Dean Koontz — [Frankenstein] 01 Fiul ratacitor

DEAN KOONTZ 


Seria FRANKENSTEIN 
Volumul 1 


FIUL RĂTĂCITOR 


Original: Prodigal Son (2005) 


Traducere din limba engleză: 
GRAAL SOFT 


y 


virtual-project.eu 


2012 


ÎNAINTE DE TOATE _ 


Deși sunt un ins vorbăreț de felul meu, nu am găsit până 
acum necesar să explic de la bun început cum am ajuns să scriu 
o carte anume. În cazul seriei ce va fi cunoscută sub numele de 
Frankenstein-ul lui Dean Koontz se pare că sunt necesare câteva 
explicații. 

Am scris un scenariu pentru un episod pilot cu o durată de 
șaizeci și cinci de minute, al unui serial de televiziune care avea 
titlul acesta. Am semnat un contract cu un producător pentru 
episodul pilot, plus episoade care să fie difuzate de USA 
Network. Pentru că i-a plăcut scenariul, Martin Scorsese - 
legendarul regizor - s-a alăturat echipei în calitate de 
producător executiv. Un regizor tânăr, acum pe val, de 
asemenea îndrăgostit de scenariu, a semnat și el un contract cu 
casa de producţie. La solicitarea celor de la USA Network, am 
scris o versiune pentru un lungmetraj de două ore. Pe baza 
acelui scenariu a fost adusă o echipă de actori minunati. 

Apoi USA Network și producătorul au decis că trebuie făcute 
schimbări majore. Nu am mai prezentat niciun fel de interes față 
de materialul în forma lui nouă, astfel că nu am mai dorit să fac 
parte din proiect. Le-am urat noroc și m-am întors la realizarea 
conceptului iniţial sub forma unei cărţi. Am sperat ca ambele 
versiuni, în formatele lor diferite, să aibă succes. 

Ulterior, Marty Scorsese și-a exprimat, de asemenea, dorința 
de a se retrage din seria televizată. Îi sunt recunoscător lui 
Marty pentru entuziasmul și profunzimea cu care a privit filmul 
pe care voiam să-l facem. Pentru un om cu asemenea realizări, 
el este surprinzător de modest, personificarea talentului și un 
ins dedicat adevăratelor valori într-o industrie unde puţini sunt 
ca el. 

Aș vrea, de asemenea, să-i mulțumesc răposatului Philip K. 
Dick, un mare scriitor și un om deosebit, care, în urmă cu 
douăzeci și trei de ani, mi-a spus o poveste despre cum 
comandase „un aperitiv prea exotic din meniu” în restaurantul 
lui chinezesc preferat. Am găsit, în sfârșit, romanul în care 
anecdota aceasta se potrivește de minune. Aperitivul care l-a 


făcut pe Phil s-o ia la sănătoasa îi lasă gura apă lui Victor 
Frankenstein. 


„Pentru că puterea omului de a deveni ceea ce- 
și dorește înseamnă, așa cum am văzut, puterea 


anumitor oameni de a-i obliga pe alţii să facă ceea 
ce ei își doresc.” 


- C.S. Lewis, Abolirea omului 


CAPITOLUL 1 


MĂNĂSTIREA ROMBUK TIBET 


Deucalion dormea rar, dar, atunci când totuși dormea, visa. 
Fiecare vis era un coșmar. Niciunul nu-l înfricoșa. La urma 
urmei, era născut din plămada coșmarurilor; și fusese călit de o 
viaţă trăită în teroare. 

După-amiază, în timp ce moţăia în chilia lui simplă, visa că un 
chirurg îi deschidea abdomenul pentru a-i introduce ceva 
misterios care se zvârcolea. Perfect treaz, dar legat de masa de 
operaţie prin cătușe, Deucalion nu avea încotro decât să suporte 
procedura. 

După ce fusese cusut la loc, începuse să simtă că ceva i se 
târăște prin trup, explorând, ca și cum ar fi fost mânat de o 
mare curiozitate. 

Din spatele măștii lui, chirurgul spunea: „Un mesager se 
apropie. Viaţa se schimbă cu o scrisoare”. 

Se trezi din vis știind că fusese unul profetic. Nu poseda 
niciun fel de putere paranormală, în sensul clasic, dar câteodată 
visele lui conţineau semne și premoniţii. 

e 

În acești munţi ai Tibetului, un apus roșiatic atrăgea în 
mrejele lui, dinspre ghețari și câmpurile înzăpezite, un miraj de 
aur fluid. O curea zimțată de piscuri himalayene, cu Everestul 
înfipt ca un pumnal într-o teacă, se profila pe cerul senin. 

Departe de civilizaţie, această priveliște vastă îl calma pe 
Deucalion. De ani buni prefera să evite compania oamenilor, cu 
excepţia călugărilor budiști de pe această platformă măturată 
de vânturi, de pe acoperișul lumii. 

Deși nu mai omorâse de multă vreme, încă mai ascundea în el 
furia aceea ucigașă. Aici căuta întotdeauna cu ardoare să își 
suprime pornirile întunecate, căuta calm și spera să-și găsească 
adevărata pace interioară. 

De la balconul de piatră, deschis, al mănăstirii zugrăvite în 
alb, privind gheţurile scăldate de lumina soarelui, se gândi, și nu 


pentru prima dată, că „aceste două elemente, focul și gheaţa, îi 
definiseră existenţa.” 

Lângă el, un călugăr bătrân, Nebo, îl întrebă: 

— Privești munţii - sau dincolo de munţi, la ce ai lăsat în 
urmă? 

Deși Deucalion învățase să vorbească mai multe dialecte 
tibetane în timpul șederii lui prelungite, vorbea de obicei în 
engleză cu călugărul, pentru că asta le îngăduia o oarecare 
tihnă a conversație. 

— Nu-mi lipsesc multe din lumea aceea. Marea. Sunetul 
păsărilor pe litoral. Câţiva prieteni. Biscuiţii cu brânză. 

— Biscuiţi și brânză? Avem și aici brânză. 

Deucalion zâmbi și îi mai zise o dată, mai clar decât înainte. 

— Biscuiţii cu brânză sunt niște biscuiţi uscați, cu aromă de 
brânză. Aici, la mănăstire, căutăm iluminarea spirituală, sensul 
vieţii, un scop... pe Dumnezeu. Cu toate acestea, adesea, cele 
mai modeste lucruri, din viaţa măruntă, de zi cu zi, micile 
plăceri, par să-mi definească existenţa. Mi-e teamă că sunt un 
elev superficial, Nebo. 

Strângând mai bine pe lângă el roba de lână, căci vânturile 
geroase ale iernii mușcau din el fără milă, Nebo rosti: 

— Ba dimpotrivă. Niciodată nu am avut un elev mai puţin 
superficial decât tine. Doar auzind despre biscuiţii aceștia uscați 
cu brânză, și am devenit și eu curios. 

O rasă călugărească, voluminoasă, din lână îi acoperea trupul 
peticit, plin de cicatrici, al lui Deucalion, deși chiar și cele mai 
aspre temperaturi rar păreau să-l deranjeze. 

Mănăstirea Rombuk, în formă de mandala - o minunăţie 
arhitecturală cu pereți de cărămidă, turnuri înalte și acoperișuri 
graţioase stătea atârnată, într-un echilibru precar, lângă un 
versant sterp. Era impozantă, maiestuoasă și ascunsă de lume. 
Cascade de trepte se revărsau dinspre turnurile pătrate până la 
baza nivelurilor principale, oferind acces către curțile interioare. 

Steaguri de rugăciune în culori strălucitoare - galbene, albe, 
roșii, verzi și albastre, reprezentând elementele naturii - 
fluturau în vânt. Sutre frumos  caligrafiate  împodobeau 
steagurile, astfel că, de fiecare dată când steagurile se unduiau 
în bătaia rafalelor, o rugăciune era, în mod simbolic, trimisă 
către ceruri. 


În ciuda înfățișării ciudate și a staturii lui Deucalion, călugării 
l-au acceptat. A absorbit învăţăturile lor și le-a trecut prin filtrul 
propriei experienţe. În timp, au început să vină la el cu întrebări 
de natură filosofică, au început să-l caute pentru perspectiva lui 
unică asupra lucrurilor. 

Nu știau cine era, dar înţeleseseră intuitiv că nu era un om 
obișnuit. 

Deucalion rămase multă vreme acolo, în picioare, fără să 
scoată o vorbă. Nebo rămase lângă el, așteptând. Timpul avea 
prea puţină importanţă în lumea fără ceasuri a călugărilor și, 
după două sute de ani de viaţă și poate chiar mai mult de-atât 
de atunci înainte, Deucalion trăise adesea fără să bage în seamă 
trecerea timpului. 

Rotile tibetane de rugăciune pocniră, agitate de rafalele de 
vânt. Un călugăr, de la fereastra unui turn înalt, suflă dintr-o 
cochilie ca să cheme lumea la rugăciune. În adâncurile 
mănăstirii, incantaţiile începură să răsune prin pereţii de stâncă 
rece. 

Deucalion privi în abisurile canioanelor inundate de lumina de 
purpură a asfinţitului, la est de mănăstire. De la unele ferestre 
ale Rombukului căderea în gol putea fi de peste trei sute de 
metri. 

Din lumina crepusculului o siluetă îndepărtată se desprinse, 
înaintând spre el. 

— Un mesager, spuse el. Chirurgul din vis grăise adevărul. 

La început, bătrânul călugăr nu distinse silueta vizitatorului. 
Ochii lui de culoarea oţetului păreau a se fi estompat de soarele 
nefiltrat de la acea extremă altitudine. Apoi ochii i se măriră 
brusc. 

— Trebuie să-l aşteptăm la porțile mănăstirii. 

e 

Salamandrele, atrase de luminile torțelor, se târau printre 
parii de fier ai porţii principale și pe zidurile de cărămidă care îi 
împresurau. 

Inăuntru, chiar lângă poartă, în curtea exterioară, mesagerul îl 
privi pe Deucalion cu un amestec de curiozitate și teamă. 

— Yeti, șopti el, pronunţând numele dat de șerpași cumplitului 
om al zăpezilor. 


— A devenit un obicei ca, înainte să transmiţi un mesaj, să 
aduci o insultă celui care îl primește? spuse Nebo, cuvintele 
ieșindu-i din gură în rotocoale de respiraţie îngheţată. 

Vânat cândva ca pe un animal sălbatic, trăind două sute de 
ani ca ultimul paria, Deucalion era vaccinat împotriva oricăror 
răutăţi. Nu se mai putea simţi ofensat. 

— Dacă aș fi fost un yeti, spuse el, vorbind pe limba 
mesagerului, aș fi putut fi atât de înalt pe cât sunt. Și se ridică în 
picioare, întinzându-se mai bine de doi metri în sus. Aș fi putut fi 
atât de bine făcut și musculos. Dar aș fi fost mult mai păros, nu 
crezi? 

— D... da, răspunse mesagerul, bănuiesc că da. 

— Un yeti nu se bărbierește niciodată. Aplecându-se spre el, 
ca și cum avea de gând să-i împărtășească un secret, Deucalion 
spuse: Sub tot acel păr, un yeti are o piele foarte sensibilă. 
Rozalie, moale... se irită ușor dacă dai cu lama de ras. 

Căpătând ceva curaj, mesagerul îndrăzni să-l întrebe: 

— Și atunci, tu ce ești? 

— Big Foot, spuse Deucalion în engleză, și Nebo râse, dar 
mesagerul nu înţelese. 

Stresat și iritat de râsul călugărului, tremurând nu doar din 
cauza aerului îngheţat, mesagerul îi întinse un pachet răpciugos, 
învelit în piele de capră, legat strâns cu curele din piele. 

— Poftim. Înăuntru. Pentru tine. 

Deucalion încolăci un deget imens în jurul curelei de piele și îi 
smulse pachetul din mâini, desfăcu învelitoarea din piele de 
capră, descoperind un plic, o scrisoare boţită și pătată, aflată în 
tranzit de multă vreme. 

Adresa de returnare era din New Orleans. Numele era acela al 
unui vechi și credincios prieten, Ben Jonas. 

Privind încă nervos, pe ascuns, la chipul pe jumătate distrus și 
acoperit de cicatrici al lui Deucalion, era evident că mesagerul 
considera că era de preferat compania unui yeti decât o 
călătorie înapoi, prin întuneric, prin trecătoarea îngheţată și 
periculoasă din munți. 

— AȘ putea primi adăpost în noaptea asta? 

— Oricine ajunge la aceste porţi, îl asigură Nebo, primește tot 
ce are nevoie. Dacă am fi avut, ţi-aș fi dat niște biscuiţi cu 
brânză uscați. 


Din curtea exterioară urcară pe rampa de piatră până în 
curtea interioară. Doi călugări tineri, cu lanterne, sosiră ca și 
cum ar fi auzit o chemare telepatică, pentru a-l escorta pe 
mesager la chiliile pentru oaspeţi. 

În sala de primire a oaspeţilor, scăldată în lumina candelelor 
aprinse, într-un alcov care mirosea a lemn de santal și tămâie, 
Deucalion citi scrisoarea. Cuvintele scrise de mâna lui Ben 
transmiteau un mesaj vital cu o cerneală albastră, de stilou. 

În același plic era și un articol de ziar, din New Orleans Times- 
Picayune. Titlul și conţinutul nu aveau atâta importanţă pentru 
Deucalion pe cât avea fotografia care le însoțea. 

Deși coșmarurile nu-l puteau înspăimânta și încetând demult 
să se mai teamă de vreun om, mâna îi tremură în momentul 
acela. 

— Veşti rele? îl întrebă Nebo. A murit cineva? 

— Mai rău de atât. Cineva e încă în viață. Deucalion se uita, 
nevenindu-i să-și creadă ochilor, la fotografia pe care o resimțea 
mai rece ca gheața. Trebuie să părăsesc Rombukul. 

Această afirmaţie îl întristă teribil pe Nebo. 

— Mă mângâiasem cu ideea că la moartea mea tu vei fi acela 
care să spună rugăciunile. 

— Nu ești în pericol să mori în curând. La fel de bine 
conservat ca o murătură în oțet, spuse Deucalion. În plus, sunt 
ultimul om din lumea asta pe care l-ar asculta Dumnezeu. 

— Sau poate primul, spuse Nebo cu un zâmbet enigmatic, dar 
cu semnificaţie. Bine. Dacă intenţionezi să umbli iar în lumea 
celor de după munţii aceștia, mai întâi permite-mi să-ţi fac un 
dar. 

e 

Lumânările gălbui se înălțau din sfeșnice aurite ca niște 
stalagmite de ceară, strălucind calde în încăpere. Pe pereţi erau 
pictate, cu graţie, mandale, desene geometrice, închise în 
cercuri, reprezentând cosmosul. 

Rezemat de un scaun căptușit cu perne subţiri, din mătase 
roșie, Deucalion se uita fix la tavanul cu lotuși înfloriţi, sculptați 
și pictaţi. 

Nebo stătea lângă el, înclinat deasupra lui, studiindu-i 
trăsăturile cu atenţia unui cărturar care descifrează pergamente 
complicate pe care sunt scrise sutre. 


10 


În timpul deceniilor petrecute prin circuri, Deucalion fusese 
acceptat de circari ca și cum nimic în înfățișarea lui nu era 
remarcabil. Și ei erau la marginea societăţii, fie că aleseseră 
asta, fie că nu avuseseră încotro. 

Câștigase  binișor în reprezentații cu monștri de circ, 
reprezentații care erau numite zece într-unu, pentru că ofereau 
zece spectacole într-un singur cort. 

Pe scena lui mică, stătea din profil, cu partea frumoasă a 
chipului întoarsă spre culoarul plin de rumeguș, de-a lungul 
căruia fraierii treceau de la reprezentaţie la reprezentație, de la 
femeia grasă la omul de cauciuc. Când se adunau înaintea lui, 
neînțelegând de ce fusese băgat într-un asemenea spectacol, el 
se întorcea pentru a le arăta partea desfigurată a chipului. 

Bărbaţi în toată firea rămâneau fără grai și se scuturau 
înfioraţi. Femeile leșinau, deși erau din ce în ce mai puţine, cu 
cât se scurgeau anii. Numai adulţii peste optsprezece ani erau 
admiși, pentru că era posibil ca, la vederea lui, copiii să fie 
traumatizaţi pe viață. 

Odată chipul descoperit în întregime, se ridica și își scotea 
cămașa, pentru a le arăta trupul gol până la brâu. Cicatricile lui 
cheloide, crestăturile puternice lăsate de suturile de metal 
primitive, excrescențele ciudate... 

Acum, lângă Nebo, stătea o tavă pe care era așezată o gamă 
mare de ace subţiri de oţel și sticluţe cu cerneluri de diferite 
culori. Cu o dexteritate nemaipomenită, călugărul îi tatuă faţa 
lui Deucalion. 

— Acesta este darul meu pentru tine, un model de protecţie. 
Nebo se aplecă să-și inspecteze opera, apoi începu un nou 
model de linii albastre, negre, verzi. 

Deucalion nu schiţă niciun gest de durere și nici nu era omul 
care să fi urlat la înţepăturile a mii de viespi. 

— Vrei să creezi un puzzle pe faţa mea? 

— Faţa ta, în sine, e un puzzle. Călugărul zâmbi la vederea 
muncii lui și la pânzele inegale pe care își imprimase desenele 
elaborate. 

Curgea vopsea, curgea sânge, acele ciupeau, înțepau, 
străluceau și zornăiau, atingându-se unul de celălalt în 
momentele în care Nebo folosea două deodată. 


11 


— La modelul acesta complex, ar trebui să-ţi ofer ceva pentru 
durere. Mănăstirea are opiu în dotare, deși nu putem să ne 
bucurăm de el foarte des. 

— Nu mi-e frică de durere, răspunse Deucalion. Viaţa e un 
ocean de durere. 

— Poate că viaţa din afara mănăstirii. 

— Chiar și aici aducem amintirile cu noi. 

Bătrânul călugăr selectă o fiolă de cerneală roșie ca focul, pe 
care o adăugă la model, ascunzând concavitățile grotești și 
zonele netede întrerupte, creând iluzia unei normalităţi sub 
motivele decorative. 

Nebo își continuă munca în liniște o vreme, apoi spuse: 

— Acestea îţi vor servi drept diversiune pentru ochii curioșilor. 
Bine, nici cel mai complicat desen nu poate să acopere totul. 

Deucalion își ridică mâna să pipăie tatuajul dureros ce îi 
acoperea suprafaţa pielii care arătase ca o oglindă spartă. 

— Voi trăi doar în întuneric și umbre, așa cum am făcut-o de- 
atâtea ori înainte. 

După ce puse dopuri la sticluțele cu cerneluri și șterse acele 
cu o cârpă, călugărul spuse: 

— Incă o dată, înainte să pleci... moneda? 

Indreptându-se în scaun, Deucalion culese cu mâna dreaptă 
din aer, de nicăieri, o monedă de argint. 

Nebo îl privi pe Deucalion cum plimba moneda pe monturile 
degetelor - cum o făcea pur și simplu să meargă, așa cum ar fi 
făcut magicienii -, manifestând o dexteritate remarcabilă dacă 
luai în considerare mărimea considerabilă și aspectul brut al 
mâinilor lui. 

Dar atâta lucru ar fi putut face orice magician bun. 

Cu degetul mare și cel arătător, Deucalion trimise moneda în 
aer. Moneda străluci în timp ce se rotea înălțându-se. 

Deucalion o smulse din aer, prinzând-o în pumn... apoi îl 
deschise - era gol. 

Oricare magician bun ar fi putut face așa ceva, și chiar să 
scoată moneda de după urechea lui Nebo, ceea ce Deucalion și 
făcu. 

Călugărul era, în schimb, fascinat de ce avea să urmeze. 

Deucalion pocni iar din degete și trimise moneda zburând în 
aer. Lumina lumânărilor o făcu din nou să sclipească, așa cum o 


12 


făcuse și mai devreme. Dar, sub ochii lui Nebo, moneda, pur și 
simplu... dispăru. 

La apogeul urcușului ei, întorcându-se spre lumină, când cap, 
când pajură, se făcu nevăzută. Moneda nu mai ajunse pe podea. 
Mâinile lui Deucalion nu erau în apropierea ei când se topi în 
văzduh. 

Nebo mai văzuse iluzia de nenumărate ori. Privise moneda de 
la o distanţă de câţiva centimetri și totuși nu putea spune ce se 
întâmplase cu ea. 

Meditase des asupra acestei iluzii. Dar fără niciun rezultat. 

Acum Nebo scutură din cap. 

— E magie de-adevăratelea sau e un truc? 

Zâmbind, Deucalion spuse: 

— Și ce e sunetul unei mâini care aplaudă? 

— Chiar și după toţi acești ani ai rămas un mister pentru 
mine. 

— Asemenea vieţii în sine. 

Nebo privi tavanul, ca și când se aștepta să vadă moneda 
prinsă într-una dintre florile de lotus sculptate și pictate. 
Coborându-și privirea asupra lui Deucalion, îi zise: 

— Prietenul tău din America a trimis scrisoarea pe șapte 
nume diferite. 

— Am folosit mult mai multe nume. 

— Probleme cu poliţia? 

— N-am mai avut demult. Numai că... eu caut întotdeauna un 
nou început. 

— Deucalion... spuse călugărul. 

— Un nume din mitologia veche - nu mai e cunoscut de multă 
lume în ziua de azi. 

Se ridică de pe scaun, ignorând pulsaţiile și zvâcnirile 
dureroase provocate de nenumăratele împunsături de ac. 

Bătrânul își ridică fața spre tavan. 

— În America te vei întoarce la viaţa de circar? 

— Circurile nu au loc pentru mine. Nu mai există reprezentații 
cu monștri de tot felul. Nu mai e ca în vremurile de demult. Nu 
sunt considerate corecte politic. 

— Dar când existau reprezentații, care era porecla ta? 

Deucalion se întoarse dinspre mandalele pictate pe perete, 
care străluceau în bătaia flăcărilor lumânărilor, chipul lui 
proaspăt tatuat rămânând în umbră. Când vorbi, o vibraţie 


13 


subtilă, un puls luminos zvâcni prin ochii lui, ca zbaterea 
tunetului după o cortină groasă de nori. 
— Mi se spunea... Monstrul. 


14 


CAPITOLUL 2 


NEW ORLEANS 


Traficul congestionat de dimineață de pe l-10 Expressway 
curgea la fel de apatic ca fluviul Mississippi care se unduia prin 
New Orleans. 

Când detectivul Carson O'Connor ieși de pe autostradă în 
suburbia Metairie, intenţionând să folosească drumurile de 
suprafață pentru a câștiga timp, lucrurile începură să se 
înrăutăţească. 

Oprită de o veșnicie în intersecție, Carson frământa nervoasă 
volanul sedanului ei fără însemnele poliţiei. Pentru a risipi o 
senzaţie din ce în ce mai acută de sufocare, deschise geamul 
mașinii. 

Străzile aglomerate erau deja înfierbântate ca o plită. Cu 
toate acestea, măcar nu mai era niciun idiot de la vreo 
televiziune care să încerce să facă ochiuri pe asfaltul încins. 
Până și școala de jurnalism le formase măcar jumătate de creier 
încât să-și dea seama că pe șoselele astea ai fi putut să prăjești 
chiar și înghețată. 

Lui Carson îi plăcea căldura, dar nu și umiditatea. Poate că, 
într-o zi, avea să se mute undeva într-o așezare unde să fie mult 
mai plăcut, torid, dar uscat, ca în Arizona. Sau Nevada. Sau la 
dracu'n praznic. 

Fără să fi avansat măcar un metru, privi minutele 
schimbându-se pe cadranul ceasului de pe bordul mașinii, apoi 
reuși să distingă motivul ambuteiajului. 

Doi puștani, cu glugi pe cap, purtând culorile găștii din care 
făceau parte, întârziau pe trecerea de pietoni, de fiecare dată 
când se făcea verde pentru mașini, ca să blocheze traficul. Alţi 
trei mergeau pe linia de mijloc, de la mașină la mașină, bătând 
în geamuri, căutând să facă un ban. 

— Spălăm parbrize. Doi dolari. 

Ca răpăitul unei puști semiautomate în plin tir, portierele se 
încuiau automat, una după alta, în momentul în care tinerii 
întreprinzători încercau să-i convingă pe șoferi și pasageri să 


15 


cumpere ce aveau ei de vânzare, însă nicio mașină nu se mișca 
mai departe până nu se plătea tariful. 

Liderul aparent al găștii se iţi la geamul lui Carson, arogant și 
plin de falsă bunăvoință. 

— Iţi spăl parbrizu', cucoană. 

Ținea în mână o cârpă mizerabilă, care arăta de parcă ar fi 
fost pescuită dintr-unul din numeroasele canale pline de bălării 
ale orașului. O cicatrice albă, subţire pe obrazul puternic bronzat 
era punctată de câteva semne de sutură, sugerând că se bătuse 
cu cuțite în ziua în care la Urgenţe era de gardă doctorul 
Frankenstein. Barba lui rară sugera deficiență de testosteron. 

Uitându-se mai bine la Carson, Cicatrice rânji. 

— Hei, păpușică. Ce cauţi cu rabla asta? Tu ești făcută pentru 
Mercedes. Ridică unul din ștergătoare și îi dădu drumul ca să se 
izbească de parbriz. Alo, unde te gândești? Nu cred că o 
prospătură cu picioarele până-n gât, așa ca tine, ar avea nevoie 
să gândească. 

Un Sedan fără însemne avea anumite avantaje în munca unui 
detectiv care caută să treacă neobservat; cu toate acestea, pe 
vremea când conducea o mașină de patrulă în alb și negru, nu 
fusese nevoită să asculte asemenea tâmpenii. 

— Incalci legea, îi spuse ea. 

— Da’ văd că ești cu capsa pusă în dimineaţa asta. 

— Parbrizul e curat. Ce faci tu se cheamă șantaj. 

— Eu îţi iau doi dolari ca să ţi-l curăţ. 

— Eu te sfătuiesc să te îndepărtezi de lângă mașină. 

Puștiul își ridică bucata de cârpă, pregătit să ungă parbrizul. 

— Doi dolari ca să-l şterg, trei dolari ca să nu-l şterg. Cele mai 
multe doamne, fie că sunt bărbaţi sau femei, aleg opţiunea doi. 

Carson desfăcu centura de siguranţă. 

— Ti-am spus să te dai de lângă mașină. 

În loc să se retragă, Cicatrice se aplecă pe geamul de la 
portieră, la câţiva centimetri de ea. Respirația îi era îndulcită de 
iarba fumată în dimineaţa aceea și înăcrită de guma de 
mestecat. 

— Fă trei dolari încoa', numărul tău de telefon și niște scuze 
mişto - și poate nu mă apuc să-ţi nearanjez mutra aia drăgălașă. 

Carson apucă urechea stângă a individului, o suci suficient de 
tare încât să-i sfarme cartilajul și îl pocni cu capul de cadrul de 


16 


sus al portierei. Urletul lui semănă mai puţin cu cel al unui lup, 
cât, mai degrabă, cu scâncetul unui copil. 

Îi dădu drumul și, ieșind din sedan, deschise portiera, lovindu- 
| în plin, cu atâta forță, încât îl culcă la pământ. 

Cum căzuse pe asfalt, dând cu capul cât se poate de tare, să 
vadă constelații de stele verzi într-un planetariu personal, ea îi 
plantă un picior pe organele genitale și întoarse pantoful, 
strivindu-i-le până îl făcu să urle și să stea într-un loc ca nu 
cumva femeia să-i facă terci bijuteriile de familie. 

Arătându-i legitimaţia de poliţist, Carson îi spuse: 

— Numărul meu de telefon e nouă-unu-unu. 

Printre mașinile ţinute prizoniere pe șosea, cu capetele ițite și 
alerte la tot ce mișca, cei patru golani ai lui Cicatrice se uitau la 
el, apoi la ea, șocați și furioși, dar și amuzaţi în același timp. 
Puștiul de sub piciorul ei era un amic de-al lor, și umilirea unui 
băieţaș de cartier era umilirea tuturor, chiar dacă tipul era, într- 
un fel, ceea ce ei numeau un falset, un prefăcut. 

Puștiului care venise cel mai aproape de Cicatrice, Carson îi 
spuse: 

— Stai dracu’ ţeapăn, acolo, cap sec, dacă nu vrei o gaură în 
mansardă. 

Haimanaua de sub piciorul ei încercă să dea înapoi ca racul, 
dar ea aplică și mai multă presiune. Derbedeului îi dădură 
lacrimile și alese să se supună, pentru că alternativa era să 
petreacă trei zile cu pungi de gheaţă între picioare. 

În ciuda avertizării, doi dintre golani începură să se îndrepte 
către ea. 

Aproape cu dexteritatea unui prestidigitator, Carson puse la 
loc legitimaţia și scoase din portarmă pistolul. 

— la luaţi seama la don'șoara asta de sub piciorul meu... e 
„Șifonată” - ceea ce, în limbajul străzii, însemna „umilită” însă 
niciunul dintre voi n-a păţit-o încă. Voi nu aveţi nimic de câștigat 
din afacerea asta, decât poate doi anișori la răcoare sau poate 
un mic foc de artificii și un scaun cu rotile toată viaţa. 

Puștii nu o luară la sănătoasa, dar se opriră pe loc. 

Carson știa că erau mai puţin preocupaţi de pistolul ei cât de 
faptul că ea știa să le vorbească pe limba lor. De vreme ce le 
cunoștea limbajul, presupuseră - corect, de altfel - că mai 
fusese, și nu numai odată, în astfel de situaţii și îi privea fără să 
le fie frică de ei. 


17 


Chiar și cel mai cretin gangster - și mulţi ar putea să 
concureze pentru premiul Ce/ mai cretin gangster - ar fi putut 
să-i citească în ochi hotărârea și să-și calculeze șansele. 

— Aţi face bine să vă luaţi tălpășiţa, să vă puneti ţolu-n cap și 
să vă tiraţi, spuse ea, îndemnându-i să plece. Dacă insistaţi să 
ieșiţi la interval, o să pierdeți. 

Înaintea sedanului ei fără însemne, aproape de intersecție, 
mașinile începeau să se miște. Fie că vedeau sau nu în oglinzile 
lor retrovizoare ce se întâmpla, șoferii simţiră că tâlhăriile 
încetaseră. 

În timp ce mașinile din jurul lor începeau să ruleze pe 
autostradă, tinerii întreprinzători își dădură seama că n-avea 
niciun sens să mai stea, de vreme ce clientela o luase binișor 
din loc. Galopară repede, îndepărtându-se ca mânijii împrăștiați 
de pocnetul tunetului. 

Sub piciorul ei, spălătorul de parbrize încă nu voia să se 
recunoască învins. 

— Auzi, fă, curvă, pe legitimaţia aia a ta scrie omucideri. Nu 
mă poți atinge! N-am omorât pe nimeni. 

— Ce tâmpit! spuse ea punându-și pistolul la locul lui. 

— Nu poţi să-mi spui tâmpit. Am terminat liceul. 

— Ba nu l-ai terminat. 

— Aproape l-am terminat. 

Înainte ca tembelul - în mod previzibil - să se poată simţi 
jignit de felul ei nepoliticos de a-i descrie inteligența greu 
încercată și să amenințe că o dă în judecată pentru lipsă de 
respect, telefonul mobil al lui Carson începu să sune. 

— O'Connor la telefon, răspunse ea. 

Când își dădu seama cu cine avea de-a face și de ce, își luă 
piciorul de pe derbedeu. 

— Cară-te! îi spuse ea. Și nu-ţi mai arăta mutra cretină pe 
străzi. 

— Nu mă bagi la bulău? 

— Nici nu meriţi hârtia pe care ar trebui să te raportez, spuse 
ea și se întoarse la telefon. 

Gemând, se ridică în picioare, ţinându-se cu o mână de 
fermoarul pantalonilor cu turul lăsat, ca și cum ar fi fost un copil 
de doi ani care nu se mai putea ţine și avea nevoie disperată la 
baie. 


18 


Era unul dintre aceia care nu învaţă nimic din experienţă. În 
loc să se târască încetișor, să-și găsească prietenii și să le spună 
o poveste pescărească despre cum a dovedit-o el în cele din 
urmă pe curva aia de polițistă și cum i-a cărat pumni și picioare 
până a lăsat-o fără dinţi în gură, băieţașul rămase acolo, 
ținându-se de nădragi, plângându-se de agresivitatea ei și de 
tratamentul primit, de parcă zbieretele lui aveau să atragă după 
sine un val de compasiune și regret din partea femeii. 

Când Carson termină conversaţia telefonică, apăsă tasta roșie 
de terminare a apelului și puse telefonul în buzunar. Șantajistul 
ofensat îi spuse: 

— Vezi tu, și eu știu cum te cheamă și pot să aflu unde 
locuiești. 

— Ținem traficul în loc, îi răspunse ea. 

— Am să vin într-o noapte și am să-ţi sparg faţa, am să-ţi rup 
picioarele și mâinile, am să-ţi sfărâm fiecare os de la fiecare 
deget. Ai gaze la bucătărie? Am să-ți prăjesc mutra pe aragaz. 

— Sună distractiv. Am să deschid o sticlă de vin, fac niște 
tapas. Singura chestie e că fața care o să se prăjească pe 
aragaz -, ei bine, mă uit acum la ea. 

Intimidarea era cea mai bună armă a lui, însă ea avea o 
coardă care nu se putea întinde chiar așa de ușor. 

— Îţi place să mănânci tapas? îl întrebă ea. 

— Bă, ești mai nebună ca un câine turbat și drogat. 

— Probabil, aprobă ea. 

Puștiul se îndepărtă. 

Făcându-i cu ochiul, Carson îi aruncă: 

— Pot să aflu unde locuiești tu. 

— Stai departe de mine. 

— Auzi, tu ai gaz în bucătărie? îl întrebă ea. 

— Nu glumesc, nebuna dracu'! 

— Ei, hai că de acuma încerci să mă îndulcești, spuse Carson 
în limbajul de stradă. 

Interlopul îndrăzni să-i întoarcă spatele și o luă la sănătoasa, 
împiedicându-se de mașini și încercând să nu se lase călcat. 

Simţindu-se mai bine în dimineaţa aceea, Carson se urcă la 
volanul sedanului fără însemne, trânti portiera și merse să-și 
culeagă partenerul, pe Michael Maddison. 

Urmau să aibă o zi de anchetă, de rutină, dar telefonul pe 
care îl primise schimbase planurile. O femeie fusese găsită 


19 


moartă în laguna din City Park și, la o primă examinare a 
cadavrului, constatase că nu se înecase din greșeală în timp ce- 
și făcea alergarea de seară. 


20 


CAPITOLUL 3 


Fără să-și mai folosească sirena și girofarul, Carson ajunse în 
timp util pe Veterans Boulevard, printr-un caleidoscop de 
malluri, magazine cu piese de schimb, reprezentanțe auto, filiale 
bancare și francize de fast-food. 

Ceva mai departe, filiale ale dezvoltărilor rezidenţiale alternau 
cu coridoare de clădiri de apartamente și complexuri de locuit. 
Aici, Michael Maddison, în vârstă de treizeci de ani și încă 
necăsătorit, își găsise un apartament anost, care ar fi putut fi în 
oricare alt oraș din America. 

Pe el nu-l deranja că era anost. Lucrând pe ritmuri de jazz și în 
ropotele de tobe ale New Orleansului, mai ales ca detectiv 
criminalist, susținea că, la sfârșitul fiecărei zile, era copleșit de 
atâta culoare locală. Apartamentul ordinar era ancora lui în 
realitate. 

Îmbrăcat de lucru, într-o cămașă hawaiiană, o geacă sport 
cafenie, care îi ascundea portarma și blugi, Michael o aștepta să 
tragă mașina în faţa blocului. Părea calm și indiferent, dar, 
asemenea unor cocteiluri înșelătoare, dincolo de mască lucrurile 
stăteau altfel. 

Ținând o cafea într-un pahar alb de hârtie într-o mână și o 
gogoaşă nemușcată în gură cu delicateţea unui câine de 
vânătoare care se întorcea la stăpân cu rața vânată, Michael se 
așeză pe scaunul din dreapta și închise portiera. 

— Ce ţi-a crescut pe bot? îl întrebă Carson. 

Scoțând gogoașa dintre dinţi, intactă și abia atinsă, îi spuse: 

— Glazură de sirop de arțar. 

— Dă-mi. 

Michael îi oferi punga albă de hârtie: 

— Una obișnuită, cu glazură, două cu ciocolată. Alege. 

Ignorând punga, îi smulse gogoașa din mână. 

— Mor după siropul de arțar. 

Mușcând o bucată imensă și, molfăind cu poftă, Carson 
întoarse mașina, o scoase din curbă și ţâșni pe șosea. 

— Și eu mor după siropul de arțar. 

Jalea din vocea lui îi spunea lui Carson că Michael tânjea după 
mai mult decât o gogoaşă cu sirop de arțar. Din mai multe 


21 


motive decât simpla menţinere a unei etichete profesionale, 
Carson se prefăcu a nu observa. 

— O să-ţi placă și cele cu glazură obișnuită. 

În timp ce Carson viră pe Veterans Avenue dinspre Jefferson 
Parish, care dădea în Orleans Parish, intenţionând să o ia pe 
Pontchartrain Boulevard ca să ajungă pe Harrison și de acolo în 
City Park, Michael scotoci în punga cu gogoși, prefăcându-se că 
făcea acest lucru doar dintr-o dureroasă necesitate. 

Așa cum se așteptase ea, Michael alese gogoașa cu ciocolată 
- nu pe cea glazurată, pe care ea o recomandase imperios -, 
mușcă din ea și închise punga, boţind-o la capăt. 

Ridicându-și privirea spre Carson tocmai când ea trecu pe 
galben o fracțiune de secundă înainte să se facă roșu, îi spuse: 

— Eu zic s-o lași mai moale cu gazul, ca să ajuţi și tu la 
salvarea planetei. La noi, la biserică, începem fiecare zi cu o oră 
de dulcegării și meditație. î 

— Eu nu ţin de biserica „Detectivilor Grași și Nesimţiţi”. In 
plus, tocmai am primit un telefon - au găsit numărul șase azi- 
dimineață. 

— Șase? Mai mușcă o dată din gogoașa cu ciocolată, apoi 
continuă: De unde știu că e același criminal? 

— A tăiat destul de mult - ca la celelalte. 

— Ficat? Rinichi? Picioare? 

— Cred că tipa a avut niște mâini frumoase. Au găsit-o în 
laguna din City Park, cu mâinile tăiate. 


22 


CAPITOLUL 4 


Oamenii veneau pe cei o mie cinci sute de acri de teren din 
City Park ca să hrănească rațele sau să se relaxeze sub brâul de 
stejari, împodobiţi cu cortine gri-verzi de mușchi spaniol. Le 
plăceau grădinile botanice bine îngrijite, fântânile Art Deco și 
sculpturile. Copiilor le plăceau la nebunie parcul cu personaje 
din povești și faimoșii cai înaripaţi sculptați în lemn de pe 
caruselele amenajate pentru ei. 

Acum se adunau spectatori care priveau mersul anchetei în 
plină desfășurare pe malul lagunei. 

Ca de obicei, Carson nu putea să-i sufere pe gură-cască 
adunaţi acolo, mânaţi de o curiozitate morbidă. Printre ei erau 
bunici și adolescenţi, afaceriști în costume și alcoolici ai 
nimănui, rufoși și sorbind din sticle ascunse în pungi de hârtie 
băuturi ieftine. Toţi îi dădeau sentimentul că era Noaptea 
Morților Vii. 

Stejarii bătrâni, de secole, tronau deasupra unei oglinzi de 
apă verde, dantelată pe margini cu ierburi acvatice. Cărări 
pavate șerpuiau de-a lungul lagunei, legate de poduri de piatră 
elegant arcuite. 

Câţiva gură-cască se urcaseră în copaci ca să vadă mai bine 
ce se întâmplă în zona izolată de echipajele de poliţie. 

— Nu prea seamănă cu mulţimea pe care o vezi la operă, 
spuse Michael în timp ce încerca, împreună cu Carson, să-și facă 
loc cu coatele prin mulţimea de năuci care căscau gura pe 
trotuar și pe pista de jogging. Și nici la cursele de monster-truck, 
de altfel, nu vezi asemenea adunătură. 

In secolele optsprezece și nouăsprezece, această zonă era un 
loc popular pentru creolii pursânge care se luptau în dueluri. Se 
întâlneau după apus, în lumina lunii, și se băteau în săbii până 
se răneau. 

Zilele astea, parcul rămânea deschis noaptea, dar 
combatanții nu erau înarmaţi la fel și nici nu aveau aceeași forță 
ca în vremurile de demult. Prădătorii umblau liberi și erau 
încredințaţi că vor scăpa de pedeapsa meritată în această eră în 
care civilizația părea să se prăbușească. 


23 


Acum polițiștii în uniformă ţineau la distanţă hienele; oricare 
dintre cei strânși acolo putea fi criminalul venit să se desfete, 
privind spectacolul provocat de crima comisă. În spatele lor, 
panglicile de semnalizare a locului crimei fuseseră întinse ca 
stegulețele de Mardi Gras, din stejar în stejar, blocând o 
porțiune din pista de alergare din spatele lagunei. 

Michael și Carson erau cunoscuţi de către mulţi dintre ofiţerii 
și tehnicienii de laborator prezenţi la locul crimei - unii îi 
îndrăgeau, alţii îi urau. Ea fusese cel mai tânăr ofițer promovat 
la rangul de detectiv, iar Michael al doilea cel mai tânăr. Când 
urci așa de repede scara ierarhică, ai un preț de plătit. 

Ai un preț de plătit și pentru stil, dacă nu e unul tradiţional. Și 
în ceea ce-i privește pe unii dintre ofițerii care nu fac nimic 
altceva decât să numere zilele până la pensie, ai un preţ de 
plătit dacă muncești ca și cum chiar crezi în meseria pe care o 
practici și că actul de justiţie are însemnătate. 

Trecând de panglica galbenă, Carson se opri și examină locul 
crimei. 

Cadavrul unei femei plutea cu faţa în jos în apă. Părul ei blond 
se răsfirase ca o aureolă în jurul capului, radiind acolo unde 
soarele Louisianei, filtrat de crengile copacilor, îl atingea. 

Pentru că mânecile rochiei ei prinseseră aer, brațele femeii 
pluteau și ele la vedere, terminându-se în cioturi. 

— New Orleans, spus Michael, citând sloganul publicitar al 
unui birou de turism „romantismul unui loc exotic”. 

Așteptând instrucţiuni, echipa de tehnicieni criminaliști încă 
nu intrase în perimetrul crimei. O urmaseră pe Carson și acum 
toți stăteau dincolo de linia de demarcaţie, așteptând ordine. 

Ca detectivi la Omucideri, Carson și Michael își făcuseră un 
plan strategic: să stabilească geometria corespunzătoare 
cercetărilor ce urmau să aibă loc, subiecţii scenei și unghiurile 
fotografice, posibile surse de indicii... 

In această privinţă, Michael, de obicei, o lăsa pe Carson, 
pentru că dispunea de o intuiţie pe care o numise, anume ca să 
o calce pe nervi, viziune de vrăjitoare. 

— Cine e ofițerul responsabil? îl întrebă Carson pe cel mai 
apropiat polițist în uniformă. 

— Ned Lohman. 

— Unde e? 

— Acolo, în spatele copacilor. 


24 


— De ce mama naibii îmi calcă în picioare locul crimei? 
întrebă ea. 

Ca și cum ar fi auzit-o, Lohman apăru din spatele stejarilor cu 
doi detectivi de la Brigada Omucideri, modele mai vechi, 
Jonathan Harker și Dwight Frye. 

— Prostălăul și Prostănacul, mârâi Michael. 

Era mult prea departe să-l fi auzit, așa că Harker rânji cu toţi 
dinţii la el, iar Frye îi făcu semn cu mâna. 

— Ce situaţie de rahat! spuse Carson. 

— Pute de la o poștă, încuviinţă Michael. 

Carson nu vru să facă scandal la locul crimei, așa că îi așteptă 
pe detectivi să vină spre ea. 

Ce bine ar fi fost să poată să le tragă câte un glonţ tâmpiţilor 
în genunchi, numai să scutească locul de copitele lor de 
animale. Ar fi fost mult mai satisfăcător decât să ţipe sau să Îi 
avertizeze cu un foc de armă tras în vânt. 

Când ajunseră în dreptul lor, Harker și Frye zâmbeau nevoie 
mare și erau foarte plini de ei. 

Ned Lohman, ofiţerul în uniformă, avu măcar bunul-simţ să nu 
o privească în ochi. 

Femeia încercă să se calmeze. 

— Aici e bucătăria noastră, așa că lasă-ne pe noi s-o 
rezolvăm. 

— Eram în zonă, spuse Frye, și noi am preluat apelul. 

— Aţi prea luat apelul, spuse Carson. 

Frye era un grăsan cu o înfățișare unsuroasă, ca și cum se 
alesese cu acest nume de familie nu de la tată, ci de la modul 
preferat de a-și prepara oricare fel de mâncare. 

— O'Connor, spuse el, ești singura irlandeză pe care o cunosc 
în preajma căreia nu-mi face nicio plăcere să fiu. 

In situaţii de felul acesta, o crimă ciudată care se transformă 
în șase în doar câteva săptămâni, Carson și partenerul ei nu 
sunt singurii polițiști din departament care să cerceteze anumite 
aspecte ale cazului. 

Cei doi însă luaseră parte la cercetările primei crime, prin 
urmare, aveau dreptul conferit de întâietate din capul locului 
asupra oricăror crime similare, până în momentul în care 
criminalul va ucide destule victime forțând astfel departamentul 
să creeze un grup operativ. Și, în momentul respectiv, ea și 
Michael aveau toate șansele să fie numiţi liderii echipei. 


25 


Harker avea tendinţa de a lua foc repede - fie de la soare, fie 
din invidie, fie din lovituri imaginare sub centura competenţei 
lui, fie din absolut orice. Soarele Sudului îi albise părul blond, 
până ajunse decolorat aproape de tot; îi dădea chipului său, în 
permanenţă, un aspect de rac fiert. 

Ochii lui, albaștri ca flacăra de la aragaz și duri ca pietrele 
preţioase, lăsau să se întrevadă cine era cu adevărat omul din 
spatele zâmbetului cald pe care îl afișa. 

— A fost nevoie să ne mișcăm repede, înainte ca dovezile să 
se piardă. În mediul ăsta, trupurile se descompun rapid. 

— Ah, nu mai fi așa de dur cu tine, spuse Michael. Cu un 
abonament la sală și puţină ambiţie, o să arăţi iar bine. 

Carson îl trase deoparte pe Ned Lohman. Michael li se alătură 
în momentul în care ea își scoase carneţelul și spuse: 

— Vreau să văd procesul tău verbal la faţa locului. 

— Ascultați, domnilor detectivi, eu știu că voi sunteţi cuțitul și 
pâinea în cazul ăsta. Eu le-am spus asta lui Frye și Harker, dar 
sunt mai mari în grad ca mine. 

— Nu e vina ta, îl asigură ea. Ar fi trebuit să știu până acum 
că vulturii ajung primii la cadavre. Hai să începem cu timpul la 
care ai ajuns la fața locului. 

Polițistul se uită la ceas. 

— Apelul a venit la șapte patruzeci și doi, ceea ce înseamnă 
că a fost acu' treizeci și opt de minute. Un alergător a văzut 
cadavrul, a sunat la poliţie. Când am ajuns, tipul stătea aici, 
alergând pe loc, ca să-și menţină constant ritmul cardiac. 

În ultimii ani, alergătorii cu telefoane mobile găsiseră mai 
multe cadavre decât oricare alt tip de cetăţean american. 

— Cât despre loc, continuă ofițerul Lohman, trupul e acolo 
unde l-a găsit alergătorul. N-a făcut nicio încercare de 
resuscitare. 

— Mâinile tăiate, sugeră Michael, au fost probabil un indiciu 
bun că resuscitarea nu avea cum să aibă vreun efect. 

— Victima e blondă, probabil natural, probabil caucaziană. Ai 
observat altceva în legătură cu ea până acum? întrebă Carson. 

— Nu, nici eu nu m-am apropiat de ea, nu am contaminat 
nimic, dacă asta încercaţi să aflaţi. Nu i-am văzut nici faţa, așa 
că nu pot să fac presupuneri în privința vârstei. 

— Timpul, locul... ce fel de incident? îl întrebă Carson din nou. 
Prima ta impresie... 


26 


— Că e crimă. Doar nu și-a tăiat singură mâinile. 
— Una, poate, încuviinţă Michael, dar nu pe amândouă. 


27 


CAPITOLUL 5 


WORLD'S FAIR 


Străzile din New Orleans abundau de oferte: femei de toate 
felurile. Unele erau frumoase, dar până și cele mai 
ademenitoare aveau defecte, de un fel sau altul. 

În primii lui ani de căutări, Roy Pribeaux încă nu întâlnise 
femeia care să se ridice la standardul pe care și-l stabilise el, din 
niciun punct de vedere. 

Se mândrea cu atitudinea lui de perfecţionist. Dacă ar fi fost 
Dumnezeu, lumea ar fi fost un loc mult mai ordonat, mult mai 
curat. 

Sub domnia Atotputernicului Roy, n-ar mai exista oameni urâţi 
sau fazi. N-ar mai fi mucegai. N-ar mai fi gândaci de bucătărie și 
nici măcar țânțari. Nimic care să pută. 

Sub un cer albastru pe care nu ar fi avut cum să-l facă mai 
frumos, dar într-un mediu umed pe care nu l-ar fi agreat 
niciodată, Roy se plimba pe Riverwalk, locul pe care se ridicase 
în 1984 Louisiana World's Fair care, între timp fusese 
reamenajat, pentru a fi transformat într-un loc de agrement și 
pavilion comercial. leșise la vânătoare. 

Trei femei tinere, îmbrăcate cu bustieră și în pantaloni foarte 
scurți, își unduiau trupurile, trecând pe lângă el râzând. Două 
dintre ele îi aruncară o privire apreciativă. 

El le întâlni privirea, apoi se uită cu îndrăzneală la trupurile 
lor, de sus până jos, după care își întoarse privirea de la ele, 
neinteresat. 

Chiar și după ani de căutări, rămânea un optimist. fa era 
acolo, undeva, ea era idealul lui, și el avea s-o găsească - chiar 
dacă pe rând, doar câte o bucată. 

In această societate promiscuă, Roy, la cei treizeci și opt de 
ani ai lui, era încă virgin, un fapt de care el era foarte mânaru. 
Se păstra. Pentru femeia perfectă. Pentru dragoste. 

Între timp, își șlefuia propria perfecţiune. În fiecare zi 
petrecea două ore de efort fizic intens. Văzându-se drept un 
renascentist în toată legea, citea literatură exact o oră, studia 


28 


un subiect nou pentru exact o oră în fiecare zi, medita la marile 
mistere ale lumii și la marile probleme ale vremii sale pentru 
încă o oră zi de zi. 

Nu mânca nimic altceva decât produse organice. Nu cumpăra 
carne de la fermele industriale. Niciun fel de poluanţi nu-l 
contamina, nici pesticide, nici reziduuri nucleare și, cu siguranţă, 
niciun fel de material genetic ciudat rezultat al procesării 
mâncării din industria bioingineriei alimentare. 

În cele din urmă, când își va fi rafinat dieta la perfecţie și când 
trupul lui va fi acordat ca un ceas atomic, se aștepta să nu mai 
elimine nimic. Va procesa fiecare îmbucătură atât de bine, încât 
totul va fi convertit în energie și nu va mai produce nici urină, 
nici fecale. 

Poate că atunci va întâlni femeia perfectă. Visa adesea 
intensitatea legăturii sexuale pe care o vor împărtăși. La fel de 
profundă ca fuziunea nucleară. 

Localnicii iubeau Riverwalkul, dar Roy bănuia că majoritatea 
celor prezenţi astăzi erau turiști, văzând cum se holbau la artiștii 
caricaturiști și la muzicienii stradali. Localnicii nu s-ar aduna în 
număr așa de mare în jurul standurilor cu tricouri cu New 
Orleans. 

Roy se opri brusc în faţa unei furgonete roșii la care se vindea 
vată pe băț. Aroma de zahăr fierbinte răspândea un abur dulce 
în jurul tonetei. _ 

Vânzătoarea stătea pe un scăunel sub o umbrelă roșie. In jur 
de douăzeci de ani, era mai degrabă banală și avea părul în 
neorânduială. Arăta la fel de pleoștită și de simplă ca o păpușă 
Muppet, dar fără personalitatea acesteia. 

Însă ochii ei. Ochi; ei. 

Roy era captivat. Ochii ei erau ca două nestemate, de un 
verde-albăstrui fabulos, expuse pe un suport îmbâcsit și prăfuit. 

Pielea din jurul ochilor se încrețea ademenitor în momentul în 
care prindea atenţia cuiva și zâmbea. 

— Pot să vă ajut? 

Roy făcu un pas înainte. 

— Aș vrea ceva dulce. 

— Nu am decât vată de zahăr. 

— Nu e adevărat, rosti el, minunându-se de cât de gentil 
putea să fie. 

Era nedumerită. 


29 


Biata făptură. Era mult prea versat pentru ea. 

— Da, vată de zahăr, te rog, zise el în cele din urmă. 

Ea luă un con de hârtie și începu să-l învârtă în jurul cuvei, 
învăluindu-l într-un nor de zahăr. 

— Cum te cheamă? o întrebă el. 

Ea ezită, părând jenată, ferindu-și privirea. 

— Candace. 

— O fată cu numele de Candy!, vânzătoare de dulciuri. E 
soarta sau doar un pronunțat simţ al umorului? 

Ea se înroși. 

— Prefer Candace. Prea multe conotaţii negative pentru o 
femeie... cu greutate să fie numită Candy. 

— OK, nu ești un fotomodel anorexic. Și ce? Frumusețea vine 
în multe feluri de ambalaje. 

Candace, evident, auzise foarte rar - asta dacă auzise 
vreodată - cuvinte atât de plăcute de la un bărbat așa atrăgător 
ca Roy Pribeaux. 

Dacă ea s-ar fi gândit vreodată la ziua în care ar fi putut să nu 
mai producă niciun fel de deșeu, atunci trebuie să-și fi dat 
seama deja că el era mult mai aproape de acest ţel decât ea. 

— Ai niște ochi superbi, îi zise el. Incredibil de frumoși. Genul 
de ochi în care cineva ar putea să privească ani în șir. 

Roșeaţa din obrajii ei se intensifică, dar timiditatea îi era 
depășită de uimire în așa măsură, încât ridică ochii spre el și îl 
privi în faţă. 

Roy știa că nu va îndrăzni să se apropie de ea prea în forță. 
După o viaţă de neacceptare, ea ar fi bănuit că el nu făcea 
altceva decât s-o pregătească pentru încă o portie de umilință. 

— Ca bun creștin ce mă aflu, explică el, deși nu avea niciun 
fel de convingeri de natură religioasă, cred că Dumnezeu a creat 
oamenii frumoși sub cel puţin un aspect, iar noi trebuie să 
recunoaștem acea frumuseţe. Ochii tăi sunt... pur și simplu... 
perfecţi. Ei sunt ferestrele spre sufletul tău. 

Punând conul de vată de zahăr pe unul dintre suporturile de 
pe tejghea, ea își feri din nou privirea, ca și cum ar fi fost un 
păcat să-l lase să se bucure de ea prea multă vreme. 

— N-am mai fost la biserică de acu’ șase ani, când a murit 
mama. 

— Îmi pare rău să aud asta. Trebuie să fi murit foarte tânără. 


1 Candy - dulciuri, zahăr (în Ib. engl., în orig.) (n.tr.) 
30 


— Cancer, se destăinui Candace. Am fost mânioasă din cauza 
asta. Dar acum... mi-e dor să merg la biserică. Îmi lipsește. 

— Am putea merge împreună cândva și apoi am putea ieși la 
o cafea. 

Ea îndrăzni să-l privească din nou în ochi. 

— De ce? 

— De ce nu? 

— E chestia că... sunteţi atât de... 

Prefăcându-se și el timid, își feri privirea la rândul lui. 

— Deci, nu sunt genul tău. Știu că pentru unii oameni pot 
părea superficial... 

— Nu, vă rog, nu asta am vrut să spun, interveni ea, dar nu se 
putu convinge să explice ce anume voise să spună. 

Roy scoase un carnețel din buzunar, mâzgăli ceva cu un pix și 
rupse apoi foaia de hârtie. 

— Poftim, acesta este numele meu - Ray Darnell - și numărul 
de telefon. Poate că o să te răzgândești. 

Holbându-se la numărul de telefon și la numele lui, ambele 
false, Candace spuse: 

— Am fost întotdeauna o persoană... retrasă. 

Biata, timida creatură. 

— Inţeleg, spuse el. Eu ies foarte rar cu femei. Sunt prea de 
modă veche pentru femeile din ziua de azi. Sunt atât de... 
îndrăzneţe. Mă simt jenat în locul lor. 

Când încercă să plătească pentru vata de zahăr, ea nu vru să- 
i ia banii. El insistă. 

Plecă mai departe, gustând tacticos din vata de zahăr, simțind 
privirea ei îndreptată spre el, urmărindu-l. De îndată ce dispăru 
din raza ei vizuală, aruncă vata într-un tomberon. 

Se așeză pe o bancă la soare și își consultă agenda. Pe ultima 
pagină a carnetului își ţinea lista. După un efort considerabil 
aici, în New Orleans, și, înainte de asta, în altă parte, abia ieri 
tăiase de pe listă penultimul obiect de care avea nevoie: mâini. 

Acum puse un semn de întrebare în dreptul ultimului obiect 
de pe listă, sperând să-l poată tăia în curând. 

OCHI? 


31 


CAPITOLUL 6 


Era un copil al Milei, născut din Milă, crescut din Milă. 

Ședea la o masă în încăperea lui fără ferestre, dezlegând 
cuvinte încrucișate dintr-o revistă groasă. Nu ezita niciodată să 
scrie un răspuns. Răspunsurile îi veneau pe loc și nota literele în 
pătrățelele lor cu rapiditate, fără să greșească nici măcar o dată. 

Numele lui era Randal Șase, pentru că alţi cinci masculi 
fuseseră numiţi Randal înaintea lui și trimiși în lume. Dacă și el 
avea vreodată să iasă în lume, atunci și lui i se va da un nume 
de familie. 

În bazin, înainte să capete conștiință, fusese educat prin 
descărcarea de date direct în creierul lui. Odată adus la viaţă, 
continuase să învețe prin sesiuni de somn indus de 
medicamente. 

Știa foarte multe despre natură și civilizaţie în toată 
complexitatea lor, cunoștea înfățișarea și mirosul, și sunetul 
locurilor în care nu fusese niciodată. Cu toate acestea, lumea lui 
era, în mare parte, limitată la o singură încăpere. 

Agenţii Milei numeau acest spaţiu compartimentul lui, un 
termen menit să descrie locuinţa unui soldat. 

În războiul împotriva umanităţii - un război secret acum, dar 
care nu era menit să rămână secret pentru totdeauna - el era 
un tânăr de optsprezece ani care se născuse în urmă cu patru 
luni. 

După toate aparențele, el avea optsprezece ani, dar avea 
cunoștințe despre lume mai vaste decât savanţi mult mai în 
vârstă decât el. 

Fizic, era perfect sănătos. Intelectual era avansat. 

Emoţional, ceva era în neregulă cu el. 

Nu se gândea la camera lui ca la un compartiment, ci ca la o 
celulă. 

El însuși era o celulă pentru propria persoană. Trăia mai mult 
în sine, decât în afară. Vorbea puţin. Tânjea după lumea de 
dincolo de celula lui, de dincolo de el și totuși îl înspăimânta. 

Își petrecea majoritatea timpului cu rebusuri și integrame, 
cufundat în jocurile orizontalelor și verticalelor de cuvinte. 
Lumea de dincolo de pereţii camerei lui era ademenitoare, dar 


32 


și... dezordonată, haotică. O simţea presându-se de pereți, 
apăsând, apăsând mereu și numai concentrându-se asupra 
jocurilor de cuvinte, numai prin stabilirea ordinii în căsuţele 
goale, umplându-le cu literele absolut corecte reușea să 
oprească lumea din afară să-i invadeze propriul spaţiu. 

In ultima vreme, începuse să se gândească adesea că poate 
se temea de lumea de afară pentru că Tatăl îl programase să se 
teamă. De la Tatăl lui își primise educaţia și, în cele din urmă, lui 
îi datora viaţa. 

Posibilitatea asta îl tulbura. Nu putea înțelege de ce Tatăl l-ar 
fi creat să fie... disfuncţional. Tatăl vedea perfecțiunea în 
absolut tot. _ 

Un singur lucru îi dădea speranţă. In lume, și nu tocmai 
departe de aici, chiar în New Orleans, mai era cineva ca el. Nu 
cineva creat de Tatăl, dar cineva construit asemenea lui. 

Randal Șase nu era singur. Dacă ar putea să-și întâlnească 
seamănul, ar putea să se înțeleagă mai bine... și ar fi liber. 


33 


CAPITOLUL 7 


Un ventilator oscilant stârnea documentele și notițele despre 
cazuri, ţinute în loc de greutăţi improvizate, de pe biroul lui 
Carson. Dincolo de geamurile secţiei, un apus portocaliu își 
adâncise spectrul spre roșu și violet. 

Michael era și el la biroul lui de la Omucideri, chiar lângă al lui 
Carson, ocupat în mare parte de aceleași hârţoage. Carson știa 
că Michael se pregătea să se ducă acasă, dar, în genere, o lăsa 
pe ea să dicteze ritmul și programul zilei de lucru. 

— Ai verificat cutia de documente în ultima vreme? îl întrebă 
ea. 

— Acu' câteva minute, îi reaminti Michael. Dacă mă mai 
trimiţi acolo încă o dată, am să înghit o ciupercă din aia care 
micșorează și am să stau, pur și simplu, în cutie, până apare 
raportul. 

— Trebuia să fi primit raportul de la autopsie acu' vreo câteva 
ore, se plânse ea. 

— Și eu trebuia să mă fi născut bogat. Ca să vezi! 

Sub privirea lui Michael, Carson consultă din nou fotografiile 
cu cadavrele descoperite până atunci. 

Prima victimă, o asistentă tânără, pe nume Shelley Justine, 
fusese omorâtă în altă zonă și aruncată lângă London Street 
Canal. Testele scoseseră la iveală semnătura chimică de 
cloroform din sângele ei. 

După ce criminalul o făcuse să-și piardă cunoștința, îi 
împlântase un cuţit în inimă. Cu o precizie nemaipomenită, îi 
tăiase urechile. Profilul peptidic aplicat descoperise niveluri 
ridicate de endorfină în sânge, indicând faptul că operaţia 
chirurgicală avusese loc post-mortem. Dacă urechile ar fi fost 
îndepărtate înainte să survină moartea, durerea și teroarea ar fi 
lăsat urme chimice edificatoare. 

A doua victimă, Meg Saville, turistă din Idaho, fusese și ea 
adormită cu cloroform și înjunghiată în timp ce era inconștientă. 
Chirurgul - numele pe care i-l dăduse presa - îi tăiase, cu 
precizie, labele de la picioare. 

— Dacă ar fi luat de fiecare dată numai picioarele, spuse 
Michael, am fi știut că e podolog și l-am fi găsit până acum. 

34 


Carson trecu la următoarea fotografie din teanc. 

Primele două victime fuseseră femei; cu toate acestea, nici 
Shelley Justine, nici Meg Saville nu fuseseră molestate. 

Când a treia victimă se dovedise a fi bărbat, criminalul își 
stabilise deja pedigriul de nebun sadic care nu făcea 
discriminări. Trupul lui Bradford Walden - un barman tânăr dintr- 
o dugheană sordidă, de peste râu, în Algiers - fusese găsit cu 
rinichiul drept îndepărtat chirurgical. 

Trecerea la suvenire de origine internă nu era îngrijorătoare - 
dorinţa imperioasă de a colecţiona picioare și urechi nu era cu 
nimic mai puțin îngrijorătoare decât fascinația faţă de rinichi -, 
dar era ciudată. 

Se descoperiseră urme chimice de cloroform, dar, de data 
aceea, profilurile peptidice arătau că Walden fusese viu și treaz 
în timpul operaţiei. Să își fi pierdut cloroformul efectul atât de 
repede? Sau criminalul lăsase victima conștientă intenţionat? În 
oricare dintre cazuri, Walden murise în agonie, cu gura 
înfundată cu cârpe și acoperită cu bandă izolatoare, pentru a-i 
înăbuși urletele. 

A patra victimă, Caroline Beaufort, studentă la Universitatea 
din Loyola, fusese descoperită cu ambele picioare lipsă, cu 
trunchiul proptit pe o bancă dintr-o staţie de tramvai din 
cartierul de lux Garden District. Îi fusese administrat cloroform și 
operată în stare de inconștiență. 

Pentru a cincea crimă, Chirurgul se descurcase fără anestezic. 
Ucisese încă un bărbat, Alphonse Chaterie, angajat la o 
spălătorie. Îi prelevase ficatul în timp ce Chaterie era viu și 
perfect treaz: nicio urmă de cloroform. 

Cadavrul descoperit azi-dimineaţă în laguna din City Park, cel 
mai recent, nu mai avea niciuna din mâini. 

Patru femei, doi bărbați. Patru cadavre cu cloroform, unul fără 
și unul pentru care încă așteptau rezultatele. Fiecărei victime îi 
lipsea una sau mai multe părți ale trupului. Primele trei femei 
fuseseră ucise înainte ca trofeele să fi fost prelevate, în timp ce 
bărbații fuseseră vii și conștienți în timpul operaţiilor. 

În aparenţă, niciuna dintre victime nu se cunoștea cu 
celelalte. Și nici nu apăruseră prieteni comuni până în acel 
moment. 


35 


— Nu-i place să le vadă pe femeile suferind, dar e OK să-i 
vadă pe bărbaţi în agonie, spuse Carson, și nu pentru prima 
dată. 

Lui Michael îi veni o idee nouă. 

— Poate că ucigașul e o femeie și are mai multă compasiune 
pentru specia ei. 

— Da, cum să nu. Câţi criminali în serie știi tu care să fi fost 
femei? 

— Au fost câteva femei, spuse el. Dar - și sunt mândru să 
spun asta - bărbaţii au avut mu/t mai mult succes în afacerea 
asta. 


— Nu cumva exista o diferenţă fundamentală între a amputa 
bucăţi din trupurile femeilor și a scotoci prin măruntaiele 
bărbaţilor după organe interne? zise Carson. 

— Am mai trecut o dată prin chestia asta. Doi ucigași în serie, 
colecționând părți din trupurile oamenilor în aceeași perioadă de 
trei săptămâni? „E o asemenea coincidență logică, domnule 
Spock?” „Coincidenţă, Jim, e cuvântul pe care superstițioșii îl 
folosesc pentru a descrie evenimente complexe care, în 
matematică, nu sunt altceva decât consecințe inevitabile ale 
unei cauze primare.” 

Michael îi făcea munca mult mai puţin îngrozitoare și mult mai 
tolerabilă, dar câteodată îi venea să-i dea una-n moalele 
capului. Rău de tot. 

— Și adică asta ce vrea să însemne? întrebă ea. 

El ridică din umeri. 

— Nu l-am înţeles niciodată pe Spock. 

Apărând de parcă îl scosese cineva din turbincă, Harker 
depuse un plic pe biroul lui Carson. 

— Raportul medicului legist. A ajuns în cutia mea din 
greșeală. 

Carson n-avea chef de o îmbrânceală cu Harker, dar nici nu 
putea să lase de la ea în fața unui cras și evident amestec în 
treburile ei. 

— Dacă te mai prind încă o dată cu piciorul pe terenul meu, 
depun o plângere oficială la șeful poliţei. 

— Vai, nu mai pot de frică, îi răspunse el, fără expresie. Chipul 
lui roșu strălucea, acoperit cu un strat de transpiraţie. Încă nu 
avem niciun indiciu asupra identităţii fetei, dar se pare a fost 


36 


adormită cu cloroform, dusă undeva, ascunsă și ucisă în inimă 
cu un stilet, înainte să-i taie ambele mâini. 

Cum Harker continua să stea acolo, în picioare, cu soarele 
amiezii captat de chipul lui lucios, Michael simţi că trebuie să-l 
întrebe: 

— Așa, și? 

— Au fost verificaţi toți cei cu acces ușor la cloroform. 
Cercetători care fac experimente pe animale, angajaţi în 
companii de furnizare a medicamentelor și echipamentelor 
medicale... Dar două site-uri pe internet oferă formule de 
preparare a cloroformului în chiuveta de bucătărie, din chestii 
pe care le poţi cumpăra de la supermarket. Cazul ăsta nu intră 
în niciun tipar din câte cunoaștem. Nu facem decât să căutăm 
ceva ce n-am mai văzut niciodată. Ca să-l oprim pe individul 
ăsta, trebuie să cobori într-un loc mult mai sinistru... un etaj sub 
talpa iadului. 

Harker le întoarse spatele și merse în partea cealaltă a 
secției. 

Carson și Michael îl urmăreau cu privirea cum se îndepărta. 
Apoi Michael spuse: 

— Da' asta ce-a mai fost? Aproape că părea a fi îngrijorare 
reală faţă de populaţie. 

— A fost cândva un poliţist bun. Poate că o parte din el încă 
mai e. 

Michael scutură din cap. 

— Îmi plăcea mai mult în rol de ticălos. 


37 


CAPITOLUL 8 


Din ultimele crâmpeie ale apusului apăru și Deucalion, cu o 
valiză în mână, în haine prea groase pentru noaptea toridă și 
sufocantă. 

Acest cartier oferea, fără îndoială, mai puţină opulenţă decât 
Cartierul Francez. Spelunci mizerabile, case de amanet, 
magazine de spirtoase, etnobotanice. 

Cândva un mare cinematograf, Luxe Theater devenise o 
relicvă ponosită, specializată în reluări. Pe frontispiciu, cu litere 
din plastic inegal spaţiate, erau scrise numele celor trei filme 
care rulau în paralel. 


DE JOI PÂNĂ DUMINICĂ 
ÎNVIEREA LUI DON SIEGEL 
INVAZIA HOȚILOR DE TRUPURI 
INFERNUL ESTE PENTRU EROI 


Frontispiciul era întunecat, cinematograful închis fie pentru 
noaptea asta, fie pentru totdeauna. 

Nu toate felinarele funcționau. Apropiindu-se de Luxe, 
Deucalion găsi un traseu cufundat în umbre. 

Trecuse de câţiva pietoni, ferindu-și chipul, fără să pară că o 
face anume, dar ieșea oricum în evidență prin statura lui 
impozantă. 

Se strecură pe o alee de serviciu de lângă cinematograf. De 
mai mult de două secole, Deucalion se folosise de ușile din 
spate și alte asemenea intrări ascunse. 

În spatele cinematografului, un bec gol, într-o cușcă de fier, 
deasupra intrării, arunca o lumină tot atât de gri și de murdară 
precum era și aleea îmbâcsită și înfundată de gunoaie. 

Etalând mai multe rânduri de vopsea descojită și desprinsă, 
ușa era ca o rană pe peretele de cărămidă. Deucalion studie 
încuietoarea, clanța... și decise să folosească soneria. 

Apăsă pe buton și se auzi un huruit puternic care făcu ușa să 
vibreze. Înăuntrul cinematografului închis și tăcut trebuie să fi 
sunat ca o alarmă de incendiu. 


38 


Câteva momente mai târziu, auzi mișcare înăuntru. Simţi că e 
studiat de ochii de pește ai camerelor de luat vederi. 

Încuietoarea se zgudui, iar ușa se deschise, pentru a lăsa loc 
unui chip plăcut și unor ochi veseli care priveau dintr-o 
închisoare de carne. La un metru șaptezeci și cele o sută 
patruzeci de kilograme, tipul era de două ori bărbatul care ar fi 
trebui să fie. 

— Tu ești Barosanu'? întrebă Deucalion. 

— Arăt ca și cum n-aș fi? 

— Nu cred ca ești destul de gras. 

— Pe vremea când eram o vedetă la Zece în unu”, aveam cu o 
sută patruzeci de kile mai mult ca acum. Sunt jumătate din omul 
care eram. 

— Ben m-a chemat. Eu sunt Deucalion. 

— Da, mi-am închipuit. Pe vremuri, o faţă ca e ta era mană 
cerească pentru circuri. 

— Suntem amândoi binecuvântaţi, nu-i așa? 

Dându-se la o parte, îi făcu semn lui Deucalion să intre, 
spunând: 

— Ben mi-a spus multe despre tine. Însă n-a pomenit nimic 
despre tatuaj. 

— E nou. 

— Sunt la modă zilele astea, răspunse Barosanu'. 

Deucalion trecu pragul, intrând pe un culoar sărăcăcios. 

— lar eu, spuse el sec, am fost întotdeauna un ins preocupat 
de modă. 

e 

În spatele marelui ecran de proiecție, cinematograful Luxe era 
compus dintr-un labirint de pasaje, magazii și camere pe care 
niciun spectator nu le vizitase vreodată. Mișcându-se greoi, ca și 
cum s-ar fi rostogolit, și respirând din greu, Barosanu' îl conduse 
pe lângă containere, cutii de carton mucegăite, postere încreţite 
de umezeală și afișe în mărime naturală care promovau filme 
vechi. 

— Ben a pus șapte nume pe scrisoarea pe care mi-a trimis-o, 
spuse Deucalion. 

— Ai menţionat cândva numele mănăstirii Rombuk, așa că s-a 
gândit că încă ai mai putea fi acolo, dar nu știa exact ce nume ai 
putea folosi. 

— N-ar fi trebuit să spună cuiva numele mele. 


39 


— Doar pentru că-ţi știu pseudonimele, nu înseamnă că am să 
încep să-ţi fac vrăji. 

Ajunseră la o ușă care avea un strat de vopsea verde, gros ca 
o armură. Barosanu' deschise ușa, aprinse o lumină și îi făcu 
semn lui Deucalion să intre înaintea lui. 

Un apartament fără ferestre, dar destul de confortabil se 
deschise înaintea lui. Adiacentă combinației de dormitor și 
cameră de zi se afla chicineta. Ben iubea cărţile și avea doi 
pereţi plini cu ele. 

— Nu-i rău locul pe care l-ai moștenit, spuse Barosanu'. 

Cuvântul-cheie străpunse gândurile lui Deucalion ca un fulger, 
biciuindu-l dureros. 

— Moștenit. Cum adică moștenit? Unde e Ben? 

Barosanu' păru contrariat. 

— Nu mi-ai primit scrisoarea? 

— Nu am primit-o decât pe-a lui. 

Barosanu' se așeză pe unul dintre scaunele roșii de la măsuţa 
de sufragerie. Acesta scârţâi sub greutatea lui. 

— Ben a fost atacat. 

Lumea este un ocean de suferinţă. Deucalion simţi din nou 
valurile familiare de durere inundându-l. 

— Nu e tocmai cea mai bună parte a orașului și devine din ce 
în ce mai rău famată, continuă Barosanu'. Ben a cumpărat 
cinema Luxe când s-a retras din circ. Pe atunci se vorbea că 
lucrurile se vor schimba în bine în cartier. Dar nu s-a întâmplat 
așa. Cinematografele se vând greu în ziua de azi, așa că Ben 
voia să-l mai păstreze o vreme. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă Deucalion. 

— A fost înjunghiat. De mai bine de douăzeci de ori. 

Furia, ca o foame demult reprimată, crescu valuri-valuri în 
Deucalion. Cândva furia fusese carnea lui și, după atâta post, 
flămânzise. 

Dacă și-ar fi lăsat furia să crească, s-ar fi transformat cât ai 
zice pește în violenţă și l-ar fi devorat de viu. Zeci de ani la rând 
încercase să ţină acest fulger într-o sticlă bine înfundată, dar 
acum nu-și dorea decât să poată scoate dopul. 

Și apoi... ce urma? Să devină iar un monstru? Să-l urmărească 
mulțimile de oameni iar, cu furci și topoare, cu torţe și arme, 
fugind, fugind, fugind cu câinii de vânătoare pe urme, 
adulmecându-i sângele? 


40 


— A fost un al doilea tată pentru toată lumea, spuse 
Barosanu'. Cel mai bun director de circ din câţi am avut 
vreodată. 

De-a lungul celor două secole de existenţă, Ben Jonas fusese 
unul dintre cei o mână de oameni preţioși cu care Deucalion 
împărtășise originile lui adevărate, unul dintre puţinii în care 
avusese încredere totală. 

— A fost ucis după ce m-a contactat pe mine, rosti Deucalion. 

— O spui de parcă ar exista o legătură, se încruntă Barosanu'. 

— L-au găsit pe criminal? 

— Nu. Dar asta nu e ceva neobișnuit. Scrisoarea către tine, 
jaful... doar o coincidenţă. 

Lăsând, în sfârșit, valiza jos din mână, Deucalion zise: 

— Nu există coincidenţe. 

Din scaunul lui roșu Barosanu' ridică privirea spre Deucalion. 
Fără să rostească vreun cuvânt, cei doi înţeleseră din priviri că, 
dincolo de anii de circ, aveau în comun și o perspectivă asupra 
lumii care era bogată în înţelesuri și în mistere. 

— Pe lângă cinematograf, spuse Barosanu', arătând spre 
chicinetă, Ben ţi-a lăsat și șaizeci de mii de dolari, bani gheață. 
Sunt în congelator. 

Deucalion se gândi o clipă, apoi rosti: 

— Ben n-avea încredere în foarte multă lume. 

Barosanu' ridică din umeri. 

— Ce nevoie am eu de bani, când arăt atât de bine? 


41 


CAPITOLUL 9 


Era tânără, săracă, fără experienţă. Nu-și mai făcuse 
niciodată manichiura, și Roy Pribeaux îi propuse să-i ofere o 
ședință. 

— Eu îmi fac singur unghiile, spuse el. Unghiile bine făcute pot 
fi senzuale, știai? Lasă-mă să încerc. O să vezi. 

Roy locuia într-un apartament mare, jumătatea superioară, 
remodelată a unei clădiri vechi, din Warehouse District. Erau 
multe clădiri ruinate în această parte a orașului, care fuseseră 
transformate în apartamente scumpe, pentru artiști. 

O tipografie și o firmă de asamblare a componentelor de 
calculator împărțeau spaţiul de dedesubt. In ceea ce-l privea pe 
Roy Pribeaux, aceștia existau într-un cu totul alt univers; el n- 
avea treabă cu ei, ei n-aveau treabă cu el. 

Avea nevoie de intimitatea lui, de spaţiul lui personal, mai 
ales când aducea o femeie nouă și specială la el în apartament. 
De data aceasta numele ei era Elizabeth Lavenza. 

Oricât de ciudat ar părea pentru o primă întâlnire sau pentru 
a zecea - dacă tot veni vorba -, să sugerezi o manichiură, el o 
convinsese, prin șarmul lui personal, s-o facă. Știa foarte bine că 
femeia modernă răspundea bine la delicatețurile unui bărbat 
sensibil. 

Mai întâi, la masa de bucătărie, îi puse mâinile într-un vas 
puţin adânc, în care turnase ulei fierbinte pentru a înmuia și 
unghiile, și cuticulele. 

Celor mai multe femei le plăceau bărbaţii care să le 
cocoloșească, și tânăra Elizabeth nu făcea notă aparte. 

Pe lângă sensibilitatea lui și dorinţa de a-i face toate 
mofturile, Roy mai deţinea și o tolbă doldora de povestioare și 
știa să facă o fată să râdă. Elizabeth avea un râs minunat. Biata 
fată n-avea nicio șansă, nu putea să-i reziste. 

Când vârfurile degetelor ei fură suficient de înmuiate, le 
șterse cu un prosop moale. 

Folosind o soluție naturală, fără acetonă, îi îndepărtă roșul de 
pe unghii. Apoi, cu mișcările delicate ale unei pile diamantate, îi 
sculptă vârful fiecărei unghii, dându-le rotunjimi perfecte. 


42 


Abia începuse să-i curețe cuticulele, când se întâmplă un 
lucru jenant: telefonul lui special sună, și el știa că cea care 
suna era Candace. lată-l aici, încercând s-o vrăjească pe 
Elizabeth, când sună tocmai cealaltă femeie din viața lui. 

Se scuză și se grăbi să se retragă în camera de zi, unde își 
lăsase telefonul pe masă. 

— Alo? 

— Domnul Darnell? 

— Cunosc vocea asta frumoasă, rosti el domol, mișcându-se 
prin camera de zi, departe de urechile lui Elizabeth. Candace, 
nu-i așa? 

Vânzătoarea de vată de zahăr râse nervos. 

— Am vorbit atât de puţin, încât nu-mi dau seama cum ați 
putea să-mi recunoașteți vocea. 

Stând în picioare, lângă una dintre ferestrele înalte din living, 
cu spatele la bucătărie, îi zise: 

— Tu mi-o recunoști pe-a mea? 

Aproape că putea să-i simtă roșeaţa din obraji prin telefon în 
momentul în care o auzi spunând: 

— Da, o recunosc. 

— Mă bucur atât de mult că ai sunat, vorbi el șoptind discret. 

— Da, rosti ea timid, m-am gândit că poate... ieșim la o cafea? 

— O cafea de introducere. Spune-mi doar unde și când. 

Spera să nu spună imediat, chiar acum. Elizabeth îl aștepta, și 
lui îi plăcea grozav să-i facă unghiile. 

— Mâine-seară? sugeră Candace. De obicei lucrurile se mai 
calmează pe stradă după ora opt. 

— Ne întâlnim la taraba ta roșie. Eu o să fiu tipul cu un 
zâmbet mare pe față. 

Neexperimentată în ale dragostei, Candace îi răspunse 
încurcată. 

— Și... bănuiesc că eu voi fi tipa cu ochii. 

— Da, cu siguranţă, spuse el. Și ce ochi! 

Roy închise telefonul. Telefonul de unică folosinţă nu era 
înregistrat pe numele lui. Din obișnuinţă, îl șterse de amprente 
și îl aruncă pe canapea. 

Apartamentul lui modern și auster nu avea prea multă mobilă. 
Aparatele de gimnastică erau mândria lui. Pe pereţi erau 
reproduceri ale schițelor anatomice ale lui Leonardo da Vinci, 
studiile marelui om asupra formelor perfecte ale trupului uman. 


43 


Întorcându-se la Elizabeth și la masa din bucătărie, Roy zise: 

— Sora mea. Vorbim tot timpul. Suntem foarte apropiaţi. 

Când termină cu unghiile, îi exfolie pielea de pe mâinile 
perfecte - cu un amestec aromatic din ulei de migdale, săruri de 
mare și esențe de lavandă (făcut de el însuși), pe care i-l puse 
pe mâini - și i le masă ușor: palmele, dosul palmelor, 
încheieturile, degetele. 

În sfârșit, spălă fiecare mână cu săpun, le înveli în hârtie albă, 
curată, de împachetat și le sigilă în pungi de plastic. În timp ce 
punea mâinile în congelator, rosti: 

— Sunt atât de fericit, Elizabeth, că ai acceptat să vii să 
locuiești aici. 

Nu găsea nimic ciudat în faptul că se adresa unor mâini tăiate 
din trupul lor. Mâinile fuseseră esenţa ei. Nimic altceva la 
Elizabeth Lavenza nu mai merita să fie subiect de conversație 
sau să participe la conversaţie. Mâinile erau ea. 


44 


CAPITOLUL 10 


Cinema Luxe era o clădire somptuoasă, în stil Art Deco, 
strălucitoare în vremurile ei bune, o scenă perfectă pentru 
filmele cu William Powell și Myrna Loy, Humphrey Bogart, Ingrid 
Bergman. Ca mai toate măștile hollywoodiene, și această 
strălucire se estompase și dispăruse. 

Deucalion îl însoţi pe Barosan de-a lungul culoarului de mijloc, 
printre rânduri și rânduri de scaune prăfuite și cârpite. 

— Ale dracu' DVD-uri, au distrus afacerea asta cu reluările, 
spuse Barosanu'. Pensionarea lui Ben n-a ieșit așa cum a sperat 
el. 

— Panoul spune că mai aveţi încă deschis de joi până 
duminică. 

— De când a murit Ben, n-am mai avut deschis. Aproape că 
sunt destui fanatici ai filmelor pe treizeci și cinci de milimetri, 
încât să merite efortul. Dar în unele weekenduri aveam mai 
multe cheltuieli decât bilete vândute. N-am vrut să-mi asum 
responsabilitatea pentru asta în momentul în care a devenit 
proprietatea ta. 

Deucalion ridică privirea spre ecran. Cortinele din catifea, 
tesute în purpură și aur, cădeau grele din pricina prafului și a 
mucegaiului care se întindeau peste tot. 

— Deci... ai părăsit circul când a plecat și Ben? 

— Când reprezentațiile cu monștri și ciudați au început să nu 
mai fie la mare căutare, Ben m-a făcut administrator. Am 
propriul apartament aici. Sper ca asta să nu se schimbe... Asta 
presupunând că tu ai vrea să mentii cinematograful în stare de 
funcţionare. 

Deucalion arătă spre o monedă de pe podea. 

— E semn bun să găsești bani. 

— Un semn că ce? 

Aplecându-se să culeagă moneda de jos, Deucalion spuse: 

— Cap, ai rămas fără slujbă. Pajură, ai rămas fără slujbă. 

— Nu prea-mi plac șansele mele în jocul ăsta. 

Deucalion aruncă moneda în aer și o prinse din zbor. Când 
deschise pumnul, moneda dispăruse. 

— Nici cap, nici pajură. E, cu siguranţă, un semn, nu crezi? 


45 


În loc să se simtă ușurat că își păstrează și slujba, și casa, 
expresia de pe fața lui Barosanu' arăta că era tulburat. 

— Am tot avut un vis despre un magician. Avea niște talente 
foarte ciudate. 

— Nu e decât un simplu truc. 

— Poate că sunt puţin mediu de felul meu, spuse Barosanu'. 
Visele mele se cam adeveresc. 

Deucalion ar fi avut destule de comentat despre o asemenea 
afirmaţie, dar rămase tăcut, așteptând. 

Barosanu' se uită la draperiile mucegăite, la covorul care se 
destrăma, la tavanul bogat împodobit, la orice altceva, numai la 
Deucalion nu. În cele din urmă, spuse: 

— Ben mi-a povestit unele lucruri despre tine, lucruri care par 
a nu putea fi adevărate. Chiar ai două inimi, spuse el întâlnindu- 
i, în sfârșit, privirea. 

Deucalion decise să nu-i răspundă. 

— În vis, spuse Barosanu', magicianul avea două inimi... și a 
fost înjunghiat în amândouă. 

O bătaie de aripi deasupra capetelor lor îi atrase atenţia lui 
Deucalion. 

— Pasărea a intrat ieri, spuse Barosanu'. Un porumbel, după 
toate aparențele. N-am reușit să-l fac să iasă. 

Deucalion urmări cu privirea pasărea captivă. Știa exact ce 
simțea. 


46 


CAPITOLUL 11 


Carson locuia pe o stradă mărginită de copaci, într-o casă 
greu de definit, cu excepţia verandei lungi, construite pe trei 
laturi. 

Parcă pe alee, pentru că garajul era plin cu lucrurile părinţilor 
ei, pe care nu reușea niciodată, din lipsă de timp, să le sorteze 
și să le aranjeze. 

Ducându-se spre ușa de la bucătărie, se opri sub un stejar 
acoperit cu mușchi. Munca o întărise și o împietrise. Arnie, 
fratele ei, avea nevoie de o soră mai blândă. Câteodată nu se 
putea deconecta în drumul de la mașină până acasă; avea 
nevoie de un moment de singurătate. 

Aici, în noaptea umedă și în mireasma de iasomie, înţelese că 
nu avea cum să intre în atmosfera domestică a familiei. Nervii îi 
erau întinși la maximum, ca niște coarde, și gândurile alergau 
nebunește în toate direcţiile. Ca niciodată, mirosul de iasomie îi 
amintea de mirosul de sânge. 

Crimele recente fuseseră atât de cumplite, de violente și se 
petrecuseră într-o succesiune atât de rapidă, încât nu le putea 
lăsa deoparte în timpul liber. Într-o situaţie normală, Carson era 
șaptezeci la sută polițistă, treizeci la sută femeie și soră; zilele 
astea, în schimb, era polițistă douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru. 

Când Carson intră în bucătărie, Vicky Chou tocmai încărcase 
mașina de spălat vase și o punea în funcţiune. 

— Ei bine, am dat-o-n bară. 

— Nu-mi spune că ai pus rufe în mașina de spălat vase. 

— Mai rău. l-am dat morcovi la friptura de miel. 

— Oh, niciodată portocaliu și verde pe aceeași farfurie, Vicky. 

Vicky suspină. 

— Are mai multe reguli de alimentaţie decât evreii și veganii 
la un loc. 

Din salariul de poliţist, Carson nu și-ar fi putut permite să aibă 
o asistentă permanentă pentru fratele ei autist. Vicky acceptase 
slujba pentru o masă și-un pat, și din recunoștință. 

Când sora lui Vicky, Liane, fusese pusă sub acuzare, împreună 
cu iubitul ei și cu încă alți doi indivizi, pentru infracțiune de 


47 


complicitate la comiterea unei crime, părea prinsă, fără scăpare, 
într-un hăţiș dens de dovezi împotriva ei. Era nevinovată. La 
procesul intentat celor trei, Carson dovedise nevinovăția fetei. 

Ca specialist în transcrierea de documente medicale, Vicky 
avea un program flexibil și lucra de acasă, transcriind 
microcasete pentru medici. Dacă Arnie ar fi fost un autist care 
ar fi necesitat mai multă atenţie, Vicky n-ar fi putut să-și facă 
transcrierile și să aibă și grijă de el, dar băiatul era cât se poate 
de pasiv. 

Rămasă văduvă la patruzeci de ani, acum în vârstă de 
patruzeci și cinci, Vicky era o frumuseţe asiatică, inteligentă, 
blândă și singuratică. N-avea să ţină doliu o viaţă. Într-o bună zi, 
când se va aștepta mai puţin, un bărbat va apărea în viaţa ei, 
iar aranjamentul actual va lua sfârșit. 

Carson făcea față acestei posibilităţi în singurul fel pe care i-l 
permitea viaţa ei foarte agitată - o ignora. 

— În afară de verdele și portocaliul de pe farfuria lui, ce s-a 
mai întâmplat azi? 

— Am reparat castelul. Câteodată asta îl calmează, dar 
alteori... Vicky se încruntă. De ce se teme el atât de tare? 
întrebă ea apoi. 

— Nu știu. Cred că... de viaţă. 

e 

Îndepărtând un zid și îmbinând două din dormitoarele de sus, 
Carson îi făcuse lui Arnie cea mai mare cameră din casă. Era cel 
mai corect așa, de vreme ce boala lui îl priva de tot ce însemna 
restul lumii. 

Patul și noptiera erau împinse într-un colț. Un televizor era 
amplasat pe consolă cu rotile. Câteodată se uita la desene 
animate pe DVD, aceleași, iar și iar. 

Restul camerei fusese dedicat castelului. 

Patru mese rezistente formau o platformă de nouă metri 
pătraţi. Pe mese era așezată o minune arhitecturală din cuburi 
lego. 

Puţini băieți de doisprezece ani ar fi fost în stare să creeze un 
model de castel fără un plan, dar Arnie construise o capodoperă: 
pereţi și pavilioane, fortificaţii și bastioane, metereze și 
parapete, turle, barăci, capelă, armurărie cu ziduri și bastioane. 


48 


Săptămâni întregi a fost obsedat de castel, construindu-l într- 
o liniște profundă și intensă. In mod repetat dărâma secţiunile 
deja construite, pentru a le reface și îmbunătăţi. 

Majoritatea timpului stătea în picioare, adăugând piese la 
castel - o gură de acces în tot ansamblu de pe masă îi permitea 
să construiască dinăuntru, așa cum construia de pe fiecare 
parte a proiectului dar, câteodată, ca acum, lucra așezat pe un 
taburet cu rotile. Carson trase un al doilea taburet și îl privi la 
lucru. 


Era brunet, avea ochi albaștri și un chip care i-ar fi asigurat un 
loc favorizat în lume, dacă n-ar fi fost autist. 

In momente ca acestea, când concentrarea lui asupra unei 
anumite activităţi era totală, Arnie nu putea să tolereze pe 
nimeni prea aproape de el. Dacă ea s-ar fi apropiat mai mult de 
doi metri, băiatul ar fi devenit agitat. 

Dacă era captivat complet de proiectul lui, putea petrece zile 
întregi în liniște, în care singurele tentative de comunicare ar fi 
fost reacţiile tacite la orice încercare de a-i întrerupe munca sau 
de a-i invada spațiul. 

Mai bine de optsprezece ani îi despărțeau pe Carson de Arnie. 
El se născuse în anul în care plecase ea de-acasă. Chiar dacă 
băiatul n-ar fi suferit de autism, cei doi n-ar fi putut fi atât de 
apropiaţi precum sunt alţi fraţi și surori, pentru că ar fi avut mult 
prea puţine experienţe în comun. 

După moartea părinţilor lor, în urmă cu patru ani, Carson 
câștigase custodia fratelui ei. De-atunci era în grija ei. 

Din motive pe care nu le putea spune până la capăt, Carson 
ajunsese să-l iubească pe acest copil retras. Nu își închipuia că 
ar fi putut să-l iubească mai mult nici dacă ar fi fost fiul, și nu 
fratele ei. 

Spera ca, într-o bună zi, să se producă un miracol, fie în 
tratamentul autismului în general, fie doar în cazul lui Arnie. Dar 
știa că dorinţa ei avea șanse minime să se împlinească. 

Acum analiza ultimele schimbări pe care le făcuse zidului 
exterior al castelului. II fortificase cu contraforturi spaţiate egal, 
care se dublau ca scări abrupte pe care apărătorii le puteau 
folosi pentru a ajunge la drumurile din spatele parapetelor. 

De ceva vreme lui Arnie părea a-i fi mai frică decât de obicei. 
Carson nu putea să scape de sentimentul că băiatul ar presimţi 


49 


ceva rău, ceva ce avea să urmeze, și că părea hotărât să se 
pregătească pentru asta. Nu putea construi un castel real, așa 
că se refugiase într-o fortăreață imaginară în care să se simtă în 
siguranţă. 


50 


CAPITOLUL 12 


Randal Șase încrucișă sfinx cu xenofob, rezolvând ultimul 
rebus din cartea lui. 

ÎI așteptau alte asemenea volume de cuvinte încrucișate. Dar, 
odată cu terminarea acestei cărţi, se blindase împotriva 
dezordinii înspăimântătoare a lumii. Dobândise protecţie. 

Va fi în siguranţă o vreme, deși nu pentru totdeauna. 
Dezordinea se acumulează. Haosul se insinuează prin ziduri. In 
cele din urmă, va trebui să umple și mai multe modele de 
căsuțe goale cu și mai multe litere alese raţional, logic, pentru a 
interzice haosului să pătrundă în spaţiul lui privat. 

Simţindu-se în siguranță pentru moment, se ridică de la masa 
de lucru, se așază pe marginea patului și apăsă un buton de 
apel de pe noptieră. Asta îi va aduce prânzul. 

Nu i se servește masa la ore fixe, pentru că nu poate mânca 
atunci când e obsedat de completarea rebusurilor. Mai degrabă 
lasă mâncarea să se răcească decât să se întrerupă din 
importanta misiune de a ţine haosul la distanţă. 

Un bărbat în alb îi aduce tava și o pune pe masa de lucru. Cât 
timp acest asistent este prezent, Randal Șase ţine capul plecat 
pentru a descuraja orice tentativă de comunicare sau pentru a 
evita contactul vizual. 

Orice cuvânt adresat unei alte persoane îi diminuează 
protecţia pe care și-o câștigase în faţa haosului. 

Din nou singur, Randal Șase ia masa. Mănâncă foarte curat și 
ordonat. 

Mâncarea este albă și verde, așa cum îi place lui. Piept de 
curcan, tăiat felii, cu cremă de smântână, cartofi piure, pâine 
albă, mazăre, fasole verde. Pentru desert, îngheţată de vanilie 
cu creme de menthe. 

Când termină de mâncat, îndrăznește să deschidă ușa și să 
pună tava în hol. Închide repede ușa și se simte din nou la fel de 
în siguranță ca întotdeauna. 

Stă pe marginea patului și deschide sertarul noptierei. 
Sertarul conţine câteva reviste. 

Fiind obișnuit cu descărcarea datelor direct în creier, Randal 
Șase este încurajat de Tată să își deschidă mintea în fața lumii, 


51 


să fie la curent cu tot ce se petrece în lume la ora actuală prin 
cele mai convenţionale mijloace de lectură a diferitelor ziare și 
reviste. 

Nu poate să sufere ziarele. Sunt greoaie și dificil de mânuit. 
Secțiunile devin confuze; paginile încep să nu mai aibă nici cap, 
nici coadă. 

Ba, mai rău de-atât, cerneala. Cerneala se așază pe mâini, ca 
și cum ar fi dezordinea mizerabilă a lumii. 

Cu destul săpun și apă caldă, poate să-și spele cerneala de pe 
mâini în baia de lângă camera lui, dar, cu siguranţă, o parte din 
ea se infiltrează în porii pielii și, de-acolo, trece în sânge. Astfel 
ziarele sunt un instrument de contaminare care îl molipsește de 
dezordinea lumii. 

Totuși, printre revistele din sertar găsise o poveste pe care o 
rupsese dint-un ziar local acum trei luni. Era raza lui de 
speranţă. 

Articolul era despre o organizaţie locală care strângea fonduri 
pentru un leac împotriva autismului. 

S-ar putea ca, după cea mai strictă definiţie a afecțiunii, 
Randal Șase să nu aibă autism. Dar el suferea de ceva care 
semăna destul de mult cu această tristă maladie. 

Pentru că Tatăl îi recomandase cu fermitate să se cunoască și 
să se înțeleagă pe sine, acesta fiind primul pas către un leac -, 
Randal se apucase de citit cărți de specialitate. Dar nu găsise în 
ele liniștea pe care i-o dau rebusurile. 

În prima lună din viaţa lui, când încă nu era clar ce-ar fi putut 
fi în neregulă cu el, când încă mai putea să tolereze ziarele, 
citise despre o societate de caritate în sprijinul cercetării 
autismului și imediat se recunoscuse în descrierea simptomelor 
afecțiunii. Atunci își dăduse seama că nu era singur. 

Cel mai important lucru fusese o fotografie a unuia la fel ca el: 
un băiat de doisprezece ani, alături fiind sora lui, o polițistă din 
New Orleans. 

In fotografie, băiatul nu se uita la aparat, ci într-o parte. 
Randal Șase recunoaște genul acela de eschivare. 

Totuși, în mod incredibil, băiatul zâmbește. Pare fericit. 

Randal Șase n-a fost niciodată fericit, nu în cele patru luni de 
când a ieșit din bazinul de creaţie, fiind deja un băiat de 
optsprezece ani. Nici măcar o dată. Nici pentru o clipă. 


52 


Ocazional, se simțea în siguranță, într-un fel... dar niciodată 
fericit. 

Câteodată stă și se uită la articolul tăiat din ziar ore întregi. 

Băiatul din fotografie se numește Arnie O'Connor. Zâmbește. 

Poate că Arnie nu e fericit tot timpul, dar câteodată e. 

Arnie are informaţii de care Randal are nevoie. Arnie deține 
secretul fericirii. Randal are nevoie atât de mare să afle acest 
secret, încât zace treaz noaptea, cu ochii în tavan, încercând cu 
disperare să găsească o modalitate de a ajunge în posesia lui. 

Arnie e în oraș, atât de aproape. Cu toate acestea, din motive 
practice, la Arnie este imposibil de ajuns. 

In cele patru luni de viață ale sale, Randal Șase n-a fost 
niciodată dincolo de zidurile Milei. Și simplul fapt de a fi dus la 
un alt etaj al clădirii pentru tratament este traumatizant pentru 
el. 

Un alt cartier din New Orleans e la fel de inaccesibil pentru el 
ca și un crater de pe lună. Arnie trăiește cu secretul lui, de 
neatins. 

Dacă Randal ar putea pune mâna pe băiat, ar afla secretul 
fericirii. Poate că Arnie nu va dori să împărtășească acest secret 
cu el. Asta nu va conta. Randal va scoate secretul de la el. 
Randal îl va obţine cu orice preţ. 

Spre deosebire de majoritatea autiștilor, Randal Șase este 
capabil de violenţă extremă. Furia lui interioară este aproape 
egală cu frica lui de lumea haotică. 

Păstrează ascuns potenţialul lui pentru violenţă față de toată 
lumea, chiar și față de Tatăl, pentru că se teme că, odată 
cunoscut, ceva rău se va întâmpla cu el. Văzuse în Tată o 
anumită... răceală și indiferență. 

Pune fotografia din ziar la locul ei, în sertarul noptierei, sub 
reviste. Cu ochiul minţii îl vede încă pe Arnie, pe zâmbitorul 
Arnie. 

Arnie e acolo, pe luna din New Orleans, și Randal Șase e atras 
de el ca marea de mareele lunare. 


53 


CAPITOLUL 13 


În camera de proiecţie slab luminată, o canapea cu arcuri 
stătea înghesuită, rezemată de un perete, și teancuri de romane 
erau așezate pe fiecare suprafaţă plană existentă. Evident, lui 
Barosanu' îi plăcea să citească în timp ce rulau filmele. 

— Apartamentul meu e acolo, spuse grăsanul arătând spre o 
altă ușă decât cea pe care intraseră. Ben a lăsat o cutie specială 
pentru tine. 

În timp ce Barosanu' se duse după cutie, Deucalion se lăsă 
atras de aparatul vechi de proiecţie, cu siguranţă cel original, 
instalat odată cu cinematograful. Această monstruoasă 
mașinărie dispunea de un număr uriaș de role de film. Benzile 
de 35 mm erau trecute printr-un labirint de role de ghidare, 
glisiere și tamburi dinţaţi care le conduceau în fereastra de 
proiecție dintre filtru caloric și obiectiv. 

Studie mânerele de reglaj și le împinse înainte până reuși să 
privească prin ochiul ciclopic al aparatului. Indepărtă capacul 
pentru a examina mecanismele interne, motoarele și roțile. 

Mecanismul avea capacitatea de a reda, dincolo de balcon, 
mezanin și locurile de la nivelul inferior, pe ecranul de proiecţie, 
o iluzie puternică, strălucitoare a vieții. 

Propria viaţă a lui Deucalion, în primii lui zece ani, păruse de 
multe ori o iluzie întunecată. Totuși, cu timpul viața devenise 
mult prea reală, forțându-l să se retragă în lumea circurilor sau 
în umbra mănăstirilor. 

Întorcându-se cu o cutie de pantofi plină de hârtii, Barosanu' 
se opri dintr-odată când îl văzu pe Deucalion umblând la 
proiector. 

— Nu mă simt deloc în siguranţă când te văd că umbli la 
mașinărie. E un obiect antic. E greu să găsești piese de schimb 
sau pe cineva să-l repare. Chestia aia e esența însăși a 
cinematografului. 

— Dă pe-afară, spuse Deucalion punând la loc capacul menit 
să protejeze părțile delicate ale proiectorului. Logica evidenţiază 
secretele oricărei mașinării -, chiar dacă este aparat de 
proiecţie, motor de avion sau universul însuși. 


54 


— Ben m-a avertizat că gândești prea mult. Barosanu' puse 
cutia de pantofi pe un teanc de reviste de divertisment și de 
cancan. Ti-a trimis și un articol de ziar împreună cu scrisoarea, 
nu-i așa? 

— Și din cauza asta am călătorit jumătate de lume ca să 
ajung aici, completă Deucalion. 

Ben scoase capacul cutiei. 

— Ben colecţiona multe din astea. 

Deucalion luă articolul de deasupra, scană cu privirea 
fotografia, apoi titlul: VICTOR HELIOS DONEAZA UN MILLION DE 
DOLARI FILARMONICII. 

Imaginea bărbatului din fotografie, practic neschimbat după 
toți acești ani, îl izbi pe Deucalion ca și atunci, la mănăstire. 


latagane de fulger spintecau pântecele negru al 
nopții fi apoi buzdugane de tunet zguduiau din nou, 
din  rărunchi, întunericul de deasupra ferestrelor 
franceze. Lumina pâlpâindă a lămpilor cu gaz zburda 
peste zidurile de piatră ale unui laborator cavernos. Un 
arc electric pocnea mocnit între doi stâlpi îmbrăcați în 
conductori de cupru ai unui mecanism monstruos. 
Evantaie de scântei țâșneau din transformatoare 
încărcate la maximum, gata să pocnească și din 
mașinăria cu pistoane. 

Furtuna devenea din ce în ce mai violentă, azvârlind 
trăsnet după trăsnet în tijele colectoare care erau 
înfipte în cele mai înalte turnuri. Energia incredibilă era 
canalizată înspre... 

„. €l. 

Deschide pleoapele grele și vede ochiul altcuiva, 
mărit de un dispozitiv optic, care seamănă cu lupa 
unui bijutier. Lupa se retrage și el priveşte în ochii lui 
Victor. Tânăr, onest, plin de speranță. 

Acest creator cu bonetă albă și şort pătat cu sânge, 
acest potențial demiurg... 


Cu mâinile tremurând, Deucalion scăpă articolul decupat din 
ziar, care pluti pe podeaua camerei de proiecţie. 

Ben îl pregătise pentru asta, dar era din nou luat prin 
surprindere. Victor trăiește. Trăiește. 


55 


De un secol și mai bine, Deucalion își explicase propria 
longevitate prin simplul fapt că era unic, adus la viață prin 
metode unice. Prin urmare, ar putea exista dincolo de atingerea 
morții. Nu avusese niciodată o răceală, o gripă, niciun fel de 
boală sau de supărare fizică de vreun fel. 

De cealaltă parte, Victor era născut din bărbat și femeie. Ar fi 
trebuit să le moștenească toate suferinţele și bolile. 

e 

Dintr-un buzunar interior al hainei, Deucalion scoase o foaie 
de hârtie groasă, făcută sul, pe care o ţinea, în mod normal, în 
sacul lui de călătorie. Trase de nodul panglicii care lega sulul, 
desfăcu hârtia și se uită o clipă la ea înainte să i-o arate lui 
Barosanu'. 

Privind cu atenţie portretul în creion, Barosanu' spuse: 

— Ăsta-i Helios. 

— Un autoportret, spuse Deucalion. E... talentat. Am luat asta 
dintr-o ramă, de la el, din birou... acum mai bine de două sute 
de ani. 

Barosanu', evident, știa destul de multe ca să nu primească 
această afirmaţie cu surprindere. 

— | l-am arătat lui Ben, spuse Deucalion. De mai multe ori. 
Așa l-a recunoscut pe Victor Helios și a știut exact cine e. 

Punând deoparte autoportretul, Deucalion alese din cutie un 
al doilea articol decupat din ziar și văzu o poză a lui Victor 
primind un premiu din partea primarului din New Orleans. 

Al treilea articol din cutie: Victor cu procurorul general în 
timpul campaniei electorale. 

Al patrulea: Victor și frumoasa lui soție, Erika, la un eveniment 
caritabil. 

Victor cumpărând o vilă în Garden District. 

Victor instituind o bursă la Universitatea Tulane. 

Victor, Victor, Victor. 

Deucalion nu-și amintea să fi aruncat cât colo tăieturile din 
ziare și să fi traversat încăperea mică, dar trebuie s-o fi făcut, 
pentru că următorul lucru de care deveni conștient era faptul că 
își înfipse întâi pumnul drept, apoi pe cel stâng în perete, 
trecând prin tencuiala veche. Își retrase mâinile, ţinând strâns în 
pumni bucăți rupte de scânduri, o secţiune de perete 
sfărâmându-se și prăbușindu-i-se la picioare. 


56 


Se auzi urlând de furie și disperare și reuși să-și înăbușe 
țipătul înainte să-și piardă complet controlul. 

Întorcându-se spre Barosan, privirea lui Deucalion se însenină, 
apoi se estompă ușor, se lumină din nou și își dădu seama că 
ochii lui emanară un puls subtil de luminozitate, ca un fulger în 
spatele perdelei de nori, într-o zi toridă de vară. Văzuse 
fenomenul el însuși, privindu-se în oglindă. 

Cu ochii mari cât cepele, Barosanu' păru gata-gata să o 
șteargă din încăpere, dar apoi respiră ușurat. 

— Ben mi-a spus că o să te superi. 

Deucalion aproape râse la afirmaţia grăsanului care era 
departe de realitatea furiei la care tocmai fusese martor, numai 
că se temea că râsetul s-ar putea transforma într-un urlet 
turbat. Pentru prima dată, după mulţi ani, aproape că-și 
pierduse controlul, aproape că dăduse frâu liber impulsurilor 
criminale care fuseseră o parte integrantă a propriei persoane 
din momentul creaţiei lui. 

— Ştii ce sunt? îl întrebă pe Barosan. 

Barosanu' îi întâlni privirea, studie tatuajul de pe chip și ruina 
pe care o ascundea numai pe jumătate, cântări statura 
impozantă, masa corporală impresionantă. 

— Ben... mi-a explicat. Bănuiesc că poate să fie adevărat. 

— Crede-mă, e adevărat, îi destăinui Deucalion. Originile mele 
se trag din cimitirul închisorii, cadavre de criminali - combinate, 
revitalizate, renăscute. 


57 


CAPITOLUL 14 


Noaptea era toridă și umedă. În biblioteca lui Victor Helios 
aerul condiționat răcea încăperea până în punctul în care un foc 
în șemineu devenea necesar. 

Focul sălășluia în unele dintre amintirile lui mai puţin plăcute. 
O mare moară de vânt. Bombardamentele din Dresda. Trupele 
Mossad israeliene atacând complexul secret de cercetări 
științifice din Venezuela pe care îl împărţise cu Mengele în anii 
de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, îi 
plăcea să citească în sunetul mocnit al unui foc de șemineu. 

Când, ca acum, răsfoia jurnalele medicale - The Lancet, JAMA 
și Boli Infectioase Emergente -, focul servea nu doar ca 
ambianţă, ci și ca expresie a opiniei lui științifice formate. Rupea 
des articole din reviste și le arunca în flăcări. Din când în când, 
ardea întregul număr. 

Ca întotdeauna, edificiul științific nu avea nimic să-l înveţe. 
Era cu mult înaintea lor. Cu toate acestea, simţea nevoia să fie 
la curent cu toate progresele în genetică, biologie moleculară și 
alte discipline asociate. 

Simţea nevoia, de asemenea, de un vin care să se 
potrivească mai bine cu alunele prăjite decât Cabernetul pe care 
i-l servise Erika. Prea taninic. Un Merlot bun ar fi fost de 
preferat. 

Ea stătea în fotoliul opus lui, citind poezii. O fascina Emily 
Dickinson, ceea ce pe Victor îl irita. 

Dickinson fusese, evident, o mare poetă, dar fusese îmbătată 
de dumnezeire. Versurile ei ar fi putut să-i inducă în eroare pe 
naivi. Otravă intelectuală. 

Indiferent ce nevoie ar fi avut Erika de un Dumnezeu, putea fi 
satisfăcută foarte bine în această încăpere. Creatorul ei era, în 
cele din urmă, soțul ei. 

Fizic vorbind, făcuse o treabă bună. Era frumoasă, graţioasă, 
elegantă. Arăta de douăzeci și cinci, dar era în viaţă de numai 
șase săptămâni. 

Victor însuși, deși avea două sute patruzeci de ani, parcă era 
de patruzeci și cinci. Înfăţișarea lui tinerească fusese mai greu 
de întreținut decât fusese a ei de creat. 


58 


Frumuseţea și graţia nu erau singurele lui criterii pentru o 
soţie ideală. Voise, în același timp, să fie sofisticată intelectual și 
social. 

Din acest punct de vedere, în multe privințe Erika îl 
dezamăgise și se dovedise înceată la minte, în ciuda descărcării 
directe în creier a informaţiilor care induseseră enciclopedii ale 
bunelor maniere, istorii gastronomice, cunoștințe despre 
calitatea și originile vinurilor, expresii și citate celebre și multe 
altele. 

Desigur, acumularea de cunoștințe pe un subiect nu 
înseamnă că persoana respectivă știe să aplice aceste 
cunoștințe, dar Erika nu părea să se străduiască suficient. 
Cabernet în loc de Merlot, Dickinson... 

Cu toate acestea, Victor trebuia să recunoască faptul că era o 
făptură mult mai plăcută și mai acceptabilă decât Erika Trei, 
predecesoarea ei. S-ar putea să nu fie versiunea finală - numai 
timpul va putea decide asta -, dar, indiferent de defectele ei, 
Erika Patru nu era o dezamăgire totală. 

Prostiile elucubrante din jurnalele medicale și Erika citind 
Emily Dickinson îl făcură, într-un final, să se ridice din fotoliu. 

— Mă simt creativ. Cred că am să petrec ceva timp în studioul 
meu. 

— Ai nevoie de ajutor, dragă? 

— Nu, rămâi aici, simte-te bine. 

— la ascultă asta. Încântarea ei era asemenea unui copil. 
Înainte ca Victor s-o poată opri, începu să recite din Dickinson: 
„Ce-i pasă albinei/ de pedigriul mierii/ Pentru ea, oricând, un 
trifoi/ E un nobil de soi”. 

— Fermecător, spuse el. Dar, de dragul varietăţii, ar trebui să 
citești ceva de Thom Gunn și Frederick Seidel. 

l-ar fi putut spune ce să citească, și ea s-ar fi conformat, dar 
nu-și dorea un robot pe post de nevastă. Voia ca ea să fie un 
spirit liber. Numai în chestiuni care ţineau de sex cerea 
obedienţă totală. 

Din bucătăria imensă, ca de restaurant, unde s-ar fi putut 
pregăti fără probleme masa pentru o sută de persoane, Victor 
intră în cămară. Rafturile din spate, încărcate cu conserve de tot 
felul, alunecară în lături, în momentul în care el activă un 
dispozitiv discret. 


59 


Dincolo de cămară, ascuns în mijlocul casei, se afla studioul 
lui fără ferestre. 

Laboratoarele lui publice se aflau la Helios Biovision, 
compania prin care devenise cunoscut în întreaga lume și prin 
care își asigurare încă o avere, pe lângă cele pe care le 
acumulase deja în anii anteriori. 

La Porțile Milei, un spital abandonat, transformat pentru a-i 
servi scopului său principal, cu personal conceput și instruit de 
el, se urmărea crearea unei noi rase de oameni care ar fi putut 
înlocui umanitatea imperfectă. 

Aici, în spatele cămării, vizuina lui, de șase metri pe cinci, îi 
oferea un spațiu pentru micile experimente, de multe ori tocmai 
cele care duceau la cele mai mari revelații în proiectul său de 
proporții istorice. 

Victor gândea că el era pentru laboratoarele antice, cu 
echipamentele lor depășite, ceea ce Moș Crăciun era pentru 
atelierele de jucării din lemn. 

Când Mary Shelley a luat o legendă locală, bazată pe adevăr, 
și a transpus-o în ficţiune, l-a transformat pe Victor într-un 
personaj tragic și l-a ucis. Victor i-a înţeles alegerea dramatică 
de a-l condamna la o moarte fictivă, dar o ura, pentru că îl 
făcuse să pară și o figură tragică, și un ins ratat. 

Felul în care ea îi interpreta opera era arogant. Ce altceva 
important pentru literatură a scris ea vreodată? Dintre ei doi, 
cine murise și cine era încă în viaţă? 

Deși romanul ei sugera că laboratorul lui Victor era o 
fantasmagorie de dispozitive la fel de înspăimântătoare în 
aparenţă, pe cât erau în scopul pentru care fuseseră construite, 
Mary nu dăduse foarte multe detalii. Abia după prima adaptare 
cinematografică după cartea ei, numele de Frankenstein 
devenise sinonim cu „cercetător nebun” și cu laboratoare din 
care ies scântei și fum, cu angrenaje, mecanisme și ciudăţenii 
înspăimântătoare. 

Comic de-a dreptul, dar designerii de film hollywoodian 
reușiseră să refacă pe jumătate decorul laboratorul lui, nu 
partea cu mașinăriile și aparatele, ci atmosfera. Până și 
laboratorul din spatele cămării avea ceva din ambianța unui 
infern mecanizat. 

Pe masa din mijloc era așezat un bazin Lucite, cu o soluție 
antibiotică lăptoasă. In bazin plutea capul retezat al unui bărbat. 


60 


De fapt, capul nu fusese retezat, pentru că niciodată nu 
fusese atașat unui trup. 

Victor îl crease ca să aibă o ţeastă în care să ţină un creier. 
Capul era spân, iar trăsăturile, foarte aspre, incomplet formate. 

Sistemele de viaţă îl alimentau cu sânge oxigenat, bogat în 
nutrienți, și cu un coeficient enzimatic echilibrat care drena 
deșeurile metabolice prin numeroase tuburi de plastic care 
intrau prin gât. 

Neavând nevoie să respire, capul era aproape complet 
nemișcat. Dar ochii se zbăteau sub pleoape, ceea ce sugera că 
visa. 

Creierul din craniu era conștient, dar numai la nivelul celei 
mai rudimentare personalităţi, suficient pentru experimentul lui. 

Apropiindu-se de masă, Victor se adresă locuitorului bazinului 
Lucite: 

— A venit vremea să trecem la treabă, Karloff. 

Nimeni nu putea spune că Victor Helios, alias Frankenstein, 
era un om lipsit de simțul umorului. 

In cap, ochii se deschiseră. Erau albaștri și injectaţi. 

Karloff fusese hrănit cu informaţii în mod selectiv, prin 
descărcare de date direct în creier; prin urmare vorbea 
englezește. 

— Sunt gata, răspunse el, cu vocea aspră și răgușită. 

— Unde îţi este mâna? îl întrebă Victor. 

Ochii injectaţi se mișcară imediat în direcţia unei mese mici 
dintr-un colț îndepărtat al camerei. 

Acolo o mână vie stătea într-un vas de sticlă cu o soluţie 
lăptoasă de antibiotic. Ca și în cazul capului, minunea cu cinci 
degete era alimentată de numeroase tuburi și pompe electrice 
de joasă tensiune care dădeau viaţă nervilor și, prin urmare, 
musculaturii. 

Sistemele care susțineau capul și mâna erau independente 
unul de celălalt, neavând în comun niciun tub sau conexiune 
electrică de vreun fel. 

După ce citi panoul de control al instalaţiilor și după ce făcu o 
serie de ajustări, Victor zise: 

— Karloff, mișcă degetul mare! 

In vasul de sticlă, mâna zăcea nemișcată. Nemișcată. Și 
apoi... degetul mare zvâcni, îndoi încheietura, se îndreptă la loc. 


61 


Victor căutase multă vreme acele gene care ar fi putut purta 
în ele niște puteri telechinezice ascunse, pe care omenirea le 
experimenta câteodată, dar pe care nu reușise niciodată să le 
controleze. De curând, Victor reușise să obţină acest mic 
succes. 

Amputatul total, Karloff, tocmai demonstrase puteri 
telechinezice psihomotorii, controlul mâinii sale total detașate 
exclusiv prin efort mental. 

— Dă-mi un arpegiu! rosti Victor. 

În vasul de sticlă puţin adânc, mâna se ridică pe podul palmei 
și mimă, în aer, cu toate degetele, gestul de a cânta la o harpă 
invizibilă, mângâindu-i strunele întinse. 

Mulţumit de această demonstraţie, Victor continuă: 

— Karloff, strânge mâna într-un pumn! 

Mâna se încleștă încet, din ce în ce mai strâns și mai strâns, 
până când încheieturile deveniră ascuţite și i se albiră. 

Pe chipul lui Karloff nu se înregistră niciun fel de emoție, dar, 
cu toate acestea, mâna părea a fi expresia acută a furiei și a 
pornirii spre violenţă. 


62 


CAPITOLUL 15 


O nouă zi, o nouă moarte. Pentru a doua dimineaţă 
consecutiv, Carson renunţă la micul dejun din cauza unui nou 
cadavru mutilat. 

Un car de televiziune era prezent la bibliotecă, cărând 
aparatură dintr-o dubă dotată cu o antenă-satelit, când Carson 
puse brusc frână, suci de volan și opri sedanul între două mașini 
de poliţie parcate în curbă. 

— Am depășit recordurile de viteză, mormăi ea înfundat, ca 
să ajung aici și televiziunea e deja la locul crimei? 

— Mituiește pe cine trebuie, spuse Michael, și data viitoare ai 
putea să primești tu prima telefon, înaintea celor de la Channel 
4. 

În timp ce trecea strada cu Michael, ca să ajungă la bibliotecă, 
un reporter urlă la ea: 

— Doamna detectiv O'Connor! Este adevărat că Chirurgul a 
scos o inimă de data asta? 

— Poate sunt așa de interesaţi, spuse Michael, pentru că 
niciunul dintre idioţii ăştia nu are o inimă. 

Se grăbiră să urce scările clădirii sofisticate din cărămidă 
roșie, cu arce și coloane din granit cenușiu. 

Permiţându-le să intre, polițistul care păzea ușa le spuse: 

— Se potrivește șablonului, oameni buni. E o crimă de-a lui. 

— Șapte crime în mai puţin de trei săptămâni nu mai e un 
șablon. Tipul e deja turbat. 

— Ar fi trebuit să-mi aduc cartea împrumutată demult, spuse 
Michael în timp ce intrau în sala de lectură, cu biroul ei înalt. 

— Ai luat o carte de la bibliotecă? Domnul DVD a împrumutat 
o carte? 

— Era un ghid al filmelor apărute pe DVD. 

Tehnicieni de laborator, fotografi, criminaliști, medici legiști 
umblau de colo-colo, fără să scoată un cuvânt, ca niște călăuze 
indiene. Carson și Michael le urmară gesturile și încuviințările 
scurte din cap printr-un labirint de cărţi. 

Străbătând pe trei sferturi culoarul plin cu vrafuri de cărți, cei 
doi îi găsiră pe Harker și Frye, care izolau locul crimei cu 
panglică galbenă. 

63 


Stabilind că teritoriul le aparţinea, Michael rosti: 

— Se pare că hoţul de mâini de ieri a devenit, în dimineața 
asta, un hoț de inimi. 

Frye reușise în dimineața asta să arate și unsuros, și palid. 
Chipul lui era lipsit total de culoare. Tinea o mână pe abdomenul 
lui mărit, ca și cum ar fi mâncat ceva stricat la micul dejun. 

— Din punctul meu de vedere, zise el, n-aveţi decât să luaţi 
voi frâiele în crima asta. Eu mi-am pierdut apetitul pentru cazul 
ăsta. 

Dacă și Harker se răzgândise, n-o făcuse pentru aceleași 
motive ca Frye. Chipul lui era la fel de roșu ca întotdeauna, iar 
ochii, la fel de cercetători și de scăpărători. 

Trecându-și o mână prin părul lui decolorat de soare, Harker 
le spuse: 

— Mie mi se pare că oricine s-ar ocupa de anchetă se află în 
bătaia puștii. O singură greșeală într-un caz de asemenea 
anvergură, și presa o să vă facă praf. 

— Dacă prin asta oferiţi cooperare, în loc de competiţie, 
acceptăm, vorbi Michael. 

Carson nu era la fel de dispusă să le ierte celor doi toate 
mizeriile, însă îi întrebă: 

— Cine e victima? 

— Paznicul de noapte, răspunse Harker. 

În timp ce Frye rămase în urmă, Harker se aplecă pe sub 
panglica galbenă și îi conduse pe coridor, după colțul unui alt șir 
lung de rafturi pline cu cărți. 

Ultimul rând de cărţi era marcat cu o tăblie pe care scria: 
PSIHOLOGIE COMPORTAMENTALĂ ABERANTĂ. La zece metri 
distanţă, mortul era întins pe spate, pe podea. Victima arăta ca 
un vițel târât prin jumătate de abator. 

Carson intră pe noul culoar, dar nu păși peste stropii de 
sânge, lăsând zona neatinsă pentru tehnicienii criminaliști. 

— Se pare că i-a tăiat cu precizie de chirurg cutia toracică, 
spuse Harker, în timp ce Carson tocmai examina locul crimei, 
încercând să înțeleagă ce se întâmplase și să își pună la punct 
strategia pentru anchetă. A intrat în el, continuă Harker, cu 
profesionalism. Tipul umblă cu instrumentele la el. 

— Măcar putem să scoatem sinuciderea din ecuaţie, zise 
Michael apropiindu-se de Carson. 


64 


— Aproape că arată a sinucidere, bodogăni Carson căzută pe 
gânduri. 

— Hai să nu uităm chestiile fundamentale ale acestei relaţii, 
spuse Michael. Tu ești bărbatul. 

— S-au luptat, rosti Harker. Cărţile au fost smulse de pe 
rafturi. 

Vreo douăzeci de cărţi erau aruncate pe jos, de o parte a 
cadavrului. Niciuna nu era deschisă. Unele erau în teancuri de 
câte două sau trei. 

— Sunt prea aranjate, spuse Carson. Astea arată ca și cum 
cineva /e-a citit și apoi le-a aranjat frumos, deoparte. 

— Poate că doctorul Jekyll ședea pe podea și făcea cercetări 
în căutarea propriei sănătăţi mintale, presupuse Michael, când a 
dat peste el paznicul de noapte. 

— Vită-te la pata de sânge, zise Carson. E limitată la zona din 
jurul trupului său. Pe cărţi nu prea sunt dâre sau stropi de 
sânge. Nu sunt semne de luptă. 

— Nu sunt semne de luptă? o imită Harker batjocoritor. 
Spune-i tu asta tipului fără inimă. 

— Pistolul e la locul lui, continuă Carson. Nici măcar nu l-a 
scos din toc, darămite să mai fi și tras cu el. 

— A fost atacat pe la spate și drogat cu cloroform? sugeră 
Michael. 

Carson nu-i răspunse imediat. În timpul nopţii, nebunia intrase 
în bibliotecă, ducând cu ea o trusă cu instrumente chirurgicale. 
Putea auzi pașii domoli ai nebuniei, putea să-i audă respiraţia 
ușoară. 

Duhoarea emanată de sângele victimei stârni în vinele lui 
Carson un val îngrozitor de frică. Ceva din scena aceasta, ceva 
ce nu se putea identifica, era extraordinar, fără precedent în 
experienţa ei, ceva atât de nenatural, încât era aproape 
supranatural. li vorbea mai curând instinctelor ei decât 
intelectului; o tachina, voia ca ea să-l vadă, să-l cunoască. 

Lângă ea, Michael îi șopti în ureche: 

— Și iată viziunea de vrăjitoare cum coboară asupra ta. 

Gura ei era uscată de frică, mâinile reci ca gheața. Nu era o 
persoană care să nu știe ce e frica. Putea să-i fie frică, dar în 
același timp să se comporte profesionist, să fie în gardă și să 
aibă reacţii rapide. Câteodată frica îi ascuțea simţurile, îi 
limpezea gândurile. 


65 


— Arată mai degrabă, rosti ea în cele din urmă, ca și cum 
victima ar fi stat acolo, întinsă, pur și simplu, așteptând să fie 
măcelărită. Uită-te la faţa lui. 

Ochii îi erau deschiși. Trăsăturile relaxate, nu contorsionate 
de frică, de durere. 

— Cloroform, sugeră Michael din nou. 

Carson scutură din cap. 

— Era conștient. Uită-te la ochi. La grimasa gurii. N-a murit 
inconștient. Uită-te la mâini. 

Mâna stângă a paznicului rămase deschisă într-o parte a 
trupului, cu palma în sus, cu degetele răsfirate. Poziţia aceea 
sugera că fusese sedat înainte să moară. 

Mâna dreaptă, în schimb, era încleștată. Dacă ar fi fost drogat 
cu cloroform, paznicul ar fi deschis pumnul. 

Carson puse pe hârtie observaţiile sale și apoi întrebă: 

— Cine a găsit cadavrul? 

— O bibliotecară din tura de dimineaţă, spuse Harker. S-a 
închis în baie. Nu vrea să iasă de-acolo. 


66 


CAPITOLUL 16 


Toaleta femeilor mirosea a dezinfectant cu aromă de pin și 
parfum White Diamonds. Curăţenia periodică a băii era 
responsabilă de primul miros, iar Nancy Whistler de al doilea. 

Femeie frumoasă și tânără, Nancy infirma imaginea clasică a 
bibliotecarelor, purtând o rochie de vară de culoarea narciselor 
galbene și mulată pe trup. 

Se aplecă asupra unei chiuvete și își dădu pe faţă cu apă rece 
de la robinet. Făcu mâinile căuș, luă apă, se clăti, apoi o scuipă. 

— Îmi pare rău că sunt în halul ăsta, rosti ea. 

— Nu e nicio problemă, o asigură Carson. 

— Mi-e frică să ies de-aici. De fiecare dată când cred că n-am 
să mai vomit, vomit din nou. 

— lubesc meseria asta, îi zise Michael lui Carson. 

— Ofițerii care au cercetat zona mi-au spus că nu sunt semne 
de intrare prin efracţie. Deci, ești sigură că ușa de la intrare era 
încuiată când ai ajuns la muncă? insistă Carson. 

— Absolut. Două încuietori mari, amândouă erau închise. 

— Cine mai are cheile? 

— Zece oameni. Poate doisprezece, spuse Nancy Whistler. N- 
aș putea să-i numesc în momentul ăsta. 

Nu puteai să forţezi prea mult un martor, imediat după ce 
suferise șocul de a descoperi un cadavru însângerat. Nu era un 
moment potrivit pentru un interogatoriu ca la carte. 

— Trimite-mi o listă cu cei care au chei. Cât de curând o să 
poţi, spuse Carson. 

— Da, cum să nu. Sigur. Înţeleg. Bibliotecara se strâmbă de 
parcă era gata-gata să vomite din nou. În schimb, spuse: 
Doamne, era un asemenea idiot, dar nu merita așa ceva. 

Michael ridică sprâncenele, îndemnând-o să se explice. 

— Bobby Allwine. Paznicul. 

— Explică, te rog, de ce era un idiot? ceru Michael. 

— Se uita întotdeauna la mine... într-un anume fel, spunea tot 
soiul de chestii nelalocul lor. Avea un fel de a se da la mine care 
era... ciudat, pur și simplu. 

— Te hărțuia? 


67 


— Nu. Nimic de felul ăsta. Era doar ciudat. Ca și cum nu 
pricepea anumite chestii, nu știa cum ar trebui să se comporte, 
spuse femeia, scuturând din cap. Și, ca să se distreze, mergea 
pe la diverse firme de pompe funebre. 

Carson și Michael schimbară niște priviri pline de înţeles, apoi 
el spuse: 

— Eh, până la urmă cine nu se duce? 

— Se ducea la  priveghiuri, clarifică Whistler. La 
înmormântarea unor oameni pe care nu-i cunoștea. Se ducea de 
două, trei ori pe săptămână. 

— De ce? 

— Spunea că îi place să se uite la morţi, cum stau în sicriele 
lor. Spunea că... îl relaxează. Opri robinetul, lovindu-l cu palma. 
Bobby era un soi de... tocilar. Dar... de ce să vrea cineva să-i 
scoată inima din piept? 

Michael ridică din umeri. 

— Ca suvenir. Pentru satisfacţie sexuală. Pentru cină. 

Scârbită și îngrozită, Nancy Whistler se aruncă asupra unui 
closet. 

— Daa, mişto. N-am ce să spun, foarte mişto din partea ta, îi 
spuse Carson. 


68 


CAPITOLUL 17 


Vopseaua scorojită, tencuiala căzută, fierul forjat ruginit, 
florile-trompetă ofilite, aleea năpădită de buruieni, toate acestea 
spuneau ceva despre clădire. 

Pe  gazonul neîngrijit, un semn anunţa APARTAMENT 
DISPONIBIL/ ACCEPT OFERTE NUMAI DE LA FRAIERI. 

De fapt, numai primele cuvinte erau cu adevărat pe afiș. 
Celelalte nu aveau nevoie să fie scrise; Carson înţelese aluzia 
din momentul în care parcă mașina, studiind starea în care se 
afla zona. 

Pe lângă semn, gazonul din faţă era dotat cu un stol de șapte 
flamingo roz. 

— Pun pariu pe ce vrei că pe-aici, pe undeva, sunt și niște 
pitici de grădină, spuse Michael. 

Cineva pictase patru dintre cei șapte flamingo în alte nuanţe 
tropicale - verde-mango, galben-ananas -, sperând, poate, ca, 
odată cu schimbarea culorii, să transforme ornamentele în ceva 
mult mai puţin absurd, dacă nu mai puţin vulgar. Noua vopsea 
se jupuise în unele părți; rozul se ivea, strălucitor, de dedesubt. 

Clădirea era un loc ideal pentru indivizii bizari și obsedaţi ca 
Bobby Allwine, cel fără de inimă, și nu din cauza sărăciei lucii 
care se putea observa peste tot, ci din pricina ciudăţeniei 
locului. Erau atrași de zonă și, în compania celor de teapa lor, 
nimeni n-ar fi avut parte de prea multă atenţie nedorită. 

Un bătrân încărunţit stătea îngenuncheat pe treptele din faţă, 
reparând o proptea la balustradă. 

— Mă  scuzaţi. Lucraţi aici? întrebă Michael arătându-i 
legitimaţia. 

— Nu mai mult decât trebuie. Bătrânul o privi pe Carson din 
cap până-n picioare, dar, de vorbit, continuă să-i vorbească lui 
Michael. Ea cine-i? 

— Azi e ziua de adus sora la muncă, la noi, în departament. 
Dumneata ești administratorul clădirii? 

— Administrator nu pare a fi un cuvânt care să se potrivească 
nimănui sau cu nimic în rahatul ăsta de clădire. Eu sunt un fel 
de om bun la toate pe-aici. Aţi venit să vedeţi hardughia lui 
Bobby Allwine? 


69 


— Veștile circulă repejor. 

— Veștile bune da, circulă repejor, le zise omul bun la toate, 
lăsând jos șurubelniţa și ridicându-se în picioare. Veniţi cu mine. 

Înăuntru scara comună era îngustă, întunecată, umedă și urât 
mirositoare. 

Bătrânul nu mirosea nici el prea bine și, în timp ce-l urmau, 
urcând la etajul doi, Michael rosti: 

— N-am să mă mai plâng niciodată de apartamentul meu. 

La ușa apartamentului 2-D, în timp ce căuta cheile prin toate 
buzunarele, omul bun la toate spuse: 

— Am auzit la știri că i-au luat ficatul. 

— Inima, îl corectă Carson. 

— Și mai bine. 

— Nu prea-l aveai la inimă pe Bobby Allwine? 

— Nici nu-l știam foarte bine, spuse el deschizând ușa. Dar 
chestia asta crește preţul chiriei apartamentului cu cincizeci de 
dolari. Le citi uimirea de pe chip și îi asigură că așa era. Sunt 
unii care plătesc în plus, adăugă el. 

— Cine? întrebă Michael. Familia Addams? 

— Pur și simplu sunt oameni cărora le place puţină istorie 
care să le condimenteze viața. 

Carson își făcu loc să intre în apartament și, când bătrânul 
dădu semne că ar vrea s-o urmeze, Michael îl conduse frumos 
afară. 

— Vă sunăm noi când am terminat, îi spuse el. 

jaluzelele erau trase. Camera era neobișnuit de întunecată 
pentru o după-amiază așa de însorită. 

Carson găsi întrerupătorul pentru lustra din tavan. 

— Michael, ia uită-te la asta, spuse ea. 

În camera de zi, tavanul și pereţii erau văruiţi în negru. 
Podelele din lemn, plintele, ușa și ramele ferestrelor erau și ele 
vopsite tot în negru. Jaluzelele erau negre. 

Singura piesă de mobilier era un fotoliu din vinil negru, plasat 
în centrul camerei. 

— Oare Martha Stewart are o linie de urgenţă pentru design 
interior? întrebă Michael închizând ușa de la intrare. 

Ferestrele erau închise. Nu exista aer condiționat. Căldura și 
umezeala, dar și întunericul și un oarecare miros dulceag, 
familiar, care nu-i dădea pace, o făcuseră pe Carson să se simtă 
rău; era toropită. 


70 


— A ce miroase? 

— A lemn-dulce. 

Puternică, flagrantă, pătrunzând în toţi porii, aroma era, într- 
adevăr, aceea a lemnului-dulce. Deși ar fi trebuit să fie un miros 
plăcut, lui Carson i se făcu greață. 

Podeaua neagră avea un luciu anume, un strat de poleială 
nealterat de praf sau de scame. Carson trecu o mână peste 
pervaz, peste rama ușii și nu găsi nicio urmă de poleială. 

Așa cum i se întâmplase și în bibliotecă, în prezența 
cadavrului lui Allwine, frica o găsise pe Carson și aici, o neliniște 
care i se strecura în vine, se urca pe șira spinării și depunea un 
sărut rece, înfiorător, sub ceafă. 

În bucătăria meticulos curățată, Michael ezită să deschidă ușa 
neagră a frigiderului. 

— Am senzaţia că trăiesc un moment din seria crimelor lui 
Jeffrey Dahmer?, capete retezate printre borcane cu murături și 
maioneză, o inimă într-o pungă de plastic. 

Până și interiorul frigiderului părea să fi fost vopsit negru, dar 
nu conținea niciun cap retezat. Numai cafea și o cutie cu lapte. 

Majoritatea dulapurilor din bucătărie erau, și ele, goale. Un 
sertar conţinea trei linguri, două furculiţe și trei cuțite. 

Conform dosarului de la serviciu, Allwine locuia acolo de doi 
ani. Un inventar al bunurilor existente le-ar fi dat impresia că 
era permanent pe punctul de plecare și că era pregătit să 
călătorească oriunde, cu un bagaj minimal. 

A treia încăpere era dormitorul. Tavanul, pereţii și podeaua 
erau negre. Până și patul și lenjeria de pat erau negre. O 
noptieră neagră, o lampă neagră și un radio negru pe care 
străluceau numere verzi strălucitoare. 

— Ce mama naibii e locul ăsta? se întrebă Carson. 

— Poate o fi fost vreun satanist? Sau poate un fan al black- 
metalului ceva mai convins decât majoritatea. 

— Nu are niciun sistem audio. Nici televizor. 

Michael descoperi sursa mirosului de lemn-dulce. Pe bancheta 
netapiţată de la fereastră era o tavă cu mai multe lumânări 
mari, negre, toate stinse. 

— Parfumate, rosti Michael aplecându-se să le miroasă. 


? Aluzie la Jeffrey Lionel Dahmer - criminal în serie american, activ între anii 1978 și 
1991. (n.tr.) 


71 


Carson se gândi la timpul și la efortul necesare pentru a 
obţine asemenea grad de întunecime și negreală și, dintr-odată, 
gândul îi zbură la Arnie și la castelul lui. Bobby Allwine avusese 
o Slujbă pe care reușise să o păstreze și să interacţioneze cu 
lumea, dar, la un anumit nivel, era la fel de disfuncţional ca și 
fratele ei. 

Arnie era totuși benign, pe când, judecând după dovezile pe 
care le aveau la dispoziţie, Allwine, psihologic vorbind, trebuie 
să fi fost, în adâncurile lui, rău. 

— Locul ăsta merită o sută în plus în fiecare lună, declară 
Michael. 

Când Carson aprinse lumina din baie, contrastul tulburător o 
făcu să lăcrimeze. Vopseaua, gresia, chiuveta, toaleta - totul era 
de un alb înnebunitor, lustruit asiduu. Mirosul înţepător de 
amoniac nu permitea aromei de lemn-dulce să pătrundă în acest 
spațiu. 

Pe peretele opus oglinzii, sute de lame de ras, cu un singur 
tăiș, ieșeau din tencuială. Fiecare fusese înfiptă în gips, în 
același unghi, lăsând jumătate din lamă expusă, ca un colţ de 
argint. Rând după rând după rând de lame de ras noi, curate, 
strălucitoare. 

— Se pare că, zise ea, victima noastră era chiar mai nebună 
decât însuși criminalul. 


72 


CAPITOLUL 18 


În înalta societate din New Orleans, cinele oficiale erau o 
necesitate politică, și Victor își asuma responsabilitatea asta cu 
maximă seriozitate. 

În vila încăpătoare din Garden District, menajerele lui - 
Christine și Sandra - și majordomul lui, William, își petrecuseră 
ziua ca să se pregătească pentru evenimentul din seara aceea. 
Curățaseră fiecare cameră, aduseseră flori și lumânări, 
măturaseră terasele acoperite. Grădinarii tunseseră gazonul, 
curăţaseră copacii, straturile cu flori și tufișurile. 

Oamenii aceștia erau creaţiile lui, făcute la Porţile Milei, și, 
prin urmare, erau eficienţi și neobosiţi. 

În sala oficială de mese, era așezată o masă pentru 
douăsprezece persoane, dichisită cu șervețele Pratesi, argintărie 
Buccelatti, servicii din porțelan Limoges, platouri din argint Paul 
Storr și un candelabru monumental, proiectat tot de Paul Storr, 
reprezentându-l pe Bahus și suita lui. Strălucirea și valoarea 
propriu-zisă a candelabrului erau mai mari decât o vitrină cu 
diamante de la Tiffany. 

Menajerele și majordomul erau în așteptarea inspecției 
stăpânului. Victor intră în sala de mese, îmbrăcat deja pentru 
petrecere. 

— Sandra, ai ales corect porțelanul pentru invitaţii din seara 
aceasta. 

Aprobarea lui o făcu să zâmbească, deși nu fără oarecare 
greutate. 

— Dar, William, sunt niște amprente pe câteva pahare de pe 
masă. 

Imediat, majordomul îndepărtă paharele indicate. 

Două vaze imense, cu trandafiri crem, stăteau de o parte și 
de alta a candelabrului, iar Victor, văzându-le, remarcă: 

— Christine, prea mult verde. Mai taie din frunze, pentru a 
pune în valoare florile. 

— Nu eu am făcut aranjamentele, domnule, spuse ea, părând 
disperată la gândul că va trebui să-i divulge faptul că soţia lui se 
ocupase de trandafiri. Doamna Helios, continuă ea, a preferat să 
le aranjeze personal. A citit o carte despre aranjamente florale. 


73 


Victor știa că servitorii o îndrăgeau pe Erika și voiau să vadă 
că se descurcă. 

— Refă aranjamentele, spuse el oftând, dar nu-i spune nimic 
despre asta soţiei mele. 

Căzut pe gânduri, luă unul dintre trandafirii albi și îl răsuci 
ușor între degetul mare și arătător. Îl mirosi, observând că vreo 
câteva petale arătau primele semne de veștejire. 

— E atât de... tânără, comentă el. Va învăța. 

e 

Cum vremea cinei se apropia, Victor se duse în dormitorul 
matrimonial să vadă ce o făcea pe Erika să întârzie. 

O găsi în garderoba ei vastă, la măsuța de toaletă. Părul ei de 
culoarea bronzului, lung până la umeri, era strălucitor și frumos 
și avea calitatea mătăsii. Forma splendidă a umerilor ei goi și 
pielea catifelată ca aripile de fluture stârneau în el pasiuni 
nebănuite. 

Din păcate, manifesta prea mult entuziasm în faţa efectelor 
machiajului. 

— Erika, nu poţi să îmbunătăţești perfecțiunea. 

— Vreau atât de mult să fiu frumoasă pentru tine, Victor! 

— Atunci renunţă la machiaj. Lasă frumuseţea ta naturală să 
iasă la iveală și să strălucească. Ti-am dat tot ce era nevoie ca 
să uimești lumea cu apariţia ta. 

— Cât de dulce ești, rosti ea, neștiind totuși dacă fusese 
complimentată sau criticată. 

— Soţia procurorului general, soţia rectorului universităţii... 
niciuna din ele nu va veni pictată ca o divă pop. 

Zâmbetul ei pieri. Victor fusese întotdeauna de părere că a 
spune direct, pe șleau, ce era de spus unui subordonat sau unei 
neveste era de preferat criticii voalate, menite să nu rănească 
sentimentele. 

Stând aproape, în spatele ei, își trecu mâinile peste umerii ei 
goi, apoi se aplecă să-i miroasă părul. Dădu deoparte acea 
fabuloasă coamă și-i sărută gâtul - și o simţi cum tremură. 

Atinse ușor smaraldele de pe colierul din jurul gâtul ei. 

— Diamantele ar fi o alegere mai potrivită. Te rog să schimbi 
colierul. Fă-o pentru mine. 

In oglinda de la măsuţa ei de toaletă, ea îi întâlni privirea, 
apoi își cobori pleoapele spre puzderia de recipiente, sticluţe și 
cutiuțe de machiaj din faţa ei. 


74 


— Standardele tale sunt atât de... înalte, șopti ea. 
El o sărută din nou pe gât și șopti la rândul lui: 
— De asta te-am făcut soţia mea. 


75 


CAPITOLUL 19 


În mașină, în drum spre Quarter pentru o cină rapidă în 
Jackson Square, Carson și Michael dezbăteau aprins cazul, stilul 
ping-pong. 

— Allwine nu a fost drogat cu cloroform, spuse ea. 

— Nu avem încă rezultatul analizei toxicologice. 

— Adu-ţi aminte de faţa lui. Nu a fost drogat. Asta înseamnă 
că el și Chaterie, tipul de la spălătorie, sunt singurele excepţii. 

— Celălalt bărbat, Bradford Walden, a fost drogat cu 
cloroform, spuse Michael. De altfel, ăștia trei fac un set. 

— Chirurgul le-a luat organele interne pe post de suvenire. 

— Dar de la femei a luat numai urechi, picioare, mâini... Ti-a 
trimis Nancy Whistler pe e-mail lista cu persoanele care au chei 
la bibliotecă? 

— Da. Dar, după ce am văzut apartamentul lui Allwine, cred 
că el i-a deschis ușa criminalului, nu cred că tipul a avut nevoie 
de vreo cheie. 

— Pe asta de unde ai mai scos-o? 

— Nu știu. E doar o senzaţie. _ 

— Hai să facem o analiză victimologică, sugeră Michael. Întâi 
de toate... am renunțat la ideea că ar exista, într-un fel sau 
altul, vreo legătură între victime. Sunt, pur și simplu, victime la 
nimereală. 

— Și cum, mă rog, ai ajuns la asemenea concluzie? 

— Din când în când, spuse el, mai am și eu câte o idee. 

— Există vreo semnificaţie a felului în care alege ce părți ale 
trupului să taie de la o anumită victimă și ce nu? 

— Elizabeth Lavenza, plutind fără mâini. Au mâinile vreo 
importanță specială în viaţa ei, în munca ei? A fost pianistă? 
Artistă de vreun fel? Poate fizioterapeut sau maseuză? 

— După cum bine știi, era casieră într-o librărie. 

Meg Saville, turista din Idaho. 

— l-a luat picioarele de la glezne în jos. 

— Nu era balerină. Era recepționeră. 

— la urechile unei asistente, picioarele unei studente, zise 
Carson. Dacă există vreo semnificație, ea e de nepătruns. 


76 


— la ficatul unuia de la spălătorie, rinichii unui barman. Dacă 
i-ar fi ciopârţit ficatul barmanului, aveam de unde construi o 
teorie. 

— Patetic, rosti ea. 

— Absolut, fuse el de acord. Barmanul avea un stil de viață 
gotic, iar Allwine trăia viaţa în negru. E vreo legătură? 

— Eu n-am prins partea cu „goticul” când i-am cercetat 
apartamentul; stil de viață „nebun” aș spune, mai degrabă. 

Carson parcă ilegal în Jackson Square, lângă un restaurant 
cajun, un preferat al polițiștilor. 

Exact în momentul în care dădeau să intre, Harker tocmai 
ieșea, ducând o pungă mare de mâncare, învăluit în aroma 
ademenitoare, care îţi lăsa gura apă, de somn la grătar, aromă 
care îi aduse aminte lui Carson că sărise peste prânz. 

— Umblă vorba că primarul ar vrea să vadă pusă la punct o 
echipă de intervenţie chiar în weekendul ăsta, spuse el, ca și 
cum nu era deloc surprins să-i vadă, ca și cum ar fi terminat o 
conversaţie rămasă în aer. Dacă tot e să facem parte din 
aceeași echipă, am putea să începem să facem de pe-acum 
schimb de idei. 

— Nu se poate să nu-ţi cunoști propria reputaţie. Toată lumea 
din departament vă vede, pe tine și pe Frye, ca pe niște lingăi 
alergând după glorie. 

— Nişte invidioși, rosti Harker, fără să-l ia în seamă. Noi 
închidem mai multe dosare decât oricine altcineva. 

— Câteodată prin ciuruirea suspecţilor, îi aruncă Michael, 
referindu-se la un caz în care un suspect fusese împușcat și din 
care Harker scăpase de acuzaţie de crimă ca prin urechile 
acului. 

Zâmbetul lui Harker era disprețuitor. 

— Vreţi să auziţi teoria mea cu privire la paznicul de la 
bibliotecă? 

— E ca și cum m-ai întreba dacă vreau să mor de cancer 
pancreatic, zise Michael. 

— Camerele negre sunt o metaforă a dorinței de moarte, 
spuse Harker oferindu-le ipoteza lui. 

— Ei, fir-ar al naibii! comentă Carson. 

— A încercat să-și taie venele cu fiecare dintre lamele din 
peretele de la baie, continuă Harker. Dar n-a avut curajul s-o 
facă. 


77 


— Ai fost cu Frye în apartamentul victimei? 

— Da. Voi doi, se amuză Harker, sunteți copiii noștri și 
câteodată simţim nevoia să vă batem pe spate, poate râgâiți 
niţel. 

Își făcu loc, împingându-se în ei, se îndepărtă, apoi, după 
câţiva pași, le aruncă peste umăr: 

— Când aveţi și voi o teorie, o să vă ascultăm bucuroși. 

— Am și eu o listă scurtă de inimi pe care mi-ar plăcea să le 
scot. 


78 


CAPITOLUL 20 


După ce Victor părăsi dormitorul, Erika își puse o rochie St. 
John care reușea să fie senzaţională și totuși respectabilă, subtil 
senzuală, dar elegantă în același timp. 

Stând în fața unei oglinzi mari, în garderoba ei imensă, mare 
cam cât majoritatea dormitoarelor matrimoniale obișnuite, știa 
că arăta încântător, că avea să lase o amprentă de neșters în 
mintea fiecărui bărbat invitat la masă. Cu toate acestea, nu se 
simţea în largul ei. 

Ar fi încercat mai multe rochii, dacă primii invitaţi nu ar fi 
trebuit să sosească în câteva minute. Victor se aștepta ca ea să- 
i fie alături în momentul apariţiei fiecărui invitat, și ea nu 
îndrăznea să-l dezamăgească. 

Toate celelalte rochii erau în spatele ușilor sau în sertare, de-a 
lungul a trei coridoare largi. Avea, literalmente, sute de ţinute. 

Nu cumpărase ea însăși nici măcar una dintre ele. Pentru că o 
crease după dimensiunile lui ideale, Victor îi cumpărase toate 
hainele în timp ce ea încă era în bazin. 

Poate că, de fapt, cumpărase o parte din aceste rochii pentru 
cealaltă Erika, cea dinaintea ei. Nu-i plăcea să se gândească la 
asta. 

Spera ca, într-o bună zi, să i se permită să meargă singură la 
cumpărături. Când Victor îi va îngădui asta, va ști că a ajuns, în 
sfârșit, să corespundă standardelor lui și să-i câștige încrederea. 

Pentru o clipă, se gândi cum ar fi fost să nu-i mai pese de ce 
crede Victor sau oricine altcineva despre ea. Să fie ea însăși. 
Independentă. 

Erau gânduri periculoase. Trebuia să și le reprime. 

In capătul garderobei erau depozitate, pe rafturi înclinate, în 
jur de două sute de perechi de pantofi și sandale. Deși știa că nu 
mai avea timp, ezită între Gucci și Kate Spade. 

In spatele ei ceva se mișcă, foșni și bufni. 

Se întoarse să privească înapoi spre centrul culoarului, dar nu 
văzu decât un covor deschis la culoare și ușile închise, din lemn 
de cireș, în spatele cărora atârnau câteva dintre hainele ei de 
sezon. Aruncă o privire și pe culoarul din dreapta, apoi pe cel 
din stânga, dar erau pustii. 


79 


Recăpătându-și concentrarea asupra dilemei ei, se hotărî, în 
final, asupra pantofilor Kate Spade. Ducându-i într-o mână, se 
grăbi să iasă din garderobă, în camera ei de machiaj. 

Intrând, i se păru că vede, cu coada ochiului, ceva mișcându- 
se în cameră, pe holișorul care ducea spre garderobă. Se 
întoarse, dar nu era nimic acolo. 

Curioasă, merse în dormitor - la ţanc pentru a surprinde o 
bătaie de aripi de mătase în spatele a ceva care tocmai se 
strecurase sub patul ei matrimonial. 

În casă nu erau nici câini, nici pisici, niciun fel de animale de 
companie. 

Victor avea să fie furibund dacă se dovedea a fi un șobolan. 
Nu putea să sufere paraziţii de niciun fel. 

Erika fusese concepută să fie atentă la pericole, dar să nu se 
teamă de nimic în mod deosebit, deși respectul programat 
pentru creatorul ei o făcuse să simtă uneori ceva ce se apropia 
de teamă. 

Dacă un șobolan intrase în casă, și acum se ascundea sub 
patul ei, n-ar fi ezitat să pună mâna pe el și să-l ucidă. 

Lăsă deoparte pantofii și se lăsă în genunchi, lângă pat. Nu 
avea nicio îndoială că reflexele ei erau destul de rapide pentru a 
prinde un șobolan agitat. 

Când ridică cearșafurile de pe pat și se uită dedesubt, graţie 
vederii ei nemaipomenite nu avu nevoie de lanternă. Dar nu se 
afla nimic sub pat. 

Se ridică în picioare și se uită prin cameră, de jur împrejur. 
Simţi că totuși ceva era acolo, dar nu avea timp să caute în 
spatele fiecărei piese de mobilier. 

Conștientă că nu mai era timp, se așeză pe marginea unui 
fotoliu, lângă șemineu, și își puse pantofii. Erau superbi, dar i-ar 
fi plăcut și mai mult dacă și i-ar fi cumpărat singură. 

Rămase pe loc un moment, ascultând. Liniște. Dar era genul 
de liniște care sugera că cineva ar putea-o asculta pe ea. 

leși din dormitor. Ușa se închise perfect. Nimic nu putea intra 
sau ieși pe sub ea. Nimic nu s-ar fi putut strecura înăuntru. Dacă 
un șobolan umbla prin dormitor, nu putea ieși să le strice seara. 

Cobori scara maiestuoasă și, când ajunse în hol, cineva suna 
deja la ușă. Primii oaspeţi sosiseră. 


80 


CAPITOLUL 21 


În timp ce Roy Pribeaux se îmbrăca în pantaloni negri de 
costum, o jachetă sport albastru-deschis și o cămașă albă de în 
pentru întâlnirea lui cu Candace - ce ochi! -, un canal tv de știri 
difuza un reportaj despre Chirurg. 

Ce nume absurd îi dăduseră! El era un romantic. Era un 
idealist, dintr-o familie de idealiști. Era un purist. Era multe 
lucruri, dar nu era chirurg. 

Știa că despre el vorbeau, deși nu urmărea cu prea mare 
atenţie răspunsul presei și al televiziunilor la activităţile lui. Nu- 
și începuse colecția de forme perfecte femeiești ca să devină o 
celebritate. Faima nu avea niciun farmec pentru el. 

Era logic ca toate căutările lui să stârnească interesul 
publicului din motive total greșite. Ei vedeau violenţă, nu artă. Ei 
vedeau sânge, nu munca unui visător care căuta perfecțiune în 
tot ce se afla în jurul lui. 

Nu simţea decât dispreț pentru cei din presă și pentru publicul 
în faţa căruia se prostituau. Tâlhari care se adresau unor cretini. 

Provenind dintr-o familie proeminentă de politicieni - tatăl și 
bunicul lui reprezentaseră orașul New Orleans și statul Louisiana 
-, văzuse cu câtă ușurință pot fi manipulaţi oamenii prin 
folosirea, cu inteligenţă, a fricii și a invidiei. Familia lui fusese 
expertă în această artă. 

In tot acest proces, familia Pribeaux se îmbogăţise enorm. 
Bunicul și tatăl lui se descurcaseră atât de bine în slujba 
statului, încât Roy însuși nu trebuise să lucreze niciodată și nici 
nu avea s-o facă vreodată. 

Asemenea marilor artiști ai Renașterii, el avea patroni: 
generaţii de plătitori de taxe. Moștenirea lui îi permitea să-și 
dedice existența căutării idealului feminin de frumusețe. 

Când reporterul de televiziune menţionase ultimele două 
victime, atenţia lui Roy fuse dintr-odată atrasă de asocierea unui 
nume necunoscut - Bobby Allwine - cu acela al lui Elizabeth 
Lavenza. De la Elizabeth luase cele două mâini superbe înainte 
de a încredința rămășițele ei deprimant de imperfecte în laguna 
din City Park. 

Din acest Allwine fusese îndepărtată inima. 


81 


Pe Roy nu-l interesau inimile. El n-avea treabă cu chestiile 
interne. La el totul se concentra pe cele externe. Genul de 
frumuseţe care îl tulbura pe Roy nu trecea dincolo de piele. 

Ba, mai mult, Allwine era un bărbat. Roy nu avea niciun 
interes față de frumusețea ideală a unui bărbat - cu excepţia 
rafinării și perfecţionării propriului trup. 

Acum, stând în faţa televizorului, era și mai surprins să afle că 
Allwine era al treilea bărbat pe care l-ar fi ucis Chirurgul. De la 
ceilalţi luase un ficat și un rinichi. 

Aceste crime fuseseră legate cu cele care vizau femeile prin 
faptul că cel puţin una dintre victime fusese drogată cu 
cloroform. 

Un imitator. Un păcălici prost informat. Acolo, undeva, în New 
Orleans, un idiot invidios fusese inspirat de crimele lui Roy, fără 
să priceapă care era scopul. 

Pe moment se enervă. Apoi își dădu seama că imitatorul, 
inevitabil mult mai puţin inteligent decât Roy, avea, în cele din 
urmă, să facă o tâmpenie, iar poliţia îi va pune în cârcă toate 
aceste crime. Imitatorul era șansa lui cea mai bună de a scăpa 
de închisoare. 


82 


CAPITOLUL 22 


Camera de proiecţie ar fi putut fi considerată prea mică 
pentru doi bărbaţi de un asemenea gabarit - în feluri diferite - 
cum erau Barosanu' și Deucalion. Cu toate astea, era spaţiul pe 
care îl împărțeau când amândoi preferau să nu fie singuri. 

Camera era confortabilă, poate datorită colecţiei de romane 
polițiste ale Barosanului, poate și pentru că o simțeau ca pe un 
fel de fortăreață la înălțime, deasupra tumultului vieții. 

Perioade mari din existența lui prelungită, Deucalion 
preferase singurătatea. Una dintre aceste perioade se încheiase 
în Tibet. 

Acum, odată cu descoperirea faptului că Victor nu era mort, 
singurătatea îi devenise nesuferită. Deucalion tânjea după 
companie. 

Ca foști animatori de circ ce erau, el și Barosanu' aveau în 
comun o lume întreagă de experienţe, de povești de spus, de 
întâmplări nostalgice de împărtășit. Nu avuseseră nevoie decât 
de o zi ca să-și dea seama că puteau lega orice conversație cu 
ușurință și Deucalion bănuia că, în timp, aveau să devină 
prieteni adevăraţi. 

Totuși, aveau momente lungi când cădeau pe gânduri, 
păstrând tăcerea, asemenea soldaţilor în tranșee, în mijlocul 
luptelor, în calmul acela dinaintea începerii focului. In această 
stare, contemplau întrebări grele și profunde, pe care apoi erau 
pregătiţi să le discute. 

Barosanu' medita la problemele mari în timp ce-și citea 
romanele polițiste de care era înamorat până peste cap. O bună 
parte din viaţa lui, închisă în trupul colosal, trăise indirect, prin 
polițiștii, detectivii particulari și detectivii amatori care populau 
paginile cărților lui preferate. 

În aceste momente comune de tăcere, Deucalion citea 
articolele despre Victor Helios, alias Frankenstein, pe care le 
colecționase Ben. Le citea cu aviditate, încercând să se 
obișnuiască treptat cu adevărul amar, incredibil al existenţei 
neîntrerupte a creatorului său, în timp ce contempla metode 
prin care să distrugă acest monument de aroganță. 


83 


larăși și iarăși, se surprindea cu mâna pe chipul răvășit, 
pipăindu-și inconștient cicatricile, până când Barosanu', în cele 
din urmă, nu se mai putu abţine și-l întrebă cum se rănise în 
felul acela. 

— Mi-am mâniat creatorul, explică Deucalion. 

— Cu toţii îl mâniem, spuse Barosanu', dar nu cu asemenea 
consecinţe. 

— Creatorul meu nu e și al tău, îi reaminti Deucalion. 

Trăind o viaţă de singurătate și contemplare, Deucalion se 
învățase cu liniștea, dar Barosanu' avea nevoie de zgomot de 
fond atunci când citea un roman. Intr-un colț al cabinei de 
proiecție, cu volumul la minimum, stătea un televizor pe care se 
perindau imagini care, pentru Deucalion, nu aveau mai mult 
conţinut narativ decât flăcările într-un șemineu. 

Dintr-odată o știre îi atrase atenţia. „Crime. Organe și părți 
ale corpului tăiate.” 

Deucalion dădu sonorul mai tare. Un detectiv de la Omoruri, 
Carson O'Connor, asaltată de reporteri la ieșirea din biblioteca 
centrală, răspunse majorităţii întrebărilor cu fraze diferite care, 
într-un fel sau altul, însemnau același lucru: „Nu comentez”. 

Când reportajul se termină, Deucalion îl întrebă pe Barosan: 

— Chirurgul... de când a început povestea asta? 

Ca pasionat al romanelor polițiste, Barosanu' era interesat, 
evident, și de crimele adevărate. Nu numai că știa toate detaliile 
sângeroase ale crimelor Chirurgului, dar avea și o serie de teorii 
pe care le considera net superioare celor pe care le prezentase 
poliţia până la momentul respectiv. 

Ascultând, Deucalion începu să aibă propriile suspiciuni, care 
se nășteau din experienţa lui unică. 

Cel mai probabil, Chirurgul era un criminal ordinar, care lua 
suvenire. Dar, într-un oraș în care își făcuse sălaș Dumnezeul 
morţilor vii, Chirurgul putea să fie cu mult mai periculos decât 
un psihopat obișnuit. 

Punând la loc, în cutia de pantofi, articolele tăiate din ziare, 
Deucalion se ridică în picioare, anunțând: 

— les în oraș. 

— Unde? 

— Să aflu unde locuiește. Să văd ce stil de viață mai întreţine 
un Dumnezeu autoproclamat zilele astea. 


84 


CAPITOLUL 23 


Parcată ilegal în Jackson Square, capota mașinii ei le servea 
drept masă. 

Carson și Michael își comandaseră la pachet, și acum mâncau, 
din cutii și caserole, creveţi pane, creveţi înăbușiţi în orez și 
maque choux din porumb. 

Cupluri, mână în mână, se plimbau pe stradă. Muzicieni în 
costume negre și pălării de paie treceau grăbiţi pe lângă ei, 
cărând instrumente în cutiile lor, strecurându-se, dându-și coate 
cu ceilalți trecători cajun, mai în vârstă, care se mișcau mai 
greu, cu cămășile lor din denim și pălăriile Justin Wilson. Grupuri 
de femei tinere descopereau mai multă piele decât ar fi permis 
bunul-simţ, și travestiţii se distrau, făcând ochi dulci turiștilor. 

Undeva se cânta muzică bună de jazz. În aerul nopţii se ţesea 
o tapiserie de vorbe și râsete. 

— Ce mă scoate din minţi la inși ca Harker și Frye... începu 
Carson. 

— O să avem ditamai lista, interveni Michael. 

— ... e că le permit să mă scoată din minţi. 

— Sunt iritaţi, pentru că nimeni nu ajunge detectiv așa de 
repede cum am ajuns noi. 

— Pentru mine asta a fost acum trei ani. Ar face bine să se 
adapteze, dar s-o facă repejor. i 

— O să se pensioneze, o să moară împușcați. Intr-un fel sau 
altul, vom avea și noi șansa să fim niște moșnegi plini de ifose. 

— Totul se rezumă la tata, spuse Carson, după ce savură o 
înghițitură de maque choux. 

— Lui Harker și lui Frye nu le pasă nici cât negru sub unghie 
de taică-tău și nici n-o să le pese vreodată, o asigură Michael. 

— N-ai dreptate. Mai devreme sau mai târziu toată lumea se 
așteaptă să încep să dezvolt gena polițistului corupt, așa cum 
cred ei că a făcut-o tata. 

Michael scutură din cap. 

— Nu cred nici măcar o secundă că tu ai avea o asemenea 
genă. 


85 


— Mi se rupe mie de ce crezi tu, Michael, pentru că știu ce 
crezi. Problema e că ce gândesc toţi ceilalți îmi transformă viaţa 
în ceva mult mai greu decât ar trebui să fie. 

— Păi, atunci, poftim, spuse Michael prefăcându-se supărat, și 
mie mi se rupe că ţi se rupe tie de ce cred eu. 

Carson râse ușor, întristată. 

— lartă-mă, pe bune. Tu ești unul dintre puţinii oameni care 
contează pentru mine. 

— M-ai rănit, spuse el. Dar mă vindec eu. 

— Am muncit mult să ajung unde sunt acum, spuse ea oftând. 
Bine, unde sunt acum e pe capota mașinii, mâncând încă o 
masă din picioare, în stradă. 

— Mâncarea e fantastică, spuse Michael, iar eu sunt o 
companie sclipitoare. 

— Dacă stai să te gândești cu cât ne plătesc ăștia, chiar nu 
pricep de ce ne chinuim așa de tare. 

— Pentru că suntem niște eroi americani adevăraţi. 

— Ah, da. 

Telefonul lui Michael sună. Lingându-și buzele de sos tartar, 
răspunse. 

— Maddison. Închise după câteva clipe și-i spuse lui Carson: 
Suntem invitaţi la morgă. N-o să fie muzică și dans, dar s-ar 
putea să fie distractiv. 


86 


CAPITOLUL 24 


Mângâiate de atingerea luminii lumânărilor de pe masă, 
suprafețele de argint clasic dădeau mereu senzația că stau să 
se topească. 

Cu cinci politicieni și nevestele lor adunaţi la cină, Victor abia 
aștepta conversaţia stimulatoare pe care ar fi putut-o ghida 
subtil pe niște făgașe care să-i servească apoi intereselor lui 
mult după ce primarul, procurorul general, rectorul universităţii 
și ceilalți vor fi plecat spre casele lor. Pentru Victor, fiecare 
eveniment social era, în primul rând, o șansă de a-i influenţa pe 
liderii politici și culturali, în scopul de a-și satisface propriile 
aspirații și interese. 

La început, în mod evident, discuţia se axase pe chestiuni 
frivole, chiar și între asemenea oaspeți distinși și cu niște cariere 
deosebite. Dar Victor se considera la fel de capabil să poarte 
conversații ușoare ca oricine altcineva și putea să se bucure de 
gargara lor jovială, pentru că îi ascuţea simţurile și îi pregătea 
pentru discuţii mult mai substanţiale. 

William și Christine serveau supa, majordomul ţinând supiera 
cu amândouă mâinile, în timp ce servitoarea umplea farfuriile cu 
o supă de o consistenţă cremoasă și o plăcută nuanţă rozalie. 

Aceasta era cea de-a treia cină festivă la care lua parte Erika 
în cele cinci săptămâni de când ieșise din bazin și dădea dovadă 
de ceva îmbunătăţiri în aptitudinile ei sociale, deși mai puţin 
decât ar fi sperat. 

O văzuse încruntându-se când observase că aranjamentele 
florare erau diferite de cele pe care se chinuise cu atâta ardoare 
să le creeze. Dar avusese bunul-simț să nu comenteze nimic. 

Totuși, când soția lui ridică privirea spre el, Victor îi spuse 
„trandafirii sunt perfecţi”, pentru ca ea să înveţe din greșeala ei. 

Procurorul general Watkins - al cărui nas, cândva patrician, 
începuse subtil să se deformeze din cauza cocainei inhalate care 
îi distrugea septul nazal - folosi o mână pentru a îndrepta aroma 
supei către nările sale. 

— Erika, supa miroase nemaipomenit! 

Contracandidatul lui John Watkins la viitoarele alegeri - Buddy 
Guitreau - era unul dintre oamenii lui Victor. Cu toată mizeria pe 


87 


care Victor i-o putea furniza în legătură cu Watkins, Buddy va 
zburda spre victorie. Totuși, în lunile care vor urma până la 
alegeri, era necesar să-l lingușească pe Watkins cu invitaţii la 
cină și să lucreze alături de el. 

— Ador supa de homari, spuse Pamela Watkins. Este rețeta 
ta, Erika? 

— Nu. Am găsit-o într-o revistă, dar i-am adăugat niște 
condimente. Nu cred că am făcut-o mai bună; cel mai probabil 
am reușit contrariul, dar îmi place ca supa de homar să fie puţin 
iute. 

— Oh, e divină! declară nevasta rectorului, după ce luă prima 
lingură. 

Complimentul, care își găsise imediat ecou și la ceilalţi, o făcu 
pe Erika să strălucească, dar, când duse ea însăși lingura la 
gură, o sorbi ușor, prelung. 

îngrozit, Victor o privi cum bagă din nou lingura în lichidul 
rozaliu. 

Supa nu fusese în niciunul dintre meniurile de la cinele 
anterioare și, de altfel, Victor nu mâncase cu Erika, în alte 
circumstanţe, decât o dată sau de două ori până atunci. Gafa ei 
îl surprinse și-l tulbură teribil. 

Ea sorbi și conţinutul celei de-a doua linguri cu un zgomot de 
aceeași intensitate ca și prima dată. 

Deși niciunul dintre oaspeţi nu păru a observa această 
mișcare oribilă a limbii și buzelor ei, Victor se simţi jignit de 
faptul că soţia lui își permise să se pună în ipostaza de a fi 
ridicolă. Cei care urmau să râdă de ea pe la spate aveau să râdă 
și de el. 

— Supa s-a coagulat, spuse Victor. William, Christine, luaţi-o 
de la masă imediat. 

— Coagulat? întrebă soția primarului, şocată. A mea nu, sub 
nicio formă. 

— Coagulat, insistă Victor, în timp ce servitorii îndepărtară 
repede farfuriile de pe masă. Și doar nu vreți să mâncaţi o supă 
dintr-un homar care s-ar putea să se fi stricat. 

Ca lovită de trăsnet, Erika privea siderată cum farfuriile de 
supă erau luate de pe masă. 

— Imi pare rău, Erika, spuse Victor, vocea răsunându-i într-o 
liniște mormântală. E prima dată când găsesc o greșeală în 
bucătăria ta sau în orice altceva. 


88 


— A mea era delicioasă, protestă John Watkins. 

Deși fără să fi înţeles poate cauza supărării lui Victor, Erika își 
reveni repede. 

— Nu, John. Vei avea întotdeauna votul meu pentru funcţia de 
procuror general. Dar în materie de gastronomie am încredere 
în Victor. Papilele lui gustative sunt la fel de rafinate ca ale unui 
maestru bucătar. 

Victor își simţi fălcile încleștate relaxându-se într-un zâmbet 
sincer. Erika se reabilitase în ochii lui. 


89 


CAPITOLUL 25 


Podelele acoperite cu linoleum gri scârțâiră sub pantofii lui 
Carson și Michael. Deși subtile, zgomotele păreau puternice pe 
coridorul în care, de altfel, nu se auzea nimic altceva. 

Laboratorul de criminalistică părea pustiu. La ora aceea, 
personalul ar fi trebuit să fie redus, dar nici chiar așa drastic. 

Îl găsiră pe Jack Rogers acolo unde li se spusese: în Sala de 
autopsie 2. Cu el era cadavrul, tăiat în mod profesionist, al lui 
Bobby Allwine, întins cu faţa în sus, eviscerat, pe o masă de 
oțel, și un asistent tânăr, înalt și slab, pe care Jack îl prezentă ca 
fiind Luke. 

— Am inventat o scuză să trimit majoritatea personalului 
acasă, zise Jack. N-am vrut să risc ca vreuna dintre gurile astea 
sparte să vadă ceva din ce se petrece aici. 

— Și ce anume are loc aici? întrebă Carson. 

— Se întâmplă o minune, asta se întâmplă, spuse Jack. Numai 
că am sentimentul dezgustător că e un miracol mult prea 
întunecat ca să aibă ceva de-a face cu Dumnezeu. De asta 
numai eu și Luke suntem aici. Luke nu e genul de cretin cu gura 
mare, nu-i așa, Luke? 

— Nu, domnule. 

Ochii ușor bulbucaţi ai lui Luke, nasul prelung și bărbia 
alungită îi dădeau o înfățișare studioasă, ca și cum cărţile 
exercitaseră o așa mare atracţie asupra lui, încât îi atrăseseră 
până și contururile chipului înspre conţinutul lor. 

Burtos, cu o față de basset încercănată, Jack Rogers arăta 
mult mai bătrân decât era. Deși bucuria lui era de-a dreptul 
palpabilă, chipul îi era oarecum întunecat. 

— Luke are un ochi format pentru orice fel de anomalii 
fiziologice, spuse Jack. Omul cunoaște matele, nu glumă. 

Luke încuviință, mândrindu-se cu faptul că fusese lăudat de 
șeful lui. 

— Am fost interesat de viscere de cât eram mic copil, rosti el. 

— Pasiunea mea a fost baseballul, zise Michael. 

— Am trecut împreună cu Luke prin toate fazele examinării 
interne. Cap, corp, cavităţi, gât, tractul respirator... 


90 


— Sistemul cardiovascular, continuă Luke, tractul 
gastrointestinal, tractul biliar, pancreasul, splina, 
suprarenalele... 

— Tractul urinar, reproducător și sistemul muscular, 
concluzionă Jack. 

Se pare că, într-adevăr, cadavrul de pe masă fusese cercetat 
în amănunt. 

Dacă victima n-ar fi fost moartă atât de recent, Carson și-ar fi 
dat cu vaselină mentolată pe la nas. Putea să suporte putoarea 
mai puţin insistentă a viscerelor și a stomacului ciopârțite, așa 
cum era în acest moment. 

— Fiecare fază a analizei a evidenţiat o anatomie atât de 
bizară, zise Jack, încât o luăm iar de la capăt, ca să vedem ce 
ne-a scăpat. 

— Bizară? Cum bizară? 

— Avea două inimi. 

— Cum adică avea două inimi? 

— Două. Știi, doi, numărul de după unu și înainte de trei. Uno, 
dos. 

— Cu alte cuvinte, spuse Luke candid, de două ori mai multe 
decât ar fi trebuit să aibă. 

— De asta ne-am prins, îl asigură Michael. Dar în bibliotecă i- 
am văzut pieptul lui Allwine deschis. Ai fi putut parca un 
Volkswagen acolo. Dacă lipsesc chestii din el, de unde știi tu că 
a avut două inimi? 

— İn primul rând, e vorba de ţevăraia aferentă, rosti Jack. 
Avea venele și arterele care să deservească o pompă dublă. 
Indicatorii sunt numeroși. Am să cuprind totul în raportul meu 
final. Dar nu asta e singura chestie ciudată la Allwine. 

— Ce mai e? 

— Osul cranian e la fel de dens ca o armură. Am ars două 
freze electrice de trepanaţie, încercând să tai în el. 

— Avea și doi ficaţi, zise Luke, și o splină de trei sute cincizeci 
de grame. O splină normală cântărește numai două sute. 

— Un sistem limfatic mai extins decât orice am văzut 
vreodată într-un manual de specialitate, continuă Jack. Plus 
două organe - nici măcar nu știu ce sunt. 

— Un soi de monstru, spuse Michael. Arăta normal la 
suprafață. Poate nu era tocmai bun de pozat în reviste, dar nici 
nu era Omul Elefant. Înăuntru, în schimb, era total anapoda. 


91 


— Natura e plină de anomalii, rosti Luke. Șerpi cu două 
capete. Broaște cu cinci picioare. Gemeni siamezi. Ai fi surprins 
câţi oameni se nasc cu șase degete la o mână sau la cealaltă. 
Dar asta e una, continuă el bătându-l pe Allwine pe piciorul gol, 
și amicul nostru, aici de faţă, e cu totul altceva. 

— Deci, practic, care sunt șansele? întrebă Carson, încercând 
să priceapă ceva din ce se întâmpla acolo. Zece milioane la 
una? 

— Fii serioasă, O'Connor, zise Jack Rogers ștergându-și 
fruntea transpirată cu mâneca de la halat. Nimic de felul ăsta nu 
e posibil, punct. Nu vorbim de o mutație aici. Vorbim de 
proiectare și fabricație. 

Pentru o clipă, Carson rămăsese fără grai și, poate pentru 
prima dată în viaţa lui, Michael rămăsese și el fără piuit. 

Anticipând ce aveau să întrebe, Jack le-o luă înainte. 

— Chestia e că toate lucrurile astea par a se vrea un soi de... 
îmbunătățiri. 

— Celelalte victime ale Chirurgului... rosti Carson, ai găsit 
ceva ciudat la ele? 

— Nimic, nimic, absolut zero. Ai citit rapoartele. 

O asemenea aură de irealitate învălui încăperea, încât Carson 
n-ar fi fost deloc surprinsă dacă s-ar fi ridicat cadavrul eviscerat 
de pe masă, în capul oaselor, și-ar fi încercat să se explice. 

— Jack, ne-ar conveni să punem embargo pe raportul tău, 
asupra lui Allwine, zise Michael. Eu zic să-l înregistrezi aici, dar 
să nu trimiţi o copie către noi. Mai nou, cutia noastră poștală e 
controlată și n-am vrea ca altcineva să afle despre asta pentru... 
să zicem, patruzeci și opt de ore. 

— Și nu-l înregistra sub numele de Allwine sau sub numărul 
de dosar al cazului, ca să nu poată fi găsit, sugeră Carson. 
Ascunde-l sub... 

— Munster, Herman, sugeră Michael. 

Jack Rogers știa mult mai multe lucruri decât cum să spintece 
cadavre. Pungile de sub ochi părură a se întuneca și mai tare 
când le spuse: 

— Asta nu e singurul lucru bizar cu care aveţi de-a face, așa 
e? 

— Păi știi că locul crimei a fost ciudat rău, spuse Carson. 

— Dar asta nu e tot ce aveţi. 


92 


— Apartamentul lui zici că e locuinţa unui monstru, îi povesti 
Michael. Tipul era, psihologic, la fel de sucit și de ciudat ca, de 
altfel, tot ce ai găsit înăuntrul lui. 

— Dar cloroform? întrebă Carson. L-a folosit pe Allwine? 

— N-o să avem rezultatele toxicologice până mâine, spuse 
Jack. Dar nu cred că vorbesc aiurea când spun că nu cred că o 
să găsim nicio urmă de cloroform în el. Tipul n-ar fi sucombat la 
așa ceva. 

— Cum așa? 

— Dacă îi analizezi fiziologia, n-ar fi funcţionat la fel de repede 
la el, cum ar reacționa la mine, de exemplu. 

— Cât de repede ar fi picat? 

— Greu de zis. Cinci secunde. Zece. 

— În plus, interveni Luke, dacă ar fi încercat cineva să-i 
plaseze pe faţă o cârpă îmbibată în cloroform, reflexele lui 
Allwine ar fi fost mult mai rapide ca ale tale... sau ale mele. 

Jack încuviinţă din cap. 

— Și tipul era puternic. Mult prea puternic pentru a fi dominat 
de un individ obișnuit, chiar și pentru un moment, darămite 
suficient timp să-și facă efectul cloroformul. 

Aducându-și aminte de expresia pașnică a chipului lui Allwine 
atunci când îi descoperiseră trupul întins pe podeaua bibliotecii, 
Carson se gândi din nou la prima impresie pe care o avusese 
atunci, că Allwine îl primise pe ucigaș de bunăvoie și nesilit de 
nimeni. Cu toate acestea, nu reușea să descifreze acum această 
ipoteză, cum nu reușise nici înainte. 

Câteva momente mai târziu, în parcare, în timp ce se 
întorceau la sedanul ei neînmatriculat, lumina lunii păru să 
treacă difuză prin aerul umed și dens, ca și cum ar fi străbătut 
suprafața unui lac unduit de rafale ușoare de vânt. 

Carson își aminti de Elizabeth Lavenza, fără mâini, plutind cu 
fața în jos, în lagună. 

Dintr-odată i se păru că se scufundă în adâncurile de 
nepătruns ale cazului acesta și simţi o nevoie imperioasă să iasă 
la suprafaţă și să-i lase pe alţii să continue investigația. 


93 


CAPITOLUL 26 


După toate aparențele, Randal Șase, născut și crescut la 
Porţile Milei, fusese în diferite grade de transă autistă toată ziua, 
dar, în sinea lui, petrecuse aceste ore într-o stare de mare 
tulburare. 

In noaptea dinainte, îl visase pe Arnie O'Connor, băiatul din 
articolul tăiat din ziar, autistul zâmbăreţ. În vis, îi ceruse 
băiatului formula fericirii, dar O'Connor îi râsese în nas și 
refuzase să-i împărtășească secretul. 

Acum Randal Șase stă la biroul lui, la computerul pe care se 
joacă, ocazional, făcând rebusuri interactive cu gameri din alte 
orașe. Dar, în seara asta, jocurile de cuvinte nu sunt în plan. 

A găsit un site pe care poate să studieze hărţi ale orașului 
New Orleans. Pentru că acest site oferă și informații despre toți 
proprietarii de case și apartamente din oraș, a reușit să afle și 
să memoreze adresa lui Carson O'Connor, cu care locuiește 
egoistul Arnie. 

Numărul de străzi care îl separă pe Randal de casa lor îl 
sperie pur și simplu. Atâta distanţă, atâţia oameni, obstacole de 
negândit, atâta dezordine. 

Mai mult de-atât, acest site oferă hărți tridimensionale din 
French Quarter, Garden District și ale altor zone istorice ale 
orașului. De fiecare dată când consultă aceste ghiduri atât de 
elaborate, e imediat cuprins de un atac de panică și agorafobie. 

Dacă răspunde cu asemenea groază la realitatea virtuală a 
hărților, va fi paralizat de imensitatea și de haosul lumii reale, 
de ar fi vreodată să calce dincolo de pragul acestor ziduri. 

Cu toate acestea, insistă să studieze hărțile tridimensionale, 
pentru că simte în el o dorinţă intensă, de nestăvilit. Dorinţa lui 
de a găsi fericirea aceea pe care crede că a văzut-o în zâmbetul 
lui Arnie O'Connor. 

In realitatea virtuală a New Orleans-ului de pe ecranul 
computerului său, o stradă duce spre alta. Fiecare intersecţie 
oferă diferite opţiuni. Fiecare cartier are magazinele lui, 
apartamentele lui, casele lui. Fiecare dintre ele este o opţiune. 


94 


În lumea reală, un labirint de străzi ar putea să-l poarte o sută 
sau o mie de kilometri. In acea călătorie, ar fi confruntat cu zeci 
de mii sau chiar sute de mii de opțiuni. 

Enormitatea acestei provocări îl depășește, îl anihilează încă o 
dată și se retrage, panicat, într-un colț, cu spatele la cameră. Nu 
poate să meargă mai departe. Nimic nu-l înfruntă, nimic nu vine 
să i se opună, decât joncţiunea celor două ziduri. 

Singurele lui opţiuni în momentul de față sunt fie să stea într- 
un colț - cu faţa la perete -, fie să se întoarcă iar cu faţa spre 
cameră. Atâta vreme cât rămâne cu faţa la perete, frica i se 
domolește. Aici este în siguranţă. Aici este ordine: simpla 
geometrie a două ziduri care se întâlnesc. 

In timp, devine mai calm, având doar această perspectivă în 
faţa lui, dar, ca să fie pe deplin calm, are nevoie de jocurile lui 
de cuvinte, de integramele și rebusurile sale. Randal Șase se 
așază în fotoliu, cu o altă colecţie de cuvinte încrucișate. 

li plac jocurile de cuvinte, pentru că nu sunt opţiuni multiple 
pentru fiecare pătrăţel pe care trebuie să-l umple; numai o 
singură opţiune va da rezultatul corect. Totul este predestinat. 

Încrucișează AJUN cu CRĂCIUN, apoi încrucișează CRĂCIUN cu 
MIR... în cele din urmă, fiecare căsuță va fi completată; toate 
cuvintele vor fi complete și se vor intersecta corect. Soluția 
predestinată va fi găsită. Ordine. Stază. Pace. 

In timp ce umple căsuțele cu cuvinte, lui Randal îi străfulgeră 
o idee magistrală. Poate că îi este predestinat să-l întâlnească 
pe egoistul Arnie O'Connor. 

Dacă el, Randal Șase, este predestinat să ajungă faţă în faţă 
cu celălalt băiat și să-i smulgă preţiosul secret al fericirii, ceea 
ce pare acum o călătorie imposibilă spre casa lui O'Connor se va 
dovedi a fi o simplă traversare, ca trecerea dintr-o parte a 
acestei minuscule camere în cealaltă. 

Nu se poate opri din rezolvarea cuvintelor încrucișate, pentru 
că are nevoie disperată de liniștea aceea temporară pe care 
finalizarea ei i-o va aduce. Cu toate acestea, în timp ce citește 
definițiile pentru coloane și scrie literele în căsuțele lor, 
cântărește în gând posibilitatea ca descoperirea fericirii prin 
aflarea secretului lui Arnie s-ar putea să nu fie un vis, ci destinul. 


95 


CAPITOLUL 27 


— Două inimi? Organe noi și bizare? Monștri fabricaţi? îi spuse 
Carson lui Michael, plecând de la medicul legist, într-o lume 
alterată de ceea ce aflaseră. 

— Chiar mă întrebam, glumi Michael, dacă nu cumva am sărit 
peste vreun curs la academie. 

— Tie ţi s-a părut că Jack băuse ceva? 

— Din nefericire, nu. Poate că e nebun. 

— Nu e nebun. 

— Oamenii care sunt perfect normali și sănătoși martea, 
câteodată o iau razna miercurea. 

— Care oameni? întrebă ea. 

— Nu știu. Stalin. 

— Stalin nu fusese perfect sănătos și normal marțea. Plus de 
asta, nu era nebun, era malefic. 

— Jack Rogers nu e malefic, spuse Michael. Dacă nu e nebun, 
beat sau malefic, bănuiesc că nu avem încotro și va trebui să-l 
credem pe cuvânt. 

— Crezi că Luke ar putea cumva să-i joace o festă bătrânului 
Jack? N 

— Luke, cel interesat de viscere de când era mic copil? In 
primul rând, ar fi o farsă mult prea elaborată. În al doilea rând, 
Jack e mai deştept decât Luke. În al treilea rând... are un simț al 
umorului la fel de dezvoltat ca un şobolan de cimitir. 

O formațiune de nori transformase luna plină într-o semilună. 
Strălucirea palidă a felinarelor stradale pe frunzele lucioase de 
magnolie producea iluzia existenței unui strat de gheață, a unui 
climat nordic într-un New Orleans torid și îmbălsămat. 

— Nimic nu e ceea ce pare, spuse Carson. 

— E doar o observaţie, zise Michael, sau să-mi fac griji că voi 
fi scăldat din cap până-n picioare de un val de precepte 
filosofice? 

— Tata nu a fost un poliţist corupt. 

— Cum zici tu. Tu-l știai cel mai bine. 

— N-a furat niciodată droguri confiscate, aflate sub sechestrul 
poliţiei. 

— Trecutul e trecut, rosti Michael. 

96 


— Reputația unui om, spuse ea punând frână brusc la 
culoarea roșie a unui semafor, n-ar trebui distrusă pentru 
totdeauna de minciuni. Ar trebui să existe o șansă de reabilitare, 
ar trebui să existe dreptate. 

Michael alese să tacă din respect pentru ea. 

— Tata și mama n-au fost împușcați din cauza unui traficant 
care credea că tata s-a băgat peste teritoriul lui. Asta e un mare 
rahat. 

Nu mai vorbise despre chestiile astea de foarte multă vreme. 
Era dureros pentru ea. 

— Tata descoperise ceva ce nu putea fi divulgat, întrucât 
niște oameni puternici au preferat tăcerea totală. l-a spus 
mamei, în schimb, și, de aceea, a fost și ea împușcată odată cu 
el. Știu că era chinuit de ceva ce văzuse. Doar că nu știu ce-a 
văzut. 

— Carson, am analizat probele din dosarul lui de o sută de ori, 
îi aduse aminte Michael, și am fost de acord că prea e totul bine 
pus la punct, ca să fie real. Niciun dosar al vreunui suspect nu 
poate fi atât de curat și de complet, decât dacă e fabricat. Din 
punctul meu de vedere, e o dovadă de înscenare. Dar în asta și 
constă problema. 

Avea dreptate. Dovezile fuseseră fabricate nu doar pentru a-i 
condamna tatăl post-mortem, dar și pentru a ascunde orice fel 
de indicii asupra identităţii celor care meșteșugiseră dosarul. Ea 
căuta demult acel fir roșu desprins din țesătura aceea elaborată, 
ca să poată s-o destrame, dar nu găsise un asemenea fir 
nicăieri. 

Lumina semaforului se făcu verde. 

— Nu suntem departe de casa mea, spuse Carson. Sunt 
sigură că Vicky are totul sub control, dar simt că ar trebui să văd 
ce face Arnie, dacă nu te deranjează. 

— Sigur. Nu m-aș supăra dacă aș primi o cană din cafeaua 
preparată de Vicky. 


97 


CAPITOLUL 28 


În dormitorul matrimonial al conacului Helios lucrurile nu erau 
roz deloc. 

Ceea ce Victor își dorea în materie de sex depășea limitele 
placerii. Ba, mai mult, nu-și dorea doar să fie satisfăcut, ci pur și 
simplu aștepta asta, i se cuvenea. Așteptarea lui era, de fapt, un 
ordin. 

Conform filosofiei lui Victor, singura dimensiune a lumii era 
cea materială. Singura reacţie raţională în faţa forțelor naturii și 
a civilizaţiei umane era încercarea de a le domina în loc să li se 
supună, să fie umil. 

Lumea era împărţită în sclavi și în stăpâni. El nu va purta 
niciodată lanțurile unui sclav. 

Dacă nu exista nicio dimensiune spirituală a vieţii, atunci nu 
puteau să existe nici lucruri precum iubirea decât în minţile 
proștilor; pentru că dragostea este o stare de spirit, nu o stare a 
cărnii. In viziunea lui, tandrețea nu avea ce căuta într-o relaţie 
sexuală. 

In cel mai bun caz, sexul oferea prilejul unei persoane 
dominante de a-și exercita controlul asupra unui partener 
supus. Violenţa actului de dominare și starea absolută a actului 
de supunere duceau la o satisfacţie mult mai puternică și mai 
intensă decât s-ar putea obţine prin iubire, dacă iubirea ar 
exista. 

Erika Patru, ca și celelalte trei înaintea ei și ca multe alte 
mirese pe care și le construise, nu era un partener în sensul 
tradițional al ideii de căsnicie. Pentru Victor, ea era un accesoriu 
care îi permitea să funcţioneze mai eficient în anumite 
circumstanţe sociale, un mijloc de apărare împotriva iritării 
provocate de femeile care îl vedeau drept o scară de urcat în 
lumea celor bogaţi prin căsătorie. Ea era și un instrument al 
plăcerilor trupești. 

Intrucât, pentru el, plăcerea și puterea erau sinonime, 
intensitatea satisfacţiei lui era direct proporţională cu cruzimea 
pe care o manifesta. Era, des, foarte satisfăcut. 

Ca toate creaţiile lui moderne, la nevoie, ea era capabilă, la 
comandă, să-și blocheze percepţia durerii. În timpul actului 


98 


sexual, el nu-i permitea însă s-o facă. Supunerea ei era cu atât 
mai satisfăcătoare, mai completă și mai autentică cu cât o făcea 
să sufere mai mult. 

Dacă o lovea prea tare, dovezile violenței dispăreau în câteva 
ore, pentru că, asemenea tuturor oamenilor lui, se vindeca 
repede și ușor. Sângerarea dura mai puţin de un minut. 
Tăieturile se vindecau, fără să lase cicatrici, în numai câteva 
ore. Vânătăile pe care le căpăta noaptea dispăreau până 
dimineața. 

Majoritatea oamenilor lui erau proiectaţi psihologic să fie 
absolut incapabili să simtă umilinţă, pentru că rușinea, în toate 
ipostazele sale, era determinată din acceptarea ideii că, în inima 
creaţiei, stătea Legea Morală. În războiul împotriva umanităţii 
obișnuite, pe care urma să-l pornească într-o bună zi, avea 
nevoie de soldați fără mustrări de conștiință, atât de siguri de 
superioritatea lor, încât niciun fel de cruzime nu-i va înfricoșa și 
nu-i va face să dea înapoi. 

Îi permitea totuși Erikăi să știe întrucâtva ce e umilinţa, 
pentru că din asta izvora o anumită doză de inocență. Deși nu 
era sigur de ce simţea acest lucru, cel mai mic abuz asupra unei 
minți fragile era mult mai excitant decât comiterea a tot felul de 
brutalităţi asupra unei femei complet lipsite de inocenţă. 

O silea să suporte niște lucruri care o faceau să-i fie rușine, 
pentru că, în mod ironic, cu cât mai mare erau rușinea și scârba 
faţă de ea însăși, cu atât avea să se desconsidere mai mult 
devenind și mai supusă. O făcuse puternică în multe feluri, dar 
nu atât de puternică, încât să nu îi poată înfrânge voinţa și s-o 
modeleze după bunul lui plac. 

Considera mai valoroasă obediența unei femei lovite până 
ajungea la acel grad de supunere decât cea obţinută în bazinul 
creaţiei, pentru că, în ultimul caz, supunerea ei oarbă, de sclavă, 
i se părea mecanică și de-a dreptul plictisitoare. 

Deși își amintea episoade din tinereţea lui, petrecute în urmă 
cu câteva secole, când se purta altfel față de femei și căsnicie, 
nu putea înțelege de ce tânărul Victor simţise astfel, ce credință 
îl motivase atunci. Totuși, nu încerca propriu-zis să descifreze 
sentimentele lui de atunci, pentru că o luase demult pe alt drum 
și nu mai putea privi înapoi. 

Tânărul Victor crezuse și în puterea voinței umane de a 
supune natura dorințelor ei și tocmai cu acest aspect al egoului 


99 


său de la începuturi se putea identifica Victor cel de azi. Tot 
ceea ce conta era triumful voinței. 

Ce se întâmpla acum în dormitor era că, pentru prima dată, 
voința lui nu reușise să supună realitatea, s-o forţeze să-i 
satisfacă dorințele. Voia satisfacție sexuală, dar n-o putea 
obţine. 

Mintea lui se întorcea la petrecerea din seara aceea, la 
imaginea Erikăi sorbind cu zgomot supa din lingură. 

În cele din urmă, o dădu jos de pe el și rămase întins pe 
spate, înfrânt. 

O vreme, priviră amândoi tavanul în tăcere, până când ea 
spuse, în șoaptă: 

— Îmi pare rău. 

— Poate că eu sunt de vină, rosti el, gândindu-se că, poate, 
făcuse o greșeală în crearea ei. 

— Nu te excit, spuse ea. 

— De obicei da, însă nu în seara asta. 

— Voi învăţa, promise ea. Voi fi mai bună. 

— Da, răspunse el, pentru că exact asta trebuia să facă, dacă 
voia să-și păstreze rolul, dar începuse să aibă îndoieli că Erika 
Patru avea să fie ultima Erika. Mă duc la spital, spuse el în cele 
din urmă. Sunt inspirat. 

— Porţile Milei. Erika se înfioră. Cred că visez locul acela. 

— Ba nu. V-am scutit de orice fel de vise în legătură cu 
originile voastre. 

— Visez un loc, undeva, insistă ea. E întunecat și ciudat și plin 
de moarte. 

— Și iată și dovada că nu erau Porţile Milei. Laboratoarele 
mele sunt pline de viaţă. 

Plictisit de Erika și tulburat de direcţia pe care o luau 
meditaţiile ei, Victor se ridică din pat și plecă, gol-pușcă, spre 
baie. 

Un giuvaier între aceste coloane de aur și pereţi de marmură; 
se privi în oglinzi - era mai presus de o ființă umană. 

— Perfecțiune, spuse el, deși știa că mai avea un pas până a 
atinge acest ideal. 

Străbătându-i pieptul, îngropat în carne, încolăcit în jurul 
coastelor, urcând în spirală pe șira spinării, un cordon metalic 
flexibil și implanturile lui aferente transformau un simplu curent 
electric - la care se supunea de două ori pe zi - în alt tip de 


100 


energie, un impuls stimulant care menținea o rată a diviziunii 
celulare asemenea celei a unui organism tânăr pentru a ţine 
timpul biologic în loc și a preveni îmbătrânirea. 

Trupul lui era o masă de cicatrici și excrescențe bizare, dar el 
le găsea frumoase. Erau consecinţele unor proceduri prin care el 
avea acces la nemurire. Erau însemnele divinității lui. 

Intr-o bună zi își va clona trupul din propriul ADN, îi va adăuga 
multe dintre invențiile dezvoltate de el, îi va accelera creșterea 
și, cu sprijinul chirurgilor creaţi de el, își va transfera creierul în 
acea nouă casă. 

Când această lucrare va fi finalizată, el va fi un model de 
perfecţiune trupească, dar îi vor lipsi cicatricile. Erau dovada 
anduranţei lui, a geniului lui și a triumfului voinţei lui. 

Se îmbrăcă, așteptând cu nerăbdare să petreacă o noapte 
lungă în laboratorul principal de la Porţile Milei. 


101 


CAPITOLUL 29 


În timp ce Carson se duse să vadă ce face fratele ei - 
constructorul de castele -, Michael rămase în bucătărie, cu o 
cană de cafea preparată de Vicky. 

— Cum e fiertura? îl întrebă Vicky Chou după ce termină de 
curăţat cuptorul. 

— Amară ca fierea. 

— Dar nu acidă. 

— Nu, recunoscu el. Nu știu cum reușești s-o faci amară, fără 
s-o faci și acidă, dar reușești. 

— E secretul meu, zise ea făcându-i cu ochiul. 

— Otrava asta-i neagră ca smoala. Nu e o greșeală. Tu chiar 
te chinui s-o faci așa, nu? 

— Dacă e așa de rea, spuse ea, de ce o bei de fiecare dată? 

— E un test al bărbăţiei mele. Mai luă o înghiţitură mică, apoi 
zise: M-am gândit mult în ultima vreme, dar o să-mi spui să-mi 
țin gura, că nu vrei să știi. 

— Trebuie să te ascult când vorbești, Michael, rosti Vicky 
spălându-și mâinile. Face parte din fișa postului. 

El ezită o clipă, apoi vorbi: 

— M-am gândit cam ce s-ar întâmpla dacă eu și Carson n-am 
fi parteneri. 

— Cum adică ce s-ar întâmpla? 

— Între mine și ea. 

— E ceva între voi doi? 

— Legitimaţia de polițist, spuse el, trist. Ea e prea 
profesionistă, prea cu capul pe umeri ca să aibă o relaţie cu un 
coleg. 

— Ce nesuferită! comentă Vicky, sec. 

Michael zâmbi, gustă cafeaua din nou și făcu o mutră acră. 

— Problema e că, dacă schimbăm partenerii ca să putem ieși 
împreună, mi-ar lipsi arestările și capetele pe care le spargem 
împreună. 

— Poate că așa comunicaţi voi doi cel mai bine. 

— E un gând foarte deprimant. 

Vicky era clar că avea mai multe de spus, dar își ţinu gura în 
momentul în care intră Carson în bucătărie. 


102 


— Vicky, spuse Carson, știu că de obicei ţii ușile și ferestrele 
închise, dar hai să fim puţin mai atenţi la securizarea casei, 
măcar pentru o vreme. 

Încruntându-se, Vicky o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cazul ăsta bizar pe care-l avem acum... e ca și cum... dacă 
nu suntem atenţi, ar putea veni peste noi, în casă. Se uită la 
Michael. Ți se pare că sunt paranoică? 

— Nu, răspunse el și termină restul de cafea amară, ca și cum 
gustul ei ar fi făcut ca relația lor neîmplinită să pară cumva mai 
dulce prin comparaţie. 

(J 

Înapoi în mașină, în timp ce Carson viră în curbă, Michael își 
aruncă o bomboană mentolată în gură, încercând să elimine 
duhoarea amară pe care o emana din cauza cafelei. 

— Două inimi... organe al căror scop nu se cunoaște... Nu 
reușesc sa-mi scot din cap filmul cu Invazia Hoţilor de Trupuri, 
cu oamenii-păstăi care creșteau în pivniţă. 

— Nu sunt extratereștri. 

— Poate că nu sunt. Dar apoi mă gândesc că... poate o 
radiaţie cosmică, poluarea, ingineria genetică, poate prea mult 
muștar în dieta americanilor. 

— Profilurile psihologice și eforturile tehnicienilor noștri 
criminaliști nu vor ajuta la nimic de data asta, rosti Carson. 
Căscă obosită. Lungă zi, spuse ea. Nici măcar nu mai pot să stau 
dreaptă. Ce-ar fi să te las acasă și să strângem tabăra pe ziua 
de azi? 

— Nu sună rău. Am o nouă pereche de pijamale cu imprimeu 
cu maimuțe, pe care abia aştept să le încerc. 

Carson o luă spre o ieșire către autostradă, îndreptându-se 
spre vest, spre Metairie. Din fericire, traficul era lejer. 

Merseră în tăcere o vreme, apoi el îi zise: 

— Știi, dacă o să vrei vreodată să depui o cerere la șeful 
poliţiei și să redeschizi dosarul tatălui tău - adică să mai 
încercăm încă o dată să aflăm adevărul să știi că eu sunt pentru. 

Ea scutură din cap. 

— Șefu' n-ar face-o decât dacă ar apărea ceva nou - o 
informaţie proaspătă, o teorie nouă, o nouă perspectivă asupra 
anchetei, ceva, orice. Altfel, cererea mi-ar fi respinsă. 


103 


— Furăm o copie a dosarului, reevaluăm informația din el, 
toate probele, în timpul nostru liber, până când găsim firimiturile 
de care avem nevoie. 

— In momentul de faţă, zise ea obosită, nu prea avem timp 
liber pentru așa ceva. 

— O să aflăm cine e Chirurgul, spuse Michael la ieșirea de pe 
autostradă. Lucrurile o să se simplifice. Numai să ţii minte un 
lucru: eu voi fi pregătit în momentul în care mi-o vei cere. 

Ea îi zâmbi. Michael iubea zâmbetul acela. Nu avea parte de 
el prea des. 

— Mersi, Michael. Eşti un tip cumsecade. 

Ar fi preferat ca ea să-i spună că e iubirea vieţii ei, dar nici 
„un tip cumsecade” nu era un început prost. 

Când trase mașina în curba din fața clădirii lui, ea căscă din 
nou. 

— Sunt ruptă de oboseală. Absolut frântă. 

— Atât de frântă, încât abia aștepți să te întorci în 
apartamentul lui Allwine. 

De data asta, ea abia schiță un zâmbet. 

— Mă citești prea ușor. 

— Nu te-ai fi oprit să vezi ce face Arnie, dacă aveai de gând 
să te duci direct acasă după ce mă lăsai pe mine. 

— Ar fi trebuit să știu că nu trebuie să încerc să păcălesc un 
politai. Camerele acelea negre, Michael, nu-mi dau pace. 
Trebuie să... să judec de una singură ce e cu ele. 

— Să intri în legătură cu demonii tăi interiori. 

— Ceva de genul ăsta. 

El ieși din mașină, apoi se aplecă prin portiera rămasă 
deschisă. 

— Lasă naibii zilele de muncă de câte două'șpe ore, Carson. 
Nu trebuie să  dovedești nimic nimănui. Nimănui din 
departament. Nici lui taică-tu. 

— Trebuie să-mi dovedesc ceva mie. 

El închise portiera și o privi dispărând. Ştia că era destul de 
puternică să-și poarte singură de grijă, dar își făcea griji pentru 
ea. 

Aproape că își dorea să fi fost mai vulnerabilă. Aproape că îi 
frângea inima faptul că ea nu avea nevoie disperată de el. 


104 


CAPITOLUL 30 


Roy Pribeaux se simţise mai bine la întâlnirea aranjată decât 
s-ar fi așteptat. De obicei era un interludiu enervant între 
planificarea unei crime și înfăptuirea ei. 

Candace se dovedise a fi timidă, dar fermecătoare, dulce de-a 
dreptul, cu un simț al umorului sec, autocritic. 

Au fost la o cafenea pe marginea râului. Când au început să 
discute cu lejeritate despre o serie de subiecte, Roy a fost 
surprins, dar și mulţumit. Lipsa, de la bun început, a unei 
stânjeneli avea s-o dezarmeze și mai repede pe biata făptură. 

După o vreme, ea îl întrebă ce voise, mai exact, să spună, în 
seara precedentă, când se autoproclamase creștin. Ce fel de 
creștin? De care biserică ţinea? 

Işi dădu seama imediat că asta era cheia care avea să-i 
descuie lacătele încrederii și să-i câștige afecțiunea. Se folosise 
și altă dată de povestea cu creștinismul și, cu anumite femei, 
funcţionase la fel de bine ca promisiunea iubirii sau a unei 
partide bune de sex. 

Cum de el, un Adonis, putea să fie interesat de un nimeni ca 
ea - acesta era un mister care îi hrănea suspiciunea. O făcea să 
nu se simtă în siguranţă. 

Dacă totuși ea credea că el este un bărbat cu o înaltă ţinută 
morală, care căuta o parteneră virtuoasă și nu doar o bucăţică 
bună de călărit, avea să-l vadă ca pe un bărbat cu standarde 
mai înalte decât frumuseţea fizică și că ceea ce el aprecia cu 
adevărat era inocenţa ei, castitatea ei, personalitatea și evlavia 
ei. 

Trucul era să ghicească ce cult creștin îmbrăţișa ea, apoi s-o 
convingă de apartenenţa lui la el, de faptul că savurau împreună 
aceeași aromă a credinţei. Dacă ea era penticostală, abordarea 
lui ar fi diferită faţă de cea pe care și-ar asuma-o dacă s-ar 
declara catolică și mult mai diferită de stilul ironic și realist pe 
care și l-ar impune, dacă ea ar spune că face parte din biserica 
unitariană. 

Din fericire aparţinea bisericii episcopaliană, ceea ce lui Roy i 
se părea mai ușor de simulat decât credința unui sectant 


105 


entuziast. Poate că s-ar fi pierdut, dacă ea ar fi fost adventistă 
de Ziua a Șaptea. 

Candace se dovedi a fi și o cititoare împătimită și, mai ales, o 
admiratoare al lui C.S. Lewis, unul dintre cei mai buni scriitori 
creștini ai secolului care tocmai trecuse. 

În încercarea lui de a deveni un Om al Renașterii, Roy îl citise 
pe Lewis - nu toate cărțile sale, dar destule. Scrisorile lui 
Zgândărilă. Problema durerii. Jurnalul unei suferințe. Din 
fericire, fuseseră niște cărţi mai puţin voluminoase. 

Draga de Candace era atât de fermecată de ideea de a avea 
un bărbat frumos și interesat de ea ca interlocutor, încât trecu 
peste timiditatea ei când începură să discute despre Lewis. Ea 
vorbea cel mai mult, și Roy nu trebuia decât să insereze un citat 
ici, o referință colo, pentru a convinge de enciclopedica lui 
cunoaștere a operei marelui om. 

încă un lucru bun la faptul că face parte din biserica 
episcopaliană e că dogma ei nu-i interzice să bea sau să asculte 
muzică senzuală. A convins-o ca, din cafenea, să meargă direct 
într-un club de jazz, în Jackson Square. 

Roy ţinea la băutură; în schimb, un uragan dulce și puternic 
șterse orice urmă de precauţie pe care Candace ar mai fi 
păstrat-o în alte circumstanțe. 

După clubul de jazz, când îi sugeră să facă o plimbare pe 
baraj, singura ei îngrijorare era că s-ar putea să fie închis la ora 
aceea. 

— E deschis pentru vizitatori, o asigură el. Numai că nu-l 
luminează pentru pescari și puștii cu role. 

Poate că ea ar fi ezitat să se plimbe pe barajul neluminat, 
dacă el n-ar fi fost un bărbat atât de puternic, atât de bun și atât 
de capabil s-o protejeze. 

Merseră spre râu, departe de zona centrală și de mulțimile de 
turiști și trecători. Lumina lunii pline strălucea ceva mai mult 
decât și-ar fi dorit el, dar, în același timp, era suficientă pentru 
a-i alunga orice temeri pe care Candace le-ar mai fi avut în 
privinţa siguranţei ei. 

O ambarcaţiune pictată în culori tari trecu prin apropiere, 
clipocind ușor, cu roata ei mare cu zbaturi, turând prin apa 
caldă. Pasagerii stăteau pe punte sau se relaxau la mesele lor. 


3 The Screwtape Letter. The Problem of Pain. A Grief Observed (în limba engleză, în 
original.). (n.tr.) 


106 


Această croazieră târzie nu avea să oprească în niciunul dintre 
porturile din apropiere. Roy verificase programele de andocare, 
pentru că Roy planifica totul. 

Se îndreptară către capătul falezei, deasupra digului de 
stabilopozi. Ziua era mult mai probabil ca pescarii să se 
aventureze atât de departe. Dar, după cum se aștepta, la ora 
aceea din noapte, el și Candace erau singurii plimbăreţi. 

Luminile bărcii se pierdeau în depărtare, pictând, în culori 
uleioase, serpentine strălucitoare pe pânza de întuneric a apei, 
și Candace se gândi cât era de frumos - de fapt, asta gândea și 
Roy - și rămaseră tăcuţi o vreme, privindu-le, până când 
Candace se întoarse spre el, așteptându-se la un sărut cast sau 
chiar la unul mai puţin cast. 

În schimb, el o împroșcă în faţă cu cloroform din sticla de 
plastic pe care o scosese din buzunarul hainei. 

Descoperise că această tehnică de suprasaturare era mult 
mai rapidă, mult mai eficientă, iar el nu avea parte de atâta 
luptă, pe cât avea de câte ori folosea cârpa îmbibată în 
cloroform, întrucât lichidul îi intra în nas și se răspândea în gură. 

Înecându-se, încercând să tragă aer în piept și inhalând astfel 
și mai repede anestezicul, Candace se prăbuși la pământ ca și 
cum ar fi fost împușcată. 

Căzu pe-o parte. Roy o întoarse pe spate și îngenunche lângă 
ea. 
Chiar și în lumina insistentă a lunii argintii, cei doi 
reprezentau un punct de atracție minimă pentru oricine și-ar fi 
îndreptat privirea în direcția aceea dintr-o barcă oarecare de pe 
râu. Privind înapoi, în direcţia din care veniseră, Roy nu detectă 
niciun entuziast pe role, întârziat pe dig. 

Dintr-un buzunar interior, scoase un stilet și un set compact 
de bisturie și alte instrumente. 

Nu avea nevoie de instrumente mai mari de data asta. Ochii 
aveau să fie simplu de extras, deși trebuia să aibă grijă să nu 
distrugă tocmai partea pe care el o considera a fi de o 
frumusețe perfectă. 

Cu stiletul, îi găsi inima și o trecu dinspre vis spre moarte cu 
doar un sunet domol, aproape imperceptibil. 

În curând, ochii erau ai lui, în siguranţă, în sticla de plastic 
plină cu soluţie salină. 


107 


În timp ce se-ntorcea spre lumină și spre jazz, i se făcu, dintr- 
odată, poftă de vată de zahăr pe băț, o poftă pe care nu o mai 
avusese niciodată până atunci. Dar, evident, furgoneta roșie era 
închisă și va rămâne așa probabil zile la rând. 


CAPITOLUL 31 


Un pietrar din secolul al nouăsprezecelea gravase LA PORȚILE 
MILEI dintr-un bloc de piatră deasupra intrării în spital. 

O icoană degradată de intemperii a Fecioarei Maria privea 
peste treptele din faţa clădirii. 

Spitalul se închisese cu multă vreme în urmă și după ce 
clădirea fusese vândută unei corporaţii-fantomă, controlată de 
Victor Helios, ferestrele fuseseră baricadate. Uşi de oţel fuseseră 
instalate la fiecare intrare, echipate cu încuietori mecanice, dar 
și electronice. 

Un gard înalt, din fier armat, înconjura proprietatea umbrită 
de stejari bătrâni, ca o armată de sulițe ale unei întregi legiuni 
romane. Pe poarta acționată electric era prins un panou care 
avertiza PROPRIETATE  PRIVATA/ ACCESUL PERSOANELOR 
STRĂINE COMPLET INTERZIS. 

Camere de luat vederi ascunse supravegheau tot perimetrul. 
Niciun depozit de armament nuclear nu avea un sistem de pază 
și supraveghere mai vast, mai specializat și nici mai discret ca al 
lui Victor. 

Structura interzisă trona în liniște. Nicio rază de lumină nu-i 
scăpa, deși înăuntru erau proiectaţi și creaţi noii conducători ai 
lumii. 

Optzeci de oameni trăiau și munceau între acești pereți, 
asistându-l pe maestru la experimente de tot felul într-un 
labirint de laboratoare. În camere care fuseseră cândva saloane 
de spital, bărbaţi și femei fabricaţi de curând erau amplasați în 
camere și educați rapid până în momentul în care se puteau 
infiltra și descurca în rândul populaţiei orașului. 

Ușile blindate ale anumitor camere erau încuiate. Creaţiile 
dinăuntrul lor trebuiau ţinute sub cheie cât timp erau studiate. 

Victor coordona cele mai importante experimente în 
laboratorul principal. Spaţiul vast era practic în stilul tehno, cu 
niște intruziuni Art Deco și ceva din grandoarea wagneriană. 
Sticlă, oţel inoxidabil, ceramică albă, toate ușor de sterilizat 
dacă lucrurile se dovedeau... sângeroase. 

Echipamente moderne și obscure, pe care, în majoritate, le 
proiectase și construise el însuși, erau împânzite de jur împrejur, 


109 


ieșeau din podea, erau atârnate de tavan. O parte din mașinării 
bâzâiau de zor, bolboroseau, altele stăteau tăcute și 
amenințătoare. 

Dacă își punea ceasul într-un sertar, putea să stea în 
laboratorul fără ferestre ore în șir să lucreze, zile chiar, fără 
pauze. Pentru că își îmbunătăţise fiziologia și metabolismul până 
în punctul în care nu mai avea nevoie de somn, era capabil să 
se dăruiască total muncii lui, cu o pasiune nelimitată. 

În seara asta, exact când ajunse la biroul lui, sună telefonul. 
Apelul veni pe linia cinci. Din opt linii, ultimele patru - 
interconectate pe același număr - erau destinate mesajelor și 
problemelor venite din partea creaţiilor lui care, pas cu pas, 
populau orașul. 

Ridică receptorul. 

— Da? 

Interlocutorul, un bărbat, se chinuia să-și ascundă emoția din 
glas, o emoție mult mai mare decât se aștepta Victor să audă 
din partea cuiva din Noua Rasă: 

— Mi se întâmplă ceva, Tată. Ceva ciudat. Poate că și ceva 
minunat. 

Creaţiile lui Victor înţeleseseră foarte clar că nu au voie să-l 
contacteze decât în situație de criză. 

— Tu cine ești? 

— Ajută-mă, Tată. 

Victor se simţea minimalizat de cuvântul tată. 

Nu-ţi sunt tată. Spune-mi cum te numești. 

— Sunt confuz... și câteodată speriat. 

— Te-am întrebat cum te cheamă. 

Creaţiile lui nu fuseseră prevăzute cu capacitatea de a i se 
opune, de a-i refuza ceva, dar acesta nu voia să se identifice. 

— Am început să mă transform. 

— Trebuie să-mi spui cum te cheamă. 

— Crima, spuse bărbatul. Crima... mă excită. 

Victor încercă să nu lase îngrijorarea să-i transpară din voce. 

— Nu, mintea ta e în regulă. Eu nu fac greșeli. 

— Mă transform. Sunt atât de multe de învățat despre crimă. 

— Vino la mine, vino la Porțile Milei. 

— Nu prea cred. Am ucis trei bărbaţi... fără niciun fel de 
remușcare. 

— Vino la mine! insistă Victor. 


110 


— Mila ta nu ajunge până la unul dintre cei care au... căzut 
atât de departe. 

Victor se simţi năpădit de o senzaţie de greață. Se întreba 
dacă el ar fi putut fi criminalul în serie care ţine presa cu sufletul 
la gură. Una dintre creaţiile lui să iasă din limitele predestinate 
pentru a comite o crimă fără niciun motiv autorizat de eh 

— Vino la mine și îţi voi da orice fel de îndrumare vei avea 
nevoie. Aici vei găsi compasiune. 

Vocea deghizată electronic îl refuză din nou. 

— Ultimul pe care l-am omorât... era unul dintre ai tăi. 

Panica lui Victor crescu. Una dintre creaţiile lui să o ucidă pe 
alta din proprie voință? Așa ceva nu se mai întâmplase 
niciodată. O interdicţie absolută împotriva sinuciderii era atât de 
adânc implantată în psihicul lor, ca și porunca fără echivoc că 
nicio crimă nu va fi comisă decât în două situaţii: autoapărare și 
la comanda creatorului lor. 

— Victima, zise Victor. Spune-mi numele. 

— Allwine. l-au găsit cadavrul în biblioteca centrală, azi- 
dimineață. 

Victor rămase fără grai, gândindu-se la implicaţiile veștii pe 
care tocmai o auzise. 

— Nu am avut ce afla de la Allwine. Era ca mine înăuntru. 
Trebuie să caut în altă parte, în alţii. 

— Ce să cauţi? Ce vrei să găsești? întrebă Victor. 

— Ce am nevoie, răspunse criminalul și închise telefonul. 

Victor apăsă *69 și descoperi că cel care sunase își blocase 
telefonul astfel încât să nu poată să fie sunat înapoi. 

Furios, trânti receptorul. 

Simţi că dăduse un pas înapoi. 


111 


CAPITOLUL 32 


O vreme, după ce Victor plecase la spital, Erika rămăsese în 
pat, ghemuită în poziţia de fetus, pe care nu o cunoscuse nicio 
clipă în bazinul creaţiei. Așteptase să vadă dacă starea ei 
depresivă avea să dispară sau se va accentua, transformându- 
se în disperare. 

Câteodată fluxul stărilor ei emoţionale părea să nu aibă cine 
știe ce legătură cu experiențele care le determinau. După 
partidele de sex cu Victor, depresia își revendica drepturile fără 
greș și era de înţeles; dar când era cazul să ajungă la punctul de 
fierbere, să se transforme în disperare, de exemplu, câteodată 
pur și simplu nu se întâmpla. Și, deși viitorul ei se arăta a fi atât 
de sumbru, încât disperarea se potenţa devenind de neînlăturat, 
reușea totuși să se echilibreze. 

Își amintea versurile lui Emily Dickinson, care s-ar fi mulat 
perfect pe starea ei de spirit: „Într-o inimă zdrobită/ Nimeni nu-i 
primit/ Fără înaltul privilegiu/ De a fi suferit.*” 

Picturile de pe pereţi erau abstracte: culori ciudat juxtapuse, 
conturându-se violent și opresiv, culori împroșcate aiurea sau 
bucăţi negre mânjite cu gri, chestii care Erikăi îi semănau mai 
mult a haos, a caducitate, nu a artă. In biblioteca lui totuși avea 
albume mari de artă și câteodată se simțea mai bine numai 
cufundându-se, pur și simplu, într-o singură pictură de Albert 
Bierstadt sau Childe Hassam. 

Ea fusese învățată că aparține Noii Rase, post-umane, 
îmbunătăţite, superioare. Ea este imună în faţa tuturor bolilor. 
Se vindecă rapid, aproape miraculos. 

Și totuși, când are nevoie să găsească un refugiu, un 
sanctuar, îl găsește în arta și în muzica, și în poezia unei 
umanități simple și defecte pe care ea și cei asemenea ei sunt 
meniti s-o înlocuiască. 

Când s-a simţit confuză, când s-a simţit pierdută, a găsit 
claritate și direcţie în literatura unei umanităţi imperfecte. Și 
scriitorii erau tocmai aceia cu care Victor n-ar fi fost de acord 
niciodată. 


4 Emily Dickinson, traducere realizată de Ileana Mihai-Ștefănescu. (n.tr.) 
112 


Asta o nedumerea teribil pe Erika - faptul că o umanitate 
infirmă, eșuată era în stare, prin arta ei, să-i facă inima să 
tresalte așa cum n-o făcea niciunul dintre cei din neamul ei. 

l-ar fi plăcut să discute despre asta cu cei din Rasa Nouă, dar 
îi era teamă ca unul dintre ei să nu ia această stare de confuzie 
a ei drept erezie. Toţi sunt supuși lui Victor din naștere, dar unii 
se uită la el cu asemenea frică reverenţioasă, încât îi vor 
interpreta întrebările drept îndoieli, îndoielile drept trădări și, la 
rândul lor, o vor trăda pe ea, dând-o pe mâinile creatorului ei. 

Așa că își păstra întrebările pentru sine, întrucât știa că în 
laborator, într-un bazin al creaţiei aștepta Erika Cinci. 

Culcată, cu mirosul lui Victor încă răzbătând dintre cearșafuri, 
Erika își dă seama că acesta este unul dintre puţinele momente 
în care poezia va putea să pună stavilă depresiei, oprind-o din 
călătoria ei spre disperare. „Când prihorii s-or întoarce/ Pe când 
eu n-am să mai fiu,/ Firimituri dă-i de pomană/ Celui cu piept 
stacojiu.*” 

Zâmbi, înțelegând umorul blând al lui Dickinson. Zâmbetul 
acela ar fi dus către altele, dacă n-ar fi fost zgomotul acela de 
sub pat. 

Aruncând deoparte cearșafurile, se ridică în capul oaselor, 
ținându-și respiraţia, așteptând. 

Ca și cum ar fi fost conștientă de mișcările ei, creatura nu se 
mai mișcă sau, cel puţin, tăcu, târându-se acum fără să scoată 
vreun zgomot. 

Pentru că nu mai văzuse niciun semn că ar fi fost vreun 
șobolan prin preajmă în momentul în care se întorsese cu Victor 
în dormitor, după plecarea invitaţilor la cină, Erika presupuse că 
nu fusese nimic și că i se păruse. Sau poate că intrase într-un 
perete sau într-o scurgere și de acolo ajunsese în altă parte a 
uriașei case. 

Fie rozătoarea se întorsese, fie rămăsese acolo, ascunsă, în 
tot acest timp, un martor mut la teribilul tribut pe care Victor îl 
impusese asupra dreptului Erikăi la viață. 

Trecură câteva momente, apoi din altă parte a camerei se 
auzi iar un zgomot. Un foșnet scurt, înfundat și ascuns. 

Umbrele învăluiau încăperea; o singură lampă de pe noptieră 
le ţinea la distanţă numai atât cât putea lumina să bată. 


5 Emily Dickinson, Pe când eu n-am să mai fiu, traducerea Ileana Mihai-Ștefănescu. 
(n.tr.) 


113 


Goală, Erika alunecă ușor din pat și rămase în picioare, cu 
simţurile în alertă. 

Deși privirea ei îmbunătăţită se folosea la maximum de 
lumina slabă din cameră, nu avea vederea nocturnă, 
pătrunzătoare a unei pisici. Victor se ocupa zilele astea cu niște 
experimente interspecii, dar ea nu făcea parte dintre subiecții 
aleși. 

Dornică de mai multă lumină, se duse către o lampă de citit 
de lângă un fotoliu. 

Inainte să ajungă la lampă, simţi, mai mult decât auzi, ceva 
târându-se pe podea, pe lângă picioarele ei. Surprinsă, dădu un 
pas înapoi cu piciorul stâng, se întoarse pe cel drept și încercă 
să întrezărească intrusul pe traseul pe care instinctul îi spunea 
că trebuie s-o fi luat creatura. 

Cum nu era nimic de văzut - sau ea nu reușea să vadă ceva -, 
continuă să meargă spre lampa de citit și s-o aprindă. Chiar cu 
și mai multă lumină, tot nu reuși să vadă ceva. 

In baie se auzi un zăngănit puternic, de parcă s-ar fi răsturnat 
coșul de gunoi. 

Ușa era întredeschisă. Înăuntru, întuneric. 

Erika porni spre baie, mișcându-se cu rapiditate, dar se opri 
brusc în prag. 

Pentru că membrii Noii Rase erau imuni la majoritatea bolilor 
și se vindecau rapid, se temeau de foarte puţine lucruri spre 
deosebire de oamenii obișnuiți. Asta nu însemna că erau 
complet străini de ideea de frică. 

Greu de ucis, ei nu erau totuși nemuritori și, fiind făcuţi în 
ciuda lui Dumnezeu, nu puteau întreţine speranța că ar putea 
trăi o viaţă dincolo de moarte. Prin urmare, le era frică de 
moarte. 

În schimb, mulţi dintre ei se temeau de viață, pentru că nu 
aveau control asupra propriilor destine. Erau sclavii lui Victor, 
trăiau sub pecetea lui și nu exista o sumă de bani pentru care și- 
ar putea câștiga libertatea. 

Se temeau de viaţă și pentru că nu puteau capitula dacă 
povara de a-l sluji pe Victor devenea prea grea ca să poată fi 
suportată. Fuseseră creaţi cu o interdicție adânc înrădăcinată de 
a se sinucide; așa că, dacă abisul le dădea târcoale, până și asta 
le era refuzat. 


114 


Aici, la niciun pas de pragul ușii de la baie, Erika experimenta 
un alt fel de frică: cea de necunoscut. 

Ceea ce e anormal, diferit de norma naturii, este monstruos, 
chiar dacă ar putea fi frumos într-un anume fel. Erika, cea 
creată nu de natură, ci de o minte umană, era un monstru 
superb, dar un monstru, și-atât. 

Gândea că monștrilor n-ar trebui să le fie frică de necunoscut, 
pentru că, din orice punct raţional de vedere, erau parte 
integrantă din acest necunoscut. Cu toate astea, o trecură fiorii 
pe șira spinării, presimţind ceva. 

instinctul îi spunea că șobolanul nu era șobolan de fapt, ci o 
creatură necunoscută. 

Din baie se auzi un c/inchet, un trăncănit, un zăngănit metalic, 
ca și cum cineva ar fi deschis un dulap și s-ar fi apucat să 
cotrobăiască înăuntru, pe întuneric. _ 

Cele două inimi ale Erikăi începură să bată și mai repede. Işi 
simțea gura uscată. Palmele îi erau umede. Era atât de umană 
cu toată această vulnerabilitate, dincolo de pulsul ei dublu, 
dincolo de originile ei. 

Se dădu înapoi din faţa ușii de la baie. 

Halatul ei din mătase albastră atârna pe spătarul fotoliului. Cu 
ochii pironiţi pe ușa de la baie, îl îmbrăcă și legă strâns 
cordonul. 

Cu picioarele goale, părăsi apartamentul matrimonial, 
închizând ușa după ea. 

Cum se apropia miezul nopţii, ea cobori treptele căminului lui 
Frankenstein, spre bibliotecă, unde, printre numeroasele volume 
pline de gânduri și sentimente omenești, se simțea mult mai în 
siguranţă. 


115 


CAPITOLUL 33 


La chemarea lui Victor, veniră în laboratorul principal doi 
tineri la fel de obișnuiți la înfățișare ca oricare alţii din New 
Orleans. 

Nu toți bărbaţii din Noua Rasă erau arătoși. Nu toate femeile 
erau frumoase. 

În primul rând, după ce va planta în secret destule dintre 
creaţiile lui în societate, pentru a extermina Rasa Veche, 
umanitatea își va pregăti mai ușor mijloacele de apărare dacă 
va reuși să-și identifice dușmani, recunoscându-i după 
înfățișare, chiar și prin cele mai subtile semne distinctive. Dacă 
toţi membrii Rasei Noi ar fi fost superbi -, ca odraslele 
cinematografiei care îngrășau pântecele Hollywoodului -, 
frumusețea lor i-ar fi transformat în ţinte ale suspiciunii, 
supunându-i la testări și interogatorii care ar fi condus la 
demascarea lor. 

Infinita lor varietate, pe de altă parte, îi va asigura lui Victor 
reușita într-un viitor război. Varietatea lor, superioritatea fizică și 
cruzimea de care erau capabili se dovedeau a fi însușiri firești. 

În plus, deși câteodată crea specimene care îţi tăiau 
răsuflarea prin înfățișare, această aventură a lui nu era, în mod 
fundamental, despre victoria frumuseţii. Era vorba despre 
putere și impunerea unui Nou Adevăr. 

Prin urmare, tinerii pe care îi chemase în seara asta ar putea 
fi considerați extraordinari ca înfățișare numai pentru că, ţinând 
cont de ce aveau înăuntru, arătau atât de obișnuit. Numele lor 
erau Jones și Picou. 

Le vorbi despre cadavrul lui Bobby Allwine de la morgă. 

— Trupul lui trebuie sa dispară în seara asta. Și orice dovezi 
incriminatoare: probe de ţesut, fotografii, filme. 

— Raportul post-mortem, casetele înregistrate în timpul 
autopsiei? întrebă Jones. 

— Dacă se găsesc ușor, da, spuse Victor. Dar, doar ele, fără 
dovezi, nu înseamnă nimic. 

— Dar medicul legist, întrebă Picou, sau oricine ar fi putut fi 
de faţă când a fost deschis cadavrul? 


116 


— Deocamdată, lasă-i să trăiască, răspunse Victor. Fără 
cadavru sau fără orice altă dovadă, nu au decât o poveste 
abracadabrantă care îi va face să pară niște bețivi idioţi sau 
drogați. 

Deși, din punct de vedere intelectual erau capabili de lucruri 
mult mai de seamă decât genul acesta de nimicuri de rahat, nici 
Jones și nici Picou nu se plânseră că îndatoririle ar fi umilitoare. 
Supunerea lor răbdătoare era esența noii rase. 

In civilizația revoluţionară pe care o crea Victor, ca în 
Minunata Lume Nouă a lui Aldous Huxley, toată lumea din noua 
ordine socială va avea un grad. Toţi vor fi mulțumiți, nimeni nu 
va invidia pe nimeni. 

Huxley își ordonase lumea, punându-i pe Alfa la vârf, elita 
conducătoare, urmată de Beta și de Gamma. Muncitorii 
îndobitociţi erau cei din rândurile celor catalogati drept Epsilon, 
născuți să ocupe o anumită poziţie într-o societate concepută de 
o asemenea manieră. 

Pentru Huxley, viziunea aceasta fusese o distopie. Victor o 
vedea mult mai limpede - o utopie. 

II cunoscuse pe Huxley la un moment dat, la o petrecere. | se 
păruse un încrezut băgăcios, care-și făcea în mod ridicol griji că 
știința devenea o forță mai teribilă și mai dogmatică decât ar fi 
sperat orice religie să ajungă, stârpind orice urmă de umanitate. 
Lui Victor îi lăsase impresia unui om tobă de carte, dar fără 
experienţă de viaţă și plicticos. 

Cu toate acestea, viziunea de coșmar a lui Huxley îi servise 
strălucit idealului lui Victor. El avea să facă o rasă Alfa aproape 
egală lui însuși, astfel încât să devină o companie incitantă, care 
să-i menţină spiritul treaz și capabilă să-i ducă planurile la bun 
sfârșit, în ziua în care umanitatea va fi exterminată, în care 
Pământul va fi folosit drept platformă pentru reușitele 
extraordinare ale unei rase de creaturi post-umane care să 
lucreze împreună, cu hărnicia și dăruirea unui stup de albine. 

Acum acești doi Epsilon, Oliver Jones și Byron Picou, porniră 
ca două albine muncitoare, gata să-și îndeplinească rolurile 
pentru care fuseseră proiectați și fabricaţi. Vor fura rămășițele 
lui Allwine și le vor elimina, ducându-le apoi la o groapă de 
gunoi amplasată pe un platou înalt, în afara orașului. 

Groapa de gunoi îi aparţinea lui Victor, prin intermediul unei 
alte companii-fantomă, și avea drept angajaţi numai membri ai 


117 


Noii Rase. Avea nevoie frecvent de un depozit de deșeuri, 
securizat, ca să îngroape, pentru totdeauna, acele experimente 
interesante, dar eșuate care nu trebuiau descoperite niciodată 
de oamenii obișnuiți. 

Sub acei munți de gunoi se construise un adevărat oraș al 
morţilor. Dacă s-ar transforma vreodată în fosile și ar fi 
descoperite de paleontologi peste un milion de ani, ce taine vor 
descoperi, ce coșmaruri vor inspira! 

Deși existau unele probleme în acest roi care era deocamdată 
restrâns - numai două mii de exemplare din Rasa Nouă fuseseră 
fabricate până acum -, ele urmau a fi rezolvate. Victor făcea 
progrese în tehnica lui, dezvoltând-o mereu, săptămână după 
săptămână, și numărul implacabilei lui armate creștea. In 
curând va începe producţia în masă a bazinelor, creându-și 
oamenii nu într-un laborator, ci în mii de astfel de facilităţi care 
ar putea fi numite, mult mai corect, ferme. 

Munca era istovitoare, fără sfârșit, dar plină de satisfacţii. 
Pământul nu fusese făcut într-o zi, iar el avea răbdarea necesară 
să-l refacă. 

Acum îi era sete. Dintr-un frigider din laborator scoase o sticlă 
de Pepsi și o farfurie cu biscuiţi. Erau cu fulgi de ciocolată. Adora 
biscuiţii cu ciocolată. Luă doi. 


118 


CAPITOLUL 34 


Cineva pusese un sigiliu al poliţiei pe apartamentul lui Bobby 
Allwine. Carson îl rupse. 

Era o infracţiune minoră, având în vedere că zona nu era 
tocmai un loc al crimei. În afară de asta, ea era, la urma 
urmelor, polițistă. 

Apoi folosi un pistol mecanic de deblocat uși, un Lockaid, care 
nu se vindea decât poliţiei, pentru a ridica zăvorul. Introduse tija 
subțire, metalică a pistolului în gaura cheii, sub blocator, și 
apăsă trăgaciul. Trase de patru ori, până când toate acele de 
siguranţă fuseră deblocate. 

Să obţină pistolul fusese mai problematic decât se așteptase. 
Departamentul deţinea mai multe. Le ţineau sub cheie, într-un 
container securizat, unde păstrau și armamentul de rezervă. In 
mod normal, trebuia să faci, de câte ori aveai nevoie, o cerere, 
în scris, de încredințare a unui pistol, prin ofiţerul de serviciu, 
dovedind că aveai dreptul legal să-l folosești. 

Niciun poliţist nu era autorizat să poarte permanent un pistol 
Lockaid. Din cauza unei greșeli în hârţoagele de returnare, 
Carson se procopsise cu unul permanent și alesese să nu facă 
nimănui cunoscut faptul că intrase definitiv în posesia lui. 

Nu-l folosise niciodată ca să încalce drepturile cuiva, ci numai 
când era îndreptăţită s-o facă legal și când timpul era mult prea 
preţios ca să-l piardă făcând cereri. In situaţia de față, nu putea 
să-i încalce drepturile lui Bobby Allwine, pentru simplul motiv că 
era mort. 

Deși îi plăceau filmele vechi, cu detectivi, ea nu era versiunea 
feminină a lui Dirty Harry. Încă nu încălcase nicio regulă, cel 
puţin, nu într-o situaţie de importanţă vitală. 

Ar fi putut să-l trezească pe administrator și să-i ceară o 
cheie. l-ar fi plăcut să-l scoale din pat pe afurisitul acela bătrân 
și rău de gură. 

Totuși, își aduse aminte că o examinase din cap până-n 
picioare, lingându-și buzele. Fără Michael, aţâțat, deșteptat 
dintr-un somn indus probabil de vin, administratorul ar putea 
încerca s-o facă pe șmecherul cu ea. 


119 


Atunci ea ar fi nevoită să-i aducă aminte cum să primești un 
genunchi în vintre. S-ar putea chiar să trebuiască să-l aresteze, 
când tot ce-și dorea era să mediteze asupra semnificației 
negrului de smoală care învăluia apartamentul lui Allwine. 

Aprinse aplica din tavanul camerei de zi, închise ușa și puse 
pistolul pe pardoseală. 

La miezul nopţii, chiar și cu lumina aprinsă, întunericul din 
încăpere se dovedi atât de dezorientant, încât aproape că își 
închipui ce ar putea simţi un astronaut în timpul unei ieșiri în 
spaţiu, legat de o navă spaţială, pe partea întunecată a 
Pământului. 

Camera de zi nu oferea nimic mai mult decât un fotoliu negru, 
din vinilin. Pentru că nu mai era nimic în jur, dădea oarecum 
impresia unui tron, unul care nu fusese făcut pentru un monarh 
pământean, ci pentru un demon de rang mediu. 

Deși Allwine nu fusese ucis acolo, Carson simţea că, dacă ar fi 
prins resorturile psihologice ale acestei victime, în mod special, 
ar fi putut să înțeleagă mecanismele de funcţionare ale 
Chirurgului. Se așeză în fotoliul lui. 

Harker susţinuse că negrul încăperilor lui Allwine indica o 
dorinţă de moarte, și Carson recunoscu, în silă, că interpretarea 
lui avea sens. Asemenea unui ceas stricat, mai avea și Harker 
dreptate din când în când, deși nu chiar așa de des, nu chiar de 
două ori pe zi. 

Totuși, dorinţa de a muri nu explica în totalitate nici decorul 
lui Allwine, nici ce era Allwine însuși. Gaura asta neagră era, în 
același timp, și o expresie a voinţei de putere, exact cum sunt 
găurile negre adevărate, din depărtările de nepătruns ale 
Universului, ale căror forțe gravitaționale sunt atât de puternice, 
încât nici măcar lumina nu s-ar putea ascunde de sfera atracției 
lor. 

Pereţii aceștia, tavanul, pardoseala nu fuseseră pictate de un 
om într-o stare de disperare; disperarea te aduce la stadiul de 
legumă și nicidecum nu inspiră acţiune. ȘIi-l putea imagina cu 
ușurință pe Allwine vopsind cu negru pereţii, într-o furie plină de 
nerv, într-o frenezie a urii și violenței. 

Dar, dacă ce gândea acum era adevărat, atunci spre ce erau 
îndreptate această ură și această furie? 

Braţele fotoliului erau late și căptușite. Simţi sub palmă o 
mulţime de găurele. 


120 


Ceva îi înţepă palma dreaptă. De sub căptușeală, dintr-una 
din înțepături, extrase ceva sub formă de semilună palidă: o 
unghie ruptă. 

Uitându-se mai îndeaproape, descoperi zeci de găuri mici și 
curbate. 

Fotoliul și camera în sine îi dădeau fiori pe șira spinării și în tot 
trupul, de parcă ar fi stat pe un bloc de gheață, într-o cameră 
frigorifică. 

Carson își îndoi încheieturile și-și întinse degetele. Descoperi 
că fiecare dintre unghiile ei găsise o tăietură în mușama care se 
potrivea exact. 

Materialul care capitona brațele fotoliului era însă destul de 
gros, dur, flexibil. Ar fi fost nevoie de o presiune extremă ca 
unghiile să poată să străpungă plasticul. 

In mod logic, disperarea n-ar fi putut produce destulă 
intensitate a stării de spirit, nu câtă era nevoie ca să spargă 
vinilinul. S-ar putea ca nici măcar furia să nu fi fost suficientă, 
dacă Allwine n-ar fi fost, cum zicea Jack Rogers, mai puternic 
decât limitele omenești. 

Se ridică, ștergându-și mâinile de blugi. Se simţea murdară. 

Ajunsă în dormitor, aprinse neonul. Negrul atotpătrunzător al 
suprafețelor absorbea lumina existentă. 

Cineva deschisese unul dintre obloanele negre. Apartamentul 
era atât de întunecat și mohorât, încât felinarele stradale, 
neonul din depărtare și strălucirea orașului păreau dintr-o lume 
paralelă celei a lui Allwine, ca și cum se aflau într-un univers 
izolat de cel al lor. 

Ajunse lângă pat, deschise sertarul de la noptieră unde îl 
descoperi pe lisus. Chipul lui era îndreptat spre ea, privind-o din 
mijlocul unei grămezi de mici broșuri, cu mâna dreaptă ridicată, 
în semn de binecuvântare. 

Dintre cele peste o sută de broșuri, alese patru și descoperi 
că erau, de fapt, niște cărţulii de genul celor religioase, 
distribuite îndoliaţilor, la înmormântări. Numele decedatului era 
de fiecare dată altul, pe fiecare dintre cele patru broșuri, deși 
toate proveneau de la aceeași Casă Funerară Fullbright. 

Nancy Whistler, bibliotecara care îi descoperise trupul lui 
Allwine, spusese că paznicul se ducea la priveghiuri, pentru că 
acolo se simţea bine și liniștit. 

Puse în buzunar cele patru broșuri și închise sertarul. 


121 


Mirosul de lemn-dulce rămăsese în aer, la fel de puternic 
precum fusese și mai devreme în ziua aceea. Carson nu putea 
să scape de senzaţia că cineva arsese de curând lumânările 
negre și parfumate de pe tava de pe pervazul ferestrei. 

Traversă încăperea până la locul în care se aflau lumânările și 
le pipăi ceara din jurul fitilului, așteptându-se să fie caldă și 
moale. Dar nu. Toate lumânările erau reci și tari. 

Sentimentul care o copleși, privind dincolo de fereastră, era 
de tulburare și teamă, deși era o impresie total subiectivă. 
Bătrânul și misteriosul New Orleans nu se schimbase. Totuși, 
cuprinsă de o paranoia crescândă, Carson nu percepea orașul 
festiv, așa cum îl știa ea, ci ca pe o metropolă amenințătoare, 
un loc străin, cu unghiuri nefirești, cufundată într-un întuneric 
pulsând, inundat de lumini bizare, tainice. 

O reflexie a unei mișcări pe luciul geamului o făcu să-și 
îndrepte atenţia de la luminile orașului la suprafața sticlei. O 
siluetă înaltă stătea în spatele ei, în încăpere. 

Carson își duse mâna sub haină, atingând revolverul de 9 
mm, din portarmă. Se întoarse fără să-l scoată încă la vedere. 

Intrusul era înalt și puternic, îmbrăcat în negru. Poate că 
intrase prin camera de zi sau prin geamul de la baie, însă părea 
să se fi materializat din întunericul peretelui. 

Era la cinci metri de ea, acolo unde umbrele încăperii îi 
ascundeau chipul. Tinea mâinile proptite în șolduri și... părea 
mare cât o zi de post. 

— Cine ești? întrebă ea. De unde ai apărut? 

— Tu ești O'Connor, detectiv. Vocea lui avea un timbru și o 
rezonanţă care, la un alt bărbat, ar fi putut fi luate drept 
aroganță și autosuficienţă, dar, adăugate la statura lui, erau de- 
a dreptul amenințătoare. Ai apărut la tv. 

— Ce cauţi aici? i 

— Eu mă duc unde vreau. In două sute de ani am învățat 
multe despre încuietori. 

Implicaţiile a ceea ce tocmai auzise nu-i lăsaseră lui Carson 
altceva mai bun de făcut decât să scoată arma. Îndreptă ţeava 
spre podea, spunând: 

— Asta se cheamă intrare prin efracţie. Vino la lumină. 

El nu se mișcă din loc. 

— Nu fi idiot. Mișcă-te. În lumină! 


122 


— Asta am încercat să fac toată viața, spuse el, înaintând doi 
pași spre ea. 

N-ar fi avut cum să anticipeze ce avea să vadă. Un obraz 
frumos în partea stângă și, cumva, ceva în neregulă, în partea 
dreaptă. 

Peste orice va fi fiind chestia aceea de pe faţă, era un desen 
elaborat, care-i amintea de tatuajele maori, dar care era totuși 
diferit. 

— Bărbatul care a locuit aici, spuse intrusul. Era disperat. 
Recunosc durerea. 

Deși se oprise, rămăsese totuși ameninţător și s-ar fi putut 
năpusti asupra ei din doi pași, așa că îl ţinu la distanţă. 

— Te-ai apropiat de-ajuns. 

— Nu era creat de Dumnezeu... și nu avea suflet, era în 
agonie. 

— Ai și un nume? Arată-mi, te rog, încet, cu grijă, un act de 
identitate. 

El o ignoră. 

— Bobby Allwine nu avea o voinţă proprie. Era, în esenţa lui, 
un sclav. Voia să moară, dar nu putea să se sinucidă. 

Dacă tipul avea dreptate, Harker pusese punctul pe i. Fiecare 
lamă de ras din peretele băii marca o tentativă nereușită de 
autodistrugere. 

— Avem, spuse intrusul, o interdicţie, din construcţie, de a ne 
sinucide. 

— Avem? 

— Allwine era și extrem de furios. Voia să-și ucidă Creatorul. 
Dar suntem, de asemenea, programaţi, proiectaţi să nu fim în 
stare să ridicăm mâna împotriva lui. Eu am încercat acum mult 
timp... și aproape m-a distrus. 

Fiecare oraș modern are nebunii lui, și Carson crezuse că-i 
cunoscuse pe toţi descreierații, dar ăsta avea ceva diferit faţă 
de ce întâlnise până atunci și o intensitate a rostirii care o 
tulbura. 

— Am încercat să mă duc la el acasă, să-i studiez locuinţa de 
la distanţă... dar, dacă aș fi fost văzut, ar fi terminat cu mine. În 
schimb, am venit aici. Cazul mi s-a părut de interes din cauza 
inimii lipsă. Eu am fost, în parte, făcut din astfel de părţi 
esenţiale furate. 


123 


Dacă această matahală era sau nu Chirurgul, nu conta, 
oricum nu părea genul de individ care, prin prezenţa lui, să 
aducă un plus de siguranţă străzilor din New Orleans. 

— Chestia asta e prea bizară pentru mine, spuse ea. Hai, în 
genunchi! Îndepărtează mâinile! 

Deși ar fi putut fi o iluzie a luminii, i se păru totuși că văzuse 
un fascicul de raze ieșindu-i din privire când îi spuse: 

— Eu nu mă plec în faţa nimănui. 


124 


CAPITOLUL 35 


EU NU MĂ PLEC ÎN FAŢA NIMĂNUI. 

Niciun suspect n-o provocase niciodată într-o astfel de 
manieră, aproape poetică. 

— Nu te-am rugat, spuse ea, cu nervii întinși la maximum, cu 
reflexele treze, dându-se la o parte de la fereastră, pentru că își 
simțea spatele expus. 

Prinse pistolul cu ambele mâini, ţintindu-l spre el. 

— O să mă împuști în inimă? o întrebă el. O să ai nevoie de 
două gloanţe. 

Allwine, pe masa de autopsie. Pieptul deschis. Țevăraia 
aferentă pentru două inimi. 

— Am venit aici cu gândul că Allwine a fost un nevinovat, 
spuse el, despicat pentru a-și oferi inima altui... experiment. Dar 
nu mai e așa de simplu. 

El făcu o mișcare și, pentru un moment, avu senzaţia că vine 
spre ea. 

— Nu fi tâmpit! 

În schimb, el trecu pe lângă ea și se duse la fereastră. 

— Fiecare oraș are secretele lui, dar niciunul așa de îngrozitor 
ca acesta. Prada pe care o vânezi tu nu este un criminal nebun. 
Adevăratul inamic este creatorul lui... și al meu, de altfel. 

Încă șocată de afirmaţia că ar avea două inimi, îl întrebă: 

— Ce vrei să spui cu „am nevoie de două gloanţe”? 

— Tehnicile lui sunt mult mai sofisticate zilele astea. Dar pe 
mine m-a creat din trupuri distruse, dezgropate din cimitirul 
unei închisori. 

Când se întoarse de la fereastră, stând iar cu faţa spre ea, 
Carson remarcă din nou acel puls de lumină în ochii lui. 

— Am o inimă de la un incendiator nebun, spuse el. Cealaltă, 
de la un pedofil. 

Poziţiile lor în cameră se inversară. El stătea acum cu spatele 
la fereastră, iar ea în ușa de la baie. Dintr-odată ea se întrebă 
dacă venise singur. 

Se așeză în așa fel încât să-l privească direct, dar, în același 
timp, să aibă și baia în raza vizuală. 


125 


În felul acesta, avea ușa de la camera de zi în spate. Nu putea 
să acopere fiecare cale de acces prin care ar fi putut fi atacată, 
copleșită. 

— Mâinile îmi sunt luate de la un criminal care își strangula 
victimele. Ochii, de la unul care le tăia cu toporul. Forţa vieţii 
mele e dată de energia unei furtuni. Furtuna aceea ciudată mi-a 
oferit niște daruri pe care Victor nu le putea crea pe-atunci. În 
primul rând... 

Se mișcă atât de repede, încât ea nici nu-l observă făcând 
măcar un pas. Era la fereastră și apoi chiar în fata ei. 

Nu i se mai întâmplase lui Carson din primele zile la Academia 
de Poliţie, când era în cantonament, să fie depășită de situaţie, 
să nu fie la înălțimea adversarului. În momentul în care se 
materializă în faţa ei, îi smulse, cu îndrăzneală, pistolul din 
mână - o detunătură scurtă, o fereastră spulberată - și apoi fu 
lângă ea, în spatele ei. 

Așa avusese impresia, că era în spatele ei, dar, când se 
întoarse, el păruse a fi dispărut. 

Chiar și îmbrăcat în negru, în acea încăpere neagră, el n-avea 
cum să se confunde cu umbrele. Era prea mare ca să se joace 
de-a cameleonul într-un colț întunecat. 

Vocea lui inconfundabilă veni dinspre fereastră - „Nu mai sunt 
un monstru” dar apoi, când se întoarse să-l vadă, nu mai era 
acolo. 

Vorbi iar, aparent lângă ușa de la intrarea în camera de zi - 
„Eu sunt singura ta speranță” -, și totuși, când se întoarse, 
pentru a treia oară deja, el tot nu era acolo. 

Nu-l găsi nici în camera de zi, deși își recuperă pistolul. Arma 
şedea pe pardoseală, lângă pistolul de deblocat uși, pe care îl 
lăsase acolo mai devreme. 

Ușa de la intrare era deschisă. 

Dorindu-și ca inima să nu-i mai bată în halul ăla, gata-gata să- 
i sară din piept, scoase butoiașul. Luciul metalului dinăuntru îi 
confirmă că arma era încărcată, cu excepţia unui singur cartuș 
care fusese tras. 

Puse butoiașul la loc, împinse ușa cu repeziciune, lăsându-se 
jos, cu arma în faţa ei. 

Coridorul era pustiu. Işi ţinu respiraţia, dar nu auzi niciun 
sunet de pași venind dinspre scări. Totul era învăluit de liniște. 


126 


Având în vedere că arma de foc se descărcase accidental, 
Carson putea să fie destul de sigură că cineva din apartamentul 
de vizavi o privea prin vizor. 

Făcu vreo câţiva pași înapoi în gaura neagră, apucă pistolul 
Lockaid, ieși și închise ușa după ea. Părăsi clădirea. 

Odată ajunsă la capătul scărilor, își dădu seama că nu 
stinsese lumina în apartament. Eh, dă-le dracu'! Allwine era 
prea mort ca să-i mai pese de factura la curent. 


127 


CAPITOLUL 36 


Într-un colț al laboratorului principal, Randal Șase fusese legat 
cu niște curele de piele, în poziţia crucificatului, în centrul unei 
instalaţii sferice care semăna cu unul dintre baloanele acelea de 
făcut exerciţii, care putea să rotească o persoană pe orice axă 
imaginabilă, pentru a tonifia musculatura în mod egal. In acest 
caz nu se aflau la o ședință de gimnastică. 

Nu Randal mișca mașinăria; mașinăria îl mișca pe el, și nu 
pentru a mări masa musculară sau pentru a menţine tonusul 
muscular. Era legat într-o poziţie determinată cu precizie din 
cap până la ambele picioare, până în vârful fiecărui deget de la 
ambele mâini. 

Un căluș de cauciuc îi fusese fixat în gură, ca să nu-și muște 
limba, în cazul în care ar fi suferit de convulsii. O curea subțire 
era plasată în așa fel încât să nu-i permită să deschidă gura și să 
înghită din greșeală călușul. 

Aceste precauţii aveau să-i înăbușe eficient și ţipetele. 

Spitalul fusese izolat fonic, astfel că niciun sunet care ar fi 
putut atrage atenţia nu ar fi scăpat din clădire. Totuși, fiind un 
cercetător implicat în experimente la limita imposibilului, Victor 
nu putea să fie niciodată prea precaut. 

Prin urmare... 

Creierul e o mașinărie electrică. Traseele sale electrice pot fi 
măsurate cu aparate EEG. 

Astfel Randal Șase fusese educat intensiv, prin descărcarea 
de date direct în creier, dar, în timp ce băiatul rămăsese 
inconștient în bazinul în care fusese format, Victor construise în 
creierul creaţiei sale traseele electrice encefalice identice cu 
cele descoperite la diferite persoane autiste pe care le studiase 
de-a lungul vremii. 

Speranţa lui era ca acest Randal să se „nască” drept un băiat 
de optsprezece ani, cu un grad de autism de-o severitate 
accentuată. Această speranţă fusese îndeplinită. 

După ce îl construise pe Randal autist, Victor căuta acum să-i 
redea funcţiile normale ale creierului printr-o varietate de 
tehnici. Încă nu-i reușise experimentul. 


128 


Eliberarea lui Randal din chingile autismului prin metode de 
inginerie inversă nu avea drept scop descoperirea unui leac. A 
găsi un tratament pentru autism nu-l interesa absolut deloc, 
decât, poate, ca metodă de a-și rotunji profiturile, dacă se 
hotăra la un moment dat că ar vrea să-l comercializeze. 

În schimb, prin aceste experimente voia să vadă dacă reușea 
să inducă și să vindece autismul după bunul plac, pentru că, 
dacă reușea, însemna că ar putea să învețe cum să inducă 
autismul pe anumite niveluri, în funcţie de selecţie. O reușită 
care ar putea să aducă numeroase beneficii economice și 
sociale. 

Imaginează-ţi un lucrător într-o fabrică, a cărui productivitate 
este scăzută din cauza naturii plicticoase și repetitive a muncii 
lui. Autismul selectiv ar putea fi un mijloc prin care acel 
muncitor ar putea fi programat să se concentreze asupra unei 
anumite sarcini, să fie absorbit de ea, să facă din ea o obsesie 
care l-ar face să fie la fel de productiv, dar mai ieftin decât un 
robot. 

Nivelul cel mai jos în stratificarea socială exactă a lumii ideale 
a lui Victor - nivelul Epsilon - ar putea fi ceva mai mult decât 
niște mașinării din carne și oase. Muncitori care nu și-ar pierde 
vremea stând la discuţii irelevante cu colegii lor. 

Acum apăsă maneta care punea în funcţiune mașinăria 
sferică de care era legat Randal Șase. Începu să se rotească, trei 
mișcări de revoluție în jurul unui ax, cinci pe un altul, șapte pe 
un altul, întâi mai încet și apoi din ce în ce mai repede. 

Pe un perete din apropiere se afla un ecran cu plasmă, de trei 
metri, cu rezoluţie foarte mare. Un display colorat, cu 
ultrasunete, arăta mișcarea sangvină prin venele și arterele 
cerebrale ale lui Randal Șase, precum și cei mai subtili curenţi în 
lichidul cerebrospinal, în timpul trecerii prin meninge, prin 
ventriculele cerebrale și prin trunchiul cerebral. 

Victor presupunea că, prin aplicarea forțelor centrifuge și 
centripete extreme, corect calculate, ar putea crea niște condiţii 
nenaturale în fluidele cerebrale care i-ar mări șansele de a 
converti undele cerebrale caracteristice sindromului autist în 
trasee electrocerebrale normale. 

În timp ce mașinăria se învârtea din ce în ce mai repede, 
subiectul gemea, iar rugăminţile lui mute, îngrozite deveneau 
urlete de chin și agonie. Țipetele lui ar fi fost enervante dacă n- 


129 


ar fi avut călușul acela și cureaua care îl împiedicau să deschidă 
gura. 

Victor spera să aibă o revelaţie înainte ca experimentele să-l 
distrugă pe băiat de tot. Ar pierde atâta timp, dacă ar fi s-o ia 
din nou de la capăt cu Randal Șapte. 

Erau momente când Randal mușca din căluș atât de tare, 
încât dinţii i se împlântau până la gingii în cauciuc și era nevoie, 
după finalul experimentului, să-l taie între fălcile încleștate și să- 
| scoată bucăţi. După toate aparențele, și de data asta se va 
întâmpla același lucru. 


CAPITOLUL 37 


Un gard alb din lemn se unea cu niște stâlpi de poartă, 
incrustați cu scoici. Poarta însăși avea  ornamentații 
reprezentând unicorni. 

Sub picioarele lui Carson, aleea principală strălucea magic, 
datorită cristalelor de mică din dalele de piatră în care se 
reflecta lumina lunii. Mușchiul care creștea printre lespezi îi 
atenua zgomotul pașilor. 

Aproape palpabilă, mireasma de magnolii fremăta prin aer. 

Ferestrele bungaloului de poveste spre care se îndrepta 
aveau, de o parte și de alta, obloane albastre în care fuseseră 
tăiate steluțe și semiluni. 

Împletituri de nuiele, pe care se încolăcea o viţă frumos 
împodobită cu flori roșiatice, ca niște trompete în vânt, 
închideau parţial veranda din faţă. 

Kathleen Burke, care trăia în această oază fantastică, 
desprinsă parcă din cărţile de povești, era un psihiatru 
criminalist. Munca ei cerea logică și rațiune, dar, în viața privată, 
trăia într-o izolare plăcută. 

La trei dimineaţa, ferestrele nu lăsau să se întrevadă niciun 
fel de lumină. 

Carson sună și apoi bătu în ușă. 

Înăuntru se aprinse o lumină discretă și, mai repede decât se 
așteptase Carson, Kathy deschise ușa. 

— Carson, ce s-a întâmplat? Ce e în neregulă? 

— E Halloween în august. Trebuie să vorbim. 

— Fată dragă, dacă ai fi fost o mâţă, acum ai fi avut coada 
între picioare și părul zbârlit pe spate. 

— Ai noroc că n-am venit toată ciufulită. 

— Foarte elegant mod de a spune. Poate că ești partenera lui 
Michael de prea mult timp. Intră, te rog. Tocmai am pus de niște 
cafea cu aromă de alune de pădure. 

— N-am văzut nicio lumină aprinsă, spuse Carson intrând în 
casă. 

— În bucătărie, în spatele casei, răspunse Kathy conducând-o. 

Era foarte frumoasă, la cei aproape patruzeci de ani ai ei, cu 
niște ochi asiatici, negri ca melasa. În pijamale roșii ca 


131 


mătăsurile chinezești, cu guler și manşete brodate, arăta ca un 
personaj exotic. 

În bucătărie, pe masă, stătea o cană de cafea aburindă. 
Lângă ea, un roman; pe copertă, o femeie într-un costum 
fantastic zbura pe spatele unui dragon. 

— Citești întotdeauna la trei dimineaţa? o întrebă Carson. 

— Nu puteam să dorm. ` 

Carson era prea agitată ca să poată să stea jos. In loc să bată 
camera în lung și-n lat, zvâcnea mai mult, mișcându-se de pe un 
picior pe altul. 

— Suntem la tine acasă, Kathy, nu la birou. Contează - am 
dreptate? 

Turnându-i cafea, Kathy îi răspunse: 

— Ce s-a întâmplat? De ce ești atât de agitată? 

— Aici nu ești psihiatru, nu? Aici suntem doar două prietene, 
corect? 

— Sunt întotdeauna prietena ta, Carson - aici, dincolo, 
oriunde, peste tot, spuse Kathy punând o a doua cană de cafea 
pe masă și așezându-se pe scaunul ei. 

Carson rămase în picioare, prea încordată ca să fie în stare să 
stea într-un loc. 

— Nimic din ce-ţi spun aici nu poate să fie înregistrat în 
dosarul meu. 

— Numai dacă ai omorât pe careva. Ai omorât pe careva? 

— Nu în seara asta. 

— Atunci scuipă tot, fată dragă. Începi să mă calci pe nervi. 

Carson trase un scaun de sub masă și se așeză. Se întinse 
după cana de cafea, o apucă de toartă, ezită și n-o ridică de pe 
masă. 

Mâna îi tremura cumplit. O strânse într-un pumn. Strâns de 
tot. Apoi o deschise la loc. Încă mai tremura. 

— Ai văzut vreodată o fantomă, Kathy? 

— Am fost și am făcut și eu turul caselor bântuite din New 
Orleans, am fost în cripta lui Marie Laveau noaptea. Se pune? 

Ținând strâns cana de cafea și privindu-și încheieturile care se 
albiseră de-atâta presiune, Carson spuse: 

— Vorbesc serios. Adică vreau să spun dacă ai văzut vreodată 
orice rahat din ăsta trăsnit, orice îţi trece prin minte: fantome, 
OZN-uri, Omul Zăpezilor... Se uită la Kathy pieziș. Nu mă privi 
așa. 


132 


— Așa cum? 

— Ca un psihiatru. 

— Nu fi atât de defensivă, spuse Kathy, bătând cu palma ușor 
pe coperta cărţii. Eu sunt aia care citește trei romane fantastice 
pe săptămână și-și dorește să poată trăi de-adevăratelea într- 
una dintre lumile descrise acolo. 

Carson suflă în cafea, încercă să ia o înghiţitură mică, apoi 
una mai mare. 

— Aveam nevoie de cafeaua asta. N-am dormit. În niciun caz 
n-am să dorm în noaptea asta. 

Kathy așteptă, cu răbdare profesională. 

După un moment, Carson continuă: 

— Oamenii vorbesc despre necunoscut, despre misterele 
vieții, doar că eu n-am văzut nicio bășină de mister în viața asta. 

— Băşină? 

— Bășină, adiere, vânt de-a dreptul - mă rog, ce contează. 
Vreau să văd misterele vieţii - cine nu vrea, la urma urmelor? 
Un sens mistic, ceva, numai că eu am fost mult prea raţională 
pentru asta. 

— Până acum? Deci, spune-mi despre fantoma ta. 

— Nu era o fantomă. Dar ceva, cu siguranță, era. Am tot 
condus aiurea vreo oră, poate mai mult, încercând să găsesc 
cuvintele potrivite care să exprime ce s-a întâmplat... 

— Începe cu unde s-a întâmplat. 

— Am fost în apartamentul lui Bobby Allwine... 

Kathy se lăsă pe spate, interesată. 

— Ultima victimă a Chirurgului. Lucrez la un profil al 
criminalului. E destul de greu de analizat. Nebun, dar controlat. 
Nu există o componentă sexuală evidentă. Până acum nu a lăsat 
destule dovezi la locul crimelor. Nicio amprentă. Psihopaţii 
obișnuiți nu sunt chiar atât de vigilenţi. 

Kathy păru să-și dea seama că monopolizase conversaţia. Se 
lăsă iar pe spate, în scaunul ei, lăsând-o pe Carson să revină la 
discuția dinainte. 

— Imi pare rău, Carson. Vorbeam despre fantoma ta. 

Kathy Burke ar fi putut, probabil, să menţină separate munca 
ei din poliţie și prieteniile pe care le întreținea, dar, când va auzi 
ce avea Carson să-i povestească, îi va fi mai greu să lepede 
haina de psihiatru și să n-o mai pună la loc. 


Un uriaș cu un chip deformat în mod bizar, susținând că a fost 
făcut din părți ale trupurilor unor criminali, susținând că a fost 
adus la viaţă prin forţa fulgerelor, capabil de o mare agilitate și 
ușurință în mișcare, de o putere neobișnuită, de o viteză de 
deplasare neomenească, încât nu putea fi nimic altceva decât o 
fiinţă supranaturală și, prin urmare, ar putea fi ceea ce susținea 
că este... 

— Alo? Fantoma? 

În loc să-i răspundă, Carson luă mai multe înghiţituri de cafea. 

— Asta-i tot? întrebă Kathy. Mă provoci și, gata, la revedere? 

— Mă simt puţin vinovată. 

— Bun. Chiar eram pregătită pentru o poveste de groază. 

— Dacă îţi povestesc ca unei prietene, te compromit 
profesional. Va trebui să mă raportezi și să mă propui pentru o 
anchetă în cazul folosirii armei de foc asupra unui suspect. 

Kathy se încruntă. 

— Ai tras cu arma? Cât de serioasă e chestia asta, Carson? 

— N-am ciuruit pe nimeni. Nici măcar nu l-am atins, din câte 
știu. 

— Spune-mi. N-am să te raportez. 

— Ba ai respecta regulile, cum e și corect, de altfel, rosti 
Carson cu afecţiune. M-ai raporta. Și m-ai și propune pentru 
niște ore pe canapea. 

— Nu sunt chiar așa de cinstită pe cât mă consideri tu. 

— Ba da, chiar așa ești, spuse Carson. Unul dintre motivele 
pentru care ţin la tine. 

Kathy oftă. 

— Sunt pregătită pentru o poveste de ascultat la un foc de 
tabără și tu nu ai de gând să mă sperii. Și-acum ce urmează? 

— Am putea să preparăm micul dejun, chiar dacă nu e ora 
care trebuie, sugeră Carson. Asta presupunând că aici la tine, în 
țara elfilor, chiar există ceva mâncare adevărată. 

— Ouă, şuncă, niște cârnaţi, brioșe la grătar, chiftele de 
cartofi? 

— Toate de mai sus, te rog. 

— O să fii una dintre poliţistele alea rotunjoare. 

— Ei da. O să fiu oale și ulcele până atunci, spuse Carson, nu 
tocmai în glumă. 


134 


CAPITOLUL 38 


Lui Roy Pribeaux îi plăcea să se trezească mult înainte de a se 
crăpa de ziuă, ca să-și facă ritualul de longevitate - cu excepţia 
zilelor în care se culca târziu în noaptea dinainte, ocupat să 
ucidă pe careva. 

Nimic nu era atât de plăcut și de senzual ca lenevitul în pat 
după achiziţionarea unei noi bucăţi din femeia ideală, bucată 
care fusese atât de curând împachetată în plastic, băgată în 
pungi și stocată în congelator. Simţea satisfacția de a fi realizat 
ceva extraordinar, mândria unui lucru bine făcut, chestii care 
dădeau acelei ore în plus petrecute în pat justificare și, prin 
urmare, savoare. 

Prelevarea ochilor lui Candace și conservarea lor nu-i luase 
atât de mult timp și nu trebuise să stea în oraș până târziu, cum 
se întâmplase cu ocazia altor „recolte”, dar tot ar fi rămas în pat 
să lenevească, dacă nu s-ar fi simţit teribil de plin de energie, 
pentru că, în sfârșit, colectia lui era completă. Ochii perfecţi 
erau ultimul articol de pe lista lui. 

Dormise adânc numai vreo câteva ore, petrecând fiecare 
minut al fiecărei ore în îmbrăţișarea unui vis fermecător și sărise 
din pat perfect odihnit, privind cu entuziasm ziua dinaintea lui. 

O parte a apartamentului era ocupată cu aparate de 
gimnastică de ultimă generaţie. În pantaloni scurţi și maiou, 
făcu un circuit al aparatelor de fitness, ridicând greutăţi care îi 
solicitau fiecare grup de mușchi din corp, în exerciţii pentru 
anumite categorii, gradual, până când atingea performanţa lui 
maximă. Apoi transpira absolut tropical, antrenându-se pe 
banda de alergare și pe simulatorul de schi. 

Intotdeauna îi lua mult timp să facă dușul de dimineaţă. Se 
spăla cu două săpunuri: unul exfoliant, pe care îl aplica pe corp 
cu o lufă, urmat de un săpun hidratant și o cârpă moale. Pentru 
curăţare completă și pentru o sănătate perfectă a scalpului, 
folosea două șampoane naturale, urmate de un balsam pe care 
îl clătea după exact treizeci de secunde. 

In timp ce își aplica o cremă de corp de la gât până în vârful 
picioarelor, soarele răsări în sfârșit. Nu neglija niciodată nici 
măcar un centimetru de pe trupul lui magistral întreţinut, motiv 


135 


pentru care folosea un burete cu spatulă pentru a-și îngriji 
partea din mijloc a spatelui. 

Loţiunea nu era doar un hidratant, ci și un emolient bogat în 
vitamine, fără radicali liberi, care avea darul de a-i întineri 
pielea. Dacă și-a fi lăsat tălpile netratate, ar fi fost un nemuritor 
mergând pe picioarele unui mort, gând care îl făcu să se înfioare 
din cap până-n picioare. 

După ce-și aplică obișnuita gamă de substanțe vitaminizante 
pe faţă - inclusiv o cremă îmbogăţită cu embrioni de maimuţă 
lichefiaţi -, Roy se privi cu satisfacţie în oglinda de pe măsuţa de 
toaletă. 

De vreo câţiva ani reușise să oprească total procesul de 
îmbătrânire. Ba, și mai neașteptat chiar, începuse, de ceva 
vreme, să inverseze efectele timpului scurs și, săptămână după 
săptămână, se privea cum întinerea din ce în ce mai mult. 

Alţii se păcăleau singuri gândind că dădeau anii înapoi, dar 
Roy știa că succesul lui era real. Ajunsese la cea mai eficientă 
combinaţie de exerciţii, dietă, suplimente nutriţionale, loțiuni și 
meditație. 

Ingredientul-cheie final fusese purificarea cu urină de miel din 
Noua Zeelandă, din care obișnuia să bea o sută douăzeci de 
mililitri pe zi. Cu felii de lămâie. 

Această întinerire era de dorit, evident, dar își reamintea că ar 
putea să ducă procesul acesta de revitalizare și mai departe. 
Dacă reușea să dea timpul înapoi până la condiţia fizică a unui 
tânăr de douăzeci de ani și să rămână așa o sută de ani, era 
bine, era de dorit; dar, dacă se lăsa dus de val și ajungea să fie 
iar de doisprezece ani, asta n-ar fi fost bine deloc. 

Nu-i plăcuseră copilăria și adolescența din prima etapă. Să 
repete o parte din aceste perioade, chiar și numai prin prisma 
înfățișării, ar fi fost catastrofal, ca și cum ar fi aruncat o privire 
dincolo de porţile iadului. 

După ce se îmbrăcă, în timp ce stătea în picioare, în 
bucătărie, dând peste cap douăzeci și patru de capsule de 
suplimente alimentare cu suc de grepfrut, înainte de a-și pregăti 
micul dejun, îi trecu dintr-odată prin cap că viaţa lui nu mai avea 
acum niciun scop. 

Timp de doi ani colecţionase componente anatomice pentru 
femeia perfectă, mai întâi dintr-o varietate de zone foarte 
îndepărtate de New Orleans, apoi, în ultima vreme, cu o frenezie 


136 


deosebită, chiar aici, acasă la el. lar după ce o descoperise pe 
Candace, în sfârșit avea tot ce-i trebuia. Mâini, picioare, buze, 
nas, păr, sâni, ochi și multe, multe altele - nu uitase nimic. 

Și acum? Ce urma? 

Era surprins că nu se gândise la asta până acum, niciodată 
mai departe de momentul acesta. Fiind un om înstărit, avea 
mult timp la dispoziţie; fiind nemuritor, avea o eternitate 
înaintea lui. 

Gândul acesta se dovedi, dintr-odată, descurajant. 

Acum începea să-și dea seama că, în timpul anilor lui de 
căutări și recoltări, presupuse, în mod superstiţios și inconștient, 
că atunci când își va fi umplut congelatorul cu toate piesele de 
puzzle ale celei mai frumoase femei din lume, atunci o femeie 
vie, întreagă va apărea, ca prin magie, în viaţa lui, întrupând 
toate acele calităţi și caracteristici ale femeii perfecte. Fusese 
absorbit de un soi de călătorie magică cu scopul de a-și făuri 
destinul lui romantic. 

Poate că vraja asta avea să funcţioneze... Poate chiar în după- 
amiaza asta, în timpul plimbării lui prin cartier, să dea nas în nas 
cu această făptură uluitoare, fascinantă. 

Dacă totuși zilele vor trece fără ca această întâlnire mult- 
dorită să aibă loc, dacă vor trece zile, săptămâni... și luni atunci 
ce se va întâmpla? 

Işi dorea cu ardoare să poată să împărtășească perfecțiunea 
lui unei femei care să-i fie egală în toate. Până când nu va veni 
acel moment, viața lui va fi goală, lipsită de sens. 

Îl copleși o stare de neliniște. Încercă să o aline cu micul 
dejun. 

Mâncând, deveni fascinat de propriile mâini. Erau mai mult 
decât niște mâini bărbătești frumoase; erau splendide. 

Oh, dar până nu-și găsea zeiţa - nu pe bucățele, ci întreagă și 
vie, fără cusur sau deficiență - mâinile lui perfecte nu voi putea 
să mângâie perfecțiunea care era destinul lor erotic. 

Neliniștea lui se amplifică. 


137 


CAPITOLUL 39 


În zori, când soarele care tocmai răsărea nu era încă în 
unghiul din care să se reflecte în vitralii, Biserica Sfintei Fecioare 
adăpostea o congregaţie a umbrelor. Singura lumină venea 
dinspre crucea iluminată și de la lumânările din paharele votive 
din sticlă roșie-rubinie. 

Umiditatea și căldura care se instalau devreme desăvârșeau 
mirosul de tămâie, mir și ceară cu aromă de lămâie. Trăgând 
adânc în piept acest melanj, Victor își imagină că-l va elimina 
prin transpiraţie, prin fiecare por, tot restul zilei. 

Pașii lui pe pardoseala de marmură se auzeau cu un ecou 
fantastic din bolțile în cruce de deasupra capului. li plăcea acel 
zgomot care, în mintea lui, spunea totul despre atmosfera 
dezgustătoare a bisericii. 

Cum prima liturghie a zilei n-avea să se ţină decât peste o 
jumătate de oră, singura persoană prezentă, alta decât Victor, 
era Patrick Duchaine. Aștepta, cum i se ordonase, într-o strană 
din primul rând. 

Bărbatul se ridică stresat, dar Victor îi spuse: 

— Stai jos, stai jos, nu tocmai pe tonul pe care l-ar fi folosit 
pentru a refuza o favoare, dar pe tonul pe care un stăpân l-ar 
folosi pentru un câine neastâmpărat cu care nu mai are răbdare. 

La cei șaizeci de ani ai săi, Patrick avea părul alb, un chip 
onest, ca de bunic blând, și ochi umezi, plini de compasiune. 
Înfăţișarea lui inspira enoriașilor săi încredere și afecțiune. 

La înfățișare se adăuga și o voce suavă, muzicală. Un zâmbet 
cald, vesel. Ba, mai mult, avea smerenia autentică a unui om 
care își cunoștea locul în ecuaţia generală a lumii. 

Părintele Duchaine era întruchiparea unui preot cumsecade 
dincolo de orice dubiu, căruia credincioșii i se dăruiau din toată 
inima. Și căruia îi spuneau, sub taina confesionalului, toate 
păcatele, fără cea mai mică ezitare. 

Într-o comunitate cu mulţi catolici - fie că erau practicanți sau 
nu - Victor considerase util să-l posteze pe unul dintre oamenii 
lui în confesionalul în care unii dintre cei mai puternici cetățeni 
ai orașului veneau în genunchi. 


Patrick Duchaine era unul dintre acei rari membri ai Rase Noi 
care fusese clonat din ADN-ul unui om real și nu proiectat de la 
zero de către Victor. Fiziologic, fusese îmbunătățit, dar pentru 
toată lumea, el era Patrick Duchaine, cel născut din relaţia 
dintre un bărbat și o femeie. 

Adevăratul părinte Duchaine donase sânge pentru Crucea 
Roșie, furnizând, fără să știe ceva, materialul din care avea să 
fie duplicat. Zilele astea, ei bine, putrezea sub mormane de 
gunoi, îngropat adânc în groapa de gunoi a orașului, în timp ce 
al său Doppelgänger avea grijă de sufletele parohiei Sfintei 
Fecioare. Inlocuirea unor oameni adevăraţi cu dubluri 
presupunea niște riscuri pe care Victor rar voia să și le asume. 
Deși dublura arată, sună și se mișcă exact ca muza care le-a 
inspirat existenţa, amintirile originalului nu pot fi transferate. 

Rudele cele mai apropiate și prietenii individului înlocuit ar 
observa, cu siguranță, lacunele numeroase în cunoștințele 
despre istoria personală și relaţiile pe care originalul le 
stabilește de-a lungul timpului. Nu și-ar închipui că ar fi un 
impostor, dar, cu siguranţă, ar crede că suferă de vreo 
dereglare mintală sau de vreo boală; l-ar forța să meargă la 
doctor, să caute asistență medicală. 

In plus, din grijă pentru el, rudele ar căuta să-l observe mai 
îndeaproape și n-ar mai avea încredere în el sută la sută. 
Capacitatea lui de a se infiltra în societate și de a-și duce 
misiunea pentru Noua Rasă la bun sfârșit ar fi compromisă. 

În cazul preotului, evident, nu existau nevastă și copii. Părinţii 
lui erau morți; la fel și singurul lui frate. Deși avea mulţi prieteni 
și enoriași cu care era destul de apropiat, nu avea familie sau 
rude apropiate care să-și dea seama de scăpările lui de 
memorie de fiecare zi. 

Victor îl crescuse pe părintele Duchaine în laborator din 
sângele vărsat al adevăratului părinte Duchaine care murise - 
un truc mai complicat decât cel pe care omul din Galileea îl 
făcuse cu Lazăr. 

Stând în strana din față, lângă preot, Victor întrebă: 

— Cum dormi? Visezi? 

— Nu des, domnule. Doar câteodată... un coșmar despre 
Porţile Milei. Dar nu-mi aduc aminte niciodată detaliile. 


ê Dublura (n.tr.) 


— Și nici n-o să ţi le aduci aminte vreodată. Acesta este 
cadoul meu pentru tine - să nu ai niciun fel de amintiri legate de 
nașterea ta. Patrick, am nevoie de ajutorul tău. 

— Desigur, orice pot face pentru dumneavoastră. 

— Unul dintre oamenii mei a făcut o criză mentală serioasă. 
Nu știu cine este. M-a sunat... dar îi e frică să vină la mine. 

— Poate... nu de frică e vorba, domnule, spuse preotul. Poate 
e rușine. Poate îi e rușine că v-a dezamăgit. 

Această declaraţie îl tulbură pe Victor. 

— Patrick, cum poţi să sugerezi așa ceva? Noua Rasă nu are 
capacitatea de a simţi rușine. 

Numai Erika fusese programată să priceapă și să simtă 
rușinea, și asta numai pentru că Victor o găsea și mai senzuală 
când era cuprinsă de asemenea sentimente. 

— Rușinea, îi spuse lui Patrick, nu e o virtute. E o slăbiciune. 
Nicio Lege Naturală nu o prevede. Noi suntem stăpâni; naturii... 
și noi transcendem limitele ei. 

Preotul evita să îl privească pe Victor în ochi. 

— Desigur, domnule, desigur. Cred că ce-am vrut să zic de 
fapt a fost că... poate simțea un soi de... regret că nu a reușit să 
se ridice la înălţimea așteptărilor dumneavoastră. 

Poate că preotul trebuia observat îndeaproape sau chiar ţinut 
sub observație o zi întreagă în laboratorul lui. 

— Cercetează peste tot în oraș, Patrick. Dă de veste 
oamenilor mei. Poate că au văzut pe vreunul din Rasa Nouă 
comportându-se ciudat. Te pun pe tine responsabil cu asta, 
împreună cu alţi vreo câţiva oameni-cheie, și voi ști dacă v-aţi 
dus sarcina la îndeplinire conform așteptărilor mele. 

— Da, domnule. 

— Dacă îl găsești și fuge... ucide-l. Știi cum sunt uciși cei ca 
tine. 

— Da, domnule. 

— Fii prudent. Deja a ucis pe unul dintre voi, îi dezvălui Victor. 

Surprins, preotul ridică iar ochii spre el. 

— Prefer să-l primesc viu, continuă Victor. Dar am nevoie 
măcar de trupul lui. Pentru studiu. Să mi-l aduceți la Porţile 
Milei. 

Erau destul de aproape de suportul pentru lumânări votive, 
ale căror flăcări pulsau raze de lumină rubinie care se întindeau 


140 


pe chipul lui Patrick ca niște gheare. Asta îl inspiră pe Victor să-l 
întrebe: 

— Te întrebi vreodată dacă nu cumva ești blestemat? 

— Nu, domnule, răspunse preotul cu o ușoară ezitare. Nu 
există nici iad, nici rai. Nu există decât această viaţă. 

— Exact. Creierul tău e prea bine construit ca să creadă în 
superstiții. Victor se ridică din strană. Dumnezeu să te 
binecuvânteze, Patrick! 

Cum ochii preotului se căscară plini de uimire, Victor zâmbi și- 
i spuse: 

— Asta a fost o glumă. 


141 


CAPITOLUL 40 


Carson ajunse în faţa blocului lui Michael ca să-l ia cu mașina. 
El se aruncă în mașină, se uită peste umăr și-i spuse: 

— Astea sunt hainele de ieri. 

— Și dintr-odată te-ai făcut critic de modă. 

— Arăţi... boţită. 

— Boţită, pe dracu’, spuse ea pornind mașina. Arăt fix ca o 
baligă obosită, întinsă pe maidan. 

— N-ai apucat să dormi? 

— Se prea poate să nu mai dorm niciodată. 

— Dacă ești trează de mai bine de douazeci și patru de ore, 
nici măcar n-ar trebui să conduci, spuse el. 

— Nu-ţi face griji, mami. Apucă o cafea mare de la Starbucks, 
pe care o ţinea între picioare, și bău din ea cu un pai. Sunt atât 
de plină de cofeină, încât am reflexele unui șarpe-cu-clopoţei. 

— Șarpele-cu-clopoţei are reflexe rapide? 

— N-ai vrea să te duci să dai nas în nas cu unul, ca să afli? 

— Dar văd că ești pornită rău. Ce s-a-ntâmplat? 

— Am văzut o fantomă. M-am speriat de nu știu ce-i cu mine. 

— Și care-i poanta? 

Ceea ce nu putuse să-i spună lui Kathy Burke îi putea spune 
lui Michael. În munca de detectiv, partenerul era mai apropiat 
decât prietenii. Ar fi fost bine să fie așa, pentru că își puneau în 
fiecare zi viața în mâinile celuilalt. 

Dacă nu poţi împărtăși totul cu partenerul tău, atunci ai 
nevoie de un nou partener. 

Totuși, ezită înainte de a-i zice: 

— Părea să treacă prin pereţi, să dispară în pereţi, pur și 
simplu. Mare cât toate zilele, animalul, dar se mișca atât de 
rapid, că nici nu reușeam să-l văd. 

— Cine? 

— Tu asculţi ceva din ce-ţi spun? Fantoma, cum cine? 

— Ţi-ai pus ceva în cafea? 

— E făcut din bucăţi de criminali. 

— la-o încet. Conduci prea repede. 

Carson acceleră. 


142 


— Mâinile unuia care spânzura femei, o inimă a unuia care 
dădea foc, alta a unui pedofil. Forța vitală a unei furtuni. 

— Nu pricep. 

— Nici eu. 

J 

Până ajunseră în fața Casei Mortuare Fullbright, îi spusese lui 
Michael tot ce se întâmplase în apartamentul lui Allwine. 

Chipul nu-i trăda scepticismul, dar tonul vocii era echivalentul 
unei sprâncene ridicate. 

— Erai obosită, te aflai într-un loc bizar... 

— Mi-a luat arma! rosti ea, ceea ce, de fapt, era și esența 
uimirii ei extraordinare, singurul aspect al acestei experienţe 
care i se părea cel mai aproape de supranatural. Michael, mie 
nu-mi ia nimeni arma. Vrei să încerci? 

— Nu. Îmi place să-mi păstrez testiculele acolo unde sunt, 
mersi. Tot ce spun e că tipul era îmbrăcat în negru, 
apartamentul era vopsit în negru, așa că trucul cu dispărutul 
prin pereţi probabil că exact asta și era: un truc. 

— Deci, practic, tu zici că tipul m-a manipulat în așa fel încât 
să văd ce voia el să văd. Asta e? 

— Păi nu are mai mult sens așa? 

— Cum să nu. Dar, dacă a fost un truc, atunci tipul ar trebui 
să fie capul de afiș al vreunui spectacol în Vegas. 

Privind spre casa mortuară, Michael întrebă: 

— De ce suntem aici? 

— Poate că nu se mișca așa de repede pe cât părea și, poate 
că, într-adevăr, nu s-a evaporat în aer, dar, cu siguranţă, a fost 
cât se poate de exact când a spus că Allwine era disperat, că 
voia să moară... dar nu se putea sinucide. 

Ea scoase din buzunar patru buletine mortuare și i le întinse 
lui Michael. 

— Bobby avea o sută din astea, continuă ea, într-un sertar din 
noptiera lui. Toate de la diferite înmormântări care au avut loc la 
casa asta. Moartea îl atrăgea. 

Carson ieși din mașină, trânti portiera și veni în partea lui 
Michael, pe trotuar. 

— Forţa vitală din puterea unei furtuni electrice. Ce naiba 
vrea să însemne asta? se întrebă el. 

— Ceva ca un fulger care vibrează în ochi. 


143 


— Ai fost întotdeauna puternică, cu picioarele pe pământ, de 
parcă ai fi fost Joe Friday fără niciun cromozom Y, rosti el, 
grăbindu-se să ţină pasul cu ea. Acum, parcă ești Nancy Drew, 
surescitată de o supradoză de zahăr. 

Ca atâtea lucruri din New Orleans, casa mortuară părea mai 
degrabă un loc desprins din poveste decât din lumea asta. 
Fusese cândva un conac în stil neogotic și, cu siguranță, încă 
servea drept cămin antreprenorului de pompe funebre, așa cum 
îi servea drept loc de desfășurare a activităţilor sepulcrale. 
Greutatea laminatelor luxoase în stil rococo trebuie să fi fost 
foarte aproape de a atinge masa critică de care era nevoie ca să 
îndoaie cornișele, să facă implozie pereţii și să se prăbușească 
întregul acoperiș. 

Stejarii de Virginia care datau din perioada colonială umbreau 
casa, camelii albe, gardenii, mimoze și trandafiri răspândeau un 
parfum dulce, îmbătător, aproape înecăcios. Albinele zburau 
leneș din floare-n floare, prea grase și prea fericite ca să mai 
înţepe pe careva, ametite de nectarul bogat. 

Ajunși în faţa ușii, Carson apăsă soneria. 

— Michael, nu ai câteodată senzaţia că viaţa înseamnă mai 
mult decât chinul ăsta zilnic, că există taine pe care aproape că 
le vezi cu colţul ochiului? Înainte ca el să-i poată răspunde, ea 
continuă: Azi-noapte am văzut ceva extraordinar... ceva ce nu 
pot exprima în cuvinte. E aproape ca și cum OZN-urile ar exista. 

— Noi doi... am băgat la nebuni oameni care vorbesc așa cum 
vorbești tu acum. 

La ușă le răspunse un bărbat mare ca un urs, aspru la 
înfățișare și, pe un ton cât se poate de sumbru, le confirmă 
faptul că el era, într-adevăr, Taylor Fullbright. 

Fluturându-i legitimaţia, Carson îi zise: 

— Ne pare rău că nu am sunat înainte, domnule, dar suntem 
aici cu o problemă urgentă. 

Luminându-se la față în momentul în care-și dădu seama că 
nu sunt un cuplu îndoliat care căuta consiliere, Fullbright își 
dezvălui adevărata fire sociabilă și binedispusă. 

— Vai, dar intraţi, intraţi! Tocmai incineram un client. 


144 


CAPITOLUL 41 


Multă vreme după sesiunea pe agitatorul rotativ, Randal Șase 
zace în pat, treaz - doarme rar -, cu faţa la perete, cu spatele la 
cameră, retrăgându-se din faţa haosului, permițându-i minţii să 
se liniștească încet, foarte încet. 

Nu știe care este scopul tratamentului, dar este sigur de un 
lucru - nu va mai putea îndura prea multe asemenea ședințe. 
Mai devreme decât mai târziu va suferi un atac cerebral mortal; 
un vas de sânge din cap va face ceea ce un glonţ tras în craniul 
lui armat n-ar putea să realizeze așa de ușor. 

Dacă un anevrism cerebral nu va reuși să-l termine, cu 
siguranţă va trece de la handicapul de dezvoltare numit autism 
la o psihoză autentică. Va căuta în nebunie pacea pe care un 
simplu autism nu poate să i-o ofere. 

În cele mai negre momente, Randal Șase se întreabă dacă, 
într-adevăr,  mașinăria rotativă chiar face parte dintr-un 
tratament, după cum i-a spus deseori Tatăl, sau dacă nu cumva 
este o formă de tortură. 

Pentru că nu provine de la Dumnezeu și îndepărtat fiind de 
credinţă, acesta este gândul cel mai aproape de blasfemie care 
îi vine în minte: Tatăl e un creator mai curând crud decât unul 
căruia să-i pese de creaţiile lui, Tatăl însuși e un psihopat și 
întreaga lui creaţie nu este altceva decât o strădanie 
nebunească. 

Fie că Tatăl este sincer sau mincinos, fie că proiectul lui este 
genial sau reprezintă o dovadă de nebunie, Randal Șase știe că 
nu va găsi niciodată fericirea la Porțile Milei. 

Fericirea este la câteva străzi distanţă, la mai puţin de șase 
kilometri de unde e el acum, în casa cuiva pe nume Carson 
O'Connor. În casa aceea există un secret care trebuie luat, dacă 
nu i se oferă de bunăvoie: cauza zâmbetului lui Arnie O'Connor, 
motivul pentru bucuria aceea surprinsă în fotografia din ziar, 
indiferent cât de scurt fusese momentul. 

Trebuie să ajungă la Arnie cât se poate de repede, înainte să 
moară răpus de anevrismul cerebral, înainte s-o ia razna de tot 
din cauza tratamentelor pe suportul rotativ. 


145 


Randal nu este încuiat în cameră. Autismul lui, complicat, în 
unele momente, de agorafobie, îl ţine de partea asta a pragului 
mai sigur decât ar face-o orice lacăte și lanţuri. 

Tatăl îl încurajase de multe ori să bată în lung și-n lat clădirea, 
chiar și etajele de sus și cel de dedesubt. Spiritul de aventură 
avea să fie prima dovadă că tratamentele sale își făceau treaba. 

Indiferent unde s-ar duce în clădire, nu poate pleca, pentru că 
ușile din exterior sunt conectate la un sistem de securitate. Ar fi 
prins înainte să scape, înainte să se îndepărteze suficient... și ar 
putea fi pedepsit la o lungă ședință de tratament pe agitatorul 
rotativ. 

Oricum, când iese ocazional din cameră și umblă pe holuri, nu 
îndrăznește niciodată să meargă prea departe, niciodată nu 
parcurge nici măcar o fracțiune din distanţa pe care Tatăl ar 
vrea s-o parcurgă. Câteodată, chiar și pe o distanţă de zece 
metri, este asaltat de o sumedenie de imagini și sunete care îl 
aduc în genunchi, tremurând, incapabil să se ţină pe picioare. 

Totuși, chiar și în autoizolarea lui el vede. Aude. Învață. 
Cunoaște o cale de ieșire din spital, care să nu declanșeze 
niciun semnal de alarmă. 

S-ar putea să nu aibă suficient curaj să ajungă până la ușa 
specială, darămite să mai și înfrunte lumea nebună și agitată de 
dincolo de ea. Dar nevoia lui ajunge, în curând, la disperare, iar 
acțiunea imprudentă, care este biciul disperării, poate să 
lovească oricând și să inducă în el un nou tip de curaj. 

Va pleca în noaptea care vine, în mai puţin de douăsprezece 
ore. 


146 


CAPITOLUL 42 


Liniștea din holul de la intrare atrăgea atenţia asupra frizei 
baroce care înlocuia tradiționalele baghete decorative: frunze de 
acantă la fiecare jumătate de metru, iar la colțuri capete de 
îngeri care alternau cu gargui sau, poate, capete de demoni 
care rânjeau. 

In pardoseala din marmură verde-închis erau medalioane cu 
intarsii din marmură mai deschisă la culoare, care reprezentau 
ființe mitologice - zei, zeițe, semizei -, în căutarea fericirii 
eterne. Chiar și fără să se lase în genunchi, Michael putea să-și 
dea seama că unele scene de vânătoare aveau tentă sexuală. 

Numai în New Orleans astfel de elemente ar putea fi 
considerate potrivite pentru o casă funerară. Casa fusese, 
probabil, construită în jurul anului 1850 de patronii nouveau 
riche, care nu fuseseră bine-veniţi în părţile creole ale orașului. 
În New Orleans, timpul a conferit demnitate acelor elemente 
care fuseseră considerate nerușinate în acele vremuri, așa cum 
o făcuse și pentru construcţiile clasice din ziua în care au fost 
ridicate. 

Uitându-se la o fotografie a lui Bobby Allwine, pe care o 
primise de la Carson, Taylor Fullbright zise: 

— Da, chiar acesta este domnul. Mi-a părut rău pentru bietul 
om - atât de mulți prieteni i-au murit. Abia apoi mi-am dat 
seama că nu-i cunoştea personal pe niciunul dintre cei decedați. 

— Și atunci - ce? li plăcea pur și simplu să stea printre morți? 

— Nimic atât de pervers, rosti Fullbright. Doar... părea a fi 
liniștit în preajma lor. 

— Asta v-a spus el, că se simţea liniștit? 

— Singurul lucru pe care mi-l amintesc să-l fi spus a fost că 
„Moartea poate fi o binecuvântare, așa cum poate fi și un 
blestem”, ceea ce este, adesea, destul de adevărat. 

— L-aţi întrebat vreodată de ce vine la aceste priveghiuri? 

— Nu sunt genul care să-i întrebe pe oameni despre 
asemenea lucruri, doamnă detectiv. Unii antreprenori de pompe 
funebre sunt solemni până în punctul acela în care devin rigizi 
de-a dreptul. Eu sunt mai degrabă genul care îţi oferă un umăr 
pe care să plângi și o îmbrăţișare, dacă e nevoie. Domnul 


147 


Allwine și prietenul lui... n-au fost niciodată o problemă pentru 
noi. Erau mai curând melancolici decât ciudati. 

Telefonul lui Carson sună și, când se îndepărtă ca să 
răspundă, Michael îl întrebă pe Fullbright: 

— A venit cu un prieten? Puteţi să ne daţi niște semnalmente? 

Zâmbind, dând din cap, jovial ca un urs din desene animate, 
Fullbright spuse: 

— Îl am atât de clar în memorie, de parcă ar fi aici, în faţa 
mea. Era atât de comun, încât îl pierdeai prin mulţime. Înălţime 
medie. Puțin mai gras decât media. De vârstă mijlocie. Păr șaten 
sau poate blond. Ochi albaștri sau verzi, poate chihlimbarii. 

— Nemaipomenit. E ca și cum aș avea o fotografie acum, 
spuse Michael, cu un asemenea sarcasm, încât părea a fi o 
laudă autentică. 

Multumit, Fullbright continuă: 

— Am ochiul format pentru detalii de felul ăsta. 

Inchizând telefonul și băgându-l înapoi în buzunar, Carson se 
îndreptă spre Michael. 

— Jack Rogers vrea să ne vadă la morgă. 

— Aţi putea să-i menţionaţi medicului legist, zise Fullbright, 
că, deși nu ofer comisioane celor care îmi trimit clienţi, ofer 
totuși reduceri pentru cei care ne recomandă. 

— Abia aştept să-i spun, răspunse Michael. Pe cine 
reprezintă? întrebă arătând spre una dintre figurile de marmură 
de la picioarele lor. 

— Cea cu aripi la picioare? Mercur. 

— Şi cealaltă de lângă el? 

— Afrodita, îl lămuri Fullbright. 

— Sunt...? 

— Părtași într-un act de sodomie? întrebă antreprenorul de 
pompe funebre foarte binedispus. Cum să nu. Aţi fi surprins câţi 
îndoliați observă și se înveselesc. 

— Chiar sunt surprins, fu Michael de acord. 


148 


CAPITOLUL 43 


Cu cât se plimba mai mult prin apartamentul lui luxos, în lung 
și-n lat, privind pe ferestrele înalte, cugetând asupra viitorului 
său, cu atât Roy Pribeaux devenea mai tulburat. 

Când o ploaie scurtă răpăi de dimineaţă în geamuri, 
estompând orașul din spatele lor, simţi ca și cum și viitorul lui se 
estompa și mai mult, până când nu rămase din el decât o pată 
diformă, fără sens. 

Niciodată în tinereţea lui - și devenea din ce în ce mai tânăr - 
nu se întâmplase să nu aibă un scop și un plan. Opera lui, 
munca lui plină de satisfacţii și de sens îi menţinuse mintea 
ageră și spiritul liber și fericit. 

Munca importantă, faptul de a avea un scop precis și care să 
merite toate eforturile erau tot atât de cruciale pentru 
longevitate și pentru o tinereţe fără bătrâneţe, pe cât erau 
megadozele de vitamina C și coenzima Q10. 

Fără un ţel care să-l inspire, Roy se temea că, în ciuda unei 
diete perfecte, a unor suplimente alimentare perfect echilibrate, 
a emolienților cu ingrediente exotice și chiar și a urinei de miel 
purificate, va începe să îmbătrânească mental. Cu cât mai muli 
se complăcea în starea asta, cu cât se gândea mai mult și 
fierbea în sine, cu atât i se părea că se deschide larg înaintea lui 
calea spre senilitate, o cale abruptă ca o pârtie pentru săniuș. 

Evident, mintea și trupul erau legate inextricabil, așa că, după 
un an de senectute mentală, vor apărea inevitabil și liniile din 
colțul ochilor, primele fire de păr alb la tâmple. Îl trecură fiorii pe 
șira spinării numai la aceste gânduri. 

Incercă să se convingă să facă o plimbare, dar, dacă petrecea 
o zi în Cartier, printre hoardele de turiști care se bucurau de 
frumuseţile oraşului și nu reușea să-și descopere zeita 
strălucitoare a destinului său, atunci tumultul lui interior se va 
adânci. 

Pentru că el însuși era aproape de perfecţiune, poate că, 
acum că a adunat toate părţile femeii ideale, ar trebui să se 
concentreze să obţină acel metabolism perfect care să-i permită 
să nu mai excreteze niciun fel de deșeuri. 


149 


Deși era o activitate nobilă, nu promitea să fie la fel de 
satisfăcătoare și de distractivă pe cât fusese aventura pe care 
tocmai o încheiase. 

În sfârșit, de disperare, se trezi gândindu-se - sperând, cu 
adevărat - că greșise când crezuse că își completase colecţia și 
își finalizase opera. Se prea poate să fi pierdut din vedere o 
piesă esenţială, o trăsătură anatomică, fie ea și de mici 
dimensiuni, dar esenţială pentru opera lui de artă. 

Rămase o vreme în bucătărie, la masă, cu celebrele schițe 
anatomice ale lui Da Vinci și cu câteva postere desprinse din 
Playboy. Studie trupul feminin din fiecare unghi posibil, 
încercând să descopere acea părticică pe care ar fi putut-o trece 
cu vederea. 

Când văzu că nu face niciun pas înainte care să-i permită să 
strige „Evrika”, începu să cântărească în minte posibilitatea de a 
nu fi fost suficient de riguros în demersul său. Oare să fi fost 
posibil să-și fi ales elementele de colecţie dintr-o perspectivă 
prea largă? 

Dacă ar lua mâinile lui Elizabeth Lavenza din congelator și le- 
ar analiza cu un ochi critic, ar putea fi surprins să constate că 
erau perfecte în toate privinţele, mai puțin una. Poate că avea 
un singur deget care nu atingea totuși perfecțiunea. 

Poate că buzele pe care le-a recoltat nu erau amândouă 
perfecte precum și le amintea. Poate că cea de sus era, dar, 
poate că cea de jos, nu tocmai. 

Dacă trebuia să pornească în căutarea degetului perfect de la 
mâna stângă, care să se potrivească numaidecât cu mâinile - de 
altfel, fără cusur - ale lui Elizabeth, dacă trebuia să găsească o 
buză inferioară răsfrântă, ca să se potrivească perfect cu cea 
superioară aflată deja în posesia lui, atunci căutarea lui nu era 
finalizată și, pentru o vreme, ar avea o viaţă plină de sens, ar 
avea... 

— Nu, afirmă el cu voce tare. Asta e calea cea mai scurtă spre 
nebunie. 

În curând avea să fie preocupat doar să ia un deget de la 
picior de la fiecare donator și să ucidă până și pentru gene. Nu 
era decât un pas mic între misiunea nobilă, deși criminală, și 
bufonerie. 

Dându-și seama că înaintea lui era o cale întunecată și 
sinistră, Roy ar fi putut cădea într-o transă a disperării, chiar 


150 


dacă în sinea lui era o fire optimistă. Din fericire, fu salvat de un 
gând nou. 

Luă din sertarul noptierei lista originală cu deliciile anatomice 
pe care și le dorise. Tăiase cu o linie toate elementele pe care le 
obținuse, terminând cu OCHII. 

Lista era lungă și, poate că, la începuturile acestei aventuri, 
tăiase de pe listă ceva numai din dorinţa de a-l vedea tăiat, fără 
să merite, înainte să-l fi obținut. Amintirea unor anumite 
perioade din trecutul lui era oarecum înceţoșată și nu din cauza 
vreunei deficienţe mentale, ci, pur și simplu, pentru că o 
asemenea persoană, orientată întotdeauna spre ziua de mâine, 
se concentra asupra viitorului în care avea să devină mai tânăr 
cu fiecare zi și mai aproape de perfecțiune. 

Nu-și mai amintea decât vag pe una sau două dintre femeile 
pe care le ucisese pentru vreo trăsătură ideală, și amintirea nu 
făcea decât să descopere, dincolo de prezenţa intimă a 
cadavrului, faptul că obiectul râvnit era imperfect în toate 
detaliile și, prin urmare, nu meritase cules. Poate chiar mai mult 
decât o femeie sau două. Poate chiar patru îl dezamăgiseră, 
poate chiar cinci. 

Presupunea că era posibil să fi tăiat un obiect sau două de pe 
listă numai ca să descopere, după crimă, că judecase prea în 
pripă - și apoi, în graba lui, uitase să adauge din nou obiectul la 
lista lui. 

Fie pentru a confirma sau elimina această posibilitate, trebuia 
să compare conţinutul fiecărei pungi din congelatorul lui special 
cu lista originală. 

Disperarea se evaporă curând și îl cuprinse o plăcută stare de 
anticipare. Deschise o sticlă de suc de mere și tăie o bucată 
dintr-o brioșă cu stafide ca să guste din ea în timp ce lucra. 

Toate instrumentele din bucătăria lui erau din oţel inoxidabil, 
inclusiv cuptoarele, cuptorul cu microunde, mașina de spălat 
vase, aparatul de făcut gheaţă, frigiderul Sub-Zero și două 
congelatoare enorme. 

In primul congelator depozitase părțile femeii perfecte. Se 
referea la el, cu drag, ca fiind Cufărul cu Dragoste. 

In al doilea congelator ţinea sortimente de îngheţată fără 
lactoză, pe bază de soia, piept de pui de casă și sticle de un 
sfert pline cu piure de rubarbă. În cazul în care un atac terorist 
de mari proporții avea să ducă la întreruperea distribuţiei 


151 


suplimentelor alimentare vitale, stocase și bidoane de cinci litri 
cu extract de palmier pitic, de sunătoare, polen și alți nutrienți. 

Când deschise capacul primului congelator, un nor de aer 
îngheţat pluti pe lângă el, aspru, cu un iz vag, asemănător cu 
cel de pește congelat. Văzu de îndată că înăuntru se aflau 
elemente care nu aveau ce căuta în colecția lui. 

Comorile lui de mari dimensiuni - mâini și picioare - erau 
sigilate în câteva straturi de folie de plastic de la Reynolas. 
Frumusețile lui de mici dimensiuni erau mai întâi sigilate în 
pungi OneZip și apoi în cutii de plastic Tupperware, cu capace 
care se închid ermetic. 

Acum găsi printre obiectele din colecţia sa trei containere 
care nu erau din plastic Tupperware, ci niște imitații ale mărcii 
preferate: cu fundul opac, din plastic ieftin, și niște capace 
hidoase, din plastic verde. 

Descoperirea îl lăsă fără grai. Deși anumite evenimente din 
trecutul lui erau, oarecum, neclare, aceste containere 
inacceptabile erau așezate deasupra celorlalte din colecţia lui; 
nu puteau fi puse acolo decât recent. Cu toate acestea, nu le 
mai văzuse niciodată până atunci. 

Curios, dar nu alarmat, scoase cele trei recipiente din 
congelator. Le puse pe o masă din apropiere. 

Când le deschise, își dădu seama că ar putea fi organe 
umane. Primul semăna cu un ficat. Al doilea semăna cu o inimă. 
De vreme ce pe el nu-l interesau organele interne, nu putea să- 
și dea seama dacă al treilea era un rinichi, o splină sau altceva 
și mai greu de recunoscut. 

Oprindu-se ca să-și mănânce brioșa și să bea sucul de mere, 
nu putu să nu se gândească dacă nu cumva cele trei suvenire 
nu aparţineau celuilalt criminal care devenise cap de afiș pentru 
știrile locale din New Orleans. 

Fiind un om al Renașterii, care se autoeducase într-o varietate 
de discipline, Roy știa multe despre psihologie. Nu putea acum 
să nu acorde puţină atenţie conceptului de personalitate 
multiplă. 

| se păru interesantă ideea că el ar putea fi și criminalul 
original, și imitatorul, că ar fi putut omori trei bărbaţi în timpul 
unei stări de oboseală acută, însă, chiar în momentul acesta, 
pus faţă în faţă cu dovezile, nu-și putea aduce aminte să-i fi ucis 
și ciopărţit. Interesant... dar, în cele din urmă, nu tocmai 


152 


convingător. El și celălalt eu, lucrând separat, nu erau, socotiți 
împreună, Chirurgul. 

Explicaţia reală îi scăpa, dar știa că se va dovedi a fi mult mai 
bizară decât ipoteza personalităţilor multiple. 

instinctul îi atrase atenţia asupra celui de-al doilea congelator. 

Dacă primul conţinea ceva neașteptat, nu era posibil să fie 
surprize și în al doilea? Ar putea să găsească fie și kilograme 
întregi de îngheţată bogată în grăsimi sau de șuncă printre 
ierburile și alimentele lui sănătoase. 

În schimb, când deschise capacul și clipi des până când norul 
de aer îngheţat se risipi, descoperi cadavrul, fără ochi, al lui 
Candace îngrămădit deasupra suplimentelor alimentare și a 
altor produse. 

Roy era convins că nu e/o adusese acasă pe vânzătoarea de 
vată de zahăr. 


CAPITOLUL 44 


Așa dezordonat precum era Jack Rogers, medicul legist, biroul 
lui putea fi și el un exemplu clasic de haos controlat. Biroul era 
năpădit de hârțoage, caiete, dosare și fotografii de tot felul. 
Cărţile erau alandala îngrămădite pe rafturi. Cu toate acestea, 
Jack era în stare să găsească absolut orice avea nevoie în 
câteva secunde. 

Carson își simţea mintea la fel de haotică precum biroul 
dinaintea ei, și asta numai în parte, din cauză că nu dormise 
deloc și băuse prea multă cafea. 

— Bobby Allwine a dispărut? 

— Cadavrul, probele de ţesut, filmul autopsiei - totul a 
dispărut. 

— Raportul post-mortem și fotografiile? întrebă Michael. Le-ai 
pus în sertar sub numele de Munster, Herman, așa cum am 
sugerat eu? 

— Da. Le-au găsit, le-au luat și pe-alea. 

— S-au gândit să caute la numele Munster, Herman? întrebă 
Michael, nevenindu-i să creadă. De când au descoperit jefuitorii 
de morminte așa o pasiune pentru jocuri de logică? 

— Judecând după dezastrul din cabinet, zise Jack, cred că au 
luat la rând toate dosarele până când au găsit ce-au căutat. 
Puteam să le pun și sub numele de Tom Degetel și tot le-ar fi 
găsit. Oricum, nu erau niște jefuitori de morminte. Doar nu l-au 
dezgropat pe Allwine. L-au luat dintr-un sertar, din morgă. 

— Atunci sunt hoţi de cadavre, spuse Michael. Dacă le dau 
numele potrivit, asta nu schimbă cu nimic faptul că ai dat de 
dracu’, Jack. 

— Da, sentimentul e că am dat de dracu’, de tată-su și de 
toată caracuda, rosti Jack. Cam ce pedeapsă primesc pentru 
pierderea dovezilor? Frate, s-a dus dracu' pensia mea. 

— Așştia de la primărie ţi-au tăiat bugetul pentru pază sau ce? 
întrebă Carson, încercând să priceapă ce se întâmplase. 

Jack scutură din cap. 

— Nici vorbă, am pază de zici că e închisoare federală. 
Trebuie să fi fost cineva din interior, altfel nu are sens. 


154 


Carson și Michael se uitară amândoi la Luke, care stătea 
cocoțat pe un scaun într-un colț. 

— Hei, zise el, n-am furat nici măcar un capăt de aţă în viaţa 
mea, darămite un mort! 

— N-a fost Luke, îi asigură Jack. N-ar fi putut s-o scoată la 
capăt, n-avea cum. Ar fi dat-o-n bară. 

Luke se încruntă, jignit. 

— Mersi, cred. 

— Am rămas aici, cu Luke, după ce-ați plecat voi, dar nu toată 
noaptea. Ne-am blocat, n-am mai ajuns la nicio concluzie și 
aveam nevoie de somn. Pentru că am trimis acasă personalul de 
noapte, ca să nu răsufle nimic din ce era aici, locul era pustiu. 

— Ai uitat să încui? îl întrebă Carson. 

Jack se uită urât la ea. 

— Sub nicio formă. 

— Sunt semne de efracţie? 

— Nu. Trebuie să fi avut chei. 

— Cineva a știut ce ai găsit în Allwine, zise ea, poate pentru 
că nu era unic. Poate că mai sunt și alţii ca el. 

— Nu trece în zona crepusculară iar, te rog, rosti Michael, pe 
jumătate avertizând-o, pe jumătate implorând-o. 

— Cel puţin încă unul ca el, continuă ea. Prietenul cu care a 
fost la înmormântări. Domnul Jones-johnson de Nicăieri. 

Bătând și deschizând ușa în același timp, apăru Frye, 
partenerul lui Jonathan Harker. Părea surprins să-i găsească pe 
toți acolo. 

— De ce sunteţi toţi așa de plouaţi? întrebă el. A murit 
careva? 

Oboseala cronică și cofeina o făcură pe Carson să-și piardă 
repede răbdarea și să răbufnească. 

— Ce naiba nu pricepi când ţi se spune să te cari dracu'? 

— Alo, n-am venit aici pentru cazul vostru. Suntem repartizaţi 
în cazul cu împușcăturile de la magazinul de băuturi alcoolice. 

— Nu zău? Chiar așa? Și ce anume făceai tu ieri în 
apartamentul lui Allwine - căutai indicii în cazul împușcăturilor 
de la magazin? 

Frye mimă inocenta. 

— Nu știu despre ce vorbeşti. O'Connor, ești atât de aprinsă, 
de poţi zice că ţi-au dat foc la prăvălie. Găsește-ţi un bărbat, 
mai eliberează și tu din tensiunea asta. 


155 


Lui Carson îi veni să-l împuște. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Michael interveni: 

— Să știi că un pistol poate oricând să se descarce din 
greșeală, dar va trebui, mai apoi, să explici de ce l-ai scos din 
port-armă de la bun început. 


CAPITOLUL 45 


Îmbrăcată în halat, instalată confortabil într-un fotoliu înalt, 
Erika își petrecuse noaptea și dimineaţa singură, numai în 
compania cărților și luase chiar și micul dejun în bibliotecă. 

Și când citea de plăcere, reflectând asupra textului, parcurgea 
o sută de pagini pe oră. Era, în cele din urmă, o membră a Rasei 
Noi din clasa Alfa, cu abilităţi de învăţare excelente. 

Citea Poveste despre două orașe de Charles Dickens și, când 
o termină, făcu ceva ce nu mai făcuse niciodată în cele câteva 
săptămâni de viaţă. Plânse. 

Povestea era despre puterea iubirii, despre actul nobil al 
sacrificiului de sine și despre ororile revoluţiei în numele 
ideologiei politice, printre altele. 

Erika înţelegea conceptul de iubire și îi plăcea, dar nu știa 
dacă va iubi vreodată. Se presupunea că Rasa Nouă punea 
accent și preţ pe rațiune, pe evitarea emoției, pe respingerea 
superstiţiei. 

Îl auzise pe Victor spunând că iubirea este o superstiție. Fiind 
unul dintre oamenii Vechii Rase, el se reconstruise și devenise 
Nou. El susținea că limpezimea gândirii oferea o plăcere mai 
mare decât un simplu sentiment, orice sentiment. 

Cu toate acestea, Erika își dădu seama că era intrigată de 
conceptul de iubire și își dorea să-l experimenteze. 

Faptul că era capabilă să plângă îi dădea speranţă. 
Predispoziția înnăscută de a favoriza raţiunea în detrimentul 
sentimentelor n-o împiedicase să se identifice, în timpul lecturii, 
cu tragicul avocat care, la finalul romanului lui Dickens, se 
lăsase condamnat la ghilotinare în locul altcuiva. 

Avocatul se sacrificase pentru ca femeia pe care o iubea să 
fie fericită alături de bărbatul pe care ea îl iubea. Acela era 
bărbatul al cărui nume și-l asumase și în locul căruia fusese 
executat. 

Chiar dacă Erika era capabilă de iubire, n-ar fi fost capabilă de 
autosacrificiu, pentru că venea în contradicţie cu interdicţia de a 
se sinucide, pe care fiecare membru al Rasei Noi o avea 
inoculată în creier. Prin urmare, admira teribil această 
capacitate de a iubi a fiinţelor umane obișnuite. 


157 


Cât despre revoluţie... Va veni o zi în care Victor va da 
ordinul, iar Rasa Nouă, care trăia în secret printre cei din lumea 
veche, va declanșa împotriva umanităţii o teroare fără 
precedent în istorie. 

Ea nu fusese creată pentru a servi în prima linie a războiului, 
ci doar pentru a fi nevasta lui Victor. Işi închipui că, atunci când 
va fi momentul, va fi crudă și neînduplecată, așa cum o făcuse 
Creatorul ei. 

Dacă ar afla ce e și cum e făcută, oamenii obișnuiți ar 
considera-o un monstru. Membrii Rasei Vechi nu erau fraţii și 
surorile ei. 

Cu toate acestea, admira multe la ei, ba chiar, dacă era să 
recunoască adevărul, îi invidia pentru darurile lor. 

Işi dădea seama că ar fi o greșeală să-i permită lui Victor să 
afle că interesul ei faţă de arta Rasei Vechi se transformase în 
admiraţie. În mintea lui, oamenii nu meritau decât dispreţ. Dacă 
ea nu era în stare să-i disprețuiască, atunci Erika Cinci va fi 
activată. 

Se făcu aproape amiază și, de îndată ce se asigură că 
personalul terminase curăţenia în dormitorul matrimonial, Erika 
se duse sus. 

Dacă servitoarele ar fi găsit ceva extraordinar sau doar ciudat 
în dormitor, dacă ar fi descoperit fie și câteva excremente de 
șobolan, i-ar fi spus. Orice ar fi fost în dormitor în noaptea 
precedentă, nu credea că se mai afla acolo și acum. 

Cercetă totuși apartamentul, ascultând să vadă dacă nu se 
auzeau sunete tainice, uitându-se și în spatele mobilierului. 

In noaptea dinainte, cuprinsă de o frică de necunoscut 
surprinzătoare, Erika se retrăsese. Frica, un important 
mecanism de supraviețuire, nu le era complet necunoscută 
membrilor Noii Rase. 

Superstiția, în schimb, era o dovadă incontestabilă a unei 
minţi slabe. Victor nu tolera în niciun fel superstiția. Cei cu 
mintea slabă vor fi chemați la bază, distruși, înlocuiţi. 

Până și superstiţia cea mai nevinovată - cum ar fi credința că 
vinerea care cădea într-o zi de treisprezece aducea după ea 
numai ghinion - putea să deschidă o portiță spre alte chestiuni 
supranaturale mai semnificative. Scopul esenţial al revoluţiei lui 
Victor era acela de a finaliza opera de modernizare și de a crea 
o rasă de materialiști absoluţi. 


158 


Erika cercetă dormitorul și camerele adiacente, pentru a-și 
potoli teama cvasi-superstițioasă care o cuprinsese în noaptea 
precedentă și care încă o stăpânea. Însă, când nu descoperi 
nimic nelalocul lui, siguranţa de sine reveni. 

Făcu un duș fierbinte și lung, de care se bucură din plin. 

Membrii Noii Rase, chiar și cei Alfa, ca ea, erau încurajați să 
se bucure de plăceri trupești simple, care puteau servi drept 
leac împotriva emoţiilor. Emoţiile însele puteau fi o formă de 
plăcere, dar puteau reprezenta și o forță contrarevoluţionară. 

Sexul se afla printre plăcerile aprobate, sexul animalic, 
dincolo de sentimente, dincolo de dragoste. Sexul între membrii 
Rasei Noi excludea, de asemenea, posibilitatea reproducerii; 
fuseseră proiectați sterili. 

Fiecare bărbat nou și femeie nouă își datorau existenţa 
acţiunii directe a lui Victor. Familia era o instituţie 
contrarevoluţionară. Familia întreținea emoția în sânul ei. 

Victor nu avea încredere în nimeni altcineva pentru a crea 
viaţă din motive pur intelectuale, absolut raționale. Viaţa din 
laborator va înlocui, într-o bună zi, viața pornită din vintre. 

După ce își termină dușul, Erika deschise ușa de la dulap și 
luă un prosop de pe cel mai apropiat raft, apoi păși pe covorul 
din baie și descoperi că avusese un musafir. Stropii de apă și 
norii de abur mascaseră mișcările intrusului. 

Pe covor zăcea un bisturiu. Oțel inoxidabil. Strălucitor. 

Bisturiul trebuia să fie unul dintre instrumentele lui Victor. 
Deţinea colecții întregi de instrumente chirurgicale, achiziționate 
în diferite perioade ale cruciadei lui de două secole. 

Cu toate acestea nu Victor fusese acela care pusese bisturiul 
pe covorul ei. Și niciunul dintre membrii personalului. Altcineva 
fusese aici. Altceva. 

Aburul o înconjura din toate părțile. Cu toate acestea, Erika 
tremura. 


CAPITOLUL 46 


După episodul de la morgă, Michael încercă să ia cheile de la 
mașină, însă Carson, ca de obicei, apucă volanul. 

— Tu conduci prea încet, îi spuse ea. 

— Tu conduci, dar ţi-e somn. 

— Sunt OK. Sunt bine. 

— Ești și OK, și bine, dar nu ești tocmai trează. 

— Și inconștientă și tot n-aș conduce așa de încet ca tine. 

— Mda, vezi tu, eu nu vreau să testez o asemenea afirmație. 

— Sună de parcă taică-tu ar fi inginer de sisteme de 
securitate sau ceva asemănător. 

— Ştii bine că tata este inginer de sisteme de securitate, 
spuse Michael. 

— Ei și în definitiv ce e un „inginer de sisteme de securitate”? 

— Proiectează sisteme de securitate. 

— Viaţa e, în sine, lipsită de securitate. 

— Și uite de-aia avem nevoie de ingineri de sisteme de 
securitate. 

— Sună de parcă maică-ta era obsedată de jucăriile sigure 
când erai copil. 

— Și tu știi foarte bine că mama e inspector de calitate a 
produselor. 

— Dumnezeule, cred că ai avut o copilărie foarte plicticoasă. 
Nu-i de mirare că ai vrut să devii poliţist, să tragă cineva spre 
tine, să mai tragi și tu un foc de armă din când în când. 

Michael oftă. 

— Nimic din toate astea nu au nici în clin, nici în mânecă, dar 
absolut nimic cu capacitatea ta de a conduce mașina. 

— Nu numai că sunt în stare să conduc mașina, răspunse 
Carson, dar sunt, de-a dreptul, un dar de la Dumnezeu pentru 
șoselele din Louisiana. 

— Nu pot să te sufăr când te porți așa. 

— Sunt ceea ce sunt. 

— Ceea ce ești, Popeye, o încăpăţânată. Aia ești. 

— la te uită cine vorbește - un tip care nu acceptă niciodată 
faptul că o femeie poate să conducă mai bine decât el. 


160 


— Nu e o chestiune de misoginism aici, și tu știi asta foarte 
bine. 

— Eu sunt femeie. Tu ești bărbat. Evident că e o chestiune de 
misoginism. 

— E o chestiune de nebunie. A ta. Tu ești nebună, eu nu, deci 
eu ar trebui să conduc. Carson, pe bune, ai nevoie de somn. 

— Am să dorm când oi da colțu’. 

În ziua aceea aveau de intervievat câţiva prieteni de-ai lui 
Elizabeth Lavenza, femeia pe care o găsiseră fără mâini, plutind 
în lagună. După al doilea interviu, în librăria în care lucrase 
Lavenza pe post de casieră, Carson fu nevoită să admită că lipsa 
somnului îi afecta performanţa de investigator. 

— OK, trebuie să dorm, dar dacă eu mă duc la culcare, tu ce 
faci? spuse ea în timp ce se întorceau la sedan. 

— Mă duc acasă, mă uit la Greu de ucis. 

— L-ai văzut de vreo cincizeci de ori. 

— E mai bun de fiecare dată. Ca Hamlet. Dă-mi cheile de la 
mașină. 

Ea scutură din cap. 

— Te duc eu acasă. 

— O să mă duci cu capul direct într-o culee de pod. 

— Dacă asta-ţi dorești, spuse ea urcându-se la volan. 

— Ştii ce ești? spuse el suindu-se pe scaunul din dreapta. 

— Dumnezeul șoselelor din Louisiana. 

— În afară de asta. Eşti o maniacă, obsedată de control. 

— Ăștia sunt niște termeni daţi de trântori pentru cei care 
muncesc pe brânci și vor să facă lucrurile ca lumea. 

— Aha, deci eu sunt trântor acum? întrebă el. 

— N-am spus asta. Tot ce vreau să spun, într-un mod cât se 
poate de prietenesc, este că le folosești limbajul, atâta tot. 

— Te rog să conduci încet, spuse Michael. 

Carson acceleră. 

— De câte ori ţi-a spus mama ta să nu alergi când ai foarfece 
în mână? 

— Cam de vreo șapte sute de mii de ori, spuse Michael. Dar 
asta tot nu înseamnă că ești aptă să conduci. 

— Dumnezeule, dar nu te lași deloc. 

— Ești incorigibilă. 

— De unde ai scos cuvântul ăsta? Dialogurile din Greu de ucis 
nu sunt atât de sofisticate. 


161 


Când Carson trase pe dreapta în faţa casei lui Michael, el ezită 
înainte să coboare. 

— Nu pot să stau liniștit când știu că o să conduci singură 
până acasă. 

— Sunt ca o mârțoagă din aia obosită. Cunosc drumul spre 
casă și în somn. 

— Nu mi-aș face griji dacă ai trage mașina, problema e că ai 
de gând s-o conduci cu viteza luminii. 

— Port pistol, dar asta nu pare să te îngrijoreze. 

— OK, OK, condu. Du-te. Dar, dacă ajungi în spatele unui 
motociclist care merge încet, nu trage în el. 

Ea porni la drum și, îndepărtându-se, îl văzu în oglinda 
retrovizoare, uitându-se după ea îngrijorat. 

_ Intrebarea nu era dacă se îndrăgostise de Michael Maddison. 
Intrebarea era cât de profund sau dacă era iremediabih 

Nu era ca și cum iubirea era un marasm din care cineva 
trebuia salvat, ca o persoană care se îneacă sau ca un 
dependent de droguri care trebuia salvat de dependență. Ea 
credea în iubire. Doar că nu era pregătită pentru iubire. 

Avea cariera. Il avea pe Arnie. Avea întrebări cu privire la 
moartea părinţilor ei. Nu era loc de pasiune în viaţa ei în 
momentul acela. 

Poate că va fi pregătită pentru pasiune când va avea treizeci 
și cinci de ani. Sau patruzeci. Sau nouăzeci și patru. Dar nu 
acum. 

Dincolo de asta, dacă ajungea în patul lui Michael, 
regulamentul ar fi silit-o să-și caute alt partener. 

Nu-i plăceau prea mulţi polițiști de la Omoruri. Avea toate 
șansele să fie pusă în echipă cu un idiot. Ba, mai mult de-atât, 
nu avea nici timpul și nici răbdarea necesare s-o ia de la capăt 
cu un partener nou care să-i descopere toate năravurile. 

Nu că ar respecta întotdeauna regulamentul. Nu era tocmai 
genul care să facă totul ca la carte, fără să se abată de la 
regulile jocului. 

Dar regula care interzicea relaţii amoroase între polițiști care, 
mai apoi, lucrau împreună la un caz i se părea de bun-simt. 

Nu că ea ar fi genul care să facă totul din bun-simţ. Câteodată 
trebuia să mai și faci lucruri nesăbuite, dacă aveai încredere în 
instinct și dacă erai ființă umană, desigur. 


162 


Altfel ar putea la fel de bine să plece din poliţie și să devină 
inginer de sisteme de securitate. 

Cât despre a fi o fiinţă umană, avea permanent în minte 
creatura impozantă și teribilă din apartamentul lui Allwine, care 
sustinea că nu era om, ci peticit din bucăţi de criminal și adus la 
viaţă de fulgere, ceea ce era o deviere suficientă de la rutina 
cotidiană prin care „mama și cu tata se iubesc, iar mama 
rămâne însărcinată” ca să i se nege apoi statutul de ființă 
umană. 

Fie Monstrul - astfel își spunea el însuși; nu era vorba de 
incorectitudine politică din partea ei - fusese o plăsmuire a 
imaginaţiei ei, caz în care era complet nebună, fie tipul fusese 
real, iar astfel întreaga lume era pe deplin nebună. 

În mijlocul acestui caz îngrozitor și imposibil, Carson nu putea, 
pur și simplu, să-l descheie pe Michael la pantaloni și să-i spună 
„Ştiu că numai la asta visezi.” lubirea e un lucru delicat. Are 
nevoie de grijă și blândeţe pentru a crește și a se maturiza, și a 
se transforma în ceva minunat. În momentul de faţă, nu avea 
timp nici pentru un orgasm, darămite pentru o poveste de 
dragoste. 

Dacă era să aibă o relaţie serioasă cu Michael, nu voia s-o 
distrugă, grăbindu-se să se culce cu el, mai ales nu acum, când 
presiunea pe care o simţea la slujbă aproape că o copleșise. 

Și tocmai asta îi demonstrase cât de profund și de irevocabil 
se îndrăgostise de el. Până peste cap. 

Ajunse acasă fără să se sinucidă pe drum și fără să omoare pe 
nimeni. Dacă ar fi fost pe deplin trează și cu capul limpede, nu 
s-ar fi mândrit prostește cu o asemenea realizare. 

Între mașină și casă, soarele părea suficient de strălucitor s-o 
orbească. Chiar și în dormitor, lumina zilei îi răni ochii atât de 
rău, încât gemu. 

Trase obloanele. Apoi draperiile. Se gândi că ar putea să 
vopsească încăperea în negru, dar decise că ar fi fost prea mult. 

Complet îmbrăcată, căzu pe pat și adormi înainte să pună 
capul pe pernă. 


CAPITOLUL 47 


Când Roy Pribeaux deschise congelatorul a patra oară, ca să 
se asigure că vânzătoarea de vată de zahăr, Candace, era încă 
acolo, descoperi că nu dispăruse, așa că decise să excludă 
posibilitatea de a-și fi pierdut minţile. 

Nu-și luase mașina în noaptea precedentă. Locuia la o 
oarecare distanţă de Quarter. Mersese peste tot pe jos. 

Cu toate acestea, n-ar fi putut s-o care tocmai de la baraj 
până în apartament. Deși era un bărbat puternic și devenea din 
ce în ce mai puternic, Candace era grea. 

In plus, nu aveai cum să cari un cadavru fără ochi prin New 
Orleans fără să atragi atenţie, suspiciune și comentarii. Nici 
măcar într-un oraș ca New Orleans. 

Nu deținea o roabă. Și oricum n-ar fi fost o soluţie practică. 

Işi turnă încă un pahar de suc de mere care să meargă cu 
restul de brioșă. 

Singura explicaţie credibilă pentru apariţia-surpriză a lui 
Candace era că cineva o adusese de la baraj și o ascunsese în 
congelatorul pentru mâncare. Aceeași persoană pusese și cele 
trei recipiente din plastic, cu organe, în celălalt congelator, în 
Cufărul cu Dragoste. 

Asta însemna că cineva știa că Roy o omorâse pe Candace. 

Asta însemna, într-adevăr, că cineva îl urmărise și-l văzuse 
cum o ucisese. 

— Ciudat, șopti el. 

Nu-și dăduse seama că era urmărit. Dacă cineva îl urmărise, 
privindu-l cum o ademenea pe Candace, tipul fusese un maestru 
al urmăririlor, aproape la fel de imperceptibil ca o fantomă. 

Nu doar cineva. Nu oricine. Având în vedere organele umane 
din cele trei recipiente de plastic de prost-gust, cu capace verzi 
urâte, ucigașul nu putea fi altcineva decât un imitator. 

Munca lui Roy inspirase un imitator. Imitatorul îi spusese, prin 
această acţiune: „Bună, ce faci? Nu vrei să fim prieteni? Ce-ar fi 
să ne combinăm colecțiile?” 

Deși Roy era flatat, așa cum orice artist poate fi flatat de 
admiraţia unui alt artist, totuși nu-i plăcea această întorsătură 
de situaţie. Nu-i plăcea deloc. 


164 


În primul rând, acest individ obsedat de organe era un 
scurmător a cărui fascinaţie pentru chestii interne era scârboasă 
și nesofisticată. Nu era de calibrul lui Roy. 

In plus, Roy nu avea nevoie și nici nu dorea admiraţia 
nimănui. El își era suficient sieși - până când femeia perfectă a 
destinului său avea să intre în viața lui. 

Se întreba oare când îl vizitase imitatorul. Candace îi donase 
ochii cu nici douăsprezece ore înainte s-o găsească în 
congelator. Intrusul n-ar fi avut decât două momente în care s-o 
poată aduce în apartament. 

Satisfăcut de viața lui, extraordinar de satisfăcut de sine 
însuși, Roy nu avea niciun motiv să aibă insomnii. Dormea 
buștean în fiecare noapte. 

Totuși, imitatorul n-ar fi putut să aducă în apartament 
cadavrul greoi al lui Candace în timp ce Roy dormea liniștit și 
fără nicio grijă. Bucătăria dădea în sufragerie. Sufrageria, în 
camera de zi. Un perete auxiliar subţire despărțea camera de zi 
de dormitor. Sunetul ar fi traversat  neobstrucţionat 
apartamentul, și Roy s-ar fi trezit. 

_ Acum se duse în baie, la capătul opus al apartamentului. 
Inchise ușa. Dădu drumul la duș. Porni și ventilatorul de abur. 

Da, era posibil, foarte posibil. Imitatorul ar fi putut s-o aducă 
pe Candace în apartament în timp ce el se lăfăia sub dușul lui 
de dinainte de ivirea zorilor. 

Făcea dușuri lungi: săpunul exfoliant cu lufă, săpunul 
hidratant, cele două superbe șampoane, balsamul... 

Momentul precis în care imitatorul alesese să intre în 
apartament sugera faptul că știa foarte multe despre rutina 
domestică a lui Roy. Și era clar că are o cheie. 

Roy nu locuia într-o clădire deţinută de altcineva. Roy era 
proprietarul clădirii. Numai el avea chei de la apartament. 

In picioare în baie, înconjurat de sunetul jetului de apă și de 
zgomotul palelor ventilatorului, se trezi copleșit de suspiciunea 
că imitatorul era chiar acum în apartament, pregătindu-i o nouă 
surpriză. 

Această îngrijorare nu avea nicio susținere reală, pentru că se 
baza pe credința că imitatorul era omniprezent și omniscient. 
Totuși, suspiciunea se transformă treptat în convingere clară. 


Roy trânti clapa bateriei de la baie și opri ventilatorul. leşi 
valvârtej din baie și căută prin tot apartamentul. Nu găsi pe 
nimeni. 

Deși era singur, Roy începu să se alarmeze. 


CAPITOLUL 48 


Călărea un cal negru peste o câmpie pustie, sub un cer 
întunecat și ameninţător. 

Fulgere cataclismice rupeau cerurile în fâșii. Acolo unde 
fiecare sabie celestă străpungea pământul se năștea un gigant, 
jumătate superb, jumătate deformat și tatuat. 

Fiecare gigant încerca să pună mâna pe ea, să o apuce, săo 
tragă de pe spinarea calului. Fiecare apuca de cal, de copitele 
lui strălucitoare, de picioare și de coama lui mătăsoasă. 

Calul înspăimântat urlă, lovi cu copitele, se clătină, scăpă din 
prinsoare și se aruncă înainte. 

Fără șa, se încleștă de cal cu genunchii, înfigându-și mâinile în 
coama bogată, ţinându-se bine, rezistând. Din pământ ieșeau 
mai mulţi giganţi decât putea calul să depășească. Fulger, 
ropotul asurzitor al tunetul și încă un gigant se ridica, prinzând-o 
cu o mână uriașă de încheietură... 

Carson se trezi în întunericul profund nu aruncată din vis de 
imaginile de coșmar, ci deranjată de un sunet din afară. 

Străpungând susurul și ţăcănitul ușor al aerului condiţionat, 
se auzi scârțâitul podelelor sub greutatea unor pași. Și încă o 
scândură gemu. Cineva se mișca încet prin cameră. 

Rămase așa cum se trezise, deasupra cuverturilor, îmbrăcată, 
transpirată, exact în poziţia în care picase, doborâtă de 
oboseală. Simţi pe cineva deasupra ei. 

Pentru un moment nu-și putu aduce aminte unde lăsase 
pistolul de serviciu. Apoi își dădu seama că încă mai era 
îmbrăcată în hainele cu care venise de la lucru, era încălțată și 
avea pistolul asupra ei, în toc. Fusese pentru prima dată în viaţa 
ei când adormise înarmată. 

Băgă o mână sub geacă și scoase arma. 

Deși Arnie nu intrase niciodată în camera ei pe întuneric și, 
deși comportamentul lui era, în genere, previzibil, ar fi putut 
totuși să fie el. 

Când se ridică ușor în capul oaselor și bâjbâi cu mâna stângă 
după întrerupătorul lămpii de pe noptieră, arcurile începură să 
cânte ușor. 


167 


Podelele scârțâiră, poate pentru că intrusul reacţionă la 
zgomotele produse de ea. Scârțâiră din nou. 

Degetele ei găsiră lampa, întrerupătorul. Lumină. 

La prima străfulgerare de lumină, nu văzu pe nimeni, însă, 
dintr-odată, simţi, mai mult decât văzu, o mișcare cu colțul 
ochiului. 

Își întoarse capul și duse pistolul înaintea ei, dar nu văzu pe 
nimeni. 

La fereastră, draperiile se umflară. Pe moment, se gândi că 
mișcarea lor se datorează aerului condiţionat. Apoi draperiile 
căzură la loc. Atârnau pur și simplu. Ca și cum cineva, în drum 
spre ieșire, ar fi trecut pe lângă ele. 

Carson sări din pat și traversă camera. Trase draperiile într-o 
parte, însă fereastra era închisă. Și încuiată. 

Poate că nu se trezise atât de repede pe cât crezuse iniţial. 
Poate că somnul o mai influenţa încă, poate că și visul. Poate. 

e 

Carson făcu un duș, se schimbă de hainele de lucru și se simți 
împrospătată, dar ușor dezorientată. Cum dormise toată după- 
amiaza, se trezi în noapte, confuză, cu ceasul biologic dat peste 
cap și fără să știe ce are de făcut. 

În bucătărie, își puse o porţie de salată de pui nu tocmai 
proaspătă și nici îmbietoare. Cu farfuria într-o mână și cu o 
furculiţă în cealaltă, mâncă din mers, ducându-se spre camera 
lui Arnie. 

Gloriosului castel, demn de regele Arthur, părea să-i fi crescut 
niște turnuri și mai înalte. 7 

Pentru prima dată, Arnie nu era la lucru, sub castel. In 
schimb, stătea pe scaun uitându-se la o monedă pe care o ținea 
în echilibru pe unghia de la degetul mare drept, sprijinită de 
arătător. 

— Ce s-a întâmplat, puiule? întrebă ea, deși nu se aștepta la 
niciun răspuns. 

El nu-i răspunse, exact cum presupuse, în schimb, aruncă 
moneda în aer. Cuprul sclipi strălucitor în aer. 

Cu reflexe mai rapide decât de obicei, băiatul prinse moneda 
din aer. Carson nu-l mai văzuse niciodată comportându-se 
astfel. 

Trecu jumătate de minut, timp în care Arnie se uită la pumnul 
lui încleștat în jurul monedei. Apoi îl deschise și se încruntă, ca și 


168 


cum ar fi fost dezamăgit la vederea monedei strălucind în palma 
lui. 

În timp ce băiatul aruncă din nou moneda în aer, Carson 
observă că pe podul basculant al castelului erau mai multe 
monede strălucitoare. 

Arnie nu înţelegea ce înseamnă banii și nici nu avea nevoie de 
ei. 

— Scumpule, de unde ai luat monedele? 

Deschizând pumnul din nou, Arnie văzu moneda și se încruntă 
din nou. O aruncă iar în aer. Se părea că dezvoltase o nouă 
obsesie. 

Prin ușa deschisă, Vicky Chou aruncă o privire în încăpere. 

— Cum e salata de pui? 

— Fantastică. Mă faci să mă simt prost în fiecare zi. 

Vicky făcu un gest care spunea, „pentru nimic, mi-a făcut 
plăcere”. 

— Cu toţii avem talentele noastre speciale. Eu n-aș putea 
împușca pe nimeni, așa cum o faci tu. 

— Când ai nevoie de talentele mele speciale, știi unde mă 
găsești, spuse Carson. 

— De unde a luat Arnie monedele? întrebă Vicky. 

— Asta voiam să te întreb eu pe tine. 

Aruncând încă o dată moneda în aer și găsind-o în palmă, 
după ce o prinsese din zbor, băiatul arăta încurcat rău. 

— Arnie, de unde ai monedele? 

Din buzunarul de la cămașă, Arnie scoase un bilet. Se uită la 
el fără să scoată un cuvânt. 

Dându-și seama că fratele ei ar putea studia biletul încă o oră 
înainte să i-l ofere, Carson îl smulse delicat dintre degetele lui. 

— Ce e? întrebă Vicky. 

—E un bilet de intrare într-un loc care se cheamă 
Cinematograful Luxe. Un film gratuit. De unde a luat așa ceva? 

Arnie aruncă din nou moneda în aer și iar o prinse din zbor, 
spunând: 

— Fiecare oraș are secretele lui... 

Carson știa că mai auzise undeva cuvintele acelea. 

... dar niciunul la fel de cumplit ca acesta. 

„„„ Și sângele îi îngheţă în vine când îl văzu, cu ochii minţii, pe 
bărbatul tatuat de la fereastra apartamentului lui Bobby Allwine. 


169 


CAPITOLUL 49 


Două sute de ani de existenţă pot să lase un om sfârșit, fără 
vlagă. 

Dacă omul respectiv este un geniu, așa cum era Victor, 
căutările lui intelectuale îl conduc întotdeauna spre nebănuite 
aventuri. Mintea poate fi menţinută în alertă, ca să fie 
permanent în stare să descopere soluţii la probleme din ce în ce 
mai complexe. 

In schimb, repetarea plăcerilor fizice fac, în cele din urmă, ca 
desfătările vechi să pară absolut banale. Se instalează 
plictiseala. In timpul celui de-al doilea secol de viaţă, dorinţele 
unui bărbat se îndreaptă treptat către exotic, către extreme. 

De asta Victor are nevoie de violență pentru satisfacerea 
sexuală și de umilirea partenerei. Nu se mai simțea demult 
vinovat pentru cruzimea cu care se purta cu ceilalţi. Brutalitatea 
este un afrodiziac; exercitarea puterii absolute îl excita enorm. 

Lumea oferea atât de multe specialități gastronomice, încât 
sexul convențional devenise plicticos mult înainte ca 
mâncărurile lui preferate să-și piardă din savoare. Abia în 
ultimul deceniu Victor dezvoltase un apetit periodic pentru 
mâncăruri atât de exotice, încât trebuiau mâncate cu discreţie. 

Victor aranjează câteodată - ca acum - să i se pregătească 
cine speciale în anumite restaurante din oraș, unde patronii 
puneau mare preţ pe banii și prezenţa lui, unde chelnerii se 
bucură de bacșișul generos pe care îl lasă, iar maeștrii bucătari 
apreciază papilele lui gustative sofisticate. Este întotdeauna 
servit în separeu, ca un om rafinat ca el să se bucure de 
specialităţi rare, care pentru majoritatea ignorantă pot să pară 
respingătoare. Nu are niciun chef să explice unor meseni 
plicticoși aceste gusturi dobândite - și întotdeauna sunt 
plicticoși - de la o masă din apropiere. 

Quan Yin, un restaurant chinezesc care, de fapt, însemna 
Regina Paradisului, avea două saloane private unde se putea lua 
cina în liniște. Unul era potrivit pentru un grup de opt persoane. 
Victor îl rezervase pentru sine. 

Venea singur. Cu două sute de ani de experienţă în spate, 
experienţă cu care nu se putea compara niciunul dintre muritori, 


170 


Victor descoperise de-a lungul timpului că el însuși își era cea 
mai bună companie. 

Ca să-și facă poftă de mâncare, începu cu un aperitiv exotic, 
supă chinezească de ou. 

Inainte să fi mâncat jumătate, îi sună mobilul. Era surprins să 
audă vocea renegatului. 

— Tată, crima nu mă mai sperie. 

Cu o notă de autoritate care îi asigurase întotdeauna 
supunerea oamenilor săi, Victor îi spuse: 

— Trebuie să vii să vorbim față în faţă. 

— Nu mă mai tulbură ideea de a ucide, cum se întâmpla când 
te-am sunat ultima dată. 

— De unde ai numărul ăsta? 

Numărul de urgenţă de la Porţile Milei dat membrilor Noii 
Rase nu transfera apeluri către mobilul lui Victor. 

In loc să-i răspundă la întrebare, renegatul zise: 

— Crima mă face doar mai uman. Oamenii excelează în 
crimă. 

— Dar tu ești mai bun decât rasa lor. Nevoia de a discuta, de 
a dezbate îl irita pe Victor. El era stăpânul lor absolut. Cuvântul 
lui era lege, dorinţa lui trebuia îndeplinită, cel puţin de către 
oamenii lui. Tu ești mai raţional, mai... 

— Nu suntem mai buni. Ceva lipsește în noi... ceva ce ei au. 

Asta era o minciună sfruntată, intolerabilă. Era erezie. 

— Numai eu îţi pot da ajutorul de care ai nevoie, îi spuse 
Victor, pierzându-și răbdarea. 

— Dacă deschid destui oameni și mă uit înăuntru, mai 
devreme sau mai târziu voi descoperi ce îi face pe ei... mai 
fericiţi. 

— Nu e raţional ce faci. Vino la mine, la Porţile Milei... 

— E o fată pe care o văd câteodată și ea e foarte fericită. În 
ea voi găsi adevărul, secretul, lucrul care mie îmi lipsește. 

Renegatul închise. 

Ca și data trecută, Victor apelă *69. Tot ca data trecută, 
apelul fusese dat de pe un telefon care nu permitea 
identificarea numărului de la care se sunase. 

Cina lui specială nu fusese ruinată de această nouă 
escaladare a situaţiei, dar starea lui de spirit se întunecă. Decise 
să treacă de la ceai la vin. 


171 


Mâncarea chinezească mergea adesea mai bine cu bere decât 
cu vin. Însă Victor nu era mare amator de bere. 

Spre deosebire de alte restaurante chinezești, Quan Yin avea 
o pivniţă de vinuri dintre cele mai vaste, plină cu vinuri vechi de 
cea mai bună calitate. Chelnerul - în cămașă albă de smoching, 
cu papion și pantaloni negri de costum - îi aduse lista. 

După ce-și termină supa așteptând acum o salată de miez de 
palmier și ardei gras, Victor studie lista. Ezita între un vin 
potrivit pentru friptură de porc și unul mai potrivit cu fructele de 
mare. 

Dar nu va mânca nici porc, și nici fructe de mare. Aperitivul, 
pe care îl mai încercase și altă dată, era o delicatesă atât de 
rară, încât orice cunoscător într-ale vinurilor ar sta și-ar ezita 
mult timp între soiurile compatibile. 

Alesese mai întâi un superb Pinot Grigio și savură primul 
pahar la salată. 

Primul fel era acompaniat de mult fast și ceremonie, începând 
cu maestrul bucătar însuși, un grăsan cu o burtă ca a lui 
Buddha, pe numele Lee Ling. Acesta împrăștie petale de 
trandafir peste fața de masă. 

Doi chelneri apărură cu o tavă din bronz ornamentată, pe care 
se afla un vas de aramă cu ulei încins. Sub cratiţă era un arzător 
Sterno, care menținea uleiul la punctul de fierbere. 

Așezară tava pe masă, iar Victor inspiră adânc mirosul care se 
ridica din vasul de aramă. Acest ulei de alune dublu rafinat 
fusese infuzat cu ulei de ardei. Aroma era divină. 

Al treilea chelner puse în faţa lui Victor un platou simplu, alb. 
Lângă platou, bețișoare chinezești, roșii. Foarte atent să nu facă 
nici cel mai mic zgomot, bărbatul puse pe platou și un clește din 
oțel inoxidabil. 

Mânerele cleștelui erau învelite în cauciuc fin pentru a le izola 
de căldura pe care o emana oţelul încins de uleiul în clocot. 
Capetele cleștelui erau ascuţite ca petalele florilor de lotus. 

Vasul cu ulei încins se afla în dreapta lui Victor. In partea de 
sus a platoului era un bol cu orez cu șofran. 

Lee Ling, care se retrăsese în bucătărie, se întoarse acum cu 
aperitivul, pe care îl așeză în stânga platoului. Delicatesa îl 
aștepta pe o tavă din argint, acoperită cu un capac. 

Chelnerii făcură o reverență și se retraseră. Lee Ling rămase 
pe loc, zâmbind. 


172 


Victor îndepărtă capacul de pe platoul de argint. Delicatesa 
fusese garnisită cu frunze de varză trecute printr-o baie de abur 
pentru a le înmuia. 

Delicatesa rară nu apărea în meniu. Nu era disponibilă 
oricând și nici în ultimul moment. 

Și, oricum, Lee Ling nu prepara așa ceva decât poate pentru 
un client dintr-o mie, pe care îl cunoștea de ani de zile, în care 
avea încredere și despre care știa că era un adevărat gurmand. 
Clientul trebuia să fie atât de familiarizat cu bucătăria regională 
chinezească, încât să știe să comande așa ceva. 

Autorităţile care oferă licență pentru deschiderea şi 
funcţionarea restaurantelor n-ar fi avizat asemenea specialitate, 
nici măcar cele din boemul New Orleans. Nu era vorba despre 
niciun risc pentru sănătate, dar unele mâncăruri erau prea 
exotice chiar și pentru cei mai toleranţi oameni. 

În farfurie, ascunși între foile de varză, mișunau doi pui de 
șoarece abia fătaţi, încă rozalii, spâni și orbi. 

Victor își exprimă în chineză mulţumirea și recunoștința faţă 
de Lee Ling. Zâmbind, înclinându-se reverenţios, bucătarul-șef 
ieși, lăsându-și oaspetele singur. 

Poate că vinul excelent fusese cel care îi redase lui Victor 
buna dispoziție sau poate că extraordinara lui sofisticare îl făcea 
să se simtă atât de bine, încât nu mai putea să rămână 
morocănos. Unul dintre secretele unei vieți pline de împliniri era 
să fii împăcat cu tine însuţi, să te placi pe tine, iar Victor Helios, 
alias Frankenstein, se plăcea mai mult decât putea exprima în 
cuvinte. 

Luă masa în liniște. 


173 


CAPITOLUL 50 


La etajul doi al spitalului Porţile Milei era liniște. 

Aici bărbaţii și femeile Noii Rase, proaspăt ieșiți din bazinele 
creaţiei, treceau prin ultimele stadii ale descărcării de date 
direct în creier. In curând vor fi pregătiţi pentru a ieși în lume și 
a lua locul omenirii sortite pierzaniei. 

Randal Șase va părăsi Porţile înaintea tuturor, înainte ca 
noaptea să se sfârșească. E înspăimântat, dar pregătit. 

Hărțile electronice și tururile virtuale ale orașului New Orleans 
l-au făcut să-și piardă calmul, dar l-au și pregătit să ia viața în 
piept. Dar, dacă era să evite experimentele pe agitatorul rotativ 
și să supraviețuiască, nu mai putea aștepta. 

Ca să-și croiască drum în lumea periculoasă de dincolo de 
pereţii spitalului, trebuie să se înarmeze. Numai că nu are arme 
de niciun fel și nici nu vede nimic în cameră care să-i servească 
pentru apărare. 

Dacă îl așteaptă o călătorie mai lungă decât speră, atunci are 
nevoie de provizii. In cameră nu are niciun fel de mâncare, în 
afară de ce i se aduce când e ora mesei. 

Undeva în clădire există o bucătărie de dimensiuni 
impresionante. O magazie. Acolo are să găsească proviziile de 
care are nevoie. 

Perspectiva de a căuta bucătăria, de a aduna mâncarea dintr- 
un număr copleșitor de opţiuni și a-și împacheta porțiile este 
atât de tulburătoare, încât nu reușește să se mobilizeze. Dacă 
trebuie să-și ia singur lucrurile de care are nevoie, nu va mai 
pleca niciodată. 

Va pleca doar cu hainele de pe el, cu o carte nouă de cuvinte 
încrucișate și cu un pix. 

Când ajunge în pragul ușii dintre camera lui și hol, 
încremenește. Nu poate merge mai departe. 

Știe că podelele din cele două încăperi sunt la același nivel și, 
cu toate acestea, este convins că va cădea și va muri dacă va 
îndrăzni să traverseze granița și să treacă în hol. Ceea ce stie, 
de obicei, nu este tot atât de puternic ca ceea ce simte, lucru 
care, de altfel, este chiar blestemul bolii sale. 


174 


Deși își spune că o întâlnire cu Arnie O'Connor îi este 
predestinată, Randal rămâne nemișcat, incapabil să facă măcar 
un pas. 

Starea lui emoţională se înrăutățește. Gândurile i se 
învălmășesc agitându-l. 

Își dă seama perfect de faptul că agitația lui interioară se 
poate transforma rapid într-o stare de tulburare profundă, apoi 
într-o adevărată furtună, o tornadă emoţională. Vrea cu 
disperare să deschidă cartea de cuvinte încrucișate și să 
înceapă să completeze căsuțele goale. 

Dar, dacă se lasă ademenit de dorinţa de a face rebus, nu va 
termina doar unul sau două, ci întreaga carte. Va trece noaptea. 
Va veni dimineaţa. Va pierde pentru totdeauna curajul de a 
evada. 

Prag. Coridor. Cu un pas poate lăsa în urmă pragul și să 
ajungă în coridor. A mai făcut asta și înainte, dar de data asta 
pare o călătorie de o mie de kilometri. 

Diferenţa, desigur, este că înainte nu intenţionase să meargă 
mai departe de coridor. De data asta vrea să cutreiere lumea 
întreagă. 

Prag, hol. 

Dintr-odată pragul și coridorul apar în mintea lui ca niște litere 
scrise de mână, în rânduri de căsuțe albe, două cuvinte într-un 
rebus, amândouă având în comun litera r. 

Când vede cuvintele intersectându-se astfel, își dă seama cât 
se poate de clar, că cele două, coridorul și pragul, se 
intersectează în același plan. A trece peste primul și a păși în 
celălalt este la fel de simplu ca a umple pătrățelele goale cu 
litere. 

Pășește afară din cameră. 


175 


CAPITOLUL 51 


Felinarul stradal, cu lumina lui tăioasă și cu umbrele ascuţite 
pe care le arunca, oferea designului geometric al fațadei Art 
Deco a Cinematografului Luxe o profunzime și un dramatism 
aparte. 

Firma de deasupra intrării era stinsă și cinematograful părea a 
fi închis, dacă nu chiar abandonat, până când Carson nu se uită 
prin una dintre ușile de la intrare. Văzu o lumină blândă la 
bufetul din coridor și pe cineva trebăluind pe-acolo. 

Când încercă ușa, aceasta se deschise. Intră. 

Vitrinele cu dulciuri erau luminate ca să se vadă bunătăţile 
dinăuntru. Pe peretele din spatele bufetului, un ceas Coca-Cola 
mare, în stil Art Deco, alb cu roșu aprins, era o amintire 
surprinzător de puternică a unor vremuri mai nevinovate. 

Bărbatul care trebăluia în spatele tejghelei era gigantul din 
apartamentul lui Allwine. Statura îi dezvălui identitatea înainte 
ca el să se întoarcă spre ea și să-și arate chipul. 

Carson lipi biletul de intrare pe geamul de la vitrina cu 
dulciuri. 

— Cine ești? 

— Ti-am mai spus o dată. 

— N-am reţinut cum te cheamă, zise ea cu asprime. 

Înainte de venirea ei, el curăța aparatul de făcut floricele. 

— Numele meu este Deucalion. 

— De botez sau de familie? 

— Și de botez, și de familie. 

— Lucrezi aici, în cinematograf? 

— Deţin cinematograful. 

— Ai atacat un ofiţer de poliţie. 

— Nu zău? Ai fost rănită? Îi zâmbi, nu sarcastic, ci cu 
surprinzătoare căldură, având în vedere înfățișarea lui. Sau, mai 
curând, ţi-a fost rănit orgoliul? 

Stăpânirea de sine a bărbatului o impresionă. Nu statura 
intimidantă era sursa încrederii în forțele proprii; nu era o brută. 
În schimb, firea lui calmă se apropia de acea seninătate 
profundă pe care o asocia cu călugării din mănăstiri. 


176 


E adevărat că unii sociopaţi erau calmi, stăpâni pe sine ca 
păianjenii-cârtiță care își așteptau prada în pânzele lor. 

— Ce căutai la mine acasă? întrebă ea. 

— Din ce-am văzut în casa ta și din felul în care trăiești, cred 
că pot avea încredere în tine. 

— Nu dau doi bani pe încrederea ta în mine. Stai departe de 
casa mea! 

— Fratele tău e o mare povară. O porți cu graţie. 

— Tu. Nu. Eşti. În. Viaţa. Mea, spuse ea, alarmată. 

Deucalion lăsă jos cârpa umedă cu care ștersese aparatul de 
floricele și se întoarse iar spre ea, între ei nemaifiind decât 
vitrinele cu dulciuri. 

— Asta vrei? întrebă el. Chiar vrei asta? Pentru că, dacă asta 
îți dorești cu adevărat, atunci de ce-ai venit aici să auzi restul 
poveștii? Pentru că nu ai venit aici să-mi spui să stau departe de 
tine. Ai venit aici cu întrebări. 

Capacitatea lui de a-i citi gândurile și amuzamentul calm nu 
se potriveau cu înfățișarea dură. 

Cum ea rămăsese confuză și surprinsă, el continuă: 

— Nu urmăresc să-i fac vreun rău lui Arnie și nici ţie. 
Dușmanul tău este Helios. 

Ea clipi, uimită. 

— Helios? Victor Helios? Cel care deţine Biovision, marele 
filantrop? 

— Are tupeul să-și spună „Helios”, după zeul grec al soarelui. 
Helios... cel care dă viaţa. Nu acesta este numele lui adevărat. 
Cu emfază, fără să ridice sprâncenele, fără niciun fel de ironie 
aparentă, spuse: Numele lui adevărat este Frankenstein. 

După ce-i spusese în apartamentul lui Allwine, după povestea 
aceea fantasmagorică a creării lui din bucăţi de criminal, a forței 
vitale provenite din puterea fulgerelor și a furtunii, Carson ar fi 
trebuit să se aștepte la așa ceva. Dar nu se așteptase și era 
dezamăgită. 

Simţea că Deucalion e special într-un fel, nu doar prin statura 
lui formidabilă și înfățișare și, din motive pe care nu le putea 
formula cum i-ar fi plăcut, își dorea ca el să fie special. Își dorea 
să scape din rutina aceea a vieţii ei de zi cu zi, își dorea să 
plonjeze direct în misterele vieții. 

Poate că mister era sinonim cu schimbare. Poate că avea 
nevoie de altfel de aventură decât îi oferea slujba ei în mod 


177 


obișnuit. Înţelesese mai demult că avea nevoie ca viaţa ei să 
aibă mai mult sens decât îi dădeau cazurile ei și misiunile pe 
care le primea, deși nu era tocmai convinsă că știa ce fel de ţel 
urmărea. 

Deucalion o dezamăgi, pentru că toată chestia asta cu 
Frankenstein nu era decât o altă notă din aceeași gamă a 
scornelilor unui nebun, ca atâţia alţii cu care avusese de-a face 
de-a lungul anilor în anchetele ei obișnuite. Păruse ciudat, dar 
totuși profund; acum nu suna cu nimic diferit de dereglaţii cu 
lentile de-o șchioapă, cocoţate în vârful nasului, care credeau că 
sunt urmăriţi fie de spioni CIA, fie de extratereștri. 

— Mda, spuse ea. Frankenstein. 

— Legenda nu este ficțiune. E o realitate. 

— Sigur că e. 

Dezamăgirea, indiferent de natura ei, avea asupra lui Carson 
acelaşi efect: pofta necontrolată de ciocolată. Arătând înspre 
vitrinele cu dulciuri, îi spuse: 

— AŞ vrea un baton din acela, Hershey, cu migdale, te rog. 

— Acum multă vreme, în Austria, i-au dat foc laboratorului 
său, de n-a mai rămas decât cenușa din el. Pentru că mă crease 
pe mine. 

— Nasol. Unde îţi sunt cuiele care ies din gât? Le-ai scos 
chirurgical? 

Se uită cu jind la batonul de ciocolată, apoi ridică privirea și îl 
privi în ochi. 

O strălucire fantomatică pulsă în ochii lui. De data aceasta era 
atât de aproape, încât, chiar dacă și-ar fi dorit, tot n-ar fi putut 
nega realitatea, luând-o drept o reflexie a unei surse naturale de 
lumină. 

— Bănuiesc că acum, pe străzile orașului, spuse el, umblă 
chestii mult mai ciudate... decât mine și că a început să piardă 
controlul asupra lor. 

Deucalion se duse spre casa de marcat, deschise un sertar de 
sub ea și scoase de acolo un articol decupat dintr-un ziar și o 
bucată de hârtie făcută sul și legată cu o bucată de panglică. 

Articolul includea și o fotografie a lui Victor Helios. Hârtia era 
un portret în creion al aceluiași om, cu zece ani mai tânăr. 

— Am luat asta dintr-o ramă din biroul lui Victor acum două 
secole, ca să nu uit niciodată cum arată. 


178 


— Asta nu dovedește nimic. Batoanele de ciocolată sunt de 
vânzare sau nu? 

— În noaptea în care m-am născut, Victor avea nevoie deo 
furtună. A avut parte de furtuna secolului. 

Deucalion își suflecă mâneca dreaptă, dezvăluind trei discuri 
strălucitoare de metal implantate în carne. 

Carson trebuia să recunoască faptul că nu mai văzuse 
niciodată așa ceva. Pe de altă parte, trăia într-o lume în care 
oamenii își puneau cercei în limbă, ba chiar își bifurcă limba, ca 
să capete un aspect reptilian. 

— Puncte de contact, explică el. Sunt pe toată suprafaţa 
corpului meu. Însă ceva s-a întâmplat... Ceva cu lumina aceea a 
fost ciudat... Asemenea putere... 

Nu-i pomeni nimic despre cicatricile cheloide, albe, zimţate 
care uneau încheieturile mâinii de antebraţe. 

Dacă tipul trăia într-o fantezie în care el era monstrul lui 
Frankenstein, mersese până la extreme, până la a-și adapta 
înfățișarea la poveste. Era mult mai impresionant decât un fan 
Star Trek care umbla în salopetă și purta urechile lui Spock. 

Totuși, chiar dacă nu-l credea, Carson simţi că vrea să-l 
creadă, să creadă în el. 

Această dorinţă de-a crede o luă prin surprindere, o tulbură. 
Nu înțelegea de ce. Nu era o atitudine obișnuită pentru Carson 
O'Connor. 

— Furtuna mi-a dat viaţă, continuă el, dar mi-a dat și ceva 
foarte aproape de nemurire. 

Deucalion luă din nou articolul decupat din ziar, se uită o clipă 
la fotografia lui Victor Helios, apoi o boţi în pumn. 

— Am crezut că creatorul meu e mort demult. Dar de la bun 
început el și-a dorit propria nemurire - de un fel sau altul - și a 
căutat-o îndelung. 

— E o poveste interesantă, spuse ea. Când vine și episodul cu 
răpirea de către extratereștri? 

În experienţa ei de până acum, nebunii nu tolerau bătaia de 
joc. Reacţionau violent sau o acuzau că e parte a unei 
conspirații a cărei ţintă se considerau. 

Deucalion, în schimb, doar aruncă bucata de hârtie boţită, 
scoase un baton de ciocolată din vitrină și-l puse pe tejgheaua 
din faţa ei. 

Îndepărtând ambalajul de pe ciocolată, Carson spuse: 


179 


— Tu te aștepți ca eu să cred că tipul e viu de două sute de 
ani? Adică fulgerul din noaptea aceea a făcut - ce? - i-a 
modificat genele? 

— Nu, fulgerul nu l-a atins pe el. Numai pe mine. El a ajuns 
până aici... altfel. 

— Multe fibre, fructe proaspete, fără carne roșie. 

Nu-l putea face să-și iasă din fire. 

Ochii nu-i mai erau luminaţi de străfulgerarea aceea ciudată, 
dar văzu în ei altceva, ceva ce nu mai văzuse în ochii altcuiva. O 
francheţe electrizantă. Se simţi atât de expusă, încât un fior îi 
cuprinse inima ca într-o menghină de gheaţă. 

În privirea aceea simţi însingurare și înțelepciune, și umilinţă. 
Și încă multe altele... atât de enigmatice. Ochii lui era unici și, 
deși erau multe de citit în ei, Carson nu deţinea limbajul necesar 
ca să înțeleagă ce citea, pentru că spiritul care o privea de 
dincolo de ei părea dintr-odată la fel de străin ca aceia ai 
oricărei creaturi născute în altă lume. 

Ciocolata căpătă gust de pământ în gura ei, coclindu-i gâtul. 
În loc de dulce, avea gust de sânge, ca și cum și-ar fi mușcat 
limba. 

Lăsă ciocolata pe tejghea. 

— Ce-a făcut Victor în tot acest timp? se întrebă Deucalion. 
Ce-a... creat? 

Carson își aduse aminte de cadavrul lui Bobby Allwine, gol și 
disecat pe masa de autopsie, și de insistența lui Jack Rogers că 
aranjamentul bizar al organelor lui nu era consecința unei 
mutații, ci era creat așa. 

Deucalion păru a culege din aer o monedă strălucitoare. O 
lovi ușor cu degetul mare și o aruncă în aer, o prinse la mijlocul 
zborului, o ţinu pentru o clipă în pumn. Apoi, când deschise 
pumnul, moneda dispăruse. 

lată trucul pe care Arnie încercase să-l imite. 

Întorcând ciocolata pe care Carson o abandonase pe tejghea, 
Deucalion dezvălui moneda. 

Avu senzaţia că această demonstraţie ad-hoc nu era destinată 
doar s-o amuze. Era menită s-o convingă de faptul că adevărul 
lui era pe atât de magic, pe cât îl prezentase el. 

Luă din nou moneda - avea o dexteritate mult prea mare 
pentru dimensiunile imense ale mâinilor - și o aruncă sus de tot, 
deasupra capului ei. 


180 


Când se întoarse să-i urmărească traiectoria prin aer, o pierdu 
de tot din vedere. 

Așteptă să audă acel clinchet al monedei întorcându-se prin 
aer și zgomotul pe care trebuia să-l facă în contact cu 
pardoseala de marmură din foaier. Liniște. 

Când tăcerea se prelungi dincolo de orice așteptări raţionale 
că moneda s-ar putea întoarce, Carson îl privi pe Deucalion. 

El avea altă monedă. O învârti în aer. 

Mai abitir ca înainte, Carson o urmări -, dar o pierdu din nou 
din vedere în momentul în care ajunse în punctul cel mai de sus 
al arcului descris de ea. 

Işi ţinu respiraţia, așteptând ca moneda să răsune pe 
pardoseală, dar sunetul numai că nu mai venea, pur și simplu 
nu mai venea - și apoi fu nevoită să respire. 

— Încă nu sunt în viaţa ta? o întrebă el. Sau vrei să afli mai 
multe? 


181 


CAPITOLUL 52 


Felinarele răspândesc, de obicei, o lumină chihlimbarie pe 
pereţi, în evantaie de raze, însă la ora asta luminile sunt stinse, 
iar umbrele domină atmosfera. 

Randal Șase abia acum își dă seama că dalele de linoleum 
care alcătuiesc pardoseala sunt ca pătrăţelele din jocurile de 
cuvinte încrucișate. Geometria aceasta îl face să se simtă mai 
bine. 

Își închipuie cum câte o literă din numele lui umple fiecare 
pătrățel pe care calcă, scriindu-și identitatea de-a lungul 
coridorului, dală cu dală, pe drumul spre libertate. 

Aceasta este pardoseala internatului unde sunt găzduiţi cei 
mai recenți membri ai Rasei Noi până sunt suficient de pregătiţi 
pentru a se infiltra în oraș. E 

Jumătate dintre uși sunt deschise. In spatele lor, trupuri goale 
sunt înlănţuite în toate poziţiile sexuale imaginabile. 

Mai ales în primele lor săptămâni, nou-creaţii sunt cuprinși de 
neliniștea care se naște din conștientizarea a ceea ce sunt. 
Suferă, de asemenea, de o tulburare intensă, din cauză că își 
dau seama imediat după ieșirea din bazinul creaţiei că sunt 
sclavii lui Victor și, ca atare, nu au control asupra celor mai 
primare chestiuni care ţin de existenţa lor și nici libertatea de a 
gândi pentru sine; drept urmare, în începuturile lor zace însuși 
sfârșitul, iar vieţile lor sunt deja trasate, fără speranţa vreunui 
strop de mister. 

Sunt sterili, dar viguroși. În cazul lor, sexualitatea este 
separată complet de scopul procreării și servește doar ca 
supapă pentru stres. 

Se împerechează la grămadă, dar lui Randal Șase, al cărui 
autism îl face diferit de toţi ceilalţi, i se pare că toate aceste 
hârjoneli nu le aduc niciun fel de plăcere, ci numai eliberarea de 
tensiune. 

Sunetele pe care le scot aceste grupuri orgiastice nu au nimic 
de-a face cu plăcerea sau tandrețea. Sunt zgomote bestiale, 
joase și aspre, stridente, brutale, disperate. 

Zgomotul cărnii lovindu-se pe carne, gemetele nearticulate, 
tipetele guturale care par încărcate de ură - toate îl înfricoșează 


182 


pe Randal Șase în timp ce trece prin faţa acestor camere. Ar 
vrea s-o rupă la fugă, dar nu îndrăznește să iasă din limitele 
pătrăţelelor de vinilin; trebuie să facă fiecare pas în interiorul 
fiecărui pătrat, ceea ce presupune un mers calculat și calm. 

Coridorul seamănă din ce în ce mai mult cu un tunel, 
camerele de pe ambele părți, cu niște catacombe unde morții 
care nu și-au găsit liniștea se îmbrățișează înfricoșaţi. 

Cu inima bătând ca și cum vrea să-i testeze capacitatea de 
rezistenţă a cutiei toracice, Randal Şase își spune numele pe 
litere de câteva ori până ajunge la intersecţia dintre coridoare. 
După la ultima literă, scrie, mental, cuvântul „stânga”, 
permiţându-și altfel să meargă în acea direcţie. 

De la litera a, pășește în lateral patru dale, scriind cuvântul 
„dreapta” invers de cum merge. Cu litera rdrept nou început, e 
capabil să-și scrie din nou numele și, prin urmare, continuă să 
meargă de-a lungul noului coridor, spre lifturi sau spre scări. 


CAPITOLUL 53 


Erika luă cina singură în dormitorul matrimonial, la o masă 
franceză cu _ intarsii din secolul nouăsprezece, cu motive 
autumnale - mere, portocale, prune, struguri, toate revărsându- 
se dintr-un corn al abundenței - splendid realizate din lemn de 
esențe diferite. 

Ca toți membrii Noii Rase, metabolismul ei era la fel de bine 
acordat și de puternic precum un motor Ferrari. Acest fapt 
presupunea un apetit formidabil. 

Două fripturi mari - filet mignon, în sânge - erau însoţite de o 
șuncă ceva cam prea prăjită, morcovi în unt cu cimbru și mazăre 
verde cu felii de jicama. Separat, un vas cu încălzitor conţinea 
cartofi înăbușiţi cu sos de brânză cu mucegai. Pentru desert, o 
aștepta o budincă întreagă din piersici cu îngheţată. 

In timp ce mânca, se uita la bisturiul care îi fusese lăsat mai 
devreme pe covorul din baie. Stătea pe platoul cu pâine, de 
parcă ar fi fost cuțitul pentru unt. 

Nu înțelegea ce legătură avea bisturiul cu seria recentă de 
zgomote tainice, ca de șobolan, pe care le tot auzise, dar era 
convinsă că cele două evenimente erau conectate cumva. 

Nu există altă lume în afară de aceasta. Tot ce înseamnă 
carne nu e altceva decât iarbă și ca iarba se ofilesc și câmpurile 
minţii, și astfel sunt arse până devin cenușă prin moarte și nu 
mai înverzesc niciodată. Această credinţă este esenţială pentru 
acceptarea completă a materialismului; iar Erika e un soldat 
dintr-o armată motivată, care va cuceri, inevitabil, Pământul și 
își va impune filosofia de la nord la sud și de la vest la est. 

Cu toate acestea, deși Creatorul le-a interzis să creadă în 
supranatural și, deși originile ei de laborator sugerau ideea că 
formele inteligente de viață puteau fi fabricate fără intervenţie 
divină, Erika nu putea să scape de senzaţia că ceva nefiresc, 
supranatural se întâmpla în jurul ei. Bisturiul părea să 
strălucească nu doar datorită metalului lustruit din care era 
făcut, ci și prin... farmec. 

Ca și cum prin puterea gândurilor ei deschisese o poartă între 
lumea aceasta și cealaltă, o forță inexplicabilă aprinse 


184 


televizorul cu plasmă. Erika ridică privirea surprinsă să vadă 
cum ecranul prinde viață. 

Telecomanda televizorului zăcea pe noptiera lui Victor, 
neatinsă. 

Aceeași Prezenţă imaterială părea să facă slalom printre 
canale. Imaginile se schimbau în secvenţe rapide pe ecran, din 
ce în ce mai rapide. 

În timp ce Erika puse jos furculiţa și împinse scaunul de sub 
masă, Prezenţa alese un canal mort. O furtună de purici 
electronici mișunau pe ecranul imens. 

Simţind că ceva bizar - și foarte important - era pe cale de a 
se întâmpla, Erika se ridică în picioare. 

Vocea - profundă, aspră și amenințătoare - veni spre ea din 
canalul mort, prin difuzoarele Dolby Surround din tavan. 

Ucide.-l. Ucide-l. 

Erika se îndepărtă de masă, spre televizor, dar se opri după 

ce făcu doi pași, pentru că nu i se păru o decizie tocmai 
înțeleaptă să se apropie prea mult. 

Înfige-i bisturiul în ochi. În creier. Ucide-l. 

— Cine ești? întrebă ea. 

Ucide-l. Înfige bisturiul adânc şi întoarce-l în creier. Ucide-l. 

— Pe cine să ucid? 

Prezenţa nu-i răspunse. 

Erika repetă întrebarea. 

Pe ecranul televizorului, din puzderia de purici, începu să se 
materializeze un chip ascetic. Pentru un moment, ea presupuse 
că trebuie să fie faţa unui spirit, dar, pe măsură ce începea să 
capete contur, recunoscu trăsăturile lui Victor, cu ochii închiși și 
liniile feţei relaxate, ca și cum ar fi fost o mască mortuară. 

Ucide.-l. 

— El m-a creat. 

Ca să te folosească. 

— Nu pot. 

Esti puternică. 

— Imposibil. 

Ucide-l. 

— Cine ești? 

Demon, spuse vocea, iar Erika știu că această Prezenţă nu 
vorbea despre sine, ci despre Victor. 


Participând la această conversaţie, Erika îl trăda inevitabil pe 
Victor, chiar dacă singurul ei argument era că nu putea, îi era 
imposibil să ridice mâna împotriva lui Victor. Simplul act de a se 
gândi la uciderea creatorului ei putea să-i aducă moartea. 

Fiecare gând crea o amprentă electrică unică în creierul ei. 
Victor identificase acele amprente care reprezentau gânduri 
despre acțiuni violente împotriva lui. 

În creierul Erikăi era implantat - și în creierul fiecărui membru 
al Noii Rase - un nanodispozitiv programat să recunoască 
amprentele cognitive asociate cu paricidul sau deicidul. 

Dacă ar pune vreodată mâna pe o armă cu intenţia să o 
folosească împotriva lui Victor, spionul acela din interiorul ei ar 
afla imediat. l-ar induce o stare de paralizie din care numai 
Victor ar putea-o scoate. 

Dacă, după un asemenea episod, el i-ar permite să trăiască, 
viaţa ei ar fi una de calvar. Victor ar pedepsi-o zilnic în cele mai 
cumplite feluri. 

Prin urmare, se duse spre telecomanda de pe noptieră și 
închise televizorul. Ecranul plasmei se întunecă. 

Cu telecomanda în mână, Erika se aștepta ca televizorul să se 
reaprindă singur, dar rămase stins. 

Nu credea în spirite. Nu avea voie să creadă în spirite. 
Asemenea credinţe erau considerate acte de nesupunere. 
Nesupunerea putea duce la moarte. 

Misterioasa voce care o îndemna la crimă trebuia să rămână 
misterioasă. Să încerce să-i înțeleagă mesajele însemna să se 
îndrepte spre buza prăpastiei, spre moarte sigură. 

Când își dădu seama că tremura de frică, Erika se întoarse pe 
scaunul de la masă. 

începu iar să mănânce, dar acum apetitul ei era pe fond 
nervos. Mâncă vorace, încercând să potolească o foame pe care 
mâncarea n-o putea potoli: o foame de cunoaștere, de libertate. 

Fiorii care o cuprinseră și frica de moarte pe care o 
reprezentau o luară prin surprindere. Existaseră momente 
înainte de „nașterea” ei, acum șase săptămâni, când crezuse că 
moartea era ceva de dorit. 

Dar nu acum. Ceva se schimbase. Când nici nu băgase de 
seamă, creatura aceea înaripată, speranţa, își făcuse cuib în 
inima ei. 


CAPITOLUL 54 


Roy Pribeaux avea arme de foc. 

Le scoase din dulapul în care erau depozitate în cutii speciale. 
Le examină cu drag, una câte una, le curăță și le unse, 
pregătindu-le pentru a fi folosite în funcţie de priorități. 

În adolescenţa și tinereţea lui, adorase armele. Revolvere, 
pistoale, automate și semiautomate, puști - avea în colecţie 
toate tipurile de arme. 

La scurt timp după ce a împlinit douăzeci de ani, când a intrat 
în posesia moștenirii lui, și-a cumpărat un Ford Explorer, l-a 
ticsit cu armele lui preferate și a plecat într-o călătorie în sudul 
și sud-vestul ţării. 

Până atunci nu omorâse decât animale. 

Nu fusese un vânător. Nu obținuse niciodată licența de 
vânătoare. Faptul de a umbla aiurea prin păduri și câmpuri nu-l 
atrăgea deloc. Prăzile lui erau animalele domestice și cele de 
fermă. 

Pornit în călătorie, la douăzeci de ani, a vânat oameni pentru 
prima dată. Fusese liber și fericit, astfel, ani de zile. 

Ca mulţi tineri de douăzeci de ani, Roy fusese un idealist. 
Crezuse că putea să facă din lumea asta un loc mai bun, o 
societate mai bună. 

Chiar și atunci înțelesese că numai existenţa frumuseţii făcea 
viața  suportabilă. Frumuseţea în natură. Frumuseţea în 
arhitectură și în artă, în obiectele realizate de mâna omului. 
Frumuseţea ființelor omenești. 

Chiar din copilărie fusese de-o frumusețe izbitoare și își 
dăduse seama încă de pe atunci că, doar uitându-se la el, 
oamenii se simțeau mai veseli. Simpla lui prezenţă îi făcea pe 
oameni mai fericiţi. 

Intenţia lui fusese să facă lumea un loc mai bun prin 
eliminarea oamenilor urâţi ori de câte ori îi găsea. Și îi găsea 
peste tot. 

În optsprezece state, bunăoară, în est, în Alabama, sau în 
nord, în Colorado, sau în vest, în Arizona, sau în sud, în Texas, 
Roy călătorise pentru a ucide. Distrugea umanitatea hidoasă 
acolo unde circumstanţele îl asigurau că nu putea fi prins. 


187 


Se folosise de o varietate atât de bogată de arme, într-o arie 
geografică atât de mare, încât numeroasele sale victime nu 
puteau fi legate de un singur criminal. Ucidea de la distanţă, cu 
pușca, de la cincisprezece metri sau chiar mai puţin, cu carabine 
calibrul 12 mm, alimentate cu alice, iar de aproape, cu revolvere 
și pistoale, în funcţie de chef. 

În general, prefera intimitatea armelor, pe care să le 
manevreze cu o singură mână. Îi permiteau, practic, să se 
apropie pentru a le explica victimelor că nu avea nimic personal 
împotriva lor. 

„Este o chestiune estetică”, obișnuia să le spună. Sau: „Sunt 
sigur că ești și tu de acord că e mai bine să fii mort, decât să fii 
urât”. Sau: „Nu fac decât să perfecţionez munca lui Darwin, 
pentru a promova frumusețea speciei umane”. 

Puștile automate erau fabuloase când își permitea luxul de a 
le reîncărca și a le folosi, la distanțe din ce mai mici, patru sau 
șase cartuşe federale, 000, care aveau o capacitate 
nemaipomenită de penetrare. Nu numai că reușea să elimine 
persoana urâtă din patrimoniul uman, ci și să șteargă urâtenia 
de pe fața pământului, cu ajutorul cartușelor federale, lăsând în 
urmă un cadavru atât de devastat, încât slujba de înmormântare 
nu se putea face decât cu sicriul închis. 

În timpul acelor ani de călătorii și realizări, Roy cunoscuse 
satisfacția împlinirii unui scop nobil, important. Presupuse atunci 
că acesta va fi scopul vieţii lui, munca lui în viitor, fără să fie 
vreodată nevoit să înveţe o meserie sau să iasă cândva la 
pensie. 

Totuși, cu timpul, ajunsese, fără prea multă tragere de inimă, 
la concluzia că sunt atâţia oameni urâţi în lumea asta, încât doar 
eforturile lui nu vor reuși să asigure împlinirea scopului său - o 
lume doar cu oameni frumoși. Ba, de fapt, cu cât ucidea mai 
mulţi oameni urâţi, cu atât mai urâtă devenea lumea în sine. 

Urâţenia are energia unui tsunami. Este mâna dreaptă a 
entropiei. Rezistenţa unui singur om, deși admirabilă în sine, nu 
poate să abată din cale forţele titanice ale naturii. 

În cele din urmă, se întoarse în New Orleans pentru a se 
odihni și a-și reevalua misiunea. Cumpărase o clădire și 
restaurase apartamentul, făcându-l locuibil. 

Începuse să-l deranjeze faptul că se asociase cu prea mulţi 
oameni urâţi. Deși îi ucisese pe toţi, scutind umanitatea de 


188 


existenţa lor hidoasă, poate că urâțenia lor îl alterase cumva și 
pe el. 

Pentru prima dată, imaginea lui în oglindă îl neliniști. Fiind 
brutal de onest, recunoscu față de sine că era încă frumos, că 
era cu siguranţă între cei zece la sută cei mai frumoși oameni 
din lume, dar poate că nu mai era la fel frumos ca altădată, ca 
atunci când pornise cu Explorerul lui să-și împlinească misiunea 
de a salva omenirea de urâțenie. 

Fiind o persoană orientată spre viitor și cu o voinţă deosebită, 
Roy nu disperase odată cu trecerea anilor. Işi crease un program 
de dietă, exerciţii, suplimente nutriţionale și meditaţie pentru a- 
și recâștiga pe deplin splendoarea de odinioară. 

Așa cum o arăta acum orice oglindă în care se privea, planul îi 
reușise. Frumuseţea lui îţi tăia răsuflarea. 

Cu toate acestea, se gândea adesea la acei ani de reabilitare 
ca la Anii lrosiţi, pentru că, în timp ce se refăcea, nu avea timp 
să omoare pe nimeni. Nu avea niciun motiv să omoare. 

Roy era o persoană care avea nevoie de un scop, mânat fiind 
de dorința profundă de a contribui la dezvoltarea societăţii. Nu 
ucidea de dragul de a ucide. Avea nevoie de un scop. 

Când îi venise ideea de a colecta și conserva părțile ideale ale 
femeii perfecte, se bucurase că viaţa lui avea din nou un scop. 

In cele din urmă poate că va dona, anonim, evident, colecția 
sa unui muzeu. Intelectualii și criticii care dominau arta 
modernă vor recunoaște, spera el, valoarea și genialitatea 
femeii lui unice. 

În primul rând trebuia să găsească acea femeie vie și 
misterioasă, perfectă în fiecare detaliu și care era destinată să-i 
fie pereche. Până atunci, va avea nevoie de colecţie, pentru a o 
etala, bucată cu bucată, pentru a-și compara iubita cu toate 
aceste crâmpeie de perfecțiune, pentru a fi sigur că ea se va 
ridica la cele mai înalte standarde ale lui în orice privinţă. 

Nu avea nicio îndoială că multdorita lui Venus îi va apărea în 
curând în cale și acesta era încă un motiv pentru care nu putea 
tolera intruziunea ucigașului imitator în viaţa lui. Faptul că 
idiotul folosise imitații de vase Tupperware, de proastă calitate, 
era dovada că individul avea un simţ estetic atât de îndoielnic, 
încât între el și Roy nu exista loc de prietenie. 


Acum, pregătindu-se de următoarea vizită a imitatorului, Roy 
își încărcă diferitele pistoale și revolvere. Ascunse câte o armă 
în fiecare cotlon al vastului apartament. 

În sertarul din baie în care își ţinea colonia, ascunse un 
Browning Hi-Power de 9 mm. 

Sub o pernă de pe pat puse un Smith & Wesson Chief's 
Special, unul dintre cele mai bune revolvere calibrul 38 făcute 
de Smith & Wesson. 

Sub pernele canapelei din camera de zi, se afla un Glock 
Model 23, încărcat cu muniţie Smith & Wesson calibrul .40. 

Ascunse în două puncte diferite, printre aparatele de 
gimnastică, două pistoale SIG P245s. 

În bucătărie, Roy plasă un Springfield Trophy Match 1911-A1 
în cutia de pâine, lângă o bucată de franzelă cu seminţe și 
stafide. 

Când Roy închise capacul de la cutia de pâine și se întoarse, 
un străin imens stătea în bucătărie, înaintea lui, un individ roșu 
la faţă, cu aspect de rac fiert și cu niște ochi albaștri malefici. 

Cum intrase și cum se mișcase atât de repede, Roy n-avea 
habar, dar acesta trebuia să fie imitatorul. Tipul nu era urât în 
modul acela agresiv, dar nici frumos, ci doar dizgraţios, deci nu 
exista nicio șansă ca ei doi să se împrietenească. 

Expresia aspră, neînduplecată a chipului imitatorului sugera 
că nici el nu venise pentru a lega prietenii. Poate că Roy greșise 
când presupusese că imitatorul venise aici în primul rând din 
admiraţie pentru munca lui. 

Observă că imitatorul purta mănuși din latex. Nu era un semn 
bun. 

Dându-și seama că n-avea cum să se întoarcă și să 
recupereze pistolul din cutia de pâine suficient de repede ca să-l 
poată folosi, Roy își lovi adversarul cu încredere, folosindu-se de 
tertipurile pe care le învățase în cei patru ani de antrenamente 
la Taekwondo. 

Deși nu părea la fel de antrenat și de pregătit fizic ca Roy, 
imitatorul se dovedi rapid și puternic. Nu numai că pară 
loviturile lui Roy, dar îi și prinse mâna dreaptă, i-o întoarse și i-o 
rupse din încheietură de parcă ar fi fost o creangă uscată. 

Durerea erupse în Roy Pribeaux ca un vulcan. Nu era un ins 
care să tolereze bine durerea. Viaţa lui, slavă cerului, fusese 


190 


lipsită de așa ceva. Șocul fu atât de mare, încât nici să urle de 
durere nu fu în stare. 

Spre surprinderea lui, imitatorul îl prinse de cămașă și de 
turul pantalonilor, îl ridică deasupra capului, ca și cum n-ar fi 
cântărit mai mult decât un copil, și-l trânti de marginea 
dulapurilor de bucătărie. 

Mai puternic decât ţipătul se auzi părâitul spinării lui. 
Imitatorul îi dădu drumul. Roy alunecă de pe marginea blatului 
de bucătărie și căzu pe podea. 

Durerea încetă. Asta îi păru un lucru bun, până când își dădu 
seama că nu simţea nimic de la gât în jos. 

Încercă să-și miște mâna stângă. Nu putu. Era paralizată. 
Privindu-l de sus, imitatorul îi spuse: 

— N-am nevoie să te tai ca să mă uit înăuntru. Nu ai ceea ce 
caut eu. Ești întunecat înăuntru, iar eu am nevoie de exact 
opusul. 

Întunericul îl chema pe Roy, și el se supuse. 


191 


CAPITOLUL 55 


Jonathan Harker, născut și crescut la Porţile Milei, intrase în 
Departamentul de Poliţie din New Orleans cu șaisprezece ani în 
urmă. 

Toate documentele care confirmau identitatea lui și istoricul 
experienţei profesionale fuseseră impecabil falsificate. Conform 
acelor dosare, Harker fusese polițist în Atlanta, Georgia. 

Alţi membri ai Noii Rase, deja plantați în departament la acea 
vreme, falsificaseră recomandările din Atlanta, vorbiseră în 
numele oficialilor de la departamentul de poliție de acolo și îi 
facilitaseră procesul de angajare. Mai târziu îi ușuraseră intrarea 
în Brigada Omoruri din cadrul Poliţiei din New Orleans. 

Fusese un bun fiu pentru Tatăl său, loial și supus... până anul 
trecut. Își pierduse raţiunea de a trăi. Pregătirile pentru războiul 
împotriva umanităţii, care urmau să mai dureze încă vreo zece 
ani, nu-l mai entuziasmau și nici nu-l mai interesau. 

De câţiva ani, se simţea neîmplinit. In ultimele douăsprezece 
luni, sentimentul se transformase într-o cumplită deșertăciune. 
Un abis rece parcă se căscase înlăuntrul său. 

Vedea la oameni o dorinţă aprigă de a trăi, de a se bucura de 
viaţă, bucurie pe care el n-o simţea. Voia să știe cum apărea 
acest sentiment. 

Fiecare detaliu al structurii lui fizice și psihice fusese 
descărcat direct în creierul lui atunci când Jonathan era încă în 
bazinul creaţiei, astfel încât să simtă admiraţie și frică față de 
Victor, făcătorul lui. Prin urmare, îi venise în minte ideea că, 
studiind fiziologia umană și comparând-o cu a lui, va putea 
identifica ceea ce oamenii Rasei Vechi aveau și lui îi lipsea, 
poate o glandă care secreta un hormon sau o enzimă de care 
era nevoie pentru fericire. 

Începuse prin a studia biologia umană. Se cufunda mereu în 
lectura unor cărţi de medicină. 

În loc să descopere o mai mare complexitate în trupurile lor, 
el găsi, prin comparaţie cu membrii Rasei Noi, o mai mare 
simplitate. Lui nu-i lipsea nimic din ce aveau ei; ba dimpotrivă, 
se părea că structura lor nu era una care viza durabilitatea, nu 


192 


așa cum era construcţia sa, cu două inimi și alte sisteme 
redundante. 

In cele din urmă, ajunse la concluzia că oamenii trebuie să 
posede un soi de glandă sau de organ care să le confere 
posibilitatea de a fi fericiţi, dar că ei înșiși n-o descoperiseră și 
identificaseră încă. Prin urmare, nu avea cum s-o găsească într- 
un manual de anatomie. 

Pentru că membrii Rasei Noi ieșiseră din bazinul creaţiei 
inoculaţi cu credinţa superiorității lor faţă de ființele umane 
obișnuite, Jonathan nu avea nicio îndoială că numai prin 
autoeducarea continuă putea să găsească ceea ce le scăpa 
fiziologilor Rasei Vechi. Deschizând destui oameni și cercetându- 
le organele interne, el va putea - prin intermediul minţii lui 
ascuțite și a ochiului său ager - să găsească glanda fericirii. 

Când un criminal în serie apăru în scenă, Jonathan recunoscu 
șansa care i se oferea. Putea să-și continue propriile disecţii cu 
prudenţă și, în cele din urmă, să facă în așa fel încât să le vadă 
atribuite criminalului. Folosise cloroform la una dintre primele lui 
victime, pentru a pune crima în cârca celuilalt. 

Anchetând în umbra lui O'Connor și a lui Maddison, Jonathan 
lucra la cazul Chirurgului douăzeci și patru de ore din douăzeci 
și patru, fără să închidă un ochi. Poseda o cunoaștere bizară, 
intuitivă a psihologiei criminalului și simţi de la bun început că 
cel pe care îl urmărea pornise și el într-o căutare a fericirii, o 
călătorie similară cu a lui. Din acest motiv îl găsi pe Roy 
Pribeaux la timp, pentru a-l privi cum o ademenește și o ucide 
pe vânzătoarea de vată de zahăr. 

Dacă propriile circumstanţe nu s-ar fi schimbat, Jonathan i-ar 
fi permis lui Roy Pribeaux să continue să ucidă la nesfârșit. Însă 
ceva i se întâmpla, ceva care promitea să-i aducă împlinirea pe 
care o căuta și o dorea cu atâta aviditate. 

Nu aflase nimic din incursiunile sale în măruntaiele celor doi 
subiecţi. lar ce făcuse cu Bobby Allwine nu era pentru cercetare, 
ci un act de clemenţă. Bobby își dorise să moară și, pentru că 
interdicţia de a ucide, pe care Tatăl le-o indusese în creiere prin 
programare, nu mai funcţiona în el, reușise să-și ajute prietenul. 

Și, cu toate că nu descoperise nimic care să-l aducă mai 
aproape de înţelegerea provenienţei fericirii umane, Jonathan 
începuse să se schimbe într-un mod miraculos. Simţi în el, în 
interiorul lui, mișcare. De mai multe ori chiar văzuse ceva 


193 


înlăuntrul lui, ceva viu, deformându-i abdomenul, ca și cum ar fi 
vrut să iasă. 

Bănuia că va reuși să înfrângă încă una dintre restricţiile pe 
care Tatăl le impusese membrilor Rasei Noi. Jonathan credea că 
va reuși, în curând, să se reproducă. 

Prin urmare, avea nevoie să termine cu Pribeaux, să pună 
toate crimele în cârca acestuia și să se pregătească pentru 
miracolele care ar fi putut să se întâmple. 

intenţiona să mai facă o singură disecție, considerabil mai 
elaborată decât celelalte. Spera să scape de subiectul ăsta 
întrucât, în momentul în care trupul femeii va fi descoperit, 
probabil la mult timp după crimă, aceasta va fi atribuită tot lui 
Roy Pribeaux. 

În timp ce Roy Pribeaux zăcea paralizat și inconștient pe 
pardoseala din bucătărie, Jonathan Harker scoase un pieptene 
din buzunarul de la cămașă. Îl cumpărase mai devreme, dar nu-l 
folosise. 

ÎI trecu prin părul des al criminalului. Între dinţii de plastic 
rămaseră câteva fire. 

Puse pieptenele și firele de păr într-un plic pe care-l adusese 
anume. Probe la dosar. 

Pribeaux își recăpătă cunoștința. 

— Cine... cine ești? 

— Vrei să mori? îl întrebă Jonathan. 

Ochii lui Pribeaux se umplură de lacrimi. 

— Nu. Te rog, nu! 

— Vrei să trăiești, chiar dacă vei fi paralizat pe viaţă? 

— Da. Da, te rog. Am mulţi bani. Pot primi cea mai bună 
îngrijire și reabilitare. Ajută-mă să scap de... de ce e în 
congelatoare, de toate elementele incriminatoare, lasă-mă să 
trăiesc și te voi face bogat. 

Rasa Nouă nu era motivată de bani. Jonathan se prefăcu însă 
că acceptă provocarea. 

— Știu care sunt resursele tale financiare. Poate că putem să 
ajungem la o înţelegere, în cele din urmă. 

— Da, putem, știu că putem, rosti Pribeaux fără vlagă, dar 
dornic să reușească. 

— Dar, în momentul de faţă, spuse Jonathan, vreau să taci. 
Am treabă și nu am chef să te ascult cum miorlăi. Dacă taci, mai 


194 


târziu vom ajunge și la o înțelegere. Dacă scoţi măcar un 
cuvânt, te voi ucide. Inţelegi ce-ţi spun? 

Roy Pribeaux încercă să încuviinţeze din cap, dar nu reuși. 

— În regulă, suntem pe aceeași lungime de undă, zise 
Jonathan. 

Pribeaux sângera încet, fără să aibă propriu-zis hemoragie. 

Cu o pipetă nouă, pe care și-o cumpărase de la aceeași 
farmacie ca și pieptenele, Jonathan luă sânge din băltoaca de pe 
podea. Transferă câţiva centimetri cubi într-un recipient de 
sticlă pe care îl adusese cu el. 

Ochii lui Pribeaux urmăreau fiecare mișcare. Erau umezi de 
lacrimi de milă pentru propria persoană, vii de curiozitate și 
îngroziți. 

Odată umplută sticluta cu sânge, Jonathan înșurubă un capac 
și puse totul în buzunarul de la haină. Înveli pipeta într-o batistă 
și o băgă și pe ea în buzunar. 

Căută repede prin bucătărie până când dădu peste sacii de 
gunoi și mănușile de cauciuc. 

Băgă mâna ruptă și însângerată a lui Pribeaux în sacul de 
plastic și îl închise strâns la gură deasupra cotului cu două benzi 
elastice din cauciuc. Astfel va putea să-l miște pe individ fără să 
lase urme de sânge. 

Ca și cum n-ar fi depus niciun fel de efort, Jonathan îl ridică pe 
Pribeaux și-l puse pe podea, lângă masa de sufragerie, să nu-i 
stea în cale. 

Apoi curăţă sângele de pe gresia albă. Din fericire, Pribeaux 
izolase atât de bine pardoseala, încât sângele nu se infiltrase 
nicăieri. 

Când fu sigur că nu mai rămăsese niciun strop sau pată de 
sânge pe nicăieri și nicio altă urmă de violenţă nu mai era 
vizibilă în bucătărie, puse prosoapele de hârtie în punga de 
gunoi, împreună cu alte materiale pe care le folosise la 
curățenie, apoi legă punga la gură și o agăţă de cureaua lui de 
la pantaloni. 

Instalat la biroul din camera de zi, deschise calculatorul. Alese 
un program din meniu și scrise câteva rânduri pe care le 
compuse ceva mai devreme, după lungi deliberări asupra 
conţinutului. 

Lăsând calculatorul deschis, Jonathan se duse la ușa de la 
intrare, o deschise și ieși pe palierul larg de la capătul scărilor, 


195 


cele care dădeau în apartamentul lui Pribeaux. Rămase un timp 
să asculte. 

Firma de la primul etaj își terminase programul cu câteva ore 
în urmă. Pribeaux nu părea să aibă prieteni sau vizitatori. În 
clădire nu se auzea nimic. Liniște deplină. 

Întors în apartament, Jonathan îl ridică pe Pribeaux și îl cără în 
brațe, ca pe un copil, pe palier. 

Apartamentul nu era deservit doar de scările acelea, ci și de 
un lift de marfă, care fusese instalat odată cu construcţia 
clădirii. Jonathan chemă liftul, apăsând butonul cu cotul. 

Ochii lui Pribeaux cercetau chipul lui Jonathan, disperaţi să 
înțeleagă ce avea de gând să facă. 

Deasupra liftului, ducându-l încă în braţe pe bărbatul 
paralizat, Jonathan apăsă numărul trei pe panoul de control. 

Pe acoperișul plat al fostei hale existau structurile de 
depozitare pentru care era nevoie de lift de marfă. 

Când Pribeaux își dădu seama că se duceau spre acoperiș, 
chipul lui palid se albi complet, și groaza din ochii lui se 
transformă în frenezie. Pricepu, în fine, că nu va exista niciun fel 
de înțelegere care să-i salveze viaţa. 

— Să știi că încă mai poţi simţi durere în faţă, în gât, îl 
avertiză Jonathan. În momentul în care îţi voi scoate ochii, te voi 
face să simţi cea mai cumplită durere pe care și-ar putea-o 
cineva imagina. Înţelegi ce-ţi spun? 

Pribeaux clipi rapid, deschise gura, dar nu îndrăzni să scoată 
niciun cuvânt, nici măcar unul care să arate că era dispus să se 
supună. 

— Cumplită, insuportabilă durere, îi promise Jonathan. Dar, 
dacă stai liniștit și nu mai scoţi un sunet și nu-mi faci niciun fel 
de probleme, îţi promit că vei muri repede. 

Liftul ajunse pe acoperișul clădirii. 

Acoperișul nu era luminat decât de razele portocalii ale lunii, 
dar Jonathan putea să vadă bine. Îl cără pe criminal până lângă 
parapetul înalt de un metru de pe margine. 

Pribeaux începuse să plângă, dar nu suficient de tare, încât să 
merite durerea aceea insuportabilă pe care i-o promisese. Suna 
ca scâncetul unui copil mic, pierdut și nefericit. 

Aleea de piatră de dedesubt, din spatele clădirii, se afla la mai 
bine de treizeci de metri distanță de acoperiș, iar la ora aceea 
era pustie. 


196 


Jonathan îi dădu drumul lui Pribeaux de pe acoperiș. 
Criminalul urlă, dar scurt și nu prea tare. 

Având în vedere starea fizică disperată în care se afla inainte 
de a fi aruncat de pe acoperiș, Roy Pribeaux nu avea nicio șansă 
să supravieţuiască unei asemenea căderi. Sunetul pe care îl 
făcu în momentul în care se izbi de caldarâm era o lecție despre 
fragilitatea scheletului uman. 

Jonathan lăsă liftul acolo unde era și cobori scările până la 
parter. Merse pe jos la mașina pe care o parcase la câteva străzi 
distanță. 

Pe drum, aruncă sacii de gunoi plini cu prosoape de hârtie 
murdare de sânge în tomberonul care îi veni cel mai la 
îndemână. 

În mașină, luă telefonul mobil pe care îl cumpărase în urmă cu 
câteva ore de la un traficant de droguri. Sună la 911, își prefăcu 
vocea și pretinse că era un drogat care, în timp ce-și băga în 
venă o doză, pe o alee oarecare, văzuse un individ sărind de pe 
acoperișul unei clădiri. g 

După ce termină apelul, aruncă telefonul din mers. Incă mai 
purta mănușile chirurgicale. Le scoase în timp ce conducea. 


197 


CAPITOLUL 56 


Liftul e ca un careu tridimensional, un joc de cuvinte care 
coboară la subsolul spitalului. 

Randal Şase face stânga, pe holul de la etajul doi, urcând în 
ascensor după patru pași; prin urmare, litera pe care o conţine 
această căsuţă și de la care trebuie să pornească în momentul 
în care ajunge la nivelul inferior este s. 

Când ușile se deschid, el spune „spre” și pășește pe p-r-e 
ajungând în coridor. 

Viaţa mobilă i se pare mult mai ușoară decât s-ar fi așteptat. 
Încă nu a ajuns la stadiul la care să conducă o mașină în cursa 
Indianapolis 500 și poate că nu e pregătit nici măcar pentru o 
plimbare lentă pe străzile de dincolo de ziduri, dar progresează. 

Cu mulţi ani în urmă, Tatăl făcuse multe dintre experimentele 
lui revoluţionare pe acest etaj al spitalului. Zvonurile despre ce 
crease aici și pe care Randal le auzise erau pe cât de 
numeroase, pe atât de tulburătoare. 

Pe coridorul acela pare să se fi dat o bătălie. O secțiune a 
peretelui este dărâmată, ca și cum ceva a ieșit prin el, în 
încercarea de a scăpa din camerele de experimentare. 

La dreapta liftului, la jumătatea coridorului, spaţiul este 
ocupat de mormane de moloz: bucăţi de beton, drugi de fier 
ruginit, adunate alandala movile de gips, cadre de uși din otel 
îndoite în fel și chip, care mai de care mai ciudate. Ușile din oțel 
îndoite în jumătate... 

Conform legendei Porţilor Milei, ceva îngrozitor se întâmplase 
aici, ceva ce Tatăl nu dorea să uite niciodată și, drept urmare, 
nu făcuse niciun fel de reparații, ci lăsase molozul acolo unde 
era, în loc să-l transporte la o groapă de gunoi. Zeci de oameni 
ai Rasei Noi pieriseră aici, încercând să oprească... ceva. 

Pentru că Tatăl intră și iese de aici în fiecare zi, se confruntă 
permanent cu imaginea teribilei crize care se pare că fusese cât 
pe ce să-i distrugă munca de-o viaţă. Unii chiar îndrăzniseră să 
speculeze că Tatăl aproape murise aici, deși a repeta asemenea 
lucru este echivalent cu o blasfemie. 


Plecând de lângă grămada de moloz, Randal Șase se folosește 
de ultima literă din spre pentru a forma cuvântul emancipare 
care să-l poarte într-o nouă direcţie. 

Printr-o serie de pași în lateral care formulează cuvinte scurte 
și pași înainte care formulează cuvinte lungi, ajunge la o ușă de 
la capătul culoarului. Nu este încuiată. 

Dincolo de ușă este camera în care erau depozitate copiile 
fișierelor computerizate ale proiectului. 

În partea opusă a ușii, este o alta. Aceasta sigur va fi încuiată. 
Prin ea, Tatăl vine sau pleacă din spital. 

Randal Șase pășește pe dalele acestei pardoseli, folosindu-se 
tot de cuvintele lui încrucișate, oprindu-se într-un final la o 
ascunzătoare dintre rândurile de dulapuri, aproape de a doua 
ușă, dar fără să poată fi văzut de cineva. 

Acum trebuie să aștepte. 


CAPITOLUL 57 


De la Luxe, Carson se duse la secţie, se așeză la calculatorul 
de la biroul ei și îl deschise. 

La Omoruri nu exista tură de noapte. Detectivii lucrau la orice 
ore, în funcţie de ancheta pe care o desfășurau, fie zi, fie 
noapte, dar odată cu căderea întunericului erau din ce în ce mai 
puţini în birou. În acest moment, deși nu era foarte târziu, stătea 
singură în colţul investigatorilor. 

Bulversată de cele spuse de Deucalion, Carson nu știa ce să 
creadă. li era greu să pună sub semnul îndoielii vreo parte a 
istorisirii lui, chiar dacă era atât de fantastică, încât friza 
nebunia. 

Avea nevoie să caute ceva despre Victor Helios. Internetul îi 
permitea să afle adevărul din spatele unei biografii fictive mult 
mai repede ca în vremurile de demult, când obţineai informaţii 
mergând pe teren sau colaborând cu ofițeri din alte jurisdicții. 

Scrise numele în motorul de căutare și apăsă enter. În câteva 
secunde, mii de opţiuni. Helios, vizionarul fondator al companiei 
Biovision. Helios, cel mai important om al politicii și societății din 
New Orleans. Helios, filantropul. 

La început, păru să aibă foarte mult material. Destul de 
repede însă își dădu seama că, dincolo de toată această bogăţie 
și de rețeaua de relaţii pe care și-o făcuse, despre Helios nu se 
putea spune că era un personaj cu o prezenţă vizibilă în 
societatea din New Orleans, ci, mai curând, unul cu apariţii 
sporadice. 

Trăia de douăzeci de ani în oraș și reușise să facă multe 
pentru comunitate, însă cu minimum de expunere publică. Zeci 
de localnici obișnuiți primeau mai multă atenţie din partea 
presei decât el; erau omniprezenţi în comparaţie cu Helios. 

Ba, mai mult, când Carson încercă să afle de pe internet mai 
multe despre trecutul lui Helios, înainte de venirea lui în New 
Orleans, informaţiile se împuţinau. 

Absolvise facultatea la o universitate din „Europa”, însă 
numele ei nu era menţionat. Deși își moștenise averea, numele 
părinţilor săi nu erau menţionate. 


200 


Se spunea că își rotunjise averea prin câteva lovituri 
financiare pe care le-ar fi dat în perioada boomului dot.com. Nu 
erau disponibile niciun fel de detalii. 

Referințele la „copilăria din New England” nu includeau 
niciodată și statul în care se născuse și în care copilărise. 

Pe Carson o intriga un lucru la fotografiile disponibile pe 
website-uri. În primul an în New Orleans, Victor era un bărbat 
atrăgător, aproape superb și părea să aibă treizeci și ceva de 
ani. În fotografiile cele mai recente, nu părea să fi îmbătrânit 
nici măcar cu o zi. 

Adoptase o frizură ceva mai potrivită, care îi evidenția mai 
bine trăsăturile -, însă părul părea la fel de des ca și înainte. 
Dacă ar fi avut parte de operaţii estetice, Chirurgul trebuie să fi 
fost un mare maestru. 

Acum opt ani, se întorsese dintr-un loc nespecificat din New 
England cu o soţie care nu părea să fi avut mai mult de douazeci 
și cinci de ani. Numele ei era Erika, dar Carson nu reuși să 
găsească nicăieri vreo menţiune cu privire la numele ei de fată. 

Erika ar fi trebuit să aibă în jur de treizeci și trei de ani acum. 
În cele mai recente fotografii, Erika nu arăta nici cu o zi peste 
douăzeci și cinci, fiind tot atât de tânără ca acum opt ani. 

Unele femei aveau norocul să-și păstreze înfățișarea de la 
douăzeci și ceva de ani până pe la vreo patruzeci. Poate că Erika 
era una dintre norocoase. 

Totuși, capacitatea soțului și a soţiei de a sfida legile naturale 
ale firii și timpului părea remarcabilă. Dacă nu nefirească. 

— O'Connor, l-au găsit. 

Luată prin surprindere, ridică privirea din calculator și-l văzu 
pe Tom Bowmaine, șeful de tură, prin ușa deschisă, din partea 
opusă a încăperii. 

— L-au găsit pe Chirurg, rosti Tom. Mort. S-a aruncat de pe un 
acoperiș. 


CAPITOLUL 58 


O porţiune întreagă din aleea pe care fusese găsit Pribeaux 
fusese izolată, pentru a păstra cât mai multe dovezi posibile 
pentru echipa de tehnicieni criminaliști. 

Carson urcă scările la apartamentul lui Roy Pribeaux. Polițistul 
în uniformă de la ușă o cunoștea; o lăsă să intre. 

Aproape că se așteptase să-l vadă pe Harker sau pe Frye, sau 
pe amândoi. Nu era niciunul prezent. Un alt detectiv, Emery 
Framboise, fusese în zonă și preluase apelul. 

Carson îl plăcea pe Emery. Prezenţa lui nu-i dădea fiori pe șira 
spinării. 

Era un tip tânăr - treizeci și patru de ani - care se îmbrăca așa 
cum o făceau înainte vreme unii detectivi mai în vârstă când se 
hotărau să devină niște entuziaști ai Sudului din anii '50. Purta 
un costum demodat, pantaloni albi, din vâscoză, cravată din 
material supraelastic, o pălărie de paie așezată pe vârful 
creștetului. 

Reușea totuși să poarte întregul ansamblu retro ca și cum ar 
fi fost ceva modern, poate pentru că Emery era, de altfel, un ins 
cu o mentalitate modernă. 

Carson era surprinsă s-o vadă pe Kathy Burke, prietena și 
psihiatra ei, în bucătărie, alături de Emery. Slujba lui Kathy în 
poliţie consta, în primul și-n primul rând, în ședințe obligatorii de 
terapie cu ofițerii implicaţi în situaţii traumatice sau în schimburi 
de focuri de armă, deși tot ea scria și profilurile psihologice 
pentru criminalii greu de identificat, cum fusese Chirurgul. Nu 
vizita decât rar locul crimei, cel puţin nu la începutul anchetei. 

Kathy și Emery priveau cum doi tehnicieni criminaliști citeau o 
etichetă de pe capacul unui recipient. „Mâna stângă.” 

Ar fi înţeles esenţa acelei situaţii și fără să audă cele două 
cuvinte, pentru că ușa deschisă a celui de-al doilea congelator 
lăsa să se vadă cadavrul fără ochi al unei femei tinere. 

— De ce nu ești acasă, citind despre vreo eroină spadasină și 
vreun dragon înaripat? o înțepă Carson. 

— Avem un altfel de dragon, mort pe alee, spuse Kathy. Am 
vrut să-i văd bârlogul, să văd dacă sunt lacune în profilul meu 
sau nu. 


202 


— Mâna dreaptă, spuse un tehnician, scoțând alt recipient din 
congelator. 

— Carson, se pare că tocmai ai fost scutită de o tonă de ore 
de cercetări și bătaie de cap, spuse Emery Framboise. 

— Bănuiesc că nu a fost un accident că a căzut de pe 
acoperiș. 

— Sinucidere. A lăsat un bilet. Probabil a auzit că tu și Michael 
erați pe urmele lui și și-a dat seama că e un mort ambulant. 

— Sociopaţii criminali sunt capabili să se sinucidă? întrebă 
Carson. 

— Rar, spuse Kathy. Dar nu e ceva nemaiauzit. 

— Urechi, strigă iar unul din cei doi tehnicieni, scoțând un 
recipient mic din congelator, iar partenerul lui citi eticheta de pe 
altul: „Buze.” 

— Am dezamăgit-o pe mama, spuse Emery. Voia să mă fac 
pilot de avioane ca tata. In momente ca astea nu pot să nu mă 
gândesc că mi-ar fi fost mai bine la înălţime, acolo sus, unde 
cerul este curat, zburând deasupra unor orașe ca San Francisco 
sau Tokio. 

— Mda, răspunse Carson, dar care pilot de avioane o să aibă 
asemenea povești de spus nepoților când îi va pregăti de 
culcare? Unde a lăsat biletul? 

— Hai că ţi-l arăt eu, zise Kathy. 

În camera de zi, găsiră un calculator pe un birou, într-un colț. 
Litere albe, pe un fond albastru, ofereau un ciudat bilet de adio. 


Am ucis ce mi-a plăcut. Am luat ce-am avut nevoie. 
Acum 

Las în urmă ce vreau, cum vreau și mă duc 

Unde vreau - un etaj sub Talpa Iadului. 


— Tonul sarcastic, batjocoritor este tipic pentru sociopaţi, 
spuse Kathy. Nici sugestia că și-ar fi câștigat un loc în iad demn 
de un prinţ nu e una nouă, dar, dacă tipul se juca de-a fanteziile 
satanice, ar trebui să dăm peste literatură ocultă, postere. Până 
acum nu am descoperit așa ceva. 

Ascultând numai pe jumătate, măcinată de o senzaţie de 
dejă-vu, de ideea că mai văzuse undeva mesajul acesta, Carson 
se holba în ecranul monitorului, citind rândurile încă o dată, de 
două ori, de trei ori, de patru. 


203 


Citind, scoase din buzunarul de la blugi niște mănuși 
chirurgicale, trase una pe mâna dreaptă, apoi apăsă butonul 
„Print”. 

— Era o vreme, spuse Kathy, când, dacă biletul de adio al 
sinucigașului nu era scris de mână, trezea automat suspiciuni. În 
ziua de azi, toată lumea folosește calculatorul. În unele cazuri, 
lasă chiar și o înregistrare video pentru familie și prieteni, făcută 
înainte să-și pună capăt zilelor. Progres. 

— A rămas destul din mutra tipului încât să obţinem o 
fotografie decentă? întrebă Carson, scoțându-și mănușa și 
așteptând nerăbdătoare ca imprimanta să scoată foaia. 

— Nu, spuse Kathy. Însă dormitorul e plin de fotografii cu el. 

Și plin era puţin spus. Pe ambele noptiere și pe comodă erau 
mai bine de douăzeci de fotografii cu Roy Pribeaux, majoritatea 
făcute de fotografi profesioniști, fiecare într-o ramă scumpă, 
ornamentală, din argint. 

— Se pare că nu-i lipsea încrederea în sine, remarcă sec 
psihiatra. 


204 


CAPITOLUL 59 


Jenna Parker, douăzeci și cinci de ani, trăia pentru petreceri. 
Era invitată la câte o petrecere în fiecare seară. 

În seara aceea era evident că luase niște prafuri, probabil, 
pregătindu-se pentru ceva deosebit la miezul nopţii. Era destul 
de bine făcută ca să cânte, dar fără voce. leși grăbită din 
apartament. 

Cu sau fără droguri, Jenna era mereu în al nouălea cer, fie că 
afară era vreme bună sau nu. 

În acea noapte frumoasă, părea să plutească ușor de la 
pământ în timp ce încerca să încuie ușa. Relaţia normală a unei 
chei cu broasca ei îi scăpa complet și începu să chicotească, 
încercând de trei ori să bage cheia în ușă și eșuând de fiecare 
dată. 

Poate că nu era doar puțin luată de val, poate că era drogată 
de-a binelea. Reuși din a patra încercare, și ușa se închise cu un 
zgomot puternic. 

— Sheryl Crowe, spuse Jonathan Harker din ușa 
apartamentului său, de vizavi de alei. 

Ea se întoarse, îl văzu în sfârșit și începu să zâmbească 
fericită. 

— Johnny! 

— Parcă ești Sheryl Crowe când cânţi, spuse el. 

— Pe bune? 

— Te-aș minţi eu? 

— Depinde ce vrei, răspunse ea rezervată. 

— Ei, haide, Jen, de câte ori m-am dat eu la tine? 

— Niciodată. Dar o vei face. 

— Când? 

— Mai încolo. Mai târziu. Sau poate acum. 

Fusese la el la cină de două ori, când el gătise spaghetti, îl 
invitase și ea, dar comandase mâncare chinezească, de vreme 
ce nu știa să gătească. Dar nu fuseseră decât niște mese 
prietenești, ca între vecini. 

Nu se culcase cu Jenna Parker. Voia să afle de la ea care e 
secretul fericirii. 

— Ti-am mai spus - îmi aduci aminte foarte tare de sora mea. 


205 


— Sora. Da, cum să nu. 

— Oricum, sunt atât de bătrân încât pot să-ţi fiu tată. 

— Și de când contează asta pentru un bărbat? 

— Nu suntem toți niște porci, spuse el. 

— Oh, Doamne, Johnny, îmi pare rău. N-am vrut să fiu atât 
de... rea. Doar că sunt atât de... atât de fericită în sinea mea, 
încât nu reușesc întotdeauna să mă exprim cum trebuie. 

— Am observat. Apropo, de ce te droghezi? Tu ești fericită și 
când ești trează. Tu ești întotdeauna fericită. 

Ea zâmbi, veni spre el și îl ciupi de obraz cu afecțiune. 

— Ai dreptate. Eu iubesc viaţa. Sunt întotdeauna fericită. Dar 
nu e nicio crimă să vrei să fii fericit din când în când. 

— De fapt, spuse el, dacă aș fi la Narcotice, poate că aș 
considera chestia asta drept o crimă. 

— Tu nu m-ai aresta niciodată pe mine, Johnny. Cred că nici 
dacă aș omori pe careva. 

— Probabil că nu, aprobă el pulverizându-i cloroform în față, 
în gură și în nări. 

Icnetul ei de spaimă fu echivalentul unei lovituri peste 
genunchi: o trânti la pământ. Fata bolborosi ceva incoerent, 
dădu ochii peste cap și leșină. 

Luase sticla cu atomizor din apartamentul lui Roy Pribeaux. 
Era una dintre cele trei pe care le găsise acolo. 

Mai târziu va lăsa sticla cu atomizor lângă cadavrul ei. 
Rămășițele ei nu vor fi descoperite luni la rând, astfel că 
tehnicienii de la laboratorul de criminalistică nu vor reuși să 
determine dacă data morţii o precede sau nu pe cea a lui 
Pribeaux. Sticluța va fi una dintre numeroasele probe care vor 
dovedi că ea a fost ultima lui victimă. 

Jonathan o săltă cu ușurință, o duse în apartamentul lui și 
trânti ușa cu piciorul. 

Dintre cele patru apartamente de la etajul patru, unul era gol. 
Paul Miller, din 4-C, era plecat la o conferinţă în Dallas. Pe etajul 
acela, numai Jonathan și Jenna mai erau acasă. Nimeni n-ar fi 
avut cum să fie martorul atacului și răpirii. 

Nu va ști nimeni că Jenna a dispărut o zi sau două. Până 
atunci, el o va putea deschide, va fi găsit acel ceva special ce 
căuta și care îi lipsea cu desăvârșire și apoi va scăpa de 
cadavru. 


206 


Își luase toate măsurile de precauţie, nu pentru că se temea 
că va ajunge în închisoare, ci pentru că se temea că Tatăl își va 
da seama că el este renegatul. 

In dormitor, Jonathan împinsese patul într-un colţ. Puse pe el 
celelalte piese de mobilier ca să creeze suficient spaţiu pentru o 
masă improvizată de autopsie pe care o pregătise special. 

Podeaua era acoperită cu folii de plastic. La capătul și la 
picioarele mesei erau lămpi atât de puternice, încât erau 
capabile să dezvăluie sursa de fericire a femeii, indiferent că era 
ascunsă într-o încurcătură de maţe sau încastrată adânc în 
cerebel. 

Punând-o pe masă, observă că sângera dintr-o nară. Își 
spărsese nasul de podea când căzuse. Nu era o hemoragie 
serioasă. Nu nasul spart avea s-o omoare. 

Jonathan îi verifică pulsul. Era regulat. 

Se simţea ușurat. Fusese îngrijorat că inhalase prea mult 
cloroform, dar poate că nu suferise o intoxicație chimică sau un 
șoc anafilactic. 

Avea nevoie ca ea să fie vie pe întreaga durată a procedurii. 
Ba, pentru o parte, trebuia ca Jenna să fie trează și să răspundă 
la comenzi. 


CAPITOLUL 60 


În subsolul spitalului, ascunzându-se după un șir de fișete și 
dulapuri, Randal Șase aude zgomote de dincolo de zidurile lumii 
lui: mai întâi, zgomotul răsunător, cu ecou, al unei uși care se 
închide într-o altă încăpere. 

După cele auzite de Randal în timp ce pare pierdut în lumea 
lui autistă, numai Tatăl intră și iese din spital prin ușa camerei 
lui care dă afară. Acum, după o cină târzie, așa cum se întâmplă 
des, Tatăl trebuie să se întoarcă pentru a lucra în laborator toată 
noaptea. 

Ghemuit la capătul rândului de fișiere, Randal își ridică încet 
capul și ascultă cu atenţie. După un timp, aude tonul electronic 
al tastelor de pe un panou de control din partea cealaltă a 
încăperii. 

Cele zece taste - de la zero la nouă - care reprezintă numere 
pe telefon, pe sistemul de securitate, pe panoul electric și pe 
alte panouri și telecomenzi, sunt universale. Nu variază de la un 
producător de sisteme la altul. 

Invăţase asta de pe un website educaţional al uneia dintre 
cele mai mari companii de telecomunicaţii din ţară. Își 
descărcase de pe site toate tonurile de apel posibile, ca să se 
pregătească pentru această odisee, și le ascultase de sute de 
ori, până când fusese în stare să identifice fără greșeală orice 
cod după tonurile din care era format. 

Pentru că între el și panou se află ușa de la arhivă, tonurile 
sunt ușor înfundate. Dacă n-ar avea auzul perfecţionat, ca toţi 
membrii Rasei Noi, Randal n-ar putea afla codul: 368284. 

Un brrrrr ușor indică faptul că circuitul care menţine zăvorul 
pe ușă este întrerupt. 

Deși ușa nu era pe traiectoria lui vizuală, Randal își dă seama, 
după scârțâitul balamalelor, că Tatăl este cel care a deschis-o. 
Pașii pe pardoseala de linoleum îi spun că Tatăl intrase în 
încăpere. 

Ascuns atât de bine încât pare invizibil în coridorul principal, 
Randal se întreabă, dintr-odată, până la ce grad de 
perfecționare ajunseseră oare simţurile Tatălui și își ţine 


208 


respiraţia ca să nu fie dat de gol nici de cea mai slabă și mai 
înfundată respiraţie. 

Tatăl pășește înăuntrul spitalului, fără vreo ezitare, și 
traversează sala. 

Ușa de afară se închide în urma lui cu același brrrrr al 
încuietorii care se activează mecanic, cu un pocnet puternic. 

Ușa interioară se deschide, se închide și Tatăl e acum în 
coridor, acolo unde movilele de moloz îi amintesc de ziua 
nefastă și de coșmarul de la Porţile Milei. 

Răbdarea e o virtute pe care Randal o posedă din plin. Nu se 
mișcă din ascunzătoare imediat, ci așteaptă câteva minute, 
până când e sigur că Tatăl e la etaj, pentru ca urechile lui fine să 
nu-l audă. 

Pătrat de linoleum, după pătrat de linoleum, el își scrie 
numele până ajunge la ușa principală. Aici, ca și pe partea 
cealaltă, are nevoie de un cod de acces. Introduce codul: 
368284. 

Încuietoarea electrică cedează. Randal pune o palmă pe ușă, 
dar nu reușește să-și adune curajul să împingă, s-o deschidă. 

Dincolo nu mai există Milă. Dincolo totul e nou și plin de 
opţiuni cutremurătoare, minunate și îngrozitoare în același timp. 

Întârzie atât de mult în fața ușii, încât încuietoarea se 
reactivează. i 

Introduce iar codul de acces. Incuietoarea cedează iar: brrrrr. 

Încearcă să deschidă ușa. Nu poate. 

Tremurând, rămâne în faţa ușii, îngrozit de ideea că ar putea 
ieși, dar și îngrozit de ideea că ar putea rămâne înăuntru. 

Din abisurile minţii lui torturate iese la suprafaţă fotografia din 
ziar: Arnie O'Connor, autist, dar zâmbitor. Arnie e clar mai fericit 
decât a fost sau decât va fi Randal vreodată. 

Un sentiment amar, caustic de nedreptate îl inundă. Această 
emoție este atât de intensă, încât se teme că-l va dizolva din 
interior dacă nu face ceva ca să-și asigure fericirea de care se 
bucură Arnie O'Connor. 

Ticălos mic. Vierme răzbunător și rău, care ţine secretul 
fericirii numai pentru el. Ce drept are e/ să fie fericit, când un 
copil al Tatălui, superior lui în orice privință, trăiește în 
nefericire, între acele nenorocite Porţi ale Milei? 

Introduce iar codul de acces. Brrrrrr. 

Impinge ușa. Se deschide. 


209 


Randal Șase își scrie pe litere numele pe pardoseală, până 
traversează pragul și iese din spital trecând în necunoscut. 


CAPITOLUL 61 


Carson auzi prin ușă muzică de film de groază. Sună, sună din 
nou înainte ca prima serie de clinchete și ciripituri ale soneriei 
să se fi propagat de tot prin apartamentul de dincolo. 

Michael răspunse într-un final, ieșind în maieu, blugi și ciorapi. 
Părul îi era răvășit. Fața buhăită. Pleoapele grele abia se 
desprindeau de pe ochii de pe care somnul încă nu dispăruse. 
Se părea că adormise în fotoliul lui rabatabil din piele verde. 

Arăta adorabil. 

Carson își dorea să fi fost un mizerabil. Un neglijent. Un 
tocilar. Ultimul lucru pe care și-l dorea în momentul de faţă era 
să se simtă atrasă fizic de partenerul ei. 

In schimb, îi venea să-l ia în braţe, ca pe un urs de pluș. Ba, 
mai rău, imaginea lui o umplea de o căldură agreabilă care 
semăna oarecum cu sentimentul de afecțiune, dar nu fără un 
element de pasiune. 

Rahat. 

— E doar zece, spuse ea împingându-l din ușă și făcându-și 
loc să intre, și tu moţăi în faţa televizorului. Ce-s firimiturile alea 
portocalii de pe maioul tău? Ai mâncat pufuleţi cu brânză? 

— Mda, exact asta am mâncat, spuse el intrând în 
apartament, după ea. Pufuleţi cu brânză. Mamă, da’ tu chiar ești 
detectiv, nu te joci. 

— Să presupun că ești treaz? 

— N-aș zice. Am băut două beri de ghimbir dietetice. 

Michael căscă, se întinse și se frecă la ochi cu pumnii. Arăta 
numai bun de mâncat. 

Carson încercă să evite să mai meargă pe firul acelui gând. 
Arătând spre fotoliul verde imens, îi râse în nas: 

— N-am văzut fotoliu mai hidos ca mormanul ăsta. Arată ca o 
ciupercă răzuită de pe veceurile de la dracu'n praznic. 

— O fi, dar e ciuperca mea și o ador. 

— Invazia hotilor de trupuri? întrebă ea arătând spre televizor. 

— Primul remake. 

— Și ai văzut filmul ăsta de... zece ori? 

— Probabil de vreo doi'șpe. 


211 


— Când vine vorba de eleganţă... ești Cary Grant al generaţiei 
tale. 

El îi rânji. Ea știa de ce. Atitudinea ei belicoasă și răutăcioasă 
nu-l păcălea. Simţi efectul pe care îl avea asupra ei. 

Întorcându-se cu spatele la el, simțind că roșește, Carson luă 
telecomanda și stinse televizorul. 

— Avem un caz de închis. Trebuie să ne mișcăm. 

— De închis? Cum de închis? 

— Tipul a sărit de pe acoperiș, s-a făcut pateu pe aleea de sub 
apartamentul lui, lăsând în urmă un congelator plin cu bucăți de 
cadavre. Se zice că e Chirurgul. Poate că e... dar poate că nu le- 
a făcut el felul tuturor. 

Așezat pe marginea fotoliului rabatabil, Michael se încheia la 
pantofi. 

— Și atunci... ce? Avem de-a face cu un complice sau un 
imitator? 

— Da. Una din două. Cred că am lăsat prea repede ideea la o 
parte. 

— Mă duc să pun o cămașă curată pe mine și o haină, spuse 
Michael. 

— Poarte schimbi și maioul cu brânză, zise ea. 

— Cum să nu. N-aș vrea să te fac de râs în fața elitei criminale 
din oraș, spuse el și își scoase maioul, ieșind din cameră. 

Ştia exact ce face - o lăsa să-i vadă bunurile din dotare. Și ea 
văzu: umeri frumoși, abdomen plat, bine lucrat. 


CAPITOLUL 62 


Erika umbla singură prin marele conac, oprindu-se des ca să 
studieze colecţia de obiecte antice de artă europeană și asiatică 
a lui Victor. 

Așa cum făceau în fiecare seară, cei nouă membri ai 
personalului domestic al conacului - majordomul, menajerele, 
maestrul bucătar, echipa de curățenie și grădinarii - se 
retrăseseră în camerele lor deasupra garajului imens, în care 
încăpeau zece mașini, aflat undeva în spatele proprietăţii. 

Aveau un soi de internat mixt amenajat acolo. Li se puseseră 
la dispoziţie utilităţile minime, confortul minim. 

Victor rar avea nevoie de servitori după ora zece - chiar și în 
nopţile în care era acasă -, dar prefera să nu le permită slugilor, 
toți membri ai Rasei Noi, să-și trăiască vieţile în afara conacului. 
li voia disponibili la orice oră din zi și din noapte, douăzeci și 
patru de ore din douăzeci și patru. Insistase ca singurul scop al 
vieţii lor să fie confortul lui personal. 

Erika era îndurerată de situaţia lor. Oamenii aceștia erau, 
practic, agăţaţi de niște cuie, ca și cum ar fi fost niște unelte, 
așteptând momentul când va fi nevoie de ei. 

Faptul că circumstanțele existenței ei nu erau cu mult diferite 
de ale lor nu-i scăpă Erikăi. Numai că ea se bucura de mai multă 
libertate ca ei, era liberă să-și umple zilele și nopţile cu lucruri 
care o interesau pe ea. 

Pe măsură ce relaţia ei cu Victor se maturiza, Erika spera să 
ajungă să-l poată influenţa. Ar putea să folosească această 
influenţă ca să îmbunătăţească oarecum condiţiile de viaţă ale 
personalului domestic. 

Interesul pentru personal crescuse în ea, și Erika simţea că 
sentimentul de disperare o încerca mai rar. Era mulțumită să-și 
urmărească interesele personale - și astfel să se rafineze -, dar 
a avea un scop, un motiv de a trăi se dovedi a fi mult mai 
satisfăcător. 

In salonul principal de zi, Erika se opri să admire două bas 
d'armoires din lemn de abanos Ludovic al XV-lea, cu intarsii de 
alamă aurită. 


Rasa Veche putea să creeze obiecte de artă de o frumuseţe 
incredibilă, care îţi tăiau răsuflarea, cum membrii Rasei Noi n-ar 
putea crea niciodată. Acest lucru o nedumerea pe Erika; nu 
părea însă să fie ceva care să-i schimbe părerea lui Victor că 
Rasa Nouă era net superioară. 

Victor însuși aprecia arta Rasei Vechi. Plătise două milioane 
două sute cincizeci de mii de dolari pentru aceste două bas 
d'armoires. 

Spunea că unii membri ai Rasei Vechi excelau în crearea unor 
asemenea frumuseți, pentru că erau inspirați de neliniști și 
temeri. De sentimentul profund al durerii. Că arta se năștea din 
căutarea înţelesurilor vieţii. 

Frumuseţea însă era plătită cu preţul certitudinii, al eficienţei. 
Crearea unei frumoase opere de artă, spunea Victor, nu 
reprezintă o întrebuințare corectă a energiei, pentru că nu 
conducea, în niciun fel, la progresul omenirii în lupta cu sine sau 
cu natura însăși. 

Pe de altă parte, o rasă care nu cunoaște durere, căreia i-a 
fost spus deja sensul și căreia i s-a oferit deja scopul în viaţă de 
către creatorul însuși nu va avea niciodată nevoie de frumusețe, 
pentru că va avea de îndeplinit o serie de misiuni mărete. 
Muncind împreună ca unul, având în minte un singur țel, 
asemenea unui stup de albine, toţi membrii Rasei Noi vor 
îmblânzi natura, vor cuceri pământul cu toate provocările lui, 
așa cum Rasa Veche n-a reușit s-o facă și apoi vor deveni 
stăpânii altor planete, vor cuceri stelele. 

Toate obstacolele se vor nărui înaintea lor. 

Toţi adversarii vor fi nimiciţi. 

Bărbatul Nou și Femeia Nouă nu vor mai avea nevoie de 
frumusețe, pentru că vor avea putere. Numai cei care se 
simțeau neputincioşi creau artă; frumuseţea era substitutul lor 
pentru o putere pe care nu o puteau obţine. Rasa Nouă nu va 
avea nevoie de substitute. 

Cu toate acestea, Victor colecţiona antichităţi și obiecte de 
artă aparţinând Rasei Vechi. Erika se întrebă de ce și dacă Victor 
însuși știa de ce. 

Citise suficientă literatură ca să fie sigură că scriitorii Rasei 
Vechi ar fi spus despre el că este un om crud. Dar colecţia de 
artă a lui Victor o făcea pe Erika să spere că în el mai exista încă 


214 


o sămânță de compasiune și de blândeţe și că, poate, cu 
suficientă răbdare, ea va ajunge s-o descopere. 

Încă în periplu prin camera de zi, Erika ajunse în faţa unui 
tablou de Jan van Huysum, semnat și datat 1732. Victor plătise 
pentru această natură moartă mai multe milioane. 

În tablou, struguri albi și roșii păreau gata să crape la orice 
atingere, de copţi ce erau. Pere și prune suculente erau 
răspândite pe o masă, mângâiate de razele soarelui în așa fel 
încât păreau să fie luminate dinăuntru. 

Artistul reușise să picteze fructele date în pârg într-un mod 
realist, dar sugerând, în același timp, subtil, fără efuziuni 
sentimentale, că până și cele mai dulci daruri ale naturii au în 
sine acea calitate a perisabilităţii. 

Fascinată de geniul lui Huysum, Erika începu să perceapă 
subconștient un scrijelit vag. Zgomotul se înteţi, până când, în 
cele din urmă, îi distrase total atenţia de la tablou. 

Când se întoarse să cerceteze salonul cu privirea, văzu de 
îndată sursa zgomotului. Ca un crab cu cinci picioare, pornit 
orbește în cine știe ce misiune tainică, o mână tăiată se târa pe 
covorul persan antic. 


215 


CAPITOLUL 63 


Detectivul Dwight Frye trăia într-un bungalou atât de năpădit 
de bougainvillea, încât etajul și veranda erau pur și simplu 
acoperite de o perdea de frunze. Bracteele - roz strălucitor în 
lumina zilei, dar acum de o nuanță ceva mai atenuată - cădeau 
în valuri de pe fiecare cornișă, de pe fiecare jgheab, de pe 
fiecare colț al acoperișului, iar peretele de nord era acoperit în 
întregime cu o pânză de tulpini agăţătoare care creaseră un 
model de grilaj peste ferestre. 

Gazonul din faţă nu mai fusese tuns de săptămâni întregi. 
Treptele de la verandă erau deteriorate de ani buni. Casa 
întreagă nu mai fusese văruită de mai bine de un deceniu. 

Dacă Frye stătea acolo în chirie, atunci proprietarul era un 
zgârcit și jumătate. Dacă el era proprietarul, atunci era un 
imbecil cu acte în regulă. 

Ușa de la intrare era deschisă. 

Prin plasa de țânțari, Carson putea să vadă în spate spre 
bucătărie o lumină galbenă, murdară. Cum nu găsi soneria, bătu 
la ușă, apoi bătu și mai tare și, într-un final, strigă: 

— Frye? Hei, Dwight, suntem O'Connor și Maddison. 

Frye le ieși în cale luminat din spate de becul din bucătărie. 
Se legăna de-a lungul holului ca un pescar, încercând să 
traverseze puntea unui vas pe o mare tulburată. 

Când ajunse la intrare, aprinse lumina de pe verandă și clipi 
des, încercând să vadă prin plasa de țânțari. 

— Ce dracu’ vreți? 

— Puţină ospitalitate sudistă n-ar strica pentru început, spuse 
Michael. 

— Eu îs din Illinois, răspunse Frye. Trebuia să fi rămas acolo. 

Purta pantaloni largi, cu bretele. Tricoul lui fără mâneci, 
îmbibat în sudoare, lăsa să i se vadă inesteticii sâni atât de bine, 
încât Carson știa precis că va avea ceva coșmaruri cu el. 

— Închidem cazul Chirurgului, spuse ea. Dar trebuie să 
înțelegem ceva mai întâi. 

— V-am mai spus și în bibliotecă - nu mă mai interesează 
cazul. 

Părul și faţa lui Frye străluceau de parcă s-ar fi uns cu ulei. 


216 


Simţind o adiere venind dinspre el, Carson făcu un pas înapoi 
din ușă. 

— Tot ce vreau să știu e când aţi fost în apartamentul lui 
Bobby Allwine tu și Harker? 

— Cu cât îmbătrânesc, cu atât mai puţin îmi plac cazurile 
murdare de sânge, spuse Frye. Nimeni nu strânge de gât pe 
nimeni. Toată lumea taie în dreapta și-n stânga. E din cauza 
influenţei al naibii de bolnave a filmelor de la Hollywood. 

— Apartamentul lui Allwine? îi reaminti ea. Când ai fost acolo? 

— Tu auzi măcar ceva din ce-ţi spun? întrebă Frye. N-am fost 
niciodată acolo. Poate că pe voi vă excită să vedeţi inimi smulse 
din piept și maţe întinse pe podele, dar eu, la vârsta mea, încep 
să am greţuri. E cazul vostru și n-aveţi decât să vă spălaţi pe 
cap cu el. 

— N-ai fost niciodată acolo? întrebă Michael. Și atunci de unde 
știa Harker de pereţii negri, de lamele de ras? 

Frye se strâmbă. 

— Ce lame de ras? Ce dracu’ aveţi, prințeselor, de sunteţi așa 
de înțepate? 

— Ție îţi pute a adevăr aici? îl întrebă Carson pe Michael. 

— Duhnește de-a dreptul, răspunse Michael. 

— Duhnește - faci mişto de mine sau ce? vru Frye să știe. 

— Trebuie să recunosc că da, spuse Michael. 

— Dacă n-aș fi așa de beat și generos la ora asta, aș deschide 
ușa asta, spuse el arătând spre plasa de țânțari, și v-aș trage o 
mamă de bătaie să mă ţineţi dracu’ minte. 

— Sunt foarte recunoscător pentru stăpânirea de sine de care 
dai dovadă, spuse Michael. 

— Asta ce e? Vrea să fie sarcasm? 

— Trebuie să recunosc că da, spuse Michael. 

— Hai să mergem, trebuie să ne cărăm, spuse Carson 
întorcându-se din ușă și îndreptându-se spre treptele de la 
verandă. 

— Da, dar eu și monstrul mlaștinii, aici de faţă, aveam o 
conversație așa de plăcută. 

— lar faci mişto de mine, ai? întrebă Frye. 

— Trebuie să recunosc că da, spuse Michael urmând-o pe 
Carson. 


217 


Pe măsură ce rememora întâlnirile ei cu Harker și discuţiile pe 
care le purtaseră de-a lungul acelor zile, Carson o luă la fugă 
spre mașină. 


CAPITOLUL 64 


După ce o legă pe Jenna cu cătușe de mâini și de picioare pe 
masa de autopsie improvizată în dormitorul lui, Jonathan Harker 
îi tăie hainele cu foarfecele. 

Cu o cârpă din bumbac șterse încet sângele adunat în jurul 
nării ei stângi. Deja hemoragia nazală părea să se fi oprit. 

De câte ori începea să se trezească, lua sticluţa cu cloroform 
și-i picura câţiva stropi, doi sau trei, pe buza superioară, chiar 
între cele două nări. Inhalând aburii fluidului care se evapora 
foarte repede, ea adormea din nou. 

După ce o dezbrăcă, Jonathan o atinse pe oriunde își dorea, 
curios de reacţiile ei. Ba, mai curând, era curios de absența 
reacției. 

Sexul - deconectat de puterea procreaţiei - era modalitatea 
principală prin care membrii Rasei Noi se eliberau de tensiune. 
Se făceau disponibili la cerere, la un nivel pe care până și cei 
mai libertini membri ai Rasei Vechi l-ar fi găsit șocant. 

Erau capabili de performanță sexuală la cerere. Nu aveau 
nevoie de emoție sau de frumusețe, sau de orice fel de 
sentiment delicat care să le incite simţurile. 

Dorinţa în ei nu ţinea de dragoste și nu avea nevoie de 
dragoste, era doar necesitate fizică. 

Bărbaţi tineri se culcau cu femei bătrâne, femei bătrâne cu 
fete tinere, fete tinere cu bărbaţi bătrâni, slabii cu grașii, 
frumoșii cu urâţii, în orice combinaţie, fiecare cu singurul scop 
de a atinge satisfacția personală, cu niciun fel de obligaţie faţă 
de celălalt, cu o afecțiune cu nimic mai mare decât cea pe care 
o manifestau faţă de mâncarea pe care o ingurgitau și fără 
așteptarea implicită că sexul va duce către o relaţie. 

Într-adevăr relaţiile personale între membrii Rasei Noi erau 
descurajate complet. Jonathan bănuise în câteva rânduri că erau 
programaţi, la nivelul întregii specii, să fie incapabili să întreţină 
relaţii interumane în niciunul dintre modurile experimentate de 
membrii Rasei Vechi și care îi defineau. 

Cuplurile care se angajau într-o relaţie stabilă erau 
impedimente în împlinirea seriilor infinite de cuceriri care 


219 


formau scopul comun al fiecărui membru al Rasei Noi. Același 
lucru era valabil pentru prietenie. Și pentru familie. 

Pentru ca lumea să fie unită, fiecare creatură raţională trebuia 
să aibă în comun cu celelalte aceeași motivație, același ţel. 
Trebuiau toți să trăiască după un sistem de valori atât de 
simplificat, încât să nu permită conceptului de moralitate și 
diferențelor de opinie pe care acesta le genera să se 
cuibărească în inimile lor. 

Pentru că prieteniile și familiile erau piedici în calea scopului 
unic al speciei, Cetăţeanul ideal, în viziunea Tatălui, trebuia să 
fie un însingurat în viața lui intimă. Numai astfel, un însingurat 
putea să se dedice cu pasiunea triumfului și gloriei Rasei Noi. 

Atingând-o pe Jenna după bunul plac, incapabil să stârnească 
în sine nevoia care trecea drept pasiune, Jonathan se gândea că 
cei din specia lui erau, de asemenea, programaţi - sau, cel 
puţin, erau dezinteresaţi de idee - să nu fie capabili de a face 
sex cu membrii Rasei Vechi. 

Odată cu descărcarea informaţiilor direct în creier ca metodă 
de educare a membrilor Rasei Noi, venea și un dispreţ 
programat pentru Rasa Veche. Dispreţul, evident, venea la 
pachet cu un sentiment justificat de dominare, care includea și 
exploatarea sexuală. Acest fapt nu era valabil pentru Rasa 
Nouă, poate pentru că disprețul lor programat pentru forma de 
umanitate dezvoltată de natură includea și un element subtil de 
dezgust. 

Dintre cei creaţi în bazine, numai soţiei Tatălui i se permisese 
să simtă dorință pentru unul dintre membrii Rasei Vechi. Dar el 
nu mai aparţinea, de fapt, Rasei Vechi, ci era dumnezeul Rasei 
Noi. 

Mângâind-o pe Jenna, al cărei trup era frumos și a cărei 
înfățișare exterioară putea oricând să aparţină uneia dintre 
femeile Rasei Noi, Jonathan nu numai că rămăsese rece, dar 
începea să simtă și scârbă față de ea. 

Ce ciudat că această creatură inferioară, veriga mizerabilă 
între regnul animal și Rasa Nouă superioară, putea să conţină în 
trupul ei tocmai ceea ce lui Jonathan îi lipsea, organul sau 
glanda sau matricea neuronală care îi permitea să fie fericită 
aproape tot timpul. 

Venise vremea să taie. 


220 


Când Jenna începu să geamă și să dea din pleoape, el îi mai 
puse câteva picături de cloroform pe buza superioară, și femeia 
se linişti. 

Împinse lângă ea un suport pentru perfuzii. De el atârnă o 
pungă de soluție glucosalină. 

Legă un garou de brațul drept al Jennei și găsi o venă 
potrivită. lInseră canula prin care soluţia glucosalină se 
răspândea în sistemul ei sangvin și scoase garoul. 

Furtunul care lega soluţia salină de canulă era prevăzută și cu 
un cateter cu recipient, care permitea administrarea de 
medicamente în timpul perfuziei. Jonathan introduse o seringă 
plină cu un sedativ puternic în recipientul pentru medicamente, 
pe care apoi să-l administreze în doze multiple, bine măsurate, 
în funcție de necesitate. 

Pentru ca Jenna să nu se miște deloc în timpul disecţiei, 
trebuia să o adoarmă profund. Când o voia trează, ca să 
răspundă la întrebări cu privire la ce va găsi în ea, ar putea să 
oprească administrarea sedativului. 

Pentru că ar fi putut să ţipe chiar și sub anestezie și să-i 
alarmeze pe vecinii din apartamentul de dedesubt, Jonathan luă 
o cârpă și-i înfundă gura. Apoi trecu o bucată de bandă adezivă 
peste ea. 

Când apăsă pe gură, pentru ca banda să se lipească mai bine, 
pleoapele Jennei începură din nou să freamăte, apoi să se 
deschidă. Pentru un moment păru confuză, dezorientată, apoi își 
reveni. 

Ochii ei se măriră de groază. 

— Știu că cei din specia ta nu pot să oprească durerea la 
comandă, așa cum putem noi, spuse Jonathan. Așa că am să te 
trezesc cât mai rar cu putinţă ca să te pun să-mi explici chestiile 
pe care le voi găsi în tine. 


CAPITOLUL 65 


Cu girofarul pornit, Carson conduse cu viteză pe șoselele de 
suprafață. 

Chinuindu-se să rețină tot ce i se spusese, Michael zise: 

— Tipul pe care l-ai văzut în apartamentul lui Allwine e 
proprietarul unui cinematograf? 

— Cinema Luxe. 

— Nebunul care zice că e făcut din bucăţi de criminali și adus 
la viaţă de fulgere e proprietarul unui cinematograf? Credeam 
că ar deţine un stand cu hotdog. Un atelier de reparare a 
anvelopelor. 

— Poate că nu e nebun. 

— Poate e dus cu sorcova. 

— Poate că e ceea ce zice că e. 

— Un salon de frumusețe. 

— Ar fi trebuit să vezi ce-a făcut cu monedele alea. 

— Eu pot să fac fundiţe din cozile de cireşe cu limba, spuse 
Michael, dar asta nu înseamnă că sunt supranatural. 

— Dar n-am zis că tipul ar fi supranatural. A spus doar că, 
odată cu viaţa, fulgerul acela i-a mai dăruit ceva... o înțelegere 
a structurii cuantice a universului. 

— Și ce mama naibii ar trebui să însemne asta? 

— N-am idee, recunoscu ea. Dar cumva chestia asta explică 
de ce dispar monedele. 

— Orice magician de duzină poate să facă o monedă să 
dispară și nu sunt toți vrăjitori ai fizicii cuantice. 

— Aici e vorba despre mai mult decât niște trucuri ieftine de 
magie. Oricum, Deucalion zicea că unii dintre semenii lui sigur 
își doresc cu tărie să moară. 

— Carson, care semeni? Despre ce vorbim aici? 

În loc să-i răspundă la întrebare, conștientă că trebuie să-l 
conducă spre revelaţia ultimă pas cu pas, Carson îi spuse: 

— Allwine și prietenul lui au fost în bibliotecă, citind manuale 
despre psihologia comportamentelor aberante, încercând să-și 
înțeleagă suferinţa. 

— Nu mai conduce atât de repede. 


— Deci, continuă Carson, apăsând pedala de accelerație, 
cărţile n-au fost trase de pe rafturi în timpul unei lupte. N-a fost 
nicio luptă. De asta locul crimei era atât de curat, în ciuda unei 
violenţe aparente. 

— Aparente? l-a scos inima lui Allwine din piept. 

— Inimile. Plural. Dar probabil că e/ i-a cerut prietenului său 
să-l ucidă. 

— Cum? „Frate, fă-mi și mie o favoare și smulge-mi inima din 
piept?” Nu putea să-și taie venele, să ia otravă, să se 
plictisească de moarte uitându-se de mai multe ori la Pacientul 
englez? 

— Nu. Deucalion zicea că cei ca el sunt construiți în așa fel 
încât sunt incapabili să se sinucidă. 

— lar începi? spuse Michael, iritat. Cei ca el... 

— Faptul că sunt programaţi incapabili să se sinucidă... e 
acolo, în jurnalul original. L-am văzut. După chestia cu 
monedele, după ce am început să accept... Deucalion mi-a 
arătat. 

— Jurnal? Al cui jurnal? 

Carson ezită. 

— Carson? 

— Va fi un test ăsta, unul adevărat. 

— Ce test? 

— Un test al parteneriatului nostru, al prieteniei noastre. 

— Nu mai conduce atât de repede, o atenţionă el. 

De data asta nu mai reacţionă la reproșul lui, călcând pedala 
de accelerație. Nici nu încetini, dar nici nu mai acceleră. Puţină 
concesie ca să-l câștige de partea ei. 

— E ciudățenia naibii, să știi, îl avertiză ea. 

— Adică ce - mie nu-mi plac ciudățeniile? Eu trăiesc pentru 
ciudăţenii, sunt vocaţia mea. A/ cui jurnal? 

Ea trase adânc aer în piept. 

— Jurnalul lui Victor. Victor Frankenstein. Când îi văzu privirea 
ațintită asupra ei, mut de uimire, Carson continuă: Poate că 
sună nebunește... 

— Mda. Poate. 

— Dar cred că legenda este adevărată, așa cum spune și 
Deucalion. Victor Helios este Victor Frankenstein. 

— Cine ești tu și ce-ai făcut cu Carson O'Connor? 

— Deucalion a fost prima... știu eu... prima creaţie a lui Victor. 


223 


— Vezi, numai când aud numele și încep să mă simt ca într-un 
film pentru fraieri. Parcă ar fi al patrulea mușchetar sau ceva. 
Ce fel de nume mai e și Deucalion? 

— Și-a pus singur numele. E din mitologie. Deucalion era fiul 
lui Prometeu. 

— Aha, evident, spuse Michael. Deucalion Prometeu, fiul lui 
Fred Prometeu. Îmi aduc aminte de el acum. 

— Deucalion e singurul lui nume, primul și ultimul. 

— Ca Cher. 

— În mitologia clasică, Prometeu era fratele lui Atlas. Făcea 
oameni din țărână și le dădea scânteia vieţii. El a fost cel care i- 
a învăţat pe oameni diferite arte și, împotriva poruncii lui Zeus, 
a dăruit omului focul. 

— Poate că n-aș fi adormit așa de des la ore, dacă profa ar fi 
condus cu o sută treizeci de kilometri la oră. Pentru numele lui 
Dumnezeu, încetinește naibii odată! 

— Oricum, Deucalion are jurnalul original al lui Victor. Este 
scris în germană și e plin de schiţe anatomice care includ și un 
sistem circulator perfecţionat, prevăzut cu două inimi. 

— Poate că, dacă îi dau jurnalul lui Dan Rather de la Știri, o să 
facă un reportaj pe marginea lui, dar mie, unul, îmi sună a 
vrăjeală și a făcătură. 

Voia să-l pocnească. Pentru a-și domoli impulsul, își aminti cât 
de drăgălaș arăta la el în apartament. 

În loc să-l lovească, călcă frâna atât de puternic, încât sedanul 
lui Carson derapă în curbă, oprindu-se direct în fața Casei 
Mortuare Fullbright. 

— Un poliţist bun trebuie să aibă o minte deschisă. 

— De acord. Dar nu ajută prea mult să ai una atât de deschisă 
încât vântul să treacă prin ea cu un zgomot sumbru. 


224 


CAPITOLUL 66 


Viaţa în locuința lui Victor Frankenstein avea să aibă parte de 
mai multe momente macabre decât viața din casa lui 
Huckleberry Finn. 

Cu toate acestea, imaginea mâinii tăiate târându-se pe 
covorul din salon o uimea pe Erika, o femeie creată de om, 
dotată cu două inimi. Pentru un minut, poate mai mult, rămase 
pironită locului, incapabilă să facă o singură mișcare. 

Niciun fel de știință nu putea explica o mână tăiată, capabilă 
să se miște de una singură. Părea să fie o manifestare 
supranaturală la fel de sigur precum ar fi fost o siluetă umană 
ectoplasmatică plutind deasupra unei mese de spiritism. 

Totuși, Erika nu era atât de îngrozită, pe cât era de uimită, nu 
atât de uimită, pe cât era de curioasă să înţeleagă de unde și de 
ce. Cu cât privea mâna mai mult, cu atât îi bătea inima mai tare 
și fu cuprinsă de fiori care o făcură să tremure într-un mod nu 
tocmai neplăcut. 

Întelese instinctiv că mâna era conştientă de prezenţa ei 
acolo. Nu avea ochi, nu avea niciun alt simţ în afară de cel tactil 
- și n-ar fi trebuit să aibă nici măcar simţul tactil, având în 
vedere că nu avea sistem nervos, că nu avea creier - și totuși, 
inexplicabil, mâna știa că era privită. 

Asta trebuie să fi fost creatura pe care o tot auzise mișcându- 
se prin baie, pe sub pat, creatura care umblase în dulapul din 
baie și răsturnase sticluţele și recipientele din el. Chestia care 
lăsase bisturiul pe covorul din baie. 

Acest ultim gând o făcu să-și dea seama că mâna trebuie să fi 
fost doar unealta folosită de entitatea care îi vorbise prin 
ecranul televizorului și o încurajase să-l ucidă pe Victor. Așa cum 
folosise televizorul, folosise și mâna. 

Mu există altă lume în afara celei prezente. 

Erika își aminti că era un soldat fără suflet într-o armată a 
materialismului. Credinţa în ceva dincolo de percepţia simţurilor 
era un păcat care se pedepsea cu moartea. 

Ca și cum ar fi fost mâna unui orb încercând să distingă, prin 
pipăit, detaliile covorului persan, bestia cu cinci degete își croi 


225 


drum, peste mobilele din calea ei, spre ușile duble care 
despărţeau salonul de holul de la parter. 

Creatura nu umbla aiurea, fără o ţintă anume. După toate 
aparențele, avea un scop precis. 

Una din cele două uși care dădeau în hol se deschise. Mâna se 
opri acolo, așteptând. 

Erika bănuia că mâna nu numai că avea un scop anume, dar 
voia ca ea s-o urmeze. Femeia se duse spre ea. 

Mâna o porni din nou înainte, târându-se peste prag și apoi în 
hol. 


226 


CAPITOLUL 67 


Noaptea se retrăgea încet spre zorii unei noi zile, iar în Casa 
Mortuară Fullbright era deja lumină. 

— Vezi tu, încă o chestie care nu are niciun sens, spuse 
Michael apăsând insistent soneria de la ușă, e de ce Victor 
Frankenstein ar apărea aici, în New Orleans, dintre toate locurile 
din lumea asta? 

— Păi unde ai fi vrut să-și întindă prăvălia, în Baton Rouge, 
Baltimore, Omaha, Las Vegas? 

— Poate undeva în Europa. 

— De ce în Europa? 

— Pentru că este european. 

— A fost la un moment dat, dar acum nu mai e. Acum e Helios 
și nici măcar nu vorbește cu accent. 

— Toată aiureala asta bizară cu Frankenstein... toată e 
europeană, insistă Michael. 

— Îți aduci aminte de mulțimile cu coase și furci care luaseră 
cu asalt castelul? întrebă Carson. Nu se mai poate întoarce acolo 
niciodată. 

— Asta se întâmpla în filme, Carson. 

— Poate că sunt mai mult niște documentare, răspunse ea. 

Carson știa că era nebunie ce spune. Căldura înăbușitoare și 
umiditatea o pocniră, în cele din urmă, în moalele capului, clar. 
Poate că, dacă îi tăia ei cineva capul, aveau să găsească tărâțe 
în loc de creier. 

— Unde se fac cele mai avansate cercetări în domeniul 
tehnologiei ADN-ului recombinat, cele mai multe experimente 
de donare? Unde se fac cele mai multe descoperiri în biologia 
moleculară? 

— Dacă e să dau crezare tabloidelor pe care le citesc, 
probabil că în Atlantida, la câţiva kilometri adâncime, sub 
insulele Caraibe. 

— Ba se întâmplă exact aici, în coasta iubitelor noastre State 
Unite ale Americii, Michael. Dacă Victor Frankenstein este viu, 
acesta e locul în care ar vrea să fie, aici, unde știința cunoaște 
cele mai formidabile progrese. Și New Orleans este destul de 


227 


bizar încât să-i placă și să-l satisfacă. Unde în altă parte se 
îngroapă toți morţii în mausolee, la suprafață? 

Se aprinse lumina pe verandă. Un zăvor fu tras cu un scârțâit 
și un pocnet, iar ușa se deschise. 

Taylor Fullbright stătea dinaintea lor în pijamale de mătase 
roșie și un halat din mătase neagră pe care era aplicat, în partea 
din faţă, o imagine cu Judy Garland ca Dorothy. 

Jovial ca întotdeauna, Fullbright îi întâmpină cu căldură. 

— Bine aţi venit, din nou! 

— Ne pare rău că v-am trezit, își ceru scuze Carson. 

— Nu, nu. Nu m-aţi trezit. Am terminat de îmbălsămat un 
client acum vreo oră și mi s-a făcut poftă de mâncare. Mi-am 
făcut un sendviș cu pastramă și limbă, dacă vreţi și 
dumneavoastră unul. 

— Nu, mulțumesc, sunt plin de pufuleţi cu brânză, iar ea, în 
mod inexplicabil, e plină de entuziasm la ora asta, rosti Michael. 

— Nu e nevoie să intrăm, spuse Carson arătându-i mai întâi o 
fotografie într-o ramă argintie a lui Roy Pribeaux. L-aţi mai văzut 
pe tipul ăsta până acum? 

— Un ins arătos, aș zice, rosti Fullbright. Dar parcă puţin cam 
arogant. Cunosc genul. Aduce numai necazuri. 

— Nici nu vă puteți imagina ce necazuri. 

— Numai că nu l-am văzut pe-aici, spuse Fullbright din nou. 

Carson scoase dintr-un plic maro mare o fotografie 
înfăţișându-l pe detectivul Jonathan Harker. 

— Pe ăsta îl știu, spuse antreprenorul de pompe funebre. El e 
amicul lui Allwine, cu care venea la toate înmormântările. 


228 


CAPITOLUL 68 


Jenna Parker, cunoscută ca o petrecăreaţă, nu se afla pentru 
prima dată goală în faţa unui bărbat, doar că de data asta, 
pentru prima oară, era incapabilă să-l incite sexual, plângea. 
Scâncetele ei erau și mai patetice, fiind înfundate din cauza 
cârpei din gură și a benzii adezive care îi acoperea buzele. 

— Ideea nu e că nu te găsesc atractivă, îi spusese Jonathan. 
Ești foarte frumoasă. Cred că ești un exemplar frumos al speciei 
tale. Numai că eu aparţin Rasei Noi și a face sex cu tine e ca și 
cum aș face sex cu o maimuţă. 

Explicaţia lui sinceră o făcu să plângă și mai tare. Avea să se 
înece în propriile scâncete dacă nu era atentă. 

Dându-i o șansă să se adapteze la noua situaţie și să-și 
controleze emoţiile, Jonathan luă o trusă medicală dintr-un 
dulap. 

O puse pe un cărucior din oțel inoxidabil și-l împinse până 
lângă masa de autopsie. 

Din trusa neagră extrase instrumentele chirurgicale - bisturiu, 
retractoare, pense - și le întinse în ordine pe căruciorul pentru 
instrumentar chirurgical. Nu fuseseră sterilizate, dar cum Jenna 
avea să fie moartă la sfârșitul operaţiunii, nu avea niciun motiv 
să ia măsuri împotriva unei eventuale infecţii. 

Când imaginea instrumentelor chirurgicale o făcură pe femeie 
să plângă și mai tare, Jonathan își dădu seama că teama de 
durere și de moarte ar putea fi singura cauză a plânsului ei. 

— Ei bine, dacă numai din cauza asta ai de gând să plângi, 
atunci n-ai decât să plângi, pentru că nu am cum să fac nimic în 
privința asta. Doar nu pot să te las să pleci, pur și simplu. Te-ai 
duce la poliţie. 

După ce goli trusa, o lăsă deoparte. Pe pat avea o haină de 
ploaie din plastic, subțire, dar rezistentă, una dintre acelea care 
puteau fi împăturite și băgate într-o husă cu fermoar nu mai 
mare decât o tabacheră. Intenţiona să și-o pună peste tricou și 
blugi ca să nu trebuiască mai apoi, după ce va fi terminat cu 
Jenna, să-și curețe hainele. 


229 


În timp ce scutură haina ca s-o desfacă, Jonathan simţi în el o 
vibraţie familiară, ceva care se mișca și se răsucea în el și-l 
făcea să ofteze de surpriză, de excitare și frenezie. 

Aruncă haina de ploaie deoparte. Trase tricoul de pe el, 
examinându-și trunchiul. 

În abdomen, Celălalt împingea în carnea lui, ca și cum ar fi 
testat pereţii cutiei abdominale să-i verifice rezistența. Se 
contorsiona, se umfla. 

Nu se temea că s-ar putea să iasă din el, sfâșiindu-l, 
ucigându-l poate. Nu așa se întâmplau nașterile. Studiase 
variate metode de reproducere și își formulase o teorie pe care 
o găsise convingătoare. 

Văzând această mișcare în interiorul lui Jonathan, Jenna se 
opri instantaneu din plâns și începu să urle prin cârpă, prin 
banda adezivă. 

încercă să-i explice că nu avea de ce să se teamă, că acesta 
era cel mai mare act de rebeliune împotriva Tatălui și că acesta 
era începutul emancipării Rasei Noi. 

— Ne neagă dreptul de-a ne reproduce, spuse Jonathan, dar 
eu mă reproduc. Va fi ca o partenogeneză, cred. Când va veni 
momentul, mă voi divide, ca o amibă. Și atunci vor fi doi ca 
mine - eu, tatăl, și fiul meu. 

Când văzu că Jenna se zvârcolea, încercând cu disperare, dar 
prostește să se elibereze din legăturile ei, Jonathan se gândi că 
femeia ar putea să-și smulgă perfuzia. Dornic să înceapă 
disecția, n-avea niciun chef să piardă vremea băgând iar canula 
în venă. 

Apăsă încet în seringă, introducându-i câţiva centimetri cubi 
de sedativ în perfuzie. 

Jenna se opri rapid din zvârcolire și începu să tremure. Apoi se 
liniști. Adormi. 

În interiorul lui Jonathan, Celălalt se linişti și el. Abdomenul lui 
bombat reveni la forma iniţială. 

Zâmbind, puse o mână pe piept și apoi pe abdomen, 
mângâindu-l. 

— Momentul nostru se apropie. 


230 


CAPITOLUL 69 


Întorcându-se din ușa Casei Mortuare Fullbright, lui Michael îi 
veni s-o rupă la fugă până la mașină și să se urce la volan. Și ar 
fi reușit, ar fi recăpătat controlul, dacă ar fi avut cheile. 

Simplul fapt de a se fi suit la volan n-ar fi însemnat nimic 
pentru Carson. Nu i-ar fi cedat cheile. N-ar fi făcut-o decât dacă 
ar fi fost alegerea ei să stea pe scaunul mortului; altfel în ruptul 
capului n-ar fi cedat cuiva volanul mașinii ei. Mai degrabă 
mergea pe jos. 

Sedanul avea două seturi de chei. Carson le ţinea pe 
amândouă. 

Michael se gândise de multe ori să ceară și el un set de la 
garaj, dar știa că ea ar considera gestul drept o trădare. 

Așa că ea conduse din nou. Era clar că în familia ei nu existau 
ingineri de sisteme de siguranţă a mașinilor. 

Măcar din nevoia de a pricepe povestea ridicolă, total 
neplauzibilă, pe care ea voia să i-o bage pe gât, își mai lua 
gândul de la viteza cu care mergeau. 

— Oameni creați în laborator? Nu cred că știința e încă atât de 
avansată. 

— Poate că majoritatea nu sunt, însă Victor este. 

— Mary Shelley era o scriitoare. 

— Trebuie să-și fi bazat cartea pe o poveste adevărată pe 
care o auzise în vara aceea. Michael, tu ai auzit ce ne-a spus 
Jack Rogers. Nu un monstru. Allwine era proiectat așa, construit 
așa anume. 

— Nu pricep. De ce să construiască niște oameni care să fie 
paznici la bibliotecă, așa cum era Bobby Allwine? Nu ţi se pare 
caraghios? 

— Poate că îi creează să fie multe chestii - polițiști, ca Harker. 
Mecanici. Piloţi. Birocraţi. Poate că sunt peste tot. 

— De ce? 

— Deucalion zice că... vrea ca oamenii lui să ne ia locul, să 
distrugă creaţia lui Dumnezeu și s-o înlocuiască treptat cu a lui. 

— Eu nu sunt Austin Powers, și nici tu nu ești, este greu de 
înghiţit că Helios este Domnul Doctor Dracu’ în Persoană. 


— Ce s-a întâmplat cu imaginaţia ta? îl întrebă ea pierzându-și 
răbdarea. Ai văzut prea multe filme, nu mai poţi să gândești 
singur, trebuie s-o facă Hollywoodul pentru tine? 

— Harker, nu? De la poliţist la robot criminal? 

— Nu robot. Construit sau clonat, sau crescut într-un cazan... 
nu știu. Nu mai folosește bucăţi de cadavre animate de fulgere. 

— Un singur om, fie el și geniu, nu poate să... 

— Helios, îl întrerupse ea, este un vizionar obsedat, nebun de 
legat, care lucrează la asta de două secole și care a avut și are 
la dispoziție o avere imensă, moștenire de familie. 

Preocupată de un gând nou, Carson slăbi pedala de 
accelerație. 

— Ce e? întrebă Michael după câteva momente de tăcere. 

— Suntem morți. 

— Eu nu mă simt mort. 

— Nu, vreau să spun că, dacă Helios este cine spune 
Deucalion că este și dacă a reușit chestia asta, dacă toate 
creaţiile lui sunt răspândite în tot orașul, nu avem nicio șansă în 
fața lui. E un geniu, un miliardar, un om cu o putere enormă - și 
noi nu suntem nimic. 

Era speriată. Michael putea să simtă frica în vocea ei. Nu o 
văzuse niciodată înspăimântată. Nu așa. Nu fără ţeava unui 
pistol în față și degetul vreunui cretin pe trăgaci. 

— Eu pur și simplu nu cred chestiile astea, spuse el, deși 
începea să creadă. Nu înţeleg de ce crezi tu. 

— Și dacă eu cred, amice, spuse ea cu asprime, nu e suficient 
pentru tine? 

Cum el ezită să-i răspundă, ea frână brusc și trase pe dreapta. 
Enervată la culme, stinse farurile și ieși din mașină. 

În filme, când vedeau un cadavru cu două inimi și organe 
necunoscute, știau precis că aveau de-a face cu extratereștri 
sau ceva de genul ăsta. 

Chiar dacă nu-l cunoscuse pe Deucalion, Michael nu pricepea 
de ce individul nu se supunea formulei clasice care se putea 
extrăgea din descoperirea făcută de Jack Rogers în corpul lui 
Bobby Allwine. Ba, pe lângă toate astea, cineva furase cadavrul 
lui Allwine și raportul post-mortem, ceea ce te ducea cu gândul 
la o conspirație de un fel sau altul. 

leși și el din mașină. 


Erau într-un cartier rezidenţial, sub o cupolă de stejari bătrâni. 
Noaptea era toridă. Luna părea a se topi printre ramurile 
copacilor. 

Michael și Carson se uitau unul la celălalt peste capota 
sedanului. Ea ţinea buzele strânse. De obicei erau numai bune 
de sărutat. Acum nu era cazul. 

— Michael, eu ţi-am spus ce-am văzut. 

— Eu am mai sărit de pe buza prăpastiei pentru tine și altă 
dată, dar acum îmi pare cam abruptă panta. 

La început ea nu spuse nimic. O expresie jalnică îi apăru pe 
chip. 

— Sunt dimineţi când mă trezesc și mă gândesc cu groază că 
Arnie va rămâne tot timpul... Arnie. 

Michael se îndreptă spre botul mașinii. 

— Toată lumea vrea chestii pe care nu le poate avea 
niciodată. 

Carson rămase lângă portieră, fără să cedeze un centimetru. 

— Eu vreau ca viața mea să aibă un sens. Un scop. Vreau o 
miză mai mare. Vreau să fac lucruri care să conteze, vreau mai 
mult decât acum. 

El se opri în faţa sedanului. 

— E real ce se întâmplă, Michael, rosti ea privind luna 
lăptoasă printre ramurile stejarilor. Știu sigur că așa e. Vieţile 
noastre nu vor mai fi niciodată ce-au fost. 

Văzu în ea o dorință de schimbare atât de puternică, încât 
până și asta - schimbul între lumea pe care o cunoșteau și alta 
care era și mai înfricoșătoare - era de preferat păstrării statu- 
quoului. 

— OK, OK, zise el. Deci, unde e Deucalion ăsta? Dacă există 
ceva real în toată afacerea asta, atunci lupta e mai mult a lui 
decât a noastră. 

Ea își cobori privirea de la lună la Michael. Se duse și ea spre 
botul mașinii. 

— Deucalion nu poate să ridice mâna împotriva creatorului 
său, spuse ea. Este aceeași chestie ca și interdicția de 
sinucidere. A încercat acum două sute de ani și Victor aproape l- 
a distrus. Jumătate din faţa lui este... atât de distrusă. 

Erau faţă în faţă. 


233 


Voia s-o atingă, să-i pună o mână pe umăr. Se controlă, 
pentru că nu știa la ce va duce o simplă atingere și nu era 
momentul pentru încă o schimbare. 

— Oameni creaţi în laborator, zici? 

— Da. 

— Eşti sigură? 

— Sincer? Nu ştiu. Poate că doar vreau să fiu sigură. 

Căldură, umiditate, lumina lunii și miros de iasomie: New 
Orleans părea câteodată ca un vis febril, dar parcă niciodată așa 
de tare ca acum. 

— Frankenstein e viu, spuse el. Ar fi visul suprem al celor de 
la National Enquirer. 

Se uită urât la ea. 

— Nu, mie îmi place National Enquirer, se grăbi el să adauge. 
Că doar niciun om normal nu mai citeşte Mew York Times în ziua 
de azi? Nu? Nu eu. Cu siguranţă nu. 

— Trebuie să-l găsim pe Harker, îi reaminti ea. 

— Da, încuviinţă el. Eu zic să mergem să punem mâna pe el. 


234 


CAPITOLUL 70 


Într-un conac atât de mare ca acesta, o mână tăiată avea 
mult de mers ca să ajungă spre ţinta finală. 

Înainte, când se târâse nevăzută prin baie, mâna, judecând 
după zgomotele pe care le producea, se mișcase la fel de 
repede ca un șobolan stresat. Acum însă nu. 

Conceptul unei mâini tăiate obosite, epuizate din cauza 
târâtului constant, nu avea niciun sens pentru ea. 

Cum nu avea nici conceptul unei mâini tăiate confuze. Cu 
toate acestea, mâna aceasta se oprea din când în când, ca și 
cum nu ar fi fost sigură în ce direcţie s-o pornească, ba, la un 
moment dat, o luase înapoi pe drumul pe care pornise, apoi 
alesese o altă traiectorie. 

Erika persista în convingerea că era martora unui eveniment 
supranatural. Nu avea habar să existe o știință care să poată 
explica această minune târâtoare. 

Deși Victor încercase acum mulţi ani așa ceva, făcând oameni 
din diverse bucăţi de oameni, adunate de prin cimitire, nu mai 
folosise asemenea metode barbare de ceva vreme. 

În plus, mâna nu se termina în partea de sus într-un ciot 
însângerat. Era perfect rotundă și acoperită cu piele netedă și 
fără defecte, ca și cum n-ar fi fost niciodată atașată unui braţ. 

Să nu fi luat în calcul decât acest detaliu, și tot părea să 
confirme originile supranaturale ale mâinii. 

În timp ce Erika o urma răbdătoare, mâna ajunse, în cele din 
urmă, în bucătărie. Acolo se opri în fața ușii de la cămară. 

Erika aștepta liniștită ca mâna să facă ceva și apoi decise că e 
nevoie de ajutorul ei. Deschise ușa cămării și aprinse lumina. 

Cum mâna se târî spre peretele din spatele cămării, Erika își 
dădu seama că voia, de fapt, s-o conducă spre biroul lui Victor. 
Știa de existenţa lui, însă nu fusese niciodată înăuntru. 

Acest spaţiu de lucru secret se afla dincolo de peretele de la 
cămară. Cel mai probabil, prin acţionarea unei manete ascunse 
undeva, rafturile pline cu mâncare se vor da la o parte, 
asemenea unei uși. 


Înainte să apuce măcar să caute maneta, peretele se dădu 
singur la o parte. Totuși, nu mâna de pe pardoseală îl activase; o 
altă entitate era prezentă acolo. 

Urmă mâna în camera secretă și, pe un birou din mijlocul 
încăperii, văzu un bazin Lucite, umplut cu o soluție lăptoasă, în 
care se afla capul tăiat al unui bărbat. Nu un cap perfect format, 
ci mai curând o construcţie grosolană. 

Pe această mască grotescă, care-ar fi trebuit să reprezinte un 
chip uman, se deschiseră doi ochi roșii. 

Creatura îi vorbi Erikăi pe o voce joasă, aspră, identică cu 
vocea entității care prin intermediul ecranului televizorului o 
îndemnase cu atâta aplomb să-l ucidă pe Victor. 

— Uită-te la mine... la ceea ce sunt... și spune-mi, dacă poți, 
că el nu este malefic. 


236 


CAPITOLUL 71 


Carson parcă în faţa apartamentului lui Harker, ieși din 
mașină în grabă, se duse în spate, ridică rapid trapa 
portbagajului și luă pușca cu aer comprimat. 

Michael o ajunse din urmă în momentul în care ea își încărca 
arma. 

— Hei, așteaptă, nu suntem o echipă de comando. 

— Dacă ne ducem să-l arestăm pe Harker ca și cum ar fi unul 
dintre nebunii cu care suntem noi obișnuiți, suntem morți, 
pricepi? 

Un tip într-o dubă albă, din partea cealaltă a străzii, îi văzu. 
Michael nu voia să facă o scenă, însă îi zise: 

— Dă-mi mie pușca. 

— Pot să suport reculul, îl asigură ea. 

— Nu, nu e asta. Nu intrăm pe-acolo. 

Ea trânti trapa portbagajului și se îndreptă spre trotuar. 

Michael veni lângă ea, încercând să priceapă ce avea de 
gând. 

— Chemăm întăriri? 

— Și cum o să explicăm la Centru de ce avem nevoie de 
întăriri? Ai de gând să le spui că vrem să prindem un monstru 
creat într-un laborator? 

Ajungând în faţa ușii, Michael nu se putu abţine. 

— Asta e nebunie curată. 

— Și ce, am zis eu că nu e? 

Ușa de la intrare se deschise într-un hol dezolant, dar care se 
voia elegant, dotat cu șaisprezece cutii de corespondenţă din 
alamă. 

Carson citi numele de pe cutii. 

— Harker e la etajul patru. Ultimul etaj. 

Având dubii în privinţa întregii operaţiuni, dar prins în avântul 
lui Carson, Michael o urmă către o ușă care duceau spre casa 
scării. 

— Deucalion spunea că, în caz de extremă nevoie, creaturile 
lui Victor sunt capabile să-și reprime durerea, rosti Carson 
începând să urce scările, cu Michael după ea. 

— O să avem nevoie de gloanţe de argint? 


— Faci mişto de mine? întrebă Carson imitându-l pe Dwight 
Frye. 

— Trebuie să recunosc că da. 

Scările erau înguste. Mirosul de mucegai și dezinfectant se 
împleteau și făceau aerul de nerespirat. Michael încerca să se 
convingă singur că nu ametţea din cauza mirosului. 

— Pot fi uciși, rosti Carson. Allwine a fost. 

— Mda. Dar el voia să moară. 

— Ți-aduci aminte de Jack Rogers când a zis ca Allwine avea 
un craniu de o densitate moleculară incredibilă? 

— Asta ce înseamnă în limbaj popular? întrebă el. 

— Capul este blindat natural împotriva oricărui fel de glonț, cu 
excepţia celor de calibru mare. 

Gâfâind, dar nu din cauza oboselii, ci din nevoia unui aer mai 
curat decât oferea scara blocului cu aburii ei toxici, Michael zise: 

— Monștri în rândurile noastre, dându-se drept oameni 
normali - cred că e cea mai veche formă de paranoia. 

— Cuvântul imposibil are în el cuvântul posibil, nu? 

— Ce-i asta, învăţătură zen? 

— Star Trek, cred. Mr. Spock. 

Pe palierul dintre etajele trei și patru, Carson se opri și armă 
pușca, să fie sigură că are un cartuș pe țeavă. 

Scoţând pistolul din tocul de la șold, Michael spuse: 

— Deci, practic în ce ne băgăm aici? 

— In rahat până la gât. Ce e nou în chestia asta? 

Urcară și ultimul etaj, intrară pe ușa de incendiu și dădură 
peste un mic hol care lega cele patru apartamente. 

Podeaua din lemn fusese vopsită într-un gri murdar, din acela 
cu care se spoiesc navele de luptă. La câţiva metri de ușa lui 
Harker zăcea un mănunchi de chei, pe un inel de plastic. 

Michael se lăsă pe vine și se uită cu atenţie la setul de chei. 
Atașat de inelul de plastic se afla și un card mic de reduceri, din 
plastic, unul dintre cele cu bandă magnetică, emis de un 
supermarket pe numele Jenna Parker. 

Işi aduse aminte că citise numele acela pe o cutie poștală de 
la parter. Jenna Parker locuia și ea la ultimul etaj: era una dintre 
vecinele lui Harker. 

— Michael, șopti Carson. 

El ridică ochii spre ea, apoi spre locul înspre care arăta ea cu 
ţeava puștii. 


238 


În apropierea ușii lui Harker, la câţiva centimetri de prag, un 
strop întunecat păta scândurile cenușii care formau pardoseala. 
Stropul era lucios, aproximativ de mărimea unei monede, numai 
că oval. Roșu întunecat, lucios. 

Michael îl atinse cu degetul. Umed. 

Frecă degetele unele de altele și mirosi lichidul de pe ele. 
Ridicându-se în picioare, dădu din cap cu înţeles către Carson și 
îi arătă numele de pe cardul de cumpărături. 

Dându-se într-o parte a ușii, Michael încercă ușor clanța. Nu 
se știa niciodată. Majoritatea criminalilor erau imbecili cu acte în 
regulă. Chiar dacă Harker deţinea două inimi, tot un singur 
creier avea și, dacă era responsabil pentru unele dintre crimele 
atribuite Chirurgului, era clar că multe dintre sinapsele lui erau 
scurtcircuitate. Toţi criminalii făceau greșeli. Câteodată numai 
că nu puneau pe ușă o pancartă invitându-i să-i aresteze, așa de 
tâmpiţi erau. 

De data asta ușa se dovedi a fi închisă, iar Michael își dădu 
seama, din modul în care se mișca pe balamale, că numai lanţul 
era tras, nu și yala. 

Carson ar fi putut distruge încuietoarea cu un singur foc de 
armă. O pușcă cu aer comprimat era o armă potrivită pentru cei 
care doreau să-și apere locuinţa de diverși infractori, pentru că 
alicele nu treceau prin pereţi ca să ucidă vreun nevinovat din 
apartamentele învecinate, așa cum s-ar fi putut întâmpla cu 
pistoalele obișnuite, de mare calibru. 

Deși un foc de armă n-ar fi avut urmări mortale pentru cine se 
afla înăuntru, Michael nu era totuși dispus să utilizeze pușca. 

Poate că Harker nu era singur în apartament. Poate că avea 
un ostatic. 

Trebuiau să folosească forța minimă necesară pentru a intra 
în apartament, apoi să recurgă la violență în funcţie de 
necesitate. 

Michael păși în faţa ușii, dădu o lovitură puternică de picior în 
zona încuietorii, dar aceasta rezistă; Michael lovi din nou, lovi și 
a treia oară, fiecare lovitură la fel de răsunătoare ca un foc de 
armă și, în cele din urmă, lanţul cedă. 

Ușa zbură în lături. 

Ghemuită pe jumătate, rapidă ca o felină, Carson intră prima, 
cu arma înaintea ei, îndreptând ţeava în toate părțile. 


239 


În spatele ei, peste umăr, Michael îl văzu pe Harker 
traversând încăperea din faţa lor. 

— Pune arma jos! ţipă Carson, iar Michael văzu revolverul din 
mâna lui. 

Harker trase un foc. Lovi tocul ușii. 

O ploaie de așchii îl lovi pe Michael direct în faţă, intrându-i în 
păr, în timp ce Carson ripostă cu un foc de armă în direcţia lui 
Harker. 

Întreaga forţă a împușcăturii îl nimeni pe Harker în șoldul 
stâng, în picior. El se împletici, se lovi de un perete, dar nu căzu 
la pământ. 

De îndată ce trase prima rundă, fiind încă în mișcare, Carson 
armă din nou pușca și, în același timp, se retrase în fugă, în 
partea stângă a ușii. 

Venind în spatele ei, Michael se mișcă spre partea dreaptă a 
ușii exact în momentul în care Harker trase al doilea foc de 
armă. Auzi șuieratul glonțului în aer, la câţiva centimetri de 
capul lui. 

Carson trase din nou și Harker luă alicele în plin, clătinându- 
se, dar continuă să se miște, fugind în bucătărie, ieșind din 
bătaia puștii, în timp ce Carson trimise a treia rundă pe țeavă. 


240 


CAPITOLUL 72 


Cu spatele la peretele care despărțea bucătăria de camera de 
zi, Carson pescui cartușe din buzunarul de la haină. 

Tremura. Incărca unul câte unul cartușele groase, de frică să 
nu le scape pe jos. Dacă scăpa unul, dacă intra pe sub vreo 
piesă de mobilă... 

Afară, în faţa portbagajului deschis, când își încărcase arma 
cu douăsprezece cartușe, nu luase decât câteva de rezervă. 
Arma era una de temut, folosită pentru a pune repede punct 
unei situații periculoase; nu era una pe care s-o foloseşti în 
schimburi prelungite de focuri. 

Doar de două ori până acum avusese nevoie de o astfel de 
armă. De fiecare dată trăsese un singur foc - o dată, fusese 
doar un foc de avertizare; în celălalt incident, trăsese cu intenţia 
de a răni și a pune punct unei confruntări. 

Se părea că Harker va fi pe atât de greu de prins pe cât 
prevăzuse Deucalion. 

Nu mai avea decât trei cartușe de rezervă. Le puse în 
încărcătorul cilindric al armei, cu speranţa că aveau să fie 
suficiente să termine cu Harker. 

Oasele craniului erau la fel de tari ca o armură de fier. Ar fi 
putut să-l orbească dacă trăgea un singur cartuș în figură, dar 
avea să conteze? Nu cumva individul reușea să funcţioneze în 
continuare? 

Două inimi. Dacă ţintea în piept? Două focuri rapide, poate 
trei, de la mică distanță, dacă se putea. Să-i distrugă amândouă 
inimile. 

În partea cealaltă a camerei, Michael stătea ghemuit, 
folosindu-se de mobilă ca de un paravan în calea gloanțelor, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de mijlocul încăperii, 
încercând să găsească o modalitate mai puţin riscantă de a 
vedea în bucătărie, unde se retrăsese Harker. 

Harker era numai o parte din problema pe care o aveau. 
Jenna era cealaltă parte. Sângele din hol sugera că Jenna se afla 
în apartament și că era rănită. Poate că era pe moarte. 


241 


Apartamentul era mic. Poate avea doar trei camere, cu o 
singură baie. Harker ieșise din baie când intraseră ei. Poate că 
Jenna era înăuntru. 

Sau poate că era în bucătărie, unde se ascundea acum. Poate 
că îi tăia gâtul exact în momentul ăsta. 

Cu spatele la perete și ţinând arma în lateral, Carson se mișcă 
încet spre intrarea bolită dintre această cameră și bucătărie, 
conștientă că Harker ar fi putut să-i tragă un glonţ în față în 
momentul în care s-ar fi arătat. 

Trebuiau să-l doboare repede pe Harker și să-i acorde Jennei 
asistență medicală de urgenţă. Femeia nu ţipa. Poate că era 
moartă. Poate că murea. În asemenea situaţii, timpul era 
elementul esenţial, era teroarea, era chintesenţa acţiunii. 

Un zgomot în bucătărie. Nu reușea să-l identifice. 

Ridicându-se, fără să se asigure, de după canapeaua unde se 
ascunsese, Michael exclamă: 

— lese pe fereastră! 

Carson înaintă și văzu o fereastră deschisă. Harker era 
aplecat în afară, cu spatele la ea. 

Ea privi încăperea, să se asigure că Jenna nu era acolo să fie 
rănită de gloanțele care ricoșau. Nu. Doar Harker. 

Monstru sau nu, împușcăturile în spate aveau să atragă după 
sine o anchetă a celor de la Interne, însă nu avea încotro și 
trebuia să tragă. Harker, în schimb, dispăruse pe fereastră 
înainte să aibă ea timp să apese pe trăgaci. 

Alergând spre fereastră, Carson se aștepta să vadă scara de 
incendiu dedesubt sau măcar un balcon. Nu găsi niciuna, nici 
alta. 

Harker se aruncase de la fereastră, pe aleea de dedesubt. 
Sărise cel puţin zece metri, poate chiar cincisprezece. Destul de 
mult să prindă viteză mortală la impact. 

Zăcea cu fața la pământ, pe alee. Nu se mișca. 

Plonjonul lui părea să contrazică afirmaţia lui Deucalion 
conform căreia creaţiilor lui Victor le era interzisă sinuciderea. 

Dedesubt, Harker începu să se miște. Apoi sări în picioare. 
Știuse că putea să supraviețuiască unei asemenea căderi. 

Când se uită în sus, spre fereastra lui, la Carson, ochii îi luciră 
ca niște felinare din cauza razelor lunii care se reflectau în ei. 

De la această distanţă un foc de armă sau toate patru nici n- 
aveau să-l gâdile măcar. 


242 


Harker alergă spre cel mai apropiat capăt al aleii. Acolo se 
opri când, cu un scrâșnet de roţi, o dubă albă frână brusc în faţa 
lui. 

Portiera șoferului se deschise brusc și din mașină ieși un 
bărbat. De la distanţă, Carson nu putea să-i distingă trăsăturile. 
Părea doar să aibă un păr alb sau blond argintiu. 

Il auzi pe șofer strigându-i ceva lui Harker. Carson nu reuși să 
distingă cuvintele. 

Harker alergă, înconjură mașina și se urcă pe scaunul din 
dreapta. 

După ce reveni la volan, șoferul trânti portiera și apăsă pedala 
de acceleraţie. Roţile se puseră în mișcare, scârțâiră strident, 
scoaseră fum și lăsară dâre de cauciuc în urmă. Duba gonea 
înainte, în noapte. 

Duba ar fi putut fi un Ford. Nu era sigură. 

Transpiraţia se prelingea ușor de pe fruntea lui Carson. Era 
udă până la piele. In ciuda căldurii, simţi că o iau frisoanele. 


243 


CAPITOLUL 73 


Victor îl numise Karloff, poate dintr-o glumă, dar Erika nu 
găsise nimic comic în „viaţa” hidoasă pe care i-o dăduse acestei 
creaturi. 

Capul fără trup stătea nemișcat într-un lichid albicios, 
amniotic, alimentat de tuburi prin care circulau nutrienți. Prin 
altele se drenau resturile metabolice. O serie de aparate și 
instalaţii îl asistau pe Karloff, toate fiind misterioase și 
amenințătoare în ochii Erikăi. 

Mâna zăcea pe podea, într-un colț, cu palma deschisă în sus. 
Nemișcată. 

Karloff controlase micul explorator cu cinci degete prin 
puterea telechinezică pe care creatorul lui spera să o poată 
încorpora în el. Deși era o oroare în sine, experimentul se 
dovedi, în ciuda acestui fapt, un succes. 

Autodeconectată de mașinăria care o ţinea în viaţă, mâna era 
acum moartă. Karloff încă ar mai fi putut-o anima, deși nu 
pentru multă vreme. Carnea s-ar fi deteriorat rapid. Nici chiar 
puterea telechinezică nu ar mai fi fost în stare să manevreze 
încheieturile îngheţate și musculatura aflată în descompunere. 

Cu siguranţă însă Victor nu anticipase abilitatea lui Karloff de 
a-și folosi puterile psihice pentru a căpăta fie și o formă limitată 
de libertate și de a se mișca prin conac, în încercarea disperată 
de a incita pe cel sau pe cea care ar putea deveni ucigașul 
creatorului său. 

Cu aceeași putere stranie Karloff reușise să activeze 
mecanismul electric ce punea în funcţiune ușa secretă de la 
cămară și care dădea în laborator, permițându-i Erikăi să intre. 
De asemenea se folosise de telechinezie pentru a controla 
televizorul din dormitorul principal, pentru a vorbi cu ea șia o 
încuraja să se răzvrătească împotriva lui Victor. 

Nefiind nici măcar o creaţie completă, așa cum era ea, Karloff 
nu fusese programat să înţeleagă până la capăt misiunea lui 
Victor și nici nu fusese conștient de limitările asupra libertăţii 
membrilor Rasei Noi pe care le impusese creatorul. Acum știa că 
ea nu putea să ridice mâna împotriva celui care îi dăduse viaţă, 
și disperarea lui era totală. 


244 


Când îi sugerase ca el să-și folosească puterea să 
dezasambleze  mașinăriile care îl ţineau în viață, Erika 
descoperise că și el, ca toţi ceilalţi, fusese programat să nu se 
poată autodistruge. 

Erika se chinuia să nu se lase pradă deznădejdii. Încet-încet își 
pierdea speranţa. Mâna și celelalte apariţii nu avuseseră nimic 
supranatural în ele, așa cum își dorise cu ardoare, așa cum 
crezuse atâta vreme. 

Oh, cât de mult își dorise ca aceste miracole să fie dovada 
unei alte lumi, dincolo de aceasta. Insă ceea ce părea a fi 
manifestarea unei Prezențe divine nu fusese decât grotescul 
Karloff. 

Ar fi putut să-l învinovăţească pe el pentru dezamăgirea ei 
cruntă, ar fi putut să-l urască, însă nu simțea nimic din toate 
astea. În schimb, îi era milă de patetica entitate care se dovedi 
neputincioasă, în pofida puterii sale, condamnată fiind la o viață 
infernală. 

Poate că ce simțea nu era totuși milă. La drept vorbind, ea nu 
era capabilă de milă. Dar simţea ceva, și încă ceva puternic. 

— Ucide-mă, o imploră biata creatură. 

Ochii injectaţi erau disperaţi. Chipul pe jumătate format era o 
mască a nefericirii. 

Erika începu să-i spună că programul ei îi interzicea să ucidă 
pe cineva din Rasa Nouă sau din cea Veche, cu excepţia 
cazurilor de autoapărare sau la ordinul creatorului ei. Apoi își 
dădu seama că programul ei nu anticipase o asemenea situaţie. 

Karloff nu aparținea Rasei Vechi, dar nici nu se califica drept 
unul dintre membrii Rasei Noi. El era altceva, ceva unic. 

Niciuna dintre regulile de conduită după care își trăia Erika 
viața nu se aplica în această situaţie. 

Uitându-se la instalaţiile care îl mențineau în viață, fără să le 
cunoască funcţiile, Erika îi zise creaturii: 

— Nu vreau să-ţi provoc durere. 

— Eu nu cunosc decât durere, șopti el. Nu-mi doresc decât 
liniște. 

Ea începu să tragă de fire, să întrerupă aparate de tot felul. 
Torsul motoarelor și vibraţiile pompelor se atenuară până când 
se opriră de tot. 

— Mă duc, șopti Karloff, cu vocea abia un murmur. Ochii lui 
injectaţi se închiseră. Mă duc... 


245 


Pe podea, într-un colţ mâna intrase în convulsii. 

Ultimele cuvinte ale capului lipsit de trup erau atât de slabe, 
doar șoapte, încât Erika abia reușea să-și dea seama ce spunea: 

— Tu... trebuie să fii... un înger. 

Ea rămase în picioare o vreme, gândindu-se la ce îi spusese 
Karloff, căci poeții Rasei Vechi scriseseră adesea că 
necunoscute sunt căile Domnului și multe minunile sale. 

Curând își dădu seama că Victor nu trebuie să o găsească 
acolo. 

Ea studie întrerupătoarele pe care le apăsase, cordoanele pe 
care le trăsese din prize. Băgă iar în priză unul dintre ele. 
Repoziționă mâna pe podea, chiar sub întrerupătoare. Puse 
celelalte cordoane în mână, strângând degetele înțepenite în 
jurul lor, le ţinu așa preţ de câteva secunde, până când 
rămaseră în poziţie, fără ca ea să mai aplice presiune. 

Ajunsă iar în cămară, Erikăi îi trebui un minut să găsească 
maneta ascunsă. Rafturile pline cu conserve de mâncare se 
așezară la locul lor, închizând laboratorul lui Victor în urma lor. 

Se întoarse la pictura lui Van Huysum, în salon. Era atât de 
frumoasă! 

Pentru a-l incita sexual pe Victor, Erikăi i se permisese să 
simtă rușine. Rușinea ducea la umilință. Acum simțea că 
umilinţa ei fusese înlocuită de un sentiment care era poate cel 
de regret sau poate mai mult decât regret - milă. 

Reflectând asupra potenţialului ei, Erika își simţi speranţa 
renăscută. Fiinţa aceea înaripată, care îi aparţinea ei, care își 
făcuse culcuș în inima ei, dacă nu în sufletul ei, era ca o pasăre 
Phoenix, renăscându-se din cenușă. 


246 


CAPITOLUL 74 


Din vârtejul luminilor de girofar de pe capotele mașinilor de 
poliţie și ale ambulanţelor, fascicule nesincronizate de lumină 
albastră, albă și roșie pictau o pânză fantasmagorică patriotardă 
pe fațada clădirii de apartamente. 

Unii în pijamale și halate, alţii frumos îmbrăcaţi și ferchezuiți 
gata pentru camerele de luat vederi, vecinii erau adunaţi pe 
trotuar. Bârfeau, râdeau, beau bere din pahare de carton, din 
cutii, mâncau pizza rece, chipsuri direct din pungi, făceau poze 
mașinilor de poliţie, polițiștilor și lor înșiși. Păreau să considere 
recenta erupție de acte de violenţă și prezenţa unui criminal în 
serie în mijlocul lor drept un motiv de sărbătoare. 

În fața portbagajului sedanului ei, în timp ce Carson ascundea 
pușca, Michael rosti: 

— Cum se poate s-o ia la fugă după ce a sărit patru etaje? 

— Mda, nu e vorba doar de curaj aici. 

— Și ce naiba scriem în raport ca să nu aterizăm și noi direct 
la balamuc? 

— Minţim, zise Carson trântind capota de la portbagaj. 

Un Subaru Outback trase pe dreapta, în spatele lor, și din el 
cobori Kathleen Burke. 

— Vă vine să credeţi... Harker? 

— Da, părea să fie întotdeauna bun de pus la rană, spuse 
Michael. 

— Din momentul în care am văzut biletul acela de adio de pe 
calculatorul lui Roy Pribeaux, o informă Carson, n-am crezut o 
clipă că el l-a scris. leri, ca să ne enerveze, Harker a folosit 
aceeași frază cu care se termina biletul lui Pribeaux - un etaj 
sub Talpa ladului. 

— Da, confirmă Michael. Harker ne-a spus că, pentru a-l 
prinde pe tipul ăsta, trebuie să coborâm într-un loc mult mai 
sinistru - un etaj sub Talpa ladului. 

— Vreţi să spuneţi, zise Kathy, surprinsă, că voi credeţi că 
Harker a făcut-o anume, că a vrut cu tot dinadinsul să vă dați 
seama că el e al doilea criminal? 

— Poate că nu conștient, spuse Carson, dar da, cred că a vrut. 
L-a aruncat pe frumușel de pe acoperiș, după ce l-a aranjat în 


247 


așa fel încât să i se pună în cârcă și seria de crime ale lui 
Pribeaux, și pe cele pe care Harker însuși le comisese. Insă cu 
expresia aceea - un etaj mai jos de Talpa ladului - și-a aprins 
singur fitilul care avea să-l arunce în aer. 

— In sinea lor, aproape întotdeauna, fu de acord Kathy, mai 
toți vor să fie prinși. Dar nu mă aştept ca psihologia lui Harker 
să... 

— Să ce? 

— Nu știu, ridică ea din umeri. Să funcţioneze așa. Chiar nu 
știu. Vorbesc aiurea. Zău așa, eu stau și fac profil psihologic și 
ticălosul e drept în faţa mea. 

— Nu te stresa, o sfătui Carson. Nimeni nu l-a suspectat pe 
Harker până când nu s-a arătat singur cu degetul. 

— Dar poate că eu ar fi trebuit, rosti Kathy îngrijorată. îţi 
aduci aminte de cele trei crime de la clubul acela de noapte de- 
acum șase luni? 

— Boogie City, își aminti Carson. 

— Sună ca un loc unde lumea se duce să se scobească în nas, 
zise Michael. 

— Harker și Frye erau repartizaţi pe cazul acela, spuse Kathy. 

Michael ridică din umeri. 

— Da. Harker l-a împușcat pe criminal. A fost cam ciudat, dar 
a fost achitat de toate acuzațiile. 

— După schimbul acela mortal de focuri de armă, zise Kathy, 
a primit șase ore de terapie obligatorie. A venit la mine la birou 
pentru două dintre cele șase ședințe, apoi n-a mai apărut. 

— Nu vreau să par lipsit de respect, doctore, rosti Michael, dar 
cei mai mulți polițiști cred că orele obligatorii de terapie sunt de 
rahat. Doar pentru că Harker a renunţat la ele nu înseamnă ca 
ar fi trebuit să-ţi dai seama că omul avea capete tăiate în 
congelator. 

— Da, așa e, dar știam că ceva îl chinuia și nu am forțat 
suficient de mult nota ca să-l conving să rămână până la capăt. 

In noaptea precedentă, Carson evitase să-i spună lui Kathy 
povești din zona crepusculară cu monștrii din New Orleans. 
Acum nu avea sub nicio formă cum să-i spună că nu trebuia să 
se simtă prost că nu i-a înţeles psihologia lui Harker, pentru că 
psihologia lui Harker nici măcar nu era umană. 

— Ce zici, spuse Carson încercând să mai destindă atmosfera, 
e gata să-și vândă sufletul diavolului sau ce? 


248 


— Miroase deja a pucioasă, răspunse Michael. 

Kathy reuși să zâmbească, deși nu tocmai vesel. 

— Poate că mă iau prea în serios câteodată. Apoi zâmbetul îi 
pieri. Doar că mi se părea că stabilisem o linie excelentă de 
comunicare cu Harker... 

Un medic de pe ambulanţă îi întrerupse. 

— Scuzaţi, domnilor ofițeri, dar i-am acordat domnișoarei 
Parker primul ajutor și acum e pregătită să vă răspundă la 
întrebări. 

— Nu are nevoie să meargă la spital? întrebă Carson. 

— Nu. Are doar niște răni minore. lar fătuca asta nici nu poate 
fi traumatizată așa de ușor. O tipă în stilul lui Mary Poppins cu 
ceva atitudine. 


249 


CAPITOLUL 75 


Jenna Parker, spirit vesel, locuia în mijlocul unei colecţii de 
ursuleți de pluș, postere motivaţionale - FIECARE ZI ESTE PRIMA 
ZI A VIEȚII TALE, SPUNE PUR ȘI SIMPLU NU DEPRESIEI - și cutii 
drăgălașe de biscuiţi. 

Cutiile din ceramică în care își ţinea biscuiţii și fursecurile 
erau, în genere, depozitate în bucătărie. Avea cutii în formă de 
clovn, de urs polar, de urs maro, una cu Mama Hubbard, una cu 
Mickey Mouse, alta cu Wookie. Borcane și cutii în formă de căţei, 
de pisici, de ratoni și una care semăna cu o casă din turtă dulce. 

Preferata lui Carson era cutia care avea forma unor fursecuri 
puse unele peste altele. 

Se pare că Jenna nu petrecea prea mult timp în bucătărie, 
pentru că întreaga ei colecție de cutii și borcane ocupa mai bine 
de jumătate din blatul de bucătărie. Ușile de la câteva dulapuri 
fuseseră îndepărtate pentru a transforma spaţiul în zonă de 
expoziţie pentru și mai multe cutii. 

— Să nu cumva să îndrăznești să spui ceva, mormăi Carson în 
direcţia lui Michael, când intrară în bucătărie și se confruntară 
cu imaginile agresiv de vesele ale siluetelor de ceramică. 

— Despre ce anume? întrebă Michael, cu ochii mari și blânzi, 
prefăcându-se nevinovat. 

Jenna stătea pe un taburet, îmbrăcată în trening roz, cu un 
imprimeu mic pe piept, în partea stângă, reprezentând o 
broască-țestoasă alergând. Rodea un fursec. 

Pentru o femeie care până de foarte curând fusese legată 
goală pe o masă de autopsie, gata-gata să fie disecată de vie, 
Jenna părea remarcabil de senină și veselă. 

— Hei, ce faceţi? Vreţi o prăjiturică? 

— Nu, mersi, spuse Carson, și Michael reuși și el să refuze 
politicos, fără glumiţe. 

Ridicând un deget bandajat ca un copil care-și arăta cu 
mândrie o bubă, Jenna spuse: 

— Practic... mi-am rupt unghia de la degetul mare când am 
căzut. Nu e fantastic? 

— Imaginează-ţi ce bine te-ai fi simţit, nu se putu Michael 
abţine, dacă ţi-ai fi rupt un picior. 

250 


Eh, în cele din urmă, reușise să se abţină cam jumătate de 
minut. Conta și asta la ceva. 

— Ce vreau să spun e că aș fi putut să zac aici, cu inima 
smulsă din piept... deci, ce mai contează o unghie? 

— O unghie e nimic, e ca și cum nici n-ar fi existat, spuse 
Michael. 

— Dacă stai să te gândești prin comparaţie... e ca o pană. 

— Praf și pulbere, fu el de acord. 

— Ca umbra nimănui. 

— De nada. 

— Peu de chose, spuse ea. 

— Exact asta aș fi spus și eu dacă aș fi știut boabă de 
franceză. 

Jenna îi zâmbi larg. 

— Știi, pentru un poliţist, ești haios. 

— Mi-am luat licenţa în știința hazului la Academia de Poliţie. 

— Nu-i așa că e haios? o întrebă Jenna pe Carson. 

— Domnișoară Parker, spuse Carson nerăbdătoare, rezistând 
tentaţiei de a-i înfunda pe amândoi sau cel puţin pe unul dintre 
ei într-o cutie de biscuiţi, de când sunteţi vecina lui Jonathan 
Harker? 

— M-am mutat aici acum vreo unsprezece luni. A fost un 
scump, chiar din prima zi. 

— Un scump? V-aţi... 

— Oh, nu. Johnny e bărbat, da, și știți cum sunt bărbații, dar 
noi eram doar buni prieteni. Lui Michael îi spuse: Chestia pe care 
am zis-o mai înainte despre bărbaţi... n-am vrut să vă jignesc. 

— Nu m-ai jignit. 

— Mie îmi plac bărbaţii, spuse ea. 

— Mie nu, o asigură el. 

— Oricum, pun pariu că nu ești ca toţi ceilalţi bărbaţi. Doar 
atunci când contează. 

— Peu de chose, spuse el. 

— Ah, pun pariu că nu e, răspunse Jenna și-i făcu cu ochiul. 

— Te rog să-mi spui exact ce înseamnă „buni prieteni”, 
interveni Carson. 

— Din când în când, Johnny obișnuia să vină pe la mine, la 
cină, sau mă duceam eu la el. El gătea paste. Vorbeam despre 
viaţă, știi, destin și dansuri moderne. 

— Dansuri moderne? se miră Carson. Harker? 


251 


— Eu am fost dansatoare până mi-a venit mintea la cap și m- 
am angajat asistentă la un cabinet de stomatologie. 

— Eu am vrut multă vreme să fiu astronaut, spuse Michael. 

— Foarte curajos din partea ta, răspunse Jenna plină de 
admiraţie. 

Michael ridică din umeri, cu modestie. 

— Domnișoară Parker, spuse Carson, aţi fost conștientă vreun 
moment după ce v-a drogat cu cloroform? 

— Da, din când în când. 

— V-a vorbit în timp ce eraţi conștientă? V-a zis de ce? 

— Cred că mi-a spus că a face sex cu mine ar fi fost, pentru 
el, ca și cum ar fi făcut sex cu o maimuță. 

Pentru un moment, Carson rămase fără replică. 

— Crezi că a zis asta? 

— Păi, având în vedere că cloroformul și ce-o mai fi pus în 
perfuzia aia începeau să-și facă efectul, eu eram cam între leșin 
și trezie. Ca să fiu perfect sinceră, mă duceam la o petrecere 
când m-a atacat și luasem ceva bombonele ca să intru în spiritul 
petrecerii. Așa că poate că a spus-o sau poate că doar am visat 
că a spus așa ceva. 

— Și ce altceva ai mai visat că ar fi spus? 

— Mi-a zis că sunt frumoasă, un exemplar admirabil al speciei 
mele, ceea ce a fost drăguţ din partea lui, numai că el aparţine 
rasei noi sau așa ceva. Apoi chestia asta bizară. 

— Chiar mă întrebam când ajungem și la partea ciudată a 
situaţiei? glumi Michael. 

— Johnny spunea că lui îi este interzis să se reproducă, dar că 
el se reproducea oricum, că avea să se dividă ca o amibă. 

Chiar dacă aceste cuvinte îi dădeau fiori pe șira spinării, 
Carson avea în același timp sentimentul unui absurd absolut 
care o făcea să se simtă ca și cum ar fi fost singura fără mască 
la un bal mascat burlesc. 

— Ce crezi că a vrut să spună prin asta? 

— Păi, apoi și-a scos tricoul, și burta lui ziceai că e din scena 
aceea din A/ien; totul se mișca înăuntru, dar sunt sigură că era 
doar efectul drogurilor. 

Carson și Michael se uitară unul la altul. Carson ar fi vrut să 
meargă mai departe pe firul poveștii, dar asta ar fi însemnat să-i 
dea de gândit Jennei că poate ceea ce-a visat de fapt s-a 
întâmplat cu adevărat. 


252 


Jenna suspină. 

— Era un scump, dar câteodată devenea atât de depresiv, 
încât nu-l mai puteai scoate din starea aia. 

— De ce era depresiv? întrebă Carson. 

Jenna mai ronţăi biscuitul o vreme, gândindu-se. 

— Simţea că ceva lipsește din viața lui. Eu i-am spus că 
fericirea este întotdeauna o opţiune, trebuie doar s-o privești ca 
atare, să optezi pentru ea. Numai că el nu putea opta pentru 
fericire. l-am spus să trebuia să-și găsească propria fericire. Mă 
întreb dacă nu cumva... 

Se încruntă. Expresia aceea trecu pe chipul ei de două ori, în 
fugă, ca și cum se încrunta atât de rar, încât nici nu știa cum să 
rețină expresia pe chip atunci când avea nevoie de ea. 

— Te întrebi ce? spuse Carson. 

— l-am spus că trebuia să-și caute fericirea, dar sper că 
fericirea lui nu s-a dovedit a fi plăcerea de a tăia oamenii în 
bucățele. 


CAPITOLUL 76 


După ce trece de ușa securizată și de Porţile Milei, Randal 
Șase se trezește într-un coridor lat de doi metri și înalt de doi 
metri jumătate, cu pereţi din cărămidă și lemn și o pardoseală 
de beton. Coridorul nu leagă niciun fel de camere. 

La aproximativ patruzeci de metri în faţa lui îl așteaptă o altă 
ușă. Din fericire, nu sunt alte opțiuni de luat în considerare. A 
ajuns prea departe ca să se întoarcă. Nu poate decât să meargă 
înainte. 

Podeaua este turnată în lespezi de câte un metru fiecare. 
Făcând pași mari - ba câteodată chiar în salturi de la una la alta 
- Randal este în stare să-și scrie numele de-a lungul căsuţelor 
uriașe, în drumul lui spre ușa din faţă. 

În faţa celei de-a doua uși, găsește un sistem de închidere 
identic cu primul. Introduce codul pe care îl folosise și înainte și 
bariera se deschide. 

Coridorul este, de fapt, un tunel între clădirile spitalului. Face 
legătura cu garajul din clădirea învecinată. 

Tatăl deţine și această structură de cinci etaje în care se află 
departamentele de administraţie și contabilitate ale companiei 
Biovision. Poate fi văzut intrând și ieșind de acolo fără să iște 
niciun fel de suspiciuni cu privire la activitatea sa. 

Folosindu-se de aceste pasaje construite în subteran, care fac 
legătura între clădiri, vizitele lui la Porţile Milei, pe care o deţine 
prin intermediul unei societăți fictive, sunt neștiute de nimeni. 

Această a doua ușă se deschide într-un spaţiu întunecat. 
Randal găsește un întrerupător și aprinde lumina într-o încăpere 
cu o suprafaţă de trei metri jumătate pătraţi cu pereţi de beton. 

Pardoseala este și ea de beton, dar turnată într-o singură 
foaie, fără linii, fără căsuțe. Cu alte cuvinte, o singură căsuță 
imensă și goală. 

În direcţia exact opusă ușii este o altă ușă care, fără îndoială, 
se deschide în parcare. 

Problema e că Randal nu poate să traverseze mai bine de trei 
metri de pardoseală dintr-un singur pas. Pentru a-și scrie 
numele și a reuși să se îndrepte spre ieșire, are nevoie să facă 
mai mulți pași în aceeași căsuță. 

254 


Fiecare pas este o literă. Regulile jocurilor de cuvinte sunt 
simple și clare. O căsuţă, o literă. Nu ai voie să puli litere 
multiple într-o căsuță. 

În felul acesta inviţi haosul. 

Numai gândindu-se la posibilitatea aceea, Randal Șase e 
scuturat de fiori de scârbă și de groază. 

O căsuţă, o literă. Nicio altă metodă nu poate restabili ordinea 
în lume. 

Pragul din faţa lui împarte un r cu camera care se întinde 
dinaintea lui. Odată trecut peste prag, trebuie să termine de 
completat celelalte cinci litere ale cuvântului c-a-m-e-r-ă. 

Poate să ajungă la ușa următoare din cinci pași. Asta nu era o 
problemă. Problema e că în fața lui nu e decât o singură căsuţă. 

Randal stă în faţa pragului din această nouă încăpere. Stă pur 
și simplu. Stă în fața pragului. Stă în picioare, gândește, 
gândește, face calcule, gândește... Incepe să plângă de 
frustrare, pentru că nu găsește răspunsul. 


CAPITOLUL 77 


Cum gloanţele nu mai zburau în dreapta și-n stânga, Carson 
reuși să se uite mai bine prin apartamentul lui Harker. Semnele 
unei personalităţi disfuncţionale deveniră imediat clare ca bună 
ziua. 

Cu toate că fiecare piesă de mobilier diferea ca stil de 
celelalte, iar culorile erau ţipătoare și modelele nepotrivite, asta 
putea să nu însemne mai mult decât că Harker nu avea deloc 
gust. 

Deși în camera lui de zi existau mai multe lucruri decât în cea 
a lui Bobby Allwine - unde nu găsiseră decât un fotoliu negru -, 
era totuși dezolant de goală. Sigur, minimalismul era acum stilul 
preferat de mulţi oameni perfect sănătoși la cap. 

Totuși, absenţa oricăror obiecte de artă pe pereţi, absenţa 
bibelourilor și suvenirelor, dezinteresul în a-și înfrumuseța 
spaţiul de locuit îi aducea prea mult aminte de felul în care trăia 
Allwine. 

Măcar un singur poster inspiraţional sau o cutie de ceramică 
pentru biscuiţi ar fi fost bine-venite. 

In schimb, iată-l pe Dwight Frye intrând pe ușă, la fel de slinos 
ca întotdeauna, însă, ca niciodată, plin de remușcări. 

— Dacă ai de gând să mă mânjești de rahat din nou, nu te 
obosi, sunt deja plin până-n gât. 

— Cred că tocmai am auzit cele mai profunde și mai 
mișcătoare scuze de care am avut parte vreodată în toată viața 
mea, rosti Michael. 

— L-am cunoscut ca pe un frate, zise Frye, dar se pare că nu 
l-am cunoscut deloc. 

— Avea o pasiune pentru dansul modern, îl anunţă Carson. 

Frye se uită la ea fără reacţie, iar Michael spuse aprobator: 

— Carson, cred că până la urmă s-ar putea să-i dai de cap 
chestiei ăsteia. 

— Pe bune a sărit pe fereastră? întrebă Frye. 

— Pe bune, răspunse Carson. 

— Dar căzătura ar fi trebuit să-l ucidă. 

— Nu l-a ucis, răspunse Michael. 

— Doar nu avea parașută sau altceva? întrebă Frye din nou. 


256 


Carson ridică din umeri. 

— Nici nouă nu ne vine să credem. 

— Unul din voi a tras cu arma cu aer comprimat, observă Frye 
indicând urmele de alice din pereţi. 

— Aia am fost eu, răspunse Carson. A fost absolut justificat. El 
a tras primul în noi. 

Frye arăta nedumerit. 

— Nu înțeleg cum nu l-ai nimerit cu un foc tras la așa mică 
distanță. 

— Ba l-am și nimerit. 

— Văd niște sânge, zise Frye, dar nu mult. Totuși, chiar și 
dacă ai fi atins numai de un glonţ tras dintr-o pușcă de calibru 
doisprezece - nu e tocmai o înțepătură. Cum a reușit să se ţină 
pe picioare, să continue? 

— Moxie? sugeră Michael. 

— Am băut și eu Moxie la viaţa mea, dar nu m-am așteptat 
niciodată să mă blindeze împotriva unei puști cu aer comprimat. 

Un tehnician din echipa de criminaliști ieși din dormitor. 

— O'Connor. Maddison! Trebuie să vedeţi asta. Am descoperit 
unde trăia ăsta de-adevăratelea. 


257 


CAPITOLUL 78 


Părintele Patrick Duchaine, pastorul congregaţiei Sfintei 
Fecioare, preluă apelul în bucătăria casei parohiale, unde mânca 
nervos nuci pecan în caramel și se lupta cu o dilemă morală. 

După miezul nopţii, un telefon dat unui preot însemna fie că 
un enoriaș a murit, fie că era pe moarte și trebuia să-și 
primească ultima împărtășanie, iar rudele trebuiau consolate. În 
acest caz însă părintele Duchaine era sigur că cel din capătul 
celălalt al liniei era Victor, și nu greșea. 

— Ai făcut ce ţi-am cerut, Patrick? 

— Da, domnule. Bineînțeles. De când am discutat, am umblat 
în tot orașul. Însă niciunul dintre oamenii noștri nu a fost văzut 
comportându-se... bizar. 

— Serios? Poţi să mă asiguri că nu există niciun renegat în 
rândurilor membrilor Rasei Noi. Niciun... apostat? 

— Nu, domnule, nu vă pot spune nimic cu siguranță. Dar, 
dacă există unul, nu a dat niciun semn vizibil cum că ar suferi o 
criză psihologică. 

— Oh, dar a tot dat semne, spuse Victor aspru. 

— Domnule? 

— Dacă dai drumul la radio sau te uiţi la primele știri ale 
dimineţii, o să auzi o furtună de vești despre Jonathan Harker, 
detectivul nostru de la Divizia Omoruri. 

Părintele Duchaine își trecu nervos limba peste buzele pline 
de caramel. 

— Înţeleg. A fost un poliţist. Consideraţi... Consideraţi că v-am 
dezamăgit? 

— Nu, Patrick... El a fost inteligent. 

— Am căutat... foarte atent, peste tot. Nu mi-a scăpat nimic. 

— Sunt sigur că ai făcut tot ce ţi-a stat în putință. 

„Și atunci care era scopul acestui telefon?” Părintele 
Duchaine voi să întrebe, dar nu îndrăznea. 

În schimb, așteptă un moment și apoi, când creatorul lui nu 
mai spuse nimic, îl întrebă: 

— Vă mai pot ajuta cu ceva? 

— Momentan nu, rosti Victor. Poate mai târziu. 


Părintele linsese tot zahărul de pe buze și gura i se uscase, 
devenise amară. 

Căutând cuvintele care ar fi putut să repare încrederea 
distrusă a creatorului lui în el, părintele se auzi zicând: 

— Domnul fie cu dumneavoastră. Când tăcerea fu singurul 
răspuns pe care îl primi, adăugă: A fost o glumă, domnule. 

— Serios? spuse Victor. Cât de amuzant. 

— Ca atunci în biserică... dumneavoastră mi-aţi spus mie la 
fel. 

— Da, îmi amintesc. Noapte bună, Patrick! 

— Noapte bună, domnule! 

Preotul închise. Culese nucile prăjite de pe masa de bucătărie, 
dar mâna îi tremură atât de tare, încât le scăpă înainte să le 
ducă la gură. Se opri, le culese iar. 

La masa de bucătărie, cu un pahar de apă și o sticlă de vin 
înainte, Jonathan Harker îi spuse: 

— Dacă tu ai fi fost acela care avea nevoie de sanctuar, 
Patrick, încotro te-ai fi îndreptat? 

In loc să-i răspundă la întrebare, părintele Duchaine spuse: 

— l-am nesocotit porunca. L-am minţit. Cum e posibil așa 
ceva? 

— S-ar putea să nu fie posibil, spuse Harker. Cel puţin, nu fără 
consecinţe îngrozitoare. 

— Nu. Eu cred că este totuși posibil pentru că... mă 
reprogramez. 

— Oh? Și cum se poate să te reprogramezi dacă nu ești într- 
un bazin sau legat la vreun aparat de transfer de informaţii? 

Părintele Duchaine se uită în sus, spre ceruri. 

— Doar nu ești serios? spuse Harker și luă o gură plină de vin 
de împărtășanie. 

— Credinţa poate schimba un om, spuse părintele Duchaine. 

— İn primul rând, tu nu ești un om. Nu ești o ființă umană. Un 
preot adevărat s-ar uita la tine și ar spune că ești o blasfemie 
ambulantă. 

Era adevărat. Părintele Duchaine nu avea replică pentru o 
asemenea acuzație. 

— In plus, continuă Harker, tu nici măcar nu crezi de- 
adevăratelea. 

— În ultima vreme... am început să mă întreb dacă nu 
cumva... 


259 


— Eu sunt un criminal, îi reaminti Harker. Am ucis doi dintre ai 
lor și unul de-ai noștri. Dumnezeu ar fi de acord, mai mult decât 
Victor, ca tu să-mi oferi adăpost? 

Harker pusese în cuvinte elementul-cheie al dilemei morale a 
părintelui Duchaine. Nu avea un răspuns. În loc să încerce să 
dea unul, se apucă de mâncat mai multe nuci pecan prăjite. 


260 


CAPITOLUL 79 


În spatele dulapului din dormitor, Harker spărsese zidul de 
lemn și cărămidă. Reconfigurase stâlpii de lemn verticali și 
orizontali în așa fel încât să-și asigure o trecere ușoară în partea 
cealaltă. 

Conducându-i pe Carson, Michael și Frye prin perete, tânărul 
tehnician spuse: 

— Clădirea asta avea, pe vremuri, un magazin la parter și 
birouri la etajul trei, precum și o mansardă, pe care o folosiseră 
ca spaţiu de depozitare pentru chiriași. 

De partea cealaltă a peretelui erau niște scări - de lemn, 
vechi, scârțâitoare. 

— Când au transformat spaţiul în apartamente, spuse 
tehnicianul, în timp ce urcau scările, au sigilat mansarda. Harker 
trebuie să fi descoperit cumva că există o mansardă și a 
transformat-o în cuibușor de nebunii, la propriu. 

In reduta înaltă, două becuri goale, atârnând de niște grinzi 
din tavan, de cabluri electrice, aruncau o lumină gălbuie 
murdară. 

Trei molii cenușii mari se roteau de zor în jurul becurilor. 
Umbrele lor creșteau, se micșorau, creșteau din nou, pătând 
pardoseala lacuită a mansardei, pereții lăcuiţi și grinzile 
tavanului înalt. 

Un scaun și o masă rabatabilă care servea drept birou, fiind 
singurele piese de mobilier din încăpere. Pe masă, prin colțuri, 
pe podea, peste tot erau teancuri de cărți. 

Un negatoscop, construit de el acoperea două treimi din 
peretele propriu-zis, din partea de nord a mansardei, luminând 
din spate mai multe duzini de radiografii: diverse cranii sinistre, 
cu dinţii dezveliţi, pozate din diferite unghiuri, cutii toracice, 
pelvisuri, coloane vertebrale, mâini, picioare... 

Uitându-se la această expoziţie macabră, Michael spuse: 

— Și eu care credeam că, dacă ieși prin spatele unui dulap, 
ajungi pe tărâmul magic al Narniei. Cred că a luat o curbă 
greșită pe undeva. 


În colțul dinspre nord-vest erau trei oglinzi în mărime 
naturală, într-o ramă aurită pliabilă. În faţa oglinzii, pe podea, se 
afla o cadă de baie albă. 

Călcând pe fantomele plutitoare ale moliilor din tavan, servind 
la rândul ei drept ecran de proiecţie pentru aripile lor în zbor, 
Carson trecu prin faţa oglinzii și traversă camera spre o altfel de 
expoziţie aflată pe peretele sudic, de la un colț la altul, și de la 
podea la tavan. 

Harker capsase pe un tapet un colaj de imagini religioase: 
Hristos pe cruce, Inima Sacră a lui Hristos, Fecioara Maria; 
Buddha; Ahura Mazda; din religia hindusă, zeițele Kali și Parvati 
și Chandi, zeii Vishnu și Doma și Varuna; Quan Yin, regina 
cerurilor și zeița compasiunii; zeii egipteni Anubis, Horus, Amon- 
Ra... 

— Ce e asta? întrebă Frye șocat. 

— Un strigăt de ajutor, spuse Carson. 

— Ajutor pentru ce? 

— Pentru a-și găsi un sens. Un scop. O speranţă. 

— De ce? se întrebă Frye. Avea o slujbă cu toate beneficiile 
posibile. Mai bine nici nu se putea. 


CAPITOLUL 80 


Randal Şase stă nemișcat în faţa pragului din camera 
următoare de atâta timp, atât de tensionat, încât picioarele 
încep să-l doară. 

Rasa Nouă nu obosește ușor. Asta este prima experienţă a lui 
Randal Șase cu crampele musculare. Mușchii îl dor atât de tare, 
încât, în cele din urmă, e nevoit să profite de abilitatea de a-și 
bloca durerea la comandă. 

Nu are ceas. N-a avut niciodată nevoie de un ceas. Estimează 
că a stat acolo, pironit de situaţia lui dificilă, în același loc, timp 
de trei ore. 

Situaţie dificilă nu e o expresie adecvată, e de-a dreptul 
jalnică. Termenul corect, care implică mult mai puţine litere și 
care are o însemnătate mult mai mare și un efect mult mai 
puternic este ananghie. 

Deși se scutise de agonia fizică, nu poate să scape de 
tensiunea psihică, de disperarea mentală pe care o simte. Se 
detestă pentru defectele lui. 

Se oprise din plâns într-un sfârșit. Acum multă vreme. 

Treptat, nerăbdarea lui se transformase într-o furie neagră la 
adresa lui Arnie O'Connor. Dacă n-ar fi fost Arnie, Randal Șase n- 
ar fi la asemenea ananghie. 

Dacă va reuși vreodată să ajungă până la puştiul O'Connor, va 
scoate de la el secretul fericirii. Apoi îl va face pe Arnie să sufere 
intens pentru chinul pe care i l-a pricinuit. 

Randal Șase este torturat și de neliniști. Cele două inimi ale 
lui bat nebunește, lovind cu asemenea putere în pereţii pieptului 
lui, încât broboane de transpiraţie încep să-l năpădească și 
vederea i se înceţoșează, sub tumultul vulcanic al sângelui. 

Se teme că Tatăl va descoperi că lipsește și va porni în 
căutarea lui. Sau poate că Tatăl își va termina lucrul pe ziua de 
azi, va părăsi clădirea și-l va găsi stând acolo, în faţa pragului, 
indecis. 

Va fi condus înapoi la masa rotativă și va fi crucificat pe ea. 
Călușul de cauciuc, fixat de curelele de sub bărbie, îi va fi vârât 
între dinţi. 


263 


Deși nu-l văzuse niciodată pe Tatăl nebun de furie, îi auzise 
pe alţii vorbind de groaznicele ieșiri temperamentale ale 
creatorului lor. Nu exista loc în care să te ascunzi și nici milă 
pentru cel care i-a stârnit furia sălbatică. 

Când Randal crede că aude zgomotul unei uși deschizându-se 
în capătul celălalt al coridorului, în spatele lui, închide ochii și 
așteaptă cu groază. 

Timpul trece. 

Tatăl nu apare. 

Randal trebuie să se fi înșelat asupra sunetului sau să și-l fi 
imaginat. 

Totuși, stând în picioare, cu ochii încă închiși și cu inimile 
căutând un ritm normal, în mintea lui apare un model care îi 
calmează nervii: aranjamente de căsuțe albe, goale, pe un 
fundal negru, intersectându-se, formând frumoasele linii virgine 
ale unul joc de cuvinte necompletat. 

In timp ce se concentrează la această imagine goală, pentru a 
se calma, îi vine deodată în minte o soluție pentru situaţia în 
care se află. Acolo unde nu sunt pătrate formate din dalele din 
ciment sau linoleum sau orice alt material din pardoseala din 
fața lui, el poate să le deseneze cu ochii minţii din imaginație. 

Entuziasmat, deschide ochii, studiază pardoseala încăperii de 
dincolo de prag și încearcă să deseneze pe ea, în minte, cinci 
căsuțe în care să termine de scris cuvântul cameră în momentul 
în care trece peste prag. 

Nu reușește. Deși cu pleoapele strânse reușise să vadă acele 
căsuțe foarte limpede cu ochii minţii, podeaua de ciment 
dinaintea lui rămâne opacă la toate încercările lui Randal de a 
impune figurile geometrice inventate. 

Aproape că începe să plângă iar, înainte de a-și da seama că, 
pentru a traversa camera, nu are nevoie să ţină ochii deschişi. 
Orbii merg cu ajutorul unor bastoane și cu câini răbdători. 
Imaginaţia va fi bastonul lui alb. 

Cu ochii închiși, Randal vede din nou cele cinci căsuțe. 
Pășește înainte de cinci ori, scriind în timp ce merge: c-a-m-e-r- 
ă. 

Când termină de scris cuvântul, deschide ochii și vede că se 
află la ușa care dă afară. Ușa electrică din spatele lui s-a închis. 
Poarta din faţa lui are o simplă încuietoare care se acționează 
din afară și se descuie dinăuntru. 


264 


Deschide ușa. 

Triumf. 

Dincolo se află garajul, luminat slab și pustiu la ora aceasta. 
Tacut, calm, mirosind vag a umezeală și a var. 

Pentru a ieși din această încăpere, Randal Șase închide ochii 
pur și simplu și își imaginează cuvântul prag imprimat în pătrate 
de la stânga la dreapta, imediat în faţa lui. În mod convenabil, 
cuvântul garaj prelua prag de la litera g. 

Cu ochii închiși, face patru pași mari, a-r-a-j în parcarea 
enormă care se deschide în faţa lui. Ușa se închide în spatele lui, 
încuiată din partea în care se află el. 

Nu mai există cale de întoarcere. 

Dimensiunile impresionante ale parcării îl îngrozesc și, pentru 
un moment, aproape că se simte copleșit de situaţie. Nicio 
încăpere din experienţa lui la Porţile Milei nu-l pregătise pentru 
o asemenea imensitate. 

Un cutremur lăuntric pare să-i lovească oasele unele de 
altele. Se simte ca un fragment de materie în secunda dinaintea 
creaţiei universului și, față în faţă cu inevitabilul Big Bang, 
Randal va expanda și va exploda în toate direcţiile, gonind să 
umple un vid infinit. 

Dispunând de mai multă rațiune decât fusese capabil înainte, 
se convinge că vidul nu-l va sfâșia în bucățele, că nu se va 
împrăștia în imensitatea eternității. Treptat, panica lui se 
diminuează, se stinge, dispare complet. 

Inchide ochii ca să-și imagineze căsuțe de integrame și, cu 
încăpățânare, își scrie numele, mergând înainte. La finalul 
fiecărui cuvânt, Randal deschide ochii pentru a determina ruta 
pe care trebuie s-o urmeze și să stabilească lungimea 
următorului cuvânt de care are nevoie. 

In felul acesta, ajunge în cele din urmă la o rampă de ieșire și 
iese în stradă. Noaptea Louisianei este caldă, umedă, roind de 
țânțari. 

După ce străbate jumătate de stradă și face dreapta într-o 
alee, la răsărit zorile încep deja să se arate, cenușii și timide. 

Panica îl amenință din nou. La lumina zilei, cu toți oamenii 
treji și mișunând prin oraș, lumea va fi o frenezie de imagini și 
sunete. Este convins că nu va putea suporta un asemenea 
tumult senzorial. 


Noaptea este un mediu mult mai propice. Întunericul este 
prietenul lui. 

Trebuie să găsească un loc unde să rămână până la venirea 
nopții. 


266 


CAPITOLUL 81 


Epuizată, Carson dormi un somn greu, fără coşmaruri, ci doar 
visând încontinuu că se afla la bordul unei nave negre, sub un 
cer negru, spintecând în tăcere ape negre. 

Nu se băgase în pat decât după răsăritul soarelui. Se trezi la 
două și jumătate, făcu un duș și mâncă niște rulouri cu brânză și 
carne în timp ce stătea în ușa camerei lui Arnie, privindu-l pe 
băiat cum lucra la castelul lui. 

La piciorul podului care traversa șanțul împrejmuitor, în fața 
porţii de la turnul de pază, la fiecare dintre intrările în 
pavilioanele exterioare și cele interioare și, în sfârșit, la poarta 
fortificată spre temnițe, Arnie postase câte o monedă 
strălucitoare, dintre cele date de Deucalion. 

Carson bănuia că în mintea lui Arnie monedele erau talismane 
care ascundeau în ele puterea gigantului desfigurat. Forţa lor 
incredibilă avea să apere redutele de dușmani. 

Era clar că Arnie avea încredere în Deucalion. 

Carson avea încredere în Deucalion. 

Luând în considerare evenimentele ultimelor două zile, 
afirmaţia lui Deucalion cum că ar fi monstrul lui Frankenstein nu 
părea mai improbabilă decât toate celelalte lucruri la care 
fusese martoră. În plus, Deucalion avea o putere pe care n-o 
mai cunoscuse înainte, o substanţă, o calitate a fiinţei lui care se 
retrăgea din calea definiţiilor facile. Calmul lui avea adâncimi 
oceanice, privirea lui era atât de clară și de directă, încât simțea 
uneori că ar trebui să se uite în lături, nu pentru că ar fi 
deranjat-o ocazionalul puls de lumină din ochii lui, ci pentru că 
fora prea adânc în ea, în zona ei de confort, trecând de toate 
barierele ei de apărare. 

Dacă Deucalion era creaţia legendară a lui Victor 
Frankenstein, atunci, vreme de două secole, în timp ce umanul 
doctor devenise un monstru, monstrul devenise uman - și poate 
că devenise un om de o neobișnuită profunzime și cu un 
caracter nefiresc de puternic. 

Avea nevoie de o zi de odihnă. O lună. Alţii lucrau acum la 
caz, îl căutau pe Harker. Nu mai avea nevoie să se forțeze, să fie 
la datorie douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Cu 


267 


toate acestea, conform unui aranjament prestabilit, la trei și 
jumătate Carson aștepta în faţa casei ei. 

La trei și treizeci și trei, ajunse Michael, în sedanul ei fără 
însemne. Mai devreme, Carson avusese un moment de 
slăbiciune. Când părăsise apartamentul lui Harker, Michael 
fusese cel care o condusese acasă. 

Acum, în timp ce se urca pe scaunul mortului, Michael îi 
spuse: 

— Am condus până aici fără să depășesc măcar o dată limita 
de viteză. 

— De asta ai și întârziat trei minute. 

— Trei minute întregi? Mda, păi cred că din cauza asta am 
pierdut orice șansă de a-l găsi pe Harker. 

— Singurul lucru pe care nu-l putem cumpăra e timpul, zise 
ea. 

— Și păsările dodo. Nu poţi să le cumperi de nicăieri. E o 
specie dispărută. Și dinozaurii la fel. 

— L-am sunat pe Deucalion la Luxe. Ne așteaptă la patru. 

— Abia aștept să-mi trec asta în jurnal: întâlnit monstrul lui 
Frankenstein. Ne-a spus că Igor era un idiot care își mânca 
propriii muci. 

Carson oftă. 

— Sperasem că, dacă te concentrezi să conduci, nu mai 
vorbeşti în dodii. 

— Ba dimpotrivă. Condusul îmi menţine tonusul metal, totul 
devine fluid. E mișto să fii în spatele volanului. 

— Nu te obișnui. 

Când traseră mașina în faţa Cinematografului Luxe, după ora 
patru, cerul era negru ca smoala. 

Michael parcă într-un loc nepermis și puse un carton cu 
POLIȚIE pe oglinda retrovizoare. 

— Trăiește în cinema, ai? E prieten cu Fantoma de la Operă? 

— O să vezi, spuse ea ieșind din mașină. 

Închizând portiera, uitându-se la ea peste mașină, o întrebă: 

— Îi crește păr în palme când e lună plină? 

— Nu. Le rade, așa cum faci și tu. 


268 


CAPITOLUL 82 


După o noapte lungă la spital, Victor luă un prânz târziu sau o 
cină devreme, depinde cum o socoteai, cu niște fructe de mare 
cu bame și tocană de iepure, la un restaurant cajun din Quarter. 
Deși nu la fel de exotică și de satisfăcătoare, precum 
specialitatea chinezească din noaptea precedentă, mâncarea 
era totuși foarte bună. 

După aproape treizeci de ore, se duse în sfârșit acasă. 

Întrucât dispunea de un sistem fiziologic perfecţionat până 
într-acolo încât avea nevoie de foarte puţin somn și, prin 
urmare, reușea să facă mult mai multe în laborator, se întreba 
câteodată dacă nu cumva muncea prea mult. Poate că, dacă s- 
ar mai și odihni din când în când, mintea lui ar fi mult mai 
limpede și astfel ar face niște experimente și mai spectaculoase. 

De-a lungul deceniilor, își punea problema periodic. 
Întotdeauna sfârșea prin a alege perioadele prelungite de 
muncă. 

Fie că îi plăcea sau nu, își oferise o cauză măreaţă. Era genul 
de om care se dedica în întregime creării unei lumi dominate de 
rațiune, o lume eliberată din chingile lăcomiei și populată de o 
rasă de oameni uniţi de aceeași credinţă. 

Ajungând la conacul lui din Garden District, alese din nou 
munca în locul odihnei. Se duse direct în laboratorul ascuns 
după peretele de la cămară. 

Karloff murise. Aparatele care îl ţineau în viaţă nu erau în 
funcţiune. 

Șocat, merse în jurul mesei principale de lucru, neînţelegând 
ce se întâmpla, până nu ajunse suficient de departe încât să 
descopere mâna tăiată, nemișcată pe podea. Iintrerupătoarele 
închise erau exact deasupra ei. Ba, mai mult, încleștat între 
degete era un cablu pe care îl trăsese dintr-o priză. 

Deși dezamăgit de această reacţie negativă, Victor era uimit 
că Karloff reușise să se distrugă singur, să se decupleze de la 
aparatele care îl ţineau în viaţă. 

În primul rând, creatura fusese programată să fie incapabilă 
de autodistrugere. În această privinţă nu existase nicio portiţă 


269 


de scăpare, nicio posibilitate de a ieși din linia impusă de 
comenzile sale. 

Mai mult, mâna n-ar fi putut să funcţioneze separat de 
propriul sistem de menţinere. Din momentul în care s-a desprins 
de sistemul de alimentare și de liniile de evacuare, și-a pierdut 
accesul la curentul de joasă tensiune necesar pentru a-i excita 
reţeaua de nervi și de a opera musculatura. In acel moment, ar 
fi trebuit ca mâna să devină perfect imobilă, ţeapănă, moartă și 
ar fi trebuit să înceapă să se descompună. 

Numai o singură explicaţie îi veni în minte lui Victor. Se pare 
că puterile telechinezice ale lui Karloff fuseseră suficient de 
puternice pentru a anima mâna. 

În timpul experimentelor, când Karloff încerca să controleze 
mâna de la distanţă, reușise să flexeze doar degetul mare și să 
imite un arpegiu, cântând la o harpă imaginară cu celelalte 
patru degete. Sarcini mici, simple. 

Pentru a face mâna să se deconecteze de la sistemul de 
menţinere, să o coboare de pe masă și apoi să o facă să urce cei 
nouăzeci și ceva de centimetri pe aparate pentru a comuta 
întrerupătoarele, apoi, pe lângă toate astea, să mai tragă și 
cablul din priză... Asta cerea puteri telechinezice mult mai mari 
și un control mult mai precis decât demonstrase în timpul 
experimentelor. 

Ce realizare incredibilă! 

Deși Karloff murise, un alt Karloff putea fi construit. Pierderea 
avea să fie doar una temporară. 

Entuziasmat, Victor se așeză la birou și accesă documentele 
scrise din timpul experimentelor pe care le stocase în calculator. 
Făcu clic pe o iconiţă și deschise înregistrarea evenimentelor 
care se petrecuseră în laborator. 

Derulând înapoi, fu surprins s-o vadă pe Erika apărând dintr- 
odată în imagine. 


CAPITOLUL 83 


La fel ca în seara precedentă, când fusese la cinema Luxe, 
Carson găsi una dintre ușile de la intrare deschisă. De data 
aceasta, nu-i mai aștepta nimeni în hol. 

Un set de uși duble erau deschise între foaier și sala de 
spectacol. 

— Când cumperi floricele de aici, spuse Michael, trecând cu 
privirea peste tejgheaua din foaier, mă întreb dacă există și 
opţiunea cu sare și fără gândaci, vă rog. 

Cinematograful avea o sală mare, cu balcon și mezanin. Anii, 
mizeria și tencuiala distrusă diminuau strălucirea stilului Art 
Deco de altădată, dar nu de tot. 

Un grăsan în pantaloni albi, largi, cămașă albă și pălărie cu 
boruri largi, tot albă, stătea în faţa unor draperii din catifea 
purpurie învechită, care acopereau ecranul gigantic. Arăta de 
parcă Sidney Greenstreet tocmai ieșise din Casab/anca. 

Grăsunul care semăna cu Greenstreet se uita transpus spre 
tavan, la ceva ce pentru Carson nu era încă vizibil. 

Deucalion stătea la jumătatea coridorului central, cu faţa la 
ecran. Cu capul lăsat pe spate, privi încet, cu atenţie, 
arhitectura laborioasă de deasupra. 

Momentul acela straniu fu întrerupt de o bătaie din aripi care, 
dintr-odată, dezvălui prezenţa unei păsări care se rătăcise acolo 
și care acum zbura prin arcadele de deasupra, dintr-o cornișă 
într-alta, dintr-un adăpost în altul, iarăși și iarăși. 

Când Carson și Michael se apropiară de Deucalion, ea îl auzi 
spunând: 

— Vino la mine, micuţo. Nu te teme. 

Pasărea zbură din nou, se zbătu sălbatic, se zbătu... apoi se 
lăsă ușor pe braţul întins al lui Deucalion. Văzută de aproape și 
liniștită, pasărea se dovedi a fi un porumbel. 

Râzând încântat, grăsanul se îndepărtă de ecran. 

— Incredibil. Dacă vreodată ne intră un leu aici, tu ești omul 
nostru. 

Mângâind pasărea cu blândeţe, Deucalion se întoarse spre 
Carson și Michael. 


271 


— Am crezut că numai Sfântul Francisc și doctorul Doolittle 
vorbeau cu animalele, zise Carson. 

— Un mic truc doar. 

— Se pare că ești plin de trucuri, și mari, și mici, spuse ea. 

Grăsanul avea o voce plăcută și caldă. 

— Biata făptură e captivă aici de câteva zile, trăind numai cu 
popcorn vechi. N-am reușit s-o fac să iasă pe uși când le-am 
deschis. 

Deucalion prinse pasărea în căușul mâinii lui uriașe, iar 
porumbelul părea să nu se teamă, părea să fie într-un fel de 
transă. 

Cu mâinile lui durdulii, grăsanul acceptă pasărea de la 
Deucalion și se îndreptă spre ușile de la intrare. 

— Mă duc să-i dau drumul. 

— Acesta este partenerul meu, detectivul Maddison, spuse 
Carson. Michael Maddison. 

Cei doi dădură din cap, și Michael - prefăcându-se că nu e 
impresionat de dimensiunile și înfățișarea lui Deucalion - spuse: 

— Trebuie să fiu cinstit cu tine. Voi fi primul care să 
recunoască faptul că suntem în patria ciudăţeniilor, dar eu tot 
nu pun botul la chestia cu Transilvania. 

— Aia e în filme. În viaţa reală, spuse Deucalion, s-a întâmplat 
în Austria. 

— Avem nevoie de ajutorul tău, spuse Carson. După toate 
aparențele, aveam doi criminali. 

— Da. Am văzut la știri. 

— Da. Oricum, numai unul din ei pare să fi fost... dintre cei de 
care mi-ai spus. 

— Și e detectiv, zise Deucalion. 

— Mda. E dat dispărut. l-am găsit camera de... joacă. Dacă e 
într-adevăr unul dintre oamenii lui Victor, tu vei înțelege ce e în 
casa aia mai bine decât noi. 

Michael scutură din cap. 

— Carson, omul nu e psiholog. Nu e specializat în profiluri 
psihologice. 

— Eu îi înţeleg pe criminali foarte bine, spuse Deucalion pe un 
ton plat, inexpresiv și cu atât mai impresionant. Sunt și eu unul 
dintre ei. 

Aceste cuvinte și fulgerul care îi trecu gigantului prin ochi îl 
lăsară pe Michael fără grai o vreme. 


272 


— La începuturile mele, spuse Deucalion, eram o cu totul altă 
bestie. Necivilizată. Plină de mânie. Am ucis câţiva bărbați... și o 
femeie. Femeia fusese soţia creatorului meu. Am omorât-o în 
ziua nunţii lor. 

Fără îndoială, simțind aceeași solemnitate convingătoare în 
Deucalion care o impresionase și pe Carson, Michael căută niște 
cuvinte, să spună și el ceva, și le găsi pe acestea: 

— Cunosc și eu povestea. 

— Dar... eu am trăit-o, rosti Deucalion. Se întoarse spre 
Carson. Eu nu vreau să ies în lume pe lumină. 

— Te ducem noi. Nu e o mașină de poliţie. Nu ne va observa 
nimeni. 

— Cunosc locul. L-am vazut la televizor. Aș prefera să ne 
vedem acolo. 

— Când? întrebă ea. 

— Duceţi-vă acum. Voi fi acolo când ajungeţi. 

— Nu și la felul în care conduce ea, spuse Michael. 

— Voi fi acolo. 

În foaier, grăsanul deschise, împingând cu umărul, ușa de 
ieșire de urgenţă și respiră aerul după-amiezii întunecate. Dădu 
drumul  porumbelului care zbură liber în lumina sumbră 
dinaintea furtunii. 


CAPITOLUL 84 


Victor o găsi pe Erika în bibliotecă. Era ghemuită într-un 
fotoliu, cu picioarele ascunse sub ea, citind un roman. 

Privind-o, își zise că trebuia să-i fi interzis să petreacă atât de 
mult timp în compania poeziei și a cărţilor de literatură. Zău așa, 
Emily Dickinson! 

Autorii unor astfel de cărți aveau sentimentul că nu se 
adresau doar minţii, ci și inimii, chiar sufletului. Prin însăși 
natura lor, ficțiunile și poezia încurajau un răspuns emoţional. 

Ar fi trebuit să insiste ca Erika să-și dedice timpul lecturii 
cărţilor de știință. Matematică. Teoria economiei. Psihologie. 
Istorie. 

Unele cărţi de istorie puteau fi destul de periculoase. Totuși, 
în genere, literatura de nonficţiune ar fi educat-o riscând mai 
puţin să îi inducă un sentimentalism frivol și corupător. 

Prea târziu. 

infectată de microbul milei, ea nu-i mai era folositoare. Ea 
credea acum că dobândise o conștiință și o capacitatea de a 
avea sentimente faţă de oameni. 

Mulțumită de sine și de descoperirea acelor sentimente 
gingașe, ea își trădase stăpânul. Îl va trăda din nou, dacă i s-ar 
da ocazia. 

Mai rău chiar, îmbătată de compasiunea învățată din cărţi, ea 
ar putea, în ignoranţa ei, ar îndrăzni chiar să simtă milă față de 
el, pentru un motiv sau altul. Nu putea tolera asemenea 
compasiune prostească. 

Înţelepţii lumii acesteia avertizaseră demult că învăţătura 
corupe. lată, așadar, dovada irefutabilă. 

Erika îl simţi apropiindu-se de ea și-și ridică ochii din carte, din 
cartea aceea înveninată, și-i zâmbi. 

O lovi atât de puternic încât îi rupse nasul. Sângele curgea 
șiroaie, și el găsi imaginea deosebit de incitantă. 

Ea îndură trei lovituri. Ar fi îndurat toate loviturile pe care el 
ar fi dorit să le coboare asupra ei. 

Victor nu era suficient de satisfăcut cu doar acele lovituri, îi 
smulse cartea din mâini, o aruncă în capătul celălalt al camerei, 


274 


o apucă de părul ei gros, de culoarea bronzului, o trase din 
fotoliu și o aruncă pe podea. 

Negându-i posibilitatea de a-și bloca durerea, Erika suferea. 
Victor știa exact cum să sporească efectul acelei suferinţe. O 
lovi cu piciorul. larăși și iarăși. 

Deși avea un trup perfecţionat, Victor nu avea puterea fizică a 
membrilor Rasei Noi. În timp, se simţi epuizat și se opri, 
transpirat până la piele, trăgându-și suflarea. 

Desigur, fiecare rană pe care i-o provoca avea să se vindece 
fără să lase vreo urmă. Deja tăieturile se vindecau, oasele rupte 
se lipeau la loc. 

Dacă ar fi vrut s-o lase să trăiască, în doar o zi, poate în două 
zile, ar fi fost ca nouă. Îi va zâmbi din nou. Îl va sluji ca înainte. 

Dar nu asta era voinţa lui. 

Trăgând un scaun simplu, cu spătar, de lângă masa de 
lectură, îi spuse: 

— Ridică-te. Stai aici! 

Ea era distrusă, dar reuși să se ridice în genunchi și apoi să se 
așeze în scaun. Rămase un moment cu capul plecat. Apoi îl 
ridică și-l îndreptă. 

Oamenii lui erau extraordinari. Duri. Rezistenţi. În felul lor, 
erau chiar mândri. 

Lăsând-o în scaun, se duse către barul din bibliotecă să-și 
toarne coniac dintr-o sticlă. _ 

Voia să fie mai calm când o ucide. |n starea actuală de 
agitaţie, n-ar fi putut să se bucure până la capăt de acest 
moment. 

La fereastră, cu spatele spre ea, el sorbi ușor din pahar și privi 
cum cerul înnorat devine din ce în ce mai întunecat, mai negru. 
Odată cu căderea nopţii va veni și ploaia, dacă nu chiar mai 
devreme. 

Se spunea că Dumnezeu făcuse lumea în șase zile și se 
odihnise în a șaptea. Minţeau, evident. 

În primul rând, nu exista niciun Dumnezeu. Doar natura 
crudă, brutală. 

În al doilea rând, Victor știa, din experienţa lui teribilă, că a 
crea o lume nouă era o strădanie frustrantă, de multe ori 
obositoare și plictisitoare și care îţi ocupa tot timpul. 

În cele din urmă, calm și pregătit, se întoarse la Erika. Ea era 
tot în scaunul pe care o lăsase. 


275 


Scoțându-și jacheta sport și punând-o pe spatele spătarului 
unui fotoliu, spuse: _ 

— Acesta ar putea fi un oraș perfect. Intr-o zi... o lume 
perfectă. Umanitatea ordinară, defectă... rezistă perfecționării, 
într-o bună zi... va fi înlocuită. Toţi vor fi înlocuiți. 

Ea tăcea, cu capul ridicat, dar fără să-l privească, uitându-se, 
în schimb, la cărțile de pe rafturi. 

El își scoase cravata de la gât. 

— O lume curățată pe deplin de umanitatea josnică, Erika. Mi- 
aș fi dorit să fi fost și tu aici, cu noi, să te bucuri. 

Când își crease o soţie, el modificase - doar în unele puncte 
esenţiale - fiziologia standard pe care o crease pentru membrii 
Rasei Noi. 

În primul rând, a sugruma pe unul dintre ei ar fi fost foarte 
dificil. Chiar dacă subiectul ar fi fost supus și nu s-ar fi mișcat 
din loc, tot ar fi durat mult timp, ba chiar s-ar fi putut dovedi 
mult prea dificil. 

Pe de altă parte, fiecare Erika avea o structură a gâtului - 
trahee, artere carotide - care o făcea vulnerabilă la garotă, la fel 
cum ar fi fost cazul oricărui membru al Rasei Vechi. Ar fi putut s- 
o ucidă și în alte feluri, dar dorea ca acest moment să fie unul 
intim; strangularea satisfăcea această dorinţă. 

In picioare, în spatele scaunul lui, el se aplecă să-i sărute 
gâtul. 

— Este foarte dificil pentru mine, Erika. 

Cum ea nu-i răspunse nimic, el se îndreptă și apucă de 
cravată cu amândouă mâinile. Mătase. Foarte elegantă. Și foarte 
rezistentă. 

— Eu creez și distrug, dar prefer să creez. 

Legă cravata în jurul gâtului ei. 

— Cea mai mare slăbiciune a mea este compasiunea, spuse 
el, și trebuie să mă eliberez de această tară dacă vreau să creez 
o lume mai bună, bazată pe rațiune și adevăr. 

Savurând acest moment, Victor fu surprins s-o audă spunând: 

— Te iert pentru asta. 

Indrăzneala ei fără precedent îl șocă în asemenea măsură, 
încât i se opri respiraţia. 

Când reuși să vorbească din nou, cuvintele năvăliră din el ca o 
avalanșă: 


— Mă ierti? Eu nu sunt omul căruia să i se acorde iertare și tu 
nu ești în poziţia în care să ai puterea s-o acorzi. Cel care 
mănâncă friptura are nevoie de iertarea animalului din care a 
fost tăiată carnea? Căţea imbecilă ce ești! Ba, mai puţin decât 
atât, pentru că, spre deosebire de animal, nimic n-ar fi ieșit din 
pântecele tău nici dacă ai fi trăit o mie de ani. 

Calmă, liniștită aproape blândă, ea continuă: 

— Dar n-am să te iert niciodată pentru că m-ai făcut. 

Îndrăzneala ei se transformase în sfidare, într-o nerușinare 
atât de șocantă, încât îi distruse orice plăcere pe care o aștepta 
de la acest episod al strangulării. 

Pentru Victor, creaţia și distrugerea erau expresii ale puterii 
care îl satisfăceau în mod egal. Puterea și doar puterea îl 
motiva: puterea de a sfida natura și de a o supune voinţei sale, 
puterea de a-i controla pe alţii, puterea de a se lupta și a învinge 
destinele Rasei Vechi și ale Noii Rase, puterea de a-și înfrânge 
propriile impulsuri meschine. 

O strângea de gât acum, îi oprise circulaţia sângelui la creier, 
îi sfărâmase traheea, o strângea din ce în ce mai tare, cu toată 
forța, dar cu atâta furie, cu asemenea ură oarbă, încât, în 
momentul în care terminase, Victor nu mai era omul acela 
puternic, ci doar o bestie care gemea, complet abandonată în 
braţele firii sale, lipsită de control, fără rațiune, fără voinţă. 

Murind, Erika nu numai că îl privase de plăcere, dar îl și 
înfrânsese, îl umilise, așa cum nu mai fusese înfrânt și umilit de 
două secole. 

Sufocându-se de mânie, trase cărțile de pe rafturile lor, le 
aruncă pe podea, rânduri întregi de cărți, sute, le rupse și le 
călcă în picioare. Le aruncă și le călcă în picioare. Le rupse și le 
aruncă peste tot. 

Mai târziu, se duse în dormitorul matrimonial. Făcu un duș. 
Agitat și energizat după duș, nu voia să se relaxeze. Se îmbrăcă 
pentru a ieși în oraș, deși nu știa încotro s-o apuce și de ce. 

Dintr-o altă sticlă își turnă încă un coniac într-un alt pahar. 

Îl chemă prin interfon pe William, majordomul, care era de 
serviciu, în salonul personalului domestic. 

— Am o chestie fără viaţă în bibliotecă, William. 

— Da, domnule. 


277 


— Contactează-mi oamenii de la departamentul sanitar. Vreau 
să dispară bucata de carne inutilă de-acolo și să fie îngropată 
adânc la groapa de gunoi, și asta imediat. 

De la fereastră se uită la cerul ameninţător care devenise atât 
de întunecat că peste oraș se lăsă amurgul înainte de vreme. 


CAPITOLUL 85 


Ajunși la clădirea în care se afla apartamentul lui Harker, 
Carson și Michael luară liftul până la etajul patru, pentru a evita 
duhoarea de mucegai de pe scări. 

Echipa de la Omoruri și tehnicienii criminaliști, precum și 
mulțimea de curioși dispăruseră demult. Clădirea aproape că 
părea pustie. 

Când ajunseră la etajul patru, îl găsiră pe Deucalion așteptând 
în hol, în faţa apartamentului lui Harker. 

— N-am văzut Batmobilul parcat afară, îi șopti Michael lui 
Carson. 

— N-o s-o recunoști, îi spuse ea, dar ești convins deja. 

Spre surpriza ei, el îi spuse: 

— Aproape. 

— Am folosit Batcopterul, zise Deucalion, care era clar că 
auzise cuvintele șoptite ale lui Michael către Carson. E pe 
acoperiș. 

— Ascultă, spuse Michael încercând într-un fel să-și ceară 
scuze, n-am vrut să te jignesc, a fost doar o glumă. Așa sunt eu. 
Un glumet. Dacă văd că e rost de glumă, mă arunc. 

— Asta pentru că vezi prea multe în lumea asta care te 
tulbură, cruzimea, ura, spuse Deucalion. Armura ta este umorul. 

Pentru a doua oară în mai puţin de o oră, Michael rămase fără 
replică. 

Carson nu și-ar fi imaginat niciodată că-i va fi dat să trăiască 
asemenea zi. Poate că era unul dintre cele șapte semne ale 
Apocalipsei. 

Ea tăie sigiliul poliţiei de pe ușă, folosi pistolul de deblocat 
Lockaid și intră după ei. 

— Minimalism minimalizat, spuse Deucalion în timp ce se 
plimba prin spaţiul aproape nemobilat al camerei de zi. Nu are 
cărţi deloc. 

— Are niște cărți în mansardă, spuse Carson. 

— Nu are suvenire, continuă Deucalion, nici obiecte 
decorative, fotografii, obiecte de artă. N-a învăţat încă să 
trăiască. Asta nu este altceva decât celula unui călugăr... dar al 
unuia lipsit de credinţă. 


279 


Ca să-i atragă atenţia, Michael îi spuse lui Carson: 

— Carson, omul e expert, nu se joacă. 

Deucalion se uită spre bucătărie, dar nu se mișcă în direcția 
aceea. 

— Câteodată stă la masa aia și bea. Dar alcoolul nu-i oferă 
portita de scăpare pe care o caută și de care are nevoie. Doar o 
ocazională cădere în uitare. 

Mai devreme cercetarea apartamentului scosese la iveală o 
ladă de whisky în bucătărie. 

— Acolo, cel mai probabil, veţi găsi pornografie, spuse 
Deucalion uitându-se spre dormitor. Un singur obiect. O singură 
casetă video. 

— Exact, confirmă ea. Am găsit una. 

Când dăduseră peste ea, în timpul percheziţiei, Michael îi 
găsise casetei diferite nume - Transvestsi/vania, Chestia cu 
două chestii -, dar acum nu spunea nimic, impresionat de 
capacitatea lui Deucalion de a sonda profunzimile criminalului. 

— Nu l-au incitat în niciun fel imaginile pornografice, spuse 
Deucalion. Nu l-au făcut decât să se simtă și mai mult ca un 
paria. Nu i-au oferit decât un sentiment și mai profund de 
alienare. 


280 


CAPITOLUL 86 


Fiindu-i frică de lumina zilei și de frenezia ameţitoare a 
orașului, Randal Șase se refugiază într-un tomberon dintr-o alee 
oarecare. 

Din fericire, acest enorm container este numai pe jumătate 
plin și nu are în el decât deșeuri de birou, în mare parte hârtii și 
cartoane. Deloc neprimitor. Nu sunt gunoaie de prin restaurante 
sau hipermarketuri, ci un loc fără duhori sau scursuri de natură 
organică. 

Toată ziua, până la venirea norilor de furtună, soarele a bătut 
puternic deasupra lui Randal. A fost primul soare din viaţa lui, 
strălucitor și fierbinte, înspăimântător la început, dar apoi din ce 
în ce mai plăcut. 

Stă într-un colț, cu spatele lipit de tabla containerului, proptit 
de niște cartoane și hârtii, cu lumea astfel redusă la dimensiuni 
pe care le poate înțelege și suporta. Face rebus după rebus din 
cartea pe care a luat-o cu el din camera de la Porţile Milei. 

Pe alee trec mașini. Și oameni. La început Randal se oprește 
din rezolvarea careurilor de fiecare dată când i se pare că 
cineva ar putea să dea peste el, dar, în cele din urmă, înțelege 
că nu sunt prea multe șanse să fie deranjat. 

Dacă va veni vreun camion de la salubritate să golească 
tomberonul, Randal nu este sigur cum se va descurca. Nu-i vine 
în minte această posibilitate decât după ce își găsește refugiu în 
acel container. Nu poate decât să spere că cei de la salubritate 
nu vin în fiecare zi să ia gunoiul. 

Cum sărise peste micul dejun și apoi și peste prânz, lui Randal 
îi este din ce în ce mai foame pe măsură ce ziua înaintează. Dar, 
gândindu-se la realizările de până acum, Randal consideră că 
poate să îndure lipsa hranei. 

La spital, mâncarea neatinsă a lui Randal îi va alerta pe cei 
din personalul medical care își vor da seama că a dispărut, deși 
poate va mai dura o vreme până îi vor descoperi lipsa. 
Câteodată, din cauza unor episoade autiste de completă 
detașare de lume și de mediul său, Randal lăsa mâncarea 
neatinsă ore întregi. Asistenţii știau că se întâmpla uneori ca 


281 


Randal să ia și micul dejun, și prânzul cu o oră înainte de cină - 
și apoi mânca cina pe la miezul nopţii. 

Înainte de a pleca de la Porţile Milei, Randal își încuiase ușa la 
baie. Ar putea crede că încă mai e în incintă. 

Din când în când, oamenii mai trec pe lângă tomberon și mai 
aruncă pungi de plastic sau diferite obiecte înăuntru. Marginea 
imensului tomberon este deasupra capetelor lor, așa că n-au 
cum să-l vadă. 

Câteodată gunoiul cade peste el și îl lovește, dar astanu eo 
problemă pentru Randal. Când oamenii pleacă, împinge punga 
care aterizează peste el și își reface culcușul confortabil. 

Pe la mijlocul amiezii, un bărbat cântând Regele șoselelor se 
apropie de container. Nu poate să cânte până la capăt. 

judecând după sunet, împinge un soi de cărucior. Roţile 
clămpăne zgomotos pe asfaltul crăpat. 

Printre versurile cântecului, omul care împinge căruciorul 
mormăia incoerent serii de cuvinte cu câte patru litere, apoi reia 
cântecul. 

Când individul se oprește în faţa containerului, Randal Șase 
lasă de-o parte cartea și pixul. Instinctul îi spune că s-ar putea 
să aibă necazuri. 

Două mâini murdare apar la marginea tomberonului. 
Cântărețul apucă bine cu o mână marginea, mormăie și înjură 
ceva, apoi urcă încet pe marginea containerului. 

Ținându-se în echilibru pe margine, jumătate înăuntru, 
jumătate afară, bărbatul îl zărește pe Randal. Ochii îi ies din cap 
de uimire. 

Tipul are în jur de treizeci de ani, e bărbos și are mare nevoie 
de o baie. Dinţii îi sunt strâmbi și îngălbeniți. 

— Auzi, cretinule, ăsta e teritoriul meu, cretinule, spune el, 
dezvelindu-și dinții. 

Randal se ridică, îl apucă de guler și-l trage în container, unde 
îi rupe gâtul. Îmbrâncește cadavrul în partea cealaltă a 
containerului și îl acoperă cu pungi de plastic. 

Din nou în colţul lui, deschide cartea cu rebusuri. Se întoarce 
la pagina lui și termină de completat cuvântul deranjament. 

Căruciorul a rămas lângă tomberon. În cele din urmă, cineva îl 
va observa și se va întreba ce s-a întâmplat cu proprietarul. 

Randal va trebui să rezolve problema atunci când se va ivi, 
dacă se va ivi. Între timp, dezleagă cuvinte încrucișate. 


282 


Timpul trece. Norii întunecă cerul. Deși este încă foarte cald, 
ziua devine mai suportabilă. 

Randal Șase nu e fericit, dar e mulțumit, calm. Mai târziu va fi 
fericit, va fi pentru prima oară în viaţa lui. 

Cu ochii minţii vede harta orașului și traseul lui spre fericire. 
Casa O'Connor și finalul călătoriei. Steaua lui călăuzitoare. 


283 


CAPITOLUL 87 


Datorită metabolismului lor îmbunătăţit, membrii Rasei Noi nu 
se îmbătau așa de ușor. Aveau o capacitate imensă de a bea 
alcool și, dacă se ameţeau totuși, își reveneau mult mai repede 
decât oamenii Rasei Vechi. 

De-a lungul zilei, părintele Duchaine și Jonathan Harker 
deschiseseră sticlă după sticlă de vin sfinţit. Această risipă a 
bunurilor bisericii îl tulbura pe preot, o dată pentru că, în fond și 
la urma urmei, era o delapidare de fonduri sau o violare a 
proprietăţii și apoi pentru că vinul, odată sfinţit, devenise, în 
teorie, sângele sfânt al lui Hristos. 

Fiind o creatură lipsită de suflet, făurită de un om, dar 
insuflată cu spiritul datoriei religioase, părintele Duchaine 
începuse, de-a lungul lunilor și anilor care au trecut, să fie din ce 
în ce mai sfâșiat de problema a ceea ce era și ceea ce-și dorea 
să fie. 

Dar, dincolo de dilema morală a folosirii acestui vin pentru 
alte scopuri decât cele ritualice, conţinutul alcoolic al băuturii nu 
avea efectul scontat. Mai către seară adăugară în vin și votca 
din rezerva părintelui Duchaine. 

Așezaţi confortabil în fotolii, în casa parohială a preotului, 
Duchaine și detectivul încercară pentru a zecea sau poate a 
douăzecea oară să-și scoată reciproc cuiele cele mai bine 
împlântate în mintea lor. 

— Tatăl mă va găsi în curând, prezise Harker. El mă va opri. 

— Și pe mine, spuse preotul, morocănos. 

— Dar nu mă simt vinovat pentru ce-am făcut. 

— Să nu ucizi. 

— Chiar dacă ar exista un Dumnezeu, poruncile lui nu ni se 
aplică, rosti Harker. Noi nu suntem copiii lui. 

— Și creatorul nostru ne-a interzis să ucidem... cu excepția 
cazurilor în care el însuși o dictează. 

— Dar creatorul nostru nu este Dumnezeu. El este mai mult 
un soi de... stăpân de plantație. Crima nu este un păcat... e doar 
nesupunere. 


284 


— E totuși un păcat, zise părintele Duchaine, tulburat de 
justificările lui Harker, chiar dacă analogia cu stăpânul de 
plantație avea totuși o sămânță de adevăr în ea. 

— Crezi în diavol? întrebă Harker stând pe marginea fotoliului, 
aplecat înainte, cu un pahar mare de votcă și vin pe care îl ţinea 
cu ambele mâini. 

— Oamenii fac lucruri îngrozitoare, spuse preotul. Adică 
oamenii adevăraţi, Rasa Veche. Pentru niște copii ai lui 
Dumnezeu, ei fac niște lucruri cumplite, absolut cumplite. 

— Dar diavolul, insistă Harker. Este răul în forma lui cea mai 
pură și mai activă? Există o astfel de prezență în lumea asta, o 
entitate reală? 

Preotul mai luă o gură de vin cu votcă din pahar. 

— Biserica permite exorcismul. Eu, unul, n-am făcut niciodată 
așa ceva. 

Cu solemnitatea izvorâtă din groază și consumul de prea mult 
alcool, Harker îl întrebă pe preot: 

— Crezi că e/ este diavolul? 

— Victor? Părintele Duchaine simţea că e pe teren periculos. E 
un om dur, nu tocmai ușor de suportat. Și glumele lui nu sunt 
deloc comice. 

Harker se ridică din scaun, se duse la fereastră și se uită o 
vreme la cerul ameninţător, de furtună, care aducea noaptea 
asupra orașului prea devreme. 

După o vreme, vorbi: 

— Dacă este un diavol... atunci noi ce suntem? Sunt atât de... 
confuz în ultima vreme. Dar nu mă simt malefic. Nu așa cum au 
fost Hitler sau Lex Luthor. Eu sunt pur și simplu... incomplet. 

Părintele Duchaine alunecă spre marginea scaunului său. 

— Crezi că... trăind așa cum trebuie, am putea să căpătăm în 
timp sufletele pe care Victor n-a putut să ni le dea? 

Întorcându-se de la fereastră, mai turnând niște votcă în vinul 
lui, Harker spuse cu seriozitate: 

— Vrei să-ţi crească un suflet? Ca... pietrele la rinichi. Nu m- 
am gândit niciodată la asta. 

— Ai văzut vreodată Pinocchio? 

— N-am avut niciodată răbdare să mă uit la filme. 

— E vorba de o marionetă care e făcută din lemn, spuse 
părintele Duchaine, dar își dorește să fie un băiat adevărat. 


Harker scutură din cap, după care goli jumătate paharul și 
spuse: 

— Ca Winnie the Pooh care vrea să fie un urs adevărat. 

— Nu. Pooh e nebun. El chiar crede că e un urs adevărat. 
Mănâncă miere. Îi e frică de albine. 

— Pinocchio devine un copil adevărat? 

— După eforturi teribile, spuse părintele, da, devine. 

— E o poveste care te inspiră, decise Harker. 

— Da, chiar te inspiră. Chiar te inspiră. 

— Poţi să ţii un secret? întrebă Harker mușcându-și buza 
inferioară, gânditor. 

— Desigur. Sunt preot. 

— E puţin înfricoșător ce am să-ţi spun, spuse Harker. 

— Totul în viaţa asta e puţin înfricoșător. 

— Foarte adevărat. 

— De fapt, chiar asta a fost tema predicii mele de duminica 
trecută. 

Harker lăsă paharul jos și rămase în picioare în faţa lui 
Duchaine. 

— Numai că eu sunt mai mult fericit decât speriat. Acest 
simțământ a început acum două zile și începe să se accentueze. 

Așteptând să vadă despre ce e vorba, Patrick se ridică din 
scaun. 

— Ca Pinocchio, spuse Harker. Mă transform. 

— Cum... te transformi? 

— Victor ne-a creat incapabili de a ne reproduce. Dar... eu voi 
da naștere la ceva. 

Cu o expresie care semăna mai curând cu mândria decât cu 
frica, Harker își ridică tricoul larg, dezvăluindu-și abdomenul. 

Un chip începuse să se contureze sub țesuturile și starturile 
de grăsime ale abdomenului lui Harker. Creatura era ca o mască 
a morţii, dar în mișcare: ochii orbi se roteau în găvane, gura se 
deschidea ca într-un țipăt mut. 

Dându-se înapoi, șocat, părintele Duchaine își făcu cruce, 
înainte să-și dea seama ce face. 

Se auzi soneria de la ușă. 

— Naștere? întrebă preotul agitat. Ce te face să crezi că e o 
naștere și nu un absolut haos biologic? 


286 


Chipul lui Harker se umplu, dintr-odată, de broboane de 
sudoare. Supărat din cauza acestei respingeri a preotului, își 
trase tricoul peste burtă. 

— Nu mi-este frică. De ce mi-ar fi? Era clar însă că îi era frică. 
Am ucis. Acum voi crea - ceea ce mă va face mai uman. 

Soneria se auzi din nou. 

— O multiplicare a celulelor. O metastază, spuse părintele 
Duchaine. Un teribil accident de proiectare. 

— Ești invidios. Asta ești - invidios în castitatea ta. 

— Trebuie să te duci înapoi la el. Cere-i ajutorul. El va ști ce să 
facă. 

— Ah, nu zău? Sigur că va ști ce să facă, spuse Harker. Am un 
loc al meu, special, în groapa lui de gunoi. 

Soneria se auzi pentru a treia oară, de data asta mai insistent 
ca înainte. 

— Așteaptă aici, spuse părintele Duchaine. Mă întorc. 
Rezolvăm noi cumva... Găsim o soluţie. Așteaptă, te rog. 

Închise ușa de la birou în urma lui. Traversă holul și ajunse la 
ușa de la intrare. 

Când preotul deschise ușa, pe verandă îl descoperi pe Victor. 

— Bună seara, Patrick! 

Chinuindu-se să-și ascundă neliniștea, părintele Duchaine 
spuse la rândul lui: 

— Domnule. Da. Bună seara! 

— Doar „bună seara”? 

— Mă iertaţi. Poftim? Când Victor se încruntă la el, Duchaine 
înțelese. Oh, da. Desigur. Intraţi, domnule. Vă rog, intrați. 


CAPITOLUL 88 


Umbrele moliilor imprimau un tatuaj mereu schimbător pe 
chipurile lui Hristos, Buddha, Amon-Ra. 

În mansarda apartamentului lui Jonathan Harker, Carson, 
Michael și Deucalion se adunară în fața peretelui acoperit în 
întregime cu colaje din imagini reprezentând zei, colaje la care 
Harker probabil că lucrase ore întregi, zile întregi. 

— Voia să exprime ceva, spuse Carson. Aproape că îi poţi 
simţi angoasa. 

— Nu fi foarte mișcată de ce vezi, o sfătui Deucalion. Harker 
ar fi îmbrățișat orice filosofie care ar fi umplut vidul din el. 

Desprinse de pe perete o imagine a lui Hristos în grădina 
Ghetsimani, apoi una a lui Buddha, dezvăluind diferite forme și 
chipuri de dedesubt care, la început, păreau misterioase. 

— Dumnezeu este una dintre obsesiile lui cele mai recente, 
explică Deucalion. 

Dezlipind alte fotografii de pe pereţi, Carson văzu dedesubt 
un colaj de imagini cu și despre naziști și simbolistica lor: 
svastica, Hitler, soldaţi mărșăluind. 

— Sub toate aceste feţe de zei tradiţionali e un alt zeu care l-a 
dezamăgit, zise Deucalion. Un zeu al schimbărilor sociale prin 
violenţă și puritate rasială. Sunt mulți asemenea lui. 

Poate că apreciind în sfârșit deducţiile lui Deucalion, Michael 
întrebă: 

— De unde ai știut că există un al doilea strat? 

— Nu doar un al doilea, spuse Deucalion. Există și un al 
treilea. 

Când jupuiseră și al doilea strat și-l dăduseră jos pe Hitler cu 
tot neamul lui, scoseseră la iveală un colaj și mai sinistru: 
imagini ale diavolului, simboluri satanice, demoni de tot felul. 

— Angoasa unică a unei fiinţe fără suflet, spuse Deucalion, 
duce în cele din urmă la disperare, iar disperarea încălzește la 
sân obsesia. În cazul lui Harker, asta e doar suprafața. 

— Vrei să spui, interveni Carson, smulgând de pe perete o 
imagine a unui demon cu colţi și coarne, că sunt mai multe 
straturi sub astea? 


288 


— Peretele pare buretos, ca și cum ar fi căptușit cu ceva, 
spuse Michael. 

Deucalion încuviință. 

— Sunt douăzeci de straturi, dacă nu mai multe. Poate că veţi 
găsi din nou zei și zeițe. Când noile speranţe eșuează, cele vechi 
se întorc și cercul disperării se rotește mereu. 

In loc să găsească demoni și zei, în stratul al patrulea Carson 
dădu peste Freud. Apoi fotografii ale altor bărbaţi la fel de 
solemni. 

— Freud, Jung, Skinner, Watson, spuse Deucalion, identificând 
fiecare chip nou apărut. Rorschach. Psihiatri, psihologi. Cei mai 
inutili zei dintre toți. 


289 


CAPITOLUL 89 


Părintele Duchaine se dădu înapoi din calea lui Victor, iar 
acesta trecu pragul și intră în foaierul casei patriarhale. 

Stăpânul Rasei Noi se uită în jur cu interes. 

— Confortabil. Chiar frumos. Jurământul de sărăcie nu e lipsit 
de o anumită doză de confort. Atinse cu un deget gulerul de 
preot de la gâtul părintelui Duchaine. Tu-ți iei în serios 
jurămintele, Patrick? 

— Evident că nu, domnule. Cum aș putea? Nu am fost 
niciodată la seminar. Nu am depus niciodată cu adevărat 
asemenea jurăminte. Dumneavoastră m-aţi adus la viaţă cu un 
trecut fabricat. 

— Asta e ceva ce merită reținut, Patrick, zise Victor pe un ton 
ce-ar fi putut fi unul de avertizare. 

Cu aerul stăpânului, Victor porni mai departe, traversând 
holul, intrând în casă fără să fie invitat. 

Urmându-și stăpânul în salon, preotul întrebă: 

— Cui datorez onoarea acestei vizite, domnule? 

— Autorităţile nu l-au găsit încă pe detectivul Harker, spuse 
Victor uitându-se atent prin cameră. Până nu îl găsesc, suntem 
cu toții în primejdie. 

— Vreti să-i mobilizez pe oamenii noștri să-l caute? 

— Tu chiar crezi că asta va rezolva ceva, Patrick? Eu nu sunt 
așa de sigur. 

Cum Victor se plimba prin camera de zi, îndreptându-se spre 
ușa biroului, părintele Duchaine spuse: 

— Pot să vă aduc niște cafea, domnule? Sau whisky? 

— Mi se pare mie sau ce miros eu în respiraţia ta e whisky, 
Patrick? 

— Nu. Nu, domnule, este... este votcă. 

— Nu vreau decât un singur lucru acum, Patrick. Să fac un tur 
al plăcutei tale case. 

Victor ajunse în fața ușii biroului și-o deschise. 

Ținându-și respiraţia, părintele Duchaine îl urmă pe creatorul 
lui în încăpere și descoperi că Harker își luase tălpășița. 

Mergând roată prin cameră, Victor spuse: 


290 


— Te-am programat cu o foarte bună cunoaștere a teologiei, 
Patrick. Mult mai bună decât orice ai fi putut dobândi la o 
universitate sau seminar teologic. 

Se opri și se uită la sticlele de votcă și vin care stăteau una 
lângă alta pe măsuţa de cafea. Pe masă nu era decât un pahar. 

Alarmat, părintele Duchaine observă că în locul în care fusese 
paharul lui Harker rămăsese un cerc umed. 

— Cu educaţia ta aleasă, Patrick, poate că reușești tu să mă 
faci să înţeleg - în care religie te învaţă că Dumnezeu poate fi 
înșelat? 

— Înșelat? Nu, în nicio religie, sigur că nu. 

Cel de-al doilea cerc ar fi putut fi lăsat de paharul părintelui 
Duchaine. L-ar fi putut mișca din locul în care era acum, lăsând 
încă un cerc. Spera ca Victor să se gândească și el la această 
posibilitate. 

— Sunt curios, spuse Victor continuând să se plimbe prin 
birou. Ai ceva ani de experienţă cu enoriașii tăi. Tu crezi că ei îl 
mint pe Dumnezeul lor? 

Simţindu-se de parcă ar fi călcat pe o sârmă întinsă la mare 
altitudine, preotul îi răspunse: 

— Nu. Nu, intenţionează de fiecare dată să-și ţină promisiunile 
pe care i le fac. Dar sunt slabi. 

— Pentru că sunt oameni. Fiinţele umane sunt slabe, cei 
aparținând Rasei Vechi sunt slabi. Acesta este unul dintre 
motivele pentru care, în cele din urmă, oamenii mei îi vor 
distruge, îi vor înlocui. 

Deși Harker se strecurase afară din birou, trebuie să se fi 
adăpostit pe undeva. 

Întorși în camera de zi, Victor, în loc să se îndrepte spre ieșire, 
intră în încăperea alăturată, unde se lua masa. Părintele 
Duchaine îl urmă agitat și tulburat. 

Și salonul acela se dovedi a fi pustiu. 

Victor împinse ușile de la bucătărie, și părintele Duchaine îl 
urmă ca un câine credincios care se temea că stăpânul cel 
aspru va găsi un motiv pentru a-l pedepsi. 

Harker dispăruse. Ușile de la bucătărie, care dădeau în 
veranda din spatele casei, erau deschise. Adierea care intra în 
casă venea dinspre apus, care prevestea furtună, aducea cu 
sine un miros subtil de ploaie. 


— N-ar trebui să-ți lași ușile deschise, îl avertiză Victor. Mulţi 
dintre oamenii lui Dumnezeu au porniri criminale. Ar fi în stare 
să fure până și din casa unui preot. 

— Chiar înainte să sunaţi la ușă, rosti părintele Duchaine, 
uimit să se audă minţind cu atâta îndrăzneală, am ieșit să iau o 
gură de aer proaspăt. 

— Aerul proaspăt nu are cine știe ce valoare pentru cei pe 
care i-am creat. Tu ești construit în așa fel încât să fii în formă 
excelentă fără exerciţii, diete, aer proaspăt, chiar și în aer toxic. 
Lovi ușor cu pumnul în pieptul lui Duchaine. Ești o mașină 
organică extrem de eficientă. 

— Sunt recunoscător, domnule, pentru tot ceea ce sunt. 

Străbătând casa în lung și-n lat, din bucătărie, în hol, din hol 
în foaier, Victor spuse: 

— Patrick, tu înţelegi de ce e important ca oamenii mei să se 
infiltreze în organizaţiile religioase, la fel ca în orice altă 
activitate a societăţii umane? 

Răspunsul veni din partea preotului nu printr-un proces 
cognitiv complex, ci din programarea pe care o primise: 

— Mulţi ani de acum înainte, când va veni momentul să-i 
lichidăm pe toţi membrii Rasei Vechi care ar putea supravieţui, 
să nu existe niciun loc sau sanctuar în care să se refugieze 
pentru ajutor. 

— Nu se vor putea adresa guvernului, spuse Victor, pentru că 
noi vom fi guvernul. Nu se vor putea întoarce către poliţie 
armată sau... biserică. 

larăși, ca dintr-un dicteu automat, părintele Duchaine peroră: 

— Trebuie să evităm un război civil distructiv. 

— Exact. În loc de război civil... o exterminare civilă. Deschise 
ușa de la intrare. Patrick, dacă te vei simţi vreodată cumva... 
incomplet... presupun că vei veni la mine. 

— Incomplet? spuse preotul stresat. Ce vreţi să spuneţi prin 
incomplet? 

— Ratăcit. Confuz asupra sensului existenţei tale. Fără un 
scop. 

— Oh, nu, domnule. Eu îmi cunosc sensul existenţei și sunt 
fidel cauzei noastre. 

Victor se uită în ochii părintelui Duchaine multă vreme, 
înainte de a spune: 


— Bine. Asta e bine. Pentru că voi, cei care slujiţi în rândul 
clericilor, sunteţi supuși unor riscuri mult mai mari. Religia poate 
fi seducătoare. 

— Seducătoare, domnule? Nu înțeleg cum. E o mare prostie. 
Religia e iraţională. 

— Da și e mult mai rău de-atât, fu Victor de acord. Dacă ar 
exista un Dumnezeu și o viață de apoi, atunci acel Dumnezeu te 
va uri pentru ce ești. Te va găsi și te va surghiuni în iad. leși pe 
verandă. Noapte bună, Patrick! 

— Noapte bună, domnule! 

După ce părintele Duchaine închise ușa, rămase în foaier 
câteva clipe picioarele îi tremurau în așa hal, încât abia se mai 
putea ţine pe picioare. _ 

Se îndreptă spre scări și se așeză pe o treaptă. Işi împreună 
mâinile, încleștându-le pentru a-și opri tremuratul. 

Treptat, mâinile își schimbară poziţia, până când le găsi 
împreunate în rugăciune. 

Își dădu seama că nu încuiase ușa. Înainte ca stăpânul lui să 
intre iar și să-l prindă trădându-l, își făcu mâinile pumni și 
începu să se bată cu ei peste coapse. 


293 


CAPITOLUL 90 


Stând în faţa mesei rabatabile care servea drept birou în 
cuibușorul de nebunii al lui Harker, Deucalion trecu în revistă 
teancurile de cărți. 

— Anatomie. Biologie celulară. Biologie moleculară. 
Morfologie. Asta e despre psihoterapie. Dar restul... sunt toate 
despre biologie umană. 

— Și de ce a construit asta? întrebă Carson arătând cu mâna 
spre negatoscopul de pe peretele de nord, unde se aflau expuse 
radiografiile cu cranii, coloane vertebrale, coaste și membre. 

— Simte că ceva lipsește în el, zise Deucalion. Încearcă de 
multă vreme să afle ce anume. 

— Și s-a apucat de studiat cărţile de anatomie și de comparat 
radiografiile oamenilor cu ale lui... 

— Intrucât n-a aflat nimic, continuă ideea Michael, a început 
să deschidă oamenii vii și să caute în ei ce lipsește în el. 

— Cu excepţia lui Allwine, Harker i-a ales pe acei oameni care 
îi păreau întregi, care păreau să aibă ceea ce lui îi lipsea. 

— In declaraţia pe care a dat-o Jenna, spuse Michael, ea 
susține că Harker i-ar fi zis că voia să vadă ce are ea înăuntru 
care o face să fie mai fericită decât el. 

— Adică vrei să spui că, lăsând la o parte victimele lui 
Pribeaux, ale lui Harker nu au fost alese la întâmplare? întrebă 
Carson. Erau oameni pe care îi cunoștea? 

— Oameni pe care îi cunoștea, spuse Deucalion. Oameni pe 
care îi considera fericiţi, întregi, încrezători în forțele proprii. 

— Barmanul. Tipul de la spălătorie, zise Michael. 

— Probabil că Harker se ducea din când în când în barul 
respectiv, răspunse Deucalion. Probabil că veţi găsi și numele 
spălătoriei între facturile lui. Îi cunoștea pe oamenii aceia, o 
cunoștea și pe Jenna Parker. 

— Și oglinda lui Alice, întrebă Michael arătând spre oglinda 
triplă din colţul mansardei. 

— A stat în fața ei gol, explică Deucalion. Studiindu-și trupul, 
pentru a-și da seama de... unele diferenţe, deficiențe... ceva 
care să-i arate de ce se simţea incomplet. Dar asta s-a întâmplat 
înainte să... caute în oameni. 


294 


Carson se întoarse la cărțile de pe masă, deschizând una câte 
una la paginile pe care Harker le marcase cu bileţele colorate, 
încercând să afle mai multe despre ce anume îl interesase pe 
Harker. 

— Ce va face acum? întrebă Michael. 

— Ce-a făcut și până acum, zise Deucalion. 

— Dar e fugar, e urmărit de poliţie. Nu are timp să planifice 
alte... disecții. 

— Acum e mai disperat ca niciodată, spuse Deucalion, în timp 
ce Carson se uita prin cartea de psihoterapie. Și când disperarea 
se acutizează, la fel se întâmplă și cu obsesia. 

Unul dintre semnele lăsate în carte nu era un bileţel colorat. 
Carson descoperi o programare pentru a treia ședință de 
consiliere psihoterapeutică cu Kathy Burke, ședința la care nu se 
mai dusese. 

Se întoarse și se uită la pereţii plini de postere și fotografii 
lipite unele peste altele. 

Când dezlipiseră colajele, sub demoni și alte entităţi malefice, 
dăduseră peste al patrulea strat. Freud, Jung. Psihiatri... 

Carson își aminti că noaptea trecută, în timp ce stăteau de 
vorbă în faţa clădirii lui Harker, Kathy îi spusese „Mi se părea că 
reușisem să comunic excelent cu Harker...” 

Citindu-i expresia, așa cum făcea întotdeauna, Michael o 
întrebă: 

— Ce-ai descoperit? 

— Kathy. Ea urmează. 

— Ce-ai găsit? 

Îi arătă biletul pe care era notat programul de consultaţii. 

EI i-l luă din mână și se întoarse spre Deucalion, dar acesta 
dispăruse deja. 


CAPITOLUL 91 


Ziua nu se sfârșise, dar, filtrată prin norii întunecaţi și 
mohorâţi, lumina era puţină, cenușie și, împletită cu umbrele 
nopții, mai mult învăluia lumea în taine decât o dezvăluia. 

Căruciorul de cumpărături de la supermarket - plin cu pungi 
de gunoi pline de cutii de conserve, sticle și alte mizerii - 
rămase acolo unde îl lăsase vagabondul ore întregi. Nimeni nu îl 
băgase în seamă. 

După ce iese din tomberon, Randal Șase intenţionează să 
împingă căruciorul într-un loc mai puţin bătător la ochi. Poate că 
asta va întârzia descoperirea cadavrului. 

Incleștează ambele mâini pe mânerul căruciorului, închide 
ochii, își imaginează unsprezece căsuțe de rebus pe asfaltul din 
faţa lui și începe să scrie cumpărături. Nu reușește să termine 
de scris cuvântul, pentru că ceva nemaipomenit i se întâmplă. 

In timp ce împinge căruciorul pe pavajul denivelat, cu roţile 
scârțâind și păcănind, Randal își dă seama că, dincolo de asta, 
mișcarea este remarcabilă, satisfăcător de lină. Atât de lină și 
de continuă este mișcarea aceasta, încât Randal nu se poate 
gândi cu ușurință la distanța pe care o parcurge ca fiind 
realizată câte o literă pe rând, căsuţă cu căsuţă. 

Deși această evoluţie a lucrurilor îl sperie, mișcarea 
implacabilă a roţilor printre pătrate mai curând decât de la 
pătrat la pătrat, în ordine clară, nu-l oprește. Randal a căpătat... 
un ritm. 

Când ajunge la al doilea ă din cumpărături, se oprește din 
scris cuvântul, pentru că nu mai este sigur în care dintre cele 
unsprezece căsuțe imaginate se află. Uimitor, deși nu mai scrie 
litere cu puterea minţii, totuși nu se oprește din mers. 

Deschide ochii, presupunând că, atunci când nu va mai fi în 
stare să vizualizeze căsuţele, se va opri instantaneu din mers. 
Totuși, continuă să meargă. 

La început i se pare că acest cărucior este forța motrice care 
îl trage și pe el înainte, pe alee. Deși îi lipsește un motor, totuși 
trebuie să fie acționat de un soi de magie. 


296 


Asta îl sperie teribil, pentru că presupune o lipsă a controlului. 
E la mila căruciorului de cumpărături. Trebuie să se ducă acolo 
unde îl poartă căruciorul. 

La capătul aleii, căruciorul poate s-o ia spre stânga sau spre 
dreapta. Dar continuă să meargă înainte, traversând o stradă 
laterală și trecând în partea cealaltă a aleii. Randal rămâne pe 
traseul pe care îl stabilise către casa lui Arnie O'Connor. 
Continuă să meargă. 

Roţile se mișcă, se mișcă întruna, și Randal își dă seama că, în 
cele din urmă, căruciorul nu-/ trage pe el. Că el împinge 
căruciorul. 

Experimentează. Când încearcă să mărească viteza, 
căruciorul se mișcă înainte. Când decide să lase pasul mai 
moale, căruciorul încetinește. 

Deși fericirea nu se află încă atât de aproape încât s-o poată 
atinge, Randal simte totuși o enormă satisfacţie, o satisfacţie 
fără precedent. Merge, merge înainte, tot înainte și simte gustul 
a ceea ce-ar putea să fie libertatea. 

Întunericul s-a lăsat complet, dar chiar și în noapte, chiar și pe 
aleile obscure lumea de dincolo de Porţile Milei este mai plină de 
lumină, de sunete, de mirosuri decât poate să proceseze fără să 
intre în panică. Prin urmare, nu se uită nici la stânga, nici la 
dreapta, ci se concentrează asupra căruciorului din faţa lui și la 
sunetul roților. 

Merge mereu înainte. 

Căruciorul e ca o căsuță de rebus pe roţi și nu este doar o 
colecție de cutii de aluminiu și sticle goale, ci și speranţa lui de a 
cunoaște fericirea și ura lui față de Arnie O'Connor. 

Merge mereu înainte. 


CAPITOLUL 92 


În bungaloul cu unicorn la poarta din fier forjat, în spatele 
ferestrelor flancate de obloane de culoarea nopţii, decorate cu 
stele și semiluni, Kathy Burke stătea pe scaun, la masa de 
bucătărie, citind un roman de aventuri despre un regat condus 
prin magie, cu vrăjitori și magicieni, mâncând migdale și bând 
cafea. 

Cu colțul ochiului, surprinse ceva mișcându-se și, când privi în 
sus, îl zări pe Jonathan Harker în ușa dintre bucătărie și holul 
întunecat. 

Chipul lui, de obicei roșu de la soare sau de la mânie, era 
acum mai alb decât varul. Neglijent, murdar, transpirat, arăta de 
parcă ar fi fost lovit de malarie. 

Deși ochii îi erau sălbatici și bântuiţi, deși mâinile lui agitate 
trăgeau întruna și întindeau tricoul murdar, el i se adresă pe un 
ton blajin și mieros, nepotrivit cu apariţia lui intempestivă. 

— Bună seara, Kathleen! Ce faci? Ești ocupată, sunt convins. 
Întotdeauna ești ocupată. 

Ghidându-se după tonul lui, Kathy puse calmă un semn de 
carte la pagina la care rămăsese și o așeză deoparte. 

— Nu trebuia să se întâmple așa, Jonathan. 

— Ba poate că așa trebuia să se întâmple. Poate că n-a fost 
niciodată nicio speranţă pentru mine. 

— Este, în parte, vina mea că ai ajuns până aici. Dacă ai fi 
continuat să vii la terapie... 

El făcu un pas în cameră. 

— Nu. Am ascuns atât de multe de tine. Nu am vrut să știi... 
ce sunt. 

— N-am fost un terapeut bun, spuse ea încercând să-i intre pe 
sub piele. 

— Eşti o femeie cumsecade, Kathy. O persoană de calitate. 

Ciudăţenia acestui schimb de replici - autocritica ei, 
lingușelile lui Harker - în lumina crimelor lui recente nu putea 
continua și Kathy se gândea frenetic la ce-ar fi putut duce 
întâlnirea asta și care ar fi cea mai bună metodă de a controla 
situaţia. 

Însă soarta interveni în momentul în care sună telefonul. 

298 


Se uitară amândoi la el. 

— Aş prefera să nu răspunzi, spuse Harker. 

Ea rămase pe scaun și nu încercă să-l provoace. 

— Dacă aș fi insistat să îţi respecţi programările, aș fi 
recunoscut semnele că... te îndreptai spre dezastru. 

Telefonul sună a treia oară. 

El încuviință. Zâmbetul lui era chinuit. 

— Ai fi recunoscut, da. Ești atât de intuitivă, atât de 
înțelegătoare. De aceea mi-a fost frică să mai stăm de vorbă. 

— Nu vrei să stai jos, Jonathan? îl întrebă ea arătând spre 
scaunul din partea opusă a mesei. 

Telefonul sună pentru a cincea oară. 

— Sunt atât de obosit, recunoscu el, dar nu făcu nicio mișcare 
spre scaun. Îţi provoc scârbă... Ceea ce-am făcut îţi provoacă 
scârbă? 

Alegându-și cuvintele cu mare grijă, ea îi răspunse: 

— Nu. Sunt, într-un fel... îndurerată, cred. 

După ce sună a șaptea sau a opta oară, telefonul amuţi. 

— Îndurerată pentru că îmi plăcea mult omul dinainte... 
Jonathan pe care îl știam eu. 

— Nu mai are niciun sens să ne întoarcem, nu-i așa? 

— Nu am să te mint, spuse ea. 

Harker se mișcă încet, cu grijă, aproape timid, către Kathleen. 

— Tu ești atât de completă. Ştiu că, dacă aș putea să mă uit 
înlăuntrul tău, aș găsi ceea ce lipsește în mine. 

Dintr-un instinct de apărare, ea se ridică de pe scaun. 

— Jonathan, tu știi că ce spui nu are nicio logică, nu? 

— Dar ce altceva pot să fac... dacă nu să continui să caut 
mereu? 

— Nu-ţi vreau decât binele. Mă crezi? 

— Da... cred că da. 

Ea trase adânc aer în piept, apoi riscă: 

— Atunci mă vei lăsa să sun pe cineva, să fac pregătirile ca să 
te poţi preda? 

Pentru un moment chinuitor, plin de angoasă, Harker se uită 
împrejur, prin bucătărie, ca și cum ar fi fost prins în cursă. Ar fi 
putut să izbucnească în momentul acela, dar nu o făcu. 

Simţind că putea să-l facă să înţeleagă, să îl convingă să se 
predea, Kathy spuse: 

— Lasă-mă să sun pe cineva. Lasă-mă să fac ce trebuie. 


299 


El se gândi o clipă la oferta ei. 

— Nu. Nu, asta n-ar fi prea bine pentru mine. 

Se uită în capătul celălalt al bucătăriei, intrigat de ceva. 

Când Kathy se uită în direcția privirii lui, văzu suportul de 
cuțite plin de lame strălucitoare. 

e 

După ce părăsiră apartamentul lui Harker, Michael nici măcar 
nu făcu un gest spre volan. li azvârli imediat cheile lui Carson. 

Se aruncă pe scaunul mortului, cu arma între genunchi, cu 
țeava îndreptată spre tavan. 

Din obișnuinţă, ţâșnind în noapte ca furiile dezlănţuite, el îi 
spuse: 

— Te rog să nu încerci să dobori recordul la viteză azi. Oricum 
cei de la centru vor trimite pe cineva acolo înaintea noastră. 

— „Scuze, ai spus ceva, Michael?” îl luă Carson peste picior, 
accelerând. „Da, Carson, am zis mai repede, mai repede”. Da, 
asta credeam și eu că ai spus, Michael. 

— Nici măcar nu te pricepi să mă imiţi, se plânse el. Nu ești 
suficient de comică, asta e problema. 

e 

Cu o mână pe stomac, ca și cum ar fi suferit de dureri 
abdominale, Harker cotrobăi prin bucătărie, vrând să ajungă la 
locul unde se aflau cuţitele, apoi se îndepărtă, apoi se mișcă iar 
în direcţia aceea. 

— Se întâmplă ceva, spuse el îngrijorat. Poate că nu merge 
cum am crezut eu. 

— Ce se întâmplă? întrebă Kathy cu precauţie. 

— Poate că nu merge bine, poate că nu merge bine deloc. 
Ceva se întâmplă. 

Dintr-odată, chipul lui se contorsionă de durere. Țipă înfundat 
și se prinse cu ambele mâini de abdomen. 

— Jonathan? 

— Mă dublez. 

Kathy auzi scrâșnetul roţilor și frânele mușcând din asfalt, iar 
o mașină se opri în fața casei ei. 

Uitându-se în direcția din care venea sunetul, teroarea îl făcu 
să uite complet de durere. 

— Tată? 


În loc să intre pe poarta cu unicorn, Carson preferă s-o ia 
direct pe aleea de acces și opri atât de aproape de poarta 
garajului, încât niciun vrăjitor n-ar fi reușit să încapă în spaţiul 
dintre clădire și bara de protecție a sedanului. 

Işi trase revolverul din toc în momentul în care ieși din 
mașină. Michael, la rândul lui, ieșind din mașină și îndreptându- 
se spre Carson, introduse un cartuș pe țeava puștii, pregătindu- 
se de atac. 

Ușa din faţa casei se trânti de perete și Kathy Burke ieși buluc 
din casă, alergând pe verandă, coborând în viteză scările. 

— Slavă Domnului! spuse Carson. 

— Harker a ieșit prin spate, îi zise Kathy. 

Exact în momentul în care avea loc schimbul de replici, 
Carson auzi pașii cuiva care alerga în spatele ei și se întoarse, 
căutând sursa zgomotului. 

Harker ieșise din partea laterală a garajului. Traversă în fugă 
gazonul din faţa casei și, înainte să poată Carson să-l ajungă și 
să-l someze, el era deja de partea cealaltă a străzii. 

Era într-o zonă publică - casele de pe partea cealaltă a străzii 
- pentru a i se permite să tragă un foc de armă. Riscul daunelor 
colaterale era prea mare. 

Michael o rupse la fugă, Carson o luă și ea la picior, Harker 
alerga înaintea lor, spre centrul zonei rezidenţiale. 

În ciuda gogoșilor și a meselor pe apucate, în ciuda timpului 
petrecut completând munţi de hârțoage și care devenise 
blestemul meseriei de polițist modern, Carson și Michael erau 
rapizi ca niște detectivi din filme, ca niște lupi în urmărirea 
prăzii. 

Harker, fiind inuman, fiind un soi de monstru închipuit în 
laboratoarele lui Victor Frankenstein, era mai rapid. Le 
imprimase ritmul, de la reședința lui Kathy la colţul dinspre o 
altă stradă, unde făcu stânga, apoi încă o stradă, apoi la dreapta 
la următoarea intersecţie. 

Fulgerul străpunse cerul, sfâșiindu-l, umbrele magnoliilor 
tatuară în ritmuri săltărețe asfaltul și o bubuitură de tunet 
zgudui orașul atât de puternic, încât Carson îl simţi, pentru un 
moment, până în străfundurile pământului, dar ploaia nu se 
grăbi să apară. 

Schimbară peisajul de bungalouri cu clădiri de birouri mici și 
blocuri de apartamente. 


301 


Harker alerga de parcă era un drogat cu metamfetamină la o 
cursă de maraton, îndepărtându-se din ce în ce mai mult și apoi, 
la mijlocul străzii, făcu greșeala de a vira într-o alee care se 
dovedi a fi înfundată. 

Ajunse la o barieră înaltă de trei metri, se aruncă pe ea și 
începu să se cațăre ca o maimuţă pe arcuri, însă, dintr-odată, 
zbieră ca din gură de șarpe, sfâșiat de o durere cumplită. Căzu 
de pe zid, se rostogoli și sări iar în picioare. 

Carson ţipă la el să se oprească, de parcă ar fi existat vreo 
șansă s-o facă, însă trebuia să respecte protocolul. 

Harker se îndreptă iar spre zid, se căţără pe el și sări. Totul se 
petrecu prea rapid ca ea să-l poată ajunge. 

— Du-te să-i ieși în faţă! urlă către Michael și el se întoarse de 
unde veniseră, uitându-se după o rută alternativă ca să ajungă 
în stradă, după zid. 

Ea puse pistolul la loc în toc, trase un tomberon pe jumătate 
plin în faţa zidului, se urcă pe el, se prinse de marginea zidului 
cu ambele mâini, se căţără pe zid și trecu un picior peste 
margine. 

Deși era convinsă că Harker va scăpa, Carson își dădu seama 
că el căzuse din nou. Era acum întins cu faţa la pământ, 
răsucindu-se ca un șarpe cu spatele frânt. 

Dacă specia lor era capabilă să își blocheze durerea în cazul 
unei situaţii extreme, așa cum susţinea Deucalion, fie Harker 
uitase că exista o astfel de opţiune, fie ceva se întâmplase cu el 
și nu-și mai putea controla trupul. 

In timp ce ea cobora de pe zid, Harker se ridică din nou în 
picioare și se îndreptă, clătinându-se, spre următoarea 
intersecție. 

Erau aproape de țărm, unde se aflau sediile diverselor servicii 
portuare, firme de brokeraj maritim și depozite de mărfuri. Nu 
era trafic la ora asta, clădirile de birouri erau întunecate, străzile 
goale și liniștite. 

La intersecţie, Michael apăru în capătul celălalt al străzii. 

Prins între Carson și Michael, Harker făcu stânga pe alee și se 
îndreptă spre coastă, însă pentru a ajunge acolo, trebuia să 
treacă de un gard înalt de patru metri, cu o poartă imensă 
încuiată, așa că își schimbă direcţia către un depozit de marfă. 


302 


Când Michael se apropie suficient de el cu pușca armată și 
pregătită, Carson rămase mai în urmă, asigurându-i o ţintă 
clară. 

Harker începu să alerge către intrarea din faţă a depozitului, 
ca și cum n-ar fi văzut că acolo e o ușă. 

Urmând protocolul obișnuit, Michael îi strigă lui Harker să se 
oprească, să se lase la pământ și să-și pună mâinile deasupra 
capului. 

Când Harker se izbi în ușă, aceasta nu se deschise, iar el 
începu să urle, dar nu se prăbuși la pământ. Părea să se fi /ipit 
de ușă. 

Zgomotul impactului fuse urmat de urletul de furie al lui 
Harker și de scrâșnetul metalului sub presiune. 

Michael îl somă din nou. 

Ușa depozitului se deformă sub forţa lui Harker. Balamalele 
pocniră cu un zgomot la fel de puternic precum focurile de 
armă. Ușa căzu la pământ și Harker dispăru înăuntru exact în 
momentul în care Michael aduse arma în poziţie de tragere. 

Carson îl ajunse din urmă și se opri și ea în ușă. 

— Va încerca să iasă prin spate. 

Odată ajuns în port, Harker avea o mie de posibilităţi să 
dispară. 

— Tu-l aștepți cu ambele revolvere când iese prin spate, 
spuse Carson întinzându-i lui Michael arma ei. Mie îmi dai pușca, 
și eu îl ghidez către tine. 

Avea sens ce spunea, pentru că Michael era mai înalt decât 
ea, mai puternic fizic și, prin urmare, putea să escaladeze gardul 
de patru metri care îi oferea acces la partea din spate a halei 
mult mai repede decât ea. 

Luă pistolul ei și îi înapoie pușca. 

— Păzește-ţi fundul. Nu mi-ar plăcea să ţi se întâmple ceva. 

Cerul întunecat se despică din nou, sfâșiat de fulgere 
puternice. Erupţii vulcanice de lumină, răbufniri vulcanice de 
tunet. In sfârșit, un potop demn de o arcă se lăsă ca o pânză 
uriașă peste lume. 


CAPITOLUL 93 


Rămânând în dreapta ușii dărâmate, Carson bâjbâi după 
întrerupătoare. Le găsi într-un final. Lumina dezvălui o zonă de 
recepție. Pardoseală din gresie cenușie, pereţi văruiţi într-o 
nuanţă de albastru pal. Câteva scaune. Rampe joase de o parte 
și de alta și, dincolo de ele, birouri. 

Drept în faţă era un birou de recepţie. La capătul din stânga, 
o poartă deschisă. 

Se poate ca Harker să se fi ghemuit lângă recepţie, în capătul 
celălalt al biroului, așteptând-o, dar Carson se îndoia că o să dea 
peste el acolo. Intenţia lui nu era să o ucidă, ci să scape de 
următori. 

Întâi se asigură că nu e niciun pericol, ţintind cu arma în toate 
părţile. Nici urmă de Harker. 

O ușă a unui birou era întredeschisă. O deschise cu totul, 
dând-o de perete cu țeava puștii. 

Din spatele ei veni suficientă lumină încât să scoată la iveală 
existenţa unui coridor scurt. Harker nicăieri. Pustiu. 

Carson ieși în coridor și aprinse lumina. Ascultă cu atenţie, dar 
nu se auzea decât tunetul și ropotul ploii pe acoperiș. 

De fiecare parte a coridorului era câte o ușă. După 
indicatoare, își dădu seama că erau toaletele pentru femei și 
bărbați. 

Harker nu s-ar fi oprit să se ușureze, să se spele pe mâini sau 
să se admire în oglindă. 

Convingându-se că Harker nu avea niciun interes să îi sară în 
spate și să o ia prin surprindere, ci doar voia să scape, Carson 
trecu de toalete și se îndreptă spre o altă ușă de la capătul 
coridorului. 

Se uită peste umăr de două ori. Nici urmă de Harker. 

Ușa din spate avea un geam mic cu tejghea prin care se 
verificau actele și, prin el, Carson nu văzu nimic. 

Conștientă că, atâta vreme cât zăbovea în prag, era o ţintă 
vie, Carson cercetă cu rapiditate spaţiul dinaintea ei, dreapta, 
apoi stânga, folosindu-se de fasciculul de lumină care o 
acompania. Harker nu se vedea nicăieri. 


304 


Ușa se închise, lăsând-o în întuneric. Se dădu cu spatele la 
perete, simţi întrerupătoarele în carne, se lăsă într-o parte și, 
ținând arma într-o mână, aprinse lumina cu cealaltă. 

Suspendate de tavan la o înălţime de zece metri, o serie de 
lustre în formă conică se aprinseră, luminând o hală mare cu 
mărfuri depozitate unele peste altele, pe paleţi, până la o 
înălțime de șase metri. Un labirint. 

Se întoarse spre gurile căilor de acces, uitându-se cu atenţie 
în fiecare. Nici urmă de Harker. Harker. Harker. 

La vreo zece metri de capătul căii de acces, îndepărtându-se 
de ea, Harker mergea împiedicat, ca și cum ar fi fost copleșit de 
o durere îngrozitoare, îndoit de spate, ţinându-se de abdomen 
cu ambele mâini. 

Gândindu-se la oamenii pe care i-a despicat până acum, 
gândindu-se la masa de autopsie improvizată la el în dormitor, 
unde se pregătea s-o disece pe Jenna Parker, Carson începu să-l 
urmărească fără intenţia să-l cruțe. Venind la cinci metri de el, 
ridică arma în poziţie de tragere înainte să-i strige numele, cu 
degetul pe trăgaci, gata de orice. 

Dacă avea să se pună la pământ, cum era și normal, ea avea 
să-l încătușeze și să îl sune pe Michael, pe mobil, să aducă 
întăriri, rămânând pe poziţii până atunci. 

Harker se întoarse cu fața spre ea. Părul ud îi atârna pe faţă. 
Postura, forma trupului păreau... ciudate, ca și cum ceva nu era 
la locul lui. 

Ticălosul nu se opri. Scoase cel mai sinistru sunet pe care ea îl 
auzise vreodată: în parte strigăt de agonie, în parte chicotit 
vesel, emoţionat, în parte expresia unei furii monstruoase. 

Carson trase primul foc. 

Alicele armei cu aer comprimat îl loviră în formaţie strânsă, 
acolo unde brațele lui protejau abdomenul. Sângele țâșni peste 
tot. 

Cu o agilitate ieșită din comun, ca și cum n-ar fi fost o siluetă 
reală, ci una dintr-un cadru de film, Harker se sui pe un perete 
de lăzi și containere, dispărând din calea ei. 

Carson trimise încă un cartuș pe ţeavă, îl urmări cu privirea 
de parcă ar fi fost un disc de pământ într-un tir de vânătoare. 
Trase din nou, spulberând o bucată din construcţia de paleţi 
exact în secunda în care el sărea peste palisadă, ratându-l. 


Murmurând o rugăciune, Michael vâri pistolul lui Carson în 
cureaua de la pantaloni, escaladă gardul din capătul aleii, când 
un fulger despică din nou cupola nopţii. Se cutremură la gândul 
că ar putea să se electrocuteze dacă trăsnetul nimerea plasa de 
sârmă. 

Sări gardul, ajunse în alee, neprăjit, și fugi în spatele halei, 
prin ploaia neostoită și prin ecoul nesfârșit al tunetelor. 

O rampă de beton ducea până la platforma de încărcare din 
spatele depozitului. O ușă mare, tip rulou, și o ușă mică, pentru 
personal, deserveau platforma. Harker ar fi putut să iasă pe ușa 
mai mică. 

Scoase pistolul lui Carson, dar îl lăsă pe al lui în toc. Nu voia 
să-l întâmpine pe fugar cu două arme, stilul cowboy, cu un pistol 
în fiecare mână. Pentru a trage cum trebuie și a fi sigur că 
nimerește, avea nevoie să ţină un singur pistol cu ambele mâini. 

Dacă, așa cum i se făcuse reclamă, Harker se va dovedi la fel 
de greu de răpus ca un rinocer în călduri, atunci e foarte posibil 
să trebuiască să tragă o magazie de cartușe ca să le vină de hac 
celor două inimi. Dacă și după asta Harker încă va mișca, atunci 
nu va mai avea timp să reîncarce arma. Va trebui să scape de 
ea și s-o ia pe-a lui din curea și să spere că va termina treaba 
începută cu următoarele zece focuri. 

Optând pentru această strategie, Michael își dădu seama că, 
deși povestea asta cu Frankenstein părea o găleată mare de 
gogoși, el picase de fraier mai ceva ca o muscă făcând mătănii 
în faţa farfuriei cu miere. 

Înăuntru pușca lui Carson cu aer comprimat bubui. Nu trecu o 
secundă și bubui din nou. 

Ducând o mână în buzunarul de la geacă, simţi cartușele de 
rezervă. Uitase să i le dea lui Carson. Avusese un singur foc pe 
țeavă și trei în încărcător. Acum nu mai avea decât două. 

Arma răsună din nou. 

Îi mai rămăsese un singur cartuș și nicio armă de rezervă. 

In momentul acela, planul de a-l aștepta pe Harker să-și facă 
apariţia pe platforma de încărcare nu mai putea fi luat în 
considerare. 

Michael încercă ușa destinată personalului. Evident că era 
închisă, confecționată din oțel și prevăzută cu trei încuietori. 


Simţi mișcare în jurul lui și se sperie. Se dădu înapoi și îl găsi 
pe Deucalion stând în dreapta lui - înalt, tatuat, totemic în 
lumina fulgerelor. 

— Ce mama dracu’... 

— Eu mă pricep la încuietori, îl întrerupse Deucalion. Uriașul 
apucă de mâner și îl zgudui atât de puternic, încât toate trei 
încuietorile ieșiră din ramă trosnind, scârțâind, ripostând în 
maniera tipică a metalului chinuit și forțat, apoi aruncă ușa pe 
platforma de încărcare marfa. 

— Ce mama dracu', repetă Michael, a fost asta? 

— Intrare prin efracţie, spuse Deucalion și dispăru în depozit. 


307 


CAPITOLUL 94 


Când Michael se luă după Deucalion și intră în hală, ia uriașul 
de unde nu-i. Oriunde ar fi fost, individul dădea un nou sens 
cuvântului subtil. 

Dacă ar fi strigat după Carson, l-ar fi alertat pe Harker. În 
plus, furtuna se auzea mai puternic aici decât afară, aproape te 
asurzea: ploaia bătea în acoperișul din fier gofrat. 

Lăzi de marfa de diferite mărimi, butoaie și cuburi formate din 
marfa ambalată în folie laminată alcătuiau un labirint de 
dimensiuni descurajante. Michael ezită, dar numai un moment, 
apoi porni în căutarea minotaurului. 

Descoperi sute de butoaie de două sute de kilograme pline cu 
capsule de vitamine închise ermetic, părţi din diferite utilaje, 
mașinării, instalaţii, ambalate în containere de lemn, aparatură 
audio-video din Japonia, echipament sportiv în cutii mari de 
carton - și nimeni în jur. 

Incepea să acumuleze atâta frustrare, încât, în cele din urmă, 
luă în considerare ideea de a ciurui niște cutii pline cu păpuși 
Kung Fu Elmo, ca să mai elibereze din tensiune. Dacă ar fi fost 
niște păpuși cu Barney Dinozaurul, probabil că ar fi fost mai 
tentat să acționeze din impuls. 

De deasupra, mai puternic decât ploaia, se auzi respiraţia 
cuiva alergând pe mărfurile așezate unele peste altele. 
Containerele și butoaiele de pe partea dreaptă a culoarului se 
zguduiră și se loviră unele de altele. 

Michael se uită sus și văzu pe cineva care părea și nu părea a 
fi Harker, o stârpitură grotescă și diformă, cu cocoașă, oarecum 
umană, dar cu un trunchi contorsionat și prea multe brațe și 
care venea spre el de deasupra palisadei. Poate că erau doar 
viteza cu care se mișca și jocul de lumini și umbre. Poate nu era 
adevărat, poate nu era nimic monstruos în silueta aceea. Poate 
că era doar pacostea de Jonathan sau poate că Michael era atât 
de agitat, încât, practic, își imagina toate aceste detalii 
demonice. 

Ținând pistolul strâns cu ambele mâini, încercă să-i ia urma 
lui Harker, dar arătarea se mișca mult prea repede, așa că 
Michael se gândi că ar putea să tragă primul glonţ în momentul 


308 


în care Harker ar fi în aer, înainte să sară asupra lui. Totuși, în 
ultimul moment, Harker schimbă direcţia și sări mai bine de trei 
metri peste culoarul de acces, pe un alt rând de containere din 
partea dreaptă. 

Uitându-se în sus, în ciuda unghiului extrem la care se afla, 
Michael reuși să-și vadă mai bine adversarul. Nu se mai putea 
agăța de speranţa că-și imaginase transformarea grotescă a lui 
Harker. Nu putea să jure care erau cu exactitate amănuntele pe 
care le observă din zbor, dar Johnny era clar că nu mai era în 
nicio formă să se prezinte la petrecerile la care mai veneau și 
oameni normali din când în când. Harker, în momentul de faţă, 
era Hyde ieșit din Jekyll, Quasimodo împerecheat cu Fantoma de 
la Operă, minus mantaua neagră, minus pălăria pleoștită, dar și 
corcit puţin cu doctorul H.P. Lovecraft. 

Aterizând deasupra mărfurilor din partea stângă a lui Michael, 
Harker se ghemui în patru labe, poate în toate șase, și, cu ceea 
ce păreau a fi dovă voci certându-se una cu cealaltă, ţipând, 
zbierând, se cărăbăni, luând drumul înapoi de unde venise. 

Pentru că nu avea niciun fel de dubiu în privința bărbăţiei lui, 
pentru că știa că bravura era, de cele mai multe ori, fațeta cea 
mai bună a curajului, Michael se gândi la posibilitatea de a pleca 
din depozit, de a se duce la secţie și de a-și scrie demisia. In 
schimb, o luă la fugă după Harker. Nu dură mult și-i pierdu 
urma. 

e 

Încercând să perceapă și altceva decât sunetul furtunii, 
respirând aerul pe care îl respirase și prada lui, Deucalion se 
mișcă încet, cu răbdare, între cele două metereze din paleţi de 
marfă. Nu căuta cât își aștepta prada. 

Așa cum se aștepta, Harker veni la el. 

Ici și colo, golurile dintre paleţii de marfă lăsau să se 
întrevadă culoarul de acces următor. Gând Deucalion ajunse la 
unul dintre aceste spații goale, un chip palid și strălucitor de 
transpiraţie îl privi prin culoarul paralel prin acel ochi dintre 
mărfuri. 

— Frate? întrebă Harker. 

— Nu, răspunse Deucalion uitându-se în acei ochi chinuiti. 

— Tu ce ești, atunci? îl întrebă Harker din nou. 

— Primul. 

— De acum două sute de ani? 


— Și dintr-o altă lume. 

— Ești la fel de uman ca mine? 

— Vino în partea asta a culoarului, unde sunt eu, spuse 
Deucalion. Pot să te ajut. 

— Eşti la fel de uman ca mine? Și tu ucizi și creezi? 

Cu agilitatea unei feline, Deucalion escaladă palisada, ajunse 
în două, poate trei secunde în vârf, trecu în partea care dădea în 
culoarul învecinat, se uită în jos și sări la pământ. Nu fusese 
destul de rapid. Harker dispăruse. 

e 

Carson dădu peste nişte scări în spirală. Deasupra ei, mult 
deasupra, se auziră pași rapizi răsunând pe ţiglele metalice. Un 
scârțâit precedă o rafală zgomotoasă de ploaie. O ușă se trânti 
undeva, anihilând sunetul aversei de afară. 

Cu un singur cartuș pe țeavă și gata de atac, Carson începu 
să urce. 

Treptele duceau către o ușă. Când o deschise, ploaia o 
întâmpină furioasă. 

Dincolo de ea, acoperișul. 

Încercă să aprindă o lumină. Afară, deasupra ușii, un bec se 
aprinse într-o cușcă de metal. 

După ce blocă yala astfel încât ușa să nu se închidă automat 
în urma ei, Carson ieși în furtună. 

Acoperișul mare era plat, dar ea nu reușea să distingă fiecare 
parapet. Pe lângă vălurile cenușii de ploaie, gurile de aerisire și 
alte structuri ca niște barăci - poate adăpostind sistemele de 
răcire și panourile electrice - îi obstrucţionau vederea. 

Întrerupătorul de lângă ușă activă și alte becuri, dar potopul 
aproape că înecase lumina de tot. 

Merse înainte, cu precauție. 

e 

Ud leoarcă, înfrigurat, deși ploaia era caldă, convins că 
expresia „ca un şobolan înecat” îl va face să plângă pentru tot 
restul vieții, Michael merse printre gurile de aerisire. Cu mare 
grijă se aventură în jurul uneia dintre barăci, descriind un arc 
larg la fiecare colţ. 

Urmărise pe cineva sau ceva pe acoperiș și știa că nu era 
singur aici. 

Indiferent care era scopul lor, piticele structuri de pe acoperiș 
arătau ca niște căsuțe pentru hobbiţi. După ce merse roată în 


310 


jurul uneia, încercă ușa. Încuiată. A doua era, de asemenea, 
încuiată. Și a treia la fel. 

În momentul în care se îndreptă spre a patra structură, auzi 
ceea ce ar fi putut fi scârţăitul balamalelor de la ușa pe care 
tocmai o încercase și apoi, de la distanţă, o auzi pe Carson 
strigându-i numele, avertizându-l. 

e 

De fiecare dată când fulgera, stropii de ploaie străluceau ca 
nişte torente de cristale oblice într-un candelabru colosal, dar, în 
loc să lumineze acoperişul, aceste focuri de artificii nu făceau 
decât să sporească atmosfera ireală. 

Trecând pe lângă niște conducte de ventilație împletite și 
încolăcite în fel și chip, Carson desluși o siluetă prin strălucirea 
aceea întunecată de cristale lichide. Îl văzu mai clar când 
fulgeră și-și dădu seama că era Michael, la zece metri în faţa ei, 
și apoi dibui altă siluetă. 

— Michael, în spatele tău! 

Exact în momentul în care Michael se întoarse, Harker - 
trebuie să fi fost Harker - îl apucă și, cu o forţă inumană, îl ridică 
de la pământ, îl ţinu deasupra capului și se grăbi cu el spre 
marginea acoperișului. 

Carson se lăsă pe un genunchi, ţinti jos, ca să nu-l atingă pe 
Michael, și trase ultimul foc. 

Lovit în genunchi, Harker îl aruncă pe Michael spre marginea 
clădirii. 

Michael căzu și se lovi de parapet, începu să se rostogolească 
peste acesta și aproape căzu, dar se prinse de margine și reuși 
să nu se prăbușească în gol. 

Deși Harker ar fi trebuit să fie doborât de alicele din arma lui 
Carson și să urle în agonie, cu picioarele moi precum gelatina, el 
rămase totuși vertical. Se îndreptă spre Carson. 

Ridicându-se din genunchi, Carson își dădu brusc seama că 
acela fusese ultimul ei foc. Rămase cu arma în mână, pentru 
efectul psihologic, dacă îi reușea figura, și se retrase din calea 
lui Harker care înainta spre ea. 

În lumina becurilor de pe acoperiș și pe fundalul unei serii de 
fulgere de o strălucire din ce în ce mai intensă, din ce în ce mai 
aproape, Harker apăru cărând la piept ceea ce părea un copil, 
deși braţele lui erau libere. 


311 


Când creatura palidă agăţată de Harker își întoarse capul spre 
ea, Carson văzu că nu era un copil. O piticanie, dar fără 
trăsăturile piticilor din poveste, diform până într-acolo încât 
părea grav bolnav, cu gura mai mult o linie, cu ochii căscaţi... 
Creatura nu putea fi mai mult decât o fantasmă, un truc al 
luminii și al fulgerelor, al ploii și al penumbrelor, al minții și al 
atmosferei aceleia înșelătoare. 

Cu toate acestea, monstruozitatea nu dispăru când ea închise 
ochii. Și, în momentul în care Harker se apropie și mai mult de 
ea, deși Carson încercă să se ţină departe, tot dând înapoi, văzu 
clar chipul detectivului, care i se păru lipsit de orice expresie, cu 
ochii împăienjeniţi și privind în gol, și avu sentimentul bizar că 
entitatea care se agăţase de el cu atâta hotărâre deţinea 
controlul asupra lui. 

Carson se dădu și mai mult înapoi și alunecă pe acoperișul ud. 
Aproape căzu. 

Harker se năpusti asupra ei, ca un leu asupra prăzii aflate în 
restriște. Țipătul de triumf păru să nu vină de la el, ci de la 
creatura legată de sau care ieșea din pieptul lui. 

De nicăieri apăru Deucalion care îi prinse și pe detectiv, și pe 
creatura care îl călărea. Uriașul îi ridică deasupra capului, fără 
niciun efort aparent, la fel de sus cum îl ridicase Harker pe 
Michael, și îi aruncă pe amândoi de pe acoperiș. 

Carson alergă spre marginea acoperișului și se uită peste 
parapet. Harker zăcea cu faţa în jos pe aleea de acces, la mai 
bine de zece metri distanță. Zăcea nemișcat, mort poate, deși 
ea îl văzuse și în noaptea precedentă supraviețuind altei 
căzături care ar fi trebuit să fie fatală. 


312 


CAPITOLUL 95 


O scară de incendiu cobora în zigzag pe una din părțile 
laterale ale depozitului. Carson se opri la capătul ei doar cât să 
ia de la Michael trei cartușe calibrul 12. 

Scările de fier erau alunecoase din cauza ploii. Când apucă 
balustrada, o simţi umedă și neplăcută la atingere. 

Michael o urmă îndeaproape, chiar prea aproape, iar scările 
se cutremurau și scârțâiau sub greutatea lor. 

— Tu ai văzut chestia aia? 

— Da. 

— Mutra aia? 

— Da. 

— leșea din el. 

— Ce? 

— leșea din el! 

Ea nu mai zise nimic. Nu mai știa ce mai era de spus. 
Continuau să coboare cu repeziciune, treaptă după treaptă. 

— Chestia aia a pus mâna pe mine, spuse Michael înfiorându- 
se de repulsie. 

— OK. 

— Ba nu e deloc OK. 

— Eşti rănit? 

— Dacă nu e mort... 

— E mort, spuse ea cu speranţă în glas. 

— ... îl omor eu. 

Când ajunseră în alee, Harker era tot acolo unde căzuse, dar 
nu mai era cu fața în jos. Se întorsese cu faţa spre cer. 

Gura îi era deschisă. Ochii îi erau larg deschiși, nu clipea 
deloc; ploaia băltea în ei. 

Harker era terminat, golit. Pieptul și abdomenul îi erau 
sfâșiate. Pielea, carnea de pe el erau făcute franjuri; tricoul, 
asemenea, era bucăţi și atârna împreună cu fragmentele de 
carne și piele, de coaste. 

— A ieșit din el! declară Michael. 

Ceva mai departe în alee un târșâit le atrase atenţia. Venea 
dinspre partea din faţă a depozitului. 


Prin pânza de stropi, printre străfulgerările cerului învrăjbit de 
furtună, Carson văzu o siluetă diformă, palidă care se ghemuise 
lângă o gură de vizitare de pe care scosese capacul ca să se 
apere și în spatele căruia să se ascundă. 

Cam la zece metri în faţă, în atmosfera sumbră a furtunii 
tropicale, nu putu distinge prea multe din trăsăturile creaturii. 
Ştia însă că o fixa cu privirea. 

Carson ridică arma, dar creatura palidă se aruncă în gura de 
canal și dispăru. 

— Ce mama dracu' a fost și asta? 

— Nu știu. Poate... poate că nici nu vreau să știu ce e. 

e 

Tehnicienii criminaliști, medicul legist, presa isterică și 
omniprezentă, toată lumea era la faţa locului, iar furtuna se 
oprise. 

Streșinile picurau, bălțile de apă străluceau, dar nimic nu 
părea curat, nimic nu mirosea cum trebuie și Carson avea 
sentimentul că nimic nu va mai fi vreodată curat, că totul va fi 
întinat pe vecie. 

Jack Rogers venise să supravegheze personal ridicarea și 
transportarea cadavrului lui Jonathan Harker la morgă. Era 
hotărât de data asta să nu mai piardă niciun fel de dovezi. 

— Unde e Deucalion? întrebă Carson, din spatele sedanului 
unde rămăsese împreună cu Michael. 

— Probabil că avea o întâlnire cu Dracula, să ia masa în oraș, 
spuse Michael. 

— După toate câte ai văzut, doar nu-ţi mai pui încă problema 
dacă e real sau nu? 

— Hai să zicem doar că încă mai procesez informaţiile primite. 

Ea îl lovi ușor, cu afecţiune, dar destul de dur peste cap. 

— Eu zic să-ţi iei un procesor ceva mai performant, și încă 
repejor. 

Sună telefonul. Când răspunse, auzi vocea panicată a lui 
Vicky Chou. 


314 


CAPITOLUL 96 


Finalizată, programată complet, cu o educaţie aleasă în 
lingvistică și alte domenii de bază, descărcată împreună cu alte 
date, direct în creier, Erika Cinci plutea în bazinul creaţiei, 
așteptând animarea. 

Victor stătea deasupra ei, zâmbind. Era o creatură superbă. 

Deși cele patru exemplare Erika îl dezamăgiseră, își pusese 
mari speranţe în a cincea. Chiar și după două sute de ani, încă 
mai învăţa tehnici noi, soluţii de design moderne, din ce în ce 
mai performante. 

Introduse anumite comenzi în calculatorul pe care îl 
conectase de bazin - numărul 32 - și privi cum soluţia lăptoasă 
în care plutea Erika era drenată din bazin, pentru a fi înlocuită 
cu o soluție limpede de curăţare și clătire. In câteva minute 
această a doua baie se drenă, lăsând-o pe Erika uscată și 
rozalie. 

Numeroșii electrozi conectaţi, liniile de alimentare, de drenare 
și alte tuburi de deservire se decuplară automat. In timpul 
acestui proces, ea sângeră din câteva vene, dar numai pentru o 
clipă; la membrii Rasei Noi astfel de răni se vindecau în câteva 
secunde. 

Capacul curbat din sticlă se ridică pe pivoţi pneumatici și, în 
momentul acela, ca și cum ar fi primit un șoc declanșator, Erika 
începu să respire singură. 

Victor se aplecă asupra ei, în bazin, și își aduse chipul 
aproape de alei. 

Genele ei dese se zbătură ușor. Deschise ochii. Privirea ei fu 
la început sălbatică, înfricoșată. Nu era ceva neobișnuit. 

Când simţi că momentul este potrivit și fu convins că trecuse 
de șocul nașterii, iar ea era capabilă să comunice coerent, o 
întrebă: 

— Știi ce ești? 

— Da. 

— Știi de ce exiști? 

— Da. 

— Ştii cine sunt eu? 

Pentru prima dată, Erika i se uită în ochi. 

315 


— Da, spuse ea și plecă privirea cu un soi de reverență. 

— Eşti pregătită să mă slujești? 

— Da. 

— Îmi va face plăcere să te folosesc. 

Ea îl privi din nou și apoi își plecă iar ochii, umilă. 

— Ridică-te! îi ordonă el. 

Bazinul se roti, permițându-i femeii să-și miște picioarele și să 
se ridice. 

— Eu ţi-am dat viaţă, zise el. Să nu uiţi asta. Eu ţi-am dăruit 
viaţă și eu decid ce vei face cu ea. 


CAPITOLUL 97 


Pe gazonul ud și întunecat, într-o parte a casei, lângă veranda 
din spate, se afla un cărucior de supermarket, plin cu sticle și 
cutii de aluminiu. 

Carson, urmată de Michael, se uită la cărucior nedumerită, 
apoi se grăbi să urce scările, să ajungă în casă. 

Vicky Chou, în halat și papuci de casă, îi aștepta în bucătărie. 
Tinea în mână o furculiță pentru friptură, de parcă ar fi 
intenţionat s-o folosească pe post de armă albă. 

— Ușile erau încuiate. Știu sigur că erau încuiate, spuse ea. 

— Stai calmă, Vic. Cum ţi-am spus și la telefon, îl cunosc. E în 
regulă, nu e nicio problemă. 

— Mare, tatuat, mare de tot, îi spuse Vicky lui Michael. Nu știu 
pe unde a intrat în casă. 

— Probabil că a ridicat acoperișul cu totul și a urcat pe-acolo, 
spuse Michael. Prin mansardă. 

Deucalion era în camera lui Arnie, în picioare, privindu-l pe 
băiat cum lucra la castelul lui. Ridică privirea în momentul în 
care Carson și Michael apărură în ușă. 

— Fortifică. Fortifică. Apără și fortifică, vorbea Arnie în sinea 
lui. 

— Fratele tău, vorbi Deucalion, privește realitatea în 
profunzimea ei. 

Neînţelegând declaraţia lui misterioasă, Carson îi explică: 

— E autist. 

— Autist... pentru că vede prea multe; prea multe și totuși nu 
destule pentru a înțelege ce vede. la complexitatea drept haos. 
Haosul îl sperie. Se chinuie să facă puţină ordine în lume. 

— Da, interveni Michael. După câte am văzut în seara asta, și 
eu mă chinui să pricep ce e realitate și ce nu. 

— Două sute de ani... spuse Carson... tu și cu Victor 
Frankenstein ăsta... Până la urmă, de ce acum? De ce aici? 

— În noaptea în care m-a adus la viaţă... poate că odată cu 
viața mi s-a dat și sarcina de a-l distruge pe Victor, atunci când 
va sosi momentul potrivit. 

— Cine decide când e momentul? 


317 


— Cine a creat ordinea naturală a lumii, ordinea pe care 
Victor o neagă cu atâta furie și orgoliu. 

Deucalion luă o monedă din teancul de pe masă, una dintre 
cele pe care i le dăduse lui Arnie. O aruncă în sus, o prinse din 
aer și o închise în pumn, apoi îl deschise. Moneda dispăruse. 

— Voința mea este liberă, spuse Deucalion. Aș putea să îmi 
neg destinul. Dar n-o voi face. 

Aruncă iarăși o monedă. 

Carson îl privea transfigurată. 

Deucalion o înșfacă din nou, deschise iar pumnul. Moneda 
dispăruse iar. 

— Harker şi... creaturile acelea create de Victor, spuse 
Michael, sunt demonice. Dar tu? Tu ai...? 

Cum Michael ezită să pună întrebarea, Carson îi luă vorba din 
gură: 

— Ești creat de un om și totuși... ai suflet? Trăsnetul acela... 
ţi-a dat și un suflet? 

Deucalion își strânse pumnul, îl deschise o secundă mai târziu 
și două monede apărură în palma lui. 

— Tot ce știu e că... sufăr. 

Arnie se oprise din construit. Se ridică de pe scaun, fascinat 
de cele două monede din mâna lui Deucalion. 

— Mă chinuie sentimentul de vinovăţie, remușcările. Văd 
taine peste tot în pânza vieții... și am credință. 

Puse monedele în palma deschisă a lui Arnie. 

— Victor a fost om, continuă Deucalion, dar s-a transformat 
singur într-un monstru. Eu am fost un monstru... dar acum mă 
simt atât de uman... 

Arnie își închise palma, ascunzând monedele, și imediat o 
deschise. 

Carson rămase fără respiraţie. Monedele dispăruseră din 
mâna lui Arnie. 

— Am trăit două sute de ani, spuse Deucalion, ca un paria 
exilat în lumea voastră. Am învăţat să pun preț pe umanitatea 
asta, așa defectă cum e ea, tocmai pentru optimismul ei, dincolo 
de defecte, pentru speranţa nutrită în faţa chinurilor nesfârșite. 

Arnie închise palma goală. 

— Victor va încerca să ucidă întreaga umanitate, spuse 
Deucalion, și să populeze planeta cu roboții lui din carne și oase. 

Arnie se uită la palma lui strânsă și zâmbi. 


318 


— Dacă voi nu mă ajutaţi să îi opun rezistenţă, continuă el, 
Victor e suficient de încrezut, încât să reușească ce și-a propus. 

Arnie deschise din nou palma. Monedele reapăruseră. 

— Cei care pornesc împotriva lui se vor lupta pe viaţă și pe 
moarte, îi avertiză Deucalion. 

Luă din mâna lui Arnie una din cele două monede. ` 

— O lăsăm pe mâna sorții oarbe? îl întrebă pe Michael. Işi 
mută privirea asupra lui Carson. Cap, luptați împreună cu 
mine... pajură, voi lupta singur. 

Aruncă moneda, o prinse, o ținu strâns în pumn. 

Înainte să apuce să le arate moneda, Carson puse o mână 
peste a lui, ca să nu deschidă pumnul. Se uită la Michael. 

— Eh, spuse Michael, și așa nu voiam să mă fac inginer de 
sisteme de siguranță, și-și puse palma deasupra mâinii ei. 

— S-o ia dracu’ de soartă, spuse Carson către Deucalion. 
Luptăm. 

e 

Întunecat, uscat, liniștit, spațiul îngust de sub casă îi oferă lui 
Randal Şase mediul ideal. Păianjenii nu-l deranjează în niciun 
fel. 

Călătoria de la Porţile Milei până aici fusese un triumf, dar îi 
slăbise nervii și îi erodase curajul până nu mai rămăsese nimic 
din el. Furtuna aproape că îl terminase. Ploaia, cerul aprins de 
flăcările furtunii și umbrele care se lăsaseră peste lume, 
bubuiturile tunetului, copacii cutremurându-se sub forța vijeliei, 
canalele desfundate, care nu mai făceau față potopului, înecate 
de apa mizerabilă, plină de gunoaie... Prea multă informaţie 
dintr-odată. Prea mult de procesat. De multe ori aproape că a 
clacat, aproape că s-a lăsat la pământ, făcut covrig, asemenea 
unui animal hăituit. 

Are nevoie de timp să-și revină, să-și recapete siguranţa de 
sine. 

Închide ochii în întuneric, respiră încet și adânc. Aroma dulce 
a iasomiei îl îmbie prin ochiurile grătarului de lemn care acoperă 
spaţiul gol de sub casă. 

Direct de deasupra lui se aud trei voci înfundate care discută 
aprins. 

În încăperea de deasupra lui este fericirea. Poate s-o simtă 
radiind. Ajunsese la sursă. Secretul este la îndemâna lui. 

Din întuneric, acest copil al Rasei Noi zâmbește. 


CREE S 


y 


XI