamă, spui ceva de 
genul: „Vino lângă noi” sau: „Alătură-te nouă”. 

Citise o grămadă de lucruri stupide, de fapt, și majoritatea 
erau probabil născocite de romancieri stupizi care încercau să 
câștige un ban vânzându-și scenariile stupide unor producători 
stupizi. 

Cu toate acestea, Fric reuși să se convingă că, dacă nu-și lua 
privirea de la pomul de Crăciun, apariţia din globuri avea să se 
miște din ce în ce mai repede, sporindu-și puterile cu fiecare 
secundă care trecea, până când, precum cartușierele de 
grenade, fiecare podoabă din pom va exploda dintr-odată, 
înfigând în el zeci de mii de schije, iar fiecare ciob zimţat îi va 
aduce în trup o bucată din negura asta care palpita și care avea 
pe urmă să-i înflorească în sânge și să-i devină stăpână. 

Fugi pe lângă pom și ieși din rotondă. 

Aprinse un întrerupător din holul nordic. Tenișii cu talpă de 
cauciuc îi scârțâiau pe podeaua de marmură proaspăt lustruită. 
Pe lângă salon, camera de servit ceaiul, sufrageria mică, 
sufrageria mare, camera pentru micul dejun, cămara, bucătăria, 
până la capătul aripii nordice alergă și de data asta nu se uită 
înapoi, nici la stânga, nici la dreapta. 

Pe lângă spălătoria echipată profesionist și camera de zi în 
care personalul casei își petrecea pauzele și-și luă masa, 
parterul aripii de vest adăpostea camerele și apartamentele 
membrilor personalului care locuiau la reședință. 

Doamna Sanchez și doamna Norbert, menajerele, erau 
plecate până în dimineaţa zilei de douăzeci și patru. Oricum, nu 
s-ar fi dus la ele. Erau destul de drăgute, dar una chicotea cam 
mult, iar cealaltă îţi povestea tot timpul despre Dakota de Nord, 
unde se născuse, care lui Fric i se părea chiar mai puţin 


237 


interesantă decât Tuvalu, poporul care trăia pe o insulă și avea 
industria aceea fenomenală de export de nucă de cocos. 

Doamna și domnul McBee se aflau la sfârșitul unei zile 
deosebit de grele și lungi. Probabil dormeau deja la ora asta, iar 
Fric nu voia să-i deranjeze. 

Ajungând la ușa apartamentului locuit de domnul Truman, 
care îi făcuse puţin mai devreme invitaţia să-i ceară ajutorul la 
orice oră din zi sau din noapte și la care intenţionase să meargă 
din clipa în care fugise din pod, Fric își pierdu brusc cumpătul. 
Un om care iese din oglindă; același om care zboară printre 
grinzile podului; un duh care trăiește în globurile din pomul de 
Crăciun, te urmărește de acolo și poate exploda din ele - Fric 
nu-și închipuia că cineva ar putea crede o astfel de poveste 
fantastică și incoerentă, mai ales un fost poliţist care devenise 
probabil cinic după ce ascultase milioane de povești nebunești 
de la nenumărate javre mincinoase și nebuni care se amăgesc 
singuri. 

Fric era puţin îngrijorat să nu fie băgat într-un spital de 
nebuni. Nimeni nu sugerase vreodată că locul lui ar fi acolo. Dar 
cel puţin un spital de nebuni făcea parte din istoria familiei. 
Cineva își putea aminti de o anumită experiență a Mămicii 
Oficiale și poate s-ar uita apoi la Fric și s-ar gândi: „Uite un 
nebun care trebuie internat”. 

Mai rău, îl minţise mai devreme pe domnul Truman și acum ar 
fi fost obligat să-și recunoască minciuna. 

Nu menţionase convorbirile bizare cu Musafirul Misterios 
pentru că până și chestia asta i se păruse prea dubios de 
ciudată ca să fie crezută. Sperase că, dacă va vorbi doar despre 
un pervers care respiră greu la telefon, domnul Truman va 
depista apelurile, va da de urma ticălosului - presupunând că 
Musafirul Misterios era un ticălos - și va descâlci povestea asta 
bizară. 

Domnul Truman îl întrebase pe Fric dacă i-a spus tot, iar Fric 
spusese: „Bineînţeles. A fost tipul cu respiraţia”, și aici fusese 
minciuna. 

Acum Fric trebuia să recunoască faptul că nu fusese ceea ce 
polițiștii numeau un tip „plin de solicitudine”, iar polițiștilor de la 
televizor nu le plăceau nemernicii care nu spuneau tot ce știau. 
De acum încolo, domnul Truman va fi îndreptăţit să-l trateze cu 


238 


suspiciune și să se întrebe dacă nu cumva fiul celui mai mare 
star din lume nu era decât o altă javră în devenire. 

Și totuși, trebuia să-i spună domnului Truman despre 
Musafirul Misterios ca să poată să-i spună apoi despre Robin 
Goodfellow, care era de fapt Moloch, și trebuia să-i spună 
despre Moloch ca să-l pregătească pentru povestea 
evenimentelor total nebunești care se petrecuseră în pod. 

Totul părea prea aiurea ca să poată fi explicat dintr-odată, 
mai ales unui fost poliţist cinic, care văzuse lucruri din astea de 
prea multe ori și care îi ura pe dobitocii care nu colaborează. 
Nespunându-i domnului Truman mai devreme întreg adevărul, 
Fric își săpase singur groapa, așa cum proștii din serialele 
polițiste stupide își săpau întotdeauna groapa, vinovaţi și 
nevinovați deopotrivă. 

Minciuna nu-ți va aduce decât nenorociri. 

Da, da, da. 

Singura dovadă a poveștii sale era fotografia mototolită a 
doamnei drăguţe cu zâmbet blând, care îi fusese vârâta în mina 
de omul din oglindă. 

Se uită lung la ușa apartamentului domnului Truman. 

Se uită la fotografie. 

Fotografia nu dovedea nimic. Putea să o fi luat de oriunde, de 
la oricine. 

Dacă omul din oglindă i-ar fi dat un inel magic cu care se 
putea transforma în pisică sau în broască râioasă cu două 
capete, care vorbea cu un cap în engleză și cu celălalt în 
franceză, iar din fund cânta melodii de Britney Spears, atunci 
da, ar fi avut dovezi. 

Fotografia nu însemna nimic. Doar o poză mototolită. Nimic 
mai mult decât portretul unei doamne drăguţe, cu un surâs 
frumos, o necunoscută. 

Dacă Fric ar povesti ce se întâmplase în pod, domnul Truman 
ar crede că a fumat iarbă. Și-ar pierde toată credibilitatea pe 
care o avea. 

Fără să ciocănească, se întoarse de la ușă. 

Era singur în bătălia aceasta. Să fie singur nu era o noutate, 
dar - cu siguranță - devenea obositor. 


239 


e Capitolul 45 


După ce mâncă mult prea multe semipreparate chinezești, 
după ce își împrospătă cunoștințele despre cotloanele mai 
obscure din Palazzo Rospo, după ce aruncă la gunoi resturile de 
mâncare, Corky Laputa își pregăti încă un martini și se întoarse 
sus, în dormitorul de oaspeţi din spatele casei, acolo unde 
Stinky Cheese Man zăcea într-un asemenea hal de emaciere, că 
până și vulturii cei mai flămânzi l-ar fi considerat o pradă 
neatrăgătoare și ar fi refuzat să-l privegheze. 

Corky îi spunea Stinky Cheese Man pentru că, după multe 
săptămâni de stat la pat, fără să facă baie, dobândise un miros 
care amintea de multe lucruri controversate, inclusiv de 
anumite sortimente deosebit de tari de brânză. 

Trecuse mult timp de când Stinky nu mai avea scaune solide. 
Mirosurile asociate intestinelor încetaseră, așadar, să mai fie o 
problemă. 

După ce îl luase mai întâi ostatic, Corky îl cateterizase, prin 
urmare, lenjeria de pat îmbibată de urină nu reprezentase 
niciodată o problemă. Sonda era legată de un recipient de sticlă 
de patru litri și jumătate care era așezat lângă pat și nu era plin 
decât pe sfert. 

Mirosul acru, înţepător venea de la săptămâni întregi de 
nădușeli de frică acum uscate, precum și de la grăsimile 
naturale ale pielii acumulate de atâta timp, că se rânceziseră. 
Spălarea cu buretele nu se afla printre serviciile oferite de 
Corky. 

După ce intră în dormitor, lăsă jos paharul de martini și luă de 
pe noptieră un flacon de dezinfectant cu aromă de pin. 

Stinky își închise ochii, pentru că știa ce avea să urmeze. 

Corky trase cearșaful și pătura jos de pe pat și pulveriză spray 
peste prizonierul scheletic, din cap până în picioare. Era un mod 
rapid și eficace de a reduce mirosul rău la un nivel acceptabil 
pentru durata discuţiei lor nocturne. 

Lângă pat stătea un taburet înalt, de bar, căptușit confortabil. 
Corky se sui pe el. 

Lângă taburet se afla o bucată înaltă de lemn, sculptată din 
stejar și slujind drept masă. După ce sorbi din martini, Corky îl 
puse pe masa de lemn. 


240 


ÎI studie un timp pe Stinky, fără să spună nimic. 

Bineînțeles, Stinky nu vorbi, pentru că învățase că nu era 
treaba lui să iniţieze conversații. 

Mai mult, vocea lui cândva puternică ajunsese mai slabă 
decât a unui bolnav de tuberculoză în fază terminală, marcată 
de un hârșâit și hârâit lugubru - o voce ca nisipul bătut de vânt 
care roade piatra antică, o voce ca pocnetul surd și sfărâmicios 
de scarabei puși pe fugă. Sunetul acestei voci îl speria pe Stinky, 
iar vorbitul devenise dureros; seară după seară, vorbea tot mai 
puţin. 

În primele zile, ca să-l împiedice să ţipe și să-i facă pe vecini 
curioși, îi lipise gura cu bandă adezivă. Acum nu mai era nevoie, 
pentru că Stinky nu mai era în stare să ridice glasul. 

La început, deși ţinut într-o stare de semi paralizie cu ajutorul 
medicamentelor, Stinky fusese legat cu lanţuri de pat. Odată cu 
secătuirea trupului, cu prăbușirea totală a forţei sale fizice, 
lanțurile nu-și mai aveau rostul. 

În absenţa lui Corky, perfuzia de glucoză conţinea 
întotdeauna și sedative, ca mijloc de prevenire a unei evadări 
puţin probabile. 

Seara i se permitea întotdeauna să aibă mintea limpede. 
Pentru sesiunile lor. 

Acum ochii săi îngroziți îl evitau pe Corky și în același timp 
erau atrași spre el cu o spaimă magnetică. 

Corky nu-l lovise niciodată pe omul ăsta, nu folosise niciodată 
tortura fizică. N-ar fi făcut-o niciodată. 

Numai și numai prin cuvinte îi zdrobise inima prizonierului, îi 
spulberase speranțele, îi strivise simţul demnităţii. Prin cuvinte 
avea să-i distrugă și mintea, dacă nu cumva Stinky își pierduse 
deja minţile. 

Numele adevărat al lui Stinky era Maxwell Dalton. Fusese 
profesor de engleză la aceeași universitate la care Corky încă se 
mai bucura de postul său. 

Corky preda literatura din perspectivă deconstructivistă, 
insuflându-le studenţilor convingerea că limbajul nu poate 
niciodată descrie realitatea, deoarece cuvintele se referă doar la 
alte cuvinte, nu la ceva real. Îi învăţa că, indiferent dacă o 
scriere este un roman sau un text de lege, fiecare persoană este 
singurul arbitru a ceea ce scrierea respectivă spune sau 
simbolizează, că adevărul este relativ, că toate principiile 


241 


morale sunt interpretări frauduloase ale textelor religioase și 
filosofice, care de fapt nu au alt înțeles decât cel pe care îl vrea 
fiecare persoană. Acestea erau idei delicios de distructive, iar 
Corky se mândrea foarte mult cu munca lui de profesor. 

Profesorul Maxwell Dalton era un tradiţionalist. Credea în 
limbaj, semnificaţie, scop și principiu. 

Timp de decenii, colegii cu concepţii asemănătoare celor ale 
lui Corky controlaseră Departamentul de engleză. În ultimii 
câţiva ani, Dalton încercase să provoace o revoltă împotriva 
lipsei de sens. 

Era o pacoste, un parazit, o ameninţare la victoria haosului. 
Admira opera lui Charles Dickens, T.S. Eliot, Mark Twain. Era un 
ticălos de ultimă speţă. 

Mulțumită lui Rolf Reynerd, Dalton era prizonier în acest 
dormitor de mai bine de douăsprezece luni. 

Când Corky și Reynerd juraseră că împreună vor spune ceva 
lumii luând cu asalt proprietatea păzită până în dinţi a lui 
Channing Manheim, se învoiseră ca fiecare să comită o crimă 
capitală în numele celuilalt pentru a dovedi seriozitatea 
făgăduinţei lor. Corky avea s-o ucidă pe mama lui Reynerăd; în 
schimb, actorul avea să-l răpească pe Dalton și să i-l predea lui 
Corky. 

Neuitând că intenţia lui de a-și sufoca propria mamă lăsând 
cât mai puţine urme degenerase atât de ușor într-o bătaie 
frenetică cu vătraiul, Corky făcuse rost de un revolver fără serie 
cu care să o lichideze pe Mina Reynerd rapid, profesionist, cu un 
foc tras în inimă, ca să se asigure că va fi cât mai puţin sânge. 

Din păcate, la acea vreme nu era expert în folosirea armelor 
de foc. Primul foc o nimerise nu în inimă, ci în picior. 

Doamna Reynerd începuse să ţipe de durere. Din motive pe 
care Corky încă nu le înțelegea pe deplin, în loc să folosească 
mai departe arma, se trezise azvârlind furios în ea cu o lampă 
veche din marmură și bronz, pe care o stricase rău. 

Mai târziu își ceruse scuze de la Rolf că îi redusese valoarea 
moștenirii dragi. 

Credincios cuvântului dat, actorul îl răpise apoi pe Maxwell 
Dalton. Il adusese în acest dormitor pe profesorul inconștient, 
iar aici îl aștepta Corky cu o rezervă de perfuzii ţinute la rece și 
una de medicamente necesare pentru a-și ţine prizonierul docil 


242 


în primele săptămâni în care Dalton încă mai avea potenţialul 
fizic de a rezista. 

De atunci își înfometase metodic colegul, oferindu-i prin 
perfuzii doar atâtea substanțe nutritive cât să rămână în viață. 
Seară de seară, uneori și dimineaţa, îl supunea pe Dalton unei 
torturi psihologice extreme. 

Bunul profesor credea că soţia lui, Rachel, și fiica lui de zece 
ani, Emily, fuseseră și ele răpite. Credea că sunt ostatice în alte 
camere din casa aceasta. 

Zilnic, Corky îl răsfăţa pe Dalton cu relatări despre necinstirile, 
abuzurile și torturile la care le supunea pe minunata Rachel și 
pe frageda Emily. Relatările erau vizuale, de o cruzime excesivă, 
de o obscenitate ieșită din comun. 

Propriul talent pentru invenţii pornografice îl surprinsese 
plăcut pe Corky, dar fusese încă și mai surprins că Dalton 
crezuse atât de ușor poveștile lui, uscându-se de supărare și 
deznădejde când le asculta. Dacă pe lângă solicitările zilnice s- 
ar fi ocupat de trei prizonieri, dacă ar fi comis asupra lui Rachel 
și Emily doar o zecime din atrocitățile cu care pretindea că se 
desfată, ar fi fost aproape la fel de subţire și de slăbit ca omul 
care murea de foame în pat. 

Mama lui Corky, economistă și campioana luptelor intestine 
universitare, ar fi fost uluită să știe că fiul său își terorizase cel 
puţin un coleg mult mai eficient decât visase ea vreodată să-și 
terorizeze colegii. Ea n-ar fi fost în stare să conceapă și să 
execute un plan atât de complex și de inteligent ca cel cu care îl 
ruinase pe Maxwell Dalton. 

Mama lui fusese motivată de invidie, de ură. Lipsit de invidie, 
lipsit de ură, Corky era, în schimb, motivat de visul unei lumi 
mai bune prin anarhie. Ea voia să distrugă o mână de dușmani, 
el voia să distrugă totul. 

Succesul este adesea mai generos cu vizionarii. 

Acum, la sfârșitul unei zile neobișnuit de bune, Corky stătea 
pe taburetul lui, uitându-se de sus la profesorul împuţinat și 
sorbind câte puţin din martini, poate preţ de zece minute, fără 
să spună nimic, lăsând să se adune suspansul. Chiar și în 
ceasurile cât fusese ocupat, pe ploaie sau nu, găsise timp să 
urzească o poveste de o brutalitate inimaginabilă, care putea în 
sfârșit să frângă sănătatea mintală a lui Dalton ca pe o grisină. 


243 


Corky avea de gând să-i aducă la cunoștință că o ucisese pe 
Rachel, soţia. Având în vedere sănătatea extrem de fragilă a lui 
Dalton, poate că minciuna aceasta, dacă era bine spusă, avea 
să precipite un atac de cord care să-i fie fatal. 

In cazul în care profesorul ar supraviețui îngrozitoarei vești, 
avea să fie informat a doua zi de dimineaţă că fiica sa fusese, de 
asemenea, ucisă. Poate că al doilea șoc avea să-l dea gata. 

Intr-un fel sau altul, Corky se pregătea să termine cu Maxwell 
Dalton. Storsese toată distracţia din situaţia asta. Venise timpul 
să treacă mai departe. 

In plus, în curând urma să aibă nevoie de camera aceasta 
pentru Aelfric Manheim. 


e Capitolul 46 


O noapte petrecută în craterele goale și în frigul de pe lună nu 
putea fi mai pustie decât această noapte în vila Manheim. 

lnăuntru, nu se auzeau decât pașii lui Fric, respiraţia lui, 
scârţâitul surd al balamalelor când deschidea vreo ușă. 

Afară, un vânt schimbător, pe rând ameninţător și melancolic, 
se lua la harță cu copacii, înălța bocete pe sub streșini, izbea 
pereţii, se văita că unul care fusese izgonit din casă. Ploaia 
răpăia mânioasa în ferestre, pe urmă plângea în tăcere pe 
geamurile plumbuite. 

Pentru un timp, Fric crezu că va fi mai în siguranţă dacă se 
mișcă decât dacă stă, crezu că atunci când se va opri, forțe 
nevăzute vor începe pe dată să se strângă în jurul lui. În plus, 
dacă era în picioare și se mișca, îi era mult mai ușor să o ia la 
fugă și să scape. 

Tatăl lui credea că atunci când un copil împlinește șase ani, 
nu trebuie să i se impună o oră de culcare arbitrară, ci trebuie 
să i se permită să-și găsească propriile ritmuri circadiene. Prin 
urmare, de ani de zile Fric mergea la culcare când voia, uneori 
la nouă seara, alteori după miezul nopţii. 

Curând, hoinărind fără oprire, aprinzând luminile înaintea lui 
și lăsându-le să ardă în urma lui, obosi. Crezuse că posibilitatea 
ca Moloch, zeul mâncător de copii, să iasă în orice clipă din 
oglindă avea să-l ţină treaz pentru tot restul vieţii sau, cel puţin, 
până când făcea optsprezece ani și, potrivit mai tuturor 


244 


definiţiilor, nu mai putea fi luat drept copil. Dar frica se dovedi la 
fel de epuizantă ca truda. 

Îngrijorat că ar putea pica pe o canapea său scaun și adormi 
într-un loc care l-ar face mai vulnerabil decât era cazul, se gândi 
să se întoarcă în aripa de vest de la parter, unde putea să se 
ghemuiască lângă apartamentul domnului Truman. Dacă 
domnul Truman sau soții McBee l-ar găsi însă dormind acolo, ar 
părea un mucos lipsit de curaj și o rușine pentru numele 
Manheim. Și 

Hotări că biblioteca oferea cel mai bun refugiu. Intotdeauna 
se simţise confortabil printre cărţi. Și, chiar dacă biblioteca se 
afla la etajul întâi, care era la fel de pustiu ca și etajul al doilea, 
nu avea oglinzi. 

Pomul cu îngeri îl salută. 

Îl înfioră mulţimea aceea înaripată. 

Apoi își dădu seama că pomul acesta nu avea nici măcar o 
singură podoabă strălucitoare, din care o entitate din altă 
dimensiune să poată privi lumea aceasta sau să intre în ea. 

Mai mult chiar, îngerii care se legănau ușor dădeau impresia 
că aici se afla un spaţiu protejat, un adevărat sanctuar. 

Peste tot în încăperea aceasta masivă, urnele decorative, 
vasele, amforele și figurinele erau fie bazalt Wedgwood cu teme 
din perioada imperială, fie porțelanuri din dinastia Han. 
Bazalturile aveau toate un finisaj mai, negru, deloc lucios. Două 
mii de ani șterseseră lustrul de pe suprafeţele pieselor Han, iar 
Fric nu-și făcea probleme că o figurină antică sau un cal ori un 
vas de apă făcute înainte de nașterea lui Hristos ar putea servi 
drept găuri prin care să fie observat pe furiș de vreo creatură 
malefică dintr-o dimensiune învecinată. 

În spatele bibliotecii, o ușă dădea înspre o toaletă de serviciu. 
Folosind un scaun cu spătarul drept, Fric blocă ferm ușa aceasta 
fără să îndrăznească să o deschidă, pentru că deasupra 
chiuvetei din toaletă aștepta o oglindă. 

Măsura aceasta bine gândită prezenta un mic inconvenient, 
pe care îl rezolvă cu ușurință. Trebuia să facă pipi, așa că se 
ușură în ghiveciul unui palmier. 

Întotdeauna după ce folosea toaleta se spăla pe mâini. De 
data asta era nevoit să riște contaminarea, boala și ciuma. 

Cel puțin douăzeci de ghivece de palmieri erau distribuite 
peste tot în încăpere. Își propuse să ţină minte ce plantă 


245 


stropise, ca să nu distrugă toată pădurea tropicală din 
bibliotecă. 

Se întoarse la spaţiul destinat discuţiilor, foarte aproape de 
pomul de Crăciun și de batalionul de santinele îngerești. Cu 
certitudine, acesta era un spaţiu sigur. 

Printre fotolii și tabureţi se afla și o canapea. Fric se pregătea 
să se întindă pe patul acesta de ocazie, când liniștea făcu loc 
unui sunet vesel, îndrăgit de copii, potrivit pentru camerele 
bebelușilor sau pentru dormitoarele copiilor mai măricei. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

Telefonul se afla pe o piesă de mobilier la care doamna 
McBee se referea ca la un „escritoire”, dar care pentru Fric tot o 
masă de scris era. Rămase lângă ea, privind beculeţul care 
clipea pe linia lui privată de fiecare dată când telefonul sună. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

Se așteptă ca domnul Truman să răspundă după ce telefonul 
sună de trei ori. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

Domnul Truman nu răspunse. 

Telefonul sună a patra oară. A cincea oară. 

Nici căsuţa vocală nu preluă mesajul. 

Sună a șasea oară. A șaptea. 

Fric refuză să ridice receptorul. 

Ooodelee-ooodelee-oo. 

e 

În apartamentul său, Ethan scosese dintr-un dulap obiectele 
sosite în cele șase cutii și le aranjase pe biroul său în ordinea în 
care fuseseră primite. 

Inchisese calculatorul. 

Avea telefonul la îndemână, astfel încât să intercepteze 
apelurile către Fric în cazul în care linia aceea chiar ar suna și să 
observe beculeţul liniei 24 în cazul în care semnaliza alte 
apeluri. Traficul pe linia aceasta cu mesaje-de-la-morţi părea să 
fie în creștere, ceea ce îl neliniștea din motive pe care nu le 
putea articula, și voia să ţină sub observaţie situaţia. 

Așezat în scaunul de la biroul său, cu o cutie de Cola în mână, 
reflecta asupra elementelor ghicitorii. 

Borcanul micut care conţinea douăzeci și două de gărgărițe 
moarte. Hippodamia convergens, din familia Coccinellidae. 


246 


Un alt borcan, mai mare, în care transferase cei zece melci 
morţi. O priveliște dezagreabilă în special ziua. 

Un borcan de murături conţinând nouă prepuţuri în 
formaldehidă. Al zecelea fusese distrus de laborator în timpul 
analizelor. 

Faldurile draperiilor trase înăbușeau pocnetul ploii de geam, 
ameninţarea vântului înfuriat. 

Gândaci, melci, prepuţuri... 

Dintr-un motiv necunoscut, atenţia lui Ethan zbură către 
telefon, deși nu sunase. Beculeţul nu era aprins pe linia 24 la fel 
cum nu era pe niciuna dintre celelalte douăzeci și trei. 

Înclină cutia de Cola, luă o înghiţitură. 

Gândaci, melci, prepuţuri... 


Ooodelee-ooodelee-oo. 

Poate domnul Truman alunecase, căzuse, se lovise la cap și 
zăcea inconștient, fără să-și dea seama că sună telefonul. Sau 
poate fusese dus într-un tărâm de dincolo de oglindă. Sau poate 
pur și simplu uitase să modifice sistemul astfel încât să 
primească telefoanele private ale lui Fric. 

Cel care suna nu se dădea bătut. După ce melodia aceea 
copilărească stupidă se repetă de douăzeci și unu de ori, Fric își 
spuse că, dacă nu ridică receptorul, va trebui să asculte cum 
sună telefonul toată noaptea. 

Ușorul tremur pe care îl avea în glas îl sperie, dar continuă: 

— Salonul de băuturi gazoase și vomitorium-ul lui Vinnie, ţara 
tonelor de îngheţată, unde îţi faci toate poftele și te cureţi la 
lingurică. 

— Bună, Aelfric, spuse Musafirul Misterios. 

— Nu pot să-mi dau seama dacă ești un pervers sau un 
prieten, așa cum spui. Inclin să cred că ești un pervers. 

— Înclini să crezi greșit. Uită-te în jurul tău ca să vezi 
adevărul, Aelfric. 

— Să mă uit în jurul meu la ce? 

— La ce este acolo cu tine, în bibliotecă. 

— Sunt în bucătărie. 

— Până acum ar fi trebuit să-ţi dai seama că nu mă poţi minți. 

— Locul meu secret și bine ascuns o să fie unul dintre 
cuptoarele mari. O să mă târăsc înăuntru și o să trag ușa după 
mine. 


247 


— Mai bine te-ai înmuia în unt, pentru că Moloch nu va mai 
trebui decât să aprindă gazul. 

— Moloch a fost deja aici, spuse Fric. 

— N-a fost Moloch. Am fost eu. 

La auzul acestei revelații, Fric aproape că trânti telefonul. 
Musafirul Misterios spuse: 

— Ți-am făcut o vizită pentru că am vrut să înţelegi, Aelfric, că 
ești în pericol și că timpul se scurge. Dacă aș fi fost Moloch, ai fi 
acum prăjit. 

— Ai ieșit din oglindă, spuse Fric, curiozitatea și uimirea 
copleșindu-i pentru o clipă frica. 

— Și am intrat din nou în una. 

— Cum poţi să ieși dintr-o oglindă? 

— Dacă vrei să găsești răspunsul, uită-te în jur, fiule. 

Fric scrută bibliotecă cu privirea. 

— Ce vezi? întrebă Musafirul Misterios. 

— Cărți. 

— A? Ai așa multe cărți în bucătărie? 

— Sunt în bibliotecă. 

— A, adevărat. Sunt speranţe că vei evita cel puţin o parte din 
nenorociri, la urma urmei. Ce altceva mai vezi în afară de cărți? 

— O masă de scris. Scaune. O canapea. 

— Mai uită-te. 

— Un pom de Crăciun. 

— Asta e. 

— Asta e ce? întrebă Fric. 

— Ce se balansează și ce se leagănă? 

— Hm? 

— Și se scrie aproape ca ungher. 

— Înger, spuse Fric, scrutând cu privirea turma albă, radioasă, 
care se adunase cu trâmbiţe și harpe în pom. 

— Călătoresc prin oglinzi, prin ceaţă, prin fum, prin adâncituri 
de ape, prin scări făcute din umbre, pe drumuri urzite de lumina 
lunii, prin dorinţă, speranţă sau o simplă așteptare. Am renunţat 
la mașina mea. 

Uimit, Fric se încleștă atât de tare de telefon, că îl duru mâna, 
de parcă putea să mai stoarcă vreo câteva cuvinte revelatoare 
de la omul din oglindă. 

Musafirul Misterios răspunse cu tăcere la tăcere, așteptă. 


248 


Dintre toate soiurile de ciudăţenii la care se așteptase Fric, 
aceasta nu se afla pe listă. 

În cele din urmă, cu un tremur diferit în glas, spuse: 

— Vrei să spui că ești un înger? 

— Crezi că aș putea să fiu? 

— Îngerul meu... păzitor? 

În loc să răspundă direct, omul din oglindă spuse: 

— Credința este cea care contează în toată treaba asta, 
Aelfric. În multe privinţe, lumea este ceea ce facem din ea, iar 
viitorul - noi putem să-l modelăm. 

— Tatăl meu spune că viitorul nostru este în stele, iar soarta 
ne e dată când ne naștem. 

— Sunt multe de admirat la tatăl tău, fiule, dar în ceea ce 
privește gândurile lui despre soartă, mănâncă rahat. 

— Uau, spuse Fric, îngerii pot să spună „rahat”? 

— Tocmai am spus. Dar sunt totuși începător, așa că s-ar 
putea să mai fac greșeli din când în când. 

— Încă mai ai aripile de ucenic. 

— Se poate spune și așa. Oricum, nu vreau să văd că ţi se 
întâmplă ceva rău, Aelfric. Dar eu singur nu-ţi pot garanta 
siguranţa. Trebuie să te salvezi singur de Moloch când vine. 

Gândaci, melci, prepuţuri... 

Pe biroul lui Ethan, alături de celelalte obiecte, stătea 
borcanul de biscuiţi în formă de pisoiaș, umplut cu două sute de 
plăcuțe, câte nouăzeci din fiecare literă O, W și E. 

Owe. Woe. Wee woo. Ewe woo. 

Lângă borcanul de biscuiţi se afla Gânduri despre lăbute, 
exemplarul cartonat din cartea lui Donald Gainsworth, cel care 
dresase câini care să-i ghideze pe nevăzători și care să-i ajute 
pe cei imobilizaţi în scaune cu rotile. 

Gândaci, melci, prepuţuri, borcan de biscuiţi cu plăcuțe, 
carte... 

Lângă carte era mărul cusut, deschis pentru a se vedea ochiul 
păpușii. OCHIUL DIN MĂR? VIERMELE NEADORMIT? VIERMELE 
PĂCATULUI PRIMORDIAL? AU CUVINTELE ALT SCOP DECÂT 
CONFUZIA? 

Pe Ethan îl durea capul. Probabil ar fi trebuit să fie 
recunoscător că avea doar o durere de cap după ce murise de 
două ori. 


249 


Lăsând cele șase cadouri de la Reynerd pe birou, intră în baie. 
Luă un flacon de aspirină din dulapul cu medicamente și își 
scutură câteva pastile în palmă. 

Avea de gând să ia un pahar de apă de la chiuveta din baie și 
să înghită aspirina. Când se uită însă în oglindă, se trezi că se 
uită foarte puţin la imaginea lui reflectată, căutând în schimb o 
formă de consistenţa umbrei care nu ar trebui să fie acolo, care 
ar putea să alunece departe de ochii lui în timp ce încearcă să o 
fixeze cu privirea, așa cum se întâmplase în baia din 
apartamentul de lux al lui Dunny. 

Se duse în bucătărie ca să ia paharul de apă, acolo nu erau 
oglinzi. 

In mod curios, atenţia îi fu atrasă de telefonul montat pe 
perete, lângă frigider. Nu era folosită nicio linie. Nici lina 24. Nici 
linia lui Fric. 

Se gândi la perversul care respira greu. Chiar dacă băiatul ar 
fi fost genul care inventa mici drame ca să atragă atenţia 
asupra lui, ceea ce nu era adevărat, părea o invenţie slăbuţă, nu 
merită efortul de a o spune. Când copiii născocesc chestii dintr- 
astea, tind să dea amănunte fabuloase. 

După ce luă aspirină, Ethan se duse la telefon și ridică 
receptorul. Un beculeţ se aprinse la prima din cele două linii ale 
sale. 

Telefoanele din casă puteau fi folosite în circuit intern. Dacă 
apăsa butonul pe care scria INTERCOM și apoi butonul pentru 
linia lui Fric, putea să vorbească direct cu băiatul în camera lui. 

Nu știa ce avea să spună sau de ce simţise nevoia să-l caute 
pe Fric la ora asta târzie, și nu a doua zi de dimineaţă. Puse un 
deget pe buton, dar ezită să-l apese. 

Puștiul probabil dormea acum. Dacă nu dormea, ar trebui să 
doarmă. 

Ethan puse receptorul la loc. 

Se duse la frigider. Nu putuse să mănânce mai devreme. 
Evenimentele din cursul zilei îl lăsaseră cu un stomac mai strâns 
decât pumnul. Tot ce-și dorise fusese scotch de calitate. Acum, 
pe neașteptate, gândul unui sendviș cu șuncă îl făcu să-i lase 
gura apă. 

Te sculai în fiecare zi și sperai la tot ce e mai bun, dar viața 
arunca în tine cu rahat, erai împușcat în stomac și mureai, pe 
urmă te trezeai și mergeai mai departe, și viața arunca în 


250 


continuare cu rahat în tine, și erai călcat de o mașină și mureai 
din nou, și când doar încercai, pentru numele lui Dumnezeu, să 
o iei de la capăt, viaţa arunca în continuare cu rahat în tine, așa 
că nu era de mirare că în cele din urmă toată activitatea asta 
obositoare îți dădea pofta de mâncare a unui halterofil olimpic. 

e 

Privind la îngeri din sticlă mată, îngeri de plastic, îngeri 
sculptați în lemn, îngeri din tablă pictată, în timp ce vorbea la 
telefon cu un posibil înger, Fric spuse: 

— Cum pot să găsesc vreodată un loc sigur dacă Moloch 
poate să călătorească prin oglinzi și lumină de lună? 

— Nu poate, spuse Musafirul Misterios. Nu are puterile mele, 
Aelfric. E muritor. Dar să nu crezi că, dacă e muritor, e mai puţin 
periculos. Un demon nu e cu nimic mai prejos decât el. 

— De ce nu vii aici și nu stai cu mine până apare, pe urmă îl 
baţi cu toiagul tău sfânt până îi sună apa în cap? 

— Nu am un toiag sfânt, Aelfric. 

— Trebuie să ai ceva. Toiag, sceptru, baston, un paloș sfinţit 
care e luminat de energie divină. Am citit despre îngeri în 
romanul ăsta fantastic. Nu sunt fiinţe aeriene și diafane, fragile 
ca un pâr. Sunt războinici. S-au luptat cu legiunile Satanei și le- 
au alungat din ceruri în iad. A fost o scenă tare în carte. 

— Ăsta nu e cerul, fiule. Ăsta e pământul. Aici sunt autorizat 
să lucrez numai indirect. 

Citându-l pe Musafirul Misterios din convorbirile lor anterioare, 
când vorbiseră în pivniţa de vinuri, Fric spuse: 

— Încurajează, inspiră, înspăimântă, convinge, sfătuiește. 

— Ai memorie bună. Știu ce va urma, dar nu pot influența 
evenimentele decât prin mijloace ocolitoare... 

. subtile și seducătoare, completă Fric. 

— Nu mă pot amesteca direct în goana lui Moloch după 
propria damnare. La fel cum nu mă pot amesteca în viaţa unui 
poliţist curajos, care e pe punctul să-și sacrifice viața ca să-l 
salveze pe altul, prin urmare, să-și câștige mântuirea. 

— Cred că înţeleg. Ești ca un regizor care nu dă forma finală a 
filmului. 

— Nu sunt nici măcar regizor. Gândește-te la mine doar ca la 
un funcţionar dintr-o casă de producţie care dă note pentru 
diferite sugestii de revizuire a scenariului. 


251 


— Genul de note care îi întorc întotdeauna pe dos pe 
scenariști și îi transformă în bețivi. Te plictisesc toți de moarte 
vorbind despre asta, de parcă i-ar păsa unui puști de zece ani, 
de parcă i-ar păsa cuiva. 

— Diferenţa, spuse cel care era, probabil, înger, este că 
notele mele sunt întotdeauna bine intenţionate - și bazate pe o 
viziune a viitorului care poate fi și ea adevărată. 

Fric se gândi la toate astea pentru o clipă în timp ce trase 
scaunul de sub birou. Așezându-se, spuse: 

— Mamă! Cred că e frustrant să fii înger păzitor. 

— Nu ai cum să știi. 7u controlezi forma finală a vieţii tale, 
Aelfric. Se numește liber arbitru. Îl ai. Toţi de aici îl au. Și, în cele 
din urmă, nu pot să fac nimic în locul tău. De-asta te afli aici... 
ca să alegi binele sau răul, să fii înţelept sau nu, să fii curajos 
sau nu. 

— Cred că pot încerca. 

— Cred mai mult decât tine. Ce ai făcut cu fotografia pe care 
ţi-am dat-o? 

— Doamna drăguță care zâmbește frumos? Am împachetat-o 
și am pus-o în buzunarul de la spate. 

— N-o să-ţi fie de niciun folos acolo. 

— Ce vrei să fac cu ea? 

— Gândește-te. Folosește-ţi creierul, Aelfric. E posibil, chiar și 
în familia ta. Gândește-te. Fii înţelept. 

— Sunt prea rupt de oboseală ca să gândesc chiar acum. Cine 
este - doamna din poză? 

— De ce nu faci pe detectivul? Fă cercetări. 

— Am făcut o cercetare. Cine este? 

— Întreabă în jurul tău. Nu e o întrebare la care să răspund 
eu. 

— De ce nu? 

— Pentru că trebuie să mă supun regulii ocolitoare-subtile- 
seducătoare, care uneori îl face pe îngerul păzitor o pacoste. 

— Bine. Las-o baltă. Sunt în siguranţă în noaptea asta? Pot să 
aștept până mâine să găsesc locul ăla secret și bine ascuns în 
care să mă bag? 

— Dacă e primul lucru pe care-l vei face mâine-dimineaţă, da, 
spuse păzitorul. Dar nu mai pierde timpul. Pregătește-te, Aelfric! 
Pregătește-te! 

— Bine. Și, hm, îmi pare rău pentru că ţi-am spus așa. 


— Cum - avocat? 

— Mda. 

— Am auzit și mai rele. 

— Serios? 

— Mult mai rele. 

— Și îmi pare rău că am încercat să dau de urma ta. 

— Ce vrei să spui? _ 

— Pare un lucru viclean pentru un înger. Imi pare rău că te- 
am sunat cu steluţă șase nouă. 

Musafirul Misterios rămase tăcut. 

Ceva greu de definit din tăcerea aceasta o făcea diferită de 
orice tăcere pe care Fric o auzise vreodată. 

În primul rând, era o tăcere perfectă, și absorbea nu numai 
orice sunet de pe linia deschisă, ci și orice început de sunet din 
bibliotecă, până când lui Fric i păru că a ajuns mai surd decât 
surzii. 

Tăcerea era în același timp adâncă, de parcă păzitorul ar fi 
sunat de pe fundul unei gropi oceanice. Adâncă și atât de rece. 

Fric se cutremură. Nu își auzea dinţii clănţănind sau trupul 
tremurând. Nu își auzea nici expiraţia, deși simțea cum 
respiraţia îi iese cu grabă din piept, destul de fierbinte ca să-i 
usuce dinţii. 

O tăcere perfectă, adâncă, rece, da, dar mai stranie decât pur 
și simplu perfectă, adâncă și rece. 

Fric își închipui că o astfel de tăcere poate fi aruncată ca o 
vrajă de orice înger cu puteri supranaturale, dar poate fi un truc 
care să-l caracterizeze în special pe îngerul Morții. 

Musafirul Misterios trase aer, înghițind chiar tăcerea și 
eliberând o dată în plus sunetul pe lume, începând cu vocea lui, 
în care răsună o notă de îngrijorare de rău augur: 

— Când ai folosit steluţă șase nouă, Aelfric? 

— Păi, după ce m-ai sunat în camera cu trenuri. 

— Și după ce te-am sunat în pivniţa de vinuri? 

— Mda. Nu știi toate astea... dacă ești cine ești? 

— Îngerii nu știu totul, Aelfric. Din când în când, anumite 
lucruri... ne scapă. 

— Prima dată telefonul tău doar a sunat încontinuu... 

— Asta pentru că am folosit telefonul din vechiul meu 
apartament, unde am locuit înainte să mor. Nu am format 
numărul tău, doar m-am gândit la tine, dar am ridicat 


253 


receptorul. Încă învăţam... învăţam ce pot să fac. Devin mai 
priceput cu fiecare ceas care trece. 

Fric se întrebă dacă nu cumva era mai obosit decât credea. 
Conversaţia nu avea întotdeauna înțeles. 

— Vechiul tău apartament? 

— Sunt un înger relativ nou, fiule. Am murit azi-dimineață. Mă 
folosesc de corpul în care am trăit, deși este... mai flexibil acum, 
de când am puteri noi. Ce s-a întâmplat a doua oară când ai 
folosit steluţă șase nouă? 

— Chiar nu știi? 

— Mi-e teamă că știu. Dar spune-mi tu. 

— Am dat de perversul ăla. 

— Ce ţi-a spus? 

— N-a spus nimic. Doar respira greu... și pe urmă a scos niște 
sunete ca de animal. 

Musafirul Misterios nu spunea nimic, dar liniștea aceasta se 
dovedi extrem de diferită de tăcerea de moarte de acum un 
minut. Se asemăna cu un milion de zvâcnete abia auzite, cu 
tremurul ca de molie al nervilor, cu încordarea imperceptibilă a 
mușchilor. 

— La început am crezut că ești tu, explică Fric. Așa că i-am 
spus că am căutat să văd cine e Moloch în dicţionar. Numele l-a 
excitat. 

— Să nu mai foloseşti niciodată steluță șase nouă după ce te 
sun, Aelfric. Niciodată, ai înțeles? 

— De ce? 

Cu o insistenţă care sugera o panică mult prea muritoare ca 
să caracterizeze un înger păzitor nemuritor, acesta spuse: 

— Să nu mai suni niciodată. Ai înţeles? 

— Da. 

— Imi promiți că n-o să mai încerci niciodată să mă suni cu 
steluţă șase nouă? 

— Bine. Dar de ce? 

— Când te-am sunat în pivniţa de vinuri, n-am folosit un 
telefon, așa cum am făcut prima oară. Nu mai am nevoie să 
folosesc un telefon ca să te sun, așa cum nu mai am nevoie de 
mașină ca să călătoresc. Am nevoie doar de ideea de telefon. 

— Ideea de telefon? Cum funcţionează chestia asta? 

— Postura în care mă aflu acum îmi acordă anumite abilități 
supranaturale. 


254 


— Adică postura de înger păzitor, vrei să spui. 

— Dar când eu folosesc numai ideea de telefon, steluţă șase 
nouă te poate conecta cu un loc unde nu ai voie să te duci. 

— Ce loc? 

Străinul ezită. Apoi spuse: 

— Veșnicia întunecată. 

— Nu sună prea bine, căzu Fric de acord și scrută neliniștit 
biblioteca. 

În labirintul de rafturi, hălăduiau monștri între coperţile 
cărţilor. Poate că una dintre fiare se târa nu prin lumile acelea 
de hârtie, ci în lumea aceasta, respirând nu vapori de cerneală, 
ci aer, în așteptarea unui băiețel pe care să-l găsească de-a 
lungul culoarelor tăcute dintre cărți. 

— Veșnicia întunecată. Abisul fără fund, bezna groasă și tot 
ceea ce locuiește acolo, continuă străinul. Ai fost norocos, fiule. 
N-a vorbit cu tine. 

— Cine? 

— Ceea ce tu ai numit „perversul”. Dacă vorbesc cu tine, te 
pot ademeni, amăgi, fermeca, uneori îţi pot chiar porunci. 

Fric se uită din nou la pom. Ingerii păreau să se uite la el cu 
toţii. 

— Când apeşi steluţă șase nouă, spuse străinul, le deschizi o 
ușă. 

— Cui? 

— E nevoie să le pronunţăm numele sulfuros? Amândoi știm 
despre cine e vorba, nu-i așa? 

Fiind un băiat căruia îi plăceau lecturile fantastice, cu o sală 
de cinema acasă în care putea vedea orice, de la filme pentru 
copii la spectacole cu monștri interzise celor sub doisprezece 
ani, cu o imaginaţie înfierbântată de singurătate, Fric era destul 
de sigur că știa despre cine era vorba. 

Străinul spuse: 

— Le deschizi o ușă și pe urmă, cu un singur cuvânt greșit, 
poţi fără să vrei să... îi inviţi aici. 

— Aici, la Palazzo Rospo? 

— Poţi să inviţi pe vreunul dintre ei chiar în tine, Aelfric. Când 
sunt chemaţi, călătoresc prin linia telefonică, prin legătura 
aceea fragilă dintre spirite, cam așa cum călătoresc eu dintr-o 
oglindă în alta. 

— Nu mă minţi? 


— Nu te mint. Să nu îndrăznești să foloseşti steluță șase nouă 
după ce închid. 

— Bine. 

— Sau când mai sun altă dată. 

— Niciodată. 

— Vorbesc foarte serios, Aelfric. 

— Nu m-așteptam de la un înger păzitor să facă așa ceva. 

— Să facă ce? 

— Să mă bage în sperieţi. 

— Încurajează, inspiră, înspăimântă, îi aminti străinul. Acum 
dormi în pace, dacă poţi. Și mâine-dimineaţă nu mai pierde 
timpul. Pregătește-te. Pregătește-te să supraviețuiești, Aelfric, 
pregătește-te, pentru că, dacă acum mă uit în viitor să văd cum 
se vor desfășura cel mai probabil lucrurile... te văd mort. 


e Capitolul 47 


Stând cu faţa în jos pe canapea, Fric se uită debusolat la 
telefonul de pe podeaua bibliotecii. Îl mutase de pe masa de 
scris până la distanța maximă unde ajungea firul. 

ÎI localiză din nou pentru mai multă siguranţă, în cazul în care 
avea nevoie să dea rapid un telefon ca să ceară ajutor. 

Acest lucru era adevărat, dar numai parţial. Se juca și cu 
ideea de a forma *69. 

Fric nu cocheta cu autodistrugerea. Nu era unul dintre copiii 
aceia de bani gata de la Hollywood care abia așteaptă să 
crească și să devină niște drogaţi bogaţi. Nu avea nici cea mai 
mică intenţie să se omoare cu o mașină de curse, un pistol, o 
pușcă, pilule de slăbit, alcool, marijuana (deci cancer la plămâni) 
sau femei. 

Câteodată, în timpul vreunei petreceri, când Palazzo Rospo 
colcăia de sute de oameni faimoși, semifaimoși și tânjind-să-fie- 
faimoși, Fric se strecura nevăzut ca să poată trage mai bine cu 
urechea. Într-o mulțime de genul acela te puteai face nevăzut 
cu ușurință, pentru că jumătate dintre invitați cu greu 
conștientizau alte persoane în afara lor înșile, iar cealaltă 
jumătate se concentrau deliberat pe cei câţiva regizori, agenți 
de publicitate și boși de case de producţie care îi puteau face fie 
putred de bogaţi, fie mai putred de bogați decât erau. 


256 


În timpul uneia dintre perioadele lui de invizibilitate, Fric 
auzise pe cineva care spunea despre al treilea - poate chiar al 
patrulea - star de film din lume că „dobitocului ăstuia femeile o 
să-i vină de hac dacă o ţine tot așa”. Fric nu avea nici cea mai 
mică idee cum te poţi omori cu femei sau de ce un sinucigaș nu 
se duce să-și cumpere un pistol. 

Afirmația aceea îl intrigase și o ţinuse minte, și voia să fie 
grijuliu. Când întâlnea femei necunoscute, le studia pe furiș ca 
să vadă dacă dau semne că ar face parte din categoria aceea 
periculoasă. 

Până în noaptea asta ciudată, nu își închipuise niciodată că 
moartea putea fi sunată doar dacă apăsai *69. 

Poate că ceea ce venea prin telefon nu îl omora. Poate îi lua 
captiv sufletul, îi punea stăpânire pe trup și îl făcea să se simtă 
atât de mizerabil, încât ajungea să-și dorească moartea. 

Sau poate punea stăpânire pe el și îl făcea să alerge cu capul 
înainte într-un zid de cărămidă, într-o haznă deschisă 
(presupunând că puteai găsi așa ceva în Bel Air), de pe 
acoperișul din Palazzo Rospo sau în braţele unei blonde mortale 
(cu care Bel Air era infestat). 

Încurcătura în care se afla era că nu știa dacă să creadă ceva 
din cele spuse de Musafirul Misterios. 

Pe de o parte, textele alea cu îngerul păzitor care se plimbă 
prin oglinzi și pe lumina lunii pot fi doar aiureli. Niște aiureli mai 
mari chiar decât filmul cu inorogi al Tatălui-Fantomă. 

Pe de altă parte - și întotdeauna exista o altă parte - 
Musafirul Misterios chiar ieșise din oglindă. Chiar zburase printre 
grinzi. Spectacolul oferit în pod - și mai târziu în suprafeţele 
strălucitoare ale podoabelor de Crăciun - fusese atât de 
incredibil, că aproape îi câștigase lui Fric încrederea. 

Și totuși, ce fel de înger păzitor purta costum și cravată 
scoase direct din magazine dintre cele mai scumpe, avea o piele 
mai palidă decât carnea de pește, arăta mai degrabă 
înfricoșător decât a sfânt și avea niște ochi cenușii, reci ca 
scrumul în gheață? 

Era posibil ca, din motive necunoscute, Musafirul Misterios să 
fi minţit și să-l fi împins pe Fric să tragă concluzii false, 
înșelându-l. 


257 


Îl auzise odată pe tatăl său spunând că aproape toată lumea 
din orașul acela înșela pe cineva și îi pregătea pieirea, că, dacă 
nu o făcea pentru bani, atunci o făcea ca să se distreze. 

Musafirul Misterios a spus că Fric nu trebuie să folosească *69 
pentru că ar intra în legătură cu veșnicia întunecată. Poate că 
adevărul era că tipul pur și simplu nu voia ca Fric să-i dea de 
urmă. 

Stând în continuare cu faţa în jos pe canapea, Fric se aplecă 
spre telefon și ridică receptorul. Apăsă butonul liniei sale 
private. 

Ascultă tonul. 

Îngerii din pom arătau ca niște îngeri. Puteai să ai încredere 
într-un înger cu o harpă, o trâmbiță, aripi albe, cinstite. 

Apăsă *, apoi 6 și 9. 

Cineva răspunse nu după ce telefonul sună de patru ori, cum 
se întâmplase înainte, ci chiar de prima dată. Nimeni nu spuse: 
„Alo”. Ca și mai înainte, îl întâmpină doar tăcerea. 

Apoi, după câteva secunde, auzi respirația. 

Fric nu avea de gând să o ia înaintea perversului, voia să-l 
lase pe el să vorbească primul. După douăzeci sau treizeci de 
secunde însă, deveni atât de nervos, că spuse: 

— Tot eu sunt. 

Concesia pe care o făcuse nu primi niciun răspuns. 

Încercând să abordeze un ton ușuratic și cumva glumetţ, dar 
nepreareușind, Fric întrebă: 

— Cum mai merge treaba în veșnicia întunecată? 

Respirația se înteţi. 

— Veșnicia întunecată - ţii minte? întrebă Fric sfidător, dar și 
cu un tremur slab în glas pe care nu putea să-l controleze și 
care îi trădă îndrăzneala pe care se chinuia să o afișeze. Mai e 
cunoscută pe anumite hărţi și că abisul fără fund. Sau bezna 
groasă. 

Ciudatul continuă să respire în telefon. 

— Nu-mi place ce aud. Ai o problemă serioasă cu sinusurile, 
spuse Fric. 

Cu capul aplecat peste marginea canapelei, începu să se 
simtă ametit. 

— Îți dau numele doctorului meu. O să-ţi scrie o reţetă. O să 
poţi să respiri mai ușor. O să-mi fii recunoscător. 


Un glas care croncănea și scrâșnea, care ieșea parcă dintr-un 
gâtlej înfundat cu lame de ras, mai uscat decât cenușa cenușii 
arse de două ori, ridicându-se dintr-un adânc înfricoșător, prin 
crăpăturile din pietrele sparte ale unor ruine stranii, nu spuse 
decât un cuvânt: „Băiete”. 

Cuvântul se târa în urechile lui Fric ca o insectă, poate ca 
urechelnița despre care se spune că poate să-ţi ajungă la creier 
și să depună acolo ouă, transformându-te într-un mușuroi 
ambulant, viermuind de legiuni de gângănii. 

Amintindu-și toate posterele în care tatăl său arăta nobil, 
curajos și cu o voinţă de fier, Fric se ţinu tare de telefon. Își 
adună toate puterile ca să strivească zbârciturile de frică din 
glas și spuse: 

— Nu mă sperii. 

„Băiete”, repetă celălalt, „bă/ete”, și alte voci se ridicară în 
telefon, la început doar patru sau cinci, mai slabe decât prima, 
feminine și bărbătești, punctându-i bolboroseala cu „băiete... 
băiete.” Aveau voci frenetice, nerăbdătoare. Disperate. Voci 


șoptite și line, voci aspre. „... Cine e acolo?”, „... drumul, el e 
drumul...”, „... carne dulce...”, „... porcușor prost, ușor de 
prins...”, „... cheamă-mă înăuntru...”, „... cheamă-mă pe mine”, 


m... Nu, cheamă-mă pe mine”. În câteva secunde numărul lor 
crescu la doisprezece, douăzeci și patru, mulţime. Poate pentru 
că vorbeau toţi deodată, vorbirea lor părea să se prefacă în 
mormăituri și mârâieli de fiară, iar cuvintele care se mai 
distingeau erau cel mai adesea obscenităţi adunate în secvenţe 
incoerente. Țipete înfiorătoare de frică, durere, frustrare și 
mânie pură ţeseau din pânzele acestea de zgomote răgușite o 
urzeală a dorinței. 

Inima puternică a lui Fric i se zbătea între coaste, îi pulsa în 
gâtlej, îi palpita în tâmple. Se prefăcuse că nu era speriat, dar 
era speriat, asta era, prea speriat ca să mai scoată vreo vorbă 
de spirit sau să mai deschidă vreun pic gura. 

Și totuși, vocile acelea agitate îl intrigau, îi atrăgeau atenţia. 
Foamea din ele, pofta neostoită, disperarea vrednică de milă, 
melancolia cu care tânjeau alcătuiau un cântec mișcător, care îi 
atingea corzile singurătăţii sale îndelungate, care îi vorbea și îl 
asigura că nu era nevoie să sufere de singurătate, că depindea 
de el să-și găsească tovarăși, că rostul și țelul în viaţă, și familia 
erau ale lui dacă își deschidea inima către ei. 


259 


Chiar și fără cuvinte, chiar și când izbucnea în obscenități 
care ar fi trebuit să-i trezească numai repulsie lui Fric, corul 
acela gutural, plin de mormăieli și șuierături, continua să-i 
potolească groaza. Inima continua să îi bată, dar cu fiecare clipă 
care trecea, puterea care îi susținea bubuitul frenetic era nu 
atât frica, cât plăcerea. Totul se putea schimba. Complet. Total. 
Acum și pentru totdeauna. Se putea schimba într-o clipită. Putea 
să aibă o viață nouă și mai bună doar dacă cerea, o viaţă din 
care singurătatea avea să fie alungată, împreună cu tot ce 
însemna nesiguranţă, confuzie și îndoială, și slăbiciune... 

Fric deschise gura ca să facă ceea ce mai mult ca sigur ar fi 
fost o invocaţie similară celor pe care persoanele strânse în jurul 
unei mese de spiritism erau sfătuite să nu o facă niciodată. 
Inainte să poată vorbi, atenţia îi fu distrasă de ceva care se 
mișca la marginea câmpului său vizual. 

Când se întoarse să se uite la ceea ce îi atrăsese atenţia, Fric 
văzu că firul elastic, încolăcit între receptor și telefon, care 
cândva fusese un cablu curat, alb, de vinil, era acum roz și 
unsuros, o bucată de trup precum cordonul ombilical care leagă 
mama de nou-născut. Cordonul pulsa, încet și gros, dar cu 
putere, iar pulsul pleca dinspre telefon înspre receptorul din 
mâna lui, înspre ureche, ca o anticipare a invocaţiei care îi 
tremura pe limbă. 

e 

Așezat la biroul din camera lui de lucru, mâncând un sendviș 
cu șuncă și încercând să dezlege sensul celor șase cadouri 
îngrijorătoare trimise de Reynerd, Ethan se trezi că gândurile îi 
zboară în mod repetat către Duncan Whistler. 

In grădina de la Our Lady of Angels, când aflase prima oară că 
dispăruse cadavrul lui Dunny, știuse intuitiv că evenimentele 
neobișnuite din apartamentul lui Reynerd și cascadoria lui 
Dunny cu mortul-care-umblă aveau legătură între ele. Mai 
târziu, implicarea evidentă a lui Dunny în uciderea lui Reynerd, 
deși neașteptată, nu fusese o surpriză. 

Ceea ce într-adevăr îl surprindea pe Ethan, cu cât se gândea 
mai mult la ea, era întâlnirea atât de apropiată cu Dunny din 
barul hotelului. 

La mijloc era probabil mai mult decât simplă coincidenţă. 
Dunny se aflase în bar pentru că Ethan era acolo. Cineva voise 
ca el să-l vadă pe Dunny. 


260 


Dacă cineva voise să-l vadă pe Dunny, atunci voise și să-l 
urmărească. Poate că cineva voia ca el să dea de urma lui 
Dunny. 

In faţa hotelului, în înghesuială și ploaie, incapabil să-și 
zărească prada, Ethan primise un telefon urgent de la Hazard. 
Acum se opri să se gândească ce ar fi făcut dacă n-ar fi fost 
obligat să se întâlnească cu Hazard la biserică. 

Obţinu de la informații numarul hotelului și sună. 

— Aș dori să vorbesc cu unul dintre clienţii dumneavoastră. 
Nu știu numărul camerei. Se numește Duncan Whistler. 

După o pauză în care recepţionerul verifică datele din 
calculatorul hotelului, spuse: 

— Imi pare rău, domnule, dar nu este nicio rezervare pentru 
domnul Whistler. 

e 

Înainte, doar câteva veioze fuseseră aprinse pe ici, pe colo 
prin camera această imensă, dar acum ardeau toate lămpile, 
așa cum ardeau și lustrele din tavan, luminile din cupolă și 
ghirlandele de beculețe care clipoceau în pomul de Crăciun. 
Biblioteca fusese aproape curățată de umbre, aşa cum ar fi fost 
orice cabinet medical; dar încă nu era destul de luminoasă 
pentru Fric. 

Pusese receptorul în furcă. ÎI scosese din priză. 

Presupunea că telefoanele sunau în camerele lui de la etajul 
al doilea și că aveau să mai sune o vreme. Nu avea de gând să 
urce ca să le asculte. Când suna iadul, putea să o facă extrem 
de insistent. 

Trăsese un fotoliu aproape de pomul de Crăciun. Aproape de 
îngeri. 

Poate că era superstiţios, copilăros, stupid. Nu-i păsa. 
Oamenii ăia disperaţi de la telefon, chestiile alea... 

Stătea cu spatele la pom pentru că se gândea că nimic nu 
putea veni să-l ia prin surprindere dinspre ramurile cu îngeri 
cocoțaţi pe ele. 

Dacă nu l-ar fi minţit mai devreme pe domnul Truman, ar fi 
putut acum să meargă direct la apartamentul șefului 
personalului de pază ca să ceară ajutor. 

Aici, în Fricburg, SUA, era întotdeauna miezul zilei, iar șeriful 
nu se putea aștepta la ajutor din partea concitadinilor săi când 


261 


banda de răufăcători intra călare în oraș pentru spectacolul 
final. 
e 

Ethan își încheie conversaţia cu recepționerul de la hotel și 
luă ultima bucăţică rămasă din sendvișul cu şuncă, dar una din 
cele două linii telefonice ale sale sună înainte ca el să apuce să 
muște. 

După ce răspunse, fu întâmpinat cu tăcere. Spuse din nou: 
„Alo”, dar nu reuși să obţină vreun răspuns. 

Se întrebă dacă nu cumva era perversul lui Fric. 

Nu auzi niciun fel de respirație, semnificativă sau de alt fel. 
Doar pustietatea unei linii conectate și un fâșâit atât de slab, că 
se afla undeva la limita auzului. 

Ethan primea rareori telefoane atât de târziu - aproape de 
miezul nopţii. Din pricina orei și a evenimentelor din timpul zilei, 
găsea chiar și tăcerea aceasta plină de înţeles. 

Nu era sigur ce anume funcționa acum, instinctul său 
imaginaţia, dar simţea o prezenţă pe fir. 

De-a lungul anilor în care purtase insignă de poliţist, plecase 
în suficiente misiuni sub acoperire ca să înveţe ce înseamnă 
răbdarea. Il ascultă pe cel care îl asculta, oferind tot tăcere în 
schimbul tăcerii. _ 

Timpul trecea. Șunca aștepta. Incă flămând, lui Ethan i se 
făcu sete de o bere. 

In cele din urmă auzi un țipăt, care se repetă de trei ori. 
Glasul era slab nu pentru că era șoptit, nici pentru că era 
neputincios, ci pentru că venea de la mare distanţă, atât de 
fragil, că ar fi putut fi numai mirajul unui sunet. 

larăși tăcere, iarăși timp care se scurse, pe urmă din nou 
glasul acela se ridică, nu mai puţin plăpând decât înainte, atât 
de scurt că Ethan nu putea spune cu siguranţă dacă era voce de 
bărbat sau de femeie. Putea fi chiar ţipătul de jale al unei păsări 
sau al unui animal, repetat din nou de trei ori, având în el ceva 
umed, ca și cum era filtrat prin ceață. 

Incetase să mai aștepte respiraţia aceea grea. 

Deși nu se auzea mai tare decât înainte, fâșâitul tăcut al 
telefonului dobândise ceva ameninţător, de parcă fiecare mic 
păcănit reprezenta impactul unei particule radioactive asupra 
urechii sale. 


Când se auzi a treia oară glasul, nu mai recurse la ţipătul 
acela scurt pe care îl repetase înainte. Ethan depistă tipare 
sonore care în mod sigur voiau să transmită un înţeles. Cuvinte. 
Aproape incomprehensibile. 

Ca și cum ar fi fost trimise în eterul bântuit de furtună de la o 
staţie radio aflata la mare distanţă, cuvintele acestea erau 
deformate de semnalul slab, de devieri, de condiţiile 
atmosferice improprii. Un glas venit din afara timpului ar putea 
suna așa sau unul trimis de călătorii în spaţiu aflaţi pe partea 
întunecată a lui Saturn. 

Nu-și amintea să se fi aplecat mult în față pe scaun. Nu-și 
amintea nici când braţele îi alunecaseră de pe braţele fotoliului, 
nici când își proptise coatele pe genunchi. Și totuși, stătea așa, 
în poziţia asta, cu capul în mâini, una din mâini ţinând telefonul, 
ca un om umilit de remușcări sau încovoiat de deznădejde la 
auzul unei vești teribile. 

Deși Ethan se străduia să prindă conţinutul conversaţiei 
venite din depărtare, aceasta se scurgea mereu prin el, inefabilă 
că umbrele norilor proiectate de lumina lunii pe un peisaj 
acvatic în continuă mișcare. 

Într-adevăr, cu cât se lupta mai tare să găsească un înţeles în 
acele posibile cuvinte, acestea se îndepărtau și mai mult în 
spatele unei bariere de fâșâieli și deformări. Bănuia că, dacă s- 
ar fi relaxat, fluxul vorbirii s-ar fi limpezit, glasul ar fi devenit 
mai puternic, dar nu se putea relaxa. Deși își apăsa atât de tare 
receptorul de cap că îl durea urechea, nu putea să se 
liniștească, ca și cum o clipă de lipsă de concentrare s-ar dovedi 
a fi chiar clipa când cuvintele aveau să se limpezească, dar 
numai pentru cei care le ascultau cu atenție. 

Glasul avea ceva tânguitor. Deși nu era în stare să înțeleagă 
cuvintele și să le deducă înțelesul, Ethan desluși un ton grăbit și 
implorator, și poate o tristeţe plină de dor. 

Când crezu că își petrecuse cinci minute străduindu-se fără 
succes să pescuiască din marea tăcerii cuvintele acelea, Ethan 
aruncă o privire la ceas. 12:26. Fusese țintuit de telefon de 
aproape o jumătate de oră. 

Pentru că stătuse lipită atât de mult de telefon, urechea îi 
ardea și îi pulsa. Îi înţepenise gâtul, îl dureau umerii. 


263 


Surprins și puţin dezorientat, se așeză în scaun. Nu fusese 
niciodată hipnotizat; dar își închipuia că așa ar trebui să te simţi 
când încerci să te eliberezi de ultimele efecte ale transei. 

Puse receptorul în furcă fără nicio tragere de inimă. 

Sugestia unui glas venit din neant putea să fi fost atât și nimic 
mai mult, o simplă sugestie, o iluzie auditivă. Și totuși, o 
urmărise cu așteptarea nădușită și concentrată a unui operator 
sonar dintr-un submarin, care ascultă ecou/ unei nave de război 
care se apropie și lansează grenade de adâncime. 

Nu prea înțelegea ce făcuse. Sau de ce. 

Deși nu era foarte cald în încăpere, își șterse fruntea cu 
mâneca de la cămașă. 

Se aștepta ca telefonul să sune din nou. Poate că ar fi mai 
înțelept să nu răspundă. 

Gândul acesta îl neliniști pentru că nu îl înțelese. De ce să nu 
răspundă la un telefon care sună? 

Privirea îi alunecă peste cele șase obiecte de la Reynerd, dar 
atenţia îi zăbovi mai mult pe cei trei clopoței de argint din 
ambulanta în care nu călătorise niciodată. 

Trecură două sau trei minute și telefonul nu mai sună. 
Deschise calculatorul și accesă din nou registrul de evidenţă a 
convorbirilor telefonice. Cea mai recentă intrare era telefonul pe 
care îl dăduse la hotel că să întrebe despre Dunny Whistler. 

Pe urmă, telefonul pe care îl primise și care durase aproape o 
jumătate de oră nu fusese înregistrat. 

Imposibil. 

Se uită lung la ecran, gândindu-se la telefoanele primite de 
Fric de la pervers. Se grăbise prea tare când nu dăduse crezare 
poveștii spuse de băiat. 

Când se uită din nou la telefon, descoperi că beculețul era 
aprins la linia 24. 

Agenţi de vânzări. Număr greșit. Și totuși... 

Dacă ar fi fost ușor să-și satisfacă acea curiozitate, s-ar fi dus 
sus, la etajul al doilea, unde robotul care răspundea pe linia 24 
era izolat într-o încăpere specială, în spatele unei uși albastre 
încuiate. Simplul fapt de a intra în acea încăpere ar fi însemnat 
însă să renunțe la slujba pe care o avea. 

Pentru Ming du Lac și Channing Manheim, încăperea din 
spatele ușii albastre era un loc sacru. Nimeni nu avea voie să 
intre acolo în afară de ei doi. 


264 


În caz de urgenţă, Ethan era autorizat să-și folosească cheia 
universală pentru a intra oriunde în casă. Singura ușă pe care 
nu o putea deschide nici această cheie era cea albastră. 

e 

Turma de îngeri, mirosul plăcut de molid și fotoliul uriaș, 
confortabil, nu reușeau să-l tragă pe Fric spre somn. 

Se ridică din scaun, se încumetă precaut spre cele mai 
apropiate rafturi cu cărți și alese un roman. 

Deși avea zece ani, citea ca un tânăr de șaisprezece ani. Nu 
se mândrea cu asta, pentru că din experienţa sa, cei mai mulți 
tineri de șaisprezece ani din ziua de azi nu erau copii minune, 
poate pentru că nimeni nu aștepta așa ceva de la ei. 

Chiar și doamna Dowd, profesoara lui de engleză și 
îndrumătorul lecturilor sale, nu se aștepta ca lui să-i placă ceea 
ce citește; se îndoia că erau cărți bune pentru el. Spunea despre 
cărţi că sunt relicve; viitorul avea să fie al imaginilor, nu al 
cuvintelor. De fapt, credea în meme, pe care le pronunţa mim și 
pe care le definea ca idei care apar spontan între „oameni 
informaţi” și se răspândesc în populaţie de la om la om, ca un 
virus mental, creând „noi moduri de gândire”. 

Doamna Dowd îl vizita pe Fric de patru ori pe săptămână, și 
după fiecare lecţie lăsa în urmă suficient bălegar cât să îngrașe 
pajiștile și florile reședinței pentru cel puțin un an de zile. 

Din nou în fotoliu, Fric își dădu seama că nu se poate 
concentra destul de bine ca să urmărească povestirea. Nu 
însemna că erau învechite cărțile, ci că era el obosit și speriat. 

Stătu o vreme, în așteptarea unui meme care să-i vină în 
minte și să-i ofere ceva radical nou la care să se gândească, 
ceva care să-i alunge din cap toate gândurile despre Moloch, 
copii sacrificați și oameni ciudaţi care călătoresc prin oglinzi. Se 
părea însă că în momentul de față nu era pe drum nicio 
epidemie de meme. 

Pe măsură ce ochii începură să-l ardă și să-l roadă, fără însă 
să-i cadă grei, scoase din buzunarul de la blugi fotografia care îi 
fusese dată prin oglindă. Desfăcu poza și o netezi pe picior. 

Doamna era chiar mai drăguță decât își amintea. Nu o 
frumusețe de supermodel, ci drăguță într-un mod real. Bună și 
blândă. 

Se întrebă cine era. Născoci o poveste despre o viață a lui, în 
care femeia aceasta i-ar fi mamă și soțul ei i-ar fi tată. Se simți 


265 


un pic vinovat că îi dădea la o parte din viaţa lui imaginară pe 
Mămica Oficială și pe Tatăl-Fantomă, dar ei trăiau din închipuiri, 
deci nu credea că aveau să-i poarte pică pentru o fantezie de 
noapte. 

După un timp, surâsul femeii din fotografie îi smulse un surâs 
și lui Fric, ceea ce îi făcu mai bine decât prinderea unor meme. 

Pe urmă, în timp ce Fric trăia cu mama lui cea nouă și soțul ei, 
pe care nu-l întâlnise încă, într-o căsuță de ţară cochetă din 
Goose Crotch, Montana, unde nimeni nu știa cine fusese el 
cândva, omul cu ochi cenușii din oglindă ieșea din partea 
metalică lucioasă a prăjitorului de pâine, mângâia cățelul pe cap 
și îi atrăgea atenția cât de periculos ar fi să sune după el cu *69. 

— Dacă un înger folosește ideea de telefon ca să mă sune, 
spunea Fric, și dacă pe urmă îl sun cu steluţă șase nouă, de ce 
să fiu conectat la iad, și nu la rai? 

În loc să îi răspundă la întrebare, omul sufla după el cu flăcări 
de balaur și dispărea înapoi în prăjitorul de pâine. Flăcările îi 
pârleau hainele, din care ieșeau dâre ușoare de fum, dar nu lua 
foc. Minunata lui mamă nouă îi mai turna un pahar de limonadă 
ca să se răcorească și continuau să vorbească despre cărţile lor 
preferate în timp ce el mânca o bucată mare de ciocolată de 
casă pe care mama o făcuse pentru el. 

e 

În întunericul tumultuos umplut mai întâi cu focuri de armă și 
zgomot de mașini care se apropiau, apoi cu un glas care striga 
din neant, Ethan se întorcea pe toate părțile, se rostogolea 
peste caldarâmul umed, iar când se opri se afla într-un întuneric 
tăcut de cearșafuri jilave și mototolite. 

Ridicându-se în sus în pat, spuse: „Hannah”, pentru că în 
somn, acolo unde toate baricadele psihologice erau îndepărtate, 
îi recunoscuse glasul ca fiind cel pe care îl auzise la telefon. 

La început, repetase același țipăt de trei ori, apoi din nou de 
trei ori. În somn recunoscuse cuvântul, era numele lui: „Ethan... 
Ethan... Ethan...” 

Celelalte lucruri pe care i le spusese, mesajul urgent pe care 
se luptase să-l trimită peste prăpastia dintre ei, continua să-i 
scape. Chiar și în somn - acea încăpere vecină cu moartea - nu 
fusese destul de aproape de Hannah că să audă mai mult decât 
propriul nume. 


266 


Pe măsură ce giulgiurile somnului alunecau de pe el, Ethan fu 
copleșit de convingerea că era urmărit. 

Toţi copiii cunosc bine sentimentul pe care îl ai când te 
trezești dintr-un vis și ai senzaţia că întunericul din cameră 
oferă adăpost unor diavoli, cu nenumărate pofte și înfățișări. 
Prezenţa demonilor părea atât de reală, că multe minute ezitau 
să aprindă veioza de teamă că vederea lor avea să fie chiar mai 
rea decât imaginile pe care le scornea imaginaţia înfierbântată; 
și totuși, pe lumină spaima terifiantă dispărea întotdeauna. 

Ethan nu era sigur că de data asta lumina va alunga 
iraţionalul. Simţea că ceea ce îl urmărea erau bufniţe și ciori cu 
pliscuri încovoiate, corbi și vulturi cu ochi fioroși, că se căţărau 
nu pe mobila din cameră, ci în fotografii sumbre, în alb și negru, 
fixate pe pereţi, imagini care nu se aflaseră acolo când se 
dusese la culcare. Deși cu câteva ceasuri în urmă noaptea se 
topise în negura premergătoare zorilor unei noi zile, nu avea 
niciun motiv să presupună că martea va fi mai puţin marcată de 
irațional decât fusese lunea. 

Nu întinse mâna după butonul de la veioză. Se mai lăsă o dată 
pe spate, cu capul pe perne, resemnat cu prezenţa a ceea ce 
ascundea întunericul. 

Se îndoi că va mai fi în stare să aţipească. Mai devreme decât 
se aștepta însă, ochii i se îngreunară. 

Pe buza vârtejului de somn, în timp ce plutea leneș de jur 
împrejur, Ethan auzea din când în când un tic-tic-tic, care ar fi 
putut fi ghearele ciorilor-santinele care își schimbau poziţia pe 
un gard de fier. Sau poate erau numai ghearele ploii reci care 
zgâria la ferestre. 

În timp ce începu să se învârtă tot mai rapid în jurul găurii 
negre care era somnul, atras de o forţă gravitaţională 
irezistibilă, pleoapele i se mai zbătură o dată și observă o 
luminiță în bezna din cameră. Telefonul. Fără să cerceteze 
nimic, nu putea să identifice cu siguranță numărul beculețului, 
dar știu instinctiv că trebuia să fie linia 24. 

Alunecă de pe buza vârtejului jos, în vâltoare, în visele gata să 
înceapă. 


e Capitolul 48 


Lipsit de invidie, lipsit de ură, slujind cu voioșie haosul, Corky 
Laputa își începu ziua cu o chiflă de pecan și scorțișoară, patru 
cești de cafea neagră și două tablete de cafeină. 

Oricine dorește să răstoarne ordinea socială trebuie să 
accepte orice lucru care îi dă energie în plus, chiar și cu riscul de 
a-și distruge pereţii stomacului și a-și provoca o inflamație 
intestinală cronică. Din fericire pentru Corky, consumul regulat 
de cantităţi uriașe de cafeină părea să-i sporească amara 
capacitate a bilei, fără să-i provoace arsuri stomacale sau alte 
simptome regretabile. 

Dând pe gât cafeină după cafeină, rămase la fereastra din 
bucătărie, zâmbind la cerul înnegurat și la trena de ceață a 
nopţii, pe care zorile cenușii nu reușiseră s-o rateze de tot. 
Vremea rea conspira din nou alături de el. 

Ploaia încetase acum, dar nu pentru multă vreme. Alergând 
cu repeziciune pe urmele furtunii care se îndepărta, una nouă, 
mai puternică, avea să spele orașul și să justifice purtarea 
echipamentului de ploaie, indiferent cât de elaborat era. 

Corky umpluse deja din nou buzunarele interioare ale 
pelerinei de ploaie din vinilin galben, care atârna acum într-un 
cârlig din garaj. 

Se duse cu ultima ceașcă de cafea sus, în camera oaspeţilor, 
și o termină în timp ce îl informă pe Stinky Cheese Man că iubita 
sa fiică, Emily, era moartă. 

Noaptea trecută îi adusese la cunoștință tortura finală și 
asasinarea sălbatică a lui Rachel, soția lui Stinky, care era în 
continuare în viaţă, bineînţeles, și nu în custodia lui Corky. 
Amănuntele pe care le născocise erau atât de vii și pline de 
imaginaţie, că Stinky fusese redus la un șuvoi de lacrimi 
incontrolabile, la suspine care sunau ciudat de neomenește - și 
destul de dezgustătoare - în gâtlejul lui uscat. 

Deși zdrobit de deznădejde, Stinky nu suferise un atac de 
cord, așa cum sperase Corky. 

În loc să-l oblojească cu un sedativ, Corky introduse un 
halucinogen puternic în soluția perfuzabilă. Spera ca Stinky să 
nu poată dormi și să-și petreacă cele mai întunecate ceasuri 


268 


dintre miezul nopţii și zori într-un infern de viziuni induse de 
medicamente, viziuni în care protagonistă era soția brutalizată. 

Acum, regalându-și oaspetele cu o poveste încă și mai 
revoltătoare a nenumăratelor abuzuri grosolane și acte de 
violență crude făcute asupra tinerei Emily, Corky se plictisi de 
lacrimile și zbuciumul care i se derulau din nou sub ochi. In 
circumstanţele date, un infarct serios nu părea să fie o pretenţie 
prea mare, dar Stinky nu voia să colaboreze. 

Pentru un om care se presupunea că-și iubește soţia și fiica 
mai mult decât viața însăși, încăpăţânarea lui Stinky de a 
supravieţui părea nefirească acum, după ce i se spusese că 
familia lui nu era nimic mai mult decât carne în putrefacție. Ca 
majoritatea tradiţionaliștilor, în ciuda credinţei lor în limbaj, 
sens, scop și principiu, pe care o susțineau cu voce tare, Stinky 
era probabil un impostor. 

Din când în când, Corky surprindea furia care mocnea sub 
durerea lui Stinky. În ochii acestuia se strângea o ură atât de 
fierbinte, că ar fi putut numai din priviri să te ardă, dar care 
dispărea apoi brusc sub un puhoi de lacrimi. 

Poate că Stinky se agăța de viaţă numai cu nădejdea 
răzbunării. Omul se amăgea singur. 

În plus, ura nu face decât să-l distrugă pe cel care urăște. Prin 
exemplul vieţii ei irosite, mama lui Corky probase adevărul 
acestei afirmaţii. 

Ușor și eficient, Corky schimbă pungile de perfuzii după ce 
introduse în cea nouă un medicament care inducea o stare de 
semi pareză. Stinky mai avea atât de puţin ţesut muscular, că o 
pareză indusă artificial părea inutilă, dar Corky nu suporta să 
lase nimic la voia întâmplării. 

În mod ironic, trebuia să fie bine organizat pentru a sluji cum 
trebuie haosul. Avea nevoie de o strategie pentru victorie și de o 
tactică planificată cu grijă, care să-l ajute să-și ducă la bun 
sfârșit demersul. 

Lipsit de strategie și tactică, nu erai un bun agent al haosului. 
Nu erai decât Jeffrey Dahmer sau o damă nebună care creștea o 
sută de pisici și-și umplea curtea cu grămezi dizgrațioase de 
gunoi, sau vreun nou guvernator de California. 

Cu cinci ani în urmă, Corky învățase să facă injecții, să 
introducă o canulă în vene, să pună o perfuzie, să cateterizeze 
un bărbat sau o femeie... și de atunci se bucurase de câteva ori 


269 


de șansa de a-și pune în practică aceste cunoștințe; prin 
urmare, acum avea o dexteritate pe care ar fi admirat-o orice 
asistentă medicală. 

De fapt, fusese pregătit de o asistentă, Mary Noone. Avea 
chipul unei Madone de Botticelli și ochii unui dihor. 

O întâlnise pe Mary la o petrecere universitară pentru 
persoanele interesate de bioetică utilitară. Utilitarienii credeau 
că fiecărei vieţi i se putea atribui o valoare pentru societate și că 
îngrijirea medicală trebuia gândită în funcţie de această valoare. 
Filosofia aceasta sprijinea uciderea, prin neglijare, a copiilor cu 
sindrom Down, handicapaţi fizic, a persoanelor de peste șaizeci 
de ani care aveau probleme medicale care necesitau tratament 
costisitor, cum ar fi dializă sau operaţii de bypass, și multe 
altele. 

Petrecerea fusese antrenantă și plină de discuţii spirituale - 
iar el și Mary Noone își căzuseră cu tronc din clipa în care li se 
întâlniseră privirile. Amândoi beau Cabernet Sauvignon când 
fuseseră prezentaţi unul altuia și, după câteva pahare, se 
aprinseseră de dorinţă. 

La mai multe săptămâni după aceea, când o rugase pe Mary 
să-l învețe cum se face o injecție și cum să ţii un pacient pe 
perfuzii, Corky îi dezvăluise în mod solemn că sănătatea mamei 
lui se deteriora rapid. „Mi-e groază de ziua când va fi ţintuită la 
pat, dar mai bine am eu grijă de ea decât să o dau pe mâna 
unor necunoscuți dintr-un azil.” 

Mary îi spusese că era un fiu minunat, iar Corky se prefăcuse 
că accepta cu smerenie acest compliment, ceea ce nu era deloc 
greu, având în vedere că minţea atât în legătură cu sănătatea 
mamei sale, cât și în legătură cu intenţiile pe care le avea față 
de ea. Căţeaua bătrână era zdravănă ca Matusalem, mai avea 
șase secole de trăit până să ajungă la groapă, iar Corky se 
amuza la ideea de a-i injecta ceva letal în timp ce dormea. 

Era destul de sigur că Mary bănuia adevărul. Cu toate 
acestea, l-a învățat ce dorea să știe. 

La început, a crezut că disponibilitatea ei de a-l învăţa lucruri 
de genul ăsta se putea datora atracției sexuale. Felinele 
sălbatice nu se împreunau cu ferocitatea sau frecvenţa cu care 
o făceau Mary Noone și Corky în cele câteva luni în care 
fuseseră împreună. 


În cele din urmă, Corky și-a dat seama că ea îi înţelegea 
adevăratele motive, dar nu le dezaproba. Mai mult, începuse să 
o bănuiască pe Mary că se voia un înger al Morţii, care își punea 
în practică bioetica ei utilitaristă ucigând în tăcere pacienţii ale 
căror vieţi le socotea lipsite de calitate și de valoare socială. 

În astfel de condiţii, Corky nu mai îndrăznea să rămână 
jucăria ei sexuală. Mai devreme sau mai târziu, Mary avea să fie 
arestată și judecată, așa cum se întâmpla cu îngerii de teapa ei. 
Prin faptul că era iubitul ei, Corky era convins că avea să fie 
cercetat îndeaproape de poliţie, ceea ce îi punea munca de o 
viaţă și poate chiar libertatea în pericol. 

În plus, după trei luni de la începerea relaţiei lor, lui Corky i se 
făcu din ce în ce mai teamă să doarmă în același pat cu Mary 
Noone. Cu toate că fiindu-i iubit, viaţa lui putea să aibă valoare 
în ochii femeii în călduri, Corky nu știa cât de mult - sau cât de 
puţin - îl socotea vrednic de a trăi în societate. 

Spre surprinderea lui, când abordase cu precauţie ideea unei 
despărțiri amiabile, Mary se simţise ușurată. Se pare că nici ea 
nu dormise prea bine lângă el. 

Cu timpul, decisese să nu-și mai omoare mama printr-o 
injecție, dar efortul de a se specializa în aceste aspecte ale 
asistenței medicale nu fusese zadarnic. 

În anii care trecuseră de când se despărţiseră, nu o mai 
văzuse pe Mary decât de două ori, de fiecare dată la petreceri 
de bioetică. Vechea atracţie sexuală nu dispăruse deloc, dar nu 
dispăruse nici teama. 

Cu o eficienţă și tandrețe pe care Mary Noone le-ar fi admirat, 
Corky își încheie activitatea legată de Stinky Cheese Man. 

Medicamentul paralizant avea să-l pună pe Stinky în 
imposibilitatea de a se mișca, fără să-i dea somnolenţă sau să-i 
inducă stări alterate de conștiință. Cu mintea limpede, putea să- 
și petreacă ziua agonizând la gândul morţii soției și fiicei sale. 

— Acum trebuie să scap de cadavrele lui Rachel și Emily, 
minţi Corky cu un aplomb care îi făcu plăcere. Le-aș da resturile 
la porci dacă aș ști unde să găsesc o fermă de porci. 

Își aminti de o poveste auzită de curând la știri, despre o 
tânără blondă al cărei cadavru fusese aruncat într-un canal de 
deversare. Împrumutând de acolo detalii macabre, născoci 
pentru Stinky o poveste despre bălți colcăind de resturi umane 
unde aveau să ajungă și dragele lui. 


271 


În continuare, niciun atac de cord. 

Spre seară, când avea să se întoarcă aici cu Aelfric Manheim, 
Corky îl va prezenta pe băiat nenorocitului acestuia emaciat, ca 
să-i dea o idee despre terorile care îl așteptau. Suferința lui 
Aelfric avea să fie cumva diferită de cea de care avusese parte 
cândva arogantul iubitor al lui Dickens, Dickinson, Tolstoi și 
Twain. Dacă tocilarul ăsta încăpățânat nu murise în timpul zilei, 
Corky avea să-l ucidă înainte de miezul nopţii. 

Lăsându-l pe Stinky în voia gândurilor ciudate care bântuiau, 
probabil, mintea demodată a unui tradiţionalist aflat în astfel de 
circumstanţe, Corky îmbrăcă pelerina galbenă, aprovizionată din 
belșug cu tot felul de obiecte utile, încuie casa și ieși afară, la 
BMW-ul lui. 

Furtuna își făcuse deja simțită prezenţa în oraș. O turmă 
uriașă de balauri de nori negri clocoteau de la răsărit la apus, 
cozile lor se încurcau într-o masă de materie grea, colosală, 
plină de răcnete înăbușite și foc alb, gata să scuipe cu limbi 
ascuțite văpăi orbitoare. 

Se porni un început de burniţă, dar, cu siguranţă, aveau să 
urmeze torente, puhoaie, Niagare, un potop. 


e Capitolul 49 


Apărat de pomul cu îngeri și de fotografia frumoasei doamne 
necunoscute, Fric se trezi teafăr, cu trupul și sufletul întregi. 

În mijlocul bibliotecii, cupola din vitralii elaborate se luminase 
de ziuă, dar culorile erau șterse, pentru că zorii răzbăteau cu o 
lumină plăpândă și mohorâtă. 

După ce studie pentru o clipă fotografia mamei lui imaginare, 
Fric o îndoi și o puse la loc în buzunarul din spate al blugilor. 

Se ridică din fotoliu. Căscă și se întinse. Se opri un moment 
uimit că mai era încă viaţă. 

Se duse în capătul bibliotecii și dădu la o parte scaunul care 
blocase clanţa de la ușa toaletei de serviciu. Nu intră totuși în 
spaţiul acela cu oglinzi ca să-și facă toaleta de dimineață. 

După ce se uită repede în jur să vadă dacă nu îl urmărește 
cineva, făcu pipi în ghiveciul cu palmierul pe care începuse să-l 
omoare seara trecută. El se simţi bine, palmierul, cu siguranță, 
nu. 


272 


Nu se putea gândi la nicio toaletă din vilă la care se putea 
ajunge fără să treci printr-o baie cu oglinzi. 

Modul acesta neconvențional de a se ușura era deocamdată 
suficient, dar numai atâta timp cât rezolva problema din 
picioare. Necazul avea să urmeze dacă apărea o problemă 
pentru care trebuia să se așeze. 

Dacă ploaia se oprea în cele din urmă - sau chiar dacă nu se 
oprea - se putea aventura afară, spre cedrii de Himalaia din 
spatele grădinii de trandafiri. Acolo putea să facă ce făceau urșii 
în pădure, ceea ce pentru el nu însemna să hiberneze sau să 
hăpăie miere din stupi. 

Paznicii aveau să-l vadă ducându-se spre cedri și întorcându- 
se de acolo. Din fericire, nu erau așezate camere video în 
păduricea aceea. 

Dacă l-ar întreba cineva de ce plecase prin ploaie în pădure, 
avea să spună fără să ezite că se dusese să observe păsările. 
Trebuia să-și amintească să ia cu el un binoclu pentru acoperire. 

Nimeni nu se va îndoi de povestea lui. Oamenii se așteptau ca 
un puști cu o faţă nătânga ca a lui să fie pasionat de păsări, să 
fie supradotat la matematică, să construiască monștri de plastic 
din piese la set, să citească pe ascuns reviste de culturism și să- 
și colecţioneze mucii uscați, printre altele. 

Acum, după ce își pusese la punct strategia pentru toaleta de 
dimineaţă, băgă iar în priză telefonul din bibliotecă, pe care îi 
scosese în seara precedentă. Se așteptă ca telefonul să sune din 
nou, dar nu sună. 

Trase fotoliul de lângă pomul de Crăciun și îl aranjă în poziţia 
iniţială. Stinse apoi luminile și plecă din bibliotecă. 

După ce închise ușa, câţiva dintre îngerii care se legănau în 
pom luciră ușor în întuneric, abia atinși de lumina furtunii filtrată 
de cupola cu vitralii. 

Moloch venea. 

Trebuiau făcute pregătiri. 

Cobori scările principale, traversă rotonda și merse pe holul 
care ducea la bucătărie. Din drum, stinse luminile pe care le 
lăsase aprinse pe timpul nopții. 

In zori, în casa aceea uriașă, liniștea era chiar mai adâncă 
decât tăcerea care, pe timpul nopţii aceleia lungi, păruse 
vremea perfectă pentru a fi bântuită de tot felul de fantome. 


În bucătărie, trecând pe lângă o fereastră, observă că ploaia 
se liniștise și se putea zări păduricea de cedri din depărtare. Pe 
moment însă, nu simţi niciun impuls să se ducă să observe 
păsările. 

De obicei, Fric evita bucătăria în zilele în care domnul 
Hachette, diabolicul bucătar-șef, era de serviciu. Aici era 
bârlogul bestiei, unde numărul mare de cuptoare era imposibil 
să nu-ţi amintească de Hansel și Gretel și de vizita lor la căsuţa 
din pădure, unde ţi se amintea că un făcăleț se putea 
transforma oricând într-o măciucă năprasnică, unde te așteptai 
să descoperi că pe satăâre, cuțite și furculițe de carne erau 
inscripţionate cuvintele PROPRIETATEA MOTELULUI BATES. 

În dimineaţa aceasta, terenul era sigur, deoarece domnul 
Hachette - care lucrase până de curând la Școala de Artă 
Culinară Cordon Bleu și care ieșise încă și mai de curând dintr- 
un azil la fel de prestigios - nu era prezent pentru a pregăti 
micul dejun pentru familie sau pentru membrii personalului. Işi 
începea ziua furișându-se din piaţă în mai multe magazine de 
specialitate, alegând - și totodată stabilind termenii livrării lor - 
fructele, legumele, carnea, delicatesele și, fără îndoială, 
otrăvurile de care avea nevoie pentru a pregăti ospetele de 
sărbători pe care le pusese la cale cu obișnuita sa secretomanie 
sinistră. Domnul Hachette nu avea să sosească la Palazzo Rospo 
până la amiază. 

Deși scund, Fric putea să ajungă la robinetele de la chiuveta 
din bucătărie. Potrivi apa să fie călduţă. 

Dacă în bucătărie s-ar fi aflat o oglindă, n-ar fi îndrăznit să se 
îmbăieze acolo. Erai atât de vulnerabil când făceai baie, complet 
lipsit de apărare. Ușile de inox ale celor șase frigidere și ale 
numeroaselor cuptoare erau mai degrabă mate decât lucioase. 
Nu funcționau ca oglinzi, deci era puţin probabil să reprezinte un 
mod ușor și ieftin de a călători pentru spiritele bune sau rele. 

Fric se dezbrăcă de cămașă și maiou, dar numai atât. Nu era 
un exhibiţionist. Și chiar dacă ar fi fost, bucătăria nu părea locul 
potrivit pentru așa ceva. 

Folosind prosoape de hârtie și săpun lichid cu aromă de 
lămâie, își spălă braţele și bustul, insistând în special la 
subsuori. Folosi și mai multe prosoape de hârtie ca să se 
clătească și să se șteargă. 


274 


Abia opri apa și se termină de șters, că auzi pe cineva 
apropiindu-se. Pașii nu veneau dinspre hol, ci dinspre cămară, 
acolo unde erau depozitate porţelanurile, cristalurile și 
tacâmurile de argint. 

Inșfăcând cămașa și maioul, Fric se lăsă la pământ și se târî 
departe de cămară cu iuțeala unei șopârle care-și face nevoile, 
după colțul celui mai apropiat dintre cele trei dulapuri cu blat de 
granit. 

Deasupra acestui dulap se aflau patru aparate de prăjit 
cartofi, o tavă mare cât să poți face șase clătite una lângă alta și 
un pogon de blat de lucru. Ghemuit acolo, descoperit cu un 
rânjet de domnul Hachette, Fric putea fi jupuit, spintecat, prăjit 
lângă cartofi și mâncat în timp ce puţinii oameni aflaţi atunci în 
casă moțăiau în continuare liniștiți, ignorându-l cu desăvârșire 
pe gurmetul extraterestru care își încropea un dejun înfiorător. 

Când se încumetă să se uite pe furiș pe după colţ, nu îl văzu 
pe domnul Hachette, ci pe doamna McBee. 

Era condamnat. 

Doamna McBee se îmbrăcase ca să plece la Santa Barbara. 
Traversă bucătăria îndreptându-se spre biroul ei, intră acolo și 
lăsă ușa deschisă în spate. 

O să-l miroasă pe Fric. O să-l miroasă, o să-l audă, o să-l simtă 
cumva. O să descopere stropii de apă din chiuvetă, o să 
deschidă capacul la gunoi și o să vadă prosoapele umede de 
hârtie și o să înțeleagă pe dată ce făcuse Fric și unde se 
ascundea acum. 

Nimic nu trecea neobservat sau nu scăpa capacităţilor 
deductive ale doamnei McBee. 

Nu o să-l spintece și n-o să-l prăjească, bineînţeles, pentru că 
era o persoană bună și foarte umană. Dar o să insiste să afle de 
ce Fric era dezbrăcat până la brâu în bucătărie, proaspăt spălat 
și de ce arăta vinovat ca o mâţă proastă cu fulgi de canar pe 
bot. 

Pentru că era angajata Tatălui-Fantomă, Fric putea spune că, 
de fapt, era și angajata lui și că nu trebuia să-i dea socoteală. 
Dacă recurgea însă la un astfel de argument, se băga singur în 
merde, cum ar spune domnul Hachette cu veselie. Doamna 
McBee știa că ea funcţiona /n loco parentis și, deși nu abuza de 
autoritatea aceasta într-o manieră paranoică, o lua în serios. 


275 


Fie că scornea o explicaţie falsă, fie că încerca să scape 
spunând o parte din adevăr, doamna McBee avea să vadă prin 
înșelătoria lui la fel de bine cum vezi printr-o fereastră și avea 
să știe intuitiv tot ceea ce pusese el la cale cel puţin de când se 
trezise în fotoliu. Douăzeci de secunde mai târziu, cu o ureche 
prinsă zdravăn între degetul mare și arătătorul de la mâna 
dreaptă a doamnei McBee, o să se trezească în fața palmierului 
din bibliotecă, cu apele curgând de pe el ca de pe ultima 
otreapă, în timp ce o să încerce să explice de ce încercase să 
asasineze planta cu două jeturi de urină. 

In numai câteva minute, o să scoată de la el toată povestea, 
de la Moloch la omul din oglindă și la telefonul din iad. Pe urmă, 
nu va mai fi cale de întors. 

Nici măcar doamna McBee, cu talentul ei înfricoșător de a 
depista orice minciună sau ambiguitate, nu o să recunoască 
adevărul din acest caz. Povestea lui era prea gogonată ca să 
poată fi crezută. O să pară un nebun mai mare decât 
nenumăraţii nebuni din industria de divertisment care, de șase 
ani de când vizitau Palazzo Rospo, o uluiseră pe doamna McBee 
cu scrânteala lor. 

Nu voia s-o dezamăgească pe doamna McBee sau s-o facă să 
creadă că nu era în toate minţile. Tinea la părerea ei. 

In plus, cu cât se gândea mai mult, cu atât își dădea seama 
că, dacă încerca să convingă pe cineva că fusese contactat de 
un înger păzitor care călătorea prin oglinzi, avea să fie luat și 
dus de mână la o ședință de terapie în grup. Un grup format din 
șase psihiatri, în care el era singurul pacient. 

Tatăl-Fantomă se pricepea aproape la fel de bine la 
psihoterapeuti ca la îndrumători spirituali. 

Doamna McBee ieși din birou, închise ușa și se opri să se uite 
prin bucătărie. 

Fric se trase după dulapul pe care se aflau un prăjitor de 
cartofi și o tavă de plăcinte. Își tinu respiraţia. Ar fi vrut să-și 
poată închide la fel de ușor porii pielii ca să nu răspândească 
niciun miros. 

Bucătăria mare nu era chiar un labirint de mărimea celui din 
pod, deși se putea făli nu numai cu șase frigidere mari Sub-Zero, 
ci și cu două congelatoare, cuptoare mai multe și mai variate 
decât ai găsi într-o brutărie, trei spaţii pentru gătit complet 
separate, prevăzute cu douăzeci de ochiuri de mare intensitate, 


276 


un loc pentru pregătit mâncarea, unul pentru copt, altul pentru 
spălat, acesta din urmă cu patru chiuvete și patru mașini de 
spălat vasele, trei corpuri de mobilă, mese de lucru și o 
grămadă de unelte și echipamente de calitatea celor folosite în 
restaurante. 

Un furnizor de alimente din Beverly Hills și patruzeci de 
angajaţi ai acestuia puteau lucra aici alături de domnul Hachette 
și de personalul casei fără să aibă senzația că ar sta prea 
înghesuiți. In această bucătărie se gătise, se așezase mâncarea 
pe farfurii și se servise masa pentru trei sute de invitaţi la 
diverse petreceri. Fric fusese de multe ori martor la astfel de 
evenimente, și niciodată nu conteneau să-l uluiască. 

Dacă doi sau chiar trei oameni obișnuiți ar fi plecat să-l caute 
prin toată bucătăria, Fric avea șanse bunicele să nu fie prins. 
Doamna McBee nu era însă deloc o persoană obișnuită. 

Ținându-și respiraţia, i se păru că o aude pe doamna McBee 
cum trage aer pe nas. Fee-fie-fo-fum. 

Se bucura că nu aprinsese luminile din bucătărie, deși mai 
mult ca sigur că doamna McBee avea să observe stropii de apă 
de pe chiuvetă din mijloc. 

Pași. 

Fric aproape că sări în picioare, trădându-și prezenţa, ceea ce 
părea un lucru mai înțelept decât să aștepte să fie găsit, 
ascunzându-se ca un criminal de ultimă speţă, dezbrăcat până 
la brâu și în mod clar pus pe rele. 

Apoi își dădu seama că pașii se îndepărtau de el. 

Auzi cum se închide ușa de la cămară. 

Pașii nu se mai auziră. 

Stupefiat și teribil de mâhnit să descopere că doamna McBee 
era supusă greșelii, Fric începu să respire din nou. 

Puțin după aceea, se furișă spre ușa dinspre hol, pe care o 
întredeschise. Rămase acolo ascultând. 

Când auzi băzâitul îndepărtat al ascensorului de serviciu, știu 
că domnul și doamna McBee coborau spre garaj. În curând, 
aveau să plece spre Santa Barbara. 

Așteptă câteva minute înainte să se încumete să iasă din 
bucătărie în spălătoria din aripa de vest, unde se afla și 
apartamentul soților McBee. 

Faţă de bucătărie, care era gigantică, spălătoria nu era decât 
uriașă. 


277 


Îi plăcea cum mirosea acolo. Detergent, înălbitor, scrobeală, 
mirosul persistent de bumbac fierbinte sub aburii fierului de 
călcat... 

Fric ar fi purtat fără nicio problemă aceiași blugi și aceeași 
cămașă două zile la rând. Dar se temea că domnul Truman va 
observa și îl va lua la întrebări. 

Doamna McBee ar fi observat într-o clipită. Ar fi insistat să știe 
motivul pentru care arată neîngrijit. 

Domnul Truman se prindea mai greu decât doamna McBee. 
Era totuși un fost poliţist, așa că nu avea să treacă cu vederea 
pentru mult timp hainele murdare și mototolite pe care le 
purtase și ieri. 

Erau slabe șanse ca o creatură rea și de o viclenie 
neomenească să-l aștepte pe Fric în apartamentul său, dar nu 
intenţiona totuși să afle prea curând. Nu avea de gând să se 
întoarcă acolo ca să se schimbe. 

Lunea era ziua planificată pentru spălat. Doamna Carstairs, 
una dintre menajere, de fapt spălătoreasa, se ocupa de rufe 
într-o zi și a doua zi de dimineaţă le returna prompt membrilor 
familiei sau personalului. 

Fric își găsi blugii albaștri, pantalonii și cămășile călcate 
atârnând de un cărucior asemănător celor cu care portarii din 
hoteluri cară valizele și bagajele. Chiloţii și șosetele erau 
împachetate sub hainele agăţate, pe patul căruciorului. 

Roșu la faţă, simțindu-se în mod cert că un pervers, se 
dezbrăcă până la piele chiar acolo, în spălătorie. Işi puse chiloţi 
noi, blugi și o cămașă de finet în carouri albastre și verzi, stil 
hawaiian, care putea fi purtată pe deasupra. 

Își scoase portofelul și fotografia împăturită din blugii vechi 
înainte să-și arunce hainele murdare în coșul de rufe. 

Încurajat de faptul că reușise să se ușureze, să se spele și să- 
și schimbe hainele în acele condiţii-limită, Fric se întoarse în 
bucătărie. 

Intră cu prudenţă, așteptându-se să o găsească pe doamna 
McBee: „A, ce credeai, băiete, că eram chiar atât de proastă ca 
să mă tragi tu pe sfoară?” 

Nu se întorsese. 

Din cămară luă un cărucior mic, de inox, cu două rafturi. Se 
plimbă prin bucătărie, încărcând căruciorul cu lucruri care îi 
putea fi de folos în acel loc secret, bine ascuns. 


278 


Se gândi să pună printre provizii un bax de șase cutii de Cola, 
dar o Cola caldă nu avea niciun gust. Alese în schimb patru 
sucuri carbogazoase Stweart's Diet Orange N Cream, care erau 
grozave chiar și la temperatura camerei, și șase sticle de 
jumătate de litru de apă. 

După ce mai puse câteva mere și o pungă de covrigei în 
cărucior, își dădu seama de greșeală. Când te ascunzi de un 
criminal psihopat și dement, care are simțurile ascuţite ale unei 
pantere, să mănânci alimente care fac zgomot nu era cu nimic 
mai înțelept decât să cânţi colinde ca să-ţi mai treacă timpul. 

Fric înlocui merele și covrigeii cu banane, o cutie de gogoși 
învelite în ciocolată și câteva batoane de cereale. 

Mai luă o pungă de plastic, Hefty OnezZip, în care să pună 
cojile de la fructe. Lăsate în aer liber, cojile de banană ar emana 
un miros intens pe măsură ce s-ar înnegri. În toate filmele, 
criminalii în serie au un simț al mirosului mai ascuţit decât un 
lup. Cojile de banană ar însemna pentru Fric moartea, dacă nu 
le-ar ambala într-un recipient ermetic. 

Un sul de prosoape de hârtie. Câteva șervețele umede. Chiar 
și în ascunzătoare voia să fie curat și îngrijit. 

Dintr-un dulap plin cu recipiente din plastic, alese două 
borcane de un litru, dintr-un plastic moale, cu capace care se 
înșurubau. Aveau să ţină locul palmierului din bibliotecă. 

Domnul Hachette, fiind o persoană profund instabilă, umpluse 
bucătăria cu de zece ori mai multe tacâmuri decât avea să fie 
vreodată nevoie chiar dacă tot personalul ar fi fost brusc lovit de 
mania de-a le manipula. Trei rafturi de perete și patru sertare 
ofereau destule cuțite cât să înarmeze tot poporul din Tuvalu. 

Fric puse ochii pe un cuţit de măcelar. Măsura i se potrivea, 
dar lama era lată cât a unei macete - o armă teribilă, dar greu 
de mânuit. 

Alese în schimb un cuţit mai mic, dar formidabil, cu o lamă de 
15 centimetri, un vârf ascuţit la perfecție și un tăiș care ar fi 
putut despica firul de păr. Gândul de a tăia un om cu el îi făcu 
greață. 

Puse cuțitul pe raftul de jos al căruciorului și îl acoperi cu un 
prosop de vase. 

Deocamdată, asta era cam tot ce avea nevoie din bucătărie. 
Domnul Hachette - ocupat cu cumpărăturile și, fără îndoială, 
schimbându-și pielea cu un rând nou de solzi - urma să se 


279 


târască spre Palazzo Rospo abia peste câteva ore, dar Fric era 
nerăbdător să părăsească domeniul bucătarului-șef. 

Era prea periculos să folosească ascensorul de serviciu, 
pentru că se afla în aripa de vest, nu departe de apartamentul 
domnului Truman. Spera să îl poată evita pe șeful personalului 
de pază. Ascensorul din capătul din stânga al holului nordic era 
mai sigur. 

Cu o grabă subită și vinovată, împinse căruciorul prin ușile 
batante care dădeau spre hol, o luă la dreapta și aproape că se 
ciocni de domnul Truman. 

— Te-ai sculat devreme în dimineaţa asta, Fric. 

— Mmmmm, am treabă, treabă multă, știi, mmmmm, se 
pâlbâi Fric, blestemându-se în gând pentru că vorbea cu un glas 
fals, vinovat, mai rău decât un hobit distrat. 

— Ce sunt astea? întrebă domnul Truman arătând spre 
grămada de lucruri din cărucior. 

— Ei... Pentru camera mea, niște lucruri care îmi trebuie, știi, 
chestii pentru camera mea, se făcu Fric de rușine; era jalnic, 
transparent, stupid. Doar niște sucuri și ceva de ronţăit, chestii 
dintr-astea, adăugă el și vru să-și tragă o palmă peste cap. 

— O s-o lași fără slujbă pe una dintre menajere. 

— Doamne, nu, nu vreau așa ceva. „Taci din gură, taci din 
gură, taci din gură!” se avertiză singur, dar nu putu să se abţină 
să nu spună: îmi plac menajerele. 

— Te simţi bine, Fric? 

— Bineînţeles. Sunt bine. Dumneata te simţi bine? 

Încruntându-se spre lucrurile din cărucior, domnul Truman 
spuse: 

— Aş vrea să vorbesc cu tine puţin despre telefoanele acelea. 

Bucuros că acoperise cuțitul cu prosopul de bucătărie, Fric 
spuse: 

— Ce telefoane? 

— De la perversul care respira în receptor. 

— A, da. Perversul. 

— Eşti sigur că nu ţi-a spus nimic? 

— Respira. Doar respira. 

— Chestia ciudată e că niciunul dintre telefoanele despre care 
mi-ai spus nu e înregistrat în calculator. 

A, desigur! Acum că Fric înțelesese că acele telefoane erau 
date de o făptură supranaturală, care mergea prin oglindă, care 


280 


își spunea înger păzitor și care folosea doar ideea de telefon, nu 
se mira că nu fuseseră înregistrate pe calculator. Nu era mirat 
nici de faptul că domnul Truman nu răspunsese seara trecută la 
telefon, deși păruse că avea să sune o veșnicie: Musafirul 
Misterios știa întotdeauna unde se afla Fric - camera trenurilor, 
pivnita de vinuri, biblioteca - și, folosindu-și puterile neobișnuite 
și doar ideea de telefon, făcuse ca linia lui Fric să sune nu în 
toată casa, ci numai în încăperea în care Fric putea să o audă. 

Fric tânjea să-i explice domnului Truman situaţia asta aiurea 
și să-i dezvăluie toate evenimentele ciudate din seara 
precedentă. Dar chiar când își făcea curaj să scoată totul la 
iveală, își aminti de cei șase psihiatri nerăbdători să câștige 
milioane de dolari ţinându-l pe canapea, vorbind despre stresul 
de a fi unicul copil al celui mai mare star de cinema din lume, 
până când fie avea să fie făcut bucăţi-bucăţele, fie avea să 
evadeze în Goose Crotch. 

— Nu mă înţelege greșit, Fric. Nu spun că ai inventat 
telefoanele acelea. De fapt, sunt sigur că nu ai inventat nimic. 

incleștată de mânerul căruciorului, mâna lui Fric se umezi. Își 
șterse palmele pe pantaloni - și își dădu seama că nu ar fi 
trebuit să facă așa ceva. Probabil că oricărui criminal soios și 
jegos din lumea asta îi transpiră palmele în prezenţa unui 
polițist. 

— Sunt sigur că n-ai inventat, continuă domnul Truman, 
pentru că noaptea trecută cineva m-a sunat pe una din liniile 
mele personale și nici acest telefon nu a fost consemnat. 

Surprins de vestea aceasta, Fric nu-și mai șterse mâinile de 
pantaloni și spuse: 

— Te-a sunat perversul? 

— Nu perversul, nu. Altcineva. 

— Cine? 

— Era probabil o greșeală. 

Fric se uită la mâinile șefului personalului de pază. Nu-și dădu 
seama dacă erau transpirate sau nu. 

— Evident, continuă domnul Truman, ceva nu merge la 
programul de înregistrare a convorbirilor. 

— Numai dacă nu cumva e vorba de o fantomă sau ceva de 
genul ăsta, se scăpă Fric. 

Expresia care traversă chipul domnului Truman era greu de 
descifrat. Spuse: 


281 


— Fantomă? De ce te-ai gândit la o fantomă? 

Aflat în punctul critic de a divulga totul, Fric își aminti că 
mama lui fusese odată internată într-un spital de nebuni. 
Stătuse acolo doar zece zile, și nu pentru că era o nebună care 
să te tranșeze cu toporul sau altceva de genul ăsta. 

Cu toate acestea, dacă Fric începea să bălmăjească despre 
evenimentele dubioase care se petrecuseră, domnul Truman cu 
siguranţă avea să-și aducă aminte că Freddie Nielander 
petrecuse ceva zile într-o clinică pentru persoanele cu accese de 
nebunie. Și avea să se gândească: „Așa mamă, așa fiu”. 

Cu certitudine avea să-l sune pe cel mai mare actor din lume 
la platoul din Florida. Pe urmă, Tatăl-Fantomă avea să trimită 
trupele speciale de psihiatri. 

— Fric, insistă domnul Truman, ce-ai vrut să spui cu fantoma? 

Îngrămădind gunoi peste sămânţa de adevăr care îi scăpase, 
nădăjduind să obţină o minciună pe jumătate convingătoare, 
Fric spuse: 

— Păi, știi, tata are un telefon special pentru mesajele de la 
fantome. Voiam să zic că poate una dintre ele a sunat din 
greșeală pe altă linie. 

Domnul Truman se uită lung la el, ca și cum ar fi încercat să-și 
dea seama dacă băiatul era așa de prost pe cât părea. 

Fric nu era un actor de talia tatălui său și știa că nu avea să 
reziste mult unui interogatoriu luat de un fost poliţist. Era atât 
de nervos, că într-un minut era musai să se ușureze într-unul din 
bidoanele de plastic. 

— Mmmm, bine, trebuie să plec, am treabă, am treabă în 
cameră, mormăi el cu același glas de rubedenie a hobiţilor slabi 
la minte. 

ÎI ocoli pe domnul Truman cu căruciorul și-și continuă drumul. 
Nu se uită înapoi. 


e Capitolul 50 


Lumina din cupola spitalului Our Lady of Angels era un far 
auriu. Deasupra cupolei, în vârful antenei radio, becul roșu, de 
avertizare a avioanelor, clipea în ceața cenușie, de parcă 
furtuna era o fiară vie și acesta era ochiul ei malefic de ciclop. 


282 


În ascensor, pe drumul de la garaj la etajul patru, Ethan 
ascultă o versiune bogat orchestrată a unei melodii clasice a lui 
Elvis Costello, cu viori și cornuri de armonie din belșug. Cabina 
aceasta atârnată de cabluri, care urca și cobora douăzeci și 
patru de ore pe zi, era un mic avanpost al iadului în perpetuă 
mișcare. 

Biroul medicilor de la etajul patru, spre care fusese îndrumat 
prin telefon, nu era altceva decât o încăpere mohorâtă, fără 
ferestre, cu automate de cafea și dulciuri, și în mijloc cu două 
mese acoperite cu mușama. Obiectele din plastic portocaliu care 
stăteau în jurul mesei nu meritau numele de scaun mai mult 
decât își merita încăperea denumirea pompoasă înscrisă pe ușă. 

Ethan ajunsese cu cinci minute mai devreme, așa că 
introduse câteva monezi într-unul din automate și își alese o 
cafea neagră. Când sorbi din ea, înţelese cam care ar trebui să 
fie gustul morții, dar bău mai departe pentru că nu dormise 
decât patru sau cinci ore și avea nevoie de puţin avânt. 

Doctorul Kevin O'Brien ajunse exact la ora stabilită. In jur de 
patruzeci și cinci de ani, arăâtos, avea privirea ușor hăituită și 
nervozitatea bine strunită, dar totuși frapantă, a celui care își 
petrecuse două treimi din viaţă învățând zi și noapte, ca să 
descopere însă că menghina organizaţiilor de sănătate, a 
birocraţiei guvernamentale și a avocaţilor lacomi îi degrada 
zilnic profesia și distrugea sistemul medical căruia își dedicase 
viaţa. Avea ochii ridaţi la colţuri. Își lingea des buzele. Stresul 
dădea o nuanţă cenușie palorii de pe chip. Din păcate pentru 
liniștea sa sufletească, părea un om inteligent, care nu avea să 
mai fie în stare multă vreme să se iluzioneze că nisipurile 
mișcătoare de sub picioarele lui erau de fapt pământ solid. 

Deși nu era medicul curant al lui Duncan Whistler, doctorul 
O'Brien fusese de gardă când Dunny decedase. Supraveghease 
procedurile de resuscitare și anunţase sfârșitul acelor eforturi 
eroice. Certificatul de deces purta semnătura lui. 

Doctorul O'Brien aduse fișele pacientului, aflate în trei dosare 
groase. În timpul discuţiei, întinse încetul cu încetul pe masă tot 
conţinutul dosarelor. 

Stăteau unul lângă altul în așa-zisele scaune portocalii, ca să 
poată examina mai bine documentele împreună. 

Coma lui Dunny fusese provocată de o hipoxie cerebrală, o 
lipsă prelungită de oxigen în creier. Rezultatele oferite de 


283 


electroencefalogramă, tomografie, RMN și angiografie duceau 
inevitabil la concluzia că, dacă Dunny și-ar fi recăpătat vreodată 
cunoștința, ar fi rămas cu multiple handicapuri. 

— Chiar și printre pacienţii aflaţi în comă profundă, explică 
O'Brien, când sunt semne foarte slabe sau chiar inexistente ale 
unei activități cerebrale, de obicei trunchiul cerebral 
funcționează la un nivel minim, care le permite pacienţilor să 
prezinte anumite reflexe. Ei continuă să respire fără să fie 
asistați. Câteodată tușesc, clipesc din ochi, chiar cască. 

Pe toată durata spitalizării, Dunny respirase singur. Cu trei 
zile în urmă, starea lui se deteriorase și fusese nevoie să fie 
conectat la un aparat. Nu mai fusese pe urmă în stare să respire 
fără asistenţă mecanică. 

În primele săptămâni de spitalizare, deși aflat în comă 
profundă, mai tușea, strănuta, căsca sau clipea. De câteva ori 
chiar prezentase mișcări circulare ale globilor oculari. 

Treptat, frecvența acestor reflexe scăzuse până când 
încetaseră cu totul. Lucrul acesta sugera o pierdere constantă a 
funcţiilor din trunchiul cerebral inferior. 

În dimineaţa precedentă, inima lui Dunny se oprise. 
Defibrilaţia și câteva injecții cu epinefrină o făcuseră să bată din 
nou, dar numai pentru scurt timp. 

— Funcţia automată a sistemului circulator este menţinută de 
trunchiul cerebral inferior, spuse doctorul O'Brien. Era limpede 
că inima îi cedase pentru că funcțiile trunchiului cerebral se 
deterioraseră. Nimeni nu își revine după ce a suferit leziuni 
ireparabile ale trunchiului cerebral. Urmează, inevitabil, 
moartea. 

În astfel de cazuri, pacientul nu mai era conectat la un aparat 
care să ofere respiraţie și circulaţie artificială decât dacă insistă 
familia. Familia trebuia să aibă resursele financiare să plătească, 
deoarece companiile de asigurări refuzau astfel de cheltuieli, pe 
motivul că pacientul putea să nu-și mai recapete niciodată 
cunoştinţa. 

— In ceea ce îl privește pe domnul Whistler, spuse O'Brien, 
eraţi împuternicitul lui în probleme de îngrijire medicală. 

— Da. 

— Și aţi semnat cu ceva timp în urmă o notă prin care 
specificaţi că nu urmau să se folosească alte metode de a-l ţine 
în viaţă în afară de un ventilator. 


284 


— Așa e, spuse Ethan. Și nu am nici cea mai mică intenţie de 
a vă da în judecată. 

Asigurarea aceasta sinceră nu îl făcu deloc pe O'Brien să se 
simtă mai ușurat. Evident, deși îngrijirea medicală 
conștiincioasă oferită lui Dunny nu putea fi atacată în tribunal, 
era convins că o adunătură de avocaţi erau totuși în stare să-l 
aducă la sapă de lemn. 

— Domnule doctor, orice s-ar fi întâmplat cu Dunny după cea 
ajuns la morga spitalului este o chestiune complet diferită, care 
nu are legătură cu dumneavoastră. 

— Asta nu mă linişteşte cu nimic. Sunt la fel de tulburat de 
acest lucru așa cum sunteți și dumneavoastră. Am discutat de 
două ori cu poliţia. Sunt... stupefiat. 

— Vreau doar să știți că nu îi socotesc deloc responsabili nici 
pe angajaţii spitalului pentru dispariţia lui. 

— Sunt oameni de treabă, spuse O'Brien. 

— Sunt convins de asta. Oricare ar fi sensul celor întâmplate, 
nu este vina spitalului. Explicaţia ţine... de domeniul 
extraordinarului. 

Medicul îngădui unui fir de nădejde să-i coloreze ușor chipul. 

— Extraordinarului? Și care ar fi această explicaţie? 

— Nu știu. Dar în ultimele douăzeci și patru de ore mi s-au 
întâmplat lucruri uluitoare, toate legate într-un fel de Dunny, 
cred. Așa că voiam să vorbesc cu dumneavoastră pentru că... 

— Da? 

Căutându-și cuvintele, Ethan se îndepărtă cu scaunul de 
masă. Se ridică în picioare, simțind că după treizeci și șapte de 
ani lungi în care avusese încredere în rațiune și raționalitate nu 
putea rosti ceea ce avea pe suflet. 

Işi dori o fereastră. Ploaia ar fi fost un pretext de a privi în altă 
parte decât la O'Brien în timp ce punea întrebarea inevitabilă. 

— Doctore, nu aţi fost medicul lui Dunny... 

Să vorbească în timp ce se uită gânditor la un automat plin cu 
ciocolată părea un lucru excentric. 

— ... dar aţi fost implicat în îngrijirea lui. 

O'Brien nu spuse nimic, așteptă. 

După ce își termină cafeaua, Ethan apucă paharul de hârtie 
de pe masă și îl mototoli în pumn. 

— Și după cele întâmplate ieri, pun pariu că îi cunoașteţi 
dosarul mai bine decât oricine. 


285 


— Pe dinafară, încuviinţă O'Brien. 

Ducând paharul de hârtie la gunoi, Ethan spuse: 

— Aţi găsit ceva în dosar pe care să-l consideraţi neobișnuit? 

— Nu am găsit nici măcar o singură greșeală în ceea ce 
privește diagnosticul, tratamentul sau protocolul de eliberare a 
certificatului de deces. 

— Nu asta am vrut să spun. 

Aruncă paharul de hârtie la gunoi și măsură camera cu pași 
mari, uitându-se în pământ. 

— Sunt sincer când spun că dumneavoastră și spitalul sunteţi 
complet nevinovaţi. Când spun „neobișnuit” mă refer la ceva 
bizar, straniu. 

— Straniu? 

— Mda. Nu știu cum aș putea să mă exprim mai potrivit. 

În încăpere se lăsă o tăcere atât de lungă, încât Ethan se opri 
din mers și ridică privirea din pământ. 

Cu ochii pironiți la teancul de documente, medicul își mușca 
buza de jos. 

— A fost ceva, ghici Ethan. Se întoarse la masă și se așeză pe 
scaunul acela portocaliu. Ceva straniu, desigur. 

— E consemnat aici, în dosar. N-am inventat eu. E complet 
lipsit de sens. 

— Ce? 

— Ar putea fi interpretat ca o dovadă că a ieșit o perioadă din 
comă, dar nu a ieșit. Unii au pus acest lucru pe seama unei 
defecţiuni a aparatului. Dar n-a fost o defecţiune. 

— Defecțiune? Ce aparat? 

— Pentru electroencefalogramă. 

— Aparatul care înregistrează undele cerebrale. 

O'Brien își mușcă buza. 

— Domnule doctor? ` 

Medicul se uită în ochii lui Ethan. Oftă. Işi trase scaunul de la 
masă și se ridică în picioare. 

— Ar fi mai bine să vedeți singur despre ce e vorba. 


286 


e Capitolul 51 


Corky parcă mașina pe o stradă din apropiere și fu nevoit să 
meargă pe jos prin ploaia rece până la casa monstrului cu trei 
ochi. 

Furtuna de acum, care sufla mai puternic decât cea de luni, 
smulse frunzele ofilite ale palmierilor, rostogoli un coș de gunoi 
gol până în mijlocul străzii, sfâșie copertina de deasupra unei 
vitrine și lovi cu zgomot pânza de un verde crud. 

Arbuștii de mirt șfichiuiau aerul cu ramurile lor mlădioase, de 
parcă încercau să se flageleze până se făceau bucăţi. Pinii erau 
despuiaţi de acele cafenii moarte, care se zburleau prin 
văzduhul agitat și îl făceau să piște, să orbească. 

Apa care curgea cu repeziciune în șanțuri scoase la iveală un 
şobolan mort. Curenţii de apă îl întoarseră cu fața în sus, și 
Corky văzu un găvan gol, negru și un ochi albicios. 

La vederea acestui spectacol grandios și încântător, își dori să 
fi avut timp să se alăture celebrării dezordinii și să 
răspândească el însuși puţin haos răutăcios. Îi era dor să mai 
otrăvească vreo câţiva copaci, să îndese în cutiile de poștă texte 
înveninate, să împrăștie cuie pe sub roțile mașinilor parcate, să 
dea foc la o casă. 

Aceasta era însă o zi diferită, în care trebuia să rezolve 
nenumărate treburi pe care și le programase. Luni fusese un 
pungaș diabolic, un nihilist amuzant, dar astăzi trebuia să fie un 
soldat de ispravă al anarhiei. 

Cartierul în care se afla era o amestecătură de case cu două 
etaje și porticuri ridicate, și case clasice, cu un singur nivel, care 
foloseau elemente din stiluri arhitectonice diferite. Se vedea că 
toate erau întreținute și înfrumuseţate cu alei din cărămidă, 
palisade și straturi de flori. 

Spre deosebire de acestea, în fața casei cu un singur etaj a 
monstrului cu trei ochi se întindea o peluză aproape moartă, 
împrejmuită de grămezi de tufe neîngrijite, printre care șerpuia 
o alee din beton crăpat și umflat. Pe sub acoperișul din ţiglă 
mexicană curgeau resturi murdare din cuiburile de mult părăsite 
de păsări, iar pereţii cu stucuri erau crăpaţi, sfărâmaţi și cu 
vopseaua cojită. 


Clădirea arăta ca locuinţa unui trol? care se săturase să mai 
trăiască pe sub poduri, lipsit de orice confort, dar care nu avea 
nici cunoștințele, nici hărnicia sau sentimentul de mândrie 
necesare pentru a construi o casă. 

Corky sună la ușă, dar nu răsună o melodie dulce, ci zgomotul 
invadator al unui mecanism stricat, ruginit. 

lubea acest loc. 

Deoarece Corky telefonase mai înainte și îi promisese bani, 
monstrul cu trei ochi aștepta deja lângă ușă. Răspunse la tusea 
tuberculoasă a soneriei chiar înainte ca sunetul să termine de 
zgâriat urechea lui Corky. 

Smucind ușa, se profilă o namilă grizonată, cu o grimasă pe 
față, o burtă mare, picioare goale măsura 47, îmbrăcat în 
pantaloni de trening gri și un tricou cu trupa Megadeth în 
concert. Ned Hokenberry spuse: 

— Arăţi ca un borcan de muștar. 

— Plouă, observă Corky. 

— Arăţi ca un coș de pe curul Goazillei. 

— Dacă ţi-e frică să nu-ţi ud covorul. 

— La naiba, la cât de soios e covorul ăsta, niște haimanale 
bete, gata să vomite și să se pișe pe ele, n-o să-i mai facă niciun 
rău. 

Hokenberry se întoarse și se mișcă greoi prin camera de zi. 
Corky intră și închise ușa după el. 

Covorul arăta de parcă înainte ar fi servit pe post de mochetă 
într-un grajd. 

În ziua în care mobila din furnir de mahon îmbrăcat în plastic 
formica și cu tapiserie din poliester cu dungi verzi și albastre 
avea să fie preţuită de colecționari și muzeografi, Hokenberry 
urma să fie un om bogat. Cele mai bune obiecte din cameră 
erau un scaun plin cu chipsuri de porumb sfărâmate și un 
televizor mare. 

Ferestrele mici erau pe jumătate acoperite de perdele. Nicio 
veioză nu era aprinsă; doar ecranul televizorului împrăștia 
lumină. 

Corky se simţea bine pe întuneric. În ciuda afinităţii sale 
pentru haos, spera că nu va fi nicicând obligat să vadă interiorul 
acestei case la lumina zilei. 


25 Făptură mitologică scandinavă, care trăia în peșteri sau în munți. (n.tr.). 
288 


— Ultima tranșă de informaţii pe care mi le-ai dat se verifică, 
atât cât am fost în stare să verific, spuse Corky, și mi-au fost de 
mare ajutor. 

— Ți-am zis că știu proprietatea mai bine decât își cunoaște 
actorul ăla poponar fundul. 

Până să fie concediat cu un salariu compensator generos 
pentru că se ţinea de farse și lăsa mesaje pe robotul telefonului 
pe care patronul său îl dedicase apelurilor de la morţi, Ned 
Hokenberry fusese paznic la Palazzo Rospo. 

— Ai zis că personalul de pază are un șef nou. Nu garantez că 
nu a schimbat ceva proceduri. 

— Înţeleg. 

— Ai adus ăia douăzeci de mii pentru mine? 

— Îi am aici. 

Corky își retrase mâna dreaptă din mâneca voluminoasă a 
pelerinei și o duse spre un buzunar interior unde se afla un 
pachet de bani, a doua tranșă pe care i-o plătea lui Hokenberry. 

Chiar și încadrat de gulerul galben, încheiat până la ultimul 
nasture, și de marginea lăsată a pălăriei sale de ploaie, pe 
chipul lui Corky se citea probabil mai mult dispreţ decât 
intenţiona. 

Ochii injectaţi ai lui Hokenberry se înceţoșară, iar pe faţa lui 
ca de cocă se adânciră pliuri groase când spuse: 

— N-am fost întotdeauna un nenorocit amărât ca acum, să 
știi. N-aveam burta asta. Mă bărbieream în fiecare zi, eram 
îngrijit, frumos. larba din faţa casei era verde. M-a dat afară 
ticalosul ăla și m-a terminat. 

— Mi s-a părut că ai zis că Manheim ţi-a dat o grămadă de 
bani drept compensație. 

— Erau bani de cumpărat suflete, acum îmi dau seama. 
Oricum, Manheim n-a avut curaj să mă dea afară el singur. L-a 
pus pe guru ăla dubios. 

— Ming du Lac. 

— Ăla. Ming m-a dus în grădina de trandafiri, mi-a turnat ceai, 
pe care am fost destul de politicos ca să-l beau, chiar dacă avea 
gust de pișat. 

— Eşti un domn. 

— Am stat la masa aia, înconjurați de trandafiri, cu o faţă de 
masă din dantelă albă și porțelanuri scumpe... 

— Sună minunat. 


289 


— ... în timp ce el îmi vorbea despre cum să-mi fac ordine în 
casa spirituală. Nu numai că mă plictiseam de moarte, dar mă 
gândeam că e mai nebun decât mi-am închipuit vreodată, când 
după cincisprezece minute mi-am dat seama că sunt dat afară. 
Dacă mi-ar fi spus din prima, nu mai trebuia să beau ceaiul ăla 
de rahat. 

— Pare că ai suferit o traumă, spuse Corky, prefăcându-se că-l 
compătimește. 

— N-a fost nicio traumă, dobitocule. Cine crezi că sunt eu, un 
fătălău care face în pantaloni doar pentru că se uită unul strâmb 
la el? N-am fost traumatizat, am fost descântat. 

— Descântat? 

— Descântat, blestemat, fermecat, deocheat - spune-i cum 
vrei. Ming du Lac ăsta lucrează cu dracul, pipernicitu' naibii, și 
m-a terminat pentru totdeauna în grădina aia de trandafiri. De- 
atunci îmi merge din ce în ce mai rău. 

— Din ce îmi spui, mi se pare impostorul tipic de la Hollywood. 

— Îţi spun eu, nevăstuica aia pitică e șefu' acolo, și mi-a făcut 
vrăji. 

Corky scoase pachetul cu bani, dar apoi îl trase înapoi când 
nenorocitul legat prin descântece întinse mâna după el. 

— Incă ceva. 

— Nu te pune cu mine, spuse Hokenberry, dându-se la Corky 
și încruntându-se de parcă ar fi coborât de pe vrejul de fasole, 
furios să-l găsească pe cel care i-a furat ouăle de la găina de 
aur. 

— O să ai și banii, îl asigură Corky. Vreau doar să știu cum ti- 
ai căpătat al treilea ochi. 

Hokenberry avea doar doi ochi ai lui, dar în jurul gâtului, pe 
un medalion, atârna ochiul unui necunoscut. 

— Ti-am spus deja de două ori. 

— Pur și simplu îmi place să aud din nou, spuse Corky. 
Povestești foarte bine. Mă înfior de plăcere. 

Încreţindu-și faţa până ajunse să semene cu un căţel Shar-Pei, 
Hokenberry se gândi la conceptul de povestitor și păru să-i 
placă. 

— Acum douăzeci și cinci de ani m-am apucat să lucrez ca 
bodyguard pentru formaţii rock, și să le ofer protecţie în turnee. 
Nu vreau să spun că am pus la cale chestia asta. Nu e 
specialitatea mea. 


290 


— Întotdeauna ai fost carne de tun, spuse Corky, anticipând 
povestea. 

— Mda, totdeauna am fost carne de tun, am fost acolo, în 
faţă, să intimidez fanii cei mai smintiţi, drogații ăia surescitaţi de 
la prafuri. Am fost carne de tun pentru turneele Rollin' Stones, 
Megadeth, Metallica, Van Halen, Alice Cooper, Meat Loaf, Pink 
Floyd... 

— Queen, Kiss, adăugă Corky, chiar și pentru Michael Jackson 
când încă mai era Michael Jackson. 

— ... Michael Jackson când încă mai era Michael Jackson, dacă 
a fost vreodată, încuviință Hokenberry. Oricum, am fost la 
turneul ăsta de trei săptămâni cu... nu-mi mai amintesc prea 
bine. Cred că au fost ori The Eagles, ori poate Peaches and 
Herb. 

— Sau poate Captain and Tennille. 

— Da, se poate. Unu’ din ăștia trei. Mulțimea se înghesuie, 
hormonii o iau razna, băutura curge... 

— Simţeai că o să dea buzna pe scenă. 

— Simţeam că o să dea buzna pe scenă. N-ai nevoie decât de 
un punkist idiot cu spermă în loc de creier, care să se hotărască 
să sară la formaţie și să pornească debandada. 

— Trebuie să fii prevăzător, îl încurajă Corky. 

— Să fii prevăzător, să-l pui la pământ în clipa în care face 
prima mișcare, altfel alţi o sută de dobitoci o să-l urmeze. 

— Deci punkistul ăsta cu păr albastru... 

— Cine spune povestea? mormăi Hokenberry. Tu sau eu? 

— Tu. E povestea ta. Ador povestea asta. 

Ca să-și arate dezgustul pentru astfel de întreruperi, 
Hokenberry scuipă pe covor. 

— Așa că punkistul ăsta cu păr albastru se încordează să facă 
prima mișcare, să urce pe scenă, să încerce să ajungă la 
Peaches and Herb... 

— ... sau la Captain. 

— Sau Tennille. Așa că îl strig, mă arunc pe el rapid și 
tâmpitul îmi arată degetul, ceea ce îmi dă autoritate deplină să-l 
pocnesc. 

Hokenberry ridică un pumn de mărimea unei hălci de carne. 

— L-am plasat pe Bullwinkle în mutra lui cât de tare am putut. 

— Pumnul drept se numește Bullwinkle. 


— Mda, și stângul Rocky. Nici măcar n-am avut nevoie de 
Rocky. l-am tras un Bullwinkle de i-a sărit un ochi. M-am speriat, 
dar l-am prins în aer. Punkistul a căzut la pământ rece, da' eu 
am păstrat ochiul, l-am făcut medalion. 

— E un medalion teribil. 

— Ochii de sticlă nu sunt chiar de sticlă, să știi. Sunt învelișuri 
din plastic subţire, iar irisul e pictat de mână pe dinăuntru. Tare 
de tot. 

— Tare, încuviinţă Corky. 

— L-am pus pe un prieten artist să-mi facă globul ăsta mic de 
sticlă ca să păstrez ochiul în el, să nu se mai deterioreze. Asta e 
povestea, dă-mi ăia douăzeci de mii. 

Corky îi dădu pachetul de bani învelit în plastic. 

Așa cum făcuse și când primise primii douăzeci de mii la 
prima din cele trei întâlniri ale lor, Hokenberry se întoarse cu 
spatele la Corky și se duse cu pachetul la masa de alături, unde 
mânca de obicei, ca să numere fiecare bancnotă nouă de o sută 
de dolari. 

Corky îl împușcă de trei ori în spate. 

Când Hokenberry căzu la pământ, se zgudui casa. 

Căderea namilei făcu un zgomot mai mare decât focurile de 
armă, deoarece pistolul era prevăzut cu un amortizor de sunet 
pe care Corky îl cumpărase de la un anarhist survivalist, având 
legături profunde cu un grup agresiv de activiști din grupurile de 
protecţie a animalelor care fabricau amortizoarele atât pentru 
ei, cât și pentru o acțiune de colectare de fonduri. Fiecare foc 
tras fusese însoţit de un sunet slab, ca un sâsâit care ar 
pronunţa supă. 

Era arma cu care o împușcase pe mama lui Rolf Reynerd în 
picior. 

Având în vedere dimensiunile  înfricoșătoare ale lui 
Hokenberry, Corky nu se bazase pe piolet pentru treaba asta. 

Se apropie de carnea de tun și mai trase trei focuri, doar ca să 
se asigure că Rocky și Bullwinkle nu mai aveau nicio putere. 


e Capitolul 52 


Două ferestre lăsau să se vadă un cer solubil și un oraș care 
se dizolvă în picuri, burniţă și vapori. 


292 


Cea mai mare parte a Registraturii din Our Lady of Angels era 
împărţită în culoare lungi, formate de rânduri înalte de dulapuri 
pline cu dosare. Lângă ferestre se afla un spaţiu mai larg, cu 
patru puncte de lucru, dintre care două erau ocupate. 

Doctorul O'Brien se așeză la unul din birourile libere și porni 
calculatorul. Ethan își trase un scaun lângă el. 

Introducând un DVD în calculator, medicul spuse: 

— Domnul Whistler a început să aibă dificultăţi de respiraţie 
acum trei zile. A trebuit să fie conectat la un aparat pentru 
ventilaţie mecanică și dus la secţia de terapie intensivă. 

Când DVD-ul fu accesat, pe ecran apăru scris: WHISTLER, 
DUNCAN EUGENE, împreună cu numărul de pacient al lui Dunny 
și alte informaţii importante care fuseseră consemnate la 
internare. 

— În timp ce se afla la terapie intensivă, continuă O'Brien, 
respiraţia sa, bătăile inimii și funcţiile cerebrale erau 
monitorizate în permanenţă și trimise prin telemetrie în biroul 
asistentelor de pe secție. Este procedura noastră standard. 

Apăsă cu mouse-ul pe mai multe pictograme de pe ecran. 

— Restul este relativ nou. Sistemul înregistrează digital date 
colectate de dispozitivele electronice de monitorizare pe toată 
durata șederii pacientului la terapie intensivă. Pentru a putea fi 
consultate mai târziu. 

Ethan își închipui că înregistrările digitale erau păstrate ca 
probe în caz că li se intentau procese de malpraxis. 

— Aici este electroencefalograma lui Whistler când a fost dus 
prima dată la terapie intensivă, la ora 4:20 p.m. Vinerea trecută. 

Un ac nevăzut desena o linie continuă de la stânga la dreapta, 
pe un grafic care se desfășura fără oprire. 

— Acestea sunt impulsurile electrice ale creierului măsurate 
în microvolţi, continuă O'Brien. 

O serie monotonă de suișuri și coborâșuri înfățișa activitatea 
cerebrală a lui Dunny. Suișurile erau joase și late; coborâșurile 
erau prin comparaţie abrupte și înguste. 

— Undele delta sunt modelul tipic al unui somn normal, 
explică O'Brien. Ce vedeți aici sunt unde delta, dar nu acelea 
asociate cu odihna obișnuită de peste noapte. Suișurile acestea 
sunt mai largi și mai joase decât undele delta obișnuite, cu o 
ușoară oscilație înăuntrul și în afara sinusoidei. Impulsurile 
electrice sunt în număr mic, atenuate, slabe. Acesta este 


293 


domnul Whistler în comă profundă. Bine. Acum să derulăm rapid 
până în seara zilei de dinaintea morții sale. 

— Duminică noaptea. 

— Da. 

Pe ecran, pe măsură ce ore întregi de monitorizare se derulau 
cu repeziciune într-un minut, undele delta speciale se estompau 
și săreau ușor, dar foarte ușor, pentru că diferenţa de la o undă 
la alta era foarte mică. O oră de informaţii comprimate, 
vizionate în secunde, se asemăna foarte mult cu oricare minut 
conţinând aceleași informaţii studiate în timp real. 

Într-adevăr, asemănarea modelelor era atât de frapantă, că 
Ethan nu și-ar fi dat seama câte ore sau zile de monitorizare îi 
curgeau prin faţa ochilor dacă ora și data nu ar fi fost afișate pe 
ecran. 

— Evenimentul s-a petrecut cu un minut înainte de miezul 
nopții, duminică, spuse O'Brien. 

Apăsă din nou pe afișajul electronic al minutelor și se opri la 
11:23:22, duminică noaptea. Mai derulă cu repeziciune de două 
ori, până când ajunse la 11:58:09. 

— A rămas mai puţin de un minut. 

Ethan se trezi că se apleacă înainte în scaun. 

Rafale de ploaie se izbeau de ferestre, de parcă vântul turbat 
de durere și-ar fi scuipat dinţii sparți. 

Una din persoanele de la celălalt punct de lucru plecase din 
încăpere. 

Femeia care mai rămăsese vorbea în șoaptă la telefon. Avea 
un glas moale, cântat, ușor lugubru, așa cum trebuie să fi fost 
vocile care lăsau mesaje pe robotul liniei 24. 

— Aici, spuse O'Brien. 

La 11:59, undele delta începeau să se întețească violent și să 
devină ceva diferit - suișuri și coborâșuri ascuţite, asimetrice. 

— Acestea sunt unde beta, niște unde beta aproape extreme. 
Oscilaţia joasă, foarte rapidă indică faptul că pacientul se 
concentrează pe un stimul extern. 

— Ce fel de stimul? întrebă Ethan. 

— Vede, aude, simte ceva. 

— Ceva extern? Ce poate să vadă, să audă sau să simtă în 
comă? 

— Nu este electroencefalograma unui om aflat în comă. Este 
un individ deplin conștient, treaz și deranjat de ceva. 


294 


— Și e vorba de o defecţiune a aparatului? 

— Există medici care cred că trebuie să fie la mijloc o 
defecțiune de acest gen. Dar... 

— Nu sunteţi de acord. 

O'Brien ezită, uitându-se lung la ecran. 

— Da, poate n-ar trebui să o iau înaintea poveștii. În primul 
rând... când asistenta de la terapie intensivă a văzut datele care 
îi veneau prin telemetrie, s-a dus direct la pacient, crezând că 
și-a revenit din comă. Dar acesta era în continuare inert, lipsit 
de orice reflex. 

— Poate că visa? întrebă Ethan. 

O'Brien clătină din cap înțelegător. 

— Modelul de unde al celor care visează este diferit și ușor de 
recunoscut. Cercetătorii au identificat patru stadii ale somnului, 
fiecare prezentând unde cu o identitate specifică. Niciuna nu se 
aseamănă acestora. 

Undele beta începeau să urce și să coboare tot mai abrupt. 
Capetele extreme ajungeau să semene cu niște vârfuri de ac, 
spre deosebire de platourile neregulate de dinainte, cu pante 
adânci între ele. 

— Asistenta a chemat un doctor, spuse O'Brien. Acesta a 
chemat alt doctor. Niciunul nu a observat vreun semn fizic care 
să arate că Whistler și-ar fi revenit câtuși de puţin din comă. 
Respira tot cu ajutorul ventilatorului. Inima îi bătea încet, ușor 
neregulat. Și totuși, conform electroencefalogramei, creierul lui 
producea unde beta caracteristice unei persoane conștiente și în 
stare de veghe. 

— Și aţi spus „deranjate”. 

Traseul de unde beta de pe ecran sărea violent în sus și în jos, 
coborâșurile se îngustau, distanța dintre vârfurile de sus și de 
jos ale fiecărui model de unde se mărea vertiginos, până când 
începu să amintească de modelele produse de un cutremur 
puternic pe un seismograf. 

— In anumite puncte poţi spune cu precizie că pare 
„deranjat”, în altele „entuziasmat”, iar în porţiunea la care 
priviţi acum, aș spune fără grijă de a deveni melodramatic că 
acestea sunt undele cerebrale ale unui individ îngrozit. 

— Îngrozit? 

— Total. 

— Coșmar? sugeră Ethan. 


— Un coșmar nu este decât un vis mai întunecat. Poate 
produce un model de unde radicale, dar cu toate acestea sunt 
recognoscibile ca fiind ale unui vis. Nimic de felul ăsta. 

O'Brien  derulă iarăși cu repeziciune fluxul de date, 
parcurgând opt minute din timp real în doar câteva secunde. 

Când pe ecran apăru din nou ora, Ethan spuse: 

— Pare la fel. Și totuși diferit. 

— Sunt undele beta ale unei persoane conștiente, și aș zice că 
tipul ăsta e în continuare înspăimântat, deși se poate spune că 
teroarea s-a transformat în anxietate profundă. 

Șuierul de șarpe al vântului și ticăitul ghearelor ploii pe geam 
păreau muzica perfectă care să acompanieze imaginile 
neregulate de pe ecran. 

— Deși tiparul general este tot al unei anxietăţi conștiente, 
continuă doctorul O'Brien, în cadrul lui există grupurile acestea 
neregulate de unde ascuțite mai înalte, fiecare urmate de un 
grup de unde ascuţite mai joase. 

Arătă cu degetul spre ecran, atrăgându-i atenţia lui Ethan 
spre câteva exemple. 

— Le văd, spuse Ethan. Ce înseamnă? 

— Indică o conversaţie. 

— O conversaţie? Vorbește cu el însuși? 

— În primul rând că nu vorbește tare cu nimeni, nici măcar cu 
el însuși, deci nu ar trebui să vedem astfel de modele. 

— Înţeleg. Mă gândesc. 

— Dar ce reprezintă acestea nu poate fi pus la îndoială. Pe 
perioada reprezentată de grupurile de unde ascuţite mai înalte, 
probabil vorbește. Pe perioada reprezentată de undele ascuţite 
mai joase, probabil ascultă. Un subiect care are un schimb 
mental minim cu el însuși, chiar și când e treaz, nu produce 
astfel de grupuri de unde. La urma urmei, când vorbeşti cu tine 
și conduci o mică dezbatere lăuntrică. 

— Tehnic, vorbeşti încontinuu, spuse Ethan. Eşti de ambele 
părţi ale dezbaterii. Niciodată nu asculţi cu adevărat. 

— Exact. Grupurile acestea indică o conversaţie conștientă 
între individ și o altă persoană. 

— Care altă persoană? 

— Nu știu. 

— Se află în comă. 

— Da. 


296 


Încruntându-se, Ethan spuse: 

— Atunci cum poate să discute cu altcineva? Prin telepatie? 

— Credem în telepatie? întrebă O'Brien. 

— Eu nu. 

— Nici eu. 

— Atunci de ce nu poate fi la mijloc o defecțiune a aparatului? 
se miră Ethan. 

O'Brien acceleră fluxul de date până când tiparele de unde 
cerebrale dispărură de pe ecran, înlocuite de cuvintele DATE 
ÎNTRERUPTE. 

— L-au deconectat pe Whistler de la aparatul EEG, crezând că 
e defect, spuse doctorul. L-au conectat la alt aparat. Transferul 
a durat șase minute. 

Derulă cu repeziciune porțiunile goale, până când apărură din 
nou grupurile de unde. 

— Arată la fel pe aparatul nou, spuse Ethan. 

— Mada, așa e. Unde beta care reprezintă starea de 
conștiență, multă anxietate și grupuri de unde care sugerează o 
conversaţie însuflețită. 

— Al doilea aparat e tot defect? 

— Sunt unii care cred asta. Eu nu. Undele acestea s-au văzut 
timp de nouăsprezece minute la primul EEG, se pare că încă 
șase minute cât a durat transferul între aparate, și pe urmă 
treizeci și unu de minute pe al doilea aparat. În total cincizeci și 
șase de minute, înainte să se oprească brusc. 

— Cum vă explicaţi? întrebă Ethan. 

În loc să răspundă, O'Brien tastă ceva pe calculator și 
deasupra primului set de date apăru afișat un al doilea: încă o 
linie albă care se mișca pe fond albastru, producând unde 
ascuţite de la stânga la dreapta. Aici toate undele ascuţite se 
aflau deasupra liniei de bază, niciuna dedesubt. 

— Aici e respiraţia lui Whistler sincronizată cu datele despre 
undele cerebrale, spuse O'Brien. Fiecare undă ascuţită 
reprezintă o inspiraţie. Expiraţia se produce între unde. 

— Foarte regulată. 

— Foarte regulată. Pentru că ventilatorul respiră în locul lui. 

Medicul apăsă iar câteva taste, și un al treilea set de date fu 
afișat pe ecran alături de celelalte două. 

— Aici este funcţia cardiacă. Mișcare standard, în trei faze. 
Diastolă,  sistolă  atrială,  sistolă  ventriculară.  Ușoare 


297 


neregularități, dar nimic periculos. Priviţi acum la undele 
cerebrale. 

Undele beta aveau din nou aspectul săltat, de mic cutremur. 

Ethan spuse: 

— Din nou e îngrozit. 

— După părerea mea, da. Cu toate acestea, nu apare nicio 
schimbare în funcţia cardiacă. Același ritm încet, cumva slab, cu 
neregularități tolerabile, exact tiparul de unde specifice comei 
profunde, prezent încă de când a fost internat în spital acum trei 
luni. Se află într-o stare de teroare. Și totuși, inima lui e liniștită. 

— Inima e liniștită pentru că pacientul e în comă. Corect? 

— Greșit. Chiar și în comă profundă, domnule Truman, nu 
există separaţia aceasta completă între minte și trup. Când 
aveți un coșmar, teroarea este imaginară, nu reală, dar funcţia 
cardiacă este afectată în același fel. Inima bate cu putere în 
timpul unui coșmar. 

Pentru o clipă, Ethan studie salturile violente ale undelor beta 
și le compară cu bătaia înceată, constantă a inimii. 

— După cincizeci și șase de minute de genul ăsta, activitatea 
cerebrală revine la undele delta lungi, lente? 

— Exact. Până a doua zi dimineaţă, când moare. 

— Atunci, dacă nu e vorba de două aparate defecte, cum vă 
explicaţi cele petrecute, domnule doctor? 

— Nu mi le explic. Nu pot. M-aţi întrebat dacă a existat ceva 
neobișnuit în dosarul pacientului. Aţi precizat că vă interesează 
ceva... straniu. 

— Da, dar... 

— Nu am un dicţionar la îndemână, dar cred că straniu 
înseamnă ceva care nu e normal, ceva extraordinar, ceva care 
nu poate fi explicat. Vă pot spune doar ce s-a întâmplat, 
domnule Truman, dar habar nu am de ce. 

Limbi de ploaie lingeau ferestrele. 

Cu rugăminţi fornăite, mârâite și arzătoare, vântul cerșea să 
intre. 

Peste orașul legendar se rostogoli un bubuit prelung, surd. 

Ethan și O'Brien se uitară spre ferestre, iar Ethan presupuse 
că medicul avusese și el viziunea unui atac terorist petrecut pe 
undeva, cu femei și copii uciși de radicalii islamici fasciști, care 
se hrăneau cu ură și bântuiau lumea modernă cu o 
perseverenţă demonică. 


298 


Ascultară cum sunetul se îndepărtează treptat și, în cele din 
urmă, doctorul O'Brien spuse ușurat: 

— Tunet. 

— Tunet, încuviință Ethan. 

Tunetul și fulgerul nu erau fenomene obișnuite în timpul 
furtunilor din sudul Californiei. În locul unei explozii nucleare, 
dangătul acesta sugera apropierea unei zile turbulente. 

Unde beta, zimţate ca un fulger, loveau repetat ecranul 
calculatorului. 

Aflat în comă, Dunny avusese experiența unei întâlniri 
terifiante, care nu se petrecuse nici în lumea aceasta, nici în 
țara viselor, ci într-un tărâm misterios. Se angajase într-o 
conversaţie fără cuvinte, ca și cum odată cu aerul ar fi tras în 
piept o fantomă care îi pătrunsese în plămâni, de acolo în 
artere, din sânge ajunsese la creier, iar acolo îi bântuise prin 
încăperile obscure ale minţii timp de cincizeci și șase de minute. 


e Capitolul 53 


Ca un șeic arab cu turban galben și pelerină galbenă, adus 
aici prin vrăjile unui duh dintr-o lampă veche, Corky Laputa era 
un vârtej strălucitor în casa - altfel mohorâtă - a monstrului cu 
trei ochi. 

Cântând Reunited și pe urmă Shake Your Groove Thing, 
amândouă hituri ale formaţiei Peaches and Herb, cotrobăia prin 
harababura din camerele acelea, pe care le evaluă în funcţie de 
gradul de mizerie - scârboase, și mai scârboase, îngrozitor de 
scârboase - în timp ce căuta să găsească ce mai rămăsese 
poate din primii douăzeci de mii de dolari pe care i-i dăduse lui 
Hokenberry cu câteva săptămâni în urmă. 

„Carnea de tun” poate scrisese numele lui Corky în vreo 
agendă telefonică, pe vreo cartelă - chiar și pe un perete, având 
în vedere cât de mult semănau pereții aceștia jerpeliți cu pereţii 
din cea mai jegoasă toaletă publică. Lui Corky nu îi păsa. Oricum 
nu-i spusese lui Hokenberry numele lui adevărat. 

Cu siguranţă, cu o memorie aproape la fel de bună ca aceea a 
unei bucăţi fripte de pui, Hokenberry mâăzgălise numărul de 
telefon al lui Corky pe o bucată de hârtie pe undeva, prin casă. 
Lui Corky nu îi păsa nici de acest lucru. Dacă în cele din urmă îl 


299 


găsea poliţia, numărul respectiv oricum nu i-ar fi pus pe urmele 
lui. 

În fiecare lună sau la o lună și jumătate, Corky își cumpăra un 
telefon mobil nou. Acesta avea un număr nou și un cont nou, pe 
un nume și o adresă false. Folosea acest număr pentru 
convorbirile legate de munca sa în slujba haosului. 

Telefoanele acestea îi erau oferite de un hacker fără pereche 
și anarhist multimilionar pe nume Mick Sachatone. Mick i le 
vindea pentru șase sute de dolari bucata. Le garanta validitatea 
pentru treizeci de zile. 

De obicei, compania de telefonie nu-și dădea seama că cineva 
manipulase sistemul și nu identifica mai devreme de două luni 
conturile cu pricina. După care opreau serviciul respectiv și 
porneau în căutarea făptașului. Dar între timp, Corky aruncase 
deja telefonul într-un tomberon și făcuse rost de altul nou. 

Nu urmărea să câștige bani, ci să-și asigure anonimatul când 
era angajat în activităţi împotriva legii. Faptul că aducea mica 
lui contribuţie la ruinarea financiară a companiei de telefonie 
era un bonus care îi făcea plăcere. 

Acum Corky localiză comoara lui Ned Hokenberry într-un 
dormitor ceva mai civilizat decât bârlogul unui urs care se 
pregătește de hibernare. Pe podea erau împrăștiate șosete 
murdare, reviste, pungi goale de șuncă prăjită, pungi goale de 
hârtie de la Kentuchy Fried Chicken și oase de pui curățate cu 
lăcomie de carne. Banii erau înghesuiți sub pat, într-o cutie 
goală de frigărui. 

Din cei douăzeci de mii rămăseseră doar paisprezece. 
Celelalte șase mii fuseseră evident cheltuite pe mâncare 
nesănătoasă de la fast-food. 

Corky luă banii și lăsă cutia de frigărui. 

În separeul din sufragerie unde lua de obicei masa, 
Hokenberry era tot mort și nu mai puţin urât decât înainte. 

În timpul celor trei întâlniri anterioare, Corky dedusese că 
Hokenberry era înstrăinat de familie. Nu era căsătorit, nici 
partenerul ideal pentru întâlniri romantice sau genul de 
persoană cu o grămadă de prieteni care să pice neanunţațţi în 
vizită. Fostul rocker bodyguard nu avea probabil să fie găsit 
până când FBl-ul nu venea să-i bată la ușă după ce tânărul 
Manheim era răpit. 


Cu toate acestea, ca să evite posibilitatea ca vreun vecin mai 
băgăcios să descopere cadavrul din întâmplare, Corky luă cheile 
lui Hokenberry dintr-un cuier din bucătărie și încuie ușa din faţă 
după ce ieși. Azvârli cheile în tufele neîngrijite din preajmă. 

Ca un dulău turbat al iadului scăpat în ograda raiului, tunetul 
lătră și mârâi prin cerul cenușiu, jos. 

Inima lui Corky săltă de bucurie. 

Privi în sus, spre ploaia care cădea, încercând să vadă 
fulgerul, pe urmă își aminti că trebuie să fi fulgerat înainte de 
tunet. Dacă ar fi fulgerat, trăsnetul n-ar fi străpuns norii sau ar fi 
căzut undeva departe, pe întinsul orașului. 

Tunetul trebuie să fie un semn. 

Corky nu credea în zei sau demoni. Nu credea în nicio forță 
supranaturală. Nu credea decât în puterea haosului. 

Cu toate acestea, vru să creadă că tunetul trebuia înțeles ca 
un semn că în seara aceasta vizita lui la Palazzo Rospo se va 
desfășura potrivit planului și se va întoarce acasă cu băiatul 
sedat. 

Universul poate fi o mașinărie stupidă, deplasându-se fără 
direcție, deși rapid, fără alt scop decât autodistrugerea finală 
într-un cataclism. Dar chiar și așa, din când în când mai arunca 
vreun șurub sau vreun mecanism stricat, din care o persoană 
chibzuită putea deduce următoarea mișcare a mașinăriei. 
Tunetul era un astfel de mecanism stricat și, bazându-se pe 
intensitatea și durata lui, Corky prevăzu încrezător succesul 
planului său. 

Dacă cea mai mare vedetă de film din lume, care trăiește în 
dosul unor ziduri fortificate și al unui șanț de apărare electronic, 
cu paznici și sisteme de securitate funcționând de dimineaţă 
până seara, nu putea să-și protejeze familia, dacă unicul fiu al 
Chipului putea fi smuls din reședința din Bel Air și făcut să 
dispară, deși actorul fusese avertizat în mod explicit prin cele 
șase pachete înfășurate în negru, atunci nicio familie nu era în 
siguranţă nicăieri. Nici săraci, nici bogaţi. Nici necunoscuți, nici 
celebrităţi. Nici oamenii fără niciun Dumnezeu, nici cei cu frica 
lui Dumnezeu. 

Mesajul acesta avea să fie transmis publicului ceas de ceas, zi 
de zi, pe măsură ce supliciul lung și înfiorător al lui Channing 
Manheim avea să fie în plină desfășurare. 


301 


Corky intenţiona să-l distrugă pe băiatul luat ostatic mai întâi 
la nivel emoţional, apoi mental și, în cele din urmă, fizic. Avea să 
înregistreze pe bandă video procesul acesta, care probabil avea 
să dureze săptămâni întregi. Avea să monteze înregistrarea, să 
facă mai multe copii cu ajutorul echipamentului pe care îl 
achiziţionase special pentru acest proiect și să pună periodic pe 
jar anumite publicaţii și canale de știri trimițându-le dovada 
brutalizării lui Aelfric. 

Unele canale de televiziune vor refuza să difuzeze astfel de 
înregistrări, dar altele vor recunoaște avantajul competitiv de a 
acţiona fără pic de scrupule sau bun-simț și vor justifica prin 
cuvinte nobile senzaționalul cel mai grosolan. Pe urmă le vor 
urma și unii așa-ziși sensibili. 

Chipul terorizat al băiatului avea să bântuie națiunea și încă o 
lovitură dintr-o lungă serie avea să fie dată ordinii și stabilității 
pe care se înălța America. Milioane de cetăţeni vor fi văduviţi de 
sentimentul lor de siguranță, oricum șubrezit. 

La două străzi de casa lui Hokenberry, în timp ce Corky se 
apropia de BMW-ul său, un fulger brăzdă norii, tunetul bubui și 
cerul începu să fiarbă. Ploaia mocănească începu acum să se 
reverse în torente, atât de grele că scoteau vântul din minți. 

Dacă un singur tunet fusese un semn al triumfului, alte tunete 
precedate de fulger îi confirmau că interpretase corect primul 
bubuit. 

Cerul se aprinse din nou și mormăi. Stropi grași de ploaie 
rece, plesnind frunzele, răcniră prin copaci și loviră asfaltul, îl 
loviră cu sete. 

Timp de o dulce jumătate de minut, Corky zburdă ca Gene 
Kelly, cântând Shake Your Groove Thing, fără să-i pese că l-ar 
putea vedea cineva. 

Se urcă apoi în mașină și plecă de acolo, pentru că avea 
multe de făcut în cea mai importantă zi de până acum din viața 
lui. 


e Capitolul 54 


În timp ce aștepta ascensorul spitalului cu muzica aceea care 
te seacă la suflet, telefonul mobil al lui Ethan începu să sune. 
— Unde ești? întrebă Hazard Yancy. 


302 


— Our Lady of Angels. Mă pregătesc să plec. 

— Ești în garaj? 

— Cobor într-acolo. 

— La primul sau al doilea nivel? 

— Al doilea. 

— Ce mașină ai? 

— Un Ford Expedition alb, ca și ieri. 

— Așteaptă-mă acolo. Trebuie să vorbim. 

Hazard închise. 

Ethan cobori singur în ascensor și fără să audă nicio muzică. 
Din câte se părea, sistemul de sonorizare se defectase. Din 
difuzorul montat în tavan nu ieșeau altceva decât șuierături, 
păcănituri și pârâieli. 

Coborâse deja un etaj când i se păru că detectează o voce 
slabă în spatele fâșâitului din difuzor. Vocea căpătă rapid 
consistenţă, deși era încă prea slabă ca să transmită un sens. 

Când ajunse pe la etajul al doilea, se convinse că era vocea 
aceea stranie pe care o ascultase timp de o jumătate de oră la 
telefon noaptea trecută. Se străduise atât de mult să înţeleagă 
ce spunea, că aproape căzuse într-un fel de transă. 

Căzând din tavan ușor, ca o zăpadă, din fâșăitul difuzorului se 
auzi numele lui. Il auzi ca de la mare depărtare, dar distinct. 

— Ethan... Ethan... 

În zile ceţoase de iarnă, undeva pe o plajă sau într-un port, 
pescăruși în zbor, sus de tot, în ceața care ștergea totul, se 
strigau uneori cu ţipete din două silabe, care păreau în parte un 
semnal de alarmă, în parte semnul unei căutări, al nădejdii 
tânguitoare după un răspuns, cel mai singuratic sunet din lume. 
Chemarea aceasta „Ethan, Ethan”, ca ecoul unui pisc într-o 
prăpastie, răsuna cu aceeași melancolie și panică. 

Ascultând totuși pescărușii, nu-și închipuise niciodată că-și 
auzea numele în glasurile lor decepţionate. Nici nu se gândise 
vreodată că bocetul lor în ceaţă semăna cu glasul lui Hannah, 
așa cum suna acum vocea din spatele difuzorului care fâsâia. 

Nu îl mai chema pe nume, ci striga ceva greu de deslușit. 
Avea același ton cu care ţipi la cineva care stă pe trotuar și 
habar nu are că din vârful clădirii pe lângă care trece, o bucată 
uriașă de cornișă spartă cade spre el. 


Când mai avea doar o jumătate de etaj până la destinaţie, 
Ethan apăsă butonul STOP de pe panoul de comandă. Liftul se 
opri brusc, lăsându-se ușor și apoi săltând încet din cabluri. 

Dacă într-adevăr era o voce care îi vorbea lui și numai lui prin 
difuzorul de deasupra, și nu dovada unui dezechilibru mental, nu 
putea să-și permită să se lase hipnotizat așa cum făcuse la 
telefon. 

Se gândi la nopţile pierdute în ceaţă și la marinarii nesăbuiţi 
care au auzit cântecul lui Lorelei. Și-au întors vasele în direcția 
vocii, încercând să înțeleagă făgăduielile amăgitoare ale 
cuvintelor ei, au cârmit vasul spre stâncă, au naufragiat și s-au 
înecat. 

Vocea pe care o auzea acum era mai probabil să fie aceea a 
lui Lorelei decât a soţiei lui moarte. Să-ţi dorești ceea ce este 
mereu imposibil de atins, să cauţi acel ceva în disprețul raţiunii 
este stânca fatală din ceața fără sfârșit. 

Oricum, nu oprise ascensorul ca să înțeleagă acel posibil 
avertisment. Cu inima bătându-i tare în piept, apăsase pe STOP 
pentru că fusese dintr-odată copleșit de convingerea că atunci 
când ușile se vor deschide, dincolo de ele nu se va afla garajul. 

Se aștepta nebunește să vadă o ceață deasă și o apă neagră. 
Sau o prăpastie și un hău care se cască. Vocea să vină de 
undeva de acolo, de dincolo de apă, de dincolo de hău, iar el să 
nu aibă încotro decât să o urmeze. 

Intr-un alt ascensor, luni după-amiază, urcând spre 
apartamentul lui Dunny, avusese un atac de claustrofobie. 

Acum cei patru pereţi se strângeau din nou în jurul lui, mai 
tare decât atunci când se urcase. Plafonul se lăsa jos, tot mai 
jos. Avea să fie presat ca o bucată de carne într-o conservă. 

Işi puse mâinile la urechi ca să oprească vocea fantomatică. 

Pe măsură ce aerul părea să se înfierbânte, să se îngroașe, 
Ethan auzea cum se chinuie să respire, gâfâind de fiecare dată 
când inspira, șuierând de fiecare dată când expira, și își aminti 
de crizele de astm ale lui Fric. Amintindu-și de băiat, inima îi 
bubui mai tare decât oricând și întinse o mână spre butonul 
START de pe panoul de comandă. 

Pe măsură ce zidurile continuau să se închidă peste el, păreau 
să-i înfigă în creier idei tot mai nebunești. În locul apei negre și a 
ceţii, poate că atunci când va ieși din ascensor se va trezi în 
apartamentul alb și negru cu păsări vigilente pe pereţi, cu Rolf 


304 


Reynerd viu, scoțând un pistol dintr-o pungă de chipsuri. 
Impușcat din nou în stomac, de data asta Ethan nu va mai fi 
păsuit. 

Ezită, nu apăsă butonul. 

Poate pentru că respiraţia greoaie îi amintea de astmul lui 
Fric, lui Ethan i se năzări că printre cuvintele slabe și greu de 
deslușit care veneau din difuzorul de deasupra auzea numele 
băiatului. „Fric...” Când își ținu respiraţia și se concentră, nu-l 
mai auzi. Când începu să respire, numele reveni. Sau poate nu? 

In celălalt ascensor, luni după-amiază, atacul trecător de 
claustrofobie fusese sublimarea unei alte frici pe care nu dorise 
să o înfrunte - frica iraţională și totuși persistentă că în 
apartamentul lui Dunny avea să-și găsească vechiul prieten 
mort, dar însufleţit, rece ca un cadavru, dar viu. 

Bănuia că momentul de claustrofobie prin care trecea acum și 
frica de un Reynerd înviat ascundea o altă anxietate pe care nu 
voia să o recunoască, pe care nu prea reușea să o dibuiască în 
subconștient. 

Fric? Din punct de vedere emoţional, Fric era vulnerabil, și nu 
era de mirare, dar nu se afla în pericol. La reședință se aflau 
acum aproape zece angajate, punându-i la socoteală și pe 
bucătarul-șef Hachette și pe intendentul, domnul Yorn. Protecţia 
reședinței era impresionantă. Pericolul real la adresa lui Fric 
rămânea acela ca vreun nebun să ajungă la Channing Manheim 
și să-l lase pe băiat fără tată. 

Ethan apăsă butonul START. 

Ascensorul se puse din nou în mișcare. În câteva clipe, se opri 
la nivelul al doilea al garajului. 

Poate avea să iasă din ascensor și să se trezească într-o 
stradă ploioasă, în calea unui PT Cruiser scăpat de sub control. 

Ușa se dădu în lături, iar el văzu zidurile de beton ale unui 
garaj subteran și rânduri de vehicule îngrămădite sub luminile 
fluorescente. 

In timp ce intra în mașină, respiraţia îi reveni la normal. Inima 
care până atunci îi bătuse mai să-i spargă pieptul nu numai că 
se domoli, dar îi cobori din gât în piept, acolo unde îi era locul. 

Așezat la volanul jeepului, apăsă butonul care bloca toate 
ușile mașinii. 


Prin parbriz nu vedea nimic altceva decât un zid de beton 
pătat de apă și depuneri de gaze de eșapament. Din loc în loc, 
varul înflorise la suprafaţă de-a lungul timpului. 

Închipuirea voia să caute imagini printre petele acestea, așa 
cum uneori vâna animale mari și colecționa menajerii printre 
formele schimbătoare ale norilor. Aici nu vedea decât fețe 
descompuse și cadavrele răsturnate, îngrămădite ale celor uciși 
cu cruzime. Stătea, poate, în faţa unei fresce înspăimântătoare 
a victimelor în numele cărora, ca detectiv la omucideri, căutase 
să facă dreptate. 

Își lăsă capul pe spate, își închise ochii și încercă să se 
relaxeze. 

După un timp, se gândi să dea drumul la radio ca să mai 
treacă timpul până sosea Hazard. Sheryl Crow, Barenaked 
Ladies, Chris Isaak, fără instrumente cu coarde, timpane și 
cornuri de armonie, ar fi putut să-i ridice moralul. 

Șovăi înainte să pornească radioul. Bănuia că în locul muzicii, 
al știrilor și discuţiilor obișnuite, avea să descopere, de la un 
capăt la celălalt, numai vocea aceea care putea fi a lui Hannah, 
încercând inutil să-i vorbească pe toate frecvențele. 

Ciocănituri în geam - toc-toc-toc - îl speriară. Purtând o șapcă 
de marinar și cu o căutătură care îţi îngheţa sângele în vine, 
Hazard Yancy se uita prin geamul din dreapta șoferului. 

Ethan deblocă ușile. 

Umplând jeepul așa cum ar fi umplut o mașinuţă de carnaval, 
Hazard se urcă pe scaunul din faţă și închise ușa. Deși de-abia 
avea loc să-i încapă genunchii, nu dădu scaunul mai în spate. 
Părea nervos. 

— L-au găsit pe Dunny? 

— Cine? 

— Spitalul. 

— Nu. 

— Atunci de ce ești aici? 

— Am vorbit cu doctorul care a semnat certificatul de deces, 
am încercat să mă lămuresc. 

— Ai ajuns la vreo concluzie? 

— M-am întors de unde am plecat, dar mă învârt în jurul cozii. 

— O priveliște care nu ar atrage turiștii, spuse Hazard. Sam 
Kesselman are gripă. 


Ethan ar fi vrut ca Kesselman - detectivul care se ocupase de 
cazul asasinării mamei lui Rolf Reynerd - să citească scenariul 
neterminat al lui Reynerd și să dea de urma celui care-i 
inspirase acestuia personajul profesorului criminal descris în 
acele pagini. 

— Când se întoarce la serviciu? întrebă Ethan. 

— Soţia lui spune că nici supă de pui nu poate să mănânce. 
Se pare că n-o să-l vedem până la Crăciun. 

— Are vreun partener? 

— Chiar la început s-a ocupat puţin și Glo Williams, dar cazul 
s-a răcit rapid și Williams n-a mai fost interesat. 

— ÎI cooptăm iar? 

— Are acum pe cap violul și ciopărţirea fetei de unsprezece 
ani de care se vorbește la toate știrile, n-are timp de altceva. 

— Omule, lumea e tot mai bolnavă cu fiecare săptămână. 

— Cu fiecare oră. Altfel am șoma. Au numit Vampa și Lampa 
cazul Minei Reynerd, pentru că în pozele ei din tinerețe arăta ca 
vampele din filmele alea vechi cu Theda Bara sau Jean Harlow. 
Cazul se află pe biroul lui Kesselman, alături de alte cazuri 
nerezolvate. 

— Deci s-ar putea ca nici după Crăciun să nu se apuce de el 
imediat. 

Hazard rămase cu privirea la zidul de beton de dincolo de 
parbriz, ca și cum și-ar fi vânat și el menajeria proprie. Poate 
vedea gazele și canguri. Dar, cel mai probabil, nu se putea 
abţine să nu vadă copii bătuţi, femei strangulate, trupuri de 
bărbaţi sfâșiate de gloanțe. 

Amintiri despre victime inocente. Familia lui fantomă. Mereu 
cu el. Pentru el erau la fel de reali că insigna pe care o purta, 
mai reali decât pensia pe care poate nu va trăi să o apuce. 

— După Crăciun e cam târziu, spuse Hazard. Am visat ceva. 

Ethan se uită la el. 

— Ce ai visat? îl întrebă. 

Ridicând din umerii lui de Paul Bunyan, schimbându-și poziția 
în scaun ca să-și mai facă loc la picioare, arătând stânjenit ca 
Babe, Taurul Albastru într-o colivie de canar, Hazard se uită lung 
la zidul de beton în timp ce spuse pe un ton obișnuit: 

— Erai cu mine în apartamentul lui Reynerd. Te-a împușcat în 
stomac. Pe urmă eram într-o ambulanţă. Nu o mai duceai mult. 
Aveau podoabe dintr-alea de Crăciun în ambulanţă. Beteală, 


307 


clopoței. Mi-ai cerut un set de clopoței. lau un set, încerc să ţi-l 
dau, dar te-ai dus, ești mort. 

Ethan își întoarse încă o dată privirea spre zidul parcării din 
garaj. Printre cadavrele în descompunere pe care imaginaţia lui 
le identifica în petele de acolo, se aștepta să-și vadă propriul 
chip. 

— Mă trezesc, continuă Hazard, cu privirea încă pironită pe 
betonul pestriț, mai e cineva în cameră cu mine. Aplecându-se 
peste pat. O figură mai întunecată decât întunericul. Un tip. Mă 
scol, mă duc spre el, nu mai e acolo. Acum e în partea cealaltă a 
camerei. Mă duc după el. Se deplasează. E rapid. Nu merge, 
alunecă. Am pistolul în toc, atârnat de un scaun. Il iau. El 
continuă să se miște, rapid, foarte rapid, alunecând, ca și cum s- 
ar juca cu mine. Facem înconjurul camerei. Ajung la un 
întrerupător, aprind veioza. Stă lângă ușile de la dulap, cu 
spatele la mine. Ușile de la dulap au oglinzi. Intră într-o oglindă. 
Dispare într-o oglindă. 

— Asta e tot din vis, sugeră Ethan. 

— Ti-am spus, mă trezesc, mai e cineva în cameră cu mine, îi 
aminti Hazard. Nu l-am văzut prea bine, era cu spatele la mine, 
doar l-am zărit puţin în oglindă, dar cred că era Dunny Whistler. 
Deschid ușile de la dulap. Nu e acolo. Unde naiba este - în 
oglindă? 

— Uneori te trezești când visezi, spuse Ethan, dar asta face 
parte din coșmar, și de fapt tu visezi în continuare. 

— Caut prin apartament. Nu găsesc pe nimeni. Mă întorc în 
dormitor și găsesc asta. 

Ethan auzi dulcele clinchet argintiu al clopoţeilor. 

Își luă privirea de la zidul de beton. 

Hazard ţinea în mână un șir de clopoței așezați concentric, ca 
aceia care atârnaseră în ambulanţă. 

Ochii li se întâlniră. 

Ethan știu că Hazard citise într-o clipită nu natura secretelor 
sale, ci faptul că avea secrete. 

Întâmplările uluitoare care se petrecuseră cu Ethan în mai 
puţin de treizeci de ore, și acum și cu Hazard, plus cazul 
inexplicabil al lui Dunny care se duce și probabil pune la cale 
asasinarea lui Reynerd - toate astea trebuiau probabil să aibă 
cumva de-a face cu conţinutul celor șase cutii negre și cu 
ameninţarea la adresa lui Manheim. 


308 


— Ce-mi ascunzi? întrebă Hazard. 

După o pauză lungă, Ethan spuse: 

— Am și eu un set de clopoței. 

— Tot dintr-un vis? 

— l-am luat chiar înainte să mor într-o ambulanţă, ieri după- 
amiază, târziu. 


e Capitolul 55 


Lipsite de muzică insipidă și de voci venite de dincolo, patru 
șiruri de trepte duceau la cel mai de jos dintre cele trei niveluri 
subterane ale spitalului. 

Ethan și Hazard merseră de-a lungul coridorului familiar, alb, 
bine luminat, pe lângă morgă, spre un set de uși duble. Dincolo 
de ele se afla garajul serviciului de ambulanţă. 

Printre alte vehicule care aparţineau spitalului, patru 
ambulante tip dubiţă erau așezate una lângă alta. Locurile goale 
din parcare arătau că alte vehicule din dotarea spitalului erau 
plecate pe teren în ziua aceea ploioasă. 

Ethan se duse spre cea mai apropiată ambulanţă. Ezită, apoi 
deschise ușa. 

Înăuntru, o beteală roșie era întinsă de ambele părţi ale 
plafonului. Şase seturi de clopoței, unul la începutul, altul la 
mijlocul și al treilea erau prinși la capătul fiecărei ghirlande din 
beteală. 

De lângă a doua ambulanţă, Hazard spuse: 

— Aici. 

Ethan se apropie și el de ușa deschisă din spatele ambulanţei. 

Două ghirlande de beteală roșie. Numai cinci seturi de 
clopoței. Setul care lipsea din mijlocul ghirlandei din dreapta era 
cel care îi fusese dat în timp ce trăgea să moară. 

Un tremur ușor, aproape o apăsare, îi cobori încet pe spinare, 
ca și cum vârful descărnat al unui deget scheletic i-ar fi atins 
coloana, de la vertebrele cervicale până la coccis. 

Hazard spuse: 

— Lipsește un set de clopoței, dar noi avem două seturi. 

— Poate că nu. Poate avem același set. 

— Cum adică? 

În spatele lor, un bărbat spuse: 


— Pot să vă ajut cu ceva? 

Întorcându-se, Ethan îl zări pe paramedicul care îl îngrijise în 
ambulanţa care gonise cu mai puţin de douăzeci și patru de ore 
în urmă. 

Descoperirea clopoţeilor după ce ieșise din Forever Roses 
fusese deja o demonstraţie prea înfricoșătoare de magie 
neagră. Să stea acum față în faţă cu omul acesta, pe care nu-l 
văzuse înainte decât în vis, făcea ca moartea din ambulanţă să 
pară reală chiar dacă el continua să respire și să trăiască. 

Șocul nu era reciproc. Paramedicul nu-l privea pe Ethan cu un 
interes mai mare decât ar fi arătat oricărui necunoscut. 

Hazard îi flutură prin faţa ochilor insigna de poliţist. 

— Cum vă numiţi, domnule? 

— Cameron Sheen. 

— Domnule Sheen, trebuie să știm ce apeluri a preluat 
această ambulanţă ieri după-amiază. 

— La ce oră mai exact? întrebă paramedicul. 

Hazard se uită la Ethan, iar acesta își regăsi glasul. 

— Între cinci și șase. 

— Eram atunci în tură cu Rick Laslow, spuse Sheen. La câteva 
minute după ora cinci, am primit un telefon de la poliţie, care 
ne-a informat despre un accident cu răniri grave, Westwood 
Boulevard colț cu Wilshire. 

Era la o distanţă considerabilă faţă de locul unde Ethan fusese 
lovit de PT Cruiser. 

— O Honda s-a ciocnit de un Hummer, spuse Sheen. L-am dus 
pe tip în mașină. Arăta de parcă s-ar fi izbit de un Peterbilt, nu 
de un Hummer. L-am dus direct la chirurgie, cât de repede am 
putut, și din câte am auzit o să scape cu bine din chestia asta, 
gata să ţopăie din nou. 

Ethan numi cele două străzi care se intersectau la câteva sute 
de metri de Forever Roses. 

— Preluaţi apeluri și din partea de vest? 

— Bineînţeles. Dacă găsim o cale de a străpunge 
ambuteiajele, ne ducem oriunde curge sânge. 

— Aţi preluat ieri vreun apel din zona aceasta? 

Paramedicul clătină din cap. 

— Eu și Rick - nu. Poate una dintre celelalte ambulante. Puteţi 
verifica registrul de veniri și plecări. 


— Îmi păreţi cunoscut, spuse Ethan. Ne-am mai întâlnit 
undeva? 

Sheen se încruntă, păru că scotocește prin amintiri. Apoi: 

— Poate, dar nu îmi amintesc. Doriţi să verificaţi registrul de 
veniri și plecări? 

— Nu, spuse Hazard, dar mai e ceva. 

Arătă înspre una dintre ghirlandele de beteală din spatele 
ambulanţei: 

— Lipsește setul de clopoței din mijloc. 

Uitându-se în dubiţă, Sheen spuse: 

— Lipsesc clopoței? Serios? Se pare că da. Și, ce e cu asta? 

— Ne întrebam ce s-a întâmplat cu ei. 

Nedumerirea de pe chipul lui Sheen îl făcu să mijească ochii. 

— Da? Cu clopoţeii ăia? Nu-mi amintesc să se fi întâmplat 
nimic cu ei în timpul schimbului meu. Poate băieții din alte ture 
știu ceva. 

Când îi aruncă o privire, Ethan ridică doar din umeri. Hazard 
trânti cu zgomot ușa ambulanţei. 

Nedumerirea lui Sheen se transformă în uimire. 

— Doar nu vreţi să spuneţi că au trimis aici doi detectivi 
pentru că s-a furat o podoabă de Crăciun de doi dolari? 

Nici Ethan, nici Hazard nu aveau un răspuns. 

Sheen ar fi trebuit să o lase baltă, dar ca o mulţime de 
oameni din ziua de azi, ignoranţa față de adevărata natură a 
meseriei de polițist îl făcu să se simtă net superior unuia care 
purta o insignă. 

— De câţi e nevoie ca să daţi jos din copac un pisoi - deo 
echipă antitero? 

Hazard spuse: 

— Podoaba care lipsește nu e doar o chestiune de doi dolari, 
nu-i așa, detectiv Truman? 

— Nu, încuviință Ethan, revenind la vechiul lor stil, este chiar 
miezul chestiunii. Și e o crimă motivată din ură. 

— Categoric, o crimă gravă, motivată de ură, conform Codului 
Penal al Californiei, continuă Hazard cu o față inexpresivă. 

— Pe toată durata sărbătorilor, spuse Ethan, facem parte din 
Echipa de Urmărire a Distrugerii Podoabelor și leslei de Crăciun. 

— Este o divizie, adăugă Hazard, a Forţei Responsabile de 
Spiritul Crăciunului, înființată conform Actului Antidiscriminare 
din 2001. 


311 


Un început de surâs traversă chipul lui Sheen în timp ce își 
întoarse capul de la Ethan la Hazard. 

— Râdeți de mine, nu? Ca în Dragnet. 

Folosindu-se de privirea aceea intensă și dezaprobatoare cu 
care putea îngheţa orice, de la criminali duri la aranjamente 
florale, Hazard spuse: 

— Urâţi creștinii, domnule Sheen? 

Zâmbetul insinuant al lui Sheen se stinse înainte să 
înflorească deplin. 

— Poftim? 

— Credeţi în libertatea religiei, întrebă Ethan, sau sunteți 
dintre aceia care cred că de fapt Constituţia Statelor Unite le 
garantează libertatea față de religie? 

Clipind din ochi ca să-și alunge zâmbetul și ștergându-l apoi și 
de pe buze, paramedicul spuse: 

— Desigur, cum să nu, libertatea religiei, cine nu crede în ea? 

— Dacă ar fi să obţinem un mandat de percheziţie al locuinței 
dumneavoastră chiar acum, spuse Hazard, o să găsim o colecţie 
de literatură anticreștină, domnule Sheen? 

— Poftim? La mine? Nu urăsc pe nimeni. Sunt un tip de 
treabă. Ce tot vorbiti? 

Așa cum surâsul afectat al lui Sheen îngheţase și crăpase sub 
privirea rece a lui Hazard, tot astfel îi pieri acum culoarea de pe 
chip, lăsându-l cenușiu ca zidurile nezugrăvite de beton ale 
garajului ambulanţei. 

Dându-se înapoi, ridicându-și mâinile ca și cum ar fi cerut o 
pauză, Sheen spuse: 

— Ce înseamnă asta? Vorbiţi serios? E o nebunie. Cum adică - 
trebuie să-mi chem avocatul pentru că lipsește un ornament de 
doi dolari? 

— Dacă aveţi avocat, spuse Hazard solemn, poate aţi face 
bine să-i daţi un telefon. 

Încă neștiind ce să creadă, Sheen se mai dădu înapoi un pas 
sau doi, apoi se întoarse brusc și se grăbi spre încăperea în care 
echipajele ambulanței așteptau să fie trimise în misiune. 

— Rahat, trupe antitero, mormăi Hazard. 

Ethan zâmbi. 

— Eşti dat naibii. 

— Tu ești dat naibii. 


312 


Ethan uitase cât de infinit mai ușoară putea fi viaţa când 
spatele îţi era asigurat, mai ales de cineva cu simţul umorului. 

— Ar trebui să te întorci în poliţie, spuse Hazard în timp ce 
traversau garajul spre ușile dinspre coridorul care ducea la 
morgă. Am putea salva lumea, am putea să ne mai distrăm. 

Urcând treptele către nivelul superior al garajului public, 
Ethan spuse: 

— Să presupunem că toată nebunia asta o să se termine mai 
devreme sau mai târziu - faptul că ești împușcat sau nu în 
stomac, clopoţeii, vocea de la telefon, tipul care intră în oglinda 
dulapului tău. Crezi că e posibil să mă întorc pur și simplu la 
vechea slujbă de poliţist ca și cum nimic straniu nu s-ar fi 
petrecut? 

— Și ce-ai vrea să fac - să mă călugăresc? 

— Poate că așa lucrurile s-ar schimba. 

— Sunt fericit așa cum sunt, spuse Hazard. Oricum sunt deja 
cât se poate de rece. Nu crezi că sunt rece din fire? 

— Eşti gheața ambulantă. 

— Asta nu înseamnă că nu sunt și cald. 

— Nu înseamnă, încuviință Ethan. 

— Sunt foarte cald. 

— Maa, ești de-a dreptul fierbinte. 

— Exact. Și n-are niciun sens să mă schimb decât dacă m-aș 
întâlni, poate, cu Isus și mi-ar da una peste cap. 

Nu se aflau într-un cimitir, nu fluierau, dar glasurile lor, care 
răsunau între pereţii reci ca de criptă ai scărilor, îi aduse lui 
Ethan în minte imagini din filme vechi, cu băieţi care bravează 
ca să-și ascundă frica în timp ce străbat un cimitir la miezul 
nopții. 


e Capitolul 56 


Pe piatra de moară a austerităţii autoimpuse, cu perseverenţa 
unui adevărat maniac, Brittina Dowd se subțiase ca o lamă. 
Când mergea, hainele păreau gata să fie sfâșiate de mișcările ca 
de foarfecă ale trupului. 

Șoldurile i se ascuţiseră până când deveniseră aproape la fel 
de fragile că oasele de pasăre. Picioarele semănau cu ale unui 
flamingo. Braţele nu aveau mai multă consistenţă decât niște 


313 


aripi cu penele smulse. Brittina părea decisă să se împuţineze 
până când o adiere ușoară ar putea-o ridica pe sus și duce în 
ținutul pitulicilor și al vrăbiilor. 

Nu era doar lama de ea, ci un briceag întreg care-și punea la 
bătaie toate vârfurile ascuţite și toate marginile tăioase. 

Corky Laputa ar fi putut să o iubească dacă nu ar fi fost și atât 
de urâtă. 

Deși nu o iubea pe Brittina, făcea dragoste cu ea. Dezordinea 
care își pusese pecetea pe trupul scheletic îl tulbura. Era ca și 
cum ar fi făcut dragoste cu Moartea. 

Avea numai douăzeci și șase de ani, dar se pregătise cu râvnă 
pentru o osteoporoză timpurie, de parcă tânjea să se facă bucăţi 
la prima cădere, să se sfărâme ca o vază de cristal trântită de o 
podea de piatră. 

In toiul pasiunii, Corky se aștepta întotdeauna să fie perforat 
de un genunchi sau un cot, ori să o audă pe Brittina trosnind 
lângă el. 

— Hai, spunea ea, hai, și cuvintele ei reușeau să sune nu atât 
ca o invitaţie la sex, ci ca o cerere de sinucidere asistată. 

Patul ei strâmt, potrivit numai pentru cineva care ar dormi în 
el fără să se întoarcă și fără să se sucească, care ar sta 
nemișcat precum locatarul obișnuit al unui coșciug, era de 
departe prea îngust pentru împerecherea sălbatică la care se 
dedau amândoi. 

Nu avea decât un singur pat în cameră, deoarece nu avusese 
niciodată un iubit și se aștepta să rămână virgină. Corky o 
vrăjise la fel de ușor cum ar fi zdrobit o pasăre colibri în pumn. 

Patul strâmt se afla într-o cameră de la ultimul etaj al unei 
case victoriene, cu etaj. Terenul era lung, dar prea îngust ca să 
se poată construi o locuinţă după legile în vigoare. 

In urmă cu șaizeci de ani, chiar după război, un iubitor 
excentric de câini concepuse și construise clădirea aceasta 
stranie. Locuise acolo împreună cu doi dulăi cenușii și doi ogari. 

In cele din urmă, rămăsese paralizat în urma unui atac 
cerebral. După câteva zile în care stăpânul nu le dăduse nimic 
de mâncare, câinii înfometați îl mâncaseră pe el. 

Asta se întâmpla cu patruzeci de ani în urmă. În timp, 
povestea acestei locuinţe fusese la fel de pitorească și uneori la 
fel de înspăimântătoare ca viaţa și moartea macabră a primului 
ei proprietar. 


314 


Atmosfera ciudată a casei îi atrăsese atenția Brittinei așa cum 
țipătul ascuțit al unui fluier ar fi făcut un ogar să ciulească 
urechile. Cumpărase casa cu o parte din banii moșteniţi de la 
bunica ei paternă. 

Brittina absolvise aceeași facultate unde își câștigaseră 
pâinea câteva generaţii la rând ale familiei Laputa. Peste încă 
optsprezece luni avea să-și ia doctoratul în literatură americană, 
pe care o dispreţuia aproape în totalitate. 

Deși nu-și făcuse praf toată moștenirea pe casa aceasta, era 
nevoită să-și suplimenteze venitul din alte surse de câștig. 
Lucrase ca asistent universitar ca să-și poată cumpăra în 
continuare ipecac?* și alimente dietetice cu aromă de ciocolată. 

Apoi, în urmă cu șase luni, asistentul personal al lui Channing 
Manheim îl abordase pe șeful departamentului de engleză din 
universitate și îi explicase că fiul faimosului actor avea nevoie 
de un nou tutore. Numai universitari de cel mai înalt calibru 
puteau candida. 

Șeful de departament îl consultase pe Corky, care era adjunct 
în departament, iar Corky o recomandase pe domnișoara Dowd. 

Știuse că va fi imediat angajată, în primul rând pentru că 
starul idiot avea să fie impresionat de înfățișarea ei dramatică. 
Paloarea cadaverică, chipul uscăţiv și trupul de călugăriță 
anorexică aveau să fie considerate dovezi că Brittinei puţin îi 
păsa de plăcerile cărnii, că se bucura în principal de plăcerile 
minţii, prin urmare, era o intelectuală autentică. 

In industria divertismentului, doar imaginea conta. Manheim 
avea să creadă, așadar, că înfățișarea coincidea cu realitatea și 
în alte profesii. 

In plus, Brittina Dowd era genul de intelectual snob care își 
presăra discursul cu un jargon academic mai greu de deslușit 
decât limbajul tehnic al microbiologilor. Dacă emacierea tinerei 
femei nu l-ar convinge pe starul de film de calităţile ei 
intelectuale, cuvintele mari aveau s-o facă în mod sigur. 

Cu o seară înainte ca Brittina să meargă la interviu, Corky o 
copleșise cu vorbe vrăjite groase ca smântâna, iar ea se 
dovedise avidă nu numai de mâncare, ci și de lingușeli. Se 
complăcuse în pofta de a fi adorată, iar Corky se culcase atunci 
cu ea pentru prima oară. 


26 Sirop care provoacă voma în cazul ingerării de substanţe otrăvitoare sau în diete 
extreme. (n.tr.). 


315 


În cele din urmă, devenise profesoara particulară de limbă și 
literatură engleză al lui Aelfric Manheim și mergea regulat la 
Palazzo Rospo. 

Înainte de asta, Rolf Reynerd și Corky discutaseră în termeni 
generali lovitura pe care aveau s-o dea în numele dezordinii 
sociale, pentru a dovedi că până și o celebritate de renume 
mondial era vulnerabilă în faţa agenţilor haosului. Nu reușiseră 
să se hotărască asupra unei ţinte ideale până când iubita lui 
Corky nu fusese angajată de Channing Manheim. 

De la Brittina, în pat sau nu, Corky aflase o mulţime de lucruri 
despre proprietatea Manheim. Într-adevăr, Brittina îi dezvăluise 
existenţa liniei 24 - și, mult mai important, îi spusese despre 
paznicul Ned Hokenberry, vajnicul apărător al trupei Peaches 
and Herb, care, după spusele lui Fric, fusese concediat pentru că 
lăsase false mesaje de la morţi pe robotul liniei 24. 

Brittina îi făcuse lui Corky și un portret psihologic detaliat al 
fiului lui Channing. Acesta urma să fie de nepreţuit după răpirea 
lui Aelfric, când băiatul avea să fie distrus emoţional. 

În momentele plăcute care urmau partidelor de sex în care se 
împerecheau cu frenezia unor insecte, Brittina nu bănuise nici 
măcar o dată că pe Corky îl interesa tot ce era legat de 
Manheim din alt motiv decât simpla curiozitate. Era un complice 
lipsit de istețime, o fată naivă și îndrăgostită. 

— Hai s-o facem, insistă acum Brittina, hai, iar Corky se 
conformă. 

Vântul se izbea de zidurile casei și ploaia grea își plesnea 
coastele slăbănoage, iar pe patul strâmt, Brittina se zvârcolea 
ca o lăcustă agitată. 

De data asta, în îmbrăţișările lor visătoare postcoitale, Corky 
nu mai avea nevoie să pună întrebări legate de Manheim. Avea 
mai multe informaţii decât îi trebuiau. 

Așa cum făcea câteodată, Brittina se lansă într-un monolog 
despre inutilitatea literaturii: natura învechită a cuvântului scris; 
victoria apropiată a imaginii asupra limbajului; ideile acelea pe 
care ea le numea meme, care, chipurile, se răspândeau precum 
virușii de la o minte la alta, creând moduri noi de gândire în 
societate. 

Corky se gândi că o să-i explodeze creierul, dacă Brittina nu 
tăcea, după care chiar va avea nevoie de un mod nou dea 
gândi. 

316 


În cele din urmă, Brittina se sculă turuind din cuibul dragostei 
cu intenţia de a se duce zglobie spre baie. 

Corky băgă mâna sub pat și recuperă pistolul pe care îl 
ascunsese acolo mai devreme. 

După ce o împușcă de două ori în spate, aproape că se 
așteptă că oasele Brittinei să se sfărâme și să se facă praf, ca o 
mumie devenită casantă după două sute de ani de deshidratare, 
dar femeia nu făcu decât să se prăbușească moartă, ca un 
morman palid și descărnat. 


e Capitolul 57 


De-a lungul anilor în care fuseseră parteneri oficiali, Ethan și 
Hazard lucraseră ca la carte, atât cât fusese posibil să lucreze 
ca la carte câtă vreme cartea era scrisă în mare parte de 
oameni care nu practicaseră niciodată meseria asta. 

Însă în ziua aceasta de decembrie erau parteneri neoficiali și 
jucau rolul de băieţi răi. Poziţia aceasta îl stânjenea pe Ethan, 
dar îi dădea sentimentul confortabil că cel puţin puneau 
stăpânire pe situaţie. 

Un bilet de pe ușa apartamentului lui Rolf Reynerd avertiza că 
apartamentul 2B era locul unei investigaţii în curs a poliţiei. 
Accesul în locuinţă era interzis oricui cu excepţia personalului 
autorizat al departamentului de poliţie și al biroului procurorului 
de district. 

Ignorară avertismentul. 

Yala de la ușa apartamentului lui Rolf Reynerd era acoperită 
de sigiliul poliţiei. Ethan îl rupse, îl îndepărtă. 

Hazard avea cu el un Lockaid, un model de șperaclu vândut 
exclusiv către unităţile de poliţie. În împrejurări obișnuite, l-ar fi 
obţinut cu documente în regulă, specificând exact motivul 
pentru care are nevoie de el, făcând aproape întotdeauna 
referire la un mandat de percheziţie existent. 

Acestea nu erau însă împrejurări obișnuite. 

Hazard pusese mâna pe un astfel de șperaclu din dotarea 
poliţiei prin metode neconvenţionale și avea să fie nevoie să 
apeleze la toate tertipurile posibile când avea să înapoieze 
obiectul în dulapul de echipamente de unde îl luase. 


317 


— Când ești pe urmele unui șaman care se face nevăzut în 
oglinzi, spuse el, oricum spânzuri deasupra unei prăpăstii. 

Hazard strecură vârful subţire al șperaclului în broască și 
după câteva manevre reuși să descuie yala. 

Ethan îl urmă pe Hazard în apartament și închise ușa. Încercă 
să ocolească și să depășească petele - sângele lui Reynerd - 
care mânjeau covorul alb chiar pe prag. 

Râuri de sânge curseseră și din el pe acest covor. Murise 
acolo. Intâmplarea îi reveni în memorie, prea vie ca să fi fost un 
vis. 

Mobila, obiectele de artă și decorațiunile în alb și negru se 
dovediră a fi întocmai după cum și le amintea. 

Pe pereţi, un stol de porumbei era îngheţat în mijlocul unui 
vârtej. Ca niște carouri albe de cretă pe dale cenușii, câteva 
gâște zburau pe un cer sumbru și un parlament de bufniţe 
stăteau cocoţate pe acoperișul unui hambar, deliberând asupra 
sorții unor șoricei. 

Hazard fusese prezent aici noaptea trecută, în timpul primei 
percheziţii a apartamentului. Știa ce probe fuseseră ridicate și 
ce nu. 

Se duse direct spre colţul sufrageriei în care se afla un birou 
lăcuit în negru, cu mânere de sertare din imitație de fildeș. 

— Avem nevoie de ceva care se găsește probabil aici, spuse 
el și scotoci sertarele de sus până jos. 

Ciori pe un gard de fier, un vultur pe o stâncă, un bâtlan cu 
privire aprigă, preistoric ca un pterodactil - toți priveau 
sufrageria aceasta parcă din alte timpuri și din alte tărâmuri. 

Deși nu se sinchisea prea mult, Ethan simţea că atunci când 
își lua privirea de la fotografiile mari, păsările își întorceau și ele 
capetele ca să-l privească, conștiente toate că el ar fi trebuit să 
fie mort, iar omul care le colecționase imaginile trebuia să fie 
viu ca să le admire. 

— Aici, spuse Hazard, scoțând o cutie de pantofi dintr-unul din 
sertare. Extrase bancare, cecuri anulate. 

Se așezară la masa din inox și plastic formica negru ca să 
analizeze documentele financiare ale lui Reynerd. 

Lângă masă: o fereastră. Dincolo de fereastră: ziua 
tumultuoasă, numai nuanţe cenușii, biciuită de vânt, spălată de 
ploi, acum lipsită de tunete și fulgere, încă plină de presimţiri 
negre și funeste. 


318 


Lumina era prea slabă ca să le ușureze munca. Hazard se 
ridică și aprinse lampă mică, din ceramică albă și neagră de pe 
masă. 

Unsprezece teancuri de cecuri fuseseră legate cu elastice, 
câte unul pentru fiecare lună a anului în curs, din ianuarie până 
în noiembrie. Cecurile anulate ale lunii curente nu aveau să fie 
expediate de bancă până la mijlocul lui ianuarie. 

După ce terminau, trebuiau să pună totul la loc în cutia de 
pantofi și s-o pună în sertar exact așa cum o găsiseră. Sam 
Kesselman, detectivul desemnat să se ocupe de asasinarea 
Minei Reynerd, avea să analizeze fără îndoială aceleași cecuri 
când se va însănătoși, se va întoarce la serviciu după Crăciun și 
va citi scenariul neterminat al actorului mort. 

Dacă îl așteptau însă pe Kesselman, Channing Manheim putea 
fi și el mort. La fel și Ethan. 

Trebuiau să se uite numai pe cecurile scrise în primele opt 
luni ale anului, înainte de asasinarea Minei Reynerd. 

Hazard luă patru teancuri de cecuri. Îi împinse și lui Ethan 
patru teancuri. 

În scenariu, un actor fără slujbă și subapreciat luase lecţii de 
actorie la o universitate unde întâlnise un profesor împreună cu 
care pusese la cale un plan de a-l ucide pe cel mai mare actor 
din lume. Dacă universitarul fictiv fusese inspirat de un profesor 
criminal real, cecul unei taxe de școlarizare putea sugera o 
instituţie de învăţământ superior de unde ar putea începe 
investigația. 

Descoperiră curând că Rolf Reynerd fusese un adept al 
educaţiei continue. Însemnările sale de pe fiecare cec erau 
meticuloase și utile. În primele opt luni din an, participase la 
două cursuri de actorie, la un altul de tehnica scenariilor, la un 
seminar de o zi de publicitate și auto promovare și două cursuri 
opţionale de literatură americană. 

— Șase posibilităţi, spuse Hazard. Cred că ne așteaptă o zi 
grea. 

— Cu cât le verificăm mai repede, cu atât mai bine, încuviinţă 
Ethan. Dar Manheim nu se întoarce din Florida până joi după- 
amiază. 

— Și? 

— Mai avem și ziua de mâine. 


Hazard se uită pe lângă Ethan, spre fereastră, și rămase cu 
privirea la furtună, ca și cum ar fi citit ploaia, așteptând să 
deslușească înțelesuri așa cum ar desluși un ghicitor înțelesuri 
în frunzele clocotite de ceai. 

După ce se gândi, spuse: 

— Poate că nu ar trebui să ne bazăm total pe ziua de mâine. 
Am sentimentul că nu mai avem timp. 


e Capitolul 58 


Grămada de oase subțirele, sumar îmbrăcate, înșirate pe 
podea, nu scoase niciun țipăt de surpriză, niciun suspin, nici 
măcar niște meme. 

Ca să fie sigur că Brittina e moartă, Corky vru să o mai 
împuște o dată, de data asta în ceafă. Din păcate, pistolul 
începuse să latre. 

Chiar și cel mai performant amortizor de sunet se 
deteriorează după folosiri repetate. Indiferent de materialul 
folosit ca amortizor în extensia ţevii, acesta se presează cu 
fiecare foc tras și-și pierde calităţile. 

În plus, Corky nu beneficia de un amortizor de calitatea celor 
folosite de agenţii CIA. Nu te puteai aștepta la materiale și 
execuție comparabilă cu cele de la marile firme producătoare de 
arme când îţi cumpărai amortizorul de la activiștii din grupurile 
de protecţie a animalelor. 

Trăsese în Hokenberry de șase ori și în Brittina de două ori. 
După doar opt focuri, pistolul începuse să-și recapete vocea. 

Poate că ultimul foc nu fusese auzit de afară, dar următorul 
avea să se audă mai tare. Era un om care-și calcula riscurile, dar 
pe acesta nu-l luase în calcul. 

În portbagaj, în trusa cu scule, ţinea un amortizor nou, 
precum și o pereche de ochelari pentru vedere pe timp de 
noapte, și o trusă de seringi hipodermice, cu fiole de sedative și 
otrăvuri. Și două grenade de mână. 

Dar, ca întotdeauna, parcase la câteva străzi de casa Brittinei. 
Deoarece Corky îi era profesor, iar ea studentă, se străduiseră 
să fie cât mai discreți în legătură cu relaţia lor romantică. 

Să se ducă și să se întoarcă de la BMW ca să facă rost de 
amortizor părea o complicaţie inutilă. Se ghemui lângă iubita lui 


320 


ciuruită și îi puse mâna la gât, încercând să depisteze o urmă de 
puls în carotidă. 

Era moartă de-a binelea. 

In baie, Corky își spălă organele genitale, mâinile și faţa. Ca 
să iubeşti haosul nu trebuia să disprețuiești o bună igienă 
personală. 

Din dulapul cu medicamente scoase o sticlă mare de apă de 
gură Scope. Acum că Brittina era moartă și practic incapabilă să 
se simtă ofensată, Corky luă o înghiţitură direct din sticlă și făcu 
gargară. 

Sărutările ei îi lăsau un gust neplăcut. 

Ca urmare a obiceiului Brittinei de a posti în cea mai mare 
parte a timpului, fusese adesea într-o stare de ketoză, timp în 
care trupul ei fusese obligat să ardă neînsemnatele depozite de 
grăsime pe care le păzea cu strășnicie. Printre simptomele 
ketozei se numără greața și vomitatul, dar un simptom mai 
plăcut este respiraţia dulce, cu miros de fructe. 

Lui Corky îi plăcea aroma respirației ei, dar după ce schimbau 
prea multă salivă de la o limbă la alta, rămânea uneori cu un 
gust acru. Ca toate lucrurile unei lumi imperfecte, sexul își are 
întotdeauna preţul lui. 

In acest caz, desigur, prețul fusese mai mare pentru Brittina 
decât pentru el. 

Se îmbrăcă repede. Cobori în șosete scările înguste, până la 
bucătăria înghesuită din spatele casei. 

Pelerina lui galbenă și pălăria de ploaie erau agăţate într-un 
cuier de perete, în porticul închis cu geamuri din afara 
bucătăriei. Ghetele negre îl așteptau lângă pelerină. 

Ploaia se rostogolea în cascade atât de puternice pe 
acoperișul porticului, încât răsuna aidoma unui torent dintr-o 
junglă tropicală. Aproape că se aștepta să vadă crocodili rânjind 
sălbatic în curtea din spate și pitoni șerpuind prin copaci. 

Dădu drumul pistolului într-unul din buzunarele încăpătoare 
ale pelerinei. Din alt buzunar scoase un tub flexibil de cauciuc și 
un obiect care semăna cu o cutie mică de iaurt, neagră, cu 
capac roșu, dar fără a avea desenat vreun fruct delicios pe ea. 

Nu mai avea niciun motiv să mai respecte podelele curate ale 
Brittinei, așa că își trase ghetele și se întoarse în casă. Urma udă 
a tălpilor de cauciuc scârțâia pe linoleumul din bucătărie. 


321 


Nu-și terminase încă treabă. Lăsase în urmă probe care îl 
puteau condamna la moarte. Spermă, păr, amprente - toate 
trebuiau eliminate. 

Din prima zi în care începuse să viziteze locul ăsta scheletic, 
nu purtase obișnuitele mănuși de latex pe care le purta de 
obicei la locul crimelor capitale. Chiar dacă Brittina Dowd nu era 
decât o excentrică, cu siguranţă ar fi devenit bănuitoare față de 
un iubit care purta mereu mănuși chirurgicale. 

Scări mai abrupte și mai înguste decât oricare altele din casă 
duceau din bucătărie într-un garaj în care trei din cei patru 
pereţi se aflau la subsol. Aici întunericul se adună cu opulența 
cu care se încolăcea în catacombe sau închisori. 

Corky aproape că auzea o mulţime de păianjeni care ciupeau 
corzile de mătase ale harpelor lor. 

Intr-o zi obișnuită, patru ferestruici de pe ușa garajului ar fi 
lăsat să intre înăuntru puţin soare. Acum întunericul cenușiu al 
furtunii nu putea străbate prin sticla plină de praf. 

Aprinse un bec deasupra capului, căpătând un pic de lumină 
la care să-l poată goli pe „zeul zoroastrismului”. 

Zeul zoroastrismului este Ahura Mazda. Mașina Brittinei era o 
Mazda, fără Ahura, dar oricum, lui Corky îi plăcea glumiţa. 

Din portbagaj scoase patru pulverizatoare de mărimea unor 
sprayuri de păr, cu care un șofer rămas în pană putea umfla și în 
același timp lipi gaura dintr-o anvelopă perforată. Le puse 
deoparte și luă din portbagaj două canistre goale de benzină, 
fiecare a câte zece litri. 

Cumpărase toate acestea pentru Brittina, pe lângă 
reflectorizante și un panou galben, pe care scria cu litere mari, 
negre URGENȚĂ, și insistase pe lângă ea să le ţină mereu în 
portbagajul zeului ei zoroastrian. 

Ea fusese mișcată de grija lui și îi spusese că diamantele nu i- 
ar fi dovedit mai mult că o iubește decât acele daruri umile. Nu 
erau, de fapt, decât o parte din pregătirile pe care Corky le 
făcea pentru a se debarasa de cadavrul ei când va veni ziua să 
o omoare. 

Corky nu ar fi negat niciodată că putea fi extrem de romantic 
când era nevoie, dar mai mare decât flerul lui pentru aventuri 
era talentul său pentru pregătiri meticuloase. Fie că prăjea un 
curcan de sărbători, fie că ucidea o iubită incomodă, fie că 
plănuia să-l răpească pe fiul celui mai mare star de film din 


322 


lume, aborda fiecare situație cu maximum de grijă și răbdare, 
rezervându-și tot timpul de care avea nevoie ca să pună la 
punct o strategie fără cusur, precum și procedura care să 
asigure succesul. 

Brittina nu întrebase niciodată de ce dovă canistre de 
benzină, când una era suficientă și putea fi cărată foarte ușor. El 
știuse că ea nu va întreba și nici măcar nu se va mira, pentru că 
era o femeie interesată de imagini, meme și vise utopice, nu de 
matematică sau logică. 

Puse jos canistrele goale. Vâri puţin furtunul de cauciuc în 
rezervorul de benzină al mașinii. Nu trebui decât să tragă puţin 
din tub ca să amorseze curgerea. 

Avea o îndelungată practică de acest gen, așa că știa cum să 
se asigure că va trage cât mai puţine gaze în plămâni și că nicio 
picătură din cea mai bună benzină Shell Oil nu-i va intra în gură. 
Lichidul începu să curgă repede în timp ce vâri în prima canistră 
capătul rămas afară al furtunului. 

După ce scoase douăzeci de litri și umplu ambele canistre, 
Corky cără recipientele la primul etaj. Lăsă capătul liber al 
furtunului să împrăștie o dâră de benzină pe podeaua garajului. 

Se întoarse după cele patru pulverizatoare. Lăsă două dintre 
ele în bucătărie, pe ultimul grătar al cuptorului de jos. Pe 
celelalte două le puse pe ultimul grătar al cuptorului de sus. 

Urcând scările cu una din canistre, opri termostatul de la 
parter, apoi și pe cel de la etaj. Acest lucru avea să împiedice 
declanșarea dispozitivului de aprindere electrică al arzătorului 
cu gaze naturale de acolo, ceea ce putea declanșa explozia 
vaporilor de benzină acumulați înăuntru înainte ca el să 
părăsească locul. 

Lăsând capacul la canistră și folosindu-se numai de gura de 
scurgere, Corky stropi cu generozitate trupul palid și gol al 
Brittinei Dowd. Părul ei lung va ajuta la aprinderea focului, dar 
nu avea prea multă grăsime ca să-l și întrețină. 

După ce turnă nu mai mult de un sfert din benzină în baie, 
împrăștie vreo cinci litri peste lenjeria mototolită de pat. Nu mai 
stropi în celelalte cămăruțe de la etaj, pentru că nu fusese 
niciodată acolo și nu era nevoie să umple până la refuz fiecare 
ungher pentru a obține ceea ce dorea. 

Din dormitor lăsă să picure o dâră continuă de benzină până 
în holul strâmt de la etaj și în jos pe scări, spre parter. Ajuns la 


323 


capătul treptelor, aruncă deoparte canistra goală și o luă pe cea 
plină. 

Continuă să se plimbe în zigzag prin sufragerie, camera de zi, 
până în pragul bucătăriei. Aici puse canistra jos. Desfăcu rapid 
capacul și îl azvârli. 

Dintr-un buzunar al hainei scoase cutiuţa neagră cu capac 
roșu, cea de mărimea unui iaurt mic - un detonator chimic. 

Ambalajul detonatorului era cumva flexibil. II făcu să intre prin 
orificiul care fusese acoperit de capac și astupă canistra în care 
mai rămăseseră aproximativ cinci litri. 

Trase inelul de la capacul roșu. Acesta declanșa un proces 
chimic care avea să genereze rapid căldură și, în patru minute, 
o explozie suficient de puternică pentru a aprinde resturile de 
benzină din canistră și dâra de combustibil care ducea până la 
dormitorul de la etajul întâi și la cadavru. 

Nu era un moment potrivit ca cineva să sune la ușă. 

Nu se auzi soneria, bineînţeles, pentru că, pe lângă strategia 
rafinată, tactica solidă și pregătirea meticuloasă se puteau baza 
întotdeauna pe norocul Laputa. Îngerul lui păzitor era haosul, și 
Corky se afla întotdeauna sub ochiul calm și protector al acestei 
forței nimicitoare. 

Se întoarse la cuptoare și legă ambele uși, așa cum trebuia 
pentru a iniția ciclul de autocurățire. Pe fiecare apăsă butonul pe 
care scria CURAȚA. 

Căldura avea să dilate rapid conţinutul sub presiune al 
pulverizatoarelor, care urmau să explodeze. Deoarece ușile erau 
legate, suflul exploziei nu se putea elibera prea ușor. 
Distrugerile care rezultau puteau fi suficient de severe pentru a 
provoca o scurgere de gaze și deci o nouă explozie, mai 
puternică. 

Distrugerea completă a casei nu avea nevoie de trucul cu 
cuptoarele ca să reușească. Cei douăzeci de litri de catalizator 
de mare putere pe care îi turnase prin toată clădirea aceea 
mică, precum și litrii cu care stropise podeaua garajului aveau 
să alimenteze focul și să șteargă orice urmă a ADN-ului său, de 
la spermă la fire de păr, chiar și fiecare amprentă lăsată în 
urmă. Cu toate acestea, credea în redundanţă ori de câte ori se 
ivea ocazia. 


324 


Ajuns la intrarea din spate, Corky își trase pe umeri pelerina 
voluminoasă de ploaie. Își îndesă pălăria cu marginile lăsate pe 
cap. _ 

Împinse ușa cu oblon și cobori scările. În capătul curţii, ieși în 
drum pe o poartă și nu mai aruncă nicio privire înapoi spre casa 
îngustă. 

Ploaia îl învioră. 

Din cer ţâșneau cascade. Torentele repezi din șanțuri se 
revărsau peste borduri. 

Aversele de ploaie nu aveau să stingă focul pe care-l 
meșterise. Flăcările de benzină aveau să devasteze interiorul 
structurii din lemn înainte ca zidurile să se prăbușească și să 
facă loc ploii. 

Într-adevăr, furtuna era aliatul lui. Intersecţiile inundate și 
traficul blocat aveau să întârzie mașinile de pompieri. 

Tocmai dăduse colţul și-și zărise BMW-ul, când auzi în 
depărtare prima explozie. Sunetul era slab, plat, înăbușit, dar 
dezagreabil. 

În curând avea să dispară orice persoană și orice lucru care ar 
fi putut conduce poliția pe urmele lui după asaltul de la Palazzo 
Rospo. 


e Capitolul 59 


Din camerele mai îndepărtate ale casei, Fric adună într-un coș 
de picnic lanterne de urgenţă. 

Vila și clădirile aferente fuseseră consolidate pentru protecţie 
antiseismică, iar structura fusese întărită astfel încât să asigure 
distrugeri minime chiar și în cazul unui cutremur de 8 grade pe 
scara Richter, care să dureze două minute. 

În general, 8 era considerat numărul la care puteai să-ţi iei 
adio de la viaţă. Cutremure atât de puternice se produceau 
numai în filme. 

Dacă un cutremur ucigaș, desprins din filme de groază, ar fi 
distrus instalaţia de curent electric a orașului, Palazzo Rospo 
putea să se bazeze pe generatoarele alimentate cu gaz dintr-o 
galerie subterană, cu plafon și ziduri groase de jumătate de 
metru, turnate din beton și prevăzute cu armături de oţel. In 
urma unei catastrofe regionale, vila trebuia să rămână complet 


325 


iluminată, calculatoarele trebuiau să continue să funcţioneze, 
ascensoarele să meargă, frigiderele să rămână reci. 

În grădina de trandafiri, din fântâna arteziană sculptată în 
granit, cu îngerași care fac pipi, trebuia să continue să 
țâșnească veșnic apă. 

Sistemul acesta de rezervă nu mai era de niciun folos dacă 
vulcani până atunci necunoscuţi ar fi erupt sub Los Angeles și ar 
fi revărsat râuri de lavă topită, care să transforme sute de 
kilometri pătraţi într-un deșert mocnit, ori dacă un asteroid s-ar 
fi prăbușit în oraș. Dar nici măcar o vedetă faimoasă și bogată 
ca Tatăl-Fantomă nu se putea proteja de cataclisme la scară 
planetară. 

Dacă generatoarele de producţie elvețiană aflate în buncăr 
erau avariate, atunci intrau automat în funcţiune adevărate 
castele Frankenstein de baterii vechi de douăzeci de ani și mari 
cât un sicriu așezat în picioare. Acestea asigurau iluminatul de 
urgenţă, calculatoarele, sistemul de securitate și alte instalaţii 
vitale timp de nouăzeci și șase de ore. 

În eventualitatea în care centrala electrică a orașului se 
defecta, generatoarele erau distruse și uriașele baterii nu mai 
funcționau, în toată casa se distribuiau lanterne de urgenţă. Din 
punctul lui de vedere, Fric socotea că o astfel de serie de 
nenorociri era posibilă numai în cazul unei invazii extraterestre 
cu arme magnetice. 

Oricum, după spusele doamnei McBee, existau 214 lanterne 
de urgență, ceea ce însemna că puteai liniștit să pui rămășag pe 
viaţa ta că nu erau 213 sau 215. 

Lanternele acestea mici, dar cu o lumină extrem de puternică, 
care funcționau cu baterii, erau în permanență conectate la 
prizele fixate în plintă și se încărcau încontinuu. Dacă se oprea 
curentul, lanternele de urgenţă porneau automat, luminând 
suficient de bine drumul prin casă astfel încât toată lumea să 
iasă afară în siguranţă la orele cele mai înaintate din noapte. 
Mai mult, puteau fi scoase din priză și mânuite ca lanternele 
obișnuite. 

Ca și plăcuţa fiecărei prize în care era așezată, învelișul de 
plastic al fiecărei lanterne se asorta cu plinta pe care stătea: bej 
pe plinta de culoarea pietrei de văr, maro-închis pe mahon, 
negru pe marmură neagră... În timpuri normale, trebuiau să nu 


326 


sară în ochi. Când trăiai cu ele zi de zi, încetai curând să le mai 
observi. 

În afară de doamna McBee, nimeni nu și-ar fi dat seama că 
lipseau douăsprezece lanterne din cele 214. Dar doamna McBee 
nu se întorcea din Santa Barbara până joi dimineaţă. 

Cu toate acestea, Fric șterpelise numai lanternele de urgență 
din camerele îndepărtate și mai puţin umblate, unde dispariţia 
lor era mai puţin probabil să stârnească curiozitatea. Avea 
nevoie de ele pentru locul lui secret, bine ascuns. 

Îndesă lanternele în coșul de picnic pentru că avea capac cu 
balamale. Dacă se întâlnea pe neașteptate cu un membru al 
personalului casei, nimeni n-ar fi văzut ce are în coș atâta timp 
cât capacul rămânea închis. 

Dacă era întrebat ce avea în coș, avea să mintă și să spună: 
„sendvișuri”. O să spună că are de gând să stea în sala de 
biliard într-un cort făcut dintr-o pătură, unde o să-și închipuie că 
este un indian Blackfoot de la anul 1880. 

Întreaga idee de a se juca de-a indienii în sala de biliard era 
de o prostie monumentală, desigur. Dar cei mai mulţi oameni 
mari credeau că băieţii prostuţi, de zece ani, făceau lucruri 
prostuţe, de soiul ăsta, așa că probabil avea să fie crezut și, la 
fel de probabil, compătimit. 

Să te compătimească lumea era mai bine decât să creadă că 
erai nebun ca pisica cu două capete a Barbarei Streisand. 

Asta era una dintre expresiile Tatălui-Fantomă. Când credea 
că cineva nu era în toate minţile, spunea: „Tipul e nebun ca 
pisica cu două capete a Barbarei Streisand”. 

Cu ani în urmă, Tatăl-Fantomă semnase un contract ca să 
joace într-un film regizat de Barbra Streisand. Ceva mersese 
îngrozitor de prost. În cele din urmă, se retrăsese din proiect. 

Nu o vorbise niciodată de rău pe doamna Streisand. Dar asta 
nu însemna că erau prietenoși și dornici de aventuri reciproce ca 
animăluţțele din Vântul prin sălci?”. 

În industria de divertisment, toţi se prefăceau că erau 
prieteni, chiar dacă poate se urau de moarte. Aveau feţe dulci, 
siropoase, se îmbrăţișau și se băteau prietenește pe spate, se 
lăudau unul pe altul atât de convingător, că Sherlock Holmes 


27 Filmul (1996), în regia lui Terry Jones, este o ecranizare a unei povești clasice 
pentru copii, scrise de Kenneth Grahame (1859-1932), amintite de Dean Koontz și-n 
alte romane ale sale. (n.tr.). 


327 


însuși n-ar fi ghicit care din ei voia cu adevărat să-l ucidă pe 
celălalt. 

Din spusele Tatălui-Fantomă, nimeni din industria de 
divertisment nu îndrăznea să spună adevărul despre altcineva, 
deoarece fiecare știa că oricare dintre ceilalţi erau în stare să 
pornească o vendetă sângeroasă și atât de terifiantă, că l-ar fi 
băgat în sperieţi pe cel mai nenorocit mafiot. 

Barbra Streisand nu avea de fapt o pisică cu două capete. Era 
doar o „metaforă”, așa cum spunea tatăl lui Fric, din cauza unui 
detaliu sau a unui personaj pe care Barbra voise să le adauge la 
film după ce Tatăl-Fantomă semnase contractul pentru scenariu 
fără pisica cu două capete. 

Channing fusese de părere că pisica cu pricina era o idee total 
nebunească, iar doamna Streisand socotea că, dimpotrivă, va 
aduce filmului o grămadă de Oscaruri. Așa că au căzut de acord 
să nu fie de acord, s-au pupat, s-au îmbrățișat, s-au lăudat 
reciproc și s-au despărțit fără să lase cu vărsare de sânge. 

În dimineaţa aceasta, în holul care ducea spre bucătăriei, 
când Fric fusese pe punctul să-i spună domnului Truman despre 
omul din oglindă, Moloch și toate celelalte, se apropiase 
amenințător de punctul în care putea fi considerat nebun ca 
pisica cu două capete a Barbarei Streisand. Nu avea să facă din 
nou aceeași greșeală. 

Mama lui fusese internată odată într-un spital de nebuni. 

Toţi aveau să creadă: Așa mamă, așa fiu. 

Mama lui fusese externată după zece zile. 

Dacă Fric începea să vorbească despre oameni din oglindă, 
nu aveau să-l lase niciodată să mai iasă de acolo. Nici după zece 
zile, nici după zece ani. 

Mai rău, dacă ar sta într-un spital de nebuni, Moloch ar ști 
exact unde să-l găsească. Nu aveai unde să te ascunzi într-o 
celulă capitonată. 

Ducând coșul de picnic de parcă ar fi căutat ouă de Paști, 
adunând pe furiș lanterne din spatele scărilor, din spatele 
holului, din camera unde se servea ceaiul, din camera de 
meditație, Fric nu înceta să-și amintească: „sendvișuri, 
sendvișuri”, pentru că se temea că atunci când se va întâlni cu o 
menajeră sau un portar, o să i se lege limba și o să uite ce 
minciună intenţionase să spună. 


Nu se pricepea să mintă. Într-o vreme și într-un loc în care 
erai nevoit să minţi doar ca să fii considerat normal, într-un loc 
și într-o vreme în care e/ era nevoit să mintă că să 
supravieţuiască, să nu se priceapă la minţit putea să-i aducă 
moartea. 

„Senavișuri, sendvișuri.” 

Era un mincinos de o nepricepere de-a dreptul idioată. 

Și era singur. Chiar și cu un soi de înger păzitor bun doar de 
gură, era tot singur. 

De fiecare dată când trecea pe lângă o fereastră, își amintea 
că ziua furtunoasă se topea cu repeziciune și că Moloch avea să 
vină cel mai probabil noaptea. 

Scund pentru vârsta lui, slab pentru vârsta lui, un mincinos 
nepriceput, singur, tic-tic-tic - nu-i mai rămânea nimic. 

„Pendvișuri, murmură. Nişte pendvișuri cu unt și gem de 
arahide.” 

Era pierdut. 


e Capitolul 60 


Palmierii reginei, palmierii regelui, palmierii regali, palmierii 
de toate soiurile își scuturau acele precum copacii bătuți de 
furtună din Key Largo”. Autobuze, mașini, camioane și jeepuri 
blocau străzile, ștergătoarele nu reușeau să ţină pasul cu ploaia 
torențială, geamurile laterale erau pe jumătate aburite, 
claxoanele sunau de zor, frânele scârţțâiau, săltând pe loc, acum 
țâșnind înainte, acum oprindu-se brusc, șoferii erau cuprinși de 
o frustrare vădită, amintind de prima scenă din Falling Down”, 
minus căldura de vară din acel film, minus Michael Douglas, deși 
Ethan bănuia că Michael Douglas s-ar putea să fie și el pe 
undeva, prin nebunia asta, pierzându-și încet minţile ca 
personajul din film. În faţa unei librării, sub o copertină, stătea 
un grup de rockeri punkiști vopsiți, cu părul numai ţepi, cu 
cercel în sprâncene, nas sau limbă, sau punkiști pur și simplu, 
îmbrăcaţi în negru, unul dintre ei purtând pălărie rotundă, ceea 


28 Film din 1948 cu Humphrey Bogart. (n.tr.). 

29 În Cădere liberă (Falling Down), 1993, Michael Douglas joacă rolul unui om obișnuit 
care, frustrat de căldura zilei și de absurdul evenimentelor prin care trece, se 
transformă într-un criminal. (n.tr.). 


329 


ce îl făcu să se gândească la „tavarișii” din Portoca/a mecanică. 
Sosi apoi un grup de liceene, toate frumoase, bucurându-se de 
vacanţa de sărbători, plimbându-se fără umbrele, cu pletele 
lipite de cap, toate râzând, fiecare jucând rolul zânei, toate 
încercând să fie Holly Golightly într-un remake după Mic dejun /a 
Tiffany, de data asta filmat la patru mii de kilometri de locaţia 
originară, undeva pe coasta cea mai sălbatică a ţării. Intunericul 
furtunii transformă miezul zilei în amurg, ca și cum vreun regizor 
turna scene nocturne. Luminile magazinelor, neonul, tuburile cu 
catod rece, ghirlandele luminoase de felinare colorate și vag 
asiatice, farurile și luminile de poziţie ale mașinilor - toate 
unduind și arzând cu vâlvătaie peste asfaltul ud, în vitrinele 
magazinelor, în pereţii clădirilor de sticlă care se înălţau sfidând 
nebunește viitoare cutremure, scânteiau ca banii de argint în 
fuioarele sclipitoare ale gazelor de eșapament, amintindu-i lui 
Ethan de atmosfera din Blade Runner.* 

Ziua era extrem de reală și în același timp o simplă închipuire, 
căci visele Hollywoodului luminaseră orașul în câteva locuri, îl 
întunecaseră în multe altele, îi schimbaseră fiecare cotlon, până 
când toate își pierduseră consistenţa. 

Se aflau în Fordul lui Ethan, după ce lăsaseră la spital mașina 
lui Hazard. De vreme ce Ethan nu mai lucra în poliţie, nu putea 
să stoarcă informaţii de la nimeni, dar, pe de altă parte, 
partenerul lui nu putea conduce în timp ce încerca să stoarcă 
informații. 

Pentru a verifica cele șase piste, aveau să intre în alte 
jurisdicții decât cele aflate strict sub autoritatea Poliţiei din Los 
Angeles. Fără să pregătească dinainte terenul, Hazard nu avea, 
de fapt, legitimitate deplină. Dar acum nu aveau timp pentru 
protocol. 

Hazard stătea în scaunul din dreapta șoferului și dădea 
telefoane. Vocea lui când curgea în șoapte politicoase și 
aproape romantice, când tuna și pretindea răspunsuri, dar, cel 
mai adesea, rămânea familiară și prietenoasă, apelând 
necontenit la statutul său de detectiv de omucideri pentru a 
convinge-împinge-forța colaborarea birocraţilor din 
învăţământul universitar. 


3 Blade Runner, film science-fiction din 1982, cu Harrison Ford în rolul principal. 
(n.red.). 


330 


Fiecare colegiu și universitate din marele Los Angeles se 
închisese pe perioada ultimelor două sau trei săptămâni din an. 
Puteai număra pe degetele de la o mână personalul care se 
ocupa de studenţii care nu plecaseră acasă de sărbători. 

La fiecare instituţie la care suna, își folosea șarmul personal, 
apela la calitatea de cetăţean a interlocutorului, ameninţa și 
persevera să treacă de la un nu-știu-nimic la altul, până când în 
cele din urmă dădea peste un știu-ceva care le putea ajuta 
investigația. 

Deja aflaseră că profesorul de dramă - Dr. Jonathan Spetz- 
Mogg - organizase ambele conferințe de sfârșit de săptămână 
despre actorie, pentru care Rolf Reynerd scrisese amândouă 
cecurile. Aveau programată o întâlnire cu Spetz-Mogg la casa 
acestuia din Westwood, spre care se îndreptau fără sirene sau 
girofare. 

Incercând să dea de urma lui Gerald Fitzmartin, care 
organizase cursul de trei zile despre tehnica redactării 
scenariilor, Hazard se înfurie atât de tare din pricina discursului 
ocolit la care se pricepeau atât de bine toate tipurile de 
universitari, încât își încetă pentru un timp vânătoarea, înainte 
că frustrarea să-l facă să-și zdrobească de frunte telefonul. 

— Toţi demagogii ăștia universitari îi urăsc pe polițiști. 

— Până când au nevoie de tine, spuse Ethan. 

— Mda, pe urmă îi apucă dragostea. 

— Nu-i apucă niciodată dragostea, dar dacă au nevoie de tine 
ca să-i scoţi din rahat, atunci te tolerează. 

— Ştii citatul ăla din Shakespeare? întrebă Hazard. 

— Sunt mai multe. 

— Despre cum să faci o lume mai bună. 

— Să omori toţi avocaţii. 

— Mda, ăla, spuse Hazard. Shakespeare nu s-a gândit însă și 
la cine îi pregătește pe avocaţi. 

— Demagogii din universități. 

— Mada. Dacă vrei o lume mai bună, du-te la sursă. 

Traficul era în continuare dificil. Fordul Expedition se tamponă 
ușor de un Mercedes negru 4x4 și reuși să nu se aleagă cu nicio 
zgârietură doar datorită intermedierii alunecoase a ploii. 

Tresărind, lui Ethan i se păru că îl vede pe Fric pe trotuar, 
plimbându-se printre necunoscuţi. La o privire mai atentă, își 


331 


dădu seama că băiatul era mai mic decât moștenitorul Manheim 
și își târa picioarele în urma părinţilor. 

Nu era primul Fric fals pe care îl văzuse și în faţa căruia 
tresărise de când ieșise din spital. Nervii îi erau întinși la 
maximum după atâtea experienţe stranii. 

— Ce se mai aude cu Blonda din Baltă? întrebă Ethan. Ai luat 
analizele de la laborator azi-dimineaţă? 

— N-am verificat. Dacă găsesc probe împotriva consilierului 
meu municipal, pur și simplu o să mă furnice pielea când o să 
fiu nevoit să-l las să se învârtă plin de aere, de parcă ar fi fost 
votat pentru funcţia de Dumnezeu, ceea ce e și mai strigător la 
cer dacă te gândești câte voturi false au îndesat în urne buldogii 
lui. O să sun la laborator mâine, poimâine, când se mai 
limpezesc lucrurile. 

— Îmi pare rău, spuse Ethan. 

— Dacă-ţi pare rău pentru nasul tău, du-te și tratează-te, 
altfel n-are de ce să-ți pară rău. 

— Un prânz și câţiva mamouli nu pot răsplăti toată nebunia 
asta în care te-am băgat. 

— Nu tu m-ai dat peste cap. Când apare un tip care-mi dă 
niște clopoței pe care i-am visat într-un coșmar, după care 
dispare într-o oglindă, mă tulbur și fără ajutorul tău. 

Hazard își vâri amândouă mâinile sub haină și trase de 
puloverul de bumbac. Ethan spuse: 

— Te-ai umflat de ieri? 

— Mda. Am luat un mic dejun cu Kevlar”. 

— N-am știut niciodată că porți vestă antiglonț. 

— Mă gândeam că poate am evitat mai multe gloanţe decât 
are dreptul un om. Nu înseamnă că nu sunt în continuare un 
curajos. 

— N-am spus că nu ești. 

— Sunt speriat de moarte, dar sunt în continuare un curajos. 

— Asta e psihologia corectă. 

— Psihologia supravieţuitorului, spuse Hazard. 

— Dar n-am înţeles, ce nu-ţi place la nasul meu? 

— Da’ ce-ai vrea să-mi placă la el? 

Ploaia începu să cadă brusc în torente și Ethan porni 
ștergătoarele de parbriz la viteză maximă. 


31 Kevlar este o fibră textilă industrială cu proprietăţi deosebite de rezistenţă la tăiere 
și căldură. Este folosită, printre altele, și la fabricarea vestelor antiglont. (n.tr.). 


332 


Hazard spuse: 
— Parc-ar fi sfârșitul lumii. 


e Capitolul 61 


După ce primi un telefon turbat de la Căpitanul Queeg von 
Hindenburg, Corky Laputa fu nevoit să facă o călătorie 
neașteptată până în colțul cel mai îndepărtat al regiunii, în 
Malibu. 

Omul din Malibu își spunea în mod curent Jack Trotter. Trotter 
avea fermă, carnet de șofer valabil și plătea cât mai puţine taxe 
cu putinţă sub numele de Felix Greene. Greene, alias Trotter, 
folosise cândva numele de Lewis Motherwell, Jason Barnes, 
Bobby Domino și altele. 

Când Jack-Felix-Lewis-jason-Bobby se născuse, cu patruzeci și 
patru de ani în urmă, părinţii mândri să aibă un fiu îl numiseră 
Norbert James Creezel. Il iubeau, fără îndoială, și cum erau 
simpli ţărani din lowa, nu și-ar fi imaginat vreodată că atunci 
când va crește Norbert mare va ajunge un maniac precum 
Căpitanul Queeg von Hindenburg. 

Corky îi spunea Căpitanul Queeg pentru că tipul manifesta 
paranoia și megalomania personajului cu același nume din 
romanul Revolta de pe Caine al lui Herman Wouk. Von 
Hindenburg i se potrivea în parte deoarece - precum zepelinul 
german care provocase moartea a treizeci și șase de persoane 
în Lakehurts, New Jersey, în 1937 - era arogant și, lăsat de capul 
lui, avea să se prăbușească și să ardă spectaculos într-o bună zi. 

In drum spre Malibu, Corky se opri la un garaj pe care îl 
închiriase în Santa Monica. Era unul din acelea cu patruzeci de 
încăperi duble și ajungea la el printr-un drum de acces din zona 
industrială. 

Inchiriase garajul sub numele de Moriarity și plătea factura 
lunară cu bani gheață. 

Un Land Rover negru ocupa primul spaţiu. Vehiculul îi 
aparţinea lui Corky, dar era înscris cu acte în regulă pe numele 
unei companii inexistente, Kurtz Ivory Internaţional. 

Parcă BMW-ul lângă Land Rover, ieși din mașină, închise ușile 
garajului și aprinse luminile. 


333 


Mirosul tare de var al betonului rece, parfumul dulce-acrișor al 
petelor vechi de ulei de motor și izul astringent slab, dar încă 
persistent, al insecticidului cu care fusese făcută dezinsecţia de 
furnici cu o lună în urmă, făceau din spaţiul acesta monoton 
esenţa magiei și a aventurii pentru Corky. Aici, la fel ca Bruce 
Wayne când dăduse de bucluc în Batcave, Corky devenea un 
cavaler al întunericului, deși cu o agendă care ar fi fost mai mult 
pe placul lui Joker decât al unui Bruce îmbrăcat în costum de 
superman. 

În războiul dintre Cer și Pământ, armate de ploi mărșăluiau 
peste acoperișul din tablă ondulată și, în zgomotul cumplit al 
bătăliei, Corky nu s-ar fi putut auzi dacă ar fi avut chef să cânte 
Shake Your Groove Thing. 

După ce porni un radiator electric, își scoase pălăria și 
pelerina de ploaie. Le agăţă într-un cuier de perete. 

Pe partea stângă a garajului, spre capăt, patru dulapuri înalte 
de metal erau montate în perete. Corky îl deschise pe primul. 

De o bară atârnau două pungi din vinilin, închise cu fermoar. 
Pe un raft de deasupra, într-o cutie mare de plastic se găseau 
șosete, cravate, câteva bijuterii ieftine pentru bărbaţi, un ceas 
de mână și alte accesorii personale ale unei false identități. Jos 
se aflau mai multe perechi de pantofi. 

După ce își scoase cizmele de ploaie și o pereche de șosete 
groase, după ce se dezbrăcă și rămase doar în lenjeria de corp, 
Corky se îmbrăcă în reiaţi gri, un pulover negru pe gât, șosete 
negre și pantofi Rockport negri. 

Combinația ingenioasă de masă de lucru și dulap pentru scule 
din spatele garajului dublu avea un sertar secret spațios, pe 
care Corky îl concepuse singur. Sertarul conţinea mai multe 
tipuri de pistoale și pachete de cărţi false de identitate pe șase 
nume. g 

Legă peste pulover un toc de pistol. Indesă în el un Glock de 9 
mm. 

Își schimbă portofelul cu unul nou, în care avea tot ce-i era de 
trebuinţă ca să pornească la drum sub o altă identitate: carnet 
de șofer, card de asigurare socială, două cărţi de credit pe 
numele nou și fotografii ale unei soţii și familii care erau 
născocire pură. Portofelul era dinainte burdușit cu cinci sute de 
dolari bani gheaţă. 


Pachetul includea și un certificat de naștere, un pașaport și un 
portdocument din piele care conţinea o legitimaţie falsă FBI. 
Pentru ceea ce se pregătea să facă acum nu avea nevoie de 
nimic din toate astea. 

Luă totuși cu el un al doilea portdocument din piele subţire, 
care conţinea legitimaţii false, dar credibile, care îl identificau 
drept agent al Agenţiei Naţionale de Securitate??. In această 
identitate a lui Corky credea și Queeg von Hindenburg. 

Identitatea de agent NSA putea să-i provoace oricărui civil de 
rând un leșin cooperant, dar nu rezistă unei verificări 
intransigente din partea vreunei autorităţi. Corky n-ar fi 
îndrăznit vreodată să o fluture în fața unui poliţist. 

Deoarece era real, carnetul de șofer pe acest nume fals putea 
trece prin orice verificare amănunţită a oricărui ofiţer de poliţie 
care îl oprea pe Corky. Mai mult, îi atribuia un cazier fără pată. 

Cu ani în urmă, statul California pierduse controlul multor 
instituţii, inclusiv al Registrului Auto. Câţiva funcţionari corupți 
de acolo vânduseră în fiecare an zeci de mii de carnete de șofer 
valabile către oameni ca Mick Sachatone, anarhistul 
multimilionar care îi furniza lui Corky și telefoane mobile de 
unică folosință pe nume false. 

Mick - și alţi intermediari ca el - câștigau bani frumoși făcând 
rost de carnete de șofer pentru imigranții ilegali, pentru 
delincvenţii care făcuseră pușcărie și care sperau din tot sufletul 
să înceapă o viaţă infracţională nouă, fără povara cazierelor, 
pentru anarhiști precum era Corky și pentru mulţi alţii. 

Având asupra sa suficiente acte de identitate, cu pistolul în 
toc sub brațul stâng, Corky trase pe el o haină de piele neagră, 
elegantă, croită astfel încât să ascundă protuberanțele armei. 
Vâri două încărcătoare de muniţie în buzunarele hainei. 

Închise dulapul, încuie sertarul secret din masa de lucru și 
opri radiatorul. 

Așezat la volanul Land Rover-ului, apăsă telecomanda ca să 
ridice ușa de la garaj. leși cu spatele în aleea măturată de 
ploaie. 

Ajunsese în Santa Monica sub numele de Corky Laputa. Cel 
care pleca acum era Robin Goodfellow, agent NSA. 


32 National Security Agency. 


După ce se asigură că ușa de la garaj se închide complet, 
apăsă un al doilea buton de pe telecomandă și puse în funcțiune 
un al doilea dispozitiv de încuiere electric, care securiza locul. 

La CD player-ul din Land Rover nu asculta decât simfoniile și 
operele lui Richard Wagner, muzica lui preferată când se dădea 
drept Robin Goodfellow. Puse Gotterdammerung și porni prin 
furtună spre Malibu, pentru a avea o discuţie serioasă cu omul 
care îl va duce în seara asta pe proprietatea Manheim fără să fie 
depistat. 

Cât își mai iubea Corky viața pe care o ducea! 


e Capitolul 62 


„Sandvișuri”, spuse Fric. 

Stupid, de trei ori stupid. 

După ce lăsase duzina de lanterne de urgenţă în locul secret, 
bine ascuns, Fric se hotărâse să ducă înapoi coșul gol de picnic, 
în debaraua de unde îl luase. Se apucase să facă treaba asta 
dintr-un motiv care păruse logic în clipa respectivă, deși acum 
nu-și mai amintea despre ce fusese vorba. 

Domnul Devonshire, unul dintre portari - cel cu accent 
englezesc, sprâncene stufoase și un ochi care îi fugea într-o 
parte - dăduse peste Fric în holul vestic de la parter, la capătul 
căruia se afla debaraua cu pricina. Din vorbă în vorbă, domnul 
Devonshire întrebase: 

— Ce-ai acolo, Fric? 

„Sendvișuri”, spusese Fric. Acum spuse din nou: 

— Sendvișuri. 

Era o prostie, o mare prostie să spună așa ceva, darmite să 
mai și repete, pentru că atunci când domnul Devonshire îl 
văzuse prima dată, Fric legăna coșul în timp ce mergea pe hol, îl 
legăna în așa fel încât oricine ar fi putut realiza într-o clipă că 
era prea ușor - deci, probabil, gol. 

— Ce fel de sendvișuri? întrebă domnul Devonshire. 

— Cu șuncă, spuse Fric, deoarece era un răspuns simplu, pe 
care nu-l putea poci în nouăzeci de mii de feluri, așa cum 
probabil ar fi făcut cu gem și unt de arahide. 


336 


— Deci te duci la picnic, nu? întrebă domnul Devonshire, iar 
ochiul stâng îi fugi într-o parte, de parcă ar fi vrut să se uite și în 
spate în timp ce îl studia pe Fric. 

Când portarul venise prima oară la Palazzo Rospo ca să se 
angajeze, Fric crezuse că avea un ochi malefic, cu care putea 
arunca blesteme dintr-o singură căutătură. Doamna McBee îi 
corectase teama copilărească și îi sugerase să cerceteze puţin 
problema. 

Fric știa acum că domnul Devonshire suferea de ambliopie. 
Era un cuvânt puţin cunoscut. Lui Fric îi plăcea să cunoască 
lucruri pe care cei mai mulţi nu le cunoșteau. 

De mult timp Fric învățase să se uite la ochiul bun al domnului 
Devonshire când vorbea cu el. Chiar în clipa asta însă nu era în 
stare să se uite în ochiul bun al portarului, pentru că se simțea 
vinovat că minţise; ca atare, se trezi că fixează prostește ochiul 
ambliop. 

Pentru ca nici el, nici domnul Devonshire să nu se simtă prost, 
își mută privirea pe podea și spuse: 

— Da, la picnic, numai eu, e ceva diferit, știți, mmm, nu ca de 
obicei. 

— Unde faci picnic? întrebă domnul Devonshire. 

— În grădina de trandafiri. 

Surprins, domnul Devonshire spuse: 

— Pe ploaia asta? 

Stupid, de trei ori stupid. 

Fric uitase de ploaie. Spuse: 

— Mmm, voiam să spun camera trandafirilor. 

Camera trandafirilor, așa cum continuau să-i spună membrii 
personalului, era un mic salon de la parter. Ferestrele lui dădeau 
înspre vechea grădină de trandafiri. 

Cu câțiva ani în urmă, la insistențele consultantului feng-shui, 
grădina de trandafiri fusese mutată mai departe de casă. Pe 
locul unde se aflase vechea grădină de trandafiri creștea iarbă, 
iar din iarbă se înălța o sculptură contemporană masivă, pe care 
Mămica Oficială i-o dăruise Tatălui-Fantomă la a noua 
aniversare a nunţii lor, ei fiind pe atunci divorţaţi de opt ani. 

Mămica Oficială descrisese sculptura ca fiind în stil „Zen 
organic și futurist”. Lui Fric i se părea că este un morman uriaș 
de balegă produsă de o herghelie de cai Clydesdale. 


— Camera trandafirilor nu pare un loc tocmai potrivit pentru 
un picnic, spuse domnul Devonshire, care, fără îndoială, se 
gândea la grămada de scârnă Zen de sub ferestre. 

— Aăă, mă simt mai aproape de mama acolo, spuse Fric, 
găsind un pretext atât de neconvingător, că devenea aproape 
isteț. 

Domnul Devonshire tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Ești bine, Fric? 

— Mmm, sigur că da, sunt puţin balonat, știți, m-a pleoștit 
ploaia asta. 

După o altă tăcere, din fericire mai scurtă, portarul spuse: 

— Păi, atunci poftă bună la sendvișurile alea. 

— Mulţumesc, domnule. Le-am făcut singur. Fără nimic 
aproape. 

Era cel mai mare mincinos din lume. 

— Cu şuncă. 

Domnul Devonshire se îndreptă spre holul din aripa de nord, 
iar Fric rămase acolo, ţinând prostește în mână coșul de parcă 
ar fi fost greu. 

După ce portarul dispăru la intersecţia holului din nord cu cel 
din vest, Fric continuă să se uite după el. Era convins că domnul 
Devonshire doar se ascundea pe undeva și că ochiul lui sinistru 
avea să se întoarcă atât de mult într-o parte, că o să-i iasă din 
cap când se va uita pe furiș de după colț. 

Debaraua spre care se îndrepta acum Fric era făcută pentru 
depozitarea obiectelor de grădină. Pernuţele pentru cele o sută 
și ceva de scaune și șezlonguri - și uneori chiar și mobila - 
fuseseră mutate aici pentru a le adăposti de vremea rea. In 
încăperea aceasta largă se mai aflau umbrele de soare, seturi 
de crochet, jocuri de aer liber și alte accesorii de acest gen, cum 
ar fi coșuri de picnic. 

In urma conversaţiei avute cu portarul, Fric nu mai putea să 
ducă înapoi coșul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă 
domnul Devonshire l-ar fi văzut fără coș, ar fi fost limpede ca 
lumina zilei că era un mare mincinos și punea la cale ceva care 
nu mirosea deloc a bine. 

Dacă ar deveni bănuitor, membrii personalului l-ar fi putut 
urmări pe furiș, chiar și așa puţini cum erau acum. Fără să-și 
dea seama, ar fi putut să dezvăluie unui observator agil locul 
său secret, bine ascuns. 


338 


Acum că inventase povestea cu picnicul, trebuia să meargă 
înainte cu ea. Trebuia să tragă de coș până în camera 
trandafirilor și să se așeze lângă ferestre, uitându-se afară la 
grădina de trandafiri care nu mai exista, prefăcându-se că 
mănâncă senovișurile cu şuncă - care nici ele nu existau. 

In cele din urmă, hotărî că portarul și ochiul său leneș nu 
pândeau, la drept vorbind, de după colţ. 

Convins că părea mult prea încrâncenat pentru cineva plecat 
la picnic, dar incapabil totuși să afișeze un zâmbet, cără 
afurisitul de coș din colțul sud-estic al casei până în colţul 
nordic, în camera trandafirilor. 


e Capitolul 63 


Jack Trotter, cunoscut de ceilalţi sub diverse nume, numai de 
Corky cunoscut sub numele de Queeg von Hindenburg, nu 
locuia în cea mai luxoasă zonă din Malibu. Stătea departe de 
toate acele dealuri și plaje unde actori, vedete rock și fondatori 
putred de bogaţi de companii de software falimentare stăteau la 
soare, se jucau și schimbau între ei reţete de prăjituri cu 
canabis. 

Locuia departe de mare, dincolo de dealuri, într-unul din 
canioanele rustice îndrăgite nu numai de cei care creșteau cai și 
iubeau viaţa simplă, ci și de bolnavi, excentrici și amatori de 
iarbă cu nume ca Boomer și Moose, care cultivau marijuana în 
hambare și buncăre, la lumina felinarelor, de ecoteroriști care 
plănuiau să arunce în aer afacerile cu automobile în numele 
veverițelor periclitate, precum și de adoratorii religioși ai OZN- 
urilor. 

Un gard de fermă nevopsit de mult împrejmuia cele patru 
pogoane ale lui Trotter. De obicei ţinea poarta închisă, ca să-i 
descurajeze pe vizitatori. 

Astăzi poarta era larg deschisă, căci se temea că nu cumva 
Corky - pe care îl știa drept Robin Goodfellow, agent federal 
violent - să treacă cu mașina prin poartă și să-i zboare 
balamalele, așa cum mai făcuse o dată. 

La capătul aleii cu pietriș, se afla casa construită în stil 
hacienda, cu stucuri de un galben-pal și lemnăria la vedere. Nu 
era suficient de dărăpănată ca să fie socotită o ruină, nici 


339 


îndeajuns de murdară ca să fie socotită o cocioabă, dar 
proprietatea suferea de lipsa unei mâini de gospodar. 

Trotter nu cheltuia bani mulţi pentru întreţinerea casei, 
deoarece se aștepta să fie nevoit să fugă în orice moment. Un 
om cu capul vârât sub ghilotină nu trăia într-o tensiune mai 
mare decât cea îndurată de Jack Trotter. 

Teoretician al conspiraţiilor, credea că națiunea era condusă 
de o cabală secretă, care în curând avea să se dispenseze de 
democraţie și să impună un control dictatorial brutal. Era mereu 
la pândă după primele semne ale apropiatei ofensive. 

În momentul acela, Trotter credea că lucrătorii de la poștă 
aveau să fie avangarda represiunii. După aprecierile sale, 
aceștia nu erau funcționarii care păreau să fie, ci membri ai unor 
trupe de șoc cu pregătire superioară, deghizați în nevinovaţi 
cărăuși de scrisori. 

Pregătise o serie de refugii, fiecare mai îndepărtat decât cel 
precedent. Nădăjduia să scape treptat de civilizaţie când avea 
să înceapă baia de sânge. 

Fără îndoială că ar fi fugit după prima vizită a lui Corky dacă 
n-ar fi crezut că acesta, sub numele de Robin Goodfellow, 
cunoștea locațiile fiecăruia dintre refugiile sale și ar fi coborât 
după el în ascunziș însoțit de poștași criminali și fără scrupule. 

Spre partea de est a proprietăţii, departe de casă, se afla un 
hambar vechi, nevopsit, și o clădire din prefabricate de oțel, de 
dată mai recentă. Corky cunoștea doar parțial ce punea la cale 
Trotter în acele construcţii, dar se prefăcea că știe totul în 
amănunt. 

Vara, pe arșiţă, adevărata ameninţare la adresa lui Trotter 
avea să fie focul, nu o nenorocită de cabală guvernamentală. 
Povârnișurile abrupte din spatele proprietăţii sale, precum și 
jumătate din valea îngustă din susul și josul canionului, erau 
pline de tufe sălbatice care, până la sfârșitul lui august, aveau 
să fie gata să ia foc precum casa Brittinei Dowd după ce fusese 
stropită cu benzină. 

Bineînţeles, povârnișurile abrupte erau acum atât de umflate 
de ploaie, că riscul era o alunecare de teren. În zona aceasta, 
peretele unui canion putea să se năruie ca un val de noroi cu 
atâta repeziciune, că nici măcar un paranoic cu ochi sălbatici și 
nervii prăjiți nu ar fi fost în stare să i-o ia înainte. Dacă ar fi luat- 
o la goană de la primul zgomot, Trotter ar fi putut s-o sfârșească 


340 


îngropat de viu, împărțind mormântul cu o întreagă arcă de 
sălbaticiuni zdrobite și sufocate. 

Corky iubea California de sud. 

Încă nezdrobit și nesufocat, Trotter își aștepta musafirul pe 
verandă. Spera să-l poată ţine pe Corky afară din casă dacă s-ar 
fi putut. 

Într-una din vizitele sale precedente, identificat profund cu 
rolul său de agent guvernamental fără maniere, care folosea 
Constituţia Statelor Unite pe post de hârtie igienică, Corky se 
purtase urât. Nu arătase pic de respect pentru drepturile de 
proprietar ale lui Trotter. Fusese o brută. 

În ziua aceasta de douăzeci și doi decembrie, Corky nu se 
simţea îmblânzit de spiritul sărbătorilor. Era un spiriduș de speţă 
joasă. 

Deși parcase la zece pași de verandă, nu se grăbea din 
pricina averselor, pentru că Robin Goodfellow, un tip prea bine 
pentru cizme soldățești, nu era omul care să ia aminte la ploaie 
când era prost dispus. 

Urcă cele trei trepte de la verandă, scoase pistolul Glock din 
toc și îl apăsă de fruntea lui Trotter. 

— Repetă ce mi-ai spus la telefon. 

— La naiba, spuse Trotter. Știi că e adevărat. 

— Tâmpenii, spuse Corky. 

Părul lui Trotter era portocaliu precum pisica din Cheshire 
care se jucase cu Alice în Țara Minunilor. Avea ochii bulbucaţi și 
holbaţi ca Pălărierul Nebun. Nasul i se mișca nervos, amintind 
de lepurele Alb. Chipul buhăit și mustața enormă aminteau de 
faimoasa Morsă, și în general era friglind, linsos și stifos? 
precum multe dintre personajele lui Lewis Carroll îngemănate 
într-unul singur. 

— Pentru Dumnezeu, Goodfellow, se smiorcăi Trotter, furtuna, 
furtuna! Nu putem să ne facem treaba așa. E imposibil pe o 
vreme ca asta. 

Ținând în continuare pistolul la fruntea lui Trotter, Corky 
spuse: 

— Furtuna o să se termine până la ora șase. Vântul n-o să mai 
sufle deloc. O să avem condiţii ideale. 


33 Cele trei cuvinte sunt preluate din două versiuni românești ale poeziei The 
Jaberwocky a lui Lewis Carroll. Versiunile românești aparțin Fridei Papadache și Ninei 
Cassian. (nitr.). 


341 


— Mda, zic ei că o să se termine, dar de unde știu că e-așa? 
Se adeveresc vreodată prezicerile lor? 

— Nu mă bazez pe meteorologii de la televizor, cretinule. Mă 
bazez pe sateliții supersecreţi ai Departamentului Apărării, care 
nu numai că studiază tiparele meteo ale planetei, ci le și 
controlează prin emisiuni de energie cu microunde. O să facem 
furtuna să se oprească atunci când o să avem nevoie. 

Afirmația aceasta smintită prinse de minune la paranoicul 
Trotter, ai cărui ochi holbaţi se căscară și mai mult. 

— Controlul vremii, șopti el tremurând. Uragane, tornade, 
viscole, secete - o armă invizibilă, la fel de îngrozitoare ca 
bombele nucleare. 

În realitate, Corky nu se baza decât pe faptul că haosul avea 
să-i fie aliat ca să pună capăt furtunii când va avea nevoie de un 
cer liniștit. 

Haosul nu-l înșela niciodată. 

— Pe ploaie sau fără ploaie, pe vânt sau fără vânt, îi spuse el 
lui Trotter, ai să fii la șapte fix în Bel Air, la punctul stabilit, așa 
cum am plănuit la început. 

— Controlul vremii, murmură Trotter întunecat. 

— Nici să nu te gândești să nu vii. Știi câţi ochi stau pe noi 
chiar acum - sus, pe dealurile alea, departe, pe câmpiile de- 
acolo? 

— Mulţi, își dădu Trotter cu părerea. 

— Am oameni peste tot în canionul ăsta, gata să te scape sau 
să-ţi zboare creierii, depinde ce preferi. 

De fapt, singurii ochi care-i cercetau erau cei ai ciorilor și 
vulturilor, ai vrăbiilor și ai altor reprezentante ale comunităţii 
înaripate adunate în stejarii bătrâni de California care făceau 
umbră casei. 

Jack Trotter căzuse în plasa acestor minciuni nu din pricina 
legitimaţiilor de NSA contrafăcute, nici din pricina faptelor de 
vitejie ale agentului Robin Goodfellow, ci deoarece Corky 
cunoștea mult prea multe despre diversele identități ale lui 
Trotter și cel puţin câteva lucruri despre cariera lui deocamdată 
înfloritoare ca spărgător de bănci și distribuitor de Ecstasy. 
Credea că acesta auzise despre el prin intermediul serviciilor 
secrete omnisciente ale cabalei aflate la putere. 

Însă Corky aflase informaţiile despre Trotter de la Mick 
Sachatone, hackerul și anarhistul multimilionar care făcea 


342 


comert cu documente false, telefoane mobile piratate și alte 
acte, obiecte, substanţe și informaţii ilegale. Mick îi oferise lui 
Trotter identitățile pe care mai apoi i le dezvăluise lui Corky. 

În mod obișnuit, Mick nu dezvăluia nici unui client afacerile 
celuilalt. Având în vedere genul de oameni cu care lucra, o 
astfel de lipsă de discreţie îl putea duce, dacă avea noroc, la 
moarte, iar dacă avea ghinion, la extirparea ochilor, tăierea 
limbii, retezarea degetelor și castrarea cu cleștele. 

Deoarece Mick avea motive să-l urască pe Trotter cu o 
intensitate aproape ucigătoare, riscase să-i dezvăluie lui Corky 
diverse informaţii. Gelozia furibundă, de proporţii cosmice îl 
făcuse să-și calce standardele obișnuite de confidenţialitate. 

Cât despre Trotter, acesta își câștigase dușmănia lui Mick, și 
nu părea că-și dădea seama. li furase prietena. 

Prietena lui Mick fusese o vedetă de filme porno, renumită în 
anumite cercuri pentru flexibilitatea neomenească a corpului ei. 

Probabil că Trotter nu se gândise că cineva poate să se 
atașeze emoţional, seara și la sfârșit de săptămână, de o femeie 
care și-o trăgea cu doi, șase sau chiar zece oameni în faţa 
camerei de filmat în timpul programului obișnuit de muncă. 

De la vârsta de treisprezece ani însă, cel mai mare vis al lui 
Mick fusese să aibă prietenă o vedetă porno. Simţea că Trotter îl 
lipsise de singurul lucru pe care și-l dorise din tot sufletul și că 
se pusese de-a curmezișul destinului său. 

După o relaţie de patru luni cu Trotter, femeia dispăruse. Mick 
era de părere că, plictisindu-se de ea, Trotter o ucisese fie 
pentru că femeia aflase prea multe despre activităţile lui ilegale, 
fie din pură plăcere, și că o îngropase undeva adânc, în canion. 

Acum femeia nu mai era de folos nimănui, și risipa aceasta 
inutilă a excepţionalei ei flexibilităţi îl înfuria și mai mult pe 
Mick. 

Coborând puţin pistolul de pe fruntea lui Trotter, Corky spuse: 

— Hai înăuntru. 

— Nu, te rog, zise Trotter. 

— Mai trebuie să-ţi amintesc, spuse Corky, minţind cu o 
dezinvoltură încântătoare, că, dacă ești de acord să colaborezi 
cu mine, o să ţi se șteargă cazierul, o să fii scutit de toate taxele 
și o să devii cel mai liber om care a trăit vreodată, un om 
complet necunoscut guvernului? 


343 


— O să fiu acolo diseară. La șapte fix. Indiferent dacă e vânt 
sau nu. Jur. 

— Vreau totuși să intru, spuse Corky. Vreau să lămuresc 
lucrurile cu tine. 

Ochii de Pălărier Nebun ai lui Trotter fură cuprinși de tristeţe. 
Chipul lui de Morsă se lungi. 

Resemnat, îl lăsă pe Corky să intre în casă. 

Găurile lăsate în pereţi de gloanţe data trecută, când Corky 
fusese nevoit să-i dea lui Trotter o lecţie, nu fuseseră reparate; 
cu toate acestea, rafturile din camera de zi fuseseră umplute cu 
o nouă colecție de bibelouri Lladr6 - statuete de balerine, prinți 
și prințese dansând, copii zbenguindu-se cu cățeluși, o 
încântătoare ţărăncuţă hrănind un cârd de gâște adunate la 
picioarele ei. 

Faptul că un paranoic obsedat de conspirații, spărgător de 
bănci, traficant de droguri, cu case de refugiu până la graniţa 
canadiană, avea slăbiciune pentru bibelouri nu îl surprindea pe 
Corky. Indiferent cât de duri am părea la suprafaţă, cu toții 
avem o inimă de om. 

Corky însuși avea slăbiciune pentru filmele vechi cu Shirley 
Temple, cu care se delecta o dată sau de două ori pe an. Fără să 
se simtă stânjenit. 

Sub privirile lui Trotter, Corky își goli încărcătorul pistolului și 
făcu ţăndări câte un bibelou la fiecare împușcătură. 

In lunile care trecuseră de când o rănise fără să vrea la picior 
pe Mina Reynerd, devenise extrem de priceput la pistoale. Până 
de curând nu dorise să folosească o armă de foc în slujba 
haosului, i se păruse prea rece, prea impersonală. Acum însă 
începuse să-și intre în mina. 

Puse al doilea încărcător și isprăvi cu bibelourile Lladr6. Aerul 
umed era plin de praf de cretă și miros de gloanțe. 

— La șapte, spuse el. 

— O să fiu acolo, răspunse hăituitul Trotter. 

— O să trebuiască să faci o plimbare cu covorul fermecat. 

După ce înlocui al doilea încărcător cu al treilea, Corky vări 
pistolul la loc în toc și ieși pe verandă. 

Se îndreptă încet prin ploaie spre Land Rover, întorcând 
sfidător spatele casei. 

Părăsi canioanele din Malibu și se îndreptă spre coastă. 


344 


Cerul era un pocal deschis din care curgea nu ploaie, ci 
solventul universal pe care zadarnic îl căutaseră alchimiștii 
medievali. De jur împrejurul lui, dealurile se topeau. Șesurile se 
dizolvau. Marginea continentului se  lichefia în marea 
tumultoasă. 


e Capitolul 64 


Aflat în camera trandafirilor, așezat pe un scaun de lângă o 
fereastră, Fric se uită afară, la mormanele de balegă de bronz 
făcute cadou de mama lui în numele iubirii. 

Coșul de picnic stătea jos, lângă scaun, cu capacul închis. 

Deși avea să petreacă ceva timp aici pentru a face credibilă 
povestea pe care i-o debitase prostește domnului Devonshire, n- 
avea cum să se prefacă totuși că mănâncă niște sendvișuri cu 
șuncă inexistente, asta pentru că, dacă l-ar fi văzut cineva, s-ar 
fi gândit cu siguranţă: „Așa mamă, așa fiu”, dar mai ales pentru 
că nu avea murături inexistente care să meargă drept la 
sandviciuri. 

Ha, ha, ha! 

La vremea aceea, cu aproape doi ani în urmă, impresarul ei le 
explicase năpăârcilor din presa de scandal că Freddie Nielander 
fusese internată într-un spital particular undeva, în Florida. Se 
spusese că suferea de epuizare fizică. 

Supermodelele se internau cu o frecvenţă surprinzătoare 
invocând acest motiv. Din câte se părea, douăzeci și patru de 
ore pe zi de strălucire te puteau solicita fizic ca pe un cal care 
trage la plug și te puteau stoarce emoţional la fel de mult ca 
îngrijirea unui bolnav în fază terminală. 

Mămica-Oficială pozase de prea multe ori pentru coperta de la 
Vanity Fair, mai mult decât ar fi fost înţelept pentru un poster 
din Vogue, ceea ce dusese la o pierdere temporară, dar totală, a 
controlului asupra mușchilor întregului corp. Aceasta părea să fi 
fost versiunea oficială, din câte înţelesese Fric. 

Nimeni nu credea versiunea oficială. Ziarele, revistele și 
reporterii bârfitori de la emisiunile de știri și divertisment de la 
televizor vorbeau sumbru de o „cădere nervoasă”, un „colaps 
emoțional”. Unii chiar îl numiseră un „episod psihotic”, ceea ce 
sună ca un episod din O iubesc pe Lucy, în care Lucy și Ethel 


345 


doborau la pământ cu puști-mitraliere o gloată de oameni. Se 
refereau la spitalul ei ca la un „sanatoriu pentru cei mai bogaţi 
dintre bogați” și ca la o „clinică psihiatrică exclusivă”, iar 
Howard Stern, animatorul radio, îl numise, chipurile, „un spital 
de nebuni pentru o tipă care are mai multe balcoane decât 
creiere.” 

Fric se prefăcuse că nu știa ce spune mass-media despre 
mama lui, dar pe ascuns citise și ascultase fiecare frântură de 
emisiune sau articol pe care le găsise. Se speriase. Se simţise 
inutil. Reporterii nu căzuseră de acord în care instituţie se afla 
Freddie, iar Fric nu avea adresa nici uneia. Nu putea să-i trimită 
nici măcar o vedere. 

În cele din urmă, tatăl său îl luase deoparte în grădina de 
trandafiri, care deja fusese mutată departe de casă, și-l 
întrebase dacă auzise ceva povești ciudate despre mama lui. 
Fric se prefăcuse că habar nu avea. 

Tatăl său îi spusese: „Ei bine, mai devreme sau mai târziu o 
să auzi fel de fel de lucruri, și vreau să știi că niciunul nu e 
adevărat. Este obișnuitul rahat aruncat în cârca vedetelor. O să 
se spună că mama ta a avut o cădere nervoasă sau ceva de 
genul ăsta, dar n-a avut. Adevărul nu e prea frumos, dar nu e 
nici pe jumătate atât de urât cum o să auzi, așa că Ming și 
doctorul Rudy o să-ți comunice mici tehnici care te vor ajuta să- 
ţi păstrezi pacea minţii în toată agitația asta”. 

Doctorul Rudy era Rudolph Kroog, un psihiatru faimos în 
cercurile de la Hollywood pentru terapia lui neconvenţională 
legată de trecut. Îi vorbise o vreme lui Fric, încercând să-și dea 
seama dacă într-o încarnare anterioară acesta ar fi putut fi un 
rege-copil din Egipt în secolele în care domniseră faraonii, și îi 
oferise un flacon de capsule împreună cu indicaţiile de a lua una 
la prânz și una la culcare. 

Amintindu-și că regii-copii fuseseră uneori otrăviţi de sfetnicii 
lor, ceea ce aflase de la desenele animate de sâmbătă 
dimineaţa, Fric se dusese cu capsulele direct în apartamentul lui 
de la etajul al doilea, unde le aruncase în toaletă și trăsese apa. 
Dacă în toaleta lui trăia un monstru verde, plin de solzi, în acea 
zi îl ucisese cu o supradoză. 

Pe cât de ușor de suportat fusese doctorul Rudy, pe atât de 
greu fusese Ming. După două zile de „comunicare”, Fric 
preferase să se lase pe mâna domnului Hachette, bucătarul-șef 


346 


bolnav la cap, chiar dacă avea să-l facă friptură cu mere și să-l 
dea de mâncare de Ziua Recunoștinței la vagabonzii din 
cartierul rău famat al orașului. 

In cele din urmă, toţi îl lăsaseră în pace. 

Tot nu știa dacă fusese un spital, un sanatoriu sau un spital 
de nebuni. 

De atunci, mama lui nu mai venise la Palazzo Rospo decât o 
singură dată, dar nu menţionase incidentul. Era vorba despre 
vizita în care îi spusese lui Fric că era un șoricel invizibil, 
aproape perfect. 

Călăriseră apoi împreună pe doi armăsari negri, focoși, iar Fric 
fusese exuberant, sigur de sine, atletic precum tatăl său, și un 
călăreț grozav. 

Ha, ha, ha. 

Aici, în camera trandafirilor, cu privirea pierdută pe fereastră, 
se lăsase atât de absorbit de trecut, că nici nu observase când 
apăruse în peisaj domnul Yorn, intendentul. Îmbrăcat în haine 
verzi de ploaie și încălțat cu cizme de cauciuc, domnul Yorn 
probabil că verifica șanțurile de scurgere din spaţiile verzi sau 
căuta vreo țeavă astupată. Acum se uita fix la Fric prin 
ferestrele camerei trandafirilor, de la o distanţă de doi metri, cu 
o privire confuză, probabil îngrijorată. 

Poate că domnul Yorn îi făcuse cu mâna, iar Fric, pierdut în 
amintiri, nu îi răspunsese, așa că domnul Yorn făcuse din nou cu 
mâna, iar Fric nu-i răspunsese nici de data aceasta; și acum 
pesemne că domnul Yorn credea că Fric e în transă. 

Ca să-i dovedească domnului Yorn că nu era nici nepoliticos, 
nici hipnotizat, Fric făcu cu mâna, ceea ce părea cel mai bun 
lucru de făcut, chit că domnul Yorn stătuse acolo nebăgat în 
seamă timp de cinci sau zece minute. 

Fric făcu cu mâna un pic cam tare, și poate din acest motiv 
intendentul se apropie de ferestre și spuse: 

— Ești bine, Fric? 

— Da, domnule. Sunt bine. Tocmai mâncam niște sendvișuri 
cu șuncă. 

Din câte se părea, geamurile aburite și zgomotul ploii 
filtraseră o parte din cuvintele lui Fric, deoarece domnul Yorn se 
apropie și mai mult și vorbi din nou: 

— Ce-ai spus? 

— Sendvișuri cu şuncă! explică Fric, aproape ţipând. 


347 


Pentru o clipă, domnul Yorn continuă să-l iscodească cu 
privirea, de parcă studia un gândac ciudat închis într-un borcan. 
Apoi clătină din cap, ceea ce făcu marginile pălăriei sale de 
ploaie să se zbată într-un mod comic, după care se întoarse și 
plecă. 

Fric privi cum intendentul trece pe lângă scârnăvia de bronz. 
Domnul Yorn se pierdu în furtună și se micșoră tot mai mult pe 
întinderea aceea imensă de iarbă verde, până când nu fu mai 
mare decât un pitic de grădină, iar apoi se făcu nevăzut ca o 
fantomă. 

Fric crezu că știe exact ce-i trecuse prin cap domnului Yorn: 
„Așa mamă, așa fiu”. 

Ridicându-se din scaun, întinzându-se,  scuturându-și 
amorțeala din oase, Fric lovi din greșeală coșul de picnic și îl 
răsturnă. 

Capacul se deschise și lăsă să se vadă înăuntru ceva alb. 

Coșul fusese gol. Fără lanterne de urgenţă, fără sendvișuri cu 
șuncă, fără nimic. 

Cotrobăi prin salon. Nu văzu niciun loc în care vreun însoțitor 
neștiut să se ascundă. Ușa către hol rămăsese închisă, așa cum 
o lăsase. 

Se aplecă, puţin șovăitor. Întinse prudent mâna către coș. 

Scoase de acolo un ziar împăturit și îl desfăcu tremurând. Los 
Angeles Times. 

Titlul era prea mare, prea negru, prea incredibil ca să nu-l 
observi: „FBI SE IMPLICĂ ÎN RĂPIREA MANHEIM”. 

Se înfioră din cap până în picioare. 

Brusc, o nădușeală îi umezi palmele, de parcă și-ar fi băgat 
mâinile într-o mare supranaturală, iar degetele i se lipiră de 
hârtie. 

Verifică data de pe ziar. 24 decembrie. Poimâine. 

Pe prima pagină, sub titlul înfricoșător, se aflau două 
fotografii: o imagine publicitară a Tatălui-Fantomă și poarta din 
față a reședinței. 

Ezită să parcurgă articolul de teamă că, dacă l-ar citi, s-ar 
putea adeveri ce scrie, și aruncă o privire la capătul coloanei. 
Văzu că povestea continua la pagina 8. Deschise la pagina 8, 
căutând fotografia cea mai importantă pentru el. 

Și iat-o acolo. 


348 


Sub fotografia lui scria: „Aelfric Manheim, 10 ani, dispărut de 
joi noaptea”. 

În timp ce privea șocat fotografia, imaginea sa alb-negru se 
transformă în aceea a omului din oglindă, Musafirul Misterios, 
îngerul său păzitor - chipul rece, ochii cenușii. 

Fric încercă să arunce ziarul, dar nu fu în stare să-i dea 
drumul, nu pentru că avea mâinile transpirate de frică, ci pentru 
că ziarul părea să fi dobândit o încărcătură magnetică, care i-l 
lipea de mâini. 

În fotografie, Musafirul Misterios începu să se miște, de parcă 
ceea ce vedea nu era o poză dintr-un ziar, ci un ecran mic de 
televizor, și îl avertiză: 

— Moloch vine. 

Apoi, fără să-și amintească să se fi mișcat vreun pic, Fric se 
trezi că traversase camera și se afla lângă ușă. 

Simţea că se sufocă, dar nu din pricina astmului. Inima îi 
bătea mai tare decât tunetul care cutremurase mai devreme 
cerurile. 

Ziarul zăcea la pământ, lângă coșul răsturnat. 

Sub privirile lui, ziarul se răsuci în aer ca purtat de un vânt 
sălbatic, deși nu se simţea nici cel mai mic curent de aer. 
Paginile se desfăcură, înfloriră; în câteva secunde foșniră, se 
rotiră și formară o siluetă înaltă, de parcă un om invizibil ar fi 
stat acolo tot timpul și tipăritura care zbura s-ar fi lipit de o 
formă până atunci nevăzută. 

Acesta nu avea aura unui înger păzitor, deși, în mod cert, asta 
era. Înfăţișarea lui era... amenințătoare. 

Omul de hârtie se întoarse cu spatele la Fric și se aruncă 
înspre ferestre. Când ziarul foșnitor lovi sticla, încetă să mai fie 
o hârtie, deveni o umbră, o negură zburătoare care mișuna prin 
sticla geamului la fel cum noaptea trecută vibrase prin 
podoabele din pomul de Crăciun. 

Fantoma dispăru treptat, până nu se mai văzu deloc, de parcă 
trecuse prin sticlă în ploaie, și apoi călărise pe ploaie spre un loc 
îndepărtat și greu de imaginat. 

Fric rămase încă o dată singur. Sau așa părea. 


349 


e Capitolul 65 


Doctorul  Spetz-Mogg locuia într-un cartier scump din 
Westwood, într-o casă stil Nantucket, cu pereţii acoperiţi cu 
șindrilă de cedru atât de albită de vreme, că nici măcar ploaia 
nu putea s-o înnegrească, ceea ce sugera că suprafața aceea 
argintie era probabil o patină aplicată. 

Accentul britanic al lui Spetz-Mogg era destul de excentric 
pentru a fi captivant și destul de inconsecvent ca să fie dobândit 
prin naștere și educaţie, și nu în timpul unei lungi vizite pe acele 
meleaguri. 

Profesorul îi pofti pe Ethan și pe Hazard în casa sa, dar mai 
mult slugarnic decât amabil. Le răspunse la întrebări nu cu 
chibzuiala celui care încearcă să ajute, ci cu un torent nervos de 
cuvinte. 

Purta o cămașă largă Fubu** și pantaloni largi, cu talie joasă și 
buzunare cu capse, arătând ridicol ca orice alb care încearcă să 
se îmbrace ca un băiat de gașcă, cu atât mai ridicol cu cât avea 
patruzeci și opt de ani. De fiecare dată când stătea picior peste 
picior, ceea ce se întâmpla frecvent, nădragii îi foșneau suficient 
de tare cât să întrerupă conversaţia. 

Probabil că obișnuia să se plimbe prin casă cu ochelari de 
soare. Cel puţin acum îi purta. 

Spetz-Mogg ridica și cobora obloanele aproape la fel de des 
cum își punea un picior peste altul, deși ticurile acestea două nu 
erau sincronizate. Părea incapabil să hotărască dacă avea mai 
multe șanse să supravieţuiască interogatoriului prezentând o 
imagine sinceră și inocentă sau ascunzându-se în spatele unor 
lentile colorate. 

Deși profesorul credea în mod vădit că toţi polițiștii erau niște 
fasciști brutali, nu fusese niciodată genul care să se urce pe 
baricade și sa strige. Nu era furios că doi agenţi ai statului 
polițienesc represiv se aflau în casa sa. Era pur și simplu 
îngrozit. 

Ca răspuns la orice întrebare, vomita o grămadă de informaţii 
în speranţa că răspunsurile gureșe aveau să-i împingă pe Ethan 
și pe Hazard afară din casa lui înainte să scoată mănușile de fier 
și bastoanele. 


34 Numele unei linii de îmbrăcăminte sport. (n.tr.). 


Nu acesta era profesorul pe care îl căutau. Spetz-Mogg putea 
să-i încurajeze pe alţii să comită crime în numele unui ideal, dar 
era prea lipsit de vlagă ca s-o facă singur. 

În afară de asta, nu avea timp de crime. Scrisese zece lucrări 
și opt romane. Pe lângă cursuri, organiza conferinţe, ateliere și 
seminare. Scria piese de teatru. 

Din experienţă, Ethan știa că persoanele productive, 
indiferent de calitatea muncii lor, rareori comiteau crime 
violente. Numai în filme vedeai oameni de afaceri de succes 
care, pe lângă responsabilităţile din firmă, se mai îndeletniceau 
în mod curent cu asasinate și mutilări. 

Criminalii erau de obicei rataţi la locul de muncă sau doar 
niște leneși. Ori își dobândiseră averile prin moștenire sau alte 
mijloace facile. Lipsa de ocupație le dădea timp să facă planuri. 

Doctorul Spetz-Mogg nu-și amintea deloc de Rolf Reynerd. In 
medie, trei sute de actori aspiranţi participau la una dintre 
conferințele lui de sfârșit de săptămână. Puţini îi lăsau o 
impresie de durată. 

Când Ethan și Hazard se ridicară să plece fără să dea de 
înţeles că o să-l tortureze pe profesor cu fire electrice legate de 
organele genitale, Spetz-Mogg îi însoţi până la ușă vizibil ușurat. 
După ce închise ușa în urma lor, fără îndoială că ţâșnise spre 
baie, trădat în prefăcutul lui calm britanic de intestinele aflate 
sub presiune. 

In mașină, Hazard spuse: 

— Ar fi trebuit să-l pocnesc pe ticălos când vorbea de 
principiile generale. 

— Te-ai făcut țâfnos acum, la mijlocul carierei, spuse Ethan. 

— Și ce era cu accentul ăla? 

— Adam Sandler jucându-l pe James Bond. 

— Mda. Cu un aer de Schwarzenegger. 

De la casa lui Spetz-Mogg din Westwood pierdură mult prea 
mult timp încercând să-l repereze pe dr. Gerald Fitzmartin, care 
organizase conferinţa la care participase Reynerd. 

De la universitatea la care preda aflaseră că Fitzmartin stătea 
acasă de sărbători, nu pleca la drum. Când Hazard îi telefonă, 
nu răspunse decât robotul. 

Fitzmartin locuia în Pacific Palisades. Traversară bulevarde 
care păreau mai puţin potrivite pentru jeepuri și mai mult pentru 
gondole. 


351 


Nimeni nu răspunse la sonerie acasă la Fitzmartin. Poate își 
făcea cumpărăturile de Crăciun. Poate era prea ocupat să vină 
la ușă deoarece împacheta un cadou pentru Channing Manheim. 

Vecinul le spuse altă poveste: Fitzmartin fusese dus de 
urgență la Centrul Medical Cedars-Sinai luni dimineaţă. Nu era 
sigur de ce. 

Când Hazard sună la Cedars-Sinai, află că intimitatea 
pacientului era mai importantă pentru spital decât relaţiile cu 
poliția. 

Sub un cer vânat ca trupul bătut al unui boxer, Ethan se 
întoarse cu mașina în oraș. Vântul se lupta cu copacii și uneori 
aceștia era înfrânți, lăsând să cadă crengi pe străzi și 
împiedicând traficul. 

Traficul era la fel de zbuciumat ca vremea. La o intersecţie, o 
mașină lovise altă mașină și amândouă se făcuseră zob. Cinci 
străzi mai încolo, un camion intrase în plin într-o dubiță. 

Ethan conducea cu o prudenţă care se transformă într-o 
teamă inhibantă. Nu se putea abţine să nu se gândească la 
faptul că, dacă a fost călcat și omorât în trafic o dată, putea 
muri din nou pe altă stradă. De data ceasta, poate nu avea să se 
mai scoale din morţi. 

Pe drum, Hazard butona telefonul ca să dea de numele 
profesorului de la o altă instituţie universitară care organizase 
seminarul de o zi despre publicitate și auto promovare. 

Fără să-și ia mâinile de pe volan, Ethan se uită la ceas. Ziua 
se scurgea mai repede decât ploaia. 

Trebuia să se întoarcă la Palazzo Rospo înainte de 17:00. Fric 
nu putea fi lăsat singur în casa aceea uriașă, mai ales într-o zi 
atât de bizară. 

Centrul Medical Cedars-Sinai se afla pe Beverly Boulevard, 
într-o zonă a Los Angeles-ului care voia să semene cu Beverly 
Hills. Ajunseră la 14:18. 

Îl localizară pe doctorul Gerald Fitzmartin la terapie intensivă, 
dar nu li se permise să intre. In sala de așteptare, fiul 
profesorului era încântat să aibă cu cine să-și petreacă timpul, 
deși nu-și închipuia de ce voiau niște ofițeri de poliție să discute 
cu tatăl său. 

Profesorul Fitzmartin avea șaizeci și opt de ani. După o viaţă 
trăită cinstit, oamenii în vârstă rareori se apucau de crime la 


352 


pensie. Își petrecea timpul între grădinărit și eliminarea pietrelor 
de la rinichi. 

În afară de asta, Fitzmartin suferise patru operaţii bypass de 
inimă. Dacă el era complicele lui Rolf Reynerd, nu avea să ucidă 
vedete de film prea curând. 

Ethan se uită în nou la ceas. 14:34. Tic, tic, tic. 


e Capitolul 66 


Mick Sachatone, multimilionarul anarhist, nu locuia într-un 
cartier opulent de multimilionari, deoarece nu dorise niciodată 
să fie nevoit să explice celor care încasau taxele originea averii 
sale. Când câştigi bani gheaţă, o faci fără ostentaţie. 

Spăla destule parale ca să justifice o casă încăpătoare de 
două etaje, cu patru dormitoare, cu o arhitectură comună, dintr- 
un cartier curat și plăcut al claselor de sus în Sherman Oaks. 

Numai o mână de oameni, clienţii cei mai vechi și mai de 
încredere ai lui Mick, îi cunoșteau adresa. În cea mai mare parte, 
făcea afaceri pe litoral și în parcurile publice, în cafenele și 
biserici. 

Fără să se oprească la garajul din Santa Monica pentru a-și 
schimba costumul de Robin Goodfellow cu hainele lui obișnuite 
și a-și pune pelerină galbenă, Corky plecă din locuinţa mucedă a 
lui Jack Trotter din Malibu direct în Sherman Oaks. Graţie lui 
Queeg von Hindenburg, colecţionar de bibelouri sparte, planul 
lui Corky era dat peste cap. Mai avea încă multe de făcut în 
această zi - cea mai importantă, dar și cea mai iute-trecătoare a 
vieţii lui. 

Parcă pe aleea de acces și alergă prin ploaie câţiva pași, spre 
acoperișul porticului de la intrare. 

De la un interfon aflat lângă sonerie se auzi vocea lui Mick: 
„Așteaptă-mă acolo”, și Mick Sachatone însuși veni la ușă cu un 
zel neobișnuit. Uneori trebuia să aștepți aici, pe trepte, două sau 
trei minute, poate chiar mai mult, din clipa în care Mick îţi 
vorbea la interfon până când sosea să te salute personal, așa de 
preocupat era de munca lui sau de alte treburi. 

Ca de obicei când stătea acasă, Mick era desculț și îmbrăcat 
în pijama. Astăzi avea pijamale roșii, cu chipul lui Bart Simpson. 


353 


Pe unele le cumpăra din magazin, dar avea altele făcute pe 
comandă. 

Chiar înainte ca Mick să ajungă la pubertate, fusese încântat 
de povestea lui Hugh Hefner, fondatorul revistei Playboy. Hef 
descoperise o modalitate de a deveni un adult de succes și de a 
rămâne totuși un copil mare, satisfăcându-și toate mofturile sau 
dorinţele, făcând din viaţa sa o lungă petrecere, trăind în cea 
mai mare parte a timpului în pijamale. 

Mick, care lucra în principal de acasă, avea mai mult de 150 
de astfel de ţinute nocturne. Dormea dezbrăcat, dar în timpul 
zilei stătea în pijamale. 

Se considera un acolit al lui Hef. Un mini-Hef. Mick avea 
patruzeci și doi de ani și mergea pe treisprezece. 

— Salut, Cork, mişto ţoale, declară Mick după ce deschise ușa 
și îl văzu pe Corky îmbrăcat ca Robin Goodfellow. 

Un necunoscut ar fi crezut că își bate joc de el; dar prietenii 
lui Mick știau că încetase de mult să mai adopte cuvinte noi de 
argou, în efortul lui de a semăna cât mai mult cu Hef. 

— Îmi pare rău că am întârziat, spuse Corky intrând în casă. 

— la-o ușor, omule. Aș sta fără ceas între pereţii ăștia dacă aș 
putea. 

Camera de zi avea strictul necesar de mobilă. Canapeaua de 
pluș, fotoliile moi, tabureţii, măsuţa, veiozele și mesele fuseseră 
cumpărate la set de la un depozit. Erau de bună calitate, dar 
toate fuseseră alese pentru confort, nu pentru aspect. 

Mick nu era pretentios. În pofida averii sale, rămăsese un om 
cu nevoi simple, chiar dacă uneori obsedante. 

Decorul de bază din Casa Sachatone nu avea de-a face nici cu 
arta, nici cu mobilierul. Cu excepţia unui șir de camere de lucru 
pe care Mick le adăugase la structura originară, aproape doi 
pereţi erau acoperiţi cu rafturi pe care se afla o colecţie de 
casete video și DVD-uri porno. Adăugase rafturi chiar și pe 
pereții scării și ai holului. 

Mick prefera casetele video în locul DVD-urilor pentru că 
aveau cutii cu cotoare mari, viu colorate, pe care străluceau 
titluri obscene și uneori fotografii obscene. Efectul era de 
mozaic erotic continuu, care se întindea de la un capăt la altul și 
de sus în jos, realizând un impact aproape psihedelic. 

Numai aripa de lucru, camera aceasta de zi și dormitorul 
mare aveau mobilier. Celelalte încăperi, inclusiv camera în care 


354 


lua masa, erau căptușite doar cu rânduri lungi de rafturi, ca într- 
o bibliotecă. 

Mick își lua masa fie la calculator, fie în pat: o mulțime de 
preparate încălzite la cuptorul cu microunde, pizza livrată acasă, 
mâncare chinezească. 

Dintre cei doi pereţi care nu erau plini cu rafturi de sus până 
jos, unul se afla aici, în camera de zi. Acest spaţiu fusese 
rezervat pentru patru televizoare cu plasmă super performante 
și pentru echipamentul aferent. Celălalt perete de acest fel se 
afla în dormitor. 

Două ecrane cu plasmă stăteau alăturate și încă două 
deasupra primelor. Un DVD player și un videocasetofon erau 
atașate la fiecare ecran. Echipamentul acesta, plus opt boxe și 
amplificatoarele aferente, erau aranjate în dulapuri joase, sub 
ecrane. 

Mick putea să dea drumul la patru filme simultan și să comute 
volumul de la unul la altul, după cum avea chef. Sau putea - și 
se întâmpla adesea - să le asculte pe toate patru deodată. 

Când intrai în camera de zi Sachatone, erai de regulă 
întâmpinat de o simfonie grosolană de suspine, gemete, gâfâieli, 
scâncete, scârțâieli, șuierături și ţipete de plăcere, de șoapte și 
mormăieli obscene, precum și de ritmul accelerat al unor 
respiraţii grele, de intensități diferite. Dacă închideai ochii, 
puteai crede că te afli într-o junglă suprapopulată, o junglă în 
care toate speciile tropicale se împerecheau în același timp. 

In după-amiaza aceasta, niciunul dintre cele patru filme porno 
nu avea sonor. 

— Janelle era atât de deosebită, spuse tandru Mick, arătând 
cu capul spre peretele video și referindu-se la prietena lui 
pierdută. O puicuţă bună, ciocănea mai mulţi odată. 

Deși pijamalele cu Bart Simpson puteau părea ridicole, Mick 
era într-o dispoziţie sumbră, nostalgică. Toate cele patru ecrane 
prezentau bucăţi clasice din filmografia extinsă a lui Janelle. 

Arătând spre ecranul din colţul dreapta sus, Mick spuse: 

— Chestia asta pe care o face aici, nimeni - nimeni - n-a mai 
făcut-o în vreun film înaintea ei sau după ea. 

— Mă îndoiesc că ar putea cineva să facă asta, spuse Corky, 
pentru că faza uluitoare în care Janelle era cu totul antrenată se 
baza pe legendara ei flexibilitate, pentru care pesemne că 
numai ea singură pe lumea asta avea gena necesară. 


355 


Referindu-se la partenerii fetei din filmul care rula pe ecranul 
din dreapta sus, Mick spuse: 

— Tipii ăia patru o iubesc. Vezi? Fiecare tip de-acolo o iubește. 
Bărbaţii o iubeau pe Janelle. Era cu adevărat tare. 

Glasul lui Mick se umflă de dor mistuitor. În ciuda stilului 
hefnerian, era un sentimental. 

— Tocmai m-am întors de la Trotter, din Malibu, îi dezvălui 
Corky. 

— L-ai omorât pe ticălos? 

— Încă nu. Știi că mai am nevoie de elun timp. 

— Ah, uită-te la asta. 

— Chiar e tare tipa. 

— Poate crezi că o durea. 

— Poate, spuse Corky. 

— Janelle spunea că nu, îi plăcea. 

— Făcea multe exerciţii de extensie? 

— Munca ei erau exerciţiile de extensie. O să-l omori? 

— Ti-am promis, nu? 

— Credeam că o să îmbătrânesc alături de ea, spuse Mick. 

— Serios? 

— Bine, hai să zicem ceva mai bătrân. 

— l-am găurit toată colecţia de bibelouri. 

— Scumpă? 

— Lladrâ. 

— O să-l torturezi înainte să-l omori? 

— Bineînţeles. 

— Ești un bun prieten, Cork. Ești un camarad de nădejde. 

— Păi, ne știm de mult. 

— Mai mult de douăzeci de ani, spuse Mick. 

— Lumea era mai rea pe atunci, spuse Corky, vorbind din 
punct de vedere anarhist. 

— O grămadă de lucruri s-au prăbușit în zilele noastre, 
încuviinţă Mick. Dar nu atât de repede pe cât visam noi când 
eram niște copii nebuni. 

Își zâmbiră. 

Dacă ar fi fost alți oameni, poate s-ar fi îmbrățișat. 

Însă Mick spuse: 

— Sunt gata să execut pachetul Manheim. 

Îl conduse apoi pe Corky în camerele de lucru din spatele 
casei. 


356 


În loc de casete video, pereţii erau acoperiţi de calculatoare, o 
mașină de tipărit, mașini de laminat, un imprimator laser de 
holograme și alte echipamente de înaltă tehnologie necesare 
producţiei de documente contrafăcute de cea mai bună calitate. 

La biroul principal, Mick așezase deja două scaune în faţa 
calculatorului. Se puse chiar în scaunul din faţa tastaturii. 

Corky își scoase haina de piele, o agăţă pe spătarul celui de-al 
doilea scaun și se așeză. 

Zărind pistolul din toc, Mick spuse: 

— Cu ăsta o să-i faci seama lui Trotter? 

— Mda. 

— Pot să-l păstrez eu după aceea? 

— Pistolul? 

— O să fiu discret, promise Mick. N-o să-l folosesc niciodată. 
Și o să dau o gaură în ţeavă ca să nu poată fi asociat cu niciuna 
dintre împușcăturile cu care o să-l ucizi. Nu îl vreau ca armă, 
mă-nţelegi? O să fie doar un obiect sacru pentru mine. Parte din 
peretele meu memorial pentru Janelle, pe raftul unde ţin toate 
filmele ei. 

— Bine, spuse Corky. E al tău după ce termin. 

— Ești un tip strașnic, Cork. 

Arătând înspre calculator și datele din el, păstrătorul flăcării 
lui Janelle spuse: 

— M-a băgat în boală chestia asta. 

Ca hacker cu performanţe extraordinare, Mick dădea de 
obicei de înțeles sau afirma răspicat că pentru «el, 
autoproclamatul Stăpân Universal al Informaţiilor Digitale și 
Conducător al Universului Virtual, totul era floare la ureche; 
așadar, dacă recunoștea în clipa aceasta că treabă legată de 
Manheim îi pusese la încercare talentul însemna că într-adevăr 
fusese o muncă formidabilă. 

— Exact la ora opt jumătate în seara asta, continuă Mick, 
calculatorul companiei telefonice va închide toate cele douăzeci 
și patru de linii care deservesc reședința Manheim. 

— Asta n-o să alerteze Paladin Patrol, compania de securitate 
din afara reședinței? O linie specială menţine legătura dintre 
Paladin și reședință douăzeci și patru de ore pe zi, pentru 
transmisiuni urgente. 

— Mda. Dacă linia pică, Paladin o să ia întreruperea asta drept 
un semnal de alarmă. Dar n-o să știe nimic. 


357 


— Este o companie de securitate înarmată, se îngrijoră Corky. 
Agenţii lor nu sunt Barney Fife și nu lucrează cu spravuri 
paralizante. Răspund rapid, cu puștile. 

— Din pachetul pentru care am lucrat făcea parte și 
defectarea calculatorului companiei Paladin chiar înainte ca 
telefoanele Manheim să nu mai funcţioneze. Întregul lor sistem 
e deconectat. 

— Au un sistem de rezervă. 

— Le cunosc sistemul de rezervă așa cum îmi cunosc 
perineul, spuse Mick nerăbdător. Deconectez și sistemul de 
rezervă. 

— Impresionant. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu compania asta de 
securitate. Dar ce se va întâmpla cu paznicii de la reședință, cu 
băieţii lui Manheim? 

— Sunt doi în schimbul de noapte, spuse Corky. Le cunosc 
programul. M-am ocupat de asta. Dar cu telefoanele mobile? 

— Fac parte din pachetul pe care-l cumperi de la mine. Am 
verificat informaţia pe care ai primit-o de la Ned Hokenberry, și 
Manheim folosește același furnizor de telefonie mobilă pe care-l 
folosea și pe vremea când lucra Hokenberry acolo. 

Corky spuse: 

— Paznicii de serviciu folosesc două telefoane mobile. Al 
treilea e luat peste tot cu el de șeful personalului de pază, Ethan 
Truman. 

Mick dădu din cap aprobator. 

— O să fie închise la opt și jumătate împreună cu telefoanele 
fixe. Cuplul care are în grijă proprietatea are de asemenea 
telefoane mobile primite de la patron. 

— Soții McBee. 

— Mda, spuse Mick. Și Hachette, bucătarul-șef, și domnul 
William Yorn. 

— Intendentul. Niciunul dintre ei n-o să fie acolo diseară, 
observă Corky. Nu sunt decât Truman și puștiul. 

— Nu vrei să riști, nu-i așa, ca cineva să hotărască să lucreze 
până târziu sau poate să se întoarcă mai devreme din vacanţă? 
Dacă le închid pe toate, e imposibil ca cineva din reședință să 


35 Personaj dintr-un serial de comedie american, interpretând rolul unui ajutor de 
șerif. (n.tr.). 
358 


sune la 911. În același timp, se vor întrerupe și pagerele 
personale ale membrilor personalului care au așa ceva. 

Discutaseră înainte despre internet și despre modalităţile de 
a-l folosi pentru a cere ajutor. 

Anticipând întrebarea lui Corky, Mick spuse: 

— Accesul prin cablu la internet se va opri la reședința 
Manheim tot la opt jumătate. 

— Și paznicii de serviciu n-o să știe că s-a întâmplat ceva din 
toate astea? 

— Numai dacă o să încerce să folosească telefonul sau să 
intre pe internet. 

— N-o să apară un avertisment de întrerupere a sistemului pe 
calculatoarele lor? 

— M-am ocupat de asta. Dar așa cum te-am avertizat, nu pot 
să închid camerele video, senzorii de căldură din teren sau 
detectorii de mișcare din casă. Atunci ar fi evident că ceva nu e 
în regulă și le va da de gândit. 

Corky dădu nepăsător din umeri. 

— Când intru în casă, oricum vreau că senzorii de mișcare să 
funcţioneze. S-ar putea să am nevoie de ei. Cât despre camere 
și senzori de căldură, Trotter o să aibă grijă de astea. 

— Și pe urmă o să-l omori, spuse Mick. 

— Nu chiar atunci. Mai târziu. Deci ce-ţi mai rămâne de făcut? 

Ridicând ceremonios mâna dreaptă, Mick spuse: 

— Numai asta. 

Încet, teatral, își puse arătătorul direct pe tastă ENTER. 

Datele de pe calculator dispărură. Un albastru pur acoperi 
ecranul. 

Corky se încordă. 

— Ce n-a mers bine? 

— Nimic. Am iniţiat livrarea pachetului. 

— Cât timp o să dureze? 

Mick arătă cu degetul două cuvinte care apăruseră în centrul 
ecranului: ÎN DERULARE. 

— Când dispar cuvintele astea, treaba e încheiată. Vrei o 
Cola, ceva? 

— Nu, mulțumesc. 

Niciodată nu mânca sau bea în casa Sachatone și încerca să 
nici nu atingă ceva. Trebuia să te gândești că Mick atinsese totul 
la un moment dat și nu știai niciodată unde fuseseră ultima oară 


359 


mâinile lui. De fapt, cam știai unde fuseseră ultima oară mâinile 
lui Mick, ceea ce era o problemă. 

Cei mai mulţi dintre prietenii lui Mick ar fi evitat să dea mâna 
cu el dacă acesta ar fi întins-o; dar el părea să le înțeleagă 
preocuparea, măcar și numai subconștient, și nu sugera 
niciodată să dea mâna cu ei. 

Bart Simpson alerga și sărea prin pliurile materialului de 
pijama, schimbând feţe-feţe în timp ce Mick luă o Cola dintr-un 
frigider și se întoarse în scaunul lui din fața calculatorului. 

Vorbiră despre un film video rar, produs probabil în Japonia, 
care era legendar printre împătimiţii vulgarităţii ieftine: filmul 
era despre doi bărbaţi, două femei și un hermafrodit, toți 
costumatți ca Hitler. Mick vânase filmul ăsta timp de doisprezece 
ani. 

Lui Corky nu i se părea deloc interesant, dar nu avu timp să 
se plictisească de conversaţie pentru că în mai puţin de patru 
minute cuvintele de pe ecran ÎN DERULARE se schimbară în 
lapidarul EFECTUAT. 

— Pachetul este livrat, spuse Mick. 

— Asta a fost tot? 

— Înî. Semințele au fost plantate în calculatoarele companiei 
de telefonie, ale companiei de cablu și în ale companiei de 
securitate. Mai târziu, când vrei tu, totul intră în funcţiune. 

— Fără să mai fie nevoie de tine? 

Mick rânji. 

— Deștept, nu? 

— Uimitor, spuse Corky. 

Mick lăsă capul pe spate ca să ia o înghiţitură bună de Cola, 
Corky scoase pistolul și, când Mick înclină iar capul, îi zbură 
creierii. 


e Capitolul 67 


Profesorul care organizase seminarul de o zi de publicitate și 
autopromovare era dr. Robert Vebbler. Prefera să fie numit dr. 
Bob, așa cum era cunoscut în circuitul discursurilor 
motivaţionale, unde promitea să-i transforme pe oamenii 
obișnuiți, care nu au încredere în ei înșiși, în motoare lipsite de 
îndoieli, sigure pe sine și cu realizări supraumane. 


360 


Ethan și Hazard îl găsiră pe profesor în biroul său din 
campusul aproape pustiu, pregătindu-se pentru un turneu de 
conferinţe pe care avea să-l ţină în luna ianuarie. Pereţii biroului 
cu două camere erau acoperiţi cu postere ale lui dr. Bob de niște 
dimensiuni care aminteau de losif Stalin și Mao Tzedun. 

Avea capul ras, mustaţa în furculiță, un bronz roșu-arămiu 
care era mărturia dispreţului său față de melanom, și dinţi albiți 
cu laser, mai strălucitori decât clapele unui pian. Cu excepţia 
ghetelor sale roșii din piele de șarpe, tot ce purta - la fel ca în 
postere - era alb, inclusiv ceasul de mână, care avea o curea 
albă și un cadran complet alb, fără cifre sau linii care să indice 
orele. 

Dr. Bob reuși atât de bine să transforme fiecare răspuns într- 
un minicurs despre încrederea în sine și gândirea pozitivă, că 
Ethan își dori ca Hazard să-l poată aresta pentru infracţiunea de 
recurgere la clișee și practicarea filosofiei în lipsa ideilor. 

Pălăvrăgea la fel de mult ca Donald, dar nu era mai criminal 
decât răţoiul acela exaltat. Era însetat de faimă, nu de infamie. 
E adevărat că Donald încercase de câteva ori să le ucidă pe Chip 
și pe Dale, afurisitele alea de veverițe, dar dr. Bob ar fi știut să 
le motiveze să renunţe la apucăturile lor de rozătoare și să 
devină antreprenori de succes. 

Le oferi lui Ethan și Hazard într-un autograf pe două 
exemplare din cea mai recentă colecţie de discursuri 
motivaţionale și le declară că ar fi primul care să propună 
pentru premiul Nobel pentru literatură o serie de cărţi de 
autoservire. 

Când scăpară din biroul doctorului Bob, găsiră un coș de 
gunoi în care să arunce cărțile și se întoarseră la Ford-ul 
Expedition. Atât ceasul de la bord, cât și cel de la mâna lui 
Ethan arătau că se făcuse 15:41. 

La ora cinci, ultimul membru al personalului avea să plece. 
Fric rămânea singur la Palazzo Rospo. 

Ethan se gândi să-i sune pe agenţii din biroul de pază din 
spatele reședinței. Unul dintre ei putea sta cu băiatul în casă. 

Asta însemna că un singur om va rămâne să monitorizeze 
camerele video și celelalte sisteme de securitate, și nu va 
patrula nimeni. Date fiind condiţiile curente, Ethan nu voia să-și 
împrăștie resursele. 


Continua să creadă că partenerul necunoscut al lui Reynerd, 
dacă încă mai era decis să acţioneze, nu avea s-o facă până joi 
după-amiază cel mai devreme, când Chipul se va întoarce de la 
filmările din Florida. Programul lui Manheim era de interes public 
și se scria mult despre el. Orice obsedat care ar fi vrut să-l 
omoare pe actor știa probabil când trebuia să se întoarcă acesta 
în Bel Air. 

Probabil... dar nu absolut sigur. 

Elementul acesta de îndoială și intuiţia lui Hazard că nu 
trebuia să aștepte până joi îl nelinișteau pe Ethan. Se gândea cu 
îngrijorare că cineva avea să descopere o modalitate de a trece 
de cordonul de securitate al reședinței, indiferent cât de bine ar 
fi fost pus la punct, și să pândească neștiut întoarcerea lui 
Manheim. 

Chiar și cel mai migălos plan de securitate era o întreprindere 
omenească, la urma urmei, și orice întreprindere omenească 
era, prin natura lucrurilor, imperfectă. Un nebun suficient de 
inteligent, mânat de obsesie și de impuls criminal, putea găsi o 
breșă chiar și în zidul de protecţie al președintelui Statelor 
Unite. 

Din câte își dăduse seama Ethan, Reynerd nu fusese un tip 
prea deştept, dar persoana care inspirase personajul 
profesorului din scenariu putea fi un smintit de calibru. 

— Du-te acasă, insistă Hazard când ieșiră din campusul 
universitar. Lasă-mă la spital ca să-mi iau mașina și o să verific 
singur ultimele două nume. 

— Nu mi se pare corect. 

— Nu mai ești poliţist, oricum, spuse Hazard. Ai renunţat la tot 
pentru bani și ca să pupi în fund o vedetă. |ți amintești? 

— Te-ai băgat în treaba asta doar din cauza mea. 

— Greșit. M-am băgat din cauza ăstora, spuse Hazard și sună 
cei trei clopoței de argint. 

Sunetul lor făcu să-l treacă fiori pe șira spinării. 

— Să fiu al naibii dacă o să mă las copleșit de chestii de-astea 
morbide sau de tipi care intră în oglinzi. O să găsesc o 
explicaţie, o să-mi alung toate gândurile astea hoodoo” din cap 
și o să mă întorc la cel care am fost, așa cum am fost. 

Cele două nume care mai rămăseseră erau ale unor profesori 
de literatură americană de la o altă universitate. Fuseseră puși 


36 O formă de magie populară din sudul Statelor Unite. (n.tr.). 
362 


la sfârșitul listei pentru că scenariul neterminat al lui Reynerd 
sugerase că respectivul complice era un profesor de actorie sau 
un universitar legat în vreun fel de lumea divertismentului. 
Profesori posaci de literatură, care umblă în haine de tweed 
peticite cu piele în coate, care fumează pipe și discută despre 
participiul verbelor, nu aduceau a criminali sau obsedaţi de 
celebrităţi. 

— Oricum, spuse Hazard, cred că ăștia doi n-o să fie mai cu 
mot decât ceilalți. 

Citea din însemnările pe care le făcuse în timpul convorbirilor 
telefonice pe care le purtase în mașină după ce plecaseră de la 
profesorul Fitzmartin și se îndreptau spre dr. Bob. 

Furtuna se mai potolise. Vântul care îndoise copacii nu le mai 
stârnea acum decât o ușoară îngrijorare și îi făcea să tremure în 
așteptarea reîntoarcerii neașteptate a furtunii. 

Ploaia cădea cu eficiență, măsurat, la obiect, fără să mai aibă 
forța distructivă anterioară, ca și cum o revoluţie în ceruri 
transformase războinicii de la putere în oameni de afaceri. 

— Maxwell Dalton, continuă Hazard după un moment. 
Evident, plecat în concediu sau în sabat de la universitate. 
Femeia cu care am vorbit era un administrator temporar, pe 
timp de vacanţă, n-a fost prea limpede, așa că o să mă duc să 
mă întâlnesc cu soţia lui Dalton. Și celălalt este Vladimir Laputa. 


e Capitolul 68 


Lui Corky îi păru rău pentru ce îi făcuse chipului lui Mick 
Sachatone. Un bun prieten merita să fie executat cu mai multă 
demnitate. 

Deoarece pistolul nu avea amortizor, fusese nevoit să 
țintească exact de prima oară. Poate că nimeni dintre vecinii 
apropiaţi nu era acasă, iar dacă era, ropotul ploii avea să 
mascheze destul de bine focul acela și să nu le stârnească 
interesul. De un tir susținut nici nu putea fi vorba. 

În Malibu, Corky nu dorise să reducă la tăcere vocea plăcută a 
pistolului. Bubuitul fiecărui glonț, punctând corul casant al 
bibelourilor sfărâmate, îl buimăcise pe Trotter. 


363 


Deși avea la el un amortizor, ţeava extinsă a pistolului nu-i 
permitea să stea așezat perfect în toc. lar cei câţiva centimetri 
în plus nu permiteau să ţintească perfect, așa cum îi plăcea. 

Pe lângă asta, dacă sărmanul Mick ar fi văzut pistolul din toc 
prevăzut cu amortizor, s-ar fi putut neliniști în ciuda nonșalanţei 
lui Corky. 

După ce vâri pistolul la loc în toc, Corky își trase pe el haina 
neagră de piele și scoase dintr-un buzunar o pereche de mănuși 
de latex. Trebuia să se ferească să lase amprente, bineînțeles, 
dar în acest sanctuar al mâinii păcătoase era mai puţin 
preocupat de ce putea lăsa în urmă cât de ce putea lua de 
acolo. 

In restul locuinţei, rafturile cu casete video ţineau loc de 
ferestre, prefăcând casa într-o grotă, dar în camera de zi chipul 
mohorât al zilei care se scurgea se lipea de geamul pătat de 
ploaie. Corky trase draperiile. 

Avea nevoie de timp ca să scotocească prin casă după banii 
bine ascunși ai lui Mick, care erau probabil mulţi la număr, și 
avea nevoie de timp ca să deconecteze calculatoarele și să le 
încarce în Land Rover, pentru a se asigura că informaţiile 
conţinute nu aveau să cadă pe mâini ostile. Avea să înfășoare 
cadavrul într-o prelată și să-l scoată de-acolo, apoi să curețe 
sângele. 

Pentru a evita o anchetă care, în pofida tuturor precauţiilor 
sale, ar putea conduce poliţia pe urmele lui, Corky intenţiona să- 
| facă pe Mick să dispară. 

Ar fi putut să stropească locul cu benzină și să-i dea foc 
pentru a elimina orice probă, așa cum făcuse în casa strâmtă a 
Brittinei Dowd. Miile de casete video ar arde cu vâlvătaie, 
împrăștiind nori grei de fum toxic care să pună piedici 
pompierilor. Nicio probă nu ar rămâne în zgura mocnită. 

li displacea totuși ideea de a distruge arhiva de senzualitate 
smintită Sachatone, căci locul acesta era un măreț monument al 
haosului, așa cum Corky nu mai văzuse vreodată. Masa aceasta 
malignă emitea vibrații care aveau puterea să împrăștie 
disoluția și dezordinea la fel de sigur că un munte de plutoniu 
care eliberează radiaţii mortale, cărora nicio făptură vie nu le 
poate rezista în timp. 

Banii lui Mick, deconectarea calculatoarelor lui și îndepărtarea 
cadavrului în pijamale trebuiau însă să aștepte până când Aelfric 


364 


Manheim avea să fie smuls din sânul cald al gloriei și închis în 
camera ocupată în prezent de Stinky Cheese Man. Corky avea 
să se întoarcă aici în douăzeci și patru de ore. 

Între timp, închise calculatoarele și celelalte televizoare care 
mergeau în camerele de lucru. Luă apoi la picior toată casa, de 
sus până jos, ca să se asigure că nu rămăsese pornit niciun 
aparat electric care putea să se supraîncălzească și să facă 
flacără, aducând pompierii înainte ca el să fi localizat comoara și 
să facă nevăzut cadavrul. 

Ajuns din nou în sufragerie, Corky se opri un minut să 
privească cele patru ecrane unde incomparabila Janelle era 
prinsă în contorsionări erotice, apoi lăsă să cadă întunericul pe 
peretele de carne tremurândă. Se întrebă dacă Jack Trotter 
profitase de flexibilitatea ei uimitoare ca s-o împacheteze și s-o 
vâre într-un mormânt de dimensiuni reduse, scăpând în felul 
ăsta de o parte din efortul de a săpa pământul. 

Acum că Mick s-a dus, Romeo și Julieta pornografiei erau 
amândoi morți. Trist. 

Corky ar fi preferat să nu-l omoare pe Mick, dar bietul de el 
semnase propria condamnare la moarte când i-l vânduse pe 
Trotter. Cuprins de un acces de gelozie, bolnav de răzbunare, îi 
dezvăluise lui Corky nenumăratele identități false pe care le 
crease de-a lungul anilor pentru Trotter. Dacă își trăda un client, 
într-o zi ar fi putut să-l trădeze și pe Corky. 

să distrugi ordinea socială e o muncă singuratică. 

Corky ieși pe veranda din faţă și încuie ușa cu cheia lui Mick, 
pe care o luase dintr-un cuier din bucătărie. 

Răcoarea zilei se adâncise. 

Deși spălate și clătite de multe ori, rufele cerului erau de un 
cenușiu mai murdar decât fuseseră de dimineață, și lumina lor 
nu arunca nici raze, nici cea mai mică umbră. 

Se întâmplaseră atâtea de când se trezise să înfrunte lumina 
zilei! Dar partea cea mai bună încă nu sosise. 


e Capitolul 69 


În bucătărie, discutând cu domnul Hachette despre cină, 
Ethan îl găsi pe bucătarul-șef fără chef de vorbă și înecat de o 
mânie pe care refuza sec să o explice. Nu spunea decât atât: 


365 


— Părerea mea despre această problemă se află în 
corespondenţă, domnule Truman. 

Nu descria „problema” la care se referea. 

— Declaraţia mea de suflet se află în corespondenţă. Refuz să 
fiu atras într-un scandal, ca un bucătar de rând. Sunt maestru 
bucătar și îmi anunţ disprețul ca un domn, prin scris, nu pe faţă, 
ci în spate. 

Engleza lui Hachette era mai puţin împiedicată când nu era 
furios sau agitat, dar rareori aveai ocazia să-l auzi vorbind mai 
fluent. 

În doar zece luni, Ethan învățase să nu-l forţeze niciodată pe 
bucătarul-șef în chestiuni legate de bucătărie. Calitatea 
mâncărurilor sale chiar justifica insistența de a i se acorda 
statutul de artist temperamental. Furtunile lui veneau și 
treceau, dar nu lăsau nicio stricăciune în urmă. 

Răspunzându-i domnului Hachette cu o ridicare nepăsătoare 
din umeri, Ethan plecă să-l caute pe Fric. 

Doamnei McBee nu-i plăcea deloc ca în întreaga casă să 
răsune intercomul. O considera o ofensă la adresa atmosferei 
nobile din locuinţă, un afront la adresa familiei și o distragere a 
atenţiei personalului. „Nu muncim într-o clădire de birouri sau 
într-un depozit de marfă cu preţ redus”, explicase ea. 

Membrii importanți ai personalului aveau asupra lor pagere, la 
care puteau fi contactaţi și chemaţi din orice colț al reședinței. 
Să te răţoiești la ei prin sistemul intercom era rareori necesar. 

Dacă voiai să dai de un paznic sau de o menajeră, sau dacă 
deţineai o poziţie care îţi permitea să cauţi un membru al 
familiei de câte ori voiai - ceea ce nu aveau dreptul decât 
doamna McBee, domnul McBee și Ethan - atunci trebuia să 
folosești intercomul unei singure camere o dată. Începeai cu 
cele trei locuri în care era cel mai probabil să se afle persoana 
respectivă. 

Pe măsură ce se apropia ora cinci, rămăseseră puţine 
persoane cărora li se mai putea distrage atenţia și toţi se 
pregăteau să plece în câteva minute. Fric era singurul membru 
al familiei Manheim aflat la reședință. Soții McBee erau plecați la 
Santa Barbara. Cu toate acestea, Ethan se simţi obligat să 
urmeze procedurile standard din respect faţă de tradiţie, din 
respect față de doamna McBee și cu convingerea că, dacă i-ar fi 
transmis lui Fric mesaje în toate camerele deodată, scumpa 


366 


doamnă din Santa Barbara ar fi știut deîndată ce se petrecuse și 
și-ar fi stricat scurta vacanţă din cauza unui stres inutil. 

Folosind intercomul de la unul dintre telefoanele din 
bucătărie, Ethan încercă mai întâi camerele lui Fric de la etajul 
al doilea. Îl căută apoi pe băiat în camera trenurilor: „Eşti acolo, 
Fric? Sunt domnul Truman”, în sala de spectacole, apoi în 
bibliotecă. Nu primi niciun răspuns. 

Deși Fric nu fusese niciodată morocănos și, cu siguranţă, nici 
nepoliticos, probabil că din motive neștiute prefera să nu 
răspundă la intercom, deși îl auzea. 

Ethan alese să străbată toată casa, de sus până jos, în primul 
rând ca să-l găsească pe băiat, dar și ca să se asigure că totul 
era în regulă. 

Incepu de la etajul al doilea. Nu intră în fiecare cameră, dar 
deschise fiecare ușă și aruncă o privire în mai toate încăperile, 
strigându-l pe copil de mai multe ori pe nume. 

Ușa de la apartamentul lui Fric era deschisă. După ce se 
prezentă de două ori și nu primi niciun răspuns, Ethan hotărî că 
în seara aceasta problemele de securitate erau mai importante 
decât eticheta casei și intimitatea familiei. Străbătu camerele lui 
Fric, dar nu-l găsi nici pe băiat, nici ceva lipsă. 

Intorcându-se prin aripa de est în holul nordic, îndreptându-se 
către scări, Ethan se opri de trei ori ca să se întoarcă, să asculte, 
pironit de un fior, de presimţirea că lucrurile nu erau în regulă 
cum păreau să fie. 

Liniște. Nemișcare. 

Ținându-și respiraţia, nu-și auzea decât inima. 

Incercând să prindă ritmul acela lăuntric, nu reuși să audă 
nimic real, numai absurdităţi pe care și le imagina - o mișcare 
furișă în oglinda veche de deasupra unui bufet din apropiere; un 
glas slab, ca cel de la telefonul primit noaptea trecută, dar mai 
slab decât înainte, strigând la el nu de la etajul al doilea, ci din 
capătul îndepărtat al unei fundături de pe autostrada veșniciei. 

Oglinda nu-l reflecta decât pe el, nicio siluetă încețoșată, 
niciun prieten din copilărie. 

Când începu să respire din nou, glasul îndepărtat care exista 
numai în închipuirea sa încetă să se mai facă auzit chiar și acolo. 

Cobori la etajul întâi, unde îl găsi pe Fric în bibliotecă. 

Citind o carte, băiatul stătea în fotoliul pe care-l mutase din 
poziţia lui obișnuită. Spătarul atingea pomul de Crăciun. 


367 


Când Ethan deschise ușa și intră, Fric tresări, apoi încercă să- 
și ascundă reacţia prefăcându-se că doar își căuta o poziţie mai 
confortabilă în fotoliu. Până-și dădu seama că persoana care 
intrase era Ethan, băiatul făcu ochii mari și își încleștă fălcile de 
groază. 

— Bună, Fric. Eşti bine? Te-am căutat pe intercom aici acum 
câteva minute. 

— N-am auzit, mmm, nu, n-am auzit intercomul, spuse băiatul 
minţind atât de prost, că, dacă ar fi fost conectat la un poligraf, 
aparatul ar fi explodat. 

— Ai mutat fotoliul. 

— Fotoliul? Mmm, nu, așa l-am găsit, era aici, uite, așa era. 

Ethan se așeză pe braţul unui alt fotoliu. 

— S-a întâmplat ceva, Fric? 

— Ceva? întrebă băiatul, ca și cum îi scăpa sensul acelui 
cuvânt. 

— Ai vrea să-mi spui ceva? Te preocupă ceva? Pentru că nu 
pari în apele tale. 

Puștiul își mută privirea de la Ethan la carte. O închise și o 
puse în poală. 

Ca poliţist, Ethan învățase de mult ce înseamnă răbdarea. 

Uitându-se din nou la Ethan, Fric se aplecă în scaun. Părea pe 
punctul să șoptească ceva complice, dar ezită și-și îndreptă 
spatele. Orice ar fi vrut să dezvăluie, lăsă nespus. Dădu din 
umeri nepăsător. 

— Nu știu. Poate sunt încordat pentru că se întoarce tata joi. 

— Ăsta e un lucru bun, nu-i așa? 

— Bineînţeles. Dar e și puţin stresant. 

— De ce? _ 

— Păi, o să vină cu el câţiva amici, știi. Intotdeauna se 
întâmplă așa. 

— Nu-ţi plac prietenii lui? 

— N-am nimic cu ei. Toţi joacă golf și sunt mari amatori de 
sport. Lui tata îi place să vorbească despre golf, fotbal și chestii 
dintr-astea. Așa se relaxează el. El și amicii lui sunt ca un club. 

„Un club din care tu nu faci parte și nici n-o să faci vreodată”, 
se gândi Ethan, surprins de simpatia pe care o simţea faţă de 
copil. 

| se puse un nod în gât. 


368 


Vru să-l îmbrăţișeze pe băiat, să-l scoată la un film, la un film 
în oraș, nu aici jos, în miniteatrul Pantages din Palazzo Rospo, ci 
la un cinematograf obișnuit, plin de copii și părinţi, unde plutea 
în aer miros de floricele de porumb, unde trebuia să te uiţi dacă 
nu cumva era gumă lipită pe scaun înainte să te așezi, unde la 
scenele comice îţi auzeai nu numai propriul râs, ci pe al 
mulțimii. ` 

— Și o să mai fie o fată cu el, continuă Fric. Intotdeauna e o 
fată. De ultima s-a despărțit înainte să plece în Florida. Nu știu 
cine e prietena cea nouă. Poate e drăguță. Câteodată sunt 
drăguțe. Dar e nouă, și va trebui să o cunosc, ceea ce nu e ușor. 

Conversaţia lor ajunsese pe un teren periculos pentru 
raporturile dintre un membru al familiei și unul al personalului 
administrativ. Din compasiune pentru copil, Ethan nu putea să 
spună nimic care să-i dezvăluie adevărata lui părere despre 
Channing Manheim ca tată sau care să sugereze că priorităţile 
vedetei de film nu erau corect stabilite. 

— Fric, oricine va fi prietena cea nouă a tatălui tău, o să fie 
ușor să o cunoști, pentru că o să te placă. Toată lumea te place, 
Fric, adăugă el, știind că pentru băiatul acesta dulce și fără 
pretenții, cuvintele lui aveau să fie o adevărată revelaţie și cel 
mai probabil nu le va da crezare. 

Fric rămase cu gura căscată, de parcă Ethan tocmai declarase 
că era o maimuţă care se dăduse drept om. Obrajii i se 
îmbujorară și se uită încurcat spre cartea din poală. 

Ethan își îndreptă atenţia spre pomul din spatele băiatului. 
Podoabele atârnate în pom se mișcau: îngeri care se roteau, 
dădeau din cap, dansau. 

Aerul din bibliotecă era nemișcat precum cărţile de pe rafturi. 
Dacă ar fi avut loc un cutremur de mică intensitate care să 
influențeze podoabele din pom, fusese prea subtil ca să-l fi 
simțit și Ethan. 

Mișcarea îngerilor se domoli, de parcă ar fi fost puși în 
mișcare de un scurt curent de aer produs de vreo prezență 
trecătoare. 

Ethan fu copleșit de o așteptare stranie, de senzaţia că o 
poartă a înțelegerii e pe cale să se deschidă în inima lui. Işi dădu 
seama că își ținea respiraţia și că părul de pe dosul mâinilor i se 
ridicase ca la apropierea de un obiect încărcat cu electricitate 
statică. 


369 


— Domnul Hachette, spuse Fric. 

Îngerii erau la locurile lor și momentul semnificativ trecuse 
fără să se întâmple ceva. 

— Poftim? întrebă Ethan. 

— Domnul Hachette nu mă place, spuse Fric încercând să 
respingă ideea că lumea ar putea avea despre el o părere mai 
bună decât credea. 

Ethan zâmbi. 

— Bine, nu sunt convins că domnul Hachette place pe cineva 
în mod special. Dar e un bucătar-șef pe cinste, nu? 

— Și Hannibal Lecter este. 

Deși, fără îndoială, nu era prea frumos să te amuzi pe seama 
unui membru marcant al personalului și coleg în același timp, 
Ethan râse. 

— Poate ești de altă părere, dar sunt absolut sigur că, dacă 
domnul Hachette îţi spune că ţi-a pus carne de vițel în farfurie, 
atunci e carne de vițel, și nu altceva. 

Se ridică de pe braţul fotoliului. 

— Ei bine, te-am căutat din două motive. Am vrut să te 
avertizez să nu deschizi nicio ușă exterioară tot restul serii. 
Imediat ce mă asigur că a plecat ultimul membru al 
personalului, o să pornesc alarma de perimetru. 

Fric se ridică iar drept în fotoliu. Să fi fost câine, și-ar fi ciulit 
urechile, atât de atent era la implicaţiile acestei schimbări de 
rutină. 

Când tatăl lui Fric se afla la reședință, alarma de perimetru 
era pornită numai când dorea proprietarul. În absența lui 
Manheim, Ethan activa de obicei sistemul seara, când se 
retrăgea în apartamentul lui, între zece și douăsprezece 
noaptea. 

— De ce atât de devreme? întrebă Fric. 

— Vreau să o monitorizez pe calculator în seara asta. Cred că 
avem o problemă la fluctuațiile de tensiune electrică la anumite 
uși și ferestre. Nu e încă ceva care să declanșeze alarme false, 
dar trebuie reparat. 

Deși Ethan era un mincinos mai bun decât Fric, expresia 
nedumerită de pe faţa băiatului era probabil aceeași cu care 
privea carnea de vițel a domnului Hachette. 

Ethan continuă grăbit: 


— Dar te-am căutat și pentru că voiam să luăm cina 
împreună, mai ales că suntem numai doi aici în seara asta, ca 
doi burlaci fără nicio treabă. 

Standarde și practici nu conţinea nicio interdicţie referitoare 
la posibilitatea ca un membru senior al personalului să ia cina cu 
băiatul în absenţa părinţilor. În cea mai mare parte a timpului, 
Fric lua de fapt masa singur, fie pentru că îi plăcea să mănânce 
singur, fie pentru că se gândea că ar fi neobrăzare din partea lui 
să-i roage pe alţii să-i ţină companie. Din când în când, doamna 
McBee îl îndemna pe băiat să ia masa cu ea și cu domnul 
McBee, dar acum era prima oară când Ethan și Fric făceau acest 
lucru. 

— Chiar așa? întrebă Fric. N-o să fii prea ocupat cu 
monitorizarea voltajului? 

Ethan recunoscu înțepătura abilă din întrebare, vru să râdă, 
dar se prefăcu pe urmă că nu se îndoia de faptul că Fric 
înghiţise minciuna legată de alarmă. 

— Nu, domnul Hachette a pregătit tot. Tot ce trebuie să fac 
este să încălzesc cina la cuptor, după instrucţiunile pe care mi 
le-a lăsat. Când ţi-ar plăcea să mâncăm? 

— Mai bine mai devreme, spuse Fric. Șase jumate? 

— S-a făcut, șase jumate. Și unde să pun masa? 

Fric dădu indiferent din umeri. 

— Unde dorești? 

— Dacă vrei să aleg eu, atunci o să mâncăm în camera de zi, 
spuse Ethan. Celelalte spaţii de luat masă sunt strict pentru 
familie. 

— Atunci aleg eu, spuse băiatul. 

Își frământă o clipă buza de jos, apoi spuse: 

— Mă mai gândesc și îţi spun. 

— Bine. O să fiu în apartamentul meu, pe urmă la bucătărie. 

— Cred că avem vin în seara asta, nu? întrebă Fric. Un merlot 
bun. 

— Da, serios? Atunci să-mi fac bagajele, să chem un taxi, să 
scriu o scrisoare de demitere în numele tatălui tău și să fiu gata 
să plec de îndată ce pici jos beat? 

— Nu trebuie să afle, spuse Fric. Și chiar dacă ar afla, o să-și 
închipuie că e un lucru normal printre odraslele vedetelor de la 
Hollywood. Și oricum, mai bine băutură decât cocaină. O să mă 
ducă să vorbesc cu doctorul Rudy, să vadă dacă nu cumva mi se 


371 


trage de când eram fiul unui împărat din Roma antică și am fost 
traumatizat de spectacolul leilor stupizi care mâncau oameni 
stupizi în Colosseum-ul ăla stupid. 

Pălăvrăgeala asta obraznică poate i s-ar fi părut caraghioasă 
lui Ethan dacă n-ar fi crezut că, într-adevăr, acesta era cel mai 
probabil modul în care ar fi reacţionat Chipul văzându-și fiul 
beat. 

— Poate că tatăl tău n-o să afle niciodata. Dar o uiţi pe Cea- 
Care-Nu-Poate-Fi-înșelată. 

Fric șopti: 

— Doamna McBee. 

Ethan dădu din cap afirmativ. 

— Da, doamna McBee. 

Fric spuse: 

— O să beau un pepsi. 

— Cu gheaţă sau fără? 

— Fără. 

— Bun băiat. 


e Capitolul 70 


Deși speriată, chinuită de îndoieli și luptându-se cu 
deznădejdea, Rachel Dalton rămăsese o femeie plăcută, cu un 
păr castaniu strălucitor și ochi albaștri, adânci și misterioși. 

Din experienţa lui Hazard, era și neobișnuit de atentă cu cei 
din jur. După ce căzuse de acord la telefon asupra interviului, îl 
așteptase pe Hazard cu cafeaua pregătită. l-o servise în 
sufragerie, alături de o farfurie cu brioșe și biscuiţi cu unt. 

În timpul serviciului, detectivilor de la Omucideri rareori li se 
ofereau gustări, și niciodată cu șervete de damasc. Și mai ales 
nu din partea soțiilor unor bărbați dispăruţi, pentru care poliţia 
făcuse surprinzător de puţine eforturi. 

Maxwell Dalton, așa cum a reieșit în timpul conversaţiei, 
dispăruse în urmă cu trei luni. Rachel declarase la poliție 
dispariţia sa când acesta întârziase patru ore de la un curs pe 
care îl ținuse după-amiază la universitate. 

Bineînțeles, polițiștii nu arătaseră interes față de dispariţia 
unui adult care lipsea doar de patru ore, și nici faptul că nu 
apăruse după o zi, două sau trei nu îi pusese pe gânduri. 


372 


— După câte se pare, îi spuse Rachel lui Hazard, trăim într-o 
epocă în care un număr șocant de soţi - și soţii - fug de-acasă la 
orgii cu droguri, se hotărăsc subit să petreacă o săptămână în 
Perto Vallarta cu vreo târfă pe care au cunoscut-o la Starbucks 
de zece minute sau pur și simplu își părăsesc viața de până 
atunci fără niciun avertisment. Când am încercat să le explic 
cum e Maxwell, nu au putut să creadă că poate exista un soţ 
atât de onest. Erau convinși că o să apară la un moment dat 
spășit, cu ochii injectaţi și cu o boală venerică. 

În cele din urmă, când Maxwell Dalton lipsise destul de mult 
pentru că până și autorităţile din zilele noastre să considere 
neobișnuită absenţa lui, se întocmise un dosar la poliţie. 
Acțiunile de căutare a bărbatului fuseseră minime sau 
inexistente, ceea ce o frustrase pe Rachel, deoarece 
presupusese în mod greșit că, în cazul unei persoane dispărute, 
investigația este doar cu puţin mai redusă decât în cazul unei 
omucideri. 

— Nu atunci când dispărutul este un adult, spuse Hazard, și 
când nu există urme de violență. Dacă i-ar fi găsit mașina 
abandonată... 

Dar nu-i găsiseră mașina, nici portofelul aruncat și golit de 
bani, niciun obiect care să poată sugera un joc murdar. 
Dispăruse fără să lase mai multe urme decât un vapor care 
plecase în Triunghiul Bermudelor și nu mai ieșise niciodată de 
acolo. 

Hazard spuse: 

— Sunt sigur că vi s-a pus deja întrebarea aceasta, dar soţul 
dumneavoastră avea dușmani? 

— E un om bun, spuse Rachel, așa cum se aștepta Hazard. 

Adăugă apoi ceva la care el nu se aștepta: 

— Și ca toţi oamenii buni din lumea asta completă, bineînţeles 
că avea dușmani. 

— Pe cine? 

— O bandă de ticăloși din troaca aceea care se numește 
universitate. Hm, nu ar trebui să fiu atât de aspră. Din păcate, 
Catedra de engleză se află în mâinile unor nemernici și smintiţi. 

— Credeţi că cineva de la Catedră ar fi putut... 

— Puțin probabil, recunoscu Rachel. Nu știu decât să 
vorbească, și întotdeauna fără niciun înțeles. 

Îi mai oferi cafea, și când Hazard refuză, ea spuse: 


— Cum se numea bărbatul a cărui moarte o investigațţi? 

Hazard îi spusese doar câteva lucruri, suficiente pentru a o 
face pe Rachel să-i deschidă ușa; și nu avea acum nicio intenţie 
să dezvolte povestea. Nu menţionase nici măcar faptul că îi 
urmărise deja și îl împușcase pe asasinul lui Reynerd. 

— Rolf Reynerd. A fost împușcat ieri, în vestul Hollywood-ului. 

— Credeţi că acest caz poate avea vreo legătură cu acela al 
soțului meu? Vreau să spun, mai mult decât amănuntul că omul 
acela a urmat cursul de literatură al lui Max? 

— Posibil, spuse Hazard. N-aș... 

Destul de straniu, un surâs trist o făcu să pară și mai drăguță. 

— Eu aș exclude această posibilitate, domnule detectiv, spuse 
ea, răspunzând vorbelor pe care el ezitase să le rostească. Nu o 
să încep acum să-mi fac speranţe deșarte. Dar jur că nici nu le 
voi lăsa să piară. 

In timp ce Hazard se ridică să plece, se auzi soneria. Femeia 
care sunase era o negresă mai vârstnică, cu părul alb și având 
cele mai elegante mâini pe care le văzuse el vreodată, subțiri și 
cu degete lungi și suple ca ale unei fete tinere. Era profesoară 
de pian și venise pentru lecţia cu puștoaica de zece ani a 
familiei Dalton. 

Atrasă de glasul melodios al profesoarei ei, Emily, fetiţa, 
cobori de la etaj la timp pentru a fi prezentată lui Hazard înainte 
de a pleca. Avea frumuseţea mamei, dar nu aceeași tărie, 
pentru că buza de jos începu să-i tremure și ochii i se 
împăienjeniră când spuse: 

— O să-l găsiţi pe tata, nu-i așa? 

—O să ne străduim, o asigură Hazard în numele 
departamentului, nădăjduind că cele spuse nu se vor dovedi o 
minciună. 

După ce păși pragul și ieși pe verandă, se întoarse spre 
Rachel Dalton care rămăsese în ușă. 

— Următorul nume de pe lista mea este al unui coleg de-al 
soțului dumneavoastră, de la Catedra de engleză. Poate îl 
cunoașteţi. Vladimir Laputa. 

Așa cum tristeţea nu-i micșorase frumusețea, nici furia nu i-o 
urâţi. Rachel spuse: 

— Dintre toate hienele de acolo, el este cel mai rău. Max Îl 
disprețuia... îl disprețuiește. Acum șase săptămâni, domnul 
Laputa mi-a făcut o vizită ca să-și arate simpatia și îngrijorarea 


374 


pentru dispariţia lui Max. Jur... năpârca îmi dădea târcoale ca să 
vadă dacă nu mă simt singură în pat. 

— Dumnezeule! spuse Hazard. 

— Grosolănia este o calitate a universitarului de rând la fel de 
mult ca a unui membru dintr-o gașcă de stradă, detectiv Yancy. 
A apus de mult vremea cărturarului gentil, izolat în turnul lui de 
fildeș și interesat numai de artă și adevăr. 

— Am început de curând să bănuiesc același lucru, îi spuse 
Hazard, deși nu i-ar fi dezvăluit niciodată că, în lipsa unui 
candidat mai bun, soțul ei ajunsese în capul listei de suspecți în 
cazul amenințărilor la adresa lui Channing Manheim. 

| se părea greu să creadă că o femeie ca Rachel și o fată ca 
Emily ar putea iubi un om care nu era exact ceea ce părea să 
fie. 

Cu toate acestea, dispariţia lui Maxwell Dalton putea, de fapt, 
să însemne că acesta chiar începuse o viaţă nouă, o viaţă 
dementă, din care făceau parte amenințările la adresa 
celebrităților, făcute fie cu scopul de a face rău, fie în speranța 
naivă că intimidarea s-ar putea lăsa cu sume fabuloase de bani. 

Chiar și lăsând deoparte clopoţeii din vis și pe omul din 
oglinzi, Hazard văzuse în viaţa lui lucruri mai ciudate decât un 
profesor cândva onest, un om cu judecată sănătoasă, luând-o 
dintr-odată razna, înnebunit de invidie și lăcomie. 

Familia Dalton locuia într-un cartier bun, dar Laputa locuia 
într-unul și mai bun, la mai puţin de un sfert de oră de casa lor. 

În timp ce Hazard luase cafeaua cu Rachel Dalton, amurgul 
timpuriu de iarnă se furișase în urma furtunii. Acum, în timp ce 
Hazard mergea cu mașina spre casa profesorului Laputa, 
asfinţitul secătui ziua de lumină, până când din norii joși, cenușii 
și luminaţi din spate, nu rămase decât un galben strident, 
luminat de dedesubt de becurile orașului. 

Parcă mașina peste drum de casa celui renumit a fi cea mai 
rea dintre  hienele universitare, stinse farurile și opri 
ștergătoarele de parbriz, dar lăsă motorul pornit ca să păstreze 
căldura din mașină. Puștii din zonă nu construiau fortărețe din 
zăpadă, dar odată cu venirea serii, se făcuse prea frig pentru 
sudul Californiei. 

Nu reușise să dea de profesor la telefon. Acum, deși casa lui 
Laputa era cufundată în întuneric, mai încercă o dată. 


375 


În timp ce asculta telefonul sunând, Hazard zări un trecător 
care apăru de după colţ, la capătul îndepărtat al străzii și care 
venea în direcția reședinței lui Laputa. 

Ceva nu era în regulă cu tipul. Nu avea nici umbrelă, nici 
haină de ploaie. Torentele de ploaie se reduseseră la un ropot 
constant, de o precizie matematică, dar nu era totuși o vreme 
pe care să pleci la plimbare. Și mai era ceva - tipul nu se 
grăbea. 

Aerul lui arogant îi atrase atenţia lui Hazard Yancy. Dacă tipul 
ar fi fost un burete, ar fi fost atât de plin de aroganță, încât n-ar 
mai fi rămas loc pentru un strop de ploaie. 

Mergea ţanţoș printre felinarele de pe stradă, nu cum 
mergeau uneori tipii cu adevărat duri, ci așa cum mergeau 
vedetele de cinema când credeau că-i imită la perfecţie pe tipii 
duri. Pantalonii cenușii, puloverul negru pe gât și haina de piele 
neagră erau îmbibate de apă, dar omul părea să sfideze ploaia. 

Teatral. Niciun alt trecător nu mai era în stradă pe o vreme ca 
asta și deocamdată nu trecea nicio mașină pe strada aceasta 
liniștită, și totuși tipul părea să ofere un spectacol fără public, 
pentru amuzamentul propriu. 

Plictisit să mai asculte cum sună telefonul lui Laputa, Hazard 
apăsă TERMINAȚI pe tastatura mobilului său. 

Trecătorul părea că vorbește singur, deși de peste drum 
Hazard nu putea fi sigur de acest lucru. 

Când lăsă geamul în jos și își scoase capul ca să asculte, fu 
împiedicat de ropotul ploii. Prinse câteva frânturi de voce și se 
gândi că poate tipul cânta, deși nu recunoștea nici melodia, nici 
versurile. 

Spre surpriza lui Hazard, omul care mergea țanţoș părăsi 
trotuarul și o luă pe aleea de acces către casa Laputa. Avea 
probabil la el o telecomandă, pentru că ușa garajului se ridică. 
Tipul intră, iar ușa se închise imediat. 

Hazard ridică geamul de la mașină. Privi casa. După două 
minute, o lumină slabă apăru în capătul locuinţei, acolo unde 
probabil se afla bucătăria. Cam după încă o jumătate de minut 
se aprinse altă lumină la etaj. 

Fie că iubitorul de ploaie era Vladimir Laputa, fie că nu, 
cunoștea bine casa profesorului. 


e Capitolul 71 


Din rotonda de la intrare, de la o fereastră de lângă ușa 
principală, Ethan privi cum mașina domnului Hachette se 
îndepărtează pe aleea de acces, prin cuiele ploii și întunericul 
ciuruit. Bucătarul-șef fusese ultimul membru al personalului de 
zi care plecase. 

Așezat la același nivel cu unul dintre pereţii rotondei, fixat 
discret într-un colț, un ecran negru se lumină instantaneu când 
Ethan apăsă ușor cu degetul pe el. Era un dispozitiv Creston 
controlat digital, prin care puteai avea acces la toate sistemele 
computerizate ale casei: căldura și aerul condiţionat, sistemul 
audio, încălzirea cu gaze pentru bazinele de înot și jacuzzi, 
iluminatul din casă și din curte, sistemul telefonic și multe 
altele. 

Tablouri Creston erau montate în toată vila, dar aceleași 
sisteme puteau fi controlate de la orice calculator, așa cum era 
cel din camera de lucru a lui Ethan. 

După ce activă ecranul, apărură trei coloane de pictograme. 
Apăsă pe cea care reprezenta camerele video de supraveghere 
exterioară. 

Deoarece pe toată proprietatea se aflau optzeci și șase de 
camere exterioare, Ethan avea acum tot atâtea numere la 
dispoziţie. În general, pentru a obţine rapid o imagine a unui loc 
anume, trebuia să ai introduse în memorie numerele - cel puțin 
cele pe care era cel mai probabil să le folosești frecvent, în 
funcție de poziţia ta în cadrul personalului. 

Apăsă 03, și pe ecranul Creston apăru îndată imaginea porţii 
principale văzute din afara zidului reședinței. Era aceeași 
cameră care îl surprinsese pe Rolf Reynerd livrând pachetul care 
conţinea mărul și ochiul de păpușă. 

Poarta se deschise. Mașina domnului Hachette ieși în stradă, 
făcu dreapta și dispăru din cadru. 

În timp ce poarta se închidea, Ethan atinse ecranul și ieși din 
meniul camerei exterioare. Apăsă pictograma pentru sistemul 
de alarmă al casei. 

Nu toţi membrii personalului erau autorizaţi să activeze și să 
dezactiveze alarma; prin urmare, lui Ethan i se ceru parola. O 
introduse, obținu accesul și porni alarma de perimetru. 


377 


Toate zonele publice ale vilei - aproape toate, în afara 
dormitoarelor, băilor și apartamentelor personalului - aveau 
senzori de mișcare care înregistrau orice trecere prin hol sau 
prin cameră. Senzorii erau activaţi 24 de ore din 24, șapte zile 
din șapte, dar nu erau practic conectaţi la alarmă decât în cazul 
în care nu era nimeni acasă, un eveniment care se petrecea rar. 

Cum Fric și Ethan se aflau în reședință, dacă senzorii de 
mișcare ar fi fost conectaţi la alarmă, sirena ar fi pornit de 
fiecare dată când treceau printr-un spaţiu monitorizat sau 
făceau un simplu gest cu mâna. 

Ethan nu voia decât să se asigure că sirena va porni dacă s-ar 
deschide o ușă sau un geam. Această măsură preventivă, la 
care se mai adăuga echipa de paznici care monitoriza zonele 
suplimentare de senzori din curtea casei, garanta că nimeni nu 
putea să-l ia pe el sau pe Fric prin surprindere. 

Cu toate acestea, nu voia ca Fric să doarmă singur la etajul al 
doilea. Nu în seara asta, nu mâine-seară, nici la orice altă oră 
din aceste zile. 

Fie va aranja ca băiatul să se mute la parter, fie Ethan își va 
petrece noaptea în sufrageria din apartamentul de la etajul al 
doilea al lui Fric. 

Intre timp, pentru prima oară de când se întorsese acasă, se 
duse în apartament, în camera de lucru, la biroul unde lăsase 
cei trei clopoței argintii. Dispăruseră. 

In garajul cel mai îndepărtat de la Our Lady of Angels, când 
descoperise că din ambulanţă lipsea un singur set de clopoței, 
bănuise că setul aflat în posesia lui Hazard era același cu cel cu 
care se trezise în mână la Forever Roses. 

Fantoma pe care o văzuse în oglinda de la baia din 
apartamentul lui Dunny, fantomă care dispăruse în oglinda din 
dormitorul lui Hazard, venise aici peste noapte, în timp ce Ethan 
dormea, luase clopoţeii și i-i dăduse lui Hazard, din motive care 
rămâneau misterioase, dacă nu cu totul dincolo de puterea lui 
de înțelegere. lar fantomă, cel mai probabil, era Dunny Whistler, 
care murise, dar înviase. 

Ethan se miră că era în stare să stea acolo, să nutrească 
astfel de gânduri bizare și să mai fie întreg la minte. Cel puţin el 
credea că e întreg la minte. Se putea însă să greșească. 


Deși clopoţeii dispăruseră, obiectele din cutiile negre erau 
încă la vedere. Se așeză la birou și studie cele șase părți ale 
ghicitorii, nădăjduind să se lumineze. 

Gărgăriţe, melci, un borcan cu zece prepuţuri, borcanul de 
biscuiţi plin de piese de scrabble - OWE, WOE -, o carte despre 
câini, ochiul din măr... 

În zile mai bune, mai bine dispus, nu ar fi fost în stare să 
deslușească aceste mesaje. Spera ca în starea actuală de 
încordare și epuizare mentală, barierele sale intelectuale să pice 
și să-l lase să vadă totul dintr-o nouă perspectivă și să înțeleagă 
ceea ce până atunci păruse indescifrabil. 

Nicio șansă. 

Le telefonă paznicilor din biroul aflat în spatele reședinței, în 
clădirea intendentului. Fiind de serviciu de la patru după-amiaza 
până la miezul nopţii, aceștia erau deja la curent cu faptul că 
Ethan activase alarma de perimetru mai devreme decât de 
obicei, deoarece acest lucru apăruse pe computerele lor. 

Fără să le dea o explicație, le ceru să fie deosebit de vigilenți 
în seara aceasta. 

— Și am aceeași rugăminte și pentru băieţii din schimbul de 
noapte, când ajung acolo. 

Îl sună pe Carl Shorter, șeful echipei de bodyguarzi care-l 
însoțea pe Chip în Florida. Shorter nu avea de raportat nimic 
suspect. 

— Te sun mâine, spuse Ethan. Va trebui să discutăm câteva 
schimbări pe care le voi face legate de sosirea voastră de joi în 
L.A. Mai multă securitate la aeroport și pe drumul spre casă, 
proceduri noi, o rută diferită, în caz că cineva s-a prins de rutina 
noastră obișnuită. 

— Eşti sigur că nu-ţi filează nicio lampă? întrebă Shorter. 

— Încă nu, îl sigură Ethan. 

— Atunci ce se întâmplă? 

— Ti-am spus despre cadourile ciudate din cutiile negre. 
Avem o problemă legată de ele, asta e tot. O ţinem sub control. 

După ce termină convorbirea cu Carl Shorter, Ethan se duse 
la baie să se bărbierească și să se pregătească pentru cină. Işi 
scoase puloverul și-și puse o cămașă curată. 

Câteva minute mai târziu, aflat lângă biroul din camera de 
lucru, se mai uită o dată la cele șase obiecte enigmatice. 


Atenţia îi fu atrasă de unul dintre beculeţele de pe telefon - 
beculețul liniei 24 clipi de câteva ori, apoi rămase aprins. 


e Capitolul 72 


În proprietatea firmei Kurtz Ivory Internaţional și servind drept 
mijloc principal de transport pentru Robin Goodfellow, Land 
Rover-ul nu trebuia văzut niciodată în fața casei lui Corky. Il 
putea pune prea ușor în legătură cu activităţi criminale comise 
de alter ego-ul său fascist. 

Parcă mașina după colț și merse prin ploaie către casă, 
cântând frânturi din Das Rheingold de Richard Wagner, e drept, 
nu cu talent, dar cu sentiment. 

În garaj se dezbrăcă și-și lăsă hainele ude pe podea. Luă cu el 
în casă portofelul, portdocumentul cu legitimaţia Agenţiei 
Naţionale de Securitate și pistolul Glock, pentru că încă mai 
avea nevoie să fie Robin Goodfellow pe ziua de azi. 

Se șterse cu prosopul în dormitorul mare. Trase pe el o 
lenjerie de corp călduroasă. 

Din dulap scoase un costum negru Hard Corps din goretex, 
făcut pentru schiori. Impermeabil, călduros, permițând mișcări 
din cele mai variate, avea să fie perfect pentru asaltul asupra 
Palazzo Rospo. 

e 

Hazard ar fi putut să-l sune pe Vladimir Laputa sau pe cel care 
tocmai intrase în casa profesorului prin garaj, dar după ce 
reflectă un minut la cea mai înțeleaptă cale de a aborda 
lucrurile, se hotărî să apară la ușa lui neanunţat. Surpriza - sau 
din contră, lipsa de surprindere - cu care omul din ploaie ar 
reacționa la vederea lui Hazard și a legitimaţiei lui ar putea 
spune ceva. 

Opri motorul, ieși din mașină și dădu nas în nas cu Dunny 
Whistler. 

Palid ca o ţeastă decolorată de soare, cu trăsăturile supte ca 
în zilele în care se aflase în comă vecină cu moartea, Dunny 
stătea în ploaie fără să fie totuși pătruns de ea, mai uscat decât 
oasele, decât nisipul lunii, decât sarea. 

— Nu intra acolo. 


380 


__ Hazard tresări și se făstăci când simţi că i se taie picioarele. 
Incercă să se dea în spate, dar nu avea unde să se ducă, pentru 
că mașina era chiar în spatele lui, pantofii îi alunecau însă pe 
asfaltul ud în timp ce picioarele încercau să treacă prin mașină. 

— Dacă tu mori, spuse Dunny, nu te pot aduce înapoi. Nu sunt 
îngerul tău păzitor. 

In carne și oase pentru o clipă, dar lichefiat în clipa 
următoare, Dunny se scurse fără zgomot în balta în care stătea, 
ca și cum ar fi fost o apariţie formată din apă, răsfrângându-se 
în asfaltul ud în șiroaie verticale, făcându-se nevăzut într-o clipă, 
mai fluid decât atunci când alunecase în oglindă. 

e 

Costumul impermeabil avea o glugă care se putea strânge, 
genunchiere și mai multe buzunare decât haina făcută pe 
comandă a unui cleptoman, toate cu fermoare. Două perechi de 
șosete, bocanci negri și mănuși din piele și nailon - aproape la 
fel de flexibile ca mănuşile chirurgicale, dar care dădeau mai 
puțin de bănuit - completau ținuta. 

Incântat de imaginea sa răsfrântă în oglindă, Corky traversă 
holul spre camera de oaspeți din spate, ca să vadă dacă Stinky 
Cheese Man murise și, în caz contrar, să-l sperie puțin. 

Luă cu el pistolul de 9 mm și un amortizor nou. 

La ușa camerei întunecate, mirosul greu al ostaticului 
neputincios putea fi simţit încă de pe hol. Odată trecut pragul, 
ceea ce fusese doar un miros greu devenea o miasmă pe care 
nici măcar Corky, admiratorul fervent al haosului, nu o găsea 
deloc plăcută. 

Aprinse veioza și se duse spre pat. 

La fel de încăpățânat, pe cât era de rău mirositor, Cheese Man 
încă se mai agăța de viaţă, deși credea că soția și fiica lui 
fuseseră torturate, violate și ucise. 

— Ce fel de nemernic egoist ești? întrebă Corky cu un glas 
plin de dispreț. 

Slăbit, primind până acum lichid numai prin perfuzii, ţinut 
periculos de aproape de o deshidratare fatală, Maxwell Dalton 
nu ar fi putut răspunde decât cu o voce fragilă și spartă, 
aproape comică. Preferă, de aceea, să răspundă cu o privirea 
încărcată de ură. 

Corky apăsă ţeava armei de buzele crăpate ale lui Dalton. 


În loc să-și întoarcă capul, iubitorul de Dickens, Twain și 
Dickinson își deschise cu îndrăzneală gura și mușcă arma, deși 
gestul acesta avea ceva din Hemingway. Ochii îi ardeau 
sfidători. 

e 

Aflat la volanul sedanului, parcat peste drum de casa Laputa, 
încercând să-și vină în fire, Hazard se gândi la bunica Rose, 
mama tatălui său, care credea în mojo”, deși nu îl practica, care 
credea în strigoi, deși niciunul nu îndrăznise să-i calce casa, care 
credea în fantome, deși nu văzuse niciodată vreuna, care putea 
povesti cu lux de amănunte mii de apariţii celebre în care 
fuseseră implicate spirite benigne, maligne și Elvis. Acum în 
vârstă de optzeci de ani, bunica Rose - Hoodoo Rose, așa cum o 
alinta mama lui Hazard - era respectată și foarte iubită, dar 
rămăsese un personaj comic în familie din pricina convingerii ei 
că lumea nu era numai ce ne spuneau știința și cele cinci 
simțuri. 

În ciuda a ceea ce tocmai văzuse în stradă, Hazard nu putea 
încă să se obișnuiască cu ideea că bunica Rose putea înţelege 
mai bine realitatea decât toţi cei pe care îi cunoștea el. 

Nu fusese niciodată omul care să stea prea mult la îndoială 
înainte să facă ceva, fie în viaţa de zi cu zi, fie în momentele 
periculoase, dar așa cum stătea acum în mașină, în ploaie, 
tremurând tot, avu nevoie de ceva timp ca să-și dea seama că 
ar trebui să pornească motorul și căldura. Să sune sau nu la ușa 
lui Vladimir părea însă cea mai dificilă hotărâre a vieţii sale. 

„Dacă tu mori, nu te pot aduce înapoi”, spusese Dunny, 
accentuând cuvântul tu. 

Un poliţist nu putea da înapoi numai pentru că îi era frică să 
nu moară. Putea la fel de bine să azvârle insigna, să-și ia o 
slujbă în vânzări sau să învețe un meșteșug ca să-și umple 
ceasurile goale. 

„Nu sunt îngerul tău păzitor”, spusese Dunny, accentuând 
tău, ceea ce era, bineînţeles, un avertisment, dar avea și 
conotații care îi dădeau dureri de cap lui Hazard. 

Voia să-i facă o vizită bunicii Rose și să stea cu capul în poala 
ei, să o lase să-i pună comprese reci pe frunte. Poate făcuse 
biscuiţi cu lămâie. Putea să-i pregătească și o ciocolată caldă. 


37 Cuvânt de origine africană, desemnând un tip de vrăjitorie. (n.tr.). 


Peste drum, prin perdeaua de ploaie, casa lui Laputa nu mai 
avea aceeași înfățișare ca prima oară când o văzuse. Atunci i se 
păruse o casă victoriană frumoasă cu o curte mare, caldă și 
primitoare, genul de casă care proteja familiile ai căror copii 
ajungeau cu toţi doctori, avocaţi și astronauți, și se iubeau unul 
pe altul. Se uita acum la ea și se gândea că într-unul din 
dormitoarele de acolo plutea probabil în aer o fată legată de un 
pat, vomitând din greu, blestemându-L pe Isus și vorbind în 
limbi diavolești. 

Ca poliţist, nu trebuia să lase niciodată frică să-l copleșească, 
dar ca prieten, nu putea să iasă din joc și să-l lase pe Ethan fără 
niciun ajutor. 

Informaţii. Din experienţa lui Hazard, îndoiala venea din lipsă 
de informaţii care să permită luarea unei decizii inteligente. 
Avea nevoie de cineva care găsească răspunsurile la câteva 
întrebări. 

Problema era că, oficial, nu avea niciun motiv să meargă pe 
pistele acelea. Dacă demagogul ăsta avea vreo legătură cu vreo 
infracţiune, aceea era asasinarea Minei Reynerd, care era cazul 
lui Sam Kesselman, nu al lui Hazard. Nu putea căuta informaţii 
pe canalele obișnuite din departament. 

O sună pe Laura Moonves de la Secţia de Asistenţă 
Criminalistică. leșise cu Ethan, încă mai ţinea la el și îl ajutase să 
dea de urma lui Rolf Reynerd pornind de la plăcutele de pe 
Honda care fuseseră filmate de una dintre camerele video ale 
reședinței. 

Hazard se temu că Laura plecase deja de la birou, dar aceasta 
răspunse și el spuse ușurat: 

— Eşti acolo. 

— Serios? De fapt, plecasem. Eram în drum spre casă, mă 
oprisem să iau o porţie de pui prăjit și două de salată de varză. 
Nu, sunt tot aici, dar ce mai contează dacă nu am viaţă socială. 

— l-am spus că e un idiot că te lasă să-i scapi. 

— l-am spus și eu că e un idiot, spuse ea. 

— Toată lumea îi spune că e idiot. 

— Mda? Atunci poate că ar fi bine să ne strângem toţi și să 
punem la punct o strategie nouă, pentru că nu merge chestia 
asta cu vezi-că-ești-un-idiot. Imi place atât de mult de el, 
Hazard! 

— Nu a uitat-o încă pe Hannah. 


383 


— Sunt cinci ani, omule. 

— Când a pierdut-o, a pierdut mai mult decât o soţie. Și-a 
pierdut țelul în viață. N-a mai fost în stare să vadă rostul 
lucrurilor. Trebuie să ajungă să-l vadă iar, ăsta e el. 

— Lumea e plină de tipi sexi, deștepţi și plini de succes, care 
nu ar fi în stare să vadă rostul vieţii dacă Dumnezeu nu i-ar 
pocni în faţă și nu le-ar rămâne imprimate pe frunte inițialele 
inelului Său. 

— Asta e probabil versiunea ta plină de oftică a Dumnezeului 
din Vechiul Testament. 

— De ce trebuie să îmi cadă cu tronc un tip care are nevoie 
de sensuri? 

— Poate pentru că și tu ai nevoie. 

Gândul acesta o amuţi pe Laura, și Hazard spuse: 

— Îţi amintești de tipul ăla pe care te-a rugat Ethan ieri- 
dimineaţa să-l găsești - Rolf Reynerd? 

— Lup vestit, spuse ea. Rolf înseamnă „lup vestit”. 

— Rolf înseamnă mort. Nu te uiţi la știri? 

— Doar nu sunt masochistă, tu ce crezi? 

— Verifică și tu ultimele noutăţi de la Omucideri. Dar nu 
acum. Chiar acum am nevoie să-mi faci un serviciu, de fapt, 
pentru Ethan, dar neoficial. 

— Ce vrei? 

Hazard aruncă o privire către casă. Locul încă mai radia de 
atmosfera aceea dubioasă. Era ca și cum Brady Bunch?! își 
construise casa peste drum de poarta iadului. 

— Vladimir Laputa, spuse Hazard. 

li spuse Laurei numele pe litere. 

— Dă-mi de știre cât mai repede dacă e cineva cu numele 
ăsta care are dosar penal, chiar și amenzi pentru conducere în 
stare de ebrietate, care nu și-a plătit biletele de parcare, orice. 

e 

În loc să apese trăgaciul, Corky scoase țeava din gura lui 
Dalton, aproape zgâriindu-i cu oţelul armei dinţii căzuţi de 
malnutriție. 

— Un foc ar fi prea ușor pentru tine, spuse Corky. Când o să 
fiu gata să termin cu tine, o s-o fac încet. Și memorabil. 

Puse pistolul deoparte, îi spuse lui Dalton câteva minciuni 
delicioase despre cum scăpase de cadavrele lui Rachel și Emily 


38 Sitcom american din anii 1960, având ca subiect familia Brady. (n.tr.). 
384 


și alese în cele din urmă o pungă nouă de perfuzie din frigiderul 
de alături. 

— În seara asta o să aduc pe cineva cu mine, spuse Corky în 
timp ce lucra. Un spectator al suferinţei tale finale. 

Pe fața suptă, înconjurați de o mască de racun de piele lividă, 
lucind în găvanele adâncite, ochii se rostogoleau ca să 
urmărească mișcările lui Corky. Nu mai erau globurile lucioase 
împănate cu ură, ci din nou pătrunse de frică, ochii bântuiţi ai 
unui om care credea în sfârșit în puterea haosului și îi înțelegea 
grozăvia. 

— Noul meu proiect e un băiat de zece ani. O să fii surprins de 
identitatea lui când o să ţi-l prezint. 

După ce înlocui perfuzia, se duse spre dulapul cu 
medicamente, din care scoase o seringă hipodermică nouă și 
două fiole mici. 

— O să-l leg de un scaun lângă patul tău. Și dacă nu poate să 
se uite la ce am de gând să-ţi fac, o să-i lipesc ochii ca să nu i se 
mai închidă. 

e 

Laura Moonves nu găsi niciun dosar penal pe numele Vladimir 
Laputa, nici măcar o referire la amenzi de parcare neplătite. Dar 
când, după mai puţin de cincisprezece minute, îl sună pe 
Hazard, avea vești interesante. 

Departamentul Jafuri/Omucideri avea un caz deschis pe 
numele Laputa. Investigația nu era activă în momentul de față 
din pricina lipsei de probe. 

Cu patru ani în urmă, o femeie pe nume Justine Laputa, în 
vârstă de șaizeci și opt de ani, fusese ucisă în propria casă. 
Adresa la care se petrecuse crima se dovedi a fi locuinţa pe care 
o supraveghea acum Hazard. 

Privind casa în timp ce vorbea cu Laura, Hazard spuse: 

— Cum a murit femeia? 

— Pe calculator nu e tot dosarul, doar un rezumat. Din ce 
scrie aici, a fost bătută cu un vătrai până a murit. 

Mina Reynerd fusese împușcată în picior, dar cauza reală a 
morții ei fusese bătaia cu o veioză din marmură și bronz. 

Vătrai. Veioză grea. În ambele cazuri, criminalul recursese la 
un instrument dur aflat la îndemână. Putea să nu fie o dovadă 
suficientă a unui singur modus operandi, a unui singur criminal, 
dar era un început. 


385 


— Asasinarea lui Justine a fost sălbatică, neobișnuit de 
violentă, spuse Laura. Medicul legist estimează că asasinul a 
aplicat între patruzeci și cincizeci de lovituri cu vătraiul. 

Moartea Minei Reynerd fusese la fel de brutală. 

— Cine au fost detectivii care s-au ocupat de acest caz? 
întrebă Hazard. 

— Unul dintre ei a fost Walter Sunderland. 

— ÎI știu. 

— Am avut noroc, spuse Laura, l-am prins la telefon acum 
cinci minute. l-am spus că nu pot să-i explic chiar acum de ce 
trebuia să știu, pe urmă l-am întrebat dacă avuseseră un 
suspect în acest caz. N-a ezitat. A zis că fiul lui Justine a 
moștenit tot. Walt spune că era un ticălos înfumurat. 

— Numele fiului e Vladimir Laputa, ghici Hazard. 

— Vladimir Ilici Laputa. Predă la aceeași universitate de unde 
a ieșit la pensie mama lui. 

— Atunci de ce nu e la pușcărie, dând la schimb romane 
pentru ţigări? 

— Walt spune că Vladimir a avut un alibi fără nicio fisură, că 
un astronaut putea să se ducă și să se întoarcă de pe lună în el. 

Nimic din lumea asta nu era perfect. Un alibi cusut cu trei 
rânduri de aţă stârnea suspiciunea unui poliţist tocmai pentru că 
părea făcut, nu găsit. 

Casa stătea în ploaie ca o făptură vie, atentă, cu cele câteva 
ferestre luminate ca niște ochi asimetrici. 

e 

În seringă, Corky amestecă un cocktail paralizant de 
medicamente care să țină ostaticul docil, imobil, dar treaz. 

— Până în zori o să fii mort ca Rachel și Emily, și pe urmă asta 
o să fie camera băiatului și patul lui. 

Nu-i administră niciun sedativ, niciun halucinogen. Când se va 
întoarce înainte de miezul nopţii, nu voia ca Dalton să fie ameţit 
său pierdut în iluzii. Scârboasa făptură trebuia să fie cu mintea 
limpede ca să resimtă toate nuanțele subtile ale morţii sale 
îndelung plănuite. 

Corky introduse acul hipodermic în picurătorul din perfuzie. 

— Mi-a dat atâtea idei bune, idei mult mai bune. 

Cu degetul mare apăsă încet dopul de presiune și lăsă 
conținutul seringii să se scurgă în soluţia salină pe care o 
absorbeau venele lui Dalton. 


386 


— Experiențele băiatului din camera asta vor fi cumva la fel 
ca ale tale, dar mai vii, mai șocante. 

După ce îi administră toată doza, scoase acul și îl aruncă la 
gunoi. 

— La urma urmei, toată lumea o să se uite la casetele video 
pe care o să le trimit. Filmuleţele mele o să fie extrem de 
valoroase dacă o să ţin milioane de oameni fascinațţi în fața lor. 

Dinţii șubrezi ai lui Stinky Cheese Man începuseră deja să 
clănţăne. Amestecul de medicamente paralizante îi dădea 
frisoane spasmodice. 

— Sunt sigur că băiatul o să fie entuziasmat de rolul principal 
pe care i-l ofer și în care o să fascineze masele mai mult decât o 
face tatăl lui. 

e 

Furtuna își pierdu puterea și se transformă într-o burniţă 
lipsită de vânt. Ceaţa se răsucea pe străzi ca respiraţia rece a 
lunii ascunse. 

Acum, că-și făcuse o idee despre individul cu care avea de-a 
face, Hazard stătea în mașină gândindu-se care ar fi cea mai 
bună modalitate de a-l aborda pe Vladimir Laputa. 

Telefonul mobil sună. Când răspunse, recunoscu vocea pe 
care o auzise cu puţin timp în urmă în stradă, venind dinspre 
apariţia fantomatică. 

Dunny Whistler spuse: 

— Sunt îngerul lui Ethan, nu al tău, nici al lui Aelfric. Dar dacă 
îl salvez - dacă pot - n-o să mai aibă niciun rost, în caz că tu sau 
băiatul muriţi. 

Capabil să turuie întruna fără să obosească, Hazard se trezi 
subit secătuit. Nu mai vorbise niciodată cu o fantomă. Nu voia 
să înceapă acum. 

— O să se simtă vinovat pentru pierderea voastră, continuă 
Whistler. Și pe urmă umbra din inima lui se va transforma într- 
un întuneric fără capăt. Nu intra în casa aceea! 

Hazard își regăsi o voce cu puţin mai slabă și tremurătoare 
decât cea pe care se baza de obicei: 

— Eşti mort sau viu? 

— Sunt mort și viu, în același timp. Nu intra în casa aceea. 
Vesta antiglont nu înseamnă nimic. Două gloanţe în cap, atât. Și 
nu am autoritate să te readuc la viață. 

Dunny închise. 


Îmbrăcat elegant pentru asaltul asupra regelui Hollywood-ului, 
Corky se uită la ceasul de perete din bucătărie și văzu că 
rămăsese mai puţin de o oră până la întâlnirea cu Jack Trotter în 
Bel Air. 

Crima și confuzia îi măreau pofta de mâncare. Din picioare, 
făcând drumuri între frigider și cămară, își încropi o gustare din 
brânză, fructe uscate, o jumătate de gogoașă, o lingură de 
cremă de zahăr ars, puţin din asta, puţin din cealaltă. 

O astfel de cină haotică se potrivea de minune cu omul care 
adusese atâta dezordine în lume într-o singură zi și care mai 
avea încă mult de lucru până să se culce. 

Pistolul Glock, la care atașase amortizorul, stătea pe masa din 
bucătărie. Avea să intre perfect în buzunarul cel mai adânc al 
costumului său. 

În alte buzunare avea încărcătoare, mult mai multă muniţie 
decât ar fi avut nevoie, având în vedere că nu se aștepta să fie 
nevoit să omoare azi pe altcineva în afară de Ethan Truman. 

e 

Dacă Hazard nu ar fi fost decât un om care voia să trăiască, 
ar fi plecat de acolo fără să mai traverseze strada ca să sune la 
sonerie. 

Era însă și un bun poliţist, și prietenul lui Ethan. Credea că 
meseria de poliţist nu era doar o meserie, ci o vocaţie, și că 
prietenia necesita devotament exact când acesta era mai greu 
de oferit. 

Deschise ușa. leși din mașină. 


e Capitolul 73 


În momentul în care este chemat, Dunny răspunde imediat, 
de data aceasta fără să se mai deplaseze cu automobilul, ci pe 
autostrăzi de ceaţă și apă, și prin ideea de San Francisco. 

Într-un parc din Los Angeles se înfășoară într-o mantie de nori 
pământești și ajunge la sute de kilometri spre nord prin pliurile 
moi ale unei alte ceţi, după ce a schimbat aleea din parc cu 
scândurile unui debarcader. 

Pentru că e mort, dar nu a plecat încă din lumea aceasta, își 
locuiește în continuare propriul cadavru, o condiţie stranie. 


388 


După ce murise în comă, sufletul lui ajunsese pentru scurt timp 
într-un loc care părea salonul de așteptare al unui doctor, însă 
un loc lipsit de reviste îndoite și speranţă. Fusese apoi primit din 
nou în lume, în carapacea lui muritoare care îi era familiară. Nu 
este o simplă fantomă, niciun înger păzitor obișnuit. Este un 
cadavru ambulant, dar trupul său e capabil acum de orice 
performanţă pe care i-o cere sufletul său. 

In orașul acesta mai nordic și mai rece nu plouă. Apa 
clipocește pe stâlpii debarcaderului, un clipocit neplăcut, care te 
duce cu gândul la batjocură, conspirație și o foame 
neomenească. 

Probabil că ceea ce îl surprinde cel mai mult în legătură cu 
moartea lui este persistența fricii. Ar fi crezut că odată cu 
moartea vine și eliberarea de anxietate. 

Tremură la sunetul apei de sub debarcader, la bocănitul 
pașilor lui pe scândurile ude de condens ale docului, la mirosul 
de sămânță sărată al mării fertile, la ochiurile îngheţate, 
fluorescente prin ceaţă, care sunt ferestrele mari ale 
restaurantului cu vedere la mare în care îl așteaptă Typhon. 
Aproape toată viața lui nu a găsit niciun rost în nimic. Mort, 
percepe rosturile fiecărui amănunt al lumii fizice, și prea multe 
dintre rosturile acestea au un sens întunecat. 

Un braţ al debarcaderului merge pe lângă ferestrele 
restaurantului, iar la o masă stă Typhon, aflat cu treburi în oraș, 
dar singur acum, îmbrăcat frumos ca întotdeauna, cu o atitudine 
nobilă, fără să pară pretenţios. Ochii li se întâlnesc prin sticla 
geamului. 

Pentru o clipă, Typhon îl privește sobru, chiar sever, cu o 
neplăcere care cu siguranţă va avea urmări la care Dunny nu 
vrea să se gândească. Apoi, faţa lui rotofeie se încreţește și lasă 
să i se vadă surâsul acela de învingător. Cu degetul mare și 
arătătorul închipuie o pușcă pe care o îndreaptă spre Dunny, ca 
și cum ar zice: „Te-am prins”. 

Prin ceaţă, sticlă și lumina de lumânare de pe masă, Dunny ar 
putea ajunge într-o clipită de pe debarcader pe scaunul din faţa 
lui Typhon. Cu atâţia oameni în restaurant însă, intrarea aceasta 
neconvenţională ar fi culmea indiscreţiei. 

Inconjoară clădirea ca să ajungă la ușa din faţă și îl urmează 
pe șeful de sală, care îl conduce la masa lui Typhon. 


389 


Acesta se ridică grațios că să-l salute pe Dunny, îi întinde 
mâna și spune: 

— Dragă băiete, îmi pare rău că te-am chemat într-un 
moment atât de critic al acestei nopţi de pomină. 

După ce se așază amândoi pe scaune și după ce Dunny refuză 
politicos invitaţia șefului de sală de a comanda o băutură, hotărî 
că lipsa de sinceritate nu va ajuta mai mult aici, poate chiar 
dimpotrivă, decât o făcuse noaptea trecută în barul hotelului din 
Beverly Hills. Typhon îi ceruse în mod explicit integritate, 
sinceritate și francheţe în relaţia dintre ei. 

— Inainte de a spune orice, domnule, trebuie să vă spun că 
știu că mi-am permis din nou lucruri care nu ţineau de 
autoritatea mea abordându-l pe Hazard, spuse Dunny. 

— Nu abordându-l, Dunny. Ci abordându-l prea direct. 

Typhon face o pauză ca să soarbă din martini. 

Dunny începe să se justifice, dar bărbatul cu păr alb îi solicită 
răbdare cu mâna ridicată. Cu ochii sclipind de veselie, mai ia o 
sorbitură de martini și o savurează. 

Când vorbește, Typhon abordează prima oară o chestiune de 
maniere: 

— Fiule, vocea ta e o idee cam ridicată și are în ea o neliniște 
care s-ar putea să li se pară interesantă celor care iau masa aici 
și sunt mult prea curioși din fire. 

Clinchetul tacâmurilor și porțelanului, sunetul cristalin al 
paharelor de vin ciocnite ușor în cinstea cuiva, muzica grațioasă 
a unor clape de pian mai degrabă mângâiate decât lovite și 
murmurul  conversaţiilor nu ating intensitatea aceea care 
acoperise atât de convenabil discuţia dintre Dunny și Typhon în 
barul hotelului. 

— Îmi pare rău, spune Dunny. 

— Este admirabil că vrei să te asiguri nu numai de 
supraviețuirea fizică a domnului Truman, ci și de echilibrul său 
emoțional și psihologic. Asta ţine de autoritatea ta. Dar în 
interesul clientului, un păzitor ca tine trebuie să acţioneze 
indirect. Să încurajeze, să inspire, să înspăimânte, să convingă, 
să sfătuiască... 

—... și să influenţeze evenimentele prin orice metodă 
ascunsă, subtilă și seducătoare, încheie Dunny. 

— Exact. Ţi-ai forțat limitele autorităţii prin felul în care te-ai 
purtat cu Aelfric. Le-ai forțat, dar încă nu le-ai depășit. 


390 


Atitudinea lui Typhon este a unui profesor preocupat de un 
student problemă, căruia gasește de cuviință să-i ţină o 
prelegere. Nu pare nici mânios, nici exasperat, și Dunny e 
recunoscător. 

— Dar când i-ai spus în faţă domnului Yancy să nu intre în 
casa aceea, continuă Typhon, când l-ai informat că va fi 
împușcat de două ori în cap, ai intervenit în cel mai probabil 
destin al său din acel moment. 

— Da, domnule. 

— Yancy poate acum supravieţui nu datorită acţiunilor și 
deciziilor sale, nu datorită liberului arbitru, ci pentru că tu i-ai 
dezvăluit viitorul apropiat. 

Typhon oftează. Dă din cap. Pare trist, ca și cum cuvintele pe 
care tocmai le va pronunţa îl mâhnesc: 

— Nu e bine, dragul meu. Nu e bine pentru tine. 

Cu câteva clipe în urmă, Dunny îi fusese recunoscător 
mentorului său pentru că nu se mâniase. Acum i se face teamă 
din pricina mâhnirii tăcute și a expresiei de regret de pe fața lui 
Typhon, pentru că lăsau să se înțeleagă că a luat o hotărâre. 

Typhon spune: 

— Erau multe trucuri prin care puteai să-l întorci din drum pe 
domnul Yancy și să lucrezi indirect. 

Firea veselă a bătrânului nu poate fi înăbușită mult timp. 
Zâmbește din nou. Ochii albaștri lucesc cu atâta bucurie că, 
dacă ar avea o barbă falsă care să se potrivească la părul alb și 
un costum mai puţin elegant, peste doar două nopţi ar putea să 
conducă o sanie și să mâne în zbor reni fără aripi. 

Aplecându-se conspirativ peste masă, Typhon spune: 

— Fiule, erau mii de chestii macabre care l-ar fi putut face să 
plece de acolo, la bunica Rose sau într-un bar. Nu era nevoie să 
fii atât de direct. Și dacă mai continui în maniera asta, în mod 
sigur n-o să-ţi ajuţi prietenul, pe Ethan, ba poate chiar vei fi 
cauza morții sale și a băiatului. 

Se uitară lung unul la altul. 

Dunny ezită să întrebe dacă i se va permite să se mai ocupe 
de cazul acesta, pentru că se teme că știe deja răspunsul. 

După ce Typhon gustă din nou din martini, spune: 

— Vai de mine, dar ești un foc de artificii, Dunny. Îndărătnic, 
impetuos, neliniștit - dar și simpatic. Mă distrezi. Serios. 


Neștiind cum să interpreteze afirmaţiile acestea, Dunny 
așteaptă, tăcut și nemișcat. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, spune Typhon, dar în curând 
vor sosi invitaţii mei la cină. Căutătura ta flămândă și 
slăbănoagă - ca să-l citez pe Marele Bard - și înflăcărarea ta i-ar 
putea alarma. Sunt niște persoane precaute și sperioase. Un 
politician și doi dintre agenții săi. 

Dunny îndrăznește să întrebe: 

— Pot să-l protejez în continuare pe Ethan? 

— După greșelile dumitale repetate, aș fi îndreptăţit să te 
înlătur. Trebuie să existe reguli și pentru îngerii păzitori, nu? 
Ceva mai mult decât bunele intenţii. În poziţia aceasta, s-ar 
cuveni să dăm dovadă de mai multă etică decât vedem la 
senatorii americani și la trișori. 

Typhon se ridică de pe scaun și Dunny sare și el în picioare. 

— Cu toate acestea, dragul meu, înclin să te mai îngădui o 
ultimă oară. 

Dunny acceptă mâna întinsă de mentorul său. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Dar înțelege că ești supravegheat îndeaproape. Dacă nu 
poți opera în limitele pe care le-am convenit, atunci autoritatea 
și puterile tale vor fi de îndată retrase, iar tu vei fi trimis acasă 
pe vecie. 

— Am să mă conformez înţelegerii noastre. 

— Și când vei fi trimis acasă, Ethan o să-și poarte singur de 
grijă. 

— N-o să mai calc strâmb. 

Punând o mână pe umărul lui Dunny și strângându-l afectuos, 
ca un tată pe fiul său, Typhon spune: 

— Dragul meu, ai călcat atâta timp strâmb, că nu-ți va fi ușor 
să mergi drept. Ai grijă ce faci, fiecare minut contează. 

Dunny pleacă din restaurant pe jos și merge spre debarcader, 
în cețurile care răsună de notele joase, găunoase ale sirenelor 
ambarcaţiunilor. Călătorind prin ceaţă, prin lumina lunii și prin 
ideea de Palazzo Rospo, pleacă, se îndepărtează și ajunge în Bel 
Air în același timp. 


e Capitolul 74 


Două gloanțe în cap. 

Purtând vestă antiglonț și conștient ce ţintă ușoară avea să fie 
capul lui de taur, Hazard închise ușa de la mașină și traversă 
strada. 

Casa ucigașului de mamă părea să atragă ceața care se 
forma și care se mișca nu ca un întreg monolitic, ci în vârtejuri și 
fuioare - veneau una după alta feline vaporoase, cozi de ceaţă 
de Angora, ca și cum aici s-ar fi aflat o mie de pisici momite de 
mirosul proaspăt de conservă de ton. 

Aura casei îl vrăjea pe Hazard, așa că traversase strada și 
mergea pe aleea din faţă fără să-i pese de ploaie. Numai când 
ajunse lângă treptele de la verandă își dădu seama că se 
apropiase cu atâta înverșunare, încât se udase până la piele. 

Urcând scările, simţi ceva în mână - și descoperi mobilul de 
care vorbise cu Dunny Whistler. 

„Sunt mort și viu în același timp”, spusese Dunny, iar Hazard 
avea în clipa aceea aproape același sentiment. 

La capătul treptelor, în loc să meargă drept spre ușă și să 
sune la sonerie, se opri. Îşi dăduse seama că, după ce primise 
telefonul de la Dunny, uitase să facă ceea ce se face de regulă, 
când primești un telefon de ameninţare de la cineva care nu ar 
trebui să aibă numărul tău. Formă *69. 

Nu trebui să sune decât de două ori, și cineva răspunse, dar 
nu spuse nimic. 

— E cineva acolo? întrebă Hazard. 

Auzi o voce groasă: 

— Da, e cineva aici. E cineva aici, bineînțeles, negrotei 
ciumec. 

Limbaj de gașcă - ciumec însemna șmecher. 

— Sunt aici, afumat de tine, găurit de două ori și tot cu gust 
de creion pe limbă. 

Creion însemna plumb, adică gloanţe. 

Hazard nu mai auzise vocea asta înainte, dar știa cui putea 
să-i aparţină. Nu era în stare să vorbească. 

— Dacă mai vii după mine, cioară renegată, pregătește-te 
pentru un milion de urâciuni de coșmar. Ştii ce-s alea urâciuni, 
omule? 


393 


— Mda. O persoană urâtă, spuse Hazard, surprins că vorbise, 
simțind imediat că fusese o idee proastă să răspundă, că fusese 
o invitație. ` 

— Mai rău decât urâtă, omule. Urâtă ca dracu’. In cuibul ăsta 
nu sunt decât urâciuni. O să fiu aici când vii, cioară renegată. O 
să fiu în prima linie. 

Hazard vru să apese TERMINAȚŢI, să-și agațe telefonul de 
curea, dar o fascinaţie morbidă îl făcea să ţină aparatul lipit de 
ureche. 

Stătea la trei metri de ușa lui Vladimir Laputa. Nu era cel mai 
bun loc ca să se angajeze în convorbiri telefonice cu un mort 
care nu-și găsea liniștea. 

— Cioară renegată, știi că trebuia să te fi spart cu un patru- 
cinci noaptea trecută? 

ÎI văzu cu ochii minţii pe Calvin Roosevelt, alias Hector X, pe 
iarba din faţa blocului lui Reynerd, cu amândouă mâinile pe 
un .45, trăgând un glonț, iar ţeava scuipând foc în ploaie. 

— Ascultă la mine, poponautule. Dacă vii aici, am ceva mai 
mare decât patru-cinciul cu care să-ți găuresc fundul, și pe urmă 
toate urâciunile pot să sară pe tine. Ne vedem curând. 

Hazard apăsă TERMINAȚI și telefonul îi sună imediat în palmă. 
Nu era nevoie să răspundă, nu trebuia sub nicio formă să 
răspundă, știa prea bine cine era. 

Era ud. Îi era frig. Era speriat. 

Telefonul continua să sune. 

Trebuia fie să se gândească serios la ce se întâmplase, fie să 
nu se mai gândească niciodată, și nu putea să se hotărască 
acum, în timp ce stătea pe veranda ucigașului de mamă. 

Vâri la loc în buzunar telefonul care suna, se întoarse și cobori 
treptele, din nou în ploaie. 


e Capitolul 75 


Apa care circula ușor în piscină tulbura lumina care se ridica 
prin ea, provocând sclipiri de aurore și umbre care tremurau 
fără sfârșit pe pereţii acoperiţi cu marmură și pe plafonul arcuit. 

Fric aduse o faţă de masă de in la una dintre mesele de lângă 
piscină și aranjă tacâmurile de argint și farfuriile din porțelan de 
calitate. 


394 


Era gata să pună și lumânări, dar se gândi că doi băieţi nu pot 
lua masa la lumina lumânărilor. Poate la văpaia unei gropi cu foc 
sau a unor torţe polineziene, poate lângă un foc de tabără dintr- 
o pădure în care mișună lupii, dar nu la lumina lumânărilor. 

De la un întrerupător care ajusta lumina, micșoră strălucirea 
aplicelor de pe coloanele acoperite cu marmură până când 
acestea împrăștiară o lumină blândă, aurie. 

Lui Fric îi plăcea să mănânce lângă piscină când era vreme 
bună, când era singurul membru al familiei prezent la reședință 
și când prietenele Tatălui-Fantomă nu se învârteau pe acolo în 
costume de baie, unse cu straturi groase de cremă de plajă cu 
factor cincizeci, ca niște rațe jumulite și vârâte în marinată. 

Piscina acoperită nu se compara cu cea de-afară - doar 
douăzeci și patru de metri lungime și cincisprezece lățime, 
destul de mică dacă voiai să organizezi curse de bărci cu motor. 
Incăperea era însă caldă iarna și rânduri nesfârșite de palmieri 
aflaţi în ghivece uriașe creau o plăcută atmosferă tropicală. 

Pe trei dintre pereţii încăperii se aflau ferestre largi, care 
dădeau înspre parc. Ferestrele de pe al treilea perete erau și ale 
serei, și prin ele puteai zări jungla care se întindea acolo. 

Fric era încântat de ideea de a lua masă lângă piscină, 
deoarece în sera de alături își pregătise cu grijă locul lui secret, 
bine ascuns. La cel mai mic semn că Moloch s-ar apropia, ar 
țâșni în ascunzătoare și s-ar face nevăzut mai iute decât un 
iepure. 

Ciudat, dar bănuia că și domnul Truman îl aștepta pe Moloch. 
Povestea cu testarea fluxului de curent era o scorneală. Ceva se 
întâmpla. 

Spera ca domnul Truman să nu-l caute prin intercom, așa cum 
făcuse mai devreme, când era în bibliotecă. Nici dacă era strâns 
cu ușa, Fric n-ar fi apăsat butonul RASPUNDEȚI, pentru că se 
temea că, la fel ca atunci când formase *69, s-ar putea trezi 
conectat cu locul acela din care o creatură fără nume încercase 
să se suie prin firul de telefon și să-i intre în ureche. 

Termină pregătirile pentru masă mai devreme decât de obicei 
și se uită la ceas. Domnul Truman mai avea probabil zece 
minute până să vină cu masa. 

Inmuiat de apă, înfășurat în ceaţă, terenul de sub ferestre era 
luminat de mai multe reflectoare, care lăsau să se vadă un 
peisaj de farmec și poveste, stăpânit de umbre. Dacă Moloch 


395 


escaladase zidul reședinței fără să fie detectat de sistemul de 
securitate, putea fi deja acolo, afară, învăluit în beznă, stând la 
pândă. 

Fric se gândi să se ducă repede la bucătărie sub pretextul că 
vrea să dea o mână de ajutor la masă, dar nu voia să pară 
nevolnic, prostănac, nătâng. 

Dacă chiar voia ca într-o bună zi să fugă de-acasă și să intre 
în Marină, în loc să se ascundă în Goose Crotch, Montana, 
trebuia să înceapă de acum să gândească și să se comporte ca 
un ofiţer de marină. Un ofiţer de marină nu s-ar fi speriat de 
întunericul de afară. Un ofițer de marină i-ar râde în nas 
întunericului și ar face ceva pe el. Bineînţeles, mai întâi ar 
deschide fereastra, ca să nu murdărească geamul. 

Fric nu ajunsese încă la nivelul acela de siguranţă de sine. Se 
așeză la masă, dorindu-și ca minutele să se scurgă cât mai 
repede. 

Ca să uite de noaptea care pândea afară, scoase fotografia 
din buzunarul de la spate, o desfăcu și rămase cu privirea la 
doamna aceea drăguță, care zâmbea într-un fel aparte. Mama 
lui închipuită. 

Până acum nu-l ascultase pe Musafirul Misterios, nu întrebase 
pe nimeni cine era femeia aceea. 

În primul rând pentru că nu fusese în stare să născocească o 
poveste credibilă ca să explice de unde avea fotografia sau 
motivul pentru care era atât de interesat de identitatea ei. Era 
un mincinos jalnic. 

Pe lângă asta, cu cât amâna mai mult cercetările, cu atât mai 
mult o păstra numai și numai pentru el. Indată ce ar fi aflat cine 
era, femeia ar fi încetat să mai fie mama lui închipuită. 

Ceva bătu în geam. 

Fric sări din scaun și scăpă fotografia. 

Chipul de la fereastră era hidos și acoperit cu o glugă, dar 
gluga era un echipament de ploaie, iar chipul era al unuia din 
paznicii de serviciu, domnul Roma. Fiindcă avea buza superioară 
mai lungă și nasul mai mic, domnul Roma putea să-și acopere 
nasul cu buza și să rămână așa, cu chipul strâmb și dinţii uriași. 
Ținea sub bărbie o lanternă cu raza îndreptată în sus, ceea ce 
mărea efectul grotesc. 

— 'au! spuse domnul Roma, pentru că fără buza de sus nu 
putea să pronunţe b-ul din bau. 


396 


Când Fric se duse la fereastră, chipul domnului Roma reveni 
la trăsăturile obișnuite. Paznicul spuse: 

— Ce mai faci, Fric? 

— Sunt bine, răspunse Fric, ridicând vocea ca să se facă auzit 
prin geam. Am crezut pentru o clipă că ești Ming. 

— Ming e în Florida, cu tatăl tău. 

— S-a întors mai devreme, spuse Fric. E pe acolo pe undeva, 
se plimbă prin ploaie. 

Zâmbetul domnului Roma îngheță. 

— Voia să mă plimb cu dumnealui, spuse Fric, ca să mă înveţe 
cum spală ploaia spiritul planetei sau cam așa ceva. 

Zâmbetul care îngheţase crăpă, se nărui. Domnul Roma îi 
întoarse spatele lui Fric și lăsă în jos lanterna, maturând noaptea 
cu lumina ei. 

— O să dai probabil peste el, spuse Fric. 

Dându-și seama că mănunchiul de lumină îi identifică poziţia, 
domnul Roma o stinse. 

— La revedere, Fric, spuse el și dispăru în bezna ceţoasă. 

Deși Fric era un mincinos jalnic și nu vorbise convingător nici 
pentru el însuși, domnul Roma nu îndrăzni să nu se lase dus de 
nas dacă exista o cât de mică șansă ca Ming, cu chef de vorbă și 
într-o dispoziţie de guru, să fie prin preajmă. 


e Capitolul 76 


În mașină, la adăpost de ploaie, tremurând lângă radiatorul 
care sufla căldură, încă bântuit de răposatul Hector X, Hazard 
ascultă ţârâitul care nu mai contenea al telefonului până când 
simţi nevoia să deschidă geamul și să zvârle mobilul în stradă. 

Țârâitul se opri exact în clipa în care el observă mișcare în 
locuința lui Laputa. Din casă ieși un om care se opri să încuie 
ușa de la intrare și cobori treptele de la verandă. 

Chiar și prin ploaie și prin ceața care se închega fără oprire, 
Hazard îl recunoscu pe bărbatul care intrase mai devreme în 
casă prin garaj. Mai mult ca sigur, acesta era Vladimir Laputa. 

La întretăierea aleii din fața casei cu trotuarul public, Laputa 
făcu dreapta și o luă pe drumul pe care venise. Mergea la fel de 
țanţoș, dar nu părea să mai vorbească singur sau să cânte. 


Se schimbase într-o costumație complet neagră, care părea 
impermeabilă, de parcă se pregătea să plece în nord, la 
Mammoth sau în altă staţiune de iarnă din Sierra. 

Ca o prevestire a zăpezii, mase albe de ceaţă se adunau în 
jurul lui, aproape estompându-l, înainte să facă dreapta după 
colț și să iasă din câmpul lui vizual. 

Hazard deja eliberase frâna de mână și băgase mașina în 
viteză, așa că aprinse farurile și porni spre intersecţia în care 
dispăruse bărbatul și unde mașinile treceau în viteză. Se uită în 
dreapta și îl văzu pe Laputa mergând spre nord. Când profesorul 
aproape ieșise din raza lui vizuală, Hazard dădu colțul și îl 
urmări. 

De câte ori se apropia la jumătate de stradă de Laputa, trăgea 
lângă bordură și aștepta, lăsându-și prada să ajungă cât mai 
departe, acolo unde abia putea să-l mai zărească. Apoi pornea 
din nou mașina. 

Pornind și oprind în ritmul acesta, Hazard îl urmări pe profesor 
două străzi și jumătate. Apoi, fără să se fi uitat vreodată înapoi, 
Laputa se urcă într-un Land Rover negru. 

Rămas mult prea în urmă ca să poată citi numărul de 
înmatriculare, lăsând alte mașini să se interpună pentru a nu-și 
trăda prezenţa, Hazard însoţi nevăzut Land Rover-ul pe un drum 
care ducea direct către Beverly Center, pe Beverly Boulevard și 
La Cienega. Deși cam ciudat îmbrăcat pentru un drum la mall, 
Laputa părea că vrea să meargă la cumpărături. 

Să continue urmărirea în garajul unei parcări era mult mai 
dificil decât pe stradă. Hazard urmări Land Rover-ul în sus, 
rampă după rampă, etaj după etaj, pe lângă șiruri de mașini 
parcate, până când Laputa găsi un loc de parcare. 

Aproape de capătul garajului, se afla un loc liber și pentru 
sedanul lui Hazard. Parcă mașina, opri motorul, ieși și își urmări 
cu privirea omul peste capotele mașinilor parcate. 

Se aștepta ca profesorul să urmeze panourile care semnalizau 
cea mai apropiată intrare în mall. Dar Laputa se întoarse pe jos 
pe rampa pe care tocmai urcase. 

Deși se mai aflau și alți cumpărători în garaj și deși 
numeroase mașini umblau în căutarea unor locuri de parcare 
sau căi de ieșire, Hazard se ţinu cât mai departe cu putinţă de 
prada sa. Se temea că profesorul avea să-l zărească și să știe 
într-o clipită cine era. 


398 


Laputa cobori o rampă lungă, apoi încă una. La două etaje 
mai jos de locul unde își lăsase Land Rover-ul, se duse spre o 
Acura coupe care era deja parcată și care piui când Laputa 
deblocă ușile cu telecomanda. 

Luat prin surprindere, Hazard se opri în timp ce profesorul se 
urcă în scaunul șoferului. 

Tipul nu venise aici la cumpărături. Schimba mașina. 

Ori Land Rover-ul, ori Acura era mai mult ca sigur o mașină 
Kleenex, adică o mașină folosită la comiterea unei crime și pe 
urmă abandonată. Poate amândouă vehiculele erau Kleenex. 

Hazard se gândi să-l aresteze pe baza comportamentului 
dubios. 

Nu. Nu putea să riște. Nu în cazul unui profesor universitar 
respectabil. Nu cu Blonda din Baltă care era pe cale să 
explodeze și cu un consilier municipal plin de relaţii și pe 
punctul de a-i deveni dușman de moarte. Devenise deja 
subiectul unei investigaţii pentru că îl împușcase pe Hector X. În 
aceste condiţii, orice greșeală avea să îngroașe funia cu care 
urma să fie spânzurat. 

Nu avea niciun motiv întemeiat ca să-l urmărească pe Laputa. 
Asasinarea Minei Reynerd nu era cazul lui. Cât fusese ziua de 
lungă nu făcuse decât să se folosească de timpul său plătit din 
bani publici și de autoritatea de poliţist ca să ajute un prieten 
într-o problemă personală. Își prinsese fundul în menghină și 
strânsese singur șurubul. Acum nu putea face nicio mișcare 
precipitată împotriva profesorului fără să-și pricinuiască o 
durere insuportabilă. 

a 

După ce se urcă în Acura, fără să-și dea seama că era urmărit, 
Laputa închise ușa de la mașină. Porni motorul. Părea să caute 
un post de radio. 

Hazard alergă pe drumul pe care venise, două etaje, până la 
sedan. 

Până când parcurse într-un suflet drumul spre ieșirea din 
garaj, nădăjduind să ajungă din urmă Acura, Laputa dispăruse. 


399 


e Capitolul 77 


— Ştii sucul ăla cu ciocolată care se numește yo-hoo? întrebă 
Fric. 

— Am băut de câteva ori, spuse domnul Truman. 

— E tare de tot. Știai că poți să ţii sucul ăsta și o veșnicie fără 
să se acrească? 

— N-am știut. 

— Se folosește un proces special de sterilizare la aburi, îi 
dezvălui Fric. Cât timp nu e deschis, e la fel de steril ca, să 
zicem, un flacon cu soluţie pentru lentilele de contact. 

— N-am băut niciodată soluţie pentru lentile de contact, spuse 
domnul Truman. 

— Știai că zibeta se folosește la o mulţime de parfumuri? 

— Nici măcar nu știu ce e o zibetă. 

Fric se lumină la auzul acestei mărturisiri. 

— Păi, e o secreție groasă, galbenă, obţinută din glandele 
anale ale pisicilor zibete. 

— Ai zice că sunt niște pisici extrem de cooperante. 

— Nu fac parte chiar din familia felinelor. Sunt mamifere din 
Asia și Africa. Produc mai multe secreţii când sunt agitate. 

— In aceste condiţii, trebuie să fie agitate tot timpul. 

— Zibeta miroase de te trăsnește când e foarte concentrată, 
spuse Fric. Dar dacă o diluezi cu soluţia potrivită, miroase chiar 
foarte bine. Ştiai că atunci când strănuţi, toate funcţiile 
organismului se opresc pentru o clipă? 

— Chiar și inima? 

— Chiar și creierul. E ca o mică moarte. 

— Atunci de-acum încolo s-a zis cu piperul din salatele mele. 

— Un strănut solicită îngrozitor organismul, explică Fric, mai 
ales ochii. 

— Întotdeauna strănutăm cu ochii închiși, nu? 

— Mda. Dacă ai strănuta suficient de tare cu ochii deschişi, 
unul din ei ţi-ar putea sări din orbită. 

— Fric, nu mi-am dat seama niciodată că ești o enciclopedie 
de lucruri neobișnuite. 

Zâmbind, mulțumit de sine însuși, Fric spuse: 

— Imi place să știu lucruri pe care alţii nu le știu. 


400 


Masa se desfășura infinit mai bine decât se temuse Fric. 
Pieptul de pui cu sos de unt și lămâie, orezul cu ciuperci de 
pădure și sparanghelul erau delicioase, și nici el, nici domnul 
Truman nu muriseră încă otrăviţi, deși domnul Hachette putea 
servi crimă ca desert. 

La început conversaţia decursese greu, pentru că începuseră 
să vorbească despre filme, ceea ce dusese inevitabil discuţia la 
filmele Manheim. Nu se simțeau bine când vorbeau despre 
Tatăl-Fantomă. Chiar dacă spuneau numai lucruri bune, li se 
părea că-l bârfesc pe la spate. 

Fric întrebase cum era să fii detectiv la Omucideri și căutase 
să afle în special detalii despre crime grotești, trupuri monstruos 
mutilate și criminali psihopaţi pe care îi întâlnise domnul 
Truman. Domnul Truman spusese că nu era un subiect potrivit 
pentru o discuţie la masă și că parte din aceste lucruri nu erau 
pentru un puști de zece ani. Îi spusese totuși povești cu polițiști, 
cele mai multe dintre ele comice; câteva fuseseră scârboase, 
dar nu într-atât încât să-ţi vină să vomiţi puiul cu unt și lămâie, 
dar suficient de scârboase ca să facă din discuţia aceea una 
dintre cele mai strașnice pe care le purtase vreodată Fric la 
masă. 

Când domnul Truman pomeni de faptul că domnul Hachette 
pregătise o prăjitură cu cireșe și nucă de cocos, Fric dăduse 
drumul cunoștințelor sale despre poporul de pe insula Tuvalu, 
exportator de nucă de cocos, pentru a întreține conversaţia. 

Tuvalu dusese apoi discuţia spre o groază de alte lucruri 
despre care avea cunoștință, cum ar fi cea mai mare pereche de 
pantofi care fusese confecționată vreodată. Aveau mărimea o 
sută șaptezeci și fuseseră cârpiţi pentru un uriaș din Florida pe 
nume Harley Davidson, care nu avea nimic de-a face cu 
compania de motociclete. Măsura o sută șaptezeci are 56 de 
centimetri lungime! Domnul Truman era într-adevăr uluit. 

Pantofii uriași duseseră în cele din urmă conversaţia spre Yo- 
hoo, zibetă și strănut, și tocmai când terminau desertul - fără să 
dea până acum semne că au ingerat arsenic - Fric spuse: 

— Ştiai că mama a fost la spitalul de nebuni? 

— Hm, nu da atenţie unor bârfe urâte ca asta, Fric. Este o 
exagerare nedreaptă. 

— Da, dar mama n-a dat în judecată pe nimeni care a zis 
chestia asta. 


401 


— În ţara noastră, celebrităţile nu pot să pornească procese 
de calomnie și insultă numai pentru că oamenii spun minciuni 
despre ei. Trebuie să dovedească faptul că aceste calomnii au 
fost spuse cu rea-voinţă. Ceea ce e greu. Mama ta pur și simplu 
n-a vrut să-și piardă timpul prin tribunale. Înţelegi? 

— Cred că da. Dar știi ce ar putea crede oamenii. 

— Nu cred că te înțeleg. Ce ar putea crede oamenii? 

— Așa mamă, așa fiu. 

Domnul Truman păru să se amuze. 

— Fric, nimeni dintre cei care te cunosc n-ar putea crede că ai 
fost vreodată într-un spital de nebuni sau că ar trebui să fii. 

Impingând într-o parte farfuriuţa goală de desert, Fric spuse: 

— Păi, să zicem că într-o zi văd o farfurie zburătoare. Adică 
chiar văd una, plus o șleahtă de extratereștri mari și soioși. Știi? 

— Mari și soioși, spuse domnul Truman, dând din cap atent. 

— Așa că, dacă spun cuiva, primul lucru la care o să se 
gândească o să fie: „A, da, mama lui a fost la spitalul de 
nebuni”. 

— Ei bine, fie că-și amintesc sau nu poveștile alea despre 
mama ta, unii oameni nu te-ar crede nici dacă ai veni cu un 
extraterestru mare și soios în lesă. 

— Mi-ar plăcea să vin, murmură Fric. 

— Nu m-ar crede nici pe mine dacă aș avea unul prins în lesă. 

— Dar tu ești politist. 

— Mulţi oameni nu sunt în stare să vadă tot felul de adevăruri 
pe care le au în faţa ochilor. Nu ai de ce să-ţi faci griji din pricina 
lor. Sunt iremediabili. 

— lremediabili, încuviinţă Fric, dar se gândea mai puţin la 
ceilalți, cât la situaţia în care se afla el. 

— Dar dacă ai veni la mine sau la doamna McBee, am lăsa 
orice și am alerga să vedem ciudăţeniile alea soioase, pentru că 
știm că poți fi crezut pe cuvânt. 

Afirmația aceasta îl încălzi nespus pe Fric, care se îndreptă în 
scaun. In minte îi năvăliră toate lucrurile pe care voia să i le 
spună domnului Truman - Musafirul Misterios care iese din 
oglindă și zboară printre grinzile podului, spiritele care încearcă 
să se suie prin firul de telefon până la tine în ureche dacă apeși 
*69, îngerii păzitori cu regulile lor stranii, Moloch mâncătorul de 
copii, Los Angeles Times cu povestea răpirii sale - dar șovăi prea 


402 


mult încercând să pună ordine în toată povestea asta, ca să nu 
se reverse din el ca un torent isteric. 

Domnul Truman vorbi primul: 

— Fric, până când nu rezolv problema cu fluxul de curent din 
sistemul de alarmă, nu mă simt prea liniștit. 

Cuvintele șefului personalului de pază puteau la fel de bine să 
fie cârligul cu trei ţepușe al unei momeli bine lansate de un 
pescar, atât de deplin captară atenţia lui Fric. Din nou povestea 
aceea scornită despre fluxul de curent. 

— N-o să se întâmple nimic, dar eu îmi fac griji de felul meu. 
La urma urmei, tatăl tău mă plătește să-mi fac griji. Așa că, 
până rezolv problema, aș vrea să nu dormi singur la etajul al 
doilea. 

În ochii domnului Truman se citea o încordare care te făcea să 
crezi că și el văzuse extratereștri mari și soioși sau se aștepta 
să-i vadă în orice clipă. 

— Aș vrea să dormim peste noapte în sufrageria din 
apartamentul tău, continuă el. Sau poţi să vii la mine în 
apartament, să dormi în patul meu și eu o să mă mut pe 
canapeaua din camera de lucru. Ce zici? 

— Sau aș putea să dorm eu pe canapea, și în felul ăsta n-o să 
fii nevoit să renunti la patul tău. 

— E frumos din partea ta să gândești așa, Fric. Dar deja am 
schimbat lenjeria la patul meu pentru eventualitatea că alegi să 
dormi în pat. Dacă se dovedește că le-am schimbat fără niciun 
temei și am folosit un set de lenjerie care nu era programat, va 
trebui să-i dau socoteală doamnei McBee. Nu mă pune în 
situaţia asta, te implor. 

Fric știa că domnul Truman voia canapeaua dintr-un singur 
motiv - intenţiona să stea așezat între ușa de la intrarea în 
apartamentul său și dormitorul în care avea să doarmă Fric, nu 
pentru că Fric ar fi putut să cadă pe scări în timp ce mergea în 
somn, ci pentru că niște asasini ar putea da buzna prin ușa de la 
apartament ca să pună mâna pe Fric, caz în care ar trebui să 
treacă mai întâi peste domnul Truman. 

În mod sigur, ceva se întâmpla. 

— Bine, spuse Fric, îngrijorat și, în același timp, încântat. O să 
vin la dumneata și poţi să dormi pe canapea. Grozav. N-am stat 
niciodată departe de casă peste noapte. 

— Păi, n-o să fii chiar departe de casă. 


403 


— Nu, domnule, dar n-am fost niciodată în apartamentul 
dumitale, spuse Fric. Nici măcar înainte să vii aici. Este un 
teritoriu necunoscut, ca partea întunecată a Lunii - știi? - așa 
că, într-adevăr, este o noapte petrecută departe de casă. 

Deși ar fi trebuit să mediteze la modul cum putea evita să fie 
răpit și ucis, Fric se trezi gândindu-se că, dacă ar sta treji până 
târziu, ar putea să facă s'more* și, așezați pe jos la lumina 
lumânărilor, să spună povești cu fantome. Ştia că e o idee 
tâmpită, totul, de la s'more la poveștile cu fantome, dar gândul 
acesta îl ungea la suflet. 

Uitându-se la ceas, domnul Truman spuse: 

— E aproape ora opt. 

Se ridică în picioare și începu să mute farfuriile de pe masă pe 
căruciorul de inox cu care le adusese. 

— Duc astea la bucătărie și pe urmă te instalăm la mine. 

— Aș vrea să mă duc în bibliotecă să iau o carte, spuse Fric, 
deși voia de fapt să facă pipi în ghiveciul cu palmier. 

Chiar și în apartamentul șefului personalului de pază, apărat 
de un fost poliţist înarmat, Fric nu agrea prea mult ideea de a 
folosi baia, unde se aflau cu siguranţă oglinzi. Când faci pipi ești 
extrem de vulnerabil. 

Domnul Truman ezită, aruncând o privire spre ferestre, la 
noapte, la ploaie, la ceaţă. 

— Întotdeauna adorm citind, insistă Fric. 

— Bine. Dar să nu stai mult, da? Și după ce ai luat cartea pe 
care o vrei, vino direct la mine în apartament. 

— Da, domnule. 

Se îndreptă spre ieșirea din piscina acoperită, dar se opri 
după doi pași. 

— Poate mai târziu spunem povești cu fantome. 

Încruntându-se de parcă Fric sugerase să arunce în aer aripa 
de vest a clădirii, poate chiar pălind puţin, domnul Truman 
spuse: 

— Povești cu fantome? De ce spui asta? 

— Păi, mmm, pentru că, știi, asta fac oamenii, cum să zic, 
când nu dorm acasă. Cel puţin așa am auzit. 

„Stupid.” Dar nu se putea opri din vorbit: 


3 s'more este un desert tradiţional american al focurilor de tabără, constând într-un 
sendviș făcut din doi biscuiţi cu graham între care au fost puse o bucată de ciocolată 
și o bezea. (n.tr.). 


404 


— Stau pe jos, mmm, la lumina lumânărilor, știi, și spun 
povești cu adevărat înfricoșătoare și pe urmă, ăăă, câteodată 
fac s'more. 

„Stupid, stupid.” 

— Sau putem să facem floricele de porumb și, ăăă, să 
spunem secrete. 

„Stupid, stupid, stupid.” 

Încruntarea domnului Truman se transformă într-un zâmbet. 

— Vrei să spui că după tot ce ai mâncat la cină mai poţi să 
bagi în tine și niște s'more? 

— Nu chiar acum, domnule, nu, dar poate peste o oră. 

— Și ai niște secrete mari să-mi spui, nu? 

— Mmmm, aș avea ceva, mda, niște experiențe pe care le-am 
avut. 

— Experienţe. Cu extratereștri mari și soioși? 

— Nu, domnule. Nimic care să fie atât de simplu. 

— Atunci după ce duc farfuriile astea în bucătărie, fac rost de 
ingrediente pentru un castron de s'more. M-ai făcut curios. 

Într-un fel ușurat, într-un fel simțind nevoia să se ușureze, Fric 
se duse în bibliotecă să mai dea o lovitură palmierului care 
trăgea să moară. 


e Capitolul 78 


Din nou în mașina lui, Hazard se simțea în voia vânturilor, ca 
fantoma unui marinar de pe un vas abandonat și putrezit, 
înlăntțuit de bârlogul lui plutitor doar prin încăpăţânarea de a 
trăi. Dezorientat, fără niciun rost. 

Prin ploaie și ceață, străzile păreau apa unei mări stranii, 
bântuite, și era ușor de închipuit - și chiar de crezut - că multe 
dintre vehiculele diafane care alunecau pe lângă el erau 
conduse de duhuri care renunţaseră la trup, dar nu și la oraș. 

Sunase ca să afle informaţii despre numărul de înmatriculare 
al Land Rover-ului și aflase că era înregistrat pe numele firmei 
Kurtz Ivory Internaţional. Conform evidenţelor Registrului Auto, 
singurul vehicul înregistrat pe numele Vladimir Laputa era un 
BMW 2002, nu și un Acura ca cel cu care plecase din parcare. 

Acum că obținuse această informaţie, Hazard nu știa ce să 
facă în continuare. Nu-i plăcea să se afle într-un astfel de impas. 


405 


Însă ori de câte ori încerca să se decidă asupra următoarei 
mișcări, îi venea în minte imaginea lui Dunny Whistler, care se 
prefăcuse ca prin farmec din trup într-o cascadă de apă și se 
topise într-o clipită în balta în care stătea, executând o dispariţie 
perfectă, fără niciun strop de apă azvârlit aiurea. 

În urma acestei viziuni, încă hăituit de ecoul rece al 
conversației cu răposatul Hector X, Hazard se simţi părăsit de 
logică. Gândurile i se învârteau la nesfârșit și i se afundau în 
spirala sumbră a unei carapace de groază. 

Deși sărise masa, nu îi era foame. Deși nu avea poftă de 
mâncare, se opri la un fast-food și luă o porţie dublă de 
cheeseburger și cartofi prăjiţi. 

Porţia dublă se dovedi a fi, bineînţeles, o pungă, iar pocalul de 
cafea, o ceașcă de polistiren plină cu o zeamă amară, fiartă cu 
scoarță de copac. Probabil mătrăgună. 

Era în continuare prea agitat ca să rămână în parcarea 
restaurantului și să ia masa. Mâncă în timp ce conducea. 

Nu trebuia să se oprească. Ca un rechin, simțea că ar muri 
dacă ar înceta să se mai miște. 

În cele din urmă se întoarse în cartierul elegant în care locuia 
profesorul. Parcă peste drum de casă. 

Stând acolo, îi veni în minte avertismentul lui Dunny: „Două 
gloanțe în cap” și știu fără doar și poate că ar fi sfârșit exact așa 
dacă ar fi sunat la ușa lui Laputa. 

Deocamdată hiena, așa cum îl numise Rachel Dalton, era 
plecat într-o aventură cu Acura. Nelocuită de demon, casa era o 
simplă casă, nu un loc ucigător. 

Hazard sună la Jafuri/Omucideri și obţinu telefonul de acasă al 
lui Sam Kesselman. 

Acum că avea numărul, cugetă la ceea ce avea de gând să 
facă. Știa că mișcarea aceasta avea să le pună dușmanilor lui în 
braţe toate armele de care aveau nevoie ca să-l distrugă. 

Bunica Rose îi spusese odată că în urzeala lumii e ţesută și o 
pânză invizibilă de răutate și că peste această vastă construcție, 
păianjeni ucigași tremură pe aceeași tainică și seducătoare 
melodie și îndeplinesc aceeași muncă fioroasă, fiecare în felul 
lui. Dacă nu te ţii tare ori de câte ori pânza asta lipicioasă te 
apucă și te trage spre ea, atunci o să ajungi unul din sufletele 
strâmbe, cu opt picioare, care dănţuiesc acolo. Și dacă 
păianjenii otrăvitori nu sunt striviți de fiecare dată când se 


406 


ivește prilejul, nenumărați păianjeni se vor aduna în scurt timp, 
iar omenirea va pieri. 

Hazard formă numărul. 

Răspunse chiar Sam Kesselman, mai întâi tușind, strănutând 
și înjurând, apoi cu o voce atât de spartă și răgușită, încât părea 
produsul încrucișării dintre om și broască realizat într-un 
laborator de inginerie genetică. 

— Omule, ai o voce îngrozitoare. Ai fost la doctor? 

— Mda. Gripa e virală. Antibioticele n-au niciun efect. Doctorul 
mi-a dat ceva pentru tuse. A zis să mă odihnesc cât pot de mult, 
să beau multe lichide. Am băut zece beri azi, dar cred că oricum 
o să mor. 

— Bea douăsprezece. 

Kesselman știa că Hector X îl asasinase pe Rolf Reynerd și știa 
că Hazard îl împușcase la rândul lui pe criminal. 

— Cum te descurci cu echipa de investigaţii? 

— O să-mi facă un raport bun. Se aude că sunt gata să mi-l 
dea. Ascultă, Sam, am să-ți spun ceva legat de asasinarea 
mamei lui Reynerd, și ăsta e cazul tău. 

— O să-mi spui că Reynerd era implicat. 

— Ai mirosit și tu că ceva nu e în regulă cu el, nu? 

— Avea un alibi prea perfect. 

— Se întâmplă cam multe lucruri dintr-astea pe-aici. 

Hazard îi spuse lui Kesselman despre scenariul neterminat, 
dar schimbă datele poveștii. li relată partea despre schimbul de 
crime, ca în filmul lui Hitchcock Strangers on a Train, dar nu și 
partea referitoare la planul de a asasina o vedetă de cinema. 

— Deci crezi câ... Reynerd avea un... tovarăș de crime, spuse 
Kesselman între două accese de tuse. 

— Știu bine. Sunt destul de sigur că e vorba despre tipul ăsta, 
Vladimir Laputa. Știu că Vampa și Lampa e cazul tău, Sam, dar 
aș vrea să merg puţin mai departe aici, să pun mâna pe Laputa 
dacă pot. 

Poate că Sam Kesselman chiar avea nevoie să expectoreze o 
cantitate de flegmă care putea bate recordurile, sau poate că 
tusea era o strategie prin care câștiga timp de gândire. În cele 
din urmă spuse: 

— De ce? Adică, ai și tu cazul tău. 

— Ei bine, cred că începând de noaptea trecută, cazul ăsta e 
și pe masa mea. 


407 


Până acum nu-l minţise în mod direct pe Kesselman. Începu 
acum: 

— Pentru că sunt convins că Laputa nu numai că a omorât-o 
pe Mina Reynerd, ci l-a și angajat pe asasin, Hector X, care i-a 
făcut seama lui Rolf. 

— Atunci chiar dacă dosarul e pe masa mea, practic e și cazul 
tău. După cum mă simt acum, cred că cel puţin până săptămâna 
viitoare o să stau în permanenţă la mai puţin de douăzeci de 
pași de baie, așa că poţi să te bagi. 

— Mersi, Sam. Și încă ceva. Dacă ești întrebat vreodată 
despre convorbirea asta dintre noi doi, poţi să spui că am trecut 
pe la tine, nu că ţi-am dat telefon, și că am avut discuţia asta 
mai devreme, să zicem acum douăsprezece ore? 

Kesselman tăcu. Apoi spuse: 

— Ce nenorocire infernală ai de gând să aduci peste noi? 

— Când o să termin, spuse Hazard, o să te scoată în șuturi din 
departament, o să te lase fără pensie și o să spele un closet 
public cu reputaţia ta, dar probabil o să te lase în continuare să 
fii evreu. 

Kesselman izbucni în râs și râsul se transformă în tuse, dar 
când tusea se opri într-un sfârșit, Kesselman râse din nou. 

— Atâta vreme cât o să sfârșim în același șanț, cel puţin să ne 
distrăm. 

După ce încheie convorbirea, Hazard rămase un timp în 
mașină, cu privirea la casa Laputa, gândindu-se ce să facă. Era 
adeptul acțiunilor în forță, dar nu voia să acţioneze nesăbuit. 

Să intre în casă era partea ușoară - chiar dacă nu și legală - a 
problemei. Avea încă la el dispozitivul Lockaid pe care îl folosise 
ca să desfacă yala de la apartamentul lui Reynerd. 

Să percheziţioneze casa fără să lase nicio urmă, să iasă de- 
acolo viu și nevătămat, cu ușurința unui duh care vine și pleacă 
înapoi în lumea lui de duhuri - aceasta era partea grea. 

In toată cariera sa se purtase întotdeauna ca la carte, oricât 
de incoerent fusese uneori textul. Acum trebuia să se convingă 
că exista un motiv absolut necesar să acționeze brutal. 

Scoase dintr-un buzunar setul de clopoței de argint. li întoarse 
pe toate părțile. 

La opt și zece ieși din mașină. 


408 


e Capitolul 79 


După ce se opri puţin în bucătărie, Ethan se întoarse în 
apartamentul său cu intenţia de a ascunde obiectele care 
sosiseră odată cu cele șase cutii negre. Dacă le-ar vedea Fric, ar 
pune fără doar și poate întrebări la care nu putea răspunde fără 
să-l facă să se îngrijoreze fără motiv în legătură cu siguranţa 
tatălui său. 

In camera sa de lucru, ecranul calculatorului strălucea. Ethan 
nu îi dăduse drumul de când venise acasă. 

Cercetă rapid apartamentul, dar nu găsi niciun intrus. Însă 
cineva trebuie să fi fost acolo. Poate cineva care venise și 
plecase prin oglinzi. 

Intorcându-se la birou și uitându-se mai atent la ecran, Ethan 
văzu că cineva îi lăsase un mesaj: „Ţi-ai verificat e-mailul din 
reţea?” E-mailul din reţea - pe scurt, reţeaua - se referea la 
calculatoarele de pe proprietate, la cele din birourile lui 
Channing Manheim de pe platou și la cele aflate la îndemâna 
personalului de securitate aflat la filmări în Florida. E-mailul de 
rețea sosea separat de cel primit de la alţi corespondenţi. 

Ethan nu avea decât trei mesaje în căsuţa de reţea. Primul 
era de la Archie Devonshire, unul dintre portari. 


Domnule Truman, după cum știți, nu mă aflu printre 
aceia care socotesc că le revine datoria de a-l 
supraveghea pe Aelfric și a comenta purtarea lui. În 
orice caz, este un băiat cuminte atât cât poate fi un 
copil și de obicei aproape invizibil. Insă în această după- 
amiază a făcut niște treburi dubioase, pe care s-ar fi 
cuvenit să le discut cu doamna McBee, dacă aceasta s- 
ar fi aflat prin preajmă. Prietenul dumitale care a trecut 
pe aici, domnul Whistler, mi-a adus la cunoștință că 
Aelfric. 


Ethan citi cuvintele acestea surprinzătoare fără să le 


înţeleagă pe deplin și fu nevoit să reia șirul și să le citească din 
nou. 


409 


Prietenul dumitale care a trecut pe aici, domnul 
Whistler, mi-a adus la cunoștință... 


Fantoma sau mortul viu, oricine ar fi fost el, dacă așa ceva 
chiar există, încetase să mai acţioneze misterios, la limitele 
percepţiei umane, și străbătuse cu îndrăzneală culoarele vilei, 
vorbind cu angajaţii. 


.„„. Mi-a adus la cunoștință că Aelfric a scos din priză 
lanternele de urgență din locuri ciudate și le-a adunat 
într-un coș de picnic. Doamna McBee cu siguranță ar 
dezaproba acest lucru din pricina riscului ca, în cazul 
unei urgente de noapte, unii membri ai personalului sau 
ai familiei să-și găsească cu greu scăparea din casă sau 
să fie de-a dreptul împiedicaţi s-o facă tocmai prin 
absența lanternelor cu pricina, care sunt cruciale în 
astfel de situații. 


Departe, în Santa Barbara, doamna McBee era fără îndoială 
conștientă că ceva se schimbase. 
E-mailul lui Archie Devonshire continua: 


Mai târziu, când m-am întâlnit cu Aelfric care ducea 
coșul cu el, mi-a spus că avea acolo sendvișuri cu 
șuncă, pe care pretindea că le-a făcut singur, și că avea 
de gând să țină un picnic în camera trandafirilor. Mai 
târziu am găsit în aceeași cameră coșul gol, fără nicio 
urmă de firimituri sau ambalaje de senaviș. Toate 
acestea mi se par foarte ciudate, deoarece Aelfric este 
în general un băiat de încredere. Domnul Yorn a avut și 
dumnealui o întâlnire neobișnuită cu Aelfric și vrea să 
vă scrie separat despre acest lucru. 

Al dumneavoastră, mereu în slujba familiei, A.F. 
Devonshire. 


E-mailul de la William Yorn, intendentul, se dovedi a avea un 
ton diferit de cel trimis de Devonshire. 


Fric își face o ascunzătoare în seră și și-a adunat 
acolo mâncare, băutură și lanterne de urgență. 


410 


Prietenul dumitale Whistler mi-a adus acest lucru la 
cunoștință. Nu e treaba mea sau a domnului Whistler. 
Băieții se joacă de-a Robinson Crusoe. E normal. Sincer, 
prietenul dumitale Whistler mă calcă pe nervi. Dacă o 
să vă spună că l-am luat tare, vă rog să înțelegeți că n-a 
fost întâmplător. L-am văzut mai târziu pe Fric la 
ferestrele din camera trandafirilor. Părea să fie în 
transă. Pe urmă a strigat ceva la mine despre niște 
senavișuri cu şuncă. Mai târziu, îmbrăcat în echipament 
de ploaie, s-a dus în păduricea care se află dincolo de 
grădina de trandafiri. Avea binoclu la el. Zicea că merge 
să se uite după păsări. Pe ploaie. A stat acolo zece 
minute. Are dreptul să fie excentric. Drace, dacă aș fi în 
locul lui, aș fi nebun de-a binelea. Iti scriu numai pentru 
că Archie Devonshire a insistat. Archie mă calcă și el pe 
nervi. Mă bucur că lucrez afară. Yorn. 


Un fior îl trecu pe Ethan la gândul că Duncan Whistler, viu sau 
mort, bântuie prin Palazzo Rospo și îl urmărește în secret pe 
Fric. 

Bănuia că mintea unui detectiv nu era potrivită pentru 
rezolvarea acestui puzzle tot mai bizantin. Raţionamentele 
deductive și inductive sunt neputincioase în fața unor lucruri 
care umblă prin noapte. 


e Capitolul 80 


Înainte să intre ilegal în casă, Hazard sună la sonerie. Nu 
răspunse nimeni, așa că mai sună o dată. 

Întunericul din casa Laputa nu însemna că locul era pustiu. 
Decât să se furișeze prin spatele reședinței și să atragă astfel 
atenţia vreunui vecin, Hazard intră cu îndrăzneală prin faţă. Cu 
ajutorul șperaclului desfăcu ambele încuietori. Impingând ușa, 
strigă: 

— E cineva acasă sau suntem numai noi, ăştia mai fricoși? 

Era prudență, nu comedie. Chiar și când întrebarea lui fu 
întâmpinată cu tăcere, trecu precaut pragul. 

Imediat după ce intră, localiză întrerupătorul de pe perete și 
aprinse lustra din foaier. În ciuda ploii și a ceţii, era posibil să fi 


411 


fost văzut de vreun șofer sau de vreun trecător. Lumina aprinsă 
fără ezitare avea să dovedească minţilor bănuitoare 
legitimitatea prezenței sale. 

Pe lângă asta, dacă Laputa venea acasă pe neașteptate, avea 
să fie alertat dacă vedea aprinsă o lumină pe care el o lăsase 
stinsă sau raza iscoditoare a unei lanterne care străpungea 
întunericul, dar avea să fie cu totul dezarmat dacă vedea 
luminile aprinse în toată casa. Succesul unei astfel de operaţiuni 
depindea de îndrăzneală și rapiditate. 

Hazard închise ușa, dar nu o încuie. Voia să poată ieși cu 
ușurință în cazul unei confruntări neașteptate. 

Era mai mult ca sigur că nu la parter se află dovada 
incriminatoare pe care o căuta. Criminalii ţineau de obicei în 
dormitoare suvenirurile macabre ale crimelor comise. 

Al doilea locaș favorit al comorilor lor era subsolul, adesea în 
încăperi ascunse sau încuiate, unde puteau să-și viziteze 
colecţiile fără teama de a fi descoperiţi. Acolo, într-o atmosferă 
de demență calculată, puteau retrăi visători scena sângeroasă 
fără teama de a fi descoperiţi. 

Având în vedere cutremurele și alunecările de teren, casele 
din sudul Californiei aveau rareori subsoluri. Și aceasta fusese 
ridicată direct pe fundaţie, fără nicio ușă care să se deschidă 
spre întunericul de jos. 

Hazard făcu un tur al parterului, fără să-și piardă timpul 
scotocind prin dulapuri și sertare. Dacă nu găsea nimic la etaj, o 
să mai treacă o dată prin camerele acestea, cercetându-le cu 
mai multă luare-aminte. 

În momentul de faţă nu voia decât să se asigure că nimeni nu 
pândește prin aceste încăperi. Lăsă luminile aprinse peste tot în 
urma lui. Nu era prieten cu întunericul. 

În bucătărie, descuie ușa din spate și o lăsă întredeschisă, 
asigurându-și astfel o a doua ieșire liberă. 

Atrasă de căldură, ceața își arunca prin ușa deschisă 
tentaculele, dar se risipea pe loc. 

Toată casa părea să fi fost lustruită, frecată, scuturată de 
praf, măturată și aranjată cu o sârguinţă aproape obsedantă. 
Colecţii de obiecte decorative - sticlă Lalique, cutii de ceramică, 
figurine mici de bronz - erau aranjate nu cu ochiul unui artist, ci 
cu un sentiment rigid al ordinii, ca într-un joc de șah. Fiecare 


412 


carte de pe fiecare raft stătea la exact doi centimetri și jumătate 
de margine. 

Casa părea să fie un refugiu împotriva mizeriei lumii de 
dincolo de zidurile ei. Cu toate acestea, în ciuda bogăției de 
facilităţi, în ciuda mobilierului confortabil, în ciuda ordinii și 
curăţeniei, locul nu era primitor, nu avea nimic din căldura unui 
cămin. Fără nicio legătură cu tensiunea pe care o resimțea 
Hazard din pricina percheziţiei sale ilegale, locul avea un aer de 
așteptare anxioasă și o disperare greu de definit. 

Masa din camera de zi era singurul loc aflat în dezordine de la 
parter. Cinci seturi de schițe sau planuri detaliate, rulate și 
legate cu bande elastice. O lupă cu mâner lung. Un carnet de 
notițe galben, liniat. Pixuri cu tuș - unul roșu, unul negru. Deși 
obiectele acestea nu erau la locul lor, stăteau frumos aranjate 
unul lângă altul. 

Mulţumit că încăperile de la parter nu adăposteau nicio 
surpriză neplăcută, Hazard urcă la etaj. Era sigur că mișcările lui 
de până acum ar fi provocat o a doua persoană care s-ar fi aflat 
în casă, așa că înaintă fără să se mai ferească și aprinzând 
luminile de pe holul de la etaj. 

Dormitorul mare era chiar lângă capul scărilor. Și acesta se 
dovedi de o curăţenie aseptică și o ordine aproape lugubră. 

Dacă Laputa și-ar fi omorât mama și pe Mina Reynerd, și dacă 
ar fi pastrat suvenire, nu ale femeilor, ci ale violenței, cel mai 
probabil ar fi ales bijuterii de-ale lor, brățări sau coliere, ori 
inele. Cea mai bună dovadă la care spera erau probabil articole 
de îmbrăcăminte pătate de sânge sau șuviţe de păr. 

Adesea, cineva care avea poziţia lui Laputa în comunitate, 
cineva cu o slujbă prestigioasă și avere mare, dacă era împins 
să comită una sau două crime, nu păstra niciun obiect. Motivat 
nu de frenezie psihopată, ci mai degrabă de gelozie sau 
perspectiva unui câștig, genul acesta de asasini nu își doreau cu 
ardoare să retrăiască în mod repetat crimele făcute, cu luxul de 
amănunte înlesnit de obiecte-simbol. 

Hazard avea o presimţire că Laputa se va dovedi o excepţie 
de la regulă. Sălbăticia neobișnuită cu care fuseseră bătute 
Justine Laputa și Mina Reynerd lăsa senzaţia că înlăuntrul 
respectabilului cetăţean se afla ceva mai rău decât o hienă, un 
domn Hyde care își retrăia crimele brutale cu plăcere, dacă nu 
cu veselie. 


413 


Interiorul șifonierului era aranjat cu o precizie militară. Câteva 
cutii aflate deasupra hainelor atârnate pe umerașe îi atraseră 
privirea. Le studie bine poziţia înainte să le miște, nădăjduind că 
va putea să le pună din nou în exact aceeași poziție în care le 
găsise. 

În timp ce se mișca, asculta casa. Se uita la ceas mult prea 
des. 

Simţea că nu e singur. Poate pentru că peretele din spate al 
șifonierului era acoperit de o oglindă mare, care îi atrăgea 
mereu atenţia cu imaginile răsfrânte ale propriilor mișcări. Sau 
poate că nu din această pricină. 


e Capitolul 81 


Pe ploaie și ceaţă, ruinele acestei case îi aminteau lui Corky 
de scena finală din Rebecca lui Maurier: conacul, cunoscut sub 
numele de Manderlay, în flăcări în noapte, cerul de culoarea 
cernelii, „stropit cu purpură, ca o pată de sânge” și cenușa 
purtată de vânt. 

Niciun incendiu nu atinsese aceste ruine din Bel Air, nu bătea 
vântul și nici nu zbura cenușă, dar scena îl excita pe Corky. În 
grămada de moloz vedea un simbol și mai mare al haosului. 

Cândva aici fusese o reședință splendidă, unde se ţineau 
petreceri grandioase pentru cei din lumea bună. Casa, 
construită în stilul unui conac francez, era frumos proporționată, 
dovedea gust pentru detaliu și reprezentase un monument al 
stabilităţii și rafinamentului, șlefuit de-a lungul a secole de 
civilizaţie. 

În ziua de azi, arhitectura clasică franceză era de domeniul 
trecutului printre noii prinți ai Hollywood-ului, de fapt era de-a 
dreptul istorie. Deoarece trecutul era demodat și chiar 
incomprehensibil, proprietarul actual al locuinţei decretase 
demolarea casei existente și înlocuirea ei cu o locuinţă lungă- 
lată-lucioasă-cu-geamuri, mai pe gustul sensibilităţii 
contemporane, mai la modă. 

În această comunitate, valoarea constă, la urma urmei, în 
pământ, nu în ceea ce se află pe pământ. Orice agent imobiliar 
ar confirma acest lucru. 


414 


Casa fusese mai întâi golită de toate detaliile arhitectonice de 
valoare. Arhitrava din piatră de var de la intrarea principală, 
frontoanele sculptate ale ferestrelor și numeroase coloane din 
piatră de var fuseseră salvate. 

Pe urmă fusese adusă echipa de demolare. Jumătate din 
treaba lor fusese terminată. Erau artiștii distrugerii. 

Cu câteva minute înainte de ora șapte, Corky ajunsese aici pe 
jos, după ce parcase Acura aceea veche de patru ani cu câteva 
străzi mai încolo. O cumpărase ieftin, sub un nume fals, cu 
singurul scop de a o folosi în această operaţiune. Avea de gând 
să o mai folosească o singură dată, după care o va abandona cu 
cheile în contact. 

La intrarea pe terenul acesta de douăsprezece mii de metri 
pătraţi, drumul era blocat de o poartă de șantier făcută din două 
tăblii, un cadru metalic și gard de sârmă. Cele două tăblii 
fuseseră legate cu un lanț și protejate cu un lacăt greu, care 
avea o carcasă aproape indestructibilă și un inel din oţel și 
titaniu, extrem de rezistent la un clești de tăiat. 

Corky ignoră lacătul și tăie lanţul. 

Imediat după aceea, în faţa porţii deschise, dându-se drept 
agent NSA Robin Goodfellow, purtând un rucsac mic pe care îl 
luase din Acura, îl salută pe Jack Trotter și echipa lui formată din 
doi oameni, care sosiseră într-un camion lung de unsprezece 
metri și jumătate. Corky îi direcţionă de-a lungul drumului în 
curbă și aceștia parcară aproape de casă. 

— Asta e nebunie curată, spusese Trotter coborând din 
camion. 

— Deloc, îl dezaprobă Corky. Nu mai bate deloc vântul. 

— Tot mai plouă. 

— Nu cu putere. Și puţină ploaie ne dă un zgomot de fond 
care să ne acopere, exact ce ne trebuie. 

Ca un adevărat Queeg von Hindenburg, Trotter își exprimă 
pesimismul cu aerul sumbru al unui Nostradamus în cea mai 
proastă dispoziţie. Faţa lui puhavă se lăsă ca un balon 
dezumflat, iar ochii bulbucaţi îi erau răvășiţi de viziuni 
apocaliptice. 

— Am băgat-o pe mânecă cu ceața asta. 

— Deocamdată, nu e chiar atât de groasă. Suficientă cât să 
ne acopere. E perfectă. Călătoria e scurtă, iar obiectivul ușor de 
identificat chiar și pe o ceaţă obișnuită. 


415 


— O să fim văzuţi cu mult înainte să fim gata să plecăm. 

— Casa asta e așezată pe un deal. Din nicio casă nu se vede 
până aici. Suntem înconjurați de copaci, nu putem fi văzuţi din 
stradă. 

Trotter insistă pe ideea de dezastru: 

— In mod sigur o să ne vadă cineva. 

— Poate, recunoscu Corky. Dar ce-o să înțeleagă din ceea ce 
văd printre palisade de ceață? 

— Palisade? 

— Imi place literatura, frumusețea limbajului, spuse Corky. 
Oricum, misiunea ta nu va dura decât șapte sau opt minute. Pe 
urmă o să te întorci aici și o să pleci la drum înainte ca cineva 
să-și dea seama ce ai făcut. In afară de asta, am agenţi pe toate 
dealurile astea și n-o să permită nici unei poliţii să se apropie de 
tine. 

— Și după ce mă car din Malibu, dispar din toate analele 
guvernamentale. Eu și toate numele pe care le-am folosit. 

— Asta e înțelegerea. Dar ai face bine să-ţi mişti fundul mai 
repede. Minutele trec. 

Strâmbându-se ca într-o reclamă pentru remediu contra 
diareei, Trotter îl măsură pe Corky de sus până jos, apoi spuse: 

— Cum naiba îi zici la costumul ăsta de pe tine? 

— impermeabil, spuse Corky. 

Acum, după mai bine de o oră, Trotter și oamenii săi aproape 
sfârșiseră pregătirile. 

In tot acest timp, Corky se delectase studiind din toate 
unghiurile ruinele conacului pe jumătate demolat. 

Bineînţeles, nu lucrase alături de Trotter și oamenii lui. În 
calitate de Robin Goodfellow, era o armă umană supercalificată, 
un agent valoros al guvernului. Robin jurase să caute adevărul, 
dreptatea și aventura, dar nu era de acord să facă vreo muncă 
înjositoare. James Bond nu șterge praful și nu spală geamurile. 

Balonul era însă gata umflat și fără ajutorul său. 


e Capitolul 82 


Al treilea e-mail era de la domnul Hachette: 


416 


Inspector Truman, țin să îmi exprim profunda 
nemulțumire față de faptul că se așteaptă de la mine să 
dau dovadă pe loc de cea mai înaltă artă culinară de 
care sunt capabil pentru stomacul fără fund al unui 
musafir de a cărui prezență în casă nu sunt înștiințat 
până când nu îmi apare în bucătărie, luându-mă prin 
surprindere ca o gărgăriță din provizia de făină. Gustul 
magnific în materie de mâncare al domnului Whistler și 
laudele aduse unicelor mele coquilles St. Jacques, 
precum și fiecărui fel special de mâncare preparat cu 
dificultate, sunt plăcute, dar nu mă ajută să-mi refac 
nervii, care, vă avertizez, sunt la pământ și uzati la 
maximum. Dacă îmi mai faceţi așa ceva, sunt obligat să 
demisionez cu consecinte extreme, greu de pronunțat. 
Mă aflu de asemenea în poziția neplăcută de a vă 
anunța că băiatul pretinde că a făcut senavișuri cu 
șuncă în bucătăria mea, fără să-i dau permisiunea, și că 
în acest moment fac un inventar la sânge al cămării ca 
să-mi dau seama de dimensiunile catastrofei. in 
speranța că aceste samavolnicii nu se vor mai repeta 
vreodată, al dumneavoastră, bucătar-șef Hachette. 


Răposatul Dunny se mutase la ei. Și cu o poftă de mâncare 
grozavă. 

Era o nebunie. Lui Ethan îi veni să râdă, dar nu reuși să 
schițeze nici măcar un zâmbet. Gura i se uscase. Palmele i se 
umeziseră. 

Citi din nou mesajul lui Yorn: „Fric își face o ascunzătoare în 
seră... Prietenul dumitale Whistler mi-a adus la cunoștință... 
Băieții se joacă de-a Robinson Crusoe... Whistler mă calcă pe 
nervi...” 

Cât timp Hannah se luptase cu cancerul, Ethan se simţise mai 
neajutorat ca oricând. Întotdeauna putuse să aibă grijă de 
oamenii la care ţinea, să facă tot ce trebuia pentru ei. Dar nu 
putuse s-o salveze pe Hannah, ea, care îi fusese cea mai dragă. 

Simţi încă o dată că totul îi scapă de sub control. Cu un sistem 
de securitate ultraperformant, cu paznici aflați în permanență la 
datorie și cu protocoale de securitate bine puse la punct, cu 
sârguinţă extremă, nu putea să-l ţină pe Dunny departe de 
proprietate, departe de casă. Om, fantomă sau forță greu de 


417 


numit, Dunny avea într-un fel legătură cu Reynerd și, probabil, 
cu profesorul despre care Reynerd scrisese în scenariul său. 
Dunny făcea probabil parte din ameninţare și își bătea joc de 
Ethan cu fiecare apariţie nedorită, dovedind că nimeni din cei 
aflaţi în casă nu era în siguranţă. 

Dacă Ethan înșela așteptările lui Channing Manheim, dacă 
cineva ajungea la actor în ciuda tuturor precauţiilor luate, înșela 
de fapt nu numai așteptările șefului său, ci mai ales ale 
băiatului, care avea să rămână fără tată. Fric ar fi fost nevoit să 
cerșească mila mamei sale, care era preocupată numai de 
propria persoană, ar fi trăit și mai mult la voia întâmplării și ar fi 
fost condamnat la o singurătate mai adâncă decât cea pe care o 
îndura acum. 

Ethan se ridicase din faţa calculatorului. Era agitat, copleșit de 
nevoia de a se mișca, de a face ceva, dar incapabil să înţeleagă 
ce trebuia făcut. 

La telefon, apăsă butonul INTERCOM și numărul de la 
bibliotecă. 

— Fric, ești acolo? 

Așteptă. 

— Fric, mă auzi? 

Vocea băiatului se auzi învăluită de o prudență curioasă: 

— Cine e? 

— Nimeni în afară de noi, foști polițiști, bătrâni și ramoliţi. Ai 
găsit vreo carte? 

— Încă nu. 

— Nu sta mult. 

— Mai stau câteva minute, spuse Fric. 

În timp ce Ethan își lua degetul de pe butonul intercomului, pe 
telefon pâlpăi o luminiţă care apoi începu să ardă constant: linia 
24. 

Studie obiectele aranjate pe masă, între calculator și telefon: 
gărgăriţe, melci, prepuţuri... 

Atenţia îi zbură înapoi la telefon. Beculețul. Linia 24. 

Vocea pe jumătate auzită care venea de pe fața nevăzută a 
lunii, pe care o ascultase timp de jumătate de oră la acest 
telefon noaptea trecută, îi răsunase mereu în suflet de atunci. Și 
vocea slabă pe care crezuse că o auzise venind din difuzorul 
aflat în ascensorul spitalului chiar în acea dimineață. 


418 


Un borcan de biscuiţi plin cu piese de scrabble, cartea 
Gânduri despre lăbuţe, mărul cusut și ochiul din el... 

In ascensor apăsase STOP nu numai pentru a asculta vocea 
aceea, ci și pentru că avusese sentimentul că atunci când va 
ajunge la garajul spitalului, nu-l va mai găsi acolo. Doar 
clipocitul unei ape negre. Sau un hău. 

Crezuse atunci că reacţia aceea absurdă, fobică era probabil 
sublimarea unei frici mai reale, pe care nu voia să o înfrunte. 
Acum era pe punctul să priceapă care era natura adevăratei 
terori. 

Brusc, înţelese că realitatea, așa cum o percepea el, era la fel 
ca imaginea de sticlă colorată înfățișată de bucăţile de oglindă 
ale unui caleidoscop. Realitatea pe care se obișnuise să o vadă 
dintotdeauna era pe cale să se schimbe înaintea ochilor lui, să 
se prefacă în ceva cu mult mai năucitor și mai înspăimântător. 

Gărgăriţe, melci, prepuțuri... 

Linia 24, ocupată. 

Vocea îndepărtată îi persista în amintire, precum ţipătul 
pescărușilor, precum melancolia unei seri ceţoase: „Ethan, 
Ethan...” 

Telefoane de la morți. 

Gărgăriţe, melci, prepuțuri... 

Beculeţul - o versiune în miniatură a luminii de pe cupola 
spitalului Our Lady of Angels, ultima linie de pe tabloul telefonic, 
ultima linie, ultima șansă, ultima speranţă. 

Ethan simţi un parfum de trandafiri. În apartamentul lui nu se 
afla niciun trandafir. 

In mintea lui - trandafiri Broadway pe mormântul ei, 
eflorescenţe roșii-aurii pe iarba udă. 

Parfumul trandafirilor se înteţi. Mirosul era real, nu imaginat, 
mai puternic aici decât în Forever Roses. 

| se făcu părul măciucă nu atât din pricina unei frici obișnuite, 
cât a unei groaze umile. Un fior rece în adâncul stomacului. 

Nu avea cheia camerei interzise care se întindea dincolo de 
ușa albastră, unde se înregistrau apelurile liniei 24. Brusc, simţi 
că, de fapt, cheile nu aveau nicio importanţă. 

Cu un simţ intuitiv al urgenţei pe care nu îl putea explica, dar 
în care se încredea, Ethan părăsi apartamentul și alergă spre 
scările din spate, iar de acolo până la etajul al doilea. 


419 


e Capitolul 83 


Legat cu două funii ușor zdrenţuite de ramurile butucănoase 
ale unei perechi de copaci bătrâni și cu o sfoară strânsă de 
camion, balonul de observaţie părea să se opintească precum 
un pește prins în undiță și priponit aici, în vadul văzduhului, dar 
disperat să se înalțe iar în adâncimile cerului. 

Cenușiu și asemănător unei balene, având probabil nouă 
metri în lungime și în jur de trei metri diametru, zepelinul era o 
roșioară față de balonul de Anul Nou. Dar lui Corky i se părea 
uriaș. 

Leviatanul se profila imens, luminat de dedesubt de două 
felinare Coleman la lumina cărora se lucra. Beteala argintie a 
ploii se scurgea pe rotunjimile laterale. Balonul atrăgea atenţia 
mai mult decât ar fi lăsat să creadă dimensiunile sale, poate 
pentru că aici, în Bel Air, în primul deceniu al noului mileniu, un 
balon părea să aparțină altui timp și altor locuri. 

Pe lângă faptul că era un supraviețuitor, un fanatic al teoriei 
conspirației mondiale și un smintit de multe și periculoase feluri, 
Jack Trotter era și un adept entuziast al baloanelor umplute cu 
aer cald. Atâta vreme cât rămânea suspendat, agenţii răului nu 
puteau pune mâna pe el și nu-l puteau azvărli într-o celulă 
jilavă, lipsită de orice lumină în afară de strălucirea roșie a 
ochilor de șobolan. 

Avea echipament tradiţional - învelișul colorat, în dungi, 
arzătorul cu propan, nacela pentru pilot și pasageri - în care se 
urca uneori singur, unicul zburător cu balonul într-o dimineaţă 
dulce de primăvară sau într-o seară aurie de vară. Participa și la 
concursurile de navigaţie aeriană, când douăzeci sau treizeci, 
sau poate chiar mai multe baloane viu colorate porneau în zbor 
cu o sincronizare perfectă și pluteau în grup în văzduh. 

Un balon cu aer cald plutește aproape în întregime în voia 
vântului. Pilotul nu putea nici să plănuiască o destinaţie finală, 
nici să estimeze ora de sosire cu o aproximare de câteva minute 
sau chiar un sfert de oră. 

Pentru asaltul asupra reședinței Palazzo Rospo era nevoie de 
un aerostat extrem de dotat, care să se poată deplasa în direcţii 
diferite cel puţin pe un vânt ușor. Trebuia, de asemenea, să se 
poată ridica fără uruitul păcătos al unui arzător cu propan, care 


420 


făcea să latre toți câinii de pe o rază de cinci sute de kilometri. 
Mai mult, trebuia să coboare din cer, ușor ca un porumbel, dacă 
nu chiar mai ușor, și să plutească precum o pasăre colibri. 

Trotter savura uimirea și entuziasmul cu care ceilalți 
navigatori îi priveau aerostatul făcut pe comandă în puţinele 
ocazii când își lăsa acasă balonul cu aer cald și venea cu cel de 
observaţie. Fără să fie vorbăreț din fire sau sociabil, Trotter se 
aștepta ca balonul lui să fie revelația concursului. 

Corky bănuia că Trotter, în mintea lui veșnic febrilă, considera 
balonul de observaţie mijlocul de transport la care ar fi apelat cu 
o ultimă sforţare pentru a se salva dacă vreo dictatură brusc 
instalată ar fi încercat, din vreun motiv sau altul, să blocheze 
traficul pe autostradă dinspre și înspre zonele metropolitane 
importante, cum ar fi Los Angeles-ul și împrejurimile lui. Se 
vedea probabil semănând confuzia printre adepţii regimului 
totalitar într-o noapte cu lună nouă, la a cărei lumină ar putea să 
navigheze fără să fie văzut prea ușor, plutind sus, deasupra 
barajelor și lagărelor de concentrare, spre nord, spre fermele și 
colinele din Sierra, unde putea în sfârșit să coboare și să o ia pe 
jos, pe uscat, spre una dintre ascunzătorile lui dinainte 
pregătite. 

După ce îl trase pe Corky departe de ruinele conacului, 
Trotter spuse: 

— Plecăm de aici în mai puţin de cinci minute. 

Echipajul de doi oameni făcea ultimele verificări la sistemele 
și echipamentul aerostatului. 

Erau niște traficanţi implicaţi împreună cu Trotter în 
distribuția de Ecstasy. După ce îl lăsa pe Corky la Palazzo Rospo 
și se întorcea la conac în balon, după ce cei doi își terminau 
treaba, Trotter avea să-i ucidă. 

— Nu te-am auzit încărcând bateriile, spuse Corky. 

— Erau deja încărcate când am venit aici. 

— Când o să fim în aer n-o să putem folosi motorul nici măcar 
un minut. 

— Știu, știu. Omule, nu m-ai frecat destul pe tema asta? N-o 
să avem nevoie de motor pentru călătoria asta așa de scurtă și 
cu aerul ăsta așa de liniștit. 

Elicele gemene, montate pe structura balonului, suspendate 
de partea din spate a nacelei, erau în mod normal propulsate de 
motorul unei mașini de tăiat iarba. Lamele care se învârteau 


421 


scoteau un zgomot slab, dar motorul făcea imposibilă o călătorie 
secretă. 

— Cu puţin vânt potrivnic sau chiar deloc, spuse Trotter, pot 
să merg două ore cu bateriile astea, poate chiar mai mult. Dar 
mă enervează ploaia asta. 

— Nu e decât o burniţă. 

— Fulgerul, spuse Trotter. Ideea unui fulger mă face să îmi 
dau drumul în pantaloni, și cred că și pe tine la fel. 

— E umflat cu heliu, nu? întrebă Corky arătând spre trei 
cilindri de gaz comprimat azvărliţi într-o parte, fiecare de 
mărimea unui rezervor de oxigen din spital. Hindenburg-ul avea 
hidrogen. Am crezut că heliul nu explodează. 

— Nu mi-e frică de o explozie. Mi-e frică să nu fiu lovit de un 
fulger! Chiar dacă nu găurește învelișul și nu îl aprinde, pe noi ar 
putea să ne prăjească. 

— Furtuna se domolește. Nu e niciun fulger, observă Corky. 

— leri a fulgerat. 

— Puțin. Ti-am spus, Trotter, noi, cei de la guvern, controlăm 
furtuna. Când vrem fulgere, fulgeră acolo unde avem nevoie, și 
când nu vrem fulgere, niciunul nu ţâșnește din tolbă. 

Pe lângă faptul că era umflat cu heliu neinflamabil în loc de 
hidrogen, balonul de observaţie se deosebea de un zepelin și 
prin faptul că nu avea o structură internă rigidă. Învelișul 
Hindenburg-ului - o navă lungă cât înălțimea Turnului Eiffel, 
aproape cât patru avioane Boeing 747 așezate unul după altul - 
fusese întins pe un cadru complicat din oţel, care conţinea 
șaisprezece celule gigantice umplute cu gaz, saci mari de 
bumbac lipiţi etanș de un înveliș de plastic, precum și un întreg 
hotel de lux. Balonul de observaţie al lui Trotter, la fel ca orice 
alt balon de acest fel, nu era decât o pungă oarecare după ce se 
dezumflă. 

Pentru că nu dispăruse niciuna dintre căpşune și pentru că nu 
avea nici bile de rulment pe care să le manevreze obsesiv în 
mână, cum făcea Bogart în Revoltă de pe Caine”, Căpitanul 
Queeg von Hindenburg studia ceața care fierbea ușor deasupra 
capului, mijindu-și ochii ca să zărească norii de deasupra. Arăta 
îngrijorat. Arăta furios. Cu părul portocaliu lipit de cap din 


40 Căpitanul Queeg din filmul Revolta de pe Caine este un personaj paranoic și plin de 
ticuri sau obsesii. Printre acestea se află și obsesia pentru căpșune, a căror dispariţie 
din frigider declanșează nebunia de pe vasul pe care îl conduce. (n.tr.). 


422 


pricina ploii, cu ochii bulbucați și mustaţa de morsă, părea un 
personaj de desene animate. 
— Nu-mi place deloc, bombăni el. 


e Capitolul 84 


La etajul trei, la capătul de nord al aripii de vest, vizavi de 
apartamentul de o mie de metri pătraţi în care se afla 
dormitorul lui Fric, Ethan ajunse la ușa albastră. Nu semăna cu 
nicio altă ușă din casă. 

Ming du Lac văzuse într-un vis nuanţa de albastru adecvată 
acestui loc. După spusele doamnei McBee, designerul de interior 
încercase patruzeci și șase de amestecuri de vopsea, până când 
îndrumătorul spiritual fusese satisfăcut că realitatea se potrivea 
visului. 

După cum a reieșit apoi, albastrul de care aveau nevoie era 
exact la fel cu cel de pe orice cutie de paste Ronzoni. 

Faptul că dedicaseră o linie telefonică apelurilor de la morți și 
un robot care să preia mesajele acestei linii nu era de-ajuns: 
Ming și Manheim intenționau să investigheze serios fenomenul. 
Fusese nevoie de un spaţiu aparte pentru echipamentul aferent 
- iniţial doar un robot telefonic - care devenise tot mai complex. 
Și mai hotărâseră că atmosfera acestei încăperi trebuie să fie 
liniștită, începând de la culoarea ușii. 

Ming îl numea un loc sacru. Sacrosant, învățase Channing 
Manheim. 

Broasca era simplă - nu avea nicio yală - avea o gaură de 
cheie în mânerul rotund al ușii. Dacă nu reușea să desfacă 
încuietoarea, avea să spargă ușa. 

O carte de credit împinsă între ușă și ușorul ei făcu ca bariera 
albastră să se dea în lături pentru a dezvălui o cameră de cinci 
pe patru metri, în care ferestrele fuseseră tencuite. Tavanul și 
pereţii fuseseră acoperiţi cu un strat de grund și apoi îmbrăcaţi 
în mătase albă. Covorul era și el alb. Partea interioară a ușii nu 
era albastră, ci albă. 

În mijloc, se aflau două scaune albe și o masă lungă, albă. Pe 
masă și sub o parte din ea se află ceea ce Fric ar fi numit o 
grămadă de echipament de tehnologie înaltă, care servea un 
calculator cu o capacitate de procesare uriașă. Toată aparatura 


423 


era din plastic alb; logourile fuseseră pictate pe deasupra cu ojă 
albă. Chiar și cablurile erau albe. 

Puteai să orbești aici dacă lumina era prea puternică. Tuburile 
de neon se aprindeau automat când intra cineva și erau fixate la 
un nivel de intensitate confortabil, care făcea să sclipească 
pereţii de mătase ca niște întinderi de zăpadă într-un amurg de 
iarnă. 

Ethan mai intrase o singură dată în camera aceasta, în ziua 
când se angajase. 

Calculatorul și echipamentul aferent funcționau douăzeci și 
patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămâna. 

Ethan se așeză într-unul din scaunele albe. 

Pe robotul alb, beculeţul se stinsese. Linia 24 nu mai era 
folosită. 

Ecranul albastru, de o nuanță diferită faţă de ușă, era singura 
culoare vibrantă din încăpere. Pictogramele erau albe. 

Nu folosise niciodată calculatorul acesta. Programul de 
software care prelua apelurile era însă același cu cel folosit 
pentru sistemul telefonic din restul vilei. 

Din fericire, literele, numerele și simbolurile de pe taste nu 
fuseseră pictate în alb și astfel estompate. Chiar și tastele cu 
nuanţe de gri erau cele originale. In comparaţie cu restul 
camerei, tastatura era o explozie de culoare. 

Ethan solicită exact aceleași date pe care le-ar fi cerut dacă s- 
ar fi interesat de celelalte linii, de la 1 la 23, folosind calculatorul 
din camera sa de lucru. Voia să știe câte apeluri sosiseră pe linia 
24 în ultimele patruzeci și opt de ore. 

| se spusese că săptămânal erau primite în jur de cinci sau 
șase mesaje pe linia 24. Majoritatea erau numere formate greșit 
sau telefoane promoţionale. 

În capătul listei cu apelurile de luni și marţi se afla cifra 
actualizată: 56. În doar două zile fuseseră primite apeluri cât în 
zece săptămâni. 

Își dăduse seama că traficul de pe linia 24 era neobișnuit de 
mare, dar nu realizase că, în medie, se sună mai mult de o dată 
pe oră. 

Temperatura din zona aceasta în care se stătea de vorbă cu 
morții era menţinută cu mare efort la douăzeci de grade, iarăși o 
cifră din visul lui Ming. În seara aceasta, părea că sunt mai puţin 
de douăzeci de grade. 


424 


Derulând lista convorbirilor telefonice, Ethan observă că în 
dreptul nici unuia dintre cele cincizeci și șase de apeluri nu 
apărea numărul de la care se sunase. Ceea ce însemna că 
niciunul nu venise din partea unor agenţi de vânzări, cărora le 
era acum interzis prin lege să blocheze accesul la numărul de pe 
care sunau. 

Poate unele dintre ele erau apeluri de la persoane care 
greșiseră numărul și care aveau telefon neinformabil. Poate. Dar 
ar fi pariat pe orice că nu era așa. Apelurile veniseră dintr-un loc 
în care compania telefonică nu putea oferi servicii. 

La sfârșitul listei sublinie apelul cel mai recent, cel care fusese 
primit când se afla jos, în camera de lucru, și încerca să 
înţeleagă ce simbolizau gărgărițele, melcii și prepuţurile. 

În colţul din dreapta sus al ecranului apăru caseta de dialog 
„opţiuni”. Putea să scoată la imprimantă transcrierea apelului; 
putea să o citească pe calculator; putea să asculte. 

Alese să asculte. 

Dacă apelul era asemenea celui la care își plecase urechea 
timp de aproape treizeci de minute noaptea trecută, un șir 
nesfârșit de șuierături și păcănituri întrerupte de o voce slabă, 
pe jumătate închipuită și deloc ușor de deslușit, avea să audă 
acum ceva mai bine datorită echipamentului performant. 
Analizatorul audio computerizat filtra zgomotul de fond, 
identifica tiparele sonore care se potriveau profilului discursului, 
clarifica și amplifica vorbirea, și, în cele din urmă, elimina 
pauzele, pentru a condensa apelul înainte de a-l memora. 

Persoana care sunase părea că striga de la mare depărtare, 
peste un hău. Vocea fragilă îl făcu pe Ethan să se aplece în 
scaun, de teamă să nu o piardă. Cu toate acestea, datorită 
amplificării computerizate, putea auzi fiecare cuvânt, deși 
mesajul îl lăsă perplex. 

Era vocea lui Hannah. 


e Capitolul 85 


Corky fredona în minte Die Walküre de Richard Wagner, în 
special ariile muzicale despre fuga Valkiriilor. 

Prin burniţă și ceață, prin Bel Air-ul lipsit de vânt, minibalonul 
lui Queeg naviga lin, ca un vis care se destramă în alt vis. 


425 


Șuieratul și sfârâitul ploii mascau cu desăvârșire puţinul 
zgomot făcut de motoarele electrice, și părea că atât Corky, cât 
și pilotul său cu față acră călătoreau într-o tăcere deplină, fără 
murmur de vânt sau muget de mare. Nici soarele, nici luna nu 
străbăteau cerurile cu mai multă liniște. 

Suspendată sub balon, nacela deschisă aducea cu o barcă, 
lipsită însă de pupă și de proră. Pe cele două locuri sub formă de 
bănci puteau să încapă patru persoane. 

Așezat cu faţa în direcţia de mers, Trotter stătea la echea 
rotundă, pe banca cea mai apropiată de pupă. Era poziționată 
chiar în fața motorului, a alimentării cu heliu și a celorlalte 
dispozitive de control. 

La început, Corky se așeză cu faţa la Trotter, uitându-se în 

urma balonului. Se întoarse apoi cu fața înainte, aplecându-se 
destul de des într-o parte sau alta pentru a observa punctele de 
reper ale traseului prin beznă și ceață. 
_ Alunecau la numai câţiva metri deasupra vârfurilor copacilor. 
In lipsa lunii și a stelelor, nu făceau nici cea mai mică umbră și 
înaintau atât de discret, tulburând atât de puţin aerul, că 
păsările care se adăposteau de ploaie pe ramurile cele mai 
înalte nu-și luară nici măcar o dată zborul, speriate. 

Comunitatea aceasta înstărită fusese construită într-o pădure 
de stejari, ficuși și conifere, metrosideros“!, podocarpus‘? și 
arbori de piper californian*. Mai precis, fusese importată o 
întreagă pădure care să îmbrace dealurile, văile și canioanele 
acestea, care până nu de mult fuseseră doar pășuni semiaride 
pe care iarba creștea în voie, și râpe sterpe pe care creșteau de- 
a valma tufe. 

Pentru a trece neobservaţi pe deasupra tihnitului Bel Air, 
trebuiau să se menţină la cea mai joasă altitudine posibilă. Pe 
dealuri, cele mai multe străzi erau destul de înguste și în 
serpentine, flancate și adesea cu totul acoperite de copaci 
uriași, care le ofereau conducătorilor auto o vedere extrem de 
limitată a cerului. Atâta vreme cât balonul trecea rareori pe 
deasupra străzilor și, prin urmare, profita din plin de pădurea 
care avea să-l ferească de ochii tuturor, mai puţin ai celor care 
se uitau direct în sus, putea să alunece așa tot drumul până la 


^l Plantă din Australia, cu un lemn foarte tare. (n.tr.). 
42 Specie de conifere. (n.tr.). 
+3 Plantă tropicală veșnic verde, cu fructe asemănătoare piperului. (n.tr.). 


426 


Palazzo Rospo și înapoi fără să fie observat, căci puţini, dacă nu 
cumva niciunul dintre rezidenţi, nu stăteau afară pe o vreme ca 
asta, și cu atât mai puţin într-o poziţie din care să privească 
drept în sus. 

Ruta directă pe care plutea balonul, de la conacul în ruină, 
peste colina care dădea înspre Palazzo Rospo, apoi în josul ei, 
măsura mai puţin de opt sute de metri. Pe o vreme lipsită de 
vânt ca acum, funcţionând pe baterii, balonul putea atinge o 
viteză maximă de douăzeci de kilometri pe oră. Pentru a tulbura 
cât mai puţin posibil ceața care îi acoperea cu vălurile ei 
binevenite, mergeau doar cu șaisprezece kilometri la oră, ceea 
ce avea să-i ducă la destinaţie în aproximativ trei minute. 

Corky accesase pe internet nu numai hărți și schițe ale 
orașului, ci și un site care era o adevărată mină de aur - 
fotografii aeriene care ofereau o panoramă a acestor enclave 
selecte și izolate. Majoritatea caselor din această comunitate 
erau adevărate domenii, mai ales în zona peste care zburau în 
acel moment; iar Corky memorase profilul acoperișurilor și 
trăsăturile proeminențe ale fiecărei clădiri impozante care se 
întindea de-a lungul rutei lor. 

Trotter își făcuse și el temele. El consulta însă punctele de 
reper mai rar decât Corky, pentru că se baza mai mult pe 
busolă. 

Singura lumină care însoțea balonul era luminescenţa slabă a 
busolei, a altimetrului și a altor câteva aparate de măsură de la 
bord. Erau fixate pe un montant cu pivot, care îi permitea lui 
Trotter să le poziţioneze după cum voia. Strălucirea combinată a 
acestor instrumente nu reușea să arunce nici cel mai slab reflex 
pe suprafața curbată de deasupra. 

Intr-adevăr, mai multă lumină venea dinspre vilele peste care 
lunecau decât dinspre bordul aerostatului. Reflexe aurii și 
argintii ale incandescenţei de dedesubt scăpărau peste pântecul 
balonului, care părea încrustat cu licheni fosforescenți. 

Navigau peste coșuri, trecând razant, la doar câţiva metri de 
acoperișurile ude. Erau suficient de aproape pentru a distinge 
șindrilele și ţiglele fiecărui acoperiș chiar și pe o noapte cu 
ceaţă. 

Vreun copil fără astâmpăr aflat la fereastra dormitorului, 
așteptând cu nerăbdare Crăciunul, uitându-se pe cer și visând o 
sanie trasă de reni, putea zări prin ploaie bazaconia lui Trotter 


427 


plutind și putea crede că Moș Crăciun a venit cu două nopţi mai 
devreme și cu un mijloc de transport neconvențional. 

Și aici, acum, după atâtea planuri făcute - domeniul lui 
Manheim. 

Fără să fie depistaţi, trecură cam la doisprezece metri 
deasupra zidului securizat. 

Trecură peste senzorii de mișcare care sesizau orice intrus la 
nivelul solului. 

Trecură de o mulţime de camere de supraveghere, dintre care 
nici măcar una nu era îndreptată spre cer. 

Corky nu voia să fie lăsat lângă casă. Trebuia să coboare cu 
mare grijă din nacelă pe acoperișul clădirii intendentului aflate 
în spatele proprietăţii. 

Până în acest punct Trotter nu făcuse prea multe pentru 
pilotarea balonului, căci drumul fusese drept și sigur. Acum 
trebuia să manevreze balonul spre clădirea-ţintă, să îl alinieze 
cu mare grijă la o anumită porțiune a acoperișului și să planeze 
cu minimum de derivă laterală și faţă-spate. 

Cele patru aripioare stabilizatoare din spatele balonului aveau 
fiecare câte o cârmă. Acestea erau operate de comutatoare 
electrice care erau comandate de la bord prin cabluri de voltaj 
scăzut. 

Trotter putea să piardă din altitudine eliberând o cantitate de 
heliu din balon. Dacă voia să câștige altitudine, putea să o facă 
introducând mai mult heliu sau, mai rapid, golind apă din 
rezervoarele de balast de pe ambele laturi ale nacelei. 

Cu grație, aproape maiestuos, aerostatul își corectă 
traiectoria către clădirea intendentului și ajunse acolo fără pic 
de zgomot, precum stelele care străbat cerul de la amurg la 
revărsatul zorilor. Cu o graţie asemănătoare unor pași de balet 
perfect executaţi, cu îndemânarea necesară construcției unui 
castel din cărți de joc, Jack Trotter cobori balonul și îl poziționă 
exact unde trebuia. 

Potrivit ceasului preferat al anarhiștilor isteți - un Rolex de 
încredere - timpul scurs era de trei minute și douăzeci de 
secunde. 

20:33. Toate telefoanele de pe proprietatea Manheim, mobile 
sau fixe, încetaseră să mai funcţioneze în urmă cu trei minute. 


428 


e Capitolul 86 


„Fric s-a născut... într-o miercuri." 

În camera albă din spatele ușii albastre, Ethan stătea vrăjit de 
vocea soţiei sale moarte. 

„Fric s-a născut... într-o miercuri." 

Pentru el era muzică pură, desăvârșită și emoţionantă. Efectul 
unei rugăciuni pioase asupra unei inimi credincioase ori al 
imnului naţional asupra uneia profund patriotice n-ar fi putut da 
naștere nici unei fracțiuni din emoția puternică pe care i-o 
smulgea lui Ethan vocea aceasta. 

— Hannah? șopti el, deși o înregistrare nu-i putea răspunde. 
Hannah? 

Lacrimile care îi încețoșară privirea erau în mare parte lacrimi 
de bucurie, smulse nu pentru că îi fusese un dor mistuitor de ea 
în toți acești cinci ani, ci pentru că mesajul acesta curios 
transmis de vocea ei însemna că undeva, esenţa lui Hannah 
supraviețuise, că boala necruțătoare câștigase o bătălie, dar nu 
și un război. Pierderea lui Hannah nu era mai puţin zdrobitoare, 
dar acum știa că nu era veșnică. 

Repetase aceleași șapte cuvinte de două ori. Ascultă apelul 
56 de trei ori înainte să fie în stare să-și mute atenţia de la 
sunetul miraculos al vocii ei la conţinutul mesajului. 

„Fric s-a născut... într-o miercuri." 

Deși Hannah socotise că această informaţie era importantă, 
Ethan nu înțelegea de ce ziua în care se născuse Fric era 
relevantă pentru situaţia de acum. 

Luând lista apelurilor de jos în sus, accesă apelul 55. Ca și mai 
înainte, alese varianta audio în locul imprimării apelului. 

Din nou Hannah. De data aceasta nu spunea decât un singur 
cuvânt, de douăzeci sau treizeci de ori. „Ethan... Ethan... 
Ethan..." 

Dorul tulburător din vocea ei răspundea celui din inima lui 
Ethan. În timp ce asculta, abia reușea să-și mai menţină puţinul 
sânge rece care îi mai rămăsese în vine. 

Prin telefon, prin difuzorul din ascensor, poate și altfel, 
Hannah se zbătuse să ajungă la el, dar nu reușise să se facă 
auzită. Ironic, în spatele ușii Ronzoni, în camera aceasta ridicol 


429 


de albă, cu ajutorul acestui echipament elaborat, izbutise să 
răzbată până la el. 

Dumnezeu lucra, într-adevăr, pe căi stranii când lucra prin cei 
de teapa lui Ming du Lac. 

Ethan sosise aici mânat de sentimentul unei crize, sentiment 
care se domolise pentru scurt timp, dar care acum îl copleși din 
nou. 

Înapoi la apelul 54. Din nou Hannah. 

„Luni. copil cu chip frumos." 

Lui Ethan i se opri respiraţia în gâtlej. Se lăsă pe marginea 
scaunului. 

„Marţi. copil mult grațios." 

Știa versurile. Un cântec de copii. Șopti cuvintele celui de-al 
treilea vers odată cu Hannah. 

„Miercuri: plin de jale e copilul...” 

Borcanul de biscuiţi în formă de pisoiaș era plin cu piese de 
scrabble care formau de nouăzeci de ori cuvântul WOE, jale. 

Pisoiașul era o pisică mică. Pisoiașul era un copi/. Ca Fric. 

De ce nouăzeci? Poate nu avea importanţă. Nouăzeci de piese 
din fiecare literă, două sute șaptezeci de piese în total, era 
numărul necesar pentru a umple borcanul. Copilul de miercuri e 
plin de jale. 

Apelul 53. Hannah. 

Chiar și cu zgomotul de fond filtrat și cu cuvintele amplificate, 
mesajul ei nu putea fi înţeles, de parcă fluviul dintre viață și 
moarte se lăţise de această dată până când malul celălalt 
ajunsese ţărmul nevăzut al unui ocean. 

Apelul 52. La fel de neclar. 

Apelul 51. Hannah, din nou cu un cântecel de copii. 

„Gărgăriță-riță, zboară de pe loc...” 

Ethan sări în picioare și răsturnă scaunul. 

„Copiii-au pierit, casa ti-a luat foc." 

Channing Manheim nu avea să se întoarcă acasă până în 
după-amiaza zilei de 24 decembrie. Teoria cu care lucraseră era 
că Chipul nu avea să fie în pericol până la acea dată cel mai 
devreme. 

Poate că Chipul nu fusese nicio clipă în primejdie. Poate ţinta 
fusese de la început Fric. 

Douăzeci și două de gărgăriţe într-un borcan mic de sticlă. De 
ce nu douăzeci și trei sau douăzeci și patru? Spre deosebire de 


430 


borcanul de biscuiţi, recipientul cu insecte nu era nici pe 
jumătate plin. Așadar, de ce nu cincizeci de gărgăriţe îndesate 
până la vârf? 

Erau într-o marţi, 22 decembrie. 


e Capitolul 87 


În timp ce Corky se ridică de pe banca pe care stătea, pornind 
către poarta nacelei, Trotter spuse: 

— Ușor, ușor. 

Deplasarea bruscă a celor 77 de kilograme ale lui Corky putea 
face balonul să se legene, poate chiar să se balanseze, un risc 
pe care nu și-l puteau asuma acum, când se aflau atât de 
aproape de acoperiș. 

In timp ce Corky se mișca încet, echilibrându-se cu pieptul în 
jos pe rama punţii, cu un picior în nacelă și cu unul afară, Trotter 
își folosi propriul corp pe post de contragreutate, mișcându-se la 
dreapta pe bancă, și corectă de la bord poziţia vasului. 

Balonul se legănă, dar nu periculos. 

La un semnal al lui Trotter, Corky își strecură și restul corpului 
afară din nacelă, dar nu brusc. Mai întâi atârnă cu ambele mâini 
de rama punţii, în timp ce pilotul compensa această nouă 
schimbare a centrului de greutate. 

Pe măsură ce balansul aeronavei se reduse, Corky își luă 
mâna stângă de pe ramă și apucă suportul tancului de 
balastare, apoi făcu același lucru și cu mâna dreaptă. Metalul 
era rece și ud, dar se ţinea bine datorită mănușilor din piele și 
nailon. 

Uitându-se în jos, văzu că picioarele îi atârnau la jumătate de 
metru de acoperiș. 

Nu îndrăzni să își dea drumul așa de sus. Deși mai mult ca 
sigur nu s-ar fi dezechilibrat, ar fi aterizat cu prea mult zgomot 
și i-ar fi alertat pe cei doi paznici din camera de supraveghere 
care ocupa jumătate din etajul întâi al clădirii intendentului. 

Evident, Trotter pricepu care era problema. Lăsă să răsufle 
puţin heliu și balonul coborî până când Corky simţi acoperișul 
sub picioare. 


431 


Șezând în vârful acoperișului cu două pante, cu un picior într- 
o parte și cu altul în cealaltă, dădu drumul suportului metalic al 
tancului de balast. Aterizase aproape la fel de ușor ca Peter Pan. 

Eliberat de greutate, balonul se înălță de îndată trei-patru 
metri. Partea din spate începu să se ridice, ceea ce nu era bine, 
dar cu o mișcare a cârmei, Trotter redresă partea din față și 
reveni la poziţia orizontală chiar în timp ce întorcea balonul 
pentru călătoria înapoi peste deal, pe care avea de data aceasta 
s-o facă singur. 

După ce va pune mâna pe băiat, Corky avea să plece din 
Palazzo Rospo elegant, folosind unul dintre automobilele din 
colecția de lux a lui Manheim. 

După ce ajungea la conacul părăsit și lega bine balonul cu 
funii de copaci și camion, Trotter avea să-i împuște pe cei doi 
bărbaţi care serviseră pe post de echipaj de sol. Deși 
abandonarea aerostatului îl făcea să sufere, avea să îl lase aici 
și să se îndrepte spre o mașina pe care o parcase mai devreme 
cu două străzi mai încolo. 

Imediat după ce se va întoarce la el acasă, în canionul din 
Malibu, avea să ia o altă mașină și să pornească la drum, lăsând 
pentru totdeauna în urmă viața și numele de Jack Trotter. Poate 
că nu avea să realizeze niciodată faptul că fusese tras pe sfoară 
și făcut să creadă că un agent NSA făcuse o înțelegere cu el să-l 
șteargă din toate analele guvernamentale și să-i permită să 
trăiască după aceea ca o fantomă în mașinăria Americii; 
deoarece avea de gând să trăiască oricum ca o fantomă, ar fi 
putut de fapt să scape ochiului oficial numai și numai prin 
propriile eforturi. 

Autorităţile care vor investiga răpirea lui Aelfric Manheim 
aveau probabil să se împotmolească atunci când, luând urma 
balonului, ajungeau la Trotter din Malibu. Nu vor avea cum să 
descopere noua identitate pe care și-o asumase, noua lui 
înfățișare sau noul domiciliu. 

Dacă într-o bună zi, împotriva tuturor probabilităților, dădeau 
de Trotter, acesta nu putea da numele nici unui colaborator, cu 
excepţia lui Robin Goodfellow, agent secret extraordinar. 

Incă pe coama acoperișului, Corky făcu prudent doi pași 
înainte. Avea ghete de iarnă, pentru zăpadă și gheaţă 
periculoasă. Niște ţigle alunecoase din pricina ploii nu puneau 
nicio problemă. 


432 


Cu toate acestea, să alunece acum ar fi un dezastru, chiar 
dacă ar evita căderea sau i-ar supravieţui. De vreme ce paznicii 
se aflau chiar în camerele de sub el, ploaia ar face prea puţin ca 
să mascheze zgomotele, iar liniștea rămânea esenţială. 

Conducta de ventilaţie pe care o căuta era chiar acolo unde 
arătaseră planurile, la mai puţin de jumătate de metru de vârful 
acoperișului, pe partea sudică. 

Simţindu-se ca un spiriduș pornit să facă o boroboată, lui 
Corky i-ar fi plăcut să murmure un cântec de spiriduși sau să se 
distreze cu alte bufonerii. Recunoștea însă că de data aceasta 
trebuia să-și înfrâneze mai mult ca niciodată exuberanța. 

Urcând dealul spre răsărit, Căpitanul Queeg von Hindenburg 
și invenţia sa a la Jules Verne își făceau drum prin ceața groasă, 
care se închidea în urma lor ascunzându-i deplin, așa cum 
marea conspirase să-i ascundă pe Nemo și al său Nautilus. 

Corky stătea pe coama acoperișului, cu fața la țeavă. 
Conducta de ventilaţie, care se ridica deasupra acoperișului 
până la o înălțime de treizeci de centimetri, ajungea prin pod și 
baie până în biroul de pază. 

Ducându-și mâna la spate, Corky desfăcu  fermoarul 
buzunarului de sus al rucsacului. Scoase de acolo o pungă de 
gunoi de treizeci și opt de litri și o rolă de bandă izolatoare. 

Un capac metalic în formă de con fusese fixat de capătul 
conductei pe piciorușe de zece centimetri. Acesta împiedica 
ploaia și mizeria adusă de vânt să intre prin conductă, și în 
același timp permitea aerului să circule în camera de dedesubt. 

Corky trase punga de gunoi peste capacul metalic, și cu o 
singură mână, o înfășură cât putu de strâns în jurul ţevii. 

Dacă ventilaţia din baie ar fi funcţionat, ar fi umplut cu aer 
punga și Corky ar fi fost obligat să întârzie această etapă critică 
a misiunii până când era oprită ventilaţia. Plasticul moale nu se 
umflă însă ca un balon. 

Cu ajutorul benzii izolatoare, lipi de conductă gura de la 
pungă și formă un cordon relativ etanș. 

Ducând din nou mâna la spate, scoase un spray de mărimea 
unui fixativ pentru păr. Nu era însă un spray obișnuit, ci un 
„aerosol militar, încărcat la mare presiune”, conceput de un 
coleg de al lui de la universitate care primise o bursă generoasă 
de la armata Chinei. 


433 


Aerosolul își golea tot conţinutul în șase secunde. Moleculele 
substanţei active erau legate de un gaz care prezenta un factor 
de dilatare atât de mare, încât ambele etaje ale clădirii 
intendentului aveau să fie contaminate în cincizeci până la 
șaptezeci de secunde. 

Aerosolul fusese astfel conceput încât să poată conţină orice, 
de la sedative la neurotoxine mortale, care ucideau de la prima 
inhalație. 

Corky nu reușise să pună mâna pe un dispozitiv care să 
conţină o neurotoxină. Trebuise să se mulţumească cu un gaz 
sedativ. 

Îi convenea sedarea celor doi paznici. Deși era profund 
devotat colapsului și renașterii societăţii, nu era omul care să 
ucidă fără discernământ. E drept, în ultima vreme fusese 
necesar să ucidă mai mult decât de obicei de dragul nobilei sale 
cauze. Dar îi plăcea să se considere un om capabil să practice 
înfrânarea cu aceeași ușurință cu care putea să dezlănţuie fiara 
dinăuntru. 

Cu un deget făcu o gaură în sacul de plastic, o mări și 
strecură partea de sus a aerosolului în pungă. Folosind bandă 
izolatoare, sigilă punga în jurul aerosolului. 

Ținând cu mâna stângă partea rămasă în afară a acestuia, își 
vâri în pungă mâna dreaptă până când reuși să apuce bine între 
degetul mare și arătător inelul, care funcţiona aproape la fel ca 
un inel de grenadă. Trase inelul și îl lăsă să alunece în pungă. 

Cele zece secunde scurse între activarea și dispersia 
conţinutului permiteau ca aerosolul să poată fi aruncat printr-o 
ușă deschisă sau o fereastră. Corky îl ţinu strâns și aşteptă. 

Când conţinutul erupse din recipientul revoluţionar, flaconul îi 
vibră în mâna stângă și deveni brusc rece ca gheaţa, încât 
putea să simtă prin mănușă schimbarea radicală de 
temperatură. Dacă l-ar fi ţinut cu mâna goală, pielea i-ar fi 
îngheţat pe aluminiu. 

Puf. Punga de gunoi se umflă brusc, ca airbagul dintr-un 
automobil în timpul unei ciocniri frontale. Corky se gândi că ar 
putea să-i pocnească în faţă și să-l scalde în gaz sedativ. 

Dar conducta de aspirație îi oferea o cale de dilatare, așa că 
în loc ca plasticul să se umfle și să se spargă, gazul cobori pe 
țeavă, trecu de ventilaţia care l-ar fi împins afară dacă era 


434 


activată, de acolo în baia biroului de pază și apoi în toată 
clădirea. 

Ușile închise nu împiedicau împrăștierea gazului. Vaporii care 
aduceau somnul aveau să se infiltreze prin spaţiul dintre ușă și 
prag, dintre ușă și ușori, prin cele mai mici crăpături și fisuri, 
prin sistemul de încălzire și filtrele de la instalaţiile sanitare. 

Înainte de rondul de la ora nouă, ambii paznici se aflau în 
biroul de sub Corky. Sedativul acţiona atât de repede, că în zece 
secunde de la golirea aerosolului, cei doi aveau să se 
prăbușească inconștienţi. 

Așteptă mai mult de jumătate de minut înainte să treacă de 
pe coama acoperișului pe panta nordică. Acoperișul nu era 
abrupt și cobori cu ușurință. 

În faţa clădirii, care era mare cât o casă luxoasă din zonele 
rezidenţiale, se afla un pridvor acoperit cu o împletitură groasă 
de sequoia, pe care se înfășura de zeci de ani o viță-de-vie. Sări 
de pe acoperiș pe împletitură. 

De acolo sări pe iarbă, își îndoi genunchii ca un parașutist, 
căzu, se rostogoli și sări în picioare. 

Se simţi ca Vin Diesel. 

După ce își dădu jos rucsacul, scoase din el o mască de gaze. 
Azvâărli rucsacul și își puse masca. 

Intrarea principală în clădirea intendentului nu era încuiată. 
Intră în foaierul de serviciu. 

Exact ca în planul clădirii. 

În dreapta: o ușă care dădea înspre depozitul de unelte 
pentru grădinărit, suficient de mare pentru a adăposti trei 
mașini de tăiat iarba, precum și cele două cărucioare electrice 
cu care Yorn și echipajul lui mutau îngrășămintele și alte 
materiale pe terenul imens. 

În stânga: o ușă care dădea înspre biroul spaţios al lui Yorn, 
încă o ușă care dădea spre baia folosită de grădinari. 

Drept în față erau scările care duceau la etajul întâi. 

La etaj, Corky îi pe găsi cei doi paznici din schimbul de noapte 
căzuţi fără cunoștință în camera de supraveghere. Unul era 
întins pe podea, celălalt prăbușit în scaun în faţa unui grup de 
monitoare video. 

Aveau să rămână în starea asta între șaizeci și optzeci de 
minute. Timp suficient pentru Corky să-și termine treaba și să 
plece. 


435 


Își trase un scaun în faţa calculatorului. Nici alimentarea cu 
curent, nici rețeaua locală nu fuseseră afectate de întreruperea 
grijulie a serviciilor telefonice dinspre și înspre proprietate. 

În masca de gaze, respiraţia lui semăna cu cea a lui Darth 
Vader. Ca întotdeauna, la începutul turei unul din paznici 
accesase sistemul de securitate cu o parolă personală. Afișajul 
complicat de pe ecran îi dădea de înțeles lui Corky că fusese 
activată alarma de perimetru, ceea ce făcea imposibilă 
pătrunderea în Palazzo Rospo pe fereastră sau ușă fără să 
pornească sirenele. 

După spusele lui Ned Hokenberry, monstrul cu trei ochi - 
acum monstrul cu doi ochi, răposatul monstru cu doi ochi - 
alarma de perimetru nu era de obicei activată până la ora 
unsprezece sau chiar până la miezul nopţii. In seara aceasta o 
porniseră devreme. 

Corky se întrebă de ce. 

Poate îi speriaseră niște cutii negre și lucrurile găsite în ele. 
Încântat că i-a pus pe jar și că a reușit totuși până acum să 
treacă de sistemele lor de apărare, Corky începu să cânte aria 
lui Grinch din Grinch care a furat Crăciunul“. Masca de gaze 
dădea melodiei un aer cumplit de fantomatic, chiar sălbatic. 

Mick Sachatone, sărmanul Mick în pijamaua lui cu Bart 
Simpson, piratase sistemul de securitate Manheim conectându- 
se la el prin calculatorul companiei de securitate care deservea 
proprietatea și care era în permanentă legătură cu încăperea 
aceasta. Îi dăduse lui Corky câteva instrucţiuni de bază despre 
această operaţie. 

Mai întâi Corky verifică statutul celor două camere de panică 
din vilă. Nu funcţiona niciuna. 

Folosind calculatorul, activă sistemul de alarmă din ambele 
camere și le încuie cu telecomanda. Nu mai puteau fi deschise 
folosind încuietorile ascunse cu care erau prevăzute. Nimeni nu 
se mai putea refugia acolo. 

Alarma de perimetru putea fi pornită sau oprită doar 
selectând DA sau NU într-un meniu. In clipa aceea pe ecran era 
aprins DA. Corky se folosi de mouse ca să selecteze NU. 


44 Cum a furat Grinch Crăciunul este una dintre cele mai cunoscute cărți de copii 
scrise de Dr. Seuss. Grinch, o făptură răutăcioasă care trăiește pe un vârf înzăpezit de 
munte, plănuiește să coboare în oraș și să fure toate cadourile și podoabele de 
Crăciun. (n.tr.). 


436 


Cu o cheie putea acum să intre în Palazzo Rospo ca și cum ar 
fi fost căminul lui drag. La cureaua fiecărui paznic prăbușit în 
somn atârna un șir de chei. Desfăcu unul, îl zornăi și surâse. 

Când ridică telefonul, nu auzi niciun ton. Încercă unul din 
telefoanele mobile ale paznicilor. Nu funcţiona. Dragul de Mick! 

Lăsându-i pe paznici să viseze în continuare, Corky cobori 
scările și se întoarse la pridvorul de sub împletitura de sequoia 
și viță-de-vie. Își scoase masca de gaze și o aruncă. 

Printr-un paravan de copaci și ploaie neagră, uriașa casă 
putea fi văzută de la 180 de kilometri spre nord. Deoarece în 
reședință nu se aflau decât Ethan Truman și băiatul, nu erau 
luminate multe ferestre, și totuși vila îi amintea lui Corky de un 
gigantic vas de lux care-și croiește drum noaptea pe mare. lar el 
era aisbergul. 

Trase fermoarul de la cel mai adânc buzunar al costumului 
său și scoase de acolo pistolul Glock la care atașase mai 
devreme un amortizor. 


e Capitolul 88 


„Gărgăriță-riță, zboară de pe loc... copiii-au pierit, casa ti-a 
luat foc..." 

După ce ascultă apelul 51, Ethan nu se mai îndoi că și o parte 
din celelalte cincizeci de apeluri conţineau mesaje importante 
pentru el, dar nu se mai gândi să mai piardă timp ascultându-le 
și știu că nu avea nevoie să le audă ca să dezlege ghicitoarea. 

Douăzeci și două de gărgăriţe. Douăzeci și două decembrie. 

Azi. Și nu mai erau decât trei ore până când se făcea 23 
decembrie. Dacă avea să se întâmple ceva îngrozitor, avea să 
se întâmple curând. 

Pistolul era în apartament. 

Fric trebuie să fie deja acolo, așteptându-l. 

Părăsi în fugă camera albă, lăsând ușa albastră deschisă în 
urmă. 

Nu era nevoie să intre în panică. Alarma de perimetru avea să 
tipe la prima încercare a cuiva de a pătrunde în casă pe ușă sau 
fereastră. Între bocetele sirenei, un modul vocal avea să anunţe 
cu o voce limpede, computerizată, camera în care se petrecuse 
efracția. 


437 


Pe lângă asta, oamenii din biroul de pază aveau să știe că 
cineva trecuse de zidul proprietăţii cu mult înainte că intrusul să 
ajungă în casă. La primul semn că proprietatea fusese violată, 
aveau să sune la 911 și la firma privată de securitate care 
fusese angajată. 

Cu toate acestea, fără să mai piardă timp cu ascensorul, se 
năpusti spre scările de serviciu, cobori iute ca fulgerul câte șase 
trepte odată, trânti ușa de la capătul scărilor și pătrunse în aripa 
de vest a parterului. 

Smuci ușa de la apartamentul său, îl strigă pe Fric și nu primi 
niciun răspuns. 

Evident, băiatul era tot în bibliotecă. Nu era bine. Își 
petrecuse zece ani din viață mai mult singur, dar în noaptea 
asta nu avea să supravieţuiască tot așa. 

Ethan se grăbi spre biroul lui din camera de lucru. Își lăsase 
pistolul în sertarul din dreapta sus. 

Trăgând sertarul, se așteptă să descopere că arma îi fusese 
furată. Dar era acolo. Un lucru minunat. 

In timp ce-și fixă tocul de la pistol, Ethan își trecu privirea 
peste obiectele aflate pe birou, între calculator și telefon. 

Cântece de copii. 

„Copiii-au pierit, casa îti ia foc.” 

„Miercuri: plin de jale e copilul...” 

Cântece de copii. 

Prepuţuri circumcise de la zece bărbaţi. Zece pentru că Fric 
avea zece ani. Ce sunt prepuţurile? Fâșii de piele. Bucăţi. 
Tăieturi. 

lar melcii sunt melci. 

Cartea cu povești despre câini, Gânduri despre lăbuțe, o 
colecție de povești despre cățeluși. Se scrie diferit, dar se aude 
la fel. Povești - cozi.” 

Din ce sunt făcuţi băiețeii? 

„Tăieturi şi melci și cozi de cățeluși."*5 

Din asta sunt făcuţi băiețeii. 

Biletul care sosise împreună cu mărul se afla pe birou: Ochiul 
din măr? Viermele neadormit? Viermele păcatului originar? Au 
cuvintele alt scop decât confuzia? 


45 În engleză, poveste (tale) și coadă (tai) se pronunţă la fel. (n.tr.). 
46 Vers dintr-o poezie pentru copii. (n.tr.). 


438 


În acest caz, al șaselea obiect fusese cel mai ușor de 
interpretat, așa că profesorul, cine naiba era el, amestecase 
subiectul cu cuvinte și batjocoritoare, și care să distragă atenţia. 

Ochiul din măr este albastru, la fel cu ochii celebri ai lui 
Channing Manheim. Nu ochiul din măr. Măru/ ochiului lui.“ 

Nu că bunul Fric ar fi fost vreodată mărul ochiului pentru tatăl 
său. Era pata albă din ochiul tatălui său, prea des trecut cu 
vederea, niciodată văzut în deplinătatea caracterului său. In 
privinţa asta, expeditorul cutiilor negre făcuse o presupoziție 
greșită. Channing însuși era mărul din ochiul propriu, și nu mai 
era loc pentru altul. 

Cine cunoștea adevărata relaţie dintre tată și fiu, putea fi 
iertat pentru a nu fi făcut legătura dintre ochiul păpușii cuibărit 
în mărul cusut cu aţă neagră și băiatul acesta minunat. Și totuși, 
Ethan se blestemă pentru că nu înțelesese aluzia. 

Apăsă INTERCOM pe tastatura telefonului și apoi numărul 
liniei de la biroul de pază din spatele reședinței. 

— Pete? Ken? Trebuie să punem ceva la punct. 

Nu răspunse nimeni. 

— Pete? Ken? Sunteţi acolo? 

Nimic. 

Ethan smuci receptorul. Nu avea ton. 


e Capitolul 89 


Hiena dormea într-un bârlog curat, nemânjit de suvenire ale 
crimelor comise. Nicio haină pătată de sângele victimei pe care 
să și-o poată lipi de faţă ca să savureze parfumul morţii. Nicio 
bijuterie de damă pe care s-o dezmierde. Nicio fotografie la 
minut a Justinei Laputa sau a Minei Reynerd, luate după ce le 
pusese la încercare nemurirea cu un vătrai și o lampă de 
marmură cu incrustații de bronz. Nimic. 

După o examinare rapidă, dar meticuloasă, a șifonierului, a 
sertarelor, a noptierelor și a celorlalte locuri din dormitorul în 
care Laputa ar fi putut ascunde genul de pornografie care 
satisfăcea nu poftele, ci obsesia violenţei, Hazard nu dădu peste 
nicio dovadă a vreunei crime sau psihopaţii. 


47 Expresie englezească desemnând lucrul cel mai scump pe care îl ai pe lume. (n.tr.). 
439 


Ca și mai înainte, lucrul cel mai remarcabil era curăţenia 
scrupuloasă, care rivaliza cu cea dintr-un laborator de arme 
biochimice, sigilat ermetic și dezinfectat cu conștiinciozitate, 
precum și geometria și alinierea fetișistă a tuturor obiectelor, fie 
ele mari sau mici. Nu numai obiectele aflate la vedere, ci și 
conținuturile  sertarelor păreau aranjate cu ajutorul 
micrometrului, raportorului și dreptarului. Șosetele și puloverele 
păreau să fi fost împăturite și stivuite de un robot programat 
pentru lucrări de finețe. 

Hazard simţi iarăși că această casă era pentru Vladimir 
Laputa un refugiu disperat din mizeria lumii de dincolo de 
zidurile ei. 

Părăsi dormitorul și intră pe holul de la etaj, unde rămase o 
clipă nemișcat, ascultând concentrat, auzind numai bătăile 
molcome în acoperiș ale ploii care se oprea. Aruncă o privire la 
ceas și se întrebă cât timp mai avea la dispoziţie, dacă într- 
adevăr mai avea, ca să mai cerceteze și celelalte camere de la 
etajul întâi. 

Instinctul îl înșela rareori pe Hazard, dar acum nu-i spunea 
nimic. Profesorul se putea întoarce în orice clipă sau după 
câteva ore, poate zile. 

Incercă prima ușă de lângă dormitorul mare, pe aceeași parte 
a holului; aprinse lumina. 

judecând după aparenţe, era o magazie. Cutii de carton 
simple, pe care erau imprimate cu șablonul doar numere roșii, 
stăteau stivuite câte trei, în șiruri bine rânduite. 

Un freamăt de interes îl făcu pe Hazard să treacă pragul 
încăperii. Işi dădu apoi seama că toate acele cutii erau sigilate 
cu benzi de plasture foarte precis aplicate. Dacă ar fi rupt 
câteva ca să le deschidă, nu ar mai fi fost în stare să le pună la 
loc în așa fel încât să-și ascundă investigaţiile neautorizate. 

Apropiindu-se de ultima cameră de pe partea aceea a holului, 
simţi un miros neplăcut. Când ajunse la ușa deschisă, mirosul 
rău devenise duhoare. 

Lucrul cel mai important acum era că Hazard recunoscuse în 
duhoarea aceasta mirosul de carne putredă pe care îl întâlnise 
nu de puţine ori în cariera lui de poliţist la Jafuri/Omucideri. 
Bănui că aici avea să găsească cel puţin unul dintre suvenirele 
lui Laputa, care o să-l facă să regrete că a mâncat mai înainte 
cheeseburger și cartofi prăjiţi. 


440 


Lumina de la aplicele de pe hol pătrundea foarte puţin în 
cameră. Nu vedea nimic. 

După ce trecu pragul și apăsă întrerupătorul de perete, se 
aprinse o veioză de pe o noptieră. Pentru o clipă crezu că omul 
din pat, acoperit mai puţin de jumătate cu un cearșaf, era un 
cadavru. 

Pe urmă ochii injectaţi, fixaţi asupra lui cu o privire care 
cerșea milă, clipiră. 

Hazard nu mai văzuse niciodată cu ochii lui o făptură 
omenească ajunsă într-o stare atât de nenorocită. Așa arătau 
sclavii înfometați din lagărele de concentrare când, doborâţi în 
cele din urmă de muncă, erau azvărliţi în gropi comune. 

In ciuda perfuziei și a borcanului care colecta urina prin 
sondă, Hazard înţelese imediat că profesorul Laputa nu era în 
acest caz îngrijitorul unei rude bolnave. Omul din pat nu 
avusese parte de nimic din grija cuvenită unui pacient, ci de 
toată brutalitatea care putea fi revărsată de un gardian dement 
asupra unui prizonier. 

Ambele ferestre fuseseră bătute în scânduri și sigilate pentru 
a împiedica să pătrundă lumina și să se audă zgomotele 
dinăuntru. 

Intr-un colț al camerei erau aruncate pe jos lanţuri și cătușe 
de mâini și de picioare. Cu siguranță, erau legături folosite în 
primele zile ale prizonieratului, când omul din pat fusese destul 
de puternic pentru a avea nevoie de constrângere corporală. 

Hazard vorbea cu voce tare de ceva vreme, dar abia acum 
reuși să se audă. Nu mai era în stare decât să murmure 
rugăciunile din copilărie, pe care bunica Rose îl învățase cu mult 
timp în urmă. 

Aici se afla răul în stare pură, așa cum nu-l mai văzuse 
niciodată, așa cum va trece întotdeauna dincolo de puterile de 
înțelegere ale unui păcătos de rând ca el. Pe aici trecuse o 
creatură malefică, un demon scăpat din iad, și avea să revină. 

Ordinea şi curăţenia nefirească din restul casei nu 
reprezentau nevoia lui Laputa de a se refugia din dezordinea 
lumii din afară. Erau o negare disperată a haosului apocaliptic 
care îl măcina pe dinăuntru. 

Pe măsură ce se apropia de pat, fiecare gură de aer pe care o 
trăgea în piept îi sporea greata. Săptămâni lungi de transpiraţie 


441 


uscată, grăsimi corporale râncezite și escare purulente formau o 
duhoare care te îngrețoșa. 

Cu toate acestea, Hazard apucă ușor mâna fragilă a 
necunoscutului. Omul nu avea suficientă putere ca să-și ridice 
braţul și abia reuși să strângă mâna salvatorului său. 

— Totul e bine acum. Sunt poliţist. 

Necunoscutul îl privea de parcă vedea un miraj. 

Deși instinctul îl părăsise pe Hazard cu un minut în urmă pe 
hol, funcţionă acum ireproșabil. Rămase surprins, dar 
surprinderea se risipi imediat, să se audă spunând: 

— Profesorul Dalton? Maxwell Dalton? 

Ochii urduroși ai omului aceluia uscat se făcură mari, 
confirmându-i astfel identitatea. 

Prizonierul se căzni să vorbească, dar vocea îi era atât de 
subţire, de uscată, de crăpată și de stridentă, că Hazard fu 
nevoit să se aplece ca să deslușească sensul cuvintelor: 

— Laputa... mi-a omorât soția... fata. 

— Rachel? Emily? întrebă Hazard. 

Dalton își strânse ochii de durere, își mușcă buza de jos și 
dădu din cap tremurând. 

— Nu știu ce v-a spus, dar nu sunt moarte, îl asigură Hazard. 

Dalton își deschise ochii cu iuţeala diafragmei unui aparat de 
fotografiat. 

— Le-am văzut chiar azi, la dumneavoastră acasă, continuă 
Hazard. Acum câteva ore. Sunt îngrozitor de îngrijorate, dar n- 
au păţit nimic. 

Preţ de o clipă, prizonierul păru că nu vrea să creadă vestea, 
de parcă era convins că asistă la o nouă cruzime care venea să-i 
sporească tortura. Pe urmă înţelese sinceritatea din privirea 
deschisă a lui Hazard. Mâna osoasă strânse ușor mâna 
salvatorului și din cine știe ce străfunduri, trupul lui deshidratat 
găsi fluidele care să-i umple ochii de lacrimi. 

Emoţionat și deopotrivă îngreţoșat, Hazard examină soluţia 
perfuziei care atârna pe stativ, tubul, canula din vena lui Dalton. 
Vru să le smulgă pe toate, pentru că în mod cert nimic din toate 
acestea nu îi făceau bine omului acela. Dar se temu să nu-l 
rănească fără să vrea pe Dalton. Cel mai bine era să lase 
paramedicii să rezolve problema. 

Iniţial, Hazard intrase în casă cu intenţia de a face o 
percheziţie ilegală și clandestină, după care urma să lase totul 


442 


cum era și să plece cugetând la posibilele dovezi incriminatorii, 
pe care le lăsa în urmă fără nici cel mai mic semn că ar fi trecut 
pe acolo. Planul acela nu mai funcţiona. Trebuia să sune la 911, 
și foarte repede. 

Existau însă judecători, și nu puţini, care l-ar elibera pe 
Laputa deoarece Dalton fusese găsit în timpul unei percheziţii 
ilegale, făcute fără mandat sau cauză îndreptățită. Mai mult, 
cazul Blondei din Baltă nefiind încă rezolvat, Hazard nu-și putea 
permite să se aleagă cu o mustrare sau altă măsură disciplinară. 

— O să vă scot de aici, îi promise prizonierului. Dar am nevoie 
de câteva minute. 

Dalton dădu aprobator din cap. 

— Mă întorc imediat. 

Omul uscățiv îi dădu drumul la mână fără tragere de inimă. 

Stând în prag, pe punctul să iasă din cameră, Hazard se opri, 
se dădu înapoi și scoase pistolul. Când porni spre hol, înaintă cu 
prudență. 

_ Parcurse astfel toate treptele până la parter și apoi bucătăria. 
Inchise ușa pe care o lăsase mai devreme deschisă pentru o 
ieșire în caz de urgenţă. O încuie. 

Alături de bucătărie se afla o spălătorie micuță. Ușa din 
capătul spălătoriei dădea în garaj. 

In garaj nu era nicio mașină. Un morman de haine ude era 
întins pe podeaua de ciment: costumaţia purtată de Laputa 
când se întorsese acasă cu aer ţanţoș. 

Se mai găseau aici scule de calitate, aranjate în sertare și pe 
pereţi. Erau la fel de curate și ordonate cu aceeași obsesie ca 
seturile de cristal Lalique din sufragerie. 

Hazard alese un piolet și alergă înapoi pe scări, bucuros că 
aprinsese atâtea lumini când intrase în casă. 

Se simţi ușurat când văzu că prizonierul era încă în viaţă. 
Dalton părea să se afle pe buza unei prăpăstii care ducea la 
moarte și de pe care părea că stă să alunece în fiece clipă. 

Hazard își puse pistolul pe podea și scoase cu pioletul cuiele 
dintr-unul din paravanele groase de scândură cu care Laputa 
sigilase ferestrele. Erau ţinte groase de 7 centimetri și ieșiră 
greu, scârțâind și uruind. Smulse scândura de la geam și o puse 
deoparte, rezemând-o de perete. 

Perdeaua împletită fusese prinsă între scândură și geam. Deși 
boţită și plină de praf, era exact lucrul de care avea nevoie ca 


443 


să-și șteargă amprentele de pe piolet înainte să-i dea drumul pe 
podea. 

Incăperea aceasta era dormitorul de serviciu numai pentru că 
era cea mai îndepărtată cameră de scări. Ca și dormitorul mare, 
avea vedere la stradă. Putea să-și vadă prin fereastră sedanul 
parcat peste drum. 

Hazard se întoarse lângă pat și spuse: 

— Am venit aici pentru că am avut o bănuială, nu am mandat, 
și acum trebuie să pun totul la punct ca să-mi salvez pielea și să 
mă asigur că îl prindem pe Laputa. Înțelegeţi? 

— Da, hârâi Dalton. 

— Așadar, o să spuneţi că s-a întâmplat așa, Laputa era atât 
de sigur de neputinţa dumneavoastră, de incapacitatea totală 
de a scoate cel mai mic sunet care să se audă de afară, că 
ticălosul a scos scândura în seara asta numai ca să vă tortureze 
cu perspectiva libertăţii. Puteţi să spuneţi asta? 

leșite cu o șoaptă uscată, cuvinte rugoase zgâriară gâtlejul lui 
Dalton. 

— Laputa a zis... că mă omoară... în seara asta. 

— Bine. Am înţeles. Atunci e un pic plauzibil să facă așa ceva. 

Hazard înșfăcă de pe noptieră spray-ul dezinfectant cu aromă 
de pin. Era pe jumătate plin, destul de greu. 

— Pe urmă, îi spuse lui Dalton, trebuie să le spuneţi că ați 
încercat cu ultimele puteri să găsiţi înlăuntru energia, voinţa, 
mânia necesară pentru a trage spray-ul ăsta de pe noptieră și a- 
| arunca în geamul de acolo. 

— Fac asta, promise Dalton tremurând, deși arăta ca un om 
care nu mai putea face altceva în afară de a clipi din ochi. 

— Spray-ul a spart geamul și s-a rostogolit pe acoperișul 
porticului în timp ce eu treceam pe acolo. Am auzit un strigăt 
slab de ajutor, așa că am forţat intrarea. 

Povestea era cusută cu aţă albă. Primii ofiţeri sosiți la faţa 
locului aveau să-și dea seama că era o gogoașă, dar având în 
vedere grozăvia chinurilor lui Dalton, avea să fie o gogoaşă 
acceptabilă, pe care o puteau înghiţi. 

Până când Laputa avea să ajungă la tribunal, Dalton își va fi 
revenit în mare parte, iar juraţii nu vor ști cât de îngrozitor de 
slăbit fusese în noaptea în care fusese salvat. Timpul îi putea da 
acestei povești șubrede suficient lustru ca să o facă mai 
atractivă. 


444 


Mutându-și privirea de la ușa deschisă la Hazard, Dalton 
spuse nervos: „Grăbiţi-vă”, de parcă se temea de întoarcerea 
iminentă a lui Laputa. 

Hazard aruncă sprayul dezinfectant în geam. Sticlă se sparse 
cu un zgomot multumitor. 


e Capitolul 90 


După ce continuă să usuce rădăcinile palmierului din ghiveci 
cu vajnica urină Manheim, pe care probabil ar fi putut s-o 
îmbutelieze și s-o vândă celor mai smintiţi fani ai tatălui său, 
Fric își plimbă privirea peste rafturile bibliotecii în căutarea unei 
cărţi, fără să uite că domnul Truman îi spusese să nu piardă 
vremea. 

Işi dădea osteneala să găsească o carte pe care să-i facă 
plăcere s-o citească în eventualitatea în care nu făceau s'more 
și nu stăteau pe jos ca să spună povești de groază. Se gândea 
că o să stea treaz în cea mai mare parte a nopții aceleia, și nu 
pentru că era entuziasmat că peste două zile avea să vină 
Crăciunul. Dacă n-ar citi o carte ca să mai treacă timpul, ar lua-o 
razna ca pisica cu două capete a Barbarei Streisand. 

Tocmai găsise un roman care arăta bine, când auzi zgomot 
deasupra: o muzică strălucitoare, zglobie, cumva asemănătoare 
clinchetului moale a o sută de fluiere de vânt micuţe, zăngănite 
toate deodată. 

Când se uită în sus, la cupola de vitraliu, văzu sute de 
bucățele de sticlă care săreau dintre ramele de plumb și cădeau 
spre el. 

Nu. Nu era sticlă. Mozaicul din vitraliu era la locul lui pe tot 
arcul cupolei de nouă metri. Din sticlă cădeau cioburi de umbră 
și culoare fără să o spargă, cădeau prin ea, din noaptea de 
deasupra sau poate dintr-un loc infinit mai ciudat decât 
noaptea. 

Cioburile cădeau încet, nesupuse gravitaţiei, și, pe măsură ce 
se apropiau plutind de el, își schimbau culoarea. Pe măsură ce 
își schimbau culoarea, se rostogoleau unul peste altul și se 
uneau. Pe măsură ce se uneau, dobândeau dimensiuni și formă. 

Cioburile adunate la un loc căpătară înfățișarea Musafirului 
Misterios pe care Fric îl văzuse de curând în poza din Los 


445 


Angeles Times în după-amiaza aceasta în camera trandafirilor, și 
pe care îl întâlnise ultima oară în mărime naturală noaptea 
trecută, în labirintul de suvenire din pod. Așa cum îngerul 
păzitor plutise atunci din grinzile podului până pe podea fără 
ajutorul aripilor, tot așa coborî acum cu o graţie mută pe covor, 
la numai câţiva metri de Fric. 

— Te pricepi să intri peste tot, spuse Fric, dar glasul 
tremurător îi contrazicea atitudinea de copil obraznic al unui 
superstar de la Hollywood. 

— Moloch e aici, declară păzitorul lui pe un ton atât de 
înspăimântător, că l-ar fi făcut pe Fric să-i sară inima din piept 
chiar dacă mesajul ar fi fost numai o câtime la fel de 
înfricoșător. Fugi în locul tău bine ascuns, Fric. Fugi acum. 

Arătând spre cupola cu vitralii, Fric spuse: 

— De ce nu mă scoţi de aici pe acolo pe unde ai venit și unde 
o să fiu în siguranță? 

— Ti-am spus, băiete, trebuie să alegi singur, să-ţi foloseşti 
liberul arbitru și să te salvezi. 

— Dar eu... 

— În plus, tu nu poţi merge în locurile în care merg eu și nu 
poţi călători în felul în care o fac eu până când nu mori. 

Păzitorul se apropie și se aplecă în faţă, împingându-și chipul 
palid la câţiva centimetri de al lui Fric. 

— Vrei să mori îngrozitor numai ca să fii în stare să călătorești 
mai convenabil? 

Inima care îi bătea să-i spargă pieptul îi izgoni lui Fric toate 
cuvintele din gâtlej înainte să le poată rosti și, în timp ce se 
căznea să împroaște cu ele tăcerea, ciudatul lui păzitor îl ridică 
de la pământ și îl pironi în văzduh. 

— Moloch este în casă. Ascunde-te, băiete, pentru numele lui 
Dumnezeu, ascunde-te! 

Cu aceste cuvinte, Musafirul Misterios îl azvârli pe Fric ca pe 
un ghem de zdrențe, dar o făcu cu o îndemânare care împiedică 
o izbitură puternică de mobilă. Fric se rostogoli cu încetinitorul 
peste bibliotecă, peste scaunele de bar și mese, pe lângă 
rafturile izolate de cărți. 

În timp ce se rotea pe o axă curioasă, cu capul peste călcâie, 
Fric văzu fotografia doamnei aceleia drăgutțe, mama lui 
închipuită, care îi alunecase din buzunar și plutea acum leneșă 
alături de el în văzduh, în sfera lui de influenţă. Ca un astronaut 


446 


care se întinde după un tub plutitor de mâncare în spaţiul lipsit 
de gravitație al unei navete spaţiale aflate pe orbită, vru să 
apuce fotografia, dar nu reuși să o prindă cu degetele. 

Lovi brusc podeaua cu amândouă picioarele, aproape de 
pomul de Crăciun în care atârnau îngeri, lovi podeaua în fugă, 
fie că voia să fugă sau nu, de parcă picioarele îi erau vrăjite să îl 
scoată de acolo în goană. 

Trecu de pom, ajunse la ușa deschisă a bibliotecii, se uită 
înapoi. 

Păzitorul dispăruse. 

Fotografia nu mai era de găsit. 

Moloch este în casă. 

Fric ieși din bibliotecă și o luă la goană spre seră pe cea mai 
scurtă rută. 


e Capitolul 91 


Ajuns la una din ușile franceze din bronz și sticlă care dădeau 
înspre terasa de două mii de metri pătraţi, fântână și piscină, 
Corky Laputa folosi cheile paznicilor ca să intre în salonul mare. 

Se șterse cât putu de bine cu perdelele din brocart fin. Când 
va începe să umble pe culoarele cu pardoseli din marmură, nu 
trebuia să lase nicio urmă pe care ar putea să o găsească 
Truman înainte să-l găsească el pe Truman. 

Aprinse luminile. 

Nu se temea că va fi observat. Nu erau decât trei inși într-o 
casă mai mare chiar decât unele supermarketuri. Era puţin 
probabil să se ciocnească unul de altul. 

Un pom de Crăciun splendid decorat împodobea încăperea. Fu 
ispitit să bâjbâie după comutatorul care aprindea podoabele, 
pentru a vedea minunăţia aceasta în toată splendoarea ei de 
lumini. Dar haosul era uneori un stăpân nemilos și fu nevoit să 
se concentreze pe misiunea care îl adusese aici cu balonul. 

In timp ce traversa încăperea, își șterse cu mișcări repetate 
picioarele de covoarele persane pentru a-și usca cum trebuie 
ghetele. 

Două rânduri de uși duble dădeau înspre holul din aripa de 
nord. Lângă una din aceste ieșiri era montat pe perete un 
dispozitiv digital Creston. 


447 


Atinse ecranul cenușiu. Tabloul prinse deodată viaţă și îi 
înfăţișă trei coloane de pictograme. 

Mick Sachatone îi dăduse lui Corky instrucțiunile de bază ca 
să-l poată folosi. Mick nu îl făcuse stăpânul absolut al sistemului, 
dar cât știa era suficient ca să se descurce. 

Apăsă cu degetul pictograma pentru senzorii interni de 
mișcare și apăru o listă cu nouăzeci și șase de locaţii. După Ned 
Hokenberry, în dormitoare, băi sau în camerele lui Channing 
Manheim din apartamentul de la etajul al doilea nu erau instalați 
senzori de mișcare. 

La capătul listei se afla cuvântul SCAN, pe care îl apăsă. 
Acesta îi oferea posibilitatea să scaneze orice mișcare de la 
etajul al doilea, întâi, de la parter, de la primul nivel subteran și 
de la al doilea. 

Avea să folosească mai târziu posibilitatea aceasta de a-l găsi 
pe băiat. Trebuia mai întâi să-l localizeze pe Ethan Truman și să- 
| ucidă. 

Ar fi putut să înșface băiatul și să-l ridice din casă chiar de sub 
nasul șefului personalului de pază. Avea să se ocupe însă mult 
mai bine de Fric dacă știa că fostul poliţist era mort de-a 
binelea. 

Etajele vilei erau prea mari ca să apară în întregime pe 
ecranul Creston la o scară ușor de citit. Ca atare, jumătatea 
estică a parterului apăru prima. 

Clipi o singură luminiţă, care indică poziţia lui Corky în salonul 
cel mare. Nu se mișca, dar senzorii de mișcare erau de fapt 
senzori de mișcare și căldură. Chiar și în costumul lui din 
material termoizolant, producea suficientă căldură ca să fie 
percepută de senzorii fini. 

Făcu doi pași la dreapta. 

Pe ecran luminița care îi corespundea lui Corky se mută puţin 
de tot la dreapta, odată cu el. 

Când reveni în fața tabloului, luminița se mută și ea. 

Pe ecran apăru planul complex al jumătăţii vestice de la 
parter, de asemenea cu o singură luminiţă clipind în toate 
încăperile și culoarele de acolo: fără îndoială, Ethan Truman, 
aflat în sufrageria apartamentului său. 

Acolo sperase și acolo se aștepta Corky să-l găsească. 


448 


Plecă de lângă ecranul care afișa senzorii de mișcare, se duse 
spre cele mai apropiate uși duble și intră în liniște în holul 
nordic. 

În faţa lui se întindea rotonda de la intrare și un alt pom de 
Crăciun spectaculos. Locatarii și personalul din Palazzo Rospo 
erau pătrunși de spiritul Crăciunului. 

Corky se întrebă ce fel de biscuiţi rafinaţi le plac oamenilor 
care au atâţia bani. După ce-l omora pe Truman și punea mâna 
pe băiat, poate o să îndrăznească să mai rămână câteva minute 
în bucătărie ca să cerceteze proviziile de dulciuri. Poate o să-și 
pună la pachet câteva bunătăţi făcute în casă, pe care să le 
savureze mai apoi singur. 

O luă la dreapta și merse de-a lungul holului nordic, pe lângă 
camera de ceai, sufrageria mică, sufrageria mare, spre 
bucătărie și în cele din urmă spre holul vestic, unde Truman 
aștepta să fie ucis în apartamentul său. 


e Capitolul 92 


Telefonul de pe biroul lui Ethan nu avea ton și, când încercă 
să folosească mobilul, descoperi că nu avea semnal. 

Liniile terestre suferă câteodată defecţiuni după o ploaie în 
averse care să dureze două zile. Nu și telefoanele celulare. 

În dormitor, când încercă telefonul de pe noptieră, nu auzi 
decât o linie moartă. Nicio surpriză. 

Scoase din sertarul noptierei un al doilea încărcător pentru 
pistol. 

Pregătise rezerva aceasta în seara primei zile petrecute la 
Palazzo Rospo, acum zece luni. La acea vreme părea că-și ia 
măsuri inutile. Mai mult de zece focuri trase între pereţii aceștia 
bine protejaţi era o probabilitate infimă, care nici nu merita 
luată în calcul. 

Ethan dădu drumul încărcătorului într-un buzunar de la 
pantaloni și se grăbi spre camera de lucru. 

Mărul ochiului. 

Fric. Fric trebuie să fie tot la etajul întâi, în bibliotecă, 
alegându-și o carte pe care să o citească peste noapte. 

Bine. Ce trebuia să facă acum era să ajungă în bibliotecă. Să 
ducă valvârtej băiatul în cea mai apropiată cameră de refugiu. 


449 


să-l vâre în subsolul acela confortabil, blindat, echipat cu tot ce 
trebuia. Pe urmă să dea de capăt situaţiei, să vadă ce naiba se 
întâmpla. 

leși din apartament, o luă la stânga pe holul vestic și alergă 
spre scările de serviciu, pe care urcase mai devreme la etajul al 
doilea, în camera albă. 

e 

Pierzând timpul, distrându-se mai mult decât permitea legea, 
înaintând uneori cu o prudență exagerată, pe vine, ca un 
luptător de comando care se strecoară prin fortăreața 
inamicului, alteori pășind cu un aer mândru, ca Vin Diesel care 
știe din scenariu că n-o să-l nimerească niciun glonț, Corky se 
deplasă de-a lungul holului nordic, pe lângă sala pentru micul 
dejun, cămară și bucătărie. 

Işi dori să fi fost la fel de eficient în pelerina lui galbenă de 
ploaie și cu pălăria cu boruri lăsate pe cap. Ar fi fost o încântare 
să vadă figura uluită a lui Truman confruntat cu un asasin lucios 
ca o banană și scuipând moarte. 

In holul vestic, ușa de la apartamentul șefului personalului de 
pază era deschisă. 

Corky deveni brusc mai serios. Se apropie prudent de 
apartament. Rămase cu spatele lipit de peretele holului, lângă 
ușa deschisă, și ascultă. 

După ce trecu pragul, înaintă aplecat și rapid, ţinând pistolul 
cu amândouă mâinile și măsurând cu el camera de la stânga la 
dreapta și înapoi. 

În camera de lucru nu era nimeni. 

Rapid, dar prudent, căută și în restul apartamentului, dar nu 
mai era nici urmă de prada sa. 

Intorcându-se în camera din față, zări cutiile negre pe birou și 
obiectele din ele scoase afară. În mod clar, Truman încerca în 
continuare să rezolve ghicitoarea. Amuzant. 

Îi atraseră atenţia rândurile scrise de pe ecranul 
calculatorului. Truman părea să fi ieșit chiar în timp ce citea un 
e-mail. 

Satisfăcându-și curiozitatea care îl caracteriza și care îl slujise 
extraordinar de bine de-a lungul anilor, Corky văzu scris „Yorn” 
la sfârșitul e-mailului. William Yorn, intendentul. 

Citi mesajul de la început: „Fric își face o ascunzătoare în 
seră.” cea mai mare parte a plângerii lui Yorn nu îi spunea nimic 


450 


lui Corky, dar rândurile referitoare la ascunzătoare îl interesau 
fără doar și poate. 

Corky scăpase de sub control ambele ţinte, care umblau 
libere pe undeva prin casă, așa că fu nevoit să ajungă la alt 
panou Creston, și încă repede. Unul dintre ele era fixat aici, în 
peretele dormitorului din apartamentul șefului personalului de 
pază, dar Truman se putea întoarce în orice moment în timp ce 
Corky era ocupat în altă cameră. 

Văzu ceva pe jos, lângă canapea. Un telefon mobil. Ca și cum 
ar fi fost azvârlit, nu scăpat din întâmplare. 

Se întoarse prudent pe holul vestic. Merse până la ușa 
apartamentului soţilor McBee. 

Schițele clădirii indicau un panou Creston în sufrageria de aici. 
Din fericire, cei doi erau plecaţi în Santa Barbara. 

După spusele lui Ned Hokenberry, pentru a înlesni curăţenia și 
alte servicii de menaj, membrii personalului care locuiau 
permanent la reședință rareori își încuiau ușile locuinţelor când 
erau plecaţi. 

Bunul, bătrânul și răposatul Hokenberry, monstrul, se dovedi 
la fel de încredere ca schitele clădirii. Corky intră în 
apartamentul soţilor McBee și închise ușa după el. 

Alături de ușa de la intrare, panoul Creston se lumină când îl 
atinse. Nu-și mai bătu capul să mai aprindă o veioză. 

O scanare rapidă a parterului cu ajutorul senzorilor de 
mișcare nu indică nicio altă prezenţă în afară de a lui Corky, aici, 
în sufrageria soţilor McBee. 

La etajul unu, cineva intră din holul vestic în aripa nordică și 
se îndreptă spre bibliotecă. Poate Truman. Poate tânărul 
Manheim. Oricare din ei ar fi fost, se vedea că se grăbește. 

Nicio mișcare și nicio urmă de căldură corporală la etajul al 
doilea. 

Cercetă cele două niveluri subterane. Nimic. 

Silueta de la etajul întâi ajunsese în bibliotecă. Luminiţa era 
probabil Ethan Truman. Trebuia să fi ajuns acolo pe scările de 
serviciu din aripa vestică. 

Unde era băiatul? Nedepistat. Nu se mișca. Nu producea 
căldură în raza de percepţie a senzorilor. 

Puștiul putea fi în dormitorul lui sau în baie. Acolo nu existau 
senzori. 

Sau putea sta ghemuit în ascunzătoarea din seră. 


451 


Chestia asta cu ascunzătoarea era ciudată. Judecând după 
mesajul lui Yorn, și personalul socotea că era ceva neobișnuit. 

Truman care alerga spre bibliotecă. Puștiul care lipsea. 
Telefonul mobil azvârlit pe jos în apartamentul lui Truman. 

Corky Laputa credea în planurile meticuloase și în executarea 
fidelă a acestora. Dar era și prietenul haosului. 

Recunoscu în această clipă mâna haosului. Bănui că Truman 
știa că cineva pătrunsese în reședință. 

Lăsând deocamdată baltă planurile, cu inima zvâcnind din 
pricina acestei întorsături neașteptate, Corky se lăsă în mâinile 
haosului și alergă spre seră. 

e 

După ce îl lăsă pe Maxwell Dalton singur, asigurându-l că se 
va întoarce într-un minut, Hazard Yancy cobori în goană scările 
înainte ca sprayul dezinfectant cu aromă de pin care spărsese 
fereastra să ajungă de pe acoperișul porticului pe iarba din fața 
casei. 

Ușa de la intrare era flancată de geamuri înguste și înalte, dar 
niciunul nu era destul de lat ca să poată intra prin el un om, mai 
ales unul de dimensiunile lui Hazard. Mai mult, poziția 
geamurilor laterale față de încuietoarea ușii făcea imposibil de 
susținut afirmaţia că intrase în casă și descuiase ușa după ce 
spărsese unul dintre geamurile laterale. 

Işi puse pistolul în toc, deschise ușa și Hazard se aşteptă 
brusc să dea nas în nas cu Laputa. Sau cu Hector X. Îl întâmpină 
numai noaptea, rece și umedă. 

Păși pe veranda din faţă. După cât își dădea seama, zgomotul 
de sticlă spartă nu scosese din casă niciun vecin curios. 

Cineva se putea afla însă la fereastră. Işi asumase un mare 
risc. 

Pe verandă se aflau câteva ghivece cu plante. Luă unul mic. 

După ce așteptă să treacă o mașină, aruncă ghiveciul de 
teracotă cu plantă cu tot într-una din ferestrele sufrageriei. 
Scrâșnitul-zăngănitul-zornăitul de sticlă făcută țăndări care 
urmă ar fi trebuit să atragă atenţia cuiva chiar și în cel mai vezi- 
ţi-de-treaba-dumitale cartier. 

Scoase arma și sfărâma patul ei câteva cioburi mai 
îndărătnice care rămăseseră în cerceveaua ferestrei. Urcă apoi 
în casă pe fereastră, trase în lături perdeaua, trânti un suport și 


452 


o vază, poticnindu-se de parcă n-ar mai fi călcat niciodată în 
casa Laputa. 

Povestea era gata. În urma strigătului de ajutor care se auzise 
prin fereastra spartă a dormitorului, sunase la sonerie, bătuse la 
ușă. Pentru că nu primise niciun răspuns, spărsese geamul, 
urcase la etaj și îl găsise pe Maxwell Dalton. 

Gogoașa asta nu aducea cu adevărul blând și dulce, ci cu o 
balegă de vacă; era însă balega /u; și avea s-o servească plin de 
entuziasm. 

După ce se întoarse pe verandă folosind calea mai 
convenţională a ușii, având în vedere starea limită în care se 
afla Dalton, Hazard sună de pe telefonul mobil la 911. Își spuse 
numărul insignei și explică situaţia. 

— Am nevoie de paramedici și de niște sticleți cât mai urgent. 
Adăugă apoi repede: Sticleţii sunt ofiţeri în uniformă. 

— Ştiu, spuse telefonista. 

— lmi cer scuze, spuse el. 

— Nu-i nimic, spuse ea. 

— Am nevoie de o echipă de criminalistică. 

— Știu, spuse ea. 

— Îmi cer scuze, spuse el. 

— Sunteţi nou, domnule detectiv? 

— Am patruzeci și unu de ani, spuse el, realizând pe loc că în 
felul acesta candida la un premiu pentru prostie. 

— Voiam să spun nou la Jafuri/Omucideri, spuse ea. 

— Nu, doamnă. Sunt trecut prin ciur și prin dârmon. 

Era însă primul lui caz în care era implicată o fantomă sau ce 
naiba o fi fost Dunny Whistler, care era în stare să-ţi modeleze 
visele și să dispară într-o oglindă. Era și primul caz în care avea 
de-a face cu un telefon primit de la un asasin mort, și primul în 
care era implicat un răufăcător care-și înfometa și tortura 
victima ţinând-o în același timp în viaţă cu perfuzii. 

După ce încheie convorbirea la 911, ţâșni prin ploaie spre 
sedan. Vâri șperaclul special sub scaunul șoferului. 

Până să se întoarcă pe verandă, auzi sirenele care se 
apropiau. 

e 

Intrând în bibliotecă, Ethan văzu fotografia crâmpoţită și 

mototolită de pe podea. Hannah. Aceeași poză care se aflase 


453 


cândva pe biroul din apartamentul lui Dunny și care fusese 
smulsă din rama de argint. 

Dispariţia setului de clopoței de pe biroul lui Ethan lăsa să se 
înţeleagă că Dunny fusese la Palazzo Rospo. E-mailurile de la 
Devonshire, Yorn și Hachette veneau să întărească ceea ce 
sugerau clopoțeii dispăruţi. In ceea ce îl privea pe Ethan, 
fotografia aceasta era o dovadă irefutabilă. 

Mort, mort de-a binelea, după spusele doctorului O'Brien de la 
Our Lady of Angels, Dunny era liber în lume, dar cu puteri care 
sfidau raţiunea și care descriau o făptură supranaturală. 

Fusese în Palazzo Rospo. 

Era acum aici. 

Ethan nu ar fi crezut într-un mort care umbla dacă n-ar fi fost 
împușcat drept în stomac, dacă n-ar fi murit și n-ar fi înviat, 
dacă n-ar fi fost călcat de un PT Cruiser și de un camion, dacă n- 
ar fi fost din nou pe picioare sale imediat după ce murise a doua 
oară. El însuși nu era o fantomă, dar după cele întâmplate în 
ultimele două zile, ajunsese să creadă în fantome și într-o 
grămadă de alte lucruri pe care nu dăduse doi bani înainte. 

Poate nici Dunny nu era o fantomă. Poate era altceva, ceva 
pentru care Ethan nu avea niciun nume. 

Orice ar fi fost Dunny până la urmă, nu mai era un simplu om. 
Așadar, motivele lui nu mai puteau fi identificate prin deducție 
sau prin intuiţia pe care se bază un poliţist. 

Cu toate acestea, Ethan simţea acum că prietenul lui din 
copilărie, de care se înstrăinase de atâta timp, nu reprezenta o 
ameninţare pentru Fric, simţea că rolul lui Dunny în întâmplările 
acestea bizare era mai degrabă pozitiv. Un om care a iubit-o pe 
Hannah, care îi păstrase poza după cinci ani de la moartea ei, 
trebuia să aibă înlăuntrul lui cel puţin o bunătate potenţială și, 
cu siguranță, nu putea fi sălașul răutăţii aceleia pure de care e 
nevoie pentru a face rău unui copil nevinovat. 

Împăturind fotografia și punând-o în buzunar, Ethan strigă: 

— Fric! Fric, unde ești? 

Pentru că nu primi niciun răspuns, începu să alerge prin 
bibliotecă, de-a lungul canioanelor de cărți, de la Esop și Conrad 
Aiken la Alexandre Dumas, de la Gustave Flaubert la Victor 
Hugo, de la Somerset Maugham la Shakespeare, speriat că avea 
să-l găsească pe băiat mort sau că nu avea să-l găsească deloc. 

Nici urmă de Fric. 


454 


În colţul de lectură aflat cel mai departe de intrarea în 
bibliotecă nu erau numai fotolii, ci și o măsuţă cu un telefon și 
un calculator. 

Deși liniile telefonice nu mai funcționau, intercomul local era o 
funcţie a sistemului separată de serviciul de telefonie. Numai o 
pană de curent putea să-l dezactiveze. 

Ethan apăsă butonul pe care scria INTERCOM, apăsă apoi 
CASĂ și încălcă una dintre regulile fundamentale ale doamnei 
McBee căutând băiatul în toate încăperile, de la etajul al doilea 
până în garajul subteran. Apelul lui se auzea în difuzorul fiecărui 
telefon din vilă: 

— Fric? Unde ești, Fric? Răspunde-mi, oriunde ești. 

Așteptă. Cinci secunde erau un timp chinuitor de lung. Zece 
însemnau o veșnicie. 

— Fric? Vorbește, Fric! 

Lângă telefon, calculatorul se aprinse. Ethan nu îl atinsese. 

Fantoma care lucra la calculator accesă programul de 
supraveghere a casei. În loc să vadă cele trei coloane obișnuite 
de pictograme, pe ecran apăru imediat planul parterului, 
jumătatea estică. 

Fără să solicite această informaţie, în faţa ochilor lui apărură 
afișaţi senzorii de mișcare. O luminiţă, care însemna mișcare și 
căldura unui corp, pâlpâi în seră. 

e 

Cu un diametru de douăzeci și doi de metri și o înălțime de 
cincisprezece, sera era o junglă cu ferestre și panouri înalte de 
vitralii, salvate dintr-un palat din Franţa care fusese aproape 
distrus în timpul Primului Război Mondial. 

În acest loc, domnul Yorn și oamenii săi întreţineau și înnoiau 
încontinuu o colecţie de palmieri exotici, tulipieri, frangipani, 
mimoze, multe specii de ferigi, spatifilium, smitiantas, orhidee și 
o grămadă de alte plante pe care Fric nu le putea identifica. Alei 
înguste acoperite cu pietriș șerpuiau printre ghivecele curbate. 

Îndată ce pășeai în labirintul acesta verde, iluzia sălbăticiei 
tropicale era deplină. Puteai să te prefaci că te-ai rătăcit în 
Africa, pe urmele unei gorile albino rare ori în căutarea 
pierdutelor mine de diamant ale regelui Solomon. 

Fric o numea Giungla Rospo, ceea ce în italiană însemna 
„Jungla Broaștei Râioase” și simţea că are toată splendoarea 
unei păduri tropicale, mai puţin aspectele ei neplăcute. Nu 


455 


existau insecte monstruoase, șerpi, maimuțe care ţipă prin 
copaci și-ți fac caca în cap. 

In mijlocul sălbăticiei ei bine organizate, Giungla Rospo avea 
un foișor construit din bambus și lemn de bubinga. Acolo puteai 
lua masa sau te puteai îmbăta criţă dacă erai destul de mare, 
sau, pur și simplu, puteai să zici că ești Tarzan înainte să o 
întâlnească pe pacostea de Jane. 

Cu un diametru de patru metri, ridicat la un metru jumătate 
faţă de podeaua serei, foișorul la care duceau opt trepte de 
lemn adăpostea o masă rotundă și patru scaune. O trapă 
secretă în podea lăsa să se vadă, dacă o trăgeai într-o parte, 
ușa unui frigider mic, umplut cu Coca-Cola, bere și sticle de apă 
naturală de izvor, deși nu atât de naturală încât să provoace 
dizenterie, febră tifoidă, holeră sau paraziți lacomi care să te 
mănânce de viu pe dinăuntru. 

O altă trapă secretă, dacă era dată la o parte, ducea spre un 
spaţiu înalt de un metru și jumătate, aflat sub foișor. Aici putea 
fi reparat frigiderul dacă se strica și tot aici puteau băieţii care 
veneau în fiecare lună cu dezinsecția să intre sub foișor și să se 
asigure că niciun păianjen scârbos sau șoarece purtător de boli 
nu-și face cuibul în refugiul acesta plăcut și întunecos. 

Căci era întunecos. Pe timp de zi, nicio rază de lumină nu 
pătrundea în bârlogul de sub foișor, ceea ce însemna că pe timp 
de noapte lanternele de urgență nu aveau să fie observate de 
afară nici dacă toate felinarele din seră erau stinse. 

Aducând aici gogoși, alte alimente care nu erau crocante, 
șerveţele umede și olite de plastic, Fric hotărâse mai devreme 
că acesta era locul lui secret, bine ascuns. Acum că Moloch era 
în casă, ajunsese să stea ghemuit, cu picioarele încrucișate, în 
buncărul acesta din lemn de bubinga, despre care îngerul lui 
păzitor credea, după cât se părea, că avea să-l salveze de 
mâncătorul de copii. 

Se afla în ascunzătoare de mai puţin de două minute și 
asculta cum inima îi galopa ca o herghelie pusă pe fugă, când 
auzi ceva care nu semăna cu hărmălaia obișnuită din pieptul lui. 
Pași. Care urcau în foișor. 

Pesemne era domnul Truman, care-l căuta. Domnul Truman. 
Nu Moloch. Nu o fiară care mănâncă copii și le rupe oasele cu 
dinţii. Doar domnul Truman. 


456 


Pașii făcură înconjurul platformei, mișcându-se la început spre 
trapa ascunsă, apoi îndepărtându-se. Pe urmă din nou 
apropiindu-se. 

Fric își ţinu respiraţia. 

Pașii se opriră. Scândurile îmbinate îi scârţiiră deasupra 
capului când omul se mută de pe un picior pe altul. 

Fric expiră tăcut aerul stătut din plămâni, trase în piept la fel 
de tăcut aer proaspăt și își ţinu din nou respiraţia. 

Scârțiitul încetă și fu urmat de niște sunete ușoare: ceva ca 
un periat, apoi un zgâriat, un clic. 

„Nu e cel mai potrivit moment pentru o criză de astm.” 

Fric aproape că urlă la el însuși că putea fi atât de prost ca să 
se gândească la o chestie atât de prostească într-un moment 
așa de periculos ca cel de acum. Stupid, de trei ori stupid. 

Numai în filme copiii astmatici, diabetici sau epileptici fac o 
criză în cele mai proaste momente posibile. Numai în filme, nu și 
în viaţa reală. Asta chiar era viaţă reală sau cel puţin ceva care 
voia să semene cu ea. 

A simţit o mâncărime între umeri? Care se întinde spre ceafă? 
O mâncărime reală ar fi semnul unei crize iminente de astm. O 
mâncărime imaginară ar fi semnul că era un prostănac nevolnic, 
neputincios și cu inima cât un purice. 

Trapa secretă se deschise chiar deasupra capului său. 

Se trezi față în față cu Moloch, care în mod clar era mai 
deștept decât îngerul păzitor al lui Fric - un tip cu o faţă 
pistruiată, ochi de șacal și un rânjet uriaș. Fără urme de oase de 
copii printre dinţi. 

Fluturând lama lată de cincisprezece centimetri pe care o 
sustrăsese din sertarul cu tacâmuri al domnului Hachette, Fric îl 
avertiză: 

— Am cuţit. 

— lar eu am asta, spuse Moloch scoțând un recipient micuţ, 
de mărimea unui spray paralizant. 

Pulveriză spre Fric o soluție rece, care avea gust de nucșoară 
și care mirosea așa cum trebuia probabil să miroasă zibeta 
nediluată. 


457 


e Capitolul 93 


Noaptea, sera era iluminată magic: nimburi aurii, sclipiri de 
stele și eșarfe mătăsoase de lumină artificială de lună, de o 
frumuseţe pe care numai vrăjitorii hollywoodieni ai luminii de 
scenă puteau să o creeze. După apusul soarelui, doar cu un 
păcănit de comutator, o simplă junglă de buzunar devenea o 
Shangri-la“ tropicală. 

Ethan intră în seră ţinând ambele mâini pe pistol. Nu-l strigă 
pe Fric. Luminiţa pe care o văzuse pe ecranul cu senzori de 
mișcare din bibliotecă putea să nu fie a băiatului. 

Nu era în stare să-și imagineze cum putuse cineva să intre pe 
proprietate și apoi în casă fără să declanșeze nenumăratele 
alarme existente. Dar ideea unui intrus în Palazzo Rospo îl 
stupefia cu mult mai puţin decât alte lucruri la care fusese 
recent martor. 

Pietricelele de pe alei îi trosneau sub picioare și făceau 
imposibilă încercarea lui de a înainta pe furiș. Pășea cu grijă, ca 
să reducă la minimum zgomotul. Bucăţelele instabile de piatră 
nu-l lăsau să calce drept. 

Nu-i plăceau nici umbrele. Umbre, peste tot umbre, în straturi 
complexe, calculate pentru a obţine un efect spectaculos, 
nefiresc și, prin urmare, de două ori înșelător. 

Apropiindu-se de centrul junglei, Ethan auzi un sunet ciudat, 
tttuppp, pe urmă din nou tttuppp, dar nu își dădu seama că 
cineva trage în el până când un glonţ nu străpunse trunchiul 
unui palmier la câţiva centimetri de faţa lui și stropi de ţesut 
verde îl împroșcară. 

Se aruncă instantaneu la pământ. Se rostogoli de pe alee și se 
târî printre ferigi și pitosporum, printre mimuluși înecaţi de flori 
roșii-violete, în întunericul ocrotitor, unde se simţi recunoscător 
pentru toate umbrele de acolo, naturale sau nu. 

e 

Sticleții sosiră înaintea ambulantței, și după ce Hazard îi puse 
la curent cu tot ce se întâmplase și le spuse să cheme 
paramedicii, urcă la etaj să vadă ce face Maxwell Dalton. 

Omul uscăţiv, a cărui emaciere părea mai hidoasă acum, când 
o vedea pentru a treia oară, își rostogoli ochii adânciţi în orbite 


aa Țară imaginară din romanul Lost Horizon de James Hilton. (n.tr.). 
458 


și se strâmbă foarte agitat, căznindu-se să tușească cuvinte 
ghimpoase din gâtlejul lui, fără îndoială, crăpat și sângerând. 

— Ușurel, ușurel, spuse Hazard. Calmaţi-vă. Totul o să fie bine 
acum. Sunteţi în siguranţă, profesore. 

Marginile ascuţite ale cuvintelor îl răniră pe Dalton în timp ce 
le scuipă, dar insistă să spună: 

— Se... întoarce. 

— Foarte bine, spuse Hazard, mulţumit să audă sirena 
ambulanței sunând în noaptea care se întindea dincolo de 
fereastră spartă. Știm exact ce să facem cu nemernicul ăsta 
bolnav când o să apară. 

Profund tulburat, Dalton reuși să-și miște capul dintr-o parte 
în alta și să scoată un scâncet chinuit. 

Crezând că Dalton ar putea fi îngrijorat de soarta soţiei și a 
fiicei sale, Hazard îi dezvălui că tocmai trimisese doi ofițeri în 
uniformă acasă la ele nu numai ca să o informeze pe Rachel că 
soţul ei trăia, ci și ca să le protejeze până când Laputa avea să 
fie localizat și arestat. 

Cu un glas șuierat, Dalton spuse: 

— Se întoarce cu... și se chirci de durere în timp ce cuvintele i 
se opriră în gât. 

— Nu vă forţaţi, îl sfătui Hazard. Sunteţi foarte slăbit. 

La capătul străzii, ţipătul ambulanţei dădu colţul. Noaptea 
ploioasă linse și înghiţi ultima notă ascuţită a sirenei în timp ce 
frânele scrâșniră pe caldarâm și se opriră în faţa casei. 

— Aduce cu el... un băiat, spuse Dalton. 

— Un băiat? întrebă Hazard. Vorbiţi de Laputa? 

Dalton reuși să dea din cap aprobator. 

— V-a spus el asta? 

Din nou Dalton dădu aprobator din cap. 

— A spus că aduce aici un băiat în seara asta? 

— Da. 

În timp ce paramedicii tropăiau pe scări, Hazard se aplecă mai 
aproape de omul uscăţiv și spuse: 

— Ce băiat? 

(J 

Ghemuindu-se printre mimuluși, spatifilium Mauna Loa și 
ferigi, Ethan auzi o a doua rafală, trei sau patru focuri trase cu 
un pistol dotat cu amortizor, iar după trei minute de liniște auzi 
o a treia rafală. 


459 


Niciuna dintre ele nu părea să-l nimerească. Pistolarul îi 
pierduse probabil urma. Sau poate că tipul de la bun început nu 
știuse unde se afla Ethan, trăsese orbește prin junglă și îl 
nimerise prima oară numai din întâmplare. 

Pistolar - deci unul singur. Persoană - una singură. 

Bunul-simţ spunea că un asalt al acestei proprietăţi necesita o 
întreagă echipă, că un singur om nu putea să sară zidul, să 
înșele măsurile electronice de siguranţă, să treacă de paznici și 
să încalce proprietatea. Asta suna deja a Bruce Willis pe marile 
ecrane. A Tom Cruise deghizat. A Channing Manheim jucând un 
rol negativ. Nu suna a om în carne și oase. 

Dacă însă o echipă coordonată de răpitori intrase în Palazzo 
Rospo, trebuiau să fie mai mulţi trăgători care să deschidă foc 
de nimicire. Ar fi trebuit să-l ciuruiască pe Ethan cu una, două, 
trei arme automate. Pistoale-mitralieră Uzi sau poate mai rău. 
Până acum trebuia să fie la pământ, mort și dănţuind în rai. 

Pentru că a treia rafală fu urmată de o tăcere prelungă, se 
ridică din ascunziș și începu să umble atent printre ferigi și 
palmieri până la marginea aleii. 

In toate filmele a căror acțiune se petrecea în jungle, o tăcere 
ca cea de acum le avertiza pe personajele obișnuite cu viaţa în 
sălbăticie că, sub o formă sau alta, mișelia pășise în lumea 
naturii și amuţise deopotrivă crocodilii și greierii. 

Miros de suc verde, de plantă strivită se ridica de sub tălpi. 

Glasul înăbușit al instalaţiei de aer cald torcând în pereți. 

Un ţânţar, o musculiţă planând în văzduh în fața ochilor săi. 

Gust de sânge în gură, descoperirea că își mușcase limba 
când se trântise la pământ, durerea care îi pulsa abia acum în 
rană. 

Freamătul frunzișului îl făcu să se răsucească și să îndrepte 
pistolul spre zgomot. 

Nu frunziș. Aripi. Prin junglă, sus, deasupra aleii, zbura un stol 
de papagali viu colorați, albastrul, roșul, galbenul și verdele 
irizat al unor asfinţituri stranii. 

In seră nicio pasăre nu-și făcea cuib. Niciun stol de papagali, 
nici o singură vrăbiuță. 

Plonjând în faţa lui Ethan, apoi avântându-se iar în văzduh, 
păsările colorate trecură fără să scoată nici cel mai mic cârâit 
sau țipăt și, în timp ce se înălţau, se prefăcură în porumbei albi. 


460 


Vedea fantoma din oglinda aburită. Vedea setul imposibil de 
clopoței în mâna lui, în faţa florăriei. Vedea parfumul tare al 
trandafirilor Broadway în camera lui de lucru, deși acolo nu se 
aflase niciun trandafir, auzea glasul scump al soţiei lui pierdute 
vorbind despre gărgăriţe în camera albă. O forță supranaturală îi 
întindea mâna și era dornică să-l călăuzească. 

După ce se înșurubă într-un fâlfâit frenetic, puzderia de 
porumbei se lăsă din nou în jos, bătând aerul spre el, pe lângă 
el, cu un vrum care îl însuflețţi și îl înfricoșă în același timp, care 
îi smulse note de uimire din inimă, dar în același timp lovi cu 
putere toba groazei primitive. 

Ei zburau. El fugea. Ei deschideau drumul. El îi urma. 

e 

— Numai puţin, le spuse Hazard paramedicilor care se 
îndreptau grăbiţi spre pat în pofida mirosului greu și care 
rămăseseră cu ochii ficși și gura căscată în pofida tuturor 
ororilor pe care le văzuseră zi de zi în munca lor. 

— Un băiat, croncăni Dalton. 

— Ce băiat? întrebă Hazard apucând din nou cu amândouă 
mâinile sale mina ofilită a bolnavului. 

— Zece, spuse Dalton. 

— Zece băieţi? 

— Zece... ani. 

— Un băiat de zece ani, spuse Hazard, care nu reușea să 
înțeleagă de ce Dalton credea că Laputa voia să se întoarcă aici 
cu un băiat. Se îndoia că interpreta corect vorbele omului- 
epavă. 

Dalton se căznea să vorbească în ciuda durerii din gât care 
ameninţa să-l zguduie: 

— A spus... celebru. 

— Celebru? 

— A spus... băiat celebru. 

lar Hazard știu. 

e 

În ascensor, Moloch îi dădu drumul lui Fric și Fric căzu de-a 
dura ca o cârpă pe podea, neștiind prea bine ce i se întâmplase. 
Nu era numai piper în sprayul ăla paralizant. Putea să vadă, dar 
nu reușea să-și rotească ochii cu iuțeala obişnuită, putea să 
clipească, dar foarte încet. 


461 


Putea să-și miște mâinile și picioarele, dar ca și cum s-ar fi 
împotrivit presiunii dintr-o apă adâncă, ca un înotător obosit, 
tras mereu înapoi de un curent submarin. 

In timp ce coborau spre garaj, Moloch rânji la Fric și îi flutură 
pe dinaintea ochilor sprayul. 

— Un inhalant semi paralizant cu durată scurtă, conceput de 
un coleg cu ajutorul unei burse generoase a poliţiei secrete 
iraniene. Voiam să fii docil, dar conștient. 

Fric își auzi respiraţia. Nu era hârâitul astmatic. 

— Foișorul ăla nu apărea pe planul clădirii, spuse Moloch. Dar 
în clipa în care l-am văzut, am știut. Copilul din mine nu a murit 
încă, spiritul liber din fiecare e viu, și am știut. 

Fric nu auzi nici sunetul acela de respiraţie sănătoasă. Un 
ușor fluierat în gâtlej, limpede, dar superficial. 

Cu faţa contorsionată de spasme înspăimântătoare de 
veselie, care l-ar fi făcut pe Fric să-și golească pe dată vezica 
dacă nu s-ar fi ușurat cu puţin timp înainte în ghiveciul 
palmierului, Moloch spuse: 

— Am vrut să fii conștient ca să trăieşti toată teroarea de fi 
smuls din cuibul tău cald, de a ști că tăticul tău mare și tare nu 
poate să-și facă apariţia în costum de superman sau pe o 
motocicletă care zboară, așa cum credeai odată că poate. Nici 
toate vedetele pline de mușchi din lume și, cu siguranță, nici 
toate supermodelele, nici măcar toți bodyguarzii din Bel Air la 
un loc nu-ţi pot salva fundul căcăcios. 

In acel moment, Fric știu că avea să moară. Nicio șansă să 
plece pe furiș în Goose Crotch, Montana. Nicio nădejde să 
ajungă într-o bună zi să ducă o viaţă normală. Dar poate, în 
sfârșit, o să aibă parte de puţină liniște. 

e 

Ca oile după păstor, ca turma după dulău, ca cercetașii în 
urma cavaleriei, Ethan urma porumbeii care îi arătau drumul, 
afară din seră, în holul de est, pe lângă piscina acoperită, spre 
holul nordic și pe urmă spre vest, spre rotondă. 

O priveliște neobișnuită - treizeci sau patruzeci de păsări albe 
strălucitoare zburând de-a lungul coridorului, un fluviu înaripat 
în canionul somptuos al decorului, ca un grup de spirite 
eliberate înălțându-se spre Walhalla. 

Zburau în rotonda de la intrare și se învârteau de parcă erau 
prinse în vârtejurile unui ciclon în formare, până când Ethan le 


462 


ajunse din urmă, și atunci păsările roiră mai aproape una de 
alta, tot mai aproape, până când alcătuiră un întreg agitat. Se 
revărsară de la înălțimea etajului al doilea spre podea, 
schimbându-și culoarea în timp ce coborau, schimbându-și din 
nou forma, prefăcându-se în prietenul acela din copilărie care-și 
rătăcise drumul în viață. 

Stând la mai puţin de trei metri de Ethan, apariţia aceea care 
devenise Dunny Whistler spuse: 

— Dacă mori acum, nu te mai pot aduce înapoi. Am ajuns la 
limita autorităţii. Îl duce pe Fric jos, în garaj. Aproape au plecat. 

Înainte ca Ethan să poată vorbi, răposatul Dunny nu mai era 
Dunny, ci din nou un stol de porumbei care explodară într-o 
splendoare de aripi luminoase, ţintind direct uriașul pom de 
Crăciun. Zburară nu spre ramurile pline de ace, ci spre sclipirile 
argintii și stacojii ale podoabelor, fără să mai fie păsări, ci doar 
umbre de păsări stingându-se peste rotunjimile lucioase, apoi 
dispărând cu totul. 

e 

Tras cu mâna de cămașă, pe jumătate paralizat, Fric era târât 
pe podeaua garajului, cu faţa în direcţia opusă agresorului, 
privind spre ascensorul care rămânea în urmă. 

Moloch înșfăcase cheile de la mașină din cuierul unde fiecare 
set de chei atârna sub o etichetă care specifica marca mașinii, 
modelul și anul. Părea să cunoască bine locurile, de parcă ar fi 
locuit la Palazzo Rospo. 

Tot în urma lui Fric rămânea și inhalantul medicinal, 
medicamentul lui indispensabil într-o criză de astm. Flaconul se 
desfăcuse de la curea. Incercase să apuce inhalantul când se 
desprinsese puţin prima oară, dar mâinile îi erau ca de gelatină. 

Moloch s-ar putea să fie nebun sau doar rău. Dar Fric nu-și 
putea închipui ce avea poliţia secretă iraniană cu el. 

Știuse ce e frica în toţi acești zece ani. De fapt, fusese 
aproape o permanenţă. Dar frica familiară care îl însoțea de 
atâta vreme era de alt gen, o forță sâcâitoare mai degrabă 
decât amenințătoare, mai asemănătoare ciocănitului persistent 
al unor păsărele decât ferocităţii cu care te sfâșie un pterodactil. 
Teama că absenţele tatălui său aveau să devină tot mai lungi, 
până când se vor face ani întregi, așa cum erau absenţele 
mamei. Îngrijorarea care îl măcina că toată viaţa avea să 
rămână prostănacul de acum, că n-o să-și dea niciodată seama 


463 


ce să facă cu viaţa lui sau cu el însuși, că o să îmbătrânească și 
n-o să fie nici atunci altceva decât fiul lui Channing Manheim, 
Chipul. Cu toate acestea, cu fiecare secundă care trecea în timp 
ce parcurgea drumul dintre seră și garaj, o groază apăsătoare, 
întunecată își zbătea aripile tari ca pielea în colivia inimii lui, se 
năpustea prin văgăunile trupului și sufletului, îi cutremura 
carnea, sângele și oasele. 

Ca să fugă, Moloch și-ar fi putut alege din colecţia de mașini 
orice model clasic mai vechi, care valora sute de mii de dolari. 
Alese însă un model mai nou, preferatul lui Fric - un Buick Super 
8 de culoarea cireșei, model 1951, cu muchii cromate și 
apărători la roți. 

Il îmbrânci pe Fric pe scaunul de lângă șofer, trânti ușa, ocoli 
în grabă mașina și se așeză la volan. Motorul porni imediat, 
pentru că toate automobilele din colecție erau menținute în 
stare perfectă de funcţionare. 

După toate aparențele, la nevoie nu te puteai baza pe îngerii 
păzitori. Oricum, Musafirul Misterios nu păruse niciodată că 
aduce prea mult cu un înger - figura lui îţi dădea fiori, avea un 
aer de rău augur, iar ochii îi erau plini de durere. 

In timp ce Moloch ieșea cu spatele din parcare, Fric se întrebă 
ce se întâmplase oare cu domnul Truman. Probabil era mort. La 
gândul că domnul Truman era mort, Fric descoperi că spravul 
semi paralizant nu îl împiedica să plângă. 

e 

Urcând pe scări până la primul nivel al garajului, Ethan auzi 
uruitul unui motor și simți miros de fum de eșapament. 

Buick-ul era punctul de a pleca de la capătul rampei de ieşire, 
acolo unde uşa garajului aproape că se ridicase de tot. 

Un om la volan. Un singur om. Niciun complice pe scaunele 
din spate. Niciun alt agresor în garaj. 

Cum alerga spre maşină, Ethan era mai aproape de partea 
dreaptă a maşinii. Capul ciufulit al lui Fric era sprijinit de geamul 
de lângă șofer. Nu reuși să vadă fața băiatului, dar capul părea 
să se legene, ca și cum Fric era inconștient. 

Ethan aproape ajunse din urmă Buick-ul înainte ca ușa să se 
ridice și să-i facă loc. Dar mașina ţâșni spre ușă și dincolo de ea 
cu o viteză atât de mare, încât n-avea cum să o prindă alergând. 

Sărind din fugă într-o poziţie de tragere, cu faţa drept spre 
țintă, cu piciorul drept împins în spate pentru echilibru, cu 


464 


genunchiul stâng îndoit, cu amândouă mâinile pe armă, Ethan 
riscă trei focuri scurte, trase la înălţime joasă, de teamă să nu-l 
lovească pe Fric cu un ricoșeu, luând ţintă roata dreaptă din 
spate. 

Aproape jumătate din roată era protejată de apărătoare și îi 
lăsa prea puţin loc ca să-și trimită gloanțele. Un plumb găuri 
metalul, unul trecu pe alături, dar unul nimeri direct în roată. 

Mașina se lăsă într-o parte. Nu se opri. Aceeași viteză mare, 
greu de urmărit. Lipăitul cauciucului dezumflat o însoți în timp 
ce urcă ultima parte a rampei. 

Pavajul de cuarţit oferea o tracţiune bună, fie că era umed 
sau uscat, dar roţile din spate ale Buick-ului se învârtiră puţin în 
gol, împrăștiind apă murdară și fum albastru, poate din pricină 
că era înclinată spre dreapta. 

Ethan ajunse încă o dată din urmă mașina, dar aceasta se 
redresă, se năpusti înainte și în sus. Cauciucul zdrenţuit 
clămpănea mai tare decât înainte și marginea care se vedea a 
roții mușca din cuarțit cu zgomotul făcut de un ferăstrău de tăiat 
piatră. 

Când Ethan ajunse în vârful rampei, văzu mașina 
îndepărtându-se pe aleea de lângă vilă. Îndreptându-se înainte. 
La doisprezece metri depărtare. Accelerând, în ciuda faptului că 
era lovită. Nu era nimic care s-o oprească din scrâșnetul ei 
nestăvilit spre poarta care se deschidea automat din interior ori 
de câte ori senzorii îngropaţi în asfaltul pistei de ieșire 
semnalizau existența traficului. 

Ethan renunţă să o mai urmărească. Nu putea prinde mașina. 
Nicio nădejde. 

Oricum, o urmărise pentru că altceva nu putea face. Prea 
târziu să se mai întoarcă, să ia cheile și altă mașină. Până când 
avea să iasă el din garaj, Buick-ul ar fi trecut de poarta 
principală și ar fi dispărut. Alergă, alergă, călcând în băltoace 
reci, alergă, dând din mâini ca să compenseze greutatea 
pistolului din mâna dreaptă, pentru că să alergi bine era o 
chestiune de echilibru, alergă, alergă, pentru că, dacă Fric era 
ucis, atunci Ethan Truman avea să fie și el un om mort, mort pe 
dinăuntru, și avea să-și petreacă restul zilelor căutându-și 
mormântul, un cadavru ambulant, așa cum cu siguranţă fusese 
Dunny Whistler dintotdeauna. 


465 


e Capitolul 94 


Corky Laputa, mulțumit că Robin Goodfellow se dovedise la 
fel de îndrăzneţ și formidabil ca un agent NSA adevărat, își 
dorise întotdeauna să plece de pe proprietate într-una din 
mașinile scumpe ale actorului. Complicaţia care apăruse cu 
roata dezumflată nu îl obliga să-și schimbe planurile; se chema 
că e o simplă neplăcere. 

Călătoria nu era deloc ușoară, trăgea cu încăpățânare de 
volan, dar ca un cunoscător al haosului și stăpân al dezordinii, 
întâmpina provocarea cu încântarea pe care o cunoaște orice 
copil care s-a luptat să controleze o mașinuţță mecanică într-un 
parc de distracţii. Fiecare zdruncinătură și hurducătură îl umplea 
de fiori de plăcere. 

Nu trebuia decât să scoată mașina pe poartă și să ajungă 
peste trei străzi, acolo unde lăsase Acura. De acolo, drumul 
până acasă avea să fie scurt. In mai puţin de jumătate de oră, 
băiatul căcăcios avea să-i fie prezentat lui Stinky Cheese Man, 
avea să priceapă oroarea pe care se pregătea să o moștenească 
și avea să-și înceapă lungul chin și totodată propria carieră de 
vedetă media. 

Dacă ceva nu mergea bine, dacă pentru prima oară haosul îl 
părăsea pe Corky, mai degrabă îl ucidea pe băiat decât să-l 
predea altcuiva. Nu voia nici măcar să-l folosească pe tânărul 
Manheim ca obiect de schimb pentru propria supraviețuire. 
Lașitatea nu-și avea locul în vieţile neînfricate ale acelora care 
pregătesc colapsul societăţii și ridicarea unei noi lumi din 
dărâmături. 

— Dacă mă oprește cineva, îi promise copilului, îţi zbor creierii 
- pac, pac, pac - şi o să fii cel mai plâns om din lume după 
Prinţesa Diana. 

Dădu colțul la casă. Puțin mai încolo, în stânga, se întindea 
iazul din faţa vilei. Incă se mai afla pe aleea de acces, dar de 
drumul principal nu-l mai despărțeau decât patruzeci sau 
cincizeci de metri. 

Chiar acolo unde se sfârșea bătaia farurilor se ivi ceva atât de 
straniu, încât Corky ţipă de uimire, și când razele gemene 
dezvăluiră adevărata natură a obstacolului din fața sa, îl 


466 


cuprinse groaza. Piciorul îi zvâcni atât de tare pe frâne, că 
mașina se răsuci pe loc. 
e 

Moloch spusese că avea să-i zboare creierii lui Fric, dar pe Fric 
îl preocupau alte probleme mai presante, pentru că mâncărimea 
dintre umeri era de data aceasta reală, nu imaginară, și se 
întinse cu iuțeală spre ceafă. 

Se așteptase să sufere o criză în clipa în care i se dăduse cu 
spray-ul în faţă, dar probabil că soluția administrată de Moloch 
avusese ca efect secundar întârzierea reacției astmatice. Venea 
însă acum, și venea răzbunătoare. 

Fric începu să hârâie. Pieptul i se încordă și simţi că nu mai 
are aer. 

Nu avea la el inhalantul. 

La fel de rău, poate chiar mai rău era că rămăsese semi 
paralizat, prăbușit în scaun și incapabil să se ridice într-o poziţie 
normală. Trebuia să stea drept ca să-și poată folosi mușchii 
pieptului și ai gâtului pentru a da afară fiecare respiraţie 
împotmolită. 

Și mai rău - efortul de a sta drept îl făcea să alunece tot mai 
jos. Practic, era pe punctul să cadă de pe scaun. 

Picioarele i se încovoiau și i se răsuceau, îndoindu-se în 
spaţiul dintre scaun și bordul mașinii, iar fundul îi atârna în gol. 
De la talie până la gât, stătea întins pe scaun, cu capul sprijinit 
de spătar. 

Simţea că i se îngustează căile respiratorii. 

Hârâi, inspiră, sforăi după aer, trase puţin, scoase și mai 
puţin. Oul ăla fiert tare, pe care îl cunoștea atât de bine și carei 
se așezase în trahee, piatra aia, ghemul ăla afurisit. 

Nu putea să respire pe spate. 

Nu putea să respire. Nu putea să respire. 

Moloch călcă frânele. Mașina se dezechilibră, pe urmă se 
răsuci. 

e 

Alergând spre Corky care conducea cu viteză spre ei, pe alee 
își făcură apariţia Roman Castevet, pe care îl omorâse și îl 
acoperise cu un cearșaf în camera rece de la morgă, și Ned 
Hokenberry, venit să-și ia înapoi medalionul cu al treilea ochi, și 
anorexica Brittina Dowd, goală și osoasă cum o lăsase pe 


467 


podeaua din dormitor, dar fără să fie arsă, și Mick Sachatone în 
pijamalele lui cu Bart Simpson. 

Ar fi trebuit să știe că sunt miraje, ar fi trebuit să le calce cu 
îndrăzneală, dar nu mai văzuse nicicând ceva asemănător, nici 
nu visase că așa ceva era posibil. Nu erau transparenti, ci solizi 
ca un vătrai sau ca o lampă de bronz și marmură. 

Apăsând pedala frânei, o strivi prea tare și probabil trase de 
volan fără să vrea. Mașina se învârti cu atâta viteză, că pistolul 
din poală îi zbură pe podea, la picioare, și Corky se lovi cu capul 
de parbriz, suficient de tare cât să crape geamul. 

Deși mașina se răsucise la 360 de grade, cele patru victime 
nu dispăruseră, ci se profilau ameninţător chiar acolo, și toate 
se năpusteau spre mașină, smulgând de la Corky un țipăt mult 
prea femeiesc pentru un Robin Goodfellow. Unu, doi, trei, patru, 
morţii furioși se spărgeau de parbriz, de geamul crăpat, dornici 
să-l apuce, dar se spărgeau, la urma urmei nu erau adevăraţi, 
doar siluete de ploaie și umbră, fuioare de apă împroșcată în 
pulberi amorfe, care se scurgeau și se făceau nevăzute. 

Rasucirea aceea nu diminuă viteza mașinii, și atunci o mai 
învârtiră nouăzeci de grade, izbind-o de unul dintre copacii care 
străjuiau aleea, făcând-o astfel să se oprească brusc, în timp ce 
ușa din dreapta șoferului sări din balamale și parbrizul se făcu 
tăndări. 

Râzând haosului în faţă, Corky întinse mâna pe lângă volan, 
căutând pistolul care îi căzuse la picioare. Atinse mânerul armei, 
o apucă, o ridică și vru să-l împuște pe băiat. 

Ușa de lângă el se deschise cu un scârțâit metalic ascuţit și 
Ethan Truman se întinse după Corky, așa că în loc să-l împuște 
pe băiat, îl împușcă pe bărbat. 

e 

Ajungând la Buick în clipa în care intrase în copac, Ethan își 
trânti pistolul pe capotă și îl lăsase acolo pentru că nu voia să 
tragă în mașină, nu cu Fric înăuntru. Fără să-i pese de riscuri, 
smuci ușa strâmbată și-și băgă capul înăuntru. Şoferul îndreptă 
spre el o armă - poc - și nu numai că văzu scânteia de pe țeavă, 
ci îi adulmecă și mirosul. 

Nu simţi nimic în clipa în care fu împușcat, prea preocupat să 
se lupte pentru armă ca să mai poată aprecia dacă a fost lovit 
sau nu. Ar fi putut să jure că simţi cum a doua împușcătură îi 
despică părul și că pe urmă puse mâna pe pistol. 


468 


Azvârli imediat arma afară, în noapte, și l-ar fi tras și pe șofer 
afară din mașină, dar ticălosul ieși fără să fie rugat și se repezi 
la el. Căzură amândoi la pământ cu o forţă care o întrecea pe 
cea gravitațională, Ethan dedesubt, izbindu-se cu capul de 
pietrișul de cuarțit. 

În momentul impactului, când ușa zbură într-o parte, Fric se 
trezi că alunecă de pe scaun, afară din mașină, pe asfaltul plin 
de apă. Culcat pe spate, cea mai rea dintre poziţii, poziţia în 
care nu putea să respire. 

Ploaia care îi cădea pe ochi îi înceţoșă privirea, dar nu asta îl 
îngrijoră atât de mult, ci nuanța purpurie care se prelingea în 
noapte și prefăcea în rubine picăturile de ploaie. 

Mintea îi era la fel de confuză ca privirea - prea puţin oxigen 
ajungea la creier -, dar mai avea atâta discernământ cât să-și 
dea seama că efectul porcăriei pe care o inhalase începea să 
dispară. Incercă să se miște și reuși, dar fără graţie său control, 
mai mult ca un pește care se zbate pe uscat. 

Acum, stând pe-o parte, avea mai multă putere să-și 
încordeze și să-și relaxeze mușchii gâtului, pieptului și ai 
abdomenului, ceea ce era obligatoriu dacă voia să dea afară 
aerul îmbâcsit care i se condensase în plămâni ca un sirop. Mai 
multă putere, dar nu suficientă. Dacă hârtia ar fi un sunet, nu ar 
fi așa de subţire ca hârâitul acesta, așa cum nu ar fi niciun fir de 
păr, de praf sau de aţă. 

Trebuia să stea în fund. Nu putea. 

Avea nevoie de inhalant. Care nu mai era. 

Totul în jurul lui era purpuriu, dar știa că el, probabil, arăta 
albastru, pentru că avea una dintre crizele acelea cu adevărat 
grave, cea mai rea din câte avusese vreodată, un caz de 
urgență, de competența doctorilor și a asistentelor, cu toată 
pălăvrăgeala lor despre filmele lui Manheim. 

Nu mai respira. Nu mai respira. Treizeci și cinci de mii de 
dolari ca să-i redecoreze camerele, dar el nu mai respira. 

Gânduri caraghioase i se îmbulziră în minte. Nu caraghioase 
gen ha-ha-ha. Caraghios de înfricoșătoare. Gânduri roșii. De un 
roșu atât de întunecat, că se confunda cu negru. 

e 

Nu era deloc în cea mai bună dispoziţie de a preda 
deconstructivismul în literatură, dar avea dispoziţie să 
„deconstruiască” tot ce-i ieșea în cale cu o furie de animal care 


469 


îi urla în ţeastă. Corky trebuia să scoată ochii, să muște din faţa 
celui de sub el, să o rupă cu dinţii, să o zgârie și să o sfâșie. 

Desfăcându-și fălcile ca să muște, își dădu seama că Truman 
ameţise când se lovise cu capul de asfalt și opunea o rezistenţă 
mai slabă decât se aștepta. In frenezia lui sălbatică, Corky avea 
în același timp vaga senzaţie că, dacă ar ceda impulsului 
animalic de a isprăvi totul cu unghiile și dinţii, ceva avea să se 
rupă în el, o ultimă frână ordonatoare, și avea să fie găsit după 
ore întregi tot aplecat peste trupul măcelărit al victimei, cu botul 
și fălcile în resturile de carne, scormonind după bucățele de 
grăsime ca porcul după trufe. 

Ca Robin Goodfellow, nu fusese de fapt pregătit pentru a 
deveni o armă mortală, dar citise o grămadă de romane polițiste 
la viaţa lui, și știa că o lovitură puternică dată cu podul palmei în 
nasul dușmanului îi putea sfărâma piramida nazală și înfige 
bucăţile nenorocite în creier, provocând moartea instantanee, 
așa că asta făcu, și ţipă de plăcere când sângele lui Truman 
ţâșni plin de culoare în urma loviturii. 

II rostogoli într-o parte pe polițistul neputincios, se întoarse 
spre Buick și plecă să-l caute pe băiat. Corky se aplecă lângă 
ușa șoferului ca să se uite înăuntru, însă Fric, după toate 
aparențele, ieșise pe ușa îndoită din dreapta. 

Efectul inhalantului semi paralizant încă nu se evaporase. 
Puștiul nu putea să se fi târât prea departe. 

Scoțând capul din mașină, Corky văzu un pistol pe capota 
mașinii, chiar în faţa ochilor lui. 

Ploaia strălucind ca o incrustaţie de diamant pe seria 
mânerului. 

Arma lui Truman. 

Să găsească băiatul. Să-l împuște, dar numai în picior. Ca să 
nu mai poată pleca nicăieri. Pe urmă să alerge spre garaj după 
un alt set de chei, după o altă mașină cu care să fugă. 

Corky mai putea încă să salveze planul, căci era fiul haosului 
la fel de sigur cum Fric era fiul celui mai mare star de cinema 
din lume, iar haosul nu avea să-și părăsească progenitura așa 
cum actorul și-o părăsise pe alui. 

Ocoli mașina și-l văzu pe băiat căzut pe o parte, dând din 
picioare pe solul îmbibat de apă, căznindu-se să înainteze ca un 
rac șchiop. 

Corky se duse după el. 


470 


Deși Fric recurgea la cea mai bizară formă de locomoţie pe 
care o văzuse Corky vreodată, scoțând un sunet subțire, 
șuierător, care amintea de protestul de arc-smuls-mecanism- 
stricat al unei jucării defecte cu cheie, puștiul ieșise de pe alee 
pe iarbă. Părea să încerce să ajungă la o bancă de piatră cu 
aspect de piesă antică. 

Apropiindu-se de el, Corky ridică pistolul. 

e 

William Yorn, intendent harnic, inspecta fiecare copac și tufă 
în căutarea semnelor de boală și își trata protejatele verzi de la 
primul semn de ciuperci, mană sau epidemie. Se întâmpla însă 
uneori ca o plantă să nu mai poată fi salvată și atunci comanda 
de la un comerciant de răsaduri o alta, care s-o înlocuiască. 

Copacii mari erau înlocuiți cu exemplare similare, 
transportate în cele mai mari cutii cu putință. Noua frumusețe 
era fie livrată cu un camion și apoi poziționată la locul ei de o 
macara închiriată, fie adusă cu un elicopter mare, industrial, cu 
două rotoare și poziționată din aer. 

Exemplarele mai mici erau plantate recurgându-se la strategii 
și tactici mai puţin militare, și în cazul celui mai mic dintre 
copacii noi, munca trudnică a câtorva oameni era suficientă ca 
să rezolve problema. Uneori câte un copac mai mic trebuia să 
fie proptit cu araci timp de un an sau doi pentru a crește drept și 
a nu fi îndoit de vânt. 

În timp ce alţi intendenţi încă mai foloseau araci înalţi de lemn 
ca să proptească vlăstarele tinere, domnul Yorn prefera bare de 
oțel de doi centimetri și jumătate, lungi de doi sau trei metri, 
pentru că nu putrezeau, erau mai rezistente și puteau fi 
refolosite. 

După ce smulse o bară de doi metri din pământ și rupse 
legăturile de plastic care o legau de copac, Ethan se îndreptă 
clătinându-se spre descreieratul în costum impermeabil, roti 
bățul deasupra capului acestuia așa cum numai el știa și îl trânti 
la pământ. 

Răsturnându-se, agresorul trase din instinct cu pistolul. 
Glonţțul ricoșă de banca de granit și șuieră în ploaie și întuneric. 

Criminalul se prăbuși și se rostogoli pe spate. Ar fi trebuit să 
fie mort sau inconștient, dar arăta doar confuz, ametțit. Tinea 
încă pistolul în mână. 


471 


Ethan se aruncă asupra lui cu amândoi genunchii, tăindu-i 
respiraţia, cu puţin noroc rupându-i câteva coaste și făcându-i 
splina zob. Trase cu unghiile de mâna înmănușată care ţinea 
arma, înșfăcă pistolul, nu-l prinse prea bine și văzu cu stupoare 
cum cade cu zgomot departe de el. 

Deși ţeasta îi vuia probabil precum clopotele de la Notre 
Dame, javra se azvârli spre Ethan, îl apucă cu mâinile de păr, îl 
răsuci cu putere și încercă să-i tragă faţa în jos, spre dinţii 
dezgoliți care îi clănțăneau. 

Ethan se temu de dinţii bărbatului și, cu toate acestea, își 
înfipse mâna dreaptă în gâtul lui, pe urmă îl pocni cu 
încheieturile degetelor stângi în ochiul drept, îl pocni din nou, 
dar degetele de fier continuau să-l tragă de păr și să i-l smulgă 
din rădăcini. Simţi un lanţ gros de aur în jurul gâtului maniacului 
și se gândi să-l răsucească, îl răsuci și îl pocni, iar îl răsuci și iar 
îl pocni, până când îl duru mâna stângă, iar lanţul strâns, care îi 
zdrelise degetele de la mâna dreaptă, se rupse în cele din urmă 
ca un șnur ieftin. 

Dinţii încetară să mai clănţăne. Ochii rămaseră fixaţi pe ceva 
dincolo de Ethan, dincolo de noaptea însăși. Degetele lipsite de 
vlagă dădură drumul șuviţelor răsucite de păr. 

Gâfâind, ridicându-se de lângă mort, Ethan privi lanţul din 
mână. Un medalion. Un glob de sticlă în care plutea un ochi de 
veghe. 

e 

Moloch părea mort, dar și mai devreme păruse mort. Fric 
privea bătaia ca un spectator de film, printr-o ceaţă purpurie, 
întrebându-se de ce directorul de imagine alesese să turneze o 
scenă de acţiune folosind lentile deformatoare plus filtru roșu. 

Se mira și se îngrijora de toate acestea nu pe deplin 
conștient, ci ca prin vis, de parcă adormise și avea două 
coșmaruri în același timp, unul despre doi oameni luptându-se 
pe viaţă și pe moarte, și altul despre sufocare. Era din nou în 
vechiul sufocatorium, hârâind ca un bătrânel bolnav de plămâni 
dintr-o mină de cărbune, ca în filmul ăla pe care Tatăl-Fantomă 
făcuse bine că-l refuzase, iar mama primului proprietar de la 
Palazzo Rospo încerca să-l asfixieze cu o haină de blană. 

Domnul Truman îl ridică și îl duse la banca din grădină. 
Domnul Truman știa că, în timpul unei crize, Fric trebuia să stea 
în fund ca să-și folosească mai bine gâtul, pieptul și mușchii 


472 


abdomenului pentru a scoate aerul din plămâni. Domnul Truman 
știa ce trebuia făcut. 

Domnul Truman îl sprijini de bancă. ÎI ţinu în sus. Căută 
inhalantul la cureaua lui Fric. 

Domnul Truman izbucni într-un ropot de cuvinte vulgare și 
obscene, pe care Fric le mai auzise de-a lungul anilor petrecuți 
printre cei din lumea divertismentului, dar pe care nu le mai 
auzise niciodată rostite de domnul Truman. 

Totul era din ce în ce mai roșu, un roșu care bătea tot mai 
mult spre negru, și atât de puţin aer care pătrundea prin blana 
de nurcă, samur, vulpe sau ce-o fi fost. 

e 

Respirând pe gură pentru că nasul i se înfundase cu 
ghemotoace de cartilaje și cheaguri de sânge, Ethan nu știa 
dacă îi mai rămăsese suficientă putere să ducă băiatul în casă, 
până în biroul doamnei McBee, unde erau depozitate inhalatele 
de rezervă. 

Un glonț îi crestase urechea stângă și, deși rana era 
superficială, sângele îi curgea prin pliurile urechii până la 
timpan, pe jumătate asurzindu-l și, în același timp, scurgându-se 
pe trompa lui Eustache până în gât, unde îi provoca accese de 
tuse. 

După o scurtă ezitare, își dădu seama că Fric trecea printr-o 
criză de astm mai puţin obișnuită și că viața îi era pusă în 
pericol, luă băiatul în braţe, se întoarse spre casă... și dădu nas 
în nas cu Dunny. 

— Stai jos cu el, spuse Dunny. 

— Dă-te la o parte, pentru Dumnezeu! 

— O să fie bine. Stai jos, Ethan. 

— Îi e rău, nu l-am văzut niciodată în starea asta. 

Ethan sesiză în glasul lui răgușit o emotie mai adâncă și mai 
bună decât frica și mânia - dragostea pură, dragostea plină de 
griji și pentru o altă făptură omenească, o dragoste de care nu 
se mai credea în stare. 

— Nu mai are nicio putere să lupte, e atât de slăbit. 

— Este din pricina sprayului paralizant, dar efectul e pe 
sfârșite. 

— Spray? Ce tot spui? 


473 


Cu o singură mână și o forță blândă, dar mai puternică decât 
a unui simplu muritor, Dunny Whistler îi împinse pe Ethan și pe 
băiat înapoi, până la banca udă din grădină. 

Stând deasupra lor, palid și puţin tras la faţă, îmbrăcat într-un 
costum bun, Dunny nu avea o înfățișare specială, deși umbla 
prin oglinzi, se prefăcea în papagali care se transformau la 
rândul lor în porumbei sau dispăreau în podoabele din pomul de 
Crăciun. 

Ethan își dădu seama că vechiul lui prieten și costumul de pe 
el nu se udau de la ploaie. Burniţa părea să-l lovească, dar fără 
efect. Oricât de atent se uită Ethan, nu reuși să vadă ce se 
întâmpla cu stropii care cădeau pe costumul și pe faţa lui 
Dunny, nu reuși să dezlege secretul acestui truc. 

Când Dunny își puse mâna pe capul lui Fric, respirația 
încătușată în plămânii suferinzi ai băiatului se eliberă. Fric se 
scutură în braţele lui Ethan, își dădu capul pe spate și respiră, 
trase fără nicio piedică aer rece în piept și expiră ușor fără 
niciun hârâit astmatic. 

Uitându-se cu ochi mari la Dunny - slăbit de comă, cu o figură 
de ceară - Ethan nu fu mai puţin uluit decât atunci când, ucis în 
trafic, se trezise viu în fața ușilor de la Forever Roses. 

— Ce? Cum? 

— Ethan, crezi în îngeri? 

— Îngeri? 

— În ultima noapte din viaţa mea, spuse Dunny, când eram 
pe patul de moarte, am primit o vizită. Era un spirit care își 
spune Typhon. 

Ethan se gândi la doctorul O'Brien de la spitalul Our Lady of 
Angeles cu care discutase în dimineaţa acelei zile. La DVD-ul pe 
care erau înregistrate undele cerebrale ale lui Dunny. 
Inexplicabilele unde beta ale unei persoane conștiente, treze și 
agitate, care săltaseră pe ecran în timp ce Dunny se afla în 
comă profundă. 

— În ceasurile dinaintea morţii, continuă Dunny, Typhon a 
venit la mine ca să-mi dezvăluie soarta celui mai bun prieten. 
Adică tu, Ethan. În ciuda anilor de înstrăinare dintre noi și a 
drumului pe care am apucat-o eu, tu ești tot acela. Prietenul 
meu. Și soțul lui Hannah. Typhon mi-a arătat când, unde și cum 
aveai să fii ucis de Rolf Reynerd, în camera aceea în alb și 


474 


negru, plină de păsări, și mi-a fost cumplit de teamă pentru tine. 
Și m-am mâhnit. 

De câteva ori EEG-ul înregistrase un traseu beta cu unde 
sălbatic de ascuțite, care conform doctorului O'Brien 
reprezentau undele cerebrale ale unui individ îngrozit. Grupuri 
mai mici de unde beta indicaseră derularea unei conversații. 

Dunny spuse: 

— Mi s-a făcut o ofertă... mi s-a dat șansa... să fiu păzitorul 
tău în aceste două zile. Printre puterile cu care am fost înzestrat 
pentru această scurtă misiune a fost și aceea de a da timpul 
înapoi. 

Când lângă tine stă un tip care spune că poate da timpul 
înapoi și tu îl crezi imediat, și pe deasupra începi să te uimești 
tot mai puţin de faptul că rămâne uscat în ploaie, te-ai schimbat 
pentru totdeauna - și probabil în bine, cu toate că simţi că 
pământul însuși ţi-a fugit de sub picioare, iar tu ai căzut într-o 
gaură de iepure mai adâncă și mai ciudată decât a visat 
vreodată Alice. 

— Am hotărât să te las să trăiești moartea din apartamentul 
lui Reynerd, destinul tău planificat, apoi să te duc înapoi, în 
momentul de dinaintea acestui eveniment. Am crezut că o să te 
caci pe tine de frică și o să-ţi insuflu suficient avânt ca să treci 
cu bine prin cele ce urmau să se întâmple - și băiatul odată cu 
tine. 

Dunny îi zâmbi lui Fric și își ridică o sprânceană. Știa că 
băiatul ar fi vrut să spună ceva. 

Incă slăbit, dar cu mintea din nou ageră, Fric îi spuse lui 
Ethan: 

— Poate ești surprins că îngerii pot să spună „să te caci”. Și 
eu am fost. Dar, până la urmă, e un cuvânt din dicţionar. 

Ethan își aminti o scenă cu Fric în bibliotecă, ceva mai 
devreme în seara aceea, când îi spusese băiatului necăjit că 
toată lumea îl plăcea. Neîncrezător, dezarmat, de o umilință 
nesfârșită, Fric nu știuse ce să spună. 

In spatele lui Fric, îngerii din pomul de Crăciun se întorseseră, 
dăduseră din cap și dansaseră fără să fie mișcaţi de vreun 
curent de aer. Ethan fusese copleșit de o ciudată senzaţie de 
așteptare, senzaţia că o poartă a înțelegerii era pe cale să se 
deschidă în inima lui. Nu se deschisese atunci, dar se deschisese 
larg acum. 


475 


e 

Dunny își vede prietenul ţinând băiatul în poală, în brațe, și îl 
vede pe băiat ţinându-se cât poate de strâns de Ethan, dar vede 
mai mult decât mirarea lor în faţa prezenţei sale supranaturale 
și mai mult decât ușurarea lor de a se ști în viață. Vede un tată 
alături de fiul pe care îl va adopta în mod neoficial, vede două 
vieţi salvate de la deznădejde prin devotamentul total al unuia 
pentru celălalt, vede anii care se întind în faţa lor, plini de 
bucuria care se naște dintr-o iubire lipsită de egoism, dar 
marcați și de zbuciumul vieţii pe care, în cele din urmă, tot 
iubirea poate să-l vindece. Și Dunny știe că ce a făcut acum este 
cel mai bun și mai curat lucru pe care l-a făcut vreodată sau, 
ironic, îl va mai face. 

— PT Cruiser-ul, camionul, se miră Ethan. 

— Ai murit a doua oară, spune Dunny, pentru că destinul se 
luptă să impună ce ţi-a fost hărăzit. In apartamentul lui Reynerd 
moartea a venit prin voinţa ta, a fost rezultatul alegerilor tale. 
Dând timpul înapoi, am împiedicat destinul făcut de tine. Nu 
trebuie să înţelegi tot. Nu poţi. E de ajuns să știi că acum... 
destinul nu va mai impune acel drum. Prin alegerile și faptele 
tale, ţi-ai făcut un alt destin. 

— Clopoţeii din ambulanţă, întrebă Ethan, toate jocurile 
acelea...? 

Dunny îi zâmbește lui Fric. 

— Care sunt regulile? Cum trebuie să lucrăm noi, îngerii? 

— Indirect, spuse băiatul. Încurajezi, inspiri, îngrozești, 
convingi, sfătuiești. Influenţezi evenimentele prin orice mijloc 
ascuns, subtil și seducător. 

— Vezi, acum știi un lucru pe care cei mai mulţi oameni nu-l 
știu, spune Dunny. Mai important poate decât să știi că zibeta se 
obţine prin stoarcerea glandelor anale ale pisicilor zibete în 
flacoane de parfum. 

Băiatul are un surâs care aruncă în umbră surâsul de 
manechin al mamei sale și o lumină interioară care strălucește 
fără ajutorul îndrumătorilor spirituali. 

— Oamenii aceia care... care s-au ridicat din alee și s-au 
aruncat spre mașină, spune Ethan cu o uimire nedomolită. 

— Imagini ale victimelor lui Moloch, pe care le-am chemat din 
apă și le-am trimis alergând spre mașină ca să-l înspăimânte, 
explică Dunny. 


476 


— La naiba, asta n-am prins-o! spune Fric. 

— Mai mult, noi, îngerii păzitori, nu ne tragem pe noi robele 
albe și nu ne plimbăm cântând la harfe de colo-colo, așa cum 
vedeţi prin filme. Cum călătorim noi, Fric? 

Băiatul începe bine, pe urmă se încurcă: 

— Călătoriţi prin oglinzi, prin ceaţă, prin fum, prin adâncituri. 

— Adâncituri de apă, prin scări făcute din umbre, pe drumuri 
tesute de lună, îl ajută Dunny. 

Fric apucă din nou firul memoriei: 

— Prin dorinţă și speranţă, și o simplă așteptare. 

— N-ai vrea să vezi o ultimă demonstraţie a felului în care un 
înger zboară cu adevărat? 

— Cum să nu! spune băiatul. 

— Stai, spune Ethan. 

— Nu mai pot sta, spune Dunny, care acum primește telefonul 
și trebuie să răspundă. Trebuie să plec acum pentru totdeauna. 

— Prietene, spune Ethan. 

Recunoscător pentru aceste două vorbe, recunoscător mai 
presus de cuvinte, Dunny își transformă trupul prin puterea ce i- 
a fost dată și se preface în sute de fluturi aurii, fosforescenți, 
care se înalţă plini de graţie în ploaie și unul câte unul, bătând 
din aripi, se înfășoară în noapte, departe de ochii muritorilor. 


e Capitolul 95 


Când în urma telefonului primit, Dunny se materializează la 
etajul al doilea al vilei, Typhon pășește prin ușile duble ale 
apartamentului personal al lui Channing Manheim în holul nordic 
și dă din cap uimit. 

— Băiete dragă, ai făcut turul camerelor astea? 

— Nu, domnule. 

— Nici măcar eu nu m-am bucurat de atâta lux. Vezi, sunt 
mereu pe drumuri și stau mai mult prin hoteluri, dar nici cele 
mai scumpe dintre ele nu oferă apartamente care să se 
compare cu acesta. 

Afară se aud sirenele. 

— Domnul Hazard Yancy și-a trimis băieţii un pic cam târziu, 
spune Typhon, dar sunt sigur că sunt bine-veniţi. 


477 


Merg împreună spre lift, care se deschide în timp ce ei se 
apropie. 

Cu graţia sa obișnuită, Typhon îi face semn lui Dunny să intre 
el primul. 

In timp ce ușile se închid în spatele lor și ei încep să coboare, 
Typhon spune: _ 

— Splendidă treabă. Intr-adevăr magnifică. Cred că ai obținut 
tot ce doreai și chiar mai mult decât atât. 

— Mult mai mult, recunoaște Dunny, pentru că din ei doi, lui i 
se cere să spună numai adevărul. 

Cu ochi veseli, jucăuși, Typhon spune: 

— Trebuie să recunoști că am onorat toate condiţiile pe care 
le-am convenit și de fapt le-am interpretat cu o flexibilitate 
considerabilă. 

— Sunt profund recunoscător, domnule, pentru șansa pe care 
mi-aţi acordat-o. 

Typhon îl bate afectuos pe umăr pe Dunny. 

— Timp de câţiva ani, dragul meu, am crezut că te-am 
pierdut. 

— Nicidecum. 

— O, ba da, mai mult decât crezi, îl asigură Typhon. Erai 
aproape un dezertor. Sunt atât de bucuros că lucrurile s-au 
rezolvat așa! 

Typhon îl bate încă o dată pe umăr, iar trupul lui Dunny cade 
pe podeaua ascensorului, în timp ce spiritul lui rămâne acolo, în 
costum și cravată, imagine fidelă a cadavrului de la picioarele 
sale, dar cu o înfățișare mult mai inconsistentă decât trupul 
lipsit de viață. 

După o clipă, trupul dispare. 

— Unde? se miră Dunny. 

Cu un chicotit de satisfacție, Typhon spune: 

— Știu niște oameni care o să fie șocați și derutaţi la morga 
din spatele spitalului Our Lady of Angels. Cadavrul gol pe care l- 
au pierdut este găsit pe neașteptate bine îmbrăcat și cu bani în 
buzunare. 

Au ajuns la parter. Dedesubt îi așteaptă garajul. 

Cu nota aceea de îngrijorare dulce care îi este atât de 
caracteristică, Typhon întreabă: 

— Dragul meu, ţi-e frică? 

— Da. 


478 


Frică, dar nu groază. În clipa aceasta, în inima lui nemuritoare 
nu mai e loc pentru groază. 

Cu câteva minute în urmă, privindu-i pe Ethan și pe băiat pe 
banca aceea de piatră, conștient de dragostea și de viitorul pe 
care-l vor avea împreună, ca tată și fiu în toate privințele în 
afară de nume, Dunny fusese pătruns de o părere de rău mai 
cruntă decât trăise vreodată. În noaptea în care murise Hannah 
îl copleșise o amărăciune care aproape îl nimicise, nu numai 
pentru ea, nu numai pentru pierderea ei, ci pentru mizeria de 
viață pe care o ducea. Mâhnirea aceea îl schimbase, dar nu 
suficient, pentru că trecuse mai departe de o simplă părere de 
rău. 

Suferinţa care îl cuprinde acum, când coboară spre garaj, nu 
este însă doar un regret mai profund, ci o remușcare atât de 
cumplită, că se simte mușcat și sfâșiat de vină, iar vina este 
izvorul remușcării, se simte măcinat de ceva fără nume. 
Tremură, se scutură, se scutură violent înțelegând pentru prima 
oară impactul nefast pe care viaţa lui amăgitoare o avusese 
asupra celorlalți. 

Își amintește chipuri, chipuri de oameni pe care i-a rănit, de 
femei pe care le-a tratat cu o cruzime incredibilă, de copii care 
au pornit pe drumul drogurilor, crimei și ruinei călăuziţi de el și, 
deși sunt chipuri dureros de familiare, pare că le vede pentru 
prima oară, pentru că acum vede în fiecare, așa cum nu i se 
întâmplase înainte, o persoană cu speranțe, vise și o bunătate 
latentă. În viaţă, toţi acești oameni nu fuseseră decât mijloace 
cu care să-și satisfacă propriile dorinţe și nevoi, nu i se păruseră 
oameni, ci instrumente și simple surse de plăcere. 

Ceea ce crezuse că fusese o transformare fundamentală a 
inimii sale după moartea lui Hannah fusese mai degrabă o 
autocompătimire sentimentală decât o schimbare adevărată. 
Cunoscuse amărăciunea, fără îndoială, și o anumită părere de 
rău, dar nu cunoscuse remușcarea aceasta cumplită și umilinţa 
devastatoare care vine odată cu ea. 

— Dragul meu, îţi înțeleg starea de spirit, spune Typhon în 
timp ce trec de primul nivel al garajului. Se referă la groaza care 
crede că îl macină acum pe Dunny, dar pentru Dunny groaza 
este o parte nesemnificativă. 

Remușcarea este un cuvânt inadecvat, pentru că ceea ce 
trăiește el este o remușcare atât de pustiitoare, o suferință atât 


479 


de mistuitoare, că trece dincolo de cuvinte. Chipurile îl 
cotropesc, chipurile dintr-o viaţă risipită, și Dunny le cere 
iertare, fiecăreia în parte, imploră iertare cu o umilinţă profundă, 
care este de asemenea nouă, strigă deznădăjduit către ele, deși 
e mort și nu mai poate schimba nimic, deși multe chipuri au 
murit înaintea lui și nu mai pot auzi cu câtă disperare își dorește 
să poată schimba trecutul. 

Ascensorul a trecut de cele două niveluri ale garajului 
subteran și ei continuă să coboare. Nu mai sunt în ascensor, ci 
doar în ideea de ascensor, și încă una destul de stranie. Pereţii 
sunt pătaţi de mucegai, de mizerie. Aerul duhnește. Podeaua 
arată ca... o pardoseală de oase. 

Dunny este conștient că și chipul lui Typhon se schimbă, că 
trăsăturile dulci, androgine și ochii veseli se preschimbă în ceva 
care reflectă mai bine spiritul care și-a asumat până acum 
înfățișarea unui bunic. Dunny își dă seama de acest lucru numai 
trăgând cu ochiul, pentru că nu îndrăznește să privească direct 
într-acolo. Nu îndrăznește. 

Coboară etaj după etaj, deși numerele de pe plăcuţa de 
deasupra ușii nu merg decât până la cinci. 

— Am o poftă teribilă, îl informează Typhon. Din câte îmi 
amintesc - și am o memorie destul de bună - n-am fost 
niciodată atât de flămând. Am o poftă de lup. 

Dunny refuză să se gândească ce ar putea să însemne asta și, 
de fapt, nu îi mai pasă de nimic. 

— Tot ce se va întâmpla este numai din pricina mea, spune el 
în timp ce chipurile întâlnite în viaţă continuă să-l bântuie, 
legiuni întregi de chipuri. 

— Mai e puţin, spune Typhon. 

Spiritul lui Dunny stă plecat, privind spre podeaua de pe care 
îi dispăruse trupul, gata să primească orice fel de suferință dacă 
aceasta va însemna sfârșitul chinului acestuia insuportabil, al 
remușcării acesteia care îl macină. 

— Oricât de îngrozitor va fi, spune Typhon, ar fi fost probabil 
și mai îngrozitor dacă mi-ai fi refuzat ofertă și ai fi ales să aștepți 
o mie de ani în purgatoriu înainte să te muţi... mai sus. Nu erai 
pregătit să mergi direct spre lumină. Mica afacere pe care ţi-am 
propus-o te-a scutit de o așteptare plictisitoare. 


480 


Ascensorul încetinește, se oprește. Un ping semnalizează că 
au ajuns, de parcă nu fac nimic mai neobișnuit decât să se 
îndrepte spre biroul care-i așteaptă pentru o nouă zi de muncă. 

Când ușile se deschid, intră cineva, dar Dunny nu vrea să 
ridice ochii din pământ ca să se uite la cel nou-sosit. Groaza își 
face loc tot mai mult în sufletul lui, dar încă nu îl stăpânește. 

La vederea persoanei care a intrat în ascensor, Typhon 
izbucnește într-un potop de înjurături, cu o furie neomenească, 
fără să-și schimbe prea mult glasul lui obișnuit, dar total lipsit de 
umorul și șarmul de dinainte. Se vâră în fața lui Dunny și îl 
împroașcă cu reproșuri amare: 

— Am făcut o înțelegere. Mi-ai vândut sufletul tău, băiete, și 
ţi-am dat mai mult decât ai cerut. 

Prin forța voinţei sale de neînvins, prin puterea teribilă care îi 
e dată, Typhon îl face pe Dunny să se uite la el. 

Faţa aceasta. 

Ah, fața aceasta. Faţa aceasta ca mii de coșmaruri la un loc. 
Faţa aceasta pe care mintea nici unui muritor nu și-ar putea-o 
imagina. Să fi fost viu, vederea acestei fețe l-ar fi ucis pe Dunny, 
iar acum îi pustii spiritul. 

— Mi-ai cerut să-l salvezi pe Truman și l-ai salvat, îi amintește 
Typhon cu o voce care cu fiecare cuvânt rostit devine tot mai 
guturală și mai plină de ură. Înger păzitor, i-ai spus. Înger a/ 
întunericului era mai aproape de adevăr. Nu mi l-ai cerut decât 
pe Truman, dar ţi i-am dat și pe puști, și pe Yancy. Ești la fel ca 
grangurii din barul hotelului ăluia, ca politicienii și agenţii lor pe 
care i-am prins în laţ în San Francisco. Toţi credeţi că sunteţi 
destul de deștepţi ca să vă fofilaţi când se apropie clipa să vă 
împliniţi angajamentele, dar toţi plătiți până la urmă. Aici nu ne 
încălcăm înțelegerile. 

— Pleacă, spuse persoana nou-sosită. 

Dunny preferase să nu se uite la persoana aceasta. Dacă 
există priveliști mai cumplite decât cea pe care o oferă acum 
Typhon - și cu siguranţă există o progresie infinită a răului - nu 
se va uita la ele din proprie iniţiativă, ci numai forţat, așa cum l- 
a forțat Typhon. 

Și mai insistent: 

— Pleacă. 


481 


Typhon iese din ascensor și Dunny vrea să meargă după el, 
spre soarta pe care și-a meritat-o și acceptat-o, ușile se închid, 
blocându-i ieșirea și se află singur cu persoana nou-sosită. 

Ascensorul se pune din nou în mișcare, iar Dunny tremură la 
gândul că ar putea exista tărâmuri și mai afunde decât hăul în 
care plecase Typhon. 

— Inţeleg prin ce treci acum, spune persoana din ascensor, ca 
un ecou al vorbelor lui Typhon rostite mai devreme, în timp ce 
coborau din Palazzo Rospo spre locuri încă și mai bizare. 

Când rostise: „Pleacă”, nu-i recunoscuse vocea. Acum o 
recunoaște. Știe că trebuie să fie o farsă, o tortură și nu vrea să- 
și ridice privirea. 

Ea spune: 

— Ai dreptate când crezi că remușcare nu este un cuvânt care 
să descrie chinul care te-a cuprins, lacrimile atât de dureroase 
pentru sufletul tău. Nici amărăciune, părere de rău sau mâhnire. 
Dar greșești când crezi că nu știi cuvântul potrivit, Dunny. L-ai 
învăţat cândva și încă îl mai știi, deși până acum a fost un 
sentiment care nu și-a găsit loc în viaţa ta. 

lubește atât de mult glasul acela încât nu poate să-și ferească 
o veșnicie privirea de cea care vorbește. Pregătindu-se să 
descopere că glasul blând vine de la o faţă la fel de hidoasă ca a 
lui Typhon, își ridică ochii și este surprins să vadă că Hannah 
este la fel de frumoasă cum era în viață. 

Surpriza este urmată de stupefacţie: a judecat greșit direcţia 
în care merge ascensorul. Nu coboară într-un întuneric mai 
adânc decât noaptea. Urcă. 

Pereţii nu mai sunt pătaţi de mucegai și murdărie. Aerul nu 
mai duhnește. 

Mirat, neîndrăznind încă să spere, Dunny spune: 

— Cum e posibil? 

— Cuvintele sunt lumea, Dunny. Au înțeles, și înțelesul le dă 
putere. Când faci loc în inima ta amărăciunii, spune Hannah, 
când după amărăciune urmează părerea de rău și apoi 
remușcarea, atunci dincolo de remușcare se află căința, și 
acesta este cuvântul care descrie chinul tău. Este un cuvânt cu 
o putere teribilă, Dunny. Având acest cuvânt cu adevărat în 
inima ta, niciun ceas nu e prea târziu, niciun întuneric nu e 
veșnic, nicio înţelegere stupidă nu mai leagă un om preschimbat 
ca tine. 


482 


Ea surâde. Un surâs radios. 

Fața. 

Faţa ei este frumoasă, dar înlăuntrul ei Dunny vede o altă 
Faţă, așa cum și în Typhon locuise o alta, deși chipul aflat acum 
în faţa lui nu pare desprins dintr-un noian de coşmaruri. Intr-un 
mod mai presus de înţelegere, Fața aceasta - Faţa însăși - care 
se reflectă pe chipul ei este încă și mai frumoasă, este izvorul 
strălucirii lui Hannah, de o frumuseţe nesfârșită, încât i s-ar tăia 
respiraţia dacă n-ar fi un spirit care a renunţat la respiraţie când 
trupul i-a fost smuls. 

Faţa de o frumoasă și infinită complexitate este și Faţa unei 
compasiuni pe care - nici măcar acum, când urcă - nu o poate 
înţelege pe deplin, dar pentru care simte o recunoștință dincolo 
de cuvinte. 

Și încă un prilej de uimire - înțelege din expresia lui Hannah 
că și ea recunoaște aceeași Faţă maiestuoasă pe chipul lui, că el 
este la fel de luminos în ochii ei cum este ea în ochii lui. 

— Viaţa este un drum lung, Dunny, chiar când se încheie 
devreme. Un drum lung și adesea plin de greutăţi. Dar toate au 
rămas acum în urmă. 

Zâmbește. 

— Pregătește-te pentru o altă călătorie, mai plăcută. N-ai 
văzut încă nimic, omule. 

Ping! 


e Capitolul 96 


Ethan și Fric stăteau unul lângă altul la o fereastră din salonul 
de la etajul întâi, salon cunoscut și sub denumirea de „camera 
verde” din motive evidente pentru toţi, cu excepţia daltoniștilor. 

Ming du Lac credea că nicio reședință de aceste dimensiuni 
nu putea fi locul unei armonii spirituale fără o cameră mobilată 
și decorată în întregime în nuanţe de verde. Consultantul feng- 
shui încuviinţase această decizie, poate pentru că propria 
filosofie includea o astfel de noţiune, dar mai mult ca sigur 
pentru că avea lucruri mai bune de făcut decât să-l enerveze pe 
Ming. 


483 


Toate nuanțele de verde care fuseseră aplicate aici pe pereți, 
tapiserie, covor și finisaje de lemn fuseseră zărite de Ming în vis. 
Nu puteai să nu te întrebi ce mâncase înainte să se culce. 

Doamna McBee numea această cameră „scârboasă grotă cu 
licheni”, deși nu când era Ming de față. 

Domeniul care se întindea dincolo de fereastră înfățișa nuanţe 
de verde cu mult mai frumoase, iar deasupra tuturor acestora se 
arcuia un cer de un albastru maiestuos, curăţat de cea din urmă 
amintire de ploaie. 

Din locul în care se aflau, puteau să vadă poarta principală și 
mulţimea de jurnaliști din stradă. Lumina soarelui strălucea cu 
putere pe mașini, care de reportaj și camioane mari de la 
diferite posturi de televiziune, cu antene parabolice pe 
acoperișuri. 

— O să fie un tămbălău! spuse Fric. 

— O să fie ca la circ, încuviință Ethan. 

— O să fie ca la paradă. 

— O să fie ca la grădina zoologică. 

— O să fie Haloween în ajunul Crăciunului, spuse Fric, dacă te 
gândești ce o să se spună la știri. 

— Atunci mai bine nu te gândi, sugeră Ethan. La naiba cu 
știrile de la televizor. Oricum, o să se uite la fel de repede. 

— O ocazie rară, spuse Fric. O s-o ţină săptămâni în șir cu 
povestea cu micul prinţ de la Hollywood și cu ticălosul care 
aproape c-a pus mâna pe el. 

— Deci te consideri micul prinţ de la Hollywood? 

Fric se strâmbă dezgustat. 

— Așa îmi spun ei. Deja am auzit. N-o să mai pot ieși în lume 
până la cincizeci de ani, și chiar și atunci o să mă ciupească de 
obraji și o să-mi spună ce teamă le-a fost pentru mine. 

— Nu știu, spuse Ethan. Cred că exagerezi crezând că ești 
atât de interesant pentru publicul larg. 

Fric cuteză să-l privească plin de nădejde. 

— Crezi? 

— Mda. Adică, nu ești unul dintre puștii ăia de la Hollywood 
care vor să continue afacerile familiei. 

— Mai bine mănânc viermi. 

— Nu joci roluri mărunte în filmele tatălui tău. Nu cânţi, nu 
dansezi. Nu faci pantomimă, nu? 

— Nu. 


484 


— Jonglezi sau ţii în aer în același timp douăsprezece farfurii 
care se învârt pe douăsprezece bețe de bambus? 

— Nu toate în același timp, nu, spuse Fric. 

— Faci scamatorii? 

— Nu. 

— Ești ventriloc? 

— Nu eu. 

— Vezi, deja mă plictisești. Ştii ce îi entuziasmează de fapt în 
toată povestea asta? 

— Ce? întrebă Fric. 

— Balonul. 

— Balonul, aprobă Fric, e super tare. 

— Nu vreau să te jignesc, dar un puști de vârsta ta, cu lipsa ta 
de experienţă... Imi pare rău, dar nu poţi concura cu un balon în 
Bel Air. 

Afară, la capătul nordic al proprietăţii, porţile începură să se 
deschidă. 

— Vine gașca, spuse Fric în timp ce prima limuzină neagră își 
făcea apariţia dinspre șosea. Crezi că o să oprească acolo și o să 
le dea reporterilor șansa să-l vadă la față? 

— L-am rugat să nu facă asta, spuse Ethan. Nu avem nicăieri 
pe aproape suficiente efective ca să ţinem din scurt o mulţime 
de jurnaliști cum e cea de aici, și lor nu le place să fie ţinuţi din 
scurt. 

— O să se oprească, prevăzu Fric. Pariez un milion de dolari 
pe o grămadă de bălegar. In ce limuzină se află? 

— A cincea din cele șapte. 

Pe poartă intră a doua limuzină. 

— O să vină cu o prietenă nouă, se îngrijoră Fric. 

— O să te înţelegi bine cu ea. 

— Poate. 

— Ai subiectul perfect pentru o conversaţie. 

— Care? 

— Balonul. 

Fric se lumină la faţă. 

— Daaa. 

Apăru a treia limuzină. 

— Să nu uiţi ce am convenit. N-o să povestim la nimeni. 
Părţile mai stranii. 


485 


— Eu, unul, cu siguranță nu, spuse Fric. Nu vreau să ajung la 
spitalul de nebuni. 

Intră a patra limuzină, dar a cincea se opri în afara porţilor. De 
la distanţă, fără binoclu, Ethan nu vedea că de fapt Channing 
Manheim coborâse din limuzină ca să dea ochi cu camerele și să 
farmece presa, dar, cu toate acestea era convins că, măcar 
teoretic, îi datora lui Fric o grămadă de bălegar. 

— Nu prea seamănă cu ajunul Crăciunului, spuse Fric încet. 

— O să semene, promise Ethan. 

e 

În dimineața de Crăciun, Ethan ascultă încă o dată toate cele 
cincizeci și șase de mesaje care fuseseră înregistrate pe linia 24. 

Înainte ca Manheim și Ming du Lac să se întoarcă la Palazzo 
Rospo, Ethan copiase înregistrările amplificate pe un CD. Le 
ștersese apoi din calculatorul aflat în camera albă și le scosese 
și din registrul de convorbiri telefonice. Numai el avea să știe că 
astfel de mesaje fuseseră recepționate. 

Erau ale lui, numai ale lui, o inimă vorbind către alta peste 
veșnicie. 

În unele Hannah dezlega fiecare element al ghicitorilor 
născocite de maniac. În altele, nu făcea decât să repete numele 
lui Ethan, uneori cu dor mistuitor, alteori cu afecţiune blândă. 

Nici nu-și mai amintea de câte ori ascultase apelul 31. Acolo 
Hannah îi amintea că îl iubea, și când o asculta, cinci ani păreau 
că trecuseră ca un fum, nici măcar cancerul sau mormântul nu 
mai aveau putere. 

Tocmai deschidea o cutie cu biscuiţi de la doamna McBee 
când sună telefonul. 

e 

Fric punea întotdeauna să sune ceasul în dimineața de 
Crăciun, nu pentru că era nerăbdător să descopere obiectele 
lăsate sub pom, ci pentru că voia să deschidă cadourile acelea 
stupide și să termine odată cu ele. 

Stia ce ascundeau ambalajele acelea fanteziste: tot ce se afla 
pe lista pe care i se ceruse să o înmâneze doamnei McBee pe 
cinci decembrie. Niciodată nu îi fusese refuzat ceva din ceea ce 
ceruse și, de câte ori ceruse mai puţin, fusese rugat să-și 
revizuiască listă până când ajungea cel puțin la fel de mare ca 
cea din anul precedent. Cu un etaj mai jos, sub pomul din salon, 


486 


avea să găsească o grămadă de chestii formidabile și nicio 
surpriză. 

Dar în dimineaţa aceasta de Crăciun, când se trezi dădu cu 
ochii de ceva ce nu mai văzuse până atunci. În timp ce dormise, 
cineva se strecurase în camera sa și lăsase pe noptieră, lângă 
ceas, un cadou. 

O cutiuţă învelită în hârtie albă și legată cu o fundă la fel de 
albă. 

Biletul era mai mare decât cutia. Nu era semnat, dar pe el 
scria: 

„Vraja spune așa: Dacă nu clipește, mari aventuri vei trăi. 
Dacă nu varsă lacrimi, lungă și fericită îţi va fi viaţa. Dacă nu se 
închide niciodată, când vei crește, vei ajunge omul care vrei să 
fii”. 

Era un bilet atât de neobișnuit, atât de misterios și putea fi 
interpretat în atâtea feluri, că Fric îl citi de câteva ori, dându-și 
cu presupusul în privința semnificației sale. 

Șovăi înainte să deschidă cutia, pentru că nu credea că ceea 
ce se afla înăuntru putea să împlinească promisiunea din bilet. 

Când, în cele din urmă, desfăcu hârtia lucioasă, scoase 
capacul și despachetă celofanul, descoperi - Doamne! - că darul 
era pe măsura biletului. 

Pe un lănţișor nou de aur atârna un medalion de sticlă, un 
glob, iar în glob plutea un ochi! Nu mai văzuse niciodată așa 
ceva și știa că nici nu avea să mai vadă. Un suvenir din 
continentul dispărut al Atlantidei, poate, giuvaierul unui vrăjitor 
sau talismanul protector purtat de cavalerii Mesei Rotunde care 
luptau pentru dreptate sub protecţia lui Merlin. 

„Dacă nu clipește, mari aventuri vei trăi.” 

Nu clipea, nu avea să clipească niciodată, pentru că nu avea 
pleoapă. 

„Dacă nu varsă lacrimi, lungă și fericită îți va fi viaţa.” 

Nicio lacrimă, nicio lacrimă de acum și până în vecii vecilor, 
pentru că ochiul acesta nu putea plânge. 

„Dacă nu se închide niciodată, când vei crește vei ajunge 
omul care vrei să fii.” 

Nu dormea, nici măcar nu aţipea, pentru că ochiul acesta 
stătea mereu deschis și plin de un înțeles magic, pentru care nu 
avea nevoie de odihnă. 


487 


Fric examină medalionul la lumina soarelui, la lumina lămpii, 
la lumina unui breloc în întunericul din șifonier. 

Studie globul cu o lupă puternică și apoi indirect, într-un 
aranjament de oglinzi. 

Il puse în buzunarul de la pijama și știu că nu era orb. 

ÎI tinu în pumnul drept și îi simţi privirea înţeleaptă pe buricele 
degetelor strânse deasupra lui, și știu că, dacă își păstrează 
inima curată și își dedică mintea apărării binelui, așa cum 
trebuie să fi făcut cavalerii de demult, atunci, într-o bună zi, 
ochiul acesta avea să-i arate viitorul, dacă voia, și avea să-l 
călăuzească pe drumul spre Camelot. 

După ce Fric se gândi la o mie de lucruri pe care le-ar putea 
spune și respinse nouă sute nouăzeci și nouă din ele, puse 
medalionul la loc în cutie și, cu ochii la privirea aceea de pirat- 
cu-ochi-bandajat, formă un număr de telefon. 

Zâmbi amintindu-și primele acorduri ale temei muzicale de la 
Dragnet. 

Când receptorul se ridică la celălalt capăt al firului, Fric spuse: 

— Crăciun fericit! domnule Truman. 

— Crăciun fericit, Fric! 

Fără să mai rostească alt cuvânt, închiseră amândoi telefonul, 
pentru că în clipa aceea nu mai era nimic de spus. 


Notă 
În capitolul 32, domnul Typhon îl sfătuiește pe Dunny Whistler 
să-l ia ca model pe Sfântul Duncan, al cărui nume îl poartă. Nu a 
fost canonizat niciodată un Sfânt Duncan. Nu putem decât să 
speculăm asupra motivelor pentru care domnul Typhon face 
această aparent mică greșeală. 


D.K. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


488 


489