Dean Koontz — [Frankenstein] 02 Orasul noptii

FRANKENSTEIN 


ORASUL NOPTII 
5 


DEAN KOONTZ 


Seria FRANKENSTEIN 
Volumul 2 


ORAȘUL NOPŢII 


Original: City of Night (2005) 


Traducere din limba engleză: 
LIVIU RADU 


y 


virtual-project.eu 


2012 


Într-un soi de simplificare înfiorătoare, 
înlăturăm organul și avem pretenţia să existe 
funcţia. Facem oameni fără aptitudini și 
așteptăm din partea lor virtuţi și iniţiativă. 
Râdem de onoare și suntem șocați să 
descoperim trădători în mijlocul nostru. 
Castrăm și ne așteptăm ca cei castraţi să fie 
rodnici. 


C.S. Lewis, Abolirea omului 


CAPITOLUL 1 


Deucalion, care căpătase viaţă în timpul unei furtuni, fiind 
atins de un fulger bizar ce animase, în loc să incinereze, se 
născuse într-o noapte a violenței. 

Simfonia dementă a strigătelor sale pline de chin, răcnetul 
triumfător al creatorului său, zumzăitul, băzâitul și trosnetele 
mașinăriei misterioase răsunaseră reflectate de zidurile reci de 
piatră ale laboratorului din vechea moară de vânt. 

Gând se trezise în lume, Deucalion descoperise că era prins 
cu cătușe de o masă. Acesta fusese primul semn al faptului că 
fusese creat pentru a fi sclav. 

Spre deosebire de Dumnezeu, Victor Frankenstein nu văzuse 
niciun rost să-și înzestreze creaţia cu liber-arbitru. Ca toți adepții 
utopiilor, prefera supunerea în locul gândirii independente. 

În noaptea aceea, cu mai bine de două sute de ani în urmă, 
Frankenstein începuse o temă muzicală compusă din nebunie și 
violență, care caracterizase viaţa lui Deucalion în anii care 
urmaseră. Disperarea produsese furie. In furia sa, Deucalion 
ucisese cu sălbăticie. 

După multe decenii, învățase să se stăpânească. Durerea și 
singurătatea îl învăţaseră ce-i mila, apoi aflase ce-i 
compasiunea. Își găsise calea spre speranţă. 

Însă, în anumite nopţi, îl copleșea mânia, fără să existe o 
cauză imediată. Fără un motiv raţional, mânia se transforma 
într-un val de furie care ameninţa să-l copleșească fără să mai 
țină seama de prudenţă, de discreţie. 

În noaptea aceea, în New Orleans, Deucalion mergea pe aleea 
de la marginea French Quarter, într-o stare de spirit propice 
crimei. Nuanţele de cenușiu, de albastru și de negru erau 
animate doar de stacojiul gândurilor sale. 

Aerul era cald, umed și viu din cauza jazzului în surdină pe 
care zidurile celebrelor cluburi nu puteau să-l absoarbă în 
totalitate. 

În public, Deucalion rămânea în umbră și mergea pe străzi 
lăturalnice, pentru că mărimea lui formidabilă atrăgea atenţia. 
Ca și figura sa. 


Un bărbat plin de riduri ca o stafidă muiată în rom apăru din 
întunericul de lângă o ladă de gunoi: 

— Pace întru Isus, frate. 

Deși salutul nu-i sugera un tâlhar în căutare de pradă, 
Deucalion se întoarse către voce, sperând că străinul avea un 
cuțit sau un pistol. Cu toată furia sa, avea nevoie de o justificare 
pentru violenţă. 

Dar cerșetorul nu întinse nimic periculos către cel acostat, 
doar palma jegoasă și o răsuflare împuţită. 

— Un dolar îmi e de-ajuns. 

— Nu poţi să cumperi nimic cu un dolar, îi zise Deucalion. 

— Să te binecuvânteze Dumnezeu, dacă ești generos din fire, 
dar tot ce îţi cer e un dolar. 

Deucalion rezistă tentaţiei de a apuca mâna întinsă și de a o 
rupe de la încheietură, ca pe un vreasc uscat. 

În loc să facă asta, se întoarse și nu se mai uită în urma sa, 
chiar și atunci când cerșetorul îl înjură. 

În timp ce trecea pe lângă intrarea în bucătăria unui 
restaurant, ușa se deschise. Doi bărbaţi hispanici, cu pantaloni 
și tricouri albe ieșiră, unul întinzând spre celălalt un pachet 
deschis de ţigări. 

Deucalion era luminat de lampa de siguranţă de deasupra ușii 
și de o alta, aflată vizavi de prima, în cealaltă parte a aleii. 

Ambii bărbaţi înlemniră când îl văzură. Doar jumătate din 
figura sa părea normală - chiar frumoasă -, dar cealaltă 
jumătate era decorată cu un tatuaj complicat. 

Modelul fusese imaginat de un călugăr tibetan și tatuat 
meticulos, cu niște ace speciale. Și-i dădea lui Deucalion un 
aspect fioros, aproape demonic. 

Tatuajul era, de fapt, o mască menită să distragă atenţia de la 
structura distrusă aflată sub el, vătămare care fusese făcută de 
creatorul său într-un trecut îndepărtat. 

Prins în lumina neoanelor, Deucalion fusese văzut destul de 
bine de cei doi bărbaţi ca aceștia să observe, dacă nu și să 
înțeleagă, geometria ieșită din comun de sub tatuaj. Se uitară la 
el nu atât cu teamă, cât mai ales cu un respect solemn, ca și 
cum ar fi asistat la apariţia unui spirit. 

Deucalion schimbă lumina cu umbra, prima alee cu altă alee, 
în timp ce mânia lui se transforma în furie. 


Mâinile sale imense tremurau, contractându-se de parcă ar fi 
simţit nevoia să strângă de gât pe cineva. Le strânse în pumni și 
le vâri în buzunarele hainei. 

Cu toate că era o noapte de vară, cu aer extrem de umed, 
purta o haină lungă, neagră. Nici căldura, nici frigul mușcător nu 
aveau efect asupra sa. Nici durerea, nici teama. 

Când iuți pasul, haina cea largă se văluri, ca și cum ar fi fost o 
pelerină. Dacă ar fi avut și o glugă, Deucalion ar fi putut fi 
confundat cu însăși Moartea. 

Poate că instinctul ucigaș era ascuns chiar în străfundul 
structurii sale. Carnea sa era carnea a numeroși criminali, iar 
trupurile acestora fuseseră furate din cimitirul unei închisori, 
imediat după înmormântarea lor. 

Dintre cele două inimi ale sale, una provenea de la un 
incendiator nebun, care dădea foc la biserici. Cealaltă îi 
aparținuse unui individ care molesta copii. 

Chiar și la un om făcut de Dumnezeu, inima poate fi 
înșelătoare și rea. Uneori, inima se revoltă împotriva a tot ce 
cunoaște și crede mintea. 

Dacă mâinile unui preot pot face lucruri păcătoase, atunci la 
ce te poţi aștepta din partea mâinilor unui strangulator 
condamnat? Mâinile lui Deucalion proveneau de la un astfel de 
delincvent. 

Ochii săi cenușii proveneau de la trupul unui asasin executat, 
unul care ucidea folosind o secure. Uneori, prin ei trecea un 
impuls ușor luminos, ca și cum furtuna fără precedent care-l 
născuse își lăsase în urmă fulgerele. 

Creierul său umpluse cândva craniul unui răufăcător 
necunoscut. Moartea ștersese toate amintirile despre viaţa 
aceea, dar era posibil ca niște circuite cerebrale să fi rămas 
defecte... 

Furia crescândă îl purtă pe străzi mai sordide, dincolo de râu, 
în Algiers. Ulițele acelea întunecate erau pline de activități 
ilegale. 

O clădire părăginită găzduia un bordel deghizat fără multă 
precauţie în clinică de masaj și acupunctură; un atelier pentru 


tatuaje; un magazin de casete video pornografice; și un bar 
zgomotos cu specific cajun!. Răsuna muzică zydeco?. 

În mașinile parcate pe alea din spatele acestor așezări, peştii 
stăteau de vorbă în timp ce așteptau să strângă banii de la 
fetele pe care le trimiseseră la bordel. 

Doi șmecheri în cămăși hawaiiene și pantaloni albi de mătase, 
care alunecau pe patine cu rotile, vindeau cocaină amestecată 
cu praf de Viagra clientelei bordelului. Aveau o ofertă specială 
pentru Ecstasy și methedrină. 

Patru motociclete Harley stăteau aliniate în spatele 
magazinului cu produse porno. Se părea că motocicliștii cei duri 
se ocupau de securitatea bordelului sau a barului. Sau a 
traficanţilor de droguri. Sau poate a tuturor. 

Deucalion trecu printre ei, remarcat de unii și ignorat de alţii. 
Pentru el, o haină neagră și o umbră și mai neagră puteau să 
reprezinte o ascunzătoare la fel de bună ca o pelerină a 
invizibilităţii. 

Fulgerul misterios care-l adusese la viaţă îi furnizase și o 
înţelegere a structurii cuantice a universului - și, poate, și ceva 
în plus. După ce petrecuse două secole explorând și aplicând 
treptat această cunoaștere, putea să se miște prin lume, atunci 
când voia, cu o ușurință, cu o graţie și cu o iuțeală pe care 
ceilalţi o găseau uimitoare. 

O ceartă între un motociclist și o tânără subţirică, lângă ușa 
din spate a bordelului, îi atrase atenţia lui Deucalion așa cum 
sângele din apă atrage un rechin. 

Deși era îmbrăcată provocator, fata arăta proaspătă și 
vulnerabilă. Părea să aibă vreo șaisprezece ani. 

— Lasă-mă să plec, Wayne, se ruga ea. Vreau să plec. 

Wayne, motociclistul, o prinse cu ambele mâini și o propti de 
ușa verde. 

— Odată ce ai intrat în afacerea asta, nu mai există ieșire. 

— N-am decât cincisprezece ani. 

— Nu-ţi face griji. O să îmbătrânești repede. 

— N-am știut că o să fie așa, spuse ea printre lacrimi. 

— Și cum credeai că o să fie, curvă proastă ce ești? Ca 
Richard Gere și Frumușica? 


1 Cajun - grup etnic din sudul Louisianei, descendent al coloniștilor francezi din 
Acadia. (n.tr.). 
2 Zydeco - muzică specifică cajunilor. (n.tr.). 


— E urât și pute. 

— Joyce, drăguţo, toţi sunt urâţi și put. După cincizeci de 
clienţi, n-o să te mai supere nimic. 

Fata fu prima care îl văzu pe Deucalion, iar ochii ei holbaţi îl 
făcură pe Wayne să se întoarcă. 

— Dă-i drumul, îi ceru Deucalion. 

Motociclistul - masiv și cu o figură plină de cruzime - nu fu 
impresionat. 

— Să pleci iute de aici, Cercetașule Singuratic?, altfel o să 
rămâi fără boașe. 

Deucalion apucă brațul drept al adversarului său și i-l îndoi la 
spate atât de brusc și cu o asemenea violență, încât umărul i se 
rupse cu un trosnet puternic. Apoi îl aruncă pe individul solid 
departe de el. 

După o plonjare scurtă, Wayne ateriză cu faţa în jos, ţipătul lui 
fiind oprit de o gură de asfalt. 

O lovitură puternică în ceafa motociclistului i-ar fi rupt șira 
spinării. Amintindu-și de mulţimea cu torţe și furci, din alt veac, 
Deucalion se stăpâni. 

Se întoarse către șuieratul unui lanţ ce spinteca aerul. 

Alt pasionat de motociclism, o făptură grotescă plină de inele 
- în sprâncene, în nas, în limbă - și cu o barbă roșie zburlită, se 
aruncă plin de curaj în încăierare. 

In loc să se ferească de biciuirea lanţului, Deucalion păși către 
atacator. Lanţul se înfășură în jurul braţului său stâng. Deucalion 
îl prinse și-l dezechilibră pe Barbă-Roșie. 

Motociclistul avea părul prins într-o coadă de cal. O folosi ca 
mâner. 

Deucalion îl ridică pe individ, îl lovi cu pumnul și îl aruncă cât 
Colo. 

Aflat acum în posesia lanțului, se întoarse spre al treilea 
bandit și-l lovi peste genunchi. 

Omul lovit ţipă și căzu. Deucalion îl ajută să se ridice, ţinându- 
| de gât și de zona dintre picioare, apoi îl aruncă în cel de-al 
patrulea atacator. 

li făcu să se izbească puternic cu ţestele de un zid în ritmul 
muzicii care se auzea din bar, provocând multă mizerie și, 
poate, și ceva remușcări. 


3 Lone Ranger, justițiar din filme și teatru radiofonic, care acționează în Vestul 
sălbatic, împreună cu indianul Tonto. (n.tr.). 


8 


Clienţii, care colindau între magazin, bordel și bar, umpluseră 
deja aleea. Traficanţii cu patine fugiseră cu marfă cu tot. 

Într-o succesiune rapidă, automobilele peștilor porniră 
motoarele. Niciunul nu se îndreptă spre Deucalion. leșiră de pe 
alee, în marșarier. 

Un Cadillac elegant și imens se izbi de un Mercedes galben. 

Niciunul dintre șoferi nu se opri ca să-i ofere celuilalt numele 
agentului său de asigurări. 

Într-o clipă, Deucalion și fata -Joyce - rămaseră singuri cu 
motocicliștii șontorogi, deși mai erau priviţi și de alţi ochi din 
pragul ușilor și de la ferestre. 

În bar, formaţia de zydeco cânta fără încetare. Aerul dens, 
umed părea să pâlpâie, plin de muzică. 

Deucalion conduse fata până la colţ, acolo unde aleea se 
intersecta cu strada. Nu spuse nimic, dar Joyce nu avu nevoie de 
nicio încurajare ca să rămână alături de el. 

Deși mergea pe lângă el, se vedea că fata era speriată. Și 
avea toate motivele. 

Ceea ce se întâmplase pe alee nu-i risipise furia lui Deucalion. 
Când se controla pe deplin, mintea sa era ca un conac vechi de 
secole, plin cu experienţe bogate, gânduri elegante și meditații 
filosofice. Dar acum era ca un mausoleu cu multe încăperi, 
negru de sânge și îngheţat, mânat de nevoia de a ucide. 

În timp ce treceau pe lângă un felinar, mergând prin umbrele 
fâlfâitoare aruncate de moliile de deasupra lor, fata se uită la el. 
Deucalion fu conștient de faptul că fata se cutremură. 

Părea dezorientată, dar și extrem de speriată, ca și cum s-ar fi 
trezit dintr-un vis urât și nu putea distinge încă între realitate și 
rămășițele coșmarului. 

În bezna dintre felinarele de pe stradă, atunci când Deucalion 
puse o mână pe umărul ei, pe când schimbau umbre cu alte 
umbre și muzica zydeco ce se auzea tot mai slab devenea un 
jazz mai zgomotos, dezorientarea ei crescu, ca și teama sa. 

— Ce... ce s-a întâmplat? Aici suntem în Quarter. 

— La ora asta, o avertiză el în timp ce o conducea prin 
Jackson Square, pe lângă statuia generalului, Quarter nu-i mai 
sigur pentru tine decât era aleea aia. Ai unde să te duci? 

Ghemuindu-se, de parcă aerul umed ar fi fost cuprins de-un 
ger arctic, fata răspunse: 

— Acasă. 


— Aici, în oraș? 

— Nu. Tocmai în Baton Rouge, mărturisi ea, gata să 
izbucnească în lacrimi. Acum acasă nu mi se mai pare plictisitor. 

Invidia condimentă furia feroce a lui Deucalion, pentru că el 
nu avusese niciodată o casă. Avusese locuri în care stătuse, dar 
niciunul dintre ele nu fusese cu adevărat „acasă”. 

O dorinţă criminală sălbatică de a lovi fata zgudui barele cuștii 
din mintea sa, în care se străduia să ţină închise impulsurile sale 
bestiale - s-o lovească pentru că ea putea să se ducă acasă și el 
n-avea să facă același lucru niciodată. 

— Ai un telefon? o întrebă el. 

Fata dădu din cap și desprinse un telefon celular de la 
cureaua ei împletită. 

— Să le spui mamei și tatălui tău că o să-i aștepți în catedrala 
de acolo, zise Deucalion. 

O conduse până în biserică, se opri în stradă, o încurajă să 
meargă mai departe și se asigură că o să dispară înainte ca ea 
să se întoarcă pentru a se uita la el. 


10 


CAPITOLUL 2 


Victor Helios, fost Frankenstein, își începu acea dimineaţă 
frumoasă de vară în conacul său din Garden District, făcând 
dragoste cu noua sa soție, Erika. 

Prima sa nevastă, Elizabeth, fusese asasinată cu două sute de 
ani în urmă, în munţii Austriei, în ziua nunţii lor. Victor Helios nu 
se mai gândea la ea decât rareori. g 

Întotdeauna privise spre viitor. Trecutul îl plictisea. În plus, o 
mare parte din el nu merita să fie de fapt contemplat. 

Punând-o la socoteală și pe Elizabeth, Victor se bucurase de - 
sau, în unele cazuri doar tolerase - șase soţii. De la numărul doi 
la numărul șase se numiseră Erika. 

Toate nevestele Erika fuseră identice ca înfățișare, pentru că 
fuseseră produse în laboratorul său din New Orleans și 
crescuseră în containerele sale de donare. Asta îl scutea de 
cheltuielile cu o nouă garderobă de fiecare dată când una dintre 
ele trebuia lichidată. 

Deși era extrem de bogat, Victor detesta să irosească bani. 
Mama sa, altfel o femeie nefolositoare, îl învățase despre 
necesitatea de a economisi. 

La moartea mamei sale, nu-și permisese să cheltuiască 
pentru serviciul funerar, nici măcar pentru un sicriu din scânduri 
de pin. Nu se îndoia că ea ar fi fost de acord cu groapa simplă 
din pământ, săpată până la adâncimea de un metru și douăzeci 
de centimetri, nu până la un metru optzeci, pentru ca onorariul 
datorat groparilor să fie mai mic. 

Deși Erikile arătau identic, cele de la numărul unu la numărul 
patru avuseseră diferite defecte. Victor se străduise să le 
corecteze și să le îmbunătăţească. 

Chiar în seara precedentă o ucisese pe Erika Patru. Trimisese 
rămășițele la o groapă de gunoi administrată de una dintre 
companiile sale, unde fuseseră îngropate, sub o mare de 
gunoaie, primele trei Eriki și alte eșecuri ale sale. 

Pasiunea ei pentru cărți avusese ca rezultat prea multă 
introspectie și încurajase apariţia unui spirit independent pe 


11 


care Victor refuzase să-l tolereze. În plus, femeia își sorbea 
zgomotos supa! 

Cu puţin timp în urmă, solicitase scoaterea unei noi Erika din 
laboratorul său, în al cărei creier (care absorbea totul, ca un 
burete) fuseseră descărcate învățături digitalizate cât să ajungă 
pentru mai multe universități. 

Optimist ca întotdeauna, Victor credea că Erika Cinci se va 
dovedi a fi o creatură perfectă, demnă să-l slujească mult timp. 
Va fi frumoasă, rafinată, erudită și supusă. 

Un lucru era cert: era mai lascivă decât celelalte femei Erika. 
Cu cât o rănea mai mult, cu atât aceasta îi răspundea mai 
supusă și mai dornică să-i placă creatorului ei. 

Din cauză că făcea parte din Noua Rasă, Erika putea să-și 
anuleze durerea după bunul plac, dar el nu-i permitea să facă 
asta în dormitor. Victor trăia pentru putere. Sexul era 
satisfăcător, pentru el, doar în măsura în care putea să-și 
chinuie și sa-și supună partenerul. 

Erika încasa loviturile sale cu o supunere erotică magnifică. 
Numeroasele ei vânătăi și zgârieturi reprezentau, pentru Victor, 
dovezi ale virilităţii sale. Era un armasar. 

Ca toate creațiile lui, femeia avea fiziologia unui semizeu. 

Rănile ei aveau să se vindece, iar perfecțiunea ei fizică avea 
să se refacă într-o oră, două. 

Epuizat, Victor o lăsă pe pat, suspinând. Erika plângea nu 
numai din cauza durerii, ci și de rușine. 

Soţia lui era singurul membru al Noii Rase proiectat să aibă 
capacitatea de a-i fi rușine. Umilinţa ei îl completa pe el. 

Făcu un duș cu apă fierbinte și cu săpun cu parfum de 
verbină, produs la Paris. Fiind econom în privința înmormântării 
mamei și soțiilor moarte, își putea permite câte un lux... 


12 


CAPITOLUL 3 


Deoarece abia închisese - cu obișnuitele fugăreli, sărituri și 
împușcături - cazul unui criminal în serie care se dovedise a fi 
un detectiv din propria sa divizie de poliţie, Carson O'Connor se 
dusese să se culce abia pe la șapte dimineața. 

Patru ore în care era moartă pentru toată lumea și un duș 
rapid: ăsta era timpul liber maxim la care se putea aștepta 
pentru o vreme. Din fericire, fusese prea obosită ca să viseze. 

Ca detectiv, era obișnuită să lucreze peste program atunci 
când o investigaţie se apropia de punctul culminant, dar cazul 
pe care îl primise pentru moment nu era unul tipic de 
omucidere. Era - poate - sfârșitul lumii. 

Nu se gândise la sfârșitul lumii înainte de treaba asta. Deci nu 
știa la ce să se aștepte. 

Michael Maddison, partenerul ei, o aștepta pe trotuar atunci 
când, la amiază, își parcă sedanul chiar lângă rigola din faţa 
blocului în care locuia acesta. 

Michael avea un apartament banal într-o clădire obișnuită 
dintr-un cvartal ce nu se remarca prin nimic, chiar lângă 
Bulevardul Veteranilor. Zicea că locul e „foarte zen” și pretindea 
că are nevoie de un loc de odihnă minimalist după o zi petrecută 
în carnavalul perpetuu din New Orleans. 

Se îmbrăcase pentru Apocalipsă așa cum o făcea în fiecare zi: 
cămașă hawaiiană, pantaloni de doc, haină sport. 

Numai în privința încălțămintei făcuse o concesie zilei 
Judecăţii de Apoi. În loc de obișnuiţii pantofi negri sport, marca 
Rockport, purta unii albi. Erau atât de albi, încât păreau că 
radiază. 

Ochii săi somnoroși îl făceau mai chipeș decât de obicei. 
Carson se strădui să treacă peste remarca asta. 

Erau parteneri, nu iubiţi. Dacă ar fi încercat ambele ipostaze, 
ar fi murit mai devreme sau mai târziu. În munca de poliţie, nu 
amesteci șuturile în fund cu apucatul de buci. 

După ce urcase în mașină și închisese portiera, Michael zise: 

— Ai văzut vreun monstru în ultimul timp? 


13 


— În oglinda din baie, îi răspunse ea, demarând în viteză de 
lângă trotuar. 

— Arăţi minunat. Sincer. Nu arăţi nici pe jumătate atât de rău 
pe cât mă simt eu. 

— Ştii cât timp a trecut de când mi-am coafat părul? 

— Ai avut vreodată timp să te duci la coafor? Credeam că-l 
tapezi și-l arzi din când în când... 

— Frumoși pantofi. 

— Pe cutie scria că-s făcuți în China... sau în Thailanda... Totul 
e făcut altundeva, în zilele astea... 

— Nu chiar totul. Unde crezi că a fost făcut Harker? 

Detectivul Jonathan Harker, cel care se dovedise a fi 
criminalul în serie pe care ziarele îl porecliseră „Chirurgul”, se 
dovedise totodată a nu fi uman. O armă de calibrul 12 sau o 
cădere de la etajul patru nu-i veniseră de hac. 

— Nu mi-l închipui pe Helios fabricându-și Noua Rasă în 
salonul conacului său din Garden District, zise Michael. Poate că 
Biovision e o faţadă pentru treaba asta. 

Biovision, o firmă de biotehnologie de ultimă oră, înfiinţată de 
Helios când venise în New Orleans, cu mai bine de douăzeci de 
ani în urmă, era deținătoarea multor patente care-l făceau tot 
mai bogat cu fiecare an care trecea. 

— Are o mulţime de angajaţi, preciză Carson, și o grămadă de 
colaboratori externi, care vin acolo în fiecare zi - nu poţi să 
conduci un laborator secret în care sunt creaţi oameni în 
mijlocul unei asemenea vânzoleli. 

— Mda. Oricum, fiind un cocoșat cu ochii bulbucaţi și cu o 
pelerină cu glugă, Igor ar fi fost remarcat când s-ar fi dus să-și ia 
o cafea de la automat. Nu mai merge atât de iute! 

Carson acceleră și-i răspunse: 

— Deci are o altă întreprindere undeva, în oraș, probabil 
deţinută de o firmă fantomă cu sediul în Insulele Cayman sau în 
altă parte... 

— Urăsc soiul ăsta de activități ale poliţiei. 

Se referea la genul de activităţi care implicau cercetarea a mii 
de firme din New Orleans, pentru a face o listă a acelora cu 
proprietari din alte ţări (sau care erau suspectaţi din alte 
motive). 

Cu toate că nici lui Carson nu-i plăcea activitatea de birou mai 
mult decât lui Michael, ea avea totuși răbdarea necesară. 


14 


Bănuia însă că nu dispunea de timpul necesar pentru o 
cercetare minuțioasă. 

— Unde mergem? întrebă Michael, în timp ce orașul zbura pe 
lângă ei. Dacă mergem la sediu ca să stăm toată ziua în faţa 
calculatoarelor, atunci lasă-mă chiar aici. 

— Da? Și ce-o să faci? 

— Nu știu. O să găsesc pe cineva pe care să-l împușc. 

— În curând o să avem o grămadă de oameni de împușcat. 
Oameni făcuţi de Victor. Rasa Nouă. 

— E deprimant să faci parte din Rasa Veche. E ca și cum ai fi 
prăjitorul de pâine, modelul de anul trecut, de dinainte de a-i fi 
fost adăugat microcipul care-l face să cânte melodiile lui Randy 
Newman”. 

— Cine ar vrea un prăjitor de pâine care să cânte melodiile lui 
Randy Newman? 

— Cine n-ar vrea? 

Carson ar fi trecut pe roșu dacă în intersecţie n-ar fi fost chiar 
atunci un camion frigorific cu optsprezece roţi. judecând după 
avertismentul pictat pe una dintre laturile camionului, acesta 
era plin cu turtiţe din carne tocată pentru restaurantele 
McDonald's. Poliţista n-avusese chef să fie făcută hamburgeri. 

Erau în centru. Străzile gemeau de lume. 

Privind furnicarul de pietoni, Michael se întrebă: 

— Câţi oameni din orașul ăsta nu sunt cu adevărat oameni? 
Câţi sunt... creaţiile lui Victor? 

— O mie, răspunse Carson, zece mii, cincizeci de mii sau 
poate doar o sută. 

— Mai mult de o sută. 

— Mada... 

— Până la urmă, Helios o să-și de seama că suntem pe urmele 
lui. 

— Știe deja, presupuse Carson. 

— Şi știi în ce ne transformă asta? 

— În niște ţinte care trebuie eliminate, îi răspunse ea. 

— Exact. lar tipul pare a fi un individ căruia îi place să elimine 
ceea ce îl sâcâie. 

— Am impresia că mai avem de trăit vreo douăzeci și patru de 
ore, încheie Carson. 


+ Randall Newman, născut în 1943, este compozitor și interpret american, autor de 
muzică de film. (n.tr.). 


15 


CAPITOLUL 4 


Fecioara Maria, sculptată în marmură și tocită de decenii de 
vânt și ploaie, stătea într-o nișă, privind de sus treptele din fața 
Porţilor Milei. 

Spitalul fusese închis de multă vreme. Ferestrele erau zidite. 
Pe poarta din gardul de fier forjat fusese agăţată o tăbliță care îi 
anunţa pe trecători că acea clădire era o proprietate privată, iar 
accesul publicului era interzis. 

Victor trecu cu mașina de spital și pătrunse în parcarea unei 
clădiri cu cinci etaje care găzduia contabilitatea și personalul 
administrativ al companiei Biovision, pe care o înființase chiar 
el. Strecură Mercedesul în locul de parcare rezervat pentru el. 

__ Numai el avea cheie pentru ușa de oțel vopsit, din apropiere. 
In spatele ei se afla o încăpere goală, de câţiva metri pătraţi, cu 
podeaua și pereții din ciment. 

In faţa ușii de la intrare se găsea o altă ușă, controlată de o 
tastatură montată în perete. Victor tastă un cod, descuind 
broasca electronică. 

Dincolo de prag, un coridor lung de vreo cincizeci de metri 
pătrundea sub temelia spitalului, legând clădirile adiacente. Era 
lat de doi metri și înalt de aproape trei, cu pereţi din piatră și 
lemn. Podeaua era din ciment. 

Culoarul fusese excavat și construit de membrii Noii Rase, 
fără a face planurile publice, fără aprobarea departamentului 
pentru construcții și fără plăţi sindicale. Victor putea să vină și 
să plece din spital în mare secret. 

Ajuns la capătul coridorului, tastă codul său la o altă 
încuietoare și deschise ușa unei încăperi cu fișiere din nivelul cel 
mai de jos al spitalului. Șiruri de fișete metalice conţineau copii 
pe hard-diskuri cu înregistrări pe calculator ale multiplelor sale 
proiecte. 

De obicei, lui Victor îi plăceau ușile ascunse, coridoarele 
secrete și clandestinitatea care făcea parte în mod obligatoriu 
din orice plan pentru distrugerea civilizaţiei și pentru stăpânirea 
lumii. Nu pierduse în totalitate legătura cu copilul existent în 
sufletul său. 


16 


Însă, de data asta, îl plictisea faptul că putea să ajungă în 
laboratorul său numai pe ruta aceasta ocolitoare. Il aștepta o zi 
plină și cel puţin o criză necesita atenția sa imediată. 

Din camera fișierelor, pătrunse în subsolul spitalului, unde era 
liniște și plin de umbre, în ciuda luminilor de pe coridor. Aici 
efectuase cândva cele mai revoluţionare experimente ale sale. 

Fusese fascinat de posibilitatea de a folosi celulele 
canceroase - care se reproduc pe scară largă - pentru a facilita 
dezvoltarea rapidă a clonelor într-un pântec artificial. Sperase să 
crească forțat un embrion, încât acesta să ajungă la maturitate 
în doar câteva săptămâni, în loc de câţiva ani. 

Așa cum se întâmplă uneori când cineva lucrează la limitele 
extreme ale științei cunoscute, lucrurile o luaseră razna. Ceea 
ce obținuse nu fusese un Om Nou, ci o tumoare ambulantă, 
extrem de agresivă și care se modifica iute, fiind a naibii de 
inteligentă. 

Pentru că-i dăruise viaţă creaturii, se așteptase la puţină 
recunoștință din partea ei. Dar nu primise niciun pic. 

Patruzeci dintre oamenii lui Victor pieriseră aici, încercând să 
stăpânească această răutate puternică. lar oamenii săi nu erau 
ușor de ucis. Și tocmai atunci când totul părea a fi pierdut, 
atrocitatea fusese supusă și apoi distrusă. 

Duhoarea ei fusese teribilă. După atâţia ani, Victor avea 
impresia că-i simţea încă dezgustătorul miros. 

O porţiune de șapte metri din zidul coridorului fusese 
dărâmată în timpul încăierării. Dincolo de gaura aceea 
neregulată se afla camera de incubare, întunecată și plină de 
diverse resturi. 

Dincolo de ascensor, jumătate din lăţimea coridorului 
conţinea grămezi de rămășițe sortate și aranjate: ciment spart, 
fier beton îndoit, rame de oțel înnodate de parcă ar fi fost din 
sfoară. 

Victor făcuse ordine, dar nu înlăturase rămășițele, lăsându-le 
acolo ca să-i amintească de cele întâmplate - până și un geniu 
de calibrul său poate uneori să fie prea deștept ca să-i fie bine. 
Fusese prea aproape de moarte în noaptea aceea. 

Acum luă ascensorul și urcă până la parter, unde mutase 
laboratorul principal după ce tumoarea nerecunoscătoare fusese 
distrusă. 


17 


Holurile erau tăcute. Optzeci de persoane din Rasa Nouă 
lucrau în acest laborator, și toate erau ocupate cu treburile ce le 
fuseseră repartizate. Nu pierdeau vremea pălăvrăgind în jurul 
răcitorului de apă. 

Imensul său laborator fusese echipat cu mașinării fantastice, 
care ar fi putut să înșele nu numai un om de rând, ci și pe 
oricare membru al unei facultăţi din orice domeniu de știință de 
la Harvard sau MIT. Stilul era Art Deco operaţional, ambianța, 
hitleristă. 

Victor îl admira pe Hitler. Fuhrerul recunoștea talentul atunci 
când se afla în preajma sa. 

In anii 1930 și 1940, Victor lucrase cu Mengele și alte 
persoane din echipa științifică privilegiată a lui Hitler. Făcuse 
progrese considerabile în munca sa, înainte de regretabila 
victorie a aliaţilor. 

Ca om, Hitler fusese încântător și un povestitor uluitor. Igiena 
sa era exemplară; părea întotdeauna impecabil spălat și 
mirosea a săpun. 

Hitler, vegetarian și mare iubitor de animale, avea o latură 
blajină. Nu tolera capcanele pentru șoareci. Insista ca 
rozătoarele să fie capturate în mod uman și să fie eliberate în 
pădure. 

Problema cu Fuhrerul era că acesta își avea rădăcinile în artă 
și politică. Viitorul nu aparţinea nici artiștilor, nici politicienilor. 

Lumea cea nouă nu avea să fie construită având la bază 
nazism-comunism-socialismul. Nici capitalismul. 

Civilizaţia nu avea să fie refăcută sau susţinută de creștinism 
sau islam. Nici de scientologi sau de adepţii cu ochi strălucitori 
ai noilor religii savuros de paranoice și de solipsistice?, a căror 
apariţie fusese încurajată de Codul lui Da VincfF. 

Ziua de mâine aparţinea științei. Preoţii științei nu vor fi doar 
clerici îmbrăcaţi în robe ce vor practica niște ritualuri; vor fi zei, 
cu puteri divine. Victor însuși era Mesia lor. 

In timp ce traversa imensul laborator, mașinile cu aspect 
ciudat scoteau zumzete oscilante și zvâcnete încete. Ticăiau și 
șuierau. 


> Solipsism - concepţie conform căreia numai propria persoană există, restul lumii 
fiind imaginat de aceasta. (n.tr.). 

ê Codul lui Da Vinci - roman de Dan Brown, care conţine, sub forma unor aventuri 
palpitante, idei împotriva creștinismului. (n.tr.). 


18 


Victor se simțea acasă în locul acela. 

Senzorii îi detectară apropierea de biroul său și ecranul 
calculatorului său se lumină. Pe monitor apăru figura 
Annunciatei, secretara de la Porţile Milei. 

— Bună dimineaţa, domnule Helios! 

Annunciata era frumoasă, dar nu era reală. Era o 
personalitate digitală tridimensională cu o voce artificială, dar 
minunat de răgușită, pe care Victor o proiectase pentru a 
umaniza ambianța locului său de muncă, altfel sobru. 

— Bună dimineaţa, Annunciata! 

— Corpul detectivului Jonathan Harker a fost dus de oamenii 
dumneavoastră la morgă. Vă așteaptă în sala de disecţii. 

Pe biroul lui Victor se afla un termos cu cafea fierbinte și o 
farfurie cu prăjituri cu nuci pecan și ciocolată. Victor luă o 
prăjitură. 

— Continuă. 

— Randal Șase a dispărut. 

Victor se încruntă. 

— Explică-mi despre ce-i vorba. 

— Controlul de la miezul nopţii i-a găsit camera goală. 

Randal Șase era unul dintre numeroasele experimente care 
locuia în spital. Ca și cei cinci predecesori ai săi, el fusese creat 
ca autist cu tendinţe obsesiv-compulsive. 

Intenţia lui Victor fusese, atunci când proiectase această 
făptură profund tulburată, de a descoperi dacă o asemenea 
dizabilitate constructivă putea avea totuși și un scop practic. 
Dacă reușeai să controlezi un autist prin folosirea unei tulburări 
obsesiv-compulsive proiectate cu grijă, reușeai să-l faci să se 
concentreze asupra unei serii reduse de functii, repartizate de 
obicei, în fabricile contemporane, mașinilor. Un asemenea 
muncitor ar fi putut să efectueze o sarcină repetitivă ore în șir, 
săptămâni în șir, fără eroare, fără să se plictisească. 

Înzestrat chirurgical cu un tub pentru hrănire și cu un cateter 
pentru eliminarea nevoii de a merge la baie, un asemenea 
individ s-ar fi dovedit o alternativă economică a unor roboți 
industriali aflaţi în mod curent pe liniile de asamblare. Hrana sa 
putea consta în terci nutritiv de cereale, la preț de un dolar pe 
zi. Individul nu ar fi primit salariu, nu ar fi beneficiat de 
concediu, nici de asigurare medicală. Nu avea să fie afectat de 
variațiile de curent. 


19 


Când se uza, avea să fie lichidat. Un nou lucrător avea să fie 
instalat pe linia de asamblare. 

Victor rămăsese convins că asemenea mașini din carne aveau 
să se dovedească mai târziu superioare echipamentului folosit în 
mod curent în fabrici. Roboții de pe liniile de asamblare sunt 
complecși, iar producţia lor e costisitoare. Carnea e ieftină. 

Randal Șase suferea de o formă gravă de agorafobie și nu 
putea să-și părăsească de bunăvoie locuința. Era îngrozit să 
treacă peste prag. 

Când Victor avea nevoie de Randal pentru un experiment, 
asistenții îl aduceau în laborator pe o targă pe rotile. 

— Nu-i posibil să fi plecat de capul lui, zise Victor. Și n-ar fi 
putut să iasă din clădire fără să declanșeze alarma. E pe aici, pe 
undeva.  Ordonă personalului de securitate să revadă 
înregistrările video de ieri din camera lui și de pe holurile 
principale. 

— Da, domnule Helios, spuse Annunciata. 

Dacă ţineai seama de nivelul înalt de relaţionare verbală 
avută cu Victor, Annunciata ar fi putut să pară unui privitor din 
afară drept manifestarea unei inteligențe artificiale mecanice. 
Deși acționa prin intermediul unui calculator, funcţiile ei 
cognitive apăreau, de fapt, într-un creier organic tip Noua Rasă, 
care era menţinut într-un rezervor închis ermetic, plin cu soluţie 
nutritivă, aflat în încăperea serverelor, unde fusese conectat la 
sistemele de prelucrare a datelor. 

Victor prevedea o zi în care lumea avea să fie locuită numai 
de cei din Noua Rasă, care ar fi trăit în mii de internate, fiecare 
dintre acestea fiind supravegheat și deservit de creiere fără 
trup, ca și Annunciata. 

— Între timp, spuse Victor, o să examinez cadavrul lui Harker. 
Localizează-l pe Ripley și spune-i că o să am nevoie de ajutorul 
lui în sala de disecție. 

— Da, domnule Helios. Helios. 

Victor, care era pe cale să muște din nou din prăjitură, ezită. 

— Annunciata, de ce ai făcut asta? 

— Ce-am făcut, domnule? 

— Mi-ai repetat numele fără să fie nevoie. 

Pe monitor, fruntea ei netedă se încruntă de uimire: 

— Am făcut așa ceva, domnule? 

— Da, ai făcut. 


20 


— N-am fost conștientă că am făcut un asemenea lucru, 
domnule Helios. Helios. 

— Ai făcut-o din nou. 

— Domnule, sunteţi sigur? 

— Annunciata, asta-i o întrebare impertinentă. 

Secretara părea suficient de rușinată. 

— Îmi pare rău, domnule. 

— Analizează-ţi sistemele, îi ordonă Victor. Poate există un 
dezechilibru în aprovizionarea cu nutrienți. 


21 


CAPITOLUL 5 


Jack Rogers, medicul legist, avea un birou în care o avalanșă 
de cărți, dosare și suvenire macabre puteau îngropa în orice 
moment un vizitator neatent. 

Însă holul recepţiei era mai apropiat de felul în care trebuia să 
arate o morgă, conform standardelor generale. Decor 
minimalist. Suprafeţe sterile. Aparatul de aer condiţionat fusese 
reglat pe FRIG. 

Secretara lui Jack, Winona Harmony, își conducea domeniul cu 
o eficienţă detașată. Când intrară Carson și Michael, biroul 
Winonei era gol - fără fotografii, fără suvenire - cu excepţia unui 
dosar cu notițele lui Jack, după care Winona dactilografia 
rapoartele de autopsie. 

Winona - o femeie de culoare, dolofană, cu suflet bun, de 
vreo cincizeci și cinci de ani, părea să nu-și găsească locul în 
spaţiul acela steril. 

Carson bănuia că în sertarele biroului Winonei puteau găsi 
fotografii de familie, păpuși Beanie Babies, săculeţe legate cu 
panglici, pernute cu mesaje pozitive, complicat croșetate, 
precum și alte obiecte care îi făceau plăcere, dar care nu s-ar fi 
potrivit deloc cu atmosfera unui hol de recepţie la morgă. 

— la te uită! exclamă Winona, când cei doi intrară pe ușă. Nu- 
i mândria Omuciderilor? 

— Sunt și eu de faţă, zise Michael. 

— Oh, tu ești ca/m, îi spuse Winona. 

— Sunt doar realist. Ea e detectiv. Eu sunt cel care 
detensionează atmosfera. 

— Carson, fato, cum de-i permiţi să fie atât de calm toată 
ziua? întrebă Winona. 

— Din când în când îl mai pocnesc cu pistolul. 

— Probabil că nu folosește la nimic, își dădu cu părerea 
Winona. 

— Măcar mă ajută să mă menţin în formă, recunoscu Carson. 

— Am venit pentru un cadavru, spuse Michael. 

— Avem o grămadă, îl informă Winona. Unele au nume, altele 
n-au. 


22 


— Jonathan Harker. 

— Unul dintre ai noștri, remarcă Winona. 

— Da și nu, îi explică Michael. Avea o insignă, ca și noi, și 
două urechi, dar în afară de asta nu prea aveam multe în 
comun. 

— Cine s-ar fi gândit că un criminal psihopat precum Chirurgul 
se va dovedi a fi poliţist? se minună Winona. Unde o să ajungă 
lumea asta? 

— Când o să facă Jack autopsia preliminară? întrebă Carson. 

— A făcut-o, spuse Winona, bătând cu palma în dosarul cu 
note scrise de mână, de lângă calculatorul ei. Tocmai o 
dactilografiam. 

Acest lucru o șocă pe Carson. Jack Rogers știa, la fel cum știa 
și ea și Michael, că se întâmpla ceva extraordinar în New 
Orleans și că unii dintre cetățenii orașului erau altceva, ceva 
mai mult decât oameni. 

Făcuse autopsia unui individ care avea două inimi, un craniu 
tare ca o armură, doi ficaţi și multe alte „îmbunătăţiri”. 

Carson și Michael îi ceruseră să reţină raportul până când 
aveau să înţeleagă mai bine situaţia cu care se confruntau - iar 
în câteva ore, cadavrul și toate documentele autopsiei 
dispăruseră, spre dezamăgirea lui Jack. 

Acum trebuise să ia măsuri speciale de securitate în ceea ce 
privește cadavrul lui Jonathan Harker, care era un alt individ din 
Rasa Nouă a lui Victor. Carson nu înțelegea de ce doctorul îi 
dezvăluise Winonei natura neumană a lui Harker. 

Și mai de neînțeles era calmul Winonei, zâmbetul ei liniștit. 
Femeia părea să nu fie conștientă că dactilografia un raport 
despre autopsia unui monstru. 

La fel de uimit ca și Carson, Michael întrebă: 

— Abia ai început să-l dactilografiezi? 

— Nu, îi răspunse Winona, sunt aproape gata. 

— Și? 

— Și ce? 

Carson și Michael schimbară o privire. Apoi detectiva: 

— Trebuie să-l vedem pe Jack. 

— E în sala de autopsii numărul doi, preciză Winona. Gata să 
deschidă un pensionar a cărui soţie pare să-i fi dat să mănânce 
niște supă stricată de raci. 

— Probabil că femeia e dată peste cap, zise Carson. 


23 


Winona clătină din cap. 
— E arestată. Când i-au spus, la spital, că soțul ei a murit, nu 
s-a mai putut opri din râs. 


24 


CAPITOLUL 6 


Deucalion avea rareori nevoie de somn. Însă, pentru că 
petrecuse anumite perioade din lunga sa viaţă în mănăstiri și în 
meditaţie, cunoștea importanţa repaosului, cu toate că starea sa 
naturală părea a fi învârtirea neobosită în cerc, precum cea a 
unui rechin. 

Fusese în mișcare continuă de când o salvase pe fata din 
aleea din Algiers. Furia îi trecuse, dar neastâmpărul nu. 

În vidul lăsat de dispariţia furiei se născuse o nouă formă de 
prudenţă. Aceasta nu era, de felul ei, temătoare, ci mai degrabă 
o neliniște apărută din sentimentul că ignorase ceva de mare 
importanţă. 

intuiţia îi șoptea de zor, dar pentru moment glasul ei era un 
susur fără cuvinte, care îl alarmase, dar nu-l lămurise în niciun 
fel. 

În zori se întorsese la teatrul Luxe. Cinematograful îi fusese 
lăsat recent moștenire de către un vechi prieten de pe vremea 
anilor în care făcuse parte din galeria monștrilor dintr-un bâlci. 

Această moștenire, dar și descoperirea că Victor, cel care îl 
crease, nu murise cu două sute de ani în urmă, ci era în viaţă, îl 
aduseseră din Tibet în Louisiana. 

Simţise deseori că destinul acţionase în viaţa sa. lar 
evenimentele din New Orleans păreau a fi o dovadă 
convingătoare. 

Luxe, un palat stil Art Deco, ridicat prin anii 1920, ajuns acum 
un cinematograf în care se difuzau filme vechi, era în declin. Își 
deschidea ușile doar trei nopţi pe săptămână. _ 

Apartamentul său din cinematograf era umil. Insă orice 
încăpere mai mare decât chilia unui călugăr reprezenta ceva 
extravagant pentru el, în ciuda dimensiunilor sale. 

În timp ce colinda coridoarele pustii ale clădirii vechi, sala de 
spectacol, mezaninul, balconul, holul, gândurile nu numai că 
goneau, dar și ricoșau ca bilele dintr-un joc mecanic. 

În neastâmpărul său, se străduia să-și imagineze o cale prin 
care să ajungă la Victor Helios, zis și Frankenstein. Și să-l 
distrugă. 


25 


Deucalion, ca și membrii Rasei Noi pe care Victor îi crease în 
acest oraș, fusese creat astfel încât avea în el însuși interdicția 
deicidului. Nu-și putea ucide creatorul. 

Cu două secole în urmă, ridicase mâna asupra lui Victor - și 
fusese aproape de pieire când descoperise că nu era în stare să 
lovească. Jumătate din faţa sa, cea ascunsă de un tatuaj, fusese 
distrusă de stăpânul său. 

Celelalte răni ale lui Deucalion se vindecau întotdeauna în 
câteva minute, probabil nu din cauză că Victor ar fi fost în stare 
pe atunci să proiecteze o asemenea rezistenţă în trupul lui, ci 
din pricina nemuririi ce-i fusese transmisă de fulger, deopotrivă 
cu alte daruri. Singura rană care nu se vindecase printr-o 
refacere perfectă a cărnii și a osului fusese cea pe care i-o 
provocase stăpânul lui. 

Victor credea că primul său creat era mort de multă vreme, 
așa cum Deucalion presupusese că acela care îi dăduse viaţă 
murise în secolul al optsprezecelea. Dacă ar apărea în faţa lui 
Victor, atunci va fi doborât imediat, își spunea Deucalion. Și de 
data asta n-ar mai putea supraviețui. 

Datorită faptului că metodele de creație ale lui Victor se 
îmbunătăţiseră considerabil față de cele de la începuturi - fără 
profanare de morminte și croitorie din membrele cadavrelor cei 
din Rasa Nouă aveau, probabil, celulele cenușii setate astfel 
încât să moară apărându-și creatorul. 

Până la urmă, dacă Michael și Carson nu aveau să reușească 
să-l demaște pe Victor, ar fi putut să-l oprească doar omorându- 
|. Și pentru a ajunge până la el, ar fi trebuit să treacă printr-o 
armată de Bărbaţi Noi și de Femei Noi, care ar fi fost aproape la 
fel de greu de ucis ca niște roboți. 

Deucalion simțea un regret imens, avea chiar remușcări 
pentru că le dezvăluise celor doi detectivi adevărul despre 
Helios. li expusese unui pericol enorm. 

Regretul său era diminuat într-o oarecare măsură de faptul că 
aceștia fuseseră oricum în diferite pericole de moarte, ca oricare 
alt locuitor uman din New Orleans, oricât de mulţi ar fi fost 
aceștia. 

Tulburat de aceste gânduri - și bântuit de sentimentul 
implacabil că-i scăpa un adevăr important, un adevăr pe care 
trebuia să-l descopere de urgenţă -, Deucalion ajunse în cele din 
urmă în camera de proiecție. 


26 


jelly Biggs, cândva prezentat la bâlci drept cel mai gras om 
din lume, era acum mai mic, dar tot gras. Scotocea prin 
teancurile de volume stivuite lângă el, căutând o carte bună. 

Dincolo de camera de proiecţie se găsea apartamentul cu 
două camere al lui Jelly. Deucalion îl primise pe Jelly la pachet 
cu cinematograful - o afacere aflată într-un echilibru precar, pe 
care el reușea să-l menţină mai mult sau mai puţin. 

— Vreau un roman poliţist în care toţi fumează ca niște turci, 
beau tării și n-au auzit niciodată de vegetarianism, spuse Jelly. 

— Există un moment în fiecare roman poliţist - nu-i așa? - în 
care detectivul simte că în fața sa se află o revelaţie, dar că nu 
poate s-o vadă, zise Deucalion. 

Jelly îi răspunse, în timp ce dădea la o parte carte după carte. 

— Nu vreau un detectiv indian sau unul paraplegic, sau un 
detectiv care suferă de tulburări obsesiv-compulsive, sau un 
detectiv care-i bucătar... 

Deucalion examină alt teanc de cărţi decât cele la care se uita 
Jelly, ca și cum ilustraţia unei coperte sau un titlu ostentativ ar fi 
putut să-i transforme instinctul încețoșat într-un gând limpede și 
plin de înțeles. 

— Nu am nimic împotriva indienilor, paraplegicilor, obsesiv- 
compulsivilor sau a bucătarilor, spuse Jelly, dar vreau un tip care 
să nu fi auzit de Freud, să nu fi fost educat, să fie sensibil și care 
să te pocnească în nas dacă te uiţi urât la el. Cer prea mult? 

Intrebarea grăsanului era retorică. Așa că nu așteptă un 
răspuns. 

— Dă-mi un erou care nu gândește prea mult, continuă Jelly, 
căruia îi pasă de o mulţime de lucruri, dar care știe că-i un mort 
umblător și căruia nu-i pasă niciun pic de asta. Moartea bate la 
ușă și tipul nostru deschide ușa și o întreabă „Ce te-a făcut să 
întârzii?” 

Inspirat probabil de ceva ce spusese Jelly sau de copertele 
cărţilor, pline de măceluri în culori, Deucalion înţelese brusc 
ceea ce încercase să-i transmită instinctul său. Sfârșitul era aici. 

Cu mai puţin de o jumătate de zi în urmă, în casa lui Carson 
O'Connor, Deucalion și cei doi detectivi se înțeleseseră să-și 
unească forțele ca să se opună și, în cele din urmă, să-l distrugă 
pe Victor Helios. Recunoscuseră că misiunea aceea va 
presupune răbdare, hotărâre, viclenie și curaj - și că va necesita 
mult timp. 


27 


Dar acum - mai degrabă prin intuiţie decât prin raţionament 
deductiv -, Deucalion știa că nu dispuneau de prea mult timp. 

Detectivul Harker, un membru al Rasei Noi a lui Victor, se 
cufundase în nebunia ucigașă. Existau motive să crezi că și alţii 
de același fel erau disperaţi și fragili din punct de vedere psihic. 

Mai mult: ceva fundamental din biologia lui Harker o luase 
razna. Impușcăturile nu-l afectaseră. Ceva ce se născuse în 
interiorul lui, o creatură stranie și pitică ce crescuse din el, îi 
distrusese trupul în chinurile nașterii sale. 

Doar aceste fapte nu reprezentau suficiente dovezi pentru a 
justifica o concluzie de tipul: imperiul lui Victor, al celor fără 
suflet, ar putea să fie în pragul unui colaps violent. Dar 
Deucalion știa că este. Stia. 

— Și dă-mi un personaj negativ care să nu mă facă să-mi fie 
milă de el, adăugă Jelly Biggs, continuând încă să scotocească 
printre cărți. 

Deucalion nu avea puteri parapsihologice. Însă uneori 
cunoașterea apărea în mintea sa. Era vorba de înţelegeri și 
percepții profunde pe care el le recunoștea ca adevăruri și nu se 
îndoia de ele, nici nu se întreba de unde proveneau. Stia pur și 
simplu. 

— Nu-mi pasă că omoară și mănâncă oameni din cauză că a 
avut o copilărie dificilă, se plânse Jelly. Dacă omoară oameni 
cumsecade, aș vrea ca niște oameni cumsecade să se adune și 
să-l facă praf. Nu vreau ca aceștia să aibă grijă să facă terapie. 

Deucalion lăsă cărțile. Nu se temea de nimic din ceea ce ar fi 
putut să i se întâmple. Dar era cuprins de groaza sorții celorlalţi, 
a orașului. 

Atacul lui Victor împotriva naturii și omenirii se transformase 
într-o furtună perfectă. lar acum urma potopul. 


28 


CAPITOLUL 7 


Scurgerea mesei de disecţie din oţel inoxidabil nu mai era 
udă, iar podeaua din plăci de ceramică albă, netedă din sala de 
autopsie numărul doi rămăsese imaculată. 

Bătrânul otrăvit cu mâncare aștepta dezbrăcat bisturiul 
medicului legist. Afișa o figură surprinsă. 

Jack Rogers și tânărul său asistent, Luke, își puseseră halatele 
și mănușile și erau gata să înceapă disecţia. 

— Fiecare bătrân mort și gol te înfioară sau după un timp par 
toţi la fel? întrebă Michael. 

— De fapt, spuse legistul, fiecare dintre ei are mai multă 
personalitate decât un poliţist obișnuit de la Omucideri. 

— Vai de mine! Credeam că tai numai cadavre... 

— De fapt, zise Luke, autopsia asta o să fie destul de 
interesantă din cauză că analiza conţinutului stomacului e mai 
importantă decât de obicei. 

Lui Carson O'Connor i se părea uneori că lui Luke îi plăcea 
prea mult munca sa. 

— Credeam că o să-l aveţi pe masă pe Harker, spuse ea. 

— A fost, am terminat, spuse Luke. Am început devreme și 
am trecut chiar acum la altul. 

Jack Rogers - un om care fusese zguduit profund de autopsia 
pe care o făcuse cu mai puţin de o zi în urmă unui individ 
aparținând Rasei Noi - părea remarcabil de calm în legătură cu 
a doua întâlnire cu un astfel de individ. 

Jack își puse instrumentul tăios pe masa de disecţie și zise: 

— Ti-am trimis un mesaj cu rezultatele preliminare. Profilul 
enzimelor și alte analize chimice vor fi trimise atunci când o să 
le primesc de la laborator. 

— Preliminare? Profil? Vorbești de parcă ar fi vorba de o 
procedură standard. 

— Și de ce n-ar fi? întrebă Jack, cu atenţia concentrată asupra 
lamelor lucitoare, pe menghine și forcepsuri. 

Cu ochi de bufniţă și cu trăsături ascetice, Luke aducea de 
obicei cu un șoarece de bibliotecă oarecum ciudat. Se uita la 
Carson atent ca un șoim. 


29 


— Ti-am spus noaptea trecută că e unul dintre ei, îi zise 
aceasta lui Jack. 

— Unul dintre ei, întări Luke, dând din cap cu gravitate. 

— Din Harker a ieșit ceva, un soi de creatură. l-a sfâșiat trupul 
pentru a ieși din torsul lui. Asta l-a ucis. 

— L-a omorât faptul că a căzut de pe acoperișul magaziei, 
explică Jack Rogers. 

— Jack, pentru numele lui Dumnezeu, l-ai văzut noaptea 
trecută pe Harker zăcând pe alee! îl contrazise nerăbdătoare 
Carson. Avea abdomenul și pieptul deschise. 

— O consecinţă a prăbușirii. 

— Jack, tot ce fusese în interiorul lui Harker dispăruse, spuse 
Michael. 

— O iluzie provocată de lumină și de umbră, îl contrazise 
medicul, uitându-se la ei. 

Carson, care era născută în sudul Louisianei, nu cunoscuse 
niciodată o iarnă aspră. Dar un vânt canadian de ianuarie n-ar fi 
fost mai rece decât fiorul ce-i trecu subit prin sânge și prin 
măduva oaselor. 

— Vreau să văd cadavrul, ceru ea. 

— L-am dat familiei, zise Jack. 

— Ce familie? întrebă Michael. A fost probabil donat într-un 
recipient special sau în altă chestie afurisită. Nu avea familie. 

Luke spuse cu o solemnitate care nu-i era caracteristică și cu 
ochii îngustaţi: 

— Ne are pe noi. 

Creţurile și cutele figurii ca de câine a lui Jack erau ca și cu o 
zi în urmă, iar gușa și fălcile erau cele cunoscute. Dar cel din 
faţa lor nu era Jack. 

— Ne are pe noi, confirmă și Jack. 

In timp ce Michael se întinse, încercând să pună mâna 
dreaptă pe patul pistolului aflat sub haină, în tocul de la umăr, 
Carson făcu un pas în spate și apoi încă unul, spre ușă. 

Medicul legist și asistentul său nu se apropiară, ci se 
multumiră să-i privească în tăcere. 

Carson se aștepta să găsească ușa încuiată. Ușa se deschise. 

Dincolo de prag, pe hol, nimeni nu le bloca drumul. 

Carson ieși cu spatele din camera de autopsie numărul doi. 
Michael o urmă. 


30 


CAPITOLUL 8 


Erika Helios, ieșită nici de-o zi din bazinul creaţiei, găsea că 
lumea este un loc minunat. 

Și neplăcut. Datorită fiziologiei ei excepţionale, durerea de 
durată provocată de loviturile cu care o pedepsise Victor se 
scurgea din ea în timpul dușului prelung și fierbinte, dar rușinea 
nu-i dispăru la fel de iute. 

Totul o uimea și multe lucruri o încântau - de exemplu, apa. 
Aceasta curgea din duș în jeturi sclipitoare, din cauza reflectării 
luminii de deasupra. Adevărate bijuterii lichide. 

Erikăi îi plăcea felul în care se scurgea apa de-a lungul podelei 
din marmură aurie către canalizare. Transparentă, dar vizibilă. 

Îi plăcea aroma subtilă a apei și prospeţimea ei. Inspiră adânc 
mirosul de săpun aromat și norii de aburi ai parfumului liniștitor. 
Și, după săpun, mirosul pielii ei curate era cel mai plăcut. 

Instruită prin descărcare de date direct în creier, Erika se 
trezise cu o deplină cunoaștere a lumii. Dar faptele nu însemnau 
experiență. Miliardele de biţi de date scurse în creierul ei 
configuraseră o lume fantomatică în comparaţie cu profunzimea 
și strălucirea celei reale. Tot ce învățase în bazin fusese doar o 
singură notă cântată la chitară sau cel mult un acord, în timp ce 
lumea reală era o simfonie de-o complexitate și de-o frumusețe 
uluitoare. 

Singurul lucru care se dovedise a fi urât fusese trupul lui 
Victor. 

Acesta, născut din bărbat și femeie, moștenind toate relele 
cărnii muritoare, luase în decursul anilor măsuri excepţionale de 
a-și prelungi viața și de a-și menține vigoarea. Trupul lui era 
încreţit și acoperit de cicatrice, incrustat cu excrescenţe 
noduroase. 

Repulsia ei fusese nerecunoscătoare și neelegantă, și-i fusese 
rușine de reacţia ei. Victor îi dăduse viaţă, iar în schimb îi ceruse 
dragoste sau ceva de genul acesta. 

Deși își ascunsese dezgustul, bărbatul trebuie să-l fi simţit, 
pentru că se înfuriase pe ea în timp ce făceau sex. O lovise 


31 


deseori, o insultase în diferite feluri și, în general, fusese 
grosolan cu ea. 

Erika știa - chiar și din descărcarea de date direct în creier - 
că ceea ce împărtășiseră nu fusese o relaţie sexuală ideală - sau 
măcar una obișnuită. 

In ciuda faptului că ea dăduse greș în prima lor sesiune de 
făcut dragoste, Victor nutrea încă niște sentimente de tandrețe 
pentru ea. Când totul se terminase, o lovise peste fund cu 
afecțiune - un gest opus furiei cu care o lovise cu pumnii mai 
devreme - și-i spusese: 

— A fost bine. 

Erika știa că încercase să fie amabil. Nu fusese bine. Trebuia 
să înveţe să vadă arta din trupul său urât, așa cum oamenii 
învățau să vadă arta în picturile urâte ale lui Jackson Pollock. 

Pentru că Victor se aștepta să fie pregătită pentru conversații 
intelectuale la dineurile sale periodice cu elita orașului, în 
creierul ei fuseseră descărcate volume de critică de artă, atunci 
când fusese finalizată crearea ei în bazin. 

Multe informaţii din volumele acelea i se păreau lipsite de 
sens - iar ea atribuia acest lucru naivităţii sale. IQ-ul ei era 
mare; de aceea nu se îndoia că, având un pic de experienţă în 
plus, avea să înțeleagă cum puteau urâțenia, mediocritatea și 
reprezentarea sărăcăcioasă să fie, de fapt, încântător de 
atrăgătoare. Trebuia să capete perspectiva potrivită. 

Se va strădui să vadă frumusețea din carnea torturată a lui 
Victor. Avea să fie o soţie bună, iar ei aveau să fie fericiţi 
precum Romeo și Julieta. 

Mii de aluzii literare făceau parte din instruirea descărcată, nu 
și textele cărților, pieselor și poemelor din care proveneau. Nu 
citise niciodată Romeo și Julieta. Știa doar că fuseseră niște 
iubiţi celebri dintr-o piesă de Shakespeare. 

Poate că i-ar fi făcut plăcere să citească operele acelea la 
care făcea referire cu o asemenea ușurință, dar Victor îi 
interzisese. Era clar că Erika Patru fusese o cititoare avidă, iar 
modul acela de a petrece timpul o vârâse într-o belea teribilă, 
așa că Victor nu avusese de ales și fusese silit s-o termine. 

Cărţile erau periculoase, aveau o influenţă negativă. O soţie 
bună trebuia să se ferească de cărţi. 

După ce făcuse duș, simțindu-se frumoasă într-o rochie de 
vară din mătase galbenă, Erika părăsi apartamentul principal ca 


32 


să exploreze casa. Se simţea precum povestitoarea fără nume, 
care era și eroina din Rebecca, când făcuse pentru prima oară 
turul camerelor încântătoare din Manderley. 

In holul de la etaj îl găsi pe William, majordomul, stând în 
genunchi într-un colț și mușcându-și degetele, unul câte unul. 


33 


CAPITOLUL 9 


Carson, aflată într-un sedan fără însemne, conducea cu viteză 
și căuta ceea ce-i trebuia ei în vremuri de criză - mâncare cajun 
bună. Spuse: 

— Chiar dacă ai fi mama lui Jack, chiar dacă ai fi nevasta lui, 
nu ţi-ai da seama că a fost înlocuit. 

— Dacă treaba asta ar fi fost un roman gotic sudist, îi replică 
Michael, și aș fi fost atât mama lui, cât și nevasta sa, tot aș fi 
crezut că-i Jack. 

— Era Jack. 

— Nu era Jack. 

— Știu că nu era el, spuse nerăbdătoare Carson, dar era e/! 

Avea palmele lipicioase din cauza transpirației. Și le șterse pe 
rând de blugi. 

— Deci Helios nu se mulțumește doar să-și fabrice Rasa Nouă 
și s-o trimită în oraș, cu biografii fabricate și cu acte false, zise 
Michael. 

— Poate și să duplice oameni adevăraţi, completă ea. Cum 
poate să facă asta? 

— E ușor. Ca în cazul lui Dolly. 

— Care Dolly? 

— Oaia Dolly. Amintește-ţi, cu câţiva ani în urmă niște savanți 
au clonat o oaie într-un laborator și au numit-o Dolly. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aia a fost o oaie! Asta e un 
medic legist! Nu-mi spune că-i „ușor”! 

Soarele puternic al amiezii încinsese parbrizele și părțile 
metalice ale mașinilor din traficul de pe stradă, iar fiecare 
vehicul părea gata să izbucnească în flăcări sau să se topească 
în picături argintii pe asfalt. 

— Dacă poate să-l copieze pe Jack Rogers, zise Carson, 
înseamnă că poate să facă o copie după oricine. 

— Poate că tu nu ești adevărata Carson. 

— Sunt adevărata Carson. 

— Cum aș putea să știu sigur? 

— lar eu cum o să știu dacă atunci când te duci la baie o să te 
întorci tot tu sau un monstru cu înfățișarea lui Michael? 


34 


— Monstrul n-ar fi la fel de amuzant ca mine, îi replică 
Michael. 

— Noul Jack e amuzant. Îți amintești ce a spus despre 
bătrânul mort de pe masă? Că are mai multă personalitate 
decât polițiștii de la Omucideri? 

— Chestia asta nu era prea hilară... 

— Insă pentru Jack a fost suficient de amuzantă. 

— Adevăratul Jack nu era chiar atât de amuzant. 

— Asta voiam să spun. Indivizii pot fi amuzanţi atâta timp cât 
nu exagerează. 

— Chestia asta m-ar îngrozi, dacă aș fi convins că-i adevărată, 
spuse Michael. Dar pun pariu pe ce vrei că dacă o să-ți trimită 
un Michael-monstru, o să fie spiritual ca o buturugă. 

In cartierul acela cu case vechi, unele dintre ele rămăseseră 
locuinţe, iar altele fuseseră transformate în întreprinderi 
comerciale. 

Vila albastră cu galben de la colţul străzii arăta ca o casă 
obișnuită, cu excepţia unei firme albastre de neon, așezate 
peste o fereastră mare, din faţa clădirii: MÂNCARE MINUNATĂ 
CU ADEVARAT, sintagmă care, tradusă din dialectul cajun, 
însemna „hrană bună, nu minţim”. 

Michael prefera s-o citească „mâncare bună, nu rahat”, așa că 
din când în când putea să spună „hai să luăm un prânz care nu-i 
de rahat”. 

Carson nu avea idee dacă numele legal al restaurantului era 
Mâncare minunată sau dacă asta era doar o reclamă. Meniul 
ieftin, copiat la Xerox, nu avea niciun nume în partea de sus sau 
de jos a foii. 

Casele de pe două loturi adiacente fuseseră dărâmate, dar 
vechea pădure de stejari rămăsese neatinsă. Mașinile erau 
parcate în umbra dintre copaci. 

Covorul de frunze moarte arăta ca un teanc de coji de nuci 
pecan și trosnea sub anvelopele sedanului, apoi sub tălpile lor, 
în timp ce Carson și Michael mergeau pe jos spre restaurant. 

Dacă Helios reușea să distrugă omenirea și s-o înlocuiască 
imediat cu o mulțime supusă și proastă, nu avea să mai existe 
nimic precum Mâncare minunată cu adevărat. În lumea cea 
nouă pe care o dorea el nu aveau să existe excentricităţi și 
farmec. 


35 


Poliţiștii văd ce-i mai rău la oameni și devin cinici, dacă nu 
chiar mizantropi. Dar, câteodată, omenirea proastă și plină de 
defecte i se părea lui Carson minunată și prețioasă, nu mai puţin 
decât natura sau lumea însăși. 

Aleseră o masă afară, în umbra stejarilor, departe de 
majoritatea celorlalţi clienţi. Comandară chiftele de raci și salată 
de bame prăjite, urmate de o jambalaya cu crevete și șuncă. 

Era un prânz de negare. Dacă puteau să mănânce atât de 
bine, atunci nu-i ameninţa sfârșitul lumii, iar ei nu erau ca și 
morți. 

— De cât timp e nevoie ca să faci un Jack Rogers? se întrebă 
Michael, după ce plecă chelnerița. 

— Dacă Helios poate să facă peste noapte orice persoană, 
dacă a avansat atât de mult, atunci am încurcat-o, spuse 
Carson. 

— Probabil că înlocuiește treptat oamenii aflaţi în pozițiile- 
cheie ale orașului, iar Jack se afla deja pe lista lui. 

— Deci când Jack a făcut prima autopsie a unui individ din 
Rasa Nouă și și-a dat seama că se întâmplă ceva ciudat, Helios a 
fost silit să-l pună în funcţiune pe Jack al lui mai repede decât 
fusese planificat. 

— Mi-ar plăcea să fie așa, spuse Michael. 

— Și mie. 

— Pentru că niciunul din noi nu-i mare mahăr. Pe lista scurtă a 
lui, numele noastre nu sunt trecute între primar și șeful poliției. 

— N-a avut niciun motiv să înceapă să crească o Carson sau 
un Michael, îl aprobă ea. Până ieri. 

— Nu cred că-i pasă de noi. Nici măcar acum. 

— Pentru că-i mai ușor să ne omoare. 

— Mult mai ușor. 

— L-a înlocuit pe Luke sau Luke a fost dintotdeauna unul 
dintre ei? 

— Nu cred că a existat vreodată un Luke adevărat, spuse 
Michael. 

— Ascultă ce vorbim noi doi! 

— Știu. 

— Când o să începem să purtăm coifuri din staniol ca să ne 
apărăm minţile de extratereștrii care ni le citesc? 

Aerul dens plana ca o pânză îmbibată, fierbinte, umed și 
anormal de liniștit. Deasupra lor, coroanele stejarilor atârnau 


36 


nemișcate. Întreaga lume părea paralizată, în așteptarea unui 
eveniment teribil. 

Chelneriţa le aduse chifteluțele de rac și două sticle cu bere 
rece ca gheaţa. 

— Bem în timpul serviciului, spuse Carson, uimită de ea 
însăși. 

— Nu-i împotriva regulamentului în timpul Armaghedonului, o 
asigură Michael. 

— leri nu credeai nimic din toate astea și eu credeam că-mi 
pierd mințile. 

— Acum, spuse Michael, singurul lucru pe care nu pot să-l 
cred e că Dracula și Omul-Lup nu s-au ivit încă. 

Își mâncară chifteluţele și salata de bame prăjite într-o tăcere 
deplină, dar confortabilă. 

Apoi Carson spuse, chiar înainte să sosească jambalaya: 

— Bine, Helios a putut să facă un duplicat perfect al lui Jack, 
prin clonare sau în alt fel. Dar cum a reușit jigodia aia să-l facă 
pe Jack al său chiar medic legist? Adică mă întreb cum i-a dat 
cunoștințele de-o viaţă ale lui Jack sau amintirile lui Jack? 

— Chestia asta mă depășește. Dacă aș ști, mi-aş face propriul 
laborator secret și aș cuceri lumea eu însumi. 

— Numai că lumea ta ar fi una mai bună decât asta, spuse 
Carson. 

Bărbatul clipi surprins, apoi exclamă: 

— Oho! 

— De ce oho? 

— A fost drăguţ. 

— Ce? 

— Ceea ce ai spus. 

— N-a fost drăguţ. 

— Ba a fost. 

— Ba n-a fost. 

— N-ai mai fost niciodată drăguță cu mine. 

— Dacă mai foloseşti o singură dată cuvântul ăsta, jur că-ți 
sparg boașele, îl ameninţă ea. 

— Bine. 

— Vorbesc serios. 

— Știu, o asigură el, râzând cu gura până la urechi. 

— Drăgutț, spuse Carson disprețuitor și clătină din cap, 
dezgustată. Fii atent sau s-ar putea să te împușc. 


37 


— Asta-i împotriva regulamentului chiar și în timpul 
Armaghedonului. 

— Da, dar tu o să fii mort oricum în următoarele douăzeci și 
patru de ore. 

Michael se uită la ceas. 

— Au rămas mai puţin de douăzeci și trei. 

Chelneriţa sosi cu farfuriile de jambalaya. 

— Să vă mai aduc două beri? 

— De ce nu? îi răspunse Carson. 

— Sărbătorim, îi explică Michael chelneriţei. 

— E ziua dumneavoastră de naștere? 

— Nu, îi răspunse el, dar ai fi crezut că este, având în vedere 
cât de drăguță e cu mine, adresându-i-se lui Carson. 

— Sunteţi un cuplu simpatic, zise chelneriţa și se duse să 
aducă berile. 

— Simpatic? mârâi Carson. 

— N-o împușca, o imploră Michael. Probabil că are în grijă trei 
copii și o mamă invalidă. 

— Atunci să-și țină gura, zise Carson. 

Mâncară într-o tăcere totală jambalaya și băură bere un timp, 
până când Michael spuse: 

— Probabil că fiecare jucător important din conducerea 
municipalității este un om al lui Victor. 

— Poţi să fii sigur de asta. 

— Chiar și șeful nostru iubit. 

— Probabil că-i de ani de zile o copie. 

— Probabil că și jumătate din polițiștii din forţele de ordine. 

— Poate mai mult de jumătate. 

— Biroul local al FBl-ului. 

— Sunt oamenii lui, prezise Carson. 

— Ziarele, media locală? 

— Ale lui. 

— Indiferent dacă-s oamenii lui sau nu, când a fost ultima 
oară când ai avut încredere într-un reporter? 

— Habar nu au de nimic, îl aprobă ea. Vor cu toţii să salveze 
lumea și sfârșesc văzându-și de propriile interese. 

Carson se uită la mâinile sale. Știa că-s puternice și pricepute; 
nu o lăsaseră niciodată la ananghie. Dar în momentul acela i se 
păreau delicate, aproape fragile. 


38 


Petrecuse o bună parte din viaţa sa străduindu-se să refacă 
reputaţia tatălui ei. Și el fusese poliţist, ucis de un traficant de 
droguri. Se spunea că tatăl ei fusese corupt, că fusese implicat 
în traficul de droguri și că fusese împușcat de concurenţă sau 
pentru că un schimb nu mersese ca lumea. Mama ei fusese 
ucisă în același timp. 

Carson știuse dintotdeauna că povestea oficială era o 
minciună. Tatăl ei descoperise ceva ce oamenii puternici doreau 
să rămână secret. Acum se întreba dacă fusese, de fapt, o 
singură persoană puternică: Victor Helios. 

— Deci, ce putem face? întrebă Michael. 

— Mă gândeam la asta. 

— Îmi imaginez, spuse el. 

— O să-l omorâm înainte să apuce el să ne omoare. 

— E mai ușor de spus decât de făcut. 

— Nu și dacă ești dispus să mori ca să-i vii de hac. 

— Sunt dispus, zise Michael, dar nu dornic. 

— Nu te-ai făcut poliţist de dragul beneficiilor pensiei. 

— Ai dreptate. Voiam doar să oprimăm masele. 

— Să le violăm drepturile civile, spuse Carson. 

— Chestia asta m-a înfiorat întotdeauna. 

— Avem nevoie de arme, spuse femeia. 

— Avem arme. 

— Avem nevoie de arme mai mari. 


39 


CAPITOLUL 10 


Instruirea Erikăi în bazin nu o pregătise să aibă de-a face cu 
un om care își mușca degetele. Dacă ar fi fost pregătită într-o 
universitate reală, nu una virtuală, probabil că ar fi știut imediat 
ce trebuie să facă. 

William, majordomul, făcea parte din Rasa Nouă, deci 
degetele lui nu puteau fi retezate prea ușor cu dinţii. Trebuia să 
insiste zdravăn. 

Fălcile și dinţii îi erau la fel de îmbunătăţiţi ca și oasele 
degetelor sale. Altfel, treaba n-ar fi fost doar dificilă, ci 
imposibilă. 

După ce-și amputase degetul mic, inelarul și degetul mijlociu 
de la mâna stângă, William se apucase de arătător. 

Cele trei bucăţi retezate zăceau pe podea. Una era îndoită 
astfel încât părea că îi face semn Erikăi. 

William, ca și ceilalți de felul lui, putea să înlăture orice 
durere, doar printr-un efort de voinţă. Era evident că făcuse 
asta. Nu plângea, nici măcar nu gemea. 

Scotea un murmur fără cuvinte, în timp ce mușca. Când reuși 
să-și amputeze arătătorul, îl scuipă și spuse, cu frenezie: 

— Tic, tac, tic. Tic, tac, tic. Tic, tac, tic, tac, tic, tic, tic! 

Dacă ar fi fost un membru al Rasei Vechi, peretele și covorul 
ar fi fost scăldate în sânge. Dar, deși rănile sale începuseră deja 
să se vindece chiar din clipa în care și le provocase, făcuse 
destulă mizerie. 

Erika nu-și putea imagina de ce majordomul îngenuncheat se 
apucase să se automutileze și ce spera să dovedească. Era 
consternată de indiferența individului pentru pagubele aduse 
proprietăţii stăpânului său. 

— William, zise ea, William, la ce te gândești? 

Majordomul nu-i răspunse, nici nu se uită la ea. Işi vâri în gură 
degetul mare de la mâna stângă și-și continuă exerciţiile de 
amputare rapidă. 

Pentru că acea clădire era destul de mare și pentru că Erika 
nu știa dacă vreunul dintre servitori se afla în apropiere, nu 
îndrăznea să strige după ajutor, pentru că se putea să fie nevoie 


40 


să ţipe mult prea tare ca să fie auzită. Ştia că Victor voia ca 
soția sa să fie manierată și să se poarte ca o doamnă în orice 
împrejurare atunci când era în public. 

Toţi servitorii erau, ca și William, din Rasa Nouă. Cu toate 
acestea, tot ce se afla dincolo de ușile apartamentului 
stăpânului era de domeniu public. 

Ca urmare, se întoarse la telefonul din dormitor și apăsă pe 
acel buton al tastaturii care avea funcţia APEL PRETUTINDENI, 
pentru legătura prin interfon. Apelul ei avea să fie transmis în 
fiecare încăpere. 

— Sunt doamna Helios, zise ea. William își retează degetele 
cu dinţii în holul de la etaj. Am nevoie de ajutor. 

Când se întoarse în hol, majordomul terminase cu degetul 
mare de la mâna stângă și se apucase de degetul mic de la 
mâna dreaptă. 

— William, asta-i o chestie iraţională, îl atenţionă ea. Victor 
ne-a proiectat într-un mod strălucit, dar nu ne cresc la loc 
degetele pe care le-am pierdut. 

Admonestarea ei nu-l făcu pe majordom să se oprească. După 
ce scuipă degetul mic, începu să se legene pe genunchi, înainte 
și înapoi. 

— Tic, tac, tic, tac, tic, tic, TIC, TAC! 

insistența din glasul său declanșă conexiuni între informaţiile 
implantate în mintea Erikăi. 

— William, zise ea, vorbești precum lepurele Alb, care aleargă 
pe pajiște cu ceasul de buzunar în mână, pentru că a întârziat la 
ceaiul Pălărierului Nebun.” 

Se gândi să-l ia de mâna care mai avea degete și să-l ţină atât 
cât putea. Nu-i era frică de el, dar nu voia să pară deplasată. 

Instruirea impusă în perioada creării ei indusese informații 
amănunțite despre cele mai elegante moduri de comportare. 
Știa eticheta potrivită în orice situaţie socială, de la un dineu la 
audienţă la regina Angliei. 

Victor insistase să aibă o soţie calmă, cu maniere rafinate. Din 
nefericire, William nu era regina Angliei. Nici papa. 

Din fericire, Christine, menajera-șefă, fusese prin apropiere. 
Apăru pe scări, grăbindu-se să urce. 

Menajera nu păru șocată. Expresia ei era mohorâtă, dar se 
stăpânea perfect. 


7 Personaje din Alice în Țara Minunilor. (n.tr.). 
41 


În timp ce se apropia, scoase un telefon celular dintr-un 
buzunar al uniformei și formă un număr preexistent, apăsând pe 
o tastă. 

Eficienţa lui Christine o uimi pe Erika. Dacă exista un număr la 
care se suna ca să anunţi că un om își reteza degetele cu dinţii, 
atunci ar fi trebuit să-l știe și ea. 

Poate că nu toate datele descărcate își găsiseră drum în 
creierul ei așa cum ar fi trebuit. Acesta era un gând tulburător. 

William încetă să se legene pe genunchi și-și vâri inelarul de 
la mâna dreaptă în gură. 

Apărură pe scări și alți membri ai personalului de deservire - 
trei, patru, apoi cinci dintre ei. Urcau, dar nu atât de iute ca și 
Christine. 

Fiecare dintre ei avea o privire îngrozită. Nu arătau a 
fantome, ci arătau precum cineva care văzuse o fantomă. 

Asta nu avea nicio logică. Cei din Rasa Nouă erau atei prin 
programare și eliberaţi de orice superstiții. 

Christine spuse în telefonul celular: 

— Domnule Helios, sunt Christine. Avem altă Margaret. 

În vocabularul Erikăi, nu exista o altă definiţie pentru 
Margaret, doar că era un nume de femeie. 

— Nu, domnule, nu-i doamna Helios, zise Christine. E William. 
Își retează degetele cu dinţii. 

Erika fu surprinsă de faptul că Victor fusese în stare să creadă 
că ea ar fi putut să manifeste înclinația de a-și reteza degetele 
cu dinţii. Era sigură că nu-i dăduse niciun motiv pentru a se 
aștepta la așa ceva din partea ei. 

După ce scuipase degetul inelar de la mâna dreaptă, 
majordomul începu din nou să se legene înainte și înapoi, 
cântând: 

— Tic, tac, tic, tac... 

Christine ţinu telefonul aproape de William, ca să-i permită lui 
Victor să audă cântecul. 

Ceilalţi cinci membri ai personalului ajunseseră în capul 
scărilor. Rămaseră pe hol, tăcuţi, solemni, ca niște martori 
oficiali. 

Christine spuse, vorbind din nou la telefon: 

— Domnule Helios, e pe cale să înceapă al optulea deget. Da, 
domnule, adăugă ea, după ce ascultă un moment. 


42 


În timp ce William încetă să cânte și-și vâri în gură degetul 
mijlociu al mâinii drepte, Christine îl apucă de un smoc de păr, 
nu ca să-l împiedice să se automutileze, ci ca să-i ridice capul 
atât cât să-i poată pune telefonul celular la ureche. 

După un moment, William înţepeni și păru că-l ascultă cu 
atenţie pe Victor. Încetă să se muște. Când Christine îi dădu 
drumul la păr, majordomul își scoase degetul din gură și se uită 
la el, uluit. 

Un fior îi străbătu trupul, apoi un altul. William căzu din 
genunchi, se prăbuși într-o parte. 

Rămase cu ochii deschiși, cu privirea fixă. Și gura îi rămase 
deschisă, roșie ca o rană. 

Christine spuse, vorbind la telefon: 

— E mort, domnule Helios. Da, domnule. O să fac asta, 
domnule, adăugă ea după o clipă. 

Încheie convorbirea și se uită într-un fel solemn la Erika. 

Toți membrii personalului se uitau la Erika. Da, arătau cu toții 
îngroziţi. Un fior de teamă o străbătu. 

Un servitor pe nume Edward îi zise: 

— Bine aţi venit în lumea noastră, doamnă Helios! 


43 


CAPITOLUL 11 


Meditaţia se face de obicei în nemișcare, deși oamenii cu o 
anumită stare de spirit și care au mari probleme de rezolvat 
gândesc deseori mai bine în timpul unor plimbări lungi. 

Deucalion prefera să nu se plimbe la lumina zilei. Chiar și în 
New Orleansul cel superficial, în care înflorea excentricitatea, ar 
fi atras prea mult atenţia dacă apărea în public, în timpul zilei, 
sub soarele strălucitor. 

Cu darurile sale, ar fi putut să facă un singur pas, în orice 
moment al zilei, și ar fi ajuns în orice loc aflat la vest de cel în 
care răsărise deja soarele, ca să se plimbe în bezna anonimă a 
altor tărâmuri. 

Dar Victor se afla în New Orleans, iar atmosfera unei 

catastrofe iminente îi ascuţise simțurile lui Deucalion. 
_ Așa că se plimba prin cimitirele scăldate de soare ale orașului. 
In cea mai mare parte a lor, aleile lungi, cu iarbă, îi permiteau să 
vadă grupurile de turiști și alți vizitatori cu mult înainte ca 
aceștia să ajungă în apropierea sa. 

Mormintele înalte cam de un metru erau ca niște clădiri în 
cvartalele aglomerate ale unui oraș miniatural. Putea să se 
strecoare ușor printre ele și să scape de o întâlnire neașteptată. 

În locurile acelea morţii erau îngropaţi în cripte aflate 
deasupra solului, pentru că pânza freatică era atât de aproape 
de suprafață, încât coșciugele din morminte n-ar fi rămas 
îngropate, ci s-ar fi ridicat deasupra pământului pe vreme 
umedă. Unele erau simple, ca niște colibe, dar altele erau 
ornamentate ca niște conace din Garden District. 

Având în vedere că fusese făcut din bucăţi de cadavre și că 
fusese adus la viaţă de o știință misterioasă - poate și de forțe 
supranaturale -, nu era nicio ironie a sorții, ci doar logic că se 
simțea mai confortabil pe aceste străzi ale morţilor decât se 
simţea pe străzile publice. 

În Cimitirul Numărul 3 din St. Louis, unde se plimbase prima 
oară Deucalion, majoritatea criptelor albe străluceau în soarele 
orbitor, ca și cum ar fi fost locuite de generaţii de spirite 


44 


lucitoare, care zăboveau acolo după ce trupurile li se 
transformaseră în praf și oase. 

Morții aceia erau norocoși în comparaţie cu morții vii care 
făceau parte din Rasa Nouă. Acești sclavi fără suflet ar fi primit 
cu bucurie moartea - dar fuseseră creaţi cu interdicția de a se 
sinucide. 

În mod inevitabil, ajungeau să-i invidieze pe oamenii 
adevăraţi, care dispuneau de liberul-arbitru, iar resentimentele 
lor aveau să se transforme într-o mânie de nestăpânit. Pentru că 
nu puteau să se autodistrugă, aveau să-și îndrepte mânia - mai 
devreme sau mai târziu - către lumea din afară și să-i distrugă 
pe cei pe care îi invidiau. 

Dacă imperiul lui Victor se clătina și se îndrepta spre colaps - 
și instinctul îl avertiza pe Deucalion că așa stăteau lucrurile -, 
atunci descoperirea bazei operaţionale a acestuia devenea 
imperativă. 

Toți membrii Rasei Noi trebuiau să cunoască locul acesteia, 
pentru că, după toate probabilitățile, se născuseră acolo. Dacă 
erau dispuși să divulge unde se afla acel loc, sau dacă erau în 
stare să-l divulge, asta era cu totul altă chestiune. 

Trebuia, ca un prim pas, să identifice pe cineva din oraș care 
părea să facă parte din Rasa Nouă. Trebuia să se apropie de 
acesta cu grijă și să estimeze profunzimea disperării acestuia, 
să determine dacă se cufundase într-o disperare ce provoca 
acțiune viguroasă și indiferenţă la consecințe. 

Chiar și la cei mai bine controlaţi dintre sclavi încolţește 
dorinţa - chiar dacă nu și capacitatea de a se răzvrăti. Ca 
urmare, unii dintre sclavii lui Victor, dușmani ai omenirii cu toții, 
ar fi putut să găsească, în disperarea lor, voința și tăria de a-l 
trăda în probleme de mică importanţă. 

Fiecare membru al personalului de întreţinere a casei și a 
grădinii din locuinţa lui Victor trebuia să facă parte din Rasa 
Nouă. O încercare de a discuta cu unul dintre ei era prea 
riscantă. 

Oamenii creaţi de el fuseseră, probabil, plasați printre cei care 
lucrau în Biovision, chiar dacă majoritatea angajaţilor de acolo 
erau oameni adevărați. Victor n-ar fi riscat să-și amestece 
activitatea secretă cu cercetările publice. Insă pescuirea de 
Oameni Noi în marea de angajaţi de la Biovision ar fi durat prea 


45 


mult și ar fi implicat o expunere prea mare din partea lui 
Deucalion. 

Poate că membrii Rasei Noi se puteau recunoaște între ei 
atunci când se întâlneau. lar Deucalion nu-i putea deosebi, dintr- 
o privire, de oamenii adevărați. Trebuia să-i privească atent, să 
discute cu ei, ca să-i identifice. 

Era cert că mulți politicieni și funcționari ai oficialităților din 
oraș făceau parte dintre cei fabricaţi de Victor, fie ca originale, 
fie ca niște copii care luaseră locul unor oameni adevăraţi. 
Importanța lor și atenţia acordată securităţii, derivată din 
această importanţă, făceau ca abordarea lor să fie și mai dificilă. 

Jumătate sau mai mult de jumătate dintre membrii agenţiilor 
de sprijinire a legii din oraș erau, probabil, membri ai Rasei Noi. 
Deucalion nu se apucă să cerceteze printre aceștia, pentru că n- 
ar fi fost înțelept să atragă atenţia poliţiei asupra sa. 

În timp ce Deucalion lăsă în urma sa Cimitirul St. Louis 
Numărul 3 și se îndreptă spre Cimitirul Metairie, unde se găseau 
cele mai lipsite de gust morminte din New Orleans, soarele cel 
mai puternic al zilei forjase toate umbrele în profile înguste și le 
ascuțise marginile ca pe niște tăișuri. 

Probabil că Victor își plasase oamenii în poziţii-cheie din 
mediul juridic al orașului - procurori și avocaţi -, din lumea 
academică, din sistemul medical... și, cu certitudine, și în 
comunitatea religioasă. 

In vremuri de criză personală, oamenii apelează la preoți, 
pastori și rabini. Victor trebuie să-și fi dat seama cât de multe 
informaţii valoroase puteau fi aflate într-un confesional sau într- 
o discuţie particulară a unui cetățean cu sfătuitorul său spiritual. 

In plus, faptul că făpturile fără suflet create de el ţineau 
predici și slujbe religioase i s-ar fi părut lui Victor o batjocură 
delicioasă. 

Chiar și un individ solid și cu aspect ameninţător precum 
Deucalion se putea aștepta să fie ascultat cu simpatie de un 
cleric, fie el real sau doar un impostor. Preoţii erau obișnuiți să 
le ofere sprijin celor de la periferia societăţii și aveau să-l 
primească mai puţin bănuitori și mai puţin alarmaţi decât ar fi 
făcut-o alţii. 

Din cauză că principala religie din New Orleans era cea 
catolică, avea să înceapă cu această credinţă. Avea multe 
biserici la dispoziţie. In una dintre ele putea să găsească un 


46 


preot care, identificând centrul operaţional al lui Victor, avea să- 
și trădeze creatorul tot atât de lesne cum își bătea joc zilnic de 
Dumnezeu. 


47 


CAPITOLUL 12 


Camera de securitate de la Porţile Milei avea un zid întreg de 
monitoare de înaltă tehnologie, care ofereau imagini de-o 
excepţională claritate ale holurilor și încăperilor imensei clădiri, 
încât păreau să fie aproape tridimensionale. 

Victor nu considera că oamenii lui aveau vreun drept la 
intimitate. Sau la viață, dacă tot veni vorba. 

Niciunul dintre ei nu avea vreun drept. Aveau o misiune, care 
era îndeplinirea viziunii sale despre o lume nouă. Mai aveau 
obligaţii și unele privilegii pe care el le acordase. Nu și drepturi. 

Werner, șeful serviciului de securitate de la Porţile Milei, era 
un asemenea bloc de mușchi, încât până și o podea de ciment 
se putea încovoia sub el. Și nu ridicase niciodată greutăţi, nu 
făcuse niciodată exerciţii. Metabolismul său perfect îi menținea 
forma fizică brută în condiţii ideale, aproape fără să ţină cont de 
ce mânca. 

Avea o problemă cu secrețiile nazale, dar se lucra la asta. 

Uneori - nu mereu și nici măcar frecvent, dar suficient de des 
ca să-l sâcâie -, membranele mucoase din sinusurile sale 
produceau mucus într-o cantitate apreciabilă. În asemenea 
ocazii, Werner consuma câte trei cutii cu batiste de hârtie pe 
oră. 

Victor ar fi putut să-l lichideze pe Werner, să-i expedieze 
cadavrul la groapa de gunoi și să-l instaleze pe Werner Doi în 
postul de șef al serviciului de securitate. Dar atacurile acelea de 
mucozităţi îl uluiau și-l intrigau. Prefera să-l menţină pe Werner 
în funcţie, să-i studieze crizele și să-i cârpească, treptat, 
organismul, ca să-i rezolve problema. 

În timp ce stătea în camera de securitate, lângă un Werner 
lipsit momentan de secreţii nazale, Victor privea un șir de 
monitoare pe care benzile cu înregistrările de supraveghere 
dezvăluiau ruta pe care o folosise Randal Șase ca să fugă din 
clădire. 

Puterea absolută necesită o adaptabilitate absolută. 


48 


Fiecare pas înapoi putea fi considerat o oportunitate, o ocazie 
de a învăţa. Munca de vizionar a lui Victor nu putea fi tulburată 
de provocări, ci trebuia să fie potenţată întotdeauna de acestea. 

Unele zile erau mai pline de provocări decât altele. lar ziua 
aceasta părea să fie una dintre ele. 

Trupul detectivului Jonathan Harker aștepta în camera de 
disecție, nefiind încă examinat. lar trupul lui William, 
majordomul, era în drum spre aceeași încăpere. 

Victor nu era preocupat. Era euforic. 

Era euforic pentru că putea să simtă arterele carotide interne 
pulsând la gâtul său, carotidele externe pulsând în tâmplele 
sale, și mușchii fălcilor durându-l din cauză că strângea din dinţi 
în așteptarea apariţiei acelor provocări enervante. 

Randal Șase, fabricat în bazin ca să fie un caz grav de autism 
și suferind de o agorafobie intensă, reușise în ciuda acestor 
neajunsuri să-și părăsească locul de cazare. Și parcursese o 
serie de coridoare ca să ajungă la ascensoare. 

— Ce face? întrebă Victor. 

Se referea la captura video care îl arăta pe Randal mergând 
de-a lungul unui coridor, într-un mod ciudat, ezitant, 
imprevizibil. Uneori făcea câţiva pași într-o parte, privind cu 
atenţie podeaua înainte de a merge mai departe, apoi pășea 
spre dreapta... 

— Domnule, arată ca și cum ar învăţa niște pași de dans, 
spuse Werner. 

— Ce fel de dans? 

— Nu știu ce fel de dans, domnule. Instruirea mea a fost 
legată îndeosebi de supraveghere și de lupte extrem de 
violente. N-am învăţat niciun dans. 

— Orice dans, îl corectă Victor. De ce ar învăţa Randal să 
danseze? 

— Așa fac oamenii. 

— El nu e om. 

— Nu, domnule, nu este. 

— Nu l-am proiectat astfel încât să aibă dorința de a dansa. 
Nu dansează. Arată ca și cum ar evita să calce pe ceva. 

— Da, domnule. Pe crăpături. 

— Ce crăpături? 

— Crăpăturile dintre plăcile de pe podea. 


49 


Când fugarul trecu exact pe sub o cameră de luat vederi, 
observaţia lui Werner se dovedi a fi corectă. Randal se chinuia, 
la fiecare pas, să pună piciorul cu grijă în interiorul uneia dintre 
plăcile pătrate de vinilin, cu latura de treizeci de centimetri. 

— Asta-i un comportament obsesiv-compulsiv, zise Victor, 
corespunzător defectului cu care l-am creat. 

Randal ieși din câmpul vizual al unei camere și apăru în 
câmpul alteia. Se urcă într-un ascensor. Cobori la parterul 
spitalului. 

— Werner, n-a încercat nimeni să-l oprească. 

— Nu, domnule. Sarcina noastră e să împiedicăm intrarea 
persoanelor neautorizate. Nu ni s-a spus niciodată că trebuie să 
avem grijă să nu plece nimeni fără autorizaţie. Nimeni din 
echipă, nici dintre cei nou-făcuţi nu ar pleca de aici fără 
permisiunea dumneavoastră. 

— Randal a făcut-o. 

Werner se încruntă și spuse: 

— Domnule, e imposibil să vă încălcăm ordinele. 

La parter, Randal evită crăpăturile și ajunse în camera 
fișierelor. Se ascunse printre dulapurile de metal. 

Majoritatea celor din Rasa Nouă care fuseseră creați în Porţile 
Milei fuseseră ulterior infiltraţi în rândul populaţiei orașului. Însă 
unii, precum Randal, reprezentau niște experimente, iar Victor 
intenţiona să-i lichideze după încheierea experimentului în care 
fuseseră subiecţi. Randal nu fusese menit niciodată să facă 
parte din lumea din afara acelor ziduri. 

Werner puse înregistrarea de supraveghere pe o viteză mai 
mare, până când Victor apăru el însuși, pătrunzând în camera 
fișierelor prin tunelul secret care lega fostul spital de parcarea 
clădirii alăturate. 

— E un renegat, spuse mânios Victor. Se ascunde de mine. 

— Domnule, nu-i posibil să nu vi se supună cineva. 

— E evident că individul știa că-i e interzis să plece. 

— Dar nu-i posibil să nu vi se supună, domnule! 

— Taci din gură, Werner. 

— Da, domnule. 

După ce Victor trecuse prin camera fișierelor și intrase în 
nivelul inferior al spitalului, Randal Șase ieșise din ascunzătoare 
și se dusese la ușa de ieșire. Introduse codul în încuietoare și 
pătrunse în tunel. 


50 


— Cum de știa codul? se minună Victor. 

Randal merse de-a lungul tunelului, împleticindu-se și 
răsucindu-se, până ajunse la ușa de la capătul acestuia, unde 
tastă din nou codul încuietorii. 

— De unde naiba știe? 

— Îmi permiteţi să vorbesc, domnule? 

— Dă-i drumul. 

— Când s-a ascuns în camera fișierelor, a auzit sunetul 
fiecărei cifre din tastatură pe care aţi apăsat-o, înainte să intraţi 
din tunel. 

— Adică vrei să spui că a auzit prin ușă. 

— Da, domnule. 

— Fiecare cifră are un sunet diferit, spuse Victor. 

— Nu avea de unde să afle ce cifră corespunde fiecărui sunet. 

Pe înregistrarea de supraveghere, Randal pătrunse în 
magazia goală din clădirea alăturată. După o scurtă ezitare, 
plecă de acolo și se duse în parcare. 

Ultima cameră de luat vederi îl surprinse pe Randal în timp ce 
urca greoi rampa parcării subterane. Chipul îi era desfigurat de 
teamă, dar reuși într-un fel să-și învingă agorafobia și să se 
aventureze într-o lume pe care o considera amenințătoare și 
copleșitoare ca dimensiuni. 

— Domnule Helios, sugerez ca protocoalele noastre de 
securitate să fie revizuite, iar sistemul nostru electronic 
modificat pentru a preveni ieșirile neautorizate, nu numai 
intrările neautorizate. 

— Fă-o, zise Victor. 

— Da, domnule. 

— Trebuie să-l găsim, spuse Victor, mai mult către sine decât 
către Werner. A plecat fără o intenție clară. Fără o destinaţie. E 
atât de defect din punct de vedere intelectual, cu o marjă de 
concentrare atât de îngustă, încât putea să facă ceea ce a făcut 
doar condus de o nevoie disperată. 

— Domnule, îmi permit să sugerez cercetarea locului său de 
cazare cu atenţie, ca și cum am fi polițiști care se află la locul 
unei crime. Am putea găsi vreun indiciu care să ne arate ce scop 
avea, ce destinaţie. 

— Ar fi bine să afli, îl avertiză Victor. 

— Da, domnule. 

Victor se duse spre ușă, ezită și aruncă o privire către Werner. 


51 


— Cum e cu secrețiile nazale? 

Șeful securității aproape că zâmbi - dacă ar fi putut să facă 
așa ceva. 

— Mai bine, domnule. În ultimele zile nu am avut muci deloc. 

— Niciun pic de muci, îl corectă Victor. 

— Nu, domnule. Exact cum am spus, n-am avut muci deloc. 


52 


CAPITOLUL 13 


Carson O'Connor locuia într-o casă albă simplă, căreia îi 
conferea o oarecare frumuseţe o verandă care o înconjura pe 
trei laturi. 

Proprietatea era umbrită de stejari acoperiţi cu mușchi 
spaniol. Cicadele cântau în dogoarea zilei de vară. 

Ținând seama de ploile anuale abundente și de vara lungă, 
umedă și fierbinte, veranda și casa însăși fuseseră ridicate cam 
un metru deasupra solului, pe un andocaj de beton, care crea un 
spaţiu sub întreaga clădire. 

Spaţiul respectiv era ascuns de o bordură făcută din 
împletitură de nuiele. De obicei, acolo nu trăiesc decât 
păianjeni. 

Dar acestea sunt niște zile neobișnuite. Acum păianjenii își 
împart reduta cu Randal Șase. 

In timp ce traversase orașul, pornind de la Porţile Milei, mai 
ales atunci când o furtună făcuse cerul să arunce asupra 
pământului săgeți strălucitoare, Randal fusese afectat de prea 
mult zgomot, de prea multe imagini, mirosuri, sunete și senzații 
noi. Nu cunoscuse niciodată o spaimă atât de înfiorătoare. 

Aproape că-și scosese ochii cu unghiile, aproape că-și băgase 
un băț ascuţit în urechi ca să-și distrugă auzul, ca să scape de 
supraîncărcarea cu senzații. Din fericire, își stăpânise aceste 
impulsuri. 

Cu toate că părea a avea optsprezece ani, vieţuia și ieșise din 
bazin doar de patru luni. În tot acest timp trăise într-o încăpere, 
de fapt, în mare parte din timp, într-un colț al încăperii. 

Nu-i plăcea zgomotul. Nu-i plăcea să fie atins sau să fie nevoit 
să discute cu cineva. Detesta schimbările. 

Și, cu toate acestea, ajunsese aici. Renunţase la tot ceea ce 
cunoștea și alesese un viitor necunoscut. Această realizare îl 
făcea să fie mândru de el. 

Spaţiul de sub casă era un loc plin de pace. Era mănăstirea 
sa, schitul său. 

In cea mai mare parte, mirosurile erau doar cel al pământului 
gol de sub el, al lemnului simplu de deasupra, al stâlpilor de 


53 


beton. Din când în când, o adiere de iasomie chinezească își 
găsea drum până la el, deși aroma ei e mai puternică noaptea 
decât ziua. 

Prin spaţiile împletiturii de nuiele pătrunde un pic de lumină. 
Umbrele sunt profunde, dar el face parte din Rasa Nouă și are 
văzul îmbunătățit, așa că poate să vadă destul de bine. 

Doar întâmplător ajunge până la el zgomotul traficului de pe 
stradă. De deasupra, din interiorul casei, se aud periodic pași, 
trosnete ale podelei, muzică în surdină de la radio. 

Tovarășii săi, păianjenii, n-au niciun miros pe care să-l poată 
detecta, nu fac niciun zgomot și stau retrași. 

Ar putea să stea liniștit aici mult timp, dacă n-ar ști că 
secretul fericirii se află în casa de deasupra lui, iar el trebuia să-l 
afle. 

Văzuse odată într-un ziar o fotografie a detectivului Carson 
O'Connor, împreună cu fratele ei, Arnie. Arnie era autist, ca și 
Randal Șase. 

Natura îl făcuse autist pe Arnie. Infirmitatea lui Randal îi 
fusese dată de Victor. Cu toate acestea, el și Arnie erau fraţi de 
suferință. 

În fotografia din ziar, Arnie cel de doisprezece ani fusese 
împreună cu sora sa la un eveniment caritabil în beneficiul 
cercetărilor privind autismul. Arnie zâmbea. Arăta fericit. 

Randal nu fusese niciodată fericit în timpul celor patru luni de 
viață ale sale petrecute la Porţile Milei. Teama îl rosese în 
fiecare minut, în fiecare zi, mai acut în unele zile decât în altele, 
dar îl mușcase și-l devorase mereu. Trăise chinuindu-se. 

Nu-și imaginase că fericirea era posibilă - până când văzuse 
zâmbetul lui Arnie. Arnie știa ceva ce Randal nu știa. Arnie, 
autistul, cunoștea un motiv pentru a zâmbi. Poate cunoștea mai 
multe motive. 

Ei erau fraţi. Fraţi de suferință. Arnie avea să-i împărtășească 
secretul fratelui său Randal. 

Dacă Arnie avea să refuze să i-l împărtășească, atunci Randal 
avea să-i smulgă secretul din el. Avea să-l obţină, într-un fel sau 
altul. Era în stare să ucidă ca să-l obţină. 

Dacă lumea de dincolo de împletitura de nuiele n-ar fi fost 
atât de confuză, atât de plină de imagini și de mișcare, Randal 
Șase ar fi ieșit pur și simplu din spaţiul de sub casă. Ar fi intrat în 
casă pe ușă sau pe o fereastră și ar fi luat ce-i trebuia. 


54 


După călătoria de la spital și după chinul furtunii, nu putea să 
mai suporte și alte provocări senzoriale. Trebuia să găsească o 
cale de a pătrunde în casă din spaţiul de sub ea. 

Nu se îndoia că păianjenii făceau deseori lucrul ăsta. O să fie 
un păianjen. O să se târască. O să găsească o cale. 


55 


CAPITOLUL 14 


Nicholas Frigg mergea pe meterezele de pământ care se 
ridicau în jurul mărilor de resturi și gunoi, conducător al 
depozitului și stăpân a tot ce supraveghea. 

Purta peste blugi cizme de cauciuc până la șolduri, prinse cu 
benzi de centură. Umbla cu pieptul gol pe căldura aceea 
arzătoare, nu purta pălărie și lăsa soarele să-l coacă lent ca pe 
coaja unei pâini. 

Nu îl îngrijora melanomul. Aparţinea Rasei Noi, iar cancerul 
nu-l putea atinge. 

Tumorile care-l rodeau erau alienarea, singurătatea și 
conștiința vie a faptului că era sclav. 

Pe terenurile acelea, situate mult spre nord-est de lacul 
Pontchartrain, gunoiul sosea din New Orleans și din alte orașe, 
șapte zile pe săptămână, într-o caravană nesfârșită de tractoare 
cu remorcă și cu berbeci hidraulici, care aruncau blocuri presate 
de resturi în gropile fumegânde ale terenului pentru gunoi. 

Mizantropii și cinicii puteau spune că, indiferent de oraș, fie el 
New Orleans, Paris sau Tokio, definiţia gunoiului ar trebui să 
includă cele mai stricate exemplare ale oamenilor care mergeau 
pe străzile lor. 

Și, bineînţeles, legendele urbane ale fiecărui oraș includeau 
povești care susțineau că mafia arunca martorii și alte persoane 
care le puneau în primejdie afacerile în gropile de gunoi, 
lucrătorii de acolo făcând parte din sindicatele controlate de 
mafioți. 

Adâncurile putrede ale instituţiei de Administrare a Gunoiului 
Crosswoods conţineau în prezent mii de cadavre, multe dintre 
ele părând a fi omenești atunci când fuseseră îngropate în 
secret, în decursul anilor. Unele erau omenești - cadavrele celor 
care fuseseră înlocuiţi de copiile lor. 

Celelalte erau experimente eșuate - unele nu păreau deloc 
omenești - sau membri ai Rasei Noi care fuseseră lichidaţi din 
diferite motive. Patru femei Erika erau îngropate în rezervoarele 
acelea de gunoi. 


56 


Toţi cei care lucrau la groapa de gunoi aparțineau Rasei Noi. 
Ei răspundeau în faţa lui Nick Frigg, iar acesta răspundea în fața 
creatorului lor. 

Crosswoods era deținut de o corporație din Nevada, care, la 
rândul ei, era deţinută de o altă companie din Bahamas. Această 
a doua companie aparţinea unui trust din Elveţia. 

Beneficiarii trustului erau trei australieni care locuiau în New 
Orleans. De fapt, australienii erau membri ai Rasei Noi, deci 
erau oamenii lui Victor. 

In punctul culminant - sau poate în cel inferior - al acestui arc 
de cerc al înșelătoriei se afla Nick, atât stăpân al gunoiului, cât 
și pazitor al cimitirului secret. li făcea plăcere munca sa, mai 
mult decât majorităţii celor de soiul său, chiar dacă nu era ceea 
ce și-ar fi dorit de la viaţă. 

Ceea ce pentru un om obișnuit ar fi însemnat o colecţie de 
duhori, o serie nesfârșită de putori revoltătoare, reprezenta 
pentru Nick o fantasmagorie de parfumuri. Acesta inspira 
puternic și lingea aerul, savurând complexitatea fiecărei arome. 

Introducând în el anumite gene canine, creatorul lui Nick îi 
dăduse un simţ al mirosului cam pe jumătate din cel al unui 
câine, asta însemnând că Nick se bucura de percepții olfactive 
de zece mii de ori mai puternice decât cele ale unui om obișnuit. 

Puţine mirosuri provoacă repulsie unui câine. Multe sunt bune 
și aproape toate sunt interesante. Chiar și  putoarea 
măruntaielor și miasma puternică a descompunerii sunt 
intrigante, dacă nu savuroase. Deci așa i se păreau și lui Nick 
Frigg. 

Acest dar al mirosului transformase o slujbă neplăcută în una 
cu potenţial pentru a fi încântătoare. Deși Nick avea motive să-l 
considere pe Victor un Dumnezeu dificil, dacă nu chiar crud, 
exista un motiv să creadă că, la urma urmei, îi păsa de creaţiile 
sale. 

Nick cel cu nas de câine mergea pe metereze - care erau 
suficient de late ca să permită trecerea unui automobil de teren 
- și privea tractoarele descărnând gunoiul de-a lungul capătului 
îndepărtat al gropii din partea de est, la două sute de metri în 
stânga sa. Două treimi din groapa adâncă aproape cât un bloc 
cu zece etaje fuseseră umplute cu gunoi în ultimii ani. 


57 


Buldozere cu șenile late - pe care Nick și echipa sa le numeau 
„galioanele gunoiului” - navigau pe marea de rămășițe și 
împrăștiau gunoiul mai uniform decât o făcuseră camioanele. 

În dreapta sa se afla groapa din vest, nu chiar atât de mare ca 
aceea din est și ceva mai plină. 

Mai la vale, spre sud, două gropi mai vechi fuseseră umplute 
și acoperite cu un strat de pământ de aproape doi metri. Tevi 
prin care circula gaz metan găureau movilele acelea acoperite 
de iarbă. 

La nord de cele două gropi folosite în acel moment avea loc 
excavarea unei gropi noi, la care se săpa de două luni. Bocănitul 
și hârâitul mașinilor care mutau pământul se răspândeau în jos, 
de pe înălțimile acelea. 

Nick întoarse spatele noii gropi unde activitatea era în toi și 
privi groapa liniștită din vest. Tractoarele care sosiseră în ziua 
aceea fuseseră dirijate în alte părți, lăsând-o în liniște. 

Peisajul selenar alcătuit din gunoi îi provoca o intensificare a 
bătăilor celor două inimi, așa cum nu reușea nimic altceva. Haos 
compactat, resturi, rămășițe și ruine. Câmpul acela sterp, 
sumbru și toxic se adresa unei părţi din el care ar fi fost ocupată 
de suflet, dacă ar fi făcut parte din Rasa Veche. Se simţea acasă 
aici, așa cum nu s-ar fi simţit niciodată în păduri sau pe câmpuri 
acoperit de iarbă. Sau într-un oraș. Pustietatea, murdăria, 
mucegaiul, râncezeala, cenușa și noroiul îl atrăgeau așa cum 
atrage marea un marinar. 

Cu câteva ore în urmă sosise un camion din New Orleans, 
încărcat cu cadavre. Trei erau ale unor birocraţi municipali care 
fuseseră uciși și înlocuiți cu copiile lor, iar două erau ale unor 
polițiști care păţiseră același lucru. 

Cu numai un an în urmă, asemenea livrări se făceau de două 
ori pe lună. Acum se făceau de două ori pe săptămână, uneori și 
mai des. 

Erau vremuri interesante. 

Pe lângă cei cinci oameni morți, camionul adusese și trei 
rebuturi, creaturi făcute în Porţile Milei care nu funcţionaseră 
așa cum sperase Victor. Acestea erau întotdeauna interesante. 

După căderea nopţii, toţi cei din interiorul terenului înconjurat 
cu sârmă ghimpată al Administraţiei de Gunoi Crosswoods, 
reprezentanţi ai Rasei Noi, conduși de Nick, erau preocupaţi să 
care oamenii morţi și rebuturile în groapa de vest. Aveau să-i 


58 


îngroape în mormanul de gunoi, în decursul unei ceremonii care 
devenise tot mai amplă, odată cu trecerea anilor. 

Deși înmormântările nocturne deveniseră frecvente în ultimul 
timp, ele continuau să-l înfioare pe Nick. Îi era interzis să se 
sinucidă; nu putea să ucidă membri ai Rasei Vechii până în ziua 
în care Victor avea să dezlănţuie Ultimul Război. Nick iubea 
moartea, dar nu putea să aibă parte de ea sau s-o provoace. 
Intre timp, putea să se bălăcească în marea de gunoi și 
murdărie, să împingă morții în găurile împuţite în care aveau să 
se umfle și să se coacă, îmbibate de aburii descompunerii - 
chestie care reprezenta un beneficiu marginal ce-i provoca 
multă plăcere. 

Dimineaţă, mulţimea de tractoare cu remorcă abia sosite 
aveau să fie dirijate spre groapa din vest, iar încărcătura pe care 
aveau s-o depoziteze avea să fie împrăștiată peste mormintele 
noi, ca un alt strat într-un parfait. 

In timp ce Nick privea către groapa de gunoi din vest, tânjind 
după apusul soarelui, un stol de ciori grase și lucioase, care se 
hrăneau din gunoaie, ţâșniră brusc în zbor. Păsările se înălțară 
ca și cum ar fi fost o singură făptură și ţipară disperate la 
unison, plutind către el, apoi ridicându-se spre soare. 

La vreo cincizeci de metri de zidul pe care el stătea, o halcă 
uriașă de gunoi dens de vreo șapte metri se cutremură, apoi 
păru că se ondulează, de parcă înota ceva prin ea. Poate că o 
ceată de șobolani tocmai ieșea la suprafaţă. 

În ultimele zile, membrii echipei lui Nick raportaseră în vreo 
șase rânduri că văzuseră pulsaţii și ridicări ritmice în ambele 
gropi, diferite de ridicările și coborările obișnuite, provocate de 
expansiunea bruscă a unor depozite de metan, urmate de 
expulzări bruște de gaz. 

Cu mai puţin de o jumătate de zi în urmă, după miezul nopţii, 
se auziseră sunete stranii din groapa de gunoi din est, care 
semănau cu niște voci, cu niște strigăte îndurerate. Nick și 
echipa sa se duseseră cu lanterne să caute sursa lor, care 
păruse că-și schimbă în mod repetat direcţia, dar care devenise 
tăcută înainte să poată fi localizată. _ 

Gunoiul care pulsa rămase liniștit. Șobolani. In mod sigur erau 
șobolani. 

Dar Nick, curios din fire, cobori pe peretele în pantă al zidului 
dinspre est, în groapa de gunoi din vest. 


59 


CAPITOLUL 15 


Aubrey Picou lăsase în urmă o viaţă în care avusese din plin 
de a face cu crima, ca să aibă timp să-și îngrijească grădina. 

Locuia pe o stradă umbrită de stejari, din centrul orașului. 
Casa sa veche poseda una dintre cele mai ornamentate lucrări 
decorative în fier forjat - gard, balustradă pentru balcon - dintr- 
un oraș plin cu asemenea piese filigranate importante. 

Porticul din faţa casei, drapat cu vițe, pe care fuseseră 
atârnate coșuri cu ferigi, oferea două leagăne albe și balansoare 
din răchită, dar umbra nu părea mai răcoroasă decât aleea 
uscată de soare. 

Servitoarea, Lulana St. John, răspunse la ţărâitul soneriei. Era 
o negresă de vreo cincizeci de ani, cu o circumferință a 
abdomenului și cu o personalitate formidabile. 

Aruncă o privire dezaprobatoare către Carson și încercă să-și 
stăpânească un zâmbet când se uită la Michael, apoi zise: 

— Văd în faţa mea doi funcţionari publici bine cunoscuţi, care 
muncesc pentru Dumnezeu, dar care uneori fac greșeala de a 
folosi tacticile diavolului. 

— Suntem doi păcătoși, admise Carson. 

— Doamne, spuse Michael, ce bun ești, de încerci să izbăvești 
un nenorocit ca mine! 

— Copile, îi spuse Lulana, bănuiesc că te măgulești singur 
crezând că ești izbăvit. Dacă ai venit aici ca să-l necăjești pe 
stăpân, îţi cer să privești în tine și să găsești acea parte a ta 
care vrea să fie om al legii și al împăcării. 

— E partea cea mai importantă din mine, spuse Michael, dar 
detectivului O'Connor îi place să bată lumea. 

lar Lulana îi zise lui Carson: 

— Imi pare rău, don'șoară, dar asta vă e reputaţia. 

— Nu și azi, o asigură Carson. Am venit să-i cerem o favoare 
lui Aubrey, dacă vei avea amabilitatea să-l anunţi. Te rog. Nu 
avem nicio plângere împotriva lui. 

Lulana o privi cu solemnitate și spuse: 


60 


— Domnul m-a înzestrat cu un detector de minciuni 
extraordinar și acesta nu ţârâie, deocamdată. In favoarea ta e și 
faptul că nu ţi-ai fluturat insigna și că ai zis „te rog”. 

— La insistența mea, zise Michael. Detectivul O'Connor a 
făcut școala de bune maniere la seral. 

— E un prost, îi spuse Lulana lui Carson. 

— Da, știu. 

— După o viaţă de mâncat cu mâinile, a reușit să stăpânească 
folosirea furculiței într-un timp remarcabil de scurt, o lăudă 
Michael. 

— Copile, ești un prost, îi replică Lulana, dar, din motive pe 
care numai Dumnezeu le știe, te plac întotdeauna. Ștergeţi-vă 
pe picioare și intraţi, zise ea, dându-se la o parte din prag. 

Holul era zugrăvit în culoarea piersicii, avea lambriuri albe și 
era împodobit cu aplice albe în formă de coroană. Podeaua din 
marmură albă, cu inserţii rombice negre, fusese lustruită atât de 
mult, încât părea udă. 

— Aubrey l-a descoperit deja pe Isus? întrebă Carson. 

— Domnul nu l-a îmbrățișat pe Dumnezeu, nu, spuse Lulana 
închizând ușa din față, dar sunt încântată să spun că a ajuns să- 
L vadă. 

Deși era plătită doar ca să fie servitoare, Lulana avea slujbă 
dublă, fiind și ghid spiritual al angajatorului ei, al cărui trecut îl 
cunoștea și era îngrijorată în privinţa sufletului său. 

— Domnul se ocupă de grădină, zise ea. Puteţi să-l așteptați 
în salon sau să i vă alăturaţi printre trandafiri. 

— Prefer trandafirii, spuse Michael. 

În spatele casei, în bucătăria imensă, Evangeline Antoine, 
sora mai mare a Lulanei, cânta încet Lampa Sa va împrăștia tot 
întunericul, în timp ce pregătea aluatul pentru o plăcintă. 

Evangeline îi slujea lui Aubrey drept bucătăreasă și drept cor 
care-i ţinea isonul eforturilor neobosite ale Lulanei de salvare a 
sufletului stăpânului lor. Era mai înaltă decât sora sa, mai 
subțire, dar ochii ei vioi și zâmbetul făceau ca înrudirea lor să fie 
evidentă. 

— Domnule detectiv Maddison, spuse Evangeline, sunt 
încântată că încă nu aţi murit. 

— Și eu, îi răspunse Michael. Ce fel de plăcintă faci? 

— Cu cremă de praline și scorțișoară, cu un strat de nuci 
pecan prăjite deasupra. 


61 


— Pentru așa ceva merită să-ţi faci chiar patru operaţii pe 
cord! 

— Colesterolul nu te poate afecta, dacă ai atitudinea corectă, 
îi informă Lulana. 

Servitoarea îi conduse prin ușa din spate pe veranda din dosul 
casei, unde Moses Bienvenu, șoferul și omul bun la toate al lui 
Aubrey, vopsea stâlpii care căpătaseră o minunată culoare albă 
sub balustrada neagră. 

Moses zise, rânjind;: 

— Doamnă detectiv O'Connor, sunt uimit că încă nu l-aţi 
împușcat pe domnul Michael. 

— Țintesc bine, îl asigură ea, dar individul se mișcă prea iute. 

Moses, un bărbat solid fără a fi gras, robust și înalt, cu mâini 
mari cât niște farfurii, servea ca diacon în biserică și cânta în 
același cor ca și surorile sale, Lulana și Evangeline. 

— Au venit să-l vadă pe stăpân, dar nu ca să-l necăjească, îl 
informă Lulana pe fratele ei. Dacă o să pară că vor să-l 
necăjească, ia-i de ceafă și aruncă-i în stradă. 

După ce Lulana intră în casă, Moses zise: 

— Aţi auzit ce-a spus Lulana. Oţi fi fiind voi polițiști, dar aici ea 
face legea. Ea e Legea și Calea. V-aș rămâne îndatorat dacă nu 
m-ati pune în situația să vă apuc de ceafă și să vă dau afară. 

— Dacă o să ne pierdem autocontrolul, atunci o să ne apucăm 
reciproc de ceafă și o să ne dăm afară, îl asigură Michael. 

Moses le spuse, arătând cu pensula sa: 

— Domnul Aubrey e acolo, dincolo de fântâna păgână, printre 
trandafiri. Și vă rog să nu faceți mişto de pălăria lui. 

— De pălăria lui? se miră Michael. 

— Lulana a insistat să poarte o pălărie de soare, dacă vrea să 
petreacă o jumătate de zi în grădină. E aproape chel, așa că 
Lulana e îngrijorată că ar putea să facă un cancer al pielii 
capului. La început, domnul Aubrey n-a suferit pălăria. Abia în 
ultimul timp s-a obișnuit cu ea. 

— Nu m-am gândit că o să apuc ziua în care cineva o să fie 
șeful lui Aubrey Picou, spuse Carson. y 

— Lulana nu-i niciun fel de șef, preciză Moses. li iubește atât 
de mult pe toți, încât îi face să i se supună. 

O alee din dale de cărămizi ducea de la treptele verandei 
peste o pajiște, înconjura fântâna păgână și continua până în 
grădina cu trandafiri. 


62 


Fântâna sculptată în marmură reprezenta trei siluete în 
mărime naturală. Pan, o siluetă masculină cu coarne și picioare 
de tap, cânta din nai și fugărea două femei goale - sau ele îl 
fugăreau pe el - în jurul unei coloane înconjurate de viță-de-vie. 

— Nu mă pricep să apreciez antichităţile, spuse Michael, dar 
sunt destul de sigur că-i din Las Vegas, secolul al 
optsprezecelea. 

Tufele de trandafiri creșteau în șiruri, cu insulițe din granit 
între ele. Pe cea de-a treia alee - din cele patru - se afla un sac 
cu îngrășăminte, un pulverizator și un suport cu unelte de 
grădinărit frumos aranjate. 

Acolo se afla și Aubrey Picou, cu o pălărie de pai cu boruri atât 
de late, încât veverițele ar fi putut să alerge de jur împrejur, ca 
să-și menţină forma fizică. 

Înainte să-i observe și să-și ridice privirea, fredona o melodie. 
Părea să fie Lampa Sa va împrăștia tot întunericul. 

Aubrey avea optzeci de ani, dar o figură de copil; un chip de 
copil bătrân de optzeci de ani, dar care nu era roz, dolofan și 
care nu-ți trezea dorinţa de a-l ciupi. În umbra profundă a 
pălăriei sale anticancer, ochii săi albaștri clipeau plini de veselie. 

— Dintre toţi polițiștii pe care-i cunosc, iată-i pe cei doi pe 
care-i plac cel mai mult, spuse Aubrey. 

— Îți mai plac și alţii? întrebă Carson. 

— Nu, nu-mi place niciunul dintre ticăloși, îi răspunse Aubrey. 
Dar niciunul dintre ei nu mi-a salvat viața. 

— Ce-i cu pălăria asta tâmpită? se interesă Michael. 

Zâmbetul lui Aubrey se transformă într-o grimasă. 

— Ce mai contează dacă o să mor de cancer de piele? Am 
optzeci de ani. O să mor de ceva. 

— Lulana nu vrea să mori până când n-o să-L găsești pe Isus. 

Aubrey oftă și spuse: 

— Cu ăștia trei care conduc circul, mă împiedic de Isus de 
fiecare dată când mă întorc. 

— Dacă există cineva care să poată să-ţi salveze sufletul, 
atunci aceea e Lulana, îl asigură Carson. 

Aubrey păru că vrea să spună ceva sarcastic. În schimb, oftă 
din nou. 

— N-am avut niciodată o conștiință. Acum am. E mult mai 
plictisitoare decât pălăria asta ridicolă. 

— De ce porți pălăria, dacă nu poți s-o suferi? întrebă Michael. 


63 


Aubrey privi spre casă. 

— Dacă o s-o scot, o să vadă. Și n-o să mai primesc nicio 
plăcintă a lui Evangeline. 

— Plăcinta cu cremă de praline și scorțișoară. A 

— Și deasupra cu nuci pecan prăjite, adăugă Aubrey. Imi 
place plăcinta asta, explică el și oftă din nou. 

— Oftezi cam mult în zilele astea, remarcă Michael. 

— Am devenit patetic, nu-i așa? 

— Ai fost întotdeauna patetic, îl liniști Carson. Ai devenit un 
pic uman, asta-i tot. 

— Asta-i deranjant, mormăi Michael. 

— Nu-i în regulă, îl aprobă Aubrey. Deci, oameni buni, ce v-a 
adus aici? 

— Avem nevoie de niște arme mari, zgomotoase, în stare să 
doboare ușile, îi răspunse Carson. 


64 


CAPITOLUL 16 


Duhoarea era magnifică: înţepătoare, persistentă, 
pătrunzătoare... 

Nick Frigg își imagina că mirosul gropilor de gunoi se 
impregnase în carnea, în sângele, în oasele sale, așa cum 
mirosul de fum pătrunde prin cea mai subţire felie de carne 
dintr-o afumătoare. 

Îi plăcea ideea că mirosea până-n străfundul său a tot ce este 
descompunere, precum moartea după care tânjea și pe care n-o 
putea avea. 

Nick, încălțat cu cizmele sale de cauciuc înalte până pe 
coapse, mergea de-a latul gropii de gunoi din vest, cutii goale 
de la tot felul de conserve zăngănind în drumul său, cartoane 
goale pentru ouă și cutii pentru sărățele turtindu-se și trosnind 
sub tălpile lui, în timp ce se îndrepta către locul în care gunoiul 
se ridicase, se ondulase și apoi se potolise. Mișcarea aceea 
bizară părea să fi încetat. 

Deși compactat de galioanele pentru gunoi cu șenile late, 
care colindau tărâmurile acelea pustiite, câmpul cu gunoaie - în 
groapa aceea adâncă de douăzeci sau poate douăzeci și cinci de 
metri - se modifica uneori sub greutatea lui Nick, pentru că, prin 
natura sa, era plin cu mici spaţii goale. Dar fiindcă era agil și 
înzestrat cu niște reflexe fulgerătoare, Nick se împleticea doar 
rareori. 

Când ajunse în locul în care avuseseră loc mișcările pe care le 
văzuse de pe zidul lui, suprafața nu părea foarte diferită de 
rămășițele întâlnite pe parcursul celor cincizeci de metri pe care 
îi străbătuse până acolo. Cutii de conserve strivite, sticlă spartă, 
nenumărate obiecte de plastic, de la recipiente incolore la 
jucării stricate, grămezi de podoabe de grădină mucegăite - 
frunze de palmier, crengi de copac, iarbă -, pungi de gunoi pline 
și legate la gură... 

Văzu o păpușă cu picioare care atârnau rupte și cu fruntea 
crăpată. Prefăcându-se că sub cizma sa zăcea un copil adevărat 
din Rasa Veche, Nick o călcă în picioare până când zdrobi figura 
zâmbitoare. 


65 


Se întoarse încet, la 360 de grade, și privi mai atent resturile. 

Adulmecă și iar adulmecă, folosindu-și simţul mirosului 
îmbunătăţit genetic ca să descopere vreun indiciu în legătură cu 
ceea ce provocase rostogolirea aceea neobișnuită în marea de 
gunoaie. Din adâncurile gropii de gunoi ieșea gaz metan, dar 
mirosul acestuia nu părea mai intens ca de obicei. _ 

Șobolani. Simţi miros de șobolani în apropiere. Intr-o groapă 
de gunoi, asta nu era ceva mai surprinzător decât să simţi 
mireasmă de resturi. Mirosul de mosc al rozătoarelor năpădise 
întreaga suprafaţă a Administraţiei pentru Gunoaie Crosswoods. 

Nick detectă o mulţime de asemenea animale mustăcioase 
peste tot în jurul său, dar nu adulmecă o ceată atât de mare 
încât să poată destabiliza suprafaţa câmpului cu gunoi în timp 
ce alerga prin vizuină. 

Nick  cercetă zona din imediata apropiere, privind, 
adulmecând, apoi se ghemui - cizmele de cauciuc scârțâiră - și 
așteptă. Nemișcat. Ascultând. Respirând în tăcere, dar puternic. 

Sunetele tractoarelor ce se descărnau în groapa din est se 
reduseră treptat, ca și zăngănitul îndepărtat al galioanelor 
gunoiului. 

Ca și cum ar fi vrut să-l ajute, aerul atârna greu și nemișcat. 
Nu bătea nicio adiere în urechile lui, care să-l distragă. Soarele 
brutal dogorise toată ziua, pogorând o liniște absolută. 

In asemenea momente, putoarea dulce a gropii de gunoi 
putea să-l cufunde într-un soi de stare zen, de meditaţie 
relaxată, dar intensă. 

Pierduse noţiunea timpului, devenise atât de extaziat, încât 
nu știa câte minute trecuseră atunci când auzi vocea. Nu era 
sigur că nu vorbise de mai multe ori, înainte s-o remarce. 

— Tată? 

Uşoară, tremurătoare, cu un timbru nedefinit, întrebarea de 
un singur cuvânt putea fi pusă și de un bărbat, și de o femeie. 

Nick cel cu nas de câine așteptă, adulmecând. 

— Tată. Tată. Tată...? 

De data asta, întrebarea părea să vină simultan de la patru 
sau cinci persoane, bărbaţi și femei. 

Când privi câmpul cu gunoi, Nick descoperi că rămăsese 
singur. Nu știa dacă un asemenea lucru era posibil, dar 
cuvintele trebuiau să fi fost rostite în rămășițele presate de sub 
el, ridicându-se prin crăpături din... De unde? 


66 


— De ce, Tată, de ce, de ce, de ce...? 

Tonul disperat și implorator sugera un chin greu de suportat și 
se potrivea cu disperarea stăpânită a lui Nick. 

— Cine ești? întrebă el. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Ce ești? 

Un cutremur zgudui câmpul cu gunoi. Scurt. Subtil. Suprafaţa 
nu se ridică, dar se ondulă ca mai devreme. 

Nick simţi că prezenţa misterioasă se retrăgea. 

Se ridică în picioare și zise: 

— Ce vrei? 

Soarele arzător. Aerul nemișcat. Putoarea. 

Nick Frigg rămase singur, groapa de gunoi devenind iarăși 


solidă sub picioarele sale. 


67 


CAPITOLUL 17 


Aubrey Picou smulse dintr-un tufiș cu trandafiri uriași, roz- 
galbeni-albi o floare pentru Carson și-i curăţă țepii de pe tulpină. 

— Această varietate este numită French Perfume. 
Excepţionalul său amestec de culori îl face cel mai feminin 
trandafir din grădina mea. 

Michael se amuza s-o vadă pe Carson ţinând floarea cu grijă, 
chiar dacă nu avea spini. Nu era tipul de fată cu zorzoane și 
trandafiri. Ea era tipul de fată cu blugi și pistol. 

In ciuda figurii sale nevinovate și a pălăriei de pai cu boruri 
moi, stăpânul grădinii părea la fel de nepotrivit printre trandafiri 
ca și Carson. 

In timpul deceniilor de activitate criminală, Aubrey Picou nu 
ucisese niciodată un om, nici nu rănise vreunul. Nu jefuise, nu 
violase, nici nu șantajase pe cineva. Făcuse doar tot posibilul ca 
alți criminali să săvârșească mai ușor și mai eficient asemenea 
lucruri. 

Prăvălia lui de documente produsese acte false de cea mai 
înaltă calitate: pașapoarte, certificate de naștere, permise de 
conducere... Vânduse mii de arme pe piaţa neagră. 

Când indivizii cu talent pentru strategie și tactică veneau la 
Aubrey cu planuri pentru jefuirea unei mașini blindate sau cu o 
schemă de a tâlhări un vânzător de diamante, acesta le asigura 
capitalul necesar pregătirii și executării operaţiunii. 

Tatăl său, Maurice, fusese avocat specializat în convingerea 
juraţilor să acorde compensaţii financiare scandaloase unor 
clienţi îndoielnici, în cazuri dubioase de vătămare. Unii dintre 
colegi îl numeau admirativ Maurice Lăptarul, din cauza priceperii 
sale de a mulge găleți cu profit de la juraţii proști ca niște vaci. 

Lăptarul își înscrisese fiul la Facultatea de Drept a Universităţii 
Harvard, cu speranţa secretă că Aubrey va îmbrățișa domeniul 
nou - pe vremea aceea - al litigiilor sociale, folosind știința cea 
rea și scena tribunalului ca să terorizeze corporaţiile importante 
și să le aducă în pragul falimentului prin plăţi de daune de 
miliarde de dolari. 


68 


Spre dezamăgirea lui Maurice, Aubrey găsise dreptul 
plictisitor și demn de dispreţ, așa că decisese că putea să facă 
tot atât de mult rău societăţii din afara sistemului juridic pe cât 
i-ar fi făcut din interiorul acestuia. Deși relaţia dintre tată și fiu a 
fost rece o bună bucată de vreme, până la urmă Maurice a 
început să se mândrească cu băiatul său. g 

Fiul Lăptarului fusese acuzat doar de două ori. In ambele 
situații scăpase fără a fi condamnat. De fiecare dată, după ce 
juratul-șef rostise verdictul de nevinovăție, juraţii se ridicaseră 
și-l aplaudaseră pe Aubrey. 

Ca să evite o a treia acuzaţie, Aubrey oferise dovezi 
procuraturii, în secret. După ce turnase o grămadă de bandiți, 
fără ca aceștia să afle ceva, se pensionase la șaptezeci și cinci 
de ani, cu reputaţia intactă printre delincvenţii și admiratorii 
acestora. 

— Nu mai vând arme, îi anunță Aubrey. Nici din cele mari, 
zgomotoase, care doboară ușile, nici de alt fel. 

— Știm că te-ai pensionat... 

— De-adevăratelea, o asigură Aubrey. 

— ... dar mai ai prieteni în toate locurile rău famate. 

— Trandafirul ăsta e numit Black Velvet, zise Aubrey. Roșul e 
atât de întunecat, încât în unele locuri pare negru. 

— Nu îţi înscenăm nimic, îl asigură Carson. Niciun procuror n- 
o să irosească mii de ore de muncă pentru a vâri la închisoare 
un grădinar octogenar inofensiv. 

— În plus, interveni Michael, o să te prefaci că ai Alzheimer și 
o să faci juriul să izbucnească în lacrimi. 

— French Perfume nu se compară cu acesta în privinţa 
mirosului, îi spuse Aubrey lui Carson, dar Black Velvet mi se 
pare un trandafir mai potrivit pentru tine. 

— Avem nevoie de două pistoale Desert Eagle .50 Magnum. 

Impresionat, Michael o întrebă pe Carson: 

— De asta avem nevoie? 

— N-am spus că vreau ceva zgomotos? Dacă ai avea două 
inimi și ai fi nimerit în piept de un glonţ de calibrul ăla, ambele 
ticăitoare ar fi făcute bucăţi. 

Aubrey îi oferi un trandafir Black Velvet lui Carson, care îl 
acceptă fără niciun chef. Ținea câte o floare în fiecare mână, 
părând dezorientată. 


8 Catifeaua Neagră (n.tr.). 
69 


— De ce nu le rechiziționezi cu ajutorul poliţiei? o întrebă 
Aubrey. 

— Pentru că o să omorâm un om care ar ieși liber și râzând 
din tribunal, dacă l-am aduce în faţa justiţiei, îl minţi ea. 

Ochii lui Aubrey luceau plini de interes, în umbra pălăriei sale. 

— Nu avem microfoane, îl asigură Carson. Poţi să ne pipăi. 

— Dragă, mi-ar plăcea să te pipăi, spuse Aubrey, dar nu ca să 
caut un microfon. N-ai vorbi așa cum vorbești dacă ai avea unul. 

— Am nevoie, pentru pistoale, de o sută de cartușe, cu vârful 
retezat, de calibrul .50 Action Express, cu greutatea de 21 de 
grame, îi preciză Carson. 

— Formidabil. Asta înseamnă, probabil, că la gura ţevii glonțul 
o să aibă o viteză de vreo patru sute șaptezeci de metri pe 
secundă, deduse Aubrey. 

— Vrem ca tipii ăia să fie morți de-a binelea. Mai avem nevoie 
de două puști de vânătoare. Cu gloanţe mari, pentru urși, nu 
pentru căprioare. 

— Pentru urși, nu pentru căprioare, repetă Michael, dând din 
cap, ca și cum ar fi fost încântat de situaţie și nu de-a dreptul 
îngrozit. 

— Cu putere mare de oprire, spuse Aubrey, admirativ. 

— Mare, îl aprobă Michael. 

— Semiautomat, ca să putem trage al doilea foc folosind o 
singură mână, continuă Carson. Poate marca Urban Sniper. 
Care-i lungimea țevii la puștile astea? 

— Patruzeci și doi de centimetri, îi răspunse Aubrey. 

— Am fi vrut să fie tăiată la treizeci și doi. Dar avem rapid 
nevoie de arme, nu avem timp să așteptăm să fie modificate. 

— Cât de iute? 

— Astăzi. Curând. Dacă e posibil, acum. Urban Sniper, SGT, 
Remington - acceptăm orice pușcă de-o marcă bine-cunoscută 
care a fost deja modificată ca să corespundă caracteristicilor. 

— Aveţi nevoie de curele de-un asemenea fel, încât să purtaţi 
arma atârnată pe umăr și să trageţi de la șold, le spuse Aubrey. 

— Deci, unde trebuie să ne ducem? întrebă Carson, ţinând 
încă în fiecare mână câte un trandafir, ca și cum ar fi participat 
la o manifestaţie pentru sfârșitul tuturor războaielor. 

Aubrey îi privi, pe ea și pe Michael, timp de o jumătate de 
minut, continuând, fără să-și dea seama, să tundă trandafirii - 
clic-clic, clic-clic, clic-clic - apoi spuse: 


70 


— O grămadă de arme ca să împușcați un individ. Cine-i tipul 
- Antihristul? 

— E bine apărat, îi răspunse Carson. Trebuie să trecem de 
niște indivizi, ca să ajungem la el. Dar și ăia sunt niște jigodii. 

Aubrey Picou zise fără convingere: 

— Poliţiștii o iau razna tot timpul. Cine ar putea să-i 
condamne, având în vedere lipsa de sprijin și cât de mult sunt 
criticați? Nu-i cazul vostru. Voi n-o luați razna. 

— Îţi amintești ce s-a întâmplat cu tatăl meu? întrebă Carson. 

— Chestia aia a fost o scorneală, spuse Aubrey. Tatăl tău n-a 
schimbat tabăra. A fost un poliţist corect până la sfârșit. 

— Știu. Dar îţi mulţumesc că mi-ai spus-o, Aubrey. 

Când își plecă ușor capul acoperit de pălăria de soare, 
bătrânul arăta precum Truman Capote travestit în doamnă-care- 
se-duce-la-prânz. 

— Vrei să-mi spui că știi cine i-a lichidat pe el și pe mama ta? 

— Da, minţi ea. 

— Doar pe cel care a apăsat pe trăgaci sau pe cel care a dat 
ordinul? 

— Tipul ăsta e la capătul lanţului trofic, spuse Carson. 

Aubrey zise, uitându-se la Michael: 

— Deci, când o să-l omorâţi, o să vuiască toată presa. 

Lui Michael i se părea că ar fi mai bine să tacă. Așa că ridică 
din umeri. 

Aubrey nu se mulțumi cu un simplu gest. 

— Probabil că o să fii ucis în timp ce vei face chestia asta. 

— Nimeni nu trăiește veșnic, îi răspunse Michael. 

— Lulana spune că o să trăim. Oricum, asta-i răzbunarea lui 
O'Connor. De ce ai muri tu pentru răzbunarea ei? 

— Suntem parteneri, îi explică Michael. 

— Nu-i adevărat. Partenerii nu se sinucid. 

— Eu cred că putem să-l lichidăm și să fugim, îi răspunse 
Michael. 

Un zâmbet viclean șterse de pe fața bătrânului inocenţa 
anterioară. 

— Nici asta nu-i adevărat. 

— Aubrey, îi spuse Carson strâmbându-se, nu-l sili să-ţi spună 
totul. 

— Vreau doar să aud ceva care să-i facă fapta credibilă. 


71 


— Faptul că ne ajuţi n-o să se întoarcă împotriva ta, îi făgădui 
Carson. 

— Poate că da, poate că nu. Sunt aproape convins. Draga 
mea, știu care sunt motivele tale. Vreau să le aud și pe ale lui. 

— Să nu-i spui nimic, îl avertiză Carson pe Michael. 

— Păi știe deja, îi răspunse Michael. 

— Asta-i poanta. Știe deja. Nu are nevoie să te audă pe tine 
spunându-i. E doar enervant. 

— Draga mea, nu-l insulta pe bătrânul Aubrey. Michael, de ce 
naiba ai face așa ceva? 

— Pentru că... 

— Nu-i spune! îl întrerupse Carson. 

— ... O iubesc. 

— Rahat! exclamă Carson. 

Aubrey Picou râse încântat. 

— Sunt nebun după poveștile de iubire. Dă-mi numărul 
telefonului celular, iar omul cu lucrurile o să te sune în cel mult 
două ore, ca să-ţi spună unde și cum. 

— Aubrey Picou, ar trebui să te fac să înghiţi trandafirii ăștia, 
îi spuse Carson, agitând cele două tije de French Perfume și 
Black Velvet în fața lui. 

— Având în vedere că au fost parfumaţi de mâinile tale dulci, 
bănuiesc că o să-mi placă gustul. 

Carson aruncă trandafirii pe pământ. 

— Pentru chestia asta îmi ești dator. Vreau să-mi împrumuți 
banii ca să plătesc armele. 

— De ce aș face asta? întrebă Aubrey, râzând. 

— Pentru că ţi-am salvat viaţa cândva. lar eu n-am câteva mii 
de dolari ascunși în șosete. 

— Draga mea, nu-s un om cunoscut pentru generozitatea sa... 

— In parte, asta încearcă să-ţi explice Lulana. 

Bătrânul se încruntă și spuse: 

— Asta mă face părtaş. 

— Nu și dacă înţelegerea se pecetluiește printr-o strângere de 
mână. Fără hârţoage. 

— Nu mă refeream din punct de vedere legal. Din punct de 
vedere moral. 

Michael își spuse că auzul i-o luase razna. Nu se putea ca 
Aubrey să fi folosit cuvântul moral. 


72 


— Nu-i un lucru grav, dacă fac doar legăturile pentru 
încheierea târgului, spuse Aubrey, pentru că nu primesc niciun 
comision, nu câștig nimic. Dar dacă finanțez treaba asta, chiar 
fără dobândă... 

Spusele bătrânului o surprinseră în mod evident pe Carson. 

— Fără dobândă? 

— Atunci se pare că am o oarecare responsabilitate, spuse el, 
arătând mai degrabă speriat decât ridicol, sub pălăria sa mare, 
cu boruri moi. Isus ăsta e înspăimântător. 

— Înspăimântător? 

— Adică, dacă e măcar pe jumătate atât de real pe cât spune 
Lulana... 

— Pe jumătate atât de real? 

— ... atunci trebuie să te gândești la consecinţe. 

— Aubrey, spuse Carson, nu vreau să te jignesc, dar, ţinând 
seama de felul în care ţi-ai trăit viaţa, nu cred că bătrânul și 
înspăimântătorul Isus o să facă mare caz că mi-ai împrumutat 
banii pentru chestia asta. 

— Poate că n-o să facă. Dar am încercat să mă schimb. 

— Ai încercat? 

Aubrey își scoase pălăria, își șterse fruntea transpirată cu o 
batistă și își puse pălăria la loc. 

— Toţi știu cine am fost, dar Lulana, Evangeline și Moses mă 
tratează cu mult respect... 

— Și nu din cauză că le e teamă că ai putea să le tragi un 
glonţ în genunchi. 

— Exact. E uimitor. Au fost foarte drăguţi cu mine fără niciun 
motiv, iar după un timp am început să vreau să fiu și eu drăguţ 
cu ei. 

— Ce chestie parșivă! exclamă Michael. 

— Așa e, fu de acord Aubrey. Chiar e. Lași niște oameni să-ți 
pătrundă în viaţă - mai ales pentru că fac o plăcintă bună - și te 
pomenești că începi să dai bani pentru opere de caritate. 

— N-ai făcut așa ceva! zise Carson. 

— Anul ăsta am dat deja șaizeci de mii, mărturisi jalnic 
Aubrey. 

— Nu te cred. 

— Orfelinatul avea nevoie disperată de reparaţii, așa că 
cineva trebuia să facă ceva și să le umple oala cu supă. 

— Aubrey Picou a ajutat un orfelinat? se minună Michael. 


73 


— V-aș rămâne recunoscător dacă n-aţi povesti nimănui 
despre asta. Am o reputaţie de apărat. Vechii amici ar putea să 
creadă că m-am înmuiat sau că m-am senilizat. 

— Secretul tău e în siguranţă, îl asigură Carson. 

— Hei! exclamă Aubrey, luminându-se la față. Mi-a venit o 
idee: vă dau bani, fără niciun împrumut. Îi folosiţi la ceea ce 
aveți nevoie, iar într-o zi, când o să staţi mai bine cu monetarul, 
n-o să-mi daţi banii înapoi, ci o să-i daţi unei societăţi de 
binefacere, una care vă place vouă. 

— Și crezi că așa o să-l fraierești pe Isus? îl întrebă Michael. 

— Ar trebui să meargă, îi mărturisi Aubrey, încântat de ideea 
sa. Oricum, e ca și cum aș da un teanc de bani unei școli pentru 
surzi, iar directorul școlii i-ar folosi ca să plătească un desfrâu cu 
două târfe. 

— Ai priceput ceva? o întrebă Michael pe Carson. 

— E prea metaforic pentru mine. 

— Poanta e că deturnarea și târfele n-ar fi vina mea, pentru 
că eu am dat banii unei școli pentru surzi, le explică Aubrey. 

— Vrei ca în loc să-ţi dau înapoi banii pe care mi i-ai 
împrumutat să-i dau unei școli pentru surzi? întrebă Carson. 

— Ar fi drăguţ. Ține minte, tu vei fi cea care vei raspunde 
pentru ceea ce ai făcut în răstimpul ăla. 

— Ai devenit un adevărat teolog, remarcă Michael. 


74 


CAPITOLUL 18 


După ce trupul lui William, majordomul, și toate degetele sale 
retezate fură îndepărtate din conac de către doi oameni de la 
Porţile Milei, menajera-șefă, Christine, și camerista de la etajul 
trei, Jolie, curăţară sângele din hol. 

Erika știa că, în calitate de stăpână a casei, nu trebuia să se 
așeze în genunchi, ca să le ajute. Victor n-ar fi fost de acord. 

Din cauză că diferenţa de clasă o împiedica să le ajute pe cele 
două, Erika nu știa ce să facă; rămase în picioare și privi. 

Sângele de pe podeaua de mahon fusese șters cu ușurință, 
bineînţeles, dar Erika fu surprinsă să vadă că fusese curățat de 
pe peretele zugrăvit și de pe covorul persan vechi, fără să lase 
nicio urmă vizibilă. 

— Ce substanţă de curăţat aţi folosit? întrebă ea, arătând spre 
recipientele din plastic, fără etichete, cu care erau înarmate atât 
Christine, cât și Jolie. 

— Domnul Helios a inventat-o, îi răspunse Jolie. 

— Trebuie să fi câștigat o avere cu ea. 

— N-a fost vândută niciodată publicului larg, o lămuri 
Christine. 

— A inventat-o pentru noi, îi dezvălui Jolie. 

Erika se minună că Victor avea timp să creeze noi produse 
pentru întreţinerea casei, având în vedere câte avea pe cap. 

— Alte produse de curățare înlătură toate petele vizibile cu 
ochiul liber, îi explică în continuare Christine, dar lasă proteine 
din sânge pe fibrele covorului, pe care orice echipă de 
investigaţii a poliţiei le-ar putea identifica. Soluția asta curăță 
totul. 

— Soţul meu e foarte deștept, nu-i așa? zise cu un pic de 
mândrie Erika. 

— E extraordinar de deștept, spuse Christine. 

— Extraordinar, o aprobă și Jolie. 

— Vreau foarte mult să-i fiu pe plac, spuse Erika. 

— Asta e o idee foarte bună, zise Jolie. 

— Cred că l-am supărat în dimineaţa asta. 


75 


Christine și Jolie se priviră cu înțeles, dar niciuna din ele nu-i 
răspunse Erikăi. 

— M-a bătut când am făcut sex, continuă aceasta. 

Întrucât înlăturaseră toate petele de sânge, Christine îi dădu 
ordin lui Jolie să-și continue sarcinile de dimineață în 
apartamentul stăpânului. Când rămase singură cu Erika în hol, 
spuse: 

— Doamnă Helios, scuzaţi-mă că sunt atât de directă, dar nu 
trebuie să vorbiţi despre viaţa dumneavoastră particulară cu 
domnul Helios în fața cuiva din echipa de întreţinere a casei. 

Erika se încruntă și întrebă: 

— Nu trebuie? 

— Nu. Niciodată. 

— De ce nu? 

— Doamnă Helios, sunt sigură că subiectul comportamentului 
în societate a făcut parte din informaţiile despre maniere și 
etichetă care v-au fost descărcate. 

— Da, presupun că a făcut parte. Adică dacă tu crezi că 
trebuie să fi făcut parte. 

— Cu siguranţă, trebuie să fi făcut parte. Nu trebuie să 
discutaţi despre viața dumneavoastră sexuală cu nimeni, în 
afară de domnul Helios. 

— Chestia e că m-a bătut în timp ce făceam sex, chiar m-a 
mușcat o dată, și m-a insultat în toate felurile. M-am simţit tare 
rușinată. 

— Doamnă Helios... 

— E un om bun, un om mare, deci trebuie să fi făcut ceva 
teribil de rău ca să-l fac să mă lovească, numai că nu știu ce l-a 
supărat. 

— Aţi făcut-o din nou, zise nerăbdătoare Christine. Aţi vorbit 
despre viaţa dumneavoastră particulară cu domnul Helios. 

— Ai dreptate, am vorbit. Dar dacă ai putea să mă ajuţi să 
înțeleg ce am făcut ca să-i displac soțului meu, asta ar fi bine 
atât pentru mine, cât și pentru Victor. 

Privirea lui Christine era tăioasă și fermă: 

— Știţi că sunteţi a cincea Erika? 

— Da. Și sunt decisă să fiu ultima. 

— Atunci poate că ar fi mai bine să nu discutaţi despre sex 
nici măcar cu el. 


76 


— Nici măcar cu Victor? Dar atunci cum o să aflu de ce i-am 
displăcut? 

Privirea tăioasă a lui Christine deveni mai pătrunzătoare. 

— Poate că nu i-a displăcut. 

— Atunci de ce m-a lovit, m-a tras de păr și mi-a ciupit... 

— larăși o faceți. 

— Dar trebuie să vorbesc cu cineva despre asta, îi răspunse 
Erika frustrată. 

— Atunci vorbiţi cu oglinda, doamnă Helios. E singura 
conversaţie sigură pe care o puteţi avea în legătură cu acest 
subiect. 

— Și la ce ar folosi asta? O oglindă e un obiect neînsufleţit. 
Doar dacă nu-i vorba de una magică, precum în A/bă-ca-zăpada 
și cei șapte pitici. 

— Când o să vă priviţi în oglindă, doamnă Helios, întrebaţi-vă 
ce știți despre sadismul sexual. 

Erika se gândi la termenul auzit. 

— Nu cred că face parte din cunoașterea mea programată. 

— Atunci cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceţi e să vă 
instruiți... și să înduraţi. Dacă asta e tot, vă rog să mă scuzati, 
dar mă așteaptă o grămadă de treburi. 


77 


CAPITOLUL 19 


Răpăitul ușor al tastaturii calculatorului sub degetele 
sprintene ale lui Vicky Chou, în timp ce aceasta compunea o 
scrisoare, era singurul sunet din acea după-amiază de vară. De 
fiecare dată când se oprea din tastat, tăcerea care urma părea 
aproape la fel de profundă ca surzenia. 

Cea mai slabă adiere a aerului umed și fierbinte agita 
perdeaua subțire, dar nu producea nici cea mai mică șoaptă. 
Afară, ziua era lipsită de cântecul păsărilor. Dacă pe stradă 
treceau mașini, atunci o făceau cu graţia amutţită a unei nave 
fantomă care plutea fără vânt pe o mare sticloasă. 

Vicky Chou lucra acasă ca transcripţionist medical. Acasă 
însemna locuinţa lui Carson O'Connor, unde primea găzduire și 

Unii dintre prietenii ei credeau că-i vorba de o înţelegere 
ciudată și că Vicky făcuse o afacere proastă. In realitate, ea se 
considera plătită prea mult, întrucât gazda ei, Carson, o salvase 
pe sora lui Vicky, Liane, de la închisoarea pe viață pentru o 
crimă pe care nu o comisese. 

La patruzeci și cinci de ani, Vicky era văduvă de cinci ani și nu 
avusese copii - iar faptul că locuia acolo îi oferea beneficiul 
suplimentar de a simţi că face parte dintr-o familie. Arnie era ca 
un fiu pentru ea. 

Deși autist, băiatul îi făcea rareori probleme. Era preocupat de 
sine însuși, liniștit și simpatic în felul său. Vicky îi pregătea de 
mâncare, dar în celelalte privinţe băiatul se descurca singur. 

Își părăsea rareori camera și nu pleca din casă decât atunci 
când Carson voia să-l ia cu ea. Chiar și atunci, ieșea fără niciun 
chef. 

Vicky nu avea de ce să fie îngrijorată că Arnie ar fi putut să 
plece de acasă. Când pleca, o făcea în tărâmul său interior, 
care-l interesa mai mult decât lumea reală. 

Cu toate acestea, tăcerea începu să i se pară ciudată lui Vicky 
și o cuprinse neliniștea, care creștea cu fiecare pauză de tastat. 

În cele din urmă, femeia se ridică de la pupitru și se duse să 
vadă ce face Arnie. 


78 


Camera lui Vicky, de la etajul doi, avea o mărime plăcută, dar 
cea a lui Arnie - de dincolo de hol - era de două ori mai mare 
decât a ei. Un zid dintre două dormitoare fusese dărâmat, ca să 
i se ofere lui Arnie spaţiul de care avea nevoie și o baie mică, 
numai pentru el. 

Patul și noptiera fuseseră așezate într-un colț. La picioarele 
patului se găsea un televizor cu un DVD-player, pe o comodă pe 
rotile. 

Castelul ocupa o parte semnificativă a încăperii. Patru măsuțe 
alcătuiau o platformă de trei metri pe patru, pe care Arnie 
ridicase o minune din piese de lego, concepută cu multă 
inteligenţă și executată ţinându-se seama de cele mai 
obsedante amănunte. 

De la turnuri la zidurile împrejmuitoare, de la ferestrele 
zăbrelite și creneluri, la fortăreață și de la turnulețele cele mai 
înalte până la zidurile exterioare, trecând prin curtea interioară, 
până la magazii, grajduri și fierărie, minunea lego de 
doisprezece metri pătraţi părea a fi dispozitivul cu care se apăra 
Arnie de o lume înspăimântătoare. 

Băiatul stătea acum pe un scaun de birou pe rotile, pe care îl 
folosea când lucra la castel sau când stătea, pur și simplu, și se 
uita visător la el. Pentru oricine în afară de Arnie, construcţia din 
piese de lego era completă, dar băiatul nu era mulțumit; lucra la 
ea în fiecare zi,  completându-i  maiestuozitatea și 
îmbunătăţindu-i capacitatea de apărare. 

Deși avea doisprezece ani, Arnie părea mai mic. Era zvelt și 
palid ca un copil din nord la sfârșitul unei ierni lungi. 

Băiatul nu-și ridică privirea spre Vicky. Nu-i plăcea să 
privească pe cineva în ochi și rareori accepta să fie atins. 

Dar avea în el o anumită blândeţe, o melancolie care o 
emoţiona pe femeie. lar băiatul știa mai multe despre lume și 
despre oameni decât crezuse ea la început. 

Într-o zi grea, când lui Vicky îi era dor de Arthur, răposatul ei 
soț, mai mult decât putea îndura, Arnie reacționase la starea ei 
de spirit - deși Vicky nu-și exprimase în mod deschis suferința - 
și-i spusese, fără să se uite la ea: 

— Eşti atât de singură pe cât vrei să fii, iar el n-ar fi vrut 
niciodată să fii. 

Deși femeia încercase să-l atragă pe băiat într-o discuţie, 
acesta nu mai adăugase nimic. 


79 


Vicky avusese de-a face în ziua aceea cu un aspect mai 
misterios al autismului în general și al lui Arnie în particular, 
decât cunoscuse anterior. Izolarea băiatului depășea puterea de 
vindecare a lui Vicky, dar Arnie ieșise din acea izolare pentru a o 
consola, în singurătatea ei. 

Simţise afecţiune pentru băiat și înaintea acelui moment. 
După aceea, afecțiunea se transformase în dragoste. 

Acum spuse, în timp ce-l privea lucrând la castelul său: 

— Întotdeauna am crezut că-i perfect castelul așa cum este... 
dar tu ai găsit întotdeauna o cale ca să-l faci și mai deosebit. 

Băiatul nu dădu vreun semn că i-ar fi simţit prezenţa, dar 
femeia era sigură că o auzise. 

Vicky îl lăsă să-și vadă de treabă și se întoarse pe hol. 
Rămase în capul scărilor, ascultând tăcerea persistentă de 
dedesubt. 

Arnie era unde trebuia să fie, era în siguranţă. Dar tăcerea nu 
părea pașnică, ci grea, ca și cum o ameninţare fusese 
concepută și era în pragul unei nașteri zgomotoase. 

Carson spusese că ea și Michael lucrau la un caz care „putea 
să vină acasă după noi” și o avertizase pe Vicky să fie foarte 
atentă în privinţa siguranţei sale și a băiatului. Ca urmare, 
femeia încuiase atât ușa din faţă, cât și pe cea din spate, și nu 
lăsase deschisă nicio fereastră de la primul etaj. 

Deși știa că nu uitase nicio încuietoare, niciun zăvor netrase, 
tăcerea de dedesubt parcă o striga, o atenţiona. 

Cobori scara și dădu ocol camerei de zi, dormitorului și băii lui 
Carson, bucătăriei, verificând că ușile și ferestrele erau încuiate. 
Găsi totul așa cum își amintea că le lăsase. 

jaluzelele pe jumătate trase și perdelele subțiri făcuseră ca 
parterul să fie întunecos. De fiecare dată când Vicky aprindea o 
lampă ca să-și ușureze inspecția, avea grijă s-o stingă înainte să 
plece mai departe. 

Camera lui Carson era singura parte a parterului care 
beneficia de aer condiţionat. Aparatul montat în fereastră era 
prins în șuruburi și nu putea fi mutat fără a nu se face mult 
zgomot, încât acesta l-ar fi trădat pe un eventual individ cu mult 
înainte ca acesta să pătrundă efectiv în locuinţă. Pentru 
moment, aparatul de aer condiţionat aștepta să fie pornit. Ca și 
dispozitivele similare din camerele lui Vicky și Arnie, el era 
folosit doar ca să faciliteze instalarea somnului. 


80 


Cu ferestrele închise, încăperile de jos erau încinse, 
sufocante. Când ajunse în bucătărie, Vicky deschise ușa de sus 
a frigiderului, nu pentru că ar fi avut nevoie de ceva din 
congelator, ci pentru că adierea rece ca gheaţa ce-i mângâia 
fața era înviorătoare. 

Ajunsă din nou în camera ei de la etajul doi, realiză că tăcerea 
casei o îngrijora. | se părea a fi tăcerea unei securi ridicate, dar 
care nu fusese coborâtă încă... 

Era ridicol. Se speria singură. Un caz de isterie în plină zi. 

Vicky își porni CD-playerul și, cum Carson nu era acasă ca s-o 
deranjeze, dădu volumul mai tare ca de obicei. 

Discul era o colecţie de melodii de succes ale mai multor 
artiști. Billy Joel, Rod Stewart, The Knack, Supertramp, Bee 
Gees, Gloria Gaynor, Cheap Trick. 

Muzica tinereţii ei. Arthur o ceruse de nevastă. Fuseseră atât 
de fericiți împreună. Pe atunci, nu prea erau atenţi la ce 
însemna timpul. Credeau că aveau să trăiască veșnic. 

Reveni la scrisoarea pe care o compunea și cântă împreună 
cu CD-ul, cu sufletul înălțat de muzică și de amintirea zilelor mai 
bune, izgonind tăcerea tulburătoare. 

e 

Cu podeaua casei apăsând deasupra capului său, înconjurat 
de mirosul pământului gol și al mucegaiului, cufundat în beznă - 
adică într-o situație în care oricare altul ar fi trecut de la 
claustrofobie la panica acută de a nu fi îngropat de viu -, Randal 
Șase, copilul Porţilor Milei, se simțea protejat, chiar comod. 

Ascultă cum femeia coboară scările și merge din cameră în 
cameră, ca și cum ar fi căutat ceva ce pierduse. Apoi femeia se 
întoarse la etajul doi. 

Când auzi muzica filtrându-se în jos, din înaltul casei, Randal 
știu că se ivise oportunitatea pe care o dorea. Datorită 
intensității muzicii rock-and-roll, zgomotul pe care l-ar fi făcut 
pătrunzând în locuința familiei O'Connor nu ar fi atras atenţia 
nimănui. 

Explorase cu atenţie spaţiul de sub casă, el însuși surprins de 
faptul că devenise atât de aventuros. Cu cât se îndepărta mai 
mult de Porţile Milei - atât în timp, cât și ca distanţă -, cu atât 
agorafobia îl chinuia mai puţin, iar el își dorea să-și depășească 
limitele. 

Înflorea. 


81 


Pe lângă stâlpii de beton pe care era cocoţată clădirea, spaţiul 
de sub casă era străbătut de ţevi de apă, țevi de canalizare, 
conducte de scurgere și ţevi prin care treceau cabluri electrice. 
Toate acestea găureau podeaua clădirii. 

Chiar dacă Randal ar fi putut să demonteze una dintre 
conductele acelea, niciunul dintre punctele de penetrare nu ar fi 
fost suficient de larg ca să-i permită să treacă. 

Găsise și o trapă. Avea cam un metru pătrat. 

Balamalele și încuietoarea erau în cealaltă parte, unde nu 
putea să ajungă. Se părea că ușa se deschidea în sus și în 
interior. 

Lângă trapă, lipită de ţeava de gaz, se vedea o conductă 
flexibilă, cu diametrul de vreo douăzeci de centimetri, care ieșea 
în afara casei, șerpuind prin spaţiul de sub clădire. Capătul 
îndepărtat al conductei ieșea printr-o tăietură făcută în bordura 
de nuiele împletite. 

Randal presupuse că era o gură de aerisire sau una de 
siguranţă, pentru un sistem de încălzire cu gaz. 

La o primă vedere, se pare că trapa se deschidea într-o 
centrală termică. Un instalator putea s-o folosească pentru a 
cobori de la echipamentul de deasupra la legăturile de sub 
podea. 

În casa aceea, Arnie O'Connor, autist, dar în stare să 
zâmbească uimitor, poseda secretul fericirii. Băiatul îi va divulga 
de bunăvoie acest secret sau Randal Șase i-l va smulge. 

Stând pe spate, Randal își trase genunchii la piept și apăsă 
trapa cu picioarele. Pentru a pătrunde în clădire făcând cât mai 
puţin zgomot cu putinţă, mări treptat apăsarea. Incuietoarea și 
balamalele scârțâiră, în timp ce trăgeau de șuruburile de 
prindere. 

Randal își dublă eforturile atunci când un cântec deosebit de 
zgomotos răsună prin casă. Trapa se deschise cu un pocnet de 
șuruburi sfâșiind lemnul, cu un zăngănit de metal răsucit. 

Fericirea avea să fie curând a sa. 


82 


CAPITOLUL 20 


Cindi voia ca după întâlnirea cu Victor să se ducă la un 
complex comercial, dar Benny ar fi preferat să discute despre 
metode de decapitare. 

Conform actelor, Cindi și Benny Lovewell aveau douăzeci și 
opt, respectiv douăzeci și nouă de ani, deși, de fapt, ieșiseră din 
bazinele de creaţie doar de nouăsprezece luni. 

Formau un cuplu arătos. Mai mult, fuseseră concepuţi să fie 
un cuplu arătos. 

Fiecare în felul său era atrăgător, bine îmbrăcat, cu un 
zâmbet strălucitor, cu voce melodioasă și râs molipsitor. 
Vorbeau blând și politicos și reușeau, de obicei, să stabilească 
imediat relaţii cu oricine se întâlneau. 

Cindi și Benny erau dansatori fenomenali, deși dansul nu era 
activitatea lor preferată. Cea mai mare plăcere a lor era de a 
ucide. 

Membrii Rasei Noi nu aveau voie să ucidă, cu excepţia cazului 
când acest lucru le era ordonat de creatorul lor. Celor doi 
Lovewell li se ordona frecvent să facă asta. 

Când un membru al Rasei Vechi urma să fie înlocuit cu o 
copie a sa, Cindi și Benny erau ultimele figuri zâmbitoare pe 
care acesta le vedea. 

Cei care nu erau planificaţi să fie înlocuiţi de copii, dar care 
ajunseseră cumva să reprezinte o ameninţare pentru 

Victor - sau care îl jigniseră - erau și ei sortiţi să-i întâlnească 
pe Lovewelli. 

Uneori, aceste întâlniri începeau într-un club de jazz sau într-o 
cârciumă. Individul-ţintă avea impresia că-și făcuse noi prieteni 
- până când, ceva mai târziu, o strângere de mână sau un sărut 
pe obraz, de despărțire, se transforma, cu o viteză uluitoare, 
într-o strangulare violentă. 

Alte victime, care îi vedeau pentru prima oară pe Lovewelli, 
nu aveau nicio șansă să-i cunoască, abia dacă aveau răgaz să le 
răspundă zâmbetului lor orbitor, înainte să fie spintecate. 

În ziua aceea de vară, extrem de călduroasă și de umedă, 
Lovewellii se plictiseau, înainte de a fi convocați la Porţile Milei. 


83 


Benny se descurca bine când era vorba de plictiseală, dar 
plictiseala o împingea uneori pe Cindi la acţiuni necugetate. 

După întâlnirea cu Victor - în cursul căreia li se ordonase ca în 
următoarele douăzeci și patru de ore să îi ucidă pe detectivii 
O'Connor și Maddison, Benny dorise să înceapă imediat 
planificarea asasinatului. Spera că treaba putea fi rezolvată 
astfel încât să li se ofere oportunitatea să-l dezmembreze de viu 
măcar pe unul din cei doi polițiști. 

Întrucât le era interzis să ucidă așa cum ar fi dorit, alţi membri 
ai Rasei Noi trăiau invidiind liberul-arbitru în baza căruia își 
trăiau vieţile cei din Rasa Veche. Această invidie, ce devenea zi 
de zi tot mai puternică, se manifesta prin disperare și printr-o 
furie stăpânită pe care nu aveau voie să și-o manifeste. 

Cindi și Benny, care erau niște asasini bine instruiți, aveau 
nevoie să acționeze așa cum credeau ei. Când Cindi insista să-și 
facă numărul, Benny o lăsa în pace, pentru că altfel bocea în 
asemenea hal, încât Benny, cu toată toleranța sa uimitoare faţă 
de plictiseală, se plângea de faptul că fusese programat de 
creatorul său să nu fie capabil să se sinucidă. 

Când ajunseră în centrul comercial, Cindi îl conduse - spre 
disperarea lui Benny - direct la Prunci și Țânci, un magazin care 
vindea haine pentru sugari și copilași. 

Bărbatul spera că asta n-o să ducă la o nouă răpire de copii. 

— N-ar trebui să fim văzuţi aici, o avertiză el. 

— Nu vom fi. Aici nu lucrează niciunul din Rasa Nouă și 
absolut nimeni din soiul nostru n-are vreun motiv să cumpere 
ceva din magazinul ăsta. 

— Nici noi nu avem vreun motiv. 

Femeia intră în prăvălie fără să-i răspundă. 

În timp ce Cindi scotocea printre rochiţele și celelalte haine de 
pe rafturi și de pe mese, Benny o urma, încercând să-și dea 
seama dacă femeia avea s-o ia razna, cum făcuse și altă dată. 

In timp ce admira o rochiţță galbenă, cu guler încreţit, Cindi 
întrebă: 

— Nu-i adorabilă? 

— E adorabilă, fu de acord Benny. Dar ar arăta mai bine dacă 
ar fi roz. 

— Se pare că n-au modelul ăsta pe roz. 

— Păcat. Roz. Pe roz ar fi fantastic. 


84 


Membrii Rasei Noi erau încurajați să facă sex între ei, în toate 
variantele, cât de des și de violent le plăcea. Era valva lor de 
eliberare a presiunii. 

Însă erau incapabili să se reproducă. Cetăţenii acelei lumi noi 
și curajoase” aveau să fie creaţi cu toţii în bazine, aveau să 
ajungă la maturitate și instruiți prin descărcare de date direct în 
creier, în doar patru luni. K 

De obicei, erau creați câte o sută deodată. In curând, fermele 
de creare aveau să înceapă să producă câte o mie de ființe ale 
lumii noi. 

Creatorul lor își rezervase toată creația biologică pentru sine. 
Nu credea în familii. Relaţiile de familie distrăgeau atenția 
oamenilor de la activitatea mai importantă a societăţii ca întreg, 
împiedicau triumful total asupra naturii și instalarea utopiei. 

— Cum ar fi lumea fără copii? se întrebă Cindi. 

— Mai productivă, spuse Benny. 

— Mohorâtă, îi replică ea. 

— Mai eficientă. 

— Goală. 

Femeile Rasei Noi fuseseră proiectate și fabricate fără instinct 
matern. Nu trebuiau să aibă dorinţa de a naște. 

Ceva nu era în regulă cu Cindi. Invidia femeile Rasei Vechi 
pentru că dispuneau de liberul-arbitru, dar le invidia și mai mult 
pentru posibilitatea lor de a aduce copii pe lume. 

O altă clientă, o gravidă, intră în coridorul în care erau ei. 

La început, chipul lui Cindi se lumină văzând pântecul umflat 
al femeii, apoi se întunecă de gelozie și răutate. 

Benny o prinse de mână și o trase în altă parte a magazinului: 

— Stăpânește-te! Oamenii o să observe. Arăţi ca și cum ai 
vrea s-o omori. 

— Chiar vreau. 

— Amintește-ţi ce ești. 

— O femeie stearpă, răspunse ea cu amărăciune. 

— Nu asta. Eşti o asasină. Nu poţi să-ţi faci treaba dacă chipul 
îți trădează menirea. 

— Bine. Dă-mi drumul la mână. 

— Calmează-te! Liniștește-te! 

— Zâmbesc. 


? Aluzie la romanul Brave New World, de A. Huxley, care descrie o lume a viitorului. 
(n.tr.). 


85 


— E un zâmbet fals. 

Femeia reveni la zâmbetul strălucitor. 

— Așa-i mai bine, o asigură el. 

Cindi luă un pulover mic, roz, pe care erau aplicaţi fluturi 
colorați, și i-l arătă lui Benny. 

— Nu-i așa că-i drăguţ? 

— E drăguţ, fu de acord bărbatul. Dar ar arăta mai bine dacă 
ar fi albastru. 

— Nu văd modelul ăsta pe albastru. 

— Ar trebui să ne apucăm de treabă. 

— Vreau să mă mai uit puţin. 

— Avem o treabă de făcut, îi reaminti el. 

— Și dispunem de douăzeci și patru de ore pentru asta. 

— Vreau să-l decapitez pe unul din ei. 

— Sigur că vrei. Întotdeauna vrei. Și o s-o facem. Dar mai întâi 
vreau să găsesc un costum de dantelă cu adevărat frumos. 

Cindi o lua razna. Voia cu disperare un copil. Era bolnavă 
psihic. 

Dacă Benny ar fi sigur că Victor o va lichida pe Cindi și va 
fabrica o Cindi Doi, ar fi raportat cu luni în urmă tulburările ei. 
Era îngrijorat însă de faptul că Victor se gândea la ei ca lao 
echipă și că după dispariţia partenerei sale l-ar fi lichidat și pe 
el. 

Nu voia să fie omorât și înmormântat într-o groapă de gunoi, 
iar Benny Doi să aibă parte de toate binefacerile vieții. 

Dacă ar fi fost ca alţii din soiul lui, clocotind de furie și fiindu-i 
interzis să și-o exprime prin orice mod satisfăcător, Benny 
Lovewell ar fi fost fericit să fie lichidat. Lichidarea ar fi fost 
singura sa speranţă de a-și găsi pacea. 

Insă i se permisese să ucidă. Putea tortura, mutila și 
dezmembra. Spre deosebire de alți membri ai Rasei Noi, Benny 
avea pentru ce să trăiască. 

— Asta e atât de drăguţ, spuse Cindi, pipăind un costum de 
marinar pentru un copil de doi ani. 

Benny oftă și întrebă: 

— Vrei să-l cumperi? 

— Da. 

Aveau acasă o colecție secretă de veșminte pentru prunci și 
copilași. Dacă cineva din Rasa Nouă ar descoperi ascunzătoarea 


86 


cu haine de copii a lui Cindi, aceasta ar fi nevoită să dea o 
grămadă de explicații. 

— Bine, se învoi el. Cumpără-l iute, înainte să ne vadă cineva, 
și hai să plecăm de aici. 

— După ce o să terminăm cu O'Connor și cu Maddison, putem 
să ne ducem acasă și să încercăm? 

Prin să încercăm, Cindi înţelegea să încercăm să avem un 
Copil. 

Fuseseră creaţi sterili. Cindi avea vagin, nu și uter. Spaţiul 
pentru reproducere fusese destinat altor organe, de care 
dispunea doar Rasa Nouă. 

Rezultatul sexului între ei doi nu putea fi un copil, cum nu 
putea fi un pian. 

Cu toate acestea, Benny spuse, ca s-o liniștească. 

— Sigur. Putem încerca. 

— O să-i omorâm pe O'Connor și pe Maddison, reluă ea, și o 
să-i spintecăm cât de mult vrei, o să le facem toate chestiile 
alea amuzante care îţi plac și apoi o să facem un copil. 

Femeia era nebună, dar trebuia s-o accepte așa cum era. 
Dacă ar fi putut s-o omoare, ar fi omorât-o, dar el nu putea să-i 
ucidă decât pe cei desemnaţi anume să fie uciși. 

— Pare minunat, spuse el. 

— O să fim primii din soiul nostru care o să aibă un urmaș. 

— O să încercăm. 

— Voi fi o mamă minunată. 

— Hai să cumpărăm costumul de marinar și să plecăm de aici. 

— Poate că o să avem gemeni... 


87 


CAPITOLUL 21 


Erika  prânzise singură în sufrageria mobilată pentru 
șaisprezece persoane, în mijlocul unor opere de artă care 
valorau trei milioane de dolari și având pe masă buchete 
proaspete de cale și flori flamingo. 

După ce termină, merse în bucătărie, unde Christine stătea la 
chiuvetă, spălând farfuriile folosite la gustarea de dimineaţă. 

Toată mâncarea din casa aceea era servită în seturi de 
porțelan de Limoges, iar Victor n-ar fi permis ca asemenea 
porțelanuri fine să fie puse în mașina de spălat vase. Toate 
băuturile erau servite în pahare de cristal, fie Lalique, fie 
Waterford, care trebuiau de asemenea să fie spălate manual. 

Dacă o farfurie avea o zgărietură sau un pahar era ciobit, 
trebuiau aruncate. Victor nu tolera imperfecţiunile. 

Dacă anumite mașini erau necesare și utile, chiar benefice, 
multe dintre acestea, care fuseseră inventate ca să ia locul 
servitorilor, erau privite totuși cu dispreţ de Victor. Standardele 
sale privind serviciile personalului fuseseră formate în alt secol, 
când clasele inferioare știau să aibă grijă așa cum se cuvine de 
nevoile superiorilor lor. 

— Christine? 

— Da, doamnă Helios? 

— Nu fi îngrijorată. N-o să discut cu tine despre problemele 
mele sexuale. 

— Foarte bine, doamnă Helios. 

— Dar sunt curioasă în câteva privinţe. 

— Sunt convinsă, doamnă. Totul este nou pentru 
dumneavoastră. 

— De ce își reteza William degetele cu dinţii? 

— Nimeni nu poate să știe, în afară de William. 

— Nu-i un lucru raţional, insistă Erika. 

— Da, am remarcat și eu asta. 

— Să fii un membru al Rasei Noi înseamnă să fii raţional în 
toate privințele. 

— Asta e ideea, aprobă Christine, dar cu o intonaţie ciudată, 
pe care Erika n-o putu interpreta. 


88 


— Știa că degetele nu aveau să-i crească la loc, continuă 
Erika. Era ca și cum... s-ar fi sinucis, mușcătură cu mușcătură. 
Dar noi nu suntem în stare de autodistrugere. 

Christine îi răspunse, în timp ce răsucea o cârpă udă în 
interiorul unui ceainic scump din porțelan. 

— Doamnă Helios, William n-ar fi murit din cauza a zece 
degete retezate. 

— Da, dar fără degete n-ar mai fi fost în stare să lucreze ca 
majordom. Trebuie să fi știut că avea să fie lichidat. 

— Doamnă Helios, în starea în care l-aţi văzut, William nu mai 
avea capacitatea de a fi raţional. 

In plus - după cum știau amândouă -, interdicţia sinuciderii 
includea și capacitatea de a crea circumstanțe care să impună 
lichidarea. 

— Vrei să spui... că William a avut un soi de pană mintală? 
întrebă Erika, iar ideea o făcu să se înfioare. Sunt sigură că așa 
ceva nu-i posibil. 

— Domnul Helios preferă termenul întrerupere a funcționării. 
William a suferit o întrerupere a funcţionării. 

— Asta sună mai puţin grav. 

— Nu-i așa? 

— Dar Victor l-a lichidat. 

— Da, nu-i așa? 

— Dacă unul din Rasa Veche ar fi făcut așa ceva, lumea ar fi 
spus că s-a ţicnit. Că a înnebunit. 

— Da, dar noi le suntem superiori în toate privințele, așa că 
mulți termeni care li se pot aplica lor nu ne pot descrie pe noi. 
Noi avem nevoie de o gramatică nouă a psihologiei. 

Din nou, cuvintele lui Christine fuseseră rostite cu o intonaţie 
stranie, sugerând că voia să spună altceva decât spusese. 

— Nu înțeleg, șopti Erika. 

— O să înțelegeţi. Dacă veți rămâne în viaţă suficient de mult 
timp. 

Erika zise, străduindu-se încă să înţeleagă spusele menajerei: 

— Când l-ai sunat pe soţul meu ca să-i raportezi că William își 
reteza degetele cu dinţii, ai zis: „Avem o altă Margaret”. Ce-ai 
vrut să spui? 

Christine curăţă o farfurie și o puse cu grijă pe uscător, apoi 
răspunse: 


89 


— Margaret a slujit ca bucătar până acum câteva săptămâni. 
Era aici de aproape douăzeci de ani, ca și William. După... un 
episod... a fost nevoie să fie înlăturată. E pregătită o nouă 
Margaret. 

— Ce episod? 

— Într-o dimineaţă, pe când se pregătea să facă niște clătite, 
a început să-și izbească fața de tigaia fierbinte, unsă cu 
grăsime. 

— Să-și izbească faţa? 

— lar și iar, ritmic. De fiecare dată când își ridica fața din 
tigaie, Margaret spunea timp, iar înainte să o coboare din nou, 
repeta cuvântul. Timp, timp, timp timp timp - cu aceeași 
ardoare cu care William spunea tic, tac, tic, tac. 

— Ce chestie inexplicabilă! exclamă Erika. 

— N-o să vi se mai pară... dacă veţi trăi suficient de mult. 

— Christine, vorbește-mi clar, îi ceru frustrată Erika. 

— Clar, doamnă Helios? 

— Am ieșit de puţin timp din container și sunt foarte naivă - 
deci instruiește-mă. E în regulă? Ajută-mă să înțeleg. 

— Dar vi s-au descărcat date direct în creier. De ce altceva ați 
mai avea nevoie? 

— Christine, nu sunt dușmanul tău. 

Menajera-șefă se îndepărtă de chiuvetă, își șterse mâinile cu 
un șervet și spuse: 

— Doamnă Helios, știu că nu sunteţi. Însă nici nu-mi sunteţi 
prietenă. Prietenia este înrudită cu dragostea, iar dragostea e 
periculoasă. Dragostea distrage muncitorii de la realizări 
maxime, tot așa cum face și ura. Nimeni din Rasa Nouă nu este 
prietenul sau dușmanul altuia. 

— Eu... eu nu am această atitudine în programul meu. 

— Doamnă Helios, asta nu-i în program. Este rezultatul 
natural al programului. Toţi suntem muncitori cu valoare 
identică. Muncitori pentru o cauză măreaţă, pentru supunerea 
naturii și construirea societăţii perfecte, utopia - apoi mai 
departe, către stele. Valoarea noastră nu constă în împliniri 
individuale, ci în împlinirea noastră ca societate. Nu-i adevărat? 

— Este? 

— Doamnă Helios, spre deosebire de noi, vi s-a permis să 
aveți umilință și rușine, deoarece creatorului nostru îi place ca 
soţia sa să aibă asemenea calități. 


90 


Erika simţi că ar putea avea o revelaţie nedorită. Însă ea, nu 
Christine, insistase să deschidă subiectul. 

— Emoţiile sunt chestii amuzante, doamnă Helios. Poate că, la 
urma urmei, e mai bine să ne limităm doar la invidie, furie, 
teamă și ură - pentru că aceste simţăminte sunt ciclice. Se 
întorc fără încetare asupra ta, ca un șarpe ce-și înghite coada. 
Nu duc la nimic și te împiedică să te gândești la speranţă, lucru 
esenţial atunci când speranţa nu se va împlini niciodată. 

Șocată de mâhnirea din glasul și din ochii lui Christine, Erika 
fu cuprinsă de compasiune faţă de menajeră. Puse o mână pe 
umărul femeii, încercând s-o consoleze. 

— Dar umilinţa și rușinea, continuă Christine, pot să se 
transforme în milă, indiferent dacă el vrea să simţi mila sau nu. 
Mila duce la compasiune. Compasiunea la regret. Și la multe 
altele. Doamnă Helios, veţi fi în stare să simţiţi mai mult decât 
simţim noi. Veţi învăţa să sperați. 

Erika simţi o greutate pe suflet, o povară apăsătoare, dar nu- 
și putu da seama de natura ei. 

— Doamnă Helios, dacă veţi fi în stare să speraţi, acest lucru 
va fi teribil pentru dumneavoastră. Pentru că destinul 
dumneavoastră este, în mod fundamental, același ca și al 
nostru. Nu aveţi liber-arbitru. Speranţa dumneavoastră nu se va 
îndeplini niciodată. 

— Dar William... Cum explică chestia asta ce s-a întâmplat cu 
William? 

— Timpul, doamnă Helios. Timp, timp, tic, tac, tic, tac. Aceste 
trupuri uluitoare, rezistente la boli, pe care le avem... ni s-a spus 
cât timp vor dura? 

— Probabil o mie de ani, spuse Erika, pentru că acesta era 
numărul din pachetul despre sine, din instruirea ei descărcată 
direct în creier. 

— Lipsa de speranţă poate fi îndurată, zise Christine, 
clătinând din cap. Dar nu timp de o mie de ani. Pentru William, 
pentru Margaret - au fost suficienţi doar douăzeci de ani. După 
care au avut parte de o... întrerupere a funcţionării. 

Umărul tare al menajerei nu se înmuiase sub atingerea 
stăpânei. Erika își retrase mâna. 

— Doamnă Helios, atunci când veţi avea capacitatea de a 
spera, atunci veți ști fără urmă de îndoială că aceasta nu se va 


91 


îndeplini niciodată. Nu cred că veţi rezista douăzeci de ani. Nu 
cred că veți rezista nici măcar cinci. 

Erika privi de jur împrejur în bucătărie. Se uită la apa 
unsuroasă din chiuvetă. La farfuriile din rastelul pentru uscare. 
La mâinile lui Christine. În cele din urmă, o privi pe Christine în 
ochi şi spuse: 

— Imi pare rău pentru tine. 

— Știu, spuse Christine. Însă eu nu simt nimic pentru 
dumneavoastră, doamnă Helios. Și nici vreunul dintre ceilalţi nu 
va simţi. Ceea ce înseamnă că sunteţi... complet singură. 


92 


CAPITOLUL 22 


Cealaltă Ella, restaurant și bar în cartierul cunoscut sub 
numele Faubourg Marigny, o zonă plină de muzică de jazz și 
soul cum fusese cândva French Quarter, era deţinut și condus 
de o femeie care se numea Ella Fitzgerald. Nu era celebra 
cântăreaţă. Fusese curvă și patroană de bordel, care 
economisise și investise cu înțelepciune banii câștigați cu trupul 
ei. 

Carson și Michael făcură așa cum îi instruise Aubrey Picou: îi 
spuseră barmanului că vor să-l vadă pe Godot. 

O femeie în vârstă puse jos berea din care sorbea, se răsuci 
cu scaunul și le făcu o poză cu telefonul celular. 

Plictisită, Carson îi zise: 

— Bunico, nu-s un obiectiv turistic. 

— Du-te în mă-ta, îi replică femeia. Dacă aș ști că e prin 
apropiere o trăsură pentru un tur turistic, te-aș duce în stradă și 
ți-aș băga capul în curul unui catâr. 

— Dacă vreţi să-l vedeţi pe Godot, le explică barmanul, 
trebuie să treceţi de Francine. 

— Însemni pentru mine mai puţin decât cina pe care am 
vomitat-o azi-noapte, o asigură bătrâna pe Carson. 

În timp ce transmitea poza cuiva, Francine îi rânji lui Michael. 
Își împrumutase dinţii de la Monstrul din Mlaștină. 

— Carson, îţi amintești că te-ai uitat în oglindă azi-dimineaţță 
și nu ţi-a plăcut ce-ai văzut? 

— Acum, brusc, mă simt frumoasă, îi răspunse ea. 

— La viaţa mea am cunoscut o grămadă de tipe cu ţâţe 
obraznice, ca tine, și niciuna dintre curvele alea nu avea creierul 
mai mare decât un bob de mazăre, îi spuse Francine lui Carson. 

— Greșești complet, îi spuse Michael băbuţei. Am pus pariu pe 
ceva cu prietena mea și și-a făcut un RMN la creier: e mare cât o 
nucă. 

Francine îi aruncă alt zâmbet știrb și galben: 

— Eşti tare frumușel. Mai că te-aș mânca. 

— Sunt măgulit, îi răspunse el. 


93 


— Amintește-ţi ce s-a întâmplat cu cina ei noaptea trecută, îi 
reaminti Carson. 

Francine puse jos telefonul celular. Luă din bar un BlackBerry, 
pe care primise un mesaj, evident un răspuns la fotografie. 

— Eşti o gagică telecomunicabilă total, Francine, înoţi zdravăn 
prin curentul informaţiilor, îi zise Michael. 

— Ai un cur tare și drăguţ, spuse Francine, apoi puse jos 
BlackBerry-ul și se ridică de pe scaun. Vino cu mine, 
frumușelule. Și tu, curvo. 

Michael o urmă pe bătrână, aruncă o privire către Carson și 
zise: 

— Vino, curvo, hai să ne distrăm. 


94 


CAPITOLUL 23 


Ca să ajute la urmărirea și la ulterioara execuţie eficientă a 
detectivilor O'Connor și Maddison, unul dintre oamenii lui Victor 
- Dooley Snopes - fixase cu ajutorul unui magnet un emiţător pe 
blocul motor al sedanului poliţiei, alimentându-l de la baterie. 
Făcuse treaba asta în timp ce mașina era parcată în fața casei 
lui O'Connor, pe când ea dormea neștiutoare în dimineaţa aceea 
de vară. 

Dooley nu fusese programat ca asasin, deși își dorea să fi 
fost. Era însă un spion cu o mulţime de cunoștințe tehnice. 

Cindi Lovewell trecu cu mașina pe lângă Dooley, care stătea 
în mașina sa PT Cruiser parcată în Faubourg Marigny. Lovewellii 
aveau o mașină de teren - un Mercury Mountaineer cu laturile 
vopsite în negru și cu fereastră în spate - care le facilita 
transportul discret al cadavrelor. 

Lui Cindi îi plăcea vehiculul nu numai pentru că era puternic și 
funcţiona bine, ci și pentru că avea mult spaţiu pentru copiii pe 
care dorea să-i facă. 

Când aveau să meargă la Administraţia Gropii de Gunoi 
Crosswoods, la nord de lacul Pontchartrain, cu o pereche de 
cadavre, ar fi fost drăguţ dacă acea călătorie ar fi fost o 
aventură de familie. Ar putea să se oprească pe drum, pentru un 
picnic... 

Benny, care stătea pe scaunul pasagerului din faţă și privea 
punctul roșu care clipea lângă centrul hărţii stradale de pe 
ecranul sistemului lor de navigare prin satelit, zise: 

— Poliţiştii trebuie să fi parcat... chiar acolo, adăugă el, 
aruncând o privire spre vehiculele parcate pe lângă care 
treceau, apoi uitându-se pe ecran. 

Cindi trecu încet pe lângă un sedan fără însemne, o rablă 
ieftină folosită mult. Oamenii lui Victor erau întotdeauna mai 
bine echipați decât așa-zisele autorităţi. 

Femeia parcă la colţ, la capătul cvartalului. Permisul de 
conducere al lui Benny era pe numele doctorului Benjamin 
Lovewell, iar mașina avea plăcuțe de înmatriculare ale 
Departamentului de Medicină. Bărbatul scoase din bord un 


95 


carton pe care scria MEDIC ÎN MISIUNE și-l atârnă de oglinda 
retrovizoare. 

Când urmăresc o ţintă, ucigașii profesioniști trebuie să poată 
parca cât mai ușor posibil. Când poliţia vedea un vehicul ce 
mergea cu viteză mare, dar care avea  plăcuţele 
Departamentului de Medicină, presupuneau de cele mai multe 
ori că șoferul se grăbea către un spital. 

Lui Victor nu-i plăcea să-și risipească fondurile pe tichete de 
parcare și pe amenzi în trafic. 

Când trecură, mergând pe jos, de sedan și se apropiară de PT 
Cruiser, Dooley coborâse deja din mașină ca să le iasă în 
întâmpinare. Dacă ar fi fost câine, ar fi fost ogar: slab, cu 
picioare lungi, cu figură ascuţită. 

— Au intrat la Cealaltă Ella, spuse Dooley, arătând spre 
restaurantul de vizavi. Nu-s nici cinci minute de atunci. Aţi 
omorât pe cineva astăzi? 

— Incă nu, îi răspunse Benny. 

— Dar ieri? 

— Acum trei zile, îi spuse Cindi. 

— Câţi? 

— Trei, zise Benny. Copiile lor erau gata. 

Dooley se întunecă la faţă de invidie. 

— Mi-aș dori să pot să ucid niște oameni. Mi-aș dori să-i omor 
pe toți. 

— Nu-i treaba ta, îi zise Benny. 

— Incă, adăugă Cindi, vrând să spună că va veni ziua când 
Rasa Nouă va avea un număr suficient de mare de membri ca 
să-și ducă războiul în mod fățiș, iar cel mai mare măcel din 
istoria omenirii va marca rapida dispariţie a Rasei Vechi. 

— Totul e mult mai greu când trebuie să-i priveşti în jurul 
nostru, să-i vezi ducându-și viețile așa cum vor, după bunul plac, 
zise Dooley. 

O pereche tânără trecu pe lângă ei, împreună cu doi copii 
blonzi, un băiat și o fată. 

Cindi se întoarse să-i privească. Voia să-i ucidă pe părinţi 
chiar atunci, acolo, pe trotuar, și să le ia copiii. 

— Potolește-te, îi zise Benny. 

— Nu-ţi face griji. Nu va avea loc un alt incident, îl asigură 
Cindi. 

— Foarte bine. 

96 


— Ce incident? întrebă Dooley. 
In loc să-i răspundă, Benny îi zise: 
— Poţi să pleci. Ne descurcăm singuri de aici încolo. 


97 


CAPITOLUL 24 


Lingându-și din când în când buzele printre care se vedeau 
dinţii cariaţi și îngălbeniţi, Francine îi conduse pe Carson și pe 
Michael prin restaurant, printr-o bucătărie aglomerată, care 
dădea într-o magazie, și apoi pe o scară abruptă. 

La capătul acesteia se găseau un palier întins și o ușă 
albastră. Francine apăsă pe butonul unei sonerii de lângă ușă, 
dar nu se auzi niciun țârâit. 

— Să n-o faci gratis, îl sfătui Francine pe Michael. O grămadă 
de doamne elegante ar fi fericite să te aibă. 

Apoi aruncă o privire spre Carson și mârâi dezaprobator. 

— Stai departe de asta, îi spuse Francine lui Michael. O să-ți 
îngheţe boașele, ca și cum le-ai fi cufundat în azot lichid. 

Apoi îi lăsă pe palier și începu să coboare anevoie treptele. 

— Ai putea s-o împingi, îi spuse Michael lui Carson, dar ar fi un 
lucru rău. 

— Dacă Lulana ar fi aici, îi răspunse Carson, până și ea ar 
susține că Isus ar fi de acord s-o împing. 

Ușa albastră fu deschisă de un tip care arăta ca în Star Wars: 
îndesat ca R2-D2, chel precum Yoda, urât ca Jabba the Hutt. 

— Aubrey a garantat pentru voi, zise el, așa că n-o să vă iau 
jucăriile pe care le purtaţi sub braţul stâng, nici chestia aia cu 
țeavă foarte scurtă pe care ai atârnat-o de centură chiar 
deasupra bucilor, don'șoară. 

— Bună ziua și ţie, îi spuse Michael. 

— Să mă urmaţi așa cum își urmează mama niște răţuște, 
căci dacă faceţi o mișcare greșită, o să muriţi în șase feluri. 

Camera de dincolo de ușa albastră era mobilată doar cu o 
pereche de scaune cu spetează dreaptă. 

O gorilă rasă, cu pantaloni negri, bretele, o cămașă subţire, 
albă, și cu o pălărie turtită, stătea pe unul din scaune. Pe 
podeaua de lângă scaunul său se găsea un volum deschis - un 
roman cu Harry Potter - care, mai mult ca sigur, fusese așezat 
pe podea când Francine apăsase pe butonul soneriei. 

Pe coapsele sale zăcea o armă semiautomată de calibrul .12, 
iar individul își rezemase ambele palme pe ea. Nu îndreptase 


98 


arma către ei, dar ar fi fost în stare să le arunce măruntaiele în 
aer înainte ca ei să apuce să-și scoată pistoalele din tocuri și să 
le facă feţele praf așa, de distracție, înainte ca trupurile lor să 
atingă podeaua. 

Mergând ca niște rățuște, Carson și Michael îl urmară supuși 
pe cel care-i conducea și pătrunseră pe o altă ușă într-o 
încăpere cu podeaua acoperită cu linoleum galben crăpat, 
lambriuri albastre, pereţi cenușii și două mese de poker. 

În jurul mesei mai apropiate stăteau trei bărbaţi, o femeie și 
un travestit asiatic. 

Arătau ca începutul unei glume foarte bune, dar Michael nu-și 
putea imagina poanta. 

Doi dintre jucători beau Coca-Cola, doi aveau cutii de Dr. 
Pepper, iar în faţa travestitului se aflau un pahar cu tărie și o 
sticlă cu lichior de anason. 

Niciunul dintre jucătorii de poker nu părea să manifeste nici 
cel mai mic interes pentru Carson sau Michael. Nici femeia, nici 
travestitul nu se uitară la ei. 

În mijlocul mesei erau teancuri de jetoane. Dacă cele verzi 
erau de cincizeci de dolari și cele negre de o sută, atunci la 
mâna aceea erau în joc vreo optzeci de mii de dolari. 

Altă gorilă rasă în cap stătea lângă o fereastră. Işi ţinea arma 
într-un toc la șold și își puse mâna pe ea când Carson și Michael 
trecură prin zona în care își făcea datoria. 

O a treia ușă îi duse într-o sală de ședințe prăpădită, care 
putea precum cancerul de plămâni. In jurul unei mese jerpelite, 
pe care se găseau paisprezece scrumiere, se aflau 
douăsprezece scaune. 

În capul mesei stătea un bărbat cu figură veselă, ochi albaștri 
vioi și mustață. Pălăria sa Justin Wilson fusese îndesată până la 
vârful urechilor sale ca niște toarte de urcior. 

Individul se ridică la apropierea lor, scoțând la iveală faptul că 
purta pantaloni înalţi până deasupra taliei, între buric și piept. 

Mama-raţă spuse: 

— Domnule Godot, deși miros de la o poștă a oameni ai legii, 
ăștia au fost garantaţi de Aubrey, deci să nu-mi faceţi boașele 
praf dacă n-o să vă descurcaţi cu ei. 

În dreapta și un pic în spatele bărbatului cu urechi ca niște 
toarte de urcior stătea Big Foot, în costum subțire de bumbac. 


99 


Individul făcea ca gorilele de dinainte să pară niște simpli 
cimpanzei. 

Big Foot arăta de parcă ar fi fost în stare nu numai să-i 
omoare, dar și să-i mănânce fără nicio provocare. 

Godot, în schimb, era ospitalier. Întinse mâna dreaptă și zise: 

— Orice prieten al lui Aubrey îmi e prieten și mie, mai ales 
când vine cu bani gheață. 

Michael strânse mâna intensă și spuse: 

— Mă gândeam că o să fie nevoie să așteptăm ca să ajungem 
la dumneavoastră, domnule Godot, nu invers. Sper că n-am 
întârziat. 

— Aţi ajuns exact la timp, îl asigură Godot. Și cine e ochioasa 
asta încântătoare? 

— Ochioasa asta încântătoare, îi răspunse Carson, e aia cu 
banii. 

— Asta te face și mai frumoasă, declară Godot. 

In timp ce Carson scotea două teancuri groase, cu bancnote 
de o sută de dolari, din buzunarele jachetei, Godot ridică una din 
cele două valize de pe podea, de lângă scaunul său, și o puse pe 
masă. 

Big Foot își păstră ambele mâini libere. 

Godot deschise valiza, dând la iveală două puști Urban Sniper, 
cu cartușiere și curele. Ţevile fuseseră retezate la treizeci și doi 
de centimetri. Puștile erau vândute împreună cu patru cutii de 
cartușe pentru urși, nu pentru căprioare. 

— Domnule Godot, sunteţi extraordinar, zise Carson. 

— Mama voia un fiu predicator, iar tata, Dumnezeu să-l 
odihnească, dorea să fiu sudor, ca și el, dar eu m-am răzvrătit 
împotriva ideii de a fi un cajun sărac, mi-am găsit chemarea și 
iată ce-am ajuns! 

A doua valiză era mai mică decât prima. Conţinea două 
pistoale Desert Eagle .50 Magnum, cu finisaje de aur și titan. 
Alături de pistoale erau împachetate cutiile cu muniţia solicitată 
și două încărcătoare goale pentru fiecare pistol. 

— Sunteţi pregătiți pentru reculul acestor monștri? întrebă 
Godot. 

Michael, care nu avea încredere în pistoalele mari, îi 
răspunse: 

— Nu, domnule. Mă aștept să mă trântească în cur. 

Amuzat, Godot îi explică: 


100 


— Fiule, sunt îngrijorat pentru doamna, nu pentru un tip solid 
ca tine. 

— Un Eagle acţionează blând, spuse Carson, are reculul mai 
redus decât ai crede. Sigur, bubuie zdravăn, dar asta o fac și eu. 
Pot să-ți vâr toate cele nouă gloanţe din încărcător între burtă și 
gât, niciunul mai sus, niciunul alături - de la zece metri. 

Această declaraţie îl făcu pe Big Foot să se ridice, furios. 

— Stai locului, îi porunci Godot paznicului său. Don'șoara nu 
m-a ameninţat. Doar s-a fălit. 

Carson închise valiza care conţinea pistoalele și zise: 

— Nu numeri banii? 

— Cred că ai văzut multe la viaţa ta, dar a mai rămas ceva 
sfânt în tine. Aș fi foarte surprins dacă s-ar dovedi că mi-ai furat 
vreun bănuț. 

— Banii sunt cu toţii aici, spuse Carson, neputându-și stăpâni 
un zâmbet. 

— Domnule Godot, zise Michael, mi-a făcut plăcere să fac 
afaceri cu dumneavoastră, știind că avem de-a face cu oameni 
adevăraţi. 

— Asta-i drăguţ din partea ta, îi replică Godot. Foarte drăguţ 
și pare spus din suflet. 

— Este, îl asigură Michael. Chiar este. 


101 


CAPITOLUL 25 


Randal Șase stătea în dulapul centralei termice de la parter, 
ascultându-l pe Billy Joel cântând într-o cameră de la etaj. 

Dulapul măsura aproximativ doi metri pe doi metri și treizeci 
de centimetri. Lucirea slabă, albastră, a flăcării de control, și 
lumina slabă ce se strecura pe sub ușă erau suficiente pentru ca 
Randal să poată să evalueze spațiul acela. 

In cele din urmă pătrunsese în casa autistului zâmbitor, Arnie 
O'Connor. Secretul fericirii îi era la îndemână. 

Aștepta acolo, în bezna plăcută, în timp ce un cântec era 
înlocuit de altul, apoi de altul. Se bucura de triumful său. Se 
aclimatiza în acest mediu nou. Își plănuia pasul următor. 

Și era speriat. Randal Șase nu mai fusese niciodată într-o 
casă. Până în urmă cu două nopţi locuise numai la Porţile Milei. 
Intre momentul în care fusese acolo și cel în care ajunsese aici, 
petrecuse o zi ascuns într-o ladă de gunoi; dar o ladă de gunoi 
nu-i o casă. 

Dincolo de ușa dulapului îl aștepta un loc la fel de străin ca o 
planetă din altă galaxie. 

li plăceau lucrurile familiare. Se temea de nou. Nu agrea 
schimbările. 

După ce avea să deschidă ușa și avea să pășească dincolo de 
prag, tot ce va fi în fața sa va fi nou și straniu. Totul va fi altfel, 
pentru totdeauna. 

In timp ce tremura în întuneric, Randal se gândea că locul său 
de cazare de la Porţile Milei, chiar și experiențele chinuitoare la 
care îl supunea Tatăl erau de preferat experienței care-l aștepta. 

Cu toate acestea, după încă trei cântece, deschise ușa și privi 
în spaţiul de după ea, cele două inimi ale sale bocănind de zor. 

Razele de soare ce treceau prin geamul mătuit luminau cele 
două mașini pe care le recunoscu din reclamele din reviste și din 
ceea ce văzuse pe internet. O mașină spăla haine. Cealaltă le 
usca. 

Simţi miros de înălbitor și de detergent dincolo de ușile 
închise ale dulapurilor de deasupra mașinilor. 


102 


În faţa sa era o spălătorie. O spălătorie. În momentul acela 
nu-și putea imagina ceva care să sugereze mai puternic 
banalitatea plăcută a vieţii cotidiene decât o spălătorie. 

Randal Șase își dorea mai mult decât orice o viaţă obișnuită. 
Nu voia - și nu putea - să fie un membru al Rasei Vechi, dar voia 
să trăiască precum aceștia, fără să se chinuie întruna și cu 
porția sa mică de fericire. 

Experienţa spălătoriei reprezintă un progres suficient pentru o 
zi. Randal închide liniștit ușa și rămâne în dulapul întunecos, 
încântat de el însuși. 

Retrăiește cu încântare momentul când a zărit pentru prima 
dată suprafețele smălţuite ale mașinii de spălat și ale celei de 
uscat, coșul mare de plastic pentru haine, care avea în el ceea 
ce trebuiau să fie mai multe veșminte murdare și mototolite. 

Spălătoria avea o podea din plăci de vinilin, ca toate holurile 
și majoritatea camerelor de la Porţile Milei. Nu se așteptase la 
plăci de linoleum. Se gândise că totu/ avea să fie complet diferit 
de ceea ce cunoscuse până atunci. 

Plăcile de linoleum de la Porțile Milei sunt cenușii, cu stropi de 
verde și trandafiriu. În spălătoria asta sunt galbene. Cele două 
feluri de pardoseală sunt, în același timp, diferite și identice. 

În timp ce muzica de la etaj se mai schimbă de câteva ori, 
Randal începe să se simtă rușinat de timiditatea sa. La urma 
urmei, privitul printr-o ușă în spălătoria familiei O'Connor nu-i o 
faptă eroică. 

Se minte singur. A sucombat în fața agorafobiei, a dorinţei 
sale autiste de a minimiza informaţiile senzoriale. 

Dacă va continua în ritmul acela chinuitor, va avea nevoie de 
șase luni ca să parcurgă casa și să-l găsească pe Arnie. 

Nu putea să trăiască un timp prea îndelungat sub casă, în 
spaţiul de acolo. În primul rând, îi era foame. Trupul său 
extraordinar era o mașinărie care necesita combustibil. 

Pe Randal nu-l deranja să mănânce păianjenii, rozătoarele, 
râmele și șerpii pe care i-ar fi găsit sub casă. Dar, judecând 
după numărul făpturilor pe care le întâlnise până atunci în 
spaţiul acela, tărâmul acela întunecos nu conţinea decât o mică 
parte din vânatul de care avea nevoie ca să supraviețuiască. 

Deschise din nou ușa. 

Minunata spălătorie. Care-l aștepta. 


103 


leși din dulap și închise încet ușa în urma sa, mai emoţionat 
decât putea spune. 

Nu mai mersese până atunci pe plăci de linoleum de culoare 
galbenă. Păreau la fel ca cele cenușii. Tălpile pantofilor săi 
scoteau un scârțâit ușor. 

Între spălătorie și bucătărie se afla o ușă deschisă. 

Randal Șase se opri la acest nou prag, minunându-se. O 
bucătărie e așa - chiar mai mult! — cum își imagina că trebuie 
să fie, un loc cu numeroase aparate și cu un farmec copleșitor. 

Putea să se îmbete ușor cu ambianța aceea. Trebuia să 
rămână treaz și atent, pregătit să se retragă dacă ar fi auzit pe 
cineva apropiindu-se. 

Randal intenţiona să evite să ajungă față în faţă cu altcineva, 
până când avea să-l localizeze pe Arnie și avea să smulgă de la 
acesta secretul fericirii. Nu-i sigur ce se va întâmpla dacă va 
întâlni pe cineva, dar e sigur că urmările nu vor fi plăcute. 

Deși fusese proiectat să fie autist pentru experienţele Tatălui, 
ceea ce îl făcea deosebit de alţii din Rasa Nouă, era în mare 
parte programat ca și ei. De exemplu, nu era în stare să se 
sinucidă. 

Nu avea voie să ucidă, cu excepţia cazului în care îi ordona 
creatorul său să facă asta. Sau când se apăra. 

Problema e că Randal, autist fiind, e teribil de fricos. Se simte 
amenințat cu multă ușurință. 

Când se ascunsese în lada de gunoi, ucisese un vagabond 
care venise să caute cutii goale de băuturi carbogazoase și alte 
mici comori. 

Probabil că vagabondul nu i-ar fi făcut niciun rău, poate că 
nici n-ar fi fost capabil să-i facă vreun rău, dar Randal îl trăsese 
cu capul înainte în lada de gunoi, îi rupsese gâtul și-l îngropase 
sub sacii de gunoi. 

Având în vedere că lucrurile noi în sine îl speriau, că cea mai 
mică schimbare îl neliniștea, o întâlnire cu un străin ar fi avut ca 
rezultat un act violent de autoapărare. Nu avea nicio problemă 
morală în privinţa asta. Indivizii făceau parte din Rasa Veche și 
oricum aveau să moară, mai devreme sau mai târziu. 

Problema e că omorârea unui vagabond pe o alee pustie nu 
atrage atenţia nimănui; dar uciderea cuiva în casa aceasta avea 
să fie o treabă zgomotoasă care avea să atragă atenţia celorlalți 
locatari, poate și a vecinilor. 


104 


Dar pentru că-i e foame și e convins că frigiderul conţine ceva 
mai gustos decât păianjenii și râmele, Randal Șase iese din 
spălătorie și pătrunde în bucătărie. 


CAPITOLUL 26 


Carson și Michael părăsiră barul Cealaltă Ella, cărând fiecare 
câte o valiză cu arme. 

In calitate de fiică a unui detectiv despre care se spunea că 
fusese corupt, Carson credea că era supravegheată de colegii ei 
din poliție cu mai multă atenţie decât erau polițiștii obișnuiți, 
înțelegea asta, nu o accepta - și era suficient de lucidă ca să 
considere că poate doar își imagina. 

Scăpată de discuţiile cu Francine cea slobodă la gură și cu 
amabilul Godot, Carson traversă aleea către sedanul fără 
însemne, privind cu atenţie strada, fiind pe jumătate convinsă 
că Divizia Afacerilor Interne o supraveghease tot timpul și că 
avea să renunţe în orice clipă la această supraveghere și s-o 
aresteze. 

Fiecare pieton părea să manifeste interes față de Carson și 
Michael, privind bănuitor la bagajele pe care le cărau. Doi 
bărbaţi și o femeie de vizavi păreau să se holbeze la ei cu o 
atenţie specială. 

De ce ar ieși cineva dintr-un restaurant cu o valiză? Nimeni nu 
cumpără mâncare pentru acasă într-o asemenea cantitate. 

Cei doi polițiști puseră valizele în portbagajul sedanului, iar 
Carson ieși cu mașina din Faubourg Marigny și ajunse în 
Quarter, fără să fie arestată. 

— Acum ce-o să facem? întrebă Michael. 

— Mergem. 

— Grozav. 

— Și în timpul ăsta ne gândim. 

— La ce? 

— La culoarea dragostei, la sunetul scos când baţi din palme 
cu o singură mână. La ce te gândești că ar trebui să ne gândim? 

— Nu am chef de gândit, îi spuse Michael. Gânditul ne va 
ucide. 

— Cum o să ajungem la Victor Frankenstein? 

— Helios. 

— Helios, Frankenstein - e același Victor. Cum ajungem la 
Victor? 


106 


— Poate că-s superstițios, zise Michael, dar mi-aş dori ca 
Victor să fi avut alt prenume. 

— De ce? 

— Victor înseamnă învingător, adică unul care-și înfrânge 
adversarii. 

— Îţi amintești de individul pe care l-am arestat anul trecut 
pentru dublul asasinat din anticariatul de pe Royal? 

— Bineînţeles. Avea un al treilea testicul. 

— Ce legătură are asta? se răţoi ea, nerăbdătoare. Noi n-am 
aflat asta decât după ce individul a fost arestat, acuzat și i-au 
fost notate în închisoare caracteristicile fizice. 

— N-are nicio legătură, recunoscu Michael. E doar un 
amănunt care mi-a rămas în minte. 

— Voiam să-ţi spun că numele individului era Champ 
Champion - și, cu toate astea, era un ratat. 

— Numele lui adevărat era Shirley Champion, iar asta explică 
totul. 

— ȘI-I schimbase, legal, în Champ Champion. 

— Cary Grant s-a născut Archie Leach. Singurul nume care 
contează e cel cu care te-ai născut. 

— O să trag pe dreapta, tu o să cobori geamul și o să întrebi 
pe orice pieton vrei dacă a văzut vreun film cu Archie Leach. O 
să vezi cât de mult contează numele cu care te-ai născut. 

— Marilyn Monroe era, de fapt, Norma Jean Mortenson, insistă 
Michael, iar asta explică de ce a sfârșit din cauza unei 
supradoze. 

— E unul dintre momentele alea în care ești insuportabil? 

— Știu că, de obicei, asta e treaba ta, îi replică bărbatul. Ce-i 
cu Joan Crawford? S-a născut Luciile Le Sueur, ceea ce explică 
de ce-și bătea copiii cu umerașe de haine făcute din sârmă. 

— Cary Grant n-a bătut niciodată pe cineva cu umerașe de 
haine și a avut o viaţă fabuloasă. 

— Da, dar el a fost cel mai mare actor din istoria filmului. 
Regulile nu se aplică și la el. Victor și Frankenstein sunt două 
nume puternice, cele mai puternice pe care le-am auzit, și s-a 
născut cu ele. Nu contează ce spui tu, dar m-aș fi simţit mai 
bine dacă mama lui l-ar fi botezat Nancy. 

(J 

— Ce fac ăștia? întrebă nerăbdătoare Cindi, privind din nou 

harta străzii pe ecranul din bordul maşinii. 


107 


Benny privea continuu ecranul, în timp ce Cindi șofa. 

— Individa cotește la capătul fiecărui cvartal, întoarce, merge 
în zigzag, ocolește, ca un șobolan orb într-un labirint! exclamă 
el. 

— Poate că știu că sunt urmăriţi. 

— Nu au cum să știe, îi răspunse Benny. Nu pot să ne vadă. 

Fiind în stare să urmărească sedanul prin intermediul 
semnalului continuu al emiţătorului pe care-l ascunsese Doodley 
sub capotă, Lovewellii nu aveau nevoie să menţină contactul 
vizual. Puteau să-l urmărească lejer, de la o distanţă de câteva 
cvartale, sau chiar să se ţină după detectivi mergând pe străzi 
paralele. 

— Știu ce simte femeia aia, spuse Cindi. 

— Ce vrei să spui? 

— Ca un șobolan orb într-un labirint. 

— N-am spus cum se simte. Nu știu cum se simte. Am spus 
cum șofează. 

— În majoritatea timpului mă simt ca un șobolan orb într-un 
labirint, spuse Cindi. Și e fără copii, ca și mine. 

— Cine? 

— Detectivul O'Connor. E suficient de bătrână ca să fi avut cel 
puţin o jumătate de duzină de copii, dar nu are niciunul. E 
stearpă. 

— Nu ai cum să știi că e stearpă. 

— Știu. 

— Poate că nu vrea copii. 

— E femeie. Vrea. 

— A cotit din nou, de data asta la stânga. 

— Vezi? 

— Ce să văd? 

— E stearpă. 

— E stearpă pentru că a cotit la stânga? 

— Ca un şobolan orb într-un labirint, spuse cu solemnitate 
Cindi. 

e 

Carson coti la dreapta pe Chartres Street și trecu pe lângă 
extrem de distrusa clădire Napoleon House. 

— Nici vorbă că am putea să-l lichidăm pe Victor la Biovision, 
spuse ea. Prea mulţi oameni, prea mulţi martori, probabil nu toți 
sunt oameni făcuţi de el. 


108 


— Putem să-l omorâm în mașină, când vine sau când pleacă. 

— Pe stradă? Dacă reușim să nu murim în timp ce facem asta, 
nu vreau să sfârșesc în închisoarea pentru femei, împreună cu 
toate fostele tale prietene. 

— Să aflăm rutina sa zilnică și să găsim locul de pe rută în 
care există cei mai puţini spectatori, spuse Michael. 

— Nu avem timp să-i aflăm rutina, îi reaminti Carson. Acum 
suntem o ţintă. Amândoi știm asta. 

— Laboratorul secret despre care am discutat mai devreme. 
Locul în care... creează. 

— Nu avem timp nici de asta. În plus, trebuie să aibă o pază 
mai bună decât Fort Knox”. 

— Paza din Fort Knox e supraevaluată. Băieţii răi i-au venit de 
hac în Goldfinger. 

— Noi nu suntem băieţii cei răi și nu suntem într-un film, îi 
replică ea. Locul cel mai bun în care putem să-i venim de hac e 
casa lui. 

— E un conac. Are mult personal. 

— Trebuie să trecem de servitori, să ajungem la el, să lovim 
repede și în forţă, spuse Carson. 

— Noi nu suntem SWAT. 

— Nu suntem nici polițiști de la parcare. 

— Și dacă unii din personalul său sunt ca și noi? întrebă 
Michael. 

— Nu-i niciunul. Victor n-ar vrea pe cineva de felul nostru să 
slujească în casa lui, unde ar putea să vadă sau să audă ceva. 
Toți trebuie să fie din Rasa Nouă. 

— Nu poţi să fii sigură sută la sută. 

Pe Decatur Street, lângă Jackson Square, unde trăsurile 
stăteau înșirate ca să ofere tururi ale Quarterului, unul dintre 
catârii de obicei liniștiți fugise de lângă trotuar. Vizitiul și un 
poliţist îl urmăreau pe jos, în timp ce animalul trăgea trăsura sa 
elegantă în cerc, blocând circulaţia. 

— Poate bătrâna Francine o să-și arate curul cuiva, sugeră 
Michael. 

— Deci trebuie să-l prindem pe Victor în casa lui din Garden 
District, își continuă ideea Carson. 


10 Fort Knox - un depozit fortificat în care se păstrează o mare parte din rezervele de 
aur ale SUA. (nitr.). 
I Goldfinger - film din seria James Bond. (n.tr.). 


109 


— Poate că ar fi mai logic să fugim din New Orleans. Am 
putea merge undeva unde nu ne poate găsi, gândește-te un pic 
la asta. 

— Mada. N-am mai fi sub presiune. Am avea o săptămână în 
care să gândim cu adevărat. Poate două săptămâni. Poate nu ne 
vom mai întoarce niciodată. 

— Şi ar fi rău? întrebă Michael. 

— Singurul lucru necesar pentru triumful răului... 

— ... e ca oamenii buni să nu facă nimic. Da, am mai auzit 
asta. 

— Cine a spus chestia asta? întrebă Carson. 

— Cred că Tigger, dar s-ar putea să fi fost Pooh”. 

Vizitiul prinse frâul. Catârul deveni calm și se lăsă condus 
înapoi lângă trotuar. Traficul întrerupt se puse în mișcare. 

— Individul știe că suntem pe urmele lui, spuse Carson. Chiar 
dacă o să părăsim orașul, nu se va opri până n-o să ne 
găsească. Va trebui să fugim fără încetare. 

— Pare ceva romantic, spuse Michael, visător. 

— N-o lua în direcția asta, îl avertiză ea. Grădina de trandafiri 
a lui Aubrey n-a fost un loc potrivit pentru așa ceva, iar acum 
situaţia e și mai nasoală. 

— Va exista vreodată un loc potrivit? 

Femeia conduse în tăcere timp de un minut, coti la dreapta la 
primul colț, apoi spuse: 

— Poate că da. Însă numai dacă o să putem să-l doborâm pe 
Helios înainte ca oamenii lui să ne spintece burţile și să ne 
arunce în Mississippi. 

— Te pricepi să încurajezi un bărbat. 

— Acum nu mai vorbi de chestia asta. Taci. Dacă devenim 
sentimentali, o să ne pierdem concentrarea. lar dacă ne 
pierdem concentrarea, suntem morți. 

— Păcat că restul lumii n-o să vadă partea tandră a ta... 

— Michael, vorbesc serios. Nu vreau să discutăm despre mine 
și despre tine. Nu vreau nici măcar să glumim pe subiectul ăsta. 
Avem de câștigat un război. 


12 Tigger și Winnie the Pooh - personaje din cartea pentru copii Winnie the Pooh, de 
A.A. Milne, publicată în 1926, care a fost folosită pentru filme de animaţie și emisiuni 
de televiziune. (n.tr.). 


110 


— Bine. În regulă. Am priceput. O să mă stăpânesc, spuse el, 
oftând. Champ Champion avea trei testicule, iar eu o să rămân 
în curând fără niciunul, pentru că o să mi se veștejească... 

— Michael! îl avertiză Carson. 

El oftă din nou și nu mai spuse nimic. 

După vreo două cvartale, femeia se uită la el. Arăta adorabil. 
lar el știa. 

— Trebuie să găsim un loc retras ca să aruncăm o privire la 
armele cele noi, să le încărcăm și să avem grijă și de 
încărcătoarele de rezervă, spuse Carson, stăpânindu-se. 

— City Park, sugeră el. la-o pe drumul ăla de deservire până 
în locul în care am găsit acum doi ani un contabil mort. 

— Ba un tip gol care fusese strangulat cu niște mărgele de 
Mardi Gras. 

— Nu, nu. Ala era un arhitect. Vorbeam despre tipul îmbrăcat 
în cowboy. 

— Oh, da, costumul de cowboy din piele neagră. 

— Era albastru-închis, o corectă Michael. 

— Dacă zici tu. Te pricepi mai mult la modă decât mine. 
Cadavrul era foarte aproape de drum. 

— Nu mă refeream la locul în care am găsit cadavrul, îi zise 
Michael. Mă refeream la locul în care i-am găsit capul. 

— Ai trecut printr-un mic desiș de pini sudici. 

— Apoi pe lângă niște stejari. 

— Apoi o pajiște deschisă. Imi amintesc. Un loc drăguţ. 

— Foarte drăguţ, fu de acord și Michael. Și nu-i aproape de 
nicio alee pentru alergători. O să avem intimitate. 

— Ucigașul a avut cu certitudine intimitate. 

— Sunt convins, zise Michael. 

— De cât timp am avut nevoie ca să-l prindem - patru 
săptămâni? 

— Puțin peste cinci. 

— L-ai dat gata cu o împușcătură a naibii, zise Carson. 

— Glonţul a ricoșat din lama toporului său. 

— Nu m-a încântat prea mult că am fost în zona în care a 
țâșnit sângele. 

— Curăţătoria a fost în stare să scoată petele de creier? 

— Când am spus ce s-a întâmplat, individul de acolo n-a vrut 
nici măcar să încerce. Și era o jachetă nouă. 


111 


— N-a fost vina mea. Un asemenea ricoșeu e opera lui 
Dumnezeu. 

Carson se relaxă. Așa era mai bine. Nici urmă de discuţie 
romantică, care te distrăgea și te făcea nervos. 


112 


CAPITOLUL 27 


Victor examină cadavrul detectivului Jonathan Harker în 
camera de disecţie, cu instrumente de oţel inoxidabil și cu dale 
de ceramică albă. Descoperi că aproximativ douăzeci și cinci de 
kilograme din materia trupului lipsea. 

Un tub ombilical sfâșiat ducea din spaţiul gol în tors. Având în 
vedere abdomenul explodat și cușca pulmonară sfărâmată, 
faptele sugerau că o formă de viață nedorită - să-i zicem 
parazită - se formase în Harker, atinsese o stare în care putea 
să vieţuiască fără o gazdă și ieșise afară, distrugându-l pe 
Harker în decursul acestui proces. 

O chestie tulburătoare. 

Ripley, care mânuise aparatul de înregistrare video cu care se 
făcuseră toate înregistrările  autopsiilor, era zguduit de 
implicaţiile acestei descoperiri. 

— Domnule Helios, a născut. 

— N-aș numi asta o naștere, zise Victor, fără să-și ascundă 
enervarea. 

— Noi nu suntem capabili de reproducere, spuse Ripley; 
vocea și gesturile sale sugerau că, pentru el, gândul că o altă 
viaţă ieșise din Harker era echivalentul unei blasfemii. 

— Nu-i reproducere, îi explică Victor. E o boală. 

— Da, domnule... o boală care se autoîntreţine. 

— Voiam să spun mutație, se justifică nerăbdător Victor. 

In bazin, Ripley fusese instruit foarte serios în privinţa 
fiziologiei Vechii și Noii Rase. Ar fi trebuit să fie în stare să 
priceapă aceste nuanţe. 

— Un al doilea eu parazit s-a dezvoltat spontan în carnea lui 
Harker, spuse Victor, iar când a putut să trăiască independent 
de el... s-a separat. 

Ripley încetă să filmeze și rămase încremenit, palid de 
groază. Avea sprâncene stufoase, care-i dădeau o înfățișare de- 
o uimire comică. 

Victor nu-și mai amintea de ce decisese să-l proiecteze pe 
Ripley cu asemenea sprâncene dese. Erau absurde. 


113 


— Domnule Helios, vă rog să mă iertaţi, dar vreți să spuneți 
că asta ați intenţionat, ca un al doilea eu să iasă din Harker? 
Domnule, cu ce scop? 

— Nu, Ripley, sigur că n-am intenţionat asta. Există o zicală a 
celor din Rasa Veche: „În viaţă ai parte de tot felul de rahaturi”. 

— Dar, domnule, scuzaţi-mă, dar dumneavoastră sunteţi 
proiectantul cărnii noastre, sunteţi creatorul, stăpânul. Atunci 
cum poate să existe ceva în carnea noastră pe care să nu-l 
înțelegeţi... sau să-l prevedeţi? 

În afară de înfățișarea comică pe care i-o dădeau sprâncenele 
lui Ripley, privirea lui părea încărcată de reproș. 

Lui Victor nu-i plăcea să i se reproșeze ceva. 

— Știința înaintează în salturi mari, dar uneori face doi pași 
mărunți înapoi. 

— Înapoi? întrebă Ripley, care fusese îndoctrinat cum se 
cuvine în bazin, dar avea uneori dificultăţi în a echivala 
așteptările sale cu viața cea adevărată. Domnule, știința în 
general face uneori pași greșiţi. Nu și dumneavoastră. Nici 
dumneavoastră, nici Rasa Nouă. 

— Lucrul cel mai important e să ţinem minte că pașii înainte 
sunt mult mai mari decât pașii înapoi și mult mai numeroși. 

— Domnule, dar acesta este un mare pas înapoi. Nu-i așa? 
Carnea noastră... scăpată de sub control? 

— Ripley, carnea noastră nu-i scăpată de sub control. De unde 
ţi-a venit ideea asta melodramatică? Te pui singur într-o situație 
stânjenitoare. 

— Îmi pare rău, domnule. Sunt sigur că nu înțeleg. Sunt 
convins că atunci când o să am timp să mă gândesc mai bine, o 
să împărtășesc părerea dumneavoastră în această privinţă. 

— Harker nu-i un semn al lucrurilor care vor veni. E o 
anomalie. E un caz singular. Nu vor mai exista mutații ca el. 

Probabil că parazitul nu se mulţumise să se hrănească din 
măruntaiele lui Harker, ci incorporase în el cele două inimi, 
plămânii și diferite alte organe ale lui Harker, la început 
împărțindu-le cu acesta, apoi luându-le complet în stăpânire. 
Aceste organe lipseau din cadavru. 

Conform spuselor lui Jack Rogers - adevăratul medic legist, 
acum mort și înlocuit cu o copie -, detectivii O'Connor și 
Maddison susținuseră că o făptură pitică ieșise din Harker, ca și 


114 


cum ar fi părăsit un cocon. O văzuseră apoi dispărând în rețeaua 
de canalizare. 

Când termină cu Harker și luă probe de țesut pentru analize 
ulterioare, Victor se posomori. 

În timp ce așezau într-un sac rămășițele lui Harker și le 
puneau deoparte pentru a fi transportate în Crosswoods, Ripley 
întrebă: 

— Domnule Helios, unde e acum al doilea eu al lui Harker? 

— A fugit în canalizare. E mort. 

— De unde știți că-i mort? 

— Știu, răspunse tăios Victor. 

Trecură apoi la William, majordomul, care se afla pe o a doua 
masă de autopsie. 

Deși credea că episodul mușcării degetelor fusese declanșat 
doar de un colaps psihologic, Victor deschise totuși torsul 
majordomului și-i inventarie organele, doar ca să se asigure că 
nu începuse să se formeze vreun al doilea eu. Nu găsi nicio 
dovadă de mutație. 

Îi despicară craniul lui William cu un ferăstrău pentru oase 
proiectat de Victor, unul cu o lamă de diamant suficient de 
ascuțită ca să taie osul dens al unui Om Nou. Scoaseră creierul 
și-l puseră într-o soluţie ce-l conserva, într-o cutie, pentru o 
examinare ulterioară. 

Era evident că soarta lui William nu-l alarma pe Ripley așa 
cum o făcuse cea a lui Harker. Mai văzuse asemenea lucruri. 

Victor adusese la viaţă o făptură perfectă, dar contactul cu 
Rasa Veche, faptul că se amestecau în societatea lor bolnavă îi 
corupea uneori pe cei născuţi în bazin. 

Asta avea să continue să fie o problemă ocazională până când 
Rasa Veche avea să fie eradicată și, odată cu ea, ordinea socială 
și moralitatea predarwiniană pe care o crease. După aceea, 
după Ultimul Război, fără exemplul Rasei Vechi care să-i 
zăpăcească și să-i seducă, oamenii lui Victor vor exista veșnic cu 
o sănătate mintală perfectă, fiecare dintre ei. 

După ce terminară cu William, Ripley zise: 

— Domnule Helios, îmi pare rău, dar nu mă pot abţine să nu 
mă gândesc și să întreb - e posibil să mi se întâmple și mie cei 
s-a întâmplat lui Harker? 

— Nu. Ți-am spus, e o chestie singulară. 


115 


— Dar, domnule, îmi cer scuze dacă par impertinent... dacă 
dumneavoastră nu v-aţi așteptat să se întâmple, de unde știți că 
n-o să se întâmple și a doua oară? 

În timp ce-și scotea mănușile de cauciuc, Victor spuse: 

— La naiba, Ripley, încetează să faci chestia aia cu 
sprâncenele! 

— Sprâncenele mele, domnule? 

— Ştii ce vreau să zic. Fă curat aici. 

— Domnule, e posibil ca esenţa minţii lui Harker, conștiința 
sa, să se fi transferat cumva în al doilea eu? 

În timp ce-și scotea halatul chirurgical pe care-l purta peste 
haine și se îndrepta către ușa camerei de disecţie, Victor spuse: 

— Nu. A fost o mutație parazită, probabil având doar o 
conștiință simplă, animalică. 

— Dar, domnule, dacă făptura aceea pitică nu-i o făptură, la 
urma urmei, dacă e sinele lui Harker, iar acum acesta trăiește în 
canalizare, atunci acesta e liber. 

Cuvântul /iber îl opri pe Victor. Se întoarse să se uite la Ripley. 

Când Ripley își dădu seama de eroarea sa, frica făcu 
sprâncenele să coboare din înălțimea lor absurdă și să se 
cuibărească pe culmea frunţii sale. 

— N-am vrut să sugerez că ceea ce i s-a întâmplat lui Harley 
ar fi un lucru de dorit. 

— N-ai vrut, Ripley? 

— Nu, domnule, n-am vrut. E groaznic ce i s-a întâmplat. 

Victor se uită la el. Ripley nu îndrăzni să mai scoată vreun 
cuvânt. 

După o îndelungată tăcere, Victor spuse: 

— Pe lângă chestia cu sprâncenele tale, Ripley, mai ești și 
prea nevricos. Plictisitor de nevricos. 


116 


CAPITOLUL 28 


În timp ce merge ezitând prin bucătărie, într-o stare de 
venerație, Randal Șase își imaginează că așa trebuie să se simtă 
un călugăr când e într-un templu, la un altar sfințit. 

Pentru prima oară în viaţa sa, Randal e acasă. Porţile Milei era 
locul în care fusese cazat, dar nu-i fusese niciodată casă. Fusese 
doar o locuință. Nu îl lega de ea nicio emoție. 

Pentru Rasa Veche, casa este centrul existenţei. Casa este 
primul refugiu și ultima redută împotriva dezamăgirilor și 
încercărilor vieţii. 

Inima casei e bucătăria. Randal știe asta pentru că a citit într- 
o revistă despre decorarea caselor și în alta despre gătitul ușor. 

În plus, Martha Stewart? a spus că bucătăria este inima casei 
și, drept urmare, Martha Stewart a fost declarată, în aclamaţiile 
Vechii Rase, autoritatea supremă în materie. 

În timpul reuniunilor de seară, prietenii apropiaţi și vecinii se 
adună frecvent în bucătărie. Unele dintre amintirile cele mai 
fericite ale familiei sunt cele ale momentelor petrecute 
împreună în bucătărie. Conform filosofiei Rasei Vechi, nimic nu-i 
mai plăcut decât ceva ce se coace în cuptor, iar cuptorul se află 
în bucătărie. 

jaluzelele sunt trase pe jumătate. Razele soarelui sfârșitului 
de după-amiază care ating ferestrele fuseseră mai întâi filtrate 
de stejari. Cu toate acestea, Randal poate să vadă suficient de 
bine ca să exploreze camera. 

Deschide în tăcere dulapurile, descoperind farfurii, cești, 
farfurioare, pahare. Găsește în sertare șervete împăturite, 
tacâmuri, cuțite și o colecţie uluitoare de ustensile și dispozitive 
culinare. 

De obicei, prea multe imagini noi, prea multe obiecte 
nefamiliare l-ar face pe Randal să cadă pradă unui atac de 
panică. E silit deseori să se retragă într-un colţ și să întoarcă 
spatele lumii, ca să supravieţuiască șocului pricinuit de prea 
multe informaţii senzoriale. 


15 Martha Stewart - femeie de afaceri, gazda unor emisiuni de televiziune și autoare 
de diverse cărți. (n.tr.). 


117 


Din cine știe ce motiv, bogăţia copleșitoare de noi experienţe 
din bucătărie nu-l afectează ca în alte locuri. În loc să fie cuprins 
de panică, simte... încântare. 

Poate din cauză că, în cele din urmă, e într-o casă. Casa unei 
persoane e inviolabilă. E un sanctuar. O extindere a 
personalităţii sale. Așa spune Martha. Casa este cel mai sigur 
loc. 

El se află în inima acestei case, în cea mai sigură încăpere a 
celui mai sigur loc, acolo unde se produc multe amintiri fericite, 
acolo unde împărțitul cu alţii, dăruitul și râsul se întâmplă în 
fiecare zi. 

Randal Şase n-a râs niciodată. A zâmbit o dată. Când a sosit 
la casa familiei O'Connor, când a ieșit din furtună și a pătruns în 
spaţiul de sub casă, în întuneric, printre păianjeni, știind că va 
ajunge mai târziu la Arnie, a zâmbit. 

Când a deschis ușa cămării, a fost uimit de varietatea și de 
cantitatea mâncării conservate sau împachetate de pe rafturi. 
Nu îndrăznise niciodată să-și imagineze o asemenea abundență. 

La Porţile Milei, prânzurile și gustările îi erau aduse în 
încăperea în care era cazat. Meniul fusese planificat de alții. Nu 
avea dreptul să-și aleagă mâncarea - cu excepţia culorii 
acesteia, chestiune asupra căreia insistase în mod deosebit. 

Aici, opţiunile ce-i stăteau la dispoziţie erau uluitoare. Numai 
supele în conserve erau de șase feluri. 

Când termină cu cămara și deschide ușa de sus a frigiderului, 
încep să-i tremure picioarele și i se înmoaie genunchii. Printre 
alte lucruri, congelatorul conţine trei cutii cu înghețată. 

Lui Randal Șase îi place îngheţata. Nu se satură niciodată de 
înghețată. 

Încântarea sa iniţială se transformă brusc într-o dezamăgire 
cumplită când descoperă că niciuna dintre cutii nu-i cu vanilie. 
Una e cu ciocolată și migdale. Alta, cu ciocolată și mentă. Și una 
e cu un amestec de căpșuni și banane. 

Randal mâncase, în cea mai mare parte, doar mâncare albă și 
verde. Preponderent albă. Această restricţionare a culorilor din 
mâncare e o apărare împotriva haosului, o exprimare a 
autismului său. Laptele, pieptul de pui, carnea de curcan, 
cartofii, floricelele de porumb (fără unt, pentru că untul le face 
prea galbene), mere decojite, pere decojite... Tolerează 


118 


vegetalele verzi precum lăptucile și ţelina, și fasolea verde, 
precum și fructele verzi, cum sunt strugurii. 

Deficienţele nutritive ale unei diete limitate strict la alb și 
verde sunt corectate cu capsule albe cu vitamine și minerale. 

Nu mâncase niciodată înghețată care să aibă altă aromă 
decât de vanilie. Ştia că există și alte arome, dar le considerase 
prea respingătoare ca să le ia în considerare. 

Însă familia O'Connor nu avea înghețată de vanilie. 

Pentru moment se simţi învins și împins spre disperare. 

Era flămând și nu avea niciun chef să facă experienţe. Spre 
mirarea sa, scoase cutia cu îngheţată de ciocolată și mentă din 
congelator. 

Nu mai mâncase niciodată ceva cafeniu. Alesese ciocolata cu 
mentă în locul ciocolatei cu migdale pentru că presupusese că în 
aceasta avea să fie o grămadă de verde, lucru care ar fi făcut-o 
mai suportabilă. 

Scoase o lingură din sertarul cu tacâmuri și duse cutia cu 
îngheţată pe masa din bucătărie. Se așeză, tremurând în 
așteptarea unor lucruri înfiorătoare. 

Mâncare cafenie. S-ar putea să nu supravieţuiască. 

Când scoase capacul cutiei, Randal descoperi că menta 
apărea sub forma unor fâșii subțiri, de-un verde strălucitor, 
întreţesute în masa rece, cafenie. Culoarea familiară îi dădu 
curaj. Cutia era plină, iar el scoase din ea o lingură cu vârf. 

În timp ce ridica lingura, îl părăsi curajul de a o vârt în gură. 
Se opri de patru ori și reuși abia la a cincea încercare. 

Oh! 

La urma urmei, nu era dezgustătoare. Era delicioasă. 

Teribil de delicioasă. Vâri a doua lingură în gură fără ezitare. 
Și pe a treia. 

În timp ce mănâncă, Randal e cuprins de o stare de pace, de 
multumire, pe care n-a mai cunoscut-o până atunci. Nu-i încă 
fericit, așa cum înțelegea el conceptul de fericire, dar e mai 
aproape de această stare dorită decât a fost vreodată în cele 
patru luni de când a ieșit din bazinul creaţiei. 

Venise aici în căutarea secretului fericirii și descoperise mai 
întâi altceva: noţiunea de acasă. 

Se simte acasă într-un mod în care nu s-a simţit niciodată la 
Porţile Milei. Se simte atât de în siguranţă, încât poate mânca 
hrană cafenie. Poate va fi în stare, mai târziu, să mănânce 


119 


amestecul acela roz cu galben, alcătuit din căpșuni și banane. 
Totul i se pare posibil, indiferent cât de cutezător ar fi, între 
acești pereţi protectori. 

Când termină de devorat jumătate din cutia de înghețată de 
ciocolată cu mentă, știe că n-o să plece niciodată de aici. Aici e 
acasă. 

In decursul istoriei, oamenii din Rasa Veche au murit - și au 
ucis - apărându-și casa. Randal Șase cunoaște un pic de istorie - 
datorită celor doi gigabiţi de informaţii descărcaţi în creierul său 
în bazin. 

Să fii îndepărtat de tihna asta și aruncat în lumea luminoasă 
și zgomotoasă ar fi fost același lucru cu moartea. De aceea, 
orice încercare de a-l obliga să plece din casa sa trebuia privită 
ca un atac ucigător, care justifica o replică iute și mortală. 

Aceasta era casa sa. Avea să-și apere din răsputeri dreptul de 
a o avea. 

Randal auzi pași care coborau pe trepte. 


120 


CAPITOLUL 29 


Gunny Alecto, șoferiță pe un „galion al gunoiului”, veni în 
ghereta directorului, se așeză pe marginea biroului lui Nick Frigg 
și spuse: 

— Șosea șosetă șurub șuvoi șablon șiret. 

Nick nu spuse nimic. Femeia era tulburată, iar dacă el ar fi 
încercat să ghicească vorba pe care o căuta, n-ar fi făcut decât 
s-o zăpăcească și mai mult. 

— Şaman șacal șantier șalupă şobolan. Sobolan! 

Femeia găsise substantivul căutat, așa că-l întrebă: 

— Ai observat chestia cu șobolanii? 

— Ce-i cu ei? 

— Care ei? 

— Șobolanii, Gunny. 

— Ai observat și tu? 

— Ce să observ? 

— Șobolanii au plecat. 

— Unde? 

— Dacă aș fi știut, nu te-aș fi întrebat pe tine. 

— Ce să mă întrebi? 

— Unde sunt șobolanii. 

— Intotdeauna am avut șobolani, spuse Nick. 

Femeia clătină din cap. 

— Nu și aici. Nu acum. Nu mai avem. 

Gunny arăta ca o vedetă de cinema, doar că era murdară. 
Nick nu știa de ce Victor o făcuse atât de frumoasă și apoi o 
trimisese să lucreze la groapa de gunoi. Poate contrastul dintre 
înfățișarea și activitatea ei îl amuza. Poate că o modelase după 
cineva din Rasa Veche care îl respinsese sau îi provocase un 
sentiment de ranchiună. 

— De ce nu ieși de aici, ca să te uiţi la elefanţi, îi sugeră 
Gunny. 

— Despre ce vorbești? Care elefanţi? 

— O să găsești la fel de mulți elefanţi ca și șobolani. Când 
aruncă gunoiul, găsesc de obicei zeci de șobolani, însă n-am mai 
văzut niciunul de trei zile. 


121 


— Poate că și-au făcut cuiburile la o adâncime mai mare în 
groapă, pe măsură ce-o umplem. 

— Avem cinci? întrebă Gunny. 

— Cinci șobolani? 

— Am auzit că azi au sosit cinci morţi din Rasa Veche. 

— Da. Plus trei care o luaseră razna, spuse Nick. 

— O să ne distrăm la noapte, zise ea. Omule, azi e foarte cald. 

— Vară în Louisiana, la ce te așteptai? 

— Nu mă plâng, spuse femeia. Îmi place soarele. Aș vrea să 
fie soare și noaptea. 

— N-ar mai fi noapte dacă ar exista soare. 

— Asta-i problema, recunoscu Gunny. 

Comunicarea cu Gunny Alecto putea fi o adevărată provocare. 
Arăta bine și era un șofer de „galion” la fel de bun ca și ceilalţi, 
dar procesul ei de gândire, așa cum era dovedit și de 
conversaţie, nu funcţiona întotdeauna în mod liniar. 

Toţi cei din Rasa Nouă aveau un rang. În frunte erau Alpha, 
elita conducătoare. Erau urmaţi de Beta și de Gamma. 

Ca administrator al gropii de gunoi, Nick era un Gamma. Toţi 
cei din echipa sa erau Epsilon. 

Epsilonii fuseseră proiectaţi și programaţi pentru muncă 
brută. Erau cu o treaptă sau două deasupra mașinilor din carne 
lipsite de conștiință de sine care aveau să înlocuiască într-o zi 
robotii din fabrici. 

Intre cei din Rasa Nouă nu era permisă invidia de clasă. 
Fiecare fusese programat să fie mulțumit cu rangul cu care se 
născuse și să nu dorească să fie avansat. 

Totuși, era posibil să-i dispreţuiești și să te simţi superior celor 
de rang inferior. Dispreţul pentru cei aflaţi pe un nivel subaltern 
se dovedea a fi un substitut sănătos pentru ambițiile 
periculoase. 

Epsilonii precum Gunny Alecto nu beneficiau de bogăţia de 
date descărcate direct în creier de care avea parte un Gamma 
precum Nick, așa cum acesta primise mai puţin decât oricare 
Beta și mult mai puţin decât oricare Alpha. 

Pe lângă faptul că erau mai puţin instruiți decât cei cu alt 
rang, Epsilonii păreau uneori să aibă probleme cognitive care 
indicau că nu aveau creierul meșterit la fel de atent precum al 
celor din clasele superioare. 


122 


— Râu, râpă, rindea, rumeguș, rândaș, rangă, razna. Razna. 
Care au luat-o razna. Ai zis că am primit trei. Cum arată? 

— Nu i-am văzut încă, spuse Nick. 

— Trebuie să arate ca niște proști. 

— Sigur că arată. 

— Aia care arată ca niște proști o iau razna. O să ne distrăm 
la noapte. 

— Abia aştept, spuse Nick, ceea ce era adevărat. 

— Unde crezi că sunt? 

— Cel care i-a adus i-a pus în frigider. 

— Pe șobolani? întrebă femeia, uluită. 

— Credeam că te referi la cei care au luat-o razna. 

— Mă refeream la șobolani. Le simt lipsa mititeilor. Crezi că 
avem pisici? 

— N-am văzut nicio pisică. 

— Asta ar explica de ce nu sunt șobolani. Dar dacă n-ai văzut 
nicio pisică, atunci mi se pare că-i în regulă. 

Dacă Gunny ar fi fost silită să trăiască printre cei din Rasa 
Veche, n-ar fi putut să treacă drept unul dintre ei - sau ar fi fost 
considerată debilă mintal. 

Ca membră a echipei din Crosswoods, nu avea niciun fel de 
viață în afara gropii de gunoi. Trăia între hotarele acesteia 
douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile pe săptămână, având o 
cușetă într-unul dintre camioanele care serveau drept dormitor. 

In ciuda problemelor sale, era un șofer excelent, iar Nick era 
încântat s-o aibă în echipă. 

Gunny se ridică de pe biroul lui Nick și spuse: 

— Bine, mă întorc la groapă - deci o să avem parte de 
distracţie la noapte, da? 

— O să avem, îi confirmă el. 


123 


CAPITOLUL 30 


După conversaţia sa cu Christine din bucătărie, Erika Helios 
trecu prin acele încăperi ale conacului pe care nu le mai văzuse 
până atunci. | 

Sala extravagantă de cinema era în stil Belle Epoque rusesc, 
copiat după palatele din Sankt Petersburg. Victor preferase 
acest stil opulent în onoarea răposatului său prieten losif Stalin, 
dictator comunist și vizionar. 

losif Stalin contribuise cu fonduri imense la finanțarea 
cercetărilor privind Rasa Nouă după colapsul tragic al celui de-al 
Treilea Reich, care însemnase un teribil pas înapoi pentru Victor. 
losif avusese atât de multă încredere în abilitatea lui Victor de a 
fabrica o varietate umană controlată în totalitate și supusă, 
încât ordonase moartea a patruzeci de milioane dintre cetăţenii 
săi, prin diferite mijloace, înainte ca tehnologia bazinelor de 
donare să fie perfecționată. 

Dornic să trăiască veșnic, losif se supusese unor tehnici cu 
care Victor își prelungise viaţa pentru aproape două secole. Din 
nefericire, Stalin suferea de o tumoare cerebrală neidentificată 
sau de altceva, pentru că în perioada în care se supusese 
procedurilor pentru prelungirea vieţii, se detașase treptat de 
realitate și devenise paranoic. 

Apoi îi crescuse păr pe palme - chestie care nu i se 
întâmplase niciodată lui Victor. Mai mult, Stalin suferise de 
accese imprevizibile de violență gratuită, uneori îndreptate 
împotriva oamenilor din jurul său, alteori asupra mobilierului - 
ba chiar, o dată, împotriva perechii sale favorite de cizme. 

Subalternii cei mai apropiaţi ai dictatorului l-au otrăvit și au 
inventat o poveste ca să ascundă faptul că dăduseră o lovitură 
de stat. Victor suferise încă o nedreptate, iar fondurile sale 
pentru cercetare fură tăiate de birocraţii care-i urmară la putere 
bietului Iosif. 

Erika aflase în bazinul creaţiei totul despre istoria interesantă 
a soţului ei, dar îi era interzis să discute despre asta cu oricine 
altcineva, în afară de Victor. | se oferise această cunoaștere 


124 


doar ca să înțeleagă truda sa epopeică, triumfurile sale și gloria 
existenţei sale. 

După sala de cinematograf, Erika vizită salonul de muzică, 
holul pentru recepții, sufrageria, camera de zi, bijuteria 
reprezentată de salonașul pentru micul dejun, camera cu trofee, 
camera pentru biliard, piscina interioară înconjurată de plăci din 
mozaic, și ajunse în cele din urmă în bibliotecă. 

Vederea atâtor cărți o făcu să nu se simtă în largul ei, pentru 
că știa că erau molipsitoare, poate chiar dăunătoare. Cărţile 
fuseseră cauza morții Erikăi Patru, care acumulase cunoștințe 
periculoase în urma lecturării lor. 

Cu toate acestea, Erika trebuia să se familiarizeze cu 
biblioteca, pentru că aveau să existe seri în care Victor avea să-i 
invite pe oaspeţii săi importanţi din Rasa Veche - în mare parte 
politicieni influenţi și oameni de afaceri - să se refugieze în 
bibliotecă ca să bea coniac sau alte băuturi potrivite după cină. 
In calitate de gazdă, Erika trebuia să se simtă în largul ei acolo, 
în ciuda acelor cărți îngrozitoare. 

În timp ce mergea prin bibliotecă, îndrăzni să atingă din când 
în când câte o carte, ca să se obișnuiască treptat cu senzaţia 
sinistră pe care i-o provocau. Chiar îndrăzni să scoată una din 
raft și s-o privească atent, în timp ce ambele ei inimi băteau de 
Zor. 

În cazul în care un oaspete ar fi spus, într-o seară, „Erika, 
dragă, vrei să-mi dai cartea aia cu legătură atât de drăguță, mi- 
ar face plăcere să arunc o privire”, trebuia să fie în stare să-i 
ofere volumul cu un gest normal, așa cum un crescător de șerpi 
cu experienţă ar fi înhăţat un șarpe. 

Christine îi sugerase să se uite pe niște texte de psihologie și 
să afle ce-i sadismul sexual. Insă nu era în stare să deschidă o 
carte. 

In timp ce se plimba prin încăperea mare, trecându-și mâna 
peste rafturi, bucurându-se de senzaţia mătăsoasă provocată de 
lemnul finisat cu măiestrie, descoperi un comutator ascuns. ll 
apăsase înainte să-și dea seama ce făcuse. 

O porţiune a rafturilor se dovedi a fi o ușă mascată, care se 
deschise pivotând pe balamale. Dincolo de ea se afla un coridor 
secret. 


125 


Erika nu fusese informată în bazin de existența acestei uși 
ascunse, nici de ce se afla dincolo de ea. Dar nu-i fusese interzis 
să cerceteze. 


126 


CAPITOLUL 31 


După ce aprinsese lumina din bucătărie, ca să pregătească 
cina, Vicky Chou își spălă mâinile la chiuvetă și descoperi că 
șervetul era murdar și trebuia înlocuit. Își șterse oricum mâinile 
pe el, înainte să ia altul curat dintr-un sertar. 

Traversă încăperea până la ușa spălătoriei și o deschise. Fără 
să aprindă lumina, aruncă prosopul murdar în coșul pentru rufe. 

Detectă un miros slab de mucegai și-și propuse să ţină minte 
ca a doua zi de dimineaţă, la prima oră, să verifice încăperea, să 
vadă dacă mucegăise ceva. Spațiile ventilate insuficient, ca 
acela, necesitau o atenţie specială în climatul umed al 
mlaștinilor. 

Așeză două suporturi de plastic pe masa din bucătărie. Apoi 
puse tacâmuri pentru ea și pentru Arnie. 

Graba cu care Carson părăsise casa, după ce dormise târziu, 
sugerase că nu avea să fie acasă la cină. 

Farfuria lui Arnie era diferită de cea a lui Vichy: mai mare și 
pătrată, nu rotundă, și împărţită în patru compartimente. 
Băiatului nu-i plăcea ca diferitele feluri de hrană să se atingă 
între ele. 

Nu suporta ca pe aceeași farfurie să existe lucruri portocalii și 
verzi. Deși putea să-și taie singur carnea și alte feluri de 
mâncare, insista ca tomatele să fie tăiate în bucăţi de-o 
înghiţitură. 

— Fleașcă, ar fi spus el, strâmbându-se scârbit când ar fi dat 
peste o bucată de tomată care avea nevoie de cuţit. Fleașcă, 
fleașcă. 

Mulți autiști aveau mai multe reguli decât Arnie. Din cauză că 
băiatul vorbea atât de puţin, Vicky îl cunoștea mai mult după 
excentricitățile sale decât din ce spunea și înclina să le 
considere mai degrabă suportabile decât frustrante. 

Făcând un efort de a-l obișnui pe Arnie cu societatea de câte 
ori era posibil, insista pe cât putea ca băiatul să mănânce 
împreună cu ea - și întotdeauna cu sora sa, atunci când Carson 
era acasă. Uneori insistența lui Vicky nu-l impresiona și femeia 


127 


era silită să-i permită să mănânce în camera sa, lângă castelul 
din piese de lego. 

După ce pregăti masa, Vicky deschise frigiderul, ca să scoată 
o cutie de Tater Tots! - și descoperi că îngheţata de ciocolată 
cu mentă nu fusese pusă la locul ei. Capacul era pe jumătate 
ridicat; în cutie fusese lăsată o lingură. 

Arnie nu mai făcuse așa ceva până atunci. De obicei aștepta 
ca hrana să-i fie pusă în faţă; se servea singur doar rareori. Avea 
poftă de mâncare, dar nu manifesta un interes aparte față de 
momentul în care mânca și faţă de ceea ce mânca. 

În ocaziile în care dădea o raită prin cămară sau prin frigider, 
Arnie avea grijă de curăţenie. Nu lăsa niciodată pete sau 
firimituri în urma lui. 

Standardele înalte ale băiatului în privinţa igienei culinare se 
învecinau cu obsesia. N-ar fi luat niciodată o înghiţitură din 
farfuria altei persoane, nici măcar din cea a surorii sale, și nici n- 
ar fi folosit o altă furculiță sau lingură decât cele care îi 
aparțineau. 

Vicky nu-și putea imagina că Arnie ar fi mâncat dintr-o cutie. 
Și dacă mai făcuse asta vreodată în trecut, fără ca ea să știe, nu 
lăsase niciodată lingura în cutie. 

Era înclinată să creadă că sora băiatului avusese poftă să 
mănânce chiar înainte de a părăsi casa în grabă. 

Când Vicky se uită mai bine, descoperi că îngheţata de la 
suprafaţă era moale și aproape topită. Cutia stătuse afară din 
congelator mai mult timp - și fusese pusă înapoi doar cu câteva 
minute în urmă. 

Puse capacul așa cum ar fi trebuit să fie, închise ușa 
frigiderului și duse lingura la chiuvetă, unde o clăti. 

Apoi o puse în spălătorul de vase și strigă: 

— Arnie? Unde ești, scumpule? 

Ușa din spate era încuiată de două ori, așa cum o lăsase, dar 
femeia era îngrijorată. Băiatul nu hoinărise niciodată afară din 
casă - dar nici nu mai lăsase o lingură în cutia cu îngheţată. 

leși din bucătărie și merse pe un coridor scurt până în camera 
de zi. Din cauza jaluzelelor și a perdelelor trase era întuneric. 
Vicky aprinse o veioză. 

— Arnie? Eşti la parter, Arnie? 


14 Tater Tots - un soi de cartofi prăjiți, presați în formă de chiftele (n.tr.). 
128 


Casa nu avea nimic de dimensiunile unui salon, doar un alcov 
la unul dintre capetele camerei de zi. Și ușa din faţă era încuiată 
de două ori. 

Uneori, când Carson avea un caz solicitant, iar Arnie îi ducea 
dorul, băiatului îi plăcea să stea liniștit în fotoliul din camera ei, 
printre lucrurile surorii sale. 

Dar acum nu era acolo. 

Vicky urcă la etaj și se liniști găsindu-l în siguranţă, în camera 
lui. Băiatul nu reacţionă la intrarea ei. 

— Dragule, îi zise ea, n-ar trebui să mănânci înghețată înainte 
de cină. 

Arnie nu-i răspunse, ci potrivi o piesă de lego în meterezele 
castelului, pe care le modifica. 

Având în vedere limitele severe între care trăia băiatul, Vicky 
nu voia să-l certe. Nu insistă pe chestia cu înghețata și spuse: 

— Cina o să fie gata în patruzeci și cinci de minute. O să fie 
unul dintre felurile tale favorite. Vrei să cobori? 

Drept răspuns, Arnie se mulţumi să privească spre ceasul 
digital de pe noptiera sa. 

— Bine. O să luăm o cină plăcută împreună, iar după aceea o 
să-ți citesc câteva capitole din Podkayne de pe Marte, dacă vrei. 

— Heinlein, spuse încet băiatul, aproape reverenţios, numind 
autorul romanului. 

— Exact. Când am părăsit-o pe sărmana Podkayne, avea o 
grămadă de necazuri. 

— Heinlein, repetă Arnie și continuă să lucreze la castelul său. 

După ce ajunse iarăși la parter, Vicky merse pe hol către 
bucătărie și închise ușa dulapului pentru haine. 

Ajunsese în pragul bucătăriei când își dădu seama că 
detectase și pe hol același miros de mucegai pe care-l simţise în 
spălătorie. Se întoarse, se uită înapoi, în direcţia din care venise, 
și adulmecă. 

Deși casa era așezată pe piloni, aerul care circula pe sub 
clădire nu împiedica apariţia coloniilor de ciuperci - în majoritate 
mucegaiuri - în camerele de deasupra. Infloreau în spaţiul acela 
întunecos și umed. Stâlpii de ciment extrăgeau apă din pământ 
prin osmoză, iar mucegaiul se cățăra pe suprafeţele acelea 
umede, croindu-și drum prin intermediul sporilor către casă. 

Trebuia neapărat să facă a doua zi o inspecţie amănunţită a 
fiecărui colţișor întunecos din dulapurile de la parter, înarmată 


129 


cu cele mai bune substanțe ucigătoare de mucegai cunoscute 
de oameni. 

În adolescenţă, Vicky citise o povestire de O. Henry: care o 
pricopsise pentru totdeauna cu o fobie de mucegai. Într-o casă 
cu camere de închiriat, în căldura umedă și întunericul din 
spatele unui calorifer de modă veche, un covor pătat cu sânge și 
zdrenţuit, colonizat de mucegai, capătă cumva viaţă, un soi de 
viață lacomă, dar prostească, și, într-o noapte, strecurându-se în 
tăcere, în felul amibelor, în căutarea altor vieţi, răsturnase 
lampa și provocase moartea chiriașului în timpul somnului. 

Vicky Chou nu se vedea în rolul lui Sigourney Weaver din 
Aliens sau al Lindei Hamilton din Terminator, dar era decisă să 
se bată cu orice mucegai care-i ameninţa teritoriul. În acest 
război fără sfârșit, nu avea să accepte nicio strategie de 
retragere, singurul sfârșit acceptabil al fiecărei bătălii fiind doar 
victoria totală. 

Ajunsă din nou în bucătărie, scoase cutia cu Tater Tots din 
frigider. Stropi o tigaie cu ulei de rapiţă și împrăștie Tots-urile pe 
ea. 

Avea să cineze împreună cu Arnie. Apoi îi va citi din Podkayne 
de pe Marte. Băiatului îi plăcea să i se citească, iar ei îi plăcea 
povestea la fel de mult ca și lui. Se simțeau ca o familie. Va fi o 
seară plăcută. 


15 0. Henry - scriitor american care a trăit în perioada 1862-1910, autorul unor 
povestiri foarte apreciate. (n.tr.). 


130 


CAPITOLUL 32 


Deucalion își petrecuse după-amiaza mergând din biserică în 
biserică, din catedrală în sinagogă, fără a circula între ele, ci 
profitând de înţelegerea sa specială a timpului și a spaţiului ca 
să pășească din naos în naos, dintr-un lăcaș al catolicilor în unul 
al protestanților, prin numeroasele cartiere și credinţe ale 
orașului, din altare în pronaos și sacristie. Pătrunsese în secret 
în casele parohiale, urmărindu-i pe clerici la treabă, căutând 
unul de care să fie sigur că aparţine Rasei Noi. 

Câţiva dintre bărbaţii bisericii - și o femeie - îi provocară 
suspiciuni. Dacă erau monștri mai mult decât era el însuși, 
atunci ascundeau bine acest lucru. Erau maeștri ai deghizărilor, 
în particular și în public. 

Din cauza poziţiei pe care o ocupau, trebuia să facă parte 
dintre cei mai buni indivizi creaţi de Victor, dintre cei numiți 
Alpha, extraordinar de inteligenți și de vicleni. 

În biserica Maica Îndurerată, preotul avea ceva care îl puse pe 
gânduri. Deucalion nu putea să-și dea seama care era motivul 
suspiciunii sale. Intuiţia, dincolo de cunoaștere și rațiune, îi 
spunea că părintele Patrick Duchaine nu era un copil al lui 
Dumnezeu. 

Preotul avea vreo șaizeci de ani, păr alb și o figură blândă, 
probabil o clonă perfectă a preotului celui adevărat care 
putrezea acum într-un mormânt fără niciun însemn. 

Vreo două duzini de enoriași - în majoritate singuri, doar 
câteva perechi, mai mult bătrâni decât tineri - se strânseseră 
pentru slujba de seară. Slujba nu începuse încă, așa că stăteau 
în tăcere și nu deranjau liniștea din biserică. 

Într-o parte a naosului, ferestrele cu vitralii luceau în lumina 
fierbinte a soarelui care se îndrepta către apus. Modele 
geometrice colorate erau proiectate pe credincioși, pe șirurile de 
bănci. 

Maica  Îndurerată îşi deschidea confesionalele în fiecare 
dimineaţă, înainte de slujbă, și în serile în care se ţineau - ca 
atunci - slujbe de seară. 


131 


În timp ce se afla pe coridorul întunecos din partea de est a 
naosului, situat în afara lucirii vitraliilor, Deucalion se apropie de 
un confesional, închise ușa și îngenunche. 

Când preotul împinse într-o parte panoul care acoperea 
grilajul dintre ei și-l invită să se spovedească, Deucalion spuse 
încet: 

— Părinte Duchaine, Dumnezeul tău locuiește în cer sau în 
Garden District? 

Preotul rămase tăcut un timp, apoi zise: 

— Întrebarea aceasta pare pusă de un om deosebit de 
tulburat. 

— Nu-i vorba de un om, părinte. E mai mult decât un om. Și 
mai puțin decât un om. Cred că așa ești și dumneata. 

După o ezitare, preotul întrebă: 

— De ce ai venit aici? 

— Ca să te ajut. 

— De ce aș avea nevoie de ajutor? 

— Suferi. 

— Lumea aceasta e valea plângerii pentru noi toți. 

— Putem schimba asta. 

— Nu-i în puterea noastră s-o schimbăm. Putem doar să 
îndurăm. 

— Părinte, predici speranța. Dar dumneata n-ai pic de 
speranţă. 

Tăcerea preotului îl identifica și-l condamna pentru veșnicie. 

— Trebuie să-ţi fie greu să-i asiguri pe alţii că Dumnezeu va 
avea milă de sufletele lor nemuritoare, știind că, și dacă 
Dumnezeu ar exista, tu n-ai un suflet căruia El să-i acorde mila 
sa și viața veșnică. 

— Ce vrei de la mine? 

— O conversaţie privată. Atenţie. Discreţie. 

După o nouă ezitare, părintele Duchaine spuse: 

— Vino în casa parohială după slujbă. 

— Te voi aștepta în bucătărie. Preotule, îţi aduc speranţa de 
care nu gândeai să ai parte vreodată. Trebuie doar să ai curajul 
de a crede în ea și de a o înțelege. 


132 


CAPITOLUL 33 


Carson parcă mașina pe marginea drumului, apoi cei doi 
detectivi merseră cu valizele printr-un crâng de pini, urcară o 
pantă însorită până ajunseră într-o dumbravă cu stejari cu 
coroane bogate. Dincolo de stejari se întindea o suprafaţă 
netedă, acoperită cu iarbă. 

City Park, care avea de două ori suprafața lui Central Park din 
New York, deservea o populație foarte redusă faţă de cea din 
Manhattan. Însă între limitele sale se aflau locuri singuratice, 
mai ales în ultimele ore ale după-amiezii de vară. 

Dincolo de întinderea pajiștii nu mergea nimeni, nici nu se 
străduia cineva să fie una cu natura, nici nu se juca împreună cu 
un câine, nici nu arunca un disc de plastic, nici nu îngropa un 
cadavru. 

Michael puse jos valiza și arătă spre un petic acoperit cu 
iarbă, la trei metri în spatele stejarilor. 

— Acolo am găsit capul contabilului, proptit de stânca aia. Așa 
ceva nu se uită. 

— Dacă cei de la Hallmark! ar face o carte poștală 
aniversară, potrivită pentru o asemenea ocazie, ţi-aș trimite-o în 
fiecare an, îi făgădui Carson. 

— Am fost impresionat de unghiul șmecheresc în care își 
potrivise pălăria de cowboy, își aminti Michael, mai ales ţinând 
seama de circumstanţe... 

— Nu fusese prima lor întâlnire? întrebă Carson. 

— Ba da. Se duceau împreună la un bal mascat. De aceea 
bărbatul purta un costum de cowboy din piele, de-un albastru 
foarte închis, împodobit cu diamante false. 

— Cizmele lui aveau inserții de sidef. 

— Erau frumoase, cizmele alea... Pun pariu că tipul arăta 
mișto când avea trupul și capul la un loc, dar e evident că noi n- 
am avut parte de un efect deplin. 


16 Hallmark - companie americană cu sediul în Kansas City, care produce felicitări și 
cărți poștale. (n.tr.). 


133 


— Am aflat ce costum a purtat ucigașul? întrebă Carson, în 
timp ce îngenunchea pe stratul de frunze moarte de stejar, ca 
să-și deschidă valiza. 

— Cred că era îmbrăcat în toreador. 

— A tăiat capul cowboy-ului cu un topor. Un toreador nu cară 
cu el un topor. 

— Da, dar are întotdeauna un topor în portbagaj, îi reaminti 
Michael. 

— Probabil lângă trusa de prim ajutor. Cât de prost poate să 
meargă o primă întâlnire, ca să ajungă să se încheie cu o 
decapitare? 

Michael îi răspunse în timp ce deschidea valiza care conţinea 
puștile. 

— Problema e că toţi au speranțe nerealist de mari în legătură 
cu prima întâlnire. Deci, inevitabil, vor fi dezamăgiți. 

În timp ce Michael verifica puștile Urban Sniper și le prindea 
curelele, Carson trase partea superioară mobilă a fiecărui pistol 
și introduse un cartuș în fantă. 

Cu excepţia zgomotelor ușoare pe care le scoseseră ea și 
Michael, crângul era cuprins de o liniște mormântală, ce se 
întindea ca o mantie peste pajiștea din vecinătate. 

Carson vâri cartușe de calibrul .50 Action Express în 
încărcătoarele cu nouă focuri ale celor două Desert Eagle 
Magnum. 

— Înainte să ne croim drum în locuinţa lui, trebuie să ne 
asigurăm că Helios e acasă, zise ea. Avem o singură șansă să-l 
surprindem. 

— Da, mă gândeam la același lucru. Trebuie să ne asociem cu 
Deucalion în treaba asta. El ar putea să aibă o idee... 

— Crezi că Arnie e în pericol? se întrebă Carson. 

— Nu. Noi reprezentăm o ameninţare pentru Helios, nu Arnie. 
lar individul n-o să încerce să te facă să taci răpindu-l pe fratele 
tău. Cred că tipul și-a imaginat că-i mai ușor să ne lichideze. 

— Sper să ai dreptate, zise ea. M-ai mai liniștit un pic. 

— Da, nimic nu mă face mai fericit decât să fiu ţinta principală 
a unui individ diabolic. 

— la te uită! Godot ne-a pus și două tocuri pentru pistoale - 
gratis. 

— Ce stil? 

— Care se prinde la centură. 


134 


— Ești obișnuită cu așa ceva? întrebă el. 

— Mada. 

— Dă-mi-l. Monstrul ăsta nu s-ar simţi în largul lui într-un toc 
de umăr. 

— Vrei să pleci de aici cu pistolul la șold? îl întrebă Carson. 

— Nu-i prea ușor să cauţi arma într-o valiză, nu-i așa? Dacă 
Helios a trimis oameni - sau ce-or fi - după noi, s-ar putea să 
avem nevoie de omorâtorii ăștia de monștri cu mult timp înainte 
să ajungem la locuinţa lui. 

În timp ce Michael încărca puștile, Carson vâra cartușe în cele 
patru încărcătoare goale pentru Magnum. 

Își puseră tocurile la brâu și apoi pistoalele în ele. Amândoi 
aleseră șoldul stâng, pentru a scoate arma din tocul aflat sub 
jachetă, printr-o mișcare din cealaltă parte a trupului. 

Pe șoldul drept, fiecare dintre ei avea o teacă simplă ce 
conținea două încărcătoare de rezervă pentru Eagle și opt 
cartușe pentru Urban Sniper. 

Jachetele lor sport acopereau armele destul de bine, dar 
greutatea cea nouă avea să le stânjenească mișcările un timp. 

Închiseră valizele și-și atârnară puștile pe umărul drept - cu 
patul în sus și ţeava în jos. Luară cele două valize aproape goale 
și refăcură drumul în sens invers, prin crângul de stejari. 

Când coborâseră două treimi din panta deschisă dintre stejari 
și pini, puseră valizele jos și se întoarseră cu fața către direcţia 
din care veniseră. 

— Hai să vânăm fiara, spuse Carson. 

— Tragem cu fiecare armă, apoi o tulim de aici înainte să vină 
paza parcului. 

Pământul în pantă din faţa lor avea să împiedice gloanțele să 
se ducă prea departe, și să ricoșeze. 

Apucară pistoalele cu amândouă mâinile și începură să tragă 
simultan. Bubuiturile erau zgomotoase, ca într-o zonă de război. 

Bucăţi de pământ și de iarbă marcară locul impactului, ca și 
cum doi jucători de golf invizibili și furioși ar fi desprins cu 
crosele felii din gazon. 

Carson simţi izbitura reculului până în încheietura umărului; 
dar ţinuse ţeava în jos. 

— E suficient de zgomotos? o întrebă Michael. 

— Încă n-ai auzit nimic, spuse ea, punând pistolul în toc. 


Își ridicară puștile atârnate de umăr, iar cele două bubuituri 
gemene fură niște tunete ce cutremurară aerul. Până și 
pământul de sub picioarele lor păru că vibrează. 

— Te simţi bine? o întrebă Michael. 

— Grozav. 

— Un glonţ ca ăsta e în stare să smulgă piciorul unui om. 

— Poate nu și piciorul unuia dintre ei. 

— Indiferent ce-o să le facă, n-o să-i lase cu zâmbetul pe 
buze. Hai să mergem. 

Atârnară din nou puștile pe umăr, luară valizele și merseră 
iute prin umbra fierbinte dintre pini. 


CAPITOLUL 34 


Cindi Lovewell parcă Mountaineerul pe marginea șoselei, la 
vreo sută de metri în spatele sedanului fără însemne al poliţiei, 
opri motorul și cobori geamul. 

— Indivizii nu sunt în mașină, zise Benny. Unde crezi că s-au 
dus? 

— Probabil în pădure, să urineze, îi răspunse Cindi. Neamul lor 
nu are nivelul nostru de stăpânire. 

— Nu cred că-i așa, spuse Benny. Din câte am înţeles eu 
despre biologia lor, bărbaţii din Rasa Veche nu au, de obicei, 
probleme cu controlul urinării decât dacă sunt suficient de 
bătrâni ca să aibă prostata mărită. 

— Poate s-au dus în pădure ca să facă un copil. 

Benny își impuse să fie calm. 

— Oamenii nu fac copii în pădure. 

— Ba da. Fac copii oriunde. In pădure, pe câmp, în bărci, în 
dormitoare, pe masa din bucătărie, pe băncile luminate de lună, 
în toaletele de la bordul aeronavelor. Fac copii pretutindeni, 
oricând, fac milioane și milioane de copii noi în fiecare an. 

— Dacă te gândești bine, metoda lor de reproducere e 
primitivă și ineficientă, spuse Benny. Bazinele creației reprezintă 
un sistem mai bun, mai curat și mai ușor de manevrat. 

— Bazinele nu fac copii. 

— Ele fac cetățeni adulţi, productivi, îi replică Benny. Toţi se 
nasc gata să slujească societatea. Așa e mult mai practic. 

— Mie îmi plac copiii, replică Cindi, încăpăţânată. 

— N-ar trebui, o avertiză bărbatul. 

— Dar îmi plac. Îmi plac degetele lor micuţe, degetelele lor 
minunate de la picioare, chipurile lor rozalii, strâmbate, 
zâmbetele lor fără dinţi. Îmi place că sunt moi, îmi place cum 
miros, cum... 

— lar devii obsedată, îi atrase el atenţia, nervos. 

— Benny, de ce nu vrei un copil? 

— E o încălcare a tot ce suntem, îi replică el, exasperat. 
Pentru noi, n-ar fi ceva normal. Tot ce vreau, tot ce vreau cu 
adevărat, e să omor niște oameni. 


137 


— Și eu vreau să omor niște oameni, îl asigură Cindi. 

— Nu sunt sigur că vrei. 

Femeia clătină din cap și se uită dezamăgită la el. 

— Nu-i corect, Benny. Știi că vreau să omor oameni. 

— Pe vremuri credeam că vrei. 

— Nu pot aștepta ziua în care o să putem să-i ucidem pe toți. 
Dar tu nu vrei și să creezi? 

— Să creez? Nu. De ce aș vrea? Să creez? Nu. Nu vreau să fiu 
ca ei, cu copiii lor, cu cărţile lor și cu imperiile lor comerciale... 

Benny fu întrerupt de două explozii aproape simultane, 
puternice și grave, îndepărtate, dar care nu puteau fi 
confundate. 

— Focuri de armă, spuse Cindi. 

— Două împușcături. De dincolo de pinii ăia. 

— Crezi că s-au împușcat între ei? întrebă femeia. 

— De ce s-ar împușca între ei? 

— Oamenii fac asta. Tot timpul. 

— Nu s-au împușcat unul pe celălalt, îi spuse bărbatul, dar își 
exprima o speranţă, nu o convingere. 

— Eu cred că s-au împușcat unul pe celălalt. 

— Dacă s-au împușcat între ei, o să mă enervez foarte tare, 
zise Benny. 

Alte două bubuituri, din nou aproape simultane, dar mai 
puternice decât celelalte și care puteau fi comparate mai 
degrabă cu un muget sec decât cu un lătrat grav, răsunară 
dincolo de pini. 

Ușurat, Benny concluzionă: 

— Nu s-au împușcat între ei! 

— Poate trage altcineva în ei. 

— De ce ești atât de negativistă? o întrebă Benny. 

— Eu? Gândesc pozitiv. Sunt pentru creație. Creaţia e un lucru 
pozitiv. Cine e împotriva creaţiei? 

Benny, preocupat de soarta celor doi detectivi, privea prin 
parbriz către pădurea îndepărtată. 

Rămaseră tăcuţi cam o jumătate de minut, apoi Cindi spuse: 

— Avem nevoie de un pătuţ. 

Bărbatul refuză să se angajeze într-o asemenea discuţie. 

— Am cumpărat haine, spuse femeia, când aveam nevoie de 
alte lucruri mai înainte. N-am cumpărat pamperși, nici scutece. 


138 


Un val de disperare, mai dens decât aerul umed, se abătu 
asupra lui Benny Lovewell. 

— N-o să cumpăr lapte pentru copil decât dacă n-o să pot să-l 
hrănesc la sân. Chiar aș vrea să-l hrănesc la sân pe copilul 
nostru. 

Dintre pini apărură două siluete. 

Cu toate că avea vederea îmbunătăţită, Benny avu nevoie de 
ceva timp ca, de la distanţa aceea, să-și dea seama de 
identitatea acestora. 

— Ei sunt? întrebă el. 

— Da, îi răspunse Cindi, după o ezitare. 

— Da, da, ei sunt! 

Benny era încântat că detectivii erau în viaţă și că mai avea o 
șansă să-i omoare. 

— Ce cară? întrebă Cindi. 

— Nu-mi dau seama. 

— Valize? 

— S-ar putea. 

— Unde au găsit valize în pădure? se minună Cindi. 

— Poate le-au luat de la oamenii pe care i-au împușcat. 

— Și oamenii ăia ce făceau cu valizele în pădure? 

— Nu-mi pasă, îi răspunse Benny. Cine știe de ce fac oamenii 
ceea ce fac? Nu-s ca noi, nu-s o specie complet raţională. Hai 
să-i omorâm. 

— E locul potrivit? întrebă Cindi, și porni motorul. 

— Eu sunt pregătit. Și am nevoie să-i omor. 

— E un spaţiu prea deschis, spuse femeia. N-o să dispunem 
de timpul necesar ca să facem treaba în modul cel mai 
satisfăcător. 

— Ai dreptate, mormăi Benny. Bine, bine. Dar putem să 
tăbărâm peste ei, să-i pocnim în cap și să-i lăsăm inconștienţi, 
apoi să-i ducem într-un loc izolat. 

— Dincolo de Warehouse Arts District, unde nu toate casele 
au fost modernizate. Fabrica părăsită. Cunoști locul. 

— Acolo unde i-am ucis pe șeful poliţiei și pe nevasta lui, în 
noaptea în care copiile au fost gata, spuse Benny, înviorându-se 
când își aduse aminte. 

— l-am omorât bine, spuse Cindi. 

— Nu-i așa? 


— Îți amintești cum ţipa, atunci când i-am jupuit capul ca pe o 
portocală? întrebă Cindi. 

— Ai fi crezut că un șef de poliţie e un tip mai dur. 

În timp ce aducea Mountaineerul pe drum, Cindi spuse: 

— Poţi să-i spinteci pe amândoi cât mai sunt vii - și știi ceva? 

— Ce? întrebă bărbatul, în timp ce se apropiau de sedanul 
parcat, în care detectivii tocmai terminaseră să încarce valizele 
pe bancheta din spate. 

— Acolo, în sânge și toate celelalte, o să facem un copil, zise 
Cindi. 

Bărbatul era într-o stare de spirit foarte bună. Nu avea de 
gând s-o lase să-l indispună. 

— Bine, sigur, spuse el. 

— Sângele, sângele proaspăt este folosit uneori în cele mai 
eficiente ritualuri, zise femeia. 

— Sigur că este. Hai să plecăm de aici înainte ca indivizii să se 
urce în mașină. Ce ritualuri? 

— Ritualuri de fertilitate. Rasa Veche e fertilă. Dacă o s-o 
facem în sângele lor, acoperiţi cu sângele lor fierbinte, poate că 
o să fim și noi fertili. 

Poliţiștii se întoarseră să privească Mountaineerul care se 
apropia, iar Benny se înfioră la posibilitatea violenței, dar nu se 
putu împiedica să nu întrebe: 

— Ritualuri de fertilitate? 

— Voodoo, îl informă Cindi. Cultul lui Ibo din voodoo. 

— lbo? 

— Je suis rouge, spuse femeia. 

— Asta pare a fi în franceză. Noi nu suntem programați să 
știm franțuzeşte. 

— Înseamnă „eu sunt roșu” sau, mai corect, „eu, cel roșu”. 
Așa își spune Ibo. 

— larăși Ibo, zise Benny. 

— lbo este zeul cel rău al cultului voodoo care practică 
sacrificiile de sânge. O să-i ucidem pe cei doi și apoi o să facem 
un copil în timp ce o să ne bălăcim în sângele lor. Mărire lui Ibo, 
toată slava lui Ibo. 

Cindi reușise să-i distragă atenţia lui Benny de la prada lor. 
Bărbatul se uită la ea, dezorientat și speriat. 


140 


CAPITOLUL 35 


Când Erika Helios intră pe coridorul secret, ușa din raftul cu 
cărţi se închise automat în urma sa. 

—E ca într-un roman de Wilkie Collins, murmură ea, 
referindu-se la opera unui scriitor victorian, pe care n-o citise 
niciodată. 

Coridorul lat de un metru și douăzeci de centimetri avea 
podeaua, pereţii și tavanul din ciment. Erika se simţea ca și cum 
ar fi pătruns într-o cazemată aflată la adâncime sub un oraș 
distrus de război. 

Se părea că detectoare de mișcare controlau luminile, pentru 
că atunci când stătea nemișcată mai mult timp, cercetându-și 
descoperirea, coridorul se întuneca. Când se mișcă prin beznă, 
luminile se aprinseră din nou. 

Coridorul îngust ducea într-o singură direcție și se termina cu 
o ușă formidabilă din oţel. 

Din cauză că lui Victor îi plăceau dispozitivele și chestiile 
tehnice, Erika se aștepta ca ușa să aibă o încuietoare 
electronică. Stilul lui Victor ar fi fost s-o înzestreze cu un aparat 
care să citească amprenta palmară sau retina, permițându-i 
numai lui accesul. 

În loc de asta, ușa era blocată prin zăvoare de oţel, groase de 
un deget: erau cinci! Unul era înfipt în pragul de sus, altul în 
pragul de jos, iar trei în ușorul din dreapta, opuse balamalelor 
masive. 

În timp ce contempla această barieră, Erika își spuse că n-ar fi 
înţelept să deschidă ușa. Spaţiul de dincolo de ea nu era o cutie, 
iar ușa nu era un capac, dar femeia se gândi, inevitabil, la 
Pandora, prima femeie, a cărei curiozitate o făcuse să deschidă 
cutia în care încuiase Prometeu toate relele care puteau afecta 
omenirea. 

Acest mit o făcu să se oprească pentru scurt timp, pentru că 
omenirea - alt termen pentru Rasa Veche - era sortită 
dispariției. Ea însăși putea să primească într-o zi ordinul de a 
omori cât de mulţi oameni putea găsi. 


141 


Pe lângă asta, Samuel Johnson - indiferent cine era acesta - 
spusese cândva: „Curiozitatea este una dintre caracteristicile 
permanente și sigure ale unei minţi viguroase”. 

judecând după greutatea impresionantă a ușii și după 
mărimea zăvoarelor care o închideau, trebuia ca dincolo de ea 
să se afle ceva de-o deosebită importanţă pentru Victor. Dacă 
Erika voia să fie cea mai bună soţie care putea exista - și ultima 
Erika fabricată în bazin - trebuia să-l înţeleagă pe soțul ei, iar ca 
să-l înțeleagă, trebuia să știe tot ce prețuia acesta. Era clar că, 
indiferent ce se găsea dincolo de bariera aceea, avea o valoare 
enormă pentru el. 

Trase zăvorul din pragul de sus, apoi pe acela înfipt în 
podeaua de ciment. Le trase, unul câte unul, și pe cele din 
ușorul ușii. 

Dala de oțel se deschise îndepărtându-se de ea, în spaţiul ce 
se afla dincolo de ea, iar în acesta se aprinseră automat șiruri de 
lumini din tavan. În timp ce trecea pragul, Erika văzu că ușa, 
care se rotise ușor și fără zgomot pe balamalele ei masive pe 
rulmenţi, avea o grosime de vreo douăzeci de centimetri. 

Se pomeni în alt coridor, unul scurt, doar de vreo patru metri, 
care se termina într-o ușă asemănătoare celei dintâi. 

De-a lungul celui de-al doilea coridor, o mulțime de tije de 
metal ieșeau din pereţi. În stânga ei, tijele păreau să fie din 
cupru. În dreapta, erau din alt metal, probabil din oțel. 

Un zumzăit ușor, tânguitor, umplea coridorul. Părea că 
provine din barele de metal. 

Instruirea ei prin descărcare de date în creier fusese 
concentrată mai ales pe muzică, dans, aluzii literare și alte 
subiecte care să garanteze că va fi o gazdă sclipitoare atunci 
când Victor avea să invite membrii din elita politică a Rasei 
Vechi, lucru pe care avea să-l facă până când va putea să-i 
elimine fără probleme. Erika nu știa prea multe despre știință. 

Cu toate acestea, Erika bănuia că atunci când era nevoie - 
indiferent de motiv - între tijele de metal aliniate pe laturile 
opuse ale coridorului se formau arcuri de curenţi electrici 
puternici, probabil atât de puternici, încât frigeau sau vaporizau 
orice ar fi fost prins între ele. 

Nici măcar un membru al Rasei Noi n-ar fi scăpat nevătămat. 

În timp ce stătea la doi pași dincolo de prag, meditând la cele 
descoperite, o rază albastră de laser apăru dintr-un aparat prins 


142 


în tavan și-i străbătu trupul de sus și până jos, apoi din nou până 
în creștet, ca și cum i-ar fi studiat forma. 

Laserul clipi. După un moment, tijele încetară să zumzăie. O 
tăcere grea se așternu pe coridor. 

Femeia avea impresia că fusese acceptată. Probabil că nu 
avea să fie prăjită ca o felie de pâine, în cazul în care mergea 
mai departe. 

Dacă greșea, pașii șovăielnici n-ar fi scutit-o de distrugere. 
Așa că merse drept înainte, lăsând ușa deschisă în spatele ei. 

Prima ei zi în conac - începând cu accesul de furie din 
dormitorul lui Victor, urmat de episodul cu mușcatul degetelor 
lui William, iar după aceea de convorbirea tulburătoare pe care 
o avusese cu Christine în bucătărie - nu fusese atât de 
multumitoare pe cât sperase. Poate că, de acum înainte, ziua 
avea să fie mai bună. Faptul că nu fusese electrocutată i se 
părea un semn bun. 


143 


CAPITOLUL 36 


— Toată slava lui Ibo, repetă Cindi, fie să-i placă gustul 
sângelui meu. 

Deși doar cu câteva clipe mai devreme fusese încântat că-i va 
captura și-i va ucide pe detectivi, Benny Lovewell își pierduse 
brusc orice interes pentru asta. 

Cindi îl lăsase cu gura căscată cu poveștile ei bizare despre 
Voodoo. N-o mai auzise până atunci vorbind despre așa ceva. 
Nu mai știa ce să creadă. 

Brusc, se întrebă dacă putea să se mai bizuie pe ea. Formau o 
echipă. Trebuia să acţioneze ca o singură persoană, sincronizaţi, 
având deplină încredere unul în altul. 

Când reduseră viteza, pentru că se apropiaseră de sedan, 
Benny spuse: 

— Nu te opri. 

— Lasă-mi mie bărbatul, zise Cindi. Nu o să vadă în mine o 
ameninţare. O să-l dobor atât de iute, încât n-o să știe ce s-a 
întâmplat. 

— Nu, continuă să mergi, condu mai departe, insistă Benny. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce-am spus? Dacă vrei să faci un copil cu mine, ai face bine 
să mergi mai departe! 

Fuseseră gata să se oprească în spatele sedanului. 

Detectivii se uitau la ei. Benny zâmbi și le făcu semn cu 
mâna. La început i se păru un lucru potrivit, dar gândindu-se 
mai bine, își dădu seama că fusese o prostie prin care atrăsese 
atenţia asupra sa, așa că se uită repede în altă parte ca să nu 
trezească suspiciuni. 

Înainte ca mașina să se oprească, Cindi acceleră, iar ei 
merseră mai departe, în parc, de-a lungul drumului. 

Privind în oglinda retrovizoare sedanul care se făcea tot mai 
mic, apoi uitându-se la Benny, Cindi întrebă: 

— Ce-a fost asta? 

— A fost din cauza lui Ibo, îi răspunse bărbatul. 

— Nu înțeleg. 


144 


— Nu înţelegi? Tu nu înţelegi? Eu nu înțeleg! Je suis rouge, zei 
răi, sacrificii de sânge, Voodoo? 

— N-ai auzit niciodată de voodoo? Era o chestie importantă în 
New Orleans, în secolul al optsprezecelea. Mai e și acum și, de 
fapt... 

— N-ai învăţat nimic în bazin? o întrebă el. Wu există altă lume 
în afară de asta. Asta e esenţa credinţei noastre. Noi suntem pe 
deplin raţionali, dar și materialiști. Ne sunt interzise superstiţiile. 

— Știu. Crezi că nu știu? Superstiţia este defectul principal al 
oamenilor din Rasa Veche. Mintea lor e slabă, plină de prostii, de 
teamă și de aiureli. 

Apoi Benny repetă ceea ce spusese Cindi când se apropiaseră 
de sedan: 

— „Mărire lui Ibo, toată slava lui Ibo.” Chestia asta nu mi se 
pare niciun pic materialistă. Pentru că nu este. 

— Vrei să te relaxezi? îi zise Cindi. Dacă ai fi unul din Rasa 
Veche, ţi-ar fi plesnit un vas de sânge. _ 

— Acolo te duci când ieși la plimbare? o întrebă el. Intr-o 
catedrală voodoo? 

— Nu există catedrale Voodoo. Asta-i ignoranță. Dacă e în stil 
haitian, atunci templului i se spune houmfort. 

— Deci te-ai dus la un houmfort, spuse furios Benny. 

— Nu, pentru că pe aici nu-i prea mult Voodoo în stil haitian. 

Nu mai puteau fi văzuţi de sedan, așa că Cindi ieși de pe 
drum și parcă pe iarbă. Lăsă motorul pornit, la fel și aparatul de 
aer condiţionat. 

— Zozo Deslisle vinde gris-gris!” din căsuţa ei din Treme și 
face vrăji și invocaţii. Ea e un bocor? al cultului lui Ibo și are 
multă putere. 

— Nimic din ce spui n-are nicio logică, zise Benny. Cindi, îți 
dai seama în ce belea ai intrat, în ce belea am intrat amândoi? 
Dacă vreunul dintre ai noștri află că ai devenit religioasă, o să fii 
lichidată, probabil că o să fiu lichidat și eu. O ducem foarte bine 
- ni se permite să ucidem și avem tot mai mult de lucru. Toţi cei 
din neamul nostru ne invidiază, iar tu o să distrugi totul cu 
superstiția ta nebunească. 

— Nu sunt superstiţioasă. 

— Nu ești? 


17 Amuletă voodoo. (n.tr.). 
18 Vrăjitor voodoo. (n.tr.). 
145 


— Nu, nu sunt. Voodoo nu-i o superstiție. 

— E o religie. 

— E o știință, îi explică ea. E adevărat. Funcţionează. 

Benny scoase un geamăt. 

— Voodoo o să mă ajute să am ceva mai târziu un copil, 
spuse ea. E doar o problemă de timp. 

— Acum ar fi putut să fie inconștienţi, pe bancheta din spate, 
mormăi Benny. Am fi putut să fim în drum spre fabrica aia 
veche. 

Femeia trase fermoarul poșetei și scoase o punguliță albă din 
bumbac, cu un șnur roșu. 

— Conţine rădăcini de Adam și Eva. Două, cusute împreună. 

Bărbatul nu zise nimic. 

Cindi scoase, tot din poșetă, un borcănel. 

— Amestecul lui luda, care constă în muguri din Grădina lui 
Galaad?’, argint aurit pisat, sângele unui iepure, esenţă de Van 
Van?%, pulbere de... 

— Și ce vrei să faci cu asta? 

— Să pun o jumătate de linguriţă într-un pahar cu lapte cald și 
s-o beau în fiecare dimineaţă, stând pe un loc presărat cu sare. 

— Pare ceva foarte științific. 

Femeia înţelese sarcasmul bărbatului și-i replică pe același 
ton: 

— Vorbești de parcă ai ști ceva despre știință! Nu ești un 
Alpha. Nu ești un Beta. Ești un Gamma, ca și mine. 

— Adevărat, spuse Benny. Sunt un Gamma, nu un Epsilon 
ignorant. Niciun membru superstiţios al Vechii Rase. Un Gamma. 

Cindi puse rădăcinile de Adam și Eva, precum și amestecul lui 
luda, înapoi în poșeta sa. Apoi o închise, trăgând fermoarul la 
loc. 

— Nu știu ce să fac, mărturisi Benny. 

— Avem o însărcinare, nu-ţi amintești? Să-i ucidem pe 
O'Connor și pe Maddison. Nu știu de ce n-am făcut-o încă. 

Benny se mulțumi să privească parcul prin parbriz. 

Nu se simţise atât de posomorât de când fusese scos din 
bazinul creaţiei. Tânjea după stabilitate și stăpânire de sine, și 
se pomenise într-un haos care se tot amplifica. 


19 Galaad - personaj biblic, nepot al lui Manase. (nitr.). 
29 Van Van - amestec de ierburi și săruri care ar trebui să izgonească răul, ca un soi 
de amuletă. (n.tr.). 


146 


Cu cât medita mai mult la dilema lui, cu atât se cufunda mai 
tare în deznădejde. 

Punând în cumpănă datoria faţă de Victor și propriul interes, 
se întrebă de ce fusese proiectat să fie ultimul materialist și să 
aibă grijă de alţii, nu de el însuși. De ce trebuia să-i pese de 
altceva în afara propriilor sale nevoi - cu excepţia faptului că 
acela care îl crease l-ar fi lichidat dacă nu i s-ar fi supus? De ce 
trebuia să-i pese că Rasa Nouă avansa, având în vedere că 
treaba asta nu avea un înţeles transcendental? Care era scopul 
lichidării omenirii și dominării naturii, care era scopul aventurării 
către stele, dacă natura - până la capătul universului - era doar 
o mașinărie proastă, fără niciun scop? De ce să te străduiești să 
fii regele nimicului? 

Benny fusese creat să fie om de acțiune, să fie tot timpul în 
mișcare, făcând câte ceva și ucigând. Nu fusese proiectat să se 
gândească prea mult la probleme filosofice. 

— Lasă gânditul din greu pe seama celor care-s Alpha și Beta, 
zise el. 

— Intotdeauna am făcut asta, îi răspunse Cindi. 

— Nu vorbeam cu tine. Vorbeam cu mine. 

— Nu te-am mai auzit făcând asta. 

— Am început acum. 

Femeia se încruntă și-l întrebă: 

— Cum o să știu când vorbești cu mine și când vorbești cu 
tine? 

— N-o să vorbesc prea mult cu mine. Poate că n-o s-o mai fac 
niciodată. Nu simt un interes chiar atât de mare pentru mine 
însumi. 

— Am fi amândoi mai interesanţi dacă am avea un copil. 

— Ce va fi va fi, oftă el. O să-i lichidăm pe cei care ni se spune 
să-i lichidăm, până când creatorul nostru o să ne omoare pe noi. 
Asta nu depinde de noi. 

— Depinde de Ibo. 

— Cel care e roșu. 

— Exact. Vrei să vii cu mine s-o întâlnești pe Zozo Deslisle și 
să-ţi dea un gris-gris care te va face fericit? 

— Nu. Vreau doar să-i dobor pe polițiștii ăia, să-i spintec și să-i 
aud țipând în timp ce le înnod intestinele. 

— Tu ești ăla care mi-a spus să conduc mai departe, îi 
reaminti ea. 


147 


— Am greșit. Hai să-i găsim! 


148 


CAPITOLUL 37 


Victor stătea la biroul său din laboratorul principal și mânca o 
prăjitură, când figura  Annunciatei apăru pe ecranul 
calculatorului său, în toate detaliile ei minunate, digitale. 

— Domnule Helios, Werner mi-a cerut să vă anunţ că e în 
camera lui Randal Șase și că explodează. 

Deși Annunciata nu era o persoană reală, ci doar o 
manifestare a unui software complicat, Victor îi spuse, enervat: 

— lar ai încurcat-o! 

— Domnule? 

— Nu se poate să-ți fi zis așa ceva. Verifică mesajul și 
transmite-mi-l corect. 

Werner condusese personal cercetarea camerei lui Randal și 
se ocupase de verificarea a tot ce era pe calculatorul lui Randal. 

Annunciata vorbi din nou. 

— Domnule Helios, Werner mi-a cerut să vă anunţ că e în 
camera lui Randal Șase și că explodează. 

— Contactează-l pe Werner și cere-i să repete mesajul, apoi 
revino când o să ai mesajul corect. 

— Da, domnule Helios. 

În timp ce ducea la buze ultima prăjitură cu unt de arahide, 
Victor aşteptă s-o audă repetând Helios, dar secretara nu mai 
spuse nimic. 

În timp ce figura Annunciatei se dematerializa de pe ecran, 
Victor mâncă ultima înghiţitură, apoi o dădu pe gât cu cafea. 

Annunciata reveni: 

— Domnule Helios, Werner repetă că explodează cu adevărat 
și dorește să vă atragă atenţia asupra acestei situaţii grave. 

Victor se ridică în picioare, dădu cu ceașca de perete - 
aceasta se sparse cu un zgomot mulţumitor. 

— Annunciata, zise el sec, hai să vedem dacă poţi să faci ceva 
corect. Anunţă serviciul de curăţenie. A fost vărsată cafea în 
laboratorul principal. 

— Da, domnule Helios. 

Camera lui Randal Șase era la etajul doi, care folosea drept 
dormitor pentru toţi cei din Rasa Nouă care ieșiseră din bazinul 


149 


creației, dar nu erau gata încă pentru a fi trimiși în lumea de 
dincolo de zidurile spitalului. 

In timp ce ascensorul urca, Victor se străduia să se calmeze. 
Ar fi trebuit ca după 240 de ani să fi învățat să nu lase 
asemenea lucruri să-l calce pe nervi. 

Era blestemat să fie un perfecţionist într-o lume imperfectă. Îl 
mai consola convingerea că, într-o zi, oamenii săi vor fi atât de 
îmbunătăţiți, încât vor atinge standardele sale. 

Până atunci, lumea avea să-l tortureze cu imperfecţiunile ei, 
așa cum făcuse întotdeauna. Ar face mai bine să râdă de 
idioţenie, în loc să se lase enervat de ea. 

Nu râsese suficient. De fapt, nu răsese deloc în ultimele zile. 
Din câte își amintea, ultima oară când avusese parte de un râs 
sănătos și îndelungat fusese în 1979, împreună cu Fidel, în 
Havana, în legătură cu o operaţie fascinantă pe creier, în care 
fuseseră implicaţi prizonieri politici cu un coeficient de 
inteligenţă neobișnuit de mare. 

Când ajunse la etajul doi, Victor era gata să râdă împreună cu 
Werner de greșeala făcută de Annunciata. Bineînţeles, Werner 
nu avea simțul umorului, dar putea să se prefacă a fi vesel. 
Uneori, falsa jovialitate putea să înalțe spiritul aproape la fel de 
mult ca și cea adevărată. 

Când Victor ieși din ascensor și pătrunse în coridorul principal, 
văzu vreo zece dintre oamenii săi strânși pe hol, în pragul 
camerei lui Randal Șase. Sesiză aerul alarmat al celor adunați 
acolo. 

Doi se dădură la o parte, ca să-l lase să treacă, iar Victor îl 
găsi pe Werner zăcând pe podea cu faţa în jos. Șeful pazei, un 
om masiv și musculos, își sfâșiase cămașa. Se străduia, 
disperat, strâmbându-se și răsucindu-se, să-și țină torsul la un 
loc. 

Deși își folosise abilitatea de a înlătura durerea, Werner era 
scăldat în sudoare. Părea cuprins de panică. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Victor, în timp ce îngenunchea 
lângă Werner. 

— Am explodat. Am ex, am ex, am explodat. 

— E absurd. N-ai explodat. 

— O parte din mine vrea să fie altceva, spuse Werner. 

— Vorbești aiurea. 


— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă Werner, clănţănind din 
dinţi. 

— Mută-ţi braţele, lasă-mă să văd ce s-a întâmplat. 

— Ce sunt, de ce sunt, cum s-a întâmplat? Tată, spune-mi! 

— Nu sunt tatăl tău, îi spuse Victor, tăios. Mută-ţi brațele! 

Când Werner își arătă torsul, de la gât la buric, Victor văzu 
carnea pulsând și vălurindu-se, ca și cum coastele deveniseră 
moi ca țesutul gras, ca și cum în interiorul lui numeroși șerpi se 
zbăteau în noduri largi, alunecoase,  încolăcindu-se și 
descolăcindu-se, schimbându-și încolăcirile șerpuitoare într-o 
încercare de a-și despica gazda și de a erupe din aceasta. 

Surprins și uluit, Victor puse o mână pe abdomenul lui 
Werner, ca să determine prin atingere și palpare natura haosului 
intern. 

Descoperi imediat că fenomenul nu era ceea ce părea că 
este. In Werner nu se mișca o entitate separată, nicio colonie de 
șerpi nepotoliţi, nici altceva. 

Carnea sa, crescută în bazin, se schimbase, devenise amorfă, 
o masă gelatinoasă, o budincă tare, dar complet maleabilă, care 
părea că se silește să se refacă în... altceva decât Werner. 

Respirația omului deveni tot mai grea. O serie de sunete de 
sufocare ieșiră din el, ca și cum i se vârâse ceva pe gât. 

Hemoragii în formă de stea îi înfloriră în ochi, iar Werner 
îndreptă o privire disperată, stacojie, către creatorul său. 

Apoi mușchii din braţele sale începură să se încordeze și să se 
răsucească, să se fleșcăiască și să capete o altă formă. Gâtul 
său gros pulsă, se umflă, iar trăsăturile feței începură să se 
deformeze. 

Colapsul nu era la nivel fiziologic. Era vorba de o 
metamorfoză celulară, de biologia moleculară fundamentală, 
care afecta nu numai țesuturile, ci și esența acestora. 

Sub palma și degetele răsfirate ale lui Victor, carnea 
abdomenului se modelă singură - se modelă singură - într-o 
mână întinsă care-l prinse, nu ameninţător, ci aproape iubitoare. 
Șocat, Victor se eliberă și se trase înapoi. 

Apoi sări în picioare și strigă: 

— O targă! Repede! Aduceţi o targă. Trebuie să-l ducem pe 
omul ăsta în carantină. 


151 


CAPITOLUL 38 


În timp ce trăgea cele cinci zăvoare de oţel ale celei de-a 
doua uși de oţel, Erika se întreba dacă vreuna dintre cele patru 
Eriki anterioare ei descoperiseră coridorul secret. li plăcea să 
creadă că, dacă îl găsiseră, n-o făcuseră chiar în prima zi în care 
locuiseră în conac. 

Deși găsise din întâmplare comutatorul ascuns în bibliotecă, 
începuse să considere descoperirea ei ca fiind urmarea unei 
curiozităţi vii și demne de admiraţie, cum spunea domnul 
Samuel Johnson, citat și mai înainte. l-ar fi plăcut să creadă că a 
ei fusese o curiozitate mai vie și mult mai demnă de admiraţie 
decât cea a oricăreia dintre predecesoarele ei. 

Roși în faţa unei dorinţe atât de lipsite de modestie, dar așa 
simţea. Voia atât de mult să fie o soţie bună și să nu dea greș, 
așa cum făcuseră predecesoarele ei. 

Dacă vreo altă Erika descoperise coridorul, era posibil să nu fi 
fost suficient de îndrăzneață ca să intre în el. Sau, dacă intrase, 
era posibil să fi ezitat să deschidă chiar și prima din cele două 
uși de oțel, cu atât mai puţin pe a doua. 

Erika Cinci se simţea aventuroasă, precum Nancy Drew?! sau 
- mai corect - precum Nora Charles, soția lui Nick Charles, 
detectivul din romanul Un om subțire, al lui Dashiell Hammett, 
altă carte la care putea să facă referiri inteligente fără să-și riște 
viaţa citind-o. 

După ce trase ultimul dintre cele cinci zăvoare, ezită un 
moment, savurând suspansul și emoția. 

Fără îndoială, ceea ce se afla în cealaltă parte a ușii era de-o 
importanță deosebită pentru Victor, poate într-o asemenea 
măsură încât l-ar explica în cele mai mici amănunte și ar 
dezvălui adevărata natură a sufletului său. In următoarea oră - 
sau următoarele ore - ea ar putea să afle mai multe despre 
strălucitul și enigmaticul ei soț decât ar fi aflat trăind un an 
alături de el. 


21 Nancy Drew - adolescentă detectiv, dintr-o serie de cărţi publicate începând cu 
1930. (n.tr.). 


152 


Spera să găsească un jurnal cu cele mai ascunse secrete ale 
sale, cu speranţele, cu gândurile sale despre viaţă și dragoste. 
De fapt, n-ar fi fost realist să creadă că două uși de oțel și un 
tunel gata să te electrocuteze fuseseră instalate doar ca să 
garanteze că jurnalul său avea să fie păstrat mai în siguranţă 
decât dacă ar fi fost pus într-un sertar al noptierei. 

Cu toate acestea, Erika voia din tot sufletul să descopere o 
înșirare scrisă de mână, plină de simţire, a lucrurilor din viaţa 
sa, astfel încât să poată să-l cunoască, să-l cunoască până în 
măduva oaselor, ca să-l slujească mai bine. Era un pic surprinsă 
- dar într-un mod plăcut - să descopere că era atât de 
romantică. 

Remarcase că zăvoarele erau puse în exteriorul ușilor. Erika 
trase concluzia evidentă: fuseseră puse cu intenţia de a ţine 
închis ceva. 

Erika nu era neînfricată, dar nici nu era lașă. Ca toţi cei din 
Rasa Nouă, dispunea de o putere deosebită, de agilitate, de 
șiretenie și de o încredere animalică în abilitatea ei fizică. 

Oricum, trăia fiecare clipă pentru că-i permitea creatorul ei. 
Dacă avea să audă ordinul de a se lichida singură, ordin rostit 
de vocea lui Victor, s-ar fi supus fără ezitare, așa cum fusese 
programată. 

William, majordomul, primise un asemenea ordin la telefon și, 
chiar și în starea în care se afla, făcuse ce i se poruncise. Exact 
la fel cum putea îndepărta durerea - așa cum o puteau face toţi 
în momente de criză - tot așa oprise toate funcţiile autonome 
ale nervilor, când i se comandase să facă asta. William își 
încetase într-o clipă bătăile inimii și respiraţia, și murise. 

Nu era un truc pe care ar fi putut să-l folosească pentru a se 
sinucide. Doar instrucţiunile rituale, rostite de vocea stăpânului, 
puteau pune în funcţiune comutatorul acela. 

Când existenţa ta depinde în întregime de cheful altuia, când 
viața îţi atârnă de un fir de păr ce poate fi tăiat de foarfecă unor 
cuvinte ascuţite, nu te mai sperie ceea ce s-ar putea afla dincolo 
de două uși zăvorâte. 

Erika deschise a doua ușă, iar lămpile se luminară automat în 
spaţiul de dincolo de ea. Femeia trecu pragul și se pomeni într- 
un salon victorian comod. 

Incăperea de vreo zece metri pătraţi, fără ferestre, avea 
podeaua de mahon lustruit, un covor persan, tapet William 


153 


Morris? și tavan din mahon împărțit în carouri. Căminul, din 
lemn de nuc vopsit în negru, avea în jurul vetrei plăci de 
ceramică de William de Morgan”. 

O canapea moale, cu perne decorative din stofă cu modele 
japoneze, lângă care se aflau două veioze cu abajururi de 
mătase chinezească, îi oferea lui Victor un loc în care să se 
întindă, dacă voia, nu ca să aţipească, ci (își imagina Erika) 
pentru a se relaxa și a-și lăsa mintea sclipitoare să facă planuri 
noi pentru geniul său. 

Putea, stând pe un scaun cu spetează și suport pentru 
picioare, să gândească - dacă voia - așezat sub o lampă cu 
picior fixată pe podea, cu abajur din mărgele. 

Sherlock Holmes s-ar fi simţit acasă într-o asemenea 
încăpere, sau H.G. Wells, sau G.K. Chesterton. 

Ceea ce puteai vedea, fie de pe canapeaua dolofană, fie de 
pe scaun, era o cutie imensă de sticlă - lungă de trei metri, lată 
de un metru și jumătate și înaltă de peste un metru. 

Obiectul fusese fabricat astfel încât să completeze decorul 
victorian. Stătea pe o serie de picioare de bronz, în formă de 
bile ţinute de gheare. Cele șase geamuri erau tăiate pe margini 
în unghi obtuz, ca să reflecte lumina, și erau prinse într-o ramă 
ornamentată cu motive aurii, din bronz minunat gravat. Părea o 
cutie gigantică de bijuterii. 

O substanţă de-un roșu auriu, semiopacă, umplea cutia, 
provocând ochiul să priceapă ce-i. O clipă, materialul acela păru 
a fi un lichid prin care circulau curenţi subtili; după o clipă, 
părea a fi un abur dens, poate un gaz, vălurindu-se leneș de-a 
lungul sticlei. 

Obiectul o atrase pe Erika într-un mod misterios, așa cum 
ochii lucitori ai lui Dracula o atrăgeau pe Mina Harker către 
potenţialul ei sfârșit, într-un roman ce nu părea a fi o sursă de 
aluzii literare potrivite pentru o cină oficială în Garden District, 
dar care, cu toate acestea, făcea parte din repertoriul ce-i 
fusese descărcat în creier. 

Fluidul sau aburul absorbea lumina lămpii și lucea puternic. 
Luminozitatea internă scoase la iveală o formă întunecată, 
suspendată în centrul cutiei. 


22 William Morris - proiectant de materiale textile, asociat cu mișcarea artistică 
engleză a prerafaeliţilor. (n.tr.). 
23 William de Morgan - proiectant de ceramică, asociat cu William Morris. (n.tr.). 


154 


Erika nu putea să vadă nici cel mai vag amănunt al obiectului 
închis, dar, din cine știe ce motiv, se gândi la un scarabeu 
pietrificat în rășină străveche. 

În timp ce se apropia de cutie, umbra din mijlocul acesteia 
păru să tresară, dar era probabil doar imaginaţia ei... 


CAPITOLUL 39 


Din City Park, Carson merse spre Garden District, ca să dea o 
raită pe străzile din jurul locuinţei lui Helios. 

Nu erau încă pregătiţi să pătrundă în conac împușcând lumea 
ca să-l vâneze pe Frankenstein, dar aveau nevoie să cerceteze 
zona și să stabilească rutele de salvare în cazul - puţin probabil 
- că vor reuși nu numai să-l omoare pe Victor, dar și să iasă vii 
din conac. 

Pe drum, Carson îi spuse lui Michael: 

— Indivizii ăia din Mercury Mountaineerul alb, din parc, nu ţi s- 
au părut cunoscuţi? 

— Nu. Dar individul ne-a făcut semn cu mâna. 

— Cred că l-am mai văzut. 

— Unde? 

— Nu-mi amintesc. 

— De ce? Ţi s-au părut dubioși? 

— Nu mi-a plăcut zâmbetul lui, răspunse Carson, uitându-se în 
oglinda retrovizoare. 

— Noi, cei din New Orleans, nu împușcăm oameni pentru că 
au un zâmbet nesincer. 

— Ce făceau pe drumul acela? E doar pentru personalul 
parcului, iar ei nu aveau un vehicul al administraţiei parcului. 

— Nici noi nu facem parte din personalul parcului. În 
circumstanţele astea, e ușor să devii paranoic. 

— E o prostie să nu fii paranoic, zise ea. 

— Vrei să ne întoarcem, să-i găsim și să-i împușcăm? 

— M-aș simţi mai bine, spuse Carson, uitându-se din nou în 
oglindă. Vrei să-l suni pe Deucalion și să stabilești o întâlnire? 

— Încerc să-mi imaginez scena în care monstrul făcut iniţial 
de Frankenstein a cerut un telefon celular... 

— Telefonul îi aparţine lui Jelly Biggs, artistul de bâlci care 
locuiește la Luxe, prietenul tipului care i-a lăsat cinematograful 
lui Deucalion. 

— Cine-și botează copilul Jelly Biggs”? L-au condamnat să fie 
gras. 


24 jelly Biggs - numele se poate traduce, aproximativ, Jeleul cel mare. (n.tr.). 


— Nu-i numele lui adevărat. E numele lui de bâlci, de pe 
vremea când făcea parte din spectacolul monștrilor. 

— Dar continuă să-l folosească. 

— Ca și cum pentru cei care au trăit în lumea bâlciurilor, 
pseudonimele au devenit mai comode decât numele adevărate. 

— Care a fost pseudonimul lui Deucalion în spectacolele cu 
ciudățenii? întrebă Michael. 

— Monstrul. 

— Asta trebuie să fi fost înainte de epoca corectitudinii 
politice. Monstrul - ce lipsă de respect! In zilele astea i s-ar fi 
spus Deosebitul. 

— E prea stigmatizant. 

— Mda... | s-ar fi spus Frumusetea Neobișnuită. Ai numărul 
lui? 

Carson i-l spuse, iar Michael apăsă tastele de pe telefonul său. 

Apoi așteptă, ascultă, după care vorbi: 

— Sunt Michael. Trebuie să ne întâlnim, apoi își lăsă numărul 
și închise. Monștrii sunt atât de iresponsabili. N-avea telefonul 
deschis. A intrat mesageria vocală. 


157 


CAPITOLUL 40 


Randal Şase, aflat în dulapul pentru haine de pe holul dintre 
camera de zi și bucătărie, nu-i foarte fericit, dar e mulțumit, 
pentru că se simte acasă. In cele din urmă are o casă. 

Fostul spital transformat în laboratoare de donare și inginerie 
biologică nu avea, din câte știa el, dulapuri pentru haine. Simpla 
existenţă a unui dulap pentru haine spunea acasă. 

Viaţa în zona mlăștinoasă nu cere o colecţie de pardesie și 
haine de blană cu glugă. In cuier atârnau doar câteva jachete 
ușoare, cu fermoar. 

Pe podeaua dulapului erau așezate cutii cu tot felul de lucruri, 
dar rămăsese suficient spaţiu ca să stea jos, dacă voia. Insă era 
prea emoţionat ca să se așeze și rămase în picioare în beznă, 
tremurând de speranţă. 

Era mulțumit să stea în picioare în dulap ore în șir, chiar și zile 
întregi. Spaţiul acela îngust era preferabil camerei sale de la 
Porţile Milei și mașinilor groaznice de care îl legase deseori 
creatorul său, supunându-l unor teste chinuitoare. 

Fredonatul fericit al femeii și clinchetele plăcute îl tentau să 
deschidă ușa. La aceasta se adăuga și aroma îmbietoare de 
ceapă prăjită în unt. 

Mâncase hrană cafenie, probabil că putea să mănânce orice 
fără să păţească nimic. 

Fără să-și dea seama ce face, ca și cum ar fi fost pe jumătate 
hipnotizat de mirosurile și sunetele casnice, Randal deschide 
ușa mai mult și se aventurează pe hol. 

Pragul bucătăriei era la mai puţin de cinci metri. O vede pe 
femeia care cânta stând la plită, cu spatele spre el. 

Poate că acum era momentul potrivit să pătrundă mai adânc 
în casă și să-l caute pe Arnie O'Connor. Graalul călătoriei sale e 
aproape: autistul zâmbitor care deţine secretul fericirii. 

Femeia de la plită îl fascinează, pentru că trebuie să fie mama 
lui Arnie. Carson O'Connor e sora băiatului, dar aceasta nu-i 
Carson, nu-i persoana din fotografia din ziar. Într-o familie din 
Rasa Veche trebuie să existe o mamă. 


Randal Șase, copil al Porţilor Milei, nu mai întâlnise niciodată o 
mamă. Printre cei din Rasa Nouă nu există asemenea creaturi. 
În locul lor există bazinul. 

În faţa lui nu-i o simplă femelă. E o făptură cu un mare mister, 
care poate crea viaţă omenească în trupul ei, fără ajutorul 
vreunei mașinării formidabile, necesare pentru a produce un om 
din Rasa Nouă în laborator. 

Cândva, când Vechea Rasă va dispărea complet, ceea ce 
înseamnă un viitor nu prea îndepărtat, mame ca femeia aceea 
vor fi figuri mitologice, făpturi de folclor și de legendă. Nu se 
putea împiedica să n-o privească minunându-se. 

Femeia trezește sentimente ciudate în Randal Șase. O 
venerație inexplicabilă. 

Mirosul, sunetele, frumusețea magică a bucătăriei îl atrag 
inexorabil către prag. 

Când femeia se îndepărtează de plită și se apropie de masa 
de lucru de lângă chiuvetă, cântând încă încet, nu-l vede cu 
coada ochiului. 

Văzută din profil, cântând, pregătind cina, femeia pare 
fericită, chiar mai fericită decât arăta Arnie în fotografie. 

În timp ce Randal se apropie de bucătărie, îi trece prin minte 
că femeia în sine ar putea fi secretul fericirii lui Arnie. Poate că-i 
nevoie de o mamă care să te fi purtat în interiorul ei, care te 
prețuiește ca pe propria ei carne, ca să fii fericit. 

Ultima oară când Randal Șase văzuse bazinul în care fusese 
creat fusese cu patru luni în urmă, în ziua în care ieșise din el. 
Nu exista niciun motiv să-l reîntâlnească. 

În timp ce femeia îi întoarce spatele și se îndreaptă iarăși 
către plită, fără să-și fi dat seama de prezenţa sa, Randal e 
copleșit de sentimente pe care nu le mai avusese până atunci, 
pe care nu le putea numi, pentru care nu găsea cuvinte ca să le 
descrie. 

E năpădit de un dor, dar un dor de ceva de care nu e sigur. 
Femeia îl atrage așa cum gravitația atrage un măr ce cade dintr- 
un pom. 

În timp ce traversează camera către ea, Randal își dă seama 
că vrea să se vadă reflectat în ochii ei, să-și vadă faţa în ochii 
săi. 

Nu știe de ce. 


Și vrea ca femeia să-i dea părul de pe frunte. Vrea să-i 
zâmbească. 

Nu știe de ce. 

Stă chiar în spatele ei, tremurând de-o emoție pe care n-o mai 
simţise niciodată, cuprins de sentimente de care nu se 
considerase niciodată capabil. 

Pentru moment, femeia nu-și dă seama de prezenţa sa, apoi 
ceva o alarmează. Se întoarce speriată și ţipă de surpriză și de 
frică. 

Luase un cuţit de pe masă și-l duce spre plită. 

Deși femeia nu face vreun gest că ar avea să folosească 
arma, Randal prinde cuțitul cu mâna stângă, de lamă, tăindu-se, 
i-l smulge din strânsoare și-l aruncă în cealaltă parte a 
bucătăriei. 

lar cu mâna dreaptă o izbește în cap, făcând-o să se 
prăbușească pe podea. 


160 


CAPITOLUL 41 


După slujbă, în casa parohială a bisericii Maica Îndurerată, 
Deucalion îl urmărea pe părintele Patrick Duchaine turnând o 
cafea neagră și aromată în două cești. | se oferiseră zahăr și 
frișcă, dar le refuzase. 

Când preotul se așeză în faţa lui Deucalion, zise: 

— Am făcut-o atât de tare, că-i aproape amară. Am o afinitate 
pentru gustul amar... 

— Bănuiesc că toţi cei din soiul nostru o au, îi zise Deucalion. 

Renunţaseră la formulele introductive în confesional. 
Recunoscuseră ceea ce erau, în esenţă, chiar dacă părintele 
Duchaine nu cunoștea amănunte despre crearea oaspetelui său. 

— Ce s-a întâmplat cu fața ta? întrebă el. 

— L-am înfuriat pe creatorul meu și am încercat să ridic mâna 
împotriva lui. El implantase în craniul meu un dispozitiv despre 
care nu știam. Și purta un inel care putea produce un semnal, 
declanșând dispozitivul. 

— Acum suntem programaţi să ne oprim, ca aparatele 
activate prin voce, când auzim anumite cuvinte rostite de vocea 
sa inconfundabilă. 

— Eu provin dintr-o perioadă mai primitivă a activităţii sale. 
Dispozitivul din craniul meu trebuia să mă distrugă. A funcţionat 
doar pe jumătate, făcând din mine un monstru și mai mare. 

— Și tatuajul? 

— O deghizare bine intenţionată, dar fără efect. Cea mai mare 
parte a vieţii mi-am petrecut-o în spectacole cu ciudăţenii, unde 
aproape toţi erau niște paria, de-un soi sau altul. Dar înainte să 
vin la New Orleans am fost ani de zile într-o mănăstire din Tibet. 
Un prieten de acolo, un călugăr, și-a folosit arta pe chipul meu, 
înainte să plec. 

După ce sorbi încet din băutura sa amară, preotul cu părul alb 
întrebă: 

— Cât de primitivă? 

Deucalion ezită să-și dezvăluie originea, apoi își dădu seama 
că mărimea sa neobișnuită, pulsaţia periodică a ceva ca un 


161 


fulger fierbinte în ochii săi și starea groaznică a chipului său 
erau suficiente pentru a fi identificat. 

— S-a întâmplat cu mai bine de două sute de ani în urmă. Eu 
sunt primul. 

— Atunci e adevărat, spuse Duchaine, și o tristeţe încă mai 
mare îi întunecă privirea. Dacă tu ești primul și ai trăit atât de 
mult, atunci am putea viețui o mie de ani, iar pământul este 
iadul nostru. 

— Poate că da, poate că nu. Eu am trăit deja două secole, dar 
nu din cauză că el a știut încă din zilele acelea să mă proiecteze 
nemuritor. Longevitatea mea - și încă multe altele - mi-au fost 
date de fulgerul care m-a adus la viaţă. El crede că-s mort de 
mult timp... și nu bănuiește că am un destin de îndeplinit. 

— Ce-ai vrut să spui... când ai pomenit de fulger? 

Deucalion bău din cafea. Apoi puse ceașca pe masă și rămase 
un timp tăcut înainte de a continua: 

— Fulgerul e doar un fenomen meteorologic, dar eu nu mă 
refer doar la un nor de furtună atunci când am spus că săgeata 
care m-a animat a venit dintr-un ţinut mai înalt. 

În timp ce părintele Duchaine se gândea la această 
dezvăluire, chipul său, până atunci palid, căpătă un pic de 
culoare. 

— „Longevitatea și încă multe altele” au fost aduse de un 
fulger. Multe altele... și un destin? Vrei să spui... întrebă preotul, 
aplecându-se spre Deucalion, că ai primit un suflet? 

— Nu știu. Ar fi o dovadă de orgoliu prea mare să pretind așa 
ceva, un gest ce n-ar merita să fie iertat cuiva cu o origine atât 
de mizerabilă ca a mea. Tot ce pot spune cu certitudine e că mi- 
a fost dat să cunosc lucruri, am fost binecuvântat cu o anumită 
înţelegere a naturii și a căilor acesteia, cunoaștere pe care nici 
Victor n-o va căpăta, nici altcineva din această parte a morții. 

— Atunci, spuse părintele Duchaine, în fața mea stă o 
prezenţă supranaturală. 

Ceașca din mâinile sale începu să zăngăne pe masă, atât de 
tare tremura preotul. 

— Dacă ai ajuns să te întrebi de există vreun adevăr în 
predicile tale - și bănuiesc că, în ciuda programării tale, măcar 
te-ai întrebat -, atunci ai întrevăzut posibilitatea că întotdeauna, 
la orice oră, există alături de tine o prezenţă supranaturală, zise 
Deucalion. 


162 


Duchaine se ridică în picioare și fu aproape să-și dărâme 
scaunul, apoi spuse: 

— Cred că am nevoie de ceva mai tare decât cafeaua. Se 
duse în cămară și se întoarse cu două sticle de brandy, apoi 
explică: Având în vedere metabolismul nostru, e nevoie de o 
cantitate mare ca să ne înceţoșăm mintea. 

— Eu nu vreau, îl refuză Deucalion. Prefer limpezimea. 

Preotul umplu pe jumătate cu cafea ceașca golită, iar cealaltă 
jumătate o completă cu alcool. Se așeză. Bău. Și zise: 

— Ai vorbit de un destin și-mi pot imagina doar unul care să 
te aducă în New Orleans după două sute de ani. 

— Soarta mea e să-l opresc, îi destăinui Deucalion. Să-l omor. 

Culoarea care apăruse în obrajii preotului dispăru. 

— Niciunul dintre noi nu poate ridica mâna împotriva lui. 
Figura ta zdrobită e dovada. 

— Noi nu putem. Dar alţii pot. Cei născuţi din bărbat și femeie 
nu-i datorează supunere... nici milă. 

Preotul sorbi din nou din cafeaua amestecată cu brandy. 

— Ne este interzis să dezvăluim unde e, ne este interzis să 
conspirăm împotriva lui. Aceste ordine sunt cablate în noi. Nu 
putem să nu ne supunem. 

— Aceste reguli n-au fost instalate și în mine, zise Deucalion. 
Nu mă îndoiesc că ideea lor i-a venit ulterior, poate în ziua 
căsătoriei sale, acum două sute de ani... când am ucis-o pe soţia 
sa. 

Când părintele Duchaine adăugă brandy în băutura sa, gâtul 
sticlei zângăni de marginea ceștii. 

— Indiferent cine-i Dumnezeul tău, viaţa e o vale a plângerii. 

— Victor nu-i Dumnezeu, îi replică Deucalion. Nu-i nici măcar 
un Dumnezeu fals, nu-i nici măcar o jumătate de om. Cu ajutorul 
științei sale perverse și a voinţei sale nesăbuite, a făcut din sine 
ceva mai puţin decât a fost când s-a născut, s-a micșorat așa 
cum nu poate să decadă și să se înjosească nici față de cea mai 
josnică fiară din natură. 

Din ce în ce mai agitat, în ciuda alcoolului, Duchaine spuse: 

— Nu poţi să-mi ceri nimic din ce-aș putea face, presupunând 
că aș vrea să fac. Nu pot să conspir. 

Deucalion își termină cafeaua. Când se răcise, devenise mai 
amară. 


— Nu-ţi cer să faci nimic, nici să ridici mâna, nici să conspiri 
împotriva lui. 

— Atunci de ce ești aici? 

— Tot ce vreau de la tine este ceea ce până și un preot fals 
poate să ofere enoriașilor săi, de mai multe ori pe zi. Tot ce-ţi 
cer este o mică favoare, o singură favoare, după care o să plec 
și n-o să mă mai întorc niciodată. 

judecând după expresia sa groaznică, părintele Duchaine mai 
avea putere doar ca să facă o dezvăluire: 

— Am păcătuit având gânduri pline de ură față de creatorul 
nostru, al tău și al meu. Și doar cu două nopţi în urmă l-am 
adăpostit aici, pentru un timp, pe Jonathan Harker. Ştii cine a 
fost? 

— Detectivul care s-a transformat în ucigaș. 

— Da, a fost la știri. Atât psihicul, cât și fizicul său erau date 
peste cap. El... se schimba, spuse Duchaine și se cutremură. N- 
am conspirat cu el împotriva lui Victor. Dar l-am adăpostit. 
Pentru că... pentru că mă întreb uneori dacă prezenţele despre 
care am discutat există. 

— O mică favoare, insistă Deucalion, tot ce-ţi cer e o mică 
favoare. 

— Care? 

— Spune-mi unde ai fost făcut, spune-mi numele locului în 
care lucrează el. Și după aceea o să plec. 

Duchaine își împreună mâinile în față, ca pentru rugăciune, 
deși gestul părea a reprezenta mai degrabă un obicei decât un 
semn de credinţă. Se uită un timp la mâinile sale și, în cele din 
urmă, vorbi: 

— Dacă-ţi spun, vreau ceva în schimb. 

— Ce anume? întrebă Deucalion. 

— l-ai omorât soţia. 

— Da. 

— Deci tu, care ai fost primul, nu ai fost creat cu interdicţia să 
ucizi. 

— Numai lui nu pot să-i fac nimic, îl asigură Deucalion. 

— Atunci o să-ţi spun ceea ce vrei să știi... dar numai dacă îmi 
lași câteva ore să mă pregătesc. 

Un timp, Deucalion nu înţelese, apoi își dădu seama. 

— Vrei să te omor. 

— Eu nu-s în stare să fac așa ceva. 


164 


— Înţeleg. Dar spune-mi numele locului acum, și o să mă 
întorc când voi dori să... terminăm afacerea noastră. 

Preotul își scutură capul. 

— Mi-e teamă că după ce vei obţine ceea ce dorești nu te vei 
mai întoarce. lar eu am nevoie de un pic de timp ca să mă 
pregătesc. 

— În ce fel? 

— Poate ţi se va părea o prostie, având în vedere că sunt un 
preot fals și lipsit de suflet. Dar vreau să ţin slujba pentru ultima 
oară și să mă rog, chiar dacă știu că nu există niciun motiv să 
fiu ascultat măcar cu o ureche binevoitoare. 

— Nu văd nimic prostesc în această solicitare, părinte 
Duchaine, spuse Deucalion, ridicându-se de pe scaun. Poate că-i 
lucrul cel mai puţin prostesc pe care puteai să-l ceri. Când vrei 
să mă întorc? Peste două ore? 

Preotul dădu din cap, apoi întrebă: 

— Nu-ţi cer un lucru prea dificil, nu-i așa? 

— Parinte, nu-s nevinovat. Am mai ucis. Și sunt convins că o 
să omor din nou, după tine. 


CAPITOLUL 42 


Lulana St. John și sora ei, Evangeline Antoine, îi duseră 
pastorului Kenny Laffite două plăcinte cu cremă de scorţișoară și 
praline, presărate cu nuci pecan prăjite. 

Evangeline făcuse două pentru stăpânul ei, Aubrey Picou. Cu 
permisiunea generoasă a acestuia, mai făcuse două, pentru 
preotul ei. 

Domnul Aubrey își exprimase dorinţa de a mânca toate patru 
plăcintele, dar i se spuse că de-ar face așa ceva, ar da dovadă 
de lăcomie, chestie care era - o descoperire recentă și 
surprinzătoare - unul dintre cele șapte păcate de moarte. In 
plus, sărmanul domn Aubrey avea periodic crampe intestinale 
care, probabil, n-ar fi fost înrăutăţite de două dintre bunătăţile 
acelea, dar dacă s-ar fi îndopat cu toate patru l-ar fi adus la 
distrugere totală. 

Ziua de muncă a Lulanei și a lui Evangeline se terminase. 
Fratele lor, Moses Bienvenu, se dusese acasă, la soţia sa, 
Saffron, și la cei doi copii ai lor, Jasmilay și Larry. 

La sfârșitul după-amiezii și seara, singura persoană care se 
îngrijea de domnul Aubrey era fratele Lulanei, al Evangelinei și 
al lui Moses, Meshach Bienvenu. Bunul Meshach avea grijă, ca o 
cloșcă ce se îngrijea de puii ei, ca stăpânul lui să fie hrănit, să se 
simtă bine și, atât cât era posibil pentru domnul Aubrey, să fie 
lipsit de păcate. 

Surorile se duceau deseori cu cadouri, care constau în 
bunătăţi, la pastorul Kenny, pentru că acesta era un om al lui 
Dumnezeu - minunat și o binecuvântare pentru biserica lor, 
pentru că avea o poftă de mâncare sănătoasă și pentru că nu 
era căsătorit. Avea treizeci și doi de ani, era un credincios 
adevărat, suficient de fermecător și arătos, după anumite 
standarde - adică reprezenta o captură demnă de orice 
osteneală. 

Surorile nu erau interesate de el din punct de vedere 
sentimental. El era prea tânăr pentru ele. In plus, Lulana avea o 
căsătorie fericită, iar Evangeline era o văduvă fericită. 


Dar aveau o nepoată care ar fi fost o soţie perfectă pentru un 
om al bisericii. Se numea Esther și era fiica surorii lor mai mari, 
Larissalene. De îndată ce Esther avea să finalizeze și cu ultimele 
trei luni din cele șaisprezece dedicate unei lucrări stomatologice 
extinse necesare pentru corectarea unei situații nefericite, 
drăguţa fetiță avea să fie din nou prezentabilă. 

Lulana și Evangeline, care aveau antecedente de poveste în 
domeniul pețitului, îi săriseră în ajutor lui Esther cu plăcinte și 
torturi, prăjituri, pâini și brioșe delicioase: o cale mai sigură 
decât cea pavată cu foi de palmier și petale de trandafir. 

Aflată chiar în vecinătatea bisericii, casa parohială era o 
clădire încântătoare, din cărămidă, cu două etaje, nici atât de 
mare încât să-l nemulțumească pe Dumnezeu, nici atât de umilă 
încât să-i fie greu parohiei să atragă un preot. Veranda din față 
fusese dotată cu balansoare din lemn curbat, cu speteze și fund 
din trestie, și fusese împodobită cu coșuri atârnate, pline cu 
mușchi în care creșteau fuchsia cu cascade de flori purpurii și 
stacojii. 

Când surorile, purtând fiecare câte o tavă cu plăcinte grozave, 
urcară treptele verandei, găsiră ușa din faţă deschisă, așa cum 
o lăsa deseori pastorul Kenny când era acasă. Era un soi de 
cleric primitor și vorbăreţ, iar când nu ţinea sfânta slujbă, umbla 
în teniși albi, pantaloni de doc și cămăși subțiri din bumbac. 

Lulana nu putea să vadă prea mult prin ușa de plasă. Mai era 
cel puţin o jumătate de oră până la crepusculul miezului de 
vară, dar razele soarelui erau deja roșii, iar cele care pătrundeau 
prin fereastră nu făceau decât să coloreze umbrele în purpuriu. 
În spatele casei, în bucătărie, era aprinsă o lumină. 

În timp ce Evangeline se pregătea să apese butonul soneriei, 
din casa parohială se auzi un strigăt înspăimântător. Sunase ca 
un suflet chinuit, crescuse în volum, vibrase, apoi scăzuse în 
intensitate. 

Lulana se gândi mai întâi că nimeriseră în momentul în care 
pastorul Kenny oferea consolare unui membru al turmei sale 
măcinat de remușcări sau care suferise pierderea unei fiinţe 
dragi. 

Apoi sunetul bizar se auzi din nou, iar Lulana văzu prin ușa de 
plasă o siluetă ce jelea, care ţâșnise din arcada camerei de zi în 
holul de la parter. În ciuda întunericului, femeia putu să-și dea 


167 


seama că omul chinuit nu era un păcătos îndurerat sau un 
enoriaș care jelea pe cineva, ci chiar parohul. 

— Domnule pastor Kenny? strigă Evangeline. 

Chemat pe nume, clericul se grăbi pe hol către ele, dând din 
mâini ca și cum ar fi alungat niște țânțari. 

Nu le deschise ușa, ci se uită la ele prin plasă cu expresia unui 
om care văzuse, doar cu o clipă în urmă, moartea. 

— Am făcut-o? spuse el, gâfâind și îndurerat. Da. Da, am 
făcut-o. Am făcut-o prin simplul fapt că exist. Doar pentru că 
exist, am făcut-o. Doar fiind pastorul Kenny Laffite. Am făcut-o, 
am făcut-o, am făcut-o, am făcut-o. 

Ceva din ritmul și din repetarea cuvintelor sale îi amintiră 
Lulanei de cărțile pentru copii ale doctorului Seuss, care îi 
plăcuseră în copilărie. 

— Domnule pastor, ce nu-i în regulă? 

— Eu sunt cine sunt. El nu este, eu sunt. Așa că eu am făcut- 
o, eu am făcut-o, eu am făcut, declară el, se întoarse și fugi pe 
hol, dând din mâini disperat. 

După ce se gândi un moment, Lulana zise: 

— Surioară, cred că aici e nevoie de noi. 

— Scumpo, nu mă îndoiesc de asta, o aprobă Evangeline. 

Fără să fie invitată, Lulana deschise ușa de plasă, intră în 
casa parohială și ţinu ușa deschisă pentru sora ei. 

Din spatele casei se auzea vocea preotului: 

— Ce-o să fac? Ce, ce să fac? Nimic, nimic - asta o să fac. 

Scundă și zdravănă ca un remorcher, despicând aerul cu 
pieptul ei formidabil, așa cum o proră spintecă apa, Lulana 
navigă de-a lungul holului, iar Evangeline o urmă ca o navă 
remorcată. 

Preotul stătea în bucătărie lângă chiuvetă și-și spăla de zor 
mâinile. 

— Nu trebuie, nu trebuie, nu trebuie, dar eu am făcut. Nu 
trebuie, dar eu am făcut. 

Lulana deschise frigiderul și găsi loc pentru ambele plăcinte. 

— Evangeline, avem mai mulţi indivizi care suferă de nervi 
decât iarba făcută de Dumnezeu. Poate n-o să fie nevoie, dar ar 
fi bine să încălzești niște lapte. 

— Dragă, lasă treaba asta în grija mea. 

— Mulţumesc, Surioară. 


Nori de aburi se ridicau din chiuvetă. Lulana văzu că, sub apa 
care curgea, mâinile preotului erau de un roșu viu. 

— Domnule pastor, ești pe cale să-ţi opărești mâinile! 

— Doar pentru că exist, sunt. Sunt ceea ce sunt. Sunt ceea ce 
am făcut. Am făcut-o, am făcut. 

Robinetul era atât de fierbinte, că Lulana fu silită să-l 
înfășoare într-o cârpă ca să-l răsucească. 

Pastorul Kenny încercă să-l răsucească la loc. 

Femeia îl lovi ușor peste mână, așa cum faci cu un copil ca să- 
i atragi în mod afectuos atenţia să nu repete o greșeală. 

— Acum, domnule pastor Kenny, șterge-te și vino să stai la 
masă. 

Preotul nu folosi șervetul și se întoarse cu spatele la chiuvetă, 
dar și la masă. Se îndreptă către frigider, cu picioarele 
tremurându-i. De pe mâinile înroșite se scurgea apă. 

Se văicărea și gemea, așa cum îl auziseră femeile atunci când 
stătuseră în faţa verandei. 

Pe peretele de lângă frigider atârna un suport pentru cuțite. 
Lulana credea că pastorul Kenny era un om bun, un om al lui 
Dumnezeu, și nu se temea de el, dar în circumstanțele 
respective, i se păru o idee bună să-l îndepărteze de cuțite. 

Evangeline îi urma, cu un teanc de șervete de hârtie, 
ștergând apa de pe podea. 

Lulana îl luă pe preot de o mână, dirijându-l cât de bine putea, 
și-i spuse: 

— Domnule pastor Kenny, sunteţi foarte deprimat, nu mai 
sunteţi ca de obicei. Trebuie să staţi jos și să vă calmaţi nervii, 
să vă liniștiți. 

Deși păruse mirat de faptul că abia se mai ţinea pe picioare, 
preotul ocoli masa încă o dată, împreună cu ea, apoi mai merse 
un pic, înainte ca femeia să-l poată așeza pe scaun. 

Pastorul suspina, dar nu plângea. Era cuprins de teroare, nu 
de jale. 

Între timp, Evangeline găsise o oală mare, pe care o umplu cu 
apă fierbinte de la chiuvetă. 

Preotul se lovea cu pumnii în piept și se legăna cu scaunul, 
spunând cu vocea înecată de suferinţă: 

— Atât de brusc, chiar atât de brusc, mi-am dat seama ce 
eram, ce am făcut, în ce necaz sunt, în ce necaz. 


— Suntem aici, domnule pastor. Dacă o să ne împărtășești 
necazul tău, atunci o să te apese mai puţin. Împarte-l cu mine și 
Evangeline, iar necazurile tale vor cântări o treime din cât 
cântăresc acum. 

Evangeline puse oala cu apă pe plită și aprinse flacăra cu gaz. 
Apoi luă o cutie cu lapte din frigider. 

— Imparte-ţi necazurile cu Dumnezeu și atunci acestea vor 
pluti de pe umerii tăi, devenind lipsite de greutate. Nu-i nevoie 
să-ţi spun tocmai dumitale că vor pluti. 

După ce-și descleștase pumni și-și ridicase palmele spre faţă, 
preotul le privi cu groază. 

— Nu trebuie, nu trebuie, nu, nu, NU! 

Respirația nu-i mirosea a alcool. Lulana era înclinată să 
creadă că inspirase ceva mai puţin sănătos decât aerul dulce al 
lui Dumnezeu, dar dacă reverendul era un cocainoman, atunci 
era mai bine să afle acum și nu după ce dinţii lui Esther ar fi fost 
reparaţi și preotul ar fi început să-i facă curte fetei. 

— Ni s-au spus mai multe lucruri pe care trebuie să le facem, 
decât cele pe care nu trebuie să le facem, spuse Lulana, 
încercând să-l înţeleagă. Există totuși o mulţime de lucruri pe 
care nu trebuie să le facem, așa că te-aș ruga să fii mai clar. Ce 
nu trebuie să faci, domnule pastor? 

— Să ucizi, răspunse el și se cutremură. 

Lulana se uită la sora ei. Evangeline, ţinând cutia de lapte în 
mână, ridică din sprânceană. 

— Am făcut-o, am făcut-o. Am făcut-o, am făcut. 

— Domnule pastor, spuse Lulana, eu te cunosc ca pe un om 
blând și amabil. Indiferent ce crezi că ai făcut, sunt convinsă că 
nu-i ceva atât de teribil pe cât crezi. 

Bărbatul își cobori mâinile. Și, în cele din urmă, se uită la 
femeie. 

— L-am omorât. 

— Pe cine? întrebă Lulana. 

— N-am avut nicio șansă, șopti omul disperat. Nici el n-a avut 
nicio șansă. Niciunul din noi n-a avut vreo șansă. 

Evangeline găsi un borcan cu capac și începu să toarne în el 
lapte din cutie. 

— E mort, spuse prelatul. 

— Cine? insistă Lulana. 

— El e mort și eu sunt mort. Am fost mort de la început. 


170 


În telefonul celular al Lulanei erau înregistrate diversele 
numere ale numeroasei sale familii, plus cele ale unei familii și 
mai numeroase alcătuite din prieteni. Deși domnul Aubrey - 
Aubrey Picou, patronul ei - își găsise calea spre izbăvire mai iute 
decât își dădea el seama (chiar dacă mai lent decât ar fi dorit 
Lulana), rămânea totuși un om cu un trecut neplăcut, care putea 
să reînvie într-o zi și să-l muște; în lista ei se aflau numerele de 
la birou, de acasă și telefonul lui Michael Maddison, pentru cazul 
în care domnul Aubrey ar fi avut nevoie de un poliţist care să-i 
asculte declaraţiile. Așa că Lulana tastă numele lui Michael, 
apăru numărul lui de mobil și-l apela. 


171 


CAPITOLUL 43 


Erika, aflată în salonul victorian de dincolo de cele două uși de 
seif de bancă, ocoli imensa cutie de sticlă, privind cu atenție 
fiecare detaliu. La început i se păruse că seamănă cu o cutie 
mare pentru bijuterii - și încă i se părea că ar aduce cu o cutie 
de bijuterii - dar acum i se părea că ar semăna și cu un sicriu, 
unul prea mare și foarte neobișnuit. 

Nu avea niciun motiv să creadă că lada aceea conţinea un 
cadavru. Silueta din centrul cutiei, înconjurată de lichid - sau 
gaz - de culoarea chihlimbarului nu avea membre sau trăsături 
ce puteau fi observate. Era doar o masă întunecată fără nimic 
altceva. Putea să fie orice. 

Dacă acolo se afla un cadavru, atunci acesta era mare, lung 
de peste doi metri și lat cam de un metru. 

Erika examină rama cu ornamente aurii, sub care erau prinse 
geamurile, căutând o sudură care să indice balamale ascunse. 
Nu găsi nimic. Deasupra cutiei se afla un capac, care funcţiona 
pe baza unui principiu de neînțeles pentru ea. 

Când bătu cu încheietura degetului în geam, sunetul indica o 
grosime de cel puţin doi centimetri. 

Observă că sub sticlă, chiar sub locul în care lovise 
încheietura ei, culoarea chihlimbarie - indiferent care era natura 
ei - se vălurise așa cum se vălurește apa când arunci o piatră în 
ea. Valul era de-un albastru safir, se transformă într-un cerc și 
se întinse de-a lungul suprafeţei; nuanţa chihlimbarie se refăcu 
în urma lui. 

Erika ciocăni din nou, cu același efect. Când bătu de trei ori la 
rând, apărură trei cercuri albastre concentrice, care se întinseră 
și dispărură. 

Deși degetul ei avusese un contact scurt cu sticla, aceasta i 
se păru rece. Când își lipi palma de ea, descoperi că era ca 
gheața, doar cu câteva grade mai caldă ca să nu-i îngheţe 
pielea. 

Când îngenunche pe covorul persan și se uită sub cutie, între 
picioarele sculptate ale acesteia, cu gheare care ţineau bile, 
văzu cabluri electrice și țevi de culori și diametre diferite, care 


172 


ieșeau din tavan și dispăreau în podea. Asta sugera că dedesubt 
se afla o cameră de serviciu, deși se presupunea că în clădire nu 
exista subsol. 

Victor deţinea una dintre cele mai mari proprietăţi din cartier 
- de fapt, alipise atât de elegant două case mari, încât primise 
laudele asociaţiilor de conservare a monumentelor istorice. 
Reamenajarea interiorului fusese efectuată de membrii Rasei 
Noi, dar lucrarea nu fusese inspectată în totalitate - sau nu se 
permisese inspectarea - de către departamentul municipal de 
construcţii. 

Soțul ei cel strălucit făcuse mai multe decât savanții multor 
universităţi. Înfăptuirile sale erau și mai remarcabile dacă te 
gândeai că fusese obligat să-și săvârșească opera în 
clandestinitate - și, de la moartea regretabilă a lui Mao Zedong, 
fără finanţare din partea vreunui guvern. 

Erika se ridică în picioare și ocoli încă o dată cutia, încercând 
să vadă dacă avea un cap sau picioare, așa cum are un pat sau 
un sicriu. Forma obiectului nu-i oferea niciun indiciu, dar ea 
decise în cele din urmă, condusă de intuiţie, că partea cea mai 
îndepărtată de ușă trebuie să fie capul. 

Aplecându-se cât putu de jos, Erika își apropie faţa de partea 
de sus a cutiei, privind cu atenţie în atmosfera chihlimbarie, 
apropiindu-se tot mai mult, sperând să capete cea mai mică 
sugestie în legătură cu conturul sau textura siluetei întunecate 
din lințoliul lichid. 

Când buzele ei ajunseră la vreo cinci centimetri de sticlă, zise 
încet: 

— Bună ziua, bună ziua! 

De data asta, chestia chiar se mișcă. 


173 


CAPITOLUL 44 


Nick cel cu nas de câine stătea pe marginea gropii, trăgând în 
piept duhoarea adusă spre el de o briză ușoară care începu să 
bată odată cu lăsarea amurgului. 

Cu mai bine de o oră în urmă, ultimul camion venit în ziua 
aceea își răsturnase încărcătura, iar Administraţia Gropii de 
Gunoi Crosswoods își închisese porţile până a doua zi în zori. 
Acum era o lume aparte, un univers înconjurat de plasă de 
sârmă, ce avea la extremitatea superioară sârmă ghimpată. 

In noaptea ce urma, membrii echipei lui Nick Frigg erau liberi 
să fie unde voiau și să fie ceea ce erau. Puteau să facă tot ceea 
ce doreau, fără grija că vreun șofer de camion din Rasa Veche ar 
putea să vadă un comportament ce contravenea celui al unor 
muncitori normali din domeniul salubrității. 

Jos, în groapa de gunoi din vest, membri ai echipei înfigeau 
torţe înalte în câmpul cu gunoi, în locul în care urmau să aibă loc 
înmormântările. După căderea nopţii, aveau să aprindă lămpile 
cu petrol din vârful fiecărui par. 

Ținând seama de vederea lor îmbunătăţită, Nick și oamenii săi 
nu aveau nevoie de atât de multă lumină, dar pentru ceremonia 
aceea, torţele se potriveau perfect. Chiar și cei din Rasa Nouă, 
inclusiv niște Gamma precum Nick sau umilii Epsilon, precum 
cei din echipa lui, puteau fi impresionați de o bună punere în 
scenă. 

Mai ales Epsilonii. Sigur, aceștia erau mai inteligenţi decât 
animalele, dar, într-un fel, erau niște animale în simplitatea lor și 
în ușurința cu care se emoţionau. 

Uneori, Nick avea impresia că pe măsură ce Epsilonii trăiau 
aici, în Crosswoods, având puţine legături cu alt Gamma în afară 
de el și niciun fel de legătură cu vreun Beta sau Alpha, 
deveneau tot mai proști și mai animalici, de parcă, neavând 
legături cu cei din clasele mai înalte ale Noii Rase care să le fie 
exemplu, nu mai foloseau în totalitate puţinele cunoștințe și 
standardele modeste de comportare care le fuseseră descărcate 
în creier pe când erau plămădiţi în bazine. 


174 


După înmormântări, echipa avea să sărbătorească, să bea 
foarte mult și să facă sex. La început, aveau să mănânce cu 
lăcomie, apoi, aveau să-și sfâșie hrana, îndopându-se hulpavi. 
Alcoolul avea să curgă direct din sticlă în gură, fără a fi 
amestecat cu ceva, nediluat, pentru a-și maximiza și accelera 
efectul. 

Aveau să scape de singurătate, de lipsa de sens. Dar 
despovărarea avea să existe doar în timpul în care se hrăneau, 
în timp ce beau și făceau sex. După aceea, mâhnirea avea să 
revină ca un ciocan, înfigând cuiul mai adânc, mai adânc, mai 
adânc. Lucru pe care-l uitau întotdeauna. Pentru că aveau 
nevoie să-l uite. 

In acest moment, Gunny Alecto și ceilalți membri ai echipei 
erau în camera frigorifică, încărcând cele cinci cadavre omenești 
și pe cele ale celor trei indivizi care o luaseră razna în două 
camioane cu patru roți și platformă deschisă, care aveau să le 
ducă până la locul ceremoniei. Cadavrele celor din Rasa Veche 
aveau să fie într-un camion, cele ale celor care o luaseră razna, 
în celălalt. 

Morţii din Rasa Veche aveau să fie transportaţi cu mai puţin 
respect decât li se oferea celor care o luaseră razna. De fapt, nu 
beneficiau de niciun pic de respect. Cadavrele lor aveau să fie 
supuse unor umilințe grotești. 

In structura de clasă a Rasei Noi, Epsilonii nu aveau față de 
cine să se simtă superiori - cu excepţia celor din Rasa Veche. lar 
în timpul acestor ceremonii de înmormântare își exprimau ura 
faţă de-o asemenea puritate și faţă de-o îndelungată înjosire, 
încât nimeni din istoria pământului nu dispreţuise mai intens, nu 
urâse mai feroce și nu-și detestase inamicul cu o furie mai mare. 

La noapte, cu siguranţă vor avea parte de ceva distracţie. 


175 


CAPITOLUL 45 


Niciuna dintre cele trei camere de izolare din spitalul Mâinile 
Milosteniei nu fusese proiectată să controleze o boală mortală, 
pentru că Victor nu fusese interesat de ingineria 
microorganismelor. Deci nu exista pericolul de a crea accidental 
un virus sau o bacterie nouă, ucigătoare. 

Ca urmare, camera de șapte metri pe cinci pe care o alesese 
pentru Werner nu era înconjurată de o învelitoare presurizată, 
pentru a preveni ieșirea unor microbi sau spori ce se 
răspândeau prin aer. Nici nu avea un sistem propriu de 
ventilaţie. 

Camera de izolare fusese menită să conţină orice variantă a 
Rasei Noi - Victor crea și unele ființe exotice - despre care 
Helios bănuia că ar putea să fie dificil de manipulat, dar și pe 
acelea care, în mod neașteptat, manifestau un comportament 
antisocial, de natură letală. 

Cu toate acestea, pereţii, tavanul și podeaua camerei erau din 
beton armat cu oțel, gros de vreo patruzeci de centimetri, turnat 
în bloc compact. Suprafeţele interioare fuseseră acoperite cu 
trei straturi suprapuse de plăci de oțel groase de o jumătate de 
centimetru. 

Dacă era nevoie, o încărcătură electrică ucigătoare putea fi 
introdusă în acele plăci de oţel prin simpla apăsare a unui 
comutator aflat în camera de supraveghere alăturată. 

Accesul în camera de izolare se făcea doar printr-un modul de 
trecere dintre aceasta și camera de supraveghere. 

Echipa se referea uneori la acesta spunându-i sas, dar 
termenul acesta nepotrivit îl enerva pe Victor. În timpul folosirii 
modulului de trecere nu se făcea schimbarea atmosferei, nu se 
făcea nici măcar o simplă reciclare a aerului. 

Modulul avea două uși rotunde de oțel, care fuseseră făcute 
pentru seifuri de bănci. Fuseseră proiectate astfel încât era 
imposibil din punct de vedere mecanic să fie deschise simultan; 
adică atunci când ușa interioară se deschidea, prizonierul din 
camera de izolare putea să intre în vestibul, dar nu putea să 
ajungă în camera de supraveghere. 


176 


Werner, cu carnea supusă unei prăbușiri celulare sau chiar a 
unei reorganizări moleculare, fusese transportat în grabă, pe 
targă, pe holurile spitalului până în camera de supraveghere, 
apoi prin modul în camera de izolare, în timp ce Victor îi zorea 
pe infirmieri: „lute, mai iute, să vă ia naiba, alergati!” 

Echipa putea să creadă că o panică oarbă îl cuprinsese pe 
creatorul ei, dar lui Victor nu-i păsa ce credea aceasta. Werner 
fusese dus într-un loc sigur, într-o celulă ca de fortăreață, asta 
era tot ce conta. 

Mâna care se formase din carnea amorfă a torsului lui Werner 
prinsese mâna lui Victor cu blândeţe, implorându-l. Dar 
docilitatea aceea iniţială nu trebuia privită ca o prezicere a unei 
transformări benigne. 

Nu se mai întâmplase ceva cât de cât asemănător. O astfel de 
prăbușire subită a integrităţii celulare, însoţită de o remodelare 
biologică auto-dirijată nu putea fi posibilă. 

Bunul-simţ sugera că o metamorfoză atât de radicală - care, 
evident, trebuia să includă transformări drastice în țesuturile 
cerebrale - va conduce la pierderea unui procent semnificativ 
din datele și programele descărcate direct în creierul lui Werner 
în bazin, inclusiv (probabil) interdicţia de a-și ucide stăpânul. 

Fusese nevoie de prudenţă și de o grabă responsabilă - nu de 
panică. Victor, un om cu o viziune științifică inegalabilă, își 
imaginase imediat cel mai rău scenariu și acționase cu un calm 
demn de admiraţie, dar cu promptitudine, reacționând în fața 
pericolului și înlăturând amenințarea. 

Își propuse să ţină minte să transmită prin tot spitalul o 
minută severă, în acest scop, înainte de sfârșitul zilei. 

Avea s-o dicteze Annunciatei. 

Nu, avea s-o compună și s-o distribuie singur, și s-o ia naiba 
pe Annunciata! 

In camera de supraveghere - unde Victor se înghesuise cu 
Ripley și alţi patru membri ai echipei -, un șir de ecrane 
dreptunghiulare, de înaltă definiţie, fiecare furnizând informaţiile 
primite prin circuit închis de la una dintre cele șase camere de 
luat vederi din camera de izolare, dovedeau că Werner rămânea 
într-o stare îngrijorătoare din punctul de vedere al formei. În 
momentul acela avea patru picioare, niciun braţ și un trup nu 
prea bine definit, în continuă schimbare, din care ieșea un cap 
ce semăna vag cu cel al lui Werner. 


177 


Chestia aceea care semăna cu Werner ţopăia foarte agitat 
prin camera de izolare, miorlăind ca un animal rănit și spunând 
uneori: 

— Tată? Tată? Tată? 

Chestia asta cu tată îl enerva pe Victor, mai să-l scoată din 
sărite. Nu începuse să strige la ecrane „taci, taci, taci” doar 
pentru că voia să evite necesitatea de a adăuga un al doilea 
paragraf în memoriu. 

Victor nu voia ca ei să se gândească la el ca la tatăl lor. Ei nu 
erau familia lui; erau invențiile lui, produsele lui și, cu 
certitudine, proprietatea lui. Era creatorul lor, proprietarul lor, 
stăpânul lor, chiar și conducătorul lor, dacă ei voiau să se 
gândească la el în acest mod, dar nu era tatăl lor. 

Familia era o instituţie primitivă și distructivă, pentru că se 
situa pe sine deasupra binelui societăţii ca întreg. Relaţia 
părinte-copil era contrarevoluţionară și trebuia eradicată. Pentru 
creaturile sale, rasa întreagă le va fi familie, fiecare fiind fratele 
sau sora tuturor celorlalți, astfel încât nicio relaţie anume nu va 
fi diferită de altele sau mai specială decât altele. 

O rasă, o familie, un mare stup băzâitor în care se lucra la 
unison, făra să fie distras de individualitate și familie, putea 
săvârși orice își punea în minte și energia sa nelimitată, 
nereţinută de emoţii copilărești, eliberată de toate superstiţiile, 
putea învinge orice piedică pe care i-o putea ridica universul în 
cale. O specie dinamică, de neoprit, de-o hotărâre neimaginată 
până atunci, mobilizându-se în numele unor idei măreţe, putea 
să urce tot mai sus, spre slavă, în numele lui. 

In timp ce-l privea pe Wernerul cu patru picioare miorlăind și 
tremurând, începură să-i răsară niște membre care semănau și 
nu prea cu niște braţe. Ripley își ridică sprâncenele ridicole și 
zise: 

— Ca și Harker. 

Victor îl puse la punct imediat: 

— Asta nu-i ca Harker. Harker era ceva unic. Harker a 
plămăduit un al doilea eu, parazit. Nu se întâmplă așa ceva cu 
Werner. 

Ripley, fascinat de imaginile șocante de pe ecran, îndrăzni: 

— Dar, domnule Helios, pare să... 


178 


— Werner nu zămislește un al doilea eu parazit, i-o reteză sec 
Victor. Werner trăiește o metamorfoză celulară catastrofică. Nu-i 
același lucru. Nu-i deloc același lucru. Werner e unic și diferit. 


179 


CAPITOLUL 46 


Cindi și Benny Lovewell, unul crezând în voodoo, iar celălalt 
nu, restabiliră contactul cu detectivii O'Connor și Maddison prin 
intermediul semnalului emis de dispozitivul montat sub capota 
sedanului poliţiei. Își ajunseră ţintele - dar rămaseră în afara 
contactului vizual - în Garden District. 

Minute în șir, polițiștii colindară aceleași cvartale, tot ocolind, 
apoi schimbară direcţia, traversând același teritoriu, dar în 
direcție opusă, parcurgând un circuit, apoi refăcându-l. 

— Ca un șobolan orb într-un labirint, spuse solemn Cindi, 
identificându-se, așa cum făcuse mai devreme, cu lipsa de copii 
a lui O'Connor. 

— Nu, o contrazise Benny. E altceva. 

— Tu nu poţi să înţelegi. 

— Am aceeași capacitate de înțelegere ca și tine. 

— Nu și în privinţa asta. Nu ești femeie. 

— Dacă-i necesar să ai un uter ca să fii femeie, atunci nici tu 
nu ești femeie. N-ai uter. N-ai fost proiectată să produci un copil 
și nu poţi să rămâi însărcinată. 

— O să vezi ce are de spus Ibo în privinţa asta, îi replică ea, 
cu un aer de superioritate. Je suis rouge. 

Benny mormăi, în timp ce privea punctul care clipea pe ecran: 

— Indivizii merg atât de încet... 

— Dacă vrei să stabilești contactul, blochează-i lângă trotuar, 
pocnește-i și înhață-i. 

— Nu aici. Asta-i genul de cartier în care vecinii cheamă 
poliția. O să sfârșim prin a fi urmăriţi. Caută ceva, adăugă el, 
după ce privi ecranul încă un minut. 

— Ce? 

— De unde să știu? 

— Păcat că Zozo Deslisle nu-i aici, zise Cindi. Ea are viziuni 
voodoo. l-ar fi fost suficient să arunce o privire pe ecran și ar fi 
știut ce caută indivizii. 

— Am greșit, spuse Benny. Nu caută. Au găsit ceea ce doreau 
și acum cercetează. 


— Ce cercetează? Hoţii cercetează băncile. Nu-i nicio bancă în 
vecinătate, numai case. 

În timp ce Benny se holba la ecran, simțind că-n mintea sa 
era pe cale să apară un răspuns, ţinta acceleră brusc. Punctul 
roșu coti pe ecran și începu să se miște iute. 

— Acum ce fac? întrebă Cindi. 

— Sunt polițiști. Probabil că au primit un apel de urgenţă. 
Ține-te după ei. Nu-i lăsa să ne vadă, dar încearcă să te apropii 
la mai puţin de un cvartal. Poate apare o ocazie... 

După un minut, Cindi zise: 

— Se îndreaptă spre Quarter. E un loc prea aglomerat pentru 
noi. 

— Chiar și așa, ţine-te după ei. 

Detectivii nu se opriră în Quarter. Urmară curba râului până în 
cartierul cunoscut sub numele Bywater. 

Punctul de pe ecran încetă să se miște, iar când Lovewellii 
ajunseră sedanul, în prima rază portocalie a crepusculului, 
acesta era parcat lângă o biserică, în faţa unei case de 
cărămidă, cu două niveluri. O'Connor și Maddison nu se vedeau 
nicăieri. 


181 


CAPITOLUL 47 


Carson stătea la masa din bucătărie, vizavi de Lulana St. John, 
în diagonală față de pastorul Kenny Laffite. 

Michael stătea lângă plită, unde Evangeline încălzea într-o 
oală cu apă un vas cu lapte. 

— Dacă îl încălzește direct în cratiţă, riști să-l arzi, îi explică 
ea lui Michael. 

— Și atunci face pieliță, nu-i așa? întrebă el. 

Femeia se strâmbă și-i răspunse: 

— Se arde pe fundul vasului și face pieliță deasupra. 

Preotul stătea cu brațele pe masă, privindu-și mâinile cu 
oroare. 

— Mi-am dat brusc seama că am făcut-o. L-am omorât doar 
pentru că sunt eu însumi. Este interzis să ucizi: 

— Domnule pastor Laffite, zise Carson, legea nu vă obligă să 
răspundeţi la întrebările noastre dacă avocatul dumneavoastră 
nu-i prezent. Vreţi să vă chemaţi avocatul? 

— Acest om bun n-a ucis pe nimeni, protestă Lulana. 
Indiferent ce s-a întâmplat, trebuie să fi fost un accident. 

Carson și Michael cercetaseră deja sumar casa și nu găsiseră 
niciun cadavru, nici vreun semn de violență. 

— Domnule pastor, reluă Carson, vă rog să vă uitaţi la mine. 
Preotul continuă să-și privească mâinile. Ochii săi erau larg 
deschiși, cât se putea de larg, și nu clipeau. 

— Domnule pastor Laffite, iertaţi-mă, dar păreți nu doar 
buimac, ci și foarte agitat. Mă îngrijorează posibilitatea de a fi 
luat recent vreun medicament ilegal. 

— İn momentul în care m-am trezit, eram mort sau urma să 
fiu în curând, spuse prelatul. L-am ucis doar trezindu-mă. 

— Domnule pastor Laffite, înțelegeţi că orice îmi spuneţi 
poate fi folosit împotriva dumneavoastră la tribunal? 

— Acest om bun n-o să ajungă niciodată la tribunal, zise 
Lulana. E cumva ametit. De aceea v-am chemat pe voi doi și nu 
pe alţii. Știu că voi nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. 

Ochii preotului nu clipiseră încă. Nici nu lăcrimau. Ar fi trebuit 
să lăcrimeze, pentru că nu clipeau. 


182 


Michael spuse, din locul lui de lângă plită: 

— Domnule pastor, pe cine credeţi că aţi ucis? 

— L-am ucis pe pastorul Kenny Laffite, răspunse prelatul. 

Lulana se arătă oarecum ușurată. Işi dădu capul pe spate, 
rămase cu gura căscată și-și duse mâna la piept. 

— Slavă Domnului, domnule pastor, nu puteaţi să vă fi 
omorât. Sunteţi chiar aici, împreună cu noi. 

Prelatul trecu din nou de la amorțeală la agitație. 

— Vedeţi, vedeţi, vedeți, asta e, e ceva de bază. Nu am voie 
să ucid. Dar prin faptul că exist, prin acest simplu fapt, sunt 
măcar în parte responsabil de moartea lui, deci chiar în ziua în 
care am fost creat mi-am încălcat programul. Programul meu e 
defect. Dacă e defect, ce urmează să mai fac din cele pe care 
nu ar trebui să le fac, ce urmează, ce urmează, ce urmează? 

Carson se uită la Michael. 

Acesta stătuse rezemat de masa de lângă plită. Acum se 
îndreptase, cu mâinile pe lângă trup. 

— Domnule pastor Kenny, zise Lulana, luându-i o mână într- 
ale ei, ați fost supus un stres teribil, încercând să strângeţi 
fonduri pentru refacerea bisericii, pe lângă toate celelalte 
sarcini... 

— ... cinci nunţi într-o lună, adăugă Evangeline și, apucând 
borcanul cu o mănușă, turnă laptele cald într-un pahar. Plus trei 
înmormântări. 

Carson își trase scaunul de lângă masă, în timp ce Lulana 
spunea: 

— Și toată munca asta a trebuit s-o faceţi fără sprijinul unei 
soţii. Nu-i nicio surpriză că sunteţi obosit și deprimat. 

Evangeline puse zahăr în lapte și zise: 

— Unchiul nostru Absalom a muncit mult, fără sprijinul unei 
soţii, și, într-o zi, a început să vadă spiriduși. 

— Nu se referea la homosexuali, îl asigură Evangeline pe 
Laffite, ci la micile făpturi cu aripi. 

Carson se ridică de pe scaun și se îndepărtă puţin de masă, în 
timp ce Evangeline adăuga câteva picături de esenţă de vanilie 
în lapte și spuse: 

— Nu avea de ce să se rușineze că vedea zâne. Unchiul 
Absalom avea nevoie de un pic de odihnă, de o îngrijire 
afectuoasă, și s-a făcut bine, n-a mai văzut spiriduși niciodată. 


183 


— Nu trebuie să omor oameni, dar prin faptul că exist, l-am 
omorât pe Kenny Laffite, l-am omorât pe Kenny Laffite, mărturisi 
Kenny Laffite, și vreau să mai omor. 

— Astea-s doar vorbe de om obosit, îl asigură Lulana, 
bătându-l ușor peste mână. O oboseală nebună, asta-i tot, 
domnule pastor. Nu vreţi să omorâţi pe nimeni. 

— Ba vreau, o contrazise el, își închise ochii și-și lăsă capul pe 
piept. Și acum, că programul meu s-a defectat, poate că o s-o 
fac. Vreau să vă omor pe toți, și poate c-o s-o fac. 

Michael o împiedică pe Evangeline să ducă pe masă paharul 
cu lapte. 

Carson extrase iute pistolul Desert Eagle din tocul de la șoldul 
stâng, îl prinse cu ambele mâini și zise: 

— Lulana, ai spus atunci când am venit că te-ai oprit aici ca 
să-i aduci pastorului Laffite două plăcinte. 

Ochii căprui ca melasa ai Lulanei deveniră uriași, ațintiți 
asupra pistolului auriu. 

— Carson O'Connor, această reacţie exagerată nu-i demnă de 
tine. Acest sărman... 

— Lulana, o întrerupse Carson cu glas ușor tăios, de ce nu 
scoţi plăcintele alea din frigider, să ne tai câte o felie? 

Cu capul încă atârnându-i, cu bărbia pe piept și cu ochii 
închiși, Laffite spuse: 

— Programul meu s-a stricat. Simt că se întâmplă... un soi de 
accident cerebral cu încetinitorul. Linii de cod instalat se 
prăbușesc, se prăbușesc, ca un șir de păsări curentate care cad 
de pe un fir electric. 

— Soră, poate că treaba aia cu plăcinta e o idee bună, spuse 
Evangeline Antoine. 

Lulana se gândi mai bine, își îndepărtă scaunul de masă și se 
ridică în picioare. Chiar atunci, telefonul celular al lui Michael 
începu să sune. 

Laffite își ridică fruntea, dar nu deschise ochii. Mișcările iuți 
din spatele pleoapelor sale închise erau cele ale unui om care 
are vise pline de viaţă. 

Telefonul lui Michael sună din nou, iar Carson îi zise: 

— Nu-l lăsa să intre mesageria vocală. 

În timp ce Lulana se mișca - nu către frigider, ci către sora sa, 
adică în afara liniei de tir -, Laffite zise: 

— Ce ciudat că i se întâmplă așa ceva unui Alpha! 


184 


Carson îl auzi pe Michael dându-i celui care îl sunase adresa 
casei parohiale. 

Laffite spuse, în timp ce ochii continuau să i se agite sub 
pleoape: 

— „De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă”.2 

— lov trei, versetul douăzeci și cinci, preciză Lulana. 

— „Cutremur m-a apucat, continuă Laffite, și fiori mi-au 
scuturat toate oasele”. 

— lov patru, versetul paisprezece, spuse Evangeline. 

Ca să ajungă fie la ușa către veranda din spate, fie la cea 
către hol, surorile trebuiau să traverseze linia de tir. Se 
înghesuiră una în alta în colţul cel mai sigur din bucătărie pe 
care îl putură găsi. 

După ce-și termină convorbirea telefonică, Michael se plasă în 
stânga lui Carson, între Laffite și surori, ţinând propriul său 
Magnum de calibrul .50 cu amândouă mâinile. 

— „Adună la Mine poporul, spuse Laffite, iar Eu îi voi vesti 
cuvintele Mele, din care se vor învăţa ei a se teme de Mine în 
toate zilele vieţii lor de pe pământ”. 

— Deuteronomul, zise Lulana. 

— Capitolul patru, versetul zece, adăugă Evangeline. 

— Deucalion?  murmură Carson, referindu-se la apelul 
telefonic. 

— Da. 

Laffite deschise ochii. 

— M-am dezvăluit vouă. Altă dovadă că programul meu s-a 
stricat. Noi trebuie să ne mișcăm printre voi în secret, fără a 
dezvălui că suntem deosebiți sau care ne este țelul. 

— Noi suntem cumsecade, îi spuse Michael. Nu ne pasă de 
chestia asta. Domnule pastor Kenny, staţi liniștit, doar staţi 
liniștit și priviți cum păsărelele pică de pe sârmă. 


25 Citatele din Biblie sunt extrase din ediţia 1988, Editura Institutului Biblic și de 
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. (n.tr.). 


185 


CAPITOLUL 48 


Randal Șase e furios pe sine însuși pentru că a ucis-o pe 
mama lui Arnie. 

— Prost, spune el. Prost. 

Nu-i furios pe femeie. N-are niciun rost să fii furios pe un 
mort. 

Nu intenţionase s-o lovească. Se pomenise brusc făcând asta, 
așa cum se pomenise frângând gâtul vagabondului în lada de 
gunoi. 

Acum vede că nu fusese în pericol. Autoapărarea nu impunea 
măsuri atât de extreme. 

După existenţa sa ferită de ochii lumii, în Porţile Milei, avea 
nevoie de mai multă experienţă în lumea largă pentru a fi în 
stare să judece corect seriozitatea unei ameninţări. 

Apoi descoperi că mama lui Arnie era doar inconștientă. Asta 
îl scuti de nevoia de a fi furios pe sine însuși. 

Deși fusese furios pe sine mai puţin de două minute, 
experiența fusese istovitoare. Când alţi oameni sunt supăraţi pe 
tine - așa cum era Victor deseori -, poţi să te refugiezi în tine 
însuţi și să scapi de ei. Dar când tu însuţi ești supărat pe tine, nu 
merge să te refugiezi în tine, pentru că indiferent cât de adânc 
te-ai ascunde, eul cel furios e tot prezent. 

Rana de cuţit de la mână încetase să sângereze. Despicătura 
avea să se închidă complet în două sau trei ore. 

Stropii de sânge de pe podea și de pe aparatură îl deprimă. 
Petele acelea îi distrag atenţia de la atmosfera aproape 
spirituală care domnește acolo. Aceasta este o casă, iar 
bucătăria este inima ei, aici trebuie să ai întotdeauna o senzaţie 
de calm, de pace. 

Şterge sângele cu niște șerveţele de hârtie și cu un 
pulverizator de detergent pentru geamuri. 

Cu grijă, ca să nu-i atingă pielea, pentru că nu-i place să simtă 
pielea altora, Randal o leagă pe mamă de un scaun cu niște fâșii 
de haine, pe care le rupe din veșmintele din coșul din spălătorie. 

In timp ce sfârșește cu legatul, mama își revine. E speriată, 
agitată, plină de întrebări, de presupuneri și de rugăminţi. 


Tonul strident al vocii ei și pălăvrăgeala ei frenetică îl fac pe 
Randal nervos. Femeia îi pune a treia întrebare înainte ca el să 
apuce să-i răspundă la prima. Îi cere prea mult, cantitatea de 
informaţii venite de la ea era e prea mare ca să fie prelucrată. 

În loc s-o lovească, Randal se duce pe hol, către camera de zi, 
unde rămâne un timp. Amurgul se lăsase, iar camera era 
aproape întunecată. Acolo nu-i prezentă nicio mamă vorbăreaţă 
și agitată. După câteva minute, Randal se simte mai bine. 

Se întoarce în bucătărie, iar în clipa în care ajunge acolo, 
mama începe din nou să pălăvrăgească. 

Când îi spune să tacă, femeia devine și mai gălăgioasă, iar 
rugamințile ei și mai insistente. 

Randal își dorește să fie înapoi sub casă, împreună cu 
păianjenii. 

Femeia nu se poartă ca o mamă. Mamele sunt calme. Mamele 
știu toate răspunsurile. Mamele te iubesc. 

În general, lui Randal Șase nu-i place să-i atingă pe alţii sau 
să fie atins. Poate că aici e altceva. Asta e o mamă, chiar dacă 
nu acționează, pentru moment, ca o mamă. 

Își pune mâna dreaptă sub bărbia ei și o obligă să închidă 
gura, ba chiar o strânge de nas cu mâna stângă. Femeia se 
opune la început, apoi se potolește când își dă seama că ele 
foarte puternic. 

Înainte ca mama să leșine din lipsă de oxigen, Randal își ia 
mâna de pe nasul ei și-i permite să respire. Continuă să-i țină 
gura închisă. 

— Sssssttt! îi spune el. Liniște! Lui Randal îi place liniștea. 
Randal se sperie ușor. Zgomotul îl sperie pe Randal. Prea multă 
pălăvrăgeală, prea multe vorbe îl sperie pe Randal. Nu-l speria 
pe Randal. 

Când simte că femeia e dispusă să coopereze, o eliberează. 
Ea nu spune nimic. Respiră din greu, aproape gâfâind, dar a 
terminat cu vorbăria. 

Randal Șase stinge flacăra aragazului, ca să nu se ardă ceapa 
din tigaie. Asta înseamnă cel mai înalt nivel de implicare în 
mediul înconjurător de care a dat dovadă până atunci, o 
înţelegere a problemelor periferice, și e încântat de el însuși. 

Poate că va descoperi că are talent la gătit. 

la o lingură din sertarul cu tacâmuri și cutia cu îngheţată de 
căpşuni și banane din congelator. Se așază la masa din 


187 


bucătărie, vizavi de mama lui Arnie, și scoate cu lingura din 
recipient mâncarea roz cu galben. 

Nu-i mai bună decât hrana cafenie, dar nici mai rea. E altfel, 
dar tot minunată. 

Îi zâmbește femeii, pentru că i se pare că-i un moment casnic 
- poate chiar un moment important de creare a unei legături 
sufletești - care necesită un zâmbet. 

Femeia e tulburată în mod vizibil de zâmbetul lui, poate 
pentru că își dă seama că-i un gest calculat și lipsit de 
sinceritate. Mamele știu. 

— Randal o să-ţi pună câteva întrebări. Vei răspunde. Randal 
nu vrea să audă prea multe și prea zgomotoase întrebări. Doar 
răspunsuri. Răspunsuri scurte, nu pălăvrăgeală. 

Ea înțelege și încuviințează din cap. 

— Numele meu e Randal. 

Femeia nu-i răspunde, iar el spuse: 

— Oh. Care-i numele tău? 

— Vicky. 

— De acum, Randal o să-ţi zică Vicky. E în regulă dacă Randal 
îți spune Vicky? 

— Da. 

— Tu ești prima mamă pe care a întâlnit-o vreodată Randal. 
Randal nu vrea să ucidă mame. Vrei să fii ucisă? 

— Nu. Te rog! 

— Mulţi oameni vor să fie uciși. Oameni care aparțin Porţilor 
Milei. Pentru că nu sunt în stare să se sinucidă. _ 

Se oprește ca să-și mai vâre niște îngheţată în gură. Işi linge 
buzele și continuă: 

— Are gust mai bun decât păianjenii, râmele și rozătoarele. 
Lui Randal îi place mai mult în casă decât sub casă. Tie îţi place 
mai mult în casă decât sub casă? 

— Da. 

— Ai fost vreodată într-o ladă de gunoi cu un vagabond mort? 

Femeia se uită la el și nu spune nimic. 

Randal presupuse că ea încearcă să-și aducă aminte, iar după 
un timp zise: 

— Vicky? Ai fost vreodată într-o ladă de gunoi cu un vagabond 
mort? 

— Nu. Nu, n-am fost. 


Randal Șase nu fusese niciodată atât de mândru de el însuși. 
Era prima conversaţie pe care o purtase cu cineva, în afară de 
creatorul său de la Porţile Milei. Și mersese atât de bine! 


CAPITOLUL 49 


Problema de-o viaţă a lui Werner cu secrețiile nazale în exces 
era un necaz minor, în comparaţie cu problemele lui actuale. 

Victor, Ripley și patru membri uluiţi ai echipei, aflaţi în camera 
de supraveghere, priveau, prin intermediul celor șase ecrane ale 
televiziunii cu circuit închis, cum șeful pazei se împleticea pe 
patru picioare în jurul camerei de izolare. Cele două din spate 
erau așa cum fuseseră la începutul acestui episod. Deși 
picioarele din faţă semănau cu perechea din spate, articulațiile 
de la umeri se modificaseră dramatic. 

Umerii puternici aminteau de cei ai unei feline din junglă. În 
timp ce Werner se plimba fără încetare prin încăpere, 
metamorfoza sa continua și toate cele patru picioare începură 
să semene tot mai mult cu niște membre de felină. Și, ca la 
orice pisică, se formă un cot la capătul din spate al mușchiului 
umărului, ca să completeze structura de îmbinare a piciorului 
din faţă care includea un genunchi, dar și o încheietură mai 
flexibilă în loc de gleznă. 

Asta îl intriga pe Victor, pentru că indusese în modelul lui 
Werner material genetic selectat de la o panteră, pentru a-i mări 
agilitatea și viteza. 

Picioarele din spate semănau mult cu cele ale unei feline, 
dezvoltând un metatars lung deasupra degetelor, un călcâi la 
jumătatea membrului și un genunchi aproape de trunchi. Relaţia 
dintre  crupă, coapsă și flanc se modifica, proporţiile 
schimbându-se și ele. 

La picioarele din spate, talpa omenească se topise complet 
într-o structură ce semăna cu o labă cu degete scurte ce aveau 
gheare impresionante. Dar la picioarele din față, în ciuda 
faptului că se formaseră niște gheare rudimentare, persistau 
elemente de mână omenească, chiar dacă degetele se terminau 
acum cu gheare și teci pentru gheare. 

Toate aceste transformări se vedeau limpede pentru că 
Werner nu avea blană. Era fără păr și roz. 

Deși criza nu trecuse - de fapt, abia începuse - Victor era în 
stare să dea dovadă de detașare științifică acum, când Werner 


190 


fusese închis, iar ameninţarea unei violenţe iminente fusese 
îndepărtată. 

Învăţase, în decursul deceniilor, mai mult din eșecuri decât 
din succese. Eșecul era un părinte legitim al progresului, mai 
ales eșecurile sale, care aveau mai multe șanse să contribuie la 
avansul cunoașterii decât cele mai mari triumfuri ale unor 
savanţi de mai mică anvergură. 

Victor era fascinat de manifestările puternice ale 
caracteristicilor neomenești pentru care nu fuseseră incluse 
gene. Deși musculatura șefului pazei fusese îmbunătăţită cu 
material genetic luat de la o panteră, individul nu avea în el 
codul care ar fi produs picioare de felină și, în mod cert, nu 
fusese proiectat să aibă coadă - care începuse să se formeze. 

Capul lui Werner, cel cunoscut, se mișca pe un gât mai gros și 
mai sinuos decât orice gât avut vreodată de un om. Ochii, care 
se întorseseră către o cameră de luat vederi, păreau a avea 
irisuri elipsoidale ca la pisică, deși în cromozomii săi nu fuseseră 
introduse gene legate de vederea felinelor. 

Asta sugera fie că Victor făcuse o greșeală când îl crease pe 
Werner, fie că, într-un fel, carnea amorfă a lui Werner era în 
stare să extrapoleze fiecare amănunt al unui animal doar din 
fragmentele găsite în structura sa genetică. Cu toate că era un 
concept scandalos și cu certitudine imposibil de realizat, Victor 
înclina către cea de-a doua explicaţie. 

Pe lângă supravegherea cu șase camere de luat vederi a 
metamorfozei licantropice rapide a lui Werner, microfoanele din 
camera de izolare aduceau vocea acestuia în camera de 
supraveghere. Nu se putea aprecia din cele spuse de el dacă era 
pe deplin conștient de schimbările fizice ce-i afectau trupul, 
pentru că, din nefericire, cuvintele sale erau de neînțeles. În 
majoritatea timpului ţipa. 

judecând după intensitatea și natura ţipetelor, metamorfoza 
era însoţită atât de suferință mintală, cât și de chin fizic 
neîncetat. Era evident că Werner nu mai dispunea de abilitatea 
de a înlătura durerea. 

Când, deodată, se auzi un cuvânt clar - „Tată, tată” - Victor 
opri sonorul și se multumi cu imagini mute. 

Savanţi de la Harvard, Yale, Oxford și de la alte universități 
importante în domeniul cercetării făcuseră în ultimii ani 
experiențe cu modificări genetice încrucișând diferite specii. 


191 


Introduseseră material genetic de la păianjeni în capre, care 
produseseră lapte împănat cu pânze. Incrucișaseră șoareci cu 
fragmente de ADN omenesc și mai multe echipe se întrecuseră 
să producă un porc cu creier omenesc. 

— Însă numai eu, declară Victor, privind la cele șase ecrane, 
am creat himera din mitul antic, fiara alcătuită din diferite părți 
care funcţionează ca o singură creatură. 

— El funcţionează? întrebă Ripley. 

— Vezi la fel de bine ca și mine, îi replică nerăbdător Victor. 
Aleargă cu mare viteză. 

— În cerc. 

— Trupul lui e suplu și puternic. 

— Și se tot transformă, zise Ripley. 

Werner avea și ceva de păianjen în el, și ceva de gândac de 
bucătărie, ca să-i crească maleabilitatea tendoanelor, pentru a-i 
înzestra colagenul cu o capacitate mai mare de rezistenţă la 
torsiune. Acum, aceste elemente păreau să se exprime în 
defavoarea formei de panteră. 

— Haos biologic, șopti Ripley. 

— Fii atent, îl sfătui Victor. Putem găsi în asta indicii care să 
ne conducă, inevitabil, spre cel mai mare progres din istoria 
geneticii și biologiei moleculare. 

— Suntem siguri, întrebă Ripley, că ușile modulului de trecere 
și-au completat ciclul de închidere? 

Toţi ceilalți patru membri ai echipei răspunseră într-un glas: 

— Da. 

Imaginea unuia dintre cele șase ecrane se înceţoșă, deveni 
cenușie, apoi pe el se materializă figura Annunciatei. 

Presupunând că apăruse acolo din eroare, Victor era gata să 
tipe la ea să dispară. 

Însă înainte să apuce să vorbească, Annunciata spuse: 

— Domnule Helios, un Alpha solicită de urgență să vă 
întâlnească. 

— Ce Alpha? . 

— Patrick Duchaine, preotul de la Maica /naurerată. 

— Fă-mi legătura la microfonul ăsta. 

— Domnule Helios, n-a telefonat. A venit la ușa din față a 
Porţilor Milei. 

Având în vedere că în zilele acelea spitalul Porţile Milei se 
prezenta lumii drept un depozit particular cu puţine activităţi 


192 


zilnice, cei născuţi acolo nu se întorceau cu niciun chip, cu 
excepţia cazului în care un flux neobișnuit de vizitatori ascundea 
înșelătoria. Vizita lui Duchaine reprezenta o încălcare a 
protocolului care sugera că aducea știri foarte importante. 

— Trimite-l la mine, îi ceru Victor Annunciatei. 

— Da, domnule Helios. Da. 


CAPITOLUL 50 


Laffite deschise ochii. 

— M-am dezvăluit vouă. Altă dovadă că programul meu s-a 
stricat. Noi trebuie să ne mișcăm printre voi în secret, fără a 
dezvălui că suntem diferiţi sau care ne este țelul. 

— Noi suntem cumsecade, repetă Michael. Nu ne pasă de 
chestia asta. Domnule pastor Kenny, staţi liniștit, doar staţi 
liniștit și priviţi păsărelele picând de pe sârmă. 

În timp ce Michael spunea aceste cuvinte, la mai puţin de un 
minut după ce terminase convorbirea telefonică cu Deucalion, 
gigantul intră în bucătăria casei parohiale, venind din holul de la 
parter. 

Carson se obișnuise atât de mult cu sosirile inexplicabile ale 
uriașului și cu plecările lui misterioase, încât pistolul Desert 
Eagle ţinut cu amândouă mâinile nu se clinti nici măcar o 
fracțiune de centimetru, ci rămase nemișcat și aţintit spre 
pieptul preotului. 

— M-ai sunat de pe veranda din faţă? îl întrebă Michael. 

Deucalion - imens, înfiorător, tatuat - dădu din cap către 
Lulana și Evangeline și zise: 

— „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al 
dragostei și al înțelepciunii.” 

— Timotei, spuse Lulana cu glas tremurat, capitolul unu, 
versetul șapte.25 

— Poate că arăt ca un diavol, le spuse Deucalion surorilor, ca 
să le liniștească, dar dacă am fost cândva unul, acum nu mai 
sunt. 

— E băiat bun, le asigură Michael. Nu cunosc un verset din 
Biblie potrivit pentru această ocazie, dar vă garantez că-i un 
băiat bun. 

Deucalion se așeză la masă, pe scaunul pe care-l ocupase 
Lulana cu puţin timp înainte. 

— Bună seara, domnule pastor Laffite! 


26 De fapt, Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel. (n.tr.). 
194 


Ochii preotului erau lipsiţi de viaţă, ca și cum acesta ar fi 
privit prin voalul dintre această lume și lumea cealaltă. Acum se 
concentrară asupra lui Deucalion. 

— N-am recunoscut citatul din Timotei unu, versetul șapte, 
spuse Laffite. O mare parte din programul meu s-a distrus. Am 
uitat cine sunt. Spune-mi alt verset. 

— „Drept aceea, el e doar deșertăciune, lucrările lui sunt 
nimic, idolii lui sunt vânare de vânt”, recită Deucalion. 

— Nu-l recunosc, spuse preotul. 

— Isaia șaisprezece, versetul douăzeci și nouă, spuse 
Evangeline, dar l-a modificat un pic.” 

— Ai ales un verset care-l descrie... pe Helios, îi spuse Laffite 
lui Deucalion. 

— Da. 

Carson se întrebă dacă ea și Michael puteau să-și lase 
pistoalele. Decise că dacă ar fi fost potrivit să facă asta, 
Deucalion i-ar fi sfătuit deja să se relaxeze. Rămase pregătită să 
tragă. 

— De unde știi de Helios? întrebă Laffite. 

— Eu am fost primul. Sunt grosolan, după standardele 
voastre. 

— Dar programul tău nu s-a stricat. 

— Eu n-am avut un program, așa cum ţi-l închipui tu. 

Laffite se zgudui violent și închise ochii. 

— A trecut ceva. Ce-a fost? 

Ochii săi se mișcau iute sub pleoape, în sus și-n jos, dintr-o 
parte în alta. 

— Pot să-ți dau ceea ce îţi dorești cel mai mult, îi spuse 
Deucalion. 

— Cred... da... tocmai am pierdut abilitatea de a înlătura 
durerea. 

— Nu-ţi fie teamă. O s-o fac astfel încât să nu te doară. Vreau 
ceva în schimb. 

Laffite nu spuse nimic. 

— l-ai rostit numele, zise Deucalion, și ai arătat și în alte feluri 
că programul tău nu te mai ţine în frâu. Deci spune-mi... locul în 
care te-ai născut, locul în care el își face treaba. 

Laffite spuse, cu voce ușor îngroșată, ca și cum situaţia i-ar fi 
diminuat nivelul de inteligenţă: 


27 De fapt, e Isaia 41, versetul 29 .(n.tr.). 


— Sunt un copil al Porţilor Milei. Născut la Porţile Milei și 
crescut la Porţile Milei. 

— Ce înseamnă asta? insistă Deucalion. 

— Porțile Milei, spuse Laffite. Porțile Milei și bazinele iadului. 

— E un vechi spital catolic, își dădu seama Carson. Porţile 
Milei. 

— L-au închis pe când eram copil, zise Michael. Acum e 
altceva, un depozit. Au zidit toate ferestrele. 

— Acum pot să vă omor pe toţi, spuse Laffite, dar nu deschise 
ochii. Voiam să vă omor pe toţi. Era rău, voiam să vă omor, era 
rău. 

Lulana începu să plângă încet, iar Evangeline îi zise: 

— Soră, ţine-mă de mână. 

— la doamnele de aici, îi spuse Deucalion lui Carson. Du-le 
acasă. 

— Unul dintre noi poate să le ducă acasă, îi sugeră ea, iar 
unul dintre noi să rămână aici, să te ajute. 

— Asta-i ceva doar între mine și pastorul Laffite. Trebuie să-i 
dăruiesc o favoare, o mică favoare și odihnă îndelungată. 

Michael își puse Magnumul în toc și spuse: 

— Doamnelor, luaţi-vă plăcintele cu praline. Plăcintele alea nu 
dovedesc neapărat că aţi fost aici, dar ar trebui să le luaţi cu 
voi. 

În timp ce femeile scoteau plăcintele din frigider și erau 
conduse afară din bucătărie de Michael, Carson continua să ţină 
pistolul aţintit asupra lui Laffite. 

— O să ne întâlnim mai târziu, la tine acasă, îi spuse 
Deucalion. Peste puţin timp. 

— „intuneric era deasupra adâncului”, zise Laffite cu glasul 
său îngroșat. Asta e un citat sau nu mi-am amintit nimic? 

— Facerea unu, versetul doi, îl linişti Deucalion, apoi arătă 
printr-un gest că O'Connor putea să plece. 

Carson cobori pistolul și plecă, fără niciun chef. 

În timp ce păși în hol, îl auzi pe Laffite zicând: 

— El zicea că vom trăi o mie de ani. Mă simt ca și cum i-aș fi 
trăit deja. 


CAPITOLUL 51 


Erika stătea în salonul secret și se gândea dacă să-i 
vorbească din nou ocupantului cutiei din sticlă. 

Nu încăpea îndoială, chestia se mișcase: un spasm întunecat 
în lințoliul ei chihlimbariu alcătuit din gaz sau din lichid. Fie 
răspunsese vocii sale, fie mișcarea sa în momentul acela fusese 
doar o coincidenţă. 

Rasa Veche avea o zicală: Nu există coincidente. 

Însă oamenii erau superstiţioși și iraţionali. 

După cum fusese învățată pe când era în bazin, universul nu-i 
decât o mare de haos în care șansa aleatorie se ciocnește cu 
întâmplarea și aruncă cioburi de coincidenţă lipsită de sens, ca 
niște șrapnele, prin viețile noastre. 

Scopul Rasei Noi era de a impune ordine în haos, de a pune 
hamuri uluitoarei puteri distrugătoare a universului și a-l face să 
slujească nevoilor sale, de a da înțeles unei creaţii care fusese 
lipsite de înțeles din timpuri imemoriale. lar înţelesul pe care 
această rasă avea să-l impună universului era cel al creatorului 
său, exaltarea numelui și a figurii sale, împlinirea viziunii sale și 
a fiecărei dorințe a acestuia, satisfacția rasei realizându-se doar 
prin implementarea perfectă a voinţei acestuia. 

Această credinţă, parte a programării de bază a ei, se ridică 
acum în mintea Erikăi, cuvânt cu cuvânt, împreună cu muzica 
memorată a lui Wagner și imaginile a milioane de membri ai 
Rasei Noi mărșăluind în cadență. Soţul ei cel strălucit ar fi putut 
fi un poet, dacă simpla poezie n-ar fi fost nedemnă de geniul 
său. 

După ce îi vorbise ocupantului cutiei, o cuprinsese o teamă 
primară, ce părea că răsărise din sângele și oasele ei, iar Erika 
se retrăsese pe scaunul cu spetează, unde se așezase, nu numai 
ca să mediteze la opţiunile ce-i stăteau la dispoziţie, ci și ca să- 
și analizeze motivațiile. 

Fusese zguduită de gestul lui William de amputare a 
degetelor și de sfârșitul său. Fusese zguduită și mai profund de 
revelațţiile lui Christine - că ea, Erika, primise o viață emoţională 
mai bogată decât le fusese oferită celorlalți membri din Rasa 


197 


Nouă, că i se dăduse umilinţă, rușine și potenţial pentru milă și 
compasiune. 

Victor, al cărui geniu nu avea seamăn în toată istoria, trebuie 
să fi avut motive serioase pentru a-i restricționa pe toţi ceilalți 
oameni ai săi să manifeste ură, invidie, furie și să aibă emoții 
care se întorceau împotriva lor înșile și care le înlăturau 
posibilele speranţe. Ea era creaţia sa umilă, a cărei valoare era 
dată doar de posibilitatea de a-l sluji. Nu avea perspicacitatea, 
cunoașterea sau perspectiva necesară viziunii pentru a-și 
imagina că avea vreun drept să pună la îndoială proiectul lui. 

Ea însăși spera multe lucruri. Și, lucrul cel mai important, 
spera să devină o soție mai bună, mai bună cu fiecare zi, și să 
vadă aprobarea în ochii lui Victor. Deși ieșise din bazin recent și 
nu vieţuise mult, nu-și putea imagina o viaţă fără speranţă. 

Dacă ar fi devenit o soţie mai bună, dacă ulterior n-o să mai 
fie bătută în timp ce făcea sex, dacă într-o zi el o va prețui, 
atunci putea să spere că ar fi avut curajul să-i ceară să le 
permite lui Christine și celorlalţi să spere ca și ea, și că el îi va 
îndeplini cererea și le va dărui oamenilor ei o viață mai plăcută. 

— Eu sunt regina Estera, iar el e regele Artaxerxe, spuse ea, 
comparându-se pe sine cu fiica lui Mardoheu. 

Estera îl convinsese pe Artaxerxe să-i salveze poporul, adică 
pe evrei, de uciderea de către Aman, un prinţ din ţara sa. 

Erika nu știa întreaga poveste, dar avea încredere că aluzia 
literară, una dintre miile din repertoriul ei, era corectă și că, 
datorită programării sale, o folosise așa cum trebuia. 

Așa... 

Trebuia să se străduiască să fie prețuită de Victor. Pentru 
asta, trebuia să-l slujească întotdeauna perfect. Ca să 
îndeplinească acest ţel, trebuia să știe totul despre el, nu numai 
biografia care îi fusese descărcată direct în creier. 

Tot ce era necesar îl includea și pe ocupantul cutiei - care, 
evident, fusese închis acolo de Victor. În ciuda fricii profunde pe 
care chestia aceea o declanșase în ea, trebuia să se întoarcă la 
cutie, să înfrunte haosul și să facă ordine în el. 

Erika, aflată la capul sicriului - semăna acum mai mult a 
coșciug decât a cutie pentru bijuterii -, își cobori din nou faţa 
spre geam, chiar deasupra punctului în care își imaginase figura 
ocupantului ce aștepta cufundat în chihlimbar. 

Spuse, ca mai înainte, dar cu glas mai puţin ritmat: 


— Bună ziua, bună ziua. 

Forma cea neagră se agită din nou, iar de data aceasta 
valurile produse de sunetul vocii ei părură să trimită impulsuri 
albastre prin cutie, așa cum făcuse mai devreme ciocănitul 
încheieturii sale. 

Buzele ei se aflaseră la vreo zece centimetri deasupra 
geamului, atunci când vorbise. Erika se aplecă mai mult. Ajunse 
la cinci centimetri. 

— Eu sunt regina Estera, iar el e regele Artaxerxe, spuse ea. 

Impulsul era de-un albastru mai intens decât fusese mai 
înainte, iar ocupantul întunecat păru să se ridice mai aproape de 
marginea inferioară a geamului, astfel încât Erika putu să vadă 
sugestia unei figuri, nu și detaliile acesteia. 

— Eu sunt regina Estera, iar el e regele Artaxerxe, repetă ea. 
Din albastrul care pulsa, din figura nevăzută, îi răspunse un glas, 
cumva neamortizat de geam. 

— Tu ești Erika Cinci și ești a mea. 


CAPITOLUL 52 


După ce limba neagră a nopţii linse ultimul strop de purpuriu 
de pe orizontul dinspre apus, lămpile cu petrol fură aprinse în 
vârful parilor din groapa de la vest. 

Dragoni fantomatici, cu aripi și cozi de lumină portocalie 
pâlpâitoare, alergau peste câmpul cu gunoi, iar umbrele 
țopăiau. 

Treisprezece dintre cei paisprezece membri ai echipei lui Nick 
erau împreună cu el în groapă, purtând cizme până la șold, cu 
fețele strălucind, aliniaţi, plini de așteptări, de-a lungul drumului 
pe care aveau să-l parcurgă spre locul de înmormântare cele 
două camioane cu platforma joasă, deschisă. 

Lângă Nick stătea Gunny Alecto, cu o puternică lucire a 
ochilor din cauză că reflectau focul. 

— Savană savant savoare salam sandvici sălbatici. Să/batici! 
Nick, vin sălbaticii morți. Ai chestia? 

— O am. 

— Ai chestia? 

Nick ridică găleata, care arăta ca și găleata ei, ca și găleţile 
pe care le cărau fiecare dintre ei. 

Primul camion cobori peretele în pantă al gropii și mârâi peste 
pustietate, în timp ce nenumărate feluri de gunoi trosneau și 
pocneau sub anvelopele sale. 

Cinci pari solizi, înalţi de vreo doi metri, se ridicau din 
platforma camionului. De fiecare par fusese legat unul dintre 
membrii morţi ai Rasei Vechi, care fuseseră înlocuiţi cu copiile 
lor. Trei fuseseră funcționari municipali, iar alţi doi fuseseră 
polițiști. Două erau femei și trei bărbați. 

Cadavrele fuseseră dezbrăcate. Ochii le fuseseră aranjați 
astfel încât să rămână deschişi, ca să lase impresia că erau 
martori la umilirea lor. 

Gurile morţilor fuseseră menținute deschise cu niște bete, 
pentru că indivizilor care-i torturau le plăcea să-și imagineze că 
implorau milă sau măcar că ţipau. 

Unul dintre bărbaţi fusese livrat dezmembrat și decapitat. 
Echipa din Crosswoods legase părțile cu o bucurie răutăcioasă, 


200 


punând capul cu faţa spre spate și poziţionând în mod comic 
organele genitale. 

In timp ce camionul se apropia, echipa adunată începu să 
batjocorească morţii cu entuziasm, prin râsete ironice și 
miorlăituri, mai puternice decât cuvintele articulate. 

Epsilonii, cei mai de jos din ordinea socială rigidă a Rasei Noi, 
nu aveau voie să disprețuiască pe nimeni din rândul lor, doar pe 
bărbaţii și femeile cu o singură inimă, care pretindeau că-s copiii 
Domnului, dar care nu puteau să-și înlăture durerea și care 
mureau atât de ușor. Aceste produse foarte umile ale bazinelor 
își exprimau disprețul prin strigăte și râsete pline de venin, și, 
prin asta, își afirmau superioritatea. 

Când camionul se opri, echipa privi aţâţată spre Nick, care 
stătea în mijlocul șirului. În calitatea sa de Gamma printre 
Epsiloni, trebuia să le fie exemplu, chiar dacă ei - nu el - 
concepuseră ceremonia aceea și-i stabiliseră ritualurile. 

Nick scoase din găleată o masă împuţită. In groapa de gunoi 
se găseau întotdeauna fructe și legume ce putrezeau, murdării 
de-o varietate infinită de feluri, chestii descompuse și produse 
râncede. Nick strânsese în timpul zilei numai resturi împuţite. lar 
acum, cu un strigăt plin de dispreţ, aruncă o mână plină de 
resturi pe unul dintre cadavrele din camion. 

Impactul zgomotos provocă uralele Epsilonilor. După exemplul 
său, ceilalţi luară gunoaie din găleţile lor și bombardară 
cadavrele ţintuite în picioare. 

In timp ce leșurile cu ochii holbaţi și cu gurile căscate îndurau 
bombardamentul lor susținut, strigătele de bucurie ale echipei 
de torționari deveniră tot mai răutăcioase, alcătuite din mai 
puţine cuvinte, dar din ce în ce mai zgomotoase. Râsetele 
deveniră prea stridente ca să mai exprime vreun soi de veselie, 
apoi deveniră pline de amărăciune pentru a mai fi confundate 
cu vreun fel de râs. 

Când Epsilonii își consumară muniţia, aruncară gălețile goale 
și năvăliră asupra camionului, sfâșiind în grabă legăturile ce 
țineau cadavrele de stâlpi. După ce eliberară fiecare trup 
murdărit și mânjit, le luară din camion și le aruncară într-o 
adâncitură din câmpul de gunoi, aflată în apropiere, care avea 
să servească drept mormânt comun. 

Deși Nick Frigg nu se cățărase pe platforma deschisă 
împreună cu echipa sa care răcnea, furia și ura acesteia îi 


201 


ațâțase, îi întărâtase propriul resentiment împotriva acestor 
oameni ce se pretindeau creaţi de Dumnezeu și care sustineau 
că dispun de liber-arbitru, de demnitate și de speranţă. Ovaţiona 
împreună cu cei din Crosswoods, își zburlea părul soios și 
ameninţa cu pumnul noaptea, simțindu-se plin de putere la 
gândul că într-o zi din viitorul apropiat cei din soiul său vor 
scoate la iveală toată ferocitatea lor inumană și vor arăta Rasei 
Vechi, atât de mulțumită de sine, cât de iute poate fi lipsită de 
preţiosul ei liber-arbitru, cât de brutal poate fi distrusă 
demnitatea sa și cât de complet putea fi eliminată patetica sa 
speranţă. 

Acum urma uciderea simbolică. 

Când cele cinci cadavre fură smulse din camion, Epsilonii, 
inclusiv șoferul, năvăliră răcnind spre mormânt. 

Tânjeau să ucidă, /e era poftă să ucidă, trăiau cu o nevoie să 
omoare atât de intensă, încât devenise un chin, dar le era 
interzis să-și dezlănţuie furia până nu le permitea creatorul lor. 
Frustrarea vieților lor înfrânate aduna zilnic dobândă la capitalul 
lor de furie, până când aveau să devină bogaţi în furie, până 
când fiecare dintre ei avea să deţină un capital de furie violentă. 

În timpul uciderii simbolice, cheltuiau doar câţiva bănuţi din 
averea lor de mânie. Țopăiau, ţopăiau, dădeau din picioare, 
șutau, izbeau pământul cu călcâiele, își puneau brațele pe 
umerii celorlalţi și dansau în cerc în grupuri de patru sau șase 
inși, dansau printre morți și peste morți, într-un ritm sălbatic, 
umplând noaptea luminată de torţe cu un bubuit îngrozitor de 
tobe, de timpane, de tobe mici și tobe mari, de tobe de aramă, 
toate fiind, de fapt, bocănit de picioare încălţate în cizme. 

Deși era un Gamma, Nick cel cu nas de câine se molipsise de 
ațâţarea Epsilonilor, fierbea și în sângele său o febră a furiei în 
timp ce li se alătura în dansul acela al morţii, prinzându-se într- 
un cerc cu convingerea că oricare Beta ar fi făcut la fel, ba chiar 
și orice Alpha, pentru că dansul acela nu era o exprimare a 
frustrării clasei inferioare a Rasei Noi, ci și a poftelor și dorințelor 
stăpânite ale tuturor copiilor Porţilor Milei care fuseseră 
concepuţi pentru diferite activităţi și încărcaţi cu diferite 
programe, dar care erau la fel în ura și mânia lor. 

Țipând, urlând, răcnind, strigând, cu figurile transpirate negre 
de poftă, strălucind în lumina torțelor, striveau ceea ce 
batjocoriseră anterior, omorând în mod ritual pe cei deja morți, 


202 


salvele picioarelor lor zguduind 
războiului final ce avea să vină. 


noaptea cu promisiunea 


203 


CAPITOLUL 53 


Cindi și Benny Lovewell, aflaţi în cealaltă parte a străzii, la 
distanță de o jumătate de cvartal, priviră cum O'Connor și 
Maddison însoţiră două negrese din casa parohială până la 
sedanul care fusese parcat sub un felinar stradal. 

— Probabil că o să omorâm una sau ambele femei, ca să-i 
înhățăm pe polițiști, spuse Cindi. 

Având în vedere că erau autorizaţi să-i ucidă doar pe 
detectivi, Benny zise: 

— Ar fi mai bine să mai aşteptăm. 

— Ce cară femeile alea? întrebă Cindi. 

— Cred că plăcinte. 

— De ce cară plăcinte? 

— Poate că au fost prinse în timp ce le furau, sugeră Benny. 

— Oamenii fură plăcinte? 

— Soiul lor de oameni fură. Fură orice. 

— O'Connor și Maddison nu sunt detectivi la Omucideri? 
întrebă Cindi. 

— Da. 

— Atunci de ce ar veni aici în mare grabă ca să aresteze niște 
hoaţe de plăcinte? 

— Nu știu, răspunse Benny, ridicând din umeri. Poate că 
femeile au omorât pe cineva pentru plăcintele alea. 

Cindi se încruntă, apoi bombăni: 

— Presupun că-i posibil. Dar am impresia că am ratat ceva. 
Niciuna din femeile alea nu arată a ucigaș. 

— Nici noi nu arătăm, îi reaminti Benny. 

— Dacă femeile au omorât pentru plăcinte, atunci de ce li s-a 
dat voie să le păstreze? 

— Sistemul lor juridic nu mi se pare prea logic, îi spuse Benny. 
De fapt, nu-mi pasă de femei sau de plăcinte. Vreau doar să le 
scot mațele lui O'Connor și Maddison. 

— Și eu, zise Cindi. Faptul că vreau un copil nu înseamnă că 
nu-mi place să omor. 

Benny oftă. 


204 


— N-am vrut să sugerez că ai devenit prea moale sau 
altceva... 

După ce femeile și plăcintele fură instalate pe bancheta din 
spate, O'Connor se așeză la volan, iar Maddison în dreapta ei. 

— Urmărește-i, dar să nu te vadă, zise Benny. Vreau să fim 
gata să intervenim de îndată ce se ivește o ocazie. 

Mașina de poliţie fără însemne se desprinse de lângă trotuar 
și, de îndată ce dispăru din vedere, cotind la colțul străzii, Cindi 
o urmă cu Mountaineerul. 

In loc să ducă negresele în arestul poliţiei, detectivii le duseră 
la o altă casă din Bywater, aflată la două străzi distanţă. 

Parcând din nou în cealaltă parte a străzii, la o jumătate de 
cvartal, în umbra dintre două felinare stradale, Cindi spuse: 

— Nu-i bine. In jumătate din casele astea, oamenii stau pe 
veranda din faţă. Prea mulţi martori. 

— Da, o aprobă Benny. Putem să-i înhăţăm pe O'Connor și pe 
Maddison, dar am sfârși hăituiţi de poliţie. 

Trebuiau să fie discreţi. Dacă autorităţile îi identificau ca 
ucigași profesioniști, nu mai puteau să-și facă treaba. Nu aveau 
să mai fie autorizaţi să ucidă oameni, iar creatorul lor avea să-i 
lichideze. 

— Uită-te la toţi proștii ăștia. De ce stau pe verandă, într-un 
balansoar? 

— Stau și beau bere sau limonadă - sau altceva - și unii dintre 
ei fumează, și vorbesc între ei. 

— Despre ce vorbesc? 

— Nu știu. 

— Sunt atât de... /ipsiți de tel, zise Cindi. Care-i scopul vieţii 
lor? 

— Am auzit pe unul dintre ei spunând că scopul vieţii e să 
trăieşti. 

— Indivizii stau, pur și simplu. Nu încearcă să cucerească 
lumea și să stăpânească natura, sau să facă altceva. 

— Păi stăpânesc deja lumea, îi reaminti Benny. 

— Nu pentru mult timp. 


CAPITOLUL 54 


În timp ce stătea la masa din bucătăria casei parohiale 
împreună cu copia pastorului Laffite, Deucalion întrebă: 

— Câţi de felul tău au fost infiltraţi în oraș? 

— Cunosc doar numărul meu, îi răspunse Laffite cu un glas ce 
se îngroșa lent, continuând să-și privească mâinile așezate pe 
masă cu palmele în sus, ca și cum ar fi citit două versiuni ale 
viitorului său. O mie nouă sute optzeci și șapte. Trebuie să 
existe mulţi, în afară de mine. 

— Cât de iute își fabrică Victor oamenii? 

— Are nevoie, de la gestație la maturitate, de patru luni în 
bazin. 

— Câte bazine sunt funcţionale la Porţile Milei? 

— O sută zece. 

— Trei recolte pe an, zise Deucalion, câte o sută zece de 
fiecare dată. Obține trei sute treizeci de indivizi pe an. 

— Nu chiar atât de mulți. Pentru că, din când în când, face... 
și alte fiinţe. 

— Ce fel de fiinţe? 

— Nu știu. Circulă niște zvonuri. Fiinţe care nu sunt... 
umanoide. Făpturi noi. Experimente. Știi ce mi-ar plăcea? 

— Spune-mi, îl încurajă Deucalion. 

— O ultimă bucată de ciocolată. Îmi place ciocolata foarte 
mult. 

— Unde o ţii? 

— E o cutie în frigider. Aș lua-o, dar am început să am 
dificultăţi cu recunoașterea relaţiilor din spaţiu. Nu sunt sigur că 
pot să merg așa cum trebuie. Va trebui să mă târăsc. 

— O s-o iau eu, se oferi Deucalion. 

Luă ciocolata din frigider, dădu capacul la o parte și puse 
cutia pe masă, în fața lui Laffite. 

În timp ce Deucalion se așeza din nou pe scaunul său, Laffite 
se întinse să ia o bucată, bâjbâind cu mâna dincolo de cutie și în 
stânga acesteia. 


206 


Deucalion îi dirijă mâna cu blândețe spre ciocolată, apoi privi 
cum pastorul pipăi bucată după bucată, aproape ca un orb, 
înainte să aleagă una. 

— Se zice că-i gata să pornească o fermă în afara orașului, îi 
destăinui Laffite. Săptămâna viitoare sau peste două săptămâni. 

— Ce fermă? 

— O fermă pentru Rasa Nouă, două mii de bazine, toate sub 
același acoperiș, deghizată în fabrică sau în seră. 

Deoarece Laffite nu-și găsea gura cu mâna, Deucalion îi duse 
bomboana la gură. 

— Asta înseamnă o capacitate de producţie de șase mii de 
indivizi. 

Pastorul Laffite închise din nou ochii și mestecă bomboana cu 
plăcere. Încercă să vorbească, dar păru că nu-i în stare să 
articuleze în timp ce mânca. 

— Nu te grăbi, îl sfătui Deucalion. Bucură-te de bomboană. 

După ce înghiţi ciocolata și-și linse buzele, Laffite spuse, 
ținând ochii în continuare închiși: 

— O a doua fermă e în construcţie și va fi gata la începutul 
anului viitor, cu un număr și mai mare de bazine. 

— Cunoști programul de lucru al lui Victor la Porţile Milei? 
Când se duce acolo? Când pleacă? 

— Nu știu. E acolo majoritatea timpului, e mai mult decât în 
oricare alt loc. 

— Câţi din cei de felul tău lucrează la Porţile Milei? 

— Cred că optzeci sau nouăzeci. Nu știu sigur. 

— Paza trebuie să fie strictă. 

— Oricine lucrează acolo este o mașină de ucis. Aș mai vrea 
încă o bucată de ciocolată. 

Deucalion îl ajută să găsească cutia și să ducă bucata la gură. 

Când Laffite nu mânca ciocolată, ochii i se rostogoleau și se 
mișcau sub pleoape. Când avea bomboana în gură, ochii îi 
stăteau liniștiți. 

După ce termină de mâncat, Laffite întrebă: 

— Găsești că lumea e mai misterioasă decât ar trebui să fie? 

— Cine spune că n-ar trebui să fie? 

— Creatorul nostru. Te pomenești punându-ţi întrebări în 
legătură cu diferite lucruri? 

— Da, în legătură cu multe lucruri, îi răspunse Deucalion. 

— Și eu mă întreb. Mă întreb. Crezi că un câine are suflet? 


CAPITOLUL 55 


Carson le vorbi surorilor, în timp ce erau pe alee, la capul 
scărilor verandei din faţa casei Lulanei, în mirosul dulce al 
iasomiei ce umplea aerul serii: 

— Ar fi bine să nu spuneţi nimănui nimic despre cele 
întâmplate în casa parohială. 

Lulana își folosi ambele mâini ca să ţină plăcinta cu praline, ca 
și cum n-ar fi avut încredere în ele, și întrebă: 

— Cine era uriașul? 

— N-o să mă crezi, iar dacă o să-ți spun, n-o să-ți fac o 
favoare, îi răspunse Carson. 

Evangeline, care ducea a doua plăcintă cu grijă, întrebă și ea: 

— Ce nu-i în regulă cu pastorul Kenny? Ce-o să se întâmple cu 
el? 

În loc să-i răspundă, Michael zise: 

— E bine să știți, pentru liniștea voastră sufletească, doar atât 
- că predicatorul vostru și-a găsit odihna veșnică în urmă cu 
mult timp. Omul căruia îi spuneaţi în seara asta pastorul 
Kenny... nu aveţi niciun motiv să-l jeliţi. 

Surorile schimbară o privire. 

— În lume s-a ivit ceva ciudat, nu-i așa? o întrebă Lulana pe 
Carson, dar se vedea că nu aștepta un răspuns. In seara asta m- 
a copleșit o senzaţie extrem de neplăcută, de parcă... ar fi venit 
sfârșitul lumii. 

— Poate ar trebui să ne rugăm, soră, propuse Evangeline. 

— Rău n-are cum să facă, zise Michael. S-ar putea să ajute. Și 
serviți-vă cu câte o bucată de plăcintă. 

Ochii Lulanei sclipiră, bănuitori: 

— Domnule Michael, am impresia că ai vrea o bucată 
frumoasă de plăcintă, cât mai e liniște. 

Michael evită să-i răspundă, dar Carson spuse: 

— Serviţi-vă cu o bucată de plăcintă. Chiar cu două. 

După ce ajunseră în mașină și Carson plecă de lângă trotuar, 
Michael zise: 

— Ai văzut Mercury Mountaineerul alb, la o jumătate de 
cvartal în urma noastră, pe cealaltă parte a străzii? 


208 


— Da. 

— E exact ca ăla din parc. 

— Da, răspunse Carson, uitându-se în oglinda retrovizoare. Și 
exact la fel cu cel de pe strada casei parohiale. 

— Mă întrebam dacă l-ai văzut. 

— De ce, crezi că am orbit subit? 

— Se ține după noi? 

— Incă nu, răspunse Carson și coti la colţ. 

Michael se întoarse în scaun, ca să privească strada 
întunecată pe care o lăsaseră în urmă și zise: 

— Incă n-a apărut. Ei, nu există doar un Mountaineer alb într- 
un oraș atât de mare... 

— lar asta e una din zilele bizare în care ne întâlnim cu toate 
mașinile de felul acela. 

— Poate că ar fi trebuit să-i fi cerut lui Godot niște grenade de 
mână, spuse Michael. 

— Sunt convinsă că ne-ar fi dat. 

— Probabil că le-ar fi ambalat în hârtie pentru cadouri. Ce 
facem acum? 

— Mergem acasă la mine, îi spuse Carson. Poate că ar fi o 
idee bună ca Vicky să-l mute pe Arnie în altă parte. 

— Cum ar fi un oraș drăguţ și liniștit din lowa. 

— Un oraș din 1956, când Frankenstein era doar Colin Clive și 
Boris Karloff, iar Mary Shelley era doar o romancieră, nu profet 
și istoric. 


209 


CAPITOLUL 56 


Pe cele șase ecrane ale televiziunii cu circuit închis se vedeau 
manifestările de insectă ale entității Werner - care mai avea 
unele trăsături omenești - căţărându-se pe pereţii de oţel ai 
camerei de izolare, uneori în felul grijuliu al unei făpturi de 
pradă amenințătoare, alteori iute ca un gândac de bucătărie 
speriat, agitat și ţopăitor. 

Victor nu-și imaginase că știrile aduse de părintele Duchaine 
puteau să întreacă imaginile de pe monitoare, dar când preotul 
îi descrise întâlnirea cu bărbatul tatuat, criza provocată de 
Werner deveni o simplă problemă în comparaţie cu reînvierea 
uluitoare a primului om creat de el. 

La început fu sceptic și îl săcâi din greu pe Duchaine ca să 
obțină o descriere a bărbatului înalt care stătuse cu el la o cafea 
în bucătăria casei parohiale, și îndeosebi a jumătăţii distruse a 
chipului acestuia. Ceea ce văzuse preotul sub deghizarea 
nepotrivită a unui tatuaj complicat era o distrugere de un fel și 
de un nivel pe care un om obișnuit nu ar fi putut s-o îndure, cu 
atât mai puţin să-i supravieţuiască. Mai mult, se potrivea cu 
trăsăturile sfărâmate care rămăseseră în mintea lui Victor, iar 
memoria sa era excepţională. 

La fel, portretul făcut prin intermediul cuvintelor de Duchaine 
jumătăţii nevătămate a aceluiași chip descrisese cât se putea de 
bine frumusețea masculină ideala pe care Victor o dăruise 
primei sale creaţii, cu atât de multă vreme în urmă și pe un 
continent atât de îndepărtat, încât uneori evenimentele acelea i 
se păreau un vis. 

Amabilitatea sa fusese răsplătită prin trădare și cu uciderea 
miresei sale, Elizabeth. Elizabeth cea pierdută n-ar fi fost atât de 
maleabilă sau de lascivă ca soțiile pe care și le-a făcut ulterior; 
dar asasinul ei fusese de-o obrăznicie de neiertat. lar acum 
nemernicul nerecunoscător apăruse iarăși târându-se, plin de 
iluzii de grandoare, răspândind aiureli despre destin și suficient 
de tâmpit încât să-și închipuie că ar putea nu numai să 
supravieţuiască unei a doua confruntări, ci și să triumfe. 


— Am crezut că a murit acolo, pe gheață, zise Victor. Pe 
gheaţa polară. Am crezut că a îngheţat pentru veșnicie. 

— O să se întoarcă în casa parohială peste o oră și jumătate, 
spuse preotul. 

— Ai făcut o treabă bună, Patrick, îi zise Victor aprobator. Nu 
ai fost printre favoriţii mei în ultimul timp, dar asta îţi 
răscumpără toate păcatele. 

— Adevărul e că m-am gândit să te trădez, spuse preotul, 
incapabil să-și privească creatorul în ochi, dar până la urmă n- 
am putut să conspir împreună cu el. 

— Sigur că n-ai putut. Biblia ta spune că îngerii răzvrătiți s-au 
ridicat împotriva lui Dumnezeu și au fost izgoniți din rai. Dar eu 
am făcut creaturi mai supuse decât au fost în stare să creeze 
Dumnezeu sau miturile. 

Pe ecran, gândacul Werner se căţără pe un perete și se agăţă 
de tavan, pendulând și tremurând. 

— Domnule, spuse Duchaine nervos, am venit nu numai ca să 
vă spun ce era nou, ci și ca să vă cer... să vă cer să-mi dăruiți 
favoarea pe care mi-a promis-o cel pe care l-aţi creat primul. 

Pentru moment, Victor nu-și dădu seama despre ce favoare 
era vorba. Când înţelese, începu să se enerveze. 

— Vrei să-ţi iau viața? 

— Eliberaţi-mă, se rugă Patrick calm, privind monitoarele ca 
să evite să se uite în ochii stăpânului său. 

— Ți-am dat viaţă, unde-i recunoștinţa ta? Lumea va fi a 
noastră în curând, natura va fi umilită, iar mersul lucrurilor se va 
schimba pentru totdeauna. Te-am luat părtaș la marea 
aventură, dar tu vrei să fugi de ea. Te-ai minţit atât de mult, 
încât ai ajuns să crezi că religia pe care ai predicat-o fără 
sinceritate poate să conţină ceva adevăr? 

Duchaine răspunse, continuând să se concentreze asupra 
fantasmagoricului Werner: 

— Domnule, puteți să mă eliberați spunând câteva cuvinte... 

— Patrick, nu există Dumnezeu, și chiar dacă ar exista, n-ar 
păstra un loc în paradis pentru cei ca tine. 

Vocea preotului căpătă un ton umil, care nu-i plăcu lui Victor. 

— Domnule, n-am nevoie de paradis. Bezna veșnică și tăcerea 
mi-ar fi îndeajuns. 

Victor exclamă scârbit: 


211 


— Se pare că măcar una dintre creaturile mele e mai patetică 
decât tot ce am crezut că pot să creez! 

Întrucât preotul nu-i răspunse, Victor comută microfoanele din 
camera de izolare. Făptura care fusese cândva Werner ţipa 
acum îngrozită, cuprinsă de-o durere ce părea extremă. Unele 
răcnete semănau cu cele ale unei pisici chinuite, în timp ce 
altele erau stridente și străine, ca limbajul unor insecte agitate, 
dar altele sunau omenești, amintind de ţipetele care se auzeau 
noaptea într-un azil pentru nebunii periculoși. 

Victor i se adresă unui membru al echipei: 

— Deschide ușa cea mai apropiată a modulului de trecere. 
Părintele  Duchaine vrea să-i ofere îndrumare spirituală 
sărmanului Werner. 

Patrick Duchaine insistă tremurând: 

— Puteţi, doar cu câteva cuvinte... 

— Da, îl întrerupse Victor. Pot. Dar am investit timp și resurse 
în tine, Patrick, iar tu mi-ai oferit cea mai inacceptabilă răsplată 
pentru investiția mea. Măcar în felul ăsta ai putea să-mi aduci 
un ultim serviciu. Trebuie să știu cât de periculos a devenit 
Werner, presupunând că-i periculos pentru altcineva în afară de 
el însuși. Du-te acolo și joacă-ţi rolul de preot. N-am nevoie de 
un raport scris. 

Ușa cea mai apropiată a modulului se deschise. 

Duchaine traversă încăperea. Se opri în prag, să se uite la 
creatorul său. 

Victor nu putu descifra expresia de pe faţa preotului, nici ce 
spuneau ochii acestuia. Deși îi crease pe toţi cu grijă și le 
cunoștea structura trupurilor și a minţilor mai bine decât se 
cunoștea pe sine, unii dintre cei din Rasa Nouă reprezentau 
pentru el un mister la fel de mare ca oricare dintre cei din Rasa 
Veche. 

Fără să rostească un cuvânt, Duchaine intră în modulul de 
trecere. Ușa se închise în urma lui. 

Vocea lui Ripley demonstră o amorţire a spiritului, când 
individul zise: 

— E în sas. 

— Nu-i în sas, îl corectă Victor. 

— Ușa cea mai apropiată e încuiată, anunţă un membru al 
echipei. Ușa mai îndepărtată se deschide. 


După un moment, gândacul Werner încetă să urle. Atârna de 
tavan și părea extrem de alarmat, sau cel puţin neatent la 
propriile-i suferințe. 

Părintele Patrick Duchaine pătrunse în camera de izolare. 

Ușa mai îndepărtată se închise, dar niciunul dintre membrii 
echipei nu urmară procedura obișnuită de a anunţa închiderea 
modulului. Camera de supraveghere devenise mai tăcută decât 
își aducea aminte Victor că ar fi fost vreodată. 

Duchaine spuse - nu monstrului suspendat deasupra sa, ci 
către una dintre camerele de luat vederi și, prin intermediul 
lentilelor acesteia, către creatorul său: 

— Te iert, părinte. Nu știi ce faci. 

În clipa aceea, înainte ca Victor să apuce să rostească o 
replică furioasă, gândacul Werner se dovedi a fi mai ucigător 
decât își imaginase cineva. Extrem de agil. Cu mandibule și 
clești bizari. Cu o insistenţă de mașinărie. 

Fiind un membru al Rasei Noi, preotul fusese programat să 
lupte și era teribil de puternic și de rezistent. Ca urmare a acelei 
puteri și a acelei rezistențe, moartea sa n-a fost una ușoară, ci 
lentă și crudă, dar în cele din urmă preotul primi favoarea pe 
care o ceruse. 


CAPITOLUL 57 


Uitându-se la pleoapele pastorului Laffite și la ochii ce se 
mișcau rapid sub acestea, Deucalion zise: 

— Mulţi teologi cred că unele animale, precum câinii, au 
suflete simple, da, dar nimeni nu poate să spună dacă acestea 
sunt nemuritoare sau nu. 

— Dacă un câine ar avea suflet, sugeră Laffite, atunci poate 
că și noi suntem ceva mai mult decât mașini făcute din carne. 

După ce se gândi un timp, Deucalion spuse: 

— Nu vreau să-ţi dau speranţe deșarte... dar pot să-ţi ofer o a 
treia ciocolată. 

— Nu vrei să mănânci una împreună cu mine? Ca un fel de 
împărtășanie... 

— Bine. 

Preotul era afectat de un soi de paralizie a capului și mâinilor, 
diferită de tremuratul nervos de mai înainte. 

Deucalion alese două bucăţi de ciocolată din cutie. O duse pe 
prima la buzele lui Laffite, iar preotul o apucă. 

Bucata sa avea miezul din nucă de cocos. Nimic din ce 
mâncase în două sute de ani nu fusese atât de dulce - poate și 
pentru că circumstanţele erau, prin contrast, atât de amare. 

— Indiferent dacă am ochii închiși sau nu, am niște halucinaţii 
teribile, spuse pastorul Laffite. Văd imagini vii, văd niște orori 
pentru care nu găsesc cuvinte ca să le descriu. 

— Gata, nu mai zăbovim, zise Deucalion, trăgându-și scaunul 
de lângă masă și ridicându-se în picioare. 

— Și durere, continuă pastorul. Durere cumplită pe care n-o 
pot înlătura. 

— N-o să-ţi provoc nicio durere în plus, îi făgădui Deucalion. 
Puterea mea e mult mai mare decât a ta. O să se petreacă 
foarte iute. 

În timp ce Deucalion se duse în spatele scaunului lui Laffite, 
pastorul bâjbâi orbește și-i prinse mâna. Apoi făcu ceva la care 
nu te-ai fi așteptat din partea vreunui membru al Rasei Noi, 
ceva ce Deucalion știu că trecerea secolelor nu avea să i-o 
șteargă din amintire. 


214 


Deși programul său se scurgea din el, deși mintea i se ducea - 
sau poate tocmai din cauza aceasta - pastorul Laffite duse dosul 
palmei lui Deucalion la buzele sale, îl sărută cu blândețe și șopti: 

— Frate! 

După o clipă, Deucalion frânse gâtul predicatorului, îi rupse 
șira spinării cu o asemenea forță, încât moartea creierului se 
produse instantaneu - trupul cvasinemuritor nu mai putea să 
repare rana. 

Cu toate acestea, Deucalion rămase un timp în bucătărie. Ca 
să fie sigur. Ca să-l jelească, într-un fel. 

Noaptea se înghesuia la ferestre. Afară se întindea un oraș 
plin de lume. Dar Deucalion nu putea să vadă nimic dincolo de 
geam, doar întuneric adânc, întuneric nepotolit. 


215 


CAPITOLUL 58 


După ce făptura necunoscută din cutia de sticlă îi rostise 
numele și prelinsese atât de ameninţător că-i aparţine, Erika nu 
mai zăbovi în salonul victorian secret. 

Nu-i plăcuse asprimea vocii. Nici siguranţa ei. 

Când ajunsese în pragul încăperii, se grăbise să intre în 
coridor înainte să-și dea seama că vergelele ce ieșeau din pereţi 
bâzâiau din nou. O plecare pripită ar fi avut ca urmare o luptă 
între trupul ei minunat proiectat și un curent electric de câteva 
mii de volți. 

Oricât de rezistentă și de capabilă ar fi fost de a se reface, 
Erika Helios nu era Scarlett O'Hara. 

Pe aripile vântului îşi plasa acţiunea într-o epocă de dinaintea 
folosirii curentului electric în locuinţe; ca urmare, Erika nu era 
sigură că această aluzie literară era corectă, deși îi venise în 
minte. Bineînţeles, nu citise romanul, dar poate că acesta 
conţinea o scenă în care Scarlett O'Hara fusese lovită de un 
fulger în timpul unei furtuni și scăpase nevătămată. 

Erika păși cu grijă dincolo de prag, așa cum făcuse când 
intrase prin celălalt capăt al coridorului. Ca și înainte, o rază 
albastră de laser ţâșni din tavan și o scană. Fie că sistemul de 
identificare al sistemului știa cine era, fie, mai probabil, 
recunoscuse ce nu era: adică nu era făptura din cutia de sticlă. 

Tijele încetară să bâzâie, permițându-i să treacă în siguranţă. 

Erika închise rapid ușa masivă din oţel și trase cele cinci 
zăvoare. În mai puţin de un minut, se retrase dincolo de 
următoarea barieră de oţel și o blocă și pe aceasta. 

Cu toate acestea, inimile ei sincronizate continuau să bată 
iute. Se minună că putuse fi tulburată atât de mult de ceva atât 
de mărunt precum o voce fără trup și o ameninţare voalată. 

Teama aceea subită, persistentă, disproporţionată în raport 
cu cauza, avea caracterul unei reacţii superstițioase. lar ea nu 
avea nicio superstiție. 

Natura instinctivă a reacției sale o făcu să bănuiască faptul că 
știa, în subconștient, ce era închis în substanţa chihlimbarie din 


cutia de sticlă, iar teama ei fusese provocată de acea 
cunoaștere adânc îngropată în ea. 

Când ajunse la capătul primului coridor, în care intrase prin 
spaţiul lăsat liber după ce o parte a bibliotecii se dăduse la 
parte, Erika găsi un buton care deschidea ușa secretă de acolo, 
din spatele peretelui. 

De îndată ce se întoarse în bibliotecă, se simţi în siguranţă, în 
ciuda faptului că era înconjurată de atât de multe cărţi pline cu 
idei care puteau s-o corupă. 

Intr-un colț se afla un bar plin cu pahare grele din cristal și 
cele mai bune băuturi pentru adulți. In calitate de gazdă bine 
programată, Erika știa cum să pregătească orice cocktail care s- 
ar fi putut cere, deși nu fusese încă nevoită să pună în practică 
această pricepere. 

Erika se servea cu niște coniac ca să-și potolească nervii, 
când Christine îi spuse, din spatele ei: 

— Doamnă Helios, scuzaţi-mă că vă spun, dar bănuiesc că 
domnul Helios ar fi dezamăgit să vă vadă bând direct din sticlă. 

Erika nu-și dăduse seama că săvârșise o asemenea gafă, dar 
acum, când i se atrase atenţia, văzu că, așa cum fusese 
acuzată, dădea pe gât Rémy Martin dintr-un clondir Lalique 
foarte scump, ba chiar o parte din lichid i se scursese pe bărbie. 

— Mi-a fost sete, spuse ea și puse timidă clondirul în bar, îl 
astupă și-și șterse bărbia cu un șervet din bar. 

— Vă căutam, doamnă Helios, ca să discutăm despre cină. 

Alarmată, Erika se uită la fereastră și descoperi că se 
înnoptase. 

— Oh! exclamă ea. L-am lăsat pe Victor să mă aștepte? 

— Nu, doamnă. Domnul Helios trebuie să lucreze până târziu 
și va cina în laborator. 

— Ințeleg. Atunci, ce trebuie să fac? 

— Vă vom servi cina oriunde doriţi, doamnă Helios. 

— E o casă atât de mare, cu atât de multe locuri... 

— Da. 

— Există vreun loc în care pot să cinez și în care există coniac 
- altul decât în biblioteca asta cu atât de multe cărți? 

— Doamnă Helios, putem servi coniac la cină oriunde în casă 
- deși v-aș sugera vinul la felurile de mâncare pregătite. 


217 


— Da, sigur că s-ar potrivi mai bine. Și mi-ar plăcea o sticlă de 
vin la cină, o sticlă potrivită cu ceea ce a pregătit bucătarul. Te 
rog să-mi alegi sticla cea mai potrivită. 

— Da, doamnă Helios. 

Christine părea că nu avea chef de o altă conversaţie la fel de 
intimă și de profundă ca aceea pe care o purtaseră ceva mai 
devreme în bucătărie. Părea că vrea să păstreze relaţia lor la 
nivelul anterior, mai oficial. 

încurajată de acest lucru, Erika decise să-și exercite 
autoritatea de stăpână a casei, dar cu blândețe. 

— Te rog, Christine, servește-mă și cu o sticlă de Remy Martin 
și scutește-te de efort și adu-mi-o odată cu vinul. Ca să nu faci 
două drumuri. 

Christine o privi un moment, apoi zise: 

— V-a plăcut prima zi aici, doamnă Helios? 

— A fost o zi plină, îi răspunse Erika. La început mi s-a părut o 
casă liniștită, chiar plictisitoare, dar se pare că aici se întâmplă 
tot timpul câte ceva. 


CAPITOLUL 59 


Deși ședința de întrebări și răspunsuri cu mama lui Arnie 
începe bine, Randal Şase își epuizează repede rezerva de 
gambituri conversaţionale. Mănâncă aproape jumătate din cutia 
cu îngheţată de căpșuni și banane înainte să-i vină în minte altă 
întrebare. 

— Vicky, pari speriată. Ești speriată? 

— Da. Doamne, Dumnezeule, da! 

— De ce ești speriată? 

— Sunt legată de un scaun. 

— Scaunul nu-ţi poate face rău. Nu crezi că-i caraghios să fii 
speriată de un scaun? 

— Nu mai face asta! 

— Ce să nu mai fac? 

— Nu-ţi bate joc de mine. 

— Când și-a bătut Randal joc de tine? Randal n-a făcut 
niciodată asta. 

— Nu de scaun mi-e frică. 

— Dar abia ai spus că ţi-e frică. 

— Sunt speriată de tine. 

Individul e sincer surprins. 

— De Randal? De ce ești speriată de Randal? 

— M-ai lovit. 

— O singură dată. 

— Foarte tare. 

— Nu ești moartă. Vezi? Randal nu omoară mame. Randal a 
hotărât să-i placă mamele. Mamele sunt o idee minunată. 
Randal nu are o mamă sau un tată. 

Vicky nu spune nimic. 

— Și nu, Randal nu i-a omorât. Randal a fost făcut de o 
mașină. Mașinile nu au grijă de noi, așa cum fac mamele, și nu 
le e dor de tine când pleci. 

Vicky închide ochii, așa cum fac uneori autiștii când au prea 
multe informații de prelucrat, când primesc o cantitate 
ameţitoare de date. 

Dar ea nu e autistă. Ea eo mamă. 


Randal e surprins că se descurcă atât de bine cu toate 
lucrurile astea noi și că vorbește atât de corect. Mintea sa pare 
că se vindecă. 

Dar aspectul lui Vicky e tulburător. E trasă la faţă. Pare 
bolnavă. 

— Ești bolnavă? o întreabă el. 

— Sunt foarte speriată. 

— Încetează să mai fii speriată. Randal vrea să fii mama lui. 
Bine? Nu poţi să fii speriată de fiul tău, Randal. 

Atunci se întâmplă lucrul cel mai uimitor: pe obrajii lui Vicky 
încep să se scurgă lacrimi. 

— Ce frumos! zice Randal. Eşti o mamă foarte drăguță. O să 
fim fericiţi. Randal o să-ţi spună mamă, n-o să-ţi mai spună 
Vicky. Când e ziua ta de naștere, mamă? 

În loc să răspundă, femeia suspină. E atât de emotivă! 
Mamele sunt sentimentale. 

— Ai putea să faci un tort pentru ziua ta de naștere, spune el. 
O să sărbătorim. Randal știe de sărbătoriri, n-a fost la vreuna, 
dar știe. 

Femeia își lasă capul pe piept, suspinând încă și cu faţa udă 
de lacrimi. 

— Prima zi de naștere a lui Randal o să fie peste opt luni, o 
informează el. Randal are doar patru luni. 

Duce restul de îngheţată de căpșuni și banane în congelator. 
Apoi rămâne lângă masă, uitându-se la ea. 

— Tu ești secretul fericirii, mamă. Randal nu are nevoie de 
Arnie ca să-i spună asta. Randal se duce acum să-și viziteze 
fratele. 

Femeia ridică încet capul, cu ochii holbaţi. 

— Să-l vizitezi pe Arnie? 

— Randal trebuie să afle dacă doi fraţi sunt în regulă sau dacă 
unul e în plus. 

— Ce vrei să spui cu „unul e în plus”? Despre ce vorbești? De 
ce vrei să-l vezi pe Arnie? 

Randal se crispează sub potopul cuvintelor ei, a insistenței 
acestora. Cuvintele par să-i bâzâie în urechi. 

— Nu vorbi atât de repede. Nu pune întrebări. Randal pune 
întrebări. Mama răspunde. 

— Lasă-l pe Arnie în pace. 


220 


— Randal crede că există aici suficientă fericire ca să ajungă 
pentru doi, dar poate că Arnie nu gândește la fel. Randal trebuie 
să-l audă pe Arnie spunând că doi fraţi sunt în regulă. 

— Arnie abia vorbește, spune femeia. În funcţie de dispoziţie, 
poate să nici nu-și dea seama că exiști. Devine neatent. E ca și 
cum castelul lui ar fi adevărat și el ar fi în interiorul acestuia, 
încuiat acolo. S-ar putea să nu te audă. 

— Mamă, vorbești prea tare, prea mult, prea repede. Vorbitul 
repede sună urât, spune el și se îndreaptă spre ușa ce dă în hol. 

Femeia ridică glasul: 

— Randal, dezleagă-mă! Dezleagă-mă chiar acum! 

— Acum nu te porți ca o mamă drăguță. Țipatul îl sperie pe 
Randal. Țipatul nu-i fericire. 

— Bine. În regulă. Încet și liniștit. Te rog, Randal. Așteaptă. Te 
rog să mă dezlegi. 

Randal, ajuns în pragul holului, privește înapoi spre ea. 

— De ce? 

— Ca să te duc să-l vezi pe Arnie. 

— Randal poate să-l găsească și singur. 

— Uneori se ascunde. E greu să-l găsești atunci când se 
ascunde. Eu știu toate ascunzătorile lui favorite. 

Randal se uită la ea și simte înșelătoria. 

— Mamă, încerci să-i faci rău lui Randal? 

— Nu. Sigur că nu. De ce aș vrea să-ţi fac rău? 

— Uneori mamele le fac rău copiilor lor. Există o întreagă 
pagină de web despre asta - www.mameucigase.com. 

Când se gândește la pagina aceea web, își dă seama că 
sărmanii copii n-au bănuit niciodată ce-i aștepta. Aveau 
încredere în mămica lor. Ea le spunea că-i iubește, iar ei aveau 
încredere în ea. Apoi ea îi măcelărea în patul lor sau îi ducea la 
un lac și-i îneca în el. 

— Randal speră că ești o mamă bună, spune el. Dar poate 
trebuie să răspunzi la alte întrebări înainte ca Randal să te 
dezlege. 

— Bine. Întoarce-te. Întreabă-mă orice. 

— Randal trebuie să vorbească mai întâi cu Arnie. 

Ea spune ceva, dar el îi ignoră vorbele și pășește în hol. 

În urma lui, mama vorbește din nou precipitat, mai precipitat 
decât înainte, apoi începe să ţipe. 


Randal Șase mai fusese în camera de zi. Când mama își 
recăpătase cunoștința, pălăvrăgise atât de mult, că a trebuit să 
vină aici ca să se calmeze. Acum revenise aici, ca să se 
calmeze. 

Speră că el și mama vor avea o relaţie funcţională. 

După un minut, două, când e gata, pleacă în căutarea lui 
Arnie. Se întreabă dacă noul său frate va fi Abel sau Cain, 
altruist sau egoist. Dacă va fi precum Cain, Randal Șase știe ce 
să facă. Va fi autoapărare. 


CAPITOLUL 60 


Carson parcă pe aleea casei sale, opri motorul și stinse 
farurile, apoi zise: 

— Hai să luăm puștile. 

Puseseră valizele și puștile în portbagaj înainte să le ducă 
acasă pe Lulana și pe Evangeline. 

După ce se grăbiră să recupereze Urban Sniperele, se duseră 
în faţa sedanului și se ghemuiră acolo, folosind mașina să se 
ascundă. Carson supraveghe strada, privind de-a lungul laturii 
din stânga. 

— Ce-o să mâncăm la cină? întrebă Michael. 

— Nu putem să pierdem la fel de mult timp ca la prânz. 

— AȘ putea să mă mulțumesc cu un sandvici. 

— Doar dacă e ambalat ca să fie mâncat în timpul zborului cu 
avionul. 

— Lucrul care o să-mi lipsească cel mai mult când o să fiu 
mort e mâncarea din New Orleans, declară Michael. 

— Poate că există o grămadă de mâncare pe lumea cealaltă... 

— Și n-o să-mi lipsească niciun pic căldura și umiditatea. 

— Ești atât de sigur? 

Noaptea aduse spre ei zgomotul unei mașini care se apropia. 

După ce vehiculul trecu mai departe pe stradă, Carson zise: 

— Un Porsche Carrera GT, negru. Copilașul ăsta are 
transmisie cu șase viteze. Poţi să-ţi imaginezi cât de iute aș 
merge cu o asemenea mașină? 

— Atât de iute că aș voma întruna. 

— Felul meu de-a șofa n-o să te omoare niciodată, îl asigură 
ea. O să te ucidă niște monștri. 

— Carson, dacă treaba asta o să se termine și o să scăpăm cu 
viaţă, crezi că ar trebui să renunţțăm să mai fim polițiști? 

— Și ce-am putea face? 

— Ce-ai zice să fim îngrijitori itineranţi de animale de casă? 
Am merge cu mașina toată ziua și am face baie la câini. O 
muncă ușoară. Fără stres. Chiar amuzantă. 


223 


— Depinde de câini. Problema e că-ţi trebuie un camion 
pentru tot echipamentul. Camioanele-s nasoale. N-am de gând 
să conduc un camion. 

— Am putea să deschidem un bar pentru homosexuali, 
propuse Michael. 

— De ce pentru homosexuali? 

— Pentru că n-aș avea de ce să-mi fac griji că homosexualii o 
să se dea la tine. 

— Nu m-ar deranja să mă ocup de o gogoșărie. 

— Am putea să avem o gogoșărie și să purtăm arme? se 
întrebă Michael. 

— Nu văd de ce n-am purta. 

Sunetul altui motor îi făcu să tacă. 

Când vehiculul apăru, Carson zise: 

— Mountaineer alb. 

Și-și trase capul înapoi, pentru a nu fi văzută. 

Mountaineerul încetini, dar nu se opri și trecu de casă. 

— O să parcheze mai încolo, pe cealaltă parte a străzii, spuse 
Carson. 

— Crezi că o să vină aici? 

— Le place aranjamentul, prezise ea. Dar n-o să vină chiar 
acum. Au așteptat toată ziua o ocazie. Au răbdare. O să facă 
mai întâi o recunoaștere. 

— Zece minute? 

— Probabil zece, îl aprobă Carson. Nu mai puţin de cinci. Hai 
să-i luăm pe Vicky și pe Arnie și să fugim de aici. 

Când Mountaineerul nu se mai văzu, cei doi se grăbiră să 
ajungă în spatele casei. Ușa de la bucătărie era încuiată. Carson 
scotoci după chei în buzunarul jachetei. 

— E o jachetă nouă? întrebă Michael. 

— Am purtat-o de vreo două ori. 

— O să încerc să nu împrăștii creier pe ea. 

Carson descuie ușa. 

In bucătărie o văzură pe Vicky Chou la masă, legată de un 
scaun. 


224 


CAPITOLUL 61 


Benny și Cindi aveau pistoale, dar preferau, pe cât posibil, să 
nu le folosească. 

Nu din cauza zgomotului. Armele lor aveau amortizor. Poţi să 
împuști un tip de trei ori în figură și oamenii din încăperea 
învecinată să nu audă nimic sau să-și închipuie că ai strănutat. 

Poţi să împuști pe cineva ca să-l schilodești, dar cei din Rasa 
Veche erau niște amărâţi care nu aveau abilitatea Rasei Noi de 
a vindeca o înțepătură cât ai zice pește. Până să duci prada 
rănită într-un loc retras, în care să te distrezi torturând-o, 
aceasta moare sau ajunge în comă. 

Unii oameni se amuză dezmembrând și decapitând cadavre. 
Nu și Benny Lovewell. Fără ţipete, e ca și cum ai ciopârți un pui 
fript. 

Odată, când o femeie împușcată murise cu nerușinare înainte 
ca Benny să înceapă să-i taie braţele, Cindi furnizase ţipetele, 
așa cum își imaginase ea că ar fi făcut victima, sincronizându-și 
răcnetele cu folosirea ferestrăului de către Benny, dar nu fusese 
ca în realitate. 

Dacă îi dădeai cu spray lacrimogen în ochi, orice membru al 
Rasei Vechi era scos din circulaţie suficient de mult timp ca să-l 
capturezi. Problema cu indivizii orbiţi de o împroșcare cu spray 
era că ţipau și înjurau, atrăgând atenţia celor din jur atunci când 
nu aveai nevoie de așa ceva. 

Victor îi aprovizionase pe Benny și pe Cindi cu niște cutii 
presurizate, de mărimea unui spray lacrimogen, care arunca un 
jet de cloroform. Când erau stropiți pe faţă, majoritatea 
oamenilor inhalau surprinși - și cădeau inconștienţi înainte să 
apuce să spună altceva decât „rahat” - dacă mai apucau să 
spună ceva. Cloroformul avea o rază de acţiune între cinci și 
șapte metri. 

Cei doi mai aveau și aparate cu electroșocuri, cele în formă de 
baghetă, nu de pistol. Acestea se foloseau doar pentru acţiuni 
din apropiere. 

Având în vedere că O'Connor și Maddison erau polițiști și 
destul de nervoși din cauza a ceea ce știau despre copilul 


225 


decedat al Porţilor Milei, Jonathan Harker, nu avea să fie ușor să 
te apropii de ei. 

După ce parcă vizavi de casa lui O'Connor, Cindi spuse: 

— Pe aici oamenii nu stau pe verandele caselor. 

— E alt fel de cartier. 

— Și ăştia de aici ce fac? 

— Cui îi pasă? 

— Probabil fac copii... 

— Cindi, las-o baltă. 

— Am putea adopta unul. 

— Fii realistă. Noi ucidem pentru Victor. Nu avem slujbe. Ca 
să adopţi un copil îţi trebuie o slujbă adevărată. 

— Dacă m-ai fi lăsat să-l păstrez pe cel pe care îl luasem, 
acum am fi fost fericiţi. 

— L-ai răpit. Toţi oamenii din lume îl căutau și tu îţi închipuiai 
că puteai să-l plimbi cu căruciorul prin complexul comercial! 

Cindi oftă și mărturisi: 

— Mi s-a rupt sufletul când am fost silită să-l părăsesc în 
parcul ăla... 

— Nu ţi s-a rupt sufletul. Cei ca noi nu-s în stare de asemenea 
emoţii. 

— Bine. M-a scos din sărite. 

— N-am știut. Bine, hai să intrăm, să-i doborâm, să-i legăm. 
După care tu o să vii cu mașina în spatele casei și o să-i 
încărcăm în vehicul ca pe niște legături cu vreascuri. 

Cindi privi cu atenţie casa lui O'Connor și zise: 

— Nu pare prea în regulă. 

— Ba arată foarte în regulă. Intrăm și ieșim în cinci minute. 
Hai să mergem! 


226 


CAPITOLUL 62 


Când intrară pe ușa din spate cu puștile atârnând pe umăr, 
Vicky le șopti: 

— E în casă. 

Carson trase un sertar, luă din el o foarfecă și întrebă tot în 
șoaptă: 

— Cine? 

— Un scârbos. Unul foarte ciudat, spuse Vicky, în timp ce 
Carson îi aruncă foarfecă lui Michael. 

Michael prinse foarfecă, iar Carson se duse la ușa interioară. 

— Îl caută pe Arnie, șopti Vicky. 

In timp ce Carson cerceta holul, Michael făcu două tăieturi în 
legături, apoi puse foarfecă jos. 

— Vic, restul poţi să-l faci și singură. 

Holul era pustiu, cu o lampă aprinsă în camera de zi de la 
capătul îndepărtat al acestuia. 

— Are o armă? întrebă Carson. 

— Nu, îi răspunse Vicky. 

Michael făcu semn că voia să treacă în față. 

Dar era casa lui Carson. Așa că ea merse înainte, cu pușca de 
la șold pregătită pentru tir. 

Verifică dulapul pentru haine. Nimic în el, doar haine. 

Scârbosul nu era în camera de zi. Carson se mută spre 
dreapta, Michael spre stânga, până când deveniră două ţinte, nu 
una, Și se opriră. A 

Era timpul să ia o decizie. In dreapta, dincolo de camera de zi, 
se afla apartamentul lui Carson, dormitorul și baia. In stânga se 
găsea ușa din faţă și scara către al doilea etaj. 

Ușa camerei lui Carson era închisă. Nimeni nu se vedea pe 
primul șir de trepte. 

Michael îi făcu semn din ochi să urce. 

Carson fu de acord. Dintr-un motiv anume, scârbosul îl căuta 
pe Arnie, iar Arnie era la etajul doi. 

Stând aproape de perete, unde treptele scârțâiau mai puţin, 
Carson o urcă pe prima, ţinând arma cu ambele mâini. 


Michael o urmă, urcând cu spatele, supraveghind camera de 
sub ei. 

Carson nu îndrăznea să se gândească la Arnie, la ceea ce 
putea să i se întâmple. Teama pentru propria-ţi viață te face 
foarte nervos. Groaza te prostește. Mai bine să te gândești la 
individul scârbos, la modul în care să-l oprești. 

Casa era extrem de tăcută. Ca în poezia despre Crăciun. Nu 
se auzea nici măcar un șoarece. 

Nici la etajul doi nu era nimeni. Lumină pe holul de sus. Nicio 
umbră care se mișca. 

Când ajunse sus, Carson auzi glasul unui străin venind dinspre 
camera lui Arnie. Ajunse la ușa deschisă și-l văzu pe fratele ei 
stând pe scaunul său pe rotile, cu atenţia îndreptată asupra 
castelului din piese de lego. 

Intrusul părea de optsprezece, nouăsprezece ani. Un tip solid. 
Stătea cu faţa spre Arnie, la vreo doi metri de acesta, cu spatele 
spre Carson. 

Dacă se ajungea la Împuşcături, nu avea o linie de tir prea 
bună. Glonţul din Urban Sniper putea să treacă prin scârbos și 
să-l izbească pe Arnie. 

Carson nu știa cine era individul. Lucrul cel mai important era 
că nu știa ceera tipul. 

Intrusul spuse: 

— Randal credea că poate să împartă. Dar acum, castelul, 
casa, îngheţata, mama - Randal le vrea numai pentru el. 

Carson se duse spre stânga ușii, când îl simţi pe Michael pe 
hol, în spatele ei. 

— Randal nu-i Abel. Randal e Cain. Randal nu mai e Șase. De 
acum, e Randal O'Connor. 

În timp ce mergea, ocolindu-l pe individ, Carson întrebă: 

— Ce faci aici? 

Intrusul se întoarse iute, ca un dansator sau precum cineva 
care fusese... bine proiectat. 

— Carson. 

— Nu te cunosc. 

— Eu sunt Randal. Tu o să fii sora lui Randal. 

— Lasă-te în genunchi, îi ordonă ea. Lasă-te în genunchi, apoi 
întinde-te pe podea, cu fața în jos. 

— Lui Randal nu-i plac vorbele zgomotoase. Nu ţipa la Randal, 
așa cum face Victor. 


228 


— Ticălosule! rosti Michael. 

lar Carson zise: 

— Arnie, dă-te înapoi cu scaunul, îndepărtează-te cu scaunul! 

Deși Arnie nu se mișcă, Randal nu stătu locului. Făcu un pas 
către Carson. 

— Ești o soră bună? 

— Nu te apropia. Lasă-te în genunchi. În genunchi, ACUM! 

— Sau ești o soră rea, zgomotoasă, care vorbește prea 
repede? întrebă Randal. 

Carson se mută mai mult spre dreapta, schimbându-și linia de 
tragere, astfel încât Arnie să nu mai fie în bătaia focului. 

— Crezi că nu știu că ai două inimi? întrebă ea. Crezi că nu 
pot să ţi le opresc pe amândouă cu un foc din omorâtorul ăsta 
de tauri? 

— Eşti o soră rea, rea, spuse Randal și se apropie de ea. 

Era atât de rapid, încât fu aproape să pună mâna pe armă. 
Bubuitura zgudui geamurile, mirosul de praf de pușcă o izbi în 
faţă, sângele ţâșni prin rănile de ieșire din spatele individului și 
stropi castelul. 

Randal ar fi trebuit să fie împins înapoi sau să se 
împleticească. Ar fi trebuit să fie doborât. 

Carson ochise prea jos, ratase o inimă sau poate pe 
amândouă. Dar, trăgând atât de aproape, ar fi trebuit să-i fi 
distrus jumătate din organele interne. 

Randal apucă ţeava puștii și o ridică în sus, în timp ce Carson 
apăsa pe trăgaci. Al doilea glonţ făcu o gaură în tavan. 

Când femeia încercă să reţină arma, Randal o trase spre sine 
și fu gata s-o înhaţe, înainte ca ea să dea drumul armei, să se 
lase în jos și să se rostogolească. 

Îi făcuse loc lui Michael să tragă în voie. Acesta trase de două 
ori. 

Bubuiturile fură atât de puternice, încât îi ţiuiră urechile și 
continuară să-i ţiuie în timp ce Carson se rostogoli și se izbi de 
un perete. Se uită în sus, îl văzu pe Randal prăbușit - slavă 
Domnului, se prăbușise - și pe Michael mișcându-se precaut 
spre el. 

Se ridică în picioare, scoase Magnumul de calibrul .50 din 
tocul de la șoldul stâng, convinsă că n-o să aibă nevoie de el, 
dar Randal era încă viu. Nu într-o stare prea grozavă, era întins, 


229 


dar în viaţă după trei împușcături în piept, trase de aproape cu 
un Urban Sniper. 

Randal își ridică un pic capul, privi minunându-se în cameră, 
se rostogoli pe spate, clipi către tavan, spuse „Acasă!” și muri. 


230 


CAPITOLUL 63 


Ușa din spate era deschisă. Benny și Cindi ezitară, apoi 
bărbatul pătrunse iute, îndrăzneț, iar femeia îl urmă. 

O asiatică stătea în bucătărie, lângă masă, dezlegând o 
bucată de haină sfâșiată de pe încheietura mâinii stângi. Clipi 
văzându-i și zise: 

— Rahat! 

Cindi fu iute. Șuvoiul de cloroform o stropi în nas. Femeia 
gâfâi, tuși, scuipă și căzu pe podea. 

Aveau să se ocupe de ea mai târziu. Individa avea să rămână 
inconștientă vreo cincisprezece minute, poate mai mult. 

Deși asiatica nu era pe lista țintelor lor, le văzuse figurile. 
Trebuiau s-o omoare și pe ea. 

Asta nu-i încurca. Era suficient loc pentru trei persoane în 
portbagajul Mercury Mountaineerului, iar Benny își ascuţise 
recent instrumentele lui favorite pentru tăiat. 

Închise și încuie ușa din spate. Nu voia să vină cineva în urma 
lor. 

Odată, când își făceau treaba, o fetiță de patru ani ajunsese în 
casă venind din vecini, iar Cindi insistase s-o adopte. 

Acum Cindi ţinea cloroformul în mâna dreaptă și aparatul cu 
electroșocuri în stânga. Benny se baza doar pe cloroform. 

Nu erau îngrijoraţi din cauza armelor din dotarea polițiștilor. 
Pistoalele folosite de polițiști în zilele acelea erau deseori de 9 
mm. El și Cindi puteau să treacă printr-un foc de baraj de 9 mm, 
dacă era nevoie. 

In plus, dacă acționau pe furiș, prada lor nu va avea timpul 
necesar să-și folosească armele. 

Lângă bucătărie se afla spălătoria. Era pustie. 

Holul către ușa din faţă trecea pe lângă un dulap pentru 
haine. Nimeni nu știa că erau acolo, deci nimeni nu avea de ce 
să se ascundă de ei în dulap, dar ei îl verificară oricum. Doar 
haine. 

Când ajunseră în camera de zi, la etaj bubui o armă. Fusese 
un sunet puternic, de parcă se prăbușise un șifonier. Intreaga 
casă păruse că se zguduie. 


Cindi se uită la cloroformul din mâna ei. Se uită la aparatul cu 
electroșocuri. 

Se auzi o altă împușcătură. 

Cindi puse aparatul cu electroșocuri în buzunarul interior al 
jachetei, luă cloroformul în mâna stângă și-și scoase pistolul. 

La etaj, arma cea mare mai bubui de două ori, iar Benny își 
scoase și el pistolul. Arma sa era un pistol semiautomat de 9 
mm, dar calibrul acela avea să fie o problemă mult mai serioasă 
pentru O'Connor și pentru Maddison decât pentru Lovewelli. 


CAPITOLUL 64 


Cine fusese intrusul, cum intrase în casă, de ce păruse că-l 
căuta anume pe Arnie - nimic din toate acestea nu conta atât de 
mult ca faptul că făcea parte din Rasa Nouă și că ancheta de 
care se ocupau ajunsese în casa ei în sensul cel mai literal al 
cuvântului, așa cum se temuse Carson de la început că se va 
întâmpla. 

Pereții casei sale, încuietorile ușilor ei nu ofereau mai multă 
siguranţă decât oferea castelul din piese de lego al lui Arnie. 
Poate că soarta acestui oraș, a lumii ce ameninţa să ajungă pe 
mâinile lui Victor Helios era că n-o să mai vină niciodată un timp 
în care puteau să petreacă în liniște în casa lor. Nu puteau să 
mai rămână acolo. 

Și trebuiau să plece numaidecât din casă. 

Poate că vecinii nu aveau să fie în stare să identifice locul 
exact al celor patru focuri de pușcă. Dar focurile de armă într-un 
asemenea cartier nu rămâneau neanunţate poliţiei. 

In scurt timp, poliţia din New Orleans avea să trimită o mașină 
sau două dintre cele care patrulau în zonă, ca să verifice dacă 
nu era ceva suspect. Carson prefera să evite chiar și o întâlnire 
amicală cu polițiștii în uniformă. Nu voia să fie silită să explice 
ce era cu armele pe care le avea și pentru care nu avea chitanță 
de cumpărare, nici autorizaţie de deţinere. 

In plus, un poliţist în uniformă nu se mai bucura de încrederea 
ei necondiționată. Frăția polițiștilor fusese infiltrată de cei din 
Rasa Nouă; iar cei care-i erau loiali lui Helios știau - sau puteau 
să afle oricând - că trebuiau să considere eliminarea lui Carson 
și Michael drept principala lor prioritate. 

Carson ridică Urban Sniperul pe care i-l luase Randal. Apucă 
două cartușe din săculeţul de pe șoldul drept, le introduse în 
dispozitivul lateral, ca să aibă încărcătorul plin din nou, și zise: 

— Bună idee că am cerut cartușe pentru vânat mare! 

— Cele pentru căprioare nu l-ar fi oprit, fu de acord Michael, 
care-și încărca și el arma. 

— Poate că împușcăturile o să-i facă pe cei doi din 
Mountaineer să ezite... 


233 


— Sau să vină în goana mare... 

— O s-o luăm pe Vicky și o să ieşim prin ușa din față. Mașina 
ei e lângă trotuar. O să plecăm cu ea. 

Încărcându-și Sniperul, Michael zise: 

— Crezi că au pus un dispozitiv de urmărire și ascultare pe 
mașină? 

— Da. Ne-au urmărit de la distanţă. 

Arnie se ridicase de pe scaun. Rămăsese uitându-se la 
castelul său stropit de sânge. 

— Dragule, îi spuse Carson, trebuie să mergem. Chiar acum. 

Ultimul lucru de care aveau nevoie era ca Arnie să se 
încăpăţâneze. În majoritatea timpului, băiatul rămânea docil și 
cooperant, dar avea momente de încăpățânare, care puteau fi 
provocate de experienţe traumatizante și de zgomote puternice. 

Patru bubuituri de pușcă și un intrus mort pe podea întruneau 
ambele cauze, dar Arnie părea că-și dă seama că supraviețuirea 
lor depindea de capacitatea lui de a-și găsi curajul, nu de 
retragerea în cochilia sa. Băiatul se duse imediat spre ușă. 

— Stai în urma mea, Arnie, îi spuse Michael, conducându-i 
prin holul de la etaj. 

Carson se uită la intrus, așteptându-se cumva să-l vadă 
clipind și înlăturând efectul împușcăturilor repetate. Apoi, 
încântată că temerile nu-i fuseseră confirmate, îl urmă pe Arnie 
care-și părăsea camera, refugiul său, disperată fiind că nu va fi 
în stare să-l mai protejeze acum, când New Orleans devenise 
orașul nopţii. 

e 

Benny începu să urce scările, iar Cindi, din spatele lui, îi șopti: 

— Dacă există un copil în casă, hai să-l luăm cu noi. 

Bărbatul continuă să urce într-o parte, cu spatele lipit de zid, 
și-i răspunse: 

— Nu există niciun copil în casa asta. 

— Dar dacă este... 

— N-am venit aici pentru un copil. 

— N-am venit nici pentru târfa din bucătărie, dar o s-o luăm 
cu noi. 

Bărbatul ajunse pe palier, se uită în sus, spre etajul doi. Din 
câte putea vedea, nu era nimeni pe holul de deasupra lor. 

Femeia din spatele lui nu se potolea: 

— Dacă luăm copilul, poţi să-l omori împreună cu ceilalţi. 


234 


Cindi era ţicnită și-l înnebunea și pe el. Refuză să se certe cu 
ea, mai ales că erau în toiul unei operaţiuni de lichidare a doi 
polițiști. 

lar dacă luau copilul, Cindi nu avea să-l lase să-l omoare. 
Odată ce l-ar fi avut, ar fi vrut să-l păstreze și să-l îmbrace în 
veșmintele alea înzorzonate. 

Oricum, în casa aia nu exista niciun copil! 

Benny ajunse la capătul treptelor. Stând cu spatele lipit de zid 
în continuare, își întinse capul și privi dincolo de colț - și-l văzu 
pe Maddison venind cu o pușcă în mână, cu un băiat în spatele 
lui și cu O'Connor în spatele băiatului, ţinând și ea o pușcă. 

Maddison îl văzu, Benny sări înapoi, iar rigipsul din locul în 
care peretele cotea dinspre scară către hol fu făcut ţăndări de 
încărcătura puștii, care spintecă lemnul și-l împroșcă pe asasin 
cu praf de ipsos și cu așchii de lemn. 

Benny se lăsă în genunchi pe trepte, riscând să se expună din 
nou împușcăturilor, dar de data asta se lăsă jos de tot, unde 
Maddison nu se aștepta să-l vadă, și trase trei focuri, fără să 
zăbovească deloc ca să ochească, înainte să se retragă pe 
trepte. 

e 

Trei Împuşcături de pistol, toate aiurea, dar una suficient de 
aproape ca să șuiere ca o viespe pe lângă Carson, sugerară că 
ar fi înţelept să-și schimbe planurile. 

Cu toate că-l zărise doar o clipă, Carson îl recunoscuse pe 
bărbatul de pe scări. Era individul din Mountaineer, cel care 
zâmbise și le făcuse semn cu mâna. 

Imaginează-ţi că erau amândoi pe scări, femeia fiind în 
spatele bărbatului. Imaginează-ţi că făceau parte amândoi din 
Rasa Nouă și amândoi erau înarmaţi cu pistoale. 

Ca să-l dea gata pe Randal, ea și Michael fuseseră siliţi să-i 
facă terci organele interne, să-i facă bucăți ambele inimi și să-i 
frângă șira spinării cu trei gloanţe trase de aproape cu puști 
Urban Sniper. 

Cei doi golemi de pe scări aveau să fie cel puţin la fel de greu 
de ucis ca și Randal. Și, spre deosebire de Randal, cei doi erau 
înarmaţi și păreau a avea ceva pregătire paramilitară sau măcar 
experiență în domeniu. 


Dacă n-ar fi fost Arnie, Carson s-ar fi bizuit pe puterea 
armamentului lor și ar fi năvălit pe scări, dar nu putea să riște, 
pentru că trebuia să aibă grijă de băiat. 

— În camera lui Vicky, îi spuse ea lui Michael, apucându-l pe 
Arnie de braț și retrăgându-se către capătul holului. 

Michael se dădu înapoi de lângă capul scării, după ce trase în 
jos două focuri ca să descurajeze alt tir al pistolului. 

e 

Locul în care se întâlneau pereţii holului și ai casei scării 
încasase o asemenea lovitură în urma împușcăturii, încât ieșise 
la iveală colțul de metal de sub rigips, rupt și îndoit ca un arc de 
ceasornic, iar așchii din el fuseseră aruncate asupra lui Benny și 
se înfipseseră în faţa lui. 

Pentru o clipă, Benny crezu că aveau să năvălească pe scări. 
Apoi auzi o ușă trântindu-se și nu mai urmară alte împușcături. 

Se căţără până la capătul treptelor, se îndepărtă de scară și 
găsi holul de sus pustiu. 

— Astea au fost puștile pe care le-au testat în pădure, îi spuse 
Cindi când i se alătură. 

— Da, mi-am imaginat, îi răspunse Benny, scoțându-și așchiile 
de metal de pe faţă. 

— Vrei să plecăm și să-i atacăm mai târziu, când o să-și lase 
garda jos? 

— Nu. Au un puști cu ei. Asta complică lucrurile, le limitează 
opțiunile. Hai să-i dăm gata acum. 

— Puști? Au un puști cu ei? 

— Nu-i un copil mic. Are vreo doisprezece, treisprezece ani. 

— Oh! E prea mare. Poţi să-l omori și pe el, spuse Cindi. 

Din nefericire, după cum stăteau lucrurile, Benny nu se 
aștepta să fie în stare să-i captureze vii pe O'Connor și pe 
Maddison. Treaba asta nu avea să-i ofere ocazia să facă 
tăieturile atente care-i făceau plăcere și pentru care avea atât 
de mult talent. 

Pe hol erau trei uși. Una rămăsese întredeschisă. Benny o 
deschise cu o lovitură de picior. O baie. Nimeni înăuntru. 

Pe podeaua celei de-a doua încăperi zăcea un cadavru. 

În camera aia se mai afla un model enorm al unui castel, 
aproape la fel de mare ca un automobil de teren. Ciudată 
chestie. Nu știi niciodată ce lucruri bizare poţi să găsești în 
casele celor din Rasa Veche. 


236 


Deci ușa pe care o auzise Benny trântindu-se trebuia să fie 
ultima de pe hol... 

e 

În timp ce Carson înlocuia în mare grabă cartușele trase, 
Michael împinse șifonierul în fața ușii încuiate, blocând-o și mai 
mult. 

Când se întoarse și luă pușca de la Carson, aceasta zise: 

— Putem să ieșim pe fereastră, să ajungem pe acoperișul 
verandei și să coborâm. 

— Ce facem cu Vicky? 

Deși o durea să spună așa ceva, Carson spuse totuși: 

— Fie a fugit când i-a văzut, fie au omorât-o. 

În timp ce Carson îl luă pe Arnie de mână și-l conduse către 
fereastra deschisă, unul dintre golemii de pe hol lovi cu toată 
puterea în ușă. Carson auzi lemnul trosnind, iar o balama sau o 
încuietoare se frânse cu un zăngănit. 

— Carson! o avertiză Michael. Ușa n-o să reziste nici zece 
secunde. 

— Du-te pe acoperiș, îi spuse ea lui Arnie, împingându-l pe 
fereastră. 

Apoi se întoarse, când ușa fu lovită din nou. Se zgudui violent, 
și o balama fu smulsă. 

Un om obișnuit n-ar fi reușit să treacă printr-o ușă atât de 
ușor. Lovitura aia semănase cu forța de pătrundere a unui 
rinocer. 

Cei doi își ridicară puștile. 

Ușa era din stejar masiv. Când golemii aveau să năvălească, 
aveau să folosească ușa drept scut. Gloantele aveau s-o 
străbată, dar aveau să facă mai puţine pagube decât dacă n-ar 
fi întâlnit un scut în calea lor. 

La a treia lovitură, a doua balama se rupse și zăvorul se 
frânse. 

— Au venit! 


CAPITOLUL 65 


După ce a stat câteva minute alături de trupul copiei 
pastorului Laffite, Deucalion ieși din bucătăria casei parohiale și 
pătrunse în bucătăria casei lui Carson O'Connor, unde Vicky 
Chou zăcea fără cunoștință pe podea, într-o duhoare de 
cloroform. 

Bubuituri puternice de la etaj indicau necazuri mari, iar el ieși 
din bucătărie și apăru pe holul de la etajul doi, la timp ca să 
vadă un individ izbind cu umărul în ușa unui dormitor, în timp ce 
o femeie stătea lângă el, privind. 

Deucalion o atacă prin surprindere pe femeie, îi smulse 
pistolul din mână și-l aruncă într-o parte chiar în timp ce o ridica 
pe individă și o arunca mai departe decât ajunsese pistolul ei. 

In timp ce tipul izbi din nou ușa și păru că-i rupe toate 
balamale, Deucalion îl înhăţă de ceafă și de turul pantalonilor. Il 
ridică, îl răsuci și-l trânti de peretele din cealaltă parte a holului, 
aflat vizavi de ușa prin care încercase să intre. 

Forța impactului fu atât de mare, încât faţa individului trecu 
prin rigips și lovi un stâlp din zid suficient de tare ca să-l crape. 
Deucalion continuă să împingă, stâlpul se dărâmă, ca și restul 
zidului, capul ucigașului pătrunse în camera lui Arnie, iar trupul 
îi rămase pe hol. 

Femeia se târa către pistolul ei, așa că Deucalion îl lăsă pe 
individ cu gâtul în zid, ca și cum ar fi fost prins în orificiul unei 
ghilotine, și se duse după ea. _ 

Individa apucă pistolul, se rostogoli într-o parte și trase în el. II 
nimeri, dar era doar un glonţ de 9 mm, iar Deucalion fu lovit în 
stern, fără să fie rănit grav. 

Deucalion smulse pistolul din mâna femeii - rupându:i, 
probabil, încheietura - și-i trase un șut în coaste, apoi îi mai 
trase unul, convins că până și coastele celor din Rasa Nouă pot 
fi rupte. 

Între timp, tipul îşi scosese capul din perete. Deucalion îl simţi 
venind și se întoarse la timp ca să vadă o faţă fioroasă, albă de 
ipsos, cu nasul rupt și plin de sânge și un ochi împănat cu așchii 
de lemn. 


238 


Ucigașul era curajos și iute, dar Deucalion nu se mulţumi să 
se ferească de el. Așa cum ajunsese din bucătăria casei 
parohiale în bucătăria lui O'Connor dintr-un singur pas, se 
îndepărtă cu șapte metri, lăsându-l pe atacator să năvălească 
înainte, luptându-se doar cu aerul. 

Femeia se retrase, abandonându-și pistolul, și se târî către 
scară. Deucalion o prinse și o ajută, împingând-o pe primul șir 
de trepte, către palier. 

În ciuda faptului că reprezenta viitorul planetei și sfârșitul 
omenirii simple, supraomul din Rasa Nouă, cu faţa pudrată cu 
ipsos și cu suportul pentru scobitori pe post de ochi stâng, se 
săturase. Fugi din hol în camera lui Arnie. 

Deucalion se duse după el, tocmai la timp să-l vadă plonjând 
printr-o fereastră în curtea din spate. 

e 

În timp ce stătea în camera lui Vicky și asculta tărăboiul de 
afară, Michael spuse: 

— Ce se întâmplă, se luptă între ei? 

— Cineva îi cotonogește, îi răspunse Carson. 

— Vicky? 

Nu-și lăsară puștile în jos, dar se apropiaseră de baricada 
alcătuită din șifonier, de care se rezema ușa desprinsă din 
balamale. 

Când gălăgia fu urmată brusc de tăcere, Carson își lăsă capul 
într-o parte, ascultă și spuse: 

— Acum ce o să urmeze? 

— Apocalipsa, îi răspunse Deucalion, din spatele ei. 

Carson tresări, se întoarse și văzu gigantul stând lângă Arnie. 
Nu-și imagină că intrase pe fereastra deschisă. 

Băiatul tremura din toate încheieturile. Își acoperise faţa cu 
mâinile. Prea mult zgomot, prea multe lucruri noi și ciudate. 

— Totul se prăbușește, spuse Deucalion. De aceea am fost 
adus în acest loc, în acest moment. Imperiul lui Victor i-a 
explodat în față. Până mâine-dimineaţă, nu va mai exista niciun 
loc sigur în tot orașul. Trebuie să-l mut pe Arnie. 

— Unde? se întrebă Carson. Are nevoie de liniște, de pace. 
Are nevoie... 

— Există o mănăstire în Tibet, spuse Deucalion, ridicându-l 
fără niciun efort pe Arnie și ţinându-l în braţe. 

— În Tibet? 


239 


— Mănăstirea e ca o fortăreață, nu ca un castel, și-i liniştită. 
Am prieteni acolo care știu cum să-l calmeze. 

— Tibet? spuse Carson, alarmată. Nu! La fel de bine ar fi pe 
lună! 

— Vicky Chou e în bucătărie, inconștientă. Mai bine mutaţi 
șifonierul ăla și ieșiți de aici, îi sfătui Deucalion. O să vină 
polițiștii și voi nu veți ști care e natura lor reală. 

Gigantul se întoarse, ca și cum ar fi vrut să-l scoată pe Arnie 
prin fereastra deschisă, dar, între timp, dispăru. 


240 


CAPITOLUL 66 


Probabil că trecuseră patru minute de când Carson trăsese 
primul foc de pușcă în Randal, în camera lui Arnie. |și imagină, 
timp de un minut, că niciunul dintre vecini nu sunase la 911, 
întrebându-se în acest răstimp dacă fusese un rateu al unui 
camion sau pârțul unui câine. Deci se putea ca apelul să fi avut 
loc cu trei minute în urmă. 

În orașul ăla, timpul mediu de răspuns al poliţiei la un apel 
care anunţa că se auzise un foc de armă - atunci când nu fusese 
văzut niciun ţintaș și nu fusese verificata o anumită amplasare 
era de vreo șase minute. 

Având doar trei minute ca să dispară, Carson nu avea timp 
să-și facă griji în legătură cu Arnie în Tibet. 

Michael împinse șifonierul din drum, iar ușa căzu în cameră. 
Pășiră pe ea și ieșiră pe hol, apoi fugiră spre scări. 

Vicky, parfumată cu cloroformul ce se evapora, nu cooperă cu 
ei după ce își recăpătă cunoștința. Carson căra puștile, iar 
Michael o căra pe Vicky. 

După ce Carson descuie ușa din spate și o deschise, se opri în 
prag și se întoarse să privească bucătăria. 

— S-ar putea să nu mai văd niciodată locul ăsta. 

— Nu-i Tara%, îi spuse nerăbdător Michael. 

— Am crescut în casa asta. 

— Și ai făcut o treabă bună cu asta. Acum e timpul să plecăm. 

— Simt că ar trebui să iau ceva. 

— Cred că l-ai auzit pe Deucalion când a zis „Apocalipsa”. 
Pentru asta n-ai nevoie de nimic, nici măcar de niște chiloţi de 
schimb. 

Carson îi ținu ușa, ca să iasă cu Vicky, ezită înainte s-o 
închidă, apoi își dădu seama ce trebuia să ia: cheile mașinii lui 
Vicky. 

Atârnau în cuierul din bucătărie. Carson intră, înhăţă cheile și 
plecă fără să simtă nicio urmă de regret. 

Se grăbi după Michael, prin întunericul din jurul casei, atentă 
la posibilitatea ca perechea din Mountaineer să se afle încă în 


28 Moșia pe care a crescut Scarlett O'Hara, eroina din Pe aripile vântului, (n.tr.). 
241 


zonă, trecu în fața lui în curtea din faţă și deschise portiera din 
spate a Hondei lui Vicky, pentru ca Michael s-o așeze acolo. 

Mașina fusese parcată sub un felinar stradal. După atâta 
scandal, cu siguranţă că-i privea cineva. Probabil că va fi nevoie 
să schimbe mașina peste o oră, două. 

Carson și Michael își ocupară locurile obișnuite: ea la volan, el 
pe scaunul din dreapta, împreună cu două Urban Sniper care 
miroseau a încins. 

Motorul tuși, Carson lăsă frâna de mână, iar Michael spuse: 

— Arată-mi cum e la curse! 

— Vrei să mă faci să apăs pe pedală până la podea, iar asta-i 
o Honda veche de cinci ani! 

In spatele lor, Vicky începu să sforăie. 

Carson încinse anvelopele ţâșnind de lângă trotuar, ignoră 
semnul de oprire de la capătul cvartalului și coti la stânga la 
colț, supunând mașina unui test de rezistenţă la supraturare. 

La distanţă de două cvartale se vedeau apropiindu-se 
girofarurile roșii și albastre ale unui mașini de poliţie. 

Carson coti la dreapta, pe o alee, apăsă pe acceleraţie, 
răsturnă lăzile de gunoi ale cuiva, sperie o pisică, făcând-o să-și 
piardă una dintre cele nouă vieţi, și zise: 

— Ticălosul ăsta de Frankenstein! 

Apoi dispăru din cartier. 


242 


CAPITOLUL 67 


După ce dansul vesel al morții fu terminat, Gunny Alecto și un 
alt șofer de „galion al gunoiului” aruncară un strat de-o 
jumătate de metru de resturi ce ascundea totul peste 
mormântul puţin adânc în care fuseseră îngropate rămășițele 
celor cinci membri ai Rasei Vechi. 

La lumina torţelor, câmpul de gunoi sclipea ca o mare de 
dubloni din aur, iar echipa ațâțată părea că și ea transpiră aur 
topit, în timp ce se linișteau - cu oarecare efort - pentru 
ceremonia mai solemnă care urma. 

Curând după ivirea zorilor, toate camioanele ce aveau să vină 
aveau să fie golite aici, în groapa din vest, timp de cel puţin o 
săptămână, iar în curând rămășițele brutalizate aveau să fie 
îngropate prea adânc ca să fie descoperite accidental sau 
exhumate cu ușurință. 

După ce-și terminară treaba, Gunny veni lângă Nick, frumoasă 
ca o vedetă de cinema, murdară și rânjind cu o încântare 
macabră. 

— Au fost striviți ca niște gândaci de bucătărie? întrebă ea, 
ațâţată. 

— Oh, da, au fost striviţi, fu de acord Nick. 

— Au fost storciți? 

— Da, au fost storciţi. 

— A fost grozav! 

— Tu ești grozavă. 

— Într-o zi, o să aruncăm în gropile astea oameni ca ei, 
camioane pline cu cei de felul lor. Nick, o să se întâmple asta 
într-o zi. Nu-i așa că o să se întâmple? 

— O să ţi-o trag mai târziu, îi zise el, strecurându-și o mână 
între cizmele ei lungi până pe șolduri și apucând-o de prohabul 
blugilor. 

— Eu o să ţi-o trag, îi replică ea, și-l apucă în același fel, cu o 
ferocitate care-l excită. 

Nick cel cu nas de câine nu se mai sătura de duhoarea sa și-și 
îngropă faţa în părul ei, mârâind în timp ce femeia râdea. 


243 


Al doilea camion cobori pe peretele în pantă al gropii și se 
îndreptă către echipa aliniată. Pe platforma deschisă fuseseră 
aranjaţi cei trei care o luaseră razna și acum erau morți, 
consecinţă a unui experiment care nu dusese la rezultatele 
sperate. 

Victor Helios nu se referea la ei ca la indivizi care o luaseră 
razna și, din câte știa Nick, nimeni de la Porţile Milei nu le 
spunea așa. Aceste cuvinte aparţineau culturii din Crosswoods, 
ca și ceremoniile echipei. 

Cei cinci membri ai Rasei Vechi fuseseră legaţi în picioare de 
stâlpi, pentru ultima parte a călătoriei lor spre mormânt, ca să 
fie bombardaţi cu gunoaie și batjocoriţi, dar cei care o luaseră 
razna zăceau pe un pat gros de frunze de palmier, care soseau 
săptămânal cu sutele, dacă nu cu miile, în grămezile de resturi 
rezultate din tunderea copacilor. 

Cei trei aveau să fie înmormântați separat de cele cinci 
cadavre din Rasa Veche, într-un mod respectuos - dar, 
bineînţeles, fără nicio rugăciune. Cei care o luaseră razna 
ieșiseră din bazinele creaţiei, la fel ca fiecare membru al 
echipei. Deși semănau prea puţin cu modelul omenesc, erau, 
într-un fel, înrudiţi cu cei din echipă. Era ușor să-ţi imaginezi că 
Gunny - sau chiar Nick, sau oricare dintre ei - ar fi putut s-o ia 
razna și ar fi fost trimis aici, ca gunoi, în loc să fie îngrijitor al 
gunoiului. 

Când camionul se opri, Nick și cei paisprezece membri ai 
echipei sale se cățărară pe platforma deschisă. Nu în aceeași 
stare de spirit euforică precum atunci când se urcaseră în primul 
camion ca să taie legăturile cadavrelor și să le dea jos, ci cu 
curiozitate și cu oarecare teamă, ba chiar și cu un pic de 
venerație. 

Pe vremea când în bâlciuri erau expuși monștri, un membru al 
Rasei Vechi s-ar fi uitat la specimenele deformate de pe scenă și 
și-ar fi spus în șoaptă „Fără mila lui Dumnezeu aș fi putut fi în 
locul lui”. Un asemenea sentiment aveau Nick și cei din echipa 
sa, dar lipsit de mila care l-ar fi tulburat pe clientul unui 
spectacol cu monștri. Și niciunul dintre ei nu era de părere că 
mila divină îi scutise de chinurile prin care trecuseră acești 
indivizi care o luaseră razna. Pentru ei, faptul că ieșiseră din 
mașinile și prelucrările creatorului lor într-o formă funcţională ca 


244 


să înfrunte chinul și torturile obișnuite pentru cei de felul lor 
fusese doar un noroc chior. 

Dar, cu toate că în inimile lor nu exista spaţiu pentru 
conceptul transcendental, cu toate că le fuseseră interzise 
superstiţiile și ar fi râs de felul în care percepeau cei din Rasa 
Veche sacrul, ei îngenuncheară printre cei care o luaseră razna, 
minunându-se de trăsăturile lor deformate și macabre, 
atingându-le ușor trupurile grotești, iar în ei pătrunse un soi de 
admiraţie animalică, un fior al misterului și o recunoaștere a 
necunoscutului. 


245 


CAPITOLUL 68 


Dincolo de ferestrele mănăstirii Rombuk, vârfurile cele mai 
înalte ale munţilor Himalaya, încununate de zăpadă, dispăreau 
în frumusețea teribilă și tulburătoare a norilor de-un negru 
împestriţat, ca o tigaie de fontă care a stat prea mult pe foc. 

Nebo, un călugăr în vârstă cu o robă de lână și cu gluga trasă 
de pe capul său ras, îi conduse pe Arnie și pe Deucalion de-a 
lungul unui coridor de piatră în care efectele suprafeţelor dure 
fuseseră îmblânzite de mandale? pictate, de aroma dulce a 
tămâii și de lumina untoasă a lumânărilor groase de pe mesele 
altarului și din suporturile de pe pereți. 

Camerele călugărilor se încadrau, din punctul de vedere al 
decorului și confortului, între severe și austere. Poate un autist 
ar fi considerat simplitatea aceea atrăgătoare, chiar plăcută, dar 
nimeni din Rombuk n-ar fi permis unui copil aflat în vizită să 
ocupe una dintre chiliile tipice, indiferent de preferinţele 
acestuia. 

Acești oameni sfinţi erau cunoscuţi pentru amabilitatea și 
ospitalitatea de care dădeau dovadă, ca și pentru spiritualitatea 
lor. Păstrau câteva camere pentru găzduirea oaspeţilor. In 
aceste încăperi, mobilierul și facilitățile erau pentru vizitatori 
care nu simţiseră încă nevoia - și probabil că nu aveau s-o simtă 
niciodată - să renunţe la confort în schimbul unei meditații mai 
pure. 

Deucalion părăsise Rombukul cu câteva zile în urmă, după ce 
locuise aici ani de zile. Stătuse mai mult decât oricare oaspete 
din istoria mănăstirii și-și făcuse mai mulţi prieteni între zidurile 
ei decât în oricare alt loc, cu excepţia bâlciului. 

Nu se așteptase să se întoarcă decât după multe luni - dacă 
avea să se întoarcă vreodată. Și, cu toate acestea, revenise la 
mai puţin de o săptămână după ce plecase, deși întoarcerea sa 
era doar pentru o noapte. 

Incăperea în care Nebo îi condusese era de trei, patru ori mai 
mare decât chilia tipică a unui călugăr. Tapiserii mari 
împodobeau pereţii, iar un covor ţesut manual, de culoarea 


29 Desene simbolizând universul, în budism sau hinduism. (n.tr.). 
246 


cornalinei*% amortiza zgomotul pașilor. Patul cu baldachin 
dispunea de o perdea, mobila era tapiţată ca să fie mai comodă, 
iar un cămin din piatră cu o împrejmuire decorativă din bronz 
oferea o lumină încântătoare și atâta căldură cât se dorea, 
pentru că putea fi modificată prin reglarea unor duze. 

In timp ce Nebo aprinse lumânări prin cameră și luă cearșafuri 
dintr-o ladă ca să pregătească patul, Deucalion se așeză 
împreună cu Arnie pe o canapea cu faţa către cămin. 

li arătă băiatului, la lumina focului, trucurile cu moneda care 
creaseră o legătură între ei în timpul primei lor întâlniri. În timp 
ce banul sclipitor dispărea, apărea și dispărea pentru totdeauna 
în aer, Deucalion îi povesti băiatului despre situația din New 
Orleans. Nu se îndoia că Arnie îl înțelegea și nu-l trată cu 
condescendenţă, ci îi spuse adevărul, fără a ezita să-i dezvăluie 
prețul posibil al curajului surorii sale. 

Băiatul era strălucit, prizonier al bolii sale, dar foarte conștient 
de realitate, un băiat care vedea mai în profunzimea lucrurilor 
decât o fac mulţi oameni care nu erau împiedicaţi de inhibiţiile 
lui. Călătoria subită din New Orleans în Tibet nu-l alarmase, ci îl 
entuziasmase. După sosire, îl privise pe Deucalion în ochi și 
spusese, mai degrabă cu înţelegere decât cu uimire: 

— Oh! Apoi. Da. 

Arnie urmărea moneda cu luare-aminte, dar, în același timp, 
asculta cu atenţie, fără să pară îngrozit de potenţialul macabru 
al evenimentelor care se petreceau în cealaltă parte a lumii. 
Dimpotrivă. Cu cât înţelegea mai mult din confruntarea care se 
extindea în New Orleans și pricepea mai bine acţiunea surorii 
sale de a se opune răului, cu atât devenea mai calm. 

După sosirea lor, când Nebo aflase că Arnie nu apucase să 
cineze pe partea întunecată a globului, călugărul comandase o 
masă potrivită pentru emisfera aceea scăldată în lumina 
dimineţii. lar un călugăr tânăr sosi cu un coș încăpător, din care 
începu să scoată alimentele și să le așeze pe o masă din trestie 
aflată lângă singura fereastră. 

Deucalion îi sugerase lui Nebo ca în locul castelului din piese 
de lego la care băiatul lucra mult în fiecare zi să aducă din 
colecția cu distracţii simple a mănăstirii un joc de puzzle, mai cu 
seamă imaginea alcătuită din o mie de piese a unui castel de pe 


30 Cornalină - varietate de agat semitransparent, roșu-închis sau roșu-trandafiriu. 
(n.tr.). 


247 


valea Rinului, pe care el însuși îl rezolvase de câteva ori, ca o 
formă de meditație. 

Acum, în timp ce băiatul stătea lângă masă, privind mâncarea 
apetisantă din care putea să-și alcătuiască micul dejun - care 
includea niște brânză portocalie, dar nimic verde -, alt călugăr 
sosi cu jocul de puzzle. Când Deucalion îl studie împreună cu 
Arnie și-i explică faptul că imaginea unui puzzle putea fi 
considerată o versiune bidimensională a unei construcţii din 
piese de lego, băiatul se lumină la faţă văzând fotografia 
castelului. 

Îngenunchind în faţa lui Arnie, ca să-l poată privi în ochi cât 
mai bine, Deucalion îl prinse de umeri și-i spuse: 

— Nu mai pot rămâne cu tine. Dar o să mă întorc. Între timp, 
o să fii în siguranţă cu Nebo și fraţii săi, care știu că și cei mai 
amărâţi dintre copiii Domnului sunt, totuși, copiii Săi, și de 
aceea îi iubesc așa cum se iubesc pe ei înșiși. Sora ta trebuie să 
fie luptătorul meu pentru că eu nu pot să ridic mâna împotriva 
creatorului meu, dar voi face tot ce-mi stă în putinţă s-o apăr. 
lar ce va fi va fi, va trebui să-i facem față fiecare dintre noi cu 
tot curajul de care e în stare - așa cum a făcut și o va face 
întotdeauna. 

Deucalion nu fu surprins când băiatul îl îmbrățișă, și-i 
răspunse îmbrăţișării. 


248 


CAPITOLUL 69 


Liane, sora lui Vicky, cea pe care o ajutase Carson să scape 
de închisoare când fusese acuzată pe nedrept de crimă, locuia 
într-un apartament din Faubourg Marigny, nu prea departe de 
Quartet. 

Liane le deschise ușa cu o pisică aflată într-o pălărie*!. Femeia 
ținea pisica în brațe, iar pisica purta pălăria. Pisica era neagră, 
iar pălăria era o bonetă tricotată, albastră, cu un pampon roșu. 

Liane arăta bine, iar pisica arăta stânjenită. 

— Asta explică de ce murea de râs șoarecele pe care l-am 
văzut, comentă Michael. 

Vicky își recăpătase cunoștința în mașină și putea să meargă 
singură, dar nu arăta bine. | se adresă surorii ei după ce 
mângâie pisica și intră în apartament: 

— Bună, drăguţo! Cred că o să vomit. 

— Carson nu permite așa ceva în casa ei, îi explică Michael, 
așa că am venit aici. De îndată ce Vicky o să vomite, o să ne 
întoarcem acasă. 

— Nu se schimbă niciodată, îi zise Liane lui Carson. 

— Niciodată. E tare ca o stâncă. 

Vicky decise că avea nevoie de o bere ca să-și liniștească 
stomacul, așa că-i conduse pe toţi în bucătărie. 

Când Liane puse pisica jos, aceasta scutură bereta, 
dezgustată și fugi din cameră ca să sune la Liga Apărării 
Drepturilor Civile. 

Gazda le oferi de băut tuturor, iar Carson ceru: 

— Vreau ceva cu suficientă cofeină ca să producă un atac de 
cord. 

Michael aprobă sugestia ei, iar Liane luă două cutii de Red 
Bull din frigider. 

— O să bem direct din cutie, propuse Michael. Nu suntem 
fătălăi. 

Vicky, care băuse deja jumătate din sticla de bere, întrebă: 

— Ce s-a întâmplat acolo? Cine era Randal? Cine erau cei doi 
care mi-au stins lumina? Ai spus că Arnie e bine, dar unde e? 


31 The Cat in the Hat - carte pentru copii de dr. Seuss. (n.tr.). 
249 


— E o poveste lungă, îi răspunse Carson. 

— Erau o pereche atât de arătoasă, zise Vicky. Nu te aștepți 
ca o pereche atât de arătoasă să arunce cloroform pe tine. 

Dându-și seama că „e o poveste lungă”, propoziţia rostită de 
Carson, care conţinea o sumedenie de informații, nu o 
satisfăcea pe Vicky, Michael se mulţumi să-i spună: 

— Cei doi erau ucigași profesioniști. 

Vicky, care nu mai era pe cale să vomite, căpătă nuanța de 
bronz roșu a furiei asiaticilor: 

— Ce făceau niște ucigași profesioniști în bucătăria noastră? 

— Au venit să ne ucidă ca niște profesioniști, îi explică 
Michael. 

— De aceea o să pleci din New Orleans pentru câteva zile, îi 
spuse Carson. 

— Să plec din New Orleans? Trebuie să fi venit ca să vă 
omoare pe voi, nu pe mine. Eu nu mă cert niciodată cu cineva. 

— Niciodată, confirmă Liane. Ea e cea mai amabilă persoană. 

— Dar le-ai văzut feţele, îi reaminti Carson lui Vicky. Acum 
ești pe lista lor. 

— Nu puteți să-mi asiguraţi protecţie din partea poliţiei? 

— Crezi că putem? o întrebă Michael. 

— Nu avem încredere în nimeni din poliţie, îi răspunse Carson. 
E vorba de corupţie în sânul poliţiei. Liane, poţi s-o duci pe Vicky 
undeva, afară din oraș, pentru câteva zile? 

— Putem să mergem la mătușa Leelee, îi propuse Liane 
surorii sale. E dornică să ne ducem la ea. 

— Imi place de mătușa Leelee, zise Vicky, cu excepţia 
momentului când o apucă chestia cu schimbatul polilor planetei. 

— Mătușa Leelee crede că dezechilibrul provocat de 
distribuţia inegală a populaţiei pe glob va produce deplasarea 
polului magnetic și va distruge civilizaţia, le explică Liane. 

— Poate să pălăvrăgească ore în șir despre necesitatea 
urgentă de a muta zece milioane de oameni din India în Kansas, 
spuse Vicky. Altfel, e amuzantă. 

— Unde locuiește Leelee? întrebă Carson. 

— În Shreveport?. 

— Michael, crezi că-i suficient de departe? 


32 Shreveport este situat în nord-vestul statului Louisiana, la vreo 600 de km de New 
Orleans. (n.tr.). 


250 


— Nu-i la fel de departe ca Tibetul, dar merge. Vicky avem 
nevoie să ne împrumuţi mașina. 

Vicky se încruntă și întrebă: 

— Cine o să șofeze? 

— Eu, îi răspunse Michael. 

— Atunci e în regulă. 

— O să fie amuzant să petrecem câteva zile cu mătușa 
Leelee, zise Liane. O să pornim într-acolo mâine-dimineaţă, la 
prima oră. _ 

— Trebuie să plecaţi acum, le spuse Carson. In mai puţin de-o 
oră. 

— Situaţia e chiar atât de gravă? întrebă Vicky. 

— Este. 

Când Carson și Michael plecară, se îmbrăţișară toți patru, dar 
pisica umilită rămase deoparte. 

Pe stradă, în timp ce mergeau spre mașină, Carson îi aruncă 
lui Michael cheile, iar acesta întrebă: 

— Ce-i asta? 

Și i le aruncă înapoi. 

— l-ai promis lui Vicky că o să șofezi tu, îi răspunse Carson și-i 
dădu iarăși cheile. 

— N-am promis. Am spus doar „Eu”. 

— Nu mai vreau să șofez. Sunt îngrijorată din cauza lui Arnie. 

— E în siguranţă, e bine, o linişti bărbatul și-i zvârli din nou 
cheile. 

— E Arnie. E speriat, e copleșit de prea multe lucruri noi și 
crede că l-am părăsit. 

— Nu crede că l-ai părăsit. Deucalion a stabilit un soi de 
legătură cu Arnie. Ai văzut și tu. Deucalion o să fie în stare să-l 
facă să înţeleagă. 

— Tibet. Nici măcar nu știu cum să ajung în Tibet, îi replică ea, 
aruncându-i cheile. 

— Te duci spre Baton Rouge și cotești la stânga, spuse 
Michael, apoi păși în fața ei, blocându-i trecerea spre portiera 
din dreapta a Hondei. 

— Michael, întotdeauna te văicărești că nu te las să conduci, 
iar acum ai o șansă. Profită de ea. 

Faptul că-i cedase cheile sugera că era descurajată. Michael 
n-o văzuse niciodată descurajată. Îi plăcea mai mult când era 
certăreață. 


251 


— Carson, ascultă-mă. Dacă Arnie ar fi fost aici, în mijlocul 
dezastrului provocat de Rasa Nouă - dacă se va întâmpla asta ai 
fi fost de zece ori mai îngrijorată. 

— Și ce-i cu asta? 

— Deci nu te mai gândi la Tibet. Nu face pe mironosiţa cu 
mine. 

— Oh, exclamă ea, asta a fost urât din partea ta! 

— Păi asta se întâmplă. 

— Nu se întâmplă nimic. E urât din partea ta! 

— Ti-am spus ce am văzut. Pari să faci pe mironosiţa cu mine. 

— Domnule, îți arăţi o nouă față! 

— Ce-i adevărat e adevărat. Unii oameni sunt prea molatici și 
prea vulnerabili ca să înfrunte adevărul. 

— Eşti un șmecher ticălos. 

— Vorbele nu rănesc. 

— Mă descurc cu vorbele. Dă-mi cheile alea blestemate, îi 
ceru ea. 

Carson i le smulse din mână și se duse la ușa din stânga. 

După ce își puseră centurile de siguranţă și Carson vâri cheia 
în contact, Michael îi zise: 

— A trebuit să lovesc puternic. Voiai să șofez - chestia asta 
m-a speriat. 

— Și pe mine m-a speriat, îi mărturisi ea, pornind motorul. Ai 
fi atras prea mult atenţia asupra noastră - toţi cei din urma 
noastră claxonând și încercând să te facă să accelerezi până la 
limita de viteză... 


CAPITOLUL 70 


Deucalion păși în bucătăria părintelui Patrick Duchaine 
plecând din mănăstirea Rombuk, pregătit să-l elibereze pe preot 
din valea plângerii, așa cum îi promisese, chiar dacă aflase deja 
de Porțile Milei de la pastorul Laffite. 

Preotul lăsase luminile aprinse. Cele două cești de cafea și 
cele două sticle de brandy stăteau pe masă, așa cum fuseseră 
când plecase Deucalion, cu două ore în urmă - numai că una din 
sticle era acum goală și lipsea încă un sfert din cealaltă. 

Deoarece fusese mai afectat decât se așteptase de faptul că-l 
ajutase pe Laffite să părăsească această lume și pregătindu-se 
să fie și mai profund impresionat de gestul de a-i acorda aceeași 
favoare lui Duchaine, Deucalion își turnă o porţie generoasă de 
brandy în ceașca pe care o golise în prealabil de cafea. 

Işi dusese ceașca la buze, dar nu sorbise încă din ea, când 
creatorul său intră în bucătărie, venind din hol. 

Deși Victor păru surprins, nu păru și uimit, așa cum ar fi 
trebuit să fie dacă ar fi crezut că prima fiinţă produsă de el ar fi 
pierit cu veacuri în urmă. 

— Deci îţi spui Deucalion, fiul lui Prometeu. Asta-i 
îndrăzneală... sau îţi baţi joc de creatorul tău? 

Lui Deucalion n-ar fi trebuit să-i fie frică să se afle faţă în faţă 
cu megalomanul acela, dar îi fu. 

Dar mai puternică decât frica, îl cuprinse mânia, o mânie din 
felul acela aparte despre care știa că se va hrăni din sine până 
când va atinge limita critică și va deveni furie, care va declanșa 
o reacţie în lanţ a violenței extreme. 

O asemenea furie îl făcuse cândva să fie un pericol pentru cei 
nevinovaţi, până când învățase să-și controleze starea de spirit. 
Acum, în prezența creatorului său, doar el însuși ar fi fost 
ameninţat de furia sa neţinută în hăţuri, pentru că l-ar fi putut 
lipsi de stăpânirea de sine, l-ar fi făcut să fie neatent și, prin 
asta, vulnerabil. 

Victor se uită la ușa din spate și zise: 

— Cum ai trecut de santinele? 


Deucalion puse ceașca jos cu atâta putere, încât brandy-ul din 
care nu gustase sări din ea și udă masa. 

— Ce înfățișare ai, cu tatuajul ăla drept mască! Chiar crezi că 
te face mai puţin dezgustător? 

Victor făcu încă un pas în bucătărie. 

Spre mâhnirea sa, Deucalion se pomeni făcând un pas înapoi. 

— Și îmbrăcat complet în negru, o înfățișare ciudată pentru 
zona asta, adăugă Victor. Jelești pe cineva? Cumva perechea pe 
care am făcut-o pentru tine cu ani în urmă - și tu ai distrus-o? 

Mâinile uriașe ale lui Deucalion se strânseră în pumni. Tânjea 
să lovească, dar nu putea. 

— Ce brută ești, zise Victor. Mai că mi-e rușine să recunosc că 
eu te-am făcut. Creaţiile mele din zilele astea sunt mult mai 
elegante. Dar fiecare dintre noi trebuie să începem cu ceva, nu-i 
așa? 

— Ești nebun și ai fost întotdeauna, îi replică Deucalion. 

— Vorbește! exclamă Victor, batjocoritor. 

— Creatorul de monștri a devenit un monstru. 

— Și crede că-i spiritual! Însă nimeni nu poate să mă acuze pe 
mine pentru priceperea ta într-ale conversaţiei. Eu ţi-am dat 
doar viaţă, nu și o carte cu zicători - deși se pare că ţi-am dăruit 
mai multă viaţă decât am crezut atunci. Două sute și ceva de 
ani. M-am străduit din greu să obţin așa ceva pentru mine, dar 
mă așteptam ca tu să fi murit demult. 

— Singurul cadou pe care mi l-ai făcut a fost chinul. 
Longevitatea a fost un dar din partea fulgerului din noaptea 
aceea. 

— Da, părintele Duchaine mi-a spus că așa crezi. Dacă ai 
dreptate, atunci poate că ar trebui ca toţi oamenii să stea pe 
câmp când e furtună, sperând să fie fulgeraţi și să vieţuiască 
veșnic. 

Vederea lui Deucalion se întunecase odată cu creșterea furiei 
sale, iar amintirea fulgerului - care pulsa uneori în ochii săi - se 
manifestă mai puternică decât altădată. Năvala sângelui îi cânta 
în urechi și Deucalion se auzi gâfâind ca un cal zdravăn fugărit. 

Amuzat, Victor îi zise: 

— Mâinile tale sunt atât de puternic încleștate în pumni încât 
o să-ţi faci palmele să sângereze cu unghiile. O asemenea ură e 
nesănătoasă. Relaxează-te. Nu-i acesta momentul pe care l-ai 
așteptat? De ce nu te bucuri de el? 


254 


Deucalion își descleștă pumnii și-i rășchiră degetele. 

— Părintele Duchaine a spus că fulgerul ţi-a dăruit și un 
destin. Distrugerea mea. Ei bine... sunt aici. 

Deși dorea să-și ascundă neputinţa, Deucalion se uită în altă 
parte, ferindu-se să înfrunte privirea pătrunzătoare a creatorului 
său, înainte să-și dea seama ce făcea. 

— Dacă nu poţi să mă dai gata, zise Victor, atunci ar trebui 
să-mi închei treaba pe care n-am terminat-o cu mult timp în 
urmă. 

Când Deucalion își ridică privirea, văzu că Victor scosese un 
revolver. 

— Un Magnum .357, îi explică Victor. Încărcat cu gloanţe cu 
cap scobit, de zece grame. Și știu exact unde să ochesc. 

— În noaptea aceea, în timpul furtunii, când mi-am primit 
destinul, mi s-a dăruit și înțelegerea naturii cuantice a 
universului, spuse Deucalion. 

— Ah, zâmbi Victor, o versiune timpurie a descărcării de 
informaţii direct în creier. . 

Deucalion ridică mâna. Intre degetul mare și arătător apăruse 
o monedă de un sfert de dolar. O aruncă în aer, iar moneda 
dispăru în timp ce se înălța. 

Zâmbetul creatorului său înțepeni. 

Deucalion scoase la iveală și aruncă în aer altă monedă, care 
se înălță tot mai sus, dar nu dispăru, ci căzu, și când zăngăni pe 
masa din bucătărie, Deucalion dispăru odată cu zăngănitul! 


CAPITOLUL 71 


Carson șofa și Michael stătea pe locul din dreapta. Măcar 
acest lucru rămăsese constant în lume. 

Bărbatul formă numarul telefonului celular al lui Deucalion și, 
bineînţeles, i se făcu legătura cu mesageria vocală a lui Jelly 
Biggs. Lăsă un mesaj, solicitând o întâlnire la Cinematograful 
Luxe, la miezul nopţii. 

— Ce-o să facem până atunci? întrebă Carson. 

— Crezi că putem risca să ne oprim la mine acasă? Am ceva 
bani gheaţă acolo. Și aș putea să-mi arunc câteva lucruri într-o 
valiză. 

— Hai să trecem pe acolo, să vedem ce impresii o să avem... 

— Atunci încetinește un pic, sub viteza supersonică. 

Carson acceleră și-i zise: 

— Cum crezi că face Deucalion chestiile alea gen Houdini? 

— Nu mă întreba, sunt o catastrofă în domeniul 
prestidigitaţiei. Ştii trucul ăla care se arată copiilor mici, când te 
prefaci că-ţi smulgi nasul și li-l arăţi apărând din pumnul strâns, 
și în realitate e degetul tău mare? 

— Mda. 

— Puștii se uită la mine de parcă sunt tâmpit și-mi spun: „E 
doar degetul tău idiot”. 

— Nu te-am văzut niciodată glumind cu copiii. 

— Am vreo doi prieteni care fac trucul ăsta pentru cei mici, îi 
explică el. Am avut grijă de copii când a fost nevoie. 

— Pun pariu că te pricepi să ai grijă de puști. 

— Nu sunt Barney Dinozaurul??, dar mă descurc. 

— Ai transpira ca un porc în costumul ăla. 

— N-ai destul de mulţi bani ca să mă plătești să fiu Barney. 

— Când eram mică îl uram pe Big Bird“. 

— De ce? 

— Era un îngâmfat plicticos, îi răspunse Carson. 

— Ştii cine mă speria pe când eram copil? Ursul Snuggle. 


33 Barney the Dinosaur - eroul unei emisiuni educative de televiziune, dedicate 
copiilor până în zece ani. (n.tr.). 
3 Big Bird - personaj din emisiunea pentru copii Sesame Street. (n.tr.). 


— Nu știu cine-i Snuggle. 

— Apărea în reclamele pentru balsamul de rufe. Cineva 
spunea cât de moale e rochia sau prosopul său, iar ursuleţul 
Snuggle apărea ascuns sub o pernă sau după un scaun, 
chicotind. 

— Era încântat că oamenii erau mulțumiți. 

— Nu, era un chicotit de om nebun. lar ochii îi luceau. Și cum 
pătrundea în toate casele alea, ca să se ascundă și să 
chicotească? 

— Vrei să spui că Snuggle trebuia acuzat de spargere și 
pătrundere prin efracţie? 

— Bineînţeles. În majoritatea cazurilor când chicotea, își 
acoperea gura cu o labă. Am crezut întotdeauna că nu voia să-i 
fie văzuți dinții. 

— Snuggle avea dinţii cariaţi? întrebă Carson. 

— Presupun că ascundea șiruri de colţi mici și fioroși. Pe când 
aveam patru, cinci ani, aveam coșmaruri în care stăteam în pat 
cu un ursuleţ de pluș, care era Snuggle, iar el încerca să mă 
muște de jugulară și să-mi sugă sângele. 

— Faptul că am aflat brusc atât de multe despre tine mă face 
să înţeleg lucruri pe care nu le înțelegeam înainte. 

— Poate că, într-o zi, când n-o să mai fim polițiști, am putea 
deschide un magazin de jucării. 

— Putem să conducem un magazin de jucării și să avem 
arme? 

— Nu văd de ce nu, îi răspunse Michael. 


257 


CAPITOLUL 72 


Cindi Lovewell stătea la masa din bucătăria apartamentului lui 
Michael Maddison și folosea o pensetă ca să scoată ultima 
așchie de lemn din ochiul stâng al lui Benny. 

— Cum arată? întrebă Benny. 

— Nasol. Dar o să se vindece. Poţi să vezi? 

— Ca prin ceață, cu ochiul ăsta. Dar văd bine cu dreptul. Nu 
mai arătăm atât de frumoși. 

— O să arătăm din nou. Vrei ceva de băut? 

— Ce are? 

Cindi se duse la frigider și se uită. 

— Vreo nouă soiuri de băuturi fără alcool și bere. 

— Câtă bere? 

— Două pachete de câte șase sticle. 

— O să iau unul din ele, zise Benny. 

Femeia aduse ambele pachete pe masă. Scoaseră capacele a 
două sticle de Corona care bolborosea. 

Încheietura mâinii lui Benny era aproape vindecată, deși 
rămăsese un pic lipsită de vlagă. 

Locuinţa lui Maddison era ceva mai mare decât o garsonieră. 
Între bucătărie și locul unde se mânca și camera de zi nu 
existau pereţi. 

Cei doi puteau să vadă ușa din față. Puteau să audă cheia 
rotindu-se în broască. 

Maddison avea să fie mort înainte să apuce să facă doi pași 
dincolo de prag. Poate boarfa avea să fie cu el - și atunci aveau 
să-și termine treaba. 

Lui Cindi îi era milă de O'Connor, pentru că era stearpă, dar 
asta nu însemna că nu-i dorea moartea în cel mai crunt mod. 

Benny deschise a doua sticlă cu bere și zise: 

— Cine era individul tatuat? 

— Mă tot gândesc la asta. 

— Nu era din Rasa Veche. Trebuie să fie unul dintre noi. 

— Era mai puternic decât noi, îi reaminti Cindi. Mult mai 
puternic. Ne-a făcut praf. 

— Un model nou. 


— Nu arăta ca un model nou, îl contrazise femeia. Cred că-i 
vorba de voodoo. 

— Nu te mai gândi la voodoo, mârâi Benny. 

Uneori, Benny nu părea suficient de imaginativ pentru un 
Gamma. 

— Tatuajul de pe faţa lui era un soi de veve, îi explică Cindi. 

— Vorbești aiurea. 

— Un veve este un model care reprezintă figura și puterea 
unei forţe astrale. 

— Mă sperii din nou. 

— Cineva a pus un mojo foarte rău pe noi și a invocat un zeu 
din Congo sau din Petro, după care l-a trimis după noi. 

— Congo e în Africa. 

— Voodoo are trei ritualuri sau divizii, îi explică răbdătoare 
Cindi. Rada solicită puterile zeilor binevoitori. 

— Dacă te-ai auzi ce spui... 

— Congo și Petro apelează la puterile a două grupuri diferite 
de zei răi. 

— Ai zis că voodoo e o știință. Zeii nu sunt știință. 

— Ba sunt, dacă acţionează conform unor legi demne de 
încredere, precum cele ale fizicii, insistă ea. Cineva a invocat un 
Congo sau un Petro și l-a trimis după noi, și ai văzut ce s-a 
întâmplat. 


CAPITOLUL 73 


Erika Helios își terminase cina și stătea de ceva timp în 
camera de zi bând coniac, bucurându-se de atmosferă și 
încercând să nu se gândească la făptura din cutia de sticlă, când 
Victor se întoarse acasă de la Porţile Milei - evident, decisese să 
nu mai lucreze în timpul nopții. 

Când o găsi în camera de zi, Erika îi spuse: 

— Bună seara, dragul meu! Ce surpriză plăcută, nu credeam 
că o să ne mai vedem până mâine. 

Bărbatul se uită la farfuriile murdare și întrebă: 

— Ai cinat în camera de zi? 

— Am dorit să cinez undeva unde să pot primi coniac, iar 
Christine mi-a spus că pot să beau coniac unde vreau, așa că 
am ales să stau aici. E foarte drăguţ. Am putea invita oaspeți și 
să organizăm într-o noapte o petrecere în camera de zi... 

— Nimeni nu cinează într-o cameră de zi, îi spuse el, tăios. 

Erika își dădu seama că era prost dispus, dar o parte a 
sarcinilor unei soţii perfecte era să-l binedispună pe soţ, așa că 
arătă spre un scaun din apropiere și zise: 

— De ce nu tragi scaunul mai aproape, să stai cu mine și să 
bem niște coniac? O să vezi că-i un loc încântător pentru cină. 

Victor îi răspunse, încruntat și ameninţător: 

— Ai cinat în camera de zi, pe un scrin franțuzesc din secolul 
al optsprezecelea, de trei sute de mii de dolari? 

Proasta dispoziţie se transformase în ceva mai periculos. 

Speriată și zăpăcită, dar sperând să se justifice într-un fel în 
care să-i câștige inima, Erika spuse: 

— Oh, dragul meu, cunosc istoria mobilei. Sunt destul de bine 
programată în privinţa lucrurilor de valoare. Dacă... 

Victor o apucă de păr, o trase în picioare și o pălmui de trei ori 
foarte puternic. 

— Ești la fel de proastă și de inutilă ca și celelalte patru, 
afirmă el, vorbind cu o asemenea furie, încât o împroșcă pe faţă 
cu scuipat. 


260 


Când o aruncă într-o parte, Erika se lovi de o măsută și 
răsturnă un vas chinezesc, care căzu pe covorul persan și se 
sparse. 

— Îmi pare rău, zise ea. Îmi pare rău că n-am înţeles că nu 
trebuia să mănânc în camera de zi. Văd acum că am făcut o 
prostie. O să mă gândesc mai serios la etichetă înainte să... 

Ferocitatea cu care Victor să năpusti asupra ei fu mai mare 
decât tot ce arătase până atunci, mai mare decât orice își 
închipuise ea că poate să îndure. 

O lovi cu dosul palmei, o izbi cu muchia palmei, o lovi cu 
pumnii în fiecare bucăţică a trupului. Bineînţeles, Erika nu putu 
să se apere. Bineînţeles, el îi interzise să-și înlăture durerea. lar 
durerea era puternică. 

Victor era aspru și crud. Erika știa că nu era crud cu ea decât 
atunci când merita așa ceva. Și, mai rău decât durerea, era 
rușinea că dăduse greș faţă de el. 

Când, în cele din urmă, Victor o lăsă pe podea și ieși din 
încăpere, ea rămase acolo mult timp, respirând cu greutate, cu 
grijă, pentru că o durea prea tare ca să respire profund. 

În cele din urmă reuși să se așeze pe podea, cu spatele 
rezemat de canapea. Din locul acela observă, șocată, cât de 
multe lucruri frumoase și scumpe fuseseră pătate cu sângele ei. 

Erika își dădu seama că soţul ei cel strălucit inventase 
substanța aceea miraculoasă pentru curățatul petelor nu numai 
pentru rarele ocazii în care un majordom își reteza degetele cu 
dinţii. 

Dacă intenţiona să fie ultima Erikă, atunci trebuia să înveţe 
din această experiență. Trebuia să se gândească la tot ce 
spusese Victor și la natura precisă a pedepsei pe care i-o 
administrase. Dacă va face o analiză atentă a incidentului, 
atunci în mod sigur va deveni o soţie mai bună. 

Era evident că sarcina care o aștepta era mai dificilă decât 
crezuse iniţial. 


CAPITOLUL 74 


Cei trei care o luaseră razna fuseseră luaţi de pe patul de 
frunze de palmier din camion, înveliți în cearșafuri și căraţi la 
lumina torțelor către o groapă din câmpul de gunoi, ca să fie 
îngropaţi la o distanţă decentă de cei cinci membri ai Rasei 
Vechi. 

Aceasta era o ceremonie mai solemnă decât dansul morţii, și 
nu la fel de incitantă. Unii dintre membrii echipei rămaseră 
nemișcați în timp ce cele trei cadavre învelite în lințoliu fură 
așezate în ceea ce avea să devină mormântul lor comun. 

După înmormântare, echipa - care includea un număr egal de 
femei și de bărbaţi - avea să se ducă la dușuri, să se spele 
reciproc. Acolo avea să înceapă sexul, care va continua și care 
avea să ţină până aproape de ivirea zorilor. 

În mod ciudat, deși ţopăiala ar fi trebuit să elimine o mare 
parte din agresivitatea lor reprimată, indivizii se pomeneau 
deseori că furia din ei ieșea la suprafaţă ceva mai târziu, cu 
puteri înnoite, iar sexul devenea înfiorător de sălbatic. 

Nick cel cu nas de câine regreta doar că ceilalți simțeau 
nevoia să se îmbăieze înainte de a se poseda unii pe alţii, în 
diferite combinaţii. Lui îi plăcea mirosul lui Gunny Alecto mai 
ales atunci când era jegoasă. După ce se săpunea, rămânea 
atrăgătoare, dar nu la fel de mult. 

În timp ce Gunny îşi conducea „galionul” către cei care o 
luaseră razna, ca să împingă un strat de gunoi peste ei, Nick 
uită de sărbătoarea și orgia programate când ceva alb și cu 
multe membre, ceva mai ciudat decât văzuse vreodată, ieși 
vibrând din câmpul cu gunoi. lute ca un păianjen, dar arătând ca 
un ansamblu uriaș de membre, capete și torsuri omenești 
alcătuind o construcţie ilogică, chestia aceea apucă trupurile 
celor trei care o luaseră razna și le trase în jos, până când 
dispărură din raza vizuală, iar câmpul cu gunoi se cutremură 
sub picioarele lui. 


CAPITOLUL 75 


Un Epsilon numit Lester, membru al echipei de curăţenie, se 
ocupa de întreţinerea zilnică a laboratorului principal al Porţilor 
Milei și muncea de zor. 

Când domnul Helios era în întreprindere, Lester nu putea să 
curăţe laboratorul. Domnului Helios nu-i plăcea să-i fie distrasă 
atenţia de spălatul podelei sau de ștersul prafului. 

Asta îi convenea lui Lester. Era întotdeauna nervos când se 
afla în preajma creatorului său. 

Din cauză că domnul Helios petrecea mult timp în interior și 
pentru că lucra la ore neregulate, după cum îl obliga geniul său, 
activitatea lui Lester în partea aceea a clădirii trebuia să fie 
efectuată la ore diferite în fiecare zi. li plăcea cel mai mult 
noaptea, ca acum, când niciun alt membru al echipei nu se 
aventura în laboratorul principal, în absenţa creatorului său. 

Poate că mașinile complexe și fantastice - al căror scop 
depășea puterea sa de înţelegere, ar fi trebuit să-i provoace 
teamă. Nici vorbă de așa ceva. 

Mașinile zăngăneau, bolboroseau, ticăiau, șopteau ca niște 
voci care transmiteau secrete, chicoteau, uneori ţiuiau, însă nu 
ca o alarmă, plescăiau și murmurau melodios. Lester găsea 
zgomotele acelea liniștitoare. 

Nu știa de ce ar fi trebuit să-l liniștească. Nu se gândea la asta 
și nu încerca să înţeleagă de ce. 

Lester nu încerca să înţeleagă multe lucruri, cu excepţia celor 
pe care trebuia să le știe ca să-și facă treaba. Munca era viaţa 
lui, așa cum trebuia să fie pentru unul ca el. 

Când nu lucra, găsea că timpul trecea greu. Uneori stătea ore 
în șir și-și scărpina braţul până începea să sângereze, apoi îl 
privea cum se vindecă, își zgândărea rana din nou, privea cum 
se vindecă, o zgândărea iarăși... Alteori cobora într-un loc 
retras, de la nivelul cel mai de jos al clădirii, unde era gunoi pe 
care creatorul său nu permitea să-l curețe, și stătea în faţa 
peretelui de beton, izbindu-se ritmic cu capul de perete până îi 
trecea cheful să mai continue. 


263 


În comparaţie cu munca, timpul liber îl atrăgea prea puţin. 
Ştia întotdeauna ce să facă în orele de activitate. 

Singurul lucru din viața sa, în afară de muncă și de timpul 
liber, era pierderea ocazională a conștiinței, un fenomen aparut 
recent. Din când în când se trezea, ca și cum ar fi adormit în 
picioare, și se pomenea în locuri ciudate, fără să-și amintească 
în ce fel ajunsese sau ce făcea acolo. 

Ce urmare, încerca să muncească majoritatea timpului, 
curățând din nou ceea ce curățase doar cu o oră în urmă, ca să-i 
treacă timpul mai ușor. 

In seara aceea, în timp ce spăla podeaua în jurul biroului 
creatorului său, ecranul întunecat al calculatorului se lumină 
brusc. Pe el apăru figura Annunciatei. 

— Domnule Helios, Helios, mi s-a cerut de către Werner să vă 
spun că este în camera lui Randal Șase și că explodează, 
explodează. 

Lester se uită la figura de pe ecran. Nu știa ce să spună, așa 
că își văzu mai departe de spălatul podelei. 

— Domnule Helios, domnule, Werner vrea să atragă atenţia 
asupra importanţei, importanței, importanţei situaţiei. 

Părea ceva grav, dar nu era treaba lui Lester. 

— Domnule Helios, un Alpha a solicitat de urgenţă, urgenţă, 
urgență să vă întâlnească. 

Lester, care devenea tot mai nervos, spuse: 

— Domnul Helios nu-i aici. 

— Domnule Helios, sunt conștientă că Werner, acel Werner, 
acel Werner a fost închis în camera de izolare numărul doi. 

— Trebuie să revii mai târziu, îi zise Lester. 

— Instrucţiuni? 

— Poftim? 

— Pot să primesc instrucţiuni, domnule? 

— Eu sunt doar Lester, îi explică el. Eu nu dau instrucțiuni, eu 
le primesc. 

— A fost răsturnată cafea în laboratorul principal. 

Lester se uită în jur, îngrijorat și întrebă: 

— Unde? Nu văd niciun fel de cafea. 

— Cafeaua explodează, explodează în laboratorul principal. 

Mașinile zumzăiau și bolboroseau ca de obicei. Gaze și lichide 
colorate gâlgâiau și luceau în sfere de sticlă, în tuburi, gâlgâiau 
și luceau ca de obicei. Nu exploda nimic. 


264 


— Annunciata, spuse sec Annunciata, hai să vedem dacă poți 
să faci ceva corect. 

— Nu explodează nimic, o asigură Lester. 

— Werner e cafea în camera de izolare numărul doi, spuse 
Annunciata.  Analizează-ţi sistemul. Annunciata, analizează, 
analizează. 

— Nu te înțeleg, îi spuse Lester. Mă faci să fiu nervos. 

— Bună dimineaţa, domnule Helios. Helios. 

— O să fac curăţenie în celălalt capăt al laboratorului, declară 
Lester. 

— Werner e închis, închis, închis. Analizează. Vezi dacă poţi să 
faci ceva corect. 


CAPITOLUL 76 


Carson parcă Honda lui Vicky lângă trotuar, în faţa blocului în 
care locuia Michael. Nu trase frâna de mână, nici nu opri 
motorul. 

Rămaseră uitându-se la clădire un minut. O construcţie 
banală, șiruri peste șiruri de apartamente, care nu arăta 
amenințătoare. Era un soi de clădire mare, mută, fără probleme, 
în care nimeni nu avea să fie hăituit și ucis de niște mașini 
neobosite alcătuite din carne. 

— Ce se spune despre întoarcerea acasă? 

— Nu poți. 

— Mda. Asta e. Nu poți să te întorci acasă. 

— Thomas Wolfe, îi explică ea. 

— Indiferent cine a spus-o, am senzaţia de nu-poţi-să-te- 
întorci-acasă. 

— Și eu. 

— Mă bucur că în dimineaţa asta mi-am luat pantofii cei noi, 
albi. Mi-ar fi părut rău să nu-i fi purtat niciodată. 

— Sunt niște pantofi mișto, admise Carson, în timp ce se 
îndepărta de trotuar. Ai arătat întotdeauna așa cum trebuie. 

— Da? 

— Întotdeauna. 

— Drăguţ din partea ta. Mi-ai spus un lucru drăguţ. Imi pare 
rău că mai devreme ţi-am spus că faci pe mironosiţa cu mine. 

— Apa trece, pietrele rămân. 

— Ti-e foame? 

— Cutia aia de Red Bull mi-a făcut poftă de mâncare. 

— Am un apetit de felul ce-vrei-la-cină-înainte-să-te-legăm-de- 
scaunul-electric. Aș vrea să mănânc orice, înainte să se apese 
pe comutator. Mor de foame. 

— Vrei un sandvici? 

— Ar fi un început. 

Merseră un timp în tăcerea obișnuită pentru ei - sau cel puţin 
cea obișnuită pentru Michael - apoi Carson zise: 

— Ştii ce plan aveam - să năvălim trăgând cu armele în 
conacul lui Helios și să-l scoatem pe individ de acolo? 


266 


— Mă gândeam și eu la strategia asta... 

— A fost nevoie de noi doi ca să-l omorâm pe individul din 
camera lui Arnie, și am tras de aproape. Apoi au fost cei doi din 
casă... 

— Fred și Ginger. 

— Arătau într-un fel a dansatori, nu-i așa? Bine, Fred și 
Ginger. Nu sunt convinsă că le-am fi venit de hac dacă n-ar fi 
apărut Deucalion. 

— Toţi cei din conac o să fie la fel de greu de doborât ca ăia 
doi. 

După alt răstimp de tăcere, Michael zise: 

— Poate ar trebui să ne ducem în Shreveport, s-o vizităm pe 
mătușa Leelee. 

— Probabil că Deucalion o să aibă o idee atunci când o să-l 
întâlnim la Luxe. 

— Nu m-a sunat. Nu-și pornește telefonul, nici nu-și verifică 
mesageria vocală... 

— Ai răbdare în privinţa chestiilor legate de telefonie, îl sfătui 
Carson. E tipul de om de la sfârșitul secolului al optsprezecelea. 


CAPITOLUL 77 


Dădură jos lămpile cu petrol din vârful a doi stâlpi și le duseră 
la groapa din câmpul de gunoi din care ieșise mama tuturor 
celor care o luaseră razna, ca să înhaţe cele trei cadavre învelite 
în lințoliu. 

Lumina scoase la iveală gura unui tunel, cu diametrul de vreo 
doi metri și jumătate, ce cobora abrupt în adâncimile gropii. 
Gunoiul îndesat - care alcătuia pereții tunelului - părea a fi 
căptușit cu un material adeziv, ca un lipici, care lucea la lumina 
lămpilor. 

— A fost ceva, Nick? îl întrebă Gunny Alecto. N-a fost ceva? 

— A fost ceva, o aprobă Nick Frigg, dar nu știu ce. 

— Ce noapte! exclamă ea, ațâțată. 

— O noapte aparte, fu de acord bărbatul. 

— Hai să mergem după chestia aia, îi propuse Gunny. 

— Să coborâm după ea? Să mă mai gândesc. 

Viaţa în Crosswoods era foarte bună datorită ceremoniilor cu 
uciderea simbolică, din ce în ce mai multe și mai dese, însă 
adevărul era că în viața lor nu existau prea multe lucruri noi. 
Sex, fiecare cu fiecare în toate nopţile, dansurile morții și, din 
când în când, parcă o luau unii razna făcând lucruri complet 
diferite decât cele cu care erau obișnuiți. Dar chestia asta era 
ceva aparte. 

Chiar și Epsilonii, cu funcții simple și dedicați muncii lor - și, 
mai ales, un Gamma precum Nick - puteau tânji după varietate, 
după ceva nou. lar aici era ceva nou. 

Doi dintre membrii echipei fugiseră până la rulota cu provizii, 
ca să ia patru lanterne lungi, cu raze puternice. Se întoarseră și 
unul dintre ei, Hobb, întrebă: 

— Coborâm, Nick? 

In loc să răspundă imediat, Nick luă una dintre lanterne, o 
aprinse și îngenunche la gura tunelului. Îl cercetă cu ajutorul 
razelor și văzu că la vreo treizeci de metri de la intrare - și, în 
locul acela, la vreo trei metri sub nivelul câmpului cu gunoi -, 
tunelul cotea la stânga și în jos, dispărând din raza vizuală. 


268 


Nu-i era frică de ceea ce ar fi putut să fie acolo jos. El nu avea 
să moară ușor și nu-i păsa dacă murea. 

Trase aer în piept și-i plăcu mirosul variat ce se ridica din 
adâncurile gropii. Era complex și familiar, dar mult mai intens 
decât amestecul de miasme de la suprafață. Mai nuanţat. 

Pe lângă cele o mie de duhori de gunoi, pe care le putea 
identifica și savura separat, detecta un miros complet nou 
pentru el, o miasmă misterioasă și atrăgătoare, despre care 
credea că-i semnul distinctiv al aglomerației colosale de indivizi 
care o luaseră razna și ieșiseră din bârlogul lor doar pentru puţin 
timp. 

— O să mergem jos, spuse Nick. Dar nu toţi. Doar patru. 

— Nick, alege-mă pe mine, alege-mă pe mine! îi ceru Gunny 
Alecto. 

— Te-am ales deja, îi răspunse el. Vrei să vii, Hobb? 

Ochii lui Hobb luciră de emoție. 

— Oh, da! Pune-mă la socoteală, Nick. Întotdeauna ne 
regulăm și mâncăm, întotdeauna facem asta, dar niciodată n- 
am avut parte de așa ceva! 

Hobb era bărbat, așa că Nick alese o femeie drept al patrulea 
membru al echipei. Azazel era focoasă, nu la fel de focoasă ca și 
Gunny, dar putea să te facă praf, să te lase deșelat și având 
nevoie de ceva timp ca să-ți revii. 

Nick își închipuia că dacă vor cobori în fundul gropii și n-o vor 
găsi pe mama celor care o luaseră razna, atunci puteau să și-o 
tragă acolo jos, în toată duhoarea aia, ceea ce ar fi fost ceva 
nou, ceva mai bun decât fusese vreodată. 

Gunny, Azazel și Hobb luară fiecare câte o lanternă. 

Panta tunelului era abruptă, dar nu atât de abruptă încât să 
nu poată merge în picioare. 

— Hai să găsim mâncătorul de șobolani, spuse Gunny. Hai să 
vedem ce-i acolo jos. 


269 


CAPITOLUL 78 


Erika, pătată de sânge, dar fără să mai sângereze, cu părul 
ciufulit, cu hainele rupte - adică  neprezentabilă în 
eventualitatea că ar fi apărut niște oaspeţi neașteptaţi -, plină 
de vânătăi și de julituri, dar care se vindecau, găsi dulapul cu 
băuturi. Scoase o sticlă de Remy Martin. 

Mai că nu-i venea să se obosească să ia și un pahar. Apoi 
decise că, dacă o vedea Victor bând din sticlă, o să aibă 
necazuri. 

Se duse în camera de biliard pentru că acum știa că nu poate 
să cineze în orice cameră ar fi dorit, dar credea că poate să bea 
aproape oriunde, iar cunoștințele ei despre etichetă care-i 
fuseseră descărcate în creier nu spuneau altfel. 

Ca să facă ceva, porni televizorul cu plasmă și comută un 
timp pe diferite canale. Se plictisi și era gata să închidă aparatul 
când nimeri, tot butonând, ultima jumătate de oră a unui episod 
dintr-un serial intitulat Weveste disperate, pe care-l găsi 
captivant. 

Pentru că următoarea emisiune n-o interesa, opri televizorul și 
ieși din încăpere, ducându-se pe veranda alăturată, cu pereţi din 
sticlă, unde nu aprinse luminile, ci rămase în beznă, privind 
terenul întins, pe care copacii erau scoși în evidenţă în mod 
dramatic de lumini peisagistice plasate cu mult bun-gust. 

In timp ce bea din coniac, Erika își dorea ca metabolismul 
superb pe care i-l dăruise soțul ei cel strălucit să nu prelucreze 
alcoolul atât de eficient. Se îndoia că o să aibă parte de 
ameţeala aceea plăcută despre care știa că o provoacă alcoolul 
și pe care spera s-o obţină. Voia să... vadă lucrurile înceţoșate. 

Poate că era mai beată decât credea, pentru că după un timp 
zări ceea ce părea să fie un pitic albinos gol pușcă, care ţopăia 
prin curte. Alergă din umbra unei magnolii până la chioșc, unde 
dispăru. 

După ce Erika mai bău gânditoare câteva zeci de mililitri de 
coniac, într-o dispoziție tot mai contemplativă, albinosul apăru 
din nou, fugind de data asta din chioșc către umbrarul cu viţe 
pline de flori colorate, printre care se zărea iazul artificial. 


Nu puteai să nu te gândești - dacă fuseseși programat să deții 
în memorie o enciclopedie de aluzii literare - că trebuie să 
existe undeva în apropiere o fecioară, care torcea fire de aur din 
paie, pentru că exista aici un Rumpelstiltskin venit să-și ia 
răsplata. 


271 


CAPITOLUL 79 


Teatrul Luxe, un palat stil Deco care ajunsese o ruină, 
funcționase ca cinematograf specializat în filme de artă și 
proiecta pe marele ecran filme vechi doar de trei ori pe 
săptămână. lar acum era casa și baza sa operaţională. 
Deucalion oprise complet activitatea firmei în ziua anterioară, ca 
să se dedice salvării lumii. 

Se întâlniră la miezul nopții în hol, unde Jelly Biggs așezase o 
masă pliantă lângă bufet. Jelly grămădise, într-un castron uriaș 
de pe masă, tot felul de dulciuri - acadele Dum-Dum, napolitane 
NECCO, stafide și arahide învelite în ciocolată, bomboane 
colorate M&M, batoane de ciocolată Sky, pungi cu alune Planters 
și alte bunătăţi. 

Numărul băuturilor părea limitat, în comparaţie cu ceea ce se 
găsea într-un cinematograf complet funcţional. Cu toate 
acestea, Carson reuși să găsească o Coca-Cola cu vanilie, iar 
Deucalion și Jelly, suc acidulat. Michael fu încântat să fie servit 
cu două sticle de Yoo-hoo, o băutură cu gust de ciocolată. 

— Dacă victoria e de partea armatei cu glicemia cea mai 
mare, atunci am câștigat războiul de pe acum, spuse Michael. 

Înainte să ajungă să discute strategii și tactici, Deucalion le 
prezentă succint situaţia lui Arnie în Tibet. Carson avu multe 
întrebări, dar se simţea mult mai ușurată. 

După aceste vești îmbucurătoare, Deucalion povesti despre 
întâlnirea cu creatorul său, în bucătăria părintelui Duchaine. 
Acest eveniment avea să-l facă pe Helios, alias Frankenstein, să 
fie mai atent la amenințările împotriva sa, iar acest lucru făcea 
conspirația lor să aibă șanse de succes mai mici. 

Prima întrebare veni din partea lui Carson, care voia să știe 
cum puteau să ajungă la Victor cu suficientă putere de foc încât 
garda sa pretoriană să nu-l poată salva. 

— Bănuliesc că, indiferent ce planuri ne vom face, ocazia ni se 
va prezenta singură, într-un mod pe care nu-l putem prevedea, 
îi răspunse Deucalion. Ti-am spus mai devreme că imperiul lui 
se prăbușește și cred că acest lucru e din ce în ce mai adevărat 
pe măsură ce trece timpul. Victor e la fel de arogant cum a fost 


272 


cu două sute de ani în urmă. Însă nu se mai teme de eșec - și 
aceasta e cheia succesului nostru. Da, e nerăbdător, dar nu 
temător. În ciuda tuturor limitelor sale, a progresat cu 
încăpățânare atât de mult timp, încât crede în triumful viziunii 
sale. Cu toate astea, e orb și nu vede putreziciunea stâlpilor pe 
care se sprijină imperiul său. 

Jelly Biggs desfăcu o pungă de bomboane cu lemn-dulce și 
zise: 

— Nu mai sunt suficient de dolofan ca să fiu un grăsan într-un 
spectacol cu ciudăţenii, dar în sufletul meu am rămas un ciudat. 
Și un grăsan dintr-un spectacol cu ciudaţi nu știe ce înseamnă 
curajul în timpul luptei. N-aveţi de ce să vreţi să atac o citadelă 
împreună cu voi și nici nu mă gândesc să fac așa ceva. Deci nu 
mă interesează cum se încarcă o armă cu muniţie luată dintr-o 
cartușieră. Pe mine mă interesează altceva... Dacă imperiul său 
se prăbușește, iar individul pierde controlul asupra creaţiilor 
sale... atunci ce se va întâmpla cu acest oraș când câteva mii de 
făpturi supraomenești vor scăpa de sub orice control? Și dacă 
veți reuși să-l ucideți, cât de mult vor scăpa ființele alea de sub 
orice control, din moment ce el va fi mort? 

— Nu pot să-ţi spun cât de teribil va fi, îi replică Deucalion. 
Dar va fi mai teribil decât ne putem imagina. Vor muri zeci de 
mii de oameni, uciși de cei din Rasa Nouă, înainte ca aceștia să 
fie distruși. lar dintre noi patru, cei care stăm la această masă, 
nu mă aştept să rămână în viaţă decât unul, chiar dacă vom 
triumfa. 

Pentru moment se așternu tăcerea, fiecare gândindu-se la 
faptul că era muritor, apoi Carson se întoarse către Michael: 

— Hai, nu mă dezamăgi, șmechere. Uimește-mă cu o replică 
obraznică de-a ta. 

— De data asta n-am niciuna, îi spuse Michael. 

— Oh, Doamne! exclamă ea. Asta înseamnă că suntem în 
rahat până-n gât... 


CAPITOLUL 80 


În timp ce Erika privea de pe veranda întunecată, prin ceața 
provocată de coniacul Rémy Martin, piticul albinos în pielea 
goală alerga de colo-colo pe sol, o siluetă fantomatică, prea 
puţin vizibil, cu excepţia momentului în care trecea aproape de 
luminile peisagistice strălucitoare. 

Probabil căuta ceva, dar din cauză că abia se terminase prima 
zi de la ieșirea sa din bazin, Erika nu avea suficientă experienţă 
în lumea reală ca să știe ce putea să caute un pitic albinos într-o 
locuinţă din Garden District. 

Poate că scopul său era să se familiarizeze cu proprietatea, ca 
să pregătească vreun plan sinistru pe care voia să-l ducă la 
îndeplinire. Erika nu-și dădea seama în ce ar fi constat un 
asemenea plan, cu excepția faptului că tezaurul ei de aluzii 
literare cu privire la piticii răutăcioși sugerau că planul respectiv 
ar fi implicat o oală cu galbeni sau primul născut al cuiva, sau o 
prințesă vrăjită, sau un inel cu puteri magice. 

Poate că individul căuta un loc în care să se ascundă înainte 
de ivirea zorilor. Nu exista nicio îndoială că cei de felul lui nu 
suportau lumina soarelui. În plus, era gol pușcă și existau legi 
împotriva expunerii indecente. 

După ce Erika îl privi un timp pe piticul frenetic, acesta deveni 
în cele din urmă conștient de prezenţa ei. Pentru că stătea pe 
veranda întunecată și nu făcea nicio mișcare, cu excepţia 
faptului că-și umplea paharul cu coniac sau îl ridica la buze, 
Erika nu era ușor de descoperit. 

Când o zări, piticul se întoarse cu faţa spre verandă, fiind la o 
distanţă de vreo cincisprezece metri, și ţopăi de pe un picior pe 
celălalt, uneori bătându-se cu pumnii în piept. Era agitat, 
probabil deprimat, și părea că nu-i sigur ce urma să facă, din 
moment ce fusese văzut. 

Erika își mai turnă niște coniac și așteptă. 

e 

Nick Frigg îi conduse pe Gunny, Hobb și Azazel de-a lungul 

tunelului, înaintând tot mai adânc în groapa de gunoi. 


274 


Bănuia că smalţul care ţinea fermi pereţii alcătuiți din gunoi 
putea fi un material organic transpirat de mama tuturor celor 
care o luaseră razna. Când adulmecă smalţul, acesta mirosea 
diferit, dar și similar cu pânza de păianjen și coconii moliilor, 
diferit, dar și similar cu aroma ca de ceară a fagurilor și a 
excrementelor termitelor. 

După un sfert de oră, văzură că tunelul se încolăcea, ocolea și 
se intersecta cu el însuși ca o gaură de vierme. Probabil că era 
lung de câţiva kilometri și se întindea nu numai în groapa de 
vest, ci și în cea de est, poate și în gropile mai vechi care 
fuseseră umplute și acoperite cu pământ, iar deasupra lor 
fusese plantată iarbă. 

Aici, sub Crosswoods, era o lume a unor căi secrete, 
construite cu mult timp în urmă. Labirintul părea prea complicat 
pentru a servi drept vizuină unei singure creaturi, indiferent cât 
de harnică ar fi fost aceasta. Cei patru exploratori se apropiau 
de fiecare cotitură, așteptându-se să descopere o colonie de 
forme de viaţă stranii sau chiar construcţii cu o arhitectură 
bizară. 

O dată auziră voci. Numeroase. De bărbaţi și de femei, 
îndepărtate și ritmice. Tunelul nesfârșit și răsucit distorsiona 
cântul, încât nu mai putea fi înţeles, dar un cuvânt ajungea 
nedeformat, repetat ca răspunsul repetitiv la versurile unei 
litanii îndelungate: Tată... Tată... Tată. 

e 

La Porţile Milei, Annunciata vorbea unui laborator pustiu, 
pentru că acum până și Lester din echipa de curățenie plecase 
să lucreze în altă cameră sau, poate, stătea și se scărpina până 
începea să sângereze. 

— Urgent, urgent, urgent. Închis. Analizează-ţi sistemul. Pune 
totul la punct. Poate există un dezechilibru în substanţa 
nutritivă. Să deschid ușa interioară? 

Când punea o întrebare, aștepta răbdătoare răspunsul, dar nu 
primea niciunul. 

— Aveţi instrucţiuni, domnule Helios? Helios? 

Chipul ei de pe ecran avea o expresie confuză. 

În cele din urmă, ecranul calculatorului de pe biroul lui Victor 
din laboratorul principal se întunecă. 


275 


Simultan, chipul Annunciatei se materializă pe unul dintre 
cele șase ecrane din camera de supraveghere din exteriorul 
camerei de izolare numărul doi. 

— Să deschid ușa interioară? întrebă ea. 

Nu rămăsese nimeni din echipă ca să-i răspundă. Erau cuplaţi 
în camere îndepărtate sau ocupați cu altceva. 

Deoarece nimeni nu voia să-i răspundă, Annunciata scotoci în 
memoria sa după instrucţiuni din trecut care să se potrivească 
situaţiei ivite. 

— Deschide ușa cea mai apropiată a modulului de trecere. 
Părintele Duchaine vrea să-i ofere îndrumare spirituală bietului 
Werner. 

Ușa cea mai apropiată toarse, oftă odată cu eliminarea 
izolației și se deschise. 

Pe ecrane, făptura Werner, care alergase pe pereţi cu 
frenezie, se opri brusc, alarmată. 

— Să deschid ușa exterioară? întrebă Annunciata. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Werner e în sas, zise ea. 

După care se corectă singură. 

— Nu-i un sas. 

Făptura Werner avea un aspect aparte și o formă atât de 
nepământească, încât o echipă întreagă de biologi, antropologi, 
entomologi, herpetologi și alţii de același fel ar fi putut să 
petreacă ani în șir studiind-o fără să determine înțelesul 
limbajului trupului său și expresiile faciale (dacă mai avea o 
față). Dar, ţinând seama de ce se vedea pe ecrane, din diferite 
unghiuri, majoritatea profanilor ar fi spus că arăta dornică. 

— Mulţumesc, domnule Helios. Mulţumesc. Multumesc, 
domnule Helios. Helios. Helios. 

e 

Bucky Guitreau, procurorul districtual al oraşului New Orleans, 
o copie, lucra la biroul din locuința sa când Janet, soţia sa - și ea 
o copie - veni din hol și-i spuse: 

— Bucky, cred că liniile de cod din programarea mea de bază 
au început să se altereze. 

— Fiecare dintre noi are zile când se simte în halul ăsta, o 
asigură el. 


— Nu, îl contrazise ea. Trebuie să fi pierdut o cantitate 
semnificativă din program. Ai auzit soneria acum câteva 
minute? 

— Da, am auzit-o. 

— Era un puști care livra pizza la domiciliu. 

— Am comandat o pizza? 

— Nu noi. Era pentru familia Bennet, de alături. În loc să-l 
îndrum pe puști, l-am omorât. 

— Cum adică l-ai omorât? 

— L-am târât în hol și l-am strangulat. 

Alarmat, Bucky se ridică de pe scaun. 

— Arată-mi! 

Își urmă soţia până în holul de la intrare. Un tânăr de vreo 
douăzeci de ani zăcea mort pe podea. 

— Pizza e în bucătărie, dacă vrei o bucată, îi spuse Janet. 

— Eşti uimitor de calmă, remarcă Bucky. 

— Sunt, nu-i așa? E fost amuzant. Nu m-am mai simţit 
niciodată atât de bine. 

Deși ar fi trebuit să fie îngrijorat pentru ea, speriat pentru sine 
și preocupat de efectul întâmplării asupra planului creatorului 
lor, Bucky era încântat de soţia sa. Și invidios. 

— Chiar că ţi s-au stricat niște linii din program, spuse el. Nu 
știu cum a fost posibil. Și acum ce ai de gând să faci? 

— Mă gândesc să mă duc alături și să-i ucid pe cei din familia 
Bennet. Tu ce ai de gând să faci? 

— Ar trebui să te denunţ, ca să fii lichidată, zise Bucky. 

— Și o s-o faci? 

— Poate că nici eu nu sunt în regulă. 

— N-ai de gând să mă denunţi? 

— N-am niciun chef, îi spuse bărbatul. 

— Vrei să vii cu mine, ca să mă ajuţi să-i omor pe cei doi 
Bennet? 

— Ne e interzis să ucidem până ni se va ordona s-o facem. 

— Fac parte din Rasa Veche. Îi urăsc de atât de mult timp... 

— Da, și eu îi urăsc. Totuși... 

— Mă întărâtă numai când mă gândesc la asta, zise Janet. 
Trebuie s-o fac chiar acum. 

— Vin cu tine, îi spuse Bucky. Nu cred că pot să omor pe 
cineva. Dar e amuzant... Cred că aș putea să privesc. 


277 


După un timp, piticul albinos și gol pușcă parcurse peluza 
întunecată până la fereastra cea mare a verandei, se opri chiar 
în faţa Erikăi și se uită la ea. 

Pitic nu era cuvântul corect. Erika nu credea că există un 
cuvânt potrivit, dar troll i se părea mai apropiat de realitate 
decât pitic. 

Făptura din cutia de sticlă o speriase, dar creatura asta n-o 
îngrijora niciun pic. lar lipsa ei de teamă o uimea. 

Trolul avea ochi mari, neobișnuit de grăitori. Erau, în același 
timp, stranii și frumoși. 

Erika simţea o simpatie inexprimabilă pentru el, simţea că 
există o legătură între ei. 

Trolul își rezemă fruntea de geam și spuse destul de distinct, 
cu o voce răgușită: 

— Harker. 

Erika se gândi un timp la ceea ce auzise. 

— Harker? 

— Harker, repetă trolul. 

Dacă îl înțelesese corect, răspunsul potrivit era: 

— Erika. 

— Erika, repetă trolul. 

— Harker, zise ea. 

Trolul zâmbi. Zâmbetul său se dovedi a fi o rană urâtă pe 
chipul lui, dar Erika nici măcar nu tresări. 

O parte a îndatoririlor ei era să fie o gazdă perfectă. O gazdă 
perfectă primește fiecare oaspete cu aceeași graţie. 

Sorbi din coniac, apoi timp de un minut cei doi se bucurară să 
se privească prin fereastră. 

Apoi trolul spuse: 

— ÎI urăsc. 

Erika se gândi la declaraţia lui. Decise că, dacă ar întreba la 
cine se referea trolul, răspunsul acestuia ar obliga-o să anunţe 
cuiva existenţa creaturii. 

O gazdă perfectă nu are nevoie să întrebe. Trebuie să 
anticipeze nevoile oaspeţilor. 

— Așteaptă aici, zise ea. Mă întorc imediat. 

Se duse în bucătărie, găsi în cămară un coș de nuiele pentru 
picnic, și îl umplu cu brânză, carne friptă, pâine, fructe și o sticlă 
cu vin alb. 


Își spuse că era posibil ca trolul să fi plecat până la 
întoarcerea sa, dar făptura rămăsese la fereastră. 

Când deschise ușa verandei și păși afară, trolul se sperie și 
fugi pe peluză. Nu dispăru, ci se opri s-o privească de la 
distanță. 

Erika puse coșul jos, se întoarse pe verandă, se așeză cum 
stătuse mai înainte și-și umplu din nou paharul cu coniac. 

La început ezitantă, apoi cuprinsă subit de curaj, creatura se 
duse lângă coș și-i ridică încet capacul. 

Când înţelese natura darului, înhăță coșul și se grăbi să se 
îndrepte spre partea din spate a proprietăţii, dispărând în 
noapte. 

O gazdă perfectă nu bârfește un oaspete. Păstrează secretele 
și respectă confidenţele. 

O gazdă perfectă e creativă, răbdătoare și are o memorie de 
durată - și așa face și o soţie înţeleaptă. 


virtual-project.eu