Dean Koontz — Salasul raului

Dean R. Koontz 
SĂLASUL RĂULUI 


DEAN R. KOONTZ 


SĂLAȘUL RĂULUI 


Original: The Bad Place (1990) 


Traducere din limba engleză de: 
CEZAR IONESCU 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2002 


VP - 


Deseori, profesorii ne marchează 
viețile mai mult decât credem. Din 
anii liceului și până în ziua de azi, 
am avut profesori cărora am să le 
rămân etern îndatorat, nu numai 
pentru ceea ce mi-au predat, ci, mai 
ales, pentru că au constituit pentru 
mine exemple  nepreţuite de 
devotament, bunătate și 
generozitate sufletească, exemple 
ce mi-au insuflat o credință 
nestrămutată în fondul bun al 
speciei umane. Această carte este 
dedicată următorilor: 


David O'Brien 

Thomas Doyle 

Richard Forsythe 

John Bodnar 

Carl Campbell 

Steve și Jean Hernishin 


VP-3 


Fiecare vede lumea-n felul său, 
iar cântecele nu sunt pentru toți 
la fel. Sufletul orișicui 
adăpostește-un rău unic, 
îngrozitor, ascuns adânc în el. 


VP -4 


1. 


Noaptea era calmă și de o liniște stranie, de parcă aleea ar fi 
fost o plajă abandonată și fără briză, aflată în ochiul uraganului, 
între furtuna care a trecut și cea care avea să vină. Un vag 
miros de fum atârna în aerul neclintit, deși nu se vedea nici 
urmă de fum. 

Trântit la pământ, cu faţa lipită de trotuarul rece, Frank 
Pollard rămase nemișcat când își recăpătă cunoștința; aşteptă, 
sperând să i se limpezească mintea. Cilipi, încercând să-și 
concentreze privirea. Prin faţa ochilor păreau să-i fluture niște 
perdele. Respiră adânc, inhalând aerul rece, și simți gustul 
fumului invizibil, al cărui iz înțepător îl făcu să se strâmbe. 

Umbrele se mișcară ca o congregaţie de siluete înveșmântate 
în robe, strângându-se în jurul lui. Treptat, vederea îi reveni, dar 
lumina difuză, gălbuie, venind de undeva de departe din spatele 
său, nu îi dezvălui decât puţine lucruri. Un imens camion de 
gunoi, la vreo trei-patru metri de el, era atât de slab luminat, 
încât i se păru o clipă ceva bizar, un produs al vreunei civilizații 
extraterestre. Frank se uită un timp la el, înainte de a-și da 
seama ce este. 

Nu știa nici unde se afla, nici cum ajunsese acolo. Nu fusese 
inconștient mai mult de câteva secunde, căci inima îi bătea de 
parcă adineauri alergase de frica morţii. 

Licurici într-o furtună... 

Cuvintele îi zburară prin minte, dar habar n-avea ce 
însemnau. Când încercă să se concentreze și să le descopere 
semnificaţia, o migrenă acută începu să-l preseze deasupra 
ochiului drept. 

Licurici într-o furtună... 

Gemu încet. 

Între el și camionul de gunoi, o umbră se mișcă printre 
celelalte umbre, repede și grațios. Ochii verzi, mici, dar 
strălucitori, îl priviră cu o curiozitate glacială. 

Înspăimântat, Frank se ridică în genunchi. Un strigăt slab îi 
scăpă involuntar, semănând mai mult cu vuietul estompat al 
unui fluier de trestie, decât cu un sunet omenesc. 


VP-5 


Spionul cu ochi verzi se îndepărtă rapid. O pisică. Doar o 
pisică neagră, obișnuită. 

Frank se sculă în picioare, se clătină ameţit și aproape că se 
împiedică de un obiect așezat pe trotuar, lângă el. Se aplecă 
ezitant și îl ridică: era o geantă de voiaj din piele moale, plină, 
surprinzător de grea. Presupuse că îi aparţinea. Nu-și putea 
aminti. Purtând geanta, se îndreptă nesigur spre camion și se 
sprijini de una dintre marginile sale ruginite. 

Uitându-se în spate, descoperi că se afla între mai multe 
rânduri de blocuri cu un etaj, ce păreau construite din stuc. 
Toate ferestrele erau întunecate. De ambele părţi, mașinile 
chiriașilor erau așezate cu fața în compartimente de parcare 
acoperite. Ciudata lumină gălbuie, acră și sulfuroasă, ce părea 
produsă mai degrabă de o lampă de gaz, decât de un bec 
electric, provenea de la un felinar de trotuar, așezat mult prea 
departe pentru a dezvălui detaliile străzii pe care se afla el. 

O dată cu încetinirea respirației și a pulsului său, își dădu 
seama brusc că nu ştia cine este. Își amintea doar numele - 
Frank Pollard. Nu știa ce vârstă are, cu ce se ocupă, de unde 
vine, unde se duce sau de ce. Rămase atât de surprins de 
condiția sa, încât, o clipă, aerul i se opri în piept; apoi, pulsul îi 
crescu ameninţător, așa că expiră repede. 

Licurici într-o furtună... 

Ce naiba mai însemna și asta? 

Durerea de deasupra ochiului drept i se înșuruba în frunte. Se 
uită frenetic în stânga și-n dreapta, căutând un element de 
decor pe care l-ar putea recunoaște, ceva, orice, o ancoră într-o 
lume ce-i devenise subit prea străină. Când noaptea nu-i oferi 
nimic încurajator, își îndreptă căutările spre interior, încercând 
cu disperare să găsească în sine ceva cunoscut, dar propria-i 
memorie era chiar mai întunecată decât locurile dimprejur. 

Încetul cu încetul, își dădu seama că izul de fum dispăruse, 
fiind înlocuit de mirosul vag, dar greţos, emanat de gunoiul 
putrezit din camion. Duhoarea descompunerii îl umplu cu 
gânduri despre moarte, făcându-l să-și amintească neclar că 
fugea de cineva - sau de ceva - care încerca să-l ucidă. Când se 
căzni să-și aducă aminte de cine fugea, și de ce, nu reuși să 
arunce mai multă lumină asupra acelui petic de memorie; de 
fapt, i se păru că ceea ce știa, știa mai degrabă din instinct 
decât din memorie. 


VP-6 


O adiere de vânt sufla în jurul lui. Apoi se potoli, de parcă 
noaptea moartă încercase să învie, dar nu reușise decât să 
inspire o dată, scurt. Un ghemotoc stingher de hârtie, luat pe 
sus de acea pală de vânt, se rostogoli pe trotuar și se roti, 
întâlnind pantoful lui drept. 

Încă o adiere. 

Hârtia se rostogoli mai departe. 

Noaptea era, din nou, nemișcată. 

Se întâmpla ceva. Frank simţi că acele adieri efemere aveau o 
sursă malefică, o semnificaţie înfricoșătoare. 

În mod irațional, era sigur că o să fie zdrobit de o mare 
greutate. Se uită în sus, la cerul senin, la vidul negru și dezolant 
al spaţiului și la strălucirea răutăcioasă a stelelor îndepărtate. 
Nu putea să zărească nimic coborând asupra lui. 

Noaptea mai inspiră o dată, mai profund. Respirația ei era 
tăioasă și umedă. 

El purta adidași, șosete de atletism, jeanși și o cămașă cu 
mânecă lungă, flanelată. Nu avea haină, și-i simţea lipsa. Aerul 
nu era îngheţat, ci numai răcoros. Înăuntrul său însă mai exista 
ceva rece, o spaimă glacială, iar el tremura necontrolat atât din 
cauza mângâierii reci a nopţii, cât și a frigului interior. 

Adierea se stinse. 

Liniştea puse iarăși stăpânire pe noapte. 

Convins că trebuia să plece de-acolo - imediat -, se smulse de 
lângă camion. Se împletici pe stradă, îndepărtându-se de colţul 
blocului unde strălucea felinarul, intrând în întuneric, fără a avea 
o destinaţie precisă în minte, stăpânit doar de convingerea că 
locul acela era primejdios și că siguranţa, dacă putea fi găsită, 
se afla altundeva. 

Vântul se iscă din nou și, de data aceasta, aduse cu el un 
fluierat straniu, abia perceptibil, ca muzica îndepărtată a unui 
flaut dintr-un os neobișnuit. 

După câţiva pași, când Frank își recăpătă siguranţa, iar ochii i 
se obișnuiră cu bezna noptii, ajunse la o răscruce de drumuri. In 
stânga și-n dreapta sa se vedeau porţi de fier, cu bolți de stuc. 

O încercă pe cea din stânga. Era deschisă, ţinută doar de un 
zăvor simplu. Balamalele scârţâiră, provocându-i o crispare lui 
Frank, care se rugă ca sunetul să nu fi fost auzit de urmăritorul 
lui. 


VP -7 


De-acum, deși nu vedea niciun adversar, Frank nu se mai 
îndoi că era vântul. O simţea, așa cum simte iepurele că vulpea 
e pe urmele lui. 

Vântul sufla din nou în spatele lui, iar muzica de flaut, deși 
abia auzită și lipsită de o melodie clară, era amenințătoare. Il 
pătrundea. Îi ascuţea frica. 

Dincolo de poarta neagră, flancat de ferigi mari și de tufișuri, 
se afla un drum ce ducea între blocurile cu un etaj. Frank merse 
pe acel drum până într-o curte dreptunghiulară, luminată 
întrucâtva de două lămpi de putere mică, plasate la fiecare 
capăt. Apartamentele de la parter dădeau într-un părculeţ; ușile 
de la etaj se aflau sub acoperișul de ţiglă al unui balcon cu gratii 
de fier. Ferestre neluminate dădeau spre niște pâlcuri de iarbă 
tăiată, răsaduri de rododendroni și cactuși, și câţiva palmieri. 

Umbra nemișcată a unui palmier, cu frunzele sale zimţțate, 
întinsă pe un perete slab luminat, părea o coloană de templu 
grecesc. Apoi, flautul misterios șopti din nou, vântul renăscu mai 
tare ca înainte, iar umbrele începură să danseze. Imaginea lui 
Frank, întunecată și distorsionată, tulbură scurtă vreme acel 
balet de pe perete când el traversă în fugă curtea. Găsi o nouă 
alee, apoi o nouă poartă și, în sfârșit, strada pe care se afla 
complexul de blocuri. g 

Era o stradă lăturalnică, fără felinare. In acel loc, noaptea 
deținea supremația absolută. 

Vârtejul de vânt dură mai mult decât înainte, se manifestă 
mai puternic. Când se opri brusc, punând la fel de brusc capăt 
nemelodiosului flaut, noaptea păru să cadă în gol, de parcă o 
dată cu dispariția curentului dispăruse și orice urmă de aer. Lui 
Frank i se înfundară urechile, ca la o subită schimbare de 
altitudine, dar, pe când alerga pe strada pustie către mașinile 
parcate la capătul opus, aerul reveni în jurul său. 

Încercă patru mașini, înainte de a găsi una descuiată, un Ford. 
Strecurându-se la volan, lăsă ușa deschisă ca să intre un strop 
de lumină. 

Se uită în spate, la locurile de unde venise. 

Blocurile se aflau într-o încremenire nocturnă. Înveșmântate 
în întuneric. Clădiri obișnuite, ce-i păreau, în mod inexplicabil, 
sinistre. 

Nu se vedea nimeni. 


VP-8 


_ Cu toate acestea, Frank știa că cineva se apropie de el. 
Intinse mâna sub bord, scoase un ghem de fire și făcu în grabă 
contactul electric, înainte de a-și da seama că o asemenea 
îndemânare de hoţ sugera o viață dusă în afara legii. Totuși, nu 
se simțea ca un hoț. Nu avea niciun sentiment de vinovăţie, iar 
poliţia nu-i inspira nici antipatie, nici frică. Mai mult, în acel 
moment, ar fi fost bucuros să vadă un poliţai care să-l ajute să 
scape de acel cineva sau ceva ce-l hăituia. Se simţea nu ca un 
criminal, ci ca o persoană epuizată de o alergare fără sfârșit, din 
fața unui dușman implacabil și neînduplecat. 

Când întinse mâna să-nchidă ușa, o scurtă licărire de lumină 
palidă-albastră se ivi deasupra lui, și geamurile Ford-ului aflate 
de partea șoferului explodară. Un val de sticlă groasă, mărunţită 
și topită, se prăbuși pe bancheta din spate. Datorită faptului că 
ușa din față nu era închisă, fereastra ei nu se sparse spre el, ci o 
mare parte din ea căzu pe trotuar. 

Trântind ușa, aruncă o privire prin rama golită de geam către 
blocurile învăluite în întuneric, dar nu zări pe nimeni. 

Frank băgă Ford-ul în viteză, trase și apăsă tare pe 
accelerator, îndepărtându-se rapid de trotuar, agăţă bara din 
spate a mașinii parcate în faţa lui. 

Dar atacul asupra sa continua: un fulger care dură mai puţin 
de o secundă îi lumină mașina; pe toată întinderea parbrizului 
apărură crăpături, deși nu fusese lovit de ceva vizibil. Frank își 
feri faţa și închise ochii, evitând chiar la timp orbirea provocată 
de așchiile sărite din parbriz. O clipă, nu reuși să vadă încotro se 
îndrepta, dar nu slăbi acceleratorul, preferând, mai degrabă, 
pericolul unei ciocniri, decât riscul mai mare de a frâna și de a-i 
da dușmanului său nevăzut șansa să-l prindă. O ploaie de sticlă 
se revărsă asupra capului său aplecat; din fericire, era geam 
securit și cioburile nu-l tăiară. 

Deschise ochii și-i ţinu întredeschiși în curentul ce năvălea 
acum în mașină, în absenţa parbrizului. Observă că parcursese 
cam o sută de metri și ajunsese la intersecție. Răsuci volanul 
spre dreapta, apăsând doar ușor pe frână, și coti pe o șosea mai 
luminată. 

Ca o descărcare electrică, o lumină de culoarea safirului 
străluci pe tabla mașinii și, când Ford-ul se afla încă în curbă, 
unul dintre cauciucurile din spate explodă. Frank nu auzise nicio 


VP-9 


împușcătură. După o fracțiune de secundă, explodă și celălalt 
cauciuc din spate. 

Mașina se clătină, se lăsă pe stânga, și începu să vireze 
periculos. 

Frank se lupta cu volanul. 

Ambele cauciucuri din faţă se sparseră simultan. 

Mașina se legănă din nou, alunecând în lateral, iar brusca 
explozie a pneurilor din faţă compensa înclinarea spre stânga a 
părţii din spate, oferindu-i lui Frank ocazia ca, după un efort, să 
supună volanul. 

Ca și înainte, nu auzise nicio împușcătură. Nu știa de ce se 
întâmplau toate acestea - și, totuși, știa. 

Acesta era cel mai înfricoșător element: la unul dintre cele 
mai adânci niveluri ale subconștientului său, știa ce se întâmpla, 
ce forță stranie îi distrugea mașina, și mai știa că șansele sale 
de a scăpa erau mici. 

O scânteie de azur... 

Geamul din spate se sparse către interior. Așchii scurse din 
geamul securit zburară pe lângă el. Unele chiar îl izbiră în ceafă 
și i se prinseră în păr. 

Frank reuși să cotească și continuă să conducă cu pneurile 
sparte. Fluieratul cauciucurilor, deja tăiate fâșii, și măcinatul 
roților de metal puteau fi auzite, în ciuda vijeliei ce-i lovea faţa. 

Se uită în oglindă. În spatele său, noaptea părea un ocean 
imens, cu excepţia felinarelor așezate la intervale mari, ce 
dispăreau în întuneric, ca luminițele a două șiruri paralele de 
vapoare. 

La ieșirea din curbă, vitezometrul indica cincizeci de kilometri 
pe oră. Încercă să atingă patruzeci, în ciuda roţilor stricate, dar 
ceva zăngăni, scrâșni și zornăi sub capotă, motorul tuși, iar el 
nu-l mai putu convinge să mărească viteza. 

La jumătatea drumului până la următoarea intersecţie, 
farurile explodară sau se stinseră. Frank nu putea să-și dea 
seama care dintre aceste două variante era cea corectă. Dar, 
deși felinarele erau dispuse la intervale mari unul de celălalt, îi 
luminau destul de bine drumul. 

Apoi, motorul tuși din nou, iar Ford-ul începu să piardă din 
viteză. Nu frână în dreptul semaforului de la următoarea 
intersecţie. Dimpotrivă, apăsă acceleratorul, dar fără folos. 


VP - 10 


În cele din urmă, cedă și sistemul de conducere. Volanul se 
roti inutil în mâinile sale transpirate. 

Evident, cauciucurile fuseseră complet sfâșiate. Din contactul 
discurilor de oţel ale roţilor cu asfaltul ţâșneau scântei de aur și 
turcoaz. 

Licurici într-o furtună... 

Tot nu știa ce însemnau aceste cuvinte. 

Acum, avansând cu vreo treizeci de kilometri pe oră, mașina o 
lua direct spre trotuarul din dreapta. Frank călcă frâna, dar 
aceasta nu mai funcţiona. 

Mașina lovi trotuarul, sări pe el, se frecă de un felinar, 
producând un sunet de tablă zgâriată de oţel, și se ciocni de 
trunchiul unui curmal uriaș, aflat în faţa unei vile albe. Luminile 
se aprinseră în casă, înainte ca ecoul izbiturii să se risipească în 
noaptea răcoroasă. 

Frank deschise violent ușa, apucă geanta de voiaj de sub 
scaunul de lângă el și ieși, răspândind cioburi topite, dar 
ascuțite, de sticlă securizată. 

Deși nu era prea rece, aerul îi îngheţă faţa din cauza 
transpiraţiei ce-i curgea de pe frunte. Simţi gustul sărat când își 
linse buzele. 

Un bărbat deschisese ușa din faţă a vilei și ieșise pe prispă. 
Luminile se aprinseră și în casa vecină. 

Frank privi înapoi. Un nor subţire de praf albăstrui păru să 
zboare deasupra străzii. Ca zdrobite de un vârf de tensiune pe 
rețea, becurile felinarelor explodară pe o rază de patru sute de 
metri în spatele lui, și cioburile de sticlă, strălucind ca gheaţa, 
căzură pe asfalt. În întunericul ce se așternea, i se păru că 
vedea o umbră înaltă, aflată la mai mult de două sute de metri, 
venind spre el; dar nu putea fi sigur. 

În stânga lui Frank, individul din vilă venea în fugă spre 
palmierul în care se oprise Ford-ul. Spunea ceva, dar Frank nu-l 
asculta. 

Ținând strâns geanta de piele, Frank se-ntoarse și fugi. Nu 
prea știa de cine fugea, sau de ce era atât de speriat, sau unde 
ar fi putut să se refugieze, dar, cu toate acestea, continua să 
alerge, pentru că știa că, dacă mai rămânea acolo, fie și doar 
câteva secunde, avea să fie omorât. 


VP -11 


2. 


Interiorul dubei Dodge, fără ferestre, era luminat de 
beculețele roşii, albastre, verzi, albe și galbene ale 
echipamentului de supraveghere electronică, dar mai ales de 
verdele liniştit, emis de ecranele celor două monitoare de 
calculator, făcând ca acel spațiu strâmt să pară o încăpere dintr- 
un submarin aflat la mare adâncime. 

Robert Dakota, îmbrăcat în raiați bej, pulover maro și pantofi 
ușori, şedea pe un scaun rotitor din fața celor două display-uri. 
Lovea ritmic podeaua cu picioarele, iar cu mâna dreaptă dirija 
energic o orchestră invizibilă. 

Bobby purta căşti stereo, cu un microfon mic suspendat la 
doi-trei centimetri de buzele sale. În acel moment, asculta 
melodia „One O'Clock Jump” cu orchestra lui Benny Goodman, 
principala variantă a discului swing aparținând lui Count Basie, 
șase minute și jumătate de muzică celestă. Când Jess Stacy 
începu un nou acompaniament la pian, iar Harry James se lansă 
în strălucitorul solo de trompetă, reprezentând una dintre cele 
mai faimoase bucăți din istoria swingului, Bobby se adânci în 
muzică. 

Dar, cu aceeași intensitate, privea activitatea desfășurată pe 
cele două monitoare. Cel din dreapta era conectat, prin 
microunde, cu rețeaua de calculatoare a corporației Decodyne, 
în fața căreia era parcată duba. Astfel, putea să observe ce 
făcea Tom Rasmussen în acele birouri, joia la unu și zece 
dimineața: numai rele. 

Rasmussen accesa și copia, unul câte unul, fișierele echipei 
de proiectare software, care terminase recent noul și 
revoluționarul program de procesare de cuvinte al corporației 
Decodyne, numit „Whizard” (Vrăjitorul). Fișierele Whizard-ului 
erau bine protejate, având echivalentul electronic al podurilor 
retractabile, al șanţurilor și fortăreţelor ce apără un castel. Dar 
Tom Rasmussen era un expert în protecţia programelor și, dacă 
avea suficient timp, putea să treacă de orice fortăreață. Dacă 
Whizard-ul nu ar fi fost elaborat pe o reţea interioară, fără 
legătură cu lumea externă, Rasmussen s-ar fi strecurat în 
fișierele din spatele zidurilor lui Decodyne prin intermediul unui 
modem și al unei linii telefonice. 


VP - 12 


În mod ironic, lucra de cinci săptămâni ca paznic de noapte la 
Decodyne, fiind angajat pe baza unor acte false, îngrijit lucrate - 
și aproape convingătoare. In acea seară, înfrânsese ultima linie 
de apărare a Whizard-ului. Peste puţin timp, avea să plece de la 
Decodyne cu un pachet de dischete ce valorau o avere în ochii 
concurenței. 

„One O'Clock Jump” se terminase. 

— Muzica stop, rosti Bobby în microfon. 

Comanda vocală provocă închiderea CD-ului său 
computerizat, și conectarea câștilor la linia de comunicare cu 
Julie, soția sa și partenerul său de afaceri. 

— Eşti atentă, frumoaso? 

Din postul ei de supraveghere, într-o mașină aflată la capătul 
opus al parcării din spatele clădirii lui Decodyne, ea ascultase 
aceeași muzică la căștile proprii. Oftă. 

— Nu-i așa că Vernon Brown n-a cântat niciodată mai bine la 
trombon decât în noaptea concertului de la Carnegie? 

— Ce zici de Kruppa la baterie? 

— Nectar sonor. Și un afrodiziac. Muzica îmi stârnește dorința 
să mă culc cu tine. _ 

— Nu se poate. Nu mi-e somn. In plus, suntem detectivi 
particulari, mai ţii minte? 

— Îmi place mai mult când suntem amanti. 

— Nu ne câștigăm pâinea de fiecare zi făcând dragoste. 

— Eu te-aș plăti, zise ea. 

— Zău? Cu cât? 

— Păi, convertind în pâine... o jumătate de pâine. 

— Merit una întreagă. 

— De fapt, meriţi o pâine întreagă, două cornulețe și o chiflă, 
spuse Julie. 

Avea o voce plăcută, gravă și plină de vino-ncoace, o voce pe 
care lui îi plăcea s-o audă mai ales prin căști, când i se părea că 
un înger îi șoptește la ureche. Prin anii '30 sau '40, ea ar fi fost o 
minunată cântăreaţă de orchestră - dacă ar fi fost în stare să 
reproducă vreo melodie. Era o mare dansatoare de swing, dar 
nu putea să cânte nici de frică; atunci când îi venea să 
acompanieze vocal vreunul dintre discurile cu Margaret Whiting 
sau Andrews Sisters, sau Rosemary Clooney, sau Marion Hutton, 
Bobby era nevoit să iasă din cameră, din respect pentru muzică. 

— Ce face Rasmussen? întrebă ea. 


VP - 13 


Bobby privi cel de-al doilea monitor, aflat în stânga sa, care 
era conectat la camerele de luat vederi ale pazei în interiorul 
clădirii. Rasmussen credea că neutralizase camerele și că nu era 
observat, dar ei îl supravegheaseră noapte de noapte, în 
ultimele săptămâni, înregistrându-i pe casetă fiecare mișcare. 

Bătrânul Tom zăbovea încă în biroul lui George Ackroyd, la 
VDT-ul de-acolo. Ackroyd era directorul programului Whizard. 
Bobby se uita la celălalt monitor, care arăta ce vede Rasmussen 
pe ecranul calculatorului lui Ackroyd. Tocmai copiase pe 
dischetă ultimul fișier din Whizard. 

Rasmussen închise calculatorul din biroul lui Ackroyd. 

Simultan, dispăru și imaginea de pe monitorul corespunzător 
aflat în faţa lui Bobby. 

— A terminat. Acum are totul, zise Bobby. 

— Viermele! Probabil că e foarte mulţumit de sine, spuse Julie. 

Bobby se întoarse către monitorul din stânga sa, se aplecă în 
faţă și privi imaginea alb-negru a lui Rasmussen în faţa 
calculatorului lui Ackroyd. 

— Cred că rânjește. 

— ÎI facem noi să-și înghită rânjetul. 

— Să vedem ce are de gând. Vrei să punem un pariu? Crezi că 
o să rămână acolo până la sfârșitul turei și o să iasă de 
dimineaţă, sau o să plece chiar acum? 

— Acum, răspunse Julie. N-o să riște să fie prins cu dischetele. 
O să plece cât nu mai e altcineva pe-acolo. 

— Nu punem pariu. Cred că ai dreptate. 

Imaginea de pe monitor clipi, tremură, dar Rasmussen nu se 
ridică din fotoliul lui Ackroyd. Din contră, se lăsă pe spate, de 
parcă ar fi fost epuizat. Căscă și își frecă ochii cu podul 
palmelor. 

— Se pare că se odihnește, își trage sufletul, zise Bobby. 

— Hai să mai ascultăm o melodie cât așteptăm să facă el o 
mișcare. 

— Bună idee! 

Bobby dădu CD-ului comanda de pornire - „Muzica start” - și 
obținu drept răsplată „In the Mood”, al lui Glen Miller. 

Așa cum se putea vedea pe monitor, în biroul slab luminat, 
Tom Rasmussen se ridică din fotoliu. Căscă din nou, se întinse și 
traversă camera până în faţa ferestrelor mari, care dădeau 
înspre strada Michaelson Drive, pe care parcase Bobby. 


VP - 14 


Dacă, din spatele dubei, Bobby s-ar fi strecurat în faţă, în 
dreptul volanului, probabil că l-ar fi putut vedea pe Rasmussen 
stând la fereastra de la etajul al doilea și uitându-se în noapte, 
în lumina lămpii de birou a lui Ackroyd. Dar rămase unde se afla, 
fiind mulţumit de imaginea de pe monitor. 

Orchestra lui Miller cânta faimosul refren de la „In the Mood”, 
iarăși și iarăși, din ce în ce mai încet, dispărând aproape de tot, 
dar... acum revenind la intensitate maximă și repetând întregul 
ciclu. 

În biroul lui Ackroyd, Rasmussen se întoarse, în sfârșit, de la 
fereastră și își ridică privirea către camera de luat vederi 
montată pe perete, lângă tavan. Părea să se uite fix la Bobby, 
de parcă ar fi știut că era urmărit. Se apropie câţiva pași de 
cameră, zâmbind. 

— Muzica stop, zise Bobby, și orchestra lui Miller tăcu 
instantaneu. Se-ntâmplă ceva necurat, îi spuse lui Julie. 

— Necazuri? 

Rasmussen se opri chiar sub cameră, continuând să rânjească 
la ea. Din buzunarul cămășii sale de uniformă extrase o hârtie 
împăturită, pe care o desfăcu și o ridică spre obiectivul camerei. 
Pe ea era tipărit un mesaj cu litere mari și groase: ADIO, 
FRAIERE! 

— Clar că necazuri, zise Bobby. 

— Cât de rău e? 

— Nu știu. 

Dar află după o clipă: împușcăturile unor arme automate 
sfâșiară noaptea - auzea răpăitul chiar și cu căștile pe urechi -, 
iar prin pereţii dubei pătrunseră proiectile perforante. 

În mod evident, Julie auzi împușcăturile în căști. 

— Bobby, nu! 

— Cară-te dracu' de aici, frumoaso! Fugi! 

Chiar înainte să termine de vorbit, Bobby își smulse căștile și 
se aruncă din scaun, lipindu-se de podea cât putea de mult. 


3. 


Frank Pollard alergă din stradă-n stradă, din alee-n alee, 
traversând, uneori, grădinile caselor neluminate. Intr-una dintre 


VP -15 


curți, un câine mare și negru, cu ochi galbeni, îl lătră până la 
gardul de lemn, reușind să-i agaţe o bucată de pantalon, înainte 
ca el să poată escalada obstacolul. Inima îi zvâcnea dureros, iar 
gâtul îi era uscat și rănit din cauză că trăgea pe gură valuri de 
aer rece, uscat. Îl dureau picioarele. Geanta de voiaj îi atârna de 
mână, de parcă ar fi fost din fier, și, cu fiecare pas nesigur pe 
care îl făcea, durerea îi înțepa încheietura mâinii și umărul. Dar 
nu se oprea și nici nu se uita înapoi, căci simțea că ceva 
monstruos era pe urmele sale, o creatură care nu avea niciodată 
nevoie de odihnă și care l-ar fi transformat în piatră dacă avea 
îndrăzneala să-și îndrepte ochii asupra ei. 

După un timp, traversă un bulevard pe care nu se circula, la 
acea oră târzie, și se grăbi către intrarea spre un alt complex de 
apartamente. Trecu printr-o poartă într-o altă curte, având, de 
această dată, în centru o piscină cu margini crăpate și ascuţite. 

Nu exista niciun bec acolo, dar ochii lui Frank se obișnuiseră 
cu noaptea și putea să vadă suficient de bine, încât să nu cadă 
în piscina goală. Căuta un adăpost. Poate exista o uscătorie 
comună pe care s-o deschidă și unde să se poată ascunde. 

Mai descoperise ceva despre sine în timp ce fugea de 
urmăritorul său necunoscut: avea cincisprezece-douăzeci de 
kilograme peste greutatea lui normală și ieșise din formă. 
Simţea o nevoie chinuitoare să-și tragă răsuflarea - și să 
gândească. 

Alergând pe lângă ușile apartamentelor de la parter, își dădu 
seama că unele dintre ele erau deschise, sprijinindu-se pe niște 
balamale stricate. Apoi observă crăpăturile ce împânzeau o 
parte dintre ferestre, găurile din altele, în timp ce unele geamuri 
lipseau cu desăvârșire. larba era și ea moartă, foșnind precum 
hârtia veche, tufișurile se veștejiseră, iar un palmier uscat se 
înclina la un unghi periculos. Complexul de apartamente era 
părăsit, așteptând sosirea echipei de demolare. Ajunse la niște 
trepte de ciment dărăpănate, din capătul de nord al curţii, și se 
uită în spate. Oricine... orice ar fi fost cel care-l urmărea, încă nu 
ajunsese în raza lui vizuală. Suflând din greu, urcă până la 
balconul etajului al doilea și trecu de la un apartament la altul, 
până când găsi o ușă întredeschisă. Era deformată; avea 
balamalele înţepenite, dar se mișcară fără prea mult zgomot. Se 
strecură înăuntru, închizând ușa în spatele său. 


VP - 16 


Apartamentul era ca o fântână de umbre, negre ca smoala și 
adunate în adâncuri. O lumină slabă, cenușie, dezvăluia 
contururile ferestrelor, dar nicio rază nu ajungea în interiorul 
camerei. 

Ascultă concentrat. 

Tăcerea era la fel de adâncă precum întunericul. 

Cu multă grijă, Frank se apropie de prima fereastră, care 
dădea spre balcon și spre curte. In rama de lemn, mai erau doar 
câteva așchii de geam, dar numeroase cioburi scârțâiau și 
foșneau sub picioarele sale. Pășea cu atenţie ca să nu se taie și 
ca să evite cât mai mult cu putinţă zgomotul. 

In dreptul ferestrei se opri și ascultă din nou. 

Încremenire. 

Un curent de aer rece aluneca greoi în interiorul camerei 
printre așchiile de geam rămase încă în rama ferestrei, de parcă 
ar fi fost ectoplasma îngheţată a unei fantome leneșe. 

Răsuflarea lui Frank se transformă în aburi, fuioare palide de 
fum în întuneric. 

Tăcerea se prelungi neîntreruptă timp de zece secunde, apoi 
douăzeci, treizeci, un minut întreg. 

Poate că scăpase. 

Tocmai se pregătea să se-ntoarcă de la fereastră, când auzi 
pași afară, în capătul opus al curții. Pe aleea ce lega curtea de 
stradă. La fiecare pas, niște pantofi cu talpa tare răsunau în 
contact cu cimentul, născând ecouri în pereţii stucaţi ai clădirilor 
din jur. 

Frank nu făcea nicio mișcare și respira pe gură, de parcă ar fi 
știut că cel care-l vânează are auzul unei pisici sălbatice. 

O dată intrat în curte, străinul se opri. După o lungă pauză, 
începu din nou să meargă; deși ecourile ce se suprapuneau 
peste sunetele reale puteau să deruteze, el părea să se îndrepte 
spre nord, ocolind piscina, către aceleași scări pe care urcase 
Frank la etajul al doilea al complexului de apartamente. 

Pașii hotărâți, ritmici, erau ca ticăitul ceasului montat de 
călău pe ghilotină, numărând secundele până la momentul 
prăbușirii lamei de oțel. 


VP - 17 


4. 


Ca o fiinţă vie, duba Dodge ţipa cu fiecare glonț ce-i 
pătrundea prin carapacea de metal, iar loviturile nu-i erau 
administrate una câte una, ci în rafale, și cu o asemenea mânie 
implacabilă, încât în spatele lor se aflau, probabil, cel puţin două 
mitraliere. Așchii de metal îl împroșcau pe Bobby Dakota care, 
lipit de podea, încerca să înduplece pronia cerească prin 
rugăciuni pline de fervoare. Unul dintre monitoare explodă, apoi 
și celălalt, urmat de toate beculeţele indicatoare, dar interiorul 
dubei nu se cufundă în întuneric, căci scântei galbene, verzi, 
purpurii și argintii erupeau la fiecare izbitură dată aparaturii 
electronice și tablourilor de comandă de către proiectilele 
învelite în oțel. Asupra lui cădeau și cioburi și bucăţi din plastic 
sau din lemn, și petice de hârtie, iar aerul era bântuit de o 
furtună de deșeuri. Dar cel mai rău era zgomotul; cu ochiul 
minţii, se vedea sigilat într-o imensă tobă de oţel, în care vreo 
zece motociclişti vânoși, plini de PCP, băteau cu lanțuri de 
zăpadă, motocicliști uriași, cu mușchi masivi, cu cefe groase, cu 
bărbi aspre și cranii strălucitoare tatuate pe braţe - ba, la naiba, 
tatuate chiar pe feţe -, indivizi enormi ca Thor, zeul vikingilor, 
dar cu lumini nebune în priviri. _ 

Bobby avea o imaginaţie vie. Intotdeauna considerase că 
aceasta era una dintre calităţile lui, punctul său forte. Dar din 
această încurcătură nu putea să iasă doar ajutat de imaginaţie. 

Cu fiecare secundă ce trecea, iar gloantele continuau să 
lovească duba, Bobby era din ce în ce mai uimit că nu fusese 
atins deja. Se lipise de podea ca un covor, încercând să-și 
închipuie că avea o grosime mai mică de un centimetru și că era 
o ţintă dificil de atins, dar tot se aștepta ca vreun glonţ să-i 
găurească, până la urmă, capul. 

Nu era înarmat, căci considerase cazul ca fiind nepericulos. 
Cel puţin, așa i se păruse. Avea un revolver de calibru 3, în 
bordul dubei, mult prea departe de el în momentul de faţă, ceea 
ce, oricum, nu-l deranja în mod deosebit, întrucât un pistol mic 
nu era de cine știe ce folos împotriva a două arme automate. 

Tirul încetă. 

Liniştea deplină ce se lasă după vacarmul la care fusese 
supus îl făcu pe Bobby să creadă că a surzit. 


VP-18 


Aerul mirosea a metal fierbinte, a componente electronice 
încinse, izolaţii arse - și a benzină. În mod cert, rezervorul dubei 
fusese găurit. Motorul continua să duduie, din echipamentele 
zdrobite care-l înconjurau pe Bobby săreau scântei, iar șansele 
lui de a scăpa cu viaţă dintr-un incendiu erau cu mult mai mici 
decât acelea de a câștiga lozul cel mare la loterie. 

Ar fi vrut să iasă naibii de-acolo, dar, dacă sărea din dubă, l-ar 
fi putut aștepta niște mitraliere pregătite să-l secere. Pe de altă 
parte, dacă el continua să îmbrăţișeze podeaua în întuneric, 
mizând pe faptul că or să-l creadă mort și nu or să-l mai verifice, 
duba s-ar fi putut aprinde ca un foc de tabără stropit cu benzină, 
prăjindu-l ca pe o scrumbie. 

Nu-i era deloc greu să se vadă ieșind din Dodge și lovit 
imediat de o rafală de gloanțe, sărind și zbătându-se pe 
caldarâmul negru, într-un spasmodic dans al morţii, ca o 
marionetă aruncată încolo și-ncoace de sforile unui păpușar 
neîndemânatic. Dar îi venea și mai ușor să-și închipuie cum 
focul îi jupuia pielea, cum carnea îi fierbea și îi fumega, cum 
părul îi era cuprins de vâlvătăi ca o torță, ochii i se topeau și 
dinţii i se înnegreau precum cărbunii, în timp ce flăcările îi 
incinerau limba, urmărindu-i în goană ultima suflare, până la 
plămâni. 

Uneori, o imaginaţie atât de vie se transforma într-un 
blestem. 

Brusc, vaporii de benzină deveniră atât de denși, încât nu mai 
putea să respire, așa că începu să se ridice. 

Afară, răsună claxonul unei mașini. Auzi un motor turat la 
maxim, care se apropia rapid. 

Cineva striga, și una dintre mitraliere deschise, din nou, focul. 

Bobby se aruncă iarăși la podea, încercând să-și dea seama 
ce dracu' se petrece, dar, pe măsură ce mașina cu claxonul 
strident se apropia, înţelese cauza: Julie. Uneori, Julie se 
manifesta ca o adevărată forță a naturii, ca o furtună sau ca un 
fulger ce brăzdează un cer întunecat. li spusese să fugă de- 
acolo, să se salveze, dar nu îl ascultase, și ar fi vrut să-i dea o 
mamă de bătaie pentru încăpăţânarea ei, dar, pe de altă parte, 
aceasta era și una dintre trăsăturile pentru care o iubea. 


VP -19 


5. 


Frank se îndepărtă încetișor de fereastra spartă, încercând să- 
și potrivească pașii după cei ai individului din curtea de 
dedesubt, în speranța că zgomotele pe care le făcea, călcând pe 
sticlă, aveau să fie acoperite de mersul dușmanului său nevăzut. 
Din câte își dădea seama, se găsea în sufrageria 
apartamentului, în care nu se afla, probabil, nimic, cu excepţia 
deșeurilor lăsate de ultimii ocupanţi sau aduse de vânt pe 
fereastră, și, într-adevăr, reuși să traverseze camera și să 
ajungă în hol, fără prea mult zgomot și fără să se ciocnească de 
ceva. 

Bazându-se mai mult pe pipăit, străbătu în grabă holul, 
cufundat într-o beznă la fel de adâncă precum cea din bârlogul 
unui animal de pradă. Mirosea a țărână, a mucegai și a urină. 
Trecu de ușa unui apartament, merse mai departe, intră în 
următoarea cameră pe dreapta și se apropie tiptil de o altă 
fereastră spartă. Aceasta nu mai avea cioburi prinse în ramă și 
nu dădea înspre curte, ci înspre o stradă pustie și prost 
luminată. 

Auzi un foșnet în spatele lui. 

Se răsuci, clipi, căutând să pătrundă întunericul, și abia reuși 
să-și înăbușe un strigăt. 

Dar nu fusese, probabil, decât un șobolan care o zbughise pe 
lângă perete, trecând peste frunze uscate sau bucăţi de hârtie. 

Doar un șobolan. 

Frank încercă să audă pași, dar, dacă urmăritorul său s-ar fi 
apropiat, sunetul făcut de tocurile sale ar fi fost complet atenuat 
de pereţii ce se aflau acum între ei. 

Se uită din nou pe fereastră. Dedesubt, gazonul veșted, la fel 
de uscat ca nisipul, dar mult mai închis la culoare, părea destul 
de tare. Aruncă geanta de voiaj, care ateriză cu un zgomot 
înfundat. Gândindu-se cu teamă la perspectiva săriturii, se urcă 
pe pervaz, rămase ghemuit în fereastra spartă, ţinându-se bine 
de rama ei. Ezită câteva secunde. 

O pală de vânt rece îi răvăși părul și-i mângâie fața. Fusese o 
adiere normală, spre deosebire de cele supranaturale care 
însoţiseră, ceva mai devreme, muzica nemiloasă și 
nepământească a flautului îndepărtat. 


VP - 20 


Deodată, în spatele lui Frank, un fulger albastru ţâșni din 
sufragerie, trecu prin hol și pătrunse pe ușă. Acestui straniu val 
de lumină îi urmă îndeaproape o explozie ale cărei unde de șoc 
agitară aerul, transformându-l, parcă, într-o substanţă solidă. 
Ușa din față fusese făcută țăndări; auzi cum bucăți din ea 
împroșcau podeaua unuia dintre apartamentele vecine. 

Işi dădu drumul de la fereastră și ateriză pe picioare. Dar 
genunchii îi cedară și se prăbuși pe pământ. 

In momentul acela, un camion mare dădu colțul. Remorca nu 
avea pereți înalţi, iar partea din spate era din lemn. Şoferul 
schimbă viteza și trecu prin faţa blocului, fără să dea vreun 
semn că l-ar fi zărit pe Frank. 

Sări în picioare, își culese geanta de pe gazon și fugi în stradă. 
Pentru că tocmai luase o curbă, camionul nu mergea repede, și 
Frank reuși să se agate de partea din spate și să se ridice cu o 
mână, până când se așeză pe bara din spate. 

In timp ce camionul accelera, Frank se uită înapoi la blocul 
dărăpănat. Nu se ivise nicio scânteie misterioasă de lumină 
albastră, toate ferestrele fiind întunecate și goale ca orbitele 
unui craniu. 

La următoarea intersecție, camionul coti la dreapta, 
pierzându-se în noaptea somnoroasă. 

Epuizat, Frank stătea agăţat de remorcă. S-ar fi ţinut mai 
bine, dacă ar fi dat drumul genţii de piele, dar o ţinea strâns, 
pentru că bănuia că înăuntrul ei se aflau lucruri care l-ar fi putut 
ajuta să afle cine era, de unde venea și de cine fugea. 


6. 


„Lasă totul și fugi!” Bobby chiar credea că, la ananghie, ea o 
să lase totul și o să fugă - „Cară-te dracu' de-aici, frumoaso! 
Fugi!” - doar pentru că așa spusese el, de parcă ea ar fi fost 
doar o nevestică ascultătoare, și nu un partener cu drepturi 
depline al agenţiei, de parcă nu ar fi fost un detectiv al naibii de 
bun, ci numai o rezervă de ochii lumii, care nu putea face față 
când evenimentele luau o întorsătură neprevăzută. Ei bine, să-l 
ia dracu'! 


VP -21 


Își imagină figura lui drăgălașă - ochii albaștri jucăuși, nasul 
borcănat, pistruii, gura generoasă încadrată de părul des, auriu 
ca mierea și care, cel mai adesea, era ciufulit ca al unui băieţel 
abia trezit din somn. Ar fi vrut să-l pocnească-n nasul borcănat, 
nu prea tare, doar atât cât să-i dea lacrimile din ochii lui albaștri, 
ca să priceapă și el cât de mult o supărase cu ideea lui de „lasă 
totul și fugi”. 

Misiunea ei fusese să stea de pază în spatele clădirii, în partea 
opusă a parcării instituţiei, ascunsă de umbra adâncă a unui 
înalt dafin oriental. Pornise motorul Toyotei din clipa în care 
Bobby dăduse alarma. Până să audă împușcăturile în căști, ea 
schimbase deja vitezele, trăsese frâna de mână, aprinsese 
farurile și apăsase acceleraţia până la podea. 

La început, își ţinuse căștile la urechi, strigându-l pe Bobby și 
încercând să obţină un răspuns de la el, dar auzise numai un 
tămbălău înfiorător. Apoi, transmisia încetase, nu mai reușea să 
audă nimic, așa că își scoase căștile și le aruncă pe bancheta 
din spate. 

Lasă totul și fugi! Lua-l-ar dracu'! 

Când ajunse în dreptul ultimului rând de mașini parcate, ridică 
piciorul drept de pe accelerator, apăsând, în același timp, frâna 
cu piciorul stâng și trimițând Toyota într-o mișcare de alunecare 
necontrolată, care o purtă pe strada ce înconjura clădirea. 
Răsuci volanul în curbă și acceleră chiar înainte ca mașina să-și 
fi terminat alunecarea și tremuratul. Roţile scârțâiră și motorul 
scrâșni, iar Toyota ţâșni în zgomotul de protest al metalului 
supus la cazne. 

Cineva trăgea în Bobby, și el probabil că nici nu putea să 
riposteze, pentru că era indolent în privinţa armelor de foc; nu 
se înarma decât atunci când i se năzărea că lucrează la un caz 
periculos. Misiunea legată de Decodyne păruse destul de 
liniștită; deși, uneori, în spionajul economic, lucrurile puteau să 
ia o întorsătură neplăcută. Personajul negativ cu care aveau 
acum de-a face, Tom Rasmussen - un maniac al calculatoarelor, 
mai lacom decât Flămânzilă, isteț ca un câine de circ, care 
recită Shakespeare în timp ce merge pe sârmă -, avea la activ 
nenumărate furturi prin calculator, dar mâinile nu-i fuseseră 
niciodată pătate cu sânge. Era - sau cel puţin așa li se păruse - 
ca un contabil timid, care delapidează conturile băncii, singura 
diferenţă fiind aceea că dispunea de tehnologie de vârf. 


VP - 22 


Julie însă umbla întotdeauna înarmată, indiferent de cazul la 
care lucra. În echipa lor, Bobby juca rolul optimistului, iar ea pe 
cel al pesimistului. Bobby aștepta ca orice om să acţioneze în 
propriul său interes și să fie rezonabil, în timp ce Julie bănuia că 
în spatele fiecărui om normal exista, neștiut de nimeni, un 
psihopat periculos. În cutia din bordul mașinii, se afla un Smith 
& Wesson Magnum, calibrul 357, iar pe scaunul de lângă ea 
avea o mitralieră Uzi, plus două încărcătoare de rezervă, 
conţinând fiecare câte treizeci de proiectile. Din câte auzise în 
căști, își putea da seama că urma să aibă mare nevoie de acea 
mitralieră. 

Toyota zbura, practic, pe lângă Decodyne, și Julie roti mult 
volanul spre stânga, intrând pe Michaelson Drive aproape pe 
două roţi și conducând pe muchie de cuţit. Duba lui Bobby era 
parcată pe un trotuar din fața clădirii, în timp ce o alta, un Ford 
albastru, se afla în stradă cu ușile larg deschise. 

Doi bărbaţi, care ieșiseră în mod evident din Ford, stăteau la 
trei-patru metri de Dodge, rupând-o în bucățele cu automatele, 
trăgând cu o asemenea ferocitate, încât părea să nu-i intereseze 
omul din interiorul dubei, și că ura lor se îndrepta, în mod bizar, 
chiar către mașină. Când Julie apăru pe Michaelson Drive, 
încetară focul, se-ntoarseră către ea și își reîncărcară rapid 
armele. 

Manevra ideală ar fi fost să traverseze cei două sute de metri 
dintre ea și cei doi bărbaţi, să oprească Toyota perpendicular pe 
stradă, să se strecoare afară și să folosească mașina drept 
paravan, pentru a sparge cauciucurile Ford-ului și a-i ţine pe 
bandiți în șah până la venirea poliţiei. Dar nu avea suficient timp 
pentru așa ceva. Cei doi o luaseră deja în cătarea armelor. 

O intimida aspectul pustiu al străzilor din inima urbană a 
districtului Orange, la acea oră târzie din noaptea luminată doar 
de razele de culoarea urinei, împrăștiate de lămpile umplute cu 
gaz de sodiu. Se aflau într-o zonă de bănci și clădiri de birouri, și 
nu exista vreun apartament, restaurant sau bar mai aproape de 
câţiva kilometri. Parcă s-ar fi aflat pe lună, sau într-un peisaj 
dintr-o lume în care boala apocaliptică măcinase populaţia, 
lăsând în urmă doar o mână de supraviețuitori. 

Nu avea timp să acţioneze ca la carte, și nu se putea baza pe 
niciun sprijin extern, așa că trebuia să facă ultimul lucru la care 


VP - 23 


s-ar fi așteptat inamicii: să se lanseze într-un atac kamikaze, 
folosindu-și propria-i mașină drept armă. 

In clipa în care Toyota se stabilizase complet, apăsă 
acceleratorul până la podea și se aruncă asupra celor doi 
ticăloși. Aceștia deschiseră focul, dar ea se aplecase deja într-o 
parte, încercând să-și ţină capul sub bordul mașinii și păstrând, 
totodată, o traiectorie rectilinie. Gloanţele loveau și ricoșau din 
mașină. Parbrizul explodă. După o clipă, Julie îl lovi pe unul 
dintre trăgători atât de tare, încât șocul o trânti cu capul de 
volan, tăindu-i fruntea și închizându-i gura așa de fulgerător, că 
o duru maxilarul; în timp ce durerea i se răspândea în tot capul, 
auzi cadavrul ricoșând din capota mașinii și lovind acoperișul. 

Cu sângele prelingându-i-se din frunte peste sprânceana 
dreaptă, Julie apăsă frânele și se ridică. O întâmpinară ochii larg 
deschiși ai cadavrului, care se prinsese în rama parbrizului 
spart. Avea faţa în dreptul volanului - cu dinţii sparţi, buzele 
rupte, bărbia tăiată, obrazul vânăt, fără ochiul stâng, iar unul 
dintre picioarele zdrobite îi atârna peste bordul mașinii. Julie ţinu 
frâna apăsată. O dată cu scăderea bruscă a vitezei, corpul inert 
al mortului se desprinse, alunecând peste capotă, iar când 
mașina se opri, nesigură, dispăru undeva în faţa ei. 

Cu inima bătându-i într-un ritm îndrăcit, clipind pentru a 
înlătura sângele usturător din ochiul drept, Julie apucă mitraliera 
Uzi de pe scaunul de lângă ea, împinse ușa și se rostogoli afară, 
mișcându-se repede și încercând să stea la adăpost. 

Celălalt gangster se afla deja în Ford-ul albastru. Porni, uitând 
să tragă frâna de mână, și cauciucurile scârțăiră, scoțând fum. 

Julie trase două rafale scurte, făcând să explodeze ambele 
cauciucuri dinspre ea. 

Dar agresorul nu se opri. Reuși, în cele din urmă, să schimbe 
viteza și încercă să conducă mai departe, în ciuda celor două 
roţi deteriorate. 

Cel care poate că îl omorâse pe Bobby era pe cale să scape. 
Dacă Julie nu îl oprea, probabil că nu ar mai fi putut fi găsit 
niciodată. Fără plăcere, ridică mitraliera și goli încărcătorul în 
portiera dubei. Ford-ul acceleră, apoi încetini brusc, făcu un ocol 
larg, mergând din ce în ce mai încet, și se opri cu un salt mic pe 
trotuarul opus. 

Nu ieși nimeni. 


VP - 24 


Continuând să supravegheze Ford-ul, Julie culese un 
încărcător de rezervă de pe scaunul din mașina ei și își reîncărcă 
arma. Se apropie cu prudenţă de duba oprită și îi deschise ușa, 
dar prudenţa se dovedi inutilă, căci bărbatul de la volan era 
mort. Stăpânindu-și o ușoară senzaţie de greață, se întinse și 
răsuci cheia de contact. 

Se-ntoarse repede și alergă în direcţia dubei Dodge ciuruită 
de gloanţe. Nu se auzea decât oftatul unei adieri de vânt 
trecând prin peisajul bogat ce înconjura corporaţia, accentuat 
din când în când de foșnetul blând al frunzelor de palmieri. 

Apoi auzi motorul dubei, mirosi benzina și strigă: „Bobby!” 

Inainte ca ea să ajungă la duba albă, ușile din spate ale 
acesteia scârțâiră și se deschiseră, iar Bobby ieși plin de 
bucățele de hârtie și de plastic, de cioburi, de așchii de lemn și 
de metal. Respira greu, din cauză că vaporii de benzină 
infestaseră aerul din Dodge. 

Din depărtare se auziră sirene. 

Se îndepărtară rapid de dubă. Abia făcuseră câţiva pași, când 
izbucni o lumină portocalie, iar flăcările cuprinseră cu un șuierat 
benzina ce se strânsese pe trotuar, învelind autovehiculul într- 
un giulgiu strălucitor. Alergară dincolo de zona de căldură 
ucigătoare ce împrejmuia duba, și apoi se opriră, privind întâi la 
mașina distrusă și întorcându-se, apoi, unul către celălalt. 

Sirenele se apropiau. 

— Sângerezi, spuse Bobby. 

— Nu-i decât o zgârietură la frunte. 

— Eşti sigură? 

— N-am nimic. Dar tu? 

— Sunt bine, răspunse el, trăgând o gură de aer în piept. 

— Pe cuvânt? 

— Da. 

— Nu te-au rănit? 

— Nici nu m-au atins. E o minune. 

— Bobby? 

— Ce-i? 

— Nu știu ce-aș fi făcut dacă te găseam mort. 

— Nu sunt mort. Sunt viu și nevătămat. 

— Slavă Domnului, zise Julie, și îi trase un șut în fluierul 
piciorului stâng. 

— Au! Ce dracu'? 


VP -25 


ÎI pocni și peste fluierul piciorului drept. 

— Julie! La naiba! 

— Să nu-mi mai spui niciodată să fug. 

— Ce? 

— În parteneriatul nostru, sunt egala ta în toate privinţele. 

— Dar... 

— Sunt la fel de deșteaptă ca tine, la fel de rapidă ca tine... 

— Cu siguranţă, frumoaso, spuse Bobby, privind cadavrul din 
stradă și pe cel care se întrezărea prin portiera deschisă a Ford- 
ului. 

— ... la fel de tare ca tine... 

— Știu, știu. Nu mă mai lovi. 

— Cum rămâne cu Rasmussen? întrebă Julie. 

Bobby își ridică ochii spre clădirea firmei Decodyne. 

— Crezi că mai e acolo? 

— Singura ieșire din parcare dă spre Michaelson, așa că, dacă 
n-a plecat pe jos, e sigur acolo. Trebuie să punem mâna pe el 
înainte de a scăpa din capcană, cu tot cu dischete. 

— Oricum n-are nimic interesant pe dischetele alea, zise 
Bobby. 

Decodyne îl pusese sub urmărire pe Rasmussen încă de la 
angajarea lui, deoarece firma Dakota & Dakota Investigations, 
care fusese însărcinată cu securitatea corporației, nu se lăsase 
indusă în eroare de foarte abil falsificatele acte de identitate ale 
expertului. Corporaţia îl lăsase pe Rasmussen să-și facă de cap, 
pentru că dorea să afle cui aveau să-i parvină fișierele furate, 
intenţionând să-i dea în judecată pe cei care-l angajaseră pe 
hoț, fiind vorba, fără îndoială, de unii dintre principalii lor rivali. Il 
lăsaseră pe Tom Rasmussen să creadă că reușise să înlăture 
camerele de luat vederi ale securităţii, dar, de fapt, nu-l 
scăpaseră nicio clipă din ochi. II lăsaseră să descopere codurile 
de acces la fișiere și parolele de care avea nevoie, dar 
introduseseră instrucţiuni care urmau să-i umple dischetele cu 
un morman de date inutilizabile. 

Focul sfârâia și trosnea, preschimbând duba în cenușă. Julie 
privea imaginea flăcărilor oglindite de pereţii din sticlă și de 
ferestrele mate, negre, ale clădirii corporației, formând figuri 
halucinante, ce coborau și urcau, încercând parcă să ajungă pe 
acoperiș, unde aveau să se întrupeze în balauri înfricoșători. 


VP - 26 


Ridicând vocea pentru a acoperi zgomotele focului și sirenele 
stridente ce se apropiau, zise: 

— Păi, el credea că a scos din funcțiune camerele de luat 
vederi, dar se pare că știa că îl urmărim în continuare. 

— Așa e. 

— Și atunci poate că a găsit și programul anticopiere și l-a 
ocolit. 

Bobby se-ncruntă. 

— Ai dreptate. 

— Deci probabil că are chiar Whizardul pe dischetele alea. 

— La naiba, nu vreau să mai intru acolo! S-a tras destul în 
mine pe ziua de azi. 

La vreo două sute de metri, apăru o mașină a poliţiei ce 
gonea spre ei, cu sirena în funcţiune, împrăștiind valuri de 
lumină, când roșie, când albastră. 

— lată că vin profesioniștii, zise Julie. Ce-ar fi să-i lăsăm pe ei 
să termine treaba? 

— Am fost angajaţi să facem ceva. Avem o obligaţie. Onoarea 
unui detectiv particular e ceva sfânt. Ce-ar zice Sam Spade 
despre noi? 

— Sam Spade n-are decât să scuipe împotriva vântului. 

— Ce-ar zice Philip Marlowe? 

— Philip Marlowe n-are decât să scuipe împotriva vântului. 

— Ce-ar zice clientul nostru? 

— Clientul nostru n-are decât să scuipe împotriva vântului. 

— Dragă, expresia nu e cu „să scuipe”. 

— Știu, dar eu sunt o doamnă. 

— Sunt convins. 

O mașină a poliției parcă în faţa lor, alta venea din spate, cu 
sirena dată la maximum, iar cea de-a treia intră pe Michaelson 
Drive din direcţia opusă. 

Julie își așeză mitraliera pe trotuar și își ridică mâinile pentru a 
evita o eventuală neînțelegere. 

— Să știi că mă bucur că ai scăpat viu, Bobby. 

— lar vrei să dai în mine? 

— Deocamdată, nu. 


VP - 27 


7. 


Agăţat de camion, Frank Pollard străbătu o distanţă de nouă- 
zece cvartale, fără să atragă atenţia șoferului. Pe drum, văzuse 
un panou ce-i ura un călduros bun-venit în orașul Anaheim, așa 
că deduse că se afla în sudul Californiei, dar continua să nu-și 
amintească dacă locuia aici sau venea din altă parte. Atmosfera 
răcoroasă îi sugera că era foarte frig, dar în locurile acelea nu se 
înregistrau niciodată temperaturi mai scăzute. Se simţi cuprins 
de neliniște când își dădu seama că nu știa data și nici măcar 
luna. Camionul încetini, iar el se desprinse, tremurând, și apucă 
pe o stradă ce trecea printr-o zonă de depozitare. Clădiri uriașe 
din tablă ondulată, unele proaspăt vopsite, altele năpădite de 
rugină, unele luminate, altele nu, se ridicau amenințătoare pe 
fundalul cerului presărat de stele. 

Se îndepărtă de magazii, ţinându-și strâns geanta de voiaj. Pe 
marginea străzilor din zonă, se înălțau bungalouri sărăcăcioase. 
În numeroase locuri, tufișurile și copacii crescuseră dezordonat: 
palmieri neîngrijiţi, cu rânduri de frunze moarte, tufișuri de 
zamosită, cu flori pe jumătate închise, care străluceau palid în 
întuneric, garduri vii, care erau atât de vechi, încât deveniseră 
mai mult garduri și mai puţin vii, iedera atârnând peste ziduri și 
acoperișuri,  întinzându-și curioasă mii de tentacule 
neîmblânzite. Pantofii săi cu talpă moale nu făceau niciun 
zgomot pe asfalt, iar umbra i se lungea când în față, când în 
spate, în timp ce trecea pe lângă felinarele de pe stradă. 

La fiecare colț de stradă, erau parcate mașini, majoritatea 
modele mai vechi, unele ruginite și lovite; poate că ar găsi una 
cu cheia în contact și ar putea-o porni. Dar remarcase că zidurile 
ce despărțeau diferitele proprietăţi, ca și pereţii unei case 
dărăpănate și abandonate, fuseseră smângălite cu spray-urile 
fantomatice, semifosforescente, ale găștilor de latino-americani, 
și n-ar fi fost înţelept să se ia de mașina unuia dintre membrii 
lor. Indivizii de genul acestora nu se mai oboseau să dea telefon 
la poliție: îți zburau direct capul sau îţi vârau un cuţit în gât. 
Frank avea destule necazuri chiar și cu capul întreg și cu gâtul 
negăurit, așa că plecă mai departe. 

După vreo doi kilometri, într-un cartier de case bine 
întreţinute și automobile de calitate, începu să caute o mașină 


VP - 28 


ușor de săltat. La a zecea încercare, dădu peste un Chevrolet 
verde, vechi de un an, parcat lângă un felinar, cu ușile deschise 
și cheile ascunse sub scaunul șoferului. 

Dornic să se îndepărteze cât mai mult de locurile în care se 
întâlnise ultima dată cu urmăritorul său necunoscut, Frank dădu 
drumul la instalaţia de încălzire a Chevrolet-ului și conduse din 
Anaheim până în Santa Ana, luând-o apoi spre sud, pe Bristol 
Avenue, către Costa Mesa, și mirându-se cât de bine cunoștea 
străzile. Zona părea să-i fie foarte familiară. Recunoștea 
clădirile, magazinele, parcurile și cartierele prin care trecea, dar 
nimic din toate acestea nu-i readuse la suprafaţă amintirile 
adânc îngropate. Tot nu știa cine era, unde locuia, ce profesie 
avea, de cine alerga, sau cum de se trezise în mijlocul unei 
străzi, noaptea. 

În ciuda orei de noapte - ceasul de bord arăta 2:48 -, se gândi 
că avea șanse să dea peste un poliţist pe autostradă, așa că 
trecu prin Costa Mesa și se menţinu pe bulevardele de la 
periferia lui Newport Beach. Din Corona Del Mar se angajă pe 
șoseaua Pacific Coast, pe care merse până la Laguna Beach, 
pătrunzând pe drum într-o ceaţă subţire, care deveni din ce în 
ce mai densă, pe măsură ce avansa către sud. 

Laguna era o staţiune pitorească preferată de artiști, formată 
dintr-o serie de văi abrupte și stâncoase, ce coborau spre mare, 
majoritatea înveșmântate, acum, în ceața deasă. Nu întâlni 
decât o mașină sau două, iar aburii groși ce se rostogoleau 
dinspre Pacific îl obligară să reducă viteza la patruzeci de 
kilometri pe oră. 

Căscând și simţindu-și ochii injectaţi, coti la stânga, pe o 
stradă laterală, și parcă în faţa unei case întunecate, cu două 
etaje și fronton, tipică pentru Cape Cod, dar părând nelalocul ei 
în acest peisaj vestic. Ar fi vrut să-și ia o cameră la un motel, dar 
știa că, înainte de a trage undeva, trebuia să verifice dacă are 
bani sau cărți de credit. De asemenea, avea ocazia, pentru 
prima oară în noaptea aceea, să scotocească după actele lui de 
identitate. Își controlă buzunarele jeanșilor, dar fără succes. 

Aprinse lumina din mașină, își puse geanta de voiaj în poală și 
o deschise. Era plină cu teancuri de bancnote a câte douăzeci și 
o sută de dolari, bine legate. 


VP - 29 


8. 


Ceaţa care se lăsase devenea din ce în ce mai densă. Probabil 
că, la ora aceea, în apropierea oceanului, atmosfera dobândise 
ceva din consistenţa unei piftii. 

Fără haină, apărat de frig doar de un pulover, dar și de 
conștiința faptului că scăpase de la o moarte aproape sigură, 
Bobby stătea sprijinit de una dintre mașinile de poliţie parcate în 
fața clădirii Decodyne și o privea pe Julie, care pășea încolo şi- 
ncoace cu mâinile în buzunarele gecii ei din piele maron. Nu se 
mai sătura să se uite la ea. Erau căsătoriţi de șapte ani, și în tot 
acest timp trăiseră, munciseră și se distraseră împreună 
douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Bobby 
nu fusese niciodată genul care să stea cu băieţii la un bar sau la 
un meci, și asta în primul rând pentru că erau greu de găsit 
bărbaţi de treizeci și ceva de ani, pe care să-i intereseze 
pasiunile lui: muzica anilor '30, arta și cultura pop din perioada 
interbelică, și clasicele benzi desenate ale lui Disney. Nici Julie 
nu avea prea multe prietene, pentru că nu multe femei de 
treizeci de ani se preocupă de muzica anilor '30, de desenele 
animate produse de Warner Brothers, de artele marțiale sau de 
instrucția cu armament modem. In ciuda faptului că petreceau 
atât de mult timp împreună, relaţiile dintre ei erau mereu 
proaspete, iar ea continua să fie cea mai interesantă și mai 
atrăgătoare femeie pe care o cunoscuse vreodată. 

— Ce le ia atâta timp? întrebă Julie, privind în sus către 
ferestrele clădirii, acum luminate, dreptunghiuri strălucitoare, 
dar ale căror contururi erau vagi din cauza ceţii. 

— Ai răbdare cu ei, dragă, răspunse Bobby. Nu au dinamismul 
lui Dakota & Dakota. Nu sunt decât o umilă brigadă SWAT. 

Strada Michaelson fusese închisă. Opt vehicule ale poliţiei - 
mașini și dube - erau răspândite pe alee. Noaptea răcoroasă era 
străbătută de paraziți electrici și de voci metalice, care izvorau 
din radiourile acordate pe frecvența poliţiei. La volanul uneia 
dintre mașini se afla un ofiţer, alţii din brigadă ocupaseră poziţii 
la ambele capete ale clădirii, doi puteau fi văzuţi la intrarea în 
clădire, iar ceilalți se aflau înăuntru, căutându-l pe Rasmussen. 
Între timp, niște oameni de la laboratorul poliţiei și de la biroul 


VP - 30 


medicului legist fotografiau, măsurau și ridicau cadavrele celor 
doi bandiți. 

— Dacă scapă cu dischetele? întrebă Julie. 

— N-o să scape. 

Ea încuviință. 

— Sigur, știu la ce te gândești: programul Whizard a fost 
elaborat folosind o rețea de calculatoare închisă, fără legături cu 
exteriorul. Dar în interiorul companiei mai există o reţea 
prevăzută cu modemuri și tot tacâmul, așa-i? Dacă se duce cu 
dischetele la unul dintre terminale și le expediază conținutul 
prin telefon? 

— N-are cum. Cel de-al doilea sistem este cu totul diferit de 
cel pe care a fost elaborat Whizardul. Sunt incompatibile. 

— Rasmussen e deștept. 

— In plus, noaptea, reţeaua legată cu exteriorul este închisă 
automat. 

— Rasmussen e deștept, repetă Julie, continuând să se plimbe 
încolo și-ncoace prin faţa lui. 

Rana de la frunte, provocată de contactul dur cu volanul, 
atunci când frânase brusc, nu mai sângera, dar era încă 
deschisă și umedă. Își ștersese faţa cu șervețele, dar mai avea 
sub ochiul drept și de-a lungul maxilarului pete de sânge uscat, 
care semănau cu niște vânătăi. De fiecare dată când le vedea, 
Bobby se simţea pătruns de o undă de teamă, gândindu-se la ce 
i s-ar fi putut întâmpla ei, la ce-ar fi putut să păţească amândoi. 

Deloc surprinzător, rana și sângele de pe faţă nu făceau decât 
să-i accentueze frumusețea, făcând-o să pară mai fragilă, și deci 
mai prețioasă. Julie era frumoasă, deși Bobby își dădea seama 
că părea mai fermecătoare în ochii lui decât în ai altora. Lucru 
care nu-l deranja - la urma urmei, ochii săi erau singurii prin 
care putea s-o privească. Părul ei castaniu, deși un pic pleoștit 
acum de aerul umed al nopţii, era, de obicei, des și lucios. Avea 
ochii depărtaţi, de culoarea ciocolatei amare, pielea netedă și 
bronzată ca îngheţata caramel și o gura generoasă care, pentru 
el, avea întotdeauna un gust dulce. De fiecare dată când se uita 
la Julie, fără ca ea să fie conștientă de intensitatea privirii lui, 
sau când se afla departe și încerca să și-o imagineze, îi veneau 
în minte, ca termeni de comparaţie, ciocolată, caramele, cremă, 
zahăr, unt. Găsea acest lucru amuzant, dar înțelegea și 


VP - 31 


substratul alegerii acestor epitete: îi reamintea de mâncare, 
pentru că ea îi furniza mai multă energie decât orice hrană. 

Agitaţia de la intrarea în clădire, aflată la vreo șaizeci de 
metri, la capătul aleii flancate de palmieri, îi atrase atenţia lui 
Julie, apoi și lui Bobby. Un membru al brigăzii SWAT ieșise 
pentru a raporta ceva santinelelor postate acolo. După o clipă, 
unul dintre ofiţeri le făcu semn lui Julie și lui Bobby să se 
apropie. 

Când ajunseră lângă el, le zise: 

— L-au găsit pe Rasmussen. Vreţi să-l vedeți și să verificaţi 
dacă are dischetele bune? 

— Mda, încuviinţă Bobby. 

— Bineînţeles, adăugă Julie, iar vocea ei gravă nu mai era 
deloc sexi acum, ci doar tăioasă. 


9. 


Cu ochii-n patru, pentru a detecta o eventuală patrulă din tura 
de noapte a poliţiei din Laguna Beach, Frank Pollard deșerta 
teancurile de bani din geanta de voiaj și le așeza pe scaunul de 
lângă el. Numără cincisprezece teancuri de bancnote a câte 
douăzeci de dolari și unsprezece teancuri de-o sută. Socoti că 
grosimea fiecărui teanc era de aproximativ o sută de bancnote 
și, în urma unor calcule mintale, ajunse la totalul de o sută 
patruzeci de mii de dolari. Nu avea nici cea mai mică idee 
despre proveniența acestor bani, sau dacă îi aparţineau lui. 

Primul dintre cele două buzunare laterale ale genţii îi oferi o 
nouă surpriză: un portofel care nu conţinea nici bani, nici cărți 
de credit, dar care avea, în schimb, două acte de identitate 
importante: o carte de sănătate și un permis de conducere emis 
în California. În portofel se mai afla și un pașaport american. 
Fotografiile de pe pașaport și de pe carnetul de conducere 
înfățișau același bărbat: în jur de treizeci de ani, cu păr șaten, 
faţă rotundă, urechi proeminente, ochi căprui, zâmbet degajat și 
gropiţe. Dându-și seama că nu-și mai amintea nici cum arată, 
înclină oglinda retrovizoare și identifică figura din fotografii. 
Problema era că... atât permisul de conducere, cât și pașaportul 
erau pe numele de James Roman, nu Frank Pollard. 


VP - 32 


Desfăcu fermoarul celui de-al doilea buzunar lateral și 
descoperi încă o carte de sănătate, un pașaport și un permis de 
conducere californian. Toate erau pe numele lui George Farris, 
dar fotografiile îi aparțineau lui Frank. 

Numele de James Roman nu îi spunea nimic. 

Nici cel de George Farris. 

Dar Frank Pollard, cum se credea el, era doar un cod, un om 
cu un trecut pe care nu și-l putea reaminti. 

— În ce dracu' m-am băgat? se întrebă cu voce tare. 

Simţea nevoia să-și audă propria voce, ca să se convingă că 
nu era, de fapt, doar o fantomă care ezita sa părăsească 
această lume pentru cea pe care moartea i-o hărăzise. 

Când ceața îi învălui mașina, ascunzând peisajul nocturn, îl 
cuprinse o puternică senzaţie de singurătate. Nu știa cui să-i 
ceară ajutor, unde să se retragă și să fie în siguranţă. Un om 
fără trecut este lipsit de orice viitor. 


10. 


Când Bobby și Julie coborâră din ascensor la etajul al treilea, 
însoțiți de un ofiţer numit McGrath, Julie îl văzu pe Tom 
Rasmussen așezat pe podeaua din dale cenușii, cu spatele 
sprijinit de peretele holului, având mâinile încătușate și legate 
printr-un lanţ de o altă pereche de cătușe cu care erau prinse 
gleznele. Ședea bosumflat. Încercase să fure soft în valoare de 
zeci, dacă nu chiar de sute de milioane de dolari, dăduse de la 
fereastra biroului lui Ackroyd, cu sânge rece, semnalul ca Bobby 
să fie ucis, dar acum se bosumflase ca un copil pentru că fusese 
prins. Faţa lui de nevăstuică era ţuguiată, buza de jos ieșită în 
afară, iar ochii galben-căprui păreau umezi, de parcă ar fi fost 
gata să izbucnească în plâns, dacă se răstea cineva la el. Figura 
acestuia o înfurie pe Julie. Ar fi vrut să-i spargă dinţii și să-l facă 
să și-i înghită, ca să-și mai mestece o dată dejunul. 

Poliţiştii îl găsiseră într-o debara, în spatele unor lăzi, pe care 
le aranjase pentru a-și confecţiona o ascunzătoare atât de 
evidentă, încât era demnă de milă. În timp ce stătea la fereastra 
lui Ackroyd, admirând jocurile de artificii, fusese în mod clar 
surprins de apariţia Toyotei în care se afla Julie. Ea își parcase 


VP - 33 


mașina foarte devreme în dimineaţa acestei zile, departe de 
clădire, în umbra dafinilor, unde rămăsese neobservată. In loc 
să fugă în momentul în care o văzuse călcându-l pe primul 
ucigaș, Rasmussen ezitase, întrebându-se, fără îndoială, dacă nu 
era și altcineva acolo. Apoi, când auzise sirenele, nu-i mai 
rămăsese decât să se ascundă, în speranţa că nu aveau să 
controleze suficient de minuţios clădirea și că urmau să ajungă 
la concluzia că scăpase. Un geniu în domeniul calculatoarelor, 
Rasmussen nu era nici pe jumătate atât de deștept pe cât se 
credea când era vorba de luat decizii lucide în clipele fierbinți. 

Doi polițiști înarmați până-n dinţi îl supravegheau. Dar faptul 
că el şedea ghemuit și tremurând, cât pe-aci să plângă, îi făcea 
să pară oarecum ridicoli, îmbrăcaţi în veste antiglonț, cu 
automatele pregătite, mijindu-și ochii din cauza strălucirii 
puternice a lămpilor de neon, și părând fioroși. 

Julie îl cunoștea pe unul dintre ofițeri, pe nume Samson 
Garfeuss, din vremea când era angajată la Departamentul 
Șerifului, unde lucrase și Samson înainte de a se transfera la 
Poliţia orașului Irvine. Poate că părinţii săi fuseseră clarvăzători, 
sau poate că el se străduise din greu să-și merite numele, căci 
era și înalt, și tare ca o stâncă. Ținea în mână o cutie fără capac, 
în care se aflau patru dischete mici. l-o arătă lui Julie și spuse: 

— Asta a-ncercat să fure? 

— Probabil, zise ea, luând cutia. 

Bobby scoase dischetele din cutie. 

— Va trebui să cobor un etaj până la biroul lui Ackroyd, să dau 
drumul la calculator, să le introduc și să văd ce conțin, zise el. 

— Dă-i bătaie, îl îndemnă Samson. 

— Va trebui să mă-nsoțești, îi spuse Bobby lui McGrath, 
ofițerul care-i adusese liftul. Să mă supraveghezi, ca să poți 
confirma că nu am umblat la ele. ÎI arătă pe Tom Rasmussen și 
adăugă: Nu vrem ca gunoiul ăsta să pretindă că erau dischete 
goale și că am încercat să-l învinovăţesc copiindu-le chiar eu. 

După ce Bobby și McGrath intrară într-unul dintre ascensoare 
și coborâră la etajul al doilea, Julie se aplecă spre Rasmussen. 

— Ştii cine sunt eu? 

Rasmussen se uită la ea, dar nu spuse nimic. 

— Sunt soţia lui Bobby Dakota. Bobby se afla în duba pe care 
au ciuruit-o gorilele tale. Ai încercat să mi-l omori pe Bobby. 

Rasmussen își cobori ochii, privindu-și cătușele. 


VP - 34 


— Ştii ce mi-ar plăcea să-ţi fac? continuă ea, mișcându-și 
unghiile lăcuite de la mână prin faţa ochilor lui. Pentru început, 
aș vrea să te iau de gât, să-ţi vâr două dintre unghiile mele 
frumoase în ochi, adânc de tot, până-n creierul tău defect, și să 
le mișc pe-acolo, să văd dacă nu poate fi reparat. 

— Isuse... doamnă..., îngăimă partenerul lui Samson. 

Numele său era Burdock. Dacă n-ar fi stat lângă Samson, ar fi 
părut un bărbat masiv. 

— Oricum, la gradul lui de demenţă, un psihiatru nu-l mai 
poate ajuta, replică Julie. 

— Să nu faci vreo prostie, Julie, zise Samson. 

Rasmussen o privi în ochi doar o clipă, suficient însă pentru a 
fi înfricoșat de intensitatea mâniei ei. Până atunci avusese o 
roșeață de copil stingherit și nervos, dar acum deveni palid. 
Incercă să facă pe durul, dar vocea subţire, instabilă, îl trădă 
atunci când îi zise lui Samson: 

— la căţeaua asta nebună de lângă mine! 

— Nu e chiar nebună, îi răspunse Samson. Cel puţin, nu în 
sens medical. Mă tem că e cam greu să mai fie cineva declarat 
nebun în vremurile noastre. Toată lumea e preocupată de 
drepturi constituţionale, vezi tu. Nu, n-aș putea spune că e 
nebună. 

Fără să-l scape din ochi pe Rasmussen, Julie spuse: 

— Mulţumesc, Sam. 

— Observi însă că n-am pomenit despre cealaltă parte a 
acuzaţiei lui, zise Samson, amabil. 

— Mda, m-am prins. 

In timp ce vorbea cu Samson, Julie îl privea cu atenţie pe 
Rasmussen. 

Fiecare om are propria fobie, o sperietoare construită după 
firea lui și ascunsă într-un colț întunecat al minţii, iar Julie știa 
ce-l înspăimântă pe Tom Rasmussen mai mult decât orice pe 
lumea asta. Nu era vorba de înălțimi sau de spații închise. Nici 
de aglomeraţie, de pisici, de zbor, de insecte, de câini sau de 
întuneric. În ultimele săptămâni, Dakota & Dakota alcătuise un 
dosar gros despre el și se dovedise că suferea de fobia orbirii. 
Când era la închisoare, își controla ochii o dată pe lună, cu 
regularitatea unui obsedat autentic, și făcuse cerere să se 
verifice periodic că nu avea sifilis, diabet sau alte boli care, 
netratate, puteau duce la orbire. Când nu se afla la închisoare 


VP - 35 


(unde fusese de două ori), vizita lunar un oftalmolog din Costa 
Mesa. 

Continuând să șadă ghemuită în faţa lui Rasmussen, Julie îl 
apucă de bărbie. Rasmussen tresări. li întoarse fața spre ea. Cu 
două degete de la cealaltă mână îi zgârie obrajii, lăsând două 
urme roșii pe fața lui palidă, dar fără să-l facă să sângereze. 

Rasmussen ţipă scurt și încercă să o lovească cu mâinile 
încătușate, dar îl împiedicară teama și lanţul care-i lega mâinile 
de glezne. 

— Ce dracu-ţi mai trece prin cap? 

Işi întinse aceleași două degete cu care-l zgăriase și le 
împinse spre el, oprindu-se la doar cinci centimetri de ochii 
acestuia. Rasmussen se crispă, scoase un miorlăit și căută să se 
desprindă de ea, dar Julie îl apucă de bărbie, forțându-l s-o 
privească. 

— Bobby și cu mine suntem împreună de opt ani și ne-am 
căsătorit de peste șapte ani. A fost cea mai frumoasă perioadă 
din viaţa mea. Tu crezi că poţi să-l strivești așa, ca pe un 
gândac? 

Își apropie degetele de ochii lui. Patru centimetri. Trei. 

Rasmussen încercă să dea înapoi, dar era deja cu capul la 
perete și nu mai avea unde să se retragă. 

Vârfurile ascuţite ale unghiilor ei ajunseseră la mai puţin de 
un centimetru de ochii lui. 

— Brutalitate polițienească, zise Rasmussen. 

— Nu sunt polițistă, răspunse Julie. 

— Dar ei sunt, spuse el, întorcându-și privirea către Samson și 
Burdock. Luaţi-o pe cățeaua asta de-aici, sau o să vă dau în 
judecată de-o să rămâneţi în fondul gol! 

Julie îi atinse genele cu unghiile. 

Atenţia lui Rasmussen reveni brusc la ea. Gâfâia și începu și 
să transpire. 

Julie îi atinse iarăși genele și zâmbi. 

Pupilele negre ale ochilor săi căprui se măriseră. 

— Aţi face bine să mă ascultați, nemernicilor, fiindcă jur că vă 
dau în judecată, și o să vă azvârle din poliţie... 

Îi atinse din nou genele. Rasmussen își închise strâns ochii. 

— ... O să vă confiște naibii și uniformele și legitimaţiile, și o 
să vă bage pe voi în pușcărie, și știți ce li se-ntâmplă copoilor la- 
nchisoare, nu-i așa? Sunt bătuți, rupti, uciși, violaţi! 


VP - 36 


Glasul lui tot mai ridicat se frânse la ultimul cuvânt, ajungând 
un glas de copil. 

După ce-i aruncă o privire lui Samson ca să vadă dacă are 
aprobarea lui, măcar tacită, de a continua, și după ce se uită și 
la Burdock, și văzu că acesta, deși nu era la fel de nepăsător ca 
Samson, probabil că nu avea să se amestece încă, Julie apăsă cu 
unghiile pleoapele lui Rasmussen. 

Acesta încercă să-și strângă și mai tare ochii. 

Julie mări presiunea. 

— Ai încercat să mi-l iei pe Bobby, așa că o să-ţi iau ochii. 

— Ești nebună! 

Apasă și mai tare. 

— Potoliţi-o! le ceru Rasmussen celor doi polițiști. 

— Ai vrut să nu-l mai văd niciodată pe Bobby, așa că nici tu n- 
o să mai vezi niciodată nimic. 

— Ce vrei de la mine? 

Transpiraţia curgea în valuri pe faţa lui Rasmussen; arăta ca o 
lumânare înfiptă în mijlocul unui foc de tabără, care se topea 
rapid. 

— Cine ţi-a dat voie să-l omori pe Bobby? 

— Voie? Ce vrei să spui? Nimeni. N-am voie... 

— N-ai fi îndrăznit să te atingi de el dacă nu ţi-ar fi cerut 
patronul tău. 

— Ştiam că mă urmărește, spuse Rasmussen, înnebunit, cu 
lacrimi în ochi, din cauza presiunii exercitate de unghiile ei 
asupra pleoapelor lui. Ştiam că stă la pândă, l-am reperat acum 
cinci-șase zile, chiar dacă folosea mereu altă dubă, ca aia 
portocalie cu emblema districtului pe ea. Așa că a trebuit să fac 
ceva, nu? Nu puteam s-o las baltă, erau prea mulţi bani în joc. 
Nu puteam să-l las să mă prindă, după ce pusesem în sfârșit 
mâna pe Whizard, așa că am fost nevoit să fac ceva. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ascultă ce-ţi spun, asta-i tot. 

— Ești un programator maniac, o târfă expertă, dar nu ești un 
dur, ești moale ca un melc. N-ai pune tu la cale o crimă de unul 
singur. Patronul tău ţi-a cerut s-o faci. 

— N-am patron. Sunt liber-profesionist. 

— Dar cineva tot te plătește. 

Apasă și mai tare, de data asta nu cu unghiile, ci cu buricele 
degetelor, dar Rasmussen era, probabil, atât de îngrozit, încât 
își închipuia că niște lame tăioase răzbesc prin scutul delicat 


VP - 37 


oferit de pleoape. Vedea acum bolți înstelate interioare, explozii 
și vârtejuri de culori, și poate că simţea și o oarecare durere, 
tremura, cătușele îi zornăiau, iar din ochii închiși îi curgeau din 
ce în ce mai multe lacrimi. 

— Delafield. 

Cuvântul erupse pe buzele lui de parcă ar fi încercat, cu toată 
puterea, și să-l reţină, și să-i dea drumul în același timp. 

— Kevin Delafield. 

— Cine mai e și ăsta? întrebă Julie, ţinându-l încă de bărbie și 
apăsându-i, implacabilă, pleoapele. 

— De la corporaţia Microcrest. 

— El te-a angajat? 

Rasmussen şedea țeapăn, temându-se că cea mai mică 
greșeală din partea lui ar face ca unghiile să-i intre în ochi. 

— Înî. Delafield. Un sonat renegat. La Microcrest nu-l înţelege 
nimeni, dar le oferă rezultate. Când o să se afle toată porcăria 
asta, vor fi atât de miraţi, încât or pica pe spate. Așa că 
slăbește-mă. Ce mai vrei de la mine? 

Julie îi dădu drumul. 

El își deschise ochii imediat, clipi, își testă vederea și apoi 
cedă nervos, izbucnind în plâns, eliberat de tensiunea la care 
fusese supus. 

În timp ce Julie se ridica în picioare, ușile liftului se deschiseră, 
și din el ieșiră Bobby și ofițerul care-l însoţise până la biroul lui 
Ackroyd. Bobby se uită la Rasmussen, își înclină capul în direcţia 
lui Julie, țâțâi și spuse: 

— lar n-ai fost cuminte, dragă? Vrei să nu mai pot să te scot în 
lume? 

— Am stat de vorbă cu domnul Rasmussen, atâta tot. 

— Pentru el pare să fie o conversaţie benefică, zise Bobby. 

Rasmussen ședea ghemuit, acoperindu-și ochii cu palmele, 
fără a putea să-și stăpânească plânsul. 

— Ne-am contrazis un pic, spuse Julie. 

— Despre cărţi sau muzică. 

— Aha. 

— Ești o sălbatică, Julie, rosti Samson Garfeuss încet. 

— A încercat să-l omoare pe Bobby, răspunse Julie. 

Samson încuviinţă. 

— Nu spun că, uneori, nu admir sălbăticia... puţin. Dar, cu 
siguranţă, mi-ai rămas datoare. 


VP - 38 


— Așa e, aprobă ea. 

— lar mie și mai și, interveni Burdock. Tipu' ăsta va face o 
plângere, bag mâna-n foc pentru asta. 

— Ce plângere? întrebă Julie. Nici măcar n-are vreun semn. 

Dârele subţiri de pe obrajii lui Rasmussen începuseră deja să 
dispară. Unicele dovezi ale celor prin care trecuse erau 
transpirația și tremuratul. 

— Ascultă, îi zise Julie lui Burdock, a cedat, fiindcă s-a- 
ntâmplat să-i cunosc foarte bine punctul cel mai slab, și l-am 
lovit ușor acolo, așa cum faci când tai un diamant. A mers, 
pentru că gunoaiele de teapa lui cred că și restul lumii e format 
din gunoaie, că și noi ne-am comporta ca ei într-o situaţie 
anume. Nu i-aș fi scos ochii niciodată, dar el mi i-ar fi scos pe-ai 
mei, dacă rolurile noastre ar fi fost inversate, așa că era sigur că 
voi proceda cum ar fi procedat el. N-am făcut decât să folosesc 
ideile lui anormale împotriva lui însuși. Psihologie. Nimeni nu 
poate să depună o plângere doar pentru o mică lecţie de 
psihologie aplicată. 

Se întoarse către Bobby. 

— Ce era pe dischete? 

— Whizardul, nu date false. Tot proiectul. Sunt chiar fișierele 
pe care le-a copiat. A scos un singur exemplar, cât l-am urmărit 
eu, și n-a avut timp să facă cópii de rezervă, după ce au început 
împușcăturile. 

Se auzi clopotelul liftului și se aprinse beculeţul cu numărul 
etajului lor. Când ușile se deschiseră, în hol păși un ofițer de 
poliţie, îmbrăcat în haine civile, pe care-l cunoșteau - Gil Dainer. 

Julie luă cutia cu dischete din mâinile lui Bobby și i-o întinse 
lui Dainer. 

— Aici se află dovezile, specifică ea. Toate capetele de 
acuzare se bazează pe aceste dischete. Crezi că poţi să ai grijă 
de ele? 

— Vai, doamnă, zâmbi Dainer, voi încerca. 


11. 


Frank Pollard - alias James Roman, alias George Farris - căută 
în portbagajul Chevrolet-ului furat și găsi mai multe unelte 


VP - 39 


învelite într-un săculeț și așezate în spaţiul pentru roata de 
rezervă. Folosi o șurubelniţă ca să scoată numerele de 
înmatriculare ale mașinii. 

După o jumătate de oră de cercetare a unor cartiere mai bine 
situate și chiar mai liniștite ale înceţoșatei Laguna, parcă pe o 
stradă laterală și întunecată, și schimbă plăcile de înmatriculare 
ale Chevrolet-ului cu cele ale unui Oldsmobile. Cu puţin noroc, 
proprietarul Oldsmobile-ului nu avea să observe schimbarea în 
decurs de câteva zile, poate o săptămână sau chiar mai mult; 
până atunci, Chevrolet-ul nu o să mai semene cu mașina 
căutată de poliţie, și deci o să poată fi condus cu oarecare 
siguranţă. Frank intenţiona, oricum, să se descotorosească de 
mașină înainte de noaptea următoare și fie să „salte” o alta, fie 
să-și cumpere una nouă, folosind banii din geanta de voiaj. 

Deși era epuizat, socoti că n-ar fi înţelept să se înregistreze la 
vreun motel. Ora patru și jumătate dimineața era total 
nepotrivită pentru a cere o cameră. In plus, era nebărbierit, 
părul său des era încâlcit și unsuros, iar jeanșii și cămașa sa 
albastră în carouri erau murdare și șifonate în urma recentelor 
sale aventuri. Să atragă atenţia asupra lui era ultimul lucru pe 
care trebuia să-l facă, așa că se hotărî să doarmă câteva ore în 
mașină. 

Conduse mai departe către nord, până în Laguna Nigel, unde 
parcă pe o stradă liniștită din cartierul rezidenţial, sub mugurii 
imenși ai unui curmal. Se întinse pe bancheta din spate, 
încercând să-și găsească o poziţie cât mai comodă, într-un 
spaţiu restrâns și în absenţa unei perne, și închise ochii. 

Pe moment, nu se mai temea de necunoscutul care-l 
urmărea, deoarece simţea că acesta nu se mai afla în preajmă. 
Reușise, cel puţin temporar, să scape de dușman, așa că nu era 
nevoie să stea treaz, înspăimântat de ideea că s-ar putea 
pomeni cu o față ostilă la fereastră. Se simţea capabil să 
înlăture din minte toate întrebările referitoare la identitatea sa și 
la banii găsiţi în geanta de voiaj; era atât de obosit, cu gândurile 
atât de neclare, încât orice încercare de a rezolva aceste 
mistere ar fi fost condamnată la eșec. 

ÎI ţinea treaz, totuși, amintirea ciudăţeniei evenimentelor 
petrecute cu câteva ore mai devreme, în Anaheim. Rău- 
prevestitoarele pale de vânt. Strania muzică de flaut. Ferestrele 


VP - 40 


care se spărgeau, cauciucurile care explodau, frânele defecte, 
volanul care nu funcționa... 

Cine intrase în acel apartament după lumina albastră? Oare 
„cine” era cuvântul potrivit... sau era mai bine să se-ntrebe ce 
anume îl urmărea? 

În timpul goanei din Anaheim spre Laguna, nu avusese răgaz 
să se gândească la acele evenimente bizare, dar acum nu-și mai 
putea lua mintea de la ele. Simţea că scăpase dintr-o 
confruntare cu ceva supranatural. Mai rău, avea impresia că știe 
despre ce era vorba, și că amnezia lui fusese autoprovocată de 
o dorinţă copleșitoare de a uita. 

După o vreme, nici amintirea acelor evenimente nefirești nu 
mai putu să-l ţină treaz. Ultimul gând care-i trecu prin minte 
înainte de a fi învăluit de somn, fu acea scurtă expresie care-i 
venise în cap atunci când se trezise pe acea stradă pustie: 
Licurici într-o furtună. 


12. 


Din pricina timpului pierdut cu poliţia la scena incidentului, cu 
angajamentele privind vehiculele lor deteriorate și cu 
convorbirile purtate cu cei trei membri ai corporației ce 
apăruseră la Decodyne, Bobby și Julie nu reușiră să ajungă 
acasă decât în zori. Îi lăsă la scară o mașină a poliţiei, și Bobby 
simţi o mare bucurie văzându-și casa. 

Locuiau în zona estică a districtului Orange, într-o casă cu trei 
dormitoare, un fel de surogat de vilă spaniolă. O cumpăraseră 
cu trei ani în urmă, considerând-o, în principiu, o investiţie 
profitabilă. Chiar și noaptea, peisajul trăda vechimea mică a 
cartierului: gardurile vii erau încă pitice, copacii nu avuseseră 
timp să crească mai sus de streașina caselor. 

Bobby descuie ușa, lăsând-o pe Julie să intre prima. Sunetul 
pașilor pe parchetul holului era amplificat de faptul că sufrageria 
alăturată nu fusese mobilată. O dovadă în plus că nu scontau să 
rămână multă vreme în acea locuinţă. Pentru a economisi bani, 
lăsaseră sufrageria, camera de zi și două dintre dormitoare fără 
mobilă. Puseseră covoare ieftine și perdele și mai ieftine, dar nu 
cheltuiseră nimic pe alte obiecte de decor. Aceasta nu era decât 


VP - 41 


o stație în drumul către Vis, așa că nu avea rost să-și risipească 
fondurile cu ornamentarea ei. 

Visul. În gândurile lor, era întotdeauna scris cu majuscule. 
Economiseau cât mai mult cu putință ca să strângă bani pentru 
îndeplinirea Visului. Nu cheltuiau pe haine sau vacanțe și nu-și 
cumpărau mașini extravagante. Cu sudoarea frunţii și cu o 
voinţă de fier, făceau din Dakota & Dakota Investigations o 
firmă importantă, ce putea fi vândută cu un preț foarte bun, așa 
că majoritatea câștigului îl reinvesteau, pentru ca afacerea să 
prospere. Pentru Vis. 

Bucătăria și o altă cameră, situate în spatele casei, erau, 
împreună cu dormitorul de la etaj, singurele mobilate. Aici își 
desfășurau ei activitatea atunci când se aflau acasă. 

Bucătăria avea o pardoseală din dale în stil spaniol, mese de 
culoare cafeniu-deschis și dulapuri din stejar. Niciun ban nu 
fusese risipit pe accesorii decorative, dar încăperea avea un 
aspect prietenos, datorită celor necesare într-o bucătărie: o 
plasă în care se aflau șase cepe, ustensile de gătit, cratițe de 
aramă atârnate de un raft, sticle cu sosuri. Trei roșii verzi se 
coceau pe pervazul ferestrei. 

Julie se sprijini de masă, de parcă ar fi fost gata să cadă din 
picioare. 

— Vrei să bei ceva? întrebă Bobby. 

— Alcool înainte de răsăritul soarelui? 

— Mă gândeam, mai degrabă, la suc sau lapte. 

— Nu, mulțumesc. 

— Ti-e foame? 

Julie clătină din cap. 

— Nu vreau decât să mă arunc în pat. Sunt frântă. 

O cuprinse în brațe, îngropându-și faţa în părul ei. Brațele 
soţiei se strânseră în jurul lui. 

Stătură așa o vreme, în tăcere, lăsând frica rămasă să se 
evapore în căldura pe care o generaseră împreună. Frica și 
dragostea erau inseparabile. Dacă îţi permiteai să te atașezi de 
cineva, să iubeşti, deveneai vulnerabil, iar vulnerabilitatea 
ducea la frică. Prin Julie, își descoperise rostul vieţii, și dacă ea 
ar fi murit, atunci nici viaţa lui nu ar mai fi avut vreun sens. 

Fără să-i dea drumul lui Julie, Bobby se îndepărtă puţin și-i 
studie faţa. Urmele de sânge uscat se șterseseră. Rana de pe 
frunte începuse să se acopere cu o membrană subțire, gălbuie. 


VP - 42 


Totuși, recentele suferinţe lăsaseră asupra ei o amprentă mai 
adâncă decât zgârietura de pe frunte. Din cauza tenului bronzat, 
Julie nu părea palidă nici în cele mai tensionate momente, dar 
nuanţa de cenușiu îi colora fața în astfel de clipe. Pielea ei de 
culoarea scorțișoarei cu frişcă bătea, acum, spre un gri ce-l 
ducea cu gândul la marmura unei pietre funerare. 

— S-a terminat, o încurajă Bobby, și suntem teferi. 

— In visele mele nu s-a terminat. O să am coşmaruri 
săptămâni de-a rândul. 

Evenimente cum au fost cele din noaptea asta sporesc 
legenda firmei Dakota & Dakota. 

— Nu vreau să fiu o legendă. Toate legendele sunt moarte. 

— Noi vom fi niște legende în viaţă, și afacerile vor înflori. Cu 
cât vor merge mai bine afacerile, cu atât vom putea să lichidăm 
totul mai repede și să ne atingem Visul. 

O sărută blând pe ambele colţuri ale gurii. 

— Trebuie să sun la serviciu, să las robotului un mesaj detaliat 
cu instrucțiuni complete pentru Clint. 

— Foarte bine. Nu vreau să-nceapă să sune telefonul la numai 
câteva secunde după ce m-am vârât sub pătură. 

O sărută din nou și se îndreptă spre telefonul de perete 
montat lângă frigider. In timp ce forma numărul, o auzi pe Julie 
traversând holul scurt ce făcea legătura între bucătărie și baie. 
Ușa de la baie se închise tocmai în momentul în care robotul de 
la serviciu răspunse: „Vă mulţumim că aţi apelat la Dakota & 
Dakota. Nimeni...” 

Clint Karaghiosis - botezat astfel pentru, că membrii familiei 
sale greco-americane fuseseră fani ai lui Clint Eastwood încă de 
la apariţia acestuia în primul său serial de televiziune, 
„Rawhide” - era, la firmă, mâna dreaptă a celor doi parteneri, 
Bobby și Julie. Aveau încredere în capacitatea lui de a rezolva 
orice fel de problemă. Bobby îi lăsă un mesaj lung, rezumându-i 
evenimentele petrecute la Decodyne și subliniind ce mai 
rămânea de făcut pentru încheierea definitivă a cazului. 

După ce închise, intră în camera alăturată, dădu drumul la 
combină și puse un CD cu Benny Goodman. Primele note din 
„King Porter Stomp” înviorară atmosfera posacă a camerei. 

Se întoarse în bucătărie și scoase o cutie de-o litră de eggnog 
din frigider. O cumpăraseră în urmă cu două săptămâni, pentru 


VP - 43 


Revelion, pe care îl petrecuseră în liniște, acasă, dar uitaseră să 
o mai bea. O deschise acum și umplu două pahare pe jumătate. 

O auzi pe Julie scoțând un sunet chinuit la baie: vărsa, în 
sfârșit. De fapt, eforturile ei erau violente, dar sterile, căci nu 
mai mâncaseră nimic de opt sau zece ore. Bobby se așteptase 
ca ea să cedeze greţii și era surprins doar că reușise să se 
abţină până acum. 

Scoase o sticlă de rom alb din barul aflat în cameră și turnă o 
doză mare în ambele pahare cu eggnog. Amestecă romul cu o 
linguriţă când reveni Julie, părând chiar mai cenușie ca înainte. 

Văzându-l ce făcea, îi spuse: 

— N-am nevoie de asta. 

— Știu eu de ce ai nevoie. Sunt clarvăzător. Ştiam c-o să-ţi 
deșerţi „prăjiturile” după tot ce s-a întâmplat în seara asta. Îţi 
spun eu că ai nevoie de asta. 

Se îndreptă către chiuvetă și clăti lingurita. 

— Nu, Bobby, zău că nu pot s-o beau. 

Muzica lui Goodman nu părea s-o învioreze. 

— O să-ţi liniștească stomacul. In plus, dacă n-o bei, n-o să 
poţi dormi. 

Luând-o de braț, traversă holul și intră în cameră. 

— O să stai trează, purtându-mi de grijă mie, lui Thomas - 
Thomas era fratele ei -, lumii întregi și tuturor celor care o 
alcătuiesc. 

Se așezară pe canapea, fără să aprindă vreo lampă. Doar din 
bucătărie pătrundea o lumină slabă. 

Julie își trase picioarele sub ea și se întoarse spre Bobby. Ochii 
îi străluceau blând. Sorbi o gură de eggnog. 

In cameră răsunau, acum, acordurile de la „One Sweet Letter 
from you”, una dintre cele mai frumoase realizări tematice ale 
lui Goodman, cântată de Louise Tobin. 

O vreme ascultară în tăcere. 

— Să știi că sunt o dură, Bobby, chiar sunt, spuse, apoi, Julie. 

— Știu că ești. 

— N-aș vrea să crezi că sunt o neajutorată. 

— Nici prin cap nu-mi trece. 

— N-am vărsat din cauza împușcăturilor, sau din pricină că l- 
am călcat pe tipu' ăla cu Toyota, și nici măcar fiindcă era să te 
pierd... 

— Știu. Te-a deranjat ce-a trebuit să-i faci lui Rasmussen. 


VP - 44 


— E un ticălos mic și nenorocit, cu o faţă de nevăstuică, dar 
nici chiar el nu merita așa ceva. Am făcut o treabă împuţită. 

— A fost singurul mod de a rezolva cazul, care era departe de 
a fi închis, dacă nu aflam cine l-a angajat. 

Julie mai bău eggnog. Privi încruntată conţinutul lăptos al 
paharului, de parcă s-ar fi găsit dezlegarea unor mari mistere. 

După vocalizele lui Tobin, urmară soloul pasional de trompetă 
al lui Ziggy Elman și clarinetul lui Goodman. Notele melodioase 
transformaseră acea cămăruţă în cel mai romantic loc de pe 
pământ. 

— Am făcut ce-am făcut... pentru Vis. Vestea despre omul 
care l-a angajat pe Rasmussen o să-i bucure pe cei de la 
Decodyne. Dar umilirea lui mi s-a părut mai rea, într-un fel... 
decât omorârea unui om într-un duel cinstit. 

Bobby îi puse o mână pe genunchi. Era un genunchi frumos. 
Chiar și după atâţia ani, încă mai rămânea mirat, uneori, de 
delicatețea oaselor lui Julie, întrucât, de obicei, o considera 
solidă pentru dimensiunile ei, puternică și voluntară. 

— Dacă nu l-ai fi trecut tu pe Rasmussen prin menghină, aș fi 
făcut-o eu. 

— Nu, n-ai fi făcut-o. Bobby, tu ești bătăios, isteț și dur, dar 
există unele lucruri pe care, pur și simplu, nu le poţi face. Asta a 
fost unul dintre ele. Nu mai vorbi prostii, doar ca să-ncerci să mă 
faci pe mine să mă simt bine. 

— Ai dreptate, zise el, n-aș fi putut s-o fac. Dar mă bucur că tu 
ai reușit. Decodyne e foarte importantă, și am fi pierdut câţiva 
ani buni, dacă am fi ratat misiunea. 

— Ce n-am face noi pentru Vis? 

— Păi, răspunse Bobby, n-am tortura copii mici cu cuțite 
înroșite în foc, n-am îmbrânci bătrânele pe scări prea lungi și n- 
am da cu ranga într-un coș plin de cățeluși nou-născuţi... cel 
puţin, nu fără un motiv întemeiat. 

Râsul lui era forţat. 

— Ascultă, zise el, ești un om bun. Ai o inimă bună, și ce i-ai 
făcut lui Rasmussen nu o pătează în niciun fel. 

— Sper că ai dreptate. Dar, uneori, viaţa e grea. 

— Dacă mai bei un pahar, o să ţi se pară mai ușoară. 

— Ştii câte calorii conţine băutura asta? O să mă-ngraș ca un 
hipopotam. 


VP - 45 


— Hipopotămițele sunt simpatice, spuse Bobby, luându-i 
paharul și îndreptându-se spre bucătărie ca să i-l mai umple o 
dată. Îmi plac foarte mult. 

— Da, dar n-ai vrea să faci dragoste cu vreuna. 

— De ce nu? Ai ce ţine în braţe. 

— Te-ar zdrobi. 

— Ei, desigur, aș insista să stau mereu deasupra. 


13. 


Candy se pregătea să omoare. Stătea în sufrageria întunecată 
a unei case străine, tremurând de dorință. Sânge. Avea nevoie 
de sânge. 

Candy urma să ucidă, și nu putea să se stăpânească. Nici 
gândul la propria-i mamă nu-l ajuta să-și controleze foamea. 

Numele său de botez era, de fapt, James, dar mama lui - o 
persoană altruistă, plină de bunătate și de dragoste, o sfântă - îi 
zicea mereu „băieţelul de zahăr”. Nu-l numea niciodată James. 
Nici Jim sau Jimmy. Ea spusese că era cel mai dulce lucru de pe 
pământ, și „băieţelul de zahăr” devenise, cu timpul, „băiatul de 
zahăr”, ca, până la urmă, când împlinise șase ani, apelativul să 
fie scurtat și scris cu literă mare, rămânând „Candy”. Acum, 
când avea douăzeci și nouă de ani, era singurul nume la care 
răspundea. 

Mulţi oameni credeau că omuciderea este un păcat. El știa că 
lucrurile stau altfel. Unii oameni se nășteau cu un apetit pentru 
sânge. Dumnezeu îi făcuse așa și le cerea să-i omoare pe cei pe 
care El îi alegea. Totul făcea parte din planul Lui misterios. 

Singurul păcat era să omori atunci când nici Dumnezeu, nici 
mama ta nu erau de acord cu victima, adică exact ce avea el de 
gând să facă. Îi era rușine. Dar îi era și foame. 

Ascultă casa. Liniște. 

Umbrele întunecate ale mobilelor din sufragerie se strângeau 
în jurul lui ca niște fiinţe întunecate, de pe un alt tărâm. 

Respirând greu și tremurând, Candy trecu prin mai multe 
camere, apoi înaintă încet prin holul ce ducea în partea din faţă 
a casei. Nu făcea niciun zgomot care să poată atrage atenţia 


VP - 46 


celor care dormeau la etaj. Părea să plutească, nu să meargă, 
de parcă ar fi fost o fantomă, și nu un om în carne și oase. 

Se opri la capătul scărilor și mai făcu un ultim efort, 
neconvingător, de a-și stăpâni instinctul criminal. Nereușind, se 
cutremură și expiră îndelung. Incepu să urce la etaj, unde 
probabil că dormea familia. 

Mama o să-l înţeleagă și o să-l ierte. 

Ea îl învățase că era bine și moral să ucizi - dar numai atunci 
când era necesar, adică atunci când aducea avantaje familiei. 
Era foarte supărată pe el de câte ori ucidea doar din instinct, 
fără vreun motiv mai bun. Nu era nevoie să-l pedepsească fizic 
pentru rătăcirile lui, deoarece supărarea ei îi provoca un chin 
mai mare decât orice pedeapsă la care s-ar fi putut ea gândi. Nu 
mai vorbea cu el zile în șir, și acest refuz îi umplea pieptul de 
durere, încât îi venea să creadă că inima lui o să mai 
zvâcnească o dată și apoi o să-și înceteze bătăile. Ea obișnuia și 
să privească prin el, de parcă nu ar mai fi existat. Când ceilalţi 
copii vorbeau despre el, spunea: „A, vorbiţi despre fratele vostru 
Candy, sărmanul vostru frate mort. Ei bine, amintiţi-vă de el, 
dacă vreţi, dar faceţi-o numai între voi, niciodată în prezenţa 
mea, căci nu mai vreau să-mi amintesc de el, sămânță rea ce 
era. Nu era bun de nimic băiatul ăla, nu voia s-asculte de mama 
lui, nu, se credea grozav. Până și numele lui mă îmbolnăvește, 
mă revoltă, așa că să nu mi-l mai pomeniţi.” De fiecare dată 
când Candy era exilat temporar pe tărâmul umbrelor, nu i se 
mai punea niciun tacâm la masă și era nevoit să stea într-un colț 
și să se uite la ceilalți cum mănâncă, de parcă ar fi fost un 
strigoi care bântuia casa. Mama lui nu-l învrednicea cu niciun 
zâmbet și cu niciun reproș, nu-i mai mângâia părul sau faţa cu 
mâinile ei blânde și nici nu-l mai lăsa să se ghemuiască lângă ea 
sau să-și pună capul obosit pe sânul ei, iar noaptea se scufunda 
într-un somn agitat, lipsit fiind de poveștile și cântecele ei de 
leagăn. În timpul acelor surghiunuri totale, ladul i se părea mai 
aproape decât ar fi crezut. 

Dar ea avea să înțeleagă de ce Candy nu se putea stăpâni în 
noaptea aceea, și avea să-l ierte. 

Mai devreme sau mai târziu, îl ierta de fiecare dată, căci 
dragostea ei pentru el era ca dragostea lui Dumnezeu pentru 
toți copiii Lui: perfectă, plină de îngăduinţă și de compasiune. 
Când considera că el a suferit destul, îl privea din nou, îi zâmbea 


VP - 47 


și își deschidea larg braţele. Când îl accepta iarăși, Candy 
simţea că știe cât se poate de bine ce este Raiul. 

Acum, mama lui se afla ea însăși în Rai. Trecuseră șapte ani 
lungi. Dumnezeule, cât de mult îi lipsea! Dar știa că ea îl 
supraveghează chiar și în acel moment. O să știe că își pierduse 
firea în noaptea aceea, și o să fie dezamăgită de el. 

Urcă scările, sărind câte două trepte o dată, pe lângă perete, 
unde era mai puţin probabil ca lemnul să scârțâie. Era un bărbat 
masiv, dar se mișca cu grație, iar treptele, chiar dacă unele erau 
desprinse sau uzate, nu scârțâiau sub pașii lui. 

Se opri în holul de la etaj și ascultă. Nimic. 

Pe tavan pâlpâia un beculeț ce făcea parte din sistemul anti- 
incendiu. Lumina lui palidă era suficientă pentru a-i permite lui 
Candy să zărească două uși pe partea dreaptă a holului, două 
pe cea stângă și una la capăt. 

Se furișă până la prima ușă pe dreapta, o deschise ușor și se 
strecură în cameră. Inchise ușa la loc și rămase cu spatele la ea. 

Deși pofta devenise copleșitoare, se forță să aștepte până 
când ochii i se obișnuiră cu întunericul. O lumină cenușie, 
aruncată de un felinar aflat la câteva sute de metri, sclipea ușor 
în cele două ferestre. Mai întâi observă oglinda, un cadru ca de 
gheață, în care jucau slabele raze de lumină; apoi începu să 
deslușească forma toaletei pe care era așezată. După o clipă, 
reuși să vadă și patul, pe care se contura vag, o formă ghemuită 
sub o pătură de culoare deschisă, oarecum fosforescentă. 

Candy se apropie cu prudență de pat, apucă pătura și 
cearșaful și ezită, ascultând respiraţia ușoară și ritmică a 
persoanei care dormea. Remarcă o undă de parfum, amestecată 
cu mirosul plăcut de piele caldă și cu cel de păr proaspăt spălat. 
O fată. Putea mereu să deosebească mirosul de fată de cel de 
băiat. Simţea și că această fată era tânără, poate adolescentă. 
Dacă nevoia lui nu ar fi fost atât de intensă, ar fi ezitat chiar mai 
mult, căci momentele dinaintea unui omor erau tulburătoare, 
mai plăcute chiar decât actul în sine. 

Cu un gest teatral, ca al unui magician ce trăgea pânza cu 
care acoperise o cușcă goală, pentru a dezvălui publicului un 
porumbel venit de pe cine știe ce tărâm, Candy o dezveli pe 
fată. Se aruncă asupra ei, îngropând-o în saltea cu greutatea 
corpului său. 


VP - 48 


Fata se trezi imediat și încercă să tipe, chiar dacă șocul o 
lăsase fără suflare. Din fericire, Candy avea mâini neobișnuit de 
mari și de puternice, și îi prinse faţa înainte ca ea să-și poată 
ridica glasul. Apoi puse podul palmei sub bărbie și o apucă cu 
degetele de obraji, zăvorându-i gura. 

— Taci, sau te omor, îi șopti, buzele sale atingând în treacăt 
urechea ei delicată. 

Fata scoase un sunet înăbușit, de panică, și se zvârcoli sub el, 
dar fără niciun rezultat. Din câte putea să-și dea seama, era 
fată, nu femeie, având, probabil, o vârstă cuprinsă între 
doisprezece și cincisprezece ani, ceea ce îi ușura misiunea. 

— Nu vreau să-ți fac rău. Te doresc, atâta tot, și, după ce 
termin cu tine, voi pleca. 

Era o minciună, căci el nu intenţiona să o violeze. Actul sexual 
nu îl interesa. Ba, mai mult, îl dezgusta; erau implicate tot felul 
de lichide scârboase, depindea de folosirea nereușită a 
organelor asociate cu urinarea; actul sexual era un act cu totul 
respingător. Faptul că pe alţii îi fascina așa ceva nu făcea decât 
să-i dovedească lui Candy că bărbaţii și femeile erau membrii 
unei specii decăzute și că lumea ajunsese o cloacă de păcat și 
de nebunie. 

Fata renunțase să-i mai reziste, acum, fie pentru că avea 
încredere în afirmaţia lui de a nu o ucide, fie pentru că era 
aproape paralizată de frică. Sau poate că avea nevoie de 
întreaga ei energie ca să respire. Toată greutatea lui Candy - 
optzeci de kilograme - o apăsa pe piept, blocându-i plămânii. Cu 
mâna cu care-i închisese gura îi simțea inspiraţiile reci, o dată 
cu dilatarea nărilor, urmate de expiraţii scurte, fierbinţi. 

Vederea lui continuase să se adapteze la lumina slabă din 
cameră. Deși nu putea încă să deslușească detaliile feţei ei, îi 
vedea ochii strălucind în întuneric, cu sclipiri de teamă; părul 
deschis al fetei reflecta chiar și licărul palid ce venea pe 
ferestre, căpătând reflexe de argint lustruit. 

Cu mâna rămasă liberă, îi îndepărtă părul de pe partea 
dreaptă a gâtului. Își schimbă ușor poziţia, lăsându-se mai în jos, 
pentru a ajunge cu buzele la gâtul ei. Sărută carnea fragedă, îi 
simţi cu buzele bătaia pulsului, apoi mușcă adânc și dădu de 
sânge. 

Fata zvâcni și se zbătu sub el, dar o apăsă și o ţinu strâns, și 
ea nu reuși să-i desprindă gura lacomă de rana pe care o 


VP - 49 


făcuse. Înghiţea repede, dar nu putea consuma lichidul gros și 
dulce în ritmul în care era produs. Dar debitul se micșora 
repede. Convulsiile fetei deveniră, și ele, din ce în ce mai puţin 
violente, și apoi încetară cu totul, până când ea rămase atât de 
neclintită, încât părea să nu mai fie altceva decât un morman de 
așternuturi. 

Se ridică de lângă fată și aprinse veioza, doar cât să-i vadă 
fața. Intotdeauna dorea să le vadă figurile, după sacrificiu, dacă 
nu înainte. li plăcea să se uite la ochii lor, ce nu păreau orbi, ci 
înzestrați cu imaginea locului îndepărtat în care plecau sufletele 
acestora. Nu-și înțelegea prea bine o asemenea curiozitate. La 
urma urmei, dacă mânca o friptură, nu se-ntreba cum arătase 
vaca. Fata aceea - și celelalte cu care se hrănise - nu ar fi 
trebuit să-nsemne pentru el mai mult decât o carne. Odată, într- 
un vis, după ce terminase de băut dintr-un gât răvășit, victima, 
deși moartă, îl întrebase de ce dorea s-o privească. Atunci când 
îi spusese că nu avea vreun răspuns la acea întrebare, îi 
sugerase că poate, în cazurile în care omorâse pe întuneric, 
simţise nevoia să-și privească victimele, pentru că, în cine știe 
ce colț întunecat al inimii sale, se aștepta să-și vadă propria 
faţă, albă ca zăpada și cu ochii înghețaţi. „Adânc în sufletul tău”, 
îi spusese, „știi că ești deja mort, ars pe dinăuntru. Îţi dai seama 
că ai mult mai multe în comun cu victimele tale după ce le-ai 
omorât, decât înainte.” Aceste cuvinte, deși rostite numai în vis, 
și deși reprezentau o evidentă aberaţie, îl făcuseră, totuși, să se 
trezească ţipând. Era viu, nu mort, era puternic și plin de viață, 
un om ale cărui pofte erau pe cât de puternice, pe atât de 
neobișnuite. Cuvintele cadavrului din vis îl urmăriră de-a lungul 
anilor, și îl înfricoșau un pic când îi reveneau în minte în astfel 
de momente. Și acum, ca întotdeauna, refuză să se oprească 
asupra lor. Prefera să-și îndrepte atenţia asupra fetei din pat. 

Părea să aibă cam paisprezece ani și era destul de drăguță. 
Captivat de tenul ei perfect, se întrebă dacă pielea era la fel de 
minunată și la pipăit, în cazul în care avea îndrăzneala să o 
atingă cu degetele. Buzele îi erau ușor depărtate, de parcă ar fi 
fost deschise cu blândeţe de sufletul ce o părăsise. Ochii 
limpezi, de un albastru intens, păreau enormi, prea mari pentru 
fața ei, la fel de nemărginiţi ca cerul de iarnă. 

S-ar fi uitat ore în șir la ea. 

Oftând cu regret, închise lampa. 


VP - 50 


Stătu o vreme în întuneric, învăluit de aroma înţepătoare a 
sângelui. 

Când ochii i se reacomodară cu întunericul, se întoarse în hol, 
fără să se mai deranjeze să închidă ușa fetei după el. Intră în 
camera de vizavi, care era neocupată. 

Dar în camera următoare, Candy mirosi o dâră de sudoare 
râncedă și auzi un sforăit. Era un băiat de șaptesprezece sau 
optsprezece ani, nu unul mic, și se luptă cu mai multă ardoare 
decât sora lui. Dar dormea pe burtă și, când Candy îl dezveli și 
se aruncă asupra lui, fața băiatului fu surprinsă în pernă, 
sufocându-l și împiedicându-l să strige. Lupta a fost violentă, dar 
scurtă. Băiatul leșină din cauza lipsei de oxigen și Candy îl 
întoarse pe spate. Când se aplecă spre gâtul dezvelit, Candy 
scoase un strigăt de nerăbdare, mai puternic decât toate 
zgomotele pe care le făcuse băiatul. 

Mai târziu, când deschise ușa celui de-al patrulea dormitor, 
primele raze timide ale zorilor pătrunseră pe fereastră. Umbrele 
se mai ghemuiau încă în colțuri, dar întunericul adânc fusese 
alungat. Lumina naturală era încă prea slabă pentru a dezvălui 
culorile obiectelor, care păreau, toate, diferite nuanţe de 
cenușiu. 

O blondă atrăgătoare de vreo treizeci de ani dormea într-o 
parte a unui pat uriaș. Cearșatfurile și pătura din cealaltă 
jumătate erau abia atinse, și Candy deduse că soțul femeii sau 
se mutase în altă parte, sau era plecat într-o călătorie de 
afaceri. Remarcă pe noptieră un pahar plin pe jumătate cu apă 
și o sticluţă cu medicamente. Ridică sticluţa și văzu că era plină 
cu pilule mici: un somnifer, din câte scria pe etichetă. Tot de pe 
etichetă află și numele femeii: Roseanne Lofton. 

În picioare, Candy o privi îndelung, și se simţi cuprins de dorul 
mai vechi de alintare maternă. Pofta continua să-l îmboldească, 
dar nu dorea să o atace violent, nu voia să o desfacă și să o 
golească de sânge în câteva minute. De data asta, trebuia să 
dureze mai mult. 

Dorea să sugă din acea femeie așa cum supsese sângele 
mamei lui când i se permitea această favoare. Uneori, când se 
afla în grațiile mamei, ea își făcea o tăietură superficială în 
palmă, sau își înțepa unul dintre degete, iar apoi îl lăsa să se 
ghemuiască și să se hrănească cu sângele ei o oră sau mai 
mult. În acele clipe, asupra lui se lăsa o liniște sufletească 


VP -51 


profundă, o fericire atât de mare, încât i se părea că lumea și 
suferinţele ei devin ireale, căci sângele mamei era ca niciun 
altul, pur ca lacrimile unui sfânt. Desigur, prin asemenea răni 
mărunte nu putea absorbi decât vreo câteva grame din ea, dar 
acel firicel era mai prețios și mai hrănitor decât toți litrii pe care 
i-ar fi putut bea de la zeci de alţi oameni. Femeia din fața lui nu 
o să aibă un asemenea nectar în vene, dar, dacă își închidea 
ochii în timp ce sugea, și dacă lăsa ca mintea să i se întoarcă în 
trecut, la amintirea zilelor dinaintea morţii mamei, poate că 
avea să reușească să retrăiască cel puţin o mică parte din acea 
sublimă seninătate pe care o cunoscuse atunci... și să simtă un 
vag ecou al vechii emoţii. 

În cele din urmă, fără să îndepărteze pătura, Candy se așeză 
ușor pe pat și se întinse lângă femeie, privind cum pleoapele ei 
grele tremurau, apoi se deschideau. ÎI privi, clipind, în timp ce se 
ghemuia lângă ea și, câteva secunde, păru să creadă că încă 
mai visa, căci trăsăturile ei relaxate nu trădau nicio expresie. 

— Nu vreau decât sângele tău, îi șopti el. 

Brusc, femeia se eliberă de efectele sedativului, iar ochii ei se 
umplură de teamă. 

Înainte ca ea să poată pângări frumusețea momentului, 
strigând sau opunând rezistenţă, spulberând astfel iluzia că era 
mama lui și i se oferea de bună voie, o lovi în gât cu pumnul său 
greu. Apoi o lovi din nou. Apoi o izbi în obraz de două ori. 
Femeia căzu pe pernă, pierzându-și cunoștința. 

Se strecură sub pătură, ca să fie mai aproape de ea, îi apucă 
mâna și îi ciupi palma cu dinţii. Își puse capul pe pernă, cu faţa 
spre femeie, bând șuvoiul lent din palma ei. După o vreme, 
închise ochii și încercă să-și închipuie că se afla lângă mama lui, 
și, în cele din urmă, o liniște binevenită îl cuprinse. Totuși, deși 
era mai fericit decât fusese de la o vreme, nu simţea o fericire 
profundă, ci doar o pojghiţă de bucurie care-i înveselea 
superficial inima, fără să atingă încăperile ei întunecate și reci. 


14. 


După numai câteva ore de somn, Frank Pollard se trezi pe 
bancheta din spate a Chevrolet-ului furat. Soarele de dimineaţă 


VP - 52 


ce pătrundea prin geamuri era destul de puternic pentru a-l face 
să clipească. 

Era amorţit, îl dureau încheieturile și se simţea neodihnit. 
Avea gâtul uscat și ochii îl usturau, de parcă nu dormise de 
câteva zile. 

Cu un geamăt, Frank își cobori picioarele de pe banchetă, se 
ridică în capul oaselor și tuși. Işi dădu seama că avea mâinile 
amorțţite; le simțea reci și uscate, și observă că își încleștase 
degetele în pumni. Evident, dormise așa multă vreme, pentru 
că, la început, îi fu imposibil să le desfacă. Avu nevoie de un 
efort considerabil ca să-și relaxeze pumnul drept... și o 
substanţă neagră și sfărâmicioasă i se prelinse printre degetele 
ce-și reveneau la viaţă. 

Se holbă perplex la grăunțele negre ce se scurseră pe cracul 
jeanșilor, și de-acolo pe pantoful drept. Își ridică mâna, ca să 
privească mai îndeaproape rămășițele ce i se lipiseră de palmă. 
Arăta și mirosea ca nisipul. 

Nisip negru? De unde îl avea? 

Când își deschise și mâna stângă, se scurse încă o cantitate 
de nisip. 

Nedumerit, se uită pe fereastra mașinii la cartierul rezidenţial 
în care se afla. Văzu gazon verde, pământ negru acolo unde 
iarba nu răsărise, răsaduri cu vlăstare de conifere împrejmuind 
unele tufișuri, dar nu văzu nimic care să semene cu ceea ce 
ținuse în pumnii strânși. 

Se afla în Laguna Nigel, deci în apropierea Oceanului Pacific și 
a plajelor vaste. Dar plajele acelea erau albe, nu negre. 

Când îi reveni sângele în degetele amorţite, se lăsă în scaun, 
își aduse mâinile în faţa ochilor, și se uită cu atenţie la firele 
negre presărate pe palmele umezite de transpiraţie. Nisipul, 
chiar și negru fiind, era o substanţă banală și nevinovată, dar 
rămășițele de pe mâinile sale îl tulburau atât de tare, de parcă 
ar fi fost sânge proaspăt. 

— Cine naiba sunt și ce se întâmplă cu mine? se întrebă cu 
voce tare. 

Ştia că are nevoie de ajutor. Dar nu știa cui i l-ar putea cere. 


VP-53 


15. 


Bobby se trezi din cauza vântului din Santa Ana, care ofta 
printre copaci. Vuia printre streșini, dirijând corul de scârțâituri 
și pocnete ale ţiglelor de cedru și ale grinzilor acoperișului. 

Clipi, cu ochii umflaţi de somn, și se chiori la numerele de pe 
tavan: 12:07. Deoarece, uneori, aveau un orar neconvențional și 
dormeau ziua, instalaseră obloane marca Rolladen, lăsând 
camera într-un întuneric de hrubă, cu excepţia afișajului verde- 
deschis al ceasului, ale cărui cifre se reflectau pe tavan ca un 
mesaj de rău augur, venit de pe celălalt tărâm. 

Având în vedere că se culcaseră în zori, și adormiseră 
imediat, știau că numerele de pe tavan însemnau că trecuse 
puţin de prânz, și nu de miezul nopţii. Dormise aproximativ șase 
ore. Rămase nemișcat, întrebându-se dacă Julie se trezise. 

— Da, m-am trezit, spuse ea. 

— Ești o vrăjitoare, zise el. Știai la ce mă gândesc. 

— Asta nu înseamnă că sunt o vrăjitoare. Înseamnă că sunt 
căsătorită. 

Se întinse către Julie, și ea veni în braţele lui. 

O vreme, rămaseră îmbrăţișaţi, mulţumiţi să fie unul lângă 
celălalt. Apoi, dintr-o dorinţă comună și tacită, începură să facă 
dragoste. 

Lumina cifrelor verzi de pe tavan era prea slabă pentru a 
înlătura întunericul absolut, așa că Bobby nu o putea vedea 
deloc pe Julie. Dar o „vedea”, totuși, cu mâinile. Bucurându-se 
de pielea ei moale și mătăsoasă, de rotunjimile elegante ale 
sânilor ei, descoperindu-le proeminențele la locul lor, simțind 
încordarea mușchilor și a mișcărilor fluide ale acestora, părea un 
orb care-și folosea mâinile pentru a da viaţă unui ideal interior 
de frumusete. 

Vântul zgudui lumea exterioară, sincronizându-se cu orgasmul 
lui Julie. lar când Bobby nu se mai putu nici el abţine, când își 
dădu drumul, strigând, vântul șuierător îl acompanie, și o pasăre 
care se adăpostise într-o streașină apropiată fu suflată de-acolo 
cu foșnet de pene și piuituri din ce în ce mai îndepărtate. 

Rămaseră  întinși unul lângă celălalt, în întuneric, 
amestecându-și  respiraţiile şi  atingându-se aproape cu 


VP - 54 


reverență. Nu doreau și nici nu simțeau nevoia să vorbească; 
vorbele ar fi stricat momentul. 

Stinghiile de aluminiu ale obloanelor vibrau încet în palele de 
vânt. 

Cu timpul, starea de beatitudine erotică dispăru, făcând loc 
unei neliniști ciudate, al cărei motiv Bobby nu-l putea găsi. 
Întunericul ce-l învăluia părea să-l domine, de parcă absenţa 
luminii provoca o îngroșare a aerului, până când acesta avea să 
devină la fel de vâscos și irespirabil ca și siropul. 

Deși tocmai făcuse dragoste cu ea, îi veni brusc ideea 
absurdă că Julie nu se afla lângă el, și că se acuplase cu un vis, 
sau cu atotprezentul întuneric însuși, și că ea fusese furată în 
acea noapte îndepărtată de o putere stranie, pe care el nu o 
putea desluși, și că nu avea s-o mai revadă. 

Frica sa copilărească îl făcu să se simtă prost, dar se ridică 
într-un cot și se întoarse către una dintre lămpile de perete 
montate lângă pat. 

Când o văzu pe Julie întinsă lângă el, zâmbitoare, cu capul 
sprijinit de o pernă, temerile lui inexplicabile dispărură brusc. 
Expiră îndelung, surprins să descopere că-și ţinuse respirația. 
Dar o anumită tensiune continua să rămână în el, și priveliștea 
lui Julie, în siguranţă și neatinsă, cu excepţia cicatricei de pe 
frunte, nu era suficientă pentru a-l ajuta să se destindă total. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă ea, sensibilă ca întotdeauna. 

— Nimic, minţi el. 

— Te doare, cumva, capul de la romul din eggnog? 

Ce îl deranja pe el nu era o mahmureală, ci sentimentul 
straniu de care nu putea scăpa, că avea să o piardă pe Julie, că 
exista ceva acolo, în ostila lume exterioară, care avea să vină s- 
o ia. Fiind optimistul familiei, era, de obicei, scutit de gânduri 
negre despre evenimentele viitoare; de aceea, această stranie 
presimţire de rău augur îl înspăimânta mai mult decât dacă ar fi 
fost obișnuit cu asemenea senzaţii. 

— Bobby? zise ea, încruntându-se. 

— Am o durere de cap, o asigură el. 

Se aplecă și îi sărută ochii, apoi o sărută iarăși, făcând-o să se 
apropie cât mai mult pentru a o împiedica să-i vadă fața și să 
citească pe ea spaima pe care o ascundea. 


VP-55 


Mai târziu, după ce au făcut câte un duș și s-au îmbrăcat, au 
luat în grabă micul dejun, stând în picioare la masa din 
bucătărie: brioșe cu gem de zmeură, câte o jumătate de banană 
fiecare și cafea tare. Căzuseră de acord să nu se ducă la birou. 
Un telefon scurt dat lui Clint Karaghiosis confirma că fuseseră 
îndeplinite aproape toate formalităţile pentru închiderea cazului 
Decodyne și că nu exista nicio altă afacere urgentă, care să 
necesite prezenţa lor. 

În garaj îi aștepta un Suzuki Samurai, a cărui priveliște îi ridică 
moralul lui Bobby. Samuraiul era o camionetă mică, model 
sport, cu tracţiune pe toate roţile. Bobby justificase cumpărarea 
mașinii lăudându-i lui Julie multiplele calități ale acesteia: era 
folositoare, dar și recreativă, accentuând în mod special preţul 
relativ rezonabil, dar, de fapt, o dorise fiindcă era o plăcere să o 
conduci. Julie nu fusese dezamăgită și se atașase de mașină, 
pentru că și ei îi făcea plăcere să o conducă. De astă dată, îl 
lăsă pe Bobby la volan când se oferi să i-l cedeze ei. 

— Am condus destul noaptea trecută, zise Julie, în timp ce-și 
prindea centura de siguranţă. 

Pe străzile bătute de vânt, se învârteau și se rostogoleau 
frunze moarte, crenguţe rupte, câteva petice de hârtie și alte 
resturi mai greu de recunoscut. Vârtejuri de praf veneau din est, 
de unde vântul Santa Ana, numit astfel după munţii din care se 
năștea, sufla prin canioane și prin dealurile aride, năpădite de 
tufișuri, pe care harnicii antreprenori din districtul Orange nu 
apucaseră încă să le evalueze și să le acopere cu mii de 
exemplare aproape identice, din lemn și stuc, ale visului 
californian. Copacii se îndoiau în faţa revărsării oceanului de aer 
care se îndrepta în valuri puternice și haotice către adevărata 
mare aflată în vest. Ceaţa din noaptea trecută dispăruse și ziua 
era atât de senină, încât de pe dealuri se putea zări insula 
Catalina, la cincizeci și patru de kilometri de coasta Pacificului. 

Julie dădu drumul unui CD cu Artie Shaw, și în mașină 
răsunară sunetul dulceag și ritmul ușor săltăreț ale piesei „Begin 
the Beguine”. Melodioasele saxofoane ale lui Les Robinson, 
Hankfreeman, Tony Pastor și Ronnie Perry erau într-un ciudat 
contrapunct cu haosul stârnit de vântul Santa Ana și distanţa la 
care se afla acesta. 

Din Orange, Bobby se îndreptă spre sud-vest, către orașele de 
pe litoral: Newport, Corona Del Mar, Laguna, Dana Point. Se 


VP - 56 


menținea, pe cât posibil, pe șoselele ce mai puteau fi 
considerate, în acest ţinut urbanizat, ca „lăturalnice”. Trecură 
chiar pe lângă două livezi de portocali, care, odinioară, tapetau 
întreaga zonă, dar care cedau, acum, în faţa asaltului implacabil 
al caselor și aleilor. 

Julie devenea din ce în ce mai vorbăreaţă și mai vioaie, cu 
fiecare kilometru parcurs, dar Bobby își dădea seama că eo 
stare de spirit artificială. De fiecare dată când îl vizitau pe 
fratele ei, Thomas, Julie se străduia să-și ridice moralul. Deși îl 
iubea pe Thomas, fiecare revedere îi frângea inima, așa că se 
fortifica dinainte cu un umor contrafăcut. 

— Nu e niciun nor pe cer, spuse ea, când treceau pe lângă 
vechea fabrică de ambalare a fructelor, Irvine Ranch. Nu-i așa 
că e o zi frumoasă, Bobby? 

— E o zi minunată, întări el. 

— Probabil că vântul a suflat norii până-n Japonia, 
îngrămădindu-i peste Tokyo. 

— înî. În momentul de faţă, murdăria din California a căzut 
peste Ginza. 

Sute de flori roșii de bougainvillea, smulse de vânt, traversară 
șoseaua, și Samuraiul păru, o clipă, prins într-o furtună de 
zăpadă purpurie. Li se păruse că vârtejul de petale avea un aer 
oriental, dar poate că asta se datora faptului că tocmai 
vorbiseră despre Japonia. 

— Chiar și furtunile sunt frumoase aici, spuse Julie. Nu-i așa că 
suntem norocoși, Bobby, să trăim într-un loc atât de deosebit? 

„Frenesie”, celebra piesă a lui Artie Shaw, începu brusc, cu un 
swing al corzilor de chitară. De fiecare dată când îl auzea, lui 
Bobby aproape că-i venea să creadă că se afla într-un film din 
anii '30 sau '40 și că, dacă dădea colțul, avea să-l întâlnească 
pe vechiul său prieten, James Stewart, sau poate pe Bing 
Crosby, să cineze împreună cu Cary Grant, Jean Arthur și 
Katherine Hepburn , și că urmau să se întâmple tot felul de 
lucruri ciudate și amuzante. 

— În ce film te afli acum? îl întrebă Julie, care-l cunoștea prea 
bine. 

— Încă nu mi-am dat seama. Poate în „Dosarul Philadelphia”. 

Când ajunseră în parcarea azilului Cielo Vista, Julie reușise 
deja să-și inducă o stare euforică. Cobori din Samurai, se- 
ntoarse către apus și zâmbi orizontului, acolo unde se uneau 


VP - 57 


cerul cu oceanul, de parcă nu ar mai fi văzut niciodată un peisaj 
mai frumos. Într-adevăr, priveliștea era ameţitoare, căci Cielo 
Vista era înălţată pe o faleză aflată la mai puţin de jumătate de 
kilometru de Oceanul Pacific, dominând o bună parte din Gold 
Coast-ul californian. Bobby admira și el priveliștea, ușor adus de 
spate și cu capul vârât între umeri, din cauza vântului rece și 
agresiv. 

Când se hotări, Julie îl luă pe Bobby de mână, i-o strânse tare 
și intrară. 

Azilul Cielo Vista era o instituție particulară, fără fonduri de la 
guvern, iar arhitectura sa încălca toate principiile ce stăteau la 
baza construcţiei clădirilor de stat. Era o vilă cu un etaj, cu 
fațada în stil spaniol, din stuc de culoare portocaliu-gălbuie, 
culoare accentuată de albul cornișelor din marmură, al ușilor și 
al ramelor de la ferestre; deasupra ușilor se arcuiau bolți 
graţioase, cu pervazuri late. Trotuarele erau străjuite de ţepușe 
pe care se încolăceau bougainvillea cu flori purpurii și violete, pe 
care vântul le făcea să șoptească, neliniștite. Înăuntru, podelele 
erau acoperite cu vinilin gri, presărat cu pete de culoarea 
peruzelei și portocalii, iar pereţii erau de culoarea piersicii, dând 
casei o ambianţă plăcută și aerisită. 

Se opriră în foaierul aflat în spatele ușii de la intrare, cât timp 
Julie scoase un pieptene ca să-și aranjeze părul ciufulit de vânt. 
Trecură pe la biroul de informaţii situat într-o sală de așteptare 
liniștită, și apoi o luară pe holul dinspre nord, către camera lui 
Thomas. 

Dintre cele două paturi aflate în cameră, al lui era cel mai 
apropiat de fereastră, dar Thomas nu ședea nici pe el, nici în 
fotoliul său. Din ușă, îl văzură așezat la biroul pe care îl împărțea 
cu colegul său de cameră, Derek. Așa cum ședea, aplecat 
deasupra mesei și decupând o fotografie dintr-o revistă, Thomas 
părea, în chip ciudat, atât solid, cât și fragil, atât masiv, cât și 
delicat. Era puternic din punct de vedere fizic, dar slab din punct 
de vedere mental și emoţional, iar această deficiență interioară 
se reflecta în exterior, făcând să pălească forța degajată de 
aspectul său. Cu gâtul său gros, umerii mari și lăsaţi, spatele lat 
și membrele relativ scurte, Thomas părea un gnom, dar, când îi 
simţi și se întoarse, se putea vedea că fața sa nu se bucura de 
trăsăturile simpatice ale unei fiinţe din povești, ci, mai degrabă, 
dovedea un destin genetic nemilos, o tragedie biologică. 


VP -58 


— Jules! strigă el, dând drumul foarfecelor și revistei, și 
aproape răsturnând scaunul în viteza cu care se ridică. 

Era îmbrăcat cu jeanși largi și cu o cămașă verde, flanelată. 
Părea cu trei ani mai tânăr decât vârsta lui reală. 

— Jules! Jules! 

Julie își desprinse mâna de-a lui Bobby și intră în cameră, 
deschizând larg braţele. 

— Bună, iubitule! 

Thomas se repezi spre ea, cu pași târșâiţi, de parcă tălpile i-ar 
fi fost atât de îngreunate cu fier, încât nu le putea ridica. Deși 
avea douăzeci de ani - cu zece mai puţin decât Julie -, era cu 
zece centimetri mai scund ca sora sa, abia atingând un metru 
șaizeci. Se născuse cu sindromul Down, un diagnostic pe care 
putea să-l pună și un nespecialist, uitându-se la faţa sa: frunte 
teșită, cute la colţurile ochilor, dându-i un aspect oriental, nas 
turtit, urechi așezate prea jos pentru un cap prea mic, în 
comparație cu restul trupului, celelalte trăsături având contururi 
moi, greoaie, deseori întâlnite la suferinzii de boli mentale. Deși 
înfățișarea lui părea făcută ca să exprime tristețe și singurătate, 
un zâmbet minunat, de pură încântare, reuși să înfrângă acest 
obstacol. 

Julie avea întotdeauna un efect benefic asupra lui Thomas. 

Nu mă miră, gândi Bobby, în fond, are același efect chiar și 
asupra mea. 

Aplecându-se puţin, Julie îl cuprinse în braţe pe fratele ei, și, o 
vreme, rămaseră așa. 

— Ce mai faci? îl întrebă ea. 

— Bun, răspunse Thomas. Fac bun. 

Vorbirea sa era greoaie, dar ușor de înţeles, căci nu avea 
limba la fel de deformată ca la alte victime ale sindromului 
Down; era un pic mai mare decât ar fi trebuit, dar nu era 
fisurată, și nici proeminentă. 

— Unde e Derek? 

— În vizită. La altă cameră. Se întoarce. Eu fac foarte bun. Tu 
faci bun? 

— Foarte bine, iubitule. Excelent. 

— Și eu fac excelent. Te iubesc, Jules, spuse Thomas, fericit, 
căci, faţă de Julie, nu avea acea timiditate ce îi nuanţa relaţiile 
cu ceilalţi. Te iubesc mult de tot. 

— Și eu te iubesc, Thomas. 


VP -59 


— Mi-a fost frică... poate că nu vii. 

— Eu vin întotdeauna, nu-i așa? 

— Întotdeauna, zise el!, dându-i, în sfârșit, drumul surorii sale 
și aruncând o privire în spatele ei. Bună, Bobby! 

— Bună, Thomas! Arăţi foarte bine. 

— Da? 

— Să mor dacă te mint! 

Thomas râse. 

— E caraghios, îi spuse lui Julie. 

— Pe mine nu mă îmbrățișează nimeni? întrebă Bobby. Sau 
trebuie să stau aici cu braţele deschise până când mă confundă 
cineva cu un cuier? 

Ezitând, Thomas o lăsă pe sora lui și îl îmbrăţișă pe Bobby. 
Chiar și după atâţia ani, Thomas nu se acomodase complet cu 
Bobby, nu din cauza vreunui sentiment de antipatie, ci pentru că 
lui Thomas nu-i plăceau schimbările și se adapta încet la ele. 
Deși trecuseră șapte ani, căsătoria surorii sale era o schimbare, 
ceva încă nou pentru el. 

Dar mă place, gândi Bobby, poate chiar la fel de mult cât îl 
plac și eu. 

Nu era greu să nutrești o simpatie pentru victimele 
sindromului Down, o dată ce depășeai sentimentul de milă care, 
iniţial, te distanța de ele, pentru că majoritatea manifestau o 
inocenţă și o naivitate reconfortante. Dacă nu erau inhibate de 
timiditatea și stânjeneala legate de defectele lor, erau persoane 
directe, mai sincere decât ceilalţi și incapabile de meschinăriile 
și șiretlicurile care caracterizau atâtea relaţii sociale între 
oamenii „obișnuiţi”. Vara trecută, la picnicul organizat de Cielo 
Vista, cu ocazia zilei de 4 lulie, mama unuia dintre pacienţi îi 
spusese lui Bobby: „Uneori, privindu-i, am senzaţia că în ei se 
află ceva - un fel deosebit de blândeţe și de bunătate - care se 
apropie de Dumnezeu mai mult decât orice se află în sufletele 
noastre.” Acum, Bobby simţea adevărul acelei afirmaţii, în timp 
ce-l strângea în braţe pe Thomas și-i privea figura nostimă și 
boţită. 

— Te-am luat de la o poezie? întrebă Julie. 

Thomas îi dădu drumul lui Bobby și se întoarse în grabă la 
masa de lucru. Când ei intraseră, Julie văzuse pe masă o revistă, 
din care el tocmai tăiase o poză. Thomas deschise dosarul la 
care lucra - alte paisprezece fuseseră deja umplute cu creaţiile 


VP - 60 


sale și stăteau aranjate pe o policioară de lângă pat - și le arătă 
două pagini pe care lipise tăieturi aranjate sub formă de versuri 
și strofe, ca o poezie. 

— Asta a fost ieri, spuse Thomas. Mi-a luat mult timp, și a fost 
greu, dar acum a fost... este... bun. 

Cu patru sau cinci ani în urmă, se hotărâse să devină poet, ca 
un personaj pe care îl văzuse și îl adorase la televizor. Victimele 
sindromului Down aveau diferite grade de retardare mentală, de 
la una ușoară la una severă. Thomas se afla undeva deasupra 
mediei, dar nu avea capacitatea intelectuală necesară pentru a 
învăţa să scrie și alt cuvânt în afara numelui său. Acest 
impediment nu l-a oprit. Ceruse hărtie, lipici, un clasor și 
maldăre de reviste vechi. Le obținuse rapid, căci cerea rareori 
ceva, iar Julie ar fi mutat și munţii din loc pentru el. „Tot felul de 
reviste”, spusese el, „cu multe poze frumoase... dar și urâte... 
de tot felul”. Din Time, Newsweek, Life, Hot Rod, Omni, 
Seventeen și zeci de alte reviste, el decupa poze întregi, și 
fragmente din poze, aranjându-le, ca pe cuvinte, în imagini ce 
exprimau ceva foarte important pentru el. Unele dintre „poezii” 
erau alcătuite doar din câte cinci imagini, în timp ce altele 
conţineau sute de decupaje aranjate în strofe ordonate, sau, mai 
des, în versuri fluide, ce aduceau a rimă albă. 

Julie îi luă clasorul din mâini și se așeză în fotoliul de lângă 
fereastră, unde se concentră asupra ultimei lui creaţii. Thomas 
ramase la masa de lucru, privind-o cu emoție. 

Poeziile sale în imagini nu spuneau povești, nu aveau o temă 
narativă, dar nici nu erau formate din imagini alese la 
întâmplare. Turla unei biserici, un șoricel, o femeie frumoasă, 
îmbrăcată cu o rochie elegantă, verde ca smaraldul, un lan de 
margarete, o conservă de ananas, imaginea în formă de seceră 
a lunii, niște clătite așezate una peste alta, cu siropul curgând 
din ele, câteva rubine scânteind pe un postament de catifea 
neagră, un pește, un copil râzând, o călugăriţă rugându-se, o 
femeie jelind lângă cadavrul mutilat al bărbatului iubit, mort pe 
un front din cine știe ce loc părăsit de Dumnezeu, un pachet de 
bomboane, un căţeluș cu urechi lungi, niște călugărițe 
îmbrăcate în negru - din astfel de poze și alte mii asemenea lor, 
Thomas își alegea elementele compozițiilor sale. De la bun 
început, Bobby sesizase strania calitate a majorităţii „poeziilor”, 
o simetrie prea fundamentală pentru a putea fi definită, 


VP-61 


juxtapuneri care erau, în același timp, naive și profunde, ritmuri 
a căror prezenţă era incontestabilă, dar și imposibil de 
demonstrat, un mod personal de a vedea lumea care era 
evident, dar prea misterios pentru a putea fi înţeles cu adevărat. 
De-a lungul anilor, Bobby asistase la perfecționarea poeziilor, ce 
deveneau tot mai emoționante, deși le înțelegea atât de puţin, 
încât nu putea să explice în ce constau îmbunătățirile aduse. 
Sesizase doar că ele existau. 

Julie își ridică privirea de pe clasorul deschis în faţa ei. 

— E minunat, Thomas, spuse ea. Imi dă senzaţia că vreau... 
să alerg prin iarbă... și să stau sub cerul liber, și poate și să 
dansez, să-mi dau capul pe spate. Mă face să mă bucur de viaţă. 

— Da! strigă Thomas, bâlbâindu-se un pic și bătând din 
palme. 

Julie îi întinse clasorul lui Bobby, care se așeză pe marginea 
patului, ca să-l citească. 

Cel mai interesant aspect al poeziilor lui Thomas era 
intensitatea emoţiilor pe care le stârneau cu ușurință. Niciuna 
dintre ele nu lăsa cititorul indiferent, așa cum ar fi făcut-o un 
amalgam de imagini culese la întâmplare. Privind compoziţiile 
lui Thomas, Bobby râdea uneori cu voce tare, alteori își 
ascundea lacrimile, la unele simțea frică sau tristeţe, iar la 
altele, regret sau uimire. Nu știa de ce o anume piesă îi evoca 
un anume sentiment; efectul se afla, de fiecare dată, dincolo de 
orice analiză. Compozițiile lui Thomas funcționau la un nivel 
primar al minţii, provocând reacţii într-o regiune mult mai 
ascunsă decât subconștientul. 

Ultima lui poezie nu făcea excepţie. Bobby simţea aceleași 
lucruri ca și Julie: că viața e bună, că lumea e frumoasă, că a trăi 
e minunat. 

Ridică privirea de pe clasor și văzu cum Thomas îi aștepta 
reacţia cu aceeași nerăbdare cu care o anticipase pe cea a Juliei, 
ca un semn - poate că părerea lui Bobby era tot atât de preţuită 
ca și a surorii lui, chiar dacă nu se situa încă la nivelul unei 
îmbrăţișări la fel de lungi și de intense. 

— Extraordinar! șopti el. Thomas, poezia asta îmi dă o 
senzaţie caldă, electrică... simt cum mă trec fiorii. 

Thomas zâmbi larg. 

Uneori, privindu-l, Bobby avea impresia că există doi de 
Thomas în interiorul acelui craniu, din păcate diform. Thomas 


VP - 62 


numărul unu era debilul, dulce, dar slab de înger. Thomas 
numărul doi era la fel de deștept ca oricine, dar ocupa doar o 
mică parte a creierului bolnav, pe care îl împărțea cu Thomas 
numărul unu, o cămăruţă în centru, de unde nu putea comunica 
direct cu lumea exterioară. Toate gândurile lui Thomas doi erau 
nevoite să treacă prin partea de creier a lui Thomas unu, 
devenind la fel cu ale acestuia din urmă; așa că lumea nu putea 
să știe că Thomas doi există, că gândește, simte și că este cât 
se poate de viu, decât prin intermediul poemelor în poze, a 
căror esență reușea să supravieţuiască chiar și după ce era 
filtrată prin Thomas unu. 

— Ai un mare talent, recunoscu Bobby, care aproape că îl 
invidia. 

Thomas roși, apoi își cobori privirea. Se ridică și, târșâindu-și 
picioarele, se duse repede la frigiderul care zumzăia încet, lângă 
ușa de la baie. Mesele se serveau în sala comună, unde 
mâncarea și băutura erau distribuite la cerere, dar pacienţilor 
care dispuneau de o capacitate mentală suficientă pentru a 
păstra curăţenia în cameră li se îngăduia să aibă un frigider 
unde să-și ţină mâncarea și băuturile preferate, încurajându-le, 
astfel, independenţa. Scoase trei cutii de Coca-Cola. Îi întinse 
una lui Bobby și una lui Julie, iar cu cea de-a treia se întoarse la 
scaun. 

— Aţi mai prins oameni răi? întrebă el. 

— Mda, umplem închisorile, răspunse Bobby. 

— Povestește-mi. 

Julie se aplecă în faţă și Thomas își trase iute scaunul cu 
spetează mai aproape de al ei, până ce li se atinseră genunchii. 
li povesti apoi părţile mai interesante ale întâmplărilor din seara: 
trecută de la Decodyne, făcându-l pe Bobby să pară mai viteaz 
decât fusese în realitate, și având grijă să minimalizeze pe cât 
posibil propria ei implicare, nu neapărat din modestie, ci mai 
mult ca să nu îl sperie pe Thomas cu o imagine prea exactă a 
pericolului prin care trecuse. In felul lui, Thomas era o persoană 
puternică; dacă n-ar fi fost, s-ar fi ghemuit de mult în pat cu fața 
la perete și nu s-ar mai fi ridicat niciodată. Nu era însă într-atât 
de puternic încât să suporte s-o piardă pe Julie. Ar fi fost distrus 
doar la gândul că este în pericol. Astfel că Julie făcu în așa fel 
încât cursa nebună din noaptea trecută să pară nu atât 


VP - 63 


periculoasă, cât amuzantă și incitantă. Versiunea ei revizuită îl 
distră pe Bobby, aproape la fel de mult ca pe Thomas. 

Ca de fiecare dată însă, după un timp Thomas se simți 
copleșit de relatarea lui Julie, astfel că povestea deveni mai mult 
complicată decât interesantă. 

— M-am umplut, zise el, ceea ce însemna că încă mai încerca 
să prelucreze tot ce i se spusese până atunci, și deocamdată nu 
mai era loc pentru nimic altceva. 

Era fascinat de lumea de dincolo de Cielo Vista și tânjea 
adesea să facă și el parte din ea, dar în același timp i se părea 
mult prea gălăgioasă, pitorească și strălucitoare, ca să suporte 
mai mult de câteva doze deodată. 

Bobby luă unul dintre clasoarele mai vechi din raft, se așeză 
în pat și începu să citească poezii. 

Thomas și Julie puseseră deoparte cutiile de Coca-Cola și 
stăteau acum în scaunele lor, aplecaţi în față, cu genunchii lipiţi 
și ținându-se de mâini, uneori privindu-se, alteori nu, stând pur 
și simplu împreună, aproape unul de celălalt. Julie avea nevoie 
de asta la fel de mult ca și Thomas. 

Mama lui Julie fusese ucisă când Julie avea doisprezece ani. 
Tatăl ei murise opt ani mai târziu, cu doi ani înainte de căsătoria 
ei cu Bobby. Avea doar douăzeci de ani și lucrase până atunci ca 
chelneriță ca să-și poată continua facultatea și să-și poată plăti 
partea ei de chirie pentru un apartament pe care-l împărțea cu o 
altă studentă. Părinţii ei nu fuseseră niciodată bogaţi și, deși îl 
ținuseră pe Thomas acasă, cheltuielile cu întreţinerea lui le 
consumaseră și puţinele economii pe care le aveau. Când a 
murit tatăl ei, Julie nu-și permisese să se mute într-un 
apartament doar cu Thomas, ca să nu mai vorbim că nu avea 
suficient timp ca să-l ajute să urmeze cursurile unei școli 
particulare, așa că fusese nevoită să-l înscrie într-o instituţie de 
stat pentru copii retardați. Deși Thomas nu-i reproșase niciodată 
acest lucru, ea își interpreta gestul ca o trădare. 

Intenţionase să-și dea diploma în criminologie, dar a renunţat 
la școală în anul al treilea și s-a înscris la academia de poliţie. 
Lucra deja de paisprezece luni ca sublocotenent când l-a 
cunoscut pe Bobby și s-a măritat cu el; trăise până atunci cu te 
miri ce, având un stil de viaţă un pic mai bun ca al unei femei 
ușoare, economisind majoritatea salariului în speranţa că va 
reuși să strângă niște bani care să-i permită într-o zi să cumpere 


VP - 64 


o căsuţă și să-l aducă pe Thomas să locuiască împreună cu ea. 
Puțin după nunta lor, când Dakota Investigations a devenit 
Dakota & Dakota, l-au luat pe Thomas la ei. Nu aveau însă un 
program de lucru stabil, și, deși alte victime ale sindromului 
Down erau capabile într-o anumită măsură să se descurce 
singure, Thomas avea nevoie de asistență permanentă. Costul a 
trei asistente calificate îl depășea cu mult pe cel al unei îngrijiri 
de cea mai bună calitate într-o instituţie privată ca Cielo Vista; 
dar ar fi fost dispuși să suporte o astfel de cheltuială dacă ar fi 
găsit pe cineva de încredere. L-au dus la Cielo Vista abia când 
nu au mai reușit să se ocupe de afaceri, să aibă o viaţă a lor și 
să aibă grijă și de Thomas. Era un azil la fel de bun ca oricare 
altul, dar Julie își interpretă și acest gest ca a doua trădare a 
fratelui ei. Faptul că era fericit la Cielo Vista și că părea să-i 
priască șederea acolo, nu-i ușura ei povara vinovăţiei. 

O parte a Visului, una chiar foarte importantă, era să 
găsească timpul și resursele financiare necesare să-l aducă pe 
Thomas acasă. 

Bobby își ridică ochii de pe clasor, chiar în momentul în care 
Julie îl întrebă pe Thomas: 

— Thomas, ai chef să ieși un pic cu noi? 

Thomas și Julie se ţineau încă de mâini, și Bobby văzu că, 
auzind de posibilitatea unei excursii, mâna cumnatului său se 
încordă. 

— Am putea face doar o plimbare cu mașina, sugeră Julie. 
Mergem până la mare, ne plimbăm pe faleză și poate mâncăm 
și o îngheţată. Ce zici? 

Thomas privi nervos la cea mai apropiată fereastră ce încadra 
o porțiune de cer senin, pe care se zăreau din când în când 
jucându-se pescăruși albi. 

— E urât afară, răspunse el. 

— Adie un pic vântul, dragul meu, atâta tot. 

— Nu mă refeream la vânt. 

— O să ne distrăm. 

— E urât afară, repetă el și-și mușcă buza de jos. 

Câteodată era dornic să se aventureze în lumea de-afară, dar 
alteori se trăgea înapoi în fața unei asemenea posibilităţi, ca și 
cum aerul de dincolo de Cielo Vista era otrava cea mai 
puternică. Thomas nu putea fi contrazis sau smuls din starea 
aceasta agorafobică și Julie știa că n-avea rost să insiste. 


VP - 65 


— Poate data viitoare, zise ea. 

— Poate, răspunse Thomas, uitându-se în jos. Dar astăzi e 
chiar foarte urât afară. Parcă o... simt cumva... răceala asta 
înfiorătoare... pe piele. 

După aceea, Bobby și Julie mai încercară un timp să discute 
despre altceva, dar Thomas părea că epuizase toate subiectele 
de conversaţie. Stătea tăcut, fără să se uite la ei, și nu dădea 
niciun semn că ar fi auzit măcar ce-i spuneau ei. 

Până la urmă nu mai spuseră nici ei nimic, dar după câteva 
minute, Thomas rupse tăcerea: 

— Nu plecați. 

— Nu plecăm, îl asigură Bobby. 

— Doar pentru că nu vorbesc... nu înseamnă că vreau să 
plecați. 

— Știm asta, puștiule, zise Julie. 

— Am nevoie de... tine. 

— Și eu am nevoie de tine, răspunse Julie. 

Apucă una dintre mâinile cu degete groase ale fratelui ei și-i 
sărută încheieturile degetelor. 


16. 


După ce cumpără o mașină de ras electrică, de la o 
tutungerie, Frank Pollard se bărbieri și se spălă cât se putea de 
bine în toaleta unei benzinării. Se opri la un magazin universal și 
își cumpără o valiză, lenjerie, niște ciorapi, câteva cămăși, o 
nouă pereche de jeanși și ceva mărunțișuri. O dată ajuns în 
parcarea din faţa magazinului universal, în Chevrolet-ul care se 
legăna din cauza rafalelor de vânt, băgă toate celelalte 
cumpărături în valiză. Apoi plecă și opri la un motel din Irvine, 
unde se înregistră sub numele de George Farris, folosind în 
acest scop unul dintre actele sale de identitate și plătind cu 
bani-gheață, pentru că nu avea o carte de credit. Avea, în 
schimb, o grămadă de bani-gheaţă. 

Ar fi putut să rămână în zona Laguna, dar simţea că nu 
trebuie să stea prea mult într-un singur loc. Poate că precauția 
lui se baza pe experienţă. Sau poate că fugea de atâta vreme, 


VP - 66 


încât se preschimbase într-un sclav al mișcării, o fiinţă care nu 
se mai putea simţi în largul ei stând pe loc. 

Camera de motel era mare, curată și mobilată cu bun-gust. 
Decoratorul fusese cuprins de moda sud-vestică: lemn vopsit în 
alb, scaune de răchită cu perne având modele portocalii și bleu- 
ciel, perdele de culoarea spumei de mare. Numai covorul 
maroniu-pestriţ, ales în mod evident pentru a ascunde petele și 
uzura, strica întrucâtva efectul; prin contrast cu acesta, mobila 
de culoare deschisă părea că plutește deasupra covorului 
întunecat, creând iluzii spaţiale, care erau deconcertante, ba 
chiar puţin înspăimântătoare. 

Frank își petrecu cea mai mare parte a după-amiezii lungit în 
pat, cu spatele sprijinit pe un munte de perne. Nu se uita la 
televizor, deși acesta era aprins. În schimb, încerca să pătrundă 
în gaura neagră a trecutului său. Oricât de mult încerca, nu-și 
putea reaminti nimic din viaţa de dinaintea momentului în care 
se trezise pe aleea din seara trecută. Dar o formă stranie și 
foarte amenințătoare părea să-l pândească în amintirile sale, și 
se întreba, neliniștit, dacă nu cumva amnezia sa era, de fapt, o 
binecuvântare. 

Avea nevoie de ajutor. Ținând cont de banii din sacoșa de 
voiaj și de cele două seturi de acte de identitate, bănuia că nu 
ar fi fost prea înțelept să se adreseze autorităţilor. Scoase 
cartea de telefon dintr-o noptieră și studie lista agenţiilor de 
detectivi particulari. Dar ideea de detectiv îl făcea să se 
gândească la filmele cu Humphrey Bogart și i se părea 
anacronică în această epocă modernă. Cum ar fi putut un individ 
îmbrăcat în trenci și cu o pălărie cu boruri tari să-l ajute să-și 
recapete memoria? 

În cele din urmă, în timp ce vântul cânta melodii la fereastră, 
Frank se întinse, ca să mai recupereze din somnul pierdut în 
noaptea trecută. 

Câteva ore mai târziu, cu un ceas înainte de asfintit, se trezi 
brusc, scâncind și gâfâind. Inima îi bătea cu repeziciune. 

Când se ridică în capul oaselor și se pregăti să se dea jos din 
pat, observă că avea mâinile umede și purpurii. Cămașa și 
jeanșii erau pline de sânge. O parte din sânge, dar în mod cert 
nu tot, era al lui, căci pe mâini avea crestături adânci, deschise. 
Faţa îl ustura, iar oglinda din baie îi dezvălui două zgârieturi 
lungi pe obrazul drept, una pe cel stâng și o a patra pe bărbie. 


VP - 67 


Nu pricepea cum i se întâmplase așa ceva în somn. Dacă s-ar 
fi zgâriat singur în timpul unei bizare frenezii provocate de un 
viS (și nu-și aducea aminte să fi visat ceva), sau dacă altcineva 
l-ar fi tăiat în timp ce dormea, s-ar fi deșteptat imediat. Ceea ce 
însemna că fusese treaz când se întâmplase, că apoi se 
întinsese iar în pat și adormise la loc, uitând incidentul, așa cum 
își uitase toată viața trăită înainte de aleea din noaptea trecută. 

Se întoarse, cuprins de panică, în dormitor și iscodi cu privirea 
pe sub pat și în dulap. Nu era sigur ce caută. Poate un cadavru. 
Nu găsi nimic. 

Chiar și gândul că ar fi putut omori pe cineva îi provoca 
greață. Ştia că nu are capacitatea de a omori, în afară poate de 
cazul în care s-ar fi aflat în legitimă apărare. Și atunci cine îi 
zgâriase faţa și mâinile? Al cui era sângele de pe el? 

Din nou, în baie, își scoase hainele pătate și le împachetă 
strâns. Își spălă faţa și mâinile. Cumpărase un creion septic o 
dată cu ustensilele de bărbierit; îl folosi pentru a opri 
sângerarea. 

Când își văzu ochii în oglindă, erau atât de înfricoșaţi, încât își 
mută privirea în altă parte. 

Frank își puse pe el haine curate și înhăţă cheile de pe birou. 
Se temea de ce ar putea găsi în Chevrolet. 

În timp ce trăgea zăvorul ușii, își dădu seama că nici ușa, nici 
cadrul ei nu erau pătate cu sânge. Dacă ar fi plecat în timpul 
prânzului și apoi s-ar fi întors cu mâinile sângerânde, nu ar fi 
avut prezenţa de spirit să șteargă urmele de sânge de pe ușă 
înainte de a se urca în pat. Și, oricum, nu văzuse nicio cârpă sau 
hârtie pătată de sânge, cu care să le fi curăţat. 

Afară, cerul era senin; soarele, pe cale să apună, era 
strălucitor. Palmierii din jurul hotelului tresăreau în bătaia 
vântului răcoros, emițând un susur permanent, punctat uneori 
de serii de ţăcănituri puternice, atunci când frunzele lor groase, 
franjurate, se loveau unele de altele ca niște dinţi. 

Aleea din beton de la intrarea camerei sale nu era pătată cu 
sânge. Interiorul mașinii era curat. Preșul murdar de cauciuc din 
portbagajul mașinii nu avea, nici el, urme de sânge. 

Stătea lângă portbagajul deschis, mijindu-și ochii către 
motelul scăldat în soare și parcarea în care se afla. La trei 
camere de camera lui, un bărbat și o femeie, ambii de vreo 
douăzeci de ani, își scoteau bagajele din Pontiac-ul lor negru. O 


VP - 68 


altă pereche, împreună cu fiica lor de vârsta gimnaziului, 
traversă în grabă aleea din beton, îndreptându-se, probabil, spre 
restaurantul hotelului. Frank își dădu seama că nu ar fi putut să 
iasă, să comită o crimă, și să se întoarcă ziua în amiaza mare, și 
plin de sânge, fără să fie văzut. 

Când reveni în cameră, cercetă așternuturile șifonate din pat. 
Aveau pete purpurii, dar nu arătau ca și când atacul - oricare ar 
fi fost natura acestuia - ar fi avut loc acolo. Bineînţeles, dacă tot 
sângele ar fi fost al lui, s-ar fi vărsat în mare măsură pe cămașă 
și pe jeanși. Dar tot nu putea să creadă că se sfâșiase singur în 
somn, trăgând cu o mână de cealaltă, și cu amândouă de faţă, 
fără să se trezească. 

In plus, fusese zgâriat de cineva cu unghii ascuţite. Unghiile 
lui erau tocite și tăiate din carne. 


17. 


La sud de azilul Cielo Vista, între Corona Del Mar și Laguna, 
Bobby ascundea Samuraiul în colțul parcării unei plaje deschise 
publicului. Cobori pe plajă, împreună cu Julie. 

Oceanul avea culoarea unei marmure verde-albastră, cu 
firișoare argintii. Apa era întunecată în larg, mai deschisă și mai 
colorată acolo unde se ridicau valurile care erau atinse de razele 
soarelui dolofan, aproape de asfinţit. Valurile se întorceau la 
țărm, în șiruri ordonate, mari, dar nu uriașe, purtând tichii de 
spumă pe care vântul le smulgea. 

Surferi îmbrăcaţi în costume negre, impermeabile, se 
îndreptau către zona din care se înălţau valurile, încercând să 
mai apuce o tură înainte de apusul soarelui. Alţii, purtând 
aceleași impermeabile, ședeau lângă două răcitoare mari și 
beau lichide fierbinţi din termosuri, sau Coors din cutii. Era o 
vreme prea răcoroasă pentru plajă și, cu excepția surferilor, 
plaja era pustie. 

Bobby și Julie o luară către sud, până când găsiră o colină 
destul de îndepărtată de apă, ca să nu fie stropiţi. Se așezară pe 
iarba tare, ce creștea ici-colo în solul nisipos și sărat. 

In cele din urmă, Julie rupse tăcerea. 


VP - 69 


— Un loc ca ăsta, cu o priveliște ca aici. Nu o casă mare, 
spuse ea. 

— Nici nu-i nevoie să fie mare. O sufragerie, un dormitor 
pentru noi, unul pentru Thomas, poate și un mic bârlog plin cu 
cărți. 

— N-am avea nevoie nici de-o cameră de zi, dar mi-ar plăcea 
o bucătărie mare. 

— Da. O bucătărie în care să simţi că trăiești. 

Julie oftă. 

— Cărţi, muzică, mâncare gătită, în loc de sanavișuri înghiţite 
în fugă, timp liber ca să stai pe prispă și să te bucuri de 
priveliște. Și să fim toţi trei împreună. 

Acesta era restul Visului: o casă la ocean și, în condiţiile unui 
trai modest, suficienţi bani pentru o pensionare venită cu 
douăzeci de ani mai devreme. 

Unul dintre lucrurile care îi plăcuseră lui Bobby la Julie - și lui 
Julie la el - era faptul că amândoi își dădeau seama ce scurtă e 
viaţa. E adevărat că toată lumea știe că viața e prea scurtă, dar 
cei mai mulţi dintre oameni nu se gândesc la asta, trăind de 
parcă „ziua de mâine” ar exista la nesfârșit. Dacă majoritatea 
oamenilor nu s-ar păcăli singuri în privinţa morții, nu ar mai privi 
cu atâta pasiune rezultatul unui meci de fotbal, desfășurarea 
unui serial la televizor, vorbăria politicienilor, sau o mie de alte 
lucruri care, de fapt, nu au nicio însemnătate în fața nopţii 
inevitabile și nesfârșite care se abate, în cele din urmă, asupra 
tuturor. Nu ar suporta să piardă niciun minut stând la coadă la 
magazin și ar refuza să-și petreacă ore în șir în compania celor 
plictisitori sau proști. Poate că ne așteaptă o altă lume după 
moarte, poate chiar Raiul, dar nu te poţi baza pe asta: numai pe 
noaptea fără de sfârșit. În acest caz, autoînșelarea este o 
binecuvântare. Nici Bobby, nici Julie nu erau oameni care să 
vadă totul în negru. Amândoi știau să se bucure de viaţă, chiar 
dacă nu acceptau iluzia nemuririi, care servește majorităţii drept 
pavăză împotriva inimaginabilului. Faptul că erau conștienți se 
exprimă nu în teamă sau depresii, ci în decizia fermă de a nu-și 
pierde vremea într-un vârtej de activităţi inutile și de a găsi o 
modalitate pentru a finanța lungi perioade de timp petrecute în 
propriul lor cămin liniștit. 


VP - 70 


În timp ce părul castaniu îi flutura în vânt, Julie privi cu ochii 
întredeschiși orizontul care se acoperea cu o lumină dulce-aurie, 
o dată cu coborârea soarelui. 

— Ceea ce îl sperie pe Thomas la gândul ieșirii în lume sunt 
oamenii, prea mulţi oameni. Dar ar fi fericit într-o căsuţă pe 
malul oceanului, cu o plajă liniștită și puţini oameni. Sunt 
convinsă că ar fi. 

— Va fi, o asigură Bobby. 

— Până când o să avem o agenţie suficient de mare pentru a 
o vinde, Coasta de Sud va fi cam scumpă. Dar și la nord de 
Santa Barbara e frumos. 

— Coasta e lungă, spuse Bobby, apucând-o de mijloc. Vom 
reuși să găsim un loc și în sud. Și vom avea timp să ne bucurăm 
de el. Nu vom trăi la nesfârșit, dar suntem tineri. Mai avem 
destui ani până când ne vom scrie numele pe cruci. 

Dar își aminti fiorul rău prevestitor care îl străbătuse în acea 
dimineaţă, după ce făcuseră dragoste, sentimentul că, în lumea 
bătută de valuri, exista ceva machiavelic pregătindu-se să i-o ia 
pe Julie. 

Soarele atinsese linia orizontului și începuse să se 
contopească, încet, cu ea. Lumina aurie, devenind treptat 
portocalie și apoi sângerie. larba și buruienile înalte din spatele 
lor foșneau în bătaia vântului, iar Bobby privi peste umăr 
vârtejurile de nisip care urcau dealul dintre plajă și parcare, 
precum niște stafii străvezii, scăpate din cimitire o dată cu 
asfinţitul. Venind din est, un val de întuneric se prăvălea asupra 
lumii. Atmosfera devenise cu adevărat rece. 


18. 


Candy dormi toată ziua, în dormitorul din faţă, care fusese al 
mamei lui, respirând parfumul ei special. De două sau de trei ori 
pe săptămână, turna cu grijă două-trei picături din parfumul ei 
preferat - Chanel nr. 5 - pe o batistă albă cu dantelă, pe care o 
punea pe noptieră, lângă peria și pieptenul argintii, așa încât 
fiecare inspiraţie îi reamintea de ea. Câteodată, când se trezea 
ca să-și aranjeze perna sau să-și strângă pătura în jurul său, 


VP -71 


aroma parfumului îl adormea, de parcă ar fi fost un 
tranchilizant; de fiecare dată se întorcea fericit la visele lui. 

Dormea în pantaloni de trening și în tricou, pentru că îi era 
greu să-și găsească o pijama pe măsură și pentru că era prea 
pudic, ca să doarmă dezbrăcat sau chiar în chiloţi. Il stânjenea 
propria-i goliciune, chiar și atunci când nu-l vedea nimeni. 

Strălucirea soarelui de iarnă scălda lumea exterioară în tot 
cursul acelei după-amiezi de joi, fără să răzbească însă prin 
jaluzelele cu modele de flori și prin perdelele trandafirii, ce 
străjuiau cele două ferestre. In cele câteva ocazii în care se 
trezi, Candy nu văzu decât strălucirea de perlă a oglinzii de pe 
toaletă și scânteierile ramelor argintii ale fotografiilor de pe 
noptieră. Ameţit de somn și de parfumul proaspăt pus pe 
batistă, își imagină cu ușurință că mult iubita lui mamă se afla în 
balansoarul ei, veghindu-l, și se simţi în siguranţă. 

Se trezi de tot cu puţin timp înainte de asfinţit și rămase, o 
vreme, întins, cu mâinile împreunate la ceafă, privind spre 
acoperișul baldachinului care se înălța deasupra patului; nu îl 
putea vedea, dar știa că se află acolo și contempla cu ochii 
minţii modelul cu boboci de trandafir al pânzei. Se gândi mai 
întâi la mama sa, la vremurile bune care trecuseră pentru 
totdeauna, și apoi se gândi la fata, la băiatul și la femeia pe care 
îi omorâse cu o noapte în urmă. Incerca să-și amintească gustul 
sângelui lor, dar amintirea aceea era mai puţin intensă decât 
cele referitoare la mama sa. 

După o vreme, aprinse lampa de pe noptieră și își plimbă 
privirea prin camera care avea o familiaritate liniștitoare: tapet 
cu boboci de trandafir, cearșafuri cu boboci de trandafir, jaluzele 
cu boboci de trandafir, perdele și covoare cu boboci de 
trandafir, patul, noptiera și scrinul, toate din mahon închis. Două 
pături de lână - una verde ca frunzele unui trandafir, cealaltă de 
nuanța unei petale - înveleau brațele balansoarului. 

Intră în baia alăturată, încuie ușa și verifică dacă era închisă. 
Singura lumină venea de la neoanele de deasupra chiuvetei, 
căci acoperise de mult geamul cu vopsea neagră. 

O clipă, își studie fața în oglindă, pentru că îi plăcea cum 
arăta. O recunoștea pe mama lui în acea față. Avea părul ei 
blond, atât de deschis, încât părea alb, și ochii de un albastru 
intens. Faţa lui era colțuroasă, cu trăsături ferme, lipsite de 


VP- 72 


frumusețea și de blândețea mamei, dar avea buzele la fel de 
generoase ca ale ei. 

Când se dezbrăcă, evită să se uite în jos. Era mândru de 
umerii și de brațele lui puternice, de pieptul lat și de picioarele 
musculoase, dar cea mai mică privire aruncată sexului îl făcea 
să se simtă murdar și un pic bolnav. Se așeză pe toaletă ca să 
urineze, pentru a nu fi nevoit să se atingă. In timpul dușului, 
înainte de a se săpuni între picioare, își punea o mănușă fără 
degete, pe care o cususe din cârpe, pentru ca mâna sa să nu fie 
nevoită să atingă carnea infamă de mai jos. 

După ce se spălă și se îmbrăcă - șosete, teniși, raiați gri- 
închis, cămașă neagră -, părăsi fără tragere de inimă adăpostul 
sigur oferit de camera mamei sale. Se lăsase noaptea, și holul 
de la etaj era prost luminat de două becuri slabe, ce atârnau 
dintr-o lustră, acoperită de praf și căreia îi lipseau jumătate din 
ornamentele de cristal. În stânga, era scara. În dreapta, se aflau 
camera surorilor sale, vechea lui cameră și cealaltă baie, ale 
căror uși erau deschise; nu venea nicio lumină din direcţia lor. 
Podeaua de stejar scârţâi, iar carpeta uzată nu estompa deloc 
sunetul. Se gândea, uneori, să facă o curăţenie generală prin 
restul casei, și poate chiar să cumpere câteva carpete noi și 
vopsea proaspătă; dar, cu toate că menținea o curățenie 
ireproșabilă în camera mamei sale, nu se simțea îndemnat să 
investească bani și timp în restul casei, iar surorile lui nu erau 
nici interesate de a fi gospodine, și nici înzestrate cu asemenea 
calităţi. 

Zgomotul de pași moi îi vesti apropierea pisicilor, și se opri 
înaintea scărilor, de teamă să nu pășească pe lăbuțele sau pe 
cozile lor în timp ce năvăleau în holul de la etaj. O clipă mai 
târziu, ajunseră la treapta de sus și începură să roiască în jurul 
lui: erau douăzeci și șase, dacă ultimul lui recensământ nu se 
perimase. Unsprezece erau negre, mai multe erau ciocolatii, 
cenușii sau de culoarea tutunului, două erau aurii și numai una 
era albă. Violet și Verbina, surorile sale, preferau pisicile cât mai 
închise la culoare. 

Animalele se îngrămădiră în jurul lui, călcându-l pe pantofi, 
frecându-i-se de picioare și înconjurându-le cu cozile. Printre ele 
se aflau două angore, o abisiniană, o manx bearcă, o malteză și 
una cu pete negre și galbene, dar cele mai multe erau pisici 
comune, fără o descendență măgulitoare. Unele aveau ochii 


VP-73 


verzi, altele galbeni, albaștri sau argintii, și toate îl priveau cu 
mare interes. Niciuna nu torcea sau mieuna; inspecția lor se 
desfășură într-o liniște totală. 

Lui Candy nu-i plăceau pisicile în mod deosebit, dar le tolera 
atât pentru că aparțineau surorilor sale, cât și pentru că erau un 
fel de prelungiri ale acestora. Dacă le-ar fi lovit sau le-ar fi vorbit 
cu asprime, ar fi fost ca și cum ar fi dat în surorile lui, și nu 
putea să facă asta, deoarece mama îi ceruse pe patul de moarte 
să aibă grijă de fete și să le apere. 

În mai puţin de un minut, pisicile își îndepliniră misiunea și, 
toate ca una, se îndepărtară. Foșnindu-și cozile și flexându-și 
mușchii de feline, pisicile defilară pe lângă el și coborâră scările, 
de parcă ar fi fost o singură fiinţă. 

Până să ajungă el la prima treaptă, pisicile erau deja la parter 
și cotiră, ieșind din raza lui vizuală. Cobori în holul de jos și nu 
mai găsi nicio pisică. Străbătu salonul neluminat și mirosind a 
rânced. Mireasma de rouă se revărsa din bibliotecă, ale cărei 
rafturi erau pline de romane de dragoste prăfuite, care-i 
plăcuseră atât de mult mamei sale, iar când trecu prin 
sufrageria slab luminată, simţi mizeria sub picioare. 

Violet și Verbina se aflau în bucătărie. Erau gemene identice: 
blonde, piele albă și fără cusur, ochi albaștri ca de porțelan, 
frunte netedă, pomeţi înalţi, nas drept cu nări delicate, buze 
roșii, care nu aveau nevoie de ajutorul rujului, și dinţi mici și 
egali, la fel de albi ca ai pisicilor. 

Candy încerca să-și iubească surorile, dar nu reușea. De 
dragul mamei sale, nu putea să le antipatizeze, așa că rămânea 
neutru, împărțind casa cu ele, fără să formeze o adevărată 
familie. Le considera prea slabe, delicate și aproape fragile, cam 
palide, ca ființele care văd rareori lumina zilei - lumină care, de 
fapt, tot atât de rar le încălzea, căci nu prea ieșeau afară. 
Mâinile lor micuţe erau bine îngrijite, întrucât se dichiseau 
permanent, de parcă ar fi fost și ele pisici; dar lui Candy, 
degetele surorilor i se păreau excesiv de lungi, nefiresc de 
flexibile și de agile. Mama lor fusese robustă, cu trăsături ferme 
și cu un ten sănătos, iar Candy se întreba, adesea, cum de 
putuse o femeie atât de energică să dea naștere acestei perechi 
palide. 

Gemenele așternuseră șase pături groase, una peste alta, 
într-un colț al bucătăriei, pentru a crea o zonă întinsă, în care 


VP - 74 


pisicile să poată sta comod, deși numărul mare de pături se 
explica prin faptul că și Violet, și Verbina ședeau pe podea, 
printre ele, uneori chiar ore în șir. Când Candy intră în cameră, 
le găsi lungite pe jos, înconjurate de pisici, ţinând câteva în 
poală, iar Violet îi pilea unghiile Verbinei. Niciuna dintre ele nu-și 
ridică privirea, deși, bineînțeles, îl salutaseră deja prin 
intermediul pisicilor. Verbina nu spusese niciodată nimic în 
prezența lui Candy, în toţi cei douăzeci și cinci de ani ai 
existenţei sale (gemenele erau cu patru ani mai mici decât el), 
dar acesta nu cunoștea cauza tăcerii ei - nu putea, sau nu voia 
să vorbească, sau poate se jena să vorbească în prezenţa lui. 

Rămase lângă frigider, privindu-le cum stăteau aplecate cu 
grijă asupra mâinii Verbinei, și se gândi că era poate nedrept să 
le judece așa cum o făcea. Alţi bărbaţi le-ar fi putut găsi 
atrăgătoare, în felul lor aparte. Deși membrele acestora i se 
păreau prea subțiri, bănuia că alţii le-ar putea considera suple și 
erotice, ca picioarele dansatoarelor sau brațele acrobatelor. 
Pielea lor era albă ca laptele și aveau sânii plini. Având în 
vedere că, prin graţia cerului, era scutit de orice interes privind 
sexul, nu era calificat să facă aprecieri asupra frumuseţii lor. 

În general, puneau pe ele cât mai puţine haine, cât de puţine 
suporta el să vadă înainte de a le ordona să se îmbrace mai 
bine. Menţineau o căldură excesivă în timpul iernii și, de cele 
mai multe ori, erau îmbrăcate ca și acum: în tricouri și pantaloni 
scurţi sau chiloței, fără să-și acopere braţele sau picioarele și 
fără să se încalțe. Numai camera mamei sale, care era acum a 
lui, era mai răcoroasă, pentru că închidea încălzirea. 

Încet, cu grijă, Violet pilea unghia de la degetul mare al 
Verbinei, și ambele priveau cu atâta intensitate, de parcă ar fi 
putut descifra cele mai adânci sensuri ale vieţii în curba de 
semilună a unghiei. 

Candy atacă frigiderul, luând o bucată de șuncă conservată, 
un pachet de cașcaval, muștar, murături și o litră de lapte. 
Dintr-un dulăpior își scoase o pâine și se așeză într-un scaun cu 
spătar drept, la masa îngălbenită de vreme. 

Masa, scaunele, dulapurile și lemnăria fuseseră, odinioară, de 
un alb-strălucitor, dar nu mai fuseseră vopsite încă dinainte de 
moartea mamei sale. Acum erau gălbui, și chiar cenușii pe la 
colțuri și încheieturi, fisurate de trecerea timpului. Tapetul cu 


VP -75 


margarete era soios și cojit în câteva locuri, iar perdelele din 
creton, pline de grăsime și de praf, atârnau moi. 

Candy înfulecă două sandvișuri groase cu șuncă și cașcaval. 
Bău laptele direct din cutie. 

Brusc, cele douăzeci și șase de pisici, care stătuseră întinse 
languros lângă gemene, se ridicară în picioare, se îndreptară 
câtre uşița confecţionată special pentru ele, din partea 
interioară a ușii mari de la bucătărie, și ieșiră afară în mod 
organizat. Evident, sosise momentul să-și facă toaleta. Violet și 
Verbina nu puteau suferi mirosul cutiilor cu nisip. 

Candy închise ochii și luă o înghiţitură lungă de lapte. L-ar fi 
preferat la temperatura camerei, sau măcar călduț. Avea un 
ușor gust de sânge, deși nu era la fel de plăcut aromat; ar fi 
semănat și mai mult cu sângele, dacă nu ar fi fost rece. 

Pisicile se întoarseră în câteva minute. Verbina stătea acum 
lungită pe spate, cu capul sprijinit de o pernă, cu ochii închiși, 
mișcându-și buzele de parcă ar fi vorbit singură, deși nu-i ieșea 
din gură niciun sunet. Întinse și cealaltă mână firavă, pentru ca 
sora ei să o poată îngriji cu meticulozitate și pe aceasta. 
Picioarele ei lungi și suple erau îndepărtate, și Candy putea să 
se uite între coapsele acesteia. Purta doar un tricou și niște 
chiloţei de culoarea piersicii, care, mai degrabă, îi accentuau 
decât îi ascundeau feminitatea. Pisicile tăcute roiră în jurul ei, și 
o acoperiră, privindu-l acuzator, de parcă, fiind mai pudice decât 
ea, știau că o privise. 

Își coborî pleoapele, studiind firimiturile de pe masă. 

— Frankie a fost aici, spuse Violet. 

La început, se simţi mai mirat de faptul că vorbise, decât de 
ceea ce spusese. Apoi, semnificaţia cuvintelor îl izbi, de parcă 
era un clopot de alamă lovit de un ciocan. Se ridică atât de 
brusc, încât răsturnă scaunul. 

— A fost aici? În casă? 

Nici pisicile, nici Verbina nu tresăriră la zgomotul scaunului 
trântit, sau la tonul său aspru. Stăteau lungite, somnolente. 

— Afară, zise Violet, șezând încă pe podea, lângă sora ei, și 
meșterind la unghiile acesteia. Avea o voce joasă, aproape 
șoptită: Se uita la casă de după gardul viu. 

Candy privi, prin fereastră, în noapte. 

— Când? 

— Pe la patru. 


VP - 76 


— De ce nu m-ati trezit? 

— N-a stat mult. Niciodată nu stă mult. Un minut sau două, 
apoi pleacă. Se teme. 

— L-ai văzut? 

— Ştiam că e acolo. 

— N-ai încercat să-l oprești? 

— Cum să o fi făcut? întrebă cu o voce iritată, dar nu mai 
puţin seducătoare ca înainte. Dar pisicile s-au dus după el. 

— L-au rănit? 

— Un pic. Nu prea tare. A omorât-o însă pe Samantha. 

— Pe cine? 

— Pe sărmana noastră pisicuță. Pe Samantha. 

Candy nu cunoștea numele pisicilor. Nu se gândise la ele ca 
fiind mai multe animale, ci, mai degrabă, ca la o singură fiinţă, 
ele mișcându-se, adesea, ca una, părând să gândească toate 
același lucru deodată. 

— A omorât-o pe Samantha. A dat-o cu capul de unul dintre 
stâlpii de piatră din capătul aleii, zise Violet și ridică, în sfârșit, 
privirea de la mâna surorii sale. Ochii ei păreau de un albastru 
mai deschis, oţelit. Vreau să-i faci rău, Candy. Să-l doară foarte 
tare, așa cum a durut-o pe pisicuță. Nu-mi pasă că e fratele 
nostru... 

— Nici nu mai e fratele nostru, după câte a făcut, spuse 
Candy, furios. 

— Vreau să-i faci ce i-a făcut și el sărmanei noastre 
Samantha. Să-l zdrobești, Candy, să-i zdrobești capul, să i-l 
spargi până când încep să-i curgă creierii. 

Continuă să vorbească încet, dar pe el îl răscoleau cuvintele 
ei. In unele momente, ca acum, când vocea lui Violet era chiar 
mai senzuală ca de obicei, părea să-i influențeze nu numai 
urechile, ci i se strecura în cap, unde i se așeza pe creier ca o 
pâclă, ca o ceaţă. 

— Vreau să-l calci în picioare, să-l lovești și să-l rupi în bucăţi, 
până când nu-i mai rămâne un os întreg, și să-i scoţi ochii. 
Vreau să-i pară rău că a rânit-o pe Samantha. 

Candy se scutură. 

— Dacă pun mâna pe el, sigur că o să-l omor, dar nu din 
cauza pisicii voastre. Ci pentru ceea ce i-a făcut mamei. Nu-ţi 
amintești ce i-a făcut? Cum aș putea să mă răzbun din cauza 


VP - 77 


unei pisici, când nici după atâţia ani, nu l-am făcut să plătească 
pentru mama? 

Simţindu-se afectată, Violet, își întoarse faţa de la el și tăcu. 

Pisicile se scurseră de pe corpul lungit al Verbinei. î 

Violet se întinse, jumătate pe sora ei, jumătate lângă ea. Işi 
puse capul pe sânii Verbinei. Picioarele lor goale erau înlănţuite. 

leșind întrucâtva din starea ei de transă, Verbina începu să 
mângâie părul mătăsos al surorii sale. 

Pisicile reveniră și se ghemuiră lângă cele două gemene, 
oriunde găseau un locșor cald. 

— Frank a fost aici, spuse Candy cu voce tare, dar mai mult 
pentru sine, iar mâinile i se încleștară în pumni. 

În el se născu furia, ca un vânticel care începe să se rotească 
în largul mării și care, în scurt timp devine un uragan. Dar furia 
era un sentiment pe care nu și-l putea permite; trebuia să se 
controleze. Furtuna turbării lui ar fi făcut să încolţească 
seminţele nevoilor sale ascunse. Mama lui ar fi fost de acord cu 
uciderea lui Frank, moartea acestuia fiind în folosul familiei. Dar, 
dacă Candy ar fi îngăduit ca enervarea sa să se transforme în 
furie, iar apoi nu l-ar fi putut găsi pe Frank, atunci ar fi trebuit să 
omoare pe altcineva, întrucât nevoia ar fi devenit insuportabilă. 
Mama sa din ceruri s-ar fi rușinat și, o vreme, și-ar fi întors faţa 
de la el, nu l-ar mai fi recunoscut drept fiu. 

Ridicând privirea spre tavan, către cerul nevăzut și locul de la 
Curtea lui Dumnezeu, unde sălășluia mama lui, Candy zise: 

— O să fie bine. Nu-mi voi ieși din fire, zau că nu. 

Plecă de lângă surorile lui și de lângă pisici și ieși să vadă 
dacă Frank lăsase vreo urmă lângă tufișurile de Eugenia sau la 
stâlpul unde o omorâse pe Samantha. 


19. 


Bobby și Julie cinară la „Ozzie's”, apoi trecură în barul 
alăturat. Muzica era asigurată de Eddie Day, care avea o voce 
dulce și suplă; cânta melodii contemporane, dar și unele din anii 
cincizeci și începutul anilor șaizeci. Nu era ca în marile 
orchestre, dar unele rock'n'roll-uri aveau un ritm de swing. 
Puteau să danseze swing pe „Dream Lover”, rumba pe „La 


VP - 78 


Bamba” și cha-cha-cha pe piesele disco care se mai strecurau în 
repertoriul lui Eddie, așa că se simţiră bine. 

Ori de câte ori era posibil, Julie prefera să danseze după ce îl 
vizita pe Thomas la Cielo Vista. Captivată de muzică, ţinând 
ritmul, concentrată asupra mișcărilor dansului, putea să uite tot: 
chiar și sentimentele de vinovăţie, chiar și tristețea. Nimic 
altceva nu o putea elibera atât de total. Și lui Bobby îi plăcea să 
danseze, în special swing. Apropie-te, depărtează-te, schimbă 
locurile, prinde mâinile, pirueta, apropie-te, depărtează-te, 
schimbă locurile și tot așa... Muzica alina, dar numai dansul 
avea puterea să umple inima de bucurie și să anestezieze 
părțile sufletului care erau lovite. 

În timpul pauzei făcute de orchestră, Bobby și Julie sorbeau 
bere la o masă situată la marginea ringului de dans. Vorbiră 
despre orice în afară de Thomas, și, în cele din urmă, ajunseră la 
Vis - și anume cum o să-și mobileze vila de pe malul oceanului 
dacă ajungeau vreodată să o cumpere. Se gândiră să nu 
cheltuiască o avere pe mobilă și căzură de acord că își puteau 
permite câteva piese din epoca swing-ului: poate un șifonier Art 
Deco din marmură și bronz, proiectat de Emile-jacques 
Rhulmann, și în mod clar un tonomat Wurlitzer. 

— Modelul 950, spuse Julie. Era minunat. Lămpi în formă de 
balonașe. Gazele în plin salt pe peretele din faţă. 

— Nu există mai mult de patru mii. Din vina lui Hitler. Fabrica 
Wurlitzer s-a reprofilat pe armament. Și modelul 500 e drăguţ, și 
700. 

— Drăguţe, dar nu ca 950. 

— Dar nu sunt nici așa de scumpe ca un 950. 

— Îţi numeri arginţii când e vorba despre frumuseţea 
absolută? 

— Wurlitzer-ul 950, frumuseţea absolută? întrebă el. 

— Exact. Ce altceva ar putea fi? 

— Pentru mine, tu ești frumusețea absolută. 

— Frumos din partea ta, zise ea, dar eu continui să-mi doresc 
Wurlitzer-ul 950. 

— Adică eu nu sunt frumuseţea absolută pentru tine? spuse 
el, clipind des., 

— Pentru mine nu ești decât un individ dificil, care vrea să mă 
împiedice să am un Wurlitzer 950, răspunse ea, prinzându-se în 
joc. 


VP - 79 


— Ce-ai zice de un Seeburg? Un Packard Pla-mor? Bine. Atunci 
un Rock-ola? 

— Rock-ola a construit tonomate frumoase, acceptă ea. Vom 
cumpăra unul dintre ele și un Wurlitzer 950. 

— Arunci banii ca un marinar beat. 

— Soarta mea era să fiu bogată. Greșeala e a berzelor. Nu m- 
au predat familiei Rockefeller. 

— Nu ţi-ar plăcea să pui mâna pe barza aia acum? 

— Am făcut-o cu mulți ani în urmă. Am gătit-o și am mâncat-o 
în Ajunul Crăciunului. A fost delicioasă, dar tot aș vrea să fiu o 
Rockefeller. 

— Ești fericită? întrebă Bobby. 

— În al nouălea cer. Și nu doar din cauza berii. Nu știu de ce, 
dar mă simt mai bine azi decât m-am simţit de secole. Cred că 
vom obţine ceea ce ne-am propus, Bobby. Cred că ne vom 
retrage devreme și vom trăi o viaţă lungă și fericită la malul 
oceanului. 

Zâmbetul lui dispăruse în timp ce ea vorbea. Acum era 
încruntat. 

— Ce-i cu tine, morocănosule? întrebă Julie. 

Bobby sorbi din bere. 

— Vezi, tu crezi că totul va fi bine, dar eu am un sentiment 
neplăcut, răspunse el. 

— Tu? Eternul optimist? 

Bobby continuă să stea încruntat. 

— Poate ar trebui să rămâi la birou o vreme și să lași munca 
de teren. 

— De ce? 

— Din cauza sentimentului meu neplăcut. 

— Care e câ? 

— Că te voi pierde. 

— Încearcă numai. 


20. 


Cu bagheta sa invizibilă, vântul dirija corul de șoapte al 
vegetației. Tufele dese de Eugenia formau un zid de peste doi 
metri de-a lungul a trei laturi ale proprietăţii de două hectare, și 


VP - 80 


ar fi fost mai înalte decât casa, dacă nu le-ar fi tuns Candy de 
două ori pe an, cu foarfecele electrice. 

Deschise poarta de fier, care-i venea până la brâu, și trecu 
printre cei doi stâlpi de piatră, ajungând pe pietrișul din dreptul 
drumului districtual. În stânga sa, șoseaua pavată, cu două 
benzi, șerpuia încă vreo câţiva kilometri în sus către dealuri. In 
dreapta sa, cobora brusc spre ţărmul îndepărtat, trecând pe 
lângă casele așezate pe loturi din ce în ce mai mici pe măsură 
ce se apropiau de ocean, până când ajungeau ca în oraș să fie 
de zece ori mai mici decât domeniul Pollard. Pe măsură ce 
șoseaua cobora către apus, luminile se îngrămădeau din ce în ce 
mai mult, apoi se opreau abrupt, ca în faţa unui zid negru: acel 
zid era format din cerul de noapte și din întinderea întunecată a 
oceanului adânc și rece. 

Candy se mișcă de-a lungul gardului viu, până când simţi că 
ajunsese în dreptul locului în care stătuse Frank. Intinse ambele 
mâini, lăsând frunzele bătute de vânt să se zbată în palmele lui 
mari, de parcă vegetaţia ar fi putut să-i transmită vreo urmă 
psihică a scurtei vizite a fratelui său. Nimic. 

Despărţind crengile, se uită, prin golul astfel format, la casa 
ce părea mai mare noaptea, de parcă ar fi avut optsprezece sau 
douăzeci de camere, în loc de zece. Ferestrele din faţă erau 
neluminate; de-a lungul unei laturi, mai în spate, acolo unde 
lumina era filtrată de perdelele soioase, o fereastră a bucătăriei 
reflecta o strălucire gălbuie. Dacă nu ar fi fost acea lumină, casa 
ar fi părut abandonată. O parte din ornamentaţia victoriană se 
scorojise și căzuse din dreptul streșinii. Acoperișul prispei era 
lăsat, câteva dintre barele de susţinere erau rupte, iar scările 
erau coșcovite. Chiar și la lumina lunii aflate în primul pătrar 
putea să vadă cât de necesară ar fi fost vopsirea casei; în multe 
locuri se vedea lemnul, iar vopseaua care mai rămăsese era fie 
cojită, fie la fel de sidefie ca pielea unui albinos. 

Candy încercă să se pună în locul lui Frank, să înţeleagă de ce 
se tot întorcea acesta. Frank se temea de Candy, și pe bună 
dreptate. Se temea și de surorile sale, și de toate amintirile cu 
care îl copleșea casa, așa că ar fi trebuit să se ţină departe. Dar 
se furișa înapoi frecvent, căutând ceva - poate că nici el nu știa 
ce. 

Frustrat, Candy lăsă crengile să revină în poziţia iniţială, se 
întoarse de-a lungul gardului viu și se opri în dreptul unui stâlp, 


VP - 81 


apoi în dreptul celuilalt, căutând locul în care Frank se luptase 
cu pisicile și în care zdrobise capul Samanthei. Deși era mult 
mai blând acum, vântul uscase sângele de pe pietre, și noaptea 
ascundea petele. Cu toate acestea, Candy era sigur că poate 
găsi locul omorului. Atinse stâlpul, de sus în jos, pe toate cele 
patru laturi, de parcă s-ar fi așteptat ca o porţiune a lui să fie 
suficient de fierbinte ca să-i ardă pielea. Dar, deși parcurse 
răbdător conturul pietrelor aspre și al șanțurilor în beton, 
trecuse prea mult timp: nici chiar talentele lui excepţionale nu 
reușiră să găsească urma aurei fratelui său. 

Merse grăbit pe aleea crăpată și deteriorată, părăsi noaptea 
rece și pătrunse încă o dată în căldura înăbușitoare a casei, în 
bucătărie, acolo unde surorile sale ședeau pe paturile din colţul 
pisicilor. Verbina era în spatele lui Violet, ținând într-o mână un 
pieptene și în cealaltă o perie, aranjând părul decolorat al surorii 
ei. 

— Unde e Samantha? întrebă Candy. 

Înclinându-și capul și privindu-l nedumerită, Violet răspunse: 

— Ti-am mai zis. E moartă. 

— Unde e cadavrul? 

— Aici, preciză Violet, făcând un gest larg cu mâna și indicând 
felinele tăcute, tolănite sau ghemuite în jurul ei. 

— Care dintre ele? întrebă Candy. 

Jumătate dintre pisici stăteau atât de încremenite, încât 
oricare dintre ele ar fi putut să fie cea moartă. 

— Toate, zise Violet. Acum, toate sunt Samantha. 

Candy se temuse de asta. De fiecare dată când una dintre 
pisici murea, gemenele le strângeau pe celelalte în cerc, puneau 
cadavrul în centru și le ordonau, fără cuvinte, să se 
împărtășească din carnea celei moarte. 

— La naiba! zise Candy. 

— Samantha este încă vie, face încă parte din noi, zise Violet. 
Vocea ei era la fel de joasă și de șoptită ca mai înainte, dar mai 
visătoare ca de obicei. Niciuna dintre pisicuţele noastre nu ne 
părăsește vreodată cu adevărat. O parte din ea... sau din el... 
rămâne în fiecare dintre noi... și, astfel, devenim toate mai 
puternice, mai puternice și mai pure, și vom fi mereu împreună, 
întotdeauna. 

Candy nu întrebă dacă și surorile lui participaseră la festin, 
pentru că știa deja răspunsul. Violet își linse colţurile buzelor, de 


VP - 82 


parcă și-ar fi amintit gustul: o clipă mai târziu, Verbina își umezi 
și ea buzele cu limba. 

Uneori, Candy avea impresia că gemenele fac parte dintr-o cu 
totul altă specie decât el, căci nu reușea decât rareori să le 
înțeleagă atitudinea și comportamentul. lar atunci când îl 
priveau (Verbina, mereu în tăcere), fața și ochii lor nu-i 
dezvăluiau nimic din gândurile sau sentimentele proprii; erau la 
fel de imposibil de pătruns ca privirile pisicilor. 

Nu putea decât să intuiască în mod vag legătura care exista 
între gemene și pisici. Era darul binecuvântat făcut de mama 
lor, așa cum numeroasele lui talente erau moștenirea pe care ea 
i-o lăsase cu generozitate. De aceea, nu-și punea problema dacă 
e bine sau nu. 

Dar ar fi vrut s-o bată pe Violet, pentru că nu-i păstrase 
cadavrul. Știa că Frank îl atinsese, că ar fi putut să-i fie de folos 
lui Candy, dar nu i-l păstrase și nici nu venise să-l trezească mai 
devreme. Simţea nevoia s-o zdrobească, dar nu putea să le facă 
niciun rău surorilor sale; trebuia să aibă grijă de ele și să le 
protejeze. Mama lui îl supraveghea. 

— Bucăţile care nu au putut fi mâncate unde sunt? întrebă el. 

Violet gesticulă în direcţia ușii de la bucătărie. 

Aprinse lumina de afară și păși pe prispa din spate. Mici 
fragmente de oase și vertebre erau aruncate ca niște zaruri 
diforme pe podeaua nevopsită. Numai două laturi ale prispei 
erau deschise, casa le înconjura pe celelalte două, și în colţul în 
care se întâlneau pereţii casei, Candy găsi o bucată din coada 
Samanthei și smocuri de blană, împinse acolo de vânt. Craniul 
pe jumătate zdrobit se afla pe prima treaptă de sus. Il înhăţă și 
ieși pe gazonul neîngrijit. 

Vântul, care slăbise în tot cursul după-amiezii, se opri brusc. 
Aerul rece ar fi adus și sunete de la mare distanţă, dar noaptea 
era mută. 

În general, Candy putea să atingă un obiect și să spună cine îl 
atinsese recent. Uneori, putea să vadă chiar și unde s-au dus 
unii dintre acei oameni după ce au lăsat obiectul din mână, și, 
dacă îi căuta, îi găsea întotdeauna acolo unde îl condusese 
clarviziunea sa. Frank omorâse pisica, iar Candy sperase ca 
atingerea rămășițelor ei să-i declanșeze viziunea interioară, care 
l-ar pune din nou pe urmele fratelui său. 


VP - 83 


Craniul spart nu mai avea niciun firicel de carne, iar conţinutul 
îi fusese, de asemenea, golit. Curăţat complet, lins pe toate 
fețele și uscat de vânt, putea să fie luat drept o parte dintr-o 
fosilă rămasă din vremuri imemoriale. Mintea lui Candy nu se 
umplu cu imagini ale lui Frank, ci cu cele ale pisicilor și ale 
surorilor sale; în cele din urmă, aruncă ţeasta, dezgustat. 

Frustrarea îi înteţi supărarea. Simţea cum crește nevoia în 
interiorul lui. Nu îndrăznea să o lase să înflorească... dar a-i 
opune rezistență era infinit mai greu decât a rezista în fața 
farmecelor femeilor sau a altor păcate. Il ura pe Frank. Il ura 
atât de tare, atât de intens, și îl urâse cu atâta înverșunare în 
decursul ultimilor șapte ani, încât nu suporta gândul că pierduse 
un prilej de a-l distruge. 

Nevoia... 

Căzu în genunchi, pe gazonul plin de buruieni. Își strânse 
pumnii, se încovoie și își încleștă dinţii, încercând să se 
transforme în stâncă - o masă inertă, care nu putea fi mișcată 
niciun centimetru de cea mai urgentă nevoie, care nu putea fi 
clintită nici cât un fir de păr de cea mai disperată necesitate, 
cea mai insistentă foame, cea mai arzătoare dorinţă. Se rugă 
mamei sale să-i dea putere. Vântul începu să sufle din nou, și el 
credea că e un vânt diavolesc, care avea să-l ducă în ispită, așa 
că se trânti la pământ și își înfipse degetele în solul moale. 
Repetând numele sfânt al mamei sale - Roselle -, șoptindu-l în 
țărână și în iarbă, iar și iar, dorind cu disperare să curme 
germinarea nevoii din el. Apoi plânse. Apoi se ridică. Și plecă la 
vânătoare. 


21. 


Frank se duse la cinematograf și văzu un film, dar nu reuși să 
se concentreze asupra subiectului. Cină la „El Torito”, fără a 
avea poftă de mâncare; băgă pe gât enchilada și orezul de 
parcă ar fi vârât combustibil într-un furnal. Vreo câteva ore 
conduse la întâmplare, între zona de mijloc și cea sudică a 
Oregonului, fiindcă, deocamdată, mișcarea prelungită îi oferea 
mai multă siguranţă. În cele din urmă, se întoarse la motel. 


VP - 84 


Continuă să testeze zidul întunecat din mintea sa, în spatele 
căruia se ascundea întreaga lui viață. Căuta de zor o spărtură 
mică, prin care să-și zarească amintirile. Era sigur că, dacă ar 
putea găsi o singură fisură, faţada amneziei sale s-ar prăbuși. 
Bariera era însă netedă și fără cusur. 

Inchise lumina, dar nu reuși să adoarmă. 

Vântul Sfânta Ana se îmblânzise. Nu putea să dea vina pe 
zgomotul vântului pentru insomnia sa. 

Deși cantitatea de sânge de pe cearșafuri fusese minimă, și 
deși se uscase de când se trezise în ziua aceea, hotărî că numai 
gândul de a dormi în cearșafurile pătate de sânge era cel care îl 
chinuia. Aprinse lampa, dezveli patul, dădu drumul la încălzire, 
se întinse la loc în întuneric și încercă să doarmă fără 
așternuturi. Inutil. 

Își spuse că amnezia - împreună cu sentimentele de 
singurătate și de izolare pe care le provoca - era cea care nu-l 
lăsa să doarmă. Cu toate că exista ceva adevăr în asta, știa că 
se păcălește singur. 

Adevăratul motiv al insomniei sale era frica. Frica de locul în 
care s-ar putea duce, dacă avea să meargă iarăși în somn. Frica 
de ce ar putea să facă. Frica de ce ar putea să găsească în 
mâinile sale când s-ar trezi. 


22. 


Derek dormea în celălalt pat, sforăind încet. Thomas nu putea 
să adoarmă. Se ridică și se apropie de fereastră, uitându-se 
afară. Luna dispăruse. Întunericul era foarte adânc. 

Nu-i plăcea noaptea. Il speria. li plăceau soarele și florile 
strălucitoare, și iarba verde, și nemărginirea cerului albastru, 
așezat ca un capac peste lume, care ţine totul pe pământ și în 
ordine. Noaptea, culorile dispăreau, iar lumea era goală, de 
parcă cineva ar fi scos capacul și ar fi lăsat să intre vidul, și te 
uitai la vid, și simţeai că s-ar putea să dispari precum culorile, 
ridicându-te deasupra lumii, iar dimineaţa, când capacul o să fie 
pus la loc, tu nu o să mai fi acolo, ci altundeva, și nu o să te mai 
poţi întoarce niciodată. Niciodată. 

Pipăi fereastra. Geamul era rece. 


VP - 85 


Ar fi vrut să poată dormi. De obicei, dormea fără probleme. 
Nu și în această noapte. 

Era îngrijorat pentru Julie. Întotdeauna era puţin îngrijorat 
pentru ea. Așa trebuia să fie un frate. Dar acum nu simţea o 
grijă măruntă. Simţea una mare de tot. 

Începuse chiar în dimineaţa aceea. Un sentiment. Nu unul 
plăcut. Unul neplăcut. Neplăcut de straniu. Neplăcut de 
înspăimântător. Ceva rău de tot avea să i se întâmple lui Julie, îi 
sugera sentimentul. Thomas era atât de neliniștit, încât încercă 
să o avertizeze. Îi televiză un avertisment. | se explicase că 
imaginile, vocile și muzica de la televizor erau trimise prin aer, 
și, la început, crezuse că era o minciună, că încercau să-și râdă 
de el, pentru că era prost, că se așteptau ca el să creadă chiar 
orice. Apoi însă Julie îi spusese că era adevărat, așa că, uneori, 
încerca să-și televizeze gândurile către ea, pentru că, dacă pot fi 
trimise imagini și melodii prin aer, atunci ar trebui să fie ușor să 
trimiţi și gânduri. Fii atentă Julie, îi televiză el. Ai grijă, fii atentă, 
se va întâmpla ceva rău! 

De obicei, atunci când simţea ceva despre cineva, acel cineva 
era Julie. Ştia când e fericită sau tristă. Când îi era rău, se 
ghemuia în pat și își punea mâinile pe burtă. Întotdeauna știa 
când venea să-i facă o vizită. 

Simţea unele lucruri și în legătură cu Bobby. Nu se întâmplase 
de la început. Când Julie îl adusese prima oară pe Bobby, 
Thomas nu simţise nimic. Dar, încetul cu încetul, începuse să 
perceapă mai mult. Acum, simțea aproape la fel de multe 
despre Bobby ca și despre Julie. 

Simţea, uneori, câte ceva și despre alţi oameni. Cum ar fi 
Derek. Cum ar fi Gina, o altă persoană din clinică, atinsă de 
sindromul lui Down. Sau câţiva membri ai personalului și câteva 
surori suplinitoare. Dar nu simțea nici pe jumătate din ce simțea 
în privinţa lui Bobby și a lui Julie. Se gândea că, probabil, cu cât 
iubea mai mult pe cineva, cu atât percepea mai multe - știa mai 
multe - despre acea persoană. 

Uneori, când Julie își făcea griji în privința lui, Thomas își 
dorea foarte mult să-i spună că știe ce simte ea și că el este 
bine. Căci, dacă ea ar fi știut că el înţelege, ar fi fost mai fericită. 
Dar nu avea vocabularul necesar. Nu putea să explice cum sau 
de ce știe, câteodată, ce simt ceilalţi. Și nu încerca să le spună, 
fiindcă se temea să nu pară prost. 


VP - 86 


Era prost. Știa asta. Nu chiar așa de prost ca Derek, care era 
foarte drăguţ, un bun tovarăș de cameră, dar foarte lent. Unii 
așa spuneau, „lent”, în loc de „prost”, atunci când vorbeau de 
faţă cu tine. Julie nu făcea așa niciodată. Nici Bobby. Dar alţii 
spuneau „lent” și credeau că tu nu te prinzi. Aveau și cuvinte 
mai complicate, și pe alea chiar că nu le înţelegea, dar era sigur 
că înţelegea cuvântul „lent”. El nu voia să fie prost, nu avusese 
de ales, și uneori îi televiza mesaje lui Dumnezeu, rugându-l să 
nu-l mai lase așa prost, dar fie că Dumnezeu dorea ca el să 
rămână așa pentru totdeauna - și de ce ar fi vrut? - fie că 
mesajele nu ajungeau la destinaţie. 

Nici Julie nu primea mesajele. Thomas știa mereu atunci când 
cineva primea mesajele lui televizate. Nu reușise niciodată să 
ajungă până la Julie. 

Dar, uneori, reușea să-l contacteze pe Bobby, ceea ce era 
ciudat. Şi interesant. Câteodată, când Thomas îi televiza un 
mesaj lui Julie, cel care-l primea era Bobby. Când îi televizase lui 
Julie mesajul... 

„„. Ceva rău se va întâmpla, Julie, vine ceva rău de tot... 

„„. Bobby fusese cel care-l recepţionase. Poate pentru că atât 
Bobby, cât și Thomas o iubeau pe Julie. Thomas nu știa sigur de 
ce. Nu-și putea da seama. Dar știa că se întâmpla. Bobby 
recepționa. 

Thomas stătea acum la fereastră, în pijama, și se uita în 
noaptea înspăimântătoare și-l simţea pe Cel Rău acolo, îl simţea 
ca un tremur în sânge, ca un fior prin oase. Cel Rău era departe, 
departe de Julie, dar avea să vină. 

Astăzi, atunci când îl vizitase, Thomas ar fi vrut să-i vorbească 
lui Julie despre venirea Celui Rău. Dar nu găsise un mod de a 
comunica, astfel încât ea să înţeleagă, și-i era frică să nu spună 
prostii. Desigur, și Julie, și Bobby știau că el e prost, dar nu voia 
să debiteze prostii de față cu ei. De fiecare dată când se 
pregătea să-i vorbească despre Cel Rău, uita pur și simplu ce 
cuvinte să folosească. Avea cuvintele în cap, aliniate, gata să fie 
rostite, dar, dintr-o dată, se amestecau, și nu mai putea să le 
pună în ordine, așa că nu mai reușea să le spună, pentru că ar fi 
ieșit doar cuvinte fără niciun rost, și atunci chiar că ar fi parut 
tare prost. 

În plus, nici n-ar fi știut să-i spună ce era Cel Rău. Se gândea 
că poate era o persoană, o persoană adevărată și înfricoșătoare, 


VP - 87 


care avea să-i facă ceva lui Julie, dar nu îl percepea chiar Ca pe 
o persoană. Era în parte o persoană, dar mai era și altceva. 
Ceva care îl făcea pe Thomas să-i fie frig nu numai pe dinafară, 
ci și pe dinăuntru, ca și când ar fi stat în bătaia vântului de iarnă 
și ar fi mâncat înghețată în același timp. 

Tremura. 

N-ar fi vrut să-și trimită aceste sentimente urâte în afară, dar 
nici nu putea să întrerupă transmisia, deoarece, cu cât simțea 
mai multe despre îndepărtatul Rău, cu atât îi putea preveni mai 
bine pe Julie și pe Bobby atunci când avea să nu mai fie atât de 
îndepărtat. 

În spatele său, Derek mormăi ceva în somn. 

Azilul era cufundat în liniște. Toţi proștii dormeau. În afară de 
Thomas. Câteodată, îi plăcea să stea treaz când ceilalți 
dormeau. Uneori, asta îl făcea să se simtă mai isteț decât toți 
ceilalţi la un loc, pentru că vedea lucruri pe care ei nu le vedeau, 
și afla lucruri pe care ei nu aveau cum să le știe, căci ei 
dormeau, iar el nu. 

Privi în vidul nopții. 

Işi rezemă fruntea de geam. 

De dragul lui Julie, încercă să perceapă. Să-și extindă 
sentimentele în vid. În direcţia îndepărtatului. 

Se deschise sentimentelor. Tremurului-fiorului. 

Un ceva mare-urât îl lovi. Ca un val. leși din noapte și-l lovi, și- 
| împinse din fața ferestrei, iar el se împiedică și căzu în fund 
lângă pat. Apoi, nu mai putu să-l simtă deloc pe Cel Rău, 
dispăruse, dar ceea ce simţise fusese atât de mare și de urât, 
încât inima îi duduia, îngreunându-i respiraţia, și imediat îi 
televiză lui Bobby: Fugi, fugi, salveaz-o pe Julie, vine Cel Rău, 
Cel Rău, fugi, fugi! 


23. 


Visul era plin de „Moonlight Serenade”, bucata lui Glen Miller, 
deși, ca orice altceva dintr-un vis, melodia era diferită într-un 
mod indefinibil de cea din realitate. Bobby se afla într-o casă 
care-i era, în același timp, și cunoscută, și perfect străină, și își 
dădu cumva seama că era vila de la malul mării, unde avea să 


VP - 88 


se retragă împreună cu Julie. Pluti în sufragerie, deasupra unui 
covor persan de culoare închisă, trecând pe lângă fotolii 
comode, o canapea uriașă Chesterfield, cu spătarul rotunjit și cu 
perne groase, o bibliotecă Ruhlmann, cu uși de bronz, cu o 
lampă Art Deco și plină de cărți. Muzica venea de-afară, așa că 
ieși. Se bucură de tranziţiile ușoare ce survin în vise, ieșind pe 
ușă, fără să o deschidă, traversând prispa și coborând scările 
fără să-și miște picioarele. Se auzea murmurul oceanului și văzu 
spuma fosforescentă a valurilor lângă mal, strălucind blând în 
noapte. Sub un palmier, pe nisipul presărat cu scoici, se afla un 
Wurlitzer 950, înflăcărat de lumini aurii și roșii, cu lămpile în 
formă de balonașe în plină acţiune, cu gazele sărind neîncetat, 
cu imagini ale lui Pan cântând neîncetat din flaut, cu 
mecanismul de schimbare a discurilor care lucea ca argintul 
adevărat, în timp ce o placă mare și neagră se învârtea pe 
masă. Bobby se simţea de parcă „Moonlight Serenade” avea să 
dureze la nesfârșit, ceea ce nu-l deranja deloc, pentru că 
niciodată nu fusese mai liniștit sau mai împăcat, și simţi că Julie 
ieșise din casă în urma lui, că îl aștepta pe nisipul umed de la 
marginea mării și că voia să danseze cu el, așa că se întoarse, o 
zări în luminile exotice ale Wurlitzer-ului, și păși către ea... 

Fugi, fugi, salveaz-o pe Julie, vine Cel Rău, Cel Rău, fugi, 
fugi!!! 

Oceanul indigo tresări brusc, de parcă ar fi fost biciuit de o 
furtună, iar spuma explodă în aerul nopții. 

Uragane zguduiau palmierii. 

Cel Rău! Fugi! Fugi! 

Lumea se cutremură. Bobby încercă să ajungă la Julie, dar se 
împiedică. Oceanul ţâșni în jurul ei. O dorea, avea s-o apuce, era 
o apă înzestrată cu voinţă, un ocean gânditor, a cărui conștiință 
malefică licărea în adâncuri. 

Cel Rău! 

Melodia lui Glen Miller se accelera, dublându-și viteza. 

Cel Rău! Lumina romantică venită de la Wurlitzer se întețea, îi 
înţepa ochii, dar nu alunga întunericul. Radia, de parcă s-ar fi 
deschis ușa ladului, dar noaptea din jurul lor se intensifica, fără 
să cedeze în fata vâlvătăii supranaturale. 

CEL RAU! CEL RAU! 

Lumea se zdruncină din nou. Se opinti și se rostogoli. 


VP - 89 


Bobby se împletici către plajă, către Julie, care părea 
incapabilă să se miște. Era pe cale să fie înghițită de vârtejul 
oceanului negru ca petrolul. _ 

CEL RĂU! CEL RĂU! CEL RĂU! 

Cu un sunet de piatră zdrobită, cerul se despică deasupra lor, 
dar niciun fulger nu se abătu din ruină. 

Gheizere de nisip erupseră în jurul lui Bobby. Apa de culoarea 
cernelii se revărsă din găurile brusc căscate în nisip. 

Se uită în spate. Vila dispăruse. Oceanul se ridică din toate 
părţile. Plaja i se dezintegră sub picioare. 

Țipând, Julie dispăru sub apă. , 

CELRĂUCELRĂUCELRĂUCELRĂU! 

Un val de douăzeci de metri se înălţă deasupra lui Bobby. Se 
sparse. Îl mătură. Încercă să-noate. Carnea de pe mâini și de pe 
braţe bolborosi, se umplu de bășici și începu să se cojească, 
dezvelind, pe alocuri, oasele albe. Oceanul întunecat era acid. 
Se duse la fund. Aproape că se înecă, apoi reuși să ajungă la 
suprafață, dar apa corozivă îi sărutase deja buzele și simţi cum 
gingiile îi dispăreau de pe dinţi, iar limba i se transforma în 
gelatină putredă, din cauza înghiţiturii sărate de acid. Chiar și 
aerul, plin de spuma oceanului, îl erodă, atacându-i plămânii 
într-o clipă, așa că, atunci când încercă să respire, nu reuși. Se 
scufundă, biciuind valurile cu mâini din care nu mai rămăseseră 
decât oasele, prins de curent și târât către întunericul fără 
sfârșit, către dispariţie și neființă. 

CELRĂU! 

Bobby se ridică brusc în capul oaselor. 

Țipă, dar nu se auzea niciun sunet. Când își dădu seama că 
visase, nu mai încercă să ţipe, și, în cele din urmă, scoase doar 
un scâncet slab. 

Aruncase cearșafurile de pe el. Ședea la marginea patului, cu 
ambele picioare pe podea, căutând să-și recapete echilibrul, de 
parcă s-ar mai fi aflat încă pe plaja ce se zvârcolea sau încă 
lupta cu vârtejul valurilor. 

Cifrele verzi ale ceasului de masă străluceau blând pe tavan. 
2:43. 

Vreo câteva clipe, duduitul inimii lui îl umplu cu sunete din 
interiorul propriei sale fiinţe, și nu auzi nimic din lumea 
exterioară. Dar, după aceea, o auzi pe Julie respirând regulat și 


VP - 90 


ritmic, și se miră că nu o trezise. Era evident că nu se zbătuse în 
vis. 

Panica ce-l cuprinsese în somn nu îl părăsise de tot. Teama 
începu să-l învăluie din nou, în parte, pentru că încăperea era 
cufundată în același întuneric ca acel ocean devorator. Nu 
aprinse lampa de pe noptieră, ca să nu o trezească pe Julie. 

De îndată ce se simţi în stare să stea în picioare, se sculă și 
înconjură patul în beznă. Baia se afla pe latura dinspre Julie, dar 
avea drum liber, și îl parcurse fără greutate, așa cum mai făcuse 
de nenumărate ori până atunci, îndrumat atât de experiență, cât 
și de instinct. 

Închise încet ușa în spatele lui și aprinse lumina. Strălucirea 
neoanelor îl împiedică, o clipă, să privească în oglinda orbitoare 
de deasupra chiuvetelor mari. Când, în sfârșit, reuși să-și 
privească imaginea în oglindă, văzu că nu-i dispăruse carnea de 
pe oase. Visul fusese extraordinar de real, spre deosebire de 
cele pe care le avusese până atunci; într-un anume fel, ciudat, 
fusese chiar mai real decât viața de zi cu zi, având culori și 
sunete intense, care îi străbătuseră creierul adormit, precum 
trece curentul electric prin filamentul unui bec incandescent. 
Deși era conștient de faptul că nu fusese decât un vis, se 
temuse că oceanul de coșmar avea să-și lase amprenta corozivă 
asupra sa chiar și după ce s-a trezit. 

Înfiorat, se rezemă de chiuvetă. Dădu drumul la apa rece, se 
aplecă și își stropi faţa. Ud, se uită în ochii imaginii sale din 
oglindă. 

— Asta ce naiba a mai fost? îi șopti el. 


24. 


Candy vâna. 

Capătul estic al domeniului de două hectare al familiei Pollard 
dădea într-un canion. Pereţii acestuia erau formaţi, compuși, în 
marea lor majoritate, din sol uscat și fărâmicios, străbătut pe 
alocuri de vene roz și gri din mamă. Numai vastul sistem de 
rădăcini al rezistentei vegetaţii de deșert - mănunchiuri de 
iarbă, pampas, jnepeni - prevenea erodarea intensă cu fiecare 
ploaie mai puternică. Câţiva eucalipţi, dafini și melaleucas 


VP - 91 


creșteau pe pereţii canionului, iar acolo unde aveau spațiu 
suficient, de-a lungul albiei, melaleucas și stejarii californieni își 
înfigeau rădăcinile adânc în pământ. Albia era acum uscată, dar 
în timpul unei ploi puternice se umplea și dădea pe dinafară. 

Mișcându-se cu iuțeală și fără zgomot, în ciuda dimensiunilor 
lui mari, Candy merse câtre răsărit, de-a lungul canionului, 
urcând panta, până când ajunse la intersecţia cu altă 
adâncitură, care era prea mică pentru a putea fi numită canion. 
De acolo se îndreptă spre nord. Terenul continua să se înalțe, 
deși nu atât de abrupt ca înainte. In stânga și în dreapta lui, se 
ridicau pereţi de stâncă, iar în unele locuri trecătoarea se 
gâtuia, îngustându-se la mai puţin de un metru. Buruieni 
mărăcinoase, aduse de vânt, se strânseseră grămezi în aceste 
puncte și îl zgâriau când trecea pe lângă ele. 

Fără pic de lună, noaptea era neobișnuit de întunecată în 
străfundurile acelei tăieturi în pământ, dar el nu se împiedica 
decât arareori și nu ezita niciodată. Printre talentele sale nu se 
număra și o acuitate vizuală supraomenească; în întuneric, era 
la fel de orb ca restul lumii. Dar și în cea mai adâncă beznă, 
percepea obstacolele din fața lui, simţea contururile terenului 
atât de precis, încât putea să se deplaseze în deplină siguranţă. 
Nu avea idee în ce fel îl servește cel de-al șaselea simț, și nu 
făcea nimic pentru a-l declanșa; era, pur și simplu, neobișnuit de 
conștient de relaţia sa cu împrejurimile, știa întotdeauna unde 
se află, precum cei mai buni dintre umblătorii pe sârmă, cei 
care, deși legaţi la ochi, pot traversa, fără ezitare, o coardă 
suspendată deasupra privirilor ridicate ale spectatorilor de circ. 

Era un alt dar din partea mamei sale. 

Toţi copiii ei erau talentaţi. Dar abilităţile lui Candy le 
întreceau pe cele ale lui Violet, ale Verbinei sau pe-ale lui Frank. 

Trecătoarea se deschise într-un alt canion, și Candy se 
îndreptă din nou către est, de-a lungul unei albii pietruite, 
grăbindu-se acum, căci nevoia devenea mai stringentă. Deși 
erau din ce în ce mai rare, încă se mai vedeau câteva case 
cocoțate pe buza canionului; ferestrele acestora erau prea 
departe pentru a lumina terenul din faţa lui, dar, din când în 
când, le privea cu jind, fiindcă în acele cămine se afla sângele 
de care avea nevoie. 

Dumnezeu Îi implantase lui Candy gustul sângelui, 
transformându-l într-un prădător, și deci Dumnezeu era 


VP - 92 


răspunzător de faptele lui Candy; mama sa îi explicase toate 
acestea cu mult timp în urmă. Dumnezeu dorea ca el să nu 
omoare la întâmplare; dar, atunci când Candy devenea incapabil 
de a se mai controla, vina îi aparținea, în ultimă instanță, lui 
Dumnezeu, deoarece El îi insuflase dorința de sânge, fără să-i 
dea și puterea de a se controla. 

Misiunea lui Candy, ca a tuturor prădătorilor, era să micșoreze 
numărul celor bolnavi sau slabi dintr-o turmă. In cazul lui, prada 
consta din acei membri degeneraţi moral ai turmei umane: hoți, 
mincinoși, escroci, adulteri. Din nefericire, nu reușea să-i 
recunoască întotdeauna pe cei păcătoși atunci când îi întâlnea. 
Indeplinirea misiunii sale fusese incomparabil mai ușoară pe 
vremea când mama lui era în viaţă, căci ea îi depista fără 
probleme pe nemernici. 

In noaptea aceasta, avea să încerce, pe cât putea, să se 
limiteze la a ucide animale sălbatice. Măcelărirea oamenilor, în 
special a celor apropiaţi de casă, era riscantă. Nu îndrăznea să-i 
omoare pe localnici decât atunci când făceau vreun rău familiei, 
caz în care, pur și simplu, nu mai aveau voie să trăiască. 

Dacă nu reușea să-și potolească setea omorând animale, 
atunci urma să se ducă undeva, oriunde, și să omoare oameni. 
Mama lui, aflată în ceruri, o să fie dezamăgită și supărată pe 
lipsa lui de autocontrol, dar Dumnezeu nu o să-l învinovăţească. 
La urma urmei, nu era decât ceea ce-l făcuse Dumnezeu. 

Când lăsase mult în urmă luminile ultimei case, se opri lângă 
un pâlc de melaleucas. Vânturile puternice de peste zi se 
scurseră de pe dealuri, trecând prin canion și pierzându-se în 
largul oceanului; acum aerul era nemișcat. Din melaleucas 
atârnau liane lungi, iar frunzele lor lunguieţe și lucioase erau 
încremenite. 

Ochii i se obișnuiseră cu întunericul. Copacii păreau argintii în 
lumina stelelor, iar revărsarea de liane îi sporea iluzia că se afla 
lângă o cascadă ce cade fără zgomot, sau îngheţat în mijlocul 
unei furtuni de press-papiers. Putea chiar să distingă bucăţile de 
scoarță depărtându-se de trunchi și de crengi într-un permanent 
proces de cojire, care dădeau acestei specii o frumuseţe unică. 

Nu simţea nici urmă de vânat. 

Nu auzea nicio mișcare furișă prin tufișuri. 

Cu toate acestea, știa că multe fiinţe mici, pline cu sânge 
cald, se aflau pe-aproape, ghemuite în vizuini, în cuiburi 


VP - 93 


ascunse, mormane de frunze uscate sau în nișele adăpostite din 
stânci. Numai gândindu-se la ele, simțea că înnebunește de 
foame. 

Își întinse braţele, ţinând palmele în faţă, cu degetele 
depărtate. Din mâinile sale se ivi, mai puţin de-o secundă, o 
lumină albastră, de nuanța safirelor deschise. Frunzele 
tremurară și vegetaţia rară fu răscolită, apoi totul reveni la 
nemișcare atunci când întunericul puse iarăși stăpânire pe 
adâncul canionului. 

Din nou, lumina albastră ţâșni din mâinile lui, de parcă ar fi 
fost niște lanterne acoperite, dezvelite pentru scurt timp. De 
astă dată, intensitatea luminii se dublase, ca și durata ei. 
Frunzele foșniră, câteva dintre liane se legănară, iar iarba se 
înfioră pe o distanţă de zece-cincisprezece metri în faţa lui. 

Deranjată de aceste vibrații ciudate, o fiinţă alergă spre 
Candy și încercă să treacă pe lângă el. Folosindu-se de cel de-al 
șaselea simţ al său, care nu depindea de văz, auz sau miros, se 
întinse în stânga, înspre creatura nevăzută. Avea reflexe la fel 
de uluitoare, ca și celelalte abilități ale sale, așa că reuși să-și 
prindă prada. Un șoarece de câmp. In acea clipă, șoarecele 
îngheţă terorizat. Apoi se zvârcoli în mâna lui, dar nu îi dădu 
drumul. 

Puterea sa nu avea niciun efect asupra fiinţelor vii. Nu-și 
putea paraliza prada cu energia telechinetică ce radia din 
palmele deschise. Nu putea să scoată animalele din 
ascunzătoare și să le cheme la el; nu putea decât să le 
înspăimânte și să le facă să fugă din ascunzătoare. Ar fi putut să 
zdrobească trunchiurile de melaleucas, sau să arunce gheizere 
de nisip și pietriș în aer, dar, oricât de tare s-ar fi străduit, 
folosindu-și doar mintea, nu ar fi putut să clintească nici măcar 
un fir de păr al unui șoarece. 

Nu știa de ce abilităţile sale erau limitate. Violet și Verbina, 
ale căror talente nu se vădeau nici pe jumătate la fel de 
impresionante ca ale sale, aveau putere numai asupra fiinţelor 
vii, asupra animalelor mai mici, precum pisicile. Desigur, 
plantele se înclinau în faţa voinţei lui Candy, și uneori chiar și 
insectele, dar nu reușea să supună nimic din ceea ce avea 
sistem nervos, nici chiar fiinţele cu un sistem nervos așa de slab 
ca al unui șoarece. 


VP - 94 


Îngenuncheat sub copacii argintii, era atât de înveșmântat în 
negru, încât nu vedea altceva din șoarece decât ochii care 
sclipeau. Duse pumnul în care ţinea creatura la gură. 

Șoarecele scoase un sunet subţire, înfricoșat - mai degrabă, 
un piuit, decât un chițăit. 

Îi mușcă gâtul, scuipă capul, și duse la buze gâtul însângerat. 
Sângele era dulce, dar prea puţin. 

Aruncă rozătorul mort și își ridică din nou mâinile, cu palmele 
în afară și degetele depărtate. De astă dată, revărsarea de 
lumină spectrală căpătase o culoare intensă, electrică, de safir. 
Deși nu dură mai mult ca înainte, avu un efect considerabil mai 
mare. Șase valuri de vibraţie loviră podeaua înclinată a 
canionului, la intervale de câte o fracțiune de secundă. Copacii 
înalţi se cutremurară, sutele de liane biciuiră aerul, iar frunzele 
se zbătură ca un roi de viespi. Pietrele mai mici fură ridicate de 
la pământ, iar bolovanii se ciocniră între ei. Firele de iarbă se 
zburliră ca firele de păr de pe ceafa unui om îngrozit, și câteva 
petice se smulseră din sol și se rostogoliră în noapte, împreună 
cu un torent de frunze uscate, de parcă ar fi fost prinse de vânt. 
Dar nicio adiere nu tulbura noaptea - nu era decât scurta 
explozie de lumină albăstruie și vibraţiile care o însoţiseră. 

Animalele ţâșniră din ascunzători, iar unele dintre ele veniră 
către el, încercând să ajungă la baza canionului. Işi dăduse 
seama, cu mult timp în urmă, că acestea nu-i recunoșteau 
mirosul ca fiind de om. Era la fel de probabil să fugă în direcţia 
lui, ca și în cea opusă. Fie nu emana un miros pe care ele să-l 
detecteze... fie simțeau ceva sălbatic în el, ceva mai 
asemănător cu ele decât cu o ființă umană, și, în panica lor, nu 
înțelegeau că el este vânătorul. 

Nu vedea, în cel mai bun caz, decât forme întunecate trecând 
fulgerător pe lângă el, ca umbrele proiectate de o lampă 
rotitoare. Dar dotarea lui psihică îi îngăduia să le simtă. Lăsă să 
treacă coioţii și chiar un raton care se ciocni de picioarele sale; 
se ferea să fie mușcat sau zgâriat rău. Cel puţin douăzeci de 
șoareci trecură prin raza mâinilor lui, dar, de astă dată, dorea 
ceva mai plin de viaţă, cu mai mult sânge. 

Încercă să apuce ceea ce i se păruse a fi o veveriţă, rată, dar 
apoi apucă un iepure de picioarele din spate. lepurele ţipă, 
încercând să-l lovească cu membrele anterioare, mai puţin 


VP - 95 


dezvoltate, dar i le prinse și pe acestea, astfel încât creatura nu 
era numai imobilizată, ci și paralizată de frică. 

O ridică în faţa ochilor. 

Blana avea un miros greoi. 

În ochii roșii ai iepurelui licărea teroarea. 

Îi auzea inima bubuind. 

Îl mușcă de gât. Blana, pielea și mușchii opuseră rezistenţă, 
dar sângele curse. 

lepurele tresări, nu pentru a încerca să scape, ci parcă pentru 
a-și exprima resemnarea în faţa sorții; erau spasme lente, și 
într-un mod ciudat senzuale, ca și când ar fi întâmpinat moartea 
aproape cu bucurie. De-a lungul anilor, Candy văzuse acest 
comportament la nenumărate animale, în special la iepuri, și 
întotdeauna exulta, căci îi dădea o senzaţie de putere 
ametitoare, făcându-l să se simtă una cu lupul sau cu vulpea. 

Spasmele încetară și iepurele atârna moale în mâinile sale. 
Deși era încă viu, acceptase iminenţța morții și se retrăsese într- 
o stare de transă în care, în mod evident, nu simţea nicio 
durere. Aceasta părea să fie o binecuvântare dată de Dumnezeu 
animalelor mici. 

Candy mușcă iarăși din gâtul iepurelui, mai tare de astă dată, 
mai adânc, apoi mușcă din nou, și mai adânc, iar viaţa iepurelui 
țâșni bolborosind, în gura lui. 

În depărtare, în alt canion, un coiot urlă. Îi răspunseră alţii din 
haită. Un cor de voci stranii răsună, se potoli și apoi răsună din 
nou, ca și cum coioții ar fi fost conștienți că nu sunt singurii 
vânători din noapte, de parcă ar fi mirosit cadavrul proaspăt. 

După ce se sătură, Candy zvârli cadavrul golit de sânge. 

Nevoia continua, totuși, să-l apese. Avea să soarbă 
rezervoarele de sânge ale multor iepuri și veverițe înainte ca 
setea să i se domolească. 

Se ridică în picioare și urcă mai departe în canion, acolo unde 
nu-și folosise încă puterea și nu tulburase fauna, unde 
numeroase creaturi ascunse în vizuini și alte adăposturi 
așteptau să fie recoltate. Noaptea era adâncă și fructuoasă. 


VP - 96 


25. 


Poate că starea ei de spirit era provocată de astenia de luni 
dimineaţa, sau de cerul vânăt și ploaia care se anunţa. Sau 
poate că era nervoasă și acră din cauză că nu trecuseră decât 
patru zile de la evenimentele violente petrecute la Decodyne, și 
deci acestea erau încă proaspete. Dar, dintr-un motiv sau altul, 
Julie nu voia să preia cazul acestui Frank Pollard. Și niciun alt 
caz, că tot veni vorba. Mai aveau deja câteva contracte în 
probleme de securitate cu firme care le fuseseră clienţi mai 
vechi, și ar fi vrut să se limiteze la aceste afaceri comode și 
familiare. În mare parte, munca lor era plină de risc, iar gradul 
de periculozitate al unui nou caz constituia întotdeauna o 
necunoscută. Dacă o bătrânică fragilă ar fi venit, în acea 
dimineaţă de luni, cu rugămintea să i se găsească pisica 
dispărută, Julie ar fi considerat-o, probabil, ca o ameninţare 
echivalentă cu cea a unui maniac înarmat cu un topor. Era 
tensionată. La urma urmei, dacă norocul nu ar fi fost de partea 
lor, săptămâna trecută, Bobby ar fi fost mort de patru zile. 

Așezată pe scaun, ușor aplecată deasupra biroului solid, 
metalic, cu mâinile încrucișate pe sugativa verde, Julie îl studia 
pe Pollard. Acesta nu era în stare să se uite în ochii ei, ceea ce o 
făcea să-l privească cu suspiciune, în ciuda înfățișării lui 
inocente, și chiar atrăgătoare. 

Arăta de parcă ar fi trebuit să-l cheme ca pe comedianții din 
Vegas: Shecky, Buddy sau așa ceva. Avea în jur de treizeci de 
ani, un metru șaptezeci și cinci, poate optzeci și cinci de 
kilograme, ceea ce, în cazul lui, era cam cu cincisprezece 
kilograme prea mult. Faţa lui însă te ducea cu gândul la 
comedie. Cu excepţia unor zgârieturi ciudate, aproape 
vindecate, era simpatică: deschisă, blândă, destul de rotundă ca 
să pară veselă, cu gropiţe adânci. O roșeaţă permanentă îi 
colora obrajii, de parcă și-ar fi petrecut cea mai mare parte a 
vieții în ţinuturile arctice. Și nasul său era roșiatic, din câte se 
părea, nu pentru că ar fi îndrăgit prea mult alcoolul, ci fiindcă 
fusese spart de câteva ori; era suficient de butucănos, încât să 
pară amuzant, dar nu turtit ca al unui bandit. 


VP - 97 


Ședea cu umerii căzuți într-unul dintre cele două fotolii din 
aluminiu cromat și piele, aflate în biroul lui Julie. Vocea sa era 
moale și plăcută, aproape muzicală: 

— Am nevoie de ajutor. Nu știu la cine să apelez. 

În ciuda înfățișării comice, comportamentul lui Frank era 
tragic. Vocea sa, deși plăcută, era pătrunsă de accente de 
disperare și de oboseală. Periodic, își ștergea fața cu o mână, de 
parcă ar fi tras niște pânze de păianjen, apoi își privea mâna 
nedumerit când vedea că e goală. Avea cicatrice și pe mâini, 
unele dintre ele fiind ușor inflamate. 

— Dar, cinstit vorbind, zise Frank, să te adresezi unor 
detectivi particulari pare ușor ridicol, ca și când nu s-ar întâmpla 
în viaţa de toate zilele, ci la televizor. 

— Am arsuri, așa că te asigur că e viaţa de toate zilele, zise 
Bobby. 

Stătea în picioare lângă una dintre ferestrele mari ale etajului 
șase, prin care se vedeau marea înceţoșată și clădirile mai joase 
din Fashion Island, centrul comercial Newport Beach de lângă 
blocul-turn, în care firma Dakota & Dakota închiriase un 
apartament cu șapte camere. Se întoarse cu spatele la 
fereastră, se rezemă de pervaz și extrase o cutie de 
medicamente din buzunarul gecii. 

— Detectivii de la televizor nu suferă niciodată de arsuri, nu 
au mătreaţă, sau neplăceri provocate de psoriazis. 

— Domnule Pollard, zise Julie, sunt sigură că domnul 
Karaghiosis v-a explicat că, la drept vorbind, nu suntem chiar o 
agenţie de detectivi particulari. 

— Da. 

— Suntem consultanţi în probleme de securitate. Lucrăm, în 
primul rând, cu corporaţii și firme particulare. Cei unsprezece 
angajaţi ai noștri au cunoștințe sofisticate și ani de experienţă în 
domeniul securităţii, ceea ce nu se compară cu acele fantezii cu 
detectivi singuratici de la televizor. Nu urmărim neveste ca să 
vedem dacă sunt necredincioase, nu ne ocupăm de divorțuri și 
de niciunul dintre lucrurile pentru care vine lumea, în general, la 
un detectiv particular. 

— Domnul Karaghiosis mi-a explicat toate astea, zise Pollard, 
privindu-și mâinile încleștate. 

De pe canapeaua din stânga biroului, Clint Karaghiosis spuse: 


VP - 98 


— Frank mi-a istorisit povestea lui, și cred că ar trebui să-l 
ascultați cu atenţie. 

Julie observă cum Clint folosise prenumele clientului, lucru pe 
care nu-l mai făcuse niciodată, în cei șase ani de când lucra la 
Dakota & Dakota. Clint era un tip solid - unu șaptezeci și 
șaptezeci de kilograme. Arăta de parcă fusese un ansamblu 
inert de bolovani de granit și plăci de marmură, cremene și 
piatră neprelucrată, gresie, fier și magnetit, pe care un alchimist 
le transformase în carne vie. Faţa lui lată, deși destul de 
atrăgătoare, părea și ea sculptată în stâncă, iar ca înfățișare, se 
putea spune doar că unele trăsături ale acestuia erau mai 
puternice decât altele. Avea o personalitate la fel de redutabilă: 
era rezistent, de încredere și imperturbabil. Puţini oameni îl 
impresionau pe Clint, și mai puţini reușeau să treacă de 
atitudinea lui rezervată și să obțină mai mult de un răspuns 
politicos, profesional. Folosirea prenumelui clientului părea o 
exprimare subtilă a simpatiei pentru Pollard și un vot de 
încredere în adevărul poveștii pe care acesta urma să o 
istorisească. 

— Dacă zice Clint că e ceva pentru noi, atunci am toată 
încrederea, interveni Bobby. Care-i problema, Frank? 

Julie nu fu deloc impresionată de faptul că Bobby folosise 
imediat, cu nepăsare, prenumele clientului. Bobby simpatiza pe 
oricine întâlnea, cel puţin până când acea persoană se dovedea, 
cu tot dinadinsul, nedemnă de a fi simpatizată. De fapt, trebuia 
să-l înjunghii pe la spate în mod repetat, râzând malefic, pentru 
ca el să ia în considerare, cu părere de rău, ipoteza că poate nu 
ar fi cazul să te simpatizeze. Câteodată, Julie avea sentimentul 
că se căsătorise cu un căţeluș mare, care pretindea că e bărbat. 

Înainte ca Pollard să înceapă, Julie zise: 

— Aș vrea să precizez încă ceva. Dacă ne hotărâm să 
acceptăm cazul dumneavoastră - și subliniez, dacă -, nu suntem 
ieftini. 

— Asta nu-i o problemă, spuse Pollard. 

Ridică o sacoșă de voiaj de la picioarele sale. Era una dintre 
cele două pe care le adusese cu el. Și-o puse în poală și-i 
desfăcu fermoarul. Scoase câteva teancuri de dolari și le lăsă pe 
birou. Erau în bancnote de douăzeci și de o sută. 

În timp ce Julie inspecta banii, Bobby se îndepărtă de 
fereastră și veni lângă Pollard. Se uită în sacoșa de voiaj. 


VP - 99 


— E plină ochi, constată el. 

— O sută patruzeci de mii de dolari, confirmă Pollard. 

In urma unei analize rapide, banii nu păreau falși. 

— Domnule Pollard, aveţi obiceiul să purtaţi atâţia bani la 
dumneavoastră? întrebă ea, împingându-i deoparte. 

— Nu știu, răspunse Pollard. 

— Nu știți? 

— Nu știu, repetă el, amărât. 

— Chiar nu știe, preciză Clint. Ascultaţi ce are de spus. 

Cu o voce liniștită, dar care era, totodată, și plină de emoție, 
Pollard zise: 

— Trebuie să mă ajutaţi să aflu unde mă duc noaptea. Ce 
Dumnezeu fac atunci când ar trebui să dorm? 

— Hei, asta pare interesant! exclamă Bobby, așezându-se pe 
un colț al biroului lui Julie. 

Entuziasmul băieţesc al lui Bobby o enervă. Nu era indicat să 
se angajeze faţă de Pollard, înainte de a avea suficiente date 
despre oportunitatea preluării cazului. Și nu-i plăcu nici când se 
așeză pe birou. Nu părea o atitudine de profesionist. Simţea că 
dă unui eventual client senzaţia de amatorism. 

De pe canapea, interveni Clint. 

— Să pornesc banda? 

— Bineînţeles, răspunse Bobby. 

Clint ţinea în mână un casetofon mie, cu baterii. Îl porni și îl 
așeză pe policioara din faţa canapelei, cu microfonul îndreptat 
către Pollard, Julie și Bobby. 

Bărbatul grăsuţ, cu faţa rotundă, își ridică privirea la ei. 
Cearcănele albăstrui din jurul ochilor apoși și paloarea buzelor 
negau orice impresie de sănătate robustă pe care o puteau da 
obrajii săi îmbujoraţi; Un zâmbet ezitant îi juca pe buze. Nu se 
uită în ochii Juliei mai mult de-o clipă, și apoi coborî din nou 
privirea către mâini. Părea înfricoșat, bătut și demn de milă. 
Fără să vrea, ea simţi o undă de simpatie pentru el. 

Când Pollard începu să vorbească, Julie oftă și se lăsă pe 
spate în scaun. După două minute, se aplecă iarăși în faţă, 
ascultând cu atenţie vocea moale a lui Pollard. Nu ar fi vrut să 
fie fascinată, dar era. Chiar și flegmaticul Clint Karaghiosis, care 
asculta povestea pentru a doua oară, părea captivat. 

Dacă Pollard nu era nici mincinos, nici nebun de legat - și 
probabil că era și una, și alta -, atunci era prins într-un lanţ de 


VP - 100 


evenimente aproape supranaturale. Julie nu credea în existenţa 
supranaturalului. Încercă să rămână sceptică, dar comportarea 
lui Pollard și evidenta convingere cu care vorbea o influențau, 
fără voia ei. 

Bobby începu să se exprime cu „ei-ce-chestie” și să bată cu 
palma în masă la fiecare nouă întorsătură a poveștii. Atunci 
când clientul... Nu. Pollard. Nu „clientul”. Încă nu era clientul lor. 
Pollard. Când Pollard le povesti cum se trezise, la motel, joi 
după-amiază, cu sânge pe mâini, Bobby izbucni: 

— Preluăm cazul! 

— Stai așa, Bobby, interveni Julie. Încă n-am auzit tot ce are 
domnul Pollard de povestit. Ar trebui... 

— Da, Frank, zise Bobby. Și după aceea ce s-a-ntâmplat? 

— Vreau să zic că ar trebui să ascultăm întreaga poveste 
înainte de a ne da seama dacă putem sau nu să-l ajutăm, 
explică Julie. 

— Păi, sigur că putem, zise Bobby. Noi... 

— Bobby, rosti ea ferm, pot să-ţi vorbesc o clipă între patru 
ochi? 

Se ridică, traversă biroul, deschise ușa de la baia alăturată și 
aprinse lumina. 

— Ne întoarcem imediat, Frank, preciză Bobby. 

O urmă pe Julie în baie și închise ușa în urma lui. Ea porni 
ventilatorul din tavan, ca să le acopere vocile, și-i șopti: 

— Care-i problema ta? 

— Păi, am platfus și mai am și aluniţa aceea pe spinare. 

— Eşti imposibil. 

— Nu poţi tolera platfusul și o aluniță? Eşti o femeie dură. 

Încăperea era mică. Stăteau între toaletă și chiuvetă, aproape 
nas în nas. O sărută pe frunte. 

— Bobby, pentru numele lui Dumnezeu, tocmai i-ai spus lui 
Pollard că-i preluăm cazul. Poate că n-o vom face. 

— De ce să n-o facem? E fascinant. 

— În primul rând, pare nebun. 

— Ba nu pare deloc. 

— Spune că o putere stranie i-a distrus mașina și a spart 
felinarele. O muzică ciudată de flaut, niște lumini albastre 
misterioase... A citit prea multe numere din National Enquirer. 

— Tocmai asta e. Un nebun adevărat ar trebui să poată 
explica tot ce i s-a întâmplat. Ar pretinde că s-a-ntâlnit cu 


VP - 101 


Dumnezeu sau cu marțienii. Individul ăsta e perplex, caută 
răspunsuri. Mi se pare o atitudine sănătoasă. 

— Și, în plus, noi facem afaceri, Bobby. Afaceri. Nu ne jucăm. 
Vrem bani. Nu facem un afurisit de hobby din asta. 

— Are bani. l-ai văzut. 

— Dacă sunt furaţi? 

— Frank nu e un hoț. 

— II cunoşti de mai puţin de-o oră și ești sigur că nu-i un hoţ? 
Ești atât de încrezător, Bobby! 

— Mulţumesc. 

— N-am spus-o ca pe un compliment. Cum poţi să practici o 
asemenea meserie și să mai fii atât de încrezător? 

El zâmbi larg. 

— Am avut încredere în tine, și a fost bine. 

Julie refuză să se lase fermecată. 

— Susţine că nu știe de unde are banii, și, de dragul discuţiei, 
hai să spunem că-l credem. Și hai să spunem că ai dreptate și 
că nu e hot. Atunci, poate că e traficant de droguri. Există o mie 
de moduri necinstite de a face bani, fără să-i furi. Și, dacă aflăm 
că banii au fost obţinuţi pe căi necurate, nu-i putem păstra. Va 
trebui să-i predăm poliţiei. Ne vom fi pierdut timpul și energia. 
Și, în plus... o să fie o treabă sângeroasă. 

— De ce spui asta? întrebă el. 

— De ce spun asta? Tocmai ţi-a povestit cum s-a trezit într-o 
cameră de motel cu mâinile pline de sânge! 

— Nu mai ţipa. Ai putea să-i rănești sentimentele. 

— Doamne ferește! 

— Amintește-ţi, nu era niciun cadavru. Probabil că era sângele 
lui. 

— De unde știm noi că nu era niciun cadavru? îi replică Julie, 
frustrată. Doar pentru că așa susține? Individul ăsta s-ar putea 
să fie atât de nebun, încât să nu observe cadavrul nici dacă a 
pășit pe intestinele lui revărsate și s-a împiedicat de capul lui 
decapitat. 

— Ce imagine vie! 

— Bobby, el spune că poate s-a zgâriat singur, dar asta nu 
pare deloc posibil. Probabil că vreo femeie sărmană, vreo fată 
inocentă, poate chiar o copilă, o școlăriţă, a fost atacată de 
bărbatul ăla, târâtă în mașina lui, violată și bătută, și iarăși 
violată, forţată să se dedea la toate actele pe care și le poate 


VP - 102 


închipui o minte perversă, apoi transportată în cine știe ce 
canion pustiu, poate torturată cu ace și cuțite, și Dumnezeu mai 
știe ce, apoi omorâtă în bătaie, și aruncată goală într-o albie 
secată, unde coioţii se mai înfruptă și acum din carnea ei moale, 
în timp ce muștele îi intră și-i ies din gură. 

— Julie, uiţi ceva. 

— Ce? 

— Eu sunt cel cu imaginaţia hiperactivă. 

Julie râse. Nu putea să se abţină. Ar fi vrut să-l pocnească, să-i 
vină mintea la cap, dar, în loc de asta râse și își scutură capul. 

O sărută pe obraz și apoi puse mâna pe clanţă. 

Ea își puse mâna pe-a lui. 

— Promite-mi că nu vom prelua cazul, înainte de-a auzi 
întreaga poveste și de-a ne gândi la ea. 

— Bine. 

Se întoarseră în birou. 

Prin fereastră, cerul părea o fâșie de oţel ce fusese arsă în 
câteva locuri și avea câteva încrustaţii de culoarea muștarului 
cauzate de rugină. Ploaia încă nu începuse, dar atmosfera părea 
încordată, în așteptarea ei. 

Singurele lumini din cameră erau două lămpi ce încadrau 
canapeaua și un lampadar cu abajur de mătase, așezat într-un 
colț. Neoanele din tavan nu erau aprinse, pentru că Bobby nu 
suporta strălucirea lor puternică și credea că, la birou, trebuie să 
domnească aceeași atmosferă intimă de acasă. În schimb, Julie 
credea că la birou trebuie să te simţi ca la birou. Dar tolera 
maniile lui Bobby și, în general, nu aprindea neoanele. Acum, 
când apropierea furtunii întuneca văzduhul, ar fi vrut să le 
aprindă și să alunge umbrele ce începuseră să se adune în 
colțurile neatinse de lumina gălbuie a lămpilor. 

Frank Pollard şedea încă în scaunul său, uitându-se la 
posterele înrămate cu Donald Duck, Mickey Mouse și Uncle 
Scrooge, care decorau pereţii. Acestea constituiau o altă povară 
pe care Julie trebuia să o suporte. Era ahtiată după desenele 
animate produse de Warner Bros, pentru că erau, întrucâtva, 
mai dure, și avea o colecţie de videocasete cu ele, plus niște 
planșe cu aventurile lui Daffy Duck, dar și le ţinea acasă. Bobby 
adusese personajele lui Disney la serviciu, pentru că, zicea el, îl 
ajutau să se relaxeze. Niciunul dintre clienţi nu pusese vreodată 
la îndoială abilitatea lor profesională, din cauza decoraţiilor 


VP - 103 


neortodoxe de pe pereţii încăperii, dar Julie se întreba, totuși, ce 
părere au aceștia. 

Se întoarse la biroul ei, iar Bobby se cocoţă pe el. 

Făcându-i cu ochiul lui Julie, Bobby zise: 

— Frank, m-am pripit atunci când am afirmat că vom accepta 
cazul. Nu putem să luăm o astfel de decizie, înainte de-a asculta 
întreaga poveste. 

— Desigur, încuviinţă Frank, uitându-se repede la Bobby, la 
Julie și apoi la mâinile sale zgâriate, care ţineau strâns sacoșa 
de voiaj. Este foarte rezonabil. 

— Chiar așa, admise Julie. 

Pollard schimbă geanta din mână cu cea de pe podea. 

— Ar trebui să vă dau astea, spuse el. 

Desfăcu fermoarul genţii și scoase o pungă de plastic, ce 
conţinea o mică parte din nisipul cu care se trezise în mâini 
după ce aţipise în dimineaţa zilei de joi. Mai scoase cămașa 
însângerată, pe care o purta atunci când se sculase după 
somnul și mai scurt de la amiaza aceleiași zile. 

— Le-am păstrat pentru că... pentru că ar putea constitui 
dovezi. Indicii. Poate vă vor ajuta să vă daţi seama ce se- 
ntâmplă, ce-am făcut. 

Bobby luă cămașa și nisipul, le cercetă rapid și apoi le puse 
lângă el, pe birou. 

Julie observă cămașa plină de sânge, nu doar pătată. Petele 
maronii făcuseră ca materialul să devină rigid. 

— Deci erai la motel, în după-amiaza zilei de joi, îl îndemnă 
Bobby. 

Pollard încuviinţă. 

— Nu s-a-ntâmplat mare lucru în noaptea aia. M-am dus la un 
film, dar nu am reușit să-l urmăresc. M-am plimbat, o vreme, cu 
mașina. Eram obosit, foarte obosit, în ciuda somnului de după- 
amiază, dar n-am putut deloc să dorm. Mi-era frică să dorm. In 
dimineața urmatoare, m-am mutat la alt motel. 

— Când ai adormit din nou? întrebă Julie. 

— În seara următoare. 

— Adică, vineri seara? 

— Da. Am încercat să stau treaz bând multă cafea. M-am 
așezat la barul unui mic restaurant și am băut cafea până când 
începusem să plutesc. Mă ardea stomacul, așa că a trebuit să 
mă opresc. M-am întors în camera mea. De fiecare dată când 


VP - 104 


simţeam că aţipesc, ieșeam să mă plimb. Dar n-avea niciun rost. 
Nu puteam să stau treaz la nesfârșit. Parcă eram tăiat bucățele. 
Trebuia să mă odihnesc. Așa că m-am culcat puţin după ora opt 
seara, și nu m-am mai trezit până la cinci și jumătate dimineaţa. 

— Sâmbătă dimineața. 

— Da. 

— Şi totul era în regulă? 

— Cel puţin nu exista sânge. Dar ceva tot a fost. 

Așteptară. 

Pollard își linse buzele, de parcă ar fi vrut să fie sigur că-și 
dorea să continue. 

— Cum să vă spun, mă culcasem în șort... dar, când m-am 
trezit, eram complet îmbrăcat. 

— Deci ai mers în somn și te-ai îmbrăcat, constată Julie. 

— Dar nu mai văzusem niciodată hainele pe care le purtam. 

Julie clipi. 

— Poftim? 

— Nu erau nici hainele în care mă trezisem pe alee în urmă cu 
două nopţi, și nici hainele pe care le cumpărasem de la 
magazinul universal, marți dimineața. 

— Și ale cui erau? întrebă Bobby. 

— Păi, probabil, ale mele, răspunse Pollard, pentru că mi se 
potriveau prea bine, ca să fi fost ale altcuiva. Imi veneau ca 
turnate. Chiar și pantofii se potriveau perfect. Nu cred că aș fi 
putut să „salt” toată costumaţia de la altcineva și să fiu chiar 
atât de norocos. 

Bobby cobori de pe birou și începu să se învârtească prin 
cameră. 

— Și deci ce propui? Că ai plecat din camera de motel în 
chiloţi și te-ai dus la magazin, unde ţi-ai cumpărat hainele, fără 
ca nimeni să comenteze lipsa ta de pudoare? 

— Nu știu, zise Pollard clătinând din cap. 

— Poate s-a îmbrăcat în cameră, în timp ce mergea în somn, 
apoi s-a dus la magazin, și-a cumpărat celelalte haine și s-a 
schimbat, interveni Clint Karaghiosis. 

— Dar de ce să fi făcut una ca asta? întrebă Julie. 

Clint ridică din umeri. 

— N-am făcut decât să sugerez o ipoteză plauzibilă. 

— Domnule Pollard, zise Bobby, de ce-ai fi făcut una ca asta? 


VP - 105 


— Nu știu. Pollard folosise aceste două cuvinte atât de des, 
încât începuseră să se uzeze; de fiecare dată când le repeta, 
vocea îi devenea și mai moale, și mai vagă ca înainte. Nu cred 
că așa am făcut. Nu mi se pare corectă - explicaţia, vreau să 
spun. În plus, n-am adormit decât după ora opt. Probabil că n-aş 
fi putut să mă trezesc, să ies și să cumpăr hainele înainte de 
închiderea magazinelor. 

— Unele magazine închid la zece, obiectă Clint. 

— A existat o perioadă scurtă de timp în care ai fi avut acest 
prilej, aprobă Bobby. 

— Nu cred că aș fi dat o spargere la un magazin după ora 
închiderii, zise Pollard. Sau că aș fi furat hainele. Nu sunt un hot. 

— Știm că nu ești, zise Bobby. 

— Ba nu știm deloc, ripostă Julie. 

Bobby și Clint se uitară la ea, dar Pollard continua să-și 
privească mâinile, prea timid sau zăpăcit pentru a se putea 
apăra. 

Julie se simţi ca un bătăuș, fiindcă-i pusese cinstea la îndoială. 
Ceea ce era o prostie. Nu știau nimic despre el. La naiba, dacă 
spunea adevărul, nici el nu știa nimic despre el însuși! 

— Ascultă, important este nu dacă a cumpărat sau a furat 
hainele, spuse Julie. Eu nu pot accepta niciuna, nici alta. Cel 
puţin, nu în acest context. E prea de tot: un bărbat care se duce 
la un supermagazin, sau ceva de genul ăsta, în chiloţi, se 
îmbracă în timp ce doarme. Credeţi că putea să facă așa ceva 
fără să se trezească, iar ceilalţi să-l ia drept treaz? Eu una nu 
cred. Nu știu mare lucru despre somnambulism, dar cred că, 
dacă am consulta literatura de specialitate, am vedea că așa 
ceva e imposibil. 

— Și, desigur, nu e numai problema hainelor, spuse Clint. 

— Nu, mai e și altceva, zise Pollard. Atunci când m-am 
deșteptat, pe pat, lângă mine, se afla o pungă mare de hârtie, 
ca acelea care ţi se dau la supermagazin atunci când nu vrei 
una de plastic. M-am uitat înăuntru și era plină de... bani. larăși 
niște bani gheaţă. 

— Cât de mulți? întrebă Bobby. 

— Nu știu. Multi. 

— Nu i-ai numărat? 

— Se află la motelul unde stau acum, alt motel. Mă tot mut 
dintr-un loc în altul. Așa, mă simt mai în siguranţă. Oricum, 


VP - 106 


puteți să-i numărați mai încolo, dacă vreți. Eu am încercat, dar 
mi-am pierdut capacitatea de a folosi și cele mai simple noţiuni 
de aritmetică. Mda, știu că pare o prostie, dar asta mi se- 
ntâmplă. Nu mai pot să adun. Tot încerc, dar... numerele nu 
prea mai înseamnă mare lucru pentru mine. Își cobori capul și își 
acoperi fața cu mâinile. Întâi mi-am pierdut memoria. Acum 
încep să pierd cunoștințe esenţiale, cum ar fi cele de 
matematică. Mă simt de parcă mă tot împrăștii... mă dizolv... 
până când nu va mai rămâne nimic din mine, doar un corp, fără 
niciun pic de minte... absolut nimic. 

— Nu se va-ntâmpla așa ceva, Frank, zise Bobby. Te vom 
ajuta noi. Vom afla cine ești și ce înseamnă toate astea. 

— Bobby! îl avertiză Julie. 

— Hmmm? 

Zâmbi prostește. 

Julie se ridică de la birou și intră în baie. 

— Doamne! exclamă Bobby, urmând-o. Apoi închise ușa și 
porni ventilatorul. Julie, trebuie să-l ajutăm pe sărmanul om. 

— Individul trece, în mod evident, prin stări de transă. Face 
toate chestiile astea fără să știe de el. Se trezește în toiul nopții, 
da, dar nu e somnambul. E treaz, alert, dar într-o stare de 
transă. Ar putea să fure, să omoare - și să nu-și amintească 
nimic după aceea. 

— Julie, fac pariu că nu avea decât sângele lui pe mâini. S-ar 
putea să aibă transe, lapsusuri, cum vrei să le spui, darnue un 
ucigaș. Pe cât pariem? 

— Incă susţii că nu e un hoţ? Se trezește în mod regulat cu 
saci de bani, pe care nu știe de unde îi are, și tu încă susţii că nu 
e un hoţ? Poate crezi că falsifică banii în timpul fazelor de 
amnezie. Nu, probabil că îl consideri prea simpatic, ca să fie 
falsificator. 

— Ascultă, zise Bobby, uneori trebuie să ne luăm după 
intuiţie, iar intuiţia mea îmi spune că Frank e un băiat bun. Până 
și Clint crede că e un băiat bun. 

— Grecii sunt celebri pentru sociabilitatea lor. Le place de 
toată lumea. 

— Adică, vrei să-mi spui că și Clint e tipul de animal social 
grec? Vorbim despre același Clint? Cel cu numele de 
Karaghiosis? Ala care arată de parcă ar fi fost turnat în beton și 
zâmbește la fel de des ca indienii din plastic? 


VP - 107 


Lumina din baie era prea puternică. Se reflecta în oglindă, în 
chiuveta albă, în pereţii albi, în faianța albă. Din pricina 
strălucirii orbitoare și a hotărârii inflexibile, dar binevoitoare, a 
lui Bobby de a-l apăra pe Pollard, Julie simțea cum o cuprinde 
durerea de cap. Inchise ochii. 

— Pollard e un caz jalnic, recunoscu ea. 

— Vrei să ne-ntoarcem și să-l ascultăm mai departe? 

— Bine. Dar, fir-ar să fie, nu-i mai spune că-l vom ajuta până 
nu aflăm totul. De acord? 

Reveniră în birou. 

Cerul nu mai arăta a metal rece, ars pe alocuri. Era mai 
întunecat ca înainte și agitat precum lava. Deși la nivelul solului 
nu se simțea decât o adiere ușoară, la altitudini mai înalte se 
iscau, probabil, vânturi puternice, pentru că se vedea cum nori 
mari de furtună sunt aduși în grabă dinspre mare. 

Umbrele se adunaseră în colţuri ca pilitura de fier atrasă de 
un magnet. Julie se întinse spre comutatorul ce acţiona 
neoanele din tavan. Apoi îl văzu pe Bobby privind cu evidentă 
plăcere suprafețele lucioase, de alamă, ale lămpilor, felul în care 
luceau măsuţele din stejar și policioara în lumina lăptoasă, și nu 
mai acţionă comutatorul. 

Se așeză din nou în spatele biroului. Bobby se cocoţă pe el, 
balansându-și picioarele. 

Clint porni casetofonul, și Julie spuse: 

— Frank... domnule Pollard, înainte de a vă continua 
povestea, aș vrea să-mi răspundeţi la câteva întrebări 
importante. Credeţi, în ciuda sângelui pe care îl aveaţi pe mâini 
și a zgârieturilor, că nu sunteți în stare să faceţi rău cuiva? 

— Da. În afară, poate, de cazul în care mă aflu în legitimă 
apărare. 

— Și credeţi că nu sunteţi un hoţ? 

— Da. Nu pot... nu pot să mă închipui furând. Nu. 

— Atunci de ce nu aţi cerut ajutorul poliţiei? 

Frank tăcu. Ținea strâns geanta de voiaj, uitându-se în ea, de 
parcă Julie i-ar fi vorbit din interiorul ei. 

— Pentru că, dacă chiar vă consideraţi inocent în toate 
privinţele, spuse Julie, poliția este cea mai bine înzestrată pentru 
a afla cine sunteţi și cine vă urmărește. Știţi ce cred eu? Cred că 
nu sunteţi chiar atât de sigur de nevinovăția dumneavoastră pe 
cât pretindeţi. Ştiţi cum să porniţi o mașină fără cheie, ceea ce, 


VP - 108 


deși oricine are destule cunoștințe despre mașini ar putea face 
așa ceva, pare să indice o experienţă în afara legii. Și apoi, mai 
este și problema banilor, a sacilor de bani. Nu vă amintiţi să fi 
comis vreo crimă, dar în adâncul inimii sunteţi convins că aţi 
făcut-o, și acesta este motivul pentru care vă temeţi să vă 
prezentați la poliţie. 

— In parte, acceptă el. 

— Ințelegeți, sper, continuă Julie, că, dacă preluăm cazul 
dumneavoastră și descoperim dovezi că aţi comis vreun act 
criminal, vom fi nevoiţi să oferim această informaţie poliţiei! 

— Desigur. Dar eu m-am gândit că, dacă mă duc întâi la 
poliţie, cei de-acolo nici nu vor încerca să afle adevărul. Mă vor 
socoti vinovat chiar înainte de a-mi termina povestea. 

— In timp ce noi nu vom face așa ceva, preciză Bobby, 
aruncându-i o privire semnificativă Juliei. 

— In loc să mă ajute, adăugă Pollard, ar căuta ceva crime 
recente, pe care să mi le arunce în cârcă. 

— Nu așa procedează poliţia, spuse Julie. 

— Ba chiar așa, replică Bobby, cu maliţiozitate. 

Se dădu jos de pe birou și începu să se plimbe între posterul 
cu Uncle Scrooge și cel cu Mickey Mouse. 

— Nu i-am văzut făcând asta de mii de ori la televizor? Nu am 
citit cu toţii Hammet și Chandler? 

— Domnule Pollard, începu Julie, eu am lucrat în poliţie, și... 

— Ceea ce demonstrează ce spun eu, o întrerupse Bobby. 
Frank, dacă te-ai fi adresat copoilor, ai fi fost fără îndoială 
arestat, judecat și condamnat la o mie de ani. 

— Mai există un motiv pentru care nu mă pot duce la poliţie. 
Ar fi ca și când mi-aș face publicitate. Poate că presa ar afla de 
existenţa mea și s-ar grăbi să scrie un reportaj despre sărmanul 
individ cu amnezie și saci de bani. Atunci, el ar ști unde să mă 
găsească. Nu pot să risc așa ceva. 

— Care el? întrebă Bobby. 

— Cel care m-a urmărit noaptea trecută. 

— Așa cum ai spus, m-am gândit că, poate, ţi-ai reamintit 
numele lui, că te gândești la cineva anume. 

— Nu, nu știu cine este. Nu știu nici măcar ce este. Dar știu că 
va veni din nou după mine, dacă află unde sunt. Așa că trebuie 
să mă dau la fund. 

De pe canapea se auzi vocea lui Clint: 


VP - 109 


— Cred că ar trebui să-ntorc caseta. 

Așteptară până când scoase caseta. 

Deși era abia ora trei după-amiaza, ziua părea să se afle în 
stăpânirea unui amurg cât se poate de autentic. Adierea de la 
sol se străduia să ajungă la intensitatea vânturilor ce împingeau 
norii la altitudine; o ceaţă subțire se revărsă dinspre apus, dar 
nu cu încetineala leneșă cu care avansează de obicei ceața, ci 
răsucindu-se agitată, ca un fluviu fierbinte ce încerca să 
unească cerul cu norii de furtună de deasupra. 

După ce Clint porni din nou casetofonul, Julie spuse: 

— Frank, cum se termină povestea? Cum te-ai trezit sâmbătă 
dimineaţa, îmbrăcat în haine noi și cu punga cu bani la cap? 

— Nu. Nu-i acesta sfârșitul. Își înălţă capul, dar nu se uită la 
ea. Privi dincolo de ea, la ziua cenușie, de parcă ar fi contemplat 
ceva mult mai îndepărtat decât Newport Beach. Poate că nu se 
va sfârși niciodată. 

Din geanta din care scosese ceva mai devreme cămașa 
însângerată și mostra de nisip, extrase un borcan de-o jumătate 
de litru, ca acelea folosite pentru gemuri și murături, care avea 
un capac solid, cu balama. Borcanul era plin cu ceea ce păreau 
să fie niște pietre preţioase în stare brută, nefinisate, cu o 
strălucire mată. Unele erau mai netede decât altele și parcă 
aruncau flăcări. 

Frank desfăcu capacul și vărsă o parte din conţinut pe biroul 
din imitație de lemn. 

Julie se aplecă, să le privească mai îndeaproape. 

Bobby se apropie și el. 

Pietrele mai regulate erau rotunde, ovale, în formă de lacrimă 
sau de romb; fiecare piatră avea părți rotunjite și muchii 
ascuţite. Altele erau butucănoase, zgâriate sau lovite. Unele 
erau mari ca strugurii de masă, sau mici ca boabele de mazăre. 
Toate erau roșii, deși intensitatea culorii varia. Toate reflectau 
energic lumina, formând o pată purpurie pe suprafața palidă a 
biroului; adunau lumina difuză a lămpilor în prismele lor și 
aruncau raze purpurii către tavan și unul dintre pereţi. 

— Rubine? întrebă Bobby. 

— Nu prea par să fie rubine, zise Julie. Ce sunt, Frank? 

— Nu știu. S-ar putea să n-aibă nicio valoare. 

— De unde le ai? 


VP - 110 


— Sâmbătă noaptea, n-am reușit să dorm prea mult. Doar 
câteva minute din când în când. Mă suceam și mă răsuceam, 
trezindu-mă brusc de fiecare dată când aţipeam. Mi-era frică să 
dorm. Şi n-am adormit nici sâmbătă după-amiază. Dar ieri seară, 
eram atât de epuizat, încât nici nu-mi mai puteam ţine ochii 
deschiși. Am adormit îmbrăcat, și, când m-am trezit, aveam 
buzunarele pline cu pietrele astea. 

Julie ridică una dintre pietrele cele mai finisate din grămadă și 
o duse la ochi, privind prin ea către cea mai apropiată lampă. 
Chiar și în acest stadiu de finisaj, claritatea și culoarea pietrei 
erau excepţionale. Puteau fi, cum spunea și Frank, doar 
semiprețioase, dar ea bănuia că aveau, de fapt, o valoare 
considerabilă. 

— De ce le ţii în borcan? întrebă Bobby. 

— Pentru că, oricum, a trebuit să cumpăr un borcan pentru 
asta, zise Frank. 

Scoase din geantă un borcan mai mare, pe care îl puse pe 
birou. 

Julie se întoarse spre el și rămase atât de surprinsă, încât 
scăpă piatra din mână. In borcan se afla o insectă cât mâna ei 
de mare. Deși avea o carapace ca a unui gândac - neagră, cu 
semne purpurii pe margini -, creatura de sub carapace aducea 
mai degrabă cu un păianjen, decât cu un gândac. Avea opt 
picioare groase și păroase, ca de tarantulă. 

— Ce naiba?! se strâmbă Bobby. 

Avea o ușoară entomofobie. Dacă vedea o insectă mai 
înspăimântătoare ca o muscă, o striga pe Julie s-o omoare, în 
timp ce el se uita de la distanţă. 

— E vie? 

— Acum nu, preciză Frank. 

Două membre, semănând cu cleștii unui homar în miniatură, 
se iveau de sub partea din față a carapacei creaturii, câte una 
de fiecare parte a capului, dar difereau de cele ale unui homar 
prin faptul că erau mult mai mobile decât cele ale crustaceelor 
obișnuite. Arătau ca niște mâini, având câte patru segmente 
curbate, chitinoase, unite la bază; marginile erau zimţate 
ameninţător. 

— Dacă te-ar prinde de deget, zise Bobby, pun pariu că ţi l-ar 
reteza. Spui că era vie, Frank? 

— Când m-am trezit azi-dimineaţță, mi se târa pe piept. 


VP - 111 


— Dumnezeule! 

Bobby păli vizibil. 

— Era amorțită. 

— Da? Mie mi se pare la fel de vioaie ca o rădașcă afurisită. 

— Cred că era deja pe moarte, adăugă Frank. Am ţipat și-am 
azvârlit-o de pe mine. A rămas pe podea, întoarsă pe spate, a 
dat puţin din piciorușe, după care nu s-a mai mișcat. Am scos 
învelitoarea de la o pernă și am vârât-o înăuntru, făcând un nod 
la capăt, ca să fiu sigur că nu ieșea afară în caz că era încă vie. 
Apoi am descoperit pietrele în buzunar și am cumpărat două 
borcane, unul pentru gânganie, care nu s-a mai mișcat de când 
am pus-o înăuntru. Aţi mai văzut vreodată așa ceva? 

— Nu, spuse Julie. 

— Nu, slavă cerului, aprobă Bobby. 

Nu se aplecase către borcan, așa cum făcuse Julie. De fapt, 
făcuse chiar un pas înapoi, de parcă ar fi crezut că 
înfricoșătoarea insectă era capabilă să-și croiască, într-o clipită, 
un drum prin sticlă. 

Julie apucă borcanul și-l întoarse, ca să poată privi insecta din 
față. Capul negru era mare cât o prună și așezat pe jumătate 
sub carapace. Ochii de un galben murdar se aflau situaţi de 
fiecare parte a capului, iar sub fiecare dintre ei se mai afla câte 
un ochi, de trei ori mai mic și roșcat. Înfăţișarea hidoasă era 
netedă și lucioasă, cu excepţia unor modele stranii de găurele, a 
șase proeminențe în formă de spini și a câtorva smocuri de peri 
mătăsoși. Gura mică era deschisă, fiind un orificiu în care se 
zăreau mai multe rânduri de dinţi mărunți, dar care păreau 
foarte ascuţiţi. 

Uitându-se fix la creatura din borcan, Frank exclamă: 

— Nu știu în ce dracu’ sunt băgat, dar e ceva rău! E ceva 
foarte rău, și mi-e frică. 

Bobby tresări. 

— Ceva rău..., spuse el cu o voce meditativă, vorbind mai 
mult de unul singur. 

Julie puse borcanul pe masă. 

— Bine, Frank, vom prelua cazul, anunţă ea. 

— Excelent! zise Clint, și închise casetofonul. 

Bobby se îndepărtă de birou și se îndreptă spre baie. 

— Julie, trebuie să-ţi vorbesc, o clipă, între patru ochi, zise el. 


VP - 112 


Intrară împreună în baie, pentru a treia oară, închiseră ușa în 
urma lor și porniră ventilatorul. 

Faţa lui Bobby era cenușie, ca un portret foarte fidel făcut în 
creion; îi păliseră până și pistruii. Ochii lui albaștri și, în general, 
veseli nu mai exprimau deloc amuzament. 

— Ai înnebunit? l-ai promis că vom prelua cazul, spuse el. 

Julie clipi, surprinsă. 

— Nu asta doreai? 

— Nu. 

— Aha. Înseamnă că nu am auzit eu bine. Poate că am ceară 
în urechi. Tare ca cimentul. 

— Probabil că e un lunatic periculos. 

— Ar trebui să mă duc la doctor, să-mi curețe ca lumea 
urechile. 

— Povestea asta nebunească pe care a inventat-o nu e 
decât... 

Ea ridică o mână, întrerupându-l în mijlocul propoziției: 

— Fii serios, Bobby! Nu a inventat gândacul ăla. Ce-i chestia 
aia? N-am văzut așa ceva nici în poze. 

— Dar ce zici de bani? Probabil că i-a furat. 

— Frank nu-i un hoţ. 

— De unde știi, ţi-a spus Dumnezeu? Pentru că, altfel, n-ai de 
unde să știi. Nu-l cunoști pe Pollard decât de ceva mai mult de-o 
oră. 

— Ai perfectă dreptate. Dumnezeu mi-a spus. Și îl ascult 
întotdeauna, fiindcă, altfel, există toate șansele ca El să trimită 
niște roiuri de lăcuste asupra ta, sau să-ţi dea foc la păr cu un 
fulger. Ascultă, Frank este atât de pierdut, de dus, încât mi-e 
milă de el. E bine? 

O privi o clipă, mestecându-și gânditor buza de jos, care 
pălise și ea, apoi spuse: 

— Noi lucrăm bine împreună, pentru că ne completăm 
reciproc. Tu ești tare acolo unde eu sunt slab, iar eu sunt tare 
acolo unde tu ești slabă. Ne deosebim în multe, dar ne 
înțelegem, deoarece ne potrivim ca piesele dintr-un puzzle. 

— Ce vrei să demonstrezi? 

— Unul dintre aspectele sub care ne diferenţiem, dar suntem 
complementari, este cel al motivaţiei. Meseria asta îmi convine, 
pentru că simt o mare satisfacţie atunci când ajut oameni aflaţi 
la ananghie, fără să fie vina lor. Îmi place să văd binele 


VP-113 


triumfând. Pe de altă parte, tu ești motivată mai întâi de dorinţa 
de a-i zdrobi pe cei care fac rău. Da, sigur, și mie îmi place să-i 
văd pe cei răi în genunchi, dar pentru mine nu e la fel de 
important ca pentru tine. Și, bineînțeles, și ţie îţi place să-i faci 
fericiţi pe cei nevinovaţi, dar la tine asta vine pe locul doi, după 
zdrobirea celor răi. Asta fiindcă mai ești, probabil, furioasă din 
cauza morţii mamei tale. 

— Bobby, când o să simt nevoia de psihanaliză, o s-o rezolv 
într-o cameră în care piesa de bază e o canapea, nu un closet. 

Când Julie avea doisprezece ani, mama ei fusese luată 
ostatică în timpul jefuirii unei bănci. Cei doi criminali 
consumaseră prea multe amfetamine și moșteniseră prea puţin 
bun-simt. Înainte ca totul să ia sfârșit, cinci dintre cei șase 
ostatici erau morţi, iar mama lui Julie nu fusese cea norocoasă. 

Bobby se uită la imaginea ei reflectată în oglindă, de parcă nu 
ar fi suportat să o privească direct în ochi. 

— Ceea ce vreau să spun, continuă el, este că, dintr-o dată, ai 
început să te comporți ca mine, și asta nu e bine, pentru că ne 
distruge echilibrul și periclitează armonia relaţiei dintre noi, iar 
armonia este cea care ne-a ţinut în viaţă și ne-a făcut să reușim. 
Vrei să preiei acest caz, deoarece te fascinează, îţi stimulează 
imaginaţia și ai vrea să-l ajuţi pe Frank, care-ţi inspiră milă. 
Unde este indignarea ta obișnuită? Iți spun eu unde este. Nu 
există, pentru că, în momentul de faţă, cel puţin, nu a apărut 
niciun gangster care să o merite. Da, sigur, ar fi individul care l- 
a urmărit, dar nici nu știm dacă asta e ceva adevărat sau doar 
ceva inventat de Frank. Fără un gangster asupra căruia să-ți 
îndrepţi mânia, ar trebui să te trag de mână la fiecare pas, și 
asta am și făcut, dar acum tu mă tragi pe mine, și asta mă 
îngrijorează. Nu mi se pare că e bine. 

Julie îl lăsă să vorbească mai departe, privindu-se unul pe 
celălalt prin intermediul oglinzii, și, când termină, în cele din 
urmă, îi spuse: 

— Nu, nu e asta. 

— Cum adică? 

— Adică, tot ce mi-ai trăncănit e o abureală. De fapt, ce te 
deranjează, Robert? 

În oglindă, imaginea lui încerca să o facă pe-a ei să coboare 
privirea. 

Julie îi zâmbi. 


VP - 114 


— Hai, vorbește! Nu avem secrete unul faţă de celălalt. 

Bobby, din oglindă părea o palidă imitație a adevăratului 
Bobby Dakota. Adevăratul Bobby, Bobby al ei, era plin de haz, 
de viaţă și de energie. Bobby cel din oglindă era cenușiu și 
mohorât; vitalitatea îi fusese drenată de griji. 

— Robert? îl îndemnă ea. 

— lţi amintești joia trecută, când ne-am trezit? Bătea vântul 
Sfânta Ana. Am făcut dragoste. 

— Mi-aduc aminte. 

— Și imediat după ce am făcut dragoste... am avut 
sentimentul acela ciudat, îngrozitor, că te voi pierde, că ceva 
adus de vânt avea să mi te ia. 

— Mi-ai spus mai târziu în seara aceea, la „Ozzie's”, când 
discutam despre tonomate. Dar furtuna s-a terminat și nu a 
venit nimic să mă ia. Sunt aici. 

— In aceeași noapte, joi noaptea, am avut un coșmar, cel mai 
real vis pe care ţi-l poţi imagina. 

Îi povesti despre căsuţa de pe plajă, despre tonomatul din 
nisip, despre vocea interioară care tuna: V/NE CEL RAU, CEL 
RAU, CEL RAU!, şi despre marea acidă care îi înghiţise pe 
amândoi, dizolvându-le carnea și târându-le oasele în adâncimi 
de nedescris. 

— M-a zdruncinat. Nu poți să-ți dai seama cât de real părea 
totul. Știu că seamănă a nebunie, dar... visul acela mi s-a părut 
mai real decât viața însăși. Tu dormeai și nu te-am trezit. Nu ți- 
am povestit mai târziu, pentru că nu voiam să te îngrijorez și 
pentru că... pentru că e o copilărie să pui prea mare bază pe un 
vis. Coșmarul nu s-a mai repetat. Dar, de atunci, și vineri, și 
sâmbătă, și ieri, am avut momente în care mă înfiora o teamă 
intensă, și atunci m-am gândit că poate ceva rău chiar venea să 
te ia. lar acum, în birou, Frank a spus că e vârât în ceva rău, 
ceva foarte rău, așa a spus, și am făcut legătura imediat. Julie, 
poate că acest caz este acel ceva rău pe care l-am visat. Poate 
că nu artrebui să-l acceptăm. 

Se uită o clipă la Bobby, prin oglindă, întrebându-se cum l-ar 
putea liniști. În cele din urmă, având în vedere că rolurile lor se 
inversaseră, se hotărî să-l trateze așa cum ar fi tratat-o el într-o 
situaţie similară. Bobby nu ar fi recurs la logică și rațiune, care 
erau armele ei, ci ar fi fermecat-o și ar fi amuzat-o, ca s-o scoată 
dintr-o pasă proastă. 


VP - 115 


În loc să se ocupe direct de subiectul îngrijorării lui, Julie îi 
zise: 

— Dacă tot ne ușurăm sufletele, știi ce mă supără pe mine? 
Modul în care te așezi, uneori, pe biroul meu atunci când 
discutăm cu un eventual client. În cazul anumitor clienţi, chiar 
aș găsi un motiv ca eu să stau pe birou, îmbrăcată în mini, 
expunând ceva picioare, că am ce arăta, deși sună a laudă de 
sine. Dar tu nu porți niciodată fuste, mini sau de alt gen, și 
oricum bulanele tale nu întrunesc standardele corespunzătoare. 

— Cine vorbea de birouri? 

— Eu vorbeam, zise Julie, întorcându-se de la oglindă și 
privindu-l direct. Am închiriat un apartament cu șapte camere, 
în loc de opt, ca să facem economie, și, după ce s-au mutat toţi 
angajaţii am rămas cu o singură cameră pentru noi, chestie care 
nu ne-a deranjat. Aveam destul spaţiu pentru două birouri, dar 
tu ai spus că nu vrei niciunul. Birourile sunt prea formale pentru 
tine. Ai spus că n-ai avea nevoie decât de o canapea, pe care să 
te întinzi când dai telefoane, dar cum apare un client, cum te 
cocoți pe biroul meu. 

— Julie... 

— Formica e o suprafaţă dură, aproape indestructibilă, dar, 
mai devreme sau mai târziu, după ce stai mai mult pe el, o să 
rămână permanent însemnat cu amprenta fundului tău. 

Pentru că ea nu se mai uita în oglindă, se întoarse și el săo 
privească. 

— N-ai auzit ce ţi-am povestit despre vis? 

— Acum, să nu mă înţelegi greșit. Ai un poponeț simpatic, dar 
nu-l vreau imprimat pe biroul meu. Toate creioanele o să mi se 
rostogolească la vale. O să se strângă praful. 

— Ce se petrece aici? 

— Vreau să te avertizez că mă gândesc să-mi electrific biroul, 
ca să pot induce curent electric în el prin simpla apăsare a unui 
buton. Dacă o să te mai cocoți pe el, o să vezi ce simte o muscă 
atunci când se așază pe unul dintre drăciile alea electronice de 
omorât muște. 

— Eşti dificilă, Julie. De ce ești dificilă? 

— Mă simt frustrată. În ultima vreme, n-am mai călcat în 
picioare niciun gangster. Treaba asta mă umple de nervi. 

— Stai așa, spuse Bobby. Nu ești dificilă. 

— Bineînţeles că nu. 


VP - 116 


— Eşti eul 

— Exact. Îl sărută pe obrazul drept și-l bătu pe cel stâng. Şi- 
acum, hai să-ne-ntoarcem înăuntru și să preluăm cazul. 

Deschise ușa și ieși din baie. 

Cu un oarecare amuzament, Bobby spuse: „Fir-aș al naibii!” și 
o urmă în birou. 

Frank Pollard vorbea liniștit cu Clint, dar tăcu și îi privi cu 
speranţă atunci când intrară. 

Umbrele atârnau pe la colţuri precum călugării în chilii și, 
pentru cine știe ce motiv, lumina gălbuie a celor trei lămpi îi 
amintea lui Julie de strălucirea misterioasă a lumânărilor votive 
dintr-o biserică. 

Pata purpurie a pietrelor preţioase continua să lumineze 
biroul. 

Gândacul era încă chircit și mort în borcan. 

— Ţi-a explicat Clint sistemul nostru de plată? îl întrebă Julie 
pe Pollard. 

— Da. 

— Bine. În plus, vom avea nevoie de zece mii de dolari avans, 
pe care îi vom deconta drept cheltuieli suplimentare. 

Afară, un fulger despică pântecele norilor. Cerul vânăt se 
frânse, și ploaia rece începu să bată în geam. 


26. 


Violet se trezise de peste o oră, și în acest timp fusese un 
uliu, călărind vântul de la mare înălțime, plonjând din când în 
când asupra unei vietăţi mici. Cerul deschis era aproape la fel 
de real pentru ea, ca și pentru pasărea în care pătrunsese. 
Plutea pe curenții termici, aerul opunând o rezistență minimă 
aripilor ei aerodinamice, având deasupra numai norii cenușii și 
întreaga lume ghemuită sub ea. 

Era conștientă și de dormitorul întunecat în care se aflau 
corpul și o parte din mintea ei. Violet și Verbina dormeau de 
obicei ziua, pentru că a dormi noaptea ar fi însemnat să piardă 
cel mai preţios timp. Impărțeau o cameră la etaj, cu un singur 
pat mare, aflându-se întotdeauna la cel mult un metru una de 
cealaltă, deși, de obicei, stăteau înlănţuite. În după-amiaza 


VP - 117 


aceea de luni, Verbina continua să doarmă, goală, întinsă pe 
burtă, uneori murmurând cuvinte în pernă. 

Șoldul ei cald era apăsat de Violet. Chiar și atunci când era 
uliu, Violet putea să simtă căldura corpului surorii ei gemene, 
pielea ei netedă, respiraţia lentă și ritmică, murmurele 
somnoroase și mirosul ei aparte. Putea să miroasă și praful din 
cameră, și aroma râncedă a cearșafurilor nespălate... și 
bineînţeles pisicile. 

Nu numai că putea să miroasă pisicile, care dormeau în pat 
sau pe podea, sau se lingeau cu mișcări leneșe, dar practic trăia 
în fiecare dintre ele. În timp ce o parte a conștiinței proprii se 
afla în corpul ei palid, iar o alta plana împreună cu prădătorul 
înaripat, alte ipostaze ale ei sălășluiau în fiecare dintre pisici, 
care erau în număr de douăzeci și cinci acum, că sărmana 
Samantha murise. Violet percepea lumea simultan prin propriii 
săi ochi, prin cei ai uliului, și prin cei cincizeci de ochi, douăzeci 
și cinci de nasuri, cincizeci de urechi, o sută de lăbuţe și 
douăzeci și cinci de limbuţe ale bandei de pisici. Simţea mirosul 
corpului său nu numai cu nasul ei, ci și cu nasurile tuturor 
pisicilor: izul de săpun rămas de la baia de noaptea trecută, 
aroma plăcut înţepătoare a șamponului de lămâie, cea de 
stătut, care urma întotdeauna somnului, respiraţia colorată de 
vaporii de ouă crude, ceapă și ficat crud, pe care le mâncase de 
dimineaţă înainte de a se culca o dată cu răsăritul soarelui. 
Pisicile aveau un simţ olfactiv mai dezvoltat ca al ei, și fiecare 
dintre ele percepea aromele în alt fel; ele considerau mirosul ei 
natural ciudat, dar reconfortant, straniu și totuși familiar. 

Se putea mirosi, vedea, auzi și simţi și prin intermediul surorii 
sale, căci era întotdeauna strâns legată de Verbina. Reușea să 
intre și să iasă din mintea oricăror alte forme de viață după 
bunul ei plac, dar Verbina era singura persoană cu care putea să 
stabilească un asemenea contact. Era o legătură permanentă, 
care exista de când se născuseră, și, dacă Violet putea să 
întrerupă contactul cu șoimul sau cu pisicile oricând voia, în 
schimb, nu putea să se rupă de sora ei. Totodată, putea să 
controleze minţile animalelor pe care le poseda, dar nu-și putea 
controla sora. Legătura dintre ele nu era ca aceea dintre 
marionetă și păpușar, ci ceva deosebit și sfânt. 

Violet își trăise întreaga viaţă la confluenţa mai multor râuri 
de senzaţii, scăldate de mari vârtejuri de sunete, imagini, 


VP - 118 


gusturi și atingeri, percepând lumea nu numai cu ajutorul 
propriilor sale simţuri, ci și prin cele ale nenumăratților 
intermediari. În copilărie, fusese autistă, atât de copleșită de 
influxul senzorial, încât nu făcea faţă; se interiorizase, izolându- 
se în lumea ei secretă de experiențe bogate, variate și profunde, 
până când învăţă să domine valul de senzații, folosindu-l, în loc 
să se lase măturată de el. Numai atunci se hotărî să comunice 
cu oamenii din jur, abandonându-și autismul și învățând să 
vorbească abia la vârsta de șase ani. Nu ieșise niciodată din 
curenţii adânci și rapizi ai senzaţiilor extraordinare pentru a sta 
pe malul relativ uscat al celorlalți oameni, dar învățase cel puţin 
cum să comunice cu mama ei, cu Candy și, într-un mod mai 
limitat, și cu alte persoane. 

Verbina nu se descurcase la fel de bine ca sora ei, și, evident, 
nici nu avea să o facă vreodată. Alegând o viaţă definită 
aproape exclusiv prin senzaţii, nu dovedea, practic, niciun 
interes pentru exersarea și dezvoltarea capacităţilor ei 
intelectuale. Nu învățase niciodată să vorbească, nu-i păsa 
decât de sora ei și se lăsa cu bucurie în voia oceanului de 
senzaţii care o scălda. Fugind ca o veveriță, zburând ca un uliu 
sau ca un pescăruș, mieunând ca o pisică, pândind și ucigând ca 
un coiot, bând apa rece a unui pârâu prin gura unui raton sau a 
unui șoarece de câmp, intrând în mintea unei căţele în călduri, 
în timp ce pe ea se urcau câinii, împărtășind simultan atât 
teroarea iepurelui încolţit, cât și emoția sălbatică a vulpii ce-l 
vânează, Verbina avea un orizont mai larg asupra vieţii decât 
oricine altcineva, în afară de Violet. Și prefera pasiunea 
constantă a lumii sălbatice, în locul vieţii relativ plictisitoare a 
celorlalţi oameni. 

Acum, deși Verbina dormea, o parte din ea se afla cu Violet în 
uliu, căci nici somnul nu necesita întreruperea totală a 
legăturilor lor cu alte minţi. Influxul senzorial primit de la 
speciile mai primitive nu constituia numai textura din care era 
confecționată viaţa lor, ci și materia primă a viselor lor. 

Uliul plutea suspendat între norii grei de ploaie și canionul din 
spatele domeniului Pollard. Își căuta prada. 

Mult sub el, un șoarece ţâșni dintre buruienile uscate și 
mărăcinoase. Alerga în adâncimea canionului, atent la semnele 
ce-i dezvăluiau prezenţa inamicilor la nivelul solului, dar 


VP - 119 


indiferent la prezența aducătorului de moarte, care îl privea din 
înaltul cerului. 

Știind din instinct că șoarecele i-ar fi auzit bătăile aripilor și ar 
fi dispărut în cea mai apropiată ascunzătoare, uliul își plie aripile 
și plonjă abrupt în direcția rozătorului. Deși trecuse prin această 
senzaţie de nenumărate ori, în trecut, Violet își ținu respiraţia în 
timpul căderii de la patru sute de metri, trecând de nivelul 
solului și continuând către străfundurile canionului. Și, cu toate 
că se afla, de fapt, în siguranţă, întinsă pe pat, stomacul i se 
strânse, o teamă primitivă i se revărsă în suflet și scânci, 
cuprinsă de plăcerea aventurii. Verbina scoase, și ea, un strigăt 
moale. 

In adâncul canionului, șoarecele îngheță, simțind apropierea 
pericolului, dar fără a-și da seama de direcţia din care urma să 
vină. 

Uliul își întinse aripile în ultimul moment. Dintr-o dată, aerul 
își recăpătă consistenţa, devenind o frână necesară. Lăsându-se 
pe spate, întinzând picioarele și desfăcând ghearele, uliul înhăţă 
șoarecele exact când acesta, sesizând brusca bătaie a aripilor, 
încercă să fugă. 

Deși continua să însoţească uliul, Violet intră și în mintea 
șoarecelui, cu o clipă înainte ca acesta să fie capturat. Simţi 
satisfacția rece a vânătorului și teama fierbinte a prăzii. Din 
perspectiva uliului, simţi cum se găurea și se rupea carnea 
șoarecelui sub acţiunea ghearelor puternice și ascuţite, iar din 
perspectiva șoarecelui simţi durerea arzătoare și îngrozitoarea 
sfâșiere interioară. Pasărea privi prada care i se zbătea în 
gheare și se simţi înfiorată de sentimentul sălbatic al puterii și 
de înțelegerea faptului că foamea o să-i fie din nou potolită. 
Croncănitul triumfător răsună în canion. Simţindu-se mic și 
neajutorat în strânsoarea agresorului său înaripat, cuprins de o 
frică atât de intensă, încât era similară cu cea mai copleșitoare 
dintre plăceri, șoarecele se uită în ochii nemiloși, de oţel, și 
încetă lupta, se lăsă moale și se resemnă în fața morţii. Văzând 
cum se apropia ciocul înfricoșător, era conștient că o să fie 
sfâșiat, dar nu mai simţea durere, ci numai amorţeală, apoi un 
scurt moment de fericire maximă, după care, nimic, absolut 
nimic. Uliul își dădu capul pe spate, și din plisc îi căzură panglici 
de sânge și noduri de carne. 


VP - 120 


Violet se răsuci în pat cu faţa la sora ei. Smulsă din somn de 
forța experienţei uliului, Verbina își luă în braţe sora. Gemenele 
se țineau strâns îmbrăţișate, goale, tremurând. Violet răsufla 
lângă gâtul delicat al Verbinei și, prin legătura ce o unea de sora 
ei, percepea atât fluxul fierbinte al propriei sale respiraţii, cât și 
încălzirea pielii surorii ei. Gemeau încet, iar respiraţia lor 
accelerată nu se potoli înainte ca uliul să consume și ultima 
bucăţică de carne din corpul șoarecelui și să se înalțe, cu o 
zvâcnire a aripilor, înapoi către cer. 

Dedesubt, se vedea domeniul Pollard: gardul viu, casa 
învechită de vreme, cu acoperișul de ţiglă, Buick-ul vechi de un 
sfert de secol, care fusese al mamei lor și pe care Candy îl mai 
folosea uneori; tufișuri de ciuboţica-cucului cu flori galbene și 
purpurii, plantate într-un strat subţire și neîngrijit, de-a lungul 
prispei dărăpănate. Violet îl văzu și pe Candy, undeva în colțul 
de nord-vest al domeniului. 

Continuând s-o ţină în braţe pe Verbina, sărutând-o ușor pe 
gât, pe obraji și pe tâmple, Violet îi ordonă uliului să dea roată 
deasupra fratelui ei. Prin ochii păsării, îl privi stând cu capul 
aplecat în faţa mormântului mamei lor, jelind-o, așa cum o jelise 
în fiecare zi, fără excepţie, în toţi anii care trecuseră de la 
moartea ei. 

Violet nu o plângea. Îi fusese la fel de străină ca oricare altă 
persoană din lume, și nu simţise nimic deosebit la trecerea ei în 
neființă. Într-adevăr, deoarece și Candy era înzestrat, Violet se 
simțea mult mai apropiată de el, decât de mama lor, ceea ce nu 
însemna, de fapt, mare lucru, pentru că nu îl cunoștea cu 
adevărat și nici nu îi păsa prea mult. Cum s-ar fi putut simţi 
aproape de cineva în mintea căruia nu putea intra, trăind cu el 
și prin el? Tocmai această incredibilă intimitate o unea cu 
Verbina și își punea pecetea pe miile de relaţii pe care le 
întreținea cu toată fauna și flora lumii. Nu știa cum să se apropie 
de cineva cu care nu putea să stabilească o asemenea legătură 
strânsă, interioară, și nu putea să plângă pe cineva pe care nu-l 
iubise. 

Departe de uliul în zbor, Candy căzu în genunchi, în fața 
mormântului. 


VP - 121 


27. 


Luni după-amiază, Thomas ședea la birou, compunând un 
poem în imagini. 

Derek îl ajuta. Sau credea ca îl ajută. Căuta prin cutia cu poze 
decupate din reviste. Alegea o poză și i-o dădea lui Thomas. 
Dacă era bună, Thomas o aranja și o lipea în pagină. De cele 
mai multe ori, nu era bună, așa că o punea deoparte și cerea 
alta, și alta, până când Derek îi dădea ceva care-i folosea. 

Nu voia să-i spună lui Derek cumplitul adevăr, acela că voia 
să compună poezia de unul singur. Dar nu dorea să-l rănească 
pe Derek, care, oricum, era rănit. Chiar prea mult. E dureros să 
fii prost, iar Derek era chiar mai prost ca Thomas, și arăta mai 
prost ca Thomas, ceea ce reprezenta o durere în plus. Avea 
nasul mai plat și capul turtit. Cumplit adevăr. 

Mai târziu, obosiţi de poemul în imagini, Thomas și Derek se 
duseră în camera de recreere, și acolo se întâmplă. Cineva îl 
răni pe Derek. Îl răni atât de rău, încât izbucni în plâns. Acel 
cineva era o fată. Mary. În camera de recreere. 

Unii jucau bile într-un colț. Alţii se uitau la televizor. Thomas și 
Derek ședeau pe o canapea lângă fereastră, încercând să fie 
sociabili ori de câte ori se apropia cineva. Infirmierii voiau ca 
toată lumea din azil să fie sociabilă. ți facea bine să fii sociabil. 
Când nu venea nimeni cu care să fie sociabili, Thomas și Derek 
priveau păsările colibri care se-nvârteau în jurul seminţelor puse 
pe streașina ferestrei; săreau dintr-o parte în alta și era amuzant 
să le privești. Mary, care era nou-venită, nu sărea dintr-o parte 
într-alta, și nici nu era amuzant să o privești, dar murmura tot 
timpul. Mai bine-zis zumzăia. Bzzz, bzzz, bzzz, tot timpul. 

Mary știa despre chiu-i. Zicea că chiu-i are o mare importanţă, 
și poate că așa și era, deși Thomas nu auzise niciodată de așa 
ceva, și nici nu înțelegea prea bine despre ce era vorba. Ştia ce 
înseamnă a chiui: Joc de cuvinte - IQ - eye-cue, dar nu i se 
părea a fi ceva prea frumos sau folositor, dar Mary spunea că 
are un chiu-i bun și că era mare pentru cineva atins de 
sindromul Down. 

— Eu sunt o cretină de înalt nivel, zicea Mary, foarte mândră 
de ea, după cum părea. 


VP - 122 


Thomas nu știa ce e un cretin, dar nu vedea niciun nivel înalt 
la Mary, care era grasă și, în plus, era și cocoșată. 

— Probabil că și tu ești un cretin, Thomas, dar nici pe departe 
așa de bun ca mine. Eu sunt aproape normală, iar tu nu ești 
deloc așa normal ca mine. 

Toate astea îl zăpăceau pe Thomas. 

Puteai să-ți dai seama că pe Derek îl zăpăceau mai tare, și 
Derek spuse cu vocea lui groasă și, uneori, greu de înţeles: 

— Eu? Nu cretin. Clătină din cap. Eu, cowboy. Zâmbi. Cowboy. 

Mary râse. 

— Nu ești un cowboy, și nici nu vei fi vreodată. Nu ești decât 
un imbecil. 

O rugară să repete cuvântul de câteva ori până să-l prindă, 
dar nici atunci nu pricepuseră cu adevărat. Puteau să-l 
pronunţe, dar le era la fel de străin ca și acel chiu-i. 

— Deci, există oameni normali, le spuse Mary, după ei vin 
cretinii, apoi imbecilii, care sunt mai proști decât cretinii, iar 
apoi idioţii, care sunt chiar mai proști decât imbecilii. Eu una 
sunt o cretină de nivel înalt, și nu o să rămân aici o veșnicie, o 
să fiu bună, o să mă port frumos și o să muncesc din greu ca să 
fiu normală, și uneori voi ajunge la jumătatea drumului. 

— Ce drum? întrebă Derek. 

Acest lucru îl nedumerea și pe Thomas. 

— La jumătatea drumului către normalitate, unde tu nu vei 
ajunge niciodată, imbecilu' dracu'! 

De data asta, Derek înțelese că își bătea joc de el și încercă 
să nu plângă, dar nu reuși. Se înroși și izbucni în plâns, iar Mary 
rânji; se umflase și era bucuroasă de parcă ar fi câștigat un 
premiu mare. Folosise un cuvânt urât, „dracu'”, și ar fi trebuit 
să-i fie rușine, dar se vedea că nu-i era. Repetă și celălalt 
cuvânt, pe care Thomas îl considera acum la fel de urât, 
„imbecil”, continuând să-l repete până când sărmanul Derek se 
ridică și fugi, și chiar și așa nu renunţă să strige după el. 

Thomas se întoarse în camera lor, căutându-l pe Derek, și îl 
găsi închis în dulap, plângând. Veniră câţiva infirmieri, care-i 
vorbiră foarte frumos, dar el nu voia să iasă din dulap. Au fost 
nevoiţi să-i vorbească multă vreme pentru a-l convinge să iasă, 
dar nici după aceea nu se opri din plâns, așa că i-au dat-ceva. 
Uneori, când erai bolnav, de pildă de gripă, infirmierii te puneau 
să iei-ceva, adică o pastilă de o culoare sau alta, o formă sau 


VP - 123 


alta, mică sau mare. Dar atunci când îţi dădeau-ceva, asta 
însemna un ac, ceea ce era un lucru rău. Niciodată nu-i 
dăduseră-ceva lui Thomas, pentru că el era mereu cuminte. Dar, 
uneori, Derek, deși era un băiat drăguţ, începea să fie atât de 
nemulțumit de el însuși, încât nu se mai putea opri din plâns și, 
de câteva ori, se lovise singur peste faţă până când se umpluse 
de sânge, și atunci infirmierii fuseseră nevoiţi să-i dea-ceva- 
pentru-binele-lui. Derek nu lovise niciodată pe nimeni, era 
drăguţ, dar pentru-binele-lui trebuia, câteodată, să fie calmat 
sau chiar adormit, și asta a fost ceea ce s-a întâmplat în ziua în 
care Mary, cretină de nivel înalt, l-a făcut imbecil. 

După ce Derek adormi, una dintre infirmiere se așeză lângă 
Thomas, la masa de lucru. O chema Cathy. Lui Thomas îi plăcea 
de Cathy. Era mai în vârstă decât Julie, dar nu bătrână, ca și 
când ar fi fost mama cuiva. Era drăguță. Nu chiar atât de 
drăguță ca Julie, dar drăguță, și avea o voce plăcută și ochi în 
care nu-ţi era frică să te uiţi. Il luă pe Thomas de mână și-l 
întrebă dacă se simţea bine. El răspunse că da, dar, de fapt, nu 
era așa, și ea știa asta. Au vorbit un pic, ceea ce era bine. Erau 
sociabili. 

Ea îi povesti despre Mary în așa fel încât el să-nţeleagă, și îl 
făcu să se simtă mai bine. 

— Mary este foarte frustrată, Thomas. O vreme a fost plecată 
în lume, la jumătatea drumului, și avea chiar și o slujbă, 
câștigând ceva bani. Se străduia din răsputeri, dar nu a mers, 
avea prea multe probleme și a trebuit să fie din nou internată. 
Cred că regretă ce i-a făcut lui Derek. Este atât de dezamăgită, 
încât simte nevoia să-și dovedească superioritatea. 

— Și eu am fost în lume, odată, zise Thomas. 

— Știu că ai fost, dragul meu. 

— Cu tata. Apoi cu sora mea. Și cu Bobby. 

— Ţi-a plăcut? 

— Uneori... mă speria. Dar când eram cu Julie și Bobby... îmi 
plăcea. 

Derek începuse să sforăie. 

După-amiaza se scursese pe jumătate. Cerul devenise urât- 
furtunos. Camera era plină de umbre. Numai lampa de pe birou 
era aprinsă. Cathy arăta destul de bine în lumina lămpii. Pielea 
ei era ca mătasea de culoarea piersicii. Thomas știa cum e 
mătasea. Julie avusese odată o rochie de mătase. 


VP - 124 


Tăcură o vreme, apoi el spuse: 

— Uneori e greu. 

Cathy îi mângâie părul. 

— Da, Thomas, știu. Știu. 

Era atât de bună. Nu înțelegea de ce începuse să plângă, 
când ea era atât de bună, dar așa se întâmpla. Poate că plângea 
tocmai pentru că era atât de bună. 

Cathy își trase scaunul mai aproape. Thomas se sprijini de ea, 
și Cathy îl îmbrățişă. Thomas plângea și plângea. Nu tare și 
încrâncenat ca Derek. Încet. Dar nu se putea opri. Încercă să nu 
plângă, pentru că atunci când plângea se simţea ca un prost, și 
nu-i plăcea deloc să se simtă ca un prost. 

— Nu-mi place că sunt prost, șopti printre lacrimi. 

— Nu ești prost, dragul meu. 

— Ba da. Și nu-mi place. Dar nu pot fi altfel. Încerc să nu mă 
gândesc că sunt prost, dar nu poţi să nu te gândești la asta 
atunci când așa ești și când alţii nu sunt, alţii care ies în lume și 
trăiesc, iar tu nu ieși în lume și nici nu vrei, dar, de fapt, vrei, 
vrei chiar foarte mult, chiar și-atunci când zici că nu vrei. 

Vorbise mult și era chiar mirat că spusese atâtea, mirat, dar și 
frustrat, pentru că ar fi vrut atât de mult să-i spună cum e să fii 
prost, să-ți fie frică să ieși în lume, și nu reușise, nu putuse să 
găsească cuvintele potrivite, așa că sentimentele zăceau încă 
închise în interiorul lui. 

— Timp. Ai mult timp, înţelegi, atunci când ești prost și nu poți 
să ieși în lume, mult timp de umplut, dar, de fapt, nu ai destul 
de mult timp ca să înveţi să nu-ți fie teamă de lucruri, iar eu 
trebuie să învăţ să nu-mi fie teamă, pentru ca să pot să mă- 
ntorc și să fiu cu Julie și Bobby, aș vrea asta foarte tare, înainte 
ca timpul să se termine. E prea mult timp, și prea puţin, iar asta 
e o prostie, nu? 

— Nu, Thomas. Nu-i o prostie. 

Thomas nu se îndepărtă de ea. Voia să fie îmbrățișat. 

— Ştii, uneori viaţa e grea pentru toată lumea, îi spuse Cathy. 
Chiar și pentru cei deștepţi. Chiar și pentru cei mai deștepți 
dintre cei deștepți. 

Își șterse ochii umezi cu mâna și o întrebă: 

— Da? Uneori e greu și pentru tine? 

— Uneori. Dar eu cred că există Dumnezeu, Thomas, și că ne- 
a pus aici pe fiecare cu un motiv, și că fiecare greutate de care 


VP - 125 


ne lovim e o încercare, și că devenim mai buni din cauza 
greutăților. 

Thomas își înălță capul și o privi. Avea ochi frumoși. Ochi buni. 
Ochi care te iubeau. Ca ochii lui Julie sau ai lui Bobby. 

— Dumnezeu m-a făcut prost ca să mă testeze? 

— Într-un anumit fel nu ești prost, Thomas. Nu-mi place când 
spui că ești prost. Nu ești la fel de deștept ca alții, dar nu e vina 
ta. Ești altfel, asta-i tot. Să fii altfel... acesta este testul tău, și tu 
te descurci foarte bine. 

— Mă descurc? 

— Minunat. Uită-te la tine. Nu ești amărât. Nu ești morocănos. 
Te împaci bine cu oamenii. 

— Sunt sociabil. 

Cathy zâmbi, scoase un șervețel dintr-o cutie de pe masă și-i 
șterse lacrimile. 

— Niciunul dintre oamenii deștepţi din întreaga lume, 
Thomas, niciunul nu se descurcă mai bine decât tine în fața 
greutăților, și cei mai mulţi nu se descurcă nici măcar cât tine. 

Ştia că ea crede ce spune și cuvintele ei îl făcură fericit, chiar 
dacă tot nu putea să priceapă că viaţa era grea și pentru 
oamenii deştepţi. 

Cathy mai rămase o vreme. Se asigură că el se simţea bine, 
apoi plecă. 

Derek sforăia mai departe. 

Thomas rămase la birou. Incercă să compună poezii. 

După o vreme, se ridică și se duse la fereastră. Acum ploua. 
Picăturile se scurgeau pe geam. După-amiaza aproape că se 
terminase. Curând, avea să vină noaptea. 

Își puse mâinile pe geam. Cerceta ploaia, ziua cenușie, vidul 
nopții ce se apropia pe furiș. 

Cel Rău se afla încă acolo. ÎI simţea. Era un om, dar nu era 
om. Era ceva mai mult decât un om. Foarte rău. Foarte urât. II 
simţise de mai multe zile, dar nu-i mai televizase niciun 
avertisment lui Bobby, pentru că Cel Rău nu se mai apropiase. 
Era departe. Julie se afla în siguranţă acum, și, dacă el îi televiza 
prea multe avertismente lui Bobby, acesta nu le mai băga în 
seamă, și atunci când Cel Rău avea să apară, în sfârșit, Bobby 
nu l-ar mai crede și Julie ar fi în pericol, pentru că Bobby ar fi 
neatent. 


VP - 126 


Lucrul de care Thomas se temea cel mai mult era că Cel Rău 
o s-o ducă pe Julie în Locul Cel Rău. Mama lor se dusese acolo 
atunci când Thomas avea doar doi ani, așa că el nu o cunoscuse 
niciodată. Apoi, tatăl lor plecase, și el, în Locul Cel Rău, lăsându- 
| pe Thomas doar cu Julie. 

Nu se referea la lad. Ştia despre Rai și lad. Raiul era al lui 
Dumnezeu. Stăpânul ladului era diavolul. Dacă exista un Rai, 
era sigur că părinţii lui ajunseseră acolo. Era bine să ajungi în 
Rai, dacă puteai. Era mai bine acolo. În lad, infirmierii nu se 
purtau frumos. 

Dar pentru Thomas, Locul Cel Rău nu era doar ladul. Era 
Moartea. ladul era un loc rău, dar Moartea era Locul Cel Rău. 
Moartea era un cuvânt pe care nu puteai să-l înţelegi. Moartea 
înseamnă că totul se oprește, timpul ți se termină, totul se 
sfârșește pentru totdeauna. Cum îţi puteai imagina așa ceva? 
Un lucru pe care nuţi-l poţi imagina nu e un lucru real. Nu putea 
vedea Moartea, nu-și putea forma o imagine despre ea, dacă se 
gândea la ea așa cum păreau să facă ceilalți. Fiind prea prost, 
era nevoit să și-o închipuie sub forma unui Loc. Ceilalţi spuneau 
că Moartea vine și te ia, că venise într-o noapte și îl luase pe 
tatăl său, care avusese un atac de inimă, dar, dacă venea și te 
lua, atunci trebuia să te și ducă undeva. lar acel undeva era 
Locul Cel Rău. Acolo erai dus, și nu te mai întorceai niciodată. 
Thomas nu știa ce păţeai acolo. Poate că nimic rău. Dar nu mai 
aveai voie să te întorci și să-i vezi pe cei pe care-i iubeai, și asta 
era foarte rău, chiar dacă aveau mâncare bună acolo. Poate că 
unii oameni se duceau în Rai, iar alţii în lad, dar nu aveai voie să 
te întorci nici dintr-un loc, nici din celălalt, așa că amândouă 
făceau parte din Locul Cel Rău, și doar camerele erau diferite. Și 
nici nu era sigur că exista Rai și lad, așa că poate în Locul Cel 
Rău nu existau decât întuneric, frig și atâta spaţiu gol, încât 
atunci când te duceai acolo nu-i puteai găsi nici măcar pe cei 
care ajunseseră înaintea ta. 

Asta îl speria cel mai mult. Nu numai că Julie o să se ducă în 
Locul Cel Rău, ci că nu o s-o mai poată găsi atunci când avea să 
ajungă și el acolo. 

Deja se temea de noapte, de tot acel vid uriaș. Capacul lumii. 
Și-atunci, dacă noaptea era atât de înspăimântătoare, atunci 
Locul Cel Rău era, probabil, și mai și. Cu siguranţă era mai mare 


VP - 127 


decât noaptea, iar lumina zilei nu ajungea niciodată în Locul Cel 
Rău. 

Afară, cerul se întuneca. 

Vântul biciuia palmierii. 

Ploaia curgea pe geam. 

Cel Rău era departe de tot. 

Dar avea să vină. Curând. 


28. 


Candy se afla într-una dintre acele zile în care nu putea să 
accepte că mama sa era moartă. De fiecare dată când trecea un 
prag sau dădea un colţ, se aștepta să o vadă. | se păru că o 
aude în balansoar, fredonând o melodie în timp ce croșeta un 
pulover, dar când se duse să verifice nu văzu decât balansoarul 
acoperit cu praf și învelit de pânzele păianjenilor. Odată, fugi în 
bucătărie, așteptându-se să o vadă într-un halat colorat, cu 
modele florale și acoperit cu un șorţ alb, dantelat, așezând cu 
meticulozitate compoziţia pe foile de plăcintă, sau amestecând 
o prăjitură, dar, desigur, ea nu se afla acolo. Într-un moment de 
maximă agitaţie, goni pe scări până la etaj, sigur că o să-și 
găsească mama în pat, dar când năvăli în camera ei își aminti 
că acum camera era a lui și că ea era moartă. 

In cele din urmă, pentru a ieși din acea pasă ciudată și 
tulburătoare, se duse în curte, la mormântul singuratic din colţul 
nord-vestic al uriașului lor domeniu. O îngropase acolo cu șapte 
ani în urmă, sub un cer solemn de iarnă, asemănător celui în 
care se ascundea soarele acum, sub privirile unui uliu rătăcitor, 
la fel cu cel care-l supraveghea acum. li săpase groapa, o 
învelise în cearșafuri parfumate cu Chanel nr. 5 și o coborâse în 
secret, deoarece înmormântările pe proprietăţi private, care nu 
aveau autorizaţie de cimitir, erau împotriva legii. Dacă ar fi 
îngăduit ca ea să fie îngropată altundeva, ar fi trebuit să se ducă 
și el să trăiască acolo, pentru că nu suporta să stea multă vreme 
departe de rămășițele ei pământești. 

Candy se lăsă în genunchi. 

Cu timpul, grămada de pământ se tasase și acum mormântul 
era însemnat de o mică depresiune. Acolo, iarba era mai rară, 


VP - 128 


cu firele mai aspre, sârmoase, diferite de restul gazonului, deși 
nu știa de ce; în tot timpul scurs de la înmormântare, iarba nu-i 
înflorise pe mormânt. Nicio piatră funerară nu consemna 
trecerea ei în neființă; în ciuda gardului înalt ce înconjura 
curtea, nu-și putea permite să atragă atenţia asupra cimitirului 
ilegal. 

Privind fix pământul din fața lui, Candy se întrebă dacă o 
piatră funerară l-ar face să accepte mai ușor moartea mamei. 
Dacă ar fi văzut în fiecare zi numele și data morţii ei adânc 
săpate într-o placă de marmură, priveliștea ar fi trebuit să 
imprime pierderea din inima lui și să-l cruţe de zile ca acestea, 
când era tulburat de o stranie amnezie și de o speranţă pe care 
nu avea să și-o împlinească vreodată. 

Se întinse pe mormânt, cu urechea la pământ, de parcă s-ar fi 
așteptat s-o audă vorbind din patul ei subteran. Se lipi de 
pământul tare, dorind să mai simtă o dată vitalitatea pe care ea 
o radia odinioară, acea energie unică ce izvora din ea, precum 
căldura din gura unui furnal deschis, dar nu simţi nimic. Deși 
mama lui fusese o femeie deosebită, Candy știa că e absurd să 
se aștepte de la cadavrul ei să mai emane măcar o fărâmă din 
dragostea cu care îl copleșise pe vremea când trăia; cu toate 
acestea, se simţi crunt dezamăgit când niciun strop din aura 
acesteia nu licări prin noroi dinspre osemintele ei sfinte. 

În ochi i se adunară lacrimi fierbinţi și încercă să le 
stăpânească. Din depărtare se auzi însă un tunet, și începură să 
cadă câteva picături mari de ploaie, dar nici ploaia, nici lacrimile 
lui nu mai putură fi oprite. 

Mama lui se afla întinsă la numai doi metri sub el și simți 
brusc dorința de a-și croi drum până la ea. Desigur carnea era 
deteriorată și știa că nu avea să mai găsească decât oasele 
învelite într-o gelatină de provenienţă necunoscută, dar dorea 
să o îmbrăţișeze și să fie îmbrățișat, chiar dacă asta ar fi 
însemnat că trebuia să-i aranjeze mâinile scheletice pe după 
gâtul său. Începu chiar să smulgă câteva bucăţi din iarbă și din 
sol. În scurt timp însă fu străbătut de suspine dureroase, care-l 
epuizară rapid și-l lăsară incapabil de a se mai lupta cu 
realitatea. 

Era moartă. 

Dusă. 

Pentru vecie. 


VP - 129 


Ploaia rece care cădea în rafale din ce în ce mai violente pe 
spinarea sa păru să-i stingă durerea fierbinte, umplându-l de o 
furie glacială. Frank le omorâse mama, și trebuia să plătească 
această crimă cu viaţa. Faptul că ședea pe un mormânt noroios 
și plângea nu-l ajuta deloc pe Candy să se răzbune. În cele din 
urmă se ridică, și, cu pumnii încleștaţi ţinuţi în lături, lăsă apa 
mocirloasă să se scurgă de pe el și, o dată cu ea, și durerea. 

li făgădui mamei sale că o să dea dovadă de mai mult zel în 
căutarea ucigașului ei. Nu avea să-l mai lase pe Frank să scape. 

Uitându-se către cerul acoperit de nori, către Raiul în care 
sălășluia mama lui, spuse: 

— O să-l găsesc pe Frankie și o să-l omor, o să-l zdrobesc. O 
să-i sparg capul și o să-i tai creierul împuţit în bucăţi și o să-l 
arunc la closet. 

Ploaia părea că-l pătrunde, înghețându-i măduva spinării, și se 
cutremură. 

— O să-i găsesc pe toţi cei care au ridicat mâna să-l ajute și o 
să le tai mâna. Jur că o să le scot ochii celor care l-au privit cu 
simpatie. Și o să le tai limbile tuturor ticăloșilor care i-au vorbit 
cu blândețe. 

Brusc, ploaia se înteţi, turtind firele de iarbă, năvălind printre 
frunzele unui stejar din apropiere, iscând un cor de șoapte 
printre frunzele gardului viu. li biciui fața, făcându-l să clipească, 
dar nu-și cobori privirea de la cer. 

— Dacă a găsit pe cineva pe care-l iubește, oricine ar fi, i-l voi 
lua de lângă el, așa cum și el te-a luat de lângă mine. O să-l 
desfac și o să-i arunc sângele ca pe un gunoi. 

Mai făcuse toate aceste promisiuni de multe ori, în ultimii 
șapte ani, dar le făcea din nou cu aceeași pasiune. 

— Ca pe un gunoi, repetă el. 

Nevoia sa de răzbunare nu era mai mică acum, decât fusese 
în ziua morţii mamei cu șapte ani în urmă. Ura sa pentru Frank 
mai degrabă crescuse, se intensificase. 

— Ca pe un gunoi. 

Securea unui fulger despică cerul vineţiu. O clipă, se căscă o 
rană lungă în norii negri, care i se părură, în acel scurt răstimp, 
că nu mai erau nori, ci corpul viu și infinit de straniu al unei 
fiinţe dumnezeiești, iar prin carnea tăiată de fulger crezu că 
întrezărea misterul strălucitor al Lumii de dincolo. 


VP - 130 


29. 


Clint ura sezonul ploilor în California de Sud. Cea mai mare 
parte a anului era uscat și, în secetele ocazionale ale deceniului 
trecut, iarna fusese marcată numai de câteva furtuni. Când 
venea ploaia, localnicii păreau să fi uitat cum se conducea în 
asemenea condiţii. O dată cu revărsarea gurilor de canal, 
circulația devenea imposibilă. Pe autostrăzi era chiar mai rău: 
mașinile stăteau înșirate ca pe o nesfârșită bandă de producție 
care încetase să funcţioneze. 

În lumina ultimelor raze cenușii ale acelei după-amiezi de luni, 
Clint făcu un prim drum la Laboratorul Paloma, din Costa Mesa. 
Laboratorul era o clădire mare, din beton, fără etaj, aflată la 
câteva sute de metri de Bristol Avenue. Printre altele, 
departamentul lor medical efectua analize de mostre de sânge, 
de lichid mamar și biopsii, dar laboratorul se mai ocupa și de tot 
felul de analize industriale și geologice. 

Își lăsă Chevrolet-ul în parcarea din faţa clădirii. Cu o pungă 
de plastic în mână, traversă băltoacele adânci, ţinând capul 
aplecat în fața ploii, și ajunse ud leoarcă în micul hol de la 
recepţie. 

În spatele ferestrei de la recepţie ședea o blondă tânără, 
atrăgătoare. Purta o uniformă albă și un cardigan purpuriu. 

— Ar trebui să foloseşti o umbrelă, i se adresă ea. 

Clint încuviință, puse punga de plastic pe tejghea și începu să 
o deschidă. 

— Sau cel puţin un impermeabil, adăugă blonda. 

Dintr-un buzunar de la piept, Clint extrase o carte de vizită cu 
Dakota & Dakota, pe care i-o întinse. 

— Asta-i firma care plătește? 

— Da. 

— Aţi mai folosit serviciile noastre înainte? 

— Da. 

— Aveţi un cont deschis la noi? 

— Da. 

— Nu te-am mai văzut până acum. 

— Nu. 

— Pe mine mă cheamă Lisa. Nu lucrez aici decât de-o 
săptămână. Până acum n-am mai văzut un detectiv particular. 


VP - 131 


Clint scoase dintr-o geantă de voiaj mare și albă trei genţi mai 
mici, cu fermoar, pe care le alinie una lângă alta pe tejghea. 

— Cum te cheamă? îl întrebă fata, aplecându-și capul într-o 
parte și zâmbind. 

— Clint. 

— Dacă o să continui să umbli fără umbrelă și fără 
impermeabil pe vremea asta, o să te-mbolnăvești de moarte, 
chiar așa solid cum ești. 

— Întâi cămașa, zise Clint, împingând una dintre genţi mai în 
faţă. Vrem analiza petelor de sânge. Nu doar tipul, ci toată 
treaba. Inclusiv analiza genetică. Luaţi mostre din patru părți 
diferite de pe cămașă, pentru că s-ar putea să fie sânge de la 
mai multe persoane. Dacă da, atunci vreau analiza tuturor. 

Lisa se încruntă la Clint, apoi la cămașa din geantă. Se apucă 
să completeze un formular de analiză. 

— Același lucru cu asta, zise el, împingând a doua geantă, 
care conţinea o hârtie împăturită, cu antetul firmei Dakota & 
Dakota, ce fusese mânjită de sânge. 

Folosind un chibrit, Julie sterilizase un bold cu care împunsese 
degetul lui Frank Pollard, storcând câteva picături purpurii pe 
foaia de hârtie. 

— Vrem să știm dacă sângele de pe cămașă se potrivește cu 
cel de pe hârtie. 

Cea de-a treia geantă conţinea nisipul negru. 

— E o substanţă biologică? întrebă Lisa. 

— Nu știu. Arată ca nisipul. 

— Pentru că, dacă e o substanţă biologică, ar trebui trimisă la 
departamentul medical, iar dacă nu, ar trebui trimisă la 
departamentul industrial. 

— Trimite câte puţin la fiecare. Cu maximă prioritate. 

— O să te coste mai mult. 

— N-are importanță. 

În timp ce completa cel de-al treilea formular, Lisa îi spuse: 

— Există câteva plaje în Hawaii care au nisip negru. Ai fost 
vreodată acolo? 

— Nu. 

— Kamimu. Așa se numește una dintre plajele negre. Vine de 
la un vulcan. Nisipul, vreau să spun. Iţi plac plajele? 

— Mada. 


VP - 132 


Lisa își ridică privirea, ţinând stiloul încă aţintit asupra 
formularului, și îi zâmbi larg. Avea buzele pline și dinţii foarte 
albi. 

— lubesc plaja. Nu-mi place nimic mai mult decât să-mi pun 
un bikini și să absorb soare, să mă prăjesc efectiv, și nici nu-mi 
pasă dacă se spune că bronzul nu e bun pentru sănătate. Viaţa 
e oricum prea scurtă, știi? Măcar să arătăm bine cât timp 
suntem aici. În plus, soarele mă face să mă simt... nu leneșă 
vreau să spun, pentru că nu-mi drenează energia, dar e un fel 
de energie leneșă, cam așa cum merge o leoaică - ai văzut? - 
puternică, dar moale. Soarele mă face să mă simt ca o leoaică. 

El nu răspunse. 

— Efect erotic, continuă blonda. Cred că asta vreau să spun. 
Dacă stai lungit la soare suficient de mult timp, pe o plajă 
frumoasă, toate inhibiţiile se topesc. 

Clint continua să o privească în tăcere. 

După ce termină de completat cele trei formulare, îi înmână 
copiile și atașă fiecare formular eșantionului corespunzător. 

— Ascultă, Clint, trăim într-o lume modernă, așa-i? i se 
adresă, din nou, fata. 

Detectivul nu înţelegea ce vrea să spună. 

— Adică suntem liberi, nu? Ca atare, dacă o fată găsește că 
un băiat e atrăgător, nu trebuie să aștepte să facă el prima 
mișcare. 

Aha, gândi Clint. 

Lăsându-se pe spătarul scaunului, poate ca să-i arate cât de 
înghesuiți stăteau sânii ei mari în uniforma albă, îi zâmbi. 

— Nu vrei să cinăm împreună, sau să vedem un film? întrebă 
el. 

— Nu. 

Zâmbetul îi îngheţă pe buze. 

— Îmi pare rău, zise Clint. 

Împături copiile formularelor și le puse în același buzunar din 
care scosese cartea sa de vizită. 

Lisa îl privea furioasă, și el înțelese că o jignise. 

Încercând să găsească o explicaţie, îi spuse doar atât: 

— Sunt homosexual. 

Ea clipi și își scutură capul, de parcă ar fi încercat să-și revină 
de pe urma unei lovituri. Precum soarele, zâmbetul ei străpunse 
ceața care i se așternuse pe față. 


VP - 133 


— Trebuie să fii, ca să reziști unei asemenea oferte. 

— Îmi pare rău. 

— Ei, nu e vina ta. Suntem ceea ce suntem, nu? 

Clint ieși din nou în noapte. Se făcuse și mai frig. Cerul arăta 
ca ruinele unei clădiri la care pompierii ajunseseră prea târziu: 
cenușă umedă, jar picurând. 


30. 


Pe când noaptea se așternea asupra acelei zile de luni 
ploioase, Bobby stătea la fereastra camerei de spital. 

— Priveliștea nu e prea grozavă, Frank, zise el. In afară de 
cazul în care ești înnebunit după parcări. 

Se întoarse și cercetă camera mică și albă. Spitalele îi făceau 
pielea ca de găină, dar nu-și exprimă adevăratele sentimente în 
faţa lui Frank. 

— Decorul ăsta nu o să ajungă prea curând în topuri, însă e 
destul de comod. Ai televizor, reviste și trei mese pe zi la pat. 
Am remarcat și că unele dintre surori arată grozav, dar te rog să 
nu te iei de călugăriţe. 

Frank era mai palid ca oricând. Cearcănele i se întindeau sub 
ochi ca petele pe o sugativă. Nu numai că locul lui părea să fie 
într-un spital, dar parcă se afla acolo de mai multe săptămâni. 
Folosi butoanele de control ca să încline patul. 

— Chiar sunt necesare testele astea? 

— Amnezia ta ar putea să aibă cauze fizice, explică Julie. Ai 
auzit ce-a spus doctorul Freeborn. Te vor căuta de abcese 
cerebrale, de chisturi, de tot felul de chestii de-astea. 

— Nu sunt sigur că-mi place doctorul Freeborn, zise Frank, 
îngrijorat. 

Sanford Freeborn era și prieten cu Bobby și Julie, nu numai 
doctorul lor. Cu câţiva ani în urmă, îl ajutaseră să-l scoată pe 
fratele său dintr-o încurcătură. 

— De ce? Ce-are Sandy? 

— Nu-l cunosc, răspunse Frank. 

— Nu cunoști pe nimeni, preciză Bobby. Asta-i problema ta. 
Mai ţii minte? Ești amnezic. 


VP - 134 


După ce acceptaseră ca Frank să le fie client, îl duseseră 
direct la Sandy Freeborn, pentru a-i face un control complet. 
Sandy nu știa decât că Frank își pierduse memoria și nu își mai 
amintea nimic. Nu îi spuseseră despre sacii de bani sau despre 
sânge și celelalte, iar Sandy nu întrebase de ce Frank a venit la 
ei, în loc să se ducă la poliţie, sau de ce ei au acceptat să preia 
un caz atât de nepotrivit cu ocupațiile lor obișnuite; una dintre 
calităţile ce făceau din el un prieten bun era discreția lui 
permanentă. 

Potrivindu-și cearșaful cu gesturi nervoase, Frank spuse: 

— Chiar e necesar să am o cameră pentru o singură 
persoană? 

Julie încuviință. 

— Ne-ai cerut să aflăm și ce faci tu noaptea, unde te duci, 
ceea ce înseamnă că trebuie să te supraveghem îndeaproape. 

— Mă costă mai mult dacă stau singur în cameră, zise Frank. 

— lţi poţi permite cele mai bune servicii medicale, spuse 
Bobby. 

— Banii din genţile alea s-ar putea să nu-mi aparţină. 

Bobby ridică din umeri. 

— Atunci va trebui să muncești ca să-ţi plătești spitalizarea: o 
să schimbi câteva sute de paturi, o să golești câteva sute de 
ploști, să operezi câteva creiere pe gratis. Poate că ești un 
neurochirurg. Cine știe? Și un neurochirurg își poate pierde 
memoria. Merită încercat. Pune mâna pe un ferăstrău, deschide 
capul cuiva și aruncă o privire, poate recunoști ceva. 

Sprijinindu-se de tăblia patului, Julie interveni: 

— Când nu ești la radiologie sau în altă parte pentru teste, o 
să ai pe cineva care să te păzească. In seara asta, e Hal de 
serviciu. 

Hal Yamataka se afla deja la post. Ședea într-un fotoliu 
incomod, rezervat oaspeţilor, situat între pat și ușă, astfel încât 
să-l poată vedea și pe Frank, și televizorul, dacă acesta avea 
chef să-i dea drumul. Hal părea o variantă japoneză a lui Clint 
Karaghiosis: cam un metru șaptezeci și cinci înălțime, lat în 
umeri și solid, de parcă ar fi fost clădit de un zidar care știa bine 
cum să pună cărămizile și cum să ascundă cimentul. În caz că la 
televizor nu era nimic de urmărit, iar cel pe care trebuia să-l 
supravegheze îl plictisea, Hal avea pregătit un roman de John D. 
MacDonald. 


VP-135 


Privind pe fereastra udată de ploaie, Frank spuse: 

— Cred că mi-e pur și simplu frică. 

— Să nu-ţi fie frică, zise Bobby. Hal nu e chiar atât de 
periculos precum pare. Nu a omorât niciodată pe cineva de 
care-i plăcea. 

— Doar o dată, îl corectă Hal. 

— Ai omorât o dată pe cineva care-ţi plăcea? întrebă Bobby. 
De ce? 

— A vrut să-mi folosească pieptenele. 

— Ce-ţi spuneam, Frank, zise Bobby. Nu te lua de pieptenele 
lui, și vei fi în siguranţă. 

Frank nu avea chef de glume. 

— Nu pot să nu mă gândesc că mă voi trezi cu sânge pe 
mâini. Mă tem că am rănit deja pe cineva. Nu vreau să mai fac 
rău nimănui. 

— A, nu poți să-i faci niciun rău lui Hal. El este un oriental 
indescifrabil. 

— Impenetrabil, îl corectă Hal. Sunt un oriental impenetrabil. 

— Nu mă interesează problemele tale sexuale, Hal. Și, oricum, 
dacă n-ai mânca atâta sushi și nu ţi-ar mirosi gura a pește crud, 
ai fi penetrat și tu la fel de des ca toţi ceilalți. 

Aplecându-se peste tăblia patului, Julie îi luă mâna lui Frank. 
Acesta îi zâmbi șters. 

— Soţul dumitale e mereu așa, doamnă Dakota? 

— Spune-mi Julie. Vrei să zici, dacă se comportă mereu ca un 
fanfaron sau ca un copil? Nu întotdeauna, dar mă tem că în cea 
mai mare parte a timpului. 

— Ai auzit, Hal? Ce ţi-e și cu femeile și amnezicii... nu au 
simţul umorului. 

Julie îi spuse lui Frank: 

— Soţul meu e convins că în viață totul ar trebui să fie 
amuzant, chiar și accidentele rutiere, chiar și înmormântările... 

— Chiar și igiena dentară, interveni Bobby. 

— ... și probabil că ar face glume și în mijlocul deșeurilor 
nucleare produse de un război atomic. Așa e el. Nu se mai 
vindecă... 

— A încercat, zise Bobby. M-a trimis la o clinică de 
dezînveselire. Cei de-acolo au promis că o să-mi pună ceva 
tristeţe în suflet, dar n-au reușit. 


VP - 136 


— Vei fi în siguranţă aici, adăugă Julie, strângându-i mâna lui 
Frank înainte de a-i da drumul. Hal va avea grijă de tine. 


31. 


Casa entomologului era situată în cartierul Rock Turtle, din 
Irvine, de unde se putea ajunge ușor cu mașina la Universitate. 
Felinarele joase, negre, în formă de ciupercă, aruncau cercuri de 
lumină pe aleea presărată cu bălți, în urma ploii, care ducea la 
ușile de stejar de un luciu mai. 

Cărând una dintre genţile de voiaj ale lui Frank Pollard, Clint 
păși pe mica verandă și sună. 

Îi răspunse un bărbat printr-un interfon instalat chiar sub 
sonerie. 

— Cine este, vă rog? 

— Doctorul Dyson Manfred? Mă numesc Clint Karaghiosis. 
Sunt de la firma Dakota & Dakota. 

După o jumătate de minut, Manfred deschise ușa. Era slab și 
cu cel puţin douăzeci și cinci de centimetri mai înalt decât Clint. 
Purta pantaloni negri, marinărești, o cămașă albă și o cravată 
verde; primul nasture al cămășii era deschis și cravata atârna 
desfăcută. 

— Doamne, omule, ești ud leoarcă! 

— Doar fleșcaăit. 

Manfred intră înapoi în casă, deschizând ușa larg, iar Clint 
păși în hol. 

— E înviorătoare. 

— Ce? 

— Vremea rea, zise Clint. 

Manfred îl privi ca pe ceva ciudat, dar lui Clint i se părea că, 
dintre ei doi, Manfred este cel ciudat. Era prea slab, numai piele 
și os. N-avea cu ce să-și umple hainele; pantalonii îi atârnau 
informi pe șoldurile noduroase, iar umerii împungeau țesătura 
cămășii, ca și cum n-ar fi fost decât niște oase goale și ascuţite. 
Costeliv și fără graţie, arăta de parcă ar fi fost alcătuit dintr-un 
morman de bețe puse cap la cap de un zeu începător. Avea o 
față lungă și îngustă, cu o frunte înaltă și obraji scofălciţi, iar 
pielea bine bronzată părea să fie atât de bine întinsă peste 


VP - 137 


pometi, încât stătea să crape. Avea niște ochi chihlimbarii, 
stranii, ce-l priveau pe Clint cu o curiozitate calmă, fără îndoială 
cunoscută miilor de insecte pe care le fixase cu ace pe panourile 
colecţiei. 

Manfred îl măsură cu privirea din cap până-n picioare, unde 
apa forma băltoace în jurul pantofilor uzi. 

— Mă scuzaţi, zise Clint. 

— O să se usuce. Eram în birou. Urcă. 

Aruncându-și o privire prin sufrageria aflată în dreapta lui, 
Clint observă tapetul cu iriși, un covor chinezesc gros, prea 
multe scaune și canapele supratapisate și mese pe care erau 
așezate în dezordine, bibelouri ce licăreau în lumina lămpii. Era 
o cameră tipic victoriană, deloc potrivită cu arhitectura 
californiană a casei. 

Il urmă pe entomolog, trecând de sufragerie și parcurgând un 
coridor scurt până la birou. Manfred avea un mers specific, 
băţos. Inalt și scheletic cum era, adus de umeri și cu capul scos 
puţin în afară, părea la fel de preistoric ca o insectă. 

Clint se așteptase ca biroul unui profesor să fie înțesat de 
cărţi, dar nu erau decât vreo patruzeci-cincizeci de volume, 
așezate pe rafturi, într-o bibliotecă la stânga biroului. Camera 
conţinea dulapuri cu sertare mari, nu prea încăpătoare, probabil 
pline de gândaci înfiorători, iar pe pereți erau insecte, în vitrine, 
clasificate pe specimene. 

Când îl văzu pe Clint stăruind asupra unei anumite colecții, 
Manfred îi zise: 

— Gândaci de bucătărie. Încântătoare creaturi. 

Clint nu răspunse. 

— Mă refer la simplitatea configurației și a funcţiei. Desigur, 
puţini i-ar considera frumoși ca înfățișare. 

Clint nu putea să scape de impresia că gândacii erau cu 
adevărat vii. 

— Ce părere ai despre exemplarul acela masiv, din colţul 
colecției? îl întrebă Manfred. 

— E mare, domnule. 

— Şvab șuierător din Madagascar. Denumirea științifică e 
Gromphadorrhina portentosa. Asta are peste opt centimetri și 
jumătate. Absolut încântător, așa-i? 

Clint nu răspunse. 


VP - 138 


Așezându-se în scaunul din spatele biroului, Manfred își plie, 
cumva, brațele și picioarele lungi și osoase în acel spaţiu 
înghesuit, la fel cum un păianjen mare se poate transforma într- 
un ghemuleț. 

Clint rămase în picioare. După o zi lungă, era nerăbdător să 
ajungă acasă. 

— Am primit un telefon de la rectorul Universităţii, zise 
Manfred. Mi-a cerut să-l ajut cât pot pe domnul Dakota al 
dumneavoastră. 

UCI - Universitatea Californiană din Irvine - făcea de mult 
eforturi să devină una dintre universitățile de prim rang ale ţării. 
Rectorul actual și cel de dinaintea sa căutaseră să atingă 
această poziţie oferind salarii enorme și avantaje suplimentare 
profesorilor și cercetătorilor de talie mondială din alte instituții. 
Dar înainte de a încredința resurse substanţiale sub forma unui 
post foarte avantajos, Universitatea angajă firma Dakota & 
Dakota pentru a efectua o investigaţie asupra candidatului. 
Chiar și un fizician sau un biolog strălucit putea să aibă o 
slăbiciune pentru whisky sau cocaină, sau o nefericită atracţie 
pentru minore. UCI voia să cumpere inteligență, respectabilitate 
și glorie academică, nu scandal; Dakota & Dakota îi servea 
foarte bine. 

Manfred își sprijini coatele de brațele scaunului și își împreună 
degetele, care erau atât de lungi, încât păreau să aibă cel puţin 
o încheietură în plus. 

— Care e problema? întrebă el. _ 

Clint deschise geanta de voiaj și scoase borcanul de-o litră. Il 
puse pe biroul entomologului. 

Gândacul din borcan era de cel puţin două ori mai mare decât 
șvabul șuierător din Madagascar. 

O clipă, doctorul Dyson Manfred rămase ca o stană de piatră. 
Nu mișcă niciun deget; nu clipi. Se uita fix la creatura din 
borcan. 

— Ce-i asta, o farsă? spuse el, în cele din urmă. 

— E real. 

Manfred se aplecă peste birou și își apropie capul, cât pe-aci 
să atingă cu nasul sticla groasă în spatele căreia ședea 
ghemuită insecta. 

— Viu? 

— Mort. 


VP - 139 


— Unde l-ai găsit, doar nu aici, în sudul Californiei? 

— Ba da. 

— Imposibil. 

— Care-i problema? întrebă Clint. 

Manfred îl privi furios. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva. Și dacă eu n-am mai 
văzut așa ceva, nimeni altcineva n-a mai văzut. Sunt sigur că 
este din specia Arthropoaa, care include păianjenii și scorpionii, 
dar nu pot să spun dacă este insectă sau nu, înainte de a-l fi 
examinat. Dacă e o insectă, e o specie nouă. Unde anume ai 
găsit-o și de ce Dumnezeu i-ar putea interesa pe niște detectivi 
particulari? 

— Imi pare rău, domnule, dar nu vă pot spune nimic despre 
acest caz. Trebuie să apăr interesele clientului. 

Manfred învărti cu grijă borcanul în mâini, studiindu-i chiriașul 
din fiecare unghi. 

— Absolut incredibil. 

Ridică privirea și, de data asta, ochii săi chihlimbarii nu mai 
evaluau, ci străluceau de emoție. 

— Trebuie să mi-l daţi. 

— Păi, intenţionam să vi-l las spre examinare, zise Clint. În 
ceea ce privește însă posesia lui permanentă... 

— Da. Permanentă. 

— Asta depinde de șeful meu și de client. Între timp, am vrea 
să știm ce este, de unde vine și tot ce ne puteţi spune despre el. 

Cu o grijă exagerată, de parcă ar fi ţinut în mână cel mai fin 
cristal, și nu o sticlă obișnuită, Manfred puse borcanul pe 
sugativă. 

— Am să fac fotografii și am să filmez specimenul din fiecare 
unghi și de foarte aproape. Apoi va trebui să-l disec, dar vă 
asigur că o voi face cu cea mai mare grijă. 

— Cum credeți. 

— Domnule Karaghiosis, păreţi grozav de blazat în problema 
asta. Vă e clar ceea ce am spus? Se pare că este o specie cu 
totul nouă, ceea ce ar fi extraordinar. Căci cum a putut fi trecută 
cu vederea atâta vreme o specie care produce indivizi de 
asemenea dimensiuni? Asta va constitui o veste mare în lumea 
entomologiei, domnule Karaghiosis, o veste foarte mare. 

Clint se uită la gândacul din borcan și zise: 

— Mda, așa mi-am închipuit și eu. 


VP - 140 


32. 


De la spital, Bobby și Julie o porniră cu Toyota companiei, 
printre șesurile vestice ale districtului, către Garden Grove, 
căutând Serape Way nr. 884, adresa aflată pe permisul de 
conducere deţinut de Frank sub numele de George Farris. 

Julia cerceta cu atenţie numerele caselor prin geamurile 
acoperite de ploaie și prin parbrizul pe care ticăiau 
ștergătoarele. 

Pe stradă, se aliniau felinare strălucitoare și case cu un etaj, 
vechi de treizeci de ani. Fuseseră construite după un tipar 
comun, gen cutie, dar varietatea materialelor de construcţie 
dădea iluzia individualităţii. Una era din stuc cu cărămidă, alta, 
din stuc cu acoperișuri din șindrilă de cedru, sau piatră Bouquet 
Canyon, cherestea ori rocă vulcanică. 

California nu însemna numai Beverly Hills, Bel Air și Newport 
Beach, nu era toată numai vile pe malul mării, așa cum se 
vedea la televizor. Casele ieftine făcuseră ca visul californian să 
devină accesibil valurilor de imigranţi, care se revărsau de 
decenii dinspre est, și, în ultima vreme, de pe țărmuri și mai 
îndepărtate, după cum dovedeau abțibildurile în vietnameză sau 
coreeană, lipite pe unele mașini parcate pe Serape Way. 

— Următoarea casă, anunţă Julie. Pe partea mea. 

Unii oameni ziceau că asemenea cartiere erau o pată pe 
hartă, dar pentru Bobby constituiau esența democraţiei. Și el 
crescuse tot pe o stradă ca Serape, la nord, în Anaheim, și 
niciodată nu i se păruse urâtă. Își aminti cum se jucase cu alţi 
copii în lungile seri de vară, când soarele apunea cu străluciri 
portocalii și purpurii, iar siluetele înaripate ale palmierilor erau la 
fel de întunecate ca niște desene în cerneală pe fundalul cerului; 
la asfinţit, aerul mirosea, câteodată, a iasomie și răsuna de 
țipătul unui pescăruș care mai zăbovea undeva departe, către 
vest. Işi aminti ce însemna să fii copil cu bicicleta în California - 
posibilităţile de explorare și aventură, cât de exotică păruse 
fiecare casă din stuc, văzută pentru prima oară din șaua unei 
Schwinn. 

Doi arbuști de coral dominau curtea de la adresa căutată. 
Mugurii albi ai tufelor de azalee străluceau șters în noaptea ca 
de catran. 


VP - 141 


În lumina felinarelor, ploaia părea aur topit. Dar lui Bobby, 
care mergea repede în spatele lui Julie, ploaia i se părea 
aproape la fel de rece ca lapoviţa. Tremura, în ciuda căptușelii și 
a glugii jachetei de nailon, pe care o purta. 

Julie sună la ușă. Se aprinse lumina pe verandă, și Bobby 
simţi cum cineva îi privea prin vizorul ca un ochi de pește al ușii 
principale. Își dădu gluga pe spate și zâmbi. 

Ușa se deschise, rămânând cu lanţul pus, și un asiatic se uită 
prin deschizătură. Avea peste patruzeci de ani, era scund, suplu, 
cu părul negru, grizonat la tâmple. 

— Da? 

Julie îi arătă permisul de detectiv particular și îl lămuri că erau 
în căutarea unui individ pe nume George Farris. 

— Poliţia? Omul înlemni. Nu s-a-ntâmplat nimic, nu e nevoie 
de poliţie. 

— Nu, stai, suntem detectivi particulari, îi explică Bobby. 

Ochii omului se îngustară. Arăta de parcă era gata să le 
trântească ușa în nas, dar se lumină la faţă și zâmbi. 

— A, sunteţi detectivi! Ca la televizor. 

Scoase lanţul de la ușă și-i lăsă să intre. 

De fapt, nu numai că îi lăsă înăuntru, dar îi pofti ca pe niște 
musafiri de onoare. În trei minute, aflară că se numea Tuong 
Tran Phan (ordinea numelor fusese schimbată, conform 
obiceiului vestic de a pune numele de familie la sfârșit), că el și 
soţia lui, Chinh, făceau parte dintre luntrașii care fugiseră din 
Vietnam la doi ani după căderea Saigonului, că lucraseră la 
curăţătorii chimice și că, în cele din urmă, deschiseseră două pe 
cont propriu. Tuong insistă să le ia hainele. Chinh, o femeie mică 
și delicată, îmbrăcată cu pantaloni largi, negri, și cu o bluză 
galbenă de mătase, le spuse că o să le servească niște 
răcoritoare, deși Bobby precizase că aveau să le răpească doar 
câteva minute. 

Bobby știa că prima generaţie de americani de origine 
vietnameză era câteodată suspicioasă în privința polițiștilor, 
ajungând până la situaţia în care oamenii se codeau să ceară 
ajutorul poliţiei în caz că erau victimele unei crime. Poliţia sud- 
vietnameză fusese deseori coruptă, iar stăpânii nord- 
vietnamezi, care capturaseră sudul după retragerea Statelor 
Unite, fuseseră niște criminali. Chiar și după mai bine de 


VP - 142 


cincisprezece ani de convieţuire în Statele Unite, mulţi dintre 
vietnamezi rămăseseră neîncrezători în autorităţile de orice fel. 

Cu toate acestea, în cazul lui Tuong și Chinh Phan, această 
suspiciune nu se extindea și asupra detectivilor particulari. Era 
clar că văzuseră atâtea filme cu detectivi, încât își închipuiau că 
toți aceștia erau apărători ai celor umili, cavaleri cu pistoale, în 
loc de lănci. In calitatea lor de apărători și eliberatori ai celor 
oprimaţi, Bobby și Julie au fost conduși cu o oarecare pompă 
către sofa, care era mobila cea mai nouă și mai bună din toată 
sufrageria. 

Familia Phan își introduse în sufragerie copiii, extraordinar de 
frumoși, și făcu prezentările: Rocky, de treisprezece ani; 
Sylvester, de zece ani, Sissy, de doisprezece ani și Meryl, de 
șase ani. Erau evident americani get-beget, doar că erau, în 
mod plăcut, mai politicoși și manieraţi decât mulţi dintre cei de- 
un leat cu ei. După ce prezentările luară sfârșit, copiii se 
întoarseră în bucătărie, unde își făceau lecţiile. 

In ciuda protestelor lor politicoase, Bobby și Julie fură serviţi 
cu cafea cu lapte și cu prăjituri vietnameze, micuțe și fine. 
Familia Phan se servi, la rându-i, tot cu cafea. 

Tuong și Chinh se așezară în fotolii uzate, vizibil mai 
incomode decât sofaua. Cea mai mare parte a mobilei era în stil 
simplu, contemporan, de un colorit neutru. Într-un colţ se afla un 
mic altar budist, roșu, pe care erau așezate fructe proaspete și 
suporturi de ceramică din care se ițeau beţigașe de tămâie. 
Numai unul era aprins, și un fir de fum albăstrui, aromat, se 
răsucea către tavan. Singurele elemente asiatice care mai 
existau în încăpere erau măsuțele lăcuite cu negru. 

— Căutăm un bărbat care probabil că a locuit odată la 
această adresă, zise Julie, alegând o prăjitură de pe tava cu care 
îi servise domnul Phan. Îl cheamă George Farris. 

— Da. A locuit aici, zise Tuong, iar soţia sa dădu aprobator din 
cap. 

Bobby rămase surprins. Avusese certitudinea că numele de 
Farris și adresa fuseseră combinate la întâmplare de un 
falsificator de acte și că Frank nu locuise niciodată aici. La fel de 
sigur fusese și Frank că numele său adevărat era Pollard, și nu 
Farris. 

— Aţi cumpărat această casă de la George Farris? întrebă 
Julie. 


VP - 143 


— Nu, era mort, răspunse Tuong. 

— Mort? se miră Bobby. 

— A murit acum cinci sau șase ani, zise Tuong. Un cancer 
îngrozitor. 

Atunci Frank Pollard nu era Farris și nu locuise aici. Buletinul 
de identitate era cu desăvârșire fals. 

— Noi am cumpărat casa doar acum câteva luni, de la 
văduvă, continuă Tuong, care vorbea bine engleza, deși, din 
când în când, uita de articole. Nu, adică, vreau să spun de la un 
moștenitor al văduvei. 

— Deci doamna Farris este și ea moartă, conchise Julie. 

Tuong se întoarse către soţia sa, și schimbară o privire plină 
de înțeles. 

— E foarte trist. De unde vin asemenea oameni? zise el. 

— Despre cine vorbiţi, domnule Phan? întrebă Julie. 

— Cel care a omorât-o pe doamna Farris, pe fratele ei și pe 
cele două fete. j 

Bobby simți cum i se făcea stomacul ghem. li plăcuse de 
Frank Pollard și era convins de nevinovăția lui, dar, deodată, 
viermele îndoielii pătrunse în mărul încrederii sale. Să fi fost 
doar o coincidență faptul că Frank avusese la el buletinul unui 
bărbat a cărui familie fusese masacrată - sau era Frank 
vinovatul? Bobby mestecă o bucăţică de prăjitură cu cremă și, 
deși era gustoasă, nu reuși să o înghită. 

— Era spre sfârșitul lui iulie, zise Chinh. În timpul valului de 
căldură, dacă vă amintiţi. 

Suflă în cafea ca să și-o răcească. Bobby observă că, aproape 
tot timpul, Chinh vorbea o engleză perfectă și bănuia că rarele 
greșeli le făcea intenţionat, pentru a nu da impresia că vorbește 
mai corect decât soţul ei - o politeţe subtilă, tipic asiatică. 

— Noi am cumpărat casa în octombrie anul trecut. 

— Nu l-au prins niciodată pe ucigaș, zise Tuong Phan. 

— Există vreo descriere a lui? se interesă Julie. 

— Nu cred. 

Bobby îi aruncă o privire lui Julie, fără tragere de inimă. Și ea 
părea la fel de șocată ca el, dar nu-i întoarse privirea, ca și când 
ar fi zis: „Ţi-am spus eu.” 

— Cum au fost omorâţi? întrebă Julie. Împușcaţi? Strangulaţi? 

— Înjunghiaţi, cred. Veniţi să vă arăt unde au fost găsite 
cadavrele. 


VP - 144 


Casa avea trei dormitoare și două băi, dintre care una era în 
curs de reamenajare. Faianţa fusese scoasă de pe pereţi, podea 
și de pe polița de la cadă. Dulapurile erau reconstruite din stejar 
de calitate. 

Julie îl urmă pe Tuong în baie, iar Bobby rămase în ușă cu 
doamna Phan. 

Răpăitul ploii răsuna prin gaura de aerisire din tavan. 

— Corpul celei mai mici dinte fetele familiei Farris era aici, pe 
podea, le spuse Tuong. Avea treisprezece ani. Îngrozitor. Mult 
sânge. Cimentul dintre plăcile de faianţă a rămas pătat pentru 
totdeauna, și a trebuit să fie scos de tot. 

Îi conduse în dormitorul fiicelor lui. Patul dublu, noptierele și 
două mici birouri nu prea mai lăsau loc pentru altceva. Dar Sissy 
și Meryl înghesuiseră o mulțime de cărți. 

— Fratele doamnei Farris, care venise în vizită o săptămână, a 
fost omorât aici, zise Tuong Phan. În pat. Era sânge pe pereţi, pe 
Covor. 

— Am văzut casa înainte să fie scoasă la vânzare de către 
moștenitor, înainte să fie înlocuit covorul și pereţii să fie 
revopsiţi, adăugă Chinh Phan. Camera aceasta era cea mai 
groaznică. Un timp, am avut coşmaruri din cauza ei. 

Se îndreptară către dormitorul principal, insuficient mobilat: 
un pat mare, noptiere, două lămpi cu suporturi roșii, dar fără 
birou sau comodă. Hainele care nu încăpuseră în dulap erau 
aranjate de-a lungul unui perete, în cutii mari din carton, cu 
capac de plastic transparent. 

Simplitatea lor îi păru lui Bobby izbitor de asemănătoare cu a 
lui și a lui Julie. Poate că și ei aveau un vis pentru care munceau 
și economiseau. 

— Doamna Farris a fost găsită în această cameră, în pat, zise 
Tuong. Păţise tot felul de grozăvi. Era mușcată, dar despre asta 
nu s-a scris niciodată în ziare. 

— Mușcată? întrebă Julie. De cine? 

— Pe faţă, pe gât... prin alte locuri. 

— Dacă nu s-a scris în ziare, zise Bobby, de unde știți de 
mușcături? 

— Vecinul care a găsit cadavrul încă mai locuiește vizavi. 
Zicea că atât fata cea mare, cât și doamna Farris fuseseră 
mușcate. 


VP - 145 


— Nu e genul de om care să inventeze asemenea lucruri, 
preciză Chinh Phan. 

— Unde a fost găsită fata cea mare? întrebă Julie. 

— Vă rog să mă urmați. 

Tuong îi conduse înapoi pe unde veniseră, prin sufragerie, în 
bucătărie. 

Cei patru copii ai familiei Phan ședeau în jurul unei mese. Trei 
dintre ei citeau sârguincios din manuale și își scoteau notițe. Nu 
exista niciun televizor sau radio care să le distragă atenţia și 
păreau că le place să înveţe. Până și Meryl, care era în clasa 
întâi, și probabil că n-avea teme, citea o carte pentru copii. 

Bobby observă două tabele colorate prinse de peretele de 
lângă frigider. Primul reda notele fiecărui copil și rezultatele 
obținute la testele mai importante de la începerea anului școlar, 
în septembrie. Celălalt era o listă cu sarcinile gospodărești de 
care răspundea fiecare copil. 

Universitățile din toată ţara se aflau la ananghie, pentru că un 
procent enorm din candidaţii la admitere erau de proveniență 
asiatică. Negrii și spaniolii se plângeau că erau întrecuţi de o 
altă minoritate, iar albii ţipau că s-a inversat rasismul atunci 
când erau respinși de la facultate în favoarea unui student 
asiatic. Unii atribuiau succesul americanilor asiatici unei 
conspirații, dar Bobby își dădea seama de explicaţia reală numai 
privind familia Phan: munceau mai mult. Îmbrăţișau idealurile 
care stăteau la baza acestei ţări, inclusiv munca serioasă, 
sinceritatea, spiritul de sacrificiu canalizat catre un anumit ţel și 
libertatea de a fi orice îţi dorești să fii. Culmea era că marele lor 
succes se datora, în parte, și faptului că americanii autohtoni 
deveniseră cinici în privinţa acelorași idealuri. 

Bucătăria dădea înspre o altă sufragerie, la fel de sărăcăcios 
mobilată ca restul casei. 

— Fata cea mare a fost găsită aici, pe sofa. Șaptesprezece 
ani, zise Tuong. 

— Foarte drăguță, spuse Chinh cu tristețe. 

— A fost mușcată, ca mama. Așa zice vecinul nostru. 

— Dar celelalte victime, fratele doamnei Farris și fata mai 
mică, au fost și ele mușcate? se interesă Julie. 

— Nu știu, răspunse Tuong. 

— Vecinul nu le-a văzut cadavrele. 


VP - 146 


Tăcură o vreme, privind spre podeaua pe care fusese găsită 
fata, ca și cum enormitatea acelei crime ar fi putut face ca 
sângele să reapară prin covorul nou-nouţ. Ploaia răpăia pe 
acoperiș. 

— Nu vă deranjează, uneori, că locuiţi aici? întrebă Bobby. Nu 
mă refer la faptul că au fost comise niște crime, ci la faptul că 
ucigașul n-a fost prins. Nu vă e teamă că s-ar putea întoarce 
într-o noapte? 

Chinh dădu din cap. 

— Peste tot este primejdie, zise Tuong. Viaţa însăși e 
primejdie. E mai puţin riscant să nu te naști deloc. Un zâmbet îi 
flutură pe buze și apoi dispăru. Când am plecat din Vietnam, 
într-o bărcuță, adăugă el, a fost și mai primejdie. 

Aruncând o privire în bucătăria de alături, Bobby îi văzu pe cei 
patru copii încă adânciţi în studiu. Perspectiva întâlnirii cu un 
criminal întors la locul faptei nu îi tulbura. 

— În afară de curăţătoriile chimice, zise Chinh, ne mai 
ocupăm și cu renovarea caselor, pe care apoi le vindem. 
Aceasta e a patra. Vom mai locui aici poate încă un an, refăcând 
cameră după cameră, apoi o vom vinde, obţinând un profit. 

— Din cauza crimelor, spuse Tuong, unii oameni nu s-ar 
încumeta să se mute aici. Dar primejdie înseamnă și șansă. 

— Când terminăm cu casa, continuă Chinh, ea va fi mai mult 
decât refăcută. Va fi curată, curată spiritual. Înțelegeţi? Va fi 
reinstaurată puritatea casei. Vom alunga răul adus aici de 
ucigaș și vom lăsa propria noastră amprentă spirituală. 

— Aceasta este o satisfacţie, aprobă Tuong. 

Scoţțând din buzunar falsul permis de conducere, Bobby îl ţinu 
în așa fel încât să acopere numele și adresa, lăsând vizibilă doar 
fotografia. 

— Il recunoașteţi pe bărbatul acesta? 

— Nu, răspunse Tuong, iar Chinh încuviință. 

În timp ce Bobby punea permisul la loc, Julie întrebă: 

— Știţi cum arăta George Farris? 

— Nu, răspunse Tuong. Așa cum v-am spus, a murit de cancer 
cu mult înainte ca familia sa să fie ucisă. 

— Am crezut că poate i-aţi văzut vreo fotografie pe-aici prin 
casă, înainte ca lucrurile familiei Farris să fie luate. 

— Nu. Îmi pare rău. 


VP - 147 


— Aţi pomenit ceva mai devreme că n-aţi cumpărat casa 
printr-un agent imobiliar. Aţi lucrat cu moștenitorul? 

— Da. Fratele doamnei Farris a moștenit totul. 

— Aveţi cumva numele și adresa lui? se interesă Bobby. Cred 
că va trebui să vorbim cu el. 


33, 


Veni vremea cinei. Derek se trezi. Era ameţit, dar și 
înfometat. Se sprijini de Thomas în drum spre sala de mese. 
Spaghete. Chiftele. Salată. Pâine bună. Prăjitură cu ciocolată. 
Lapte rece. 

Când se-ntoarseră în camera lor, se uitară la televizor. Derek 
adormi iar. Nu era un program bun la televizor. Thomas oftă cu 
dispreț. După o oră și ceva, îl stinse. Niciuna dintre emisiuni nu 
era suficient de deșteaptă ca să-l atragă. Erau prea tălâmbe, 
chiar și pentru un imbecil, cum zicea Mary că este el. Poate că 
imbecililor le plăceau. Poate că nu. 

Se duse la baie. Se spălă pe dinţi și pe faţă. Nu se uită în 
oglindă. Nu-i plăceau oglinzile, pentru că îl arătau așa cum era. 

După ce se schimbă în pijama, se băgă în pat și stinse veioza, 
deși nu era decât opt și jumătate. Se întoarse pe-o parte, cu 
capul sprijinit de două perne, și studie cerul încadrat de 
fereastra cea mai apropiată. Nu erau stele. Nori. Ploaie. Îi plăcea 
ploaia. Când venea vreo furtună, era ca un capac pus nopții și 
simţeai că ai putea să plutești și să dispari în tot acel întuneric. 

Ascultă ploaia, care șoptea, plângea cu lacrimi pe geam. În 
depărtare, Cel Rău era liber. Răspândea unde urâte, scârboase, 
așa cum o piatră pe care o arunci în apă răspândește cercuri pe 
tot cuprinsul eleșteului. Cel Rău era ca o piatră aruncată în 
noapte, ceva ce nu aparținea acestei lumi, și, cu puţin efort, 
Thomas putea să simtă valurile trimise spărgându-se deasupra 
lui. 

Se avântă în noapte. Îl simţi. Ceva care pulsa. Rece și plin de 
mânie. Thomas voia să se apropie de el și mai mult. Să afle ce 
era. 

Încercă să-i televizeze întrebări. Ce ești? Unde ești? Ce vrei? 
De ce ai de gând să-i faci rău lui Julie. 


VP - 148 


Deodată, ca un magnet imens, Cel Rău începu să-l atragă. 
Niciodată nu simţise ceva asemănător. Când încerca să-și 
televizeze gândurile către Bobby sau Julie, aceștia nu-l înhățau 
și nu-l trăgeau, așa cum facea Cel Rău. 

O parte din mintea lui părea să se desfășoare ca un ghem de 
aţă, iar capătul firului pluti către ghem și fu înghiţit de întuneric, 
până când îl găsi pe Cel Rău. Brusc, Thomas se trezi foarte 
aproape de Cel Rău, chiar prea aproape. Era peste tot în jurul 
lui, mare și urât, și atât de ciudat, încât Thomas avu impresia că 
se scufunda într-un bazin plin cu gheață și lame de ras. Nu știa 
dacă Cel Rău era un om, nu-i putea vedea forma, doar îl simţea; 
poate că nu arăta rău pe dinafară, dar pe dinăuntru pulsa de 
bestialitate și întuneric. Simţi că Cel Rău mânca. Mâncarea era 
încă vie, fremăta. Thomas se sperie teribil și încercă imediat să 
se retragă, dar o clipă mintea urâcioasă îl ţinu strâns și scăpă 
doar vizualizând firul minţii reîntorcându-se la ghem. 

O dată revenit, Thomas se îndepărtă de geam și se concentră 
asupra stomacului său. Respira foarte repede. Își asculta inima 
bubuind. 

Avea un gust grețos în gură. Același gust pe care-l avea 
câteodată când, fără să vrea, își mușca limba și același gust ca 
atunci când dentistul îi scotea un dinte. De sânge. 

Fiindu-i rău și teamă, se ridică în capul oaselor și aprinse 
lampa. Scoase un șerveţel din cutia de pe noptieră. Scuipă în el 
și se uită să vadă dacă era sânge. Nu era. Doar salivă. 

Mai încercă o dată. Nu era sânge. 

Ştia ce înseamnă asta. Fusese prea aproape de Cel Rău. 
Poate chiar înăuntrul acestuia, doar o clipită. Gustul neplăcut din 
gura lui era același cu gustul pe care-l simţea Cel Rău sfâșiind 
cu dinţii ceva viu, fremătător. Thomas n-avea sânge în gură, 
avea doar amintirea sângelui. 

Dar și așa era destul de rău; nu era deloc ca atunci când își 
mușca limba sau își scotea un dinte, căci nu era sângele lui. 

Deși era cald în cameră, începu să tremure, fără să se mai 
poată opri. 

e 

Candy vână prin canioane, cuprins de nevoi urgente, răscolind 
vizuinile și cuiburile animalelor sălbatice. Îngenunchease în 
noroi, lângă un stejar imens, potopit de ploaie, sugând sânge 


VP - 149 


din gâtul unui iepure, când simţi că cineva îi pune o mână pe 
cap. 

Aruncă iepurele și sări în picioare, întorcându-se să vadă cine 
era. Nu era nimeni. La șase metri în spatele lui se aflau două 
dintre cele mai negre pisici ale surorilor lui, vizibile doar pentru 
că ochii le sclipeau în întuneric; îl urmăriseră încă de când 
plecase de acasă. Altminteri, era singur. 

O secundă sau două încă mai simţi mâna pe creștetul capului, 
deși nu era nicio mână acolo. Apoi, ciudata senzaţie dispăru. 

Scrută umbrele din toate părţile și ascultă ploaia răpăind 
printre frunzele stejarului. 

În cele din urmă, îndepărtând întâmplarea din minte, condus 
de cumplita sa nevoie, continuă către est, luând-o pe povârniș în 
sus. Un râu lat de o jumătate de metru se formase în pământul 
canionului, adânc de douăzeci de centimetri, nu atât de mare, 
încât să-l împiedice din drum. 

Pisicile înmuiate de ploaie îl urmară. Nu le voia cu el, dar știa 
din experienţă că n-ar reuși să le gonească. Nu-l însoțeau 
întotdeauna, dar când își puneau în cap să meargă pe urmele 
sale, nu mai puteau fi întoarse din drum. 

După vreo sută de metri, se lăsă din nou în genunchi, întinse 
mâinile și îngădui forței să izbucnească iar. O fulgerare 
albăstruie brăzdă văzduhul. Desișurile tremurară, copacii se 
scuturară, iar pietrele se ciocniră unele de altele. În lumina 
creată, se ridicară nori de praf, coloane spectrale de argint ce 
zvâcneau ca niște giulgiuri scuturate de vânt, care apoi 
dispărură în întuneric. 

Un grup de animale ţâșni din ascunzători, o parte dintre ele 
îndreptându-se către Candy. Dădu să prindă un iepure, nu 
nimeri, dar prinse o veveriţă. Aceasta încercă să-l muște, dar el 
o apucă de un picior, o învărti prin aer și o izbi cu capul de 
pământul noroios, năucind-o. 

e 

Violet se afla în bucătărie cu Verbina. Şedeau pe paturi, 
împreună cu douăzeci și trei dintre cele douăzeci și cinci de 
pisici ale lor. 

În parte, minţile lor erau în Cinders și Lamia, pisicile negre 
prin intermediul cărora îl însoțeau pe fratele lor. Urmărind cum 
Candy înhăţa și distrugea prada, Cinders și Lamia fură la fel de 
impresionate ca Violet. Electrizate. 


VP - 150 


Noaptea ploioasă de ianuarie era adâncă, luminată doar de 
răsfrângerile în norii joși ale luminilor caselor din vest. In acea 
sălbăticie, Candy era cea mai sălbatică fiinţă dinte toate, un 
animal de pradă feroce, puternic și nemilos, care se furișa 
silențios, cu grijă, printre canioanele accidentate. Era atât de 
puternic și de mlădios, încât părea că plutește peste canion, 
peste pietre și bușteni, pe lângă tufișurile ghimpoase, de parcă 
n-ar fi fost un om în carne și oase, ci umbra tremurată a unei 
creaturi zburătoare planând deasupra pământului. 

Când Candy apucă veverița și o izbi de pământ, Violet 
pătrunse și în veveriță. Aceasta era năucită din cauza loviturii. 
Se împotrivea anemic și se uita la Candy cu o spaimă 
desăvârșită. 

Mâinile mari și puternice ale lui Candy atingeau veverița, dar 
Violet avea senzaţia că o atingeau și pe ea, mișcându-se de-a 
lungul picioarelor ei goale, șoldurilor, stomacului și sânilor. 

Candy frânse spinarea veveriței, ajutându-se de genunchiul 
îndoit. 

Violet se cutremură. Verbina scânci și se agăţă de sora ei. 

Veverita nu-și mai simţea membrele. 

Cu un mârâit înăbușit, Candy mușcă gâtul animalului. Îi sfâșie 
pielea, înfigându-și dinţii în vasele pline de sânge. 

Violet simţi sângele fierbinte țâșnind din veveriță, simţi gura 
lui Candy năpustindu-se înfometată asupra rănii. Părea că nimic 
nu se află între ei, ca și cum buzele lui Candy apăsau cu putere 
gâtul surorii sale Violet și propriul ei sânge umplea gura lui. Și-ar 
fi dorit să poată intra în mintea lui Candy și să fie atât de partea 
celui care dădea sângele, cât și a celui care-l primea, dar nu 
putea să pătrundă decât în animale. 

Nu mai avea puterea să stea în capul oaselor. Se lăsă pe 
paturi, doar pe jumătate conștientă, și îngână o litanie 
monotonă: „Da, da, da, da, da...” 

Verbina se rostogoli peste sora ei. 

În jurul lor se tăvăleau pisicile, alcătuind o masă confuză de 
blană, cozi și mustăţi. 

a 

Thomas mai încercă o dată. De dragul lui Julie. Se întinse 
către mintea rece, strălucitoare a Celui Rău. Imediat, acesta îl 
atrase spre el. Își lăsă mintea să se desfășoare ca un ghem 


VP - 151 


mare, trecând dincolo de geam, ţâșnind în noapte și luând 
contact cu Cel Rău. 

Televiză întrebări: Ce ești? Unde ești? Ce vrei? De ce ai de 
gând să-i faci rău lui Julie? 

(J 

Tocmai când aruncă veverița moartă și se ridică în picioare, 
simţi iarăși mâna pe creștetul capului. Se smuci, se întoarse și 
bătu aerul cu pumnii. 

Nu se afla nimeni în spatele lui. Cu ochii de un chihlimbariu 
sclipitor, cele două pisici îl priveau de la o distanţă de vreo șase 
metri, ca două pete întunecate pe fondul șters al nămolului. 
Toate sălbăticiunile din imediata apropiere fugiseră. Dacă îl 
spiona cineva, atunci o făcea din spatele desișului îndepărtat 
sau dintr-o firidă din peretele canionului, în mod sigur nu într- 
atât de aproape, încât să-l poată atinge. 

In plus, încă mai simţea mâna. Se frecă în vârful capului, 
așteptându-se, oarecum, să dea peste niște frunze prinse în 
părul ud. Nimic. 

Dar presiunea unei mâini rămase, chiar se intensifică, și era 
atât de bine conturată, încât putea să simtă liniile celor cinci 
degete. 

Ce... unde... ce... de ce...? 

Aceste cuvinte îi răsunau în cap. Nicio voce nu se făcuse 
auzită printre zgomotele ploii. 

Ce... unde... ce... de ce...? 

Candy se învârti în cerc, furios și zăpăcit. 

In cap îi apăru o senzaţie de furnicătură cum nu mai simţise 
niciodată până atunci. Ca și cum ceva îi scormonea prin creier. 

— Cine ești? întrebă cu voce tare. 

Ce... unde... ce... de ce...? 

— Cine ești? 

e 

Cel Rău era un om; Thomas știa acum. Un om urât în interior, 
și mai mult decât un om, dar măcar în parte om. 

Mintea Celui Rău era ca un vârtej, mai neagră decât negru, 
învolburându-se cu repeziciune, absorbindu-l pe Thomas, 
încercând să-l înghită de viu. Căută să scape. Să înoate de- 
acolo. Nu era ușor. Cel Rău avea să-l atragă în Locul Cel Rău, și 
de acolo nu mai exista scăpare. Se crezu terminat. Dar teama 
lui de Locul Cel Rău, de a ajunge undeva unde Bobby și Julie nu 


VP - 152 


l-ar mai găsi niciodată și unde ar fi fost singur, fu atât de mare, 
încât, în cele din urmă, se smulse și se adună la loc în camera 
de la Cielo Vista. 

Alunecă pe saltea și se acoperi cu așternuturile ca să nu mai 
vadă noaptea de dincolo de fereastră, și astfel nici ceea ce era 
acolo în noapte să nu-l mai vadă pe el. 


34. 


Walter Havalow, fratele rămas în viaţă al doamnei Farris, 
moştenitor al modestei ei averi, locuia într-un cartier mai bogat 
ca al familiei Phan, dar lăsa de dorit la capitolul bune maniere și 
ospitalitate. Casa sa din Villa Park, construită în stil Tudor, avea 
ferestre cu geamuri șanfrenate, reflectând o lumină care lui Julie 
îi părea caldă și primitoare, dar Havalow rămase în prag și nu-i 
invită înăuntru nici după ce verificase legitimaţia lor de detectivi 
particulari. 

— Ce poftiţi? 

Havalow era înalt, burtos, cu părul blond, rar, și cu o mustață 
pe jumătate blondă și pe jumătate roșcată. Ochii săi căprui, 
sfredelitori, îl desemnau ca fiind o persoană inteligentă, dar erau 
reci, vigilenţi, calculaţi: ochii unui contabil al Mafiei. 

— Cum spuneam explică Julie, familia Phan ne-a sugerat că 
ați putea să ne ajutaţi. Avem nevoie de o fotografie a 
răposatului dumneavoastră cumnat, George Farris. 

— De ce? 

— Unul dintre personajele cazului de care ne ocupăm este un 
individ care se pretinde a fi domnul George Farris. 

— Nu poate să fie cumnatul meu. E mort. 

— Da, știm asta, dar buletinul de identitate al acestui 
impostor este foarte bun și ne-ar fi de folos dacă am avea o 
fotografie a adevăratului George Farris. Imi pare rău că nu vă 
mai pot da și alte amănunte. Aș trăda secretele clientului 
nostru. 

Havalow se întoarse și le trânti ușa în nas. 

Bobby și Julie schimbară o privire. 

— E ospitalitatea întruchipată, zise Bobby. 

Julie apăsă iar butonul soneriei. 


VP - 153 


După o clipă, Havalow deschise ușa. 

— Ce-i? 

— Știu că am sosit neanunţaţi insistă Julie, străduindu-se să-și 
păstreze amabilitatea, dar o fotografie a... 

— Tocmai mă dusesem după fotografie, zise el impacientat. 
Acum aș fi ținut-o în mână, dacă n-aţi fi sunat iar. 

Le întoarse spatele și închise ușa a doua oară. 

— Oare mirosim chiar așa urât? se-ntrebă Bobby. 

— Ce ticălos! 

— Crezi că se mai întoarce? 

— Dacă nu, îi sparg ușa. 

În spatele lor, ploaia picura de pe paravanul care acoperea 
ultimii trei metri ai aleii, iar apa bolborosea sinistru printr-un 
burlan - sunete reci. 

Havalow se reîntoarse cu o cutie de pantofi plină de fotografii. 

— Timpul meu este preţios. Dacă doriţi să ne înțelegem, aveţi 
în vedere acest lucru. 

Julie se opuse instinctelor ei sălbatice. Mojicia o irita la culme. 
Își imagină cum i-ar trânti pe jos cutia lui Havalow, apucându-l 
de-o mână și îndoindu-i degetul arătător cât putea de mult, 
întinzându-i nervul digital de pe faţa mâinii în timp ce-l ciupea 
de nervii radiali și mediani din palmă, forțându-l să 
îngenuncheze. Apoi, un genunchi băgat sub bărbie, o lovitură 
scurtă în ceafă, un șut bine plasat în burta moale, 
proeminentă... 

Havalow scormoni prin cutie și scoase o fotografie Polaroid ce 
înfățișa un bărbat și o femeie stând la o masă din lemn roșu, la 
un picnic, într-o zi însorită. 

— Aceștia sunt George și lrene. 

Chiar și la lumina gălbuie a lămpii de pe verandă, Julie vedea 
că George Farris fusese un bărbat zvelt, cu o față prelungă, 
exact opusul lui Frank Pollard. 

— De ce ar pretinde cineva că e George? întrebă Havalow. 

— Avem de-a face cu un posibil criminal, care se folosește de 
mai multe identități false, îi răspunse Julie. George Farris este 
doar una dintre ele. Fără îndoială că numele cumnatului 
dumneavoastră a fost ales la întâmplare de falsificatorul de acte 
pe care acest individ l-a angajat. Falsificatorii folosesc, uneori, 
numele și adresele celor decedați. 

Havalow înlemni. 


VP - 154 


— Credeţi că e posibil ca omul acesta care se folosește de 
numele lui George să fie același tip care i-a omorât pe Irene, pe 
fratele meu și cele două nepoate ale mele? 

— Nu, răspunse Julie imediat. Nu avem de-a face aici cu un 
ucigaș. Doar cu un escroc, un șarlatan. 

— În plus, zise Bobby, niciun ucigaș nu s-ar lega de crimele 
comise, luându-și un buletin de identitate pe numele soțului 
uneia dintre victime. 

Havalow se uită în ochii lui Julie și încercă să-și dea seama 
cam în ce măsură îl fraiereau. 

— Individul ăsta e clientul vostru? se interesă el. 

— Nu, minţi Julie. L-a jefuit pe clientul nostru și noi am fost 
angajaţi să-i dăm de urmă și să-l obligăm să restituie ce a luat. 

— Putem împrumuta această fotografie, domnule? întrebă 
Bobby. 

Havalow ezita. Încă se mai uita la Julie. 

Bobby îi întinse o carte de vizită a firmei Dakota & Dakota. 

— Vă vom înapoia fotografia. Aveţi aici adresa noastră și 
numărul nostru de telefon. Vă înţeleg reticenţa în a vă despărți 
de o poză de familie, mai ales că sora și cumnatul 
dumneavoastră nu mai sunt în viaţă, dar, dacă... 

Părând să le acorde încredere, Havalow zise: 

— La naiba, luaţi-o! Nu sunt sentimental în privinţa lui 
George. Niciodată nu l-am putut suferi. Întotdeauna am fost de 
părere că sora mea a fost o proastă că s-a măritat cu el. 

— Mulţumim, spuse Bobby. Noi... 

Havalow intră în casă și închise ușa. 

Julie sună. 

— Te rog, nu-l omori, interveni Bobby. 

Încruntat și nervos, Havalow deschise ușa. 

Punându-se între Julie și Havalow, Bobby întinse falsul permis 
de conducere pe numele de George Farris și cu poza lui Frank. 

— Încă ceva, domnule, și nu vă mai sâcâim. 

— Am un program foarte strict, preciză Havalow. 

— L-aţi văzut pe omul acesta vreodată? 

lritat, Havalow luă permisul de conducere și-l cercetă. 

— O faţă unsuroasă, trăsături șterse. Ca el sunt un milion 
peste tot, nu-i așa? 

— Și nu l-aţi mai văzut? 


VP - 155 


— Sunteţi retardaţi? Trebuie să vă silabisesc tot ce spun? Nu. 
Nu l-am văzut în viața mea. 

Luând înapoi permisul, Bobby spuse: 

— Mulţumim pentru timpul acordat și... 

Havalow trânti din nou ușa. 

Julie întinse iarăși mâna să sune. 

Bobby o opri. 

— Am obţinut tot ce-am vrut. 

— Vreau... 

— Știu ce vrei, îi zise Bobby, dar să torturezi un om până-l 
omori este împotriva legii în California. 

O trase de lângă ușă în ploaie. 

Când ajunse în mașină, Julie spuse: 

— Ce ticălos, obraznic și încrezut! 

Bobby porni motorul și ștergătoarele de parbriz. 

— Ne oprim la un supermagazin, îţi cumpăr unul dintre 
ursuleţii ăia mari, scriu Havalow pe el și te las să-l faci fărâme. 
Bine? 

— Cine naiba se crede? 

Bobby se îndepărtă de casa căreia Julie încă îi mai arunca 
priviri furioase. 

— E Walter Havalow, draga mea, și trebuie să rămână el 
însuși până la moarte, ceea ce e o pedeapsă mai cumplită decât 
orice i-ai putea face tu. 

După câteva minute, când ieșiseră din Villa Park, Bobby opri 
în parcarea unui  supermagazin. Stinse farurile, opri 
ștergătoarele, dar lăsă motorul să meargă, ca să aibă căldură. 

În faţa magazinului se aflau doar câteva mașini. Băltoace mari 
ca niște bazine de înot reflectau luminile acestuia. 

— Ce-am aflat? întrebă Bobby. 

— Că îl urâm pe Walter Havalow. 

— Da, dar ce-am aflat în legătură cu cazul? Să fie doar o 
coincidenţă că Frank folosește numele lui Farris, iar familia lui 
Farris a fost măcelărită? 

— Nu cred în coincidenţțe. 

— Nici eu. Dar tot nu cred că Frank e un ucigaș. 

— De acord, deși orice e posibil. Ceea ce i-ai spus însă lui 
Havalow e adevărat: cu siguranţă, Frank nu i-ar fi omorât pe 
lrene Farris și pe toţi ceilalţi, pentru ca apoi să umble cu un 
buletin fals care să-l lege de victime. 


VP - 156 


Ploaia se înteţi, răpăind zgomotos pe Toyota. Perdeaua grea 
de apă înceţoșă imaginea supermagazinului. 

— Vrei să știi ce cred eu? zise Bobby. Cred că Frank folosea 
numele lui Farris, și persoana care-l caută a aflat chestia asta. 

— Te referi la domnul Fulger? Tipul despre care se spune că 
poate să-și descompună mașina sub ochi tăi și, să facă 
felinarele să explodeze în mod miraculos? 

— Da, la el, încuviință Bobby. 

— Dacă există. 

— Domnul Fulger a descoperit că Frank folosea numele de 
Farris și s-a dus la adresa asta, sperând să-l găsească. Dar Frank 
nu locuise niciodată acolo. Erau doar un nume și o adresă alese 
la întâmplare de falsificatorul lui. Și atunci, poate cuprins de 
furie fiindcă nu l-a găsit pe Frank, domnul Fulger i-a omorât pe 
toţi cei din casă, crezând că-l minţeau și-l ascundeau pe acesta. 

— El ar fi știut cum să-l ia pe Havalow. 

— Deci crezi că am dreptate, că am descoperit ceva? 

Julie se gândi. 

— Se poate. 

Bobby rânji. 

— Nu-i așa că e distractiv să fii detectiv? 

— Distractiv? zise ea, sceptică. 

— Adică, e „interesant”. 

— Omul pe care-l reprezentăm fie a omorât patru persoane, 
fie e ţinta unui criminal animalic, și ţi se pare distractiv? 

— Nu atât de distractiv ca a face dragoste, dar mai distractiv 
decât jocul de popice. 

— Bobby, câteodată mă scoţi din sărite. Dar te iubesc. 

Bobby îi luă mâna. 

— Dacă vom continua investigația, să fiu al naibii dacă n-o să 
mă bucur de fiecare clipă! Dar sunt gata să renunţ la caz, dacă 
vrei. 

— De ce? Din cauza visului tău? Din cauza Celui Rău? Julie 
clătină din cap. Nu. Dacă ne lăsăm speriați de un vis ciudat, în 
curând o să ne sperie orice. Ne vom pierde încrederea, și nu poți 
să lucrezi într-o astfel de meserie fără încredere. 

Chiar și în lumina tulbure a bordului mașinii, Julie îi vedea 
neliniștea din ochi. 

— Da, știam eu că asta o să zici, acceptă Bobby, într-un 
târziu. Așa că, hai să-i dăm de capăt cât putem de repede! 


VP - 157 


Conform celuilalt permis de conducere, îl cheamă James Roman 
și locuiește în El Toro. 

— E aproape opt și jumătate. 

— Putem să ajungem acolo și să găsim casa cam în trei 
sferturi de oră. Nu e mult. 

— Bine. 

In loc să pornească mașina, Bobby își lăsă scaunul pe spate și 
își dezbrăcă geaca de nailon. 

— Deschide cutia de mănuși și dă-mi pistolul. De-acum încolo, 
îl iau cu mine peste tot. 

Amândoi aveau permis de port-armă. Julie își scoase și ea 
jacheta și trase două tocuri de pistol de sub scaun. Scoase 
ambele revolvere din cutia de mănuși: două Smith & Wesson de 
calibru 38, arme de încredere, care, cu puţin ajutor din partea 
unui croitor, puteau fi purtate sub haină, fără a fi remarcate. 

e 

Casa dispăruse. Dacă vreo persoană cu numele de James 
Roman locuise acolo, acum avea o nouă locuință. Un planșeu 
gol de beton zăcea în mijlocul parcelei, înconjurat de iarbă, tufe 
și câţiva copaci, ca și cum construcţia fusese înhăţată de la 
înălțime de niște omuleţi intergalactici, care apoi o făcuseră 
nevăzută. 

Bobby parcă și ieși din Toyota, ca să se uite mai îndeaproape 
la proprietate. Chiar și în ploaia care-i biciuia, lumina unui felinar 
din apropiere era suficientă pentru a le dezvălui că pajiștea 
fusese călcată în picioare, scobită de cauciucuri și roasă pe 
alocuri; era presărată cu așchii de lemn, bucățele de tencuială, 
firimituri de stuc și câteva cioburi care sclipeau stins. 

Cheia destinului casei era de găsit în starea tufișurilor și a 
pomilor. Tufele aflate în imediata apropiere a plăcii de beton 
erau fie moarte, fie serios deteriorate, și, la o privire mai atentă, 
se putea vedea că fuseseră pârjolite. Pomul cel mai apropiat era 
desfrunzit, iar crengile negre și goale ofereau o imagine 
anacronică a unei nopţi de Halloween într-un ianuarie ploios. 

— A ars, constată Julie. Apoi au dărâmat ce mai rămăsese. 

— Hai să vorbim cu un vecin. 

Parcela goală era flancată de două case, dar numai cea de pe 
latura nordică era luminată. 

Bărbatul care răspunse la sonerie avea vreo cincizeci și cinci 
de ani și un metru optzeci și cinci, o constituţie solidă, păr 


VP - 158 


grizonat și o mustață aranjată cu grijă. Îi chema Park 
Hampstead și avea aerul unui militar ieșit la pensie. li invită 
înăuntru, cu condiţia să-și lase pantofii uzi la intrare. Rămași în 
ciorapi, îl urmară într-un colț al bucătăriei, unde tapiţeria de 
vinilin galben asigura o protecţie împotriva udăturii; chiar și așa, 
Hampstead îi lăsă să aștepte când înveli două dintre scaune cu 
prosoape groase de plajă, de culoarea piersicii. 

— Mă scuzaţi, zise el, dar mă preocupă curăţenia. 

Casa avea podele din stejar lăcuit și mobilă modernă, iar 
Bobby observă că era de o curățenie impecabilă. 

— Treizeci de ani la Pușcașii Marini mi-au insuflat un respect 
permanent pentru rutină, ordine și curăţenie, le explică 
Hampstead. De fapt, când Sharon, soţia mea, a murit, acum trei 
ani, cred că înnebunisem cu dereticatul. Primele șase sau opt 
luni după înmormântarea ei am curăţat casa de sus până jos de 
cel puţin două ori pe zi, căci atâta timp cât aveam această 
ocupaţie inima nu mă mai durea așa de tare. Am cheltuit o 
avere pe tot felul de substante pentru spălat geamurile și 
podelele, pe prosoape de hârtie și pungi de gunoi. Am rămas 
încă sclavul a tot felul de tipicuri, dar nu mai sunt obsedat de 
curăţenie. 

Tocmai pregătise un ibric cu cafea, așa că îi servi și pe ei. 
Ceștile, farfurioarele, linguriţele erau fără pată. Hampstead le 
dădu la fiecare câte un șerveţel de hârtie împăturit frumos, apoi 
se așeză în partea cealaltă a mesei. 

— Sigur că da, încuviinţă el, după ce îi explicaseră despre ce e 
vorba, l-am cunoscut pe James Roman. Un bun vecin. Era pilot 
de elicopter la Baza Aeriană El Toro. Acolo am lucrat și eu 
înainte de a mă pensiona. Jim era un băiat extraordinar de bun, 
genul de om care-ţi dă și cămașa de pe el și după aia te 
întreabă dacă ai nevoie de bani ca să-ţi cumperi o cravată 
asortată. 

— Era? făcu Julie. 

— A murit la incendiu? întrebă Bobby, amintindu-și de tufele 
pârlite și de planșeul de beton înnegrit de cenușă. 

Hampstead se încruntă. 

— Nu. A murit cam la șase luni după Sharon. Sunt cam doi ani 
și jumătate de-atunci. Elicopterul i s-a prăbușit în timpul unor 
manevre. N-avea decât patruzeci și unu de ani, era cu 
unsprezece ani mai tânăr decât mine. A lăsat în urmă o soţie, 


VP - 159 


Maralee, o fată de paisprezece ani, Valerie, și un băiat de 
doisprezece ani, Mike. Foarte buni copii. A fost îngrozitor. Erau o 
familie unită și accidentul lui Jim i-a devastat. În afară de niște 
rude în Nebraska, nu aveau pe nimeni care să-i înțeleagă cu 
adevărat. 

Hampstead se uită în spatele lui Bobby, la frigiderul care 
torcea încet. Privirea păru să i se piardă în depărtare. 

— Așa că am încercat să intervin, să-i ajut, s-o sfătuiesc pe 
Maralee în probleme financiare, să-i ofer un umăr pe care să se 
sprijine și pe cineva care să asculte problemele copiilor. l-am 
dus la Disneyland și în alte parcuri de distracții, așa, din când în 
când, știi cum e. Maralee îmi spunea de sute de ori că sunt 
trimis de Dumnezeu, dar, de fapt, eu aveam mai multă nevoie 
de ei, căci, preocupându-mă de ei, am reușit să nu mă mai 
gândesc la pierderea lui Sharon. 

— Deci incendiul a avut loc mai recent? se interesă Julie. 

Hampstead nu răspunse. Se ridică, se duse la chiuvetă, 
deschise dulapul de dedesubt, scoase o soluţie de curăţat și un 
prosop de vase, și începu să frece ușa frigiderului, care arăta la 
fel de curată ca suprafeţele antiseptice dintr-o sală de operaţie. 

— Valerie și Mike erau niște copii minunaţi. După un an și 
ceva parcă erau copiii mei, cei pe care Sharon și cu mine nu i- 
am avut niciodată. Maralee l-a jelit pe Jim multă vreme, aproape 
doi ani, până să-și aducă aminte că era o femeie în floarea 
vârstei. Poate că ceea ce începuse să se întâmple între mine și 
ea l-ar fi supărat pe Jim, dar nu prea cred. Mai degrabă, ar fi fost 
fericit pentru noi, deși eram cu unsprezece ani mai în vârstă ca 
ea. 

Când termină de șters frigiderul, Hampstead examină ușa 
dintr-o parte, în lumină, căutând, probabil, vreo amprentă sau 
vreo pată. Zise brusc, de parcă abia acum ar fi auzit întrebarea 
pusă de Julie: 

— Incendiul a avut loc în urmă cu două luni. M-am trezit în 
toiul nopţii, am auzit sirene, am văzut o strălucire portocalie la 
fereastră, m-am sculat și m-am uitat... 

Se îndepărtă de frigider, studie bucătăria o clipă, apoi se 
apropie de prima poliţă placată cu faianţă și începu să o frece. 

Julie schimbă o privire cu Bobby, care clătină din cap. Tăcură 
amândoi. 

După un timp, Hampstead continuă: 


VP - 160 


— Am ajuns acasă la ei chiar înaintea pompierilor. Am intrat 
pe ușa din faţă. Am ajuns în hol, apoi la picioarele scărilor, dar 
nu am putut urca până la dormitor din cauza căldurii 
copleșitoare și a fumului. l-am strigat, dar nu mi-a răspuns 
nimeni. Dacă aș fi auzit vreun cuvânt, poate că aș fi găsit 
puterea de-a înfrunta flăcările și de-a ajunge sus. Cred că am 
leșinat câteva secunde și am fost cărat afară de pompieri, 
fiindcă m-am trezit pe pajiștea din faţă, tușind, înecându-mă, cu 
un infirmier deasupra mea, care-mi dădea oxigen. 

— Au murit toţi trei? îl iscodi Bobby. 

— Da, încuviință Hampstead. 

— Ce anume a provocat incendiul? 

— Nu sunt singur dacă s-a aflat vreodată cauza. S-a vorbit 
despre un scurtcircuit, dar nu sunt sigur. O vreme s-a bănuit, 
cred, că ar fi fost o incendiere premeditată, dar nu s-a ajuns la 
niciun rezultat. Nu prea contează, așa-i? 

— De ce nu? 

— Indiferent care a fost cauza, au murit toţi trei. 

— Îmi pare rău, rosti Bobby încet. 

— Proprietatea lor a fost vândută. În primăvara asta, va 
începe construirea unei noi case. Mai doriţi cafea? 

— Nu, mulțumesc, zise Julie. 

Hampstead aruncă o privire prin bucătărie, apoi se apucă să 
șteargă capacul de la aragaz, în ciuda faptului că era de o 
curățenie impecabilă. 

— Îmi cer scuze, dar nu știu cum de se face atâta mizerie, 
când doar eu locuiesc aici. Câteodată, cred că niște vârcolaci mi 
se furișează pe la spate și-mi murdăresc lucrurile, ca să mă 
tortureze. 

— Nu-i nevoie de vârcolaci, zise Julie. Viaţa însăși ne 
chinuiește destul. 

Hampstead plecă de lângă capacul aragazului. Pentru prima 
oară de când se ridicase de la masă, începând ritualul de 
curățenie, se uită în ochii lor. 

— Niciun vârcolac, aprobă el. Vârcolacii ar fi prea ușor de 
rezolvat. 

Era un bărbat voinic și, cu siguranţă, călit de atâția ani de 
instrucție și disciplină militară, dar ochii i se umplură de jale și, 
în acel moment, părea pierdut și neajutorat ca un copil. 


VP - 161 


Din nou în mașină, cu privirea aţintită asupra parcelei libere, 
pe care fusese odinioară casa familiei Roman, Bobby zise: 

— Frank află că domnul Fulger știe de Farris, așa că-și face 
rost de o nouă identitate, pe numele de James Roman. Dar 
domnul Fulger află, în cele din urmă, și de aceasta și se duce 
după Frank la respectiva adresă, unde nu găsește decât văduva 
și pe cei doi copii. li omoară ca și pe familia Farris, dar, de data 
asta, incendiază casa pentru a-și acoperi crima. Ești de aceeași 
părere? 

— E posibil, încuviinţă Julie. 

— Arde cadavrele, pentru că le mușcă, așa cum ne-a informat 
familia Phan, iar urmele rămase ar ajuta poliţia să pună crimele 
sale cap la cap, așa că a vrut să ofere acesteia o pistă falsă. 

— Atunci de ce nu le dă foc de fiecare dată? întreabă Julie. 

— Pentru că astfel s-ar da de gol, ca și cu mușcăturile. 
Câteodată le dă foc, altă dată nu, și poate alteori se 
descotorosește de ele, încât nici nu mai sunt găsite. 

Tăcură amândoi o vreme. 

— Deci avem de-a face cu un ucigaș care comite crime în 
serie, în mod evident un psihopat, un dement, zise, apoi, Julie. 

— Sau un vampir, adăugă Bobby. 

— De ce îl urmărește pe Frank? 

— Nu știu. Poate că Frank a încercat să-i înfigă un ţăruș în 
inimă. 

— Nu-i deloc amuzant. 

— E-adevărat, aprobă Bobby. În momentul ăsta, nimic nu mai 
pare amuzant. 


35, 


Clint Karaghiosis părăsi casa lui Dyson Manfred, plină de 
specimene de insecte, și conduse prin ploaie până acasă, în 
Placentia. Era un bungalov mic, cu două dormitoare, cu acoperiș 
de ţiglă roșie, o prispă mare în stil californian, și uși cu geamuri 
mari care radiau o lumină de chihlimbar. Radiatorul din mașină îi 
uscă hainele înainte de-a ajunge la destinaţie. 


VP - 162 


Când Clint intră prin ușa ce lega casa de garaj, o găsi pe 
Felina în bucătărie. Îl îmbrăţișă, îl sărută și îl ţinu strâns, de 
parcă ar fi fost surprinsă că îl vede din nou în viaţă. 

Felina credea că meseria lui este plină de primejdii, deși îi 
explicase că, în cea mai mare parte a timpului, nu făcea decât o 
plictisitoare muncă de teren. El alerga după fapte, nu după 
făptași, căutând nu urme de sânge, ci de hărtie. 

Întelegea îngrijorarea soţiei sale, pentru că și el îşi făcea în 
privinţa ei mai multe griji decât era nevoie. Pe de o parte, 
aceasta se datora faptului că era o femeie atrăgătoare, cu părul 
negru, cu tenul măsliniu și ochii cenușii, ce făceau o puternică 
impresie; în vremurile noastre, în care judecătorii sunt mult prea 
blânzi și în care prea mulţi psihopaţi umblă în libertate, o femeie 
frumoasă e privită de unii ca fiind un vânat interesant. In plus, 
deși biroul unde lucra ca administrator al bazelor de date era la 
doar câteva sute de metri distanţă de casa lor, un drum ușor de 
parcurs pe jos, chiar și pe vreme proastă, Clint își făcea, totuși, 
probleme în legătură cu pericolul ce o pândea atunci când 
trebuia să traverseze o intersecţie aglomerată; ea nu ar fi putut 
beneficia de avertismentul unui claxon sau al unui strigăt, în 
cazul unui accident. 

Nu voia ca Felina să afle cât de îngrijorat era, căci, pe bună 
dreptate, ea se mândrea cu felul în care se descurca, în ciuda 
surzeniei. Nu ar fi vrut să-i diminueze încrederea în sine, 
îndoindu-se, cumva, de capacitatea ei de a rezolva toate 
problemele pe care i le rezerva soarta. Așa că își reamintea 
zilnic că Felina supraviețuise douăzeci și nouă de ani, fără să 
păţească ceva, și rezista în faţa dorinţei de a o cocoloși. 

În timp ce Clint se spăla pe mâini, Felina așeză masa pentru 
cina târzie. Pe aragaz se încălzea o cratiţă enormă, cu supă de 
legume, și își luă fiecare câte o porție. El scoase o cutie de 
parmezan din frigider, iar ea tăie o pâine italiană. 

Clint era înfometat, iar supa era foarte bună, dar nu reuși să 
termine decât jumătate din porția lui înainte ca Felina să și-o 
termine pe-a ei, pentru că se tot oprea să-i vorbească. Ea nu 
putea să-i citească pe buze, dacă el încerca să mănânce în timp 
ce vorbea, iar atunci simţea o nevoie mai mare să-i povestească 
despre munca lui, decât să mănânce. Ea își puse încă o porție și 
umplu și castronul lui. 


VP - 163 


În afara căminului, Clint era la fel de vorbăreţ ca o piatră, dar, 
în compania Felinei, părea un prezentator de televiziune. Și nu 
vorbea doar de dragul de a vorbi, ci intra cu ușurință în rolul de 
povestitor versat. Învăţase cum trebuia să istorisească o 
întâmplare, în așa fel încât să fie de efect și să maximizeze 
impactul pe care-l avea asupra Felinei, pentru că-i plăcea foarte 
mult să o vadă râzând sau cu ochii mari de uimire. Era singura 
persoană a cărei părere despre el conta pentru Clint, și el dorea 
să fie considerat isteţ, ager și amuzant. 

Se întrebase, încă de când se cunoscuseră, dacă surzenia 
Felinei avea cumva vreo legătură cu modul deschis în care 
putea să comunice cu ea. Fiind surdă din naștere, ea nu auzise 
niciodată un cuvânt rostit și nici nu putea să vorbească limpede. 
Îi răspundea lui Clint (iar mai târziu avea să-i povestească și ea 
despre ce făcuse în ziua aceea) în limbajul semnelor, pe care el 
îl învățase, ca să-i înţeleagă mișcarea agilă a degetelor. O dată 
cu trecerea timpului își dăduse seama că era deschis faţă de 
Felina, nu din cauza surzeniei acesteia, ci pentru că voia să 
împartă cu ea toate gândurile, iar ea să i le împărtășească pe- 
ale ei, pur și simplu din iubire. 

Felina râse încântată atunci când îi povesti cum Bobby și Julie 
se retrăseseră în baie de trei ori, în timpul discuţiei cu Frank 
Pollard. Îi era foarte drag râsul ei cald și de o melodicitate unică, 
de parcă toată bucuria pe care nu și-o putea exprima prin 
cuvinte era canalizată în râsul ei. 

— Familia Dakota e ceva nemaipomenit, zise Clint. Când îi 
vezi pentru prima oară, zici că nu pot exista doi oameni mai 
diferiți, și te gândești că nu au cum să lucreze bine împreună. 
Dar când îi cunoști mai bine, vezi că se potrivesc ca piesele unui 
mozaic și că relaţia dintre ei e aproape perfectă. 

Felina puse lingura deoparte și-i făcu semn: „Ca și cea dintre 
noi.” 

— Așa e. 

„Noi doi ne potrivim mai bine decât piesele unui mozaic. Ne 
potrivim ca ștecherul cu priza.” 

— Așa e, aprobă Clint, apoi sesiză conotaţiile sexuale ale 
cuvintelor ei și râse. Ai o minte murdară. 

Felina zâmbi larg și încuviinţă. 

— Ștecher și priză, zici? 

„Ștecher mare, priză strâmtă, potriveală bună.” 


VP - 164 


— Ceva mai încolo, o să-ți verific circuitele. 

„Am mare nevoie de un electrician de primă mână. Dar mai 
povestește-mi întâi despre noul vostru client.” 

Afară tuna și fulgera, și o rafală de vânt izbi ploaia de 
geamuri. Zgomotele furtunii făceau ca mica bucătărie să pară și 
mai ademenitoare. Clint oftă mulțumit, apoi simţi o ușoară 
tristeţe la gândul că Felina nu o să poată împărtăși niciodată 
sentimentul de siguranţă indus de sunetele ploii și ale tunetelor. 

Scoase din buzunar una dintre pietrele preţioase roșii, pe care 
Frank le adusese la birou. 

— Am luat-o cu împrumut, pentru că am vrut s-o vezi. 
Individul avea un borcan plin cu chestii de-astea. 

Felina prinse piatra între degetul mare și arătător și-o ţinu în 
lumină. „Minunată”, făcu ea semn cu cealaltă mână. O așeză pe 
suprafața albă a mesei din bucătărie, lângă farfuria cu supă. „E 
foarte valoroasă?” 

— Incă nu știm. Vom afla mâine părerea unui specialist. 

„Cred că e valoroasă. Ai grijă să nu fie vreo gaură în buzunar 
când o duci mâine înapoi la serviciu. Bănuiesc că ar trebui să 
muncești multă vreme ca s-o plătești, dac-o pierzi”. 

Piatra concentra lumina din bucătărie, o reflecta din prismă în 
prismă, și o transmitea înapoi cu o nuanță strălucitoare, 
așezând pe faţa Felinei pete și puncte purpurii. Felina părea 
împroșcată cu sânge. 

O presimţire stranie îl învălui pe Clint. 

„De ce te-ncrunţi?” îl întrebă ea. 

Clint nu știu ce să-i răspundă. Neliniștea pe care o simţea era 
disproporţionată cu motivul care o provocase. Un fior rece îi 
traversă șira spinării, de parcă se alinia un șir de ţurţuri. Întinse 
mâna și mută puţin piatra prețioasă, așa încât reflexele sângerii 
să cadă pe peretele din spatele Felinei, și nu pe faţa ei. 


36. 


Pe la ora unu și jumătate dimineața, Hal Yamataka era 
complet captivat de romanul Ultimul rămas în viață, al lui John 
D. MacDonald, cu toate că ședea într-un scaun incomod. Mirosul 
antiseptic de spital îi provoca mereu o strângere de inimă, 


VP - 165 


mâncarea piperată de care avusese parte la cină îl mai tulbura 
și acum, dar cartea era atât de interesantă, încât estompa toate 
aceste inconveniente. 

O vreme, uită chiar și de Frank Pollard, până când auzi un 
șuierat ca de abur sub presiune și simți un curent de aer. Ridică 
privirea din carte, așteptându-se să-l vadă pe Pollard cum 
încearcă să se dea jos din pat, dar Pollard nu era acolo. 

Uimit, Hal sări în picioare și scăpă cartea din mâini. 

Patul era gol. Pollard, care adormise de vreo oră, se aflase 
acolo toată noaptea, dar acum dispăruse. Camera era slab 
luminată, pentru că neoanele din spatele patului fuseseră 
stinse, iar umbrele la care nu ajungea lumina lămpii la care 
citise Hal erau prea mici pentru a putea ascunde pe cineva. 
Cearșafurile nu fuseseră date la o parte, ci ședeau întinse 
frumos pe saltea, iar tăbliile laterale ale patului se aflau la locul 
lor, de parcă Frank se evaporase ca o statuie de „gheaţă 
uscată.” 

Hal era sigur că l-ar fi auzit pe Pollard dacă acesta ar fi 
coborât una dintre tăblii, s-ar fi dat jos din pat și apoi ar fi ridicat 
tăblia la loc. Și, în mod cert, l-ar fi auzit pe Pollard dacă ar fi 
încercat să sară peste tăblie. 

Fereastra era închisă. Ploaia se scurgea pe geamuri, sclipind 
argintiu în lumina camerei. Se aflau la etajul al șaselea, și 
Pollard nu ar fi putut evada pe fereastră, dar Hal o verifică 
oricum, observând că nu era numai închisă, ci și încuiată. 

Se duse la ușa băii alăturate și strigă: 

— Frank? 

Când nimeni nu-i răspunse, intră. Baia era pustie. 

Singura ascunzătoare posibilă rămânea dulapul strâmt. Hal îl 
deschise și găsi două umerașe pe care erau așezate hainele 
purtate de Pollard atunci când se internase. Găsi și pantofii lui, 
în care erau puși ciorapii împăturiţi. 

— Nu putea să treacă de mine și să iasă din cameră, își spuse 
Hal, de parcă rostirea acestei afirmaţii ar fi făcut-o să fie 
adevărată. 

Deschise ușa masivă și ieși pe coridor. Nu se vedea nimeni, 
nici într-o parte, nici în cealaltă. 

O luă la stânga, fugi până la ieșirea în caz de pericol și 
deschise ușa. Ascultă, încercând să surprindă sunete de pași 


VP - 166 


care urcau sau coborau, dar nu auzi nimic. Se uită în casa 
scărilor, și sus, și jos. Era singur. 

Reveni în camera lui Pollard și se uită la patul gol. Nevenindu-i 
încă să creadă, ieși din nou pe coridor, o luă la dreapta și se opri 
în faţa pereţilor de sticlă ai camerei de gardă. 

Niciuna dintre cele cinci asistente care erau de noapte nu îl 
văzuse pe Pollard încercând să iasă. Oricum, lifturile se aflau 
chiar în faţa camerei de gardă, și ca atare nu părea plauzibil ca 
Pollard să fi folosit această metodă de a părăsi spitalul, sub ochii 
numerosului personal medical de serviciu. 

— Credeam că tu trebuie să-l supraveghezi, zise Grace 
Fulgham, asistenta-șefă cu părul cărunt, de la etajul al șaselea. 
Bine clădită, cu un comportament sever și cu o faţă îmbătrânită, 
dar blândă, părea ideală pentru rolul principal în filme ca Annie 
Tugboat. Nu era asta datoria ta? 

— N-am ieșit o clipă din cameră, dar... 

— Atunci, cum de-a trecut pe lângă tine? 

— Nu știu, spuse Hal, supărat. Problema e că suferă de 
amnezie parţială și e oarecum zăpăcit. O dată ieșit din spital, 
Dumnezeu știe pe unde o s-o apuce. Nu-mi dau seama cum a 
trecut pe lângă mine, dar trebuie să-l găsim. 

Doamna Fulgham și o asistentă mai tânără, Janet Soto, 
începură să controleze rapid și în liniște toate camerele de pe 
coridorul lui Pollard. _ 

Hal o însoţi pe asistenta-șefa de etaj. In timp ce se aflau la 
camera 604, unde doi bătrânei sforăiau încet, Hal auzi o muzică 
stranie, abia perceptibilă. Când se întoarse, căutând sursa, 
muzica se pierdu. 

Grace Fulgham nu dădu vreun semn că ar fi auzit ceva. După 
o clipă, când erau în camera 606, aceleași acorduri se auziră 
iarăși, ceva mai tare ca înainte. 

— Ce e asta? îl întrebă ea în șoaptă. 

Lui Hal i se părea că e un flaut. Flautistul nevăzut nu cânta o 
melodie articulată, dar înșiruirea de note era, totuși, destul de 
impresionantă. 

Când reveniră în hol, muzica se opri din nou și un curent de 
aer mătură coridorul. 

— Cineva a lăsat o fereastră deschisă, sau poate ușa de la 
scări, remarcă asistenta-șefă încet, dar apăsat. 

— Nu eu, o asigură Hal. 


VP - 167 


Janet Soto ieși din camera de vizavi exact în clipa în care 
curentul de aer încetă. Se încruntă, apoi intră în următoarea 
cameră de pe partea ei. Flautul suna în surdină. Curentul se 
porni din nou, mai tare ca-nainte, și, printre mirosurile 
înțepătoare ale spitalului, Hal crezu că sesizează o urmă vagă 
de fum. 

Lăsând-o pe Grace Fulgham să-și continue căutarea, Hal se 
grăbi către capătul opus al coridorului. Voia să verifice dacă nu 
lăsase deschisă ușa de evacuare în caz de pericol. 

Cu coada ochiului, văzu cum ușa de la camera lui Pollard 
începe să se închidă, și înţelese că de-acolo venea curentul. 
Împinse ușa înainte ca aceasta să apuce să se închidă, și îl văzu 
pe Frank stând în capul oaselor, în pat, nedumerit și speriat. 

Curentul și flautul lăsaseră în urma lor nemișcare și tăcere. 

— Unde-ai fost? întrebă Hal, apropiindu-se de pat. 

— Licurici, spuse Pollard, care părea ameţit. 

Avea părul ţepos și ciufulit, iar faţa sa rotundă era palidă. 

— Licurici? 

— Licurici într-o furtună, zise Pollard. 

Apoi dispăru. Cu o clipă înainte fusese în pat, la fel de real și 
de tangibil ca oricine, iar în secunda următoare dispăruse la fel 
de total și de inexplicabil ca un strigoi care-și părăsește 
mormântul. Un șuier scurt, ca de aer scăpat dintr-un cauciuc 
înțepat, îi însoţi plecarea. 

Hal se clătină de parcă ar fi fost lovit. Inima i se opri o clipă și 
se simţi paralizat. 

Grace Fulgham se opri în dreptul ușii. 

— Nici urmă de el în camerele de pe coridor. Poate că a 
coborât sau a urcat la alt etaj, nu crezi? 

— Aăă... 

— Înainte să verific restul etajului, poate că ar trebui să chem 
paza, ca să caute prin tot spitalul. Domnule Yamataka? 

Hal se uită întâi la ea, apoi la patul gol. 

— Aaa... da. Da, e o idee bună. Ar putea fi... Dumnezeu știe 
unde. 

Asistenta-șefă se îndepărtă repede. 

Simţindu-și genunchii moi, Hal închise ușa, se sprijini cu 
spatele de ea, și se uită fix la pat. 

— Eşti acolo, Frank? spuse, după o vreme. 


VP - 168 


Nu primi niciun răspuns. Nici nu se așteptase. Frank Pollard 
nu devenise invizibil, dispăruse undeva, cumva. 

Fără să știe de ce, Hal era mai mult înspăimântat decât uluit 
de ceea ce văzuse. Ezitând, traversă camera și ajunse în dreptul 
patului. Atinse tăblia de oțel cu multă grijă, ca și când ar fi 
crezut că dispariţia lui Pollard concentrase o forţă supranaturală, 
care lăsase în urma ei un câmp electric ce putea fi fatal. Dar din 
degetele sale nu ţâșniră scântei; metalul era rece și neted. 

Așteptă, întrebându-se când avea să reapară Pollard, dacă să- 
| cheme pe Bobby acum sau să aștepte materializarea lui 
Pollard, dacă omul avea să se mai materializeze vreodată, sau 
dacă dispăruse pentru totdeauna. Pentru prima oară în viaţa lui, 
Hal Yamataka era cuprins de îndoieli; în mod normal, gândea 
repede și acționa repede, dar nu mai avusese niciodată de-a 
face cu supranaturalul până atunci. 

Hal era sigur de un singur lucru, că nici Fulgham, nici Soto, 
nici altcineva din spital nu trebuia să afle ce se-ntâmplase cu 
adevărat. Pollard era implicat într-un fenomen atât de straniu, 
încât vestea avea s-ajungă, fără doar și poate, de la personalul 
spitalului la presă. Protejarea  intimităţii clientului fusese 
întotdeauna o prioritate pentru firma Dakota & Dakota, dar în 
această situaţie era chiar mai importantă ca de obicei. 

Bobby și Julie spuseseră că cineva îl urmărea pe Pollard cu 
intenţii vădit violente; deci îndepărtarea presei ar fi putut să fie 
esenţială pentru supraviețuirea clientului lor. 

Ușa se deschise și Hal tresări, de parcă ar fi fost înţepat cu un 
bold. 

În prag stătea Grace Fulgham, arătând ca și cum ar fi condus 
un remorcher prin mări furtunoase. 

— Echipa de pază a postat câte un om la fiecare ieșire, ca să-l 
oprească în caz că încearcă să părăsească spitalul, și am 
mobilizat asistentele de la fiecare etaj pentru a-l căuta. Vrei să 
vii și tu? 

— Aaa, păi cred că ar trebui să sun la birou ca să-mi anunţ 
șeful... 

— Unde te găsim, dacă dăm de el? 

— Aici. Chiar aici. Nu plec nicăieri, trebuie să dau niște 
telefoane. 

Fulgham încuviință și plecă. Ușa se închise în urma ei. 


VP - 169 


Deasupra a trei laturi ale patului se afla o galerie metalică, de 
care era prinsă o perdea. Perdeaua era strânsă la perete, dar 
Hal o desfășură pe toată lungimea patului, pentru ca acesta să 
nu poată fi văzut din ușă, dacă ar fi intrat cineva când Pollard 
tocmai s-ar fi materializat. 

Mâinile îi tremurau, așa că și le îndesă în buzunare. Apoi își 
scoase mâna stângă și se uită la ceas: 1:48. 

Pollard lipsea de vreo optsprezece minute, exceptând cele 
câteva secunde în care apăruse în planul real și vorbise despre 
licurici într-o furtună. Se hotărî să aștepte până la ora două, 
înainte de a le telefona lui Bobby și lui Julie. 

Stătea la picioarele patului, ţinând strâns tăblia cu o mână și 
ascultând vântul nocturn care se tânguia la fereastră și ploaia 
care biciuia geamurile. Minutele treceau ca melcii urcând pe un 
plan înclinat, dar așteptarea îi dădu cel puţin timp se să calmeze 
și să se gândească cum o să-i povestească lui Bobby ce s-a- 
ntâmplat. 

O dată cu alinierea limbilor de la ceas în dreptul orei două, 
Hal se îndreptă către telefonul de pe noptieră, când auzi vaietul 
misterios al unui flaut îndepărtat. Perdeaua pe jumătate trasă 
începu să fluture în bătaia unui curent de aer. 

Se întoarse la piciorul patului și se uită după perdea la ușa ce 
dădea în coridor. Era închisă. Nu de-aici venea curentul. 

Flautul  încetă. Atmosfera din cameră deveni statică, 
încărcată. 

Brusc, perdeaua tremură, zgâlţâind ușor inelele de care era 
prinsă de galerie, iar o răsuflare rece mătură camera, ciufulindu- 
i părul. Muzica fantomatică, monotonă, se înălţă din nou. 

Ușa fiind închisă și fereastra fiind încuiată, singura sursă 
posibilă a curentului rămânea grila de ventilaţie de deasupra 
noptierei. Dar Hal nu simţi nimic atunci când se ridică pe vârfuri 
și își ținu mâna în dreptul ei. Vântul rece părea să se fi născut 
chiar din cameră. 

Se învârti în cerc, căutând să-și dea seama de unde se auzea 
flautul. De fapt, atunci când asculta cu atenţie, nu i se mai 
părea a fi un flaut; era, mai degrabă, ca un vânt care șuiera 
simultan prin mai multe ţevi, și mari, și mici, însăilând sunete 
vagi, dar distincte, alcătuind o țesătură care era și stranie, și 
melancolică, și jalnică, și... amenințătoare. Muzica se pierdu, 


VP - 170 


apoi reveni pentru a treia oară. Spre marea lui mirare, notele 
păreau să provină din spaţiul liber de deasupra patului. 

Se întrebă dacă flautul mai putea fi auzit și de altcineva din 
spital. Probabil că nu. Deși se auzea mai tare ca la început, 
rămânea îndepărtat; dacă ar fi dormit, misterioasa serenadă nu 
l-ar fi putut trezi. 

Hal văzu cum aerul de deasupra patului începea să tremure. 
O clipă simţi că nu mai putea să respire, ca și când camera ar fi 
fost vidată. Simţi cum i se înfundau urechile, ca la o schimbare 
prea bruscă de altitudine. 

Curentul și vaietul ciudat se stinseră împreună, iar Frank 
reapăru la fel de brusc precum dispăruse. Era culcat pe o parte, 
cu genunchii la piept. Se simţi dezorientat vreo câteva clipe, 
când își dădu seama unde se afla, se agăţă de tăblia patului și 
se ridică în capul oaselor. Pielea din jurul ochilor era umflată și 
întunecată, dar în rest era îngrozitor de palid. Faţa lui avea o 
nuanţă unsuroasă, de parcă transpiraţia ar fi fost formată din 
picături de ulei. Pijamaua albastră era mototolită, pătată de 
sudoare și murdară. 

— Oprește-mă! zise Frank. 

— Ce naiba se-ntâmplă aici? întrebă Hal, cu o voce spartă. 

— Nu mă pot controla. 

— Unde ai fost? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă! 

Pollard continua să ţină strâns tăblia patului cu o mână, dar o 
întinse pe cealaltă către Hal. 

— Te rog, te rog... 

Apropiindu-se de pat, Hal întinse mâna... 

... Și Pollard dispăru, dar însoţit, de astă dată, nu numai de un 
șuierat, ci și de scrâșnet de metal. Tăblia de oțel, pe care o 
ținuse atât de strâns, se desprinsese de pat și dispăruse o dată 
cu el. 

Hal Yamataka rămase cu ochii pironiţi asupra balamalelor cu 
care fusese fixată tăblia. Erau îndoite și rupte, de parcă ar fi fost 
făcute din carton. O forţă incredibilă îl smulsese pe Pollard din 
cameră, rupând oţelul de un centimetru grosime. 

Privindu-și mâna întinsă, Hal se întrebă ce i s-ar fi întâmplat 
dacă l-ar fi atins pe Pollard. Oare ar fi dispărut și el? Unde? In 
mod sigur, nu undeva unde să-i placă. 


VP - 171 


Sau poate că numai o parte din el ar fi plecat cu Pollard. Poate 
că s-ar fi dezmembrat, așa cum se întâmplase cu tăblia patului. 
Poate că brațul i-ar fi fost smuls din umăr cu un zgomot aproape 
la fel de puternic ca acela cu care fuseseră desprinse 
balamalele, și poate că ar fi fost lăsat în urmă, ţipând de durere, 
cu sângele ţâșnind din vasele rupte. 

Își trase mâna înapoi, de parcă s-ar fi temut că Pollard o să 
reapară și o să i-o strângă. 

În timp ce ocolea patul pentru a ajunge la telefon, se temu să 
nu-l lase picioarele. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât 
aproape că scăpă receptorul, și numai cu mult efort reuși să 
formeze numărul de-acasă al familiei Dakota. 


37. 


Bobby şi Julie plecaseră către spital la trei fără un sfert 
dimineața. Noaptea părea mai adâncă decât de obicei, iar 
felinarele și farurile nu reușeau să străpungă bezna. Valurile de 
ploaie cădeau cu o asemenea forță, încât păreau să ricoșeze din 
asfalt, de parcă erau fragmente ale unei clădiri pe cale să se 
dărâme peste ei. 

Julie se afla la volan, fiindcă Bobby era încă adormit. Avea 
ochii grei de somn, nu se putea opri din căscat și gândurile îi 
erau confuze. Nu apucaseră să doarmă decât trei ore înainte ca 
Hal Yamataka să-i trezească. Julie se descurca chiar dacă 
dormea mai puţin, dar Bobby avea nevoie de cel puţin șase-opt 
ore de somn pentru a funcţiona corespunzător. 

Era o diferenţă minoră între ei, nu cine știe ce. Dar 
numeroase asemenea diferenţe îl făceau pe Bobby să creadă 
că, una peste alta, Julie era mai tare decât el, chiar dacă o putea 
învinge la skanderbeg. 

Bobby chicoti încet. 

— Ce-i? întrebă ea. 

Frână în dreptul unui semafor care se făcuse roșu. Imaginea 
lui însângerată se reflecta, deformată, în oglinda străzii ude de 
ploaie. 

— E o prostie din partea mea să recunosc, dar mă gândeam 
că, în unele privințe, ești mai tare ca mine. 


VP - 172 


— Nu-i o mare descoperire, răspunse Julie. Întotdeauna am 
știut că sunt mai tare ca tine. 

— Zău? Dacă facem un skanderbeg, te bat de te usuc. 

— Ce trist! zise ea, clătinând din cap. Chiar crezi că, dacă baţi 
pe cineva mai mic decât tine, și care mai e și femeie, atunci ești 
mai bărbat? 

— Pot să bat o grămadă de muieri mai mari ca mine, o 
asigură Bobby. Și, dacă sunt destul de bătrâne, pot să mă bat cu 
două-trei simultan. De fapt, pot să fie chiar șase babe solide, și 
mă lupt cu toate deodată, legat cu o mână la spate. 

Semaforul se făcu verde și Julie conduse mai departe. 

— Impresionant. 

— Chiar așa. Deși mi-ar prinde bine o manivelă. 

Ea râse și el rânji. Dar nu puteau să uite unde se duc și de ce, 
și zâmbetele lor se stinseră. Mergeau în liniște. Ticăitul 
ștergătoarelor de parbriz, care ar fi trebuit să-l adoarmă pe 
Bobby, îl ţinea, de fapt, treaz. 

— Crezi că Frank chiar a disparut din faţa lui Hal, așa cum 
spune el? zise Julie, în cele din urmă. 

— Hal nu mi s-a părut niciodată un tip isteric. 

— Nici mie. 

Julie făcu stânga la următoarea intersecţie. La câteva sute de 
metri, prin perdeaua de ploaie, luminile spitalului pulsau, 
făcându-l să pară ca un miraj, o oază fantomatică ce se ridică 
printre aburi în căldura deșertului. 

Când intrară în cameră, îl găsiră pe Hal stând la picioarele 
patului, care era ascuns de perdea. Arăta de parcă nu numai că 
văzuse o fantomă, dar o și îmbrăţișase și o sărutase pe buzele ei 
reci, umede și putrede. 

— Slavă cerului, aţi venit! Privi dincolo de ei, spre hol. 
Asistenta-șefă pe etaj vrea să cheme poliţia, să-l declare 
dispărut... 

— Ne-am ocupat de asta, îl întrerupse Bobby. Doctorul 
Freeborn a vorbit cu ea la telefon și am semnat un act în care ne 
asumăm responsabilitatea. 

— Bine, zise Hal și gesticulă către ușă. N-ar strica să fim cât 
mai singuri. 

După ce închise ușa, Julie veni lângă ei, la piciorul patului. 

Bobby observă tăblia lipsă și balamalele rupte. 

— Ce-i asta? 


VP - 173 


Hal înghiţi în sec. 

— Era agăţat de tăblie când a dispărut... și a luat-o cu el. N- 
am spus nimic despre asta la telefon, pentru că m-am gândit că 
o să credeți că sunt nebun și ar fi fost ca o confirmare. 

— Explică-ne acum, zise Julie încet. 

Vorbeau în șoaptă, pentru că, altfel, Grace Fulgham ar fi 
apărut cu siguranţă să le reamintească faptul că majoritatea 
pacienţilor dormeau la acea oră. 

Când Hal termină de povestit, Bobby spuse: 

— Flaute, adieri bizare... ceva de felul ăsta auzise și Frank 
atunci când s-a trezit pe alee și știa, cumva, că vine cineva. 

O parte din murdăria pe care Hal o remarcase pe pijamaua lui 
Frank, atunci când acesta apăruse pentru a doua oară, 
rămăsese pe cearșafuri. Julie luă un pic pe degete. 

— Nu e chiar murdărie. 

Bobby cercetă grăunţele de pe degetele ei. 

— Nisip negru. 

— Frank n-a mai apărut de când a dispărut cu tăblia? îl 
întrebă Julie pe Hal. 

— Nu. 

— Și când a fost asta? 

— La câteva minute după ora două. Poate pe la două și trei 
minute, cam așa ceva. 

— Adică, acum vreo oră și douăzeci de minute, zise Bobby. 

Tăcură, privind locul de unde fusese smulsă tăblia patului. 
Afară, o rafală de vânt trânti ploaia de geam cu atâta forță, încât 
li se păru că un poznaș aruncă cu boabe uscate de porumb, ca 
în ziua de Halloween. 

În cele din urmă, Bobby se uită la Julie. 

— Ce facem? 

Julie clipi. 

— Nu mă întreba. Acesta e primul caz în care mă confrunt cu 
vrăjitoria. 

— Vrăjitorie? întrebă Hal, neliniștit. 

— E doar o figură de stil, îl asigură Julie. 

Poate, gândi Bobby. 

— Trebuie să presupunem că se va mai întoarce până 
dimineaţa, chiar de mai multe ori, și că, în cele din urmă, va 
rămâne pe loc. Probabil că așa călătorește atunci când adoarme 
și nu-și aduce aminte când se deșteaptă. 


VP - 174 


— Călătorește, repetă Julie. 

In acele împrejurări, cuvântul părea încărcat de mister și de 
exotism. 

Luară încă două scaune din alte camere de pe coridor, având 
grijă să nu-i trezească pe pacienţi. Tensionat, Hal se postase în 
picioare în dreptul ușii camerei 628, în așa fel încât să împiedice 
intrarea celor din personalul spitalului. Julie ședea la picioarele 
patului, iar Bobby, lângă latura patului cea mai apropiată de 
fereastră, cea care mai avea încă tăblia de metal. 

Așteptau. 

Din scaunul său, Julie nu trebuia decât să-și întoarcă puţin 
capul pentru a-l vedea pe Hal. Când privea în partea opusă, îl 
vedea pe Bobby. Dar, din cauza perdelei trase de-a lungul laturii 
cu tăblia lipsă, Bobby și Hal nu se puteau vedea unul pe celălalt. 

Julie se întrebă cât de uimit ar fi fost Hal observând ce repede 
a adormit Bobby. Hal era încă în priză după câte văzuse, iar 
Julie, deși doar auzise despre dispariţiile vrăjitorești ale lui 
Frank, abia aștepta ocazia să le vizualizeze cu ochii ei. Bobby 
avea o imaginaţie considerabilă și o capacitate de a se mira 
asemănătoare cu a unui copil, așa că era, probabil, mai 
emoționat de cele întâmplate decât Julie sau Hal; în plus, din 
cauza presimţirilor tulburătoare pe care le avusese, se gândea 
că acest caz avea să fie plin de surprize, în majoritate 
neplăcute, iar recentele evenimente îl alarmaseră în mod cert. 
Cu toate acestea, se putea tolăni în scaunul tare, putea să-și 
lase bărbia în piept și să adoarmă imediat. Stresul nu avea să-l 
doboare niciodată. Uneori, capacitatea lui de a privi lucrurile 
fără crispare părea aproape supraomenească. Nu o mirase 
faptul că Bobby se îndrăgostise de melodia „Dont't worry, be 
happy”, a lui Bobby McFerrin; cântecul i se potrivea perfect. 
Părea că poate să își inducă, printr-un efort de voință, o stare de 
liniște sufletească, iar Julie îl admira pentru asta. 

La cinci fără douăzeci, când Bobby dormea deja de aproape o 
oră, admiraţia cu care îl privea începu să se transforme rapid 
într-o invidie nesănătoasă. Ar fi vrut să-i dea un brânci de pe 
scaun. Nu o făcu, pentru că singura lui reacţie ar fi fost, 
probabil, să caște și să se ghemuiască pe podea, unde ar fi 
dormit chiar mai comod, iar atunci, invidia ar fi copleșit-o în 
asemenea măsură, încât nu ar mai fi avut de ales și ar fi fost 
nevoită să-l omoare. Işi imagină ce s-ar fi întâmplat apoi la 


VP - 175 


tribunal: „Știu că nu e bine să ucizi, domnule judecător, dar era, 
pur și simplu prea relaxat ca să merite să trăiască.” 

O cascadă de note estompate, aproape melancolice, se 
revărsă în spaţiul încăperii. 

— Flautul! strigă Hal, sărind din scaun ca o boabă de porumb 
dintr-o tavă încinsă. 

Simultan, venind de nicăieri, o suflare de aer rece traversă 
camera. 

Julie se ridică în picioare. 

— Bobby! șopti ea. 

ÎI scutură de umăr, și el se trezi exact când muzica aceea 
atonală se stinse, iar atmosfera din cameră rămase iarăşi 
încremenită. 

Bobby se frecă la ochi și căscă. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Chiar în timp ce vorbea, muzica fantomatică se înălţă din nou, 
tot estompată, dar mai tare ca înainte. De fapt, nu era muzică, 
ci doar un zgomot. lar Hal avea dreptate: dacă ascultai cu 
atenție, puteai să-ți dai seama că nu e vorba de un flaut. 

Julie se apropie de pat. _ 

Hal își părăsise postul de lângă ușă. li puse o mână pe umăr, 
oprind-o din drum. 

— Fii prudentă! 

Frank povestise că auzise de trei-patru ori trilurile falsului 
flaut, și simţise de tot atâtea ori agitația aerului, înainte ca 
domnul Fulgere Albastre să-i iasă în cale, în noaptea aceea din 
Anaheim, iar Hal remarcase că reapariţiile lui Frank fuseseră 
precedate de câte trei episoade similare. Dar aceste fenomene 
colaterale nu urmau, probabil, o lege imuabilă, pentru că, 
imediat după încetarea celui de-al doilea val de sunete 
dizarmonice, aerul de deasupra patului străluci de parcă cineva 
ar fi aruncat doi pumni de paiete care erau măturate de un 
vârtej de vânt, și Frank Pollard își făcu brusc apariţia deasupra 
cearșafurilor boţite. 

Lui Julie i se înfundară urechile. 

— Mamă dragă! exclamă Bobby, exact așa cum se așteptase 
Julie. 

Ea, pe de altă parte, era incapabilă să scoată vreun cuvânt. 


VP - 176 


Gâfâind, Frank Pollard se ridică în capul oaselor, cu o figură 
cadaverică. Pielea din jurul ochilor săi umflaţi părea vânătă, și o 
transpiraţie acră i se aduna în ţepii bărbii. 

Ținea în mâini o față de pernă, pe jumătate umplută cu ceva. 
Un capăt al ei era răsucit și legat cu o sfoară. li dădu drumul, iar 
faţa de pernă se rostogoli de pe pat, pe unde se aflase tăblia 
metalică, și căzu cu un zgomot înfundat pe dușumea. 

Când vorbi, vocea sa era răgușită și ciudată: 

— Unde mă aflu? 

— Eşti la spital, Frank, zise Bobby. Acum e în ordine. Ai ajuns 
unde trebuie. 

— La spital..., zise Frank, savurând cuvântul, de parcă îl 
pronunța pentru prima oară. Se uită împrejur cu o nedumerire 
evidentă întipărită pe chip - încă nu știa unde se află. Nu mă 
lăsaţi să scap... 

Dispăru înainte de a-și termina propoziţia. Un șuierat scurt îi 
însoți plecarea, ca și când camera ar fi scăpat printr-o găurică 
făcută în textura realităţii. 

— La naiba! exclamă Julie. 

— Unde-i era pijamaua? întrebă Hal. 

— Ce? 

— Era încălţat și purta pantaloni maro, cămașă și un pulover, 
zise Hal, dar ultima oară când l-am văzut eu, acum câteva ore, 
mai avea încă pijamaua pe el. 

Ușa din partea opusă a camerei începu să se deschidă, dar se 
lovi de scaunul pe care-l folosise Hal. Grace Fulgham își vâri 
capul pe ușă. Se uită întâi la scaun, apoi își plimbă privirea de la 
Hal la Julie și apoi la Bobby, care se apropiase de capătul patului 
și se uita peste umărul asociaţilor săi, incomodat de perdeaua 
trasă. 

Probabil că nu reușiseră să-și ascundă prea bine uluirea 
provocată de dispariţia lui Frank, căci asistenta se încruntă și 
spuse: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Julie traversă repede camera, în timp ce Grace Fulgham 
scoase scaunul din ușă și o deschise de tot. 

— Lucrurile sunt în ordine. Am vorbit la telefon cu angajatul 
nostru însărcinat cu căutarea lui Pollard. Acesta ne-a spus că a 
dat de cineva care l-a văzut pe Pollard ceva mai devreme. 


VP - 177 


Acum, fiindcă știm încotro a luat-o, e numai o chestiune de timp 
până îl găsim. 

— Nu ne aşteptam să staţi atâta timp aici, spuse Fulgham, 
încruntându-se la perdeaua trasă. 

Poate că, în ciuda ușii închise, auzise tânguirea flautului care 
nu era flaut. 

— Păi, zise Julie, de aici ne e cel mai ușor să coordonăm 
căutările. 

Stând chiar în dreptul ușii și având scaunul lui Hal lângă ea, 
Julie încercă să o împiedice pe asistentă să înainteze, fără a lăsa 
impresia că o făcea intenţionat. Dacă Fulgham ar fi trecut de 
perdea, ar fi remarcat lipsa tăbliei, nisipul negru din pat și fața 
de pernă plină cu Dumnezeu știe ce. Cu greu ar fi putut să 
răspundă vreunei întrebări legate de aceste lucruri, iar dacă 
asistenta rămânea mult timp în cameră, ar fi asistat la reapariţia 
lui Frank. 

— Sunt sigură că nu i-am deranjat pe ceilalţi pacienţi, spuse 
Julie. Ne-am străduit să nu facem zgomot. 

— Nu, nu, încuviinţă Fulgham, nu aţi deranjat pe nimeni. Mă 
întrebam dacă nu doriţi un strop de cafea, ca să vă simţiţi mai 
puţin obosiţi. 

Julie se întoarse către Hal și Bobby. 

— Vreţi cafea? 

— Nu, răspunseră cei doi deodată. 

Apoi continuară să vorbească în același timp; Hal spuse „Nu, 
mulțumesc”, iar Bobby spuse  „Amabil din partea 
dumneavoastră”. 

— Eu sunt cât se poate de trează, preciză Julie, încercând cu 
disperare să scape de asistenta-șefă, dar străduindu-se să pară 
nepăsătoare. Hal nu bea cafea, iar Bobby, soţul meu, nu suportă 
cafeaua din cauza unor probleme cu prostata. Oricum, sunt 
sigură că nu mai rămânem mult pe-aici. 

— Bine, admise asistenta, dar, dacă vă răzgândiți... 

După ce Grace Fulgham plecase, închizând ușa în urma ei, 
Bobby șopti: 

— Probleme cu prostata? 

— Excesul de cofeină provoacă tulburări ale prostatei, 
răspunse Julie. Mi s-a părut un detaliu suficient de convingător 
ca să explic de ce tu, în ciuda căscatului tău, nu doreai cafea. 


VP - 178 


— Dar eu nu am probleme cu prostata. O să creadă că sunt 
un moș ramolit. 

— Eu am, zise Hal, și nu sunt un moș ramolit. 

— Ce se-ntâmplă aici? interveni Julie. Am început cu toţii să 
delirăm. 

Împinse scaunul înapoi în ușă și se întoarse la pat, de unde 
ridică faţa de pernă pe care Frank o adusese cu el. 

— Atenţie! făcu Bobby. Ultima oară când a folosit o față de 
pernă, avea insecta aia în ea. 

Julie o puse pe un scaun și o privi îndeaproape. 

— Nu pare să se zvârcolească ceva înăuntru. 

Incepu să desfacă sfoara. Strâmbându-se, Bobby spuse: 

— Dacă iese din ea ceva mare cât o pisică, cu multe picioare 
și antene, eu mă duc direct la un avocat specializat în divorțuri. 

Sfoara se desfăcu și Julie se uită în faţa de pernă. 

— Dumnezeule! 

Bobby se retrase câţiva pași în spate. 

— Nu, nu e ceea ce crezi, îl asigură ea. Nu e niciun gândac de 
care să te temi. E plină cu bani. Scoase din sac câteva teancuri 
de bancnote de câte o sută de dolari. Dacă toate hârtiile sunt de 
câte o sută, poate să fie și un sfert de milion aici. 

— Oare ce-o face Frank? se întrebă Bobby. Spală bani pentru 
Mafia din Twilight Zone? 

Aerul fu străbătut din nou de sunetele acelea muzicale, dar 
fără contur melodic, care aduseră după ele un curent de aer ce 
făcu perdeaua să foșnească. 

Infiorându-se, Julie se întoarse către pat. 

Muzica apăru și dispăru de încă trei ori, și apoi reapăru Frank 
Pollard. Stătea culcat pe o parte, cu brațele la piept, cu pumnii 
strânși, cu ochii închiși și figura crispată, de parcă s-ar fi pregătit 
să primească o lovitură de topor. 

Julie se apropie de pat, dar Hal o opri din nou. 

Frank inspiră adânc, tremură, scânci, deschise ochii... și iarăși 
dispăru. In câteva secunde, apăru din nou, încă tremurând. Dar 
dispăru imediat, continuând, apoi, să apară și să dispară de 
parcă ar fi fost imaginea de la un televizor prost acordat. În cele 
din urmă, reuși să se agațe de realitate și rămase întins, 
gemând. 

După ce se rostogoli pe spate, cu ochii pironiţi în tavan, își 
ridică mâinile de la piept, își desfăcu pumnii și se holbă 


VP - 179 


nedumerit la mâini, ca și cum nu ar mai fi văzut degete în viața 
lui. 

— Frank? i se adresă Julie. 

Nu-i răspunse. iși pipăi faţa cu vârfurile degetelor, încercând, 
parcă, să-și reamintească propriile trăsături. Julie își simţea 
inima zvâcnind puternic și fiecare mușchi din corpul ei era întins 
ca arcul unui ceasornic întors peste măsură. Nu se temea cu 
adevărat. Tensiunea nu era provocată de frică, ci de 
nemăsurata stranietate a celor ce se întâmplau. 

— Frank, te simţi bine? 

Frank clipi și o privi printre degete. 

— Ah, dumneata ești, doamnă Dakota! Da... Dakota. Ce s-a- 
ntâmplat? Unde mă aflu? 

— Acum ești la spital, îi răspunse Bobby. Ascultă, important 
este nu unde te afli, ci unde naiba ai fost? 

— Unde am fost? Păi... ce vreţi să spuneţi? 

Frank încercă să se ridice în capul oaselor, dar părea lipsit de 
forța necesară. 

Bobby apăsă pe unul dintre butoanele ce controlau poziția 
patului, ridicând partea superioară a acestuia. 

— In cea mai mare parte a ultimelor câteva ore nu ai fost în 
această cameră. E aproape cinci dimineața, și până acum ai tot 
apărut și dispărut, de parcă ai fi fost un membru al echipajului 
de pe Enterprise care se tot teleportează pe navă. 

— Enterprise? Teleportare? Despre ce vorbeşti? 

Bobby se întoarse către Julie. 

— Oricine ar fi individul ăsta, de oriunde ar veni, știm acum cu 
siguranţă că și-a trăit viaţa în afara culturii moderne. Ai auzit 
vreodată de un american care să nu fi văzut Star Trek? 

— Mulţumesc pentru analiză, domnule Spock, îi răspunse 
Julie. 

— Domnule Spock? întrebă Frank. 

— Poftim! făcu Bobby. 

— İl putem interoga mai târziu, preciză Julie. Oricum, acum e 
prea zăpăcit. Trebuie să-l scoatem de-aici. Dacă se întoarce 
asistenta aia, cum îi explicăm reapariţia? Îţi închipui că o să 
creadă că a urcat, pur și simplu, șase etaje, printre cei din 
personalul de pază și de serviciu, fără ca nimeni să-l vadă? 

— Da, admise Hal, și, deși pare că o să rămână printre noi, ce 
facem dacă se evaporă iar în fața ei? 


VP - 180 


— Atunci îl vom lua din pat și ne vom furișa cu el pe scările 
din capătul holului, până la mașină, sugeră Julie. 

În timp ce ei vorbeau, Frank își răsucea capul de la unul la 
celălalt, urmărind conversaţia. Arăta ca un om care vede pentru 
prima oară un meci de tenis și nu poate desluși regulile jocului. 

— După ce îl scoatem de-aici, îi explicăm asistentei-șefe că 
Frank a fost găsit la câteva sute de metri de spital și că trebuie 
să ne întâlnim cu el, să vedem dacă vrea, sau dacă mai are 
nevoie să se întoarcă la spital. La urma urmei, e clientul nostru, 
nu copilul nostru adoptiv, și trebuie să-i respectăm dorințele. 

Nu mai era cazul să aștepte rezultatele testelor, pentru a-și 
da seama că Frank nu suferea de o boală cerebrală propriu-zisă. 
Amnezia lui nu era provocată de o tumoare malignă, ci de ceva 
mult mai bizar și mai neobișnuit. Nicio tumoare, oricât de 
deosebită ar fi fost, nu-i conferea bolnavului capacitatea de a se 
teleporta. 

— Hal, zise Julie, ia hainele lui Frank din dulap, împachetează- 
le și pune-le în faţa de pernă, peste bani. 

— Bine. 

— Bobby, ajută-mă să-l dau jos din pat și vezi dacă poate să 
stea în picioare. Arată extrem de slăbit. 

Tăblia rămasă era înțepenită, dar Bobby se strădui să o 
coboare, pentru că, dacă ar fi încercat să-l dea jos pe cealaltă 
parte a patului, ar fi trebuit să tragă perdeaua, și oricine ar fi 
intrat l-ar fi văzut. 

— Îmi făceai un mare serviciu dacă duceai și tăblia asta în Oz, 
îi spuse Bobby lui Frank - la care Frank îi răspunse doar: „Oz?” 

Când tăblia fu, în sfârșit coborâtă, Julie descoperi că ezita să-l 
atingă pe Frank, temându-se de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla 
dacă Frank mai trăgea o dispariţie de-a lui. Văzuse cum arătau 
balamalele rupte, mai văzuse și că Frank nu adusese tăblia 
înapoi, ci o abandonase în necunoscutul spaţiu în care se 
aventurase. 

Și Bobby ezită, dar își învinse teama. Apucă picioarele lui 
Frank și le trase de pe pat, apoi luându-l de mână, îl ajută să se 
ridice în capul oaselor. Deși Julie era, în unele privințe, mai tare 
decât el, atunci când venea vorba de situaţii neprevăzute, el se 
dovedea mai flexibil și se adapta mai rapid. 

În cele din urmă, Julie făcu și ea abstracţie de teamă. 
Împreună îl ajutară pe Frank să se ridice în picioare, sprijinindu-l, 


VP - 181 


pentru că era nesigur. Acesta se plânse de slăbiciune și 
amețeală. 

In timp ce-i băga celelalte articole de îmbrăcăminte în faţa de 
pernă, Hal spuse: 

— Dacă e nevoie, îl cărăm eu și cu Bobby. 

— Imi pare rău că vă fac atâtea probleme, zise Frank. 

Cuvintele lui i se părură lui Julie mai patetice ca oricând și 
simţi un val de rușine, fiindcă nu dorise să-l atingă. 

Ținându-l pe Frank de-o parte și de cealaltă, Julie și Bobby îl 
plimbară de câteva ori prin faţa ferestrei udate de ploaie, 
oferindu-i prilejul de a se reobișnui cu mersul. Treptat, Frank se 
simţi mai puţin slăbit și își recăpătă echilibrul. 

— Dar îmi tot cad pantalonii, se plânse Frank. 

ÎI proptiră de pat și Julie îl susţinu, în timp ce Bobby îi ridica 
puloverul din bumbac albastru ca să vadă dacă era nevoie să-i 
strângă cureaua. Capătul curelei era împânzit de găurele mici, 
care păreau făcute de insecte. Dar ce insecte mâncau piele? 
Atunci când Bobby o atinse, catarama de alamă se fărâmiţă, de 
parcă ar fi fost făcută din cocă uscată. 

Holbându-se la  firimiturile de metal strălucitor ce-i 
rămăseseră pe degete, Bobby îl întrebă pe Frank: 

— De unde-ţi cumperi tu hainele? De la gunoieri? 

In ciuda tonului său amuzat, Julie știa ca e înspăimântat. Ce 
substanţe sau ce împrejurări puteau altera atât de profund 
structura alamei? Când Bobby își șterse degetele de cearșaf, 
Julie se crispă, aproape așteptându-se ca el să fi fost contaminat 
de contactul cu alama și să se fărâmițeze precum catarama. 

După ce îi prinse lui Frank pantalonii cu cureaua pe care 
acesta o purtase atunci când se internase, Hal îl ajută pe Bobby 
să-l scoată pe clientul lor din cameră. Cu Julie în avangardă, 
străbătură holul repede și în liniște, și ajunseră la ieșirea în caz 
de pericol. Pielea lui Frank continua să fie rece și umedă de 
transpiraţie, dar efortul îi dăduse puţină culoare în obraji, ceea 
ce-l făcea să nu mai semene prea tare cu un cadavru ambulant. 

Julie cobori în grabă scările, pentru a se asigura că drumul era 
liber. Cei trei bărbaţi coborâră patru etaje fără prea multă 
greutate, pașii lor stârnind ecouri între pereții goi. Dar, la etajul 
al treilea, se opriră câteva minute, pentru a-l lăsa pe Frank să-și 
recapete suflul. 


VP - 182 


— Mereu ești atât de slab atunci când te trezești și nu-ți 
amintești unde ai fost? îl întrebă Bobby. 

Frank scutură din cap. g 

— Nu, răspunse el printre gâfâieli. Intotdeauna sunt 
înspăimântat... obosit, dar nu așa de rău... ca acum. Simt că... 
oriunde aș merge... orice aș face... mă stoarce din ce în ce mai 
tare. Nu o mai pot duce... multă vreme... așa. 

În timp ce Frank vorbea, Bobby observă ceva ciudat la 
puloverul lui albastru. Modelul acestuia era, pe alocuri, foarte 
neregulat, de parcă mașina de cusut o luase razna. Și pe spate, 
lângă omoplatul drept, lipsea o bucată de mărimea unui plic, dar 
având marginile zimţate. Gaura respectivă era acoperită de un 
petic kaki, prins de restul puloverului, ca și când ar fi fost turnat 
din fabrică. Avea exact aceeași nuanţă ca pantalonii lui Frank. 

Pe Bobby îl trecu un fior de groază, fără să fie sigur de motiv. 
Subconștientul său părea să știe cum de ajunsese peticul acolo 
și ce însemna asta, precum și care erau consecințele posibile și 
grotești ale acestui fapt, în vreme ce conștientul său era năucit. 

Văzu că și Hal, aflat de cealaltă parte a lui Frank, observase 
peticul și se încruntase. 

Între timp, Julie se întoarse. 

— Avem noroc, anunţă ea. La capătul scărilor există două uși. 
Pe una dintre ele se ajunge în holul de lângă recepţie, unde 
probabil că am da peste cineva din personalul de pază, chiar 
dacă nu îl mai caută pe Frank. Pe cealaltă ușă, se poate ieși în 
parcare, pe nivelul la care se află mașina noastră. Ce faci, 
Frank? Cum merge? 

— Mă... odihnesc, spuse el, gâfâind mai puţin. 

— la uită-te la asta, o atenţionă Bobby, arătându-i peticul 
kaki. 

Pe când Julie studia peticul, Bobby îi dădu drumul lui Frank și, 
la inspiraţie, se aplecă să cerceteze pantalonii clientului lor. Găsi 
o neregularitate corespunzătoare: material din pulover îmbinat 
cu stofa pantalonilor. Nu era o singură bucată, ci o serie de trei 
spaţii lângă manșeta cracului drept; cu toate acestea, era sigur 
că o măsurătoare precisă ar fi arătat că materialul era exact în 
cantitatea lipsă din pulover. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Frank. 

Bobby nu-i răspunse, dar trase de cracul pantalonului, 
întinzându-l așa, încât să se poată uita mai bine la cele trei 


VP - 183 


petice. De fapt, „petice” nu era cuvântul potrivit, pentru că 
ciudățeniile din materiale nu arătau ca niște reparaţii, fiind prea 
bine amestecate cu stofa din jur ca să fi fost cusute de mână. 

Julie se ghemui lângă el și șopti: 

— Mai întâi trebuie să-l scoatem pe Frank de-aici și să-l 
ducem la birou. 

— Așa e, dar mi se pare foarte ciudat, răspunse Bobby. Ciudat 
și... important, într-un fel. 

— Ce s-a-ntâmplat? repetă Frank. 

— De unde ai hainele astea? îl iscodi Bobby. 

— Aa... nu știu. 

Julie arătă cu mâna spre șosetele albe ale lui Frank, și Bobby 
văzu imediat la ce se referea: mai multe fire albastre, de 
aceeași culoare cu puloverul, erau împletite în șoseta dreaptă. 

Apoi, Bobby remarcă pantoful stâng al lui Frank. Era un pantof 
solid, maro-închis, dar străbătut pe alocuri de câteva dungi albe 
și îmbârligate. Le privi îndeaproape și observă că dungile erau, 
de fapt, niște fire aspre ca acelea din șosete; încercă să le 
desprindă cu unghia și descoperi că nu erau agăţate de 
suprafaţa pantofului, ci făceau corp comun cu acesta. 

Bucata ce lipsea din pulover devenise, cumva, parte din 
pantaloni și dintr-o șosetă, iar firele din șosetă ce fuseseră 
dislocate se aflau acum în pantoful de pe celălalt picior. 

— Ce s-a-ntâmplat? repetă Frank, mai speriat decât înainte. 

Bobby ezită să-și ridice privirea, temându-se să nu vadă 
pielea ce lipsea din pantof lipită pe faţa lui Frank, iar carnea 
astfel înlocuită să se afle undeva prin pulover. Se ridică în 
picioare și se sili să-și confrunte clientul. 

Dar, dincolo de cearcăne, de paloarea evidenţiată de roșul din 
obraji, de frica și confuzia care îl făceau să pară chinuit, nu era 
nimic în neregulă cu fața lui. Nu avea niciun ornament de piele 
maronie, niciun fir kaki în buze, nici nasturi care să-i iasă din 
pupile. 

Mustrându-se în gând pentru imaginaţia lui prea bogată, 
Bobby îl bătu pe umăr. 

— Nu-i nimic. E în ordine. O să vedem mai încolo. Hai să ieșim 
de-aici! 


VP - 184 


38. 


În braţele întunericului, învăluit de aceeași aromă de Chanel 
nr. 5, înfășurat în cearșafuri și pături care o încălziseră, 
odinioară, pe mama sa, Candy aţțipea și se trezea, tresărind, 
deși nu putea să-și amintească niciun coșmar. 

Intre perioadele de somn agitat, Candy medita asupra 
incidentului petrecut, ceva mai devreme, în canion, când, în 
vreme ce vâna, simţise o prezenţă nevăzută, punându-și mâna 
pe capul lui. Acea întâmplare îl neliniștea, neștiind dacă era 
ceva ameninţător sau ceva promiţător, și era dornic să o 
înțeleagă. 

Se întrebă, mai întâi, dacă nu cumva fusese prezenţa angelică 
a mamei sale, plutind deasupra lui. Dar respinse rapid această 
ipoteză. Dacă mama lui ar fi trecut de cortina ce o despărțea de 
această lume, el i-ar fi recunoscut spiritul - aura ei unică, plină 
de dragoste, căldură și compasiune. Ar fi căzut în genunchi la 
atingerea fantomatică a mâinii ei și ar fi plâns de bucurie în faţa 
acestei vizite. 

Se gândi o clipă că una dintre surorile sale, sau poate 
amândouă avea capacităţi telepatice de care el nu aflase până 
atunci și îl contactaseră dintr-un motiv neștiut. La urma urmei, 
ele își controlau pisicile și păreau să exercite aceeași influenţă și 
asupra altor animale mici. Poate că erau capabile să pătrundă și 
în interiorul minţilor omenești. N-ar fi vrut ca aceste două fete 
palide cu ochii reci să-i încalce intimitatea. Uneori, le privea ca 
pe niște șerpi - șerpi albi, încolăciţi, tăcuţi și atenţi, motivaţi de 
dorinţe la fel de stranii ca ale oricărei reptile. ÎI înfiora 
posibilitatea că ele ar fi putut pătrunde în mintea lui, chiar dacă 
nu ar fi reușit să-l controleze. 

Dar, printre picăturile de somn, abandonă ideea. Dacă Violet 
și Verbina ar fi avut asemenea calităţi, l-ar fi transformat de 
mult în sclavul lor, așa cum făcuseră și cu pisicile. L-ar fi forțat 
să se dedea la fapte degradante și obscene, căci nu își 
stăpâneau poftele trupești, așa cum făcea el, și, dacă ar fi putut, 
ar fi trăit într-o permanentă contradicţie cu cele mai 
fundamentale porunci divine. 

Nu înţelegea de ce mama lui îl pusese să jure că o să le 
întreţină și o să le apere, după cum nu înțelegea nici cum 


VP - 185 


putuse ea să le iubească. Desigur, compasiunea mamei pentru 
aceste progenituri nereușite nu era decât încă un exemplu al 
sfințeniei sale. Mila și înțelegerea se revărsau din sufletul 
acesteia precum apa rece și limpede dintr-o fântână arteziană. 

Dormi o vreme. Când se trezi din nou, tresărind, se întoarse 
pe o parte și urmări lumina slabă a zorilor, strecurându-se prin 
jaluzele. 

Acum, începu să analizeze posibilitatea ca prezenţa din 
canion să fi fost fratele său, Frank. Dar era puţin probabil. Dacă 
Frank ar fi fost telepat, atunci ar fi găsit o cale să-l distrugă pe 
Candy cu foarte mult timp în urmă. Frank era mai puţin înzestrat 
decât surorile lui, și mult mai puţin talentat decât Candy. 

Atunci, cine îl abordase de două ori în canion, căutând să se 
insinueze în mintea sa? Cine îi transmisese frânturile de 
propoziţii care îi răsunau în cap: „Ce... unde... ce... de ce... ce... 
unde... ce... de ce...?” 

Noaptea trecută, încercase să prindă acea prezenţă cu forţa 
minţii. Când aceasta se retrăsese în grabă, se străduise să o 
urmărească cu spiritul, dar o asemenea tentativă pe plan psihic 
îl depășise. Spera, totuși, să-și poată îmbunătăţi, cu timpul, 
această capacitate. 

In cazul în care intrusul revenea, avea să încerce să lege un 
fir al minţii sale de a lui, și apoi să-l urmărească până la capăt. 
In cei douăzeci și nouă de ani de viaţă, nu întâlnise oameni cu 
capacităţi psihice, în afara celor din familia sa. Dacă mai exista 
o persoană dotată pe lumea asta, trebuia să o găsească, 
întrucât o asemenea fiinţă, care nu fusese născută de sfânta lui 
mamă, nu putea să fie decât un rival, o ameninţare, un dușman. 

Deși soarele din spatele ferestrelor acoperite încă nu se 
ridicase deasupra orizontului, Candy știa că nu o să mai poată 
adormi. Aruncă departe pătura neagră, traversă camera 
întunecată și înghesuită cu siguranţa unui orb care se află la el 
acasă și intră în baia alăturată. După ce închise ușa, se 
dezbrăcă, fără să arunce vreo privire în oglindă. Urină, fără să-și 
privească organul pe care-l ura. Sub duș, își spălă sexul numai 
după ce își pusese mănușa confecţionată special pentru a 
preîntâmpina contactul dintre mâna nevinovată și carnea 
blestemată dintre picioare. 


VP - 186 


39. 


Părăsind spitalul din Orange, se deplasară direct la birourile 
lor din Newport Beach. Aveau multe de făcut pentru Frank, iar 
înrăutățirea condiției acestuia necesita mai multă grabă ca 
oricând. Frank mergea în mașina lui Hal, iar Julie îi urmărea, ca 
să le poată sări în ajutor dacă s-ar fi petrecut ceva neobișnuit în 
timpul călătoriei. Intregul caz părea, de altfel, o serie de 
evenimente neobișnuite. 

La ora la care ajunseră în faţa birourilor lor pustii (angajaţii 
firmei aveau să vină abia după câteva ore), soarele se ridicase 
în spatele norilor dinspre est. Către apus se vedea o fâșie 
subțire de cer albastru, ca o crăpătură sub ușa furtunii. Când cei 
patru pătrunseră în sanctuarul lor interior, ploaia se opri brusc, 
de parcă o mână divină apăsase pe o manetă celestă; apa, care 
nu mai curgea în valuri pe ferestrele mari, se transforma în sute 
de picături, cărora puţinele raze ce străpungeau perdeaua de 
nori le dădeau o nuanță argintiu-cenușie. 

Bobby arătă spre faţa de pernă umflată, pe care Hal o căra cu 
el. 

— Du-l pe Frank în baie și ajută-l să se îmbrace cu hainele pe 
care le purta când a fost internat. Apoi vom cerceta cu multă 
atenţie hainele cu care este îmbrăcat acum. 

Frank își recăpătase echilibrul și, în mare parte, forța. Nu mai 
avea nevoie de ajutorul lui Hal. Dar Julie știa că Bobby nu o să-l 
mai lase pe Frank neînsoţit. Trebuia să fie supravegheat în mod 
constant, pentru a nu scăpa vreun indiciu ce le-ar fi putut 
explica subitele sale apariţii și dispariții. 

Inainte de a se ocupa de Frank, Hal scoase hainele mototolite 
din faţa de pernă, lăsând-o cu restul conținutului, pe biroul lui 
Julie. 

— Vrei o cafea? întrebă Bobby. 

— Cu disperare, răspunse Julie. 

Bobby intră în bucătărie și dădu drumul celor două aparate de 
cafea. 

Așezându-se la birou, Julie goli faţa de pernă. Conţinea 
treizeci de teancuri de bancnote de câte o sută de dolari, legate 
cu elastic. Frunzări teancurile, să vadă dacă existau și alte tipuri 
de bancnote, dar nu găsi decât sute. Alese două dintre pachete 


VP - 187 


la întâmplare și le numără. Fiecare avea câte o sută de 
bancnote, deci câte zece mii de dolari. Când Bobby apăru cu 
cafelele pe o tavă, Julie tocmai descoperise că era cea mai mare 
sumă ridicată de Frank până atunci. 

— Trei sute de bătrâne, îi zise ea, în timp ce Bobby așeza tava 
pe birou. 

Bobby fluieră încet. 

— Deci cât vine în total? 

— Cu ăștia, ţinem în păstrare șase sute de mii. 

— În scurt timp, va trebui să ne cumpărăm o casă de bani mai 
mare. 

Hal Yamataka așeză celelalte haine ale lui Frank pe măsuţă. 

— Ceva nu-i în regulă cu fermoarul de la pantaloni. Nu-i vorba 
că nu merge, ceea ce este adevărat. Mă refer la faptul că e ceva 
foarte ciudat la el. 

Hal, Frank și Julie își traseră scaunele în jurul măsuţei joase, în 
timp ce Bobby ședea pe canapea și cerceta hainele cu atenţie. 
Pe lângă cele constatate la spital, remarcă acum că, deși cei mai 
mulţi dintre zimţii fermoarului erau din metal, cum era și firesc, 
vreo patruzeci dintre ei, așezați la întâmplare, erau din cauciuc 
negru. În acești zimţi negri se blocase fermoarul. 

Bobby se holbă la fermoarul misterios, plimbându-și degetele 
peste el, până când, brusc, îi veni o idee. Ridică unul dintre 
pantofii lui Frank și se uită la toc. Primul era normal, dar în tocul 
celui de-al doilea pantof străluceau  treizeci-patruzeci de 
bucățele metalice, ce făceau corp comun cu cauciucul tălpii. 

— Are cineva un briceag? întrebă Bobby. 

Hal scoase unul din buzunar. Bobby îl folosi pentru a extrage 
din toc câteva mici dreptunghiuri metalice, care păreau să fi fost 
puse colo o dată cu restul tălpii. Erau zimţi de fermoar. Căzură 
pe măsuță cu un clinchet. La o simplă privire, cantitatea de 
cauciuc dislocată de zimţi părea egală cu cea din fermoar. 

Așezat între imaginile personajelor lui Disney din biroul firmei 
Dakota & Dakota, Frank Pollard se simţea cuprins de o sfârșeală 
demnă de un desen animat, o epuizare atât de totală, încât l-ar 
fi făcut pe Donald să se prelingă de pe scaun și să se transforme 
într-un maldăr de pene. De când se trezise în aleea întunecată, 
oboseala îl pătrunsese încetul cu încetul, zi de zi, ceas de ceas, 
dar acum se revărsa în el de parcă ar fi străpuns digul. Torentul 
de oboseală nu avea densitatea apei, ci a plumbului topit, iar 


VP - 188 


Frank se simțea extraordinar de greu; trebuia să facă un mare 
efort pentru a-și mișca mâinile sau picioarele, și abia reușea să- 
și ţină capul drept. Il dureau toate încheieturile, dar în special 
genunchii, șoldurile și umerii. Avea o senzaţie de febră, dar nu 
ca aceea dată de o boală acută, ci de o infecție virală care-i 
storsese vlaga pe tot parcursul vieţii sale. Oboseala însă nu-i 
tocise simţurile, din contră, terminaţiile nervoase păreau 
ascuţite cu glaspapir. Zgomotele puternice îl speriau, lumina îi 
făcea să clipească de durere, și era extrem de sensibil la 
temperatură, precum și la granularitatea suprafeţelor pe care le 
atingea. 

Epuizarea sa era cauzată doar în parte de faptul că nu 
dormea mai mult de câteva ore pe noapte. Dacă era să creadă 
ce spuneau detectivii - și Frank nu vedea niciun motiv pentru 
care aceștia l-ar minţi - în timpul nopţii, desfășurase o intensă 
activitate de apariţii și dispariţii, deși, când se reîntorsese în pat 
și rămăsese pe loc, nu-și mai amintea nimic din ceea ce făcuse. 
Oricare ar fi fost pricina acelor dispariţii, indiferent unde se 
ducea, cum, sau de ce, era probabil ca actul dispariţiei în sine să 
fi cerut o cheltuială de energie, la fel ca orice altă activitate 
fizică, așa că se putea presupune că profunda sa oboseală și 
slăbiciunea erau, în mare parte, rezultatul acelor călătorii 
nocturne. 

Bobby Dakota extrase doar câţiva zimţi de alamă din tocul 
pantofului. După ce le studie câteva clipe, puse briceagul 
deoparte, se lăsă pe spate pe canapea și, prin fereastra biroului, 
se uită îngândurat la cerul întunecat, dar fără ploaie. Erau cu 
toţii tăcuţi, așteptând să vadă ce deducea el din starea hainelor 
și a pantofilor. 

Deși era obosit și speriat, și deși îi cunoștea pe soţii Dakota 
doar de-o singură zi, Frank își dădea seama că, dintre cei doi, 
Bobby avea o minte mai imaginativă și mai agilă. Julie era, 
poate, mai deșteaptă decât soţul ei, dar gândea mai metodic și 
avea mult mai puţine șanse de a face un salt intuitiv și de a 
descoperi soluţii originale. Erau o pereche potrivită, și Frank se 
baza pe faptul că firile lor complementare o să-l ajute să se 
salveze. 

Intorcându-se din nou către Frank, Bobby îl iscodi: 

— Ce-ai zice dacă ai fi cumva capabil să te teleportezi, să 
ajungi dintr-o parte într-alta într-o clipită? 


VP - 189 


— Dar asta ar însemna... magie, răspunse Frank. Nu cred în 
magie. 

— Oh, eu da, afirmă Bobby. Nu în vrăjitorie și deochi, sau în 
spiriduși închiși în sticle, dar cred în posibilitatea existenţei unor 
lucruri fantastice. Simplul fapt că lumea există, că suntem vii, că 
putem râde și cânta, și putem simţi soarele... mie toate astea mi 
se par, oarecum, magice. 

— Să mă teleportez, zici? Dacă pot? Eu nu știu că aș putea. 
Este evident că, mai întâi, trebuie să adorm. Ceea ce înseamnă 
că teleportarea e provocată de subconștientul meu și e un 
proces esențialmente involuntar. 

— Nu dormeai când ai reapărut în camera de la spital sau în 
celelalte situaţii în care ai dispărut, îi aminti Hal. Poate că 
dormeai la început, dar, după aceea, nu. Țineai ochii deschişi. 
Mi-ai vorbit. 

— Dar nu-mi amintesc, spuse Frank, frustrat. Știu numai că 
am adormit și, brusc, m-am trezit speriat, zăpăcit, și cu voi toți 
în jurul meu. 

Julie oftă. 

— Teleportare. Cum să fie posibil? 

— Ai văzut cu ochii tăi. 

Bobby ridică din umeri. Luă o gură de cafea, mai relaxat ca 
oricare dintre ceilalţi, de parcă a avea un client cu puteri psihice 
uluitoare era, dacă nu o problemă cotidiană, măcar ceva la care 
te puteai aștepta în meseria asta, după atâţia ani de practică. 

— L-am văzut dispărând, acceptă Julie, dar nu sunt sigură că 
asta demonstrează că s-a... teleportat. 

— Când a dispărut, spuse Bobby, s-a dus undeva, nu? 

— Păi... da. 

— A te deplasa instantaneu dintr-un punct în altul cu ajutorul 
voinței este, după părerea mea; chiar definiţia teleportării. 

— Dar cum? îl iscodi Julie. 

Bobby înălţă iarăși din umeri. 

— In momentul de faţă, n-are importanţă cum. Eu propun să 
pornim de la ipoteza teleportării. 

— Doar ca ipoteză, preciză Hal. 

— Bine, admise Julie. Hai să presupunem că, teoretic, Frank 
se poate teleporta. 

Lui Frank, pe care amnezia îl separa de propria lui experiență, 
i se părea ca și când ai presupune că fierul e mai ușor ca aerul 


VP - 190 


pentru a demonstra că există dirijabile din oțel. Dar era pregătit 
să meargă mai departe. 

— Bun, zise Bobby, atunci, pe baza acestei ipoteze, putem 
explica starea hainelor. 

— Cum? se interesă Frank. 

— Mai avem până ajungem la haine. Urmăreşte-mă. Întâi, 
dacă te teleportezi, atunci probabil că atomii corpului tău se 
despart, pentru a se reuni, după o clipă, în alt loc. Același lucru 
e valabil și pentru hainele pe care le porți, și pentru orice obiect 
pe care-l ţii în mână, cum a fost tăblia de la pat. 

— Ca în cabina de teleportare din filmul Musca, zise Hal. 

— Exact, aprobă Bobby, care era din ce în ce mai 
entuziasmat. Puse cafeaua la loc, se trase mai aproape de 
marginea canapelei și continuă, gesticulând: Cam așa ceva. Dar 
puterea de a face asta există chiar în interiorul lui Frank, nu în 
cine știe ce mașină a viitorului. Se gândește la un loc, se 
descompune într-o fracțiune de secundă - puf! - și se reface la 
destinație. Presupun, bineînţeles, că mintea îi rămâne intactă, 
chiar și atunci când corpul său este împrăștiat în miliarde de 
atomi, pentru că numai puterea minţii poate transporta acele 
particule laolaltă, ca un câine ce conduce o turmă de oi, pentru 
a le readuce, la sfârșit, în formaţia dorită. 

Deși oboseala sa era destul de profundă încât să fi provenit 
dintr-un efort imposibil, de genul celui descris de Bobby, Frank 
nu părea convins. 

— Păi, ăăă, nu știu... Nu prea te învață la școală așa ceva. 
Universitățile nu ţin cursuri despre teleportare. Deci e ceva... 
instinctiv? Chiar dacă presupunem că știu instinctiv cum să-mi 
descompun corpul și să trimit șuvoiul de particule la distanţă, 
refacerea lui, totuși... cum ar putea o minte de om, chiar 
genială, să fie atât de puternică, încât să controleze toate acele 
miliarde de particule și să le reașeze apoi la locul lor? Ar fi 
nevoie de sute, de mii de genii, și eu nici măcar nu sunt unul 
dintre ele. N-oi fi eu idiot, dar nici nu depășesc media 
inteligenţei. 

— Ţi-ai răspuns singur la întrebare, zise Bobby. Nu este 
nevoie de o inteligență supraomenească pentru asta, fiindcă 
teleportarea nu ţine de inteligenţă. Nu ţine nici de instinct. 
Este... este o abilitate programată în genele tale, ca și văzul, 
auzul sau mirosul. Gândește-te așa: orice imagine la care te uiţi 


VP-191 


este compusă din miliarde de puncte separate, fiecare de altă 
culoare și luminozitate, dar ochii tăi ordonează instantaneu 
miliardele de intrări, făcându-le să alcătuiască o scenă coerentă. 
Nu trebuie să gândești pentru a putea să vezi. Vezi, asta-i tot. 
Înțelegi ce voiam să spun când vorbeam despre magie? Vederea 
este ceva aproape magic. În privinţa teleportării, există un 
mecanism care trebuie declanșat, poate prin dorinţa de a fi în 
altă parte, dar, după aceea, procesul este automat: creierul 
rezolvă problema la fel cum reușește să-și dea seama 
instantaneu de toate datele care ajung la ochii tăi. 

Frank închise ochii strâns și își dori să se afle la recepţia 
hotelului. Când deschise ochii și văzu că se afla tot în birou, 
spuse: 

— Nu merge. Nu-i atât de simplu. Nu pot să dispar când 
vreau. 

— Bobby, crezi că toţi avem această capacitate, și numai 
Frank a învăţat să o folosească? întrebă Hal. 

— Nu, nu. Probabil că este vorba de o deosebire 
fundamentală între genele lui Frank și ale noastre, care ar fi 
putut să fie provocată de un accident genetic. 

Tăcură cu toţii, încercând să pătrundă ipoteza lui Bobby. 

Afară, stratul de nori crăpa și se destrăma cu fiecare clipă, iar 
vechea vopsea albastră a cerului se ivea în tot mai multe locuri. 
Dar lui Frank înseninarea zilei nu-i îmbunătăţi moralul. 

În cele din urmă, Hal indică maldărul de haine de pe măsuţă. 

— Cum explică toate astea starea hainelor? 

Bobby ridică puloverul albastru, ţinându-l în așa fel încât să 
poată vedea cu toţii peticul kaki. 

— Bine, să presupunem că mintea se poate îngriji de toate 
moleculele corpului, fără să comită nicio greșeală. Ea se poate 
ocupa și de hainele lui, și de alte lucruri pe care acesta vrea să 
le ia cu el... 

— Cum ar fi sacii de bani, preciză Julie. 

— Dar de ce și tăblia de la pat? se interesă Hal. Nu avea 
niciun motiv s-o ia și pe-aia cu el. 

Bobby i se adresă lui Frank: 

— Acum nu-ţi mai amintești, dar e clar că știi ce se-ntâmpla în 
timpul seriei de teleportări. Ai încercat să te oprești, l-ai rugat 
pe Hal să te ajute să te oprești și te-ai agăţat de tăblie ca deo 
ancoră care să te ţină în cameră. Erai atât de concentrat asupra 


VP - 192 


tăbliei, încât, atunci când ai plecat, ai luat-o cu tine. Cât privește 
modul în care s-au încurcat hainele... Poate că mintea ta se 
concentrează mai întâi asupra corpului, pentru că reconstituirea 
fără greș a corpului îţi este necesară pentru a supravieţui, și 
uneori nu mai are suficientă energie pentru a rezolva lucrurile 
secundare, cum ar fi hainele. 

— Ei bine, spuse Frank, nu-mi amintesc nimic dinaintea 
săptămânii trecute, dar asta e prima oară când mi se-ntâmplă 
așa ceva, deși se pare că aproape în fiecare noapte fac astfel de 
călătorii. Pe de altă parte, chiar dacă hainele mele ar fi ajuns cu 
bine, eu sunt din ce în ce mai slăbit, mai obosit și mai zăpăcit... 

Nu-și termină ideea, deoarece îngrijorarea care li se citea pe 
faţă vădea înțelegerea lor. Dacă teleportarea îi storcea vlaga și 
dacă nu se putea reface prin somn, atunci, cu timpul, avea să 
devină din ce în ce mai puţin meticulos în privinţa reconstituirii 
hainelor sau a altor obiecte pe care le ducea cu el. Dar cel mai 
important era că urma să aibă probleme și cu reconstituirea 
propriului său corp. La întoarcerea din călătorie, ar fi putut găsi 
fragmente din pulover întreţesute în palmă, iar pielea astfel 
înlocuită apărând pe suprafaţa pantofilor, care suprafață ar 
putea să apară ca parte integrantă a limbii... sau ca celulele 
străine împletite în țesuturile creierului. 

Teama, care nu se afla niciodată departe, pândind în mintea 
lui Frank precum un rechin în adâncuri, ţâșni la suprafață, 
chemată de mila și îngrijorarea pe care le citea pe feţele celor 
de care depindea salvarea lui. Inchise ochii, ceea ce se dovedi a 
fi o idee proastă, pentru că își văzu propria faţă așa cum ar fi 
arătat la capătul unei reconstituiri dezastruoase, la capătul unui 
viitor voiaj telechinetic: vreo zece dinţi ieșind din orbita dreaptă, 
ochiul expulzat holbându-se din obraz, nasul întins în bucăţi 
dizgrațioase într-o parte a feței. Imaginea sa își căscă gura 
diformă, poate pentru a striga, și înăuntrul ei văzu două degete 
și o porțiune de mână, implantate în locul limbii. 

Deschise ochii cu un geamăt de groază. 

Tremura. Nu se putea stăpâni. 

e 

Hal umplu din nou ceștile cu cafea, turnând, în ciuda orei 
matinale, și ceva whisky în cea a lui Frank (fusese ideea lui 
Bobby), și se duse în bucătărie pentru a pregăti o altă portie. 


VP - 193 


După ce Frank își mai reveni cu câteva guri din cafeaua 
tratată, Julie îi arătă fotografia, urmărindu-i cu multă atenţie 
reacţiile. 

— Recunoști pe cineva? 

— Nu. Îmi sunt străini cu toţii. 

— Bărbatul, spuse Bobby, este George Farris. Adevăratul 
George Farris. Am luat poza de la cumnatul său. 

Frank cercetă fotografia cu mai mult interes. 

— Poate că l-am cunoscut și de aceea i-am împrumutat 
numele, dar nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată. 

— E mort, zise Julie, și i se păru că surpriza lui Frank era 
autentică. 

li povesti cum murise Farris, cu mulţi ani în urmă, și cum, 
mult mai recent, familia lui fusese măcelărită. Îi povesti și 
despre James Roman, și despre felul în care murise familia 
acestuia, în incendiul din noiembrie. 

— Ce-i cu toate morţile astea? E o coincidenţă? întrebă Frank, 
părând sincer întristat și nedumerit. 

Julie se aplecă puţin înspre el. 

— Credem că domnul Fulger i-a omorât. 

— Cine? 

— Domnul Fulgere Albastre. Bărbatul care te-a urmărit în 
Anaheim, cel care încearcă să te vâneze din nu știu ce motiv. 
După părerea noastră, acesta a descoperit că treci sub numele 
de Farris și Roman, așa că le-a aflat adresele, i-a omorât pe toţi, 
fie căutând să stoarcă informaţii de la ei, fie... de plăcere. 

Frank păru consternat. Faţa îi păli treptat, de parcă ar fi fost o 
imagine la televizor care dispare, încetul cu încetul, din prim- 
plan. Deznădejdea din priviri i se amplifică. 

— Dacă nu aș fi folosit identitățile lor, nu i-ar fi căutat 
niciodată. Au murit din cauza mea. 

Compătimindu-l și simțindu-se stânjenită de modul sceptic în 
care abordase subiectul, Julie îi spuse: 

— Nu trebuie să te roadă asta, Frank. Probabil că artistul care 
ţi-a falsificat actele a luat numele la întâmplare dintr-o listă de 
decese recente. Dacă ar fi fost folosită altă metodă, familiile 
Farris și Roman nu ar fi ajuns în atenţia domnului Fulger. Dar nu 
e vina ta că falsificatorul a folosit calea cea mai rapidă și mai 
comodă. 

Frank clătină din cap, încercă să vorbească, dar nu reuși. 


VP - 194 


— Nu poţi să te condamni pentru asta, zise Hal, din ușă. 

Era clar că Hal se afla acolo de suficientă vreme pentru a 
înţelege importanţa fotografiei. Îndurerarea lui Frank îl îngrijora 
evident. Ca și Clint, Hal fusese impresionat de vocea blândă a lui 
Frank, de modestia și de înfățișarea inocentă ale acestuia. 

Frank își drese glasul și rosti, în cele din urmă: 

— Nu, vina este a mea, Dumnezeule! Toţi acei oameni au 
murit din cauza mea. 

e 

Bobby și Frank se așezară pe scaunele cu rotile din centrul de 
calcul al firmei Dakota & Dakota. Bobby porni unul dintre cele 
trei calculatoare, ultimul răcnet, fiecare dintre ele fiind legat de 
lumea exterioară prin câte un modem. Lumina din cameră era 
îndeajuns de blândă pentru a estompa strălucirea monitoarelor, 
iar din același motiv ferestrele erau acoperite cu perdele groase. 

La fel ca poliția, în era siliconică, detectivii particulari și 
consultanţii în probleme de securitate se bazau pe calculator 
pentru a-și ușura munca și a avea acces la o gamă largă de 
informaţii, pe care nu le-ar fi putut obţine prin vechile metode 
ale lui Sam Spade sau Philip Marlowe. Desigur, munca de teren, 
interogarea martorilor și a posibililor suspecți, supravegherea la 
faţa locului făceau încă parte din munca lor, dar, fără calculator, 
ar fi fost la fel de ineficienţi ca un fierar care încearcă să repare 
un cauciuc cu ciocanul și nicovala. O dată cu trecerea ultimei 
decade a acestui secol, detectivii care nu se foloseau de 
evoluţia cipurilor electronice mai existau doar la televizor și în 
lumea demodată a romanelor polițiste. 

Lee Chen, cel care proiectase și răspundea de sistemul lor de 
gestionare a datelor, nu avea să vină la birou înainte de ora 
nouă. Bobby nu voia să mai aștepte aproape o oră înainte de a 
pune calculatorul să lucreze la cazul lui Frank. Bobby nu era un 
softist de prima mână, ca Lee, dar știa elementele de bază și 
învăţa repede, atunci când era nevoie, așa că putea să obțină 
informaţii din cyberspaţiu cu aceeași ușurință cu care ar fi făcut- 
o dacă ar fi consultat un maldăr de ziare vechi. 

Dintr-un sertar închis, Bobby scoase caietul de coduri al lui 
Lee și pătrunse, la început, în baza de date a unei rețele a 
Serviciului de Asigurări Sociale, ce conţinea fișiere la care era 
permis accesul publicului. Se presupunea că alte fișiere ale 


VP-195 


aceluiași sistem erau inaccesibile, din cauza meterezelor 
ridicate de necesitatea introducerii numeroaselor parole. 

Interogă fișierele din domeniul public, încercând să afle câţi 
indivizi cu numele Frank Pollard erau înregistraţi de sistem, și în 
câteva secunde răspunsul îi apăru pe monitor: dacă se ţinea 
cont de diverse variante pentru Frank, cum ar fi Franklin, 
Frankie și Franco, precum și de nume ca Francis, pentru care 
Frank putea fi un diminutiv, existau, în total, șase sute douăzeci 
și nouă de Frank Pollard cu număr de înregistrare a asigurării 
sociale. 

— Bobby, întrebă Frank, îngrijorat, tu pricepi ceva din chestiile 
alea de pe ecran? Sunt cuvinte adevărate, sau sunt doar litere 
amestecate? 

— Cum? Firește că sunt cuvinte. 

— Nu și pentru mine. Nu recunosc niciunul dintre ele. Mi se 
pare de neînțeles. 

Dintre două calculatoare, Bobby ridică un exemplar din 
revista Byte, îl deschise la o anumită pagină și i-l întinse. 

— Citește asta. 

Frank luă revista, se holbă la ea și se apucă s-o răsfoiască. 
Mâinile începură să-i tremure, zgâlţâind-o. 

— Nu pot. Doamne, ieri am uitat cum să socotesc, iar acum 
nu mai știu să citesc, mă simt tot mai zăpăcit și mai înceţoșat, și 
mă dor încheieturile și mușchii. Teleportarea asta mă dărâmă, 
mă omoară. Incep să mă prăbușesc, Bobby, atât mental cât și 
fizic, din ce în ce mai repede. 

— O să fie bine, îl consolă Bobby, deși manifesta o încredere 
în cea mai mare parte prefăcută. 

Era destul de sigur că aveau să deslușească dedesubturile 
problemei, să afle cine era Frank, unde se ducea noaptea, cum 
și de ce, dar își dădea seama că Frank se degradează rapid, și 
nu era deloc la fel de sigur că Frank avea să mai trăiască pentru 
a culege roadele descoperirilor lor. Cu toate acestea, își puse 
mâna pe umărul lui Frank și i-l strânse încurajator. 

— Țin-te bine, prietene! Va fi bine. Sunt convins de asta. 

Frank inspiră adânc și încuviinţă. 

Bobby se întoarse către monitor, simțindu-se stânjenit de 
minciuna pe care tocmai o spusese. 

— Îţi amintești câţi ani ai, Frank? 

— Nu. 


VP - 196 


— Arăţi cam de treizeci și doi-treizeci și trei de ani. 

— Mă simt mai bătrân. 

Fredonând „Satin Doll”, a lui Duke Ellington, Bobby se gândi o 
clipă și apoi ceru calculatorului să-i elimine de pe listă pe toți cei 
sub douăzeci și opt de ani sau mai în vârstă de treizeci și opt. În 
felul acesta, lista se reduse la șaptezeci și două de nume. 

— Ce crezi, Frank, ai mai trăit și prin alte părți, sau ești un 
californian pursânge? 

— Habar n-am. 

— Hai să presupunem că ești un fiu al Statului-Soare. 

Bobby ceru calculatorului să-i păstreze pe listă doar pe cei 
născuți în California (cincisprezece) și apoi doar pe cei care încă 
mai locuiau acolo (șase). 

Accesul la numerele de asigurare socială era interzis prin 
lege. Bobby consultă instrucțiunile din caietul lui Lee Chen și 
ajunse la fișierele secrete printr-o serie de manevre complexe, 
prin care străpunse sistemul de securitate al rețelei. 

Bobby nu încălca legea cu inima ușoară, dar era un adevăr al 
vieţii moderne că nu puteai obţine exploatarea la maximum a 
unui sistem de gestionare de date dacă respectai toate regulile. 
Calculatoarele reprezintă instrumente ale libertăţii, în timp ce 
guvernele sunt, mai mult sau mai puţin, instrumente ale 
represiunii, așa că între cele două nu poate exista întotdeauna o 
relaţie armonioasă. 

Obţinu adresele și numerele de asigurare socială ale celor 
șase Frank Pollard care locuiau în California. 

— Acum ce facem? întrebă Frank. 

— Acum, îi răspunse Bobby, voi folosi aceste numere și 
adrese în bazele de date ale Departamentului de Transporturi 
din California, ale forțelor armate, ale forțelor de poliţie și ale 
altor agenţii guvernamentale, pentru a obţine descrierile celor 
șase. Pe măsură ce le aflăm înălţimea, greutatea, culoarea 
ochilor, a părului, rasa... îi vom elimina unul câte unul. Mai mult, 
dacă te afli printre ei și dacă ai fost în armată, sau ai fost arestat 
pentru vreo crimă, s-ar putea să găsim chiar și o poză de-a ta 
într-unul dintre fișiere, și atunci o să-ți putem confirma 
identitatea cu o fotografie. 

e 

Aşezați la birou, Julie și Hal desfășurau mai mult de jumătate 

din teancurile de bani. Cercetară bancnotele, încercând să-și 


VP - 197 


dea seama dacă aveau serii consecutive ce ar fi putut arăta că 
provin din spargerea unei bănci, a unei companii de asigurări 
sau a unei instituţii. 

Hal își ridică brusc privirea și zise: 

— De ce se aud flaute și se simt curenţi de aer atunci când 
Frank se teleportează? 

— Cine știe? spuse Julie. Poate că aerul dislocat trece printr- 
un tunel într-o altă dimensiune. 

— Mă gândeam că... Dacă domnul Fulger există, și dacă îl 
caută pe Frank, și dacă Frank spune că a auzit flaute atunci 
când se afla pe aleea aceea... atunci și domnul Fulger se poate 
teleporta. 

— Da. Și? 

— Și-atunci Frank nu e unic. Mai există unul ca el. Poate chiar 
mai mulți. 

— Uite încă o idee, constată Julie. Dacă domnul Fulger se 
poate teleporta, și dacă află unde este Frank, nu avem cum să 
protejăm o ascunzătoare. Ar apărea în mijlocul nostru. Și ce-ar fi 
să aibă și o mitralieră, trăgând pe foc automat în timp ce-și face 
apariția? 

După o clipă de tăcere, Hal spuse: 

— Ştii, întotdeauna mi s-a părut că grădinăritul este o meserie 
frumoasă. Nu-ţi trebuie decât o mașină de tuns iarbă, o pereche 
de foarfece și câteva unelte simple. Regia e mică și rareori trage 
cineva în tine. 

e 

Bobby și Frank intrară în birou, unde Hal și Julie studiau banii. 
Punând o foaie de hârtie în faţa acestora, Bobby spuse: 

— Ţi-a sunat ceasul, Sherlock Holmes! Lumea are acum un 
detectiv și mai mare. 

Julie așeză foaia oblic, așa încât să poată citi în același timp 
cu Hal. Era o copie scoasă la imprimanta laser a formularului 
completat de Frank și depus la Departamentul Transporturilor, 
atunci când își reînnoise ultima oară carnetul de conducere. 

— Descrierea fizică se potrivește, remarcă Julie. E adevărat că 
te numești Francis Ezekiel? 

Frank încuviinţă. 

— Nu mi-am amintit până când nu am văzut. Dar e sigur 
vorba despre mine. Ezekiel. 

Bătând cu degetul în foaie, Julie îl întrebă: 


VP - 198 


— Adresa aceasta din El Encanto Heights îţi spune ceva? 

— Nu. Nici măcar nu știu pe unde vine El Encanto. 

— E lângă Santa Barbara, îl lămuri Julie. 

— Așa a zis și Bobby. Dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată 
pe-acolo. Numai că... 

— Ce? 

Frank se apropie de fereastră și privi oceanul îndepărtat, 
deasupra căruia cerul era acum în întregime albastru. Câţiva 
pescăruși matinali descriau traiectorii unduitoare, încât era o 
plăcere să-i privești. Pe Frank nu-l impresionau însă nici 
pescărușii, nici priveliștea. 

— Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată în El Encanto 
Heights... numai că, de câte ori aud acest nume, mi se face un 
gol în stomac, de parcă aș cădea de la mare înălţime, spuse el, 
în cele din urmă. Și când încerc să mă gândesc la El Encanto, 
inima îmi duduie, mi se usucă cerul gurii și respir mai greu. Imi 
închipui, atunci, că probabil am amintiri pe care le ascund, 
pentru că mi s-a întâmplat ceva rău acolo... ceva de care mi-e 
prea frică să-mi amintesc. 

— Carnetul de conducere i-a expirat acum șapte ani și, 
conform registrelor Departamentului de Transporturi, nu l-a mai 
reînnoit, preciză Bobby. De fapt, anul ăsta își vor face curăţenie, 
așa că am avut noroc că l-am găsit înainte să-l șteargă. Puse pe 
birou încă două listări. V-a sunat ceasul, Holmes și Sam Spade! 

— Astea ce sunt? 

— Procese-verbale de la poliţie. Frank a fost reţinut pentru 
încălcarea regulilor de circulaţie, prima oară, în San Francisco, 
acum ceva mai mult de șase ani, a doua oară, pe Autostrada 
101, la nord de Ventura, acum cinci ani. De fiecare dată nu a 
avut carnetul de conducere la el, iar polițiștii l-au dus la secție, 
fiindcă se comporta ciudat. 

Fotografiile anexate la cele două procese-verbale înfățișau un 
bărbat ceva mai tânăr și mai dolofan, care era, fără îndoială, 
actualul lor client. 

Bobby împinse mai încolo o parte din bani și se așeză pe 
marginea biroului. 

— De fiecare dată a evadat din închisoare, așa că îl caută și în 
ziua de azi, deși nu foarte insistent, probabil, fiindcă nu a fost 
arestat pentru delicte grave. 

— Nici de asta nu-mi amintesc, spuse Frank. 


VP - 199 


— Niciunul dintre rapoarte nu menţionează cum a scăpat, 
continuă Bobby, dar bănuiesc că nu rupând gratiile, săpând un 
tunel, confecționând un pistol din săpun sau folosind una dintre 
metodele tradiționale de evadare. A, nu, nu Frank al nostru! 

— S-a teleportat, ghici Hal. A dispărut când nu se uita nimeni. 

— Fac pariu că așa a făcut, aprobă Bobby. Și după aceea a 
început să umble cu acte false, ca să-l poată mulţumi pe orice 
poliţist care l-ar trage pe dreapta. 

Privind hârtiile din faţa ei, Julie spuse: 

— Ei bine, Frank, cel puţin acum știm că ăsta este numele tău 
adevărat, și ţi-am găsit și o adresă în districtul Santa Barbara, 
care nu e o cameră de hotel. Incepem să facem progrese. 

— V-a sunat ceasul, Holmes, Spade și Miss Marple! exclamă 
Bobby. 

Incapabil să le împărtășească optimismul, Frank se întoarse în 
scaunul în care se așezase ceva mai devreme. 

— Progrese, da. Dar nu câte ar trebui, și nu destul de repede. 
Se lăsă în față, cu mâinile împreunate între genunchi, și se uită 
morocănos la podea. Tocmai mi-a venit o idee urâtă. Dacă n-am 
făcut greșeli numai în reconstituirea hainelor? ci, cumva, și a 
corpului meu? Nu ceva vizibil. Sute sau mii de mici greșeli la 
nivel celular. Asta ar explica de ce mă simt atât de mizerabil, de 
obosit și de ce mă dor toate. Și dacă fac greșeli atunci când îmi 
reconstruiesc creierul... asta ar explica de ce sunt atât de 
confuz, de înceţoșat și incapabil să citesc sau să socotesc. 

Julie se uită, pe rând, la Hal și la Bobby, constatând că 
amândoi ar fi vrut să-l consoleze pe Frank, dar nu puteau, 
pentru că ipoteza emisă de el nu era numai posibilă, ci chiar 
probabilă. 

— Catarama de alamă arăta normal până când a atins-o 
Bobby... și atunci s-a făcut praf, zise Frank. 


40. 


Toată noaptea, mintea lui Thomas, golită de somn, se umplu 
de coşmaruri. Visă că mânca fiinţe mici, de vii. Visă că bea 
sânge. Visă că era Cel Rău. 


VP - 200 


Se trezi brusc, se ridică în capul oaselor și încercă să ţipe, dar 
era golit de sunete. Rămase locului o vreme, tremurând 
înspăimântat și respirând atât de repede, încât începu să-l doară 
pieptul. 

Soarele se întorsese, iar noaptea plecase, și asta îl făcu să se 
simtă mai bine. Se dădu jos din pat și își puse papucii. Pijamaua 
era leoarcă de transpiraţie. Tremura de frig. Imbrăcă un halat. 
Se duse la fereastră și privi afară, admirând cerul albastru. 
Rămășițele de ploaie făceau ca gazonul să pară umed, 
trotuarele mai închise la culoare ca de obicei, pământul din 
răzoarele de flori aproape negru, iar în băltoace cerul se reflecta 
ca-ntr-o oglindă. Îi plăceau toate acestea, pentru că lumea 
întreagă părea curată și proaspătă după ce ploaia se scursese 
din nori. 

Se întrebă dacă Cel Rău era tot foarte departe, sau se 
apropiase, dar nu încercă să îl găsească. Pentru că în noaptea 
trecută, Cel Rău încercase să-l prindă. Și era atât de puternic, 
încât Thomas abia scăpase. Și chiar după ce scăpase, Cel Rău 
încercase să-l urmărească. Il simţise agățându-se de el, 
încercând să traverseze noaptea o dată cu el, și se 
descotorosise repede de el, dar poate că data viitoare nu avea 
să mai fie atât de norocos, și poate că Cel Rău îl va urmări până 
în cameră. Nu doar mintea acestuia, ci chiar Cel Rău în carne și 
oase. Nu înțelegea cum s-ar fi putut întâmpla așa ceva, dar știa 
cumva că este posibil. Și chiar Cel Rău venea la azil, atunci a fi 
treaz avea să fie ca și când ai dormi cu un coșmar în cap. 
Lucruri îngrozitoare aveau să se întâmple, și fără nicio speranţă. 
Întorcându-se de la fereastră și îndreptându-se către baie, 
Thomas aruncă o privire către patul lui Derek și îl văzu mort. Era 
întins pe spate. Faţa îi era lovită și umflată. Ochii îi erau larg 
deschişi și sticloși. Și gura îi era deschisă, de pară ar fi strigat, 
dar sunetele ieșiseră din el ca aerul dintr-un balon găurit să-ţi 
puteai da seama că altele nu aveau să mai iasă vreodată. ȘI 
sânge ieșise din el, mult sânge, iar din burtă îi ieșea un foarfece 
înfipt până la mâner, același foarfece pe care Thomas îl folosea 
pentru a decupa poze din reviste atunci când făcea poezii în 
imagini. 

Simţi o durere în inimă, de parcă cineva ar fi înfipt un foarfece 
și în el. Dar nu era o durere fizică, ci ceea ce numea el o „durere 
simțită”, pentru că simțea pierderea lui Derek, nu durere 


VP - 201 


adevărată. Dar durea la fel de tare, pentru că Derek fusese 
prietenul lui și lui îi plăcuse de Derek. Era și speriat, pentru că 
simţea că Cel Rău îl omorâse pe Derek, că Cel Rău era acolo, la 
azil. Apoi realiză că povestea putea continua așa cum se 
întâmpla uneori la televizor, cu venirea polițiștilor care vor crede 
că Thomas l-a omorât pe Derek, îl vor învinovăţi pe Thomas și 
toată lumea îl va uri pentru ceea ce făcuse, numai că nu o 
făcuse el, și în acest timp Cel Rău va continua să se afle în 
libertate, făcând și mai mult rău, poate chiar făcându-i lui Julie 
ce-i făcuse lui Derek. 

Durerea, teama pentru el însuși, teama pentru Julie, toate 
acestea începeau să-l depășească. Thomas se agăţă de tăblia 
patului său și încercă să inspire. Nu reușea. Pieptul i se blocase. 
Apoi, în sfârșit, aerul intră și o dată cu el și un miros urât, și 
după o vreme înţelese că era mirosul sângelui lui Derek, așa că 
se înecă și aproape că vărsă. 

Ştia că trebuie-să-se-controleze. Infirmierilor nu le plăcea 
atunci când nu-te-controlai, așa că-ţi dădeau-ceva-pentru- 
binele-tău. Thomas se-controlase întotdeauna până atunci și nu 
voia să cedeze tocmai acum. 

Incercă să nu miroasă sângele. Inspiră adânc. Se forţă să-și 
deschidă ochii și să se uite la cadavru. Ştia că avea să fie tot 
acolo, așa că nu avea să mai fie o surpriză atât de mare. 

Surpriza fu și mai mare. Cadavrul dispăruse. 

Thomas închise ochii, duse o mână la față și privi printre 
degetele răsfirate. Cadavrul continua să nu se afle acolo. 

Incepu să tremure, gândindu-se că acum era ca în alte filme 
de la televizor, în care cadavrele rele umblau ca ființele vii, 
putrezind și făcând viermi, cu oasele vizibile pe alocuri, și 
omorau oamenii fără motiv, iar uneori îi și mâncau. Niciodată nu 
putuse să urmărească o astfel de poveste până la capăt, și nici 
nu i-ar fi plăcut să joace într-un asemenea film. 

Era atât de înspăimântat, încât aproape că îi televiză lui 
Bobby: „Oameni morți, atenţie, atenţie, oameni morți, lacomi și 
răi care umblă printre noi”, dar se opri când văzu că pe 
cearșafurile lui Derek nu era nicio urmă de sânge. Așternuturile 
nu erau nici măcar boţite. Patul era strâns. Niciun cadavru 
umblător nu ar fi fost atât de rapid, încât să se dea jos din pat, 
să schimbe așternuturile și să strângă patul în cele doar câteva 
secunde în care Thomas avusese ochii închiși. Apoi, Thomas 


VP - 202 


auzi dușul curgând în baie și pe Derek cântând încet, așa cum 
făcea mereu când se spăla. O clipă, Thomas își imagină un 
cadavru făcând duș, încercând să fie curat, dar nereușind decât 
să înfunde baia cu bucăţi de carne putredă. Își dădu seama că 
Derek nu era mort și că, de fapt, nu văzuse niciun cadavru în 
pat. Ştia ce văzuse, era încă un lucru pe care-l învățase de la 
televizor: un miraj. 

Derek nu fusese ucis. Ceea ce văzuse Thomas fusese 
imaginea lui Derek mort a doua zi, sau peste un număr de zile. 
Putea să fie ceva ce avea să se întâmple, oricât ar fi încercat 
Thomas să se opună, sau ceva care urma să se întâmple, numai 
dacă Thomas nu încerca să se opună, dar cel puţin nu era ceva 
care să se fi întâmplat deja. 

Dădu drumul tăbliei patului și se duse la masa de lucru. Îi 
tremurau picioarele. Se simţi ușurat când se așeză. Deschise 
sertarul cel mai de sus al dulapului de lângă masă. Își văzu 
foarfecele acolo, la locul lui, împreună cu creioanele colorate, 
stilourile, agrafele de hârtie, banda adezivă și capsatorul - și o 
ciocolată pe jumătate mâncată, care n-ar fi trebuit să se afle 
acolo, pentru că atrăgea-gândacii. Scoase bucata de ciocolată 
din sertar și o vâări în buzunarul halatului, cu gândul să o pună în 
frigider mai târziu. 

Se uită o vreme la foarfece, în timp ce Derek cânta în baie, 
gândindu-se cum fusese înfipt în burta acestuia, golindu-l de 
muzică și de alte sunete și trimițându-l în Locul Cel Rău. Până la 
urmă, atinse mânerele din plastic negru. Nu simţi nimic 
deosebit, așa că atinse și lamele metalice. Și atunci simţi ceva 
foarte, foarte rău, de parcă un fulger rămas după o furtună se 
rătăcise în acele lame și acum sărise la el. Îl străbătu un curent 
de lumină fierbinte, electrică. Își retrase mâna imediat. Degetele 
îl furnicau. Inchise sertarul și se așeză repede în pat, trăgându-și 
pătura peste umeri, așa cum ședeau indienii de la televizor în 
jurul unui foc. 

Dușul se opri. Se opri și cântecul. După o vreme, Derek ieși 
din baie, însoţit de un abur cu iz de săpun. Se îmbrăcase. Părul, 
încă ud, și-l pieptănase pe spate. 

Nu era un cadavru intrat în putrefacție. Din câte își putea da 
seama Thomas, era pe de-a-ntregul viu și niciun os nu se vedea 
ieșind din el. 


VP - 203 


— Bună dimineaţa, zise Derek și zâmbi, pocind cuvintele din 
cauză că avea o gură strâmbă și o limbă prea mare. 

— Bună dimineaţa, raspunse Thomas. 

— Ai dormit bine? 

— Îhî. 

— Urmează micul-dejun. 

— Îhî. 

— Poate că avem papanași. 

— Poate. 

— Imi plac papanașii. 

— Derek? 

— Da? 

— Dacă o să-ţi spun vreodată... 

Derek aștepta, zâmbind. 

Thomas se gândi la ce voia să spună și continuă: 

— Dacă o să-ți spun vreodată că vine Cel Rău, și-ți spun să 
fugi, să nu stai pe loc ca un prost. Să fugi. 

Derek se holbă la el, gândindu-se la ce auzise, și continuă să 
zâmbească. 

— Sigur, bine, spuse el, după un timp. 

— Promiţi? 

— Promit. Dar ce este Cel Rău? 

— Nu prea știu sigur, însă cred că o să simt când vine și o să- 
ți spun, iar tu o să fugi. 

— Unde? 

— Oriunde. leși pe hol, găsești niște infirmieri și stai cu ei. 

— Bine. Ar trebui să te speli. Urmează micul-dejun. Poate 
avem papanași. Ă 

Thomas puse pătura deoparte și se dădu jos din pat. Işi luă 
din nou papucii și se duse la baie. 

Când să intre pe ușă, îl auzi pe Derek. 

— Adică la micul-dejun? 

Thomas se întoarse. 

— Ce? 

— Adică s-ar putea să vină ceva rău la micul-dejun? 

— Poate, zise Thomas. 

— Ceva ca... niște ouă fierte? 

— Ce? 


VP - 204 


— Lucrul cel rău... e cumva ouă fierte? Nu-mi plac ouăle 
fierte, cleioase, puah, asta ar fi ceva rău, nu ca fulgii și 
bananele, și papanașii. 

— Nu, nu, îi răspunse Thomas. Cel Rău nu e un ou fiert. Este o 
persoană, o persoană ciudată și rea. O să simt când vine și-o să- 
ți spun, iar tu o să fugi. 

— A, da, sigur. O persoană. 

Thomas intră în baie și închise ușa. Nu-i crescuse prea mult 
barba. Avea o mașină de bărbierit electrică, dar o folosea doar 
de câteva ori pe lună, iar azi nu avea nevoie de ea. Se spălă 
însă pe dinți. Apoi urină. Dădu drumul la duș. Și numai atunci își 
îngădui să râdă, pentru că trecuse destulă vreme și Derek nu 
avea să mai creadă că Thomas râdea de el. 

Ouă fierte! 

Deși, de obicei, lui Thomas nu-i plăcea să se privească și să 
vadă ce faţă boccie și stupidă are, de astă dată aruncă o privire 
în oglinda aburită. Cândva, cu atât de mult timp în urmă, încât 
aproape că nu-și mai amintea, se privise în oglindă pe când se 
rădea, și, ce să vezi, nu mai arăta așa de rău. Atunci când 
râdea, părea o persoană normală. Dacă se prefăcea însă că râde 
nu arăta deloc normal - trebuia să fie un râs adevărat. Nici 
zâmbetul nu reușea să-i schimbe fața. De fapt, uneori zâmbea 
atât de trist, încât nici nu suporta să se vadă. 

Ouă fierte! 

Thomas clătină din cap și, când nu mai râse, își întoarse 
privirea de la oglindă. 

Cel mai rău lucru la care se putea gândi Derek era să 
mănânce ouă fierte, în loc de papanași, ceea ce era foarte 
amuzant. Încerci să-i povestești lui Derek despre cadavre 
umblătoare, despre foarfece înfipte în burţi și chestii care 
mâncau animale mici, iar bătrânul Derek dă din cap, zâmbește 
și nu pricepe nimic. 

De când își aducea el aminte, Thomas își dorise să fie normal, 
nu prost, și de multe ori mulțumise cerului că măcar nu era la fel 
de prost ca sărmanul Derek. Dar acum aproape că-și dorea să fi 
fost mai prost, ca să scape de acele viziuni urâte și rele, ca să 
uite despre viitoarea moarte a lui Derek, despre venirea Celui 
Rău și despre pericolul în care se afla Julie, ca să nu aibă nicio 
altă grijă în afara ouălor fierte, ceea ce nu ar fi fost o mare 
problemă, având în vedere că îi plăceau, oarecum. 


VP - 205 


41. 


Când Clint Karaghiosis ajunse la Dakota & Dakota, cu puţin 
înainte de ora nouă dimineaţa, Bobby îl luă de umeri, îl întoarse 
în direcţia opusă și intră înapoi în lift, împreună cu el. 

— Conduci tu și eu o să-ți povestesc ce s-a mai întâmplat în 
timpul nopții. Știu că te mai ocupi și de alte cazuri, dar problema 
cu Pollard devine din ce în ce mai urgentă. 

— Unde mergem? 

— Mai întâi, la Laboratoarele Palomar. Ne-au telefonat. Sunt 
gata cu testele. 

Pe cer se mai zăreau doar câţiva nori, departe în munți, ca 
pânzele unei corăbii pornite către răsărit. O zi tipică pentru 
California de Sud: senină, călduţă, totul era verde și proaspăt, 
iar circulaţia atât de încâlcită, încât îl putea transforma și pe 
cetăţeanul mediu într-un psihopat cu spume la gură, care nu-și 
mai dorește altceva decât să apese pe trăgaciul unei mitraliere. 

Clint evită autostrăzile, dar și așa era aglomeraţie. La zece 
minute de Palomar, Bobby îi termină de istorisit întâmplările 
petrecute de când nu se mai văzuseră, în ciuda tuturor 
întrebărilor puse de Clint, care manifestă o uimire reținută, ca 
toate reacţiile sale, dar totuși vizibilă, la aflarea veștii că Frank 
se putea teleporta. 

În cele din urmă, Bobby schimbă subiectul, pentru că, dacă 
vorbea prea mult despre fenomenele oculte cu un tip flegmatic 
cum era Clint, începea să se simtă cu capul în nori, având 
senzaţia că își pierde simţul realităţii. În timp ce se târau ca 
melcul pe Bristol Avenue, îi spuse: 

— Îmi amintesc de vremurile când te puteai duce oriunde în 
districtul Oregon, fără să rămâi blocat din cauza circulației. 

— N-a trecut atât de mult de-atunci. 

— Îmi amintesc de faptul că nu trebuia să stai la coadă ca să 
cumperi o casă. Cererea nu era de cinci ori mai mare decât 
oferta. 

— Mda. 

— Și-mi amintesc că erau răsaduri de portocali peste tot în 
district. 

— Și eu. 

Bobby oftă. 

VP - 206 


— La naiba, am început să fiu ca un moșneag care-i tot dă zor 
cu vremurile bune din trecut! N-o să treacă mult, și o să încep 
să mă gândesc ce frumos era când mai existau încă dinozauri. 

— Vise, spuse Clint. Orice om are un vis, și majoritatea 
oamenilor visează la California, așa că vin mereu aici. Sunt deja 
atât de mulţi, încât visul nu prea mai poate fi realizat - oricum, 
nu în forma lui iniţială, cu care a început totul. Pe de altă parte, 
poate că un vis ar trebui să fie imposibil, sau cel puţin foarte 
greu de atins. Dacă e prea ușor, își pierde sensul. 

Bobby se miră de lunga tiradă a lui Clint, și mai tare îl uimi 
faptul că îl auzea vorbind despre ceva atât de evaziv, precum 
visele. 

— Ești deja un californian, așa că visul tău care e? 

După o scurtă ezitare, Clint răspunse: 

— Că, într-o zi, Felina va putea să audă. În vremurile noastre, 
apar atât de multe descoperiri în medicină, se fac mereu noi și 
noi progrese. 

În timp ce Clint intra pe strada unde se aflau Laboratoarele 
Palomar, Bobby se gândi că visul acestuia era un vis frumos, 
foarte frumos, poate chiar mai minunat decât visul lui și al lui 
Julie. 

Parcară și se îndreptară spre intrarea în clădire. 

— A, apropo, recepţionera de-aici crede că sunt homosexual, 
ceea ce nu mă deranjează. 

— Poftim? 

Clint intră, fără să mai adauge ceva, iar Bobby îl urmă până în 
faţa ferestrei de la recepţie. La tejghea stătea o blondă 
atrăgătoare. 

— Bună, Lisa! o salută Clint. 

— Bună! 

Fata își sublinie răspunsul pocnind un balon din gumă de 
mestecat. 

— Dakota & Dakota. 

— Îmi amintesc, zise ea. Testele voastre sunt gata. Vi le aduc 
imediat. 

Îi aruncă o privire lui Bobby și-i zâmbi, iar el îi zâmbi, la rândul 
lui, deși expresia fetei i se păru oarecum ciudată. 

Blonda reveni cu două plicuri mari, sigilate, unul purtând 
eticheta MOSTRE, celălalt, ANALIZE. Clint i-l înmână pe cel de-al 
doilea lui Bobby, apoi se retraseră din faţa recepţiei. 


VP - 207 


Bobby deschise plicul și răsfoi documentele. 

— Sânge de pisică. 

— Serios? 

— Da. Când Frank s-a trezit în acel motel, era plin de sânge 
de pisică. 

— Ştiam eu că nu e un ucigaș. 

— Pisica s-ar putea să nu fie de acord, zise Bobby. 

— Celelalte chestii ce sunt? 

— Păi... avem o grămadă de termeni tehnici aici... dar, pe 
scurt, este exact ce pare. Nisip negru. 

Întorcându-se în fața recepţiei, Clint spuse: 

— Lisa, îţi mai amintești că am vorbit despre o plajă cu nisip 
negru din Hawaii? 

— Kaimu, îi răspunse ea. E un loc nemaipomenit. 

— Da, Kaimu. E singura? 

— Adică singura plajă cu nisip negru? Nu. Mai e și Punaluu, 
care e un loc la fel de frumos. E vorba de insulele mari. Cred că 
mai există astfel de plaje și pe insulele mici, pentru că și ele au 
vulcani, nu? 

— Ce legătură au vulcanii cu astea? interveni Bobby. 

Lisa își scoase guma din gură și o puse pe o bucăţică de 
hârtie. 

— Păi, din câte știu eu, lava fierbinte se varsă în mare și, la 
contactul cu ea, au loc niște explozii uriașe, care aruncă 
milioane și milioane de așchii de sticlă neagră. In decursul 
timpului, valurile fărâmițează așchiile, transformându-le în nisip. 

— Mai există astfel de plaje și în alte părți, sau numai în 
Hawaii? întrebă Bobby. 

Lisa ridică din umeri. 

— Or mai fi. Clint, băiatul ăsta e... prietenul tău? 

— Mda, răspunse Clint. 

— Adică, prietenul tău bun? 

— Mda, admise Clint, fără să se uite la Bobby. 

Lisa îi făcu lui Bobby cu ochiul. 

— Ascultă, să-i ceri lui Clint să te ducă la Kaimu, pentru că, 
știi, e nemaipomenit să te duci noaptea pe o plajă neagră și să 
faci dragoste la lumina stelelor, și pentru că e moale, dar mai 
ales pentru că nisipul negru nu reflectă lumina ca nisipul 
obișnuit. Ti se pare că plutești prin spaţiu, e întuneric peste tot 


VP - 208 


în jur și ţi se ascut toate simţurile, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. 

— Pare minunat, zise Clint. Ciao, Lisa! 

Se îndreptă spre ușă. 

— Să-l convingi să te ducă la Kaimu, ascultă-mă pe mine. O să 
vă distraţi de minune! îi strigă Lisa lui Bobby, în timp ce acesta îl 
urma pe Clint. 

O dată ajuns afară, Bobby spuse: 

— Clint, vreau să-mi explici ceva. 

— N-ai auzit ce-a zis? Așchiile de sticlă neagră... 

— Nu la asta mă refeream. Hei, uită-te la tine, rânjești! Nu 
cred că te-am mai văzut vreodată rânjind, și nici nu cred că-mi 
place de tine când rânjești. 


42. 


Pe la ora nouă dimineaţa, Lee Chen ajunse la birou. Își 
desfăcu o sticlă cu suc de portocale și se așeză în centrul de 
calcul, în mijlocul aparatelor sale mult iubite, unde o găsi pe 
Julie așteptându-l. 

Lee avea un metru șaptezeci și cinci, era suplu, dar puternic, 
cu pielea oacheșă și părul negru, sârmos, aranjat după moda 
punk. Purta pantofi sport și șosete roșii, pantaloni negri din 
bumbac, încinși cu o curea albă, o cămașă gri cu negru, cu un 
caroiaj subtil, și un sacou negru, cu revere înguste și umeri 
vătuiţi. Era angajatul firmei Dakota & Dakota, cel mai în pas cu 
moda chiar și în comparaţie cu Cassie Hanley, secretara lor, 
care își cheltuia mai toţi banii pe îmbrăcăminte. 

In timp ce Lee ședea în fața calculatoarelor, bându-și sucul, 
Julie îl puse la curent cu cele întâmplate la spital și îi arătă 
listările cu informaţiile pe care Bobby le procurase în dimineaţa 
aceea. Frank Pollard se afla și el acolo, în cel de-al treilea scaun, 
unde Julie îl putea ţine sub supraveghere. Lee nu se arătă nicio 
clipă surprins de ceea ce auzea, ca și când calculatoarele îi 
dăruiseră o asemenea înțelepciune și clarviziune, încât nimic nu- 
| mai putea mira, nici măcar un om capabil de teleportare. Julie 
știa că Lee, asemenea celorlalţi angajaţi ai firmei, avea să 
păstreze secretul clientului lor, dar nu-și dădea seama cât 


VP - 209 


anume din comportamentul lui impasibil era adevărat și cât era 
doar o altă costumaţie pe care o purta în același timp cu hainele 
lui à /a mode. 

Chiar dacă nonșalanţa acestuia era suspectă, talentul său în 
mânuirea calculatoarelor era incontestabil. Când Julie termină 
rezumatul ultimelor evenimente, Lee spuse: 

— Bine, acum ce vrei de la mine? 

Niciunul dintre ei nu se îndoia de reușita a ceea ce i se cerea 
lui Chen. 

Julie îi întinse un caiet. Pe fiecare dintre primele zece pagini 
figurau câte două coloane de serii de bancnote. 

— Am ales niște serii la întâmplare, din fiecare dintre sacii cu 
bani pe care i-a adus Frank. Poţi afla dacă sunt de provenienţă 
ilicită, adică furaţi sau căpătaţi în urma unei răpiri sau a unui 
șantaj? 

Lee răsfoi listele. 

— Seriile nu sunt consecutive? Atunci va fi mai greu. Poliţia nu 
ține, de obicei, seriile banilor furaţi decât atunci când e vorba de 
bancnote nou-nouțe, legate în teancuri de serii consecutive, 
abia ieșite de sub tipar. 

— Majoritatea acestor bani au fost destul de circulați. 

— Mai există o șansă minimă să provină de la o răpire sau un 
șantaj, cum ai spus. Poliţia notează seriile banilor, înainte ca 
aceștia să fie predaţi, pentru cazul în care infractorul scapă. 
Situaţia nu e prea veselă, dar o să-ncerc. Altceva? 

— O întreagă familie, Farris, din Garden Grove, a fost omorâtă 
anul trecut, spuse Julie. 

— Din cauza mea, completă Frank. 

Lee își sprijini coatele pe mânerul scaunului, se lăsă pe spate 
și își împreună degetele. Arăta ca un maestru Zen, care fusese 
nevoit să poarte hainele unui artist modern în urma unei 
încurcături cu bagajele la aeroport. 

— Nimeni nu moare cu adevărat, domnule Pollard. Se duc 
doar de-aici acolo. Tristeţea e bună, dar sentimentele de 
vinovăție sunt inutile. 

Deși nu cunoștea prea mulți fanatici ai calculatoarelor, Julie 
bănuia că puţini dintre ei reușesc să îmbine realităţile dure ale 
științei și tehnologiei cu religia. Dar Lee ajunsese la credința în 
Dumnezeu chiar prin intermediul muncii sale cu calculatoarele și 
al interesului pentru fizica modernă. li explicase, odată, de ce o 


VP - 210 


înţelegere profundă a spaţiului fără dimensiuni al reţelelor de 
calculatoare combinată cu imaginea universului, creată de fizica 
modernă, ducea inevitabil la credinţă, dar Julie nu înţelesese o 
iotă. 

Îi dădu lui Lee datele și detaliile crimelor Farris și Roman. 

— Credem că toți au fost omorâţi de același individ. N-am 
idee ce nume poartă, așa că îi zic domnul Fulger. Ținând cont de 
brutalitatea crimelor, considerăm că este vorba despre un 
maniac cu o listă lungă de asasinate la activ. Dacă avem 
dreptate, atunci activităţile sale au fost atât de răspândite, sau 
și-a acoperit urmele atât de bine, încât presa nu și-a dat seama 
niciodată că aceste crime sunt legate între ele. 

— Pentru că, altfel, adăugă Frank, le-ar fi anunţat cu titluri de 
senzație pe prima pagină. Mai ales dacă individul își mușca 
întotdeauna victimele. 

— Dar, zise Julie, având în vedere că în zilele noastre 
majoritatea departamentelor de poliţie sunt legate între ele prin 
calculator, poliţia s-ar putea să fi depășit granițele de jurisdicție 
și să-și fi dat seama de lucruri care au scăpat presei. S-ar putea 
să existe câteva investigaţii discrete, conduse de autorităţile 
locale, de stat și federale. Vrem să știm dacă poliţia californiană, 
sau FBl-ul se află pe urmele domnului Fulger, și orice alte fapte 
legate de el, oricât de mărunte ar fi. 

Lee zâmbi. În mijlocul feței oacheșe, dinţii săi păreau ca niște 
șipci de fildeș. 

— Asta înseamnă că trebuie să trecem dincolo de fișierele din 
domeniul public. Va trebui să le sparg parolele din departament 
în departament, până ajung la FBI. 

— E greu? 

— Foarte. Dar am o oarecare experienţă. 

Işi suflecă mânecile cămășii, își flexă degetele și se întoarse 
spre calculator ca un pianist care se pregătește să interpreteze 
Mozart. Ezită o clipă și-i aruncă o privire lui Julie. 

— O să mă strecor în sistemele lor pe căi lăturalnice, ca să nu 
mă poată depista. N-o să le deteriorez datele și nu o să încalc 
securitatea naţională, așa că, probabil, nu voi fi observat. Dar, 
dacă se prinde cineva și reușește să mă găsească, s-ar putea să 
vă retragă licenţa pentru chestia asta. 


VP - 211 


— Mă voi sacrifica eu, luând asupra mea toată vina. Lui Bobby 
nu i se va retrage licenţa, așa că agenţia nu va înceta să existe. 
Cât timp o să dureze? 

— Patru-cinci ore, poate mai mult, poate mult mai mult. Ar 
putea să-mi aducă cineva prânzul pe la douășpe? Aș prefera să 
mănânc aici, în loc să iau o pauză. 

— Sigur. Ce vrei să comanzi? 

— Un hamburger mare, cu garnitură dublă de cartofi prăjiţi, și 
o îngheţată de vanilie. 

Julie se strâmbă. 

— Cum se face că un tip așa de modern ca tine n-a auzit de 
colesterol? 

— Am auzit de el, dar nu-mi pasă. Oricum, colesterolul nu mă 
poate omori. Nu poate decât să mă mute din viaţa asta ceva 
mai devreme. 


43. 


Archer van Corvaire întredeschise jaluzeaua care acoperea 
geamul antiglont de la ușa magazinului său din Newport Beach. 
Se uită bănuitor la Bobby și Clint, deși îi cunoștea și îi aștepta. In 
cele din urmă, descuie ușa și îi lăsă să intre. 

Van Corvaire avea cam cincizeci și cinci de ani, dar investea o 
grămadă de bani și de timp în încercarea de a părea mai tânăr. 
În tentativa de a întârzia inevitabilul, se supusese la diverse 
intervenţii chirurgicale; pentru a îmbunătăţi ceea ce crease 
natura, își făcuse operaţii estetice la nas, obraji și bărbie. Purta 
o perucă atât de bine croită, încât ar fi trecut drept propriul său 
păr vopsit în negru, dar insistența lui destrăma iluzia prin gelul 
pe care îl folosea din abundență. Dacă s-ar fi scufundat într-o 
piscină, ar fi arătat ca periscopul unui submarin. 

După ce trase cele două zăvoare, se întoarse către Bobby. 

— Nu fac niciodată afaceri dimineaţa. Nu primesc vizitatori 
decât după-amiază, anunţă el. 

— Vă suntem recunoscători pentru excepţia pe care ați făcut- 
o pentru noi, răspunse Bobby. 

Van Corvaire oftă cu afectare. 

— Ei bine, ce este? 


VP - 212 


— Am o piatră pe care aș dori să o evaluați. 

Van Corvaire se chiori la el, ceea ce nu era prea plăcut, având 
în vedere că ochii lui erau, oricum, la fel de apropiaţi ca ai unei 
nevăstuici. Inainte de a-și fi schimbat numele, îl chema Jim Bob 
Spleener, și un prieten i-ar fi putut spune că, atunci când se 
chiora bănuitor, arăta exact ca un Spleener, și nicidecum ca un 
Van Corvaire. 

— O evaluare? Asta-i tot? 

Îi conduse prin salonul magazinului, care era mic, dar luxos: 
tavan acoperit cu tapet lucrat de mână; pereţi tapetaţi cu 
catifea albă; podele de stejar lăcuite; covor cu motive regionale, 
executat de Patterson, Flynn & Martin în nuanţe de piersică, 
bleu-pal și ocru; o sofa modernă, albă, flancată de mese din 
lemn noduros, finisat, realizate de Bau; patru scaune elegante, 
împletite din trestie, încercuind o masă rotundă, acoperită cu o 
placă de sticlă destul de groasă pentru a rezista unei lovituri de 
baros. 

În stânga, se afla o vitrină mică cu exponate. Van Corvaire nu 
făcea lucrări decât la comandă; bijuteriile sale erau create la 
cererea acelor clienţi foarte bogați și lipsiţi de gust, cărora li se 
pare necesar să poarte coliere de sute de mii de dolari, atunci 
când se duc la petreceri de caritate, unde donează câte o mie 
de dolari, și care nu sesizează niciodată ridicolul situaţiei. 

Peretele din spate era acoperit de o oglindă în care Van 
Corvaire se admiră cu o evidentă plăcere în timp ce traversa 
camera. Nu-și luă aproape deloc ochii de la ea până când nu 
trecu de ușa de la camera lui de lucru. 

Bobby se întrebă dacă lui Van Corvaire nu i se întâmpla, 
uneori, să fie atât de captivat de propria lui imagine, încât să 
uite de ușă și să se dea cu capul de oglindă. Nu-i plăcea Jim Bob 
van Corvaire, dar cunoștințele narcisistului în materie de pietre 
prețioase se dovedeau deseori utile. 

Cu ani în urmă, când firma de investigaţii Dakota & Dakota se 
numea doar Dakota, fără ampersand și fără redundanţă (mai 
bine nu-i spunea asta lui Julie, pe care ar fi amuzat-o 
exprimarea, dar care i-ar fi arătat lui „redundanţă”), Bobby îl 
ajutase pe Van Corvaire să recupereze o avere în diamante pe 
care i le furase o iubită. Bătrânul Jim Bob își dorea cu disperare 
pietrele prețioase, dar nu voia ca femeia să fie trimisă la 
închisoare, așa că apelase la Bobby, în loc să se ducă la poliţie. 


VP - 213 


Femeia reprezentase singurul punct slab pe care Bobby îl 
văzuse vreodată la Van Corvaire; în anii care trecuseră, 
bijutierul reușise, probabil, să-l elimine și pe acesta. 

Bobby pescui din buzunar una dintre pietrele roșii mai mari. 
Bijutierul făcu ochii mari. 

Flancat de Clint și de Bobby care se uita peste umărul său, 
bijutierul se așeză pe un taburet înalt, la masa de lucru, și 
examină piatra nefinisată cu o lupă. Apoi o puse sub obiectivul 
unui microscop. 

— Ei? întrebă Bobby. 

Bijutierul nu-i răspunse. Se ridică, îi dădu la o parte, și se duse 
la un alt taburet, situat în altă parte a mesei de lucru. Acolo 
folosi o balanţă ca să determine greutatea pietrei și o alta ca să 
vadă dacă greutatea ei specifică se potrivește cu cea a vreunei 
pietre preţioase cunoscute. 

În cele din urmă, se mută pe un al treilea taburet, în faţa unei 
menghine. Scoase dintr-un sertar o cutie în care se aflau trei 
pietre mari, finisate, așezate pe catifea albastră. 

— Rebuturi de diamant, spuse el. 

— Mie mi se par drăguțe, zise Bobby. 

— Au prea multe defecte. 

Alese unul dintre diamante și îl fixă bine în menghină. Apucă 
piatra roșie cu un cleşte micuţ și încercă să zgârie diamantul cu 
una dintre muchiile ei mai ascuţite, depunând un efort 
considerabil. Apoi lăsă cleștele și piatra roșie deoparte, luă o 
altă lupă, se aplecă să studieze diamantul defect. 

— O mică zgărietură, constată el. Diamantul zgârie diamantul. 

Ținu piatra roșie între degetul mare și arătător, privind-o 
fascinat... și cu lăcomie. 

— De unde o aveţi? 

— Nu-ţi putem spune, preciză Bobby. Deci e doar un diamant 
roșu? 

— „Doar”? Diamantul roșu s-ar putea să fie cea mai rară 
piatră prețioasă din lume! Trebuie să mă lăsaţi s-o comercializez 
pentru voi. Am clienţi care ar da oricât ca să și-o pună într-un 
colier. Probabil că va fi prea mare pentru un inel, chiar și după 
ce va fi finisată. E uriașă! 

— Cât valorează? întrebă Clint. 

— Nu pot să spun până când nu e finisată. Dar, în orice caz, e 
vorba de milioane. 


VP - 214 


— Milioane? zise Bobby, neîncrezător. O fi ea mare, dar nici 
chiar așa. 

Van Corvaire își dezlipi, în cele din urmă, privirea de la piatră 
și se uită la Bobby. 

— Nu înţelegi. Până acum nu se cunosc decât șapte diamante 
roșii în toată lumea. Acesta este al optulea. Și, o dată ce va fi 
finisat, se va situa între primele două ca mărime. Nu prea există 
nimic mai de preţ ca ăsta. 

e 

În faţa micului magazin al lui Archer van Corvaire, privind 
circulaţia intensă și zgomotoasă de pe autostrada Pacific Coast, 
cu luminaţia de discotecă pe care o creau razele soarelui căzând 
pe tabla și pe geamurile mașinilor, era greu de crezut că liniștea 
din Newport, care-și purta povara sa de iahturi frumoase, se 
găsea chiar după clădirile din partea opusă a străzii. Într-o clipă 
de subită iluminare, Bobby își dădu seama că întreaga sa viaţă 
(și probabil cea a majorităţii oamenilor) semăna cu acea stradă: 
aglomerațţie și zgomot, strălucire orbitoare și mișcare, o goană 
disperată pentru a te desprinde de turmă, pentru a realiza ceva 
și a te ridica deasupra vârtejului comerțului, astfel încât să 
câștigi timp de gândire și o șansă de a atinge seninătatea 
sufletească - și în tot acest timp seninătatea se afla la doar 
câţiva pași, de cealaltă parte a străzii, exact în afara razei 
vizuale. 

Această idee contribui la formarea unui sentiment subtil față 
de cazul Pollard: îl privea acum ca pe o capcană, sau, mai bine- 
zis, ca pe o cușcă pentru veverițe, care se învârtea din ce în ce 
mai repede în timp ce el fugea fără încetare, încercând să 
găsească un punct stabil pe podeaua rotitoare. Se opri vreo 
câteva secunde în fața ușii deschise a mașinii, simțindu-se prins, 
încarcerat. În acel moment, nu mai știu cu siguranţă de ce 
fusese atât de dornic să preia cazul lui Frank, în ciuda 
pericolelor evidente, riscând tot ce-i era drag. Știa acum că 
motivele pe care i le înșirase lui Julie și lui însuși - simpatie 
pentru Frank, curiozitate, pasiune pentru un caz cu totul și cu 
totul diferit - erau doar justificări, nu motive, și că adevărata sa 
motivaţie îi rămânea încă de neînțeles. 

Tensionaţi, se urcară în mașină, și Bobby trase ușa în timp ce 
Clint pornea motorul. 


VP - 215 


— Bobby, câte diamante roșii crezi că erau în borcanul acela? 
O sută? 

— Mai mult. Câteva sute. 

— Valorând cam cât? Sute de milioane? 

— Poate un miliard sau chiar mai mult. 

O vreme, se priviră unul pe celălalt în tăcere. Nu pentru că ar 
fi rămas fără cuvinte, ci pentru că erau prea multe de spus, și nu 
era ușor să-și dea seama de unde să înceapă. 

În cele din urmă, Bobby spuse: 

— Dar n-ai putea transforma pietrele în bani - în orice caz nu 
prea repede. Ar trebui să le dai drumul pe piaţă, una câte una, 
pe o perioadă lungă de timp, pentru a nu se devaloriza brusc, 
dar și pentru a nu provoca senzaţie și a atrage atenţia, ca să nu 
fii obligat să răspunzi la unele întrebări nedorite. 

— Când, după o sută de ani de săpături pentru diamante, în 
toată lumea s-au găsit numai șapte diamante roșii... de unde 
naiba a făcut Frank rost de un borcan plin? 

Bobby clătină din cap și nu spuse nimic. 

Clint se căută în buzunarul de la pantaloni și scoase un 
diamant ceva mai mic decât cel pe care îl adusese Bobby pentru 
a fi evaluat de Van Corvaire. 

— L-am luat acasă să i-l arăt Felinei. Aveam de gând să-l 
returnez, dar m-ai scos afară înainte de a apuca să-l pun la loc. 
Acum, fiindcă știu ce este, nu vreau să-l mai ţin la mine nicio 
clipă. 

Bobby luă piatra și o puse lângă cealaltă. 

— Mulţumesc, Clint. 

a 

Biroul doctorului Dyson Manfred, din locuința acestuia, aflată 
în Turtle Rock, era cel mai neplăcut loc pe care-l văzuse Bobby 
în viaţa lui. Se simţise mai bine în urmă cu o săptămână, când 
stătuse lipit de podeaua dubei sale în timp ce se ferea de 
rafalele de foc automat ce amenințau să-l facă bucăţi, decât 
acum, în mijlocul colecției de gândaci exotici, cu multe 
piciorușe, carapace și antene, care i se păreau total 
respingători. 

De mai multe ori, Bobby văzu cu coada ochiului o mișcare 
într-una dintre vitrinele de pe perete, dar de câte ori se întorcea 
să vadă care dintre creaturile hidoase încerca să evadeze, 
descoperea că spaima lui fusese fără temei. Toate acele 


VP - 216 


specimene de coșmar erau înfipte în ace și nemișcate, aliniate 
una lângă alta, și nu lipsea niciuna. De asemenea, ar fi putut să 
jure că auzea foșnete și foieli în sertarele unor măsuţe care, cu 
siguranţă, erau pline de alţi gândaci, dar bănuia că și acele 
zgomote erau la fel de imaginare ca și mișcările pe care le zărea 
cu coada ochiului. 

Deși știa că Clint era un stoic înnăscut, pe Bobby îl 
impresionase ușurința cu care acesta suporta înfiorătorul decor. 
lată un angajat la care nu trebuia să renunţe niciodată. Se hotărî 
spontan să-i mărească salariul chiar în ziua aceea. 

Doctorul Manfred îi inspira lui Bobby la fel de multă neliniște 
ca și colecția care-i aparținea. Entomologul înalt, slab și cu 
membre lungi i se părea că era rezultatul unei încrucișări dintre 
un jucător de baschet și una dintre acele insecte africane pe 
care le vezi în filmele despre natură și pe care speri să nu le 
întâlnești niciodată în viaţa de toate zilele. 

Manfred ședea pe un scaun tras mult în spatele biroului său, 
iar ei stăteau în faţa lui. Își îndreptaseră atenţia asupra unei tăvi 
de laborator albă, emailată, de șaizeci de centimetri lungime și 
treizeci lățime, aflată în centrul biroului și acoperită de un 
prosop alb. 

— N-am mai închis ochii de când mi-a adus domnul 
Karaghiosis asta, spuse Manfred, și nici în noaptea asta n-o să 
dorm, încercând să rezolv întrebările la care încă nu am găsit 
răspuns. Această disecţie a fost cea mai fascinantă din toată 
cariera mea și mă îndoiesc că voi mai avea parte vreodată de o 
asemenea experienţă. 

Patosul cu care vorbea Manfred - și implicaţia că nicio 
mâncare bună, sau o femeie frumoasă, niciun apus de soare, 
sau un pahar de vin bun nu ar fi putut să fie nici pe departe la 
fel de satisfăcătoare ca dezmembrarea unei insecte - îi produse 
lui Bobby o senzaţie de greață. 

Se uită la cel de-al patrulea ocupant al camerei, cel puţin 
pentru a-și abate atenţia de la gazda lor insectofilă. Individul 
avea spre cincizeci de ani, era pe atât de rotund pe cât era 
Manfred de lungan, pe atât de roz pe cât era Manfred de palid, 
cu păr auriu-roșcat, ochi albaștri și pistrui. Ședea pe un scaun 
din colț, punând la încercare cusăturile treningului său gri, cu 
mâinile strânse în pumni, așezate pe coapsele solide, arătând ca 
un irlandez venit din Boston care încercase să pătrundă cu forța 


VP - 217 


în viața de luptător de Sumo. Entomologul nu-l prezentase și nici 
măcar nu făcuse vreo referire la personajul durduliu. Bobby se 
gândi că, probabil, prezentările aveau să fie făcute numai atunci 
când o să dorească entomologul. Se hotări să nu forțeze nota, 
fie și numai pentru că grăsanul îi privea cu un amestec de 
mirare, suspiciune și teamă, care-l făcură să creadă că nu o să 
le placă ce avea el de spus. 

Cu degetele sale lungi - pe care Bobby le-ar fi dat cu Flit, 
dacă l-ar fi avut la îndemână -, Dyson Manfred îndepărtă 
prosopul de pe tavă, dezvăluind rămășițele insectei lui Frank. 
Capul, câteva piciorușe, unul dintre cleștișorii cu multe 
articulaţii și alte câteva părţi care nu puteau fi identificate 
fuseseră tăiate și puse deoparte. Fiecare dintre bucăţelele 
scârboase era așezată pe un suport de stofă, așa cum ar fi 
prezentat un bijutier o piatră prețioasă unui eventual client. 
Bobby se holbă la capul cât o prună, cu ochișorii micuţi, roșii- 
albaștri, apoi la cei doi ochi mai mari, galben-murdar, care 
semănau la culoare cu ochii lui Dyson Manfred. Îl trecu un fior. 
Corpul gândacului era în mijlocul tăvii, așezat pe spate. Burta 
fusese despicată, țesuturile superficiale fuseseră îndepărtate, și 
acum se putea vedea mașinăria din interior. 

Folosind vârful strălucitor al unui bisturiu micuţ, pe care-l 
mânuia cu graţie și precizie, entomologul le indică sistemele 
respirator, digestiv și excretor. Manfred se referea la „marea 
artă a mecanismelor biologice”, dar Bobby nu vedea nimic care 
s-ar fi putut compara cu o pictură de Matisse; de fapt, 
măruntaiele insectei erau chiar mai respingătoare decât 
exteriorul. Unul dintre termenii folosiţi - „camera de lustruire” - 
i se păru cam ciudat, dar, când întrebă ce însemna, Manfred se 
mulţumi să-i zică „fiecare lucru la timpul său” și trecu mai 
departe. 

Când entomologul termină de povestit, Bobby îi zise: 

— Bine, bine, am înțeles cum funcţionează drăcia asta, dar ce 
ne spune asta despre ce am vrea să știm? De pildă, de unde 
vine? 

Manfred îl privi, fără să-i răspundă. 

— Din jungla sud-americană? îl iscodi Bobby. 

Expresia ochilor chihlimbarii ai lui Manfred era greu de 
descifrat, iar tăcerea sa era ciudată. 

— Africa? insistă Bobby. 


VP - 218 


Privirea entomologului îl făcea să se simtă chiar mai crispat 
decât era. 

— Domnule Dakota, rosti Manfred, în cele din urmă, nu pui 
întrebarea cea mai potrivită. Hai să ţi le pun eu pe cele 
interesante. Cu ce se hrănește această creatură? Ei bine, ca să 
mă exprim în cei mai simpli termeni pe care îi poate pricepe 
orice neiniţiat, mănâncă o largă varietate de minerale, roci și 
soluri. Ce ex... 

— Mănâncă tărână? întrebă Clint. 

— Acesta e un mod chiar mai simplu de a pune problema, 
admise Manfred. Nu prea exact, înţelegeţi, dar e mai simplu. 
Incă nu ne dăm seama cum descompune acele substanţe sau 
cum le transformă în energie. Există unele aspecte ale biologiei 
sale pe care le vedem perfect, dar care încă reprezintă un 
mister. 

— Eu credeam că insectele mănâncă plante, sau mortăciuni, 
sau se mănâncă unele pe altele, spuse Bobby. 

— Așa e, confirmă entomologul. Fiinţa aceasta nu este o 
insectă, și, de fapt, niciun alt fel de membru al clasei Artropoda. 

— Puteam să jur că e o insectă, zise Bobby, aruncând o privire 
la gândacul dezmembrat și strâmbându-se involuntar. 

— Nu, răspunse Manfred, aceasta este, în mod evident, o 
ființă ce trece prin pământ și piatră, capabilă să ingereze bucăţi 
din acel material mari cât boabele de struguri. Următoarea 
întrebare este: dacă asta mănâncă, atunci, ce excretă? lar 
răspunsul, domnule Dakota, e că excretă diamante. 

Bobby tresări, de parcă entomologul l-ar fi lovit. 

li aruncă o privire lui Clint, care părea la fel de surprins. Cazul 
Pollard provocase tot felul de modificări în comportamentul lui 
Clint, iar acum îi răpise și expresia impasibilă. 

Clint întrebă pe un ton care părea să sugereze că Manfred 
încearcă să-i ia drept proști: 

— Adică, chestia asta transformă pământul în diamante? 

— Nu, nu, răspunse Manfred. Mănâncă metodic din filoanele 
de diamant, până când găsește pietrele. Apoi le înghite 
împreună cu învelișul lor mineral, digeră acel înveliș, și trece 
diamantul brut în camera de lustruire, în care orice corp străin 
este înlăturat prin frecarea cu acești perișori tari. 

Le arătă perișorii cu bisturiul. 

— Apoi scoate diamantul pe cealaltă parte. 


VP - 219 


Entomologul deschise sertarul central al biroului său și scoase 
o batistă albă, pe care o despături, dezvelind trei diamante roșii, 
mult mai mici decât cel dus de Bobby la Van Corvaire, dar 
valorând, probabil, sute de mii de dolari fiecare. 

— Le-am găsit în diverse puncte din sistemul creaturii. 

Cel mai mare dintre ele avea încă un înveliș parţial, compus 
din minereuri maro-cenușii. 

— Astea sunt diamante? întrebă Bobby, făcând pe prostul. N- 
am mai văzut niciodată diamante roșii. 

— Nici eu. Așa că am făcut o vizită unui alt profesor, un 
geolog care se ocupă și de studiul pietrelor preţioase, și l-am dat 
jos din pat la miezul nopţii, ca să vadă pietrele. 

Bobby aruncă o privire irlandezului care se pregătea să 
devină luptător de Sumo, dar individul nu se ridică din scaun și 
nu scoase o vorbă, așa că era clar că nu el era geologul. 

Manfred le explică ceea ce Bobby și Clint știau deja: că aceste 
diamante erau printre cele mai rare lucruri de pe pământ, iar ei 
se prefăcură surprinși. 

— Această descoperire mi-a întărit bănuielile pe care le 
aveam în privința creaturii, așa că m-am dus direct la doctorul 
Gavenall și l-am trezit, și pe el, aproape de ora două dimineaţa. 
S-a îmbrăcat imediat, ne-am întors aici și, de-atunci, stăm și 
lucrăm și nu ne credem ochilor. 

In sfârșit, bondocul se ridică și se apropie de birou. 

— Roger Gavenall, îl prezentă Manfred. Roger este genetician, 
specialist în ADN recombinat, cunoscut în toată lumea pentru 
proiectele sale originale asupra ingineriei genetice pe scară 
largă, ce ar putea să evolueze pe baza cunoștințelor noastre 
actuale. 

— Îmi pare rău, zise Bobby, dar n-am mai înţeles nimic după 
„Roger este...”. Mă tem că va trebui să folosiţi un limbaj mai 
popular. 

— Sunt genetician și futurolog, explică Gavenall, cu o voce 
neașteptat de melodioasă, ca aceea a unui prezentator de 
televiziune. Cea mai mare parte a ingineriei genetice se va 
desfășura, în viitorul apropiat, pe o scală microscopică, creând 
bacterii noi și utile, înlocuind genele din corpul uman care sunt 
răspunzătoare de boli ereditare. Dar, în cele din urmă, vom 
putea crea specii întregi de noi animale și insecte, adică 
inginerie genetică macroscopică - fiinţe utile, cum ar fi 


VP - 220 


mâncători de țânțari, care ne-ar scuti de necesitatea de a 
pulveriza insecticide în regiuni ca Florida. Sau vaci care să fie de 
două ori mai mici decât cele actuale, dar care să aibă un 
metabolism mai eficient, astfel încât să consume mai puţină 
mâncare, dar să producă de două ori mai mult lapte. 

Bobby se gândi să-i sugereze lui Gavenall să combine cele 
două invenţii, și să creeze vaci mici, care să se hrănească numai 
cu țânțari, dar care să producă de trei ori mai mult lapte. Dar se 
abţinu, fiind sigur că niciunul dintre cei doi savanţi nu i-ar 
aprecia umorul. Oricum, trebuia să recunoască faptul că nevoia 
sa de a face glume era doar o modalitate de a face haz de 
stranietatea crescândă a cazului Pollard. 

— Această ființă, continuă Gavenall, indicând gândacul 
descompus din tavă, nu este creată de natură. Este, cât se 
poate de limpede, o formă proiectată, atât de uimitor de 
orientată pe sarcina pe care o îndeplinește, încât este, în mod 
intrinsec, o mașină biologică. O mașinărie de extras diamante. 

Dyson Manfred folosi un forceps și bisturiul ca să întoarcă 
insecta - care nu era o insectă - pentru ca ei să poată vedea 
semnele roșii de pe carapacea neagră. 

Bobby avu senzaţia că aude mișcări furișe din mai multe 
colţuri ale biroului și ar fi vrut ca Manfred să lase lumina soarelui 
să pătrundă în birou. Ferestrele erau acoperite cu obloane din 
lemn. Gândacilor le plac umbrele și întunericul, iar lămpile din 
birou nu păreau destul de puternice pentru a-i împiedica să iasă 
din sertarele lor și să i se cațere lui Bobby pe picioare. 

Cu burta deasupra biroului și indicând semnele purpurii, 
Gavenall spuse: 

— Călăuzindu-ne după o intuiţie pe care am avut-o și eu, și 
Dyson, i-am arătat aceste semne unui coleg de la 
departamentul de matematică, și acesta ne-a spus că ele 
reprezintă, fără nicio îndoială, un cod binar. 

— La fel cum e codul de pe produsele pe care le cumperi de la 
magazinul alimentar, completă entomologul. 

— Adică, aceste pete roșii reprezintă numărul gândacului? 
întrebă Clint. 

— Exact. 

— Ca o... ca o placă de înmatriculare? 

— Mai mult sau mai puţin, confirmă Manfred. Încă nu am 
analizat nicio mostră din materialul roșu, dar bănuim că se va 


VP - 221 


dovedi a fi un material ceramic, lipit, într-un fel sau altul, de 
carapace. 

— Undeva se află o mulțime de chestii de-astea, spuse 
Gavenall, care sapă cu hărnicie după diamante roșii, și fiecare 
are un cod după care poate fi identificată de către cel care le-a 
creat și le-a pus la lucru. 

Bobby se luptă cu această idee, încercând să găsească o 
modalitate de a o potrivi în universul pe care îl cunoștea, dar se 
văzu nevoit să renunțe. 

— Bine, doctore Gavenall, deci crezi că e posibil să fie 
proiectate fiinţe de acest fel... 

— N-aș fi crezut, replică geneticianul. Nu mi-ar fi trecut prin 
cap. N-am făcut decât să-mi dau seama ce este această 
creatură, o dată ce-am văzut-o. 

— În regulă, dar aţi putut s-o identificaţi, ceea ce nici eu, nici 
Clint, nu am fi reușit. Așa că, spune-mi acum, cine a putut să 
creeze o atare blestemăţie? 

Manfred și Gavenall schimbară o privire încărcată de 
semnificaţii și tăcură un timp, de parcă ar fi cunoscut răspunsul, 
dar s-ar fi temut să-l dezvăluie. În cele din urmă, coborându-și 
vocea de prezentator de bingo la o tonalitate și mai poetică, 
Gavenall zise: 

— Cunoștinţele de genetică și de tehnologie necesare pentru 
obținerea unei astfel de creaturi nu există încă. Nu suntem încă 
nici pe departe capabili să... să... nici pe departe. 

— Cât mai trebuie să evolueze știința până când vom putea 
să facem chestii de-astea? se interesă Bobby. 

— N-avem cum să dăm un răspuns precis, interveni Manfred. 

— Ghiciţi. 

— Zeci de ani? zise Gavenall. Un secol? Cine știe? 

— Stai așa, se repezi Clint. Ce vreţi să spuneţi? Că chestia 
asta vine din viitor? Că a trecut printr-un tunel al timpului din 
secolul următor? 

— Fie așa, răspunse Gavenall, fie... nu vine deloc din această 
lume. 

Uluit, Bobby privi gândacul cu aceeași repulsie, dar cu mai 
mult respect decât înainte. 

— Chiar crezi că ar putea să fie o mașină biologică creată de 
fiinţe de pe o altă planetă? Un obiect extraterestru? 


VP - 222 


Buzele lui Manfred se mișcară, dar nu se auzi nimic, de parcă 
i-ar fi pierit glasul în faţa a ceea ce avea de spus. 

— Da, admise geneticianul, un obiect extraterestru. Mi se 
pare o explicaţie mai plauzibilă decât cea cu tunelul timpului. 

În timp ce Gavenall vorbea, gura lui Dyson Manfred continuă 
să se miște într-o încercare ratată de a birui tăcerea, iar 
maxilarul prelung îl făcea să semene cu o lăcustă atunci când se 
hrănește. Găsindu-și, în cele din urmă, cuvintele, acestea 
țâșniră din el: 

— Vrem să înțelegeţi că noi refuzăm, refuzăm în mod 
categoric, să vă înapoiem acest specimen. Am fi niște savanţi 
degeneraţi, dacă am permite ca un asemenea specimen 
incredibil să încapă pe mâinile unor nepricepuţi, și îl vom păstra 
și apăra, la nevoie și prin forță. 

O roșeaţă colorase obrajii entomologului, dându-i o nuanţă 
sănătoasă pentru prima oară de când îl cunoscuse Bobby. 

— Și prin forţă, repetă el. 

Bobby nu avea niciun fel de îndoială că el și Clint îi puteau 
snopi fără vreo dificultate pe omul-gândac și pe partenerul său 
bondoc, dar nu era nevoie. Nu-i păsa dacă păstrau creatura în 
tăvile lor, atât timp cât acceptau niște reguli de bază în legătură 
cu modul în care o făceau publică. 

Deocamdată, nu-și mai dorea decât să iasă din acea casă 
plină de insecte și să simtă căldura soarelui și aerul proaspăt. 
Sunetele șoptite din sertare, deși erau cu certitudine imaginare, 
deveneau tot mai intense cu fiecare clipă. Entomofobia sa îl 
făcea să-și piardă minţile și se temea că o s-o ia la goană, 
țipând; se întrebă dacă spaima lui era evidentă și pentru ceilalţi, 
sau dacă mai avea încă suficient autocontrol pentru a o 
ascunde. Drept răspuns, simţi o picătură de sudoare pe tâmplă. 

— Haideţi să fim absolut sinceri, zise Gavenall. Obligaţia 
noastră față de știință nu este singura care ne cere să păstrăm 
specimenul. În momentul în care anunţăm descoperirea, vom fi 
niște oameni făcuţi, atât din punct de vedere academic, cât și 
financiar. Niciunul dintre noi nu este un necunoscut în domeniul 
său, dar așa ceva ne-ar propulsa în vârf, și suntem gata să 
facem orice pentru a ne apăra interesele. 

Ochii săi albaștri se îngustară, iar fața sa deschisă se 
transformă într-o figură hotărâtă. 


VP - 223 


— Nu spun că aș omori ca să păstrez acest specimen... dar 
nici nu afirm contrariul. 

Bobby oftă. 

— Am lucrat odată pentru UCI, făcând cercetări în trecutul 
unor posibili viitori membri, așa că, știu că în lumea academică, 
competiția, răutatea și murdăria sunt la fel de mari, sau chiar 
mai mari, ca în politică sau în lumea artistică. Nu am de gând să 
mă cert cu voi pe tema asta. Dar va trebui să cădem de acord 
asupra unui termen înainte de care să nu faceți publice 
rezultatele. Vreau să nu întreprindeți nimic ce ar putea îndrepta 
atenţia presei asupra clientului meu înainte de a-i rezolva cazul 
și de a fi siguri că se află... în afara oricărui pericol. 

— Și când o să se-ntâmple asta? se interesă Manfred. 

Bobby ridică din umeri. 

— Peste o zi, două. Poate o săptămână. Nu cred că o să ne ia 
mai mult timp. 

Entomologul și geneticianul se priviră, radiind de bucurie. 

— Nu e nicio problemă, zise Manfred. O să avem nevoie de un 
răgaz mult mai mare până să terminăm de studiat specimenul, 
până să ne pregătim primul articol și să ne elaborăm strategia 
privind modalitatea de a trata cu comunitatea științifică și cu 
mass-media. 

Bobby avu senzaţia că aude cum un sertar din spatele său se 
deschide încet, și din el se revarsă un torent de urechelnițe 
uriașe. 

— Dar vom lua cele trei diamante cu noi, zise el. Sunt destul 
de valoroase și aparțin clientului nostru. 

Manfred și Gavenall ezitară, simulară un protest și apoi 
acceptară rapid. Clint luă pietrele și le înveli iarăși în batistă. 
Capitularea savanților îl convinse pe Bobby că fuseseră mai mult 
de trei diamante în gândac, poate chiar cinci, și că le mai 
rămâneau două pietre cu care să-și sprijine teoriile despre 
originile și utilitatea creaturii. 

— Am vrea să-l întâlnim pe clientul dumneavoastră, să-l 
întrebăm câte ceva, zise Gavenall. 

— Asta depinde de el, răspunse Bobby. 

— Este esenţial. Trebuie să-l vedem. 

— Numai el poate hotărî, zise Bobby. Aţi obținut cam tot ce- 
ați vrut. S-ar putea ca, în cele din urmă, să accepte, și atunci 
veţi căpăta tot ce doriţi. Dar nu insistați acum. 


VP - 224 


Grăsunul încuviinţă. 

— E cinstit. Dar spune-mi... de unde a găsit chestia asta? 

— Nu-și mai amintește. Are amnezie. 

Sertarul din spatele său era larg deschis. Auzea cum se 
ciocneau între ele carapacele insectelor, care scăpau de-acolo și 
se îndreptau către el. 

— Trebuie să plecăm, anunţă Bobby. Nu mai putem întârzia 
nicio clipă. 

leși repede din birou, încercând să nu lase impresia că fuge 
de frică. 

Clint îl urmă, împreună cu cei doi savanţi, și, o dată ajunși la 
ușa din faţă, Manfred zise: 

— Poate că ceea ce spun o să sune ca un articol dintr-un ziar 
de scandal, dar, dacă acesta este un obiect extraterestru, atunci 
nu credeți că clientul vostru a ajuns cumva pe... o navă 
interstelară? Există indivizi care pretind că au fost răpiți și 
supuși unor experienţe la bordul unei nave extraterestre... și 
care întotdeauna trec printr-o perioadă de amnezie înainte de a- 
și aminti adevărul. 

— Indivizii aceia sunt fie nebuni, fie escroci, i-o tăie Gavenall. 
Nu ne putem asocia la așa ceva. Doar dacă în acest caze 
adevărat, admise el, încruntându-se. 

Din prag, fericit că se afla afară, Bobby îl privi peste umăr și 
zise: 

— Poate că este. Mă aflu în situaţia de a considera că orice 
este adevărat înainte de a fi demonstrat contrariul. Eu am însă 
senzația că... ceea ce i se întâmplă clientului meu este mult mai 
straniu decât o răpire de către extratereștri. 

— Cu mult, aprobă Clint. 

Fără să mai insiste, se îndreptară spre mașină. Bobby 
deschise ușa și se opri o clipă, ezitând să intre în Chevrolet-ul lui 
Clint. Adierea ce venea dinspre colinele Irvine părea atât de 
curată pe lângă aerul stătut din biroul lui Manfred. 

Își puse o mână în buzunar și pipăi cele trei diamante. 

— Căcăţei de gândac, șopti el. 

Când intră, în sfârșit, în mașină și trânti ușa, abia rezistă 
tentației de a verifica dacă nu cumva chestiile pe care le simţise 
colcăindu-i sub cămașă erau adevărate. 

Manfred și Gavenall rămăseseră în prag, uitând-se la ei de 
parcă s-ar fi așteptat ca mașina lor să se lase pe spate și să 


VP - 225 


țâșnească spre stele, pentru a se întâlni cu o navă strălucitoare, 
ca în filmele lui Spielberg. 

Clint conduse câteva sute de metri, coti la o intersecție și, de 
îndată ce ieșiră din raza vizuală a celor doi savanţi, trase pe 
dreapta și opri. 

— Bobby, de unde dracu' a pus Frank mâna pe fiinţa aia? 

Bobby îi răspunse printr-o altă întrebare: 

— Oare în câte locuri se duce atunci când se teleportează? 
Banii, gândacul și diamantele roșii, nisipul negru... și cât de 
departe se află locurile astea? Nu cumva sunt chiar departe de 
tot? 

— Și cine e el? întrebă Clint. 

— Frank Pollard din El Encanto Heights. 

— Nu, vreau să spun, cine e el cu adevărat? 

Clint lovi cu pumnul în volan. 

— Cine naiba e Frank Pollard din El Encanto? 

— Cred că tu ai vrea să știi nu atât cine este el, cât mai 
degrabă... ce este el. 


44. 


Bobby îi făcu o surpriză și veni în vizită. 

Mâncase de prânz înainte să vină Bobby. Desertul îi stăruia lui 
Thomas în minte. Nu gustul. Amintirea. Îngheţată de vanilie și 
căpșuni proaspete. Felul în care te face să te simţi desertul. 

Era singur în camera lui, în fotoliu, gândindu-se să compună o 
poezie în poze care să te lase cu aceeași senzaţie de înghețată 
și căpşuni, nu cu gustul, ci cu acea senzaţie plăcută, așa încât, 
dacă într-o zi nu aveai îngheţată și căpşuni, să te uiţi la poezie și 
să ai aceeași senzaţie plăcută fără să mănânci nimic. Desigur, 
nu putea folosi poze de îngheţată și căpșuni în poezie, pentru că 
atunci n-ar mai fi fost o poezie, ar fi fost doar un mod de a 
spune ce bune sunt înghețata și căpșunile. O poezie nu se 
limitează la a spune, ea îţi arată și te face să simţi. 

Apoi, Bobby intră pe ușă, iar Thomas fu atât de bucuros, încât 
uită de poezie și se îmbrăţișară. Mai venise cineva cu Bobby, dar 
nu era Julie, așa că Thomas rămase dezamăgit. Se simți și 
stânjenit, pentru că se dovedi că mai întâlnise acea persoană de 


VP - 226 


câteva ori în ultimii ani, dar nu-și putea aminti pe loc, ceea ce-l 
făcu să se simtă prost. Era Clint. Thomas repetă numele în cap 
de mai multe ori, sperând ca data viitoare să și-l amintească: 
Clint, Clint, Clint, Clint, Clint. 

— Julie n-a putut să vină, zise Bobby. Dădăcește un client. 

Thomas nu înțelese de ce un bebeluș avea nevoie de un 
detectiv particular, dar nu întrebă. La televizor, numai adulţii 
aveau nevoie de detectivi particulari, care să le poarte de grijă, 
motiv pentru care se și numeau particulari. Nu înţelese nici cum 
putea un bebeluș să plătească un detectiv, deoarece el știa că 
tipii de genul lui Bobby și Julie lucrau pentru bani, ca și restul 
lumii, în afară de bebeluși, care erau prea mici să poată face 
ceva. Așa că de unde avea acel bebeluș bani să-i plătească? 
Thomas spera că ei n-o să fie păcăliţi și că n-o să rămână fără 
banii pe care îi meritau, fiindcă munceau foarte mult. 

— M-a rugat să-ți transmit că te iubește și mai mult azi decât 
ieri, și că mâine te va iubi și mai mult decât azi, îi spuse Bobby. 

Se îmbrăţișară din nou, pentru că, de data asta, Thomas îi 
transmitea îmbrățișarea lui Julie. E 

Clint întrebă dacă putea să vadă ultimul clasor cu poezii. Il luă 
și se așeză în partea cealaltă a camerei, în fotoliul lui Derek - 
ceea ce era în regulă, întrucât Derek nu era acolo, ci în camera 
de recreaţie. 

Bobby mută scaunul de lângă masa de lucru, trăgându-l mai 
aproape de fotoliul lui Thomas. Se așeză și discutară despre 
acea zi frumoasă și albastră și despre florile drăgălașe din fața 
ferestrei lui Thomas. 

Mai vorbiră o vreme despre multe alte lucruri, și Bobby era 
haios, doar că, atunci când vorbea despre Julie, se schimba. |ţi 
dădeai seama că e îngrijorat pentru Julie. Când vorbea despre 
ea, era ca o poezie în imagini bună: nu spunea că e îngrijorat, 
dar ţi-o arăta și îţi transmitea starea lui. 

Thomas era deja îngrijorat pentru Julie, așa că grija lui Bobby 
îl făcu să se simtă de-a dreptul înspăimântat. 

— În momentul de faţă, suntem foarte ocupați cu cazul la care 
lucrăm, îi explică Bobby, așa că, probabil, niciunul dintre noi nu 
te va mai putea vizita înainte de week-end-ul ăsta sau de 
începutul săptămânii viitoare. 

— Bine, sigur, zise Thomas, și simţi cum îl umple un val rece. 


VP - 227 


De fiecare dată când Bobby aducea vorba despre noul lor caz, 
poezia lui în imagini era mai ușor de descifrat. 

Thomas se întrebă dacă acesta era cazul în care urmau să-l 
întâlnească pe Cel Rău. Era destul de sigur că da. Se gândi că ar 
trebui să-i spună lui Bobby despre Cel Rău, dar nu știa în ce fel. 
Oricum ar fi spus-o, ar fi părut cel mai prost om din azil. Era mai 
bine să aștepte până când se apropia pericolul și atunci avea să- 
i televizeze lui Bobby un avertisment adevărat, care să-l facă pe 
acesta să se păzească de Cel Rău și să-l împuște, dacă-l vede. 
Bobby asculta avertismentele televizate, fiindcă nu știa de unde 
vin, nu știa că i le trimite un om prost. 

lar Bobby știa să tragă cu pistolul, ca toţi detectivii, pentru că, 
de cele mai multe ori, lumea era rea și nu știai când te întâlnești 
cu cineva care încearcă să te împuște el primul, sau să te calce 
cu mașina, sau să te înjunghie sau să te sugrume, sau, uneori, 
să încerce să te arunce de pe o clădire, sau chiar să-facă-astfel- 
ca-totul-să-pară-o-sinucidere, și, având în vedere că cei mai 
mulţi dintre oamenii buni nu aveau pistoale, detectivii care îi 
apărau erau nevoiţi să știe să tragă. 

După o vreme, Bobby trebui să iasă. Nu la toaletă, ci afară în 
lume, la slujbă. Așa că se îmbrăţișară din nou. Și apoi Bobby și 
Clint plecară, iar Thomas rămase singur. 

Se duse și se uită pe fereastră. Ziua era bună, mai bună decât 
noaptea. Dar chiar și acum când soarele alunga aproape tot 
întunericul la marginea lumii, și ce mai rămânea se ascundea 
după copaci și clădiri, mai rămânea ceva rău. Cel Rău nu 
plecase dincolo de marginea lumii o dată cu noaptea. Se afla 
încă acolo, în ziuă, puteai să-l simţi. 

Noaptea trecută, când se apropiase prea mult de Cel Rău, și 
acesta încercase să-l prindă, fugise repede. Ştia că Cel Rău 
căuta să afle cine este și unde este, și că voia să vină la azil și 
să-l mănânce, așa cum mâncase și micile animale. Așa că se 
hotărâse să nu se mai apropie de el, să stea departe, dar acum 
nu mai putea să-și țină promisiunea din cauza lui Julie și a 
bebelușului. Dacă Bobby, care nu-și făcea niciodată probleme, 
își făcea acum griji pentru Julie, atunci Thomas trebuia să fie și 
mai îngrijorat decât era. Şi dacă Julie sau Bobby credeau că 
bebelușul trebuie apărat, atunci și Thomas trebuia să se 
gândească la bebeluș, întrucât ce era important pentru Julie era 
important și pentru el. 


VP - 228 


Se întinse cu sufletul către ziuă. 

Era acolo. Încă foarte departe. 

Nu se apropie. 

Îi era frică. 

Dar, de dragul lui Julie, al lui Bobby și al bebelușului, trebuia 
să-și învingă teama, trebuia să se apropie, să știe tot timpul 
unde se află Cel Rău și dacă vine spre ei. 


45. 


Jackie Jaxx ajunse la biroul firmei Dakota & Dakota abia pe la 
ora patru și zece după-amiaza, la o oră după ce se întorseseră 
Bobby și Clint, și, spre enervarea lui Julie, petrecu cam o 
jumătate de oră încercând să creeze o atmosferă prielnică 
muncii sale. Se gândi că era prea multă lumină în cameră, așa 
că trase perdelele ferestrelor mari, deși apropierea amurgului 
de iarnă și norii care veneau dinspre Pacific alungaseră o mare 
parte din strălucirea zilei. Incercă diverse aranjamente cu cele 
trei lămpi de alamă, fiecare dintre ele având câte trei becuri, 
ceea ce părea să-i ofere un număr infinit de combinaţii posibile; 
în cele din urmă, lăsă una dintre ele la șaptezeci de waţi, pe 
cealaltă la treizeci și pe ultima o închise de tot. Îl rugă pe Frank 
să se mute de pe canapea pe unul dintre scaune, apoi se 
declară nemulţumit, scoase scaunul mare al lui Julie din spatele 
biroului, îl puse pe Frank în el și așeză celelalte patru scaune pe 
un semicerc în jurul lui. 

Julie bănuia că Jackie ar fi putut să lucreze la fel de bine și 
fără aceste artificii. Dar era un artist și nu putea să-și modifice 
comportamentul teatral nici atunci când nu se afla pe scenă. 

In ultimii ani, magicienii renunţaseră la pseudonimele 
țipătoare, ca marele Blackwell sau Harry Houdini, în favoarea 
unora care cel puțin aduceau a nume adevărate, dar Jackie era 
un nostalgic. La fel cum adevăratul nume al lui Houdini era Erich 
Weiss, Jackie fusese botezat David Carver. Deoarece numerele 
sale de magie erau comice, evitase un pseudonim misterios. Și, 
pentru că își dorise de când era mic să facă parte din lumea 
cluburilor de noapte din Las Vegas, își alesese o identitate care, 
pentru el și cei din cercul lui social, sugera aristocrația din 


VP - 229 


Nevada. Când alți puști se gândeau să devină profesori, doctori, 
agenți imobiliari sau mecanici auto, tânărul David Carver visa să 
devină un fel de Jackie Jaxx; acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, 
visul lui devenise realitate. 

Deși nu era angajat în momentul de faţă, având o pauză deo 
săptămână între două spectacole, Jackie purta o costumaţie de 
scenă: un costum negru cu revere brodate cu verde-smarald și 
manșete la sacou, o cămașă verde asortată și pantofi negri de 
piele lăcuită. Avea treizeci și șase de ani, un metru șaptezeci, un 
ten nesănătos, părul vopsit în negru și dinţii nefiresc de albi, 
graţie miracolelor tehnicilor dentare moderne. 

Cu trei ani în urmă, firma Dakota & Dakota fusese angajată de 
patronul hotelului din Las Vegas, cu care Jackie avea un contract 
pe termen lung, pentru a rezolva dificila problemă a descoperirii 
celui care încerca să-l șantajeze pe magician. Cazul avusese 
multe întorsături neașteptate, dar pe Julie o surprinsese cel mai 
tare faptul că, o dată ajunși la capătul lui, reușise să treacă 
peste antipatia ei iniţială faţă de magician, și acesta chiar îi 
devenise oarecum simpatic. Oarecum. 

In cele din urmă, Jackie se așeză pe scaunul din faţa lui Frank. 

— Julie, tu și cu Clint staţi în dreapta mea. Bobby, în stânga, 
te rog. 

Julie nu vedea niciun motiv pentru care să nu stea unde ar fi 
avut chef, dar nu insistă. 

Jumătate din numerele lui Jackie constau în hipnotizarea și 
exploatarea comică a unor membri din public. Cunoștinţele sale 
asupra tehnicilor hipnotice erau atât de vaste și înțelegea atât 
de profund funcţionarea creierului în stare de transă, încât era 
invitat frecvent la conferinţe medicale la care participau psihiatri 
și psihologi interesaţi de aspectele practice ale hipnozei. Poate 
că ar fi reușit să convingă un psihiatru să-i ajute să învingă 
amnezia lui Frank prin regresie hipnotică, dar era îndoielnic că 
puteau găsi un specialist mai calificat în acest domeniu decât 
Jackie Jaxx. 

Pe deasupra, oricât de fantastice ar fi fost cele aflate de Jackie 
de la Frank, se bazau pe faptul că avea să le ţină secrete. Le 
datora mult lui Bobby și lui Julie și, în ciuda defectelor sale, era 
un om care-și plătea mereu datoriile și care păstra unele urme 
de loialitate, atât de rare în lumea egoistă a artiștilor. 


VP - 230 


În lumina gălbuie a lămpilor de alamă, în timp ce noaptea se 
lăsa cu repeziciune dincolo de perdelele trase, vocea 
melodioasă și controlată a lui Jackie, cu tonalitățţile ei rotunjite și 
inflexiunile ei dramatice, atrăgea atenţia nu numai lui Frank, ci 
și tuturor celorlalți. Jackie folosea o mărgea de cristal atârnată 
pe un lănţișor de aur ca să-l facă pe Frank să se concentreze, 
după ce le spusese celorlalţi să se uite la faţa lui Frank, și nu la 
mărgea, pentru a evita să cadă în transă. 

— Frank, te rog să urmărești cum clipește lumina în cristal, o 
lumină dulce și minunată, trecând dintr-o parte într-alta, o 
lumină foarte caldă și atrăgătoare, caldă, clipind... 

După o vreme, oarecum amorţită și ea de textul monoton al 
lui Jackie, Julie observă cum ochii lui Frank își pierdeau 
expresivitatea. 

Aflat lângă ea, Clint porni micul casetofon pe care-l folosise ca 
să-l înregistreze pe Frank în după-amiaza zilei trecute. 

Continuând să legene lănţișorul, Jackie zise: 

— Frank, acum vei intra într-o stare de relaxare profundă, în 
care vei auzi numai vocea mea, numai a mea, și vei răspunde 
numai vocii mele, nimănui altcuiva... 

După ce îl făcuse pe Frank să cadă într-o stare de transă 
profundă și-i dăduse instrucţiunile privitoare la interogatoriul ce 
urma, Jackie îi spuse să închidă ochii. Frank se conformă. 

Jackie puse lanţul deoparte și întrebă: 

— Care este numele tău? 

— Frank Pollard. 

— Unde locuiești? 

— Nu știu. 

Julie îl înștiinţase la telefon, în dimineaţa acelei zile, despre 
informaţiile pe care încercau să le obţină de la clientul lor, așa 
că Jackie continuă: 

— Ai locuit vreodată în El Encanto? 

O ezitare. Apoi un răspuns: 

— Da. 

Vocea lui Frank era neobișnuit de monotonă. Era atât de tras 
la față și de palid, încât arăta ca un cadavru exhumat care 
fusese readus la viaţă prin mijloace vrăjitorești pentru a servi ca 
intermediar între membrii unei ședințe de spiritism și sufletele 
celor morți. 

— Îți amintești adresa la care ai locuit în El Encanto? 


VP - 231 


— Nu. 

— Era Pacific Hill Road, numărul 1458? 

Frank se încruntă, dar se relaxă aproape imediat. 

— Da. Aceasta este adresa... pe care Bobby a găsit-o... cu 
calculatorul. 

— Dar îţi amintești de acest loc? 

— Nu. 

Jackie își aranjă ceasul Rolex, apoi își trecu mâinile prin păr. 

— Unde ai locuit în El Encanto, Frank? 

— Nu știu. 

— Trebuie să-mi spui adevărul. 

— Da. 

— Nu mă poţi minţi, Frank, și nici nu-mi poţi ascunde ceva. Îți 
este imposibil în starea ta actuală. Unde ai locuit acolo? 

— Nu știu. 

— Ai locuit singur? 

— Nu știu. 

— Îţi amintești că ai fost la spital ieri-noapte, Frank? 

— Da. 

— Şi ai... dispărut? 

— Așa mi s-a spus. 

— Unde ai dispărut, Frank? 

Liniște. 

— Frank, unde ai dispărut? 

— Mi-e... mi-e frică. 

— De ce? 

— Nu... nu știu. Nu pot să mă gândesc. 

— Frank, îţi amintești că joia trecută te-ai trezit în mașina ta, 
parcată pe o stradă din Laguna Beach? 

— Da. 

— Mâinile tale erau pline de nisip negru. 

— Da. 

Frank își șterse mâinile de coapse, de parcă ar fi simţit firele 
de nisip lipite de palmele sale umede. 

— De unde ai luat nisipul acela, Frank? 

— Nu știu. 

— Nu te grăbi. Gândește-te. 

— Nu știu. 

— Îți amintești că după aceea te-ai dus la un motel... ai 
ațipit... și te-ai trezit plin de sânge? 


VP - 232 


— Îmi amintesc, zise Frank și se cutremură. 

— De unde era sângele acela, Frank? 

— Nu știu, răspunse, Frank amărăt. 

— Era sânge de pisică, Frank. Știai că e sânge de pisică? 

— Nu. 

Pleoapele îi tresăriră, dar nu le deschise. Continuă: 

— Doar sânge de pisică? Adevărat? 

— Îți amintești să te fi întâlnit cu vreo pisică în acea zi? 

— Nu. 

În mod clar, se impunea o tehnică mai agresivă pentru a 
obţine răspunsurile de care avea nevoie. Jackie începu să-l ducă 
pe Frank înapoi în timp, ajungând treptat la internarea sa în 
spital, apoi la momentul trezirii pe aleea din Anaheim, când nu- 
și cunoștea decât numele. Dincolo de acel punct se putea afla 
memoria sa, dacă reușea să-l convingă să treacă prin cortina de 
amnezie și să-și regăsească trecutul. 

Julie se aplecă puţin, uitându-se dincolo de Jackie Jaxx și 
întrebându-se cum îi plăcea lui Bobby spectacolul. Se gândea că 
mărgeaua și celelalte trucuri îi atinseseră sufletul copilăresc și 
că o să-l vadă zâmbind și cu ochii strălucind de plăcere. 

Dar el era întunecat, cu dinţii încleștaţi și maxilarul împins în 
față. Îi povestise ce aflase de la Dyson Manfred, iar Julie fusese 
la fel de uimită și de zguduită ca și el și Clint. Dar aceasta nu 
părea să explice actuala lui stare de spirit. Poate se afla încă sub 
impresia  gândacilor din casa entomologului. Sau, poate, 
continua să fie tulburat de visul pe care îl avusese săptămâna 
trecută: vine ceva rău, ceva rău... 

Ea nu acordase nicio semnificaţie visului. Acum se întreba 
dacă nu fusese chiar profetic. După toate lucrurile stranii pe 
care Frank le adusese în viața lor, se simţea îndemnată, mai 
degrabă, să creadă în previziuni. 

Vine ceva rău, ceva rău... 

Poate că era domnul Fulger. 

Jackie îl adusese pe Frank pe alee, exact în momentul în care 
se trezise într-un loc străin, dezorientat și amețit. 

— Acum mergi mai departe, Frank, încă un pic, câteva 
secunde, și apoi alte câteva, înapoi, înapoi, trecând de 
întunericul total din mintea ta, dincolo de acel zid negru din 
mintea ta... 


VP - 233 


De la începutul interogatoriului, Frank păruse că se 
împuţinează în scaunul Juliei, de parcă ar fi fost o figură de 
ceară căzută în foc. Se făcuse și mai palid, deși nu ai fi crezut că 
așa ceva era posibil, și era la fel de alb ca parafina. Dar acum, 
fiind forţat să se întoarcă în trecut, își îndreptă spatele și apucă 
brațele fotoliului. Părea să crească, revenind la dimensiunile 
sale normale, ca și când ar fi băut unul dintre elixirele pe care le 
găsea Alice în cursul aventurilor ei din vizuina iepurelui. 

— Unde te afli acum? întrebă Jackie. 

Ochii lui Frank tresăriră în spatele pleoapelor închise. Nu 
scoase decât niște sunete nearticulate: 

— Uh... ah... 

— Unde te afli acum? insistă Jackie, blând, dar ferm. 

— Licurici, spuse Frank cu o voce tremurată. Licurici într-o 
furtună! 

Incepu să respire repede, superficial, de parcă i-ar fi fost greu 
să-și umple plămânii cu aer. 

— Ce vrei să spui, Frank? 

— Licurici... 

— Unde ești, Frank? 

— Pretutindeni. Nicăieri. 

— Nu există licurici în California de Sud, Frank, așa că trebuie 
să fii în altă parte. Gândește-te, Frank. Uită-te în jurul tău și 
spune-mi unde te afli. 

— Nicăieri. 

Jackie mai făcu câteva încercări nereușite de a-l convinge pe 
Frank să descrie împrejurimile și să fie mai explicit în privința 
licuricilor. 

— Du-l de-aici, zise Bobby. Mai în trecut. 

Julie aruncă o privire spre casetofonul lui Clint și văzu rolele 
învârtindu-se în spatele capacului de plastic. 

Cu vocea sa melodioasă și vibrantă, într-o cadență ritmică, 
seducătoare, Jackie îi ordonă lui Frank să treacă de întunericul 
presărat cu licurici. 

— Ce caut eu aici? spuse Frank, deodată. 

Nu se referea la biroul firmei Dakota & Dakota, ci la locul din 
amintirile sale în care îl atrăsese Jackie. 

— De ce aici? 

— Unde ești, Frank? 


VP - 234 


— Casa. Ce naiba caut aici, de ce am venit aici? E o nebunie, 
n-ar trebui să fiu aici. 

— A cui e casa, Frank? întrebă Bobby. 

Din cauză că i se spusese să nu audă decât vocea 
hipnotizatorului, Frank nu răspunse până când Jackie nu repetă 
întrebarea. Apoi zise: 

— E casa ei. E casa ei. Ea e moartă, bineînțeles, e moartă de 
șapte ani, dar casa e încă a ei și va fi întotdeauna așa, cățeaua 
o să bântuie mereu pe-aici, nu poţi să distrugi o forță atât de 
malefică, nu în întregime, o parte din ea încă persistă în locurile 
unde a trăit, în toate lucrurile pe care le-a atins. 

— Cine e ea, Frank? 

— Mama. 

— Mama ta? Cum o chema? 

— Roselle. Rossele Pollard. 

— E vorba de casa din Pacific Hill Road? 

— Da. Uită-te la ea, Dumnezeule, ce loc, ce loc întunecat, ce 
loc rău. Cum pot oamenii să nu-și dea seama ce loc rău este? Nu 
își dau seama că acolo trăiește ceva îngrozitor? Plângea. 
Lacrimile îi licăreau în ochi și apoi i se scurgeau pe obraz. 
Mâhnirea îi distorsiona vocea: Oare ei nu pot vedea ce e acolo, 
cine trăiește acolo, se ascunde și se-nmulţește în acel loc rău? 
Sunt oamenii orbi? Sau, pur și simplu, nu vor să vadă? 

Julie se simţi sfâșiată de vocea torturată a lui Frank și de 
agonia care-i schimonosise acestuia trăsăturile, făcându-le să 
semene cu ale unui copil pierdut și înfricoșat. Dar își întoarse 
ochii de la el și se uită dincolo de hipnotizator, încercând să 
vadă cum reacționase Bobby la cuvintele „locul cel rău”. 

Bobby o privea. Îngrijorarea ce-i întuneca ochii albaștri 
demonstra elocvent că expresia nu-i scăpase. ` 

Lee Chen intră în cameră cu un teanc de listări. Inchise ușa 
fără zgomot. Julie își duse un deget la buze, apoi îi făcu semn să 
se așeze pe canapea. 

Jackie îi vorbea lui Frank cu blândeţe, străduindu-se să-i 
calmeze frica ce-l cuprinsese. 

Brusc, Frank ţipă. Era, mai degrabă, un sunet de animal 
înfricoșat, decât de om. Își îndreptă și mai mult spatele. 
Tremura. Deschise ochii, dar era evident că nu vede nimic din 
cameră; se afla încă în transă. 


VP - 235 


— Dumnezeule, vine, vine acum, probabil că gemenele i-au 
spus că sunt aici, vine! 

Teama lui Frank era atât de pură și de intensă, încât o parte 
din ea i se transmise și lui Julie. Pulsul și respiraţia ei se 
accelerară. 

Încercând să-și relaxeze subiectul pentru a putea coopera cu 
el, Jackie zise: 

— Calmează-te, Frank. Relaxează-te și calmează-te. Nimeni 
nu poate să-ţi facă vreun rău. Nu ţi se poate întâmpla nimic. Fii 
calm, relaxează-te, fii calm. 

Frank scutura din cap. 

— Nu. Vine, vine și, de data asta, o să mă prindă. La dracu’, 
de ce m-am întors aici? De ce m-am întors și i-am dat ocazia să 
mă prindă? 

— Relaxează-te... 

— A venit! Frank încercă să se ridice în picioare, dar păru prea 
vlăguit pentru a o face, și se limită la a-și înfige degetele și mai 
adânc în vinilinul ce acoperea brațele fotoliului. E chiar aici, și 
mă vede, mă vede! 

Bobby întrebă: „Cine, Frank?” și Jackie repetă întrebarea. 

— Candy. E Candy! 

Îl mai întrebară o dată numele persoanei de care se temea. 

— Candy, repetă el. 

— Îl cheamă Candy? 

— Mă vede! 

Pe un ton mai puternic și mai autoritar ca până atunci, Jackie 
zise: 

— Te vei relaxa, Frank. Te vei calma și te vei relaxa. 

Dar Frank deveni chiar mai agitat. Începuse să transpire. 
Aţintiţi asupra unui punct îndepărtat în timp și spaţiu, ochii săi 
aveau o expresie sălbatică. Spaima sa părea să se preschimbe 
într-o panică de infarct. 

— Nu prea îl mai controlez, comunică Jackie. Va trebui să-l 
trezesc. 

Bobby se trase mai aproape. A 

— Nu, nu încă. Peste o clipă, dar nu acum. Intreabă-l despre 
Candy. Cine e individul ăsta? 

Jackie repetă întrebarea. 

— E Moartea, răspunse Frank. 

Încruntându-se, Jackie spuse: 


VP - 236 


— Ăsta nu e un răspuns, Frank. 

— E Moartea pe două picioare, e fratele meu, copilul ei, 
copilul ei preferat, progenitura ei, și îl urăsc, iar el vrea să mă 
omoare, și uite-l cum vine! 

Cu un geamăt jalnic, Frank dădu să se ridice din scaun. 

Jackie îi ordonă să rămână pe loc. 

Frank se așeză nesigur, dar spaima sa crescu, căci îl vedea 
încă pe Candy îndreptându-se spre el. 

Jackie încercă să-l aducă înapoi din trecut, către prezent, 
pentru a-l scoate din transă, dar nu reuși. 

— Trebuie să plec acum, acum, acum, zise Frank cu 
disperare. 

Julie se temu pentru el. Nu văzuse niciodată pe cineva mai 
patetic și mai vulnerabil. Era scăldat în transpiraţie și tremura 
violent. Părul îi căzuse pe frunte și îi intra în ochi, fără a acoperi 
însă halucinaţia provenită din trecut. Mâinile sale erau atât de 
încleștate pe brațele fotoliului, încât, în cele din urmă, o unghie 
străpunse învelișul de vinilin. 

— Trebuie să fug de-aici, zise Frank, precipitat. 

Jackie îi ordonă să stea cuminte. 

— Nu, trebuie să fug de el! 

Jackie Jaxx îi spuse lui Bobby: 

— Niciodată nu mi s-a întâmplat așa ceva, am pierdut 
controlul asupra lui. Isuse, uită-te la el, mi-e frică să nu facă 
vreun infarct. 

— Haide, Jackie, trebuie să-l ajuţi, zise Bobby ferm. 

Se ridică din scaun, se ghemui lângă Frank și-i atinse mâna 
într-un gest de încurajare. 

— Bobby, nu! zise Clint, sărind atât de repede de la locul său, 
încât scăpă casetofonul pe care-l ţinuse pe picior. 

Bobby nu-i răspunse lui Clint, pentru că era prea concentrat 
asupra lui Frank, care părea că o să se facă bucăţi în faţa lor. 
Frank era ca un cilindru cu supapa blocată, pe cale să 
explodeze, nu din cauza presiunii aburilor, ci a groazei. Bobby 
căută să-l calmeze, ceea ce Jackie nu reușise. 

O clipă, Julie nu înţelese ce-l făcuse pe Clint să sară în 
picioare. Dar își dădu seama că Bobby văzuse ceva ce le 
scăpase celorlalţi: sânge pe mâna dreaptă a lui Frank. Bobby 
nu-și pusese mâna pe a lui Frank doar pentru a-l liniști; încerca, 
cu cât mai multă blândeţe, să desprindă mâna lui Frank de pe 


VP - 237 


braţul fotoliului, pentru că Frank se tăiase în crăpătura pe care o 
făcuse în vinilin. 

— Vine, trebuie să fug! 

Frank dădu drumul fotoliului, apucă mâna lui Bobby și se 
sculă în picioare, trăgându-l și pe Bobby o dată cu el. 

Brusc, Julie înţelese cauza temerilor lui Clint și se ridică atât 
de repede, încât își răsturnă scaunul. 

— Bobby, nu! 

Îngrozit de arătarea fratelui său ucigaș, Frank ţipă. Cu un 
șuierat de abur ţâșnind din motorul unei locomotive, dispăru, 
luându-l și pe Bobby cu el. 


46. 


Licurici într-o furtună. 

Lui Bobby i se părea că plutește în spaţiu, pentru că își 
pierduse cu totul simţul echilibrului; nu-și dădea seama dacă stă 
în picioare sau culcat, pe faţă sau pe burtă, de parcă ar fi fost în 
imponderabilitate într-un vid imens. Nu simţea niciun miros și 
niciun gust. Nu auzea nimic. Nu simţea nici cald, nici rece și nu 
putea să pipăie nimic. Singurul lucru pe care-l vedea era un 
întuneric nesfârșit, care părea să se întindă până la marginea 
Universului - și milioane și milioane de licurici minusculi, efemeri 
precum scânteile, care roiau în jurul lui. De fapt, nu era sigur că 
îi vede, pentru că nu era sigur că mai are ochi cu care să-i vadă, 
era mai degrabă... conștient de ei, dar nu prin simţurile 
obișnuite, ci prin ochii minţii. 

La început, intră în panică. Extrema anestezie senzorială îl 
convinse că era paralizat, fără să-și mai poată simţi corpul, 
doborât de o hemoragie cerebrală masivă, orb și surd, și prins 
pentru totdeauna într-un creier defect, care-și tăiase toate 
legăturile cu lumea. 

Apoi deveni conștient de faptul că se afla în mișcare, că nu 
plutea prin întuneric, așa cum crezuse la început, ci zbura prin 
el, gonind cu mare, înfricoșătoare viteză. Işi dădu seama că era 
tras înainte, de parcă ar fi fost o scamă atrasă de un aspirator 
de dimensiuni cosmice, și pretutindeni în jurul lui dansau 
licuricii. Se simţea ca într-un montaigne-russe atât de uriaș și de 


VP - 238 


rapid, încât numai Dumnezeu l-ar fi putut proiecta pentru 
propria lui plăcere, deși Bobby nu resimțea nicio plăcere în timp 
ce se rostogolea în beznă, încercând să ţipe. 

Ateriză pe solul pădurii în picioare, se clătină și aproape căzu 
peste Frank, care era în spatele lui. Frank încă îl mai ţinea strâns 
de mână. i 

Bobby simți o nevoie disperată de aer. Il durea pieptul, iar 
plămânii parcă i se uscaseră. Inhală adânc de mai multe ori, 
expirând violent. 

Văzu că avea sânge pe mâini. Imaginea unei huse de fotoliu 
sfâșiată îi apăru în minte. Jackie Jaxx. Bobby își reaminti. 

Când Bobby încercă să se desprindă de clientul lui, Frank îl 
tinu strâns și spuse: 

— Nu, nu aici. Nu pot să risc așa ceva. E prea periculos. Ce 
caut aici? 

Pătruns de aroma pinilor, Bobby cercetă pădurea 
înconjurătoare, cuprinsă de umbre pe măsură ce amurgul lăsa 
locul nopţii. Aerul era rece, iar mugurii ţepoși ai coniferelor se 
aplecau sub zăpadă, dar nu se vedea nimic înfricoșător în acest 
peisaj. 

Apoi își dădu seama că Frank privea dincolo de el. Se întoarse 
și descoperi că se găseau la marginea pădurii. O pajiște 
acoperită de zăpadă se ridica domol în spatele lor. In vârful ei, 
se zărea o clădire din lemn, nu o cabană rustică, ci o casă cu o 
structură elaborată, vădind mâna unui arhitect, un loc de 
vacanţă pentru cineva cu mulţi bani. Atât acoperișul principal, 
cât și cel al prispei erau învelite de zăpadă și decorate cu țurțuri 
ce străluceau în bătaia rece a ultimelor raze de soare. Nu ieșea 
fum din niciunul dintre cele trei coșuri. Nu se vedea nicio lumină 
la ferestre. Casa părea pustie. 

— El știe de locul ăsta, zise Frank, cuprins încă de panică. L- 
am cumpărat sub un alt nume, dar el a aflat și a venit, aproape 
că m-a omorât, și, probabil, ţine locul sub supraveghere, 
verificându-l în mod regulat, sperând să mă prindă iarăși. 

Bobby era mai puţin amorțit de temperatura sub zero grade 
decât de realizarea faptului că se teleportase din biroul lor până 
pe acest versant din munţii Sierra, sau cine știe ce alt loc. Işi 
regăsi, în cele din urmă, vocea și spuse: 

— Frank, ce... 

Întuneric. 


VP - 239 


Licurici. 

Viteză. 

Se rostogoli cu zgomot pe podea, se lovi de o măsuță și simți 
cum Frank îi dădea drumul la mână. Măsuţa căzu, răsturnând o 
vază și alte câteva elemente decorative (și casabile) pe 
podeaua de lemn tare. 

Suferise o lovitură puternică la cap. Când încercă să se ridice 
în picioare, descoperi că era prea ameţit, și rămase în genunchi. 

Frank era deja în picioare, uitându-se în jur și gâfâind. 

— San Diego. A fost apartamentul meu, odinioară. El a aflat și 
a trebuit să fug repede. 

Când îi întinse mâna pentru a-l ajuta să se ridice, Bobby o luă 
fără să se gândească. 

— Acum locuiește altcineva aici, zise Frank. Probabil că e 
plecat la lucru, avem noroc. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Bobby se trezi stând la o poartă de fier ruginit, între două 
coloane de piatră, privind o casă victoriană a cărei prispă avea 
acoperișul lăsat, balustradele rupte și treptele deteriorate. Aleea 
era crăpată, iar gazonul netuns era năpădit de umbre. In roșul- 
cenușiu al asfinţitului, casa părea imaginea pe care o are orice 
puști despre o casă bântuită de stafii, și Bobby bănuia că arată 
chiar mai rău la lumina zilei. 

— Isuse, nu, nu aici! exclamă Frank. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Câteva hârtii alunecară pe podea de pe un birou masiv, din 
mahon, de parcă ar fi fost luate de vânt, deși acum nu se mai 
simţea nicio adiere. Se aflau într-o cameră cu ferestrele mari, 
plină de cărți. Un bătrân se ridicase dintr-un scaun acoperit cu 
piele. Purta pantaloni de flanel gri, o cămașă neagră, un 
cardigan albastru și arbora o expresie mirată. 

— Doctore, zise Frank și întinse mâna liberă către bătrânelul 
speriat. 

Întuneric. 


VP - 240 


Bobby își dăduse seama că era beznă, fiindcă, pe moment, el 
nu exista ca entitate fizică; nu mai avea ochi, urechi, nervi cu 
care să simtă. Dar înțelegerea nu îi micșora teama. 

Licurici. 

Milioanele de puncte minuscule, luminoase, care roiau în jur, 
erau probabil atomii din care era construit, purtate de puterea 
minţii lui Frank. 

Viteză. 

Se teleportau, iar procesul avea loc probabil, aproape 
instantaneu, necesitând doar câteva microsecunde pentru 
descompunere și recompunere, deși subiectiv părea mult mai 
mult. 

Văzu din nou casa dărăpănată. Probabil că era cea din 
dealurile de la nord de Santa Barbara. Se aflau pe panta din faţa 
porţii, lângă gardul viu care înconjura proprietatea. 

Frank scoase un strigăt de frică atunci când văzu unde se 
aflau. 

Bobby se temea de Candy la fel de mult ca Frank, dar el se 
temea și de Frank, și de teleportare. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

De astă dată, nu se materializară în echilibru stabil, cum o 
făcuseră în biroul bătrânului sau în faţa casei vechi, cu poarta 
ruginită, ci cu stângăcia cu care dăduseră năvală în 
apartamentul din San Diego. 

Bobby alunecă un număr de pași în pantă, simțind încă 
strânsoarea lui Frank ca pe o pereche de cătușe, și căzură 
amândoi în genunchi pe gazonul bine îngrijit. 

Bobby încercă cu disperare să se desprindă de Frank. Dar 
Frank îl ţinu cu o putere supraomenească și îi arătă o piatră 
funerară aflată la câţiva pași în fața lor. Bobby privi în jur și 
descoperi că se aflau singuri într-un cimitir în care palmierii 
masivi se înălțau misterioși în lumina cenușiu-roșcată a 
amurgului. 

— A fost vecinul nostru, zise Frank. 

Gâfâind, neputând să vorbească, încercând încă să se 
elibereze din strânsoarea de fier a lui Frank, Bobby văzu numele 
„NORBERT JAMES KOLREEN” gravat pe piatra de granit. 


VP - 241 


— Ea a ordonat să fie omorât, continuă Frank. L-a pus pe 
dragul ei Candy să-l omoare, fiindcă avea impresia că se purtase 
nepoliticos cu ea. Nepoliticos! Nebuna dracului! 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Biroul plin de cărţi. Bătrânul se afla în pragul ușii acum, 
privindu-i. 

Bobby se simţea de parcă ar fi fost ore în șir într-un 
montaigne-russe, răsucindu-se cu mare viteză, iar și iar, până 
când nu mai știa dacă se mai mișcă... sau dacă nu cumva stă pe 
loc în timp ce restul lumii se învârtește în jurul lui. 

— N-ar fi trebuit să vin aici, doctore Fogarty, zise Frank 
îngrijorat. 

Sângele îi curgea de le mâna rănită, pătând o porţiune mai 
deschisă a covorului chinezesc. 

— Mă tem ca nu cumva Candy să mă fi văzut la casă și să 
încerce să mă urmărească. N-aș vrea să-l aduc aici. 

— Frank, așteaptă! zise Fogarty. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Se aflau în curtea din spate a casei dărăpănate, la zece- 
cincisprezece metri de niște trepte și de o prispă care nu erau 
într-o stare mai bună decât cele din față. Se vedeau câteva 
lumini în ferestrele de la parter. 

— Vreau să plec, vreau să dispar de-aici, spuse Frank. 

Bobby se așteptă să se teleporteze imediat și se pregăti, dar 
nu se întâmplă nimic. 

Când văzu că nu mai sărea dintr-un loc în altul, înjură cu 
ciudă. 

Brusc, ușa bucătăriei se deschise și pe ea ieși o femeie, care 
rămase în prag, uitându-se fix la ei. Razele roșietice, palide ale 
amurgului abia o făceau vizibilă, iar lumina de la bucătărie îi 
accentua contururile, fără însă a-i dezvălui faţa. Că era o iluzie 
optică, sau că așa era în realitate, Bobby nu știa, dar silueta 
femeii era deosebit de erotică: ca o silfidă, zveltă, dar feminină, 
o fantomă foarte sumar îmbrăcată sau chiar goală, și care 
emitea o chemare sexuală fără să scoată un sunet. Femeia 


VP - 242 


aceea misterioasă prezenta o atracţie egală cu a oricărei sirene 
care a dus vreodată un vas de marinari la pierzanie. 

— Sora mea, Violet, rosti Frank cu o teamă amestecată cu 
scârbă. 

Bobby observă că în jurul picioarelor ei năvăleau umbre. 
Umbrele se prăvăliră peste trepte, pătrunzând pe gazon și își 
dădu seama că erau pisici ai căror ochi străluceau în întuneric. 

De data asta îl ţinea pe Frank tot atât de strâns cât îl ţinea și 
Frank pe el, fiindcă se temea acum de libertate la fel cum se 
temuse mai înainte de captivitate. 

— Frank, du-ne de-aici! 

— Nu pot. Nu pot să controlez chestia asta. 

Erau zece pisici, douăzeci, chiar mai multe. Străbăteau prispa 
și cei câţiva metri de gazon în liniște. Apoi zbierară toate o dată, 
de parcă erau o singură fiinţă. Țipătul lor de furie și de foame 
vindecă imediat greaţa lui Bobby, umplându-l de frică. 

— Frank! 

Își dori să nu-și fi lăsat pistolul pe biroul lui Julie, unde nu-i 
folosea la nimic. Dar, văzând colții dezgoliţi ai haitei de pisici, se 
gândi că oricum nu le-ar fi putut opri pe toate cu pistolul. 

Cea mai apropiată dintre ele sări... 

e 

Julie stătea în picioare, în mijlocul camerei, unde fusese mutat 
scaunul ei pe durata ședinței de terapie hipnotică. Nu se putea 
îndepărta de scaun, pentru că acolo îl văzuse ultima oară pe 
Bobby și acolo se simţea cel mai aproape de el. 

— Cât timp a trecut? 

Clint stătea lângă ea. Se uită la ceas. 

— Mai puţin de șase minute. 

Jackie Jaxx se afla în baie, stropindu-și faţa cu apă rece. Lee 
Chen, care continua să șadă pe canapea cu teancul de listări în 
mână, nu mai era deloc la fel de calm cum fusese în urmă cu 
șase minute și jumătate. Seninătatea sa zenistă fusese distrusă. 
Ținea hârtiile cu ambele mâini, de parcă s-ar fi temut să nu 
dispară și ele, și rămăsese cu ochii holbaţi ca atunci când 
dispăruseră Bobby și Frank. 

Julie era ameţită de frică, dar hotărâtă să nu-și piardă 
controlul. Deși nu părea să poată face ceva pentru Bobby acum, 
un prilej de a-l ajuta putea apărea pe neașteptate și voia să fie 
pregătită. 


VP - 243 


— Azi-noapte, Hal a spus că Frank s-a întors prima dată cam 
după optsprezece minute după ce plecase. 

Clint încuviinţă. 

— Atunci mai avem douășpe minute de așteptat. 

— După ce a dispărut a doua oară, nu s-a mai întors decât 
după câteva ore. 

— Ascultă, zise Clint, chiar dacă nu apar în douășpe minute, 
sau o oră, sau trei ore, asta nu înseamnă că lui Bobby i s-a- 
ntâmplat ceva rău. Timpii pot fi diferiţi de fiecare dată. 

— Știu. Ce mă îngrijorează cel mai tare e... drăcia aia de 
tăblie de la pat. 

Clint nu scoase o vorbă. 

Incapabilă să păstreze tonul calm, Julie spuse: 

— Frank nu a mai adus-o înapoi. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— O să-l aducă pe Bobby înapoi, răspunse Clint. Nu-l va lăsa 
pe Bobby acolo... unde s-o fi ducând. 

Julie și-ar fi dorit să fie încredințată de asta. 

e 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Ploaia curgea în valuri calde, de parcă Bobby și Frank ar fi 
aterizat în mijlocul unei cascade. Hainele li se lipiră de piele într- 
o clipă. Nu era nicio boare de vânt, ca și când ploaia, în 
ferocitatea ei, ar fi înecat vântul ca pe un foc; atmosfera părea 
făcută din aburi. Călătoriseră mult în jurul globului, căci lăsaseră 
amurgul în urmă; soarele era acum undeva în spatele armurii 
cenușii a norilor. 

De astă dată, amândoi erau lungiţi pe-o parte, ca doi beţivi 
care jucaseră skanderbeg și căzuseră de pe scaunele de la bar, 
continuând să se ţină strâns de mâini. Dar nu se aflau în niciun 
bar, ci într-o pădure tropicală densă: ferigi, plante de un verde- 
închis, cu frunze elastice, foarte zimţate; liane târâtoare, 
suculente, cu frunze dolofane ca jeleurile și fructe de aceeași 
nuanţă ca pulpa unei portocale. 

Bobby se trase de lângă Frank, care îi dădu drumul acum fără 
să mai insiste. Se sculă în picioare și se înfundă în vegetaţia 
alunecoasă, udă și agăţătoare. 

Nu știa încotro mergea, și nici nu-i păsa. Voia doar să 
mărească distanța dintre el și Frank, să se îndepărteze de 


VP - 244 


pericolul pe care îl reprezenta Frank. Era copleșit de ceea ce se 
întâmplase, de noile experienţe acumulate, pe care trebuia să le 
analizeze și la care trebuia să se adapteze înainte să poată 
continua. 

După câţiva pași, ieși din desișul tropical și ajunse în dreptul 
unei întinderi întunecate de pământ, a cărei natură îi scăpă la 
început. Ploaia cădea nu în picături sau în valuri, ci în cascade 
asurzitoare, ce reduceau vizibilitatea în mod drastic; îi mai vâra 
și părul în ochi. Se gândi că unii oameni, privind pe fereastră 
dintr-o cameră uscată, ar fi putut sesiza frumuseţea acestei 
furtuni, dar era, pur și simplu, prea multă ploaie, un potop; se 
revărsa asupra pământului într-o babilonie de zgomote care 
ameninţa să-l surzească. Ploaia nu numai că îl epuiza, dar îi 
imprima și o furie iraţională și sălbatică, de parcă nu l-ar fi lovit 
cu apă, ci cu scuipat, cu cantităţi mari de flegmă, ca și cum 
larma ar fi fost rezultatul vocilor a mii de spectatori care-l 
înjurau în toate felurile. Se poticni prin solul neobișnuit de moale 
- nu noroios, ci moale -, căutând pe cineva pe care să-și verse 
furia, la care să ţipe și, eventual, să-l și pocnească. Dar după alți 
câţiva pași, văzu valuri izbindu-se de țărm într-o mare de spumă 
și știu că se afla pe o plajă cu nisip negru. Înțelegerea acestui 
fapt îi îngheţă sângele în vine. 

— Frank! strigă el. 

Când se întoarse, văzu că Frank era la câţiva pași în urma lui, 
cu spatele încovoiat, de parcă ar fi fost un bătrân care nu putea 
să reziste forţei ploii, sau căruia i-ar fi intrat la apă coloana 
vertebrală. 

— Frank, fir-ar să fie, unde suntem? 

Frank se opri, își îndreptă spatele, își înălţă privirea și clipi 
prostește. 

— Ce? 

Ridicând și mai mult vocea, Bobby strigă peste zgomotul 
furtunii: 

— Unde suntem? 

Frank îi arătă cu mâna silueta unei clădiri enigmatice, 
învăluită în ploaie - care semăna cu un templu al unei religii de 
mult dispărute -, aflată la vreo sută de metri pe plaja neagră. 

— Chioșcul salvamarului! 


VP - 245 


Arătă apoi în cealaltă direcţie, unde se afla o clădire mare, din 
lemn, mult mai îndepărtată, dar și mai puţin misterioasă, pentru 
că mărimea ei o făcea ușor vizibilă. 

— Un restaurant. Unul dintre cele mai populare de pe insulă. 

— Ce insulă? 

— Insula cea mare. 

— Ce insulă mare? 

— Hawaii. Ne aflăm pe plaja Punaluu. 

— Aici ar fi trebuit să mă aducă Clint, nu tu! exclamă Bobby. 

Râdea, dar era un râs straniu, care-l neliniștea, așa că se opri. 

— Casa pe care am cumpărat-o și am abandonat-o e acolo, 
înapoi, zise Frank, referindu-se la direcţia din care veniseră. Se 
află lângă o pistă de golf. Imi plăcea grozav de mult aici. Am fost 
foarte fericit timp de opt luni. Apoi m-a găsit. Bobby, trebuie să 
plecăm de-aici. 

Frank făcu câţiva pași spre Bobby, ieșind din zona 
mlăștinoasă și ajungând într-un loc în care nisipul era mai bine 
tasat. 

— Oprește-te! se răsti Bobby când Frank ajunse la trei pași de 
el. Nu te mai apropia! 

— Bobby, trebuie să plecăm acum, imediat. Nu mă pot 
teleporta exact când vreau. Nu știu când se va întâmpla, dar cel 
puțin trebuie să plecăm din partea asta a insulei. El știe că am 
locuit aici. Cunoaște zona și s-ar putea să fie pe urmele noastre. 

Furia mocnită a lui Bobby nu se domolise din cauza ploii, 
dimpotrivă, devenea din ce în ce mai arzătoare cu fiecare clipă. 

— Ticălos mincinos! 

— E adevărat, zău, zise Frank, surprins de vehemenţa lui 
Bobby. 

Se aflau destul de aproape unul de altul ca să-și vorbească 
fără să ţipe, dar vocea lui Frank era la fel de puternică, pentru a 
se face auzită deasupra șuierăturilor, sfârâielilor și vuietului 
potopului. 

— Candy a venit aici după mine, și era mai rău ca niciodată, 
mai hidos, mai malefic. A intrat în casa mea, ţinând în mâini un 
bebeluș de numai câteva luni, pe care nu știu de unde-l luase, 
probabil după ce-i omorâse părinţii. L-a mușcat pe bietul copil 
de gât, Bobby, și a râs de mine, și mi-a oferit sângele lui. El bea 
sânge, știi, ea l-a învăţat să bea sânge, și așa se hrănește acum, 
și atunci când nu am vrut să mă ating de gâtul bebelușului, l-a 


VP - 246 


aruncat ca pe o cutie goală de bere și a venit după mine, dar 
am... călătorit. 

— Nu ziceam că minţi în legătură cu el. 

Un val se spărsese mai aproape de mal decât celelalte, 
stropind picioarele lui Bobby și lăsând dâre efemere de spumă 
pe nisipul negru. 

— Voiam să spun că ne-ai minţit în legătură cu amnezia ta. Îți 
amintești totul. Știi precis cine ești. 

— Nu, nu. 

Frank își clătină capul și făcu gesturi de negaţie cu mâinile. 

— Nu știam. Habar n-aveam. Și poate că o să uit iarăși totul 
când o să mă opresc din călătorit și o să stau locului. 

— Rahat mincinos! ţipă Bobby. 

Se aplecă, adună două mâini de nisip ud și le aruncă în Frank 
cu o furie orbească, apoi încă o dată și încă o dată. Începu să-și 
dea seama că se comporta ca un copil într-o criză de nervi. 

Frank se feri de nisipul negru, dar aşteptă răbdător ca Bobby 
să termine. 

— Nu te porţi normal, îi spuse, atunci când Bobby se potoli. 

— La naiba cu tine! 

— Furia ta este complet disproporţionată față de orice ţi-ai 
imagina că ţi-am făcut. 

Bobby știa că era adevărat. În timp ce-și ștergea mâinile pline 
de nisip pe cămașă și încerca să-și recapete suflul, se gândi că 
nu era supărat pe Frank, ci pe ceea ce reprezenta acesta pentru 
el. Haos. Teleportarea era ca o excursie prin tunelul groazei, în 
care monștrii și pericolele nu erau iluzorii, în care amenințările 
cu moartea trebuia să fie luate în serios, în care nu existau 
reguli sau adevăruri pe care să te poţi baza, în care totul era cu 
sus-n jos. Haos. Călărise pe spinarea unui taur numit Haos, iar 
Bobby era înfricoșat. 

— Te simţi bine? îl întrebă Frank. 

Bobby încuviință din cap. 

Era vorba și de altceva în afară de frică. La un nivel mai 
profund decât cel intelectual sau decât cel instinctual, poate la 
fel de profund ca sufletul însuși, Bobby fusese ofensat de acest 
Haos. Până acum nu înţelesese ce puternică nevoie avea de 
ordine și de stabilitate. Intotdeauna se considerase un spirit 
liber, care trăia din schimbări și surprize. Dar acum, vedea că 
are limite și că, de fapt, în spatele atitudinii lui nepăsătoare și 


VP - 247 


îndrăzneţe, bătea o inimă de conservator dornic de stabilitate. 
înţelese brusc că pasiunea lui pentru muzica swing avea 
rădăcini de care nu fusese niciodată conștient: ritmurile și 
melodiile complexe și elegante ale marilor orchestre de demult 
conveneau atât suprafeţei lui de nonconformist, cât și 
căutătorului de ordine care stătea ascuns în străfundurile inimii 
lui. Nu era de mirare că-i plăceau desenele animate ale lui 
Disney, în care Donald Duck putea să facă o vreme legea, iar 
Mickey să intre în încurcături cu Pluto, dar în care ordinea 
triumfa întotdeauna la sfârșit. Simţea că nu îl satisface universul 
haotic produs de Warner Bros, în care raţiunea și logica rareori 
repurtau mai mult decât un succes temporar. 

— lartă-mă, Frank, zise el, în cele din urmă. Dă-mi o clipă de 
răgaz. Știu că nu e momentul, dar tocmai am o revelaţie. 

— Ascultă-mă, Bobby, te rog, spun adevărul. Este clar că îmi 
amintesc totul atunci când călătoresc. Insăși acţiunea de 
teleportare distruge zidul care-mi blochează memoria, dar, de 
îndată ce mă opresc, zidul se ridică la loc. Probabil că face parte 
din procesul de degenerare prin care trec. Sau poate că e vorba 
de o nevoie disperată de a uita tot ce mi s-a întâmplat în trecut, 
ce mi se-ntâmplă în momentul de faţă, și ceea ce, al dracului de 
sigur, mi se va întâmpla pe viitor. 

Deși vântul încă nu bătea, unele dintre valuri erau mai mari 
acum, măturând plaja. Loveau picioarele lui Bobby și, atunci 
când se retrăgeau, îi îngropau pantofii în nisipul tuciuriu. 

Luptându-se să se explice, Frank spuse: 

— Vezi tu, pentru mine nu e ușor să mă teleportez, așa cum 
face Candy, care poate să controleze unde vrea să ajungă și 
când. El se poate teleporta numai la simpla lui dorinţă, 
gândindu-se la alt loc, așa cum credeai că pot face eu. Dar eu 
nu am această abilitate. Pentru mine, teleportarea nu este un 
talent, ci un blestem. 

Vocea începu să-i tremure. 

— Nici n-am știut că sunt în stare să mă teleportez, până 
acum șapte ani, în ziua în care a murit cățeaua aia. Noi, toţi cei 
ieșiți din burta ei, suntem blestematţi, n-avem scăpare. Am 
crezut că mă pot izbăvi omorând-o, dar m-am înșelat. 

După evenimentele din ultima oră, Bobby credea că nu-l mai 
poate mira nimic, dar rămase surprins de mărturisirea făcută de 


VP - 248 


Frank. | se părea greu de crezut că acest bondoc patetic, cu 
ochii trişti, cu gropiţe, cu faţa comică, era un matricid. 

— Ţi-ai omorât mama? 

— Hai să lăsăm subiectul ăsta acum. N-avem timp de el. 

Frank se uită către tufișurile din care veniseră și cercetă plaja 
în ambele direcţii, dar erau încă singuri în mijlocul furtunii. 

— Dacă ai fi cunoscut-o, dacă ai fi suferit din cauza ei, zise 
Frank, cu o voce din care răzbătea furia, dacă ai fi știut de ce 
atrocități era capabilă, ai fi pus și tu mâna pe un topor și-ai fi 
tăiat-o bucăţi. 

— Ai tocat-o mărunt pe maică-ta? 

Sunetul acela nebunesc izbucni din nou, un râs la fel de ud ca 
ploaia, dar nu la fel de cald, și, din nou, Bobby se simți neliniștit. 

— Am descoperit că mă pot teleporta atunci când Candy m-a 
încolțit cu gândul să mă ucidă, fiindcă o omorâsem. Și nu pot 
călători decât în situaţiile în care e vorba de viaţă și de moarte. 

— Nimeni nu te ameninţa noaptea trecută la spital. 

— Păi, vezi, atunci când încep să călătoresc în somn, cred că 
încerc să scap de Candy într-un vis și se declanșează 
teleportarea. Teleportarea mă trezește întotdeauna, dar nu mă 
pot opri, trec dintr-un loc într-altul, uneori rămânând numai 
câteva secunde, alteori, câteva ore sau chiar mai mult, de parcă 
aș fi o bilă aruncată dintr-o parte într-alta de un afurisit de 
flipper cosmic. Mă epuizează. Mă ucide. Vezi și tu că mă 
omoară. 

insistența onestă a lui Frank și vuietul amețitor al ploii îi 
atenuară supărarea lui Bobby. Încă se mai temea de Frank, de 
potenţialul haotic pe care îl prezenta acesta, dar supărarea îi 
trecuse. 

— Cu ani în urmă, zise Frank, visele nu mă teleportau decât 
poate o dată pe lună, dar, cu timpul, frecvenţa a crescut, încât 
acum încep să mă teleportez de fiecare dată când adorm. Și 
când, în cele din urmă, ne vom opri în biroul tău, sau unde se va 
sfârși episodul acesta, tu îţi vei putea aminti tot ce ni s-a 
întâmplat, dar eu nu voi putea. Și asta nu numai din cauză că 
vreau să uit, ci pentru că ceea ce bănuiai tu este adevărat: nu 
reușesc întotdeauna să mă recompun fără greșeli. 

— Confuzia ta mentală, pierderea abilităţilor intelectuale, 
amnezia, toate acestea sunt simptome ale acestor greșeli. 


VP - 249 


— Da. Sunt sigur că e vorba de reconstituire neglijentă și de 
celule modificate la fiecare teleportare, nu ceva grav, dar 
efectul este în creștere și din ce în ce mai vizibil. Mai devreme 
sau mai târziu, va deveni critic, și atunci fie voi muri, fie voi 
trece prin cine știe ce degradare biologică. N-a avut niciun rost 
să vă cer ajutorul, indiferent de cât de buni sunteţi în meseria 
voastră, pentru că nimeni nu mă poate ajuta. Nimeni. 

Bobby ajunsese deja la această concluzie, dar continua să fie 
curios. 

— Ce-i cu familia ta, Frank? Fratele tău are puterea să-ți 
dezintegreze mașina, să arunce în aer felinarele alea și să se 
teleporteze. Și ce-a fost treaba aia cu pisicile? 

— Surorile mele gemene au același efect asupra animalelor. 

— Cum se face că toţi sunteți așa de... înzestrați? Cine a fost 
mama ta? Dar tatăl tău? 

— Nu avem timp de-astea acum, Bobby. Mai târziu. Voi 
încerca să-ţi explic mai târziu. 

Îi întinse mâna rănită, care fie că nu mai sângera, fie că 
fusese spălată de ploaie. 

— Pot să dispar de-aici din clipă-n clipă, și atunci ai rămâne 
singur. 

— Nu, mulțumesc, răspunse Bobby, ferindu-se de mâna 
clientului său. N-ai decât să zici că sunt un mocăit, dar prefer 
avionul. 

Işi bătu buzunarul de la șold. 

— Am portofelul și cărţile de credit. Mâine voi fi în districtul 
Orange, fără să risc să mă trezesc cu urechea acolo unde ar 
trebui să-mi fie nasul. 

— Dar Candy probabil că ne-a urmărit, Bobby. Dacă ești aici 
atunci când apare, o să te omoare. 

Bobby se întoarse și se îndreptă spre restaurantul ce se zărea 
în depărtare. 

— Nu mi-e frică de niciun Candy. 

— Ar trebui să-ţi fie, insistă Frank, apucându-l de mână și 
oprindu-l. 

Bobby se smunci, de parcă s-ar fi temut să nu ia ciumă 
bubonică de la clientul său. 

— Și, de fapt, cum ar putea să ne urmărească? întrebă el. 


VP - 250 


În timp ce Frank, îngrijorat, cerceta din nou plaja, Bobby își 
dădu seama că, din cauza vuietului ploii, s-ar fi putut să nu audă 
sunetele de flaut care i-ar fi avertizat de venirea lui Candy. 

— Uneori, când atinge ceva pe care ai pus mâna recent, zise 
Frank, vede o imagine de-a ta în minte și, câteodată, poate să 
vadă unde te-ai dus după ce-ai lăsat obiectul respectiv, și te 
urmărește. 

— Dar n-am atins nimic atunci când am fost la casa aia. 

— Ai stat pe gazon. 

— Și? 

— Dacă găsește locul în care iarba e culcată, află unde am 
stat. Și-ar putea pune degetele pe iarbă, ne-ar vedea aici, și ar 
veni după noi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Frank, îl faci pe individul ăsta 
să pară supranatural! 

— E cât se poate de supranatural. 

Bobby era gata să spună că preferă să riște o întâlnire cu 
Candy, indiferent de puterile lui supraomenești. Apoi își aminti 
ce-i povestise Phans despre uciderea sălbatică a familiei Farris. 
Își aminti și de cei din familia Roman, ale căror cadavre fuseseră 
arse, pentru a acoperi mușcăturile făcute de Candy în gâturile 
lor. Își aminti povestea lui Frank, despre cum îi oferise Candy 
sânge de bebeluș. Adăugă și spaima pură din ochii lui Frank, 
plus visul inexplicabil pe care-l avusese despre „cel rău”. 

— Bine, dacă apare și dacă ești capabil să fugi de-aici, atunci 
mi-e mai bine cu tine, spuse el, în cele din urmă. O să te ţin de 
mână, dar numai până ajungem la restaurant, dăm un telefon, 
chemăm un taxi și ne ducem la aeroport. 

Apucă mâna lui Frank, dar cu o ezitare. 

— Îţi dau drumul de îndată ce ieșim din zona asta. 

— În regulă. E corect, admise Frank. 

Cu ochii întredeschiși din cauza ploii, care le bătea în faţă, se 
îndreptară spre restaurant. Clădirea, aflată cam la o sută 
cincizeci de metri, părea construită din lemn cenușiu, învechit, și 
din multă sticlă. Bobby crezu că vedea niște lumini difuze, dar 
nu putea fi sigur; ferestrele erau, fără îndoială, vopsite, ceea ce 
acoperea și lumina slabă care străbătea prin cortina de ploaie. 

Unul din trei sau patru valuri era acum mult mai înalt decât 
celelalte, ajungând și mai departe pe plajă și izbindu-se de 
picioarele lor cu destulă forţă ca să-i dezechilibreze. Se 


VP - 251 


îndepărtară de mal, dar acolo nisipul era mult mai moale și le 
îngreuna mersul. 

Bobby se gândi la Lisa, recepţionera blondă de la 
Laboratoarele Palomar. Și-o imagină venind într-o plimbare 
romantică, prin ploaia caldă, cu cine știe ce tip care o adusese 
pe insulă, și își închipui ce faţă ar face dacă l-ar vedea mergând 
pe plaja neagră, mână-n mână cu un alt bărbat, înșelându-l pe 
Clint. 

De astă dată, râsul său era normal. 

— Ce-i? întrebă Frank. 

Inainte ca Bobby să apuce să-i explice, văzu că cineva se 
îndrepta aproximativ în direcţia lor, prin ploaia deasă. Era o 
siluetă întunecată, nu Lisa, ci un bărbat, și se afla la doar 
treizeci de metri depărtare. 

Nu se aflase acolo cu o clipă în urmă. 

— El e, zise Frank. i 

Chiar și de la depărtare, bărbatul era masiv. li văzu și își 
schimbă direcția, îndreptându-se direct către ei. 

— Du-ne de aici, Frank, zise Bobby. 

— Nu pot s-o fac la cerere. Știi asta. 

— Atunci, hai să fugim, îl zori el și încercă să-l tragă către 
Chioșcul Salvamarului. 

Dar, după ce se împletici câţiva pași prin nisip, Frank se opri și 
spuse: 

— Nu pot, sunt vlăguit. Va trebui să mă rog să dispar de-aici 
la timp. 

Arăta atât de epuizat, încât părea pe jumătate mort. 

Bobby se întoarse din nou către Candy și-l văzu avansând prin 
nisipul moale și ud, mult mai repede decât o făcuseră ei, dar cu 
oarecare dificultate. 

— De ce nu se teleportează până aici? 

Oroarea lui Frank la vederea apropierii dușmanului său părea 
atât de mare, încât era incapabil să vorbească. Dar, printre 
gâfâieli, reuși sa rostească: 

— Salturi scurte, sub câteva sute de metri, sunt imposibile. Nu 
știu de ce. 

Poate că, dacă distanţa era prea scurtă, mintea avea cu o 
fracțiune de secundă mai puţin timp decât îi era necesar pentru 
a descompune și recompune trupul. Nu avea importanță 


VP - 252 


motivul. Chiar dacă nu se putea teleporta, Candy avea să 
ajungă lângă ei în câteva secunde. 

Se afla la numai treizeci de metri și se apropia, un rinocer de 
om, cu un gât destul de gros ca să poată ţine o mașină pe cap, 
și cu braţe care l-ar fi avantajat chiar într-o dispută cu un robot 
industrial de patru tone. Părul său blond era aproape alb. Avea o 
faţă lată, și cu trăsături ascuţite, dure și crude, ca feţele acelor 
tineri pre-psihotici, cărora le place să dea foc la furnici și să 
testeze efectul leșiei asupra câinilor din cartier. Pornise la atac 
prin furtună, împroșcând nisip la fiecare pas, și arăta mai puţin a 
om decât a diavol cu o sete nesăţioasă de suflete umane. 

— Frank, pentru numele lui Dumnezeu, hai să plecăm de aici! 
spuse Bobby ţinând strâns mâna clientului său. 

Când se apropiase suficient de mult, încât Bobby îi putea 
vedea ochii albaștri, sălbatici și răi ca ai unui șarpe cu clopoței, 
Candy scoase o exclamaţie de triumf. Se aruncă asupra lor. 

e 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Razele palide ale dimineţii abia luminau gangul dintre două 
clădiri dărăpănate, îmbibate în așa hal cu mizeria strânsă în 
decursul anilor, încât era imposibil să-ți dai seama ce material 
fusese folosit la construirea lor. Bobby și Frank stăteau până la 
genunchi în gunoaiele aruncate de la ferestrele clădirilor cu etaj 
și lăsate să putrezească într-o masă urât mirositoare, semănând 
cu o grămadă de bălegar. Sosirea lor magică înspăimântase o 
colonie de rădaște, care începuseră să fugă din dreptul lor, și 
forțase un roi de muște negre și grase să-și abandoneze micul- 
dejun. Mai mulţi șobolani bine hrăniţi încercau să se dumirească 
cine sosise în mijlocul lor, dar erau prea îndrăzneţi ca să le fie 
frică. 

Ambele case aveau câteva ferestre larg deschise, unele 
acoperite cu hârtie cerată, dar niciuna cu geam. Deși nu se 
vedea nimeni, de dincolo de pereţii învechiţi se auzeau voci: aici 
râsete, acolo certuri, o incantaţie ce plutea până la ei de la 
etajul casei din dreapta. Totul se desfășura într-o limbă pe care 
Bobby nu o cunoștea, deși bănuia că se aflau în India, poate în 
Bombay sau Calcutta. 


VP - 253 


Bobby nu reușea să-și recapete suflul din cauza duhorii de 
nedescris, pe lângă care mirosul dintr-un abator ar fi părut ca un 
parfum Calvin Klein, și din cauza muștelor insistente, care 
păreau foarte interesate de tot ce era gură deschisă sau nară. 
Se înecă, își duse mâna la gură, nu reuși să respire și își dădu 
seama că avea să leșine și să cadă cu faţa în gunoiul scârbos. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Era un loc liniștit, iar razele soarelui de după-amiază 
străbăteau crengile mimozelor, scăldând pământul într-o lumină 
aurie. Se aflau pe un pod roșu, oriental, deasupra unui lac dintr- 
o grădină japoneză, în care bonsai și alte plante îngrijite cu 
meticulozitate erau așezate în mijlocul nisipului greblat cu 
atenție. 

— A, da, zise Frank, cu un amestec de mirare, plăcere și 
ușurare. Am locuit și aici, o vreme. 

Se aflau singuri în grădină. Bobby înțelese că Frank se 
materializa întotdeauna în locuri ascunse, unde era puțin 
probabil să fie surprins, sau în împrejurări - cum fusese furtuna 
- care aproape garantau că și un loc ca plaja era pustiu. Cu 
siguranţă că, în afară de sarcina inimaginabil de complexă a 
descompunerii şi  recompunerii, mintea lui Frank avea 
capacitatea de a acţiona și ca un cercetaș, alegând un punct de 
sosire cât mai discret. 

— Dintre toţi oaspeţii pe care i-au avut vreodată, eu am stat 
cel mai mult. Este un han tradiţional japonez, la periferia 
orașului Kyoto, spuse Frank. 

Bobby își dădu seama deodată că erau amândoi uscați. 
Hainele lor erau boţite, ar fi trebuit călcate, dar, atunci când 
Frank îi descompusese în Hawaii, nu teleportase și moleculele 
de aer ce le îmbibaseră îmbrăcămintea și părul. 

— Au fost atât de amabili aici! continuă Frank. Îmi respectau 
intimitatea, dar erau foarte atenţi și binevoitori. 

Părea nostalgic și obosit de moarte, de parcă ar fi vrut să se 
oprească acolo, chiar dacă asta ar fi însemnat că ajungea pe 
mâna fratelui său ucigaș. 

Bobby se simţi ușurat și de faptul că Frank nu adusese cu ei 
bălegar din gangul din Calcutta, sau unde-o fi fost. Pantofii și 
pantalonii lor erau curati. 


VP - 254 


Apoi remarcă ceva pe vârful pantofului său drept. 

— Aș vrea să putem rămâne aici, zise Frank. Pentru 
totdeauna. 

Una dintre rădaștele de pe aleea aceea mizerabilă făcea 
acum parte din încălțămintea lui Bobby. Avantajul de a fi 
propriul tău patron îţi oferea libertatea de a nu purta cravate 
sau pantofi incomozi, așa că el purta, ca de obicei, o pereche de 
pantofi sport moi, iar rădașca nu era lipită de pielea de culoarea 
argilei, ci sudată în ea. Nu mișca, era în mod clar moartă, dar se 
afla acolo, cel puţin în parte. 

— Dar trebuie să continuăm să ne mișcăm, zise Frank, fără să 
observe rădașca. El e pe urmele noastre. Trebuie să ne pierdem 
urma dacă... 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Se aflau la înălțime, lângă o potecă de munte, și o priveliște 
incredibilă se desfășura sub ei. 

— Muntele Fuji, remarcă Frank, de parcă n-ar fi știut unde 
aveau să meargă și ar fi fost plăcut surprins să se afle acolo. 
Suntem cam pe la mijlocul distanţei până-n vârf. 

Bobby nu părea interesat nici de priveliștea orientală, nici de 
aerul rece. Era absorbit de descoperirea faptului că rădașca nu 
mai făcea parte din vârful pantofului său. 

— Japonezii credeau, odinioară, că Fuji e sacru. Cel puţin o 
parte dintre ei mai cred și acum. lţi da seama de ce. Este 
minunat. 

— Frank, ce s-a-ntâmplat cu rădașca? 

— Care rădașcă? 

— Era înfiptă în pielea acestui pantof. Am văzut-o în grădina 
japoneză. Ai adus-o cu noi din aleea aia dezgustătoare. Unde 
este acum? 

— Habar n-am. 

— l-ai lăsat atomii undeva în urmă? 

— Nu știu. 

— Sau atomii ei mai există în mine, dar sunt în altă parte? 

— Bobby, pur și simplu nu știu. 

Bobby își imagină propria inimă, ascunsă în întunericul 
pieptului său, la fel de misterioasă ca toate inimile, dar având și 
un secret numai al ei: piciorușe rășchirate și o carapace 


VP - 255 


lucioasă, amestecate în peretele unui auricul sau al unui 
ventricul. 

Înăuntrul său s-ar fi putut să existe o insectă, și chiar dacă ar 
fi moartă, acesta ar fi un lucru intolerabil. Un atac de 
entomofobie îl izbi cu forța unei lovituri de ciocan în stomac, 
tăindu-i respiraţia, năpădindu-l cu un val de greață. Se luptă să 
respire, încercând în același timp să nu verse pe solul sacru al 
muntelui Fuji. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Impactul cu solul fu mai violent de astă dată, de parcă s-ar fi 
materializat la câteva zeci de centimetri deasupra solului, și ar fi 
căzut de-acolo. Nu reușiră să se ţină unul de celălalt și nici nu 
aterizară în picioare. Desprins de Frank, Bobby se rostogoli pe o 
pantă ușor abruptă, peste niște obiecte mici, care pocneau sub 
el și-l împungeau. Se opri, gâfâind și speriat, cu faţa la solul ce 
avea o consistenţă apropiată de a cenușii. Împrăștiate în jurul 
lui, strălucind roșu pe fundalul pământului cenușiu, erau sute, 
dacă nu mii, de diamante roșii neprelucrate. 

Ridicându-și capul, văzu că minerii de diamante erau într-un 
număr deranjant de mare: sute de insecte uriașe la fel ca aceea 
pe care o duseseră la Dyson Manfred. Prins de o vijelie de 
panică, Bobby avu impresia că toți gândacii își aţintiseră ochii 
lor compuși și că toate piciorușele de tarantulă își croiesc drum 
spre el, prin solul prăfuit. 

Simţi ceva urcându-i-se pe spinare, știu ce este și se rostogoli 
cu fața în sus, prinzând creatura între el și pământ. O simţi 
zbătându-se dedesubt. Impulsionat de scârbă, se trezi brusc în 
picioare, fără să-și dea seama cum se ridicase. Gândacul era 
încă agăţat de cămașa lui; îi simţea greutatea și mișcarea rapidă 
către ceafă. Duse o mână la spate, îl smulse de pe el, ţipă 
dezgustat când îl simţi cum i se zbate în palmă și îl azvârli cât 
mai departe. 

Se auzi gâfâind și scoțând scâncete de frică și disperare. Nu-i 
plăcea ce auzea, dar nu se putea opri. 

Un gust oribil îi umplu gura. Crezu că înghiţise din praful 
cenușiu. Scuipă, dar scuipatul părea curat. Aerul cald era gros, 
nu umed, ci gros, și nu semăna cu nimic din ce întâlnise el 


VP - 256 


înainte. Și, în afară de gustul amar, avea un miros la fel de 
neplăcut, ca de lapte acru cu ceva sulf. 

Răsucindu-se și cercetând împrejurimile, descoperi că se afla 
într-o scobitură din pământ, cam de un metru jumătate 
adâncime și cam de treizeci de metri în diametru. Pereții 
înclinați erau marcați de două rânduri de găuri egal distanțate, 
în care intrau și din care ieșeau alte insecte artificiale, căutând - 
și gasind - diamante roșii. 

Din cauză că scobitura avea doar un metru jumătate 
adâncime, Bobby putea să vadă peste marginea ei. Câmpia 
uriașă, pustie și ușor înclinată, era presărată cu depresiuni 
asemănătoare celei în care stătea el, semănând cu niște cratere 
rotunjite făcute de meteoriți, dar fiind prea regulate pentru a nu 
fi artificiale. Se afla în mijlocul unei uriașe operaţiuni de minerit. 

Lovind cu piciorul o insectă care se apropiase prea mult de el, 
Bobby se răsuci să cerceteze celelalte împrejurimi. II văzu pe 
Frank în partea opusă a craterului, în genunchi și în mâini, și se 
simţi ușurat. Dar ceea ce vedea pe cer, dincolo de Frank, îl 
făcea să se simtă mult mai puţin ușurat. 

Luna vizibilă în lumina zilei nu era acea lună palidă, care 
poate fi văzută uneori atunci când cerul e senin. Era o sferă gri- 
gălbuie, ce depășea de șase ori dimensiunea normală, atârnând 
amenințător, de parcă ar fi fost gata să se ciocnească de lumea 
în jurul căreia ar fi trebuit să se rotească la o distanţă 
respectabilă. 

Dar nu asta era cel mai rău. O navă uriașă, cu o formă stranie, 
plutea la o înălțime de vreo două sute de metri, atât de 
nefirească în toate privinţele, încât Bobby înțelese subit un fapt 
care-i scăpase până atunci. Nu se mai afla în propria lui lume. 

— Julie, murmură el, pentru că își dăduse seama cât de 
departe era de ea. 

In partea opusă a craterului, în timp ce se ridica în picioare, 
Frank Pollard dispăru. 


47. 


Pe când ziua se pierdea și noaptea se apropia, Thomas stătea 
la fereastră, sau în fotoliu, sau se întindea în pat, trimițându-și 


VP - 257 


uneori detectoarele înspre Cel Rău pentru a se asigura că e încă 
departe. Bobby fusese îngrijorat atunci când venise în vizită, așa 
încât și Thomas era îngrijorat. Un nod de frică i se tot punea în 
gât, dar el îl tot înghiţea, căci trebuia să fie curajos și să o apere 
pe Julie. 

Nu se mai apropie de Cel Rău la fel de mult ca în noaptea 
trecută. Nu atât de aproape, încât Cel Rău să-l poată prinde cu 
mintea. Nu. Atât de aproape, încât să-l poată urmări, ca atunci 
când își retrăsese iute propria-i minte înapoi la azil. Dar 
aproape. Mult mai aproape decât ar fi dorit Thomas. 

De fiecare dată când se ducea lângă Cel Rău să se asigure că 
se mai află încă undeva în nord, unde-i era locul, știa că Cel Rău 
îl simte. Asta îl speria pe Thomas. Cel Rău știa că el se tot 
învârtește pe acolo, dar nu făcea nimic și, uneori, Thomas avea 
impresia că Cel Rău așteaptă ca o broască. 

Odată, în grădina din spatele azilului, Thomas văzuse o 
broască stând nemișcată multă vreme, în timp ce un fluture 
galben, frumos, zbura din frunză-n frunză, din floare-n floare, 
încolo și încoace, câteodată aproape de broască, altă dată nu 
chiar atât de aproape, apoi mai aproape ca niciodată, apoi 
departe de tot, ca și când ar fi vrut s-o tachineze, dar broasca 
nu se clintea niciun pic, de parcă ar fi fost doar o piatră ce 
semăna cu o broască. Așa că fluturele se simţise în siguranță, 
sau poate îi plăcea jocul prea mult, și venise și mai aproape. 
Pac! Limba broaștei țâșnise ca tuburile de carton răsucite pe 
care le primeau proștii de Anul Nou, prinsese fluturele și îl 
mâncase de viu, și așa se terminase jocul. 

Dacă Cel Rău făcea pe broasca, Thomas avea să fie foarte 
atent să nu fie fluture. 

Apoi, chiar când Thomas se hotărî că ar trebui să se spele și 
să-și schimbe hainele pentru cină, chiar când se pregătea să-l 
părăsească pe Cel Rău, acesta plecă undeva. Il simţi cum 
pleacă, bang! O clipă fusese acolo și-n următoarea dispăruse, 
dincolo de unde îl mai putea el simţi, în partea cealaltă a lumii, 
acolo unde soarele ducea ultimele rămășițe ale zilei. Nu-și 
imagina cum de plecase așa de repede, doar dacă nu folosise 
cumva un avion cu reacţie din acelea cu mâncare bună și vin 
bun, cu fete drăguţe și zâmbitoare, care așezau perne pe 
spătarul scaunului pe care ședea Cel Rău, și-i dădeau reviste, și 
erau atât de drăguțe, încât te așteptai să-l sărute, așa cum se 


VP - 258 


tot săruta lumea la televizor. Bine, da, luase probabil un avion 
cu reacţie. 

Thomas mai încercă să-l găsească pe Cel Rău. Apoi, când se 
lăsă noaptea, renunță. Se ridică din pat și se pregăti de cină, 
sperând că Cel Rău plecase pentru totdeauna, că Julie o să fie în 
siguranţă pe viitor, și că el o să aibă prăjitură de ciocolată la 
desert. 

e 

Bobby gonea pe solul presărat cu diamante al craterului, 
lovind cu picioarele gândacii care-i stăteau în cale. În timp ce 
fugea, își spunea că ochii îl înșelaseră și că mintea îi juca feste, 
că Frank, de fapt, nu se teleportase de-acolo fără el. Dar când 
ajunse în locul unde stătuse Frank, găsi doar două urme de pași 
pe pământul prăfos. 

O umbră îl învălui, și, când ridică privirea, văzu nava 
extraterestră plutind silențios deasupra craterului, ca un 
dirijabil, și oprindu-se fix deasupra lui, cam la o sută de metri 
înălțime. Nu semăna deloc cu rachetele din filme, nu avea nici 
aspect organic și nu arăta nici ca un candelabru zburător. Avea 
o formă romboidală, mai mult de o sută de metri în lungime și 
cam șaizeci de metri în diametru. Era imensă. Pe laturi și pe 
spate avea sute sau chiar mii de ghimpi metalici, la fel de mari 
ca turla unei biserici, care o făceau să semene, oarecum, cu un 
arici mecanic aflat într-o permanentă defensivă. Dar partea de 
dedesubt a navei, pe care Bobby o vedea cel mai bine, era 
netedă și neagră, fără ţepușe, dar și fără însemne, senzori, 
hublouri, trape și toate celelalte instalaţii la care te puteai 
aștepta. 

Bobby nu știa dacă poziţia navei era o coincidenţă sau dacă el 
se afla sub observaţie. În cazul în care ultima variantă era cea 
adevărată, atunci nu-și dorea să cunoască natura acelor fiinţe, 
și, în mod cert, nu-și dorea să afle care le erau intenţiile. La 
fiecare film în care rolul principal era jucat de un extraterestru 
adorabil, care făcea bicicletele copiilor să zboare, existau alte 
zece filme în care extratereștrii erau niște lacomi mâncători de 
carne umană, cu un aer atât de malefic, încât l-ar fi făcut până 
și pe un chelner newyorkez să fie politicos, iar Bobby înclina să 
creadă că cei din Hollywood aveau dreptate. Trăiau într-un 
univers ostil, și pe Bobby îl înfricoșau destul de mult și semenii 


VP - 259 


lui, așa că nu simțea nevoia să intre în legătură cu o specie cu 
totul nouă, care-și pusese la punct propriile ei cruzimi. 

In plus, era deja cât se poate de terorizat; nu mai putea să 
suporte. Fusese abandonat într-o lume îndepărtată, unde aerul - 
începu el să bănuiască - conţinea probabil oxigen doar pentru o 
perioadă scurtă, și unde insecte mari cât niște șobolani roiau în 
jurul lui; mai exista și posibilitatea ca o insectă ceva mai mică și 
moartă să fie amestecată cu organele lui interne, un gigant 
blond și psihopat, cu puteri supraomenești și însetat de sânge 
se afla pe urmele sale, iar șansele erau de unu la un miliard să o 
mai vadă vreodată pe Julie, să o mai sărute, să o mai atingă și 
ea să-i mai zâmbească. 

O serie de vibrații ample pulsară dinspre navă și cutremurară 
pământul din jurul lui Bobby. Îi clănţăniră dinţii și era cât pe-aci 
să cadă. 

Căută un ascunziș. Nu găsi niciunul în crater, și nici în câmpia 
din jur. 

Vibraţiile încetară. 

Chiar și în umbra navei, Bobby văzu hoarde de insecte 
identice ieșind din găuri. Fuseseră chemate la ordin. 

Deși nu apăru nicio deschizătură în burta navei, zeci de raze 
laser de energie scăzută - galbene, albastre, albe, roșii - 
începură să măture craterul. Toate razele aveau diametrul unui 
dolar de argint și se mișcau independent una de cealaltă. Se 
mișcau ca niște reflectoare, uneori în paralel, alteori, 
intersectându-se, dezorientându-l și mai mult pe Bobby și 
dându-i impresia că se afla la un spectacol de artificii fără sonor. 

Işi aminti ce-i spuseseră Manfred și Gavenall despre 
ornamentele purpurii de pe marginea carapacei gândacului, și 
văzu că razele albe se concentrau numai asupra insectelor, 
citind cu hărnicie însemnele de pe fiecare carapace. Proprietarii 
făceau prezenţa. Văzu una dintre raze agitându-se deasupra 
cadavrului unui gândac pe care el îl lovise cu piciorul, apoi, după 
o clipă, i se alătură o rază roșie pentru a studia carcasa. Imediat 
raza roșie sări la Bobby și câteva raze de alte culori se 
îndreptară și ele asupra lui, de parcă ar fi catalogat un produs 
de la un magazin alimentar înainte de a-l adăuga la nota de 
plată. 

Craterul era acum năpădit de insecte, atât de numeroase, 
încât Bobby nu mai zărea nici solul cenușiu, nici diamantele 


VP - 260 


excretate. Își spuse că, de fapt, nu erau gândaci, ci doar niște 
mașinării biologice, create de aceleași ființe care construiseră și 
nava ce atârna deasupra capului său. Dar, nu îl ajută prea mult, 
pentru că i se părea că, oricum, seamănă mai degrabă cu niște 
gândaci, decât cu niște mici roboţi. Fuseseră proiectațţi pentru a 
săpa după diamante; el nu îi atrăgea în niciun fel, dar 
dezinteresul lor nu îl făcea să se simtă mai bine atât timp cât 
fobia lui era o garanţie că lui nu-i erau, în schimb, deloc 
indiferenți. | se făcu pielea de găină. Neuronii scurtcircuitaţi îi 
transmiteau rapoarte false despre niște fiinţe care urcau pe el, 
încât simţea că gândacii l-au acoperit din cap până-n picioare. 
De fapt, insectele treceau peste pantofii lui, dar niciuna dintre 
ele nu încerca să i se urce pe picioare; le era recunoscător, 
pentru că, dacă ar fi făcut-o, el ar fi înnebunit. 

Își puse palma streașină la ochi, să nu fie orbit de laserele 
care îl luminau. La câţiva metri depărtare, ceva strălucea în 
bătaia razelor de scanare: părea să fie o porţiune de placă 
metalică. Era parțial îngropată în solul prăfuit, ascunsă și mai 
mult de gândacii care mișunau în jurul ei. Dar Bobby știu din 
prima clipă despre ce era vorba, și simţi cum îl cuprindea 
disperarea. Înaintă cu grijă, încercând să nu mai calce pe alte 
insecte, de teamă că pedeapsa extraterestră pentru distrugerea 
proprietăţii era incinerarea imediată. Când ajunse la placa de 
metal, o apucă și o trase din pământul moale. Era tăblia lipsă a 
patului de la spital. 

e 

— Cât timp a trecut? întrebă Julie. 

— Douăzeci și unu de minute, răspunse Clint. 

Se aflau încă lângă scaunul în care stătuse Frank și lângă care 
se ghemuise Bobby. 

Lee Chen eliberase canapeaua, făcându-i loc lui Jackie Jaxx. 
Magicianul-hipnotizator își aplicase un prosop umed pe frunte. 
La fiecare câteva minute, afirma că el nu poate să facă oamenii 
să dispară, deși nimeni nu-l acuzase de cele ce li se 
întâmplaseră lui Bobby și lui Frank. 

Lee Chen scoase din bar o sticlă de whisky, pahare și gheață, 
și pregăti șase porţii zdravene - câte una pentru fiecare dintre 
cei aflaţi în cameră, ca și pentru Frank și Bobby. 

— Dacă nu simţiţi nevoia de o băutură acum, le spuse Lee, o 
să vă folosească atunci când le vom sărbători întoarcerea. 


VP - 261 


El unul băuse deja un pahar. Porţia pe care și-o pregătea în 
acel moment era a doua. Pentru prima oară în viaţa lui, simţea 
nevoia să consume alcool. 

— Cât timp a trecut? întrebă iarăși Julie. 

— Douăzeci și două de minute, răspunse Clint. 

lar eu sunt în toate mințile! se miră ea. Bobby, fir-ai al 
dracului, întoarce-te la mine! Nu cumva să îndrăznești să mă 
lași singură pentru totdeauna. Cum o să pot eu să dansez 
singură? Cum o să pot eu să trăiesc singură? Cum o să pot să 
mai trăiesc? 

e 

Bobby dădu drumul tăbliei, iar razele se stinseră, lăsându-l în 
umbra navei țepoase, care părea mai întunecată decât înaintea 
apariţiei laserelor. Când ridică privirea, întrebându-se ce urma 
să se mai întâmple, nava emise o nouă rază, mult mai palidă 
decât cele dinainte. Diametrul ei era exact cât al craterului. În 
acea strălucire stranie, lăptoasă, insectele începură să se înalțe, 
de parcă și-ar fi pierdut greutatea. La început, se ridicară doar 
zece sau douăzeci, apoi alte douăzeci, și apoi alte sute, plutind 
leneș, fără efort, ca puful de păpădie, răsucindu-se încet, cu 
piciorușele nemișcate, fără acea lucire misterioasă în ochi, de 
parcă ar fi fost închis un comutator. După un minut sau două, nu 
mai exista nicio insectă în crater, iar mulţimea de insecte era 
absorbită în aceeași tăcere de catedrală ce însoțea toate 
manevrele navei, cu excepţia vibraţiilor joase cu care fuseseră 
chemaţi gândacii din galerii. 

Apoi, un sunet de flaut întrerupse tăcerea. 

— Frank! strigă Bobby ușurat, și se întoarse, simțind un val de 
aer urât mirositor. 

Când fluieratul rece și sec se auzi din nou, lumina emisă de 
navă înregistră o schimbare subtilă de nuanţă. Veni rândul 
diamantelor să se desprindă din solul cenușiu și să se ridice pe 
urmele insectelor, strălucind mai viu sau mai estompat, atât de 
multe, încât Bobby avu senzaţia că ploua cu sânge. 

Un nou vârtej de aer stârni un nor de praf cenușiu. Bobby se 
răsuci nerăbdător să-l vadă pe Frank, dar își dădu seama că ar fi 
putut să nu fie Frank, ci fratele lui. 

Flautul se auzi pentru a treia oară, iar adierea ulterioară 
îndepărtă praful iscat, așa că îl văzu pe Frank sosind la mai 
puțin de trei metri de el. 


VP - 262 


— Slavă Domnului! 

Când Bobby păși înainte, raza palidă suferi o a doua 
transformare subtilă. Întinse o mână către Frank și se simţi mai 
ușor. Se uită apoi în jos și își văzu picioarele plutind deasupra 
pământului. 

Frank îi apucă mâna întinsă. 

Bobby nu simţise niciodată ceva mai plăcut decât strânsoarea 
mâinii lui Frank. Apoi își dădu seama că și Frank se ridicase de la 
sol. Erau amândoi atrași pe urmele insectelor și ale diamantelor, 
către burta navei extraterestre, câtre cine știe ce coșmar din 
interiorul ei. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

Se aflau din nou pe plaja din Punaluu, unde ploaia chiar se 
înteţise. 

— Unde naiba am fost adineauri? întrebă Bobby, continuând 
să se țină strâns de clientul său. 

— Nu știu, îi răspunse Frank. Mă sperie ca dracu’, e atât de 
ciudat, dar uneori mă simt... atras acolo. 

Il ura pe Frank, pentru că îl dusese acolo, și îl iubea, pentru că 
îl adusese înapoi. Când strigă, ca să acopere ploaia, în vocea lui 
nu se simţea nici ură, nici dragoste, ci doar o notă de isterie. 

— Credeam că nu poţi ajunge decât în locuri în care ai mai 
fost! 

— Nu neapărat. Și, oricum, mai fusesem acolo înainte. 

— Dar cum ai ajuns acolo prima oară? E o altă lume, n-aveai 
de unde s-o cunoști, așa-i, Frank? 

— Nu știu. Pur și simplu, nu înţeleg nimic, Bobby. 

Deși stăteau faţă-n faţă, Bobby observă abia după o vreme 
cât de mult se deteriorase aspectul lui Frank de când se 
teleportaseră din biroul firmei. Deși era adevărat că furtuna îl 
udase din nou până la piele, făcând ca hainele să-i atârne pe el, 
numai ploaia nu putea justifica înfățișarea sa răvășită, sleită și 
bolnăvicioasă. Ochii i se afundaseră în orbite ca niciodată, cu 
albul îngălbenit, de parcă ar fi făcut hepatită, iar pielea din jurul 
lor era atât de întunecată, încât părea să-și fi pictat două 
vânătăi cu ceară de pantofi. Tenul îi devenise foarte palid, de un 
cenușiu cadaveric, iar buzele aveau o nuanţă albăstruie, ca și 
când sistemul circulator ar fi intrat în pană. Pe Bobby îl mustra 


VP - 263 


conștiința că ţipase la el, așa că îi puse cealaltă mână pe umăr 
și își exprimă regretul, îi spuse că era în regulă, că luptau încă 
de aceeași parte a baricadei, și că totul o să fie bine - atât timp 
cât Frank nu-l mai duce înapoi la craterul acela. 

— Uneori simt că mă aflu în contact cu minţile acelor oameni 
- creaturi, ce-or fi ei -, din nava extraterestră, zise Frank. 

Se sprijiniră unul de celălalt, cap în cap, încercând să se 
susțină reciproc în epuizarea lor. 

— Poate că mai am o însușire de care nu știu, așa cum n-am 
știut, cea mai mare parte din viaţa mea, că mă pot teleporta 
până când m-a încolţit Candy, încercând să mă omoare. Poate 
să sunt ușor telepatic. Poate că lungimea de undă a telepatiei 
mele se potrivește cu lungimea de undă a creierelor acelor 
fiinţe. E posibil să le pot simţi, în ciuda miliardelor de ani-lumină 
ce ne separă. Poate de aceea mă simt atras de ele, chemat de 
ele. 

Dându-se înapoi câţiva centimetri, Bobby se uită o vreme 
drept în ochii lui tulburați. Apoi zâmbi, îl ciupi de obraz și zise: 

— Măi, vicleanule, mult te-ai mai gândit la asta, nu-i așa? Ti-ai 
pus bostanul la treabă! 

Frank zâmbi. 

Bobby râse. 

Acum râdeau amândoi, ţinându-se unul de celălalt, așa cum 
se susțin prăjinile unui cort indian. Râsul lor era, pe de-o parte, 
normal, o eliberare sănătoasă a tensiunilor, dar, pe de altă 
parte, era râsul acela nebun, care-l neliniștise pe Bobby mai 
devreme. 

— Frank, viața ta e un haos, trăieşti în haos și nu mai poţi 
continua așa. O să te distrugi, spuse Bobby. 

— Știu. 

— Trebuie să găsești o cale de-a te opri. 

— Nu există nicio cale. 

— Trebuie să-ncerci, prietene, trebuie să-ncerci. Nimeni nu 
poate trăi așa. N-aș suporta asta nicio zi, iar tu o faci de șapte 
ani! 

— Nu. N-a fost așa de rău până acum. S-a accelerat numai de 
câteva luni. 

— Câteva luni! se minună Bobby. Drace, dacă nu scăpăm 
repede de fratele tău și nu oprim caruselul ăsta în următoarele 
câteva minute, pe cuvântul meu că voi înnebuni! Frank, am 


VP - 264 


nevoie de ordine și de stabilitate, de familiaritate. Vreau să știu 
că ceea ce am făcut azi va determina nivelul la care mă aflu, 
cine sunt și ce voi avea mâine. O progresie ordonată, Frank - 
cauză și efect, logică și rațiune. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 


— Cât timp a trecut? 

— Douăzeci și șapte... aproape douăzeci și opt de minute. 

— Unde dracu' sunt? 

— Julie, spuse Clint, cred că ar trebui să iei loc. Tremuri ca o 
frunză și ai o culoare nesănătoasă. 

— Mă simt bine. 

Lee Chen îi întinse un pahar de scotch. 

— Bea ceva. 

— Nu. 

— Te-ar putea ajuta, o sfătui Clint. 

Julie înșfăcă paharul din mâna lui Lee, îl goli din două 
înghiţituri și i-l vâri înapoi în mână. 

— Îţi aduc altul, spuse el. 

— Mulţumesc. 

Jackie Jaxx zise de pe canapea: 

— Ascultă, vrea cineva să mă dea în judecată pentru asta? 

Hipnotizatorul nu-i mai era deloc simpatic lui Julie. II găsea la 
fel de respingător ca atunci când le preluase cazul, în Las Vegas. 
Ar fi vrut să-i tragă una în cap. Deși știa că e un impuls irațional, 
că nu el era de vină pentru dispariţia lui Bobby, ar fi vrut, totuși, 
să-l pocnească. Aceasta era latura ei impulsivă, pusă pe harță, 
cu care nu se mândrea. Dar nu se putea controla, fiindcă făcea 
parte din bagajul ei genetic, sau pentru că, așa cum credea 
Bobby, era o predilecție pentru violență, care se declanșase 
începând din copilărie, în ziua în care un psihopat drogat îi 
omorâse mama. Oricum, cu toată iubirea lui, știa că Bobby era 
uneori consternat de această latură a ei, așa că încheie un târg 
atât cu el, cât și cu Dumnezeu: Ascultă, Bobby, oriunde ai fi - și 
ascultă și Tu, Dumnezeule -, dacă chestia asta se termină cu 
bine, dacă o să mi-l recapăt pe Bobby al meu, atunci n-o să mă 
mai port așa, n-o să-mi mai doresc să-i trag una lui Jackie, sau 


VP - 265 


oricui altcuiva, o să încep o viață nouă, jur că da, numai lasă-l 
pe Bobby să se-ntoarcă cu bine la mine. 
e 

Erau din nou pe o plajă, de data asta cu nisip obișnuit, ușor 
fosforescent în întuneric. Tărmul dispărea în ceaţă, în ambele 
direcții. Nu ploua, iar aerul nu era la fel de cald cum fusese în 
Punaluu. 

Bobby dârdâia. 

— Unde ne aflăm? 

— Nu sunt sigur, răspunse Frank, dar cred că undeva prin 
peninsula Monterey. 

O mașină trecu pe autostrada situată la o sută de metri în 
spatele lor. 

— Asta e, probabil, autostrada Seventeen-Mile. O știi? Merge 
de la Carmel prin Pebble Beach... 

— O Știu, 

— Imi place peninsula, zise Frank. Este un alt loc în care am 
fost fericit... o vreme. 

Vocile lor sunau ciudat, înăbușite de ceaţă. Lui Bobby îi plăcea 
să simtă pământul sub picioare și să știe că se afla pe propria lui 
planetă, ba chiar în propria lui ţară și în propriul lui stat; ar fi 
preferat însă un loc cu detalii mai concrete, unde ceața nu 
acoperea peisajul. Ceaţa era o altă formă de haos, și avusese 
parte de suficientă dezordine, să-l ţină toată viaţa. 

— Apropo, acum un minut, când eram în Hawaii, erai 
îngrijorat din pricina lui Candy, dar nu mai trebuie să te temi, 
zise Frank. Ne-a pierdut urma acum câteva staţii, în Kyoto, sau 
poate pe muntele Fuji. 

— Pentru Dumnezeu, dacă nu mai trebuie să ne facem 
probleme că-l ducem cu noi la serviciu, hai acasă! 

— Bobby, nu pot să... 

— Controlezi. Da, știu, am auzit, nu-i cine știe ce mare secret. 
Dar să-ţi spun ceva: poţi să te controlezi la un anumit nivel, 
adânc în subconștient, mai bine decât crezi. 

— Nu. Eu... 

— Ba da. Pentru că te-ai întors la crater să mă iei, insistă 
Bobby. Ai mărturisit că urăști locul acela, că te sperie mai mult 
decât toate celelalte locuri în care ai fost, dar tot te-ai întors 
după mine. Nu m-ai lăsat acolo, ca pe tăblia de la pat. 

— Noroc chior. 


VP - 266 


— Nu cred. 

Întuneric. 

Licurici. 

Viteză. 

e 

Semnalul plăcut, bing-bang, ieși din perete, anunțându-i pe 
toți cei din azil că cina urma să fie servită peste doar zece 
minute. 

Derek se și evaporase din cameră, înainte ca Thomas să 
apuce să se ridice din scaun. Lui Derek îi plăcea mâncarea. 
Tuturor le plăcea mâncarea, dar lui Derek îi plăcea cât pentru 
trei la un loc. 

Când Thomas părăsi camera, Derek ajunsese deja, cu mersul 
lui caraghios, până aproape de sala de mese. Thomas se uită 
înapoi la fereastră. 

La fereastră era noaptea. 

Nu-i pria deloc să vadă noaptea la fereastră, și din acest 
motiv ţinea draperiile trase după ce lumina părăsea lumea. Dar, 
după ce se pregătise pentru cină, mai încercase să-l găsească 
pe Cel Rău, și îi era de un oarecare ajutor să vadă noaptea 
atunci când trimitea un fir al minţii sale în ea. 

Cel Rău era încă atât de departe, încă nu putea fi simțit. 
Totuși, voia să mai încerce o dată înainte de-a se duce la cină și 
de-a fi sociabil. Își întinse firul minţii dincolo de fereastră, în 
marele întuneric, înspre locul în care de obicei Cel Rău - și 
acesta se întorsese. Îl simţi imediat, și știu că și Cel Rău îl 
simţea, își aminti de broasca verde, care mâncase fluturașul 
galben cel vioi, și reveni în cameră mai repede decât ar fi putut 
țâșni limba unei broaște să-l prindă. 

Nu știa dacă ar fi trebuit să-l bucure sau să-l sperie faptul că 
Cel Rău se întorsese. Cât fusese plecat, Thomas se bucurase, 
gândindu-se că poate avea să rămână multă vreme departe, dar 
fusese și puţin speriat, pentru că nu mai știa exact unde se afla 
acesta. 

Se întorsese. 

Thomas așteptă o vreme în ușă. 

Apoi se duse să mănânce. Aveau pui, cartofi prăjiţi, morcovi, 
mazăre și pâine de casă, iar cei din jur ziceau că, la desert, o să 
fie prăjitură de ciocolată și îngheţată, deși aceștia erau cu toţii 
proști, deci nu puteai fi sigur. Mâncarea arăta bine, mirosea bine 


VP - 267 


și avea chiar și un gust bun. Dar Thomas se tot gândea la gustul 
pe care-l avusese fluturele pentru broască și nu a putut să 
mănânce prea mult. 

e 

Sărind din loc în loc, ca două mingi, ajunseră la o parcare 
goală din Las Vegas, unde vântul rece, deșertic, mătura frunzele 
uscate pe lângă ei și unde Frank, după propria-i mărturie, 
locuise într-o cameră ce fusese demolată; în cimitirul din Santa 
Barbara; în vârful unei piramide aztece din jungla mexicană, în 
care aerul umed era plin de țânțari zumzăind și de urlete de 
animale necunoscute, și unde Bobby fu cât pe-aci să cadă, 
înainte de a-și da seama ce sus și în ce echilibru precar se aflau; 
la sediul firmei Dakota & Dakota... 

Săreau atât de repede dintr-un loc într-altul, zăbovind prea 
puţin de fiecare dată - de fapt, din ce în ce mai puţin -, încât 
Bobby rămase o clipă în colţul biroului său, clipind prostește, 
până să-și dea seama unde se afla și ce avea de făcut. Se 
smulse de lângă Frank, strigând: 

— Oprește-te acum, oprește-te aici! 

Dar Frank dispăru chiar înainte să termine de vorbit. 

În secunda următoare, Julie se repezi la el, strângându-l atât 
de tare în braţe, încât simţi că-l dor oasele. O îmbrățișă și el și o 
sărută un timp îndelungat, până simţi că-și pierde suflarea. Părul 
ei mirosea frumos, și pielea ei avea un parfum mai dulce decât 
își amintea. Ochii ei străluceau cu o intensitate pe care nu-și 
amintea s-o mai fi văzut vreodată, și păreau mai frumoși ca 
oricând. 

Deși, prin firea sa, nu era prea înclinat să-i atingă pe ceilalţi, 
Clint îi puse lui Bobby o mână pe umăr și spuse cu o voce în 
care se simţea chiar emoția: 

— Doamne, e bine, foarte bine că ești din nou cu noi. Am fost 
îngrijoraţi o vreme. 

Lee Chen îi întinse un pahar de scotch cu gheaţă: 

— Să nu mai faci asta! spuse el. 

— Nici n-am de gând, admise Bobby. 

Jackie Jaxx, care nu mai era artistul rutinat și încrezător, 
trecuse prin destul de multe emoţii pentru o singură zi. 

— Ascultă, Bobby, sunt sigur că ai de povestit niște lucruri 
fascinante, și că ai adunat o grămadă de bancuri de pe unde ai 
fost, dar eu unul nu vreau să le aud. 


VP - 268 


— Bancuri?! se miră Bobby. 

Jackie clătină din cap. A 

— Nu vreau să le ascult. Scuze. E vina mea, nu a ta. Imi place 
lumea spectacolelor, pentru că e o lume îngustă, mă-nțelegi? O 
felie subţire din lumea reală, dar e pasionantă, fiindcă are culori 
strălucitoare și muzică zgomotoasă. Nu trebuie să gândești ca 
să fii un artist, trebuie doar să fii. Eu vreau să fiu, știi. Să dau 
spectacole, să mă distrez. Am și eu păreri, desigur, păreri 
răspicate și colorate despre orice, păreri de artist, dar, de fapt, 
nu știu nimic și nici nu vreau să știu. Și, mai cu seamă, nu vreau 
să știu ce s-a petrecut aici, astăzi, întrucât chestiile de genul 
ăsta care-ţi întorc viaţa cu fundu-n sus, te fac curios, te fac să 
gândești și, în scurt timp, nu te mai mulțumesc lucrurile care te- 
au multumit o viață-ntreagă. 

Ridică mâinile ca pentru a preîntâmpina un eventual protest, 
aruncă un „Eu am plecat”, și, după o clipă, nu mai era acolo. 

La început, în vreme ce le povestea celorlalţi ce i se 
întâmplase, Bobby se plimba încet prin cameră, minunându-se 
de cele obișnuite, descoperind aspectele surprinzătoare ale 
familiarului, bucurându-se de soliditatea lucrurilor. Işi puse 
mâna pe biroul lui Julie și i se păru că nu exista nimic pe lume 
mai minunat decât acel placaj umil - toate acele molecule 
perfect aliniate în materia chimică inventată de om. Pozele 
înrămate ale personajelor lui Disney, mobila ieftină, sticla de 
scotch pe jumătate plină, plantele înflorite de pe pervaz - toate 
acestea îi deveniră brusc foarte scumpe. _ 

Călătorise numai treizeci și nouă de minute. li luă aproape la 
fel de mult să le povestească rezumatul întâmplărilor. Dispăruse 
din birou la 4:47 după-amiaza și reapăruse la 5:26, dar 
călătorise destul cât să-i ajungă tot restul vieţii. 

De pe canapea, înconjurat de Julie, Clint și Lee, Bobby spuse: 

— Vreau să rămân aici, în California. N-am nevoie să văd 
Parisul. Și nici Londra. Nu mai vreau. Vreau să stau aici, unde 
am scaunul meu preferat, să dorm în fiecare noapte într-un pat 
cunoscut... 

— Așa o să și faci, interveni Julie. 

— ... să-mi conduc micul meu Samurai, să deschid dulăpiorul 
de medicamente, unde toate sunt la locul lor. 

Pe la șase și un sfert, Frank tot nu reapăruse. Cât timp își 
povestise Bobby aventurile, nimeni nu adusese vorba despre 


VP - 269 


cea de-a doua dispariţie a lui Frank, și nimeni nu se întrebase cu 
voce tare când o să se întoarcă. Dar toţi se uitau când la 
scaunul de unde plecase iniţial, când la colţul camerei, de unde 
se dematerializase a doua oară. 

— Cât timp îl mai așteptăm aici? întrebă Julie, în cele din 
urmă. 

— Nu știu, răspunse Bobby. Dar am senzaţia foarte neplăcută 
că, de data asta, Frank nu-și va mai recăpăta controlul, că va 
continua să sară dintr-un loc într-altul, până când, la un moment 
dat, nu va mai reuși să se recompună. 


48. 


Când se întoarse din Japonia, direct în bucătăria din casa 
mamei sale, Candy fierbea de supărare, iar când văzu pisicile 
cocoțate pe masa la care mânca, supărarea se transformă în 
furie. Violet și Verbina ședeau la masă, mereu tăcuta Verbina 
sprijinindu-se de Violet. Pisicile se tolăniseră sub scaune și pe 
lângă picioarele lor, iar cinci dintre ele, cele mai mari, se 
urcaseră pe masă, mâncând bucățelele de şuncă cu care le 
hrănea Violet. 

— Ce faceți? le întrebă el. 

Violet nu îl învrednici cu vreun cuvânt sau vreo privire. Ochii 
ei erau ațintiți asupra unui motan cenușiu, care stătea demn ca 
o sculptură de pisică dintr-un templu egiptean, și înghiţea 
bucățile mici de came pe care Violet i le întindea pe palma ei 
palidă. 

— Cu tine vorbesc, spuse el, tăios, dar Violet nu îi răspunse. 

Era scârbit de tăcerea ei, obosit de moarte din cauza infinitei 
ei ciudățenii. Dacă nu ar fi existat promisiunea pe care i-o 
făcuse mamei lui, ar fi sfâșiat-o pe loc și s-ar fi hrănit cu ea. 
Trecuseră prea mulţi ani de când gustase ambrozia din venele 
sfinte ale mamei sale și se gândise, adesea, că sângele din 
Violet și Verbina era, într-un fel, sângele lui Roselle. Se întreba - 
și uneori visa - ce gust ar fi putut avea sângele surorilor sale. 

Apropiindu-se ameninţător și privind-o de sus în timp ce ea 
continua să se afle în legătură cu pisica, Candy zise: 

— Aici mănânc eu, fir-ai a dracu'! 


VP - 270 


Violet păstră tăcerea, și atunci Candy îi dădu peste mână, 
zvârlind cât colo bucățelele de şuncă. Mătură și farfuria de 
șuncă de pe masă și simţi o mare satisfacţie auzind-o cum se 
zdrobește de podea. 

Cele cinci pisici de pe masă nu se sinchisiră de furia lui, iar 
numeroasele pisici de pe podea rămaseră indiferente la 
zornăitul cioburilor de ceramică. 

În sfârșit, Violet se răsuci, își dădu capul pe spate și se uită la 
Candy. 

O dată cu stăpâna lor, pisicile de pe masă îl priviră 
disprețuitor, de parcă i-ar fi lăsat de înțeles că îi fac o mare 
cinste acordându-i atenţie. 

Aceeași atitudine era vizibilă în privirea surorii sale și în 
zâmbetul ironic ce-i sălta colţurile buzelor pline. De mai multe 
ori, Candy descoperise că privirea acesteia era zdrobitoare și se 
retrăsese neliniștit și zăpăcit. Convins de superioritatea lui în 
toate privinţele, nu putea înțelege capacitatea lui Violet de a-l 
învinge cu o simplă privire. 

Dar, de astă dată, avea să fie altfel. Nu mai fusese atât de 
furios, nici chiar cu șapte ani în urmă, când găsise trupul 
însângerat și neînsufleţit al mamei sale și aflase că Frank fusese 
cel care folosise toporul. Între timp sentimentul se mai 
intensificase, pentru că vechea furie nu se domolise niciodată; 
în toţi acești ani, se întețise de la propria ei flacără și de la 
repetatele eșecuri în prinderea lui Frank. Acum, în venele sale 
curgea o furie neagră, care-i străbătea inima și-i hrănea celulele 
creierului, din care se nășteau nenumăratele dorinţe de 
răzbunare. 

Refuzând să se lase copleșit de privirea lui Violet, o apucă de 
braţ și o ridică brutal în picioare. 

Verbina scoase un sunet de jale în momentul despărțirii de 
sora ei, de parcă ar fi fost surori siameze, și ar fi fost ruptă din 
același trup. 

Apropiindu-și fața de-a lui Violet, o împroșcă cu scuipat și îi 
spuse: 

— Mama noastră avea o pisică, doar una, ţinea la curăţenie și 
la ordine, și ar fi fost foarte nemulțumită de mizeria asta, de 
haita voastră împuţită. 

— Ce contează, replică Violet, pe un ton indiferent și în același 
timp, batjocoritor. E moartă. 


VP - 271 


Apucând-o de ambele braţe, o ridică în aer, apoi o trase de 
lângă scaunul care se rostogoli, și o izbi de ușă, atât de tare, 
încât se auzi ca o explozie, zguduind ferestrele bucătăriei și 
zdrăngănind câteva tacâmuri murdare de pe o masă din 
apropiere. Avu satisfacția să o vadă strâmbându-se de durere și 
dându-și ochii peste cap, atunci când fusese cât pe-aci să leșine 
din cauza loviturii. Dacă ar fi pocnit-o mai tare de ușă, i-ar fi rupt 
șira spinării. Işi înfipse cu cruzime degetele în braţele ei palide, 
o trase de lângă ușă, și apoi o izbi încă o dată, dar nu la fel de 
tare ca înainte, atrăgându-i doar atenţia că ar fi putut să fie la 
fel de dureros și că, data viitoare, când o să-l mai enerveze, o s- 
o păţească din nou. 

Violet își lăsase capul în piept, aproape fără cunoștință. Candy 
o ținea proptită de ușă, la douăzeci de centimetri de sol, fără să 
depună niciun efort, făcând-o să ia seama la puterea lui 
nemăsurată. Așteptă ca ea să-și revină. Violet respira cu greu și, 
când reuși să-și recapete suflul și se uită la el, Candy se așteptă 
să vadă o altă Violet. Nu o mai lovise niciodată până atunci. 
Trecuse peste o graniţă semnificativă, pe care nu crezuse că o 
s-o încalce vreodată. Cu promisiunea făcută mamei sale în 
minte, își apărase surorile de pericolele lumii exterioare, le 
asigurase hrana, căldura în cursul iernii și răcoarea în timpul 
verii, dar, cu trecerea anilor, își îndeplinea datoriile de frate cu 
din ce în ce mai multă frustrare, consternat de comportamentul 
lor tot mai nerușinat și misterios. Acum înțelegea că 
disciplinarea lor era o parte firească a protejării lor; mama sa, 
aflată în ceruri, probabil că renunţase la speranţa că el o să-și 
dea seama vreodată de necesitatea disciplinei. Mulțumită furiei, 
descoperise iluminarea. Se simțea bine rânind-o un pic pe 
Violet, doar cât să-i bage minţile-n cap și să împiedice 
scufundarea ei în decadenţă și în senzualitatea animală care o 
cuprinsese. Ştia că e drept să o pedepsească. Aștepta 
nerăbdător ca Violet să-și revină și să se uite la el, fiind convins 
că relaţia lor intrase într-o nouă fază și că ochii ei aveau să 
reflecte aceste profunde schimbări. 

În cele din urmă, respirând aproape normal, Violet își ridică 
privirea și se uită în ochii lui Candy. Spre surprinderea sa, 
aceasta nu-i împărtășea nici pe departe revelaţia. Părul blond îi 
căzuse peste faţă și ea îl fixa printre șuviţe, ca un animal din 
junglă, care se uită prin coama bătută de vânt. In ochii albaștri 


VP - 272 


și reci ai surorii lui observă ceva mai straniu și mai primitiv ca 
oricând. O bucurie sălbatică. O foame indescriptibilă. Nevoie. 
Deși o duruse atunci când o izbise de ușa bucătăriei, avea din 
nou un zâmbet pe buze. Îi simţi respiraţia fierbinte când îi 
spuse: 

— Ești puternic. Chiar și pisicile apreciază când mă strângi în 
braţe... și Verbina. 

Candy deveni conștient de picioarele ei lungi și goale, și de 
subțirimea chiloţeilor. De modul în care tricoul ei roșu se 
ridicase, dezvelindu-i pântecele. De sânii plini, accentuaţi de 
trupul ei zvelt. De conturul sfârcurilor, vizibil prin materialul 
tricoului. De pielea netedă și de mirosul ei. 

II năpădi un val de scârbă, ca puroiul eliberat dintr-o infecție 
neștiută dinăuntrul său, și îi dădu drumul. Intorcându-se, văzu 
că pisicile îl priveau. Mai rău, nu se mișcaseră de unde se aflau 
atunci când o smulsese pe Violet din scaun, de parcă nu ar fi 
fost niciun pic înspăimântate de furia lui. Știa că relaxarea lor 
însemna că nici Violet nu fusese înfricoșată, și că reacţia ei 
erotică și zâmbetul batjocoritor nu fuseseră prefăcute. 

Verbina ședea ghemuită în scaun, cu capul plecat, căci nici 
acum nu era capabilă să-l privească direct. Dar rânjea, 
mângâindu-se între picioare cu degetele lungi ale mâinii stângi. 
Nu avea nevoie de alte dovezi ca să-și dea seama că dorinţele 
bolnave ale surorii sale i se transmiseseră Verbinei, și se 
îndepărtă și de ea. 

Incercă să părăsească repede camera, fără să lase impresia 
că fuge. 

O dată ajuns în dormitorul său parfumat, simțindu-se în 
siguranţă printre lucrurile mamei, Candy încuie ușa. Nu știa de 
ce zăvorul tras îi oferea mai multă protecţie, deși avea 
certitudinea că nu din pricina surorilor lui. Nu avea motive să se 
teamă de ele. Nu putea decât să le compătimească. 

Stătu o vreme în balansoarul lui Roselle, amintindu-și de zilele 
din copilărie când se ghemuia în poala ei și sugea sângele dintr- 
o tăietură pe care ea și-o făcuse în deget sau în palmă. O dată, 
din nefericire o singură dată, își făcuse o crestătură de un 
centimetru pe unul dintre sâni și-l ţinuse la piept să bea sânge 
din același loc din care ceilalţi copii beau de la alte mame 
laptele matern. 


VP - 273 


Avea doar cinci ani în noaptea în care, chiar în această 
cameră și în acest scaun, băuse sânge de la sânul ei. Frank, 
care avea pe atunci șapte ani, dormea în camera din capătul 
holului, iar gemenele, care abia își serbaseră prima zi de 
naștere, dormeau în camera de vizavi. Rămăsese singur cu ea 
pe când ceilalți dormeau - o, ce unic și prețuit se simţise atunci, 
mai ales că mama îi dăruia lichidul bogat din venele și arterele 
sale, pe care nu îl oferea celorlalţi copii; era o comuniune sacră, 
care constituia secretul lor. 

Işi aminti că, în acea noapte, se afla într-o stare apropiată de 
transă, nu numai din cauza aromei tari a sângelui ei și a 
dragostei nemăsurate dovedite de aceasta, ci și din pricina 
legănării ritmice a balansoarului și a vocii ei liniștitoare. În timp 
ce el se hrănea, mama îi mângăia părul de pe frunte și îi vorbea 
despre planul complex al Domnului. li explica, așa cum o făcuse 
de nenumărate ori, că Dumnezeu aprobă folosirea violenţei în 
apărarea celor buni și drepţi. li spunea cum Dumnezeu crease 
oameni care erau însetaţi de sânge, pentru a fi instrumentele lui 
în răzbunarea împotriva celor răi. Familia Pollard era o familie de 
oameni buni, zicea ea, iar Dumnezeu i-l trimisese pe Candy 
pentru a fi apărătorul lor. Candy știa toate acestea. Dar, deși 
mama lui îi repetase aceste lucruri de multe ori în timpul 
comuniunilor lor, Candy le asculta mereu cu aceeași plăcere. 
Copiilor le place să li se repete povestea lor preferată. Și, așa 
cum se întâmplă cu unele povestiri magice, nici aceasta nu 
pălea, cu fiecare nouă istorisire, ci devenea, în mod ciudat, și 
mai misterioasă, și mai atrăgătoare. 

In acea noapte, totuși, povestea luă o altă întorsătură. Venise 
vremea, îi spuse mama lui, ca el să-și aplice cu adevărat 
însușirile uimitoare și să se angajeze în misiunea pentru care îl 
concepuse Dumnezeu. Candy începuse să-și dovedească 
talentele fenomenale când avea trei ani - aceeași vârstă la care 
fuseseră descoperite și înzestrările, mult mai modeste, ale lui 
Frank. Capacităţile sale telekinetice - în special transportarea 
telekinetică a propriului său corp - o încântau în mod deosebit 
pe Roselle, care le sesizase imediat potenţialul. Nu aveau să mai 
ducă niciodată lipsă de bani atât timp cât el se putea teleporta, 
noaptea, în locuri în care se ascundeau bani-gheaţă și alte 
lucruri valoroase: bănci, seifuri mari, pline de bijuterii, din vilele 
din Beverly Hills. lar dacă se materializa în casele dușmanilor 


VP - 274 


familiei Pollard, când, aceștia dormeau, răzbunarea putea fi 
împlinită fără teamă de represalii. 

„Există un individ pe nume Salfont”, gângurise mama lui, în 
timp ce Candy se hrănea la pieptul ei. „E un avocat, unul dintre 
acei șacali care jefuiesc cetăţenii cinstiţi. N-are nimic bun în el. 
S-a ocupat de averea tatălui meu - adică a bunicului tău drag - 
a validat testamentul, și a cerut mult, mult prea mulţi bani. E 
foarte lacom. Așa sunt toţi avocaţii: lacomi.” Tonul calm și 
liniștit al vocii contrazicea violența exprimării, dar acest paradox 
nu făcea decât să intensifice calitatea hipnotică a mesajului ei: 
„Am încercat ani de zile să recapăt, așa cum merit, o parte din 
banii plătiţi. M-am dus la alţi avocaţi, dar toți spun că nota de 
plată a fost rezonabilă - se sprijină unii pe alţii, sunt toți la fel ca 
boabele de mazăre dintr-o păstaie, boabe putrede într-o păstaie 
putredă. L-am dat în judecată, dar judecătorii nu sunt altceva 
decât avocaţi în robe negre, care mă scârbesc cu lăcomia lor. 
De ani de zile mă deranjează asta, Candy, nu-mi iese din minte. 
Acel Donald Salfont, care trăiește în casa lui imensă din 
Montecito, cerând prea mult de la oameni, cerând prea mult de 
la mine, ar trebui să plătească pentru asta. Nu crezi, dragul meu 
Candy? Nu crezi că ar trebui să plătească?” 

Pe atunci avea cinci ani și nu era mare pentru vârsta lui, cum 
avea să fie pe la nouă-zece ani. Chiar dacă reușea să se 
teleporteze în dormitorul lui Salfont, avantajul surprizei ar fi 
putut să fie insuficient. Dacă Salfont și nevasta lui nu dormeau 
atunci când sosea Candy, sau dacă prima lovitură de cuţit dădea 
greș și îl trezea pe avocat, Candy nu l-ar fi putut învinge. N-ar fi 
fost în pericol de a fi prins sau rănit, pentru că se putea 
teleporta acasă într-o clipită, dar ar fi riscat să fie recunoscut. 
Poliţia avea să acorde încredere unei persoane ca Salfont, chiar 
dacă acuzaţia de crimă împotriva unui băiat de cinci ani ar fi 
părut fantezistă. Poliţiştii ar fi venit să viziteze familia Pollard, 
punând întrebări, mirosind peste tot, și Dumnezeu știe ce ar fi 
găsit sau ce ar fi bănuit. 

„Așa că nu-l poţi omori, deși ar merita”, șoptise Roselle, în 
timp ce își legăna copilul preferat. 

Se uită cu atenţie în ochii lui atunci când micuțul își ridică 
privirea de pe sânul ei dezvelit. „Dar vreau să iei ceva de la el, 
drept răzbunare pentru ce a luat el de la mine, ceva la care să 
țină. Familia Salfont are un nou-născut”. Am citit despre asta în 


VP - 275 


ziare, acum câteva luni - e o fetiță, pe care au botezat-o Rebeca 
Elisabeth. Ce nume o mai fi și ăsta pentru o fetiță? Mie mi se 
pare cam pompos, genul de nume pe care îl dau un avocat și 
nevastă-sa odraslei lor, considerând că familia lor e mai presus 
de altele. Elisabeth e nume de regină, vezi tu, și, dacă te uiţi în 
Biblie, o să vezi și cine a fost Rebeca, și o să-ţi dai seama cât de 
mari se cred cu progenitura lor. Rebeca... are acum aproape 
șase luni, destul de mult timp ca să-i ducă dorul când nu o să 
mai fie, să-i ducă dorul rău de tot. Mâine vom trece cu mașina 
pe lângă casa lor, dragul meu Candy, și la noapte te vei duce 
acolo și te vei răzbuna în numele Domnului și-n numele meu. Se 
vor gândi că a intrat în cameră un șobolan sau ceva de felul 
ăsta, și se vor învinovăţi până-n ziua în care vor muri și ei.” 

Gâtul Rebecăi Salfont fusese moale, iar sângele, sărat. Lui 
Candy îi plăcuse aventura, emoția simțită la pătrunderea în casa 
unor străini fără permisiunea sau știrea lor. Uciderea fetiţei în 
timp ce adulţii dormeau în camera alăturată îl umpluse cu un 
sentiment de putere. Era doar un copil, dar le străpunsese 
apărarea și lovise în numele mamei sale, ceea ce făcea din el, 
într-un fel, bărbatul familiei. Exaltarea adăugă sentimentul 
gloriei la emoția omorului. 

De atunci, cererile de răzbunare ale mamei sale fuseseră 
irezistibile. 

În primii ani ai misiunii sale, singura pradă erau bebeluşii și 
copiii. Uneori, pentru a nu crea un tipar pe care să-l poată 
depista poliţia, nu îi mușca, ci îi omora în alt fel, iar uneori se 
teleporta cu ei în altă pare, astfel încât nu se mai găsea niciun 
cadavru. 

Chiar și așa, dacă toţi dușmanii lui Roselle ar fi fost din zona 
Santa Barbara, tiparul nu ar fi putut fi ascuns. Dar de multe ori, 
ea cerea răzbunare împotriva unor oameni din locuri 
îndepărtate, despre care citea în ziare. 

Își amintea în mod deosebit de o familie din statul New York, 
care câștigase milioane la o loterie. Mama lui simţise că norocul 
lor fusese în detrimentul familiei Pollard și că erau prea lacomi 
pentru a li se mai permite să trăiască. Candy avea paisprezece 
ani pe atunci și nu prea înțelesese raționamentul mamei sale, 
dar nici nu-l pusese la îndoială. Pentru el, ea reprezenta singura 
sursă de adevăr, și nu-i trecuse niciodată prin minte să nu o 


VP - 276 


asculte. Îi omorâse pe toţi cei cinci membri ai acelei familii, și le 
dăduse foc la casă, cu tot cu cadavrele lor. 

Setea de răzbunare a mamei sale urmă un ritm previzibil. 
Imediat după ce Candy omora pe cineva pentru ea, era 
bucuroasă și făcea planuri de viitor; îi gătea mâncăruri speciale, 
sau îi cânta cu vocea ei melodioasă în timp ce lucra în bucătărie 
și începea lucrări complicate de broderie. 

Dar, în decurs de patru săptămâni, fericirea ei pălea ca becul 
unui reostat, iar după aproape o lună își pierdea interesul pentru 
gătit și tricotat, și începea să vorbească despre alţi indivizi care 
îi făcuseră ei rău, și deci și familiei Pollard. După alte două până 
la patru săptămâni, se hotăra asupra unei noi ţinte, iar Candy 
era trimis în misiune. Ca atare, nu ucidea decât de șase sau 
șapte ori pe an. Această frecvenţă o satisfăcea pe Roselle, dar, 
pe măsură ce Candy creștea, satisfacția lui scădea. Nu numai că 
începuse să savureze sângele, dar devenise dependent, și 
uneori nevoia îl copleșea. Iși dorea și emoţiile vânătorii, așa cum 
un alcoolic își dorește sticla. Nu în ultimul rând, ostilitatea oarbă 
a lumii față de mama sa îl făcea să omoare mai des decât era 
necesar. Câteodată i se părea că toată lumea este împotriva ei, 
complotând să-i facă rău sau să-i ia banii care-i aparțineau. 
Numărul dușmanilor acesteia era nesfârșit. Își amintea de zilele 
în care o cotropea frica; în astfel de zile, la cererea ei, trăgeau 
toate perdelele, închideau toate obloanele și ușile, pe care, 
uneori, le baricadau cu scaune și alte mobile, împotriva atacului 
adversarilor, care nu-și făceau niciodată apariţia, dar care ar fi 
putut s-o facă. În zilele acelea negre, o cuprindea disperarea și-i 
spunea că atât de mulţi oameni îi doreau moartea, încât nici el 
nu o să reușească s-o protejeze pentru totdeauna. Când o ruga 
să-l asmută asupra lor, ea refuza, zicând: „N-are rost.” 

Și atunci, ca și acum, încerca să-și suplimenteze crimele 
aprobate cu expediţii în canion, în căutare de animale mici. Dar 
acele festinuri sângeroase, oricât de bogate ar fi fost, nu-i 
stingeau setea ca atunci când era vorba de sânge de om. 

Intristat de prea multe amintiri, Candy se ridică din balansoar 
și începu să pășească agitat prin cameră. Obloanele erau 
ridicate și Candy se uită cu interes crescând la noaptea de 
dincolo de fereastră. 

După ce nu reușise să-l prindă pe Frank și pe străinul care-l 
însoțea, după ce confruntarea cu Violet luase o întorsătură 


VP - 277 


neașteptată și îl lăsase cu furia neconsumată, acum mocnea, 
ardea de nerăbdare să omoare pe cineva, dar nu avea o ţintă. 
Dacă nu vedea niciun dușman al familiei, era forţat să 
măcelărească fie oameni inocenți, fie mici creaturi din canion. 
Problema era - și se gândea cu groază la dezamăgirea mamei 
sale din ceruri - că nu avea poftă de sângele subțire al 
animalelor timide. 

Frustrarea și nevoia creșteau cu fiecare clipă. Ştia că avea să 
facă ceva regretabil, ceva care o s-o determine pe Roselle să-și 
întoarcă faţa de la el, o vreme. 

Apoi, tocmai când era pe cale să explodeze, îl salvă apariţia 
unui inamic autentic. 

O mână îi atinse ceafa. 

Se răsuci, simțind cum mâna se retrăgea o dată cu mișcarea 
lui. 

Fusese o mână-fantomă. Nu era nimeni acolo. 

Dar știa că e aceeași prezență pe care o simţise în canion, 
noaptea trecută. Cineva care nu aparținea familiei Pollard, cu 
puteri psihice proprii, și fie numai faptul că nu era copilul lui 
Roselle făcea din el un dușman care trebuia eliminat. Aceeași 
persoană îl vizitase pe Candy și mai devreme, în după-amiaza 
acelei zile, învârtindu-se în jurul lui, dar fără să intre cu adevărat 
în contact cu el. 

Candy își reluă locul în balansoar. Dacă avea să-și facă 
apariţia un dușman adevărat, merita să-l aștepte. 

După câteva minute, simţi din nou atingerea. Ușoară, 
ezitantă, dispărând imediat. : 

Candy zâmbi. Începu să se legene. Începu chiar să fluiere 
încet, fredonând una dintre melodiile preferate ale mamei sale. 

Stârniți, tăciunii furiei se aprindeau și mai tare. Când timidul 
său musafir avea să devină mai îndrăzneţ, focul o să fie în toi, 
iar flăcările o să-l spulbere. 


49. 


La șapte fără zece, sună soneria. Desigur, Felina Karaghiosis 
nu o auzi. Dar în fiecare cameră exista câte un beculeț roșu, în 


VP - 278 


așa fel încât putea să vadă lumina intermitentă activată de 
sonerie. 

Se duse în hol și se uită prin luminatorul de lângă ușa din faţă. 
Când o văzu pe Alice Kasper, o vecină care locuia la trei case 
distanţă de ei, trase zăvorul, scoase lanţul și o lăsă să intre. 

— Ce faci, puștoaico? Cum te mai simți? 

„Îmi place cum ţi-ai făcut părul”, îi zise Felina prin semne. 

— Serios? M-am dus să mă tund și coafeza m-a întrebat dacă 
vreau să mă aranjeze ca de obicei, sau să intru și eu în pas cu 
moda, iar eu m-am gândit că de ce nu, nu sunt prea bătrână ca 
să fiu sexy, tu ce zici? 

Alice nu avea decât treizeci și trei de ani, cu cinci mai mulţi 
decât Felina. Își schimbase cârlionţii blonzi tradiţionali cu o 
coafură modernă, care necesita o nouă sursă de venituri doar 
pentru șampon, dar arăta grozav. 

„Intră. Bei ceva?” 

— Mi-ar plăcea să beau un pahar, puștoaico, și în momentul 
de faţă aș bea și șase, dar trebuie să te refuz. Vin socrii mei și o 
să jucăm cărți cu ei, sau, dacă nu, o să-i împușcăm... depinde ce 
atitudine au. 

Dintre toţi cunoscuții de zi cu zi ai Felinei, Alice era singura, în 
afară de Clint, care înțelegea limbajul seninelor. Având în 
vedere că majoritatea oamenilor au unele prejudecăţi împotriva 
surzilor, pe care nu le recunosc, dar care le influențează 
comportamentul, Alice era unica ei prietenă. Dar Felina ar fi 
renunțat bucuroasă la prietenia lor, dacă Mark Kasper, fiul 
vecinei sale, nu s-ar fi născut surd. 

— Am trecut pe la tine să-ţi zic că ne-a sunat Clint, care nu a 
plecat încă spre casă, dar speră că va ajunge cam în jurul orei 
opt. De când lucrează așa târziu? 

„Au un caz important. Asta înseamnă întotdeauna ore 
suplimentare.” 

— A zis că o să cinaţi în oraș și să-ţi spun că a avut o zi 
incredibilă. Cred că se referă la caz, nu? Trebuie să fie fascinant 
să fii măritată cu un detectiv. Și mai e și un băiat dulce. Eşti 
norocoasă, puștoaico! 

„Da. Și el e.” 

— Chiar așa! râse Alice. Și dacă mai întârzie altă dată, nu te 
mai mulțumi cu restaurantul. Pune-l să-ţi cumpere diamante. 


A 
A 


VP - 279 


Felina se gândi la bijuteria adusă ieri de Clint, și își dori să-i 
poată povesti și prietenei sale despre ea. Dar afacerile firmei 
Dakota & Dakota, în special în cazul unei anchete în curs de 
desfășurare, erau la fel de sfinte pentru ei ca intimităţile din 
patul conjugal. 

— Treceţi sâmbătă pe la noi, pe la șase jumătate seara? Jack 
o să gătească mâncărurile lui piperate, o să jucăm cărţi, o să 
mâncăm și-o să bem bere până leșinăm. Da? 

„Da.” 

— Și spune-i lui Clint că e în siguranță, n-o să-l punem să 
vorbească. 

Felina râse, și apoi semnală: 

„Să știi că nu mai e așa de rău.” 

— Asta din cauză că-l civilizezi tu, puștoaico. 

Se îmbrăţișară din nou, după care Alice plecă. 

Felina închise ușa, se uită la ceas și văzu că era ora șapte. Mai 
rămăsese doar o oră pentru a se pregăti de cină și voia să arate 
bine pentru Clint, nu fiindcă ar fi fost o ocazie deosebită, ci 
fiindcă își dorea întotdeauna să arate bine pentru Clint. Se 
îndreptă spre baie, apoi își aminti că ușa nu era încuiată decât 
cu yala. Se întoarse în hol, trase zăvorul și puse lanţul la loc. 

Clint își făcea griji pentru ea. Dacă ar fi venit acasă și ar fi 
găsit-o cu zăvorul netras, ar fi îmbătrânit cu un an pe minut în 
faţa ochilor ei. 


50. 


După ce fusese liber în restul zilei, Hal Yamataka răspunse la 
chemarea lui Clint și veni la birou pe la șase treizeci și cinci 
seara, pentru a sta de pază în cazul în care Frank se întorcea 
după ce plecau acasă ceilalţi. Clint îl întâmpină în camera de 
recepţie, și îi povesti acolo tot ce se întâmplase în timp ce beau 
o ceașcă de cafea. La aflarea celor petrecute în absența lui, Hal 
se gândi din nou cu nostalgie să se apuce de grădinărit. 

Aproape toți membrii familiei sale fie se ocupau de grădinărit, 
fie ţineau o grădiniță, și toţi o duceau bine, majoritatea 
câștigând mai mult decât Hal, unii dintre ei chiar foarte mult. 
Părinţii, cei trei fraţi și diferiţi unchi binevoitori încercaseră de 


VP - 280 


câteva ori să-l convingă să lucreze pentru ei sau să le devină 
asociat, dar el refuzase de fiecare dată. Nu fiindcă ar fi avut 
ceva împotriva grădiniţelor, vânzării de unelte pentru grădinărit, 
în sine. Dar expresia „grădinar japonez” devenise un clișeu în 
California de Sud, și nu se împăca deloc cu gândul de a fi un 
stereotip. 

Toată viaţa citise nenumărate romane de aventuri și își dorea 
să fie ca personajele despre care citea, în special ca personajele 
principale din romanele lui John McDonald, care erau pe cât de 
intuitive, pe atât de curajoase, pe cât de sensibile, pe atât de 
dure. În adâncul inimii, Hal știa că munca sa la Dakota & Dakota 
era la fel de banală ca efortul zilnic al unui grădinar, și că 
prilejurile de eroism în lumea celor care se ocupau de 
securitatea firmelor erau mult mai rare decât li se părea celor 
din afară. Dacă vindeai însă îngrășăminte sau insecticide, nu-ţi 
puteai închipui că ai vreo șansă de a deveni un erou romantic. 
Și, în fond, imaginea pe care o ai despre tine formează de multe 
ori cea mai mare parte a realității. 

— Dacă apare Frank, ce fac cu el? întrebă Hal. 

— Îl bagi într-o mașină și-l duci la șefi. 

— Adică, la ei acasă? 

— Nu. La Santa Barbara. În noaptea asta, vor sta la hanul 
„Leul roșu”, ca să se poată apuca, de mâine, să facă cercetări în 
trecutul familiei Pollard. 

— Mi s-a părut c-ai zis că nu se așteaptă să-l revadă pe Frank, 
specifică Hal, încruntându-se. 

— Bobby spune că Frank a început să clacheze și că nu va 
rezista ultimei serii de salturi. Dar asta e doar o părere. 

— Deci, cine e clientul lor? 

— Până când îi concediază, Frank e. 

— Cam aiurea, după mine. Fii cinstit, Clint! De fapt, ce-i face 
să fie atât de hotărâți, având în vedere că în nebunia asta 
pericolul crește de la o clipă la alta? 

— Le place Frank. Și mie îmi place. 

— Am zis: fii cinstit. 

Clint oftă. 

— Să mă ia naiba dacă știu. Când s-a întors, Bobby era cât se 
poate de înspăimântat. Dar nu vrea să cedeze. Ai crede că-și vor 
retrage ghearele, cel puţin până când se întoarce Frank, dacă se 


VP - 281 


va mai întoarce vreodată. Candy ăla, fratele lui, pare prea 
puternic pentru oricine. Bobby și Julie sunt încăpăţânaţi uneori, 
dar nu-s proști, și m-aș fi așteptat să lase baltă afacerea asta, 
acum că au văzut că e o problemă pentru Dumnezeu, nu pentru 
un amărât de detectiv particular. Dar asta e. 

e 

Bobby și Julie stăteau înghesuiți la birou, lângă Lee Chen, în 
timp ce acesta le împărtășea informaţiile obținute. 

— S-ar putea ca banii să fie furaţi, dar pot fi cheltuiţi, zise Lee. 
Nu le-am găsit numerele pe nicio listă de bani furaţi, nici 
federală, nici de stat sau locală. 

Bobby se gândise deja la mai multe surse din care ar fi putut 
proveni cei șase sute de mii de dolari ai lui Frank, care se aflau 
acum în seiful lor. 

— Orice firmă cu un influx mare de numerar pe care nu apucă 
să-l depună zilnic la bancă este o ţintă potențială. De exemplu, 
un supermagazin care stă deschis până la miezul nopţii. N-ar fi o 
idee prea bună pentru proprietar să se plimbe cu atâţia bani la 
el, noaptea, așa că există un seif în magazin. După ora 
închiderii, te teleportezi înăuntru și, dacă ești Frank, îţi folosești 
puterile pentru a deschide seiful, vâri încasările din ziua 
respectivă într-o pungă de hârtie și dispari. N-o să pui mâna din 
prima pe o mare sumă de bani, poate pe câteva sute de mii de 
dolari, dar dai trei sau patru lovituri și ţi-ai făcut suma. 

Era clar că și Julie se gândise la același lucru, pentru că spuse: 

— Cazinouri. Toate au secţii de contabilitate în regulă, la care 
cei de la Secţia Financiară ajung fără dificultate. Dar au și 
camere ascunse, unde e bătaia peștelui. Sunt ca niște seifuri în 
care poţi locui. Le-ar invidia și Fort Knox-ul. Îţi folosești puterile 
paranormale pentru a afla unde se găsesc aceste încăperi, te 
teleportezi când nu este nimeni acolo și iei ce-ţi dorești. 

— Frank a locuit o vreme în Vegas, preciză Bobby. Îți 
amintești că ţi-am vorbit despre locul viran în care m-a dus, 
unde avusese o casă. 

— Și nici n-ar fi nevoit să se limiteze la Vegas, zise Julie. Reno, 
Tahoe, Atlantic City, Caraibele, Macao, Franţa, Anglia, Monte 
Carlo - oriunde se joacă jocuri de noroc în stil mare. 

Discuţia despre accesul ușor la cantităţi nelimitate de bani îi 
accelera pulsul lui Bobby, deși nu-și dădea seama de ce. La 
urma urmei, Frank era cel care se putea teleporta, nu el, și era 


VP - 282 


sigur în proporţie de nouăzeci și cinci la sută că nu aveau să-l 
mai revadă pe Frank. 

Lee Chen desfășură un teanc de listări pe masă: 

— Banii sunt lucrul cel mai puţin important, spuse el. Vă 
aduceţi aminte că voiaţi să aflu dacă poliţia este pe urmele 
domnului Fulger? 

— Candy, îl corectă Bobby. Acum știm cum îl cheamă. 

Lee se încruntă. 

— Îmi plăcea mai mult „domnul Fulger”. Era un nume mai 
elegant. 

Intrând în cameră, Hal Yamataka zise: 

— Nu cred că pot avea încredere în judecata estetică a unui 
individ care poartă pantofi și ciorapi roșii. 

Lee clătină din cap. 

— Noi, chinezii, ne străduim de mii de ani să oferim o imagine 
năucitoare a Asiei, pentru a-i dezorienta pe acești occidentali 
neajutoraţi, iar voi, japonezii, stricaţi totul cu filmele alea cu 
Godzilla. Nu poţi fi indescifrabil și, în același timp, să faci filme 
cu Godzilla. 

— Ei, na! Arată-mi mie pe cineva care a înțeles un film cu 
Godzilla, după ce l-a văzut pe primul. 

Cei doi formau un cuplu interesant: unul slab, melancolic, cu 
trăsături delicate, un tânăr entuziast produs de epoca siliconică, 
celălalt îndesat, lat, cu o faţă dură ca un ciocan, un tip total 
insensibil la înalta tehnologie. 

Pentru Bobby însă cel mai interesant aspect era că, până în 
acel moment, nu se gândise că un procentaj disproporționat din 
puţinii angajaţi ai firmei Dakota & Dakota erau americani de 
origine asiatică. Mai existau încă doi: Nguyen Tuan Phu și Jamie 
Quang, ambii vietnamezi. Patru oameni din unsprezece. Nici prin 
cap nu-i trecuse vreodată că Lee, Hal, Nguyen și Jamie formau o 
submulțime a angajaţilor; erau niște individualităţi, la fel de 
diferiți unii de alţii ca merele de pere, portocale sau caise. Dar 
Bobby își dădu seama că această predilecție pentru colaboratori 
de origine asiatică dezvăluia ceva interesant despre el însuși, 
ceva dincolo de o admirabilă lipsă de prejudecăţi rasiale, dar nu 
știa ce anume. 

Hal spuse: 


VP - 283 


— Și nimic nu este mai indescifrabil decât conceptul de 
Mothra, explică Hal. Apropo, Bobby, Clint s-a dus acasă, la 
Felina. Ce noroc! 

— Lee ne vorbea ceva despre domnul Fulger, le aminti Julie. 

— Candy, o corectă Bobby. 

Indicând datele adunate din mai multe arhive ale poliţiei, 
răspândite în toată ţara, Lee zise: 

— În majoritatea lor, departamentele de poliţie s-au 
computerizat și s-au legat prin calculator numai de vreo nouă 
ani - vorbind de formule sofisticate. Așa că cele mai multe 
dosare accesibile pe calculator nu sunt mai vechi de-atât. Dar, 
în acest timp, au existat șaptezeci și opt de crime brutale, în 
nouă state, care seamănă destul de mult între ele, pentru a 
ridica un semn de întrebare. E doar o presupunere, mă- 
nțelegeți. Toate astea însă au stârnit interesul FBl-ului, care, 
anul trecut, a însărcinat o echipă de trei oameni, unul la sediu și 
doi pe teren, ca să coordoneze anchetele la nivel local și de stat. 

— Trei oameni?! se miră Hal. Se pare că nu-i acordă prea 
mare importanţă. 

— FBl-ul a avut întotdeauna puțini oameni, remarcă Julie. Și 
de treizeci de ani încoace, de când judecătorii nu mai dau 
condamnări lungi, bandiții îi domină numeric mai mult ca 
oricând. Trei oameni care lucrează numai la asta - în stadiul 
actual al anchetei -, aș spune că reprezintă o angajare serioasă. 

Extrăgând o foaie din maldărul de pe birou, Lee îi rezumă 
conţinutul: 

— Toate crimele au următoarele puncte comune. În primul 
rând, victimele au fost mușcate, cele mai multe de gât, dar, 
practic, nicio parte a corpului nu este sfântă pentru acest 
individ. În al doilea rând, multe dintre ele au fost maltratate, 
suferind traumatisme craniene. Dar pierderea de sânge de la 
mușcături, în general prin vena jugulară sau prin carotidă, a fost 
principala cauză a morţii în aproape toate cazurile, indiferent de 
alte răni. 

— Adică tipu' ăsta mai e și vampir? se interesă Hal. 

Luând întrebarea în serios - fără să neglijeze fiecare aspect al 
acestui caz bizar, oricât de exotic ar fi părut -, Julie răspunse: 

— Nu este un vampir în sensul supranatural al cuvântului. Din 
câte am aflat, membrii familiei Pollard sunt, dintr-un motiv sau 
altul, deosebit de înzestrați. Îl știi pe magicianul acela de la 


VP - 284 


televizor, Miraculosul Randi. El s-a oferit să dea o sută de mii de 
dolari oricărui om care ar putea demonstra că are puteri 
paranormale. Clanul Pollard l-ar aduce la sapă de lemn. Dar asta 
nu înseamnă că aceștia posedă ceva supranatural. Nu sunt 
demoni, sau copii ai Diavolului, nimic de felul ăsta. 

— Doar că au un fragment de material genetic în plus, 
remarcă Bobby. 

— Exact. Comportamentul lui Candy, faptul că mușcă oamenii 
de gât, este doar o manifestare a bolii lui mintale, preciză Julie. 
Asta nu înseamnă că e un zombie. 

Bobby își amintea foarte clar de gigantul blond care-i atacase 
pe plaja bătută de ploaie, din Punaluu. Individul era ca o 
locomotivă. Dacă Bobby ar fi avut de ales între Candy Pollard și 
Dracula, l-ar fi preferat pe contele blestemat. Fratele lui Frank 
nu putea fi descurajat prin metode simple, precum un cățel de 
usturoi, un crucifix sau un par de lemn bine plasat. 

— O altă asemănare, zise Lee. În cazurile în care victimele nu 
și-au lăsat ușile sau ferestrele descuiate, nu s-a descoperit cum 
a reușit să pătrundă criminalul. Și în multe situaţii, polițiștii au 
găsit ușile zăvorâte pe dinăuntru, de parcă ucigașul ar fi ieșit 
prin șemineu. 

— Șaptezeci și opt, constată Julie, și se cutremură. 

Lee lăsă hârtia pe birou. 

— Poliţia crede că ar putea fi chiar mai multe, pentru că 
uneori individul a încercat să-și șteargă urmele - mușcăturile de 
pe gât - prin mutilarea sau chiar arderea cadavrelor. Așa că, 
probabil, sunt mai mult de șaptezeci și opt de victime, și este 
vorba doar despre ultimii nouă ani. 

— Ai făcut o treabă bună, Lee, spuse Julie. 

Bobby o aprobă. 

— Încă nu am terminat, zise Lee. Îmi voi comanda o pizza și 
voi mai face niște săpături. 

— Ai stat deja mai mult de zece ore pe ziua de azi, remarcă 
Bobby. Ţi-ai îndeplinit datoria, și încă ceva pe deasupra. Trebuie 
să te și relaxezi, Lee. 

— Dacă ești de acord cu mine, cum că timpul este subiectiv, 
atunci ai o sursă infinită. Ceva mai târziu, când o să ajung 
acasă, o să transform câteva ore în vreo două săptămâni, și o să 
mă întorc mâine la birou cât se poate de odihnit. 

Hal Yamataka clătină din cap și oftă. 


VP - 285 


— Nu-mi place că trebuie să recunosc, Lee, dar ești foarte bun 
la aiureli orientale, misterioase. 

Lee zâmbi enigmatic. 

— Mulţumesc. 

a 

După ce Bobby și Julie plecară acasă, urmând să-și facă 
bagajele pentru călătoria la Santa Barbara, și după ce Lee se 
întoarse în centrul de calcul, Hal se instală pe canapeaua din 
biroul șefilor, îşi scoase pantofii și își puse picioarele pe măsuţă. 
Mai avea încă Ultimul rămas în viață, pe care-l mai citise de 
două ori și pe care se apucase să-l recitească noaptea trecută, 
la spital. Dacă opinia lui Bobby era justă și nu aveau să-l mai 
revadă pe Frank, Hal avea în faţă o după-amiază neinteresantă, 
în care să recitească, probabil, jumătate din carte. 

Faptul că se simțea bine la Dakota & Dakota îl făcea, poate, 
să nu aibă nimic de-a face cu ideea unor „senzaţii tari”, cu 
evitarea stereotipiei muncii de grădinar sau cu șansa, cam mică, 
de a deveni erou. Poate că se hotărâse pentru această carieră 
fiindcă nu ar fi fost în stare să tundă iarba, să aranjeze un gard 
viu sau să planteze cincizeci de straturi de flori și, în același 
timp, să citească o carte. 

e 

Derek şedea în scaunul lui. Îndreptă telecomanda, pe care el 
o asemuia cu un pistol cu laser, și împușcă televizorul, care se 
aprinse. 

— Nu vrei să te uiţi la știri? întrebă el. 

— Nu, răspunse Thomas. 

Thomas stătea întins în pat, proptit pe perne, privind la 
întunericul nopții dincolo de fereastră. 

— Bine. Nici eu. 

Derek manevră butoanele de pe telecomandă. Pe ecran apăru 
altă imagine. 

— Nu vrei să te uiţi la un joc? 

— Nu. 

Thomas nu voia decât să-l spioneze pe Cel Rău. 

— Bine. 

Derek mai apăsă niște butoane și pe ecran apăru o nouă 
imagine. 

— Nu vrei să te uiţi la desene animate? 

— Nu. 


VP - 286 


— La ce vrei să te uiţi? 

— N-are importanţă. La ce vrei tu. 

— Adevărat? 

— La ce vrei tu, repetă Thomas. 

— Vai, ce drăguţ! 

Inșiră o mulţime de imagini pe ecran, până când găsi un film 
în care astronauții în costume spaţiale își băgau nasul printr-un 
loc care-ţi dădea fiori. Derek oftă fericit și zise: 

— Ăsta e bun. Îmi plac pălăriile lor. 

— Câști, zise Thomas. Căști spaţiale. 

— Mi-ar plăcea să am așa o pălărie. 

Avântându-se iar în întunericul nesfârșit, Thomas se hotărî să 
nu-și mai imagineze mintea ca pe un ghem de aţă derulându-se 
către Cel Rău. In schimb, își închipui o telecomandă în formă de 
pistol, trăgând cu raze invizibile. O, era mult mai bine așa. Cât ai 
zice pește, se află lângă Cel Rău și îl simţi și mai puternic, atât 
de tare, încât se sperie, închise pistolul și se întoarse cu toată 
fiinţa, înapoi în cameră. 

— Au telefoane în pălării, zise Derek. Vezi, vorbesc prin 
pălării! 

La televizor, astronauții se aflau într-un loc și mai înfricoșător, 
iscodind în jur, lucru pe care-l făceau cel mai des, deși tot felul 
de monștri de-abia așteptau să-i prindă la cotitură. Astronauții 
nu se învaţă minte niciodată. 

Thomas nu se mai uita la ecran. 

La fereastră. 

Întunericul. 

Bobby se temea pentru Julie. Bobby știa lucruri pe care 
Thomas nu le știa. Dacă lui Bobby îi era teamă pentru Julie, 
Thomas trebuia să fie curajos și să facă ceea-ce-era-corect. 

Ideea cu pistolul funcţiona atât de bine, încât îl speria, dar se 
gândi că era cu adevărat bună, pentru că avea posibilitatea să-l 
cerceteze mai ușor pe Cel Rău. Putea să ajungă la Cel Rău mai 
repede, și tot așa să fugă de el, deci putea să-l spioneze mai 
des, fără să se teamă că Cel Rău i-ar apuca firul minţii, 
trăgându-l cu el la azil. Să apuce o rază a pistolului era mai 
greu, chiar și pentru o fiinţă atât de iute, deșteaptă și haină ca 
Cel Rău. 

Işi imagină cum apasă iar pe butoanele pistolului și cum o 
parte din el străbate întunericul - jap! - și, într-o clipită, se află 


VP - 287 


din nou lângă Cel Rău. Percepu furia nemaiîntâlnită a Celui Rău 
și gândurile lui sângeroase, care-l făceau pe Thomas să se simtă 
mizerabil. Thomas ar fi vrut să se întoarcă imediat acasă, dar 
Cel Rău și-ar fi dat seama de asta. Nu-i plăcea ca Cel Rău să-l 
pipăie, să știe că e cu el acolo. Mai zăbovi însă câteva secunde, 
căutând să întrezărească ceva referitor la Julie printre toate 
acele gânduri despre sânge. Dacă Cel Rău ar fi avut asemenea 
gânduri, Thomas i-ar fi televizat un avertisment lui Bobby. Se 
bucură că nu găsi nimic despre Julie în mintea Celui Rău și se 
întoarse repede la azil. 

— Unde crezi că aș putea găsi o pălărie ca asta? întrebă 
Derek. 

— Cască. 

— Are și o lumină pe ea, vezi? 

Ridicându-se puţin dintre perne, Thomas zise: 

— Ştii ce fel de poveste este asta? 

Derek clătină din cap. 

— Ce fel? 

— E o chestie din alea în care la fiecare secundă o creatură 
urâtă și rea sare și suge fața astronautului, sau poate i se cațără 
până-n gură și-i intră în stomac, unde-și face cuib. 

Derek se strâmbă, dezgustat. 

— Bleah! Nur-mi plac asemenea povești. 

— Știu, spuse Thomas. De-aia te-am și prevenit. 

În timp ce Derek făcea să apară pe ecran tot felul de imagini, 
una după alta, pentru a se depărta cât mai mult de astronautul 
care avea să se aleagă cu faţa suptă, Thomas încercă să 
aprecieze cam cât ar trebui să aștepte înainte de a se duce iar 
pe capul Celui Rău. Bobby era de-a dreptul îngrijorat, se vedea 
imediat, chiar dacă se străduia s-o ascundă, iar Bobby nu era 
un-prost, deci nu strica să verifice activitatea Celui Rău în mod 
regulat, în caz că acesta se gândea brusc la Julie și se ducea 
după ea. 

— Vrei să te uiţi la asta? întrebă Derek. 

Pe ecran apăruse un individ cu o mască de hochei și un cuţit 
mare în mână, traversând pe furiș o cameră, spre un pat în care 
dormea o fată. 

— Mai bine ai împușca altă imagine, propuse Thomas. 


VP - 288 


Pentru că trecuse ora de vârf, pentru că Julie cunoștea cele 
mai potrivite scurtături, dar mai ales pentru că nu avea chef să 
fie prudentă sau să respecte regulile de circulaţie, parcurseră 
drumul de la birou până acasă, în capătul opus al districtului 
Orange, în timp record. 

Pe drum, Bobby îi povesti despre gândacul din Calcutta, care 
împărțea pantoful cu el atunci când Frank îi dusese la podul 
roșu, în grădina din Kyoto. 

— Când am ajuns însă la poalele muntelui Fuji, pantoful nu 
mai avea nimic, gândacul dispăruse. 

Julie încetini la o intersecţie, dar cum nu se mai vedea altă 
mașină, ignoră stopul. 

— De ce nu mi-ai spus asta la birou? 

— Nu era timp să intru în detalii. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu gândacul? 

— Nu știu. Asta mă frământă. 

Se aflau pe strada Newport, care venea imediat după 
Crawford Canyon. Felinarele aruncau o lumină ciudată pe șosea. 

La marginea dealurilor din stânga lor, un rând de case în stil 
Tudor și franțuzesc, strălucind ca niște enorme iahturi de lux, 
arătau foarte nelalocul lor, pe de o parte, pentru că valoarea 
exorbitantă a unor asemenea proprietăţi asigura construirea 
unor case disproporţionate faţă de parcelele micuţe pe care se 
aflau, dar și pentru că stilurile lor arhitecturale nu se armonizau 
cu peisajul semitropical. Totul făcea parte din circul californian, 
pe care îl și ura, dar îl și iubea, totodată. Aceste case nu-l 
deranjaseră până atunci, și, având în vedere problemele grave 
cu care el și Julie se confruntau, nu putea să-și dea seama de ce 
îl deranjau acum. Poate că era atât de nervos, încât până și 
aceste nepotriviri îi reaminteau de haosul ce fusese cât pe-aci 
să-l înghită pe parcursul călătoriilor sale cu Frank. 

— Chiar trebuie să conduci atât de repede? întrebă el. 

— Da, îi răspunse ea scurt. Vreau să ajungem acasă și să ne 
facem bagajele, să plecăm spre Santa Barbara, să aflăm tot ce 
putem despre familia Pollard și să terminăm cu blestematul ăsta 
de caz. 

— Dacă așa simţi, de ce să n-o lăsăm baltă de pe-acum? Când 
revine Frank, îi dăm banii, borcanul cu diamante roșii, îi spunem 
că ne pare rău, că e o bomboană de băiat, dar că noi ne 
retragem. 


VP - 289 


— Nu putem, zise Julie. 

Bobby își mușcă buza de jos. 

— Știu, admise el, apoi. Dar nu pot să-mi dau seama de ce 
avem obligaţia să rămânem cu acest caz pe cap. 

Traversară dealul și se grăbiră spre nord, trecând de intrarea 
la Rocking House Ridge. Apartamentul lor era cu câteva străzi 
mai încolo, pe stânga. Când ajunse să cotească, Julie îi aruncă o 
privire și spuse: 

— Chiar nu știi de ce nu putem să ieșim din situaţia actuală? 

— Nu. Vrei să-mi dai de înțeles că tu știi? 

— Știu. 

— Atunci, vorbește! 

— O să pricepi și tu, în cele din urmă. 

— Nu face pe misterioasa. Nu-ţi stă în fire. 

Julie manevră Toyota companiei spre zona în care locuiau, 
apoi pe aleea casei lor. 

— Dacă-ţi spun ce cred, o să te superi. O să mă contrazici, o 
să ne certăm, și nu vreau să mă cert cu tine. 

— De ce să ne certăm? 

Parcă mașina, stinse farurile, opri motorul și se întoarse către 
el. Ochii îi străluceau în întuneric. 

— Când o să înţelegi de ce nu putem renunţa, n-o să-ţi placă 
imaginea noastră și o să susţii că n-am dreptate, că suntem 
doar doi copii nevinovaţi. Îţi place să ne vezi pe amândoi ca pe 
niște copii dulci, înţelepţi, dar în același timp și inocenți, ca 
tinerii Jimmy Stewart și Donna Reed. Te iubesc nespus fiindcă 
ești atât de idealist în privinţa lumii și a noastră, și o să mă 
doară când o să vrei să-ţi susţii punctul de vedere. 

Bobby era gata-gata să înceapă o ceartă, așa cum insinuase 
Julie. O privi însă lung o vreme și, într-un târziu, zise: 

— Am sentimentul ciudat că nu sunt în stare să înfrunt ceva, 
că, atunci când totul se va termina și voi înțelege de ce am fost 
atât de hotărât să merg până la capăt, motivele mele se vor 
dovedi mult mai puţin nobile decât mi le închipui eu acum. Este 
un sentiment al naibii de bizar! Ca și cum nu m-aș cunoaște cu 
adevărat. 

— Poate că ne petrecem toată viața încercând să ne 
cunoaștem pe noi înșine. Și poate nu reușim niciodată... pe de- 
a-ntregul. 

Îl sărută ușor, repede, și ieși din mașină. 


VP - 290 


Urmând-o pe trotuar, până la intrare, aruncă o privire spre 
cer. Seninătatea zilei fusese de scurtă durată. O mulţime de nori 
ascundea luna și stelele, întunecând cerul. Bobby se simți 
învăluit de certitudinea că o greutate mare, cumplită, avea să se 
prăvălească peste ei, neagră pe fondul negru al văzduhului, și 
deci invizibilă, dar în cădere rapidă, tot mai rapidă... 


51. 


Candy își înăbuși furia care se zbătea ca un câine, încercând 
să-și rupă lesa. 

Se legănă mai departe în balansoar, și, treptat, vizitatorul 
timid deveni mai îndrăzneţ. În repetate rânduri, simţi mâna 
invizibilă pe cap. La început se așezase ușoară ca o mănușă 
goală, de mătase, și nu mai mult de câteva clipe înainte de a 
zbura. Dar în momentul în care dădu de înţeles că nu-l interesa 
nici mâna, nici persoana căreia îi aparținea, vizitatorul deveni și 
mai curajos, mâna mai grea și mai puţin șovăitoare. 

Deși Candy nu făcea niciun efort de a studia mintea intrusului, 
de teamă ca acesta să nu plece speriat, unele dintre gândurile 
străinului ajunseră până la el. Nu credea că musafirul nepoftit e 
conștient de imaginile și cuvintele din mintea lui care alunecau 
în cea a lui Candy - pur și simplu, se scurgeau din el ca niște 
picături ce se preling dintr-o găleată ruginită, prin niște găuri cât 
o gămălie de ac. 

Numele „Julie” apăru de câteva ori și, o dată, o imagine se 
alătură numelui: o femeie atrăgătoare, brunetă cu ochii negri. 
Candy nu știa dacă acesta era chipul vizitatorului sau chipul 
unei cunoștințe a acestuia... sau dacă macar era al cuiva care 
exista cu adevărat. Câteva aspecte îl făceau să pară ireal: o 
lumină palidă radia dinspre el, iar trăsăturile erau atât de blânde 
și de senine, încât arăta ca un sfânt dintr-o Biblie ilustrată. 

Cuvântul „fluturaș” se strecură din mintea vizitatorului de mai 
multe ori, uneori însoțit de expresii ca „nu fi fluturaș” sau „ţine 
minte fluturașul”. De fiecare dată când acest cuvânt îi forfotea 
prin minte, vizitatorul se retrăgea în grabă. 

Dar continua să revină. Căci Candy nu-l făcea să se simtă 
nepoftit. 


VP - 291 


Candy se legăna încontinuu. Balansoarul scotea sunete 
înfundate: scârț... scârț... scârț... 

Așteptă. 

Își menţinu mintea deschisă. 

„„.„ Scârț... scârț... scârț... 

De două ori, numele „Bobby” se scurse din mintea 
vizitatorului, iar a doua oară, o imagine neclară se asocie 
numelui, din nou un chip foarte blând. Era idealizat, ca și chipul 
lui Julie. Sentimentul că îl recunoaște îl răscoli pe Candy, dar 
fața lui Bobby nu era atât de clară ca a lui Julie. Insă Candy nu 
dorea să se concentreze asupra ei, pentru că vizitatorul i-ar fi 
putut observa interesul și ar fi fugit. 

În răstimpul lung în care timidul intrus îi dădea târcoale, 
multe alte imagini și cuvinte îi veniră în minte lui Candy, dar nu 
știa precis ce sens au. 

... Oameni în costume de astronaut... 

„.„.„ Cel Rău... 

.. un tip cu o mască de hochei... 

... acasă... 

. Prostii... 
un halat de baie, o ciocolată mâncată pe jumătate și, 
brusc, un gând nebunesc: „atrage-gândaci, nu e bine, atrage- 
gândaci, trebuie să-fii-ordonat.” 

Trecură mai mult de zece minute fără să ia legătura și Candy 
începu să se teamă că intrusul plecase definitiv. Dar, deodată, 
se întoarse. Contactul fu puternic și mai intim ca oricând. 

Când Candy simţi că vizitatorul era mai încrezător, știu că 
venise timpul să acţioneze. Își imagină mintea asemenea unei 
capcane de otel, vizitatorul asemenea unui șoarece curios, 
închipuindu-și cum capcana se arcuiește și-l ţintuiește pe 
vizitator între lamele sale ucigătoare. 

Șocat, vizitatorul încercă să scape. Candy îl ţinu strâns și 
trecu dincolo de podul telepatic dintre ei, străduindu-se să 
răscolească prin mintea adversarului, ca să afle cine este, unde 
este și ce dorește. 

Candy nu avea puteri telepatice proprii, nimic care să se 
compare măcar cu cele mai slabe înzestrări telepatice ale 
intrusului; nu citise niciodată mintea cuiva și nu știa cum să 
procedeze. Deduse însă că nu trebuia să facă altceva decât să 
se deschidă și să primească ceea ce îi oferea vizitatorul. Il 


VP - 292 


chema Thomas și se temea de Candy, de faptul că făcuse ceva- 
teribil-de-stupid și că o primejduise pe Julie; această trinitate de 
spaime îi spulberă apărarea mentală și-l făcu să verse un potop 
de informații. 

De fapt, era prea multă informaţie, și Candy nu reușea să-i 
dea de capăt - o bolboroseală de cuvinte și imagini. Cu 
disperare încercă să facă ordine, căutând un fir care să-i 
dezvăluie identitatea și adresa lui Thomas. 

„Proşti, Cielo Vista, acasă, toți de-aici chiuie, azil, mâncare 
bună, TV, cel-mai-bun-loc-pentru-noi, Cielo Vista, internii sunt 
drăguţi, ne uităm la colibri, lumea e rea acolo afară, e rău 
pentru noi acolo afară, azilul Cielo Vista...” 

Cu oarecare uimire, Candy înţelese că vizitatorul lui era o 
persoană cu un intelect sub normal - prinse și termenul 
„Sindromul lui Down” - și se temu că nu avea să sorteze destule 
gânduri inteligente din toată babilonia, ca să deducă adresa lui 
Thomas. În funcţie de coeficientul de inteligenţă, Thomas s-ar fi 
putut să nu știe unde se afla azilul Cielo Vista, deși se părea că 
locuia acolo. 

Apoi, din mintea lui Thomas se derulară imagini, ca un lanţ 
bine închegat de amintiri succesive, care încă îi mai provocau o 
durere afectivă: călătoria către Cielo Vista, cu Julie și Bobby, 
atunci când îl înscriseseră prima oară la azil. Erau diferite de 
toate celelalte gânduri și amintiri ale lui Thomas, în sensul că 
prezentau detalii atât de clar păstrate, încât se derulau ca un 
film, oferindu-i lui Candy tot ce dorea să știe. Văzu șoselele pe 
care trecuseră cu mașina în acea zi, văzu indicatoarele care se 
perindau prin faţa geamurilor, văzu fiecare bornă de la fiecare 
cotitură - pe toate acestea, Thomas se străduise din răsputeri să 
le memoreze, pentru că, pe tot parcursul drumului, se gândise 
mereu: „Dacă nu-mi place acolo, dacă oamenii de-acolo sunt răi, 
dacă e prea înfricoșător, dacă nu voi rezista singur, trebuie să 
știu cum să mă-ntorc la Bobby și la Julie oricând doresc, ţine 
minte asta, ţine minte toate astea, cotești aici la 7-11, chiar 
acolo la 7-11, nu uita acest 7-11, și acum treci de acești trei 
palmieri. Dacă nu vin să mă viziteze? Nu, nu e frumos să 
gândesc așa, ei mă iubesc, vor veni. Dar, dacă nu vin? Uită-te 
acolo, ţine minte casa asta, ţine minte casa cu acoperiș 
albastru...” 


VP - 293 


Candy află tot, la fel de precis ca și când coordonatele i-ar fi 
fost date de un geograf în termeni de grade și minute, de 
latitudine și longitudine. Aflase mai mult decât suficient pentru 
a-și folosi talentul. Deschise capcana și-l eliberă pe Thomas. 

Se ridică din balansoar. 

Își imagină azilul Cielo Vista în detaliu, așa cum apăruse în 
memoria lui Thomas. 

Văzu în minte camera lui Thomas de la parterul aripii nordice, 
la colțul nord-vestic. 

Întuneric, milioane de scântei încinse învârtindu-se în vid, 
viteză. 

e 

Din cauză că Julie era într-o dispoziţie de genul hai-să-ne- 
mișcăm-și-să-terminăm-cu-asta, se opriseră acasă doar un sfert 
de oră, atât cât să-și arunce în bagaj articolele de toaletă și un 
schimb de haine. Își luară ceva de mâncare de la un McDonald's 
din drum: hamburgeri mari, cartofi prăjiţi și Coca-Cola dietetică. 
Înainte de a ajunge pe autostrada Costa Mesa, în timp ce Bobby 
mai lua o porţie de muștar și deschidea cutia în care se aflau 
hamburgerii, Julie fixă detectorul de radar pe oglinda 
retrovizoare, îl conectă la bricheta Toyotei și-i dădu drumul. 
Bobby nu mai mâncase niciodată sandvișuri în plină viteză, dar 
își închipuia că atingeau cam o sută treizeci la oră când se aflau 
pe Costa Mesa către Riverside, la vest de autostrada Orange. li 
mai rămăseseră de terminat cartofii prăjiți când mai aveau doar 
câteva intersecţii până la autostrada Foothill, la nord de Los 
Angeles. Deși depășiseră ora de vârf, iar traficul devenise 
neobișnuit de lejer, ca să menţii viteza aceea, era nevoie de o 
grămadă de treceri de pe o bandă pe alta și de sânge rece. 

— Dacă o ţinem tot așa, zise Bobby, n-o să mai am ocazia să 
mor de colesterolul provocat de hamburgeri. 

— Lee spune că nu se moare din asta. 

— Zău? 

— Zice să trăim veșnic și că tot ce poate face colesterolul este 
să ne scoată din circuit ceva mai devreme. Același lucru trebuie 
să fie adevărat și dacă ne rostogolim cu mașina de câteva ori. 

— Nu cred că o să se-ntâmple așa ceva, ești cel mai bun șofer 
pe care l-am văzut vreodată. 

— Mulţumesc, Bobby. Și tu ești cel mai bun pasager. 

— Mă-ntreb un singur lucru... 


VP - 294 


— Care? 

— Dacă nu murim cu adevărat, ci doar ne mutăm într-o altă 
lume, și nu trebuie să-mi fac niciun fel de probleme... de ce 
naiba m-am deranjat să-mi cumpăr Cola dieteticâ? 

e 

Thomas se rostogoli jos din pat și sări în picioare. 

— Derek, pleacă, ieși de-aici, vine! 

Derek urmărea la televizor o emisiune despre cai și nu-l auzi 
pe Thomas. 

Televizorul se afla în mijlocul camerei, între paturi, și exact în 
momentul în care Thomas îl apucă pe Derek de umăr, încercând 
să-l facă să-i dea ascultare, în jurul lor se auzi un sunet straniu, 
ca și cum cineva ar fi fluierat, dar nu tocmai. Se auzi și vântul - 
câteva adieri, nici calde, nici reci, dar care-l făcură pe Thomas 
să tremure. 

Trăgându-l pe Derek de pe scaun, acesta zise: 

— Vine Cel Rău, tu pleacă, ieși de-aici, cum ţi-am mai spus, 
acum! 

Derek îl privi tâmp, apoi zâmbi, închipuindu-și că Thomas se 
joacă cu el, ca personajele din desenele animate. Uitase de 
promisiunea pe care i-o făcuse lui Thomas. Crezuse că Cel Rău 
avea să fie sub formă de ouă prăjite la micul-dejun, și când 
acestea nu apăruseră, crezuse că e în siguranţă. Dar acum nu 
era, și el nu știa. 

Fluieratul straniu se amplifică. La fel și vântul. 

Impingându-l pe Derek, Thomas încercă să-l facă să iasă. 

— Fugi! strigă el. 

Fluieratul se opri, vântul se opri și, dintr-o dată, din senin, Cel 
Rău apăru acolo, între ei și ușa deschisă. 

Era o ființă umană, cum știa Thomas, dar era mai mult de- 
atât. Era întunericul turnat într-o formă umană, ca o bucată din 
însăși noaptea care intra pe fereastră, și asta nu numai pentru 
că purta un tricou negru și pantaloni negri, ci și pentru că, îţi 
puteai da seama, era complet întunecat pe dinăuntru. 

Imediat, pe Derek îl cuprinse frica. Nimeni nu trebuia să-i 
spună că acesta era Cel Rău, nu acum, când putea să vadă cu 
propriii lui ochi. Dar nu văzu și că era prea târziu ca să fugă, și 
se duse direct către Cel Rău, închipuindu-și că putea să treacă 
pe lângă el. Probabil că la asta se gândise, fiindcă nici chiar 


VP - 295 


Derek nu era atât de prost, încât să creadă că ar fi capabil să 
răstoarne un bărbat atât de mare. 

Cel Rău îl înșfacă și-l ridică înainte de-a apuca să-l ocolească, 
îl săltă de la podea cât ai clipi, ca și cum n-ar fi fost mai greu 
decât o pernă. Derek ţipă, și Cel Rău îl izbi de perete așa de 
tare, că ţipătul încetă, iar tablourile cu tatăl, mama și fratele lui 
Derek căzură de pe peretele Opus, de lângă patul său. 

Cel Rău acţiona foarte rapid. Cel mai îngrozitor lucru la el erau 
mișcările fulgerătoare. ÎI izbi pe Derek de perete, Derek 
deschise gura, dar nu mai scoase niciun sunet; Cel Rău îl izbi iar, 
și mai tare, iar acum, lui Derek îi jucară ochii în cap. Cel Rău îl 
luă de la perete și-l trânti pe masa de lucru. Masa se clătină, 
gata să se facă bucăţi, dar rămase întreagă. Capul lui Derek 
atârna peste marginea mesei, astfel că Thomas se uită la faţa 
lui - ochii văzuţi invers clipeau, gura văzută invers era deschisă, 
dar nu scotea niciun sunet. Își luă ochii de la faţa lui Derek și-i 
aținti asupra Celui Rău, care-l privea, la rându-i, și-i rânjea, ca și 
cum totul n-ar fi fost decât o glumă, ha-ha, ceea ce nu era, în 
niciun caz. Apoi, Cel Rău luă foarfecele de pe marginea mesei 
de lucru, cel pe care Thomas îl folosea pentru compunerea 
poeziilor în imagini, cel care fusese cât pe-aci să cadă pe podea 
atunci când Derek aterizase pe masă. Cel Rău înfipse foarfecele 
în Derek, și acesta sângeră, bietul Derek, care n-ar fi făcut rău 
nimănui, doar lui însuși, care nu știa cum să facă rău cuiva. lar 
Cel Rău înfipse din nou foarfecele, și rana sângeră din nou, și 
iarăși, și iarăși. La un moment dat, sângele nu mai curgea doar 
prin cele patru răni din pieptul și burta lui Derek, unde fusese 
împlântat foarfecele, ci și din nas și din gură. Cel Rău îl ridică pe 
Derek de pe masă, cu foarfecele ițindu-i-se din stomac, și-l 
azvârli ca pe o pernă. Nu, mai degrabă ca pe o pungă de gunoi - 
îl aruncă așa cum aruncă gunoierii pungile de gunoi în mașinile 
de salubritate. Derek ateriză pe pat, întins pe spate, cu 
foarfecele tot în el, nemișcat, și era limpede că se dusese în 
Locul Cel Rău. Totul se petrecuse atât de iute, mai iute decât 
putuse Thomas să se gândească cum să-i pună capăt, ceea ce 
era îngrozitor. 

Se auziră pași pe coridor, oameni alergând. 

Thomas strigă după ajutor. 

Pete, unul dintre interni, apăru în cadrul ușii. Îl văzu pe Derek 
lungit pe pat, cu foarfecele în el, cu sângele care i se scurgea 


VP - 296 


peste tot, și se înspăimântă vizibil. Se întoarse către Cel Rău și 
zise: 

— Cine... 

Cel Rău îl apucă de gât, și Pete scoase un sunet ca și cum s-ar 
fi înecat. Își puse ambele mâini pe braţul Celui Rău, dar nu-l 
putu face să-i dea drumul. Cel Rău îl ridică de gât, împingându-i 
bărbia și capul pe spate, și apoi îl apucă de curea și-l proiectă 
înapoi pe ușă, în hol. Pete se lovi de o asistentă care tocmai 
venea în fugă, și amândoi căzură pe jos, pe coridor, încurcându- 
se în mâini și în picioare, în timp ce femeia urla. 

Toate acestea, în numai câteva clipe. Atât de rapid! 

Cel Rău trânti ușa, văzu că nu se mai închidea, apoi făcu un 
lucru foarte ciudat și înfricoșător. Își împreună mâinile în faţa 
ușii, și o lumină albastră, ca un fulger, îi ţâșni din ele. Scânteile 
zburau din balamale, de lângă clanţă și din marginile ușii. Tot ce 
era din metal scotea fum și se topea ca untul când îl pui peste 
piure. Era o ușă-parafoc. Spuneau că trebuie s-o ţii închisă dacă 
vezi vreodată foc pe coridor, nu să-ncerci să fugi, ci să ţii ușa 
închisă și să fii pe fază. O numeau ușă-parafoc, pentru că focul 
nu putea trece prin ea, ziceau ei, și Thomas se mira mereu că 
nu-i spuneau o-ușă-prin-care-nu-poate-trece-focul, dar nu-i 
întreba niciodată de ce. Ușa-parafoc era numai metal, deci nu 
putea să ardă, dar acum se topea pe margini, împreună cu 
placajul, și nu părea că s-ar mai fi putut intra pe-acolo vreodată. 

Oamenii de pe coridor începură să bată în ușă, încercară să o 
deschidă, nu reușiră, și strigară după Thomas și Derek. Thomas 
recunoscu una dintre voci și vru să le strige să-l ajute repede, 
fiindcă era în încurcătură, dar nu reuși să scoată mai multe 
sunete decât bietul Derek. 

Cel Rău opri lumina albastră. Apoi se întoarse și se uită la 
Thomas. Îi zâmbi. N-avea un zâmbet plăcut. 

— Thomas? zise el. 

Thomas se miră că îl mai ţineau picioarele, atât de speriat 
era. Stătea cu spatele la peretele de lângă fereastră și se 
gândea că poate reușește să deschidă geamul, să-l împingă și 
să iasă, ceea ce știa să facă datorită exerciţiilor-de-alarmă. Dar 
știa că nu are deloc viteza necesară, fiindcă Cel Rău era cel mai 
iute pe care-l văzuse vreodată. 

Cel Rău făcu un pas către el, și încă un pas. 

— Tu ești Thomas? 


VP - 297 


O vreme, tot nu reuși să scoată vreun sunet. Putea doar să-și 
miște gura și să se prefacă, într-un fel, că articulează ceva. Apoi 
se gândi că, dacă mintea și zicea că nu e Thomas, Cel Rău avea 
să-l creadă și să plece. Și deci, când deodată putu să vorbească, 
bâigui: 

— Nu. Eu... nu... nu Thomas. E plecat în lume acum, chiuie 
mult, e un imbecil de nivel înalt, așa că i-au dat drumul în lume. 

Cel Rău râse. Era un râs fără nicio legătură cu ceva hazliu, cel 
mai groaznic din câte auzise Thomas. 

— Cine naiba ești tu, Thomas? întrebă Cel Rău. De unde vii? 
Cum e posibil ca un nătăfleţ ca tine să facă ceva ce eu nu pot? 

Thomas tăcu. Nu știa ce răspuns să dea. Și-ar fi dorit ca 
oamenii de pe hol să nu mai bufnească în ușă și să găsească 
altă cale de a intra în cameră, căci izbiturile erau zadarnice. 
Puteau să cheme poliţia și să le spună să aducă fălcile-vieţii, da, 
fălcile-vieţii, ca atunci când le-ai văzut la televizor că sunt 
folosite când o persoană se află într-o mașină avariată și nu 
poate ieși din ea. Le-ar putea folosi ca să deschidă ușa, așa cum 
trăgeau de mașinile zdrobite, pentru a scoate oamenii din ele. 
Spera că polițiștii n-aveau să spună: „Ne pare rău, dar nu putem 
deschide decât ușile de la mașini cu fălcile-vieţii, nu și ușile de 
la aziluri”, căci atunci ar fi terminat de-a binelea. 

— N-ai de gând să-mi răspunzi, Thomas? insistă Cel Rău. 

Scaunul pe care șezuse Derek se răsturnase în timpul luptei, 
și acum se afla între Thomas și Cel Rău. Acesta din urmă întinse 
o mână către scaun, o singură mână, și lumina albastră porni 
șuierând, iar scaunul explodă în așchii, ca o grămadă imensă de 
scobitori. Thomas își acoperi la timp faţa cu mâinile, așa încât 
nicio așchie nu-i intră în ochi. Unele îi pătrunseră în palme, și 
chiar în obraji și bărbie, iar pe altele le simţea în cămașă, 
înțepându-i stomacul, dar nu avu nicio senzaţie de durere, 
deoarece frica era mai puternică. 

Işi luă repede mâinile de la ochi, pentru că trebuia să vadă 
unde se afla Cel Rău. Era chiar deasupra lui, și prin faţa acestuia 
pluteau scame din tapiţeria scaunului. 

— Thomas? zise, și își puse una dintre mâinile imense pe 
gâtul lui Thomas, așa cum făcuse cu Pete, ceva mai devreme. 

Thomas auzi cum îi ieșeau cuvintele din gură și nu-i venea să 
creadă că vorbea, dar chiar așa era. Apoi, când auzi ce-i spunea 
Celui Rău, iar nu-i veni să creadă, deși era o realitate: 


VP - 298 


— Nu ești-sociabil. 

Cel Rău îl apucă de curea, ţinându-l în continuare de gât, îl 
desprinse de la podea și-l trase de lângă perete, așa cum făcuse 
cu Derek, și, vai, Thomas simţi cea mai cumplită durere din 
viaţa lui. 

e 

Ușa interioară de la garaj avea zăvor, dar nu și lanţ de 
siguranţă.  Căutându-și cheile prin buzunar, Clint intră în 
bucătărie, pe la ora opt și zece seara, și o văzu pe Felina 
așezată la masă, citind o revistă în timp ce-l aștepta. 

Felina își ridică privirea și-i zâmbi, iar inima lui începu să bată 
mai repede, exact ca în poveștile de dragoste arzătoare 
cunoscute dintotdeauna. Se întrebă cum de i se întâmplase așa 
ceva. Fusese atât de independent înainte de a o întâlni pe 
Felina. Fusese mândru de faptul că nu avea nevoie de nimeni 
care să-l stimuleze intelectual sau să-l susțină emoţional, și deci 
nu era vulnerabil la durerile și dezamăgirile pe care le aduce o 
relație. Apoi o întâlnise pe ea. Când i se tăiase răsuflarea, fusese 
la fel de vulnerabil ca oricine altcineva - și se bucurase de asta. 

Felina arăta minunat, într-o rochie albastră, simplă, cu o curea 
roșie și pantofi asortaţi. Era atât de puternică și, în același timp, 
atât de gingașă, atât de rezistentă și, totodată, atât de fragilă. 

Se duse lângă ea și, o vreme, se îmbrăţișară și se sărutară, 
într-o tăcere absolută. Clint se gândi că, în acel moment, ar fi 
fost fericiți chiar dacă amândoi ar fi fost surzi și muţi, incapabili 
să citească pe buze sau să vorbească prin semne, căci ceea ce-i 
făcea fericiți era însuși faptul inexprimabil că se aflau împreună. 

— Ce zi! De-abia aştept să-ţi povestesc despre ea, zise Clint, 
într-un târziu. Dă-mi un răgaz de câteva minute, să mă spăl și 
să-mi schimb hainele. Plecăm pe la opt și jumătate, mergem la 
„Caprabello”, cerem un separeu, comandăm niște vin, niște 
spaghete și pâine cu usturoi... 

„Niște arsuri.” 

Râse, pentru că era adevărat. Le plăcea la „Caprabello”, dar 
mâncarea era picantă. Intotdeauna sufereau de pe urma 
răsfăţului. 

O sărută iarăși. Felina se așeză să citească, iar el se duse la 
baie. Lăsă apa să curgă în cadă, ca să fie fierbinte, își băgă 
aparatul de ras în priză și începu să se bărbierească, rânjind la 
el însuși, fiindcă era un tip atât de norocos. 


VP - 299 


Cel Rău îl privea direct în ochi, mărâind la el, copleșindu-l cu 
întrebări, cărora Thomas nu le-ar fi putut face faţă chiar dacă ar 
fi stat într-un scaun, vesel și liniștit, și nu desprins de podea și 
lipit de perete, cu o durere de spate de-i dăduseră lacrimile. 

— M-am umplut, m-am umplut! o ţinea el întruna. 

De fiecare dată când spunea asta, oamenii încetau să-l mai 
întrebe sau să-i mai împuie capul cu tot felul de lucruri, lăsându- 
| o vreme să-și limpezească gândurile. Dar Cel Rău nu era ca 
ceilalți oameni. Nu-i păsa dacă Thomas avea capul limpede, nu 
voia decât să i se răspundă. Cine era Thomas? Cine era mama 
lui? Cine era tatăl lui? De unde venea? Cine era Julie? Cine era 
Bobby? Unde era Julie? Unde era Bobby? 

Apoi, Cel Rău zise: 

— La naiba, ești doar un idiot! Nu știi răspunsurile, nu-i așa? 
Ești tot atât de prost pe cât pari. 

ÎI dezlipi de perete, ţinându-l în sus cu o mână de gât, pentru 
ca Thomas să nu poată respira bine. Îl plesni tare peste obraz, și 
Thomas se strădui să nu plângă, dar nu se putu opri. Îl durea și-i 
era frică. 

— De ce sunt lăsaţi să trăiască oameni ca tine? întrebă Cel 
Rău. 

Îi dădu drumul și Thomas se prăbuși. Cel Rău îl privea de sus 
răutăcios, ceea ce îl enerva pe Thomas aproape la fel de tare pe 
cât îl speria. Pentru prima oară în viaţa lui, era nervos și speriat 
în același timp. Dar Cel Rău îl privea ca pe un gândac sau ca pe 
un gunoi ce trebuia îndepărtat. 

— De ce nu vă omoară, pe voi ăștia, de la naștere? La ce 
sunteţi buni? De ce nu vă omoară când sunteţi mici, apoi să vă 
taie bucățele și să vă arunce la câini? 

Thomas își amintea de unii oameni de-afară care îl priviseră 
astfel sau spuseseră vorbe urâte, și cum Julie îi pusese la punct. 
Ea zicea că Thomas nu trebuie să fie drăguţ cu asemenea 
oameni, ci să le spună că sunt obraznici. Acum, Thomas era 
furios, căci avea-tot-dreptul-să-fie, și chiar dacă Julie nu i-ar fi zis 
că putea să fie furios în astfel de cazuri, el tot ar fi fost, căci 
despre unele lucruri, pur și simplu, știai că sunt bune sau rele. 

Cel Rău îl lovi în picior, și era clar că voia să-l mai lovească o 
dată, dar se auzi un zgomot la fereastră. Unii dintre interni 
spărseseră geamul și încercau să găsească mânerul ferestrei. 


VP - 300 


Cel Rău se întoarse către geam și își întinse mâinile, ca și cum 
i-ar fi rugat pe interni să nu intre. Dar Thomas știa că avea să 
scoată din nou acea lumină albastră. 

Ar fi vrut să-i avertizeze pe interni, dar se gândi că n-aveau 
să-l audă sau să-l asculte decât atunci când avea să fie prea 
târziu. Deci, pe când Cel Rău era întors cu spatele, Thomas se 
târi pe podea, departe de el, chiar dacă mișcarea îi provoca 
dureri, chiar dacă trebuia să treacă peste sângele lui Derek, încă 
umed, provocându-i greață, pe lângă furie și teamă. 

Lumină albastră. Foarte strălucitoare. 

Ceva explodă. 

Auzi trosnetul geamului și mai auzi ceva, probabil că peste 
interni căzuse nu numai geamul, ci și o parte din perete. 

Oamenii ţipară. În majoritatea lor, ţipetele se întrerupseră 
repede, dar unul dintre ele continua, era îngrozitor, de parcă 
cineva de dincolo de fereastra explodată ar fi fost rănit și mai 
rău decât Thomas. 

Thomas nu se uită înapoi, pentru că acum ajunsese la 
marginea patului lui Derek, de unde, oricum, nu putea să vadă 
podeaua, pe care el însuși se târa. Și, în plus, acum știa ce vrea, 
unde vrea să se ducă, și trebuia să ajungă acolo înainte ca Cel 
Rău să se ocupe iarăși de el. 

Se târî iute la capătul patului, se uită în sus și văzu braţul lui 
Derek atârnând la margine, cu sângele curgându-i pe sub 
mâneca tricoului, pe palmă și picurând de pe degete. Thomas 
nu voia să atingă un mort, nici măcar unul pe care-l îndrăgise. 
Dar asta trebuia să facă, și era obișnuit cu astfel de lucruri pe 
care nu și le dorea - așa era în viaţă. 

Thomas se prinse de marginea patului și se urcă în el cât putu 
de repede, încercând să nu ia în seamă durerea de spate și de 
picior, pentru că, altfel, s-ar fi mișcat și mai încet. Derek era 
chiar acolo, cu ochii și gura deschise, plin de sânge, atât de trist, 
atât de înfricoșător, deasupra tablourilor cu părinţii lui căzute de 
pe perete, tot mort, plecat pentru totdeauna în Locul Cel Rău. 
Thomas apucă foarfecele care se ițea din Derek, îl scoase, 
spunându-și că nu era nimic, fiindcă Derek nu mai putea să 
simtă nimic acum și niciodată. 

— Tu! zise Cel Rău. 

Thomas se întoarse să vadă unde era Cel Rău - și acesta se 
afla chiar în spatele său, de partea cealaltă a patului 


VP - 301 


îndreptându-se în direcţia lui. Așa că înfipse foarfecele în el cât 
putu de tare, și pe faţa Celui Rău se citi surprinderea. Foarfecele 
îl nimeri în partea din față a umărului. Cel Rău părea din ce în ce 
mai surprins. Sângele începu să curgă. 

Dând drumul foarfecelui, Thomas spuse: 

— Pentru Derek. Apoi zise: Pentru mine. 

Nu era sigur ce avea să urmeze, dar se gândi că dacă iese 
sânge, asta o să-l doară pe Cel Rău și poate o să-l omoare, așa 
cum îl omorâse pe Derek. În partea opusă a camerei văzu golul 
lăsat de geamul și peretele care nu mai erau, și fumul ce ieșea 
din crăpături. Se gândi să fugă acolo și să iasă prin gaură, chiar 
dacă în partea cealaltă se afla noaptea. 

Dar nu-și imagină ce avea să se întâmple cu adevărat, pentru 
că Cel Rău se comportă ca și când nu ar fi avut un foarfece înfipt 
în el, ca și cum nu i-ar fi curs sânge. Îl înșfăcă și-l ridică iarăși de 
la podea, apoi îl lovi de dulapul lui Derek, ceea ce-l duru pe 
Thomas și mai tare decât atunci când fusese izbit de zid, fiindcă 
dulapul avea muchii și mânere. Auzi cum ceva trosnea în el, 
cum se rupea ceva. Dar era ciudat că nu mai plângea, și nici nu- 
i venea să plângă, ca și cum își folosise toată rezerva de lacrimi. 

Cel Rău își apropie faţa de-a lui Thomas, așa încât ochii lor 
ajunseră la doar câţiva centimetri distanţă. Lui Thomas nu-i 
plăcea să se uite în ochii Celui Rău. Erau groaznici. Erau albaștri, 
dar, de fapt, erau întunecoși, ca și cum sub albastru exista o 
substanţă neagră ca noaptea de dincolo de fereastră. 

Dar mai era ceva ciudat - nu mai simţea aceeași teamă ca 
înainte, de parcă epuizase acest sentiment așa cum epuizase și 
lacrimile. Se uită în ochii Celui Rău și văzu toată acea 
întunecime, cu mult mai adâncă decât întunericul care se 
abătea asupra lumii în fiecare zi, când soarele pleca, și știu că 
Cel Rău voia să-l omoare, avea să-l omoare, și asta era în 
ordine. Moartea nu-l mai speria, cum își închipuise până atunci. 
Moartea era încă un Loc Rău, unde nu și-ar fi dorit să meargă, 
dar avu brusc sentimentul de neînțeles că poate nu era un loc 
atât de singuratic pe cât crezuse, poate că era mai puţin 
singuratic decât această parte a lumii. Simţi că acolo exista 
cineva care-l iubea, cineva care-l iubea mai mult decât l-a iubit 
Julie vreodată, mai mult chiar și decât îl iubise tatăl lor, cineva 
care era numai lumină, fără pic de întuneric, atât de strălucitor, 
încât puteai să-l privești doar dintr-o parte. 


VP - 302 


Cel Rău îl ţinea pe Thomas lipit de dulap cu o mână, în timp 
ce cu cealaltă își scoase foarfecele din umăr. 

Apoi îl împlântă în Thomas. 

Acea lumină care-l iubea începu să-l umple pe Thomas, și el 
știu că urma să plece. Spera că, atunci când nu o să mai fie, 
Julie o să știe cât de curajos se comportase până la capăt, cum 
încetase să plângă și să-i mai fie teamă, și cum încercase chiar 
să opună rezistență. Apoi, brusc, își aminti că nu-i televizase un 
avertisment lui Bobby cum că Cel Rău ar putea să vină, așa că 
începu să-l compună imediat. 

— Foarfecele spintecă iar - 

Deodată, știu că avea de făcut ceva și mai important. Trebuia 
să-i comunice lui Julie că Locul Cel Rău nu era chiar atât de rău, 
la urma urmei, că acolo exista o lumină care te iubea, și puteai 
să-ţi dai seama de asta. Julie trebuia să știe acest lucru, fiindcă, 
în sinea ei, nu credea în așa ceva. Credea că totul era întuneric 
și singurătate, la fel cum își închipuise și Thomas. Acum, ea 
socotea fiecare clipă și își crea probleme legate de tot ce avea 
de făcut înainte de a i se opri ceasul, de tot ce avea de învățat, 
de văzut, de simţit și de obţinut, de tot ce avea de făcut pentru 
Thomas și Bobby, ca să le fie bine în caz că ea ar-fi-păţit-ceva. 

- și din nou foarfecele îl pătrunse - 

Și era fericită cu Bobby, dar niciodată nu avea să fie cu 
adevărat fericită dacă nu afla că trebuie să renunţe la supărare, 
că totul se termină într-un imens întuneric. Era atât de drăguță, 
încât cu greu îţi dădeai seama de furia ei interioară, dar așa era. 
Thomas de-abia acum înţelese, pe măsură ce era cuprins de 
lumină, cât de cumplit de furioasă era Julie. Era furioasă pentru 
că toată munca și toată speranţa, toate visele, toate eforturile și 
toată iubirea nu mai contau până la urmă, fiindcă, mai devreme 
sau mai târziu, mureai pentru vecie. 

- foarfecele - 

Dacă o să știe despre lumină, o să reușească să pună capăt 
furiei din adâncul ei. Așa că Thomas televiză și asta, împreună 
cu avertizarea, și cu trei ultime cuvinte către Julie și Bobby, 
toate în același timp, sperând că n-o să le amestece: 

Vine Cel Rău, aveți grijă, Cel Rău, există o lumină care vă 
iubește, Cel Rău, și eu vă iubesc și există o lumină, există o 
lumină, VINE CEL RĂU... 


VP - 303 


La opt și un sfert seara se aflau pe autostrada Foothill, 
îndreptându-se în viteză către intersecția cu autostrada Ventura, 
pe care aveau să continue prin valea San Fernando, aproape 
până la ocean, înainte de-a o lua spre nord, către Oxnard, 
Ventura și, în cele din urmă, Santa Barbara. Julie știa că ar 
trebui să încetinească, dar nu putea. Viteza îi mai descărca 
tensiunea. Numai dacă s-ar fi apropiat de limita de optzeci de 
kilometri pe oră, cu siguranţă că Bobby ar fi început să ţipe 
înainte de a trece de Burbank. 

În casetofon era o casetă cu Benny Goodmann. Melodiile 
exuberante și ritmurile sincopate păreau potrivite cu avântul 
năvalnic al mașinii, și dacă ar fi fost într-un film, acordurile lui 
Goodmann ar fi constituit o coloană sonoră perfectă pentru 
panorama tenebroasă a dealurilor întunecate și presărate ici- 
colo cu lumini, prin care treceau din oraș în oraș, din suburbie în 
suburbie. E 

Ştia de ce e atât de tensionată. Intr-un fel în care nu și-ar fi 
închipuit vreodată, Visul le era la îndemână - dar puteau să 
piardă totul dacă s-ar fi întins după el. Totul. Speranţa. Unul pe 
altul. Vieţile lor. 

Așezat pe scaunul de-alături, Bobby avea atâta încredere în 
ea, încât aţipise la peste o sută douăzeci și opt pe oră, deși știa 
că nici ea nu dormise mai mult de trei ore cu o noapte în urmă. 
Din când în când, Julie îi mai arunca o privire, doar pentru că-i 
făcea bine să-l știe acolo. 

Bobby încă nu înţelegea de ce se duceau în nord să cerceteze 
familia Pollard, împingând datoria față de client dincolo de 
rațiune, dar nedumerirea lui rezulta din faptul că era un om 
aproape la fel de bun pe cât părea să fie. Câteodată, mai forța 
sau mai încălca legile și regulile în numele clienților lor, dar în 
viaţa particulară era cel mai scrupulos om pe care-l cunoscuse 
Julie. Odată văzuse cum, atunci când un automat de ziare îi 
dăduse un exemplar din Los Angeles Times, și apoi, din cauza 
unei defecţiuni, îi înapoiase trei din cele patru monede, el 
reintrodusese cele trei monede în deschizătură, deși același 
automat se stricase și în alte ocazii spre dezavantajul lui, și-i 
datora câţiva dolari. „Da, păi...”, zisese Bobby, înroșindu-se, 
când Julie râsese de fapta lui înduioșătoare, „poate că automatul 
își permite să fie necinstit și să aibă conștiința încărcată, dar eu 
nu pot”. 


VP - 304 


Julie putea să-i spună că se mai agăţau încă de cazul Pollard 
pentru că era o șansă unică în viață, care le putea aduce o 
cantitate apreciabilă de bani, „marea ocazie” căutată de orice 
om din lume și pe care majoritatea nu o s-o aibă niciodată. In 
momentul în care Frank le arătase tot bănetul din geanta de 
voiaj și le vorbise despre o a doua tranșă aflată la motel, se 
simţiseră încercuiți ca șoarecii într-un labirint, mânaţi înainte de 
mirosul de cașcaval, deși fiecare dintre ei negase, la rândul lui, 
că ar fi avut vreun interes în toată afacerea. Când Frank se 
întorsese în acea cameră de spital, ca picat din cer, cu încă trei 
sute de mii de dolari, nici ea, nici Bobby nu se gândiseră să 
aducă în discuţie problema ilegalităţii, deși în acel moment era 
imposibil să se pretindă că Frank ar fi fost absolut nevinovat. 
Mirosul cașcavalului fusese prea puternic pentru a i se mai 
opune rezistenţă. Se aruncaseră cu capul înainte, fiindcă 
întrevăzuseră ocazia de a-l folosi pe Frank pentru a ieși din 
labirint și a-și cumpăra Visul mai repede decât se așteptaseră. 
Fuseseră dispuși să folosească bani murdari și mijloace 
îndoielnice pentru a-și atinge scopul dorit, mai dispuși decât 
recunoșteau unul faţă de altul, deși Julie presupunea că se 
putea aduce în favoarea lor argumentul că încă nu erau atât de 
lacomi încât să fure pur și simplu banii și diamantele lui Frank, și 
să-l abandoneze la cheremul fratelui său maniac; sau poate 
chiar simțul datoriei faţă de client era acum o minciună, o 
virtute la care puteau recurge mai târziu, când aveau să-și 
justifice lor înșiși celelalte impulsuri și fapte mai puţin nobile. 

Ar fi putut să-i mărturisească toate astea, dar tăcu, fiindcă nu 
voia să se certe cu el. Trebuia să-l lase să-și dea seama și 
singur, în ritmul lui propriu, să accepte totul în felul lui. Dacă 
încerca să-i spună înainte ca el să fie capabil de a înţelege, ar fi 
negat din principiu. Chiar dacă ar fi recunoscut o parte infimă 
din adevăr, ar fi generat o ceartă despre cât de onest era Visul 
lor, despre moralitatea sa fundamentală, și ar fi folosit aceste 
argumente pentru a justifica mijloacele faţă de scop. Dar ea nu 
credea că un scop putea să rămână nobil dacă era atins prin 
mijloace imorale. Și, deși nu concepea să refuze această „mare 
ocazie”, se temea că, atunci când Visul o să se împlinească, 
acesta o să fie mânijit. 

Și, totuși, continua să conducă. Repede. Pentru că viteza o 
mai elibera de teamă și tensiune. Viteza paraliza și prudenţa. ȘI 


VP - 305 


fără prudenţă era mai puţin probabil că o să se retragă din fața 
confruntării cu familia Pollard, care părea inevitabilă, dacă voiau 
să prindă ocazia de a obţine o bogăţie imensă și eliberatoare. 

Traficul era degajat, n-aveau pe nimeni foarte aproape în 
spate, iar cea mai apropiată mașină din faţă se afla la șase 
kilometri depărtare, când Bobby ţipă și se ridică în scaun, ca și 
cum ar fi avertizat-o asupra unei ciocniri iminente. Se smuci 
înainte, trăgând și întinzând de tocul pistolului, și își duse 
mâinile la cap, ca atins, deodată, de o migrenă. 

Speriată, Julie slăbi acceleraţia, atinse ușor pedala de frână și 
zise: 

— Bobby, ce s-a întâmplat? 

Cu o voce răgușită de teamă și de urgenţa situației, vorbind 
mai tare decât se auzea muzica lui Benny Goodmann, Bobby 
răspunse: 

— Cel Rău, Cel Rău, aveţi grijă, există o lumină, există o 
lumină care vă iubește... 

e 

Candy se uită la cadavrul plin de sânge de la picioarele sale și 
își dădu seama că nu ar fi trebuit să-l omoare pe Thomas, ci să-l 
ducă într-un loc retras și să-l tortureze, până ce obținea toate 
răspunsurile dorite, chiar dacă handicapatului i-ar fi trebuit ore 
în șir ca să-și amintească tot ce voia să afle Candy. Ar fi putut 
chiar să fie distractiv. 

Dar era cuprins de o furie mai mare ca niciodată și se controla 
mai puţin decât oricând, de la moartea mamei sale. Voia 
răzbunare nu numai pentru mama lui, ci și pentru el însuși și 
pentru toată lumea care merita să se răzbune, dar n-avusese 
niciodată ocazia. Dumnezeu îl făcuse un instrument al răzbunării 
și, acum, Candy râvnea cu disperare să-și îndeplinească țelul. 
Tânjea să sfâșie gâtul și să bea sângele unei mulţimi de 
păcătoși. Pentru ca furia sa să dispară vreodată, avea nevoie nu 
numai să bea sânge, ci să se îmbete cu el, să se scalde în el, să- 
și facă drum pe râuri de sânge, să stea pe pământ îmbibat de 
sânge. Voia ca mama lui să-l elibereze de toate constrângerile 
ce-i limitau acțiunile, voia ca Dumnezeu să-l elibereze. 

Auzi sirene în depărtare și știa că trebuie să plece curând. 

O durere fierbinte îi pulsa în umăr, unde foarfecele tăiase 
mușchiul și zgâriase osul, dar avea să se ocupe de asta pe 


VP - 306 


drum. În cursul reconstituirii corpului, putea să-și refacă ușor 
țesuturile, întregi și sănătoase. 

Pășind printre sfărâmăturile presărate pe podea, căută ceva 
care să-i dea o idee despre locul unde se afla acel Bobby sau 
acea Julie de care pomenise Thomas. Ei ar fi putut să știe cine 
fusese Thomas și de ce posedase un talent pe care nici măcar 
binecuvântata sa mamă nu-l putuse împărtăși. 

Atinse diferite obiecte și mobile, dar reuși să deslușească din 
ele doar imagini ale lui Thomas și Derek și ale câtorva interni și 
asistente medicale care avuseseră grijă de ei. Apoi văzu un 
album zăcând pe podea, lângă masa pe care-l măcelărise pe 
Derek. Paginile deschise erau pline de tot felul de poze lipite, ce 
alcătuiau niște modele ciudate. Luă albumul și-l frunzari, 
întrebându-se ce putea să însemne, și, când încercă să vadă 
fața ultimei persoane care-l ţinuse în mână, fu răsplătit cu ceva 
diferit de ceea ce văzuse până atunci. 

Un bărbat cu o înfățișare dură, nu atât de înalt precum Candy, 
dar aproape la fel de solid. 

Sirenele se auzeau acum la mai puţin de un kilometru, 
răsunând cu fiecare secundă tot mai tare. 

Candy își lăsă mâna dreaptă să alunece peste coperta 
albumului, căutând... căutând... 

Câteodată, percepea numai puţin, altă dată, foarte mult. De 
data asta, trebuia să aibă succes, dacă nu, această cameră avea 
să fie un punct mort în căutarea sursei de putere a retardatului. 

Căutând... 

Primi un nume. Clint. 

Clint se așezase în scaunul lui Derek, în cursul după-amiezii, 
răsfoind ciudata colecţie de poze. 

Când încercă să vadă unde plecase Clint, după ce părăsise 
această încăpere, văzu un Chevrolet condus de acesta pe 
autostradă, apoi un loc numit Dakota & Dakota. După aceea, iar 
Chevrolet-ul noaptea pe autostradă, apoi o căsuţă într-un loc 
numit Placentia. 

Sirenele erau și mai aproape acum, venind, probabil, pe alee 
către parcarea azilului. 

Candy aruncă albumul. Era pregătit să plece. 

Mai avea un singur lucru de făcut înainte de a se teleporta. 
Când descoperise că Thomas era un retardat și când înțelesese 


VP - 307 


că Cielo Vista era un loc plin de astfel de personaje, se mâniase, 
simțindu-se jignit de existenţa acestui azil. 

Întinse mâinile la o distanţă de șaizeci de centimetri, cu 
palmele paralele... O lumină de un albastru celest străluci între 
ele. 

Își aminti cum vecinii și alte persoane vorbiseră de surorile lui 
- și la fel despre el, când, ca băiat, fusese scutit de școală din 
cauza problemelor pe care le avea. Violet și Verbina arătau și se 
comportau ca niște debile mintal și probabil că nu le păsa dacă 
oamenii le numeau retardate. Ignoranțţii îl etichetau și pe el la 
fel, fiindcă era scutit de școală, având dificultăţi la învăţătură și 
fiind tot atât de ciudat ca surorile lui. (Numai Frank se ducea la 
ore ca un copil normal.) 

Lumina începu să ia forma unei mingi. Pe măsură ce din 
mâinile sale ţâșnea tot mai multă energie, transferându-se 
mingii, aceasta căpătă o nuanţă de albastru închis și căpătă 
consistenţă, de parcă era un obiect solid plutind prin aer. 

De fapt, Candy fusese isteţ, fără niciun fel de dificultăţi la 
învăţătură. Mama lui îl învățase să citească, să scrie și să 
socotească, deci se înfuria când îi auzea pe oameni zicând că 
era handicapat mintal. Fusese scutit de școală din alte motive, 
firește, mai ales din cauza chestiei cu sexul. Când se făcuse 
mare și voinic, nimeni nu-l mai numise retardat și nu mai făcuse 
glume pe seama lui, cel puţin când se afla prin preajmă. 

Sfera albastră ca safirul arăta aproape la fel de solidă ca un 
safir autentic, dar era mare cât o minge de baschet. Era 
aproape gata. 

Pentru că fusese pe nedrept etichetat ca retardat, Candy nu 
dovedea înţelegere faţă de cei cu adevărat handicapaţi mintal, 
ci o ură adâncă, sperând să le arate clar neștiutorilor că el nu 
făcuse parte niciodată dintre aceștia. A gândi astfel despre el 
sau surorile lui, era o insultă faţă de sfânta lui mamă, care nu 
putuse să aducă pe lume un idiot. 

Întrerupse fluxul de energie și își luă mâinile de pe sferă. O 
clipă, se uită lung la ea, zâmbind și gândindu-se ce o să-i facă 
acestui loc jignitor. 

Urletul sirenelor pătrunse asurzitor prin gaura rămasă de la 
geamul spart și de la pereţii pe jumătate dărâmaţi, apoi se 
domoli brusc, trecând de la un țipăt strident la un mormăit. Și 
apoi tăcere. 


VP - 308 


— Ţi-a venit ajutorul, Thomas, zise el râzând. 

Cu o mână ţinu de sferă și cu cealaltă îi făcu vânt. Străbătu 
camera ca o rachetă pornită de pe o rampă de lansare. Dobori 
peretele din spatele patului lui Derek, lăsând în urmă o gaură 
zdrențuită și mare, ca de obuz, trecu și prin următorul, și prin 
fiecare zid din cale, scuipând flăcări în drum, aprinzând lucrurile 
pe lângă care trecea. 

Candy auzi oameni ţipând și apoi o explozie zdravănă în timp 
ce se dematerializa, plecând către casa din Placentia. 


52. 


Bobby stătea la marginea autostrăzii, ţinându-se de portiera 
deschisă a mașinii și trăgându-și răsuflarea. Fusese sigur că o să 
vomite, dar senzația îi trecuse. 

— Ți-e mai bine? întrebă Julie, îngrijorată. 

— Cred... cred că da. 

Mașinile treceau pe lângă ei ca niște bolizi. Fiecare automobil 
era urmat de un curent de aer și de un vâjâit care-i dădeau lui 
Bobby sentimentul ciudat că el, Julie și Toyota erau încă în 
mișcare cu o sută treizeci și cinci de kilometri la oră, el ţinându- 
se de ușa deschisă, iar ea cu o mână pe umărul lui, menţinându- 
și miraculos echilibrul și evitând să lase dâre pe șosea în timp 
ce-și târau picioarele și nimeni nu conducea. 

Visul îl zguduise și îl dezorientase serios. 

— Nu era tocmai un vis, îi zise el. 

Continua să-și ţină capul în jos, privind pietricelele de pe 
pavajul autostrăzii, așteptându-se într-o oarecare măsură să-i 
revină senzaţia de greață. 

— Nu era ca visul pe care l-am mai avut - cel despre noi, 
tonomat și oceanul de acid. 

— A fost iar despre Cel Rău. 

— Da. Nu-l pot numi vis, pentru că nu era decât atât... 
această explozie de cuvinte în capul meu. 

— De unde? 

— Nu știu. 

Îndrăzni să-și ridice capul și, deși îl cuprinse ameteala, greaţa 
îl ocoli. 


VP - 309 


— „Cel Rău... aveţi grijă... există o lumină care vă iubește...”, 
zise Bobby. Nu-mi aduc aminte tot. Era ceva atât de puternic, ca 
și cum cineva mi-ar fi urlat printr-o portavoce lipită de urechea 
mea. Numai că, de fapt, n-a fost așa, fiindcă n-am auzit 
cuvintele, pur și simplu au apărut acolo, în capul meu. Dar eu le 
percepeam ca fiind urlete, dacă asta are vreun sens. Și nu 
existau imagini, ca în orice vis. În schimb, existau sentimente, 
pe cât de puternice, pe atât de confuze. Teamă și bucurie, furie 
și iertare... și exact la sfârșit, senzaţia asta de pace pe care eu... 
n-o pot descrie. 

Un Peterbilt se apropie vuind, trăgând după el cea mai mare 
remorcă admisă de lege. Așa cum năvălise din noapte în urma 
farurilor orbitoare, arăta ca un monstru ce ieșea la suprafaţă 
dintr-o adâncă tranșee marină, tot numai energie pură și furie 
rece, cu o foame care nu putea fi niciodată satisfăcută. Din cine 
știe ce motive, când trecu, duduind, pe lângă ei, Bobby se gândi 
la bărbatul pe care-l văzuse pe plajă la Punaluu și se cutremură. 

— Te simţi bine? spuse Julie. 

— Da. 

— Sigur? 

Bobby încuviință din cap. 

— Puțin amețit. Asta e tot. 

— Și-acum ce facem? 

Bobby o privi. 

— Ce altceva? Plecăm mai departe către Santa Barbara, El 
Encanto Heights, să terminăm cu treaba asta... într-un fel sau 
altul. 

e 

Candy ateriză sub o arcadă, între sufragerie și camera de zi. 
Nu era nimeni acolo. 

Auzi un băzâit mai în fundul casei și, după o clipă, își dădu 
seama că era de la un aparat de ras electric. Sunetul se opri. 
Apoi auzi apa curgând la chiuvetă și uruitul ţevii de scurgere. 

Intenţiona să se îndrepte direct către hol și baie, să-l 
surprindă pe bărbat. Dar auzi un foșnet de hârtie în partea 
opusă. 

Traversă sufrageria și păși în pragul bucătăriei. Era mai mică 
decât cea din casa mamei sale, dar era la fel de impecabilă și 
ordonată, cum nu mai fusese bucătăria mamei lui de la moartea 
ei. 


VP - 310 


La o masă, ședea cu spatele la el, o femeie într-o rochie 
albastră. Se aplecase asupra unei reviste, răsfoind paginile una 
după alta, ca și cum ar fi căutat un articol interesant. 

Candy poseda un control al însușirilor sale telekinetice cu 
mult mai mare decât Frank, și mai ales se putea teleporta mai 
eficient și mai ușor decât acesta, creând mai puţină deplasare 
de aer și mai puţin zgomot provenit din rezistenţa opusă de 
molecule. În orice caz, rămase surprins că femeia nu se ridicase 
să vadă ce era, căci, atunci când sosise la numai o cameră 
depărtare de ea, trebuie să fi făcut un zgomot suficient de 
ciudat ca să-i trezească curiozitatea. 

Ea mai întoarse câteva pagini și apoi se apleacă să citească. 

Nu putea s-o vadă prea bine din spate. Avea un păr des, 
lucios și atât de negru, încât părea să fi fost depănat la același 
război de ţesut ca și noaptea. Avea un spate suplu. Picioarele ei, 
aflate de aceeași parte a scaunului, unul peste altul, erau bine 
făcute. Dacă ar fi fost câtuși de puţin interesat de sex, l-ar fi 
excitat linia pulpelor. 

Întrebându-se cum arăta - și brusc copleșit de nevoia de a ști 
ce gust are sângele ei -, ieși din cadrul ușii și făcu trei pași spre 
ea. Nu se strădui să ascundă zgomotul, dar femeia nu ridică 
privirea. Îi sesiză prezenţa abia atunci când el își înfipse mâna în 
părul ei și-o târî de pe scaun. 

O întoarse cu faţa și se simţi imediat tulburat. Picioarele ei 
frumoase, șoldurile pline, supleţea taliei, sânii bogaţi îl lăsau 
indiferent. Deși avea o faţă frumoasă, nu aceasta îl electrizase. 
Altceva. O calitate a ochilor ei cenușii. Să-i zicem vitalitate. Era 
mai vie decât mulţi alţii, vibra de viață. 

Nu ţipă, ci scoase un mărâit de furie și frică, apoi îl izbi cu 
ambii pumni. Îl lovi în piept, îl plesni peste față. 

Vitalitate! Da, exemplarul acesta era plin de viaţă, deborda de 
viaţă, și această vitalitate îl înfioră mai mult decât orice răsplată 
de natură sexuală. 

Încă auzea în depărtare pleoscăitul apei, uruitul ţevii de 
evacuare, și fu convins că-i putea veni de hac fără să atragă 
atenţia bărbatului - atât timp cât putea s-o împiedice să ţipe. O 
pocni în cap, înainte ca ea să poată striga. Se lăsă moale la 
picioarele lui, conștientă, dar năucită. 

Tremurând la gândul plăcerii, Candy o întinse pe masă, cu 
picioarele atârnându-i peste margine. li desfăcu picioarele și se 


VP - 311 


propti între ele, dar nu ca s-o violeze, ceea ce era atât de 
dezgustător. Când își aplecă faţa către a ei, femeia clipi mai 
întâi nedumerită, încă zguduită de lovitura primită. Apoi, ochii i 
se limpeziră. Văzu cum îi revenea în privire înţelegerea plină de 
groază și se năpusti la gâtul ei, mușcă adânc și dădu de sânge, 
curat și dulce, îmbătător. 

Femeia se zvârcoli sub el. 

Era atât de vie. Atât de minunat de vie. Încă. 

e 

Când i se aduse pizza, Lee Chen o duse în biroul lui Julie și al 
lui Bobby și-i oferi și lui Hal. 

Punând cartea deoparte, dar continuând să-și ţină picioarele 
descălțate pe măsuţă, Hal zise: 

— Ai idee ce-ţi face mâncarea asta la artere? 

— De ce e toată lumea preocupată azi de arterele mele? 

— Eşti un tânăr tare drăguţ. Nu ne-ar plăcea să te vedem 
mort înainte de a împlini treizeci de ani. În plus, ne-am întreba 
mereu cu ce te-ai mai fi îmbrăcat dacă trăiai. 

— Cu nimic din ce porți tu, te asigur. 

Hal se aplecă și se uită în cutia pe care i-o întindea Lee. 

— Arată destul de bine. Regula este: la orice pizza ţi se aduce 
la comandă, ţi se vând serviciile pizzeriei, în loc de un preparat 
bun. Dar asta n-arată rău deloc. Poţi chiar să-ţi dai seama unde 
se termină pizza și unde începe cartonul. 

Lee rupse capacul cutiei, îl puse pe masă și așeză două felii 
de pizza pe farfuria improvizată. 

— Așa. 

— Nu-mi dai și mie jumătate? 

— Și cum rămâne cu colesterolul? 

— La naiba! Colesterolul e doar niște grăsime animală. Nu-i 
arsenic. 

e 

Când puternica inimă a femeii încetă să bată, Candy se 
retrase. Deși sângele încă mai picura din gâtul răvășit, nu se 
mai atinse de el. Ideea de a bea dintr-un cadavru îi făcea 
greață. Își aduse aminte de pisicile surorilor lui, care se mâncau 
între ele de fiecare dată când vreuna din grup murea, și se 
strâmbă. 


VP - 312 


Luându-și buzele umede de la gâtul ei, auzi o ușă 
deschizându-se mai spre capătul casei. Se auziră pași 
apropiindu-se. 

Candy înconjură repede masa, ajungând în partea opusă ușii 
dinspre sufragerie. Viziunea pe care i-o oferise albumul de poze 
al retardatului îl avertizase că avea de-a face cu Clint, o 
persoană mai greu abordabilă decât majoritatea oamenilor. 
Preferă să lase puţină distanţă între ei, să-și ofere timp, mai 
degrabă, pentru evaluarea oponentului decât să-l ia prin 
surprindere. 

Clint apăru în ușă. În afară de haine - pantaloni largi de 
culoare gri, sacou bleumarin, cămașă albă, pulover maro, 
deschis la gât -, arăta la fel ca impresia fizică pe care o lăsase 
asupra albumului. Înfruntase destule în viaţă. Părul său era des, 
negru, pieptănat pe spate. Avea o faţă ca sculptată în granit și o 
privire dură. 

încântat de recenta crimă, de gustul de sânge pe care încă-l 
mai simţea în gură, Candy îl urmări pe bărbat cu interes, 
întrebându-se ce avea să se întâmple mai departe. Situaţia 
putea lua tot felul de întorsături, și niciuna dintre ele nu era 
plictisitoare. 

Clint nu reacţionă așa cum se așteptase Candy. Nu păru 
surprins când văzu femeia moartă și răvășită de pe masă; nu 
păru îngrozit, zguduit de pierderea ei, sau scos din fire. Ceva 
fundamental se schimbă pe faţa lui aspră, deși dincolo de 
suprafaţă, așa cum se mișcă plăcile tectonice sub crusta 
pământului. 

Într-un târziu, întâlni privirea lui Candy și zise: 

— Tu! Când auzi acel singur cuvânt, Candy își dădu seama că 
fusese recunoscut și se simţi neliniștit. O clipă nu pricepu de 
unde îl cunoștea omul acesta, apoi își aminti de Thomas. 

Posibilitatea ca Thomas să-i fi pomenit acestui bărbat, și 
poate și altor oameni, despre Candy, fu cea mai înfricoșătoare 
cotitură din viaţa acestuia de la moartea mamei sale. Slujba lui 
în armata de răzbunători a lui Dumnezeu era o chestiune 
profund personală, un secret care n-ar fi trebuit să fie răspândit 
în afara familiei Pollard. Mama lui îl avertizase că era foarte bine 
să fie mândru că-l slujește pe Dumnezeu, dar că mândria sa l-ar 
prăbuși dacă s-ar lăuda cu ocrotirea divină și în faţa altor 
oameni din afară. „Satan”, îi spusese ea, „este în permanentă 


VP - 313 


căutare de locotenenţi ai armatei dumnezeiești, cum ai fi tu, și 
când îi găsește, îi distruge cu viermi care-i mănâncă de vii, 
viermi grași cât șerpii, și-i mai potopește și cu foc. Dacă nu poți 
păstra secretul, o să mori și o să ajungi în lad, pentru că ai avut 
gura mare.” 

— Candy, zise Clint. 

Folosirea numelui său șterse orice urmă de îndoială asupra 
faptului că secretul se răspândise în afara familiei, iar Candy se 
simțea la ananghie, deși nu el fusese cel care încălcase 
legământul tăcerii. 

Își închipui cum, chiar în momentul acela, într-un loc 
întunecos și plin de aburi, Satan își apleca urechea și întreba: 
„Cine? Cine aţi spus? Cum îl cheamă? Candy? Candy și mai 
cum?” 

Furios și înspăimântat, Candy o luă pe lângă masă, 
întrebându-se dacă Clint aflase despre el de la Thomas. Era 
hotărât să-l distrugă pe acest om, să-l facă să vorbească înainte 
de a-l omori. 

Cu o mișcare la fel de neașteptată ca și felul în care 
acceptase uciderea femeii, Clint își duse mâna înăuntrul 
sacoului, scoase un revolver și trase două focuri. 

Poate că trăsese mai mult de două, dar Candy le auzise 
numai pe acestea. Primul îl nimeri în stomac, iar al doilea în 
piept, aruncându-l pe spate. Din fericire, capul și inima nu avură 
de suferit. Dacă țesutul cerebral i-ar fi fost atins, deranjând 
legătura misterioasă și fragilă dintre creier și spirit, lăsându-i 
mintea prinsă în capcana creierului înainte de a avea șansa să le 
despartă, n-ar mai fi dispus de capacitatea mentală de a se 
teleporta, rămânând ţinta unei lovituri de graţie. lar dacă inima 
i-ar fi fost oprită instantaneu de un glonţ bine ţintit, înainte de a 
se dematerializa, ar fi căzut mort pe locul în care se afla. 
Acestea erau singurele răni care-l puteau ucide. Avea multe 
însușiri, dar nu era nemuritor; așa că îi mulţumi lui Dumnezeu 
că l-a lăsat să scape cu viaţă din acea bucătărie și să se întoarcă 
în casa mamei sale. 

e 

Autostrada Ventura. Julie conducea repede, deşi nu cu 
aceeaşi viteză ca Înainte. La casetofon se auzea Artie Shaw - 
„Coșmarul”. 


VP - 314 


Bobby era îngândurat și privea prin geam peisajul nocturn. Nu 
putea să nu se mai gândească la vuietul de cuvinte care se 
abătuse asupra lui, puternic ca o explozie și incandescent ca 
focul dintr-un furnal. Se împăcase cu visul care-l speriase 
săptămâna trecută; toată lumea are coşmaruri. Deși 
extraordinar de  însufleţit, aproape mai real decât viaţa 
adevărată, acel vis n-avusese nimic nefiresc - sau cel puţin așa 
s-a convins el ulterior. Dar visul recent fusese altfel. Nu putea să 
creadă că aceste cuvinte intense, fierbinţi ca lava, erupseseră 
din propriul lui subconștient. Un vis cu mesaje freudiene, 
complexe, exprimate prin scene și simboluri elaborate - da, așa 
era de înţeles; la urma urmei, subconștientul se ocupă cu 
eufemismele și metaforele, dar această explozie de cuvinte 
fusese tăioasă, directă ca o telegramă trimisă pe un fir cuplat în 
cortexul lui. 

Când nu medita, Bobby se foia nervos. Din pricina lui Thomas. 

Dintr-un anume motiv, cu cât insista mai mult asupra 
cuvintelor, cu atât mai mult îi revenea în minte Thomas. Nu 
vedea nicio legătură, astfel că încercă să-l îndepărteze pe 
Thomas din gânduri și să se concentreze asupra unei explicaţii 
pentru experienţa trăită. Dar Thomas revenea ușor și insistent, 
iar și iar. După o vreme, Bobby avu sentimentul neliniștitor că 
exista o legătură între explozia de cuvinte și Thomas, deși n- 
avea nici cea mai vagă idee care ar fi aceasta. 

Și, mai rău, pe măsură ce kilometrii se scurgeau și ajunseră la 
capătul vestic al văii, Bobby începu să simtă că Thomas era în 
pericol. Și asta, din cauza mea și a lui Julie, gândi Bobby. 

Cea mai mare primejdie pe care o înfruntau acum Bobby și 
Julie era Candy Pollard. Dar până și acest pericol părea 
îndepărtat, căci Candy încă nu aflase de ei; nu era conștient că 
ei lucrau în numele lui Frank, și putea să nu afle niciodată. 
Depinde cum stăteau lucrurile în Santa Barbara și El Encanto 
Heights. Da, îl văzuse pe Bobby pe plaja de la Punaluu, 
împreună cu Frank, dar n-avea cum să știe cine era Bobby. 
Dacă, în sfârșit, Candy și-ar fi dat seama de asocierea firmei 
Dakota & Dakota cu Frank, n-avea cum să fie Thomas implicat în 
afacere; Thomas era o altă parte, separată, a vieţii lor. Nu-i așa? 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Julie, trecând pe banda din 
stânga pentru a efectua o depășire. 


VP - 315 


Nu vedea ce-ar fi câștigat spunându-i că Thomas ar putea fi în 
pericol. Julie s-ar fi îngrijoratei pentru ce? Se lăsa dus de 
imaginaţia lui bogată. Thomas era în siguranţă acolo, la Cielo 
Vista. 

— Bobby, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— De ce te tot foiești? 

— Probleme cu prostata. 

e 

Chanel nr. 5, o lampă luminând discret, stofe comode și 
tapete cu trandafiri... 

Râse ușurat când se materializă în dormitor, gloanţele fiind 
lăsate în acea bucătărie din Placentia, la sute de kilometri 
depărtare. Rănile îi dispăruseră, ca și cum n-ar fi existat 
vreodată. Pierduse poate treizeci de grame de sânge și câteva 
fărâme de țesut, fiindcă unul dintre gloanţe trecuse prin el, 
purtând cu el carnea înainte de a se teleporta din bătaia focului. 
Totuși, restul era ca de obicei, iar locul rănit nu mai păstra nicio 
urmă de durere. 

Rămase o jumătate de minut în fața dulapului, inspirând 
adânc parfumul care adia dintr-o batistă. Aroma îi dădu curaj și-i 
reaminti de nevoia stăruitoare de a-i face să plătească pentru 
omorârea mamei lui, nu numai pe Frank, ci pe toți cei care 
conspiraseră împotriva ei. 

Se privi în oglindă. Sângele femeii cu ochi cenușii dispăruseră 
de pe bărbia și buzele lui; îl lăsase în urmă, așa cum ar lăsa apa 
după teleportarea din mijlocul unei furtuni. Dar încă îi mai 
simţea gustul. lar chipul reflectat era, fără îndoială, răzbunarea 
personificată. 

Bazându-se pe elementul de surpriză și pe capacitatea de a-și 
fixa cu precizie punctul de sosire, acum, cunoscând bucătăria, 
se reîntoarse în casa lui Clint. Intenţionase să intre pe ușa 
sufrageriei, imediat în spatele bărbatului, exact în poziţia opusă 
faţă de punctul în care se dematerializase. 

Fie că experiența împușcăturii îl zguduise mai mult decât își 
dăduse el seama, fie că furia care-l măcina depășise punctul 
critic dincolo de care nu mai putea să se concentreze, oricare ar 
fi fost motivul, nu ajunse unde intenţionase, ci în mijlocul 
camerei, în dreapta lui Clint, și nu destul de aproape pentru a se 
repezi la el, ca să-i ia pistolul înainte ca acesta să-l folosească. 


VP - 316 


Dar Clint nu se mai afla acolo. Și corpul femeii fusese luat de 
pe masă. Numai sângele rămăsese ca dovadă că acolo murise. 

Candy nu lipsise mai mult de un minut: timpul petrecut în 
camera mamei lui, plus câteva secunde necesare călătoriei în 
ambele direcții. Se așteptase ca, la întoarcere, să-l găsească pe 
Clint aplecat deasupra cadavrului, fie jelind, fie căutând cu 
disperare pulsul. Dar, de îndată ce devenise conștient de 
dispariţia lui Candy, bărbatul trebuie să fi luat cadavrul în braţe 
și... Și ce? Probabil că fugise din casă, firește, sperând din tot 
sufletul ca un fir de viaţă, oricât de slab, să fi rămas în trupul 
femeii, luând-o din drumul lui Candy în caz că acesta s-ar fi 
întors. 

Înjurând printre dinţi, apoi imediat implorând iertarea mamei 
sale și a lui Dumnezeu pentru limbajul spurcat, Candy încercă 
ușa de la garaj. Era închisă. Dacă pe-acolo ar fi plecat Clint, nu 
s-ar fi oprit s-o mai închidă în urma lui. 

Fugi din bucătărie prin sufragerie, către holul de dincolo de 
camera de zi, și cercetă pajiștea din faţă și strada. Dar auzi un 
zgomot de undeva și se opri înainte de a ajunge la ușa de la 
intrare. Schimbă direcţia, urmând cu prudenţă coridorul ce 
ducea înapoi la dormitoare. 

intr-unul dintre ele era aprinsă o lumină. Se furișă către ușă și 
riscă să arunce o privire înăuntru. 

Clint tocmai o pusese pe femeie pe patul mare. În timp ce 
Candy îi urmărea, bărbatul îi trase fusta peste genunchi. Încă 
mai avea pistolul într-o mână. Pentru a doua oară în mai puţin 
de o oră, Candy auzi sirene îndepărtate revărsându-se în 
noapte. Vecinii probabil că auziseră împușcăturile și chemaseră 
poliția. 

Clint îl văzu în pragul ușii, dar nu ridică revolverul. Nici nu zise 
nimic, iar expresia de pe faţa sa imobilă rămase neschimbată. 
Părea un surdomut. Ciudăţenia comportamentului acestui 
bărbat îl făcu pe Candy nervos și nesigur. 

Se gândi că erau șanse destul de mari ca bărbatul să fi golit 
pistolul atunci în bucătărie, deși se teleportase de acolo o dată 
cu impactul celui de-al doilea foc. Foarte probabil să fi tras toate 
gloanţele din reflex, degetul de pe trăgaci fiindu-i condus de 
furie sau de frică, sau de orice altceva simţise atunci. Nu putuse 
să o care pe femeie în dormitor, și să-și reîncarce, totodată, 
pistolul în minutul în care Candy fusese plecat, ceea ce însemna 


VP - 317 


că, probabil, Candy nu se afla în pericol dacă se ducea pur și 
simplu la individ și-i lua arma. 

Dar Candy rămase în prag. Oricare dintre cele două focuri l-ar 
fi putut nimeri în inimă. Puterea lui era imensă, dar nu putea s-o 
folosească destul de repede pentru a volatiliza un glonţ care-l 
avea ca ţintă. 

In loc să se ocupe de Candy, indiferent cum, omul îi întoarse 
spatele, înconjură patul până în partea cealaltă și se întinse 
lângă femeie. 

— Ce naiba? zise Candy cu voce tare. 

Clint luă mâna femeii. În cealaltă mână ţinea revolverul. Își 
întoarse capul pe pernă, în așa fel încât să o privească, și ochii îi 
străluciră. Păreau să fie plini de lacrimi. Fixă ţeava revolverului 
sub bărbie și își puse capăt vieţii. 

Candy fu atât de șocat, încât o vreme rămase incapabil să se 
mai miște sau să gândească ce să facă mai departe. Fu scuturat 
din paralizia sa de zgomotul sirenelor și își dădu seama că firul 
pornit de la Thomas către Bobby și Julie, oricine ar fi fost ei, ar 
putea să fie întrerupt aici, dacă nu descoperea ce legătură 
exista între bărbatul mort de pe pat și cei doi. Dacă mai spera 
să afle cine fusese Thomas, cum de-i știuse Clint numele sau 
câţi alții mai aflaseră despre el, dacă voia să știe ce pericol îl 
păștea și cum ar fi putut scăpa, nu trebuia să piardă această 
ocazie. 

Se grăbi înspre pat, întoarse mortul pe-o parte și-i luă 
portofelul din buzunarul pantalonilor. Îl deschise și văzu 
legitimaţia de detectiv particular. Pe partea opusă, într-o altă 
ramă de plastic, era o carte de vizită a firmei Dakota & Dakota. 

Candy își aminti o imagine vagă a birourilor acestei firme, 
imagine percepută în camera lui Thomas, când avusese viziunea 
lui Clint la contactul cu albumul de poze. Pe cartea de vizită se 
afla o adresă, și sub numele de Clint Karaghiosis, cu litere mai 
mici, erau înscrise numele de Robert și Julie Dakota. 

Afară, sirenele încetaseră. Cineva bubuia în ușa de la intrare. 

— Poliţia! strigară două voci. 

Candy aruncă portofelul și luă pistolul din mâna mortului. 
Desfăcu cilindrul. Era o armă cu cinci gloanțe, și toate cartușele 
erau consumate. Clint trăsese patru gloanţe în bucătărie, dar și 
în momentul acela de furie răzbunătoare își păstrase suficient 
sânge rece ca să oprească ultimul glonț pentru el însuși. 


VP - 318 


— Doar din cauza unei femei? zise Candy, fără să înțeleagă, 
de parcă mortul i-ar fi putut răspunde. Pentru că nu mai puteai 
face sex cu ea? De ce are sexul o importanţă atât de mare? Nu 
mai exista și altă femeie? De ce era sexul cu femeia asta atât de 
important, încât n-ai vrut să mai trăiești fără ea? 

Încă mai bubuiau în ușă. Cineva vorbi printr-o portavoce, dar 
Candy nu-l luă în seamă. 

Dădu drumul pistolului și își șterse mâna pe pantaloni, pentru 
că, brusc, se simţi murdar. Mortul mânuise revolverul, iar mortul 
părea să fi fost obsedat de sex. Fără îndoială, lumea era o 
cloacă de pofte și desfrânare, și Candy era bucuros că 
Dumnezeu și mama lui îl scutiseră de dorințele dezgustătoare 
de care mai toţi ceilalţi păreau bântuiţi. 

Părăsi acea casă de păcătoși. 


53. 


Lăfăindu-se pe sofa, Hal Yamataka ţinea într-o mână o felie de 
pizza și în cealaltă romanul lui MacDonald, când auzi murmurul 
sec al flautului. Lăsă din mână cartea și mâncarea, și sări în 
picioare. 

— Frank? 

Ușa pe jumătate deschisă se balansa ușor către interior, nu 
fiindcă ar fi fost împinsă de cineva, ci din cauza unui curent 
destul de puternic ce năvălise brusc dinspre recepţie. 

— Frank? repetă Hal. 

Traversând camera, sunetul slăbi și curentul încetă, dar, când 
ajunse la ușă, notele nemelodioase reveniră și o pală de vânt îi 
răvăși părul. 

La stânga era biroul recepţionerului, neocupat la acea oră. 
Imediat în partea opusă biroului era ușa, închisă, către holul 
public pe care se aflau celelalte companii de pe acel etaj. Mai 
rămânea ușa din capătul îndepărtat al recepţiei, de asemenea 
închisă, care dădea într-un vestibul ce făcea parte din 
apartamentul firmei Dakota & Dakota. De aici porneau o baie și 
alte șase încăperi, inclusiv centrul de calcul, unde Lee încă mai 
lucra. Sunetele de flaut și vântul n-ar fi putut ajunge la el prin 


VP - 319 


ușile închise; deci punctul de plecare se afla, fără îndoială, în 
sala de recepţie. 

Pășind în mijlocul camerei, se uită și așteptă. 

Sunetele de flaut și vântul se porniră a treia oară. 

— Frank? zise Hal, zărind cu coada ochiului un bărbat care 
apăruse lângă ușa dinspre holul public, în dreapta lui Hal și 
aproape în spatele lui. 

Dar, când se întoarse, văzu că nu era Frank. Hal își dădu 
seama imediat cine era călătorul străin. Era Candy. Nu putea să 
fie altcineva, căci acesta era individul descris de Bobby, care-l 
văzuse pe plaja de la Punaluu și a cărui descriere îi parvenise lui 
Hal prin Clint. 

Hal era scund și lat, se menținea în formă și nu-și amintea 
vreun moment din viața lui când să fi fost intimidat fizic de 
cineva. Candy era mai înalt cu douăzeci de centimetri decât el, 
dar Hal avusese de-a face cu unii și mai înalţi. Candy era clar 
unul dintre acei indivizii dotați din naștere cu o osatură 
puternică, învelită în pachete de mușchi, fie că făcea exerciţii, 
fie că nu, și evident nu era străin de ritualurile dureroase și 
disciplina presupuse de haltere și de aparatele de gimnastică. 
Dar și Hal avea aceeași constituţie și era tare ca piatra. Nu îi 
intimidau înălțimea și musculatura lui Candy. Era însă speriat de 
nebunia, de furia și violența pe care acesta le emana la fel de 
puternic cum răspândește un cadavru vechi de-o săptămână 
duhoarea morții. 

În clipa în care fratele lui Frank se ivi în cameră, Hal îi mirosi 
ferocitatea dementă, asemenea unui câine sănătos care 
adulmecă izul unuia turbat, și acţionă în consecință. Nu avea 
pantofi în picioare, n-avea pistol și nu găsea nimic la îndemână 
pe post de armă, așa că se răsuci și fugi înapoi către biroul 
șefilor, unde știa că se afla un Browning semiautomat, calibru 1 
mm, încărcat, prins cu o clamă pe dedesubtul biroului lui Julie, 
pentru orice eventualitate. Până acum, arma nu mai fusese 
întrebuințată. 

Hal nu era un expert în arte marţiale, așa cum părea după 
înfățișarea sa formidabilă și exotică, însă știa ceva Tae Kwan Do. 
Dar numai un fraier ar fi apelat la artele marţiale ca mijloc de 
apărare împotriva unui taur mușcat de o albină. 


VP - 320 


Când ajunse la ușă, Candy îl apucă de cămașă și încercă să-l 
oprească. Cămașa se destrăma la cusături, lăsându-l pe nebun 
cu mâinile pline de franjuri. 

Dar Hal se dezechilibră. Intră în cameră, împiedicându-se, și 
se lovi de scaunul mare al lui Julie, care încă mai stătea în 
mijloc, cu alte patru scaune aranjate în semicerc în jurul lui, așa 
cum ceruse Jackie Jaxx pentru ședința de hipnoză a lui Frank. Se 
sprijini de scaunul lui Julie. Scaunul era pe rotile, care se- 
nvârtiră cu greutate pe covor, dar suficient ca să alunece de sub 
el. 

Psihopatul se năpusti asupra lui, lăsându-se cu toată 
greutatea pe el, presându-l în scaunul care se tamponă cu 
biroul. ÎI potopi apoi cu o rafală de pumni masivi, ce păreau ca 
niște capete de baros. 

Mâinile lui Hal erau ţintuite, așa că rămase o vreme fără 
apărare. Le alătură cu degetele aliniate și le vâri printre braţele 
lui Candy, izbindu-l în mărul lui Adam. Lovitura fu destul de dură 
ca să-l facă pe Candy să se înece cu propriul strigăt de durere, 
iar unghiile lui Hal se înfipseră în carnea nebunului, croindu-și 
drum până la bărbie și sfâșiindu-i pielea. 

Incapabil să mai respire pe esofagul strivit și zguduit de 
spasme, Candy se împletici înapoi, cu mâinile duse la gât. 

Hal se îndepărtă de scaunul în care fusese presat, dar nu 
plecă după Candy. Chiar și lovitura pe care i-o administrase nu 
era mai mult decât o plesnitură ușoară cu un plici de muște pe 
botul unui taur mușcat de-o albină. Un atac prea încrezător s-ar 
fi sfârșit, fără îndoială, cu un dezastru. În schimb, cu dureri de la 
pumnii primiţi în stomac, cu gustul amar de la sosul de pizza, 
fugi după birou, nerăbdător să pună mâna pe Browning. 

Biroul era mare, iar Hal nu știa exact unde era fixat pistolul și 
nu voia să se uite dedesubt, pentru că ar fi însemnat să-l scape 
din ochi pe Candy. Își plimbă mâna de la dreapta la stânga pe 
sub marginea biroului, apoi o vâri mai adânc și căută în sens 
invers. 

Tocmai când atinsese patul pistolului, îl văzu pe Candy cum își 
întindea mâinile, cu palmele în sus, ca și cum ar fi știut că Hal 
găsise o armă și și-ar fi zis: „Nu trage, mă predau, oprește-te!” 
Dar, în timp ce Hal desprindea Browningul din clama de metal, 
descoperi că nu la capitulare se gândise Candy: o lumină 
albastră fulgeră din palmele nebunului. 


VP - 321 


Biroul greu se comportă, brusc, ca o mobilă din lemn de plută 
din recuzita unui film cu strigoi. Chiar când Hal ridică pistolul, 
biroul îl izbi și-l târî înapoi, înspre geamul imens, din spate. 
Biroul era mai lat decât fereastra, și se propti cu capetele în 
perete, ceea ce-l împiedică să zboare direct pe geam. 

Hal se afla însă în centrul ferestrei și pervazul de jos îl lovi în 
spatele genunchilor, deci nimic nu-l opri din plonjon. O secundă 
păru că transperantele Levolor l-ar fi putut reţine, dar se dovedi 
a fi doar o iluzie; le trase cu el prin geam și noapte, scăpând 
Browning-ul, fără să-l fi folosit vreodată. 

Rămase surprins cât de mult dură căderea de-a lungul celor 
șase etaje, care nu era o înălțime chiar așa de mare, deși 
mortală. Avu destul timp să se mire cât de încet treceau pe 
lângă el ferestrele luminate ale birourilor, să se gândească la 
oamenii pe care i-a iubit și la visele neîmplinite, chiar să observe 
că norii care se întorseseră la apus stropeau puţin cu ploaie. 
Ultimul său gând zbură spre grădina din spatele căsuţei sale din 
Costa Mesa, unde în fiecare an avea grijă de un bogat sortiment 
de flori, și se bucură în sinea lui de fiecare clipă: moliciunea 
extraordinară a unei petale de sălcioară, de culoarea coralului, 
pe marginea căreia sclipea o singură picătură de rouă... 

Candy dădu la o parte biroul greoi și se aplecă peste geamul 
de la etajul al cincilea. Un curent rece se înălță pe latura clădirii 
și-l plesni în față. 

Bărbatul, descălțat, zăcea pe spate pe trotuarul larg, în 
lumina chihlimbarie a felinarelor. Era înconjurat de cioburi de 
sticlă, bucăţi de metal din transperante și o baltă de sânge ce 
începea să se întindă ușor. 

Tușind, fiindu-i încă greu să respire adânc, cu o mână dusă la 
gâtul vătămat, Candy era supărat de moartea acestui om. De 
fapt, nu de moartea în sine, ci de nepotrivirea în timp. Ar fi vrut 
să-l interogheze mai întâi în legătură cu Bobby și Julie și cu 
telepatul Thomas. 

Când se teleportase în holul recepţiei, tipul îl confundase cu 
Frank, rostind numele acestuia. Persoanele de la Dakota & 
Dakota erau cumva asociate cu Frank, știau totul despre 
capacitatea lui de a se teleporta, și deci știau unde să-l 
găsească pe ticălosul care-i omorâse mama. 

Candy presupuse că încăperea urma să conţină răspunsuri 
măcar la o parte din întrebările sale, dar era îngrijorat că poliţia, 


VP - 322 


alertată de moartea lui Hal, avea să-l forțeze să plece înainte 
de-a culege toate informaţiile necesare. Zgomotul sirenelor era 
muzica de fond pe parcursul aventurilor sale nocturne. 

Dar nu se auzi nicio sirenă. Poate că avusese noroc, și nu-l 
văzuse nimeni pe Hal căzând. Era puţin probabil ca cineva să fi 
lucrat în vreunul dintre celelalte birouri ale clădirii; la urma 
urmei era nouă fără zece. Poate că oamenii de serviciu 
lustruiau, pe undeva, podelele sau goleau coșurile de gunoi, dar 
poate că nu auziseră destul ca să facă cercetări. 

Omul murise, în mod surprinzător, fără prea multe proteste. 
Nu țipase. Cu o clipă înainte de impact, un început de strigăt se 
făcuse auzit, dar fusese prea scurt ca să atragă atenţia. Explozia 
de sticlă și zăngănitul transperantelor fuseseră destul de 
puternice, dar totul se terminase înainte ca originea zgomotului 
să fie depistată. 

O stradă cu patru benzi de circulaţie înconjura centrul 
comercial Fashion Island și trecea totodată și prin dreptul 
clădirilor cu birouri. Se părea însă că nu trecuse nicio mașină pe 
ea atunci când se prăbușise Hal. 

Două mașini, una în spatele celeilalte, apărură acum din 
stânga, dar nu opriră. Un rând de tufișuri între trotuar și stradă îi 
împiedica pe motoriști să vadă cadavrul. Centrul de birouri din 
cadrul vastului complex nu era o zonă care să atragă pietonii 
noaptea, astfel că mortul putea să rămână nedescoperit până 
dimineața. 

Candy se uită la restaurantele și magazinele din partea opusă 
a străzii, la o depărtare de vreo cinci sute de metri. Câteva 
siluete micșorate de distanţă se mișcau între mașinile parcate și 
intrările birourilor. Nimeni nu părea să fi văzut ceva și, de fapt, 
nici n-ar fi fost prea ușor să distingi un bărbat cu o costumaţie 
închisă la culoare, plonjând de-a lungul unei clădiri foarte 
întunecate, aflat la înălțime și în câmpul vizual doar câteva 
secunde înainte ca gravitația să-și facă efectul. 

Candy își drese vocea, tresărind de durere, și scuipă spre 
mortul de jos. 

Simţi gustul sângelui. De data asta, era propriul său sânge. 

Plecând de la geam, inspectă încăperea, întrebându-se unde 
să caute raspunsurile dorite. Dacă ar fi reușit să-i localizeze pe 
Bobby și pe Julie Dakota, aceștia i-ar fi putut explica telepatia lui 
Thomas și, mai ales, ar fi putut să-l ducă direct la Frank. 


VP - 323 


După ce, ca urmare a semnalelor de la detectorul de radare, 
evită două zone de control al vitezei din valea vestică, Julie 
readuse Toyota la viteza de o sută treizeci și cinci de kilometri 
pe oră, lăsând în urmă praful Los Angeles-ului. 

Câteva picături de ploaie stropiră parbrizul, dar răpăiala nu 
dură prea mult. Opri ștergătoarele la câteva minute după ce le 
pornise. 

— Santa Barbara e la vreo oră, zise Julie, atât timp cât nu 
apare un poliţist prea zelos. 

O durea ceafa și era foarte obosită, dar nu voia să schimbe 
locul cu Bobby; nu avea răbdare să fie pasager în noaptea 
aceea. O usturau ochii, dar se căznea să-i ţină deschiși; n-ar fi 
putut deloc să doarmă. Evenimentele din timpul zilei îi 
alungaseră somnul, iar vigilența ei era întreținută de 
preocuparea faţă de cele ce urmau să-i aștepte, nu numai pe 
drum, ci mai ales în El Encanto Heights. 

De când fusese trezit de acea „explozie de cuvinte”, cum o 
numise el, Bobby era mâhnit. Julie își dădea seama că îl îngrijora 
ceva, dar încă nu părea dispus să-i vorbească. 

După o vreme, într-o tentativă evidentă de a-și lua gândul de 
la „explozia de cuvinte” și reflecţiile sumbre pe care aceasta i le 
provocase, Bobby încercă să lege o discuţie despre cu totul 
altceva. Dădu casetofonul mai încet, tăind astfel efectul 
melodiei „American Patrol” cu Glenn Miller, și zise: 

— Ascultă, te-ai gândit vreodată că, din unsprezece angajaţi 
pe care-i avem, patru sunt asiatici? 

— Și ce-i cu asta? întrebă ea, fără să-și ia ochii de la șosea. 

— Și care crezi tu că-i motivul? 

— Pentru că noi angajăm numai oameni de bună calitate și s- 
a-ntâmplat că patru dintre oamenii de bună calitate care au vrut 
să lucreze la noi au fost chinezi, japonezi și vietnamezi. 

— Asta-i doar una dintre variante. 

— Una dintre variante? repetă ea. Și care e după părerea ta 
cealaltă variantă? Iți închipui poate că ticălosul de Fu Manchu a 
îndreptat asupra noastră o rază de control al minţii din 
fortăreața sa secretă din munţii Tibetului și ne-a ob/igat cumva 
să-i angajăm? 

— E și asta o variantă, răspunse el. Dar un alt motiv este că... 
simt o atracţie faţă de personalitatea asiaticilor. Sau mai 


VP - 324 


degrabă faţă de ceea ce-și închipuie oamenii că înseamnă 
personalitate asiatică: inteligenţă, e) extraordinară 
autodisciplină, îndemânare, un sentiment puternic al tradiţiei și 
ordinii. 

— Astea sunt caracteristicile tuturor celor care lucrează cu 
noi, nu neapărat doar ale lui Jamie, Nguyen, Hal și Lee. 

— Știu. Dar ceea ce mă face să mă simt atât de liniștit în 
preajma asiaticilor este faptul că împrumut și eu în felul acesta 
ceva din modul lor stereotip de a fi, am convingerea că dacă 
lucrez cu ei totul va decurge într-un mod ordonat, sigur, și am 
nevoie să împrumut ceva din stereotipia lor pentru că... ei bine, 
pentru că nu sunt așa cum am crezut până acum. Ești gata să 
asculţi ceva șocant? 

— Intotdeauna, răspunse Julie. 

e 

Lee Chen avea obiceiul ca, în timp ce lucra în centrul de 
calcul, să pună un CD în CD-ul portabil Sony și să asculte muzică 
la căști. Stătea întotdeauna cu ușile închise când muncea, ca să 
evite orice distragere și din cauza asta unii colegi îl considerau 
nesociabil; cu toate acestea, când era concentrat aspra 
accesării unei baze de date complexă și bine protejată, cum era 
cea a sistemelor de poliţie al cărui cod de acces încă încerca să-l 
spargă, avea nevoie de liniște. Câteodată, muzica însăși 
reprezenta o distragere, în funcţie de starea lui sufletească, dar 
de cele mai multe ori aceasta era favorabilă muncii sale. 
Solourile scurte de pian ale lui George Winston erau adesea 
ceea ce-i trebuia, dar de cele mai multe ori avea nevoie de 
rock'n'roll. In seara aceea, era Huey Lewis and The News cu Hip 
to Be Square și The Power of Love, The Heart of Rock & Roll și 
You Crack Me Up. Concentrat cum era asupra monitorului (cu o 
fereastră deschisă în lumea fascinantă a cyberspaţiului), cu 
„Bad Is Bad” pulsându-i în tâmple prin căști, s-ar fi putut să nu 
audă nimic dacă în lumea de-afară, Dumnezeu ar fi dat cerul 
într-o parte și ar fi anunţat sfârșitul iminent al speciei umane. 

e 

Un curent de aer rece pătrunse în cameră prin fereastra 
spartă, dar un sentiment crescând de frustrare îi produse lui 
Candy o senzaţie de căldură compensatoare. Se plimbă încet 
de-a lungul biroului spaţios, manevrând în treacăt diverse 
obiecte, atingând mobila, încercând să provoace o viziune care 


VP - 325 


să-i indice locul unde se aflau cei doi Dakota și Frank. Pană 
atunci nu avusese niciun succes. 

Ar fi putut să scotocească prin sertarele biroului și dulapurilor, 
dar neștiind unde era îndosariată informaţia pe care o căuta, ar 
fi durat poate chiar câteva ore. Işi dădea seama că s-ar fi putut 
întâmpla ca nici măcar să n-o recunoască dacă ar fi dat peste 
ea, întrucât s-ar fi putut afla într-un dosar sau într-un plic sub un 
nume sau cod de caz care să nu aibă niciun înțeles pentru el. Și 
deși mama lui îl învățase să scrie și să citească, și deși fusese 
un cititor înrăit, la fel ca și ea - până când ea a murit - apoi, el 
și-a pierdut interesul pentru cărți, învățând singur o mulţime de 
lucruri din domenii variate la fel cum ar fi făcut-o dacă ar fi 
urmat cursurile unei universităţi, avea încredere mai mult în 
ceea ce i-ar fi revelat calităţile lui speciale, decât orice ar fi găsit 
scris pe o bucată de hârtie. 

Și-apoi fusese deja în recepţia hotelului și găsise adresa de 
acasă și numărul de telefon al familiei Dakota. Sunase să vadă 
dacă sunt acasă și după ce la al treilea apel îi răspunsese un 
robot telefonic, închisese fără să lase niciun mesaj. Nu voia să 
știe doar unde locuiau cei doi Dakota, căci știa că or să apară 
acolo la timpul potrivit; voia să știe unde se aflau atunci, în 
momentul acela, pentru că trebuia să ajungă la ei și să-i forțeze 
să-i dea niște răspunsuri. 

Ridică un al treilea pahar de Scotch cu sifon. Erau împrăștiate 
prin toată camera. Urma psihică de pe paharele mari îi aduseră 
imaginea instantă, însufleţită a unui bărbat numit Jackie Jaxx. 
Aruncă paharul, mânios, dar acesta sări de pe canapea pe covor 
fără să se spargă. 

Individul acesta, Jaxx, lăsa peste tot pe unde trecea o 
impresie psihică gălăgioasă și pestriță, asemeni unui câine cu 
un control slab al vezicii care-și marchează fiecare pas din drum 
cu un pârâiaș de urină puturoasă. Candy simţi că Jaxx se afla în 
acel moment cu o mulțime de oameni la o petrecere în Newport 
Beach, și mai simţi că ar fi fost o pierdere de timp să încerce să-i 
găsească pe Frank și cei doi Dakota prin el. Oricum, dacă Jaxx ar 
fi fost singur în acel moment, Candy s-ar fi dus direct la el și l-ar 
fi omorât, numai din cauza aurei supărătoare și neobrăzate care 
rămânea în urma lui. 

Ori el nu găsise încă un obiect pe care unul din cei doi Dakota 
să-l fi atins atât de mult încât să lase o urmă detectabilă, ori 


VP - 326 


niciunul din ei nu era genul care să lase o urmă psihică 
puternică și durabilă. Din motive pe care Candy nu le înţelegea, 
unii oameni erau mai greu de detectat decât alţii. 

Până atunci, nu-i fusese nici prea greu nici prea ușor să-l 
localizeze pe Frank, dar în seara aceea era mai greu ca de 
obicei să-i adulmece mirosul. De câteva ori, avu senzaţia că 
Frank fusese în cameră, dar nu reuși să găsească niciun obiect 
în care să se fi impregnat mirosul fratelui său. 

Se îndreptă apoi spre cele patru scaune și începu să-l verifice 
pe cel mai mare. Își plimbă degetele sensibile cu delicateţe 
peste tapiţeria scaunului și tremură de încântare căci își dădu 
seama imediat că Frank stătuse de curând acolo. Unul dintre 
braţele scaunului avea o bucată de vinilin ruptă și când Candy 
atinse crăpătura cu degetul mare fu asaltat de imagini extrem 
de însufleţite ale lui Frank. 

Prea multe imagini. Văzu o serie întreagă de imagini cu 
locurile pe unde trecuse Frank după ce se ridicase de pe scaun: 
High Sierras, apartamentul din San Diego în care locuise un timp 
cu patru ani în urmă, poarta ruginită a casei mamei lor de pe 
Pacific Hill Road, un cimitir, un birou tapetat cu cărți în care 
stătuse atât de puţin încât Candy abia dacă-l simţi, Plaja 
Punaluu unde Candy aproape că-l prinsese... Erau atât de multe 
imagini, din atâtea călătorii, îngrămădite una peste cealaltă, 
încât nu se puteau distinge locurile în care se oprise ultima dată. 

Dezgustat, aruncă scaunul într-o parte și se îndreptă spre 
măsuța de cafea, pe care mai erau alte două pahare mari. In 
amândouă erau resturi de gheaţă topită și Scotch. Ridică unul 
din pahare și avu o viziune cu Julie Dakota. 

e 

În timp ce Julie conducea spre Santa Barbara ca și când ar fi 
concurat contra cronometru în proba de 500 m de la 
Indianapolis, Bobby îi mărturisi lucrul șocant: că în realitate nu 
era tipul lipsit de profesionalism, așa cum s-ar fi zis la prima 
vedere; că în timpul călătoriilor sale spirituale cu Frank - și mai 
ales în timpul momentelor în care fusese redus la o conștiință 
fără trup și la un vârtej ameţitor de atomi izolaţi - descoperise în 
el o nervură puternică de dragoste pentru stabilitate și ordine ce 
avea rădăcini mai puternice decât își imaginase el vreodată, un 
filon de conservatorism; că faptul că-i plăcea să asculte muzică 
swing decurgea mai degrabă din aprecierea meticulozităţii 


VP - 327 


structurilor ei decât din libertatea muzicală ameţitoare care 
reprezintă amprenta jazz-ului; că nu era nici măcar pe jumătate 
persoana liberală în gândire care se crezuse a fi... ci se apropia 
mai mult de un conservator iubitor de tradiţie. 

— Pe scurt, zise el, în tot timpul ăsta în care ai crezut că ești 
căsătorită cu un tânăr ușuratic de genul lui James Garner, de 
fapt aveai lângă tine un clasic de tipul lui Charles Bronson. 

— Pot să trăiesc cu tine oricum, Charlie. 

— Vorbesc serios. Oarecum. Încet, încet am ajuns la treizeci 
de ani și nu mai sunt un puști. Ar fi trebuit să-mi descopăr mai 
demult trăsătura asta de caracter. 

— Dar ai descoperit-o de mult. 

— Cum? 

— lubești ordinea, logica, raţiunea - tocmai de aceea ţi-ai ales 
o meserie prin care poţi îndrepta neregulile, îi poţi ajuta pe cei 
slabi și îi poţi pedepsi pe cei răi. Asta-i și motivul pentru care îmi 
împărtășești Visul - ca să putem să punem ordine în mica 
noastră familie, să ieșim din haosul care domină lumea în zilele 
noastre și să ne cumpărăm puţină pace și liniște. De aia nici nu 
mă lași să-mi iau un tonomat Wurlitzer 950 - lămpile în formă de 
balonașe și gazelele în plin salt sunt un pic cam prea haotice 
pentru tine. 

Rămase tăcut un timp, surprins de replica ei. 

Întinderea neagră a oceanului se profila spre vest. 

— Poate că ai dreptate, răspunse el. Poate că în fundul 
sufletului meu am știut întotdeauna exact ceea ce sunt. Și- 
atunci nu e demoralizant că m-am păcălit singur atâta timp? 

— Dar nu-i deloc adevărat. Ești și ușuratic și un pic Charles 
Bronson, și asta-i un lucru bun. Altfel nu ne-am înțelege deloc, 
având în vedere că eu am mai mult Bronson în mine decât 
Bronson însuși. 

— Dumnezeule, câtă dreptate ai! zise el și izbucniră amândoi 
în râs. 

Viteza Toyotei scăzuse sub șaptezeci. O readuse la optzeci și 
întrebă: 

— Bobby... ce se-ntâmplă de fapt? 

— Thomas. 

— Ce-i cu Thomas? întrebă ea din nou uitându-se la el. 

— De la explozia aceea de cuvinte, nu-mi iese din cap că e în 
pericol. 


VP - 328 


— Ce-are a face una cu alta? 

— Nu știu. Dar m-aș mai linişti dacă am găsi un telefon și am 
suna la Cielo Vista. Doar așa... ca să fim siguri. 

Julie încetini foarte tare viteza. După trei mile ieșiră de pe 
autostradă și se opriră într-o staţie de benzină. In timp ce 
băiatul spălă geamurile mașinii, verifică uleiul și umplu 
rezervorul cu benzină fără plumb, ei intrară înăuntru și folosiră 
telefonul cu taxă. 

Era o versiune modernă ce funcţiona cu orice, de la monede 
până la cartele, așezat pe peretele de lângă raftul cu snaks-uri, 
bomboane și pungi de alune. Mai era și un aparat de 
prezervative, așezat la vedere, mulțumită haosului provocat de 
SIDA. Bobby folosi cartea lor de credit AT&T și sunară la Azilul 
Cielo Vista din Newport. 

Nici nu sună și nici nu se auzi tonul de ocupat. Bobby nu 
distinse decât o serie de sunete electronice stranii, apoi o voce 
înregistrată îl informă că numărul pe care-l formase era deranjat 
temporar din cauza unor probleme pe cablu. Vocea tărăgănată îi 
sugeră să încerce mai târziu. 

Formă numărul centralei, rugând-o pe operatoare să mai 
formeze o dată același număr, dar încercarea avu același 
rezultat. 

— Îmi pare rău, domnule. Vă rog să sunaţi mai târziu. 

— Ce fel de probleme ar putea fi pe linie? 

— Nu știu, domnule, dar sunt sigură că se va rezolva repede. 

Bobby ţinuse receptorul în așa fel încât să audă și Julie ce-i 
spune centralista. Când îl puse în furcă, se uită la ea și-i spuse: 

— Hai să ne întoarcem. Am o bănuială că Thomas are nevoie 
de noi. 

— Să ne întoarcem? Avem peste jumătate de oră de mers 
până la Santa Barbara, ca să nu mai spun cât mai avem până 
acasă. 

— S-ar putea să aibă nevoie de noi. Recunosc, nu e o 
premoniţie puternică, dar e persistentă și... ciudată. 

— Dacă are nevoie urgentă de ajutor, spuse ea, atunci oricum 
nu am reuși să ajungem la timp. Și dacă nu e chiar așa de 
urgent, n-o să fie nicio problemă dacă mergem până la Santa 
Barbara și mai sunăm o dată de la motel. Dacă e bolnav sau a 
fost rănit sau orice altceva, drumul în plus de aici până la Santa 
Barbara și înapoi înseamnă doar o oră mai mult. 


VP - 329 


— Păi... 

— E fratele meu, Bobby. Ţin la el la fel de mult ca și tine și îți 
spun că totul va fi în regulă. Te iubesc, dar nu ai dovedit 
niciodată că ai destul talent psihologic cât să mă transformi 
acum într-o isterică. 

— Ai dreptate, încuviinţă el. Sunt doar... nervos. Nervii mei n- 
au apucat să se calmeze după toată călătoria aceea cu Frank. 

Intorși pe autostradă, văzură niște firicele subțiri de ceață 
furișându-se la suprafaţa oceanului. Picături de ploaie căzură din 
nou, dar se opriră după mai puţin de un minut. Aerul înăbușitor 
și o calitate inefabilă, dar incontestabilă, de zăpușeală a cerului 
înnorat prevesteau o furtună puternică. 

După câteva mile, Bobby spuse: 

— Ar fi trebuit să-l sun pe Hal la birou. Cât mai stă acolo să-l 
aștepte pe Frank, ar putea să se folosească de câteva din 
legăturile noastre de la compania de telefoane și să verifice 
dacă e totul în regulă la Cielo Vista. 

— Dacă tot n-o să reușești să prinzi legătura când suni de la 
motel, atunci o să-l suni pe Hal să-l baţi și pe el la cap cu asta. 

e 

Urma psihică slabă de pe pahar îi oferi lui Candy o imagine a 
lui Julie Dakota, aceeași cu cea pe care o emisese mintea lui 
Thomas un pic mai devreme - deși nu la fel de idealizată cum 
fusese în memoria lui Thomas. Cu cel de-al șaselea simț, văzu 
că plecase acasă de la birou, la adresa pe care o găsise mai 
devreme în biroul de pe hol. Nu rămase decât puţin acolo, apoi 
plecase undeva cu mașina împreună cu o altă persoană, cel mai 
probabil cu bărbatul pe nume Bobby. Mai departe de-atât nu 
mai putea să vadă și își dori ca semnele pe care le lăsa ea în 
urmă să fi fost la fel de puternice ca cele ale lui Jaxx. 

Lăsă paharul jos din mână și se hotărî să meargă acasă la ea. 
Deși ea și Bobby nu erau acolo acum, s-ar putea totuși să 
găsească un obiect care, la fel ca paharul de scotch, să-l ajute 
să mai înainteze un pas sau doi pe urmele lor. Dacă nu va găsi 
nimic, putea să se întoarcă aici și să-și continue cercetările, cu 
condiția ca până atunci să nu găsească cineva bărbatul mort de- 
afară și să cheme poliţia. 


VP - 330 


Lee închise calculatorul, apoi întrerupse și CD player-ul - Huey 
Lewis and The News tocmai cântau Walking On a Thin Line - și- 
și dădu câștile la o parte de pe urechi. 

Mulţumit de sesiunea lungă și productivă prin tărâmul 
siliconului și galiului arsenic, se ridică în picioare, se întinse 
căscând și se uită la ceas. Un pic trecut de nouă. Muncea de 
douăsprezece ore. 

În mod normal, ar fi trebuit să nu-și dorească nimic altceva 
decât să se arunce în pat și să doarmă o jumătate de zi. Dar își 
zise că mai bine se repezea până la apartamentul lui, care era la 
zece minute de birou, se schimba și ieșea prin oraș. Săptămâna 
trecută descoperise un club nou, Nuclear Grin, unde se asculta 
muzică zgomotoasă și stridentă, băuturile nu erau contrafăcute, 
purtarea mulţimii era lipsită de logică și libertină, iar femeile 
erau înfierbântate. Voia să danseze un pic, să bea ceva, și să 
găsească pe cineva dispus să se reguleze până la epuizare. 

În vremurile acestea de boli nou-apărute, sexul era riscant; 
câteodată, chiar și să bei din același pahar cu cineva putea să 
fie un gest de sinucigaș. Dar după o zi petrecută în universul 
microscopic, logic până la cel mai mic amănunt, simţea nevoia 
să trăiască un pic la limită, să simtă gustul pericolului, să 
danseze pe marginea prăpastiei, numai să-și restabilească 
echilibrul în viață. 

Apoi își aduse aminte cum se evaporaseră Frank și Bobby 
chiar sub ochii lui. Se întrebă dacă nu cumva avusese parte deja 
de destul de multă nebunie pentru o singură zi. 

Se uită pe ultimele pagini tipărite. Cuprindeau mai multe 
informaţii decât aflase el din dosarele poliţiei, referitoare la 
comportamentul straniu al dlui Blue, care nu avea nevoie de 
acțiuni nesăbuite pentru echilibru, fiind deja un haos ambulant. 
Lee deschise ușa, închise lumina, ieși pe hol și intră printr-o altă 
ușă în camera de recepţie, cu intenţia de a lăsa paginile pe 
biroul lui Julie și de a-și lua la revedere de la Hal înainte s-o- 
ntindă. 

Când intră în biroul lui Bobby și al lui Julie, avu impresia că 
Federaţia Naţională de Wrestling susținuse un meci la dublu 
între două perechi de matahale de o sută patruzeci de 
kilograme fiecare. Mobilele erau răsturnate și pahare de scotch, 
unele din ele sparte, erau împrăștiate pe toată podeaua. Biroul 
lui Julie era culcat într-o rână, clătinându-se pe un picior rupt, 


VP - 331 


astfel că partea de sus nu mai era paralelă cu cea de jos, ca și 
cum cineva l-ar fi lovit cu bare și ciocane. 

— Hal? 

Niciun răspuns. 

Deschise ușa de la baie cu mare băgare de seamă. 

În baie însă nu era nimeni. 

Merse la fereastra spartă. Câteva bucăţi de sticlă erau încă 
agăţate de ramă. Inţelese. Crestături. 

Sprijinindu-se cu o mână de perete, Lee Chan se aplecă cu 
grijă în afară. Se uită în jos. Strigă din nou, de data asta cu o 
voce complet schimbată: 

— Hal? 

e 

Candy se materializă în holul casei familiei Dakota, care era 
întunecos și tăcut. Rămase un pic nemișcat, cu capul ridicat, 
până ce fu sigur că nu mai era nimeni acolo. 

Gâtul i se vindecase. Era din nou întreg și incitat din cauza 
nopții ce se anunţa promițătoare. 

Începu să caute chiar de acolo și atinse cu mâna mânerul ușii, 
în speranţa că va găsi vreo urmă care, deși deficitară în ceea ce 
privește substanţa psihică, reprezenta, totuși, sursa viziunilor 
sale. Nu simţi nimic, fără îndoială din cauză că cei doi Dakota îl 
atinseseră foarte puţin, doar cât durase să intre și să iasă din 
casă. 

În afară de asta, o persoană ar putea să umble cu o sută de 
obiecte, lăsându-și imaginile psihice numai pe unul dintre ele, și 
peste o oră să le atingă din nou pe toate și să le contamineze pe 
toate o sută cu aura lui. Motivul pentru care se întâmpla așa îi 
era la fel de nepătruns lui Candy, cum era și atracţia atâtor 
oameni pentru sex. Îi era recunoscător mamei lui pentru acest 
talent, ca și pentru toate celelalte, dar detectarea prăzii prin 
intermediul psihometriei nu era întotdeauna un proces ușor sau 
infailibil. 

Camera de zi și sufrageria familiei Dakota nu erau mobilate, 
lucru care-i ușură munca, deși dintr-un motiv anume senzaţia de 
vid îl făcea să se simtă confortabil și în largul său. Reacţia 
aceasta îl uimi. Camerele din casa mamei lui erau toate 
mobilate - chiar dacă, în ultimul timp, cantitatea de mucegai, 
ciuperci și praf egala numărul scaunelor, canapelelor, meselor și 
lămpilor; brusc însă, își dădu seama că, la fel ca și familia 


VP - 332 


Dakota, el personal ocupa un procent atât de mic din spaţiul 
casei, încât dacă ar fi fost după el, majoritatea camerelor ar fi 
putut la fel de bine să fie goale, fără covoare și încuiate cu 
lacătul. 

Bucătăria și o altă cameră a familiei Dakota erau însă 
mobilate și în mod evident erau și locuite. Deși era puţin 
probabil ca ei să fi folosit acea cameră în timpul scurtei escale 
între birou și locul spre care plecaseră de aici, spera ca măcar în 
bucătărie să se fi oprit un pic mai mult, ca să mănânce sau să 
bea ceva. Dar mânerele dulapurilor, cuptorul cu microunde, 
aragazul și frigiderul nu-i oferiră niciun fel de imagini. 

Îndreptându-se spre etajul al doilea, Candy urcă scările încet, 
lăsând mâna stângă să-i alunece ușor de-a lungul balustradei de 
stejar. In diferite momente ale urcușului, avu câteva imagini 
psihice care, deși scurte și nu foarte clare, îl încurajară să-și 
continue căutarea și-l făcură să creadă că va găsi ceea ce-l 
interesa în dormitor sau în baie. 


54. 


În loc să sune imediat la poliţie și să declare moartea lui Hal 
Yamataka, Lee alergă mai întâi la biroul din camera de primire 
și, aşa cum fusese învăţat, luă un carneţel maro din spatele 
sertarului de jos din dreapta. Pentru binele angajaţilor din 
categoria cărora făcea parte și Lee, care nu prestau muncă de 
teren și deci aveau de-a face foarte rar cu diversele secții de 
poliţie din oraș, dar care ar fi fost vreodată nevoit să contacteze 
vreuna din ele în caz de urgenţă, Bobby alcătuise o listă cu 
câţiva dintre ofiţerii, polițiștii și administratorii cei mai 
profesionaliști, înţelegători și de încredere din jurisdicţiile 
principale. Carneţelul maro conţinea și o a doua listă de polițiști 
care trebuiau evitaţi: cei care aveau o antipatie instinctivă 
pentru oricine lucra în domeniul investigaţiilor și securităţii 
particulare; cei care erau pur și simplu niște nesuferiţi și cei care 
erau în permanenţă în căutare de verzișori alunecoși care să 
ungă roţile justiţiei. Faptul că prima listă era mult mai lungă 
decât a doua reprezenta o dovadă a modului corect în care se 
aplica legea în oraș. 


VP - 333 


După spusele lui Bobby și ale lui Julie era de preferat să 
încerci să detii controlul asupra intervenţiei polițiștilor într-o 
situaţie în care prezenţa lor era necesară, până într-acolo încât 
să încerci să alegi ofițerii de poliţie care să-și facă apariţia la 
locul faptei - în cazul în care era nevoie de polițiști. Era 
considerată o prostie să te bazezi pe tragerea la sorţi sau pe 
toanele ofițerului de serviciu. 

Lee se întrebă dacă era neapărat nevoie să cheme poliția. Nu 
avea niciun dubiu în privinţa persoanei care-l omorâse pe Hal. DI 
Blue. Candy. Dar mai știa și că Bobby n-ar fi vrut să se afle prea 
multe despre Frank și cazul lui, cel puţin nu mai mult decât era 
necesar; confidenţialitatea client-agenţie nu era la fel de bine 
respectată din punct de vedere legal ca cea dintre avocat și 
client sau dintre doctor și pacient, dar era la fel de importantă. 
Întrucât Julie și Bobby erau pe drum și deci imposibil de 
contactat pentru moment, Lee nu avea cu cine să se sfătuiască 
ce și cât de mult să dezvăluie poliţiei. 

Nu putea însă să lase un cadavru în faţa clădirii în speranţa că 
n-o să observe nimeni! Mai ales când victima era un bărbat pe 
care-l cunoscuse și la care ţinuse. 

să cheme poliţia, atunci. Dar să facă pe prostul. 

Consultând carnetțelul, Lee formă numărul de la Newport 
Beach Police și întrebă de detectivul Harry Ladsbroke, însă i se 
spuse că Ladsbroke nu era de serviciu. La fel se întâmplă și cu 
detectivul Janet Heisinger. Până la urmă însă se dovedi că 
detectivul Kyle Ostov era disponibil și când i se făcu legătura cu 
el, Lee rămase cu impresia că era o persoană confortant de 
impozantă și competentă; vocea lui suna ca un bariton suav șii 
se adresă lui Lee cu însufleţire. 

Lee se prezentă, conștient fiind că vorbea cu o voce ascuţită, 
aproape piţigăiată, și că, de asemenea, vorbea prea repede. 

— A avut loc o... ei bine, o crimă. 

Înainte ca Lee să apuce să continue, Ostov îi spuse: 

— Dumnezeule, vrei să spui că Bobby și Julie au aflat deja? 
Tocmai mi s-a spus și mie. M-au obligat să fiu eu cel care să le 
dea vestea, și stăteam acum și mă gândeam cum să fac ca să le 
spun. Când ai sunat tu, tocmai pusesem mâna pe telefon 
hotărât să-i anunţ. Cum au primit vestea? 

Nedumerit, Lee răspunse: 


VP - 334 


— Nu cred că știu. Vreau să spun, cred că nu sunt mai mult de 
câteva minute de când s-a întâmplat. 

— Un pic mai mult de-atât, zise Ostov. 

— Voi când aţi aflat? Abia m-am uitat și n-am văzut nicio 
mașină de poliţie, nimic. 

Abia acum îi cedară și lui nervii. 

— Dumnezeule, am vorbit cu el cu puţin timp în urmă, i-am 
dus niște pizza, și acum e împrăștiat pe asfalt, șase etaje mai 
jos. 

Ostov nu răspunse. Apoi îl întrebă: 

— Despre ce crimă vorbești, Lee? 

— Despre cea a lui Hal Yamataka. Cred că s-au luptat aici, și- 
apoi... 

Se opri în mijlocul frazei, clipi și zise: 

— Dar tu despre ce crimă vorbești? 

— A lui Thomas, răspunse Ostov. 

Lee simţi că i se face rău. Nu-l întâlnise pe Thomas decât o 
dată, dar știa că Bobby și Julie ţineau foarte mult la el. 

— A lui Thomas și a colegului lui de cameră, continuă Ostov. 
Și poate că ar mai fi ucis și alte persoane dacă nu reușeau să-l 
scoată la timp afară din clădire. 

Computerul cu care se născuse Lee nu funcţiona la fel de bine 
ca cele făcute de IBM din biroul lui, așa că îi trebui un minut să 
înțeleagă toate implicaţiile informaţiei pe care i-o împărtășise 
Ostov. 

— Trebuie să fie o legătură între ele, nu-i așa? 

— Sunt sigur. Ai idee cine ar putea să-i poarte pică lui Bobby 
și lui Julie? 

Lee se uită de jur împrejurul camerei, se gândi la celelalte 
camere goale ale Dakota & Dakota, la birourile pustii de la etajul 
al șaselea și la nivelurile inferioare unde nu era nici ţipenie de 
om. Se gândi apoi la Candy, la toţi oamenii aceia mușcați și 
sfâșiați, la gigantul pe care-l văzuse Bobby pe plaja Punaluu, la 
felul cum tipul putea să se teleporteze în locuri diferite. Începu 
să se simtă foarte singur. 

— Detectiv Ostov, aţi putea să trimiteţi pe cineva aici foarte 
repede? 

— Am transmis apelul tău pe calculator în timp ce vorbeam cu 
tine, răspunse Ostov. Două unităţi de poliție sunt chiar acum în 
drum spre tine. 


VP - 335 


Candy trasă cu vârfurile degetelor cercuri leneșe pe suprafaţa 
măsuţei de toaletă, apoi cercetă contururile fiecărui mâner de 
alamă al sertarelor. Atinse întrerupătorul de pe perete și cele 
două comutatoare ale lămpilor de pe noptiere. Își lăsă apoi 
mâinile să-i alunece peste ramele ușilor în eventualitatea în care 
prada lui s-ar fi oprit și s-ar fi sprijinit acolo în timpul unei 
conversații, examină mânerele șifonierului cu uși acoperite de 
oglinzi și mângâie fiecare număr și buton de pe telecomanda 
televizorului, sperând că au apăsat vreun buton chiar și în 
putinul timp cât au stat acasă. 

Nimic. 

Fiind nevoit să-și păstreze calmul și meticulozitatea în căutare 
dacă voia să aibă succes, Candy trebui să-și înăbușe furia și 
frustrarea. Dar mânia i se accentuă chiar când se străduia mai 
tare s-o stăpânească, iar pentru el setea de mânie era 
întotdeauna echivalentă cu setea de sânge, vinul răzbunării. 
Numai sângele putea să-i potolească setea, să-i stingă mânia și 
să-i acorde astfel posibilitatea unui interludiu de liniște, fie ea și 
relativă. 

Când se mută din dormitorul familiei Dakota în baia alăturată, 
Candy era deja posedat de o nevoie de sânge aproape la fel de 
incontestabilă și de critică precum nevoia de aer. Uitându-se în 
oglindă, un timp nu se văzu pe el, ca și cum nu ar fi avut 
reflecţie; văzu numai sânge roșu, ca și cum oglinda ar fi fost o 
poartă de trecere spre una din punţile inferioare ale unui vas din 
lad plecat într-o croazieră pe o mare de sânge. Când iluzia păli 
și-și văzu propriul chip reflectat în oglindă, întoarse repede 
capul. 

Işi încleștă fălcile, se strădui mai tare să se controleze și 
atinse robinetul de apă caldă, căutând, adulmecând... 

e 

Camera de motel din Santa Barbara era spațioasă, tăcută, 
curată și mobilată fără amestecul strident de culori și modele 
care părea să fie la modă în majoritatea motelurilor americane - 
dar nu era în niciun caz locul pe care Julie l-ar fi ales ca să 
primească veștile groaznice care i se aduseră la cunoștință 
acolo. Lovitura păru mai dureroasă și durerea din inimă mai 
sfredelitoare, din cauză că trebuiau îndurate într-un loc străin și 
impersonal. 


VP - 336 


Chiar crezuse că Bobby se lăsa purtat de imaginaţie ca de 
obicei și că Thomas era în deplină siguranţă. Din cauză că 
telefonul era așezat pe o noptieră, Bobby trebui să stea pe 
marginea patului cât dură convorbirea, iar ea îl privise și-l 
ascultase stând pe un scaun la doar un metru depărtare de el. 
Când auzi din nou robotul care le spunea că numărul de la Cielo 
Vista era temporar deranjat datorită unor probleme de cablu, 
simţi o oarecare senzaţie de neliniște, dar rămase totuși 
convinsă că totul era în regulă cu fratele ei. 

Cu toate acestea, când Bobby sună la birou în Newport și-i 
răspunse Lee în loc de Hal, și văzu că ascultă șocat preţ de un 
minut ceea ce-i spunea Lee, răspunzând doar monosilabic din 
când în când, știu că noaptea aceea va fi cea care îi va spinteca 
viața în două, anii ce se vor scurge în mod inevitabil de-atunci 
înainte fiind mai întunecoși decât cei de dinainte de ruptură. Pe 
măsură ce îl chestiona pe Lee, Bobby evita să se uite la Julie, 
lucru care-i confirmă intuiţia și-i făcu inima să-i bată mai tare. 
Când în cele din urmă se uită la ea, tristeţea care se oglindea în 
ochii lui o făcu să se uite în altă parte. Intrebările pe care i le 
punea lui Lee erau voalate și nu putea pricepe prea mult din ele. 
Sau poate că nu voia să înțeleagă. 

În cele din urmă, convorbirea păru să se apropie de sfârșit. 

— Nu, ai procedat corect, Lee. Ocupă-te de problemă ca și 
până acum. Ce-ai spus? Mulţumesc, Lee. Nu, totul va fi în 
regulă. O să ne descurcăm, Lee. Intr-un fel sau altul, o să ne 
descurcăm. 

După ce închise, Bobby rămase un timp nemișcat, uitându-se 
fix la mâinile sale, pe care și le frământa între genunchi. 

Julie nu-l întrebă ce se întâmplase, ca și cum ceea ce-i 
spusese Lee nu era încă un fapt, iar întrebarea ei era ca o magie 
neagră și, până ce nu formula ea întrebarea, tragedia nu s-ar fi 
transformat în realitate. 

Bobby se ridică din pat și îngenunche pe podea în faţa 
scaunului ei. Îi apucă mâinile în ale lui și i le sărută cu blândețe. 
Julie știu atunci că veștile erau mai rele decât orice altceva. 

— Thomas e mort, zise ea încet. 

Încercase să suporte veștile cu tărie, dar cuvintele îi 
pătrunseră adânc în creier. 

— Îmi pare rău, Julie. Dumnezeule, cât de rău îmi pare. Și asta 
nu-i tot. 


VP - 337 


Îi spuse și ce i se întâmplase lui Hal. 

— lar cu câteva minute înainte să vorbească cu mine, 
continuă el, Lee a primit un telefon în legătură cu Clint și Felina. 
Sunt morți amândoi. 

Veștile erau mult prea cumplite să le înţeleagă dintr-o dată. 
Julie îi respectase foarte mult pe Hal, pe Clint și pe Felina, iar 
admiraţia ei pentru curajul și independenţa femeii surde era 
uriașă. | se părea nedrept că nu putea să-i plângă pe fiecare în 
parte, separat; măcar atât ar fi meritat. Simţea de asemenea că- 
i trăda cumva, deoarece suferința pe care i-o provocase vestea 
morţii lor nu era decât o reflecţie palidă a durerii pe care o 
simţea pentru pierderea lui Thomas, deși altfel nici nu se putea 
să fie. 

Avu senzaţia că se înăbușă, iar când își recăpătă suflul, aerul 
nu ieși afară sub forma unei respiraţii ci a unui suspin. Asta nu 
era bine. Nu-și putea permite să clacheze. Niciodată în viaţa ei 
nu avusese mai multă nevoie să fie puternică decât acum; 
crimele comise în seara aceea în Orange County erau primele 
dintr-un șir de piese dărâmate, ca într-un joc de domino al 
morţii, ce avea să-i cuprindă și pe ei în cădere dacă durerea le 
amorțea agerimea. 

În timp ce Bobby stătea în continuare îngenuncheat în faţa ei 
și-i dădea mai multe detalii despre cele întâmplate - Derek era 
și el mort și poate că și alții de la Cielo Vista - Julie îi strânse 
mâinile cu putere, într-o recunoștință mută a faptului că îl avea 
aproape în această nebunie. Își simţea ochii încetoșaţi, dar 
numai printr-un real efort de voinţă reușea să nu dea frâu liber 
lacrimilor, deși încă nu avea curaj să se uite în ochii lui Bobby 
căci asta ar fi însemnat să-și piardă stăpânirea de sine. 

— Vinovat e fratele lui Frank, spuse Julie când se opri Bobby, 
îngrozită de tremurul din vocea ei. 

— Mai mult ca sigur, răspunse Bobby. 

— Dar cum a aflat că Frank este clientul nostru? 

— Nu știu. M-a văzut pe plajă la Punaluu... 

— Mda, dar nu te-a urmărit. N-avea de unde să știe cine ești. 
Și pentru numele lui Dumnezeu, cum a aflat de Thomas? 

— Ne lipsesc niște informaţii cruciale așa că nu putem să 
înțelegem despre ce este vorba. 

— Ce vrea de la noi nenorocitul? izbucni ea, cu un ton în care 
era la fel de multă mânie ca și durere, ceea ce era un lucra bun. 


VP - 338 


— Îl urmărește pe Frank, zise Bobby. Timp de șapte ani, Frank 
a fost un singuratic și deci a fost mai greu de depistat. Acum are 
prieteni și asta îi oferă mai multe șanse lui Candy să-l găsească. 

— Practic, l-am omorât eu însămi pe Thomas când am 
acceptat cazul, spuse ea. 

— Tu n-ai vrut să-l accepţi. A trebuit să te conving eu. 

— Ba a trebuit să te conving eu pe tine, tu erai cât pe ce să 
renunți. 

— Dacă e să dăm vina pe cineva, atunci amândoi avem 
partea noastră de vină, însă nu e nimeni de condamnat. Am 
acceptat un client nou, asta-i tot, și ce-a fost după aceea... s-a 
întâmplat pur și simplu. 

Julie încuviință și-i întâlni în sfârșit privirea. Deși vocea lui 
rămăsese neschimbată, pe obraji îi curgeau lacrimi. Preocupată 
de propria ei durere, uitase că prietenii pe care-i pierduseră 
erau ai lui la fel de mult ca și ai ei, și că Bobby ajunsese să-l 
iubească pe Thomas aproape la fel de mult ca și ea. Simţi 
nevoia să se uite din nou într-o parte. 

— Te simţi bine? întrebă el. 

— Deocamdată trebuie să mă simt bine. Mai târziu însă o să 
vreau să vorbesc despre Thomas, despre cât de curajos a fost în 
a accepta că era altfel decât ceilalţi, despre cum nu s-a plâns 
niciodată de nimic, despre cât de dulce a fost. Vreau să vorbesc 
cu tine despre absolut toate lucrurile astea și mai vreau să fiu 
sigur că nu o să-l uităm. N-o să-i construiască nimeni un 
monument lui Thomas, nu a fost o persoană celebră, a fost doar 
un copil care n-a făcut niciodată ceva ieșit din comun, decât că 
a încercat să fie cât mai bun posibil, așa că singurul monument 
pe care o să i se ridice vreodată vor fi amintirile noastre. Așa că 
o să-i păstrăm amintirea vie, bine? 

— Da. 

— O să-i ţinem amintirea vie... până ce o să murim și noi. Dar 
asta o să se întâmple mai târziu, când o să avem timp. 
Deocamdată trebuie să ne străduim să rămânem în viață, 
pentru că nenorocitul o să vină după noi, nu-i așa? 

— Așa cred, zise Bobby. 

Se ridică în picioare și-o ridică și pe ea de pe scaun. 

Era îmbrăcat cu haina lui maro închis și avea tocul de pistol 
pe dedesubt. Ea își scosese mai devreme sacoul de catifea cord 
și tocul; acum însă și le puse pe-amândouă la loc. Greutatea 


VP - 339 


pistolului ce-i presa partea stângă, îi dădea o senzaţie de 
siguranţă. Spera să aibă ocazia să folosească arma. 

Privirea i se limpezise; ochii îi erau uscați. 

— Un lucru e sigur, spuse ea - am terminat-o cu visele. La ce 
bun să ai vise când e sigur că nu se împlinesc niciodată? 

— Câteodată se împlinesc. 

— Nu. Nu s-au împlinit niciodată pentru părinţii mei. Nu s-au 
împlinit niciodată pentru Thomas, nu-i așa? Întreabă-i pe Clint și 
Felina dacă lor li s-au împlinit visele și vezi ce-ţi răspund. 
Întreabă familia lui George Farris dacă ei consideră că să fii ucis 
de un maniac reprezintă împlinirea viselor lor. 

— Întreabă familia Phan, zise Bobby încet. Erau niște pescari 
săraci din sudul Mării Chinei ce abia dacă aveau ce mânca și 
acum sunt proprietarii unor spălătorii și curăţătorii și sunt 
restauratorii unor case în valoare de două sute de mii de dolari, 
scoase la revânzare, și mai au și copiii aceia minunați. 

— Mai devreme sau mai târziu, o s-o păţească și ei, spuse ea 
fără ca amărăciunea ce se simțea în vocea ei s-o liniștească și 
tulburată de disperarea cruntă ce creștea ca un vârtej în ea, 
amenințând s-o înghită complet, fără s-o poată stăpâni. 
Întreabă-l pe Park Hampstead din El Toro dacă el și soţia lui au 
fost încântați când ea s-a îmbolnăvit de cancer, și mai întreabă-l 
cum a evoluat visul lui despre el și Maralee Roman când a reușit 
în sfârșit să treacă peste durerea provocată de moartea soţiei 
lui. Un ticălos nenorocit pe nume Candy s-a amestecat în visul 
lui. Întreabă-i pe toţi amărâţii care zac în spital cu hemoragii 
cerebrale sau cancer. Întreabă-i pe cei care se îmbolnăvesc de 
Alzheimer la cincizeci de ani, chiar când ar trebui să înceapă 
perioada lor de aur. Întreabă-i pe copiii din cărucioare, bolnavi 
de atrofie musculară și întreabă-i pe părinţii copiilor din Cielo 
Vista cum se potrivește sindromul Down cu visele /or. Intreabă- 
uz 

Se opri. Își pierdea controlul și nu-și putea permite acest lucru 
în seara aceea. 

— Hai să mergem, zise ea. 

— Unde? 

— Mai întâi căutăm casa în care l-a crescut scorpia. Dăm o 
raită și aruncăm o privire, poate că or să ne vină ceva idei dacă 
o vedem. 

— Eu am văzut-o. 


VP - 340 


— Eu nu. 

— În regulă. 

Dintr-un sertar al noptierei, Bobby scoase o carte de telefoane 
cu numerele celor din Santa Barbara, Montecito, Goleta, Hope 
Ranch, El Encanto Heights și alte comunități din zonă. O luă cu 
el. 

— La ce-ţi trebuie asta? întrebă ea. 

— O să avem nevoie de ea mai târziu. Îţi explic în mașină. 

Începuse din nou să plouă. Motorul Toyotei era încă atât de 
încins după drumul de mai devreme, încât, în ciuda nopții 
răcoroase, ieșeau aburi prin capotă, pe măsură ce picăturile de 
ploaie se evaporau. În depărtare, se auzi bubuitul slab și scurt al 
unui tunet. Thomas era mort. 

e 

| se arătară imagini la fel de vagi și distorsionate precum 
reflecțiile pe suprafața apei unui lac încreţit de vânt. Le văzu de 
fiecare dată când atinse robinetele, marginea chiuvetei, 
întrerupătorul de lumină, robinetele dușului. Dar niciuna dintre 
viziuni nu era detaliată și niciuna nu-i dădea niciun indiciu 
asupra locului unde plecaseră cei doi Dakota. 

De două ori fu zdruncinat de imagini puternice, dar erau 
legate de episoade carnale între cei doi Dakota. Un tub de 
lubrifiant vaginal și o cutie de șerveţele erau contaminate de o 
urmă psihică mai veche care persistase în mod inexplicabil mai 
mult decât era normal, făcându-l părtaș la niște practici 
păcătoase la care n-avea niciun chef să fie martor. Işi trase 
mâna repede de pe suprafeţele respective și așteptă să-i treacă 
greata. Era mânios că, fiind nevoit să-l găsească pe Frank prin 
intermediul acestor persoane imorale, fusese obligat să ajungă 
în această situaţie, în care simţurile îi fuseseră atât de brutal 
ofensate. 

Furios pe eșecul lui și pe contactul murdar cu imagini ale 
păcatului lor (pe care se pare că nu putea să și le alunge din 
minte), se hotărî să ardă răul din acea casă, în numele 
Domnului. Să-l ardă. Să-l incinereze. Pentru ca în felul acesta să 
se purifice și el spiritual. 

leși din baie, își ridică mâinile și trimise un enorm val de 
putere destructivă în dormitor. Căpătâiul de lemn al patului 
mare se sfărâmă în bucăţi, cuvertura și păturile fură cuprinse de 
flăcări, noptierele zburară într-o parte și fiecare sertar al 


VP - 341 


măsuței de toaletă se deschise și-și vărsă conţinutul pe jos, 
luând foc aproape instantaneu. Draperiile se topiră în flăcări ca 
și când ar fi fost făcute din pulbere de magician, iar cele două 
ferestre explodară, lăsând să pătrundă în cameră un curent de 
aer care ațâţă focul. 

Candy își dorea adesea ca lumina misterioasă pe care o 
emana să poată afecta oameni și animale, mai degrabă decât 
obiecte fără viaţă, plante și câteva insecte. Erau momente când 
s-ar fi dus într-un oraș și ar fi topit carnea de pe oasele a zece 
mii de păcătoși într-o singură noapte, chiar o sută de mii. Nu 
conta în ce oraș, nu erau toate decât niște canale de scurgere 
urât mirositoare în care se adunau numai nelegiuiri, populate de 
mase de oameni depravate care preamăreau râul și practicau 
toate degeneraţiile respingătoare posibile. In niciunul dintre 
orașe nu văzuse pe cineva, măcar o singură persoană, care să 
aibă frică de Dumnezeu. Ar fi vrut să-i facă să fugă urlând de 
groază, să-i urmărească apoi în ascunzătorile lor, să le spulbere 
oasele cu puterea lui, să le transforme trupul în carne vie și să le 
explodeze creierii, distrugând astfel chestiunile ofensatoare 
legate de sex care-i preocupau atât de mult. Dacă ar fi avut 
acest dar, i-ar fi tratat fără niciun pic din mila cu care îi trata tot 
timpul Creatorul lor, pentru ca să înțeleagă atunci cât de 
recunoscători și ascultători ar fi trebuit să fie faţă de Domnul lor, 
care le tolera întotdeauna cu atâta răbdare chiar și cele mai rele 
păcate. 

Numai Dumnezeu și mama lui Candy aveau atâta 
compasiune. El nu le-o împărtășea. 

Alarma de foc începu să ţipe în hol. Merse acolo, îndreptă un 
deget spre ea și-o sfărâmă în bucățele. 

Acest aspect al darului său părea mai puternic ca oricând în 
seara aceea. Era o excelentă mașină de ucis. 

Dumnezeu trebuie că-i recompensa puritatea înteţindu-i 
puterile. 

Îi mulţumi Domnului că propria lui mamă sfântă nu decăzuse 
niciodată în prăpastia depravării în care înotau atâția oameni. 
Niciun bărbat nu o atinsese vreodată în felul acela, astfel că 
pruncii ei se născuseră fără pata păcatului originar. Știa acest 
lucru cu certitudine, căci ea îi spusese și-i și arătase că era 
adevărat. 


VP - 342 


Cobori la primul etaj și dădu foc covorului din sufragerie cu o 
scânteie din mâna sa stângă. 

Frank și gemenele nu apreciaseră niciodată aspectul puritan 
al concepţiei lor, ba mai mult îndepărtaseră starea aceea 
incomparabilă de graţie divină pentru a se deda păcatului și a 
face lucrarea diavolului. Candy n-ar face niciodată o asemenea 
greșeală. 

Auzi deasupra lui țipătul flăcărilor și zgomotul unui perete 
prăbușindu-se. A doua zi dimineaţă, când soarele va descoperi o 
grămadă neagră de moloz arzând mocnit, resturile acestui cuib 
al corupţiei vor fi un testament al pierzaniei supreme a tuturor 
păcătoşilor. 

Candy se simți purificat. Imaginile psihice ale degenerării 
înfrigurate ale celor doi Dakota fuseseră expulzate din mintea 
lui. 

Se întoarse la birourile firmei Dakota & Dakota ca să-și 
continue cercetările. 

e 

Bobby conducea, fiind de părere că n-ar mai fi trebuit s-o lase 
pe Julie la volan în seara aceea. Nu dormise de mai mult de 
nouăsprezece ore și era extenuată; iar durerea pe care încerca 
s-o mascheze, cauzată de moartea lui Thomas, n-ar fi făcut 
altceva decât să-i întunece raţiunea și să-i încetinească 
reflexele. Măcar reușise să aţipească de câteva ori înainte ca 
Hal să-i sune de la spital și să-i trezească. 

Traversă mai toată Santa Barbara și intră în Goleta fără să se 
mai ostenească să caute o staţie de benzină unde să întrebe 
cum puteau să ajungă la Pacific Hill Road. 

La rugămintea lui, Julie deschise cartea de telefoane pe care o 
ținea în poală și cu ajutorul unei mici lanterne luată din 
torpedou, căută la litera F persoanele cu numele de Fogarty. 
Bobby nu știa și numele mic, dar era interesat doar de un bărbat 
care să aibă în faţa numelui de familie și apelativul de doctor. 

— E posibil nici să nu locuiască în zona asta, spuse Bobby, dar 
am o bănuială că acesta este locul. 

— Cine este persoana? 

— În timpul călătoriei cu Frank, ne-am oprit în biroul tipului 
astuia de două ori, răspunse Bobby și-i povesti despre cele două 
vizite scurte. 

— Cum de nu te-am mai auzit vorbind despre el până acum? 


VP - 343 


— Când ţi-am povestit la birou ce mi s-a întâmplat, locurile 
prin care am fost cu Frank, a trebuit să mai scurtez povestirea, 
iar acest Fogarty mi s-a părut lipsit de importanţă în comparaţie 
cu celelalte episoade, așa că l-am omis. Dar cu cât m-am gândit 
mai mult, cu atât mi s-a părut că s-ar putea să fie un pion-cheie 
în toată povestea asta. Vezi tu, Frank a plecat atât de repede 
de-acolo pentru că părea extrem de îngrijorat să nu-l pună pe 
Fogarty în pericol indicându-i lui Candy unde se află. Deoarece 
Candy este atât de preocupat de soarta acestui individ, atunci 
ar trebui să avem și noi o discuţie cu el. 

Julie se aplecă asupra cărții, studiind-o cu atenţie. 

— Fogarty, James. Fogarty, Jennifer. Fogarty, Kevin... 

— Dacă nu este un doctor în medicină și nu folosește 
apelativul în mod curent sau dacă „Doc” este doar o poreclă, am 
încurcat-o. Şi chiar dacă este doctor în medicină, nu te chinui să 
cauţi în Pagini Aurii la domeniul „medici”, pentru că individul are 
o vârstă înaintată, ar trebui să fi ieșit la pensie. 

— Uite, zise ea. Fogarty, Dr. Lawrence J. 

— E trecută și vreo adresă? 

— Da, răspunse ea și rupse pagina. 

— Bine. Imediat ce vei vedea reședința infamă a familiei 
Pollard, o să-i facem o vizită și lui Fogarty. 

Deși Bobby vizitase casa de trei ori și fusese o dată chiar cu 
Frank, tot n-ar fi putut să spună cu exactitate unde se afla casa 
cu numărul 1458 de pe Pacific Hill Road, tot așa cum n-ar fi 
putut să spună cu exactitate pe care versant al Muntelui Fuji se 
oprise cu Frank. Cu toate acestea, o găsiră relativ ușor, urmând 
indicaţiile unui individ cu părul lung și mustăți răsucite de la o 
benzinărie de pe Union 76. 

Cu toate că aveau adrese de El Encanto Heights, casele de pe 
Pacific Hill Road nu erau de fapt nici în suburbia respectivă nici 
în Goleta - care despărțea El Encanto de Santa Barbara - ci erau 
situate pe o fâșie de pământ ce aparţinea districtului dintre cele 
două, și care se învecina în partea de est cu o rezervaţie 
sălbatică, acoperită de jnepeni, chappara!, tufișuri de deșert și 
porțiuni cu stejari californieni și alți copaci puternici. 

Reședința Pollard era aproape la capătul lui Pacific Hill, la 
marginea terenului aflat în extindere, și nu avea prea multe 
case învecinate. Orientată spre vest-sud-vest, casa avea 
priveliște la încântătoarele comunităţi de lângă Pacific, atât de 


VP - 344 


frumos amplasate pe dealurile terasate de dedesubt. Noaptea, 
priveliștea era grandioasă - o mare de lumini ce duceau la o 
mare adevărată, învăluită în întuneric - și fără îndoială că 
împrejurimile își păstrau aspectul rural și rămâneau nepopulate 
de case noi și scumpe doar din cauza restricţiilor de extindere a 
zonei, legate de vecinătatea rezervației. 

Bobby recunoscu imediat casa Pollard. Farurile lăsau să se 
vadă doar gardul viu și poarta ruginită așezată între doi piloni 
înalţi din piatră. Trecând prin dreptul ei, Bobby reduse viteza. 
Parterul era cufundat în întuneric, în schimb la una dintre 
ferestrele de la etaj se vedea o lumină aprinsă; un licăr palid 
pâlpâia pe la marginile unui transperant tras. 

— Nu văd mare lucru, zise Julie, aplecându-se peste Bobby. 

— Nici nu prea ai ce să vezi. Nu-i decât o grămadă de ruine. 

Merseră mai bine de un sfert de milă până la capătul șoselei, 
întoarseră mașina. Din direcţia aceasta, casa era pe partea lui 
Julie și ea îl rugă pe Bobby să meargă cât se poate de încet ca 
să aibă timp s-o studieze. 

Încetinind viteza în dreptul porţii, Bobby văzu că mai era o 
lumină aprinsă în spatele casei, la etajul întâi. Nu se vedea 
efectiv o fereastră luminată, ci doar o lucire ce se reflecta prin 
geam și proiecta un dreptunghi palid și nemișcat pe curtea din 
dreptul casei. 

— Este ascunsă toată în umbre, zise Julie în cele din urmă, 
întorcând capul să se uite la clădirea ce rămânea în urma lor. 
Dar se vede destul cât să fiu sigură că este un sălaș al răului. 

— Așa e, spuse Bobby. 

e 

Violet stătea întinsă pe patul din camera ei întunecoasă, 
împreună cu sora ei și înconjurată de pisicile îngrămădite peste 
ele. Verbina stătea ghemuită în dreapta ei, cu o mână pe sânul 
ei, cu buzele lipite de umărul ei gol, încălzindu-i pielea fină cu 
respiraţia ei caldă. 

Nu reușeau să se liniștească și să adoarmă. Nici uneia din ele 
nu-i plăcea să doarmă noaptea, căci acesta era momentul 
nebuniei, când un număr mare și variat de vânători ieșeau la 
pândă, iar viaţa era mai incitantă. 

În momentul acela nu erau nici măcar una în cealaltă sau într- 
una dintre pisicile cu care împărțeau patul, ci într-o bufniţă ce 
zbura în noapte, iscodind pământul în căutarea șoarecilor care 


VP - 345 


nu erau destul de isteți să se teamă de întuneric și să rămână în 
găurile lor. Nicio creatură nu vedea mai bine ca bufnița pe timp 
de noapte, iar ghearele și ciocul ei ascuţite nu aveau pereche. 

Violet tremură de nerăbdare, anticipând momentul în care vor 
ochi un șoarece sau o altă creatură mică, strecurându-se prin 
iarba înaltă pe care o credeau o apărătoare suficientă. Cunoștea 
din experienţele anterioare teroarea și durerea prăzii și 
strălucirea sălbatică a vânătorului, și tânjea să le simtă din nou, 
pe amândouă în același timp. 

Lângă ea, Verbina murmură adormită. 

Înălțându-se în aer, coborând în spirale și urcând apoi din nou, 
bufnița nu-și găsise încă cina, când mașina apăru de după deal 
și încetini până aproape să se oprească în faţa casei Pollard. 
Mașina îi atrase atenţia lui Violet și prin ea deveni atentă și 
bufnița, dar își pierdu interesul când mașina prinse viteză din 
nou și se îndepărtă. Cu toate acestea, câteva secunde mai 
târziu când mașina reapăru din nou și încetini vizibil în fața 
porţii, curiozitatea lui Violet fu din nou stârnită. 

Făcu bufnița să dea un ocol mașinii la o înălțime de 
aproximativ doi metri. Apoi o trimise în spatele mașinii, la o 
înălțime și mai mică, de mai puţin de un metru, pentru ca apoi 
s-o aducă înapoi, astfel încât să aibă o imagine frontală a 
mașinii neobișnuite. 

De la înălțimea aceea, vederea bufniței era mai mult decât 
ageră cât să-i permită să distingă chipul șoferului și al 
pasagerului din dreapta lui. Era o femeie pe care Violet nu o mai 
văzuse niciodată - șoferul însă i se părea cunoscut. În secunda 
următoare, Violet își dădu seama că era vorba de bărbatul cu 
care își făcuse apariţia Frank în după-amiaza aceleiași zile! 

Frank o omorâse pe iubita lor Samantha, lucru pentru care 
Frank trebuia să moară și iată că acolo se afla un bărbat care îl 
cunoștea pe Frank și care le-ar fi putut duce la locul în care se 
afla Frank. În pat, pisicile din jurul lui Violet tresăriră și mieunară 
încet, pe măsură ce dorinţa ei de răzbunare li se transmitea și 
lor. Un Manx fără coadă și o corcitură neagră săriră din pat, 
ieșiră pe ușa deschisă a dormitorului, coborâră scările, intrară în 
bucătărie, se strecurară pe ușiţa lor, ocoliră casa și ieșiră în 
stradă. Mașina se îndepărta cu viteză din ce în ce mai mare, 
îndreptându-se spre baza dealului, iar Violet vru s-o urmărească 
nu doar prin aer ci și pe jos, ca să fie sigură că nu-i pierde urma. 


VP - 346 


Candy ajunse în camera de recepție a firmei Dakota & 
Dakota. In cameră era frig din cauza curenților de aer ce intrau 
prin geamul spart din camera de alături și prin două uși 
deschise. Sunetele slabe care erau de obicei premergătoare 
sosirii lui erau acoperite de pârâiturile și de vocile gâjâite ce se 
auzeau prin staţiile portabile pe care polițiștii și le agăţaseră la 
brâu. Un poliţist stătea în faţa biroului lui Julie și Bobby, iar altul 
era în dreptul ușii deschise ce dădea în holul de la etajul al 
șaselea. Cei doi vorbeau cu o persoană care nu se vedea și 
amândoi stăteau cu spatele la Candy, lucru care îl convinse pe 
Candy că Dumnezeu îi trimitea în felul ăsta un semn că încă mai 
avea grijă de el. 

Deși îl deranja acest nou obstacol în căutarea celor doi 
Dakota, plecă imediat de acolo, materializându-se în dormitorul 
lui, la aproape o sută cincizeci de mile spre nord. Avea nevoie 
de timp să se dumirească dacă exista vreo modalitate să le ia 
urma din nou, vreun loc prin care trecuseră în noaptea aceea - 
în afară de birou și casa lor - și unde să mai caute imagini de-ale 
lor. 

e 

Când ajunseră din nou la benzinăria de pe Union 76, bărbatul 
cu păr lung și mustață care le spusese mai devreme cum să 
ajungă la Pacific Hill Road, știu să le spună și cum să găsească 
strada pe care stătea Fogarty. Il și cunoștea. 

— Un tip de treabă. Se oprește din când în când pe-aici să-și 
pună benzină. 

— Este medic? întrebă Bobby. 

— A fost. A ieșit la pensie de ceva vreme. 

Puțin după ora zece, Bobby parcă mașina în faţa casei lui 
Lawrence Fogarty. Era o casă ce imita stilul spaniol, cu două 
etaje, cu ferestre cu zăbrele de genul celor pe care Bobby le 
văzuse și în biroul în care fusese de două ori cu Frank. Se 
vedeau lumini aprinse la tot etajul întâi. Majoritatea ferestrelor 
aveau tăieturi oblice, cel puţin pe faţada casei, și lumina 
dinăuntru se reflecta plăcut prin marginile acelea înclinate. 
Coborând din mașină, Bobby simţi miros de lemn ars și văzu un 
firicel de fum înălțându-se dintr-un horn în aerul nemișcat, rece 
și umed, prevestitor de furtună. În lumina stranie și roșiatică a 
unui felinar din apropiere, se zăreau niște azalee roz, dar 


VP - 347 


straturile nu erau înflorite ca cele din sud, din Orange County. 
Un copac bătrân cu trunchi ramificat și ramuri enorme era 
aplecat peste mai bine de jumătate de casă, astfel că îi dădea 
aspectul unui cămin minunat și confortabil dintr-o versiune 
spaniolă a lumii fantastice a lui Hobbity. 

Mergând pe aleea din faţa casei, o creatură ţâșni printre 
picioarele lor, traversă aleea și o făcu pe Julie să tresară. După 
ce trecu de ei, se opri pe pajiște și îi privi cu ochi verzi 
strălucitori. 

— E doar o pisică, spuse Bobby. 

De obicei îi plăceau pisicile, dar aceasta îi dădea fiori. 

Pisica se mișcă din nou, dispărând în umbrele și tufișurile din 
dreptul casei. 

Pe Bobby nu-l înspăimânta neapărat creatura, ci amintirea 
hoardei de feline de la casa Pollard care îi alergase pe el și 
Frank încercând să-i atace, la început într-o liniște stranie, apoi 
cu un singur țipăt strident, ca un regiment de zâne rele și într-o 
unanimitate a scopului total nepotrivită pentru niște pisici. 
Singură, pisica nu era decât ca oricare altă pisică rapidă și 
curioasă, având doar misterul și aroganţa comună tuturor 
membrelor speciei sale. 

La capătul aleii, trei trepte urcau sub o arcadă prin care 
intrară într-o mică verandă. 

Julie apăsă soneria, făcând să se audă un zgomot dulce și 
muzical. După jumătate de minut în care nu-i răspunse nimeni, 
mai sună o dată. 

Când se stinseră și ultimele ecouri ale soneriei, liniștea fu 
perturbată de un zgomot ca de aripi, ca și cum o pasăre de 
noapte s-ar fi așezat pe acoperișul verandei, deasupra lor. 

Tocmai când Julie se pregătea să mai sune o dată, se aprinse 
lumina din hol și Bobby simţi că erau priviţi pe vizor. După un 
moment, ușa se deschise și Dr. Fogarty își făcu apariţia, învăluit 
în lumina din holul care se zărea în spatele lui. 

Arăta la fel cum și-l amintea Bobby și dădu semne că-l 
recunoscuse și el la rândul lui. 

— Intraţi, îi invită el, dându-se la o parte ca să le facă loc. Într- 
un fel vă așteptam, așa că intraţi - deși niciunul dintre voi nu e 
bine venit. 


VP - 348 


55. 


— Poftiţi în bibliotecă, îi invită Fogarty, conducându-i la 
capătul holului, într-o cameră din stânga lui. 

Biblioteca, în care Frank îl adusese în timpul călătoriilor lor, 
era locul pe care Bobby îl numise birou în descrierile sale. Așa 
cum exteriorul casei avea un aspect plăcut, în ciuda stilului 
spaniol, tot așa camera aceea părea exact genul de loc în care 
Tolkien, într-una din lungile seri petrecute la Oxford, luase hârtie 
și creion și crease aventurile lui Frodo. Spaţiul acela cald și 
prietenos era luminat plăcut de o lampă verticală de alamă și de 
o lampă de birou de sticlă colorată, care ori era un Tiffany 
original ori o imitație perfectă. Pereţii erau acoperiţi de cărți, iar 
parchetul din lemn de stejar negru era înfrumusețat de un covor 
chinezesc gros, ce avea pe margine un model de culoare verde- 
închis și bej, iar la mijloc avea nuanţe de verde deschis. Biroul 
mare de mahon lăcuit avea un luciu curat și era acoperit de un 
postav verde pe care erau aliniate obiectele unui set de birou 
auriu, inclusiv un cuţit de scrisori, o lupă și foarfece, dar și un 
stilou aurit așezat într-un suport de marmură. Canapeaua Queen 
Anne avea un model de tapițerie ce se potrivea perfect cu cel al 
covorului. Întorcând privirea spre scaunul în care îl văzuse pe 
Fogarty un pic mai devreme, Bobby tresări de uimire văzându-l 
pe Frank. 

— S-a întâmplat ceva cu el, zise Fogarty, arătând spre Frank. 

Nu dădea semne că ar fi conștient de uimirea lui Bobby și a 
lui Julie, comportându-se ca și cum cei doi veniseră la el tocmai 
pentru că știuseră că-l vor găsi pe Frank acolo. 

Înfăţișarea fizică a lui Frank se deteriorase de când îl văzuse 
Bobby ultima oară, la 5:25 după-amiaza, în biroul din Newport 
Beach. Dacă atunci ochii lui fuseseră adânciţi în orbite, acum 
erau ca două gropi adânci; cercurile negre din jurul lor se 
lărgiseră și ele, și puţin din negreala tăieturilor părea că se 
întinsese pe toată faţa, colorându-i tenul cu un gri ca de mort. În 
comparaţie cu felul în care arăta acum, paloarea lui de până 
atunci părea sănătoasă. 

Cu toate acestea, lucrul cel mai rău din înfățișarea lui era 
modul lipsit de orice expresie în care-i privea. Nu părea să-i 
recunoască, era ca și cum ar fi privit prin ei. Mușchii faciali îi 


VP - 349 


erau căzuți. Gura îi era întredeschisă de parcă începuse să zică 
ceva cu mult timp în urmă, dar nu reușise încă să-și aducă 
aminte primul cuvânt din fraza pe care se pregătise s-o 
rostească. La azilul Cielo Vista, Bobby văzuse doar câţiva 
pacienţi cu feţe atât de inexpresive ca a lui Frank, dar erau 
dintre cei grav bolnavi, cu câteva trepte mai jos decât Thomas. 

— De când e aici? întrebă Bobby îndreptându-se spre Frank. 

— Nu! strigă Julie, apucându-l de mână și ţinându-l pe loc. 

— Putin înainte de ora șapte, răspunse Fogarty. 

Așadar Frank se mai plimbase încă o oră și jumătate după ce-l 
adusese pe Bobby la birou. 

— E aici de peste trei ore și nu știu ce mama naibii să fac cu 
el. Din când în când își revine un pic, se uită la tine când îi 
vorbeşti, chiar îţi răspunde, mai mult sau mai puţin. Alteori 
devine chiar vorbăreţ și vorbește într-una fără să-ţi răspundă la 
întrebări, dar în mod sigur vrea să se adreseze cuiva, n-ai putea 
să-l oprești nici să vrei. Spre exemplu, mi-a spus foarte multe 
lucruri despre voi, mai mult decât aș fi vrut să știu. 

Se încruntă și dădu din cap, apoi continuă: 

— Voi doi oţi fi destul de nebuni cât să vă implicaţi în acest 
coșmar, dar eu nu sunt și nu-mi place că sunt forțat să mă 
implic. 

La prima vedere, Dr. Lawrence Fogarty îţi dădea impresia 
unui bunic care fusese în tinerețe un medic devotat și generos, 
iubit de comunitate, cunoscut și apreciat de toată lumea. Era 
încă îmbrăcat în papucii, pantalonii gri, bluza albă și sacoul 
albastru pe care le purta când îl văzuse Bobby prima oară, 
imaginea fiind completată de o pereche de ochelari cu lentile 
înguste, pe deasupra cărora se uita la ei. Cu părul lui alb și 
bogat, cu ochii albaștri și trăsăturile delicate ale feţei rotunde ar 
fi fost un Moș Crăciun perfect, dacă ar fi avut douăzeci sau 
treizeci de kg în plus. 

La a doua vedere însă și dacă te uitai mai de aproape, vedeai 
că ochii lui albaștri nu erau calzi, ci glaciali. Trăsăturile feţei 
erau cam prea delicate, netrădând bunătate, ci mai degrabă 
lipsă de voinţă, ca și cum ar fi fost obţinute după o viață de 
slăbiciuni. Poate că gura lui mare îi împrumuta bunului Doc 
Fogarty un zâmbet de victorie, dar dimensiunea ei generoasă 
servea la fel de bine să confere adevăratului Doc Fogarty 
înfățișarea unui animal de pradă. 


VP - 350 


— Deci Frank ţi-a vorbit despre noi, zise Bobby. Noi însă nu 
știm nimic despre tine, și cred c-ar trebui să știm. 

Fogarty le aruncă o privire mânioasă. 

— Mai bine să nu știți nimic despre mine. Mult mai bine 
pentru mine. Luaţi-l de-aici și gata. 

— Dacă vrei să te scăpăm de Frank, spuse Julie cu răceală, 
trebuie să ne spui cine ești, care e rolul tău în toată povestea 
asta, ce știi despre ea. 

Uitându-se pe rând la Julie și la Bobby, bătrânul spuse: 

— N-a mai fost pe-aici de cinci ani. Când a venit astăzi cu tine, 
Dakota, am fost șocat, credeam c-am terminat-o definitiv cu el. 
Și când s-a întors apoi în seara asta... 

Frank făcu o mișcare cu capul, fără însă să-și recapete 
intensitatea obișnuită a ochilor. Gura îi era încă întredeschisă, 
ca ușa unei camere din care locuitorii ieșiseră în grabă. 

Uitându-se supărat la Frank, Fogarty spuse: 

— Nici nu l-am mai văzut în starea asta vreodată. Nu mi-ar fi 
plăcut să-l știu în preajma mea nici când era ca înainte, d-apăi 
acum, când e pe jumătate legumă. Bine, bine, o să stăm de 
vorbă. Dar, o dată ce-am terminat de vorbit, devine 
responsabilitatea voastră. 

Fogarty merse în spatele biroului de mahon și se așeză pe 
scaunul tapiţat cu aceeași piele maro-închis ca și spătarul 
scaunului în care stătea Frank. 

Deși gazda lor nu-i invitase să stea jos, Bobby se îndreptă 
spre canapea. Julie îl urmă și se strecură pe lângă el în ultimul 
moment, așezându-se la capătul canapelei care era cel mai 
aproape de Frank. li aruncă lui Bobby o privire care în mare 
spunea: „Tu ești prea impulsiv și dacă o să mormăie sau o să 
ofteze sau o să-i curgă salivă o să simti nevoia să pui mâna pe 
el să-l încurajezi și-atunci o să dispari cât ai zice pește în 
Hoboken sau în lad, așa că mai bine ține-te deoparte." 

Scoțându-și ochelarii de baga și punându-i pe birou, Fogarty 
închise ochii și-și presă baza nasului cu degetul mare și arătător, 
ca și cum ar fi vrut să alunge o durere de cap printr-un efort de 
voinţă sau să-și adune gândurile, sau poate amândouă deodată. 
Apoi deschise ochii, clipi și spuse: 

— Eu sunt doctorul care a asistat la nașterea lui Roselle 
Pollard acum patruzeci și patru de ani în urmă, în februarie 
1946. Sunt de asemenea doctorul care a adus pe lume toţi cei 


VP - 351 


patru copii: Frank, gemenele și James... sau Candy cum preferă 
să i se spună. De-a lungul anilor, l-am îngrijit pe Frank în timpul 
bolilor obișnuite ale copilăriei și adolescenței și presupun că ăsta 
este motivul pentru care crede că poate să apeleze la mine, 
acum că este în pericol. Ei bine, se înșală. Nu sunt unul dintre 
doctorii aceia nenorociţi pe care-i vezi la televizor și care vor să 
fie confesorul și sfetnicul tuturor. L-am îngrijit, mi-am încasat 
tariful și asta ar trebui să fie tot. Adevărul e că... am acceptat să 
fiu doctorul lui Frank și al mamei lui doar pentru că fetele și 
James nu se îmbolnăveau niciodată, dacă nu ne referim și la 
bolile mintale, caz în care erau bolnavi din naștere și nu s-au 
însănătoșit nici până în ziua de astăzi. 

Având capul înclinat într-o parte, un firicel subţire de salivă 
argintie se scurse din colţul drept al gurii lui Frank și i se 
prelinse pe gât. 

— Se pare că ești în temă cu puterile pe care le au copiii ei, 
spuse Julie. 

— N-am știut sigur până acum șapte ani când Frank a ucis-o. 
Eu ieșisem deja la pensie, dar a venit la mine și mi-a spus mai 
multe decât aș fi vrut să știu, m-a tras în coșmarul ăsta, vrând 
să-l ajut. Cum puteam să-l ajut? Cum ar putea cineva să-l ajute? 
Oricum nu e treaba mea. 

— Dar de ce au aceste puteri? întrebă Julie. Ai vreun indiciu, 
vreo teorie? 

Fogarty izbucni în râs. Era un râs puternic și răutăcios, care ar 
fi spulberat orice iluzie pe care Bobby și-o făcuse în privinţa lui, 
dacă nu i-ar fi fost deja spulberată de-acum două minute, când îl 
cunoscuse. 

— Oh, da, am teorii, și o mulţime de informaţii care să-mi 
suporte teoriile, o parte din ele sunt niște lucruri pe care veţi 
dori să nu le fi auzit niciodată. N-am de gând să mă implic în 
nebunia asta, dar nu pot să nu vă ajut acum și-apoi să regret că 
n-am făcut-o. Cine ar vrea să se implice? Dar este o nebunie 
atât de bolnavă și încâlcită și fascinantă. Teoria mea e că totul a 
început cu tatăl lui Roselle. Se zice că tatăl ei a fost un tip care a 
trecut prin zonă și care a lăsat-o însărcinată pe mama ei, dar am 
știut întotdeauna că e doar o minciună. Tatăl ei a fost Yarnell 
Pollard, fratele mamei ei. Roselle a fost un copil născut din viol 
și incest. 


VP - 352 


O expresie de compasiune se citi probabil pe chipul lui Bobby 
sau a lui Julie, căci Fogarty izbucni din nou în râsul acela de 
gheaţă, amuzat în mod evident de reacţia lor de milă. 

— Oh, asta nu-i nimic, zise bătrânul medic. Asta-i partea cea 
mai ușoară. 

e 

Manx-ul berc - pe nume Zitha - își ocupă locul de strajă în 
spatele unui tufiș de azalee, aproape de ușa casei. 

Bătrâna casă spaniolă avea pervazuri exterioare la ferestre și 
o a doua pisică - neagră ca noaptea, și numită Darkle - sări pe 
un alt astfel de pervaz, căutând camera în care bătrânul îi 
dusese pe bărbatul și femeia mai tineri. Darkle își lipi nasul de 
geam. Un set de jaluzele interioare îngreunau spionatul, dar 
erau doar pe jumătate trase, astfel că Darkle reuși să vadă 
câteva porțiuni din cameră, ridicându-și sau coborându-și capul. 

Auzind numele lui Frank, pisica se încordă, deoarece Violet se 
încordase în patul ei din Pacific Hill. 

Bătrânul era acolo, printre cărți, și la fel erau și ceilalți doi. 
Când se așezară cu toţii, Darkle trebui să-și aplece capul ca să 
vadă printre alte două rânduri de jaluzele înclinate. Apoi văzu că 
Frank nu era doar un subiect de conversaţie, ci că era efectiv în 
cameră, așezat într-un scaun cu spătar înalt, destul de aproape 
de fereastră ca să i se vadă o parte din față și o mână ce-i 
atârna pe braţul mare din piele maro al scaunului. 

Aplecându-se peste birou și zâmbind amuzat în timp ce 
povestea, Doc Fogarty semăna cu un spiriduș care s-a strecurat 
afară din bârlogul lui de sub un pod, nemulţumit să tot aștepte 
să treacă pe lângă el vreun copil inocent și pregătit să-și caute 
cina oribilă. 

Bobby își aminti că nu trebuia să-și lase imaginaţia să zboare. 
Trebuia să-și menţină o părere obiectivă asupra lui Fogarty, 
pentru a-și da seama de adevărul și valoarea celor spuse de 
bătrân. Vieţile lor depindeau de asta. 

— Casa a fost construită în anii treizeci de Deeter și Elizabeth 
Pollard. El câștigase ceva bani la Hollywood, ca producător de 
filme western de mâna a doua. Nu era o avere, dar destul cât să 
fie convins că putea să renunţe la filme și Los Angeles, pe care îl 
ura, și să se mute aici, să se apuce de o afacere mică și săo 
ducă foarte bine tot restul vieţii. Avură doi copii. Yarnell avea 
cincisprezece ani când s-au mutat aici în 1938, iar Cynthia avea 


VP - 353 


doar șase ani. În '48, când Deeter și Elizabeth au murit într-un 
accident de mașină - loviți frontal de un beţiv ce conducea un 
camion plin cu varză și care venea dinspre valea Santa Ynez, 
dacă vă vine să credeți - la vârsta de douăzeci și doi de ani, 
Yarnell a devenit stăpânul casei și tutorele legal al surorii lui, în 
vârstă de treisprezece ani. 

— Și a obligat-o să întreţină relaţii cu el, parcă așa ai spus, 
zise Julie. 

Fogarty încuviinţă. 

— Sunt sigur. Și asta pentru că în anul care a urmat, Cynthia 
s-a transformat într-o fată retrasă și plângăcioasă. Oamenii 
puneau asta pe seama morții părinţilor ei, dar cred că era din 
cauză că Yarnell se folosea de ea. Și nu se punea doar problema 
sexului - deși era o frumuseţe de fată și nu puteai să-l 
învinuiești pentru gusturile lui - ci faptul că era capul familiei îi 
convenea de minune, îi plăcea autoritatea. Și era genul de om 
care nu se mulțumea până ce autoritatea lui nu era absolută, 
dominarea lui completă. 

Pe Bobby îl îngroziră cuvintele „nu puteai să-l învinuiești 
pentru gusturile lui” și, implicit, abisul moral în care trăia 
Fogarty. 

Indiferent la dezgustul cu care-l priveau oaspeţii lui, Fogarty 
continuă: 

— Yarnell era încăpățânat și recalcitrant, le dăduse multă 
bătaie de cap părinților lui înainte să moară, tot felul de bătăi de 
cap, dar în special legate de droguri. Era un consumator de LSD, 
înainte ca acesta să se inventeze. Peyote, mezcalină... toate 
halucinogenele naturale pe care le poți obține din distilarea 
anumitor specii de cactus și ciuperci. E-adevărat că la vremea 
respectivă nu existau încă atâtea droguri ca acum, dar totuși se 
găseau. S-a apucat de halucinogene din cauza unui actor care 
jucase în multe din filmele tatălui său. A început să se drogheze 
când avea cincisprezece ani și vă spun asta pentru că teoria 
mea este că acest fapt reprezintă cheia tuturor lucrurilor pe 
care vreţi să le aflaţi. 

— Faptul că Yarnell era un drogat, întrebă Julie, asta-i cheia? 

— Asta, și faptul că a lăsat-o însărcinată pe sora lui. Până 
când a împlinit douăzeci și doi de ani, chimicalele probabil că i- 
au produs schimbări genetice, o mulţime de defecte. De obicei 
ăsta e rezultatul lor. In cazul lui, a fost vorba de niște modificări 


VP - 354 


genetice foarte stranii. Apoi, dacă ţineţi cont de faptul că gena 
era foarte limitată, dat fiind că Cynthia era sora lui, puteți să vă 
închipuiţi că progeniturile lor au fost niște monștrii. 

Frank scoase un sunet slab și apoi oftă. 

Se uitară cu toţii la el, dar era tot pierdut. Deși clipi repede de 
câteva ori, nu ieși încă din transă. Îi curgea încă salivă din colţul 
drept al gurii; un firicel îi atârna pe barbă. 

Deși Bobby își zise că ar fi trebuit să ia niște șervețele și să-i 
șteargă fața, se abţinu, fiindcă îi era frică de reacţia lui Julie. 

— Așa că la vreun an după moartea părinților lor, Yarnell și 
Cynthia au venit la mine și ea era însărcinată. Își pregătiseră o 
poveste despre un fermier care trecuse pe la ei și-o violase, dar 
nu suna adevărat și mi-am dat seama de adevăr doar văzându-i 
cum se purtau unul cu celălalt. Ea încercase să ascundă sarcina 
purtând haine lălâi și stând numai în casă în timpul ultimelor 
luni, dar n-am înţeles niciodată atitudinea asta; era ca și cum 
credeau că în felul ăsta problema ar fi dispărut de la sine într-o 
bună zi. Când au venit la mine era prea târziu pentru un avort. 
La naiba, era în primele faze ale nașterii. 

Bobby avea senzaţia că cu cât îl asculta mai mult pe Fogarty, 
cu atât aerul din bibliotecă devenea din ce în ce mai apăsător, 
mai urât mirositor, greu și umed ca transpiraţia. 

— Sub pretextul că voia s-o protejeze pe Cynthia de rușinea 
publică, Yarnell îmi oferi o sumă destul de frumușică dacă 
acceptam să nu o duc la spital și să aduc copilul pe lume chiar 
aici în biroul meu, lucru care era destul de riscant, mai ales dacă 
apăreau complicaţii. Dar aveam nevoie de bani și dacă s-ar fi 
întâmplat ceva rău existau mijloace să mușamalizez totul. La 
vremea respectivă aveam o asistentă, Norma, care era destul 
de maleabilă și indulgentă în astfel de privințe. 

Minunat, gândi Bobby. Doctorul psihopat și asistenta 
psihopată, un cuplu care s-ar fi potrivit de-a lungul timpului, 
personalului medical de la Dachau sau Auschwitz. 

Julie puse o mână pe genunchiul lui Bobby și-l strânse ca și 
cum ar fi vrut să fie sigură că nu era doar un vis faptul că 
asculta vorbind un doctor dement. 

— Ar fi trebuit să vedeţi ce-a ieșit din pântecele acelei fete, 
zise Fogarty. Un monstru, așa cum vă și așteptați. 

— Stai puţin, îl întrerupse Julie. Parcă spuneai că bebelușul 
era Roselle. Mama lui Frank. 


VP - 355 


— Așa și era, răspunse Fogarty. Și era un mic monstru atât de 
spectacular, încât ar fi valorat o avere dacă l-ai fi arătat unui circ 
dispus să înfrunte legea și să-l expună. 

Făcu o pauză, bucurându-se de nerăbdarea lor. 

— Era hermafrodită. 

Un timp, cuvântul nu-i spuse nimic lui Bobby apoi întrebă: 

— Doar nu vrei să spui că... avea ambele sexe, masculin și 
feminin? 

— Oh, dar exact asta vreau să spun. 

Fogarty sări din scaun și începu să se plimbe prin cameră, 
într-o stare de agitaţie indusă de conversaţie. 

— Hermafroditismul este un defect de naștere extrem de rar 
în rândul speciei umane, și este un lucru extraordinar să ai 
ocazia să asiști la nașterea unui astfel de caz. Există 
hermafroditism transversal, atunci când apar organele externe 
ale unui sex și cele interne ale celuilalt, hermafroditism lateral... 
și multe alte tipuri. Dar adevărul e că... Roselle era unul dintre 
cele mai rare cazuri, avea organe interne și externe complete 
ale ambelor sexe. 

Fogarty luă o carte de medicină voluminoasă de pe unul din 
rafturi și i-l întinse lui Julie. 

— Uitaţi-vă la pagina o sută patruzeci și șase să vedeți 
imaginile lucrurilor pe care vi le descriu eu. 

Julie îi dădu volumul lui Bobby atât de repede, de parcă ar fi 
fost vorba de un șarpe. 

La rândul lui, Bobby îl puse pe canapea lângă el, fără să-l 
deschidă. Ultimul lucru care-i trebuia era să-și ajute imaginația 
cu fotografii de specialitate. 

Îi înghetaseră mâinile și picioarele, de parcă sângele i s-ar fi 
urcat din extremități în cap, pentru a-i îmblânzi creierul care se 
zbătea cu furie. Își dori să nu se mai gândească la ceea ce-i 
spunea Fogarty. Era scârbos. Dar cel mai rău era că, judecând 
după zâmbetul straniu al doctorului, Bobby simţea că ceea ce 
auziseră până atunci era doar pâinea dintr-un sandviș de 
groază; carnea de la mijloc abia urma. 

Plimbându-se în continuare, Fogarty spuse: 

— Vaginul ei era acolo unde te-ai aștepta să fie, partea 
masculină era cea cumva deplasată. Urinarea se făcea prin 
partea masculină, dar cea feminină părea completă din punct de 
vedere al funcţionării aparatului de reproducere. 


VP - 356 


— Cred c-am înțeles ce vrei să spui, zise Julie. Nu-i nevoie să 
ne dai toate detaliile tehnice. 

Fogarty veni în dreptul lor și îi privi cu niște ochi strălucitori și 
plini de însufleţire, de parcă le-ar fi povestit o anecdotă 
medicală cu care-și delectase întotdeauna audiența la petreceri 
de-a lungul anilor. 

— Nu, nu, trebuie să înţelegeți ce era Roselle, dacă vreţi să 
înțelegeţi ce s-a întâmplat după aceea. 

(J 

Deși mintea ei era împărțită în mai multe locuri - aflându-se în 
trupul Verbinei, ale tuturor pisicilor și a bufniței de pe acoperișul 
verandei lui Fogarty - Violet era cea mai conștientă de ce 
primea prin simțurile lui Darkle, în timp ce acesta se uita pe 
geamul biroului. Folosindu-se de auzul ascuţit al pisicii, Violet nu 
pierdu niciun cuvânt din conversaţia celor dinăuntru, în ciuda 
bucății de geam izolatoare. Era încântată. 

Momentele în care se gândea la mama ei erau foarte rare, 
deși Roselle dăinuia încă în casa veche în atâtea feluri. De altfel, 
ea se gândea foarte rar la orice fiinţă umană, în afară de ea sau 
de sora ei geamănă - și mai rar la Candy și Frank - pentru că 
avea atât de puţine lucruri în comun cu alţi oameni. Viaţa ei era 
alături de sălbăticiuni. În ele, emoţiile erau cu mult mai primitive 
și intense, plăcerea era mult mai ușor de găsit și de împărtășit, 
fără să trebuiască să se simtă vinovată. Nu-și cunoscuse prea 
bine mama și nici nu fuseseră apropiate; și Violet oricum nu s-ar 
fi apropiat de ea, chiar dacă mama ei ar fi fost dispusă să-și 
împartă afecțiunea și cu altcineva în afară de Candy. 

Acum însă Violet era încremenită de ce le povestea Fogarty 
celor doi, nu pentru că ar fi fost ceva nou pentru ea (deși era), ci 
pentru că tot ce afectase viaţa lui Roselle avea efecte profunde 
și asupra lui Violet. lar în urma nenumăratelor atitudini și 
percepții pe care Violet le absorbise din miile de sălbăticiuni în 
ale căror minți și trupuri fusese, rămăsese cu o fascinaţie a 
propriei persoane extrem de puternică. Avea o preocupare 
animalică narcisistă de a avea grijă de ea, de dorințele și nevoile 
ei. Din punctul ei de vedere, nimic din lume nu era interesant 
dacă nu-i era ei de vreun folos, dacă nu o satisfăcea pe ea sau 
dacă nu-i afecta posibilitatea fericirii ei ulterioare. 

Vag, își dădu seama că ar trebui să-l găsească pe fratele ei și 
să-i spună că Frank era la mai puţin de două mile distanţă de 


VP - 357 


casa lor. Nu cu mult timp în urmă, auzise adierea de vânt 
melodioasă ce acompania întoarcerea lui Candy. 
e 

Fogarty se întoarse cu spatele la Bobby și la Julie și reveni în 
spatele biroului lui, unde începu să se plimbe de-a lungul 
rafturilor, trecându-și degetele peste cotoarele cărților ca pentru 
a-și nuanţa povestea. 

In timp ce doctorul le vorbea despre familia aceea, care 
căutase cu tot dinadinsul să-și provoace o catastrofă genetică, 
Julie nu se putu abţine să nu se gândească la modul în care îi 
fusese dată suferința lui Thomas, chiar și în condiţiile în care 
părinţii lui duseseră o viaţă normală și sănătoasă. Soarta se juca 
la fel de crud cu cei nevinovaţi ca și cu cei vinovaţi. 

— Când a văzut malformaţia copilului, cred că Yarnell ar fi fost 
în stare să-l omoare și să-l arunce la gunoi - sau cel puţin să-l 
dea la un azil. Dar Cynthia nu voia să se despartă de el, spunea 
că e copilul ei, monstru sau nu, și-i puse numele Roselle, după 
răposata ei bunică. Cred că în mare parte voia să păstreze fetița 
pentru că vedea ce scârbă îi producea lui și voia s-o aibă în 
preajmă ca să-i aducă aminte în permanenţă lui Yarnell de 
consecinţele lucrului pe care o forțase să-l facă. 

— Nu s-ar fi putut s-o opereze ca s-o facă ori femeie ori 
bărbat? întrebă Bobby. 

— Azi e mai ușor. Era însă mai puţin realizabil pe vremea 
aceea. 

Fogarty se oprise în dreptul biroului și scosese dintr-unul din 
sertarele laterale o sticlă de Wild Turkey și un pahar. Turnă 
câteva picături de whisky și puse sticla la loc fără să le ofere și 
lor un pahar. Pe Julie n-o deranjă acest aspect. Deși casa lui 
Fogarty era impecabil de curată, nu s-ar fi simţit ea curată dacă 
ar fi băut sau ar fi mâncat ceva din ea. 

După ce luă o înghiţitură din whisky-ul cald, Fogarty continuă: 

— Și-apoi nimeni n-ar fi fost dispus să scoată unul dintre 
seturile de organe, doar ca să descopere mai târziu că, pe 
măsură ce copilul ar fi crescut, arăta și se purta mai mult ca 
sexul care-i fusese refuzat decât cel care îi fusese permis. 
Caracteristicile sexuale secundare sunt vizibile la sugari, dar nu 
sunt la fel de ușor de descifrat - și cu siguranţă nu erau în 1946. 
Oricum, Cynthia n-ar fi fost de acord cu operaţia. Amintiţi-vă ce 


VP - 358 


v-am spus - probabil că se bucura de diformitatea copilului ca 
de o armă pe care putea s-o folosească împotriva fratelui ei. 

— Ai fi putut să intervii, spuse Bobby. Ai fi putut atrage 
atenţia autorităţilor publice de sănătate asupra anomaliei 
copilului. 

— Pentru ce Dumnezeului aș fi vrut să fac una ca asta? Pentru 
binele psihologic al copilului? Nu fi naiv, zise el și mai luă o gură 
de whisky. Am fost plătit gras să aduc copilul pe lume și să-mi 
țin gura, și asta îmi convenea de minune. Au luat-o acasă și-au 
spus tuturor varianta lor cu călătorul violator. 

— Copilul... Roselle... nu a avut probleme medicale? întrebă 
Julie. _ 

— Deloc, răspunse Fogarty. In afară de anormalitatea asta, 
era la fel de sănătoasă ca un taur. Capacităţile mentale și trupul 
ei se dezvoltau firesc, ca la orice alt copil, și după puţin timp 
deveni clar că, după toate aparențele exterioare, avea să arate 
ca o femeie. Pe măsură ce înainta în vârstă, era evident că nu 
va fi o femeie atractivă, mai degrabă varianta robustă a unui 
model, cu picioare groase și tot restul, dar destul de feminină. 

Frank stătea în continuare privind în gol și detașat, dar un 
mușchi în obrazul stâng i se mișcă de două ori. 

Whisky-ul se pare că-l relaxase pe doctor, căci se așeză din 
nou la birou, se aplecă în faţă și strânse paharul în mâini. 

— In 1959, când Roselle avea treisprezece ani, Cynthia a 
murit. S-a sinucis, de fapt. Și-a zburat creierii. Anul următor, 
cam la șapte luni după sinuciderea ei, Yarnell veni la birou cu 
fiica lui, adică Roselle. Nu-i spunea niciodată fata lui, păstrând 
ficţiunea că era nepoata lui bastardă. Oricum, Roselle era 
însărcinată la paisprezece ani, la aceeași vârstă la care o 
născuse și mama ei. 

— Dumnezeule! exclamă Bobby. 

Surprizele se ţineau lanţ una după alta cu o asemenea viteză, 
încât Julie era cât pe ce să apuce sticla de whisky de pe birou și 
să bea direct din ea, fără să mai ţină cont că era a lui Fogarty. 

Bucurându-se de reacţiile lor, Fogarty sorbi whisky-ul și le 
dădu timp să-și revină din șoc. 

— Yarnell și-a violat fiica pe care o concepuse cu propria lui 
soră? întrebă Julie. 

Fogarty mai așteptă un pic, savurându-și momentul. Apoi 
spuse: 


VP - 359 


— Nu, nu. Fata i se părea dezgustătoare din punct de vedere 
fizic și sunt sigur că n-ar fi atins-o niciodată. Sunt sigur că era 
adevărat ceea ce mi-a spus Roselle, zise el și mai sorbi o 
înghiţitură de whisky. Cynthia căpătase o înclinaţie destul de 
religioasă în intervalul dintre nașterea lui Roselle și ziua în care 
s-a sinucis, și-i transmisese pasiunea ei pentru Dumnezeu și lui 
Roselle. Fata cunoștea Biblia de la un cap la altul. Așadar, 
Roselle a apărut aici însărcinată. Spunea că se hotărâse să aibă 
un copil. Spunea că Dumnezeu o făcuse specială - așa numea 
ea faptul că era hermafrodită, special! - pentru că îi era dat să 
fie un recipient neîntinat prin care să poată fi aduși pe lume 
copii binecuvântaţi. Așa că luase spermă din partea ei 
masculină și o introdusese mecanic în jumătatea feminină. 

Bobby sări de pe canapea ca și cum s-ar fi rupt niște arcuri 
sub el și înșfacă sticla de Wild Turkey de pe masă. 

— Mai ai vreun pahar? 

Fogarty arătă spre un bar din colţul camerei, pe care Julie nu-l 
remarcase până atunci. Bobby deschise ușile duble, lăsând să 
se vadă nu doar alte pahare, ci și alte sticle de Wild Turkey. Era 
clar că doctorul ţinea o sticlă în sertarul biroului doar ca să nu 
fie nevoie să se ridice și să traverseze camera ca să ia una de 
acolo. Bobby umplu două pahare, fără gheaţă și-i aduse unul lui 
Julie. 

— Nu mi-am imaginat că Roselle ar fi stearpă, îi spuse ea lui 
Fogarty. A avut copii, asta știm deja. Dar am crezut că partea 
masculină era cea sterilă. 

— Era fertilă și ca bărbat și ca femeie. Nu putea să se 
unească singură, ca să zic așa. A apelat deci la însămânţare 
artificială, după cum am mai spus. 

În după-amiaza acelei zile, în biroul din Newport, când Bobby 
încercase să-i explice cum călătoria cu Frank fusese ca un drum 
cu bobul pe marginea lumii, Julie nu înţelesese de ce era atât de 
speriat de experienţa respectivă. Acum însă credea că-și făcuse 
o idee despre ceea ce vrusese el să spună, căci haosul din 
relațiile de familie și din identitățile sexuale ale membrilor 
familiei Pollard îi încrețea pielea și o umplea de o suspiciune 
sumbră că natura era mult mai străină și mai aproape de 
anarhie decât își închipuise ea. 

— Yarnell voia să avortez fătul, iar avortul era un lucru foarte 
avantajos în vremurile acelea, deși ilegal și făcut pe ascuns. Dar 


VP - 360 


fata își ascunsese sarcina mai bine de șapte luni, la fel cum el și 
Cynthia încercaseră să ascundă sarcina cu paisprezece ani mai 
devreme. Era mult prea târziu pentru un avort. Fata ar fi 
sângerat până la moarte. Și-apoi n-aș fi acceptat să-i fac avort, 
așa cum n-aș fi acceptat să mă împușc singur în picior. 
Imaginați-vă nivelul de încrucișare implicat: copilul hermafrodit, 
ieșit din incestul între frate și soră, se însămânțează singură! 
Mama bebelușului este în același timp și tatăl lui. Bunica lui este 
în același timp și stră-mă- tușa, iar bunicul, stră-unchiul! O linie 
genetică strânsă și gene dereglate de consumul de 
halucinogene al lui Yarnell, dacă v-aduceți aminte. Practic avea 
toate șansele să iasa un monstru de un soi sau altul și n-aș fi 
ratat așa ceva pentru nimic în lume. 

Julie luă o înghiţitură mare de whisky. Avea gust de stricat și-i 
zgârie gâtul. Nu o interesa. Avea nevoie de băutură. 

— Alesesem meseria de doctor pentru că se plătea bine, 
spuse Fogarty. Mai târziu, când m-am specializat în avorturi 
ilegale, câștigul a devenit și mai mare și s-a transformat în 
principala mea activitate. Nu era nici prea periculos, căci știam 
foarte bine ce fac și puteam să mituiesc din când în când vreo 
autoritate dacă era cazul. Când încasezi tarifele alea grase, n-ai 
nevoie să-ți faci prea multe programări, ai o mulţime de timp 
liber la dispoziţie, bani și leneveală, ce-i mai bun din fiecare. Dar 
atunci când m-am hotărât să urmez cariera asta, nu m-am 
așteptat niciodată să descopăr un lucru atât de interesant din 
punct de vedere medical, de fascinant, de distractiv, ca nebunia 
asta cu familia Pollard. 

Singurul considerent pentru care Julie nu se repezi în partea 
cealaltă a camerei ca să-i spargă capul nenorocitului, nu era 
vârsta lui, ci faptul că ar fi lăsat povestea neterminată și le-ar fi 
rămas vreo informaţie vitală nedescoperită. 

— Dar nașterea primului copil al lui Roselle nu s-a dovedit a fi 
evenimentul pe care-l aşteptam, zise Fogarty. În ciuda sorții, 
copilul pe care l-a născut era sănătos, și după toate 
probabilitățile perfect normal. Asta se întâmpla în 1960 și copilul 
acela este Frank. 

Așezat pe scaunul lui cu spătar înalt, Frank bolborosi ceva 
ușor, dar rămase în starea lui semi-comatică. 


VP - 361 


Ascultându-l încă pe Doc Fogarty prin Darkle, Violet se ridică 
și-și trecu picioarele goale peste marginea patului, deranjând 
câteva dintre pisici din locurile în care se odihneau și 
provocându-i un murmur de protest Verbinei, care era rareori 
mulțumită doar cu legătura mentală pe care o avea cu sora ei și 
avea nevoie de contactul fizic încurajator. Cu pisicile roindu-i la 
picioare, văzând atât prin ochii lor cât și prin ai săi, și deci 
nefiind orbită de întuneric, Violet ieși pe ușa deschisă și se 
îndreptă spre holul de la etaj. 

Apoi își aduse aminte că era în pielea goală și se întoarse să- 
și pună o pereche de pantaloni scurţi și un tricou. 

Nu-i era frică de reacţia lui Candy sau de Candy însuși. De 
fapt, ar fi primit cu bucurie reacția lui violentă, căci ar fi fost ca 
jocul suprem între pradă și vânător, uliu și șoarece, frate și soră. 
Candy era singura sălbăticiune în mintea căruia nu putea să 
pătrundă; deși sălbatic, era și uman, și mai presus de limitele 
puterilor ei. Dacă el i-ar fi rupt gâtul, atunci însă sângele ei ar fi 
intrat în el și ea ar fi devenit o parte din Candy în singurul mod 
posibil de care era capabilă. În mod similar, aceasta era singura 
cale posibilă prin care el ar fi putut să intre în ea: mușcând-o, 
mestecând-o. 

În oricare altă noapte, l-ar fi chemat și l-ar fi lăsat s-o vadă 
goală, în speranţa că lipsa ei de pudoare i-ar fi provocat în cele 
din urmă reacția de violență. Dar nu putea să-și îndeplinească 
dorinţa cea mai ascunsă chiar atunci, nu când Frank era atât de 
aproape și nu fusese încă pedepsit pentru ceea ce-i făcuse 
sărmanei lor pisicuţe, Samantha. 

După ce se îmbrăcă, Violet se întoarse pe hol, merse de-a 
lungul lui prin întuneric - în același timp încă prezentă în Darkle 
și Zitha și în lumea sălbăticiunilor - și se opri în faţa ușii camerei 
mamei lor, în care se mutase Candy după moartea ei. O dungă 
subțire de lumină se zărea pe sub ușă. 

— Candy, zise ea. Candy, ești acolo? 


e 
Asemenea unei amintiri de război trecut sau unui 
presentiment de război ce avea să vină, săgeata unui fulger și 
bubuitul înfiorător al unui tunet care despică cerul în două, 
zguduiră noaptea. Ferestrele biroului vibrară. Era primul tunet 
pe care Bobby îl auzea de la acel prim val slab și distant de când 
ieșiseră din motel, acum aproape o oră și jumătate în urmă. |n 


VP - 362 


ciuda artificiilor de pe cer, ploaia continua să nu se arate. Dar 
deși furtuna se apropia încet, se apropia cu o certitudine 
implacabilă. Zgomotele unei furtuni erau fundalul ideal pentru 
povestea lui Fogarty. 

— Am fost dezamăgit de Frank, spuse Fogarty, luând o a doua 
sticlă de whisky din sertarul lui încăpător și umplându-și din nou 
paharul. Nu era deloc drăguţ. Atât de normal. Dar doi ani mai 
târziu, Roselle era din nou însărcinată! De data asta, nașterea a 
fost la fel de incitantă cum sperasem să fie a lui Frank. Era din 
nou un băiat și i-a pus numele James. A doua ei naștere virgină, 
spunea ea și n-o deranja deloc că băieţelul era la fel de anormal 
ca și ea. Spunea că asta era doar o dovadă a faptului că și el era 
în grațiile lui Dumnezeu și fusese adus pe lume fără să 
trebuiască să se afunde în actul depravant al sexului. Am înţeles 
atunci că era nebună de legat. 

Bobby știa că trebuia să rămână treaz și era conștient de 
pericolul pe care-l reprezenta o cantitate prea mare de whisky 
după o noapte în care dormise prea puţin. Dar simţea că 
băutura se topea la fel de repede pe cât o îngurgita el, cel puţin 
deocamdată. Mai luă o înghiţitură și spuse: 

— Doar nu vrei să spui că matahala aia de om este și el 
hermafrodit? 

— Oh, nu, răspunse Fogarty. Mai rău de-atât. 

e 

Candy deschise uşa. 

— Ce vrei? 

— E aici în oraș, chiar acum, spuse ea. 

Candy făcu ochii mari. 

— Te referi la Frank? 

— Da. 


— Mai rău, murmură Bobby. 

Se ridică de pe canapea atât cât să-și pună paharul pe birou. 
Era încă plin pe trei sferturi, dar se hotări deodată că nici măcar 
whisky-ul nu va mai avea efect tranchilizant în cazul lui. 

Julie păru să ajungă la aceeași concluzie, căci puse și ea 
paharul deoparte. 

— James, sau Candy, s-a născut cu patru testicule în loc de 
două, dar fără organ masculin. Acum însă, la naștere bebelușii 
băieți au testiculele prinse în siguranţă în cavitatea abdominală 


VP - 363 


și le cresc abia mai târziu, în timpul maturizării infantile. Dar ale 
lui Candy n-au crescut niciodată și nici n-ar fi putut, pentru că 
nu aveau niciun scrot în care să se dezvolte. Și-n afară de asta, 
are o ciudată excrescenţă osoasă care le împiedică dezvoltarea. 
Așa că au rămas în cavitatea abdominală. Dar cred că au 
funcționat normal, producând o cantitate destul de mare de 
testosteron, substanță care este legată de creșterea 
musculaturii și care explică parţial mărimea lui formidabilă. 

— Deci este incapabil să facă sex, spuse Bobby. 

— Cu testiculele nedezvoltate și fără niciun organ de 
copulaţie, eu zic că are șansa să fie cel mai cast bărbat care a 
trăit vreodată. 

Bobby ajunsese să dispreţuiască total râsul bătrânului. 

— Dar cu patru testicule produce o cantitate enormă de 
testosteron și asta îl ajută foarte mult la creșterea musculaturii, 
nu-i așa? 

Fogarty încuviinţă. 

— Așa este. Ca să mă exprim în termeni medicali: 
testosteronul în exces, pe parcursul unei perioade lungi de timp, 
alterează funcţionarea normală a creierului, câteodată radical, și 
este un factor cauzal al diverselor grade de agresivitate, 
inacceptabile din punct de vedere social. Dacă ne exprimăm în 
termeni mai puţini profesionali: tipul a stocat atâta tensiune 
sexuală pe care n-are cum s-o elibereze, încât și-a recanalizat 
acea energie în alte forme, în special acte de o violență 
incredibilă, și este la fel de periculos ca orice alt monstru pe 
care și l-a imaginat vreodată un producător de film. 

e 

Deși eliberase bufnița, acum că furtuna se apropia din ce în 
ce mai tare, Violet era încă în Darkle și Zitha, ajutându-le să-și 
stăpânească frica atunci când fulgerul străluci și tunetul 
explodă. Chiar și acum când stătea în faţa lui Candy, în dreptul 
ușii camerei sale, îl asculta pe Fogarty spunându-le celor doi 
despre anomalia fratelui ei. Știa deja despre ea, bineînțeles, căci 
în cadrul familiei mama lor se referise la ea ca la un semn al lui 
Dumnezeu, că el era cel mai special dintre toţi trei. De 
asemenea, știa și că această monstruozitate era legată de 
caracterul sălbatic al lui Candy, aspectul care îl făcea atât de 
fascinant. 


VP - 364 


Stând în fața lui, dorea să-i atingă brațele puternice, să-i 
simtă mușchii sculpturali, dar se abţinu și spuse: 

— E în casa lui Fogarty. 

Lucrul acesta îl surprinse. 

— Mama spunea că Fogarty este un instrument al lui 
Dumnezeu. Că ne-a adus pe lume, patru nașteri virgine. De ce l- 
ar adăposti pe Frank? Frank e de partea răului acum. 

— Acolo este, zise Violet. Împreună cu un bărbat și o femeie. 
Numele lui e Bobby. Pe ea o cheamă Julie. 

— Dakota, șopti el. 

— În casa lui Fogarty. Fă-l să plătească pentru Samantha, 
Candy. Adu-l aici după ce îl omori, ca să-l dăm la pisici. Mereu a 
urât pisicile, și o să sufere pentru că va face parte din ele pentru 
totdeauna. 

e 

Nervii lui Julie, care, uneori, îi scăpau de sub control, se aflau 
pe punctul de a ceda. În timp ce fulgerele brăzdau din nou 
noaptea, iar tunetul protesta, Julie se străduia să nu uite de 
necesitatea diplomației. 

Cu toate acestea, spuse: 

— Ai ştiut în toți aceşti ani despre Candy că e un maniac 
ucigaș și n-ai prevenit pe nimeni de pericol? 

— De ce aș fi făcut-o?! se miră Fogarty. 

— N-ai auzit de responsabilitatea socială? 

— E o expresie nostimă, dar care nu înseamnă nimic. 

— Atâţia oameni au fost omorâţi cu sânge rece, fiindcă tu ai 
manifestat indiferenţă... 

— Întotdeauna vor exista oameni omorâţi cu sânge rece. 
Istoria e plină de astfel de crime. Hitler a omorât milioane. 
Stalin, și mai mulţi. Mao Ze Dong, mai mulţi decât oricine. 
Acum, toţi sunt consideraţi niște monștri, dar pe vremea lor, au 
avut admiratori, nu-i așa? Și chiar și în ziua de azi există oameni 
care spun că Hitler și Stalin n-au făcut decât ce trebuia, că Mao 
n-a făcut decât să menţină ordinea, curățând ţara de tâlhari. 
Atâţia indivizi îi admiră pe criminalii care sunt îndrăzneţi și care 
își învăluie setea de sânge în cauze nobile, cum ar fi frăţia între 
oameni, reforma politică, dreptatea sau responsabilitatea 
socială. Nu suntem decât carne, doar carne, și în adâncul 
inimilor noastre știm asta, așa că îi aplaudăm pe cei care au 
îndrăzneala să ne trateze drept ceea ce suntem. Carne. 


VP - 365 


Julie își dădu seama că Fogarty era un mizantrop, fără 
conștiință, fără capacitatea de a iubi, total indiferent faţă de 
ceilalţi. Nu toţi oamenii de acest gen erau bandiți - sau măcar 
hoți de prima mână, la curent cu tehnologia de nivel înalt, cum 
era Tom Rasmussen, care încercase să-l omoare pe Bobby 
săptămâna trecută. Unii ajungeau doctori, sau avocaţi, redactori 
de televiziune, sau politicieni. Nu îi puteai convinge, pentru că 
nu aveau sentimentele firești ale unui om. 

— De ce i-aș fi pomenit cuiva despre Candy Pollard? zise 
Fogarty. Eu mă aflu în siguranță, pentru că mama lor îmi spunea 
mereu că sunt unealta Domnului, și le-a poruncit nenorocitelor 
ei de progenituri să mă respecte. Nu e treaba mea. Candy a 
mușamalizat moartea mamei sale, fiindcă nu voia să-i calce 
poliția în casă, și le-a spus oamenilor că s-a mutat într-o vilă 
drăguță, de lângă San Diego. Nu cred să fi crezut cineva că 
nebuna aia s-a luminat subit și s-a transformat într-o mare 
iubitoare de plajă, dar nimeni n-a zis nimic, pentru că nimeni n-a 
vrut să fie implicat. Toţi au fost de părere că nu era treaba lor. 
La fel și eu. Nefericirile pe care le adăuga Candy la durerile lumii 
sunt neglijabile. Cel puţin, având în vedere natura lui fiziologică 
și psihologică, ele au șansa să fie chiar mai interesante decât 
majoritatea celorlalte. În plus, continuă Fogarty, atunci când 
Candy avea vreo opt ani, Roselle a venit să-mi mulţumească 
pentru că i-am adus copiii pe lume, și am păstrat tăcerea, astfel 
încât Satana să nu afle de binecuvântata lor prezenţă pe acest 
pământ. Exact așa a spus! Și, ca semn al aprecierii ei, mi-a 
oferit o valiză de bani, destul de mulţi, încât să-mi permit să mă 
pensionez mai devreme. Nu puteam să pricep de unde-i are. 
Banii pe care-i strânseseră Deeter și Elizabeth în anii treizeci se 
consumaseră de mult. Așa că ea mi-a povestit câte ceva despre 
posibilităţile lui Candy, nu prea mult, dar atât cât să înțeleg că 
nu va duce niciodată lipsă de bani. Atunci mi-am dat seama, 
pentru prima oară, că existau și beneficii genetice legate de 
dezastrele genetice. 

Fogarty își ridică paharul de Bourbon într-un toast pe care ei 
nu-l împărtășiră. 

— Pentru căile misterioase ale Domnului! 

e 

Ca un arhanghel ieşit din paginile Apocalipsei, pentru a 

declara război lumii, Candy sosi exact când zăgazurile cerului se 


VP - 366 


sparseră și ploaia începu să se prăvălească, deși nu era ploaia 
neagră din potopul Armaghedonului. Nu încă. Nu încă. 

Se materializă în întunericul dintre două felinare aflate la vreo 
sută de metri de casa doctorului, pentru a fi sigur că nimeni 
dintre cei aflaţi în biblioteca lui Fogarty nu o să audă trompetele 
șoptite ce-i vesteau întotdeauna sosirea. Îndreptându-se spre 
casă prin ploaia dezlănţuită, își imagină că puterea lui, oferită de 
Dumnezeu, ajunsese atât de mare, încât nimic nu-l mai putea 
împiedica să capete ceea ce-și dorea. 

e 

— În șaizeci și șase, s-au născut gemenele și, din punct de 
vedere fizic, erau la fel de sănătoase ca Frank, zise Fogarty, în 
timp ce ploaia începuse deodată să lovească în fereastră. Nu era 
deloc distractiv. Chiar nu-mi venea să cred: trei copii din patru 
erau perfect sănătoși. Mă așteptasem la tot felul de întorsături 
nostime: măcar o buză de iepure, un craniu diform, o faţă 
crăpată sau un cap în plus! 

Bobby apucă mâna lui Julie. Simţea nevoia acelui contact fizic. 

Voia să plece de-acolo. Se simţea consumat. Nu auziseră 
destule? 

Dar tocmai asta era problema: nu știa ce mai rămânea de 
auzit, sau cât de mult din ce rămăsese încă nespus era 
important pentru încercarea lor de a găsi o cale de confruntare 
cu familia Pollard. 

— Desigur, atunci când Roselle mi-a înmânat valiza cu bani, 
am început să-mi dau seama că toţi erau exemplare 
monstruoase, cel puțin mintal, dacă nu fizic. lar acum șapte ani, 
când a omorât-o Frank, acesta a venit la mine de parcă i-aș fi 
datorat ceva - înțelegere, adăpost. Mi-a relatat mai multe 
despre ei decât aș fi vrut să știu, prea multe. În următorii doi 
ani, apărea periodic, asemenea unui strigoi care voia să mă 
bântuie. Dar, în cele din urmă, a înțeles că nu avea ce să 
găsească aici, și timp de cinci ani m-a lăsat în pace. Până acum. 

Frank se mișcă în scaunul său cu spătar înalt. Își schimbă 
poziția corpului și capul i se înclină de la stânga la dreapta. 
Altfel, era la fel de treaz ca atunci când intraseră prima dată în 
cameră. Bătrânul spusese că Frank își revenise de câteva ori și 
că fusese chiar vorbăreţ, dar comportarea sa din ultima oră nu-i 
sustinea afirmația. 


VP - 367 


Julie, care se afla mai aproape de Frank, se încruntă și se 
aplecă înspre el, uitându-se la partea dreaptă a capului său. 

— Dumnezeule! 

Rosti cuvântul cu un ton atât de sumbru, încât ar fi îngheţat 
pe oricine. 

Simţind un fior pe șira spinării, Bobby se trase lângă ea, și se 
uită la capul lui Frank. Își dori să nu o fi făcut-o. Încercă să-și 
întoarcă privirea, dar nu reuși. 

Nu putuse să vadă acea tâmplă atunci când Frank stătuse cu 
capul înclinat spre dreapta, sprijinit de umăr. După ce-l părăsise 
pe Bobby la birou, continuând să călătorească împotriva voinţei 
lui, Frank se întorsese în mod evident într-unul dintre craterele 
în care insectele artificiale excretau diamante roșii. Carnea lui 
era plină de cucuie de la tâmplă până la maxilar și, pe alocuri, 
se iveau, strălucind, pietrele roșii care provocaseră cucuiele, 
strâns amestecate cu țesuturile sale. Din cine știe ce motive, 
adunase un pumn de diamante, dar greșise atunci când se 
reconstituise. 

Bobby se întrebă ce comori ascundea materia cenușie aflată 
în craniul lui Frank. 

— Am observat și eu, zise Fogarty. Și uitaţi-vă la palma lui 
dreaptă. 

În ciuda protestelor lui Julie, Bobby apucă cu două degete 
mâneca hainei lui Frank și trase de ea până când îi răsuci mâna 
și îi dezvălui palma. Găsise bucata de gândac ce făcuse odată 
parte din pantoful lui. Cel puţin, părea să fie același gândac. Era 
înfipt în palma lui Frank, cu carapacea aceea lucioasă, cu ochii 
săi morți privind ţintă arătătorul lui Frank. 

(J 

Candy ocoli casa, prin ploaie, trecând pe lângă o pisică 
neagră aflată pe un pervaz. Pisica îi aruncă o privire rapidă, apoi 
își îndreptă din nou atenţia către fereastră. 

În spatele casei, Candy păși pe verandă și încercă ușa. Era 
încuiată. 

O lumină palidă, albăstruie, pulsă din mâna lui când apucă 
clanța. Ușa se descuie și Candy păși înăuntru. 

e 

Julie auzise și văzuse destule, chiar prea multe. 

Nerăbdătoare să se îndepărteze de Frank, se ridică de pe sofa 
și se duse la birou, unde se uită la Bourbonul ei neterminat. Era 


VP - 368 


îngrozitor de obosită, luptându-se să-și înăbușe suferinţa pentru 
moartea lui Thomas, luptând și mai tare ca să înțeleagă 
grotesca istorie a familiei Pollard, dezvăluită de Fogarty. Nu 
avea nevoie de complicațiile pe care i le-ar fi creat Bourbonul, 
deși acesta o ispitea. 

— Ce speranţe credeți că avem în confruntarea cu Candy? îl 
întrebă pe bătrânul doctor. 

— Niciuna. 

— Trebuie să existe o cale. 

— Nu există. 

— Trebuie să fie. 

— De ce? 

— Pentru că nu-l putem lăsa să câștige. 

Fogarty zâmbi. 

— De ce nu? 

— Pentru că el e personajul negativ, fir-ar să fie! lar noi 
suntem personajele pozitive. Nu suntem perfecţi, avem și noi 
defecte, dar suntem categoric personajele pozitive. Și de aceea 
trebuie să câștigăm, pentru că, dacă nu, atunci tot jocul ăsta 
este o aiureală. 

Fogarty se lăsă pe spate în fotoliu. 

— Exact asta spun și eu. Este o aiureală. Noi nu suntem nici 
buni, nici răi, suntem doar carne. Nu avem suflete, o bucată de 
carne nu poate transcende, așa cum nu te aștepți ca un 
hamburger să meargă în Rai după ce-l mănânci. 

Julie nu urâse niciodată pe cineva așa cum îl ura acum pe 
Fogarty - pe de-o parte, pentru că era atât de încrezut și de 
urâcios, iar pe de alta, pentru că recunoștea în argumentele sale 
ceva periculos de apropiat de cele pe care i le împărtășise ea lui 
Bobby, la motel, atunci când aflase de moartea lui Thomas. 
Spusese că visele n-aveau niciun rost, pentru că nu se împlineau 
niciodată, deoarece moartea te pândea mereu, chiar dacă îţi 
surâdea norocul de a pune mâna pe lampa lui Aladin... ei bine, 
era ca și când ai fi spus că oamenii nu sunt altceva decât came. 

— Nu există decât plăcere și durere, zise bătrânul doctor, așa 
că nu contează cine are dreptate și cine greșește, cine câștigă și 
cine pierde. 

— Ce slăbiciune are? întrebă ea, furioasă. 

— Nu am remarcat să aibă vreuna. 


VP - 369 


Fogarty părea amuzat de poziţia lor disperată. Dacă începuse 
să practice medicina de prin 1940, trebuia să se apropie de 
optzeci de ani, chiar dacă arăta mai tânăr. Era cât se poate de 
conștient că îi mai rămăsese puţin timp de trăit și îi invidia, 
probabil, pe toţi cei mai tineri ca el. Și ţinând cont de 
perspectiva lui rece asupra vieții, moartea lor în mâinile lui 
Candy Pollard l-ar fi distrat. 

— Absolut nicio slăbiciune, zise el, glacial. 

Bobby încercă să nu-l contrazică. 

— Unii ar putea spune că slăbiciunea lui constă în 
personalitatea bolnavă. 

Fogarty clătină din cap. 

— lar eu aș spune că și-a făcut o armă din personalitatea lui 
bolnavă. A folosit convingerea că e unealta Domnului, pentru a- 
și confecţiona o armură împotriva depresiilor, a lipsei de 
încredere în sine și a oricărui obstacol i-ar fi stat în cale. 

Frank se îndreptă brusc în scaunul cu spătar înalt și se 
scutură ca și când ar fi vrut să-și îndepărteze năuceala, așa cum 
se scutură un câine după ce iese din apă. 

— Unde... de ce sunt... vine... vine... vine...? 

— Cine să vină, Frank? îl întrebă Bobby. 

— Vine? zise Frank. 

Ochii i se limpezeau treptat. 

— Vine, în sfârșit? 

— Cine să vină, în sfârșit, Frank? 

Vocea lui Frank era răgușită. 

— Moartea. Vine, în sfârșit? Vine? 

e 

Candy se furișă pe holul ce ducea spre bibliotecă. Apropiindu- 
se de o ușă deschisă, auzi voci. Când recunoscu vocea lui Frank, 
abia reuși să se controleze. 

Violet spusese că Frank era schilodit. Nu avusese niciodată un 
prea mare control asupra posibilităţilor sale telekinetice, motiv 
pentru care Candy sperase să-l prindă într-o zi și să-l doboare, 
înainte de a apuca să se teleporteze. Poate că momentul 
victoriei sosise, în sfârșit. 

Când ajunse la ușă, se trezi în spatele femeii. Nu putea să-i 
distingă fața, dar cu siguranţă era aceeași care-i apăruse, 
scăldată într-o lumină divină, în mintea lui Thomas. 


VP - 370 


Dincolo de ea, îl zări pe Frank și observă cum acesta făcea 
ochii mari, văzându-l. Dacă ucigașul de mamă fusese prea 
năucit ca să se teleporteze până atunci, așa cum pretinsese 
Violet, acum era pe cale să-și revină. Părea că avea să dispară 
înainte de a reuși Candy să pună mâna pe el. 

Candy intenţionase să creeze confuzie în bibliotecă, trimițând 
un val de energie, dând foc la lămpi și spărgându-le, cu scopul 
de a distrage atenţia celor doi Dakota și a doctorului Fogarty, 
pentru a ajunge la Frank. Dar acum se vedea nevoit să-și 
schimbe planurile, fiindcă fratele lui părea pe punctul de a se 
dematerializa. 

Năvăli în cameră și o apucă pe femeie din spate, 
înconjurându-i gâtul cu braţul drept și dându-i capul pe spate, 
pentru ca ea - și cei doi bărbaţi - să înţeleagă imediat că i-ar fi 
putut rupe gâtul într-o clipă, oricând dorea. Chiar și așa, femeia 
îl lovi cu călcâiul în fluierul piciorului și îl călcă pe pantof, ceea 
ce îl duru ca naiba; era o mișcare de arte marțiale, și Candy își 
dădea seama din felul în care se opunea prizei lui că fusese bine 
antrenată. Așa că îi trase din nou capul pe spate, mai tare ca 
înainte, și își flexă bicepșii, sufocând-o, făcând-o să priceapă că 
a opune rezistenţă ar fi echivalat cu sinuciderea. 

Fogarty îl privea din scaun, alarmat, dar nu într-atât încât să 
se ridice în picioare, iar soţul ei ţâșni de pe sofa cu un revolver 
în mână, ca un pistolar din filme, dar pe Candy nu-l interesa 
niciunul dintre ei. Atenţia sa se concentră asupra lui Frank, care 
se ridicase din scaun și era pe cale de a dispărea, în drum către 
Punaluu, Kyoto și o mie de alte locuri. 

— Nu face asta, Frank! zise Candy tăios. Nu fugi! A sosit 
timpul să încheiem socotelile, să plătești pentru ce i-ai făcut 
mamei. Vei veni acasă, vei accepta pedeapsa lui Dumnezeu și 
vom încheia totul în această noapte. Eu plec acolo cu cățeaua 
asta. Din câte am înţeles, a încercat să te ajute, așa că poate nu 
vrei să sufere. 

Soțul era gata-gata să comită o nebunie; faptul că Julie se afla 
în mâinile lui Candy îl făcuse, evident, să-și piardă minţile. 
Încercă să plaseze un glonţ, în așa fel încât să-l nimerească pe 
Candy, fără să o rănească pe Julie, și poate se pregătea chiar să 
riște și să-l împuște pe Candy în cap, deși acesta se ascundea în 
spatele femeii. Era timpul să plece de-acolo. 


VP - 371 


— Vino acasă, îi spuse lui Frank. Vino în bucătărie, lasă-mă să 
termin treaba asta, și îi voi da drumul. Jur pe mormântul mamei 
mele că îi voi da drumul. Dar, dacă nu vii în cincisprezece 
minute, o pun pe târfa asta pe masă și o servesc la cină, Frank. 
Vrei să mă hrănesc cu ea, după ce a încercat să te ajute, Frank? 

Candy crezu că aude o împușcătură în timp ce își lua 
tălpășița. Oricum, fusese prea târziu. Se rematerializă în 
bucătăria casei din Pacific Hill Road, ţinând-o încă de gât pe Julie 
Dakota. 


56. 


Bobby nu mai ţinu cont de pericolul pe care îl reprezenta 
atingerea lui Frank, îl apucă de haină și îl trânti de obloanele 
ferestrei bibliotecii. 

— Ai auzit ce-a spus, Frank. Nu fugi! Nu mai fugi de data asta, 
sau o să mă agăţ de tine și n-o să-ţi mai dau drumul în veci, 
oriunde m-ai duce, și jur pe numele lui Dumnezeu că-ţi vei dori 
să fi încăput pe mâinile lui Candy în loc de-ale mele! 

II mai pocni o dată pe Frank de obloane, ca să-și sublinieze 
spusele, și, în spatele lui, auzi râsul slab, batjocoritor, al 
doctorului Fogarty. 

Observând, în cele din urmă, confuzia și spaima din ochii 
clientului său, Bobby pricepu că nu cu ameninţări avea să obţină 
efectul dorit. De fapt, amenințările l-ar fi făcut pe Frank să fugă, 
în mod cert, chiar dacă ar fi dorit s-o ajute pe Julie. Mai rău, 
coborându-se la nivelul violenţei ca ultim mijloc, îl trata pe Frank 
nu ca pe o persoană, ci ca pe o bucată de carne, confirmând, 
astfel, codul imoral după care medicul își trăise întreaga viaţă, 
iar asta era aproape la fel de intolerabil ca pierderea lui Julie. 

Îi dădu drumul lui Frank. 

— lartă-mă. Ascultă, îmi pare rău! Mi-am cam pierdut minţile. 

Cercetă ochii lui Frank, încercând să descopere dacă mai 
rămăsese destulă inteligenţă în creierul lui deteriorat pentru a 
putea ajunge la o înţelegere cu el. Citi în ei frică, intensă și 
îngrozitoare, și, pe deasupra, o singurătate care-i stârnea nevoia 
de a plânge. Mai descoperi și o privire pierdută, asemănătoare 
celei pe care o observase, uneori, în ochii lui Thomas, atunci 


VP - 372 


când îl luau de la Cielo Vista și-l duceau în excursii, „afară în 
lume”, cum spunea el. 

Conștient de faptul că trecuseră două minute din răgazul de 
cincisprezece pe care li-l acordase Candy, dar încercând să-și 
păstreze calmul, Bobby apucă mâna dreaptă a lui Frank, o 
întoarse cu palma în sus și se forţă să atingă gândacul mort, 
care era acum integrat în carnea moale și albă. Insecta era 
țepoasă și fragilă, dar Bobby nu-și arătă scârba. 

— Te doare, Frank? Gândacul ăsta mort, amestecat cu 
celulele tale, te doare? 

Frank se uită lung la el și, în cele din urmă, clătină din cap 
dezaprobator. 

Însufleţit de acest început de dialog, Bobby își puse ușor un 
deget pe tâmpla dreaptă a lui Frank, atingând cucuiele 
provocate de pietrele preţioase, care erau ca niște coșuri 
purulente, sau niște tumori canceroase. 

— Dar aici, Frank? Te doare? 

— Nu, zise Frank, și inima lui Bobby bătu mai puternic la auzul 
acestui răspuns vorbit. 

Dintr-un buzunar al jeanșilor, Bobby scoase un șervetel și 
șterse cu grijă saliva de pe bărbia lui Frank. 

Frank clipi, părând că-și putea concentra mai bine privirea. 

Din spatele lui Bobby, care nu se ridicase din fotoliul de piele 
de la birou, ţinând poate un pahar de Bourbon în mână și 
afișând, în mod cert, acel zâmbet încrezut și enervant, Fogarty 
anunţă: 

— Au mai rămas douăsprezece minute. 

Bobby îl ignoră pe medic. Fără a-și muta privirea din ochii 
clientului său, ţinând în continuare mâna pe tâmpla acestuia, 
zise încet: 

— A fost o viaţă grea pentru tine, așa-i? Tu erai cel normal, 
cel mai normal dintre voi, și când erai copil încercai să te 
împrietenești cu ceilalţi la școală, așa cum fratele și surorile tale 
nu o puteau face. Și ţi-a luat mult timp ca să înţelegi că visele 
tale nu se vor împlini, că nu aveai cum să te integrezi, pentru 
că, oricât de normal ai fi fost în comparaţie cu restul familiei 
tale, tot veneai din casa aia blestemată, din cloaca aia, ceea ce 
te înstrăina pentru totdeauna de ceilalți oameni. Poate că ei nu 
vedeau pata de pe inima ta, poate că habar n-aveau de 
amintirile întunecate din tine, dar tu vedeai și îti aminteai, și te 


VP - 373 


simţeai nedemn din cauza ororii din familia ta. Dar erai un străin 
și acasă, mult prea sănătos ca să te înţelegi cu ei, mult prea 
sensibil la acel coșmar. Așa că, toată viaţa ai fost singur. 

— Toată viaţa, admise Frank. Și așa voi fi mereu. 

Acum nu mai avea de gând să călătorească. Bobby era sigur 
de asta. 

— Frank, nu pot să te ajut. Nimeni nu poate. Acesta este 
cruntul adevăr, dar nu am de gând să te mint. Nu vreau să te 
păcălesc sau să te ameninț. 

Frank nu scoase o vorbă, dar continuă să se uite în ochii lui. 

— Zece minute, zise Fogarty. 

— Singurul lucru pe care îl pot face pentru tine este să-ţi arăt 
o cale de a da, în sfârșit, un rost vieţii tale, un mod de a o 
încheia cu demnitate, și poate de a găsi pacea în moarte. Am o 
idee privind felul în care l-ai putea omori pe Candy, și ai salva-o 
și pe Julie, și dacă reușești, vei muri ca un erou. Vrei să vii cu 
mine, Frank, și să nu o lași pe Julie să moară? 

Frank nu aprobă, dar nici nu dezaprobă. Bobby hotărî să se 
bazeze pe lipsa unui răspuns negativ. 

— Trebuie să mergem, Frank. Dar nu încerca să te teleportezi, 
pentru că iar îţi vei pierde controlul și vei ajunge la dracu'n 
praznic și-napoi de o mie de ori. Vom merge cu mașina mea. In 
cinci minute, suntem acolo. 

Bobby îl luă de mână pe Frank. Avu grijă să apuce mâna care 
avea în ea gândacul, sperând că Frank o să-și amintească de 
teama lui Bobby faţă de insecte și o să interpreteze actul 
acestuia de a-și înfrunta fobia ca pe un semn al sincerităţii sale. 

Traversară camera și ajunseră în ușă. 

Ridicându-se din scaun, Fogarty zise: 

— Te duci la moarte, știi asta. 

Fără să se uite înapoi la medic, Bobby îi răspunse: 

— Păi, mie mi se pare că tu te-ai dus la a ta de zeci de ani. 

leșiră în ploaie, și erau deja uzi leoarcă atunci când ajunseră 
la mașină. 

Când se urcă la volan, Bobby se uită la ceas. Mai aveau mai 
puţin de opt minute. 

Se întrebă de ce credea în cuvântul lui Candy referitor la cele 
cincisprezece minute, de ce era atât de sigur că nebunul nu-i 
sfâșiase până acum gâtul lui Julie. Apoi își aminti ce-i spusese 
Julie odată: „lubitule, atât timp cât vei respira, eu voi continua 


VP - 374 


să trăiesc.” Canalele se umpluseră până la refuz, și o pală de 
vânt toarse firele de ploaie, ca o lână argintie, prin faţa farurilor 
sale. 

În timp ce conducea pe străzile bătute de ploaie, intrând apoi 
pe Pacific Hill Road, îi explică lui Frank cum, prin sacrificiul său 
de sine, putea scăpa lumea de Candy, și putea să anuleze răul 
comis de mama lui, așa cum încercase s-o facă, fără succes, 
atunci când o lovise cu toporul. Era o idee simplă. Bobby reuși 
să i-o explice de mai multe ori, chiar și în cele numai câteva 
minute pe care le avusese la dispoziţie înainte de a opri în fața 
porții ruginite. 

Frank nu reacţionă la nimic din cele spuse de Bobby, iar 
detectivul nu știa prin ce modalitate să-și da seama dacă acesta 
înţelegea, sau dacă măcar auzea vreun cuvânt. Frank privea fix 
înainte, cu gura larg deschisă și, uneori, dădea din cap înainte 
și-napoi, înainte și-napoi, în ritmul ștergătoarelor, de parcă ar fi 
urmărit medalionul de cristal pe care Jackie Jaxx îl legănase pe 
lânţișorul de aur. 

Când coborâră din mașină și se apropiară de casa 
dărăpănată, cu mai puţin de două minute până la expirarea 
termenului, lui Bobby nu-i mai rămăsese decât să spere. 

e 

Atunci când Candy o aduse în bucătăria murdară, o împinse 
într-unul dintre scaunele de la masă și îi dădu drumul, Julie 
încercă imediat să-și scoată pistolul din tocul aflat sub sacoul de 
catifea. Dar Candy era mult prea rapid pentru ea și i-l smulse 
din mână, rupându-i totodată și două degete. 

Durerea era îngrozitoare, adăugându-se celei de la gât, pe 
care i-o provocase tratamentul lui nemilos din casa lui Fogarty, 
dar Julie refuză să plângă sau să protesteze. Mai mult, când 
acesta îi întoarse spatele pentru a arunca pistolul într-un sertar 
la care ea nu putea ajunge, Julie sări din scaun și alergă către 
ușă. 

Candy o prinse, o ridică în aer, o răsuci și o trânti pe masă 
atât de tare, încât Julie fusese câte pe-aci să leșine. 

— O să ai un gust bun, ca femeia lui Clint, cu toată această 
vitalitate din venele tale, cu toată această energie! Vreau să te 
simt revărsându-te în gura mea. 

Încercările ei de a rezista și a evada aveau la bază nu atât 
curajul, cât spaima, din care o parte provenea de la experienţa 


VP - 375 


descompunerii și reconstituirii, prin care spera că nu o să mai 
treacă vreodată. Acum, frica ei se dublă, văzându-l cum își 
apropie buzele la doi centimetri de-ale ei și simţindu-i respiraţia 
de cavou. Neputând să-și întoarcă privirea, se uită în ochii lui și 
se gândi că așa arătau, pesemne și ochii Satanei, nu negri ca 
păcatul, nu roșii ca focurile ladului, nu plini de viermi, ci de un 
albastru pur și minunat - dar lipsit de orice urmă de milă sau 
compasiune. 

Dacă cele mai îngrozitoare tendinţe sălbatice ale omenirii din 
toate timpurile ar fi putut să fie adunate într-un singur individ, 
dacă toată setea de sânge, violenţă și putere a speciei ar fi 
putut să fie întruchipate într-o singură ființă monstruoasă, 
aceasta ar fi arătat precum Candy Pollard în acele momente. 
Când Candy se retrase, în cele din urmă, ca un șarpe încolăcit 
care se vedea nevoit să renunţe la atac, o trase jos de pe masă 
și o îmbrânci la loc în scaun, Julie se simţi intimidată, poate 
pentru prima dată în viața ei. Ştia că, dacă îi mai opune 
rezistenţă, monstrul o s-o omoare pe loc hrănindu-se cu sângele 
ei. 

Apoi, Candy rosti ceva uimitor: 

— Mai încolo, după ce termin cu Frank, îmi vei spune de unde 
avea Thomas puterile lui. 

Era atât de timorată de el, încât cu greu reuși să vorbească: 

— Puteri? Ce vrei să spui? 

— Este singurul pe care l-am mai întâlnit, în afara familiei 
mele. Cel Rău, așa mă numea el. Și încerca să mă supravegheze 
telepatic, pentru că știa că, mai devreme sau mai târziu, noi doi 
ne vom întâlni. Cum putea să aibă asemenea abilităţi, când nu 
fusese născut de virgina mea mamă? Mai încolo, îmi vei explica 
asta. 

In timp ce ședea, prea înfricoșată pentru a plânge sau a 
tremura, aflată în centrul calm al unui taifun, ţinându-și mâna 
rănită cu cea sănătoasă, Julie se văzu nevoită să facă loc în 
ființa ei și pentru mirare. Thomas? Înzestrat cu puteri psihice? 
Oare să fi fost adevărat că tot timpul cât ea încercase să-i 
poarte de grijă, el avusese, într-o oarecare măsură, grijă de ea? 

Auzi un sunet ciudat apropiindu-se din fața casei. După o 
clipă, cel puţin douăzeci de pisici se revărsară în bucătărie, pe 
ușa dinspre hol, într-un grup compact. 


VP - 376 


În mijlocul haitei, veniră și gemenele Pollard, desculțe, 
purtând doar chiloţi și tricouri, una în roșu, cealaltă în alb, la fel 
de graţioase ca pisicile lor. Erau palide ca niște fantome, dar nu 
erau deloc molatice, ci zvelte și pline de vitalitate, emanând 
acea energie latentă pe care o poţi simţi într-o pisică chiar și 
atunci când lenevește la soare. Erau într-un fel diafane, dar, 
totodată, puternice și foarte senzuale. Prezenţa acestora 
contribuia cu siguranţă la tensiunile fratelui lor, care era cât doi 
bărbaţi în privința testiculelor, dar căruia îi lipsea supapa 
esenţială care să-i aducă ușurarea. 

Se apropiară de masă. Una dintre ele o cerceta pe Julie, iar 
cealaltă se ţinea de sora ei și își ferea privirea. 

— Eşti iubita lui Candy? spuse cea îndrăzneață. 

Batjocura la adresa fratelui lor era evidentă. 

— Taci din gură! se răsti Candy. 

— Dacă nu ești iubita lui, continuă ea cu voce mătăsoasă, poţi 
să vii sus cu noi. Avem un pat, pisicilor nu le-ar păsa și cred că 
mi-ar plăcea de tine. 

— Nu vorbi așa în casa mamei! spuse Candy, furios. 

Furia acestuia nu era prefăcută, dar Julie își dădea seama că 
era tulburat de surorile lui. 

Ambele femei, chiar și cea timidă, radiau sălbăticie, de parcă 
ar fi fost gata să facă orice și-ar fi dorit, oricât de imoral ar fi 
fost, fără reţineri sau inhibiţii. 

Julie se temea aproape la fel de mult de ele ca și de Candy. 

Din faţa casei învechite, îngânând răpăitul ploii pe acoperiș, 
se auzi un ciocănit. 

Ca una, pisicile țâșniră din bucătărie, ieșiră prin holul ce 
ducea la ușa din față și, după mai puţin de un minut, se 
întoarseră escortându-i pe Bobby și pe Frank. 

(J 

Când intră în bucătărie, Bobby se simți copleșit de 
recunoștință - față de Dumnezeu și chiar față de Candy - 
văzând că Julie trăiește. Era trasă la față de frică și durere, dar 
lui i se părea mai frumoasă ca oricând. 

Era însă și mai abătută, și mai nesigură ca oricând, iar Bobby 
reuși să simtă o tristeţe și o furie aparte, în ciuda regimentului 
de emoţii care strigau în interiorul său. 

Deși mai spera în ajutorul lui Frank, Bobby se pregătise să-și 
folosească revolverul în caz că se ajungea în cea mai proastă 


VP - 377 


situaţie sau i se oferea un prilej neașteptat. Dar, de îndată ce 
intră în cameră, nebunul îi zise: 

— Scoate-ți pistolul din toc și golește-l de cartușe! 

După ce Bobby intrase, Candy se dusese în spatele scaunului 
în care ședea Julie și-i încercuise gâtul cu degetele încârligate ca 
niște gheare. Fiind atât de inuman de puternic, îi putea sfâșia 
într-o clipă gâtul, chiar dacă nu avea gheare adevărate. 

Bobby își scoase revolverul Smith & Wesson din toc, 
mânuindu-l în așa fel încât să arate că nu intenţiona să-l 
folosească. Desfăcu butoiașul, scutură cartușele pe podea și 
puse arma pe un dulap de lângă el. 

Excitarea lui Candy creștea cu fiecare clipă, din momentul în 
care Bobby și Frank își făcuseră apariţia. Işi luă mâna de la gâtul 
lui Julie, se îndepărtă de ea, și-i aruncă lui Frank o privire 
triumfătoare. 

Era o privire irosită, din câte își putea da seama Bobby. Frank 
se afla cu ei în bucătărie - dar totuși departe. Dacă era conștient 
și înțelegea semnificaţia celor ce se întâmplau în jurul lui, atunci 
se prefăcea foarte bine. 

Aţintind degetul spre podeaua de la picioarele lui, Candy zise: 

— Vino aici și îngenunchează, ucigaș de mamă! 

Pisicile părăsiră în grabă porţiunea de linoleum crăpat la care 
se referea nebunul. 

Gemenele păreau relaxate, dar erau alerte. Bobby văzuse 
pisici prefăcându-se în același fel, dar trădându-și interesul prin 
ciulirea urechilor. Pe Violet și pe Verbina le trăda pulsul 
accelerat care se vedea la tâmple și erecţia sfârcurilor care 
împungeau țesătura tricourilor. 

— Am zis să vii aici și să îngenunchezi, repetă Candy. Sau vrei 
să-i trădezi pe singurii oameni care au ridicat mâna să te ajute 
în toţi acești șapte ani? Îngenunchează, sau îi voi omori pe cei 
doi Dakota, îi voi omori acum! 

Copleșitoarea prezenţă a lui Candy nu era cea a unui 
psihopat, ci a unei fiinţe cu adevărat supranaturale, de parcă ar 
fi fost diavolul însuși și ar fi deţinut puteri mult peste cele ale 
muritorilor de rând. 

Frank făcu un pas înainte de lângă Bobby. 

Încă unul. 

Apoi se opri și se uită la pisicile din jur, de parcă l-ar fi mirat 
ceva la ele. 


VP - 378 


Bobby nu avea să-și dea seama niciodată dacă Frank 
intenţionase să provoace sângeroasele consecinţe generate de 
următoarea lui acţiune, dacă cuvintele sale fuseseră calculate, 
sau dacă vorbise din confuzia lui, fiind la fel de surprins de 
vâltoarea ce a urmat. În orice caz, se încruntă la pisici, se uită la 
sora mai îndrăzneață și zise: 

— A, deci mama se află încă aici, nu? Se află încă în casă, cu 
noi? 

Sora mai timidă înlemni, dar cealaltă păru chiar să se 
relaxeze, ca și cum întrebarea lui Frank o scutise de efortul de a 
alege momentul în care să dezvăluie acest fapt. Se întoarse 
către Candy și-i oferi cel mai subtil zâmbet ce-l văzuse Bobby 
vreodată: era batjocoritor, dar și o invitaţie adresată unui 
amant; vădea teama, dar era și provocator; fierbea de pasiune, 
dar era înghețat de groază; și, mai presus de orice, era sălbatic, 
la fel de necivilizat și de feroce ca expresia fiinţelor care 
cutreierau câmpiile și pădurile lumii. 

Candy răspunse zâmbetului ei cu o expresie de oroare pură și 
de neîncredere, ce-l făcu să pară, scurt timp și pentru prima 
oară, aproape uman. 

— Sper că n-ai îndrăznit, zise el. 

Sora mai îndrăzneață rânji. 

— După ce ai înmormântat-o, am dezgropat-o. Acum, ea face 
parte din noi și va fi întotdeauna așa, o parte din noi, o parte din 
haită. 

Pisicile își agitară cozile și se uitară la Candy. 

Strigătul ce erupse din Candy era inuman, iar viteza cu care o 
apucă pe sora lui era supranaturală. O izbi de frigider, 
împingându-se în ea, apoi o apucă de faţă cu mâna dreaptă și o 
lovi de două ori cu capul de smalțul îngălbenit. O ridică în aer, 
prinzând-o de talia ei zveltă, și încercă să o azvărle așa cum ar 
arunca un copil îmbufnat o păpușă, dar, cu o rapiditate de 
felină, ea îi încercui mijlocul cu picioarele, încrucișându-și 
gleznele în spatele lui și ţinându-se de el, cu sânii pe fața lui. O 
lovi cu pumnii, dar ea nu-i dădu drumul. Se încleștă de el până 
când se opri rafala de lovituri, apoi îl eliberă cât să ajungă cu 
gâtul ei palid în dreptul gurii acestuia. Candy profită de prilejul 
oferit și-i sfâșie gâtul cu dinţii. 

Pisicile ţipară înspăimântate, dar, de data asta, nu mai erau 
ca o singură ființă, și fugiră din bucătărie, în mai multe direcții. 


VP - 379 


Printre strigătele lui de chin și cele bizar erotice ale surorii 
sale, Candy puse capăt vieţii surorii acesteia în mai puţin de un 
minut. 

Nici Bobby și nici Julie nu încercară să intervină, pentru că era 
clar că n-ar fi făcut decât să stea în calea unui uragan, 
asigurându-și moartea, dar lăsând furtuna intactă. Frank 
rămăsese în acea absenţă ciudată, care era acum singura sa 
atitudine. 

Candy se întoarse imediat către sora mai timidă, pe care o 
distruse chiar mai rapid, căci ea nu opuse rezistență. 

După ce uriașul psihopat aruncă trupul mutilat, Frank ascultă, 
în sfârșit, de porunca ce-i fusese dată, se apropie de el și îl 
surprinse luându-i mâna. Apoi, așa cum sperase Bobby, Frank 
dispăru, iar Candy dispăru o dată cu el, dar nu folosindu-și 
puterea proprie, ci ca pasager, așa cum fusese și Bobby. 

După tot acel tumult, liniștea era șocantă. 

Asudând, evident îngreţoșată de cele văzute, Julie își împinse 
scaunul în spate. Picioarele de lemn zgăriară linoleumul. 

— Nu, zise Bobby, și veni repede lângă ea, îndemnând-o să nu 
se ridice. 

li luă mâna sănătoasă. 

— Așteaptă, nu încă, stai deoparte... 

Flautul dogit. 

Un vârtej de aer. 

— Bobby, spuse ea panicată, se întorc! Hai să plecăm cât mai 
avem timp! 

O ţinu în scaun. 

— Nu te uita. Trebuie să fiu sigur, să mă conving că Frank a 
înţeles, dar nu trebuie să vezi și tu. 

Sunetele nemelodioase se făcură din nou auzite și vântul 
stârni mirosul sângelui femeilor moarte. 

— Despre ce vorbești? întrebă Julie. 

— Închide ochii. 

Ea nu-i închise, bineînţeles, pentru că nu fugise niciodată de 
nimic. 

Cei doi fraţi reapărură, întorși din scurta vizită făcută, 
împreună, într-un loc îndepărtat, precum muntele Fuji, sau 
apropiat, precum casa doctorului Fogarty, sau poate în mai 
multe locuri. Călătoriile riscant de rapide și repetate erau cheia 
succesului, așa cum îi spusese Bobby lui Frank, în mașină. Cei 


VP - 380 


doi frați nu mai formau două ființe distincte, pentru că Frank 
fusese călăuza în voiajul lor, iar capacitatea lui de a-i reconstitui 
fără erori se afla într-un declin rapid, și se înrăutăţea cu fiecare 
salt. Erau contopiţi, mai legaţi biologic decât orice pereche de 
gemeni siamezi. Mâna lui Frank dispăruse în partea dreaptă a lui 
Candy, de parcă ar fi căutat ceva printre organele interne ale 
fratelui său. Piciorul drept al lui Candy se îmbinase cu cel stâng 
al lui Frank, astfel că cei doi mai stăteau acum doar în trei 
picioare. 

Mai erau și alte ciudățenii, dar Bobby nu mai apucă să le 
observe înainte ca ei să dispară. Frank trebuia să se menţină în 
continuă mișcare, să rămână la cârma situaţiei, pentru a nu-i da 
lui Candy posibilitatea să-și exercite propria putere, până când 
amestecul avea să fie complet, iar reconstituirea lor 
corespunzătoare avea să fie imposibilă. 

Înţelegând ce se întâmpla, Julie rămase nemișcată, ţinându-și 
mâna rănită în poală și prinzându-l strâns pe Bobby cu cea 
sănătoasă. Bobby știa că ea își dăduse seama, fără ca el să-i fi 
spus, că Frank se sacrifica pentru ei și că măcar trebuia să 
asiste la curajul lui, așa cum aveau să-i păstreze vii în amintirea 
lor pe Thomas, pe Hal, pe Clint și pe Felina. 

Aceasta era una dintre îndatoririle cele mai fundamentale și 
mai sacre pe care le aveau prietenii și rudele: întreţineau flacăra 
memoriei, astfel încât moartea să nu însemne o dispariţie 
imediată din această lume; într-un anume sens, cei decedați 
urma să trăiască și după moarte, cel puţin atâta vreme cât cei 
care-i iubiseră continuau să fie în viaţă. Astfel de amintiri erau o 
armă esenţială împotriva haosului vieţii și al morții, o cale de a 
asigura o anumită continuitate din generaţie în generaţie, un 
sprijin adus ordinii și sensului vieții. 

Fluiere, vânt: cei doi frați se întorceau dintr-o nouă serie de 
dematerializări și rematerializări, formând acum o singură 
creatură, cu o alcătuire biologică de-a dreptul catastrofală. 
Corpul era uriaș, înalt de peste doi metri, lat și cocoșat, căci 
încorpora masa amândurora. Avea un singur cap, cu o figură de 
coșmar; ochii căprui ai lui Frank erau complet nealiniaţi, o gură 
strâmbă se căsca în locul nasului și o a doua gură ieșea din 
obrazul drept. Două voci torturate umplură bucătăria. O faţă era 
situată în zona pieptului, lipsită de gură, dar având două orbite 


VP - 381 


fără pleoape: într-una dintre ele se vedea un ochi albastru, ca ai 
lui Candy, cealaltă era plină de dinţi zbârliți. 

Bestia cocoșată dispăru, apoi se întoarse din nou, după mai 
puţin de un minut. De astă dată, era o masă de ţesuturi 
nediferenţiate, întunecată în unele părți și de un roz oribil în 
altele, presărate de fragmente de oase și crâmpeie de păr, 
împânzite de vene ce pulsau în ritmuri diferite. Frank trecuse, 
fără îndoială, prin aleea din Calcutta sau printr-un loc similar, 
căci adusese cu el zeci de gândaci, nu doar unul, și, de 
asemenea, un număr de șobolani; erau încorporaţi pretutindeni 
în ţesuturi, ca o garanţie suplimentară a deteriorării și infectării 
corpului lui Candy, astfel încât acesta să nu se mai poată 
reconstitui vreodată. Ansamblul monstruos și evident 
nefuncţional se prăbuși pe podea, tresăltă, se cutremură și, în 
cele din urmă, rămase nemișcat. Unele rozătoare și insecte 
continuară să se zbată, încercând să se elibereze; prinse de 
masa moartă, aveau și ele să moară în curând. 


57. 


Casa era simplă, situată pe o porţiune a coastei care încă nu 
ajunsese la modă. Veranda din spate dădea spre ocean, iar un 
șir de trepte de lemn duceau către o curte mică, ce se termina 
pe plajă. Era înconjurată de doisprezece palmieri. 

Sufrageria era mobilată cu câteva scaune, o sofa mică, o 
măsuță și un Wurlitzer 950 plin cu discuri din vremea marilor 
orchestre. Podeaua era din stejar deschis la culoare, și uneori 
dădeau mobila la perete, strângeau covorul, apăsau butoanele 
tonomatului și dansau împreună, doar ei doi. 

Asta, în general, seara. 

Dimineaţa, dacă nu făceau dragoste, răsfoiau cărţi de 
bucătărie și găteau împreună tot felul de bunătăţi, sau doar 
stăteau la fereastră, cu o cafea, privind oceanul și vorbind. 

Aveau cărţi, un joc de table, un interes pentru păsările și 
animalele care trăiau pe mal, amintiri bune și rele, și se aveau 
unul pe celălalt. Intotdeauna, unul pe celălalt. 

Uneori, vorbeau despre Thomas și se minunau de talentul pe 
care îl avusese și pe care-l ținuse secret toată viaţa. Ea spunea 


VP - 382 


că așa ceva te făcea să te simţi umil, să înţelegi că, în viaţă, 
totul este mai complex și mai misterios decât crezi. 

Pentru a scăpa de poliţie, recunoscuseră că fuseseră angajaţi 
de un anume Frank Pollard, din El Encanto Heights, care credea 
că fratele său James încerca să-l omoare în urma unei 
neînțelegeri. Spuseseră că, după părerea lor, James era un 
psihopat care le omorâse angajaţii și pe Thomas, doar pentru că 
ei se amestecaseră în disputa dintre cei doi fraţi. Ulterior, când 
casa familiei Pollard fusese găsită arsă, cu rămășițe scheletice 
de neînțeles, presiunea poliţiei se ridică, treptat, de pe firma 
Dakota & Dakota. Se credea că domnul James Pollard își 
omorâse atât fratele, cât și cele două surori gemene, și că fugea 
de rigorile legii, înarmat și periculos. 

Agenţia fusese vândută. Nu-i duceau dorul. Ea nu mai credea 
că poate salva lumea, iar el nu mai simţea nevoia să o apere de 
ea însăși. 

Banii, câteva diamante roșii și câteva runde de negocieri îi 
convinseseră pe Dyson Manfred și Roger Gavenall să inventeze 
o altă sursă pentru insecta lor artificială atunci când își 
publicaseră lucrarea. Fără cooperarea firmei Dakota & Dakota, 
oricum n-aveau cum să afle adevărata ei provenienţă. 

In podul casei de pe plajă, ţineau cutiile și pungile de bani pe 
care le aduseseră din Pacific Hill Road. Candy și mama sa 
încercaseră să compenseze haosul din vieţile lor adunând 
milioane într-un dormitor de la etaj, așa cum bănuiseră Bobby și 
Julie înainte de a pune piciorul în El Encanto Heights. Numai o 
mică parte a comorii familiei Pollard se afla în podul lor, dar era 
mai mult decât suficient pentru doi oameni; o altă parte arsese, 
împreună cu toate celelalte, atunci când incendiaseră casa din 
Pacific Hill Road. 

Cu timpul, el ajunse să accepte că poți fi un om bun chiar 
dacă, uneori, ai gânduri întunecate și motivații egoiste. Ea îi 
spuse că ăsta era un semn de maturizare și că nu era așa de 
grav să ieși din Disneyland când ajungeai la o anumită vârstă. 

Ea spuse că și-ar dori un câine. 

El spuse, bine, dacă puteau cădea de acord asupra rasei. 

Ea spuse, tu o să-i cureţi căcăţeii. 

El spuse, tu îi cureţi căcățeii, eu mă ocup de mângâiat și de 
aruncatul bățului. 


VP - 383 


Ea spuse că greșise în noaptea aceea din Santa Barbara, 
când, în disperarea ei, afirmase că visele nu se adeveresc 
niciodată. Se adevereau tot timpul. Problema era că, uneori, erai 
atât de calat asupra unui anume vis, încât le pierdeai din vedere 
pe toate celelalte care-ţi ieșeau în cale: cum ar fi că îl cunoscuse 
pe el, zicea ea, și că era iubită. 

Într-o zi, Julie îi spuse că vor avea un copil. El o ţinu strâns în 
braţe mult timp, înainte de a-și găsi cuvintele cu care să-și 
exprime fericirea. Se îmbrăcară ca să iasă și să bea o șampanie 
la Ritz, apoi se răzgândiră, preferând să sărbătorească acasă, pe 
verandă, privind oceanul și ascultând vechi înregistrări cu 
Tommy Dorsey. 

Construiau castele de nisip. Castele uriașe. Ședeau pe 
veranda din spate și se uitau cum le distrugea construcţiile. 

Uneori, discutau despre valul de cuvinte pe care-l 
recepționase el, în mașină, de la Thomas, în clipa în care acesta 
murise. Se întrebau ce înseamnă cuvintele „există o lumină care 
vă iubește”, și îndrăzneau să viseze cel mai mare vis dintre 
toate: că oamenii nu mor niciodată cu adevărat. 

Își cumpărară un labrador negru. 

Îl botezară Sookie, pentru că era un nume haios. 

În unele nopţi, ei îi era frică. Uneori, și lui. 

Se aveau unul pe celălalt. Și aveau timp. 


VP - 384 


Si 


L 


F 


A 


TEZSV 


virtual-project.eu 


x 
9 


VP - 385