Dean Koontz — Raurile intunecate ale inimii

VIOLENŢA € LA FEL DE SIGURĂ CA RĂSĂRITUL SORACLUI 


Cu femeia în gând şi cu o adâncă 
tulburare în inimă, Spencer Grant 
conducea prin noaptea strălucitoare, 
căutând ușa roșie. Vigilent, câinele 
stătea tăcut în spatele lui. Ploaia 
bătea pe capota mașinii. Fără 
fulgere și tunete, fără vânt, furtuna 
venise dinspre Pacific la sfârșitul unui 
sumbru amurg de februarie. 


Dean R. 


Koontz 


RÂURILE ÎNTUNECATE 
ALE INIMII 


VIOLENTA E LA FEL DE SIGURĂ CA RĂSĂRITUL 
SOARELUI 


Chiar şi atunci când crezi că ai înțeles totul, Koontz 
îți oferă o nouă surpriză şi combină, cu o abilitate 
diabolică, tot mai multe elemente într-un conflict 
care te absoarbe irezistibil. 

(New York Times) 


PARTEA ÎNTÂI 
PE O MARE SIRANIE 


Nişte călători pierduţi, atât suntem, 

biletul trecerii noastre la preţ nu-l vedem, 

ştiu doar că a-l plăti, ar fi un blestem. 

Ciudate itinerarii - enigmatice, ireale, stranii - 

din scene ticluite 

ne poartă şovăielnic şi pe nesimţite. 

Mistere mai multe sunt cât inima bate 

decât după ce viaţa e biruită de moarte. 
Cartea tristeţilor numărate 


Înfiorate ale destinului gheme 
mă-nvăluie cu eterice tremure, 
apoi simt, implacabil, 
îmbrăţişarea lor de-oţel durabil. 
Cartea tristeţilor numărate 


Capitolul I 


Cu femeia în gând şi cu o adâncă tulburare în inimă, 
Spencer Grant conducea prin noaptea strălucitoare, 
căutând uşa roşie. Vigilent, câinele stătea tăcut în spatele 
lui. Ploaia bătea pe capota maşinii. 

Fără fulgere şi tunete, fără vânt, furtuna venise dinspre 
Pacific la sfârşitul unui sumbru amurg de februarie. Mai 
mult decât o burniţă, dar mai puţin decât o ploaie 
torențială, absorbea toată energia oraşului. Los Angeles, 
împreună cu suburbiile sale, devenise o metropolă fără 
graniţe fixe, fără substanţă, fără suflet. Clădirile se 
înghesuiau unele într-altele, traficul rutier lâncezea, iar 
străzile se dizolvau în smog. 

In Santa Monica, având oceanul şi plaja în dreapta sa, 
Spencer opri la un semafor. 

Rocky, o corcitură ce nu ajunsese la mărimea obişnuită a 
labradorului, studia atent şoseaua. Rocky privea din când 
în când pe ferestrele laterale ale maşinii - un Ford 
Explorer - cu toate că îl interesa mai mult ce se întâmpla 
în faţa lor. 

Chiar dacă se găsea pe platforma din spatele scaunelor, 
potaia nu se uita decât foarte rar prin lunetă. Il speria 
peisajul ce se îndepărta de el. Probabil că îl ameţea, 
prefera să-l vadă apropiindu-se. 

Sau poate că Rocky asocia şoseaua care se micşora în 
urmă cu trecutul. Avea motive suficiente să nu stăruie 
asupra lui. 

La fel şi Spencer. 

În vreme ce aştepta la semafor, îşi duse o mână la faţă. 
Căpătase obiceiul să îşi râcâie gânditor cicatricea dacă se 
simţea neliniştit, aşa cum unii răsucesc un şirag de mătănii 
în momentele de cumpănă. Atingerea îl calma, amintindu-i 
probabil de faptul că supravieţuise celei mai groaznice 
terori pe care şi-ar fi putut-o imagina cândva. Socotea că 


3 


viaţa nu mai avea cum să-i facă vreo surpriză îndeajuns de 
rea, încât să-l distrugă. 

Cicatricea îl definea pe Spencer. Era un om lovit de 
soartă. 

Palidă şi puţin lucioasă, pornind de la urechea dreaptă şi 
oprindu-se la bărbie, cu o lăţime ce varia între opt şi 
doisprezece milimetri. La temperaturi foarte mari sau 
foarte mici, devenea mai albă ca de obicei. In aerul 
îngheţat al iernii, cu toate că panglica îngustă de ţesut 
celular care o acoperea nu conţinea terminaţii nervoase, o 
simţea ca pe o sârmă încinsă lipită de faţă. In soarele verii, 
era rece. 

Culoarea semaforului trecu de la roşu la verde. 

Câinele îşi întinse gâtul înainte, nerăbdător. 

Spencer conduse încet spre sud, de-a lungul coastei 
întunecate, cu ambele mâini aşezate pe volan. Căuta 
nervos uşa roşie pe partea dreaptă a străzii, printr-o 
mulţime de magazine şi restaurante. 

Deşi nu îşi mai pipăia rana de pe faţă, rămăsese 
conştient de prezenţa ei. Niciodată nu uita că fusese 
stigmatizat. Dacă zâmbea sau se încrunta, îşi simţea 
cicatricea strângându-i jumătate din faţă. Dacă râdea, 
tensiunea din acel ţesut rigid îi tempera voioşia. 

Ştergătoarele de parbriz ţineau măsura ploii, ca un 
metronom. 

Spencer avea gura uscată, însă palmele umede. 
Încordarea din piept îi creştea în intensitate atât din 
pricina nerăbdării, cât şi din cauza sentimentului plăcut că 
urma să o revadă pe Valerie. 

Pe jumătate era convins să se întoarcă acasă. Noua 
speranţă pe care o nutrea era în plan sentimental precum 
o tinichea aurită pentru fraieri. Era singur şi avea să 
rămână pentru totdeauna aşa; cu excepţia lui Rocky. Se 
simţea ruşinat de o asemenea izbucnire de optimism, de 
naivitatea pe care şi-o descoperea, de această dorinţă 
secretă, de disperarea lui tăcută. Dar continua să conducă. 

Rocky n-ar fi putut să ştie ce căutau, dar pufăi încetişor 
în momentul în care apăru firma roşie. Fără îndoială că 


3 


reacţionase la schimbarea subtilă din dispoziţia lui 
Spencer, schimbare care se petrecuse la vederea acelei 
uşi. 

Localul se afla între un restaurant thailandez, cu 
geamurile aburite, şi un magazin pustiu care înainte fusese 
o galerie de artă. Vitrinele erau acoperite cu scânduri, iar 
din faţadă, odată elegantă, lipseau bucăţi de travertin, ca 
şi cum compania nu numai că eşuase, dar chiar fusese 
izgonită complet din afaceri. O lumină de deasupra intrării 
în local, care străpungea perdeaua argintie de ploaie, 
dezvăluia uşa roşie care îi amintea de noaptea trecută. 

Spencer nu fusese capabil să reţină numele acelui loc. 
Lacuna de memorie i se părea acum explicabilă, având în 
vedere literele formate din tuburi roşii de neon, aflate 
deasupra intrării: Uşa Roşie. Izbucni într-un râs lipsit de 
voioşie. 

După ce bântuise atâţia ani prin baruri, renunţase să 
mai observe diferenţe între ele pentru a reuşi să le 
asocieze unor nume. Ín suburbiile oraşelor, aceste 
nenumărate taverne constituiau pentru el, în esenţă, 
acelaşi confesional; chiar dacă stătea pe un scaun înalt la 
bar, în loc de a îngenunchea la rugăciune, făcea aceleaşi 
mărturisiri unor străini care, nefiind preoţi, nu-i puteau 
ierta păcatele. 

Confesorii săi erau beţivi, mentori spirituali la fel de 
pierduţi ca şi el. Niciodată nu îi puteau spune care ar fi 
fost cea mai potrivită penitenţă pe care ar trebui să o facă 
pentru a-şi recăpăta liniştea. Când discutau despre 
problemele vieţii, deveneau incoerenti. 

Spre deosebire de aceşti străini în faţa cărora, în 
repetate rânduri, îşi dezgolise sufletul, Spencer nu se 
îmbătase niciodată. Beţia i se părea la fel de îngrozitoare 
ca sinuciderea. Să fii beat însemna să-ţi pierzi controlul. 
Inadmisibil. Era singurul bun care îi mai rămăsese. 

La capătul blocului, Spencer o luă la dreapta şi îşi parcă 
maşina pe o stradă laterală. 

Se ducea în baruri nu pentru a bea, ci pentru a evita 
singurătatea - şi pentru a-şi spune povestea cuiva care n- 


3 


avea să-şi mai amintească nimic a doua zi dimineaţă. De 
cele mai multe ori discuta, cu o bere sau două în faţă, pe 
toată durata nopţii. Mai târziu, în dormitor, după ce 
încerca să pătrundă cu privirea prin tavan spre cer, 
închidea ochii numai dacă umbrele căpătau forme 
asemănătoare unor lucruri pe care ar fi preferat să le uite 
definitiv. 

Când opri motorul, ploaia începu să bată darabana mai 
tare decât înainte, un sunet metalic, ce îi dădea fiori la fel 
ca vocile copiilor morţi, care îl chemau cu o insistenţă de 
nedescris în cuvinte, din cele mai urâte vise ale sale. 

Lumina gălbuie a unui felinar din apropiere scălda 
interiorul maşinii. Rocky îl privea solemn, cu ochii lui mari 
şi expresivi. 

— Poate că este o idee proastă, spuse Spencer. 

Câinele îşi întinse lung gâtul pentru a linge mâna 
dreaptă a stăpânului său, care încă se mai găsea pe volan. 
Părea că vrea să-i spună să stea calm şi să ducă la bun 
sfârşit ceea ce-şi propusese. 

Când Spencer vru să-l mângâie, Rocky lăsă capul în jos 
nu doar pentru a-şi oferi ceafa degetelor stăpânului, ci şi 
pentru a-şi arăta supunerea şi inocenţa. 

— De cât timp suntem împreună? îl întrebă Spencer. 

Rocky îşi ţinu capul plecat, ghemuindu-se, dar fără să 
tremure sub mâna stăpânului său. 

— De aproape doi ani, zise Spencer, răspunzându-şi 
singur. Doi ani de prietenie, de lungi plimbări, de alergat 
după Frisbee! pe plajă, de mâncare ieftină... Şi tot mai 
crezi câteodată că vreau să te lovesc. 

Rocky rămase în aceeaşi poziţie umilă, pe locul din 
dreapta. Spencer îşi strecură o mână sub botul câinelui, 
ridicându-i capul. După o scurtă încercare de a se opune, 
Rocky cedă. 

Când privirile li se întâlniră, Spencer reluă: 

— Ai încredere în mine? 

Oarecum timid, câinele se uită în altă parte, mai întâi în 


1 Disc sau cerc din plastic (n. tr.). 


3 


jos, apoi spre stânga. Spencer îi scutură uşurel botul, 
vrând să-i atragă din nou atenţia. 

— 'Ţinem capul sus, OK? Întotdeauna mândri, OK? Siguri 
pe noi. Ţinem capul sus şi privim oamenii în ochi. Ai 
reţinut? 

Rocky scoase limba printre dinţii puţin depărtaţi şi linse 
mâna cu care Spencer îl prinsese de bot. 

— O interpretez ca pe un răspuns afirmativ. Dădu 
drumul câinelui. Restaurantul acesta nu este un loc unde 
te-aş putea lua. Fără supărare. 

Cu toate că Rocky nu avea statutul câinilor însoțitori 
pentru orbi, în anumite taverne el stătea la picioarele lui 
Spencer sau chiar pe vreun scaun şi nimeni nu obiecta la o 
asemenea încălcare a igienei. În general, un dulău 
constituia ultima dintre infracțiunile pentru care spelunca 
ar fi fost deferită justiţiei în cazul vizitei vreunui inspector. 
Insă Uşa Roşie avea pretenţii de local select, aşa că Rocky 
nu putea fi privit cu ochi buni. 

Spencer se dădu jos din maşină şi trânti portiera. Încuie 
uşile şi puse în funcţiune sistemul de alarmă, folosindu-se 
de telecomanda aflată pe legătura de chei. 

Nu se putea bizui pe Rocky. El nu putea să apere 
Explorer-ul. Era genul de câine care n-ar fi speriat niciun 
hoţ de maşini - cel mult dacă posibilul spărgător ar fi 
suferit de o fobie accentuată, nesuportând ca mâna să-i fie 
linsă. 

După ce alergă prin ploaia rece spre adăpostul 
copertinei care se întindea de-a lungul clădirii de pe colţ, 
Spencer se opri să se uite în urmă. 

Câinele se mutase pe scaunul şoferului şi acum privea 
afară, cu nasul lipit de geamul lateral, ţinându-şi o ureche 
ciulită şi cealaltă pleoştită. Respirația sa aburea sticla, dar 
Rocky nu lătra. Nu lătra niciodată. Doar se holba în jur şi 
aştepta. Cântărea treizeci şi două de kilograme de 
dragoste pură şi de răbdare. 

Spencer se întoarse cu spatele la maşină şi la strada 
laterală, apoi dădu colţul, zgribulit. 

Judecând după sunetele fluide ale nopţii, coasta şi toate 


3 


realizările civilizaţiei care o străjuiau păreau nişte valuri 
de gheaţă topindu-se în abisul Pacificului. Ploaia bătea 
darabana pe copertină şi gâlgâia în jgheabul acoperişului; 
roţile maşinilor în mişcare stârneau trombe de apă. Mai 
mult simțită decât auzită, zarva neîntreruptă a valurilor ce 
se spărgeau de țărm anunţa eroziunea continuă a falezei şi 
a plajei. 

Pe când Spencer trecea prin dreptul fostei galerii de 
artă, cineva i se adresă din penumbra intrării mult retrase 
de la stradă care se găsea într-o scobitură adâncă în 
perete. Vocea era tot atât de seacă pe cât noaptea de 
umedă, groasă şi supărătoare: 

— Știu cine eşti. 

Spencer se opri, scrutând cu ochii întredeschişi 
întunericul. Un bărbat stătea la intrare, cu picioarele bine 
proptite pe pământ şi cu spatele rezemat de uşa galeriei. 
Nespălat şi nebărbierit, părea mai mult un morman de 
zdrenţe negre îmbibate cu murdăria organică produsă de 
paraziți apăruţi prin generaţie spontanee. 

— Știu cine eşti, repetă vagabondul încet, dar clar. 

O duhoare de transpiraţie, de urină şi aburi de vin ieftin 
venea dinspre el. 

Numărul de locuitori ai străzii - psihopati, dependenţi de 
droguri, oameni care abia îşi târau picioarele - crescuse 
constant de la sfârşitul anilor şaptezeci, când majoritatea 
celor cu boli mentale fuseseră eliberaţi din sanatorii, în 
numele drepturilor civile şi din milă. Hoinăreau prin 
oraşele Americii complet nesupravegheaţi, o armată de 
zombies pe care, însă, politicienii o apărau. 

Şoapta pătrunzătoare era la fel de uscată şi lugubră ca 
vocea unei mumii reînviate. 

— Știu cine eşti. 

Prudent, Spencer nu se opri din mers. 

Paloarea de pe chipul vagabondului, deasupra bărbii şi 
dedesubtul părului încâlcit, deveni oarecum vizibilă în 
întuneric. Ochii lui înfundaţi în orbite erau inexpresivi, ca 
două puțuri abandonate. 

— Știu cine eşti. 


— Nimeni nu ştie, zise Spencer. 

Cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă lunecând pe 
suprafaţa cicatricei, trecu pe lângă galeria de artă 
baricadată ignorându-l pe vagabond. 

— Nimeni nu ştie, şopti omul. 

Poate că vorbele lui, adresate unui trecător, vorbe care 
la prima vedere păruseră stranii, chiar prevestitoare de 
rău, nu reprezentau mai mult decât o repetare mecanică a 
ultimului lucru pe care i-l aruncase cu dispreţ cel mai 
recent interlocutor. Nimeni nu ştie. 

Spencer se opri în faţa localului. Făcea oare o 
îngrozitoare greşeală? Şovăi cu mâna pe clanţa uşii roşii. 

Încă o dată haimanaua vorbi dintre umbre. Prin răpăitul 
monoton al ploii, avertismentul avu acum rezonanţa 
obsedantă a unei voci plate şi poticnite care, la un post de 
radio aflat într-un colţ îndepărtat al lumii, anunţa: 

— Nimeni nu ştie... 

Spencer deschise uşa roşie şi păşi înăuntru. 

Intr-o noapte de miercuri, nu se găsea nimeni la pupitrul 
de rezervări din vestibul. Poate că nici vinerea, nici 
sâmbăta nu stătea cineva să te întâmpine. Afacerea nu 
mergea chiar ca pe roate. 

Aerul fierbinte din interior mirosea a rânced şi era 
filigranat cu fum albastru de ţigară. În colţul din dreapta al 
salonului principal, de formă dreptunghiulară, sub lumina 
unui reflector, un pianist interpreta searbăd „Iangerine”. 

Decorat în gri şi negru, cu oţel lustruit şi pereţii din 
oglinzi, cu accesorii Art Deco fixate pe nişte inele 
suprapuse, care aruncau din tavan o lumină deprimantă, 
de un albastru ca safirul, probabil că localul reuşise 
cândva să readucă o mireasmă a unor vremuri apuse. 
Acum tapiţeria era roasă, iar oglinzile crăpate. Un strat 
întărit de fum se depusese pe suprafaţa oţelului. 

Majoritatea meselor erau goale. Doar lângă pian se aflau 
câteva cupluri în vârstă. 

Spencer se duse la barul situat în partea dreaptă şi se 
aşeză pe un scaun din margine, cât mai departe de pianist. 

Barmanul avea părul rar, tenul măsliniu, ochii gri şi 


3 


umezi. Politeţea sa exersată şi zâmbetul palid nu-i puteau 
ascunde plictiseala. Funcţiona cu o eficienţă şi o detaşare 
ca de robot, descurajând orice conversaţie, căci evita să te 
privească în ochi. 

Doi bărbaţi trecuţi de cincizeci de ani, îmbrăcaţi în 
costume, stăteau la bar, la oarecare distanţă unul de 
celălalt, sorbindu-şi băuturile. Nasturii de la gulerele 
cămăşilor le erau descheiaţi şi cravatele desfăcute. Arătau 
ameţiţi şi posomorâţi, ca nişte agenţi publicitari ce 
fuseseră daţi afară cu zece ani în urmă, dar care încă se 
mai sculau dimineaţa şi se îmbrăcau la patru ace fiindcă 
nu ştiau ce altceva să facă; poate că veneau la Uşa Roşie 
pentru că se obişnuiseră să se relaxeze aici după orele de 
muncă, pe vremea când încă nu-şi pierduseră orice 
speranţă. 

Unica ospătăriţă care servea la mese era de o frumuseţe 
frapantă, pe jumătate vietnameză, pe jumătate negresă. 
Purta acelaşi costum pe care ea şi Valerie îl avuseseră cu o 
noapte înainte: pantofi negri cu toc, fustă mini, neagră, şi 
un pulover negru cu mâneci scurte. Valerie o strigase 
Rosie. 

După cincisprezece minute, Spencer o opri pe Rosie, 
care tocmai trecea prin apropiere ducând o tavă cu 
băuturi. 

— Valerie lucrează în noaptea asta? 

— Aşa ar trebui, spuse ea. 

I se luă o piatră de pe inimă. Valerie nu minţise. Mai 
înainte îi încolţise ideea că probabil îl dusese de nas, un 
mod mai blând de a-i da papucii. 

— Sunt îngrijorată din cauza ei, zise Rosie. 

— De ce? 

— Păi, schimbul nostru a început acum o oră. Privirea îi 
rămase aţintită pe cicatrice. Şi n-a apărut. 

— Nu întârzie de obicei? 

— Val? Nu. E punctuală. 

— De cât timp lucrează aici? 

— De aproape două luni. Ea... Femeia îşi mută privirea 
de la cicatrice spre ochii lui. Eşti prieten cu ea? 


3 


— Am fost aici aseară. Am stat pe acelaşi scaun. Nu prea 
erau clienţi, aşa că Valerie şi cu mine am putut vorbi. 

— Mda, îmi aduc aminte de tine, spuse Rosie, 
neînţelegând motivul pentru care Valerie îşi pierduse 
timpul cu el. 

Nu prea semăna cu bărbatul ideal. Purta pantofi de 
sport, blue jeans, o cămaşă sport şi o jachetă din doc - în 
esenţă aceleaşi lucruri pe care le îmbrăcase şi la prima 
vizită. Fără bijuterii. Doar un ceas Timex. Şi, bineînţeles, 
cicatricea. Mereu cicatricea. 

— Am sunat la ea acasă. Nu mi-a răspuns. Sunt 
îngrijorată. 

— O oră întârziere nu-i prea mult. Poate că a avut o pană 
de cauciuc. 

— În acest oraş - zise Rosie, iar faţa i se schimonosi de 
supărare, îmbătrânind pe loc cu zece ani - ar fi putut fi 
răpită, înjunghiată de vreun punk-ist de doisprezece ani, 
un ratat nenorocit, sau chiar împuşcată de vreun spărgător 
de maşini în propriul ei garaj. 

— Eşti foarte optimistă, nu? 

— Mă uit la ştiri. 

Duse băuturile la o masă unde stăteau două cupluri în 
vârstă, într-o atmosferă mai curând acră, decât 
sărbătorească. Neţinând seama de puritanismul care 
acaparase o mulţime de californieni, ei pufăiau, cu nesaţ, 
din ţigări. Arătau de parcă interdicţia de a fuma în 
restaurante s-ar fi putut extinde în orice clipă şi asupra 
barurilor sau locuinţelor particulare, aşa încât fiecare 
ţigară ar fi putut fi ultima. 

În timp ce pianistul zdrăngănea „Ultima dată când am 
văzut Parisul”, Spencer sorbi două înghiţituri de bere. 

Judecând după melancolia aproape palpabilă a clienţilor 
din bar, ai fi zis că ne aflam în iunie 1940, când tancurile 
defilau pe Champs-Élysées, iar lumini prevestitoare de rău 
sclipeau pe cer. 

Câteva minute mai târziu, chelneriţa se apropie din nou 
de Spencer. 

— Cred că am vorbit ca o paranoică, spuse ea. 


3 


— Nu. Şi eu urmăresc ştirile. 

— Numai că Valerie este atât de... 

— Deosebită, zise Spencer, terminându-i propoziţia cu o 
asemenea acuratețe, încât ea îi aruncă o privire surprinsă 
şi, în acelaşi timp, alarmată, ca şi cum bănuia că într- 
adevăr i-a citit gândurile. 

— Mda. Deosebită. O ştii de cel mult o săptămână şi... 
Vrei să o ştii fericită. Iți doreşti să i se întâmple numai 
lucruri bune. 

Nu mi-a luat o săptămână, gândi Spencer. O seară. 

Rosie continuă: 

— Poate fiindcă există suferinţă în ea. A pătimit mult. 

— Cum? întrebă el. Cine? 

Ridică din umeri. 

— Nu ştiu nimic, nu mi-a spus niciodată nimic. Pur şi 
simplu o simt. 

Şi el sesizase o anumită teamă la Valerie. 

— Dar e rezistentă, reluă Rosie. Nu ştiu de ce mi-e 
teamă pentru ea. Nu pentru că-i sunt ca o soră mai mare. 
În orice caz, toată lumea mai întârzie din când în când. 

Ospătăriţa plecă, iar Spencer sorbi din berea caldă. 

Pianistul se lansă în „Era un an foarte bun”, care lui 
Spencer îi displăcea chiar şi în interpretarea lui Sinatra, 
deşi se considera un admirator al cântăreţului. Işi dădea 
seama că melodia avea un ton puţin visător care îndemna 
spre meditaţie, oricum, i se părea îngrozitor de tristă şi 
nicidecum nu îi inspira melancolia unui bătrân care-şi 
amintea despre femeile pe care le iubise, ci o baladă a unui 
om aflat la capătul unei vieţi amare, întorcându-se la nişte 
vremuri serbede, lipsite de profunzime şi de afecţiune. 

Presupunea că versurile acelea erau expresia fricii sale 
că de acum încolo, decenii întregi, se va afunda într-o 
singurătate plină de remuşcări. 

Se uită la ceas. Valerie întârziase deja o oră şi jumătate. 

Ingrijorarea  ospătăriţei îl molipsise. O imagine îi 
persista în faţa ochilor: Valerie, cu chipul pe jumătate 
ascuns într-o cascadă de păr brun, de sub care se 
prelingea un şuvoi de sânge, cu un obraz lipit de podea, cu 


3 


ochii larg deschişi şi nemişcaţi. Ştia că îngrijorarea sa nu 
avea nimic raţional. Ea întârziase la slujbă. Nu exista nimic 
îngrijorător în asta. Însă, pe măsură ce minutele se 
scurgeau, teama i se adâncea. 

Îşi puse berea neterminată pe tejghea, se ridică de pe 
scaun, merse prin lumina albastră spre uşa roşie şi ieşi în 
noaptea friguroasă, învăluită în ropotul ploii ce bătea pe 
copertinele din pânză groasă. 

În timp ce trecea pe lângă intrarea galeriei de artă, îl 
auzi pe  vagabondul din umbră plângând. Se opri 
impresionat. 

Printre icnete, străinul murmura ultimul lucru auzit, pe 
care i-l spusese Spencer: 

— Nimeni nu ştie... Nimeni nu ştie... 

Această scurtă afirmaţie avea o semnificaţie aparte 
pentru el, fiindcă pronunţa cele trei cuvinte nu pe tonul 
folosit mai devreme de Spencer, ci cu o voce intens 
chinuită. Nimeni nu ştie. 

Deşi Spencer îşi dădea seama că se comportă prosteşte 
alimentând autodistrugerea acelui nenorocit, pescui o 
bancnotă mototolită de zece dolari din portmoneu. Se 
îndreptă spre intrarea întunecoasă, spre mirosul fetid pe 
care haimanaua îl răspândea în jur, şi îi întinse banii: 

— Poftim, ia-i. 

Mâna care se ridică spre el era ori învelită într-o 
mănuşă, ori excesiv de murdară; nu se putea distinge 
printre umbre. Pe când bancnota fu smulsă dintre degetele 
lui Spencer, vagabondul scânci încetişor: 

— Nimeni... Nimeni... 

— O să fie bine, zise Spencer înţelegător. Aşa-i viaţa. 
Toţi trecem prin ea. 

— Aşa-i viața, toți trecem prin ea, şopti vagabondul. 

Încă o dată invadat de imaginea ei, aşa cum şi-o 
închipuise ultima oară - moartă - Spencer se grăbi să dea 
colţul şi se apropie prin ploaie de Explorer. 

Rocky îl urmărea prin geamul lateral. Când Spencer 
deschise portiera, câinele se retrase pe scaunul din 
dreapta. 


Intră în maşină şi trânti uşa, aducând înăuntru mirosul 
de doc umed şi izul de ozon al furtunii. 

— Tâlharule, ţi-a fost dor de mine? 

Rocky îşi mută greutatea de pe-o parte pe alta de vreo 
două ori, încercând să dea din coadă, deşi se aşezase pe 
ea. Spencer spuse în timp ce pornea motorul: 

— O să fii încântat să auzi că nu m-am făcut de râs. 

Câinele strănută. 

— Dar numai fiindcă n-a venit. 

Potaia îşi întinse gâtul, curioasă. 

Apăsând ambreiajul şi ridicând frâna de mână, Spencer 
continuă: 

— În loc să renunţ şi să mă duc repede acasă, acum, că 
am câştigat prima rundă a jocului, ce crezi că voi face? 
Hmmm? 

După câte se părea, dulăul n-avea nicio idee. 

— Am de gând să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala şi 
să-mi mai acord o şansă să o dau în bară. Spune-mi sincer, 
bătrâne, crezi că mi-am pierdut minţile? 

Câinele gâfâi. 

În timp ce lua curba, Spencer zise resemnat: 

— Da, ai dreptate. Sunt un caz fără scăpare. 

Conduse direct spre casa Valeriei. Locuia la zece minute 
de bar. 

Cu o noapte în urmă aşteptase împreună cu Rocky în 
maşină, lângă Uşa Roşie, până la ora două, şi o urmărise 
pe Valerie după terminarea programului. Datorită 
antrenamentului său în lupta pentru supravieţuire, 
învățase să fileze discret pe cineva. Era convins că nu 
fusese descoperit. 

Însă nu era la fel de convins că ar fi fost în stare să-i 
explice ei - sau chiar lui însuşi - de ce o urmărise. După 
conversaţia avută în cursul serii, întreruptă periodic de 
atenţia acordată clienţilor aflaţi în localul aproape gol, 
dorinţa de a cunoaşte totul despre ea îl copleşise pe 
Spencer. Totul. 

De fapt, fusese mai mult decât o dorinţă. Fusese o 


3 


nevoie, iar el hotărâse să meargă până la capăt. 

Cu toate că intenţiile sale erau nevinovate, se simţea 
ruşinat de această obsesie abia înmugurită. Cu o noapte în 
urmă stătuse în Explorer, pe stradă, vizavi de casa ei, şi se 
holbase la ferestrele luminate; fuseseră acoperite cu 
draperii translucide şi o dată umbra ei trecuse rapid prin 
dreptul faldurilor, asemenea unei năluci surprinse pentru o 
clipă de flacăra unei lumânări într-o şedinţă de spiritism. 
Puţin după 3,30 dimineaţa, luminile se stinseseră. În timp 
ce Rocky dormea ghemuit pe bancheta din spate, Spencer 
rămăsese încă un ceas, uitându-se la casa întunecată şi 
întrebându-se ce cărţi citea Valerie, ce-i plăcea să facă în 
zilele libere, ce fel de părinţi avea, unde îşi petrecuse 
copilăria, la ce visa când se simţea mulţumită, ce 
coşmaruri avea... 

Acum, la numai douăzeci şi patru de ore, se îndrepta din 
nou către locuinţa ei, iar nerăbdarea îi rodea nervii, 
bucăţică cu bucăţică. Întârziase la slujbă. Atâta tot. 
Ingrijorarea lui excesivă îi spunea mai mult decât şi-ar fi 
dorit să ştie despre interesul total nepotrivit faţă de 
această femeie. 

Maşinile se împuţinau pe măsură ce se îndepărta de 
Ocean Avenue, apropiindu-se de zonele rezidenţiale. 
Sclipirea fluidă şi languroasă a asfaltului negru şi ud 
întreținea o falsă impresie de mişcare, ca şi cum fiecare 
stradă ar fi fost un râu leneş care se târa spre o deltă 
îndepărtată. 


Valerie Keene locuia într-un cartier liniştit de bungalouri 
acoperite cu şindrilă, construite la sfârşitul anilor 
şaptezeci. Aceste case, cu două sau trei dormitoare, îţi 
ofereau mai mult farmec decât spaţiu: spaliere montate pe 
verande, de care atârnau măciulii de bougainvillea; 
jaluzele decorative ce mărgineau ferestrele; scânduri 
înguste interesant sculptate sau filigranate sub streşini; 
acoperişuri cu formă fantezistă; lucarne vârâte adânc 
înăuntru. 

Fiindcă nu vroia să atragă atenţia asupra lui, Spencer 


3 


trecu pe lângă locuinţa femeii fără să încetinească. Aruncă 
o privire fugară în dreapta, spre bungaloul ei întunecat. 
Rocky îl imită, dar nu i se păru nimic anormal. 

La capătul grupului de case, Spencer făcu la dreapta, 
luând-o spre sud. Următoarele câteva alei se înfundau. 
Trecu pe lângă ele. Nu intenţiona să parcheze într-o 
fundătură. Ar fi fost o capcană. Când ajunse la prima 
stradă principală, coti din nou la dreapta şi rămase la 
marginea unei zone asemănătoare celei în care locuia 
Valerie. Opri ştergătoarele de parbriz, dar nu şi motorul. 

Încă mai spera că îşi va recăpăta minţile, că va apăsa 
ambreiajul şi se va duce imediat acasă. 

Rocky îl privea cercetător. O ureche ciulită. Cealaltă 
lăsată. 

— Nu mă pot controla, spuse Spencer mai mult pentru 
el, decât pentru a-i satisface curiozitatea câinelui. Şi nu 
ştiu de ce. 

Ploaia se scurgea şuvoaie peste parbriz. Prin perdeaua 
de apă, luminile străzii pâlpâiau. 

Oftă şi opri motorul. 

Îşi uitase umbrela acasă. În scurtul drum până la Uşa 
Roşie se cam udase, iar plimbarea până la locuinţa ei avea 
să-l facă, în mod sigur, ciuciulete. 

Habar n-avea de ce nu parcase chiar în faţa clădirii. 
Probabil antrenamentul. Instinctul. Paranoia. Poate toate 
trei. 

Aplecându-se peste Rocky şi simțind limba lui caldă şi 
iubitoare în ureche, Spencer extrase o lanternă din 
compartimentul pentru mănuşi şi o strecură în buzunarul 
jachetei. 

— Dacă se apropie careva de maşină, îi spuse câinelui, 
să-i sfâşii maţele. N 

Rocky căscă de plictiseală, iar el coborî. Incuie din mers, 
folosindu-se de telecomandă, şi dădu colţul spre nord. Nu 
se obosi să alerge. În ritmul în care păşea, avea să fie ud 
leoarcă înainte de-a ajunge la bungalou. 

Palisandri străjuiau aleile, de o parte şi de alta. Aruncau 
puţină umbră, chiar şi vara, împodobiţi cu frunze şi cu 


3 


cascade de boboci purpurii. Dar acum, iarna, crengile erau 
goale. 

Spencer se udase ciuciulete înainte de a ajunge pe 
strada Valeriei, unde uriaşii dafini indieni luau locul 
palisandrilor. Rădăcinile agresive ale copacilor se tot 
întinseseră, crăpând asfaltul; oricum, umbrarul crengilor şi 
frunzişul generos îl adăposteau de ploaie. 

În plus, arborii uriaşi opreau lumina gălbuie a lămpilor 
cu vapori de sodiu să ajungă până la gazonul din faţa 
proprietăţilor aflate de-a lungul acelei străzi retrase. De 
asemenea, tufişurile din jurul caselor se înălţaseră destul, 
unele chiar prea mult. În caz că unii locuitori s-ar fi uitat 
pe fereastră, probabil n-ar fi reuşit să vadă ceva prin 
perdeaua deasă de verdeață nici măcar până la trotuarul 
acoperit de umbre. 

În timp ce înainta, studie vehiculele parcate de-a lungul 
aleii. După cât putuse să observe, nu se afla nimeni în 
niciuna dintre ele. 

O furgonetă Mayflower, pentru transportat mobilă, se 
găsea vizavi de casa Valeriei. Acest lucru îi convenea lui 
Spencer, pentru că bloca vederea vecinilor. Nu lucra 
nimeni pe lângă ea, probabil că munca fusese planificată 
pentru a doua zi dimineaţă. 

Spencer traversă aleea şi urcă cele trei trepte ale 
verandei.  Spalierele de pe margini nu susțineau 
bougainvillea, ci iasomie care înflorea noaptea. Deşi nu era 
sezonul potrivit, iasomia parfuma deja aerul cu mireasma 
ei deosebită. 

Umbre adânci acopereau veranda. Se îndoia că ar fi 
putut fi văzut din stradă. 

Într-o asemenea beznă, trebui să pipăie de-a lungul uşii 
ca să găsească butonul. Auzi sunetul soneriei împrăştiindu- 
se uşurel în casă. 

Aşteptă. Nu se aprinse nicio lumină. 

Pielea i se încreţi pe ceafă şi i se păru că îl urmărea 
cineva. 

Două ferestre cu vedere la verandă flancau uşa din faţă. 
După cât era în stare să distingă, faldurile întunecate ale 


3 


draperiei de pe cealaltă parte a geamurilor n-aveau nicio 
despicătură prin care să poată fi spionat. 

Privi înapoi spre stradă. Lumina gălbuie transforma 
stropii de ploaie în ghemotoace sclipitoare de aur topit. 
Într-un plan îndepărtat, furgonetă zăcea jumătate în 
umbră, jumătate în razele aruncate de felinare. Un model 
nou de Honda şi un Pontiac mai vechi se aflau ceva mai 
aproape. Niciun pieton. Noaptea era tăcută, cu excepţia 
zgomotului neîntrerupt al ploii. 

Sună încă o dată. 

Nu-i dispăruse senzaţia că totuşi ceva i se târa pe ceafă. 
Îşi duse o mână acolo, pe jumătate convins că va găsi un 
păianjen îngrijindu-se de pielea lui umedă şi lucitoare. Dar 
nimic... 

În timp ce se întorcea, avu impresia că zăreşte cu coada 
ochiului o umbră în spatele furgonetei Mayflower. Privi 
vreme de jumătate de minut, dar nu remarcă nicio mişcare 
în noaptea fără vânt, cu şuvoaie de ploaie aurie care 
cădeau vertical pe asfalt, de parcă ar fi fost picături 
minuscule de metal prețios. 

Ştia de ce se simte atât de îngrijorat. Nu aparţinea 
acestui loc. Remuşcările îi chinuiau sufletul. 

Din nou cu faţa la uşă, îşi scoase portmoneul din 
buzunarul de la şold şi extrase o MasterCard?. 

Deşi în sinea lui n-o recunoscuse până acum, l-ar fi 
dezamăgit să găsească lumină acasă la Valerie. Era 
îngrijorat pentru ea, dar se îndoia că ar fi zăcut rănită sau 
moartă în acel bungalou întunecat. Nu că ar fi fost telepat: 
imaginea chipului ei stropit cu sânge, care îi apăruse în 
faţă, nu fusese decât o scuză pentru a veni până aici. 

Nevoia de a afla totul despre Valerie era primejdios de 
copilărească. Devenise irațional. 

Îi era frică de el însuşi. Dar nu se simţea în stare să 
renunţe. 

Intenţiona să ridice zăvorul, strecurând Mastercard-ul 
între uşă şi canat. Bănuia că fusese pusă şi siguranţa, 


2 Carte de credit (n. tr.). 


fiindcă Santa Monica avea o rată a criminalităţii la fel de 
ridicată ca şi a celorlalte oraşe din jurul Los Angelesului, 
dar ar fi putut să fie şi norocos. 

Norocul îi surâse mai mult decât se aşteptase: era 
descuiat. Nici măcar zăvorul nu fusese pus. Apăsă clanţa, 
iar uşa se deschise cu un clic. 

Surprins şi izbit de un nou val de remuşcări, îşi întoarse 
privirea spre stradă. Dafinii indieni. Maşinile. Ploaia, 
mereu ploaia. _ 

Păşi înăuntru. Inchise uşa şi rămase cu spatele lipit de 
ea, cu apa picurând pe covor, tremurând. 

La început camera i se păru de un negru compact. După 
un timp se obişnui suficient cu întunericul, încât să 
observe o fereastră acoperită cu draperii translucide, apoi 
alta şi alta, luminate numai de razele cenuşii ale nopţii de 
afară. 

Judecând după cât era în stare să distingă în jurul lui, 
bezna ar fi putut ascunde o întreagă mulţime de oameni, 
dar ştia că e singur. Casa nu i se părea neocupată, ci mai 
curând abandonată şi pustie. 

Spencer îşi scoase lanterna din buzunarul jachetei. 
Acoperi raza cu mâna stângă să se asigure pe cât posibil 
că nu va fi văzut de afară. 

Lumina îi dezvălui o cameră de zi, complet goală. 
Covorul era de culoarea cafelei cu lapte. Draperiile bej. 
Aplicea cu două becuri fixată în tavan se aprindea probabil 
de la unul dintre cele trei comutatoare de lângă uşă, dar 
nu le încercă. 

Ciorapii şi pantofii lui de sport, îmbibaţi cu apă, 
fleoşcăiră în timp ce traversă camera. Păşi printr-o arcadă 
într-o sufragerie mică şi la fel de goală. 

Spencer se gândi la furgonetă Mayflower de vizavi, dar 
fără să creadă că mobilele Valeriei se găseau în ea şi nici 
că se mutase din bungalou după 4,30 dimineaţa, când el îşi 
părăsise postul din faţa casei şi se întorsese în propriul lui 
pat. În schimb, bănuia că nu locuise niciodată acolo. 
Covorul nu avea pete mai deschise la culoare şi nici urme 
de picioare de la mobile; nu fuseseră aşezate pe el mese, 


3 


scaune, birouri, dulapuri sau lampadare. Dacă Valerie 
trăise aici în cele două luni de când se angajase la Uşa 
Roşie, atunci era evident că nu o mobilase şi, deci, nu 
intenţiona să rămână pentru o perioadă mai lungă. 

Trecând printr-o arcadă de două ori mai mică decât 
prima, în dreapta sufrageriei găsi o bucătărie micuță, cu 
măsuţe din lemn de pin nelăcuit, cu tăbliile vopsite în roşu. 
Inevitabil, pantofii umezi lăsară urme pe pardoseala din 
gresie cenuşie. 

Lângă chiuveta dublă se afla un teanc de veselă; o 
farfurie întinsă, un coşuleţ pentru pâine, un castron de 
supă, o cană şi o farfurioară, toate curate, erau gata 
pentru a fi folosite la cină. Alături de serviciul de masă 
simplu stătea un pahar. Ceva mai încolo, o lingură, o 
furculiţă şi un cuţit, de asemenea curate. 

Îşi mută lanterna în mâna dreaptă, punând două degete 
peste sticla ce acoperea becul pentru a ascunde pe cât 
posibil raza de lumină, eliberându-şi mâna stângă pentru a 
atinge paharul. Îi pipăi marginea. Chiar dacă fusese spălat 
de când Valerie băuse din el, buzele îi atinseseră 
marginea. 

Nu o sărutase până atunci. Poate că nici nu va apuca 
vreodată. 

Acest gând stingher îl făcu să se simtă prost şi îl forţă 
să-şi recunoască slăbiciunea. Nu aparţinea acestui loc. El 
trecuse fulgerător nu numai prin căminul, dar chiar şi prin 
viaţa ei. Până acum avusese un trai cinstit, întotdeauna 
respectase legea. Pătrunzând în casă, ridicase într-un fel o 
barieră şi lăsase în spatele lui inocenţa, o pierdere ce nu 
mai putea fi recuperată. 

Cu toate acestea, nu părăsi bungaloul. 

Deschise uşile de la dulapuri şi bufete, nedescoperind 
mai nimic, cu excepţia unei combinaţii între un desfăcător 
pentru conserve şi un tirbuşon. Femeia nu mai avea alte 
farfurii sau tacâmuri în afară de cele stivuite deja lângă 
chiuvetă. 

Majoritatea rafturilor din cămara îngustă erau goale. 
Toată mâncarea se limita la trei conserve cu piersici, două 


3 


cu pere, alte două cu ananas în rondele, o cutie de 
înlocuitor de zahăr în pliculeţe albastre, două de cereale şi 
una de cafea instant. 

Şi frigiderul era aproape gol, dar congelatorul gemea de 
semipreparate pentru cuptor cu microunde. 

Lângă el se găsea o uşă pe jumătate din sticlă. O 
draperie galbenă acoperea geamul; o dădu un pic lao 
parte ca să vadă terasa laterală şi curtea întunecată, 
hărţuită de ploaie. 

Apoi o lăsă să cadă la loc. Nu-l interesa lumea de afară, 
ci doar interiorul, aerul pe care Valerie îl respirase, 
locurile unde mâncase şi dormise. 

În timp ce Spencer se îndrepta spre ieşirea bucătăriei, 
tălpile din cauciuc ale pantofilor scârţâiră pe gresia 
umedă. Umbrele se retrăgeau din faţa lui, înghesuindu-se 
prin colţuri, iar în spate se aşternea întunericul. 

Nu se putea opri din tremurat. Atmosfera rece şi umedă 
din casă era la fel de pătrunzătoare ca şi aerul rece de 
februarie de afară. Probabil căldura nu funcţiona de câtva 
timp şi asta însemna că Valerie plecase devreme. 

Pe chipul lui îngheţat, cicatricea ardea. 

În mijlocul peretelui din spate al sufrageriei se afla o 
uşă. O deschise şi descoperi un hol care se întindea 
aproximativ patru metri şi jumătate spre stânga şi tot atât 
spre dreapta. Exact în partea opusă, o altă uşă rămăsese 
întredeschisă; în spatele ei desluşi o podea din gresie albă 
şi o chiuvetă de baie. 

Fu cât p-aci să intre în hol, când auzi nişte sunete 
diferite de zgomotul monoton şi cavernos al ploii bătând pe 
acoperiş. O lovitură înăbuşită şi o bufnitură estompată. 

Stinse imediat lanterna. Întunericul se aşternu, la fel de 
opac ca într-o casă dintr-un parc de distracţii, înainte ca 
luminile pâlpâitoare ale stroboscopului să dezvăluie un 
corp mecanic, cu privirea piezişă. 

La început sunetul i se păruse puternic, de parcă o 
haimana ar fi alunecat pe iarba udă, izbindu-se de perete. 
Dar, pe măsură ce minutele se scurgeau, cu atât mai tare 
se convingea că sursa zgomotului se aflase mai degrabă 


3 


departe de el, şi nu în apropiere, că probabil nu auzise 
decât o portieră trântindu-se pe stradă sau în curtea unui 
vecin. 

Aprinse lanterna şi continuă să cerceteze baia. Un 
prosop mare, altul de mâini şi un halat atârnau pe un 
suport. Un săpun Ivory, pe jumătate consumat, fusese 
abandonat în savonieră, însă dulăpiorul de medicamente 
era gol. 

La dreapta băii se găsea un dormitor mic, nemobilat ca 
şi restul casei. 

Dormitorul din stânga băii, mai mare decât primul, 
fusese evident folosit. O saltea gonflabilă era întinsă pe 
podea, iar deasupra ei, nişte cearşafuri mototolite, o 
pătură din lână şi o pernă. Uşile duble ale dulapului 
stăteau deschise, descoperind umeraşele care atârnau de o 
bară din lemn natur. 

Deşi restul bungaloului nu adăpostea niciun fel de opere 
de artă sau decoraţiuni interioare, ceva fusese prins în 
centrul celui mai mare perete din dormitor. Spencer se 
apropie, direcţionă raza lanternei asupra lui şi văzu o 
fotografie color, mărită, a unui gândac negru de bucătărie. 
Părea să fie o pagină dintr-o carte, probabil de 
entomologie, fiindcă legenda de sub poză era scrisă într-un 
limbaj academic. In acel afiş, libarca avea aproximativ 
cincisprezece centimetri lungime. Fusese fixat pe perete 
cu un cui mare care străpungea carapacea gândacului 
exact în mijloc. Pe podea, sub fotografie, trona ciocanul cu 
care pironul fusese bătut în zid. 

Poza nu constituia un ornament. În mod sigur, nimeni n- 
ar atârna un gândac pe perete cu intenţia de a-şi 
înfrumuseţa dormitorul. Mai mult, ţinând seama că se 
folosise un piron - şi nu o pioneză, o agrafă sau o bandă 
adezivă - se putea presupune că persoana care mânuise 
ciocanul se aflase într-o stare de furie avansată. 

Evident, gândacul simboliza un anumit lucru. 

Spencer se întrebă neliniştit dacă Valerie făcuse asta. 
Nu prea credea. Femeia cu care discutase cu o noapte în 
urmă la Uşa Roşie i se păruse neobişnuit de blândă, 


3 


amabilă şi total incapabilă de o asemenea furie. 

Dacă nu Valerie, atunci cine? 

Spencer plimbă raza lanternei de-a lungul hârtiei 
lucioase, iar carapacea gândacului sclipi de parcă ar fi fost 
umedă. Umbrele aruncate de degetele care astupau pe 
jumătate lentila îi creară iluzia că picioruşele fusiforme şi 
antenele libărcii se mişcau nervos. 

Uneori, în serialele polițiste, criminalii lăsau la locul 
faptei o semnătură care să-i identifice. Din propria-i 
experienţă, Spencer ştia că putea fi vorba de orice, de la o 
anumită carte de joc ori un simbol satanic scrijelit pe 
trupul victimei, la un singur cuvânt sau vers pictat cu 
sânge pe perete. Fotografia fixată cu un cui îi dădea 
sentimentul că se afla în faţa unei asemenea semnături, 
deşi i se părea mai ciudată decât oricare dintre cele găsite 
în sutele de cazuri pe care le studiase până atunci. 

Îl cuprinse ameţeala. Nu descoperise nicio urmă de 
violenţă în casă, dar încă nu verificase garajul. Poate că 
acolo avea s-o găsească pe Valerie, lungită pe dalele reci 
de beton, ca în imaginea aceea care-i venise în minte: cu 
faţa lipită de podea, cu ochii larg deschişi şi nemişcaţi, 
într-o baltă de sânge. N 

Ştia că trăsese o concluzie pripită. In zilele acestea, 
americanul de rând trăia permanent sub ameninţarea 
violenţei necontrolate care ar fi putut apărea în orice 
moment, dar Spencer fusese şi mai sensibilizat la mizeria 
cotloanelor societăţii moderne decât marea majoritate a 
oamenilor. Îndurase suferinţă şi teroare care îl marcaseră 
teribil şi avea tendinţa de a se aştepta la violenţă cum se 
aştepta la apusul şi răsăritul soarelui. 

Pe când se îndepărta de fotografia gândacului, 
întrebându-se dacă va cuteza să investigheze garajul, 
fereastra dormitorului se făcu ţăndări şi un mic obiect 
negru zbură şuierând printre draperii. La prima vedere, 
rostogolindu-se prin aer în cădere, semăna cu o grenadă. 

Din reflex, stinse lanterna, chiar dacă încă mai ploua cu 
cioburi de sticlă. În beznă, grenada căzu cu un zgomot 
înăbuşit pe covor. 


Înainte de a reuşi să se întoarcă, Spencer fu prins de 
explozie. Fără să fie însoţite de vreo străfulgerare de 
lumină, ci doar de o şuierătură ce-i trecu pe lângă ureche, 
schijele îl împroşcară din cap până-n picioare. Ţipă. Căzu. 
Se răsuci. Se zvârcoli. Durere în braţe, în cap, în picioare. 
Pieptul îi fusese protejat de jacheta din doc. Dar mâinile, 
Dumnezeule, mâinile! Îşi suci mâinile rănite. O durere 
sfâşietoare. Un supliciu îngrozitor. Câte degete îi fuseseră 
retezate, câte oase rupte? Isuse, ah, Isuse! Palmele îi 
zvâcneau, încă pe jumătate amorţite, aşa că nu-şi putea da 
seama de dimensiunea dezastrului. 

Cea mai groaznică i se părea însă durerea cumplită din 
frunte şi din obraji, din colţul stâng al gurii. Înfiorătoare. 
Disperat să-şi potolească suferinţa, îşi acoperi faţa cu 
mâinile. Se temea de ce-ar putea găsi acolo, de rănile pe 
care le-ar pipăi, dar palmele îi pulsau necontenit, nu avea 
cum să se bazeze pe simţul tactil. 

Oare cu câte cicatrice avea să se aleagă dacă va 
supravieţui - cât de multe zbârcituri palide sau semne din 
cheloid monstruoase şi roşii, de la frunte până la bărbie? 

leşi afară, pleacă imediat, caută ajutor! ... 

Se lovi, zbătându-se, scurmând şi contractându-se ca un 
crab în întuneric. Deşi dezorientat şi îngrozit, se târî în 
direcţia bună, pe o duşumea acoperită de ceva asemănător 
unor bucățele mici de marmură, până la uşa dormitorului. 
Agăţându-se de pereţi, se ridică în picioare. 

Îşi închipui că fusese prins la mijloc între două bande 
care se luptau pentru iarbă. In anii nouăzeci, Los 
Angelesul devenise mai violent decât Chicago în timpul 
prohibiţiei. Acum grupurile de golani erau mai periculoase 
şi mai bine înarmate chiar decât Mafia, îndopate cu 
droguri şi cu propria lor formă de rasism, la fel de 
neîndurătoare, şi lipsite de milă ca nişte şerpi. 

Respirând cu greutate, bâjbâind orbeşte în jur cu 
mâinile rănite, se împletici până în hol. Durerea îl fulgeră 
de-a lungul picioarelor, dezechilibrându-l. I se părea atât 
de dificil să se ţină drept, de parcă ar fi fost într-un butoi 
care se învârteşte dintr-un parc de distracţii. 


3 


Ferestrele se făceau ţăndări în celelalte camere. Explozii 
înăbuşite. 

În ciuda fricii şi a zăpăcelii, Spencer realiză că nu simţea 
miros de sânge. Nici gust. De fapt, nici nu sângera. 

Dintr-o dată înţelese ce se întâmpla. Nu un război între 
bande. Schijele nu-i sfâşiaseră carnea, deci în realitate nici 
nu erau schije. Nici bucățele de marmură împrăştiate pe 
podea. Ci grăunţe tari de cauciuc. De la o grenadă din 
cauciuc. Numai agenţiile care apărau legea aveau aşa ceva 
în dotare. Le folosise şi el. Puțin mai devreme, probabil o 
echipă SWAT îşi începuse atacul asupra bungaloului, 
lansând grenadele pentru a scoate din circulaţie orice 
intrus. 

N-avea niciun dubiu că furgoneta fusese o acoperire 
pentru transportul forţei de asalt. Mişcarea pe care o 
surprinsese în spatele ei nu fusese o umbră, aşa cum 
crezuse. 

Ar fi trebuit să se simtă uşurat. Atacul era o acţiune a 
poliţiei locale, a Agenţiei de Luptă Antidrog, a FBlului sau 
a altei organizaţii de apărare a legii. În aparenţă nimerise 
într-o operaţiune de-a lor. Ştia tactica. Dacă s-ar fi aruncat 
la podea, cu faţa în jos şi mâinile depărtate de corp pentru 
a le dovedi că nu este înarmat, ar fi fost în regulă. Probabil 
că îi vor pune cătuşe, îl vor interoga, dar nu mai mult. 

Avea însă o mare problemă: nu locuia în acel bungalou. 
Era doar în trecere. Din punctul lor de vedere, ar fi fost 
pur şi simplu un hoţ. In ochii lor, motivul pentru care se 
găsea el aici era lipsit de temei. Drace, şi-ar închipui că e 
nebun! Nici el nu putea să se înţeleagă pe sine prea clar - 
de ce îl impresionase atât de tare Valerie, de ce vroia să 
afle cât mai multe despre ea, de ce fusese îndeajuns de 
prost şi de sigur pe el, încât să intre în casă. 

Dar nu se aruncă la podea. Se bălăbăni pe picioarele lui 
şubrede prin holul negru ca un tunel, sprijinindu-se cu o 
mână de perete. 

Femeia se amestecase probabil într-o afacere ilegală şi 
autorităţile vor crede că şi el e implicat. Va fi pus sub 
arest, reţinut pentru interogatoriu, poate că-l vor 


3 


înregistra ca pe un complice al Valeriei. 

Vor descoperi cine e. 

Presa îi va scormoni trecutul. Chipul îi va apărea la 
televizor, în ziare şi reviste. Trăise mult timp într-un 
anonimat binecuvântat, noul său nume trecând neobservat, 
înfăţişarea modificându-i-se de-a lungul vremii, devenind 
de nerecunoscut. Şi izolarea lui era pe cale de a-i fi furată. 
Va ajunge din nou în lumina reflectoarelor, hăituit de 
reporteri, înconjurat de şuşoteli la fiecare apariţie în 
public. 

Nu. Categoric. Nu va mai trece prin asta. Mai bine ar 
muri. 

Într-un fel sau altul, oamenii aceia aparţineau poliţiei, 
iar el nu adusese vreo ofensă gravă legii, dar acum nu erau 
de partea lui. Fără a avea nici cea mai mică intenţie de a-l 
distruge, l-ar fi expus numai presei. 

Şi mai multă sticlă sfărâmată. Două explozii. 

Ofițerii din SWAT nu aveau de gând să rişte, 
considerând probabil că luptă contra unor persoane 
înnebunite după PCP”, sau şi mai rău. 

Spencer ajunse în mijlocul holului, exact între cele două 
uşi. În spatele celei din dreapta, întuneric: sufrageria. În 
stânga: baia. 

Păşi în baie şi închise uşa, sperând să mai câştige un 
răgaz de gândire. 

Usturimea de pe faţă, mâini şi picioare ceda încet-încet. 
Grăbit, îşi strânse pumnii de mai multe ori, apoi se relaxă, 
încercând să-şi accelereze circulaţia sanguină şi să se 
dezmorţească. 

Dintr-un cotlon al casei se auzi un trosnet de lemn 
sfărâmat, destul de puternic, încât zgudui pereţii. Probabil 
că uşa din faţă se trântise sau se făcuse ţăndări. 

Încă o pocnitură. Uşa de la bucătărie. 

Intraseră în casă. 

Se îndreptau spre el. 

N-avea timp să mai gândească. Trebuia să se mişte, 


3 Drog halucinogen, pe bază de fenciclidină (n. red.). 


3 


bazându-se pe instinct şi pe antrenamentul său militar tot 
atât de bun - spera el - ca şi cel al oamenilor care îl 
hăituiau. 

Pe peretele din spate al acelei încăperi strâmte, 
deasupra căzii de baie - un mic dreptunghi gri, prin care 
răzbătea o lumină slabă. Se urcă în cadă şi, cu ambele 
mâini, exploră rapid marginile ferestrei. Nu ştia sigur dacă 
ar fi putut ieşi pe acolo, dar i se părea singura scăpare. 

Dacă ar fi fost bătută în cuie sau acoperită cu zăbrele, s- 
ar fi simţit ca într-o capcană. Din fericire, se deschidea 
înăuntru pivotând în jurul unei balamale ce scârţâia. 
Proptelele laterale rabatabile de pe ambele părţi pocniră 
uşor, blocând geamul deschis la maximum. 

Se aştepta ca geamătul slab al balamalei şi clinchetul 
proptelelor să atragă atenţia cuiva de afară. Dar răpăitul 
inexorabil al ploii acoperea sunetele provocate de el. 

Spencer apucă strâns marginea ferestrei şi se săltă prin 
deschizătură. Ploaia rece îi împroşcă faţa. Aerul umed 
mirosea greu, a pământ îmbibat de apă, a iasomie şi iarbă. 

Curtea din spate semăna cu o tapiserie întunecată, 
ţesută în umbre negre şi gri, ca un cimitir, spălată de 
ploaia care îi estompa detaliile. Cel puţin un bărbat - dar 
mai degrabă doi - din echipa SWAT ar fi trebuit să acopere 
dosul clădirii. Oricum, deşi Spencer privi în jur cu atenţie, 
nu putu să distingă vreo siluetă printre umbrele împletite. 

O clipă crezu că nu va reuşi să se strecoare, dar îşi 
aplecă umerii, se răsuci, se chirci şi se azvârli prin 
deschizătură. Se rostogoli brusc în iarba udă şi apoi 
rămase culcat pe burtă, cu capul ridicat, scrutând în 
noapte, incapabil încă să-şi repereze adversarii. 

Printre parcelele însămânţate şi de-a lungul liniei ce 
marca proprietatea, tufişurile crescuseră prea mult. Câţiva 
smochini bătrâni, lăsaţi la voia întâmplării, deveniseră 
impunătoare turnuri de verdeață. 

Privit printre ramurile acestor arbori imenşi, cerul nu 
era negru. Luminile răsfirate ale metropolei se reflectau în 
pântecele norilor aduşi de furtună din est, pictând bolta 
nopţii în nuanţe profunde şi acide de galben care, înspre 


3 


ocean, se dizolvau într-un gri metalic. 

Deşi familiară pentru Spencer, culoarea cerului îl umplu 
de o spaimă surprinzătoare şi superstiţioasă, fiindcă 
semăna cu un firmament rău-prevestitor, sub care oamenii 
erau sortiţi pieirii. I se părea un mister cum de curtea 
rămânea întunecată sub acea lumină sulfuroasă, dar ar fi 
putut să jure că, pe măsură ce o privea mai mult, devenea 
tot mai neagră. 

Usturimea din picioare îi dispăruse. Mâinile încă îl mai 
dureau, dar arsura de pe faţă scăzuse în intensitate. 

În interiorul casei întunecate, o armă automată 
bolborosi scurt, împrăştiind câteva rafale. Unul dintre 
copoi era de-a dreptul maniac şi împuşca umbre sau stafii. 
Ciudat. Un asemenea comportament violent nu era propriu 
ofiţerilor SWAT. 

Spencer o zbughi prin iarba îmbibată cu apă spre 
adăpostul pe care i-l oferea un ficus. Ridicându-se în 
picioare, cu spatele rezemat de scoarță, examina atent 
pajiştea, tufişurile şi copacii din dosul proprietăţii, pe 
jumătate convins că va scăpa pe acolo, dar, de asemenea, 
că va fi localizat şi trântit la pământ dacă ar păşi într-un 
loc deschis. 

Strângând pumnii ca să-şi potolească durerea, studie 
posibilitatea de a se urca pe trunchiul copacului de alături, 
pentru a se ascunde în coroana lui stufoasă. Bineînţeles că 
n-ar fi avut niciun rost. L-ar fi găsit cu siguranţă, ei nu s-ar 
fi împăcat cu ideea fugii până n-ar fi cercetat fiecare 
umbră sau adăpost de verdeață, fie el tufiş sau copac. 

În bungalou - voci, o uşă trântindu-se; renunţaseră total 
la prudenţă, mai ales după acel foc de armă precipitat. 
Luminile, încă stinse. 

Timpul fugea. 

Arestul, descoperirea sa, luminile orbitoare ale 
camerelor de luat vederi, reporteri curioşi. 

Işi blestemă firea nehotărâtă. 

Ploaia răpăia pe frunzele de deasupra lui. 

Reportaje în ziare, povestiri în reviste, trecutul - pe care 
îl ura atât de tare - reînviat, străini, pentru care el n-ar fi 


3 


însemnat decât o ruină spectaculoasă care mănâncă şi 
respiră, privindu-l cu gura căscată. 

Bătăile inimii se înteţeau sub imperiul spaimei. 

Nu se putea mişca. Paralizase. 

Dar avu noroc totuşi fiindcă un bărbat îmbrăcat în negru 
se furişă pe lângă copac, ţinând o armă ce aducea a Uzi. 
Deşi nu se afla decât la doi paşi de Spencer, individul avea 
privirea aţintită spre casă, fiind pregătit dacă prada i-ar fi 
sărit pe vreo fereastră în noapte, neştiind că fugarul se 
găsea în raza lui de acţiune. Apoi văzu geamul deschis la 
baie şi încremeni. 

Spencer se mişcă înainte ca ţinta să se răsucească spre 
el. Oricine fusese antrenat pentru SWAT - fie poliţist local 
sau agent federal - n-ar fi cedat prea uşor. Singura lui 
şansă era să-l lovească foarte puternic până să se 
dezmeticească. 

Spencer îl lovi sub centură, cu toată puterea pe care o 
mai avea. 

Unii ofiţeri ai forţelor speciale purtau suspensor de 
protecţie din aluminiu, la fiecare operaţiune de asalt, plus 
veste sau jachete antiglonţ Kevlar. Dar acesta era total 
nepregătit. Expiră zgomotos. 

În timp ce îşi împingea genunchiul în sus, Spencer 
înşfacă arma automată şi o răsuci cu putere în sensul 
acelor de ceasornic. O smulse din strânsoarea celuilalt, 
înainte să apuce să tragă. 

Bărbatul căzu pe spate în iarba udă. Spencer se aruncă 
asupra lui urmându-şi un impuls de moment. 

Deşi poliţaiul încercă să ţipe, suferinţa provocată de 
acea lovitură într-o zonă atât de sensibilă îl lăsase fără 
glas. Nu era în stare nici măcar să inspire. 

Spencer ar fi putut să izbească puternic cu arma - o 
puşcă-mitralieră compactă, judecând după atingere - în 
gâtul adversarului, zdrobindu-i esofagul, asfixiindu-l cu 
propriul lui sânge. Dacă l-ar fi pocnit peste faţă, i-ar fi 
sfărâmat nasul şi aşchiile de os i-ar fi pătruns în creier. 

Dar nu vroia să omoare sau să rănească grav pe nimeni. 
Trebuia doar să scape dracu' de acolo. Îşi direcţionă arma 


3 


spre tâmpla poliţaiului, amortizând pe jumătate lovitura, 
dar sărmanul nenorocit îşi pierdu totuşi cunoştinţa. 

Tipul purta ochelari care îi permiteau să vadă în 
întuneric. Echipa SWAT conducea o operaţiune de 
urmărire folosindu-se de întreaga tehnologie existentă. De 
aceea nu aprinseseră luminile în casă. Ei aveau ochi de 
pisică, iar Spencer era şoarecele. 

Se rostogoli în iarbă, se chirci, strângând cu ambele 
mâini puşca-mitralieră. Era un Uzi: îi recunoştea forma şi 
greutatea. Trasă cu ţeava un arc în aer, de la stânga la 
dreapta, aşteptând un nou adversar. Nu apăru nimeni. 

Se scurseseră aproximativ trei secunde de când omul în 
negru se furişase pe lângă ficus. 

Spencer alergă de-a lungul pajiştii, îndepărtându-se de 
bungalou, printre flori şi tufişuri. Rămurişul îi şfichiuia 
picioarele.  Azaleele îi înţepau gambele, îi sfâşiau 
pantalonii. 

Aruncă arma. Nu avea de gând să tragă. Chiar dacă asta 
ar fi însemnat să fie arestat şi expus presei, prefera să se 
predea decât să folosească puşca. 

Străbătu cu greu tufele, trecu printre doi copaci, pe 
lângă o eugenie cu boboci albi şi fosforescenţi, apoi ajunse 
la zid. 

Aproape scăpase. Acum, dacă l-ar fi descoperit, nu l-ar fi 
împuşcat pe la spate. Ar fi răcnit un avertisment, s-ar fi 
identificat, i-ar fi ordonat să rămână pe loc şi ar fi venit 
până la el, dar nu l-ar fi împuşcat. 

Zidul din beton, ornamentat cu stuc, avea un metru 
optzeci înălţime şi era acoperit cu cărămizi rotunjite la 
margini, alunecoase din cauza ploii. Se agăţă de ele şi se 
săltă, sprijinindu-se de stuc cu vârfurile pantofilor sport. 

Pe când ajunsese deasupra şi stătea cu burta lipită de 
cărămizile reci şi cu picioarele bălăngănindu-i-se în aer, 
auzi focuri de armă în spate. Gloanţele plesniră pe beton, 
atât de aproape de el, încât fu împroşcat cu bucățele de 
zidărie. 

Nimeni nu strigase vreun blestemat de avertisment. 

Se rostogoli în proprietatea vecină şi armele automate 


3 


turuiră din nou - ceva mai prelung decât înainte. 

Puşti-mitraliere într-o zonă rezidenţială. O nebunie! Ce 
fel de poliţişti erau ăştia? 

Căzu peste nişte tufişuri. Se făcuse iarnă; trandafirii 
fuseseră curăţaţi de uscături, iar ghimpii înfometați îi 
străpunseră hainele, sfâşiindu-i pielea. 

Glasuri seci şi stranii, estompate de răpăitul ploii, 
veneau din dosul zidului: 

— Pe aici, prin spate, haideţi! 

Spencer se ridică în picioare şi se lovi de rugii 
trandafirilor, zdrelindu-şi obrazul fără cicatrice şi mâinile, 
în încercarea lui disperată de a se apăra. 

Se afla în grădina din spate a altei case. Lumini la câteva 
dintre ferestrele de la parter. Un chip iţindu-se în dosul 
unui geam împodobit, ca o bijuterie, de ploaie. O fată. 
Spencer căpătă sentimentul îngrozitor că ar fi pus-o într- 
un pericol de moarte dacă nu ar fi plecat de acolo înainte 
ca urmăritorii lui să sosească. 


După ce birui un labirint de străduţe, ziduri compacte, 
garduri construite din fier, fundături şi alei de serviciu, 
niciodată sigur că scăpase de urmăritori sau că ei s-ar afla 
de fapt la doi paşi în spate, Spencer găsi locul unde îşi 
parcase Explorer-ul. Alergă spre el şi se împinse în 
portieră. 

Bineînţeles, încuiată. 

Bâjbâi prin buzunare după chei. Nu dădu de ele. Spera 
din tot sufletul că nu le pierduse pe drum. 

Rocky îl urmărea prin fereastra din partea şoferului. 
După toate aparențele, se amuza. Rânjea. 

Spencer aruncă o privire către strada scăldată de ploaie. 
Pustie. 

Încă un buzunar. Da. Apăsă butonul de dezactivare pe 
lanţul pentru chei. Sistemul de securitate emise un muget 
electronic, încuietorile cedară, iar el se aruncă în maşină. 

În timp ce încerca să pornească motorul, cheile îi 
alunecară printre degete şi căzură pe trotuar. 

— La naiba! 


De data asta, Rocky reacţionă la teama stăpânului său, 
ghemuindu-se timid în colţul format de scaunul 
pasagerului şi portieră. Scoase un sunet subţire şi 
întrebător, manifestându-şi astfel îngrijorarea. 

Începea să-şi revină, palmele i se  dezmorţeau, 
furnicându-l, şi orbecăi după chei un timp ce i se păru un 
secol. În final le găsi. 

Poate că ar fi fost cel mai bine să se întindă pe scaune, 
nevăzut dinafară, şi să-l ţină pe Rocky sub nivelul ferestrei. 
Să aştepte apariţia poliţiştilor... Sau să plece. Dar dacă l-ar 
fi ajuns în timp ce se îndepărta de bordură, ar fi bănuit că 
el fusese persoana din bungalou şi l-ar fi oprit negreşit. 

Pe cât îşi dădea seama, nimerise în mijlocul unei 
operaţiuni importante, cu o mare desfăşurare de forţe. Nu 
aveau să renunţe aşa uşor. În timp ce el ar fi rămas ascuns 
în maşină, ar fi putut să înconjoare zona cu baraje şi să 
iniţieze un raid din casă în casă. Atunci ar fi cercetat şi 
automobilele parcate, iscodind prin geamuri în interior; l- 
ar fi luminat cu raza unei lanterne și ar fi picat în propria 
sa cursă. 

Motorul porni cu zgomot. 

Trase frâna de mână, apăsă ambreiajul şi se îndepărtă 
de bordură, dând drumul în acelaşi timp la ştergătoarele 
de parbriz. Parcase lângă colţ, aşa că trebui să facă un 
viraj strâns. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Niciun om 
înarmat, în uniformă neagră. 

Două maşini goniră prin intersecţie, îndreptându-se spre 
sud pe o stradă paralelă. O trenă de apă se risipi în spatele 
lor. 

Fără a se opri la semnul STOP, Spencer o luă la dreapta 
şi intră în fluxul de trafic spre miazăzi, ieşind din acel 
cartier. Rezistă dorinţei de a apăsa până la fund pedala de 
acceleraţie. Nu trebuia să-şi asume riscul de a fi prins 
pentru depăşirea vitezei. 

— Ce mama dracu'? întrebă el nesigur. 

Câinele replică, scâncind slab. 

— Ce-o fi făcut, de ce o urmăresc? 


3 


Apa i se prelinse de pe sprâncene în ochi. Se udase 
ciuciulete, îşi scutură capul şi o perdea fină de stropi se 
împrăştie în jur, împroşcând bordul, tapiţeria şi câinele. 

Rocky tresări. 

Spencer porni căldura. 

Trecuse pe lângă cinci grupuri de case şi schimbase de 
două ori direcţia înainte de a se simţi în siguranţă. 

— Cine e ea? Ce dracu'o fi făcut? 

Rocky se adaptă la starea de spirit a stăpânului său. Nu 
mai stătea ghemuit în colţ. Reluându-şi poziţia vigilentă, 
instalat bine pe scaun, devenise prudent, dar nu se 
speriase. Îşi împărțea atenţia între oraşul frământat de 
furtună din faţa ochilor şi Spencer, privindu-şi stăpânul cu 
scepticism. 

— Isuse, dar eu ce căutam acolo? se întrebă Spencer cu 
glas tare. 

Deşi scăldat în aerul cald ce venea dinspre 
ventilatoarele bordului, el continua să tremure. 

— Nu aveam nicio legătură cu acel loc, n-ar fi trebuit să 
mă duc. Tu ai vreo bănuială despre ce intenţionam să fac 
eu acolo, amice? Mmmmm? Că eu habar n-am. A fost o 
tâmpenie. 

Reduse viteza pentru a traversa o intersecţie inundată, 
unde o armată de gunoaie plutea deasupra apei murdare. 

Îşi simţi faţa arzând. Se uită cu coada ochiului la Rocky. 

Tocmai îşi minţise câinele. 

Cândva îşi jurase că n-o să se mintă niciodată pe sine 
însuşi. Îşi ţinuse legământul doar cu puţin mai mult decât 
beţivul înrăit care promite în ajunul Anului Nou că n-o să-şi 
mai înmoaie vreodată buzele în romul diabolic. De fapt, era 
mai intransigent cu el însuşi, cu deziluziile sale, decât 
majoritatea oamenilor, dar n-ar fi putut să afirme cu toată 
tăria că îşi spusese numai adevărul întotdeauna. Sau chiar 
că şi-ar fi dorit să-l audă întotdeauna. Ci numai că încerca 
mereu să fie sincer, dar că totuşi accepta destul de des 
adevărul doar pe jumătate, o frântură de realitate - şi că se 
simţea în stare să continue foarte bine aşa. 

Dar niciodată nu-şi minţise câinele. 


3 


Niciodată. 

Relaţia lor fusese singura legătură sinceră pe care 
Spencer o avusese vreodată; mai mult, o considera 
deosebită. Nu. Mai mult decât atât. Sfântă. 

Rocky, cu ochii lui imenşi şi expresivi, cu inima lui 
nevinovată, cu propriul său limbaj al trupului şi cu coada 
care îi trăda sentimentele, era incapabil de-a fi viclean. 
Dacă ar fi putut vorbi, ar fi fost extrem de sincer, fiind atât 
de inocent. I se părea mai îngrozitor să-şi mintă câinele 
decât să fi minţit un copil. La dracu', s-ar fi simţit la fel de 
vinovat dacă l-ar fi minţit pe Dumnezeu, fiindcă, fără 
discuţie, Dumnezeu aştepta mai puţine de la el decât bietul 
Rocky. 

Niciodată să nu minţi un câine. 

— Bine, spuse el, punând o frână la semafor, deci ştiu de 
ce m-am dus la ea acasă. Ştiam ce caut. 

Rocky îl privi cu interes. 

— Vrei să-ţi spun şi ţie? 

Dulăul aştepta. 

— E important pentru tine, nu, să-ţi zic? 

Rocky pufni, se linse pe bot şi apoi încremeni cu capul 
drept. 

— În regulă. M-am dus la ea acasă fiindcă... 

Câinele îl fixă cu privirea. 

— Fiindcă e o femeie extraordinar de drăguță. 

Ploaia răpăia. Ștergătoarele de parbriz scoteau nişte 
sunete înfundate. 

— În fine, e drăguță, dar nu chiar frumoasă. Nu pentru 
că arată bine. Există ceva în ea... E deosebită. 

Motorul torcea în gol. 

Spencer oftă şi continuă: 

— Bine, de data asta o să fiu direct. Drept în inimă, 
mmm? Nu o să mă mai învârt în jurul cozii. M-am dus la ea 
acasă fiindcă... 

Rocky îl privi cu interes. 

— ... fiindcă am vrut să-mi regăsesc viaţa. 

Câinele îşi mută atenţia asupra şoselei din faţă, evident 
satisfăcut de această explicaţie. 


3 


Spencer se gândi la ce descoperise despre el, fiind 
sincer cu Rocky. Am vrut să-mi regăsesc viața. 

Nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Până la urmă nu 
făcu nici una, nici alta. Rămase acelaşi, ca-n ultimii 
şaisprezece ani. 

Semaforul îşi schimbă culoarea în verde. 

Impreună cu Rocky, care privea înainte, numai înainte, 
Spencer se îndreptă spre casă prin ploaia torențială, prin 
singurătatea imensului oraş, sub un cer straniu şi pestriţ, 
pe alocuri aidoma unui gălbenuş de ou stricat, pe alocuri 
gri, precum cenuşa din crematoriu, şi înspăimântător de 
negru la orizont. 


Capitolul II 


La ora 21, după rateul din Santa Monica, îndreptându-se 
spre est pe autostradă şi întorcându-se la hotelul său din 
Westwood, Roy Miro observă un Cadillac oprit pe 
acostament. Ploaia transforma luminile de avarie în 
serpentine de lumină roşie ce şerpuiau pe parbriz. 
Anvelopa din spate, de pe partea şoferului, era spartă. 

O femeie stătea la volan, evident aşteptând un ajutor. 
Părea să fie unica ocupantă a maşinii. 

Gândul că o fiinţă neajutorată s-ar afla într-o asemenea 
situaţie, singură în imensul Los Angeles, îl tulbură pe Roy. 
Acum Oraşul Îngerilort nu mai era locul prietenos de 
altădată - şi speranţa de a găsi pe cineva care să aibă o 
existenţă cât de cât angelică scăzuse îngrozitor. Demonică, 
da. 

Opri pe acostament, în faţa Cadillacului. 

Ploaia se înteţise. Vântul bătea dinspre ocean. Perdele 
argintii de apă, umflându-se ca pânzele transparente ale 
unui vas-fantomă, fâlfâiau în întuneric. 

Îşi culese pălăria cu borul moale din fetru de pe scaunul 
din dreapta şi şi-o înfundă pe cap. Purta balonzaid şi 
pantofi închişi, ca întotdeauna pe vreme urâtă. În ciuda 
îmbrăcăminţii lui protectoare, tot avea să fie udat 
ciuciulete, dar n-ar fi fost în stare să plece cu conştiinţa 
împăcată, ca şi cum nici nu l-ar fi zărit pe cel aflat la 
ananghie. 

În vreme ce Roy se îndrepta spre Cadillac, maşinile ce 
goneau îi împroşcară picioarele cu şuvoaie de apă murdară 
lipindu-i pantalonii de piele. Ei, oricum trebuia să dea 
costumul la curăţat. 

Când ajunse la maşină, femeia nu-şi cobori geamul. 
Precaută, îl privi cu atenţie, verificând în acelaşi timp 


4 Angel: înger (n. tr.). 


încuietorile portierelor pentru a se convinge că funcționau. 

Nu se simţea ofensat de suspiciunea ei. Desigur, 
cunoştea primejdiile oraşului, iar scepticismul ei era de 
înţeles. 

Vorbi tare, pentru a se face auzit prin geamul închis: 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

Femeia arătă un telefon celular: 

— Am sunat la service. Mi-au spus că vor trimite pe 
cineva. 

Roy aruncă o privire spre maşinile care se apropiau. 

— De cât timp aşteptaţi? 

După o mică ezitare, ea răspunse, exasperată: 

— Dintotdeauna. 

— O să schimb roata. Nu trebuie să ieşiţi afară sau să-mi 
daţi cheile. Maşina aceasta... Am condus şi eu una la fel. 
Există o manetă pentru deschis portbagajul. Trageţi de ea 
ca să pot lua cricul şi roata de rezervă. 

— Să nu vă răniţi... 

Acostamentul îngust oferea puţină siguranţă, deoarece 
carosabilul se găsea îngrijorător de aproape. 

— Am panouri de avertizare, îi răspunse el. 

Întorcându-se înainte ca ea să poată protesta, Roy merse 
grăbit spre propria-i maşină şi scoase din portbagaj toate 
cele şase panouri de avertizare pentru situaţiile 
neprevăzute ce puteau apărea pe şosea. Le împrăştie de-a 
lungul autostrăzii pe vreo cincizeci de metri în spatele 
Cadillac-ului, blocând astfel cea mai mare parte a primei 
benzi de circulaţie. 

Dacă un beţiv i-ar fi luat prin surprindere, bineînţeles că 
orice precauţie ar fi fost inutilă. I se părea că, în aceste 
zile, numărul automobiliştilor treji fusese cu mult depăşit 
de cel al şoferilor ce consumau droguri sau alcool. 

Intraseră într-o epocă dominată de iresponsabilitate 
socială - din acest motiv Roy încerca să fie un bun 
samaritean de fiecare dată când i se ivea ocazia. Dacă 
toată lumea ar fi aprins câte o lumânare, cât de 
strălucitoare ar fi devenit planeta! El chiar credea acest 
lucru. 


Zări capacul întredeschis. Femeia descuiase portbagajul. 

Roy Miro nu se simţise toată ziua atât de fericit. Bătut 
de vânt şi de ploaie, împroşcat de maşinile ce goneau pe 
lângă el, muncea cu un zâmbet pe faţă. Cu cât vitregia 
sorții era mai mare, cu atât avea să primească o răsplată 
mai mare. În timp ce se lupta cu o şaibă de piuliţă bine 
strânsă, cheia fixă îi alunecă şi îi jupui pielea de pe un 
deget; în loc să înjure, începu să fluiere. 

După ce termină, femeia cobori geamul vreo cinci 
centimetri, aşa că nu trebui să mai ţipe. 

— S-a aranjat, spuse el. 

Începu să se scuze, umilă, pentru că fusese atât de 
neîncrezătoare, dar el o întrerupse, asigurând-o că 
înţelegea perfect situaţia. 

Îi amintea de mama lui, şi asta îl făcea să se simtă chiar 
mai bine că o ajutase. Era o persoană atrăgătoare, până în 
cincizeci şi cinci de ani, probabil cu vreo douăzeci mai în 
vârstă decât Roy, cu părul arămiu şi ochii albaştri. Mama 
sa fusese o brunetă cu ochi căprui-deschis, dar cele două 
femei aveau în comun o adiere de blândeţe şi rafinament. 

— Aceasta este cartea de vizită a soţului meu, zise ea, 
strecurând-o prin deschizătura geamului. E contabil. Dacă 
aveţi nevoie de vreun sfat în domeniu, nu ezitaţi. 

— N-am făcut chiar atât de mult s-o merit, spuse Roy, 
acceptând darul. 

— E un miracol să întâlneşti pe cineva ca dumneavoastră 
în timpurile în care trăim. L-aş fi sunat pe Sam, şi nu la 
blestematul ăla de service, dar lucrează până târziu cu un 
client. Se pare că acum muncim nonstop. 

— Recesiunea, făcu Roy, compătimitor. 

— O să se termine vreodată? se întrebă ea, scotocind în 
geantă. 

Roy acoperi cartea de vizită cu podul palmei ca să o 
protejeze de ploaie, întorcând-o în aşa fel, încât unul dintre 
panourile roşii de avertisment să-i lumineze literele. Soţul 
ei avea un birou în centrul oraşului, unde chiriile erau 
mari; nici nu era de mirare că săracul de el trebuia să 
lucreze până târziu pentru a se menţine pe linia de plutire. 


3 


— Şi aceasta este cartea mea de vizită, spuse femeia 
extrăgând-o din geantă şi înmânându-i-o. 

Penelope Bettonfield. Decorator de interioare. 

Telefon: 213-555-6868. 

Ea adăugă: 

— Lucrez acasă. Am avut şi un birou, dar cu recesiunea 
asta... Oftă şi îi zâmbi prin geamul întredeschis. Oricum, 
dacă v-aş putea ajuta cu ceva... 

Pescui din portmoneu una dintre cărţile lui de vizită şi i- 
o dădu. Ea îi mulţumi încă o dată, închise fereastra şi 
plecă. 

Roy se întoarse pe autostradă şi îşi strânse panourile de 
avertizare de pe partea carosabilă. 

Ajuns din nou în maşină şi îndreptându-se spre hotelul 
său din Westwood, se învioră la gândul că, în acea zi, îşi 
aprinsese mica lumânare. Uneori se întreba dacă mai 
exista vreo speranţă pentru societatea modernă, care era 
pe cale să devină un infern al crimei, al urii şi lăcomiei, dar 
apoi îşi aminti de cei ca Penelope Bettonfield - cu zâmbetul 
ei dulce, radiind blândeţe şi rafinament - şi-şi recapătă 
optimismul. O persoană atât de iubitoare ca ea avea să-i 
răsplătească amabilitatea fiind drăguță, la rândul ei, cu 
altcineva. 

Dar buna dispoziţie a lui Roy nu ţinu mult. Pe când 
părăsea autostrada şi intra pe Wilshire Boulevard, tristeţea 
i se strecură în suflet. 

Zărea peste tot semne ale regresului social. Poze pictate 
cu spray poceau pereţii care mărgineau culoarul de ieşire 
din autostradă şi ascundeau vederii două semne de 
circulaţie, într-o zonă în care înainte nu s-ar fi permis 
asemenea vandalisme îngrozitoare. Un vagabond se târa 
prin ploaie, împingând un cărucior pentru cumpărături 
plin de obiecte inutile, cu faţa lipsită de orice expresie, de 
parcă ar fi fost un zombie târşâindu-şi picioarele pe un 
culoar al unui supermarket Kmart din Iad. 

La un semafor, pe banda de lângă Roy, opri o maşină 
plină cu tineri ce aveau o înfăţişare fioroasă - skinheads, 
cu câte un cercel sclipitor în ureche. Îl priviră cu ură, 


3 


încercând probabil să-și dea seama dacă arăta a evreu. Îi 
aruncară obscenităţi, deschizându-și cu grijă gurile, ca să 
fie siguri că li se poate citi pe buze. 

Trecu pe lângă o sală de cinema, unde rulau aceleaşi 
lături de filme. Violenţă exagerată. Sex fără perdea. 
Produse de mari studiouri, cu actori celebri, dar care 
rămâneau tot nişte scursuri. 

Impresia lăsată de întâlnirea cu doamna Bettonfield se 
schimbă gradat. Îşi aminti ce-i spusese despre recesiune, 
despre cât de mult munceau ea şi bărbatu-său, despre cum 
îşi închisese biroul ca să facă economii, fiind acum nevoită 
să-şi conducă afacerile de acasă. O doamnă atât de 
drăguță... Îl întrista gândul că avea probleme financiare: 
Ca mulţi alţii, era o victimă a sistemului, prinsă în capcana 
unei societăţi invadate de droguri şi pistoale, lipsite de 
milă şi idealuri înalte. Ar fi meritat mai mult. 

Când ajunse la Hotelul Westwood Marquis, pe Roy îl 
părăsise deja dorinţa de a urca la el în cameră, de a 
comanda o cină de la room-service, culcându-se apoi - 
adică exact ce îşi plănuise să facă. Trecu prin faţa clădirii, 
ținând-o pe Sunset Boulevard, luând-o la stânga şi 
hoinărind o vreme prin împrejurimi. 

Parcă la întâmplare lângă o bordură, în apropiere de 
UCLAS, dar nu opri motorul. Se mută, evitând schimbătorul 
de viteze, pe scaunul din dreapta, unde volanul nu avea să- 
l] incomodeze. î 

Telefonul celular se încărcase la maximum. li trase 
ştecărul din aprinzătorul de ţigări. 

Recuperă o servietă de pe bancheta din spate. O 
deschise în poală, descoperind un computer compact cu 
modem încorporat. Îl alimentă repede şi îl porni. Ecranul 
se lumină. Apăru meniul de bază, de pe care selectă ceva. 

Conectă telefonul celular la modem şi formă numărul 
direct de acces care urma să lege terminalul său la 
supercomputerele complexe Cray de la birou. În câteva 
secunde, pe ecran apărură primele trei cuvinte din litania 
atât de familiară a sistemului de securitate: CINE ESTE 


5 University of California - Los Angeles (n. tr.). 
3 


ACOLO? 

Işi tastă numele: ROY MIRO. 

NUMĂRUL DE IDENTIFICARE? 

Roy i-l dădu. 

PAROLA PERSONALĂ? 

POOH, scrise el. Îl alesese drept parolă fiindcă era 
numele personajului favorit al tuturor timpurilor, ursuleţul 
căutător de miere, de o inepuizabilă bunătate. 

VĂ ROG, AMPRENTA DEGETULUI MARE DE LA MÂNA 
DREAPTĂ. 

Un dreptunghi alb de vreo cinci centimetri pătraţi apăru 
în colţul din dreapta sus al ecranului albastru. Işi apăsă 
degetul pe locul indicat şi aşteptă până când senzorii 
monitorului îi modelară liniile pielii, direcţionând asupra 
lor microfascicule de lumină intensă, delimitând apoi 
umbra relativă a  striurilor mărginaşe, ceva mai 
reflectorizante. După un minut, un sunet moale îl anunţă 
că scanarea se terminase. Când îşi ridică degetul, o 
imagine detaliată a amprentei sale, plină de linii negre, 
invadă centrul dreptunghiului. După încă treizeci de 
secunde, amprenta dispăru de pe ecran; fusese preluată şi 
transmisă computerului din birou, comparată electronic cu 
cea care se afla într-un fişier şi confirmată. 

Roy avea acces la o tehnologie mult mai sofisticată decât 
un hacker? obişnuit. Nici aparatura electronică din 
servietă, nici software-ul instalat în computer nu puteau fi 
cumpărate de oamenii de rând. 

Pe ecran apăru un mesaj: ACCESUL LA MAMA ESTE 
PERMIS. 

Mama era numele computerului de la birou. Deşi se afla 
la vreo patru mii cinci sute de kilometri depărtare, pe 
Coasta de Est, toate programele ei puteau fi apelate de 
Roy prin intermediul telefonului celular. Un meniu lung se 
activă imediat. Se plimbă prin el, găsi un program intitulat 
LOCATE şi îl selectă. 


6€ Împătimit al „reţelei” care pătrunde în computere străine 
spărgând parolele (n. tr.). 


Tastă un număr de telefon, cerând adresa la care se afla. 
Studie străzile biciuite de furtună. În acel moment nu se 
vedeau nici pietoni, nici maşini. Unele case aveau 
ferestrele întunecate, iar luminile altora erau estompate de 
ploaia torențială ce părea interminabilă. Aproape îi venea 
să creadă că, pe tăcute, lumea fusese împresurată de o 
apocalipsă ciudată, care eliminase toată viaţa de pe 
Pământ, lăsând neatinse realizările civilizaţiei. 

Presupunea că apocalipsa reală se apropia. Mai devreme 
sau mai târziu, se va declanşa un război mare: o naţiune 
împotriva alteia, o rasă împotriva alteia, ciocniri violente 
între religii sau ideologii. Umanitatea, sufocată de haos, se 
autodistrugea la fel de inevitabil cum Pământul executa o 
rotaţie completă în jurul Soarelui în timp de un an. 

Tristeţea i se adânci. 

_ Pe ecran, sub numărul de telefon, apăru numele corect. 
Insă adresa rămăsese secretă la cererea clientului. 

Roy dădu instrucţiuni computerului de la birou să 
pătrundă şi să caute în depozitul de informaţii al 
companiei telefonice, printre notele de plată şi adrese. O 
asemenea violare a sectorului privat de date era, 
bineînţeles, ilegală, dar Mama ştia să fie extrem de 
discretă. Datorită faptului că toate sistemele computerelor 
din reţeaua naţională de telefoane se găseau deja în 
directorul ei de programe sparte, putea să intre în oricare 
dintre ele, teoretic instantaneu, să le exploreze după 
dorinţă, să reţină ce i se ceruse şi să se deconecteze fără a 
lăsa nici cea mai mică urmă care să o trădeze. Mama se 
furişa aidoma unei fantome în aparatele lor. 

După câteva secunde, o adresă din Beverly Hills apăru 
pe ecran. 

Apoi o rugă pe Mama să-i furnizeze o hartă a cartierului 
Beverly Hills. Aceasta i-o afişă. Privită în ansamblu, nu se 
putea citi fiindcă literele erau prea mărunte. 

Roy tastă adresa pe care o primise. Pe ecran apăru un 
detaliu al sectorului care îl interesa, apoi al unui sfert din 
el. Casa se afla la mică distanţă de Wilshire Boulevard, 
între cele mai modeste apartamente din Beverly Hills, şi i 


3 


se păru uşor de găsit. 
Tastă POOH OUT, deconectându-şi terminalul portabil 
de Mama, aflată în buncărul ei uscat şi rece din Virginia. 


Casa mare din cărămidă - albă, cu jaluzele de un verde- 
vânătoresc - se înălța înconjurată de un gard impunător. În 
faţa ei, pe pajişte, se aflau doi platani uriaşi, cu crengile 
golaşe. 

Luminile erau aprinse, dar numai în spate şi la parter. 

Stând lângă uşa principală şi adăpostindu-se sub un 
portic sprijinit pe două coloane mari şi albe, Roy asculta 
melodia ce se auzea dinăuntru, un cântec al Beatles-ilor, 
„When I'm Sixty-four". El împlinise doar treizeci şi trei de 
ani; formaţia Beatles se destrămasc cu mult înainte, dar îi 
plăcea repertoriul lor, fiindcă îi sugera o duioasă 
melancolie. 

Fredonând încetişor împreună cu băieţii din Liverpool, 
Roy strecură o carte de credit între uşă şi canat. O împinse 
în sus până când o deschise pe prima - şi cea mai simplă - 
dintre cele două încuietori. Lăsă acolo cartonaşul, pentru a 
ţine limba zăvorului afară din nişa scobită în tocul uşii. 

Avea nevoie de o unealtă mult mai sofisticată pentru a o 
birui pe a doua: un pistol L.ockaid, special conceput, ce se 
distribuia numai agenţiilor care apărau legea. Introduse 
ţeava armei în gaura cheii, sub cilindri, şi apăsă pe trăgaci. 
Arcul comprimat, din oţel, propulsa vârful ascuţit şi 
împinse câţiva cilindri în butuc. Fu necesar să insiste de 
şase ori pentru a birui încuietoarea. 

Zgomotele făcute de arcul care se lovise de metal şi de 
vârful ascuţit nu fuseseră deloc asurzitoare, dar se simţi 
recunoscător muzicii, pentru că le acoperise. „When I'm 
Sixty-four” se termină în clipa în care deschise uşa. Îşi 
recuperă cartea de credit înainte ca ea să atingă podeaua 
şi încremeni aşteptând următorul cântec. O dată cu notele 
de început ale melodiei „Lovely Rita”, trecu pragul casei. 

lşi aşeză pistolul Lockaid pe podea, în dreapta intrării, 
închise uşa după el, în tăcere. 

Il întâmpină un hol întunecat. Rămase cu spatele lipit de 


3 


uşă, încercând să se obişnuiască treptat cu bezna. 

După ce se convinse că nu avea să se împiedice orbeşte 
de vreo mobilă, străbătu camerele, îndreptându-se spre 
lumina din spate. 

Regreta faptul că hainele îi erau atât de ude şi pantofii 
atât de plini cu noroi. Probabil că murdărise îngrozitor 
covorul. 

O găsi în bucătărie, lângă chiuvetă, spălând lăptuci, cu 
spatele la uşa întredeschisă, prin care el intră. Judecând 
după legumele aflate pe tocător, probabil că prepara o 
salată. 

Inchizând încetişor uşa, sperând că n-o va speria, 
chibzui dacă să-şi anunţe sau nu prezenţa. Îşi dorea ca ea 
să creadă că venise să o ajute ca un prieten iubitor, şi nu 
ca un străin cu intenţii mârşave. 

Femeia opri apa de la robinet şi puse lăptucile să se 
scurgă într-o strecurătoare din plastic. Ştergându-şi 
mâinile pe un şervet şi răsucindu-se cu spatele la chiuvetă, 
îl descoperi, pe ultimele acorduri ale melodiei „Lovely 
Rita”. 

Pe chipul doamnei Bettonfield încolţi uimirea, dar nu şi 
spaima, cel puţin la prima vedere - graţie trăsăturilor lui 
blânde şi atrăgătoare. Căci avea gropiţe în obrajii rotunzi 
şi bine bărbieriţi, netezi ca ai unui băieţel. Cu ochii de un 
albastru-aprins şi zâmbetul cald, avea să fie un Moş 
Crăciun convingător peste vreo treizeci de ani. Ajunsese să 
creadă că figura îi dezvăluia sufletul bun şi dragostea 
pentru oameni, fiindcă străinii îl tratau de obicei mult mai 
amabil decât dacă ar fi considerat doar că are o înfăţişare 
plăcută. 

Roy încă mai credea că expresia ei mirată se va 
transforma mai degrabă într-un zâmbet de bun-venit, decât 
într-o grimasă de spaimă, când ridică pistolul Beretta 93-R 
şi o împuşcă de două ori în piept. Amortizorul fusese 
înşurubat pe ţeava; se auziră scurt două zgomote 
înăbuşite. 

Penelope  Bettonfield căzu pe duşumea şi rămase 
nemişcată, strângând în mână şervetul de bucătărie. Avea 


3 


ochii larg deschişi, îndreptaţi spre pantofii uzi şi murdari ai 
lui Roy. 

Beatles-ii începură să cânte: „Good Morning, Good 
Morning”. Probabil din albumul Sgt. Pepper. 

Traversă bucătăria, aşeză pistolul pe masă şi se ghemui 
lângă doamna Bettonfield. Îşi scoase o mănuşă şi îşi duse 
mâna la gâtul ei, căutându-i pulsul. Era moartă. 

Una dintre cele două împuşcături fusese perfectă, 
nimerise exact în inimă. În consecinţă, circulaţia i se 
oprise instantaneu şi ea nu sângerase prea mult. 

Moartea venise ca un refugiu binecuvântat: rapidă, 
curată, nedureroasă. 

Îşi puse din nou mănuşa, apoi frecă uşurel locul în care o 
atinsese. Cu mâinile acoperite, nu-l mai neliniştea gândul 
că s-ar fi putut găsi vreo amprentă pe corp, cu ajutorul noii 
tehnologii bazate pe laser. 

Trebuia să-şi ia măsuri de precauţie. Nu orice judecător 
sau jurat ar fi fost capabil să înţeleagă puritatea motivelor 
sale. 

Îi închise pleoapa peste ochiul stâng şi o tinu apăsată 
vreun minut, pentru a fi sigur că va rămâne în acea poziţie. 

— Dormi, scumpă doamnă, spuse el pe un ton plin de 
afecţiune şi regret, în timp ce îi închidea şi pleoapa 
dreaptă. N-or să te mai îngrijoreze banii, nu vei mai fi 
nevoită să munceşti până târziu, s-a terminat cu lupta şi cu 
stresul. Ai fost prea bună pentru această lume. 

Era un moment trist, dar în acelaşi timp şi vesel. Trist, 
pentru că frumuseţea şi eleganța ei nu mai luminau în jur; 
zâmbetul ei nu avea să mai bucure pe nimeni vreodată; 
amabilitatea şi distincţia ei nu se vor mai împotrivi 
valurilor de barbarie care scăldau această societate 
agitată. Vesel, pentru că nu mai avea să-i fie frică 
niciodată, să verse lacrimi, să cunoască supărarea sau să 
simtă suferinţa. 

„Good Morning, Good Morning”  cedă locul 
extraordinarei melodii, sincopate şi săltăreţe, „Sgt. Pepper 
Lonely Hearts Club Band”, într-o interpretare mai reuşită 
decât prima, de la începutul albumului, care părea ideală 


3 


pentru sărbătorirea trecerii doamnei Bettonfield într-o 
lume lipsită de griji. 

Roy trase un scaun de la masa din bucătărie, se aşeză şi 
îşi scoase pantofii. Îşi suflecă pantalonii uzi şi pătaţi cu 
noroi, hotărât să nu mai facă mizerie. 

Laitmotivul albumului se termină în scurt timp şi, pe 
când el se ridica în picioare, începu „A Day in Life”. Era o 
bucată melancolică, prea solemnă pentru acel moment. 
Trebuia să o oprească înainte de a-l deprima. Avea o fire 
sensibilă, iar muzica, pictura, literatura şi celelalte arte îl 
impresionau mai mult decât pe majoritatea oamenilor. 

Găsi combina muzicală pe un raft din bibliotecă, 
deasupra unui scrin sculptat cu măiestrie în lemn de 
mahon. Opri albumul şi cercetă cu privirea două sertare 
pline cu compact-discuri. Cheful de Beatles nu-i trecuse, 
aşa că alese A Hard Day's Night fiindcă nu conţinea nicio 
melodie melancolică. 

Fredonând cântecul ce dădea numele acestui disc, Roy 
se întoarse în bucătărie şi o ridică pe doamna Bettonfield 
de pe podea. Era mai mică decât i se păruse când vorbise 
cu ca prin geamul maşinii. Nu cântărea mai mult de 
patruzeci şi şapte de kilograme, avea încheieturile mâinilor 
subţiri, gâtul ca de lebădă şi trăsăturile delicate. Roy se 
simţi profund emoţionat de fragilitatea femeii şi o purtă pe 
braţe cu mare grijă şi respect, aproape cu venerație. 

Aprinzând luminile cu umărul, o cără pe Penelope 
Bettonfield spre partea din faţă a casei, apoi pe scară şi de- 
a lungul coridorului, deschizând uşă după uşă, până când 
găsi dormitorul principal. Aici o aşeză uşurel pe un 
şezlong. 

Se îndreaptă spre pat, dădu la o parte cuvertura vătuită 
şi apoi pătura, dezvelind cearşaful. Bătu puţin pernele 
împodobite cu o dantelă fină, cu țesătura dintr-o imitație 
de bumbac egiptean. 

li scoase pantofii şi îi vâri în debaraua de haine. 
Picioarele doamnei Bettonfield erau micuţe ca ale unei 
fetiţe. 

Lăsând-o complet îmbrăcată, o duse în pat şi o aşeză pe 


3 


spate, cu capul sprijinit pe două perne. Puse cuvertura 
alături, apoi o înveli cu pătura şi cearşaful până deasupra 
sânilor. Braţele îi rămăseseră libere. 

Îi pieptănă părul cu o perie pe care o găsise în dormitor. 
Beatles-ii cântau „If I Fell” când el începuse ritualul, iar în 
momentul în care buclele arămii şi lucioase îi încadrau 
perfect chipul superb, deja ajunseseră la mijlocul melodiei 
„I'm Happy Just to Dance With You”. 

Aprinse lampadarul de bronz de lângă şezlong şi stinse 
lumina puternică din tavan. Umbre palide o îmbrăţişară pe 
femeia întinsă, ca aripile unduitoare ale îngerilor care 
veniseră să o ia din această vale a lacrimilor şi să o ducă 
într-un ţinut în care domnea pacea eternă. 

Se îndreptă spre masa de toaletă în stil Ludovic al XVI- 
lea, trase scaunul de sub ea şi îl mută lângă pat. Se aşeză 
alături de doamna Bettonfield, îşi scoase mănuşile şi îi 
strânse o mână într-ale lui. Corpul femeii începea să se 
răcească deja, uşor-uşor. 

Nu mai putea să zăbovească multă vreme. Erau atâtea 
de făcut şi nu-i mai rămăsese deloc timp. În orice caz, 
vroia să-şi petreacă încă vreo câteva minute preţioase în 
compania doamnei Bettonfield. 

În timp ce Beatles-ii cântau „And I Love Her” şi „Tell Me 
Why”, Roy Miro îi ţinea tandru mâna ultimei sale prietene 
şi admira mobila minunată, tablourile, obiectele de artă şi 
culorile splendid asortate, care se completau reciproc, ale 
tapiţeriei. 

— Ce nedrept că a trebuit să-ţi închizi magazinul, îi 
spuse el lui Penelope. Erai o bună decoratoare. Zău că da, 
scumpă doamnă. Într-adevăr erai. 

Bcatles-ii cântau. 

Ploaia bătea în geamuri. 

Inima lui Roy tresălta de emoție. 


Capitolul III 


Rocky recunoscuse drumul spre casă. Din când în când, 
pufnea de plăcere. 

Spencer locuia în Malibu într-o zonă lipsită de pretenţii, 
dar de o frumuseţe sălbatică. 

Toate vilele acelea în stil mediteranean sau franțuzesc, 
cu câte patruzeci de camere, clădiri ultramoderne din 
sticlă fumurie, lemn de sequoia şi oţel, casele din Cape 
Cod de mărimea unor nave oceanice, cu terase de aproape 
opt sute de metri pătraţi din cărămidă nearsă şi cu tavane 
boltite, cu propriile lor săli de proiecţie şi sisteme de 
sonorizare THX, erau răspândite pe plajă, pe falezele înalte 
- o insulă mărginită de autostrada situată pe coasta 
Pacificului, în vârful dealurilor ce străjuiau ţărmul. 

Locuinţa lui Spencer se afla la est de aceste case pe care 
Architectural Digest ar fi dorit să le fotografieze, la 
jumătatea urcuşului pe un canion puţin populat. Asfaltul 
negru al celor două benzi de circulaţie era străpuns de 
gropi şi nenumărate crăpături de pe urma cutremurelor 
care zguduiau periodic întreaga coastă. O poartă din 
metal, flancată de doi eucalipţi uriaşi, marca intrarea pe 
aleea pietruită, de vreo şaizeci de metri lungime. O placă 
ruginită, cu literele de un roşu-şters, fusese agăţată acolo: 
ATENŢIE - CÂINE RĂU. O fixase imediat după ce 
cumpărase locul, cu mult înainte să apară Rocky. Pe atunci 
nu exista niciun câine, cu atât mai puţin unul rău. Semnul 
reprezenta o ameninţare lipsită de fundament, dar 
eficientă. Nimeni nu-l deranjase din izolarea sa. 

Poarta nu se deschidea electric. leşi în ploaie să o 
descuie; apoi o încuie în urma lui. 

Cu un singur dormitor, o cameră de zi şi o bucătărie 
spațioasă, construcţia de la capătul aleii semăna mai 
degrabă cu o cabană decât cu o casă. Exteriorul acoperit 
cu lemn de cedru, cocoţat pe o fundaţie din piatră, ferit 


3 


astfel de termite, ajunsese să aibă un luciu gri-argintiu din 
cauza climei şi ar fi putut părea sărăcăcios unui ochi care 
n-ar fi ştiut să-l aprecieze; pentru Spencer arăta frumos şi 
plin de personalitate, luminat de farurile Explorerului. 

Cabana era ascunsă - înconjurată, învăluită, încastrată - 
de o pădure de eucalipţi, o specie de mahon australian, la 
adăpost de gândacii care devoraseră eucalipţii californieni 
timp de cel puţin un deceniu. Nu fuseseră tunşi de când 
Spencer se stabilise acolo. 

Dincolo, un crâng de stejari uscați acoperea canionul şi 
urca pe povârniş până spre creastă. Vara şi toamna, lipsite 
de umezeală din cauza vânturilor uscate ce suflau dinspre 
Santa Ana, dealurile şi râpele deveneau uşor inflamabile. 
De două ori în opt ani, pompierii îi ordonaseră lui Spencer 
să evacueze locul, pentru că flăcările din canioanele 
învecinate l-ar fi putut devora, la fel de neîndurătoare ca în 
ziua Judecăţii de Apoi. Vâlvătăile purtate de vânt se 
propagau cu viteza unui tren expres. L-ar fi putut 
surprinde într-o noapte, în timp ce dormea. Numai că 
frumuseţea şi singurătatea canionului justificau acest risc. 

Luptase pentru a supravieţui de nenumărate ori până 
atunci, dar moartea nu-l înspăimânta. Uneori chiar cocheta 
cu gândul de a se culca şi de a nu se mai trezi niciodată. În 
momentele când teama de incendiu îl tulbura, nu îşi făcea 
griji pentru el, ci pentru Rocky. 

In acea noapte de miercuri, din luna februarie, 
anotimpul secetos se afla încă foarte departe. Fiecare 
colţişor din natură fusese atât de bine udat de ploaie, încât 
părea că va rămâne pentru totdeauna imun la incendii. 

În casă era frig. Ar fi putut fi încălzită de un foc aprins în 
căminul construit din pietre de râu în camera de zi; în plus, 
fiecare odaie avea şi câte un radiator electric încastrat în 
perete. Spencer prefera luminile jucăuşe, trosnetele şi 
mirosul focului de vreascuri, dar acum porni încălzitoarele 
electrice fiindcă era grăbit. 

După ce se schimbă de hainele jilave, îmbrăcând un 
trening gri şi nişte ciorapi de sport, îşi prepară un ibric de 
cafea. Lui Rocky îi dădu un castron cu suc de portocale. 


3 


Câinele avea multe alte obiceiuri ciudate, în afară de 
preferința pentru sucul de portocale. De pildă, deşi îi 
plăceau plimbările din timpul zilei, nu manifesta niciun 
interes pentru lumea nocturnă - spre deosebire de ceilalţi 
semeni neastâmpăraţi ai lui - dorindu-şi măcar un geam 
între el şi întunericul de afară; dacă trebuia să iasă din 
casă după apusul soarelui, rămânea aproape de Spencer şi 
privea suspicios bezna din jur. Apoi Paul Simon. In 
general, pe Rocky îl lăsa indiferent muzica, dar vocea lui 
Simon îl încânta; dacă Spencer punea un album de-al lui, 
mai ales Graceland, dulăul se aşeza în faţa difuzoarelor, 
ascultând concentrat, sau bătea ritmul melodiilor 
„Diamonds on the Soles of Her Shoes” şi „You Can Call Me 
Al” pe podea, trântit leneş sau încovrigat, pierdut în 
reverie, surd la orice altceva. Fapt neobişnuit pentru un 
câine. Însă şi mai neobişnuită era sfiala sa legată de 
nevoile fizice, pentru că nu-şi făcea toaleta dacă îl privea 
cineva; Spencer se întorcea cu spatele înainte ca Rocky să- 
şi facă treaba. 

Spencer se gândea câteodată că, probabil din cauza 
vieţii aspre duse până în urmă cu doi ani, neavând nici cel 
mai mic motiv să se bucure de avantajele tagmei sale, 
câinele îşi dorea mai degrabă să fie o fiinţă umană. 

Dar greşea foarte tare. De fapt, oamenii duceau o viaţă 
de câine. 

— O conştiinţă de sine avansată, îi spusese el lui Rocky 
într-o noapte în care somnul întârzia, nu face ca o specie 
să se simtă mai fericită decât alta, amice. Dacă ar fi aşa, 
atunci am avea mai puţini psihiatri şi mai puţine baruri 
decât voi, câinii - şi asta nu se întâmplă, corect? 

Acum, în timp ce Rocky lingea sucul din castronul de pe 
podeaua bucătăriei, Spencer îşi puse ceaşca pe masa 
imensă în formă de L, care se afla într-un colţ al camerei 
de zi. Două computere cu hard-disk-uri de mare capacitate, 
o imprimantă laser color şi alte piese ale echipamentului 
se întindeau de la un capăt la altul al mesei. 

Acel colţ al camerei de zi constituia biroul său, deşi în 
ultimele zece luni nu mai avusese nimic de făcut. De când 


3 


părăsise Departamentul de Poliţie din Los Angeles - unde 
vreme de doi ani fusese angajat la Agenţia de Luptă contra 
Infracţiunilor pe Computer din California - nu mai 
petrecuse decât vreo câteva ore pe zi în faţa aparaturii 
sale electronice. 

Din când în când cerceta unele subiecte care îl 
interesau, folosindu-se de Prodigy şi Genie. Dar, de cele 
mai multe ori, căuta căi de a obţine accesul în memoria 
computerelor particulare sau guvernamentale, protejate 
de sisteme sofisticate de securitate. 

O dată ce i se acorda intrarea, activitatea sa devenea 
ilegală. Nu distrusese niciodată niciun fişier al vreunei 
companii sau agenţii, şi nici nu inserase date false. Insă 
rămânea vinovat de violarea unor zone private. 

Putea să trăiască totuşi cu acest gând. 

Nu căuta avantaje materiale. Vroia numai să 
dobândească cunoştinţe şi, ocazional, satisfacția de a 
îndrepta greşelile altora. 

Ca în cazul Beckwatt. 

În decembrie, când un maniac care molesta copii - 
Henry Beckwatt - trebuia să fie eliberat din închisoare 
după mai puţin de cinci ani de detenţie, Comitetul de 
Eliberare Condiţionată a Deţinuţilor din statul California 
refuzase să divulge numele comunităţii în care acesta avea 
să locuiască până la expirarea termenului de probă, în 
virtutea drepturilor prizonierilor. Din cauza faptului că 
Beckwatt îşi bătuse victimele fără nicio remuşcare, 
suspendarea pedepsei sale ridicase valuri de îngrijorare în 
rândurile părinţilor de pe tot cuprinsul Americii. 

Muncind din greu să-şi ascundă urmele, Spencer reuşise 
mai întâi să acceseze computerele Departamentului de 
Poliţie din Los Angeles, trecuse apoi în sistemul 
procurorului districtual din Sacramento şi, de acolo, în 
computerul Comitetului de Eliberare Condiţionată, de 
unde săltase adresa la care urma să fie dus Beckwatt. 
Dezvăluise informaţia unor reporteri, rămânând anonim, 
obligând astfel Comitetul de Eliberare Condiţionată să 
întârzie punerea lui în libertate până la găsirea unui nou 


3 


loc secret în care să-l plaseze. În cursul următoarelor cinci 
săptămâni, Spencer transmisese încă trei adrese ale lui 
Beckwatt, la puţin timp după ce fuseseră fixate. 

Deşi autorităţile se agitaseră frenetic, încercând să afle 
prin agenţi informatori pe unde tot scăpau datele, nimeni 
nu se gândise, sau cel puţin nu o admisese în public, dacă 
nu cumva un hacker inteligent le sustrăsese din fişierele 
lor. În final, declarându-se învinşi, îl instalaseră pe 
Beckwatt într-o casă goală a unui gardian din San Quentin. 

Peste doi ani, când perioada de supraveghere urma să ia 
sfârşit, Beckwatt avea să devină liber pentru a da târcoale 
în căutarea prăzii, fără îndoială încercând să distrugă 
psihic şi mai mulţi copii, dacă nu şi fizic. Dar oricum, de- 
acum încolo, nu ar mai fi putut să-şi stabilească vizuina în 
vecinătatea unor oameni neavertizaţi, care n-ar fi bănuit 
nimic. 

Dacă Spencer ar fi reuşit să descopere un mod de a 
accesa computerul lui Dumnezeu, ar fi schimbat destinul 
lui Beckwatt, sortindu-i imediat un atac de inimă mortal 
sau trimiţându-l în calea unui camion. N-ar fi ezitat nicio 
clipă să intervină în justiția pe care societatea modernă, în 
zăpăceala ei freudiană şi paralizia ei morală, o găsea dificil 
de aplicat. 

Nu era un erou, niciun mânuitor de computere, cu o 
cicatrice pe chip, de-al lui Batman, nici nu-şi pusese în 
gând să salveze lumea. În realitate, el naviga prin 
cyberspaţiu - acea dimensiune lugubră de energie şi 
informaţie din interiorul computerelor şi al reţelelor de 
computere - numai pentru că îl fascina puternic, în aceeaşi 
măsură în care pe unii îi fascina Tahiti sau Tortuga cea 
îndepărtată, îl seducea la fel cum Luna şi Marte îi 
seduceau pe femeile şi pe bărbaţii care mai târziu 
deveneau astronauți. 

Probabil că totuşi cel mai tentant aspect al celeilalte 
dimensiuni i se părea a fi potenţialul pentru explorări şi 
descoperiri pe care îl oferea - fără interacțiuni umane 
directe. Când Spencer evita buletinele informaţionale şi 
conversațiile între utilizatori, cyberspaţiul rămânea un 


3 


univers nelocuit, creat de oameni, dar care, cu toate 
acestea, se lipsea de ei. Hoinărea prin vastele structuri de 
date, infinit mai impunătoare decât piramidele din Egipt, 
ruinele Romei sau furnicarele rococo din imensele citadele 
ale lumii - însă nu vedea nicio faţă umană, nu auzea nicio 
voce de om. Era un Columb fără colegi de călătorie, un 
Magellan care se plimba de-a lungul magistralelor 
electronice, traversând metropole de date, la fel de 
nepopulate ca oraşele-fantomă din deşertul Nevada. 

Acum se aşeză în faţa unuia dintre computere, îl porni, 
sorbind din cafea în timp ce rulau procedurile de testare. 
Acestea includeau şi un program Norton antivirus, pentru 
a verifica dacă vreunul dintre fişiere nu cumva fusese 
contaminat de cine ştie ce virus distructiv cu ocazia 
aventurilor sale printre păienjenişurile de date ale 
sistemului naţional. Aparatul nu se contaminase. 

Primul număr de telefon pe care îl introduse fu cel al 
serviciului care oferea nonstop cotaţiile la bursă. În câteva 
secunde se conectă şi un mesaj de bun-venit apăru pe 
ecranul monitorului: BINE ATI VENIT ÎN LUMEA 
INFORMAŢIILOR BURSIERE, INC. 

Folosindu-şi abonamentul, Spencer ceru date despre 
stocurile japoneze. Activă simultan un program paralel - 
pe care îl proiectase singur - capabil să detecteze pe linia 
telefonică semnele subtile ale dispozitivelor electronice de 
ascultare. Lumea Informaţiilor Bursiere era un serviciu 
legal ce furniza date şi nicio agenţie de poliţie nu avea 
dreptul să tragă cu urechea la convorbirile lor telefonice; 
cu toate acestea, existenţa unui păcănit putea să-i indice 
că aparatul îi fusese pus sub urmărire. 

Rocky veni de la bucătărie şi îşi frecă botul de piciorul 
lui Spencer. Nu şi-ar fi putut termina sucul atât de repede. 
Suferea mai mult de singurătate decât de sete. 

Cu privirea aţintită pe ecranul monitorului şi aşteptând 
o alarmă sau un mesaj de OK, Spencer întinse o mână spre 
câine şi începu să-l scarpine uşurel în spatele urechilor. 

Nimic din ceea ce făcuse ca hacker nu ar fi avut cum să 
atragă atenţia autorităţilor, dar era mai bine să fie 


3 


prudent. De câţiva ani, Agenţia de Securitate Naţională, 
Biroul Federal de Investigaţii şi alte organizaţii îşi 
înfiinţaseră departamente speciale care se ocupau de 
infracțiunile pe computer şi fiecare dintre ele deferea cu 
zel, justiţiei, delincvenţi. i 

Câteodată aveau un avânt de-a dreptul criminal. In mai 
toate agențiile guvernamentale oricum cu prea mulți 
angajați, fiecare potențială infracțiune pe computer se 
utiliza pentru a justifica mărirea bugetului. An de an, 
numărul de arestări şi de condamnări creştea, pentru a 
întreţine convingerea generală că tâlhăriile şi vandalismele 
electronice ajunseseră să aibă o frecvență 
înspăimântătoare. În consecință, din când în când, li se 
intentau procese, pe baza unor acuzaţii neîntemeiate, unor 
hackeri care nu furaseră şi nici nu distruseseră nimic. 
Aceste condamnări nu se vroiau a fi nişte exemple care să 
prevină alte infracțiuni, ci foloseau numai la crearea 
statisticilor care să asigure sporirea fondurilor. 

Pe unii îi trimiteau în închisoare. 

Sacrificaţii pe altarul birocraţiei. 

Martirii cyberspaţiului. 

Spencer era hotărât să nu devină unul dintre aceştia. 

În timp ce ploaia răpăia pe acoperişul cabanei şi vântul 
stârnea corul de şoapte al stafiilor ce se tânguiau în 
pădurea de eucalipţi, el aştepta, cu privirea aţintită pe 
colţul din dreapta sus al ecranului. Apăru un singur 
cuvânt, compus din litere roşii: CURAT. 

Nu i se asculta telefonul. 

După ce ieşi din Lumea Bursei, formă numărul 
computerului principal al Agenţiei de Luptă contra 
Infracţiunilor pe Computer din California. Intră în sistem 
printr-o uşă din spate bine camuflată, pe care o implantase 
chiar el, înainte de a-şi da demisia din postul de director 
adjunct. 

Datorită faptului că fusese acceptat la nivelul 
managerului de sistem (nivelul de prioritate maximă), nu 
existau restricţii pentru el. Putea folosi acel computer cât 
timp şi pentru absolut orice şi-ar fi dorit, fără ca prezenţa 


3 


să îi fie remarcată sau înregistrată. 

Însă nu aceste fişiere îl interesau. Se folosea de 
computerul Agenţiei ca de o trambulină pentru a pătrunde 
în sistemul Departamentului de Poliţie din Los Angeles, la 
care ea era direct conectată. Ironia de a implica hardware- 
ul şi software-ul unui computer al legii pentru a comite 
chiar şi cea mai măruntă infracţiune îl atrăgea. 

Era, însă, şi periculos. 

Oricum, aproape orice distracţie avea şi un pic de 
pericol în ea: să te sui în trenuleţul groazei, să te arunci cu 
paraşuta deschizând-o în ultimul moment, jocurile de 
noroc, sexul. 

Din sistemul DPLA, intră în computerul Departamentului 
Circulaţiei Rutiere din California în oraşul Sacramento. Se 
simţea atât de puternic când realiza asemenea salturi, 
încât i se părea că face o călătorie fizică, teleportându-se 
din canionul lui în Los Angeles sau în Sacramento, ca 
personajele din romanele science-fiction. Rocky sări pe 
picioarele din dos, îşi propti lăbuţele din faţă pe marginea 
mesei şi privi iscoditor ecranul computerului. 

— N-o să-ţi placă, spuse Spencer. 

Rocky se uită la el şi scoase un scâncet slab. 

— Sunt sigur că o să preferi să rozi osul acela pe care ţi 
l-am adus. 

Studiind din nou ecranul, Rocky îşi scutură capul, 
curios. 

— Sau aş putea să-ţi pun nişte Paul Simon. 

Încă un scâncet. Mai lung şi mai sonor decât primul. 

Oftând, Spencer trase un scaun lângă al lui. 

— Bine. Când cineva se simte singur, presupun că puţină 
companie i-ar prinde mai bine decât rosul unui os. Cel 
puţin cu mine aşa se întâmplă. 

Rocky sări pe scaun, gâfâind şi rânjind. 

Călătoriră împreună prin cyberspaţiu, plonjând ilegal în 
galaxia fişierelor DCR, căutând-o pe Valerie Keene. 

În câteva secunde o găsiră. Spencer sperase să afle o 
adresă diferită de cea pe care deja o ştia, dar fu 
dezamăgit. Era trecută ca locuind în bungaloul din Santa 


3 


Monica, unde el descoperise camerele nemobilate şi 
fotografia gândacului prinsă cu un cui de perete. 

Conform datelor care umpluseră ecranul, ea deţinea un 
carnet de conducere categoria C, fără alte restricţii. Urma 
să-i expire peste aproape patru ani. Se înscrisese pentru 
examen şi dăduse un test la începutul lui decembrie, adică 
doar cu două luni în urmă. 

Al doilea prenume al ei era Ann. 

Avea douăzeci şi nouă de ani. Spencer îi dăduse 
douăzeci şi cinci. 

Nu primise până acum nicio amendă. 

In eventualitatea că ar suferi un accident grav şi n-ar 
mai fi posibil să i se salveze viaţa, autorizase donarea 
organelor sale vitale. 

Altfel DCR oferea puţine informaţii despre ea: 


SEX: F PĂR: ŞATEN OCHI: CĂPRUI 
INALŢIME: 1.62 GREUTATE: 51 


Acest portret laconic nu i-ar fi fost de prea mare ajutor 
lui Spencer dacă ar fi vrut să i-o descrie cuiva. Era 
insuficient pentru a contura o imagine completă, care ar fi 
trebuit să includă şi trăsăturile ce o individualizau: privirea 
directă şi limpede, zâmbetul puţin asimetric, gropiţa din 
obrazul drept, linia delicată a maxilarului. 

Cu un an în urmă, obţinând fondurile necesare de la 
Agenţia Naţională de Prevenire a Terorismului şi Crimelor 
Organizate, DER din California hotărâse să digitizeze şi să 
memoreze în computer fotografiile şi amprentele şoferilor 
care obțineau sau îşi reînnoiau carnetele de conducere. În 
acest mod ar fi reuşit, cu timpul, să strângă în fişiere toate 
pozele din faţă şi din profil, plus amprentele locuitorilor ce 
aveau permise de conducere, deşi marea majoritate nu 
fuseseră niciodată acuzaţi pentru vreo infracţiune, cu atât 
mai puţin condamnaţi. 

Spencer considera această acţiune ca fiind primul pas 
spre un buletin de identitate, un paşaport intern similar 
celor din ţările comuniste dinainte de reformă, şi i se 


3 


opunea din principiu. Dar într-o asemenea situaţie, 
principiile nu-l împiedicară să ceară fotografia Valeriei. 

Ecranul clipi şi ea apăru. Zâmbind. 

Intre eucalipţi, zânele prevestitoare de moarte se 
tânguiau, jelind indiferența eternității, iar ploaia răpăia, 
răpăia. 

Spencer îşi dădu seama că-şi ţinea respiraţia. Expiră. 

Pe undeva era conştient că Rocky îşi muta privirea 
iscoditoare de la el la ecran, apoi iar la el. 

Sorbi puţină cafea. Mâna îi tremura. 

Valerie ştiuse că autorităţile o urmăreau şi aflase că îi 
descoperiseră locuinţa, pentru că îşi părăsise bungaloul 
doar cu câteva ore înainte de venirea lor. Dacă nu făcuse 
nimic rău, de ce ar fi ales să ducă o viaţă de fugară, 
nesigură şi primejdioasă? 

După ce lăsă jos ceaşca de cafea, îşi duse degetele la 
tastatură şi ceru o copie tipărită a fotografiei de pe ecran. 

Imprimanta laser scrâşni. Din aparat alunecă o singură 
foaie albă de hârtie. 

Valerie. Zâmbind. 

În Santa Monica nimeni nu-i strigase să se predea 
înainte de-a începe atacul asupra bungaloului. Iar când 
năvăliseră în casă, nu răcniseră mesaje de avertizare gen: 
Poliţia! Însă Spencer avea convingerea că bărbaţii aceia 
erau ofiţeri ai vreunei agenţii care apără legea, socotind 
după uniforme, ochelarii cu vedere în întuneric, armele şi 
tehnologia militară. 

Valerie. Zâmbind. 

Femeia cu care Spencer discutase noaptea trecută la 
Uşa Roşie părea cinstită şi blândă, mai puţin capabilă de 
vreo fărădelege decât majoritatea oamenilor. În primul 
rând, îşi aţintise privirea pe cicatricea lui şi se interesase 
de unde o avea, fără ca el să-i perceapă vreo rea intenţie 
sau vreo urmă de curiozitate morbidă, parcă l-ar fi întrebat 
de unde îşi cumpărase cămaşa. Cei mai mulţi îi studiau 
suspicios cicatricea şi, dacă vorbeau despre ea, o făceau 
numai în cazul în care realizau că le citise gândurile. 
Sinceritatea aceea îl înviorase. Când îi mărturisise doar că 


3 


a  căpătat-o într-un accident din copilărie, Valerie 
înţelesese că ori nu dorea, ori nu putea să vorbească 
despre asta şi renunţase la subiect, de parcă nu l-ar fi 
considerat mai important decât tunsoarea pe care o purta. 
De-atunci încolo, el nu-i mai surprinsese privirea abătându- 
se spre stigmatul palid de pe obraz; şi mai mult, nu 
avusese senzaţia că se forţa să nu se uite. Găsise alte 
lucruri mai interesante la el decât semnul acela ce îi 
străbătea chipul de la ureche până la bărbie.. 

Valerie. În alb şi negru. 

Nu putea crede că femeia aceasta fusese capabilă să 
comită o crimă majoră şi, în mod sigur, nu atât de atroce, 
încât o echipă SWAT să vină după ea pe tăcute, cu 
mitraliere şi cu toată tehnologia avansată de care 
dispunea. 

Poate că plecase împreună cu cineva. 

Spencer se îndoia. Revăzu un singur serviciu de masă, 
un singur pahar, un singur set de tacâmuri, o saltea 
gonflabilă prea mică pentru două persoane. 

Dar ideea rămânea în picioare: poate că nu locuise 
singură, iar acea persoană care o însoțea constituise de 
fapt ţinta atacului atât de prudent al echipei SWAT. 

Fotografia de pe ecran era prea întunecată şi o 
nedreptăţea. Spencer comandă imprimanta să mai 
tipărească una, puţin mai deschisă la culoare decât prima. 

leşi mai bine, iar el ceru încă cinci copii. 

Doar în clipa în care privi chipul de pe hârtie, Spencer 
conştientiza faptul că o va urmări pe Valerie Keene 
oriunde s-ar fi dus, o va găsi şi o va ajuta. Neţinând seama 
de ceea ce făcuse ea, probabil, şi chiar dacă ar fi fost 
vinovată de o crimă, ignorând cât l-ar fi costat, şi chiar 
dacă nu i-ar fi păsat deloc de el, Spencer îşi puse în gând 
să înfrunte orice alături de această femeie. 

Când realiză implicaţiile hotărârii pe care tocmai o 
luase, îl străbătu un fior de uimire, căci, până în acel 
moment, se considerase un om modern, care nu credea în 
nimeni şi nimic, nici în Dumnezeu şi nici măcar în sine 
însuşi. 


Pătruns de o teamă respectuoasă şi fără a fi în stare să- 
şi înţeleagă total motivațiile, spuse încetişor: 

— Al dracu” să fiu... 

Câinele strănută. 


Capitolul IV 


În timp ce Beatles-ii cântau „I’ll Cry Instead”, Roy Miro 
simţi cum răceala mâinii femeii începuse să se strecoare şi 
în corpul lui. 

Îi dădu drumul şi îşi puse mănuşile. Îi şterse mâinile cu 
colţul cearşafului pentru a curăța orice urmă de grăsime 
care ar fi putut păstra forma amprentelor sale. 

Cuprins de sentimente contradictorii - tristeţe, fiindcă o 
femeie bună murise, şi veselie, pentru că o salvase dintr-o 
lume a suferințelor şi a dezamăgirilor - cobori la bucătărie. 
Vroia să aştepte într-un loc de unde să audă uşa automată 
a garajului, semn că soţul Penelopei se întorsese acasă. 

Câteva picături de sânge se coagulaseră pe podeaua din 
gresie. Roy se folosi de nişte şerveţele de hârtie şi de un 
spray Fantastik, pe care le găsise în dulăpiorul aflat sub 
chiuvetă, pentru a curăța mizeria. 

După ce şterse urmele pantofilor săi murdari, observă că 
nici chiuveta din oţel inoxidabil nu era atât de curată pe 
cât ar fi trebuit să fie, şi o frecă până ce începu să 
lucească. 

Geamul cuptorului cu microunde era pătat. Sclipea după 
ce se ocupă şi de el. 

Când Beatles-ii ajunseseră la mijlocul melodiei „I'll Be 
Back”, iar Roy deja lustruise şi partea din faţă a 
congelatorului, uşa de la garaj hurui înfundat. Aruncă 
şerveţelele de hârtie la coşul de gunoi, puse la loc spray-ul 
Fantastik şi îşi recuperă pistolul Beretta, abandonat pe 
masă după ce o eliberase de suferinţă pe biata Penelope. 

Doar o mică spălătorie separa bucătăria de garaj. Se 
răsuci spre uşa închisă. 

Ecoul zgomotului produs de motorul maşinii se lovi de 
pereţi, în timp ce Sam Bettonfield intră în garaj. Apoi se 
opri. Uşa scârţâia şi zăngănea pe măsură ce cobora în 
urma automobilului. 


În sfârşit acasă, după îndelungi lupte. Obosit după orele 
nesfârşite de muncă, de mestecat cifre. Sătul să mai achite 
chiria exorbitantă din zona centrală a oraşului, încercând 
să se menţină pe linia de plutire într-un sistem ce preţuia 
mai mult banii decât oamenii. 

În garaj, portiera se trânti. 

Copleşit de stresul vieţii duse într-un oraş presărat cu 
nedreptăţi şi aflat în război cu el însuşi, Sam probabil că îşi 
dorea cu ardoare o băutură, un sărut de-al Penelopei, o 
cină tihnită şi o oră de stat în faţa televizorului. Aceste 
plăceri simple, plus cele opt ceasuri de somn, constituiau 
singura alinare a unui biet bărbat după întâlnirile cu 
clienţii hrăpăreţi şi pretenţioşi de peste zi - cu toate că 
visele îi erau adevărate coşmaruri. 

Roy avea ceva mai bun să-i ofere. 

Sunetul cheii în broască, clinchetul făcut de zăvor, o uşă 
deschizându-se: Sam intrase în spălătorie. 

Roy se ridică în picioare. 

Îmbrăcat cu un parpalac, ţinând în mână o servietă, Sam 
păşi în bucătărie. Roy îi zări chelia şi ochii jucăuşi, cenușii. 
Arăta uimit, dar nu speriat. 

— Probabil că ai greşit casa... 

Lăcrimând sincer, Roy îi răspunse: 

— Ştiu prin ce treci, şi apăsă de trei ori pe trăgaci. 

Sam nu era un bărbat solid, probabil cântărea numai cu 
douăzeci de kilograme mai mult decât soţia sa. Însă nu i se 
păru uşor să-l care pe scări, să-l dezbrace de parpalac, să-i 
scoată pantofii şi să-l salte în pat. După ce îşi duse treaba 
la capăt, Roy se simţi mulţumit de sine însuşi, fiindcă ştia 
că făcuse un lucru bun aşezându-i unul lângă celălalt pe 
Sam şi Penelope, într-o asemenea împrejurare importantă. 

Îi trase pătura peste piept. Cearşaful era împodobit cu 
dantelă fină, asortându-se cu pernele, aşa că ambele 
cadavre păreau îmbrăcate în stiharii frumoase, purtate 
probabil şi de îngeri. 

Beatles-ii se opriseră din cântat cu puţin timp în urmă. 
De afară se auzea sunetul molcom şi solemn al ploii, la fel 
de îngheţate ca şi oraşul peste care cădea, tot atât de 


3 


implacabile ca şi trecerea timpului sau apusul soarelui. 

Deşi înfăptuise un lucru bun, deşi se bucura că 
suferinţele acestor doi oameni fuseseră curmate, Roy se 
simţea trist. Era însă o tristeţe ciudat de dulce, iar 
lacrimile care i se prelingeau din ochi îl purificau. 

Cobori şi şterse cele câteva picături de sânge de pe 
podeaua bucătăriei. Găsi aspiratorul în cămara de sub 
scară şi curăţă mizeria făcută de el când intrase prima 
dată în casă. 

Căută în geanta Penelopei cartea de vizită pe care i-o 
dăduse. Acolo figura un nume fals, dar oricum o luă. 

În final, folosindu-se de telefonul din bibliotecă, formă 
911. 

Un poliţist îi răspunse, iar el îi vorbi: 

— E îngrozitor de trist aici. E îngrozitor de trist. Ar 
trebui să vină cineva. 

Nu aşeză receptorul în furcă, ci alături, pe masă, lăsând 
linia deschisă. Adresa familiei Bettonfield probabil că deja 
apăruse pe ecranul din faţa poliţistului; Roy nu vroia să 
rişte ca Sam şi Penelope să zacă acolo ore sau chiar zile 
întregi înainte de a fi descoperiţi. Fuseseră nişte oameni 
buni şi nu meritau să fie găsiţi ţepeni, emanând acel miros 
caracteristic leşurilor în putrefacție. 

Merse cu pantofii în mână până la uşa din faţă, unde se 
încălţă în grabă. Nu uită să-şi recupereze pistolul pentru 
descuiat zăvoare, lăsat în hol. 

Ajunse prin ploaie la maşină şi părăsi zona. 

După ceasul lui, se făcuse deja 22,20. Deşi pe Coasta de 
Est era cu trei ore mai târziu, ştia că în mod sigur 
contactul lui din Virginia îl aştepta. 

La primul semafor, deschise valijoara de pe scaunul 
pasagerului. Băgă în priză computerul, încă legat la 
telefonul celular; nu separă dispozitivele fiindcă avea 
nevoie de amândouă. Apăsând câteva taste, programă 
aparatul celular să răspundă unor comenzi vocale 
prestabilite şi să funcţioneze ca un difuzor, păstrându-şi în 
acest fel mâinile libere pentru a conduce. 

Când apăru lumina verde, traversă intersecţia şi ordonă 


3 


o convorbire la mare distanţă, rostind: 

— Conectează, te rog, şi apoi dictă un număr din 
Virginia. 

După ce sună de două ori, glasul familiar al lui Thomas 
Summerton se auzi pe fir, uşor de recunoscut după primul 
cuvânt, la fel de moale şi de sudist ca untul de pecan: 

— Alo? 

Roy zise: 

— Aş putea vorbi cu Jerry, vă rog? 

— Îmi pare rău, aţi greşit numărul. Apoi Summerton 
închise. 

Roy întrerupse tonul telefonului, spunând: 

— Te rog, acum deconectează-te. 

În zece minute, Summerton îl va suna dintr-un loc sigur 
şi vor putea vorbi liber, fără teama de a fi ascultati. 

Roy trecu pe lângă magazinele sclipitoare din Rodeo 
Drive şi intră pe Santa Monica Boulevard, apoi o luă spre 
vest, către zonele rezidenţiale. Clădiri imense şi scumpe se 
înălţau în spatele unor copaci uriaşi, palate particulare pe 
care le găsea respingătoare. 

Când telefonul începu să sune, el nu se întinse după 
receptor, ci zise: 

— Te rog, acceptă convorbirea. 

Legătura fu realizată şi se auzi un clic. 

— Te rog, amestecă acum. 

Computerul scoase un beep care îi indica faptul că orice 
ar spune de acum încolo va părea ininteligibil oricui, în 
afara lui Summerton. Înainte de a-l prelua, mesajul urma 
să fie spart în bucățele mici şi rearanjat aleator pe baza 
unui factor de control. Ambele telefoane fuseseră 
sincronizate cu acelaşi factor de control, aşa că înşiruirea 
lipsită de înţeles a sunetelor transmise avea să fie 
reconstituită cu fidelitate la recepţie. 

— Am văzut raportul iniţial din Santa Monica, zise 
Summerton. 

— Vecinii mi-au declarat că azi-dimineaţă încă mai era 
acolo. Dar probabil că a reuşit să se evapore înainte ca noi 
să trimitem echipa. 


— Ce a făcut-o să o ia la sănătoasa? 

— Pot să jur că are un al şaselea simţ. Roy coti la stânga 
pe Sunset Boulevard, alăturându-se fluxului dens de 
circulaţie, care înfrumuseţa pavajul ud cu razele farurilor. 
Ai auzit de bărbatul care a apărut? 

— Şi a scăpat. 

— Nu din neglijenţa noastră. 

— Deci a avut noroc? 

— Nu. Mult mai rău. Ştia foarte bine ce să facă. 

— Vrei să spui că era cineva antrenat? 

— Mda. 

— In domeniul federal, local sau de stat? 

— A scos din circulaţie un tip din echipă, în cea mai 
mare tăcere. 

— Deci a asistat la câteva lecţii şi în afara poliţiei locale. 

Roy părăsi Sunset Boulevard, făcând dreapta pe o 
străduţă mai puţin circulată, unde vilele se ascundeau în 
spatele zidurilor, al gardurilor vii şi al copacilor răscoliţi 
de vânturi. 

— Şi dacă reuşim să-l prindem, care sunt priorităţile? 

Summerton se gândi un moment înainte de-a vorbi: 

— Să aflăm cine este şi pentru cine lucrează. 

— Apoi să-l reținem? 

— Nu. E prea mare miza. Îl facem să dispară. 

Străzile întortocheate se încolăceau printre dealurile 
împădurite, separând proprietăţile particulare acoperite cu 
crengi înmuiate de ploaie, curbă după curbă. 

Roy rupse tăcerea: 

— Asta schimbă în vreun fel povestea cu femeia? 

— Nu. O să-şi primească porţia. S-a mai întâmplat şi 
altceva? 

Roy se gândi la doamna şi domnul Bettonfield, dar nu-i 
menţionă. Bunătatea extremă pe care o manifestase faţă 
de ei nu avea nicio legătură cu slujba sa, iar Summerton n- 
ar fi înţeles. 

În schimb, spuse: 

— Ne-a lăsat ceva. 

Summerton nu îi replică, imaginându-şi probabil ce le 


3 


lăsase. 

Roy reluă: 

— O fotografie a unui gândac negru de bucătărie, prinsă 
cu un cui în perete. 

— Snopeşte-o în bătaie, mârâi Summerton şi închise. 

În timp ce descria o curbă largă pe sub crengile plecate 
ale magnoliilor, trecând prin dreptul unui gard din sârmă 
ghimpată dincolo de care se ridica în întunericul străbătut 
de ploaie o replică a Tarei, scăldată în lumina 
reflectoarelor, Roy spuse: 

— Nu mai amesteca. 

Computerul scoase un beep, sugerând că s-a executat. 

— Te rog, conectează-te, zise el şi dădu numărul de 
telefon care urma să-l trimită în braţele Mamei. 

Ecranul monitorului sclipi. Când Roy îşi aruncă privirea, 
văzu prima întrebare: CINE E ACOLO? 

Deşi telefonul accepta comenzi vocale, Mama nu o făcea; 
aşa că Roy părăsi şoseaua îngustă şi opri pe o alee în faţa 
unei porţi de doi metri, din fier forjat, pentru a tasta 
răspunsurile cerute de sistemul de protecţie. După ce îşi 
transmise şi amprenta, accesul la Mama, în Virginia, îi fu 
acordat. 

Din meniul de bază, el selectă SUCURSALE. Din acest 
submeniu, alese LOS ANGELES şi se conectă astfel la cel 
mai mare copilaş al Mamei de pe Coasta Estică. 

Mai făcu vreo câteva selecţii în computerul din Los 
Angeles, până când ajunse la fişierele departamentului de 
analiză foto. Cel care îl interesa se afla în lucru, aşa cum 
bănuise, şi îl apelă ca să-l studieze. 

Ecranul computerului său portabil deveni alb-negru şi 
apoi se umplu cu fotografia chipului unui bărbat. Faţa îi 
era pe jumătate răsucită, acoperită cu umbre, de 
nedesluşit prin perdeaua de ploaie. 

Roy fu dezamăgit. Sperase la o fotografie mai clară. 

Il consterna la fel ca şi tablourile impresioniste: pe 
ansamblu, clare; în detaliu, misterioase. 

Mai devreme, în Santa Monica, echipa de asalt reuşise 
să obţină câteva instantanee ale străinului care intrase în 


3 


bungalou cu câteva minute înainte de atac. Noaptea, 
ploaia deasă şi copacii înalţi, care nu permiteau lămpilor 
să lumineze pe deplin trotuarul - toate complotaseră 
împotriva lor, aşa că nu reuşiseră să obţină o fotografie 
suficient de bună a bărbatului. Mai mult, nici nu se 
aşteptaseră să fie altceva decât un pieton obişnuit, iar 
când se îndreptase spre casa femeii rămăseseră foarte 
surprinşi. În consecinţă, îi făcuseră puţine poze, niciuna de 
calitate, niciuna care să le dezvăluie toate trăsăturile 
acelui personaj misterios, deşi camera video era dotată cu 
lentile speciale. 

Cele mai importante fotografii deja se scanaseră în 
computerul din sucursala locală, procesate apoi şi de un 
program de filtrare. Computerul urma să identifice 
distorsiunile produse de ploaie şi apoi să le elimine. Atunci 
toată suprafaţa pozei avea să se lumineze uniform, până 
când ar fi putut distinge structurile biologice chiar şi prin 
cele mai întunecate umbre; apoi, scotocind printre 
nenumăratele cunoştinţe despre forma craniului uman - un 
imens catalog cu diferenţele care există între sexe, rase şi 
grupe de vârstă - computerul urma să interpreteze aceste 
structuri, apoi să dezvolte, pe baza lor, faţa cea mai 
probabilă. 

Procesul era laborios chiar la viteza fulgerătoare cu care 
opera programul. In final, fiecare fotografie putea fi 
descompusă în componente minuscule de lumini şi umbre, 
numite pixeli: piese ale unui puzzle, având forme identice, 
dar variind subtil în consistenţă şi culoare. Oricare dintre 
aceste sute de mii de pixeli ale pozei trebuia să fie 
analizat, nu pentru a descoperi ceea ce reprezintă, ci în ce 
relaţie se găsea cu fiecare din multitudinea de pixeli ce-l 
înconjurau, ceea ce însemna că, pentru limpezirea 
imaginii, computerul executa sute de milioane de 
comparații şi lua tot atâtea decizii. 

Nici chiar atunci nu exista garanţia că figura care avea 
să se ridice din întuneric urma să-l descrie cu acuratețe pe 
bărbatul ce fusese fotografiat. Orice analiză de acest fel 
necesita o pricepere artistică, fiind mai mult o ghicitoare 


3 


decât un procedeu tehnologic adevărat. Roy văzuse câteva 
instantanee prelucrate pe computer la fel de reuşite ca şi 
cele realizate de artiştii amatori care pictau la comandă 
Arcul de Triumf sau Manhattanul în amurg. Oricum, chipul 
obţinut urma să fie foarte apropiat de înfăţişarea reală a 
bărbatului. 

Acum, în timp ce computerul lua decizii şi ajusta miile 
de pixeli, imaginea de pe ecranul monitorului se unduia de 
la stânga la dreapta. Încă deprimant. Deşi se petreceau 
schimbări, efectul era imperceptibil. Roy nu putea să 
distingă nicio diferenţă. 

În următoarele ore, imaginea de pe ecran avea să se 
unduiască la fiecare şase sau zece secunde. Efectele 
cumulate se observau abia la intervale foarte mari de timp. 

Roy se întoarse pe şosea, lăsând computerul în priză, cu 
VDT'-ul îndreptat spre el. 

O vreme mătură cu farurile maşinii dealurile şi curbele 
întunecate, căutând un drum de ieşire din acea beznă 
mişcătoare, unde luminile filtrate de copacii care străjuiau 
vilele izolate făceau aluzie la vieţile enigmatice, înglobând 
bogăţie şi putere mai presus de înţelegerea lui. 

Din când în când arunca o privire spre ecranul 
computerului. Faţa unduitoare. Pe jumătate întoarsă. 
Stranie, acoperită de umbre. 

După ce în sfârşit găsi Sunset Boulevard şi apoi 
străduţele din Westwood, nu departe de hotelul său, se 
simţi uşurat; revenise în mijlocul unor oameni mult mai 
asemănători lui decât cei care locuiau pe dealuri. În zona 
de jos a oraşului, cetăţenii cunoşteau suferinţa şi 
nesiguranța zilei de mâine; lor le putea influenţa în bine 
vieţile, lor le putea aduce alinarea - din compasiune sau 
spirit justiţiar. 

Chipul de pe ecranul computerului încă semăna cu cel al 
unei fantome, amorf şi oarecum malign. Chipul haosului. 

Străinul era un om care, la fel ca şi femeia fugară, stătea 
în calea ordinii, a liniştii şi a legii. Putea fi rău, sau doar 
necăjit şi dezorientat. Până la urmă, oricum nu conta. 


7 Video Display Terminal = monitor, ecran (n. tr.). 
3 


— O să-ţi aduc pacea în suflet, îi promise Roy Miro, 
aruncând o privire spre faţa ce se metamorfoza pe ecranul 
monitorului. O să te găsesc şi o să-ţi aduc pacea în suflet. 


Capitolul V 


În vreme ce copitele ploii bocăneau pe acoperiş, iar 
glasul de bas al vântului bombănea la ferestre, în timp ce 
câinele moţăia încovrigat pe scaunul de alături, Spencer îşi 
folosi experienţa dobândită pe computer încercând să îşi 
construiască un fişier cu date despre Valerie Keene. 

În înregistrările Departamentului Circulaţiei Rutiere, 
permisul de conducere pe care îl solicitase era primul şi nu 
unul reînnoit; pentru a-l primi, ea furnizase o dovadă care 
să-i ateste identitatea de la Asigurările Sociale. DER o 
verificase şi găsise într-adevăr numele şi codul său în 
fişierele Asigurărilor Sociale. 

Astfel, Spencer căpătă încă patru indicii cu ajutorul 
cărora s-o localizeze în celelalte baze de date unde ea ar 
mai fi putut apărea: numele, data naşterii, numărul 
permisului de conducere şi codul de la Asigurările Sociale. 
Avea să fie floare la ureche să o repereze. 

Cu un an în urmă, plin de răbdare şi folosindu-şi 
viclenia, reuşise să obţină accesul la toate societăţile 
naţionale mai mari care acordau credite - de exemplu TRW 
- chiar dacă posedau sisteme sofisticate de securitate. 
Acum scormoni ca un vierme în cel mai solid dintre aceste 
mere, căutând-o pe Valerie Ann Keene. 

Fişierele includeau patruzeci şi două de femei cu acest 
prenume şi cincizeci şi nouă cu numele de familie scris 
„Keene” sau „Keane”, la care se adăugau încă cinci cu 
„Keen”. Spencer introduse codul de la Asigurările Sociale, 
aşteptându-se să elimine şaizeci şi trei dintre ele, dar nici 
una nu avea acelaşi cod cu cel din înregistrările DER. 

Incruntându-se la ecran, introduse data ei de naştere şi 
îi ceru sistemului s-o localizeze. Una dintre cele şaizeci şi 
patru se născuse în aceeaşi zi a aceleiaşi luni cu femeia pe 
care o căuta el, dar cu douăzeci de ani mai devreme. 

Cu Rocky sforăind lângă el, introduse numărul 


3 


permisului de conducere şi aşteptă până când programul 
le selectă pe numeroasele Valerie. Dintre cele care 
deţineau aşa ceva, numai cinci se aflau în California, dar 
nici una cu numărul acela. Încă o fundătură. 

Convins că greşeala provenea din baza de date, Spencer 
examina fişierele celor cinci Valerie din California, 
uitându-se la datele lor de naştere şi la permisul de 
conducere, sperând să găsească numai o cifră diferită faţă 
de numerele pe care le furase de la DER. Era sigur că va 
descoperi că un funcţionar tastase un şase în loc de nouă 
sau inversase între ele două cifre. 

Nimic. Nicio greşeală. Judecând după informaţiile 
conţinute în fişiere, niciuna dintre acele femei n-ar fi putut 
fi adevărata Valerie. 

Incredibil, Valerie Ann Keene, care lucrase până de 
curând la Uşa Roşie, lipsea din fişierele agenţiilor de credit 
şi nu se găsise niciodată în ele. Acest lucru ar fi fost posibil 
numai dacă n-ar fi cumpărat nimic pe credit, n-ar fi deţinut 
niciodată vreo carte de credit, dacă nu şi-ar fi deschis 
niciodată vreun cont de economii sau nu ar fi fost niciodată 
verificată de vreun patron ori de vreun şef de personal. 

Să ai douăzeci şi nouă de ani şi să nu fi folosit niciodată 
creditul în America zilelor de azi, însemna să fii un ţigan 
sau un vagabond fără ocupaţie, cel puţin începând din 
adolescenţă. În mod sigur, nu era cazul ei. 

Bine. Gândeşte-te. Raidul asupra bungaloului indică 
faptul că poliţia sau vreo altă agenţie se află pe urmele ei. 
Deci probabil e o delincventă căutată şi are cazier. 

Spencer se întoarse pe autostrăzile electronice ale 
computerului Departamentului de Poliţie din Los Angeles 
şi scormoni în înregistrările oraşului, ale districtului şi 
statului să vadă dacă exista vreo persoană cu numele de 
Valerie Ann Keene, care fusese vreodată condamnată, sau 
dacă se emisese vreun mandat de arestare pe numele ei în 
această jurisdicție. 

Sistemul din oraș clipi: NEGATIV. 

NICIUN FIŞIER în rapoartele districtuale. 

NU EXISTĂ, spuse statul. 


Nimic, absolut nimic, zero. 

Folosindu-se de faptul că DPLA îşi împărțea informaţiile 
cu FBl-ul, accesă Ministerul de Justiţie cu sediul în 
Washington, căutând fişierele celor condamnaţi pentru 
infracţiuni federale. Nici acestea nu o includeau. 

Pe lângă listele care conţineau persoanele urmărite, mai 
existau şi altele adiţionale, ale celor care aveau o legătură 
cu investigaţiile, adică suspecți sau potenţiali martori. 
Spencer se interesă dacă apărea pe vreuna dintre aceste 
liste, dar răspunsul fu negativ. 

Era o femeie fără trecut. 

Însă făptuise ceva care o făcea să fie o femeie căutată. 
Căutată cu disperare. 


Spencer nu se băgă în pat decât pe la 1,10. 

Deşi era extenuat, iar ritmul ploii i-ar fi putut servi drept 
sedativ, nu reuşea să adoarmă. Stătea întins pe spate, 
privind când tavanul acoperit de umbre, când frunzişul 
copacilor din dosul ferestrei, care se zvârcolea frenetic, 
ascultând bolboroseala lipsită de sens a vântului năvalnic. 

La început nu se putea gândi decât la acea femeie. 
Înfăţişarea sa. Ochii ei. Vocea. Misterul. 

Peste un timp, mintea îi alunecă spre trecut, aşa cum se 
întâmpla deseori şi cu prea mare uşurinţă. Pentru el, 
memoria constituia o autostradă cu o singură destinaţie: 
acea noapte de vară când abia împlinise paisprezece ani şi 
lumea întunecată se întunecase şi mai mult, când tot ceea 
ce ştia se dovedise a fi fals, când îl părăsise speranţa, şi 
teama de propriul său destin devenise unica lui companie, 
când îl trezise ţipătul persistent al unei bufniţe, care de 
atunci încolo rămăsese întrebarea cea mai importantă a 
vieţii sale. 

Rocky, care de obicei se adapta perfect la starea de 
spirit a stăpânului său, acum încă se mai plimba neobosit 
prin casă; părea că nu-i pasă de faptul că Spencer se 
cufundase în suferinţa tăcută a amintirilor ce-l hăituiau, 
neîndurătoare, şi avea nevoie de companie. Câinele nu 
răspunse când îl strigă pe nume. 


3 


În întuneric, Rocky ţopăia neastâmpărat între uşa 
deschisă a dormitorului (unde rămânea în prag, ascultând 
furtuna care pătrundea prin gura sobei) şi fereastră 
(săltându-şi lăbuţele din faţă pe pervaz, urmărind furia 
vântului care devasta pădurea de eucalipţi). Deşi nu 
scâncea şi nu mormăia, căpătase un aer de îngrijorare, de 
parcă vremea urâtă i-ar fi adus amintiri nedorite şi l-ar fi 
torturat, făcându-l incapabil de a-şi păstra liniştea pe care 
o regăsise în timp ce moţăia pe scaunul din camera de zi. 

— Aici, băiete, spuse încetişor Spencer. Vino aici. 

Nepăsător, câinele ţopăi spre uşă, o umbră printre 
celelalte. Marţi seară Spencer se dusese la Uşa Roşie să 
povestească despre acea noapte de iulie, din urmă cu 
şaisprezece ani. În schimb, el o întâlnise pe Valerie Keene 
şi, spre surpriza sa, discutaseră despre alte lucruri. Dar 
acel iulie îndepărtat încă îi mai bântuia gândurile. 

— Rocky, vino aici. Spencer lovi salteaua cu mâna de 
câteva ori. 

După aproape un minut de insistenţe, câinele sări în pat. 
Rocky se întinse cu capul sprijinit de pieptul lui Spencer, 
tremurând la început, dar apoi potolindu-se sub 
mângâierile drăgăstoase. Cu o ureche ciulită, asculta 
povestea pe care o mai auzise de nenumărate ori, uneori el 
fiind singurul spectator, alteori însoţindu-l pe Spencer în 
baruri, unde dădea de băut străinilor care apoi îl urmăreau 
cu mintea înceţoşată de aburii alcoolului. g 

— Aveam paisprezece ani, începu Spencer. In mijlocul 
lui iulie noaptea era fierbinte şi umedă. Dormeam acoperit 
cu un singur cearşaf şi cu fereastra deschisă, ca să intre 
aerul. Am visat-o pe mama, care murise cu şase ani în 
urmă, dar nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat în acel 
vis, ci doar căldura lui, mulţumirea şi liniştea pe care le 
simţeam fiind împreună cu ea... Şi poate muzica râsetelor 
ei. Avea un râs minunat. Dar alt sunet mă trezise, şi nu 
fiindcă era tare, ci pentru că se repeta - atât de sepulcral 
şi de straniu... Mi-am ridicat capul de pe pernă, ameţit şi 
încă pe jumătate adormit, dar fără să-mi fie frică. Am auzit 
pe cineva întrebând: „Hei?” O dată, apoi încă o dată. O 


3 


pauză, tăcere, dar după aceea repetându-se mereu: „Hei, 
hei, hei?” Bineînţeles, de îndată ce am reuşit să mă trezesc 
complet, mi-am dat seama că o bufniţă se cocoţase pe 
acoperiş, chiar deasupra ferestrei mele deschise... 

Spencer se simţea atras de acea noapte îndepărtată de 
iulie, de parcă ar fi fost un asteroid capturat de gravitația 
mai mare a Pământului, sortit unei orbite descendente 
care avea să sfârşească într-un impact. 


...0 bufniță se cocoțase pe acoperiş, chiar deasupra 
ferestrei mele deschise, strigând în noapte din naiba ştie 
ce motive. 

În bezna umedă, mă scol din pat şi mă duc la baie, 
aşteptându-mă ca ţipătul să înceteze în clipa în care 
bufnița îşi va desface aripile şi va pleca din nou la 
vânătoare de şoareci. Mă întorc în pat; pasărea însă pare 
mulțumită să stea pe acoperiş şi să cânte mereu acelaşi 
cuvânt, acelaşi cântec pe o singură notă. 

În cele din urmă, mă îndrept spre fereastră, vrând să o 
închid cu grijă, încercând să n-o sperii şi să-şi ia zborul. 
Dar când mă aplec în afară şi imi sucesc capul în sus să o 
văd, aşteptându-mă întru câtva să o găsesc agățată de 
şindrilă, cu ghearele împietrite în lemn, un urlet straniu şi 
îndepărtat se aude, înainte ca eu să apuc a spune: „Hei” 
sau bufnița să repete: „Hâşş”. Acest nou sunet este slab şi 
sumbru, un strigăt de teroare dintr-un loc îndepărtat în 
noapte. Mă uit înspre hambarul aflat la vreo două sute de 
metri de casă, înspre câmpul luminat de lună, înspre 
dealurile împădurite de dincolo de câmp. Strigătul revine, 
de această dată mai scurt, dar mult mai patetic şi mai 
pătrunzător. 

Am trăit la ţară de când m-am născut şi ştiu că natura 
este un tinut plin de violență, guvernat de cea mai cruntă 
dintre legi - legea selecţiei naturale - şi dominat de 
barbarie. În multe nopţi am ascultat urletele lugubre ale 
haitelor de coioţi care işi urmăreau prada, celebrându-şi 
masacrul. Strigătul strident şi triumfător al leului de 
munte după ce supsese viaţa dintr-un iepure răsuna cu 


3 


ecou peste dealuri, făcându-te să crezi mai uşor că Infernul 
există şi că blestemații de bogătaşi erau azvârliţi în el prin 
porțile deschise. 

Acest geamăt care îmi atrase atenţia când m-am aplecat 
peste pervaz - şi care o reduse la tăcere pe bufniţă - nu 
vine insă de la un prădător, ci de la o pradă. Este glasul 
cuiva vulnerabil şi slab. Pădurile şi câmpiile sunt pline de 
creaturi timide şi blajine, care trăiesc numai pentru a pieri 
violent, şi asta se întâmplă în fiece oră a fiecărei zile, fără 
încetare. lar un zeu anume ştie de soarta lor, dar niciodată 
nu intervine. 

Dintr-o dată, noaptea devine profund tăcută, încă 
misterioasă, ca şi cum acel muget depărtat de teroare ar fi 
fost de fapt scrâşnetul motoarelor creaţiei înainte de 
oprire. Stelele sunt puncte greoaie de lumină care nu mai 
pâlpăie, iar luna ar putea foarte bine să fi fost pictată pe o 
pânză. Peisajul - copaci, tufişuri, flori de vară, câmpii, 
dealuri şi munţi îndepărtați - nu pare a fi altceva decăt o 
îngemănare de umbre cristalizate, în nuanţe diferite de 
negru. Aerul probabil că mai este încă fierbinte, dar eu 
sunt complet îngheţat. 

Inchid în tăcere fereastra, plec de lângă ea, 
îndreptându-mă spre pat. Imi simt ochii grei, sunt mult mai 
obosit decât am fost vreodată. 

Dar apoi îmi dau seama că mă aflu într-o stare ciudată 
de consternare, că oboseala mea e mai curând psihică 
decât fizică şi că îmi doresc să dorm mai mult decât aş 
avea nevoie. Somnul este un refugiu. Din faţa fricii. 
Tremur, şi nu din cauza frigului. Aerul este fierbinte, la fel 
ca mai devreme. Tremur de frică. 

Frică de ce? Nu pot identifica sursa îngrijorării mele. 

Știu că tot ceea ce am auzit nu a fost un strigăt banal al 
vreunei sălbăticiuni. In mintea mea se reflectă un sunet 
înghețat care redă ceva ce am mai auzit şi altă dată, cu 
toate că nu îmi amintesc ce anume, unde, când. Cu cât 
geamătul nefericit se alătură mai mult unui ecou din 
memorie, cu atât bătăile inimii mi se înteţesc. 

Imi doresc cu disperare să mă întind, să uit de acel 


3 


strigăt, de noapte, de bufniţă şi întrebarea ei, dar ştiu că 
nu sunt în stare să adorm. 

Sunt numai în chiloţi, aşa că îmi trag repede pantalonii 
pe mine. Acum, că m-am hotărât să acţionez, somnul şi 
consternarea nu mă mai interesează. De fapt, m-a cuprins 
o agitaţie cel puțin la fel de ciudată ca şi consternarea de 
până adineauri. Gol până la brâu şi descult, sunt condus de 
o intensă curiozitate în afara dormitorului, de o dorinţă de 
aventură pe care toţi băieţii o împărtăşesc - şi de un 
adevăr îngrozitor pe care încă nu ştiu că-l ştiu. 

În spatele uşii este răcoare, deoarece camera mea e 
singura fără climatizare. De câteva veri am renunţat la ea, 
pentru că prefer binecuvântarea aerului curat şi proaspăt, 
Chiar şi într-o noapte umedă de iulie... Şi pentru că 
şuieratul pe care aerul îngheţat îl scoate când intră prin 
grilaj în conductă şi se zbate între paletele ventilatorului 
mă împiedică să dorm. Multă vreme îmi fusese teamă că 
sunetul acesta necontenit, dar estompat, ar putea masca 
alt zgomot pe care ar trebui să-l aud ca să supraviețuiesc. 
Este o teamă copilărească şi nefundamentată, dar care mă 
sufocă. Îmi dictează până şi obiceiurile. 

Holul de la etaj este scăldat în lumina argintie a lunii 
care se strecoară prin două lucarne. Ici-colo, de-a lungul 
pereților, podeaua lustruită, din lemn de pin, sclipeşte 
uşor. Pe jos, în mijlocul holului, se lăfăie un covor cu un 
model persan  încâlcit; formele rotunde, curbe şi 
unduitoare, absorb radiaţia emisă de luna plină şi lucesc 
nedesluşit: sute de contururi palide, ciudat incandescente, 
par să se afle nu imediat sub tălpile mele, ci mult mai jos, 
de parcă aş umbla precum Isus pe suprafaţa apei, privind 
locuitorii misterioşi de la fund. 

Trec pe lângă camera tatălui meu. Uşa e închisă. 

Ajung la capătul treptelor, unde şovăi. 

Casa este tăcută. 

Cobor treptele clătinându-mă, frecându-mi braţele goale 
cu palmele, minunându-mă de frica mea inexplicabilă. 
Poate chiar în acel moment întrezăresc ca prin ceaţă că 
mă-ndrept ţintă spre un loc de unde nu voi mai putea 


3 


niciodată să urc... 


Avându-l pe câine drept confesor, Spencer îşi depănă 
povestea acelei nopţi îndepărtate, vorbi despre uşa 
ascunsă, despre locul secret, despre inima pulsândă a 
coşmarului. Pe măsură ce revedea experienţa, pas cu pas, 
vocea i se transforma într-o şoaptă. 

Când termină, se afla într-o vremelnică stare de graţie 
care avea să se evapore o dată cu venirea zorilor, dar care 
i se părea chiar mai dulce, fiind atât de slabă şi scurtă. 
Purificat, în sfârşit fu capabil să-şi închidă ochii, ştiind că îl 
va cuprinde un somn lipsit de vise. 

Dimineaţă urma să pornească în căutarea femeii. 

Încerca un sentiment ciudat: dintr-un infern real, se 
îndrepta către celălalt, pe care, de atâtea ori, i-l descrisese 
răbdătorului câine. Exista un singur drum în faţa ochilor 
lui, iar el se simţea silit să-l urmeze. 

Acum adormi. 

Ploaia curăța lumea, iar susurul ei era muzica 
absolutului - deşi unele pete nu ar fi putut fi şterse 
complet niciodată. 


Capitolul VI 


Dimineaţă, Spencer se trezi cu câteva mici vânătăi şi 
semne roşii pe faţă şi pe mâini. Pe lângă cicatrice, erau de- 
a dreptul nesemnificative. 

Îşi luă micul dejun, brioşe englezeşti şi cafea, la biroul 
din camera de zi, în timp ce scormonea în computerul 
agentului fiscal districtual. Descoperi că bungaloul din 
Santa Monica, în care Valerie locuise până cu o zi înainte, 
era proprietatea Asociaţiei Familiale Louis şi Mae Lee. 
Chiria fusese trimisă prin poştă într-un loc numit China 
Dream din West Hollywood. 

Cuprins de curiozitate, ceru o listă cu celelalte 
proprietăţi - în caz că existau - deţinute de acea asociaţie. 
Găsi cincisprezece: încă cinci case în Santa Monica; două 
clădiri cu câte cinci apartamente în Westwood; trei case în 
Bel Air şi patru blocuri de birouri în Westwood, incluzând 
şi pe acela numit China Dream. 

Louis şi Mae Lee se descurcaseră bine. 

După ce închise computerul, Spencer rămase cu privirea 
aţintită asupra ecranului gol şi îşi termină cafeaua. Era 
amară. Dar oricum o bău. 

În jurul orei 10, el şi Rocky se îndreptau spre sud pe 
autostrada de pe Coasta Pacificului. Toate maşinile îl 
depăşeau, fiindcă îşi menținea viteza cu mult sub limita 
legală. 

În timpul nopţii, furtuna se mutase spre est, luând toţi 
norii împreună cu ea. În lumina albă şi intensă a soarelui 
de dimineaţă, umbrele înclinate spre vest căpătaseră 
margini ascuţite ca lamele de oţel. Pacificul avea o culoare 
verde-sticlos amestecat cu cenuşiu-închis, ca de ardezie. 

Spencer îşi potrivi radioul pe un canal de ştiri. Spera să 
audă relatarea raidului efectuat de către echipa SWAT în 
noaptea trecută şi să afle cine era acuzat şi de ce o căutau 
pe Valerie. 


Crainicul îl informă că impozitele creşteau din nou. 
Economia se înfunda din ce în ce mai tare în recesiune. 
Guvernul introdusese restricţii sporite asupra armelor de 
foc şi a violenţei în programele de televiziune. Rata 
furturilor, a violurilor şi crimelor se mărise mai mult ca 
oricând. Chinezii ne acuzau de posesia „razelor mortale cu 
laser care orbitau în jurul Pământului”, iar noi îi învinuiam 
pe ei de acelaşi lucru. Unii credeau că lumea urma să piară 
în flăcări; alţii spuneau că prin îngheţ; toţi depuneau cereri 
la Congres pentru adoptarea unei ordini care să salveze 
omenirea. 

Când se trezi ascultând un reportaj despre un spectacol 
canin care fusese înconjurat de pichete de protestanți, 
cerând să se pună capăt încrucişărilor supravegheate şi 
„exploatării frumuseţii animale în reprezentații 
exhibiţioniste, la fel de respingătoare ca şi degradarea 
tinerelor din sexy-baruri”, Spencer se convinse că nu va 
mai urma nicio relatare a incidentului petrecut în Santa 
Monica. Fără îndoială că operaţiunea unei echipe SWAT ar 
fi cântărit mai mult pentru orice reporter decât o 
prezentare lipsită de sens a atracției canine. 

Ori presa nu găsise interesant asaltul unor poliţişti 
înarmaţi cu mitraliere asupra unei case particulare, ori 
agenţia care condusese operaţiunea reuşise să-i inducă în 
eroare pe jurnalişti. Transformaseră ceea ce ar fi trebuit să 
fie un spectacol public în ceva ce s-ar fi putut numi o 
acţiune secretă. 

Închise radioul şi intră pe autostrada din Santa Monica. 
Pe dealurile din nord-est, China Dream îi aştepta. 

Îi spuse lui Rocky: 

— Care-i părerea ta despre spectacolele canine? 

Rocky îl privi curios. 

— Eşti câine. Trebuie să ai o opinie. Semenii tăi sunt cei 
exploataţi. 

Sau era un câine extrem de circumspect când venea 
vorba despre problemele curente, sau numai o potaie 
lipsită de cultură, care nu avea nicio părere în privinţa 
chestiunilor controversate ce planau asupra propriei sale 


3 


specii. 

— N-aş vrea să cred, bombăni Spencer, că eşti un 
specimen care a regresat la stadiul de mamifer respins de 
ceilalţi, căruia nu-i pasă dacă este exploatat sau nu, plin de 
blană, dar nu şi de mânie. 

Rocky privi din nou la şoseaua din faţă. 

— Nu te simţi ultragiat de faptul că femelelor de rasă li 
se interzic relaţiile cu corcituri ca tine, că sunt obligate să 
cedeze numai masculilor de rasă? Şi asta doar pentru a 
naşte pui destinaţi să se prostitueze în spectacole? 

Coada căţelului lovi cu putere portiera. 

— Eşti un câine bun. Spencer ţinu volanul cu mâna 
stângă, mângâindu-l pe Rocky cu dreapta. Dulăul se 
supuse cu plăcere. Poc-poc îi făcea coada. Eşti un câine 
bun şi ascultător. Nici măcar nu ţi se pare ciudat că 
stăpânul tău vorbeşte de unul singur. 

leşiră de pe autostradă, intrară pe Robertson Boulevard, 
rulând printr-o zonă cu dealuri ca-n poveşti. 

După o noapte ploioasă şi bântuită de vânturi, metropola 
se întindea la fel de lipsită de smog ca şi faleza pe lângă 
care treceau. Palmierii, ficuşii, magnoliile şi coada-calului 
îmbobociţi mai devreme, unii plini de flori deja, deveniseră 
atât de strălucitori, de parcă ar fi fost lustruiţi cu mâna, 
frunză cu frunză, petală cu petală. Străzile fuseseră 
spălate, pereţii din sticlă ai clădirilor sclipeau în soare, 
păsări străbăteau cerul albastru-aprins, împingându-te să 
crezi că totul era bine pe lume. 


Marţi dimineaţă, în timp ce diferiţi agenţi se foloseau de 
înlesnirile celorlalte organizaţii ce apărau legea pentru a 
localiza Pontiac-ul vechi de nouă ani înregistrat pe numele 
Valeriei Keene, Roy Miro se ocupa personal de 
identificarea bărbatului pe care fuseseră la un pas să-l 
prindă în operaţiunea din seara anterioară. Plecând de la 
Hotelul Westwood, se înfundă în inima oraşului Los 
Angeles, îndreptându-se spre sucursala californiană a 
Agenţiei. 

În centru, spaţiul ocupat de birourile federale, 


3 


orăşeneşti, districtuale şi locale rivaliza numai cu cel 
deţinut de bănci. La prânz şi la cină, în restaurante se 
vorbea mai mult despre bani - tranzacţii masive şi 
necinstite, chiar dacă  mesenii făceau parte din 
comunitatea financiară sau politică. 

În această amestecătură imensă, Agenţia ocupa o clădire 
frumoasă de zece etaje pe o stradă aglomerată, lângă 
primărie. Bancherii, politicienii, funcţionarii şi infractorii 
îmbibaţi de vin împărțeau trotuarele, respectându-se 
reciproc - cu excepţia unor regretabile ocazii în care 
vreunul dintre ei se năpustea, răcnind critici incoerente, şi 
îşi înjunghia concetăţeanul. Cel care mânuia cuțitul 
(pistolul sau un instrument bont) suferise frecvent deziluzii 
sau credea că este persecutat de extratereștri sau de CIA 
şi, cel mai probabil, era delincvent, nu bancher, nici 
politician, nici funcţionar. 

Totuşi, cu şase luni în urmă, un bancher de vârstă 
mijlocie fusese cuprins de un elan ucigaş, folosindu-se de 
două pistoale de 9 mm. Incidentul traumatizase întreaga 
societate de vagabonzi ai oraşului şi îi determinase să 
devină mult mai precauţi faţă de „ştabii” cu care 
împărțeau străzile. 

Clădirea impunătoare - îmbrăcată în marmură, cu 
ferestre din sticlă fumurie la fel de întunecată ca şi 
lentilele ochelarilor purtaţi de starurile de cinema - nu 
purta numele Agenţiei. Oamenii cu care lucra Roy nu 
căutau glorie; preferau să muncească în secret. În afară de 
asta, Agenţia care îi angajase nu exista din punct de 
vedere oficial, ci funcţiona pe baza banilor furnizaţi de alte 
birouri controlate de Ministerul Justiţiei, şi, de fapt, nu 
avea niciun nume. 

Deasupra intrării principale, adresa sclipea gravată în 
aramă. Dedesubt se aflau patru nume şi un semn &, de 
asemenea din aramă: CARVER, GUNMANN, GARROTE & 
HEMLOCK. 

Dacă un trecător s-ar fi întrebat cine ocupa această 
clădire, şi-ar fi închipuit probabil că o firmă de avocaţi sau 
contabili. Dacă s-ar fi interesat la paznicul în uniformă din 


3 


hol, i s-ar fi spus că era o „companie internaţională de 
management”. 

Roy cobori panta spre garajul subteran. La capătul ei, o 
poartă solidă din oţel bara drumul. 

Fu admis înăuntru fără să introducă un tichet într-un 
aparat automat de taxare şi fără să se identifice în faţa 
unui paznic dintr-o cabină. Privi în direcţia lentilelor unei 
camere video de mare rezoluţie, care, montată pe un soclu, 
ajungea la jumătate de metru de geamul lateral al maşinii, 
şi aşteptă să fie recunoscut. 

Proiecţia chipului său se transmise către o încăpere 
lipsită de ferestre, din interiorul clădirii. Roy ştia că acolo 
se afla un paznic în faţa unui terminal, care urmărea cum 
computerul elimina totul din imagine, cu excepţia ochilor 
lui, îi mărea fără a micşora rezoluţia, scana striaţiile şi 
capilarele retinelor, le compara cu modelele existente în 
fişiere şi îl accepta ca fiind unul dintre membri. 

Apoi paznicul apăsa un buton care ridica poarta. 

Întreaga procedură s-ar fi putut desfăşura şi fără acel 
om - dar totul reprezenta o precauţie în plus. Un intrus 
talentat care ar fi vrut să penetreze Agenţia ar fi putut să-l 
ucidă pe Roy, să-i scoată ochii şi să-i ţină în faţa camerei 
de luat vederi pentru identificare. Computerul ar fi fost 
atunci înşelat, pe când aşa paznicul ar fi descoperit în mod 
sigur vicleşugul murdar. 

Era foarte puţin probabil că ar fi reuşit cineva să ajungă 
atât de departe, încât să străpungă securitatea Agenţiei. 
Dar nu imposibil. În aceste zile, sociopaţi cu vicii 
nemaiîntâlnite circulau liber pe străzi. 

Roy intră în garajul subteran. Până când îşi parcă 
maşina şi ieşi din ea, poarta deja se închisese, trântindu-se 
cu zgomot. Pericolele oraşului Los Angeles, cuprins de o 
furie democratică ucigaşă, rămăseseră în spate. 

Ecoul paşilor se izbea de pereţii din beton şi de tavanul 
jos, iar el ştia că paznicul din cămăruţă îl auzea, fiindcă 
garajul se afla şi sub supraveghere audio, nu numai video. 

Accesul în liftul de înaltă securitate îi fu permis după ce 
îşi apăsă degetul mare de la mâna dreaptă pe sticla unui 


3 


scanner. O cameră video de deasupra liftului se înclină 
spre el, astfel încât paznicul să interzică intrarea cuiva 
care s-ar fi folosit de degetul lui mare. 

Indiferent cât de perfecţionate ar fi devenit maşinile, 
oamenii tot ar fi rămas necesari. Uneori acest gând îl 
înviora pe Roy. Alteori îl întrista, deşi nu ştia sigur din ce 
motiv. 

Urcă până la etajul al patrulea, unde se găseau 
laboratoarele de Analiză a Documentelor, Analiza de 
Substanțe şi Analiza Foto. 

În laboratorul de analiză computerizată a fotografiilor, 
doi tineri şi o femeie de vârstă mijlocie desfăşurau o 
muncă secretă. Toţi surâseră şi îi urară „Bună dimineaţa”, 
pentru că Roy avea un chip care încuraja zâmbetele şi 
familiaritatea. 

Melissa Wicklun, analistul-şef din Los Angeles, stătea pe 
scaun în biroul ei, care se găsea într-un colţ al 
laboratorului. Încăperea nu avea ferestre spre exterior, ci 
numai doi pereţi din sticlă prin care ea îşi putea 
supraveghea subordonații din camera mai mare. 

Când Roy ciocăni la uşa din sticlă, îşi ridică privirea de 
pe un dosar pe care tocmai îl studia. 

— Intră. 

Melissa, o blondă de până în treizeci şi cinci de ani, 
semăna cu un spiriduş şi cu un demon în acelaşi timp. 
Avea ochii verzi, mari şi inocenți - însă neclari şi 
misterioşi. Nasul era cârn, iar gura senzuală, o esenţă a 
tuturor orificiilor erotice. Prefera să-şi ascundă sânii mari, 
talia subţire şi picioarele lungi sub bluze albe, halate de 
laborator şi pantaloni largi din postav. În pantofii de sport 
Nike, fără îndoială că se găseau două picioruşe atât de 
feminine şi delicate, încât Roy s-ar fi simţit încântat să-şi 
petreacă ore întregi sărutându-le. 

Niciodată nu-i făcuse vreun avans, pentru că 
întotdeauna ea adoptase un comportament rezervat şi 
practic, şi, mai ales, fiindcă o bănuia că este lesbiană. Nu 
avea nimic împotriva lesbienelor. Trăieşte şi lasă-i şi pe 
alţii s-o facă. Dar, în acelaşi timp, nu vroia să-şi dezvăluie 


3 


intenţiile numai pentru a primi un refuz. 

Melissa spuse pe un ton tranşant: 

— Bună dimineaţa, Roy. 

— Ce-ai mai făcut? Dumnezeule, ştii că n-am mai venit în 
L.A. Nu te-am mai văzut de când... 

— Studiam dosarul. Am terminat prelucrările. 

Direct la subiect. Niciodată nu-i plăcea să 
pălăvrăgească. 

Când discuta cu Melissa, Roy nu se decidea la ce să se 
uite: la ochii sau la gura ei. Avea o privire directă şi 
provocatoare, care lui i se părea fermecătoare. Dar buzele 
erau desăvârşite... 

Împinse o fotografie înspre el. 

Roy îşi mută privirea. 

Poza fusese mult îmbunătăţită, o versiune color a celei 
pe care o văzuse pe ecranul terminalului din servietă, un 
cap de bărbat din profil. Umbrele încă îi mai drapau 
chipul, dar mai deschise la culoare şi mai estompate decât 
înainte. Perdeaua de ploaie fusese totalmente înlăturată. 

— E reuşită, zise Roy. Dar încă nu îndeajuns de bună ca 
să îl putem identifica. 

— Dimpotrivă, ne spune o mulţime despre el, replică 
Melissa. Are între douăzeci şi opt şi treizeci şi doi de ani. 

— Cum îţi dai seama? 

— E o concluzie a computerului bazată pe analiza 
ridurilor fine din jurul ochilor, a procentului de păr cărunt 
şi a gradului aparent de tărie a muşchilor faciali sau a 
pielii gâtului. 

— O concluzie cam pripită, ţinând cont de calitatea 
imaginii... 

— Deloc, îl întrerupse ea. Sistemul operează estimări 
analitice fundamentate pe o bază de date de zece megabiţi, 
ce conţine informaţii biologice, şi bag mâna-n foc că are 
dreptate. 

Îl înfiora felul în care buzele ei pronunţaseră cuvintele 
„bază de date de zece megabiţi, ce conţine informaţii 
biologice”. Perfecte. Işi drese vocea. 

— Păi... 


— Păr castaniu, ochi căprui. 

Roy încremeni. 

— Părul, înţeleg. Dar nu-i poţi vedea ochii. 

Ridicându-se de pe scaun, Melissa îi luă fotografia din 
mână şi o puse pe birou. Arătă cu un creion globul ocular. 

— Nu priveşte spre aparat, aşa că, dacă tu sau eu am 
examina poza sub microscop, n-am reuşi să distingem 
irisul pentru a deduce culoarea. Însă chiar dintr-o 
asemenea perspectivă înclinată, computerul poate detecta 
câţiva pixeli de culoare. 

— Deci are ochi căprui. 

— Căprui-închis. Lăsă creionul din mână şi îşi înfipse 
pumnul în şold, delicată ca o floare şi dârză ca un general 
de armată. Cu siguranţă căprui-închis. 

Roy admira încrederea ei de nezdruncinat, convingerea 
teribilă cu care vorbea. Şi gura aceea. 

— Bazându-ne pe analiza computerului asupra relaţiei 
fizice cu obiectele măsurabile din mediul înconjurător, 
bărbatul are un metru şaptezeci şi opt înălţime. Melissa 
pronunţă foarte distinct cuvintele, aşa că îi ieşiră pe gură 
la fel de sacadat ca şi gloanţele dintr-o mitralieră. 
Cântăreşte şaptezeci şi cinci de kilograme, plus, minus 
două kilograme. Are trăsături caucaziene, bine bărbierit, 
într-o formă fizică excelentă şi s-a tuns recent. 

— Atât? 

Femeia extrase din coperta dosarului o altă fotografie. 

— Asta e. Luat direct din faţă. I se vede complet chipul. 

Roy privi surprins noua fotografie. 

— Nu ştiam că avem şi o asemenea poză. 

— Nu aveam, zise ea, studiind portretul cu evidentă 
mândrie. Nu este de fapt o fotografie reală. E doar o 
estimare a înfăţişării tipului, bazată pe ceea ce computerul 
a dedus din structura lui osoasă şi din acumulările de 
grăsime observate din profil. 

— Poate face aşa ceva? 

— Este o versiune mai nouă a programului. 

— Ne putem baza pe ea? 

— Considerând imaginea pe care computerul a reuşit să 


3 


o prelucreze în acest caz, îl linişti ea, există o probabilitate 
de nouăzeci şi patru la sută ca faţa reală să fie identică, 
absolut, cu aceasta, în nouăzeci la sută dintre detalii. 

— Presupun că este mai bună decât orice schiţă a 
poliţiei, spuse el. 

— Mult mai bună. 

După o pauză, reluă: 

— S-a întâmplat ceva? 

Realiză că Melissa îşi ridicase privirea de pe ecranul 
computerului spre el - şi îşi dăduse seama că el se uita 
insistent la buzele acelea senzuale. 

— Hmm, făcu Roy, studiind iarăşi portretul bărbatului 
misterios, mă întrebam... Ce e linia aceea care-i străbate 
obrazul? 

— O cicatrice. 

— Într-adevăr? Eşti sigură? De la ureche până la bărbie? 

— O cicatrice mare, repetă ea, deschizând sertarul 
biroului. Un semn cicatrizat - un ţesut fin şi neted, cu 
câteva zbârcituri pe margini. 

Roy se uită la profilul original şi văzu că o porţiune din 
cicatrice se găsea şi acolo, deşi trecuse neobservată. 

— Credeam că este numai o dâră de lumină printre 
umbre, provenită de la un felinar care-și aruncă razele pe 
obrazul lui. 

— Nu. 

— N-ar putea fi şi aşa? 

— Nu. O cicatrice, întări Melissa şi scoase un şerveţel 
dintr-o cutie aflată în sertar. 

— E grozav! Îl vom identifica repede. Se pare că a 
beneficiat de antrenamentele forţelor speciale, militare sau 
paramilitare, şi pun pariu că şi-a căpătat cicatricea în 
timpul unei misiuni. Probabil că a fost rănit îngrozitor. 
Poate îndeajuns de rău, încât să fie trecut în rezervă din 
cauza stării lui fizice sau psihice. 

— Organizațiile militare şi ale armatei îşi păstrează 
întotdeauna datele. 

— Exact. O să-l descoperim în şaptezeci şi două de ore. 
La dracu', în patruzeci şi opt. Roy îşi ridică privirea de la 


3 


portret. Mulţumesc, Melissa. 

Işi tampona buzele cu şerveţelul. Nu-şi făcea griji că şi- 
ar fi şters rujul, pentru că nu se ruja. Nu avea nevoie. Nui- 
ar fi putut îmbunătăţi înfăţişarea. 

Roy privi încântat felul în care buzele ei pline şi mobile 
se strângeau atât de dulce sub atingerea şerveţelului. 

Realiză că o studia din nou şi că ea era conştientă de 
asta. Apoi o privi în ochi. 

Melissa se eschivă, roşi uşor şi aruncă şerveţelul 
mototolit la coşul de gunoi. 

— Pot să-l păstrez? întrebă el, arătând spre portretul 
obţinut de computer. 

Pescuind un plic din spatele copertei dosarului de pe 
birou, îi spuse: 

— Am pus aici patru copii, plus două dischete care 
conţin poza. 

— Mulţumesc, Melissa. 

— Pentru puţin. 

Roşeaţa încă nu-i dispăruse de pe obrajii fierbinţi. 

Roy simţi că îi străpunsese masca rece şi rigidă pentru 
prima dată de când o cunoştea şi că ajunsese în contact, 
chiar dacă punctiform, cu Melissa din interior, cu eul 
extraordinar de senzual pe care de obicei se chinuia să şi-l 
ascundă. Se întreba dacă ar fi bine să o invite undeva. 

Răsucindu-şi capul, privi prin pereţii din sticlă la 
operatorii pe computer din laborator, convins că erau 
conştienţi de tensiunea sexuală din biroul şefului lor. Toţi 
trei păreau absorbiți de treburi. 

Când Roy se întoarse din nou spre Melissa, pregătit să o 
invite la cină, ea se ştergea uşurel la colţul gurii cu vârful 
unui deget. Încercă să se prefacă, ducându-şi mâna la gură 
şi mimând o tuse. 

Descurajat, Roy îşi dădu seama că femeia îi interpretase 
greşit căutătura lascivă. În realitate se gândise că îi 
atrăsese atenţia vreo firimitură. 

Dădu uitării pofta lui sexuală. Dacă era lesbiană, îşi 
închipuia probabil că Roy aflase deja şi că n-ar fi putut fi 
interesat de ea. Dacă nu era lesbiană, probabil că nu 


3 


fusese în stare să se simtă atrasă - sau să-şi dea seama că 
era dorită - de un bărbat cu obraji rotunzi, cu o bărbie fină 
şi cinci kilograme în plus pe burtă. Se mai lovise de o 
asemenea prejudecată şi înainte: moda. Cu creierii saturați 
de cultura de consum ce promova false valori, pe multe 
femei nu le ispiteau decât bărbaţi precum cei din 
reclamele pentru Marlboro sau Calvin Klein. Nu puteau 
crede că un bărbat cu o faţă jovială, ca a unui unchi 
favorit, ar fi fost mai amabil, mai înţelept, mai milos şi un 
amant mai bun decât un mascul feroce care îşi petrecea 
prea multă vreme în sala de gimnastică. Atât de trist să te 
gândeşti că Melissa era la fel de superficială... Îngrozitor 
de trist! 

— Te mai pot ajuta cu ceva? întrebă ea. 

— Nu, e de-ajuns. Asta-i tot. Îl vom prinde cu siguranţă. 

Dădu din cap. 

— Trebuie să mă duc la laboratorul de amprente să văd 
dacă au mai scos ceva din lanterna aia sau din fereastra de 
la baie. 

— Da, bineînţeles, zise ea stângaci. 

Îşi mai permise să arunce o ultimă ocheadă către gura ei 
perfectă, şi spuse: 

— Ne vedem mai târziu. 

După ce ieşi din birou, închise uşa după el şi traversă 
două treimi din acea sală lungă, plină de computere; se 
uită peste umăr, sperând că rămăsese urmărindu-l cu o 
privire încărcată de melancolie. Dar ea se aşezase din nou 
la birou, ţinea o pudrieră deschisă în mână şi îşi studia 
gura în oglindă. 


China Dream era un restaurant din West Hollywood, o 
clădire pitorească din cărămidă, cu trei etaje. Spencer 
parcă puţin mai departe, îl lăsă pe Rocky în maşină şi se 
întoarse pe jos. 

Aerul se încălzise plăcut. Briza îl înviora. Era o zi din 
acelea în care simţi că merită să lupţi pentru 
supravieţuire. 

Restaurantul nu se deschisese încă pentru prânz. Dar 


3 


găsi uşa descuiată şi păşi înăuntru. 

China Dream nu avea un decor tipic localurilor 
chinezeşti: fără dragoni sau câini de prost-gust, fără 
ideograme de alamă pe pereţi. In stil modern, griul perlat 
şi negrul însoțeau albul celor treizeci-patruzeci de mese. 
Singurul obiect de artă chinezească îl constituia o statuetă 
din lemn - o femeie în mărime naturală, îmbrăcată în robă 
şi cu un chip blând, ţinând ceea ce părea a fi o sticlă 
răsturnată sau o tigvă - plasată chiar lângă uşă. 

Doi bărbaţi asiatici, de douăzeci şi ceva de ani, aranjau 
tacâmurile şi paharele pentru vin. Al treilea, tot un asiatic, 
dar cu vreo zece ani mai în vârstă, împăturea rapid 
şerveţelele albe din pânză în diverse forme fanteziste. 
Avea o dexteritate de prestidigitator. Toţi trei purtau 
pantofi negri, pantaloni negri marinăreşti, cămăşi albe şi 
cravate negre. 

Zâmbind, cel mai în vârstă dintre ei se apropie de 
Spencer. 

— Îmi pare rău, domnule. Nu servim prânzul până la 
11,30. 

Avea o voce prietenoasă şi un accent foarte slab. 

— Aş vrea să-l văd pe Louis Lee, dacă se poate, i se 
adresă Spencer. 

— Aveţi programare, domnule? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Sunteţi amabil să-mi spuneţi ce doriţi să discutaţi cu 
dânsul? 

— Despre un chiriaş care locuieşte într-una dintre 
proprietăţile sale. 

Bărbatul rămase pe gânduri. 

— Nu cumva este vorba despre Valerie Keene? 

Vocea blândă şi zâmbetul, combinate cu o politeţe fără 
cusur, sugerau o imagine umilă care, ca un văl, îl 
împiedicase pe Spencer să observe până atunci inteligenţa 
şi spiritul de observaţie ale mânuitorului de şerveţele. 

— Da, îi răspunse. Numele meu este Spencer Grant. 
Sunt... Sunt un prieten de-al Valeriei. Sunt îngrijorat 
pentru ea. 


Bărbatul scoase dintr-un buzunar al pantalonilor un 
obiect cam de mărimea unui pachet de cărţi de joc, dar 
ceva mai subţire. Avea o articulaţie montată la un capăt şi 
se dovedi a fi cel mai mic telefon celular pe care Spencer îl 
văzuse vreodată. 

Conştient de interesul pe care i-l stârnise, bărbatul 
spuse: 

— Este făcut în Coreea. 

— Demn de James Bond. 

— Domnul Lee abia a început să le importe. 

— Credeam că este restaurator. 

— Da, domnule. Dar se mai ocupă şi cu multe altele. 

Mânuitorul de şerveţele apăsă un singur buton, aşteptă 
până când numărul de şapte cifre din memorie fu transmis, 
şi apoi îl surprinse încă o dată pe Spencer, vorbind cu 
persoana de la celălalt capăt al firului nu în engleză sau în 
chineză, ci în franceză. 

Pliindu-şi telefonul şi strecurându-l la loc în buzunar, 
mânuitorul de şerveţele zise: 

— Domnul Lee vă va primi, domnule. Pe aici, vă rog. 

Spencer îl urmă printre mese spre colţul din dreapta al 
încăperii principale, printr-o uşă turnantă care avea un 
geam rotund în mijloc, printre norii de arome apetisante: 
usturoi, ceapă, ulei fierbinte de alune, supă de ciuperci, 
rață la cuptor şi esenţă de migdale. 

Bucătăria imensă şi impecabil de curată era plină cu 
aragazuri, cuptoare, boluri uriaşe din metal, tăvi pentru 
copt, aparate pentru prăjit, mese pentru încălzit, chiuvete 
şi tocătoare. Dominau faianţa albă, strălucitoare, şi oţelul 
inoxidabil. Cel puţin o duzină de bucătari-şefi, bucătari şi 
ajutoare, îmbrăcaţi în alb din cap până-n picioare, se 
concentrau asupra unor ocupaţii culinare. 

Operaţiunea era la fel de bine organizată şi precisă ca 
mecanismul unui ceas elveţian cu balerine care se 
învârtesc, cu soldăţei în uniforme de gală care mărşăluiesc 
ori cu cai de lemn ce se ridică în două picioare. Un tic-tic- 
tic pe care te poţi bizui. 

Spencer păşi în urma însoţitorului său printr-o altă uşă 


3 


turnantă într-un coridor, trecu pe lângă depozite, apoi prin 
dreptul camerelor personalului, ajungând la un lift. Se 
aşteptase să urce. În tăcere, coborâră un etaj. Când uşile 
se deschiseră, escorta se dădu la o parte, lăsându-l să iasă 
primul. 

Subsolul nu era umed, nici întunecat. Se aflau într-un 
hol lambrisat cu mahon, mobilat cu scaune din lemn de 
tek, tapiţate cu o țesătură albastru-verzuie. 


Recepţionerul din spatele biroului din lemn de tek şi oţel 
lustruit, un bărbat complet chel, de un metru optzeci 
înălţime, cu umerii laţi şi gâtul gros, folosea frenetic 
tastatura unui computer. Când se întoarse spre ei şi zâmbi, 
sacoul gri al costumului său dezvălui un pistol aflat într-un 
toc la nivelul umărului. 

— Bună dimineaţa. 

Spencer îi răspunse amabil. 

— Putem intra? întrebă mânuitorul de şerveţele. 

Bărbatul chel dădu afirmativ din cap. 

— Totul este în regulă. 

În timp ce escorta îl conduse pe Spencer printr-o uşă 
interioară, o încuietoare electrică se deschise cu un clic, 
activată de recepţioner. 

În spatele lor, bărbatul chel începu din nou să scrie. 
Degetele îi fugeau pe taste. Dacă ar fi ochit cu pistolul la 
fel de bine cum tasta, ar fi fost un adversar de temut. 

leşind din hol, merseră de-a lungul unui coridor alb. De 
o parte şi de alta se aflau încăperi fără ferestre. 
Majoritatea uşilor erau deschise şi Spencer văzu bărbaţi şi 
femei - în majoritate asiatici - lucrând la birouri, 
înregistrând documente, sau instalaţi în faţa computerelor, 
asemenea unor funcţionari obişnuiţi. 

Uşa de la capătul coridorului dădea în biroul lui Louis 
Lee, unde îl aştepta încă o surpriză. Podea din travertin. 
Un superb covor persan, predominant gri, dar cu nuanţe 
verzi şi de culoarea levănţicii. Tapiserii enorme acopereau 
pereţii. Mobilă în stil franțuzesc de la începutul secolului al 
XIX-lea, cu o marchetărie elaborată şi ornată cu bronz 


3 


aurit. Cărţi legate în piele, aflate în spatele unor uşi de 
sticlă. Lampadare şi veioze Tiffany, unele din cristal 
colorat şi altele înflorate - iar Spencer fu convins că 
niciuna nu era o imitație - dezvăluiau camera cu razele lor, 
dar nu o luminau prea tare. 

— Domnule Lee, acesta este domnul Grant, spuse 
escorta. 

Omul firav care se îndreptă spre ei din spatele biroului 
ornamentat avea în jur de un metru şaizeci şi şapte 
înălţime şi peste cincizeci de ani. Părul des şi negru ca 
pana corbului începuse să-i încărunţească pe la tâmple. 
Purta pantofi negri cu găurele, pantaloni bleumarin, 
bretele, cămaşă albă, papion albastru cu buline mici, roşii, 
şi ochelari cu ramă de baga. 

— Bine aţi venit, domnule Grant. 

Accentul lui era melodios, european şi chinezesc în 
acelaşi timp. Avea mâna mică, dar fermă. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit, spuse Spencer, 
simțindu-se la fel de dezorientat ca şi cum l-ar fi urmat pe 
iepuraşul alb al lui Alice în această gaură lipsită de 
ferestre şi luminată de Tiffany. 

Ochii lui Lee, negri-tăciune, îl fixară pe Spencer cu o 
privire sfredelitoare, ca un bisturiu. 

Escorta sa, mânuitorul de şerveţele, rămăsese lângă uşă, 
cu mâinile strânse la spate. Nu era prea înalt, dar semăna 
cu un bodyguard la fel de puternic ca şi uriaşul recepţioner 
chel. 

Louis Lee îl conduse pe Spencer spre două scaune care 
stăteau faţă în faţă, despărțite de o măsuţă joasă. Un 
lampadar Tiffany din apropiere arunca lumini albastre, 
verzi şi purpurii. 

Lee se aşeză primul, rămânând ţeapăn în scaun. Cu 
ochelarii săi, purtând papion şi bretele, instalat cu toate 
cărţile acelea în spate, ar fi putut trece, mai curând, drept 
un profesor de literatură în biblioteca personală, lângă 
campusul Universităţii Yale sau al Universităţii Ivy League. 

Avea un comportament rezervat, dar părea binevoitor. 

— Deci sunteţi un prieten de-al doamnei Keene. Probabil 


3 


că aţi fost colegi de şcoală. De liceu? 

— Nu, domnule. Nu o cunosc de aşa mult timp. Am 
întâlnit-o în locul unde lucra. Sunt un prieten... mai nou. 
Dar ţin la ea şi... Ei bine, sunt îngrijorat de ceea ce i se 
întâmplă. 

— Ce credeţi că i s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Dar sunt sigur că aţi fost înştiinţat despre 
atacul de ieri seară al unei echipe SWAT asupra 
bungaloului pe care îl închinase de la dumneavoastră. 

Lee tăcu pentru un moment, apoi începu: 

— Da, oficialităţile au venit aseară la mine, după raid, ca 
să mă întrebe despre ea. 

— Domnule Lee, aceste oficialități... Cine erau? 

— Trei bărbaţi. Pretindeau că sunt de la FBI. 

— Pretindeau? 

— Mi-au arătat nişte legitimaţii, dar minţeau. 

Încremenit, Spencer zise: 

— Cum puteţi fi sigur de asta? 

— Am căpătat o experienţă considerabilă în ce priveşte 
înşelăciunea şi perfidia. Mi-am dezvoltat un simţ aparte. 

Nu părea supărat sau cuprins de amărăciune. 

Spencer se întrebă dacă nu fusese în aceeaşi măsură un 
avertisment, şi nu numai o explicaţie. Orice ar fi fost, 
înţelese că nu se găsea în prezenţa unui simplu om de 
afaceri. 

— Dacă nu erau de fapt agenţi guvernamentali... 

— O, sunt convins că erau agenţi guvernamentali. 
Oricum, cred că legitimaţiile de FBI au fost doar cele mai 
la îndemână. 

— Da, dar dacă făceau parte dintr-un alt birou, de ce nu 
şi-au declarat adevărata identitate? 

Lee ridică din umeri. 

— Agenţii escroci, operând fără ştirea biroului, sperând 
să confişte droguri pentru propriul lor folos, ar avea ceva 
motive să se prezinte cu legitimaţii false. 

Spencer ştia că se întâmplau şi asemenea lucruri. 

— Dar nu... Eu nu pot crede că Valerie este amestecată 
în comerţul cu droguri. 


— Sunt sigur că aveţi dreptate. Dacă aş fi crezut aşa 
ceva, nu i-aş fi închiriat casa. Aceşti indivizi sunt nişte 
lepădături - corup copii, ruinează vieţi. În plus, deşi 
doamna Keene îmi plătea cu bani gheaţă, nu avea venituri 
suplimentare. Muncea cu normă întreagă. 

— Deci dacă nu au fost, să zicem aşa, nişte agenţi 
escroci ai Departamentului de Droguri căutând să-şi umple 
buzunarele cu cocaină, şi dacă nu au fost nici de la FBI, 
atunci cine? 

Louis Lee se aşeză mai comod pe scaun, rămânând în 
poziţie dreaptă, dar înclinându-se puţin, astfel încât lumina 
lămpii Tiffany să-i cadă exact pe lentilele ochelarilor, 
mascându-i ochii. 

— Uneori un guvern - sau un birou dintr-un guvern - 
devine frustrat de faptul că trebuie să respecte nişte 
reguli. Cu oceane de bani care se spală în jurul lor, cu 
sistemele de registre ce ar constitui o glumă răsuflată în 
orice întreprindere particulară, este uşor pentru 
oficialităţile din guvern să fondeze organizaţii secrete care 
să obţină rezultate mai bune decât pe căi legale. 

— Domnule Lee, dumneavoastră citiţi multe romane de 
spionaj? 

Acesta zâmbi, stânjenit. 

— Nu mă interesează. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar mie îmi sună puţin a 
paranoia. 

— Este vorba numai de experienţă. 

— Atunci, aţi avut o viaţă mai interesantă decât am 
bănuit. 

— Da, spuse Lee, dar nu îşi dezvoltă ideea. După o 
pauză, cu ochii încă ascunşi sub formele de lumină 
reflectată ce sclipeau pe lentilele ochelarilor săi, continuă. 
Cu cât un guvern este mai mare, cu atât creşte 
probabilitatea existenței unor asemenea organizații 
secrete - unele mărunte, altele mai puternice. Noi avem un 
guvern foarte mare, domnule Grant. 

— Da, dar... 

— Impozitele directe şi indirecte îl obligă pe cetăţeanul 


3 


de rând să muncească din ianuarie până la mijlocul lui iulie 
pentru a plăti guvernului. Abia apoi aceşti oameni încep să 
producă pentru ei înşişi. 

— Am mai auzit şi aşa ceva. 

— Când un guvern devine prea mare, atunci poate 
ajunge arogant. 

Louis Lee nu părea a fi un fanatic. Nicio urmă de 
supărare sau amărăciune nu i se citea în voce. De fapt, cu 
toate că se înconjurase de mobilă franţuzească superb 
ornamentată, avea aerul calm al simplităţii Zen şi 
resemnarea tipic asiatică în faţa vieţii. Părea mai curând 
pragmatic decât cruciat. 

— Duşmanii doamnei Keene sunt duşmanii mei, domnule 
Grant. 

— Şi ai mei. 

— Oricum, eu nu intenţionez să devin o ţintă - aşa cum 
aţi făcut dumneavoastră. Aseară nu mi-am exprimat nicio 
îndoială cu privire la legitimaţiile lor, când s-au prezentat 
drept agenţi FBI. N-ar fi fost prudent. Nu le-am fost de 
ajutor, dar am cooperat - dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Spencer oftă şi se prăbuşi pe scaun. 

Aplecându-se înainte cu mâinile pe genunchi - ochii lui 
de un negru-intens deveniră din nou vizibili, căci lentilele 
ochelarilor nu mai reflectau lumina - Lee adăugă: 

— Dumneavoastră aţi fost aseară în casa ei. 

Spencer fu din nou surprins. 

— Cum de aţi aflat că a mai fost cineva acolo? 

— M-au întrebat despre un bărbat cu care ar fi locuit ea. 
De înălţimea şi greutatea dumneavoastră. Aş putea să vă 
întreb ce-aţi căutat acolo? 

— Întârziase la serviciu. Eram îngrijorat. M-am dus la ea 
acasă, vroiam să văd dacă se întâmplase ceva. 

— Lucraţi şi dumneavoastră la Uşa Roşie? 

— Nu. O aşteptam acolo. Atât simţi nevoia să-i 
mărturisească. Restul era prea complicat - şi jenant. Ce 
mi-aţi putea spune despre Valerie, să mă ajute s-o găsesc? 

— Nimic. 

— Îi vreau numai binele, domnule Lee. 


3 


— Vă cred. 

— Păi atunci, de ce nu cooperaţi şi cu mine, domnule? 
Ce se află pe fişa ei de închiriere? Locuinţa avută înainte, 
slujbele anterioare, cereri de credit - orice lucru de acest 
fel mi-ar putea fi de folos. 

Omul de afaceri se lăsă pe spate, mutându-şi mâinile de 
pe genunchi pe braţele scaunului. 

— Nu există nicio fişă de închiriere. 

— Dumneavoastră deţineţi o mulţime de proprietăţi, deci 
sunt convins că serviciul care le administrează utilizează 
asemenea fişe. 

Louis Lee îşi ridică sprâncenele, o expresie teatrală 
pentru un om atât de placid ca el. 

— Aţi făcut câteva cercetări în legătură cu mine. Perfect. 
Ei bine, în cazul doamnei Keene nu a existat nicio fişă, 
pentru că mi-a fost recomandată de cineva de la Uşa Roşie, 
care este, de asemenea, un chiriaş de-al meu. 

Spencer se gândi la frumoasa ospătăriţă care părea pe 
jumătate negresă, pe jumătate vietnameză. 

— Ar putea fi cumva Rosie? 

— Ar putea. 

— Era prietenă cu Valerie? 

— Este. Am cunoscut-o pe doamna Keene şi mi-a plăcut. 
Mi-a făcut impresia unei persoane demne de încredere. A 
fost tot ce mi s-a părut necesar să ştiu despre dânsa. 

Spencer zise: 

— Trebuie să vorbesc cu Rosie. 

— Fără îndoială că lucrează şi diseară. 

— Trebuie să vorbesc cu ea mai curând. Poate şi în urma 
discuţiei avute cu dumneavoastră, domnule Lee, m-a 
cuprins un sentiment distinct că sunt hăituit, aşa că până 
diseară probabil ar fi mai bine să dispar. 

— Cred că este o apreciere corectă. 

— Atunci, domnule, aş avea nevoie de numele ei de 
familie şi de adresă. 

Lee rămase tăcut un timp atât de lung, încât Spencer 
deveni nervos. 

— Domnule Grant, m-am născut în China. Pe vremea 


3 


când eram copil, am fugit de comunişti şi am emigrat în 
Hanoi, Vietnam, pe atunci sub control francez. Am pierdut 
tot, dar a fost mai bine decât dacă am fi rămas în mijlocul 
zecilor de milioane de chinezi lichidaţi de Mao. 

Cu toate că Spencer nu prea ştia ce legătură ar fi putut 
avea viaţa personală a omului de afaceri cu problemele lui, 
îşi dădea seama că totuşi există una care în curând urma 
să devină evidentă. O fi fost Louis Lee chinez, dar nu 
întotdeauna impenetrabil. Se exprima tot atât de direct, în 
felul lui, ca şi un ţăran al Noii Anglii. 

— În Vietnam chinezii erau persecutați. Am dus o viaţă 
grea. Dar francezii ne promiseseră că ne vor apăra de 
comunişti. Au dat greş. In 1954, când Vietnamul s-a 
divizat, eu mai eram încă un copilandru. Am fugit a doua 
oară - în Vietnamul de Sud - şi iarăşi am pierdut tot. 

— Inţeleg. 7 

— Nu. Incepi să sesizezi ceva. Dar nu înţelegi încă. Intr- 
un an s-a pornit războiul civil. În 1959, sora mea mai mică 
a fost ucisă pe stradă de către un trăgător de elită. Trei ani 
mai târziu, o săptămână după ce John Kennedy ne-a promis 
că Statele Unite ne vor asigura eliberarea, tatăl meu a 
pierit într-un atac terorist dintr-un autobuz, în Saigon. 

Lee închise ochii şi îşi încrucişa mâinile în poală. Mai 
degrabă părea că meditează, nu că-şi aminteşte. Spencer 
aşteptă. 

— La sfârşitul lui aprilie 1975, când Saigonul a fost 
înfrânt, eu aveam treizeci de ani, pe soţia mea Mae şi 
patru copii. Mama încă mai trăia, plus unul dintre cei trei 
fraţi ai mei împreună cu cei doi copii ai săi. Adică zece. 
După şase luni de teroare, mama, fratele meu, o nepoţică 
şi un fiu de-al meu au murit. N-am reuşit să-i salvez. 
Rămăseserăm şase... Ne-am alăturat altor treizeci şi doi, 
într-o tentativă de scăpare pe mare. 

— Pe o navă, spuse Spencer, cu mult respect, pentru că 
în felul lui ştia ce înseamnă să te întorci în trecut, lăsându- 
te înspăimântat în voia valurilor, luptându-te în fiecare zi 
să supravieţuieşti. 

Cu ochii încă închişi şi vorbind atât de liniştit, de parcă 


3 


ar fi relatat în amănunt o plimbare la ţară, Lee continuă: 

— Pe furtună, piraţii au încercat să acosteze nava 
noastră. Ca orice pirați, i-ar fi omorât pe bărbaţi, le-ar fi 
violat pe femei, ne-ar fi furat sărăcăcioasa noastră 
agoniseală. Optsprezece dintre cei treizeci şi opt au pierit 
în timp ce le opuneau rezistenţă. Printre ei, şi fiul meu. De 
zece ani. Impuşcat. N-am putut face nimic. Ceilalţi au fost 
salvaţi, pentru că vremea se înrăutăţise atât de tare, încât 
a trebuit ca nava agresorilor să se retragă pentru a nu se 
scufunda. Furtuna ne-a scăpat de ei. Doi oameni au fost 
aruncaţi peste bord. Am rămas optsprezece. Când vremea 
s-a făcut din nou frumoasă, ne-am trezit că vasul devenise 
aproape o epavă, fără motor sau pânze, fără radio, departe 
de zona Chinei de Sud. 

Spencer nu mai putea suporta să se uite la omul acela 
placid. Dar era incapabil să-şi mute privirea. 

— Am plutit şase zile pe o căldură sufocantă. Fără apă 
proaspătă. Cu foarte puţină hrană. O femeie şi patru 
minori au murit de sete cu o zi înainte de a fi recuperaţi de 
o navă americană. Unul dintre copiii aceia era fiica mea. 
N-am putut s-o salvez. N-am fost în stare să salvez pe 
nimeni. Dintre cei zece membri ai familiei mele, care 
supravieţuiseră căderii Saigonului, doar patru au mai 
scăpat. Soţia şi fiica mea - rămăsese ultimul meu copil - şi 
una dintre nepoţele. Şi eu. 

— Îmi pare rău, spuse Spencer, iar cuvintele picară atât 
de prost, încât îşi dori să nu le fi rostit. 

Louis Lee deschise ochii. 

— Alţi nouă oameni au fost salvaţi atunci, cu mai mult de 
douăzeci de ani în urmă. Ca şi mine, au adoptat nume 
americane, iar astăzi toţi cei nouă sunt partenerii mei în 
acest restaurant şi în alte afaceri. li consider familia mea. 
Sunt american pentru că eu cred în idealurile Americii. 
Iubesc această ţară şi pe locuitorii ei. Nu iubesc guvernul 
ei. Nu pot iubi ceva care nu-mi inspiră încredere şi 
niciodată n-o să mai am încredere în niciun guvern, de 
nicăieri. Vă tulbură? 

— Da. Inţeleg. Dar este deprimant. 


3 


— Ca indivizi, ca familii, ca vecini, ca membri ai unei 
comunităţi, ca oameni de orice rasă şi cu diferite opţiuni 
politice sunt de obicei cumsecade, amabili, miloşi. Dar în 
interiorul corporațiilor imense sau al guvernelor, dacă 
ajung să ţină puterea în mâinile lor, unii devin monştri 
chiar fiind bine intenţionaţi. Nu pot fi loial unor monştri. 
Dar voi fi loial familiei mele, vecinilor, comunităţii. 

— Cred că e destul de cinstit. 

— Rosie, ospătăriţa de la Uşa Roşie, nu a făcut parte 
dintre oamenii de pe vas. Totuşi, mama ei a fost 
vietnameză, iar tatăl ei, un american care a murit acolo, 
deci este un membru al comunităţii mele. 

Spencer fusese atât de fermecat de povestirea lui Louis 
Lee, încât uitase de rugămintea care declanşase aceste 
amintiri îngrozitoare. Vroia să discute cu Rosie, cât mai 
curând posibil. Avea nevoie de numele ei de familie şi de 
adresă. 

— Nu trebuie ca Rosie să fie amestecată în toate astea 
mai mult decât este deja, zise Lee. Le-a spus acelor inşi 
mincinoşi veniţi s-o interogheze că ştie foarte puţine 
despre doamna Keene, şi eu vreau s-o ţin cât mai departe 
de ei. 

— Eu doresc numai să-i pun câteva întrebări. 

— În caz că anumiţi oameni te văd cu ea şi te recunosc 
ca fiind omul care se găsea aseară în casă, vor gândi că 
Rosie a fost mai mult decât o prietenă de la serviciu a 
doamnei Keene - deşi de fapt chiar asta a şi fost. 

— Voi fi discret, domnule Lee. 

— Da. Acesta este singurul lucru pe care ţi-l cer. 

O uşă se deschise încet, iar Spencer se răsuci în scaun 
pentru a-l vedea pe mânuitorul de şerveţele, escorta 
politicoasă, întorcându-se acum în cameră. Nu-l auzise 
când ieşise. 

— Fata îşi aminteşte de el. Am aranjat, îi spuse lui Louis 
Lee în timp ce se apropie de Spencer şi îi înmâna o 
bucăţică de hârtie. 

— La ora unu, zise Louis Lee, Rosie vă va întâlni la 
această adresă. Nu este apartamentul ei - în caz că ar fi 


3 


supravegheat. 

luţeala cu care fusese aranjată întâlnirea, fără niciun 
schimb de cuvinte între cei doi, i se păru aproape magică 
lui Spencer. 

— Nu va fi urmărită, adăugă Lee, ridicându-se de pe 
scaun. Asigură-te că nici tu nu vei fi. 

Ridicându-se şi el în picioare, Spencer zise: 

— Domnule Lee, dumneavoastră şi familia 
dumneavoastră... 

— Da? 

— Impresionant. 

Louis Lee se înclină uşor. Apoi, întorcându-se şi 
îndreptându-se spre birou, spuse: 

— Încă un lucru, domnule Grant. 

În timp ce Lee deschidea un sertar, Spencer avu 
sentimentul bizar că domnul acela sfătos, blând şi cu o 
voce prietenoasă urma să scoată un pistol cu amortizor şi 
să-l împuşte. Paranoia semăna cu o injecție cu amfetamină 
administrată direct în inimă. 

Lee reveni cu ceea ce părea a fi un medalion de jad prins 
pe un lănţişor din aur. 

— Câteodată dau aşa ceva unor oameni care par să aibă 
nevoie. 

Pe jumătate înfricoşat că ambii bărbaţi i-ar putea auzi 
bătăile nebuneşti ale inimii, Spencer acceptă cadoul. 

Avea un diametru de cinci centimetri. Pe o parte era 
gravat capul unui dragon. Pe cealaltă, un fazan la fel de 
stilizat. 

— Pare a fi prea scump ca să... 

— Este numai steatit. Fazani şi dragoni, domnule Grant. 
Aveţi nevoie de forţa lor. Prosperitate şi viaţă lungă. 

Balansând medalionul pe lănţişor, Spencer spuse: 

— Un talisman? 

— Foarte eficient, zise Lee. Aţi remarcat-o pe Quan Yin 
când aţi intrat în restaurant? 

— Poftim? 

— Statuia din lemn de lângă uşa principală. 

— Da. Femeia cu chip blând. 


3 


— În ea zace un spirit care îi împiedică pe duşmani să-mi 
calce pragul. 

Lee devenise solemn, la fel ca atunci când evocase 
evadarea din Vietnam. 

— Ajută în special la îndepărtarea invidioşilor, iar invidia 
se află pe locul al doilea, după autocompătimire, în topul 
celor mai periculoase sentimente. 

— După o viaţă ca a dumneavoastră, cum mai puteţi 
crede una ca asta? 

— Trebuie să credem în ceva, domnule Grant. 

Îşi strânseră mâinile. 

Luând bileţelul şi  medalionul, Spencer îşi urmă 
însoţitorul, ieşind din cameră. 

In lift, amintindu-şi schimbul rapid de cuvinte dintre 
escortă şi bărbatul chel, petrecut atunci când intraseră 
pentru prima dată în hol, Spencer zise: 

— Am fost controlat de arme, nu? 

Insoţitorul păru amuzat de întrebare, dar nu răspunse. 
Un minut mai târziu, la uşa principală, Spencer se opri 
pentru a o studia pe Quan Yin. 

— El chiar crede că reuşeşte să-i îndepărteze pe 
duşmani? 

— Dacă aşa crede, înseamnă că aşa e, spuse însoţitorul. 
Domnul Lee este un om mare. 

Spencer îl privi. 

— Aţi fost şi dumneavoastră pe vas? 

— Aveam numai opt ani. Mama mea a fost femeia care a 
murit de sete cu o zi înainte de a fi salvaţi. 

— Susţinea că n-a salvat pe nimeni... 

— Ne-a salvat pe toţi, murmură însoţitorul şi îi deschise 
uşa. 

Pe trotuarul din faţa restaurantului, pe jumătate orbit de 
lumina puternică a soarelui, agasat de zgomotele traficului 
rutier şi al ţevilor de eşapament, Spencer se simţi de parcă 
tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis. Sau poate că tocmai 
plonjase într-unul. 

Tot timpul cât se aflase în restaurant şi în încăperile din 
subsol, nimeni nu-i studiase cicatricea. 


3 


Îşi răsuci privirea către uşa din sticlă a restaurantului. 
Bărbatul a cărui mamă murise de sete în Marea Chinei de 
Sud se învârtea acum printre mese, împăturind şerveţele 
albe din pânză în forme fanteziste. 


Laboratorul de amprente, unde David Davis şi un tânăr 
asistent îl aşteptau pe Roy Miro, era una dintre cele patru 
camere ocupate de Echipa de Analiză a Amprentelor. 
Computere pentru procesări de imagini, monitoare de 
înaltă rezoluţie şi multe alte piese de echipament se 
găseau în cantităţi uimitoare. 

Davis se pregătea să developeze amprentele de pe 
fereastra de la baie a bungaloului din Santa Monica. Zăcea 
pe suprafaţa de marmură a unei banchete din laborator - o 
ramă completă cu sticla intactă, având ataşată o balama 
corodată dintr-un aliaj de cupru şi zinc. 

— Asta-i importantă, îl avertiză Roy în timp ce se apropia 
de ei. 

— Bineînţeles, toate sunt importante, zise Davis. 

— Asta este şi mai importantă. Şi urgentă. 

Roy simţea o antipatie accentuată faţă de laborant, nu 
din cauza numelui său ciudat, ci fiindcă întotdeauna avea 
un entuziasm obositor. Înalt, subţire ca o barză, cu părul 
blond şi sârmos, David Davis nu mergea niciodată, ci 
năvălea, o zbughea, alerga. Nu se răsucea, ci întotdeauna 
părea să se invârtească. Nu arăta înspre ceva, ci îşi înfigea 
degetul. Roy Miro, care evita extremele de înfăţişare sau 
de comportament în public, îl găsea pe Davis deranjant de 
teatral. 

Asistentul - cunoscut lui Roy numai sub numele de 
Wertz - era o creatură palidă care îşi purta halatul de 
laborator ca pe o sutană de novice umil dintr-un seminar. 
Când nu se grăbea să-i aducă lui Davis ceva, orbita în jurul 
şefului său plin de o adoraţie pioasă. Pe Roy îl îngreţoşa. 

— Lanterna nu ne-a folosit la nimic, spuse David Davis, 
rotindu-şi vioi o mână pentru a indica un mare zero. Zero! 
Nici cel mai mărunt indiciu. Căcat! Lanterna aia e o bucată 
de căcat! N-are nicio suprafaţă netedă. Oțel rugos, oţel cu 


3 


striaţii, oţel în pătrăţele, dar nu neted. 

— Foarte rău. 

— Foarte rău? se holbă Davis, de parcă Roy ar fi 
reacţionat la ştirea asasinării Papei ridicând din umeri şi 
chicotind. E ca şi cum blestemăţia aia ar fi fost fabricată 
pentru hoţi şi criminali - lanterna oficială a Mafiei, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Wertz murmură aprobator: 

— Pentru numele lui Dumnezeu. 

— Aşa că hai să ne ocupăm de fereastră, zise Roy 
nerăbdător. 

— Da, avem speranţe mari cu fereastra, spuse David 
smucindu-şi capul în sus şi în jos ca un papagal care 
ascultă muzică reggae. Vezi tu, a fost vopsită cu multe 
straturi de lac verde-gălbui, pentru a rezista aburului de la 
duş. Netedă. Davis îşi dirija privirea spre mica fereastră 
care zăcea pe bancheta din marmură. Dacă există ceva pe 
ea, nicio problemă. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, accentuă Roy. 

Intr-un colţ al laboratorului, sub capacul unui ventilator, 
trona un acvariu gol, de treizeci şi şapte de litri. Purtând 
mănuşi chirurgicale, Wertz apucă fereastra de margini şi o 
transportă până la acvariu. Dacă ar fi fost un obiect mai 
mic, l-ar fi suspendat de sârme prinse în cârlige cu arcuri. 
Fereastra fiind însă prea grea şi prea voluminoasă, Wertz o 
introduse în acvariu şi o rezemă de unul dintre pereţi. Se 
potrivi perfect. 

Davis puse trei ghemotoace de vată într-un vas Petri pe 
care îl aşeză pe fundul acvariului. Utiliza o pipetă pentru a 
picura câţiva stropi de ciano-acril de metil-ester pe vată. 
Cu altă pipetă, aplică o cantitate similară de soluţie de 
hidroxid de sodiu. 

Imediat, un nor de vapori de ciano-acril se ridică din 
acvariu spre capacul ventilatorului. 

Amprentele ascunse, lăsate de micile cantităţi de 
grăsime, de transpiraţie şi de murdărie, rămâneau de 
obicei invizibile cu ochiul liber până când nu erau 
presărate cu una dintre următoarele substanţe: praf, iod, 


3 


soluţie de nitrat de argint, ninhidridă - sau vapori de 
ciano-acril, care dădeau adesea cele mai bune rezultate pe 
materiale neporoase ca sticla, metalul, plasticul şi lacurile 
solide. Vaporii se condensau rapid în răşini pe orice 
suprafaţă, dar mai lent pe grăsimi. 

Procesul dura cel puţin treizeci de minute. Dacă ar fi 
lăsat fereastra în acvariu mai mult de şaizeci de minute, s- 
ar fi depus atât de multă răşină, încât detaliile amprentelor 
s-ar fi pierdut. Davis stabili un termen de patruzeci de 
minute şi îl puse pe Wertz să urmărească procedeul. 

Aceste patruzeci de minute fură un coşmar pentru Roy, 
deoarece David Davis, un inegalabil circar al tehnicii, 
insistă să-i arate ultimele achiziţii, desigur noutăţi în 
domeniu, ale echipamentului din laborator. Cu o mulţime 
de gesturi şi exclamaţii, cu ochii ca ai unei păsări, două 
mărgele strălucitoare, tehnicianul zăbovi asupra fiecărui 
detaliu mecanic un timp chinuitor de lung. 

Când Wertz anunţă că scosese fereastra din acvariu, Roy 
era deja extenuat. Melancolic, revăzu dormitorul familiei 
Bettonfield: ţinuse mâna frumoasei Penelope, ascultase 
Beatles. Fusese atât de relaxat... 

Morţii constituiau uneori o companie mai agreabilă 
decât viii. 

Wertz îi conduse la o masă de fotografiat pe care 
aşezase fereastra de la baie. Un Polaroid CU-5 fusese fixat 
pe un suport deasupra mesei, cu obiectivul înclinat în jos, 
pentru a realiza prim-planurile amprentelor. 

Fereastra se găsea cu faţa care se aflase spre interiorul 
bungaloului în sus - probabil că bărbatul misterios o 
atinsese în fuga sa. Cea exterioară, bineînţeles, fusese 
spălată de ploaie. 

Deşi un fundal negru ar fi fost ideal, lacul verde-gălbui 
contrasta suficient de puternic cu straturile striate de 
ciano-acril. O examinare minuțioasă cu ochiul liber nu ar fi 
dezvăluit nimic pe sticlă sau pe ramă. 

Wertz stinse panourile fluorescente din tavan, 
cufundând laboratorul într-o beznă tulburată numai de 
lumina firavă a zilei care se scurgea pe lângă obloanele 


3 


Levolor. Chipul său palid părea vag fosforescent în acea 
obscuritate, parcă ar fi fost masca unei creaturi ce 
sălăşluia într-o grotă subacvatică. 

— O lumină oblică ne va dezvălui câte ceva, spuse Davis. 

O lampă cu halogen, cu un abajur conic şi un cablu 
metalic flexibil drept gât, atârna alături dintr-un suport de 
pe perete. Davis o luă, o aprinse şi o mişcă încet pe 
suprafaţa ferestrei, direcţionând razele în diverse unghiuri 
ascuţite de-a lungul ramei. 

— Nimic, zise nerăbdător Roy. 

— Să-ncercăm geamul, spuse Davis, luminând mai întâi 
într-o direcţie, apoi în alta, studiind şi sticla la fel cum 
studiase rama. 

Nimic. 

— Pudră magnetică, propuse Davis. Asta-i soluţia. 

Wertz aprinse luminile fluorescente. Se duse până la 
cabinetul cu materiale şi se întoarse cu un recipient de 
pudră magnetică şi cu un dispozitiv de aplicare numit 
Magna-Brush, care îi erau cunoscute lui Roy. 

Şuvoaie de praf negru se revărsară din dispozitiv şi se 
fixară în locurile unde se găseau urme de grăsime sau 
transpiraţie. Surplusul fu îndepărtat cu ajutorul periei. 
Avantajul pudrei magnetice consta în faptul că nu se 
depunea în cantităţi mari decât pe locurile suspecte. 

Wertz acoperi fiecare centimetru pătrat de ramă sau 
sticlă. Nicio amprentă. 

— OK, bine, excelent, aşa să fie! exclamă Davis, 
frecându-şi mâinile una de alta, scuturându-şi capul, 
pregătit pentru marea confruntare. Fir-ar să fie, încă nu 
suntem scoşi din joc. Să fiu al naibii! De-asta uneori munca 
devine o distracţie. 

— Ce e uşor e pentru fraieri, spuse Wertz cu un rânjet, 
evident repetându-şi una dintre maximele lui favorite. 

— Exact! zise Davis. Ai dreptate, maestre Wertz. lar noi 
nu suntem chiar fraieri. 

Problema părea să-i îmbete periculos de tare. 

Roy se uită intenţionat la ceas. 

În timp ce Wertz îndepărtă recipientul cu pudră 


3 


magnetică şi dispozitivul de aplicare, Davis îşi trase pe 
mâini o pereche de mănuşi din latex şi transportă cu grijă 
fereastra într-o cameră alăturată, mai mică decât 
laboratorul. O aşeză într-o chiuvetă şi înşfacă una dintre 
cele două sticle din plastic de pe masă. 

— Soluţie de metanol şi rodamină 6G, explică Davis ca şi 
cum Roy ar fi ştiut ce înseamnă sau ar fi păstrat aşa ceva 
în frigiderul său de-acasă. 

Chiar în acel moment, Wertz intră şi zise: 

— O cunoşteam pe una, Rodamina, care locuia în 
apartamentul 6G, pe partea cealaltă a coridorului. 

— Şi mirosea tot aşa? întrebă Davis. 

— Ceva mai picant, spuse Wertz şi râse laolaltă cu Davis. 

Glume răsuflate. Roy le găsea plicticoase, nu amuzante. 
Presupunea că ar fi trebuit să-l distreze. 

Înlocuind prima sticlă cu a doua, David Davis reluă: 

— Metanol simplu. Elimină excesul de rodamină. 

— Rodamina este mereu în exces şi n-o poţi spăla 
săptămâni întregi, spuse Wertz şi izbucniră din nou în râs. 

Roy îşi ura câteodată slujba. 

Wertz alimentă un generator laser cu ioni de argon, apoi 
apăsă pe nişte butoane. 

Davis duse fereastra la masa pentru verificări laser. 

Încântat că aparatul era pregătit, Wertz distribui 
ochelarii de protecţie. Davis stinse neoanele. Un singur 
triunghi de lumină palidă se prelingea pe sub uşă din 
laboratorul alăturat. 

Punându-şi ochelarii, Roy se înghesui în jurul mesei 
împreună cu cei doi tehnicieni. 

Davis porni laserul. Imediat ce raza sinistră de lumină 
atinse capătul ramei, apăru o amprentă, accentuată de 
rodamină: spirale ciudate, luminescente. 


— Uite jigodia! spuse Davis. 

— Poate fi amprenta oricui, îl temperă Roy. Vom vedea. 
Wertz interveni: 

— Pare a fi degetul mare. 

Lumina se mişcă. Şi mai multe amprente sclipiră magic 


3 


în jurul mânerului şi al încuietorii din mijlocul părţii de jos 
a ramei. Un ciorchine: unele parţiale, altele mâzgălite, 
câteva întregi şi clare. 

— Dacă aş fi un parior, spuse Davis, aş pune la bătaie o 
avere că fereastra fusese recent spălată, apoi ştearsă cu o 
cârpă, şi asta ne îngustează câmpul de acţiune. Pun pariu 
că toate amprentele aparţin aceleiaşi persoane, au fost 
lăsate la acelaşi moment de către omul tău de aseară. Le- 
am detectat mai greu ca de obicei pentru că nu a avut 
palmele prea grase. 

— Da, aşa-i, se plimbase prin ploaie, spuse excitat 
Wertz. 

David completă: 

— Şi poate că şi-a uscat mâinile pe ceva când a intrat în 
casă. 

— Nu există glande colectoare de grăsime în interiorul 
palmei, se simţi Wertz obligat să-i explice lui Roy. 
Amprentele devin uleioase numai dacă îţi atingi faţa, părul 
sau alte părţi ale corpului. Fiinţele umane par să-şi atingă 
necontenit trupurile. 

— Şi tu acum, spuse Davis zeflemitor, cu o voce 
serioasă, fără chestii d-astea pe aici, maestre Wertz. 

Râseră amândoi. 

Ochelarii îl strângeau pe Roy, provocându-i un început 
de migrenă. 

Sub lumina alunecoasă a laserului, apăru o altă 
amprentă. 

Până şi Maica Tereza, chiar dacă ar fi luat pastile de 
amfetamină, tot ar fi teribil de deprimată în compania lui 
David Davis şi a creaturii Wertz. Dar Roy simţea cum îi 
creşte buna dispoziţie pe măsură ce apăreau alte şi alte 
amprente luminoase. 

Bărbatul cel misterios nu avea să rămână prea mult timp 
un mister. 


Capitolul VII 


Ziua era plăcută, dar nu îndeajuns de caldă pentru a sta 
la soare. Cu toate acestea, pe plaja Venice, Spencer văzu 
şase tinere în costum de baie, frumos bronzate, şi doi 
bărbaţi cu slipuri înfiorate în stil hawaiian, toţi întinşi pe 
prosoape mari, cu pielea de găină pe ei, dar curajoşi. 

Doi tineri musculoşi şi desculți, în pantaloni scurţi, 
înălţaseră un fileu de volei. Jucau un meci plin de energie, 
cu multe sărituri, gâfâieli şi strigăte de victorie. Pe pavajul 
promenadei, câţiva oameni alunecau pe patine cu rotile şi 
skateboard-uri, unii chiar în costum de baie. Un bărbat 
bărbos, purtând blue jeans şi un tricou negru, mânuia un 
zmeu roşu, cu o coadă lungă din panglici stacojii. 

Toţi depăşiseră vârsta liceului, fiind suficient de mari, 
încât să muncească în acea după-amiază de joi. Spencer se 
întrebă câţi dintre ei erau victime ale ultimei recesiuni şi 
câţi rămăseseră nişte adolescenţi eterni, trăind pe banii 
părinţilor sau ai societăţii. California fusese dintotdeauna 
un adevărat cămin pentru aceştia din urmă; din cauza 
politicii economice, recent apăruseră şi hoarde ale 
primilor, şi, o dată cu ele, rivalitatea. 

Rosie stătea cu spatele la o masă pentru picnic, pe o 
bancă din lemn roşu, într-o zonă cu iarbă, la umbra unui 
enorm palmier. 

Purta sandale, pantaloni albi şi o bluză purpurie, iar 
frumuseţea sa exotică te frapa mult mai tare decât în 
lumina sumbră de la Uşa Roşie. Sângele mamei 
vietnameze şi al tatălui afro-american era vizibil în 
trăsăturile ei, cu toate că nu sugera moştenirea etnică pe 
care o întruchipa. În schimb, părea o superbă Evă a unei 
noi rase: o femeie perfectă, inocentă, făcută pentru un nou 
Eden. 

Insă liniştea inocenţei nu o pătrunsese. Arăta încordată 
şi ostilă în timp ce privea marea şi când, răsucindu-se, îl 


3 


văzu pe Spencer. Dar apoi îl remarcă pe Rocky, şi zâmbi cu 
largheţe. 

— Ce scumpete! Se aplecă în faţă, făcându-i semn cu 
mâinile să vină la ea. Aici, iubitule! Aici, scumpete! 

Rocky - care până atunci ţopăise fericit, dând din coadă, 
copleşit de priveliştea plajei - încremeni când se văzu 
confruntat cu frumuseţea care îl chema drăgăstos de pe 
bancă. Coada îi alunecă între picioare. Se încordă şi se 
pregăti să fugă în caz că s-ar fi apropiat de el. 

— Cum îl cheamă? întrebă Rosie. 

— Rocky. E timid. Spencer se aşeză la celălalt capăt al 
băncii. 

— Vino aici, Rocky, încercă ea să-l înduplece. 

Câinele îşi ridică privirea şi o studie cu prudenţă. 

— Care-i problema, scumpete? Nu vrei să fii îmbrăţişat 
şi mângâiat? 

Rocky scânci. Se lăsă pe lăbuţele din faţă, clătinându-şi 
fundul, însă nu reuşi să mai dea şi din coadă. Într-adevăr, 
vroia să fie îmbrăţişat. Dar nu avea încredere în ea. 

— Cu cât te apropii de el, cu atât o să se retragă. Ignoră- 
l şi poate ai şanse să capete încredere în tine. 

Când Rosie încetă să-i mai vorbească şi îşi îndreptă 
spatele, Rocky se sperie teribil. Se dădu câţiva paşi înapoi, 
studiind-o şi mai precaut. 

— Întotdeauna a fost atât de timid? întrebă Rosie. 

— De când îl cunosc. Are patru sau cinci ani, dar îl am 
numai de doi. Am văzut un anunţ mititel în ziar, din cele 
care apar în fiecare vineri şi care caută adăpost pentru 
animale. Nimeni nu l-ar fi adoptat, aşa că ar fi trebuit să-l 
adoarmă. 

— E atât de drăguţ! Oricine l-ar fi adoptat. 

— Arăta mult mai rău pe atunci. 

— Să nu-mi spui că a muşcat pe cineva. Nu scumpetea 
asta. 

— Nu. Niciodată nu a încercat să muşte. A pătimit prea 
multe. Scânceşte şi tremură de fiecare dată când vrei să te 
apropii de el. Dacă îl atingi, se face ghem, îşi închide ochii 
şi scheaună, de parcă l-ar durea orice atingere. 


3 


— Maltratat? spuse ea, încruntându-se. 

— Mda. În mod normal, cei de la Serviciul de Ecarisaj nu 
ar fi dat niciun anunţ pentru el. Nu avea prea multe şanse 
de a fi adoptat. Mi-au zis că - dacă un câine e atât de 
mutilat din punct de vedere emoţional - e mai bine să nu 
se încerce plasarea lui, preferabil să-l adoarmă. 

Privind cu drag dulăul care încă o studia, Rosie întrebă: 

— Ce i s-a întâmplat? 

— N-am întrebat. N-am vrut să ştiu. Există multe lucruri 
în viaţă pe care îmi doresc să nu le fi aflat... Pentru că 
acum nu le mai pot uita. 

Femeia se uită în ochii lui. 

— Ignoranţa nu-i o fericire, dar câteodată... 

— ... ne poate face să dormim nopţile, încheie ea. 

Avea peste douăzeci de ani, poate chiar treizeci. leşise 
de mult din copilărie, pe vremea când bombele şi gloanţele 
distruseseră Asia, când Saigonul căzuse şi soldaţii 
învingători îşi înşfăcaseră prada de război în timpul 
beţiilor, când se deschiseseră lagărele de reeducare. 
Probabil avea vreo opt-nouă ani. De pe atunci drăguță: cu 
părul negru şi mătăsos, cu ochii imenşi. Şi mult prea mare 
pentru a i se putea estompa vreodată amintirile acelor 
terori, aşa cum se întâmplă în general cu durerile naşterii 
sau cu spaimele nocturne din pătuţul de copil. 

Aseară, la Uşa Roşie, când Rosie zisese că trecutul 
colegei sale fusese marcat de suferinţă, nu îşi exprimase 
vreo bănuială sau vreo intuiţie. Dorise să spună că pe 
chipul Valeriei văzuse o durere pe care ea însăşi o 
cunoştea atât de bine. 

Spencer îşi mută privirea spre talazurile care se 
spărgeau uşor de țărm. Aruncau pe nisip o spumă 
permanent schimbătoare, o dantelărie nesfârşită. 

— Oricum, zise el, dacă îl ignori pe Rocky, s-ar putea să 
vină la tine. Sau poate că nu... Cine ştie... 

Privi la zmeul cel roşu. Zbura şi dansa înfierbântat, sus 
pe cerul albastru. 


— De ce vrei s-o ajuţi pe Val? întrebă ea într-un sfârşit. 


3 


— Pentru că are necazuri. Şi, după cum ai spus şi tu 
aseară, este o persoană deosebită. 

— O placi? 

— Da. Nu... Nu în felul în care crezi. 

— Atunci, cum? 

Spencer nu putea să-i explice. Nici el nu era în stare să 
înţeleagă. 

Îşi coborî privirea de la zmeul cel roşu. Rocky se furişa 
spre capătul băncii, urmărind-o pe Rosie tot atât de asiduu 
pe cât se străduia şi ea să-l ignore. Rămăsese la o distanţă 
suficient de mare. 

— De ce vrei s-o ajuţi? insistă Rosie. 

Rocky începu să se apropie. 

Niciodată să nu minţi un câine. 

Spencer repetă mărturisirea pe care şi-o făcuse lui 
însuşi, cu o seară în urmă, în maşină. 

— Pentru că doresc să-mi regăsesc viaţa. 

— Şi crezi că vei izbuti ajutând-o pe Val? 

— Da. 

— Cum? 

— Nu ştiu. 

Câinele se strecură din raza lor vizuală în spatele băncii. 

Rosie spuse: 

— Consideri că ea face parte din viaţa pe care o cauţi. Şi 
dacă nu e aşa? 

Privi la patinatorii pe rotile. Alunecau undeva departe, 
de parcă ar fi fost nişte umbre spulberate de vânt. 

Până la urmă se încumetă: 

— Nu va fi mai rău decât acum. 

— Şi ea? 

— Nu vreau de la ea nimic din ceea ce n-ar dori să-mi 
dea. 

După o scurtă tăcere, femeia zise: 

— Eşti un tip ciudat, Spencer. 

— Ştiu. 

— Foarte ciudat. Eşti cumva şi deosebit? 

— Eu? Nu. 

— Aşa, ca Valerie? 


— Nu. 

— Ea merită să fie tratată altfel. 

— Eu nu. 

Auzi un zgomot foarte vag în spate şi ştiu că Rocky se 
târa pe burtă, în partea opusă a băncii, încercând să se 
apropie de femeie, dorind să îi simtă mai bine mirosul. 

— A vorbit cu tine destul timp marţi noapte, zise Rosie. 

Nu răspunse, lăsând-o să se hotărască în privinţa lui. 

— Şi am văzut... de două ori... ai făcut-o să râdă. 

El aşteptă. 

— OK, reluă Rosie, de când m-a sunat domnul Lee, am 
încercat să-mi amintesc orice ar fi spus Valerie care să te 
ajute să o găseşti. Dar nu-i prea mult. Ne-am plăcut 
imediat şi ne-am împrietenit pe loc. Dar discutam în 
special despre muncă, despre filme sau cărţi, despre 
noutăţi şi probleme actuale, nu despre cele trecute. 

— Unde a locuit înainte să vină în Santa Monica? 

— Nu mi-a spus. 

— N-ai întrebat-o? Crezi că e posibil să fi trăit în 
preajma Los Angeles-ului? 

— Nu. Nu cunoştea oraşul. 

— A menţionat vreodată unde s-a născut, unde a 
copilărit? 

— Nu ştiu de ce, dar cred că pe undeva în est. 

— Ţi-a povestit vreodată ceva despre mama sau tatăl ei, 
ori despre fraţi? 

— Nu. Dar dacă pomenea cineva despre familie, căpăta 
o privire tristă. Cred că, probabil... Toţi sunt morţi. 

Se uită atent la Rosie. 

— Deci n-ai întrebat-o despre ei? 

— Nu. E doar un sentiment. 

— A fost vreodată căsătorită? 

— Poate. N-am întrebat. 

— Cam puţine întrebări pentru o prietenă... 

Rosie dădu afirmativ din cap. 

— Fiindcă ştiam că nu mi-ar fi putut spune adevărul. Nu 
am atât de mulţi prieteni apropiaţi, domnule Grant, aşa că 
nu am vrut să stric relaţia dintre noi punând-o într-o 


3 


situaţie în care ar fi fost nevoită să mintă. 

Spencer îşi duse mâna la faţă. In aerul fierbinte, îşi simţi 
cicatricea îngheţată sub vârfurile degetelor. 

Bărbosul  înfăşura încet sfoara zmeului. Imensa 
nestemată purpurie ardea pe cer. Coada sa de panglici 
fâlfâia ca un stindard. 

— Deci, zise Spencer, ţi-ai dat seama că fugea de 
cineva? 

— Mi-am închipuit că de un soţ rău care o bătea. 

— Ce, vrei să spui că de obicei nevestele fug de soţii răi, 
luându-şi viaţa de la capăt, în loc să divorţeze? 

— Aşa fac în filme. Dacă sunt foarte violenţi. 

Rocky ieşi de sub bancă. Apăru lângă Spencer, după ce 
se învârti în loc. Nu-şi mai ţinea coada între picioare, dar 
nici nu dădea din ea. O studia intens pe Rosie, în timp ce 
se furişa de-a lungul mesei. 

Prefăcându-se că nu remarcă prezenţa câinelui, Rosie 
reluă: 

— Nu-mi dau seama dacă te va ajuta... dar din puţinele 
lucruri pe care mi le-a zis ştiu că totuşi cunoştea oraşul 
Las Vegas. A fost acolo o dată, sau poate de mai multe ori. 

— Să fi locuit acolo? 

Rosie ridică din umeri. 

— Îi plac jocurile. Se pricepe. Scrabble, şah, Monopoly... 
Alteori jucam cărţi - gin rummy sau pinacle. Ar fi trebuit s- 
o vezi amestecând şi împărțind cărţile. Pur şi simplu nu o 
puteai urmări. 

— Crezi că a învăţat asta în Las Vegas? 

Ridică iarăşi din umeri. 

Rocky se aşeză pe iarbă în faţa lui Rosie, privind-o cu o 
dorinţă arzătoare, dar rămânând la trei metri distanţă. 

— S-a decis că nu are încredere în mine, zise ea. 

— Nimic personal, o asigură Spencer ridicându-se în 
picioare. 

— Poate că ştie. 

— Ce? 

— Animalele ştiu unele lucruri, spuse ea solemn. Simt 
rănile. 


— Tot ceea ce vede Rocky este o doamna frumoasă care 
vrea să-l îmbrăţişeze, şi înnebuneşte pentru că nu are de 
ce să se teamă, decât de el însuşi. 

Ca şi cum şi-ar fi înţeles stăpânul, Rocky gemu patetic. 

— Simt rănile, repetă ea încet. El ştie. 

— Eu nu văd decât o femeie drăguță într-o zi însorită. 

— Un om poate face lucruri îngrozitoare pentru a 
supravieţui. 

— Asta-i valabil pentru toţi, spuse Spencer, deşi sesiză 
că ea vorbise mai mult pentru sine decât pentru el. Vechile 
răni se vindecă în timp. 

— Niciodată complet. 

Părea că nu se mai uită la câine, ci la marginea 
îndepărtată a unui pod peste timp. 

Spencer nu găsi nimic de adăugat. 

La limita dintre iarbă şi nisip, bărbosul înfăşura sfoara 
de parcă ar fi pescuit în ceruri. Zmeul roşu-sângeriu cobori 
gradat, cu coada zbătându-i-se aidoma unui mănunchi de 
foc. 

Spencer îi mulţumi lui Rosie pentru că acceptase 
întâlnirea. Ea îi ură noroc, iar el se îndepărtă împreună cu 
Rocky. 

Câinele se opri în repetate rânduri şi se uită la femeia 
rămasă pe bancă, zbughind-o apoi să-l ajungă din urmă pe 
Spencer. După ce se îndepărtaseră vreo cincizeci de metri, 
Rocky scăpă un lătrat scurt şi se năpusti înapoi la masa de 
picnic. 

Spencer se întoarse curios. 

Pe ultimii metri, cățelul îşi pierdu curajul. Frână brusc, 
apoi înaintă şovăielnic, cu capul plecat, timid, tremurând şi 
dând din coadă. 

Rosie păşi pe iarbă şi îl îmbrăţişa pe Rocky. Râsul ei 
cristalin răsună peste parc. 

— Un câine bun, spuse încetişor Spencer. 

Jucătorii musculoşi de volei făcură o pauză pentru a-şi 
lua nişte cutii de Pepsi dintr-un răcitor Styrofoam. 

Bărbosul îşi coborâse zmeul şi o pornise spre parcare, 
trecând pe lângă Spencer. Arăta ca un profet nebun: 


3 


nepieptănat; nespălat; privire fixă, ochi profunzi şi albaştri; 
nas coroiat; buze palide; dinţi stricaţi şi galbeni. Pe tricoul 
lui negru scria cu roşu: ÎNCĂ O ZI FRUMOASĂ ÎN 
INFERN. Îi aruncă lui Spencer o căutătură furioasă, 
strângându-şi zmeul de parcă orice creatură în viaţă nu şi- 
ar fi dorit decât să i-l fure, şi ieşi ţanţoş din parc. 

Spencer realiză că îşi dusese mâna la cicatrice când 
nebunul se uitase la el. O lăsă jos imediat. 

Rosie stătea acum la câţiva paşi de masă, alungându-l pe 
Rocky, aparent admonestându-l pentru că îşi lăsase 
stăpânul să îl aştepte. Se afla în plin soare, departe de 
umbra palmierilor. 

În timp ce câinele îşi părăsea fără tragere de inimă noua 
lui prietenă, pe Spencer îl frapă încă o dată frumuseţea 
ireală a femeii. Dacă şi-ar fi dorit să joace rolul de 
Mântuitor sau de vindecător, ea ar fi avut probabil mai 
multă nevoie de el decât cea după care ofta. Insă era topit 
după Valerie, nu după Rosie, pentru nişte motive pe care 
nu şi le putea explica - se acuza numai de obsesii, de 
faptul că se lăsase în voia curenților întunecaţi şi de 
neînțeles ai subconştientului său, fără să-i pese unde aveau 
să-l poarte. 

Câinele îl ajunse gâfâind şi rânjind. 

Rosie ridică o mână, făcându-i semne de rămas-bun. 

Spencer îi răspunse. 

Poate faptul că o căuta pe Valerie Keene nu reprezenta 
chiar o obsesie. Îl cuprinse apoi sentimentul stânjenitor că 
ea era zmeul, iar el sfoara. O putere misterioasă - s-o 
numim destin - îl încovoia, înfăşura sfoara pe mosor, îl 
trăgea inexorabil spre ea, nepermiţându-i nicio încercare 
de a se opune. 

În timp ce marea se rostogolea dinspre îndepărtata 
Chină şi clipocea la mal, în timp ce lumina soarelui 
traversa o sută patruzeci de milioane de kilometri prin 
spaţiul lipsit de aer pentru a răsfăţa trupurile aurii ale 
tinerelor în costum de baie, Spencer şi Rocky se întoarseră 
la maşină. 


Cu Roy Miro în urma lui, David Davis se năpusti în 
camera principală pentru prelucrări de date ţinând 
fotografiile celor mai reuşite două amprente de pe 
fereastra de la baie. I le duse Nellei Shire, la unul dintre 
terminale. 

— Asta este fără discuţie de la degetul mare, îi zise 
Davis. Cealaltă poate fi de la un index. 

Shire avea cam patruzeci şi cinci de ani, o faţă ascuţită 
ca de vulpe, păr portocaliu şi cârlionţat şi unghii date cu 
ojă verde. Jumătate dintre pereţii cămăruţei fuseseră 
decoraţi cu trei fotografii decupate din revistele pentru 
întreţinere fizică: bărbaţi uriaşi, încordaţi, în slipuri 
minuscule. 

Observându-i pe culturişti, Davis înmărmuri şi spuse: 

— Duduie Shire, v-am mai zis că aşa ceva este 
inacceptabil. Trebuie să scoateţi afişele astea. 

— Corpul uman e o artă. 

Davis se înroşi: 

— Ştiţi că se pot interpreta ca agresiune sexuală la locul 
de muncă. 

— Mda? Luă fotografiile amprentelor de la el. De cine? 

— De orice bărbat care intră în această încăpere. 

— Nimeni dintre cei care lucrează aici nu arată ca ăştia. 
Până când nu apare vreunul la fel, nu e cazul să-şi facă 
griji cineva din pricina mea. 

Davis desprinse un afiş, apoi încă unul. 

— Ultimul lucru pe care mi-l doresc este o notă în dosar, 
spunând că am aprobat aşa ceva în departamentul meu. 

Deşi Roy credea în legea pe care Nella Shire o violase, 
era conştient de ironia îngrijorării lui Davis cu privire la 
întinarea dosarului său din cauza toleranţei la agresiune 
sexuală. In fond, Agenţia Fără Nume pentru care lucrau 
reprezenta o organizaţie ilegală; nu răspundea în faţa nici 
unei autorităţi oficiale alese prin vot; mai mult, fiecare 
acţiune a lui Davis din timpul oricărei zile de muncă viola o 
lege sau alta. 

Bineînţeles, la fel ca majoritatea personalului Agenţiei, 
Davis nu ştia că este un instrument într-o conspirație. Îşi 


3 


primea salariul de la Departamentul de Justiţie şi îşi 
închipuia că figurează ca funcţionar în cadrul lui. Deşi 
semnase un angajament secret, avea senzaţia că face parte 
dintr-un grup legal - chiar dacă posibil controversat - de 
luptă împotriva crimei organizate şi a terorismului 
internaţional. 

În timp ce Davis rupea al treilea afiş şi îl mototolea în 
pumn, Nella Shire spuse: 

— Poate că urăşti atât de tare pozele astea pentru că te 
înnebunesc pe tine, şi tu nu poţi accepta aşa ceva despre 
propria ta persoană. Te-ai gândit vreodată la asta? Se uită 
la fotografiile amprentelor. Deci ce vrei să fac eu? 

Roy văzu că Davis se stăpânea să nu-i răspundă primul 
lucru care-i trecuse prin cap. In schimb, el zise: 

— Avem nevoie să ştim cui aparţin. Treceţi prin Mama, 
intraţi în Divizia de Identificare Automată a FBl-ului. 
Începeţi cu Indexul Decriptorilor Latenţi. 

Biroul Federal de Investigaţii stocase în fişiere o sută 
nouăzeci de milioane de amprente. Deşi computerul cel 
mai modern putea realiza mii de comparații pe minut, s-ar 
fi consumat o mulţime de timp dacă ar fi trebuit să 
cotrobăie prin întreaga arhivă. 

Cu ajutorul unui software inteligent numit Indexul 
Decriptorilor Latenţi, câmpul de căutare se reducea enorm 
şi rezultatele se obțineau rapid. Dacă ar fi existat suspecți 
în vreo serie de crime, ai fi listat primele caracteristici - 
cum ar fi sexul şi vârsta victimelor, metodele de a ucide, 
câteva asemănări între cadavre, locurile în care fuseseră 
găsite - iar indexul ar fi comparat aceste fapte cu stilul 
infractorilor deja cunoscuţi, afişând şi o listă a suspecţilor, 
cu amprente cu tot. În acest caz ar fi fost necesare numai 
câteva sute de comparații - sau chiar mai puţine - în loc de 
câteva milioane. 

Nella Shire se răsuci spre computer şi începu: 

— Deci spuneţi-mi bârfele şi eu voi crea un trei-zero-doi. 

— Nu căutăm un criminal cunoscut, zise Davis. 

Roy adăugă: 

— Credem că omul nostru a făcut parte din forţele 


3 


speciale, sau că poate a beneficiat de antrenamente, cu 
arme şi strategii speciale. 

— Toţi tipii ăştia categoric sunt nişte duri, bombăni 
Shire, făcându-l pe David Davis să-i arunce o privire 
amenințătoare. Armată, marină, infanterie marină sau 
aviaţie? 

— Nu ştim, zise Roy. Poate că nu într-un serviciu militar. 
Poate că a fost în vreun departament al poliţiei locale sau 
de stat. Din câte cunoaştem, ar fi putut fi şi agent al FBI- 
ului, în ALA sau ATAF. 

— Ar mai trebui să introduc nişte date care să limiteze 
câmpul de căutare, spuse Shire, nerăbdătoare, fiindcă aşa 
lucrează acest program. 

Din cele aproape două sute de milioane de amprente 
aflate în fişierele FBl-ului, nouăzeci de milioane acopereau 
angajaţii federali, personalul militar, serviciul de 
informaţii, ofițerii care apărau legea în state sau în oraşe şi 
străinii înregistraţi. Dacă ar fi ştiut că omul lor cel 
misterios fusese - să zicem - ofiţer în marină, nu ar mai fi 
trebuit să cerceteze toate cele nouăzeci de milioane de 
fişiere. 

Roy deschise plicul pe care i-l dăduse puţin mai înainte 
Melissa Wicklun de la Analiza Foto. Luă unul dintre 
portretele proiectate pe computer ale bărbatului 
necunoscut. Pe spate se aflau datele pe care software-ul de 
analiză foto le dedusese din profilul voalat de ploaie al 
omului surprins în bungalou cu o seară în urmă. 

— Bărbat, cu trăsături caucaziene, între douăzeci şi opt 
şi treizeci şi doi de ani, zise Roy. 

Nella Shire tastă rapid. Pe ecran apăru o listă. 

— Un metru şaptezeci şi opt înălţime, continuă Roy. 
Şaptezeci şi cinci de kilograme, plus sau minus două. 
Brunet, ochi căprui. 

Întoarse fotografia pentru a studia portretul din faţă, iar 
David Davis se aplecă să-l vadă şi el. 

— O cicatrice serioasă pe obraz, reluă Roy. Pe partea 
dreaptă. Porneşte de la ureche şi se termină lângă bărbie. 

— Oare o fi căpătat-o în timpul serviciului? se întrebă 


3 


Davis. 

— Probabil. Deci o dată suplimentară ar fi trecerea 
timpurie în rezervă sau incapacitatea de a mai profesa. 

— Indiferent dacă a fost trecut în rezervă sau considerat 
inapt, interveni Davis excitat, pot să pariez că a fost trimis 
la un psiholog. O asemenea cicatrice este o lovitură 
teribilă dată respectului de sine. Teribilă! 

Nella Shire se învârti în scaun, înşfacă portretul din 
mâna lui Roy şi se uită la el. 

— Nu ştiu... Cred că îl face să arate sexy. Periculos şi 
sexy. 

Ignorând-o, Davis spuse: 

— Mai nou, guvernul pune la mare preţ respectul de 
sine. Lipsa lui este primul pas către crimă sau mişcări 
sociale. Nu poţi să spargi o bancă sau măcar să jefuieşti o 
bătrână, până nu ajungi tu însuţi să te consideri o 
lepădătură. 

— Mda? se miră Nella Shire, returnându-i lui Roy 
portretul. Păi eu am cunoscut vreo mie de bandiți care 
aveau senzaţia că sunt cele mai mari reuşite ale lui 
Dumnezeu. 

Davis spuse hotărât: 

— Adăugaţi şi consultaţia la psiholog. 

Tastă şi această dată în continuarea listei. 

— Altceva? 

— Atât. Cât timp o să dureze? 

Shire citi lista de pe ecran. 

— Greu de precizat. Nu mai mult de opt sau de zece ore. 
Poate mai puţin. Poate mult mai puţin. E posibil ca într-o 
oră-două să găsesc numele, adresa şi numărul lui de 
telefon, şi să fiu în stare să vă spun pe ce parte a 
pantalonilor şi-o ţine. 

David Davis, încă strângând în pumn culturiştii 
mototoliţi, îngrijorat de dosarul său, se arătă indignat de 
remarca ei. 

Roy era mai mult intrigat. 

— Într-adevăr? O oră-două? 

— De ce v-aş minţi? întrebă ea. 


3 


— Atunci o să mă mai fâţâi pe aici. Avem mare nevoie de 
băiatul ăsta. 

— Va fi al vostru, promise Nella Shire şi se puse pe 
treabă. 


La ora trei, mâncară un prânz târziu pe veranda din 
spate, în timp ce umbrele lungi ale eucalipţilor se furişau 
suindu-se pe canion, în lumina gălbuie a soarelui de după- 
amiază. Stând într-un balansoar, Spencer înfuleca un 
sandviş cu şuncă şi brânză, răcorindu-se cu o sticlă de 
bere. După ce hăpăi un castron de Purina, Rocky îşi puse 
la bătaie coada, cea mai tristă privire a lui, cel mai patetic 
scheunat, trucuri desăvârşite pentru a cerşi bucățele de 
sandviş. 

— Laurence Olivier e nimic pe lângă tine, îi zise 
Spencer. 

După ce sandvişul se termină, Rocky cobori grăbit 
treptele verandei şi începu să traverseze curtea din spate 
spre cel mai apropiat tufiş, pentru a-şi face nevoile. 

— Stai, stai, stai, îi strigă Spencer, iar câinele se opri şi 
se uită la el. O să te întorci cu blana plină de spini şi mi-ar 
lua o oră să ţi-o perii. N-am timp pentru aşa ceva. 

Se ridică din balansoar, se răsuci cu spatele la el şi privi 
pereţii cabanei în timp ce îşi sorbea ultima înghiţitură de 
bere. 

Când Rocky termină, intrară în casă, lăsând umbrele 
copacilor să se lăţească în voie. 

În timp ce câinele dormita pe canapea, Spencer se aşeză 
la computer şi începu s-o caute pe Valerie Keene. Din acel 
bungalou aflat în Santa Monica, ar fi putut să plece 
oriunde, iar el ar fi putut să o caute la fel de bine în 
îndepărtatul Borneo ca şi alături, în Ventura. Deci trebuia 
să se aplece mai întâi asupra trecutului. 

Avea un singur indiciu: Vegas. Cărţi. Îi zburau pur şi 
simplu printre degete. 


Deoarece cunoştea Las Vegasul şi se pricepea la cărţile 
de joc, era posibil ca ea să fi locuit acolo şi să se fi 


3 


întreţinut lucrând la un cazino. 

Ca de obicei, Spencer intră mai întâi în computerul 
DPLA. Apoi făcu un salt într-o reţea de date interstatală 
comună, pe care o mai folosise şi înainte în repetate 
rânduri, iar de acolo se legă, zburând peste graniţe, la 
computerul Departamentului  Şerifului  Districtual din 
Nevada - oraşul Las Vegas se afla sub jurisdicţia lui. 

Pe canapea, câinele, care sforăia, dădu brusc din 
picioare, alergând iepuri în somn. In cazul lui Rocky, 
probabil că iepurii îl urmăreau pe el. 

După ce exploră computerul şerifului, croindu-şi drum în 
dosarele personalului din departament - şi nu numai - 
Spencer descoperi în sfârşit un fişier etichetat NEW 
CODES. Fu aproape sigur că ştia ce conţine şi vru să-l 
acceseze. 

NEW CODES era protejat. Pentru a-l sparge trebuia să 
ai un număr de acces. De necrezut, în multe agenţii de 
poliţie acesta era, de fapt, ori numărul insignei unui ofiţer 
ori, în cazul funcţionarilor, numărul de identificare al unui 
angajat - toate uşor de obţinut din dosarele personale, 
adesea lesne de citit. Deja strânsese vreo câteva numere 
de insigne pentru a le utiliza la nevoie. Tastă unul dintre 
ele şi NEW CODES se deschise. 

Dezvălui o listă de coduri numerice cu ajutorul cărora 
putea accesa depozitele de date din orice computer al 
vreunei agenţii guvernamentale din Nevada. Într-o clipită 
sări prin cyberspaţiu din Las Vegas la Comisia de Jocuri de 
Noroc din Nevada, în Carson City, capitala statului. 

Comisia acorda licenţele tuturor cazinourilor din stat şi 
apăra legile şi regulile care le guvernau. Oricine dorea să 
investească - sau să se angajeze - în domeniul jocurilor de 
noroc trebuia să se supună unei investigaţii pentru a se 
dovedi că nu are legături cu vreun infractor cunoscut. În 
anii şaptezeci, o comisie puternică îi alungase pe 
majoritatea gangsterilor şi capilor Mafiei care fondaseră 
cea mai importantă industrie a Las Vegasului spre 
companii ca Metro-Goldwyn-Mayer sau Hilton Hotels. 

Era logic să presupui că şi ceilalţi angajaţi ai 


3 


cazinourilor, nu numai conducerea - de la şefi de sală până 
la chelneriţe - fuseseră supuşi aceloraşi verificări, chiar 
dacă mai puţin amănunțite, şi li se acordaseră legitimaţii 
de identificare. Spencer cercetă meniurile şi directoarele, 
iar în următoarele douăzeci de minute descoperi dosarele 
de care avea nevoie. 

Datele referitoare la permisele angajaţilor din cazinouri 
se împărțeau în trei directoare: Expirate, Curente, În 
Aşteptare. Deoarece în ultimele două luni Valerie lucrase 
la Uşa Roşie din Santa Monica, Spencer accesă mai întâi 
Expirate. 

În hoinărelile lui prin cyberspaţiu, mai văzuse câteva 
fişiere care făceau referire la altul de acelaşi gen - şi altele 
care se foloseau în problemele de apărare naţională. 
Sistemul îi permitea să caute un subiect din categoria 
Expirate pe baza a douăzeci şi două de criterii, de la 
culoarea ochilor până la ultimul loc de muncă. 

Tastă VALERIE ANN KEENE. 

In câteva, secunde programul răspunse: 
NECUNOSCUTA. Se mută pe directorul Curente şi îi 
introduse numele. NECUNOSCUTĂ. 

Spencer încercă şi în Aşteptare, dar cu acelaşi rezultat. 
Valerie Ann Keene nu era cunoscută autorităţilor jocurilor 
de noroc din Nevada. 

Pentru un moment rămase cu ochii la ecran, descurajat 
de faptul că singura lui şansă se spulberase. Apoi îşi dădu 
seama că femeia fugară probabil că nu se folosise de 
acelaşi nume peste tot, pentru a nu putea fi găsită prea 
uşor. Dacă Valerie locuise şi muncise în Las Vegas, 
aproape sigur că avusese un nume diferit pe vremea 
aceea. 

Pentru a o descoperi în fişiere, trebuia să procedeze 
inteligent. 


În timp ce aştepta ca Nella Shire să îl găsească pe omul 
cu cicatrice, Roy Miro fu la un pas să suporte câteva ore de 
conversaţie amabilă cu David Davis. Aproape că ar fi 
preferat să mănânce o brioşă îmbibată cu acid cianhidric şi 


3 


să bea după aceea o cupă mare şi rece de acid fenic decât 
să-şi mai piardă vremea cu expertul în amprente. 

Pretextând că n-a dormit cu o noapte în urmă, când de 
fapt el avusese un somn inocent, ca de sfânt, după darul 
nepreţuit pe care îl oferise Penelopei Bettonfield şi soţului 
ei, Roy îl rugă pe Davis să îl lase în biroul lui. 

— Chiar insist, zău, nu mai vreau să aud nimic, absolut 
nimic! spuse Davis gesticulând şi agitându-şi capul. E o 
canapea acolo. Vă puteţi întinde pe ea şi n-o să mă 
deranjaţi deloc. Sunt atâtea de făcut în laborator. Astăzi nu 
mai am nevoie de birou. _ 

Roy nu se aştepta să adoarmă. În umezeala rece a 
camerei, cu obloanele Levolor perfect închise, alungând 
soarele californian, se gândi că avea să se întindă pe spate 
şi, uitându-se la tavan, să vizualizeze relaţiile dintre 
spiritele umane - cu sufletul conectat la puterea 
misterioasă care guverna Cosmosul - şi să mediteze la 
sensul existenţei. Era un explorator, iar pentru el căutarea 
revelaţiilor reprezenta o plăcere nesfârşită. Însă, în mod 
surprinzător, adormi. 

Visă o lume perfectă. Nu exista lăcomie, nici invidie sau 
disperare, pentru că toţi erau identici. Exista un sex unic, 
iar fiinţele umane se reproduceau printr-o partenogeneză 
discretă în intimitatea dormitoarelor lor - şi asta nu prea 
des. Aveau pielea de o singură culoare, un albastru-pal, 
uşor fosforescent. Nimeni nu era prost, dar nici foarte 
deştept. Toată lumea purta acelaşi model de haine şi trăia 
în acelaşi gen de case. În fiecare vineri seară se juca bingo 
la nivel planetar şi toată lumea câştiga, iar sâmbetele... 

Wertz îl trezi brusc, iar Roy se ridică absolut buimac, 
terorizat, confundând realitatea cu visul. Privind la faţa 
alb-gelatinoasă, ca luna de rotundă a asistentului lui Davis, 
pe care i-o dezvăluia lampa de birou, Roy se gândi că el 
împreună cu toţi ceilalţi oameni arătau exact ca Wertz. 
Încercă să ţipe, dar glasul îi pierise. 

Apoi Wertz vorbi, trezindu-l complet: 

— Doamna Shire l-a descoperit. Bărbatul cu cicatricea. 
L-a descoperit! 


Căscând şi strâmbându-se alternativ din cauza gustului 
acru din gură, Roy îl urmă pe Wertz în camera unde se 
procesau datele. David Davis şi Nella Shire stăteau în faţa 
computerului, fiecare studiind câte un teanc de foi. În 
lumina orbitoare a neoanelor, Roy privi mai întâi stânjenit, 
apoi interesat cum Davis îi înmâna, una câte una, paginile 
scoase pe imprimantă; în aceiaşi timp, el şi Nella Shire le 
comentau, extrem de agitati. 

— Numele lui este Spencer Grant, zise Davis. N-are un 
al doilea prenume. La optsprezece ani, după terminarea 
liceului, s-a înrolat în armată. 

— Coeficient de inteligență ridicat, motivație 
consistentă, spuse Nella Shire. A cerut antrenament la 
forțele speciale. Cavaleria Militară. 

— A părăsit armata după şase ani, continuă Davis, 
pasându-i o altă pagină lui Roy, folosindu-si pregătirea 
pentru a intra la UCLA. 

Inspectând ultima foaie, Roy începu şi el: 

— Materia principală de studiu: criminologia. 

— Cea secundară: psihologia judiciară, reluă Davis. N-a 
avut vacanțe, a sărit peste clase şi a absolvit în trei ani. 

— Un tânăr grăbit, zise Wertz, pentru a-i face să-şi 
amintească de faptul că şi el era inclus în echipă, să nu-l 
calce accidental în picioare şi să-l strivească la fel ca pe un 
gândac. 

În timp ce Davis îi dădea lui Roy o altă foaie, Nella Shire 
interveni: 

— Apoi a intrat în Academia de Poliţie din Los Angeles. 
A absolvit-o fiind primul din grupă. 

— Într-o zi, după mai puţin de un an de activitate pe 
teren, zise Davis, a nimerit în mijlocul unor spărgători de 
maşini în plină acţiune. Doi bărbaţi înarmaţi. L-au zărit în 
timp ce se apropia de ei şi au încercat să o ia ostatică pe 
doamna care se afla la volanul automobilului. 

— Grant i-a omorât pe amândoi, continuă Shire. Femeia 
n-a avut nici măcar o zgârietură. 

— A fost acuzat? 

— Nu. Toţi au considerat că focurile au fost absolut 


3 


justificate. 

Uitându-se rapid peste altă pagină pe care Davis i-o 
dăduse, Roy zise: 

— Aici scrie că a fost transferat la secţia de 
supraveghere stradală. 

— Grant se pricepe foarte bine la computere, aşa că l-au 
integrat într-o echipă de luptă împotriva infracţiunilor pe 
computer. O muncă numai de birou. 

Roy se încruntă: 

— De ce? De ce a fost afectat de Împuşcături? 

— Unii dintre ei nu reuşesc să se adapteze, explică 
Wertz cu un aer de cunoscător. Nu sunt construiți dintr-un 
material potrivit, n-au stomacul rezistent, sunt mai 
sensibili. 

— Judecând după înregistrările şedinţelor de terapie 
reparatorie, spuse Nella Shire, nu a fost afectat. S-a 
descurcat bine. A cerut transferul, dar nu din cauza asta. 

— Probabil că a negat-o, se trezi Wertz, simțindu-se un 
macho, prea ruşinat de slăbiciunea lui ca s-o recunoască. 

— Oricare ar fi fost motivul, reluă Davis, şi-a cerut 
transferul. Apoi, acum zece luni, după ce lucrase douăzeci 
şi una de luni în acea echipă, şi-a dat demisia şi din DPLA. 

— Unde munceşte în prezent? întrebă Roy. 

— Nu ştim asta, dar știm unde locuieşte, zise David 
Davis, arătându-i ostentativ o nouă pagină de imprimantă. 

Studiind adresa, Roy murmură: 

— Sunteţi siguri că el este omul nostru? 

Shire frunzări propriile sale foi. Scoase o amprentă 
tipărită cu înaltă rezoluţie din fişierele de identificare a 
personalului DPLA, în timp ce Davis îi întinse fotografiile 
amprentelor pe care le ridicaseră de pe rama ferestrei de 
la baie. 

Davis spuse: 

— Dacă ştii să le compari, o să vezi că de fapt 
computerul are dreptate când susţine că se potrivesc 
perfect. Perfect. Ăsta-i individul. Fără nicio îndoială, 
absolut niciuna. 

Inmânându-i lui Roy o altă pagină, Nella Shire explică: 


3 


— Asta este cea mai recentă fotografie din fişierele 
poliţiei. 

Din faţă şi din profil, Grant constituia o copie stranie a 
portretului proiectat pe calculator, pe care Melissa 
Wicklun i-l dăduse lui Roy în Laboratorul de Analiză Foto. 

— E o poză recentă? întrebă Roy. 

— Cea mai recentă din fişierele DPLA, îl asigură Shire. 

— Mult timp după incidentul cu spărgătorii de maşini? 

— Asta s-a întâmplat cu doi ani şi jumătate în urmă. 
Mda, sunt sigură că fotografia este mult mai recentă. De 
ce? 

— Cicatricea pare complet vindecată, observă Roy. 

— O, spuse Davis, n-a căpătat cicatricea în lupta aceea, 
nu, nu atunci. O are de foarte mult timp, o avea cu mult 
înainte de a se înrola în armată. Este o rană din copilărie. 

Roy privi fotografia. 

— Ce rană? 

Davis ridică din umerii săi ciolănoşi, iar braţele lungi i se 
izbiră de halatul alb de laborator. 

— Nu ştim. În dosar nu scrie despre asta. Se spune doar 
că este cel mai important semn particular. „Cicatrice de la 
urechea dreaptă până la bărbie, provenită de la o rană din 
copilărie.” Asta-i tot. 

— Seamănă cu Igor, chicoti Wertz. 

— Mie mi se pare sexy, îl contrazise Nella Shire. 

— Igor, insistă Wertz. 

Roy se răsuci înspre el. 

— Cine-i Igor? 

— Igor. Îţi aminteşti - din filmele vechi cu Frankenstein. 
Asistentul doctorului Frankenstein. Igor. Urâtul şi bătrânul 
cocoşat cu gâtul răsucit. 

— Nu-mi place să mă uit la aşa ceva, spuse Roy. 
Glorifică violenţa şi diformitatea fizică. E greţos. 

Studiind fotografia, Roy se întrebă ce anume i se putuse 
întâmpla lui Spencer Grant în copilărie, de rămăsese cu o 
asemenea cicatrice cumplită. 

— Bietul băiat, zise el. Săracul copilaş. Ce fel de viaţă a 
dus amărâtul, cu o asemenea infirmitate? Câte răni psihice 


3 


mai târăşte oare după el? 

Incruntându-se, Wertz spuse: 

— Credeam că este un tip rău, amestecat cumva cu 
teroriştii, nu... 

— Chiar şi cei mai răi, explică răbdător Roy, merită să 
fie compătimiţi. Acest om a suferit. Se poate vedea asta. 
Da, trebuie să pun mâna pe el şi să apăr societatea - dar 
merită să fie tratat cu compasiune, pe cât posibil. 

Davis şi Wertz îl priviră, nedumeriţi. Dar Nella Shire 
rupse tăcerea: 

— Eşti un om bun, Roy. 

Roy dădu din umeri. 

— Nu, spuse ea, eşti într-adevăr un om bun. Mă simt în 
siguranţă când ştiu că mai există şi unii apărători ai legii 
aşa ca tine. 

Obrajii lui Roy se înroşiră uşor. 

— Mulţumesc, eşti foarte amabilă, dar n-am nimic 
special. Datorită faptului că Nella, în mod sigur, nu era 
lesbiană şi chiar dacă avea cu cincisprezece ani mai mult 
decât el, Roy îşi dori ca măcar o singură trăsătură de-a ei 
să fie la fel de atrăgătoare ca gura desăvârşită a Melissei 
Wicklun. Dar avea părul prea cârlionţat şi prea portocaliu. 
Ochii prea reci şi albaştri, nasul şi bărbia prea ascuţite, 
buzele prea severe. Trupul destul de bine proporţionat, 
departe însă de perfecţiune. 

— În fine, oftă Roy, mai bine îi fac o vizită acestui domn 
Grant şi îl întreb ce căuta aseară în Santa Monica. 


Aşezat în faţa computerului său, în cabana din Malibu, 
dar scotocind adânc în cel al Comisiei pentru Jocuri de 
Noroc din Nevada în Carson City, Spencer căuta fişierul 
permiselor curente ale lucrătorilor în cazinouri, cerând 
numele tuturor femeilor care împărțeau cărţile, între 
douăzeci şi opt şi treizeci de ani, de un metru şaizeci 
înălţime, între cincizeci şi cincizeci şi cinci de kilograme, 
cu părul brun şi ochii căprui. Suficient de restrictiv, încât 
să rezulte un număr mic de candidate - doar paisprezece. 
Dirijă computerul să tipărească lista numelor în ordine 


3 


alfabetică. 

Privi în susul foii şi chemă fişierul celei care se numea 
Janet Francine Arbonhall. Pe ecran apăru prima pagină a 
dosarului electronic, conţinând o descriere sumară a 
fizicului, data la care i se eliberase permisul şi o fotografie 
a feţei. Nu semăna deloc cu Valerie, aşa că Spencer ieşi 
din fişier fără să-l citească. 

Chemă alt fişier: Theresa Elisabeth Dunbury. Nici ea. 

Bianca Marie Haguerro. Nici ea. 

Corrine Serise Huddleston. Nu. 

Laura Linsey Langston. Nu. 

Rachel Sarah Marks. N-avea nimic din Valerie. 

Jacqueline Ethel Mung. Mai rămăseseră doar şapte. 

Hannah May Rainey. 

Pe ecran apăru Valerie Ann Keene, cu o coafură diferită 
de cea pe care o purtase la Uşa Roşie, drăguță, dar fără să 
zâmbească. 

Spencer comandă tipărirea întregului fişier al lui 
Hannah May Rainey, adică numai trei pagini. Il citi până la 
capăt în timp ce femeia continua să-l privească de pe 
ecran. 

Folosind numele Rainey, cu un an în urmă lucrase ceva 
mai mult de patru luni împărțind cărţile pentru blackjack 
la cazinoul Hotelului Mirage din Las Vegas. Ultima ei zi de 
muncă fusese 26 noiembrie, cu aproape două luni şi 
jumătate în urmă şi, judecând după raportul înaintat 
comisiei de către manager, plecase fără să anunţe. 

Ei - oricine ar fi fost „ei” - o urmăriseră probabil până 
pe 26 noiembrie, când le scăpase exact în clipa în care o 
găsiseră, la fel cum scăpase şi în Santa Monica. 


Într-un colţ al garajului din subsolul clădirii în care se 
afla Agenţia, în centrul oraşului Los Angeles, Roy Miro le 
dădea ultimele indicaţii celor trei agenţi care urmau să-l 
însoţească spre casa lui Spencer Grant pentru a-l aresta. 
Din cauza faptului că Agenţia nu exista oficial, cuvântul 
„aresta” îşi extinsese înţelesul uzual; „răpire” ar fi 
constituit o definire mult mai precisă a intentiilor lor. 


3 


Roy nu avea nimic împotriva ultimului cuvânt. Morala 
este relativă şi nicio acţiune în folosul unor idealuri demne 
n-ar fi putut reprezenta o crimă. 

Cu toţii posedau legitimaţii ale Agenţiei de Luptă 
Antidrog, astfel încât Grant să creadă că va fi dus pentru 
interogatoriu la FBI - şi că la faţa locului urma să-i fie 
permis să-şi cheme un avocat. De fapt, mai curând l-ar fi 
putut vedea pe Dumnezeu Cel Atotputernic pe un tron de 
aur plutind în Ceruri decât pe cineva cu vreo pregătire 
juridică. 

Folosindu-se de orice fel de metode pentru a obţine 
răspunsuri sincere, aveau să-l întrebe despre relaţia lui cu 
femeia şi despre adresa ei actuală. Iar după ce vor fi 
obţinut tot ce vroiau - sau după ce se vor fi convins că 
scoseseră de la el tot ce ştia - l-ar fi lichidat. 

Roy intenţiona să o facă personal, eliberându-l pe 
sărmanul om stigmatizat de mizeria acestei lumi pline de 
necazuri. 

Primul dintre cei trei agenţi, Cal Dormon, purta un 
costum alb - cămaşă şi pantaloni - având brodat în piept 
numele unei cunoscute pizzerii. Urma să conducă o 
furgonetă mică şi albă, cu aceeaşi inscripţie, cu litere mate 
magnetice care puteau fi ataşate vehiculului pentru a-i 
schimba, după nevoie, înfăţişarea, în funcţie de operaţiune. 

Alfonse Johnson se îmbrăcase în pantaloni kaki şi cu o 
jachetă de doc. Mike Vecchio avea o ţinută sport şi o 
pereche de Nike. i 

Roy era singurul dintre ei în costum. Însă, pentru că 
adormise complet îmbrăcat pe canapeaua lui Davis, nu 
prea se potrivea cu etalonul agentului federal, teribil de 
pedant. 

— Ei bine, acum n-o să fie la fel ca aseară, spuse Roy. 

Toți făcuseră parte din echipa SWAT care operase în 
Santa Monica. 

— Trebuie să discutăm cu omul ăsta. 

Cu o seară în urmă, dacă oricare dintre ei ar fi zărit-o pe 
femeie, ar fi doborât-o instantaneu la pământ. Apoi, de 
dragul poliţiei locale, i-ar fi strecurat în mână o armă: un 


3 


Desert Eagle 50 Magnum, atât de puternic, încât o 
împuşcătură de la distanţă ar fi lăsat o gaură la fel de largă 
cât un pumn de bărbat, o unealtă special construită pentru 
a omori oameni. Povestea ar fi fost că agentul a împuşcat-o 
în autoapărare. 

— Dar nu-l putem lăsa să scape, continuă Roy. Este un 
tip şcolit, la fel de bine antrenat ca oricare dintre noi, aşa 
că e posibil să nu-şi întindă mâinile ca voi să-i puneţi 
cătuşele. Dacă nu sunteţi în stare să-l stăpâniţi şi fuge, 
atunci împuşcaţi-l în picioare. Găuriţi-l bine dacă trebuie. 
Oricum nu va mai avea nevoie să meargă. Dar să nu-l 
omorâţi - OK? Nu uitaţi, trebuie neapărat să vorbim cu el. 


Spencer obținuse toate informaţiile care îl interesau din 
fişierele Comisiei pentru Jocuri de Noroc din Nevada. Se 
retrase de-a lungul magistralelor cyberspaţiului până în 
computerul Departamentului de Poliţie din Los Angeles. 

De acolo trecu în cel al Departamentului de Poliţie din 
Santa Monica şi examină fişierul cazurilor apărute în 
ultimele douăzeci şi patru de ore. Niciunul nu conţinea 
numele Valerie Ann Keene şi nici adresa bungaloului pe 
care îl închiriase. 

leşi din fişierul cu cazuri şi verifică rapoartele 
telefoanelor de miercuri scară, pentru că era posibil ca 
ofiţerii DPSM să fi răspuns la vreun apel referitor la 
scandalul de la bungalou, dar să nu fi dat incidentului 
niciun număr de ordine. De această dată găsi adresa. 

Ultima notă a ofiţerilor indica de ce nu ataşaseră cazului 
niciun număr de ordine: „BATAF OC. R. FED”. Ceea ce 
însemna: „Biroul Alcoolului, Tutunului şi Armelor de Foc - 
operaţiuni în curs. Se revendică jurisdicție federală.” 

Poliţiştii locali rămăseseră indiferenți. 

Rocky se trezi din somn cu un scheunat asurzitor, căzu 
pe podea, se ridică poticnindu-se, începu să se învârtească 
în jurul cozii, apoi îşi clătină capul stânga-dreapta, 
buimăcit, căutând lucrul ameninţător care îl terorizase în 
vis. 

— Doar un coşmar, îl linişti Spencer. 


3 


Rocky îl privi cu îndoială şi scânci. 

— Ce a fost de data asta - o pisică gigantică preistorică? 

Câinele tropăi repede traversând camera şi se săltă 
proptindu-şi lăbuţele din faţă pe pervazul ferestrei. Se uită 
pe geam la alee şi la pădurile din împrejurimi. 

Ziua scurtă de februarie se colora în amurg. Părţile de 
dedesubt ale frunzelor ovale de eucalipt, de obicei argintii, 
reflectau lumina aurie care se scurgea prin perdeaua de 
verdeață: sclipeau bătute de o briză uşoară, dând impresia 
că în copaci fuseseră atârnate podoabe pentru Crăciunul 
care trecuse deja de-atâta vreme. 

Rocky scânci din nou, îngrijorat. 

— O pisică pterodactil? îi sugeră Spencer. Cu aripi 
uriaşe şi gheare gigantice, care toarce îndeajuns de tare, 
încât sfărâmă pietrele? 

Negustând gluma, câinele părăsi fereastra şi se îndreptă 
grăbit spre bucătărie. Întotdeauna se comporta astfel când 
se trezea brusc în mijlocul unui vis urât. Înconjura casa, 
fereastră cu fereastră, convins că inamicul de pe tărâmul 
viselor rămânea la fel de periculos şi în lumea reală. 

Spencer se uită iar la monitor. 

BATAF OC. R. FED. 

Ceva părea în neregulă. 

Dacă echipa SWAT, care atacase bungaloul cu o noapte 
în urmă, fusese compusă din agenţi ai Biroului Alcoolului, 
Tutunului şi Armelor de Foc, atunci de ce oamenii care 
apăruseră acasă la Louis Lee aveau legitimaţii de FBI? 
Primul se găsea sub controlul Ministrului de Finanţe al 
Statelor Unite, pe când ai doilea răspundea în faţa 
Ministrului de Justiţie - deşi se produseseră şi unele 
schimbări în structura statului. Organizaţii diferite 
cooperau uneori, mânate de interese comune; însă, luând 
în considerare rivalitatea şi suspiciunea existente de obicei 
între agenţii, ar fi trebuit ca amândouă să-şi trimită 
reprezentanţi pentru a-l chestiona pe Louis Lee sau pe 
oricine le-ar fi putut sugera o nouă pistă. 

Bolborosind de unul singur, de parcă ar fi fost lepuraşul 
Alb grăbindu-se să nu întârzie la ceai la Pălărierul cel 


3 


Nebun, Rocky se năpusti din bucătărie spre ușa deschisă a 
dormitorului. 

BATAF OC. 

Ceva ciudat... 

FBI era pe departe cel mai puternic dintre cele două 
birouri, iar dacă ar fi fost interesat să intre în scenă, n-ar fi 
admis niciodată să predea întreaga jurisdicție BATAF. De 
fapt exista o lege concepută de Congres, la cererea Casei 
Albe, ca BATAF să fie subordonat FBl-ului. Nota poliţaiului 
din DPSM despre apelul primit ar fi trebuit să fie: 
FBI/BATAF OC. 

Meditând asupra acestor lucruri, Spencer se retrase din 
Santa Monica în DPLA, rămase pentru un moment acolo, 
încercând să se decidă dacă terminase cu el, apoi se 
întoarse în computerul principal, închizând atent totul, 
curăţând cu grijă orice urmă a invaziei sale. 

Rocky ţâşni din dormitor ca o săgeată, trecând încă o 
dată pe lângă Spencer spre fereastra din camera de zi. 

Din nou acasă, Spencer îşi închise computerul. Se ridică 
de la birou şi se duse la fereastră lângă Rocky. 

Câinele îşi lipise nasul negru de geam. O ureche ciulită, 
cealaltă nu. 

— Ce oi fi visat tu? se întrebă Spencer. 

Rocky scânci încetişor, atent la umbrele adânci şi roşii, 
la sclipirile aurii ale frunzişului eucalipţilor în amurg. 

— Monştri  nepământeni, fiinţe care nu există în 
realitate? Sau numai... trecutul? 

Câinele tremura. 

Spencer puse o mână pe ceafa lui Rocky şi îl smuci 
uşurel. 

Câinele privi în sus, apoi îşi îndreptă imediat atenţia 
asupra eucalipţilor, poate pentru că, lent, bezna profundă 
cobora, în timp ce apusul se retrăgea. Lui Rocky 
întotdeauna îi fusese teamă de noapte. 


Capitolul VIII 


Lumina slabă îngheţase într-o mâzgă roşie fosforescentă 
înspre apus. Soarele stacojiu se reflecta în fiecare 
particulă microscopică poluantă sau vapor de apă din aer, 
astfel încât întregul oraş părea că zace sub o ceaţă densă, 
de sânge. 

Cal Dormon extrase o cutie mare de pizza din interiorul 
furgonetei albe şi se îndreptă spre casă. 

Roy Miro se afla vizavi; parcase la oarecare distanţă. leşi 
din maşină şi închise fără zgomot portiera. 

Deja Johnson şi Vecchio îşi croiseră drum spre dosul 
casei, strecurându-se prin proprietăţile alăturate. 

Roy începu să traverseze strada. 

Dormon străbătuse jumătate din aleea principală. În 
cutie nu se găsea nicio pizza, ci un pistol Desert Eagle 44 
Magnum, prevăzut cu un amortizor solid. Uniforma şi 
accesoriile foloseau exclusiv la risipirea suspiciunilor în 
caz că Spencer Grant ar fi aruncat întâmplător vreo privire 
pe fereastră în timp ce el se apropia de intrare. 

Roy ajunse în dreptul furgonetei albe. 

Dormon se afla pe veranda din faţă. 

Ducându-şi o mână la gură, mimând că tuşeşte, Roy 
vorbi în microfonul prins de manşeta cămăşii: 

— Număraţi până la cinci şi daţi-i drumul, şopti el 
bărbaţilor din dosul casei. 

La uşa principală, Cal Dormon nu se obosi să sune, nici 
să bată. Incercă direct clanţa. Probabil că era încuiat, 
fiindcă îşi deschise cutia de pizza, o lăsă să cadă şi ridică 
puternicul pistol israelian. 

Roy o porni cu paşi repezi, fără să se mai prefacă. 

In pofida amortizorului de calitate, arma pocnea de 
fiecare dată când apăsai trăgaciul. Zgomotul nu semăna cu 
o împuşcătură, fiind însă destul de puternic, încât să 
atragă atenţia vreunui trecător. În fond, se putea utiliza şi 


3 


la spargerea uşilor: trei focuri rapide distruseră complet 
butucul şi zăvorul. Chiar dacă limba rămăsese probabil 
intactă, lăcaşul dispăruse, transformându-se într-un 
mănunchi de ace. 

Dormon păşi înăuntru, urmat îndeaproape de Roy; un tip 
în ciorapi se ridică mirat, cu o cutie de bere în mână, 
îmbrăcat în nişte blue jeans decoloraţi şi un tricou pe care 
scria „Jesus Christ”. Era complet zăpăcit pentru că 
ultimele bucățele de lemn şi alamă tocmai se împrăştiaseră 
în preajma lui, pe covorul din camera de zi. Dormon îl 
împinse din nou în scaun, suficient de brutal, încât să-i taie 
respiraţia, iar cutia de bere făcu o tumbă în aer, apoi se 
rostogoli pe jos, împroşcând totul cu spumă. 

Tipul nu era Spencer Grant. 

Ţinându-şi pistolul Beretta cu amortizor cu ambele 
mâini, Roy traversă rapid camera de zi, intră printr-o 
arcadă în sufragerie şi apoi, printr-o uşă deschisă, în 
bucătărie. 

O blondă de vreo treizeci de ani stătea cu faţa în jos pe 
podea, cu capul întors spre Roy, cu braţul întins încercând 
să-şi recupereze un cuţit de măcelărie care îi fusese smuls 
din mână şi care se găsea cu câţiva centimetri prea 
departe pentru a-l apuca. Nu se putea mişca, fiindcă 
Vecchio avea un genunchi înfipt în spatele ci, ţintuind-o cu 
ţeava pistolului în gât, chiar în dosul urechii stângi. 

— Nenorocitule, nenorocitule, nenorocitule, ţipa femeia. 

Cuvintele ei stridente nu se auzeau nici tare, nici 
limpede, căci avea faţa lipită de linoleum. Şi nici nu putea 
respira prea uşor din cauza genunchiului care o strivea. 

— Uşurel, doamnă, uşurel, spuse Vecchio. Taci dracu' o 
dată! 

Alfonse Johnson se postase, cu pistolul în mână, în 
dreptul uşii din dos, pe care probabil o găsise descuiată 
nemaifiind nevoie s-o spargă. O ameninţa pe singura 
persoană care se mai afla în cameră: o fetiţă de vreo cinci 
ani, care stătea lipită de perete, cu ochii mari, palidă, prea 
înfricoşată ca să mai şi plângă. 

Aerul mirosea a sos fierbinte de roşii şi a ceapă. Pe 


3 


tocător se găseau nişte ardei verzi tăiaţi. Femeia pregătea 
cina. 

— Hai, i se adresă Roy lui Johnson. 

Cercetară împreună şi restul casei, mişcându-se rapid. 
Elementul-surpriză dispăruse, dar timpul rămăsese de 
partea lor. Debaraua din hol. Baia. Dormitorul fetiţei: 
ursuleţi şi păpuşi, uşa dulapului deschisă, nimeni înăuntru. 
Incă o cămăruţă: o maşină de cusut, o rochie pe jumătate 
croită, îmbrăcată pe un manechin, un dulap plin, niciun loc 
unde s-ar fi putut ascunde cineva. Apoi dormitorul 
principal, debara, debara, baie: nimeni. 

Johnson spuse: 

— Numai dacă nu-i el cu o perucă blondă pe podeaua 
bucătăriei... 

Roy se întoarse în camera de zi, unde tipul din fotoliu, 
lăsat pe spate, se holba în ţeava pistolului, în timp ce Cal 
Dormon îi tipa în ureche, împroşcându-l cu salivă: 

— Încă o dată. Mă asculţi, găoază? Te mai întreb o 
singură dată - unde e? 

— Ţi-am spus, aici nu-i nimeni în afară de noi, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Unde-i Grant? insistă Dormon. 

Bărbatul tremura de parcă Barcalounger-ul ar fi fost 
dotat cu un aparat vibrator de masaj. 

— Nu-l cunosc, jur, n-am auzit niciodată de el. Aşa că n- 
ai vrea, te rog, să muţi tunul ăsta în altă direcţie? 

Pe Roy îl întrista faptul că era atât de des necesar să 
jigneşti demnitatea oamenilor pentru a-i determina să 
coopereze. Îl lăsă pe Johnson în camera de zi cu Dormon şi 
se întoarse în bucătărie. 

Femeia zăcea încă pe podea, cu genunchiul lui Vecchio 
în spate, dar nu mai încerca să ajungă la cuțitul de 
măcelărie. Nici nu-i mai spunea „nenorocitule”. Furia 
cedase locul fricii şi îl implora să nu-i facă niciun rău 
fetiţei. 

Copilul rămăsese într-un colţ şi îşi sugea degetul mare. 
Lacrimile îi brăzdau faţa, dar nu scotea niciun sunet. 


Roy culese cuțitul de măcelărie şi îl aşeză pe masă, 
departe de femeie. 

— Nu-mi răniţi copilul! 

— Nu avem de gând să facem rău nimănui. 

Se duse la fetiţă, îngenunche lângă ea şi spuse cu cea 
mai blândă voce: 

— Eşti speriată, scumpo? 

Ea îşi mută privirea de la maică-sa la Roy. 

— Bineînţeles că ţi-e frică, nu-i aşa? 

Cu degetul înţepenit în gură, sugându-l cu forţă, ea dădu 
afirmativ din cap. 

— Păi n-ai niciun motiv să-ţi fie frică de mine. Nu sunt în 
stare să omor nicio muscă. Nici dacă-mi bâzâie mereu pe 
faţă sau îmi joacă în ochi, nici dacă îmi schiază pe nas. 

Copilul îl privi solemn, printre lacrimi. 

Roy continuă: 

— Când un ţânţar aterizează pe mine şi încearcă să mă 
muşte, crezi că îl pocnesc? Nuuuuu. Îi aştern un şerveţel, îi 
pun o furculiţă şi un cuţit, miiici, minuscule, şi îi zic: 
„Nimănui nu trebuie să-i fie foame pe lume. Eu sunt cina 
ta, domnule Ţânţar.” 

Lacrimile începură să i se usuce. 

— Odată, elefantul se îndrepta către supermarket ca să- 
şi cumpere alune. Sc grăbea atât de tare, încât mi-a dat la 
o parte maşina de pe şosea. Majoritatea oamenilor l-ar fi 
urmărit până la magazin şi l-ar fi înţepat drept în partea 
cea mai delicată a corpului. Crezi că cu am făcut aşa? 
Nuuuuu. „Când un elefant a rămas fără alune”, mi-am 
spus, „nu poate fi tras la răspundere pentru acţiunile sale.” 
Oricum, trebuie să recunosc că m-am dus după el la 
supermarket şi i-am dezumflat cauciucurile de la bicicletă, 
dar asta nu că m-aş fi înfuriat... Am vrut numai să-l ţin la 
distanţă de autostradă destul timp, ca să poată mânca 
alune şi să se calmeze. 

Era o fetiţă adorabilă. Şi-ar fi dorit să o vadă zâmbind. 

— Şi acum, reluă el, încă mai crezi că aş fi în stare să 
rănesc pe cineva? 

Fetiţa clătină din cap. 


— Atunci dă-mi mâna, dulceaţă, spuse Roy. 

ll lăsă să o ia de mână, de cea cu degetul mare uscat, şi 
o conduse prin bucătărie. 

Vecchio o eliberă pe mamă. Femeia se ridică în 
genunchi, cu greu, şi, plângând, îşi îmbrăţişă copilul. 

Roy îi dădu drumul fetiţei şi, mişcat de lacrimile femeii, 
murmură: 

— Îmi parc rău, urăsc violenţa, zău. Dar am crezut că o 
să găsim un bărbat periculos aici. N-am fi putut să batem 
la uşă rugându-l să iasă şi să se joace cu noi. Înţelegi? 

Buza de jos a femeii tremura. 

— Nu... Nu prea ştiu. Cine sunteţi şi ce vreţi? 

— Cum te cheamă? 

— Mary. Mary Z-Zelinsky. 

— Numele soţului? 

— Peter. 

Mary Zelinsky avea un nas drăguţ. De dimensiuni 
perfecte, cu linii drepte şi hotărâte. Cu nările atât de 
delicate. Un sept ce părea construit din cel mai fin 
porțelan. Roy nu credea că mai văzuse vreodată un nas 
atât de minunat. 

Zâmbind, îi zise: 

— Ei bine, Mary, trebuie să aflăm unde e. 

— Cine? întrebă femeia. 

— Sunt sigur că ştii despre cine vorbesc. Spencer Grant. 

— Nu-l cunosc. 

În timp ce îi răspundea, îşi mută privirea de la nasul 
acela superb spre ochi şi nu văzu niciun strop de minciună 
acolo. 

— N-am auzit niciodată de vreun bărbat pe nume 
Spencer Grant, spuse ea. 

Roy i se adresă lui Vecchio: 

— Închide focul de sub sosul de roşii. Cred că se arde. 

— Jur că n-am auzit de el, insistă femeia. 

Roy fu înclinat s-o creadă. Nici Elena din Troia n-ar fi 
putut avea un nas atât de fin ca al lui Mary Zelinsky. 
Bineînţeles că Elena din Troia fusese răspunzătoare pentru 
moartea a mii de oameni şi mulţi alţii suferiseră de pe 


3 


urma ei, aşa că frumuseţea nu constituia o garanţie a 
inocenţei. Iar în zecile de secole de după Elena, fiinţele 
umane deveniseră maestre în a ascunde răul, aşa că până 
şi creaturile cu cea mai inocentă înfăţişare se dovedeau a 
fi uneori depravate. 

Roy dorea să se convingă, aşa că zise: 

— Dacă simt că mă minţi... 

— Nu mint, spuse Mary cu sfială. 

Ridică o mână, sugerându-i să tacă, şi continuă de unde 
fusese întrerupt: 

— ... aş putea s-o duc pe scumpetea asta de fată în 
camera ei, s-o dezbrac... 

Femeia închise ochii, strângându-şi-i, terorizată, ca şi 
cum ar fi reuşit în acest fel să stopeze scena descrisă atât 
de delicat. 

— ... şi acolo, printre ursuleţi şi păpuşi, aş putea-o învăţa 
nişte jocuri de oameni mari. 

Nările femeii fremătară de spaimă. Avea într-adevăr un 
nas desăvârşit. 

— Şi acum, Mary, privește-mă în ochi, zise el, şi mai 
spune-mi o dată dacă ştii un bărbat pe nume Spencer 
Grant. 

Deschise ochii şi îi întâlni privirea. Se aflau faţă în faţă. 

El îşi aşeză o mână pe creştetul copilului şi îi mângâie 
părul, zâmbind. 

Mary Zelinsky o îmbrăţişa pe fiica ei, cu o disperare 
demnă de milă. 

— Jur pe numele lui Dumnezeu că n-am auzit niciodată 
de el. Nu-l cunosc. Şi nu înţeleg ce se petrece aici. 

— Te cred, făcu Roy. Linişteşte-te, Mary. Te cred, 
scumpă doamnă. Îmi pare rău că a trebuit să apelez la o 
asemenea ameninţare. 

Cu toate că tonul vocii sale era blând în timp ce-şi cerea 
scuze, un val de furie îl cuprinse pe Roy. Mânia i se 
îndrepta către Grant, care îi păcălise, şi nu spre acea 
femeie, spre fiica ei, sau spre ghinionistul bărbat din 
Barcalounger. 

Deşi Roy se lupta să-şi înăbuşe furia, probabil că femeia 


3 


îi remarcase expresia ochilor, altfel absolut comuni, pentru 
că bătu în retragere. 

Venind de lângă aragaz, după ce stinsese focurile de sub 
sosul de roşii şi de sub o oală cu apă care fierbea, Vecchio 
zise: 

— Nu mai locuieşte aici. 

— Nu cred că a locuit vreodată aici, spuse Roy apăsat. 


Spencer luă două valize din debara, le studie, o aşeză 
deoparte pe cea mai mică şi o deschise pe cealaltă, 
trântind-o pe pat. Îşi alese haine să-i ajungă pentru o 
săptămână. Nu avea niciun costum, nicio cămaşă albă şi 
nici măcar o cravată. În dulap atârnau vreo şase perechi 
de blue jeans, tot atâţia pantaloni cafenii şi bluze kaki, din 
doc. În sertarul de sus al scrinului descoperi patru 
pulovere călduroase - două albastre şi două verzi - şi 
împachetă câte unul din fiecare. 

În timp ce Spencer umplea geamantanul, Rocky trecea 
dintr-o cameră în alta, păzind ca o santinelă fiecare 
fereastră la care putea să ajungă. Sărmanul câine se 
chinuia îngrozitor să scape de amintirea coşmarului. 


Lăsându-i pe oamenii săi să supravegheze familia 
Zelinsky, Roy ieşi din casă şi traversă strada spre maşină. 

Amurgul se preschimbase din roşu într-un purpuriu- 
intens. Becurile de pe şosea se aprinseseră. Aerul era 
nemișcat şi pentru un moment, în liniştea aceea profundă, 
i se păru că se află pe un câmp de ţară. 

Fuseseră norocoşi că vecinii familiei Zelinsky nu 
auziseră nimic care să le trezească suspiciunile. 

De altfel, nu se vedea nicio lumină în casa din apropiere. 
Multe familii din zonă, care făceau parte din clasa de 
mijloc, puteau să-şi menţină un standard de viaţă decent 
numai dacă ambii soţi aveau slujbe cu normă întreagă. De 
fapt, în această economie precară, în care munca la 
domiciliu intrase în declin, foarte mulţi abia rezistau chiar 
dacă amândoi îşi câştigau pâinea. Acum, la o oră de vârf, 
două treimi dintre casele aflate de o parte şi de cealaltă a 


3 


străzii erau întunecate, nelocuite; proprietarii lor se luptau 
cu traficul autostrăzii, luându-şi copii de la şcoală sau de la 
baby-sitter, pe care cu greu şi le puteau permite, 
zbătându-se să ajungă acasă pentru a se bucura de cele 
câteva ore de linişte înainte de a se înhăma din nou la o 
muncă de ocnaş, a doua zi dimineaţă. 

Uneori Roy devenea atât de sensibil la situaţia omului de 
rând, încât îl podidea plânsul. 

Însă acum nu-şi putea permite să cedeze unei asemenea 
empatii, care îl cuprindea aşa de uşor. Trebuia să-l 
găsească pe Spencer Grant. 

În maşină, după ce porni motorul şi se instală în scaunul 
pasagerului, băgă în priză computerul din servietă. 
Conectă şi telefonul celular la el. 

O chemă pe Mama şi îi ceru să afle numărul de telefon al 
lui Spencer Grant, căutând pe toată aria oraşului Los 
Angeles, şi, din mijlocul păienjenişului până în Virginia, ea 
începu să scormonească. Spera să găsească adresa lui 
Grant prin compania de telefoane, la fel cum o obținuse şi 
pe cea a familiei Bettonfield. 

David Davis şi Nella Shire probabil că plecaseră deja de 
la biroul din centrul oraşului, aşa că nu avea sens să sune 
acolo. În orice caz, problema nu apăruse din pricina lor, 
deşi i-ar fi plăcut să arunce vina pe Davis - şi pe Wertz, al 
cărui prenume trebuie să fi fost Igor. 

În câteva minute, Mama îi raportă că niciun bărbat pe 
nume Spencer Grant nu poseda telefon, pe listă sau nu, în 
zona Los Angeles. 

Roy avea încredere în Mama. Nu aici se afla hiba. O 
considera la fel de nevinovată cum fusese propria lui 
mamă. Dar Grant era inteligent. Dat dracu' de inteligent. 

Roy o rugă pe Mama să verifice notele de plată ale 
companiei de telefoane. Grant ar fi putut apărea sub 
pseudonim, dar înainte de a-i oferi serviciile, categoric 
firma ar fi cerut semnătura reală a persoanei şi numărul de 
credit. 

În timp ce Mama muncea, Roy urmări o maşină care 
trecu pe lângă el şi intră pe aleea unei proprietăţi, la 


3 


câteva case distanţă. 

Noaptea domina oraşul. La marginea vestică a 
orizontului, amurgul abdicase; nu mai rămăsese nicio urmă 
a purpuriului său regal. 

Ecranul monitorului sclipi şi Roy îşi cobori privirea spre 
computerul de pe genunchi. Mama îi transmitea că numele 
Spencer Grant nu figura nici în notele de plată telefonice. 

În primul rând, omul intrase în fişierele sale din 
computerul DPLA şi inserase adresa familiei Zelinsky, 
evident aleasă la întâmplare, în locul celei la care locuia el. 
lar acum, deşi încă mai trăia în zona L.A. și în mod sigur 
avea şi telefon, îşi ştersese numele din fişierele tuturor 
companiilor - Pacific Bell sau GTE - care se ocupau de 
serviciile locale. 

Se părea că Grant încerca să se facă invizibil. 

— Cine dracu” o fi individul ăsta? se întrebă Roy cu voce 
tare. 

Datorită celor aflate de la Nella Shire, Roy fusese ferm 
convins că îl cunoştea deja. Acum, dintr-o dată, simţi că 
habar n-avea cine era Spencer, de fapt. Ştia doar nişte 
generalităţi, total netrebuincioase pe lângă blestematele 
de amănunte! 

Ce căutase Grant în bungaloul din Santa Monica? Cum 
se încurcase cu femeia? Cât de mult ştia? 

Răspunsurile la aceste întrebări nu suportau amânare. 

Încă două maşini dispărură în garajele unor case din 
împrejurimi. 

Roy îşi dădu seama că, pe măsură ce timpul se scurgea, 
şansele de a-l găsi pe Grant scădeau vertiginos. 

Îşi analiză febril gândurile, apoi, prin Mama, penetră 
computerul Departamentului  Circulaţiei Rutiere din 
Sacramento, California. În câteva secunde, poza lui Grant 
apăru pe ecran, una obţinută de către DCR cu ocazia 
reînnoirii permisului de conducere. Obţinu toate datele 
necesare. Inclusiv adresa. 

— Foarte bine, spuse încetişor Roy, ca şi cum dacă ar fi 
vorbit tare s-ar fi trădat. 

Comandă trei pagini tipărite cu datele de pe ecran, ieşi 


3 


din DCR, îşi luă la revedere de la Mama şi traversă din nou 
strada spre casa lui Zelinsky. 

Mary, Peter şi fiica lor stăteau pe canapeaua din camera 
de zi. Erau palizi, tăcuţi şi se ţineau de mâini. Arătau ca 
trei fantome într-o sală de aşteptare din Ceruri, aşteptând 
sosirea iminentă a unui ordin de judecată şi a unor bilete, 
numai dus, către Infern. 

Dormon, Johnson şi Vecchio îi păzeau, înarmaţi până în 
dinţi şi lipsiţi de orice expresie. Fără niciun comentariu, 
Roy le înmână foile pe care apărea noua adresă a lui 
Grant, cea descoperită în fişierele DCR. 

Din câteva întrebări, află că Mary şi Peter Zelinsky 
rămăseseră fără slujbă şi trăiau din ajutorul de şomaj. De 
aceea fuseseră acasă, gata să se aşeze la masă, în timp ce 
majoritatea populaţiei desfăşura o activitate febrilă prin 
târg. Cercetau în fiecare zi anunţurile de oferte de muncă 
din Times, solicitau posturi numeroaselor companii şi îi 
neliniştea atât de mult viitorul, încât sosirea explozivă a lui 
Dormon, Johnson, Vecchio şi Roy nu li se păruse deloc 
surprinzătoare, ci doar o evoluţie firească spre dezastrul 
care îi păştea. 

Roy se pregătise să le arate legitimaţia Agenţiei de 
Luptă Antidrog şi să utilizeze toate tehnicile de intimidare 
din repertoriul său pentru a-i supune pe membrii familiei 
Zelinsky şi pentru a se asigura că nu vor depune vreo 
plângere la poliţie sau la guvernul federal. Însă ei erau 
deja atât de distruşi de harababura economică din cauza 
căreia îşi pierduseră slujbele - şi de viaţa cotidiană în 
general - încât Roy chiar nu avu motive să-şi continue 
planul. 

Vor fi recunoscători că scapă atât de ieftin. Umili, îşi vor 
repara uşa din faţă, vor curăța mizeria şi vor trage 
probabil concluzia că fuseseră terorizaţi de nişte traficanţi 
de droguri care greşiseră casa căutând un concurent 
netrebnic. 

Nimeni nu depunea plângeri împotriva traficanţilor de 
droguri. Aceştia deveniseră o adevărată forţă a naturii în 
America modernă. Ai fi putut tot atât de bine - şi ar fi fost 


3 


mult mai cuminte să completezi o plângere furioasă 
împotriva unui uragan, a unei tornade sau a unei furtuni cu 
fulgere şi trăsnete. 

Adoptând manierele impetuoase ale unui magnat al 
cocainei, Roy îi avertiză: 

— Dacă nu vă doriţi să aflaţi cum e când cineva vă 
zboară creierii, mai bine aţi rămâne pe loc încă zece 
minute după ce plecăm. Zelinsky, tu ai ceas. Crezi că eşti 
în stare să cronometrezi zece minute? 

— Da, domnule, zise Peter Zelinsky. 

Mary nu-l privea pe Roy. Îşi ţinea capul în jos, aşa că el 
nu-i mai putea vedea nasul splendid. 

— Ştii că vorbesc serios? îl întrebă Roy pe bărbat, şi 
Peter îi răspunse cu o înclinare a capului. Ai de gând să 
stai liniştit? 

— Nu vrem să avem necazuri. 

— Mă bucură ce-mi spui. 

Predispoziţia la umilinţă a acestor oameni reprezenta un 
răspuns trist la brutalitatea societăţii americane. 
Deprimant. 

Pe de altă parte, în asemenea condiţii, totul avea să 
meargă mult mai uşor. 

Îi urmă afară pe Dormon, pe Johnson şi pe Vecchio şi 
rămase în curte până ieşiră toţi. Aruncă priviri repetate 
spre locuinţă, dar nimeni nu mişca prin spatele perdelelor. 

Evitaseră la limită un dezastru. 


Roy, care se mândrea cu temperamentul său echilibrat, 
nu-şi putea aminti de când nu mai fusese atât de furios pe 
cineva cum era acum pe Spencer Grant. Abia aştepta să 
pună laba pe el. 


Spencer împacheta într-o geantă de pânză groasă câteva 
conserve cu hrană pentru câini, o cutie de biscuiţi şi un os 
crud neînceput, castroanele lui Rocky pentru mâncare şi 
băutură şi o jucărie din cauciuc, care semăna convingător 
cu un cheeseburger într-o chiflă cu susan. Puse geanta 
lângă geamantanul cu propriile lui lucruri, la uşa din faţă. 


3 


Câinele încă mai verifica din când în când ferestrele, dar 
ceva mai potolit decât înainte. Reuşise probabil să-şi 
învingă în cea mai mare parte groaza ce-l chinuise în vis. 
Acum teama îi devenise mai pământeană şi mai tăcută: 
agitația care îl cuprindea întotdeauna când simţea că 
urmează să iasă din rutina de zi cu zi, frica de schimbare. 
Ţopăia în urma lui Spencer să vadă dacă era în regulă, se 
întorcea mereu la valiză ca să o adulmece şi vizita oftând 
cotloanele lui favorite, de parcă ar fi simţit că nu se va mai 
bucura de confortul lor. 

Spencer luă un laptop de pe raftul de deasupra biroului 
şi îl puse lângă valiză. Îl cumpărase în septembrie ca să 
poată lucra pe verandă, bucurându-se de aerul înviorător 
şi de susurul liniştitor al brizei de toamnă care agita 
frunzişul eucalipţilor. Acum avea să îl menţină în legătură 
cu sistemul informaţional american, în timpul călătoriei. 

Se întoarse la birou şi porni computerul mare. Îşi salvă 
pe dischete câteva programe concepute chiar de el, 
inclusiv pe cel care detecta semnalul electronic slab ce îi 
indica faptul că apăruse un intrus pe linia de comunicare 
dintre computere. Altul îi avertiza dacă, în timp ce spărgea 
sistemele de protecţie, cineva înzestrat cu o aparatură 
sofisticată l-ar fi urmărit. 

Rocky se afla din nou la fereastră, mârâind şi scheunând 
alternativ în noapte. 


La est de San Fernando Valley, Roy pătrunse în zona 
muntoasă, traversând canioane. Incă nu ieşise din 
păienjenişul de orăşele-satelit, şi deja apăruseră pete de 
întuneric deplin printre ciorchinii de lumină ai aşezărilor. 

De această dată, avea să procedeze cu mai multă 
prudenţă. Dacă adresa de la DCR s-ar fi dovedit a fi a unei 
locuinţe deţinute de o altă familie care, la fel ca Zelinsky, 
nici nu auzise de Spencer Grant, Roy prefera să o afle 
înainte de a le sparge uşa, de a-i ameninţa cu armele, de a 
strica sosul pentru spaghetti pus pe aragaz şi de a risca să 
fie împuşcaţi de vreun proprietar iritat, maniac într-ale 
armelor. 


În această eră a haosului social, să violezi un domiciliu 
privat - indiferent dacă deţineai sau nu vreo insignă 
oficială - era o afacere mult mai periculoasă decât înainte. 
Locatarii ar fi putut fi orice, de la adulatori ai Satanei sau 
molestatori de copii, până la criminali în serie cu tendinţe 
canibalice, având frigiderele pline cu bucăţi de carne de 
om, mâncând cu ustensile confecţionate manual din oase. 
La apogeul mileniului, unii indivizi ciudaţi se rătăciseră în 
parcul de distracţii american. 

Urmărind şoseaua ce-l ademenea într-o beznă totală, 
îngreunată pe ici, pe colo de ceaţă, Roy era aproape 
convins că nu va avea de-a face cu o banală locuinţă, 
ocupată sau nu de Spencer. Il aştepta altceva. 

Asfaltul se transformă dintr-o dată într-o alee pietruită, 
mărginită de palmieri bolnavi, care nu fuseseră tunşi de 
ani de zile şi acum întindeau generos doar frunze lungi şi 
moarte. Până la urmă ajunse la o poartă din plasă de 
sârmă. 

Furgoneta ce se vroia a fi de la marea pizzerie se găsea 
deja acolo: luminile roşii din spate străpungeau ceața 
groasă. Roy privi în oglinda retrovizoare şi văzu nişte 
faruri la o sută de metri în spatele lui: Johnson şi Vecchio. 

Merse până la poartă. Cal Dormon îl aştepta. 

Dincolo de gardul de sârmă, în bătaia farurilor, 
maşinării stranii se mişcau ritmic în contratimp, ca nişte 
gigantice păsări preistorice scormonind în pământ după 
viermi. Pompe. Era o zonă îmbibată cu petrol, cum 
întâlneai la tot pasul în sudul Californiei. 

Johnson şi Vecchio li se alăturară lui Roy şi Dormon. 

— Puţuri de petrol, spuse Vecchio. 

— Blestemate puțuri de petrol, întări Johnson. 

— Doar câteva blestemate puțuri de petrol, mormăi 
Vecchio. La comanda lui Roy, Dormon se duse la furgonetă 
să ia nişte lanterne şi un cleşte pentru tăiat lacăte. Maşina 
era o unitate bine echipată cu toate ustensilele şi 
aparatura electronică necesare unei operaţiuni de teren. 

— Intrăm? întrebă Vecchio. De ce? 

— Am putea găsi acolo locuinţa paznicului, zise Roy. 


3 


Este posibil ca Grant să fie supraveghetorul domeniului. 

Roy îşi dădu scama că, la fel ca şi pe el, îi tulbura gândul 
de a fi pentru a doua oară păcăliţi în aceeaşi seară. În plus, 
ştiau şi ei că, în mod aproape sigur, Grant inserase o 
adresă falsă şi în fişierele DCR, iar şansa de a-l găsi pe un 
câmp petrolifer era redusă sau chiar nulă. 

După ce Dormon forţă poarta, îl urmară pe poteca 
pietruită, folosindu-se de lanterne să cerceteze zonele 
dintre pompele ce se balansau în sus şi în jos. Pe alocuri, 
ploaia torențială din noaptea trecută spălase prundişul şi îl 
umpluse cu noroi. Până când se învârtiră în jurul 
maşinăriilor ce trosneau şi scheunau, întorcându-se apoi la 
poartă fără să găsească vreun îngrijitor, pantofii cei noi ai 
lui Roy erau deja distruşi. 

Îşi curăţară în tăcere încălţările, atât cât se putea, 
ştergându-se de iarbă. 

În timp ce oamenii aşteptau să li se spună ce aveau de 
făcut în continuare, Roy se întoarse la maşină. Intenţiona 
să se conecteze la Mama ca să afle o altă adresă a lui 
Spencer Grant-cel-care-înghite-căcat-şi-regulează-şerpi- 
gunoiul-uman. 

Se înfuriase şi asta nu era bine. Furia inhibă gândirea. 
Nicio problemă nu fusese rezolvată vreodată într-o 
asemenea stare. 

Respiră profund, încercând să se liniştească. Percepea 
încordarea ca pe o ceaţă verzulie, ca de fiere, ce i se 
scurgea pe nări în şuvoaie, iar calmul ca pe un abur de 
culoarea piersicii. 

Învăţase să mediteze, dominându-şi astfel orice trăire, 
dintr-o carte a înţelepciunii tibetane. Poate că fusese una 
chinezească. Sau indiană. Nu ştia sigur. Cercetase multe 
filosofii orientale căutând să-şi adâncească transcendenţa 
şi conştiinţa de sine. _ 

Intrând în maşină, îşi găsi pager-ul sunând. Îl desprinse 
de pe apărătoarea de soare. In fereastra de mesaje văzu 
numele Kleck şi un număr de telefon în zona cu prefixul 
714. 

John Kleck conducea operaţiunea de căutare a Pontiac- 


3 


ului vechi de nouă ani înregistrat pe numele Valerie Keene. 
În stilul ei bine cunoscut, probabil că îşi abandonase 
maşina într-o parcare sau pe o stradă din oraş. 

Roy sună la numărul de pe pager şi îi răspunse vocea 
inconfundabilă a lui Kleck. Acesta trecuse de douăzeci de 
ani, era slăbănog şi stângaci, avea mărul lui Adam uriaş şi 
o faţă ce amintea de-un păstrăv, dar te cucerea cu glasul 
profund, melodios şi impunător. 

— Eu sunt, spuse Roy. Unde eşti? 

Cuvintele se rostogoliră cu o sonoritate încântătoare: 

— La Aeroportul John Wayne, în districtul Orange. 
Căutarea începuse în L.A., dar continuase toată ziua. 
Pontiac-ul este aici, într-un garaj cu parcare pe termen 
lung. Strângem numele vânzătorilor de bilete din aeroport 
care au lucrat ieri după-amiază sau seara. Avem nişte 
fotografii de-ale ei. Poate şi-o aminti careva dacă i-a 
vândut vreun bilet. 

— Mergi pe pista asta, dar sigur este o fundătură. E prea 
deşteaptă să-şi părăsească maşina în locul din care îşi ia o 
altă legătură. E o pistă greşită. Ştie că nu putem fi siguri şi 
că va trebui să ne pierdem timpul verificând. 

— Încercăm să vorbim şi cu şoferii de taxi care au lucrat 
în acest timp la aeroport. Poate că nu a luat avionul, ci 
doar un taxi. 

— Mai bine treci la următorul pas. Ar fi putut să meargă 
pe jos de la aeroport la un hotel din apropiere. Vezi dacă 
vreun portar, vreun plasator de maşini sau vreun gardian 
îşi aminteşte cumva să-i fi chemat un taxi. 

— Bine, spuse Kleck. De data asta n-o să ajungă prea 
departe, Roy. Suntem pe urmele ei. 

Încrederea şi timbrul hotărât al vocii lui Kleck l-ar fi 
putut convinge pe Roy - dacă n-ar fi ştiut că flăcăul arăta 
ca un peşte care încearcă să înghită un cantalup. 

— Vorbim mai târziu, spuse el scurt, şi închise. 

Conectă telefonul la computerul din servietă, porni 
motorul şi se legă la Mama din Virginia. Îi dădu o sarcină 
descurajatoare până şi pentru ea, cu talentul şi conexiunile 
ei considerabile: să-l caute pe Spencer Grant în 


3 


înregistrările computerizate ale companiilor energetice şi 
furnizoare de apă sau de gaze, ale birourilor de colectare a 
impozitelor; de fapt, să sape în depozitele de date ale 
fiecărei agenţii de stat, districtuale, regionale şi urbane 
din Ventura, Kem, Los Angeles, Orange, San Diego, 
Riverside şi San Bernandino; mai mult, să acceseze 
fişierele clienţilor fiecărei instituţii bancare din California - 
cecurile, economiile, împrumuturile şi conturile de credit; 
în sfârşit, să scormonească în fişierele Organizaţiei de 
Asigurări Sociale şi ale Agenţiei pentru Controlul 
Veniturilor, începând cu California, continuând apoi cu 
toate celelalte state. 

Apoi, după ce îi transmise că o să sune a doua zi 
dimineaţă pentru a afla rezultatul investigațiilor, 
întrerupse legătura cu Mama. Închise computerul. 

Ceaţa devenea din ce în ce mai densă, iar aerul mai 
răcoros. Cei trei bărbaţi încă îl mai aşteptau lângă poartă, 
tremurând. 

— Am terminat-o pentru noaptea asta, le spuse Roy. Ca 
să fim odihniţi mâine dimineaţă. 

Nu părură prea încântați de veste. Cine oare putea şti 
unde îi va mai trimite Grant? 

Roy îi bătu uşurel pe spate şi îi încurajă jovial, 
îndreptându-se spre maşini. Vroia să se simtă mulţumiţi de 
ei înşişi. Oricine avea dreptul de a se simţi mulţumit de el 
însuşi. 

În maşina lui, întorcându-se de-a lungul aleii pietruite 
către şoseaua de două benzi, Roy respira rar şi adânc. 
Afară cu aburii verzulii ca de fiere ai mâniei, ai tensiunii, ai 
stresului. Să intre cei de piersică. Verdele afară. Piersica 
înăuntru. 

Încă mai era furios. 


Deoarece mâncaseră târziu de prânz, Spencer conduse 
prin imensul şi aridul deşert Mojave, în drum spre 
Barstow, înainte de a se opri pentru cină la Interstate 15. 
Comandă pentru el la fereastra localului cu servire în 


maşină, un Big Mac, cartofi prăjiţi şi un milkshake? cu 
aromă de vanilie. Pentru a nu se mai complica iar cu 
conservele de mâncare pentru câini din geanta de pânză 
groasă, ceru şi pentru Rocky doi hamburgeri şi un pahar 
cu apă - apoi se răzgândi şi comandă un al doilea 
milkshake cu aromă de vanilie. 

Parcă în spatele restaurantului bine luminat, lăsă 
motorul să meargă şi se aşeză în interiorul maşinii să 
mănânce, cu spatele sprijinit de scaunul şoferului şi 
picioarele întinse. Rocky se linse pe bot nerăbdător, în 
timp ce pungile din hârtie fură deschise şi maşina se 
umplu de miresme îmbietoare. Spencer pliase scaunele din 
spate înainte de a pleca din Malibu, aşa că le rămăsese 
destul loc, în pofida valizei şi a laptopului, destul de 
voluminoase. 

Desfăcu hamburgerii lui Rocky şi îi aşeză pe şerveţele. 
Până când Spencer îşi extrase Big Mac-ul din pungă şi 
muşcă o singură dată din el, Rocky deja hăpăise bucăţile 
de carne şi cea mai mare parte dintr-o chiflă, refuzând să 
mai mănânce şi restul. Privi rugător spre sandvişul lui 
Spencer şi scheună. 

— E al meu, spuse acesta. 

Rocky scheună din nou. Nu de frică. Nici de durere. Era 
un scheunat care zicea oh-uită-te-la-sărmanul-şi-drăguţul- 
de-mine-şi- dă-ţi-seama-cât-de-mult-mi-ar-plăcea- 
hamburgerul-acela-brânza-sosul-special-şi-poate-chiar- 
castraveţii-muraţi. 

— Intelegi ce înseamnă al meu? 

Rocky se uită la punga cu cartofi prăjiţi din poala lui 
Spencer. 

— Sunt ai mei. 

Câinele îl studie, şovăitor. 

— E a ta, zise Spencer arătând spre chifla neatinsă. 

Rocky privi supărat chifla uscată - apoi suculentul Big 
Mac. 

După ce mai luă o înghiţitură, udând-o şi cu puţin 


3 Amestec de lapte şi îngheţată (n. tr.). 


3 


milkshake de vanilie, Spencer se uită la ceas. 

— O să mai punem benzină şi o să ne întoarcem pe 
Interstate în jurul orei 9. Până la Las Vegas sunt vreo două 
sute patruzeci de kilometri. Fără să ne forţăm prea tare, o 
să ajungem acolo spre miezul nopţii. 

Rocky fixa din nou cartofii prăjiţi. 

Spencer cedă şi îi puse câţiva pe şerveţel. 

— Ai fost vreodată în Vegas? îl întrebă. 

Cei patru cartofi dispărură instantaneu. Rocky privi cu 
jind la ceilalţi, care se iveau din punga aflată în poala 
stăpânului său. 

— Este un oraş dur. Am o presimţire că lucrurile or să se 
schimbe în rău pentru noi, şi încă imediat ce vom ajunge 
acolo. 

Spencer îşi termină  sandvişul, cartofii prăjiţi şi 
milkshake-ul, fără să mai renunţe la nimic, în ciuda 
expresiei pline de reproşuri a câinelui. Adună firimiturile 
pe o hârtie şi le puse într-o pungă. 

— Vreau să ne înţelegem, amice. Oricine ar fi cei care o 
urmăresc - sunt ai dracu' de puternici. Periculoşi. Maniaci 
ai armelor - după felul cum trăgeau aseară în umbre. 
Trebuie să fie foarte importantă pentru ei. 

Spencer scoase capacul ultimului milkshake de vanilie, 
iar câinele îşi ridică interesat capul. 

— Vezi ce ţi-am păstrat? Nu ţi-e ţie ruşine acum pentru 
ceea ce ai gândit despre mine când nu ţi-am dat mai mulţi 
cartofi prăjiţi? 

Spencer tinu cutia pentru ca Rocky să n-o răstoarne. 

Câinele atacă milkshake-ul cu cea mai rapidă limbă din 
vestul oraşului Kansas şi îl lipăi frenetic, iar în câteva 
secunde botul i se afundă cu totul în cutie, să nu piardă 
nimic. 

— Dacă aseară au ținut casa sub observație, poate că au 
obţinut şi vreo fotografie de-a mea. 

Abandonând pentru moment cutia, Rocky îl privi curios 
pe Spencer. Avea botul mânjit de milkshake. 

— Ai nişte maniere dezgustătoare la masă! 

Rocky îşi înfipse din nou botul în cutie şi maşina se 


3 


umplu de zgomotele caracteristice lăcomiei canine. 

— Dacă au vreo fotografie, probabil că mă vor găsi. Şi, 
încercând să dau de Valerie, aplecându-mă asupra 
trecutului ei, sunt în pericol să fac echilibristică pe o 
sfoară blestemată şi să atrag atenţia asupra mea. 

Cutia se golise şi Rocky îşi pierdu orice interes faţă de 
ea. Rotindu-şi limba uimitor de lungă, îşi linse cea mai 
mare parte a urmelor de pe bot. 

— Indiferent împotriva cui s-ar fi ridicat ea, aş fi cel mai 
mare prost din lume să mă gândesc că le-aş putea face 
faţă. Ştiu asta. Sunt foarte conştient. Şi totuşi, acum mă 
aflu în drum spre Las Vegas... 

Rocky tuşi scurt. Un rest de milkshake îi astupase 
gâtlejul. 

Spencer desfăcu paharul cu apă şi îl ţinu în timp ce 
câinele bău din el. 

— Ce fac eu oare, amestecându-mă în... Nu-i prea corect 
faţă de tine. Şi de asta sunt conştient. 

Rocky nu mai vroia apă. Stropii îi picurau de pe bot. 

După ce puse capacul la loc, Spencer băgă paharul în 
punga cu gunoi. Pescui vreo câteva şerveţele de hârtie şi îl 
apucă pe Rocky de zgardă. 

— Vino-ncoace, băiete. 

Rocky acceptă răbdător să fie curăţat pe bot. 

Faţă în faţă cu câinele, Spencer spuse: 


— Eşti cel mai bun prieten al meu. Ştiai asta? 
Bineînţeles că ştiai. Iar eu sunt cel mai bun prieten al tău. 
Şi dacă mă vor omori - cine o să mai aibă grijă de tine? 

Câinele susţinu solemn privirea lui Spencer, de parcă ar 
fi fost conştient că se discuta o chestiune importantă. 

— Să nu-mi zici că te poţi descurca şi singur. Eşti mai 
viguros decât atunci când te-am luat - dar încă nu ţi-ai 
recăpătat încrederea în tine. Probabil că niciodată n-o să 
ţi-o mai capeti. 

Câinele pufni dezaprobator, dar amândoi cunoşteau 
adevărul. 

— În caz că mi se întâmplă ceva, tu o să urmezi. O să te 


3 


întorci. O să fii iar cotonogit. Şi cine o să-ţi mai acorde 
atenţie şi îngrijiri ca să-ţi revii? Hmmm? Nimeni. 

Dădu drumul zgărzii. 

— Aşa că vreau să ştii că nu-ţi mai sunt un prieten chiar 
atât de devotat ca înainte. Vreau să-mi mai dau o şansă cu 
această femeie. Vreau să aflu dacă este într-adevăr atât de 
deosebită, încât să îi pese de... De cineva ca mine. Imi risc 
viaţa pentru a afla asta... Dar n-aş vrea să o risc şipe ata. 

Niciodată să nu minţi un câine. 

— Eu nu sunt în stare să fiu tot atât de credincios ca 
tine. La urma urmei, sunt numai o fiinţă omenească. 
Priveşte suficient de adânc în interiorul oricăruia dintre 
noi şi vei descoperi un egoist nemernic. 

Rocky dădu din coadă. 

— Oprește-te. Vrei să mă simt şi mai vinovat? 

Cu coada spintecând energic aerul, Rocky se caţără pe 
genunchii lui Spencer pentru a fi mângâiat. 

Spencer oftă. 

— Ei bine, nu trebuie să mă las ucis. 

Niciodată să nu minţi un câine. 

— Deşi cred că sorții au căzut împotriva mea, adăugă el. 


Încă o dată în labirintul pantelor din suburbii, Roy Miro 
trecu pe lângă câteva zone comerciale, fără să ştie sigur 
unde se termina o comunitate şi unde începea alta. Încă 
mai era furios, chiar ajunsese în pragul unei depresiuni 
nervoase. Cu o disperare crescândă, văzu un magazin 
universal, unde se aştepta să găsească o mulţime de 
distribuitoare automate de ziare. Avea nevoie de un ziar 
special. 

I se păru interesant să descopere ceva despre care ştia 
în mod sigur că erau două operaţiuni sofisticate de 
urmărire, desfăşurându-se foarte aproape una de cealaltă. 

Prima se derula într-o furgonetă împodobită fistichiu, cu 
o distanţă mare între osii, cu nişte roţi placate cu crom. 
Partea laterală a vehiculului fusese decorată cu o pictură 
ce reprezenta câţiva palmieri, valuri spărgându-se de țărm 
şi un apus purpuriu. Două scânduri de surf fuseseră legate 


3 


cu o curea pe portbagajul de pe capotă. Pentru neiniţiaţi ar 
fi putut părea proprietatea unui surfer nomad îmbogăţit 
peste noapte. 

Indiciile care deconspirau scopul real al furgonetei erau 
de-a dreptul bătătoare la ochi. Toate geamurile 
vehiculului, inclusiv parbrizul, fuseseră fabricate din sticlă 
fumurie, dar cele două ferestre laterale, în jurul cărora se 
întindea pictura, erau atât de negre, încât trebuie să fi fost 
două oglinzi bidirecţionale mascate cu un strat fumuriu în 
interior, prin care n-ai fi putut să zăreşti ceva înăuntru, dar 
care furnizau agenţilor din furgonetă - şi camerelor video - 
o vedere limpede spre exterior. Patru becuri se găseau 
unul lângă altul pe capotă, deasupra parbrizului; niciunul 
aprins, dar fiecare dintre ele fixat într-o montură conică, 
aducând a megafon, care ar fi putut reprezenta un 
reflector - deşi nici vorbă de aşa ceva. Un con părea să fie 
antena unui  transmiţător pe microunde legat la 
computerele din furgonetă, care permitea captarea şi 
transmiterea unor cantităţi uriaşe de date codificate mai 
multor receptori deodată. Celelalte trei erau colectoare 
pentru microfoane direcţionale. 

Un bec stins fusese îndreptat nu spre faţa furgonetei, 
cum ar fi trebuit, şi cum se întâmpla cu celelalte trei, ci 
spre un magazin de sandvişuri aglomerat - Submarine 
Drive - de pe cealaltă parte a străzii. Agenţii înregistrau 
conversațiile suprapuse dintre cei opt sau zece oameni 
care se aflau pe trotuar. Mai târziu, un computer avea să-i 
analizeze pe proprietarii vocilor: să-i izoleze pe vorbitori, 
să-i identifice cu câte un număr, să asocieze apoi aceste 
numere între ele pe baza fluxului de cuvinte şi al 
inflexiunilor glasurilor, să şteargă majoritatea zgomotelor 
de fond, precum cele rutiere şi cele produse de vânt, şi să 
înregistreze fiecare conversaţie pe câte o pistă separată. 

A doua operaţiune de urmărire se desfăşura la o milă 
depărtare de prima, într-o intersecţie. Era condusă dintr-o 
furgonetă deghizată într-un vehicul comercial aparţinând 
unei companii de geamuri şi oglinzi, numite Jerry's Glass 
Magic. Două oglinzi bidirecţionale fuseseră montate fără 


3 


scrupule pe partea laterală, incluse în firma falsă a 
respectivei companii. 

Roy se bucura întotdeauna când vedea echipaje de 
urmărire, mai ales unităţi dotate cu tehnologie 
ultramodernă, care făceau parte mai curând din FBI decât 
din poliţia locală. Prezenţa lor dovedea că se mai găsea 
cineva interesat de stabilitatea socială şi de siguranţa 
pietonilor. 

Când îi vedea, de obicei se simţea mai bine - şi mai 
puţin singur. 

Însă în acea seară nu îi ridicară moralul. Fusese prins 
într-un vârtej deprimant. În acea seară, nu mai putea găsi 
nicio consolare în echipajele de urmărire, în serviciile utile 
pe care le prestau, în slujba lui Thomas Summerton sau în 
orice alt lucru pe care i l-ar fi oferit această lume. 

Avea nevoie să-şi găsească un punct de sprijin, să-şi 
deschidă poarta sufletului şi să ajungă faţă în faţă cu 
Universul. 

Înainte de a repera vreun 7-Eleven sau vreun alt 
magazin cu obiecte de uz general, Roy remarcă o poştă, 
exact ceea ce îi trebuia. În faţa ei se aflau zece sau 
douăsprezece distribuitoare automate de ziare şi reviste. 

Opri lângă un trotuar unde parcarea era interzisă, 
cobori din maşină şi studie automatele. Nu-l interesau 
Times sau Daily News. Ce îşi dorea el n-ar fi putut găsi 
decât în presa alternativă. Majoritatea acestor publicaţii 
vindeau sex; mizând pe cititori din rândurile celibatarilor, 
ale cuplurilor ce căutau sex în patru sau ale 
homosexualilor, puneau accent pe serviciile de distracţie 
pentru adulţi. Ignoră presa de scandal obscenă. Sexul nu s- 
ar fi potrivit unui suflet ce tindea spre transcendenţă. 

În foarte multe oraşe mari exista câte un săptămânal 
New Age care povestea despre hrana naturală, vraci 
evlavioşi şi probleme ale sufletului, de la reîncarnare până 
la spiritism. 

Los Angeles avea trei. 

Roy le cumpără pe toate şi se întoarse în maşină. La 
lumina obscură din tavan, răsfoi fiecare publicaţie, 


3 


uitându-se numai după anunţurile de mare şi mică 
publicitate. Guru, swami, paranormali, ghicitori în cărţi, 
specialişti în acupunctură, astrologi, spiritişti, interpreţi de 
aură, cititori în palmă, consilieri în problemele destinului, 
ghizi pentru vieţile anterioare, terapeuţi ai digestiei şi alţi 
numeroşi experţi îşi ofereau serviciile. 

Roy locuia în Washington D.C., dar, datorită slujbei sale, 
colindase întreaga ţară. Vizitase toate locurile sfinte în 
care pământul, ca o baterie gigantică, acumula vaste 
depozite de energie spirituală: Santa Fe, Taos, Woodstock, 
Key West, Spirit Lake, Meteor Crater şi altele. Avusese 
nişte experienţe impresionante în aceste confluenţe de 
energie cosmică - deşi de multă vreme bănuia că la Los 
Angeles era un nod de energie încă nedescoperit. Acum, 
abundența ghizilor de conştiinţe din anunţuri îi întări 
convingerea. 

Din această mulţime, Roy selectă The Place Of The Way?’ 
din Burbank. Îl atrăsese faptul că scriseseră cu majuscule 
toate cuvintele din numele reşedinţei lor, în loc să lase 
prepoziţiile şi articolele cu literă mică. Ofereau numeroase 
metode pentru „căutarea sinelui şi evadarea din vâltoarea 
universală”, nu într-o vitrină murdară de magazin, ci „în 
propriile noastre cămine liniştite”. De asemenea, îi plăceau 
numele proprietarilor - şi că fuseseră destul de inteligenţi, 
încât să şi le insereze în anunţ: Guinevere şi Chester. 

Se uită la ceas. Nouă şi ceva. 

Incă oprit ilegal în faţa poştei, sună la numărul indicat în 
revistă. li răspunse un bărbat: 

— Vă vorbeşte Chester din The Place Of The Way. Cu ce 
v-aş putea ajuta? 

Roy îşi ceru scuze fiindcă sunase la o asemenea oră, 
întrucât The Place Of The Way se situa chiar în locuinţa 
lor, dar preciză că intrase într-un vid spiritual şi trebuia să 
ajungă pe un teren sigur cât mai repede posibil. Se bucură 
când primi asigurarea că Chester şi Guinevere îşi 
îndeplineau misiunea la orice oră din zi sau din noapte. 


? Locul în care veţi fi călăuziţi (n. tr.). 


3 


După ce i se dădură câteva indicaţii, estimă că ar putea 
ajunge la ei pe la 10. 

Sosi la 9,50. 

Clădirea cochetă, în stil spaniol, cu două etaje, avea 
acoperişul din ţiglă şi ferestrele solide, înfundate adânc în 
zid. În peisajul luminat artistic, palmierii luxurianţi şi 
tufişurile de ferigi australiene îşi aruncau umbrele 
misterioase asupra zidurilor din stuc galban-pai. 

În timp ce Roy suna la uşă, observă la fereastra de lângă 
intrare un afiş al unei companii specializate în sisteme de 
alarmă. Un moment mai târziu, Chester îi vorbi din 
interfon: 

— Cine e acolo, vă rog? 

Roy rămase surprins că un asemenea cuplu, ce dispunea 
de talente paranormale, găsea necesar să-şi ia măsuri de 
securitate. Poate doar din cauza stării îngrijorătoare a 
lumii în care trăiau. Chiar şi misticii puteau fi supuşi 
maltratărilor. 

Zâmbitor şi prietenos, Chester îl întâmpină pe Roy în 
The Place Of The Way. In jur de cincizeci de ani şi aproape 
chel, cu excepţia unei meşe, în stilul lui Friar Tuck", cam 
prea bronzat pentru mijlocul iernii, el avea un pântece 
burduhănos şi o înfăţişare solidă, de urs. Purta Rocksports, 
pantaloni kaki şi o bluză de aceeaşi culoare, cu mânecile 
suflecate ce-i dezveleau braţele groase și păroase. 

Chester îl conduse pe Roy de-a lungul unor încăperi cu 
podele din lemn de pin, foarte lustruite, şi covoare Navajo, 
cu mobile grosolan tăiate care s-ar fi potrivit mai bine într- 
o colibă din munţii Sangre de Cristo decât într-o casă din 
Burbank. După ce trecură prin camera principală, care se 
fălea cu un televizor ce avea un ecran uriaş, intrară într-un 
vestibul şi apoi într-o odaie rotundă, cu un diametru de 
vreo trei metri şi jumătate, cu pereţii albi şi fără alte 
ferestre în afară de luminatorul din tavanul boltit. 

O masă rotundă din lemn de pin stătea în mijlocul 
camerei circulare. Chester îi indică un scaun de lângă 


19 Călugăr jovial şi certăreţ din banda lui Robin Hood (n. tr). 


3 


masă. Roy se aşeză. Chester îi oferi o băutură - „orice, de 
la o Coca dietetică până la un ceai de plante” - dar Roy 
refuză, pentru că îi era sete numai de sufletul său. 

În centrul mesei se găsea un coş împletit din frunze de 
palmier, spre care Chester întinse un deget: 

— Eu sunt doar asistent. Guinevere este specialistul în 
suflete. Mâinile ei nu au voie să atingă banii. Chiar dacă s- 
a eliberat de grijile pământeşti, de mâncare tot are nevoie. 

— Bineînţeles, spuse Roy. 

Extrase din portmoneu trei sute de dolari şi îi puse în 
coş. Chester păru plăcut surprins de ofertă; Roy crezuse 
întotdeauna că o persoană se poate aştepta la un serviciu 
pe măsura plăţii sale. 

Chester luă coşul şi părăsi camera. 

Venind dinspre tavan, fascicule punctiforme spălau 
pereţii descriind arcuri de lumină albă. Acum se diminuară 
în timp ce camera se umplea de umbre, întrepătrunse cu o 
radiaţie luminescentă chihlimbarie, aidoma pâlpâirilor unei 
lumânări. 

— Bună, sunt Guinevere! Te rog, nu te ridica în picioare. 

Intrând ca o adiere în cameră, aducând a fetiţă lipsită de 
griji, cu capul semeţ şi umerii drepţi, ea înconjură masa 
spre scaunul din partea opusă celui pe care şedea Roy. 

Guinevere avea aproximativ patruzeci de ani şi era de o 
frumuseţe desăvârşită, în ciuda părului ei lung şi blond 
strâns în codițe ce semănau cu tentaculele unei meduze, 
care lui Roy îi displăcură profund. Ochii verzi ca de jad 
sclipeau puternic, alimentaţi de un foc interior, şi fiecare 
trăsătură a chipului ei îi amintea lui Roy de o zeiţă din 
mitologie. În nişte blue jeans strâmţi şi într-un tricou alb, 
mulat, corpul său subţire se mişca uşor, cu o graţie fluidă, 
iar sânii i se legănau ademenitor. Putea zări vârfurile 
sfârcurilor, atât de obraznice. 

— Ce faci? întrebă ea cu dezinvoltură. 

— Nu prea bine. 

— O să ne ocupăm de asta. Cum te cheamă? 

— Roy. 

— Ce cauţi, Roy? 


— Îmi doresc o lume plină de dreptate şi de pace, o lume 
perfectă din toate punctele de vedere. Dar oamenii sunt 
atât de viciaţi. Peste tot există atât de puţină perfecţiune. 
Şi cu toate acestea mi-o doresc cu atâta ardoare... Uneori 
mă simt deprimat. 

— Ai nevoie să înţelegi sensul imperfecţiunilor lumeşti şi 
rolul obsesiei tale. Ce cale preferi să urmezi pentru a te 
lumina? 

— Oricare şi toate. 

— Excelent! spuse frumoasa rastafariană!! nordică, atât 
de entuziasmată, încât codiţele ei se balansară şi 
tresăltară, iar ciorchinii de mărgele roşii care atârnau la 
capetele lor se izbiră unii de alţii. Poate că vom începe cu 
cristalele. 

Chester se întoarse, împingând o cutie mare pe rotile în 
jurul mesei, până în partea dreaptă a Guineverei. 

Roy observă că era un dulăpior pentru ustensile, din 
metal gri cu negru: de un metru douăzeci înălţime, 
aproape un metru lăţime, şaizeci de centimetri grosime, cu 
uşiţe în partea de jos şi o mulţime de sertare de diverse 
mărimi deasupra lor. Numele Sears Craftsman lucea mat 
în lumina chihlimbarie. 

În timp ce Chester se aşeză pe al treilea şi cel din urmă 
scaun, în spatele femeii, ea trase un sertar al dulăpiorului 
şi scoase o sferă de cristal puţin mai mare decât o bilă de 
biliard. Ţinând-o cu ambele mâini, i-o întinse lui Roy. 

— Aura ta este întunecată, tulbure. Hai să ne ocupăm de 
asta mai întâi. Ţine cristalul în mâini, închide ochii şi 
încearcă să meditezi calm. Gândeşte-te la un singur lucru, 
la o singură imagine imaculată: dealuri acoperite cu nea. 
Dealuri rotunde cu zăpadă proaspătă, mai albă decât 
zahărul, mai fină decât făina. Dealuri prelungi peste tot în 
jurul tău, dealuri peste dealuri, înfăşurate în mantii de 


11 Rastafarianism: cult religios al negrilor, originar din Jamaica, în 
care Africa este considerată un Pământ al Făgăduinţei, unde toţi negrii 
se vor întoarce într-o bună zi, iar Haile Selassie I, ultimul împărat al 
Ethiopiei, este Mesia (n. tr.). 


zăpadă proaspătă, alb peste alb, sub un cer alb, fulgii de 
nea presărându-se pe pământ, alb în alb, prin alb, peste 
alb... 

Guinevere continuă tot aşa un timp, dar Roy nu putea să 
vadă dealurile înveşmântate în mantii de zăpadă sau fulgii 
căzând, oricât de tare se străduia. În schimb, zărea un 
singur lucru: mâinile ei. Mâinile ei încântătoare. Mâinile ei 
fantastice. 

Fusese o apariţie atât de spectaculoasă, încât nu îi 
remarcase mâinile până când nu îi dăduse cristalul. Nu 
mai văzuse niciodată asemenea mâini. Excepţionale. Gura i 
se uscă numai la gândul că ar putea să i le sărute, iar 
inima îi bătu cu putere închipuindu-şi că ar putea mângâia 
degetele ei fine. Păreau perfecte. 

— OK, acum e mai bine, spuse vesel Guinevere după un 
timp. Aura ta este mult mai strălucitoare. Poţi deschide 
ochii. 

Se temu că îşi imaginase doar perfecțiunea mâinilor ei, 
şi că, atunci când le va revedea, va descoperi că nu erai de 
fapt diferite de ale altor femei - nu mâinile unui înger. Ah 
dar erau. Delicate, graţioase, eterice. Luară înapoi 
cristalul de la el, îl puseră la loc în sertarul deschis al 
dulăpiorului, iar apoi se agitară - ca aripile întinse ale unui 
porumbel - spre alte şapte cristale pe care le aşezaseră, în 
timp ce Roy stătuse cu ochii închişi, pe o bucată pătrată de 
catifea neagră, în centrul mesei. 

— Aranjează-le în orice formă doreşti, spuse ea, şi apoi 
le voi citi. 

Obiectele păreau a fi globuri din cristal de un centimetru 
şi jumătate diametru, cu fulgi de zăpadă înăuntru, din 
acelea care se vând ca ornamente pentru Crăciun. Nu 
semănau deloc între ele. 

În timp ce Roy încerca să se concentreze pentru a 
îndeplini ordinul, priviri furişe îi alunecau spre mâinile 
Guineverei. De fiecare dată când le zărea, respiraţia i se 
oprea în gât. Începuse să tremure, şi se întrebă dacă ea 
remarcase deja. 

Guinevere trecu de la cristale la nişte lentile prismatice 


3 


prin care îi citi aura, apoi la tarot, la pietre cu inscripţii 
runice, iar mâinile ei fantastice se mişcau cu o graţie fără 
egal. El îi răspundea la întrebări, îi urmărea instrucţiunile 
şi părea să asculte într-o oarecare măsură cuvintele 
magice pe care le rostea. Probabil că părea beat sau cu 
mintea înceţoşată, pentru că vorbea greoi şi pleoapele i se 
închideau pe măsură ce imaginea mâinilor ei îl ameţea din 
ce în ce mai tare. 

Roy aruncă o privire vinovată spre Chester, brusc 
convins că bărbatul - probabil soţul Guineverei - devenise 
conştient de dorinţa lascivă pe care i-o stârniseră mâinile 
ei. Dar Chester nu îi acorda nicio atenţie. Stătea cu capul 
lui chel aplecat şi îşi curăța unghiile de la mâna stângă cu 
ajutorul celor de la dreapta. 

Roy era sigur că nici Fecioara Maria n-ar fi putut avea 
nişte mâini mai frumoase decât ale Guineverei, şi nici 
vreun demon din infern unele mai sexy. Perfecte, perfecte, 
perfecte! 

Ea scutură punga cu pietre şi le aruncă din nou. 

Roy se întrebă dacă va îndrăzni să o roage să-i ghicească 
în palmă. Atunci ar fi trebuit să-i ţină mâna într-ale ei. 

Tremură la acest gând delicios şi un fior îl străbătu din 
cap până în picioare. Nu ar fi fost în stare să iasă din 
cameră şi să-i lase pe alţii să atingă acele mâini 
desăvârşite. 

Îşi vâri degetele sub sacoul costumului, scoase pistolul 
Beretta din tocul de pe umăr şi zise: 

— Chester! 

Bărbatul pleşuv îşi ridică privirea, iar Roy îl împuşcă în 
faţă. Chester se răsturnă pe spate şi căzu cu o bufnitură 
înfundată pe podea, dispărând din raza vizuală. 

Trebuia să înlocuiască amortizorul cât mai curând. Se 
uzase Împuşcătura, deşi estompată, fusese totuşi destul de 
puternică, încât să se audă în afara camerei, însă, din 
fericire, nu şi în exteriorul casei. 

Guinevere tocmai se uita la pietrele cu inscripţii runice 
de pe masă. Probabil că fusese adânc cufundată în 
gânduri, pentru că păru surprinsă când îşi ridică privirea şi 


3 


văzu pistolul. 

Înainte de a apuca să se apere, o împuşcă în frunte. 
Căzu pe spătarul scaunului, apoi lângă Chester, pe podea. 

Roy puse deoparte pistolul şi înconjură masa. Chester şi 
Guinevere priveau fix spre luminator şi dincolo de el, în 
noaptea infinită. Muriseră instantaneu, aproape fără să 
sângereze. 

Ca întotdeauna, era un moment trist şi totodată vesel. 
Trist pentru că omenirea pierduse două persoane 
luminate, clarvăzătoare şi cu inimi bune. Vesel pentru că 
nu mai trebuia ca Guinevere şi Chester să trăiască într-o 
societate întunecată şi nepăsătoare. 

Roy îi invidia. 

Îşi scoase mănuşile dintr-un buzunar interior al hainei, 
apoi şi le puse în vederea delicatei ceremonii ce avea să 
urmeze. 

Ridică scaunul Guineverei. Instalând-o pe el, îl împinse 
spre masă, fixând-o în poziţie şezândă. Capul îi căzu într-o 
parte, cu bărbia sprijinită pe piept, iar codiţele se 
frământară uşor, împrăştiindu-se ca o perdea din şiraguri 
de mărgele, ascunzându-i chipul. Îi ridică braţul drept, 
care atârna de-a lungul corpului, şi îl aşeză pe masă; apoi 
şi pe stângul. 

Mâinile ei. Pentru un timp îi privi mâinile, la fel de 
atrăgătoare în moarte precum fuseseră şi în viaţă. 
Graţioase. Elegante. Strălucitoare. 

Îi dădeau speranţă. Dacă perfecțiunea putea exista 
oriunde, în orice formă, nu contează cât de mică, chiar şi 
în nişte mâini, atunci visul lui despre o lume în întregime 
perfectă s-ar fi putut realiza într-o zi. 

Îşi puse palmele deasupra lor. Chiar şi prin mănuşi, 
atingerea îl cutremura. 

Din cauza greutăţii mai mari, îi fu greu să-l urnească pe 
Chester. Reugşi totuşi să-l ducă de cealaltă parte a mesei, 
până vizavi de Guinevere, dar îl trânti pe propriul lui scaun 
şi nu în cel pe care şezuse acesta mai înainte. 

În bucătărie, Roy cercetă dulăpioarele şi cămara, 
strângându-şi cele necesare pentru a duce la bun sfârşit 


3 


ceremonia. Se uită şi în garaj după accesoriul pe care 
dorea să-l utilizeze în final. Apoi cără lucrurile până în 
camera circulară şi le puse deasupra scrinului pe rotile, în 
care Guinevere îşi ţinuse ustensilele de ghicit. 

Folosi un şervet de vase pentru a curăța spătarul 
scaunului pe care stătuse, fiindcă nu purtase mănuşi şi ar 
fi putut lăsa amprente. Şterse şi partea corespunzătoare a 
mesei, sfera de cristal şi pe cele cu fulgi de zăpadă în 
interior, pe care le aranjase pentru interpretarea 
psihicului. În rest, nu mai atinsese nimic în acea cameră. 

În următoarele câteva minute, deschise toate sertarele şi 
uşiţele scrinului, examinându-le conţinutul magic, până 
când găsi un obiect ce i se păru potrivit în acea 
împrejurare. Era o pentalfă, numită şi pentagramă magică, 
din pâslă verde pe fond negru, care se utiliza în probleme 
mai serioase - de exemplu comunicarea cu spiritele 
morţilor - decât simpla interpretare a pietrelor cu 
inscripţii runice, a cristalelor şi a cărţilor de tarot. 

Întinsă, forma un pătrat cu latura de patruzeci şi şase de 
centimetri. O plasă în centrul mesei - un simbol al vieţii de 
dincolo. 

Băgă în priză micul ferăstrău electric pe care îl găsise 
printre uneltele din garaj şi o eliberă pe Guinevere de 
mâna ei dreaptă. O aranjă cu grijă într-un recipient 
Tupperware!?, pe un alt şervet de vase. Apoi puse capacul 
deasupra. 

Deşi ar fi vrut să-i ia şi mâna stângă, simţea că ar fi fost 
un egoism din partea lui să şi le însuşească pe amândouă. 
Cel mai corect era să lase una lângă corp, astfel încât 
poliţia, procurorul, antreprenorul de pompe funebre şi 
ceilalţi care urmau să aibă de-a face cu rămăşiţele 
pământeşti ale Guineverei să ştie că fusese proprietara 
celor mai frumoase mâini din lume. 

Ridică braţele lui Chester şi le aşeză pe masă. Puse 
mâna dreaptă a mortului deasupra celei stângi a 


12 Recipiente din plastic vândute exclusiv în cadrul unor prezentări 
în case particulare, unde sunt invitaţi potenţialii cumpărători (n. tr.). 


3 


Guineverei, pe  pentagramă, exprimându-și astfel 
convingerea că de-acum se aflau împreună pe lumea 
cealaltă. 

Roy îşi dorea să aibă forța spirituală, puritatea sau orice 
altceva ar fi fost nevoie să poată comunica oricând cu 
spiritele morților. Ar fi vorbit cu Guinevere, ar fi întrebat-o 
dacă s-ar fi supărat să-i ia şi mâna stângă. 

Oftă, ridică recipientul Tupperware şi părăsi fără 
tragere de inimă camera circulară. Telefonă din bucătărie 
la 911 şi îi spuse poliţistului: 

— The Place Of The Way este doar o adresă oarecare 
acum. E foarte trist. Veniţi, vă rog. 

Punând receptorul lângă furcă, înşfacă un alt şervet de 
bucătărie şi merse grăbit la uşa din faţă. Din câte îşi 
amintea, după ce intrase în casă, în timp ce îl urmase pe 
Chester spre camera circulară, nu atinsese nimic. Deci nu 
mai era necesar decât să şteargă butonul soneriei şi apoi 
să arunce şervetul în drum spre maşină. 

leşi din Burbank, traversă dealurile şi intră în 
depresiunea Los Angelesului printr-o zonă sărăcăcioasă a 
Hollywoodului. Petele strălucitoare de graffiti, maşinile 
pline de criminali în căutare de victime, chioşcurile de 
presă  pornografică şi sălile de cinema insalubre, 
magazinele goale şi rigolele murdare, plus celelalte dovezi 
ale colapsului moral şi economic, ura, lăcomia, invidia şi 
obsesiile sexuale care poluau aerul cu o mai mare eficienţă 
decât smogul - nimic din toate acestea nu-l mai descuraja, 
pentru că avea cu el un obiect de o frumuseţe atât de 
desăvârşită, încât îi dovedea că există o forţă puternică şi 
creatoare ce domina Universul. Într-un loc sigur, într-un 
recipient Tupperware, el ţinea dovada existenţei lui 
Dumnezeu. 


De-a lungul întinsului Mojave, unde noaptea îşi impunea 
regulile, unde realizările omenirii se limitau numai la 
autostrada întunecată şi la vehiculele ce o străbăteau, 
unde cu greu se putea recepționa vreo transmisie a unui 
post îndepărtat de radio, Spencer se cufundă, împotriva 


3 


dorinţei sale, în bezna tot mai profundă şi în tăcerea tot 
mai stranie a acelei nopţi din trecut, petrecute în urmă cu 
şaisprezece ani. O dată prins în această buclă de memorie, 
nu mai avea cum să scape până când nu se va fi purificat 
vorbind despre ceea ce văzuse şi îndurase. 

Câmpiile şi dealurile sterpe nu îi scoteau în cale nicio 
tavernă pe post de confesional. Singurele urechi 
înţelegătoare erau tot ale câinelui. 


... gol până la brâu şi descult, cobor treptele clătinându- 
mă, frecându-mi braţele goale cu palmele, minunându-mă 
de frica mea inexplicabilă. Poate chiar în acel moment 
întrezăresc ca prin ceaţă că mă-ndrept ţintă spre un loc de 
unde nu voi mai putea niciodată să urc. 

Merg orbeşte în direcţia ţipătului auzit când m-am 
aplecat pe fereastră pentru a descoperi bufnița. Deşi scurt 
şi repetat o singură dată, mult mai încet, fusese atât de 
pătrunzător şi de patetic, încât amintirea lui mă vrăjeşte, 
aşa cum numai un băiat de paisprezece ani poate fi uneori 
cu uşurinţă sedus de tentatia necunoscutului, a terorii sau 
de misterele sexului. 

Ajung la capătul de jos al scărilor. Trec prin camere în 
care ferestrele luminate de lună strălucesc palid, unde 
mobilierul vechi, de calitate - Stickley - este vizibil numai 
sub formă de umbre negre pe fondul întunericului negru- 
albăstrui, pe lângă operele de artă ale lui Edward Hopper, 
Thomas Hart Benton şi Steven Ackblom; din tablourile 
acestuia din urmă, te aţintesc nişte chipuri vag luminoase, 
cu expresii lugubre, la fel de misterioase ca ideogramele 
unei limbi străine elaborate pe o planetă ce rătăceşte la 
milioane de ani-lumină distanţă de Pământ. 

In bucătărie, duşumeaua din dale de gresie pare 
îngheţată sub picioarele mele. În timpul zilelor lungi şi al 
nopților interminabile absorbise frigul aerului răcit de 
freon şi acum îmi răpeşte căldura tălpilor. 

Dincolo de uşa din spate, o lumină mică şi roşie arde 
deasupra tastaturii sistemului de alarmă. Pe ecran sunt 
trei cuvinte scrise cu litere verzi, strălucitoare: ARMAT ȘI 


3 


SIGUR. Introduc codul pentru a dezamorsa sistemul. 
Luminiţa roșie se transformă în verde. Cuvintele se 
schimbă: GATA DE FUNCŢIONARE. 

Aceasta nu este o fermă obişnuită. Nu este căminul unor 
oameni cu gusturi simple, care îşi câştigă pâinea cultivând 
generozitatea pământului. Aici există comori - mobilă 
frumoasă şi opere de artă: precauţiile sunt necesare chiar 
şi în ruralul Colorado. 

Descui ambele zăvoare. Deschid uşa şi păşesc afară din 
casa glacială pe veranda din dos, în noaptea sufocantă de 
iulie. Păşesc descult pe scânduri până la trepte, cobor spre 
zona pavată ce înconjoară piscina, trec pe lângă apa 
sclipitoare din bazin şi intru în curte, ca un băieţel care 
umblă în vis, copleşit de amintirea ţipătului ce sfâsiase 
tăcerea nopții. 

Chipul fantomatic şi argintiu al lunii pline îşi aruncă 
razele ce se reflectă în fiecare fir de iarbă, aşa că pajiştea 
pare acoperită cu un strat de brumă, total nepotrivită 
anotimpului. Ciudat, dintr-o dată mi se face frică şi nu 
numai pentru mine, ci şi pentru mama, deşi a murit de mai 
mult de şase ani şi se află în afara oricărui pericol. Spaima 
devine atât de intensă, încât mă paralizează. În mijlocul 
curții rămân în stare de alertă, într-o nesiguranţă tăcută. 
Umbra mea este o pată pe bruma înşelătoare. 

Inaintea ochilor se distinge nedesluşit şopronul în care 
nu mai există niciun animal sau tractor de cel puţin 
cincisprezece ani, încă de dinainte de a mă fi născut eu. 
Văzută din maşinile care trec pe şosea, proprietatea arată 
ca o fermă, dar nu este în realitate ceea ce pare. Nimic nu 
este în realitate ceea ce pare. 

Noaptea-i fierbinte şi mărgele de transpiraţie mi se 
scurg pe faţă şi pe pieptul gol. Cu toate acestea, frigul mi-a 
intrat sub piele, în sânge şi în măduva oaselor de copil, iar 
căldura de iulie nu-l poate înlătura. 

Imi trece prin cap că mi-e frig pentru că, dintr-un motiv 
oarecare, îmi amintesc prea limpede de gerul acelei ierni 
târzii, de ziua bătută de vânturi, din martie, cu şase ani în 
urmă, când nu găsit-o pe mama după ce lipsise trei zile de- 


3 


acasă. Îi găsiseră trupul maltratat, ghemuit într-un şanţ de 
lângă o şosea obscură, unde o trântise ticălosul care o 
răpise şi o omorâse. Având doar opt ani, eram prea mic 
pentru a înţelege ce înseamnă moartea. Atunci nimeni n-a 
îndrăznit să-mi spună cât de sălbatic fusese tratată, cât de 
groaznic suferise ea; descrierea acestor orori rămăsese la 
latitudinea unor colegi de școală - care aveau tendința 
spre cruzime pe care o întâlneşti numai la anumiţi copii şi 
la unii adulţi primitivi care nu se maturizează. În pofida 
inocenţei mele infantile, pricepusem totuşi că n-o s-o mai 
văd niciodată pe mama; gerul acelei zile de martie fusese 
cel mai pătrunzător pe care îl cunoscusem vreodată. 

Acum stau pe pajiştea luminată de lună, întrebându-mă 
de ce gândurile îmi zboară neincetat spre mama mea 
pierdută; de ce țipătul sinistru, pe care îl auzisem când mă 
aplecasem peste fereastra din dormitor, mă izbise ca fiind 
infinit de ciudat şi de familiar; de ce mă temeam pentru 
mama, deşi ea murise, şi de ce mă cuprinsese o frică atât 
de intensă pentru viața mea, când în acea noapte de vară 
nu plutea nicio ameninţare perceptibilă. 

Încep să mă îndrept din nou spre şopron, asupra căruia 
îmi concentrasem toată atenţia, deşi iniţial crezusem că 
țipătul fusese al unui animal ce se afla departe, pe câmp, 
sau pe dealurile din apropiere. Umbra pluteşte în fața mea, 
păşesc mereu nu pe covorul luminat de lună, ci în 
întunericul produs chiar de propria-mi persoană. 

În loc să mă duc direct spre uşile uriaşe din partea 
sudică a şopronului, în care fusese inserată şi una de 
dimensiuni normale, îmi urmez instinctul şi o iau spre 
colţul din sud-est, traversând şoseaua pavată cu straturi de 
pietriş, care trece pe lângă casă şi pe lângă garaj. Din nou 
prin iarbă, dau colţul şopronului şi merg de-a lungul 
peretelui estic, furişându-mă descult, păşind pe perna 
umbrei mele, mereu spre colţul din nord-est. 

Acolo mă opresc; un vehicul pe care nu-l mai văzusem 
niciodată este parcat în spatele şopronului: o furgonetă 
Chevrolet, de comandă, care, fără îndoială, nu este de 
culoarea oţelului, aşa cum pare, fiindcă lumina lunii 


3 


preschimbă totul în gri sau argintiu. Pe partea laterală 
fusese pictat un curcubeu, de asemenea în nuanţe de gri. 
Uşa din dos stă deschisă. 

Tăcerea este profundă. 

Nu se zăreşte nimeni în jur. 

Chiar şi la impresionanta vârstă de paisprezece ani, cu 
copilăria plină de Halloween şi de coşmaruri rămasă în 
urmă, necunoscutul şi teroarea nu mi se mai păruseră 
niciodată atât de seducătoare, aşa că nu pot rezista 
fascinaţiei lor perverse. Fac un pas spre furgonetă şi - 
ceva spintecă aerul puţin deasupra capului meu cu un 
şuierat, fâlfâind din aripi, speriindu-mă. Mă clatin, cad, mă 
rostogolesc şi, la timp, mă uit în Sus; disting nişte aripi 
albe, enorme, deasupra mea. O umbră mătură iarba 
luminată de lună şi capăt nebuneasca idee că mama se 
prăvălise din ceruri sub o formă angelică pentru a mă 
alunga de lângă furgonetă. Apoi apariţia celestă descrie un 
arc, sus în întuneric, şi văd că este doar o bufniță mare şi 
albă, cu distanţa dintre vârfurile aripilor de un metru şi 
jumătate, navigând prin noaptea de vară în căutarea 
şoarecilor de câmp sau a altei prăzi. 

Bufnița dispare. 

Noaptea rămâne. 

Mă ridic în picioare. 

Mă târăsc până la furgonetă, copleşit de misterul ei 
ademenitor, de tentaţia aventurii. Şi de un adevăr teribil 
pe care încă nu ştiu că il ştiu. 

Sunetul produs de aripile bufniței, deşi atât de recent şi 
de înspăimântător, îmi piere din minte. Dar acel țipăt 
cumplit care pătrunsese prin fereastra deschisă îmi răsună 
în cap ca un ecou imposibil de oprit. Probabil că încep să 
conştientizez că nu fusese tânguirea unui animal sălbatic 
care-şi găsise sfârşitul în câmpii sau pe dealuri, ci urletul 
disperat al unei fiinţe umane în încleştarea unei extreme 
terori... 


În Explorer, traversând în viteză deşertul Mojave scăldat 
de lună, lipsit de aripi, dar la fel de înțelept ca orice 


3 


bufniţă, Spencer îşi urmări amintirile obsedante până în 
inima întunericului, la sclipirea oţelului din afara 
umbrelor, la durerea bruscă şi mirosul de sânge cald, la 
rana ce avea să-i devină cicatrice, forţându-se să ajungă 
până la cea din urmă revelaţie care întotdeauna îl ocolise. 

Îl ocoli şi acum. 

Nu-şi putea aminti nimic din ceea ce se petrecuse în 
momentele din finalul acelei diabolice întâmplări de 
demult, după ce apăsase trăgaciul revolverului şi se 
întorsese la abator. Poliţia îi relatase cum ar fi trebuit să 
se încheie povestea. Citise opiniile unor scriitori, despre 
ceea ce făcuse el, care se bazaseră în articolele şi în cărţile 
lor pe dovezile existente. Dar niciunul dintre ei nu fusese 
acolo. Nu puteau şti adevărul absolut. Numai el fusese 
acolo. Până la un punct, amintirile erau atât de vii, încât îl 
torturau înfiorător, dar se terminau în gaura neagră a 
amneziei; după şaisprezece ani, el încă nu reuşise să 
arunce nici măcar o rază de lumină în acea beznă. 

Dacă şi-ar fi amintit şi restul, ar fi putut să-şi câştige o 
linişte durabilă. Sau revenirea memoriei l-ar fi distrus. In 
acel tunel întunecos al amneziei, ar fi putut găsi ceva atât 
de ruşinos, încât poate că n-ar mai fi fost în stare să-şi 
continue viaţa cu o asemenea povară; atunci, un glonţ tras 
în cap ar fi fost de preferat amintirilor obsedante. 

Totuşi, descărcându-se din când în când de tot ce ştia, 
îşi potolea temporar suferinţa. Şi o făcu din nou, în 
deşertul Mojave, mergând cu viteza de optzeci de kilometri 
pe oră. 

Spencer îl privi pe Rocky şi-l văzu dormind profund pe 
celălalt scaun. Poziţia părea incomodă, dacă nu chiar 
precară, gândindu-se la coada care-i atârna în spaţiul 
rezervat pentru picioare, sub tabloul de bord, dar el se 
simţea evident confortabil. 

Spencer presupuse că ritmul povestirii şi tonul vocii 
sale, după nenumăratele repetări ale istorioarei de-a 
lungul anilor, deveniseră soporifice de câte ori aborda acel 
subiect. Bietul câine n-ar fi fost în stare să rămână treaz 
nici dacă afară ar fi fost o furtună cu fulgere şi trăsnete. 


3 


Sau poate că, de câtva timp, nici nu mai vorbea cu glas 
tare. Poate că monologul i se redusese treptat până la o 
şoaptă şi apoi la tăcere, în vreme ce el continua să 
povestească numai cu vocea minţii. Nu conta identitatea 
confesorului - accepta tot atât de bine un câine ca şi un 
străin dintr-un bar, aşa că nu i se părea important dacă 
interlocutorul îl ascultă sau nu. Să aibă un partener de 
discuţie voluntar era mai mult o scuză să se audă pe sine, 
în căutarea unui absolut vremelnic sau - dacă ar fi putut 
arunca lumină asupra finalului întunecat - a unei linişti 
permanente de vreun fel sau altul. 

Mai avea şaptezeci şi cinci de kilometri până la Las 
Vegas. 

Buruienile purtate de vânt, la fel de mari ca roţile unei 
roabe, se rostogoleau de-a lungul autostrăzii, în lumina 
farurilor, fără scop, venind de nicăieri. 

Aerul uscat şi limpede al deşertului nu reuşea deloc să-i 
întunece imaginea Universului. Milioane de stele licăreau 
în noapte, frumoase - dar reci, ademenitoare - dar de 
neatins, răspândind uimitor de puţină lumină peste 
câmpiile pustii care mărgineau autostrada, şi, cu toată 
grandoarea lor, nu dezvăluiau nimic. 


x 


Roy Miro se trezi în camera lui din Hotelul Westwood şi 
citi ora la ceasul digital de pe noptieră: 4,19. Dormise mai 
puţin de cinci ore, dar se simţea odihnit, aşa că aprinse 
veioza. Dădu păturile la o parte, se aşeză pe marginea 
patului, mijindu-şi ochii în timp ce se obişnuia cu lumina - 
apoi zâmbi la vederea recipientului Tupperware de lângă 
ceas. Plasticul era translucid, iar înăuntru nu se întrezărea 
decât o formă nedesluşită. 

Îşi puse vasul în poală şi îi scoase capacul. Mâna 
Guineverei. Se simţi binecuvântat să aibă un obiect de o 
asemenea frumuseţe. 

Dar cât era de trist că splendoarea ei tulburătoare nu va 
mai dura multă vreme. În douăzeci şi patru de ore, dacă nu 


3 


chiar mai curând, mâna avea să se deterioreze vizibil. 
Drăgălăşenia sa urma să rămână doar o amintire. 

Deja îşi schimbase puţin culoarea. Din fericire, albul ca 
de var se asorta perfect cu structura osoasă desăvârşită a 
degetelor lungi, care se îngustau elegant la vârfuri. Fără 
tragere de inimă, Roy puse la loc capacul, se asigură că îl 
închisese ermetic şi aşeză recipientul alături. 

Se duse în living. Computerul din servietă şi telefonul 
celular erau deja conectate, vârâte în priză şi aranjate pe 
masa de lângă fereastra cea mare. A 

Stabili curând legătura cu Mama. li ceru rezultatele 
investigaţiei pe care, cu o seară în urmă, o rugase să o 
întreprindă, după ce el împreună cu oamenii săi 
descoperiseră că adresa din DCR a lui Spencer Grant 
ducea la un câmp petrolifer nelocuit. 

Atunci fusese furios. 

Acum era calm. Stăpân pe sine. Se controla perfect. 

Citind raportul Mamei, apăsând tasta PAGE DOWN de 
fiecare dată când dorea să treacă mai departe, Roy 
observă cât de anevoioasă fusese căutarea adresei reale a 
lui Spencer Grant. 

În timpul celor câteva luni în care Grant lucrase la 
Departamentul de Luptă contra Infracţiunilor pe Computer 
din California, învățase foarte multe despre reţeaua 
naţională de informaţii Infonet şi despre punctele slabe ale 
miilor de sisteme computerizate conţinute în ea. Evident, i 
se puseseră la dispoziţie cărţi de proceduri şi coduri, 
atlase de programare avansată pentru sistemele diferitelor 
companii telefonice, agenţiilor de credit şi organizaţiilor 
guvernamentale. Apoi le dusese acasă sau introdusese 
datele în computerul lui personal. 

După ce renunţase la acea slujbă, ştersese orice referire 
la adresa lui din fişierele publice sau private. Numele îi 
apărea numai în cele militare, ale DCR, ale Asigurărilor 
Sociale şi ale poliţiei şi, în fiecare caz, îşi dăduse una 
dintre cele două adrese care se dovediseră deja a fi false. 
Înregistrările naţionale ale Agenţiei pentru Controlul 
Veniturilor conţineau câţiva bărbaţi cu acelaşi nume; însă 


3 


nimeni nu avea vârsta lui, numărul său de la Asigurările 
Sociale, nu locuia în California sau nu se oprise să-şi 
plătească taxele prin LAPD. Grant lipsea şi din dosarele 
debitorilor fiscali din statul California. 

Până acum, aparent nu plătise niciun impozit. Roy îi ura 
de moarte pe asemenea indivizi. Erau o sursă a 
iresponsabilităţii sociale. 

După cum spunea Mama, nicio companie furnizoare de 
electricitate nu poseda chitanţe pe numele Spencer Grant 
- deşi, indiferent unde locuia, tot avea nevoie de curent, de 
apă, de telefon, de servicii de salubritate şi probabil de 
gaze naturale. Chiar dacă îşi ştersese numele de pe listă 
pentru a evita plata acestor servicii, n-ar fi putut să 
dispară din înregistrările societăţilor respective fără a se 
lipsi mai apoi de ele. Însă tot nu putuse fi găsit. 

Mama luase în considerare două alternative. Prima: 
Grant era destul de cinstit, încât să plătească serviciile, 
însă intrase în fişierele companiilor şi se înscrisese sub un 
nume fals, achitând dintr-un cont fals, creat de el. Unicul 
scop al acestei acţiuni fiind să dispară din orice 
înregistrare, devenind greu de găsit dacă poliţia sau orice 
altă organizaţie guvernamentală ar fi încercat să dea de el. 
Cum se întâmpla acum. Sau a doua: era necinstit, se 
ştersese din fişiere ca să nu mai plătească - în timp ce îşi 
menţinuse serviciile sub un nume fals. In oricare dintre 
cazuri, adresa lui se găsea undeva în fişierele companiilor 
respective, sub o identitate secretă; putea fi reperat numai 
dacă i se descoperea această identitate. 

Roy îngheţă raportul Mamei şi se întoarse în dormitor 
pentru a lua plicul care conţinea portretul lui Spencer 
Grant. Acest bărbat reprezenta un adversar neobişnuit de 
puternic. Roy vroia să-i aibă chipul în faţa ochilor în timp 
ce citea despre el. 

Revenind lângă computer, avansă la următoarea pagină 
a raportului. 

Mama nu fusese capabilă să-l găsească pe Spencer 
Grant la niciuna dintre asociaţiile bancare de economii sau 
împrumuturi. Ori plătea totul cu bani gheaţă, ori îşi ţinea 


3 


conturile sub un alt nume. Existau urme inconfundabile de 
paranoia în acţiunile bărbatului, pentru că nu avea sub 
nicio formă încredere în conturile bancare. 

Roy aruncă o privire rapidă portretului de lângă 
computer. Ochii lui Grant chiar arătau ciudat. Febrili. Nu 
încăpea niciun dubiu. O urmă de nebunie în ochii lui. Poate 
chiar mai mult decât o urmă. 

Deoarece Grant ar fi putut crea o corporație pe numele 
căreia să-şi fi deschis conturile şi să-şi plătească taxele, 
Mama cercetase fişierele Ministerului de Finanţe din 
California şi ale altor diverse organizaţii, urmărind să-l 
găsească înregistrat ca asociat. Nimic. 

Fiecărui cont din bancă îi corespundea un număr la 
Asigurările Sociale, aşa că Mama se uitase după depuneri 
sau credite care să aibă numărul lui Grant, făcând 
abstracţie de numele sub care fuseseră realizate. Nimic. 

Presupunând că îşi cumpărase locuinţa, Mama 
scormonise în înregistrările impozitelor pe proprietate din 
districtele pe care Roy i le indicase. Nimic. Dacă avea într- 
adevăr o casă, atunci o deţinea sub un nume fals. 

Încă o speranţă: dacă vreodată Grant absolvise vreo 
universitate sau se internase într-un spital, atunci poate că 
nu-şi mai amintise că fusese pus să completeze nişte 
formulare şi nu le mai ştersese. Majoritatea instituţiilor 
medicale sau educaţionale se supuneau legilor federale; 
mai mult, dosarele lor erau accesibile numeroaselor 
agenţii guvernamentale. Luând în considerare numărul 
unor asemenea instituţii, chiar şi într-o zonă geografică 
restrânsă, Mama avusese nevoie de răbdarea unui sfânt 
sau a unei maşini - dintre care pe ultima sigur o deţinea. 
Şi, în ciuda tuturor eforturilor ei, tot nu găsise nimic. 

Roy aruncă din nou o privire asupra portretului lui 
Spencer Grant. Începea să creadă că omul acesta nu era 
numai deranjat mental, ci mult mai mult decât atât. O 
persoană diabolică dezlănţuită. Oricare individ obsedat 
într-o asemenea măsură de singurătate reprezenta 
neîndoielnic un inamic al societăţii. 

Infiorat, Roy îşi îndreptă iarăşi atenţia asupra 


3 


computerului. 

Când Mama accepta o sarcină atât de grea precum cea 
pe care i-o încredinţase acum, şi dacă totuşi cercetarea se 
dovedea  infructuoasă, ea tot nu renunţa. Fusese 
programată să-şi apeleze circuitele logice rămase libere - 
în timpul perioadelor de muncă mai uşoară şi printre 
îndatoririle sale - să treacă repede în revistă uriaşele 
depozite de liste ale poştei, pe care Agenţia le acumulase, 
şi să caute acolo numele imposibil de descoperit în altă 
parte. Supă de nume. Aşa le spuneau ei listelor. Fuseseră 
obţinute din dosarele sau registrele cluburilor, din 
revistele naţionale, casele editoriale, principalele partide 
politice, companiile ce acceptau comenzi prin cataloage şi 
vindeau orice, de la lenjerie sexy şi aparatură electronică 
până la carne, grupurile mânate de interese comune 
precum cei care colecţionau maşini vechi sau mărci 
poştale, şi din multe alte surse. 

În supa de nume, Mama găsise un Spencer Grant diferit 
de cei aflaţi în fişierele Agenţiei pentru Controlul 
Veniturilor. 

Intrigat, Roy se îndreptă în scaun. 

Cu aproape doi ani în urmă, acest Spencer Grant 
comandase o jucărie pentru câini dintr-un catalog cu 
livrare prin poştă trimis posesorilor de animale: un os care 
cântă, din cauciuc tare. Adresa de pe listă era din 
California. Malibu. 

Mama se întorsese la fişierele companiilor ca să vadă 
dacă îşi acordau serviciile la acea adresă. Da. 

Electricitatea era pe numele Stewart Peck. 

Serviciile de apă şi de salubritate le găsi pe numele 
domnului Henry Holden. 

Gazul natural pe cel al lui James Gable. 

Compania telefonică îşi furniza serviciile unui John 
Humphrey. Exista şi un telefon celular la acea adresă, pe 
numele lui William Clark. 

AT&T îi acorda servicii telefonice de mare distanţă lui 
Wayne Gregory. 

În înregistrările impozitelor pe proprietate figura Robert 


3 


Tracy. 

Mama îl descoperise pe bărbatul cu cicatrice. 

In ciuda tuturor eforturilor de a dispărea în spatele unui 
zid elaborat, clădit din diverse identități, cu toate că 
încercase să-şi şteargă cu grijă orice urmă a trecutului şi 
să-şi facă existenţa actuală tot atât de dificil de dovedit ca 
a monstrului din Loch Ness, deşi aproape că reuşise să 
devină la fel de invizibil ca o stafie - fusese prins în 
capcană de un os muzical din cauciuc. O jucărie pentru 
câini. Grant păruse inuman de inteligent, dar simpla 
dorinţă umană de a-i face plăcere unui animal iubit îl 
dăduse de gol. 


Capitolul IX 


Roy Miro privea dintre umbrele albăstrii ale pâlcului de 
eucalipţi, bucurându-se de mireasma medicinală, dar 
plăcută, a frunzelor bogate în uleiuri. 

Echipa SWAT, rapid formată, luă cu asalt cabana la o 
oră după răsăritul soarelui, în timp ce numai freamătul 
slab al copacilor în briza dinspre coastă tulbura liniştea 
canionului. Tăcerea fu sfâşiată de zgomotul sticlei 
sfărâmate, de pocnetul uşilor din faţă şi din spate, care 
cedară simultan. 

Locul era mic şi cercetarea iniţială dură mai puţin de un 
minut. Ţinând un Micro Uzi, purtând o jachetă Kevlar atât 
de groasă, încât ar fi putut să oprească până şi gloanţe din 
teflon, Alfonse Johnson păşi afară pe veranda din spate, 
pentru a semnaliza că locuinţa era pustie. 

Dezamăgit, Roy ieşi dintre eucalipţi şi îl urmă pe 
Johnson prin intrarea din dos în bucătărie, unde cioburile 
de sticlă scârţâiră sub pantofi. 

— A plecat într-o excursie, zise Johnson. 

— De unde ştii? 

— Vino aici. 

Roy îl urmă în dormitor. Era aproape la fel de auster 
mobilat ca o chilie de călugăr. Nicio operă de artă nu 
înfrumuseţa tencuiala grosolană a pereţilor. In loc de 
draperii sau perdele, la ferestre atârnau jaluzele albe din 
vinilin. 

Lângă pat se afla o valiză, în faţa singurei noptiere. 

— Probabil s-a decis că nu mai are nevoie de asta, spuse 
Johnson. 

Aşternutul simplu din bumbac era uşor deranjat - ca şi 
cum Grant ar fi pus o altă valiză acolo pentru a-şi 
împacheta lucrurile. 

Uşa dulapului fusese lăsată deschisă. Câteva cămăşi şi 
perechi de pantaloni atârnau de stinghia din lemn, dar 


3 


majoritatea umeraşelor rămăseseră goale. 

Roy trase pe rând sertarele unui scrin. Câteva haine - 
mai mult ciorapi şi lenjerie intimă. O curea. Un pulover 
verde, altul albastru. 

Nici măcar conţinutul unei valize mari n-ar fi umplut 
toate sertarele. Mai mult, Grant ori îşi împachetase 
lucrurile în două sau mai multe valize - ori fondurile pe 
care le alocase pentru îmbrăcăminte erau la fel de reduse 
ca şi cele pentru decorarea interiorului. 

— Ceva urme ale câinelui? întrebă Roy. 

Johnson clătină din cap: 

— N-am observat. 

— Uită-te în jur, înăuntru şi afară, ordonă Roy părăsind 
dormitorul. 

Trei membri ai echipajului SWAT, bărbaţi cu care Roy 
nu mai lucrase până atunci, stăteau în picioare în camera 
de zi. Erau înalţi şi vânjoşi. In acel spaţiu restrâns, 
îmbrăcămintea lor de protecţie, ghetele de luptă şi 
numeroasele arme îi făceau să pară uriaşi. Fără să aibă pe 
cine împuşca şi ce cuceri, ei arătau la fel de stânjeniţi şi de 
nesiguri ca nişte luptători profesionişti invitaţi să ia ceaiul 
împreună cu membrele octogenare ale unui club de 
tricotat. 

Roy era cât pe ce să-i trimită afară, când văzu un 
monitor aprins la unul dintre computerele din tabloul de 
echipament electronic care acoperea suprafaţa unui birou 
în formă de L. Cifre albe sclipeau pe un fundal albastru. 

— Cine l-a deschis? îi întrebă pe cei trei bărbaţi. 

Se uitară zăpăciţi la computer. 

— Trebuie să fi fost în funcţiune când am intrat, spuse 
unul dintre ei. 

— Nu l-ai fi remarcat? 

— Poate că nu. 

— Probabil că Grant a plecat în grabă, adăugă altul. 

Abia intrat în cameră, Alfonse Johnson îi contrazise: 

— Nu era pornit când am ajuns. Pot să pun pariu. 

Roy se duse la birou. Acelaşi număr se repeta de trei ori 
în centrul ecranului: 


31 
31 
31 


Brusc, numerele se schimbară începând din vârf şi 
coborând încet pe coloană, până când deveniră identice: 


32 
32 
32 


Simultan cu apariţia celei de-a treia cifre, un bâzzzz 
moale se auzi dinspre unul dintre dispozitivele electronice 
aflate pe biroul mare. Ținu numai două secunde, iar Roy nu 
putu identifica aparatul din care provenise. 

Numerele se schimbară de sus în jos, la fel ca înainte: 


Din nou acel bâzzzz şoptit de două secunde. 

Deşi Roy era mult mai familiarizat decât cetăţeanul de 
rând cu aspectul celor mai sofisticate computere, niciodată 
nu mai văzuse aşa ceva. Unele componente păreau 
construite manual. Minuscule beculeţe verzi sau roşii 
sclipeau pe anumite dispozitive, indicând că erau în stare 
de funcţionare. O încâlceală de cabluri de diferite diametre 
legau piese de echipament cunoscute cu aparate 
misterioase. 


34 
34 
34 


Bâåzzzz. 
Se petrecea un lucru important. Intuiţia îi spunea asta 


3 


lui Roy. Însă ce? Nu putea înţelege şi, în mare grabă, 
studie echipamentul. 

Pe monitor numerele se schimbară de sus în jos, până 
când toate deveniră 35. Bâzzzz. 

Dacă ar fi fost în ordine descrescândă, Roy ar fi putut 
crede că se afla în faţa unei numărători inverse, pregătind 
o explozie. O bombă. Desigur, nicio lege universală nu 
spunea că o bombă trebuie să fie detonată la capătul unei 
numărători inverse. De ce nu una crescândă! Să înceapă 
de la zero şi să explodeze la o sută. Sau la cincizeci. Sau la 
patruzeci. 


36 
36 
36 


Băâzzzz. 

Nu, nu o bombă. N-ar fi avut niciun sens. De ce ar fi vrut 
Grant să-şi arunce în aer propria-i casă? 

O întrebare uşoară. Pentru că era nebun. Paranoic. 
Aminteşte-ţi ochii din portretul creat de computer: febrili, 
atinşi de nebunie. 

37, de sus în jos. Bâzzzz. 

Roy începu să cerceteze încâlceală de cabluri, sperând 
să afle ceva din modul cum fuseseră legate între ele 
dispozitivele. 

O muscă se târi pe tâmpla lui dreaptă. Dădu nervos din 
mână. Nu o muscă. O broboană de transpiraţie. 

— Care-i problema? întrebă Alfonse Johnson. Alături de 
Roy arăta anormal de înalt, blindat şi înarmat de parcă ar 
fi fost un jucător de baschet dintr-o societate a viitorului, 
în care acest sport evolua într-o formă de luptă pe viaţă şi 
pe moarte. 

Pe ecran numărătoarea ajunsese la 40. Roy se opri cu 
mâinile pline de cabluri, ascultă bâzzzz-ul şi se destinse 
când constată că nu se produce nicio explozie. 

Dacă nu era o bombă, atunci ce oare putea fi? 

Trebuia să se pună puţin în locul lui Grant pentru a 


3 


pricepe ce se întâmplă. Încearcă să-ţi imaginezi cum vede 
un paranoic sociopat lumea. Priveşte cu ochii nebuniei. 
Nu-i prea uşor. 

Foarte bine, chiar dacă Grant era un psihopat, nu-i 
lipsea nici şiretenia, aşa că după ce se găsise la un pas de 
a fi prins în atacul asupra bungaloului din Santa Monica, 
de miercuri seară, îşi închipuise că o unitate de 
supraveghere îl fotografiase şi că devenise subiectul unei 
urmăriri asidue. În fond, lucrase în poliţie. Cunoştea 
procedurile. Deşi îşi petrecuse ultimul an ocupându-se de 
dispariţia sa gradată din fiecare fişier public, încă nu 
realizase pasul final spre invizibilitate şi fusese foarte 
conştient de faptul că mai devreme sau mai târziu tot 
aveau să-i descopere cabana. 

— Care-i problema? repetă Johnson. 

Grant s-ar fi putut aştepta să pătrundă în casa lui în 
aceeaşi manieră în care intraseră şi în bungalou. Un întreg 
echipaj SWAT. Cercetând locul. Cotrobăind peste tot. 

Roy îşi simţi gura uscată. Inima îi bătea intens. 

— Verifică uşa! Probabil că am activat o alarmă. 

— Alarmă? În cocioaba asta? spuse Johnson nedumerit. 

— Fă-o, îi ordonă Roy. 

Johnson se îndepărtă grăbit. 

Roy căută cu frenezie în buclele şi în încâlceală de 
cabluri. Computerul în funcţiune avea cea mai puternică 
unitate logică din colecţia lui Grant. Fusese conectat la o 
mulţime de aparate, inclusiv la o cutie verde nemarcată, 
iar aceasta, la rândul ei, comunica rapid cu un modem 
legat la un telefon cu şase linii. 

Pentru prima oară realiză că unul dintre ledurile roşii ce 
sclipeau pe echipament, indicând dacă aparatele se aflau 
sau nu în funcţiune, semnaliza de fapt că prima din cele 
şase linii fusese pornită. Se desfăşura o convorbire 
telefonică directă cu exteriorul. 

Ridică receptorul şi ascultă. Auzi o transmisie de date 
sub forma unei cascade de tonalități electronice, un limbaj 
rapid, o muzică nepământeană, fără nicio melodie sau 
ritm. 


— Un contact magnetic aici, pe prag! strigă Johnson de 
la uşa din faţă. 

— Sârmele sunt vizibile? întrebă Roy, lăsând receptorul 
telefonului în furcă. 

— Mda. Şi recent montate. Alamă nouă şi strălucitoare 
la punctul de contact. 

— Urmăreşte firele! urlă Roy. 

Aruncă o privire scurtă computerului. 

Pe ecran numărătoarea ajunsese 45. 

Roy se întoarse la cutia verde care lega computerul de 
modem şi apucă un cablu gri care ducea în altă parte. Il 
urmări de-a lungul biroului, printre corzile încâlcite, prin 
spatele aparaturii, până la marginea mesei şi apoi pe 
podea. 

În partea opusă a camerei, Johnson smulse sârma din 
scândura pragului pe care fusese fixată alarma şi o 
înfăşură în jurul mâinii înmănuşate. Ceilalţi trei bărbaţi îl 
priveau cu atenţie, ferindu-se din calea lui. 

Roy urmări cablul gri de-a lungul podelei. Dispărea în 
spatele unei biblioteci înalte. 

Mergând pe urma sârmei de la alarmă, Johnson ajunse 
în cealaltă parte a bibliotecii. 

Roy smuci cablul cel gri, iar Johnson sârma de la alarmă. 
Cărţile aflate pe rafturi se clătinară cu zgomot. 

Roy îşi ridică privirea de la cablul asupra căruia îşi 
îndreptase până atunci întreaga atenţie. Aproape în faţa 
lui, puţin mai sus decât nivelul ochilor, o lentilă de vreo 
trei centimetri diametru se ivea nedesluşit printre tomurile 
groase de istorie. Împinse cărţile de pe raft, dezvăluind o 
cameră video compactă. 

— Ce dracu” e asta? întrebă Johnson. 

Pe ecranul monitorului, numărătoarea ajunsese la 48 în 
partea de sus a coloanei. 

— Când ai distrus contactul magnetic de la uşă, ai pornit 
camera video, îi explică Roy. 

Lăsă cablul din mână şi înşfacă un volum de pe raft. 

Johnson spuse: 

— Păi, dacă distrugem caseta video, nimeni n-o să ştie 


3 


că am fost aici. 

În timp ce deschidea cartea şi rupea un colţ dintr-o 
pagină, Roy zise: 

— Nu-i chiar atât de simplu. Când ai pornit camera, ai 
activat întregul sistem şi ai iniţiat o convorbire telefonică 
rapidă cu exteriorul. 

— Ce sistem? 

— Camera video intră în cutia aceea verde, 
dreptunghiulară, de pe birou. 

— Mda? Şi la ce foloseşte? 

Fără a mai pierde timpul, Roy scuipă pe bucata de hârtie 
pe care o rupsese din carte şi o lipi peste lentilă. 

— Nu sunt foarte sigur ce face, dar într-un fel sau altul 
cutia procesează imaginea video, o translatează într-o altă 
formă de comunicare şi o predă computerului. 

Păşi spre ecranul monitorului. Era mai puţin tensionat 
decât până să fi găsit camera, fiindcă acum ştia ce se 
întâmplă. Nu-l încânta - dar cel puţin pricepuse. 


Al doilea număr se transformă în 51. Apoi al treilea. 

Bâzzzz. 

— La fiecare patru sau cinci secunde, computerul 
îngheaţă un cadru de date de pe banda video şi îl trimite 
înapoi la cutia verde. Atunci se schimbă primul număr. 

Aşteptară. Nu prea mult. 


— Cutia verde, continuă Roy, transmite datele la modem 
şi atunci se schimbă al doilea număr. 


52 


52 
51 


— Modemul transformă datele în cod, le trimite la 
telefon, apoi se modifică şi al treilea număr şi... 


— ... la celălalt capăt al firului procesul se inversează, 
transformând datele codificate din nou în imagine vizuală. 

— Fotografie? bâigui Johnson. Fotografie a noastră? 

— Tocmai a primit a cincizeci şi doua poză de când am 
intrat în cabană. 

— La naiba! 

— Cincizeci au fost clare şi frumoase - înainte de a 
obtura lentila camerei. 

— Unde? Unde le recepționează? 

— Trebuie să urmărim convorbirea telefonică pe care a 
iniţiat-o computerul în momentul în care aţi spart uşa, zise 
Roy, arătând spre becul roşu de pe telefonul cu şase linii. 
Grant nu a vrut să ne întâlnească personal, dar şi-a dorit 
să afle cum arătăm. 

— Deci acum ne priveşte pozele? 

— Probabil că nu. La celălalt capăt poate fi un simplu 
automat, ca şi acesta. Dar o să se oprească pentru a 
verifica dacă i s-a transmis ceva. Până atunci, cu puţin 
noroc, o să găsim telefonul la care s-a efectuat convorbirea 
şi o să-l aşteptăm acolo. 

Ceilalţi trei bărbați se  retrăseseră departe de 
computere. Priveau aparatura, superstiţioşi. Unul dintre ei 
zise: 

— Cine este tipul? 

Roy spuse: 

— N-are nimic deosebit. E doar un om odios şi bolnav. 

— De ce n-ai scos din priză drăcia aia când ţi-ai dat 
seama că ne filmează? îl admonesta Johnson. 


3 


— Deja ne avea, oricum era prea târziu. Şi poate şi-a 
instalat sistemul în aşa fel, încât hard-disk-ul să se şteargă 
dacă este scos din priză. Atunci n-am mai fi aflat ce 
programe sau informaţii sunt conţinute în memoria 
computerului. Câtă vreme sistemul rămâne intact, ne-am 
putea forma o idee despre ce pusese el la cale. Poate că o 
să reuşim să-i reconstituim acţiunile din ultimele zile, 
săptămâni, chiar luni. O să căpătăm câteva indicii despre 
locul în care s-a dus - şi poate, cine ştie, vom fi în stare să 
o găsim şi pe femeie, tot prin el. 


Băâzzzz. 

Ecranul sclipi scurt şi Roy tresări. Coloana celor trei 
numere fu înlocuită de două cuvinte: NUMĂRUL MAGIC. 

Telefonul se deconectă. Lumina roşie care indica linia se 
stinse. _ 

— Foarte bine, zise Roy. Incă mai putem să urmărim 
telefonul prin înregistrările automate ale companiei 
telefonice. 

Ecranul monitorului se întunecă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Johnson. 

Alte două cuvinte apărură: CREIER MORI. 

Roy zbieră: 

— Ticălosule, nemernicule, cicatrice scârboasă! 

Alfonse Johnson făcu un pas în spate, evident surprins 
de o asemenea furie la un om care întotdeauna fusese atât 
de binevoitor şi de calm. 

Roy trase scaunul de la birou şi se aşeză. Când îşi puse 
mâinile pe tastatură, cuvintele CREIER MORT se stinseră 
de pe ecran. 

Apăru imediat un fond albastru-deschis. 

Injurând, Roy încercă să intre în meniul de bază. 

Albastru. Albastru-limpede. 

Degetele îi zburară peste taste. 


3 


Limpede. Nemişcat. Albastru. 

Hard-disk-ul era gol. Până şi sistemul de operare - mai 
mult ca sigur intact - îngheţase şi devenise nefunctional. 

Grant îşi curățase urmele şi apoi își bătuse joc de ei cu 
anunţul CREIER MORI. 

Respiră adânc. Încet şi adânc. Inspiră vaporii de 
culoarea piersicii ai calmului. Expiră aburii verzi ca fierea 
ai încordării şi ai mâniei. Să intre binele, să iasă răul. 


Când Spencer şi Rocky ajunseră în Vegas, puţin înainte 
de miezul nopţii, baricadele falnice ale tuburilor de neon 
ce clipeau, se unduiau şi pulsau în vârtejuri de-a lungul 
bulevardului transformau noaptea în plină zi cu luminile 
lor. Chiar şi la acea oră, maşinile se înghesuiau pe Las 
Vegas Boulevard South. Mulţimi de oameni umpleau 
trotuarele, cu chipurile stranii, uneori  diavoleşti, 
reflectând razele fantasmagorice ale neoanelor; se agitau 
din cazino în cazino şi apoi se întorceau, aidoma unor 
insecte în căutarea lucrurilor dorite şi înţelese numai de 
ele. 


Energia dinamică a peisajului îl tulburase pe Rocky. 
Chiar dacă privea din interiorul sigur al Explorerului, prin 
ferestrele închise ermetic, câinele începuse să tremure. 
Scheuna şi îşi răsucea neliniştit capul, de la dreapta la 
stânga, ca şi cum ar fi presimţit un atac iminent, nefiind 
capabil să discearnă din ce direcţie avea să vină pericolul. 
Poate cu un al şaselea simţ, câinele percepuse nevoia 
febrilă a celor mai mulţi dintre jucătorii împătimiţi, 
lăcomia prădătoare a prostituatelor şi a  trişorilor, 
disperarea celor care pierduseră totul. 

Depăşiră gloata gălăgioasă şi traseră peste noapte la un 
motel de lângă parcarea Maryland, la mică distanţă de 
bulevard. Fără vreun cazino sau vreun restaurant în 
preajmă, locul era tăcut. 

Extenuat, Spencer află că poate adormi uşor şi într-un 
pat prea moale. Visă o uşă roşie, pe care o deschidea 
repetat, de zece, de douăzeci, de o sută de ori. Uneori, în 


3 


partea cealaltă găsea un întuneric care mirosea a sânge, 
străpungându-i fulgerător inima. Alteori o vedea pe 
Valerie, dar când încerca s-o atingă, ea se retrăgea uşor şi 
uşa se trântea imediat. 

Vineri dimineaţă, după ce făcu un duş şi se bărbieri, 
Spencer umplu un castron cu hrană pentru câini şi un altul 
cu apă, le puse pe podea lângă pat şi se îndreptă spre uşă. 

— Jos e o cafenea. Imi iau micul dejun şi plecăm după ce 
mă întorc. 

Câinele nu vroia să fie lăsat singur. Scânci rugător. 

— Aici eşti în siguranţă, zise Spencer. 

Deschise cu prudenţă uşa, aşteptându-se ca Rocky să o 
zbughească afară. 

In loc să profite de libertatea oferită, dulăul se aşeză în 
fund, ghemuindu-se patetic, cu capul plecat. 

Spencer păşi afară pe veranda acoperită. Privi înapoi în 
cameră. 

Rocky nu se mişcase. Tremura. 

Oftând, Spencer intră din nou şi închise uşa. 

— OK, înfulecă tu primul, apoi o să vii cu mine să 
mănânc şi eu. 

Rocky îşi urmări stăpânul în timp ce se aşeza în fotoliu. 
Se duse până la castron, îi aruncă o căutătură lui Spencer 
şi apoi privi din nou uşa. 

— Nu plec nicăieri, îl linişti Spencer. 

În loc să hăpăie rapid, ca de obicei, Rocky mancă cu o 
delicateţe şi un calm necaracteristice unui câine. Ca şi 
cum ar fi crezut că avea să fie cea din urmă masă, aşa o 
savura. 

După ce termină, Spencer spălă castroanele, le uscă şi le 
puse în bagajul din Explorer. 

Vegasul putea fi la fel de călduros în februarie ca într-o 
primăvară târzie, dar deşertul înalt era uneori stăpânit de 
o iarnă schimbătoare, cu dinţii foarte ascuţiţi când îşi 
dorea să muşte. În acea dimineaţă de vineri, cerul era 
cenuşiu, iar temperatura foarte scăzută. Dinspre munţii 
din vest sufla un vânt la fel de îngheţat ca o inimă 
păcătoasă de şef. 


După ce îşi încarcă bagajul, se îndreptară către un colţ 
retras de lângă un tufiş stufos din dosul motelului. Spencer 
stătu de pază cu spatele întors şi umerii gârboviţi, cu 
mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor, în timp ce 
Rocky răspundea nevoilor fizice. 

Apoi se întoarseră la Explorer şi Spencer conduse din 
aripa sudică a motelului spre cea nordică, unde se afla 
cafeneaua. Parcă lângă trotuar, în faţa ferestrelor mari din 
sticlă. 

În restaurant, îşi alese o masă de la care putea vedea 
Explorer-ul care se afla la mai puţin de şase metri 
depărtare. Rocky se înălţă cât de tare putu în scaunul 
maşinii, urmărindu-şi stăpânul prin parbriz. 

Spencer comandă ouă, cartofi prăjiţi, pâine şi cafea. În 
timp ce mânca se uita mereu înspre Explorer, din care 
Rocky îl privea curios. 

De câteva ori, Spencer îi făcu semne cu mâna. 

Dulăul era extrem de încântat. Dădea din coadă de 
fiecare dată când Spencer îi acorda atenţie. La un moment 
dat, îşi săltă labele pe tabloul de bord şi îşi strivi nasul de 
parbriz, rânjind. 

— Ce ţi-or fi făcut, amice? Ce ţi-or fi făcut de-ai ajuns în 
halul ăsta? se întrebă Spencer cu voce tare, sorbindu-şi 
cafeaua, în timp ce-şi privea cu drag câinele. 


Roy Miro îi lăsă pe Alfonse Johnson şi pe ceilalţi bărbaţi 
să cerceteze fiecare centimetru pătrat al cabanei din 
Malibu, iar el hotări să se întoarcă în Los Angeles. Cu 
puţin noroc, ar fi putut găsi, printre lucrurile personale ale 
lui Grant, ceva care să răspândească lumină asupra 
psihicului său, să dezvăluie vreun aspect necunoscut din 
trecut sau să le dea un fir care să-i conducă spre locul 
unde se afla. 

Agenţii biroului din centru penetrau deja sistemul 
companiei de comunicaţii, încercând să găsească telefonul 
la care sunase computerul din cabană. Probabil că Grant 
îşi acoperise urmele. Ar fi fost norocoşi dacă reuşeau să 
descopere, până a doua zi la aceeaşi oră, la ce număr şi 


3 


unde primise cele cincizeci de imagini luate de camera 
video. 

Îndreptându-se spre sud pe Coast Highway, Roy îşi puse 
telefonul celular pe modul vorbire şi îl sună pe Kleck, în 
Orange County. 

Deşi părea plictisit, John Kleck îi răspunse cu o voce 
profundă şi amabilă. 

— Am început s-o urăsc pe ticăloasa asta şmecheră, 
spuse el, referindu-se la femeia care fusese Valerie Keene 
până în momentul în care îşi abandonase maşina la 
Aeroportul John Wayne, miercuri, şi devenise iarăşi o nouă 
persoană. 

Ascultându-l, lui Roy i se păru dificil să şi-l închipuie pe 
agentul stângaci, cu chipul uimit, ca de păstrăv. Vocea lui 
vibrantă de bas te făcea să crezi că ar fi un cântăreţ negru 
de rock de pe timpul Beatles-ilor, înalt, cu umeri largi. 

Toate rapoartele pe care le prezenta Kleck păreau de o 
importanţă vitală - chiar şi atunci când nu conţineau nimic 
deosebit. La fel şi acum. Kleck şi echipajul lui nu-şi 
formaseră nicio idee încotro ar fi putut pleca femeia. 

— Ne extindem căutarea la agenţiile de închiriat maşini 
de pe teritoriul districtului, intonă Kleck. Verificăm şi 
automobilele furate. Orice chestie cu roţi dispărută în 
cursul zilei de miercuri - o punem pe lista de soluţii 
posibile. 

— N-a mai furat niciodată vreo maşină, observă Roy. 

— Tocmai de aceea e posibil să fi furat una acum, să ne 
scoată din tipare. Sunt îngrijorat numai să nu fi plecat cu 
autostopul. N-am reuşi să-i mai adulmecăm urma în acest 
caz. 

— Dacă a făcut autostopul, ţinând cont de toţi nebunii 
aflaţi la ora actuală în libertate, zise Roy, nu trebuie să ne 
mai facem probleme. Este deja violată, asasinată, 
decapitată, cu maţele scoase şi dezmembrată. 

— Asta nu m-ar deranja, spuse Kleck. Numai să pun 
mâna pe o bucată din corpul său, ca să o pot identifica. 

După discuţia cu Kleck, deşi dimineaţa abia începuse, 
Roy fu convins că ziua nu avea să-i aducă decât veşti 


3 


proaste. _ 

De obicei nu era pesimist. li detesta pe pesimişti. Dacă 
ar fi existat prea mulţi pesimişti care să-şi rostogolească 
gândurile în acelaşi timp, atunci ar fi putut distorsiona 
realitatea, iar rezultatul ar fi constat în cutremure, 
tornade, trenuri deraiate, avioane prăbuşite, ploi acide, 
cancere, întreruperi ale comunicării prin microunde şi o 
atmosferă primejdios de morocănoasă printre oamenii de 
rând. Cu toate acestea, nu reuşea să-şi alunge proasta 
dispoziţie. 

Sperând să-şi ridice moralul, începu să conducă numai 
cu mâna stângă, extrase comoara Guineverei din 
recipientul Tupperware şi o puse lângă el pe scaun. 

Cinci degete desăvârşite. Perfecte, naturale, cu unghiile 
nevopsite, ovale, fiecare cu partea ei albă în formă de 
semilună din vârf. Şi cele mai frumoase paisprezece 
falange pe care le văzuse: niciuna cu un milimetru mai 
mult sau mai puţin faţă de lungimea ideală. Pe dosul 
grațios curbat al palmei, o piele foarte îngrijită; cinci 
metacarpiene cu cele mai splendide forme pe care sperase 
vreodată să le admire. Epiderma era palidă, dar fără cusur, 
la fel de netedă precum ceara topită a lumânărilor de pe 
masa lui Dumnezeu. 

Îndreptându-se spre est, în drum către centru, Roy 
arunca din când în când o privire comorii Guineverei, şi 
fiecare imagine furată îi îmbunătăţea starea de spirit. Se 
înviorase deja când dădu cu ochii de Parker Center şi de 
sucursala principală a Departamentului de Poliţie din Los 
Angeles. 

Fără tragere de inimă, oprindu-se la un semafor, aşeză 
mâna la loc în recipient. Puse racla împreună cu preţiosul 
ei conţinut sub scaunul şoferului. 

La Parker Center, după ce îşi lăsă maşina în parcarea 
rezervată vizitatorilor, se urcă într-un lift din garaj şi, 
folosindu-şi legitimaţia de FBI, ajunse la etajul cinci. Avea 
întâlnire cu căpitanul Harris Descoteaux, care îl aştepta în 
birou. 

Roy purtase o discuţie telefonică scurtă cu Descoteaux şi 


3 


nu rămase surprins acum, când descoperi că se găsea în 
faţa unui negru. Poseda pielea aceea frumoasă, întunecată 
şi lucioasă pe care o întâlneai uneori la cei originari din 
Caraibe, şi, cu toate că locuia de mulţi ani în Los Angeles, 
cântecele din insulă încă mai împrumutau vocii sale o 
melodicitate aparte. 

Cu pantaloni bleumarin, bretele vărgate, cămaşă albă şi 
cravată albastră cu dungi roşii oblice, Descoteaux avea 
echilibrul, demnitatea şi gravitatea unui judecător de la 
Curtea Supremă, chiar dacă îşi suflecase mânecile şi 
jacheta îi atârna de spătarul scaunului. 

După ce îi strânse mâna lui Roy, Harris Descoteaux 
arătă spre singurul scaun pentru oaspeţi şi spuse: 

— Vă rog, luaţi loc. 

Micul birou nu era la înălţimea persoanei care-l ocupa. 
Prost aerisit. Sărăcăcios mobilat. 

Lui Roy îi păru rău pentru Descoteaux. N-ar fi trebuit ca 
vreun angajat guvernamental din conducere, indiferent 
dacă făcea parte dintr-o organizaţie de apărare a legii sau 
nu, să-şi desfăşoare activitatea într-un asemenea birou 
înghesuit. Serviciul public presta o muncă nobilă, iar Roy 
considera că toţi cei care ajungeau să lucreze acolo ar fi 
meritat să fie trataţi cu mult respect, recunoştinţă şi 
generozitate. 

Aşezându-se pe scaunul din spatele biroului, Descoteaux 
spuse: 

— FBl-ul a confirmat identitatea dumneavoastră, dar nu 
mi-a destăinuit de ce caz vă ocupați. 

— O problemă de securitate naţională, îl asigură Roy. 
Orice întrebare despre Roy, adresată FBl-ului, era 
direcţionată către Cassandra Solinko, valoroasa asistentă 
administrativă a directorului. Accepta să mintă (dar nu şi 
în scris) că Roy lucra în Birou; însă nu avea cum să 
dezvăluie natura investigaţiilor sale, fiindcă nu ştia cu ce 
anume se ocupa el. Descoteaux se încruntă: 

— O problemă de securitate... Destul de vag. 

Dacă Roy intra în vreun bucluc - de felul celor care să 
implice investigaţii ale Congresului sau să apară pe prima 


3 


pagină a ziarelor - Cassandra Solinko ar fi negat că îl 
atestase ca fiind angajat al FBI-ului. În caz că nu ar fi fost 
crezută şi s-ar fi trezit citată la proces pentru a mărturisi 
puţinele lucruri pe care le cunoştea despre Roy, ori despre 
Agenţia Fără Nume, în mod sigur ar fi suferit o embolie 
cerebrală, un infarct sau vreo coliziune fatală cu parapetul 
unui pod. Era conştientă de consecinţele posibile ale 
colaborării. 

— Regret, căpitane Descoteaux, dar nu pot să vă dau 
detalii. 

Roy avea să suporte consecinţe similare dacă ar fi 
provocat necazuri. Serviciile publice puteau constitui 
uneori o carieră groaznic de stresantă - încă un motiv 
pentru care birourile confortabile, beneficiile generoase şi 
avantajele materiale virtual nelimitate erau, în viziunea lui 
Roy, complet justificate. 

_ Lui Descoteaux nu-i plăcea să fie tratat cu indiferenţă. 
Inlocuindu-și încruntarea cu un zâmbet plin de o 
naturaleţe insulară, el spuse: 

— E dificil să vă acord asistenţă fără să cunosc întreaga 
problemă. 

Ar fi fost uşor să cedezi în faţa farmecului lui 
Descoteaux, să-i confunzi mişcările deliberate, dar fluide, 
cu calmul firii tropicale, să te înşele vocea lui melodioasă, 
determinându-te să-l consideri o persoană frivolă. 

Insă Roy văzu adevărul în ochii căpitanului - imenşi, la 
fel de negri şi lichizi ca tuşul, la fel de direcţi şi sfredelitori 
ca în portretele lui Rembrandt. Ochii  dezvăluiau 
inteligenţa, răbdarea şi curiozitatea neobosită care 
defineau cel mai talentat bărbat din domeniul său. 

Răspunzând zâmbetului lui Descoteaux cu unul şi mai 
dulce, convins că înfăţişarea lui de Moş Crăciun tânăr şi 
zvelt se potrivea farmecului caraibean, Roy zise: 

— De fapt, nu am nevoie de ajutor propriu-zis, adică nu 
de servicii sau de oameni. Ci doar de o mică informaţie. 

— V-o dau cu plăcere dacă pot, spuse căpitanul. 

Voltajul celor două zâmbete rezolva temporar problema 
iluminării inadecvate din micul birou. 


3 


— Înainte să fiţi promovat în organizaţia centrală, începu 
Roy, am impresia că aţi fost căpitan de divizie. 

— Da. La Divizia Vestică a Los Angelesului. 

— Vă amintiţi cumva de un ofiţer care a servit sub 
comanda dumneavoastră, ceva mai mult de un an - 
Spencer Grant? 

Ochii lui Descoteaux se măriră uşor. 

— Da, bineînţeles. Imi amintesc de Spence. Chiar foarte 
clar. 

— Era un poliţist bun? 

— Cel mai bun, spuse fără ezitare Descoteaux. Academia 
de poliţie, calificare în criminologie, servicii speciale - 
avea un fond solid. 

— Deci un bărbat foarte competent? 

— „Competenţă” nu e un termen potrivit în cazul lui 
Spence. 

— Inteligent? 

— Extraordinar. 

— Cei doi spărgători de maşini pe care i-a ucis... Au fost 
îndreptăţite focurile? 

— La naiba, da, foarte îndreptăţite. Unul dintre ei era 
căutat pentru crimă, iar pe numele celuilalt nenorocit 
fuseseră emise trei mandate de arestare. Amândoi îl 
atacaseră şi trăseseră în el. Spence n-a avut de ales. 
Comisia de anchetă l-a achitat la fel de repede pe cât 
Dumnezeu l-a primit pe Sfântul Petru în Rai. 

Roy continuă: 

— Cu toate acestea nu s-a mai întors în echipă. 

— Nu mai vroia să poarte armă. 

— Fusese cavalerist în armata S.U.A? ... 

Descoteaux dădu afirmativ din cap. 

— Plecase de mai multe ori în misiune în America 
Centrală şi în Orientul Mijlociu. Fusese nevoit să ucidă şi 
înainte, iar în final a fost obligat să renunţe la ideea unei 
cariere în serviciul public. 

— Din cauza felului cum se simţea când trebuia să 
omoare? ... 

— Nu. Mai mult... Cred că nu era întotdeauna convins de 


3 


legitimitatea crimei, indiferent de opiniile politicienilor. 
Însă e doar o bănuială. Nu ştiu sigur ce gândea. 

— Un bărbat pe care îl deranjează să folosească o armă 
împotriva unei alte fiinţe umane - asta-i de înţeles, 
murmură Roy. Dar faptul că a renunţat la armată în 
favoarea poliţiei... mă nedumereşte. 

— Îşi închipuia că, fiind poliţist, putea să ia decizii mai 
juste cu privire la utilizarea armelor mortale. In orice caz, 
acesta fusese visul lui. Visurile mor cu greu. 

— Visul lui fusese să devină poliţist? 

— Nu neapărat. Doar să fie un tip cumsecade în 
uniformă, care să-şi rişte viaţa în ajutorul semenilor, să 
salveze destine şi să apere legea. 

— Un tânăr altruist, zise Roy cu o nuanţă de sarcasm. 

— Mai există dintr-ăştia. De fapt mulţi sunt aşa, cel puţin 
la început. Îşi privi mâinile negre ca smoala, încrucişate 
peste sugativa verde de pe birou. In cazul lui Spence, 
idealurile înalte l-au mânat spre armată, apoi spre poliţie... 
Dar a fost ceva mai mult decât atât. Pe undeva... Ajutându- 
i pe oameni în toate modurile în care îi poate ajuta un 
poliţist, Spence încerca să se cunoască mai bine, să ajungă 
la un compromis cu el însuşi. 

Roy spuse: 

— Deci avea probleme psihologice? 

— Fără legătură cu munca pe care o făcea. 

— Da? Şi atunci ce încerca să înţeleagă despre el însuşi? 

— Nu ştiu. Cred că totuşi ceva din urmă. 

— Din urmă? 

— Din trecut. Îl cară în spate de parcă ar fi o piatră de 
moară. 

— Are vreo legătură cu cicatricea? întrebă Roy. 

— Cred că totul are legătură cu cicatricea. 

Descoteaux îşi ridică privirea de pe sugativă. Ochii lui 
uriaşi şi întunecaţi erau plini de compasiune. Avea nişte 
ochi excepţionali, teribil de expresivi. Dacă ar fi aparţinut 
unei femei, probabil că Roy şi-ar fi dorit să-i obţină. 

— Cum şi-a căpătat cicatricea, ce s-a întâmplat? întrebă 
Roy. 


— Tot ce mi-a spus a fost că suferise un accident în 
copilărie. Bănuiesc că un accident de maşină. Nu prea 
vroia să vorbească despre asta. 

— Îşi făcuse prieteni apropiaţi în poliţie? 

— Prea apropiaţi, nu. Era un tip plăcut, dar singuratic. 

— Un izolat, zise Roy, clătinând înţelegător din cap. 

— Nu. Nu în felul în care vă închipuiţi. N-o să se izoleze 
niciodată într-un turn, împuşcând totul în preajmă. 
Oamenii îl plăceau; el îi iubea pe oameni. Avea doar o... 
rezervă. 

— După împuşcăturile acelea şi-a dorit o muncă de 
birou. Mai precis, a cerut să fie transferat la Agenţia de 
Luptă contra Infracţiunilor pe Computer... 

— Nu, ei au venit la el. Cei mai mulţi ar fi surprinşi să 
afle - dar sunt sigur că dumneavoastră ştiţi - că avem 
ofiţeri care au absolvit Dreptul, Psihologia sau 
Criminologia, la fel ca şi Spencer Grant. Aceştia îşi sporesc 
cunoştinţele nu fiindcă şi-ar dori alte cariere sau avansarea 
în grad. Ei vor să rămână pe stradă. Iubesc munca asta şi 
îşi închipuie că puţină învăţătură suplimentară îi va ajuta 
să-şi realizeze mai bine îndatoririle. Se simt obligaţi, făcuţi 
pentru aşa ceva. Ei doresc numai să fie polițiști şi... 

— Admirabil, sunt convins. Deşi unii ar putea zice că 
sunt nişte reacţionari cu inimi de piatră, incapabili să 
renunţe la puterea pe care o au ca poliţişti. 

Descoteaux clipi. 

— Păi, oricum, dacă unul dintre ei îşi doreşte să fie în 
forţa activă, asta nu înseamnă că nu se mai ocupă şi de 
altceva. Departamentele se folosesc de cunoştinţele lor. 
Biroul Administrativ, Divizia de  Contrainformaţii, 
Departamentul Crimei Organizate şi majoritatea agențiilor 
polițienești - toate şi-l disputau pe Spencer. El a ales ALIC. 

— Adică a apelat la ALIC? 

— N-a avut nevoie. După cum am zis, ei au venit la el. 

— Înainte de a intra în ALIC, a fost pasionat de 
computere? 

— Pasionat? Descoteaux abia se mai putea stăpâni. Ştia 
cum să se folosească de computere în munca lui, dar nu 


3 


era obsedat de ele. Spence nu are nicio pasiune. Este un 
om de încredere şi, totodată., un om puternic. 

— În afară de faptul - acestea sunt cuvintele 
dumneavoastră - că încearcă să se cunoască mai bine, să 
ajungă la un compromis cu el însuşi. 

— Nu asta facem cu toţii? spuse căpitanul pe un ton 
tranşant. Se ridică şi se întoarse cu spatele la Roy, 
uitându-se pe mica fereastră dindărătul biroului. Şipcile de 
la jaluzele erau murdare. Privi printre ele oraşul 
înveşmântat în smog. 

Roy aştepta. Prefera să-l lase pe Descoteaux să-şi 
descarce furia. Bietul bărbat o merita. Avea un birou 
îngrozitor de mic. Şi nu exista nici măcar o toaletă. 

Intorcându-şi faţa spre Roy, căpitanul reluă: 

— Nu ştiu ce credeţi că a făcut Spencer. Şi nu are niciun 
sens să vă întreb... 

— Securitate naţională, îi confirmă Roy, plin de sine. 

— ... dar greşiţi în legătură cu el. Nu este omul care să 
se schimbe vreodată în rău. 

Roy îşi ridică sprâncenele. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Faptul că se frământă. 

— Într-adevăr? De ce? 

— Se întreabă ce e bine şi ce e rău. Îl frământă deciziile 
pe care le ia. În tăcere, în singurătate - dar se frământă. 

— Nu asta facem cu toţii? i-o întoarse Roy, ironic, 
sculându-se în picioare. 

— Nu. Nu în vremurile astea. Oamenii cred că totul este 
relativ, inclusiv morala. 

Lui Roy nu i se păru că Descoteausx ar fi vrut să-i strângă 
mâna, aşa că zise numai: 

— Ei bine, vă mulţumesc că m-aţi primit, căpitane. 

— Oricare ar fi delictul, domnule Miro, omul pe care îl 
căutaţi e absolut sigur că tot ceea ce face el este drept. 

— O să rețin. 

— Nimeni nu-i mai periculos decât cineva convins de 
superioritatea sa morală, spuse apăsat Descoteaux. 

— Foarte adevărat, replică Roy deschizând uşa. 


3 


— Dar o persoană ca Spencer... Nu poate fi un duşman. 
De fapt, cei ca el reprezintă unicul motiv pentru care 
blestemata asta de civilizaţie nu ne-a înnebunit încă pe 
toţi. 

Păşind pe culoar, Roy mai adăugă: 

— O zi bună. 

— De oricare parte s-ar găsi Spencer, spuse Descoteaux 
calm, dar cu o inconfundabilă beligeranţă, îmi pun fundul 
la bătaie că este de partea cea dreaptă. 

Roy închise uşa biroului. Pe drumul spre lift se hotări să- 
l omoare pe Harris Descoteaux. Poate o va face personal 
de îndată ce va termina cu Spencer Grant. 

În timp ce se îndrepta către maşină, se linişti. Ajuns din 
nou în plină stradă, cu comoara Guineverei pe scaunul de 
lângă el, Roy îşi recapătă suficient controlul, încât să 
realizeze că o execuţie rapidă nu constituia un răspuns 
convenabil la insinuările jignitoare ale lui Descoteaux. li 
stătea în putere să-i aplice pedepse mai groaznice decât 
moartea. 


Cele trei aripi ale complexului de apartamente cu două 
etaje înconjurau o piscină modestă. Un vânt rece despica 
apa în valuri mici care plesneau pereţii din faianţă, iar 
Spencer detectă mirosul de clor în timp ce traversa curtea. 

Cerul era mai jos decât fusese înainte de micul dejun, 
asemenea unui giulgiu din cenuşă care se aşternuse 
deasupra oraşului. Frunzele dese ale palmierilor răscoliţi 
de vânt fremătau, pocneau şi foşneau, parcă avertizând că 
vine furtuna. 

Ţopăind în jurul lui Spencer, Rocky strănută de vreo 
două ori din cauza mirosului de clor, dar nu se nelinişti la 
vederea palmierilor bătuţi de vânt. Incă nu întâlnise vreun 
copac care să-l sperie. Dar asta nu însemna că n-ar fi putut 
exista şi un asemenea copac diavolesc. Când se cufunda în 
ciudatele lui stări de spirit, când se simţea deprimat şi i se 
părea că un vrăjitor rău îl pândeşte din umbră - probabil şi 
un răsad veştejit de cincisprezece centimetri, dintr-un 
ghiveci, l-ar fi terorizat. 


Judecând după datele pe care Valerie - pe atunci numită 
Hannah May Rainey - le furnizase pentru a-şi obţine 
permisul de angajat la cazino, ea locuise în acest complex 
de apartamente. La numărul 2-D. 

Apartamentele de la etajul al doilea aveau balcoane 
închise care dădeau în curte şi acopereau aleea din faţa 
locuinţelor de la parter. In timp ce Spencer şi Rocky urcau 
scările din beton, un stâlp desprins din balustrada de fier 
pătată de rugină scârţâia în bătaia vântului. 

Il adusese şi pe Rocky pentru că un câine drăguţ 
spărgea cel mai uşor gheaţa. Oamenii aveau tendinţa de a- 
i acorda încredere unei persoane care şi-o câştigase deja 
pe cea a câinelui, şi îşi deschideau mai uşor inimile în faţa 
unui străin posesor al unui dulău atrăgător - în ciuda aurei 
lui întunecate şi a cicatricei care-i străbătea faţa de la 
ureche până la bărbie. Atât de puternic seducea farmecul 
canin. 

Fostul apartament al Valeriei-Hannah se afla în aripa 
centrală a clădirii în formă de U, în spatele curţii. 
Draperiile acopereau geamurile mari din dreapta uşii. La 
stânga, o fereastră micuță ascundea bucătăria. Deasupra 
soneriei exista un nume: Traven. 

Spencer sună şi aşteptă. 

Singura lui speranţă era ca Valerie să fi împărţit 
apartamentul cu cineva, iar acest cineva să nu se fi mutat. 
L.ocuise acolo cel puţin patru luni, timp în care lucrase la 
Mirage. Cu toate că, probabil, Valerie trăise în minciună, 
la fel ca şi în California, colega ei ar fi putut să observe 
vreun lucru care să-l conducă în trecut, înainte de Nevada, 
aşa cum Rosie îl îndrumase din Santa Monica spre Vegas. 

Sună din nou la uşă. 

Deşi era ciudat că încerca să o găsească aflând de unde 
venise, în loc să cerceteze în ce direcţie plecase, Spencer 
nu avusese de ales. Nu deţinea mijloacele necesare ca să-i 
urmărească mişcările făcute după fuga din Santa Monica. 
În plus, ducându-se înapoi, exista o mai mică probabilitate 
să se lovească de agenţii federali - sau ce-or fi fost ăia - 
porniţi pe urmele ei. 


Auzise soneria răsunând înăuntru. Cu toate acestea, 
ciocăni. 

I se răspunse, dar nu din fostul apartament al Valeriei. 
Departe, în dreapta, de-a lungul balcoanelor, uşa de la 2-E 
se deschise şi o femeie căruntă, trecută de şaptezeci de 
ani, apăru în prag şi-l privi iscoditor. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— O caut pe domnişoara Traven. 

— A, lucrează în tura de dimineaţă la Caesars Palace. 
Vine peste vreo câteva ore. 

Era o femeie scundă şi durdulie, cu un chip cumsecade, 
purtând nişte pantofi ortopedici ce scârţâiau, ciorapi la fel 
de groşi ca pielea unui dinozaur, o rochie de casă gri cu 
galben şi un cardigan de un verde-crud. 

Spencer spuse: 

— Păi, de fapt, eu o caut pe... 

Rocky, ascunzându-se după Spencer, se încumetă să-şi 
scoată nasul printre picioarele stăpânului pentru a arunca 
o privire bunicuţei de la 2-E, iar bătrâna ţipă de plăcere 
când îl reperă. Deşi mai mult şontâcăia decât mergea, ea 
se catapultă peste prag cu exuberanţa unui copil care nu 
cunoaşte semnificația cuvântului  „artrită”. Vorbind 
nearticulat ca un bebeluş, se apropie cu o viteză care îl 
uimi pe Spencer şi îl sperie îngrozitor pe Rocky. Câinele 
schelălăi, femeia se aruncă asupra lui scoțând exclamaţii 
drăgăstoase, câinele încercă să se urce pe piciorul stâng al 
lui Spencer ca şi cum ar fi vrut să se ascundă sub jacheta 
lui, iar femeia spuse: „Dulceaţă mică, dulceaţă mică...” 
Rocky se lipi de podeaua balconului, aproape leşinând din 
cauza terorii, strângându-se într-un ghem, acoperindu-şi 
ochii cu lăbuţele din faţă, pregătit pentru o moarte 
violentă şi inevitabilă. 


x 
Piciorul stâng al lui Bosley Donner alunecă de pe 


suportul scaunului său cu rotile şi se târî de-a lungul aleii. 
Râzând şi oprindu-se brusc, Donner îl ridică imediat cu 


3 


ambele mâini şi îl trânti la locul lui. 

Dotat cu o baterie puternică şi cu un sistem de propulsie 
de la o maşinuţă de golf, mijlocul de transport al lui 
Donner era capabil de o viteză considerabil mai mare 
decât orice scaun cu rotile obişnuit. Roy Miro îl ajunse din 
urmă, respirând din greu. 

— V-am spus că bebeluşul ăsta se poate mișca, zise 
Donner. 

— Da. Văd. Impresionant, gâfâi Roy. 

Se aflau în curtea din spate a reşedinţei de şaisprezece 
mii de metri pătraţi din Bel Air a lui Donner, unde o 
panglică lată de beton cărămiziu fusese aşternută pentru 
a-i permite neputinciosului proprietar să ajungă în orice 
colţ al peisajului elaborat pe care îl stăpânea. Aleea urca şi 
cobora permanent, trecea printr-un tunel în celălalt capăt 
al grădinii şi se încolăcea în serpentine pe lângă palmierii 
Phoenix sau regali, pe lângă giganticii lauri indieni şi 
melaleuca, îmbrăcaţi în jachetele lor de scoarță păroasă. În 
mod evident, Donner îşi proiectase aleea gândindu-se 
obsedant la un montagnes russes. 

— Ştiţi, e ilegal, spuse Donner. 

— Ilegal? 

— E împotriva legii să modifici în acest fel un scaun pe 
rotile. 

— Păi sigur, îmi dau seama din ce motiv. 

— Puteţi? Eu nu. E scaunul meu. 

— Gonind în felul ăsta pe pistă, aţi putea ajunge un 
quadriplegic, nu numai paraplegic. 

Donner rânji şi dădu din umeri. 

— Şi atunci aş automatiza scaunul pentru a-l putea 
conduce prin comenzi vocale. 

La treizeci şi doi de ani, Bosley Donner nu-şi mai putea 
folosi picioarele de opt ani, după ce primise o schijă mare 
în coloana vertebrală în timpul unei misiuni poliţieneşti din 
Orientul Mijlociu, la care participase Unitatea de Cavalerie 
a S.U.A. Din care făcea el parte. Era mic şi gras, foarte 
bronzat, cu părul blond tuns perie şi ochii albaştri-cenuşii, 
chiar mai blânzi decât ai lui Roy. Dacă invaliditatea sa îl 


3 


deprimase vreodată, atunci el trecuse de mult peste, sau 
poate că învățase doar să pareze. 

Lui Roy îi displăcea individul din cauza condiţiilor 
extravagante de viaţă, a supărătoarei sale bune dispoziţii, 
a ţipătoarei cămăşi hawaiiene - şi a altor motive 
nedefinite. 

— Oare societatea este răspunzătoare de o asemenea 
imprudenţă? 

Donner se încruntă, încurcat, dar apoi faţa i se lumină. 

— Aha, vreţi să spuneţi că aş putea fi o povară pentru 
societate. La dracu', oricum nu mă folosesc de fondurile 
pentru îngrijiri medicale ale guvernului. M-ar băga în 
mormânt în fix şase secunde. Priviţi în jur, domnule Miro. 
Sunt în stare să plătesc pentru ceea ce-mi doresc. Haideţi 
să vă arăt templul. Este într-adevăr un lucru deosebit. 

Mărindu-şi brusc viteza, Donner se îndepărtă de Roy, 
coborând dealul printre umbrele împănate ale palmierilor 
şi paietele roşcat-aurii ale razelor de soare. 

Forţându-se să-şi înăbuşe sentimentele, Roy îl urmă. 

După ce fusese trecut în rezervă, Donner se întorsese la 
vechiul său talent, creând cu ingeniozitate personaje de 
desene animate. Cu mapa sa de prezentare câştigase o 
slujbă la o companie de felicitări. În timpul liber el 
concepuse o bandă desenată comică, şi sindicatul unui ziar 
de primă mână îi oferise un contract. După doi ani, 
devenise cel mai cunoscut producător de desene animate 
din ţară. Acum, datorită acestor personaje îndrăgite - pe 
care Roy le găsea complet idioate - Bosley Donner 
ajunsese o adevărată industrie: best-seller-uri, spectacole 
la TV, jucării, tricouri, propria sa linie de felicitări, produse 
brevetate, înregistrări şi multe altele. 

La capătul lungii pante, aleea dădea în grădina unui 
templu clasic, împrejmuită de o balustradă. Cinci coloane 
se înălţau pe podeaua pavată cu dale din piatră, sprijinind 
o cornișă grea şi o boltă cu un fleuron sferic. Construcţia 
era înconjurată de primule englezeşti pline cu boboci în 
nuanţe intense de galben, roşu, roz şi purpuriu. 

Donner stătea pe scaunul său în centrul templului din 


3 


grădină, înfăşurat în umbre, aşteptându-l pe Roy. În acea 
poziţie ar fi putut părea o figură misterioasă; însă 
înălţimea lui redusă, faţa rotundă, părul tuns perie şi 
cămaşa hawaiiană cea ţipătoare, toate combinate, îl făceau 
să semene cu unul dintre personajele lui de desene 
animate. 

Păşind în templu, Roy spuse: 

— Imi povesteaţi despre Spencer Grant. 

— Într-adevăr? zise Donner cu o urmă de ironie. 

De fapt, în ultimele douăzeci de minute, în vreme ce îl 
supusese pe Roy la o adevărată întrecere pe teritoriul 
proprietăţii, Donner povestise multe despre Grant - cu 
care fusese coleg în Cavaleria S.U.A. - însă nu dezvăluise 
nimic din trăirile lui interioare şi nici nu-i dăduse vreun 
amănunt important despre viaţa acestuia dinainte de 
armată. 

— Îmi plăcea Hollywood, zise Donner. A fost cel mai 
tăcut om pe care l-am cunoscut vreodată, unul dintre cei 
mai politicoşi, mai inteligenţi - şi sigur cel mai introvertit. 
Cel mai puţin lăudăros om din lume. Şi putea fi foarte 
spiritual, dacă se afla în toane bune. Dar îşi era suficient 
sieşi. Nimeni nu a reuşit vreodată să-l cunoască cu 
adevărat. 

— Hollywood? se miră Roy. 

— Doar o poreclă pe care o foloseam când vroiam să 
glumim pe seama lui. li plăceau filmele vechi. De fapt, 
aproape că reprezentau o obsesie pentru el. 

— Un anume tip de filme vechi? i 

— De suspans şi drame cu eroi răsuflaţi. In vremurile 
astea, spunea el, filmele au uitat cum arată eroii. 

— Nu prea înţeleg... 

— Susținea că trebuie ca eroii să aibă un simţ mai 
ascuțit al răului şi al binelui decât se întâmplă acum. li 
plăceau North by Northwest, Notorious, To Kill a 
Mockingbird, pentru că eroii aveau nişte principii 
puternice şi o morală-beton. Işi foloseau mai mult mintea 
decât armele. 

— Da, zise Roy, acum există filme în care doi poliţişti 


3 


parteneri distrug şi împuşcă jumătate de oraş pentru a-l 
prinde pe tipul cel rău... 

— ... folosesc cuvinte cu patru litere şi o mulţime de alte 
vorbe murdare... 

— ... sar în pat cu femei pe care le cunosc numai de 
două ore... 

— ... Şi păşesc ţanţoş, pe jumătate dezbrăcaţi, pentru a- 
şi arăta muşchii, extraordinar de plini de ei. 

Roy dădu din cap: 

— Avea ceva dreptate. 

— Starurile favorite ale lui Hollywood erau Cary Grant şi 
Spencer Tracy. Noi îl tachinam foarte des cu asta. 

Roy rămase surprins că el şi Grant îşi formaseră aceleaşi 
opinii despre filmele actuale. Il tulbura să afle că exista 
măcar un singur lucru asupra căruia să fie de acord cu un 
sociopat atât de periculos ca Grant. 

Preocupat de descoperirea sa, auzise numai jumătate 
din cuvintele lui Donner. 

— Îmi pare rău - l-aţi tachinat des cu ce? 

— Păi nu era prea amuzant, deoarece Spencer Tracy şi 
Cary Grant probabil că fuseseră şi actorii preferaţi ai 
mamei lui, doar îl botezase cu numele lor. Dar un tip ca 
Hollywood, atât de tăcut şi modest, timid faţă de fete, care 
cu greu părea să aibă un ego - ei bine, consideram nostim 
faptul că se identifica atât de tare cu acel cuplu de staruri, 
cu eroii pe care îi interpretau. Împlinise nouăsprezece ani 
când îşi începuse pregătirea în cavalerie, dar pe undeva 
părea cu douăzeci de ani mai bătrân decât noi. Puteai 
vedea copilul din el numai în momentele în care se uita la 
filme vechi sau vorbea despre ele. 

Roy simţi că tot ceea ce aflase era extrem de important - 
dar nu înţelegea de ce. Se găsea în pragul unei revelații, 
dar încă nu-i putea întrezări forma. 

şi ţinu respiraţia, de teamă să nu se îndepărteze de 
descoperirea aflată atât de aproape. 

O adiere caldă îi răsfiră părul de pe tâmple. 

Pe dalele podelei, lângă piciorul stâng al lui Roy, un 
gândac negru şi leneş se târa cu greu în întâmpinarea 


3 


straniului său destin. 

Apoi, oarecum sinistru, Roy se trezi punând o întrebare 
de care nu fusese conştient până atunci: 

— Sunteţi sigur că mama lui l-a numit după Spencer 
Tracy şi Cary Grant? 

— Nu vi se pare evident? îi replică Donner. 

— Este? 

— Pentru mine este. 

— V-a povestit el? 

— Probabil. Nu-mi amintesc. 

Adierea uşoară fremăta, gândacul se târa, şi un fior de 
plăcere îl străbătu pe Roy. 

Bosley Donner zise: 

— Încă n-aţi văzut cascada. E superbă. Este într-adevăr 
fantastică. Haideţi, trebuie s-o vedeţi. 

Scaunul cu rotile ieşi din templu, cu motorul torcând. 

Roy se răsuci să privească printre coloanele din piatră 
după Donner care, nepăsător, se îndepărta rapid pe o altă 
alee ce cobora în umbrele verzi ale văii înguste. Cămaşa 
strălucitoare cu model hawaiian părea cuprinsă de flăcări 
când se întrezărea printre scăpărările roşcat-aurii ale 
soarelui, iar apoi dispăru în dosul unui rond de ferigi 
australiene. 

Roy descoperi trăsătura principală care îl enerva la 
Bosley Donner: desenatorul se simţea prea independent şi 
prea încrezător în forţele-i proprii. Deşi invalid, era extrem 
de calm şi de stăpân pe el. 

Astfel de oameni reprezentau o imensă ameninţare la 
adresa sistemului. Ordinea civilă nu se putea menţine într- 
o societate populată de indivizi nesupuşi. Dependenţa 
fiecăruia constituia sursa puterii statului, iar dacă statul 
nu deţinea o forţă enormă, atunci progresul nu putea fi 
obţinut şi nici legea apărată. 

Ar fi trebuit să se ia după Donner şi să-l lichideze în 
numele stabilităţii sociale, ca nu cumva şi alţii să-i urmeze 
exemplul, dar riscul de a fi observat de cine ştie ce martor 
i se părea prea mare. Doi grădinari munceau pământul şi 
doamna Donner sau vreun alt membru al gospodăriei ar fi 


3 


putut privi pe fereastră în cel mai nepotrivit moment. 

Pe de altă parte, fiind atât de emoţionat şi de preocupat 
ca urmare a ceea ce credea că descoperise despre Spencer 
Grant, Roy era nerăbdător să-şi confirme bănuielile. 

Părăsi templul, atent să nu strivească gândacul cel 
negru, şi se îndreptă în direcţia opusă celei în care 
dispăruse Donner. Escaladă rapid gardul curţii din spate, 
se grăbi să ocolească imensa casă şi se aruncă în maşina 
parcată pe aleea circulară. 

Extrase din plicul gros pe care i-l dăduse Melissa 
Wicklun una dintre pozele lui Grant şi o aşeză pe scaun. În 
afară de cicatricea aceea teribilă, iniţial i se păruse absolut 
comun. Acum ştia că avea sub ochi faţa unui monstru. 

Din acelaşi plic mai scoase o copie a raportului pe care i- 
l] ceruse cu o seară în urmă Mamei, pe care îl citise de pe 
ecranul monitorului în camera lui din hotel, cu câteva ore 
înainte. Răsfoi până la numele false sub care Grant îşi 
plătea chitanţele. 


Stewart Peck 
Henry Holden 
James Gabie 
John Humphrey 
William Clark 
Wayne Gregory 
Robert Tracy 


Roy extrase un creion din buzunarul interior al jachetei 
şi combină numele, alcătuind o altă listă: 


Gregory Peck 
William Holden 
Clark Gabie 
James Stewart 
John Wayne 


Mai rămăseseră încă patru nume pe lista originală: 
Henry, Humphrey, Robert şi Tracy. 


3 


Bineînţeles, Tracy se potrivea propriului său prenume - 
Spencer. Şi, dintr-un motiv pe care nici Mama, nici el nu-l 
descoperiseră încă, nemernicul ăla şmecher şi stigmatizat 
probabil că mai folosea şi numele Cary, care se potrivea cu 
al lui - Grant, dar care lipsea de pe prima listă. 

Mai rămâneau deci Henry, Humphrey şi Robert. 

Henry. Fără îndoială că Grant opera uneori şi sub 
numele Fonda, probabil cu prenumele luat de la Burt 
Lancaster sau Gary Cooper. 

Humphrey. În unele locuri, pe undeva, Grant era 
cunoscut ca domnul Bogart - şi prenumele vreunui alt star 
al filmelor de demult. 

Robert. Era sigur că va descoperi faptul că Grant utiliza 
şi numele Mitchum sau Montgomery. 

La fel de des cum alţii îşi schimbau cămăşile, Spencer 
Grant îşi schimba identitățile. 

Căutau o nălucă. 

Deşi încă nu o putea dovedi, Roy se convinsese că 
numele Spencer Grant era la fel de fals ca şi celelalte. 
Grant nu avea cum să fie numele pe care îl moştenise de la 
tatăl său şi nici Spencer cel pe care mama lui i-l dăduse la 
botez. Îşi alesese numele în memoria actorilor săi favoriţi 
care interpretau eroi demodaţi. 

Adevăratul lui nume era cifrat. Fantomatic şi misterios, 
ca o umbră, ca un fum. 

Roy ridică portretul prelucrat pe computer şi studie 
chipul stigmatizat. 

Nulitatea asta cu ochi întunecaţi se înrolase în armată 
sub numele Spencer Grant, pe vremea când avea 
optsprezece ani. Ce fel de adolescent ar fi putut fi capabil 
să-şi stabilească o identitate falsă, cu legitimaţiile 
corespunzătoare, şi să o scoată la capăt? De ce fugea acest 
om enigmatic încă de la o vârstă fragedă? 

Cum dracu' se încurcase cu femeia care le făcea atâtea 
probleme? 


Rocky stătea pe spate, pe canapea, cu cele patru 
picioare în aer, cu capul în poala generoasă a Thedei 


3 


Davidowitz, uitându-se extaziat la femeia căruntă şi 
durdulie. Theda îl ciupea de burtică, îl scărpina sub bărbie, 
îi spunea „dulceaţă”, „drăguţule”, „ochişori frumoşi” şi 
„biluţă”. li zicea că este micuțul înger îmblănit al lui 
Dumnezeu, cea mai frumoasă creatură canină, superb, 
extraordinar, adorabil, perfect. Îl hrănea cu felii de şuncă, 
iar el lua fiecare bucată din degetele ei cu o delicateţe 
caracteristică unei ducese. 

Instalat comod într-un fotoliu încărcat cu pernuţe pe 
mânere şi pe spătar, Spencer sorbea dintr-o ceaşcă cu 
cafea tare, în care Theda strecurase şi puţină scorţişoară. 
Pe masa de lângă el trona o cafetieră plină. Alături se 
îngrămădeau fursecuri de ciocolată făcute în casă. 
Refuzase politicos biscuiţii pentru ceai importaţi din 
Anglia, şi pe cei italieneşti, o felie de tort cu lămâie şi nucă 
de cocos, o brioşă cu mure, turtă dulce, prăjitură din aluat 
fraged, plăcintă cu stafide; sâcâit de perseverenţa 
ospitalieră a Thedei, până la urmă acceptase un fursec şi îi 
fuseseră aduse douăsprezece, fiecare de mărimea unei 
farfurioare. 

Printre alintările adresate câinelui şi îndemnurile către 
Spencer de a mânca fursecuri, Theda mărturisise că are 
şaptezeci şi şase de ani şi că soţul ei - Bernie - murise cu 
unsprezece ani în urmă. Ea şi Bernie aduseseră pe lume 
doi copii: Rachel şi Robert. Robert - cel mai bun băiat de 
pe glob, amabil şi serios - fusese în Vietnam, un adevărat 
erou, dobândise mai multe medalii decât ţi-ai fi putut 
închipui... Şi murise acolo. Rachel - o, ar fi trebuit s-o vezi, 
era atât de frumoasă, îi pusesem fotografia aici, pe poliţa 
de deasupra căminului, dar nu-i prea semăna, nicio poză n- 
ar fi putut să-i semene - murise într-un accident de maşină 
cu paisprezece ani în urmă. I se părea un lucru îngrozitor 
să le supravieţuieşti copiilor tăi; asta te făcea să te întrebi 
dacă Dumnezeu îţi mai acorda vreo atenţie. Theda şi 
Bernie trăiseră aproape toată viaţa în California, unde el 
fusese contabil, iar ea profesoară la şcoala primară. După 
pensionare îşi vânduseră casa, căpătaseră o sumă 
substanţială şi se mutaseră în Vegas, nu pentru că vroiau 


3 


să joace - doar vreo douăzeci de dolari pe lună pierduţi la 
automate - ci fiindcă proprietăţile erau mai ieftine decât în 
California. Pensionarii se mutau aici cu miile din această 
cauză. Ea şi Bernie cumpăraseră cu banii jos o casă mică şi 
încă mai rămăseseră în bancă şaizeci la sută din cei 
obţinuţi prin vânzarea locuinţei din California. Bernie 
murise trei ani mai târziu. Fusese cel mai dulce bărbat, cel 
mai tandru şi mai plin de consideraţie - singurul noroc al 
vieţii ei fiind că se măritase cu el - şi, după moartea lui, 
casa devenise prea mare pentru o văduvă, aşa că Theda o 
vânduse şi se mutase în apartament. Vreme de zece ani 
avusese un câine - cu numele Sparkle, care i se potrivea, 
căci fusese un cocker spaniel - dar, cu două luni în urmă, 
Sparkle scăpase de toate grijile pământeşti. Doamne, cât 
plânsese, ca o bătrână proastă, cu lacrimile şiroaie, cât îl 
iubise... De atunci se ocupase cu spălatul, cu gătitul, 
urmărea filmele de la televizor şi juca de două ori pe 
săptămână cărţi cu prietenii. Nu se gândise să-şi mai ia un 
alt câine, pentru că nu i-ar fi supravieţuit; nu vroia să 
moară şi să lase în urma ei un suflet micuţ şi trist care să- 
şi poarte singur de grijă. Apoi îl văzuse pe Rocky şi inima i 
se topise, iar acum ştia că avea să-şi ia un alt câine. Dacă l- 
ar fi luat de la Serviciul de Ecarisaj - o potaie drăguță, 
altfel sortită unei morţi blânde în somn - atunci fiecare zi 
pe care i-ar fi dăruit-o ar fi reprezentat enorm. Şi cine ştie? 
Poate că ea ar fi supravieţuit şi altui câine, poate i-ar fi 
oferit un cămin până la moartea lui, în definitiv doi dintre 
prietenii ei aveau în jur de optzeci şi cinci de ani şi încă se 
ţineau bine. 

Pentru a-i face plăcere, Spencer îşi turnă a treia ceaşcă 
de cafea şi luă a doua bucată imensă de ciocolată. Rocky 
părea fericit să primească feliile subţiri de şuncă şi să se 
supună mângâierilor pe burtă sau scărpinatului sub 
bărbie. Din când în când se uita spre Spencer, ca şi cum i- 
ar fi reproşat: De ce nu mi-ai spus mai de mult despre 
această doamnă? 

Spencer nu-l mai văzuse niciodată pe Rocky atât de 
fermecat de cineva. Când şfichiuia în dreapta şi în stânga 


3 


cu coada, lovea atât de puternic, încât punea în pericol 
tapiţeria canapelei. 

— Ce am vrut să vă întreb, spuse Spencer când Theda se 
opri din sporovăit ca să respire, este dacă aţi cunoscut o 
tânără care a locuit în apartamentul vecin până la sfârşitul 
lui noiembrie. Se numea Hannah Rainey şi... 

Când o menţiona pe Hannah - pe care Spencer o ştia 
drept Valerie - Theda se lansă într-un monolog entuziast 
presărat cu superlative. Această fată, această fată 
deosebită, o, fusese cea mai minunată vecină, atât de plină 
de consideraţie, cu o inimă atât de bună! Hannah lucrase 
la Mirage, ca dealer la blackjack, şi dormea de dimineaţă 
până după-amiaza târziu. De cele mai multe ori, Hannah şi 
Theda mâncaseră împreună la cină, uneori în apartamentul 
Thedei, alteori la Hannah. In octombrie trecut Theda se 
îmbolnăvise de gripă şi Hannah se ocupase de ea, o 
îngrijise ca o adevărată fiică. Nu, Hannah nu vorbea 
niciodată despre trecutul ei, nu-i spusese de unde venise, 
nu povestea despre familia ei pentru că încerca să uite un 
lucru îngrozitor - i se păruse evident - şi privea numai spre 
viitor, mereu înainte, niciodată înapoi. Pentru o vreme 
Theda crezuse că fugea de un soţ violent, care o urmărea, 
şi că fusese nevoită să-şi părăsească traiul dinainte pentru 
a-şi salva viaţa. In ziua de astăzi, auzi atât de frecvent 
despre asemenea lucruri... Lumea devenise o harababură, 
totul se întorsese cu dosul în sus şi situaţia se înrăutăţea 
din ce în ce mai tare. Apoi, în noiembrie trecut, Agenţia de 
Luptă Antidrog îi atacase apartamentul la unsprezece 
dimineaţa, când ar fi trebuit ca ea să doarmă, dar fata 
plecase, îşi împachetase lucrurile şi fugise în timpul nopţii 
fără să-i sufle un cuvânt prietenei sale Theda, ca şi cum ar 
fi ştiut că aveau s-o caute. Agenţii federali se înfuriaseră şi 
o interogaseră mult pe Theda, de parcă ar fi fost ea însăşi 
un criminal înrăit, pentru numele lui Dumnezeu! Îi 
spuseseră că Hannah Rainey fugise de lege, că se 
amestecase cu una dintre cele mai periculoase reţele 
importatoare de cocaină din ţară şi că împuşcase doi 
ofiţeri de poliţie deghizați, într-o operaţiune de infiltrare în 


3 


care fusese descoperită. 

— Deci o căutau pentru crimă? întrebă Spencer. 

Agitându-şi pumnul presărat cu pete cafeniu-roșcate, 
bătând din picior atât de puternic, încât pantoful ei 
ortopedic pocni pe duşumea cu un zgomot răsunător, în 
ciuda faptului că era acoperită de mochetă, Theda 
Davidowitz exclamă furios: 

— Pe dracu’! 


Eve Marie Jammer lucra într-o cămăruţă lipsită de 
ferestre din subsolul unei clădiri de birouri cu patru etaje, 
din centrul Las Vegasului. Uneori se imagina ca fiind 
cocoşatul din Notre Dame în clopotniţa lui, sau o stafie în 
împărăţia de sub Opera din Paris, sau Dracula în 
singurătatea criptei sale: o figură misterioasă aflată în 
posesia unor secrete îngrozitoare. Spera ca, într-o zi, de ea 
să se teamă şi mai mulţi oameni, încă mai intens decât se 
temuseră de cocoşat, de stafie şi de conte la un loc. 

Spre deosebire de monştrii din filme, Eve Jammer nu era 
respingătoare din punct de vedere fizic. Ba dimpotrivă. 
Avea treizeci şi trei de ani, fostă dansatoare, o blondă cu 
ochi verzi care-ţi luau respiraţia. Bărbaţii întorceau capul 
după ea, năuciţi. 

Era conştientă de frumuseţea sa excepţională. Se 
învăluia în ea pentru că reprezenta o sursă de putere, şi 
Eve nu iubea nimic altceva mai mult decât puterea. 

În tărâmul ci din adâncuri, pereţii şi duşumeaua aveau 
culoarea gri şi seturile de becuri fluorescente aruncau o 
lumină rece, deloc măgulitoare, dar care nu-i afecta câtuşi 
de puţin frumuseţea. Deşi locul era încălzit, deşi ea fixa 
termostatul din când în când la treizeci şi două de grade, 
beciul din beton rezista oricărei tentative de a-i ridica 
temperatura, iar Eve purta foarte des un pulover gros. 
Lucrând singură în birou, îşi împărțea spaţiul numai cu 
câteva exemplare de păianjeni nedoriți, cărora nicio 
cantitate de insecticid nu le făcuse faţă. 

În acea dimineaţă de vineri, din luna februarie, Eve 
supraveghea cu mare atenţie aparatura de înregistrat 


3 


aşezată pe rafturile metalice care acopereau aproape total 
un perete. O sută douăzeci şi opt de linii telefonice îi 
serveau buncărul şi, în afară de două, fuseseră conectate 
la casetofoane, deşi nu toate funcționau. De obicei Agenţia 
deţinea optzeci de benzi care operau în Las Vegas. 

Dispozitivele sofisticate de înregistrat conţineau mai 
mult discuri laser decât benzi şi toate se activau la 
comandă vocală pentru ca spaţiul să nu se umple cu pauze 
de tăcere. Datorită capacităţii enorme de depozitare a 
datelor în format laser, discurile se înlocuiau rar. 

Eve verifica monitoarele digitale ale maşinilor, care 
indicau spaţiul de înregistrare disponibil. Deşi o alarmă ar 
fi atras atenţia asupra oricărei defecţiuni, ea testa fiecare 
aparat în parte pentru a se convinge că totul era în regulă. 
Dacă un singur disc sau o singură maşină s-ar fi blocat, 
Agenţia ar fi putut pierde informaţii de o valoare 
incalculabilă: Las Vegasul constituia inima bursei negre, 
ceea ce însemna că era un nod al activităţilor criminale şi 
al comploturilor politice. 

Jocurile de noroc din cazinouri reprezentau în primul 
rând o afacere pe bani gheaţă, iar Las Vegasul semăna cu 
un uriaş vapor al plăcerilor, care plutea pe o mare de 
monede şi bancnote. Se presupunea că până şi cazinourile 
deţinute de corporaţii respectabile  înhăţau între 
cincisprezece şi treizeci la sută din venituri, care nu 
apăreau niciodată în registre şi nu se reflectau în impozite. 
O parte a acestei comori secrete circula în comerţul local. 

Apoi mai existau şi bacşişurile. Ciubucuri de zeci de 
milioane treceau din mâinile câştigătorilor în cele ale 
dealer-ilor,  crupierilor şi ale personalului angajat, 
majoritatea dispărând în buzunarele adânci ale oraşului. 
Pentru a obţine un contract de maître d'hotel, pe trei sau 
patru ani, în sălile principale de spectacole ale celor mai 
mari hoteluri, trebuia să plăteşti persoanelor care acordau 
postul un sfert de milion de dolari în bani lichizi - sau mai 
mult - drept „garanţie“; bacşişurile recoltate de la turiştii 
care căutau locurile cele mai bune de unde să urmărească 
spectacolele motivau cu prisosinţă investiţia. 


3 


Cele mai frumoase prostituate, plasate de conducerea 
cazinourilor unor înalte personalităţi, puteau scoate 
jumătate de milion pe an - scutit de impozite. 

Se cumpărau frecvent case plătind cu bancnote de o 
sută de dolari împachetate în pungi de băcănie. Fiecare 
asemenea vânzare se făcea printr-un contract privat şi nu 
prin intermediul unui angajament scris girat de vreo 
companie autorizată, fără nicio înregistrare oficială a 
tranzacţiei, împiedicând în acest mod autorităţile fiscale să 
descopere că vânzătorul îşi câştigase vreun capital, sau că 
persoana care cumpăra îşi achiziţionase vreun bun dintr- 
un venit nedeclarat. Câteva dintre cele mai frumoase 
clădiri ale oraşului îşi schimbaseră proprietarii de trei sau 
patru ori în ultimele două decenii, dar numele de pe 
contract rămăsese cel al primului, către care mergeau prin 
poştă toate notele oficiale, chiar şi după moartea acestuia. 

SCV şi alte numeroase agenţii federale îşi mențineau 
sucursale mari în Vegas. Nimic nu interesa guvernul mai 
mult decât banii - în special aceia din care nu reuşise să-şi 
ia halca pretinsă. 

Etajul de deasupra împărăției lipsite de ferestre a Evei 
era ocupat de o agenţie care îşi etala prezenţa în Las 
Vegas, fiind la fel de eficientă ca orice alt braţ al 
guvernului. Ar fi trebuit ca ea să creadă că munceşte într-o 
operaţiune secretă, dar legală, din cadrul Agenţiei de 
Securitate Naţională, dar ştia că nu acesta era adevărul. 
Descoperise de mult existenţa Agenţiei Fără Nume, 
angajată pe scară largă în treburi misterioase, cu o 
structură complicată, operând în afara legii, manipulând 
componentele legislative şi judecătoreşti ale guvernului 
(probabil că şi pe conducătorii lui), ţinând loc de judecător, 
de juriu şi de călău în acelaşi timp - un Gestapo discret. 

O instalaseră într-unul dintre cele mai delicate posturi 
din Vegas, parţial datorită influenţei tatălui ei. Oricum, îi 
acordaseră încredere trimiţând-o în acel studio subteran 
de înregistrări pentru că o crezuseră prea proastă să 
realizeze că informaţiile obţinute de acolo ar fi putut fi 
folosite şi pentru uz personal. Chipul său reprezenta cea 


3 


mai pură distilare a fantasmelor sexului masculin, 
picioarele erau prea mlădioase şi prea sexy chiar şi pentru 
a împodobi o scenă din Vegas, iar sânii enormi, sfidător de 
ridicaţi - aşa că speraseră ca măcar să fie în stare să 
schimbe din când în când discurile laser şi, la nevoie, să 
cheme un tehnician pentru a repara aparatele defecte. 

Deşi Eve învățase să se comporte convingător ca o 
blondă tâmpită, era mai inteligentă decât oricare membru 
al grupurilor machiavelice care lucrau în birourile de 
deasupra. În timpul celor doi ani de muncă la Agenţie, ea 
ascultase în taină benzile cu înregistrările convorbirilor 
celor mai importanţi proprietari de cazinouri, ale şefilor 
Mafiei, ale oamenilor de afaceri şi ale politicienilor de 
vază. 

Profitase din plin, obţinând detaliile tranzacţiilor secrete 
de stocuri ale societăţilor pe acţiuni, permiţându-şi astfel 
să cumpere şi să vândă fără niciun risc. Se informa despre 
rezultatele garantate ale evenimentelor sportive naţionale, 
când se plănuia ca ele să aducă beneficii gigantice unor 
pariori din cazinouri. De obicei, dacă un boxer încasa bani 
pentru a pierde, Eve paria pe adversarul lui - printr-un 
individ din Reno, unde norocul ei uimitor nu risca să se 
facă remarcat de cunoscuţi. 

Majoritatea persoanelor supravegheate de Agenţie 
căpătaseră destulă experienţă - fiind şi nişte pungaşi - 
încât să fie conştienţi de pericolul de a-şi conduce 
activităţile ilegale prin intermediul telefonului, aşa că îşi 
monitorizau propriile lor linii, douăzeci şi patru de ore pe 
zi, pentru a se asigura că nu sunt ascultați. Unii foloseau şi 
dispozitive de codificare. Numai că, fraierii, erau convinşi 
că nu puteau fi interceptaţi. 

Însă Agenţia era dotată cu o tehnologie disponibilă 
numai în interiorul sanctuarelor din Pentagon. Niciun 
echipament de detecție existent n-ar fi fost în stare să 
miroasă pânda electronică a dispozitivelor lor. După 
cunoştinţele Evei, ei operau, printr-o bandă invizibilă, 
chiar şi pe telefonul „sigur” al agentului special 
împuternicit din biroul FBl-ului în Las Vegas; n-ar fi fost 


3 


deloc surprinsă să afle că Agenţia reuşea să se descurce şi 
în cazul directorului FBI din Washington. 

În doi ani, dobândind o serie de mici profituri pe care 
nimeni nu le observase, acumulase peste cinci milioane de 
dolari. Cel mai important câştig fusese un milion în bani 
lichizi, destinat mituirii unui senator al Statelor Unite 
însărcinat cu o anchetă în Las Vegas, de către o bandă de 
gangsteri din Chicago. După ce îşi acoperise urmele 
distrugând discul laser pe care se înregistrase conversaţia 
referitoare la mită, Eve îi interceptase pe cei doi curieri în 
liftul unui hotel. Plecaseră de pe terasă spre hol. Duceau 
banii într-o geantă de pânză groasă, decorată cu chipul lui 
Mickey Mouse. Tipi solizi. Feţe dure. Ochi reci. Cămăşi cu 
model ţipător, din mătase, sub haine sport din pânză de in. 
Când intrase în lift, Eve scotocea în geanta ei mare, de pai, 
dar cei doi gangsteri nu se uitau decât la sânii pe care se 
întindea răscroiala adâncă a puloverului. Fiindcă ar fi 
putut fi mai rapizi decât păreau, ea nu riscase să scoată 
arma Korth 38 din geantă, ci îi împuşcase prin pai, de două 
ori pe fiecare. Loviseră podeaua atât de puternic, încât 
liftul se clătinase, iar banii deveniseră ai ei. 

Singurul lucru pe care îl regreta din această operaţiune 
era legat de al treilea bărbat, un tip scund, cu părul rar şi 
cu pungi sub ochi, care se ghemuise într-un colţ ca şi cum 
ar fi încercat să se facă îndeajuns de mic, încât să nu-l 
observe. Judecând după ecusonul prins de cămaşă, se 
numea Thurmon Stookey şi venise la o convenţie a 
stomatologilor. Bietul nenorocit fusese martor. După ce 
oprise liftul între al unsprezecelea şi al doisprezecelea 
etaj, Eve îl împuşcase în cap fără niciun chef. 

Îşi reîncărcase pistolul şi îşi înghesuise geanta de pai în 
punga cu bani, apoi coborâse la etajul nouă. Se pregătise 
să omoare pe oricine ar fi aşteptat lângă nişa liftului - dar, 
slavă Domnului, nu întâlnise pe nimeni. Câteva minute mai 
târziu ieşea din hotel, îndreptându-se spre casă cu un 
milion de dolari şi o geantă cu Mickey Mouse în care îi 
transporta. 

Se simţise groaznic din cauza lui Thurmon Stookey. N-ar 


3 


fi trebuit să se afle în acel lift. Într-un loc nepotrivit, la un 
moment nepotrivit. O fatalitate oarbă. Viaţa era în mod 
sigur plină de surprize. În toţi cei treizeci şi trei de ani ai 
săi, Eve Jammer ucisese numai cinci oameni, iar Thurmon 
Stookey fusese singurul martor inocent dintre ei. Cu toate 
acestea, pentru un timp continuase să-i vadă chipul în 
gând, aşa cum arătase înainte să-l împuşte, şi îi fusese 
necesară cea mai mare parte a zilei pentru a-şi înfrâna 
remuşcările. 

Peste un an nu va mai trebui să omoare pe nimeni. Putea 
să plătească pe alţii să execute pentru ea. 

În curând, deşi neştiută de majoritatea populaţiei, Eve 
Jammer urma să devină cea mai temută persoană din ţară, 
la o distanţă sigură faţă de duşmani. Banii pe care îi 
obținuse se înmulţeau în progresie geometrică, dar nu ei 
aveau s-o facă de neatins. Puterea reală o va dobândi din 
comoara dovezilor incriminatorii împotriva politicienilor, a 
oamenilor de afaceri şi a celebrităților, transmise în cea 
mai mare viteză, sub forma unor date cifrate, de pe 
discurile din buncăr spre un dispozitiv propriu automat de 
înregistrare. O linie telefonică specială asigura legătura cu 
bungaloul din Boulder City, închiriat prin intermediul unei 
serii elaborate de companii şi identități false. 

În fond, ne aflăm în Era Informaţiei, care a urmat după 
Era Serviciilor şi care, la rândul ei, înlocuise Era 
Industrială. Citise totul despre acestea în Fortune, Forbes 
şi Business Week. Viitorul este astăzi, şi informaţia 
reprezintă averea. 

Informaţia înseamnă putere. 

Eve termină de examinat cele optzeci de casetofoane 
active şi începu să selecteze noile materiale pentru a le 
transmite în Boulder City, când un ton electronic o 
înştiinţă că se petrece un lucru important pe una dintre 
benzi. 

Dacă s-ar fi găsit în afara biroului, acasă sau în altă 
parte, computerul ar fi avertizat-o prin beeper şi ar fi 
trebuit să se întoarcă imediat la serviciu. Nu o deranja că 
le stătea la dispoziţie absolut toată ziua. Prefera aşa, decât 


3 


să aibă asistenţi în celelalte două schimburi, care să 
păzească încăperea şi să lucreze cu informaţiile delicate de 
pe discuri, pentru că pur şi simplu nu avea încredere în 
nimeni. 

O lumină roşie pâlpâitoare o conduse spre aparatul 
respectiv. Apăsă un buton pentru a deconecta alarma. 

Pe partea din faţă a casetofonului, o etichetă dădea 
informaţii despre firul ascultat. Prima linie reprezenta 
numărul cazului. Celelalte două indicau adresa la care se 
găsea microfonul. Pe a patra linie se afla numele 
subiectului monitorizat: THEDA DAVIDOWITZ. 

Urmărirea doamnei Davidowitz nu se făcea ca orice altă 
operaţiune standard, în cadrul căreia se păstra pe disc 
fiecare cuvânt al fiecărei conversații. În definitiv, nu era 
decât o văduvă bătrână, o femeie de rând, ale cărei 
preocupări nu amenințau în niciun fel sistemul - şi deci nu 
interesau Agenția. Pur întâmplător,  Davidowitz se 
împrietenise pentru un scurt timp cu femeia care era acum 
cea mai căutată fugară din ţară, Agenţia fiind interesată 
numai dacă primea vreun telefon sau vreo vizită de la 
prietena ei atât de importantă, eveniment total improbabil. 
Ar fi fost o pierdere de vreme să monitorizezi discuţiile 
plicticoase ale bătrânei cu vecinii sau cu toate cunoştinţele 
ei. 

În schimb, computerul autonom din buncăr, care 
controla întreaga aparatură de înregistrare, fusese 
programat să monitorizeze încontinuu firul telefonic şi să 
activeze discul laser numai dacă recunoştea cuvântul-cheie 
legat de fugară. lar acum el apăru pe micul ecran al 
casetofonului: HANNAH. 

Eve apăsă un buton pe care scria MONITOR şi o auzi pe 
Theda Davidowitz conversând cu o persoană în living. 

În receptorul fiecărui telefon din apartamentul văduvei, 
microfonul standard fusese înlocuit cu unul care putea 
sesiza nu numai discuţiile telefonice, ci şi ce se vorbea în 
oricare dintre camere, chiar dacă niciun aparat nu 
funcţiona, transmițând continuu staţiei de monitorizare 
semnalele. Era un model cunoscut de angajaţii în domeniu 


3 


drept transmiţător infinit. 

Agenţia utiliza astfel de dispozitive considerabil mai 
evoluate decât modelele disponibile pe piaţă. Acestea 
aveau capacitatea de a opera douăzeci şi patru de ore pe zi 
fără a modifica performanţele telefonului care le ascundea: 
doamna Davidowitz auzea tonul când ridica receptorul, iar 
pe cei care o sunau nu îi deranja niciodată semnalul de 
linie ocupată care însoțea activitatea transmiţătorului 
infinit. 

Eve Jammer ascultă răbdător cum bătrâna sporovăia 
vrute şi nevrute despre Hannah Rainey. Evident, 
Davidowitz vorbea despre şi nu cu prietena ei fugară. 

Când văduva făcu o pauză, un bărbat ce părea tânăr 
după voce, aflat în aceeaşi cameră, o întrebă ceva despre 
Hannah. Înainte ca Davidowitz să răspundă, ea îl numi pe 
musafir „mica mea biluţă pufoasă cu ochişori drăguţi” şi îl 
rugă: „dă-mi un pupic, hai, linge-mă puţin, arată-i Thedei 
că o iubeşti, tu, scumpete mică, dulceaţă mică, da, aşa-i 
bine, dă din coadă şi linge-o un pic pe Theda, dă-i un 
pupic.” 

— Doamne Sfinte, spuse Eve, strâmbându-se, scârbită. 
Davidowitz mergea pe optzeci de ani. După voce, bărbatul 
de lângă ea părea cu patruzeci sau cincizeci de ani mai 
tânăr. Scârbos. Scârbos şi pervers. Unde avea să ajungă 
lumea asta? 


— O libarcă, zise Theda frecându-i cu blândeţe burtica 
lui Rocky. Mare. De vreo zece-doisprezece centimetri 
lungime, fără a pune la socoteală antenele. 

După ce Agenţia de Luptă Antidrog atacase locuinţa lui 
Hannah Rainey, cu un echipaj format din opt agenţi care 
descoperiseră că o tulise deja, îi interogaseră cu severitate 
pe Theda şi pe vecini ore întregi, punându-le cele mai 
tâmpite întrebări; toţi adulţii aceia susţinuseră că Hannah 
era o criminală periculoasă, când oricine ar fi cunoscut-o 
pe această fată scumpă ar fi ştiut că era incapabilă de a 
umbla cu droguri şi de a omori ofiţeri de poliţie. Ce 
aberaţii idioate, stupide de-a dreptul! Apoi, fără a reuşi să 


3 


afle ceva concret de la vecini, agenţii petrecuseră încă 
vreo câteva ore în apartamentul lui Hannah, căutând 
Dumnezeu-ştie-ce. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, cu mult după ce poliţaii din 
Keystone plecaseră - un grup atât de gălăgios de dobitoci 
nepoliticoşi - Theda se dusese la 2-D cu cheia pe care o 
primise de la Hannah. In loc să spargă uşa pentru a 
pătrunde în apartament, oamenii ALA făcuseră ţăndări 
fereastra mare a sufrageriei care dădea înspre balcon şi 
curte. Proprietarul o acoperise deja cu bucăţi de placaj, 
până la sosirea geamgiului. Dar uşa din faţă rămăsese 
intactă şi încuietoarea nu fusese schimbată, aşa că Theda a 
intrat fără probleme. Apartamentul - spre deosebire de cel 
al 'Thedei - fusese închiriat gata mobilat. Persoană 
pretențioasă şi serioasă, Hannah îl ţinuse întotdeauna 
curat, tratase mobila de parcă ar fi fost a ei, aşa că Theda 
vroia să vadă ce stricăciuni făcuseră dobitocii, asigurându- 
se apoi că proprietarul nu va arunca vina pe Hannah. În 
cazul în care ea ar fi apărut, Theda ar fi depus mărturie că 
îşi păstrase casa curată şi respectase proprietatea 
persoanei care i-o închiriase. O, Doamne, nu i-ar fi lăsat să 
o pună să plătească daunele pentru stricăciuni, plus pentru 
asasinarea unor ofiţeri de poliţie pe care sigur nu îi 
omorâse. Şi, bineînțeles, apartamentul suferise un 
dezastru, agenţii fuseseră nişte porci: striviseră ţigările pe 
podeaua bucătăriei, vărsaseră ceşti cu cafea pe masa din 
sufragerie și nici măcar nu trăseseră apa la closet, dacă ai 
putea crede un asemenea lucru, căci crescuseră mari şi 
probabil că avuseseră nişte mame care ar fi trebuit să-i 
înveţe câte ceva. Dar cea mai ciudată chestie i se păruse 
gândacul pe care îl desenaseră pe un perete din dormitor 
cu un marker gros. 

— Nu chiar desenat, înţelegi dumneata, ci mai degrabă 
un contur de gândac, dar puteai pricepe ce vroia să fie, 
zise Theda. Un fel de grafică, doar că mai urâtă. Ce naiba 
or fi încercat dobitocii ăia să dovedească mâzgălind 
pereţii? 

Spencer era sigur că Hannah-Valerie însăşi desenase 


3 


gândacul - la fel cum prinsese şi fotografia aceea pe 
peretele bungaloului din Santa Monica. Sesiză că o făcuse 
în scopul de a-şi bate joc şi de a-i enerva pe bărbaţii care 
veniseră să o caute, deşi nu avea nici cea mai vagă idee ce 
semnifica sau de ce ştia că îi va înfuria pe urmăritori. 


Stând în faţa aparatelor din încăperea ei lipsită de 
ferestre, Eve Jammer telefonă biroului de operaţiuni de 
deasupra, situat la parterul sucursalei din Las Vegas a 
firmei Carver, Gunmann, Garrote & Hemlock. Ofiţerul de 
serviciu din acea zi era John Cottcole şi Eve îi expuse 
situaţia din apartamentul Thedei Davidowitz. 

Cottcole fu electrocutat de veste şi incapabil de a-şi 
ascunde emoția. Zbieră ordine către oamenii din birou încă 
înainte de a termina convorbirea cu Eve. 

— Doamnă Jammer, zise Cottcole, vreau o copie a 
acestui disc; fiecare cuvinţel de pe el, înţelegeţi? 

— Sigur, spuse ea, dar el închisese în timp ce îi 
răspundea. 

Credeau că Eve nu aflase cine fusese Hannah Rainey, 
dar ea ştia întreaga poveste. Mai ştia şi că acest caz 
reprezenta o ocazie imensă pentru ea, o şansă de a-şi mări 
bogăţia şi puterea, dar încă nu se hotărâse cum s-o 
exploateze. 

Un păianjen gras o zbughi de-a lungul biroului. 

Se repezi spre el, strivindu-l cu palma. 


Îndreptându-se din nou spre cabana lui Spencer Grant 
din Malibu, Roy Miro deschise recipientul Tupperware. 
Simţea nevoia să-şi ridice moralul şi sigur comoara 
Guineverei avea să-l ajute. 

Rămase dezamăgit să vadă o pată albastru-verzuliu- 
cafenie, ce începea să coloreze pielea, întinzându-se 
dinspre articulaţia dintre degetul mare şi arătător. Nu se 
aşteptase să se întâmple aşa ceva atât de repede. Il 
cuprinse o supărare iraţională din cauza fragilităţii 
moartei. 

Deşi îşi spuse că pata era lipsită de importanţă, că restul 


3 


mâinii rămăsese desăvârşit, că putea să se concentreze 
mai mult asupra formei perfecte şi neschimbate decât 
asupra culorii, Roy nu reuşi să-şi stârnească pasiunea de 
până atunci pentru comoara Guineverei. De fapt, deşi încă 
nu emana vreun miros neplăcut, nu mai era nicio comoară: 
doar un gunoi. 

Profund întristat, puse capacul pe cutia din plastic. 

Mai conduse încă două mile înainte de a părăsi 
autostrada Pacific Coast şi de a se opri într-o parcare 
pustie de la baza unui dig public. 

Luând recipientul Tupperware, ieşi din maşină, urcă 
treptele digului şi merse spre capăt. 

Paşii îi răsunau cavernos pe asfalt. Sub stabilopozii 
strâns întrepătrunşi, talazurile se rostogoleau printre 
picioarele lor, zbătându-se nebuneşte. 

Digul era pustiu. Niciun pescar. Nicio pereche de 
îndrăgostiţi rezemându-se de balustradă. Niciun turist. Roy 
rămăsese singur cu comoara putrezită şi cu gândurile lui. 

La capătul digului se opri pentru o clipă, uitându-se la 
întinderea vastă de apă sclipitoare şi la bolta de azur care 
se curba s-o întâlnească la îndepărtatul orizont. Cerul avea 
să fie tot aici şi mâine, şi o mie de ani de acum încolo, iar 
marea se va rostogoli la nesfârşit - în rest, totul se va 
schimba. 

Se lupta să evite gândurile negre. 

Deschise recipientul Tupperware şi aruncă gunoiul cu 
cinci degete în Pacific. Dispăru imediat sub sclipirile aurii 
ale razelor de soare care împodobeau coamele valurilor 
mici. 

Nu-l îngrijora faptul că i s-ar fi putut găsi amprentele pe 
pielea palidă a mâinii rigide. Chiar dacă peştii nu aveau să 
înghită şi ultima bucăţică din Guinevere, apa sărată urma 
să curețe orice dovadă a atingerii sale. 

Azvârli în mare şi recipientul Tupperware, cu tot cu 
capac, deşi încercă unele remuşcări în timp ce privea cele 
două obiecte îndreptându-se spre valuri. De obicei se 
îngrijea de mediul înconjurător. 

Nu-şi făcea probleme în privinţa mâinii, pentru că era 


3 


organică. Avea să devină parte a oceanului, lăsându-l 
neschimbat. 

Însă trebuia să treacă mai mult de trei sute de ani până 
la dezintegrarea totală a plasticului. Şi, până atunci, toxine 
chimice aveau să însângereze marea suferindă. 

Ar fi fost mai bine să arunce vasul într-unui dintre 
coşurile de gunoi aşezate la intervale regulate de-a lungul 
balustradei digului. 

În fine... Prea târziu. Era o fiinţă umană. Aceasta fusese 
întotdeauna o problemă. 

Roy se sprijini o vreme de balustradă. Privi în infinitatea 
cerului şi a apei, meditând melancolic la condiţia umană. 

Din punctul lui de vedere, cel mai trist lucru din lume 
era faptul că fiinţele umane, în pofida dorințelor şi a luptei 
lor arzătoare, nu reuşesc să atingă niciodată perfecțiunea 
fizică, emoţională sau mentală. Imperfecţiunea domina 
specia; Roy se zvârcolea permanent în neputinţa de a nega 
acest fapt. 

Deşi indiscutabil fusese atrăgătoare, Guinevere excelase 
într-o singură privinţă: mâinile. 

Acum se terminase. 

Chiar şi aşa, fusese unul dintre norocoşi, pentru că 
marea majoritate a oamenilor era imperfectă din orice 
punct de vedere. N-ar fi aflat niciodată satisfacția imensă 
care izvora din siguranţa de a poseda măcar o unică 
trăsătură fără cusur. N 

Un vis obsedant îl binecuvânta pe Roy. li apărea de 
două-trei ori în fiecare lună. Intotdeauna se trezea 
extaziat. În vis, el căuta femei asemănătoare Guineverei şi 
de la fiecare îşi lua ce era perfect: de la una o pereche de 
urechi care îi determina inima să-i bată nebunește; de la 
alta cele mai desăvârşite glezne pe care mintea unui 
bărbat le-ar fi putut contempla; de la încă una dinţii 
sculpturali şi albi. Păstra aceste comori în nişte ulcioare 
fermecate, unde rămâneau intacte, şi după ce colecţionase 
toate părţile unei femei ideale, le asambla în întruchiparea 
iubitei după care tânjise dintotdeauna. Era splendidă, 
perfectă, ameţea privind-o; cunoscuse, în sfârşit, extazul. 


3 


Din nefericire, se trezea mereu din paradisul acelei 
îmbrăţişări. 

Niciodată în viaţă nu avea să afle o asemenea frumuseţe. 
Visele rămâneau singurul refugiu al unui om care nu-şi 
dorea nimic mai prejos decât perfecțiunea. 

Privind marea şi cerul. Un om solitar la capătul unui dig 
pustiu. Imperfect în fiecare aspect al chipului şi al trupului 
său. Suferind în căutarea împlinirii năzuinţelor. 

Ştia că era romantic şi, în acelaşi timp, o figură tragică. 
S-ar fi găsit unii care să-l considere chiar prost. Dar cel 
puţin îndrăznea să viseze, şi să viseze însuşi absolutul. 

Oftând, se răsuci cu spatele la marea cea nepăsătoare şi 
se întoarse la maşină. 

Îndărătul volanului, după ce porni motorul, dar înainte 
de a apăsa ambreiajul, Roy îşi permise să extragă 
instantaneul color din portofel. Il purta la el de peste un an 
şi îl studia des. Într-adevăr poseda o asemenea putere de 
fascinaţie, încât ar fi fost în stare să-şi petreacă jumătate 
de zi privindu-l cu o admiraţie visătoare. 

Fotografia înfăţişa o femeie care folosise recent numele 
de Valerie Ann Keene. După standardele oricui ar fi fost o 
femeie atrăgătoare, poate la fel de atrăgătoare ca şi 
Guinevere. 

Însă ceea ce o deosebea, lucrul care îl umplea pe Roy de 
adorare pioasă în faţa puterii divine care crease 
umanitatea, erau ochii ei perfecţi. Mai minunaţi şi mai 
irezistibili decât cei ai căpitanului Harris Descoteaux din 
Departamentul de Poliţie din Los Angeles. 

Întunecaţi, dar diafani, enormi, dar bine proporţionaţi 
pentru faţa ei, sinceri, dar enigmatici - categoric 
surprinseseră ceea ce stă la baza tuturor misterelor pline 
de înţelesuri. Ochii unui suflet lipsit de păcate, însă pe 
undeva şi ai unei voluptăţi neruşinate, simultan direcţi şi 
sfioşi, ochi pentru care orice înşelătorie ar fi fost la fel de 
transparentă ca sticla, plini de sexualitate şi o deplină 
înţelegere a destinului. 

Avea convingerea că în realitate ochii erau şi mai 
enigmatici decât păreau în poză. Mai văzuse şi alte 


3 


fotografii de-ale ei, şi numeroase casete video, iar fiecare 
imagine îi zdrobise inima din ce în ce mai tare. 

Când o va găsi, o va omori de hatârul Agenţiei, de 
hatârul lui Thomas Summerton şi a tuturor celorlalţi 
oameni oneşti care munceau pentru o ţară şi o lume mai 
bună. Nu merita milă. Cu excepţia acelei trăsături 
desăvârşite, era o femeie rea. 

Iar după ce îşi va fi îndeplinit misiunea, îi va lua ochii. Îi 
merita. Pentru un timp, din păcate prea scurt, acei ochi 
fermecători îi vor alina nevoia disperată de perfecţiune, 
într-o lume uneori prea crudă şi prea rece pentru ao 
îndura. 


În timp ce Spencer reuşi să ajungă până la uşa 
apartamentului cu Rocky în braţe (care probabil că n-ar fi 
plecat dacă ar fi fost după el), Theda umplu o pungă de 
plastic cu celelalte zece fursecuri cu ciocolată rămase pe 
farfuria de lângă fotoliu şi insistă să i le dea. Ea şontâcăi 
până la bucătărie şi se întoarse cu o brioşă cu mure, 
preparată în casă, apoi mai făcu un drum pentru a-i aduce 
două felii de tort cu lămâie şi nucă de cocos într-un 
recipient Tupperware. 

Spencer protestă numai la tort, fiindcă nu putea să-i 
înapoieze recipientul. 

— Fii serios! spuse ea. Nu trebuie să mi-l dai înapoi. Am 
atâtea vase Tupperware, să-mi ajungă două vieţi. Ani de 
zile le-am tot adunat. Aşa că bucură-te de tort şi după 
aceea aruncă recipientul. Nu mă refuza! 

Pe lângă trataţii, Spencer obținuse două informaţii 
despre Hannah-Valerie. Prima fusese relatarea Thedei 
despre gândacul de pe peretele dormitorului - dar nu ştia 
ce să creadă despre aceasta. A doua privea un lucru pe 
care Theda îşi amintise că i-l spusese Hannah în timpul 
unei cine, cu puţin înainte de a-şi împacheta lucrurile şi 
de-a o şterge din Vegas. Vorbiseră despre locurile unde 
dintotdeauna visaseră să trăiască şi, în vreme ce Theda nu 
era în stare să aleagă între Hawaii şi Anglia, Hannah se 
hotărâse pe loc, susţinând că numai orăşelul Carmel, de pe 


3 


coasta Californiei, oferea toată liniştea şi frumuseţea pe 
care cineva şi le-ar fi putut dori. 

Spencer presupunea că oraşul Carmel se afla totuşi 
departe, dar în acel moment reprezenta singurul reper. Ea 
nu se dusese însă direct acolo după Las Vegas; se oprise în 
zona metropolei Los Angeles şi încercase să îşi ducă viaţa 
sub numele de Valerie Keene. Poate că acum, după ce 
inamicii ci misterioşi o găsiseră de două ori în oraşe mari, 
s-ar fi putut decide să vadă dacă o vor repera tot atât de 
repede şi într-o comunitate mai restrânsă. 

Theda nu informase şi banda de dobitoci gălăgioşi, 
nepoliticoşi şi spărgători de geamuri despre faptul că 
Hannah menţionase oraşul Carmel. Poate că ăsta era un 
avantaj pentru Spencer. 

Îşi călca pe inimă să o lase singură, numai cu amintirile 
despre iubitul ei soţ, despre regretaţii copii şi despre 
prietena dispărută. Cu toate acestea, îi mulţumi cu 
efuziune, păşi peste prag şi se îndreptă spre treptele care 
duceau în curte. 

Cerul bălţat, gri cu negru, şi vântul năvalnic îl 
surprinseră pentru că, atâta vreme cât se găsise pe 
tărâmul Thedei, uitase de existenţa lumii exterioare. 
Coroanele palmierilor încă se mai zvârcoleau şi aerul 
devenise tot mai rece. 

Cărând un câine de treizeci de kilograme, o pungă de 
plastic plină cu fursecuri, o brioşă cu mure învelită în 
hârtie şi un recipient Tupperware umplut cu tort, cobori 
nesigur scările. Însă pe Rocky îl trase cu forţa până jos, 
fiindcă era sigur că ar fi zbughit-o înapoi pe tărâmul 
Thedei dacă l-ar fi lăsat pe balcon. 

Când Spencer îl eliberă, în cele din urmă, Rocky se 
răsuci şi privi cu jind în susul scărilor, spre acel locşor de 
paradis canin. 

— E timpul să revii la realitate, spuse Spencer. 

Câinele scânci. 

Spencer merse până în faţa complexului, pe sub copacii 
biciuiţi de vânt. Când ajunse la jumătatea piscinei se uită 
înapoi. Rocky încă mai stătea lângă scară. 


3 


— Hei, amice! 

Rocky îl privi. 

— Al cui câine eşti tu? 

Un sentiment de vinovăţie îl cuprinse pe Rocky şi, până 
la urmă, ţopăi spre stăpânul său. 

— Lassie nu l-ar părăsi niciodată pe Timmy, nici măcar 
pentru bunica lui Dumnezeu. 

Dulăul strănută, mai strănută o dată şi încă o dată, 
ameţit de mirosul usturător al clorului. 

— Şi dacă, zise Spencer în timp ce câinele se uita la el, 
aş fi fost prins aici sub un tractor răsturnat şi mi-ar fi fost 
imposibil să mă salvez singur, sau dacă m-ar fi încolţit un 
urs furios? ... 

Rocky scânci, scuzându-se. 

— E-n regulă, spuse Spencer. 

Pe stradă, din nou în Explorer, Spencer zise: 

— De fapt sunt mândru de tine, amice. 

Câinele îşi înălţă capul. 

Pornind motorul, Spencer continuă: 

— Devii pe zi ce trece tot mai sociabil. Dacă nu te-aş 
cunoaşte atât de bine, aş putea presupune că ai dat iama 
prin economiile mele ca să-ţi plăteşti un specialist scump 
în terapie, din Beverly Hills. 

În faţa lor, un Chevy verde ca mucegaiul dădu colţul în 
mare viteză, în derapaj, cu cauciucurile scârţâind şi 
scoțând fum, cât pe ce să se răstoarne, asemenea unei 
maşini vechi dintr-un derby nebun. Făcu echilibristică pe 
două roţi, acceleră şi scrâşni strident lângă trotuar, la 
semaforul de pe partea opusă a străzii. 

Spencer bănui că maşina era condusă de un alcoolic sau 
de un puşti ce băuse ceva mai tare decât un Pepsi - până 
în momentul în care uşile se deschiseră cu forţă şi patru 
bărbaţi, cu mutre caracteristice, atât de cunoscute lui, 
năvăliră afară. Alergară până la intrarea în curtea 
complexului de apartamente. 

Spencer trase frâna de mână şi porni pe şosea. 

Unul dintre oameni îl văzu şi arătă spre el, ţipând. 
Ceilalţi trei se întoarseră imediat. 


3 


— 'Ţine-te bine, amice. 

Spencer apăsă acceleraţia şi Explorer-ul se năpusti 
înainte, gonind nebuneşte. 

Auzi împuşcături. 


Capitolul X 


Un glonţ lovi portiera din spate a Explorerului. Altul 
ricoşă pe metal cu un scheunat pătrunzător. Niciun geam 
spart. Niciun cauciuc găurit. Spencer făcu o curbă strânsă 
la dreapta, pe lângă cafeneaua din colţ, simţi cum maşina 
se ridică, aproape să se răstoarne, aşa că intră în derapaj. 
Cauciucurile zbierară pe asfalt, cu disperare. Apoi ieşiră 
pe strada laterală, dispărând din raza vizuală a 
trăgătorilor, şi Spencer acceleră. 

Rocky, care se temea de întuneric, de vânt, de fulgere, 
de pisici şi să nu-l observe cineva când îşi făcea toaleta - 
acestea alcătuind numai o parte a unei liste descurajator 
de lungi - nu se speriase niciun pic de împuşcături sau de 
felul vitejesc în care conducea stăpânul său. Stătea drept 
pe scaun, cu ghearele îngropate în tapiţerie, legănându-se 
în ritmul maşinii, gâfâind şi rânjind. 

Uitându-se la vitezometru, Spencer văzu că mergeau cu 
o sută cinci kilometri la oră într-o zonă cu limita de 
cincizeci. Acceleră. 

Rocky făcu ceva ce nu mai izbutise până atunci: începu 
să-şi clatine vertical capul, ca şi cum l-ar fi încurajat pe 
Spencer să mărească viteza: dadadada. 

— E o treabă serioasă, îi aminti Spencer. 

Rocky pufni, parcă în bătaie de joc. 

— Probabil că urmăreau prin microfoane apartamentul 
Thedei. 

Dadadadada. 

— Să-ţi risipeşti nişte resurse valoroase monitorizând-o 
pe Theda - şi încă din noiembrie? Ce naiba vor de la 
Valerie, ce dracu' poate fi atât de important, încât să 
merite un asemenea efort? 

Spencer privi în oglinda retrovizoare. La un bloc şi 
jumătate în spatele lor, Chevy-ul dădea colţul pe lângă 
cafenea. 


Intenţionase să depăşească şi să o ia la stânga, 
dispărând din raza lor vizuală, sperând că torpilorii, 
maniaci ai trăgaciului, din limuzina verde ca mucegaiul se 
vor înşela crezând că o cotise la prima şi nu la a doua 
intersecţie. Acum se aflau iar în spatele său. Chevy-ul se 
apropia din ce în ce şi era cu al naibii de mult mai rapid 
decât părea, un paratrăsnet cu motorul modificat astfel 
încât să prindă o viteză sporită, asemănător vehiculelor 
şuierătoare pe care guvernul le pusese la dispoziţia 
inspectorilor din Ministerul Agriculturii sau agenţilor 
Biroului de Conducere al Sforilor pentru Curăţat Dinţii. 

Deşi în raza lor vizuală, Spencer coti la stânga în capătul 
celui de-al doilea bloc, după cum plănuise. De această dată 
luă o curbă largă, pentru a evita un nou derapaj. 

Totuşi avea o asemenea viteză, încât îl sperie pe şoferul 
unei Honda care se apropia. Tipul învârti în disperare 
volanul spre dreapta, se năpusti pe trotuar, atinse în 
treacăt un stingător de incendiu şi se îndesă într-un gard 
de sârmă care împrejmuia un service abandonat. 

Cu coada ochiului, Spencer îl văzu pe Rocky sprijinit de 
portieră, împins acolo de forţa centrifugă, dând încă 
entuziasmat din cap: dadadadada. 

Ciocane moi de vânt rece înghiontiră Explorer-ul. 
Dinspre zona de pământ sterp din dreapta, nori denşi de 
nisip năvăliră pe stradă. 

Vegasul crescuse întâmplător de-a lungul unei văi vaste 
de deşert. Chiar şi cele mai dezvoltate sectoare ale 
oraşului includeau mari întinderi de pământ arid. La prima 
vedere păreau numai nişte enorme parcele nelocuite, dar 
erau, de fapt, efectele devastatoare ale deşertului care 
aştepta să-i sosească vremea. 

Când vântul sufla îndeajuns de puternic, îşi lepăda furios 
masca răbdătoare, năpustindu-se asupra zonelor alăturate. 

Pe jumătate orbit de furtuna clocotitoare de nisip, cu 
rafale de praf şuierând lângă parbriz, Spencer începu să se 
roage. Îşi dorea să se evapore ca o navă-fantomă în ceaţă. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. În spatele lui 
vizibilitatea se micşorase la trei-patru metri. 


3 


Începu să accelereze, dar renunţă. Deja plonjase într-o 
furtună de nisip cu o viteză de sinucigaş. Strada nu se 
distingea mai clar în faţă decât în spate. Dacă s-ar fi 
ciocnit de vreun vehicul staționat ori de unul mai lent, sau 
dacă ar fi traversat o intersecţie aglomerată, cei patru 
asasini din maşina supraîncărcată ar fi devenit cea din 
urmă grijă a lui. 

Într-o bună zi, când axa Pământului se va înclina numai 
cu o minusculă fracțiune de grad, sau când jeturile de 
aburi ale troposferei se vor stârni brusc, accelerate de 
forţe misterioase, fără nicio îndoială că vântul şi deşertul 
vor complota să transforme Vegasul într-o mină şi vor 
îngropa rămăşiţele sub un miliard de metri cubi de nisip 
uscat, alb şi triumfător. Poate că tocmai acea clipă sosise. 

Ceva izbi Explorer-ul în partea din dos, zdruncinându-l 
pe Spencer. Chevrolet-ul. In coasta lui. Acesta se retrase 
puţin în vârtejul de nisip, apoi reveni lovindu-i din nou 
maşina, încercând poate să-l scoată de pe drum, sau numai 
să-şi sublinieze prezenţa. 

Era conştient că Rocky îl privea, aşa că se uită la el. 

Câinele părea să spună: OK, şi acum ce mai e? 

Trecură de acea zonă nelocuită şi năvăliră într-o 
atmosferă clară, lipsită de nisip. In lumina de oţel a 
furtunii dezlănţuite, abandonaseră orice speranţă de a 
scăpa, la fel ca Lawrence al Arabiei învăluit în mantia de 
siliciu a vârtejului din deşert. 

O intersecţie apăru la jumătate de bloc în faţă. Lumina 
semaforului se schimbă în roşu. Condiţiile de trafic îi erau 
potrivnice. 

Îşi ţinu piciorul pe acceleraţie, rugându-se să se poată 
strecura, dar în ultimul moment împinse până la fund 
pedala de frână, pentru a evita coliziunea cu un autobuz. 
Explorer-ul păru să se ridice în aer pe roţile din faţă, apoi 
se opri într-un canal colector puţin adânc şi mlăştinos, care 
mărginea intersecţia. 

Rocky latră, se desprinse de scaun şi alunecă în spaţiul 
pentru picioare, sub tabloul de bord. 


Emanând un fum albastru-deschis, autobuzul se roti pe 
banda cea mai apropiată dintre cele patru. 

Rocky se răsuci şi rânji spre Spencer. 

— Stai acolo, amice. E mai sigur. 

Ignorându-l total, câinele se caţără din nou pe scaun, iar 
Spencer acceleră, intrând în trena de fum a autobuzului. 

În timp ce ocolea prin dreapta, în oglinda retrovizoare se 
ivi maşina verde ca mucegaiul care se săltă peste acelaşi 
canal colector din pavaj, întorcându-se puţin spre margine, 
de parcă ar fi plutit în aer. 

— Ticălosul ăla ştie să conducă. 

În spatele lui, Chevrolet-ul apăru într-o parte a 
autobuzului. Cu mare viteză. 

Pe Spencer îl preocupau împuşcăturile. 

Ar fi trebuit să fie nebuni să deschidă focul dintr-o 
maşină în mişcare, în plină stradă, unde gloanţele rătăcite 
ar fi putut ucide şi alţi şoferi sau pietoni. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu era nici Chicago anilor douăzeci, nici 
Beirut, nici Belfast, nici măcar Los Angeles! 

Pe de altă parte, nu ezitaseră să-l atace în faţa clădirii 
unde se afla apartamentul Thedei Davidowitz. Să tragă cu 
puşca. Fără niciun avertisment. Fără să-i citească politicos 
drepturile. La dracu', nici măcar nu se osteniseră să se 
asigure că era într-adevăr persoana suspectă. Il doreau 
îndeajuns de tare, încât să rişte a omori pe altcineva. 

Păreau să fie convinşi că Spencer aflase ceva de o 
importanţă ameţitoare despre Valerie. În realitate, el ştia 
mai puţine despre trecutul femeii decât despre al lui 
Rocky. 

Dacă l-ar fi prins în mijlocul străzii şi l-ar fi împuşcat, 
probabil că ar fi arătat nişte legitimaţii reale sau false de 
agenţi federali şi nimeni nu i-ar fi tras la răspundere 
pentru crimă. Ar fi susţinut că Spencer fusese un fugar 
înarmat şi periculos, un ucigaş de poliţişti. Fără îndoială 
că, după ce l-ar fi omorât, ar fi reuşit să obţină un mandat 
de arestare predatat şi ar fi aşezat lângă capul lui un pistol 
care ar fi putut constitui o probă pentru câteva asasinate 
nerezolvate. 


Acceleră la un semafor care se schimba în roşu. 
Chevrolet-ul se ţinu aproape în spatele lui. 

Dacă nu l-ar fi ucis imediat, ci doar l-ar fi rănit şi l-ar fi 
prins viu, probabil l-ar fi târât într-o cameră izolată acustic 
şi ar fi utilizat metode ingenioase de interogare. Nu l-ar fi 
crezut că nu ştia nimic şi l-ar fi omorât lent, gradat, 
sperând să afle secrete pe care de fapt nu le deţinea. 

Nu poseda nicio armă. Avea numai mâinile. 
Antrenamentul. Şi un câine. 

— Am intrat într-un mare bucluc, îi spuse el lui Rocky. 


În bucătăria agreabilă a cabanei din Malibu, Roy Miro 
stătea singur la masă, studiind patruzeci de fotografii. 
Oamenii săi le găsiseră într-o cutie de pantofi din debaraua 
dormitorului. Una dintre ele se afla într-un plic. 

Şase dintre celelalte arătau un câine - o corcitură, negru 

cu maro, cu o ureche pleoştită. Osul muzical din cauciuc, 
pe care Grant îl comandase prin poştă de la o firmă care 
încă îi mai păstrase numele printre adresele din fişierul de 
acum doi ani, i se potrivea perfect animalului. 
_ Treizeci şi trei de poze fuseseră făcute aceleiaşi femei. 
În unele părea să aibă numai douăzeci de ani, în altele 
peste treizeci, într-una purta blue jeans şi un pulover cu un 
ren, şi împodobea bradul de Crăciun. În alta, o rochie 
simplă de vară şi pantofi albi, ţinând o geantă albă, 
zâmbind spre aparat, înveşmântată în lumini şi umbre, 
stând în picioare lângă un copac încărcat de flori albe. În 
cele mai multe ţesăla cai, îi hrănea cu mere sau călărea. 

Ceva legat de ea îl obseda pe Roy, dar nu înţelegea de 
ce îl impresionase atât de puternic. 

Categoric era o femeie atrăgătoare, însă nici pe departe 
o frumuseţe ameţitoare. Deşi plină de forme, blondă cu 
ochi albaştri, nu dezvăluia nici o singură trăsătură 
transcendentă care să o aşeze în panteonul de frumuseți 
adevărate. 

Doar zâmbetul te izbea. Cel mai consistent element al 
înfăţişării sale, lega între ele instantaneele: cald, deschis, 
degajat, un zâmbet fermecător, ce niciodată nu părea fals 


3 


și care releva o inimă bună. 

Insă un zâmbet nu era o trăsătură. Mai ales în cazul ei; 
buzele nu arătau la fel de apetisante precum ale Melissei 
Wicklun. Nimic din linia sau lăţimea gurii, din conturul 
şănţuleţului de sub nas sau din forma dinţilor nu avea ceva 
frapant, cu atât mai puţin electrizant. Zâmbetul depăşea 
totalitatea componentelor sale, ca sclipirile orbitoare ale 
razelor de soare la suprafaţa unui heleșteu, altfel 
insignifiant. 

Nu reuşea să găsească nimic la ea din ceea ce şi-ar fi 
dorit să aibă. 

Cu toate acestea îl obseda. Deşi se îndoia că ar fi 
întâlnit-o vreodată, simţea că trebuie să afle cine este. Intr- 
un fel, o mai văzuse înainte. 

Uitându-se la faţa ei, la zâmbetul acela radios, intui că 
deasupra femeii plana o prezenţă îngrozitoare, chiar lângă 
chenarul fotografiei. Se aşternea ca un întuneric îngheţat, 
ermetic. 

Ultima fotografie fusese făcută cu aproximativ douăzeci 
de ani în urmă; altele ieşiseră din camera obscură cu vreo 
trei decenii înainte. Până şi culorile celor relativ recente se 
estompaseră. Pozele mai vechi nu păstrau decât o urmă 
slabă de culoare, predominând albul şi negrul, pe alocuri 
fiind uşor îngălbenite. 

Roy o răsucea pe fiecare, sperând să găsească pe spate 
câteva cuvinte care s-o identifice, dar zadarnic. Nici măcar 
un nume, nici măcar o dată. 

Două dintre ele o înfăţişau împreună cu un băieţel. Roy 
fusese atât de vrăjit la vederea chipului feminin şi atât de 
obsedat să descopere de ce îi părea aşa familiar, încât nu 
realiză imediat că băiatul era Spencer Grant. Când îşi dădu 
seama, puse cele două instantanee pe masă, unul lângă 
altul. 

Grant - înainte de a-şi căpăta cicatricea. 

În acest caz, faţa bărbatului reflecta şi mai mult din 
copilul care fusese, decât se întâmpla cu majoritatea 
oamenilor. 

In prima fotografie avea şase sau şapte ani, un ţânc slab, 


3 


în slip, şiroind de apă, stând în picioare la marginea unei 
piscine. Femeia de lângă el purta un costum de baie întreg 
şi îi juca o farsă idioată: cu o mână în spatele lui şi două 
degete ridicate simula o pereche de coarne sau de antene. 

În cea de-a doua, femeia şi băiatul şedeau la o masă de 
picnic. Micuţul avea cu un an-doi mai mult decât în prima 
poză, purta blue jeans, un tricou şi o şapcă de baseball. Ea 
îl înconjurase cu o mână şi îl trăgea aproape, strâmbându-i 
şapca. 

In ambele instantanee, femeia zâmbea la fel de radios ca 
şi în celelalte, dar aici afecțiunea îi lumina chipul. Roy 
căpătă siguranţa că o privea pe mama lui Spencer Grant. 

Insă tot îl deruta, căci nu ştia de ce femeia i se părea 
atât de familiară. Fantastic de familiară. Cu cât se uita mai 
mult la poze, singură sau împreună cu băiatul, cu atât mai 
mult se convingea că o cunoaşte - şi că împrejurarea în 
care o întâlnise cândva era profund tulburătoare, 
întunecată şi stranie. 

Îşi îndreptă din nou atenţia asupra instantaneului în 
care mama şi fiul stăteau în picioare lângă piscină. În 
fundal, la o oarecare distanţă, se zărea un şopron mare; 
chiar şi în acea fotografie decolorată se puteau distinge 
urme roşii de vopsea pe pereţii înalţi şi goi. 

Femeia, băiatul, şopronul. 

La un nivel profund al subconştientului, probabil că i se 
trezise o amintire, pentru că, dintr-o dată, pielea i se 
încreţi pe ceafă. Femeia. Băiatul. Şopronul. 

Îl trecură fiorii. 

De pe fotografia aşezată pe masă, Roy îşi ridică privirea 
la fereastra de deasupra chiuvetei, la pădurea deasă de 
eucalipţi din spatele geamului, la năluca jigărită a razelor 
soarelui de după-amiază rostogolindu-se printre umbrele 
bogate, şi îşi obligă memoria să se arunce înainte, 
pătrunzând prin beznă. 

Femeia. Băiatul. Şopronul. 

In pofida efortului, revelaţia îl ocolea, deşi încă un fior îl 
cutremură până la os. 

Şopronul. 


Pe străzile cu case din stuc, unde cactuşii, yuca şi 
măslinii erau zugrăviți pe imaginea unui peisaj arid, 
neîngrijit, printr-o parcare a unui complex de magazine, 
printr-o zonă industrială, printr-un labirint de spaţii pentru 
depozitare plin cu șoproane din tablă ondulată, ieşind de 
pe asfalt şi intrând într-un parc întins, în care frunzele 
lunguieţe ale palmierilor se zvârcoleau şi şfichiuiau aerul 
întâmpinând în delir furtuna ce sta să vină, Spencer 
încercase fără succes să scape de Chevrolet-ul care-l 
urmărea. 

Mai devreme sau mai târziu, aveau să ajungă în calea 
unei patrule. lar când o unitate de poliţişti locali se va 
amesteca, lui Spencer îi va fi şi mai dificil să fugă. 

Dezorientat de traseul întortocheat pe care îl străbătuse 
pentru a evita Chevrolet-ul, Spencer se miră când unul 
dintre cele mai noi hoteluri apăru în dreapta sa. Las Vegas 
Boulevard South se afla la numai câteva sute de metri în 
faţă. Lumina semaforului era roşie, dar se hotări să mizeze 
pe faptul că avea să se schimbe până când ajungea acolo. 

Chevrolet-ul rămânea la mică distanţă în spatele lui. 
Dacă s-ar fi oprit, nemernicii ar fi ieşit din maşină şi ar fi 
înconjurat Explorer-ul, burzuluindu-se la el cu mai multe 
pistoale decât ghimpii unui porc ţepos. 

Trei sute de metri până la intersecţie. Două sute 
cincizeci. 

Semaforul încă roşu. Traficul - nu atât de dens ca mai la 
nord, pe Strip Boulevard, dar nici de neluat în seamă. 

Intrând în criză de timp, Spencer încetini uşor, destul 
cât să capete un spaţiu mai mare de manevră în momentul 
în care avea să ia decizia, dar nu suficient pentru a-l 
determina pe şoferul Chevrolet-ului să-l depăşească. 

O sută de metri. Şaptezeci şi cinci. Cincizeci. 

Zeița Norocului nu-şi întorsese faţa către el. Incă mai 
cocheta cu verdele, dar roşul rămânea neschimbat. 

O autocisternă petrolieră se apropia de intersecţie 
dinspre stânga, profitând de ocazia rară de a intra direct 
pe Strip, cu o viteză mai mare decât cea legală. 


3 


Rocky începu să dea afirmativ din cap. 

Într-un final, şoferul autocisternei văzu Explorer-ul 
venind şi încercă să frâneze rapid. 

— Bine, OK, OK, o să reuşim, se auzi Spencer vorbind, 
aproape psalmodiind, ca şi cum ar fi fost convins că poate 
influenţa soarta cu gândurile sale optimiste. 

Niciodată să nu minţi un câine. 

— Suntem într-un mare rahat, amice, recunoscu el, în 
timp ce descria un arc larg de cerc în intersecţie, ocolind 
partea din faţă a autocisternei. 

Pe măsură ce panica îi altera percepţia, Spencer văzu 
cum autocisterna făcea o curbă înspre ei, roţile gigantice 
învârtindu-se şi trosnind, învârtindu-se şi trosnind, în 
vreme ce şoferul îngrozit apăsa cu abilitate frâna, cât de 
mult se simţea capabil. Şi acum nu se mai apropia, ci se 
desena ameninţător deasupra lor, uriaş, un animal 
monstruos inexorabil şi imposibil de evitat, cu mult mai 
mare decât păruse cu o fracțiune de secundă în urmă, şi 
încă mărindu-se, dominator, imens. Doamne Sfinte, părea 
mai mare decât un elefant şi el nu era decât o insectă ce 
abia se târa. Explorer-ul începu să se încline în partea 
dreaptă, vrând parcă să se răstoarne, şi Spencer îl redresa 
cu o mişcare uşoară a volanului şi cu o scurtă atingere a 
frânei. Însă energia obţinută în urma evitării răsturnării se 
răsfrânse într-un derapaj, iar spatele se abătu în lateral cu 
un țipăt ascuţit de cauciucuri terorizate. Volanul se 
smulgea în toate părţile din mâinile umede de transpiraţie. 
Explorer-ul ieşise de sub control şi autocisterna se afla 
deasupra lui, la fel de mare ca Dumnezeu, dar cel puţin 
alunecase în direcţia bună, îndepărtându-se de imensul 
mecanism, deşi probabil nu îndeajuns să-i scape. Apoi 
monstrul cu şaisprezece roţi scrâşni la câţiva centimetri 
distanţă, un perete curbat de oţel lucios ivindu-se într-o 
fulgerare, trimițând o rafală de vânt pe care Spencer avu 
senzaţia că o simte chiar şi prin ferestrele închise ermetic. 

Explorer-ul se roti trei sute şaizeci de grade, apoi încă 
nouăzeci. Se zgudui, oprindu-se cu faţa în direcţia opusă, 
departe de marginea bulevardului. Dar hipopotamul mai 


3 


mişca încă. 

Maşinile de pe benzile ce veneau dinspre sud, pe care 
Spencer le blocase, se opriseră înainte de a-l tampona, 
într-un cor de ţipete de frâne şi trâmbiţe de claxoane. 

Rocky se afla din nou pe podea. 

Spencer nu ştia dacă animalul fusese aruncat de pe 
scaun sau dacă, într-o bruscă licărire de prudenţă, sărise 
singur acolo. Strigă, disperat, în timp ce Rocky se căţăra 
iar pe scaun: 

— Stai! 

Zgomotul unui motor. Din stânga. Traversând intersecţia 
largă.  Chevrolet-ul. Zbura  şuierând prin spatele 
autocisternei oprite spre partea laterală a Explorer-ului. 

Işi înfipse cu forţă piciorul în acceleraţie. Roţile se 
învârtiră, apoi şterseră o bucată de asfalt. Explorer-ul ţâşni 
ca o ghiulea spre sud, pe bulevard - exact în clipa în care 
un glonţ lovi lângă bara de protecţie din spate. Cu un 
scrâşnet strident, metalul se izbi de metal. 

Izbucniră focuri de armă. Trei sau patru rafale. Niciunul 
nu păru să atingă Explorer-ul. 

Rocky rămase pe scaun, balansându-se cu ghearele 
înfipte, hotărât să se ţină mai viguros de această dată. 

Spencer se îndrepta spre ieşirea din Vegas, un lucru şi 
bun şi rău în acelaşi timp. Bun pentru că dacă o apuca spre 
sud, spre deşertul deschis şi spre ultima intrare pe 
Interstate 15, riscul de a fi prins la un semafor de vreun 
blocaj al traficului se diminua simţitor. Rău, fiindcă dincolo 
de pădurea hotelurilor, pământul sterp îi dădea prea 
puţine şanse de scăpare şi chiar şi mai puţine locuri în 
care să se ascundă. In vasta întindere a lui Mojave, 
gangsterii din Chevy ar fi putut rămâne doi-trei kilometri 
în spatele lui, avându-l permanent în raza lor vizuală. 

Cu toate acestea, să părăsească oraşul era singura 
decizie sănătoasă. Scandalul din intersecţie sigur îi va 
atrage pe poliţişti. 

În vreme ce gonea pe lângă cel mai nou hotel-cazino din 
oraş - care includea şi un parc de distracţii de un 
kilometru pătrat, Spaceport Vegas - unica lui hotărâre 


3 


sănătoasă se dovedi a fi imposibil de realizat. De pe partea 
cealaltă a bulevardului, la o sută de metri în faţă, o maşină 
angajată spre nord ieşi de pe banda ce venea către el, 
trecu peste linia care marca mijlocul drumului, atinse 
razant gardul viu, apoi se năpusti ca o furtună pe benzile 
ce duceau spre sud. Se opri în derapaj oblic, blocând 
şoseaua, gata să-l lovească pe Spencer dacă ar fi încercat 
să se strecoare. 

Frână la treizeci de metri de blocadă. 

Noua maşină era un Chrysler, dar probabil că fusese 
construit la aceeaşi uzină cu Chevrolet-ul. 

Şoferul rămase la volanul Chryslerului, în schimb 
celelalte uşi se deschiseră. Bărbaţi solizi şi prevestitori de 
necazuri năvăliră în stradă. 

Oglinda retrovizoare relevă ce se şi aşteptase: Chevy-ul 
se oprise şi el oblic, de-a latul bulevardului, la 
cincisprezece metri în spatele lui. Toţi ieşiseră din vehicul 
- şi aveau arme. 

In faţa sa, tipii de lângă Chrysler erau înarmaţi. Pe 
undeva, nu era de mirare. 


Ultima dintre poze se afla într-un plic alb, lipit cu o 
bucată de scotch. 

După formă şi grosime, Roy ştiu, încă înainte de a 
deschide plicul, că era o altă fotografic, dar mai mare 
decât un instantaneu. 

În timp ce jupuia scotch-ul, se aştepta să găsească un 
portret artistic de cincisprezece pe douăzeci şi cinci, o 
amintire de o importanţă deosebită pentru Grant. 

Într-adevăr, descoperi o fotografie alb-negru, făcută în 
studio, a unui bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani. 

Preţ de o clipă stranie, pentru Roy nu mai există niciun 
pâlc de eucalipţi dincolo de fereastră, niciun geam prin 
care ar fi putut să-l vadă. Chiar şi bucătăria îi dispăru din 
conştiinţă, până când nu mai rămase nimic, cu excepţia lui 
şi a unei singure poze de care se simţea legat mult mai 
puternic decât de fotografiile femeii. 

Doar cu greu izbuti să respire. 


3 


Dacă ar fi intrat cineva în cameră şi l-ar fi întrebat ceva, 
n-ar fi reuşit să-i răspundă. 

Se simţea detaşat de realitate, de parcă ar fi avut febră, 
dar nu era febră. Dimpotrivă, i se făcuse frig, însă nu îl 
deranja: răceala unui cameleon la pândă, prefăcându-se că 
este una cu piatra pe care stătea într-o dimineaţă de 
toamnă; o răceală care îl înviora, care îi concentra 
întreaga conştiinţă, care îi contracta rotiţele minţii, 
permiţând gândurilor să se învârtească fără frecare. Inima 
nu îi gonea, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut febră, 
într-adevăr, pulsul i se micşoră de parcă ar fi dormit un 
somn greu, şi fiecare bătaie îi vibra de-a lungul întregului 
trup ca o înregistrare a unui clopot de catedrală 
derulându-se la un sfert din viteza normală: un dangăt 
greoi, solemn, prelung. 

Fotografia fusese evident făcută în studio, de un 
profesionist talentat care acordase multă atenţie luminilor 
şi selectase lentilele ideale. Subiectul, purtând o cămaşă 
albă desfăcută la gât şi o jachetă din piele, poza de la brâu 
în sus, pe fundalul unui perete alb, cu braţele încrucişate 
pe piept. Frumuseţea lui te izbea, avea părul negru şi des, 
pieptănat pe spate, cu fruntea liberă. O fotografie 
publicitară, tipică actorilor tineri; un instantaneu cu o 
fascinaţie ostentativă, însă reuşit din punct de vedere 
profesional, pentru că omul avea sex-appeal, o aură 
misterioasă şi dramatică pe care fotograful nu fusese 
nevoit să le creeze cu o tehnică specială. 

Portretul constituia un studiu de lumini şi umbre, mai 
mult umbre decât lumini. De un fel aparte, aruncate de 
obiecte aflate dincolo de cadru, păreau să se înghesuie pe 
perete, înecându-l pe bărbat, asemenea nopţii ascunse în 
cer pe înserat, sub greutatea imensă a soarelui la apus. 

Privirea lui directă şi pătrunzătoare, linia fermă a gurii, 
trăsăturile aristocratice şi chiar poziţia lui înşelătoare, 
formală, dezvăluiau parcă un om care nu cunoscuse 
îndoiala, dezamăgirea sau frica. Era mai mult decât 
încrezător în sine şi suficient propriei lui persoane. În acea 
fotografie, dădea impresia unei aroganţe subtile, dar 


3 


inconfundabile. Expresia părea să-ţi sugereze că bărbatul 
privea pe fiecare membru al rasei umane, fără nicio 
excepţie, dispreţuitor şi amuzat. 

Insă rămânea extraordinar de atrăgător, ca şi cum 
datorită inteligenţei şi experienţei sale şi-ar fi câştigat 
dreptul de a se simţi superior. Studiind poza, Roy sesiză că 
descria un om care ar fi putut să fie un prieten interesant, 
imprevizibil şi simpatic. Uitându-se la tine printre umbre, 
acest individ unic poseda un magnetism teribil, care făcea 
ca expresia dispreţuitoare să pară inofensivă. Într-adevăr, 
alura arogantă i se potrivea - în acelaşi mod în care un leu 
trebuie să umble cu o aroganță felină pentru a fi cu 
adevărat leu. 

Gradat, forţa vrăjii aruncate de fotografie se diminuă, 
dar nu dispăru. Bucătăria se recompuse din vaporii fixaţiei 
lui Roy, la fel şi fereastra, şi eucalipţii. 

Il cunoştea pe bărbat. Il mai văzuse undeva. 

Cu mult timp în urmă... 

Familiaritatea reprezenta o parte din motivul pentru 
care poza îl afectase atât de tare. Însă, la fel ca şi în cazul 
femeii, Roy nu reuşi nici să-i asocieze vreun nume, nici să- 
şi amintească împrejurările în care îl mai întâlnise. 

Işi dori ca fotograful să fi luminat mai bine chipul 
subiectului. Dar se părea că umbrele îl iubeau pe acel 
bărbat cu ochi întunecaţi. 

Roy aşeză poza pe masa din bucătărie, lângă 
instantaneul din faţa piscinei, cu mama şi copilul. 

Femeia. Băiatul. Şopronul din fundal. Bărbatul dintre 
umbre. 


Încolţit pe Las Vegas Boulevard South de oameni 
înarmaţi, Spencer apăsă cu putere claxonul, trase de volan 
cu forţă spre dreapta şi strivi acceleraţia. Explorer-ul ţâşni 
ca o rachetă spre parcul de distracţii Spaceport Vegas, 
aruncându-i pe spătarele scaunelor de parcă el şi Rocky ar 
fi fost nişte astronauți care ţopăiau pe suprafaţa Lunii. 

Neruşinarea înverşunată a pistolarilor dovedea că erau 
agenţi federali de vreun fel sau altul, chiar dacă foloseau 


3 


legitimaţii false pentru a-şi ascunde adevărata identitate. 
Nu l-ar fi înconjurat pe o stradă principală, cu martori, 
dacă n-ar fi fost convinşi că o vor scoate la capăt cu poliţia 
locală. 

Pe trotuarul din faţa parcului Spaceport Vegas, pietonii 
care goneau de la un cazino la altul se împrăştiară, iar 
Explorer-ul se năpusti pe o alee destinată numai 
autobuzelor, pustie în acel moment. 

Poate din cauza scăderii bruşte de temperatură din 
februarie, ori a furtunii ce sta să vină, sau poate numai 
fiindcă era prea devreme, Spaceport Vegas nu se 
deschisese. Obloanele acopereau chioşcurile de bilete, iar 
maşinile de distracţii îngheţaseră suspendate. 

Cu toate acestea, tuburile de neon şi realizările futuriste 
cu fibră optică pâlpâiau şi se mişcau de-a lungul pereţilor 
înalţi de vreo doi metri şi jumătate, vopsiți ca fuzelajul 
blindat al unei nave cosmice de război. O celulă 
fotosensibilă probabil că le  aprinsese  confundând 
întunericul din timpul prânzului cu apusul soarelui. 

Spencer trecu printre două chioşcuri de bilete în formă 
de rachete spre un tunel cu diametrul de trei metri şi 
jumătate, din oţel lucios, care penetra zidurile parcului. 
Scrise cu neoane albastre, cuvintele TUNELUL TIMPULUI 
SPRE SPACEPORT VEGAS îi promiteau o evadare 
nesperată. 

Urcă panta puţin înclinată şi, fără să atingă frânele, 
călători neobservat în timp. 

Conducta masivă avea două sute de metri lungime. 
Tuburi de neon albastre şi strălucitoare se încolăceau pe 
pereţi, de-a lungul tavanului. Pâlpâiau într-o secvenţă 
rapidă de la intrare până la ieşire, creând iluzia unui 
burlan de lumină. 

În mod obişnuit, vizitatorii erau transportaţi înăuntru în 
trenuleţe lente, dar valurile orbitoare de lumină păreau 
mai spectaculoase la viteză mare. Spencer aproape se 
crezu catapultat într-o eră îndepărtată. 

Rocky dădea afirmativ din cap. 

— N-am ştiut că am un câine cu mania vitezei, spuse 


3 


Spencer. 

Inaintă spre interiorul parcului, unde luminile nu 
fuseseră activate precum cele de pe pereţi şi din tunel. 
Aleea centrală, pustie şi aparent interminabilă, suia şi 
cobora, se îngusta şi se lărgea iarăşi. 

Spaceport Vegas etala trenuleţe pe şine în formă de 
spirală, bombardiere în picaj, avioane de interceptare, 
sfârleze şi alte maşini rotitoare care-ţi testau curajul, toate 
ascunse în dosul unor faţade somptuoase ştiinţifico- 
fantastice înșelătoare, având nume specifice. Sania 
Luminoasă a lui Ganymede. Ciocanul Hiperspaţiului. 
Radiația Solară a Iadului. Coliziunea Asteroizilor. Stropul 
Degenerat. De asemenea, parcul oferea simulări ale 
aventurilor aviatice şi experienţe ale realităţii virtuale în 
clădiri cu o arhitectură bizară, futuristă sau 
nepământeană: Planeta Oamenilor-Şerpi, Luna 
însângerată,  Vârtejul, Lumea Morţii. La Războiul 
Roboţilor, două maşini asasine cu ochii roşii păzeau 
poarta, iar intrarea la Monstrul Stelar arăta ca un orificiu 
sclipitor de la un capăt sau celălalt al tubului digestiv al 
unei dihănii extraterestre. 

Sub cerul sumbru, măturat de un vânt rece, cu lumina 
gri de dinainte de furtună absorbind toate culorile, viitorul, 
aşa cum îl imaginaseră creatorii lui Spaceport Vegas, 
părea întru totul ostil. 

Din această cauză, lui Spencer i se părea în mod curios 
mai aproape de adevăr, mai mult ca o premoniţie şi mai 
puţin ca un parc de distracţii, aşa cum intenţionaseră cei 
care îl construiseră. Extratereștri, maşini şi vânători de 
oameni se aflau pretutindeni la pândă. Dezastre cosmice se 
iveau la tot pasul: Explozia Soarelui, Extirparea Cometei, 
Muşcătura Timpului, Big Bang, Tărâmul Pierdut. Capătul 
Timpului se găsea în aceeaşi zonă a aleii principale care 
oferea şi o aventură numită Nimicirea. Puteai să priveşti la 
aceste atracţii rău-prevestitoare şi să crezi că viitorul 
cumplit - în general, dacă nu în amănunt - era suficient de 
înspăimântător, ca societatea contemporană să şi-l 
zidească în continuare. 


În căutarea ieşirii de serviciu, Spencer conduse de-a 
lungul promenadelor bătute de vânt, strecurându-se 
printre atracţii. Observă în repetate rânduri Chevy-ul şi 
Chrysler-ul printre curbele şi construcţiile exotice. 
Semănau cu nişte rechini care patrulau la distanţă. De 
fiecare dată când îi remarca, încerca să dispară din raza 
lor vizuală pe o altă alee a labirintului central. 

Dădu colţul închisorii Galactice, trecu de Palatul 
Paraziţilor dincolo de perdeaua din ficuşi şi de gardul viu 
format din oleandri cu flori roşii - în mod sigur monotone 
pe lângă tufişurile ce creşteau pe planetele Nebuloasei 
Crabului - apoi descoperi un drum de serviciu pe două 
benzi care marca sfârşitul parcului. Il urmă. 

La stânga copaci, aliniaţi la şase metri de mijloc, iar 
între ei un gard viu de un metru optzeci. La dreapta, în 
locul zidului luminat de neoane, care se construise în 
porțiunile rezervate publicului, se înălța un gard din plasă, 
de trei metri, cu spirale de sârmă ghimpată deasupra, iar 
dincolo de el se întindea o pajişte cu tufişuri specifice 
deşertului. 

Dădu colţul şi, la o sută de metri în faţă, văzu o poartă 
din sârmă şi bare de metal, pe rotile, controlată de nişte 
braţe hidraulice. S-ar fi dat la o parte dacă ar fi acţionat 
telecomanda - însă Spencer, evident, n-o avea. 

Îşi mări viteza. Trebuia să spargă poarta. 

Întorcându-se la prudenţa lui obişnuită, câinele sări de 
pe scaunul pasagerului şi se ghemui în spaţiul pentru 
picioare, înainte ca impactul să-l arunce acolo. 

— Nebun, dar nu prost, zise aprobator Spencer. 

Parcursese deja jumătate din drumul până la poartă 
când surprinse o mişcare cu coada ochiului stâng. 
Chrysler-ul ţâşni dintre doi ficuşi, sfâşiind perdeaua de 
oleandri, şi pătrunse pe drumul de serviciu sub o ploaie de 
frunze verzi şi flori roşii. Traversă aleea prin spatele lui 
Spencer şi se lovi de gard atât de puternic, încât sârma se 
zbătu, parcă făcută din pânză, până la capătul benzii. 

Explorer-ul urmă talazul după o fracțiune de secundă şi 
izbi poarta cu o forţă suficientă pentru a îndoi capota, dar 


3 


fără să o deschidă, pentru a strânge centura de siguranţă 
strivindu-i pieptul, pentru a-i tăia răsuflarea, a-i clănţăni 
dinţii, pentru a zgudui bagajele sub plasa protectoare - 
însă nu şi pentru a dobori poarta. Bariera era 
contorsionată, îndoită, pe jumătate ruptă, cu firele de 
sârmă ghimpată atârnând ca nişte gheare - dar nu căzuse. 

Băgă în marşarier şi porni cu spatele, de parcă ar fi fost 
o ghiulea întorcându-se în ţeava tunului, într-o lume 
anapoda. 

Luptătorii din Chrysler ieşiseră deja pe trotuar, 
armându-şi puştile, dar brusc apăru Explorer-ul ce se 
îndrepta spre ei ca turbat. Se retraseră, năpustindu-se în 
maşină, închizând portierele. 

Spencer lovi cu spatele limuzina şi zgomotul coliziunii i 
se păru atât de puternic, încât crezu că se alesese praful 
de Explorer-ul său. 

Însă când apăsă acceleraţia, acesta ţâşni ca un arc 
înainte. Nicio roată nu se spărsese şi nimic nu se 
strâmbase la contactul cu aripa Chryslerului. Nicio 
fereastră nu se sfărâmase. Şi nici nu mirosea a benzină; 
maşina nu fusese avariată. Explorer-ul ciocnit trosni, 
pocni, scârţâi, dăngăni - dar se mișcă imediat cu putere şi 
graţie. 

Al doilea impact dobori poarta. Maşina se caţără pe 
plasa de sârmă căzută şi se îndepărtă de Spaceport Vegas 
printr-un uriaş covor de tufişuri deşertice, spaţiu în care 
nimeni nu construise încă vreun parc, hotel, cazino sau 
vreo parcare. 

Angajat pe şosea, Spencer o luă spre vest, departe de 
Strip Boulevard, spre Interstate 15. 

Îşi aminti de Rocky şi privi spre spaţiul din faţa 
scaunului alăturat. Câinele stătea ghemuit, cu ochii strâns 
închişi, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o nouă coliziune. 

— E OK, amice. 

Rocky continuă să se schimonosească, îngrozit. 

— Ai încredere în mine. 

Rocky îşi deschise ochii şi se întoarse pe scaunul cu 
tapiţeria găurită şi zgâriată de ghearele sale. 


3 


Se îndreptau, de-a lungul pământului erodat şi sterp, 
spre capătul autostrăzii. 

O pantă abruptă de pietriş şi ardezie se întindea pe zece- 
cincisprezece metri în dreapta şi în stânga benzilor. Chiar 
dacă ar fi reuşit să găsească un pod deasupra, tot n-ar fi 
scăpat - şi în mod sigur nu s-ar fi salvat - dacă se angaja 
pe autostradă. Oamenii care îl urmăreau probabil că 
instalaseră puncte de control în ambele direcţii. 

După o scurtă ezitare, o luă spre sud urmând baza 
înălţată a zonei interstatale. 

Dinspre est, traversând nisipul fin, venea Chevrolet-ul 
verde ca mucegaiul. Părea un miraj, deşi era frig. Dunele 
joase şi mlaştinile puţin adânci aveau să-l învingă. 
Explorer-ul fusese făcut pentru mersul pe teren, Chevrolet- 
ul nu. 

Spencer ajunse la o albie secată de pârâu, pe care 
Interstate o traversa cu un pod din beton. O luă pe acel 
povârniş, printr-un strat moale de nămol, pe care pluteau 
nişte lemne, unde movilițe de frunze moarte se mişcau 
aidoma unor umbre intermitente şi ciudate dintr-un vis 
urât. 

Se hotări să urmeze acea mlaştină secată de sub graniţa 
interstatală, spre vest, către inospitalierul Mojave. 

Cerul ameninţător, greu şi întunecat ca un sarcofag din 
granit, atârna la câţiva centimetri deasupra munţilor 
metalici. Câmpii dezolante se înălţau gradat spre colinele 
şi mai aride, cu  tufişurile  ofilite de  meschită, 
mănunchiurile uscate de iarbă şi cactuşii din ce în ce mai 
rari. 

leşi din albia pârâului, dar continuă să meargă pe lângă 
ea, pe margine, către piscurile din depărtare, la fel de 
golaşe ca oasele străvechi. 

Chevrolet-ul nu se mai vedea. 

Intr-un final, după ce se asigură că nu avea cum să fie 
remarcat de vreun echipaj de urmărire postat lângă 
şoseaua interstatală, Spencer o luă spre sud, paralel cu 
autostrada. S-ar fi rătăcit dacă nu ar fi avut-o drept reper. 
Demoni  rotitori din nisip se încolăceau deasupra 


3 


deşertului, ascunzând trena de praf pe care Explorer-ul o 
remorca. 

Deşi încă nu ploua, fulgerele brăzdau cerul. Umbrele 
formațiunilor joase din piatră săreau, cădeau înapoi şi 
săreau iarăşi pe întinsul pământului sterp. 

Masca de curaj a lui Rocky se dizolvase o dată cu 
scăderea vitezei Explorerului. Se ghemuise din nou sub 
faldurile unei timidităţi reci. Scheuna periodic şi îşi privea 
stăpânul pentru a căpăta alinare. 

Cerul trosnea spintecat de flăcări. 


Roy Miro împinse fotografiile supărătoare de-o parte şi 
îşi instală servieta cu computerul pe masa de bucătărie în 
cabana din Malibu. Il vâri într-o priză şi se conectă la 
Mama. 

Când Spencer Grant se înrolase în armata Statelor 
Unite, la vârsta de optsprezece ani, cu mai mult de 
doisprezece ani în urmă, ar fi trebuit să completeze 
formularele standard de înscriere. Printre altele, i se 
ceruse, desigur, să furnizeze informaţii despre şcolile pe 
care le urmase, locul naşterii, numele tatălui, numele de 
dinainte de căsătorie al mamei şi despre restul familiei. 

Ofiţerul care se ocupa de recrutări ar fi fost obligat să 
verifice aceste date de bază. Apoi ar fi urmat o nouă 
verificare, la un nivel superior, înainte ca Grant să intre în 
serviciu. 

Dacă „Spencer Grant” ar fi reprezentat o identitate 
falsă, ar fi fost normal ca băiatul să aibă mari dificultăţi la 
înrolarea în armată. Cu toate acestea, Roy rămase convins 
că nu era numele care apărea pe certificatul de naştere al 
lui Grant, şi se hotărî să afle adevărul. 

La cererea lui Roy, Mama accesă fişierele clasate ale 
personalului eliberat din armată de la Ministerul Apărării. 
Afişă pe ecranul monitorului foaia cu datele personale ale 
lui Spencer Grant. 

Judecând după informaţiile de pe VDT, numele declarat 
al mamei lui Grant era Jennifer Corrine Porth. 

Tânărul recrut o trecuse drept „decedată”. 


3 


Tatăl fusese declarat „necunoscut”. 

Roy clipi surprins în faţa ecranului. NECUNOSCUT. 

Extraordinar! Grant afirmase nu numai că era un 
bastard, dar şi că promiscuitatea mamei lui făcuse 
imposibilă identificarea bărbatului care îi fusese tată. 
Oricine altcineva ar fi dat un nume fals, ar fi înscris un tată 
fictiv pentru a se scuti de o groază de neplăceri. 

In mod logic, dacă tatăl ar fi fost cu adevărat 
necunoscut, ar fi trebuit ca numele băiatului să fie Porth. 
Mai mult, ori mama îl împrumutase pe cel de „Grant” de la 
starul favorit, aşa cum credea Bosley Donner, ori îşi 
numise fiul după unul dintre bărbaţii care trecuseră prin 
viaţa sa, chiar şi fără să fie sigură că acela fusese tatăl 
băiatului. 

Insă „necunoscut” era o minciună sfruntată, iar numele 
„Spencer Grant” constituia o identitate falsă, probabil 
prima dintre celelalte pe care şi le adoptase bărbatul- 
fantomă. 

La înscriere, cu mama deja moartă şi cu tatăl 
necunoscut, Grant declarase ca restul familiei sale pe 
„Ethel Marie şi George Daniel Porth, bunici”, care trebuie 
să fi fost părinţii mamei. 

Roy observă că adresa lui Ethel şi a lui George Porth - în 
San Francisco - era cea pe care o trecuse Grant, ca 
aparţinându-i, la momentul înrolării. În aparenţă bunicii îl 
luaseră la ei după moartea mamei. 

Dacă exista cineva care să cunoască adevărata origine a 
lui Grant şi de unde provenea cicatricea, atunci aceştia 
erau Ethel şi George Porth - presupunând că trăiseră în 
realitate şi nu fuseseră doar nişte nume pe care un ofiţer 
care se ocupa de recrutări uitase să le verifice, cu 
doisprezece ani în urmă. 

Roy ceru o copie la imprimantă a părţii pertinente din 
fişierul lui Grant. Chiar dacă familia Porth reprezenta o 
pistă bună de urmat, Roy nu era prea încrezător că în San 
Francisco avea să afle ceva care să dea puţin mai multă 
consistenţă nălucii alunecoase pe care o văzuse cu mai 
puţin de patruzeci şi opt de ore înainte, într-o noapte 


3 


ploioasă din Santa Monica. 

Se ştersese complet din toate înregistrările companiilor 
de servicii, din ale celor care încasau impozitele şi din cele 
ale Agenţiei pentru Controlul Veniturilor - de ce Grant îşi 
lăsase totuşi numele în DCR, la Asigurările Sociale, DPLA 
şi în fişierele armatei? Le corectase şi pe acestea, 
înlocuind adresa reală cu una falsă, dar ar fi putut să le 
elimine de tot. Avea calificarea şi cunoştinţele necesare. 
De fapt, probabil se menţinuse prezent în aceste bănci de 
date cu un anume scop. 

Roy simţi că, într-un fel sau altul, se afla la mâna lui 
Grant. 

Frustrat, îşi îndreptă din nou atenţia asupra celor mai 
impresionante fotografii dintre cele patruzeci. Femeia, 
băiatul şi şopronul din fundal. Bărbatul dintre umbre. 


În jurul Explorer-ului se întindeau nisipul, la fel de alb 
precum oasele calcinate, roca vulcanică cenuşie şi ardezia 
erodată de căldură, de ger şi de cutremure. Cele câteva 
plante erau ţepoase şi uscate. Cu excepţia prafului şi a 
vegetației scuturate de vânt, numai scorpionii, păianjenii, 
gândacii, şerpii veninoşi şi celelalte creaturi cu sângele 
rece sau total lipsite de el, cărora le pria deşertul, se târau 
sau alunecau în voie. 

Ghimpii argintii ai fulgerelor sclipeau necontenit şi norii 
rapizi, la fel de negri ca tuşul, scriau promisiuni de ploaie 
pe cuprinsul cerului. Pântecele lor atârnau greu. Cu 
izbucniri de tunete, furtuna se lupta să se creeze pe sine. 

Prins între pământul mort şi cerul tumultuos, Spencer 
mergea pe cât posibil paralel cu autostrada interstatală. Se 
abătea de la această direcţie numai în cazul în care relieful 
i-o impunea. 

Rocky stătea ghemuit, uitându-se mai mult la labele lui 
decât la ziua furtunoasă. Pielea de pe coaste îi tremura 
când accesele de frică îl străbăteau asemenea curentului 
electric într-un circuit închis. 

Intr-o altă zi, într-un alt loc sau într-o altă furtună, 
Spencer ar fi flecărit continuu pentru a-şi linişti câinele. 


3 


Însă acum se afla într-o dispoziţie care se întuneca o dată 
cu cerul şi nu se simţea capabil să se concentreze decât 
asupra propriei sale tulburări. 

Pentru acea femeie, el îşi părăsise viaţa. Lăsase în urmă 
confortul tihnit al cabanei, frumuseţea pâlcului de eucalipţi 
şi liniştea canionului - cel mai probabil nemaiputând să se 
întoarcă vreodată acolo. Se transformase într-o ţintă vie, 
renunțând la anonimatul său preţios. 

Nu regreta nimic din toate acestea - pentru că încă mai 
nutrea speranţa că îşi va câştiga un ţel şi o viaţă plină de 
sens. Deşi îşi dorea s-o ajute pe femeie, voia să se ajute şi 
pe sine însuşi. 

Dar zarurile fuseseră deja aruncate. Moartea şi 
publicitatea nu reprezentau singurele riscuri pe care şi le 
asuma în cazul în care continua să se amestece în 
problemele Valeriei Keene. Mai devreme sau mai târziu, 
tot va trebui să omoare pe cineva. 

După ce scăpase din atacul de la bungalou, miercuri 
seară, în Santa Monica, evitase să se gândească la 
tulburătoarele implicaţii ale extremei violenţe manifestate 
de echipa SWAT. Acum îşi aminti de împuşcăturile 
direcționate spre ţintele imaginare din interiorul casei 
întunecate şi de rafalele trase spre el în timp ce escalada 
zidul proprietăţii. 

Nu fusese reacţia câtorva ofiţeri isterizaţi, apărători ai 
legii, intimidati de persoana hăituită. Abuzaseră excesiv de 
forţă, dovadă că acea Agenţie pentru care lucrau ieşise de 
sub control şi se simţea puternică şi încrezătoare că nu 
avea să fie trasă la răspundere oricâte atrocități ar fi 
înfăptuit. 

Cu puţin timp în urmă, se lovise de aroganţa similară din 
comportamentul agresiv al oamenilor care îl mânaseră 
afară din Las Vegas. 

Se gândi la Louis Lee, în biroul elegant din subsolul de 
la China Dream. Restauratorul spusese că guvernele, când 
deveneau suficient de mari, încetau adesea să mai 
respecte regulamentul legal sub a cărui oblăduire se 
înfiinţaseră. 


Toate guvernele, chiar şi cele democratice, mențineau 
controlul folosindu-se de ameninţări, violenţă şi închisori. 
Insă dacă ameninţarea nu respecta legile, chiar pornind cu 
intenţii bune, atunci diferenţa dintre un agent federal şi un 
gangster devenea înfricoşător de mică. 

Dacă Spencer ar fi localizat-o pe Valerie şi ar fi aflat de 
ce fugea, n-ar mai fi avut cum s-o ajute decât împuţinându- 
şi economiile şi angajând cel mai bun avocat care s-o 
reprezinte. Acesta fusese planul său naiv în rarele ocazii în 
care se ostenise să se gândească la ce urma să facă dacă 
ar fi reuşit să o găsească. 

Dar cruzimea inamicilor excludea o asemenea soluţie în 
orice curte de judecată. 

Pus să aleagă între violenţă şi fugă, întotdeauna ar fi 
fugit, riscând să primească un glonţ în spate - asta în cazul 
în care era numai viaţa lui la mijloc. Însă, când în final şi-ar 
fi asumat responsabilitatea vieţii acelei femei, nu s-ar mai 
fi putut aştepta ca şi ea să întoarcă spatele unei arme; mai 
devreme sau mai târziu ar fi trebuit să răspundă cu aceeaşi 
monedă agresivităţii agenţilor. 

Tot meditând aşa, Spencer conduse spre sud, între 
deşertul solid şi cerul amorf. Autostrada îndepărtată se 
distingea cu greu la est, şi niciun drum clar nu se aşternea 
în faţa lui. 

Dinspre vest, ploaia veni în cascade orbitoare, de o rară 
ferocitate pentru Mojave, un talaz impunător cenuşiu în 
spatele căruia deşertul începu să dispară. 

Spencer simţea mirosul furtunii, cu toate că nu ajunsese 
încă la ei. Avea un iz de ozon uşor alterat, de frig şi 
umezeală, la început înviorător, mai apoi straniu şi profund 
cutremurător. 

— Nu sunt îngrijorat că n-aş fi capabil să omor pe cineva 
dacă trebuie, îi spuse câinelui ghemuit. 

Zidul cenuşiu se precipită spre ei, din ce în ce mai 
repede, părând a fi mai mult decât o simplă ploaie. Era şi 
viitorul acolo, şi tot ce îl înspăimânta să afle despre trecut. 

— Am mai făcut-o doar. Pot s-o fac încă o dată dacă 
trebuie. 


Peste motorul Explorer-ului care torcea, acum se auzea 
ploaia deasă, asemenea unui milion de inimi care palpitau. 

— Şi dacă ticălosul ăla merită să fie ucis, aş putea să mă 
ocup de asta fără să simt nicio remuşcare. Uneori e drept. 
E legitim. N-aş avea nicio reţinere. 

Ploaia năvăli peste ei, o avalanşă, ca mantia unui 
vrăjitor, aducând o schimbare fermecată. Pământul palid 
se întunecă spectaculos o dată cu primul strop. Sub lumina 
specifică furtunii, vegetaţia  deshidratată, mai mult 
maronie decât verde, deveni instantaneu lucioasă, crudă; 
în câteva secunde, iarba şi frunzele uscate părură să se 
umfle în forme tropicale zvelte, dar era desigur numai o 
iluzie. 

Pornind ştergătoarele de parbriz şi îndreptând roţile 
Explorer-ului, Spencer zise: 

— Ceea ce mă îngrijorează... Ceea ce mă sperie este... 
Poate ucid un ticălos care o merită... Un gunoi umblător... 
Şi poate de această dată o să-mi placă. 

Ploaia torențială nu putea fi cu nimic mai prejos decât 
cea care îl dusese pe Noe deasupra dezastrelor Potopului, 
iar răpăiala puternică a stropilor pe capota maşinii îl 
asurzea. Câinele, terorizat de furtună, probabil nu putea 
să-şi audă stăpânul din pricina zgomotului, însă Spencer 
considera prezenţa lui Rocky o scuză pentru a-şi mărturisi 
un adevăr pe care nu dorea să-l recunoască, vorbind cu 
voce tare - altminteri ar fi putut să se mintă. 

— Niciodată nu mi-a plăcut. Niciodată nu m-am simţit un 
erou făcând-o. Dar nici nu m-a scârbit. N-am vomitat şi nici 
nu am dormit mai prost din cauza asta. Aşa că... Dacă la 
următoarea ocazie? ... Sau la următoarea? ... 

Dedesubtul norilor posaci, înfăşurată în giulgiul greu şi 
catifelat al ploii, după-amiaza se întunecase într-un amurg 
timpuriu. Trecând din obscuritate în mister, aprinse 
farurile din faţă şi constată cu uimire că amândouă 
supravieţuiseră impactului cu poarta parcului de distracţii. 

Ploaia cădea drept pe pământ, într-o cantitate atât de 
mare, încât dizolvase şi alungase vântul care învăluise mai 
înainte deşertul în trâmbe de nisip. 


3 


Intrară într-o albie adâncă de vreo trei metri, cu pereţii 
în pantă lină. În razele farurilor, o perdea de apă argintie 
cam de treizeci de centimetri lăţime şi câţiva adâncime 
sclipi de-a lungul mijlocului văii. Spencer traversă vadul lat 
de şase metri şi urcă versantul opus. 

După ce Explorer-ul ajunse în vârful celui de-al doilea 
banc de nisip, o serie de fulgere puternice spintecară 
deşertul, acompaniate de izbucnirile tunetelor care făcură 
maşina să vibreze. Ploaia căzu cu şi mai multă forţă ca 
până atunci, cu mai multă forţă decât îşi imaginase 
vreodată. 

Conducând cu o singură mână, Spencer îl apucă pe 
Rocky de ceafă. Dar bietul de el se înspăimântase prea 
tare pentru a-şi ridica privirea sau a se lăsa în voia 
mângâierilor. 

Se îndepărtaseră de albie la mai mult de cincizeci de 
metri când Spencer observă cum pământul începe să se 
clatine în faţa lor. Se rotea sinuos, ca şi cum uriaşele 
serpentine înghesuite s-ar fi mişcat chiar sub suprafaţa 
deşertului. Până când reuşi să oprească, farurile îi 
dezvăluiră o explicaţie mai puţin bizară, dar tot atât de 
înfricoşătoare: nu pământul se mişca, ci un râuleţ repede 
şi noroios spumega de la vest la est de-a lungul câmpiei 
uşor înclinate, blocându-i drumul spre sud. 

Fundul noii albii se acoperise. Apa, înfuriată deja, îi 
depăşise cu câţiva centimetri marginea. 

Un asemenea torent n-ar fi avut cum să se formeze de 
când începuse furtuna, adică doar cu câteva minute mai 
devreme. Izvorul se afla în munţi, unde plouase de o vreme 
şi unde povârnişurile din piatră, lipsite de copaci, 
absorbiseră foarte puţină apă. In deşert rareori întâlneai 
ploi torențiale atât de puternice; dar în acele ocazii, cu o 
promptitudine care îţi tăia respiraţia, explozii de apă 
puteau să inunde mari porţiuni ale autostrăzii interstatale, 
chiar dintre cele aşezate pe un teren mai ridicat, sau să 
apară în zona depresionară a îndepărtatului Las Vegas, 
măturând maşinile din parcări. 

Spencer nu reuşi să aproximeze adâncimea apei. Putea 


3 


atinge cincizeci de centimetri sau şase metri. 

Chiar dacă ar fi avut numai jumătate de metru, curentul 
era atât de puternic şi de rapid, încât nu îndrăzni să treacă 
prin vad. Cea de-a doua albie, cu o lăţime mai mare decât 
a celei dintâi, atingea aproape doisprezece metri. Înainte 
de a parcurge jumătate din distanţă, Explorer-ul ar fi putut 
fi săltat şi purtat în josul pârâului, clătinat şi rostogolit 
asemenea buştenilor plutitori. 

Se îndepărtă cu spatele de apele spumegânde, întoarse 
maşina şi, mergând pe urmele vechi, ajunse din nou la 
prima albie. În scurtul timp care se scursese de când îl 
traversase, pârâul argintiu se transformase într-un râu 
învolburat care aproape umpluse albia. 

Încadrat de torentele furibunde, Spencer nu se mai 
putea mişca de la sud la nord, paralel cu autostrada 
interstatală. 

Se gândi să se oprească acolo pentru a aştepta sfârşitul 
furtunii. Când ploaia avea să înceteze, albiile urmau să se 
golească la fel de rapid cum se umpluseră. Dar sesiză că se 
găsea într-o situaţie mai primejdioasă decât părea la prima 
vedere. 

Deschise portiera, păşi afară, şi, până când ajunse în 
faţa Explorer-ului, se udase deja ciuciulete. Şuvoaiele de 
apă îl loviră ca nişte ciocane, iar frigul îi pătrunse în oase. 

Frigul şi apa erau mai neîndurătoare decât zgomotul 
acela incredibil. Murmurul înnebunitor al furtunii acoperea 
orice alt sunet. Răpăiala ploii în deşert, bolboroseala 
râului, bubuitul tunetelor făceau din vastul Mojave un loc 
aparent la fel de strâmt şi de apăsător ca un butoi de pe 
Niagara pentru cascadorul aflat înăuntru. 

Îşi dorea să vadă mai bine talazurile fluxului, numai că 
privindu-le mai îndeaproape se îngrozi. Clipă de clipă, apa 
se căţăra pe marginile albiei; în curând avea să inunde 
câmpia. Porţiuni întregi din pereţii laterali cedaseră, 
dizolvându-se în undele noroioase. În timp ce violentul 
torent lărgea canalul în care curgea, se umfla vijelios în 
volum, înălțându-se şi lăţindu-se simultan, Spencer se 
întoarse cu spatele la prima albie şi se grăbi către a doua. 


3 


Ajunse la celălalt râu dezlănţuit mai repede decât se 
aşteptase. Se revărsa şi se lărgea, parcă turbat. Când îl 
străbătuse prima oară, spaţiul dintre ele măsura cincizeci 
de metri, iar acum se redusese la treizeci. 

Rămăsese totuşi o distanţă considerabilă. I se părea 
incredibil ca revărsările astea turbate să aibă suficientă 
putere şi să devoreze uscatul ce le mai despărţea, unindu- 
se în cele din urmă. 

Apoi, exact în faţa pantofilor lui, solul plesni. O 
crăpătură lungă, ca un rânjet răutăcios. Pământul se 
schimonosea, şi o felie din mal, groasă de un metru 
optzeci, căzu în vâltoarea valurilor. 

Spencer se retrase din faţa pericolului iminent. 

Inimaginabilul păru dintr-o dată inevitabil. Largi porţiuni 
din deşert erau formate din ardezie, rocă vulcanică sau 
cuarţit, dar el avusese ghinionul ca ruperea de nori să-l 
prindă în timp ce călătorea pe o mare fantomatică din 
nisip. Dacă între cele două albii nu se ascundea piatră în 
fundament, şi dacă furtuna avea să mai clocotească mult... 

Forţa aversei se dezlănţui. 

Alergă până la Explorer, se năpusti înăuntru şi închise 
portiera. Tremurând, îngrozit, şi lăsând în urmă jerbe de 
apă, îşi conduse maşina departe de torentul nordic, 
temându-se că pământul i se va surpa sub roţi. 

Cu capul încă plecat, Rocky privi în sus, spre stăpânul 
său. 

— Trebuie să mergem printre albii, spre est sau spre 
vest, gândi Spencer cu glas tare, cât timp mai avem pe ce. 

Ştergătoarele de parbriz nu se descurcau prea bine cu 
cascadele care se scurgeau peste geam, iar peisajul 
înceţoşat de ploaie se adâncea într-o altă fază a unui 
amurg fals. Incercă să le dea la maximum. Degeaba. 

— Nu trebuia să mergem prin vale. Apa devine din ce în 
ce mai rapidă. E mai probabil să ne dea gata aici. 

Aprinse faza lungă. Lumina suplimentară nu folosea la 
nimic. Ricoşa pe vălătucii de ploaie, aşa că drumul părea 
voalat de perdea după perdea, toate din mărgele de 
oglindă. Din nou fază scurtă. 


— Pe deal pământul e mai sigur. Ar trebui să fie mai 
multă piatră. 

Câinele tremura. 

— Spaţiul dintre albii probabil se va lărgi. 

Spencer schimbă viteza. Câmpia se ridica treptat spre 
vest, un teritoriu obscur. 

În timp ce fulgerele gigantice înţepau cerul până la 
pământ, el se refugie în văgăuna îngustă a întunericului. 


La indicaţiile lui Roy Miro, agenţii din San Francisco îi 
căutau pe Ethel şi pe George Porth, bunicii care îl 
crescuseră pe Spencer Grant după moartea mamei sale. În 
acest timp, Roy se duse la biroul doctorului Nero Mondello 
din Beverly Hills. 

Mondello era cel mai cunoscut chirurg plastician într-o 
comunitate în care realizările lui Dumnezeu se revizuiau 
mult mai des ca oriunde, cu excepţia oraşelor Palm 
Springs şi Palm Beach. El putea înfăptui minuni asupra 
unui nas diform, aidoma lui Michelangelo asupra blocurilor 
gigantice de marmură de Carrara - însă cu nişte onorarii 
substanţial mai mari. 

Fusese de acord să-şi schimbe orarul încărcat pentru a 
se întâlni cu Roy, convins fiind că ajuta FBl-ul într-o 
urmărire disperată a unui ucigaş sălbatic. 

Se întâlniră în biroul spaţios al doctorului: podeaua din 
marmură albă, pereţii şi tavanul alb, candelabre din 
cochilii de scoici albe. Două picturi abstracte atârnau în 
rame albe: singura culoare era albul, iar artistul îşi 
obținuse efectele exclusiv pe baza grosimii stratului de 
vopsea. Două scaune vopsite în alb, din lemn de sicomor 
tăiat radial, cu perne din piele albă flancau o masă din oţel 
şi sticlă, în faţa unui birou din lemn noduros, alb, pe un 
fundal de draperii din mătase albă. 

Roy se aşeză pe unul dintre scaunele din lemn de 
sicomor, ca o pată de mizerie în acel loc imaculat, şi se 
întrebă ce imagine ar fi dezvăluit draperiile dacă le-ar fi 
tras. li veni nebuneasca idee că dincolo de fereastră, în 
centrul cartierului Beverly Hills, peisajul era înfăşat în 


3 


zăpadă. 

În afară de fotografiile lui Spencer Grant pe care le 
adusese Roy, doar un trandafir roşu însângerat, într-o vază 
de cristal Waterford, trona pe suprafaţa lustruită a mesei 
de lucru. Reprezenta un simbol al perfecțiunii posibile, 
atrăgând atenţia vizitatorului asupra bărbatului care 
stătea în spatele ei, îndărătul biroului. 

Inalt, zvelt, plăcut la înfăţişare, de vreo patruzeci de ani, 
doctorul Nero Mondello era centrul acestui tărâm 
imaculat. Cu părul des, negru ca pana corbului, pieptănat 
pe spate, cu un ten de un măsliniu cald şi ochii negri- 
tăciune, chirurgul făcea o impresie tot atât de puternică, 
precum o fantomă. Purta un halat alb de laborator peste o 
cămaşă albă şi o cravată din mătase roşie. În jurul 
cadranului Rolexului său din aur, diamantele asortate 
sclipeau de parcă ar fi fost încărcate cu o energie 
supranaturală. 

Bărbatul şi încăperea impresionau în aceeaşi măsură ca 
fiind ostentativ de teatrali. Mondello se ocupa de 
înlocuirea adevărurilor naturii cu iluzii convingătoare, şi ca 
toţi magicienii buni juca teatru. 

Studiind fotografiile DCR ale lui Grant şi portretul 
proiectat pe computer, Mondello spuse: 

— Da, aceasta a fost o rană îngrozitoare, teribilă. 

— Ce-ar fi putut s-o cauzeze? întrebă Roy. 

Mondello deschise un sertar al biroului şi scoase o lupă 
cu mâner din argint. Studie mai îndeaproape poza. Într-un 
sfârşit zise: 

— A fost mai curând o tăietură, nu o zgârietură, deci ar 
fi trebuit să provină de la un instrument destul de ascuţit. 

— Cuţit? 

— Sau sticlă. Căci nu a fost numai o tăietură, iar obiectul 
foarte ascuţit era neregulat, la fel ca sticla - sau ca o lamă 
zimţată. O lamă simplă ar fi produs o tăietură mai curată şi 
o cicatrice mai îngustă. 

Privindu-l pe Mondello cufundat în studiul fotografiilor, 
Roy realiză că trăsăturile feţei chirurgului erau atât de 
distinse şi atât de ciudat de bine proporţionate, încât vreun 


3 


coleg talentat probabil că le ajustase. 

— E o urmă cicatrizată. 

— Poftim? 

— Țesutul conector este contractat - încreţit sau strâns, 
zise Mondello fără a-şi ridica privirea. Deşi este relativ 
netedă, dacă ţinem seama de lăţimea urmei. Introduse 
lupa în sertarul biroului, la locul ei. Nu vă pot spune mai 
multe - doar că nu e o cicatrice recentă. 

— Ar putea fi eliminată prin chirurgie estetică, grefă de 
piele? 

— Nu în totalitate, dar ar putea deveni mai puţin 
vizibilă, numai o linie subţire, un ţesut puţin decolorat. 

— Dureros? întrebă Roy. 

— Da, dar nu necesită o serie lungă de operaţii pe 
parcursul mai multor ani, aşa cum se întâmplă cu arsurile. 

Chipul lui Mondello era excepţional, pentru că 
proporţiile fuseseră atât de bine studiate, de parcă 
sfaturile estetice date în clinica sa nu ar fi însemnat numai 
intuiţie de artist, ci rigoare logică a unui matematician. 
Doctorul se reconstruise pe sine cu aceeaşi stăpânire de 
fier pe care o manifestau şi politicienii pentru a transforma 
cetăţenii imperfecţi în nişte oameni mai buni. Roy 
înţelesese de mult că fiinţele umane erau atât de pline de 
defecte, încât nicio societate nu ar fi fost în stare să 
exercite o justiţie perfectă fără a-şi impune un plan cu o 
rigurozitate matematică şi fără ajutorul unei îndrumări 
severe de sus în jos. Însă niciodată până atunci nu avusese 
revelaţia faptului că pasiunea sa pentru frumuseţea ideală 
şi dorinţa de dreptate constituiau două aspecte ale 
aceluiaşi dor de Utopie. 

Uneori, pe Roy îl uimea complexitatea sa intelectuală. 

— De ce, îl întrebă el pe Mondello, şi-ar suporta cineva 
cicatricea dacă ar putea scăpa de ea? Fiindcă nu ar avea 
cu ce să plătească operaţia? 

— O, costul nu e un impediment. Chiar dacă pacientul 
nu ar dispune de bani, iar guvernul nu ar putea plăti, toti 
s-ar administra tratamentul. Majoritatea chirurgilor îşi 
dedică o parte din timpul lor unor asemenea opere 


3 


caritabile. 

— Atunci, de ce? 

Mondello ridică din umeri şi împinse fotografiile pe 
birou. 

— Poate că îi este teamă de durere. 

— Nu cred. Nu lui. 

— Sau îi este frică de spitale, de doctori, de instrumente 
ascuţite, de anestezie. Există nenumărate fobii care îi 
împiedică pe oameni să se opereze. 

— Acest bărbat nu are o personalitate care să dea 
naştere unei fobii, spuse Roy punând la loc fotografiile în 
plicul de hârtie groasă. 

— Ar putea fi şi vinovăţie. Dacă a supravieţuit unui 
accident în care ceilalţi au murit, e posibil să aibă 
remuşcări. Mai ales dacă îi iubise pe cei dispăruţi. Işi 
închipuie că nu este cu nimic mai bun decât ei şi se 
întreabă de ce numai el a fost lăsat în viaţă. Se simte 
vinovat doar pentru faptul că trăieşte. Suferinţa produsă 
de cicatrice este un fel de ispăşire. 

Incruntat, Roy se ridică în picioare: 

— Poate. 

— Am mai avut pacienţi cu aceeaşi problemă. Nu doreau 
să se opereze pentru că vinovăția pe care o simțeau fiindcă 
supravieţuiseră îi determina să creadă că îşi merită soarta. 

— Nici acest lucru nu îmi sună prea bine Nu e cazul 
acestui tip. 

— Dacă nu are nicio fobie şi nici vreo remușcare pentru 
că a supravieţuit, spuse Mondello ocolind biroul şi 
conducându-l pe Roy spre uşă, atunci pot pune pariu că se 
simte totuși vinovat de ceva. Se autopedepseşte prin 
cicatrice. li aminteşte de un lucru pe care ar dori să-l uite, 
dar pe care se simte obligat să-l revadă mereu. Am mai 
întâlnit şi asemenea cazuri. 


În timp ce chirurgul vorbea, Roy îi studia chipul, fascinat 
de structura osoasă superb modelată. Se întrebă cât se 
datora oaselor pe care i le dăruise natura şi cât 
implanturilor, dar ştia că ar fi fost lipsit de tact să-l 


3 


abordeze pe o asemenea temă. 

De lângă uşă, el mai spuse: 

— Domnule doctor, dumneavoastră credeţi în 
perfecţiune? 

Oprindu-se cu mâna pe clanţă, Mondello păru puţin 
nesigur. 

— În perfecţiune? 

— Perfecţiune individuală sau a societăţii. O lume mai 
bună. 

— Păi... Eu lupt continuu pentru ea. 

— Bine. Roy zâmbi. Ştiam că gândiţi aşa. 

— Dar nu cred că poate fi atinsă. 

Zâmbetul lui Roy îngheţă. 

— O, dar am întâlnit-o din când în când. Nu o 
perfecţiune totală, ci doar parţială. 

Mondello zâmbi indulgent şi clătină din cap. 

— Ordinea perfectă închipuită de cineva poate fi o 
imagine a haosului pentru altcineva. O frumuseţe perfectă 
pentru cineva poate constitui o hidoşenie pentru altcineva. 

Pe Roy nu îl încânta o asemenea discuţie. Rezulta că 
orice Utopie era în acelaşi timp şi un Infern. 

Nerăbdător să-l convingă pe Mondello de contrariu, el 
spuse: 

— Întâlnim mereu perfecțiunea în natură. 

— Întotdeauna există şi un cusur. Natura detestă 
simetria, suprafeţele plane, liniile drepte - toate lucrurile 
pe care noi le asociem frumosului. 

— Recent am văzut o femeie cu nişte mâini perfecte. 
Desăvârşite, fără niciun defect, cu nişte proporţii 
fermecătoare. 

— Un chirurg plastic priveşte formele umane cu un ochi 
mult mai critic decât ceilalţi. Sunt sigur că cu aş fi 
remarcat o mulţime de cusururi. 

Îngâmfarea doctorului îl irită pe Roy: 

— Aş fi vrut să vi le fi adus - măcar una. Dacă aţi fi 
văzut-o, aţi fi fost de acord cu mine. 

Brusc, Roy realiză că era pe cale de a dezvălui fapte 
care ar fi necesitat lichidarea imediată a chirurgului. 


3 


Îngrijorat că starea de agitaţie a minţii sale îl va împinge 
să facă o altă greşeală, şi mai strigătoare la cer, Roy nu 
mai zăbovi o clipă. Îi mulţumi lui Mondello pentru 
cooperare şi ieşi din încăperea albă. 

În parcarea rezervată clinicii, soarele de februarie avea 
o culoare mai mult albă decât aurie, iar un şir de palmieri 
aruncau umbre spre est. După-amiaza începea să fie 
friguroasă. 

În timp ce răsucea cheia în contact şi îşi pornea maşina, 
pager-ul sună. Se uită pe ecran şi, văzând un număr cu 
prefixul birourilor sucursalei din Los Angeles, le telefonă 
de îndată. 

Aveau veşti măreţe pentru el. Spencer Grant fusese cât 
p-aci să fie prins în Las Vegas; acum fugea de-a lungul 
deşertului Mojave. Un Learjet îl aştepta pe Roy la LAX, 
pentru a-l duce în Nevada. 


Urcând panta abia schiţată dintre cele două râuri repezi, 
pe o limbă de nisip îmbibat cu apă, ce se tot îngusta, 
căutând un teren mai stabil pe care să se refugieze până la 
sfârşitul furtunii, pe Spencer îl stânjenea teribil 
vizibilitatea redusă. Norii erau atât de groşi, atât de negri, 
încât lumina zilei în deşert devenise la fel de mohorâtă ca 
într-un submarin. Ploaia cădea precum potopul din 
descrierile biblice, podidind ştergătoarele de parbriz şi, 
deşi farurile erau aprinse, foarte rar se puteau distinge 
porţiuni clare de uscat. 

Măreţe bice de flăcări flagelau zarea. Efectele 
pirotehnice orbitoare crescuseră până la o reacţie în lanţ a 
fulgerelor, şi sârme strălucitoare bubuiau coborând din 
Ceruri, de parcă un demon întemnițat în sânul furtunii și- 
ar fi scuturat furios lanţurile. O învălmăşeală de umbre 
stroboscopice pâlpâia deasupra priveliştii, adăugând şi mai 
multă confuzie în acea obscuritate. 

Dintr-o dată, în faţă, la mai puţin de un kilometru spre 
vest, la nivelul solului, apăru o lumină albastră, ca de pe 
un alt tărâm. Imediat se îndreptă spre sud, în mare viteză. 

Spencer scrută printre umbre şi şuvoaie de apă, 


3 


încercând să distingă dimensiunea şi proveniența sursei de 
lumină. Zadarnic. 

Bulgărele călător o luă spre est, rostogolindu-se câteva 
sute de metri, şi apoi se întoarse spre nord, apropiindu-se 
de Explorer. Sferic. Incandescent. 

— Ce naiba? 

Spencer încetini, urmărind curios acea luminescenţă 
nepământeană. 

Când încă se găsea la o sută de metri de el, obiectul se 
abătu brusc spre vest, spre locul de unde apăruse prima 
dată, apoi se micşoră trecând de acel punct, se ridică, 
izbucni în vâlvătăi şi dispăru. 

Chiar înainte ca prima lumină să se stingă, Spencer o 
văzu pe a doua, cu coada ochiului. Se opri şi privi la nord- 
vest. 

Noul obiect - albastru, palpitând - se mişca incredibil de 
rapid, pe o traiectorie formată din serpentine neregulate. 
Se învârti precipitat aidoma unor artificii şi dispăru. 

Ambele sfere fuseseră tăcute, alunecând uşor ca nişte 
miraje de-a lungul deşertului spălat de furtună. 

Pielea i se încreţi pe braţe şi pe ceafă. 

În ultimele patru zile, deşi de obicei misticismul îl lăsa 
rece, simţise că se aventura în necunoscut, în stranietate. 
În această ţară, în aceste timpuri, viaţa reală devenise o 
fantasmă întunecată, la fel de plină de vrăji ca orice roman 
despre tărâmurile stăpânite de magicieni, unde balaurii 
hoinăreau şi uriaşii mâncau copii. Miercuri seară păşise 
printr-o uşă invizibilă care separa realitatea lui de-o viaţă 
de un alt loc. În această nouă realitate, Valerie era destinul 
său. O dată găsită, ea avea să fie lentila care urma să-i 
modifice pentru totdeauna realitatea. Tot ce i se părea 
misterios s-ar fi limpezit, numai că lucrurile demult ştiute 
şi înţelese ar fi putut deveni enigmatice. 

Toate acestea îl pătrunseseră până la oase, ca pe un om 
bolnav de artrită care sesizează apropierea unei furtuni 
înainte ca primul nor să se fi arătat la orizont. Mai mult 
simţea decât înţelegea, vizitele celor două sfere 
adeverindu-i că apucase pe drumul cel bun, călătorind spre 


3 


un loc ciudat care avea să-l transforme. 

Aruncă o privire însoţitorului său cu patru picioare, 
sperând că şi el se uita în faţă, spre zona unde dispăruse 
cea de-a doua lumină. Avea nevoie de o confirmare că totul 
se petrecuse aievea, chiar dacă ar fi venit doar din partea 
unui câine. Dar Rocky stătea ghemuit şi tremura, 
înfricoşat. Capul îi rămăsese aplecat şi ochii lui fixau 
podeaua. 

La dreapta Explorer-ului, fulgerele se reflectau în apa 
învolburată. Râul se apropiase mai mult decât se 
aşteptase. Albia din partea dreaptă se lărgise dramatic în 
ultimul minut. 

Aplecat deasupra volanului, el se deplasă spre noul 
centru al fâşiei din ce în ce mai înguste de pământ ridicat 
şi avansă în căutare de teren sigur, întrebându-se dacă 
misteriosul Mojave îi mai rezerva vreo surpriză. 

A treia enigmă albastră plonjă din cer, la fel de iute ca 
plumbul sau ca un lift expres, la două sute de metri în faţă 
şi puţin spre stânga. Se opri uşor şi plană deasupra 
pământului, învârtindu-se repede. 

Bătăile inimii lui Spencer îi loveau dureros coastele. 
Reduse acceleraţia. Pendula între uimire şi teroare. 

Bulgărele sclipitor se îndrepta direct spre el: mare cât 
Explorer-ul, încă nedesluşit, tăcut, de pe altă lume. Calcă 
acceleraţia. Lumina, fără a-i contracara mişcarea, 
strălucea orbitor, scăldând Explorer-ul într-o atmosferă 
albastră, albastră. Pentru a fi o ţintă cât mai mică, coti la 
dreapta, frână brusc, întorcându-se cu spatele la obiectul 
ce se apropia. Îl pocni fără forţă, împrăştiind scântei de 
safir, iar arcuri electrice înconjurară maşina dintr-o parte 
în cealaltă. 

Spencer fusese încapsulat într-o sferă de un albastru 
orbitor de lumină şuierătoare şi trosnitoare. Unul dintre 
cele mai rare fenomene meteorologice. Fulger globular. 
Nu era o entitate conştientă, nici, cum îşi închipuise el, o 
forţă extraterestră, nu îl urmărise şi nici nu-l fermecase. O 
simplă componentă a furtunii, la fel de impersonală ca şi 
fulgerul obişnuit, ca tunetul sau ca ploaia. 


3 


Cocoţat pe cele patru roţi, Explorer-ul era sigur. Imediat 
ce sfera îi împresură, energia începu să se disipeze. 
Sfârâind şi pocnind, se decoloră rapid într-un bleu-pal, 
micşorându-se, micşorându-se... 

Inima i se zbătea ciudat de vioi, de parcă ar fi vrut să 
întâlnească un lucru paranormal, chiar dacă s-ar fi dovedit 
ostil, mai bine decât să se întoarcă la o viaţă lipsită de 
surprize. Deşi foarte rare, fulgerele globulare erau prea 
pământene pentru a-i satisface aşteptările, şi dezamăgirea 
îi reduse pulsul aproape la normal. 

Cu o zdruncinătură, partea din faţă a maşinii căzu brusc 
şi cabina se înclină. În timp ce un arc electric pârâi dinspre 
farul drept până la colţul din dreapta sus al parbrizului, 
apa murdară se năpusti asupra capotei. 

Panicat, încercând să ocolească lumina albastră, 
Spencer se deplasase prea mult în dreapta, frânând la 
marginea albiei. Zidul moale din nisip se surpase sub el. 

Inima începu să-i bată nebuneşte, uitând de dezamăgire. 

Băgă în marşarier şi apăsă ușurel pe acceleraţie. 
Explorer-ul se mişcă în spate, urcând panta ce se 
dezintegra. 

Încă o porţiune a bancului de nisip cedă. Explorer-ul se 
înclină şi mai mult în faţă. Apa se ridică pe capotă, 
ajungând aproape de parbriz. 

Spencer îşi abandonă precauţiile şi acceleră puternic. 
Maşina sari în spate. leşi din apă. Roţile muşcau din 
pământul moale şi ud. Se ridică din nou, mai mult, aproape 
orizontal. 

Peretele albiei era prea instabil pentru a îndura. 
Mişcarea rapidă a roţilor destabiliză pământul gelatinos. În 
zgomotele asurzitoare ale motorului, cu roţile învârtindu- 
se în nămolul înşelător, Explorer-ul alunecă în torent, 
protestând la fel de gălăgios ca un mastodont aspirat într-o 
groapă cu smoală. 

— Ce ticăloşie! 

Spencer trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia, de parcă 
s-ar fi pregătit să se arunce în apă. 

Maşina se bălăci în noroi, scufundându-se tot mai adânc. 


3 


Speriat de sunetele funeste şi de mişcarea dezlănţuită, 
Rocky gemu în mizerie, ca şi cum ar fi răspuns nu numai 
evenimentelor fierbinţi, ci şi terorilor acumulate în cursul 
întregii sale vieţi nenorocite. 

Explorer-ul plesni suprafaţa apei, tăvălindu-se ca o 
barcă pe o mare agitată. Ferestrele erau închise, oprind 
pătrunderea apei reci, dar motorul se stinsese. 

Maşina purtată de curent, văicărindu-se şi clătinându-se, 
se ridicase mai mult decât se aşteptase Spencer. Apele 
agitate erau la zece-cincisprezece centimetri sub marginea 
ferestrei laterale. 

Se trezi asaltat de sunete lichide, o tortură chinezească: 
ploaia răpăia pe capotă, dezlănţuită, torentul spumega 
izbind Explorer-ul, şuierând, gâlgâind şi clipocind. 

Deasupra acestui vacarm, un zgomot timid, un picurat, 
strop după strop, îi atrase atenţia lui Spencer. Niciun 
şarpe cu clopoței nu l-ar fi îngrozit mai rău. Pe undeva, apa 
pătrundea în maşină. Spărtura nu avea dimensiuni uriaşe, 
dar fiecare gram de apă luat la bord grăbea sfârşitul. 
Explorer-ul se va afunda din ce în ce mai mult, va ajunge 
pe fundul râului, capota va fi strivită, iar geamurile se vor 
face zob... 

Ambele portiere fuseseră închise ermetic. Niciun defect 
de etanşare. 

În timp ce maşina se zbătea pe valuri, fiind purtată de 
torent, Spencer se întoarse în scaun, prins de centura de 
siguranţă, şi examină portbagajul. Toate ferestrele 
rămăseseră intacte. Prin spate nu se infiltra nicio picătură. 
Bancheta fusese pliată, aşa că nu reuşi să vadă podeaua 
ascunsă sub ea, dar se îndoia că apa s-ar fi putut strecura 
prin uşile din dos. 

Când se răsuci din nou pe scaun, picioarele i se afundară 
în vreo trei centimetri de apă. 

Rocky scheună, iar Spencer spuse scurt: 

— E în regulă. 

Nu-l speria pe câine. Nu minţi, dar nici nu-l speria. 

Radiatorul. Motorul murise, dar încălzirea încă mai 
funcţiona. Râul îi invada prin ventilele acestuia. Spencer 


3 


închise sistemul şi ventilatoarele. Burniţa se opri. 

Farurile biciuiau cerul umflat şi scânteiau în torentele 
ucigaşe ale ploii. Maşina se clătină şi razele şfichiuiră 
sălbatic în stânga şi în dreapta, părând să taie pereţii 
albiei; bucăţi de pământ cădeau în valurile murdare, 
scuipând stropi de spumă sidefie. Stinse farurile şi lumea 
gri-peste-gri rezultată păru mai puţin haotică. 

Ştergătoarele de parbriz se alimentau de la baterie. Nu 
le opri. Avea nevoie să vadă ce se petrecea în faţa lui, cât 
mai bine posibil. 

Ar fi fost minunat să plece capul, să închidă ochii, 

precum Rocky, şi să se lase în voia sorții. Cu o săptămână 
în urmă, probabil că aşa ar fi făcut. Acum însă privea 
iscoditor şi neliniştit în faţă, cu mâinile strângând volanul 
devenit absolut nefolositor. 
_ ÎL surprinse forţa cu care îşi dorea să supravieţuiască. 
Inainte de a păşi în localul Uşa Roşie nu mai aştepta nimic 
de la viaţă: doar să-şi păstreze o oarecare demnitate şi să 
moară onorabil. 

Bucăţi ţepoase de cactuşi cu rădăcinile în sus, mari 
cantităţi de iarbă deşertică şi de lemn deschis la culoare 
călătoreau pe râul zbuciumat împreună cu Explorer-ul, 
îngrămădindu-se şi hârjonindu-se pe lângă el. Într-o stare 
de tulburare emoţională egală cu tumultul naturii, Spencer 
ştiu că trecuse peste ani de parcă şi el ar fi fost un buştean 
plutitor, dar cel puţin rămăsese viu. 

Cursul apei se prăbuşi brusc trei-patru metri, iar 
Explorer-ul navigă prin cascadă ca un avion, înclinându-se 
înainte. Se scufundă în valurile furioase, într-o beznă 
diluviană. Spencer se pomeni mai întâi aruncat în faţă, 
apoi trântit pe spate. Capul i se izbi de spetează. Maşina 
nu atinse fundul, ţâşni la suprafaţă şi o porni vijelios în 
josul râului. 

Rocky se mai afla încă pe scaunul din dreapta, ghemuit 
şi nenorocit, cu ghearele înfipte în tapiţerie. 

Spencer îl mângâie uşor şi îl scarpină pe ceafă. 

Rocky nu-şi îndreptă capul, dar se răsuci spre stăpânul 
său şi îşi ridică ochii privindu-l pe sub sprâncene. 


3 


Interstate 15 se găsea la o jumătate de kilometru mai în 
faţă. Spencer constată cu uimire cât de repede fusese 
purtat de valuri. Curenţii erau chiar şi mai puternici decât 
păreau. 

Autostrada gonea deasupra râului - de obicei numai o 
albie uscată - pe nişte stâlpi mari din piatră. Prin parbrizul 
noroios şi prin ploaia grea, pilonii podului păreau a fi 
incredibil de numeroşi, ca şi cum inginerii guvernului 
proiectaseră structura în primul rând pentru a investi 
milioane de dolari în afacerile cu beton ale vreunui nepot 
de senator. 

Distanţa dintre ei era destul de mare, încât să permită 
trecerea unei linii de cinci camioane. Dar jumătate din 
torent spumega printre spaţiile înguste dintre stâlpii 
alăturaţi, de pe o parte şi de pe cealaltă a canalului 
principal. Impactul cu ei ar fi fost mortal. 

Plonjă într-o scrie de cascade mici. Apa împroşca 
ferestrele. Râul câştiga viteză. Foarte multă viteză. 

Rocky tremura mai violent ca niciodată şi gâfâia 
poticnit. 

— Uşurel, amice, uşurel. Să nu faci pipi pe scaun. Auzi? 

Pe I-15, farurile maşinilor mari sau mici se mişcau în 
ziua întunecată de furtună. Panouri de avertizare aruncau 
în ploaie lumini roşii în locurile unde automobiliştii se 
opriseră pe acostament pentru a aştepta trecerea 
potopului. 

Podul se desena nedesluşit în faţă. Lovind necontenit 
stâlpii din beton, râul arunca perdele de stropi în aerul 
sugrumat de ploaie. 

Atinseseră o viteză înfricoşătoare, îndreptându-se ca un 
glonț în josul torentului. Se legănau puternic, iar lui 
Spencer îi veni să vomite. 

— Să nu faci pipi pe scaun, repetă el, de această dată 
nemaiadresându-se câinelui. 

Pipăi sub jacheta lui de doc căptuşită cu blană, sub 
cămaşa îmbibată cu apă, şi extrase medalionul din steatit 
verde, care-i atârna pe un lănţişor de aur la gât. Pe o 
parte, un cap de dragon. Pe cealaltă, un fazan, la fel de 


3 


stilizat. 

Spencer revăzu biroul elegant şi lipsit de ferestre din 
subsolul de la China Dream. Zâmbetul lui Louis Lee. 
Papionul, bretelele. Vocea blândă: Câteodată dăruiesc aşa 
ceva unor oameni care par să aibă nevoie. 

Fără să-şi scoată lanţul de la gât, apucă medalionul cu o 
mână. Se simţea ca un copil, dar nu slăbi strânsoarea. 

Podul se afla la cincizeci de metri în faţă. Explorer-ul 
avea să ajungă periculos de aproape de stâlpii din dreapta. 

Fazani şi dragoni. Prosperitate şi viaţă lungă. 

Îşi aminti de statuia lui Quan Yin de la uşa din faţă a 
restaurantului. Calmă, dar vigilentă. Păzindu-l de oamenii 
invidioşi. 

După o viaţă ca a dumneavoastră, mai puteţi crede în 
aşa ceva? 

Trebuie ca toţi să credem în ceva, domnule Grant. 

La zece metri de pod, curenţii feroci prinseră Explorer- 
ul, îl ridicară, îl aruncară, îl înclinară la patruzeci şi cinci 
de grade spre dreapta, îl rostogoliră spre stânga şi loviră 
portierele. 

leşind din furtună şi îndreptându-se spre umbrele 
estompate ale autostrăzii de deasupra, trecură de primul 
dintre pilonii podului din rândul aflat imediat în dreapta. 
Trecură de al doilea. Cu o viteză înspăimântătoare. Râul se 
umflase atât de mult, încât partea de dedesubt a podului se 
găsea la vreo treizeci de centimetri deasupra maşinii. Se 
ridicară pe valuri şi mai aproape de stâlpi, ţâşnind pe 
lângă al treilea, al patrulea, din ce în ce mai aproape. 

Fazani şi dragoni. Fazani şi dragoni. 

Curentul târî maşina departe de stâlpii din beton şi o 
aruncă pe un banc mlăştinos apărut brusc la suprafaţa 
învolburată, unde se bălăci în mocirlă, cu apa până la 
nivelul ferestrelor. Râul îl păcăli pe Spencer care sperase 
să scape teferi din acel canal, împingându-i ca într-un bob 
pe o pârtie îngustă - dar apoi ridică din nou Explorer-ul şi 
îl aruncă cu partea dinspre Rocky în următorul stâlp. Se 
lovi puternic, metalul scrâşni şi Rocky urlă. 

Impactul îl azvârli pe Spencer spre stânga, o mişcare pe 


3 


care centura de siguranţă n-o putu controla. Se lovi la 
tâmplă. În ciuda hărmălaiei, auzi sticla crăpându-se într-un 
păienjeniş de dâre de grosimea firului de păr, un sunet 
similar celui scos de o felie de pâine prăjită strânsă în 
pumn. 

Înjurând, îşi duse mâna stângă la cap. Nu era sânge. 
Doar îi pulsa nebuneşte. 

În mod miraculos, geamul de pe partea lui Rocky 
rămăsese intact. Dar uşa se bombase înăuntru. Apa se 
prelingea pe lângă chedere. 

Rocky îşi înălţă capul, dintr-o dată fiindu-i frică să nu se 
uite. Scânci la vederea râului sălbatic, a tavanului jos din 
beton şi a dreptunghiului de lumină gri a furtunii de 
dincolo de pod. 

— La dracu', spuse Spencer, fă pipi pe scaun dacă vrei. 

Maşina se afundă într-un alt banc de mâl. 

Parcurseseră deja două treimi din tunel. 

Un şuvoi şuierător, cât un ac de subţire, țâșni printr-o 
spărtură minusculă din uşa strâmbă. Rocky schelălăi, 
îngrozit. 

Când Explorer-ul se ridică peste valuri, nu se mai lovi de 
niciun stâlp. Mai rău, râul îl săltă ca şi cum ar fi trecut 
peste o enormă protuberanţă de pe fundul albiei şi apoi îl 
proiectă drept în tavanul din beton de sub pod. 

Ţinând volanul strâns cu ambele mâini, hotărât să nu se 
mai lovească încă o dată de fereastră, Spencer nu fusese 
pregătit pentru o asemenea smucitură. Se lăsă pe scaun în 
timp ce capota se curba înăuntru, dar nu îndeajuns de 
repede. Îl izbi violent în moalele capului. 

Săgeţi strălucitoare de durere îi apărură în faţa ochilor, 
îl străbătură de-a lungul şirei spinării. Sângele i se revărsă 
pe faţă. Lacrimi clocotite. Vederea i se înceţoşă. 

Râul lăsă în jos maşina, îndepărtându-l de tavanul din 
beton, iar Spencer încercă să se ridice pe scaun. Efortul îl 
ameţi, aşa că se prăbuşi iarăşi, respirând din greu. 

Vederea începu să i se întunece. Lacrimile-i deveniră 
negre ca tuşul, şi, nemaivăzând nimic în faţa ochilor, intră 
în panică. Şi tocmai panica, groaza de-a fi orbit îl ajutară 


3 


să înţeleagă: nu orbise, slavă Domnului, dar era pe punctul 
de a-şi pierde cunoştinţa. 

Se agăţă disperat de realitate. Dacă leşina, s-ar fi putut 
să nu se mai trezească niciodată. Se clătină pe marginea 
hăului. Zece mii de stropi cenuşii se iviră în întuneric, 
extinzându-se într-o matrice de lumini şi umbre, până când 
reuşi să ghicească interiorul maşinii. 

Se ridică pe scaun cât de mult îi permitea capota 
îndoită, ameţind îngrozitor. Cu grijă, îşi atinse ţeasta. Rana 
sângera. Ploaia lovea sălbatic maşina. 

Bateria încă nu murise. Ştergătoarele încă mai măturau 
parbrizul. 

Explorer-ul pluti pe valuri spre centrul râului, mai larg 
ca oricând. Probabil de vreo patruzeci de metri lăţime. 
Depăşind marginile albiei, revărsându-şi apele. Şi 
Dumnezeu ştie cât de adânc. Apa era mai calmă decât 
înainte, dar se mişca repede. 

Uitându-se îngrijorat la şoseaua fluidă din faţa lui, Rocky 
scotea nişte sunete jalnice. Nu mai dădea afirmativ din 
cap, nu-l mai încânta viteza ca pe străzile Las Vegasului. 
Nu părea să-i acorde naturii la fel de multă încredere ca 
stăpânului său. 

— Bunul bătrân, domnul Câine Rocky, spuse cu 
afecţiune Spencer şi se sperie de vocea sa ştearsă. 

In pofida îngrijorării lui Rocky, Spencer nu putea zări 
vreun pericol imediat. Pe o distanţă de trei kilometri, 
torentul părea să curgă fără niciun obstacol, dizolvându-se 
apoi în ploaie. 

Deşertul se întindea de o parte şi de alta. Meschite 
ţepoase. Mănunchiuri de iarbă sârmoasă. Grupuri de rocă 
noduroasă. Formaţiuni naturale, cu geometria stranie a 
unor construcţii străvechi ale druizilor. 

O nouă durere îl străfulgera pe Spencer. O beznă 
apăsătoare îl învălui, rupându-l de realitate pentru un 
minut sau, la fel de bine, pentru o oră, aruncându-l pe un 
tărâm întunecat, fără sfârşit. 

Când îşi reveni, aerul rece vibra slab lângă tâmpla lui şi 
ploaia îngheţată îl împroşca în faţă. Mulțimea de glasuri 


3 


lichide ale râului bolborosea, şuiera şi chicotea asurzitor. 

Stătu aşa o vreme, întrebându-se de ce sunetele se 
auzeau din ce în ce mai tare. Mintea îi era tulburată. Până 
la urmă îşi dădu seama că fereastra laterală cedase. Mici 
bucățele zgrunţuroase de sticlă zăceau în poala sa. 

Apa crescuse până la nivelul gleznelor. Picioarele îi 
înţepeniseră de frig. Le puse pe pedala de frână şi îşi flexă 
vârfurile degetelor în pantofii uzi. Nivelul torentului 
ajunsese aproape de marginea de jos a ferestrei. Deşi 
curgea repede, râul devenise mai puţin vijelios, poate şi 
fiindcă se lărgise. 

Spencer era în continuare năuc, reuşind cu greu să se 
concentreze asupra dimensiunilor dezastrului. Locul 
geamului spart trebuia degrabă acoperit. Dar el nu vroia 
să se mişte, nu putea să se mişte... 

Tot ce îşi dorea era să doarmă. Se simţea atât de obosit, 
de sfârşit... 

Dar dădu cu ochii de Rocky: 

— Ce mai faci, poponeţ îmblănit? întrebă el răguşit, de 
parcă ar fi băut bere după bere. 

Rocky îl privi şi apoi se uită iar la râul care se întindea în 
faţa lui. 

— Nu-ţi fie frică, amice. O să câştige dacă ţi-e frică. Nu-l 
lăsa pe nemernicul ăla să câştige. Nu-l putem lăsa să 
câştige. Trebuie s-o găsim pe Valerie. Inaintea lui. E acolo, 
afară. Stă... mereu... la pândă... 

Cu gândul la ea şi cu inima profund tulburată, Spencer 
Grant călătorea prin ziua alunecoasă, bolborosind febril, 
căutând ceva neştiut, imposibil de aflat. Câinele, vigilent, 
stătea tăcut lângă el. Ploaia bătea pe capota îndoită a 
maşinii. 

Poate că leşinase din nou, sau poate că doar rămăsese 
cu ochii închişi, dar în momentul în care picioarele îi 
alunecară de pe pedala de frână şi se bălăciră în apa acum 
până la jumătatea gambelor, Spencer îşi îndreptă cu greu 
capul şi văzu că ștergătoarele de parbriz se opriseră. 
Bateria murise. 

Râul avea viteza unui tren expres. Redevenise vijelios. 


3 


Apa noroioasă atingea marginea ferestrei sparte. 

La câţiva centimetri de fostul geam, un şobolan mort 
plutea, trecând pe lângă maşină. Mare şi lucios. Un ochi 
sticlos şi fix îl urmărea pe Spencer. Coada lungă, 
scârboasă, era rigidă ca sârma, răsucită şi încreţită într-un 
mod ciudat. 

Imaginea aceea îl alarmă teribil pe Spencer. Cuprins de 
o teamă care îi tăie respiraţia şi îi acceleră bătăile inimii, 
cunoscută din coşmaruri, ştiu că avea să moară dacă 
şobolanul ar fi pătruns în Explorer, fiindcă nu era un 
simplu şobolan. Ci Moartea. Un urlet în noapte şi ţipătul 
bufniței, o lamă lucitoare şi mirosul de sânge fierbinte, 
catacombele, miresmele de tei şi, cel mai rău, uşa prin 
care îşi părăsea inocenţa copilăriei şi păşea spre Infern, 
odaia de la capătul lui niciunde: toate astea se îngemănau 
în carnea rece a unei rozătoare moarte. Dacă l-ar fi atins, 
ar fi tipat până i-ar fi explodat plămânii, şi ultima sa 
răsuflare ar fi fost întunericul. 

Dacă ar reuşi să găsească un obiect pe care să-l întindă 
prin gaura ferestrei şi să împingă hoitul de acolo, fără a-l 
atinge direct... Dar se simţea prea slăbit pentru a căuta 
ceea ce ar fi trebuit să-i servească drept unealtă. Mâinile i 
se odihneau în poală, cu palmele în sus, iar ca să-şi strângă 
pumnii ar fi fost prea mult. 

Poate că se rănise mai tare decât îşi închipuise el prima 
dată, când se lovise cu creştetul capului de tavan. Se 
întrebă dacă nu cumva paralizase. Dacă da, atunci ce mai 
conta? 

Un fulger brazdă cerul. O reflexie strălucitoare 
transformă ochiul sumbru al şobolanului într-o sferă albă 
cuprinsă de flăcări, ce părea a se roti în orbită pentru a se 
uita şi mai fix la Spencer. 

Pricepu că privirea îndreptată asupra şobolanului îl 
atrăgea spre el, că ochii lui terorizaţi deveniseră un 
magnet pentru globul acela de un negru-metalic. Îşi răsuci 
capul. În faţă. Spre râu. 

Deşi transpira din abundență, îi era mai frig ca oricând. 
Până şi cicatricea îi îngheţase, nu o mai simţea fierbinte. 


3 


Cea mai rece parte a sa. 

Clipind din cauza ploii care bătea pieziş prin fereastră, 
Spencer urmări cum râul îşi mărea viteza, gonind pe lângă 
singura formă interesantă dintr-un peisaj altfel anost, cu 
câmpii ce coborau uşor în pantă. 

De la nord spre sud, peste Mojave, dizolvându-se în 
ceaţă, se distingea o creastă de şase până la nouă metri 
înălţime în unele părţi, şi de un metru în altele. Deşi era o 
formaţiune geologică naturală, clima o erodase într-un 
mod straniu, cu ferestre scobite de vânturi, şi arăta ca 
ruinele unui imens sistem de fortificaţii construit şi distrus 
apoi într-o eră a războaielor, cu o mie de ani înainte de a 
se scrie cronici istorice. De-a lungul celor mai înalte 
porţiuni ale vastei întinderi de piatră existau nişte 
parapete crenelate. Pe alocuri, crăpăturile brăzdau 
peretele de sus până jos. 

Spencer se concentră, imaginându-şi un castel străvechi 
dominând falnic povârnişurile sterpe, pentru a-şi abate 
atenţia de la şobolanul mort care plutea chiar lângă 
fereastra spartă de alături. 

În mintea lui confuză, la început nu îl îngrijoră faptul că 
râul îi purta spre aceste creneluri. În cazul în care curenţii 
ar fi transportat Explorer-ul printr-o ecluză aflată pe cursul 
râului, atunci bizarele formaţiuni din piatră ar fi rămas 
doar un peisaj interesant. Dar dacă s-ar fi lovit cu putere 
de una dintre porţile naturale... 

Creasta de rocă traversa albia, dar fusese găurită în trei 
locuri de torent. Cea mai mare deschizătură avea 
cincisprezece metri lăţime şi se afla în dreapta, încadrată 
de malul sudic şi de un turn din piatră de doi metri lăţime 
şi şase înălţime, care ţâşnea din apă. Pasajul cel mai 
îngust, larg de mai puţin de doi metri şi jumătate, se găsea 
în centru, între turn şi un alt morman de bolovani cu 
lăţimea de trei metri şi cu înălţimea de aproape patru. 
Între această grămadă şi malul stâng, al treilea pasaj se 
întindea pe vreo şase-şapte metri. 

— O să reuşim! 

Încercă să-l atingă pe câine. Zadarnic. 


3 


Când mai rămăseseră o sută de metri de parcurs, 
Explorer-ul păru să se deplaseze rapid spre poarta sudică, 
cea mai largă. 

Spencer nu se abţinu să privească în stânga. Prin 
fereastra spartă. La şobolan. Plutea. Mai aproape ca 
înainte. Coada rigidă era bălţată cu roz şi negru. 

O amintire îi sfredeli mintea: şobolani într-un loc strâmt, 
ochii roşii şi plini de ură dintre umbre, șobolani în 
catacombe, jos în catacombe, deasupra lor aflându-se 
odaia de la capătul lui niciunde. 

Cutremurat de scârbă, privi înainte. Ploaia întuneca 
parbrizul. Cu toate acestea văzuse deja prea mult. Ajuns la 
cincizeci de metri de punctul în care râul se despica, 
Explorer-ul nu se mai îndrepta spre pasajul cel mai lat. O 
cotise spre stânga, spre poarta din mijloc, cea mai 
periculoasă. 

Canalul se îngustă. Apa îşi mări viteza. 

— 'Ţine-te bine, amice. Ţine-te bine! 

Spencer nădăjduia ca râul să-i care brusc spre stânga şi, 
trecând de poarta centrală, să intre în pasajul nordic. 
Douăzeci de metri până la ecluză; mişcarea spre stânga a 
maşinii încetă. N-avea să mai ajungă niciodată la poarta 
nordică. Urma s-o ia prin centru. 

Cincisprezece metri. Zece. 

Ca să traverseze tunelul din centru, aveau nevoie de 
noroc. În acel moment se năpusteau spre stâlpul de şase 
metri înălţime, din rocă solidă, aflat în partea dreaptă a 
intrării. 

Erau atât de aproape, încât Spencer nu mai putu 
distinge baza turnului din piatră care trecu prin faţa 
Explorer-ului. 

— Doamne ajută! 

Bara de protecţie se ciocni de rocă, de parcă ar fi vrut să 
o străpungă. Impactul fu atât de puternic, încât Rocky căzu 
iarăşi pe podea. Aripa din dreapta se desprinse şi dispăru 
în valuri. Capota se îndoi de parcă ar fi fost din staniol. 
Parbrizul explodă, dar, în loc să-l împroaşte pe Spencer, se 
revărsă în cascadă peste tabloul de bord, în cioburi 


3 


ascuţite şi cleioase. 

Pentru o clipă, Explorer-ul rămase pe loc, oblic faţă de 
direcţia torentului. Apoi curentul dezlănţuit îl înşfacă din 
lateral şi începu să-i împingă partea din spate spre stânga. 

Spencer deschise ochii şi urmări îngrozit cum Explorer- 
ul se răsuci până ajunse perpendicular pe cursul apei. 
Niciodată n-ar fi reuşit să treacă printre cele două blocuri 
de piatră până în centrul porţii. Spaţiul era prea îngust; 
maşina s-ar fi înfipt între pereţi. Apoi râul furios ar fi lovit- 
o din lateral până când ar fi invadat interiorul, sau poate ar 
fi aruncat prin fereastra spartă un butuc plutitor drept în 
capul lui Spencer. 

Cutremurându-se, scrâşnind, botul Explorer-ului râcâi 
piatra, adâncindu-se în tunel, iar spatele lui continuă să se 
rotească spre stânga. Râul îl izbi din dreapta, ridicându-se 
la jumătatea ferestrei. În vreme ce partea cealaltă a 
maşinii trecea foarte aproape de ecluza îngustă, apele se 
umflară puţin, depăşind rama geamului. Spatele se lovi de 
poarta din mijloc şi apa pătrunse înăuntru, peste Spencer, 
transportând şi rozătoarea moartă care rămăsese mereu 
pe-aproape. 

Şobolanul unsuros alunecă printre palmele sale şi nimeri 
pe scaun, între picioare. Coada rigidă îl plesni peste mâna 
dreaptă. 

Catacombele. Ochii congestionaţi urmărindu-l dintre 
umbre. Odaia, odaia, odaia de la capătul lui niciunde. 

Incercă să ţipe, dar ieşi numai un scâncet sugrumat şi 
întretăiat, ca al unui copil înspăimântat peste poate. 

Deşi pe jumătate paralizat de lovitura la cap, dar fără 
îndoială paralizat complet de groază, reuşi totuşi să 
împingă şobolanul, cu un gest spasmodic, cu ambele mâini. 
Căzu, plesnind apa ce ajunsese până la genunchi. Deja nu-l 
mai vedea. Dar îl simţea. Plutea printre picioarele lui. 

Nu te mai gândi la asta. 

Era ametit de parcă s-ar fi dat ore întregi în căluşei, iar 
întunecimea dintr-o casă de distracţii sângera la marginea 
închipuirii. 

Nu mai plângea. Repeta aceleaşi trei cuvinte, cu o voce 


3 


răguşită, în agonie: „Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare 
Tău...” 

În delirul său profund, ştia totuşi că nu-şi cerea scuze 
câinelui, nici Valeriei Keene, pe care niciodată nu avea s-o 
mai salveze, ci mamei lui, pentru că nu o salvase nici pe 
ea. Pierise cu mai mult de douăzeci şi doi de ani în urmă. 
Avea numai opt ani când murise, prea mic pentru a o salva, 
prea mic atunci pentru a se simţi atât de vinovat acum, 
însă „îmi pare rău” se revărsa obsedant de pe buzele lui. 

Râul împingea asiduu Explorer-ul în ecluză, deşi acum se 
afla perpendicular pe cursul lui. Ambele bare de protecţie 
răzuiau, scrâşnind, pereţii din piatră. Scâncea, scârţâia, 
gemea: de la un capăt la altul, măsura cu vreo doi 
centimetri mai puţin decât intrândul împroşcat de apă prin 
care se lupta să pătrundă. Curentul îl clătina, îl răsucea, îl 
strivea şi îl smulgea alternativ, deformându-l la ambele 
capete pentru a-l forţa să înainteze. 

Simultan şi gradat, puterea extraordinară a curenților 
săltă maşina vreo treizeci de centimetri. Apa întunecată se 
năpusti din lateral asupra scaunului pasagerului. 

Rocky rămăsese jos, în spaţiul aproape inundat rezervat 
picioarelor. 

După ce Spencer îşi reprimă ameţeala cu un efort 
supraomenesc, văzu că blocul de piatră care intersecta 
albia nu era atât de gros pe cât părea. De la intrarea până 
la ieşirea din ecluză, coridorul nu măsura mai mult de trei 
metri şi jumătate. 

Râul, asemenea unui perforator pneumatic, împinse 
Explorer-ul aproape trei metri în pasaj şi apoi, cu un 
scrâşnet de metal sfârtecat maşina se înţepeni. Dacă s-ar 
mai fi mişcat încă un metru, ar fi fost iar purtată de ape, 
eliberată. Atât de aproape... 

Acum răpăitul ploii redevenise sunetul predominant. Se 
auzeau şi mai multe tunete ca înainte, deşi nu mai turna 
atât de tare. Poate că doar părea mai puternică; i se făcuse 
îngrozitor de scârbă de ea. 

Rocky se căţărase din nou pe scaun, ca să nu mai stea în 
bazinul de jos, şiroind de apă, nefericit... 


3 


— Îmi pare foarte rău, spuse Spencer. 

Înfruntând disperarea şi întunericul persistent care îi 
restrângea raza vizuală, incapabil de a întâlni ochii 
credincioşi ai câinelui, Spencer se răsuci spre fereastra 
laterală, spre râul atât de temut şi de urât până atunci, pe 
care acum dorea să-l îmbrăţişeze. 

Râul nu era acolo. 

Se gândi că are halucinaţii. 

În depărtare, sub vălul ploii furioase, un lanţ muntos 
definea orizontul, cu piscurile învăluite în nori. Niciun râu 
nu se mişca într-acolo. Mai exact, absolut nimic nu părea 
să existe până acolo. Imaginea semăna cu un tablou căruia 
artistul îi lăsase prim-planul complet alb. A 

Apoi, parcă în vis, Spencer realiză ciudăţenia. Işi 
modifică puţin poziţia, se aplecă în faţă şi privi: o prăpastie 
de vreo mie de metri, spre care se îndrepta râul. 

Creasta lungă de kilometri întregi, pe care o crezuse 
mărginită de teritoriul deşertic, nu era decât parapetul 
neregulat al unei stânci amenințătoare. Pe partea dinspre 
el, fusese erodată de mult, roasă de milenii. De cealaltă, nu 
se întindea o altă câmpie, ci numai piatră seacă, pe care 
râul cădea cu un zgomot asurzitor. 

De asemenea, îşi închipuise că răpăitul ploii creştea în 
intensitate doar în imaginaţia lui, dar vuietul sinistru 
aparţinea unui trio de cascade, lăţindu-se împreună pe 
vreo treizeci de metri, care se prăbuşeau cam o sută de 
etaje peste valea de dedesubt. 

Încercă zadarnic să se ridice puţin, să vadă ce se 
întâmplă. Explorer-ul era suspendat chiar deasupra lor. 
Torentul izbea nebuneşte în uşa din partea dreaptă, 
împingând maşina cu o forţă nebănuită, încercând s-o 
smulgă din menghina de piatră ce o împiedica să se 
prăvălească în gol. 

Se întrebă cum, pentru numele lui Dumnezeu, va ieşi viu 
din încleştarea asta. Apoi îşi alungă toate gândurile, 
străduindu-se să-şi păstreze calmul. Trebuia să 
chibzuiască. Prăbuşit pe spătarul scaunului, reuşi să vadă 
valea largă de dedesubt, cursul şerpuit al apei, dar nu şi 


3 


cascada... 

Se răsuci în scaun, încercând să rămână stăpân pe sine. 

Prea târziu. Caruselul ploii, al stâncilor, al torentului 
dezlănţuit deveni o spirală tot mai îngustă, tot mai 
întunecată, în care el se rostogolea nebunește... 

„Şi aici, în noaptea din dosul şopronului, sunt încă 
bântuit de îngerul în picaj care nu fusese decât o bufniţă. 
Într-un mod inexplicabil, când viziunea mamei mele în robă 
celestă şi cu aripi se dovedeşte a fi o iluzie, sunt copleşit 
de o altă imagine a ei: însângerată, ghemuită, goală, 
moartă în şanţ, la o sută douăzeci de kilometri de casă, 
cum fusese găsită cu şase ani în urmă. N-am văzut-o 
niciodată aşa, nici măcar în vreo fotografic dintr-un ziar, 
am auzit numai descrierea scenei din gura câtorva colegi 
de şcoală, mici ticăloşi păcătoşi. Insă, după ce bufnița a 
dispărut în lumina lunii, nu pot reţine plutirea îngerului, cu 
toate că încerc, și nu sunt în stare să lepăd 
înspăimântătoarea scenă mentală a trupului zdrobit, deşi 
ambele sunt roade ale imaginaţiei mele şi ar fi trebuit să le 
pot stăpâni. 

Cu pieptul gol şi descult, mă mişc grăbit prin spatele 
şopronului, care nu a mai fost folosit ca atare de peste 
cincisprezece ani. E un loc pe care îl cunosc bine, de când 
mă ştiu a făcut parte din viața mea, dar în această noapte 
pare altul, s-a schimbat într-un fel pe care nu-l pot defini, 
care mă îngrijorează cumplit. 

Este o noapte stranie, mai stranie decât pot gândi. Şi eu 
sunt un băiat ciudat, plin de întrebări pe care n-am 
îndrăznit să mi le pun, căutând răspunsurile în acea beznă 
de iulie, în timp ce ele zac înlăuntrul meu, şi numai eu ştiu 
să le găsesc acolo. Un băiat ciudat care simte cum poteca 
din pădurea vieţii se deformează, convins totuşi că linia 
aceea strâmbă este de fapt una reală şi dreaptă. Un băiat 
ciudat care îşi păstrează secretele faţă de el însuşi, şi le 
păstrează atât de bine pe cât îşi apără şi lumea taina 
rostului vieţii. 

In noaptea fantastică şi tăcută, în dosul şopronului, mă 
târăsc prudent spre furgonetă Chevy, pe care n-am mai 


3 


văzut-o niciodată până atunci. Înăuntru, nimeni. Ating 
capota. Caldă. Metalul se răceşte, pocnind uşor. Trec pe 
lângă curcubeul zugrăvit pe aripa furgonetei până la uşa 
din spate. 

Cu toate că portbagajul e întunecat, prin parbriz 
pătrunde lumina lunii şi reuşesc să văd că e gol. Apoi 
observ că furgonetă are numai două locuri, şi nu luxoase 
cum te îndemna să te aştepţi exteriorul făcut la comandă. 

Simt în continuare pericolul care pluteşte în jurul ei. 
Arunc o privire înăuntru, sprijinindu-mă de uşa din spate, 
dorindu-mi să fi adus o lanternă cu mine. Mă izbeşte un 
miros de urină. Ciudat, Isuse! Sau poate o fi fost doar un 
câine. Oricum, dezgustător. 

Ținându-mi respiraţia, strângându-mă de nas, mă retrag 
puțin şi studiez plăcuța de inmatriculare. Este chiar din 
Colorado, statul nostru. 

Mă ridic în picioare. 

Ascult. Linişte. 

Sopronul aşteaptă. 

Ca multe alte şoproane construite în zone unde ninge, 
fusese inițial conceput fără ferestre. Chiar şi după 
schimbarea radicală a destinaţiei, singurele ferestre sunt 
cele două de la primul etaj şi cele patru de la al doilea, 
toate spre sud, pentru a capta lumina de la răsărit până la 
apus. 

Acum sunt întunecate. Şopronul e tăcut. 

Peretele nordic dezvăluie o singură intrare. 

O uşă îngustă. 

ÎInconjur furgonetă. Nimeni. Rămân pe gânduri. 

De la o depărtare de şase metri, sub lumina palidă a 
lunii, sub razele ei lăptoase, reuşesc să disting uşa rămasă 
întredeschisă. i 

De fapt, ştiu ce trebuie să fac. Insă o parte din mine 
insistă să mă întorc în pat, să uit ţipătul care mă trezise 
când o visam pe mama, şi să dorm. Desigur că dimineaţă 
voi continua să trăiesc visul acela pe care mi-l 
construisem, prizonier al unei vieți pline de deziluzii, cu 
adevărurile  îndesate într-un buzunar uitat din 


3 


străfundurile minţii mele. Și poate că devenise prea greu 
pentru țesătură, poate că toate cusăturile cedau. De fapt, 
mă decisesem să-mi inchei visul. 

Sau poate că decizia pe care o iau este prestabilită şi are 
mai puţin de-a face cu agoniile subconştiente sau 
conştiente decât cu firul destinului pe care îl urmez încă 
din ziua în care m-am născut. Pesemne alegerea mea este 
o iluzie, şi singurele căi pe care putem apuca în viaţă sunt 
marcate pe o hartă în momentul concepției. Mă rog la 
Dumnezeu ca destinul să nu fie din fier, să poată fi 
modelat, să fie înnobilat cu forța compasiunii, a onestităţii, 
a bunătății şi a virtuţii - altminteri n-aş fi capabil să tolerez 
persoana care voi deveni, lucrurile pe care le voi face sau 
sfârşitul care îmi este hărăzit. 

În acea noapte fierbinte de iulie, îmbrobonat de sudoare, 
dar înfiorat, cutremurându-mă, un copil de paisprezece ani 
sub lumina lunii, nu mă gândesc la nimic din toate acestea; 
nu meditez la taine ascunse, nici la destin. In noaptea 
aceea sunt condus mai mult de sentimente decât de 
rațiune, mai mult de intuiţie pură decât de vreun motiv, 
mai curând de nevoie decât de curiozitate. In fond am 
numai paisprezece ani. Numai paisprezece. 

Sopronul aşteaptă. 

Mă duc la uşa întredeschisă. 

Ascult cu atenţie. 

Inăuntru, tăcere. 

Imping uşa. Balamalele sunt bine unse, sunt descult şi 
mă afund într-o tăcere adâncă, asemenea întunericului 
care mă învăluie... 


Spencer deschise ochii, trecând din interiorul întunecat 
al şopronului din vis în cel al Explorer-ului captiv între 
stânci, şi realiză că noaptea se aşternuse peste deşert. 
Fusese inconştient pentru cel puţin cinci sau şase ore. 

Se uită în jos, la palmele lui, albe ca varul. 

Şobolanul se afla pe podea. Nu-l putea vedea. Dar era 
acolo. În întuneric. Plutea. 

Nu te gândi la asta. 


Ploaia se oprise. Nu mai răpăia pe capotă. 

Îi era sete. Ardea. Avea limba iritată şi buzele uscate. 

Maşina se răsuci încet. Râul încerca să-l împingă peste 
marginea stâncii. Al naibii râu neobosit! 

Nu. Aceasta nu putea fi explicaţia corectă. Vuietul 
cascadei dispăruse. Noaptea era tăcută. Niciun tunet. 
Niciun fulger. Niciun sunet lichid afară. 

Îl durea peste tot. Capul, şi cel mai tare gâtul. 

Îşi ridică privirea, cu greu. 

Rocky dispăruse. 

Portiera de lângă scaunul pasagerului rămăsese 
deschisă. 

Maşina se răsuci din nou. Zdrăngăni şi scârţâi. 

Femeia apăru în pragul uşii deschise. Mai întâi capul, pe 
urmă umerii, ca şi cum ar fi levitat deasupra torentului. 
Numai că, judecând după liniştea mormântală, torentul 
dispăruse. 

Deoarece ochii i se obişnuiseră cu întunericul, şi lumina 
rece a lunii se ivea printre siluetele bizare ale norilor, 
Spencer reuşi s-o recunoască. 

Cu o voce aspră ca scrumul, şi fără nicio vibraţie, el 
îngăimă: 

— Bună. 

— Bună, zise ea. 

— Intră. 

— Mulţumesc, aşa o să fac. 

— Drăguţ, din partea ta. 

— Iţi place aici? 

— Mai mult decât în celălalt vis. 

Se săltă în mâini căţărându-se în maşină; aceasta se 
balansă şi mai mult ca înainte, scrâşnind. 

Spencer se nelinişti, temându-se să nu ameţească din 
nou, să nu ajungă în ghearele coşmarului din Colorado. 

Stând pe locul ocupat mai înainte de Rocky, ea rămase 
pentru o clipă tăcută, aşteptând să înceteze balansul 
maşinii. 

— Ai intrat într-un bucluc al naibii de complicat. 

— Fulger globular, zise el. 


— Poftim? 

— Fulger globular. 

— Bineînţeles. 

— Mi-a împins maşina în albie. 

— De ce nu? 

Îi era atât de greu să gândească, să se exprime clar. 
Aproape că îl durea. Îl ameţea. 

— Am crezut că sunt extratereștri, explică el. 

— Extratereștri? 

— Oameni mici. Cu ochi mari. Spielberg. 

— De ce ai crede că sunt extratereștri? 

— Pentru că eşti minunată. 

În ciuda luminii palide, o văzu tresărind, şi continuă, 
ameţind din cauza efortului: 

— În jurul tău trebuie să se petreacă... Să se petreacă 
numai lucruri minunate... 

— O, da, sunt în centrul unui spectacol adevărat. 

— Probabil că ştii un lucru minunat. De aceea te 
urmăresc. Pentru că ştii un lucru minunat. 

— Eşti drogat? 

— Aş putea lua vreo două aspirine. Oricum... Ei nu te 
urmăresc pentru că eşti o persoană rea. 

— Nu-i aşa? 

— Nu. Pentru că nu eşti. O persoană rea, vreau să spun. 

Se întinse spre el şi îi puse o mână pe frunte. Până şi 
atingerea aceea uşoară îl făcu să se chircească de durere. 

— De unde ştii că nu sunt rea? întrebă ea. 

— Ai fost drăguță cu mine. 

— Poate am jucat teatru. 

Scoase din jachetă o lanternă de dimensiunea unui 
creion, îi dezveli lentila şi îndreptă raza spre ochii lui. 
Lumina îl duru. Totul îl durea. Faţa îl durea din cauza 
aerului rece. Şi ameţi mai rău. 

— Ai fost drăguță cu Theda. 

— Poate că şi atunci jucam teatru, spuse ea, 
examinându-i ochiul drept cu ajutorul lanternei. 

— N-o poţi păcăli pe Theda. 

— De ce nu? 


— E înţeleaptă. 

— Într-adevăr, aşa e. 

— Şi face nişte fursecuri uriaşe. 

Terminând cu examinatul ochilor, îi împinse capul în faţă 
pentru a se uita la rana din creştet. 

— Urâtă. S-a coagulat acum, dar trebuie s-o curăţ şi s-o 
cos. 

— Au! 

— De cât timp sângerezi? 

— Visele nu dor. 

— Crezi că ai pierdut mult sânge? 

— Asta doare. 

— Pentru că nu visezi. 

Îşi linse buzele crăpate. Avea gura uscată. 

— Sete. 

— Imediat îţi aduc ceva de băut, zise ea punându-i două 
degete sub bărbie şi ridicându-i din nou capul. 

Toate aceste atingeri îl ameţeau periculos de mult, dar 
reuşi să bâiguie: 

— Nu visez? Eşti sigură? 

— Da. Îi atinse palma dreaptă. Poţi să-mi strângi mâna? 

— Da. 

— Dă-i drumul. 

— Bine. 

— Acum. 

— Ah! 

O apucă de mână. 

— Nu-i prea rău. 

— E bine. 

— Ai putere. Probabil coloana vertebrală e intactă. Mă 
aşteptam la mai rău. 

Ea avea o mână caldă şi hotărâtă. El zise: 

— Bine. _ 

Închise ochii. Întunericul interior ţâşni spre el. Îi 
deschise instantaneu, înainte de a se cufunda din nou în 
vis. 

— Poţi să-mi dai drumul la mână acum, zise ea. 

— Nu-i un vis, mm? 


— Nu-i niciun vis. 

Cu un clinchet, ea aprinse iarăşi lanterna şi o direcţionă 
în jos, între scaun şi consola centrală. 

— E într-adevăr ciudat, spuse el. 

Ea privea cercetător de-a lungul razei înguste de lumină. 

— Nu visez, probabil că am halucinaţii. 

Ea apăsă butonul care îi eliberă centura de siguranţă din 
încuietoarea dintre scaun şi consolă. 

— E OK. 

— Ce e OK? întrebă ea stingând lanterna şi punând-o în 
buzunarul jachetei. 

— Că ai făcut pipi pe scaun. 

Ea râse. 

— Îmi place să te aud râzând. 

Încă mai zâmbea în timp ce îl elibera cu grijă de 
centură. 

— N-ai mai râs până acum, spuse el. 

— Păi, în ultima vreme nu prea. 

— Nici înainte. Şi nici n-ai lătrat vreodată. 

Ea râse din nou. 

— O să-ţi dau un os de vacă. 

— Eşti foarte amabil. 

El zise: 

— E al naibii de interesant. 

— Asta-i sigur. 

— E atât de real. 

— Mie mi se pare ireal. 

Deşi Spencer nu se agitase aproape deloc, scoaterea 
centurii de siguranţă îl ameţi atât de tare, încât văzu trei 
femei şi câte trei versiuni ale fiecărei umbre din maşină, ca 
nişte imagini suprapuse dintr-o fotografie. 

De teamă să nu leşine, dădu drumul unui şuvoi grăbit de 
cuvinte scrâşnite: 

— Eşti un adevărat prieten, amice, într-adevăr eşti un 
prieten ideal. 

— Rămâne de văzut ce va fi până la urmă. 

— Eşti singurul meu prieten. 

— OK, prietene, acum am ajuns la partea cea mai grea. 


3 


Cum dracu' o să reuşesc să te scot din rabla asta dacă nu 
te poţi mişca? 

— Ba mă pot mişca. 

— Crezi? 

— Odată am fost soldat în cavalerie. Şi poliţai. 

— Da, ştiu. 

— Am învăţat şi arte marţiale tae kwon do. 

— Asta o să ne folosească dacă vom fi atacați de asasini 
ninja. Dar mă poţi ajuta să te scot de aici? 

— Puțin. 

— Cred că trebuie să încercăm. 

— OK. 

— Poţi să-ţi ridici picioarele şi să le muţi spre mine? 

— Nu vreau să deranjez şobolanul. 

— E vreun şobolan? 

— E deja mort, dar... Ştii tu. 

— Normal. 

— Sunt foarte ameţit. 

— Atunci, hai să mai aşteptăm un pic, să ne odihnim un 
pic. 

— Foarte, foarte ameţit... 

— Linişteşte-te. 

— La revedere, spuse el şi se predă vârtejului negru. 
Dintr-un motiv necunoscut, se gândea la Dorothy, la Toto 
şi la Oz. 


„ uşa din spate a şopronului dă într-un scurt coridor. 
Păşesc înăuntru. Nicio lumină. Nicio fereastră. Licărirea 
verde de pe ecranul sistemului de alarmă - DEZACTIVAT - 
aflat pe perdele din dreapta îmi furnizează destulă lumină 
pentru a vedea că sunt singur acolo. Nu închid uşa de tot, 
ci o las întredeschisă, aşa cum o găsisem. 

Podeaua pare neagră sub picioarele mele, dar ştiu că 
merg pe scânduri lustruite din lemn de pin. La stânga se 
află o baie şi un dormitor unde sunt depozitate operele de 
artă. Toate uşile sunt aproape invizibile, dizolvându-se în 
negru-verzui, asemenea unei lumini nepământene dintr-un 
vis. Mai puţin reale decât amintirea persistentă a neonului. 


3 


La dreapta, o cameră cu dosare. În faţă, la capătul 
coridorului, uşa care dă spre o galerie spațioasă în care se 
află o scară răsucită ce duce la biroul tatălui meu. Această 
odaie de sus ocupă întregul etaj şi are ferestre mari, spre 
nord, sub care este parcată furgoneta. 

Ascult în întuneric. 

Nu vorbeşte, nici nu respiră. 

Comutatorul de lumină se află la dreapta, dar nu îl ating. 

În obscuritatea negru-verzuie, deschid încetişor uşa de 
la baie. Păşesc înăuntru. Aştept un zgomot, o mişcare, o 
răsuflare. Nimic. 

Depozitul este, de asemenea, pustiu. 

Mă mişc spre dreapta holului şi deschid pe tăcute uşa 
spre camera cu dosare. li trec pragul. 

Tuburile fluorescente de deasupra mea sunt stinse, dar 
există o lumină într-un loc unde nu ar trebui să fie. 
Galbenă şi enervantă, întunecată şi stranie. Dintr-o sursă 
misterioasă de la capătul îndepărtat al camerei. 

O masă de lucru ocupă centrul acestui spațiu 
dreptunghiular. Două scaune. Dulapurile cu dosare se 
înalţă de-a lungul unui perete. 

Inima îmi bate atât de repede, încât mâinile îmi tremură. 
Îmi strâng pumnii şi îmi las braţele pe lângă corp, 
luptându-mă să mă controlez. 

Mă decid să mă întorc în casă, în pat, şi să dorm. 

Apoi mă aflu la capătul îndepărtat al camerei cu dosare, 
deşi nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun pas în acea 
direcţie. Mi se pare că am străbătut şase metri sub vraja 
somnului. Chemat acolo de ceva, de cineva. Ca şi cum aş fi 
răspuns unui ordin hipnotic. Unei invitaţii mute. 

Stau în faţa unui dulap noduros, din lemn de pin, înalt 
până în tavan şi lat cât toată camera, de nouă metri. Are 
trei perechi de uşi înguste. 

Cea din centru este deschisă. 

Dincolo de ele ar fi trebuit să fie doar rafturi. Pe rafturi 
ar fi trebuit să se afle cutii cu tot felul de chitante, cu 
corespondenţă şi dosare clasate, mutate din dulapurile de 
metal aşezate în partea cealaltă a camerei. 


3 


În această noapte, rafturile împreună cu conținutul lor 
sunt împinse vreun metru şi jumătate înapoi, într-un loc 
secret din spatele camerei cu dosare, într-o odaie ascunsă 
pe care n-o mai văzusem până atunci. Lumina galbenă şi 
enervantă provine de undeva, din spate. 

In fața mea se află esenţa tuturor închipuirilor unui 
băiat: trecerea secretă spre o lume a primejdiei şi a 
aventurilor, spre un tărâm al uriaşilor, al piraţilor, al 
maimutelor inteligente sau al roboților, o zonă dintr-un 
viitor îndepărtat sau din era dinozaurilor. Aici se găseşte 
drumul spre necunoscut, un tunel prin care pornesc într-o 
urmărire eroică, ori o staţie spre o autostradă bizară, de 
dimensiuni neştiute. 

Mă-nfior la gândul călătoriilor exotice şi al 
descoperirilor magice. Dar instinctul mă avertizează că la 
capătul acestui pasaj secret există ceva mai ciudat şi mai 
periculos decât o planetă străină sau o temniță Morlock. 
Vreau să mă întorc în casă, în dormitor, imediat, la 
adăpostul aşternuturilor, fugind cât pot de repede. Alura 
perversă a terorii şi a necunoscutului mă copleşeşte, şi 
brusc devin nerăbdător să părăsesc visul acesta, pentru a 
pătrunde pe tărâmul somnului. 

Deşi nu reuşesc să-mi amintesc cum am trecut pragul, 
mă găsesc în interiorul dulapului cel înalt, în loc să alerg 
spre casă, prin noapte, sub lumina lunii, urmărit de umbra 
bufniței. Clipesc şi realizez că m-am dus mai departe, mult 
mai departe. 

Sunt într-un fel de vestibul de doi metri şi jumătate pe 
doi metri şi jumătate. Duşumea din beton. Pereţi din beton. 
Un bec golaş şi galben prins în tavan. 

Pereţii negri ai dulapului din lemn de pin, cu rafturi 
încărcate, se reazemă pe nişte rotiţe ascunse. A fost împins 
prin alunecare. 

La dreapta se află o uşă care dă în afara vestibulului. O 
uşă obişnuită. In aparenţă grea. Din lemn masiv. Și din 
bronz. E vopsită în alb, iar pe alocuri s-a îngălbenit din 
cauza vremii. Oricum, în această noapte pare neagră. O 
serie de amprente însângerate se ridică dinspre zona din 


3 


jurul clanței de alamă. Opt, zece, douăsprezece urme ale 
unor mâini de femeie. Palme şi degete desfăcute. Fiecare 
se suprapune parţial pe cea din urmă. Unele sunt mânjite, 
altele clare ca în dosarele poliţiei. Toate sclipesc, umede. 
Toate proaspete. Aceste imagini stacojii îmi amintesc de 
aripile întinse ale unei păsări ţâşnind în zbor, spre cer, 
îngrozită. Vederea lor mă fascinează, îmi taie răsuflarea, 
îmi accelerează bătăile inimii, fiindcă amprentele îmi 
dezvăluie teroarea şi împotrivirea disperată a femeii în 
momentul trecerii forțate din vestibulul cenuşiu într-o 
lume tainică. 

Nu mai pot înainta. Nu pot. Nu vreau. Sunt doar un copil 
descult,  neinarmat, înspăimântat, nepregătit să afle 
adevărul. 

Nu-mi amintesc să-mi fi mişcat mâna dreaptă, dar acum 
o tin strâns pe clanţa din alamă. Deschid uşa cea roşie. 


PARTEA A DOUA 
LA IZVOARELE RÂULUI 


Pe drumul pe care-am pornit 

Intr-o zi, mergând, m-am trezit 

Uimit să văd unde-am poposit, 
Încotro mă-ndrept, de unde-am venit. 


Aceasta nu e calea la care-am năzuit. 
Acesta nu e locul pe care l-am dorit. 
Acesta nu e visul pe care l-am trăit, 
Ci numai focul destinului ursit. 


Soarta mi se va schimba 

La răspântia apropiată. 

Calea mi-o dictează vrerea, 
Doar ea paşii mi-i îndreaptă. 

Pe drumul pe care-am pornit 
Intr-o zi, mergând, m-am trezit. 
Într-o zi, mergând, m-am trezit, 
Pe drumul pe care-am pornit. 


Cartea tristeților 
numărate 


Capitolul XI 


3 


Vineri după-amiază, după ce discutase cu doctor 
Mondello despre cicatricea lui Spencer Grant, Roy Miro 
decolă de pe Los Angeles International, la bordul unui 
avion Learjet al Agenţiei, cu un pahar de vin Chardonnay 
Robert Mondavi, răcit cum se cuvine, într-o mână şi cu un 
castron de fistic alături, pe măsuţă. Era singurul pasager şi 
se aştepta să ajungă în Las Vegas peste o oră. 

Cu câteva minute înainte de a-şi atinge destinaţia, 
zborul fu deturnat spre Flagstaff, Arizona. Torentele 
dezlănţuite ale celei mai puternice furtuni care frământase 
Nevada în ultimul deceniu inundaseră Las Vegasul, iar 
fulgerele  stricaseră sistemele energetice vitale ale 
Aeroportului McCarran International, impunând 
întreruperea oricărei activităţi. 

Când avionul aterizase în Flagstaff, oficialităţile 
declaraseră că Aeroportul McCarran va reintra în normal 
în mai puţin de două ore. Roy rămase la bord, nefiind 
dispus să mai piardă vremea cu o eventuală reîmbarcare. 

La început îşi petrecu timpul conectându-se la Mama din 
Virginia, folosindu-se de facilităţile bazei imense de date 
pentru a-i da o lecţie căpitanului Harris Descoteaux, ofiţer 
în poliţia din Los Angeles, care îl enervase cumplit. 
Descoteaux arăta prea puţin respect înaltelor oficialități. 
Insă, în curând, vocea sa avea să capete o notă de umilinţă 
fredonând cântecul caraibean. 

Mai târziu Roy urmări un documentar PBS pe unul 
dintre cele trei televizoare puse la dispoziţia pasagerilor 
din compartimentul avionului Lear. Era povestea 
doctorului Jack Kevorkian - poreclit de presă doctor 
Moarte - a cărui misiune era să asiste bolnavii incurabili 
care îşi exprimau intenţia de a se sinucide, treabă absolut 
ilegală. 

Roy fu captivat de documentar. Se emoţionă până la 
lacrimi. Pe la mijlocul programului se pomeni aplecându-se 
şi punând mâna pe ecran de fiecare dată când Jacky 
Kevorkian apărea în prim-plan. Cu palma pe imaginea feţei 
doctorului, Roy putea simţi puritatea lui, aura de sfânt, 


3 


fiorul forţei sale spirituale. 

Într-o lume dreaptă, într-o societate bazată pe legi 
adevărate, Kevorkian ar fi fost lăsat în pace. Roy se supără 
când auzi cât de mult suferea acel bărbat din cauza 
elementelor conservatoare. 

Dar se mai linişti la gândul că ziua în care cei de 
valoarea lui Kevorkian nu vor mai fi trataţi ca nişte paria 
se apropia cu paşi repezi. Poporul recunoscător avea să-l 
ridice în slăvi şi să-i dăruiască un birou, aparatură şi un 
salariu, toate corespunzătoare contribuţiei sale pentru o 
existenţă mai bună. 

Lumea era atât de plină de nedreptăţi şi suferinţă, încât 
oricine ar fi vrut să se sinucidă, şi să fie asistat, bolnav 
incurabil sau nu, ar fi trebuit să fie ajutat. Roy credea cu 
înflăcărare că până şi celor care sufereau de o boală 
cronică, nu neapărat incurabilă, inclusiv multor bătrâni, ar 
fi fost cazul să li se garanteze odihna eternă, dacă şi-o 
doreau. 

Mâna pe ecran. Kevorkian în prim-plan. Să-i simți forţa. 

Va veni şi acea zi în care infirmii nu vor mai suporta 
durerea sau umilinţa. Fără scaune cu rotile sau cârje. Fără 
câini-călăuză. Fără aparate pentru îmbunătăţit auzul, fără 
proteze pentru membre, fără şedinţe istovitoare de 
terapie. Numai pacea unui somn nesfârşit. 

Chipul doctorului Jack Kevorkian apăru iar în prim-plan. 
Zâmbind. Ah, zâmbetul acela... j 

Roy îşi puse ambele mâini pe ecranul televizorului. Îşi 
deschise inima, permiţând acelui zâmbet să-l invadeze. Îşi 
eliberă sufletul, lăsându-se pătruns de forţa spirituală a lui 
Kevorkian. 

Până la urmă ingineria genetică va reuşi să garanteze 
sănătatea tuturor pruncilor şi, într-un final, toţi se vor 
naşte frumoşi, puternici şi robuşti. Vor fi perfecţi. Insă 
până când ziua fericită va sosi, Roy se gândi că este nevoie 
de un program de sinucideri asistate în rândul copiilor 
care veniseră pe lume fără toate cele cinci simţuri în 
perfectă stare, sau cu vreun membru lipsă. In această 
privinţă îl depăşea chiar şi pe Kevorkian. 


3 


De fapt, când slujba lui infernală pentru Agenţie avea să 
ia sfârşit, când ţara va fi condusă de guvernul milos pe 
care îl merita şi se va găsi în pragul Utopiei, i-ar fi plăcut 
să-şi petreacă restul zilelor în serviciul unui program de 
sinucideri asistate pentru copii. Nu-şi putea imagina vreo 
recompensă mai mare decât să ţină în braţe un copil 
bolnav în timp ce acestuia i se injecta un calmant, 
liniştindu-l pe drumul de la imperfecţiunea carnală spre un 
plan al transcendenţei spirituale. 

Inima îi fremăta de iubire pentru cei mai puţin norocoşi 
decât el. Şchiopii şi orbii. Schilozii, bolnavii, bătrânii, 
depresivii şi toţi irecuperabilii. 

După două ore de aşteptare în Flagstaff, când 
Aeroportul McCarran se deschise şi Learjet-ul se pregăti 
pentru destinaţia Las Vegas, documentarul se termină. 
Zâmbetul lui Kevorkian dispăruse. Cu toate acestea, Roy 
rămase într-o stare de extaz care sigur avea să dureze 
câteva zile. 

Puterea îl pătrunsese acum pe el. Nu va mai rata nimic, 
nu va mai fi oprit de nimeni. 

În timpul zborului primi un telefon de la agentul 
însărcinat cu investigaţiile privitoare la Ethel şi George 
Porth, bunicii care îl crescuseră pe Spencer Grant după 
moartea mamei sale. Judecând după registrele districtuale, 
familia Porth fusese proprietara unei case la adresa din 
San Francisco înscrisă în fişa militară a lui Grant, dar o 
vânduseră cu zece ani în urmă. Cumpărătorii o revânduse 
şapte ani mai târziu şi noii locatari, care o ocupau numai 
de trei ani, nu auziseră niciodată de Porth şi nu aveau 
niciun indiciu despre noua lor reşedinţă. Agentul îşi 
continua cercetările. 

Roy căpătă convingerea că aveau să-i găsească. Roata se 
întorsese în favoarea lor. Să-i simţi forţa. 

Deja se aşternuse întunericul când intrară în Las Vegas. 
Norii acopereau cerul, dar ploaia se oprise. 


Roy fu întâmpinat de un şofer care arăta ca o bucată de 
carne din conservă într-un costum. li spuse numai că se 


3 


numea Prock şi că maşina se afla în faţa clădirii. Posac, el 
păşi ţanţoş înainte, aşteptându-se ca Roy să-l urmeze, 
evident neinteresat de o conversaţie anormală, tot atât de 
nepoliticos ca un arogant maître d'hotel din New York. 

Roy se hotări să îl ignore, să nu se simtă jignit. 

Chevrolet-ul, prin nimic bătător la ochi, fusese parcat 
ilegal în zona de încărcare. Deşi Prock părea mai mare 
decât maşina pe care o conducea, reuşi să se îndese cumva 
înăuntru. 

Aerul era răcoros, iar Roy se simţi înviorat. 

Prock dăduse încălzirea la maximum şi în maşină era o 
atmosferă sufocantă, dar Roy se decise s-o considere 
plăcută. 

Fusese cuprins de o bună dispoziţie debordantă. 

Se îndreptară spre centru, depăşind viteza legală. 

Deşi Prock rula pe străduţe laterale, rămânând departe 
de hotelurile şi cazinourile aglomerate, lumina tuburilor de 
neon se reflecta în pântecele norilor joşi. Cerul roşu- 
portocaliu-verde-gălbui ar fi putut părea o imagine de 
Infern pentru un jucător care tocmai pierduse banii de 
mâncare pe o săptămână, dar Roy îl găsi spectaculos. 

După ce îşi lăsase pasagerul la sucursala Agenţiei din 
centrul oraşului, Prock plecă să-i ducă bagajele la hotel. 

La al cincilea etaj al clădirii imense, pe Roy îl aştepta 
Bobby Dubois. Dubois, ofiţerul de serviciu în acea seară, 
era un texan înalt şi slab, cu ochii căprui-închis şi părul de 
culoarea prafului, pe care hainele atârnau ca pe o 
sperietoare de ciori. Deşi cu oasele mari, grosolane, cu 
tenul pătat, cu urechile ca nişte toarte de căni, cu dinţii 
crăpaţi asemenea pietrelor de mormânt dintr-un cimitir 
străvechi şi fără nicio trăsătură pe care chiar şi cel mai 
amabil critic să o fi putut considera perfectă, Dubois avea 
un farmec de om jovial şi un comportament degajat care 
distrăgeau atenţia de la aspectul lui respingător. 

Uneori pe Roy îl uimea faptul că reuşea să reziste în 
jurul lui Dubois lungi perioade de timp fără a comite o 
crimă din compasiune. 

— Flăcăul ăla este un ticălos deştept, judecând după 


3 


felul cum a scăpat din baraj intrând în parcul de distracţii, 
spuse Dubois în vreme ce-l conducea pe Roy prin hol, de la 
biroul său la Centrul de Supraveghere prin Satelit. Şi 
câinele lui tot dădea din cap, de sus în jos, ca animalele 
alea din pluş pe care oamenii le pun lângă geamul din 
spate al maşinilor. Bietul de el, cred că are un tremur 
paralitic, nu? 

— Nu ştiu, mormăi Roy. 

— Bunicul meu a avut cândva un câine cu tremur 
paralitic. Il chema Scooter, dar noi îi ziceam Boomer, 
pen'că putea trage cele mai zgomotoase băşini. Vorbesc de 
câine, nu de bunicu'. 

— Bineînţeles, spuse Roy când ajunseră la uşa din 
capătul holului. 

— Boomer a făcut tremur paralitic anul trecut, continuă 
Dubois şovăind cu mâna pe clanţă. Normal, era mai bătrân 
ca nisipul pe atunci, aşa că n-a fost o surpriză. Ar fi trebuit 
să-l vezi cum tremura. Boala asta e înfiorătoare. Şi când 
bătrânul Boomer îşi ridica piciorul dinapoi ca să-şi facă 
nevoile, tremura atât de tare, de-ţi rupea sufletul. 

— Mi se pare că ar fi fost necesar totuşi să-l adoarmă 
cineva, spuse Roy, în timp ce Dubois deschidea uşa. 

Texanul îl urmă pe Roy în Centrul de Supraveghere prin 
Satelit. 

— Nu, Boomer era un câine bun. Dacă bunicul meu ar fi 
fost în locul lui, bătrânul ogar niciodată n-ar fi pus mâna 
pe un pistol ca să-l adoarmă. 

Într-adevăr Roy se găsea într-o foarte bună stare de 
spirit. Ar fi fost dispus să-l asculte ore întregi pe Dubois. 

Centrul de Supraveghere prin Satelit măsura 
doisprezece metri pe optsprezece. Numai două dintre cele 
douăsprezece staţii erau ocupate de femei cu căşti pe 
urechi, care vorbeau prin microfoane în vreme ce studiau 
valurile de date ce se succedau pe ecranele din faţa lor. Al 
treilea tehnician lucra la o masă fotografică, examinând 
printr-o lupă câteva poze mari. 

Pe unul dintre pereţii mai lungi se afla un ecran imens 
pe care era proiectată o hartă a lumii. Formațiunile de nori 


3 


se suprapuneau peste ea, împreună cu literele verzi care 
indicau condiţiile meteorologice de pe planetă. 

Lumini roşii, albastre, galbene şi verzi sclipeau constant 
dezvăluind poziţiile curente ale sateliților. Mulţi dintre ei 
comunicau pe cale electronică transmițând semnale prin 
microunde telefoanelor, radiourilor şi televizoarelor. 
Ceilalţi se ocupau cu monitorizări topografice, exploatări 
de petrol, meteorologie, astronomie, spionaj internaţional, 
ori supravegheau case particulare printre alte numeroase 
sarcini. 

Proprietarii acestor sateliți se întindeau de la corporaţii 
pe acţiuni până la agenţii guvernamentale şi militare. Unii 
dintre ei aparţineau altor naţiuni şi altor companii din 
afara graniţelor americane. Însă indiferent de proprietar 
sau de origine, toţi sateliții de pe ecran puteau fi accesaţi 
şi folosiţi de Agenţie, iar operatorii legitimi nu-şi puteau da 
seama că altcineva le invadase sistemele. 

La tabloul de control în formă de U din faţa imensului 
ecran, Bobby Dubois spuse: 

— Din Spaceport Vegas, ticălosul s-a dus direct în deşert 
şi băieţii noştri nu se pregătiseră să-i dea târcoale pe post 
de Lawrence al Arabiei. 

— Ai trimis vreun elicopter pe urmele lui? 

— Vremea s-a schimbat prea repede. A venit o ploaie 
care a înecat şi broaştele râioase, de parcă toţi îngerii ar fi 
făcut pipi în acelaşi timp. 

Dubois apăsă un buton al consolei şi harta lumii dispăru 
de pe perete. In schimb apăru imaginea din satelit a 
statelor Oregon, Idaho, California şi Nevada. Văzute de pe 
orbită, graniţele dintre acestea ar fi fost dificil de precizat, 
aşa că fuseseră trasate cu linii portocalii. 

Vestul şi sudul statului Oregon, sudul statului Idaho, 
nordul şi centrul Californiei şi Nevada în întregime se 
ascunseseră sub un strat gros de nori. 

— Asta este raza de vizibilitate directă a satelitului. 
Există o întârziere de numai trei minute între transmisie şi 
reconversia codului digital în imagine, spuse Dubois. 

In estul Nevadei şi al statului Idaho, sclipiri slabe de 


3 


lumină se unduiau printre nori. Roy ştia că privea acum 
fulgerele de deasupra furtunii. Era extraordinar de frumos. 

— În momentul de faţă, o singură furtună se dezlănţuie 
pe frontul de est. În afară de nişte averse izolate de 
burniţă pe ici, pe colo, totul s-a liniştit până la graniţa 
statului Oregon. Dar nu putem să aruncăm o privire după 
ticălosul ăla nici măcar cu infraroşii. Ar fi ca şi cum am 
vrea să vedem fundul castronului printr-o cremă de 
moluşte. 

— Cât mai e până se înseninează? întrebă Roy. 

— Suflă un vânt năbădăios la mare altitudine care 
împinge frontul atmosferic spre sud-est, aşa că o să reuşim 
să obţinem o imagine clară a deşertului Mojave abia spre 
dimineaţă. 

Un subiect urmărit care stătea sub razele soarelui, 
citind un ziar, ar fi putut să fie filmat din satelit cu o 
rezoluţie suficient de bună pentru a se distinge şi titlurile 
articolelor. Însă, chiar sub un cer senin, într-un teritoriu 
nepopulat care nu adăpostea animale de mărimea unui om, 
identificarea unui obiect la fel de mare ca un Ford 
Explorer nu ar fi fost tocmai la-ndemână, din cauza 
imensităţii teritoriului cercetat şi a lipsei de repere. Cu 
toate acestea, nu era imposibil. 

Roy spuse: 

— Ar fi putut părăsi deşertul pe o autostradă şi, gonind 
nebuneşte, să dispară până la ziuă. 

— Al naibii de puţine şosele în partea asta a statului. Am 
trimis echipaje în toate direcţiile, pe fiecare autostradă 
importantă sau fâşie amărâtă de asfalt. Zona Interstatală 
15, Autostrada Federală 95, Autostrada Federală 93. Plus 
drumurile locale 146, 156, 158, 160, 168 şi 169. Să caute 
un Ford Explorer verde, cu ceva stricăciuni în faţă şi în 
spate. Să caute un bărbat şi un câine în toate vehiculele. 
Să caute un individ cu o cicatrice mare pe faţă. La dracu”, 
ne-am înfipt la fel de tare în partea asta a statului ca 
trompa tăunului în pielea unui taur! 

— Numai dacă n-o fi ieşit deja din deşert şi s-o fi întors 
pe autostradă înainte de a ajunge oamenii tăi. 


3 


— Ne-am mişcat repede. Oricum, pe o furtună atât de 
puternică a intrat într-o mare belea mergând în deşert. De 
fapt, a fost al naibii de norocos dacă nu s-a împotmolit pe 
undeva, cu sau fără maşină. Până mâine o să-l înşfăcăm pe 
ticălos. 

— Sper să ai dreptate, mormăi Roy. 

— Îmi pun nasul la bătaie. 

— Şi se mai spune că locuitorii din Las Vegas nu sunt 
nişte jucători norocoşi... 

— Cum s-a încurcat cu femeia? 

— Aş vrea şi eu să ştiu, zise Roy, urmărind cum fulgerele 
înfloreau încet sub nori la marginea zonei de furtună. Dar 
cu banda pe care aţi înregistrat conversaţia dintre Grant şi 
bătrână, ce e? 

— Vrei s-o asculţi? 

— Da. 

— Porneşte când el rosteşte pentru prima oară numele 
Hannah Rainey. 

— Hai s-o ascultăm, propuse Roy, întorcându-se cu 
spatele la ecranul de pe perete. 

Pe drumul prin hol, în lift şi în timp ce coborau la cel mai 
de jos nivel al clădirii, Dubois vorbi încontinuu despre 
locurile unde se mânca cel mai bun chili din Vegas, de 
parcă pe Roy l-ar fi interesat aşa ceva. 

— Este o cârciumă pe Paradise Road, unde chili este atât 
de iute, încât ştiu pe unii care au ars spontan după ce-au 
hăpăit-o, ooh, s-au aprins ca nişte torţe. 

Liftul ajunse la subsol. 

— Vorbesc de nişte chili care îţi fac şi unghiile să 
transpire şi îţi saltă buricul ca mercurul în termometru. 

Uşile alunecară în lateral. 

Roy păşi într-o cameră din beton lipsită de ferestre. 

De-a lungul peretelui opus se găsea aparatura de 
înregistrare. 

În mijlocul încăperii, ridicându-se din faţa unui 
computer, se afla cea mai şocantă creatură pe care Roy o 
văzuse vreodată, blondă cu ochi verzi, atât de frumoasă, 
de-i tăie răsuflarea, îi acceleră bătăile inimii şi îi ridică 


3 


pulsul la o limită periculos de apropiată de zona 
infarctului, atât de dureros de frumoasă, încât nu existau 
cuvinte prin care s-o descrie, nici vreo compoziţie muzicală 
demnă s-o proslăvească, atât de frumoasă, încât nu mai 
putea respira, nici vorbi, atât de strălucitoare, de-l orbi în 
bezna acelui buncăr şi îl învălui cu lumina ei magnifică. 


Torentul dispăruse de pe stâncă asemenea apei în 
canalul de scurgere al unei băi. Albia devenise acum un 
imens şanţ. 

Până la o adâncime considerabilă, solul era nisipos şi nu 
se formaseră bălți. Apa se infiltrase rapid în stratul acvifer. 
Suprafaţa se uscase şi se întărise aproape la fel de iute ca 
şi canalul prin care cursese râul învolburat şi spumegând. 

Cu toate acestea, înainte de a risca să intre pe acolo cu 
Range Rover-ul, deşi maşina se ţinea la fel de sigur pe roţi 
ca un tanc, ea mersese pe jos până la malul albiei, 
apropiindu-se de Explorer pentru a verifica stabilitatea 
pământului. Mulțumită că fundul râului nu era noroios şi îi 
oferea destulă aderenţă, ea îşi dusese Rover-ul de-a lungul 
povârnişului, parcându-l între cele două stânci pe care se 
sprijinea Explorer-ul. 

Chiar şi acum, după ce salvase câinele şi îl pusese pe 
bancheta din spate a Rover-ului, şi după ce îl eliberase pe 
Grant de centura de siguranţă, încă o mai uimea echilibrul 
precar în care se găsea Explorer-ul. O tenta să se întindă 
peste bărbatul inconştient şi să se uite prin gaura ce se 
căsca în locul unde fusese fereastra, dar, cu toate că 
oricum n-ar fi putut vedea prea mult în întuneric, ştia că 
nu ar fi încântat-o priveliştea. 

Valurile torentului săltaseră maşina mai bine de trei 
metri deasupra fundului albiei, înainte de a o înţepeni în 
cleştele de piatră, pe marginea stâncii. Acum râul se 
evaporase, şi Explorer-ul atârna acolo sus, cu cele patru 
roţi în aer, ca şi cum ar fi fost înhăţat de colții unui mamut. 

Când îl văzuse prima dată, se minunase ca un copil, cu 
gura deschisă şi ochii mari. Nu ar fi surprins-o mai tare 
dacă ar fi observat o farfurie zburătoare. 


3 


Fusese convinsă că apele îl măturaseră pe Grant şi îl 
purtaseră spre moarte. Sau că zăcea înăuntru neînsufleţit. 

Pentru a se căţăra în maşină, trebuise să-şi parcheze 
Rover-ul dedesubt, ajungând cu roţile din faţă periculos de 
aproape de marginea stâncii. Apoi se urcase pe acoperiş, 
atingând cu capul nivelul de jos al portierei din partea 
pasagerului. Se întinsese după mâner şi, în ciuda unghiului 
incomod, reuşise să deschidă uşa. 

Apa ţâşnise afară, dar câinele fusese acela care o 
surprinsese. Scheunând, nenorocit, ghemuit pe scaun, o 
studiase cu un amestec de frică şi jale. 

Nu vroia ca animalul să sară pe Rover. Ar fi putut 
aluneca pe suprafaţa netedă şi să-şi fractureze un picior 
sau s-ar fi putut rostogoli şi să-şi rupă gâtul. 

Deşi dulăul nu se arăta dispus la giumbuşlucuri, ca îl 
avertizase să rămână pe loc. Coborâse de pe Rover, dăduse 
vreo cinci metri în spate, îl răsucise pentru a-i direcţiona 
farurile spre pământul de sub Explorer, ieşise din el şi 
convinsese câinele să sară pe fundul nisipos al albiei. 

Fusese nevoie de o mulțime de linguşiri. In echilibru pe 
marginea scaunului, el îşi făcuse în repetate rânduri curaj 
să sară. Dar de fiecare dată, în ultimul moment, îşi răsucea 
capul şi se retrăgea, ca şi cum s-ar fi aliat în faţa unui hău 
şi nu a unui spaţiu de trei metri şi jumătate. 

Până la urmă îşi amintise cum îi vorbea adeseori Theda 
Davidowitz lui Sparkle şi încercase să improvizeze ceva. 

— Hai, dulceaţă, vino la mama, hai! Scumpete mică, 
guguloi cu ochişori drăguţi. 

În maşina de deasupra, câinele îşi ciulise o ureche şi o 
privise cu vădit interes. 

— Hai, vino aici, dulceaţă, scumpete mică. 

El începuse să tremure de emoție. 

— Vino la mama. Hai, ochişori drăguţi. 

Dulăul se chircise pe scaun, cu muşchii încordaţi, gata 
să sară. 

— Vino şi dă-i mămicii tale un pupic, scumpete mică. 

I se păruse incredibil, dar câinele chiar sărise. Ţâşnise 
pe portiera deschisă a Explorer-ului, spintecând ca o 


3 


săgeată lungă şi graţioasă aerul nopţii, şi aterizase pe 
toate cele patru picioare. 

O uimise atât de tare curajul şi agilitatea lui, încât se 
întorsese pentru a se uita la maşină şi apoi se aşezase jos, 
şocată. 

Trebuise să-l care până la Rover şi să-l pună în 
portbagaj, imediat în spatele scaunelor. Îşi tot răsucise 
ochii spre ca şi îi linsese o dată mâna. 

— Eşti ciudat, îi spusese ea, iar câinele oftase. 

Apoi se întorsese la Explorer, se cățărase şi îl găsise pe 
Spencer prăbuşit în spatele volanului, ameţit, dar 
conştient. 

Acum leşinase din nou. Bolborosea către cineva, în vis, 
şi ea se întrebă cum putea oare să-l scoată din Explorer în 
starea aceea. 

Incercă să-i vorbească şi îl scutură încetişor, dar nu 
reuşi să obţină niciun răspuns. Deja îngheţase şi tremura, 
nu avea niciun sens să ia un căuş de apă de pe podea şi să- 
i stropească faţa. 

Trebuia să-i trateze rănile cât mai curând posibil, dar nu 
ăsta era principalul motiv pentru care ardea de nerăbdare 
să-l ducă în Rover şi să plece de acolo. Indivizi periculoşi îl 
căutau. Cu posibilităţile lor, în ciuda intemperiilor şi a 
terenului accidentat, tot l-ar fi găsit dacă nu ar fi reuşit să-l 
transporte repede într-un loc sigur. 


Grant îi rezolvă dilema nu recăpătându-şi cunoştinţa, ci 
explodând din somnul său bizar. Cu un icnet şi un țipăt 
nearticulat, el tresări puternic pe scaun, scăldat de 
transpiraţie, tremurând cumplit şi clănţănind din dinţi. 

Se afla în faţa ei, la câţiva centimetri distanţă, şi, chiar 
în acea lumină slabă, ea îi distinse teroarea din ochi. Mai 
Tău, şi o tristeţe care îi transmise un fior până în 
străfundurile inimii. 

Vorbi grăbit, deşi oboseala şi setea îi reduseseră vocea 
la o şoaptă răguşită: 

— Nimeni nu ştie. 


— E în regulă, zise ea. 

— Nimeni. Nimeni nu ştie. 

— Uşurel. O să fie bine. 

— Nimeni nu ştie, insistă el, părând să se zbată între 
frică şi supărare, între teroare şi lacrimi. 

O deznădejde îngrozitoare îi deforma vocea şi fiecare 
trăsătură a feţei. I se păru o prostie să mai continue să-i 
repete vorbe liniştitoare, lipsite de sens, acelui om bântuit 
de viziuni ale sufletelor chinuite de pe tărâmul lui Hades. 

Deşi o privea în ochi, Spencer arăta de parcă s-ar fi uitat 
la cineva sau la ceva foarte îndepărtat, rostind un amestec 
de cuvinte mai mult pentru sine: 

— Este un lanţ, un lanţ de fier care trece prin mine, prin 
creierul meu, prin inima mea, prin stomacul meu, un lanţ, 
fără nicio şansă de-a mă elibera, fără scăpare... 

O înspăimânta. Nu şi-ar fi închipuit că s-ar mai fi putut 
speria, cel puţin nu atât de uşor şi în mod sigur nu de nişte 
simple cuvinte. Dar se înfricoşase ca o proastă. 

— Haide, Spencer, spuse ea. Hai să mergem. OK? Ajută- 
mă să te scot de aici. 


După ce bărbatul durduliu, cu ochi scânteietori, ieşi din 
lift împreună cu Bobby Dubois în subsolul lipsit de 
ferestre, el se opri din drum şi se uită la Eve, ca un 
înfometat care vede un castron cu piersici şi frişca. 

Eve Jammer se obişnuise cu asemenea reacţii. Pe 
vremea când apărea fără sutien în spectacolele de pe 
scenele Las Vegasului, era doar o frumuseţe printre multe 
altele - însă ochii bărbaţilor o urmăreau aproape numai pe 
ea, ca şi cum faţa sau trupul său ar fi fost nu doar 
ademenitoare, ci pline de armonia cântecului sirenei 
enigmatice. Atrăgea privirile masculilor asupra ei aidoma 
unui versat hipnotizator care subjugă mintea subiectului 
legănând un lanţ cu un medalion de aur sau numai prin 
mişcări unduitoare ale mâinilor. 

Chiar şi sărmanul Thurmon Stookey - dentistul care 
avusese ghinionul să se afle în acelaşi lift cu gorilele de la 
care Eve luase un milion de dolari - îi căzuse în plasă într- 


3 


un moment în care ar fi trebuit să fie prea îngrozit pentru 
a se gândi la sex. Cu cei doi zdrahoni morţi pe podeaua 
liftului, şi cu un pistol îndreptat spre faţă, totuşi Stookey 
îşi ridicase privirea spre despicătura apetisantă dintre 
sânii care se întrezăreau prin răscroiala largă a 
puloverului. Judecând după sclipirea din ochii miopi, Eve 
îşi închipuia că ultimul gând al dentistului nu fusese: 
Doamne ajută, ci mai degrabă: Ce pereche! 

Bărbaţii nu o impresionau pe Eve nici măcar o frântură 
din cât îi impresiona ea pe ei. Într-adevăr, cei mai mulţi o 
lăsau indiferentă. Manifesta interes numai faţă de aceia de 
la care putea obţine bani, sau de la care învăţa cum se 
poate căpăta şi menţine puterea. Singurul ei ţel era să 
devină extrem de bogată şi de temută, nicidecum iubită. Să 
fie o sursă de teroare, să aibă totul sub control şi să decidă 
asupra existenţei celorlalţi. Asta reprezenta adevărata 
plăcere, nu nebuniile sexului, nici trupul unui mascul. 

Însă, în momentul în care îi fu prezentată lui Roy, simţi 
ceva neobişnuit. O tresărire a inimii. O ameţeală uşoară, 
deloc neplăcută. A 

Sentimentul ei nu se putea numi dorinţă. Işi etichetase 
şi îşi ordonase toate dorinţele într-un mod exhaustiv, iar 
satisfacția şi-o obținea periodic, după calcule matematice, 
conform unui orar la fel de precis ca al unui mecanic de 
locomotivă dintr-un tren fascist. Nu avea nici timp, nici 
răbdare pentru vreo spontaneitate în afaceri, fie ele 
personale sau de serviciu; apariția unei pasiuni 
neplanificate i se părea respingătoare, în aceeaşi măsură 
în care ar fi fost obligată să mănânce viermi. 

Însă fără îndoială simţise ceva chiar din primul moment 
în care îl văzuse pe Roy Miro. Şi, treptat, în timp ce 
discutau despre banda Thedei Davidowitz, în timp ce o 
ascultau, interesul ei faţă de Roy creştea. Un straniu fior o 
străbătu când se întrebă cum oare vor evolua lucrurile. 

Niciodată nu reuşise să-şi dea seama ce însuşiri ale unui 
bărbat o fascinau. El avea o înfăţişare plăcută, un chip de 
băiat în corul bisericii, cu ochi albaştri şi veseli, şi un 
zâmbet dulce - nefiind însă un tip bine, în sensul uzual al 


3 


cuvântului. Cântărea cu vreo şapte kilograme mai mult 
decât ar fi trebuit, era prea palid şi nu părea bogat. Chiar 
şi cei care împărțeau publicaţii religioase din uşă în uşă se 
îmbrăcau mai elegant. 

De multe ori Miro o rugă să repună vreun pasaj din 
înregistrarea Grant-Davidowitz, ca şi cum ar fi conţinut un 
indiciu la care ar fi fost cazul să reflecteze, dar era sigură 
că, preocupat de ea, categoric nu îl reţinuse. 

Atât pentru Eve, cât şi pentru Miro, Bobby Dubois 
încetase să mai existe. În pofida înălţimii şi a stângăciei, şi 
în ciuda limbariţei lui, Dubois nu prezenta mai mult interes 
decât pereţii din beton ai buncărului. 

Când toată înregistrarea fusese ascultată şi reascultată, 
Miro, după o scurtă ezitare, încercă s-o deruteze 
pretextând că deocamdată nu mai putea să se ocupe de 
Grant, ci numai să aştepte: să-l aştepte să apară; să 
aştepte să se însenineze cerul, pentru a începe urmărirea 
prin satelit; să aştepte rezultatele echipajelor de pe teren; 
să aştepte ca agenţii care investigau alte aspecte ale 
cazului, în alte oraşe, să-l contacteze. Apoi o întrebă pe 
Eve dacă îl însoţeşte la cină. 

Ea acceptă invitaţia cu o lipsă necaracteristică de 
timiditate. Avea sentimentul ciudat că reacţionează la o 
forţă secretă existentă în acest bărbat, la o putere, în cea 
mai mare parte ascunsă, care putea fi observată numai în 
zâmbetul lui degajat şi încrezător în sine, în ochii aceia 
albaştri care nu sugerau decât amuzament, ea şi cum s-ar 
fi aşteptat să fie întotdeauna cel care râde la urmă. 

Deşi lui Miro i se pusese la dispoziţie o maşină a 
Agenţiei pe timpul cât rămânea în Vegas, se îndreptară cu 
Honda condusă de Eve spre unul dintre restaurantele ei 
favorite de pe Flamingo Road. Reflexiile nenumăratelor 
neoane se unduiau ca nişte valuri, iar noaptea părea 
fermecată. 

Se aştepta ca în timpul cinei, şi cu ajutorul câtorva 
pahare cu vin, să-l cunoască mai bine - şi să înţeleagă, 
până la desert, de ce o fascinase. Insă conversaţia lui 
semăna cu înfăţişarea: destul de plăcută, dar 


3 


neinteresantă. Nimic din ceea ce-i spusese Miro, nimic din 
ceea ce făcuse, niciun gest, nicio privire nu o lămuri ce 
oare o atrăgea la el. 

Pe când părăseau restaurantul, traversând parcarea 
spre maşină, se simţi frustrată şi dezorientată. Nu ştia 
dacă să-l invite sau nu la ea acasă. Nu vroia să facă sex cu 
el. Nu o atrăgea din acest punct de vedere. Bineînţeles că 
unii bărbaţi îşi dezvăluiau adevărata fire când se ocupau 
cu asta: prin ce le plăcea să facă, prin cum o făceau, prin 
ce spuneau şi prin cum se comportau înainte şi după. Dar 
nu-şi dorea să-l ducă la ea, să transpire degeaba, să treacă 
prin toate etapele acelea dezgustătoare şi tot să nu 
înţeleagă ce o intriga atât de tare la el. 

Intrase într-o dilemă. 

Apoi, în timp ce se apropiau de maşină, prin vântul rece 
susurând într-un şir de palmieri, purtând cu el aroma de 
fripturi ce venea dinspre restaurant, Roy Miro făcu cel mai 
neaşteptat şi mai scandalos lucru pe care Eve îl văzuse în 
cei treizeci de ani ai ei de experienţă scandaloasă. 


După un răstimp nedefinit de când coborâse din 
Explorer şi intrase în Range Rover - care ar fi putut fi o 
oră, două minute sau treizeci de zile şi treizeci de nopţi, 
din câte îşi dădea el seama - Spencer se trezi şi văzu o 
turmă de ciulini rostogolindu-se în vârtejuri de praf prin 
dreptul lor. Umbrele meschitelor şi ale cactuşilor cu 
frunzele ca nişte lopeţi săreau în lumina farurilor. 

Îşi răsuci spre stânga capul rezemat de tetieră şi o văzu 
pe Valerie la volan. 

— Bună. 

— Bună. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Asta-i ceva prea complicat ca să-ţi spun acum. 

— Sunt un tip complex. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Unde mergem? 

— Departe. 

— Bine. 


— Cum te simţi? 

— Ameţit. 

— Să nu faci pipi pe scaun, zise ea, evident amuzându- 
se. 

— O să încerc. 

— Bine. 

— Unde-i câinele meu? 

— Cine crezi că te linge pe ureche? 

— Aha. 

— Este chiar în spatele tău. 

— Bună, amice. 

— Cum îl cheamă? întrebă ea. 

— Rocky. 

— Cred că glumeşti. 

— De ce? 

— Numele. Nu i se potriveşte. 

— I l-am pus ca să capete mai multă încredere în el. 

— Nu prea ţine. 

La orizont se iviră nişte stânci bizare, impunătoare, ca 
nişte temple ale unor zei uitaţi înainte ca fiinţele umane să 
devină capabile de a înţelege ideea de timp şi de a începe 
să numere zilele. Îi inspirau frică, dar femeia conducea 
printre ele ca o expertă, cotind la stânga şi la dreapta de-a 
lungul unei pante lungi, spre o vastă întindere plană, 
întunecată. 

— Nu i-am ştiut niciodată numele adevărat, reluă 
Spencer. 

— Numele adevărat? 

— De când era pui. Dinainte de a ajunge la Serviciul de 
Ecarisaj. 

— N-a fost Rocky? 

— Probabil că nu. 

— Ce a fost înainte de Spencer? 

— Nu l-a chemat niciodată Spencer. 

— Deci mintea ţi s-a limpezit suficient, încât să devii 
evaziv. 

— Nu chiar. Doar obişnuinţa. Cum te cheamă? 

— Valerie Keene. 


— Minti. 

Leşină. Când îşi reveni, încă se mai aflau în deşert: nisip, 
pietre, vârtejuri din praf şi pomi pitici, beznă străpunsă de 
luminile farurilor... 

— Valerie, zise el. 

— Da? 

— Care-i numele tău adevărat? 

— Bess. 

— Bess şi mai cum? 

— Bess Baer. 

— Cum se scrie? 

— B-A-E-R. 

— Zău? 

— Zău. De acum. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă ce înseamnă. 

— Înseamnă că e numele tău de acum, după Valerie. 

— Şi? 

— Care a fost numele tău dinainte de Valerie? 

— Hannah Rainey. 

— O, da, spuse el, simțind că funcționa numai în patru 
cilindri, şi nu în şase. Dar înainte de ăsta? 

— Gina Delucio. 

— Era adevărat? 

— Părea adevărat. 

— Ăsta e numele cu care te-ai născut? 

— Vrei să zici numele meu de pui? 

— Da. Ăsta a fost numele tău de pui? 

— Nimeni nu mi-a spus pe numele meu de pui înainte 
de-a ajunge la Serviciul de Ecarisaj. 

— Eşti foarte amuzantă. 

— Îţi plac femeile amuzante? 

— Trebuie să-mi placă. 

— Şi apoi femeia cea amuzantă, începu ea citind parcă 
dintr-o carte, câinele cel laş şi omul cel enigmatic ieşiră 
din deşert în căutarea numelor lor adevărate. 

— În căutarea unui loc unde să facă pipi. 

— O, nu! 


— O, da! 

Frână şi el făcu pipi prin portiera deschisă. Mai târziu, 
când se trezi, tot mai călătoreau prin deşertul întunecat. 

— Am un gust îngrozitor în gură. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

— Cum te cheamă? 

— Bess. 

— Prostii! 

— Nu, Baer. Bess Baer. Pe tine cum te cheamă? 

— Tovarăşul meu credincios indian îmi spune Kemosabe. 

— Cum te simţi? 

— Ca un rahat. 

— Ei bine, asta şi înseamnă Kemosabe. 

— N-ai de gând să te opreşti odată? 

— Nu atât timp cât încă mai sunt nori deasupra noastră. 

— Ce legătură au norii cu toate astea? 

— Sateliții. 

— Eşti cea mai ciudată femeie pe care am cunoscut-o 
vreodată. 

— Aşteaptă numai! ... 

— Cum naiba m-ai găsit? 

— Poate că sunt telepată. 

— Eşti telepată? 

— Nu. 

El oftă şi îşi închise ochii. Se simţea ca-n căluşei, la 
bâlci. 

— Trebuia ca eu să te găsesc pe tine. 

— Ai avut o surpriză. 

— Vroiam să te ajut. 

— Mulţumesc. 

Se eliberă din chingile lumii conştiente. Păşi în beznă şi 
deschise uşa cea roşie. În catacombe colcăiau şobolanii. 


Roy înfăptui un lucru nebunesc. Chiar şi în timp ce îl 
făcea, îl uimi riscul pe care şi-l asumase. 

Se hotărâse că trebuie să redevină el cel adevărat în faţa 
Evei Jammer. Să dezvăluie eul lui cel real. Eul cel 
compătimitor, cel serviabil, închis în străfunduri pe care 


3 


funcţionarul curtenitor, cunoscut de majoritatea 
oamenilor, niciodată nu îl descoperea complet. 

Roy avea de gând să-şi asume toate riscurile în faţa 
acestei femei strălucitoare, simțind că mintea i se afla la 
înălţimea trupului şi a chipului ei fermecător. Femeia 
dinăuntru, atât de apropiată de perfecțiunea intelectuală şi 
emoţională, îl va înţelege, desigur, ca nimeni altul. 

Pe parcursul cinei nu descoperiseră cheia care să le 
descuie uşa sufletelor, contopindu-le, aşa cum le era 
destinul. În timp ce părăseau restaurantul, Roy se nelinişti 
la gândul că momentul acela prielnic avea să treacă, 
punându-se de-a curmezişul sorții, aşa că împrumută din 
energia spirituală a doctorului Kevorkian, pe care o 
absorbise de pe ecranul din Learjet. Găsi curajul necesar 
pentru a-şi dezvălui adevăratul suflet în faţa Evei, forțând 
astfel împlinirea destinului. 

În parcarea din dosul restaurantului se afla o furgonetă 
Dodge, la trei maşini de Honda Evei; un bărbat şi o femeie 
tocmai ieşiseră din ea şi se îndreptau spre local. Aveau 
peste patruzeci de ani, iar omul stătea într-un scaun cu 
rotile. Coborâse pe uşa laterală a furgonetei cu ajutorul 
unui lift electric pe care îl mânuise singur. 

În rest, parcarea era pustie. 

Roy îi spuse Evei: 

— Vino puţin cu mine. Vino să zici: Bună seara. 

— Hm? 

Roy se duse direct la Dodge. 

— Bună seara, spuse el în timp ce se scotocea sub haină. 

Cei doi îi răspunseră în cor: Bună seara, cu o notă de 
uimire în glasuri, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească 
unde îl mai întâlniseră până atunci. 

— Simt suferinţa voastră, continuă Roy scoţându-şi 
pistolul. 

Il împuşcă pe bărbat în cap. 

Al doilea glonţ o nimeri pe femeie în gât, dar n-o ucise. 
Căzu la pământ, zvârcolindu-se grotesc. 

Roy păşi pe lângă mortul din scaunul cu rotile, 
adresându-se femeii: 


— Scuză-mă, şi trase încă o dată în ea. 

Noul amortizor al armei Beretta funcţiona bine. Cu 
vântul de februarie foşnind printre frunzele palmierilor, 
niciuna dintre cele trei împuşcături nu s-ar fi putut auzi la 
mai mult de trei metri depărtare. 

Roy se răsuci spre Eve Jammer. 

Părea ca lovită de trăsnet. 

Se întrebă dacă nu fusese cumva prea impulsiv. 

— Atât de deprimantă este viaţa pe care trebuie să o 
îndure unii, murmură el. 

Eve îşi ridică privirea de la cadavre şi se uită în ochii lui 
Roy. Nu ţipă şi nici nu vorbi. Normal, probabil că fusese 
şocată. Dar el nu credea că totuşi acesta era motivul. 
Părea că vrea să înţeleagă. 

Poate că toate aveau să iasă bine până la urmă. 

— Nu-i putem lăsa aşa. Îşi vâri pistolul în toc şi îşi puse 
mănuşile. Au dreptul să fie trataţi demn. 

Telecomanda care opera liftul electric se găsea pe braţul 
scaunului cu rotile. Roy apăsă un buton, trimiţându-l pe 
bărbatul mort înapoi în maşină. 

Se caţără în furgonetă prin cele două uşi glisante 
rămase deschise. După ce scaunul îşi termină ascensiunea, 
îl împinse înăuntru. 

Presupunând că femeia şi bărbatul fuseseră căsătoriţi, 
Roy aranja tabloul conform planului. Din pricina faptului 
că se aflau într-un loc public, nu mai avea timp să fie 
original. Trebuia să repete scena cu soţii Bettonfield din 
Beverly Hills, de miercuri seară. 

Becurile de pe stâlpii înalţi înconjurau parcarea. Prin 
uşile deschise pătrundea suficientă lumină albăstruie, 
încât să se vadă în interior. 

Ridică mortul şi îl aşeză cu faţa în sus pe podea. Nu 
exista niciun covor pe jos. Roy avea remuşcări din această 
cauză, fiindcă nu putea să le pregătească decorul final 
meritat. 

Împinse scaunul cu rotile departe, într-un colţ. 

Din nou afară, în timp ce Eve îi urmărea gesturile, Roy o 
ridică pe femeia moartă şi o aşeză în furgonetă. Se caţără 


3 


şi el, apoi o aranja grijuliu lângă soţul ei. Le împreună 
mâinile. 

Ochii le rămăseseră deschişi, iar Roy fu cât p-aci să li-i 
închidă, când îi veni o idee mai bună. Răsuci capul 
bărbatului spre stânga şi pe cel al femeii spre dreapta, 
astfel încât să se privească în ochi pentru eternitatea pe 
care acum o împărțeau pe un tărâm mult mai bun decât 
Las Vegas, ori Nevada, mult mai bun decât oricare loc al 
acestei lumi imperfecte şi triste. 

Se ghemui la picioarele cadavrelor, admirându-şi pentru 
o clipă opera. Tandreţea exprimată de poziţiile lor îi făcea 
o deosebită plăcere. Fuseseră evident îndrăgostiţi unul de 
altul şi acum rămăseseră pentru totdeauna împreună, aşa 
cum orice cuplu şi-ar fi dorit. 

Eve Jammer încremeni lângă uşile deschise, uitându-se 
la cei doi morţi. Până şi vântul din deşert părea să fie 
conştient de excepţionala ei frumuseţe şi vroia să adune 
comoara, modelându-i părul auriu în panglici înguste. Nu 
era bătută, ci adorată de vânt. 

— Este atât de trist, spuse Roy. Ce fel de viaţă duceau - 
el fiind imobilizat într-un scaun pe rotile, iar ea prinsă de 
el prin firele iubirii? Infirmitatea le limita atât de mult 
vieţile, iar viitorul li se lega numai de acelaşi blestemat de 
cărucior. Cât de bine trebuie să le fie acum... 

Fără a scoate un cuvânt, Eve se întoarse şi se îndreptă 
către Honda. 

Roy cobori din furgoneta Dodge şi, după ce mai aruncă o 
ultimă privire cuplului de îndrăgostiţi, închise uşile 
glisante. 

Eve îl aştepta la volan, cu motorul în funcţiune. Dacă ar 
fi fost înspăimântată de el, ar fi încercat probabil să plece 
sau ar fi alergat spre restaurant. 

Urcă în maşină şi îşi puse centura de siguranţă. 

Rămaseră tăcuţi. 

În mod clar, ea intuise că nu era un criminal, că tot ceea 
ce făcuse fusese un act moral şi mai ales că activitatea lui 
se situa pe un plan superior cetăţeanului de rând. Tăcerea 
ei părea singurul indiciu al luptei lăuntrice pentru a-şi 


3 


transforma intuiţia în concepte filosofice, reuşind astfel să- 
| cunoască mai bine. 

leşiră din parcare. 

Roy îşi scoase mănuşile din piele şi le vâri înapoi în 
buzunarul interior al hainei. 

Pentru un timp, Eve urmă o rută aleatoare printr-o 
mulţime de cartiere rezidenţiale, conducând numai de 
dragul de-a conduce, fără niciun ţel precis. 

Luminile din toate casele acelea îngrămădite unele într- 
altele nu i se mai păreau calde sau misterioase, aşa cum se 
întâmplase în alte nopţi, în diversele cartiere ale oraşelor 
prin care se plimbase singur. Acum erau mai mult triste: 
firave raze îngrozitor de triste ce luminau pâlpâind firavele 
vieţi triste ale oamenilor care niciodată nu aveau să se 
bucure de o obligaţie în faţa unui ideal de nivelul celui 
care îi îmbogăţea traiul lui Roy, firavi oameni trişti care 
niciodată nu aveau să se ridice deasupra gloatei, aşa cum 
făcuse el, care niciodată nu aveau să cunoască o relaţie 
transcendentală cu o persoană excepţională ca Eve 
Jammer. Într-un final, când simţi că venise momentul, el 
spuse: 

— Îmi doresc o lume mai bună. Mult mai mult decât 
bună, Eve. O, mult mai mult... 

Ea nu-i răspunse. 

— Perfectă din toate punctele de vedere, continuă el 
încet, dar foarte convingător. Legi perfecte şi justiţie 
perfectă. Frumuseţe perfectă. Visez la o societate perfectă, 
în care toată lumea să se bucure de o sănătate perfectă, de 
egalitate absolută, în care economia să zbârnâie ca o 
maşinărie perfectă, în care toți să trăiască în armonie cu 
ceilalţi şi cu natura. În care să nu existe nicio jignire. În 
care visurile să fie perfect raţionale şi cumpătate. În care 
toate visurile să devină realitate. 

Fu atât de mişcat de propriul său monolog, încât vocea i 
se îngroşă spre sfârşit şi trebui să clipească des pentru a-şi 
stăpâni lacrimile. 

Însă ea rămase mută. 

Felinarele străzii. Ferestrele luminate. Casele mici, vieţi 


3 


mici. Atât de multă confuzie, tristeţe, dorinţă şi alienare în 
toate locuinţele acestea... 

— Fac şi eu ce pot pentru a îmbunătăţi lumea, reluă el. 
Elimin câteva dintre imperfecţiunile ei şi o împing din 
greu, centimetru cu centimetru, mai aproape de 
perfecţiune. O, nu pentru ca aş crede că voi reuşi să o 
schimb! În niciun caz singur, numai eu, şi nici măcar o mie 
sau o sută de mii de oameni ca mine. Dar aprind câte o 
lumânare pe unde pot, apoi încă una, distrugând 
întunericul, umbră cu umbră. 

Se aflau în partea de est a oraşului, aproape de suburbii, 
călătorind prin zone mai înalte şi prin cartiere tot mai 
puţin populate. La o intersecţie, ea luă brusc o curbă în 
formă de U, îndreptându-se apoi spre marea de lumini 
dinspre care veniseră. 

— Poţi spune că sunt un visător, admise Roy. Dar nu 
sunt singurul. Cred că şi tu, în felul tău, eşti, Eve. Dacă 
poţi recunoaşte că eşti o visătoare... Dacă toţi cei ca noi ar 
recunoaşte-o şi ni s-ar alătura, probabil atunci lumea ar 
deveni unită într-o bună zit’. 

Ea rămase pe gânduri. 

Îndrăzni să o privească şi i se păru şi mai strălucitoare 
decât înainte. Inima îi bătu mai încet şi mai ezitant, 
apăsată parcă de dulcea ei frumuseţe. 

Când, în cele din urmă, Eve rupse tăcerea, glasul îi 
tremura. 

— N-ai luat nimic de la ei... 

În timp ce îi traversau gâtul elegant şi i se desprindeau 
de pe buzele desăvârşite, cuvintele îi tremurau, dar nu din 
cauza fricii, ci a emoţiei. Vibraţiile glasului îl tulburară pe 
Roy. 

— Nu. Nimic. 

— Nici măcar banii din geanta ei sau din portofelul lui. 

— Bineînţeles că nu. Eu nu iau, Eve. Eu dăruiesc. 

— Niciodată n-am mai văzut... 

Păru incapabilă de a-şi găsi cuvintele pentru a descrie 


13 După versurile lui John Lennon din cântecul „Imagine” (n. tr.). 


3 


acţiunea lui. 

— Da, ştiu, spuse Roy, încântat să remarce cât succes 
avusese în faţa ei. 

— ... n-am văzut niciodată o asemenea... 

— Da. 

— ... niciodată o asemenea... 

— Ştiu, draga mea. Ştiu. 

— ... o asemenea putere, murmură ea. 

Nu se aşteptase ca femeia să rostească tocmai acel 
cuvânt. Dar îl pronunţase cu o asemenea pasiune, cu o 
asemenea energie erotică, încât nu putu să-l 
dezamăgească faptul că nu pătrunsese încă sensul faptelor 
lui. 

— leşiseră să mănânce în oraş, spuse ea, emoţionată. 
Începu să conducă prea repede, cu o viteză nechibzuit de 
mare. leşiseră să mănânce în oraş, o seară ca oricare alta, 
nimic deosebit şi - trosc! - i-ai pălit! Atâta tot, 
Dumnezeule! Le-ai făcut felul şi nici măcar nu ai luat 
nimic, iar ei nici măcar nu ţi-au tăiat calea, nu te-au 
deranjat cu ceva. Doar pentru mine. Numai pentru ca să- 
mi dovedeşti mie cine eşti tu cu adevărat... 

— Ei bine, da, pentru tine, consimţi el. Dar nu numai 
pentru tine, Eve. Nu înţelegi? Am şters două imperfecţiuni 
ale creaţiei, împingând lumea mai aproape de absolut. Şi, 
în acelaşi timp, am eliberat doi nefericiţi de greutăţile 
crude ale vieţii lor, în care nimic n-ar fi putut să fie cum şi- 
ar fi dorit. Am făcut un cadou lumii, am făcut un cadou 
bieţilor oameni care, de fapt, n-au fost înfrânți. 

— Tu eşti ca vântul, zise ea cu răsuflarea tăiată, ca 
rafalele unei furtuni fantastice, ca un uragan, ca un taifun, 
numai că nu există niciun meteorolog care să prezică 
momentul în care apari. Tu deţii puterea furtunii, eşti o 
forţă a naturii - apărând de nicăieri, fără niciun motiv. 
Trosc! 

Îngrijorat că ea ar putea pierde din vedere ce era mai 
important, Roy spuse: 

— Aşteaptă, aşteaptă un minut, Eve, şi ascultă-mă. 

Ea era atât de excitată, că nici nu mai putea conduce. Se 


3 


îndreptă către bordura trotuarului şi apăsă atât de 
puternic pe frână, încât Roy s-ar fi lovit cu capul de parbriz 
dacă nu l-ar fi ţinut centura de siguranţă. 

Eve trase frâna de mână cu violenţă, aproape smulgând- 
o, apoi se răsuci spre el: 

— Eşti un cutremur, exact ca un cutremur. Oamenii 
merg pe stradă, liberi, soarele străluceşte şi păsările 
ciripesc - iar apoi pământul se despică şi îi înghite. 

Râse, fericită, atât de copilăresc, de melodios şi de 
sincer, încât el se stăpâni cu greu să nu se molipsească. 

Îi luă mâinile într-ale lui. Elegante, cu degete lungi, cu o 
formă desăvârşită, la fel ca ale Guineverei. Atingerea lor 
era mai mult decât ar fi meritat orice bărbat. 

Din nefericire, radiusul şi cubitusul de deasupra 
carpienelor perfecte nu păreau să aibă diametrul ideal, ca 
restul oaselor mâinii. Fu foarte atent să nu se uite la ele. 
Sau să le atingă. 

— Eve, ascultă-mă, trebuie să înţelegi. Este deosebit de 
important ca tu să înţelegi. 

Ea deveni dintr-o dată sobră, dându-şi seama că 
ajunseseră la un punct extrem de serios al relaţiei lor. 
Arăta şi mai frumoasă aşa decât râzând. 

El continuă: 

— Ai dreptate, este o putere enormă. Cea mai mare 
putere, de aceea trebuie să o vezi limpede. 

Deşi singura lumină din maşină venea dinspre tabloul de 
bord, ochii ei sclipeau de parcă ar fi reflectat razele 
soarelui. Avea nişte ochi perfecţi, la fel de desăvârşiţi şi de 
irezistibili ca ai femeii pe care o urmărea de un an, a cărei 
fotografie o păstra în portofel. 

Şi sprânceana stângă a Evei era perfectă. Doar o mică 
neregularitate îi deforma arcada supraciliară dreaptă 
deasupra orbitei: din păcate prea proeminentă, cu o idee 
mai mare decât perechea ei, cântărind cu o jumătate de 
gram mai mult, aflându-se totuşi departe de perfecțiunea 
celeilalte. 

Nu-i nimic. Putea trăi şi aşa. Avea să se concentreze 
numai asupra ochilor angelici şi asupra mâinilor ei 


3 


splendide. Deşi nu-i lipseau defectele, era singura femeie 
atât de aproape de adevăr. Doar ea. Doar ea. Şi comorile 
nu se limitau numai la ochi şi la mâini. 

— Spre deosebire de altele, Eve, această putere nu 
izvorăşte din mânie, explică el, dorindu-şi ca nepreţuita 
femeie să îi înţeleagă misiunea şi eul interior. Nu provine 
nici din ură. Nu este o forţă a furiei, a invidiei, a 
amărăciunii sau a lăcomiei. Nu este forţa pe care unii o 
găsesc în curaj sau onoare - ori pe care o câştigă crezând 
în Dumnezeu. Transcende toate aceste forţe, Eve. Vrei să 
ştii ce este? 

Ea păru fermecată, incapabilă să vorbească. Îşi clătină 
numai capul: nu. 

— Forţa mea, spuse el, este forţa compasiunii. 

— Compasiune, şopti ea. 

— Compasiune. Dacă încerci să-ţi înţelegi semenii, să le 
simţi durerile, să le ştii cu adevărat suferinţele, să-i iubeşti 
în ciuda defectelor lor, să fii copleşit de o asemenea 
compasiune, de o compasiune atât de intensă, atunci 
devine chinuitor. Trebuie să te eliberezi. Şi apoi cazi sub 
influenţa forţei inepuizabile, incomensurabile a milei. 
Acţționezi pentru a alina suferinţa, pentru a împinge lumea 
cu un fir de păr mai aproape de perfecţiune. 

— Compasiune, şopti ea din nou, ca şi cum n-ar mai fi 
auzit niciodată cuvântul, ca şi cum el ar fi definit un 
concept ale cărui sensuri nu le pătrunsese până atunci. 

Roy nu-şi putuse muta privirea de pe gura ei. Avea nişte 
buze divine. Nu reuşi să-şi explice de ce crezuse că ale 
Melissei Wicklun erau perfecte; comparându-le cu ale 
Evei, deveneau la fel de atrăgătoare ca ale unei broaşte 
râioase. Pe lângă ele, cea mai coaptă prună se preschimba 
într-o stafidă uscată, cea mai dulce căpşună părea acră. 

Asemenea lui Henry Higgins adresându-se Elizei 
Doolittle, el îşi continuă prima lecţie de morală: 


— Când eşti motivat numai de compasiune, când nu 
cauţi niciun câştig personal, atunci orice act este moral şi 
nu datorezi vreo explicaţie nimănui, niciodată. Acţionând 


3 


din compasiune, te eliberezi pentru totdeauna de îndoieli 
şi asta îţi dă o forţă specială. 

— Orice act, murmură ea, atât de copleşită de conceptul 
enunțat de Roy, încât abia îşi găsi destulă putere să 
deschidă gura. 

— Oricare, o asigură. 

Îşi linse buzele. 

O, Doamne, avea limba atât de delicată, intrigant de 
lucioasă, alunecând atât de unduitor pe buze, perfect 
îngustată spre vârf, încât un sunet slab de extaz îi scăpă 
înainte de a-şi da seama. 

Buze perfecte. Limbă perfectă. Dacă bărbia n-ar fi fost 
atât de cărnoasă... Unii ar fi putut crede că semăna cu cea 
a unei zeițe, dar Roy fusese dotat cu o sensibilitate mai 
acută la imperfecţiuni decât ceilalţi. Remarcase imediat 
minusculul surplus de grăsime care îi făcea bărbia să arate 
umflată. Trebuia să se concentreze numai asupra buzelor, 
a limbii, să nu-şi lase privirea să se mute de pe ele. 

— Câţi ai omorât? întrebă ea. 

— Omorât? Ah... Vrei să spui... Ca în spatele 
restaurantului? 

— Da. Câţi? 

— Păi, nu i-am numărat. Mi s-ar părea... Nu ştiu... Mi s- 
ar părea că mă laud. Nu vreau să mă laud. Nu. Satisfactia 
mea constă în faptul că tot ceea ce fac e bine. Este o 
satisfacţie strict personală. 

— Câţi? insistă ea. Măcar o estimare grosolană. 

— O, nu ştiu. De-a lungul anilor... Vreo două sute, câteva 
sute, cam pe-acolo. 

Ea îşi închise ochii şi se cutremură. 

— Când îi ucizi... Chiar înainte de asta, când te privesc 
în ochi, le este frică? 

— Da, dar mi-aş dori să nu le fie. Mi-aş dori să ştie că le 
cunosc suferinţa, că o să se termine repede şi că n-o să-i 
doară. 

În pragul leşinului, ea zise: 

— Te privesc drept în ochi şi văd puterea pe care o ai 
asupra lor, puterea furtunii, şi le e frică. 


3 


Roy îi eliberă mâna dreaptă şi îşi ridică degetul arătător 
către porţiunea plată situată deasupra rădăcinii acelui nas 
perfect, care făcea ca toate celelalte nasuri drăguţe să 
pară la fel de frumoase ca un nod de pe coaja unei nuci de 
cocos. Încet, îşi plimbă degetul pe faţa ei, spunând: 

— Tu. Ai. Cel. Mai. Potrivit. Spaţiu. Dintre. Sprâncene. 
Pe. Care. L-am. Văzut. Până. Acum. 

În timp ce pronunţa ultimul cuvânt, atinse acea zonă 
plată a osului din partea anterioară a craniului, dintre 
ireproşabila arcadă superciliară stângă şi cea din dreapta, 
din nefericire prea reliefată, aflată exact deasupra nasului. 

Deşi stătea cu ochii închişi, Eve nu tresări de uimire sub 
atingerea lui. Probabil se apropiase sufleteşte atât de mult 
de el, încât îi conştientiza toate intenţiile şi mişcările 
imprevizibile fără a-şi folosi vederea - şi fără a se baza pe 
niciunul dintre cele cinci simţuri pentru aceasta. 

Îşi retrase degetul de pe faţa ci. 

— Crezi în destin? 

— Da. 

— Noi suntem destinul. 

Ea deschise ochii şi spuse: 

— Hai să mergem la mine acasă. 

Pe drumul spre locuinţa ei, femeia încalcă toate regulile 
de circulaţie. Roy nu o aproba, dar îşi reţinu orice critică. 

Stătea într-o clădire mică, cu doar două etaje, într-un 
cartier de curând construit. Arăta aproape la fel ca toate 
celelalte case. De pe stradă. 

Roy se aşteptase la mai multă originalitate. Dezamăgit, 
îşi spuse că Eve, deşi atât de atrăgătoare, nu era decât un 
funcţionar prost plătit. 

În timp ce aşteptau pe alee, în interiorul Hondei, ca uşa 
escamotabilă a garajului să le permită intrarea, el zise: 

— Cum a ajuns o femeie ca tine să lucreze la Agenţie? 

— Eu am vrut slujba şi tata a avut destulă influenţă ca să 
mi-o obţină, spuse ea, intrând în garaj. 

— Cine este tatăl tău? 

— Un ticălos împuţit. Îl urăsc. Te rog, Roy, hai să nu 
vorbim despre asta. Nu-mi strica buna dispoziţie. 


3 


Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să-i strice 
buna dispoziţie. 

leşind din maşină, în fața uşii dintre garaj şi casă, în 
timp ce scotocea în geantă după chei, Eve deveni dintr-o 
dată nervoasă şi neîndemânatică. Se întoarse şi înaintă 
spre el: 

— O, Doamne, nu mă pot opri să mă gândesc cum i-ai 
omorât, cum ai mers spre ei şi i-ai terminat. A fost atâta 
forţă în felul cum ai dus totul până la capăt.. 

Dorinţa ardea mocnit în sufletul ei. Putea simţi cum 
căldura îi iradiază din trup, alungând din garaj frigul de 
februarie. 

— Am atâtea de învăţat de la tine, murmură ea. 

Ajunseseră la un punct de cotitură în relaţia lor. Roy se 
simţea dator să-i explice încă un lucru despre el. Tot 
amânase, de teamă că ea nu va înţelege această chichiţă la 
fel de uşor cum asimilase şi acceptase ceea ce îi povestise 
despre forţa compasiunii. Dar nu mai putea amâna. 

După ce Eve îşi îndreptă din nou atenţia asupra genţii, şi 
extrase până la urmă legătura de chei, Roy spuse: 

— Vreau să te văd dezbrăcată. 

— Da, iubitule, da, zise ea şi cheile zdrăngăniră gălăgios 
în timp ce o căuta pe cea bună în partea dreaptă a inelului. 

— Vreau să te văd complet goală. 

— Complet goală, da, numai pentru tine. 

— Trebuie să văd totul, în afară de părţile perfecte pe 
care le-am remarcat deja. 

— Eşti atât de dulce, spuse ea, introducând, grăbită, 
cheia în broască. 

— De la tălpile picioarelor, până la şira spinării, dosul 
urechilor, porii pielii de pe ceafă. Vreau să văd fiecare 
centimetru din tine, să nu rămână nimic ascuns. Absolut 
nimic. 

După ce izbi uşa de perete, năvălind înăuntru, Eve 
aprinse lumina din bucătărie şi zise: 

— Ah, eşti prea mult pentru mine, eşti atât de puternic. 
Fiecare crăpătură, fiecare centimetru sau cută.. 

Îşi puse geanta şi cheile pe masa din bucătărie. În timp 


3 


ce se dezbrăca de haină, el păşi înăuntru şi spuse: 

— Dar asta nu înseamnă ca eu să te dezbrac sau... sau 
altceva. 

Eve încremeni. Clipi, nedumerită. 

El reluă: 

— Vreau să privesc. Şi să te ating, dar nu prea mult. 
Doar în treacăt, în locurile perfecte, să simt dacă pielea 
este tot atât de netedă şi de mătăsoasă pe cât pare, să-ţi 
încerc rezistenţa, să simt dacă muşchii tăi sunt la fel de 
minunaţi cum arată a fi. Tu nu ai voie să mă atingi. Doresc 
să fac dragoste cu tine, cu părţile perfecte din tine, să fac 
dragoste pasionat numai cu privirea, cu câteva atingeri 
fugare, poate, dar nu altceva. Nu vreau să stric totul 
făcând... ce fac ceilalţi oameni. Nu vreau să te înjosesc. N- 
am nevoie de aşa ceva. 

Îl privea atât de intens, încât el fu cât p-aci să se 
întoarcă şi să o ia la goană. 

Pe neaşteptate, Eve scoase un țipăt strident, 
pătrunzător, şi Roy făcu un pas înapoi, înfricoşat. Jignită şi 
umilită, ar fi putut să se repeadă la el şi să-l zgârie pe faţă, 
să-i scoată ochii. 

Apoi, spre uimirea lui, îşi dădu seama că ea râdea, însă 
nu răutăcios, nici batjocoritor. Râdea dintr-o pură 
încântare. Se cutremura şi se îmbrăţişa pe sine, ca o elevă 
de liceu, iar ochii cei verzi sclipeau, veseli. 

— Oh Doamne, spuse ea cu voce tremurătoare, eşti chiar 
mai sus decât pari, eşti chiar mai sus decât am crezut, mai 
sus decât mi-aş fi dorit vreodată. Eşti perfect, Roy, perfect, 
perfect! 

El zâmbi, nesigur. Încă nu i se evaporase teama de 
unghiile ei. 

Eve îl înşfacă de mâna dreaptă, îl târi după ea, 
aprinzând luminile în drum şi vorbind în acelaşi timp: 

— Aş fi vrut şi eu... Dacă tu ai fi vrut asta. Nici eu nu-mi 
doresc toată tăvăleala şi îmbrăţişările alea... Transpiraţia 
mă dezgustă, să fiu scăldată în transpiraţia altcuiva, toată 
lipicioasă, udă de transpiraţia altuia, n-o pot îndura, îmi 
provoacă greață. 


— Lichidele, zise el scârbit, cum reuşeşte cineva să 
considere sexy lichidele altei persoane? 

Excitată din ce în ce mai tare, împingându-l într-un 
coridor, Eve continuă: 

— Lichidele, nu-i aşa că te fac să-ţi doreşti moartea, doar 
moartea, toate fluidele acelea amestecate, atâta umezeală! 
„.. Toţi vor să-mi lingă şi să-mi muşte sânii, toată saliva 
aceea este îngrozitoare... Şi îşi împing limba în gura mea... 

— Scuipat! zise el strâîmbându-se. Ce-i atât de erotic în a 
face schimb de scuipat, pentru numele lui Dumnezeu? 

Ajunseră în pragul dormitorului. El se opri la marginea 
paradisului pe care aveau să-l construiască împreună. 

— Dacă o să te sărut vreodată, îi promise el, o să fie un 
sărut uscat ca hârtia, uscat ca nisipul. 

Eve tremura, excitată. 

— Fără limbă, se jură el. Nici măcar buzele să nu fie 
umede. 

— Şi niciodată pe gură... 

— ... deoarece, chiar şi într-un sărut uscat... 

— ... am schimba... 

— ... respiraţiile... 

— ... şi există umezeală în ele... 

— ... vaporii de apă din plămâni. 

Cu inima palpitându-i de încântare, Roy ştiu că femeia 
aceasta splendidă era într-adevăr mult mai asemănătoare 
lui decât sperase când o văzuse prima dată, la coborârea 
din lift. Glasurile li se contopeau în armonie, inimile lor 
băteau la unison, sufletele murmurau acelaşi cântec. 

— Niciun bărbat nu a mai călcat vreodată în acest 
dormitor, spuse ea, conducându-l peste pragul uşii. Numai 
tu. Numai tu. 

Pe perete, de o parte şi de alta a patului şi deasupra lui, 
se găseau oglinzi. În rest, zidurile şi tavanul erau tapetate 
cu satin de un albastru-nocturn, în aceeaşi nuanţă cu 
covorul. Într-un colţ se afla un singur scaun îmbrăcat în 
mătase argintie. Cele două ferestre fuseseră acoperite cu 
jaluzele din nichel strălucitor. Patul lucios şi modern, 
rotund la un capăt, cu un raft pentru cărţi şi o veioză 


3 


boltită la celălalt, mărginit de noptiere înalte, era vopsit în 
straturi groase cu un lac foarte lucios în acelaşi albastru- 
nocturn, pe care sclipeau mici puncte argintii ca nişte 
stele. Deasupra tăbliei de la căpătâiul patului se afla o altă 
oglindă. În loc de cuvertură, el remarcă o blană de vulpe 
argintie. Numai o blană falsă, îl linişti ea când îşi manifestă 
grija pentru drepturile animalelor lipsite de apărare. Era 
cel mai luxos şi mai strălucitor loc pe care îl văzuse 
vreodată. 

Aici găsise vraja după care tânjea. 

Sistemul de iluminat computerizat se activa la comandă 
vocală. Îţi oferea şase moduri distincte prin combinaţiile 
complexe de pete punctiforme din halogen, strategic 
plasate (cu o varietate de lentile colorate), ramele din 
neoane în trei nuanţe ale oglinzilor (puteau funcţiona una, 
două sau toate trei în acelaşi timp) şi aplicaţiile pline de 
imaginaţie ale fibrelor optice. Mai mult, totul putea fi 
modificat cu ajutorul unui reostat care răspundea 
comenzilor sus şi jos. 

Când Eve atinse un buton de pe tăblia de la căpătâiul 
patului, uşile mobile ale noptierelor înalte se ridicară, 
dispărând din raza vizuală. Dezvăluiră nişte rafturi 
burduşite cu sticluţe de loţiuni pentru corp şi uleiuri 
parfumate, zece sau douăsprezece falusuri din cauciuc de 
diferite culori şi mărimi, plus o colecţie de ustensile 
erotice cu un design de o complexitate fermecătoare. 

Eve porni un CD player cu o capacitate de a schimba o 
sută de discuri şi îl puse pe automat aleator. 

— E încărcat cu de toate, de la Rod Stewart la Metallica, 
Elton John, Garth Brooks, Beatles, Bee Gees, Bruce 
Springsteen, Bob Seger, Screamin’ Jay Hawkins, James 
Brown şi Famous Flames, plus Variațiunile Goldberg ale 
lui Bach. Pe undeva e mai excitant când asculţi atâtea 
feluri de muzică şi nu ştii ce melodie o să urmeze. 

După ce îşi scoase pardesiul, dar nu şi sacoul, Roy Miro 
mută scaunul din colţ. Îl aşeză lângă pat, aproape de 
capătul dinspre picioare, pentru a vedea cât mai bine şi 
totodată pentru a evita să se reflecte în vreo oglindă, 


3 


stricând astfel multitudinea de imagini ale perfecțiunii ei. 

Se aşeză pe scaun şi zâmbi. 

Ea rămase în picioare lângă pat, în timp ce Elton John 
cânta despre mâinile vindecătoare. 

— Este ca într-un vis. Să fiu aici, să fac numai ce îmi 
place, cu cineva care ştie să mă aprecieze... 

— Te apreciez, zău că da. 

— ... care mă adoră... 

— Te ador. 

— ... care îmi cedează... 

— Sunt al tău. 

— ... fără a strica frumuseţea. 

— Fără lichide. Fără nicio obligaţie. 

— Dintr-o dată, sunt la fel de timidă ca o virgină. 

— Aş putea să te privesc ore întregi, complet îmbrăcat. 

Femeia îşi smulse bluza cu atâta violenţă, încât nasturii 
săriră cât-colo, iar țesătura plesni. Rămase goală în faţa 
lui, şi cele mai multe dintre părţile ascunse până atunci se 
dovediră a fi perfecte. 

Înăbuşindu-şi un țipăt de plăcere, ea spuse, 
triumfătoare: 

— Vezi de ce nu vreau să fac dragoste ca oamenii 
obişnuiţi? Atunci când mă am pe mine, ce nevoie aş mai 
avea de altcineva? 

Apoi se răsuci şi procedă la fel cum ar fi făcut dacă el nu 
s-ar fi aflat acolo. În mod vădit, îşi obținea o satisfacţie 
intensă din faptul că-l domina, fără a fi nevoită nici măcar 
să-l atingă. 

Se opri în faţa oglinzii, examinându-se din toate 
unghiurile, mângâindu-se tandru, şi extazul care o 
cuprinse privindu-se îl excită atât de tare pe Roy, încât îi 
tăie răsuflarea. 

În cele din urmă se îndreptă spre pat şi, în timp ce Bruce 
Springsteen cânta despre whisky şi maşini, aruncă pe jos 
vulpea argintie. Rămase dezamăgit, căci îşi dorise s-o vadă 
zvârcolindu-se pe blana cea lucioasă, naturală sau falsă, 
oricum ar fi fost. Dar ea împături cearşaful de deasupra şi 
pe cel de dedesubt, dezvelind o saltea din cauciuc negru, 


3 


care îl intrigă teribil. 

De pe un raft al unei noptiere, ea luă o sticluţă cu ulei 
chihlimbariu, îi deşurubă capacul şi turnă câţiva stropi în 
centrul patului. O mireasmă subtilă şi ademenitoare, la fel 
de slabă şi de proaspătă ca o adiere de primăvară, se 
ridică spre Roy: nu cu iz de flori, ci de condimente - 
scorţişoară, ghimbir şi multe alte ingrediente exotice. 

În vreme ce James Brown cânta despre dorinţe de 
nestăpânit, Eve se rostogoli în pat, frământându-se şi 
desfăcându-şi picioarele peste pata de ulei. Se frecă 
nebuneşte cu mâinile, începând sa se ungă cu esenţa 
chihlimbarie pe pielea fără cusur. Timp de cincisprezece 
minute, palmele i se mişcară expert peste fiecare 
centimetru al corpului, întârziind asupra fiecărei rotunjimi 
docile, asupra fiecărui cotlon enigmatic, învăluit de umbre. 
De cele mai multe ori, părţile pe care Eve le atingea erau 
perfecte. Dar când se oprea la vreo zonă ce se situa sub 
nivelul standardelor lui Roy, care i se părea dezgustătoare, 
se concentra doar asupra mâinilor femeii, cel puţin ele 
desăvârşite, măcar de la radius şi cubitus în jos. 

Imaginea Evei deasupra cauciucului lucios şi negru, cu 
al ei trup auriu sclipind datorită fluidului îndeajuns de pur, 
de origine nepământeană, îl înălţă pe Roy într-un plan 
spiritual pe care nu-l mai atinsese până atunci, nici măcar 
folosind tehnicile orientale de meditaţie sau mescalină, nici 
atunci când un mediu îi adusese cândva forţa sufletului 
mamei sale într-o şedinţă de spiritism din Pacific Heights, 
nici atunci când o specialistă de douăzeci de ani, cu 
înfăţişare inocentă, îmbrăcată în costum de cercetaş, îi 
administrase peyote, cristale vibratoare,  aplicându-i 
terapia colonului. Şi, judecând după ritmul lent pe care ea 
îl impusese, se aştepta ca Eve să petreacă ore întregi în 
explorarea magnificului său sine. 

În consecinţă, pentru prima dată în viaţa lui, Roy îşi 
scoase pager-ul din buzunar şi, deoarece nu exista 
posibilitatea opririi beep-ului, dădu la o parte capacul din 
plastic şi extrase bateriile. 

Pentru o noapte, va trebui ca ţara să se descurce şi 


3 


singură, iar umanitatea suferindă să supravieţuiască fără 
campionul ei. 


Durerea îl trezi pe Spencer dintr-un vis alb-negru, care îi 
înfăţişase arhitectură suprarealistă şi biologie mutantă, 
chiar mai tulburătoare datorită lipsei culorilor. Intregul lui 
trup era o masă de dureri cronice, surde, care palpitau 
fără încetare, iar un junghi brutal în creştetul capului îi 
curmă somnul acela bizar. 

Încă mai era noapte. Sau o altă noapte. Nu ştia sigur. 

Zăcea întins pe spate, pe o saltea gonflabilă, sub o 
pătură. O pernă aşezată pe ceva anume îi înălța capul şi 
umerii. 

Sunetul slab, şuierător, şi strălucirea nepământeană 
caracteristică lanternei Coleman îl ajutară să descopere 
sursa de lumină aflată undeva în spatele lui. 

Raza jucăuşă dezvăluia în dreapta şi în stânga stânci 
lustruite de vânturi. Drept în faţa ochilor lui, se ivea o felie 
din ceea ce el presupuse că ar fi Mojave, într-o beznă 
îngheţată, pe care lumina lanternei nu reuşea să o 
topească. Deasupra capului, se întindea între două pietre 
la alta o pânză groasă de camuflaj. 

Altă durere ascuţită îi săgeta ţeasta. 

— Stai cuminte, spuse ea. 

Îşi dădu seama că perna se rezema pe picioarele ei 
încrucişate şi că el stătea cu capul în poala femeii. 

— Ce faci? 

Fu surprins de tremurul propriei sale voci. 

— Iţi cos rana. 

— Nu poţi face asta! 

— O ţine închisă şi nu mai sângerează. 

— Nu sunt o plapumă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu eşti doctor. 

— Chiar aşa? 

— Eşti? 

— Nu. Stai cuminte. 

— Mă doare. 


— Normal. 

— O să se infecteze, se îngrijoră el. 

— Am bărbierit mai întâi zona şi apoi am dezinfectat-o. 

— M-ai ras în cap! 

— Numai o mică porţiune din jurul plăgii. 

— Ai cea mai vagă idee despre ceea ce faci? 

— Referitor la bărbierit sau la medicină? 

— La amândouă. 

— Doar câteva cunoştinţe de bază. 

— Au, la dracu’! 

— Dacă intenţionezi să te comporţi ca un bebeluş, o să-ţi 
aplic puţin anestezic local. 

— Ai aşa ceva? De ce nu l-ai folosit până acum? 

— Deja erai inconştient. 

El îşi închise ochii şi se plimbă într-un loc alb-negru, 
clădit din oase, pe sub o boltă de cranii, apoi şi-i deschise 
şi zise: 

— Păi, acum nu mai sunt. 

— Nu mai eşti ce? 

— Inconştient. 

— Tocmai ai fost. Au trecut vreo câteva minute de când 
am schimbat ultimele cuvinte. Aproape am terminat. Încă o 
împunsătură şi gata. 

— De ce ne-am oprit? 

— Nu călătoreai în condiţii bune. 

— Ba da. A 

— Aveai nevoie de tratament. Acum te vei odihni. In 
afară de asta, norii se împrăştie repede. 

— Trebuie să plecăm. Cine se scoală de dimineaţă, 
ajunge la roşii. 

— La roşii? Interesant. 

El se încruntă: 

— Am zis roşie? De ce încerci să mă zăpăceşti? 

— Pentru că e atât de uşor. Gata - ultima sutură. 

Spencer închise ochii. În lumea sobră alb-negru, şacali 
cu feţe umane pândeau ruinele din piatră acoperite cu viță- 
de-vie ale unei măreţe catedrale. Putea auzi plânsetele 
copiilor în camerele ascunse sub dărâmături. 


3 


Când deschise ochii, înţelese că stătea tot întins. Capul, 
ridicat acum numai câţiva centimetri, se rezema pe pernă. 

Valerie încremenise pe pământ, lângă el, veghindu-l. 
Părul brun îi cădea pe o parte a feţei; arăta şi mai drăguță 
în lumina lanternei. 

— Eşti drăguță în lumina lanternei, spuse el. 

— Acum o să mă întrebi dacă sunt Vărsător sau 
Capricorn. 

— Nt, mă doare-n cot. 

Ea râse. 

— Îmi place râsul tău, zise el. 

Ea zâmbi, îşi răsuci capul şi privi, gânditoare, deşertul. 

— 'Ţie ce-ţi place la mine? 

— Îmi place câinele tău. 

— E un câine mare. Şi altceva? 

Uitându-se din nou la el, spuse: 

— Ai ochi frumoşi. 

— Într-adevăr? 

— Ochi cinstiţi. 

— Zău? Aveam şi păr frumos. Acum nu mai e. Am fost 
măcelărit. 

— Bărbierit. Doar o mică porţiune. 

— Bărbierit şi după aceea măcelărit. Ce faci aici, în 
largul deşertului? 

Îl privi un timp, apoi îşi răsuci capul, fără a-i răspunde. 

N-o lăsă să-i scape atât de uşor. 

— Ce faci aici afară? O să repet întrebarea până când o 
să te înnebunească. Ce faci aici afară? 

— Îţi salvez fundul. 

— Vicleană. Vreau să spun, ce căutai în deşert? 

— Pe tine. 

— De ce? întrebă el. 

— Pentru că tu mă căutai. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum de m-ai găsit? 

— Printr-o placă de spiritism. 

— Nu pot să cred nimic din ceea ce-mi spui. 

— Ai dreptate. Cărţi de Tarot. 

— De cine fugim? 


Ea ridică din umeri. Îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
deşertului. Într-un sfârşit zise: 

— Bănuiesc că de trecut. 

— Iar încerci să mă zăpăceşti. 

— În particular, de un gândac. 

— Fugim de un gândac? 

— Aşa îi spun eu, pentru că îl enervează. 

Privirea îi alunecă de la Valerie spre foaia de cort întinsă 
la trei metri deasupra lor. 

— De ce ai pus copertina asta? 

— Se confundă cu deşertul. E o țesătură care 
dispersează căldura, aşa că nu putem fi detectaţi prea uşor 
dacă ne vor căuta de sus, prin infraroşu. 

— De sus? 

— Ochii din cer. 

— Dumnezeu? 

— Nu, gândacul. 

— Gândacul are ochi în cer? 

— Îhî, el şi oamenii lui. 

Spencer căzu pe gânduri, şi în cele din urmă zise: 

— Nu ştiu sigur dacă sunt treaz sau dacă visez. 

— Uneori, nici eu. 

Pe tărâmul alb-negru, cerul clocotea de ochi şi o bufniţă 
albă imensă zbura deasupra capului lui, aruncând în 
lumina lunii o umbră de forma unui înger. 


Eve era de-a dreptul nesătulă şi avea o vigoare 
inepuizabilă, de parcă fiecare moment de extaz prelungit 
ar fi înviorat-o în loc să o moleşească. După o oră, ea părea 
mai energică decât oricând, mai frumoasă şi mai 
înflăcărată. 

În faţa ochilor adoratori ai lui Roy, trupul splendid arăta 
ca sculptat, ca modelat de arcuire, contractare, apoi iar 
arcuire, de zvârcoliri, răsuciri şi întinderi ritmice, 
asemenea unei interminabile şedinţe de ridicare a 
greutăților, efectuate de un culturist. După ani întregi în 
care explorase toate modurile de a se satisface singură, se 
bucura de o mobilitate pe care Roy o considera între cea a 


3 


unui gimnast medaliat cu aur la Olimpiadă şi a unui 
contorsionist de circ, combinată cu rezistenţa unui câine 
de sanie din Alaska. Nu exista nicio îndoială că un număr 
de-al ei în pat constituia un antrenament conştiincios 
pentru fiecare muşchi, de la căpșorul superb până la 
vârfurile drăguţelor ei degete de la picioare. 

Indiferent de modurile uimitoare în care se contorsiona, 
indiferent de intimităţile bizare pe care şi le permitea cu 
propriul său trup, niciodată nu arăta penibil sau grotesc, ci 
inevitabil frumoasă, din oricare unghi, chiar şi în cele mai 
ciudate poziţii. Întotdeauna plămădită numai din lapte şi 
miere pe acel cauciuc negru, piersici şi frişca, o curbă 
unduitoare şi lucioasă, cea mai apetisantă creatură care se 
născuse vreodată pe pământ. 

După o oră şi jumătate, Roy căpătase convingerea că 
şaizeci la sută din trăsăturile acestui înger - ale feţei şi ale 
trupului - erau perfecte, chiar şi după cele mai 
pretenţioase standarde. Restul, de treizeci şi cinci la sută, 
se afla atât de aproape de perfecţiune, încât îi frânsese 
inima; numai cinci la sută nu merita atenţia. 

Nimic din ea - nici cea mai neînsemnată linie, 
concavitate sau convexitate - nu era urât. 

Roy se gândi că ar trebui totuşi ca Eve să se oprească, 
altfel în mod sigur ar fi leşinat. Dar după două ore, părea 
să aibă şi mai mult apetit şi forţă decât la început. 
Senzualitatea ei era atât de puternică, încât fiecare piesă 
muzicală se transforma în dansul său, până când toate, 
chiar şi cele de Bach, ajungeau să pară compuse special 
pentru filme pornografice. Din când în când, ea striga 
numărul unui nou aranjament de lumini sau comanda 
reostatului „sus” ori „jos”, noua selecţie valorificând şi mai 
mult poziţia pe care o adopta. 

O excita să se privească în oglinzi. Şi să se urmărească 
pe ea cum se privea în oglinzi. Şi să se privească apoi cum 
se urmărea când se privea în oglinzi. Sorbea din ochi 
infinitatea de imagini reflectate peste tot între oglinzile 
situate pe pereţii opuşi, până când îşi închipuia că 
Universul se umpluse de copii ale ei. Oglinzile păreau 


3 


fermecate, căci, prin fiecare imagine, transmiteau înapoi 
toată energia cărnii sale, o supraîncărcau cu electricitate, 
până când o preschimbau într-un motor blond al 
erotismului. 

După trei ore, bateriile câtorva jucării preferate cedară 
şi mâinile experte reintrară în acţiune. De fapt, păreau 
nişte entităţi separate de trup, fiecare prinzând viaţă în 
felul său. Lăcomia lor frenetică nu le îngăduia să se 
oprească prea mult asupra unei singure comori; alunecau 
încontinuu de-a lungul coapselor, sus şi apoi iar jos, pe 
pielea uleioasă, masând, apăsând, dezmierdând şi lovind, 
obţinând plăcere după plăcere. Semănau cu o pereche de 
meseni înfometați în faţa unor bucate copioase, oferite în 
cinstea unui iminent Armageddon, cărora le mai rămâneau 
doar câteva secunde preţioase pentru a se ghiftui înainte 
ca totul să fie distrus de către un soare transformat în 
novă. 

Dar bineînţeles că soarele nu deveni novă şi până la 
urmă - în mod gradat - mâinile acelea neîntrecute se 
domoliră, se domoliră şi într-un final se opriră, sătule. La 
fel ca şi stăpâna lor. 

Mult timp după ce totul se terminase, Roy nu reuşi să se 
mişte de pe scaun. Nici măcar nu se putu rezema de 
spetează. Era înţepenit, paralizat, fiecare extremitate 
palpitându-i într-un mod ciudat. 

Apoi Eve se ridică din pat şi păşi în baia adiacentă. Când 
se întoarse, aducând şi două prosoape din pluş - unul 
umed şi altul uscat - nu mai sclipea datorită uleiului. Cu 
prosopul cel umed şterse urmele rămase pe salteaua din 
cauciuc şi apoi o zvântă cu cel uscat. Puse la loc cearşaful. 

Roy o urmă în pat. Eve stătea pe spate, cu capul pe 
pernă. El se întinse alături, tot pe spate, cu capul pe altă 
pernă. Ea rămăsese complet goală, iar el complet îmbrăcat 
- deşi îşi lărgise puţin nodul de la cravată. 

Niciunul nu făcu greşeala de a comenta ceea ce se 
întâmplase. Cuvintele nu ar fi reuşit să descrie fidel 
experienţa şi ar fi putut preschimba acea odisee aproape 
religioasă în ceva strident. Oricum, Roy ştia că pentru Eve 


3 


fusese minunat; în ceea ce-l privea pe el, admirase în 
câteva ore mai multă perfecţiune umană - în acțiune - 
decât în toată viaţa lui de până atunci. 

Apoi, în timp ce se priveau prin intermediul oglinzii din 
tavan, Roy începu să vorbească şi noaptea intră într-o nouă 
fază a comuniunii, la fel de intimă, de intensă şi de plină de 
experienţe ca şi cea abia încheiată. El îi povesti despre 
forţa compasiunii, redefinind conceptul. Îi spuse că 
întotdeauna umanitatea tânjise după perfecţiune. Oamenii 
înduraseră chinuri insuportabile, acceptaseră privaţiuni 
îngrozitoare, îngăduiseră violenţă sălbatică, trăiseră într-o 
teroare constantă şi abjectă - numai dacă fuseseră siguri 
că suferinţele lor reprezentau preţul care trebuia să fie 
plătit pentru a obţine Utopia, Paradisul pe Pământ. O 
persoană motivată de compasiune - însă mereu conştientă 
de dorinţa maselor de a suferi - ar fi putut schimba lumea. 
Cu toate că el, Roy Miro, cel cu ochii veseli şi albaştri, cu 
zâmbetul de Moş Crăciun, nu se considera un charismatic, 
nu putea spera că ar ajunge liderul liderilor care avea să 
conducă următoarea cruciadă a perfecțiunii, îşi dorea 
totuşi să fie unul dintre fericiţii care se vor afla sub 
comanda acelei persoane, ca să o servească plin de 
abnegaţie. 

— Îmi aprind lumânările mele, zise el. Una după alta. 

Roy vorbi ore întregi, iar Eve îi puse numeroase 
întrebări şi făcu multe comentarii competente. Îl emoţiona 
să vadă cum ideile lui o excită la fel cum îl excitaseră pe el 
jucăriile cu baterii şi mâinile ei experte. 

Rămase impresionată în special atunci când îi explică 
faptul că o societate luminată avea să extindă munca 
doctorului Kevorkian, asistând plină de compasiune nu 
numai la autodistrugerea sinucigaşilor, ci şi la a celor 
foarte deprimaţi, oferind un sfârşit liniştit nu numai 
bolnavilor incurabili, ci şi celor cronici, infirmilor, 
schilozilor şi handicapaţilor. 

În vreme ce Roy îşi expunea ideile sale despre un 
program de sinucideri asistate pentru copii - o soluţie 
pentru problema bebeluşilor născuţi chiar şi numai cu 


3 


defecte minore, dar care le-ar fi putut afecta viaţa - Eve 
scoase câteva sunete întretăiate asemănătoare celor din 
vâltoarea pasiunii. Işi apăsă palmele peste piept, deşi de 
această dată doar pentru a-şi potoli bătăile puternice ale 
inimii. 

În timp ce Eve îşi cuprindea sânii cu mâinile, Roy nu fu 
capabil să-şi ia ochii de pe imaginea femeii, care plana 
deasupra lui. Pentru o clipă crezu că o să plângă la 
vederea feţei şi a formelor - şaizeci la sută perfecte. 

Puțin înainte de răsăritul soarelui,  orgasmele 
intelectuale îi purtară în vârtejul somnului, aşa cum cele 
fizice nu avuseseră forţa să o facă. Roy se simţi atât de 
mulţumit, încât nici măcar nu visă. 

Câteva ore mai târziu, Eve îl trezi. Ea se spălase şi se 
îmbrăcase deja. 

— Niciodată nu ai fost mai strălucitoare decât acum, îi 
zise el. 

— Mi-ai schimbat viaţa. 

— Şi tu pe a mea. 

Cu toate că întârziase la slujba din buncărul de beton, ea 
îl conduse până la Hotelul Strip, unde Prock, şoferul cel 
taciturn din seara trecută, îi lăsase bagajele. Era sâmbătă, 
dar Eve lucra şapte zile pe săptămână. Roy îi admira 
devotamentul. 

Dimineaţa pustie strălucea sub soare. Cerul avea o 
culoare albastră, rece. 

La hotel, sub copertina de la intrare, înainte ca Roy să 
coboare din maşină, îşi promiseră să se revadă curând, să 
mai treacă încă o dată prin plăcerile nopţii care abia se 
sfârşise. 

El rămase în faţa intrării, urmărind-o cum se 
îndepărtează. După ce dispăru din vedere, Roy păşi 
înăuntru. Trecu pe lângă recepţie, traversă cazinoul 
necruţător şi sui cu liftul până la etajul treizeci şi şase, 
ultimul din hotel. 

Nu-şi amintea să fi pus un picior în faţa celuilalt de când 
coborâse din maşina ei. I se părea că plutise până la lift. 

Nu şi-ar fi închipuit vreodată că urmărirea acelei 


3 


ticăloase fugare şi a bărbatului cu cicatrice avea să-l 
conducă în faţa perfecțiunii feminine. Destinul era un lucru 
curios. 

Când uşile se deschiseră la etajul treizeci şi şase, Roy 
păşi într-un coridor lung, pe o mochetă Fields, făcută la 
comandă, care se întindea de la un perete la altul. Destul 
de larg pentru a putea fi considerat o galerie şi nu un hol, 
locul fusese decorat cu mobilă franţuzească veche, de la 
începutul secolului al IX-lea, şi cu tablouri destul de 
valoroase din aceeaşi perioadă. 

Acesta era unul dintre cele trei etaje concepute iniţial să 
adăpostească apartamente luxoase, gratuite pentru 
curajoşii care aveau de gând să mizeze averi uriaşe la 
jocurile de noroc din sala de la parter. Etajele treizeci şi 
cinci şi treizeci şi patru încă serveau acestui scop. Însă, de 
când Agenţia cumpărase hotelul pentru a-şi câştiga şi a-şi 
spăla banii, apartamentele de la ultimul etaj fuseseră 
rezervate pentru angajaţii din afara oraşului aflaţi la un 
anumit nivel în conducere. 

Etajul treizeci şi şase avea portar propriu, care se afla 
într-un birou confortabil vizavi de lift. Roy luă cheia 
apartamentului său de la ofiţerul de serviciu, Henry, care 
nu-şi ridică nici măcar o sprânceană la vederea costumului 
şifonat al oaspetelui. 

Cu cheia în mână, pe drumul spre cameră, fluierând 
uşor, Roy aştepta cu nerăbdare să facă un duş fierbinte, să 
se bărbierească şi să-şi comande un mic dejun copios de la 
room-service. Dar când deschise uşa frumos împodobită şi 
intră în apartament, găsi înăuntru doi agenţi. Se aflau într- 
o stare de consternare totală, dar respectuoasă, iar Roy îşi 
aminti abia în clipa în care îi văzu că îşi pusese pager-ul 
într-un buzunar al sacoului, iar bateriile în altul. 

— V-am căutat peste tot, de la 4 dimineaţa, spuse unul 
dintre vizitatori. 

— Am localizat Explorer-ul lui Grant, continuă al doilea. 

— Abandonat, zise primul. Am trimis pe teren o echipă 
să-l caute... 

— ... deşi probabil că e deja mort... 


3 


— ... sau l-a salvat cineva... 

— ... fiindcă se pare că a ajuns cineva acolo înaintea 
noastră... 

— ... oricum, mai sunt şi alte urme de roţi... 

— ... aşa că n-avem prea mult timp, trebuie să o luăm 
din loc. 

În faţa ochilor minţii, Roy şi-o imagină pe Eve Jammer: 
aurie, sclipitoare şi mlădioasă, zvârcolindu-se pe cauciucul 
negru, în cea mai mare parte perfectă. Asta avea să-i 
susţină moralul ridicat pe parcursul zilei, indiferent cât de 
rea se va dovedi. 


Spencer se trezi în umbra purpurie de sub pânza de 
camuflaj, dar soarele scălda deşertul din jur într-o lumină 
dură şi albă. 

Strălucirea îi izbi ochii, forțându-l să şi-i mijească; însă 
această durere nu era nimic pe lângă cea care îi spinteca 
teasta, de la o tâmplă la cealaltă, într-o diagonală subţire. 
În spatele pupilelor, se roteau sclipiri  roşietice, 
străpungându-l ca nişte roţi dinţate cu zimţii din lame de 
ras. 

Se simţea înfierbântat. Frigea. Deşi bănuia că ziua nu 
era prea călduroasă. 

Sete. Limba umflată. Se lipise de cerul gurii. Gâtul 
zgâriat, aspru. 


Încă mai zăcea pe salteaua gonflabilă, cu capul pe perna 
prăpădită, învelit cu o pătură în ciuda căldurii 
insuportabile - dar nu mai era singur. Femeia se ghemuise 
lângă el, în dreapta, apăsându-l uşor pe şold, pe coapsă. 
Reuşise cumva să-şi strecoare braţul în jurul ei fără a 
întâmpina vreo rezistenţă - Mergi mai departe, Spence, 
bătrâne! — şi acum se desfăta, mângâind-o înnebunit: atât 
de fierbinte, de netedă, atât de zveltă şi de păroasă. 

Neobişnuit de păroasă pentru o femeie. 

Întoarse capul şi îl văzu pe Rocky. 

— Bună, amice. 

Îl durea când vorbea. Fiecare cuvânt părea o lamă 


3 


ascuţită care îi ieşea din gâtlej. Răsuna într-un ecou 
puternic de-a curmezişul craniului, ca şi cum ar fi fost 
amplificat de un dispozitiv aflat în adâncul sinusurilor. 

Câinele îi linse lui Spencer urechea dreaptă. 

Şoptind, pentru a-şi cruța gâtul, el spuse: 

— Mda, şi eu te iubesc. 

— Deranjez cumva? întrebă Valerie, îngenunchind în 
partea stângă. 

— Doar un câine şi un băiat care se bucură că sunt 
împreună. 

— Cum te simţi? 

— Jalnic. 

— Eşti alergic la vreun medicament? 

— Urăsc gustul de Pepto-Bismol. 

— Eşti alergic la vreun antibiotic? 

— Totul se învârteşte... 

— Eşti alergic la vreun antibiotic? 

— Căpşunile îmi produc urticarie. 

— Delirezi sau eşti pur şi simplu dificil? 

— Ambele. 

Probabil că leşină din nou; nu se trezi decât când simţi 
înţepătura în braţul stâng şi mirosul alcoolului cu care ea 
ştersese zona de deasupra venei. 

— Antibiotic? 

— Căpşuni lichefiate. 

Câinele nu mai stătea lângă Spencer, ci lângă femeie, 
urmărind cu interes cum extrăgea acul din braţul 
stăpânului său. 

Spencer spuse: 

— Am vreo infecţie? 

— Poate apărea un efect secundar. Nu vreau să risc. 

— Eşti infirmieră? 

— Nici doctor, nici infirmieră. 

— Cum de ştii ce să faci? 

— Îmi spune el, murmură Valerie, indicându-l pe Rocky. 

— Intotdeauna glumeşti. Poate eşti actriţă. 

— Da, dar specialistă în injecții. Crezi că poţi înghiţi 
puţină apă? 


— Dar nişte omletă cu şuncă? 

— Apa este suficientă. Ultima dată ai scuipat-o. 

— Dezgustător. 

— "Ţi-ai cerut scuze. 

— Sunt un gentleman. 

Chiar şi cu ajutorul ei, efortul de a se ridica aproape că 
îl aduse la limita rezistenţei. Se înecă de vreo două ori, dar 
apa era rece şi dulce, şi se gândi că stomacul o va accepta. 

După ce se întinse din nou, el zise: 

— Spune-mi adevărul. 

— Dacă îl ştiu. 

— Sunt pe moarte? 

— Nu. 

— Există o regulă pe aici... 

— Care? 

— Niciodată să nu minţi un câine. 

Ea se uită la Rocky. 

Dulăul dădu din coadă. 

— Minte-te pe tine. Minte-mă pe mine. Dar niciodată să 
nu minţi un câine. 

— Pare destul de inteligentă legea asta, zise ea. 

— Deci: sunt pe moarte? 

— Nu ştiu. 

— E mai bine, bâigui Spencer şi leşină din nou. 


Roy Miro se bărbieri, se spălă pe dinţi şi făcu un duş în 
cincisprezece minute. Se schimbă în nişte pantaloni 
marinăreşti, un tricou roşu din bumbac şi o jachetă cafenie 
din catifea reiată. Nu mai avea timp să-şi ia mult doritul 
mic dejun. Portarul Henry îi dădu două prăjituri cu 
ciocolată şi alune într-o pungă de hârtie albă şi două doze 
din cea mai fină cafea columbiană într-un termos. 

În mijlocul parcării, un elicopter Bell JetRanger îl 
aştepta pe Roy. La fel ca şi în avionul care îl adusese din 
L.A., era unicul pasager din compartimentul tapiţat cu 
pluş. 

Pe parcursul zborului de cercetare deasupra deşertului 
Mojave, Roy mancă prăjiturile şi bău cafeaua în timp ce se 


3 


folosi de computerul din servietă pentru a se conecta la 
Mama. Studie atent rezultatele investigaţiilor din noaptea 
anterioară. _ 

Nu se petrecuseră prea multe. În sudul Californiei, John 
Kleck nu descoperise niciun fir care ar fi putut să-i 
conducă spre locul unde se dusese femeia după ce îşi 
abandonase maşina la aeroportul din districtul Orange. De 
asemenea, nu reuşiseră să afle numărul de telefon la care 
sistemul inteligent programat, ce-i aparţinea lui Spencer, 
faxase fotografiile lui Roy şi ale celorlalţi din cabana 
situată în Malibu. 

Cea mai importantă veste, deşi nu cine ştie ce, sosi din 
San Francisco. Agentul care îi căutase pe George şi Ethel 
Porth - bunicii care sigur îl crescuseră pe Spencer Grant 
după moartea mamei sale - aflase din dosarele publice că 
fusese emis un certificat de deces pe numele lui Ethel cu 
zece ani în urmă. Evident, din acest motiv, soţul vânduse 
casa atunci. George Porth murise și el, cu trei ani în urmă. 
Acum, că agentul nu mai putea să discute cu cei doi 
bătrâni despre nepot, pornise investigația pe alte piste. 

Prin intermediul Mamei, Roy trimise un mesaj la 
numărul de E-mail al agentului din San Francisco, 
sugerându-i să verifice în dosarele (Comisiei de 
Autentificare a Testamentelor dacă nepotul fusese cumva 
moştenitorul vreunuia dintre bunici. Poate că George şi 
Ethel Porth nu îl cunoscuseră pe acesta drept „Spencer 
Grant” şi în testamentele lor îi trecuseră numele adevărat, 
chiar dacă, dintr-un motiv inexplicabil, bătrânii îl ajutaseră 
şi îl încurajaseră să-şi folosească falsa identitate, inclusiv 
la înregistrarea pe listele armatei, ar fi putut totuşi să-i 
înscrie numele real în testamentele lor. 

Nu constituia o pistă prea bună, dar merita verificarea. 

În timp ce Roy îşi scoase computerul din priză şi îl 
închise, pilotul JetRanger-ului îl avertiză formal că se 
găseau la un minut de destinaţie. „Se vede în partea 
dreaptă.” 

Roy se întinse spre fereastra de lângă scaun. Zburau 
paralel cu o albie largă, îndreptându-se către graniţa 


3 


estică a deşertului. ă 

Nisipul sclipea orbitor în soare. Işi scoase ochelarii cu 
lentile fumurii din buzunarul sacoului şi şi-i puse. 

În faţă, trei Jeep-uri din dotarea Agenţiei se înghesuiau 
în mijlocul albiei secate. Opt oameni aşteptau lângă 
vehicule, cei mai mulţi urmărind apropierea elicopterului. 

JetRanger-ul trecu în mare viteză pe deasupra Jeep- 
urilor şi a agenţilor, apoi dintr-o dată pământul căzu 
precipitat vreo trei sute de metri sub ei, în timp ce planau 
peste o prăpastie. Roy îşi simţi stomacul în gât, din cauza 
schimbării bruşte de perspectivă şi a unui lucru pe care îl 
văzuse, dar care părea incredibil. 

Mult deasupra fundului văii, pilotul descrise o curbă 
largă şi îl aduse pe Roy într-o poziţie mai bună pentru a 
observa marginea dintre albie şi stâncă. De fapt, folosind 
drept referinţă cele două turnuri de rocă din centrul 
şanţului secat, el făcu un arc complet de trei sute şaizeci 
de grade. Roy avu şansa de a vedea Explorer-ul din fiecare 
unghi. 

Îşi scoase ochelarii de soare. Maşina încă se găsea 
acolo, lăfăindu-se sub razele soarelui. Îşi puse din nou 
ochelarii în timp ce JetRanger-ul coti şi ateriza în mijlocul 
albiei, lângă Jeep-uri. 

După ce cobori din elicopter, Roy fu întâmpinat de Ted 
Tavelov, agentul în a cărui rază de acţiune intra acea zonă. 
Tavelov era mai scund şi cu douăzeci de ani mai în vârstă 
decât Roy, slăbănog şi ars de soare; avea pielea tăbăcită şi 
o înfăţişare dură-ca-de-taur-ticălos, pentru că petrecuse 
prea mult timp în deşert. Purta cizme de cowboy, blue 
jeans, o bluză flauşată albastră şi un Stetson. Deşi era de-a 
dreptul răcoare, Tavelov nu îmbrăcase nicio jachetă, ca şi 
cum stocase în corp atât de mult din dogoarea deşertului, 
încât n-ar mai fi putut să simtă niciodată frigul. 

În timp ce se îndreptau spre Explorer, motorul 
elicopterului tăcu în spatele lor. Elicea se mai învârti puţin 
până să se oprească. 

Roy zise: 

— Din câte am auzit, nu e nici urmă de câine sau de 


3 


bărbat. 

— Nu există decât un şobolan mort. 

— Apa a fost într-adevăr atât de năvalnică, încât să 
ridice maşina la o asemenea înălţime? 

— Da. După-amiaza trecută, la apogeul furtunii. 

— Atunci poate că l-a şi măturat, poate că a căzut în 
cascadă. 

— Nu şi dacă a rămas înţepenit acolo sus. 

— Păi, poate că o fi încercat să ajungă înot până la mal. 

— Numai un tâmpit s-ar fi putut încumeta să înoate într- 
un asemenea torent puternic, care avansa cu viteza unui 
tren expres. Acest bărbat este idiot? 

— Nu. 

— Vedeţi urmele de aici? spuse Tavelov, arătând spre 
nişte dâre de roţi în nămolul de pe fundul albiei. Deşi slab, 
vântul care a urmat furtunii a măturat multe dintre ele. 
Dar încă se poate vedea că totuşi cineva a coborât malul 
sudic şi a intrat sub Explorer, căţărându-se apoi pe 
acoperiş pentru a ajunge la el. 

— Albia s-ar fi putut usca suficient? 

— Nivelul apei scade rapid după ce ploaia se opreşte. Iar 
solul ăsta, nisipos până în străfunduri, se zvântă imediat. 
Să zicem... la 7 sau 8 aseară. 

Pătrunzând adânc în tunelul mărginit de rocă şi privind 
în sus la Explorer, Roy spuse: 

— Grant ar fi putut să coboare şi să plece înainte ca 
vehiculul celălalt să ajungă aici. 

— De fapt o să vedeţi câteva urme de picioare, altele 
decât cele ale primului grup de asistenţi idioţi, fără nicio 
speranţă de a se lecui, care au nenorocit totul. Judecând 
după ele, s-ar putea spune că o femeie a venit până aici şi 
l-a luat. Pe el şi pe câine. Şi bagajul. 

Roy se încruntă: 

— O femeie? 

— Unele urme aparţin unui bărbat. Nici cele mai solide 
femei nu au nişte tălpi chiar atât de mari. Celelalte sunt 
mici, ar putea să fie ale unui băiat de vreo zece- 
doisprezece ani, să zicem. Dar m-aş mira ca un copil să 


3 


ajungă singur până aici. Doar nişte bărbaţi foarte scunzi ar 
mai putea încăpea în pantofi atât de mici. Dar nu prea 
întâlneşti mulţi dintr-ăştia. Cel mai probabil, a fost o 
femeie. 

Dacă o femeie venise să-l salveze pe Grant, Roy se 
întrebă dacă nu cumva o fi fost chiar ea. Din nou căzu 
pradă întrebărilor care îl frământau de trei zile: cine era 
Spencer Grant, cum dracu' se înhăitase cu fugara, avea să 
le dea peste cap toate operaţiunile, riscau să fie 
deconspiraţi? 

Cu o zi în urmă, în vreme ce Roy stătuse în buncărul 
Evei, ascultând înregistrarea laser de pe disc, fusese mai 
curând buimăcit decât luminat de ceea ce auzise. Judecând 
după întrebările şi după cele câteva comentarii pe care le 
inserase în  monologul  Thedei  Davidowitz, păruse 
nerăbdător să afle absolut tot. Până atunci, Roy crezuse că 
Grant şi femeia întreţineau o relaţie apropiată; ar trebui să 
determine natura legăturii lor şi să descopere câte 
informaţii importante îi împărtăşise fugara. Dar dacă tipul 
nu o cunoscuse în prealabil, atunci de ce se dusese la ea 
acasă în seara aceea ploioasă şi de ce pornise în căutarea 
ei? 

Roy nu vroia să creadă că femeia se ivise, pur şi simplu, 
aici, în deşert - asta l-ar fi năucit complet. 

— Deci ce vrei să spui - că a chemat-o prin telefonul 
celular şi a venit imediat să-l ia? 

Tavelov nu luă în seamă sarcasmul lui Roy: 

— Ar fi putut fi un şoarece de deşert căruia îi place să 
trăiască într-un loc fără electricitate, fără telefoane. Mai 
sunt şi dintr-ăştia. Deşi nu ştiu pe niciunul la mai puţin de 
treizeci de kilometri. Sau ar fi putut să fie un călător care a 
ieşit de pe şosea să se distreze. 

— Pe furtună?... 

— Furtuna sc oprise. Oricum, lumea e plină de dementi. 

— Şi s-a nimerit să dea peste Explorer. În deşertul ăsta 
imens?... 

Tavelov ridică din umeri. 

— Noi am găsit maşina. E treaba dumneavoastră să 


3 


aflaţi restul. 

Întorcându-se la intrarea în ecluza din piatră, cu privirea 
aţintită pe partea opusă a râului, Roy zise: 

— Oricine ar fi fost, a intrat în albie de pe malul sudic si 
apoi s-a îndreptat tot spre sud. Nu ne-am putea lua după 
urme? 

— Ba da, sunt destul de clare pe aproape o sută de 
metri, apoi mai estompate pe încă vreo două sute. După 
aceea dispar. Au fost şterse de vânt. 

— Păi, haideţi să căutăm mai departe, să vedem dacă 
reapar. 

— Am încercat deja. În timp ce aşteptam. 

Tavelov accentuă cuvântul „aşteptam”. 

Roy spuse: 

— Pager-ul meu blestemat s-a stricat şi n-am ştiut. 

— Am căutat în toate direcţiile, pe jos sau cu elicopterul. 
Ne-am dus cinci kilometri mai la sud, cinci la est şi tot cam 
atât spre vest. 

— Ei bine, mormăi Roy, extindeţi cercetarea. Mergeţi 
zece kilometri şi vedeţi dacă mai găsiţi vreo urmă. 

— E pierdere de vreme. 

Roy se gândi la Eve, aşa cum o admirase cu o noapte 
înainte, şi amintirea îi dădu puterea de a rămâne calm, de 
a zâmbi şi de a vorbi cu amabilitatea sa caracteristică: 

— Probabil că este o pierdere de vreme, OK, dar cred că 
oricum trebuie să ne ocupăm de asta. 

— Vântul se înteţeşte din nou. 

— Posibil. 

— În mod sigur. O să şteargă totul. 

Perfectiunea de pe cauciucul negru. 

Roy zise: 

— Atunci, haideţi să i-o luăm înainte. Aduceţi mai mulţi 
oameni, încă un elicopter şi căutaţi cincisprezece kilometri 
în toate direcţiile. 


Spencer încă nu se trezise. Dar nici nu mai dormea. 
Ezita, împleticindu-se ca un beţiv, la graniţa dintre ele. 
Se auzi bolborosind. Nu prea reuşi să-şi descifreze 


3 


cuvintele, încă într-o stare de alarmă febrilă, convins că 
trebuia să spună cuiva ceva important - deşi ce informaţie 
vitală ştia şi cu cine ar fi fost cazul să o împărtăşească 
rămâneau nişte mistere. 

Din când în când deschidea ochii. Imagini înceţoşate. 
Clipea, îşi mijea pleoapele. Nu putea să-şi dea prea bine 
seama dacă era încă ziuă sau dacă lumina venea de la 
lanterna Coleman. 

Valerie se afla mereu acolo. Suficient de aproape, încât 
să o recunoască şi prin ceața apăsătoare. Uneori îi ştergea 
faţa cu o cârpă umedă, alteori îi schimba compresa rece de 
pe frunte. Uneori îl privea doar, iar el îi simţea 
îngrijorarea, deşi nu reuşea să-i distingă expresia chipului. 

O dată, înotând prin întunericul său interior şi privind 
afară prin piscinele tulburi care îi licăreau în orbite, o zări 
pe Valerie, pe jumătate întoarsă cu spatele la el, ocupându- 
se cu ceva bizar. Puțin mai departe, sub pânza de camuflaj, 
motorul Rover-ului funcţiona în gol. Auzi încă un sunet 
familiar: tic-tic-tic-ul slab, dar inconfundabil al degetelor 
exersate care zburau pe tastatura unui computer. Ciudat. 

Din când în când îi vorbea. Dar asta numai în momentele 
în care reuşea să se concentreze şi să bolborosească grăbit 
ceva, pe jumătate de neînțeles. 

La un moment dat se auzi întrebând-o: 

— ... Cum de m-ai găsit... aici, afară... între nimic şi 
nicăieri? 

— O insectă pe Explorer-ul tău. 

— Gândacul? 

— Alt fel de insectă. 

— Păianjen? 

— Electronic. 

— O insectă pe maşina mea? 

— Da. Eu am pus-o acolo. 

— Adică... vrei să spui... ca un transmiţător? întrebă el 
poticnit. 

— Da, exact ca un transmiţător. 

— De ce? 

— Pentru că m-ai urmărit până acasă. 


3 


— Când? 

— Marţi noapte. N-are sens să negi. 

— O, da. Noaptea în care ne-am cunoscut. 

— A fost aproape romantic. 

— Pentru mine chiar a fost. 

Valerie tăcu. Într-un final zise: 

— Te ascunzi, nu? 

— Mi-ai plăcut din prima clipă. 

După încă o scurtă tăcere, ea spuse: 

— Ai venit la Uşa Roşie, ai vorbit cu mine ca un client 
simpatic, apoi m-ai urmărit până acasă. 

Întreaga semnificaţie a descoperirii îl pătrunse gradat, 
apoi îl copleşi o uimire ameţitoare. 

— Ştiai? 

— Erai în regulă. Dar dacă n-aş fi în stare să-mi dau 
seama de o coadă, atunci aş fi fost moartă de mult. 

— Insecta. Cum? 

— Cum am pus-o? Am ieşit pe uşa din spate în timp ce tu 
aşteptai pe partea cealaltă, în maşină. Am furat un 
automobil, l-am parcat în spatele tău, am rămas acolo până 
ai plecat, apoi te-am urmărit. 

— M-ai urmărit pe mine? 

— Cine se-aseamănă se adună. 

— M-ai urmărit... în Malibu? 

— Te-am urmărit în Malibu. 

— Şi eu nu te-am văzut... 

— Păi, nu te aşteptai să te urmăresc. 

— Isuse! 

— Am sărit poarta şi am aşteptat până când ai stins 
toate luminile din cabană. 

— Isuse! 

— Am fixat transmiţătorul sub portbagajul maşinii tale şi 
l-am legat la baterie. 

— Întâmplător aveai la tine un transmiţător. 

— O să te surprindă câte se întâmplă să am cu mine. 

— Poate că nu! 

În ciuda voinţei lui Spencer, Valerie se înceţoşă şi se 
dizolvă în umbre. Încă o dată fu copleşit de valurile 


3 


întunericului dinlăuntrul său. 

După un timp, probabil că înotă din nou la suprafaţă, 
deoarece avu senzaţia că-i zăreşte chipul pâlpâind firav. Se 
auzi spunând uimit: 

— O insectă în maşina mea. 

— Trebuia să aflu cine eşti şi de ce mă urmăreşti. Am 
ştiut că nu eşti unul dintre ei. 

El zise cu o voce slabă: 

— Oamenii gândacului. 

— Într-adevăr. 

— Puteam să fiu unul dintre ei. 

— Nu, pentru că mi-ai fi zburat creierii când te-ai aflat 
pentru prima dată aproape de mine. 

— Ei nu te plac, aşa-i? 

— Nu prea mult. Atunci m-am întrebat cine ai putea fi. 

— Deja ştii. 

— Nu tocmai. Eşti un mister, Spencer Grant. 

— Eu, un mister?! hohoti el, dar durerea îl străfulgeră, 
crispându-l. Cel puţin îmi cunoşti numele. 

— Sigur. Dar nu e mai real decât cele pe care le ştii tu 
ca fiind ale mele. 

— E adevărat. 

— Da. 

— E un nume legal. Spencer Grant. Îţi garantez. 

— Poate. Dar cine ai fost tu înainte de a deveni poliţist, 
înainte de a intra la UCLA, înainte de a intra în armată? 

— Ştii totul despre mine. 

— Nu chiar. Doar ce ai lăsat în fişiere, doar cât de multe 
ai vrut tu să afle cineva despre tine. Pentru că m-ai urmărit 
până acasă, ai început să mă obsedezi, şi am vrut să te 
verific. 

— Ai plecat din bungalou din cauza mea. 

— Nu ştiam cine dracu' eşti. Dar bănuiam că mă poţi 
găsi, la fel ca ei. Din nou. 

— Şi te-au găsit. 

— A doua zi. 

— Aşa că urmărindu-te... te-am salvat. 

— Poţi să vezi şi astfel lucrurile. 


3 


— Fără mine, tu ai fi rămas acolo. 

— Poate. 

— Când a atacat echipa SWAT. 

— Probabil. 

— Pare ca totul să fi fost... sortit aşa. 

— Dar ce ai căutat tu acolo? 

— Păi... 

— În casa mea. 

— Erai plecată... 

— Şi? 

— Nu mai era a ta. 

— Ştiai că nu mai e a mea când ai intrat în casă? 

Înţelese că nu are rost să recurgă la subterfugii. Clipi 
furios, nereuşind să-i vadă clar chipul. 

— Isuse, dacă mi-ai aranjat maşina... 

— Ce? 

— Atunci m-ai supravegheat şi miercuri seară. 

— Da. Am vrut să văd ce vrei să faci. 

— Din Malibu? ... 

— Până la Uşa Roşie. 

— Apoi până la tine acasă, în Santa Monica? 

— Nu am fost înăuntru, ca tine. 

— Dar ai fost martoră la atac. 

— De la distanţă. Nu schimba subiectul. 

— Ce subiect? întrebă el, de astă dată într-adevăr năucit. 

— Erai pe cale să-mi explici de ce ai pătruns în casa mea 
miercuri seară, îi aminti ea. 

Nu era supărată. Vocea nu îi suna dur. S-ar fi simţit mai 
bine dacă ar fi fost furioasă pe el. 

— Nu... Nu ai apărut la serviciu. 

— Aşa că ai pătruns cu forţa în bungalou. 

— N-am forţat uşa. 

— Am uitat eu cumva că te-am invitat? 

— Uşa era descuiată. 

— Toate uşile descuiate reprezintă o invitaţie pentru 
tine? 

— Eram... îngrijorat. 

— Mda, îngrijorat. Haide, spune-mi adevărul. Ce vroiai 


3 


să iei de la mine de acasă în noaptea aceea? 

— Vroiam... 

— Ce vroiai? 

— Aveam nevoie... 

— De ce? De ce aveai nevoie din casa mea? 

Spencer nu putea fi sigur ce anume îl teroriza mai mult: 
durerea sau ruşinea... În orice caz, îşi pierdu cunoştinţa. 


Bell JetRanger-ul îl transportă pe Roy Miro din albia 
secată, situată în largul deşertului, direct pe platforma de 
aterizare de deasupra Agenţiei, în centrul Las Vegasului. 
În timp ce echipajele de cercetare pe teren şi în aer îi 
căutau în Mojave pe salvatorii lui Grant, Roy îşi petrecu 
după-amiaza de sâmbătă în Centrul de Supraveghere prin 
Satelit, la etajul cinci. 

Fără să-şi întrerupă lucrul, mancă un prânz substanţial 
pe care îl comandase de la bufet, pentru a compensa micul 
dejun copios la care renunţase dimineaţă. În plus, mai 
târziu, când se va duce acasă la Eve Jammer, va avea 
nevoie de cât mai multă energie. 

Cu o seară în urmă, când Bobby Dubois îl adusese pe 
Roy în această cameră, totul fusese liniştit, se operase cu 
foarte puţini oameni. Acum, la fiecare computer sau piesă 
de echipament lucra cineva, iar larga încăpere răsuna de 
murmurul conversaţiilor purtate cu voce joasă. 

Cel mai probabil, vehiculul pe care îl căutau călătorise 
pe o distanţă considerabilă în timpul nopţii, în ciuda 
reliefului accidentat. Grant şi femeia ar fi putut ajunge 
suficient de departe, încât să intre pe autostradă dincolo 
de echipajele de supraveghere pe care Agenţia le postase 
la fiecare ieşire din stat, iar în acest caz le scăpaseră din 
nou printre degete. 

Pe de altă parte, poate că nu reuşiseră să se îndepărteze 
atât de mult. S-ar fi putut înţepeni pe undeva. Sau să fi 
suferit vreo defecţiune tehnică. 

Probabil că Grant fusese rănit în Explorer. Judecând 
după spusele lui Ted Tavelov, pete de sânge murdăriseră 
scaunul şoferului şi nu păreau să provină de la şobolanul 


3 


mort. Dacă Grant se afla într-o stare proastă, atunci le 
fusese imposibil să ajungă prea departe. 

Roy se hotărâse să fie optimist. Lumea era aşa cum ţi-o 
construiai tu - sau cum încercai să ţi-o construieşti. Işi 
dedicase întreaga lui viaţă acestei filosofii. 

Dintre sateliții de pe orbitele geosincrone care îi 
mențineau continuu deasupra vestului şi sud-vestului 
Statelor Unite, trei reuşeau să supravegheze cu mare 
atenţie, conform dorinţei lui Roy, Nevada şi statele vecine. 
Unul dintre aceste puncte spaţiale de observaţie se afla 
sub controlul Agenţiei de Luptă Antidrog. Altul era 
proprietatea Agenţiei de Protecţie a Mediului. Al treilea, 
un obiectiv militar la care aveau în mod oficial acces 
armata, marina, forţele aeriene şi paza de coastă, se găsea 
de fapt sub strictul control politic al biroului Șefului 
Statului-Major. 

Fără rival. Agenţia de Protecţie a Mediului. 

Agenţia de Luptă Antidrog, în ciuda calificării agenţilor 
săi, fusese deturnată de la scopurile iniţiale ca urmare a 
infiltrării unor politicieni veroşi. Iar serviciile militare, mai 
ales în anii ce au urmat Războiului Rece, îşi pierduseră 
obiectivul imediat şi mare parte din fonduri, încât 
deveniseră muribunde. 

Dar Agenţia de Protecţie a Mediului îşi îndeplinea 
misiunea într-o manieră fără precedent pentru o agenţie 
guvernamentală, pe de o parte fiindcă nu existau infractori 
bine organizaţi sau grupuri mânate de interese divergente, 
iar pe de alta deoarece mulţi dintre angajaţi erau motivaţi 
de o dorinţă puternică să salveze natura. APM coopera atât 
de bine cu Ministerul de Justiţie, încât un cetăţean care 
contamina, chiar şi din neglijenţă, vreo băltoacă risca să-şi 
petreacă mai mult timp în puşcărie decât un filfizon drogat 
care ar fi omorât un funcţionar, o femeie gravidă, două 
călugăriţe şi un pisoi în vreme ce fura patruzeci de dolari 
şi o ciocolată Mars. 

În consecinţă, deoarece succesul atrăgea după sine şi 
creşterea bugetului, plus uşurarea accesului la fondurile 
adiţionale extrabugetare, APM deţinea cea mai 


perfecționată aparatură, de la birotică până la 
supravegherea prin satelit. Dacă una dintre agenţiile 
federale ar fi reuşit să obţină vreun control asupra armelor 
nucleare, atunci APM ar fi fost cea mai indicată, dar şi cea 
mai puţin tentată să-l folosească - poate cu excepţia 
cazului în care s-ar fi iscat o dispută cu Ministerul 
Industriei pentru vreo bucată de gazon. 

Aşadar, pentru a-i descoperi pe fugari, Agenţia se 
folosea de satelitul APM - Earthguard 3 - care se afla pe o 
orbită geosincronă deasupra statelor vestice din S.U.A. 
Pentru a-l sechestra complet şi fără drept de apel, Mama 
penetrase computerele APM şi introdusese date false, 
conform cărora sistemele lui Earthguard 3 căzuseră toate 
deodată. Cercetătorii ştiinţifici din APM, care se ocupau de 
supravegherea prin satelit, iniţiaseră imediat o Campanie 
pentru diagnosticarea defecţiunilor lui Earthguard 3 prin 
testări telemecanice. Însă Mama le intercepta în secret 
toate comenzile trimise spre acea aglomerare de aparatură 
electronică sofisticată, de optzeci de milioane de dolari, şi 
urma să o facă în continuare până când Agenţia nu va mai 
avea nevoie de FEarthguard 3, în acel moment permiţând 
din nou accesul APM. 

Din spaţiu, Agenţia reuşea acum să inspecteze o zonă 
multistatală, folosindu-se şi de facilităţile măririi imaginii. 
Se putea efectua o căutare metru cu metru la sol, dacă se 
bănuia existenţa unui vehicul sau a unei persoane 
suspecte. 

Earthguard 3 mai furniza şi două metode ultramoderne 
de supraveghere nocturnă. Prin infraroşu reuşea să 
deosebească un vehicul de celelalte surse de energie 
termică datorită mobilităţii țintei şi a caracteristicilor 
căldurii degajate. Sistemul mai folosea şi o variantă a 
tehnologiei Star Tron, care multiplica lumina naturală de 
optsprezece mii de ori, astfel priveliştea nocturnă 
devenind aproape la fel de vizibilă ca într-o zi înnorată - 
însă  monocromatic şi sub o lumină nepământeană, 
verzulie. 

Toate imaginile se prelucrau automat printr-un program 


3 


evoluat care le codifica şi le transmitea. Iar la Centrul de 
Control din Las Vegas, un program tot automat, dar mult 
mai sofisticat, rulat pe ultima generație de 
supercomputere Cray, clarifica imaginea video de înaltă 
rezoluţie înainte să o proiecteze pe ecranul de pe perete. 
Dacă era necesară o limpezire suplimentară, se putea 
recurge la procedee şi mai evoluate. 

Eficienţa supravegherii prin satelit - fie în infraroşu, 
luminare nocturnă sau fotografiere obişnuită prin telescop 
- varia în funcţie de teritoriul cercetat. În general, cu cât 
zona era mai populată, cu atât se îngreuna căutarea din 
spaţiu a unui obiect atât de mic precum un singur individ 
sau vehicul, pentru că existau prea mulţi subiecţi în 
mişcare şi prea multe surse de căldură pentru a fi sortate 
şi analizate cu acuratețe ori în timp util. Oraşele se puteau 
observa mai bine decât marile metropole, satele mai clar 
decât oraşele şi autostrăzile se monitorizau mai lesne 
decât străzile urbane. 

Dacă Spencer Grant şi femeia nu se grăbiseră prea tare, 
aşa cum spera Roy, atunci încă se mai aflau în teritoriul 
ideal pentru a fi reperaţi şi urmăriţi de Earthguard 3. În 
deşertul arid şi nepopulat. 

De sâmbătă după-amiază până spre seară, avură o 
activitate febrilă: pe măsură ce identificau vehiculele 
suspecte, le studiau şi le eliminau ori le mențineau sub 
observaţie până când reuşeau să determine dacă ocupanţii 
lor corespundeau descrierii primite: o femeie, un bărbat şi 
un câine. 

După ce ore întregi privise imensul ecran de pe perete, 
Roy se simţea impresionat de imaginea perfectă a părţii lor 
de lume văzute de pe orbită. Toate culorile îi păreau calde, 
toate formele armonioase. 

Iluzia perfecțiunii devenea şi mai convingătoare când 
Earthguard supraveghea un teritoriu mai vast, folosind un 
factor de mărire mai redus. Cea mai convingătoare era 
priveliştea în infraroşu. Cu cât se detectau mai puţine 
semne ale civilizaţiei umane, cu atât planeta părea să se 
apropie mai mult de perfecţiune. 


3 


Poate că toţi acei extremişti care susțineau că ar trebui 
neapărat ca populaţia Pământului să scadă cu nouăzeci la 
sută, din considerente ecologice, ştiau ei ceva. Ce fel de 
viaţă s-ar putea duce într-o lume pe care civilizaţia o 
despuiase total? 

Dacă un asemenea program de reducere a numărului 
populaţiei ar fi intrat vreodată în vigoare, el s-ar fi simţit 
profund mulţumit să ajute la înfăptuirea lui, deşi munca ar 
fi fost istovitoare şi de multe ori lipsită de satisfacţii. 

Soarele apusese şi echipele de cercetare la sol şi în aer 
tot nu găsiseră vreo urmă a fugarilor. La căderea 
întunericului, vânătoarea se amână până în zori. Nici 
Earthguard 3, cu toţi ochii şi toate sistemele sale 
sofisticate de supraveghere, nu avu mai mult succes decât 
oamenii din elicoptere sau din largul deşertului, deşi cel 
puţin el putea să-şi continue munca şi în timpul nopţii. 

Roy mai rămase în Centrul de Supraveghere prin Satelit 
până pe la ora 20, când plecă împreună cu Eve Jammer la 
restaurantul armenesc. Mâncând o gustoasă salată de 
crudităţi şi un delicios miel la grătar, discutară despre 
conceptul reducerii masive şi rapide a populaţiei. Îşi 
imaginară diverse moduri în care s-ar fi putut realiza, fără 
efecte secundare precum radioactivitatea sau luptele de 
stradă. Concepură câteva metode cinstite de determinare 
a „procentului de zece la sută din populaţie” care urma să 
supravieţuiască pentru a clădi un destin al umanităţii mai 
puţin haotic şi mult mai bine gândit. Schiţară simboluri 
posibile pentru Mişcarea de Reducere a Populaţiei, 
compuseră slogane inspirate si vorbiră despre cum ar 
trebui să arate uniformele. 

Părăsiră restaurantul pentru a se îndrepta, teribil de 
excitaţi, spre locuinţa Evei. Ar fi ucis orice poliţist 
îndeajuns de prost, încât să-i oprească pentru faptul că 
goneau cu o sută de kilometri la oră pe lângă spitale şi prin 
zone rezidenţiale. 


Pereţii murdari şi umbriţi aveau chipuri. Chipuri bizare, 
cioplite. Expresii torturate, aproape de nedesluşit. Guri 


3 


deschise ţipând după ajutor, neprimind niciodată răspuns. 
Mâini. Mâini întinse. Implorând tăcut. Un tablou alb şi 
fantomatic, cu contururi gri şi înroşit de rugină pe alocuri, 
pătat cu galben şi cafeniu. Faţă lângă faţă şi trup lângă 
trup, cu membrele uneori suprapuse, dar întotdeauna 
invocând îndurare, cu aceeaşi expresie disperată, dar 
întotdeauna cerşind, implorând, rugându-se. 

— Nimeni nu ştie... Nimeni nu ştie... 

— Spencer? Mă auzi, Spencer? 

Ecoul glasului femeii cobori printr-un tunel lung către el, 
în timp ce se zbătea între conştienţă şi somn, între 
acceptare şi negatie, între un infern şi altul. 

— Uşurel, uşurel, nu-ţi fie frică, e OK, visezi. 

— Nu! Vezi? Vezi? Aici, în catacombe, aici, în 
catacombe! ... 

— Doar un vis. 

— Ca la şcoală, în carte, pozele, ca în Roma, martirii, jos 
în catacombe, dar mai rău, mult mai rău... 

— Poţi să ieşi de acolo. Este numai un vis. 

Işi auzi propria-i voce trecând de la țipăt la scâncet 
nenorocit: 

— Ah, Doamne, Doamne, Dumnezeule! 

— Poftim, ia-mă de mână. Spencer, mă auzi? Ţine-mă de 
mână. Sunt aici. Sunt lângă tine. 

— Erau atât de înfricoşaţi, înfricoşaţi, singuri şi 
înfricoşaţi. Vezi cât de tare le e frică? Singuri, nimeni nu-i 
ascultă, nimeni, nimeni nu ştie, atât de frică le e... Oh, 
Isuse, Isuse, ajută-mă, Isuse! 

— Hai, ţine-mă de mână, aşa, e bine, ţine-mă strâns. 
Sunt aici lângă tine, Spencer. Nu mai eşti singur, Spencer. 

Se agăţă de mâna ei caldă şi Valerie reuşi să îl ducă 
departe de feţele acelea albe şi oarbe, de ţipetele mute. 

Sub vraja atingerii, Spencer deveni mai uşor decât 
aerul, se ridică din abis, prin întuneric, spre o uşă roşie. 
Nu cea cu amprentele însângerate pe fundalul alb, pe 
alocuri îngălbenit de vreme. Uşa aceasta era în totalitate 
roşie, uscată, acoperită cu un strat de praf. Se deschise în 
mijlocul unei lumini de culoarea safirului, cu măsuţe şi 


3 


scaune negre, curate, din oţel bine lustruit, şi cu oglinzi pe 
pereţi. Cu ringul pentru orchestră pustiu. O mână de 
oameni bând la mese, tăcuţi. În blue jeans şi cu o jachetă 
din piele de căprioară, în loc de fusta despicată şi 
puloverul negru, ea se aşezase la bar, fiindcă afacerea 
mergea prost. El stătea întins pe o saltea gonflabilă, 
transpirând şi totuşi pătruns de frig, iar ea se cocoţase pe 
un scaun, aflându-se cu toate acestea la nivelul ochilor lui; 
se ţineau de mână, şi discutau degajat, de parcă s-ar fi 
cunoscut de o veşnicie, pe fundalul bâzâitului lanternei 
Coleman. 

Ştia că delirează. Nu-i păsa. Ea era atât de frumoasă... 

— De ce ai intrat la mine în casă miercuri seară? 

— Nu ţi-am zis? 

— Nu. Ai ocolit mereu răspunsul. 

— Vroiam să ştiu mai multe despre tine. 

— De ce? 

— Mă urăşti? 

— Bineînţeles că nu. Vreau numai să înţeleg. 

— M-am dus la tine acasă, şi grenade de cauciuc au 
năvălit prin geamuri. 

— Ai fi putut să pleci când ţi-ai dat seama câte probleme 
îţi făceam. 

— Nu, nu te puteam lăsa să o sfârşeşti într-un şanţ, la o 
sută douăzeci de kilometri de casă. 

— Poftim?! 

— Sau în catacombe. 

— După ce ai aflat că am necazuri, de ce ai intrat şi mai 
adânc în bucluc? 

— Ţi-am spus. Mi-ai plăcut de prima dată când ne-am 
întâlnit. 

— Asta s-a întâmplat marţi seară! Sunt o străină pentru 
tine. 


— Vreau... 

— Ce? 

— Vreau... o viaţă. 
— Nu ai una? 


— O viaţă... Şi speranţa. 


Localul se dizolvă şi lumina albastră se preschimbă într- 
un galben-acid. Pereţii murdari şi umbriţi aveau chipuri. 
Chipuri albe, cu măşti ale morţii, cu gurile deschise într-o 
teroare fără grai, implorând mut. 

Un păianjen se târî pe cablul electric din metal care 
atârna în bucle din perete şi umbra lui mărită alergă peste 
feţele descompuse ale inocenților. 

Mai târziu, ajuns din nou în local, el reluă: 

— Eşti o fiinţă bună. 

— Nu poţi să ştii asta. 

— Theda. 

— Theda crede că oricine are suflet bun. 

— Era atât de bolnavă. Ai avut grijă de ea. 

— Numai două săptămâni. 

— Zi şi noapte. 

— N-a fost mare lucru. 

— Şi acum eu... 

— Încă nu te-ai vindecat. 

— Cu cât aflu mai multe despre tine, cu atât îmi pari mai 
bună. 

— La naiba, poate sunt o sfântă! 

— Nu. Ai doar un suflet bun. Eşti prea sarcastică să fii 
sfântă. 

Ea râse. 

— Nu mă pot stăpâni să nu te plac, Spencer Grant. 

— Drăguţ din partea ta. Să ne cunoaştem unul pe altul. 

— Nu asta facem acum? 

— Te iubesc, zise el, pradă unui impuls de moment. 

Valerie rămase atât de mult timp tăcută, încât Spencer 
crezu că îşi pierduse din nou cunoştinţa. 

Intr-un final, ea spuse: 

— Delirezi. 

— Acum nu. 

— O să-ţi schimb compresa de pe frunte. 

— Te iubesc. 

— Mai bine ai tăcea şi te-ai odihni puţin. 

— O să te iubesc întotdeauna. 

— Nu mai vorbi, enigmaticule, zise ea, cu ceea ce lui îi 


3 


păru şi speră să fie afecţiune. Nu mai vorbi şi odihneşte-te. 

— Întotdeauna, repetă el. 

Mărturisind că ea este acea speranţă, Spencer se simţi 
atât de uşurat, încât se cufundă într-o beznă desăvârşită, 
în care nici măcar catacombele nu mai apărură. 

Mult mai târziu, fără a fi sigur dacă dormea sau nu, într- 
un semiîntuneric ce părea a fi răsăritul soarelui, amurgul, 
razele lanternei sau lumina rece, venind de nicăieri, din 
vreun vis, Spencer se pomeni spunând: 

— Michael. 

— Te-ai întors, zise ea. 

— Michael. 

— Nu-i nimeni aici cu numele ăsta. 

— Trebuie să-ţi povestesc despre el, o avertiză Spencer. 

— Bine. 

Şi-ar fi dorit să o poată vedea. Nu mai zărea decât lumini 
şi umbre, fără nicio formă, fără niciun contur. 

— Trebuie să ştii dacă... Dacă ai de gând să rămâi cu 
mine. 

— Continuă, îl încuraja ea. 

— Să nu mă urăşti când o să afli. 

— Nu mă supăr eu chiar atât de uşor. Ai încredere în 
mine, Spencer. Ai încredere în mine şi povesteşte-mi. Cine 
e Michael? 

Glasul lui era fragil. 

— A murit la paisprezece ani. 

— Michael ţi-a fost prieten? 

— Am fost el. A murit la paisprezece ani... Şi n-a fost 
îngropat până la şaisprezece. 

— Michael ai fost tu? 

— Am mai umblat mort încă doi ani, apoi am devenit 
Spencer. 

— Care a fost celălalt nume al tău... al lui Michael? 

Ştia că este treaz şi că nu visează pentru că niciodată nu 
se simţise atât de stânjenit într-un vis cum se simţea acum. 
Nevoia de a se destăinui nu mai putea fi reprimată, însă 
spovedania era o agonie. Inima îi bătea nebuneşte, deşi 
secretele o străpungeau ca nişte ace. 


3 


— Celălalt nume al lui... era numele diavolului. 

Spencer tăcu, încercă să continue, dar nu reuşi. 

— Care era numele diavolului? întrebă ea. 

— Ackblom, zise el, scuipând mult-urâtele silabe. 

— Ackblom? De ce zici că este numele diavolului? 

— Nu-ţi aminteşti? N-ai auzit niciodată de el? 

— Cred că trebuie să-mi spui tu. 

— Înainte ca Michael să devină Spencer, a avut un tată. 
La fel ca toţi ceilalţi băieţi... A avut un tată... Dar nu la fel 
ca toţi ceilalţi taţi. Numele tatălui lui era... Era... Numele 
lui era Steven. Steven Ackblom. Artistul. 

— O, Doamne! 

— Să nu-ţi fie frică de mine, se rugă el cu o voce 
poticnită, rostind disperat cuvintele, unul după altul. 

— Tu eşti băiatul... 

— Nu mă uri. 

— Tu eşti băiatul. 

— Nu mă uri. 

— De ce să te urăsc? 

— Pentru că... Eu sunt băiatul. 

— Băiatul a fost un erou, spuse ea. 

— Nu. 

— Ba da, ai fost. 

— N-am reuşit să le salvez. 

— Dar le-ai salvat pe cele care ar fi putut să urmeze. 

Sunetul propriei sale voci îl înfiora mult mai puternic 
decât ploaia rece din timpul furtunii. 

— Nu le-am putut salva. 

— Nu-i nimic. 

— Nu le-am putut salva. Simţi o mână pe faţă. Pe 
cicatrice. Care îl mângâia de-a lungul liniei înfierbântate a 
țesutului încreţit. 

Ea zise: 

— Sărmanul de tine... Sărmanul şi drăguţul de tine... 


Sâmbătă noapte, instalat pe scaunul din dormitorul Evei 
Jammer, Roy Miro contemplă exemple de perfecţiune pe 
care nici măcar cel mai sofisticat satelit de supraveghere 


3 


nu ar fi reuşit să i le arate. 

De această dată, Eve nu mai împături cearşafurile, 
dezvelind cauciucul cel negru, şi nici nu mai folosi uleiuri 
aromate. Avea un nou - şi ciudat - set de jucării. Spre 
uimirea lui Roy, Eve atinse culmi şi mai înalte ale artei 
erotice, năucindu-l şi mai puternic decât cu o noapte în 
urmă. 

După ce se desfătase ore în şir cu perfecțiunea Evei, Roy 
făcu eforturi uriaşe pentru a se regăsi a doua zi. 

Nici satelitul, nici elicopterele şi nici echipajele de pe 
teren nu reuşiră să obţină, toată ziua de duminică, un 
succes mai mare decât sâmbătă. 

Agenţii din Carmel, California - trimişi acolo în urma 
mărturisirii făcute de Theda Davidowitz lui Grant, cum că 
pentru Hannah Rainey acela ar fi fost locul ideal - se 
bucurau de frumuseţea naturii sub soarele palid al 
dimineţii de iarnă. Cât despre fugari, nici urmă... 

Din districtul Orange, John Kleck îi trimise un alt raport 
sforăitor spunându-i, până la urmă, că pistele nu îl 
conduseseră nicăieri. 

În San Francisco, agentul care căutase familia Porth şi 
descoperise că bătrânii muriseră cu ani în urmă, obținuse 
accesul la dosarele Comisiei de Autentificare a 
Testamentelor. Aflase că averea lui Ethel Porth trecuse în 
totalitate în mâinile lui George; bunurile lui George îi 
rămăseseră nepotului lor - Spencer Grant din Malibu, 
California, singurul urmaş al unicei lor fiice, Jennifer. Nu 
găsise nimic care să-i indice că Grant posedase vreodată 
alt nume sau că identitatea tatălui lui fusese cunoscută. 

Dintr-un colţ al Centrului de Supraveghere prin Satelit, 
Roy discută la telefon cu Thomas Summerton. Deşi era 
duminică, acesta se afla în biroul din Washington şi nu la 
proprietatea sa din Virginia. La fel de conştiincios ca 
întotdeauna când era vorba de securitate, el trată apelul 
lui Roy ca pe o greşeală, apoi, puţin mai târziu, îl sună pe o 
linie telefonică sigură, folosind un dispozitiv de bruiere. 

— O porcărie teribilă în Arizona, spuse Summerton, 
furios. 


Roy nu ştia despre ce vorbeşte şeful său. 

Summerton continuă: 

— Un activist nenorocit de acolo crede că poate salva 
lumea. Ai văzut ştirile? 

— Am fost prea ocupat, bombăni Roy. 

— Nenorocitul ăsta a obţinut cumva nişte dovezi care m- 
ar fi deranjat pe mine, în legătură cu situaţia din Texas de 
anul trecut. Discutase cu vreo câţiva oameni despre cum e 
mai bine să prezinte situaţia. Aşa că trebuia să-l lovim 
repede şi să ne asigurăm că se vor găsi urme de trafic cu 
droguri pe proprietatea lui. 

— Din provizia de droguri confiscată? 

— Mda. Pricepi repede. Când familia lui n-ar mai fi avut 
din ce să trăiască şi când ar fi rămas fără bani pentru a-şi 
plăti apărarea, urma să apeleze la noi. De obicei aşa se 
întâmplă. Dar Operaţiunea a dat greş. 

De obicei aşa se întâmplă, reflectă Roy, scârbit. Dar nu- 
şi rosti gândurile cu voce tare. Ştia că Summerton nu i-ar 
aprecia sinceritatea. În plus, gândul acesta reprezenta 
primul semn rușinos că începuse să fie din nou pesimist. 

— Acum, zise Summerton cu tristeţe, un agent FBI a 
murit acolo, în Arizona. 

— Unul real sau unul fals, ca mine? 

— Unul real. Soţia şi băiatul nenorocitului de activist zac 
morţi în curtea din faţă, iar el trage cu pistolul din casă, 
aşa că nu putem ascunde corpurile de camerele de filmat 
de la TV. Şi oricum, un vecin are totul pe casetă video! 

— Tipul şi-a omorât cumva chiar el soţia şi băiatul? 

— Mi-ar conveni de minune. Dar poate că o să reuşim să 
prezentăm lucrurile în felul ăsta. 

— Chiar şi banda video? 

— Eşti de destulă vreme printre noi, încât să ştii că 
dovezile fotografice rareori reuşesc să surprindă totul. 
Uită-te la Rodney King. La naiba, adu-ţi aminte de filmul 
lui Zapruder cu asasinarea lui Kennedy. Summerton oftă. 
Aşa că sper să ai veşti bune pentru mine, Roy, care să mă 
înveselească. 

Să fii mâna dreaptă a lui Summerton începea să devină 


3 


un lucru extrem de incomod. Roy îşi dori să-i fi putut 
raporta că apăruse vreo noutate în evoluţia cazului. 

— Ei bine, spuse Summerton înainte de a închide, 
oricum nicio veste nu mi s-ar mai putea părea bună. 

Mai târziu, duminică seară, înainte de a părăsi birourile 
din Vegas, Roy se hotări să o roage pe Mama să folosească 
Nexis şi alte servicii de căutare de date pentru a descoperi 
numele „Jennifer Corrine Porth” în toate băncile de 
informaţii din presă, oferite de câteva reţele specializate - 
şi să-i raporteze ce aflase a doua zi dimineaţă. Articolele 
din ultimii cincisprezece-douăzeci de ani ale tuturor 
ziarelor şi revistelor mai cunoscute, inclusiv New York 
Times, fuseseră introduse în baze de date. Intr-o 
examinare anterioară a acestora, Mama găsise numele lui 
Spencer Grant doar asociat asasinării celor doi spărgători 
de maşini din Los Angeles, petrecute cu câţiva ani în urmă. 
Dar ar fi putut avea mai mult noroc cu cel al maică-sii. 

Dacă Jennifer Corrine Porth murise într-un mod 
spectaculos - sau dacă fusese oarecum cunoscută în 
domeniul afacerilor, ori în cel guvernamental sau artistic - 
decesul i-ar fi fost pomenit în ziarele cele mai citite. Iar 
dacă Mama ar fi reuşit să localizeze câteva articole despre 
ea sau necrologuri mai lungi, atunci acolo s-ar fi putut 
ascunde informații prețioase despre copilul care-i 
supravieţuise. 

Roy se strădui să fie optimist. Era încrezător că Mama 
avea să găsească vreo referire la Jennifer şi să limpezească 
lucrurile. 

Femeia. Băiatul. Şopronul din fundal. Bărbatul dintre 
umbre. 

Nici măcar nu era necesar să scoată fotografiile din 
plicul în care le păstra. Îi chinuiau memoria, fiindcă ştia că 
îi mai văzuse cândva pe aceşti oameni. Cu multă vreme în 
urmă. Într-un context palpitant. 

Duminică noapte, Eve îl ajută pe Roy să-şi menţină 
moralul ridicat şi să fie optimist. Conştientă că era adorată 
şi că sentimentele bărbatului faţă de ea îi confereau o 
putere absolută asupra lui, se modelă pe sine cu o frenezie 


3 


care umbri tot ce se petrecuse între ei până atunci. 

În cursul celei de-a treia întâlniri de neuitat, Roy se 
instală pe capacul closetului, privind cu nesaţ, în timp ce 
ea îi dovedi că baia şi duşul puteau inspira la fel de bine 
jocuri erotice ca orice pat acoperit cu cauciuc, cu 
aşternuturi de satin sau blană. 

Nu-i venea să creadă cum de reuşise cineva să inventeze 
şi să construiască toate acele jucării care alcătuiau 
colecţia ei specială pentru baie. Dispozitivele erau 
proiectate inteligent, scandalos de flexibile, sclipind pline 
de viaţă, convingătoare din punct de vedere biologic, 
vibrând acţionate manual sau cu baterii, enigmatice şi 
înfiorătoare în complexitatea lor din cauciuc ondulat, 
măciulii ce se unduiau în mişcări sinuoase. Roy încercă să 
se identifice cu ele de parcă ar fi fost extensii ale trupului 
său - parte uman, parte mecanic - cunoscute parcă din vis. 
Când Eve le atingea, Roy se simţea ca şi cum mâinile 
perfecte ar fi dezmierdat cu ajutorul unei telecomenzi zone 
ale corpului său. 

Prin aburul dens, de sub apa fierbinte şi clăbucul 
parfumat al săpunului, Eve părea a fi nouăzeci la sută 
perfectă, nu numai șaizeci. Arăta la fel de ireală şi de 
idealizată ca o femeie dintr-un tablou. 

Nimic de pe această lume n-ar fi putut fi mai încântător 
pentru Roy decât să o privească pe Eve cum îşi stimula pe 
rând perfecţiunile trupului, în fiecare caz folosindu-se de 
câte un dispozitiv ce părea un organ amputat, dar încă 
funcţional, al unui superamant din viitor. Roy reuşi să se 
concentreze atât de mult, încât Eve însăşi încetă să mai 
existe pentru el şi fiecare curbă senzuală din spaţioasa 
cadă de baie - cu banchetă şi bare de susţinere - se 
transformă în geometrie erotică, fizică lascivă -, un studiu 
de dinamica fluidelor de o lăcomie sexuală imposibil de 
potolit. Roy alunecă pe tărâmul mişcător al plăcerilor 
vizuale, gemând în durerea fericirii sale. 


Spencer se trezi când soarele se afla deasupra munţilor 
estici. Lumina era arămie, iar umbrele lungi ale dimineţii 


3 


se risipeau către vest, de-a lungul ținutului arid, dinspre 
fiecare vârf de rocă sau ciot butucănos de vegetaţie 
impertinentă. 

Vederea i se limpezise. Soarele nu îi mai rănea ochii. 

La marginea umbrarului delimitat de foaia de cort, 
Valerie stătea pe jos, cu spatele la el. Sub niciun chip nu 
putea înţelege ce făcea ea acolo. 

Rocky şedea alături, de asemenea cu spatele la el. 

Pe aproape se auzea un motor funcţionând. Spencer găsi 
puterea de a-şi sălta capul, privind în direcţia din care 
venea zumzetul. De la Range Rover. Îndărătul lui, adânc 
vârât sub foaia de cort. Un cablu portocaliu se întindea 
între portiera deschisă şi Valerie. 

Spencer nu se simţea grozav, dar îl mulțumea evoluţia în 
bine a sănătăţii sale faţă de ultima dată când îşi recăpătase 
cunoştinţa. Craniul nu mai părea gata să-i explodeze; 
durerea de cap se liniştise şi se limita numai la o mică 
porţiune de deasupra ochiului drept. Gura uscată. Buzele 
crăpate. Dar gâtul nu îl mai deranja şi nici nu mai era la fel 
de fierbinte. 

Dimineaţa se încălzise. De data asta, căldura nu 
provenea de la febră, pentru că îşi simţea fruntea rece. 
Impinse pătura la o parte. 

Căscă, se întinse şi gemu. Mugşchii îl dureau, dar se 
aştepta la aşa ceva după bătălia îngrozitoare pe care o 
purtase. 

Alarmat de geamătul lui Spencer, Rocky alergă spre el. 
Dulăul rânjea, tremura, şfichiuia cu coada în dreapta şi în 
stânga, cuprins de bucuria frenetică de a-şi vedea stăpânul 
treaz. 

Spencer fu nevoit să îndure limbile entuziaste pe faţă 
până când reuşi să îl apuce de zgardă şi să-l ţină la 
distanţă. 

Uitându-se la el peste umăr, Valerie zise: 

— Bună dimineaţa. 

Arăta la fel de frumoasă în lumina zilei pe cât fusese şi 
sub razele lanternei. 

Fu cât pe ce să-şi exprime gândul cu voce tare, dar se 


3 


potoli brusc, amintindu-şi ca prin ceaţă că delirase 
suficient. Bănuia că-şi divulgase nu numai secretele, ci şi 
sentimentele pe care le avea pentru ea, cu o candoare şi o 
naivitate demne de un flăcăiandru îndrăgostit nebuneşte. 

În timp ce se ridica, evitându-l pe Rocky, Spencer zise: 

— Fără supărare, amice, dar puţi cam tare. 

Se săltă în genunchi, apoi în picioare şi, pentru un 
moment, se împletici. 

— Ai ameţit? întrebă Valerie. 

— Mi-a trecut. 

— Bine. Cred că ai avut o contuzie gravă. Nu sunt doctor 
- să-ţi fie clar. Dar am câteva cărţi de specialitate la mine. 

— Sunt doar un pic slăbit. Mi-e foame. De fapt, mor de 
foame. 

— Cred că ăsta-i un semn bun. 

Acum, după ce se îndepărtase de Rocky, Spencer realiză 
că nu bietul câine mirosea urât. El însuşi era vinovatul: 
duhoarea de noroi umed a râului şi cea acidă a 
transpiraţiei sale din timpul stărilor febrile. 

Valerie se întoarse la ocupaţia ei. 

Fiind atent să rămână în direcţia opusă celei din care 
bătea vântul şi încercând să-l împiedice pe câine să-l 
urmeze, Spencer se împletici până la marginea adăpostului 
pentru a vedea ce face femeia. 

Un computer trona pe o folie de plastic pusă pe pământ. 
Nu era un laptop, ci un adevărat PC, cu o sursă protejată 
de tensiune MasterPiece între unitatea de hard-disk şi 
monitorul color. Tastatura se găsea în poala ei. 

I se păru un lucru remarcabil să vadă o asemenea 
maşină supersofisticată trântită în mijlocul peisajului care 
rămăsese aproape neschimbat de-a lungul câtorva sute de 
mii, dacă nu chiar milioane de ani. 

— Câţi megaocteţi? întrebă el. 

— Nu mega. Giga. Zece gigaocteţi. 

— Ai nevoie de atât de mulţi? 

— Câteva dintre programele pe care le folosesc sunt 
teribil de complexe. Ocupă o mulţime de spaţiu pe hard- 
disk. 


Cablul electric portocaliu din Rover era conectat la 
unitatea logică. Încă unul ducea din spatele acesteia spre 
un dispozitiv special care zăcea în soare la zece metri de 
linia umbrei aruncate de foaia de cort. Arăta ca un Frisbee 
întors, cu marginile strălucitoare curbate spre exterior; în 
partea inferioară, în centru, era montată o articulaţie 
rotundă care, la rândul ei, fusese conectată la un braţ 
flexibil din metal de vreo zece centimetri lungime ce 
dispărea într-o cutie gri, de aproximativ trei centimetri 
lungime şi zece grosime. 

Ocupată cu tastarea, Valerie îi răspunse la întrebare 
înainte ca el să i-o pună. 

— Legătura cu satelitul. 

— Vorbeşti cu extratereștrii? o întrebă el, foarte serios. 

— Acum, numai cu computerul em-a, spuse ea, oprindu- 
se să studieze datele care defilau pe ecran. 

— Em-a? se miră Spencer. 

— Ministerul Apărării. 

M.A. 

El se aşeză pe vine. 

— Eşti agent guvernamental? 

— N-am zis că vorbeam cu computerul M.A. având şi 
permisiunea M.A. De fapt, ei nici măcar nu ştiu. M-am 
legat la o companie de telefoane prin satelit, am accesat o 
linie rezervată testărilor şi m-am băgat în computerul lor 
ascuns în Arlington, Virginia. 

— Băgat, reflectă el. 

— E foarte bine protejat. 

— Pun pariu că nu e un număr pe care să-l găseşti în 
vreo carte de telefon. 

— Numărul de telefon nu este partea cea mai grea. Mai 
dificil e să obţii codurile de acces la sistemul de operare. 
Fără ele, degeaba reuşeşti să te conectezi. 

— Şi tu ai codurile astea? 

— Am acces total la MA. De paisprezece luni. Degetele îi 
zburau pe tastatură. Cel mai greu afli codul de acces la 
programul care schimbă periodic toate celelalte coduri. lar 
dacă nu îl ai, atunci poţi să aştepţi mult şi bine să-ţi trimită 


3 


ei o invitaţie. 

— Deci cu paisprezece luni în urmă s-a întâmplat să dai 
peste aceste coduri zgâriate pe un perete dintr-o cameră 
de hotel? 

— Trei oameni pe care îi iubeam au murit pentru 
codurile astea. 

Răspunsul, deşi rostit cu o voce la fel de puţin gravă ca 
şi tot ceea ce îi mai declarase Valerie, conţinea o 
asemenea încărcătură emoţională, încât îl reduse la tăcere 
pe Spencer, care căzu pe gânduri. 

O şopârlă lungă de vreo treizeci de centimetri - cafenie, 
cu pistrui negri şi aurii - alunecă de sub un bolovan în 
lumina soarelui şi o luă la goană pe nisipul fierbinte. Când 
o zări pe Valerie, încremeni, urmărind-o. Ochii ei verzi- 
argintii erau bulbucaţi, cu pleoapele pătate. 

Rocky văzu şopârla. Se retrase în spatele stăpânului său. 

Spencer se surprinse zâmbindu-i reptilei, deşi nu ştia 
sigur de ce îl bucurase atât apariţia ei bruscă. Apoi îşi 
dădu seama că, inconştient, frământa între degete 
medalionul din steatit sculptat care îi atârna peste piept, şi 
înţelese. Louis Lee. Fazani şi Dragoni. Prosperitate şi viaţă 
lungă. 

Trei oameni pe care îi iubeam au murit pentru codurile 
astea. 

Zâmbetul lui Spencer pieri. O întrebă pe Valerie: 

— Cine eşti tu? 

Fără să-şi mute privirea de pe ecranul monitorului, ea 
spuse: 

— Adică dacă sunt o teroristă internaţională sau o bună 
patrioată americană? 

— Ei, nici chiar aşa... 

În loc să-i răspundă, ea continuă: 

— În decursul ultimelor zile am încercat să aflu cât mai 
multe despre tine. N-am prea reuşit. Aproape că te-ai şters 
din toate înregistrările oficiale. Aşa că am dreptul să-ţi pun 
aceeaşi întrebare: Cine eşti tu? 

El ridică din umeri. 

— Cineva care iubeşte singurătatea. 


3 


— Sigur. lar eu sunt numai un cetăţean îngrijorat şi 
interesat - nu prea mult diferit de tine. 

— Doar că eu nu ştiu cum să intru în M.A. 

— Te-ai distrat totuşi cu fişierele tale militare. 

— Bine, dar este o bază de date mai uşor accesibilă 
comparativ cu apele tulburi în care te zbaţi tu acum. Ce 
dracu' tot cauţi? 

— M.A. urmăreşte toţi sateliții de pe orbită: civili, 
guvernamentali, militari - ai noştri sau ai altor ţări. Vreau 
să mă uit la toţi sateliții capabili să ne detecteze în acest 
colţ al lumii dacă o luăm din loc. 

— Am crezut că visam când am discutat despre ochii din 
cer, zise el stânjenit. 

— O să te surprindă ce se află acolo sus. „Surprindă” e 
încă prea puţin. Iar în ceea ce priveşte reperarea noastră, 
probabil că există între doi şi şase sateliți capabili s-o facă, 
situaţi pe orbită deasupra statelor vestice şi sud-vestice. 

Buimăcit, el întrebă: 

— Şi ce se întâmplă după ce îi identifici? 

— M.A. are codurile lor de acces. Le voi folosi să mă leg 
la sateliți şi să mă plimb puţin prin programele lor pentru 
a vedea dacă ne caută. 

— Această femeie de temut se plimbă prin interiorul 
sateliților, îi spuse el lui Rocky, dar câinele păru mai puţin 
impresionat decât stăpânul său, ca şi cum s-ar fi 
îndeletnicit de când lumea cu asemenea extravaganţe. 

Apoi i se adresă Valeriei: 

— Nu cred că termenul de „hacker” ţi se potriveşte. 

— Deci... cum le spuneai celor ca mine, pe vremea când 
lucrai în echipa contra infracţiunilor pe computer? 

— Nu cred că eram conştienţi de faptul că există unii ca 
tine. 

— Păi, sunt aici. 

— Într-adevăr ne urmăresc prin satelit? întrebă el 
neîncrezător. Vreau să zic, suntem chiar atât de 
importanţi? 

— Probabil că eu sunt. Şi tu i-ai zăpăcit de tot. Nu îşi pot 
imagina cum ai intrat şi tu în toată afacerea asta. Până 


3 


când nu vor afla cine eşti de fapt, vor crede că eşti la fel de 
periculos pentru ei ca şi mine - poate chiar mai mult. 
Necunoscutul - adică tu, din punctul lor de vedere - e 
întotdeauna mai înspăimântător decât ceea ce se ştie deja. 

El reflectă asupra acestei afirmaţii. 

— Cine sunt oamenii despre care vorbeşti? 

— Poate că e mai sigur să nu ştii. 

Spencer deschise gura să-i răspundă, însă rămase tăcut. 
Nu voia să o contrazică. Încă nu. Până una-alta trebuia să 
se spele şi să mănânce. 

Fără să se oprească din treabă, Valerie îi spuse că 
sticlele cu apă, săpunul lichid, bureţii şi un prosop uscat se 
aflau în portbagajul din spate al Rover-ului. 

— Nu folosi prea multă apă. E toată rezerva noastră 
dacă va fi nevoie să stăm aici încă vreo câteva zile. 

Rocky îşi urmă stăpânul spre maşină, din când în când 
uitându-se nervos în urmă la şopârla scăldată de razele 
soarelui. 

Spencer descoperi că Valerie îi luase şi bagajele lui din 
Explorer. Deci putea să se bărbierească şi să-şi schimbe 
hainele după ce se spălă. Însă nu reuşi să îşi curețe prea 
bine părul, din cauza zonelor sensibile din jurul rănii 
suturate. 

Rover-ul era o maşină stil vagon, asemenea Explorer- 
ului, cu portbagajul încărcat - până la o jumătate de metru 
distanţă de locurile pasagerilor - cu echipament şi provizii. 
Mâncarea se afla acolo unde ar fi depozitat-o orice 
persoană bine organizată: în cutii şi lăzi frigorifice, imediat 
în spatele celor două scaune, fiind astfel uşor accesibilă 
oricăruia dintre ocupanţii acestora. 

Majoritatea proviziilor consta în sticle, conserve şi pungi 
cu biscuiţi. Pentru că se simţea prea înfometat pentru a 
mai pierde timpul gătindu-şi, alese două cutii mici cu 
cârnaţi vienezi, două pachete de biscuiţi cu brânză şi o 
conservă de pere. 

Într-unul dintre  răcitoarele Styrofoam, aflat de 
asemenea în spatele scaunelor, descoperi arme. Un pistol 
SIG de 9 mm. Un Micro Uzi ce părea transformat ilegal 


3 


într-o armă automată. Existau separat şi provizii de 
muniţie pentru amândouă. 

Spencer se holbă la ele, apoi se întoarse pentru a se uita 
prin parbriz la femeia care stătea în faţa computerului, la 
vreo şase metri mai încolo. 

Valerie se pricepea la foarte multe lucruri - Spencer nu 
avea niciun dubiu. Părea atât de bine pregătită pentru 
vreun eveniment neprevăzut, încât ar fi putut servi drept 
exemplu nu numai pentru Cercetașe, ci şi pentru 
supraviețuitorii Judecății de Apoi. Era inteligentă, 
amuzantă, îndrăzneață, curajoasă şi drăguță în lumina 
lanternei, sub razele soarelui, de fapt sub orice fel de 
lumină. Fără nicio îndoială că ştia să mânuiască pistolul şi 
mitraliera, pentru că altfel, fiind o persoană practică, nu şi 
le-ar fi cumpărat: n-ar fi ocupat locul cu vreun obiect pe 
care n-ar fi fost în stare să-l folosească şi n-ar fi riscat o 
amendă în cazul când ar fi fost găsită în posesia unei Uzi 
automate dacă n-ar fi ştiut - şi n-ar fi vrut - să tragă cu ea. 

Spencer se întrebă dacă fusese vreodată forţată să 
împuşte o fiinţă umană. Spera că nu. Şi mai spera că nu va 
fi niciodată împinsă spre o asemenea extremă. Însă, din 
nefericire, viaţa părea să-i ofere numai situaţii-limită. 

Desfăcu o conservă cu ajutorul inelului de pe capac. 
Rezistând tentaţiei să înfulece dintr-o singură înghiţitură 
întreg conţinutul, el savură carnaţii minusculi pe rând. 
Niciodată nu i se mai păruse ceva nici pe jumătate atât de 
gustos. Îl vâri şi pe al treilea în gură şi se întoarse la 
Valerie. 

Rocky sărea şi scâncea pe lângă el, rugându-se să-i dea 
o bucăţică. 

— Sunt ai mei, zise Spencer. 

Deşi se ghemui lângă Valerie, nu-i spuse nimic. Ea se 
concentra şi mai mult decât înainte asupra datelor 
codificate care umpleau ecranul monitorului. 

Şopârla stătea la soare, pândind, gata să o zbughească, 
în acelaşi loc în care se aflase şi cu aproape jumătate de 
oră în urmă. Un dinozaur minuscul. 

Spencer deschise a doua conservă de cârnaţi, îi dădu doi 


3 


lui Rocky şi tocmai îl mânca pe al treilea, când Valerie 
exclamă: 

— O, la dracu”! 

Şopârla dispăru sub bolovanul de sub care se ivise. 

Spencer surprinse cuvintele care sclipeau pe ecran: 
URMĂRIRE AUTOMATĂ. 

Valerie lovi butonul de alimentare a computerului. 

Inainte ca ecranul să se întunece, Spencer mai văzu încă 
două cuvinte sub primele: SURSA SEMNALULUI. 

Valerie ţâşni în picioare, smulse ambele cabluri din 
computer şi alergă până la antena de satelit. 

— Încarcă totul în Range Rover! 

Ridicându-se, Spencer bâigui: 

— Ce se întâmplă? 

— Ei folosesc un satelit al APM. Deja se întorcea sub 
foaia de cort cu antena de satelit. Şi rulează un program 
ciudat de protecţie. Prinde orice semnal străin şi îl 
urmăreşte. 

Gonind pe lângă el, continuă: 

— Ajută-mă să strâng. Mişcă-te, la naiba, mişcă-tel 

Spencer aşeză tastatura pe monitor şi ridică toată 
aparatura, inclusiv folia de plastic de sub ea. Urmând-o pe 
Valerie spre Rover, în timp ce muşchii îi protestau violent 
din cauza efortului, el întrebă: 

— Ne-au găsit? 

— Nemernicii! izbucni ea, mânioasă. 

— Poate că l-ai închis la timp. 

— Nu. 

— Cum pot fi atât de siguri că suntem noi? 

— Vor şti. 

— A fost un simplu semnal prin microunde, nu are nicio 
amprentă. 

— Vin, insistă ea. 


Duminică, în a treia lor noapte petrecută împreună, Eve 
Jammer şi Roy Miro îşi începură partida pasionată de făcut 
dragoste fără să se atingă mai mult decât până atunci. Din 
acest motiv, deşi durase cel mai mult şi şi-o doriseră cu 


3 


ardoare, terminară înainte de miezul nopţii. Apoi, caşti, 
statură întinşi alături pe pat, sub sclipirea moale şi 
albastră a neonului ascuns, privindu-se cu ochi adoratori 
unul pe celălalt în oglinda din tavan. Eve era la fel de goală 
ca în ziua în care venise pe lume, iar Roy complet 
îmbrăcat. După un timp se cufundară într-un somn adânc 
şi odihnitor. 

Deoarece îşi adusese cu el şi o geantă cu schimburi, 
dimineaţă, Roy reuşi să se pregătească pentru serviciu 
fără să mai treacă prin apartamentul său de la hotelul de 
pe Strip. Făcu un duş în baia pentru oaspeţi şi nu în ceaa 
Evei, pentru că nu vroia să se dezbrace şi să-şi arate 
defectele, de la labele butucănoase ale picioarelor până la 
genunchii noduroşi, puzderia de pistrui şi cele două aluniţe 
de pe piept. În plus, niciunul dintre ei nu-şi dorea ca 
partida din baie, de sub duş, să se repete. Dacă ar fi 
trebuit să stea pe dalele de gresie şiroind de apa din cada 
ei sau invers... Ei bine, într-un mod subtil, dar deranjant, 
ar fi violat relaţia uscată şi atât de plină de satisfacţii, fără 
niciun schimb de fluide, pe care o stabiliseră şi care evolua 
atât de bine. 

Bănuia că unii l-ar fi socotit nebun. Dar oricine cu 
adevărat îndrăgostit l-ar fi înţeles. 

Fără a mai fi nevoit să treacă pe la hotel, Roy ajunse 
devreme în camera de comunicaţii prin satelit. În clipa în 
care păşi peste prag, ştiu că se petrecuse ceva important 
cu numai câteva momente înainte. Câţiva oameni se 
înghesuiseră în faţă şi priveau la ecranul de pe perete, iar 
murmurul conversaţiei părea optimist. 

Ken Hyckman, ofiţerul de serviciu, zâmbi larg. Evident 
nerăbdător să fie primul care-i împărtăşeşte vestea cea 
bună, el îi făcu semn cu mâna să se apropie de consola de 
comandă în formă de U. 

Hyckman era un bărbat înalt, destul de bine 
proporţionat, tipul de blond uscăţiv. Arăta ca şi cum s-ar fi 
alăturat Agenţiei ispitit de o carieră de crainic la o 
emisiune de ştiri TV. 

După spusele Evei, Hyckman îi făcuse câteva avansuri, 


3 


dar ea nu le încurajase niciodată. Dacă Roy ar fi crezut că 
reprezenta o ameninţare cât de mică pentru iubita lui, i-ar 
fi zburat creierii ticălosului chiar acolo, fără a ţine seama 
de consecinţe. Insă se linişti la gândul că se îndrăgostise 
de o femeie care putea să aibă şi singură grijă de propria-i 
persoană. 

— I-am găsit! îl anunţă Hyckman în timp ce se apropia 
de consola de comandă. Ea s-a legat la Earthguard pentru 
a vedea dacă îl folosim pentru supraveghere. 

— De unde ştii că e ea? 

— li recunosc stilul. 

— Într-adevăr e obraznică, zise Roy. Dar sper că te 
bazezi şi pe altceva, nu numai pe pură intuiţie. 

— Păi, la dracu’, doar legătura a fost făcută din mijlocul 
deşertului. Cine altcineva ar putea fi? întrebă Hyckman, 
arătând spre ecran. 

Imaginea de pe orbită proiectată în acel moment pe 
perete era o vedere simplă, telescopică, a jumătăţilor 
sudice din Nevada şi Utah, plus treimea nordică a 
Arizonei. Las Vegas se găsea în colţul de jos, în stânga. 
Trei inele roşii şi două albe, din lumină pâlpâitoare, 
asemănătoare cu un ochi de bou, marcau poziţia 
îndepărtată din care fusese iniţiată legătura la satelit. 

Hyckman începu precipitat: 

— Două sute treizeci de kilometri nord-est de Las Vegas, 
în mijlocul întinderii aride, la nord-est de Pahroc Summit şi 
de Oak Springs Summit. În largul deşertului, după cum ți- 
am spus. 

— Folosim un satelit APM, îi aminti Roy. N-ar fi putut fi 
un angajat de-al lor care să încerce, la faţa locului, să se 
conecteze la satelit pentru a obţine o vedere mai bună a 
acelei regiuni? Sau o analiză spectrografică a teritoriului? 
Sau o sută de alte lucruri? 

— Un angajat al APM? Dar e în largul deşertului, insistă 
Hyckman. Părea că se blocase pe aceste cuvinte, de parcă 
ar fi repetat obsesiv un vers al unui cântec vechi. În largul 
deşertului... 

— Destul de curios, zise Roy cu un zâmbet cald care îi 


3 


alungă sarcasmul amăgitor de până atunci. O mulţime de 
cercetări se efectuează acolo, în mijlocul mediului, şi ai fi 
surprins să afli cât de mare este suprafaţa nelocuită a 
planetei. 

— Da, probabil. Dar dacă ar fi fost vreo persoană 
autorizată, un cercetător sau aşa ceva, atunci de ce ar fi 
întrerupt contactul atât de repede, exact în momentul 
reperării? 

— Asta este prima dovadă acceptabilă pe care mi-o dai, 
admise Roy. Dar nu suficientă pentru a avea vreo 
certitudine. 

Hyckman păru uimit: 

sea Cum? 

În loc să-i explice, Roy schimbă vorba: 

— Ce-i cu ochiul acela de bou? Ţintele se marchează 
întotdeauna cu o cruce albă. 

Rânjind mulţumit de propria-i persoană, Hyckman 
spuse: 

— Am crezut că e mai interesant aşa, e mai comic. 

— Seamănă cu un joc video. 

— Mulţumesc, îi replică Hyckman, interpretând ironia ca 
pe un compliment. 

— De la ce altitudine e luată imaginea? 

— Şase mii de metri. 

— Prea mult. Măreşte până la o mie cinci sute. 

— Asta facem chiar acum, spuse Hyckman, arătând spre 
cei care lucrau la computerele din mijlocul încăperii. 

O voce moale şi calmă, de femeie, veni dinspre sistemul 
de control: 

— Imediat va apărea imaginea mărită. 


Terenul era accidentat, aproape imposibil de străbătut, 
dar Valerie conducea de parcă s-ar fi aflat pe asfaltul neted 
al unei autostrăzi. Rover-ul chinuit se ridica şi plonja, se 
răsucea şi se legăna, zdrăngănea şi scârţâia, sălta şi se 
cutremura de-a lungul acelui pământ neospitalier, ca şi 
cum în orice moment ar fi putut exploda ca arcurile supuse 
unor eforturi prea mari sau ca rotiţele dinţate ale unei 


3 


jucării mecanice îndelung folosite. 

Spencer stătea pe scaunul pasagerului, cu pistolul SIG 
în mâna dreaptă. Micro Uzi-ul se afla pe jos, între 
picioarele sale. 

Rocky şedea în spatele lor, la mijloc, în spaţiul îngust 
dintre scaune şi echipamentul masiv care umplea restul 
portbagajului. Îşi ciulise urechea teafără, pentru că îl 
interesa evoluţia drumului, cealaltă fiind pleoştită ca o 
zdreanţă. 

— N-am putea să încetinim puţin? întrebă Spencer. 

Trebui să-şi ridice vocea pentru a se face auzit peste 
toată zarva: zgomotul motorului, scrâşnetul cauciucurilor 
ce se frecau de malul defileului. 

Valerie se aplecă peste volan, îşi întinse gâtul şi se uită 
la cer: 

— Complet senin. Niciun nor pe nicăieri, la naiba! 
Speram să nu fim nevoiţi să fugim până când nu s-ar fi 
înnorat din nou. 

— E atât de important? Cum rămâne cu urmărirea prin 
infraroşu? Parcă ziceai că pot vedea şi prin nori. 

În timp ce Range Rover-ul urca panta defileului, ea privi 
din nou înainte şi zise: 

— Asta reprezintă o ameninţare - dacă stăm pe loc în 
mijlocul deşertului - pentru că suntem singura sursă de 
căldură pe kilometri întregi. Dar îi derutăm teribil 
mişcându-ne. Ideal ar fi dacă ne-am afla pe o autostradă 
unde nu ar reuşi să analizeze căldura degajată de Rover şi 
să o identifice în traficul rutier. 

Vârful defileului se dovedi a fi o creastă îngustă peste 
care ţâşniră cu suficientă viteză, încât să fie aruncaţi în aer 
pentru o secundă. Se izbiră mai întâi cu roţile din faţă de o 
pantă din ardezie cenuşiu-rozalie, pătată cu negru. 

Aşchii de rocă smulse de cauciucuri loviră caroseria, iar 
Valerie strigă pentru a se face auzită peste răpăiala parcă 
produsă de grindină: 

— Cu un cer atât de senin nu trebuie să ne mai facem 
probleme cu infraroşul. Ne văd absolut clar de sus. 

— Crezi că ne-au descoperit deja? 


3 


— Pot să bag mâna-n foc că ne caută, urlă ea aproape 
zadarnic, printre salvele de mitralieră ale ardeziei 
sfărâmate. 

— Ochii din cer, murmură el. 

Lumea părea întoarsă cu fundu-n sus: cerul senin 
devenise locul de reşedinţă al demonilor. 

Valerie răcni: 

— Da, ne caută! Şi în mod sigur nu va trece prea mult 
timp până când ne vor repera, având în vedere că suntem 
singurul obiect care se mişcă, în afară de şerpi şi de iepuri, 
pe o rază de cel puţin opt kilometri. 

Rover-ul trecu de pe solul din ardezie pe unul mai moale 
şi reducerea bruscă a zgomotului fu o asemenea uşurare 
faţă de vacarmul de până atunci, încât li se păru că 
seamănă cu muzica unui cvartet de coarde. 

Valerie spuse: 

— La naiba! M-am conectat numai ca să verific ceea ce 
ştiam deja. N-am crezut că încă se mai aflau acolo şi că 
sechestrau satelitul şi în a treia zi. Am fost convinsă că nu 
urmăresc şi semnalele care vin. 

— Trei zile? 

— Da, probabil că au început căutarea sâmbătă, înainte 
de răsăritul soarelui, imediat după ce s-a oprit furtuna şi s- 
a înseninat. O, Doamne, ne vor chiar mai mult decât 
credeam! 

— În ce zi suntem? întrebă el, stânjenit. 

— Luni. 

— Eram sigur că e duminică. 

— Ai fost inconştient mai multă vreme decât ţi-ai 
închipuit. De vineri după-amiază. 

Chiar dacă noaptea trecută leşinul se transformase într- 
un somn liniştit, îşi pierduse cunoştinţa timp de patruzeci 
şi opt până la şaizeci de ore. Fiind întotdeauna atât de 
stăpân pe sine, vestea că delirase atâta vreme îl copleşi. 

Îşi aminti unele mărturisiri pe care le făcuse când nu 
fusese în deplinătatea facultăţilor mentale. Se întrebă ce îi 
mai spusese fără să-şi dea seama. 

Uitându-se din nou spre cer, Valerie zise: 


3 


— Îi urăsc pe ticăloşii ăia! 

— Cine sunt? întrebă el, nu pentru prima dată. 

— Nu trebuie să ştii, îi răspunse ea, ca şi până atunci. 
Dacă afli, eşti un om mort. 

— Se pare că deja e foarte posibil să fiu un om mort. Şi 
chiar că nu vreau să mă ucidă fără să ştiu cine sunt ei. 

Valerie reflectă asupra cuvintelor lui în timp ce acceleră 
urcând un deal, de această dată unul mult mai înalt. 

— OK. Ai dreptate. Dar mai târziu. Acum trebuie să mă 
concentrez ca să ieşim din rahatul ăsta. 

— Există vreo şansă de scăpare? 

— Foarte redusă - dar există. 

— Credeam că, folosindu-se de satelit, ne pot repera în 
orice clipă. 

— Într-adevăr. Dar cel mai apropiat loc de unde îşi pot 
aduce oamenii probabil că este în Vegas, adică la o sută 
şaizeci de kilometri de aici, poate chiar la o sută şaptezeci 
şi cinci. Atât am reuşit să merg vineri noapte, înainte să 
constat că drumul îţi făcea mult prea rău. Până când vor 
reuşi să-şi adune o echipă şi să zboare încoace mai avem 
două ore sau două ore şi jumătate. 

— Ca să facem ce? 

— Să ne pierdem din nou, zise ea, oarecum 
nerăbdătoare. 

— Cum să scăpăm de ei dacă ne urmăresc din spaţiu, 
pentru numele lui Dumnezeu? insistă Spencer. 

— Hm, asta sună a paranoia. 

— Nu e paranoia, asta este ceea ce fac ei. 

— Ştiu. Dar sună ca o nebunie, nu? Valerie îl imită pe 
Goofy, personajul din desenele animate ale lui Disney. Ne 
urmăresc din spaţiu, oameni mici şi caraghioşi cu pălării 
ascuţite, cu arme laser; ne vor fura femeile, ne vor 
distruge planeta. 

In spatele lor, Rocky pufni uşor, intrigat de glasul lui 
Goofy. Ea renunţă la vocea comică. 

— Ne aflăm în vremuri de restrişte? Dumnezeule din 
Ceruri, dar mereu a fost aşa! 

În timp ce traversau vârful dealului, punând din nou la 


3 


grea încercare amortizoarele, Spencer spuse: 

— Acum cred că te cunosc, iar în momentul imediat 
următor nu mai ştiu nimic despre tine. 

— Bine. Asta te ţine treaz. Trebuie să avem mintea 
limpede. 

— Dintr-o dată totul ţi se pare comic. 

— O, uneori nu sunt în stare să găsesc nimic suficient de 
amuzant. Dar trăim în parcul de distracţii al lui Dumnezeu. 
La un anumit nivel, totul devine comic, chiar şi sângele sau 
moartea. Nu crezi? 

— Nu. Nu cred. 

— Atunci cum rezişti? întrebă ea, foarte serioasă. 

— Nu mi-e prea uşor. 

Creasta lată a dealului deveni mai accidentată decât 
înainte. Valerie nu ridică piciorul de pe acceleraţie şi 
Rover-ul sfărâmă totul în calea lui. 

Spencer insistă: 

— Cum o să scăpăm dacă ne urmăresc din spaţiu? 

— O să-i păcălim. 

— Cum? 

— Cu vreo mutare inteligentă. 

— De exemplu? 

— Încă nu ştiu. 

El nu se dădu bătut: 

— Când o să ştii? 

— Sper că înainte să se fi terminat cele două ore. Se 
încruntă la indicatorul de kilometraj. Am parcurs deja zece 
kilometri. 

— Mie mi s-au părut o sută. Prea multe zdruncinături... 
O să-mi revină durerea de cap. 

Pe partea cealaltă, dealul nu cobora abrupt, ci într-o 
curbă lungă, acoperită cu iarbă înaltă, la fel de uscată, de 
decolorată şi de translucidă ca aripioarele efemeridelor. 
Jos se zăreau două benzi de asfalt care se întindeau spre 
est şi spre vest. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

— Autostrada Federală 93. 

— Ai ştiut că e aici! Cum ai aflat? 


3 


— Ori am studiat o hartă în timp ce tu zăceai, ori sunt 
paranormală. 
— Probabil ambele, murmură el, năucit de-a dreptul. 


Din cauza faptului că de la o mie cinci sute de metri 
înălţime imaginea nu furniza o rezoluţie satisfăcătoare 
pentru a se distinge obiectele de mărimea unei maşini la 
nivelul solului, Roy ceru ca sistemul să se focalizeze la trei 
sute de metri deasupra pământului. 

Operaţiunea solicitată necesita mai multe prelucrări 
grafice decât în mod obişnuit. Procesarea suplimentară a 
transmisiei continue de la Earthguard acapara atât de mult 
spaţiu din memoria computerului, încât celelalte activităţi 
fură stopate pentru a elibera Cray-ul în acest scop. Altfel s- 
ar fi întârziat în plus proiecția imaginii primite pe ecranul 
Centrului de Control. 

Se scurse mai puţin de un minut înainte ca glasul calm, 
aproape şoptit, al femeii să rostească uşor prin difuzoare: 

— Vehiculul suspect reperat. 

Ken Hyckman se năpusti de lângă consola de control 
printre cele două şiruri de calculatoare la care lucrau 
operatori. După câteva secunde se întoarse, entuziasmat 
ca un copil. 

— Am prins-o! ... 

— Încă nu ştim sigur, zise precaut Roy. 

— O, ba am prins-o, spuse Hyckman emoţionat, 
răsucindu-se pentru a se uita la ecranul de pe perete. Ce 
vehicul ar mai putea fi acolo, mişcându-se, în aceeaşi zonă 
din care cineva a încercat să se conecteze la satelit? 

— Un cercetător ştiinţific de la APM. 

— Gonind în felul ăsta? 

— Poate numai cercetând împrejurimile. 

— Merge cu o viteză mare prin deşert. 

— Păi, nu cred că există limită de viteză pe acolo. 

— O coincidenţă prea mare, insistă Hyckman. Ea este! 

— Vom vedea. 

Unduindu-se de la dreapta spre stânga, imaginea de pe 
ecran se modifică. Noul peisaj se deplasă, se estompă, se 


3 


deplasă, se limpezi, apoi iar se deplasă şi iar se mări - 
până când putură să privească solul de la o înălţime de trei 
sute de metri. 

Un vehicul a cărui marcă era imposibil de identificat, 
însă evident de teren, gonea pe solul accidentat. Văzut de 
la o asemenea altitudine, obiectul părea minuscul şi trist. 

— Măreşte la o sută cincizeci de metri, ordonă Roy. 

— Imediat va apărea imaginea mărită. 

După câteva clipe, ecranul se undui iar de la dreapta 
spre stânga. Imaginea se estompă, se deplasă, apoi se 
estompă din nou şi în final se limpezi. 

FEarthguard 3 nu se afla exact deasupra obiectului 
urmărit, ci pe o orbită geosincronă la nord-estul lui. De 
aceea ţinta era văzută dintr-un anumit unghi şi imaginea 
necesita prelucrări automate suplimentare, pentru a 
elimina distorsiunile cauzate de perspectivă. Însă rezulta o 
poză care includea nu numai formele dreptunghiulare ale 
capotei şi ale acoperişului, ci şi o vedere din partea 
laterală a vehiculului. 

Deşi imaginea mai prezenta încă distorsiuni, Roy reuşi 
să întrezărească nişte umbre mişcătoare prin ceea ce 
părea a fi fereastra şoferului, cu toate că aceasta strălucea 
puternic, reflectând razele soarelui. 

În timp ce vehiculul suspect ajunse în vârful dealului şi 
începu să coboare o pantă lungă, Roy cercetă cu atenţie 
geamurile din faţă şi se întrebă dacă de partea cealaltă a 
sticlei fumurii se afla femeia pe care se aşteptau să o 
descopere. O găsiseră într-adevăr, în cele din urmă? 

Ţinta se apropie de o autostradă. 

— Ce drum este acela? se interesă Roy. Dă-ne o vedere 
de ansamblu, haide s-o identificăm. Repede! 

Hyckman apăsă o tastă de pe consolă şi vorbi într-un 
microfon. 

Pe perete, în vreme ce suspecţii coteau spre est pe 
autostrada cu două benzi, o vedere de ansamblu 
multicoloră identifică vreo câteva repere topografice - 
printre care şi Autostrada Federală 93. 


Fiindcă Valerie nu şovăi când o luă spre est pe 
autostradă, Spencer întrebă: 

— De ce nu spre vest? 

— Pentru că spre vest nu se află decât teritoriul arid al 
Nevadei. Până la primul oraş sunt vreo trei sute de 
kilometri. I se spune Warm Springs!, dar e atât de mic, 
încât ar putea fi denumit Warm Spit!?. Nu putem sub nicio 
formă să ajungem atât de departe. Ei ar avea la dispoziţie 
o sută de locuri în care să ne atace şi nimeni n-ar şti ce s-a 
întâmplat. Am dispărea doar de pe faţa pământului. 

— Deci spre ce ne îndreptăm? 

— Mai avem câţiva kilometri până la Caliente, şi 
cincisprezece până la Panaca... 

— Nici astea nu sună a oraşe. 

— Apoi vom trece graniţa spre Utah. Modena, Newcastle 
- nu sunt chiar oraşe cu o activitate prea intensă. Dar după 
Newcastle vine Cedar City. 

— Prea mult timp... 

— Are vreo paisprezece mii de locuitori. Adică îndeajuns 
de mare, încât să avem o şansă să scăpăm de urmăritori, 
să abandonăm Rover-ul şi să ne facem rost de altă maşină. 

De-a lungul celor două benzi de asfalt existau destule 
porţiuni denivelate şi zgrunţuroase sau gropi neastupate. 
Spre ambele acostamente pavajul se deteriorase. Deşi 
drumul devenise o adevărată cursă cu obstacole, Rover-ul 
nu părea să aibă probleme; în schimb, Spencer - după 
călătoria plină de hurducături prin deşert - şi-ar fi dorit ca 
maşina să fi fost dotată cu suspensii şi amortizoare de şoc 
suplimentare. 

Indiferentă la starea şoselei, Valerie ţinea pedala 
apăsată, menţinând o viteză istovitoare, dacă nu chiar 
nechibzuită. 

— Sper ca în curând asfaltul să devină mai neted, zise el. 

— Judecând după hartă, probabil că o să fie şi mai rău 
după Panaca. De acolo până în Cedar City nu mai sunt 
decât drumuri locale. 


14 Izvoare Fierbinţi (n. tr.). 
15 Scuipat fierbinte (n.tr.) 


— Şi cât mai e până în Cedar City? 

— Aproape două sute de kilometri, spuse ea simplu, de 
parcă nu i-ar fi dat o veste proastă. 

Spencer rămase cu gura căscată, stupefiat. 

— Cred că glumeşti. Chiar dacă ne-ar surâde norocul, pe 
un drum ca ăsta - sau şi mai prost - avem nevoie de două 
ore ca să ajungem acolo. 

— Mergem cu o sută zece kilometri la oră. 

— Mie mi se par două sute zece! Glasul îi tremură 
violent în timp ce roţile săltară pe o porţiune de pavaj 
construită parcă din bârne. 

— Sper că nu ai hemoroizi. 

— N-o să fii în stare să mentii tot timpul o asemenea 
viteză. O să intrăm în Cedar City cu echipa de atac în 
spatele nostru. 

Ea ridică din umeri. 

— Păi, pot pune pariu că oamenii de acolo abia aşteaptă 
să se distreze puţin. A trecut cam multişor de la ultimul 
Festival de Vară Shakespeare. 


La cererea lui Roy, imaginea se mări mai mult, 
permițându-le supravegherea țintei ca şi cum s-ar fi aflat la 
şaizeci de metri deasupra ei. Prelucrările computerizate 
deveneau din ce în ce mai dificile pe măsură ce factorul de 
mărire creştea - dar, din fericire, capacitatea de calcul a 
unităţii logice era suficient de ridicată pentru a evita 
întârzierile cauzate de procesare. 

Scara de reprezentare de pe ecran crescuse mult mai 
mult decât înainte şi ţinta câştiga lăţime, iar marginea din 
dreapta acesteia dispăru. Dar reapăru la stânga, în timp ce 
FEarthguard proiectă un nou segment de teritoriu care se 
întindea imediat la estul celui delimitat de traiectoria 
vehiculului. 

Maşina se grăbea spre est şi nu spre sud, ca înainte, aşa 
că se putea zări o parte a parbrizului, un amestec de 
umbre şi reflexii ale razelor de soare. 

Modelul tintei identificat ca unul dintre ultimele modele 
de Range Rover. 


Roy Miro se uită la ecranul de pe perete încercând să-şi 
dea seama dacă în vehiculul suspect se afla cel puţin 
femeia, dacă nu și bărbatul cu cicatrice. 

Din când în când, se distingeau nişte figuri întunecate în 
interiorul maşinii, dar nu reuşi să le identifice. Nu fu în 
stare să-şi dea seama nici măcar câte persoane se găseau 
în hârbul acela nenorocit, darămite ce sex aveau. 

Încă o mărire a imaginii ar fi necesitat prelucrări 
îndelungi, care le-ar fi răpit un timp preţios. Până când ar 
fi obţinut o vedere mai detaliată a interiorului maşinii, 
şoferul ar fi putut să ajungă - și să se piardă - în cel puţin 
şase oraşe mari. 

Dacă ar fi cerut oameni şi echipament pentru a opri 
Range Rover- ul, iar ocupanţii s-ar fi dovedit a fi inocenți, 
ar fi ratat orice șansă de a pune mâna pe femeie. Ea n-ar 
mai fi fost nevoită să-şi ia măsuri de prevedere şi ar fi 
putut să dispară în Arizona sau să se întoarcă în California. 

Viteza tintei este de o sută cincisprezece kilometri la 
oră. 

Pentru a justifica urmărirea Rover-ului, ar fi trebuit să se 
bazeze pe o mulţime de presupuneri şi pe prea puţine 
dovezi. Că Spencer Grant supravieţuise în timp ce 
Explorer-ul fusese purtat de torentul învolburat. Că reuşise 
cumva să o contacteze pe femeie. Că ea îşi dăduse 
întâlnire cu el în deşert şi că plecaseră împreună cu 
maşina. Că fugara, realizând că Agenţia s-ar fi putut folosi 
de sateliți pentru a o repera, se oprise sâmbătă dimineaţă 
înainte ca stratul de nori să se împrăştie. Că în această zi, 
ea renunţase la orice precauţiune şi încercase să se 
conecteze la sateliții disponibili pentru a afla dacă o mai 
căuta cineva şi că, fiind surprinsă de programul de 
protecţie, fugise să-şi salveze viaţa, numai cu câteva 
minute în urmă. 

O problemă cu atâtea necunoscute îl tulbura teribil pe 
Roy. 

Viteza tintei este de o sută optsprezece kilometri la oră. 

— Prea mare pentru şoselele de acolo, zise Ken 
Hyckman. E ea, şi e speriată. 


3 


Sâmbătă şi duminică, Earthguard descoperise două sute 
şaisprezece vehicule suspecte în zona cercetată, 
majoritatea călătorind în week-end. Şoferii şi pasagerii 
ieşiseră până la urmă din maşini şi, studiaţi din satelit sau 
din elicopter, se dovediseră a nu fi nici Grant, nici femeia. 
Aceasta ar fi putut reprezenta a două sute şaptesprezecea 
alarmă falsă. 

Viteza țintei este de o sută douăzeci kilometri la oră. 

Pe de altă parte, vehiculul supravegheat în acel moment 
părea cel mai suspect din ultimele două zile de cercetări. 

Şi încă de vineri după-amiază din Flagstaff, Arizona, 
forţa lui Kevorkian îl însoțea. Îl adusese în faţa Evei şi îi 
schimbase viaţa. Trebuia să aibă încredere în ea, să fie 
convins că îi va îndruma paşii pe calea cea bună. 

Închise ochii, respiră adânc de câteva ori şi spuse: 

— Haideţi să formăm o echipă şi să mergem după ei. 

— Da! zise Ken Hyckman, dând cu pumnul în aer, 
exprimându-şi astfel entuziasmul copilăresc şi enervant. 

— Doisprezece oameni şi aparatură completă de atac, 
reluă Roy. Plecarea în cincisprezece minute sau chiar mai 
puţin. Aranjaţi decolarea de pe acoperiş, ca să nu mai 
pierdem timp. Două elicoptere mari, ultimul tip. 

— Le ai, îi promise Hyckman. 

— Asiguraţi-vă că sunt în stare să o lichideze pe femeie 
fără niciun avertisment. 

— Bineînţeles. 

— Cu mare prudenţă. 

Hyckman dădu afirmativ din cap. 

— Nu-i acorda nicio şansă - nici cea mai mică şansă. Dar 
pe Grant trebuie să-l prindem viu, să-l interogăm şi să 
aflăm cum s-a amestecat în toate astea, în slujba cui se află 
ticălosul. 

— Pentru a putea să îi urmărim câtă vreme o să fiţi pe 
teren, zise Hyckman, trebuie să modificăm programul lui 
Earthguard și să-i modificăm şi orbita, astfel încât să 
rămână aţintit pe Rover. 

— Aşa să faceţi, spuse Roy. 


Capitolul XII 


În acea dimineaţă de luni, din februarie, căpitanul 
Harris Descoteaux din Departamentul de Poliţie a Los 
Angelesului n-ar fi fost surprins să afle că murise de 
vinerea trecută şi că de atunci se găsea în Iad. Acţiunile 
puse pe seama lui ar fi ocupat timpul şi ar fi consumat 
energia multor demoni inteligenţi şi meticuloşi. 

Vineri noapte, la 23,30, în vreme ce făcea dragoste cu 
soţia sa, Jessica, iar fiicele lor - Willa şi Ondine - dormeau 
sau se uitau la televizor într-una dintre celelalte încăperi, 
un echipaj al FBl-ului, dotat cu arme speciale, asociat în 
această operaţiune cu Agenţia de Luptă Antidrog, i-a 
atacat locuinţa situată pe o stradă liniştită din Burbank. 
Asaltul a fost executat cu o desfăşurare neîndurătoare de 
forţe şi cu un elan demn de orice pluton al Marinei 
Statelor Unite angajat în toate bătăliile purtate de-a lungul 
istoriei ţării. 

De pretutindeni, cu o sincronizare pe care ar fi invidiat-o 
şi cel mai priceput dirijor de orchestră, grenadele de 
cauciuc fură lansate prin geamuri. Zgomotul îi dezorientă 
instantaneu pe Harris, Jessica şi pe fiicele lor, diminuându- 
le în acelaşi timp viteza reacţiilor. 

În vreme ce bibelourile de porțelan se răsturnau şi 
tablourile se clătinau pe pereţi sub efectul undei de şoc, 
uşile din spate şi din faţă cedară. Bărbaţi înarmaţi până în 
dinţi, cu căşti negre şi veste antiglont năvăliră în reşedinţa 
lui Descoteaux şi se împrăștiară ca valul Zilei de Apoi prin 
camere. 

Cu o clipă mai devreme, sub lumina chihlimbarie a 
veiozei, Descoteaux se desfătase în braţele soţiei sale, 
alunecând uşor înainte şi înapoi spre limita dulce a 
beatitudinii. În următorul moment pasiunea se 
transformase în teroare, iar el se împleticea în jur sub 
lumina enervant de întunecată a veiozei, gol şi dezorientat. 


3 


Picioarele 

îi tremurau, genunchii i se înmuiaseră şi camera părea să 
se învârtească asemenea unui butoi gigantic dintr-un parc 
de distracţii. 

Deși urechile îi ţiuiau, auzi ţipetele unor bărbaţi venind 
din toate părțile: „FBI! FBI! FBI!” Glasurile bubuitoare nu 
îl liniştiră deloc. Ameţit din cauza grenadei de cauciuc, nici 
nu mai ştia ce înseamnă aceste iniţiale. 

Își aminti de obiectul din noptieră. Revolverul. Încărcat. 

Habar n-avea cum se deschide un sertar. Dintr-o dată 
treaba asta părea să necesite o inteligenţă superumană, o 
dexteritate de jongler. 

Apoi dormitorul se umplu cu bărbaţi la fel de solizi ca 
jucătorii profesionişti de fotbal american, care zbierau toţi 
deodată. Îl obligară pe Harris să se trântească la pământ 
cu faţa în jos şi cu mâinile la ceafă. 

Mintea i se limpezi. Îşi aminti ce înseamnă FBI. 
Teroarea şi buimăceala nu i se evaporară, dar se 
diminuară până deveniră frică și derută. 

Un elicopter vuia deasupra casei. Razele reflectoarelor 
măturau curtea. Printre zgomotele infernale de motoare, 
Harris auzi ceva ce-i îngheţă sângele în vene: strigătele 
fiicelor lui în clipa în care uşile camerelor fură izbite de 
perete. 

Nu-i veni să creadă, când, în timp ce el stătea cu faţa la 
podea, o ridicară pe Jessica din pat. Femeia era la fel de 
goală ca și el. O împinseră într-un colţ şi biata de ea se 
acoperi cu mâinile, în vreme ce agenţii se uitară sub saltea 
căutând arme. După o eternitate, îi aruncară o pătură, iar 
Jessica se înfăşură în grabă. 

Lui Harris i se permise până la urmă să se aşeze pe 
marginea patului, încă gol şi arzând de umilinţă. I se 
prezentă un mandat de percheziţie şi îşi văzu, cu uimire, 
numele şi adresa scrise pe el. Bănui în continuare că totuşi 
greşiseră casa. Le explică faptul că era căpitan în DPLA, 
dar ei o ştiau deja prea bine. 

Într-un târziu, lui Harris i se permise să se îmbrace într- 
un trening cenuşiu. El şi Jessica fură duşi în camera de zi. 


3 


Ondine şi Willa se ghemuiseră pe sofa, îmbrăţişându-se 
strâns pentru a se încuraja una pe cealaltă. Fetele 
încercară să fugă spre părinţii lor, dar câţiva ofiţeri le 
opriră, obligându-le să rămână pe loc. Ondine avea 
treisprezece ani, iar Willa paisprezece. Amândouă 
moşteniseră frumuseţea mamei lor. Ondine se îmbrăcase 
pentru culcare într-un tricou imprimat cu figura unui 
cântăreţ de rap, iar Willa într-o pijama cu pantaloni scurţi, 
plus nişte şosete galbene până la genunchi. 

Câţiva ofiţeri se uitau la fete cu o privire la care nu 
aveau niciun drept. Harris îi rugă să le lase să se îmbrace 
în rochii, dar nimeni nu-l luă în seamă. În timp ce Jessica 
era condusă spre un fotoliu, Harris, flancat de doi bărbaţi, 
fu împins afară din cameră. 

Când le ceru încă o dată să le lase pe fete să se îmbrace 
în rochii şi din nou îl ignorară, el se eliberă brutal de 
escortă, indignat. Dar imediat îl loviră în stomac cu patul 
unei arme, îl îmbrânciră şi îi puseră cătuşe. 

În garaj, un om care se recomandă ca fiind „agentul 
Gurland” se afla la bancul de lucru examinând o sută de 
kilograme de cocaină învelite în plastic, în valoare de 
milioane de dolari. Harris privi neîncrezător, înfiorat, când 
i se spuse că drogurile fuseseră găsite chiar acolo. 

— Sunt nevinovat. Sunt poliţist. E o înscenare. Asta-i o 
nebunie! 

Gurland îi citi nepăsător drepturile. 

Pe Harris îl înfurie indiferența cu care îi tratau 
afirmaţiile. Mânia şi frustrarea sa îi determinară pe ofiţeri 
să-l îmbrâncească şi mai tare în drumul spre maşina 
parcată lângă bordură. Vecinii de vizavi ieşiseră în grădini 
şi pe verande, curioşi. 

Se pomeni dus la o închisoare federală. Acolo îi 
îngăduiră să-şi sune avocatul, pe fratele lui, Darius. 

Din cauza meseriei sale de poliţist, ar fi fost pus în 
primejdie într-o celulă cu alţi delincvenţi, de aceea se 
aştepta să fie închis separat, într-o carceră. Dar se trezi 
într-o încăpere unde se mai aflau încă şase oameni care 
aşteptau să fie judecaţi pentru transport ilegal de droguri 


3 


şi asasinarea cu o secure a unui şef de poliţie. 

Toţi susțineau că fuseseră deferiţi justiţiei pe baza unor 
dovezi false. Deşi câţiva aduceau evident a infractori, 
căpitanul, spre uimirea sa, le dădu crezare unora. 

La ora 2,30 noaptea, aşezat în faţa lui Harris la o masă 
acoperită cu o folie din plastic zgâriată, în camera 
rezervată întâlnirilor cu avocaţii, Darius spuse: 

— E o aiureală totală, miroase de la distanţă, pute de-a 
dreptul. Ești cel mai cinstit om pe care l-am cunoscut 
vreodată, corect încă de pe vremea când eram copii. Mie, 
ca frate, mi-a fost al dracu' de greu să ţin pasul cu tine. 
Eşti un adevărat sfânt, asta ești! Cine susţine că faci 
afaceri cu cocaină sau e tâmpit, sau e mincinos. Crede-mă, 
nu te îngrijora din pricina asta niciun minut, nicio secundă 
ori o nanosecundă. Ai un trecut exemplar, fără pată, 
dosarul unui sfânt binecuvântat. O să obţinem o cauţiune 
mică şi până la urmă o să-i convingem că e un complot sau 
o greșeală. Ascultă, îţi jur că n-o să fie niciun proces, îţi jur 
pe mormântul mamei! 

Darius avea cu cinci ani mai puţin decât Harris, dar 
semănau atât de mult, încât puteau fi luaţi drept gemeni. 
Era la fel de priceput pe cât de energic, un bun avocat 
criminalist. Dacă Darius spunea că nu există niciun motiv 
de îngrijorare, atunci trebuia să-l creadă. 

— Ascultă, dacă este un complot, zise Darius, cine se 
află în spatele lui? Ce rahat ambulant ar fi putut face aşa 
ceva? Ce duşmani ai? 

— Nu ştiu. Adică niciunul care să fie capabil de asta. 

— E o aiureală totală. Or să se târască în genunchi să-ţi 
ceară scuze, ticăloşii, tâmpiţii, scârboşenii ignorante. Asta 
mă arde. Până şi sfinţii au duşmani, Harris. 

— Nu-mi pot da seama, insistă Harris. 

— Poate că în special sfinţii îşi fac duşmani... 

Cam opt ore mai târziu, sâmbătă dimineaţă pe la 10, cu 
fratele său alături, Harris fu adus în faţa judecătorului. 
Procurorul federal propuse o cauţiune de zece milioane de 
dolari; Darius ceru ca Harris să fie eliberat pe încredere. 
În cele din urmă, cauţiunea fu fixată la cinci sute de mii de 


3 


dolari şi Darius o consideră acceptabilă, pentru că lui 
Harris i se îngăduia să achite pe loc numai zece la sută şi 
să garanteze pentru restul. 

Harris şi Jessica deţineau şaptezeci şi trei de mii de 
dolari în acţiuni şi conturi bancare. Deoarece Harris nu 
intenţiona să dispară până la proces, ei puteau să-şi 
recupereze banii după aceea. 

Situaţia nu era chiar roză. Dar înainte de a proceda la 
construirea unei apărări şi de a face demersurile legale 
pentru suspendarea acuzațiilor, trebuia ca Harris să-şi 
redobândească libertatea şi să scape de pericolul 
extraordinar în care s-ar fi găsit, ca de altfel orice ofiţer de 
poliţie, în închisoare. Se părea că lucrurile o apucaseră pe 
calea cea bună. 

Şapte ore mai târziu, Harris fu dus de la celulă în 
camera rezervată întâlnirilor dintre avocaţi şi clienţi, unde 
Darius îl aştepta, dar cu veşti proaste. FBl-ul convinsese 
un judecător că existau suficiente dovezi pentru a conchide 
că locuinţa lui Descoteaux fusese folosită în scopuri 
ilegale, iar acesta permisese confiscarea imediată a 
proprietăţii. FBl-ul şi ALA obţinuseră dreptul de a 
sechestra casa împreună cu tot ce se afla în ea. 

Pentru a proteja interesele guvernamentale, ofiţerii 
federali le  evacuaseră pe Jessica, Willa şi Ondine, 
permițându-le să-şi împacheteze numai câteva haine. 
Încuietorile fuseseră schimbate. Cel puţin deocamdată, 
proprietatea era păzită de gardieni. 

Darius continuă: 

— Asta e o prostie. Bine, poate că din punct de vedere 
teoretic nu violează recenta decizie a Curţii Supreme în 
favoarea confiscării, dar în mod sigur îi violează spiritul. În 
primul rând, legea stipulează că mai întâi trebuie să fie 
înaintată proprietarului o înştiinţare prin care să-şi anunţe 
intenţiile. 

— Intenţiile? făcu Harris uimit. 

— Bineînţeles, pot afirma că au înmânat înştiinţarea o 
dată cu ordinul de evacuare. Dar legea spune clar că 
trebuie să existe un interval decent între înştiinţare şi 


3 


ordinul de evacuare. 

Harris tot nu înţelegea: 

— Le-au evacuat pe Jessica şi pe fete? 

— Nu-ţi face griji pentru ele. S-au mutat cu Bonnie şi cu 
mine. Sunt bine. 

— Cum au putut să le evacueze? 

— Până când Curtea Supremă nu modifică şi celelalte 
aspecte ale legilor privind confiscarea bunurilor - dacă se 
va întâmpla vreodată aşa ceva - evacuarea poate avea loc 
înainte de prima audiere, ceea ce e nedrept. Nedrept? O, 
Doamne, este chiar mai rău, e tiranic. Dar cel puţin acum 
poţi obţine audierea, care până nu de mult era facultativă. 
O să apari în faţa unui judecător, în maximum zece zile, şi 
el îţi va asculta argumentele pe care le vei aduce împotriva 
confiscării. 

— E casa mea. 

— Acesta nu-i un argument. Vom găsi noi destule. 

— Dar este casa mea. 

— Trebuie să-ţi spun, audierea nu contează prea mult. 
Agenţii federali se vor folosi de orice mijloace pentru a se 
asigura că o să apari în faţa unui judecător care sprijină 
legile cu privire la confiscare. Voi încerca să evit acest 
lucru, să te trimit la unul care încă îşi mai aminteşte că ar 
trebui să trăim într-o democraţie. Dar realitatea este că, în 
nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri, agenţii federali 
obţin judecătorul pe care îl doresc. Vom avea audierea, dar 
legile vor fi aproape sigur în favoarea confiscării, deci 
împotriva noastră. 

Harris nu putea crede că este adevărat ceea ce aude. 
Clătinând din cap, el spuse: A 

— Nu au cum să-mi dea familia afară din casă. Încă n-am 
fost găsit vinovat. 

— Eşti poliţist. Trebuie să ştii cum funcţionează legea 
confiscării. S-a promulgat încă de acum zece ani şi devine 
pe zi ce trece tot mai drastică. 

— Sunt poliţist, da, dar nu şi procuror. Eu îi prind pe 
infractori şi Procuratura districtuală decide sub incidenţa 
căror legi intră. 


— Atunci, va fi o lecţie cam dură. Vezi... Ca să-ţi pierzi 
proprietatea, conform legilor în vigoare, nu e nevoie să fii 
condamnat. 

— Au dreptul să-mi confişte proprietatea chiar dacă sunt 
găsit nevinovat? bâigui Harris, convins că trăieşte un 
coşmar dintr-o povestire de Kafka pe care o citise în liceu. 

— Harris, ascultă-mă cu foarte mare atenţie. Uită de 
condamnare sau achitare. Fi pot să-ți confişte proprietatea 
şi nici măcar să nu te acuze de vreo infracţiune. Fără să-ţi 
intenteze niciun proces. Bineînţeles, deja ai fost acuzat, şi 
asta le măreşte puterea. 

— Stai puţin. Cum se poate întâmpla aşa ceva? 

— Dacă există vreo dovadă că proprietatea ta a fost 
folosită pentru vreun scop ilegal, chiar dacă tu nu eşti în 
cunoştinţă de cauză, atunci este un motiv suficient pentru 
a ţi-o confisca. Nu-i aşa că-i o chestie drăguță? Chit că nu 
eşti implicat în afacere, tot îţi pierzi proprietatea. 

— Nu, vreau să spun, cum de se poate întâmpla aşa ceva 
în America? 

— Războiul împotriva drogurilor. De aceea s-au făcut 
legile astea. Ca să-i învingi pe traficanţii de droguri, 
trebuie să-i distrugi complet. 

Darius se îmblânzise mai tare decât la prima întâlnire, 
cea avută de dimineaţă. Firea sa energică se manifesta nu 
prin fluxul interminabil de cuvinte, ca de obicei, ci prin 
neastâmpărul său. 

Pe Harris îl alarmară la fel de mult atât schimbarea 
petrecută cu fratele său, cât şi vorbele rostite de el. 

— Dar dovada aceasta, cocaina, a fost pusă acolo. 

— Tu ştii asta, cu ştiu asta. Dar trebuie să o dovedeşti în 
faţa Curţii înainte de a ţi se confisca bunurile. 

— Vrei să spui că sunt vinovat până când demonstrez că 
sunt nevinovat?... 

— Aşa se aplică legile privind confiscarea. Dar cel puţin 
tu ai fost acuzat de o infracţiune. Ai o şansă în faţa Curţii. 
Dacă îţi dovedeşti nevinovăția la proces, atunci dovedeşti 
indirect că şi confiscarea a fost nejustificată. Şi sper din 
toată inima că nu vor renunţa la acuzaţii. 


3 


Harris clipi uimit. 

— Speri să nu renunţe la acuzaţii? 

— Dacă renunţă, nu va mai avea loc niciun proces. 
Atunci singura şansă să-ţi recapeţi casa ar mai fi la 
audierea care va urma. 

— Singura şansă? La audierea aia aranjată? 

— Nu chiar aranjată. Doar că o să fii în faţa 
judecătorului Jor. 

— Care-i diferenţa? 

Darius dădu din cap, obosit. 

— Nu prea mare. O dată ce la acea audiere se va aproba 
confiscarea, dacă nu ai niciun proces în care să-ți 
dovedeşti nevinovăția, trebuie să dai în judecată FBl-ul şi 
ALA pentru a-ţi recupera proprietatea. Şi asta e o bătălie 
grea. Avocaţii guvernului vor încerca în repetate rânduri 
amânarea dezbaterilor - până când vor obţine o Curte 
favorabilă lor. Chiar dacă găseşti un juriu sau câţiva 
judecători care să-ţi înapoieze averea, guvernul tot va face 
apel după apel ca să te descurajeze. 

— Dar dacă renunţă la acuzaţiile împotriva mea, atunci 
cum e posibil să nu-mi restituie casa? 

Inţelesese explicaţiile fratelui său. Doar că nu pricepea 
logica sau justeţea lor. 

— După cum ţi-am mai zis, continuă răbdător Darius, tot 
ceea ce au de făcut este să dovedească faptul că locuinţa 
ta a fost folosită în scopuri ilegale. Nu că tu sau vreun alt 
membru al familiei tale a fost implicat în această activitate. 

— Dar atunci cine a ascuns cocaina acolo? Îmi închipui 
că trebuie să spună... 

Darius oftă. 

— Nu e nevoie să dea niciun nume. 

Uimit, acceptând fără nicio tragere de inimă şi ultima 
monstruozitate, Harris zise: 

— Pot să obţină casa mea susţinând numai că se 
distribuiau droguri de acolo - dar nu sunt obligaţi să dea 
numele nici unui suspect? 

— Atâta vreme cât au destule probe, da. 

— Dar a fost o înscenare! 


— După cum ţi-am explicat, trebuie să o dovedeşti în 
faţa justiţiei. 

— Dar dacă nu mă acuză de nimic, poate că n-o să mai 
ajung în fața Curţii. 

— Exact. Darius zâmbi amar. Acum îţi dai seama de ce 
sper că nu vor renunţa la acuzaţii. Acum înţelegi legile. 

— Legi? zise Harris. Astea nu sunt legi. E o nebunie! 

Simţea nevoia să facă mişcare, să-şi descarce energia 
care dintr-o dată îl sufoca. Mânia şi frustrarea sa 
ajunseseră atât de puternice, încât genunchii i se înmuiară 
când încercă să se scoale de pe scaun. Pe jumătate ridicat, 
fu nevoit să se aşeze la loc, de parcă l-ar fi lovit din nou o 
grenadă de cauciuc. 

— Ți-e rău? se îngrijoră Darius. 

— Dar legile astea au fost făcute pentru a lovi în marii 
traficanţi de droguri, în gangsteri, în Mafie... 

— Sigur. Oameni care şi-ar putea vinde proprietăţile şi s- 
o întindă din ţară înainte de proces. Aceasta a fost intenţia 
iniţială când au promulgat legea. Dar acum există vreo 
doua sute de infracţiuni federale, nu neapărat legate de 
traficul cu droguri, care permit confiscarea proprietăţilor 
fără niciun proces, iar anul trecut lucrul ăsta s-a întâmplat 
de cincizeci de mii de ori. 

— Cincizeci de mii! 

— A ajuns o adevărată sursă de venituri pentru lupta 
antidrog. O dată sechestrate, optzeci la sută din valoarea 
bunurilor intră în contul poliţiei, iar douăzeci la sută revine 
procuraturii. 

Tăcură brusc. Pendula de pe perete, un model învechit, 
ticăia încet. Sunetul amintea de cel al ceasului unei 
bombe, iar Harris se simţi de parcă ar fi stat într-un 
dispozitiv care avea să sară în aer. 

Nu mai puţin furios ca înainte, ci doar stăpânindu-se mai 
bine, el spuse: 

— Au de gând să-mi vândă casa, nu? 

— Păi, cel puţin are sigiliu federal. Dacă ar fi intrat sub 
incidenţa legii de confiscare din California, atunci ar fi 
scos-o la licitaţie la zece zile după audiere. Poliţaii federali 


3 


ne acordă mai mult timp. 

— O vor vinde. 

— Ascultă, o să facem tot posibilul să o recăpătăm până 
atunci... 

Vocea lui Darius se stinse. Nu mai putea să-şi privească 
fratele în ochi. Până la urmă, el continuă: 

— Şi chiar după ce îţi vor vinde bunurile, dacă reuşeşti 
să-ţi dovedeşti nevinovăția, poţi să obţii despăgubiri - deşi 
nu întreaga valoare a celor confiscate. _ 

— Dar pot să-mi iau rămas-bun de la locuinţa mea. Imi 
vor da ei banii, dar nu şi casa înapoi. Nu mai vorbesc de 
cât timp o să-mi ia treaba asta. 

— Congresul se ocupă acum cu modificarea legilor. 

— Să le modifice? Nu să le elimine complet? 

— Din păcate, guvernului îi plac prea mult legile astea. 
Chiar şi reforma propusă nu va merge prea departe, şi nici 
nu este prea susţinută. 

— Să-mi evacueze familia, zise Harris încă nevenindu-i 
să creadă. 

— Harris, mă simt îngrozitor. Voi face tot ce se poate, o 
să fiu ca un tigru, îţi jur, dar ar trebui să fiu capabil de şi 
mai mult. 

Harris îşi strânse pumnii deasupra mesei. 

— Nu-i vina ta, frate. Nu tu ai scris legile. 0... să le 
facem față. Cumva o să reuşim noi. Cel mai important 
lucru acum este să plăteşti cauţiunea ca să pot ieşi de aici. 

Darius îşi duse mâinile negre ca de cărbune la ochi şi le 
presă încetişor, de parcă ar fi încercat să-şi izgonească 
oboseala. Ca şi Harris de altfel, nu dormise cu o noapte în 
urmă. 

— Asta nu se poate până poimâine. O să mă duc la bancă 
luni, la prima oră... 

_ — Nu, nu. Nu trebuie să-mi dai tu banii pentru cauţiune. 
li avem. Nu ţi-a zis Jessica? lar banca noastră este 
deschisă şi sâmbăta. 

— Mi-a zis. Dar... 

— Nu mai e deschisă acum. Dar a fost mai devreme. O, 
Doamne, cât mi-aş dori să ies azi! 


3 


Lăsându-şi mâinile să cadă, Darius îşi privi fratele în 
ochi şi, cu o strângere de inimă, îi mărturisi: 

— Harris, ti-au sechestrat şi conturile bancare. 

— Dar nu pot face aşa ceva, spuse el furios, apoi glasul i 
se stinse. Nu-i aşa? 

— Economii, cecuri, absolut totul, chiar dacă sunt într- 
un cont comun cu Jessica sau numai într-al ei. Le numesc 
profituri ilegale de pe urma drogurilor. Până şi contul 
special pentru Crăciun... 

Harris se simţi de parcă îl lovise o măciucă în cap. O 
amorţeală ciudată îi cuprinse tot corpul. 

— Darius, nu te pot... Nu te pot lăsa să-mi plăteşti 
cauţiunea. Nu cincizeci de mii. Avem şi câteva acţiuni... 

— Şi acelea sunt blocate pe durata confiscării. 

Harris se uită la ceas. Secundarul se învârtea în faţa lui. 
Sunetul care anunţa explozia bombei devenise obsedant. 

Întinzându-se peste masă, Darius îşi puse mâinile peste 
pumnii strânşi ai lui Harris şi zise: 

— Frate, îţi jur, vom trece prin toate astea împreună. 

— Cu toate bunurile sub sechestru, nu ne mai rămân 
decât banii din poşeta Jessicăi şi cei din portofelul meu. 
Isuse! Poate numai cei din poşeta ei. Portofelul meu este în 
sertarul noptierei, asta dacă nu s-a gândit să-l ia când le-au 
obligat, pe ea şi pe fete, să plece. 

— Aşa că Bonnie şi cu mine vom plăti cauţiunea şi nu 
vreau să ne mai certăm pe tema asta. 

Tic... tic... tic... 

Lui Harris îi înţepenise faţa. Şi pielea i se încrețise pe 
ceafă. Amorţită şi rece. 

Darius mai strânse încă o dată mâinile fratelui său şi 
apoi le dădu drumul. 

Harris spuse: 

— Cum vom reuşi să ne găsim vreo locuinţă dacă nu 
avem cu ce plăti chiria pe două luni şi garanţia? 

— Veţi sta cu mine şi cu Bonnie. S-a stabilit deja. 

— Dar nu ai o casă suficient de mare. Nu ai loc pentru 
patru inşi. 

— Jessie şi fetele sunt deja la noi. Tu nu vei fi decât unul 


3 


în plus. Sigur, o să ne cam înghesuim, dar o să fie bine. 
Nimeni nu o să se supere din cauza asta. Suntem toţi o 
familie. Trebuie să stăm împreună. 

— Dar ar putea trece luni întregi până când o să se 
rezolve. Doamne, ar putea trece ani, nu? 

Tic... tic... tic... 

Mai târziu, în timp ce se pregătea să plece, Darius zise: 

— Harris, vreau să te gândeşti foarte bine care ți-ar 
putea fi duşmanii. Ceea ce s-a întâmplat nu a fost deloc o 
greşeală. A fost nevoie de un plan, de o minte inteligentă şi 
de relaţii. Pe undeva există un duşman puternic şi deştept, 
chiar dacă tu nu îţi dai seama. Gândeşte-te. Dacă ai reuşi 
să-mi dai nişte nume, mi-ar putea fi de folos. 

Sâmbătă noapte, Harris împărţi o celulă fără ferestre, de 
patru paturi, cu doi aşa-zişi asasini şi cu un violator care 
atacase femei în zece state. Dormi iepureşte. 

Duminică noapte, istovit, se cufundă într-un somn adânc. 
Avu nişte vise îngrozitoare. Coşmaruri în care, mai 
devreme sau mai târziu, apărea un ceas care ticăia 
întruna. 

Luni se trezi în zori, nerăbdător să iasă în libertate. Nu 
era dispus să-i lase pe Darius şi pe Bonnie să-i achite 
cauţiunea. Bineînţeles că nu avea nicio intenţie să fugă de 
judecată. Le va înapoia banii, până la urmă. Şi 
claustrofobia îl chinuia teribil... 

Deşi situaţia era groaznică, inimaginabilă, găsi o alinare 
în faptul că deja trecuse prin ce fusese mai rău. Pierduse 
totul - adică urma să i se confişte în curând. Ajunsese în 
mocirlă dar, în ciuda bătăliei ce-l aştepta, de-acum nu mai 
putea decât să urce. 

Aceasta se petrecea luni dimineaţă. Devreme. 


În Caliente, Nevada, autostrada cotea spre nord, dar la 
Panaca o părăsiră intrând pe o şosea secundară care o lua 
către, est, către graniţa cu Utah. Drumul de ţară era mai 
accidentat şi extrem de primitiv, amintind poate de 
Mezozoic, chiar dacă pâlcuri de pini şi de molizi îl 
mărgineau pe alocuri. 


Lui Spencer totul i se părea o nebunie... Teama pe care 
o încerca Valerie, spaima ei că fuseseră reperaţi prin 
satelit. Cerul rămânea complet senin şi nimic nu-i sugera 
prezenţa unui monstru mecanic planând deasupra lor ca în 
Războiul Stelelor, însă îl stânjenea teribil gândul că ar 
putea să fi fost totuşi urmăriţi kilometri întregi. 

Neţinând seama de ochii din cer şi de criminalii 
profesionişti, aflaţi probabil în drum spre Utah pentru a-i 
înhăţa, Spencer se gândea doar cu ce să-şi potolească 
foamea. Cele două conserve cu cârnaţi nu-i fuseseră de 
ajuns. Mâncă şi biscuiţii cu brânză şi bău o Coca-Cola. 

În spatele scaunelor, şezând drept într-un spaţiu îngust, 
pe Rocky îl entuziasma în aceeaşi măsură felul în care 
Valerie conducea Rover-ul, pe cât îl interesau şi biscuiţii cu 
brânză. Rânjea. Își clătina capul: sus, jos, sus, jos. 

— Ce are câinele? întrebă ea. 

— Îi place cum conduci. Simte nevoia de viteză. 

— Într-adevăr? De obicei este atât de fricos... 

— Abia am cunoscut şi eu această manie a vitezei. 

— De ce îl sperie totul? 

— A fost brutalizat înainte de a ajunge la Serviciul de 
Ecarisaj, de unde l-am luat eu. Nu ştiu ce trecut a avut. 

— E plăcut să-l vezi că se distrează aşa de tare. 

Rocky dădu entuziast din cap. 

În timp ce umbrele copacilor treceau de-a lungul şoselei, 
Spencer spuse: 

— Nu ştiu nimic nici despre trecutul tău. 

În loc să-i răspundă, ea apăsă şi mai mult acceleraţia, 
dar Spencer insistă: 

— De cine fugi? Acum sunt şi duşmanii mei. Am dreptul 
să ştiu. 

Ea privi atent şoseaua. 

— N-au niciun nume. 

— Ce e, o organizaţie de asasini fanatici, ca în romanele 
cu Fu Manchu? 

— Mai mult sau mai puţin. Devenise serioasă. Este o 
agenţie guvernamentală fără nume, finanțată prin 
deturnarea fondurilor destinate altor programe şi cu 


3 


ajutorul sutelor de milioane provenite din confiscarea 
legală a averilor. La origine avea scopul de a acoperi 
acţiunile ilegale şi operaţiunile ratate ale birourilor şi 
agenţiilor guvernamentale, începând de la serviciile 
poştale şi terminând cu FBl-ul. O valvă pentru scăderea 
presiunii politice. 

— O trupă independentă secretă?... 

— Apoi, dacă vreun reporter sau altcineva descoperea 
vreo dovadă a unei ilegalităţi într-un caz investigat, de 
exemplu, de către FBI, ea nu mai putea fi folosită 
împotriva vreunui membru al FBl-ului. Această grupare 
independentă acoperă Biroul, astfel încât el să nu mai fie 
nevoit să distrugă dovezi, să mituiască judecători, să 
intimideze martori; se ocupă de toate treburile astea 
murdare. Făptaşii sunt enigmatici, n-au nume. Nu există 
nicio dovadă că sunt angajaţi ai guvernului. 

Cerul rămăsese senin, fără urmă de nori, dar ziua părea 
mai întunecată decât înainte. Spencer zise: 

— E atâta paranoia în ideile astea cât pentru şase filme 
de-ale lui Oliver Stone. 

— Stone zăreşte umbra opresorilor, dar nu înţelege de 
unde vine, replică ea. La naiba, un agent obişnuit al FBI- 
ului sau al ATAF-ului nu ştie de existenţa Agenţiei. 
Operează la un nivel foarte înalt. 

— Cât de înalt? 

— Ofițerii cu gradele cele mai mari răspund în faţa lui 
Thomas Summerton. 

Spencer se încruntă. 

— Numele acesta nu-mi spune nimic. 

— Este un tip independent, foarte bogat, extrem de 
influent, care acordă fonduri partidelor politice. Şi la ora 
actuală primul adjunct al Ministrului Justiţiei. 

— Al cui? 

— Al Împăratului din Oz - al cui crezi? spuse ea 
pierzându-şi răbdarea. Primul Adjunct al Ministrului 
Justiţiei din Statele Unite! 

— Cred că vrei să mă păcăleşti. 

— Uită-te într-un almanah, citeşte ziarul. 


3 


— Nu vroiam să zic că mă minţi în privinţa funcţiei lui. 
Dar nu pot să cred că este amestecat în toată conspirația 
asta. i 

— Ştiu sigur. Il cunosc pe tip. Personal. 

— Înseamnă că e al doilea om din Ministerul de Justiţie. 
Următoarea za a lanțului este... 

— Îţi îngheaţă sângele în vene, nu-i aşa? 

— Vrei să spui că Ministrul Justiţiei ştie despre toate 
astea? 

Ea clătină din cap. 

— Habar n-am. Sper că nu. N-am găsit nicio dovadă. Dar 
nu mai sunt sigură de nimic. 

În faţă, pe banda care se îndrepta către vest, o 
furgonetă Chevrolet gri urcă panta venind spre ei. Lui 
Spencer nu îi plăcu înfăţişarea acesteia. Judecând după 
spusele Valeriei, nu exista niciun pericol să-i ajungă în 
următoarele două ore. Dar s-ar fi putut înşela. Poate că 
gangsterii Agenţiei reuşiseră să decoleze dintr-un oraş mai 
apropiat decât Las Vegasul. Poate că deja existau oameni 
în zonă. 

Ar fi vrut să-i ceară să părăsească imediat şoseaua. Ar fi 
fost cazul să pună cât mai mulţi copaci între ei şi răpăiala 
mitralierelor. Dar nu aveau unde să se ducă: nu exista 
niciun drum secundar în preajmă şi un şanţ lat de doi 
metri mărginea acostamentul îngust. 

Strânse în mână pistolul SIG care zăcea în poală. 

În vreme ce Chevy-ul trecea pe lângă Rover, şoferul îi 
privi de parcă i-ar fi recunoscut. Un tip solid. De vreo 
patruzeci de ani. Cu un chip rotund şi dur. Ochii i se 
măriră, gura i se deschise pentru a-i vorbi unui alt bărbat 
care se găsea în furgonetă, apoi se îndepărtă de ei. 

Spencer se răsuci pe scaun pentru a se uita după Chevy, 
dar, din cauza lui Rocky şi a jumătăţii de tonă de 
echipament, nu reuşi să vadă nimic prin lunetă. Privi în 
oglinda retrovizoare şi urmări cum furgoneta se făcea din 
ce în ce mai mică în spatele lor. Luminile de frână nu se 
aprinseseră. Nu aveau de gând să se ţină după ei. 

Realiză cu întârziere că privirea uimită a şoferului nu 


3 


avea nimic de-a face cu faptul că-i recunoscuse. Omul 
fusese pur şi simplu mirat de viteza cu care rulau. 
Judecând după kilometraj, Valerie accelerase până la o 
sută treizeci şi şase de kilometri pe oră, patruzeci şi opt 
peste limita legală şi douăzeci şi patru, sau mai mult, faţă 
de cea permisă de starea şoselei. 

Inima lui Spencer bătea nebuneşte. Şi nu din cauza 
vitezei cu care goneau. 

Valerie îi întâlni din nou privirea. Evident, era conştientă 
de teama care-l cuprinsese. _ 

— Te-am avertizat că n-ar fi bine să ştii cine sunt. Işi 
îndreptă din nou atenţia asupra drumului. Se pare că te 
cam deprimă, nu? 

— Nu e vorba de deprimare. Mă simt ca şi cum... 

— Ca şi cum cineva ţi-ar fi făcut o spălătură stomacală 
cu apă de la gheaţă? îi sugeră ea. 

— Până şi asta ţi se pare comic? 

— Pe undeva. 

— Mie nu. Isuse! Dacă Ministrul Justiţiei ştie, atunci 
următoarea za a lanţului este... 

— Preşedintele Statelor Unite. 

— Nu-mi dau seama ce-i mai rău: că Preşedintele şi 
Ministrul Justiţiei aprobă existenţa unei asemenea agenţii, 
sau că ea operează fără cunoştinţa lor. Dacă nu ştiu şi ar 
da din întâmplare peste ea... 

— Ar fi morţi. 

— Iar dacă ştiu, atunci oamenii care ne conduc ţara nu 
sunt cei pe care i-am votat. 

— Nu pot să spun că au ajuns până la Ministrul Justiţiei. 
Şi n-am niciun indiciu în legătură cu amestecul Biroului 
Oval. Sper că ei nu ştiu. Dar... 

— ... nu mai eşti sigur de nimeni, îi termină el fraza. 

— Nu, după câte am pătimit. La ora actuală nu mai am 
încredere în nimeni, cu excepţia lui Dumnezeu şi a propriei 
mele persoane. De fapt, nici de Dumnezeu nu mai sunt 
atât de sigură... 


Jos, în încăperea acustică din beton, unde Agenţia 
asculta pulsul oraşului Las Vegas printr-o mulţime de 
urechi secrete, Roy Miro îşi lua rămas bun de la Evie 
Jammer. 

Nu vărsară nicio lacrimă, nu-şi manifestară nici cea mai 
mică tulburare că se despărţeau şi că s-ar fi putut să nu se 
mai întâlnească vreodată. Erau siguri că se vor revedea în 
curând. Pe Roy încă îl mai susţinea forţa spirituală a lui 
Kevorkian, simțindu-se nemuritor. In ceea ce o privea pe 
Eve, probabil că nu conştientizase niciodată faptul că ar 
putea muri, sau că nimic din ceea ce îşi dorea - de 
exemplu pe Roy - nu i s-ar fi oferit. 

Stăteau aproape unul de celălalt. El îşi aşeză deoparte 
servieta pentru a-i strânge mâinile desăvârşite şi spuse: 

— O să încerc să mă întorc până diseară, dar nu 
garantez. 

— Îmi va fi dor de tine, zise ea cu o voce răguşită. Dar 
dacă reuşeşti, voi face un lucru de care să-ţi aminteşti 
totdeauna, ceva care să-mi dovedească mereu cât de tare 
mă exciţi şi să mă determine să fiu şi mai nerăbdătoare să 
te întorci. 

— Ce? Zi-mi ce ai de gând. Voi păstra imaginea în minte 
şi timpul va trece mai repede. 

Aproape că nu-i veni să creadă cât de bine se pricepea 
să vorbească la fel ca un îndrăgostit. Ştiuse întotdeauna că 
este un romantic inocent, dar nu fusese sigur că va reuşi 
să se poarte cum trebuie când va găsi o femeie pe măsura 
lui. 

— Nu vreau să-ţi spun acum, zise ea, jucăuşă. Vreau să 
te întrebi, să visezi. Fiindcă atunci când te vei întoarce şi 
vei afla, vom petrece împreună cea mai minunată noapte 
de până acum. 

Căldura emanată de Eve devenise incredibilă. Roy nu-şi 
dorea altceva decât să-şi închidă ochii şi să se topească în 
radiaţia ei. 

O sărută pe obraz. Un sărut delicios şi uscat. 

Plecarea i se păru o agonie. În lift, în vreme ce uşile se 


3 


închideau, se uită în spate. 

Ea stătea cu un picior pe pământ şi cu celălalt în aer. Pe 
duşumeaua din beton se târa un păianjen negru. 

— Iubito, nu! strigă Roy. 

Ea îl privi zăpăcită. 

— Un păianjen este o creatură perfectă, Mama Natură la 
apogeu. ese nişte pânze superbe. Este o maşină perfect 
proiectată pentru a omori. Specia lui a fost aici înainte ca 
primul om să apară pe Pământ. Merită să trăiască în pace. 

— Nu mă dau în vânt după ei, ciripi Eve, cu cel mai 
dulce botic pe care el îi văzuse vreodată. 

— Când mă voi întoarce, vom examina împreună un 
specimen, sub o lupă, îi promise Roy. Vei vedea atunci cât 
de perfecţi sunt, cât de solid şi de eficient funcţionează. O 
dată ce-ţi voi arăta cât de desăvârşită este specia 
arahnidelor, îţi vei schimba părerea. li vei adora. 

— Bine, zise ea în silă şi păşi cu grijă peste păianjen, 
evitând să-l strivească. 

Plin de iubire, Roy sui cu liftul până la ultimul etaj al 
clădirii. Se caţără pe scara de serviciu până pe acoperiş. 

Opt dintre cei doisprezece oameni din echipa de atac se 
îmbarcaseră deja în primul dintre cele două elicoptere 
identice special proiectate. Cu un vuiet de elice, aparatul 
se ridică în ceruri şi dispăru. 

Al doilea elicopter plana în partea de nord a clădirii. 
Când platforma de aterizare se eliberă, aparatul cobori 
pentru a-i lua pe ceilalţi patru oameni, toţi îmbrăcaţi în 
civil, dar încărcaţi cu raniţe pline de arme şi echipament. 

Roy se îmbarcă ultimul şi se aşeză în spatele cabinei. 
Scaunul de lângă el şi încă două din faţă rămăseseră 
neocupate. 

În timp ce decolau, el îşi deschise servieta, înfipse cablul 
de transmisie în computer şi îl vâri în priza din peretele 
cabinei. Deconectă telefonul celular de la terminal şi îl 
puse pe scaunul de alături. Nu îi mai trebuia. Se folosea de 
sistemul de comunicaţii al elicopterului. O tastatură de 
telefon apăru pe ecranul monitorului. După ce o sună pe 
Mama, în Virginia, se identifică imediat cu numele „Pooh”, 


3 


îşi dădu amprenta şi accesă Centrul de Supraveghere prin 
Satelit al sucursalei Agenţiei din Las Vegas. 

O versiune în miniatură a imaginii de pe ecranul aflat pe 
peretele Centrului de Supraveghere se ivi pe monitorul lui 
Roy. Range Rover-ul gonea cu o viteză ameţitoare, lucru 
care indica şi mai sigur prezenţa femeii la volan. Trecuse 
de Panaca şi se îndrepta spre graniţa cu Utah. 


x 


— Oricum, mai devreme sau mai târziu tot ar fi apărut 
ceva similar acestei Agenţii, zise ea în timp ce se apropiau 
de graniţa cu Utah. Insistând să facem lumea mai bună, ne 
apropiem de fascism. 

— Nu sunt sigur că am înţeles. 

Nici măcar nu era sigur că vrea să înţeleagă. Dar ea 
vorbise cu o convingere de nezdruncinat. 

— Sunt atâtea legi concepute de idealişti cu viziuni 
competitive ale Utopiei, încât nimeni nu reuşeşte ca într-o 
singură zi să nu încalce din neglijenţă sau din necunoştinţă 
de cauză vreuna dintre ele. 

— Poliţiştii sunt datori să apere zeci de mii de legi, fu de 
acord Spencer, mult mai multe decât ar fi în stare să 
reţină. 

_ — Aşa că au tendinţa de a minimaliza sensul misiunii lor. 
Işi pierd puterea de concentrare. Ai observat asta pe 
vremea când erai poliţist, nu? 

— Sigur. Au existat de câteva ori controverse în legătură 
cu operaţiunile de securitate ale DPLA, având ca ţintă 
grupuri legale de cetăţeni. 

— Pentru că grupurile respective se aflau atunci de 
„cealaltă” parte a unor interese. Guvernul a politizat toate 
aspectele vieţii, inclusiv agenţiile care apără legea, şi noi 
toţi suferim de pe urma acestui fapt, indiferent de 
opţiunile noastre politice. 

— Majoritatea poliţiştilor sunt băieţi buni. 

— Ştiu. Dar spune-mi un lucru: la ora actuală, poliţiştii 
care ajung în vârful sistemului... Sunt într-adevăr cei mai 


3 


buni, sau cei care ştiu ce opinii politice să adopte, marii 
pupincurişti. Nu cumva sunt lingăi care ştiu cum să se 
poarte cu un senator, cu un congressman, cu un primar, cu 
un consilier local şi cu toţi activiștii politici? 

— Poate că întotdeauna a fost aşa. 

— Nu. Probabil că n-o să mai vedem niciodată pe cineva 
ca Elliot Ness - dar înainte existau mulţi ca el. Poliţiştii 
obişnuiau să-și respecte stăpânul. Şi acum este la fel? 

Spencer nu răspunse. 

Valerie continuă: 

— Acum poliţiştii politizaţi aranjează agenda şi alocă 
resursele. Și este şi mai rău la nivel federal. Se cheltuiesc 
averi pentru urmărirea celor care violează legi neclare 
contra unor infracţiuni minore, precum pornografia, 
poluarea, neetichetarea produselor, hărţuirea sexuală. Să 
nu mă înţelegi greşit. Imi place să văd cum lumea se 
eliberează de toţi bigoţii, de toate pornografiile, de 
poluare, de cei care vând ulei de şarpe sau de nemernicii 
care agresează vreo femeie. Dar în acelaşi timp avem cea 
mai mare rată a criminalităţii, a violurilor şi a furturilor, 
comparativ cu toate societăţile de până acum. 

Cu cât se ambala mai mult, cu atât conducea mai 
repede. 

Spencer se cutremura de fiecare dată când îşi muta 
privirea de la Valerie la şoseaua ce se năpustea spre ei. 
Dacă ar fi pierdut controlul, dacă ar fi derapat şi s-ar fi 
rostogolit de pe asfalt între molizii impunători, atunci n-ar 
mai fi trebuit să-şi facă probleme că vreo echipă de asalt i- 
ar putea ajunge din urmă, venind din Las Vegas. 

In spatele lor, Rocky era exuberant. 

Ea reluă: _ 

— Străzile nu sunt sigure. În unele locuri oamenii nu se 
simt în siguranţă nici la ei acasă. Agenţiile federale care 
protejează cetățeanul şi-au pierdut puterea de 
concentrare. Şi atunci au început să facă greşeli şi a 
trebuit să fie apărate de scandaluri, pentru a-şi salva faţa 
politică - de poliţişti politicieni la fel de calificaţi ca şi cei 
aleşi prin vot. 


— Şi atunci a apărut Agenţia Fără Nume despre care 
vorbeşti. 

— Să curețe murdăria şi s-o ascundă sub covor, astfel 
încât niciun politician să nu fie nevoit să-şi lase amprentele 
pe mătură, zise ea cu amărăciune. 

Intrară în Utah. 


Încă mai zburau deasupra suburbiilor din marginea 
nordică a Las Vegasului - decolaseră numai de câteva 
minute - când copilotul veni în spatele compartimentului 
rezervat pasagerilor. Aducea un telefon protejat cu un 
codificator încorporat, pe care îl vâri în priză şi i-l înmâna 
lui Roy. 

Receptorul se putea monta la ureche, lăsându-i astfel 
mâinile libere. Cabina era izolată acustic, iar căştile de 
dimensiunea unor farfurioare de dulceaţă aveau o 
asemenea fidelitate, încât Roy nu auzea nici cel mai mic 
zgomot de motoare sau de elice, deşi vibraţiile 
amândurora se simțeau prin scaun. 

Gary Duvall - agentul din nordul Californiei, care fusese 
desemnat să se ocupe de căutarea familiei Porth - se afla 
la celălalt capăt al firului. Dar nu în California, ci în 
Denver, Colorado. 

Crezuseră că bătrânii locuiau deja în San Francisco în 
momentul în care le murise fiica şi când nepotul venise să 
stea la ei. Dar această presupunere se dovedise a fi falsă. 

Duvall localizase pe unul dintre foştii vecini ai familiei 
Porth din San Francisco, care îşi amintise că Ethel şi 
George se mutaseră acolo din Denver. Pe atunci, fiica le 
murise deja de multă vreme, iar nepotul lor, Spencer, avea 
şaisprezece ani. 

— De multă vreme? întrebă Roy neîncrezător. Gândeam 
că băiatul şi-a pierdut mama la vârsta de paisprezece ani, 
în acelaşi accident de maşină în care a căpătat şi 
cicatricea. Cu doi ani mai devreme. 

— Nu. Şi nu într-un accident de maşină. 

Duvall dezgropase un secret şi făcea parte dintre cei 
care se simt deosebit de încântați când intră în posesia 


3 


unor secrete. Tonul copilăresc de eu-ştiu-ceva-şi-tu-nu al 
glasului său sugera că avea de gând să i-l servească pe 
bucățele, pentru a savura pe îndelete nepreţuita 
informaţie. 

Oftând, Roy se lăsă pe spătarul scaunului: 

— Spune-mi. 

— Am zburat spre Denver, începu Duvall, să văd dacă 
familia Porth a vândut acolo vreo casă în acelaşi an când 
şi-a cumpărat-o pe cea din San Francisco. Aşa a fost. Apoi 
am încercat să găsesc nişte vecini care să-şi amintească de 
ei. Nicio problemă. Am descoperit câţiva. Şi îşi aminteau 
perfect de familia Porth şi de băiat datorită lucrurilor 
senzaţionale care li se întâmplaseră. 

Oftând din nou, Roy deschise plicul din hârtie groasă în 
care se mai găseau încă fotografiile pe care le luase din 
cutia pentru pantofi aflată în cabana lui Spencer Grant din 
Malibu. 

— Mama, Jennifer, a murit când băiatul avea opt ani, 
spuse Duvall. Şi nu a fost niciun accident. 

Roy scoase din plic cele patru fotografii. În prima, 
femeia avea vreo douăzeci de ani. Purta o rochie simplă de 
vară şi, învăluită în lumini şi umbre, stătea în picioare sub 
un copac încărcat cu flori albe. 

— Jenny se ocupa mult de cai, continuă Duvall. Îi 
călărea, îi îngrijea. Tot la o întâlnire hipică plecase şi 
atunci... când nu s-a mai întors. 

— Asta s-a petrecut în Denver sau prin apropiere? 

— Nu, acolo trăiau părinţii ei. Jenny locuia în Vail. Într-o 
fermă micuță, chiar lângă Vail, în Colorado. A participat la 
întâlnirea crescătorilor de cai, dar n-a mai ajuns niciodată 
acasă. 

In a doua fotografie, Jennifer şi fiul ei se aflau la picnic, 
îmbrăţişaţi. Şapca de baseball a puştiului stătea strâmb. 
Duvall zise: 

— l-au găsit maşina abandonată. Câţiva bărbaţi au 
plecat pe urmele ei. Dar n-au găsit-o lângă casă. O 
săptămână mai târziu, cineva i-a descoperit trupul într-un 
şanţ, la o sută douăzeci de kilometri de Vail. 


3 


Vineri dimineaţă, când şezuse la masa de bucătărie din 
cabana aflată în Malibu şi se uitase pentru prima dată la 
poze, Roy fusese copleşit de sentimentul că femeia i se 
părea cunoscută. Fiecare cuvânt rostit de Duvall îl aducea 
şi mai aproape de revelaţia care îl ocolise cu trei dimineţi 
în urmă. 

Vocea lui Duvall se auzi în căşti cu o blândeţe 
neobişnuită şi seducătoare: 

— Au găsit-o complet goală. Torturată, molestată. Pe 
atunci a fost considerată cea mai bestială crimă a 
secolului. Chiar şi la ora actuală, dacă ai vedea toate 
detaliile, probabil că ai avea coşmaruri. 

Al treilea instantaneu îi surprinsese pe Jennifer şi pe 
băiat lângă piscină. Ea ţinea o mână după gâtul puştiului şi 
îi punea coarne cu două degete. Şopronul se desluşea în 
fundal. 

— Toate indiciile au fost în favoarea faptului că... fusese 
victima unui trecător ocazional, spuse Duvall vărsând 
amănuntele în stropi minusculi, pe măsură ce sticla cu 
secrete se golea. Un psihopat. Vreun tip cu o maşină şi 
fără domiciliu stabil, călătorind pe autostrăzile 
interstatale. Pe vremea aceea, acum douăzeci de ani, era 
încă un sindrom nou, dar poliţia îl remarcase deja pe 
individ, încât să-l recunoască: un criminal în serie, fără 
rădăcini, nelegat de nicio familie sau comunitate, un 
rechin în mijlocul oceanului. 

Femeia. Băiatul. Şopronul din fundal. 

— Crima nu a fost soluţionată multă vreme. De fapt, 
timp de şase ani. 

Vibraţiile provenite de la motorul elicopterului şi de la 
elice străpunseră pereţii aparatului, scaunul lui Roy, şi în 
cele din urmă îi pătrunseră în oase, înfiorându-l. Total 
dezagreabil. 

— Băiatul a continuat să trăiască împreună cu tatăl său 
la fermă, reluă Duvall. A existat şi un tată. 

Femeia. Băiatul. Şopronul din fundal. 

Roy se uită la a patra şi ultima dintre fotografii. 

Bărbatul dintre umbre. Privirea sfredelitoare. 


3 


— Numele băiatului nu era Spencer, ci Michael, îi 
divulgă într-un final Duvall. 

Fotografia artistică alb-negru a bărbatului trecut de 
treizeci de ani i se păru capricioasă: un studiu reuşit de 
contraste, de lumini şi întuneric. Umbre ciudate, aruncate 
de obiecte neidentificabile aflate în spatele cadrului, se 
unduiau pe perete mânate de subiect, ca şi cum ar fi fost 
un om care avea putere asupra nopţii şi a forţelor ei. 

— Numele băiatului era Michael... 

— Ackblom! Roy reuşi până la urmă să recunoască 
subiectul, în ciuda umbrelor care îi ascundeau cel puţin 
jumătate din față. Michael Ackblom. Tatăl său a fost 
Steven Ackblom, pictorul. Asasinul. 

— Corect, zise Duvall, dezamăgit că nu mai putuse 
întârzia revelaţia cu o secundă sau două. 

— Împrospătează-mi memoria. Câte corpuri au 
descoperit până la urmă? 

— Patruzeci şi unu, preciză Duvall. Dar întotdeauna s-a 
crezut că ar mai fi existat şi altele. 

— „Erau atât de frumoase în suferinţa lor, toate ca nişte 
îngeri în agonie”, cită Roy. 

— Îţi aminteşti de asta? zise uimit Duvall. 

— A fost singurul lucru pe care l-a declarat Ackblom la 
proces. 

— Unicul pe care l-a mărturisit poliţiştilor, avocatului 
său şi celorlalţi. Nu avea sentimentul că făcuse ceva rău, 
dar conştientiza şi înţelegea motivul pentru care societatea 
îl acuza. Așa că a pledat „vinovat”, a recunoscut şi şi-a 
acceptat sentinţa. 


— „Erau atât de frumoase în suferinţa lor, ca nişte îngeri 
în agonie”, şopti Roy. 


Dimineaţă, în timp ce Rover-ul gonea prin Utah, razele 
soarelui cădeau oblic peste crengile ţepoase ale 
coniferelor, sclipind pe parbriz. Pentru. Spencer, jocul de 
lumini și umbre era la fel de ameţitor şi de frenetic aidoma 
unui stroboscop dintr-un club de noapte întunecat. 


3 


Când închidea ochii să se apere, îşi dădea seama că îl 
tulburau mai tare asociaţiile pe care fiecare fulgerare i le 
stârnea în memorie, decât razele soarelui. Pentru ochiul 
minţii, fiecare  licărire jucăuşă şi fiecare luminiţă 
tremurătoare reprezentau sclipirile oţelului dur şi rece în 
bezna din catacombe. 

Nu încetase niciodată să-l mire şi să-l mâhnească faptul 
că trecutul îi rămăsese atât de viu în minte sau că, 
luptându-se să uite, îşi răscolea şi mai aprig amintirile. 

Plimbându-şi vârfurile degetelor de la mâna dreaptă 
peste cicatrice, el spuse: 

— Dă-mi un exemplu. Povesteşte-mi despre un scandal 
pe care această Agenţie Fără Nume l-a muşamalizat. 

Ea şovăi. 

— David Koresh. Sediul sectei davidienilor. Waco, Texas. 

Cuvintele îl speriară şi deschise brusc ochii, în pofida 
lamelor strălucitoare din oţel ale soarelui şi a umbrelor 
însângerate. Se holbă la ea neîncrezător. 

— Koresh a fost un maniac! 

— Nu-i un argument. A fost în patru feluri maniac, după 
câte ştiu, şi în mod sigur n-aş susţine că lumea nu e mai 
bună fără el. 

— Şi eu la fel. 

— Dar dacă Biroul Alcoolului, Tutunului şi Armelor de 
Foc vroia să-l acuze de afaceri ilegale cu arme, atunci ar fi 
putut să-l prindă într-un bar din Waco, unde se ducea 
deseori să asculte o formaţie care îi plăcea, şi apoi să 
ajungă la sediul său, cu el scos din joc. În loc să năvălească 
acolo cu un echipaj SWAT. Pentru numele lui Dumnezeu, 
existau şi copii înăuntru. 

— Copii puşi în primejdie, completă el. 

— În mod sigur. Au ars de vii. 

— O lovitură sub centură, spuse el acuzator, făcând pe 
avocatul diavolului. 

— Guvernul n-a găsit niciodată vreo armă în neregulă. 
La proces au afirmat că unele puşti fuseseră transformate 
ilegal în mitraliere, dar există o mulţime de contradicții. 
The Texas Rangers au descoperit numai câte două arme 


3 


pentru fiecare membru al sectei - toate legale. Texas este 
un stat mare. Şaptesprezece milioane de oameni, peste 
şaizeci de milioane de arme - patru pe cap de locuitor. Cei 
din sectă deţineau numai jumătate din numărul armelor 
existente într-o casă obişnuită din Texas. 

— Bine, toate astea au apărut în ziare. Şi poveştile 
despre abuzurile de minori s-au dovedit aparent lipsite de 
vreun fundament. Aşa s-a relatat - chiar dacă nu pe larg. 
Este o tragedie pentru acei copii morţi şi pentru ATAF. Dar 
ce anume a acoperit această Agenţie Fără Nume? A fost un 
scandal public foarte urât pentru guvern. Se pare că n-au 
prea reuşit să scoată basma curată ATAF-ul. 

— O, dar au fost foarte buni. Au ascuns cele mai 
spectaculoase aspecte ale cazului. Un membru al ATAF, 
loial lui Thomas Summerton şi nu actualului său şef, 
intenţiona să-l folosească pe Koresh pentru a testa 
aplicarea legilor de confiscare a veniturilor organizaţiilor 
religioase. 

In vreme ce Utah se rostogolea sub roţile maşinii, care 
se apropia de Modena, Spencer continuă să îşi pipăie 
cicatricea gândindu-se la ceea ce tocmai aflase. 

Copacii se răriseră. Pinii şi molizii se îndepărtaseră prea 
mult de marginea autostrăzii pentru a putea să-şi mai 
arunce umbrele pe parbriz, iar dansul săbiilor razelor de 
soare încetase. Însă Spencer observă că Valerie privea 
iscoditor şoseaua ce se întindea în faţa lor şi tresărea uşor 
din când în când, ca şi cum s-ar fi speriat de propriile-i 
amintiri. 

În spatele lor, Rocky părea să ignore conversaţia 
serioasă pe care o purtau. Pe lângă o sumedenie de 
handicapuri, existau totuşi și unele avantaje ale condiţiei 
canine. 

Într-un final, Spencer spuse: 

— Sechestrarea bunurilor grupărilor religioase, chiar 
dacă este vorba despre ciurucuri precum Koresh, este o 
ştire-bombă, dacă este adevărată. Sfidează totalmente 
Constituţia. 

— Există o mulţime de culte şi secte mici la ora actuală, 


3 


care deţin averi de milioane. Pastorul acela coreean... 
Reverendul Moon. Pot pune pariu că biserica sa posedă 
sute de milioane de dolari. Dacă o organizaţie religioasă se 
amestecă în vreo activitate infracţională, atunci scutirea 
de impozite li se revocă. Apoi, în cazul în care ATAF sau 
FBI vor căpăta drept de sechestru, vor fi primele pe listă, 
chiar înaintea ACV şi vor pune mâna pe tot. 

— Veniturile vor creşte atunci constant, vor cumpăra şi 
mai multe jucării şi mobilă mai bună pentru birourile 
proprii, zise el rumegând ideea. Şi îşi vor permite să ţină 
Agenţia Fără Nume la nivel de plutire. Ba chiar să o 
dezvolte. În vreme ce forţele poliţiei locale - amărâţii care 
se luptă cu adevăratele delicte, cu haitele de gangsteri, cu 
crimele şi violurile - au atât de puţine fonduri, încât nu 
reuşesc să-şi cumpere echipamentul elementar sau să-şi 
plătească personalul. 

În vreme ce treceau prin Modena, Valerie zise: 

— Răspunderea pentru fondurile federale, legile privind 
confiscarea bunurilor de către stat - toate astea te 
deprimă. Sechestrarea averilor nu este eficient controlată, 
şi astfel un procent dispare în buzunarele unor oficialități. 

— Hoţie legalizată. 

— Nimeni nu este prins, aşa că poate fi la fel de bine şi 
legală. Oricum, oamenii infiltraţi de Summerton în ATAF 
şi-au propus să planteze droguri, dovezi false despre 
colaborarea cu traficanţii importanţi şi o mulţime de arme 
ilegale în Mount Carmel Center - sediul lui Koresh - după 
reuşita atacului iniţial. 

— Dar primul atac a dat greş. 

— Koresh s-a dovedit a fi mult mai vulnerabil decât 
părea. Aşa că agenţii inocenți ai ATAF au fost omorâţi. Şi 
copiii nevinovaţi. S-a pornit scandalul din presă. Cu ochii 
tuturor fixaţi asupra lor, copoii lui Summerton nu puteau 
planta drogurile şi armele. Operaţiunea a fost abandonată. 
Dar deja existau actele doveditoare ale ATAF: memorii 
secrete, rapoarte, fişiere. Trebuia ca totul să dispară rapid. 
Au fost eliminaţi discret doi oameni, cei care ştiau prea 
multe şi ar fi putut vorbi. 


— Şi tu susţii că această Agenţie Fără Nume a curăţat 
totul? ... 

— Nu susţin. Într-adevăr a făcut-o. 

— Dar cum ai intrat tu în asta? Cum ai aflat despre 
Summerton? 

Ea îşi muşcă buza de jos, părând să cugete cam cât era 
bine să-i destăinuiască. 

— Cine eşti tu, Valerie Keene? Cine eşti tu, Hannah 
Rainey? Cine ești tu, Bess Baer? 

— Cine eşti tu, Spencer Grant? întrebă ea, aparent 
furioasă. 

— Dacă nu mă-nşel, ţi-am dezvăluit numele meu, un 
nume absolut adevărat, când eram numai pe jumătate 
conştient, aseară sau alaltăieri-seară. 

Ea ezită, dădu din cap, dar îşi menţinu ochii aţintiţi 
asupra drumului. 

El descoperi că vocea-i devenise murmur, şi, deşi nu se 
simţea capabil să vorbească mai tare, ştia că ea îi reţinea 
fiecare cuvânt. 

— Michael Ackblom. Este numele pe care l-am urât mai 
mult de jumătate din viaţă. Nu mai e numele meu legal de 
peste paisprezece ani, de când bunicii m-au ajutat să 
apelez la justiţie pentru a mi-l schimba. Şi din ziua în care 
judecătorul mi-a aprobat cererea, nu l-am mai rostit până 
acum. 

Apoi tăcu. 

Ea nu vorbi, de parcă, în ciuda liniştii ce se lăsase, ştia 
că încă nu îşi terminase destăinuirile. 

Lucrurile pe care Spencer simţea nevoia să i le spunăi 
se păruseră mai uşor de povestit în timpul delirului 
eliberator decât acum. Îl inhiba o rezervă datorată mai 
puţin timidităţii, cât unei conştientizări bruşte a faptului că 
era un stigmatizat, că această femeie deosebită merita 
ceva mai bun decât ar fi putut el să-i ofere vreodată. 

— Şi chiar dacă n-aş fi delirat, oricum ţi-aş fi spus mai 
devreme sau mai târziu. Pentru că nu vreau să am secrete 
faţă de tine. 

Cât de dificil este uneori să spui un lucru când simţi 


3 


nevoia acută să-l spui! Dacă i s-ar fi oferit posibilitatea, nu 
ar fi ales acel loc şi acel moment pentru mărturisiri: pe o 
autostradă părăsită din Utah, urmăriţi, alergând spre 
moarte sau spre o nesperată libertate - în ambele cazuri 
spre necunoscut. Însă viaţa îşi alege momentele-cheie fără 
să-i consulte pe cei care le trăiesc. Şi suferinţa stârnită de 
vorbele rostite din suflet devine până la urmă mai uşor de 
suportat decât cea pricinuită de tăcere. 

El răsuflă adânc. 

— Ce încerc să-ţi spun... este o obrăznicie. Mai mult 
decât atât. O prostie penibilă. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nici măcar nu sunt în stare să-ţi descriu ce simt 
pentru tine, fiindcă n-am cuvinte. Poate că nici nu există 
acele cuvinte. Tot ce ştiu este că simt ceva minunat, 
ciudat, diferit de tot ce m-am aşteptat să simt vreodată, 
diferit de ceea ce se presupune că ar simţi oamenii. 

Ea continuă să-şi ţină ochii aţintiţi asupra autostrăzii, 
permițându-i astfel lui Spencer să o privească în timp ce 
vorbea. Strălucirea părului ei brun, delicateţea profilului şi 
forţa mâinilor bronzate de pe volan îl încurajară să meargă 
mai departe. Insă dacă i-ar fi întâlnit în acel moment ochii, 
ar fi fost probabil prea intimidat să mai spună ceea ce-şi 
dorea cu atâta ardoare. 

— Nebunia şi mai mare este că nu pot să-ţi spun de ce 
simt asta pentru tine. Este doar acolo. Înăuntrul meu. Un 
sentiment care a ţâşnit asemenea unui arc. Nu doar pentru 
o clipă... A rămas acolo neclintit, ca şi cum s-ar fi aflat 
dintotdeauna în acel loc. De parcă tu ai fost întotdeauna 
acolo, sau de parcă mi-aş fi petrecut întreaga viaţă 
aşteptându-te. 

Cu cât se rostogoleau mai multe cuvinte din gura lui şi 
cu cât mai repede veneau, cu atât mai tare se înfricoşa la 
gândul că niciodată nu va fi în stare să găsească vorbele 
potrivite. Cel puţin ea arăta ca şi cum ar fi ştiut că nu 
trebuie să-i răspundă sau, şi mai rău, să-l încurajeze. Se 
balansa într-un echilibru precar pe sârma înaltă a 
revelaţiei şi cel mai slab impuls l-ar fi aruncat în hău. 

— Nu ştiu. Sunt foarte nepriceput la aşa ceva. Problema 


3 


este că am rămas la fel ca la paisprezece ani când vine 
vorba de asta sau de oricare alt sentiment, am îngheţat 
demult în adolescenţă, sunt la fel de stângaci ca un puştan 
la primele lui declaraţii. Şi dacă nu îţi pot explica tot ce 
simt pentru tine, atunci cum aş putea să mă aştept ca şi tu 
să simţi ceva pentru mine? Isuse! Am avut dreptate: 
„obrăznicie” nu este cuvântul potrivit. „Prostie” merge mai 
bine. 

El se retrase din nou în adăpostul sigur al tăcerii. Dar nu 
cuteză să se afunde prea mult în el, pentru că în curând ar 
fi putut să-şi piardă dorinţa de a mai ieşi. 

— Prostie sau nu, acum am o speranţă şi sunt decis să 
mă ţin strâns de ea până când îmi vei spune tu să-i dau 
drumul. Îţi voi povesti totul despre Michael Ackblom, 
despre băiatul care a fost. Dar vreau acelaşi lucru şi de la 
tine. Îmi doresc să ştiu tot ceea este de ştiut. Fără niciun 
secret. Orice secret are un sfârşit. Aici, acum, începând din 
acest moment, gata cu secretele! Tot ceea ce ar putea fi 
între noi - dacă va fi ceva - trebuie să fie cinstit, adevărat, 
curat, strălucitor, nimic din ceea ce am cunoscut înainte. 

Viteza Rover-ului se micşoră în timp ce vorbea. 

Această ultimă tăcere nu însemna doar o pauză între 
tentativele lui dureroase de a se exprima, şi Valerie păru 
să realizeze noua situaţie. Îl privi. Ochii ei frumoşi şi 
întunecaţi sclipeau de căldura şi bunătatea ce-l cuceriseră 
în local, la Uşa Roşie, unde o văzuse pentru prima dată, cu 
mai puţin de o săptămână în urmă. 

Când căldura ameninţă să se preschimbe în lacrimi, ea 
îşi aţinti din nou privirea asupra şoselei. 

De când se regăsiseră, vineri seară, în albia secată, nu 
îşi deschisese sufletul în faţa lui; de nevoie, îşi pusese 
masca îndoielii, a prudenţei. Nu mai avusese încredere în 
el după ce o urmărise până acasă. Viaţa o învățase să fie 
cinică şi suspicioasă faţă de ceilalţi, la fel cum pe Spencer 
îl învățase să se teamă de ceea ce ar putea găsi într-o zi 
stând ghemuit la pândă înlăuntrul lui. 

Deveni conştientă că viteza scăzuse simţitor. Apăsă 
pedala de acceleraţie şi Rover-ul ţâşni înainte. 


3 


Spencer aşteptă. 

Copacii se îngrămădeau din nou mai aproape de 
autostradă. Lame spiralate de lumină sclipeau pe geamuri, 
pulverizând trene subţiri de umbre în spatele lor. 

— Numele meu, zise ea, este Eleanor. Mi se spunea 
Ellie. Ellie Summerton. 

— Nu cumva... fiica lui? 

— Nu, slavă Domnului! Nora lui. Numele dinainte de 
căsătorie a fost Golding. Eleanor Golding. Am fost măritată 
cu fiul lui Tom, singurul lui copil. Danny Summerton. 
Danny e mort. A murit de paisprezece luni. Vocea i se 
zbătea între furie şi tristeţe, deseori lupta dându-se în 
mijlocul unui cuvânt, lungindu-l şi distorsionându-l. Uneori 
am senzaţia că a murit cu o săptămână în urmă, alteori 
simt că a pierit de o veşnicie. Danny ştia prea multe. Şi se 
hotărâse să vorbească. A fost ucis ca să i se astupe gura. 

— Summerton... Şi-a omorât propriul său fiu? 

Glasul ei deveni atât de aspru, încât lui Spencer i se 
păru că furia câştigase pentru totdeauna teren în faţa 
mâhnirii. 

— Chiar mai rău decât atât. I-a ordonat altcuiva să o 
facă. Mama şi tata au fost şi ei omorâţi... Doar pentru că se 
aflau întâmplător acolo când oamenii Agenţiei au venit 
după Danny. 

Vocea ei era mai aspră ca oricând, iar faţa îi devenise 
mai curând albă decât palidă. Pe vremea când lucra în 
poliţie, Spencer mai văzuse vreo câteva chipuri la fel de 
livide, însă numai la morgă. 

— Eram şi eu acolo. Dar am scăpat. Am avut noroc. Asta 
îmi tot spun de atunci. Am fost norocoasă. 


— ... Dar Michael nu şi-a găsit liniştea nici măcar după 
ce s-a dus în Denver ca să locuiască împreună cu bunicii 
săi, familia Porth, zise Gary Duvall. Toţi colegii lui de 
şcoală aflaseră că-l chema Ackblom. Un nume neobişnuit. 
Iar tatăl său fusese un artist cunoscut, chiar înainte de a 
ajunge un criminal celebru care îşi omorâse soţia şi încă 
patruzeci şi una de femei. In plus, fotografia copilului 


3 


apăruse în toate ziarele. Băiatul-erou. Peste tot îl urmărea 
curiozitatea celorlalţi. Toţi se holbau la el. Şi de fiecare 
dată când se părea că presa îl va lăsa în pace, iarăşi se mai 
stârnea interesul cuiva şi iarăşi îl hăituiau, chiar dacă era 
numai un copil, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Jurnaliştii, spuse Roy dispreţuitor. Ştii cum sunt. 
Nişte nemernici. Numai ştirea contează. N-au niciun pic de 
milă. 

— Copilul mai trecuse printr-un iad similar, îşi obținuse 
celebritatea nedorită la numai opt ani, după ce trupul 
mamei sale fusese descoperit în şanţ. De această dată însă 
l-au distrus. Bunicii ieşiseră la pensie, puteau să se 
stabilească oriunde, aşa că după aproape doi ani s-au 
hotărât să plece împreună cu Michael din Colorado. Într- 
un nou oraş, un nou stat, un nou început. Aşa le-au spus 
vecinilor - dar nu au destăinuit nimănui unde se duc. S-au 
dezrădăcinat şi şi-au părăsit prietenii de dragul băiatului. 
Probabil şi-au dat seama că era unica şansă de a-i oferi o 
viaţă normală. 

— Într-un nou oraş, un nou stat, un nou început - şi 
chiar un nou nume, spuse Roy. I l-au schimbat cu acte 
legale, nu? 

— Chiar acolo, în Denver, înainte de a se muta. Date 
fiind circumstanţele, stenograma şedinţei judecătoreşti 
este, fireşte, sub sigiliu. 

— Bineînţeles. 

— Dar eu am văzut-o. Michael Steven Ackblom a devenit 
Spencer Grant - numai atât, nici măcar cu vreo iniţială. O 
alegere ciudată. Se pare că băiatul şi-a selectat numele, 
dar nu ştiu de unde l-a luat. 

— Din filmele vechi care îi plăceau. 

— Ăă? 

— Bine lucrat. Mulţumesc, Gary. 

Roy se deconectă apăsând pe un buton, dar îşi lăsă 
căştile pe urechi. 

Privi fotografia lui Steven Ackblom. Bărbatul dintre 
umbre. 

Motoare, elice, dorinţe puternice şi simpatie pentru 


3 


diavolul acela palpitau în oasele lui Roy. Tremură, înfiorat 
de plăcere. 

Erau atât de frumoase în suferinţa lor, toate ca nişte 
îngeri în agonie. 


Pe ici, pe colo, în obscuritatea dindărătul copacilor, 
unde umbrele ţineau soarele la distanţă cea mai mare 
parte a zilei, pete de zăpadă albă străluceau ca nişte oase 
în încleştarea morţii. 

Deşertul adevărat rămăsese în urma lor. Iarna sosise pe 
aceste meleaguri, fusese alungată de un dezgheţ 
prematur, dar avea să se întoarcă înainte de venirea 
primăverii. Acum cerul era senin, într-o zi în care lui 
Spencer i-ar fi convenit ca un vânt îngheţat şi aspru 
împreună cu vârtejuri dezlănţuite de zăpadă să le întunece 
vederea. 

— Danny a fost un strălucit programator de software, 
zise Ellie. Un tocilar pasionat de computere încă din 
gimnaziu. Şi eu la fel. Până în clasa a opta, am mâncat şi 
am băut numai computere. Ne-am întâlnit în facultate. Eu 
fiind doar hacker, dar adânc vârâtă în lumea lor, formată 
în mare parte din băieţi - asta la atras pe Danny la mine. 

Spencer îşi aminti cum arăta Ellie în timp ce stătea pe 
nisipul din deşert: scăldată de razele soarelui matinal, 
aplecată asupra computerului, legându-se la sateliți, 
sclipitoare şi expertă, cu ochii ei limpezi luminaţi de 
plăcerea reuşitei, cu o buclă ca o pană de corb căzută pe 
obraz. 

Indiferent ce şi-ar fi închipuit ea, statutul de hacker nu 
fusese unicul lucru care îl atrăsese pe Danny. Era 
irezistibilă din multe puncte de vedere, dar mai ales pentru 
că părea mai vie decât majoritatea oamenilor. 

Se concentra asupra drumului, însă în mod evident avea 
dificultăţi să-şi trateze trecutul cu detaşare şi să nu se 
rătăcească în el. 

— După ce am absolvit, Danny a primit nenumărate 
oferte de posturi, dar tatăl lui ardea de nerăbdare să vină 
şi să lucreze la Biroul de Alcool, Tutun şi Arme de Foc. Pe 


3 


atunci, cu mulţi ani înainte de a intra în Ministerul de 
Justiţie, Tom Summerton era directorul ATAF. 

— Dar toate acestea se întâmplau sub altă guvernare. 

— O, în cazul lui Tom nu conta prea mult cine deţinea 
puterea la Washington, ce partid, de dreapta sau de 
stânga. Ocupase dintotdeauna o poziţie importantă în ceea 
ce el numea în glumă „serviciul public”. Cu douăzeci de 
ani în urmă moştenise peste un miliard de dolari - acum 
probabil că sunt două - şi dăruia sume imense ambelor 
partide. Este îndeajuns de deştept încât să se declare 
independent, om de stat şi nu politician, un bărbat care 
ştie cum să rezolve problemele în orice conjunctură, fără 
nicio ideologie pe care să o susţină, care vrea numai să 
construiască o lume mai bună. 

— Aşa ceva este greu de mimat, zise Spencer. 

— Dar extrem de uşor pentru el. Fiindcă nu crede în 
nimic, în afara propriei lui persoane. Şi în putere. Puterea 
se află şi în mâncare, în băutură, în iubire, în sex. Să te 
foloseşti de putere este aventura, şi nu să urmezi idealurile 
pe care le serveşte. La Washington, lăcomia de putere îi 
împinge mereu pe oameni să-şi vândă sufletul diavolului, 
dar Tom este atât de ambițios, încât cred că a obţinut un 
preţ record pentru al său. 

Reacţionând la furia clocotitoare din străfundurile vocii 
ei, Spencer zise: 

— L-ai urât dintotdeauna? 

— Da, recunoscu Ellie. L-am disprețuit în tăcere pe 
ticălosul ăla împuţit. N-am vrut ca Danny să lucreze la 
ATAF, pentru că era prea naiv, bătrânul îl influenţa prea 
uşor. 


— Cu ce se ocupa acolo? 

— O proiecta pe Mama. Sistemul de operare, software-ul 
care să ruleze pe el - căruia mai târziu i-au pus numele de 
Mama. Trebuia să fie cea mai mare, cea mai promițătoare 
resursă de date antiinfracţională din lume, un sistem care 
să proceseze miliarde de octeți la viteze nemaiîntâlnite, să 
uşureze colaborarea dintre forţele de stat şi cele locale 


3 


pentru apărarea legii, să elimine eforturile suplimentare şi, 
în final, să le ofere oamenilor cinstiţi un avantaj. 

— Tulburător. 

— Nu-i aşa? Şi Mama a devenit repede de temut. Dar 
Tom nu a intenţionat niciodată să o pună în slujba vreunei 
ramuri legale a guvernului. S-a folosit de resursele ATAF 
pentru a o moderniza, într-adevăr, dar întotdeauna şi-a 
dorit să facă din Mama inima Agenţiei sale Fără Nume. 

— Şi Danny şi-a dat seama că treaba s-a împuţit? 

— Poate că ştia, dar nu vroia s-o recunoască. O accepta 
doar. 

— De cât timp? 

— De prea mult timp, spuse ca cu tristeţe. Până când 
tatăl sau a părăsit ATAF şi s-a mutat în Ministerul de 
Justiţie, un an după ce înființase Agenţia şi o dotase cu 
Mama. Dar într-un final a realizat că Mama fusese 
destinată numai pentru a oferi guvernului posibilitatea să 
comită crime fără a da socoteală. A fost măcinat, puţin 
câte puţin, de furie şi dezgust faţă de propria-i persoană. 

— Şi când a vrut să se retragă, nu l-au lăsat. 

— Nu ne-am dat seama că nu exista nicio şansă de 
scăpare. Vreau să spun că Tom este categoric un rahat 
ambulant, însă îi era tată. Şi Danny era singurul lui copil. 
Mama lui Danny murise mai demult. De cancer. Aşa că 
Danny rămăsese totul pentru el. 

După moartea violentă a mamei, Spencer şi tatăl său se 
apropiaseră foarte mult unul de celălalt. Sau aşa i se 
păruse. Până în acea noapte de iulie. 

Ellie continuă: 

— Apoi a devenit evident - slujba la Agenţie reprezenta 
un angajament pe viaţă. 

— Ca şi cum ar fi fost avocatul personal al unei căpetenii 
mafiote. 

— Singurul mod de a scăpa era să facă o declaraţie 
publică şi să dezvăluie toate afacerile necurate ale 
Agenţiei. În secret, Danny şi-a pregătit un fişier personal al 
software-ului Mamei şi o descriere a muşamalizărilor în 
care fusese implicată. 


— "Ţi-ai dat seama de primejdie? 

— Până la un anumit punct. Dar în străfundul sufletului, 
niciunul dintre noi nu putea crede că Tom ar fi fost în stare 
să-l ucidă pe Danny. Aveam douăzeci şi opt de ani, pentru 
numele lui Dumnezeu! Moartea nu reprezenta pe atunci 
decât un concept abstract. La douăzeci şi opt de ani, cine 
crede cu adevărat că o să moară vreodată? 

— Şi apoi a venit unitatea de şoc. 

— Nu, un echipaj SWAT. Mult mai discret. Trei bărbaţi, 
în seara de Thanksgiving. Iarna trecută. La reşedinţa 
părinţilor mei din Connecticut. Tatăl meu este... a fost 
doctor. Viaţa unui doctor, mai ales într-un oraş mic, nu-i 
mai aparţine. Nici chiar de Thanksgiving. Deci... Cam pe la 
sfârşitul cinei, eu mă aflam în bucătărie... Scoteam din 
cuptor plăcinta de dovleac... Când s-a auzit soneria... 

Dintr-o dată, Spencer nu mai putu s-o privească în faţă. 
Închise ochii strâns. 

Ellie inspiră adânc şi continuă: 

— Bucătăria se găsea la capătul din spate ai holului. Am 
împins uşa turnantă ca să văd cine venise exact în clipa în 
care mama deschidea... Exact în clipa în care mama 
deschidea uşa din faţă. 

Spencer o aşteptă să-i povestească în ritmul ei. Dacă 
bănuielile lui în legătură cu evenimentele care se 
petrecuseră cu paisprezece luni în urmă, după ce uşa se 
deschisese, s-ar fi adeverit, aceasta era desigur prima dată 
când Ellie povestea cuiva despre crime. De atunci fusese 
mereu pe fugă, incapabilă să aibă încredere în altă fiinţă 
umană şi nedorind să rişte vieţile unor nevinovaţi, 
amestecându-i în tragedia ei personală. 

— Doi bărbaţi la uşa din faţă. Oameni obişnuiţi. Ar fi 
putut fi foarte bine nişte pacienţi de-ai tatălui meu. Unul 
dintre ei purta o jachetă ecosez, de vânătoare. I-a spus 
ceva mamei mele, apoi a intrat împingând-o, cu un pistol în 
mână. N-am auzit nicio împuşcătură. Amortizor. Dar am 
văzut... un şuvoi de sânge... Şi partea din spate a capului 
sărindu-i în aer. 

Cu ochii închişi, evitând să se uite la Ellie, Spencer reuşi 


3 


să-şi imagineze cu uşurinţă vestibulul casei din 
Connecticut şi ororile descrise de ea. 

— Tata şi Danny se aflau în sufragerie. Am ţipat: „Fugiţi, 
plecaţi de aici!” Ştiam că sunt de la Agenţie. N-am ieşit 
prin uşa din dos. Din instinct, probabil. Aş fi fost omorâtă 
pe veranda din spate. M-am refugiat în spălătoria de lângă 
bucătărie, apoi în garaj şi am ieşit pe uşa laterală. 
Domeniul are peste patru mii de metri pătraţi, o pajişte 
mare, dar eu m-am dus la gardul care despărţea 
proprietatea noastră de cea a lui Doyle. Nu era nimeni 
acasă, plecaseră în vacanţă la copiii lor. Am zbughit-o pe 
poartă în pădurea St. George. Biserica presbiteriană are 
vreo şase sau opt mii de metri pătraţi şi este înconjurată 
de pădure - în mare parte pini şi platani. Am alergat. M-am 
oprit printre copaci. M-am uitat înapoi. M-am gândit că 
vreunul dintre agenţi a luat-o pe urmele mele. Dar nu se 
întâmplase aşa. Cred că ori am fost prea rapidă pentru ei, 
ori n-au vrut să mă urmărească pe faţă, cu arma în mână. 
Şi chiar atunci a început să ningă, chiar atunci, cu fulgi 
mari şi pufoşi... 

În spatele pleoapelor închise, Spencer putea vedea seara 
aceea din trecut, locul acela foarte îndepărtat: singură în 
întuneric, fără palton, tremurând, cu respiraţia întretăiată, 
îngrozită. Dintr-o dată, torente de fulgi albi ţopăiră în jurul 
crengilor, iar momentul făcu zăpada să pară mai mult 
decât o simplă schimbare de vreme - un semn prevestitor 
de rele. 

— Era ceva tulburător în asta... Ceva nepământean, 
spuse Ellie, exprimând ceea ce gândise Spencer cu câteva 
clipe în urmă. Nu ştiu... Nu pot să explic... Zăpada semăna 
cu o cortină care cobora, ca la teatru, la sfârşitul unui act, 
la sfârşitul unui lucru. Al lui Danny şi al tatălui meu. 

Glasul îi tremura de emoție şi amărăciune. Deoarece 
vorbea pentru prima dată despre asasinate, străpungând 
crusta care se formase deasupra durerii crude, aşa cum el 
îşi închipuise. 

Fără tragere de inimă, deschise ochii şi o privi. 

Acum nu mai era palidă. Ci de-a dreptul lividă. Lacrimile 


3 


îi sclipeau în ochi, dar încă avea obrajii uscați. 

— Vrei să conduc eu? întrebă el. 

— Nu, e mai bine aşa. Mă mai concentrez din când în 
când asupra drumului şi asta nu mă lasă să mă afund prea 
mult în trecut. 

Un indicator rutier îi anunţă că mai erau doisprezece 
kilometri până la Newcastle. 

Spencer privi prin fereastra laterală peisajul care părea 
arid, în ciuda puzderiei de copaci, şi mohorât, în ciuda 
razelor de soare. 

Ellie spuse: 

— Apoi, pe stradă, în spatele pomilor a apărut o maşină. 
A trecut pe lângă un bec, iar eu mă aflam suficient de 
aproape, încât să-l văd pe bărbatul care stătea pe scaunul 
de lângă şofer. Cu o jachetă ecosez de vânătoare. Şoferul 
şi încă unul pe bancheta din spate - trei bărbaţi. După ce 
s-au îndepărtat, am alergat printre copaci spre stradă, 
ţipând după ajutor, după poliţie, însă m-am oprit până să 
ajung acolo. Ştiam cine o făcuse... Agenţia, Tom. Dar nu 
exista nicio dovadă. 

— Şi acele fişiere ale lui Danny? 

— În Washington. O serie de dischete ascunse în 
apartamentul nostru şi încă una într-un seif dintr-o bancă. 
Dar ştiam că Tom pusese mâna pe ambele, pentru că altfel 
n-ar fi fost atât de... Impertinent. Dacă m-aş fi dus la 
poliţie, dacă m-aş fi arătat la faţă, indiferent unde, Tom m- 
ar fi găsit cu siguranţă. Mai devreme sau mai târziu. Ar fi 
părut un accident sau o sinucidere. Aşa că m-am întors în 
casă. Înapoi prin pădurea St. George, pe poarta casei lui 
Doyle, peste gardul din fier... Prin hol... Până la mama care 
zăcea în vestibul. Chiar şi după atât timp, când încerc să- 
mi imaginez chipul ei, nu-l pot revedea fără acea rană, fără 
sânge, fără structura osoasă deformată de gloanţe. 
Nemernicii ăia nu mi-au lăsat nici măcar o amintire a feţei 
mamei mele... Numai lucrul ăla îngrozitor şi însângerat. 

Pentru o vreme nu se simţi în stare să continue. 

Conştient de suferinţa ei, Rocky scânci uşor. Nu mai 
rânjea şi nici nu mai dădea din cap. Se ghemuise în spaţiul 


3 


strâmt, cu capul în jos şi cu ambele urechi pleoştite. 
Dorinţa de viteză fusese depăşită, durerea femeii îl 
copleşise. 

La trei kilometri de Newcastle, Ellie reluă: 

— Iar în sufragerie, Danny şi tata zăceau morţi, 
împuşcaţi de mai multe ori în cap, şi nu pentru a fi siguri 
că muriseră, ci din sălbăticie. A trebuit să le ating 
corpurile, să le iau banii din portofele. Aveam nevoie de 
fiecare dolar pe care l-aş fi putut găsi. Am cotrobăit în 
geanta mamei, în cutia cu bijuterii. Am deschis seiful din 
biroul tatălui meu şi i-am luat colecţia de monede. Isuse, 
m-am simţit ca un hoţ, mai rău decât un hoţ... Ca un 
jefuitor de morminte. Nu mi-am împachetat lucrurile în 
vreo valiză - am plecat numai cu ce aveam pe mine, în 
parte fiindcă începusem să cred că asasinii se vor întoarce. 
Dar şi pentru că... era atâta linişte în casă, doar eu 
împreună cu cadavrele şi zăpada căzând dincolo de 
ferestre, atâta tăcere, de parcă nu muriseră numai mama, 
tata şi Danny - era ca şi cum întreaga planetă ar fi murit, 
venise sfârşitul, iar eu rămăsesem singura 
supraviețuitoare. 

Newcastle părea o replică a orăşelului Modena. Mic. 
Izolat. Nu le oferea nicio ascunzătoare în faţa celor care 
puteau privi de sus întreaga lume, de parcă ar fi fost zei. 

Ellie reluă: 

— Am fugit cu maşina noastră, o Honda - a lui Danny şi 
a mea - dar ştiam că trebuie să scap de ea în câteva ore. 
Când Tom şi-ar fi dat seama că nu m-am dus la poliţie, 
toată Agenţia s-ar fi pus pe urmele mele şi ar fi primit o 
descriere a maşinii, plus numărul de înmatriculare. 

O privi din nou. Nu mai avea ochii umezi. Îşi înăbuşise 
tristeţea cu un acces puternic de mânie. 

— Ce a crezut poliţia că s-a petrecut în casă, cu Danny şi 
cu părinţii tăi? Unde au crezut că te-ai dus? Nu oamenii lui 
Summerton, ci ceilalți? 

— Presupun că Tom a vrut să pară ca şi cum un grup 
organizat de terorişti ne-ar fi omorât, ca să se răzbune pe 
el. O, probabil că ar fi profitat la maximum de asta! S-ar fi 


3 


folosit de compătimirea celorlalţi ca să obţină şi mai multă 
putere în Ministerul Justiţiei. 

— Dar dacă tu dispăruseşi, nu mai avea rost să planteze 
dovezi false, pentru că tu ai fi putut reveni ca să le 
distrugi. 

— Mda. Mai târziu, presa a decretat că Danny şi părinţii 
mei... Ei, ştii tu, că a fost unul dintre actele acelea de 
violenţă inexplicabile despre care auzim atât de des... 
Vorbărie. O vorbărie îngrozitoare, scârboasă, dar a durat 
numai trei zile. Cât despre mine... Evident că fusesem 
răpită, violată, ucisă şi aruncată într-un loc de nimeni ştiut. 

— Acestea s-au petrecut cu paisprezece luni în urmă? Şi 
Agenţia încă te mai urmăreşte? 

— Am câteva coduri importante de care ei nu ştiu. 
Datorită lui Danny, am memorat... multe informaţii. Nu 
posed nicio dovadă împotriva lor. Dar cunosc totul despre 
ei, şi asta mă face extrem de periculoasă. Tom nu va înceta 
să mă caute câtă vreme se va afla în viaţă. 


Asemenea unei imense viespi negre, elicopterul zumzăia 
deasupra deşertului Nevada. 

Roy încă mai ţinea căştile, de mărimea unor farfurioare, 
la urechi, pentru a putea - izolat de zgomotele motorului şi 
ale elicei - să se concentreze asupra fotografiei lui Steven 
Ackblom. Cel mai puternic sunet din ţinutul său privat 
erau bătăile lente şi greoaie ale inimii. 

Când ocupaţia secretă a lui Ackblom ieşise la iveală, Roy 
avea numai şaisprezece ani şi încă nu se lămurise în 
legătură cu sensul vieţii şi cu locul lui în această lume. Îl 
încântau lucrurile frumoase: picturile lui Childe Hassam şi 
multe altele - muzica clasică, mobila veche franţuzească, 
porţelanurile chinezeşti, poezia. Fusese întotdeauna fericit 
să rămână singur în cameră, ascultând stereo Beethoven 
sau Bach, privind fotografiile color din cărţi ale ouălor 
Fabergé, ale argintăriei Paul Storr sau ale porţelanurilor 
Dinastiei Sung. De asemenea, îi plăcea să se plimbe singur 
printr-un muzeu de artă. Însă foarte rar se simţea fericit 
între oameni, deşi îşi dorea cu disperare să-şi facă prieteni 


3 


şi să fie iubit. În adâncul inimii sale expansive, dar 
precaute, tânărul Roy căpătase convingerea că se născuse 
pentru a aduce o contribuţie importantă lumii, şi ştia că 
atunci când va descoperi care avea să fie ea, toţi îl vor 
admira şi îl vor iubi. Cu toate acestea, la şaisprezece ani, 
nerăbdarea tinereţii îl zăpăcea şi se simţea frustrat că 
trebuia să aştepte ca țelul şi destinul să i se dezvăluie. 

Îl fascinaseră versiunile ziariştilor despre tragedia 
Ackblom, fiindcă în misterul vieţii duble a artistului el 
sesizase o soluţie a propriei sale probleme. Obţinuse două 
cărţi cu planşe color ale tablourilor lui Ackblom - şi 
reacţionase puternic la arta acestuia. Deşi pânzele lui 
Ackblom erau frumoase, chiar înălţătoare, entuziasmul lui 
Roy nu fusese stârnit de ele. Il impresionase în schimb 
lupta interioară a artistului, foarte asemănătoare cu a lui 
însuşi. 

În esenţă, pe Steven Ackblom îl preocupau două 
subiecte şi pictase două tipuri de pânze. 

Deşi în vârstă de numai vreo treizeci şi cinci de ani, el 
fusese îndeajuns de pasionat pentru a crea un număr 
imens de opere, jumătate dintre ele reprezentând natură 
moartă de o excepţională frumuseţe: fructe, legume, roci, 
flori, pietriş, conţinutul unui coş de cusut, nasturi, unelte, 
farfurii, o colecţie de sticle vechi, de dopuri - obiecte 
aparent insignifiante, zugrăvite în cele mai mici detalii, 
atât de realist, încât păreau tridimensionale. De fapt, 
fiecare lucru sugera o hiperrealitate, părând a fi mai real 
decât cel care îi servise drept model, pentru că poseda o 
frumuseţe nepământeană. Ackblom nu recurgea niciodată 
la expresia forțată a  sentimentalismului sau a 
romantismului limitat; viziunea lui întotdeauna convingea, 
emoţiona şi uneori îţi tăia răsuflarea. 

Subiectele celorlalte picturi erau oamenii: portrete 
individuale sau în grup, având de la trei până la şapte 
modele. Cel mai frecvent numai chipuri, dar atunci când 
apăreau în întregime erau invariabil nuduri. Uneori 
bărbaţii, femeile şi copiii lui Ackblom aveau o frumuseţe 
eterică în aparenţă, deşi o tensiune interioară le pângărea 


3 


întotdeauna înfăţişarea, ca şi cum un spirit monstruos i-ar 
fi posedat şi ar fi putut ţâşni în orice moment prin pielea 
lor delicată. Această tensiune deforma câte o trăsătură pe 
ici, pe colo, nu foarte tare, dar suficient să-i lipsească de o 
frumuseţe perfectă. Iar uneori artistul zugrăvea indivizi 
urâţi - chiar groteşti - în interiorul cărora de asemenea 
exista o încleştare înfricoşătoare, având totuşi efectul de a 
modifica pe alocuri câte o trăsătură pentru a o conforma 
unui standard de frumuseţe. Aspectul lor hidos îţi dădea 
fiori, fiind pe alocuri atins de graţie. Ca o consecinţă a 
conflictului dintre realitatea exterioară şi cea interioară, 
chipurile oamenilor din ambele tipuri de portrete 
deveniseră extraordinar de sugestive, deşi expresiile lor 
erau mai enigmatice şi mai obsedante decât oricare alta 
existentă pe chipul vreunei fiinţe umane reale. 

Punând mâna pe aceste portrete, presa se repezise să le 
interpreteze. Se afirmase că artistul - el însuşi un bărbat 
frumos - îşi pictase propriul său demon interior, ţipând 
după ajutor sau lansând un avertisment privind adevărata 
lui fire. 

Deşi nu împlinise decât şaisprezece ani, Roy Miro 
înţelesese că tablourile artistului nu îl zugrăveau pe el 
însuşi, ci modul lui propriu de a percepe lumea. Ackblom 
nu avea nevoie să strige după ajutor sau să avertizeze pe 
nimeni, pentru că nu se considera un diavol. În esenţă, 
artistul spunea că nicio fiinţă umană, nici măcar cel mai 
neînsemnat obiect neînsuflețit n-ar putea atinge 
perfecțiunea. 

Picturile măreţe ale lui Ackblom l-au ajutat pe tânărul 
Roy să priceapă de ce îl încânta atât de mult să rămână 
singur în faţa realizărilor artistice ale fiinţelor umane, cu 
toate că se simţea deseori nefericit în compania oamenilor 
înşişi. Nicio operă de artă n-ar fi putut fi perfectă, fiind 
creată de o fiinţă umană imperfectă. Însă arta constituia o 
distilare a ceea ce avea mai bun omenirea, se apropia mult 
mai tare de perfecţiune decât aceia care o plăsmuiseră. 

Faptul că obiectele neînsufleţite se aflau mai presus 
decât cele vii nu îl deranja. Îl accepta la fel cum acceptase 


3 


să plaseze operele de artă deasupra oamenilor. 

Aceasta fusese prima lecţie pe care o învățase de la 
Steven Ackblom. 

Vrând să afle mai multe despre el, Roy descoperise că 
artistul se izolase şi discuta foarte rar cu ziariştii. Reuşi să 
găsească două interviuri prin reviste. Într-unul, Ackblom 
vorbea, profund pătruns de milă, despre condiţia mizeră a 
rasei umane. Citatele păreau să se întrepătrundă: „Iubirea 
este cel mai uman dintre sentimente, pentru că iubirea 
este murdară. Şi dintre toate lucrurile pe care le simţim cu 
mintea şi cu trupul nostru, durerea crâncenă este cea mai 
pură, fiindcă alungă orice altceva din conştiinţa noastră şi 
atunci ne putem concentra mai intens ca niciodată.” 

Ackblom preferase să se recunoască vinovat când fusese 
acuzat că îşi omorâse soţia şi încă patruzeci şi una de 
femei, decât să facă faţă unui proces pe care nu avea cum 
să-l câştige. In sala de judecată, în cursul pledoariei sale, 
pictorul îl scârbise şi îl înfuriase pe judecător când 
afirmase, referindu-se la cele patruzeci şi una de victime: 
„Erau atât de frumoase în durerea lor, toate ca nişte îngeri 
în agonie.” 

Roy începea să înţeleagă cu ce se îndeletnicise Ackblom 
în catacombe. Supunându-şi victimele la torturi, artistul 
încerca să le apropie de perfecţiune, să surprindă o 
strălucire fugară - când încă se mai aflau în viaţă - a unei 
frumuseți egale cu cea a obiectelor neînsufleţite. 

Puritatea şi frumuseţea reprezentau acelaşi lucru. Curbe 
pure, forme pure, lumină pură, culoare pură, sunete pure, 
emoție pură, gânduri pure, credinţă pură, idealuri pure. 
Insă fiinţele umane deveneau capabile de a atinge 
puritatea, indiferent de strădania sau de gândurile lor, 
foarte rar şi numai în circumstanţe extreme - de aceea 
condiţia umană era atât de demnă de milă. 

Aceasta fusese a doua lecţie pe care o învățase Roy de la 
Ackblom. 

Vreme de câţiva ani, sentimentul de milă al 
adolescentului faţă de omenire se intensifică şi se 
maturiză. La scurt timp după cea de-a douăzecea sa 


3 


aniversare, când un boboc de trandafir înflorise brusc, mila 
i se transformă în compasiune. O considera pe ultima ca 
fiind o emotie mai pură decât prima. Deseori mila implica 
şi o notă de dezgust sau un sentiment de superioritate faţă 
de obiectul ei. Dar compasiunea provenea dintr-o empatie 
intensă, cristalină şi imaculată pentru semeni, o percepţie 
perfectă a suferințelor lor. 

Mânat de compasiune, acţionând frecvent când i se 
oferea ocazia, dorind să construiască o lume mai bună, 
încrezător în puritatea motivaţiei sale, Roy devenise o 
minte şi mai luminată decât Steven Ackblom. Îşi găsise 
destinul. 

Acum, cu treisprezece ani mai târziu, şezând în partea 
din spate a elicopterului care îl purta spre Utah, Roy zâmbi 
fotografiei artistului dintre umbrele şerpuitoare. 

Ciudat cum totul în viaţă pare că se leagă. O clipă uitată 
şi o faţă pe jumătate memorată din trecut puteau dintr-o 
dată să devină iarăşi semnificative. 

Artistul nu fusese niciodată atât de important pentru 
Roy, încât să-l considere mentor, nici măcar sursă de 
inspiraţie. Roy nu crezuse că Ackblom fusese nebun - aşa 
cum îl descrisese presa - ci mai curând greşit îndrumat. 
Cel mai potrivit remediu pentru starea de deznădejde a 
umanităţii nu era să-i oferi un unic moment de frumuseţe 
pură fiecărui suflet imperfect, accentuând efectele durerii 
fizice. Asta nu reprezenta decât un triumf trecător și 
patetic. Cel mai bun remediu era să-i identifici pe cei care 
aveau mare nevoie de alinare - şi apoi, cu demnitate şi 
compasiune, să-i eliberezi rapid de povara condiţiei 
umane. 

Cu toate acestea, într-un moment crucial, artistul îl 
învățase inconştient câteva adevăruri vitale pe un băiat 
dezorientat. Deşi Steven Ackblom fusese o figură tragică, 
un om care apucase pe o cale greşită, Roy îi rămăsese 
dator. 

I se părea un exemplu ironic - şi curios - de justiţie 
cosmică faptul că el, Roy, avea să fie cel care va scăpa 
lumea de fiul nerecunoscător care îl trădase pe Ackblom. 


3 


Artistul pornise în căutarea perfecțiunii umane pe un drum 
greşit, dar, în viziunea sa, fusese bine intenţionat. Lumea 
lor amărâtă se va apropia cu încă doi centimetri de starea 
ideală când Michael (acum Spencer) o va fi părăsit. lar 
justiţia pură îi cerea ca fiul să fie îndepărtat numai după ce 
va fi supus unei dureri prelungite şi puternice, într-o 
manieră care îl va onora pe vizionarul său tată. 

După ce îşi scoase căştile, Roy îl auzi pe pilot anunțând 
în difuzoare: „... După afirmaţiile Centrului de Control din 
Vegas, ţinând seama şi de viteza curentă a țintei, ne aflăm 
la aproximativ şaisprezece minute de interceptare. 
Şaisprezece minute până la ţintă.” 


Un cer ca sticla albastră. 

Încă douăzeci şi cinci de kilometri până în Cedar City. 

Traficul rutier începu să se aglomereze pe cele două 
benzi ale autostrăzii. Ellie folosea claxonul pentru a 
avertiza vehiculele cu viteză mai mică decât a lor să se dea 
la o parte. Dacă şoferii se dovedeau a fi încăpăţânaţi, ea 
risca depăşiri la mustață în zone interzise sau se aventura 
prin dreapta pe porțiunile în care acostamentul i-o 
permitea. 

Viteza Rover-ului scăzu simţitor din cauza traficului, dar 
Spencer avea senzaţia că gonesc nebuneşte. Se ţinea de 
marginea scaunului. În spate, Rocky dădea iar afirmativ 
din cap. 

— Chiar şi fără nicio dovadă, îi sugeră Spencer, ai fi 
putut să te duci la ziar. Să-i îndrepţi pe o pistă corectă şi 
să-l pui pe Summerton într-o poziţie defensivă... 

— Am încercat de două ori. Prima dată cu o reporteră de 
la New York Times. Am contactat-o prin computerul ei de 
la serviciu, am purtat o conversaţie on-line şi am stabilit să 
ne întâlnim la un restaurant indian. l-am explicat clar că, 
dacă va povesti oricui, absolut oricui, viaţa mea şi a ei vor 
fi în pericol. Am ajuns acolo cu patru ore mai devreme, am 
studiat împrejurimile cu un binoclu de pe acoperişul 
clădirii de vizavi, pentru a mă convinge că vine singură şi 
că nu există nicio primejdie evidentă. M-am gândit să o fac 


3 


să aştepte, să apar cu jumătate de oră mai târziu şi să mă 
folosesc de acest timp pentru a supraveghea strada. Dar 
cincisprezece minute după ce a sosit... Restaurantul a sărit 
în aer. 

— Şi reportera? 

— Moartă. Plus încă paisprezece oameni care se aflau 
înăuntru. 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Apoi, o săptămână mai târziu, trebuia să am o 
întâlnire cu un tip de la Washington Post într-un parc 
public. Am aranjat-o printr-un telefon celular, de pe un 
acoperiş de unde supravegheam locul, dar nu puteam fi 
văzută. O stabilisem cu şase ore mai târziu. A trecut cam o 
oră şi jumătate, apoi un camion al Departamentului Apelor 
a apărut lângă parc. Muncitorii au săpat un puț pe care l- 
au înconjurat cu lumini de avertizare. 

— Dar nu erau de fapt muncitori. 

— Aveam la mine un scanner multibandă cu baterii. Am 
descoperit frecvenţa pe care o foloseau pentru a-şi 
coordona echipajul de aşa-zişi muncitori dintr-o rulotă care 
servea gustări în cealaltă parte a parcului. 

— Eşti într-adevăr o figură, spuse el admirativ. 

— Şi încă trei agenţi se aflau în parc, unul făcând pe 
cerşetorul, iar ceilalţi doi ocupându-se, chipurile, de 
întreţinere. Apoi s-a făcut ora întâlnirii şi a apărut 
reporterul, s-a îndreptat spre statuia în faţa căreia 
hotărâseră să ne întâlnim - dar ticălosul era şi el 
amestecat! L-am auzit spunându-le că nu mă vede pe 
nicăieri şi întrebându-i ce să facă. Ei lau liniştit, 
asigurându-l că totul e în ordine, cerându-i să aştepte în 
continuare. Şacalul ăla probabil că era la degetul cel mic al 
lui Summerton şi îl sunase imediat după ce vorbise cu 
mine. 

La şaisprezece kilometri de Cedar City, ajunseră în 
spatele unei rable Dodge care rula cu cincisprezece 
kilometri la oră sub limita legală. Lângă fereastra din spate 
atârnau două puşti. 

Şoferul camionetei o lăsă pe Ellie să-l claxoneze un timp, 


3 


încăpățânat ca un catâr, nevrând să se dea la o parte. 

— Ce-o fi păţit cretinul ăsta? izbucni ea. Il mai claxonă 
un pic, dar el făcu pe surdul. Am putea avea aici un 
muribund care are nevoie urgentă de un doctor. 

— Pe naiba, mai curând am putea fi doar un cuplu de 
nebuni drogati care distrug totul numai din plăcere. 

Bărbatul din camionetă nu se lăsă impresionat nici de 
milă, nici de frică. Într-un final, îşi scoase o mână pe geam 
şi flutură un deget spre Ellie. 

Nu aveau cum să-l depăşească prin dreapta. Vizibilitatea 
era limitată şi nu puteau vedea pe autostradă decât un şir 
nesfârşit de maşini care veneau din partea opusă. 

Spencer se uită la ceas. Le mai rămâneau numai 
cincisprezece minute până la încetarea intervalului sigur, 
de două ore, estimat de Ellie. 

Insă bărbatul din rablă părea că are tot timpul din lume. 

— Găoază, zise ea şi Rover-ul ţâşni prin dreapta, 
încercând să depăşească vehiculul pe acostament. 

Când ajunse paralel cu Dodge-ul, el acceleră puternic. 
Ellie apăsă de două ori pedala până la podea, de două ori 
sări înainte şi tot de două ori camioneta se tinu scai de ei. 

Celălalt şofer îşi mută privirea de la şosea în repetate 
rânduri pentru a-i privi. Avea peste patruzeci de ani. Sub o 
şapcă de baseball, chipul trăda inteligenţa unei lopeţi. 

Evident, intenţiona să ţină pasul cu Ellie până când 
acostamentul avea să se îngusteze, obligând-o astfel să 
rămână în spatele lui. 

Bineînţeles că mutra de lopată nu ştia cu cine are de-a 
face, însă Ellie i-o dovedi imediat. Împinse Rover-ul spre 
stânga, pocnind camioneta suficient de tare, încât şoferul 
să se intimideze şi să ridice piciorul de pe acceleraţie. 
Camioneta pierdu din viteză. Rover-ul ţâşni în faţă. Mutra 
de lopată apăsă din nou pedala, dar prea târziu: Ellie intră 
cu Rover-ul pe asfalt în faţa Dodge-ului. 

În timp ce maşina tentase dreapta-stânga, Rocky 
scheunase, luat pe nepregătite, şi căzuse pe o parte. Se 
caţără iar în poziţie şezândă şi fornăi cu ceea ce ar fi putut 
fi încântare sau teamă. 


Spencer se uită la ceas. 

— Crezi că au luat legătura cu poliţiştii locali înainte să 
pornească după noi? 

— Nu. Vor încerca să nu amestece poliţia locală. 

— Atunci noi după ce ne uităm? 

— Dacă vin din Vegas - sau de oriunde altundeva - cred 
că vor fi într-un elicopter. Mai uşor manevrabil, mai 
flexibil. Cu ajutorul satelitului, pot să se fixeze deasupra 
noastră şi să ne scoată din trafic, cu puţin noroc. 

Aplecându-se în faţă, Spencer aruncă o privire 
cercetătoare prin parbriz la cerul senin şi ameninţător. 

Un claxon răsună în urma lor. 

— La dracu', zise Ellie uitându-se în oglinda 
retrovizoare. 

Privind în cea de pe partea lui, Spencer văzu că Dodge- 
ul îi ajunsese din urmă. Furiosul şofer claxona la fel cum 
Ellie făcuse înainte. 

— Numai de aşa ceva n-aveam nevoie acum, se îngrijoră 
ea. 

— OK, spuse Spencer, hai să vedem dacă ştie să se 
poarte. Dacă supravieţuim Agenţiei, atunci o să ne 
întoarcem şi o să-l lăsăm să ne cotonogească. 

— Crezi că ar vrea? 

— Pare un tip rezonabil. 

Forţând Rover-ul mai tare ca oricând, Ellie reuşi să-i 
arunce o privire lui Spencer şi să zâmbească. 

— Te adaptezi repede. 

— E contagios. 

Pe ici, pe colo, împrăştiate pe ambele margini ale 
autostrăzii, se înălţau case, magazine. Încă nu intraseră în 
Cedar City, dar se întorseseră în mod sigur în mijlocul 
civilizaţiei. 

Idiotul din Dodge claxona cu un asemenea entuziasm, 
încât fiecare rafală părea să-i trimită fiori prin vintre. 


Pe ecranul monitorului din servieta deschisă se afla 
imaginea transmisă din Las Vegas, fotografiată de 
Farthguard, foarte mult mărită şi prelucrată, care 


3 


surprindea autostrada chiar la vest de Cedar City. 

Range Rover-ul executa o cascadorie după alta. Cu 
servieta deschisă în poală, Roy rămase țintuit în scaunul 
din spatele elicopterului de aceste performanţe ce păreau 
desprinse dintr-un film de acţiune, deşi văzut dintr-un 
unghi nepotrivit. 

Nimeni nu conducea atât de repede, strecurându-se de 
pe o bandă pe alta, uneori împotriva fluxului opus de 
maşini, decât dacă era beat sau urmărit. Acest şofer nu 
băuse. Rover-ul nu se clătina absolut deloc. Era condus 
grăbit, nesăbuit, dar cu mare îndemânare. Şi după toate 
aparențele, nu îl urmărea nimeni. 

Roy se convinse într-un final că la volanul acelui vehicul 
nu putea fi decât femeia. După ce o alarmase semnalul pe 
care satelitul îl trimisese computerului ei, faptul ca nicio 
maşină nu gonea în urma-i sigur n-ar fi liniştit-o. Ştia că ori 
ar fi aşteptat-o la un blocaj al drumului, ori ar fi atacat-o 
clin aer. Înainte de a se întâmpla unul dintre aceste două 
lucruri, ea încerca să ajungă într-un oraş, unde s-ar fi 
putut amesteca în fluxul aglomerat al traficului rutier şi ar 
fi profitat de orice facilitate oferită de labirintul urban 
pentru a scăpa. 

Bineînţeles că Cedar City nu era totuşi suficient de mare 
pentru a-i pune pe tavă vreo ocazie. Evident, ea subestima 
puterea şi claritatea urmăririi de pe orbită. 

În partea din faţă a compartimentului rezervat 
pasagerilor, ofiţerii îşi verificau armele. Îşi vârâră în 
buzunare provizii suplimentare de muniţie. 

Îmbrăcămintea civilă reprezenta uniforma pentru 
această misiune. Vroiau să îi ajungă, s-o ucidă pe femeie, 
să-l captureze pe Grant şi să plece înainte de intervenţia 
forţelor locale de apărare a legii. Dacă s-ar fi amestecat şi 
acestea, ar fi trebuit să le păcălească, lucru care ar fi 
implicat riscul de a face greşeli şi de a se demasca - mai 
ales că nu aveau nicio idee despre cât de multe ştia Grant 
şi ce ar fi putut el să spună dacă poliţiştii ar fi insistat să-i 
vorbească. În plus, discuţiile cu localnicii însemnau 
pierdere de vreme. Ambele elicoptere fuseseră dotate cu 


3 


numere de înmatriculare false, pentru a-i induce în eroare 
pe eventualii observatori. Atât timp cât bărbaţii nu purtau 
nicio uniformă sau vreo insignă care să-i identifice, 
martorii ar fi avut foarte puţine de povestit mai târziu 
poliţiei. 

Toţi membrii echipajului de atac, inclusiv Roy, purtau 
veste antiglont sub haine şi deţineau legitimaţii ale 
Agenţiei de Luptă Antidrog, pentru a le prezenta 
oficialităților locale în caz de nevoie. Însă cu puţin noroc, 
ar fi decolat la trei minute după asalt, cu Spencer Grant 
prizonier, plus cadavrul femeii, fără ca vreunul dintre ei să 
fi fost rănit. 

Femeia era terminală. Încă mai respira, inima încă îi mai 
bătea, dar, de fapt, deja murise. 

Pe computerul din poala lui Roy, Earthguard 3 arătă 
cum ţinta încetineşte foarte mult. Apoi Rover-ul trecu pe 
lângă un alt vehicul, probabil o camionetă, pe 
acostamentul autostrăzii. Camioneta îşi mări viteza şi, 
dintr-o dată, păru să se pornească o întrecere dură. 

Incruntându-se, Roy privi chiorâş la ecranul monitorului. 
Pilotul anunţă că mai sunt cinci minute până la 
interceptare. 


Cedar City. 

Traficul se aglomerase prea mult pentru a le oferi vreo 
posibilitate de scăpare şi prea puţin pentru a-l induce în 
eroare pe Earthguard. De asemenea, o stânjenea şi faptul 
că acum se aflau pe drumuri mărginite de rigole, în locul 
autostrăzii cu ai acostamente largi. Şi semafoarele. Şi acel 
jocheu tâmpit din camionetă care claxona atât de insistent. 

Ellie coti la dreapta într-o intersecţie, studiind frenetic 
ambele parți ale străzii. Restaurante de fast-food. 
Benzinării. Magazine mici. Nu ştia exact ce caută. Avea să- 
l recunoască doar când îl va vedea: un loc sau un prilej de 
care s-ar fi putut folosi. 

Cerceta teritoriul în speranţa de a descoperi o 
ascunzătoare: vreun crâng de conifere, vreun garaj mare, 
orice loc unde ar fi scăpat de ochii din cer şi în care ar fi 


3 


abandonat Rover-ul fără a fi remarcaţi. Apoi ar fi cumpărat 
sau ar fi furat o altă maşină, şi astfel, nemaiputând fi 
recunoscuţi de pe orbită, s-ar fi pierdut în trafic. 

Ea presupunea că şi-ar fi câştigat un pat de cuie în 
Hades dacă l-ar fi omorât pe cretinul din Dodge - dar 
poate ar fi meritat preţul. Strivea claxonul de parcă ar fi 
fost o maimuţă dezorientată și nebună, hotărâtă să 
lovească obiectul acela până când ar fi încetat să mai 
behăie. 

Incerca să-i depăşească de fiecare dată când maşinile de 
pe banda opusă se împuţinau, dar Ellie îi bloca drumul. 
Aripa dreaptă a  camionetei fusese zgâriată şi îndoită 
îngrozitor când se pocnise cu Rover-ul, aşa că tipul îşi 
închipuia probabil că nu mai are nimic de pierdut dacă 
trece pe partea stângă şi o obligă să urce pe trotuar. 

Însă ea nu putea să-l lase. Timpul se scurgea cu multă 
repeziciune. Cearta cu maimuţoiul ar fi consumat alte 
minute preţioase. 

— Spune-mi că nu-i aşa, zbieră Spencer acoperind 
ţipătul asurzitor al claxonului. 

— Ce? 

Apoi îşi dădu scama că el arăta cu degetul spre parbriz. 
Ceva pe cer. Spre sud-vest. Două elicoptere mari. Unul 
puţin mai în spate şi mai la stânga faţă de celălalt. Ambele 
negre. Carcasele şi geamurile sclipeau de parcă ar fi fost 
poleite, iar elicea licărea în soare. Cele două aparate 
păreau două insecte gigantice desprinse dintr-un film 
apocaliptic ştiinţifico-fantastic al anilor cincizeci, despre 
primejdiile radiației nucleare. La mai puţin de trei 
kilometri depărtare. 

Văzu un complex de magazine în formă de U la stânga, 
în faţa lor. Patinând pe gheaţa fragilă a instinctului, ea 
acceleră, luă o curbă bruscă printr-o gaură în fluxul de 
maşini şi pătrunse pe aleea scurtă care ducea la parcare. 

Lângă urechea ei dreaptă, câinele lătra entuziasmat, 
râzând parcă: ham, ham, ham, ham, ham, ham! 

Spencer tot mai trebuia să tipe, fiindcă şoferul care 
claxona se ţinea strâns în spatele lor: 


3 


— Şi acum? 

— Trebuie să facem rost de altă maşină. 

— De aici, de afară? 

— N-avem de ales. 

— Or să ne vadă. 

— Vom crea o diversiune. 

— Cum? 

— Mă gândesc, zise ea. 

— De asta mi-era teamă. 

Numai cu o uşoară apăsare pe frână, ea coti la dreapta 
şi apoi goni spre sud, pe asfaltul din parcare, în loc să se 
apropie de magazine. 

Camioneta rămase în spatele lor. 

Pe cer, în partea de sud-vest, cele două elicoptere se 
găseau la mai puţin de doi kilometri de ei. Deja îşi 
schimbară direcţia spre Range Rover. Coborau pe măsură 
ce se apropiau. 

Magazinul din mijlocul complexului în formă de U era un 
supermarket. În dosul vitrinelor şi al uşilor din sticlă, 
tuburi fluorescente luminau puternic interiorul cavernos. 
Două firme mai mici flancau magazinul, oferind spre 
vânzare haine, cărţi, discuri și alimente. O mulţime de 
prăvălioare umpleau restul complexului. 

Fiind încă devreme, cele mai multe magazine abia se 
deschiseseră. Numai  supermarket-ul avea program 
nonstop, şi majoritatea maşinilor din parcare - douăzeci 
sau treizeci - se înghesuiseră în faţa intrării lui. 

— Dă-mi pistolul, spuse ea, grăbită. Pune-mi-l în poală. 

Spencer îi dădu SIG-ul, apoi ridică şi celălalt pistol de pe 
podea, dintre picioarele lui. 

Nu exista nicio şansă de a crea vreo diversiune spre sud. 
Ea luă o curbă strânsă şi bruscă, în formă de U, şi se 
îndreptă către nord, spre centrul parcării. 

Manevra îl surprinse atât de mult pe maimuţoi, încât 
derapă şi aproape se rostogoli în încăpăţânarea lui de a se 
tine după ei. Până la urmă, în timp ce îşi recăpăta controlul 
asupra maşinii, încetă să mai claxoneze. 

Câinele încă mai lătra: ham, ham, ham, ham, ham! 


3 


Ea continua să meargă paralel cu strada pe care venise 
când descoperise complexul, rămânând departe de 
magazine. 

— Vrei să iei ceva cu tine? întrebă Ellie. 

— Doar geamantanul. 

— N-ai nevoie de el. Deja am scos banii. 

— Poftim? 

— Cei cincizeci de mii vârâţi sub fundul fals. 

— Ai găsit banii? 

— l-am găsit. 

— I-ai scos din valiză? 

— Sunt acolo, în geanta de pânză din spatele scaunului 
meu. Laolaltă cu laptop-ul şi cu alte lucruri. 

— Mi-ai găsit banii? repetă el nevenindu-i să creadă. 

— O să vorbim mai târziu despre asta. 

— Poţi să fii sigură. 

Maimuţoiul din Dodge îşi revenise şi claxona isteric, dar 
nu se mai afla la fel de aproape de ei. 

Spre sud-vest, elicopterele roiau la mai puţin de un 
kilometru depărtare şi la numai vreo treizeci de metri 
deasupra solului, coborând încă. 

— Vezi geanta despre care ţi-am zis? 

El se uită în spatele scaunului. 

— Da. Cea de lângă Rocky. 

După ce se ciocniseră de Dodge, nu ştia sigur dacă 
portiera de pe partea ei avea să se deschidă uşor. Nu vroia 
să se lupte cu geanta şi cu uşa în acelaşi timp. 

— S-o iei când o să ne oprim. 

— Ne oprim? întrebă el. 

— Mda. 

O curbă finală. Cu viteză la dreapta. Se precipită pe una 
dintre aleile din centrul parcării. Ducea direct spre est, 
exact spre vitrinele magazinului. In timp ce se apropia de 
clădire, ea îşi puse mâna pe claxon şi o tinu acolo, făcând 
şi mai multă gălăgie decât maimuţoiul din urma lor. 

— O, nu, spuse Spencer întrezărind ce avea de gând. 

— Diversiunea! strigă ea. 

— E o nebunie! 


— N-am de ales! 

— Totuşi e o nebunie! 

În partea din faţă a magazinului, steaguri şi afişe 
publicitare drapau mari porţiuni ale vitrinelor, făcând 
reclamă pentru Coca-Cola, cartofi, hârtie igienică şi săruri 
minerale pentru filtrele de apă potabilă. Cele mai multe se 
aflau în jumătatea de sus a geamurilor; printre ele, Ellie 
putea distinge casele de marcat. Sub lumina fluorescentă, 
câţiva funcţionari şi clienţi priveau afară, alarmaţi de 
claxoanele stridente. In vreme ce se apropiau, chipurile 
îndepărtate păreau de un alb-strălucitor, aidoma măştilor 
de arlechin. O femeie fugi, şi toţi din jurul ei se împrăştiară 
rapid. 

Spera din tot sufletul că vor reuşi să se adăpostească la 
timp. Nu vroia să rănească vreun martor nevinovat. Dar 
nici nu-şi dorea să fie împuşcată de cei care aveau să 
coboare din elicoptere. 

Să scape sau să moară. 

Rover-ul se deplasa repede, dar nu exagerat. $mecheria 
era să aibă suficientă viteză pentru a sări peste bordură pe 
trotuarul larg din faţa magazinului, să treacă prin sticlă şi 
prin rafturile cu marfă aflate imediat în spatele vitrinei. 
Dar cu o viteză prea mare, s-ar fi putut ciocni cu casele de 
marcat riscând să moară. 

— O să reuşim! Apoi îşi aminti că nu trebuie să mintă 
niciodată în faţa unui câine. Probabil! 

Deasupra claxoanelor şi a zgomotelor motoarelor, ea 
auzi dintr-o dată huruitul elicopterelor. Sau poate că mai 
degrabă simţi rafalele de vânt stârnite de elice. Se aflau 
probabil deasupra parcării. 

Roţile din faţă împunseră bordura, Rover-ul se săltă, 
Rocky lătră speriat, iar Ellie luă mâna de pe claxon şi, 
simultan, ridică piciorul de pe acceleraţie. Apăsă frâna şi 
roţile se izbiră de beton. Trotuarul nu mai păru atât de larg 
când Rover-ul derapă pe pavaj cu o viteză de cincizeci- 
şaizeci de kilometri la oră şi cu un scrâşnet - ca guiţatul 
unui porc speriat - de cauciucuri fierbinţi pe asfalt, deloc 
larg, la naiba, nu îndeajuns de larg! Văzu imaginea 


3 


reflectată a Rover-ului şi, aproape instantaneu, cascade de 
sticlă răsunară pe jos ca nişte ţurţuri de gheaţă ce se 
sfărâmă. Îşi croiră drum printre rafturile mari din lemn pe 
care se aflau saci de câte douăzeci de kilograme cu cartofi 
şi, într-un final, se pocniră de marginea unei case de 
marcat. Tăbliile din placaj se despicară, tejgheaua din oţel 
inoxidabil se îndoi ca o folie de împachetat cadouri, banda 
rulantă din cauciuc se rupse în două, se desprinse de pe 
role şi se undui în aer ca un vierme intestinal uriaş, iar 
casa de marcat fu cât pe ce să se rostogolească pe podea. 
Impactul nu fusese chiar atât de dur pe cât se temuse Ellie 
şi, ca şi cum le-ar fi sărbătorit deznodământul fericit, 
suluri vesele de pungi din plastic translucid înfloriră în aer, 
parcă ieşite din buzunarul unui magician invizibil. 

— OK? întrebă ea, desfăcându-şi centura de siguranţă. 

— Data viitoare eu conduc! 

Ellie încercă portiera. Protestă, scârţâi, scrâşni, dar nici 
impactul cu Dodge-ul, nici intrarea explozivă în magazin 
nu înţepeniseră încuietoarea. Inşfăcând SIG-ul pe care îl 
ţinuse strâns între coapse, ea cobori grăbit din Range 
Rover. 

Spencer deja ieşise pe partea cealaltă. 

Dimineaţa vuia de zgomotul elicopterelor. 


x 


Cele două aparate JetRanger apărură pe ecranul 
computerului pentru că intraseră în interiorul acelor zone 
supravegheate prin ochii lui Earthguard. Roy se afla în al 
doilea elicopter, studiind partea de sus a maşinii filmate de 
pe orbită, minunându-se de posibilitățile lumii moderne. 

Fiindcă pilotul făcuse o manevră ciudată pentru a se 
apropia de ţintă, Roy nu putea să vadă nimic prin 
hublourile din dreapta sau din stânga. Se folosea de 
computer pentru a urmări tentativele Range Rover-ului din 
parcare - care gonea haotic în toate direcțiile - de a scăpa 
de camionetă. În timp ce aceasta încerca să-şi recâştige 
viteza după o întoarcere periculoasă, Rover-ul se îndreptă 


3 


spre clădirea centrală a complexului - care era, judecând 
după dimensiuni, un supermarket sau un magazin cu 
preţuri reduse ca Wall-Mart sau Target. 

Roy îşi dădu seama numai în ultimul moment că Rover-ul 
avea să intre în el. După impact, se aşteptă să-l vadă 
ricoşând, devenind o masă de metal diform şi turtit. Dar 
dispăru cufundându-se în clădire. Realiză cu oroare că 
intrase printr-o uşă sau printr-un perete de sticlă şi că 
ocupanţii maşinii scăpaseră probabil cu viaţă. 

Ridică servieta deschisă din poală, o aşeză pe jos în 
spaţiul dintre şirurile de scaune şi ţâşni în picioare 
alarmat. Nu se opri pentru a se deconecta de Mama 
trecând prin toate procedurile de securitate, nu scoase 
computerul din priză, ci păşi peste el, grăbindu-se spre 
cabina pilotului. 

Din ceea ce văzuse pe ecran, ştia că ambele elicoptere 
depășiseră cablurile electrice de pe stradă. Se aflau 
deasupra parcării, coborând uşor, cu o viteză de numai 
trei-patru kilometri la oră, rotindu-se. Se apropiaseră atât 
de mult de femeie, dar acum ea dispăruse din raza lor 
vizuală. 

Și, odată ieşită din raza lor vizuală, ar fi putut să le 
scape. Să fugă din nou. Nu! Inacceptabil! 

Înarmaţi şi gata de acţiune, cei patru agenţi se 
ridicaseră în picioare şi blocau coridorul lângă ieşire. 

— La o parte, daţi-vă la o parte! 

Roy îşi croi drum printre matahalele înghesuite spre 
capătul culoarului, smuci uşa şi se aplecă în carlinga 
strâmtă. 

Pilotul se concentra să ocolească stâlpii şi maşinile din 
parcare în timp ce cobora lin cu JetRanger-ul. Dar cel de-al 
doilea bărbat, copilot şi pilot în acelaşi timp, se răsuci spre 
Roy de îndată ce acesta deschise uşa. 

— A intrat în clădirea aia blestemată, spuse Roy, 
uitându-se prin parbriz la cioburile de sticlă din faţa 
supermarketului. 

— Dură, nu? zise aprobator pilotul, rânjind. 

Prea multe maşini se găseau în zona centrală pentru a 


3 


permite măcar unui singur elicopter să aterizeze exact în 
faţa magazinului. Cotiră spre extremităţile clădirii, unul 
spre nord, iar celălalt spre sud. 

Arătând spre primul JetRanger în care se afla restul de 
opt agenţi ai echipajului de asalt, Roy zise: 

— Nu, nu. Spune-i că vreau să se ducă în spatele clădirii, 
nu aici, în spate, iar cei opt oameni să se desfăşoare acolo, 
să oprească toţi pietonii. N 

Pilotul intrase deja în legătură cu celălalt aparat. In timp 
ce plana la şase metri deasupra parcării, el repetă ordinele 
lui Roy în microfonul ataşat căştilor. 

— Vor încerca să traverseze magazinul şi să iasă prin 
spate, zise Roy, luptându-se să-şi reprime furia şi să 
rămână calm. Respiră adânc. Să intre aburii de culoarea 
piersicii ai calmului. Să iasă vaporii verzi ca fierea ai 
mâniei, ai încordării şi ai stresului. 

Elicopterul lor ajunsese prea jos pentru ca Roy să mai 
poată vedea ceva peste acoperişul magazinului. Însă din 
imaginea înregistrată de pe Earthguard îşi aminti ce se 
găsea în spatele complexului: o alee largă de serviciu, un 
zid din beton şi apoi un şantier de construcţii unde se 
înălţau o mulţime de copaci. Case şi copaci. Prea multe 
ascunzători, prea multe vehicule care ar putea fi furate. 

La nord de ei, exact în clipa în care primul JetRanger se 
pregătea să aterizeze în parcare, pilotul primi mesajul lui 
Roy. Elicea se roti mai repede şi aparatul începu să se 
ridice în aer. 

Piersica înăuntru. Verdele afară. 


Conţinutul pungilor de douăzeci de kilograme se 
împrăştiase, formând un covor maroniu care trosni sub 
tălpile lui Spencer când cobori din Rover şi porni în goană 
printre cele două case de marcat. Ducea geanta din pânză 
de mânere şi ţinea strâns Uzi-ul. 

Privi la dreapta. Ellie alerga paralel cu el în spaţiul 
alăturat dintre casele de marcat. Culoarele pentru 
cumpărători erau lungi şi străbăteau magazinul până la 
capătul din dos. 


— leşim prin spate. Fugi spre partea dindărăt a 
magazinului! 

Pornind după ea, îşi aminti de Rocky. Dulăul coborâse 
imediat în urma lui. Unde se afla domnul Câine Rocky? 

Se opri, se întoarse şi îl văzu pe animalul hămesit lângă 
casa de marcat pe lângă care tocmai trecuse. Rocky 
înfuleca bucăţelele maronii care se zdrobiseră sub tălpile 
stăpânului său. Hrană uscată pentru câini. Douăzeci de 
kilograme sau chiar mai mult... 

— Rocky! 

Potaia îşi înălţă capul şi dădu din coadă. 

— Vino! 

Rocky nu ascultă comanda. Mai înhaţă vreo câţiva 
biscuiţi, ronţăindu-i cu satisfacţie. 

— Rocky! 

Câinele îl privi din nou, cu o ureche ciulită şi una 
pleoştită, cu coada stufoasă lovind în lateral tejgheaua. 

Pe cel mai sever ton, Spencer zise: 

— Ai mei! 

Regretând, dar supus, puţin ruşinat, Rocky plecă totuşi 
de lângă mâncare. Când o văzu pe Ellie, care se oprise la 
mijlocul culoarului să-i aştepte, o luă la goană. Femeia îşi 
reluă fuga, iar Rocky se repezi entuziasmat după ea, habar 
n-având că alergau pentru a-şi salva vieţile. 

La capătul culoarului, trei bărbaţi apărură din stânga şi 
se opriră când îi văzură pe Ellie şi pe Spencer cu armele în 
mâini, urmaţi îndeaproape de câine. Doi purtau uniforme 
albe, cu numele brodate pe buzunarul bluzei - angajaţi ai 
magazinului. Al treilea, în haine de stradă, ţinând într-o 
mână o franzelă franţuzească, probabil că era un client. 

Cu un zel şi o agilitate mai mari decât ale unei pisici, 
Rocky îşi transformă goana năvalnică într-o retragere 
imediată. Învârtindu-se în jurul cozii vârâte între picioare, 
aproape târându-se, se împletici spre stăpânul său căutând 
protecţie. 

Bărbaţii erau speriaţi, nicidecum agresivi. 
Încremeniseră, blocându-le drumul. 

— La o parte! strigă Spencer. 


3 


Ţintind în tavan, el îşi sublinie cuvintele cu o rafală 
scurtă a Uzi-ului, spărgând un tub fluorescent şi provocând 
un duş de sticlă şi de gresie sfărâmată. 

Infricoşaţi, cei trei oameni se împrăştiară. 

Două uşi glisante din spatele magazinului se aflau între 
rafturile cu lactate din stânga şi frigiderele cu carne şi 
brânză din dreapta. Ellie se izbi în ele. Spencer o urmă 
împreună cu Rocky. leşiră într-un coridor scurt, mărginit 
de birouri. 

Aici, zgomotul elicopterelor se auzea mai slab, înăbuşit. 

La capătul coridorului,  năvăliră într-o cameră 
cavernoasă aşezată de-a latul clădirii, cu pereţi golaşi din 
beton, cu lumină fluorescentă şi căpriori în loc de tavan. O 
zonă din centrul încăperii rămăsese liberă, dar în jurul ei 
cutii de carton erau stocate una peste alta până la cinci 
metri înălţime, lăsând două culoare de o parte şi de alta a 
lor - depozit suplimentar de diverse mărfuri, de la produse 
alimentare până la şampoane. 

Spencer remarcă vreo câţiva lucrători care priveau 
prudent dintre şirurile de cutii. 

În faţă, dincolo de zona de lucru, văzură o uşă enormă 
din metal, glisantă, prin care camioanele puteau intra 
pentru a fi descărcate. La dreapta acesteia se afla o uşă 
obişnuită. Fugiră spre ea, o deschiseră şi ieşiră afară, pe o 
alee de serviciu largă de cincisprezece metri. 

Nu se zărea nimeni. 

O copertină de vreo şase metri lăţime fusese montată pe 
zidul de deasupra uşii glisante. Se întindea pe toată 
lungimea magazinului, acoperind aproape jumătate din 
alee, permiţând camioanelor să se adăpostească pentru a fi 
descărcate indiferent de vreme. Acum îi apăra şi pe ei de 
ochii din cer. 

Dimineaţa era surprinzător de friguroasă. Deşi în 
depozit şi în magazin fusese răcoare, Spencer nu se 
aşteptase ca afară să fie totuşi atât de rece. Probabil că 
erau numai vreo câteva grade peste zero. În cele două ore 
şi ceva de cascadorii rutiere, ei ajunseseră de la marginea 
deşertului la o altitudine mai mare, cu o climă diferită. 


3 


Nu crezu că este bine să urmeze aleea de serviciu, care 
probabil ocolea complexul în formă de U. In orice parte ar 
fi luat-o - spre stânga sau spre dreapta - ar fi ieşit din nou 
în parcarea din faţa magazinului. 

Un zid de nouă metri înălţime separa complexul de 
cartier: blocuri din beton zugrăvite în alb, acoperite cu 
cărămizi. Dacă ar fi avut numai şase metri, ar fi putut să-l 
escaladeze suficient de rapid, încât să scape. Dar aşa nu 
exista nicio şansă. Ar fi reuşit să urce destul de uşor peste 
el geanta din pânză, dar n-ar fi putut să salte şi un câine de 
treizeci de kilograme şi să spere că va ajunge cu bine pe 
partea cealaltă. 

Venind din faţa supermarketului, zgomotul motoarelor 
de la cel puţin unul dintre elicoptere se modifică simţitor. 
Vuietul elicei se intensifică. Se îndrepta deci spre spatele 
clădirii. 

Ellie se repezi la dreapta, de-a lungul peretelui acoperit 
al magazinului. Spencer ştia ce vroia să facă. Mai aveau o 
ultimă speranţă. O urmă. 

Se opri la limita copertinei care marca sfârşitul 
supermarketului. Apoi începea zidul din spate al altui 
magazin din complex. 

Ellie se încruntă la Rocky. 

— Stai aproape de zidul clădirii, lipeşte-te de el, îi spuse, 
de parcă dulăul ar fi înţeles. 

Şi poate chiar aşa era. Ellie ieşi sub razele soarelui, 
neţinând seama de propriul ei sfat, dar Rocky tropăi între 
ea şi Spencer, mergând pe lângă zidul complexului. 

Spencer nu ştia dacă satelitul reuşea să-i deosebească 
de restul structurii. Nu ştia nici dacă marginea 
acoperişului ce ieşea în afară jumătate de metru constituia 
un adăpost. Dar chiar dacă tactica ei era bună, Spencer tot 
se mai simțea urmărit. 

Tunetul  bolborosit al elicopterului deveni şi mai 
puternic. Judecând după intensitate, se ridicase deasupra 
parcării, începând traversarea acoperişului. 

La sudul supermarketului, prima clădire aparţinea unei 
spălătorii. O plăcuţă cu numele proprietarului se afla la 


3 


intrarea personalului. Se apropiară şi apăsară pe clanţă. 
Încuiat. 

Cerul se umpluse cu zgomote apocaliptice. 

Dincolo de spălătorie se găsea un magazin de papetărie 
Hallmark. Uşa de serviciu era descuiată. Ellie o deschise 
grăbit. 


Roy Miro se aplecase peste uşa carlingii pentru a urmări 
cum al doilea elicopter se înălţă deasupra clădirii, plană 
pentru o clipă, apoi traversă acoperişul spre partea 
cealaltă a supermarketului. 

Arătând spre o anumită porţiune de asfalt şi adresându- 
se pilotului, Roy strigă: 

— Acolo! Aterizează în faţa magazinului Hallmark, lasă- 
ne chiar acolo. 

În timp ce pilotul cobora ultimii şase metri, îndreptându- 
se spre punctul indicat, Roy se alătură celor patru agenţi, 
la uşa compartimentului rezervat pasagerilor. Inspiră 
profund. Piersica înăuntru. Verdele afară. 

Îşi scoase Beretta din tocul de la umăr. Amortizorul încă 
mai era montat pe ţeava. Îl îndepărtă şi îl vâri în buzunarul 
interior al jachetei. Această operaţiune, nefiind una 
clandestină, nu necesita amortizor, nu când atrăseseră 
deja atenţia asupra lor. Şi apoi pistolul funcţiona mai bine 
astfel. 

Aterizară. 

Unul dintre agenţi deschise uşa şi ieşiră rapid, unul 
după altul, în vârtejul dezlănţuit de paletele elicei. 


În timp ce îi urma pe Ellie şi pe Rocky spre camera din 
spate a papetăriei, Spencer îşi ridică privirea la vacarmul 
de deasupra. Proiectată pe cerul complet senin, exact 
deasupra capului, apăru mai întâi partea laterală a elicei 
care sfâşia aerul uscat din Utah. Apoi se ivi antena curbată 
de pe botul aparatului. Când rafalele de aer îl loviră, el 
păşi înăuntru şi închise uşa, la timp pentru a nu fi 
observat. 

Încuietoarea avea o siguranţă pe partea interioară. Deşi 


3 


echipajul de asalt urma să cerceteze mai întâi spatele 
supermarketului, Spencer o trase. 

Se aflau într-un depozit strâmt şi lipsit de ferestre, care 
mirosea a trandafiri. Ellie deschise o altă uşă, înainte ca 
Spencer să o închidă pe prima. Dincolo de depozit exista 
un mic birou luminat cu tuburi fluorescente. Două mese. 
Dosare. 

Se zăreau încă două uşi. Una, întredeschisă, dădea într-o 
baie minusculă: un closet şi o chiuvetă. Cealaltă lega biroul 
de magazinul propriu-zis. 

În depozitul lung şi îngust se îngrămădeau piramide de 
felicitări, etajere cu vederi, hârtie de împachetat, jocuri de 
puzzle, maimuţoi pufoşi, lumânări ornamentale şi alte 
mărunţişuri. Se vindea colecţia pentru Valentine's Day; 
steaguri se aglomerau laolaltă cu panouri decorative, toate 
numai inimioare şi flori. 

Atmosfera sărbătorească îi aminti în mod neplăcut că, 
indiferent ce avea să se întâmple cu el, cu Ellie şi cu Rocky 
în următoarele câteva minute, lumea urma să meargă 
înainte, nepăsătoare. Dacă ar fi fost împuşcaţi în Hallmark, 
corpurile le-ar fi fost duse de acolo neîntârziat, sângele ar 
fi fost şters de pe covor, deodorantul de împrospătare a 
aerului ar fi umplut camera cu miros de trandafiri, câteva 
noi produse aromate ar fi fost puse în vânzare şi şuvoiul de 
îndrăgostiţi care veneau să cumpere nu s-ar fi micşorat 
câtuşi de puţin. 

Două femei, evident angajate, stăteau lângă vitrină, cu 
spatele la ei. Priveau la ce se întâmpla în parcare. 

Ellie se îndreptă spre ele. 

Urmând-o, Spencer se întrebă dacă intenţiona să ia 
ostatici. Nu-i surâdea ideea. Absolut deloc. O, Isuse, nu! 
Oamenii aceştia ai Agenţiei, după cum îi descrisese ea şi 
după cum îi văzuse că acționau, n-ar fi ezitat să împuşte un 
ostatic, fie el femeie sau copil, pentru a-şi atinge ţinta - 
mai ales la începutul operaţiunii, când martorii erau 
buimaci şi reporterii încă nu apăruseră cu aparatele lor de 
fotografiat. 

Nu vroia să-şi mânjească mâinile cu sânge inocent. 


3 


Bineînţeles, nu puteau să aştepte în Hallmark până când 
agenţii ar fi plecat.  Negăsindu-i în supermarket, 
cercetarea s-ar fi extins în mod sigur şi în celelalte 
magazine. 

Cea mai bună soluţie era să iasă pe uşa din faţă a 
papetăriei în vreme ce atenţia echipajului de atac se 
concentra asupra supermarketului, să încerce să fure o 
maşină din parcare şi să o pornească direct de la sârmele 
de contact. Cam greu. O probabilitate de scăpare subţire 
ca hârtia, şi speranţa la fel. Dar numai asta le rămăsese şi, 
fiind mai bună decât ideea de a lua ostatici, se agăța cu 
putere de ea. 

Elicopterul aterizând chiar lângă uşa din spate, 
papetăria fu invadată de uruitul motoarelor şi bubuiturile 
elicelor; nici sub un montagnes russes n-ar fi fost atâta 
gălăgie. Panourile pentru Valentine fremătau deasupra. 
Sute de brelocuri zornăiau pe cârligele standului de 
prezentare. O colecţie de rame mici ornamentate zăngănea 
pe raftul din sticlă. Până şi pereţii magazinului păreau să 
bubuie ca nişte tobe africane. 

Trepidaţiile deveniseră atât de puternice, încât se îndoia 
de siguranţa magazinului. Probabil că era o construcţie 
şubredă, din cele mai ieftine materiale, dacă un elicopter 
reuşea să inducă atâtea vibrații în pereţi. 

Aproape ajunseseră în partea din faţă a prăvăliei, la vreo 
cinci metri de cele două femei, când sursa acestui scandal 
înfricoşător deveni evidentă; al doilea elicopter ateriza în 
faţa complexului, dincolo de trotuarul acoperit, în parcare. 
Aparatele flancaseră magazinul şi acum îl zguduiau din 
temelii. 

Ellie se opri când văzu elicopterul. 

Rocky părea mai puţin speriat de zgomotele asurzitoare 
decât de un afiş al lui Beethoven - steaua de cinema, un 
Saint Bernard, nu compozitorul - şi se retrase, refugiindu- 
se în spatele ei. 

Cele două femei de la geam încă nu realizaseră că nu 
erau singure. Stăteau una lângă alta, discutând aprins; 
deşi vocile lor se ridicau deasupra larmei elicopterelor, 


3 


cuvintele rămâneau de neînțeles pentru Spencer. 

În timp ce se apropia de Ellie, privind îngrozit spre 
Jetranger, el văzu cum o uşă alunecă într-o parte, în 
fuzelaj. Bărbaţi înarmaţi săriră pe asfalt, unul după altul. 
Primul căra o mitralieră mai mare decât Micro Uzi-ul lui 
Spencer. Al doilea purta o armă automată. Al treilea 
transporta două lansatoare de grenade, fără îndoială 
grenade din cauciuc, gaze lacrimogene sau paralizante. Al 
patrulea ducea o puşcă-mitralieră, iar al cincilea doar un 
pistol. 

Al cincilea, şi ultimul, arăta diferit de matahalele care îl 
precedaseră. Mai scund, chiar puţin durduliu. 'inea 
pistolul într-o parte, îndreptat spre pământ, şi fugea mai 
anevoios decât companionii săi. 

Niciunul dintre cei cinci nu se apropie de papetărie. 
Alergară spre supermarket şi ieşiră rapid din raza lor 
vizuală. 

Motorul elicopterului funcţiona în gol. Elicea se rotea 
încă, dar cu o viteză mai mică. Echipajul de asalt spera 
probabil să se întoarcă repede din misiune. 

— Doamnelor, spuse Ellie. 

Femeile nu o auziră din cauza zgomotului asurzitor şi a 
conversaţiei lor aprinse. 

Ellie ridică vocea: 

— La dracu’, doamnelor! 

Speriate, ţipând, cu ochii măriţi, în sfârşit se întoarseră. 

Ellie nu îndreptă SIG-ul spre ele, dar se asigură că îl 
remarcaseră. 

— Plecaţi de lângă ferestrele alea, veniţi aici! 

Ezitară, se uitară una la alta, apoi la pistol. 

— Nu vreau să vă fac niciun rău. Ellie vorbise cu o 
sinceritate desăvârşită. Dar o să fac ce trebuie dacă nu 
veniți imediat aici! 

Femeile se îndepărtară de vitrină; una dintre ele, 
mişcându-se mai lent, aruncă o privire spre intrarea de 
alături. 

— Nici să nu te gândeşti la asta, îi strigă Ellie. Te-aş 
împuşca în spate. Dacă nu ai muri, ai rămâne toată viaţa 


3 


într-un scaun cu rotile. OK, da, aşa-i mai bine, vino aici! 

Spencer se dădu la o parte - cu Rocky ascuns după el - 
în timp ce Ellie le conducea pe femeile speriate de-a lungul 
coridorului. La jumătatea lui, le puse să se întindă cu faţa 
la podea, una lângă alta, cu capetele spre peretele din 
spate. 

— Dacă vreuna dintre voi îşi ridică privirea în 
următoarele cincisprezece minute, vă omor pe amândouă, 
le avertiză Ellie. 

Spencer nu ştia dacă şi de această dată fusese sinceră, 
ca atunci când le spusese că nu vrea să le facă niciun rău. 
Dacă ar fi fost în locul lor, nu şi-ar fi ridicat capul până la 
Crăciun. 

Răsucindu-se către el, Ellie îl anunţă: 

— Pilotul a rămas în elicopter. 

Spencer făcu repede câţiva paşi spre vitrina 
magazinului. Prin geamul carlingii, văzu un membru al 
echipajului, probabil copilotul. 

— Sunt sigur doi. 

— Nu participă la atac? întrebă Ellie. 

— Nu, bineînţeles că nu, sunt aviatori, nu puşcaşi. 

Ea merse până la uşă şi privi spre nord, în faţa 
magazinului. 

— Trebuie să reuşim. N-avem timp să ne mai gândim. 
Trebuie s-o facem. 

Nu mai era nevoie ca Spencer s-o întrebe despre ce 
vorbea. Supravieţuise datorită instinctului şi căpătase 
experienţă în cele paisprezece luni, iar el îşi amintea ce 
învățase în Cavaleria Statelor Unite despre strategia de 
luptă şi deciziile luate în momentele de cumpănă. Nu se 
puteau întoarce pe unde veniseră. Nici nu aveau cum să 
rămână în papetărie. Până la urmă tot i-ar fi găsit acolo. 
Pierduseră orice speranţă de a ajunge la o maşină din 
parcare, de a încerca s-o fure din spatele agenţilor 
înarmaţi, pentru că toate vehiculele se aflau în faţa 
elicopterului şi ar fi trebuit să treacă prin raza vizuală a 
echipajului. Le mai rămânea o singură opţiune. Una 
disperată, înfricoşătoare. Necesita mult sânge rece - şi ori 


3 


puţin fatalism, ori o cantitate enormă de încredere 
prostească în sine. Erau amândoi gata s-o facă. 

— Ține asta, îi spuse el întinzându-i geanta de pânză, şi 
asta, dându-i apoi şi Uzi-ul. 

Luă în schimb SIG-ul şi îl vâri sub cureaua pantalonilor. 
Ea zise: 

— Cred că ne va fi de folos... 

— E o acţiune de maximum trei secunde, poate chiar mai 
puţin, dar nu putem risca să rămânem pe loc. 

Spencer se aşeză pe vine, îl luă pe Rocky şi se ridică în 
picioare cu câinele cuibărit în braţele lui ca un bebeluş. 

Rocky nu ştia dacă să dea bucuros din coadă sau să-i fie 
frică, dacă se distrau sau dacă se aflau în primejdie. 
Evident că simţurile i se suprasaturaseră. În asemenea 
situaţii, de obicei devenea neputincios şi tremura, ori se 
speria îngrozitor şi se făcea covrig. 

Ellie deschise puţin uşa papetăriei pentru a controla 
partea din faţă a supermarketului. 

Uitându-se spre cele două femei de pe podea, Spencer 
văzu că se supuneau instrucţiunilor primite. 

— Acum, strigă Ellie, păşind afară şi ţinându-i şi lui uşa. 

Se răsuci, trecând lateral pragul pentru a nu-l lovi pe 
Rocky cu capul de canat. O dată ajuns pe trotuarul 
acoperit, privi către magazin. Puşcaşii intraseră înăuntru. 
Un singur gangster cu o mitralieră rămăsese afară, dar 
stătea cu spatele la ei. 

În elicopter, copilotul se uita în jos, spre bord, şi nu pe 
geamul lateral al carlingii. 

Aproape convins că Rocky cântărea trei sute de 
kilograme şi nu treizeci, Spencer fugi spre uşa deschisă 
din fuzelajul elicopterului. Se găsea la o distanţă de numai 
nouă metri, inclusiv cei trei metri ai trotuarului, dar 
aceştia i se părură cei mai lungi nouă metri din Univers, un 
paradox al fizicii, o anomalie ştiinţifică nepământeană, o 
distorsiune bizară a creaţiei, lungindu-se din ce în ce mai 
mult pe măsură ce-i parcurgea - şi dintr-o dată ajunse 
acolo, îl împinse pe câine înăuntru şi se caţără în elicopter. 

Ellie se afla în spate, atât de aproape, încât o simţea ca 


3 


pe o parte a trupului său. Dădu drumul genţii după ce sări 
peste prag, dar păstră Uzi-ul. 

Dacă nu se ascundea cineva printre scaune, 
compartimentul rezervat pasagerilor era pustiu. Pentru 
siguranţă, Ellie merse de-a lungul coridorului, uitându-se 
atent în dreapta şi în stânga. 

Spencer se duse până la uşa carlingii şi o deschise. 
Chiar la timp pentru a înfige ţeava pistolului în ceafa 
copilotului care tocmai începuse să se ridice de pe scaun. 

— Decolează, îi ordonă Spencer. 

Cei doi bărbaţi părură şi mai surprinşi decât femeile din 
pape tărie. 

— Decolează - acum! — sau îi zbor creierii pe geam 
nemernicului ăstuia şi apoi pe ai tăi! 

Spencer strigă atât de tare, încât îi împroşcă pe cei doi 
cu salivă şi îşi simţi venele din tâmple zbătându-i-se ca 
muşchii unui halterofil în plin efort. 

Nădăjdui că reuşise să-i înspăimânte la fel de bine cum o 
făcuse şi Ellie cu cele două femei, puţin mai devreme. 


Imediat în spatele peretelui din sticlă, acum sfărâmat, al 
supermarketului, lângă epava Range Rover-ului, într-un 
spaţiu rezervat alimentelor pentru câini, Roy şi cei trei 
agenţi stăteau cu armele îndreptate către un bărbat înalt, 
cu o faţă plată şi dinţi galbeni, cu ochii negri ca de 
cărbune, la fel de reci ca ai unei vipere. Tipul ţinea strâns 
cu ambele mâini o puşcă semiautomată şi, deşi n-o aţintise 
asupra nimănui, arăta suficient de crud şi de furios, încât 
să-l împuşte şi pe copilul Isus. 

Era şoferul camionetei. Dodge-ul său zăcea abandonat în 
parcare, cu o portieră deschisă larg. Ori căuta să se 
răzbune după cele petrecute pe autostradă, ori vroia să se 
joace de-a eroul. 

— Aruncă arma! repetă Roy pentru a treia oară. 

— Cine spune? 

— Cine spune?! 

— Exact. 

— Eşti imbecil? Stau de vorbă cu un idiot fericit? Vezi 


3 


patru tipi cu arme grele şi nu înţelegi că e logic să arunci 
puşca aia? 

— Sunteţi poliţişti? întrebă omul cu ochii de viperă. 

Roy vru să-l omoare. Fără nicio formalitate. Era prea 
prost ca să mai trăiască. Mai bine ar fi murit. Un caz trist. 
Societatea se va simţi mai bine fără el. Pocneşte-l aici şi 
acum, apoi găseşte-i pe cei doi fugari! 

Singura problemă era că misiunea de trei minute visată 
de Roy, terminată înainte ca localnicii zgomotoşi să apară, 
nu mai putea fi dusă la bun sfârşit. Operaţiunea se 
îngreunase de când femeia aceea diabolică intrase cu 
maşina în magazin, şi se desfăşura din ce în ce mai 
anevoios. La naiba, devenea de-a dreptul imposibilă. 
Trebuia să facă faţă poliţiştilor din Cedar City şi avea să fie 
mai dificil dacă unul dintre locuitorii pe care aceştia 
juraseră să-i apere ar fi zăcut mort pe un morman de 
Păpică pentru Câini Purina. 

Dacă tot urma să le-o arate şi poliţiştilor, putea la fel de 
bine să-şi scoată insigna şi în faţa acestui idiot. Dintr-un 
buzunar interior al jachetei, el extrase un portofel pe care 
îl desfăcu şi îi întinse legitimaţia inscripționată: „Agenţia 
de Luptă Antidrog”. 

— Bine, sigur, bâigui bărbatul. Acum e-n regulă. 

işi lăsă arma pe podea şi se îndepărtă de ea. Apoi îşi 
duse o mână la şapca de baseball şi se înclină în faţa lui 
Roy, cu ceea ce păru să fie un sincer respect. 

Roy zise: 

— Du-te şi stai în spatele maşinii. Nu înăuntru. În partea 
deschisă din dosul cabinei. Aşteaptă acolo. Dacă încerci să 
fugi, băiatul cu mitraliera de afară o să-ţi reteze picioarele 
de la genunchi. 

— Da, domnule. 

Cu o demnitate sobră, el îşi înclină încă o dată capul şi 
apoi ieşi din magazin, păşind peste cioburile de sticlă. 

Roy fu la un pas să se întoarcă şi să-l împuşte pe la 
spate. Piersica înăuntru. Verdele afară. 

— Împrăştiaţi-vă în faţa complexului, le spuse oamenilor 
săi. Şi fiţi cu ochii în patru! 


Echipajul care venea din spate avea să cerceteze fiecare 
colţişor al supermarketului şi i-ar fi descoperit pe Grant şi 
pe femeie, dacă încercaseră cumva să se ascundă 
înăuntru. Fugarii ar fi fost mânaţi afară şi forţaţi să se 
predea, ori ar fi murit împuşcaţi. 

Bineînţeles că femeia ar fi fost omorâtă chiar dacă s-ar fi 
predat. Nu mai aveau de gând să-şi asume niciun risc. 

— Pot părea angajaţi sau clienţi, le strigă celor trei 
bărbaţi care se risipiseră de-a lungul magazinului, pe 
ambele părţi ale lui. Nu lăsaţi pe nimeni să plece. Adunaţi-i 
în biroul directorului. Chiar dacă vi se pare că nu seamănă 
absolut deloc cu vreunul dintre oamenii noştri, tot îi 
reţineţi. Până şi pe Papa îl rețineti! 

Afară, zgomotul produs de motorul elicopterului se 
înteţi. Pilotul îi mări turaţia. Şi mai mult. 

Ce dracu’?! 

Încruntându-se, Roy se caţără pe mormanul de mâncare 
pentru câini şi ieşi afară să vadă ce se întâmplă. 

Agentul postat în faţa magazinului se uita spre papetăria 
Hallmark, în timp ce elicopterul decola. 

— Ce face? strigă Roy. 

— Pleacă. 

— De ce? 

— Probabil că se duce undeva. 

Alt cretin. Păstrează-ţi calmul. Piersica înăuntru. 
Verdele afară. 

— Cine i-a spus să părăsească poziţia, cine i-a spus să 
decoleze? îl întrebă Roy. 

Imediat după ce cuvintele îi ieşiră pe gură, ştiu şi 
răspunsul. Nu-şi dădea seama cum de fusese posibil, dar 
ştia de ce decolase elicopterul şi cine se afla înăuntru. 

Îşi vâri Beretta în tocul de pe umăr, smulse mitraliera 
din mâinile agentului uimit şi o îndreptă spre JetRanger. 
Intenţiona să-i fisureze rezervorul de benzină şi să-l 
readucă pe pământ. 

Ridicând arma, cu degetul pe trăgaci, Roy realiză că n-ar 
fi putut să-şi justifice în niciun fel acţiunile pentru a 
mulţumi un poliţai ţeapăn din Utah, lipsit de consideraţie 


3 


faţă de ambiguitatea morală a Agenţiei Federale de Luptă 
Antidrog. Să tragă în propriul lor elicopter. Să-i pună în 
primejdie pe pilot şi pe copilot. Să distrugă un aparat 
îngrozitor de scump din dotarea guvernului. Poate şi 
făcându-l să cadă peste magazinele pline de oameni. Jeturi 
puternice de benzină împroşcând pe oricine şi orice în 
cale. Comercianţi respectabili din Cedar City transformați 
în torţe vii, fugind în cerc, într-o dimineaţă de februarie, 
arzând şi ţipând. Ar fi fost foarte colorat şi emoţionant, iar 
moartea femeii ar fi meritat nenumăratele vieţi ale 
trecătorilor, dar speranţa de a reuşi să explice catastrofa 
era la fel de firavă ca şi aceea de a-i lămuri nişte teoreme 
ale fizicii nucleare idiotului din spatele camionetei. 

Şi exista o probabilitate de cincizeci la sută ca şeful 
poliţiei să fie un mormon dintr-o bucată, care nu gustase 
toată viaţa lui vreo băutură alcoolică, nu fumase niciodată 
şi n-ar fi aprobat conceptul unor bani neimpozabili pentru 
a-şi ţine gura, căzând la-nvoială cu Agenţia. Putea pune 
pariu. Un Mormon. 

Fără nicio tragere de inimă, Roy lăsă în jos ţeava 
mitralierei. 

Elicopterul se ridica repede. 

— De ce Utah? zbieră el furios la fugarii pe care nu-i 
putea vedea, dar despre care ştia că sunt frustrant de 
aproape. 

Piersica înăuntru. Verdele afară. 

Trebuia să se calmeze. Să gândească la nivel cosmic. 

Situaţia încă mai putea fi întoarsă în favoarea lui. Încă 
mai exista un elicopter cu care să pornească urmărirea. Şi 
Farthguard 3 avea să găsească mai uşor un JetRanger 
decât un Rover, pentru că elicopterul era cu mult mai 
mare şi se mişca deasupra traficului rutier atât de 
deranjant. 

Aparatul de zbor se îndrepta netulburat spre est, peste 
acoperişul papetăriei. 


În cabina pasagerilor, Ellie se  ghemui lângă 
deschizătura din fuzelaj, se aplecă în afară şi privi la 


3 


acoperişul complexului de magazine pe deasupra căruia 
treceau. Doamne, inima îi bătea la fel de tare ca paletele 
elicei. O înspăimânta faptul că elicopterul s-ar fi putut 
zgâlţâăi sau înclina, prăbuşindu-se. 

În timpul ultimelor paisprezece luni aflase mai multe 
despre ea însăşi decât în toţi cei douăzeci şi opt de ani de 
dinainte. În primul rând, dragostea de viaţă, simpla 
bucurie că exista, era mai puternică decât crezuse până 
când cei trei oameni pe care îi iubise nebuneşte să-i fie 
smulşi de lângă ea, într-o noapte sălbatică şi sângeroasă. 
Pusă în faţa atâtor crime, cu propria-i viaţă într-o primejdie 
continuă, ea savura acum căldura fiecărei zile însorite şi 
vântul rece al fiecărei furtuni puternice, buruienile la fel 
de intens ca florile, amărăciunea şi dulceaţa în aceeaşi 
măsură. Nu fusese niciodată conştientă de dragostea sa 
pentru libertate - nevoia de libertate - ca atunci când 
devenise obligată să şi-o apere. În aceste paisprezece luni, 
o uimise să vadă că este în stare să treacă prăpăstii, să 
sară peste hăuri şi să sfideze diavolul; să descopere că se 
simţea capabilă să-şi păstreze speranţa; că era unul dintre 
cei mulţi care fugeau de o lume în implozie, toţi laolaltă 
aflându-se pe marginea unei găuri negre, rezistând 
atracției gravitaţiei ei zdrobitoare, comparabile cu cea a 
lui Dumnezeu; să afle la cât de multă frică poate face faţă, 
şi totuşi să spere. 

Bineînţeles, într-o zi moartea o va surprinde la fel de 
tare. Poate chiar azi. Aplecată peste marginea uşii 
deschise din fuzelaj. Ucisă de un glonţ sau în urma unui 
plonjon lung şi dur. 

Traversară clădirea şi se deplasară de-a lungul aleii de 
serviciu late de cincisprezece metri. Celălalt elicopter se 
găsea acolo jos, în spatele Hallmarkului. Niciun puşcaş nu 
se zărea în imediata vecinătate a aparatului. Evident, 
săriseră deja din el şi se  duseseră în spatele 
supermarketului, sub copertina lată de şase metri. 

În vreme ce Spencer îi dădea ordine propriului lor pilot, 
se rotiră în aer suficient timp, încât Ellie să-şi folosească 
Micro Uzi-ul trăgând asupra cozii aparatului de pe pământ. 


3 


Arma avea două încărcătoare, de o parte şi de alta a ei, cu 
o capacitate de patruzeci de gloanţe - minus cele pe care 
Spencer le irosise în tavanul supermarketului. Le goli pe 
ambele, le schimbă şi le goli şi pe acestea. Gloanţele 
distruseră stabilizatorul orizontal şi elicea, găurind pilonul 
central, scoțând aparatul din funcţiune. 

Dacă alte împuşcături constituiseră o replică la atacul ei, 
nu avea de unde s-o afle. Dar bănuia că agenţii care se 
adăpostiseră sub copertina din dosul magazinului fuseseră 
prea surprinşi şi prea buimăciţi să mai poată lua vreo 
decizie. Mai mult, întregul atac asupra elicopterului de la 
sol nu durase decât douăzeci de secunde. Ellie aşeză apoi 
arma pe podeaua cabinei şi închise uşa. La ordinul lui 
Spencer, pilotul coti imediat spre nord şi mări viteza. 

Rocky se ghemuise între două scaune şi o urmărea 
atent. Nu mai era la fel de exuberant ca atunci când îşi 
ridicaseră tabăra din Nevada, puţin după venirea zorilor. 
Revenise la starea lui obişnuită, temătoare şi timidă. 

— E OK, potaie! 

Nu-şi ascunse neîncrederea. 

— Păi, în mod sigur ar fi putut fi mai rău, zise Ellie. 

Câinele scânci. 

— Săracul de tine... 

Cu ambele urechi pleoştite, scuturat puternic de vibrații, 
Rocky părea însăşi imaginea deznădejdii. 

— Ce ţi-aş putea spune ca să te fac să te simţi mai bine, 
îl întrebă ea pe câine, dacă tot nu am voie să te mint? 

De lângă uşa carlingii, Spencer zise: 

— E o evaluare destul de pesimistă a situaţiei, având în 
vedere că tocmai am scăpat ca prin urechile acului. 

— Încă n-am ieşit din bucluc. 

— Păi, ar fi ceva ce îi spun din când în când domnului 
Câine Rocky, când se simte deprimat. Mă ajută pe mine, 
dar nu pot şti dacă şi pe el. 

— Ce? întrebă Ellie. 

— Trebuie să-ţi aminteşti că orice s-ar întâmpla - face 
parte din viaţa prin care trecem cu toţii. 


Capitolul XIII 


Luni dimineaţă, după ce i se achită cauţiunea, 
traversând parcarea spre BMW-ul fratelui său, Harris 
Descoteaux se opri de două ori pentru a se răsuci cu faţa 
la soare. Se încălzi puţin sub razele lui. Citise undeva că 
negrii, chiar şi cei ca pana corbului, asemenea lui, puteau 
face cancer de piele din cauza soarelui. Bineînţeles că 
faptul de a fi negru nu constituia un impediment în calea 
ghinioanelor, ba dimpotrivă, aşa că tumoarea trebuia să 
aştepte la rând cu celelalte necazuri care îl urmăreau. 
După ce petrecuse patruzeci şi opt de ore în puşcărie, 
unde căldura soarelui era mai greu de obţinut decât 
heroina, simţea că ar fi fost în stare să rămână sub razele 
lui până când i-ar fi apărut băşici pe piele, până când 
oasele i s-ar fi topit, până când ar fi devenit o tumoare 
uriaşă, ambulantă. Orice ar fi fost mai bine decât să fii 
încuiat într-o închisoare întunecată. Inspiră profund, cu 
voluptate, pentru că aerul pângărit de smog al Los 
Angelesului părea atât de dulce. Ca sucul unui fruct 
tropical. Mirosul libertăţii. Vroia să se întindă, să fugă, să 
sară, să se rostogolească, să ţipe, să chiuie - dar existau 
câteva lucruri pe care un bărbat de patruzeci şi patru de 
ani nu le putea face, indiferent cât de tare l-ar fi ametit 
libertatea. 

În maşină, în timp ce Darius pornea motorul, Harris îi 
puse o mână pe braţ şi rămase astfel pentru un moment. 

— Darius, niciodată n-o să uit asta - ce-ai făcut pentru 
mine, ce încă mai faci. 

— Ei, nimic special. 

— Pe naiba nimic! 

— Păi, şi tu ai fi făcut acelaşi lucru pentru mine. 

— Cred că da. Sper că da. 

— Iar începi să faci pe sfântul, să-ţi pui masca modestiei. 
Amice, tot ce ştiu despre bine şi rău de la tine am învăţat. 


3 


Ce am făcut eu acum ai fi făcut şi tu într-o zi pentru mine. 

Harris zâmbi şi îl împunse uşurel în umăr. 

— Te iubesc, micul meu frate. 

— Şi eu pe tine, marele meu frate. 

Darius locuia în Westwood, şi din centru îi lua treizeci 
de minute să ajungă acasă într-o luni dimineaţă, după ora 
de vârf, sau încă pe atât. Intotdeauna, aceeaşi dilemă: 
trebuia să aleagă fie Wilshire Boulevard, şi să traverseze 
tot centrul, fie Santa Monica Freeway. Darius alese 
Wilshire, pentru că în unele zile ora de vârf nu se mai 
termina şi autostrada continua să fie un infern. 

Pentru un timp, Harris se simţi minunat, bucurându-se 
de libertate, sfidând perspectiva calvarului judiciar care îl 
aştepta în viitor; însă, în vreme ce se apropiau de Fairfax 
Boulevard, începu să i se facă rău. Primul simptom fu o 
ameţeală slabă dar deranjantă, o convingere stranie că 
oraşul se mişca mult prea încet pe lângă ei. Senzaţia 
apărea, apoi dispărea, dar, de fiecare dată când îl 
copleşea, suferea o criză de tahicardie şi mai puternică 
decât înainte. Cu inima bătându-i mai des într-o jumătate 
de minut decât a unui colibri speriat, avu impresia că nu-i 
ajungea oxigenul. Când încerca să respire adânc, i se 
părea că nu este în stare să respire deloc. 

La început crezu că aerul din maşină era stătut. Îmbâcsit 
şi prea fierbinte. Nu vroia să-i spună fratelui său - care 
vorbea la telefonul portabil, ocupându-se de afacerile sale 
- aşa că mânui comenzile ventilatorului până când o rafală 
de aer rece îl lovi în faţă. Nu-i folosi la nimic. Aerul nu era 
îmbâcsit, ci dens, ca vaporii unui gaz inodor, dar toxic. 

Cu inima bătându-i nebuneşte din cauza acceselor de 
tahicardie, îndură oraşul ce se învârtea în jurul BMW-ului, 
aerul vâscos din care nu reuşea să inhaleze decât o 
cantitate insuficientă, intensitatea opresivă a luminii care 
îl obliga să-şi mijească ochii din pricina soarelui care îl 
bucurase atât de tare înainte, sentimentul că o greutate 
amenințătoare plana deasupra lui - dar apoi fu copleşit de 
o greață atât de puternică, încât îi strigă fratelui său să 
oprească lângă bordură. Traversau Robertson Boulevard. 


3 


Darius activă luminile de avarie, ieşi din trafic chiar după o 
intersecţie şi parcă într-o zonă interzisă. 

Harris deschise brutal uşa, se aplecă în afară şi vomită. 
Nu mâncase micul dejun primit la închisoare, aşa că vărsă 
numai fiere. 

Accesul trecu. Se lăsă pe spătarul scaunului şi închise 
ochii. Tremura. 

— 'Ţi-e rău? întrebă îngrijorat Darius. Harris? Harris, ce 
s-a întâmplat? 

Intr-un târziu, Harris realiză că fusese numai un acces 
de claustrofobie. Dar mult mai crâncen decât orice junghi 
care îl străbătuse în ultima vreme. 

— Harris, vorbeşte-mi! 

— Sunt în închisoare, frate. N 

— Trecem împreună prin toate, aminteşte-ţi. Impreună 
suntem mai puternici decât oricine, întotdeauna am fost, şi 
întotdeauna vom fi. 

— Sunt în închisoare, repetă Harris. 

— Ascultă-mă bine, toate acuzaţiile sunt nişte aiureli. A 
fost o înscenare. Niciuna nu va rămâne în picioare. Eşti un 
pârât de fier. N-o să mai stai nici măcar o zi după gratii. 

Harris deschise ochii. Soarele nu îl mai rănea cu 
strălucirea lui. De fapt, părea că ziua de februarie se 
întunecase o dată cu starea sa de spirit. 

— Niciodată n-am furat nimic. Mi-am achitat impozitele 
până la ultimul bănuţ. N-am înşelat-o niciodată pe nevastă- 
mea. Am plătit pentru fiecare pâine cumpărată vreodată. 
Am lucrat peste program în majoritatea săptămânilor de 
când am devenit poliţist. Am mers întotdeauna drept 
înainte - şi pot să-ţi spun, dragă frate, că n-a fost 
întotdeauna uşor. Uneori oboseam, mă săturam, eram 
tentat să o apuc pe un drum lăturalnic. Am ţinut bani de 
mită în mână şi mi-a plăcut, dar nu am reuşit să-mi 
determin mâna să-i bage în buzunar. Aproape. O, mult mai 
aproape decât ţi-ai dori să ştii! Şi au mai fost şi câteva 
femei... Au venit după mine şi eu aş fi putut să nu mă mai 
gândesc la Jessy câtă vreme aş fi stat cu ele, probabil că aş 
fi înşelat-o dacă totuşi circumstanţele ar fi fost doar puţin 


3 


diferite. Ştiu că există ceva în mine... 

— Harris... 

— Îţi spun că în interiorul meu există tot atâta răutate ca 
şi în ceilalţi, unele dorinţe care mă înspăimântă. Chiar 
dacă nu cedez, numai faptul că Je am mă sperie de moarte 
uneori. Nu sunt un sfânt, aşa cum îţi place ţie să glumeşti. 
Dar întotdeauna am apucat pe calea cea dreaptă şi 
îngustă, ascuţită ca o lamă, care îţi sfâşie tălpile după ceo 
urmezi un timp. Întotdeauna sângerezi când păşeşti pe ea 
şi uneori te întrebi de ce nu te abaţi din drum ca să te 
plimbi prin iarba moale. Dar eu am vrut mereu să rămân 
fiul cu care mama se mândrea odinioară. Îmi doream să 
strălucesc tot timpul în ochii tăi, dragă frate, în cei ai soţiei 
şi ai copiilor mei. Vă iubesc pe toţi al naibii de tare şi 
niciodată n-aş fi vrut să vă arăt ce-i mai urât în mine. 

— Aceeaşi urâţenie care există în toţi, Harris. În toţi. De 
ce vrei să te frămânţi, să-ţi faci rău ţie însuţi? 

— Dacă eu am păstrat drumul drept, atât de greu cum 
este, şi un asemenea lucru mi se poate întâmpla mie, 
atunci i se poate întâmpla oricui. 

Darius îl privi complet năucit. Evident că se chinuia să 
înţeleagă zbuciumul lui Harris, dar nu reuşea decât pe 
jumătate. 

— Frate, sunt sigur că o să-i convingi să mă achite. N-o 
să mai stau nicio noapte în închisoare. Dar mi-ai explicat 
legile referitoare la confiscare şi m-ai făcut să le pricep 
foarte bine, prea bine. Trebuie ca ei să dovedească faptul 
că fac trafic de droguri ca să mă închidă din nou şi nu vor 
avea cum, pentru că toate acuzaţiile sunt false. Dar nu au 
nevoie să dovedească nimic pentru a păstra casa şi 
conturile bancare. E suficient să prezinte o „probă 
rezonabilă” că locuinţa mea a fost folosită pentru activităţi 
ilegale, şi vor spune că drogurile plantate acolo constituie 
o „probă rezonabilă”, chiar dacă ele nu dovedesc nimic. 

— Există reforma aceea în Congres... 

— Merge încet. 

— Păi, nu se ştie niciodată. Dacă reuşeşte să treacă, 
poate că vor condiţiona confiscarea de condamnare. 


3 


— Poţi să-mi garantezi că o să-mi recapăt casa? 

— Cu cazierul tău imaculat, cu anii tăi de serviciu... 

Harris îl întrerupse cu blândeţe: 

— Darius, conform legilor în vigoare, poţi să-mi 
garantezi că o să-mi recapăt casa? 

Darius îl privi tăcut. Ochii i se umeziră de lacrimi şi se 
uită în altă parte. Era avocat, stătea în puterea lui să-şi 
apere fratele mai mare, dar se simţea copleşit de neputinţa 
de a-i face dreptate. 

— Dacă mi s-a putut întâmpla mie, i se poate întâmpla 
oricui, spuse Harris. Tu ai putea fi următorul. Sau li s-ar 
putea întâmpla copiilor mei cândva. Darius... Probabil că 
voi obţine ceva înapoi de la nemernicii ăştia, să zicem 
optzeci de cenți pentru un dolar, după ce mi se evaluează 
proprietatea. Şi poate că îmi voi relua viaţa, o voi lua de la 
început. Dar cum aş putea şti că nu am s-o păţesc din nou 
la mijlocul drumului? 

Înăbuşindu-şi lacrimile, Darius îl privi şocat. 

— Nu, nu-i posibil. E aberant, revoltător... 

— De ce să nu o păţesc iar? insistă Harris. Dacă s-a 
întâmplat o dată, de ce nu s-ar mai întâmpla şi a doua 
oară? 

Darius nu găsi niciun răspuns. 

— Dacă locuinţa mea nu este cu adevărat a mea, dacă 
banii mei din bancă nu sunt cu adevărat ai mei, dacă ei 
reuşesc să ia orice fără a dovedi nimic, ce-i reţine să nu se 
întoarcă? Înţelegi? Sunt în închisoare, dragă frate. Poate 
că n-o să mai ajung niciodată în spatele gratiilor, dar mă 
aflu într-un alt soi de închisoare. Şi niciodată n-o să scap 
din ea. Închisoarea presupunerilor. Închisoarea fricii. 
Închisoarea îndoielilor, a neîncrederii. 

Darius îşi duse o mână la frunte, îşi apăsă sprânceana şi 
trase de ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi scoată din minte 
adevărurile pe care i le dezvăluise fratele său. 

Luminile de avarie ale maşinii clipeau ritmic, cu un ticăit 
slab, dar pătrunzător, de parcă ar fi anunţat criza apărută 
în viaţa lui Harris Descoteaux. 

— Când am început să înţeleg, reluă Harris, când am 


3 


întrezărit în ce cutie mă aflu, în ce cutie s-ar putea găsi 
oricine conform acestor legi, am fost... Copleşit... M-am 
simţit cuprins de claustrofobie şi mi s-a făcut greață. 

Darius îşi cobori mâna de la sprânceană. Părea pierdut. 

— Nu ştiu ce să spun... 

— Nu cred că mai e nimic de spus. 

O vreme statură acolo, cu maşinile de pe Wilshire 
Boulevard şuierând pe lângă ei, cu oraşul atât de colorat şi 
populat, cu adevărata strălucire a vieţii moderne 
netulburată de umbrele palmierilor şi de intrările 
răcoroase, acoperite cu tende, ale magazinelor. 

— Hai să mergem acasă, zise Harris. 

Restul drumului până în Westwood îl parcurseră în 
tăcere. 

Casa lui Darius era o clădire frumoasă, în stil colonial, 
din cărămidă şi lemn, cu un portic boltit. Ficuşi bătrâni se 
înălţau în grădina spațioasă. Frunzele masive, şi totuşi 
graţioase, îi înconjurau, iar rădăcinile dăinuiau de pe 
vremea Los Angelesului lui Jean Harlow, Mae West şi W.C. 
Fields, dacă nu chiar mai de mult. 

Fusese o realizare majoră a lor să-şi câştige un 
asemenea colţişor de lume, deoarece porniseră de la zero. 
Dintre cei doi fraţi Descoteaux, Darius se bucura de un 
confort material mai mare. 

În timp ce BMW-ul intra pe aleea pavată cu dale, pe 
Harris îl cuprinse regretul că necazurile sale aveau să 
mânjească inevitabil mândria şi plăcerea bine meritate pe 
care i le confereau fratelui său proprietatea din Westwood, 
şi tot ce mai realizase împreună cu Bonnie. Oare câtă 
mândrie ar fi supravieţuit în luptă şi câtă plăcere în 
împlinirile lor, fără a se diminua treptat, după ce ar fi 
realizat că îşi mențineau poziţia numai tolerându-i pe regii 
nebuni, care ar fi putut să le-o confişte în interes regal sau 
să trimită o echipă de ticăloşi infami, apăraţi de blazonul 
protector al monarhiei, să le deterioreze sau să le ardă 
proprietatea? Această frumoasă casă nu reprezenta decât 
o aşchie din lemn care aştepta incendiul şi, de-acum 
încolo, de câte ori Darius şi Bonnie o vor privi, mirosul slab 


3 


al fumului şi gustul amar al visurilor pierdute îi vor 
tulbura. 

Jessica îi întâmpină la uşă, îl îmbrăţişa îndelung pe 
Harris şi îi plânse pe umăr. N-ar fi putut să o strângă şi 
mai tare fără să o sufoce. li rămăseseră pe lume numai ea, 
fetele, fratele şi cumnata lui. Nu îşi pierduse averea, ci mai 
curând credinţa în justiţie şi în legile care îl inspiraseră şi 
îl susţinuseră toată viaţa. Din acest moment, nu mai putea 
să aibă încredere în nimic şi în nimeni, cu excepţia propriei 
sale persoane şi a câtorva oameni apropiaţi. Siguranţa, 
dacă mai exista, nu putea veni decât ca un cadou din 
partea familiei şi a prietenilor. 

Bonnie le luase pe Ondine şi pe Willa la târguieli, să le 
cumpere haine noi. 

— Ar fi trebuit să vin şi eu cu Darius, dar n-am fost în 
stare, spuse Jessica, ştergându-şi lacrimile. Părea fragilă 
cum niciodată nu fusese. Sunt încă... Încă tremur. Harris, 
sâmbătă, când au venit cu... Cu înştiinţarea de sechestru, 
când ne-au evacuat, nu ne-au lăsat să luăm decât o valiză 
de fiecare, haine şi lucruri personale. Nicio bijuterie... 
Nimic. 

— Este un abuz revoltător, zise Darius, sufocat de 
indignare. 

— Şi au rămas lângă noi, uitându-se la ce împachetăm, 
reluă Jessica. Oamenii aceia... Stăteau acolo în timp ce 
fetele şi-au deschis sertarele ca să-şi ia lenjeria intimă, 
sutienele... Această amintire îi aduse o notă de indignare 
în voce şi, pentru moment, îi spulberă aparenţa de 
fragilitate care îl înspăimântase pe Harris. A fost 
dezgustător! Au fost atât de aroganţi, atât de ticăloşi! 
Abia aşteptam ca vreunul dintre nemernicii ăia să mă 
atingă, să mă apuce de braţ pentru a mă zori, orice numai 
să-l pot lovi între picioare, atât de tare, încât tot restul 
vieţii să poarte numai rochii şi tocuri înalte. 

Harris se pomeni râzând. 

Darius râse şi el. 

Jessica zise: 

— Păi, aş fi făcut-o. 


— Ştiu, spuse Harris. Ştiu că ai fi făcut-o. 

— Nu văd ce e atât de comic. 

— Nici eu, iubito, dar este. 

— Poate că trebuie să ai chestii dintr-alea ca să guşti 
poanta, interveni Darius. 

Asta îl făcu pe Harris să râdă din nou. 

Clătinând din cap, uimită de comportamentul 
inexplicabil al bărbaţilor în general şi al celor doi în 
special, Jessica se duse la bucătărie, unde pregătea 
compoziţia pentru faimoasa ei plăcintă cu nuci şi mere. Ei 
o urmară. 

Harris o privi cum decojea un măr. Mâinile îi tremurau. 

— N-ar fi trebuit ca fetele să fie la şcoală? Nu puteau 
aştepta până în week-end să-şi cumpere haine? 

Jessica şi Darius schimbară o privire. Apoi Darius spuse: 

— Toţi am fost de acord că e mai bine să nu se ducă o 
săptămână la şcoală. Până când se mai potoleşte presa. 


Acesta era un lucru la care Harris nu se gândise: numele 
şi fotografia în ziare, titlurile despre un poliţist traficant de 
droguri, moderatorii de televiziune purtând discuţii 
fornăitoare despre viaţa sa secretă, aşa-zis criminală. 
Ondine şi Willa aveau să îndure umilinţe îngrozitoare 
întorcându-se la şcoală, chiar dacă asta se va întâmpla 
peste o zi, o săptămână sau o lună. Hei, n-ar putea tatăl 
tău să-mi vândă câteva grame de heroină? Cât de mult îi ia 
babacului tău să prepare nişte prafuri? Tatăl tău se ocupă 
numai de droguri, sau imi poate obține şi o prostituată? 
Doamne, Dumnezeule! Rana aceasta îl durea altfel decât 
celelalte. 

Indiferent  cine-ar fi fost misteriosul său inamic, 
indiferent cine-i făcea toate mizeriile astea, era conştient, 
categoric, că nu-l distrugea doar pe el, ci întreaga lui 
familie. Deşi Harris habar n-avea cine ar putea fi, ştia bine 
că asemenea oameni erau cruzi şi nemiloşi ca nişte şerpi. 

Folosindu-se de aparatul din bucătărie, dădu un telefon, 
fără nicio tragere de inimă, lui Carl Falkenberg, şeful lui 
din Parker Center. Nedorind să se întoarcă la serviciu în 


3 


următoarele trei săptămâni, în speranţa că tot complotul 
împotriva lui va înceta ca prin minune în acest timp, el 
putea să se folosească de zilele de recuperare şi de 
concediu. Dar, aşa cum se şi temuse, fusese suspendat pe 
termen nedefinit, însă cu plată. Carl îl susţinea, rămânând 
totuşi teribil de rezervat, de parcă i-ar fi răspuns la 
întrebări citind nişte replici dinainte formulate. Chiar dacă 
s-ar fi renunţat la acuzaţiile împotriva lui, sau dacă în 
cursul procesului ar fi obţinut verdictul de nevinovăție, tot 
s-ar fi iniţiat o investigaţie paralelă a Diviziei Interne a 
DPLA, şi dacă rezultatele l-ar fi discreditat, atunci ar fi fost 
concediat, indiferent de hotărârea Curţii de Justiţie. In 
consecinţă, Carl păstră o distanţă sigură şi profesională. 

Harris închise, se instală la masa de bucătărie şi le 
reproduse pe scurt conversaţia avută. Îşi dădea seama de 
răguşeala din voce, dar nu izbutea să scape de ea. 

— Bine măcar că te-au suspendat cu plată, zise Jessica. 

— Trebuie să mă plătească, altfel sindicatul le-ar face 
necazuri, explică Harris. Nu-i un cadou. 

Darius aşeză un ibric de cafea pe foc şi, în vreme ce 
Jessica prepara plăcinta, el şi Harris rămaseră în bucătărie 
punând la cale strategia apărării la proces. Deşi situaţia nu 
era prea roză, se simțeau bine vorbind despre cum ar 
trebui să acţioneze, cum să dea o replică pe măsură. 

Dar necazurile nu se terminaseră. 

Nu trecu nicio jumătate de oră, şi Carl Falkenberg îl 
sună pe Harris ca să-l anunţe că Serviciul Fiscal Intern 
trimisese la DPLA un ordin legal, conform căruia i se bloca 
orice venit din cauza unei „posibile evaziuni fiscale în 
traficul de droguri”. Deşi îl suspendaseră cu plată, salariul 
săptămânal avea să-i fie reţinut până când i se va dovedi 
vinovăția sau inocenţa la proces. 

Întorcându-se la masă şi aşezându-se iar în faţa fratelui 
său, Harris îi comunică ultima veste. Glasul lui era acum la 
fel de plat şi de lipsit de inflexiuni ca al unei maşinării. 

Darius ţâşni de pe scaun, furios. 

— La dracu”, nu e drept, n-o să le meargă, să fiu al naibii 
dacă o să-i las! Nimeni n-a dovedit nimic. O să le anulăm 


3 


citaţia, începem chiar acum. S-ar putea să dureze vreo 
câteva zile, dar până la urmă o să şi-o înghită, Harris, îţi 
jur că o să-i fac să înghită bucata aia de hârtie. leşi grăbit 
din bucătărie, îndreptându-se spre biroul lui, unde se 
găsea şi un telefon. 

Harris şi Jessica se uitară unul la altul. Nu-şi vorbiră. 
Erau căsătoriţi de atâta vreme, încât uneori n-aveau nevoie 
de cuvinte. 

Ea îşi îndreptă din nou atenţia spre coca din tavă, ale 
cărei margini le îndoise folosindu-se de degetul mare şi de 
arătător. De când Harris se întorsese acasă, mâinile 
Jessicăi tremurau considerabil. Dar acum încetaseră. 
Redeveniseră sigure. Căpătă sentimentul îngrozitor că 
siguranţa ei provenea dintr-o resemnare amară în faţa 
superiorității imbatabile a forţelor necunoscute care se 
porniseră împotriva lor. 

Privi pe fereastra de lângă masă. Soarele străpungea 
desişul  ficuşilor, iar  primulele aveau o culoare 
fosforescentă. Curtea din dos era largă, plină de vegetaţie 
luxuriantă, oferind o privelişte minunată, cu o piscină în 
mijlocul terasei din beton. Oricărui visător care trăia în 
sărăcie acea grădină i-ar fi părut un simbol al bunăstării. O 
imagine extrem de incitantă. Dar Harris Descoteaux ştia ce 
reprezintă ea în realitate. Doar o altă celulă a închisorii. 


În timp ce JetRanger-ul zbura spre nord, Ellie stătea pe 
unul dintre cele două scaune din ultimul rând al cabinei 
rezervate pasagerilor. Ţinea servieta deschisă în poală şi 
lucra la computer. 

Incă se mai minuna de norocul ei. Când se urcase pentru 
prima dată la bordul elicopterului şi  cercetase 
compartimentul, înainte de a decola, pentru a se convinge 
că niciun angajat al Agenţiei nu se ascundea acolo, 
descoperise computerul la capătul culoarului, pe podea. Îl 
recunoscuse imediat ca aparţinând Agenţiei, deoarece îl 
asistase pe Danny când concepuse câteva programe 
evoluate pentru el. Îşi dăduse seama că era vârât în priză 
şi în stare de funcţionare, dar fusese prea ocupată pentru 


3 


a-l studia mai îndeaproape. Apoi, nemaifiind ameninţaţi de 
vreun pericol iminent, îndreptându-se spre nord, către Salt 
Lake City, ea se întorsese la computer şi fusese uimită 
când realizase că ecranul monitorului zugrăvea imaginea 
văzută de sus, prin satelit, a complexului de magazine din 
care tocmai scăpaseră. Dacă Agenţia îl furase temporar pe 
FEarthguard 3 de la APM pentru a-i căuta pe ei, atunci sigur 
o făcuse prin intermediul sistemului informatizat 
atotputernic din Virginia. Mama. Numai Mama deţinea o 
asemenea putere. Terminalul abandonat în elicopter se 
afla în legătură directă cu Mama, megatârfa însăşi. 

Dacă ar fi găsit computerul scos din priză şi neactivat, 
nu ar fi putut să se conecteze la Mama. Ar fi fost necesară 
amprenta degetului mare. Danny nu concepuse şi acest 
software, dar el văzuse o demonstraţie şi îi povestise totul, 
entuziasmat ca un copil căruia i se arătase cea mai 
frumoasă jucărie din lume. Deoarece amprenta ei nu exista 
pe lista de acces, programul nu i-ar fi folosit la nimic. 

Spencer veni spre ea, cu Rocky tropăind în urma lui, iar 
Ellie îşi ridică privirea de pe ecran, surprinsă. 

— N-ar fi trebuit să păzeşti echipajul? 

— Le-am luat căştile, aşa că nu mai pot utiliza radioul. 
Nu au nicio armă şi chiar dacă ar avea, probabil că nu ar 
folosi-o. Sunt aviatori, nu asasini. Dar îşi închipuie că noi 
suntem nişte gangsteri, nişte criminali nesănătoşi, aşa că 
ne privesc cu mult respect. 

— Mda, bine, oricum îşi dau seama că avem nevoie de ei 
ca să conducă tărăboanţa asta. 

În vreme ce Ellie se întoarse la computer, Spencer ridică 
telefonul celular pe care cineva îl abandonase pe ultimul 
scaun din rând. Se aşeză de cealaltă parte a culoarului, 
lângă ea. 

— Păi, ştii, tipii ăia cred că eu aş putea pilota elicopterul 
dacă li s-ar întâmpla ceva. 

— Poţi? întrebă Ellie, fără a-şi muta privirea de pe ecran, 
în timp ce degetele-i zburau peste tastatură. 

— Nu. Dar când am fost la Cavalerie, am învăţat câte 
ceva despre elicoptere - în special cum să le ataci, cum să 


3 


le prinzi în capcană sau să le arunci în aer. Am recunoscut 
toate instrumentele de la bord, ştiu şi cum se numesc. Am 
fost foarte convingător. De fapt, probabil îşi închipuie că 
singurul motiv pentru care încă nu i-am omorât este că n- 
am vrut să le arunc corpurile peste bord şi să mă bălăcesc 
în sângele lor. 

— Dar dacă încuie uşa carlingii? 

— Am spart zăvorul. Şi nu au nimic la-ndemână cu ce să 
poată bloca uşa. 

— Te cam pricepi la asta. 

— Ei, nu e mare scofală. Ai găsit ceva interesant? 

Fără să se oprească din lucru, Ellie îi povesti ce noroc 
dăduse peste ei. 

— Totul se schimbă în bine, zise el cu o notă de sarcasm 
în voce. Ce faci? 

— M-am legat prin Mama la satelitul Earthguard, de 
care ei s-au folosit să ne urmărească. Am pătruns în 
nucleul sistemului de operare. Până la cel mai înalt nivel. 

Spencer fluieră admirativ. 

— Uite, până şi domnul Câine Rocky este impresionat. 

Ea îşi ridică privirea şi văzu că Rocky rânjea. Coada 
şfichiuia podeaua în dreapta şi în stânga, pocnind şi 
scaunele din jur. 

— Ai de gând să distrugi un satelit de peste o sută de 
milioane de dolari, să-l transformi într-un morman de 
gunoi spaţial? întrebă Spencer. 

— Numai pentru un timp. Îl blochez pentru şase ore. 
După aceea nu vor mai avea niciun indiciu despre locul în 
care ne vom afla. 

— O, dă-i drumul, distrează-te, distruge-l de tot! 

— Când Agenţia nu-l foloseşte pentru asemenea 
monstruozităţi, probabil că desfăşoară o activitate 
benefică. 

— Deci până la urmă eşti un cetăţean cu o conştiinţă 
civică demnă de admirat. i 

— Păi, odată chiar am fost înscrisă la Cercetaşi. Îţi intră 
în sânge, ca un virus. 

— Atunci poate că n-o să vrei să ieşi cu mine diseară, să 


3 


murdăreşti cu graffiti nişte ziduri ce mărginesc autostrada. 

— Gata! spuse ea şi apăsă tasta ENTER. Studie datele 
care apărură pe ecran şi zâmbi. Earthguard tocmai a 
adormit pentru vreo şase ore. Ne-au pierdut - cu excepţia 
controlului prin radar. Te-ai asigurat că ne îndreptăm spre 
nord şi că ne aflăm destul de sus, încât să nu mai putem fi 
urmăriţi nici prin radar, aşa cum te-am rugat? 

— Băieţii din faţă mi-au promis. 

— Perfect. 

— Cu ce te-ai ocupat înainte de asta? întrebă el. 

— Colaborator extern proiectant de software, specializat 
în jocuri video. 

— Ai creat jocuri video? 

— Mda. 

— O, în mod sigur! 

— Serios. 

— Nu, n-ai perceput inflexiunea vocii mele, spuse el. Am 
vrut să zic, bineînțeles că asta ai făcut. Este evident. Şi 
acum viaţa ta a devenit un joc video. 

— După felul cum decurg lucrurile, toţi ajung până la 
urmă să trăiască într-un joc video, şi e al naibii de sigur că 
nu unul plăcut, nu „Super Mario Brothers” sau ceva la fel 
de blând. Mai curând „Mortal Kombat”. 

— Acum, că ai dezactivat un satelit de un milion de 
dolari, ce mai urmează? 

In timp ce discutau, Ellie se concentra asupra VDTI-ului. 
Se întorsese din Earthguard în Mama. Ceru meniurile şi le 
citi, unul după altul, pe nerăsuflate. 

— Mă uit şi eu prin jur, încercând să văd care-i cea mai 
mare stricăciune pe care o pot face. 

— Te superi dacă te rog mai întâi să faci ceva pentru 
mine? 

— Spune-mi ce, în timp ce eu îmi bag nasul pe-aici. 

li povesti despre cursa pe care o întinsese oricui ar fi 
intrat în cabană în lipsa lui. 

Veni rândul ei să fluiere admirativ. 

— Doamne, cât mi-aş dori să le fi văzut feţele când şi-au 
dat seama ce se întâmplă. Şi unde s-au dus fotografiile 


3 


discretizate din Malibu? 

— Au fost transmise computerului principal din Pacific 
Bell, precedate de un cod ce activa un program pe care l- 
am creat şi l-am ascuns acolo dinainte. Programul permite 
recepţia şi apoi retransmiterea lor computerului principal 
din Illinois Bell, unde am infiltrat un alt program care învie 
la un cod special de acces, primindu-le după aceea din 
Pacific Bell. 

— Crezi că Agenţia n-a reuşit să le găsească? 

— Ei, le-a urmărit până la Pacific Bell, în mod sigur. Dar 
după ce micuțul meu program le-a trimis în Chicago, a 
şters orice înregistrare a apelului telefonic. Apoi s-a 
autodistrus. 

— Uneori se mai poate reconstitui şi examina. Ar fi aflat 
şi de instrucţiunea de ştergere a apelului trimisă la Illinois 
Bell. 

— Nu în acest caz. Era un program micuţ, frumuşel, de 
autodistrugere, şi sigur a rămas autodistrus, îţi garantez. 
Când s-a prăpădit, a luat cu sine şi o parte suficient de 
mare din sistemul lui Pacific Bell. 

Ellie îşi întrerupse căutarea frenetică prin Mama, pentru 
a se uita la el. 

— Cât înseamnă suficient de mare? 

— Cam treizeci de mii de oameni au rămas fără telefon 
vreo două-trei ore, până când s-a reparat sistemul. 

— N-ai fost niciodată Cercetaş. 

— Păi, niciodată nu mi s-a oferit vreo şansă. 

— În schimb, ai învăţat multe în Organizaţia de Luptă 
contra Infracţiunilor pe Computer. 

— Am fost un angajat harnic, recunoscu el. 

— Mai multe decât ai învăţat despre elicoptere, sunt 
sigură. Deci tu crezi că fotografiile astea te aşteaptă în 
computerul din Chicago, în Illinois Bell? 

— O să-ţi explic cum să intri, şi vom vedea. Am putea 
încerca să aruncăm o privire la chipurile acestor ucigaşi - 
pentru referinţe ulterioare. Nu crezi? 

— Ba da. Spune-mi ce să fac. 

Trei minute mai târziu, prima fotografie apăru pe 


3 


ecranul computerului din poala ei. Spencer se întinse peste 
culoarul îngust şi ea răsuci puţin servieta pentru a putea 
amândoi să se uite. 

— Aceasta este camera mea de zi, spuse el. 

— Nu te prea interesează decorul, nu? 

— Perioada mea favorită este Secolul Curăţeniei. 

— Mai degrabă seamănă a Mănăstire Târzie. 

În încăpere se zăreau doi bărbaţi în echipament de asalt, 
fotografiaţi în plină mişcare, din care cauză instantaneul 
era neclar. 

— Apasă tasta de pauză, spuse Spencer. 

Ea se conformă şi următoarea poză umplu ecranul. 
Trecură peste primele trei imagini în mai puţin de un 
minut. Câteva surprindeau destul de bine unul sau două 
chipuri, dar era dificil să-ţi dai seama de înfăţişarea cuiva 
când acesta purta o cască prinsă sub bărbie. 

— Mai plimbă-le peste ele până vedem ceva nou. 

Ellie apăsă rapid şi de mai multe ori tasta de pauză, 
trecând grăbit peste poze, până când ajunseră la cea cu 
numărul treizeci şi unu. Un alt bărbat apăru, şi nu purta 
cască. 

— Ticălosul, spuse Spencer. 

— De acord cu tine, îl aprobă ea. 

— Hai s-o vedem pe a treizeci şi doua. Ea apăsă tasta. 

— Bine. 

— Mda. 

— Treizeci şi trei. 

Clic. 

— Nu încape nicio îndoială, zise Ellie. 

Clic. Treizeci şi patru. 

Clic. Treizeci şi cinci. 

Clic. Treizeci şi şase. 

Acelaşi bărbat apărea în toate pozele, mişcându-se prin 
camera din Malibu. Şi era cel de-al cincilea pe care îl 
văzuseră ieşind din elicopter, în faţa papetăriei Hallmark, 
cu puţină vreme în urmă. 

— Cel mai ciudat lucru, spuse Ellie, este că pot pune 
pariu că îi privim fotografia pe propriul lui computer. 


3 


— Probabil că stai pe locul lui. 

— În elicopterul lui. 

— Doamne, vai de fundul Jui! 

Trecură rapid în revistă şi restul pozelor. Bărbatul cu 
faţa mică şi rotundă, mai curând jovial, apăruse în fiecare 
fotografie până când scuipase pe o bucată de hârtie şi o 
lipise pe obiectivul aparatului. 

— Nu o să uit niciodată cum arată, spuse Spencer, dar 
mi-aş fi dorit să am o imprimantă ca să fac totuşi o copie. 

— Există şi aşa ceva, zise ea arătând spre un 
compartiment al servietei. Cred că are o rezervă de vreo 
cincizeci de foi de hârtie. Mi-am amintit că mi-a povestit 
Danny despre asta. 

— Am nevoie numai de una. 

— Două. Una pentru mine. 

Aleseră cel mai bun instantaneu al duşmanului lor cu 
înfăţişare blândă şi Ellie o tipări în două exemplare. 

— Nu l-ai mai văzut până acum? întrebă Spencer. 

— Niciodată. 

— Păi, probabil că o să ne mai întâlnim cu el. 

Ellie ieşi din Illinois Bell şi se întoarse la şirul de 
meniuri, aparent nesfârşit, pus la dispoziţie de Mama. 
Amploarea şi forţa abilităţilor ei o făceau să pară 
atotputernică şi atotştiutoare. 

Lăsându-se pe spătarul scaunului, Spencer zise: 

— Crezi că poţi să o distrugi definitiv pe Mama? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. S-au proiectat prea multe programe redundante 
în ea. 

— Atunci măcar sparge-i nasul. 

— Cel puţin atât. 

Lucra conştientă că el o urmărea cu atenţie. 

— Ai distrus multe până acum? o întrebă, în cele din 
urmă. 

— Nasuri? Eu? 

— Inimi. 

Spre surprinderea ei, se îmbujoră pe loc. 

— Nu. 


— Ai fi putut. Cu uşurinţă. 

Ea nu spuse nimic. 

— Câinele ascultă, reluă Spencer. 

— Ce? 

— Nu pot să mint. 

— Nu sunt un manechin. 

— Îmi place cum arăţi. 

— Mi-aş fi dorit un nas mai frumos. 

— Îţi cumpăr altul dacă vrei. 

— O să mă mai gândesc. 

— Dar va fi unul diferit. Nu mai bun. 

— Eşti un tip ciudat. 

— De fapt, nu vorbeam despre înfăţişarea ta. 

Ea nu-i răspunse, ci continuă să scotocească în Mama. 

— Dacă aş fi fost orb, dacă n-aş fi fost în stare să-ţi văd 
faţa, tot aş fi ştiut că o să-mi frângi inima. 

Când în sfârşit reuşi să respire, ea spuse: 

— Imediat ce vor renunţa la Earthguard, vor încerca să 
pună mâna pe alt satelit ca să ne găsească. Avem timp să 
coborâm sub nivelul de siguranţă al radarului şi să 
schimbăm direcţia. Mai bine ai discuta cu piloţii. 

După o ezitare, total dezamăgit că ea nu reacţionase la 
destăinuirile lui, întrebă: 

— Încotro mergem? 

— Cât de aproape de graniţa cu Colorado ne va duce 
rabla asta. 

— Sper să avem suficient combustibil. O să aflu imediat. 
Dar de ce Colorado? 

— Pentru că Denver este cel mai apropiat oraş mare. Şi 
dacă ajungem într-o metropolă, pot să iau legătura cu nişte 
persoane care ne vor ajuta. 

— Avem nevoie de ajutor? 

— Ai fost atent? 

— Mi s-au întâmplat destule în Colorado, spuse el cu o 
notă de stânjeneală în glas. 

— Ştiu. 

— Destule... 

— Contează? 


— Poate că da, zise el. Sau poate că nu. Dar există un 
loc... 

Ea îi prinse privirea. 

— Lucrurile s-au înfierbântat prea mult în jurul nostru. 
Avem nevoie să ajungem la nişte oameni care să ne ajute 
până se mai liniştesc apele. 

— Cunoşti asemenea oameni? 

— Doar de puţin timp. Înainte m-am descurcat singură. 
Dar mai târziu... Lucrurile s-au schimbat. 

— Cine sunt? 

— Oameni buni. Deocamdată nu trebuie să ştii mai mult. 

— Atunci, probabil că o să mergem în Denver. 


x 


Mormoni, mormoni erau peste tot, o adevărată invazie 
de mormoni, mormoni în uniforme scrobite, proaspăt 
bărbieriţi, cu ochii limpezi, prea blânzi pentru nişte 
poliţişti, atât de politicoşi, încât Roy se întrebă dacă nu 
jucau teatru, mormoni la stânga, mormoni la dreapta, 
oficialități locale şi districtuale, toţi atât de eficienţi şi 
operând ca la carte, de puteau să le nenorocească 
investigaţiile ori să nu-i lase să muşamalizeze totul cât ai 
clipi din ochi, printr-o bătaie pe umăr. Ce îl deranja cel mai 
tare pe Roy la aceşti mormoni era faptul că îl privau de 
avantajul său obişnuit, fiindcă aflat în compania lor, 
manierele sale afabile nu constituiau ceva deosebit. 
Politeţea lui pălea în comparaţie cu a lor. Zâmbetul fugar 
şi degajat devenise unul într-o învălmăşeală de zâmbete 
pline de dinţi considerabil mai albi decât ai lui. Mişunau 
prin complexul de magazine şi prin supermarket, mormonii 
aceştia, adresând întrebările lor atât de politicoase, 
înarmaţi cu micuţele lor carneţele de notițe, cu pixuri Bic 
şi cu priviri directe, mormonice, iar Roy nu putea să ştie 
dacă ei acceptaseră numai o parte a povestirii sale sau 
dacă legitimaţiile impecabil falsificate fuseseră suficiente 
pentru a o crede pe toată. 

Oricât de mult s-ar fi străduit, nu reuşea să-şi dea seama 


3 


cum s-o scoată la capăt cu poliţiştii mormoni. Se întrebă 
dacă ar fi fost mai receptivi şi şi-ar fi deschis sufletele în 
faţa lui în cazul în care le-ar fi spus cât de mult îi place 
corul din templu. De fapt, nici nu-i plăcea, dar nici nu-i 
displăcea corul lor şi avea sentimentul că l-ar fi simţit că 
minte doar pentru a-i cuceri. Acelaşi lucru rămânea valabil 
şi referitor la Osmond, prima familie de artişti celebri a 
mormonilor. Nici nu-i plăceau, dar nici nu-i displăceau 
muzica şi dansurile lor; erau fără îndoială talentaţi, dar nu 
pe gustul lui. Marie Osmond avea picioare perfecte, ar fi 
petrecut ore întregi sărutându-le şi mângâindu-le, ar fi 
strivit de ele buchete întregi de trandafiri roşii şi catifelaţi 
- dar, în mod sigur, pe aceşti mormoni poliţişti nu i-ar fi 
încântat o discuţie cu un asemenea subiect. 

Era convins că nu toţi copoii se alăturaseră sectei 
mormonilor. Legile ofereau şanse egale tuturor, 
diversificând astfel personalul polițienesc. Dacă ar fi reuşit 
să-i găsească pe aceia, probabil că ar fi fost în stare să 
stabilească raporturile necesare pentru a unge roţile 
investigaţiilor, într-un fel sau altul, şi apoi să plece dracu’ 
de acolo. Dar nonmormonii nu se puteau distinge de 
ceilalţi, pentru că adoptaseră manierele şi comportamentul 
mormonilor. Nonmormonii - oricine ar fi fost aceşti 
şmecheri - erau politicoşi, îngrijiţi, cu hainele călcate, 
sobri, cu dinţii enervant de bine frecaţi şi fără nicio pată 
de nicotină. Roy putea fi sigur că descoperise cel puţin un 
poliţist, unul dintre ofiţeri, un negru pe nume Hargrave, 
care nu considera sfaturile lui Brigham Young mai 
importante decât cele ale lui Kali, forma malefică a zeiței- 
mame hinduse, dar Hargrave se dovedi a fi probabil cel 
mai mormon dintre toţi mormonii care o luaseră vreodată 
pe calea mormonică. Hargrave avea un portofel plin cu 
fotografii ale soţiei şi ale celor nouă copii ai săi, inclusiv 
ale celor doi fii care plecaseră misionari în colţurile cele 
mai îndepărtate din Brazilia şi Tonga. 

Până la urmă, situaţia începu să-l agaseze din ce în ce 
mai mult. Avea senzaţia că trăieşte filmul Body Snatchers. 

Înainte să fi apărut primele maşini de patrulă locale şi 


3 


districtuale - toate bine lustruite şi într-o stare excelentă 
de funcţionare - Roy se folosise de telefonul protejat din 
cel de-al doilea elicopter pentru a cere încă două aparate 
JetRanger din Las Vegas, dar Agenţia nu mai avea decât 
unul disponibil. „Isuse”, îi spusese Ken Hyckman, „îţi 
schimbi elicopterele ca pe ciorapi!” Roy avea să-şi 
continue urmărirea numai cu nouă dintre cei doisprezece 
oameni, maximum cât ar fi încăput într-un elicopter. 

Deşi JetRanger-ul avariat nu putea fi reparat prea 
curând, decolarea lui amânându-se cu cel puţin treizeci şi 
şase de ore, noul elicopter plecase deja din Las Vegas spre 
Cedar City. Earthguard fusese reprogramat pentru a 
urmări aparatul furat. Suferiseră o înfrângere, nimic de 
zis, dar situaţia nu era în niciun caz iremediabilă. O bătălie 
pierdută - chiar şi încă una - nu însemna că pierduseră 
întreg războiul. 

Nu se liniştise inspirând vaporii de culoarea piersicii ai 
calmului şi expirându-i pe cei verzi ca fierea ai furiei şi 
frustrării. Nu găsise alinare nici măcar în tehnicile de 
meditaţie care de atâţia ani constituiseră un sprijin pentru 
el. Un singur lucru îl determină să-şi controleze mânia: 
gândul la Eve Jammer şi la perfecțiunea sa de şaizeci la 
sută. Goală. Lucioasă. Apetisantă. Splendoarea blondă de 
pe cauciucul negru. 

Noul elicopter nu avea cum să ajungă în Cedar City până 
după prânz, dar Roy era convins că până atunci va reuşi să 
înfrângă rezistenţa mormonilor. Sub privirile lor prudente, 
se plimbă de colo-colo, le răspunse răbdător la aceleaşi 
întrebări, examină conţinutul Roverului, etichetă toate 
obiectele din vehicul pentru a le confisca; în acest timp 
mintea îi era plină de imagini ale Evei oferindu-şi plăcerea 
cu mâinile sale perfecte şi cu diferitele dispozitive 
proiectate de inventatori obsedaţi sexual, ale căror genii 
creatoare le depăşeau pe cele ale lui Thomas Edison şi 
Albert Einstein la un loc. 

În timp ce stătea lângă o casă de marcat din 
supermarket, studiind computerul şi cutia cu douăzeci de 
dischete pe care le găsise în partea din spate a Range 


3 


Roverului, Roy îşi aminti de Mama. Pentru o clipă, negă 
frenetic, încercă să se păcălească pe sine că închisese sau 
că scosese din priză computerul din servietă înainte de a 
părăsi elicopterul. De pomană. Putea să vadă ecranul, aşa 
cum îl abandonase lângă scaun, pe podea, înainte de a se 
duce grăbit spre carlingă, oferind imaginea din satelit a 
complexului de magazine. 

— Paștele mă-sii! urlă el şi toţi mormonii din preajmă se 
cutremurară. 

Roy alergă spre partea din spate a supermarketului, prin 
depozit, ieşi pe uşa din dos, fugi printre nenumăraţii 
poliţişti şi agenţi până la elicopterul avariat, unde se putea 
folosi de telefonul protejat cu dispozitivul de bruiere. 

Sună la Las Vegas şi dădu de Ken Hyckman din Centrul 
de Supraveghere prin Satelit. 

— Avem o problemă... 

În timp ce Roy încerca să-i explice, Hyckman vorbi peste 
el, cu un glas solemn şi pompos, demn de un fost crainic. 

— Avem o problemă. Computerul de pe Earthguard a 
murit. Inexplicabil, nu mai transmite nimic. Lucrăm la el, 
dar... 

Roy îl întrerupse fiindcă ştia că femeia se folosise de 
VDT-ul lui pentru a deconecta satelitul. 

— Ken,  ascultă-mă, computerul meu se afla în 
elicopterul furat, şi era legat la Mama. 

— Paștele mă-sii! mârâi Ken Hyckman, dar în Centrul de 
Supraveghere prin Satelit nu existau mormoni să tresară. 

— Intră în Mama, dă-i comanda să taie orice legătură cu 
terminalul meu ca să nu mai poată fi niciodată accesată de 
acolo. Niciodată! 


JetRanger-ul vuia în partea de est a statului Utah, 
zburând la numai treizeci de metri deasupra solului, unde 
era posibil, pentru a evita detecția prin radar. 

Rocky rămăsese cu Ellie după ce Spencer plecase să 
supravegheze echipajul. Ea se concentra intens, sperând 
să descopere cât mai multe dintre facilităţile cu care 
fusese dotată Mama, iar bietul câine îi ţinea companie, 


3 


fără a aştepta vreo recompensă. 

Ar fi putut la fel de bine să spargă VDI-ul şi să-şi 
petreacă timpul scărpinându-l pe Rocky după urechi, 
deoarece, înainte de a reuşi să realizeze ceva, datele de pe 
ecran dispărură, fiind înlocuite de un fond albastru. O 
întrebare clipi scrisă cu litere roşii: CINE ESTE ACOLO? 

Asta nu o surprinse deloc. Se aşteptase să fie 
deconectată cu mult timp înainte de a interveni în vreun 
fel în Mama. Sistemul fusese proiectat cu nenumărate 
redundante, protecţii împotriva hacker-ilor şi vaccinuri 
contra virusurilor. Pentru a găsi o cale de acces la nivelul 
superior de programare, unde ar fi putut produce 
stricăciuni mai importante, ar fi trebuit să muncească 
asiduu nu ore, ci zile întregi. Ellie avusese noroc că reuşise 
să scoată din funcţiune satelitul, deoarece nu ar fi putut 
să-l controleze atât de bine pe Earthguard decât cu 
ajutorul dat de Mama. Încercarea de a-i însângera nasul, 
nu de a se folosi de ea, eşuase. Cu toate acestea, chiar 
dacă tentativa fusese de la bun început sortită eşecului, 
Ellie se simţise obligată să încerce. 

Fiindcă nu răspunse la întrebarea de pe ecran, culoarea 
se schimbă din albastru în gri. Părea mort. Ştia că nu are 
niciun sens să se mai pună cu Mama. 

Scoase computerul din priză, îl aşeză pe jos şi se întinse 
după câine. El se apropie, dând din coadă. In timp ce se 
apleca să îl alinte, observă un plic din hârtie groasă vârât 
pe jumătate sub scaun. 

După ce îl mângâie şi îl scarpină pe Rocky vreme de 
vreo două minute, Ellie ridică plicul, curioasă. Conţinea 
patru fotografii. 

Il recunoscu pe Spencer, chiar atât de mic cum era în 
poze. Deşi bărbatul se întrezărea în copil, el îşi pierduse nu 
numai tinereţea de atunci. Nu numai inocenţa. Nu numai 
spiritul efervescent care clocotea în zâmbetul şi în trupul 
de copil. Viaţa îi furase o calitate inefabilă, iar pierderea 
era evidentă. 

Ellie studie faţa femeii din cele două fotografii în care 
apărea împreună cu băiatul, convingându-se că fusese 


3 


mama lui. Dacă aparențele nu erau înşelătoare - şi în acest 
caz ea simţea că nu - mama lui Spencer fusese plină de 
bunătate, blândeţe, dulce la vorbă, pusă pe şotii ca un 
copil. 

A treia fotografie o arăta ceva mai tânără decât în cele 
cu Spencer, probabil de vreo douăzeci de ani, stând în 
picioare în faţa unui copac încărcat cu flori albe. Părea că 
radiază de inocenţă, nicidecum naivă, ci bine crescută şi 
lipsită de cinism. Dar nu încăpea nicio îndoială în privinţa 
vulnerabilităţii ce se citea pe chipul bietei fiinţe, şi o 
podidiră lacrimile. 

Clipi, îşi muşcă buza de jos, hotărâtă să nu plângă, dar 
trebui până la urmă să se şteargă la ochi cu dosul palmei. 
Nu numai pierderea pe care o remarcase la Spencer o 
emoţionase. Privind femeia îmbrăcată în rochie de vară, ea 
se gândise la propria-i mamă, dispărută atât de brutal din 
viaţa sa. 

Ellie se afla pe ţărmul unei mări fierbinţi de amintiri, dar 
nu se putea scălda în ea. Fiecare val de imagini, indiferent 
cât de inocent ar fi părut, se spărgea de aceeaşi plajă 
întunecată. Chipul mamei i se arăta doar aşa cum trecuse 
în moarte: însângerat, zdrobit de gloanţe, cu o privire fixă 
atât de înfricoşată de parcă, în penultima clipă, scumpa 
femeie surprinsese ceea ce se afla dincolo de această 
lume, adică numai un pustiu nesfârşit şi rece. 

Tremurând, Ellie îşi mută atenţia de la instantaneu spre 
hubloul de lângă ea. Cerul senin părea un ocean îngheţat 
şi chiar sub aparat defila un amestec confuz de piatră, 
vegetaţie şi realizări ale civilizaţiei umane. 

După ce îşi recapătă controlul, se uită încă o dată la 
femeia în rochie de vară - apoi şi la ultima fotografie. 
Remarcase câteva trăsături comune mamei şi fiului, dar 
văzu o asemănare mult mai mare între Spencer şi bărbatul 
învăluit într-un giulgiu de umbre, din cea de-a patra poză. 
Ştia că trebuie să fie tatăl lui, chiar dacă nu-l recunoscuse 
imediat pe artistul infam. 

Dar asemănările se limitau la părul brun, ochii căprui- 
închis, la forma bărbiei şi la alte câteva amănunte. Pe 


3 


chipul lui Spencer nu exista însă nicio urmă din aroganţa şi 
cruzimea potenţială care îi imprimau tatălui său o 
înfăţişare atât de rece şi de indescifrabilă. 

Sau poate că văzuse aceste lucruri în Steven Ackblom 
numai fiindcă realizase că se uita la un monstru. Dacă ar fi 
dat peste fotografie fără să bănuiască pe cine reprezenta 
ea - sau dacă l-ar fi întâlnit întâmplător pe stradă - atunci 
probabil că n-ar fi descoperit nimic mai ameninţător în el 
decât în Spencer sau în alţi bărbaţi. 

Ellie regretă imediat că îi trecuse prin cap un asemenea 
gând, pentru că urma întrebarea dacă omul bun şi blând 
pe care îl văzuse în Spencer nu fusese decât o iluzie. 
Realiză, oarecum surprinsă, că refuza cu înverşunare să se 
îndoiască de Spencer Grant, că era dornică să aibă 
încredere în el, aşa cum nu i se mai întâmplase de foarte 
mult timp. 

Dacă aş fi fost orb, dacă n-aş fi fost în stare să-ți văd 
faţa, tot aş fi ştiut că o să-mi frângi inima. 

Aceste cuvinte fuseseră atât de sincere, o dezvăluire 
atât de neaşteptată a sentimentelor şi a slăbiciunii lui, 
încât o reduseseră la tăcere. Însă nici nu găsise curajul să 
spună ceva care să-i sugereze că sentimentele puteau fi 
reciproce. 

Danny murise numai de paisprezece luni şi, după 
canoanele ei, încă mai ţinea doliu. Să atingi atât de curând 
alt bărbat, să iubeşti, să-ţi pese de el - i se părea o trădare 
faţă de omul care fusese prima ei dragoste, pe care îl va 
păstra în suflet mereu, indiferent de ceilalţi. 

Pe de altă parte, paisprezece luni de singurătate 
deveniseră, din toate punctele de vedere, o eternitate. 

Ca să fie cinstită, trebuia să admită că reticenţele ei 
proveneau nu numai din grija că paisprezece luni nu 
reprezentau o perioadă decentă de doliu. Deşi Danny 
fusese iubitor şi drăguţ, niciodată n-ar fi reuşit să-şi 
deschidă atât de mult şi de des sufletul precum Spencer, 
de când îl salvase din albia secată, în largul deşertului. 
Danny nu fusese lipsit de romantism, dar îşi exprima 
sentimentele într-un mod indirect, prin cadouri bine alese 


3 


şi prin bunătate, nu prin cuvinte, de parcă „te iubesc” ar fi 
însemnat un blestem aruncat asupra relaţiei lor. Nu se 
obişnuise cu lirica brutală a lui Spencer, cu vorbele venite 
din inimă, şi nu cunoştea toate gândurile tainice care-l 
frământau. 

Minţea. Îi plăcea. Chiar mai mult decât atât. Descoperi 
cu uimire un loc fierbinte în inima ei împietrită, care nu 
numai că răspundea declaraţiilor de dragoste făcute de 
Spencer, ci îşi dorea şi mai multe. Tânjea după ele ca un 
călător în deşert după apă şi realiză că toată viaţa căutase 
să-şi astâmpere această sete. 

Ezitase să-i mărturisească lui Spencer adevăratele ei 
sentimente nu pentru că ţinuse doliu prea puţin după 
Danny, ci de teamă ca prima iubire a vieţii sale să nu se 
transforme într-o copilărie. Să-şi recapete capacitatea de a 
iubi aducea a trădare faţă de Danny. Dar mult mai rău - o 
respingere crudă - ar fi fost să iubească pe altul mai mult 
decât pe scumpul ei soţ asasinat. 

Poate că asta nu se va întâmpla niciodată. Dacă şi-ar fi 
deschis sufletul în faţa misteriosului bărbat, poate ar fi 
descoperit până la urmă că locul pe care acesta îl ocupa în 
inima ei nu avea să fie niciodată atât de generos precum 
cel în care Danny va rămâne pentru totdeauna. 

Mergând însă atât de departe cu loialitatea faţă de 
Danny, risca să transforme totul într-un sirop sentimental. 
În mod sigur nimeni nu iubea doar o singură dată în viaţă, 
chiar dacă destinul îi îngropase prematur prima dragoste. 
Dacă existenţa era supusă unor reguli aşa severe, atunci 
Dumnezeu crease un Univers rece şi sumbru. In mod sigur 
iubirea - şi toate sentimentele - semănau într-o anumită 
privinţă cu muşchii: dezvoltându-se prin antrenamente, 
atrofiindu-se după abandon. Iubirea pentru Danny ar fi 
putut să o întărească emoţional şi, impulsionată de 
dispariţia lui, să fie capabilă de o dragoste mult mai 
profundă pentru Spencer. 

Şi, la drept vorbind, Danny fusese crescut de un tată 
lipsit de suflet - şi de o mamă plăpândă, cu o poziţie 
importantă în societate - iar din îmbrăţişările lor reci nu 


3 


învățase decât să-şi ajungă sieşi şi să fie prudent. Ei îi 
dăruise totul; se simţise norocoasă şi fericită în braţele lui. 
Atât de fericită, încât dintr-o dată nu se mai putu imagina 
trăind în continuare fără să caute darul, pe care Danny i-l 
oferise cel dintâi, şi la altcineva. 

Oare câte femei mai impresionaseră atât de puternic un 
bărbat, încât, după o noapte de discuţii, acesta să renunţe 
la o existenţă comodă şi să-şi pună viaţa în pericol pentru a 
fi împreună cu ea? Era mai mult decât fascinată şi teribil 
flatată de comportamentul lui Spencer. Se simţea 
deosebită, prostuţă şi nechibzuită ca un copil. Din păcate o 
încânta. 

Incruntându-se, studie încă o dată fotografia lui Steven 
Ackblom. 

Ştia că toate gesturile lui Spencer faţă de ea - şi tot ceea 
ce făcuse ca s-o găsească - puteau trece mai puţin drept o 
consecinţă a iubirii, cât mai curând a obsesiei. Fiind fiul 
unui crud criminal în serie, orice semn al unei fixaţii ar fi 
putut constitui un motiv de alarmă, o genă a nebuniei 
tatălui său. 

Ellie vârî fotografiile în plic. Îl închise cu o clamă mică 
din metal. 

Considera că Spencer, în privinţa celor mai importante 
trăsături de caracter, nu era fiul tatălui său. Nu reprezenta 
un pericol mai mare pentru ea decât domnul Câine Rocky. 
Vreme de trei nopţi îl ascultase bolborosind în delir, 
zbătându-se să evadeze din ghearele coşmarului, şi nimic 
nu trădase sămânţa rea a tatălui său. 

În realitate, chiar dacă Spencer ar fi fost un pericol 
pentru ea, nici nu se compara cu ceea ce o aştepta din 
partea Agenţiei, care pândea acolo, afară, hăituindu-i. 

Dar se gândea cu groază că din cauza ticăloşilor aflaţi în 
slujba Agenţiei nu va mai avea parte să-l cunoască pe 
enigmaticul Spencer. Judecând după afirmaţiile lui, încă 
mai existau secrete nedezvăluite. Trebuia să-l elibereze de 
aceste taine, să discute despre un viitor comun sau chiar 
să şi-l imagineze împreună; pentru că numai după ce-şi va 
fi încheiat afacerile cu trecutul avea să-şi găsească liniştea 


3 


şi respectul faţă de sine, atât de necesare unei iubiri 
curate. 

Privi din nou afară, spre cer. 

Zburau deasupra statului Utah, în aparatul cel negru şi 
lucios, străini în propria lor ţară, lăsând soarele în urmă şi 
îndreptându-se spre est, de unde, peste câteva ore, urma 
să se aştearnă noaptea. 


Harris Descoteaux făcuse un duş în baia pentru oaspeţi 
din casa fratelui său, dar mirosul închisorii, pe care simţea 
că îl emană, stăruia cu încăpățânare. Jessica împachetase 
trei schimburi de haine pentru el, sâmbătă, înainte de a fi 
evacuaţi din casa lor situată în Burbank. Din această 
garderobă sărăcăcioasă, alese o pereche de încălțări Nike, 
pantalonii din catifea reiată gri şi un tricou verde-închis, 
cu mâneci lungi. 

Când îi spusese soţiei sale că vroia să meargă la 
plimbare, ea îl rugase s-o aştepte până când scotea 
plăcinta din cuptor, pentru a-l însoţi. Darius, vorbind la 
telefonul din birou, îi sugeră că se puteau plimba 
împreună, căci îşi mai amâna plecarea cu o jumătate de 
oră. Harris simţi că îi îngrijora deznădejdea lui. Credeau că 
nu trebuie să fie lăsat singur. 

li asigură că n-are intenţia să se arunce în faţa unui 
camion, că simte nevoia de puţin exerciţiu fizic după week 
end-ul petrecut în închisoare şi că doreşte să fie singur, cu 
gândurile sale. Împrumută o jachetă din piele de-a lui 
Darius şi ieşi în dimineaţa rece de februarie. 

Străzile rezidenţiale din Westwood se întindeau de-a 
lungul unor dealuri. După ce trecu de câteva clădiri, îşi 
dădu seama că îi amorţiseră într-adevăr toţi muşchii şi că 
avea mare nevoie de mişcare. 

Nu rostise adevărul când le spusese că vrea să fie singur 
cu gândurile sale. De fapt, îşi dorea să nu se mai 
gândească la nimic. De la asaltul asupra locuinţei, de 
vineri seară, mintea i se învârtise necontenit. Inutil. Nu îl 
dusese nicăieri, decât în cotloanele sumbre dinlăuntrul 
său. 


Şi cât apucase să doarmă în celulă, fusese şi mai 
cumplit, pentru că visase nişte bărbaţi fără chipuri, în 
uniforme negre, cu cizme înalte, negre şi lucioase. În 
coşmarurile sale, le legaseră pe Ondine şi pe Willa în lese 
şi zgărzi, ca şi cum ar fi fost câini, nu fiinţe umane, şi le 
duseseră de lângă el, lăsându-l singur, sfâşiat de durere. 

Cum nu găsea nicio alinare în somn, n-ar fi putut s-o 
obţină nici de la Jessica sau Darius. Fratele său lucra 
permanent la caz, reflectând cu voce tare la strategiile 
apărării sau ale acuzării. lar privind-o pe Jessica, îşi 
amintea mereu - la fel cum avea să se întâmple cu Ondine 
şi cu Willa - că înşelase încrederea familiei. Bineînţeles că 
nimeni nu i-ar fi reproşat ceva şi ştia că nici măcar nu le-ar 
fi trecut prin minte s-o facă. Nu greşise cu nimic pentru a 
merita o asemenea pedeapsă care, din păcate, se 
răsfrângea şi asupra lor. Dar se învinovăţea cu 
înverşunare. Poate că undeva, cândva, îşi făcuse un 
duşman psihopat care îi plătea cu vârf şi îndesat pentru 
cine ştie ce jignire adusă inconştient. Dacă ar fi acţionat 
altfel, dacă ar fi evitat vreo afirmaţie deranjantă, poate că 
nimic nu s-ar fi întâmplat. De fiecare dată când se gândea 
la Jessica sau la fiicele lui, vinovăția neştiută dar imposibil 
de negat devenea un păcat din ce în ce mai greu. 

Bărbaţii cu cizme lungi, ieşiţi parcă din coşmarurile lui, 
aproape că-i răpiseră familia, fără a mai fi nevoie să le lege 
pe fete în lese şi să le ia de lângă el. Furia şi frustrarea 
ţâşnite din neputinţă deveniseră cărămizi ale zidului ce-l 
despărţea de cei pe care îi iubea, ce avea să se îngroaşe şi 
să se înalțe tot mai mult. 

Aşadar se plimba singur pe străzile bătute de vânturi din 
Westwood. O mulţime de palmieri, ficuşi şi pini îşi etalau 
frunzele mari şi verzi chiar şi în februarie, dar existau şi 
numeroşi platani, arţari şi mesteceni cu crengile golaşe. 
Încerca să se concentreze doar asupra mozaicului de 
lumini şi umbre creat de razele jucăuşe ale soarelui, să 
uite totul, absolut totul. 

Şi chiar începea să reuşească. Pe jumătate în transă, 
abia observă Toyota albastră ca safirul care îl depăşi, pufăi 


3 


brusc şi, încetinind, se apropie de bordură, oprindu-se la 
câţiva metri mai în faţă. Un bărbat cobori din maşină, 
deschise capota, dar Harris îşi continuă drumul. 

În timp ce trecea pe lângă Toyota, necunoscutul îşi 
ridică privirea de la motor şi şopti: 

— Domnule, aş putea să vă dau un subiect de meditaţie? 

Harris mai făcu doi paşi până să realizeze că omul îi 
vorbise. Se opri, se răsuci, ieşind din starea de 
autohipnoză, bâiguind: 

— Poftim? 

Necunoscutul era un negru înalt, de aproape treizeci de 
ani. Subţirel ca un băiat de paisprezece, adoptase un 
comportament sobru, ca de bătrân care văzuse prea multe 
şi îndurase o suferinţă prea puternică toată viaţa sa. 
Imbrăcat în pantaloni, helancă şi jachetă, toate negre, 
părea că vrea să-şi creeze o imagine rău-prevestitoare. 
Indiferent de intenţiile lui, nu reuşea, datorită ochelarilor 
mari şi groşi, trupului firav şi glasului profund, catifelat şi 
prietenos, aducând aminte de Mel Torme. 

— Aş putea să vă dau un subiect de meditaţie? Ce vi s-a 
întâmplat dumneavoastră nu i s-ar fi putut întâmpla şi unui 
senator sau unui membru al Camerei Reprezentanţilor. 

Strada era tulburător de liniştită pentru o metropolă. 
Razele soarelui începuseră alt joc. Sclipirile suprafeţelor 
curbe şi albastre ale Toyotei, venind parcă de pe alt tărâm, 
îl năuciră pe Harris. 

— Cei mai mulţi nu sunt conştienţi de acest lucru, zise 
necunoscutul, dar de decenii întregi politicienii i-au scutit 
pe membrii actuali şi viitori ai Congresului Statelor Unite 
de respectarea legilor pe care le promulgă. De exemplu, 
confiscarea averilor. Dacă poliţiştii prind vreun senator 
care vinde cocaină din Cadillac-ul său lângă o şcoală, nu 
pot să-i confişte maşina, aşa cum au făcut cu locuinţa 
dumneavoastră. 

Harris avu sentimentul ciudat că detaşarea la care îşi 
dorise să ajungă se transformase într-o adevărată transă. 

— Este posibil să-l acuzi de trafic cu droguri şi să obţii o 
condamnare - în cazul în care colegii săi, politicieni, îl 


3 


suspendă sau îl exclud din Congres, ridicându-i în acelaşi 
timp şi imunitatea juridică. Dar nu poţi să-i sechestrezi 
bunurile pentru trafic de droguri sau pentru celelalte două 
sute de infracţiuni, cum se întâmplă cu muritorii de rând. 

Harris bâigui: 

— Cine sunteţi? 

Ignorând întrebarea, necunoscutul continuă cu o voce 
blândă: 

— Politicienii nu plătesc impozit la Asigurările Sociale. 
Deţin propriul lor fond de pensii. Şi nu fură din el pentru 
alte proiecte, cum procedează cu cel de la Asigurările 
Sociale. Pensiile Jor sunt în siguranţă. 

Harris privi îngrijorat în jur. Deşi necunoscutul se 
dovedea paşnic, dintr-o dată situaţia i se păru de rău- 
augur. Simţi că i se înscenase ceva, doreau probabil să-i 
smulgă o declaraţie revoltătoare, pe baza căreia ar fi putut 
fi arestat şi vârât în închisoare fără alte acuzaţii. 

Era o teamă absurdă. Se garanta încă dreptul la opinie, 
mai mult ca oriunde. Trebuia să se ţină la distanţă de 
paranoia. 

Cu toate acestea, îi fu teamă să vorbească. 

Necunoscutul continuă: 

— Nu sunt afectaţi de sistemele de asigurări medicale 
pe care le impun celorlalţi, aşa că într-o zi veţi fi nevoit să 
aşteptaţi luni întregi pentru o operaţie de bilă, să spunem, 
dar ei obţin imediat toată îngrijirea medicală pe care şi-o 
doresc. Am reuşit, cumva, să ne alegem cei mai lacomi şi 
mai perfizi conducători. 

Harris îşi regăsi curajul de a vorbi, dar numai pentru a 
repeta întrebarea pe care deja o pusese şi a mai adăuga 
una: 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? 

— Vreau să vă dau un subiect la care să vă gândiţi până 
data viitoare, zise necunoscutul. 

Apoi se răsuci şi trânti capota albastră a Toyotei. Harris 
cobori de pe bordură şi îl apucă de braţ. 

— Fiţi atent... 

— Trebuie să plec, spuse necunoscutul. Din câte ştiu, nu 


3 


suntem urmăriţi. Şansele sunt de unu la mie. Dar cu 
tehnologia actuală, nu mai putem fi siguri. Până acum, 
oricine ne-ar fi văzut ar fi zis că aţi înfiripat o conversaţie 
cu cineva căruia i s-a stricat maşina şi că v-aţi oferit să îl 
ajutaţi. Dar dacă discuţia se prelungeşte şi dacă ne 
urmăreşte cineva, şi-ar direcţiona imediat microfoanele 
spre noi. 

Apoi se apropie de portiera din faţă a Toyotei. Zăpăcit, 
Harris murmură: 

— Dar despre ce este vorba? 

— Aveţi răbdare, domnule Descoteaux. Lăsaţi-vă dus de 
curent, purtat de unde, şi veţi afla. 

— Care unde? 

Deschizând portiera, necunoscutul zâmbi pentru prima 
dată: 

— Păi, cred că microunde, unde electromagnetice, 
undele viitorului. 

Intră în maşină şi porni motorul, lăsându-l pe Harris mai 
năucit ca niciodată. 

Microunde. Unde electromagnetice. Undele viitorului. 

Ce dracu’ se petrecuse? 

Harris Descoteaux merse în cerc, studiind împrejurimile, 
care în cea mai mare parte i se părură obişnuite. Cer şi 
pământ. Case şi copaci. Grădini şi trotuare. Lumini şi 
umbre. Dar în țesătura zilei, sclipind întunecat în 
profunzimea urzelii, existau fire misterioase care mai 
înainte nu se aflaseră acolo. 

Îşi continuă drumul. Însă, din când în când, aşa cum nu 
mai făcuse până atunci, se uita peste umăr. 


Roy Miro în împărăţia Mormonilor. Discuţiile cu poliţia 
din Cedar City şi cu adjuncţii şerifului districtual duraseră 
vreo două ore, timp în care Roy avusese parte de destulă 
amabilitate, încât să-i ajungă până la 1 iulie. Înţelegea 
valoarea zâmbetelor dezarmante, a politeţii şi a prieteniei, 
pentru că şi el le folosea în muncă. Începu să tânjească 
după indiferența rece a Los Angelesului şi chiar după 
apatia mohorâtului New York. 


3 


Vestea despre dezactivarea satelitului Earthguard îi 
înrăutăţise şi mai mult starea de spirit. Apoi fusese distrus 
de ştirea conform căreia elicopterul furat zbura la o 
altitudine atât de joasă, încât dispozitivele militare care îl 
supravegheau (reacţionând la cererea urgentă a Agenţiei, 
pe care o credeau venind din partea Agenţiei de Luptă 
Antidrog) îi pierduseră urma. Nu reuşiseră să-l descopere. 
Fugarii dispăruseră; numai Dumnezeu şi perechea de piloţi 
răpiți ştiau unde. 

Roy ura să-i raporteze aceste lucruri lui Thomas 
Summerton. 

JetRanger-ul de schimb avea să sosească din Las Vegas 
în mai puţin de douăzeci de minute, dar nu-şi dădea seama 
cum ar fi fost mai bine să-l folosească. Să-l lase lângă 
complexul de magazine şi să aştepte în el până când cineva 
îi va trimite vestea că i-a văzut pe fugari? S-ar fi putut să 
stea acolo până la Crăciun, în plus, fără îndoială că 
poliţiştii mormoni îi vor aduce întruna cafele şi nuci, îi vor 
da târcoale ca nu cumva să se plictisească. 

Îndura în continuare toate ororile amabilităţilor 
interminabile, când Gary Duvall îl sună din Colorado, unde 
îşi desfăşura investigaţiile. Îl chema pe telefonul echipat cu 
aparatură de codificare din elicopterul avariat. 

Roy se aşeză în spatele cabinei şi îşi puse căştile. 

— Nu eşti prea uşor de găsit, îi zise Duvall. 

— Au apărut complicaţii aici. Încă mai eşti în Colorado? 
Credeam că te-ai întors la San Francisco. 

— Sunt interesat de acest Ackblom. Intotdeauna m-au 
fascinat criminalii în serie. Dahmer, Bundy şi acel Edd 
Gain de acu' vreo câţiva ani. M-am tot întrebat ce legătură 
poate exista între fiul unui criminal în serie şi femeia asta. 

— Toţi ne întrebăm, îl linişti Roy. 

Ca şi înainte, Duvall avea să-i verse tot ce aflase 
picătură cu picătură. 

— Fiindcă tot eram atât de aproape, m-am decis să mă 
duc de la Denver la Vail şi să arunc o privire fermei cu 
pricina. E un drum scurt. Aproape că a durat mai mult să 
mă sui şi să cobor din aparat. 


3 


— Eşti acolo acum? 

— La fermă? Nu. Tocmai m-am întors. Dar sunt tot în 
Vail. Şi stai să auzi ce am descoperit... 

— Cred că n-am de ales. 

— Ăă? 

— Să stau, zise Roy. 

Ori neînţelegând ironia, ori ignorând-o, Duvall continuă 
jovial: 

— O să-ţi servesc două bucățele bune de enchilada!f. 
Informaţia numărul unu - ce crezi că s-a întâmplat cu 
ferma după ce corpurile au fost ridicate şi Ackblom a intrat 
în închisoare pe viaţă? 

— A devenit un adăpost al călugăriţelor carmelite. 

— De unde ai auzit asta? întrebă Duvall. Nu există nici 
picior de călugăriţă. Este un cuplu care trăieşte acolo, Paul 
şi Anita Dresmund. De mult timp. De cincisprezece ani. 
Toţi vecinii cred că ei sunt proprietarii, iar ei nu îi 
contrazic. Au în jur de cincizeci şi cinci de ani, dar arată ca 
unii care s-ar fi retras la patruzeci - aşa cum susţin ei - sau 
ca unii care n-au muncit niciodată, au trăit din dobânzi. 
Sunt perfecţi pentru această slujbă. 

— Ce slujbă? 

— Îngrijitori. 

— Cine este proprietarul locului? 

— Asta-i chestia cea mai interesantă. 

— Sunt convins. 

— Una dintre îndatoririle familiei Dresmund este să 
pretindă că sunt proprietari şi să ascundă faptul că sunt 
doar nişte îngrijitori plătiţi. Le place să schieze, să ducă o 
viaţă uşoară şi nu îi deranjează să trăiască într-un loc cu o 
asemenea reputaţie, aşa că nu le-a fost greu să-şi ţină 
gura. 

— Dar ţie cum de ţi-au povestit? 

— Păi, ştii tu, oamenii privesc legitimaţiile FBI şi 
amenințările mai serios decât ar trebui, chicoti Duvall. 
Oricum, până acum vreun an şi jumătate au fost plătiţi de 


16 Mâncare mexicană (n. tr.). 


un avocat din Denver. 

— Ai aflat cum îl cheamă? 

— Bentley Lingerhold. Dar nu cred că e cazul să ne mai 
obosim cu el. Până acum un an şi jumătate, familia 
Dresmund încasa cecurile dintr-un depozit bancar aflat în 
Vail Memorial Trust şi controlat de acest avocat. Aveam 
computerul portabil cu mine, aşa că m-am conectat la 
Mama şi am pus-o să verifice. Este o afacere clasată, dar 
am mai găsit o copie. De fapt aparţinea de un alt depozit 
care încă mai există - Spencer Grant Living Trust. 

— Doamne, Dumnezeule, şuieră Roy. 

— Şocant, nu? 

— Fiul încă mai deţine această proprietate? 

— Mda, printre altele. Cu un an şi jumătate în urmă, 
proprietatea a fost transferată de la Vail Memorial Trust, 
care se găsea în posesia fiului, la o corporație din Grand 
Cayman Island. Este o pavăză ideală pentru impozite... 

— Da, ştiu. Continuă. 

— De atunci, familia Dresmund şi-a primit cecurile de la 
o firmă pe nume Vanishment International. Prin Mama am 
intrat în banca din Grand Cayman, unde se găseşte contul. 
N-am reuşit să-i aflu valoarea sau tranzacţiile bancare, dar 
am aflat că Vanishment este controlată de o companie cu 
sediul în Elveţia: Amelia Earhart Enterprises. 

Roy se foi în scaun, dorindu-şi să fi avut o hârtie şi un 
creion cu care să-şi noteze toate aceste detalii. 

Duvall continuă: 

— Bunicii, George şi Ethel Porth, au fondat Vail 
Memorial Trust cu mai mult de cincisprezece ani în urmă, 
la şase luni după ce s-a declanşat scandalul cu Ackblom. S- 
au ţinut mereu la distanţă, să nu se facă nicio asociaţie 
între ei şi fermă. 

— De ce nu au vândut locul? 

— N-am niciun indiciu. Oricum, un an mai târziu i-au 
făcut nepotului un depozit pe viaţă, Spencer Grant Living 
Trust, aici în Denver, prin Bentley Lingerhold, imediat 
după ce copilul şi-a schimbat numele. Totodată, au pus 
acest depozit în Vail Memorial Trust. Dar Vanishment 


3 


International a apărut numai cu un an şi jumătate în urmă, 
cu mult după moartea bunicilor. iți dai seama că Grant 
însuşi a înfiinţat-o şi şi-a scos toată averea din Statele 
Unite. 

— Cam în acelaşi timp în care a început să-şi şteargă 
numele din fişierele companiilor, reflectă Roy. Bine, spune- 
mi încă un lucru... Când vorbeşti de depozite şi de 
corporaţii străine, înseamnă bani mulţi, nu? 

— Mulţi, confirmă Duvall. 

— Cum i-a câştigat? Adică, ştiu că tatăl lui a fost 
celebru... 

— După ce bătrânul şi-a recunoscut toate crimele, ştii ce 
i s-a întâmplat? 

— Spune-mi. 

— A acceptat sentinţa de închisoare pe viaţă într-o 
instituţie pentru criminali nebuni. Nicio şansă de eliberare 
condiţionată. Nu a făcut niciun apel, nicio plângere. A fost 
extrem de liniştit din momentul arestării până la 
încheierea procesului. Nicio ieşire, niciun regret. 

— N-avea sens. Ştia că nu se putea dezvinovăţi. Nu era 
nebun. 

— Nu? zise uimit Duvall. 

— Păi, nu era irațional, nu delira, nimic în genul ăsta. 
Ştia că nu are nicio şansă să scape. A fost doar realist. 

— Probabil. Oricum, după aceea bunicii au solicitat ca 
toate bunurile lui Ackblom să-i revină fiului. De fapt, la 
cererea familiei Porth, Curtea a împărţit averea lichidă - în 
afară de fermă - între băiat şi rudele apropiate ale 
victimelor, în cazurile în care supravieţuiseră soţii sau 
copiii lor. Ghici cât de mare a fost averea! 

— N-am idee, zise Roy. Se uită pe hublou şi văzu doi 
poliţişti care se plimbau pe lângă aparat, studiindu-l. 

Duvall îi dădu fără nicio ezitare şi mai multe detalii: 

— Păi, banii au provenit din vânzarea tablourilor aflate 
în colecţia personală a artistului. Au însumat peste 
douăzeci şi nouă de milioane de dolari. 

— Fără impozite? 

— Vezi tu, valoarea tablourilor a crescut datorită 


3 


scandalului. Pare ciudat, nu, că şi-ar dori cineva să agaţe 
pe perete vreun tablou de un asemenea autor. Ai crede că 
valoarea picturilor artistului ar trebui să scadă îngrozitor. 
Dar piaţa înnebunise de tot. Preţurile depăşeau orice 
imaginaţie. 

Amintindu-şi reproducerile color după tablourile lui 
Ackblom pe care le studiase în copilărie, Roy nu reuşi să 
înţeleagă punctul de vedere al lui Duvall. Arta lui Ackblom 
era desăvârşită. Dacă şi-ar fi putut permite să le cumpere, 
şi-ar fi decorat casa cu zeci de picturi de-ale maestrului. 

Duvall reluă: 

— Preţurile au continuat să crească, deşi mai puţin în 
anul imediat următor. Ar fi trebuit ca familia să păstreze 
câteva tablouri. Oricum, băiatul a rămas cu paisprezece 
milioane şi jumătate după reținerea impozitelor. Dacă n-a 
trăit într-un lux orbitor, probabil că averea i-a crescut 
foarte mult în acest răstimp. 

Roy se gândi la cabana din Malibu, la mobila ieftină şi la 
pereţii lipsiţi de orice decoraţiune. 

— Nu trăieşte în lux. 

— Într-adevăr? Ce-i drept, nici taică-său n-a dus-o atât 
de bine pe cât ar fi putut. A refuzat să-şi cumpere o casă 
mai mare şi nici n-a vrut să angajeze servitori. Ackblom 
spunea că îşi dorea o viaţă cât mai simplă, ca să-şi 
conserve energia creatoare. Gary Duvall râse. Bineînţeles 
că de fapt nu avea chef să-l prindă cineva când se juca sub 
şopron, în timpul nopţii. 

Plimbându-se pe lângă elicopter, poliţiştii mormoni 
priviră în sus, la Roy, care se uita prin hublou. Le făcu 
semn cu mâna. Ei îi răspunseră şi zâmbiră. 

— Insă, reluă Duvall, e o minune cum de nu s-a prins mai 
repede soţia lui. Îşi experimenta această „artă” de patru 
ani când ea şi-a dat seama. 

— Nu era artistă. 

— Ce? 

— Nu deţinea puterea de-a anticipa. Şi fără a fi 
vizionară, nu ar fi putut intra la bănuieli decât în urma 
unui motiv evident. 


— Nu prea înţeleg. Patru ani, pentru numele lui 
Dumnezeu! Şi apoi încă şase până când a aflat şi băiatul. 
Zece ani, patruzeci şi două de victime. Ceva mai mult de 
zece pe an. 

Numărul acesta, decise Roy, nu era deloc impresionant. 
Factorii care îl făceau pe Steven Ackblom demn de cartea 
recordurilor proveneau din faima sa înainte de a i se 
descoperi viaţa secretă, din faptul că avea o familie 
(majoritatea criminalilor în serie trăiau singuri) şi din 
ideea de a-şi folosi excepţionalul talent în arta torturii 
pentru a-şi ajuta modelele să atingă un moment de 
frumuseţe perfectă. 

— Dar de ce, se minună încă o dată Roy, ar fi vrut fiul să 
păstreze proprietatea? Împreună cu toate amintirile legate 
de ea. Şi-a dorit să-şi schimbe numele. De ce să nu scape şi 
de fermă? 

— Ciudat, nu? 

— Şi dacă fiul nu, atunci de ce n-au făcut-o bunicii? De 
ce nu au vândut proprietatea după ce au devenit tutorii 
nepotului? În fond, fiica lor fusese omorâtă acolo... De ce 
ar fi vrut să mai aibă de-a face cu acel loc? 

— Într-adevăr, trebuie să fie ceva, admise Duvall. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreo explicaţie. Vreun motiv. Şi orice-ar fi, e straniu. 

— Cei doi îngrijitori... 

— Paul şi Anita Dresmund. 

— ... ţi-au spus dacă Grant vine vreodată pe acolo? 

— Nu vine. Cel puţin, ei n-au văzut niciodată pe nimeni 
cu o asemenea cicatrice. 

— Cine îi supraveghează? 

— Până înainte cu un an şi jumătate, ei au întâlnit numai 
doi oameni de la Vail Memorial Trust. Acest avocat, 
Lingerhold, sau unul dintre partenerii săi veneau de două 
ori pe an pentru a verifica dacă ferma era bine întreţinută, 
dacă îngrijitorii îşi meritau salariul şi în ce măsură 
cheltuiau fondurile speciale numai pe reparaţiile din casă. 

— Şi în ultimul an şi jumătate? 

— De când  Vanishment International a devenit 


3 


proprietarul locului, nimeni n-a mai apărut pe acolo. 
Doamne, cât mi-aş dori să aflu câţi bani are în Amelia 
Earhart Enterprises, dar ştii că nu putem obţine nimic de 
la elveţieni. 

În ultima vreme, Elveţia se speriase de numărul imens 
de cazuri în care oficialităţile americane procedau la 
confiscarea averilor cetăţenilor fără nicio dovadă a 
infracţiunilor săvârşite. Elveţienii începuseră să vadă 
aceste legi ca pe nişte arme boante ale represiunii politice 
şi refuzau din ce în ce mai des să coopereze. 

— Care-i cealaltă bucăţică? întrebă Roy. 

— Ăă? 

— A doua bucăţică. Ai spus că o să-mi serveşti două 
bucățele bune de enchilada. 

— Enchilada, mormăi Duvall. Cu informaţii. 

— Păi, mi-e foame, zise Roy, zâmbind. Se simţea mândru 
de răbdarea sa, după ce mormonii i-o puseseră atât de 
mult la încercare. De ce nu-mi încălzeşti cea de-a doua 
enchilada? 

Gary Duvall i-o servi şi ea se dovedi gustoasă, cum de 
altfel îi promisese. 

Imediat după ce încheie convorbirea cu Duvall, Roy sună 
la biroul din Vegas şi vorbi cu Ken Hyckman care avea să- 
şi termine în curând schimbul de dimineaţă. 

— Ken, unde este JetRanger-ul? 

— La zece minute de tine. 

— ÎI voi trimite înapoi cu majoritatea oamenilor de aici. 

— Renunţi? 

— Ştii că am pierdut contactul radar cu ei. 

— Da. 

— S-au dus şi nu putem să îi găsim în acest fel. Dar am o 
altă pistă, una grozavă, şi pornesc pe ea. Am nevoie de un 
avion. 

— Isuse! 

— N-am spus că vreau să aud cuvinte profanatoare. 

— Îmi pare rău. 

— Ce zici despre Lear-ul cu care am zburat vineri? 

— Este aici. Gata de decolare. 


3 


— Există un loc pe-aproape unde ar putea ateriza? 

— Stai să verific, zise Hyckman. Aşteaptă puţin. 

În acest timp, Roy se gândi la Eve Jammer. Nu avea cum 
să se întoarcă în Vegas diseară. Se întrebă ce va face 
dulceaţa cea blondă ca să-şi amintească de el şi să-l 
păstreze în suflet. Spunea că va fi ceva deosebit. Roy 
presupunea că avea să experimenteze noi poziţii, dacă or 
mai exista altele, şi să mânuiască jucării erotice pe care nu 
le mai utilizase până atunci, pentru a-i pregăti o noapte 
care, peste o zi-două, urma să-i taie răsuflarea şi să-l facă 
să tremure cum nu i se mai întâmplase vreodată. Când 
încercă să-şi imagineze uneltele erotice, mintea i-o luă 
razna. Şi gura i se uscă precum nisipul - ceea ce era 
perfect. 

Ken Hyckman reintră pe fir. 

— Lear-ul poate ateriza în Cedar City. 

— Văgăuna asta are şi aeroport? 

— Brian Head se află la vreo patruzeci şi cinci de 
kilometri spre est. 

— Cine? 

— Nu cine. Ce. O staţiune pentru schi de primă mână, cu 
o mulţime de locuinţe scumpe la poalele muntelui. O 
grămadă de bogătaşi şi de corporaţii deţin proprietăţi în 
Brian Head, ajung cu avioanele în Cedar City şi de acolo îşi 
continuă drumul cu maşina. Aeroportul nu are nimic de 
genul O'Hare sau LAX, nici baruri, standuri sau benzi 
rulante pentru bagaje, dar pista oferă condiţii foarte bune 
pentru aterizare. 

— Există vreun echipaj în Lear? 

— Da. Putem să ţi-l trimitem cam pe la ora 13. 

— Superb. O să-l rog pe unul dintre jandarmii zâmbitori 
să mă conducă până la pistă. 

— Pe cine? 

— Pe unul dintre comisarii amabili, spuse Roy. Se simţea 
bine dispus. 

— Nu sunt sigur că am înţeles ce ai zis prin codificatorul 
ăsta. 

— Unul dintre şefii de poliţie mormoni. 


3 


Pricepând până la urmă sau renunțând să mai înţeleagă 
ceva, Hyckman adăugă: 

— Trebuie să cunoască şi planul de zbor. Unde ai de 
gând să te duci? 

— La Denver, zise Roy. 


Sprijinindu-se de spătarul scaunului de pe ultimul rând 
al cabinei, Ellie fură vreo două ore de somn. În cele 
paisprezece luni de când era fugară, ea învățase să-şi lase 
grijile şi teama la o parte, adormind de fiecare dată când i 
se oferea ocazia. 

Puțin după ce se trezi, în timp ce se întindea şi căsca, 
Spencer se întoarse din vizita prelungită pe care le-o 
făcuse celor doi piloţi. Se aşeză lângă ea. 

Rocky se ghemui pe culoar, iar Spencer începu: 

— Am veşti bune. Din spusele băieţilor, acesta este un 
elicopter făcut pe comandă. În primul rând, are motoare 
ultramoderne, care pot suporta greutăţi mari, lucru care 
le-a permis să-l înhame cu rezervoare suplimentare de 
combustibil. I-au fost aduse îmbunătăţiri substanţiale faţă 
de modelul standard. Sunt siguri că ne pot duce peste 
graniţă şi peste Grand Junction înainte să se termine 
benzina, dacă vrem să ajungem până acolo. 

— Cu cât mai departe, cu atât mai bine. Oricum, nu în 
preajma lui Grand Junction. N-aş vrea să fim văzuţi de prea 
mulţi oameni curioşi. Să căutăm un loc mai retras, dar 
unde am putea găsi o maşină. 

— O să ajungem deasupra lui Grand Junction la vreo oră 
după apusul soarelui. Acum este numai 14,10. Adică 15 în 
zona montană. Încă mai avem timp să studiem o hartă, să 
vedem unde am putea să aterizăm. 

Ea arătă spre geanta de pe scaunul din faţă. 

— Ştii, despre cei cincizeci de mii de dolari ai tăi... 

El îşi ridică o mână, întrerupând-o. 

— Am fost uimit că i-ai găsit, asta-i tot. Ai avut toate 
motivele să-mi cercetezi bagajele după ce m-ai salvat din 
deşert. Nu ştiai de ce dracu' te urmăream. De fapt, nu m- 
ar surprinde să aflu că nici acum nu te-ai lămurit complet. 


3 


— Întotdeauna porţi cu tine o asemenea cantitate de 
mărunţiş? 

— Cu vreun an şi jumătate în urmă, spuse el, am început 
să-mi păstrez banii şi monedele de aur în depozite bancare 
din California, Nevada, Arizona. Mi-am deschis conturi în 
mai multe oraşe, sub nume şi numere, la Asigurările 
Sociale, false. Restul l-am scos din ţară. 

— De ce? 

— Ca să mă pot mişca repede. 

— Te aşteptai să fii fugărit în felul ăsta? 

— Nu. Însă nu mi-a plăcut ce am văzut în Departamentul 
de Luptă contra Infracţiunilor pe Computer. M-au învăţat o 
mulţime de lucruri despre computere, inclusiv că totuşi 
accesul la informaţie reprezintă esenţa libertăţii. Insă 
doreau nespus să-l limiteze cât mai mult cu putinţă. 

Făcând pe avocatul diavolului, Ellie zise: 

— Credeam că numai pentru a-i împiedica pe hackeri să 
se folosească de computere, nu cumva să fure, ori să 
modifice bazele de date... 

— Sunt total de partea unor asemenea acţiuni. Dar ei 
vroiau să-i controleze pe toți. La ora actuală, cele mai 
multe oficialități violează proprietatea privată, pătrunzând 
în secret, sau nu, în băncile de date. Toată lumea, de la 
ACV până la Serviciul de Emigrări. Până şi Biroul de 
Administrare a Pământurilor, pentru numele lui 
Dumnezeu! Toţi au ajutat la fondarea acestui departament 
prin donaţii şi toţi mă înspăimântă. 

— Vezi cum se apropie o lume nouă... 

— ... asemenea unui tren expres... 

— ... şi nu-ţi place forma lui... 

— ... şi nu vreau să mă urc în el. 

— Te consideri un cyberpunk în afara legii? 

— Nu. Doar un supravieţuitor. 

— De aceea te-ai şters din toate înregistrările publice - o 
poliţă de asigurare pe viaţă? 

Trăsăturile i se întunecară. De la început arătase slăbit, 
un lucru de înţeles, având în vedere chinurile prin care 
trecuse în ultimele zile. Dar acum ochii i se înfundară în 


3 


orbite, păru numai piele şi os, mult mai bătrân decât era. 

— La început... m-am pregătit să plec. Oftă şi îşi duse 
mâna la faţă. Probabil sună ciudat. Dar faptul că mi-am 
schimbat numele din Michael Ackblom în Spencer Grant 
nu mi se părea suficient. Că m-am mutat din Colorado şi 
am pornit o nouă viaţă... Nimic nu mi-a fost de ajuns. Nu 
puteam să uit cine sunt... Cine este tatăl meu. Aşa că m-am 
hotărât să-mi şterg existenţa cu buretele, metodic, 
dureros, până când nu avea să mai existe nimic care să 
ateste că aş mai trăi, sub orice nume. Şi această putere mi- 
au dat-o computerele. 

— Dar după aceea? Ce s-a întâmplat după ce te-ai şters? 

— N-am ştiut ce să mai fac. Să mă şterg şi din realitate? 
Să mă sinucid? 

— Nu ţi se potriveşte. 

— Nu, nu prea, o aprobă el. Niciodată n-am vrut să 
înghit un glonţ şi nici altceva similar. În plus, mă simţeam 
obligat faţă de Rocky, trebuia să rămân cu el. 

Întins pe podea, câinele îşi înălţă capul, curios, dând din 
coadă. 

— Apoi, după un timp, continuă Spencer, chiar dacă nu 
ştiam ce să mai fac, m-am gândit că merită să devin 
invizibil. Doar din cauza - aşa cum zici şi tu - a lumii noi 
care se apropie, această lume superautomatizată, cu toate 
binefacerile şi blestemele ei. 

— De ce ţi-ai lăsat fişierul din DCR aproape intact? Ai fi 
putut să dispari complet şi de acolo, cu mult timp în urmă. 

El zâmbi. 

— Am fost prea deştept. Am considerat că e suficient să 
schimb numai adresa şi încă vreo câteva detalii mai 
importante. Dacă nu mă ştergeam de tot, aveam cum să 
mă întorc din când în când, să văd dacă mă urmăreşte 
cineva. 

— L-ai „aranjat”? 

— Cam aşa ceva. Am ascuns nişte mici programe în 
computer, foarte adânc, foarte bine. De fiecare dată când 
cineva intră în fişierele mele militare sau din DCR fără să 
folosească un cod pe care l-am implantat, sistemul adaugă 


3 


un asterisc la sfârşitul ultimei propoziţii din fişier. Ideea 
era să le verific o dată pe săptămână. Dacă aş fi observat 
vreunul, aş fi ştiut imediat că sunt căutat şi aş fi avut timp 
să părăsesc cabana din Malibu. 

— Unde te-ai fi mutat? 

— Oriunde. Aş fi plecat, pur şi simplu. 

— Paranoia. 

— A naibii paranoia! 

Chicoti uşor, apoi reluă: 

— Când am părăsit poliţia, ştiam că, după felul cum 
evoluează lumea, mai devreme sau mai târziu toţi vom fi 
urmăriţi de câte cineva. Şi cei mai mulţi îşi vor dori să nu 
poată fi găsiţi. 

Ellie se uită la ceas. 

— Poate că ar trebui să căutăm o hartă. 

— Piloții au un teanc în bord, zise el. 

Îl urmă în timp ce se îndrepta spre uşa carlingii. Umerii 
îi căzuseră. Se deplasa cu o oboseală evidentă şi încă mai 
părea înţepenit după cât zăcuse. 

Dintr-o dată, Ellie se cutremură la gândul că puteau 
muri în noaptea ce se apropia. Presimţirea nu era atât de 
puternică, încât să o poată numi premoniţie, dar depăşea o 
simplă bănuială. 

După ce se întoarse cu harta, el o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. De ce? 

— Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie. 

— Sunt doar obosită, minţi ca. Şi înfometată. 

— Asta se rezolvă. 

În vreme ce se aşeza pe scaunul de alături, el scoase 
patru acadele din buzunarele jachetei sale de doc căptuşite 
cu blană. 

— De unde le-ai luat? 

— Băieţii din faţă au o cutie cu dulciuri. Au fost fericiţi s- 
o împartă cu noi. Sunt într-adevăr doi tipi grozavi. 

— Mai ales cu o armă în ceafă. 

— Mai ales, o aprobă el. 


Când simţi mirosul acadelelor, Rocky se ridică şi îşi ciuli 
plin de interes urechea teafără. 

— Ale noastre, zise ferm Spencer. După ce o să coborâm 
de aici şi o să ajungem iarăşi pe şosea, o să ne oprim să-ţi 
cumpărăm ceva mai consistent de mâncare. 

Câinele se linse pe bot: 

— Uite, amice, spuse Spencer. Fu nu m-am oprit în 
supermarket ca să pasc biscuiţi, aşa ca tine. Am nevoie de 
fiecare bucăţică, altfel o să pic drept în nas. OK? 

Rocky căscă, privi în jur cu un pretins dezinteres şi se 
întinse din nou pe podea. 

— Voi doi aveţi o relaţie incredibilă, zise Ellie. 

— Înî, suntem doi gemeni siamezi, separați la naştere. 
Dar nu ţi-ai putea da seama de asta, pentru că el şi-a făcut 
o grămadă de operaţii estetice. 

Ellie nu reuşi să-şi mute ochii de pe chipul lui. Nu numai 
oboseala îi tulbura trăsăturile. Ci şi umbra morţii. 

Sensibil, atent la schimbarea stării ei de spirit, Spencer 
o întrebă: 

— Ce-i? 

— Mulţumesc pentru bomboană. 

— Ţi-aş fi adus o friptură de vacă dacă aş fi putut face 
rost. 

Despăturiră harta. O ţinură între scaune, examinând 
teritoriul din jurul lui Grand Junction, Colorado. 

De două ori îndrăzni să-l privească şi de fiecare dată 
frica îi acceleră bătăile inimii. Putea să-i distingă prea uşor 
craniul sub piele, mormântul care de obicei zace ascuns 
sub masca vieţii. 

Parcă ar fi fost proastă, superstiţioasă ca un copil 
tâmpit. Existau şi alte explicaţii în afară de semnele de 
rău-augur, prevestitoare ale unei tragedii iminente. Dar 
probabil că după noaptea aceea, când Danny şi părinţii ei 
fuseseră smulşi pentru totdeauna de lângă ea, această 
teamă avea să o cuprindă de fiecare dată când se vor afla 
în primejdie oameni care-i erau apropiaţi. 


Roy ateriză pe Aeroportul Stapleton International din 


3 


Denver, la bordul Learjet-ului, după ce douăzeci şi cinci de 
minute aşteptaseră în aer eliberarea unei piste. Sucursala 
locală a Agenţiei îi trimisese doi oameni cu care să lucreze, 
aşa cum ceruse în timpul zborului la telefonul cu 
codificator. Amândoi bărbaţii - Burt Rink şi Oliver Fordyce 
- stăteau în porţiunea de parcare în care intrase Learjet-ul. 
Aveau puţin peste treizeci de ani, erau înalţi şi bine 
bărbieriţi. Purtau pardesie negre, costume bleumarin, 
cravate închise la culoare, cămăşi albe şi pantofi negri 
model Oxford, cu tălpi din cauciuc şi nu din piele. Toate 
acestea fuseseră cerute de Roy în mod expres. 

Rink şi Fordyce îi aduseseră haine aproximativ identice 
cu ale lor. Roy se bărbierise şi se spălase în timpul 
zborului şi nu trebuia decât să-şi schimbe hainele înainte 
de a cobori din avion. O limuzină Chrysler, neagră, imensă, 
îl aştepta la capătul scării portabile. 

Era un frig care-ţi pătrundea până la oase. Cerul 
devenise mai limpede decât o mare îngheţată şi mai 
profund decât timpul. [urţuri atârnau de streşinile 
clădirilor şi mormane de zăpadă marcau capetele 
îndepărtate ale pistelor de decolare. 

Stapleton se afla în marginea de nord-est a oraşului, iar 
Roy îşi stabilise întâlnirea cu doamna doctor Sabrina 
Palma în suburbiile sud-estice. Ar fi putut insista să obţină 
o escortă a poliţiei, sub un pretext sau altul, dar nu vroia 
să atragă atenţia asupra lor mai mult decât era necesar. 

— Întâlnirea este la 16,30, spuse Fordyce în timp ce se 
aşeza împreună eu Rink în spatele limuzinei, cu faţa la 
portbagaj, iar Roy vizavi de ei. O să ajungem cu câteva 
minute mai devreme. 

Şoferul fusese instruit să se grăbească. Acceleră plecând 
de lângă Learjet, de parcă ar fi avut o escortă a poliţiei. 

Rink îi înmâna lui Roy un plic alb de douăzeci şi trei pe 
treizeci de centimetri. 

— Acestea sunt toate documentele pe care le-aţi cerut. 

— Aveţi la voi legitimaţiile de Secret Service? întrebă 
Roy. Din buzunarele de la haină, Rink şi Fordyce îşi 
extraseră  portofelele şi le  deschiseră, dezvăluind 


3 


legitimaţiile cu fotografiile lor şi insignele autentice de SS. 
Numele pe care Rink avea să-l folosească la întâlnire, era 
Sidney Eugene Tarkenton. lar Fordyce, pe acela de 
Lawrence Albert Olmeyer. 

Roy scoase şi propriul său portofel din plicul alb. Se 
numea J. Robert Cotter. 

— Haideţi să ne amintim cine suntem. Asiguraţi-vă că 
folosiţi numai aceste nume, spuse Roy. Nu cred că va fi 
nevoie să vorbiţi prea mult - poate chiar deloc. Eu voi 
vorbi. Voi sunteţi aici, în primul rând, pentru a da o notă 
de veridicitate. Veţi intra în biroul doctorului Palma în 
urma mea şi vă veţi posta în dreapta şi în stânga uşii. Veţi 
sta cu picioarele depărtate, la vreo patruzeci de 
centimetri, cu braţele lăsate-n jos şi împreunate în faţă. 
Când vă voi prezenta eu, veţi spune: „Doctore”, şi veţi 
înclina capul, sau: „Îmi pare bine de cunoştinţă.” 
Permanent ţepeni. Lipsiţi de expresie precum gărzile de la 
Buckingham. Cu privirea înainte. Fără să vă foiţi. Dacă vă 
invită să vă aşezaţi, nimic mai simplu: „Nu, mulţumesc, 
doctore.” Ştiu, este ridicol, dar în felul ăsta îi văd oamenii 
pe agenţii din Secret Service în filme, aşa că orice dovadă 
că ati fi în realitate fiinţe umane ar strica totul. S-a înţeles, 
Sidney? 

— Da, domnule. 

— S-a înţeles, Lawrence? 

— Aş prefera Larry, zise Oliver Fordyce. 

— S-a înţeles, Larry? 

— Da, domnule. 

— Bine. 

Roy scoase şi celelalte documente din plic şi le studie. 
Păru satisfăcut. 

Înfrunta unul dintre cele mai mari riscuri din cariera sa, 
dar rămăsese surprinzător de calm. Nici măcar nu-şi 
trimisese agenţii să-i urmărească pe fugari în Salt Lake 
City sau în altă zonă la nord de Cedar City, ştiind că 
alegerea acelei direcţii fusese un şiretlic. Îşi schimbaseră 
traseul imediat după ce coborâseră sub nivelul radarului. 
Se îndoia că aveau să se întoarcă în Nevada, pentru că 


3 


statul acela cu ţinuturi pustii le-ar fi oferit prea puţin 
adăpost. Mai rămâneau sudul şi estul. După ce Gary Duvall 
îi furnizase cele două informaţii, Roy revenise asupra a tot 
ce aflase despre Spencer Grant şi prognozase cu mare 
acuratețe în ce direcţie o va lua bărbatul - cu puţin noroc 
şi femeia. Est-nord-est. Mai mult, el presimţise cu 
exactitate unde va ajunge Grant la capătul drumului spre 
est-nord-est, chiar mai bine decât ar fi reuşit să prevadă 
locul în care se va înfige un glonţ ţâşnit din ţeava unei 
arme. Roy rămăsese calm, având încredere în intuiţia lui; 
în asemenea împrejurări deosebite, forţa destinului era de 
partea sa, la fel de sigur cum sângele îi curgea prin vene. 

— Sunteţi siguri că echipa pe care am cerut-o mai 
devreme se îndreaptă către Vail? 

— Doisprezece oameni, zise Fordyce. 

Uitându-se la ceas, Rink spuse: 

— Ar trebui să se întâlnească exact acum cu Duvall. 

Ştia că vreme de cincisprezece ani, Michael Ackblom - 
alias Spencer Grant - îşi înăbuşise dorinţa arzătoare de a 
se întoarce în acel loc, îşi reprimase nevoia profundă, 
rezistând atracției ca de magnet a trecutului. Cu toate 
astea, conştient sau nu, ştiuse mereu că trebuie să revină 
pe tărâmul obsesiilor, mai devreme sau mai târziu. Altfel 
ar fi vândut ferma pentru a scăpa de legătura palpabilă cu 
trecutul pe care îşi dorea să-l uite, la fel cum renunţase la 
vechiul său nume. Işi păstrase proprietatea din acelaşi 
motiv pentru care nu îşi operase cicatricea de pe faţă. Se 
pedepseşte cu ajutorul acelei cicatrice, spusese doctorul 
Mondello în biroul său alb din Beverly Hills. Îi aminteşte 
de ceva ce i-ar plăcea să uite, dar se simte obligat să nu o 
facă. Atât timp cât Grant trăise în California conform unei 
rutine cotidiene lipsite de stres, probabil că reuşise să 
reziste o vreme indefinită chemării pământului ucigaş din 
Colorado. Dar acum fugea ca să-şi salveze viaţa, extrem de 
încordat, şi ajunsese suficient de aproape de fosta lui 
locuinţă pentru a fi convins că totuşi cântecul sirenelor din 
trecut devenise irezistibil. Roy putea să jure că fiul 
criminalului în serie se va întoarce la sursa coşmarurilor 


3 


lui - locul de unde ţâşnise atâta sânge. 

Spencer Grant nu îşi încheiase socotelile cu ferma de 
lângă Vail. Şi numai doi oameni din lume ştiau de ce. 

Dincolo de ferestrele fumurii ale limuzinei, în după- 
amiaza ce defila rapid pe lângă ei, centrul modern al 
Denverului părea înceţoşat, cu margini nedesluşite ca un 
morman de ruine străvechi, sufocate de iederă şi învăluite 
într-un giulgiu de muşchi verde. 


La vest de Grand Junction, în interiorul Parcului 
Naţional din Colorado, JetRanger-ul ateriză pe un teren 
erodat, între o formaţiune stâncoasă roşiatică şi un deal 
acoperit cu o mantie de jnepeni şi pini. Aparatul spulberă 
un strat subţire de zăpadă şi nori cristalini se ridicară în 
aer. 

La treizeci de metri mai încolo, câţiva copaci ascundeau 
silueta strălucitoare a unui Ford Bronco. Un bărbat într-un 
costum de schi gri stătea lângă portbagajul deschis, 
urmărind elicopterul. 

Spencer rămase cu echipajul în timp ce Ellie cobori 
pentru a schimba câteva cuvinte cu omul de lângă maşină. 
După ce motorul şi elicea elicopterului amuţiră, locul 
deveni la fel de tăcut ca o catedrală. Ea nu putea auzi 
decât zgomotul paşilor săi pe pământul îngheţat. 

Pe când se apropia de Bronco, văzu un trepied cu un 
aparat de fotografiat montat deasupra. Restul aparaturii se 
afla în partea din spate a maşinii. 

Infuriat la culme, fotograful - un bărbat cu barbă - 
scotea aburi pe nări, gata să explodeze. 

— Mi-aţi stricat instantaneul! Acele fâşii de zăpadă 
imaculată încolăcindu-se pe piatra colţuroasă şi parcă în 
flăcări... Asemenea contrast, asemenea dramă! ... Şi acum 
s-a dus totul. 

Ea privi spre formațiunile stâncoase din spatele 
elicopterului. Incă mai păreau cuprinse de flăcări, ca o 
sticlă roşiatică sub razele soarelui dinspre apus. Dar 
bărbatul avusese dreptate în privinţa zăpezii: nu mai era 
imaculată. 


— Îmi pare rău. 

— Scuzele nu schimbă nimic, spuse el cu o voce 
stridentă. 

Ellie studie discret zăpada din jurul maşinii. Din câte îşi 
dădea seama, existau numai urmele tălpilor lui. Venise 
singur. 

— Da’ ce naiba căutaţi aici? protestă fotograful. Aici se 
aplică anumite restricţii, sunt interzise asemenea zgomote. 
Este o rezervaţie naturală. 

— Atunci cooperează şi apără-ţi viaţa, zise ea scoțând 
SIG-ul de sub jachetă. 

Bărbosul păru convins şi se lăsă condus la elicopter. 

În JetRanger, în vreme ce Ellie ţinea pistolul şi Micro 
Uzi-ul, Spencer tăia bucăţi din tapiţerie. Folosi fâşiile de 
piele pentru a lega încheieturile celor trei bărbaţi de 
braţele scaunelor din cabina pasagerilor, în care îi obligase 
să se aşeze. 

— N-o să vă astup gurile. Oricum n-o să vă audă nimeni 
tipând. 

— O să murim îngheţaţi, se frământă pilotul. 

__— Vă veți elibera mâinile în cel mult o oră şi jumătate. 
Încă o jumătate de oră sau patruzeci şi cinci de minute 
pentru a ajunge la autostrada peste care am trecut mai 
devreme. Nu aveţi cum să îngheţaţi. 

— Şi ca să vă liniştiţi, zise Ellie, cum intrăm în oraş, o să 
sunăm la poliţie să le spunem unde sunteţi. 

Se lăsa amurgul. Stelele începură să apară pe cerul 
purpuriu care se curba de la răsărit spre orizont. 

În vreme ce Spencer conducea maşina, în spatele 
scaunului Rocky gâfâia la urechea femeii. Găsiră calea 
spre autostradă fără nicio dificultate, ghidându-se după 
urmele lăsate de cauciucuri pe zăpadă. 

— Ce vei spune când vei suna la poliţie? întrebă 
Spencer. 

— Vrei să-i laşi să îngheţe? 

— Nu cred că sunt în pericol. 

— Nu vreau să risc. 

— Mda, dar la ora actuală e posibil - poate că nu sigur, 


3 


dar posibil - ca toate apelurile către un departament de 
poliţie să fie monitorizate, nu numai când formezi 9-1-1. De 
fapt, într-un oraş atât de mic cum este Grand Junction, cu 
o rată atât de redusă a criminalităţii, în care bugetul nu 
este afectat de prea multe presiuni, e foarte probabil să se 
cheltuiască o grămadă de bani pe sistemele de 
comunicaţie. Dacă îi suni, află imediat adresa de unde le 
telefonezi. Apare pe ecranul din faţa operatorului. Şi 
atunci vor şti în ce direcţie mergem, pe ce şosea am ieşit 
din Grand Junction. 

— Da. Dar o să complicăm puţin lucrurile pentru ei, zise 
Ellie şi îi explică imediat ce idee îi venise. 

— Îmi place, recunoscu Spencer. 


Închisoarea Rocky Mountain pentru infractorii bolnavi 
psihic fusese construită în Grand Depression, sub 
auspiciile Administraţiei Proiectelor, şi arăta la fel de 
solidă şi de sigură ca o stâncă. Era o clădire bondoacă, 
întortocheată, cu ferestre mici şi înfundate, zăbrelite chiar 
şi în aripa administrativă. Blocuri din granit cenuşiu 
placau pereţii exteriori. Un granit şi mai închis la culoare 
fusese folosit pentru canaturile uşilor, ramele ferestrelor, 
colţurile exterioare şi pentru cornişele crestate. O 
mansardă înaltă şi un acoperiş din ardezie neagră 
acopereau întregul edificiu. 

Lui Roy Miro i se părea că închisoarea avea o alură 
deprimantă şi amenințătoare. Fără nicio exagerare, 
structura parcă ar fi fost clocită sub deal, aidoma unei 
creaturi vii. Sub umbrele după-amiezii târzii, aruncate de 
pantele abrupte care se înălţau în spatele clădirii, 
ferestrele sclipeau în nuanţe de galben-aprins, parcă 
reflectându-se în catacombele vizuinii unui monstru 
montan ce trăia în interiorul stâncilor. 

Apropiindu-se cu limuzina de închisoare, apoi pe jos, 
străbătând coridoarele rezervate vizitatorilor spre biroul 
doamnei doctor Palma, Roy fu copleşit de compasiune 
pentru sărmanele suflete zăvorâte sub acel colos de piatră. 
Suferea şi pentru gardienii care se chinuiau la fel de tare 


3 


păzindu-i pe nebuni, obligaţi să-şi petreacă atât de mult 
timp în condiţii inumane. Dacă ar fi stat în puterea lui, ar fi 
sigilat toate ferestrele şi aerisirile, lăsându-i înăuntru pe 
toţi prizonierii şi îngrijitorii, eliberându-i de acea viaţă 
mizeră cu ajutorul unui gaz blând, dar ucigător. 

Sala de aşteptare şi biroul doamnei doctor Sabrina 
Palma erau atât de luxos şi de plăcut mobilate, încât, prin 
contrast cu clădirea în care se aflau, păreau rupte de 
realitate, aparţinând unui apartament scump din New York 
sau unei vile din Palm Beach - şi unui alt timp, nu anilor 
treizeci, ca restul închisorii. Canapelele şi scaunele 
fuseseră proiectate evident de J. Robert Scott, tapiţate cu 
mătăsuri aurii şi argintii. Măsuţele, ramele oglinzilor şi 
taburetele, tot opera lui J. Robert Scott, erau făcute dintr- 
un lemn exotic, original cioplite, deschise la culoare sau 
vopsite în alb. Covoarele groase, în nuanţe de bej, 
proveneau probabil din Edward Fields. In mijlocul 
încăperii se afla un birou masiv Monteverde & Young, în 
formă de semilună, care costase probabil peste patruzeci 
de mii de dolari. 

Roy nu mai văzuse niciun birou al vreunui funcţionar 
public atât de luxos şi strălucitor, nici măcar în cercurile 
înalte din Washington. Imediat îşi dădu seama cum să se 
folosească de asta, înţelese că deţinea o armă cu care s-o 
amenințe pe doamna doctor Palma dacă i-ar fi opus vreo 
rezistenţă. 

Sabrina Palma era directorul personalului medical al 
închisorii. Întrucât spitalul avea în aceeaşi măsură şi statut 
de puşcărie, ea juca şi rolul de gardian. Arăta la fel de 
strălucitoare ca şi biroul. Părul negru ca pana corbului. 
Pielea albă ca laptele. Trecută de patruzeci de ani, înaltă, 
zveltă, dar numai forme. Purta un costum negru tricotat şi 
o bluză din mătase albă. 

După ce se prezentă, Roy îl introduse pe agentul 
Olmeyer... 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, doctore. 

... Și pe agentul Tarkenton. 

— Doctore. 


Îi invită să ia loc. 

— Nu, mulţumesc, doctore, spuse Olmeyer şi se postă în 
dreapta uşii care despărţea cele două încăperi. 

— Nu, mulţumesc, doctore, spuse Tarkenton şi se postă 
în stânga aceleiaşi uşi. 

Roy se îndreptă spre unul dintre cele trei scaune 
splendide din faţa biroului doamnei doctor Palma, în timp 
ce ea se aşeză pe tronul din piele şi pluş. Era scăldată de o 
cascadă de lumină chihlimbarie care o făcea şi mai 
misterioasă. 

— Mă aflu aici într-o chestiune de o importanţă majoră, 
îi spuse Roy pe cel mai amabil ton. Credem - de fapt, ştim 
sigur - că fiul unuia dintre pacienţii dumneavoastră îl 
pândeşte pe Preşedintele Statelor Unite şi vrea să-l 
asasineze. 

După ce auzi numele prezumtivului criminal şi află 
identitatea tatălui, Sabrina Palma ridică o sprânceană. 
Examină documentele pe care Roy le scosese din plicul alb 
şi, după ce realiză ce i se cerea, se scuză şi se duse în 
încăperea alăturată pentru a da nişte telefoane urgente. 

Roy aşteptă în birou. 

Dincolo de cele trei ferestre înguste, întinzându-se peste 
noaptea de sub închisoare, luminile oraşului Denver 
pâlpâiau vesel. 

Se uită la ceas. De cealaltă parte a muntelui, desigur că 
Duvall împreună cu oamenii săi se furişaseră nevăzuţi prin 
noaptea misterioasă. Trebuia să fie gata în cazul în care 
călătorii aveau să ajungă mai devreme. 


Mantia nopţii învăluise complet faţa orizontului, când 
ajunseră în suburbiile ce ţineau de Grand Junction. 

Cu o populaţie de peste treizeci şi cinci de mii de 
locuitori, destul de întins, oraşul nu era tocmai la 
îndemână de străbătut. Dar Ellie avea o lanternă şi harta 
pe care o luase din elicopter, aşa că identifică repede cel 
mai scurt drum. 

După ce parcurseră două treimi din oraş, ei se opriră la 
un complex de cinematografe pentru a-şi face rost de un 


3 


nou vehicul. Se părea că niciun film nu avea să înceapă sau 
să se termine curând. Parcarea largă era plină de maşini, 
dar nu se vedea ţipenie de om prin jur. 

— la un Explorer sau un Jeep dacă poţi, spuse Ellie în 
timp ce el deschidea portiera Bronco-ului, lăsând să 
pătrundă înăuntru o rafală de vânt îngheţat. Ceva în genul 
ăsta. E mult mai practic. 

— Hoţii nu aleg, replică Spencer. 

— Ar trebui să aleagă. În timp ce el cobora, ea se mută 
în faţa volanului. Hei, dacă nu alegi, atunci nu eşti un hoţ, 
ci doar un gunoier. 

În vreme ce Ellie conducea Bronco-ul pe alee, în spatele 
lui, Spencer trecea curajos de la un vehicul la altul, 
încercând portierele. De fiecare dată când găsea una 
descuiată, întindea o mână în interior să vadă dacă exista 
vreo cheie în contact, în spatele apărătorii de soare sau 
sub scaunul şoferului. 

Urmărindu-şi stăpânul prin fereastra Bronco-ului, Rocky 
scâncea îngrijorat. 

— Da, e periculos, spuse Ellie. Nu pot să mint un câine. 
Dar nici pe jumătate atât de periculos ca atunci când am 
intrat cu maşina în supermarket, cu elicopterele pline de 
gangsteri în spate. Trebuie să te gândeşti şi la asta. 

Al paisprezecelea vehicul pe care îl încercă Spencer era 
un Chevy mare şi negru, având o cabină largă cu două 
rânduri de scaune. Urcă repede, închise portiera, porni 
motorul şi ieşi în marşarier. 

Ellie parcă Bronco-ul în spaţiul lăsat liber de Chevy. 
Avură nevoie numai de cincisprezece secunde pentru a 
muta armele, geanta şi câinele în camionetă. Apoi o 
porniră din nou la drum. 

În partea de est a oraşului, începură să caute un motel 
mai recent construit. Camerele din cele vechi nu le-ar fi 
oferit condiţiile necesare folosirii unui computer. 

La o „gazdă a maşinilor” - aşa cum se autointitula - care 
arăta de parcă ar fi fost inaugurată cu numai câteva ore în 
urmă, Ellie îi lăsă pe Spencer şi pe Rocky în Chevy şi se 
duse la recepţie să întrebe dacă poate utiliza un modem în 


3 


motel. „Trebuie să trimit un raport în Cleveland până 
mâine dimineaţă.” Află că oricare cameră permitea acest 
lucru. Folosindu-şi pentru prima dată cartea de identitate 
pe numele de Bess Baer, ea închirie o cameră dublă cu un 
pat imens şi plăti cu bani gheaţă în avans. 

— În cât timp o ştergem de-aici? întrebă nerăbdător 
Spencer în momentul când ajunseră în pragul uşii. 

— În cel mult patruzeci şi cinci de minute, probabil 
numai jumătate de oră, îi promise ea. 

— Ne aflăm departe de locul din care am luat maşina, 
dar oricum nu cred că e bine să zăbovim prea mult. 

— Nu eşti singurul. 

Ea nu se putu opri să nu remarce mobilierul din cameră, 
în timp ce scotea laptop-ul lui Spencer din geantă, 
aşezându-l pe masă lângă priza şi mufele pentru telefon. 
Covorul pestriţ, albastru cu negru. Draperiile în dungi 
galbene şi albastre. Cuvertura cadrilată, verde cu albastru. 
Tapetul albastru cu auriu şi argintiu, cu un model ce 
semăna a amoebe. Arăta ca un echipament de camuflaj 
militar pentru o altă planetă. 

— În timp ce tu lucrezi aici, eu îl duc pe Rocky afară să- 
şi facă nevoile. Cred că mai are puţin şi explodează. 

— Nu pare nerăbdător. 

— Îi este ruşine să se manifeste. 

Lângă uşă, se răsuci spre ea şi adăugă: 

— Am observat nişte tonete cu gustări rapide pe partea 
opusă a străzii. O să merg până acolo şi o să cumpăr nişte 
hamburgeri şi ceva de băut, dacă nu te deranjează. 

— Cumpără cât mai multe, zise ea. 

După ce Spencer şi Rocky plecară, Ellie accesă 
computerul principal al AT&T, pe care îl abordase cu mult 
timp în urmă şi îl explorase în amănunţime. Prin reţeaua 
naţională AT&T, ea reuşise în trecut să-şi croiască drum 
prin computerele mai multor companii regionale de 
telefoane, din toate colţurile ţării, însă nu încercase 
niciodată să spargă sistemul din Colorado. Cu toate 
acestea, pentru un hacker, la fel ca şi pentru un pianist sau 
un gimnast olimpic, antrenamentul şi experiența 


3 


constituiau garanţia succesului, iar ea se antrenase şi 
muncise foarte mult. 

Când Spencer şi Rocky se întoarseră, după numai 
douăzeci şi cinci de minute, Ellie pătrunsese deja în 
sistemul local, iar lista descurajant de lungă cu telefoanele 
şi adresele corespunzătoare, aranjate pe districte, defila 
rapid pe ecran. Se fixă pe un telefon de la o staţie service 
din Montrose, Colorado, la o sută de kilometri sud de 
Grand Junction. 

Manipulând sistemul principal al companiei regionale de 
telefoane, ea sună la poliţia din Grand Junction, folosind 
telefonul public din Montrose drept intermediar. Formase 
numărul de urgente şi nu pe cel al centralei poliţiei, pentru 
a fi sigură că adresa va apărea pe ecranul din faţa 
operatorului. 

— Grand Junction Police. 

Ellie începu fără nicio introducere: 

— Am furat un elicopter Bell JetRanger din Cedar City 
astăzi, mai devreme... 

Când operatoarea de la poliţie îi ceru să răspundă 
metodic la întrebările necesare unui raport formal 
complet, Ellie strigă la femeie, oprind-o: 

— Taci din gură! Taci din gură! Am de gând să spun asta 
o singură dată, aşa că mai bine m-ai asculta, altfel s-ar 
putea ca nişte oameni să moară! Ea îi zâmbi lui Spencer 
care desfăcea pungile cu mâncare pe masa din sufragerie. 
Elicopterul se află acum pe teritoriul Parcului Naţional din 
Colorado, cu echipajul la bord. Sunt teferi, dar legaţi. Dacă 
îşi vor petrece noaptea acolo, vor muri îngheţaţi. Voi 
descrie o singură dată zona în care a aterizat, aşa că ai 
face bine să reţii detaliile dacă doreşti să le salvezi viaţa. 

Îi dădu câteva indicaţii succinte şi se deconectă. 

Rezolvase două lucruri deodată. Cei trei bărbaţi din 
JetRanger aveau să fie găsiţi repede. Iar Departamentul de 
Poliţie din Grand Junction intrase în posesia adresei din 
Montrose, la o sută de kilometri spre sud, de unde 
sunaseră la numărul de urgenţe - ceea ce le indica faptul 
că Ellie şi Spencer se îndreptau ori spre Autostrada 


3 


Federală 50, spre Pueblo, ori tot spre sud, pe Autostrada 
Federală 550, spre Durango. Câteva şosele locale se 
desprindeau din aceste artere principale de circulaţie, 
oferind destule variante pentru a ţine ocupate echipajele 
Agenţiei. Între timp, ea, Spencer şi domnul Câine Rocky se 
vor îndrepta spre Denver pe Interstate 70. 


Doamna doctor Sabrina Palma era dificilă, dar acest fapt 
nu constituia o surpriză pentru Roy. Înainte de a sosi la 
închisoare, el se aşteptase să ridice obiecţii la planurile lui, 
obiecţii bazate pe fundamente medicale, politice şi de 
securitate. În momentul în care îi văzuse biroul, ştiuse că 
anumite consideraţii financiare vitale vor cântări mai greu 
în favoarea lui decât argumentele etice pe care i le-ar fi 
putut aduce. 

— Nu pot să-mi imaginez niciun fel de circumstanţe 
legate de amenințările la adresa preşedintelui, care ar 
necesita eliberarea temporară a lui Steven Ackblom din 
acest institut, spuse ea rece. 

Deşi se întorsese la fotoliul excepţional din piele, nu se 
relaxase câtuşi de puţin, ci stătea pe marginea lui, cu 
braţele sprijinite de birou. Mâinile îngrijite ori apucau 
sugativa, ori se jucau absent cu câteva cristale Lalique - 
animale mici, peşti colorați - care se aflau lângă sugativă. 

— Este un individ extrem de periculos, un bărbat 
arogant şi foarte egoist, care nu v-ar ajuta niciodată, chiar 
dacă ar putea, să-i găsiţi băiatul - deşi nu-mi imaginez 
cum. 

La fel de amabil ca de obicei, Roy zise: 

— Doctor Palma, cu tot respectul pe care vi-l port, nu vă 
pot spune în ce fel ne va ajuta sau cum vom reuşi să-l 
facem să coopereze. Este o problemă urgentă de securitate 
naţională. Nu mi se îngăduie să vă dezvălui niciun 
amănunt, indiferent cât de mult mi-aş dori. 

— Acest om este un monstru, domnule Cotter. 

— Da. Cunosc trecutul său. 

— Dar nu înţelegeţi... 

Roy o întrerupse blând, arătând spre documentele de pe 


3 


birou: 

— Aţi citit ordinul judecătoresc, semnat de Curtea 
Supremă de Justiţie din Colorado, care îl transferă 
temporar pe Steven Ackblom în grija mea. 

— Da, dar... 

— Presupun că atunci când v-aţi dus să daţi nişte 
telefoane, unul dintre ele a fost pentru a obţine 
confirmarea acestei semnături. 

— Da, ordinul este legal. Judecătorul se afla încă la birou 
şi mi-a confirmat personal. 

Semnătura era într-adevăr autentică. Omul lucra pentru 
Agenţie. 

Sabrina Palma nu se mulţumi cu atât. 

— Dar ce ştie judecătorul dumneavoastră despre un 
demon ca ăsta? A avut de-a face cu el? 

Arătând spre alt document de pe birou, Roy continuă: 

— Îmi închipui că aţi obţinut şi confirmarea autenticităţii 
scrisorii şefului meu, Ministrul de Finanţe. Aţi sunat la 
Washington? 

— Nu, bineînţeles că n-am vorbit cu el. 

— Este foarte ocupat. Dar ar fi trebuit să fie vreun 
asistent... 

— Da, admise în silă doctoriţa. Am discutat cu unul care 
a verificat cererea. 

Semnătura Ministrului de Finanţe fusese falsificată. 
Asistentul era un simpatizant al Agenţiei. Fără nicio 
îndoială, el rămăsese peste program în biroul secretarei, 
pentru a răspunde la telefonul cu număr privat pe care Roy 
i-l dăduse Sabrinei Palma, în caz că ar fi vrut să sune din 
nou mai târziu. 

Arătând spre al treilea document de pe biroul ei, Roy 
zise: 

— Şi această cerere din partea primului adjunct al 
Ministrului de Justiţie? 

— Da, am sunat. 

— Am înţeles că l-aţi cunoscut pe domnul Summerton. 

— Da, la o conferinţă despre pledoariile care invocă 
nebunia şi efectul lor asupra sistemului judiciar. Cu vreo 


3 


şase luni în urmă. 

— Cred că domnul Summerton a fost convingător. 

— Într-adevăr. Domnule Cotter, am sunat la biroul 
guvernatorului şi dacă mai puteţi aştepta puţin până... 

— Mi-e teamă că n-avem timp să aşteptăm. După cum v- 
am spus, viaţa Preşedintelui Statelor Unite este 
ameninţată. 

— Este un prizonier îngrozitor de... 

— Doctor Palma, începu Roy. Acum vocea lui devenise 
metalică, deşi zâmbea încă. Nu trebuie să vă faceţi griji că 
vă veţi pierde găina care face ouă din aur. Vă promit că îl 
vom aduce înapoi în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. 

Ochii ei verzi îl fixară furios, dar nu îi răspunse. 

— N-am ştiut că Steven Ackblom a continuat să picteze 
şi în închisoare, zise Roy. 

Privirea doamnei Palma se mută la cei doi bărbaţi de 
lângă uşă, care încremeniseră în poziţiile rigide ale 
agenţilor Serviciului Secret, apoi reveni la Roy. 

— Da, mai lucrează puţin. Două sau trei tablouri pe an. 

— Valorează milioane la ora actuală. 

— Nu este nimic lipsit de etică în asta, domnule Cotter. 

— Nici nu mi-am imaginat aşa ceva. 

— Din propria sa dorinţă, fără a fi în niciun fel 
constrâns, domnul Ackblom cedează drepturile asupra 
noilor picturi institutului - după ce se plictiseşte de ele pe 
pereţii celulei. Banii obţinuţi din vânzări sunt folosiţi în 
totalitate pentru a suplimenta fondurile pe care ni le alocă 
administraţia din Colorado. Iar la ora actuală, având în 
vedere starea economiei, statul, în general, este foarte 
zgârcit cu închisorile de orice fel, ca şi cum prizonierii n-ar 
merita o îngrijire adecvată. 

Mâna lui Roy alunecă uşor, admirativ, iubitor, de-a 
lungul marginii lucioase şi netede ca sticla a biroului de 
patruzeci de mii de dolari. 

— Da, sunt sigur că fără donațiile lui Ackblom lucrurile 
ar merge foarte prost aici. 

Ea tăcu. 

— Spune-mi, doctore, pe lângă cele două sau trei 


3 


tablouri mari pe care le pictează Ackblom într-un an, 
afundându-se în arta sa pentru a uita de viaţa asta 
mohorâtă, există cumva şi eboşe sau schiţe în creion, 
câteva mâzgăleli pe care nu merită să le cedeze 
institutului? Ştiţi despre ce vorbesc: crochiuri neterminate, 
de cel mult zece sau douăzeci de mii de dolari bucata, care 
s-ar putea atârna pe un perete din baie? Sau ele se 
incinerează pur şi simplu o dată cu gunoiul? 

În ochii femeii se citea o ură atât de intensă, încât nu l- 
ar fi surprins dacă roşeaţa care i se ridicase în obraji i-ar fi 
făcut pielea albă ca laptele să explodeze în flăcări, ca 
hârtia unui magician. 

— Îmi place mult ceasul dumneavoastră, continuă el, 
arătând spre Piaget-ul prins la încheietura fină a mâinii. 
Marginea cadranului era încrustată cu smaralde alternând 
cu diamante. 

Al patrulea document de pe birou reprezenta un ordin 
de transfer care îl împuternicea pe Roy cu autoritate legală 
- prin hotărârea Curţii Supreme din Colorado - să-l ia pe 
Ackblom temporar în grija lui. Roy îl semnase deja în 
limuzină. Acum, doamna doctor Palma îl semna şi ea. 

Încântat, Roy zise: 

— Ackblom ia medicamente, calmante pe care ar trebui 
să i le administrez? 

Ea îi întâlni din nou privirea şi mânia îi fu alungată de 
îngrijorare. 

— Calmante nu. Nu are nevoie de aşa ceva. Nu este 
psihopat în sensul uzual al termenului folosit în medicină. 
Domnule Cotter, să vă fie foarte limpede că nu manifestă 
niciunul dintre simptomele vreunei boli nervoase. Este o 
creatură care aparţine unei categorii mai greu de definit - 
un sociopat. Dar un sociopat numai prin acţiunile sale, 
numai pentru că ştim ce a făcut în trecut, nu prin ceea ce 
spune sau prin convingerile actuale. li puteţi aplica orice 
test psihologic doriţi şi el va apărea ca un tip normal din 
toate punctele de vedere, echilibrat, nici măcar prea 
nervos... 

— Înţeleg că a fost un prizonier model în aceşti 


3 


şaisprezece ani. 

— Asta nu înseamnă nimic. Sunt doctor în medicină şi 
psihiatru. Dar de-a lungul anilor, câştigând experienţă, mi- 
am pierdut toată încrederea în psihiatrie. Freud şi Jung - 
au fost amândoi nişte idioţi. 

Acest cuvânt dur îl şocă teribil venind din partea unei 
femei atât de distinse. 

— Teoriile lor despre cum funcţionează mintea umană 
nu folosesc la nimic - exerciţii de autocunoaştere, filosofii 
construite numai pentru a-şi justifica propriile lor dorinţe, 
reluă ea. Nimeni nu ştie cum lucrează de fapt mintea 
umană. Chiar atunci când putem administra medicamentul 
potrivit vindecând astfel o boală mentală, ştim numai că el 
este eficient, nu şi de ce. lar în cazul lui Ackblom, 
comportamentul său nu constituie o problemă psihologică. 

— Nu aveţi niciun pic de milă pentru el? 

Ea se aplecă peste birou, fixându-l intens. 

— Vă spun, domnule Cotter, există diavoli pe lume. Răul 
care nu are o cauză evidentă, lipsit de rațiune. Răul care 
nu apare din pricina nici unei traume sau frustrări, nici 
unui abuz. Steven Ackblom este, după părerea mea, 
principalul exemplu în acest sens. Este sănătos, perfect 
sănătos. Ştie cu precizie diferenţa dintre bine şi rău. El 
vrea să înfăptuiască lucruri monstruoase, ştiind că sunt 
monstruoase, şi nu simte niciun fel de constrângere 
psihică să le facă. 

— Nu aveţi niciun pic de milă pentru pacientul 
dumneavoastră? întrebă iarăşi Roy. 

— Nu este pacientul meu, domnule Cotter. Este 
prizonierul meu. 

— Oricum, nu merită şi acest om puţină compasiune - 
având în vedere că a căzut de la o asemenea înălţime? 

— Merită să fie împuşcat în cap şi îngropat într-un 
mormânt anonim, zise ea cu asprime. Nu mai era 
atrăgătoare. Arăta ca o vrăjitoare palidă, cu părul negru ca 
pana corbului şi ochii verzi ca de pisică. Dar pentru că 
domnul Ackblom şi-a recunoscut vinovăția şi pentru că a 
fost o decizie mai uşor de justificat, statul a acceptat 


3 


povestea bolii sale. 

Dintre toţi oamenii pe care îi întâlnise în viaţă, lui Roy îi 
displăcuseră puţini şi urase şi mai puţini. Pentru aproape 
toţi simţise un strop de compasiune indiferent de defectele 
sau personalităţile lor. Dar Sabrina Palma îl dezgusta. 

Când avea să găsească timp în programul său încărcat, 
îi va aplica o pedeapsă pe lângă care cea a lui Harris 
Descoteaux ar fi părut o binecuvântare. 

— Chiar dacă nu puteţi simţi niciun pic de compasiune 
pentru acel Steven Ackblom care a ucis atâţia oameni, zise 
Roy ridicându-se de pe scaun, cred că aţi reuşi pentru acel 
Steven Ackblom care a fost atât de generos cu 
dumneavoastră. 

— Este un monstru. Nu merită niciun pic de milă. 
Folosiţi-l pentru ce aveţi nevoie, apoi aduceţi-l înapoi. 

— Ei, poate că dumneavoastră ştiţi mai multe despre 
monştri, doctore... 

— Avantajul pe care l-am obţinut din acest aranjament, 
spuse ea calm, este un păcat, domnule Cotter. Ştiu asta. Şi 
voi plăti, într-un fel sau altul. Dar există o diferenţă între 
un păcat pornit din slăbiciune şi unul care vine din răutate. 
Sunt capabilă să văd această diferenţă. 

— Mai ales că e atât de convenabil pentru 
dumneavoastră, replică Roy şi începu să-şi adune hârtiile 
de pe birou. 


Stăteau aşezaţi pe patul din motel,  înfulecând 
hamburgeri, cartofi prăjiţi şi fursecuri crocante cu 
ciocolată. Rocky hăpăia dintr-o pungă ruptă de pe podea. 

Acea dimineaţă din deşert părea că trecuse de secole. 
Ellie şi Spencer aflaseră atât de multe unul despre celălalt, 
încât puteau mânca în linişte, savurând fiecare bucăţică, 
fără a se simţi deloc stânjeniţi. Ellie avea impresia că îl 
cunoaşte pe de-a-ntregul, că îi poate citi orice gând, chiar 
nerostit. 

De aceea rămase surprinsă când, spre finalul mesei, el 
îşi exprimă dorinţa de a se opri la ferma de lângă Vail, în 
drumul spre Denver. Şi nici nu-i veni să creadă când îi zise 


3 


că încă mai era proprietatea lui. 

— Probabil că întotdeauna am ştiut că mă voi întoarce 
până la urmă, spuse el, incapabil să o privească. 

Spencer îşi puse restul cinei deoparte, căci îi pierise 
pofta de mâncare. Stând în poziţie lotus pe pat, îşi 
încrucişă mâinile pe genunchiul drept şi se uită la ele de 
parcă ar fi fost mai misterioase decât două fiinţe ciudate 
din Atlantida, continentul scufundat. 

— La început, continuă el, bunicii au păstrat 
proprietatea pentru că nu au vrut s-o cumpere cineva care 
ar fi dorit, eventual, s-o transforme într-o atracţie turistică. 
Sau să-i lase pe jurnalişti să intre în camerele din subsol şi 
să scrie alte articole morbide. Corpurile fuseseră 
îndepărtate, totul curăţat, dar încă rămăsese Jocul, încă 
mai putea atrage interesul presei. După ce am început 
terapia pe care am continuat-o timp de un an, medicul m-a 
sfătuit să păstrez casa până când voi simţi că sunt pregătit 
să mă întorc. 

— De ce? întrebă Ellie. De ce să te mai întorci? 

El ezită puţin, apoi reluă: 

— Pentru că nu ştiu ce-am făcut o parte a acelei nopţi. 
N-am fost niciodată în stare să-mi amintesc ce s-a 
întâmplat spre sfârşit, după ce l-am împuşcat... 

— Cum adică? L-ai împuşcat, apoi ai fugit după ajutor şi 
asta-i tot. 

— Nu. 

— Poftim? 

El clătină din cap. Încă îşi privea mâinile. Nişte mâini 
inerte. Parcă sculptate în marmură, odihnindu-i-se pe 
genunchi. 

Într-un final zise: 

— Asta vreau să aflu. Trebuie să mă întorc acolo jos şi să 
aflu. Dacă nu, n-o să fie drept nici pentru mine... Nici 
pentru tine. 

— Nu te poţi întoarce tocmai acum, cu Agenţia pe 
urmele noastre. 

— Nu ne vor căuta acolo. Sigur n-au reuşit să afle cine 
am fost. Cine sunt eu de fapt. Michael. Nu au cum să ştie 


3 


asta. 

— Ba s-ar putea să fi aflat. 

Ellie aduse geanta şi scoase din ea fotografiile pe care le 
găsise pe podeaua JetRanger-ului, pe jumătate vârâte sub 
scaun. I le arătă. 

— Le-au descoperit într-o cutie de pantofi în cabana 
mea. Probabil că le-au luat pentru a le folosi la raport. N-ai 
putea să-l recunoşti... pe tata. Nimeni n-ar fi în stare. În 
niciun caz, din această fotografie. 

— Nu poţi fi atât de sigur. 

— Oricum, proprietatea nu este pe numele meu şi nici 
nu se poate face vreo legătură cu mine, chiar dacă au 
văzut stenograma procesului şi au descoperit că mi-am 
schimbat numele. Actele au fost întocmite prin intermediul 
unei corporaţii străine. 

— Agenţia deţine o mulţime de informaţii, Spencer. 

Îşi ridică privirea de pe mâini, întâlnindu-i ochii. 

— Bine, pot să cred că sunt îndeajuns de puternici încât 
să descopere totul. Dar în mod sigur nu atât de repede. Şi 
asta înseamnă că am mai multe motive ca oricând să mă 
duc diseară acolo. Când o să mi se mai ofere altă şansă? 
Vom merge în Denver şi cine ştie unde după aceea. Până 
când o să reuşesc să mă întorc în Vail, probabil că vor afla 
că ferma este încă a mea. Atunci n-o să mai fie posibil să o 
revăd şi să termin cu obsesia asta. O să trecem chiar pe 
lângă Vail pe drumul spre Denver. Este lângă Interstate 
70. 

— Ştiu, zise ea, nesigură, amintindu-şi acel moment din 
timpul zborului cu elicopterul, pe undeva deasupra statului 
Utah, când simţise că s-ar putea ca el să nu 
supravieţuiască nopţii. 

— Dacă nu vrei să mergi acolo cu mine, nu e nicio 
problemă. Dar... Chiar dacă aş fi sigur ca Agenţia nu va 
afla niciodată despre acel loc, tot trebuie să-l revăd în 
noaptea asta. Ellie, dacă nu mă întorc acum, poate că n-o 
să mai am niciodată curaj. Mi-a luat şaisprezece ani. 

Pentru un timp, Ellie rămase tăcută, privindu-şi mâinile. 
Apoi se ridică, se duse lângă laptop, care încă mai era în 


3 


priză, şi îl conectă la modem. Îl deschise. 

O urmă până la birou. 

— Ce faci? 

— Care-i adresa fermei? întrebă ca. 

Avea o adresă rurală, nu un număr pe o stradă. I-o dădu, 
apoi i-o spuse încă o dată, când ea îl rugă să o repete. 

— Dar de ce? Ce vrei să faci? 

— Care este numele companiei străine? 

— Vanishment!” International. 

— Glumeşti! 

— Nu. 

— Acesta este numele din acte -  Vanishment 
International? Aşa apare în chitanţele de impozit? 

— Mda. Spencer îşi trase un scaun lângă al ei şi se 
aşeză, în timp ce Rocky veni pufnind să vadă dacă mai 
exista ceva de mâncare. Ellie, n-ai vrea să-mi spui şi mie? 

— Am de gând să sparg fişierele ce conţin numele 
proprietarilor pământurilor din zonă, zise ea. Am nevoie de 
o hartă cadastrală, dacă reuşesc să găsesc vreuna. Încerc 
să aflu coordonatele exacte ale proprietăţii. 

— La ce ti-ar folosi? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dacă mergem acolo şi 
ne asumăm un asemenea risc, trebuie să fim înarmaţi 
până-n dinţi. Trebuie să fim pregătiţi să ne apărăm de 
orice, zise ea, mai mult pentru sine. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Prea complicat. Mai târziu. Acum am nevoie de puţină 
linişte. 


Îmbrăcat cu un costum puţin prea larg, adus de Agenţie, 
şi cu un pardesiu identic cu ale celor trei însoțitori ai săi, 
cu cătuşe la mâini şi la picioare, faimosul şi infamul Steven 
Ackblom stătea lângă Roy, pe bancheta din spate a 
limuzinei. 

Artistul avea cincizeci şi trei de ani, dar părea că nu 
îmbătrânise decât foarte puţin de când apăruse pe primele 


17 De la to vanish = a dispărea (n. red.). 


3 


pagini ale ziarelor, atunci când vânătorii de senzaţii îi 
acordaseră titlurile de Vampirul din Vail, Nebunul din 
Munţi şi Michelangelo cel Psihopat. Deşi încărunţise la 
tâmple, în rest părul îi rămăsese negru, lucios şi la fel de 
des. Faţa sa frumoasă era uimitor de tânără şi netedă. 
Două linii subţiri, ca un zâmbet, se curbau în jos pornind 
de la nări, şi evantaie de riduri fine se desfăceau la 
colţurile ochilor - dar nimic nu îl făcea să pară în vârstă; 
de fapt îţi lăsa senzaţia că suferise puţin şi se bucurase de 
nenumărate ori de-a lungul vieţii. 

Ca şi în fotografia pe care Roy o găsise în cabana din 
Malibu, la fel ca în toate pozele care apăruseră în ziare şi 
reviste cu şaisprezece ani în urmă, ochii lui Steven 
Ackblom îţi atrăgeau atenţia şi te fascinau. Însă aroganţa 
pe care Roy o percepuse în ei chiar şi în instantaneul acela 
întunecat, aidoma unei reclame, nu mai exista acum, dacă 
existase cumva vreodată; îi luase locul încrederea în sine. 
De asemenea, răutatea pe care o puteai remarca în toate 
fotografiile, în cazul în care cunoşteai preocupările 
bărbatului, lipsea în realitate de pe chipul lui. Avea 
privirea limpede şi directă, dar deloc amenințătoare. Roy 
descoperi în ochii lui Ackblom o blândeţe neobişnuită şi o 
empatie pătrunzătoare, dezvăluind o persoană extrem de 
înţeleaptă, care înţelegea perfect condiţia umană. 

Chiar şi în lumina bizară din limuzină, ce venea de sub 
scaune şi de la becurile din tocurile portierelor, Ackblom 
avea o prestanţă uşor de recunoscut - deşi presa, în 
căutare de senzaţii, n-o remarcase în niciun fel. Era 
taciturn, dar tăcerea sa nu avea nimic irațional sau 
tulburător în ea. Fără îndoială că fusese întotdeauna un 
bun şi agil observator. Se mişca puţin, niciodată nu se foia. 
Uneori, când îşi însoțea comentariile cu gesturi, îşi mişca 
abia perceptibil mâinile, încât lanţul dintre cătuşe aproape 
că nu scotea niciun zgomot. Calmul lui nu era rigid, ci 
relaxat, deloc moale, ci plin de o forţă pasivă. Nu aveai 
cum să stai lângă el fără să nu devii conştient de 
inteligenţa sa extraordinară: o emana prin toţi porii, de 
parcă mintea i-ar fi fost o maşinărie dinamică atât de 


3 


puternică, încât ar fi putut muta Pământul din loc, stricând 
ordinea cosmică. 

În toţi cei treizeci şi trei de ani ai săi, Roy Miro întâlnise 
doar doi oameni a căror prezenţă fizică să-i fi stârnit 
sentimente atât de apropiate de dragoste. Prima fusese 
Eve Marie Jammer. Al doilea, Steven Ackblom. Amândoi în 
aceeaşi săptămână. În acest februarie fermecător, destinul 
îl învăluia ca o mantie, însoţindu-l peste tot. Şedea alături 
de Steven Ackblom, ceea ce îl captiva. Vroia să-i arate 
artistului că el, Roy Miro, era o persoană cu profunzimi 
nebănuite, înzestrată cu un talent excepţional. 

Rink şi Fordyce (Tarkenton şi Olmeyer îşi încetaseră 
existenţa după ce părăsiseră biroul doamnei doctor Palma) 
păreau a nu fi fermecaţi de Ackblom în aceeaşi măsură ca 
Roy - poate chiar deloc. Aşezaţi cu faţa la ei, nu se arătau 
interesaţi de vorbele artistului. Fordyce închidea ochii din 
când în când, ca şi cum ar fi reflectat. Rink se uita pe 
fereastră, deşi oricum nu putea distinge nimic în noapte 
prin sticla fumurie. În rarele ocazii când Ackblom gesticula 
şi cătuşele zăngăneau uşor, în chiar şi mai rarele situaţii în 
care îşi mişca picioarele suficient de mult, încât să zornăie 
lanţul, Fordyce deschidea ochii aidoma unei păpuşi pe care 
o ridici în picioare, iar capul lui Rink se răsucea spre artist. 
Altfel nu îi acordau nicio atenţie. 

Desigur, cei doi agenţi îşi formaseră o părere clară 
despre Ackblom, bazată pe aiurelile citite în ziare şi nu pe 
ceea ce puteau să vadă personal. Deprimant! Bineînţeles 
că opacitatea lor nu constituia o surpriză. Rink şi Fordyce 
nu erau idealişti, ci oameni de acţiune, deloc pasionaţi, ci 
cruzi. Agenţia avea nevoie de indivizi ca ei, lipsiţi de opinii, 
creaturi demne de milă, supărător de limitate, care vor 
împinge lumea câţiva centimetri mai aproape de 
perfecţiune în ziua în care o vor părăsi. 

— Pe atunci eram tânăr, doar cu doi ani mai mare decât 
fiul tău, însă am înţeles ce încercai să obţii. 

— Şi ce încercam? întrebă Ackblom. Glasul lui avea o 
tonalitate de tenor, caldă, cu un timbru care sugera că ar fi 
putut să facă o strălucită carieră în domeniul muzicii. 


3 


Roy începu să-i explice: toate acele portrete fantastice şi 
irezistibile nu exprimau pornirile maligne ale oamenilor, 
ascunse sub înfăţişarea lor frumoasă, ci ar fi trebuit văzute 
ca făcând parte din viaţa lor, şi luate împreună semnificau 
tendinţa - şi lupta - umanităţii pentru perfecţiune. 

— lar dacă în munca ta cu subiecţii vii vroiai să-i 
determini să ajungă la o frumuseţe absolută, chiar şi 
pentru o perioadă de timp foarte scurtă înainte de a muri, 
atunci crimele tale nu au fost de fapt crime, ci acte 
caritabile, acţiuni mânate de o profundă compasiune, 
pentru că prea puţini oameni din lume cunosc măcar o 
clipă de perfecţiune în întreaga lor existenţă. Prin tortură, 
le-ai oferit celor patruzeci şi una de femei - presupun că şi 
soţiei - o experienţă transcendentă. Dacă ar fi trăit, ti-ar fi 
mulţumit până la urmă. 

Roy vorbea sincer, deşi până nu de mult crezuse că 
Ackblom pornise greşit pe calea spre perfecţiune. Dar asta 
se întâmplase înainte de a-l întâlni. Acum se simţea ruşinat 
fiindcă subestimase talentul artistului şi percepţia sa 
ascuţită. 

Nici Rink, nici Fordyce nu manifestau vreun interes faţă 
de cuvintele lui Roy. În cursul anilor în care slujiseră 
Agenţia, auziseră atât de multe minciuni strigătoare la cer, 
toate rostite pe un ton atât de sincer, încât, iară îndoială, 
îşi imaginau că şeful lor se juca numai cu Ackblom, că îl 
manipula pe nebun într-un mod inteligent pentru a-l face 
să coopereze, asigurând astfel succesul operaţiunii. În 
realitate, Roy trăia un moment unic, care îi dădea fiori: 
avea posibilitatea să-şi exprime sentimentele cele mai 
profunde, ştiind că Ackblom îl va înţelege perfect, în timp 
ce Rink şi Fordyce vor crede că juca doar un rol 
machiavelic. 

Roy nu merse atât de departe încât să-i dezvăluie 
ocupațiile lui personale, tratamentul plin de compasiune 
aplicat celor mai triste cazuri întâlnite în călătoriile sale. 
Povestirile despre familia Bettonfield din Beverly Hills, 
Chester şi Guinevere din Burbank, infirmul şi soţia sa de 
lângă restaurantul din Las Vegas ar fi putut să li se pară 


3 


lui Rink şi lui Fordyce prea amănunțite pentru a fi invenţii 
spontane, necesare în scopul de a câştiga încrederea 
artistului. 

— Lumea ar putea să fie un loc infinit mai bun, continuă 
Roy, hotărându-se să abordeze doar nişte concepte 
generale, dacă întreaga rasă umană s-ar împuţina. Să 
elimini în primul rând exemplarele cu mai multe defecte. 
Pornind pentru început de jos. lar cei cărora li se va 
permite să supravieţuiască vor fi apropiaţi standardelor 
cetăţeanului ideal, vor construi o societate mai blândă şi 
mai luminată. Am dreptate? 

— Procesul ar fi extrem de fascinant, replică Ackblom. 

Roy luă comentariul drept o aprobare. 

— Da, nu-i aşa? 

— Dar numai dacă te plasezi în Comitetul de selecţie, 
spuse artistul, şi nu între cei care vor fi judecaţi. 

— O, bineînţeles. 

Ackblom îl răsplăti cu un zâmbet. 

— Atunci ar fi o adevărată distracţie. 

Renunţaseră la ideea de a zbura până în Vail, iar acum 
traversau munţii rulând pe Interstate 70. Drumul avea să 
dureze în jur de două ore. Le-ar fi luat mai mult dacă s-ar fi 
întors în Denver de la închisoarea Stapleton şi ar fi 
aşteptat aprobarea pentru decolare. În plus, limuzina era 
mai intimă şi mai puţin zgomotoasă decât avionul, iar Roy 
putea să se bucure nestingherit de compania artistului. 

Pe măsură ce kilometrii se scurgeau, Roy Miro înţelegea 
tot mai mult de ce Steven Ackblom îl impresionase la fel de 
puternic ca şi Eve. Deşi artistul era un bărbat bine făcut, 
nicio trăsătură a sa nu se apropia de perfecţiune. Cu toate 
acestea, pe undeva, el era perfect. Roy o simţea. O 
strălucire. O armonie subtilă. Vibraţii liniştitoare. Dintr-un 
anumit punct de vedere, Ackblom nu avea nici cel mai mic 
defect. Deocamdată, virtuțile şi calităţile perfecte ale 
pictorului rămăseseră aparent misterioase, dar Roy ştia că 
le va descoperi până când vor ajunge la ferma de lângă 
Vail. 

Limuzina străbătea munţi înalţi, păduri nesfârşite, 


3 


sălbatice, ninse, urcând spre luna argintie - toate acestea 
transformându-se prin geamurile fumurii într-o pată 
nedesluşită. Cauciucurile fremătau. 


În vreme ce Spencer conducea maşina neagră, furată, pe 
Interstate 70, în afara lui Grand Junction, Ellie, rezemată 
de spătarul scaunului, lucra frenetic la laptop-ul alimentat 
de la aprinzătorul de ţigări. Computerul era aşezat pe o 
pernă şterpelită de la motel. Din când în când, ea consulta 
o copie tipărită a hărţii cadastrale şi celelalte informaţii pe 
care le obținuse despre fermă. 

— Ce faci? o întrebă din nou. 

— Calcule. 

— Ce calcule? 

— Ssssst! Rocky doarme pe bancheta din spate. 

Ellie scoase din geantă câteva dischete pe care le 
introduse în unitate, pe rând. Evident, erau programe 
proiectate chiar de ea, pe care le adaptase la laptop în 
timp ce Spencer se zbătuse în delir mai mult de două zile, 
în deşertul Mojave. Când o întrebă de ce nu-şi luase din 
Rover computerul, care avea un sistem de operare diferit, 
ea îi răspunse: g 

— Am fost o Cercetaşă, îţi aminteşti? Intotdeauna 
trebuie să fiu pregătită. 

Nu-şi formase nicio idee despre scopul software-ului. Pe 
ecran pâlpâiau formule şi diagrame. Sfere holografice ale 
Pământului se roteau la comenzile ei, iar Ellie extrăgea de 
acolo teritorii pe care le mărea şi le examina. 

Vail se afla la numai trei ore depărtare. Spencer şi-ar fi 
dorit să petreacă tot acest timp vorbind cu ea, aflând şi 
mai multe unul despre celălalt. Deşi trei ore erau oricum 
insuficiente - mai ales dacă s-ar fi dovedit a fi ultimele trei 
ore petrecute împreună. 


Capitolul XIV 


Când se întoarse la locuinţa fratelui său, după plimbarea 
pe străzile din Westwood, Harris Descoteaux nu menţiona 
întâlnirea cu bărbatul înalt din Toyota albastră. În primul 
rând i se părea că visase. Nu putea dovedi absolut nimic. 
Apoi, nu reuşise să-şi dea seama dacă necunoscutul îi era 
duşman sau prieten. Nu vroia să-i sperie pe Darius sau pe 
Jessica. 

Mai târziu, în acea după-amiază, după ce Ondine şi Willa 
se întorseseră împreună cu mătuşa lor, iar fiul acesteia, 
Martin, venise acasă de la şcoală, Darius decise că trebuia 
să-i distreze puţin. Insistă ca toţi şapte să urce în 
microbuzul VW, pe care îl reparase cu propriile sale mâini, 
să meargă la cinema şi apoi să ia cina la Hamlet Gardens. 

Nici Harris, nici Jessica nu vroiau să meargă la film sau 
la restaurant, când fiecare dolar cheltuit ar fi însemnat un 
dolar furat de la rudele lor. Nici măcar Ondine sau Willa 
nu părură încântate de idee: nu îşi reveniseră încă din 
trauma pe care o suferiseră după atacul echipei SWAT de 
vineri noapte. 

Darius susţinu cu fermitate că un film şi o cină la Hamlet 
Gardens ar fi fost în mod sigur medicamentele de care 
aveau nevoie să se vindece. Şi insistența era una dintre 
calităţile care îl făceau să fie un avocat atât de bun. 

Prin urmare la 18,15, luni seară, Harris se afla într-o 
sală de cinema laolaltă cu o ceată gălăgioasă, incapabil de 
a înţelege umorul din scenele pe care ceilalţi le găseau 
atât de comice, şi suferi un nou atac de claustrofobie. 
Întunericul. Atât de mulţi oameni într-o singură încăpere. 
Căldura emanată de trupurile lor. li era imposibil să 
respire adânc, să-şi domine ameţeala. Se sperie gândindu- 
se la ce avea să urmeze. li şopti Jessicăi că trebuie să se 
ducă la toaletă. Femeia se îngrijoră cumplit, dar el o bătu 
uşurel pe umăr, îi zâmbi liniştitor şi apoi ieşi în sfârşit de 


3 


acolo. 

Toaleta bărbaţilor era pustie. Harris deschise robinetul 
de apă rece la una dintre cele patru chiuvete. Se aplecă şi 
îşi stropi faţa de mai multe ori, încercând să se răcorească. 

Când îşi ridică privirea, observă că nu mai era singur. 

De vreo treizeci de ani, asiatic, purtând blue-jeans, 
mocasini şi un pulover albastru-închis cu un ren roşu, 
necunoscutul se îndreptă către una dintre chiuvete. Se 
pieptănă. Întâlni privirea lui Harris în oglindă şi zâmbi: 

— Domnule, aş putea să vă dau un subiect de meditaţie? 

Harris recunoscu întrebarea pe care bărbatul înalt din 
Toyota i-o adresase nu de mult. Uimit, se retrase atât de 
brusc de lângă chiuvetă, încât se lovi de uşa unei cabine de 
toaletă. Se clătină, fiind cât pe ce să cadă, dar se ţinu de 
perete şi îşi recapătă echilibrul. 

— Pentru o vreme, economia Japoniei a fost teribil de 
puternică. Atunci lumea a crezut că poate ar fi mai bine ca 
afacerile bănoase şi guvernele mari să meargă mână în 
mână. 

— Cine sunteţi? ripostă Harris, revenindu-şi mai repede 
decât prima dată. 

Ignorându-i întrebarea, necunoscutul cel zâmbitor 
continuă: 

— Acum auzim termenul de politică industrială. Afaceri 
babane şi greve au loc în fiecare zi. Susţine platforma mea 
politică şi ajută-mă să ajung la putere, iar eu îţi voi asigura 
profitul, spun politicienii. 

— Ce mă interesează pe mine toate astea? 

— Aveţi răbdare, domnule Descoteaux. 

— Dar... 

— Membrii sindicatului sunt  dezbinaţi pentru că 
guvernul complotează cu liderii lor. Micii afacerişti sunt 
înfrânți, fiind prea neputincioşi pentru a face faţă ligii 
multimiliardarilor. Acum Ministrul de Interne vrea să se 
folosească de militari ca de o armă a politicii economice. 

Harris se înapoie la chiuvetă, unde apa rece încă mai 
curgea. O închise. 

— Alianţa dintre guvern şi afacerişti, apărată de armată 


3 


şi de poliţia locală - am numit-o odată fascism. Vom avea şi 
noi parte de fascism acum, domnule Descoteaux? Sau este 
un lucru nou şi inofensiv? 

Harris tremura. Realiză că avea faţa şi mâinile ude, aşa 
că smulse câteva şerveţele din cutia de lângă oglindă. 

— Şi dacă este un lucru nou, domnule Descoteaux, 
atunci trebuie să fie şi bun? Poate. Poate că o să trecem 
printr-o perioadă de tranziţie, după care totul va fi 
minunat. Dădu din cap, apoi zâmbi, ca şi cum ar fi 
examinat şi această posibilitate. Sau poate că totuşi acel 
ceva se va dovedi a fi un nou soi de infern. 

— Nu mă interesează nimic din ceea ce spuneţi, exclamă 
Harris mânios. Nu sunt politician. 

— Nici nu e nevoie. Ca să vă puteţi apăra, trebuie să fiţi 
numai bine informat. 

— Eu vreau doar să-mi recapăt casa. Vreau să-mi reiau 
viaţa. Vreau ca totul să fie cum a fost. 

— Nu va mai fi posibil niciodată, domnule Descoteaux. 

— De ce mi se întâmplă toate astea? 

— Aţi citit romanele lui Philip K. Dick, domnule 
Descoteaux? 

— Ale cui? Nu. 

Harris simţea mai mult ca oricând că se afla în ţinutul 
lepuraşului Alb şi al Pisicii din Cheshire. 

Necunoscutul clătină din cap dezamăgit. 

— Lumea viitorului pe care domnul Dick a descris-o este 
lumea spre care ne îndreptăm acum. Este un loc 
înspăimântător această lume dickiană. Mai mult decât 
oricând, toţi avem nevoie de prieteni. 

— Îmi sunteţi prieten? întrebă Harris. Unde vă sunt 
oamenii? 

— Aveţi răbdare şi gândiţi-vă la ce v-am spus. 

Bărbatul se îndreptă spre uşă. 

Harris vru să-l oprească, apoi se stăpâni. O clipă mai 
târziu rămase singur. 


Intestinele începură să i se agite dintr-o dată. Până la 
urmă n-o minţise pe Jessica: într-adevăr avea nevoie să se 


3 


ducă la toaletă. 


Apropiindu-se de Vail, încă aflându-se la mare altitudine 
în Munţii Stâncoşi, Roy Miro folosi telefonul din limuzină 
pentru a suna la numărul aparatului celular pe care Gary 
Duvall i-l dăduse mai devreme. 

— Curat? întrebă el. 

— Încă nu am văzut niciun semn că ar fi sosit, zise 
Duvall. 

— O să ajungem şi noi în curând. 

— Chiar crezi că vor apărea? 

JetRanger-ul furat şi echipajul fuseseră găsiţi în Parcul 
Naţional din Colorado. Apelul telefonic al unei femei care 
sunase la Poliţia din Grand Junction venise din Montrose, 
ceea ce însemna că Spencer împreună cu ea se îndreptau 
spre sud, către Durango. Dar Roy nu credea acest lucru. 
Ştia că direcționarea telefoanelor putea fi influenţată prin 
intermediul unui computer. Avea încredere mai mult în 
puterea trecutului decât în acel telefon derutant; îi va găsi 
pe fugari în locul unde se va întâlni prezentul cu trecutul. 

— Vor veni, spuse Roy. Forţele cosmice sunt alături de 
noi în noaptea asta. 

— Forţele cosmice? zise Duvall, de parcă ar fi auzit o 
glumă şi acum aştepta poanta. 

— Vor veni, repetă Roy şi se deconectă. 

Lângă el, Steven Ackblom şedea tăcut şi sobru. 

— Vom ajunge în câteva minute, îi spuse Roy. 

Ackblom zâmbi. 

— Nicăieri nu e mai bine decât acasă. 


Spencer conducea deja de aproape o oră şi jumătate 
când Ellie închise computerul. O broboană de sudoare i se 
prelingea pe frunte, cu toate că în interiorul maşinii nu era 
cald. 

— Dumnezeu ştie dacă am plănuit o apărare bună sau o 
dublă sinucidere, zise ea. Poate ieşi oricum. Dar cel puţin 
există şi o putem folosi dacă vom avea nevoie. 

— Ce să folosim? 


— N-am de gând să-ţi explic. Mi-ar lua prea mult timp. 
În plus, ai încerca să mă determini să mă răzgândesc. Ceea 
ce ar fi o pierdere de vreme. Cunosc argumentele tale şi le- 
am respins deja. 

— Când te ocupi şi de cealaltă parte, o ceartă poate 
deveni mult mai plăcută... 

Ea rămase serioasă. 

— Dacă situaţia se înrăutăţeşte, n-o să am de ales şi va 
trebui să o folosesc, indiferent cât de nebuneşte ar părea. 

Rocky se trezise cu puţin timp în urmă, iar Spencer 
întoarse capul şi i se adresă: 

— Amice, sper că tu nu eşti prea buimăcit acolo, în 
spate, nu? 

— Întreabă-mă orice altceva, dar nu despre asta, spuse 
Ellie. Dacă vorbesc prea mult despre acest lucru, dacă mă 
gândesc prea mult, o să fiu prea speriată ca să mă mai 
folosesc de el, dacă va fi nevoie. 

Spencer n-o auzise niciodată până atunci văicărindu-se. 
De obicei îşi păstra stăpânirea de sine. Dar acum tonul ei îl 
îngrozi. 

Gâfâind, Rocky îşi strecură capul între cele două scaune 
din faţă. O ureche ciulită, una pleoştită: odihnit şi plin de 
interes. 

— Nici nu credeam că eşti buimăcit, îi zise Spencer. 
Numai eu sunt de două ori mai beat decât un licurici care 
se sfărâmă încercând să iasă dintr-un castron cu maioneză. 
Dar probabil că formele de viaţă cu o inteligenţă mai 
avansată, precum specia canină, n-au nicio problemă să 
înţeleagă despre ce trăncăneşte ea. 

Ellie scrută şoseaua din faţă, frecându-şi inconştient 
bărbia cu degetele de la mâna dreaptă. 

Ea îi spusese că o poate întreba despre orice, în afară de 
asta, orice ar fi fost asta, aşa că îi urmă sfatul. 

— Unde avea de gând „Bess Baer” să se stabilească, 
înainte de a încurca eu lucrurile? Unde trebuia să te duci 
în Rover-ul ăla pentru a începe o viaţă nouă? 

— Nu aveam de gând să mă mai stabilesc nicăieri, zise 
ea, dovedindu-i că îl ascultase. Am renunţat la idee. Mai 


3 


devreme sau mai târziu tot m-ar găsi, dacă aş rămâne un 
timp în acelaşi loc. Am cheltuit o grămadă de bani... ai 
mei... şi ai unor prieteni... pentru a-mi cumpăra Rover-ul şi 
echipamentul electronic. Cu ajutorul lor aş fi putut să mă 
duc oriunde, fără să mă opresc. 

— O să-ţi plătesc Rover-ul. 

— Nu asta vreau. 

— Ştiu. Dar oricum ce-i al meu e şi al tău. 

— Da? De când? 

— Fără alte obligaţii. 

— Vreau să-mi plăteşti altfel. 

— N-are niciun rost să te împotriveşti. 

— Sunt ultimele tale cuvinte, mmm? 

— Nu. Ultimele sunt ale câinelui. 

— Asta a fost decizia lui Rocky? 

— Are grijă de finanţele mele. 

Rocky rânji. li plăcea să-şi audă numele. 

— Pentru că e ideea lui Rocky, zise ea, o să mă mai 
gândesc. 

— De ce îi spui lui Summerton libarcă? Îl enervează atât 
de mult acest lucru? 

— Are fobie la insecte. Faţă de toate insectele. Până şi o 
muscă îl tulbură. Dar îl deranjează în special libărcile. 
Când vede una - şi au avut o invazie pe vremea când lucra 
la ATAF - înnebuneşte de tot. E aproape comic. Ca într-un 
desen animat, când un elefant se sperie de un şoricel. 
Oricum... Câteva săptămâni după... După ce Danny şi ai 
mei au fost omorâţi şi după ce am renunţat să mă apropii 
de reporteri, l-am sunat pe Tom la biroul din Ministerul 
Justiţiei, l-am sunat de la un telefon public din centrul 
oraşului Chicago. 

— Doamne! 

— Pe linia privată la care răspunde el personal. L-am 
surprins. A încercat să facă pe  nevinovatul, să 
prelungească discuţia ca să afle de unde vorbeam. l-am 
spus că n-ar trebui să-i fie atât de frică de gândaci, pentru 
că, de fapt, tot asta era şi el. l-am zis că într-o zi o să-l 
strivesc, o să-l ucid. Şi vorbeam serios. Într-o zi, o să 


3 


reuşesc cumva să-l trimit în Iad. 

Spencer se uită la ea. Scruta noaptea din faţă, încă 
reflectând. Zveltă, plăcută, în unele privinţe delicată ca o 
floare. Cu toate acestea, ea devenise tot atât de puternică 
şi de dură ca un soldat din forţele speciale. 

O iubea mai presus de orice motivaţie, fără nicio 
rezervă, cu o pasiune dezlănţuită, iubea fiecare trăsătură a 
chipului ei, timbrul vocii, îi iubea vitalitatea, bunătatea 
inimii şi agilitatea minţii, o iubea atât de pur şi de intens, 
încât uneori când o privea, liniştea parcă se pogora pe 
Pământ. Se ruga s-o ţină Dumnezeu în viaţă, să nu moară 
înaintea lui, altfel nu i-ar mai fi rămas nicio speranţă, 
niciuna. 

Conduse spre est, în noapte, pe lângă Riffle, Silt, New 
Castle şi Glenwood Springs. Autostrada interstatală 
străbătea deseori văile adânci şi înguste ale canioanelor, 
şerpuind printre pereţi abrupți din piatră cu margini 
crestate. La lumina zilei, era una dintre cele mai superbe 
privelişti din lume. În bezna de februarie, aceste bastioane 
se apropiau ameninţător, monoliţi negri care îl împiedicau 
să cotească la dreapta sau la stânga şi îl îndrumau spre 
zone mai înalte, spre o confruntare cumplită şi inevitabilă 
ce-şi aştepta descătuşarea încă de la formarea Universului. 
Undeva, departe, se zărea numai o fâşie de cer stropită cu 
foarte puţine stele, ca şi cum Raiul nu ar mai fi acceptat să 
primească alte suflete şi ar fi urmat să-şi închidă peste 
puţin timp porţile. 


Roy atinse un buton de pe braţul fotoliului. Fereastra de 
lângă el se lăsă în jos. 

— Este aşa cum îţi aminteşti? îl întrebă pe artist. 

În timp ce părăseau şoseaua cu două benzi, Ackblom se 
întinse peste Roy ca să privească afară. 

În faţa proprietăţii, zăpada imaculată acoperea pajiştea 
ce înconjura grajdul. Niciun cal nu mai fusese priponit 
acolo de douăzeci şi doi de ani, de la moartea lui Jennifer, 
pentru că doar ea iubise caii, nu şi soţul ei. Dar şopronul 
se menținea bine şi era atât de alb, încât se deosebea cu 


3 


greu de câmpul îngheţat. 

Mormane de zăpadă înalte până la piept flancau aleea 
pustie, împinse până acolo de un plug. Apărură 
serpentinele. 

La cererea lui Steven Ackblom, şoferul opri în 
apropierea casei, la oarecare distanţă de şopron. 

Roy ridică geamul în vreme ce Fordyce îi scoase 
artistului cătuşele de la picioare. Apoi şi pe cele de la 
mâini. Roy nu vroia ca pictorul să se simtă umilit din cauza 
lanțurilor. 

În timpul călătoriei printre munti, cei doi înjghebaseră o 
relaţie profundă. Cu cătuşe sau nu, respectul mutual 
stabilit între ei garanta cooperarea totală. 

Coborâră din limuzină, lăsându-i pe Rink şi pe Fordyce 
să-i aştepte înăuntru. Nicio adiere nu tulbura noaptea, dar 
aerul era îngheţat. 

Pajiştea albă din faţa casei lucea slab sub lumina 
argintie a lunii. Neaua împodobea tufişurile perene. Cu 
crengile înveşmântate în gheaţă, un arțar tuns de 
foarfecele iernii arunca o umbră firavă în curte. 

Ferma cu două etaje în stil victorian era albă cu obloane 
verzi. O verandă spațioasă se desfăşura de-a lungul întregii 
faţade, iar balustrada verde ce o înconjura se sprijinea pe 
stâlpi albi. O cornişă arătoasă marca limita dintre pereţi şi 
acoperișul cu lucarne, iar ţurţuri mici, aidoma unor 
ciucuri, atârnau de streaşină. 

Ferestrele erau întunecate. Paul şi Anita Dresmund 
cooperaseră cu Duvall. Işi petreceau noaptea în Vail, 
probabil dorindu-şi să ştie ce urma să se întâmple la fermă, 
dar îşi vânduseră curiozitatea pe o cină într-un restaurant 
de patru stele - cu şampanie şi căpşuni învelite în ciocolată 
- urmată de o noapte liniştită într-un apartament luxos al 
hotelului. Mai târziu, după ce Grant va muri şi slujbele de 
îngrijitori pe care le deţinuseră nu vor mai exista, ei vor 
regreta desigur acest târg. 

Duvall şi cei doisprezece oameni de sub conducerea lui 
se împrăştiaseră în mod discret pe toată suprafaţa 
proprietăţii. Roy nu reuşi să zărească pe nimeni. 


3 


— Este foarte frumos aici primăvara, zise Steven 
Ackblom, vorbind fără nicio umbră de regret, ci doar 
amintindu-şi dimineţile însorite de mai şi serile pline de 
stele şi de ţârâitul greierilor. 

— Este frumos şi acum, spuse Roy. 

— Da, nu-i aşa? Cu un zâmbet care ar fi putut fi 
melancolic, Ackblom se răsuci să admire întreaga 
proprietate. Am fost fericit aici. 

— Motivul este lesne de înţeles. 

Artistul oftă. 

— „Plăcerea ne vizitează des, dar durerea mereu ne 
copleșește.” 

— Poftim? 

— Keats, explică Ackblom. 

— O, îmi pare rău că te deprimă locul. 

— Nu, nu. Nu te îngrijora din pricina asta. Nu mă 
deprimă câtuşi de puţin. Din naştere sunt imun la 
deprimare. Dar când revăd totul... Este o durere dulce 
care merită să fie trăită. 

Urcară în limuzină şi se îndreptară către şopron. 


În micul oraş Eagle, la vest de Vail, opriră să facă plinul. 
Dintr-o gheretă de lângă benzinărie, Ellie reuşi să obţină 
două tuburi mari de Super Glue, lichidând rezerva 
magazinului. 

— De ce Super Glue? întrebă Spencer după ce ea se 
întoarse lângă pompe, unde el îi număra banii 
îngrijitorului. 

— Pentru că e mai greu să găseşti unelte pentru sudură 
şi accesoriile necesare. 

— Sigur că e mai greu, spuse el de parcă ar fi ştiut 
despre ce vorbeşte. 

Ea rămase serioasă. Stocul de zâmbete i se epuizase. 

— Sper că nu e prea frig pentru lipiciul ăsta. 

— Ce vrei să faci cu Super Glue, dacă-mi permiţi să te 
întreb? 

— Să lipesc ceva. 

— Păi bineînţeles că să lipeşti... 


3 


Ellie se mută pe bancheta din spate, lângă Rocky. 

La rugămintea ei, Spencer rulă pe aleile de serviciu ale 
atelierului de reparaţii. Parcă lângă un morman de zăpadă 
înalt de trei metri. 

Ferindu-se de limba prietenoasă a câinelui, Ellie deblocă 
mica fereastră care despărţea cabina de portbagaj. O 
deschise numai un centimetru. 

Scoase din geantă ultimele obiecte pe care le alesese 
când primise confirmarea că Earthguard îi urmărea şi 
fusese necesar să abandoneze Range Rover-ul. Un cablu 
lung, portocaliu. Un adaptor care transforma orice 
aprinzător de ţigări în două prize din care se putea obţine 
curent electric dacă motorul funcţiona. In final, mai 
extrase şi aparatura pentru conectare la satelit, cu braţul 
mobil automat şi antena  parabolică portabilă 
asemănătoare unui Frisbee. 

Din nou afară, Spencer deschise portbagajul şi apoi se 
urcară amândoi în camioneta goală. Ellie folosi cea mai 
mare parte a cleiului pentru a fixa transmiţătorul prin 
microunde pe metalul vopsit al podelei. 

— Ştii, zise el, o picătură-două sunt suficiente de obicei. 

— Trebuie să fiu sigură că nu se desprinde la momentul 
cel mai nepotrivit şi începe să alunece. E necesar să 
rămână pe loc. 

— După ce ai pus atâta, probabil că numai o bombă 
nucleară ar mai putea s-o urnească. 

Cu capul înclinat, curios, Rocky îi urmărea prin geamul 
cabinei. 

Adezivul se întări ceva mai greu, din cauza cantităţii 
mari şi a frigului. Însă în zece minute, transmiţătorul se 
fixă pe podeaua camionetei. 

Ellie desfăcu antena parabolică pliantă la dimensiunea ei 
maximă de cincizeci de centimetri. Vâri unul dintre 
capetele cablului în mufa transmiţătorului. Apoi îşi 
strecură degetele prin crăpătura îngustă pe care o lăsase 
în geamul din spate al cabinei, deschise încă puţin 
fereastra şi azvârli cablul pe banchetă. 

Rocky îşi întinse botul peste marginea geamului şi îi 


3 


linse mâinile. 

Când porţiunea de cablu dintre transmiţător şi fereastră 
fu bine întinsă, dar nu la maximum, Ellie împinse botul 
câinelui şi ridică geamul cât mai mult cu putinţă. 

— O să urmărim pe cineva prin satelit? întrebă Spencer 
în timp ce săreau din camionetă. 

— Informaţia reprezintă putere, zise ea. 

Închizând portbagajul, el spuse: 

— Normal! 

— Şi am câteva cunoştinţe importante. 

— Nici prin cap nu-mi trece să te contrazic. 

Ea luă cablul de pe banchetă şi îl vâri într-una dintre 
cele două prize ale adaptorului din aprinzătorul de ţigări. 
Introduse ştecărul laptopului în cealaltă. 

— Bine, se încruntă Ellie, următoarea oprire - Vail. 

Spencer porni motorul. 


Aproape prea excitată pentru a conduce, Eve Jammer 
călătorea prin noapte, căutând ocazia de a deveni o femeie 
împlinită, aşa cum o învățase Roy. 

Trecând pe lângă un bar prăpădit, unde reclamele 
luminoase anunțau dansatoare goale până la brâu, Eve 
văzu un tip abătut, de vârstă mijlocie, care tocmai ieşea pe 
uşa din faţă. Avea chelie şi probabil vreo douăzeci de 
kilograme în plus, şi obrajii brăzdaţi de riduri adânci, 
semănând teribil cu un Shar-Pei. Mergea adus de spate, 
îngrozitor de obosit. Cu mâinile în buzunarele hainei, cu 
capul în jos, se târi până la parcarea pe jumătate plină a 
barului. A 

Trecu pe lângă el, încetini şi opri motorul. Îl urmări prin 
fereastra laterală cum se apropia. Işi târşâia picioarele de 
parcă ar fi fost prea bătut de soartă să se lupte cu 
gravitația mai mult decât era strict necesar. 

Îşi putea imagina ceea ce simţea el. Prea bătrân şi total 
neatrăgător, prea gras şi prea timid, prea sărac pentru a 
câştiga favorurile vreunei fete pe care şi-ar fi dorit-o. Pleca 
spre casă după câteva beri, spre un pat gol, după ce 
privise ore întregi femeile tinere, splendide, cu trupuri 


3 


suple şi picioare lungi, cu sâni mari, pe care niciodată nu 
avea să le posede. Frustrat, deprimat. Dureros de singur. 

Evei îi părea nespus de rău pentru bărbatul cu care viaţa 
fusese atât de nedreaptă. 

leşi din maşină şi se apropie, în timp ce el se îndrepta 
spre Pontiac-ul său murdar, vechi de cel puţin zece ani. 

— Scuzaţi-mă, zise ea. 

Bărbatul se răsuci şi ochii i se măriră când o văzu. 

— Aţi mai fost aici într-o seară... 

— Păi... da, săptămâna trecută, spuse el. 

Nu se putu stăpâni să n-o studieze din cap până în 
picioare, îşi linse buzele, probabil inconştient. 

— V-am văzut atunci, murmură Eve, prefăcându-se 
timidă. Eu... Eu n-am avut curajul să vin la dumneavoastră. 

El căscă gura, neîncrezător. Era prudent, nevenindu-i să 
creadă că fusese posibil ca o asemenea femeie superbă să-l 
acosteze. 

— De fapt, arătaţi aproape la fel ca tatăl meu, minţi ea. 

— Într-adevăr? 

— O, exact ca el. Şi... Şi problema mea este... Şi 
problema mea este că nu pot să mă culc şi să fiu într- 
adevăr sălbatică decât cu... Cu bărbaţii care seamănă cu 
tata. 

Când realiză că dăduse norocul peste el, mai excitat 
decât în cele mai teribile fantasme ale sale, Romeo cel 
fălcos şi cu bărbie dublă îşi îndreptă umerii. Îşi bombă 
pieptul. Un zâmbet plin de satisfacţie îl făcu să arate cu 
zece ani mai tânăr, dar semănând în continuare cu un 
Shar-Pei. 

În acel moment transcendent, când, fără îndoială, 
bărbatul se simţea mai viu şi mai fericit decât în ultimele 
săptămâni, poate chiar luni sau ani, Eve scoase din geantă 
pistolul Beretta cu amortizor şi trase în el trei gloanţe. 

Mai avea şi un Polaroid la ea. Deşi o îngrijora faptul că o 
maşină ar fi putut intra în parcare sau că alţi clienţi ar fi 
putut părăsi barul, Eve îi făcu trei poze bărbatului care 
zăcea pe asfalt, lângă Pontiac. 

În drum spre casă, se gândi la lucrul bun pe care îl 


3 


înfăptuise: îl ajutase pe acel amărât să se despartă de viaţa 
lui imperfectă, îl eliberase de frustrări, depresii, 
singurătate şi disperare. Lacrimi calde i se rostogoliră din 
ochi. Nu plânse în hohote şi nici nu se emoţiona prea tare: 
ar fi devenit periculos în timp ce şofa. Suspină încetişor, în 
tăcere, deşi compasiunea din sufletul ei era puternică şi 
adâncă. 

Lacrimă tot drumul către casă, prin garaj, traversând 
camerele până în dormitor, unde aranja pozele pe noptieră 
pentru Roy - când se va întoarce din Colorado, peste o zi 
sau două - apoi se întâmplă un lucru ciudat. Deşi 
impresionată de fapta sa, deşi lacrimile îi fuseseră sincere, 
ochii i se uscară instantaneu şi deveni incredibil de rigidă. 


Lângă fereastră, alături de pictor, Roy urmărea cum 
limuzina pleacă pe drumul de ţară. Urma să se înapoieze 
ca să-i ia, după ce drama nopţii va fi fost jucată până la 
sfârşit. 

Stăteau în camera din faţă a şopronului. Numai razele 
lunii care pătrundeau prin geamuri şi strălucirea verde a 
ecranului de securitate de lângă uşă spărgeau bezna. 
Folosindu-se de codul pe care îl divulgase familia 
Dresmund, Roy dezactivase alarma după ce intraseră. Nu 
existau detectori de mişcare, ci numai contacte magnetice 
la ferestre şi la uşi, aşa că artistul putea să se plimbe în 
voie. 

Spaţioasa încăpere de la parter fusese odată o galerie 
particulară unde Ackblom îşi expusese tablourile favorite. 
Acum era goală şi orice sunet slab se lovea de pereţii reci, 
urmat de ecou. 

Trecuseră şaisprezece ani de când operele măreţe ale 
artistului nu mai împodobeau locul. 

Roy ştia că era un moment de care îşi va aminti cu o 
claritate extraordinară tot restul vieţii, aşa cum va revedea 
întotdeauna expresia de uimire pură de pe chipul Evei 
atunci când el le adusese liniştea celor doi nefericiţi din 
parcarea restaurantului. Deşi procentul de imperfecţiuni al 
omenirii întărea convingerea lui Roy că existenţa umană 


3 


avea să rămână mereu o tragedie, apăreau şi clipele unor 
experienţe transcendentale, precum aceasta, care făceau 
ca viaţa să merite a fi trăită. 

Ce trist că majoritatea oamenilor erau prea timizi pentru 
a sesiza lumina şi a simţi transcendenta! Insă timiditatea 
nu se aflase niciodată printre defectele lui Roy. 

Destăinuirile privind cruciada compasiunii îl răsplătiseră 
aducându-l în dormitorul Evei, iar acum hotărâse că venise 
din nou vremea lor. Călătorind printre munţi, lui Roy i se 
revelase perfecțiunea artistului, deosebită de a altora - 
deşi natura acesteia era mult mai subtilă decât frumuseţea 
devastatoare a Evei - enigmatică şi ciudată, mai curând o 
simţeai decât o vedeai. Roy ştia instinctiv că forma cu 
Steven o pereche încă şi mai potrivită decât cu Eve. S-ar fi 
putut înjgheba o legătură de prietenie sinceră între ei dacă 
s-ar fi confesat artistului la fel de direct ca şi fiinţei mult 
iubite din Las Vegas. 

Stând în picioare lângă fereastra luminată de lună, în 
galeria întunecată şi pustie, Roy Miro începu să explice 
umil cum îşi pusese în practică idealurile într-un mod pe 
care până şi Agenţia, cu toată îndrăzneala sa, fusese prea 
timidă să-l gireze. În vreme ce artistul asculta, Roy 
aproape că spera ca fugarii să nu apară în acea noapte, 
nici în următoarea, nu până când el şi Steven n-aveau să-şi 
petreacă destul timp împreună, încât să pună bazele 
prieteniei care sigur le fusese sortită şi avea să le 
îmbogăţească vieţile. 


La Hamlet Gardens din Westwood, valetul în uniformă 
scoase microbuzul VW ce-i aparţinea lui Darius din 
parcarea de lângă clădire, ieşi pe alee şi coti spre intrarea 
principală, unde cele două familii Descoteaux, înviorate 
după o cină bună, aşteptau. 

Harris se afla în spatele grupului, gata să se urce în 
microbuz, când o femeie îl atinse pe umăr. 

— Domnule, pot să vă dau un subiect de meditaţie? 

Nu îl mai surprinse. Nici nu se retrase, aşa, ca în toaleta 
bărbaţilor, la cinema. Răsucindu-se, văzu o roşcată 


3 


atrăgătoare, pe tocuri înalte şi îmbrăcată cu o haină lungă 
până la glezne, verde, care se asorta tenului ei; purta o 
pălărie modernă, cu boruri largi. Părea să fie în drum spre 
o petrecere sau spre un club de noapte. 

— Dacă noua lume s-ar dovedi a fi prosperă, democrată 
şi lipsită de războaie, ce bine ar fi pentru noi toţi! Dar 
poate că ne aşteaptă mai curând un Ev Mediu - desigur, un 
Ev Mediu în care vom avea la dispoziţie toate minunile 
tehnologiei moderne create să ne facă viaţa mai 
acceptabilă. Cred însă că sunteţi de acord cu mine... 
Faptul că puteţi găsi pe casete video ultimele filme apărute 
nu compensează întru totul sclavia dumneavoastră. 

— Ce doriţi de la mine? 

— Să vă ajut. Dar trebuie să vreţi să fiţi ajutat, să ştiţi că 
aveţi nevoie de ajutor şi să fiţi pregătit sufleteşte pentru 
ceea ce va urma. 

Dinăuntrul microbuzului, familia privea spre cei doi, 
curioasă şi îngrijorată. 

— Nu sunt un revoluţionar care aruncă bombe, îi spuse 
el femeii în pardesiu verde. 

— Nici noi nu suntem. Bombele şi pistoalele sunt 
instrumentele care se folosesc doar în ultimă instanţă. 
Informaţia este prima şi cea mai puternică armă din orice 
rezistenţă. 

— Ce anume v-ar folosi din cunoştinţele mele? 

— Pentru început, spuse ea, sunteţi conştient cât de 
fragilă este libertatea dumneavoastră la ora actuală. Ar 
trebui să nu mai pierdeţi vremea. 

Valetul, deşi nu putea auzi ce vorbeau, îi privea într-un 
mod ciudat, bănuitor. 

Dintr-un buzunar al hainei, femeia extrase o bucată de 
hârtie şi i-o arătă lui Harris. El văzu un număr de telefon şi 
trei cuvinte. 

Când încercă să ia biletul, ea îl ţinu strâns. 

— Nu, domnule Descoteaux, aş prefera să memorati. 

Numărul era uşor de ţinut minte şi nu avu vreo 
dificultate nici cu cele trei cuvinte. 

În timp ce Harris se uita atent la peticul de hârtie, 


3 


femeia adăugă: 

— Bărbatul care v-a făcut atâta rău se numeşte Roy 
Miro. 

Îşi aminti numele, dar nu mai ştia unde îl auzise. 

— A venit la dumneavoastră pretinzând că este agent 
FBI. 

— Tipul care a întrebat despre Spence! spuse el, 
ridicându-şi privirea. Se simţi dintr-o dată mânios, acum că 
putea să-i atribuie inamicului un chip anume. Dar ce 
dracu' i-am făcut eu lui? Am avut o mică discuţie în 
contradictoriu despre un ofiţer care a servit în subordinea 
mea. Atât! Apoi îşi dădu seama de ultimele ei cuvinte şi se 
încruntă. Pretinzând că este de la FBI? Dar chiar era. L-am 
verificat înainte de întâlnire, imediat după ce m-a sunat. 

— Foarte rar ei sunt ceea ce vor să pară. 

— Ei? Cine sunt ei? 

— Cine au fost mereu, de-a lungul tuturor timpurilor, 
spuse femeia şi zâmbi. Din păcate, n-am vreme să vă 
lămuresc enigma. 

— Intenţionez să-mi recapăt casa, şuieră el hotărât, deşi 
nu se simţea la fel de încrezător cum lăsa impresia. 

— Dar nu veţi reuşi. Şi chiar dacă opinia publică va 
deveni suficient de puternică, încât să determine anularea 
legilor nedrepte, ei vor promulga altele noi, care le vor 
oferi posibilităţi sporite de a-şi ruina victimele. Aceştia 
sunt fanaticii puterii, care urmăresc să le impună tuturor 
cum să trăiască, ce ar trebui să gândească, să citească şi 
să simtă. 

— Cum ajung la Miro? 

— Nu aveţi cum. E prea bine acoperit ca să poată fi 
demascat. 

— Dar... 

— Nu mă aflu aici pentru a vă spune cum să ajungeţi 
până la Roy Miro, ci pentru a vă anunţa că nu trebuie să vă 
întoarceţi la locuinţa fratelui dumneavoastră în această 
seară. 

Un fior îi străpunse vertebrele şirei spinării şi urcă prin 
măduvă până la baza gâtului, avansând într-un mod ciudat, 


3 


metodic. El bâigui: 

— Ce se va mai întâmpla acum? 

— Chinurile dumneavoastră nu s-au terminat. Nu se vor 
termina nici dacă îi veţi lăsa să obţină ceea ce vor. Veţi fi 
arestat pentru uciderea a doi traficanţi de droguri, a soţiei 
unuia dintre ei, a prietenei celuilalt şi a trei copii mici. În 
casa în care ei vor fi împuşcaţi, amprentele dumneavoastră 
vor fi găsite pe tot felul de obiecte. 

— Dar n-am omorât niciodată pe nimeni! 

Valetul auzise destul din acea exclamaţie, încât să-i 
privească furios. 

Darius cobori din microbuz pentru a vedea ce se 
întâmplă. 

— Obiectele cu amprentele dumneavoastră vor fi luate 
din casa sechestrată şi vor fi plantate la locul crimei. 
Probabil vor pretinde că aţi omorât doi rivali care au 
încercat să vă răpească teritoriul şi că i-aţi ucis pe toţi 
pentru a le da o lecţie celorlalţi traficanţi. 

Inima lui Harris bătea nebuneşte. In loc să pompeze 
sânge fierbinte, i se părea că prin trupul său circulă freon 
lichid. Era mai rece decât un cadavru. 

Frica îi produse o regresie până la vulnerabilitatea şi 
neputinţa din copilărie. Se auzi căutând alinare în credinţa 
iubitei sale mame care intona imnuri religioase, credinţă 
părăsită de el cu ani în urmă. Acum o regăsi cu o 
onestitate care îl surprinse: 

— Isuse, ajută-mă! 

— Poate că te va ajuta, spuse femeia în timp ce Darius 
se apropia. Dar între timp suntem gata să vă ajutăm noi. 
Dacă doriţi să vă salvaţi, veţi suna la acest număr, veți 
folosi această parolă şi veţi începe o nouă viaţă - în loc să 
vă continuaţi moartea. 

În timp ce li se alătura, Darius zise: 

— Ce se petrece aici, Harris? 

Roşcata vâri hârtia în buzunar. 

Harris spuse: 

— Dar cum voi mai putea trăi după tot ce mi s-a 
întâmplat? 


— Puteţi, îl asigură ea, însă nu veţi mai fi Harris 
Descoteaux. 

Apoi zâmbi, îşi înclină capul spre Darius şi plecă. 

Harris o urmări cum se îndepărta, copleşit din nou de 
sentimentul  iată-suntem-iar-în-Împărăţia-fermecată-a-lui- 
Oz. 


Cu multă vreme în urmă, aceste pământuri fuseseră 
frumoase. Băiat fiind, sub un alt nume, lui Spencer îi 
plăcea ferma, mai ales pe timp de iarnă, când zăpada o 
împodobea. Ziua, era un ţinut strălucitor plin de cazemate, 
de tunele şi de derdeluşuri, toate săpate cu mare grijă şi 
răbdare. In nopţile senine, cerul deasupra Munţilor 
Stâncoşi părea mai adânc decât eternitatea, mai adânc 
decât şi-ar fi putut imagina oricine, iar stelele se oglindeau 
sclipitoare în ţurţurii de gheață. 

Inapoindu-se după propria-i eternitate petrecută în exil, 
el nu mai regăsi nimic plăcut. Toate văile şi serpentinele 
din zonă, toate clădirile, toţi copacii rămăseseră la fel ca în 
acea epocă îndepărtată; doar pinii, arţarii şi mestecenii se 
tot înălţaseră. Deşi probabil neschimbată, ferma i se părea 
acum cel mai urât loc pe care îl văzuse vreodată, chiar aşa 
îmbrăcată în straie de iarnă. Erau nişte pământuri sobre, 
iar geometria rigidă a peisajului fusese proiectată, la 
fiecare pas, parcă special pentru a răni ochiul, ca o 
arhitectură din Infern. Copacii, deşi specii obişnuite, 
arătau de parcă s-ar fi deformat din cauza vreunei boli, 
hrăniţi cu ororile care se târau în sol dinspre catacombele 
alăturate, absorbite de rădăcinile lor. Construcţiile - 
grajdurile, casa, şopronul - păreau nişte matahale lipsite 
de graţie, nedesluşit conturate şi bântuite de spirite 
malefice, cu ferestrele la fel de negre şi de 
înspăimântătoare ca nişte morminte deschise. 

Spencer opri lângă casă. Inima îi bătea nebuneşte. Gura 
i se uscase, iar gâtul îi înţepenise atât de tare, încât abia 
putea să mai respire. Portiera se deschise greoi, aidoma 
unui portal masiv al seifului din subsolul unei bănci. 

Ellie rămase în maşină, cu computerul în poală. Dacă s- 


3 


ar fi întâmplat ceva, ar fi fost gata să intervină folosindu-se 
de arma bizară pe care o pregătise. Se legase la un satelit 
prin transmiţătorul pe microunde, şi de acolo la alt 
computer - a cărui identitate nu i-o dezvăluise lui Spencer 
- care s-ar fi putut afla oriunde pe suprafaţa Pământului. 
Informaţia însemna putere, aşa cum îi declarase ea, dar 
Spencer nu reuşea să-şi imagineze cum i-ar fi apărat de 
gloanţe, dacă Agenţia se găsea în apropiere şi îi pândea. 

Deşi se simţea ca un scafandru încorsetat într-un costum 
greoi, cu o cască din oţel, sub presiunea nenumăratelor 
tone de apă, el merse până la treptele din faţă, traversă 
veranda şi rămase lângă uşă. Apăsă butonul soneriei. 

Auzi ecoul dinăuntru, aceleaşi cinci note care marcau 
sosirea unui vizitator şi pe vremuri, iar pe măsură ce se 
derulau, se luptă din răsputeri să nu se întoarcă şi să o ia 
la goană. Acum era un bărbat matur şi ar fi trebuit ca bau- 
baul care îl teroriza pe vremea când era copil să nu mai 
aibă nicio putere asupra sa. Insă îl cuprinse o frică 
iraţională că mama lui va apărea în uşă, moartă, dar 
mergând, goală precum fusese descoperită în acel şanţ, cu 
toate rănile la vedere. 

Găsi puterea să-şi cenzureze acele imagini. Sună din 
nou. 

Noaptea era atât de tăcută, încât i se părea ca ar fi în 
stare să audă viermii scormonind în adâncurile 
pământului, dacă şi-ar putea limpezi mintea să asculte ce îi 
povesteau. 

Cum nu i se răspunse nici a doua oară la clopoțel, 
Spencer luă cheia de rezervă din ascunzătoarea de 
deasupra tocului uşii. Familia Dresmund fusese instruită 
să o lase acolo în eventualitatea că proprietarul ar avea 
nevoie de ea. Incuietorile casei şi ale şopronului erau 
identice. Cu acea bucăţică de aramă îngheţată aproape 
lipindu-i-se de degete, se înapoie la maşină. 

Aleea se bifurca: un drumeag prin faţa şopronului, iar 
celălalt prin spatele lui. Alese ultima variantă. 

— O să intru pe aceeaşi uşă pe care am intrat şi atunci. 
Pe uşa din dos. Voi recrea momentul. 


3 


Parcară pe locul în care furgoneta cu caroseria pictată 
staţionase cu multă vreme în urmă. Fusese a tatălui său. O 
văzuse pentru prima dată în noaptea aceea, pentru că o 
tinuse în afara proprietăţii sub un nume fals. Era maşina 
de vânătoare, în care Steven Ackblom călătorise spre 
locuri îndepărtate pentru a urmări şi captura femeile şi 
fetele sortite să devină rezidente permanente ale 
catacombelor. De obicei, el îşi aducea victima pe 
pământurile sale numai când soţia şi copilul plecau în 
vizită la rude sau la expoziţii de cai - dar şi în rarele ocazii 
când dorinţele întunecate deveneau mai puternice decât 
prudenta. 

Ellie vroia să rămână în maşină, cu motorul în funcţiune, 
să ţină laptop-ul în poală şi degetele pe tastatură, pentru a 
fi gata să reacționeze la orice provocare. 

Spencer tot nu reuşea să-şi imagineze ce-ar fi putut să 
facă pentru a se apăra de gangsterii Agenţiei, dacă ar fi 
fost atacați. Dar Ellie era extrem de serioasă şi o cunoştea 
suficient de bine, încât să aibă încredere în planurile ei 
care, oricât de ciudate ar fi părut, nu puteau fi şi frivole. 

— Nu sunt aici, îi spuse el. Nimeni nu ne aşteaptă. Dacă 
ar fi fost aici, ne-ar fi înconjurat deja. 

— Nu ştiu... 

— Ca să-mi amintesc ce s-a întâmplat în acele minute, 
trebuie să cobor... acolo. Rocky nu m-ar ajuta suficient. N- 
am curajul să mă duc singur şi nu mi-e ruşine să recunosc 
asta. 

Ellie dădu din cap. 

— Nici n-ar trebui. Eu n-aş fi reuşit niciodată să merg 
atât de departe. Aş fi plecat şi nu m-aş mai fi întors. 

Priviră atent în jur, studiind câmpiile pătate de lumina 
lunii şi dealurile din spatele şopronului. 

— Nimeni, spuse el. 

— Bine. Degetele îi zburară pe tastatură şi se retrase din 
computerul pe care îl penetrase. Ecranul se întunecă. Hai 
să mergem! 

Spencer stinse farurile. Opri motorul. 

Luă pistolul. Ellie avea Micro Uzi-ul. 


3 


Când ieşiră din maşină, Rocky insistă să vină cu ei. 
Tremura, influenţat de starea de spirit a stăpânului său, 
îngrozit să-i urmeze, dar şi mai îngrozit să rămână. 

Tremurând tot atât de violent ca şi câinele, Spencer 
scrută cerul. Era la fel de senin şi de înstelat ca în acea 
noapte de iulie. Însă acum, cascadele de raze ale lunii nu îi 
mai dezvăluiră niciun înger, nicio bufniţă. 


În galeria întunecată unde Roy îi povestise multe lucruri, 
iar artistul îl ascultase cu un interes crescând şi cu mult 
respect, zgomotul maşinii care se apropia le curmă firul 
confesiunilor. 

Pentru a evita să fie văzuţi, făcură un pas înapoi de 
lângă geam. Încă mai puteau observa aleea. 

În loc să frâneze în faţa şopronului, maşina ocoli 
clădirea pentru a ajunge la uşa din dos. 

— Te-am adus aici, zise Roy, pentru că trebuie să ştiu 
cum s-a încurcat fiul tău cu această femeie. Este un mister 
pe care nu îl putem înţelege. Am sentimentul că există o 
organizaţie în spatele lor. Asta ne supără. De câtva timp 
bănuim că s-a format o structură ilegală care vrea să ne 
anuleze munca şi pentru că nu poate, ne face o mulţime de 
necazuri. Ar fi posibil ca el să fie într-un asemenea grup. 
Dacă există. Sau o ajută pe femeie. Oricum, având în 
vedere pregătirea militară a lui Spencer... Imi pare rău... A 
lui Michael, şi modul lui spartan de-a gândi, nu cred că ar 
ceda dacă am folosi metodele clasice de interogare, 
indiferent de intensitatea durerii pe care i-am provoca-o. 

— Este un băiat cu o voinţă puternică, confirmă Steven. 

— Dar dacă o să-l interoghezi tu, o să cedeze. 

— S-ar putea să ai dreptate. Eşti destul de perspicace. 

— Şi asta îmi dă ocazia să îndrept răul făcut. 

— Ce rău? 

— Păi, e un lucru îngrozitor ca fiul să-şi trădeze tatăl. 

— O! Dar în afară de această răzbunare, pot să capăt 
femeia? întrebă Steven. 

Roy se gândi la ochii ei fascinanţi, atât de direcţi şi de 
provocatori, la care râvnea de paisprezece luni. Insă 


3 


trebuia să renunţe la această pretenţie pentru a fi martor 
la ceea ce ar putea obţine un geniu creator de valoarea lui 
Steven Ackblom, dacă i s-ar permite să lucreze cu un trup 
viu. 

În aşteptarea musafirilor, vorbiră acum în şoaptă: 

— Da, este destul de cinstit, zise Roy. Dar vreau să 
privesc. 

— Înţelegi că tot ce îi voi face va fi ceva... deosebit. 

— Timizii nu cunosc niciodată transcendenţa. 

— Foarte adevărat. 

— „Erau atât de frumoase în suferinţa lor, toate ca nişte 
îngeri în agonie”, cită Roy. 

— Şi vrei să vezi acea scurtă sclipire a frumuseţii 
perfecte, murmură Ackblom. 

— Da. 

Din capătul îndepărtat al clădirii răzbătu până la ei un 
sunet metalic: zăvorul. O ezitare. Apoi scârţâitul slab al 
balamalelor. 


Darius frână la un semafor. Se îndrepta spre est, iar 
locuinţa lui se afla puţin mai la nord de locul unde oprise, 
dar nu porni semnalizarea. 

În faţa microbuzului, pe partea opusă a intersecţiei, se 
găseau patru furgonete ale departamentelor de actualități 
TV, cu antene parabolice sofisticate pe capote. Două erau 
parcate la stânga, iar celelalte două la dreapta, scăldate în 
lumina gălbuie a becurilor de pe stradă. Una venise de la 
KNBC, sucursala afiliată la reţeaua naţională, pe alta scria 
KTLA, adică Channel 5, postul independent cu emisiunile 
de ştiri cele mai apreciate din Los Angeles. Harris nu reuşi 
să vadă siglele celorlalte două furgonete, dar îşi închipui 
că aparţineau filialelor locale ale ABC şi CBS. În spatele lor 
se mai aflau şi alte maşini, plus vreo şase oameni care 
discutau aprins pe trotuar. 

Din glasul lui Darius transpăreau sarcasmul şi, totodată, 
furia: 

— Trebuie să fie un reportaj de senzaţie. 

— Nu e încă, spuse îndârjit Harris. Ar fi mai bine să treci 


3 


pe lângă ei, dar nu prea repede, ca să nu le atragem 
atenţia. 

În loc să o ia la stânga, spre casă, Darius făcu aşa cum îi 
ceruse fratele lui. 

În timp ce treceau pe lângă presă, Harris se aplecă, 
prefăcându-se că umblă la radio, pentru ca ziariştii să nu-i 
poată vedea chipul. 

— Au fost mânaţi până aici, au fost rugaţi să stea la 
oarecare distanţă până apar. Cineva vrea să fie sigur că 
mă vor filma suficient timp cu cătuşe la mâini pe drumul 
de la casă până la maşină. Dacă folosesc o echipă SWAT, 
atunci chiar înainte ca ticăloşii să spargă uşa, aceste 
furgonete TV vor primi aprobarea că se pot apropia. 

În spatele lui Harris, din mijlocul celor trei rânduri de 
scaune, Ondine se aplecă spre el. 

— Tati, vrei să spui că toţi oamenii ăştia vor să te filmeze 
pe tine? 

— Aproape sigur, scumpo. 

— Nemernicii, adăugă ea furioasă. 

— Sunt numai nişte reporteri şi asta e munca lor. 

Willa, mai sensibilă decât sora ei, începu să plângă. 

— Ondine are dreptate, interveni Bonnie. Ticăloşi 
împuţiţi! 

Din spatele microbuzului, Martin exclamă: 

— Hei, dar e senzaţional! Te urmăresc de parcă ai fi 
Michael Jackson. 

— OK, am trecut de ei, oftă Darius şi Harris se ridică. 

Bonnie zise: 

— Poliţia crede probabil că suntem înăuntru după felul 
în care funcţionează luminile sistemului de securitate. 

— Este programat să execute diverse operaţii, explică 
Darius. În acele seri când nu e nimeni acasă, stinge 
luminile într-o cameră sau în alta, deschide şi închide 
radiourile sau televizoarele, imitând destul de fidel 
activitatea casnică. Se presupune că îi convinge pe hoți. 
Niciodată nu m-am aşteptat să fiu fericit că îi va convinge 
şi pe poliţişti. 

Bonnie întrebă: 


— Şi acum? 

— Hai să mai mergem un timp. 

Harris îşi puse mâinile în faţa ventilatoarelor, în bătaia 
curentului de aer cald. Nu reuşea să se încălzească. 

Deja se scurseseră cincisprezece minute de când 
intraseră în traficul de pe Bel Air, când el începu să le 
povestească despre bărbatul care îl acostase în timpul 
plimbării, apoi despre al doilea necunoscut din toaleta 
cinematografului şi, în final, despre roşcata în haină verde. 
Chiar înainte de a vedea furgonetele de la televiziune, ei 
toţi trataseră avertismentul femeii cu seriozitatea pe care 
evenimentele din ultimele zile le-o impunea. Hotărâseră 
iniţial să parcheze lângă casă, să-i lase pe Bonnie şi pe 
Martin să coboare şi să se întoarcă pentru a-i recupera 
zece minute mai târziu, împreună cu hainele pe care 
Ondine şi Willa le cumpăraseră din oraş şi cu puţinele 
obiecte pe care Jessica apucase să le salveze din locuinţa 
lor. Însă, mergând fără un scop precis, se apropiaseră de 
casă pe un drum ocolit şi se loviseră întâmplător de 
furgonetele TV, realizând astfel că avertismentul fusese 
chiar mai întemeiat decât crezuseră. 

Darius se îndreptă spre Wilshire Boulevard, apoi o luă 
spre vest, către Santa Monica şi mare. 

— Dacă aş fi acuzat de uciderea cu premeditare a şapte 
oameni, inclusiv trei copii, gândi Harris cu voce tare, 
procurorul va pleda „crimă de gradul întâi în circumstanţe 
deosebite”, la fel de sigur cum noaptea vine după zi. 

Darius spuse: 

— Nici nu mai poate fi vorba de cauţiune. Exclus! Vor 
pretinde că reprezinţi un pericol public. 

De pe locul ei din spate, de lângă Martin, Jessica zise: 

— Oricum n-am fi avut banii cu care să plătim cauţiunea. 

— Agenda Curţii de Justiţie este foarte aglomerată, 
spuse Darius. Există nenumărate legi la ora actuală, 
şaptezeci de mii de pagini au ieşit din Congres anul 
trecut... Atâţia inculpaţi, atâtea apeluri. Cele mai multe 
cazuri se mişcă aidoma unor aisberguri. Isuse, Harris, o să 
stai în închisoare un an, poate chiar doi, aşteptând să apari 


3 


în faţa Curţii, să înceapă procesul... 

— Şi această perioadă de timp va fi pierdută pentru 
totdeauna, interveni Jessica furioasă, chiar dacă juriul te 
găseşte până la urmă nevinovat. 

Ondine începu să plângă împreună cu Willa. 

Harris revăzu atacurile de claustrofobie din închisoare. 

— N-aş reuşi să rezist atâtea luni, poate nici măcar 
una... 

Învârtindu-se prin oraşul în care milioanele de lumini 
strălucitoare se luptau zadarnic cu întunericul, încercară 
să pună la cale tot felul de planuri. Apoi îşi dădură seama 
că n-aveau de ales. Nu-i rămăsese decât fuga. Însă fără 
bani şi fără nicio legitimaţie nu ar fi putut ajunge prea 
departe până să fie găsit şi înhăţat. Aşadar, singura 
speranţă era misteriosul grup din care făceau parte 
roşcata în haină verde şi ceilalţi doi necunoscuţi, deşi 
Harris ştia prea puţine despre ei pentru a-şi lăsa liniştit 
viaţa în mâinile lor. 

Jessica, Ondine şi Willa se opuseră cu îndârjire să se 
despartă de el. Se temeau că orice despărţire avea să fie 
definitivă, şi refuzară cu înverşunare eventualitatea ca el 
să plece singur. Era convins că aveau dreptate. În plus, 
nici Harris nu vroia să stea departe de ele, fiind aproape 
sigur că în lipsa lui vor deveni noile ţinte. 

Intorcând capul şi privind în penumbra din microbuz, 
printre chipurile întunecate ale copiilor, Harris întâlni 
ochii soţiei sale. 

— Nu ar fi trebuit să ajungem până aici. 

— Important este că suntem împreună. 

— Tot ce-am obţinut muncind din greu... 

— ... s-a dus. 

— Să pornim din nou la patruzeci şi patru de ani... 

— E mai bine decât să murim la patruzeci şi patru de 
ani, murmură Jessica. 

— Eşti un adevărat luptător, zise el cu dragoste. 

Jessica zâmbi: 

— Casa putea fi dărâmată şi de un cutremur, cu noi 
înăuntru... 


Harris îşi îndreptă atenţia spre Ondine şi Wila. 
Încetaseră să mai plângă, arătau slăbite, dar în priviri li se 
citea o nouă atitudine, puţin sfidătoare. 

El spuse: 

— Toți prietenii voştri... 

— O, sunt numai nişte copii. Ondine se lupta să trateze 
cu indiferență pierderea tuturor amicilor şi a 
confidentelor, care pentru un adolescent probabil 
reprezenta partea cea mai grea a unei asemenea schimbări 
bruşte. Doar o mână de copii prostuţi, atâta tot, adăugă ea. 

— Şi apoi, zise Willa, tu eşti tatăl nostru. 

Pentru prima dată de când începuse coşmarul, lui Harris 
îi dădură lacrimile. 

— Atunci s-a aranjat, hotări Jessica. Darius, uită-te după 
un telefon public. 

Găsiră unul la capătul complexului de magazine pe lângă 
care tocmai treceau, în faţa unei pizzerii. 

Harris îi ceru lui Darius o fisă. Apoi cobori din maşină şi 
se duse singur să dea telefon. 

Prin ferestrele localului văzu oameni care mâncau, beau 
bere şi vorbeau. Un grup aşezat la o masă mare se distra 
de minune; putea să le audă hohotele de râs acoperind 
muzica de la tonomat. Niciunul dintre ci nu părea a fi 
conştient de faptul că lumea se întorsese cu dosul în sus. 

Harris simţi o invidie atât de puternică, încât îşi dori să 
spargă ferestrele, să se năpustească în restaurant, să 
răstoarne mesele, să le smulgă mâncarea şi halbele de 
bere din mâini, să strige la ei şi să-i zgâlțâie până când 
iluziile lor de siguranţă şi normalitate aveau să se sfărâme 
în bucăţi, la fel ca ale lui. Era atât de înverşunat, că ar fi 
putut să o facă - şi chiar ar fi făcut-o - dacă n-ar fi trebuit 
să se gândească la soţia şi la cele două fiice ale sale, dacă 
asta nu ar fi însemnat o nouă viaţă de unul singur. Nici 
măcar nu le invidia fericirea; dorea să-şi recapete 
ignoranţa cea binecuvântată, dar ştia că nu putea să dea 
timpul înapoi. 

Ridică receptorul telefonului şi introduse monedele. 
Vreme de o secundă el ascultă înspăimântat tonul, 


3 


nereuşind să-şi amintească numărul de pe hârtia din mâna 
roşcatei. Apoi îi veni în minte şi apăsă tastele, cu degetele 
tremurându-i atât de tare, încât se aşteptă să afle că 
formase greşit numărul. 

După ce sună de trei ori, auzi vocea unui bărbat: 

— Alo? 

— Am nevoie de ajutor, spuse Harris şi îşi dădu seama 
că nu se prezentase. Îmi pare rău. Eu sunt... Numele meu 
este... Descoteaux. Harris Descoteaux. Indiferent cine 
sunteţi, unul dintre oamenii dumneavoastră mi-a zis să sun 
la acest număr, că mă puteţi ajuta, că sunteţi pregătiţi să o 
faceţi. 

După o scurtă ezitare, bărbatul de la celălalt capăt al 
firului spuse: 

— Dacă aţi obţinut acest număr pe calea normală, atunci 
trebuie să cunoaşteţi un anumit protocol. 

— Protocol? 

Nu primi niciun răspuns. 

Pentru o clipă, Harris intră în panică, fiind convins că 
bărbatul va închide, va pleca de lângă telefon şi nu îl va 
mai putea găsi niciodată. Nu înţelegea ce dorea de la el - 
până când îşi aminti cele trei cuvinte scrise pe bucata de 
hârtie. Roşcata îi zisese că trebuie să le memoreze şi pe 
acelea. Îngăimă: 

— Fazani şi dragoni. 


Lângă panoul sistemului de securitate, în micul hol din 
spatele şopronului, Spencer introduse un şir de numere 
care dezactiva alarma. Familia Dresmund fusese instruită 
să nu modifice codurile, pentru a înlesni accesul 
proprietarului dacă acesta avea să se întoarcă vreodată în 
vreme ce ei ar fi fost plecaţi. Când Spencer apăsă ultima 
tastă, ecranul luminos se schimbă din ARMAT ŞI SIGUR în 
GATA DE FUNCŢIONARE. N 

Işi luase o lanternă din camionetă. li direcţionă raza de-a 
lungul peretelui din stânga. 

— O baie. Numai un closet şi o chiuvetă. 

După prima uşă mai exista o a doua. 


3 


— Acesta este un mic depozit, continuă el. 

La capătul holului, raza lanternei dezvălui o a treia uşă. 

— Acolo el avea o expoziţie deschisă doar pentru cei mai 
bogaţi colecționari. Şi în galerie se află o scară ce duce la 
biroul lui de la etaj, murmură Spencer. 

Îndreptă raza lanternei spre partea dreaptă a holului, 
unde se găsea o singură uşă. Era întredeschisă. Intrară. 

— Asta folosea pentru depozitarea actelor. 

_ Ar fi putut să aprindă tuburile fluorescente de deasupra. 
Insă, cu şaisprezece ani în urmă, el străbătuse întunericul 
ghidat numai de lumina slabă, verzuie, a literelor de pe 
ecranul sistemului de alarmă. Intuitiv ştia că unica 
speranţă să-şi amintească tot ceea ce îşi dorea de atâta 
vreme era să recreeze atmosfera acelei nopţi, cât mai fidel 
posibil. Atunci, în şopron, funcţionase aerul condiţionat; 
acum temperatura fusese fixată la un nivel destul de 
scăzut, aşa că frigul lui februarie semăna binişor cu cel de 
odinioară. Lumina puternică a becurilor fluorescente de pe 
tavan i-ar fi putut modifica starea de spirit. Iar dacă tânjea 
după o reconstituire autentică, până şi lanterna reprezenta 
o abatere de la realitatea de atunci, însă nu avea curajul să 
străbată aceeaşi beznă profundă, ca la paisprezece ani. 

Rocky scânci şi zgârie uşa din spate, pe care Ellie o 
închisese în urma lor. Tremura. Era evident că se simţea 
mizerabil. 

Din motive pe care Spencer nu avea să le cunoască 
vreodată, frica de întuneric a lui Rocky se manifesta numai 
afară. De obicei se descurca destul de bine înăuntru, în 
beznă, deşi în anumite situaţii era nevoie de o lumină de 
veghe pentru a-i izgoni teama. 

— Sărmanul de el, zise Ellie. 

Lanterna lumina mai puternic decât orice bec de veghe. 
Ar fi fost normal ca Rocky să se mulţumească totuşi cu ea. 
Insă tremura atât de tare, de-aveai impresia că i se lovesc 
coastele între ele. 

— E OK, amice, îl linişti Spencer. Ceea ce simţi tu s-a 
întâmplat în trecut, cu multă vreme în urmă. N-ai de ce să 
te sperii acum. 


Câinele zgâria uşa, neîncrezător. 

— Să-i dau drumul afară? întrebă Ellie. 

— Nu. O să vadă că afară e noapte şi o să vrea să intre 
înapoi. 

Direcţionând din nou lanterna spre camera cu dosare, 
Spencer se gândi că zbuciumul lui interior îi înnebunea 
prietenul. Rocky era extrem de sensibil la stările de spirit 
ale stăpânului său; Spencer făcu eforturi să se calmeze. În 
fond, îi spusese adevărul lui Rocky: aura aceea diabolică 
era o rămăşiţă a ororilor din trecut, acum nu mai exista 
nimic de care să se teamă. 

Pe de altă parte, acest adevăr nu rămânea valabil şi în 
cazul lui Spencer. El încă trăia parţial în trecut, învăluit în 
mrejele întunecate ale memoriei. De fapt, se zbătea în 
strânsoarea lucrurilor pe care nu şi le putea aminti, nu în 
cea a faptelor pe care le revedea cu atâta claritate; 
amintirile reprimate formau o groapă extraordinar de 
adâncă, plină cu smoală. Evenimentele petrecute cu 
şaisprezece ani în urmă nu aveau cum să-i facă vreun rău 
lui Rocky, dar pe el îl puteau atrage în capcană, prinzându- 
l, înghiţindu-l, devorându.-l... 

Începu să povestească despre noaptea bufniței, a 
curcubeului şi a cuţitului. Sunetul propriei sale voci îl 
sperie. Fiecare cuvânt părea o za a unui lanţ, dintr-un 
mecanism ce acţiona un montagnes russes, inexorabil, 
spre o culme semeaţă, după care gondola cu cap de gargui 
era proiectată în hău, spre întunericul plin de stafii al 
bâlciului. Dar mecanismul nu funcţiona decât într-un sens; 
o dată ce începuse călătoria, chiar dacă o porţiune a şinei 
s-ar fi prăbuşit, sau dacă ar fi izbucnit vreun incendiu în 
cine ştie ce cotlon al tărâmului cu strigoi, nu mai exista 
cale de-ntors. 

— În vara aceea, de fapt şi până atunci, dormisem fără 
aer condiţionat în camera mea. Casa avea un sistem de 
încălzire cu apă fierbinte, absolut silențios. Dar mă 
deranjau şuierăturile şi fluierăturile aerului rece, forţat să 
iasă prin supapa acoperită cu grilaj a ventilatorului, 
zumzetul compresorului ce răsuna de-a lungul conductei... 


3 


Nu, „deranjau” nu e cuvântul potrivit. Mă speriau. Îmi era 
teamă că zgomotul aparatului de aer condiţionat avea să 
acopere un alt sunet venind din noapte... Un sunet la care 
ar fi trebuit ori să răspund... ori să mor. 

— Ce sunet? întrebă Ellie. 

— Nu ştiam. Era numai o teamă copilărească. Sau aşa 
credeam pe atunci. Mă neliniştea. De aceea aveam 
fereastra deschisă când am auzit ţipătul. Am încercat să 
mă autosugestionez că fusese doar o bufniţă sau prada 
unei bufniţe, că venise de departe, însă... Fusese atât de 
disperat, atât de răguşit şi plin de frică... Atât de uman... 

Mult mai rapid decât atunci când se confesa 
necunoscuţilor din baruri sau câinelui, el îşi povesti 
călătoria din acea noapte de iulie: cum ieşise din casa 
tăcută, traversase pajiştea înverzită care sclipea sub razele 
lunii, până la colţul şopronului, apoi apariţia bufniței, 
furgonetă din care duhoarea de urină se împrăştiase pe 
uşa deschisă, şi holul în care acum stăteau amândoi. 

— Apoi am deschis uşa camerei cu dosare, zise el. 

O deschise încă o dată şi îi trecu pragul. 

Ellie îl urmă. 

În coridorul întunecat pe care tocmai îl părăsiseră, 
Rocky scheuna şi zgâria uşa din dos, încercând să iasă 
afară. 

Spencer plimbă raza lanternei de-a lungul camerei cu 
dosare. Masa lungă de lucru dispăruse, la fel ca şi cele 
două scaune. 

Dulapurile din lemn zgrunţuros de pin încă mai umpleau 
capătul îndepărtat al încăperii, de la tavan până la podea şi 
din perete în perete. Aveau trei perechi de uşi înalte şi 
înguste. 

Fixă raza lanternei pe cele din mijloc şi spuse: 

— Acestea erau deschise şi o lumină slabă şi ciudată 
venea dinăuntru, unde ştiam că nu exista niciun bec. Ellie 
remarcă o nouă urmă de încordare în glasul său. Inima îmi 
bătea atât de puternic, încât mi se cutremurau braţele. Mi- 
am strâns pumnii şi le-am ţinut pe lângă corp, luptându-mă 
să-mi recapăt controlul. Aş fi vrut să mă întorc, să fug în 


3 


pat şi să uit totul. 

El îi împărtăşea acum simţămintele pe care le avusese 
cu multă vreme în urmă, dar şi cele din prezent erau, 
probabil, asemănătoare. 

Deschise uşile din lemn de pin. Balamalele nefolosite 
scârţâiră. Îndreptă lanterna spre interiorul dulapului şi o 
plimbă de-a lungul rafturilor goale. 

— Patru încuietori ţineau peretele din spate, îi spuse el. 

Tatăl lui le ascunsese într-un mod ingenios sub nişte 
fâşii pline de mucegai. Spencer le găsi pe toate patru: una 
la stânga, în fundul raftului de jos, una la dreapta; una la 
stânga, în fundul celui de-al doilea raft de sus, una la 
dreapta. 

În spatele lui, Rocky intră în cameră, ţopăind pe 
podeaua din lemn de pin. 

Ellie zise: 

— OK, stai lângă noi. 

După ce îi dădu lanterna, Spencer împinse rafturile. 
Peretele din spate al dulapului alunecă în întuneric. Roţile 
mici trosniră pe şinele vechi din metal. 

Păşi peste marginea de jos în spaţiul în care fuseseră 
rafturile. Din interior, el împinse peretele din dos în 
vestibulul ascuns. 

Palmele i se umeziseră. Le şterse de pantaloni. 

Luând lanterna de la Ellie, intră în camera pătrată, cu 
latura de aproape doi metri, aflată în spatele dulapului. Un 
lanţ spânzura de becul din tavan. Trase de el şi imediat îi 
învălui o lumină la fel de sulfuroasă ca şi în acea noapte de 
demult. 

Podeaua din beton. Pereţii din beton tencuit. Ca în visele 
sale. 

După ce închise uşile vestibulului, Ellie pătrunse în 
cămăruţa strâmtă. Rocky o urmă. 

— În noaptea aceea am stat acolo, în odaia cu dosare, 
uitându-mă prin dulap spre această lumină gălbuie. Imi 
doream din tot sufletul să mă întorc şi să o iau la goană. Şi 
chiar am crezut că începusem să fug... Dar următorul lucru 
de care îmi amintesc este că mă aflam în dulap. Mi-am 


3 


n” 
! 


spus: „Fugi, fugi, pleacă dracului de aici!” Cu toate astea, 
am trecut de dulap şi am traversat vestibulul, fără a fi 
conştient că înaintez. A fost ca şi cum... Ca şi cum m-aş fi 
cufundat... într-o transă... Şi n-aş fi putut să mă întorc, 
indiferent cât de mult aş fi vrut. 

— Este un bec puternic, zise ea, din acelea care se pun 
pe verandă în nopţile de vară. 

Părea nedumerită. 

— Sigur. Pentru a alunga ţânţarii. Nu îl pot suporta. Şi 
nu ştiu de ce l-a pus aici, în loc să folosească un bec 
obişnuit. 

— Păi, poate că n-a găsit altul. 

— Nu. Imposibil. Probabil că lumina asta galbenă i s-a 
părut mai frumoasă, mai potrivită scopurilor lui. Ducea o 
viaţă îngrijită. Tot ce făcea avea legătură cu esteticul. De 
la hainele pe care le purta până la felul cum îşi prepara un 
sandviş. Din acest motiv toate ocupațiile lui de aici erau 
atât de oribile... Meticulozitatea şi luciditatea cu care le 
pregătea... 

Atunci realiză că îşi pipăia cicatricea cu degetele de la 
mâna dreaptă, ţinând lanterna în stânga. Cobori mâna de 
pe faţă şi o duse la pistolul SIG pe care şi-l îndesase sub 
curea, dar nu-l scoase. 

— Cum se face totuşi că mama ta nu ştia de acest loc? 
întrebă Ellie, studiind încăperea de la un capăt la celălalt. 

— El cumpărase proprietatea înainte de a se căsători. 
Modificase şopronul înainte de a i-l arăta ei. Acolo se 
păstrau dosarele. Adăugase aceste dulapuri masive, pentru 
a masca restul încăperilor, cu propriile lui mâini, după 
plecarea zidarilor. Şi în final a angajat un tip care să pună 
peste tot podele din lemn de pin. 

Micro Uzi-ul avea un toc portabil. Ellie şi-l puse pe un 
umăr, aparent pentru a-şi putea încrucişa braţele peste 
piept. 

— Deci el planificase totul... Planificase totul înainte de 
a se căsători cu mama ta, înainte de a te naşte tu... 

Dezgustul ei era la fel de intens ca şi frigul din încăpere. 
Spencer nădăjduia că Ellie va reuşi să absoarbă toate 


3 


revelaţiile care o aşteptau fără a-şi transfera vreo parte a 
repulsiei pe care o simţea pentru tată, spre fiu. Se ruga cu 
disperare să rămână curat şi pur în ochii ei. 

Dar cum ar fi fost posibil acest lucru, când el însuşi se 
privea dezgustat de fiecare dată când îşi descoperea chiar 
şi cea mai nevinovată asemănare cu tatăl său?! Uneori, 
când se vedea în oglindă, Spencer îşi amintea de ochii la 
fel de  întunecaţi ai acestuia şi îşi muta privirea, 
tremurând, îngreţoşat. 

— Poate că pe atunci nu ştia cu exactitate de ce îşi 
doreşte un loc secret. Sper ca ăsta să fie adevărul. Sper că 
s-a însurat cu mama şi m-a conceput înainte de a simţi 
vreo dorinţă... precum cele pe care şi le satisfăcea aici. Eu 
bănuiesc totuşi că ştia de ce va avea nevoie de camerele 
din subsol. Dar încă nu era pregătit să le folosească. La fel 
ca atunci când îi venea vreo idee pentru un tablou şi 
uneori medita ani întregi înainte să se apuce de el. 

Ellie se făcuse albă ca varul, în ciuda luminii galbene ce- 
i învăluia. Se holba la uşa închisă care despărţea vestibulul 
de scările spre subsol şi întrebă: 

— El considera subsolul ca făcând parte din munca lui? 

— Nimeni nu ştie sigur. Dar asta părea să insinueze. Ar 
fi putut doar să le joace o festă poliţiştilor, să se distreze 
pe seama lor. Era o persoană extrem de inteligentă. 
Reuşea să manipuleze foarte uşor oamenii. li plăcea. Cine 
poate şti cum gândea el... în realitate? 

— Când s-a apucat de... De aşa ceva? 

— La cinci ani după ce s-au căsătorit. Când eu aveam 
numai patru ani. Şi au mai trecut încă patru până când 
mama şi-a dat seama... Şi a murit. Poliţia a aflat numai 
identificând... resturile victimelor anterioare. 

Rocky se strecurase pe lângă ei până la intrarea în 
subsol. Pufnea nefericit, cu nasul lângă crăpătura dintre 
prag şi uşă. 

— Uneori, spuse Spencer, în toiul nopţii, când nu pot să 
dorm, mă gândesc la el, cum mă ţinea în poală, cum se 
tăvălea cu mine pe covor pe vremea când aveam vreo 
cinci-şase ani, cum mă mângâia pe păr... Emoţia îl 


3 


sugrumă. Răsuflă adânc şi se forţă să continue, doar 
pentru asta venise aici, să meargă până la capăt. Cum mă 
atingea... Cu mâinile alea, mâinile alea, după ce aceleaşi 
mâini... Sub şopron... Se îndeletniciseră cu asemenea 
orori. 

— O, zise Ellie încet, cutremurându-se. 

Spencer nădăjduia că tot ceea ce văzuse în ochii ei 
fusese o sclipire de compasiune, şi nu o repulsie 
crescândă. 

— Mă scârbeşte... faptul că tatăl meu m-a atins. Mai 
rău... Mă gândesc cum lăsa el un cadavru proaspăt în 
întuneric, o femeie moartă, cum urca din catacombe cu 
mirosul sângelui fremătându-i în nări, cum intra în casă... 
Urca până în camera mamei... În patul ei... În braţele ei... 
O atingea... 

— O, Doamne! 

Ellie închise ochii, parcă nemaisuportând să-l privească. 

Ştia că el era legat de ororile trecute, chiar dacă fusese 
nevinovat. Se asocia inevitabil cu brutalitatea monstruoasă 
a tatălui său, încât ceilalţi, dacă îi aflau numele, nu puteau 
să se uite la el fără să-l vadă cu ochiul minţii pe micul 
Michael crescând lângă acel abator. Inima îi pompa în 
vene sânge şi disperare în egală măsură. 

Într-un târziu deschise ochii. Lacrimi îi sclipeau pe gene. 
Îşi duse mâinile la cicatricea lui şi îl mângâie mai tandru 
decât fusese mângâiat vreodată. În doar şapte cuvinte, îi 
mărturisi că în ochii ei rămăsese fără pată: 

— O, Doamne, îmi pare atât de rău... 

Chiar dacă ar mai fi trăit încă o sută de ani, ştia că nu ar 
fi reuşit să o iubească mai mult decât acum. Atingerea ei 
delicată, tocmai în momentul acela, era cel mai nobil gest 
pe care îl cunoscuse vreodată. 

Îşi dorea numai să se poată considera şi el la fel de 
inocent. Trebuia să-şi recapete secundele care îi lipseau 
din memorie, pe care se înapoiase să le regăsească. Dar se 
ruga lui Dumnezeu şi mamei lui moarte să aibă milă de el, 
pentru că îl înspăimânta gândul ca nu cumva să descopere 
că este într-adevăr fiul tatălui său. 


3 


Ellie îi dăduse forţa de a face faţă momentului. Înainte 
de a-l părăsi curajul, se răsuci spre uşa de la subsol. 

Rocky îşi ridică privirea şi scheună. Întinse braţul şi îl 
mângâie pe cap. 

Uşa era mai curată decât atunci când o văzuse ultima 
oară. Doar vopseaua se scorojise pe alocuri. 

— Am găsit-o închisă, însă arăta altfel, spuse el, 
întorcându-se la acel iulie îndepărtat. Probabil că o fi 
spălat cineva urmele palmelor însângerate. 

— Ce?! 

Îşi ridică braţul de pe câine, arătând spre uşă. 

— Porneau de la clanţă şi se continuau în sus... Zece sau 
douăsprezece urme suprapuse ale unor mâini de femeie, 
cu degetele desfăcute... ca aripile unei păsări... 
însângerate, încă ude, atât de roşii... 

În vreme ce Spencer pipăia lemnul rece cu propriile sale 
mâini, văzu urmele cum apar din nou, strălucitoare. 
Păreau la fel de reale ca atunci, ca în acea noapte de mult 
trecută, dar ştia că sunt numai păsări ale memoriei sale 
care ţâşnesc încă o dată în zbor, pe care le vedea doar el, 
nu şi Ellie. 

— Sunt hipnotizat, nu pot să-mi mut ochii de la ele, 
pentru că îmi transmit un sentiment insuportabil de 
teroare... Disperare... Rezistenţa îndârjită a femeii în 
momentul trecerii forţate din vestibul în lumea... În lumea 
tainică de dincolo. 

Îşi dădu seama că stătea cu mâna pe clanţă. Şi era atât 
de rece... 

Vocea îi vibra, alungând ani întregi, redevenind vocea 
lui din copilărie. 

— Privesc sângele... Ştiu că are nevoie de ajutor... De 
ajutorul meu... Dar nu pot înainta. Nu pot, Isuse! Nu 
vreau! Sunt numai un copil, pentru numele lui Dumnezeu! 
Desculţ, neînarmat, înspăimântat, nepregătit să afle 
adevărul. Dar cumva, oricât aş fi de înfricoşat... Până la 
urmă trebuie să deschid uşa cea roşie... 

Ellie gâfâi: 

— Spencer... 


Tonul ei uimit şi accentul pe care îl pusese pe numele lui 
îl ajutară să se smulgă din trecut şi să se întoarcă la ea, 
alarmat. 

— Marţi seară, zise ea, când căutai un bar.. Ce te-a făcut 
să te opreşti în localul unde lucram eu? 

— A fost primul pe care l-am remarcat. 

— Doar atât? 

— Şi nu mai fusesem niciodată acolo. Mereu aveam 
nevoie de un decor nou. 

— Dar numele? ... 

Se uită la ea nedumerit. 

— Uşa Roşie. 

— O, Doamne! 

Nu se gândise până acum la această legătură. 

— Adineauri ai spus că asta e o uşă roşie, zise ea. 

— Din cauza... sângelui, a amprentelor însângerate. 

De şaisprezece ani îşi căuta curajul necesar pentru a se 
înapoia la coşmarul aflat dincolo de uşa roşie. Când văzuse 
localul din Santa Monica, în acea seară ploioasă, cu 
intrarea vopsită în roşu şi numele scris deasupra cu 
neoane - Uşa Roşie - nu putuse să treacă pe lângă el. 
Ocazia de a deschide o astfel de uşă când încă nu căpătase 
curajul de a reveni în Colorado şi a o deschide pe cealaltă - 
singura importantă - păruse irezistibilă subconştientului 
său, în timp ce la nivelul conştient implicaţiile îi 
rămăseseră necunoscute. Şi, păşind pragul acelei uşi 
simbolice, el ajunsese în vestibulul din spatele dulapului 
din lemn de pin, unde ar fi trebuit să apese clanţa din 
alamă rece, pe care n-o încălzise în palmă, să deschidă uşa 
reală şi să coboare în catacombe, unde îşi lăsase o parte a 
fiinţei sale cu şaisprezece ani în urmă. 

Viaţa lui fusese un tren gonind nebuneşte pe cele două 
şine paralele ale destinului şi voinţei. Deşi se părea că 
destinul îndoise şina voinţei pentru a-l aduce aici, acum, el 
avea nevoie să creadă că voinţa va îndoi şina destinului în 
această seară şi îl va purta spre un viitor situat pe o altă 
linie decât trecutul. Altfel ar descoperi că, de fapt, este tot 
fiul tatălui său. Şi cu o asemenea soartă pecetluită, chiar 


3 


nu ar fi putut trăi: capătul liniei. 

Apăsă clanţa. 

Rocky se retrase, făcându-i loc. 

Spencer deschise uşa. 

Lumina galbenă din vestibul dezvălui primele trepte din 
beton care coborau în întuneric. 

Intinzând o mână, pipăind peretele în partea dreaptă, 
găsi comutatorul şi aprinse lumina din pivniţă. Era 
albastră. Nu ştia de ce tocmai albastră. Neputinţa de a 
gândi ca tatăl său şi de a înţelege aceste amănunte bizare 
părea să-i confirme totuşi că nu îi semăna în nicio privinţă. 

Pe când cobora scările spre pivniţă, aprinse lanterna. De 
acum încolo, trebuia ca drumul să fie luminat la fel ca în 
acea noapte de iulie şi în coşmarurile provocate de ea, 
coşmaruri pe care le tot îndurase de atunci. 

Rocky îl urmă, apoi şi Ellie. 

Încăperea nu avea dimensiunile şopronului de deasupra, 
ci numai şase metri pe patru. Cuptorul şi boilerul se aflau 
într-o cămară de sus, iar locul rămăsese gol. În lumina 
albastră, pereţii şi podeaua din beton arătau ciudat, parcă 
ar fi fost din oţel. 

— Aici? întrebă Ellie. 

— Nu. Aici îşi păstra fotografiile şi casetele video. 

— Nu cumva... 

— Ba da. Cu ele... Filmate în timp ce mureau. Şi cu ce le 
făcea. Absolut tot. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Spencer se plimbă prin pivniţă, privind-o în acelaşi fel ca 
în noaptea uşii roşii. 

— Mai multe dosare şi un laborator foto se aflau în 
spatele unei draperii negre în acest capăt al camerei. 
Exista şi un televizor pe un suport metalic negru. Şi o 
cameră video. În faţa televizorului era un singur scaun. 
Chiar aici. Deloc confortabil. Colţuros, din lemn, vopsit 
într-un verde-crud, netapiţat. Şi o măsuţă rotundă alături, 
unde putea să-şi pună paharul cu băutură. Avea culoarea 
roşie şi fusese lăcuită. El bea dintr-un pahar de cristal fin, 
care reverbera lumina albastră cu toate faţetele. 


3 


— Unde a... Ellie remarcă uşa care se confunda cu 
peretele, vopsită în aceeaşi culoare. Reflecta lumina 
albastră la fel ca şi pereţii, părând invizibilă. Acolo? 

— Da. Vocea îi devenise mai străină şi mai îndepărtată 
decât ţipătul care îl trezise din somnul de iulie. 

Următoarea jumătate de minut nu se scurse, ci se 
fărâmiţă aidoma pământului nesigur pe care călca. 

Ellie veni lângă el. Îi luă mâna şi i-o ţinu strâns. 

— Hai să rezolvăm ce avem de rezolvat şi apoi să o 
ştergem dracului de aici. 

El dădu din cap. Nu se simţea în stare să vorbească. 

Îşi eliberă mâna şi deschise uşa cea grea. Pe partea 
dinspre ei nu exista nicio încuietoare, ci doar pe dinăuntru. 

În acea noapte de iulie, când Spencer ajunsese până 
aici, tatăl lui nu se înapoiase încă de la abator, unde-şi 
legase următoarea victimă, aşa că uşa rămăsese descuiată. 
Fără îndoială că, o dată ce şi-ar fi dus prada la loc sigur, s- 
ar fi întors în vestibulul de deasupra pentru a închide uşile 
din lemn noduros de pin ale dulapului; apoi, din interiorul 
vestibulului secret, ar fi pus la loc peretele fals; ar fi 
zăvorât uşa de la capul scărilor şi ar fi încuiat-o pe 
dinăuntru pe cea gri. Apoi s-ar fi înapoiat la victima sa din 
abator, sigur că niciun țipăt, indiferent cât de pătrunzător, 
nu s-ar fi putut auzi din şopron sau din afara lui. 

Spencer păşi peste pragul din beton. Găsi un comutator 
fixat pe suprafaţa grosolan tencuită a peretelui. Un tub 
flexibil de metal ieşea de acolo, dispărând în umbră. Apăsă 
pe buton şi o mulţime de lumini mărunte clipiră 
instantaneu. Atârnau de un cablu ce se încolăcea în 
mijlocul tavanului, dispărând din raza vizuală într-o nişă. 

Ellie şopti: 

— Spencer, stai! 

Privi înapoi spre prima încăpere şi văzu că Rocky se 
întorsese la capul scărilor. Câinele tremura vizibil, 
uitându-se în sus, spre vestibulul din spatele dulapurilor. 
Cu o ureche ca întotdeauna pleoştită, dar cu cealaltă 
ciulită. Nu-şi ţinea coada între picioare, dar nici nu dădea 
din ea. 


Spencer păşi din nou în pivniţă. Îşi scoase pistolul de 
sub curea. Înşfăcându-şi Micro Uzi-ul de pe umăr şi 
apucându-l strâns cu ambele mâini, Ellie merse pe urmele 
câinelui, până la scările abrupte. Incepu să le urce încet. 

Spencer se mişca la fel de atent, lângă Rocky. 


Artistul rămăsese în vestibul, lângă uşa deschisă, alături 
de Roy, amândoi cu spatele lipit de perete, ascultând 
conversaţia cuplului de dedesubt. Puţul scărilor adăuga o 
notă cavernoasă vocilor lor, dar cuvintele nu-şi pierdeau 
claritatea. 

Roy sperase să audă ceva ce ar fi putut explica legătura 
dintre bărbat şi femeie, măcar o frântură de informaţie 
referitoare la conspirația împotriva Agenţiei, sau la 
organizaţia misterioasă pe care i-o menţionase cu câteva 
minute mai devreme, în galerie, lui Steven. Dar ei vorbeau 
numai despre acea noapte teribilă, din urmă cu 
şaisprezece ani. 

Pe Steven părea să-l amuze că trăgea cu urechea la o 
asemenea conversaţie. Işi răsucise de două ori capul spre 
Roy şi îi zâmbise complice, iar altă dată îşi dusese un deget 
la buze avertizându-l să-şi ţină gura. 

Exista ceva de drăcuşor în pictor, o zburdălnicie care îl 
făcea un companion interesant. Roy îşi dorea să nu fie 
nevoit să-l returneze închisorii. Dar în actualul climat 
politic atât de fragil, nu reuşea să-şi imagineze nicio cale 
prin care să-l elibereze pe artist, nici clandestină, nici 
oficială. Doamna doctor Sabrina Palma avea să-şi recapete 
sponsorul. Singura speranţă a lui Roy era să găsească din 
când în când nişte motive credibile pentru a-l vizita, sau 
pentru a-l mai lua în custodie, sperând astfel să-l poată 
consulta în legătură cu alte operaţiuni. 

Când femeia îi şoptise alarmată lui Grant: Spencer, stai! 
Roy ştiu că animalul le sesizase prezenţa. Nu scoseseră 
niciun sunet, aşa că nu putea fi decât acel câine blestemat. 

Roy se gândi să treacă pe lângă artist până spre 
marginea uşii deschise şi să împuşte prima persoană care 
ar fi urcat scările. 


Dar ar fi fost posibil să tragă în Grant. Nu vroia să-l 
omoare până când nu obținea nişte răspunsuri de la el. Iar 
dacă ar fi tras în femeie, Steven nu ar mai fi avut suficiente 
motive pentru a-l ajuta să smulgă informaţiile de la fiul 
său, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi aşteptat cu 
nerăbdare să îi inducă fugarei o stare de frumuseţe 
angelică. 

Piersica înăuntru. Verdele afară. 

Şi mai rău: presupunând că perechea din subsol era încă 
echipată cu mitraliera ce fusese folosită pentru a distruge 
stabilizatorul elicopterului în Cedar City, şi că primul care 
va trece pragul va fi înarmat cu ea, riscul unei confruntări 
ar fi fost prea mare. Dacă Roy n-ar fi ochit bine, atunci 
Micro Uzi-ul i-ar fi răspuns cu o rafală care i-ar fi sfârtecat 
- şi pe el, şi pe pictor. 

Părea mai înţelept să-şi păstreze calmul. 

Roy îl atinse pe artist pe un umăr şi îi făcu semn să îl 
urmeze. N-ar fi reuşit să ajungă destul de repede pentru a 
deschide peretele din spatele dulapului, iar apoi să 
pătrundă prin uşile din lemn de pin în încăperea de dincolo 
de ele, pentru că ar fi fost nevoiţi să treacă prin faţa 
scărilor din pivniţă. Chiar dacă nici Grant, nici femeia nu 
ajunseseră destul de sus, încât să-i poată vedea, tot ar fi 
trebuit să traverseze camera scăldată în lumina galbenă, şi 
umbrele lor i-ar fi trădat în mod sigur. Aşa că, rămânând 
cu spatele lipit de zid, se furişară de lângă uşă până la 
peretele opus intrării secrete. Se înghesuiră în spaţiul 
îngust din spatele dulapului glisant, pe care Grant sau 
femeia îl împinseseră. Porțiunea mobilă măsura peste doi 
metri înălţime şi un metru douăzeci lăţime. Rămânea un 
spaţiu de o jumătate de metru până la peretele din beton, 
care îi putea adăposti destul de bine. 

Dacă Grant, femeia sau amândoi ar fi urcat în vestibul şi 
s-ar fi strecurat în deschizătura din fundul dulapului, Roy 
ar fi putut ieşi imediat de acolo. l-ar fi împuşcat în spate, 
nu omorându-i, ci numai rănindu-i. 

Dacă ar fi venit să se uite în spaţiul îngust din spatele 
dulapului, ar fi reuşit probabil să-i nimerească în cap 


3 


înainte ca ei să înceapă să tragă. 

Piersica înăuntru. Verdele afară. 

Asculta încordat. Cu pistolul în mâna dreaptă. Cu ţeava 
îndreptată spre tavan. 

Auzi un zgomot de paşi. Cineva deja ajunsese sus. 


Spencer rămase la baza scărilor. Regreta că urcase 
Ellie, şi nu el. 

Când mai avea doar trei trepte până sus, se opri pentru 
vreo jumătate de minut, ascultând, apoi ajunse pe ultima 
treaptă. Rămase pe loc o clipă, o siluetă în dreptunghiul de 
lumină galbenă din cameră, ca un personaj rigid dintr-o 
pictură modernă. 

Spencer realiză că Rocky îşi pierduse orice interes faţă 
de camera de deasupra şi că plecase de lângă el. Câinele 
se afla în cealaltă parte a pivniţei, lângă uşa cea gri. 

Deasupra, Ellie trecu pragul şi se opri chiar în mijlocul 
vestibulului. Se uită în dreapta, ascultând. 

În pivniţă, Spencer îl privi din nou pe Rocky. Cu o 
ureche ciulită şi cu cealaltă pleoştită, tremurând, câinele 
cerceta prudent coridorul ce ducea la catacombe, în inima 
ororilor. 

— Se pare că ghemotocul ăsta are numai o criză 
depresivă. 

Din vestibul, Ellie se uită în jos, spre el. 

In spatele lui Spencer, dulăul scânci. 

— Acum e lângă uşa cealaltă, gata să facă o băltoacă 
dacă nu stau cu ochii pe el. 

— Aici sus, totul pare în regulă, îl anunţă ea şi cobori 
scările. 

— Locul îl obsedează, asta-i tot. Pe prietenul meu îl 
sperie uşor majoritatea locurilor noi. lar acum are un 
motiv al dracului de întemeiat. 

El puse siguranţa pistolului şi îl vâri sub cureaua de la 
pantaloni. 

— Nu este singurul obsedat, spuse Ellie, atârnându-şi 
Micro Uzi-ul pe umăr. Hai să terminăm cu asta. 

Spencer păşi iarăşi peste prag, trecând din pivniţă în 


3 


lumea aflată dincolo de ca. Cu fiecare pas, se apropia din 
ce în ce mai mult de trecut. 


Părăsiră microbuzul pe strada pe care bărbatul i-o 
indicase prin telefon. Darius, Bonnie şi Martin mergeau 
alături de Harris, iar fetele împreună cu Jessica pe poteca 
vecină, spre plaja care se afla la o sută cincizeci de metri 
în faţa lor. 

În lumina felinarelor nu se vedea mare lucru, dar hohote 
zglobii răsunau din toate părţile. In ciuda zbuciumului şi a 
vuietului valurilor  înspumate, Harris auzea voci 
fragmentate şi ciudate, venind din toate părţile. O femeie 
ce părea excitată spunea: „Eşti un adevărat motan, 
iubitule, un adevărat motan.” Un hohot strident al unui 
bărbat vibra în noapte ceva mai încolo de femeia invizibilă. 
Un alt bărbat, mai în vârstă după voce, plângea nefericit. 
lar altul, nevăzut, cu un glas tânăr şi limpede, repeta 
obsesiv aceleaşi trei cuvinte, parcă intonând o mantra: 
„Ochii în limbi, ochii în limbi, ochii în limbi...” Lui Harris i 
se părea că îşi conduce familia printr-un balamuc în aer 
liber, fără alt acoperiş în afara frunzelor de palmier şi a 
cerului nopţii. 

Beţivi fără locuinţă şi tot soiul de dezaxaţi trăiau în 
tufişurile dese, în cutii de carton ascunse, căptuşite cu 
ziare sau cu pături vechi. În timpul zilei, plaja era asaltată 
de surferi, patinatori şi visători bine bronzaţi. Atunci, 
adevărații rezidenţi colindau străzile pentru a face turul 
lăzilor de gunoi, a cerşi ori a căuta lucruri numai de ei 
ştiute. Dar noaptea, parcul le aparţinea din nou, iar 
pajiştile verzi, băncile, terenurile de handbal deveneau 
cele mai primejdioase locuri. In întuneric, sufletele 
deraiate se aventurau depăşindu-şi limitele, vânându-se 
unul pe altul. Îi prădau şi pe vizitatorii inconştienţi, care 
făceau greşeala de a crede că parcul rămânea un domeniu 
public la orice oră din zi şi din noapte. 

Nu era un loc sigur pentru femei sau copii - de fapt nici 
pentru bărbaţi, chiar înarmaţi - dar numai aşa puteau 
ajunge mai repede pe plajă, la vechiul debarcader. Şi 


3 


tocmai acolo el avea întâlnire cu cineva care urma să-i 
conducă spre noua viaţă pe care erau nevoiţi să o 
îmbrăţişeze. 

Se pregătiseră să aştepte. Dar pe când se apropiau de 
construcţia întunecată, un bărbat ieşi dintre umbre, de 
lângă stâlpii care încă depăşeau nivelul fluxului. 

Chiar fără niciun bec în jur, numai cu lumina oraşului 
care se întindea de-a lungul țărmului, Harris îl recunoscu 
imediat. Era asiaticul îmbrăcat cu pulover norvegian 
întâlnit în toaleta bărbaţilor de la cinematograful din 
Westwood. 

— Fazani şi dragoni, rosti bărbatul, de parcă şi-ar fi 
închipuit că Harris nu ar fi fost în stare să deosebească doi 
asiatici între ei. 

— Da, vă cunosc, zise Harris. 

— Vi s-a spus să veniţi singur, îl admonesta el, dar fără 
nicio urmă de mânie. 

— Am vrut să ne luăm rămas-bun, explică Darius. Şi nu 
ştiam... Am vrea să aflăm... Cum vom lua legătura cu ei 
acolo unde se vor duce? 

— Nu veţi lua legătura cu ei. Oricât de greu vi s-ar 
părea, trebuie să acceptaţi faptul că probabil nu îi veţi mai 
revedea niciodată. 

În microbuz, înainte ca Harris să vorbească la telefon, şi 
după, în timp ce căutau drumul spre parc, ei nu 
discutaseră eventualitatea unei despărţiri definitive. De 
aceea, pentru o clipă încremeniră, incapabili de a mai 
scoate o vorbă. Se uitau unul la celălalt, nevenindu-le să 
creadă, aproape paralizaţi. 

Bărbatul în pulover norvegian se îndepărtă câţiva metri, 
pentru a-i lăsa singuri, dar le atrase atenţia: 

— N-avem prea mult timp. 

Deşi Harris îşi pierduse casa, conturile din bancă, slujba 
- absolut totul, mai puţin hainele de pe el, aceste pagube i 
se păreau acum neglijabile. Dreptul la proprietate, 
învățase din experienţa sa amară, reprezenta esenţa 
drepturilor civile, dar nu îi păsa de furtul fiecărui cent din 
avere nici măcar pe sfert - nici măcar a suta parte - pe cât 


3 


îl durea despărţirea de fratele său. Faptul că îi furaseră 
locuinţa şi banii era desigur o nenorocire, însă pierderea 
iminentă a fiinţelor iubite va rămâne o rană interioară, ca 
şi cum i s-ar fi tăiat o bucată din inimă. Suferinţa avea o 
intensitate imposibil de măsurat şi de exprimat. 

Îşi luară rămas-bun cu mai puţine cuvinte decât şi-ar fi 
putut închipui vreodată Harris - pentru că nici nu existau 
cuvinte potrivite momentului. Se îmbrăţişară cu patos, 
fiind aproape siguri că se vor revedea doar în ţinutul care 
se întindea dincolo de mormânt. Mama celor doi fraţi 
credea în acel tărâm îndepărtat şi mai bun. Din copilărie, 
ei renunţaseră la credinţa pe care le-o insuflase, dar, în 
acest moment îngrozitor, ea le revenise întru totul. Harris 
o strânse în braţe pe Bonnie, apoi pe Martin şi ajunse la 
fratele său. Îl îmbrăţişa pe Darius şi îl sărută pe obraz. Nu 
mai făcuse asta de mulţi, mulţi ani, nici nu-şi putea aminti 
de când. Acum se îndoia de regulile stupide ale aşa-zisului 
comportament matur care îl guvernase până atunci, când 
un singur sărut conţinea tot ce vroia să-i spună. 

Valurile se spărgeau de stâlpii debarcaderului cu 
zgomot, acoperind zbuciumul inimii lui Harris, în timp ce 
se îndepărta de Darius. Regretând că nu era mai multă 
lumină, el studie faţa fratelui său pentru ultima dată în 
viaţă, dorind cu disperare să o poată reţine, pentru că 
pleca fără a avea măcar o fotografie de-a lui. 

— Trebuie să mergem, spuse bărbatul în pulover 
norvegian. 

— Poate că până la urmă se va rezolva, zise Darius. 

— Ne rămâne speranţa. 

— Poate că lumea îşi va reveni. 

— Aveţi grijă cum vă întoarceţi prin parcul ăla, strigă 
Harris. 

— Suntem în siguranţă. Nimeni nu-i mai periculos decât 
mine. Sunt avocat, ştii? 

Râsul lui Harris se apropie primejdios de un hohot de 
plâns. 

În loc de „la revedere”, el spuse simplu: 

— Micul meu frate. 


Darius dădu din cap. Pentru o clipă crezu că nu va reuşi 
să scoată niciun cuvânt. Dar, cu greutate, reuşi să 
rostească: 

— Marele meu frate. 

Jessica şi Bonnie se despărţiră, amândouă cu ochii în 
lacrimi. 

Fetele se îndepărtară de Martin, după ce-l sărutară. 

Bărbatul în pulover norvegian o conduse pe una dintre 
familiile Descoteaux spre sud, de-a lungul plajei, pe când 
cealaltă familie Descoteaux rămase lângă debarcader, 
urmărindu-i din priviri. Parcul părea alb, ca într-un vis. 
Spuma fosforescentă a talazurilor se dizolva în nisip cu un 
sfârâit şoptit, asemenea unor glasuri alarmate proferând 
ameninţări de neînțeles într-un întuneric de coşmar. 

De trei ori, Harris îşi răsuci capul spre cealaltă familie 
Descoteaux, dar apoi nu mai îndrăzni să se uite înapoi. 

Continuară să meargă spre sud, pe plajă, chiar după ce 
ajunseră la capătul parcului. Trecură pe lângă câteva 
restaurante, toate închise în acea seară de luni, apoi pe 
lângă un hotel şi câteva clădiri luminate puternic, cu faţa 
la mare, în care oamenii trăiau fără a fi conştienţi de bezna 
care le dădea târcoale. 

După vreo doi kilometri, chiar trei, ajunseră lângă alt 
restaurant. Luminile erau aprinse, dar ferestrele mari se 
aflau prea sus ca Harris să poată vedea dacă existau clienţi 
la mese. Bărbatul în pulover norvegian îi conduse în afara 
pajiştii, ocoliră restaurantul, apoi intrară în parcarea din 
faţa clădirii. Se îndreptară spre o rulotă verde cu alb care 
domina prin dimensiuni maşinile din jur. 

— De ce nu ne-a putut aduce fratele meu până aici? 
întrebă Harris. 

— N-ar fi fost o idee prea bună să vadă acest vehicul sau 
numărul de înmatriculare. E mai sigur pentru el. 

ll urmară pe necunoscut în rulota imensă printr-o 
portieră laterală, apoi ajunseră în bucătăria acesteia. 
Călăuza se dădu la o parte şi le indică să meargă până în 
spatele vehiculului. 

O femeie cu trăsături asiatice, de peste patruzeci de ani, 


3 


într-un costum negru cu pantaloni şi o bluză chinezească 
roşie, stătea lângă o masă din sufrageria aflată în spatele 
bucătăriei, aşteptându-i. Avea un chip neobişnuit de blând 
şi un zâmbet cald. 

— Sunt atât de încântată că aţi venit, spuse ea, de parcă 
i-ar fi făcut o vizită de curtoazie. Sunt şapte scaune, aşa că 
este destul loc pentru toţi. Va fi timp suficient să vorbim pe 
drum, avem multe de discutat. 

Se împrăştiară în cabina de forma unei potcoave, 
înconjurând masa. 

Bărbatul cu pulover norvegian se aşezase la volan. Porni 
motorul. 

— Puteţi să-mi spuneţi Mary, e mai bine să nu-mi 
cunoaşteţi numele adevărat. 

Harris ar fi vrut să-şi ţină gura, dar nu se pricepea să-şi 
ascundă gândurile. 

— Mi-e teamă că v-am recunoscut. Şi sunt sigur că şi 
soţia mea. 

— Într-adevăr, confirmă Jessica. 

— Am mâncat de mai multe ori în restaurantul 
dumneavoastră din Hollywood, zise Harris. De obicei, ori 
dumneavoastră, ori soţul dumneavoastră, ne-aţi întâmpinat 
de la uşă. 

Ea dădu din cap şi zâmbi. 

— Sunt măgulită că m-aţi recunoscut şi în afara... Să 
zicem în afara contextului. 

— Dumneavoastră şi soţul dumneavoastră sunteţi nişte 
persoane fermecătoare, interveni Jessica. Nu puteţi fi 
uitaţi atât de uşor. 

— Cum vi s-a părut mâncarea în restaurantul nostru? 

— Minunată. 

— Mulţumesc. Este foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră că spuneţi asta. Încercăm şi noi... Dar n- 
am avut până acum plăcerea să le cunosc pe frumoasele 
dumneavoastră fiice, deşi ştiu cum le cheamă. Se întinse 
peste masă pentru a da mâna cu fetele. Ondine, Willa, 
numele meu e Mae Lee. Este o plăcere să vă cunosc şi 
vreau să nu mai fiţi aşa speriate. Sunteţi pe mâini sigure 


3 


acum. 

Rulota ieşi din parcarea restaurantului şi intră pe şosea. 

— Unde mergem? întrebă Willa. 

— Mai întâi plecăm din California, o lămuri Mae Lee. 
Spre Las Vegas. Sunt nenumărate rulote pe autostrada 
care duce la Vegas. Noi vom fi numai una printre multe 
altele. Acolo vă voi părăsi şi vă veţi continua drumul cu 
altcineva. Poza tatălui vostru va apărea în ziare câtva timp, 
dar în vreme ce ei vor îndruga o sumedenie de minciuni 
despre el, voi veţi sta într-un loc sigur şi liniştit. Vă veţi 
schimba înfăţişarea pe cât posibil şi veţi învăţa cum să-i 
ajutaţi pe alţii ca voi. Veţi primi alte nume. Veţi avea alte 
coafuri. Domnule Descoteaux, va trebui, probabil, să vă 
lăsaţi barbă şi veţi învăţa cu ajutorul unui profesor să nu 
mai vorbiţi cu accent caraibean, chiar dacă el este atât de 
plăcut urechii. O, se vor petrece multe schimbări şi vă veţi 
simţi mai bine decât vă puteţi imagina. În plus, veţi face o 
muncă utilă. Lumea nu este distrusă, Ondine. Nu s-a 
sfârşit, Willa. Trece numai printr-un nor întunecat. Trebuie 
să realizăm toate astea, ca să fim siguri că norii nu ne vor 
înghiţi. Aşa ceva nu se va întâmpla, vă promit, nu se va 
întâmpla. Acum, înainte de a începe, cu ce să vă servesc: 
ceai, cafea, vin, bere, suc? 


„„„parcă gol până la brâu şi descult, chiar mai înfrigurat 
decât am fost în acea noapte fierbinte de iulie, stau în 
camera luminată în albastru, lângă scaunul cel verde şi 
masa cea purpurie, în faţa uşii deschise, hotărât să 
abandonez ciudata căutare şi să fug înapoi în noaptea de 
vară, unde copilul ar putea redeveni copil, unde adevărul 
pe care nu ştiu că-l ştiu ar rămâne pentru totdeauna 
necunoscut. 

Insă cât ai clipi din ochi, parcă transportat de forța unei 
incantaţii magice, părăsesc camera albastră şi ajung în 
ceea ce ar trebui să fie subsolul unui şopron din trecut, 
care se întinde pe un spaţiu aflat în apropierea celui 
ocupat de actualul şopron. Deşi primul a fost dărâmat şi 
pământul de deasupra netezit şi plantat cu iarbă, pivniţa a 


3 


rămas intactă şi comunică direct cu cea mai ascunsă 
încăpere a noului şopron. 

Sunt pe cale de a fi purtat de curent împotriva voinţei 
mele. Sau cel puţin cred că aşa se va întâmpla. Cu toate că 
teama de o putere întunecată mă copleşeşte, cad totuşi 
pradă propriilor mele dorințe, nevoii de cunoaştere, 
reprimate în noaptea în care a murit mama. 


„„mMă aflu într-un coridor sinuos, larg de un metru 
optzeci. Un cablu electric încolăcit străbate centrul 
tavanului boltit. Becuri slabe, aidoma celor din bradul de 
Crăciun, se găsesc la distanța de treizeci de centimetri 
unul de altul. Pereţii sunt din cărămidă roşie, tencuiți de 
mântuială. Dintre cărămizi iese mortarul alb, aidoma 
slăninii împănate într-o halcă de came. 

Mă opresc în coridorul sinuos, ascultându-mi inima 
zbătându-se, ascultând camerele nevăzute din față, 
sperând să surprind vreun indiciu despre ce mă aşteaptă, 
ascultând camerele de deasupra cu dorința de a auzi o 
voce care să mă cheme în lumea sigură de sus. Dar nu 
există niciun sunet înaintea sau deasupra mea, ci numai 
inima, mereu inima, şi Chiar dacă nu vreau să-i dau 
ascultare, simt că ea cunoaşte toate răspunsurile. În 
adâncul sufletului ştiu că adevărul despre scumpa mea 
mamă se află undeva în faţă, şi că în spate am lăsat o lume 
care niciodată nu va mai fi la fel pentru mine, o lume care 
s-a schimbat în rău, pentru totdeauna, de când am păşit în 
afara ei. 

Podeaua este din piatră. Ar putea fi tot atât de bine şi 
din gheaţă. Se înclină destul de mult, dar face o buclă 
largă care ti-ar permite să împingi în sus o roabă fără să 
oboseşti sau să cobori fără să pierzi controlul asupra ei. 

Inaintez descult şi înfricoşat; pătrund într-o încăpere 
care are nouă metri lungime şi trei metri şi jumătate 
lățime. Duşumeaua este plată, nu mai coboară. Un tavan 
Jos şi drept. Becurile albe şi reci, slabe, precum cele din 
bradul de Crăciun, spânzurând pe cablul încolăcit, 
continuă să fie singurele surse de lumină. Probabil că aici 


3 


a fost odinioară un depozit de fructe şi legume, cu rafturile 
pline de cartofi şi mere, destul de adânc ingropat în 
pământ, încât să fie răcoros vara şi să nu îngheţe iarna. 
Probabil că au existat borcane cu murături şi fructe 
conservate pentru iarnă, suficiente să ajungă pentru trei 
anotimpuri, însă rafturile au dispărut de mult. 

Indiferent la ce ar fi folosit odată această cameră, acum 
are cu totul altă destinaţie, şi dintr-o dată încremenesc cu 
picioarele parcă lipite de podea. Un perete şi jumătate 
numai trupuri umane în mărime naturală sculptate în gips, 
înconjurate de mortarul din fundal, parcă încercând să se 
elibereze din zid. Femei adulte, dar şi fetițe de zece sau 
doisprezece ani. Douăzeci, treizeci, poate chiar patruzeci. 
Toate goale. Unele sunt singure, altele în grupuri de două 
sau trei, faţă lângă faţă, cu mâinile împreunate. În bătaie 
de joc le pusese pe câteva să se țină de mână, apărându-se 
de teroare. Nu pot suporta să le privesc expresiile. Ţipând, 
rugătoare, în agonie, contorsionate în suferinţă, deformate 
de o teamă ce depăşeşte orice limită şi de o durere 
inimaginabilă. Cele mai multe au braţele întinse ca să se 
apere, să implore, sau încrucişate peste sâni, peste 
organele genitale. O femeie priveşte printre degetele 
răsfirate ale mâinilor cu care îşi acoperă fața. Imploră, se 
roagă. Ar reprezenta o oroare de neindurat şi dacă ar fi 
ceea ce par la prima vedere, adică sculpturi ale unei minţi 
bolnave. Dar este şi mai rău; chiar estompate de umbre, 
privirile lor fixe şi albe mă pătrund, mă îngheaţă. Chipul 
Meduzei era atât de oribil, încât îi transforma pe nefericiţii 
care se uitau la ea în stane de piatră, dar cele pe care le 
văd aici sunt şi mai îngrozitoare. Înlemnesc privindu-le, 
pentru că sunt femei care ar fi putut să fie mame, aşa cum 
era a mea, fetițe care cu puţin noroc ar fi putut să-mi fie 
surori, persoane cândva iubite de cineva şi care iubiseră, 
care simţiseră pe fețele lor razele soarelui sau răceala 
ploii, care  zâmbiseră,  visaseră, se  îngrijoraseră şi 
speraseră. Mă transformă în stâncă fiindcă fac parte din 
aceeaşi specie ca şi ele, pentru că le simt teroarea şi mă 
impresionează. Expresiile lor torturate sunt atât de 


3 


pătrunzătoare, incât suferințele lor devin şi ale mele, 
moartea lor este şi a mea. lar faptul că în ultimele 
momente ale vieţii se simt abandonate şi înspăimântător 
de singure îmi dă un sentiment de neputinţă chinuitoare. 

Imaginea este de neîndurat. Dar trebuie să mă uit la ele, 
pentru că, în ciuda faptului că am împlinit numai 
paisprezece ani, numai paisprezece, ştiu că suferințele lor 
cer să fie privite, pentru a stârni milă şi furie, aceste mame 
dintre care una ar fi putut să fie a mea, aceste surori pe 
care le-aş fi putut avea eu, aceste victime asemănătoare 
mie. 

Par sculptate în lut şi gips. Dar gipsul le păstrează doar 
expresiile torturate şi poziţiile imploratoare - care nu sunt 
de fapt cele din momentul morții, ci, cu cruzime, aranjate 
aşa după aceea. Chiar şi printre umbrele binecuvântate 
sau sub bolta de lumină îngheţată, tot reuşesc să văd 
locurile în care gipsul s-a decolorat din cauza unor 
substanţe stranii infiltrate din perete: gri, ruginiu şi verde- 
gălbui, o patină biologică sugerând vechimea tablourilor. 

Mirosul, îndeajuns de dezgustător încât să-mi provoace 
greață, este imposibil de descris din cauza complexității 
sale. Mai târziu s-a aflat că el folosise o seamă de 
substanţe chimice, luate de la un vraci, încercând să 
conserve trupurile în sarcofagele lor din gips. Și chiar 
reuşise până la un anumit punct, deşi unele putreziseră. 
Duhoarea insinuantă aparţine tărâmului din subteranele 
cimitirelor. Au aspectul grotesc al unor sicrie profanate. 
Insă totul este dominat de izuri isterice, apropiate de 
amoniac, şi proaspete, aducând cu lămâia. Amărui, acru şi 
dulce - atât de ciudat, încât dacă aş fi simţit numai 
putoarea dezgustătoare, fără să privesc acele chipuri 
fantomatice, inima tot mi-ar fi bătut nebuneşte şi sângele 
mi-ar fi încremenit în vene ca râurile în ianuarie. 

In peretele nefinisat există o nişă deja pregătită pentru 
viitorul corp. El a scos cărămizile şi le-a stivuit alături. A 
scobit o cavitate în pământul din spatele lor şi a dus de 
acolo ţărâna. Alături, aliniaţi la perete, zac saci de câte 
douăzeci de kilograme cu gips nepreparat, un vas lung 


3 


căptuşit cu oțel, două cutii cu liant pe bază de smoală - 
toate materiale folosite de zidari şi sculptori - o grămadă 
de cuie, colaci de sârmă şi alte obiecte pe care nu le mai 
pot distinge. _ 

El este gata. li mai trebuie numai femeia care va deveni 
noul personaj din tablou. Dar o are, bineînțeles; ei îi 
cedase vezica urinară în spatele furgonetei-curcubeu. 
Mâinile sale desenaseră acel stol de păsări însângerate pe 
uşa din vestibul. 

Ceva se mişcă furişat şi rapid, din noua gaură scobită în 
zid, printre unelte şi accesorii, printre umbre şi dâre de 
lumină palidă ca neaua. Încremeneşte când mă vede, aşa 
cum încremenisem şi eu în faţa femeilor martirizate. Este 
un şobolan foarte diferit de semenii săi. Are craniul diform, 
cu un ochi mai jos decât celălalt şi cu gura schimonosită 
într-un rânjet strâmb, permanent. Încă unul apare în fugă, 
apoi înlemneşte când mă vede, ridicat pe picioarele din 
spate - o creatură şi mai curioasă, cu excrescenţe stranii 
ale oaselor şi cartilajelor, diferite de ale celuilalt şobolan, 
cu un bot care îi acoperă prea mult din faţa îngustă. Sunt 
membrii unei familii de paraziți, care supravieţuieşte în 
catacombe, scurmând în spatele statuilor, hrănindu-se mai 
ales cu materia saturată de conservanţi chimici toxici. În 
fiecare an, generaţiile care se succed produc tot mai mulți 
mutanţi. Spre deosebire de mine, ei îşi revin repede din 
sperietură, şi fug înapoi în gaura din care au apărut. 


Şaisprezece ani mai târziu, acea încăpere lungă nu era 
la fel ca în noaptea bufniței şi a şobolanilor. Gipsul fusese 
spart şi înlăturat. Victimele fuseseră scoase din pereţi. 
Între coloanele din cărămidă roşie pe care tatăl său le 
lăsase drept suport, se vedea pământul. Poliţia şi medicii 
legişti, care munciseră două săptămâni, adăugaseră nişte 
grinzi verticale în unele spaţii dintre coloane, de parcă nu 
ar fi avut încredere în suporturile pe care Steven le 
considerase suficiente. 

Acum, aerul uscat şi rece mirosea slab a piatră şi 
pământ, dar era un miros pur. Damful înţepător al 


3 


chimicalelor şi duhoarea degradării biologice dispăruseră. 

Stând din nou în acel spaţiu, împreună cu Ellie şi cu 
Rocky, Spencer îşi amintea perfect groaza care aproape că 
îl schilodise pe vremea când avea paisprezece ani. Însă nu 
simţea deloc teama de atunci - lucru care îl uimea. 
Dezgustul şi oroarea îşi găsiseră un loc în inima lui, dar 
furia domina totul. Milă pentru femeile ucise. Compasiune 
pentru cei care le iubiseră. Vinovăţie pentru că nu reuşise 
să salveze pe nimeni. 

Regreta la fel de mult viaţa pe care ar fi putut să o ducă, 
dar pe care nu o cunoscuse niciodată. Şi nici acum n-ar fi 
putut. 

Mai presus de orice, îl copleşea o stimă profundă şi 
neaşteptată, aşa cum ar fi simţit în faţa oricărui loc în care 
pieriseră inocenți: la Calvary sau Dachau, la Babi Yar sau 
pe câmpurile fără nume unde Stalin îngropase milioane de 
oameni, în încăperile în care sălăşluise Jeffrey Dahmer sau 
în camerele de tortură ale Inchiziției. 

Pământul dintr-un loc în care se înfăptuieşte o crimă nu 
este sfinţit de ucigaşii care îl calcă. Deşi aceştia se cred 
deseori demni de laudă, sunt precum viermii care trăiesc 
în băligar, şi niciun vierme nu poate sfinţi vreun 
centimetru pătrat de pământ. 

În schimb, victimele sunt sfinte, pentru că mor în locul 
cuiva căruia destinul îi permite să trăiască. Deşi multe nu- 
şi doresc să moară în locul altora, sacrificiul nu este cu 
nimic mai puţin sfânt, fiindcă soarta îi alege pe cei care 
trebuie să se jertfească. 

lar dacă ar fi existat lumânări sfinţite în aceste 
catacombe, Spencer ar fi vrut să le aprindă şi să se uite la 
flăcările lor până l-ar fi orbit. Dacă ar fi găsit un altar, s-ar 
fi rugat îngenuncheat în faţa lui. Dacă, dându-şi viaţa, ar fi 
reuşit să le învie pe cele patruzeci şi una de victime şi pe 
mama lui - sau măcar pe una dintre ele - n-ar fi ezitat să 
părăsească lumea aceasta în speranţa că se va trezi într- 
alta mai bună. 

Dar nu putea să le cinstească pe victime decât revăzând 
mereu ultimele detalii ale trecerii lor prin acest loc. Avea 


3 


obligaţia să rămână martor. Dacă s-ar fi ferit de amintiri, 
le-ar fi pângărit pe cele care muriseră aici. Preţul uitării ar 
fi fost sufletul lui. 

Descriind catacombele aşa cum fuseseră ele în trecut, 
ajungând la ţipătul femeii care îl trezise la realitate, deveni 
incapabil să se mai exprime. Continuă să murmure, sau cel 
puţin aşa credea, dar apoi realiză că nu-şi mai găsea 
cuvintele. Buzele i se mişcau, dar vocea îi era numai o 
tăcere care se suprapunea peste cea deja existentă. 

Într-un final, scoase un strigăt scurt, subţire, strident, 
copilăresc. Nu semăna cu ţipătul care îl sculase din pat în 
acea noapte de iulie, nici cu celălalt, care mai târziu îl 
dezmeticise. Îşi îngropă faţa în mâini şi rămase aşa, 
tremurând, prea îndurerat pentru a plânge. 

Ellie îşi dădu seama că orice cuvânt, orice gest ar fi fost 
de prisos. 

În inocenţa sa canină, Rocky îşi închipuia că supărările 
pot fi alungate cu o îmbrăţişare, cu o limbă fierbinte sau 
dând din coadă. Se frecă de picioarele stăpânului, 
şfichiuind podeaua cu coada - apoi se îndepărtă 
nedumerit, simțind zădărnicia manifestărilor sale de 
tandrete. 

Spencer începu să vorbească la fel de neaşteptat cum se 
oprise cu un minut în urmă. 

— Am auzit din nou tipătul femeii. Venind de jos, din 
capătul catacombelor. De fapt, nu suficient de tare, încât 
să-l pot numi țipăt. Mai curând un bocet. 

În timp ce rostea ultimele cuvinte, porni într-acolo. Ellie 
şi Rocky îl urmară. 

— În vreme ce treceam pe lângă femeile moarte din 
ziduri, îmi aminteam ceva ce se petrecuse în urmă cu şase 
ani, pe când aveam doar opt ani - un alt țipăt. Al mamei 
mele. În noaptea aceea de primăvară, m-am trezit 
înfometat şi m-am dus după un sandviş. În bucătărie, într-o 
cutie se aflau fursecuri proaspete cu ciocolată. Le visasem. 
Am coborât scările. Luminile erau aprinse în unele camere. 
M-am gândit că o să mă întâlnesc cu mama sau cu tata pe 
drum. Dar nu i-am văzut. 


Spencer se opri în faţa uşii vopsite în negru de la 
capătul catacombelor. Pentru el vor rămâne întotdeauna 
catacombe, chiar dacă fuseseră dezgropate toate 
cadavrele. 

Ellie şi Rocky se opriră lângă el. 

— Bucătăria era întunecată. Vroiam să iau câte puteam 
duce, mai multe decât mi se îngăduia să mănânc deodată. 
Tocmai deschideam cutia când am auzit ţipătul. Afară. În 
spatele casei. M-am dus la fereastra de lângă masă. Am 
dat perdeaua la o parte. Mama mea se afla pe pajişte. El... 
El venea. În spatele ei. A prins-o pe terasă. Lângă piscină. 
A răsucit-o. A lovit-o. În faţă. Ea a ţipat din nou. A lovit-o. A 
lovit-o iar, şi iar. Încă o dată. Atât de repede. Mama... A 
lovit-o cu pumnul. Ea a căzut. El a lovit-o în cap. A lovit-o 
pe mama în cap. Ea a tăcut. Atât de repede. Totul s-a 
terminat prea repede. El s-a uitat spre casă. Nu mă putea 
vedea în bucătăria întunecată, în spatele perdelei. A 
ridicat-o. A cărat-o până la şopron. Am mai rămas un pic la 
fereastră. Apoi am pus fursecurile la loc în cutie. Am 
aşezat capacul. Am urcat scările. M-am băgat în pat. M-am 
învelit... 

— Şi nu ti-ai adus aminte nimic în toţi acei şase ani? 
întrebă Ellie. 

Spencer clătină din cap. 

— Nu, am îngropat-o în mine. Acum îmi dau seama şi de 
ce nu puteam să dorm cu ventilatorul în funcţiune. În 
adâncul meu, în subconştient, îmi era teamă că va veni 
după mine într-o noapte şi nu îl voi auzi, din cauza aerului 
condiţionat. 

— Şi apoi, în noaptea aceea, cu atâţia ani mai târziu, 
fereastra ta deschisă şi alt țipăt... 

— M-a impresionat mai mult decât am reuşit să înţeleg, 
m-a scos din pat şi m-am dus până la şopron, spre acel 
strigăt... 

Ellie vru să apese clanţa, dar el o opri. 

— Încă nu. Încă nu sunt pregătit să intru acolo. 


„„„desculț pe piatra îngheţată, mă apropii de uşa neagră, 


3 


înfricoşat de ceea ce am văzut acum, dar şi de ceea ce 
văzusem atunci când aveam opt ani, dar nu 
conştientizasem, şi toate explodează în mine dintr-o dată. 
Sunt într-o stare ce depăşeşte teroarea. Niciun cuvânt nu 
poate descrie ce simt. Mă aflu lângă uşa cea neagră, o 
ating, atât de neagră, de lucioasă, aidoma unui cer fără 
lună care se reflectă pe suprafaţa oarbă a unui iaz. Sunt 
aproape la fel de buimăcit, pe cât de terifiat, fiindcă mi se 
pare că am în acelaşi timp şi opt, şi paisprezece ani, că 
deschid uşa pentru a o salva nu numai pe femeia care a 
lăsat păsările însângerate în vestibul, ci şi pe mama mea. 
Trecutul şi prezentul se dizolvă unul într-altul, devin unul 
singur, iar eu intru în abator. 

Păşesc în spaţiul îngropat, în bezna infinită care mă 
înconjoară. Tavanul e negru ca tuşul, pentru a se asorta cu 
pereții, pereții cu podeaua, podeaua ca un povârniş din 
Infern. O femeie goală, agonizând, cu buzele întredeschise 
şi  sângerânde,  clătinându-şi capul într-o negare 
neputincioasă, este prinsă cu cătuşe de o suprafaţă din 
oțel lustruit, care pare să plutească în întuneric, pentru că 
şi suporturile sunt tot negre. O singură lumină. Exact 
deasupra mesei. Într-o montură neagră. Pluteşte în gol, un 
fascicul îndreptat spre placa din oțel, precum un obiect 
celest sau o rază crudă a unui inchizitor atotputernic. Tata 
este îmbrăcat în negru. Numai faţa şi mâinile i se văd, ca şi 
cum s-ar fi separat de trup, trăindu-şi propria lor viaţă. O 
apariţie care se luptă să se întregească. El extrage o 
seringă hipodermică sclipitoare din aer - de fapt, dintr-un 
sertar situat în spatele mesei, invizibil din cauza negrului 
pe negru. 

Strig: „Nu, nu, nu!” şi ţâşnesc spre el, surprinzându-l, 
aşa că seringa cade din nou în aerul dens de unde ieşise, 
iar eu îl imping în spate, mereu în spate, pe lângă masă, 
ieşind din lumina îngustă în bezna infinită, până când ne 
lovim de perete la capătul Universului. Tip, lovesc cu 
pumnii, dar am paisprezece ani şi sunt slab, iar el este în 
floarea vârstei, un bărbat puternic, musculos. Îl pocnesc cu 
picioarele, dar sunt descult. Mă ridică fără niciun efort, se 


3 


întoarce, mă aruncă în spate, în întunericul tăios, se 
apleacă, apoi mă trânteşte din nou. Mă doare spatele. Mă 
cuprinde o beznă venită din interiorul meu, şi mai 
profundă decât abisul ce mă învăluie. Dar femeia ţipă din 
nou şi disperarea din vocea ei mă ajută să rezist beznei 
interioare, chiar dacă nu mă pot opune forței tatălui meu. 

Apoi mă lipeşte de perete cu trupul său, ținându-mă cu 
mâinile deasupra podelei, cu chipul lângă al meu; şuviţele 
de păr negru îi cad pe frunte, iar ochii îi sunt atât de 
întunecați, încât îmi par nişte găuri prin care desluşesc 
bezna din spatele lui. „Nu-ţi fie frică, nu, nu-ţi fie frică, 
băiete. Băieţelul meu, n-o să-ţi fac niciun rău. Eşti sânge 
din sângele meu, eşti sămânța mea, creaţia mea, copilul 
meu. Niciodată nu o să-ţi fac vreun rău. OK? Înţelegi? Mă 
auzi, fiule, scumpul meu băiat, iubitul meu Mikey, mă auzi? 
Sunt fericit că eşti aici. Trebuia să se întâmple, mai 
devreme sau mai târziu. Cu cât mai curând, cu atât mai 
bine. Scumpul meu băiat, ştiu de ce eşti aici, ştiu de ce ai 
venit.” 

Sunt uluit şi dezorientat din cauza întunericului apăsător 
în care e învăluită încăperea, din cauza ororilor înşirate în 
catacombe, din cauza faptului că stau cu picioarele în aer, 
strivit de perete. Glasul lui pare în aceeaşi măsură 
liniştitor şi straniu, ciudat de seducător, convingându-mă 
aproape că nu îmi va face niciun rău. Probabil că 
interpretasem greşit lucrurile pe care le văzusem. El 
continuă să-mi vorbească, parcă hipnotizându-mă, un şuvoi 
de cuvinte care mă împiedică să gândesc, Isuse, mintea mi 
se învârteşte, el mă striveşte de perete, cu faţa ca o lună 
plină deasupra mea. 

„Stiu de ce ai venit. Știu cine eşti. Ştiu ce cauţi aici. Eşti 
sânge din sângele meu, sămânţa mea, fiul meu, nu eşti mai 
diferit de mine decât imaginea din oglindă. Mă auzi, 
Mikey, scumpul meu băâieţaş, mă auzi? Ştiu cine eşti, de ce 
ai venit, ce cauţi aici, de ce ai nevoie. De ce ai nevoie. Știu, 
ştiu. O ştii şi tu. Ai ştiut din momentul în care ai intrat în 
cameră şi ai văzut-o pe masă, i-ai văzut sânii, te-ai uitat 
între picioarele ei. Ştii, o, da, o, ai ştiut, ai vrut, ai ştiut, ai 


3 


ştiut ce vrei, de ce ai nevoie, cine eşti tu. Şi este OK, 
Mikey, este OK, copile! Aşa sunt şi eu, şi tu. Aşa ne-am 
născut amândoi, aşa ne-a fost ursit.” 

Stăm în picioare lângă masă şi nu ştiu sigur cum am 
ajuns acolo, femeia zace în fața mea, iar tata mă împinge 
din spate. Mă ţine strâns de încheietura mâinii drepte şi 
mi-o pune pe sânii ei, de-a lungul trupului gol. Ea este 
semiconştientă. Deschide ochii. Privesc în ochii ei, 
implorând-o să înţeleagă, în timp ce el îmi conduce mâna 
peste tot, vorbind mereu, mereu, spunându-mi că pot să-i 
fac orice, că e OK, că pentru asta m-am născut, că ea se 
află acolo ca să fie ce vreau eu să fie. 

Imi revin oarecum din buimăceală şi reuşesc să mă zbat 
cât pot de puternic, dar scurt. Prea scurt şi cu prea puțină 
forţă. Işi pune braţul în jurul gâtului meu, mă sugrumă, mă 
împinge spre masă, mă sufocă - gustul sângelui în gură - 
până când mă topesc iar. Ştie când să slăbească 
strânsoarea, înainte să leşin, pentru că nu vrea ca eu să 
leşin. Are alte planuri. Mă prăbuşesc peste el, plângând, 
cu lacrimile picurând pe trupul femeii încătuşate. 

Imi eliberează mâna dreaptă. Cu greu mai pot să o ridic 
de pe femeie. Un zornăit şi un scârţâit. Chiar lângă mine. 
Mă uit. Una dintre mâinile lui întinse în beznă. Căutând 
printre instrumentele argintii care plutesc în gol. Culege 
un bisturiu din mormanul de cârlige, forcepsuri, ace şi 
cuțite. Imi găseşte palma, îmi strecoară bisturiul în ea, îşi 
aşază mâna peste a mea, îmi îndoaie degetele, mă forțează 
să strâng bisturiul. Femeia ne vede mâinile şi oţelul 
strălucitor, ne imploră din priviri să n-o rănim. 

„Știu cine eşti”, zice el, „ştiu cine eşti, scumpul meu 
băiat, copilul meu. Fii tu însuţi, dă-ţi drumul şi fii tu însuți. 
Nu crezi că e frumoasă acum? Nu crezi că este cel mai 
frumos lucru pe care l-ai văzut vreodată? O, aşteaptă 
numai puțin, va deveni şi mai frumoasă. Lasă-l pe tăticul 
tău să-ți arate cine eşti, de ce ai nevoie, ce îţi place. Lasă- 
mă să-ți arăt cât de bine te-ai distra dacă ai fi tu însuți. 
Ascultă, Mikey, ascultă-mă acum, acelaşi râu întunecat 
curge şi prin venele tale, şi prin ale mele. Ascultă şi vei 


3 


reuşi să-l auzi, acel râu adânc şi întunecat, cum vuieşte 
prin tine, rapid şi puternic, vuieşte prin tine. Acum, 
împreună cu mine, tu şi cu mine, lasă-te purtat de curent. 
Stai alături de mine şi ridică lama cuţitului. Vezi cum 
sclipeşte? Arată-i-l şi ei, uită-te la ea cum îl priveşte, cum 
nu mai are ochi pentru altceva. Străluceşte în mâna ta şi a 
mea. Simte puterea pe care o avem asupra ei, peste toți 
cei slabi şi proşti care nu pot înţelege. Fii alături de mine, 
ridică-l...” 

Ţine un braţ în jurul gâtului meu, mâna mea dreaptă 
este prinsă într-a lui, dar stânga rămâne liberă. In loc să-l 
lovesc sau să încerc să-mi înfig cotul în el - deşi probabil n- 
ar fi folosit la nimic - pun palma pe oţelul inoxidabil. 
Groaza insuportabilă şi disperarea mă împovărează. Cu 
mâna Stângă şi întreg trupul mă smucesc de lângă masă. 
Apoi cu picioarele. Lovesc masa cu picioarele. Mă 
dezlănţui ca turbat impotriva ticălosului, îl dezechilibrez. 
El se clatină, încă ținându-mi mâna pe acel cuţit, încercând 
să mă strângă şi mai tare de gât. Dar cade pe spate, cu 
mine deasupra. Cuţitul se  rostogoleşte departe, în 
întuneric. Greutatea mea îi taie răsuflarea. Sunt liber. 
Liber. Mă târăsc pe podeaua neagră. Uşa. Mă doare mâna 
dreaptă. Nicio şansă să o ajut pe femeie. Dar pot să chem 
pe cineva. Poliţia. Pe oricine. Încă mai poate fi salvată. 
Trec dincolo de uşă, mă ridic în picioare, mă împleticesc, 
luptându-mă să-mi păstrez echilibrul, intru în catacombe, 
alergând, alergând pe lângă femeile albe şi ţepene, 
încercând să tip. Gâtul îmi sângerează pe dinăuntru. Uscat 
şi iritat. Vocea mea e o şoaptă. Oricum nu e nimeni în 
fermă să mă audă. Doar eu, el şi femeia goală. Dar alerg, 
alerg, strigând în şoaptă către cineva care nu există. 


Expresia ei îi frânse inima lui Spencer. 

— N-ar fi trebuit să te aduc aici, să te pun într-o 
asemenea situaţie. 

Ea părea cenuşie în lumina îngheţată a becurilor albe. 

— Nu-i adevărat, trebuia să faci asta. Chiar dacă am 
avut vreo îndoială, acum mi s-a spulberat. Nu puteai să 


3 


continui la nesfârşit... Cu toate amintirile... 

— Dimpotrivă, exact asta trebuia să fac. Să continuu la 
nesfârşit. Nu ştiu de ce am crezut că pot să-mi regăsesc 
viaţa. N-am niciun drept să-ţi cer să înduri alături de mine. 

— Poţi să continui, dar să ai şi o viaţă a ta... In 
momentul în care îţi vei aminti totul. Şi acum ştiu ce nu 
reuşeşti să-ţi aduci aminte, ce minute lipsesc. 

Spencer nu îndrăzni să o privească în ochi. Se uită la 
Rocky, care stătea profund deznădăjduit: cu capul în jos, 
cu urechile pleoştite, tremurând. 

Apoi îşi îndreptă privirea spre uşa cea neagră. Orice s-ar 
fi aflat dincolo de ea, va hotărî dacă viitorul său va fi 
alături de Ellie sau nu. Putea foarte bine să nici nu existe 
vreun viitor pentru el. 

— N-am fugit spre casă, zise Spencer, întorcându-se la 
acea noapte îndepărtată. M-ar fi prins înainte să ajung 
acolo, înainte de a telefona. În schimb, am urcat în 
vestibul, am trecut prin dulap şi am luat-o la dreapta, spre 
partea din faţă a clădirii, spre galerie. Pe când alergam pe 
scări apropiindu-mă de atelierul lui, l-am auzit în spate 
cum vine după mine. Ştiam că are un pistol în sertarul din 
dreapta al biroului. Îl văzusem odată când mă trimisese să- 
i aduc ceva de acolo. Am intrat în atelier, am aprins 
lumina, am alergat pe lângă şevalete şi dulăpioare cu 
materiale şi am ajuns într-un colţ. Biroul avea forma literei 
L. M-am năpustit, m-am trântit pe scaun, am înşfăcat 
mânerul sertarului şi l-am deschis. Pistolul era acolo. Nu 
ştiam să-l folosesc. Mâna dreaptă îmi tremura. Abia 
puteam să ţin obiectul ăla blestemat, chiar şi cu ambele 
mâini. Urcase scările, intrase în atelier, venea spre mine, 
aşa că am ochit şi am apăsat pe trăgaci. Era un revolver. 
Fără siguranţă. Şi reculul m-a făcut să cad în fund. 

— L-ai împuşcat? 

— N-am reuşit atunci. Probabil că eram prea şocat când 
am apăsat pe trăgaci, aşa că glonţul a ricoşat în tavan. Dar 
am ţinut pistolul aţintit asupra lui. S-a oprit. De fapt, nu 
mai înainta la fel de repede, nu se mai grăbea. Dar era atât 
de calm, Ellie, atât de calm. Ca şi cum nimic nu s-ar fi 


3 


întâmplat, ca şi cum tatăl meu, bunul meu tătic, ştii, se 
supărase puţin pe mine, dar îmi spunea că i-a trecut, mă 
vrăjea cu vorbele lui dulci, la fel ca şi în camera neagră. 
Atât de sincer. Parcă mă hipnotiza. Şi atât de sigur că va 
reuşi dacă îi voi lăsa timp. 

— Dar el nu ştia că tu îl văzuseşi când o lovea pe mama 
ta, cărând-o spre şopron, cu şase ani în urmă. Credea 
probabil că o să faci legătura între moartea ei şi încăperile 
secrete numai când îţi vei reveni, dar gândea că până 
atunci o să te corupă şi pe tine. 

Spencer privi uşa cea neagră. 

— Mda, poate că aşa gândea. Nu ştiu. Mi-a spus că dacă 
voi fi ca el, voi afla sensul existenţei, adevăratul rost al 
vieţii fără limite sau reguli. Zicea că îmi va plăcea când o 
să-mi arate cum se face. Că începuse să îmi placă în 
camera aceea neagră şi că, deşi îmi era teamă să mă las în 
voia lui, aflasem deja că nu-i nimic rău să te distrezi în 
felul ăla. 

— Dar nu ţi-a plăcut. Te-a dezgustat. 

— Spunea că mi-a plăcut, că a văzut el că mi-a plăcut. Că 
toate genele lui trec prin mine ca un râu, mi-a repetat, îmi 
străbat trupul ca un râu. Râul comun al destinului, apele 
întunecate ale inimilor noastre. Când s-a apropiat de birou 
suficient de mult, încât să nu mai ratez, l-am împuşcat. El a 
zburat în spate din cauza impactului. Sângele împrăştiat 
era îngrozitor. Am fost convins că l-am omorât, dar nu prea 
mai văzusem sânge până în acea noaptea, aşa că puțin mi 
s-a părut foarte mult. A atins podeaua, s-a rostogolit cu 
faţa în jos şi a rămas acolo nemişcat. Am fugit din atelier şi 
am coborât... 

Uşa neagră aştepta. 

Ellie rămase tăcută. El nu putea vorbi. 

— Şi minutele petrecute în cameră cu femeia... Pe 
acelea nu ţi le aminteşti? 

Uşa. Ar fi trebuit să umple vechea pivniţă cu explozibil. 
Să-i dea foc. Să o astupe cu pământ. Să o sigileze pentru 
totdeauna. N-ar fi trebuit să o lase acolo, să mai poată fi 
deschisă vreodată. 


— Când m-am întors aici, spuse el cu dificultate, n-am 
fost în stare să ţin revolverul decât în mâna stângă, pentru 
că pe dreapta mi-o strânsese prea tare într-a lui, îmi 
zdrobise articulațiile. Pulsa de durere. Dar problema era... 
că nu simţeam numai durere. 

Îşi privi mâna. O văzu mai mică, mai tânără, ca a unui 
băiat de paisprezece ani. 

— Încă mai puteam simţi... cât de catifelată fusese 
pielea femeii, când mă obligase să o ating. Simţeam 
rotunjimea sânilor ei. Elasticitatea şi tăria lor. Supleţea 
pântecelui. Asprimea părului pubian... Căldura ei. Toate 
aceste senzaţii se aflau în mâna mea, în fiecare fibră, la fel 
de reale ca şi durerea. 

— Erai numai un băiat, zise ea fără nicio urmă de 
dezgust. Văzuseşi pentru prima oară o femeie dezbrăcată, 
pentru prima dată atinseseşi trupul unei femei. Doamne, 
Spencer, în asemenea circumstanţe, tensionat, nu doar 
îngrozit, ci şi impresionat, buimăcit, în acel moment 
primar - probabil că atingerea te-a pătruns până în 
străfunduri. Tatăl tău o ştia. Era un nemernic deştept. A 
încercat să se folosească de tulburarea ta pentru a te 
manipula. Dar asta nu înseamnă nimic. A 

Ea era prea înţelegătoare şi ierta prea uşor. În această 
lume păcătoasă, cei care iertau prea uşor plăteau un preţ 
imens pentru năzuinţa de a fi buni creştini. 

— Aşa că m-am întors în catacombe, cu moartea în 
pereţii din jur, cu amintirea sângelui tatălui meu şi încă 
simțind sânii acelei femei în palmă. Îmi revenea în minte 
cât de netede mi s-au părut sfârcurile ei când le-am atins 
cu mâna... 

— Nu te minţi pe tine însuţi. 

— Să nu minţi niciodată un câine, zise Spencer, de 
această dată fără să glumească, dar cu o amărăciune şi o 
furie care îl înfricoşară. 

Mânia îi străpunse inima, mai neagră decât uşa din faţa 
lui. Nu putea să se scuture mai mult decât fusese capabil 
în acel iulie, să-şi elibereze mâna de căldura, elasticitatea 
şi formele senzuale ale femeii goale. Furia sa nu era 


3 


îndreptată spre nimeni şi de aceea se accentuase în 
străfundurile inconştientului vreme de şaisprezece ani. Nu 
fusese niciodată sigur dacă se va întoarce împotriva tatălui 
său sau împotriva propriei lui persoane. Pentru că nu-şi 
găsise ţinta, el negase existenţa furiei, o reprimase. Acum 
se condensase într-un distilat de mânie pură şi muşca din 
sufletul lui, la fel de corozivă ca un acid. 

— ... cât de netede mi s-au părut sfârcurile ei când le-am 
atins cu mâna, repetă el cu o voce sugrumată de mânie şi, 
totodată, de frică. M-am întors aici. La această uşă. Am 
deschis-o. Am păşit în camera cea neagră... Şi următorul 
lucru pe care mi-l amintesc este că am ieşit, trântind uşa 
după mine... 


x 


„„„desculț, merg prin catacombe, cu un vid în memorie 
mai negru decât camera din spatele meu, neştiind sigur 
unde fusesem şi ce se întâmplase. Am trecut pe lângă 
trupurile din pereți. Femei. Fete. Mame. Surori. [ipetele 
lor tăcute. Necontenite. Unde este Dumnezeu? Ce-i pasă 
lui Dumnezeu? De ce le-a abandonat aici? De ce m-a 
părăsit şi pe mine? O umbră mărită de păianjen goneşte 
peste feţele lor din gips, de-a lungul umbrei încolăcite a 
cablului cu becuri. În timp ce trec pe lângă noua nişă din 
perete, pregătită pentru femeia din camera cea neagră, 
tatăl meu iese din acea gaură plină de pământ - negru, 
stropit cu sânge, clătinându-se, horcăind, dar atât de 
repede, la fel de repede ca păianjenul. Sclipirea fierbinte a 
oțelului dintre umbre. Un cuţit. El pictează câteodată 
natură moartă, zugrăvind cuțite strălucitoare cu o 
asemenea evlavie, de parcă ar fi relicve sfinte. Oţelul 
strălucitor, dintr-o dată durerea de pe obraz. Pistolul îmi 
cade din mână. Imi duc palmele la față. O bucată de piele 
îmi atârnă peste bărbie. Imi pipăi dinţii cu degetele, dinţii 
rânjiţi care ies prin obraz. Şi el loveşte din nou. Nu 
nimereşte. Cade. Este prea slăbit, nu se mai poate tine pe 
picioare. Mă retrag de lângă el, îmi pun bucata de came la 


3 


loc, sângele îmi curge printre degete, mi se prelinge pe 
gât. Încerc să-mi tin faţa laolaltă şi alerg, alerg. În spai tele 
meu, el este prea vlăguit să se ridice de la podea, dar încă 
mai are puterea să strige după mine: „Ai omorât-o, ai 
omorât-o, băieţaş, ţi-a plăcut, ai omorât-o?” 


Spencer tot nu putea să se uite la Ellie, şi ar fi fost 
posibil să n-o mai poată privi niciodată în faţă. O vedea din 
lateral şi ştia că plânge în tăcere. Plângea pentru el, cu 
ochii înecaţi în lacrimi, cu obrajii umezi. 

El nu putea să plângă. Nu fusese niciodată în stare să se 
descarce, să se curețe de suferinţă, pentru că nu ştia dacă 
merită lacrimile ei, ale lui sau ale altcuiva. 

Acum nu putea simţi decât furie, încă neîndreptată 
împotriva cuiva anume. Într-un târziu spuse: 

— Poliţia a găsit-o pe femeie moartă, în camera cea 
neagră... 

— Spencer, el a ucis-o! Glasul îi tremura. Aşa trebuie să 
fi fost. Poliţia a zis că el a făcut-o. Tu ai fost eroul. 

Uitându-se la uşa cea neagră, Spencer clătină din cap. 

— Când a omorât-o, Ellie? Când? Bisturiul a căzut în 
momentul în care am picat amândoi pe podea. Apoi am 
fugit, iar el a venit după mine. 

— Dar mai existau şi alte bisturie, şi alte instrumente 
ascuţite în sertar. Chiar tu mi-ai spus. A înşfăcat unul şi a 
omorât-o. l-ar fi luat numai câteva secunde. Numai câteva 
secunde, Spencer. Ticălosul ştia că nu poţi ajunge prea 
departe şi că o să te prindă. Lupta cu tine îi amânase 
plăcerea bestială, încât nu mai putea aştepta, era atât de 
excitat, încât tremura, aşa că a trebuit să o omoare atunci, 
rapid şi brutal. 

— Mai târziu, el zace pe podea, după ce m-a rănit, iar eu 
fug, fug... Strigă după mine, întrebându-mă dacă am 
omorât-o şi dacă mi-a plăcut... 

— O, dar el ştia. Ştia că femeia murise înainte ca tu să te 
întorci s-o eliberezi. Poate că era nebun, poate că nu, dar 
în mod sigur a fost cea mai diabolică fiinţă care a existat 
vreodată. Nu înţelegi? Nu a reuşit să te corupă şi nici să te 


3 


ucidă, aşa că nu îi mai rămânea decât să-ţi ruineze viaţa 
cât îi mai stătea în putere, să-ţi strecoare sămânţa îndoielii 
în suflet. Tu erai un băiat pe jumătate orbit de panică şi 
teroare, buimăcit, iar el îţi intuia deruta. O înţelegea şi a 
folosit-o împotriva ta, doar ca să se distreze. 

Ce mult i-ar fi plăcut lui Spencer să se convingă de 
adevărul scenariului pe care ea tocmai i-l descrisese! Dar 
permanenta amnezie părea să contrazică faptul că 
lucrurile se petrecuseră aşa cum îşi dorea cu disperare să 
se fi întâmplat. 

— Du-te, îi spuse el răguşit. Fugi la maşină, pleacă de 
aici, du-te în Denver. N-ar fi trebuit să vii cu mine. Nu îţi 
pot cere să vii mai departe cu mine. 

— Sunt aici. Şi nu plec. 

— Vorbesc serios. Pleacă! 

— În niciun caz. 

— Ieși afară. Ia şi câinele. 

— Nu. 

Rocky scheuna, tremura, ghemuit lângă o coloană de 
cărămizi întunecate ca sângele, torturat aşa cum Spencer 
nu îl mai văzuse niciodată. 

— la-l. Rocky te place. 

— Nu plec. Aceasta este decizia mea şi nu poţi să iei tu 
alta în locul meu, zise ea printre lacrimi. 

Se răsuci spre Ellie, o prinse cu putere de braţe şi 
aproape o ridică de pe podea, încercând să o forţeze să 
înţeleagă. Cu toată furia, teama şi dezgustul faţă de 
propria-i persoană, el reuşi până la urmă să o privească în 
ochi încă o dată: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nici după tot ce ai văzut 
şi ai auzit nu pricepi? Am lăsat o parte din mine în acea 
cameră, în acel abator unde el îşi măcelărea victimele, am 
lăsat ceva ce nu pot accepta. Ce ar putea fi acel ceva, 
pentru numele lui Dumnezeu? Ceva mai rău decât 
catacombele, mai rău decât orice. Trebuie să fie mult mai 
rău, pentru că nu-mi amintesc restul! Dacă mă întorc acolo 
şi îmi aduc aminte ce am făcut, nu voi mai uita niciodată, 
nu voi mai fi în stare să mă ascund. Şi asta va fi... Precum 


3 


focul. Mă va arde pe dinăuntru. Chiar dacă o părticică va 
mai rămâne intactă, nu voi mai fi eu, Ellie, nu după ce voi 
afla adevărul. Şi atunci cu cine crezi că te vei afla aici, 
singură, aici jos, în acest loc blestemat? 

Ea ridică o mână şi îi mângâie cicatricea, deşi el încercă 
să se ferească. 

— Şi dacă aş fi fost oarbă, şi dacă n-aş fi fost în stare să- 
ti văd faţa, tot te-aş fi cunoscut destul de bine, încât să ştiu 
că o să-mi frângi inima. 

— O, Ellie, nu! 

— Nu plec. 

— Ellie, te rog. 

— Nu. A 

Nu-şi putea îndrepta mânia spre ea. li dădu drumul. 
Stătea cu braţele căzute pe lângă corp. Avea din nou 
paisprezece ani. Singur şi revoltat. Infricoşat. Pierdut. 

Ea puse mâna pe clanţa uşii. 

— Aşteaptă. Îşi scoase pistolul SIG de sub cureaua 
pantalonilor, îi trase siguranţa, vâri un glonţ pe ţeava şi i-l 
întinse. Trebuie să ai ambele arme. Ellie începu să 
protesteze, dar el o opri. [ine pistolul în mână. Şi nu te 
apropia prea mult de mine acolo. 

— Spencer, orice ţi-ai aminti nu te va transforma în tatăl 
tău, nici măcar pentru o clipă, indiferent cât de groaznic ar 
fi. 

— Cum de ştii asta? Am petrecut şaisprezece ani 
chinuindu-mă, forţându-mă şi impulsionându-mă, 
încercând să-mi croiesc drum prin beznă, dar tot de 
pomană. Acum, dacă reuşesc... 

Ea puse siguranţa pistolului. 

— Ellie... 

— Nu vreau să se întâmple un accident. 

— Când eram mic, tata se tăvălea cu mine pe podea, mă 
gâdila şi se strâmba la mine ca să mă distreze. Ne jucam şi 
cu mingea. lar când am vrut să învăţ să desenez, mi-a 
arătat foarte răbdător tehnica. Dar înainte şi după... El 
venea aici jos, acelaşi om, şi tortura femei, fete, ore 
întregi, uneori chiar zile. Se mişca foarte degajat între 


3 


aceste două lumi. 

— Nu am de gând să stau cu arma îndreptată spre tine, 
ca şi cum mi-ar fi teamă că ai fi un monstru, când ştiu că 
nu eşti. Te rog, Spencer, nu mă pune să fac asta. Hai să 
terminăm ce avem de făcut. 

In tăcerea profundă din capătul catacombelor, el îşi luă 
un răgaz pentru a se pregăti. Nu se mişca nimic în acea 
încăpere lungă. Niciun şobolan - diform sau nu - nu mai 
sălăşluia acolo. Familia Dresmund fusese instruită să-i 
otrăvească. 

Spencer deschise uşa cea neagră. 

Aprinse lumina. 

Ezită în prag, apoi intră. 

Deşi câinele se simţea mizerabil, îl urmă supus. Poate că 
îl înfricoşa să rămână singur în catacombe. Sau poate că 
de această dată chiar reacționa la starea de spirit a 
stăpânului său, caz în care înţelegea că are mare nevoie de 
el. Rămase lângă Spencer. 

Ellie intră ultima şi închise uşa cea grea în urma ei. 

Abatorul arăta aproape la fel de năucitor cum fusese şi 
în noaptea bisturielor şi a cuţitelor. Masa din oţel 
inoxidabil dispăruse. Camera era goală. Bezna compactă 
nu furniza niciun punct de referinţă, aşa că odaia părea 
când de dimensiunile unui sicriu, când infinit mai mare 
decât în realitate. Singura lumină rămăsese cea a becului 
cu fasciculul direcționat, spânzurat în suportul negru de pe 
tavan. 

Familia Dresmund fusese instruită să păstreze luminile 
în stare de funcţionare. Nu li se spusese să şi curețe 
încăperea, însă nu se aşezase decât un strat foarte subţire 
de praf, deoarece acolo nu exista niciun fel de aerisire. 

Era o capsulă în timp, sigilată vreme de şaisprezece ani, 
conţinând nu evenimentele memorabile ale zilelor demult 
apuse, ci amintirile pierdute. 

Locul îl afectă pe Spencer chiar mai puternic decât se 
aşteptase. Putea să vadă sclipirea bisturiului de parcă ar fi 
plutit şi acum în aer. 


„„„desculț, ținând revolverul în mâna stângă, mă grăbesc 
să cobor din atelierul în care l-am împuşcat pe tata, 
trecând prin dulap într-o lume deloc asemănătoare celei 
existente în spate, din cărțile lui C.S. Lewis, prin 
catacombe, neindrăznind să privesc în dreapta sau în 
stânga, pentru că femeile acelea moarte par să se lupte 
pentru a ieşi din tencuială. Am sentimentul nebunesc că s- 
ar putea elibera, ca şi cum gipsul ar fi incă ud, că vor veni 
după mine şi mă vor vâri într-un perete, lângă ele. Sunt fiul 
tatălui meu şi merit să mor sufocat în tencuiala umedă şi 
rece, să-mi pătrundă pe nări şi să mi se strecoare pe gât, 
până când voi deveni la fel ca toate celelalte figuri din 
tablouri, fără să respir, doar hrană pentru şobolani. Inima 
îmi bate atât de tare, încât fiecare bubuitură îmi întunecă 
vederea din ce în ce mai mult, rapid, ca şi cum valurile de 
sânge imi ajung în ochi şi mă orbesc. Imi simt bătăile 
inimii şi în mâna dreaptă. Durerea din articulații pulsează, 
câte trei inimi în fiecare deget. Dar îmi place durerea. Imi 
doresc şi mai multă durere. Sunt iar în vestibul şi cobor 
treptele spre camera luminată în albastru, îmi lovesc 
ritmic articulațiile umflate cu revolverul pe care îl ţin în 
cealaltă mână. Acum le pocnesc şi mai tare de catacombe, 
pentru a alunga orice altă senzaţie în afara durerii. 
Fiindcă... Fiindcă în aceeaşi măsură ca şi durerea, 
Doamne, Dumnezeule Cel Atotputernic, încă mai simt ca o 
pată în palma dreaptă: pielea catifelată a femeii. Formele 
pline şi elasticitatea sânilor ei, sfârcurile tumefiate. 
Supleţea  pântecelui, muşchii încordaţi în  încleştarea 
cătuşelor. Fierbinţeala vâscoasă în care el îmi înfige 
degetele în pofida rezistenței mele, în pofida protestelor şi 
a uimirii ei. Ochii-i sunt fixaţi într-ai mei. Mă imploră din 
ochi. Tristeţea ochilor ei. Dar mâna cea trădătoare are 
propriile-i amintiri, de nezdruncinat, şi mă scârbeşte. 
Toate senzațiile din mână, dar şi unele sentimente ale mele 
mă scârbesc. Sunt dezgustat, mi-e silă şi mi-e frică de mine 
însumi. Dar şi celelalte simţuri - emoţii murdare în 
armonie cu mâna pe care o urăsc, excitaţia. Şi mă opresc 
lângă uşa camerei negre, mă sprijin de perete şi vomit. 


3 


Transpir. Mă cutremur înfiorat. Când mă îndepărtez de 
mizerie, doar cu stomacul curăţat, mă forţez să apăs clanța 
cu mâna rănită, iar durerea îmi străpunge întregul braţ 
când deschid uşa. Apoi sunt înăuntru, din nou în camera 
cea neagră. 

Nu te uita la ea. Nu. Nu! Nu te uita la femeia goală. Nu 
ai niciun drept. Totul se poate face şi fără să o privesc, la 
marginea mesei, conştient de prezența ei numai cu colțul 
ochiului, o siluetă de culoarea cărnii, plutind în beznă. „E 
OK”, îi spun, cu glasul răguşit fiindcă tata mă strânsese de 
gât. „E OK, doamnă, e mort, l-am împuşcat. Vă voi elibera, 
vă voi scoate de aici, nu vă fie teamă.” Şi apoi îmi dau 
seama că nu ştiu unde se află cheile cu care să-i desfac 
cătuşele. „Doamnă, nu am cheile, mă duc după ajutor, o să 
chem poliţia. Dar totul e în regulă, el e mort.” Nu se aude 
niciun sunet. Au amețit-o loviturile pe care le primise în 
cap, e numai pe jumătate conştientă, poate leşinată. Dar 
nu vreau să se trezească după ce o să plec, singură şi 
îngrozită. Imi amintesc privirea ei - oare aceeaşi privire o 
fi avut şi mama în final? - și nu vreau să-i fie teamă când îşi 
va reveni, să creadă că el are să se întoarcă. Atâta tot, 
atâta tot. Nu vreau să-i fie frică, aşa că trebuie să o 
trezesc, să o zgălţâi, să o fac să înţeleagă că el e mort şi că 
o să revin cu ajutoare. Mă apropii de masă, încerc să nu 
mă uit spre corpul ei, să-i privesc numai Chipul. Mă izbeşte 
mirosul. Îngrozitor. Greţos. Bezna mă ameţeşte din nou. 
Pun o mână. Pe masă. Să mă sprijin. Este mâna dreaptă 
care încă işi mai aminteşte forma sânilor, şi o aşez pe o 
materie fierbinte, vâscoasă şi alunecoasă care nu exista 
înainte. Mă uit la faţa ei. Gura deschisă. Ochii. Ochii ficşi şi 
goi. O omorâse. Două tăieturi. Păcătoase. Violente. 
Apăsând cu toată puterea pe lamă. Gâtul. Abdomenul. Mă 
răsucesc, încerc să fug, departe de femeie, dar mă 
ciocnesc de perete. Imi şterg mâna de zidul cel negru, 
strigându-i pe Isus şi pe mama, zicând: „Doamnă, vă rog, 
doamnă, vă rog“, de parcă ar fi putut să se lipească la loc 
ascultându-mi rugămințile. Imi şterg în continuare mâna 
de perete, palma, dosul ei, de perete, nu numai de ce 


3 


atinsesem, ci şi de ceea ce simţisem atunci când era vie, 
mă şterg tot mai violent, mai furios, până când mi se pare 
că iau foc, până când nu mai rămâne nimic, doar durerea. 
Și apoi mai stau acolo puţin. Nu mai ştiu sigur unde mă 
aflu. Dar ştiu că există o uşă. Merg spre ea. Prin ea. O, da. 
Catacombele. 


Spencer stătea în mijlocul camerei, cu mâna dreaptă 
ridicată, uitându-se la ea sub lumina tăioasă, de parcă ar fi 
fost alta, nu cea de acum şaisprezece ani. 

Spuse oarecum surprins: 

— Aş fi putut s-o salvez. 

— Ştiu, murmură Ellie. 

— Dar n-am reuşit să salvez pe nimeni. 

— Nu e vina ta. 

Pentru prima dată din acel iulie îndepărtat, el se gândi 
că ar fi fost posibil să accepte, în viitor, dar nu prea 
curând, că nu ducea povara unui păcat mai mare decât 
semenii săi. Amintiri mai întunecate, o experienţă mai 
intimă a înclinaţiei umane spre rău şi a unei constrângeri 
greu de imaginat - toate acestea da, dar nu o vinovăţie mai 
mare. 

Rocky latră. De două ori. Tare. 

Tresărind, Spencer spuse: 

— Nu latră niciodată. 

Ridicând siguranţa SIG-ului, Ellie întoarse rapid, în timp 
ce uşa se deschidea. 

Bărbatul cu înfăţişare blândă - acelaşi care intrase şi în 
cabana din Malibu - năvăli în camera cea neagră. Ţinea un 
Beretta cu amortizor în mâna dreaptă şi, zâmbind, trase un 
foc din mers. 

Ellie primi glonţul în umărul drept şi ţipă de durere. 
Mâna i se contractă, scăpă pistolul şi se lovi de perete. Se 
încovoie în beznă, dar realiză totuşi că Micro Uzi-ul îi 
aluneca de pe umăr şi îşi întinse mâna stângă să-l prindă. 
li scăpă printre degete, lovi podeaua şi se rostogoli 
departe de ea. 

Pistolul zbură în afara razei sale de acţiune, spre 


3 


bărbatul cu Beretta. Iar Spencer se năpusti după Uzi. 

Individul cel zâmbitor trase din nou. Glonţul scânteie 
atingând zidul la câţiva centimetri de mâna lui Spencer, 
obligându-l să se retragă, apoi ricoăa de pereţii camerei. 

Bărbatul înarmat păru amuzat de scrâşnetul glonţului ce 
sărea de la un perete la altul, de parcă avea o viaţă 
independentă, încântătoare, care-i garanta lui siguranţa. 

— Aş prefera să nu te împuşc, zise el. N-am vrut să trag 
nici în Ellie. Am alte planuri pentru voi doi. Dar dacă faci o 
singură mişcare greşită, renunţ la tot. Şi acum împinge 
Uzi-ul până aici. A 

În loc să-i dea ascultare, Spencer se duse lângă Ellie. Îi 
atinse faţa şi se uită la umărul ei. 

— Cât de rău e? 

Ea îşi strângea rana, încercând să nu-şi trădeze durerea, 
dar adevărul i se citea în ochi. 

— OK, sunt OK, n-am nimic, murmură ea, însă Spencer îi 
observă privirea îndreptată spre câinele care scheuna, 
simțind că minţise. 

Uşa grea a abatorului nu se închisese. Cineva o ţinea 
deschisă. Bărbatul înarmat se dădu la o parte pentru a 
face loc. Cel de-al doilea era Steven Ackblom. 


Roy era convins că noaptea aceasta avea să fie una 
dintre cele mai interesante nopţi ale vieţii lui. Ar fi putut 
rămâne unică, aşa cum considerase până acum prima 
noapte petrecută împreună cu Eve, şi nu i s-ar fi părut că o 
trădează recunoscând că era şi mai frumoasă. Se 
intersectau într-un mod incredibil o mulţime de 
evenimente: capturarea femeii; şansa de a afla tot ceea ce 
ştia Spencer despre organizaţia care lupta împotriva 
Agenţiei, apoi plăcerea de a-l elibera de necazuri pe acel 
bărbat stigmatizat; ocazia unică de a fi alături de unul 
dintre marii artişti ai epocii, la întoarcerea în locul unde 
inspiraţia sa îşi avea izvoarele; şi după ce va termina, 
poate că ochii ei perfecţi vor putea fi salvaţi. Forţele 
cosmice se străduiseră mult pentru a crea o asemenea 
noapte. 


Când Steven păşi în cameră, expresia de pe faţa lui 
Spencer compensă în ochii lui Roy pierderea celor două 
elicoptere şi a satelitului. Furia îi întuneca, îi schimonosea 
trăsăturile. Era o revoltă atât de pură, de o frumuseţe 
fascinantă. Mânios, Grant se retrase lângă femeie. 

— Bună, Mikey, spuse Steven. Ce mai faci? 

Fiul - odată Mikey, acum Spencer - rămase mut. 

— Eu am dus-o bine, dar... M-am cam plictisit, zise 
artistul. 

Spencer Grant amuţise. Roy se înfioră la vederea 
expresiei din ochii fostului poliţist. 

Steven studie tavanul, podeaua şi pereţii negri. 

— M-au învinuit pentru femeia pe care ai omorât-o aici, 
în noaptea aceea. Am fost pedepsit şi pentru ea. În locul 
tău, băieţel. 

— Nici n-a atins-o, spuse Ellie Summerton. 

— Ei, nu zău? 

— Ştim că n-a făcut-o. 

Steven oftă, plin de regrete. 

— Păi nu, n-a făcut-o. Dar a fost atât de aproape. Îşi 
ridică mâna cu degetul mare şi arătătorul situate la un 
centimetru unul de altul. Atât de aproape. 

— Niciodată n-a fost aproape, strigă ea, dar Grant 
rămase mut în continuare. 

— Într-adevăr? Păi, eu gândeam altfel. Cred că dacă aş fi 
fost puţin mai deştept, dacă l-aş fi încurajat să-şi dea mai 
întâi pantalonii jos şi să se urce pe ea, după aceea ar fi fost 
fericit să ia bisturiul. Ar fi pătruns mai mult în miezul 
lucrurilor, aşa-i? 

— Nu eşti tatăl meu, spuse sec Grant. 

— Greşeşti în această privinţă, scumpul meu băiat. 
Mama ta credea cu fermitate în căsnicia noastră. Eu am 
fost singurul bărbat din viaţa ei. Sunt sigur. În final, aici, în 
camera asta, n-ar fi putut să mai păstreze niciun secret 
faţă de mine. 

Roy se temu că Grant avea să se năpustească spre 
pictor, furios ca un taur, fără a mai ţine seama de gloanţe. 

— Ce căţeluş patetic, spuse artistul zărindu-l pe Rocky. 


3 


Uită-te la el cum tremură cu capul în jos. Animalul perfect 
pentru tine, Mikey. Îmi aminteşte felul cum te-ai purtat în 
noaptea aceea. Când ţi-am oferit şansa de a transcende, ai 
fost prea mironosiţă ca să o sesizezi. 

Femeia părea furioasă, probabil chiar mai furioasă decât 
înfricoşată. Ochii ei nu fuseseră niciodată atât de frumoşi. 

— Cât timp a trecut de atunci, Mikey, şi ce lume nouă s- 
a format acum, spuse Steven înaintând doi paşi spre fiul 
său şi spre femeie, obligându-i să se retragă. Mă aflam 
mult înaintea vremurilor, mult mai adânc înglobat în 
avangardă decât mi-aş fi putut imagina. Ziarele au zis că 
sunt nebun. Ar trebui să le cer să retracteze, nu crezi? 
Acum străzile sunt pline de oameni mai violenţi decât am 
fost eu vreodată. Bandele se luptă cu arme de foc pe unde 
vor, iar copiii mici sunt împuşcaţi în curţile grădiniţelor - 
şi nimeni nu face nimic. Cei mai luminaţi oameni se 
îngrijorează că în mâncare există prea multe chimicale 
care îţi scurtează viaţa cu trei zile şi jumătate. Aţi citit 
despre agenţii FBI din Idaho, care au împuşcat o femeie 
neînarmată, în timp ce-şi ținea în brate fetiţa, şi un băiat 
de paisprezece ani, numai fiindcă încercau să fugă de ei? I- 
au ucis pe amândoi. Ai citit asta în ziare, Mikey? Şi, acum, 
persoane ca Roy deţin funcţii de răspundere în guvern. Aș 
fi fost un politician extraordinar de popular la ora actuală. 
Am tot ce îmi trebuie. Nu sunt nebun, Mikey. Tatăl tău nu 
este şi nu a fost niciodată nebun. Rău, da. Sunt de acord cu 
asta. Încă din copilărie am făcut numai rele. Întotdeauna 
mi-a plăcut să mă distrez. Dar nu sunt nebun, băieţaş. 
Acest Roy, păzitor al liniştii publice, ocrotitor al republicii 
- păi, Mikey, el este nebun de legat! 

Roy zâmbi spre Steven, întrebându-se ce pune la cale. 
Artistul era extraordinar de amuzant. Dar se îndepărtase 
atât de mult de el, încât nu reuşea să-i vadă faţa, ci numai 
ceafa. 

— Mikey, ar fi trebuit să auzi cuvintele sforăitoare ale lui 
Roy despre compasiune, despre nivelul de trai scăzut al 
oamenilor, despre necesitatea de a se reduce numărul 
populaţiei cu nouăzeci la sută pentru a salva natura. El îşi 


3 


iubeşte toţi semenii. Le înţelege suferinţele. Plânge pentru 
ei. lar când i se oferă o şansă, îi trimite în împărăţia 
cerului pentru binele societăţii. E un tip caraghios, Mikey. 
Şi ei îi dau elicoptere, limuzine, toţi banii de care are 
nevoie, lachei cu arme grele în banduliere. Il lasă liber 
pentru a face o lume mai bună. Şi îţi spun, Mikey, omul 
ăsta are un creier viermănos. 

Intrând şi el în joc, Roy zise: 

— Am viermi în cap, sunt plin de viermişori subţiri. 

— Vezi? continuă Steven. Roy este un tip haios. Vrea 
numai să fie iubit. Şi cei mai mulţi oameni îl plac. Nu-i aşa, 
Roy? 

Roy simţi că ajunseseră la un punct de răscruce: 

— Şi tu acum, Steven, nu vreau să mă laud... 

— Este şi modest pe deasupra. Modest, bun şi milos. Nu- 
i aşa că toată lumea te simpatizează, Roy? Haide, nu fi atât 
de ruşinos! 

— Păi, da, mai toţi oamenii mă plac, admise Roy, dar 
asta datorită faptului că îi tratez pe toţi cu mult respect. 

— Aşa-i! Roy îi tratează pe toţi la fel, cu mult respect şi 
seriozitate. Păi, le oferă tuturor aceleaşi şanse de a fi 
omorâţi. Este absolut nepărtinitor, de la un consilier 
prezidenţial ucis într-o parcare din Washington şi apoi 
aranjat totul, încât să pară sinucidere... Până la un infirm 
de rând împuşcat pentru a-l scuti de suferinţele zilnice. 
Roy nu înţelege că toate aceste lucruri trebuie să le faci ca 
să te distrezi. Numai ca să te distrezi. Altfel eşti nebun, 
eşti într-adevăr nebun dacă o faci cu un anumit scop. 
Vorbeşte atât de serios despre toate astea, se crede un 
visător, un idealist. Dar îşi susţine cu fermitate ideile - ce-i 
al lui e-al lui. Nu are favoriţi. Este lipsit de prejudecăţi, un 
adept al egalitarismului... E cel mai mare psihopat care a 
trăit vreodată. Nu sunteţi de acord, domnule Rink? 

Rink? Roy nu vroia ca Rink ori Fordyce să audă sau să 
vadă ceva din toate acestea. Ei nu erau decât nişte mase 
de muşchi şi nu adevăraţi iniţiaţi. Se răsuci spre uşă, 
întrebându-se de ce n-o simţise deschizându-se - şi văzu că 
nu se afla nimeni acolo. În acelaşi timp auzi Micro Uzi-ul 


3 


târât pe podea. 

Îşi dădu seama ce se întâmplă. Dar prea târziu. 

Uzi-ul răpăi în mâinile lui Steven. Gloanţele îl sfâşiară pe 
Roy. Căzu, se rostogoli şi încercă să tragă. Deşi încă mai 
ţinea pistolul în mână, nu reuşi să apese pe trăgaci. 
Paralizat. Era paralizat! 

Peste scrâşnetul şi răpăitul gloanţelor care ricoşau, ceva 
sinistru răsună învăluindu-l: un sunet desprins parcă dintr- 
un film de groază, ale cărui ecouri ce se izbeau de pereţii 
negri îţi îngheţau sângele în vene mai mult decât 
gloanţele. Pentru o clipă, Roy nu pricepu ce era, de unde 
venea. Se gândi mai întâi la Grant, cu furia întipărită pe 
faţă, dar apoi văzu bestia ţâşnind în aer spre Steven. 
Artistul încercă să se răsucească pentru a se feri de atacul 
câinelui. Dar animalul diabolic se afla deja peste el, 
împingându-l spre perete. Îi sfâşie mâinile. Uzi-ul zbură 
cât-colo. Apoi fiara îl dobori la podea, muşcându-l de faţă, 
căutându-i gâtul. 

Steven ţipă. 

Roy ar fi vrut să-i spună că întotdeauna cei mai 
periculoşi oameni - şi, evident, şi cei mai periculoşi câini - 
erau cei loviți mai tare de soartă. Dacă li se răpea până şi 
demnitatea sau speranţa, dacă ajungeau să trăiască în cele 
mai întunecate cotloane, atunci nu mai aveau nimic de 
pierdut. Pentru a evita aşa ceva, lucrul cel mai drept, mai 
moral - dar şi mai înțelept - care trebuia să fie făcut 
pentru ei era să le aplici legea compasiunii cât mai 
devreme posibil. Însă nu reuşi să-i dezvăluie pictorului 
nimic din toate acestea, pentru că descoperi că nici măcar 
nu mai putea să vorbească. 


— Rocky, nu! Rocky, înapoi! 

Spencer îl trase de zgardă şi se luptă cu el, până când, 
în cele din urmă, câinele se supuse. . 

Artistul stătea ghemuit pe podea. Îşi strânsese picioarele 
să se apere. Braţele îi acopereau faţa, iar palmele îi 
sângerau. 

Ellie ridicase Uzi-ul. Spencer i-l luă. 


3 


Văzu că ei îi sângera şi urechea stângă. 

— Ai fost din nou lovită... 

— A ricoşat un glonţ. O zgârietură, zise ea şi de această 
dată ar fi putut să-l privească pe câine în ochi. 

Spencer se uită în jos, la ceea ce rămăsese din tatăl lui, 
un bărbat atât de impunător odată. 

Nemernicul criminal îşi descoperise faţa. Era enervant 
de calm. 

— Clădirea a fost înconjurată de agenţi. Nu este niciunul 
aici, în şopron, dar dacă plecaţi, nu puteţi ajunge prea 
departe. Nu puteţi scăpa, Mikey. 

Ellie spuse: 

— Nu au avut cum să audă împuşcăturile, aşa cum 
nimeni n-a auzit niciodată vreun țipăt venind de aici, 
dinăuntru. Ne-a mai rămas o şansă. 

Ucigaşul de femei clătină din cap. 

— Nu, dacă nu ne luaţi pe mine şi pe uimitorul domn 
Miro cu voi. 

— E mort, zise Ellie. 

— Nu contează. Cu atât mai bine dacă-i mort. Nu putem 
şti ce ar fi în stare să facă unul ca el, aşa că nu m-aş simţi 
în largul meu dacă ar trebui să-l cărăm viu de aici. O să-l 
ducem noi doi, băieţaş, tu şi cu mine. O să se observe că e 
rănit, dar nu şi cât de rău. Poate că valorează destul de 
mult în ochii lor ca să ne lase în pace. 

— Nu vreau să ne ajuţi, ripostă Spencer. 

— Bineînţeles că nu vrei, dar trebuie. Nu ţi-au mutat din 
loc maşina. Au primit instrucţiuni să rămână la distanţă, să 
supravegheze numai, până când le va spune Roy. Aşa că îl 
putem căra până la maşină, între noi, şi ei n-or să ştie ce 
se întâmplă. 

Se ridică în picioare, cu greu. Spencer se dădu înapoi 
din faţa lui, înfiorat, de parcă s-ar fi retras din calea 
Necuratului. Rocky se îndepărtă şi el, mârâind. 

Ellie stătea în pragul uşii, sprijinindu-se de canat. Se afla 
la o distanţă destul de sigură. 

Spencer avea câinele - şi ce mai câine! - și puşca. Tatăl 
lui, pe care îl stânjeneau vădit rănile de la mâini, fusese 


3 


dezarmat, însă lui Spencer îi era la fel de frică de el ca şi 
în acea noapte de iulie sau în ultimii şaisprezece ani. 

— Avem nevoie de el? o întrebă pe Ellie. 

— Nu. 

— Eşti sigură că lucrul cu care te-ai ocupat pe computer 
este suficient? 

— Mai sigură decât putem fi de el. 

Spencer i se adresă tatălui său: 

— Ce se întâmplă cu tine dacă te las în seama lor? 

Artistul îşi examina cu interes mâinile rănite, studiindu- 
şi plăgile, extrem de degajat, părând că admiră o floare 
sau un alt obiect frumos pe care nu-l mai văzuse până 
atunci. 

— Ce se întâmplă cu mine, Mikey? Vrei să spui atunci 
când mă voi întoarce în închisoare? Citesc puţin ca să mai 
treacă timpul. Încă mai pictez - ştiai? Cred că voi face un 
portret al micuţei târfe care stă în prag, aşa cum îmi 
imaginez că ar arăta fără haine, cum ştiu că ar arăta dacă 
aş pune-o pe masă şi i-aş descoperi adevăratul potenţial. 
Văd că te scârbeşte, băieţel. Dar în realitate este numai o 
mică plăcere pe care mi-o ofer, având în vedere că 
niciodată nu va fi mai frumoasă decât pe pânzele mele. 
Modul meu de a o împărţi cu tine. Oftă şi îşi ridică privirea 
de la mâinile însângerate, parcă imun la durere. Ce se 
întâmplă dacă mă laşi în seama lor, Mikey? Mă condamni 
la o viaţă în care talentul mi se iroseşte iar bucuria de a 
trăi îmi este răpită, la o existenţă stearpă şi insignifiantă în 
spatele unor ziduri cenuşii. Asta se va întâmpla, mucos mic 
şi nerecunoscător. 

— Ai zis că sunt mai răi decât tine. 

— Păi, eu sunt conştient de ceea ce sunt. 

— Ce vrei să spui? 

— Cunoaşterea de sine este o virtute care lor le lipseşte. 

— Te-au lăsat liber, totuşi. 

— Temporar. O consultatie. 

— Te vor mai lăsa să ieşi, nu? i 

— Să sperăm că nu peste încă şaisprezece ani. Îşi privi 
din nou mâinile rănite şi zâmbi, ca şi cum nu s-ar fi tăiat 


3 


decât în marginea unei hârtii. Însă, într-adevăr, ne aflăm 
într-o epocă în care se maturizează o nouă generaţie de 
fascişti şi sper ca, din când în când, să aibă nevoie de 
sfaturile mele experte. 

— Ţi-ai închipuit că n-o să te mai întorci acolo. Crezi că o 
să scapi de ei în noaptea asta, nu-i aşa? 

— Sunt prea mulţi, Mikey. Bărbaţi solizi cu arme masive 
vârâte în banduliere. Limuzine imense Chrysler. Elicoptere 
la discreţie. Nu, nu, probabil că va trebui să aştept o nouă 
consultaţie. 

— Ticălosule, ucigaşule de mame, mincinosule! 

— O, nu încerca să mă sperii. Îmi aduc aminte de 
această cameră, aşa cum arăta cu şaisprezece ani în urmă. 
Erai numai o pisicuţă pe atunci, Mikey, şi tot o pisicuţă ai 
rămas. Ai o cicatrice, băieţel. Cât timp a trecut până când 
ai reuşit să mănânci hrană solidă? 

— Te-am văzut când o băteai pe mama lângă piscină. 

— Dacă îţi face bine să te confesezi, dă-i drumul. 

— Mă dusesem în bucătărie după fursecuri şi am auzit-o 
tipând. 

— Ai luat fursecurile? 

— Când a căzut, ai lovit-o în cap. 

— Nu mă plictisi, Mikey. N-ai fost tu băiatul pe care mi l- 
am dorit, dar nu m-ai mai plictisit până acum. 

Bărbatul avea un calm şi o încredere în sine de 
nezdruncinat. Şi o aură a puterii care te descuraja - dar 
nicio urmă de nebunie nu-i transpărea din priviri. Dacă ar 
fi rostit o predică în faţa unei mulţimi, cu siguranţă ar fi 
fost luat drept preot. Susţinea că nu este nebun, ci doar 
Tău. 

Spencer se întrebă dacă nu cumva acesta era adevărul. 

— Mikey, îmi eşti dator, ştii asta. Fără mine nu ai fi 
existat. Indiferent ce-ai gândi despre mine, eu sunt tatăl 
tău. 

— Fără tine nu aş fi existat. Mda. Şi ar fi fost mai bine 
aşa. Dar fără mama aş fi putut ajunge să fiu exact ca tine. 
Ei i-am rămas dator. Ea este singura care m-a salvat. 

— Mikey, Mikey, pur şi simplu n-ai cum să mă faci să mă 


3 


simt vinovat. Vrei să-mi pun o mască tristă pe faţă? OK, îmi 
pun o mască tristă pe faţă. Dar mama ta nu însemna nimic 
pentru mine. Nimic mai mult decât o acoperire temporară, 
o înşelătorie folositoare cu ţâţe frumoase. Dar era prea 
curioasă. Şi când a trebuit să o aduc aici jos, a fost la fel ca 
toate celelalte - doar mai puţin sexy. 

— Ei bine, oricum, asta-i pentru ea, spuse Spencer. 
Trase o scurtă rafală din Uzi, trimiţându-şi tatăl în Iad. 

Nici măcar un glonţ nu ricoşă. Toate îşi găsiră ţinta şi 
monstrul se prăbuşi pe podea, într-o băltoacă de sânge 
întunecat, cum Spencer nu mai văzuse vreodată. 

Rocky sări, surprins de focurile de armă, apoi, 
aplecându-şi capul, îl studie pe Steven Ackblom. Il 
adulmecă de parcă avea un miros diferit de cele întâlnite 
până atunci. Pe când Spencer se uita la chipul rigid al 
tatălui său, îl simţi pe Rocky urmărindu-l cu interes. Apoi 
câinele se duse la Ellie, lângă uşă. 

Când, după un timp, li se alătură şi el, se temu să o 
privească pe Ellie. 

— Mă întrebam dacă vei fi în stare să o faci, zise ea. 
Dacă nu, ar fi trebuit să o fac eu, şi m-ar fi durut îngrozitor 
braţul rănit din cauza reculului. 

El îi întâlni privirea. Nu încerca să-l facă doar să se 
simtă mai bine. Vorbise sincer. 

— Nu mi-a plăcut. 

— Mie mi-ar fi plăcut. 

— Nu cred. 

— Enorm. 

— Dar nici nu mi-a displăcut. 

— De ce să-ți displacă? Trebuie să striveşti gândacul de 
bucătărie dacă ți se oferă ocazia. 

— Ce-ţi face umărul? 

— Mă doare al naibii, dar nu mai sângerează atât de 
tare. Işi îndoi braţul drept şi se cutremură. Incă mai pot să 
lucrez la computer cu ambele mâini. Sper din tot sufletul 
că voi fi destul de rapidă. 

Toți trei se grăbiră să plece din catacombele pustii, prin 
camera albastră, prin vestibulul galben, spre lumea de 


3 


deasupra. 


Roy nu simţea nicio durere. De fapt nu simţea nimic. 
Asta îi permise să facă pe mortul. Se temea că îl vor ucide 
dacă îşi vor da seama că este încă în viaţă. Spencer Grant, 
alias Michael Ackblom, era fără nicio îndoială la fel de 
nebun ca şi tatăl său, capabil de orice atrocitate. Aşadar 
Roy rămase cu ochii închişi şi profită de paralizia sa. 

După şansa unică pe care i-o oferise artistului, Roy se 
simţea dezamăgit. Un perfid atât de prietenos. _ 

Dar, de fapt, Roy era dezamăgit de propria-i persoană. Il 
judecase complet greşit pe Steven Ackblom. Sensibilitatea 
şi inteligenţa artistului nu constituiseră doar o iluzie; dar 
îşi permisese să creadă că surprinsese totul. Nu remarcase 
niciodată şi faţa întunecată a lucrurilor. 

Bineînţeles că începea să-i iubească atât de repede pe 
ceilalţi, exact aşa cum spusese artistul. Şi le înţelegea atât 
de bine suferinţele în momentele în care discuta cu ei. 
Aceasta era una dintre calităţile sale şi n-ar fi vrut să aibă 
un suflet mai puţin bun. Il emoţionase profund situaţia 
critică în care se afla Ackblom: un bărbat deosebit de 
talentat şi inteligent, închis într-o celulă pentru tot restul 
vieţii. Compasiunea îl împiedicase pe Roy să zărească 
întregul adevăr. 

Încă mai spera să rămână în viaţă şi să o întâlnească din 
nou pe Eve. Nu credea că este pe moarte. Dar nici nu 
putea simţi nimic mai jos de gât. 

Găsi alinare în gândul că dacă ar muri, s-ar alătura 
imensei mulţimi cosmice şi l-ar întâmpina atâţia prieteni 
pe care îi trimisese înaintea lui acolo, cu atâta tandreţe. 
Vroia să trăiască de dragul Evei, dar, pe undeva, tânjea 
după o lume înălţătoare unde nu exista decât un singur 
sex, unde oamenii aveau pielea de un albastru-aprins, unde 
toţi arătau perfect în frumuseţea lor androgină, albastră, 
unde nimeni nu era prea prost sau prea deştept, unde 
indivizii trăiau în apartamente identice, aveau şifoniere şi 
încălțări identice, unde apa minerală de bună calitate şi 
fructele proaspete se aflau la discreţie. Va fi prezentat 


3 


tuturor celor pe care îi cunoscuse pe lumea aceasta, 
pentru că nu va fi în stare să-i recunoască în noile lor 
trupuri, identice, perfecte şi albastre. Un singur aspect îl 
întrista: faptul că nu i-ar fi putut vedea pe cunoscuţi aşa 
cum fuseseră înainte. Pe de altă parte, nu şi-ar fi dorit să-şi 
petreacă o eternitate împreună cu scumpa lui mamă, dacă 
ar fi trebuit să-i privească mereu chipul zdrobit, aşa cum 
fusese imediat după ce o trimisese în acea lume mai bună. 

Încercă să vorbească şi descoperi că vocea îi revenise. 

— Eşti mort, Steven, sau te prefaci? 

În cealaltă parte a camerei, artistul zăcea rezemat de 
perete. Nu-i răspunse. 

— Cred că au plecat şi nu se mai întorc. Deci, dacă te 
prefaci, totul e în regulă acum. 

Niciun răspuns. 

— Asta înseamnă că ai trecut dincolo, şi tot ce-a fost mai 
rău în tine a rămas aici. Sunt convins că acum eşti plin de 
remuşcări şi îţi doreşti să fi simţit mai multă compasiune 
pentru mine. Dacă îţi poţi exercita puterea cosmică, 
sparge vălul şi înfăptuieşte o minune, să pot merge din 
nou. Trebuie să mă ajuţi! 

Camera rămase tăcută. 

Tot nu reuşea să simtă nimic mai jos de gât. 

— Sper să nu am nevoie de serviciile unui mediu ca să-ţi 
atrag atenţia, reluă Roy. Ar fi foarte neplăcut. 

Linişte. Conul îngust de lumină albă şi rece strălucind în 
centrul beznei apăsătoare. 

— Aştept. Sunt sigur că trebuie să depui un efort imens 
ca să pătrunzi prin voal. 

Era convins că în orice moment s-ar fi putut petrece 
miracolul. 


Deschizând portiera de pe partea şoferului, pe Spencer 
îl cuprinse brusc teama că îşi pierduse cheile. Dar se aflau 
în buzunarul jachetei. 

Până când se urcă la volan şi pomi motorul, Rocky se 
instalase deja pe bancheta din spate, iar Ellie pe scaunul 
de lângă el. Işi pusese laptop-ul pe genunchi, aşezat pe 


3 


perna luată de la motel, şi aştepta să poată alimenta 
computerul. 

Când motorul porni, Ellie deschise laptop-ul şi zise: 

— Deocamdată nu plecăm nicăieri. 

— Dar aici suntem o ţintă sigură. 

— Trebuie să intru din nou în Godzilla. 

— Godzilla? 

— Sistemul în care am pătruns înainte să ajungem aici. 

— Ce e Godzilla? 

— Atâta vreme cât o să stăm pe loc, probabil că nu vor 
face altceva decât să ne supravegheze de la distanţă şi să 
aştepte. Dar dacă ne mişcăm, vor acţiona în mod sigur şi 
nu vreau să vină până când n-o să fim pregătiţi. 

— Ce e Godzilla? 

— Ssssst! Trebuie să mă concentrez. 

Spencer se uită la dealurile şi câmpiile din jur. Zăpada 
nu mai strălucea la fel de puternic, deoarece luna asfinţise 
deja. Fusese antrenat pentru operaţiunile de supraveghere 
în zone urbane, dar şi rurale, însă nu putea vedea nici 
urmă de agenţi, deşi ştia că sunt acolo. 

Ellie era ocupată. Tastele păcăneau neobosit. Date şi 
diagrame defilau pe ecran. 

Concentrându-se încă o dată asupra peisajului de iarnă, 
Spencer îşi aminti cazematele din zăpadă, castelele, 
pârtiile şi tunelele săpate cu grijă. Simţi adierea bucuriei 
de a construi noi proiecte şi de a plănui alte aventuri 
copilăreşti. Amintiri din vremurile senine. Vise inocente. 
Fericire. Le întrezărea cu greutate. Dar poate cu puţină 
strădanie va reuşi să le recapete. Niciodată nu fusese în 
stare să-şi aducă aminte cu plăcere nici măcar de un 
singur moment al copilăriei sale. Evenimentele din acel 
iulie nu numai că îi schimbaseră viaţa, ci şi percepţia 
clipelor pe care le trăise înainte de bufniţă, de şobolani, de 
bisturiu şi de cuţit. 

Uneori mama lui îl ajuta să înalțe castele din zăpadă. 
Revedea vremurile când se dădeau împreună pe derdeluş. 
Le plăcea să o facă în special după apusul soarelui. Nopțile 
erau atât de înviorătoare, lumea atât de misterioasă în alb 


3 


şi negru. Cu miliarde de stele deasupra, sania se 
transforma într-o rachetă şi navigau spre alte planete. 

Se gândi la mormântul mamei lui, din Denver, şi dintr-o 
dată îşi dori să meargă acolo, pentru prima oară de când 
părăsise meleagurile copilăriei. Vroia să îngenuncheze şi 
să se lase pradă amintirilor despre nopţile în care se 
dăduseră cu sania sub noianul de stele, când râsul ei 
cristalin plutea ca o muzică peste câmpiile albe. 

Rocky stătea pe podeaua din spate, cu labele proptite pe 
scaunul lui Spencer şi cu gâtul întins, lingându-şi cu 
afecţiune stăpânul. 

El se răsuci şi îl mângâie pe cap. 

— Domnul  Câine Rocky, mai puternic decât o 
locomotivă, mai rapid decât un glonţ în zbor, capabil de a 
escalada cele mai înalte clădiri dintr-o singură săritură, 
teroarea tuturor pisicilor şi a dobermanilor. Cum de ai 
putut face aşa ceva, hm? Il scarpină după urechi. Apoi, cu 
vârful degetelor, pipăi cartilajul rupt de la urechea stângă, 
cea pleoştită. Nu cumva ticălosul care ţi-a făcut cândva 
asta semăna cu bărbatul din camera neagră? Sau ai 
recunoscut mirosul? Toţi oamenii răi miros la fel, amice? 
Rocky deveni atent. Domnule Câine Rocky, eroul îmblănit 
trebuie să aibă şi partea lui de distracţie. Arată-ne dinţii, 
sperie-ne puţin. Rocky gâfâia. Haide, arată-ne dinţii, 
insistă Spencer, mârâind şi arătându-i-i pe ai lui. 

Lui Rocky îi plăcu jocul, rânji şi apoi mârâiră unul la 
celălalt, bot în bot. 

— Gata, anunţă Ellie. 

— Slavă Domnului, zise el, nu mai ştiam ce să fac să nu 
înnebunesc. 

— Trebuie să mă ajuţi să-i localizez. M-am uitat şi eu, 
dar n-am reuşit să văd niciunul. 

Arătând spre ecran, Spencer întrebă: 

— Ăsta-i Godzilla? 

— Nu. Ăsta-i tabloul de bord cu care Godzilla şi cu mine 
ne vom juca. Este o hartă marcată ce se întinde pe vreo 
cinci mii de metri pătraţi în jurul casei şi al şopronului. 
Fiecare careu are latura de şase metri. Sper din tot 


3 


sufletul că datele mele de intrare, hărţile cadastrale şi 
înregistrările districtuale sunt corecte. Ştiu că nu sunt 
perfecte, dar hai să ne rugăm să fie pe-aproape de 
realitate. Vezi forma verde? E casa. Vezi asta? E şopronul. 
Aici se află toate construcţiile până la capătul aleii. Punctul 
luminos - suntem noi. Linia subţire - e şoseaua 
districtuală, acolo unde vrem să ajungem. 

— Se bazează pe unul dintre jocurile video pe care le-ai 
creat? 

— Nu, e realitatea cea mai crudă. Şi orice s-ar întâmpla, 
Spencer... Te iubesc. Nu pot să-mi închipui ceva mai 
frumos decât să-mi petrec restul vieţii cu tine. Numai că 
sper să dureze mai mult de cinci minute. 

El ambreiase motorul. Vorbele ei sincere prin care îşi 
mărturisise sentimentele îl făcură să ezite, pentru că îşi 
dorea să o sărute acum, aici, pentru prima dată, fiindcă s- 
ar fi putut să fie şi ultima. 

Apoi înlemni şi o privi uluit, căci începuse să înţeleagă. 

— Godzilla se uită de sus direct la noi, nu-i aşa? 

— Mda. 

— E un satelit, nu? Şi tu l-ai deturnat... 

— Am salvat codurile astea într-o zi în care mă aflam la 
mare ananghie şi nu aveam altă scăpare, dar n-am crezut 
că va mai fi nevoie să le folosesc vreodată. După ce ieşim 
de aici îl eliberez; apoi ei îl vor închide şi îl vor 
reprograma. 

— Şi ce mai face în afară de a ne urmări pe noi? 

— Nu-ţi aminteşti filmele? 

— Filmele cu Godzilla? 

— Răsuflarea sa fierbinte şi strălucitoare? ... 

— Inventezi. 

— Când expira, topea tancurile. 

— O, Doamne! 

— Acum ori niciodată, zise ea. 

— Acum, hotări el, vârând maşina în marşarier, dorindu- 
şi să se termine totul înainte de a avea timp să se 
gândească la ceea ce făceau. 

Aprinse farurile, se îndepărtă cu spatele de şopron şi 


3 


înconjură clădirea, luând-o pe acelaşi drum ca atunci când 
veniseră. 

— Nu prea repede, spuse ea. Trebuie să mergem pe 
vârfuri, crede-mă. 

Spencer ridică piciorul de pe acceleraţie. 

Acum se deplasau datorită inerţiei. Trecură prin faţa 
şopronului. Acolo, cealaltă alee. Curtea din dos, în dreapta. 
Piscina. 

O lumină puternică se fixă asupra lor dinspre o fereastră 
deschisă de la etajul al doilea al casei, la şaizeci de metri 
în dreapta şi patruzeci în faţă. Spencer fu orbit când se 
uită în partea aceea şi nu reuşi să vadă dacă exista cineva 
înarmat în dreptul vreunei ferestre. 

Degetele ei zburau peste taste. 

Spencer aruncă o privire spre ecran şi văzu o linie 
indicatoare galbenă. Descria o fâşie de pământ de doi 
metri lăţime şi douăzeci şi patru lungime, care se întindea 
în faţa lor. 

Ellie apăsă pe ENTER. 

— Apleacă-te! zise ea şi în acelaşi moment Spencer 
strigă: 

— Rocky, jos! 

Din cer cobori o rază incandescentă alb-albăstruie. Era 
mai puţin spectaculoasă decât se aşteptase el, mai puţin 
strălucitoare decât lumina ce venea dinspre casă, dar 
infinit mai stranie decât tot ce văzuse până atunci 
deasupra Pământului. Raza avea marginile ondulate şi nu 
părea să radieze lumină, ci s-o conțină. O învolburare a 
aerului şi un vuiet ce îţi pătrundea până la os o 
acompaniau, aidoma unui feedback din difuzoarele uriaşe 
de pe un stadion. În vreme ce lumina se mişca urmând 
traiectoria impusă de Ellie (doi metri lăţime, douăzeci şi 
patru lungime, între ei şi casă, dar fără să se apropie nici 
de maşină, nici de clădire), se auzi un geamăt sinistru, 
venit din adâncuri. Pământul se zguduia suficient de 
puternic pentru a clătina maşina. În acea fâşie de doi 
metri, zăpada şi terenul de sub ea se dizolvară subit. Raza 
înainta, şi un platan imens dispăru într-o secundă; nu 


3 


izbucni în flăcări, ci se evaporă, de parcă n-ar fi existat 
niciodată. Copacul se transformă instantaneu în lumină şi 
căldură; dogoarea se simţea chiar şi în interiorul maşinii, 
cu ferestrele închise, la aproape treizeci de metri distanţă. 
Numeroase crengi care nu se aflaseră în raza de acţiune a 
luminii, ci în apropierea ei, crăpară şi se prăbuşiră la 
pământ, cuprinse de flăcări. Lama alb-albăstruie trecu, 
devastatoare, pe lângă maşină, traversă curtea, oblic faţă 
de ei şi de casă, de-a lungul marginii terasei, topind 
betonul, până la capătul traiectoriei pe care Ellie o 
stabilise - şi apoi se stinse. 

Pământul, pe o suprafaţă lată de doi metri şi lungă de 
douăzeci şi patru, sclipea incandescent, fierbea ca un 
torent de lavă pe buza abruptă a unui vulcan. Topitura 
aceea se zbătea puternic în şanţul care o conţinea, se 
învolbura, se umfla şi împrăştia mănunchiuri de scântei 
albe şi roşii în aer, aruncând o lumină care ajungea până la 
maşină, colorând zăpada rămasă în portocaliu şi roşu. 

Acum tăcerea părea la fel de profundă ca vidul cosmic. 

În casă, angajaţii Agenţiei stinseseră reflectorul. 

— Continuă să înaintezi, spuse Ellie, alarmată. 

Spencer nu îşi dăduse seama că se opriseră. 

Porniră din nou. Încet. Mişcându-se prudent prin 
împărăţia leului. Incet. Riscă o viteză mai mare decât 
înainte; leii probabil că făcuseră pe ei de frică. 

— Domnul să binecuvânteze America, spuse tremurat 
Spencer. 

— O, Godzilla nu este de-al nostru. 

— Nu? 

— Japonez. 

— Japonezii au un satelit ucigaş? 

— Tehnologie evoluată cu laser. Şi au opt sateliți în 
sistem. 

— Credeam că se ocupă cu crearea de televiziuni mai 
bune. 

— La dracu', îmi cedează mâna, scânci ea, lucrând de 
zor. 

El observă că ţintise casa. 


— Şi Statele Unite au ceva similar, dar nu am niciun cod 
care să-mi permită intrarea în sistem. Proştii noştri îi spun 
Ciocanul Hiperspaţial, nume care n-are nicio legătură cu 
ce este de fapt. Vine de la un joc video care le-a plăcut. 

— Tu ai proiectat jocul? 

— Da. 

— Au construit şi nişte parcuri de distracţii după el, așa- 
i? 

— Da. 

— Am văzut unul. 

Acum treceau pe lângă casă. Nici măcar nu se uitau în 
sus, spre ferestre. Să nu-şi forţeze norocul. 

— Poţi să confişti un satelit secret al apărării japoneze? 

— Prin M.A., spuse ea. 

— Ministerul Apărării. 

— Japonezii nu ştiu, dar M.A. poate să intre în creierul 
lui Godzilla de câte ori şi-o doreşte. Eu mă folosesc numai 
de porţile deja deschise de M.A. 

Îşi aminti un lucru pe care ea i-l spusese în deşert, 
atunci când el îşi exprimase uimirea în legătură cu 
urmărirea prin satelit. Îl repetă, citând-o: 

— Te-ar surprinde să ştii ce se află acolo sus. 
„Surprinde” e încă prea puţin zis. 

— Şi Israelul are propriul său sistem. 

— Israelul?! 

— Mda, micuțul Israel. Dar ei mă îngrijorează cel mai 
puţin. Chinezii. Gândeşte-te... Poate şi francezii. N-ar mai 
fi nicio glumă pe seama şoferilor de taxi. Dumnezeu ştie 
cine-l mai are. 

Aproape că trecuseră de casă. 

O gaură mică şi rotundă apăru în fereastra laterală de 
lângă Ellie, în timp ce bubuitura împuşcăturii răsună în 
noapte, şi Spencer simţi pocnitura înfundată în spătarul 
scaunului său. Puterea glonţului fusese atât de mare, încât 
sticla tare se crăpă serios, dar, din fericire, nu se sfărâmă. 
Slavă Domnului, Rocky lătra energic, şi nu schelălăia în 
agonie. 

— Ticăloşi idioţi, zise Ellie în timp ce apăsa din nou tasta 


3 


ENTER. 

Din spaţiul cosmic, o coloană de lumină strălucitoare 
alb-albăstruie pătrunse în ferma victoriană cu două etaje, 
dizolvând instantaneu un cilindru cu diametrul de doi 
metri. Restul structurii explodă. Flăcările ţâşniră în 
noapte. Dacă mai rămăsese cineva în casă, ar fi trebuit să 
se grăbească prea tare să iasă pentru a se mai gândi să 
tragă din când în când şi câte o rafală. 

Ellie tremura. 

— Nu puteam risca să nimerească antena din spate. 
Dacă se strica, intram într-un mare bucluc. 

— Ruşii au şi ei aşa ceva? 

— Da. Plus alte chestii şi mai ciudate. 

— Şi mai ciudate? 

— De aceea toată lumea este disperată să pună mâna pe 
versiunea lor de Godzilla. Jirinovski. Ai auzit de el? 

— Un politician rus. 

Inclinându-şi capul spre VDT şi introducând noi 
instrucţiuni, ea spuse: 

— El împreună cu asociaţii lui, întreaga reţea care va 
rămâne chiar şi după dispariţia sa fizică, sunt nişte 
comunişti conservatori care vor să domine lumea. Numai 
că de data asta intenţionează să o arunce în aer dacă nu li 
se supune. Fără minciuni încântătoare. Şi chiar dacă se 
găseşte cineva să spulbere fracțiunea Jirinovski, imediat va 
apărea un alt maniac al puterii care îşi va spune politician. 

La patruzeci de metri în faţă, în dreapta, un Ford Bronco 
țâşni din dosul copacilor şi al tufişurilor în care se 
ascunsese. Înaintă până în mijlocul şoselei, blocându-le 
drumul. 

Spencer opri maşina. 

Cu toate că şoferul Bronco-ului rămăsese la volan, doi 
bărbaţi înarmaţi cu puşti de calibru mare ţâşniră din spate 
şi luară poziţii de tragere. Işi ridicară armele. 

— Jos, strigă Spencer şi o împinse pe Ellie sub nivelul 
ferestrei, în vreme ce se apleca şi el. 

— Ei na, spuse ea, neîncrezătoare. 

— Chiar aşa! 


— Blochează drumul? 

— Doi puşcaşi şi un Bronco. 

— N-au fost atenţi la ce s-a întâmplat? 

— Stai jos, Rocky, zise el. 

Câinele îşi proptise din nou labele din faţă pe scaun şi 
dădea entuziasmat din cap. 

— Rocky, jos! ordonă Spencer cu asprime. 

Câinele scânci, evident contrariat, dar se culcă pe 
podea, în spate. 

Ellie întrebă: 

— Cât de departe sunt? 

Spencer riscă o privire rapidă, apoi alunecă din nou în 
jos, la timp, căci un glonţ lovi imediat capota, deasupra 
parbrizului. 

— Cam la patruzeci de metri. 

Ea apăsă tastele cu disperare. Pe ecran apăru o linie la 
dreapta drumului. Avea în realitate doisprezece metri, 
curbându-se peste câmpul deschis spre Bronco, oprindu-se 
la un metru sau doi de pavaj. 

— Nu vreau să stric drumul, zise ea. Cauciucurile s-ar 
dizolva dacă am încerca să traversăm zona de pământ 
topit. 

— Pot să apăs eu pe ENTER? întrebă el. 

— Eşti invitatul meu. 

Spencer apăsă, apoi se ridică pe scaun, mijindu-şi ochii, 
în timp ce răsuflarea Godzillei spinteca noaptea, muşcând 
solul. Pământul se cutremură şi un tunet apocaliptic 
răsună sub ei, de parcă planeta s-ar fi despicat în două. 
Aerul vui asurzitor, iar raza neîndurătoare străluci de-a 
lungul traiectoriei impuse de Ellie. 

Înainte ca Godzilla să preschimbe pământul într-o 
mlaştină albă şi fierbinte pe jumătate din cei doisprezece 
metri, amândoi puşcaşii îşi aruncară armele şi se năpustiră 
spre vehiculul din spatele lor. In vreme ce se agăţau de-o 
parte şi de alta, şoferul scoase maşina de pe asfalt, 
grăbindu-se spre câmpul îngheţat de alături, sfărâmă un 
gard alb din scânduri, traversă o păşune mică şi trecu pe 
lângă primul grajd. Când Godzilla se opri aproape de 


3 


marginea aleii iar noaptea se întunecă şi se linişti dintr-o 
dată, Bronco-ul încă mai gonea, micşorându-se rapid în 
beznă, de parcă şoferul ar fi vrut s-o ţină tot aşa, pe câmp, 
până i s-ar fi terminat benzina. 

Spencer conduse până la şoseaua districtuală. Se opri şi 
se uită în ambele direcţii. Nu se vedea nimic. O luă la 
dreapta, spre Denver. 

Niciunul dintre ei nu vorbi multă vreme. 

Rocky stătea cu labele din faţă pe spătarul scaunului, 
privind la drumul care se aşternea înaintea lor. Niciodată 
nu-i plăcuse să privească înapoi. 

Ellie îşi ţinea mâna apăsată pe rană. Spencer nădăjduia 
că oamenii pe care ea îi cunoştea în Denver vor putea să-i 
acorde primele îngrijiri. Medicamentele pe care le 
comandase prin computer de la mai multe companii 
farmaceutice se pierduseră o dată cu Range Rover-ul. 

Până la urmă, ea rupse tăcerea: 

— Mai bine ne-am opri la Copper Mountain, să facem 
rost de altă maşină. Asta poate fi recunoscută oricând. 

— OK. 

Ellie închise computerul. Îl scoase din priză. Munţii se 
profilau întunecaţi, îmbrăcaţi de conifere, cu crestele ninse 
sclipind în noapte. 

Luna apusese de mult, şi cerul strălucea în faţă, plin de 
stele. 


Capitolul XV 


Eve Jammer ura oraşul Washington în luna august. De 
fapt, îl ura în toate anotimpurile cu aceeaşi intensitate. 
După cum se ştie, locul era plăcut numai în perioada 
scurtă în care îmboboceau cireşii; în restul anului te 
distrugea. Umed, aglomerat, gălăgios, murdar, cu o rată 
infracţională mare. Plin de politicieni plicticoşi, proşti şi 
lacomi, ale căror idealuri se găseau ori în chiloţi, ori în 
buzunarele pantalonilor, era de-a dreptul incomod pentru 
o capitală şi uneori ea visa să mute în altă parte guvernul, 
la momentul potrivit. Poate în Las Vegas. 

Aflându-se la volanul unui Chrysler Town Car, 
conducând prin căldura sufocantă, Eve avea aparatul de 
aer condiționat fixat la penultima  gradaţie, iar 
ventilatoarele la puterea maximă. Rafalele de aer îngheţat 
o loveau peste faţă, peste corp, îi ridicau fusta, dar tot se 
simţea înfierbântată. Nu numai din pricina vipiei: era atât 
de înverşunată, încât, dacă s-ar fi lovit cap în cap cu un 
taur, ar fi putut câştiga. 

Îşi ura Chrysler-ul aproape tot atât de mult pe cât ura şi 
oraşul Washington. Cu banii şi poziţia ei socială, ar fi fost 
cazul să conducă măcar un Mercedes, dacă nu un Rolls 
Royce. Dar o soţie de politician era obligată să ţină cont de 
aparenţe - cel puţin un timp. Ar fi fost o greşeală politică 
să conducă o maşină străină. 

Trecuseră optsprezece luni de când Eve Jammer îl 
întâlnise pe Roy Miro şi îşi descoperise adevăratul destin. 
De şaisprezece luni se căsătorise cu bine cunoscutul 
senator E. Jackson Haynes, care avea să fie candidatul 
oficial al partidului său în alegerile prezidenţiale din anul 
următor. Nu era o speculație. Totul fusese aranjat: urma 
ca rivalii lui să cadă într-un fel sau altul la selecţia iniţială, 
lăsându-l singur, un bărbat uriaş pe scena mondială. 

Ea personal îl detesta pe E. Jackson Haynes şi nu-i 


3 


permitea să o atingă decât în public. Chiar şi atunci cu 
măsură. li dăduse câteva pagini cu tot felul de reguli - şi îi 
ceruse să le memoreze - care defineau limitele acceptabile 
privind îmbrăţişările iubitoare, săruturile pe obraz şi 
ţinerile de mână. Înregistrările pe care Eve le obținuse în 
buncărul din Vegas, ce dovedeau că el siluise mai mulţi 
băieţi şi fetiţe sub doisprezece ani, îl determinaseră să 
accepte instantaneu să o ia de soţie, precum şi condiţiile 
stricte pe care ea le impusese în legătură cu relaţia lor. 

Jackson nu protesta prea des sau prea vehement faţă de 
acest aranjament. Il tenta mai mult ideea de a deveni 
preşedinte. Şi fără înregistrările deţinute de Eve, care îi 
incriminau în egală măsură şi pe principalii săi rivali 
politici, n-ar fi avut nici cea mai mică şansă să se apropie 
de Casa Albă. 

Pentru o vreme, ea se temuse că puţinii politicieni şi 
mânuitori ai puterii, ce avuseseră curajul să i se 
împotrivească, vor fi prea grei de cap pentru a realiza că 
nu puteau scăpa din plasa în care îi vârâse. Dacă ar fi 
distrus-o, ar fi intrat cu toţii în cele mai mari şi mai 
murdare scandaluri politice din istorie. Şi nu numai 
scandaluri. Mulţi slujbaşi publici comiseseră nelegiuiri 
îndeajuns de oribile, încât dezvăluirea lor să provoace 
lupte de stradă, chiar dacă agenţii federali ar fi intervenit 
cu mitralierele să le înăbuşe. 

Câţiva dintre cei mai încăpăţânaţi nu fuseseră convinşi 
că poseda peste tot în lume copii secrete ale 
înregistrărilor, sau că discurile laser ar fi urmat calea 
undelor, la puţine ore după moartea ei, dintr-o mulţime de 
surse - în majoritatea cazurilor automate. Însă cedaseră 
toţi când ea le accesase televizoarele de acasă prin satelit 
sau prin cablu - blocându-i pe ceilalţi clienţi - şi le 
transmisese, una câte una, părţi ale înregistrărilor 
delictelor comise. Stând în propriile lor dormitoare şi 
vizuini, ascultaseră îngroziţi, cu convingerea că ea 
expunea aceste fragmente lumii întregi. 

Tehnologia computerelor era o minune. 

Mulţi dintre politicienii încăpăţânaţi se aflau împreună 


3 


cu soțiile sau cu amantele, când emisiunile strict personale 
se  iviseră într-un mod neaşteptat pe ecranele 
televizoarelor lor. În majoritatea cazurilor, partenerele 
erau la fel de vinovate sau lacome de putere ca şi ei, 
pentru a-şi dori nespus ca totul să rămână sub tăcere. Însă 
un senator influent şi un membru al cabinetului 
prezidenţial se căsătoriseră cu nişte femei cu principii 
morale bizare, de nezdruncinat, care refuzaseră să 
păstreze secretul. Înainte ca procedura de divorţ şi 
destăinuirile publice să înceapă, amândouă fuseseră 
împuşcate în cursul aceleiaşi seri, cu focuri de revolver, în 
faţa unor automate de schimbat bani. Tragedia fusese 
urmată de arborarea drapelului în berna pe toate clădirile 
guvernamentale de pe cuprinsul oraşului, pentru douăzeci 
şi patru de ore, şi de introducerea unei moţiuni în Congres 
care cerea lipirea unor avertismente pe automatele de 
schimbat bani. 

Eve răsuci butonul aparatului de aer condiţionat la 
ultima gradaţie. Amintindu-şi expresia feţelor acelor femei 
când le proptise ţeava armei în tâmplă, i se făcu mai cald 
ca niciodată. 

Se găsea la trei kilometri de Cloverfield şi traficul rutier 
din Washington era îngrozitor. Ar fi vrut să apese pe 
claxon şi să le arate un deget ţeapăn unor idioţi 
insuportabili care blocaseră intersecţia, dar trebuia să fie 
discretă. Nu se cădea ca viitoarea Primă Doamnă a 
Statelor Unite să facă gesturi obscene. În plus, învățase de 
la Roy că furia reprezenta o slăbiciune. Trebuia să-şi 
controleze mânia pentru a o transforma într-un sentiment 
mai nobil - compasiunea. Şoferii aceia nepricepuţi nu 
intenționaseră să încurce circulaţia; pur şi simplu nu-i 
ducea capul. Probabil că aveau o mulţime de necazuri. Nu 
merita să se înfurie pe ei, ci să-i elibereze, plină de 
compasiune, trimiţându-i într-o lume mai bună, dacă i se 
va ivi ocazia. 

Se gândi să le noteze numerele de înmatriculare. Ar fi 
putut să le caute pe aceste biete suflete mai târziu, pentru 
a le oferi cel mai măreț dar. Însă era prea grăbită. Nu avea 


3 


timp de atâta milă. 

Abia aştepta să ajungă la Cloverfield şi să-i 
împărtăşească vestea bună despre generozitatea tatălui ei. 
Printr-un lanţ de corporaţii şi trusturi internaţionale, tatăl 
său - Thomas Summerton, primul adjunct al Ministrului de 
Justiţie al Statelor Unite - transferase trei milioane de 
dolari din conturile lui într-ale ei, bani care îi asigurau la 
fel de multă libertate ca şi înregistrările de pe discurile 
laser realizate în cei doi ani de muncă asiduă în buncărul 
invadat de păianjeni. 

Cea mai deşteaptă mişcare din toată viaţa ei plină de 
acţiuni inteligente: nu-l storsese de bani pe Summerton cu 
ani în urmă, când îi intrase sub piele. Îl rugase în schimb 
să-i dea o slujbă la Agenţie. Tatăl său crezuse că-şi dorea 
postul din buncăr pentru că era o muncă uşoară: nu făcea 
nimic, stătea, citea reviste şi primea un salariu de o sută 
de mii de dolari pe an. Comisese greşeala să o considere 
numai o prostuţă atrăgătoare. 

Unii bărbaţi nu încetează niciodată să gândească doar 
cu ce au în chiloti. 

Cu ani în urmă, când mama ei fusese amanta lui Tom, ar 
fi trebuit să se poarte mai inteligent şi să o trateze mai 
bine. Dar când rămăsese însărcinată şi refuzase să scape 
de copil, el îi dăduse un şut. Puternic. Chiar şi pe atunci, 
Summerton era un om bogat şi urma să moştenească şi 
mai mult, plus că, deşi nu deţinea prea mare putere 
politică, avea ambiţii uriaşe. Ar fi putut să se comporte ca 
un gentleman. lar când ea l-a ameninţat că o să facă 
declaraţii publice, i-a trimis două matahale care au 
nenorocit-o în bătaie. După aceea, biata ei mamă a rămas o 
femeie amărâtă şi speriată până în ziua morţii. 

Tatăl său gândise doar cu ce avea în chiloţi şi fusese 
îndeajuns de prost, încât să-şi ia ca amantă o copilă de 
cincisprezece ani. lar apoi, gândise cu buzunarele 
pantalonilor când ar fi trebuit să cugete cu inima sau cu 
mintea. 

Mai târziu gândise iar cu ce avea în chiloţi, când se 
lăsase sedus de Eve - pe care, fireşte, nu o mai întâlnise 


3 


până atunci şi nu ştia că este fiica lui. Deja o uitase pe 
mama ei, de parcă nu ar fi fost decât o relaţie de o noapte, 
deşi trăiseră împreună doi ani. lar dacă acea femeie încă 
mai exista pe undeva, în străfundurile memoriei, 
posibilitatea ca el să-i fi făcut un copil i se ştersese 
complet din minte. 

Eve nu numai că îl sedusese, dar îl şi redusese la stadiul 
de animal în călduri, şi, în decursul câtorva săptămâni, îl 
făcuse să devină o pradă extrem de uşoară. Când, până la 
urmă, îi sugerase un mic joc erotic în care să mimeze că 
tatăl îşi violează fiica în pat, ideea îl interesase imediat. 
Pretinsa ei rezistenţă şi ţipetele rugătoare din timpul 
„violului” îl excitaseră până la limita suportabilului. 
Înregistrase totul pe bandă video cu înaltă rezoluţie. Din 
patru unghiuri. Şi pe cel mai modern echipament audio. 
Păstrase şi puţină spermă pentru a o compara cu sângele 
ei în cadrul unui test genetic, al cărui rezultat avea să 
demonstreze că Eve este într-adevăr scumpa lui fiică. 
Caseta cu jocul erotic urma să fie vizionată de oficialități, 
care l-ar fi considerat desigur un incest forţat. 

După ce îi prezentase materialul, tăticul gândise o dată 
în viaţă şi cu mintea. Se convinsese că ucigând-o nu ar fi 
rezolvat nimic şi acceptase să plătească orice în schimbul 
tăcerii ei. Fusese surprins şi încântat că nu îi ceruse bani, 
ci numai o slujbă sigură şi bine plătită, la stat. Insă mult 
mai puţin îi plăcuse atunci când îl întrebase mai multe 
despre Agenţie şi despre acţiunile ei secrete, cu care se 
lăudase o dată sau de două ori în pat. Dar după câteva zile 
de discuţii, el fusese suficient de înţelept, încât s-o 
recruteze în Agenţie. 

— Eşti o târfuliţă şmecheră, îi zisese Tom după ce 
încheiaseră înţelegerea. Îşi pusese braţul în jurul ei cu o 
sinceră afecţiune. 

După ce îi dăduse slujba, fusese dezamăgit să afle că nu 
mai vroia să se culce cu el, dar în timp se obişnuise şi cu 
această pierdere. Crezuse cu adevărat că „şmecheră” era 
cuvântul care o caracteriza cel mai bine. Abilitatea ei de a- 
şi folosi slujba din buncăr şi în scopuri personale îi scăpase 


3 


până în momentul în care aflase că avea să se mărite cu E. 
Jackson Haynes, şi că reuşise să-i aibă la degetul mic pe 
cei mai puternici politicieni din oraş. După aceea ea îl 
vizitase pentru a discuta despre moştenire - şi tăticul 
descoperise că „şmecheră” era puţin spus. 

Ajunse la capătul aleii care ducea la Cloverfield şi parcă 
maşina paralel cu o bordură roşie, lângă un semn pe care 
scria STAŢIONAREA INTERZISĂ. Puse pe tabloul de bord 
una dintre cărţile de vizită ale lui Jackson - „Membru în 
Congres” - înghiţi o ultimă gură de aer rece din Chrysler, 
apoi păşi în zăpuşeala umedă de august. 

Cloverfield - toată numai coloane albe şi ziduri 
impunătoare - era una dintre cele mai bune instituţii de 
acest gen din Statele Unite. Un portar în livrea o 
întâmpină. Funcţionarul de la recepţia din hol, un englez 
distins, se numea Danfield, dar nu putea şti dacă ăsta era 
numele său de familie. 

După ce Danfield o înregistră şi schimbară câteva 
amabilităţi, Eve merse pe ruta ce-i era familiară, de-a 
lungul culoarelor tăcute. Picturi originale ale unor celebri 
artişti americani, care trăiseră în secolele trecute, se 
asortau perfect cu mocheta persană de pe podeaua 
lustruită, cu reflexe lichide de mahon ruginiu. 

Când intră în apartamentul lui Roy, scumpul de el se 
târa cu cadrul, făcându-şi exerciţiile. Sub îngrijirea celor 
mai buni specialişti şi terapeuţi din lume, el îşi recăpătase 
în totalitate controlul braţelor. Aproape sigur, în câteva 
luni va putea merge pe picioare, doar şchiopătând uşor. 

Ea îl sărută uscat pe obraz. El o răsplăti cu un sărut şi 
mai uscat. 

— Cu fiecare vizită, devii din ce în ce mai frumoasă, 
spuse el. 

— Ei, bărbaţii încă îşi întorc capul după mine, zise ea. 
Dar nu ca înainte, fiindcă sunt obligată să port hainele 
astea oribile. 

O viitoare Primă Doamnă a Statelor Unite nu se putea 
îmbrăca la fel ca o fostă dansatoare din Las Vegas, căreia 
îi plăcea să-i scoată din minţi pe bărbaţi. Acum purta chiar 


3 


şi un sutien care îi îndepărta sânii şi îi turtea, pentru a 
arăta mai puţin înzestrată decât era în realitate. 

Oricum, ea nu fusese niciodată dansatoare şi nu se 
numise niciodată Jammer, ci Lincoln - ca şi Abraham. 
Învăţase la cinci şcoli din state diferite, chiar şi din 
Germania Federală, pentru că tatăl ei fusese un militar de 
carieră, transferat de colo-colo. Absolvise Sorbona, şi îşi 
petrecuse câţiva ani predând copiilor săraci din Tonga, în 
Pacificul de Sud. Desigur, acestea erau toate datele pe 
care cel mai harnic şi mai inteligent reporter, înarmat cu 
cel mai puternic computer, le-ar fi putut afla. 

Ea şi Roy stăteau unul lângă altul pe o canapea. Ceştile 
cu ceai fierbinte, o tavă cu prăjiturele, frişcă şi gem 
fuseseră aşezate pe o măsuţă încântătoare în stil 
Chippendale. 

În vreme ce ronţăiau câte ceva, ea îi povesti despre cele 
trei milioane pe care tatăl său i le transferase în cont. Roy 
se bucură atât de mult, încât îi dădură lacrimile. Era aşa 
drăgălaş... 

Apoi vorbiră despre viitor. 

Clipa din care puteau să stea împreună în fiecare 
noapte, fără să se mai ascundă, părea îngrozitor de 
departe. E. Jackson Haynes urma să ocupe biroul 
preşedintelui pe 20 ianuarie, adică peste șaptesprezece 
luni. El şi vicepreşedintele vor fi asasinați în cursul anului 
următor, însă Jackson nu cunoştea acest amănunt. Cu 
aprobarea experţilor constituţionali şi la sfatul Curţii 
Supreme de Justiţie a Statelor Unite, amândouă Camerele 
Congresului vor face pasul fără precedent de a pregăti 
alegeri anticipate. Eve Marie Lincoln Haynes, văduva 
preşedintelui-martir, va candida la preşedinţie, va fi aleasă 
cu majoritate de voturi şi îşi va începe astfel primul 
mandat. 

— La un an după asta - se va împlini o perioadă decentă 
de doliu, îi spuse ea lui Roy. Nu crezi? 

— Mai mult decât decentă. Mai ales că lumea te va iubi 
enorm şi va vrea să fii fericită. 

— Şi apoi voi putea să mă mărit cu eroul FBI-ului, care l- 


3 


a omorât pe psihopatul acela evadat, Steven Ackblom. 

— Încă patru ani şi vom fi împreună pentru totdeauna, 
zise Roy. Nu-i chiar atât de mult. Îţi promit, Eve, că te voi 
face fericită şi voi onora poziţia mea de Prim Bărbat al 
ţării. 

— Ştiu, iubitule. 

— Iar până atunci, dacă există vreo persoană căreia să 
nu-i placă oricare dintre acţiunile tale... 

— ... O vom trata cu o supremă compasiune. 

— Exact. 

— Acum hai să nu mai vorbim despre cât avem de 
aşteptat. Hai să discutăm despre ideile tale minunate. Hai 
să ne facem planuri. 

Şi sporovăiră îndelung despre uniformele unei noi 
Agenţii Federale pe care doreau să o creeze, în special 
despre fermoarele şi capsele metalice, mult mai potrivite 
decât tradiţionalii nasturi din os. 


Capitolul XVI 


Sub razele soarelui, tineri musculoşi şi legiuni întregi de 
femei uimitor de frumoase, purtând cele mai minuscule 
costume de baie, se bucurau de viaţă. Copiii construiau 
castele de nisip. Pensionarii stăteau sub umbrele, purtând 
pălării de pai. Toţi erau fericiţi. Habar n-aveau de ochii din 
cer şi de posibilitatea de a fi spulberaţi instantaneu dintr- 
un capriciu al vreunui politician din altă ţară - sau chiar al 
vreunui hacker genial şi dement, care trăia în mijlocul 
unor fantasme cyberpunk, în Cleveland sau Londra, în 
Cape Town sau Pittsburgh. 

În timp ce se plimba de-a lungul țărmului, la marginea 
mării, cu hotelurile uriaşe înălțându-se unul lângă celălalt 
la dreapta lui, se frecă uşor pe faţă. Îl mânca barba. O avea 
de şase luni şi nu arăta neîngrijit. Dimpotrivă, era moale, 
deasă, iar Ellie susţinea că îi stătea mai bine cu ea, decât 
fără. Totuşi, în ziua caniculară de august, la Miami Beach, 
îl mânca de parcă ar fi avut purici şi îşi dorea cu ardoare 
să se bărbierească. 

De altfel, îi plăcea mai mult cum arăta bărbierit. În 
timpul celor optsprezece luni scurse de la noaptea în care 
Godzilla atacase ferma din Vail, un specialist în chirurgie 
plastică dintr-un sanatoriu britanic particular îi operase de 
trei ori cicatricea. O redusese până la o linie de grosimea 
unui fir de păr, care rămânea invizibilă chiar şi pe pielea 
bronzată. În plus, îi modificase puţin bărbia şi nasul. 

Folosea vreo douăzeci de nume, dar niciodată Michael 
Ackblom sau Spencer Grant. Prietenii lui cei mai apropiaţi 
îl cunoşteau ca Phil Richards. Ellie hotărâse să-şi păstreze 
numele de botez şi îl schimbase pe cel de familie în 
Richards. Rocky răspundea la fel de bine şi la apelativul 
„Killer”. 

Phil se întoarse cu spatele la ocean, îşi croi drum printre 
cohortele de turişti şi intră pe terenul cu o vegetaţie 


3 


luxuriantă al unuia dintre hotelurile noi. În sandale, şort 
alb şi o cămaşă hawaiiană viu colorată, semăna cu mulţi 
alţii de pe acolo. 

Piscina hotelului era mai mare decât un teren de fotbal 
american şi nu avea formă regulată, ca de altfel toate 
lagunele tropicale cu care era făcută să semene. Margini 
din piatră artificială. Insule însorite în mijloc. O cascadă pe 
două niveluri, ce se vărsa într-un capăt umbrit de palmieri. 

Se putea ajunge înot sau pe jos până la barul situat într- 
o grotă din spatele cascadei. Era un pavilion în stil 
polinezian, cu o mulțime de bambuşi şi palmieri cu frunze 
generoase, ornamentat cu cochilii de scoici. Ospătăriţele 
purtau brâuri, fuste petrecute făcute dintr-o țesătură 
imprimată cu orhidee şi sutiene asortate; fiecare îşi 
prinsese câte o floare proaspătă în păr. 

Familia Padrakian - Bob, Jean şi fiul lor de opt ani, Mark 
- şedea la o măsuţă lângă peretele grotei. Bob bea rom şi 
Coca-Cola, Mark o bere din plante, iar Jean rupsese un 
şerveţel şi se ştergea, nervoasă, pe buze. 

Phil se apropie de masă şi o sperie pe Jean - pe care nu 
o cunoştea - strigând în gura mare: „Hei, Sally, arăţi 
extraordinar”, apoi o îmbrăţişa şi o sărută pe obraz. Ciufuli 
părul lui Mark: „Ce mai faci, Pete? O să te iau mai târziu 
să ne scufundăm împreună, ce zici?” Strângându-i viguros 
mâinile lui Bob, spuse: „Mai bine ai avea grijă de burta 
asta, că o să ajungi ca unchiul Morty!” Apoi se aşeză lângă 
ei şi şopti: „Fazani şi dragoni.” 

Câteva minute mai târziu, după ce îşi terminase sucul de 
ananas, şi îi studiase pe furiş pe ceilalţi clienţi ai barului 
pentru a se convinge că nimeni nu era interesat peste 
măsură de familia Padrakian, Phil le plăti băuturile cu bani 
gheaţă. li conduse spre hotel vorbind despre rude comune 
care, bineînţeles, nu existau. Trecură prin holul pustiu. Din 
câte văzuse, nu îi urmărea şi nici nu se uita nimeni după ei. 

Familia Padrakian respectase întocmai instrucţiunile 
primite prin telefon. Se îmbrăcaseră aidoma turiştilor 
iubitori de vacanţă din New Jersey, deşi Bob exagerase 
puţin - purta mocasini mari şi negri, ciorapi negri şi 


3 


bermude. 

O  furgonetă destinată vizitării împrejurimilor, cu 
ferestre laterale mari, se apropie de intrarea în hotel şi 
opri lângă bordură, în faţa lor, la poarta pentru vehicule. 
Panourile magnetice puse pe uşile din faţă anunțau: 
AVENTURILE LICHIDE ALE CĂPITANULUI 
BLACKBEARD. Sub ele, deasupra unei poze cu un pirat 
rânjit, litere mai subţiri explicau: EXPEDIŢII 
SUBACVATICE CU ÎNSOŢITOR, ÎNCHIRIERI DE SCHIURI 
CU PROPULSIE, SCHI NAUTIC, PESCUIT SUBACVATIC. 

Şoferul cobori şi ocoli furgonetă pentru a le deschide 
uşile din spate. Purta o cămaşă creponată albă, din olandă, 
pantaloni uşori din doc alb şi pantofi de pânză roz-aprins 
cu şireturi verzi. Chiar în aceste haine ţipătoare şi cu un 
cercel din argint în ureche, reuşea să arate plin de 
demnitate, cu un aer intelectual, aşa cum arătase şi în 
costum sau în uniformă de căpitan, pe vremea când Phil 
servise sub comanda lui la Divizia de Vest din DPLA. Doar 
pielea neagră ca smoala părea mai întunecată şi mai 
sclipitoare în căldura tropicală din Miami decât în Los 
Angeles. 

Familia Padrakian urcă în spatele furgonetei, iar Phil se 
aşeză lângă şofer, pe care acum prietenii îl ştiau sub 
numele de Ronald - pe scurt Ron - Truman. 

— Îmi plac pantofii tăi, zise Phil. 

— Fiicele mele mi i-au cumpărat. 

— Mda, dar se vede că îţi plac. 

— De ce să te mint? Sunt extraordinari. 

— Aproape că dansai când ai ocolit furgoneta. 

Cu o umbră de zâmbet, în timp ce se îndepărta de hotel, 
Ron spuse: 

— Voi, albii, întotdeauna ne-aţi invidiat. 

Ron vorbea cu un accent englezesc atât de convingător, 
încât Phil putea să închidă ochii şi să vadă Big Ben-ul. În 
vreme ce învățase cum să scape de accentul caraibean, 
Ron descoperise că avea talent pentru dialecte. Acum 
devenise omul cu o mie de voci. 

— Trebuie să vă spun, începu nervos Bob Padrakian din 


3 


spatele lor, că ne-am speriat de moarte. 

— Acum sunteţi în siguranţă, zise Phil. Se răsuci în 
scaun pentru a le zâmbi liniştitor celor trei refugiaţi. 

— Nimeni nu ne urmăreşte, poate doar ochii din cer, 
adăugă Ron, deşi Padrakienii habar n-aveau de aşa ceva. 
Şi nu prea e posibil. 

— Vreau să spun, continuă Padrakian, că nici măcar nu 
ştim cine sunteţi. 

— Vă suntem prieteni, îl linişti Phil. De fapt, dacă toate 
merg la fel de bine cum au mers pentru mine şi Ron, 
atunci vom deveni cei mai buni prieteni pe care i-aţi avut 
vreodată. 

— Chiar mai mult decât prieteni, interveni Ron. Familie. 

Bob şi Jean păreau nedumeriţi şi speriaţi. Fiind destul de 
mic, Mark rămase nepăsător. 

— Staţi liniştiţi şi nu vă îngrijoraţi, le spuse Ron. O să vă 
explicăm totul în curând. 

Opriră lângă un complex uriaş de magazine, coborâră 
din furgonetă şi intrară cu toţii înăuntru. Trecură pe lângă 
o mulţime de prăvălii, ajunseră într-o aripă mai nepopulată 
şi pătrunseră printr-o uşă pe care existau simbolurile 
internaţionale pentru telefoane; apoi, evitând zonele 
publice, pătrunseră într-un coridor lung de serviciu. O 
scară la capătul culoarului cobora spre un mare centru de 
recepţionare a mărfii destinate magazinelor mai mici. 

Două dintre cele patru uşi glisante erau deschise, în 
spatele lor fiind parcate vehiculele care livrau marfa. Trei 
angajaţi în uniforme ai unui magazin care vindea brânză, 
carne conservată şi mezeluri descărcau în viteză maşina de 
la poarta numărul patru. În vreme ce stivuiau cutiile de 
carton pe cărucioare şi le împingeau pe rotile spre un lift 
special, nu le acordară nicio atenţie lui Phil, Ron şi 
Padrakienilor. O mulţime de ambalaje aveau etichete pe 
care scria: PERISABIL, A SE PĂSTRA ÎN CONGELATOR. 

În camionul parcat la poarta numărul unu - un model 
mai mic decât cel cu optsprezece roţi de la numărul patru 
- un şofer apăru din întunericul remorcii de vreo cinci 
metri lungime. Pe când se apropiau, el sări pe asfalt. Toţi 


3 


cinci se urcară înăuntru, ca şi cum o plimbare în remorca 
unui camion ar fi fost un lucru obişnuit. Şoferul închise uşa 
după ei şi un moment mai târziu se aflau pe şosea. 

Remorca era goală, cu excepţia unor teancuri de 
suporturi vătuite, din cele care se folosesc la transporturile 
de mobilă. Şedeau pe aceste mormane în întunericul negru 
ca smoala. Nu puteau vorbi din cauza zgomotului 
motorului şi a zăngănitului pereţilor metalici din jurul lor. 

Douăzeci de minute mai târziu, camionul se opri. 
Motorul amuţi. După încă vreo cinci minute uşa din spate 
se deschise. Şoferul apăru sub lumina orbitoare a soarelui. 

— Repede! Nu e nimeni în preajmă. 

Coborâră într-un colţ al unei parcări de lângă o plajă 
publică. Razele soarelui pâlpâiau pe parbrizele şi pe 
capotele cromate ale maşinilor, iar pescăruşii albi se 
roteau pe cer. Phil simţea în aer mirosul mării. 

— Acum vom merge puţin pe jos, le spuse Ron 
Padrakienilor. 

Tabăra se găsea la o jumătate de kilometru de locul 
unde îi lăsase maşina. Marea rulotă arămiu cu negru, 
marca Road King, fusese parcată alături de multe altele cu 
aceleaşi dimensiuni, lângă racordurile electrice dintre 
palmieri. 

Copacii fremătau leneş sub briza marină. O sută de 
metri mai departe, la linia unde se spărgeau valurile, doi 
pelicani mergeau ţanţoş de colo-colo printre franjurii de 
apă spumoasă, parcă interpretând un dans egiptean. 

În interiorul rulotei, Ellie, ca şi alte două persoane, lucra 
la unul dintre monitoarele terminalelor aflate în camera de 
zi. Se ridică zâmbind pentru a-l îmbrăţişa pe Phil. 

Mângâind-o cu afecţiune pe pântece, el zise: 

— Ron are pantofi noi. 

— l-am văzut mai devreme. 

— Spune-i că are un mers formidabil cu ei. Trebuie să se 
simtă foarte bine. 

— Nu-i aşa? 

— Trebuie să se simtă negru. 

— Este negru. 


— Păi, fireşte că e. 

Ea şi Phil li se alăturară Padrakienilor la masa în formă 
de potcoavă, pentru şapte persoane. 

Aşezându-se lângă Jean Padrakian şi urându-i bun-venit 
în noua viaţă, Ellie îi luă mâna într-a ei, de parcă şi-ar fi 
regăsit sora, după mulţi, mulţi ani. Fiecare gest avea o 
căldură nemaipomenită, ce îi făcea pe nou-veniţi să se 
simtă minunat. 

Phil o privi mândru şi drăgăstos, dar şi cu o urmă de 
gelozie. 

Într-un târziu, încă agăţându-se de speranţa firavă că 
într-o bună zi se va întoarce la vechea lui viaţă, incapabil 
de a o accepta pe cea nouă care i se oferea, Bob Padrakian 
zise: 

— Dar am pierdut totul. Totul. Bine, OK, o să am un 
nume nou şi alte acte de identitate, plus un trecut nepătat. 
Dar până unde o să ajungem? Cum o să-mi câştig 
existenţa? 

— Ne-ar face plăcere să lucraţi împreună cu noi, spuse 
Phil. lar în cazul în care nu vreţi... Vă putem duce într-un 
alt loc şi vă putem da un mic capital care să vă pună pe 
picioare. Dacă nu doriţi, nu veţi avea nicio legătură cu 
rezistenţa. Vă putem aranja şi o slujbă bună. 

— Dar niciodată nu veţi mai cunoaşte liniştea 
sufletească, adăugă Ron, pentru că deja ştiţi că nimeni nu 
este în siguranţă în noua ordine de drept a lumii. 

— Din cauza priceperii tale - şi a lui Jean - la computere, 
aţi intrat în bucluc, zise Phil. Şi niciodată nu vom avea 
destui specialişti de talia voastră. 

Bob se încruntă: 

— Şi ce-ar trebui să fac? 

— Să-i  hăituieşti cât mai mult. Să pătrunzi în 
computerele lor pentru a afla cine se află pe lista neagră. 
Să-i scoţi pe aceşti oameni din pericol înainte să fie atacati, 
de câte ori este posibil. Să distrugi fişierele ilegale ale 
poliţiei despre cetăţenii inocenți, care nu se fac vinovaţi 
decât de faptul că îşi declară public părerile. Sunt foarte 
multe de făcut. 


Bob studie rulota, aruncând o privire celor două 
persoane care lucrau la VD'I-urile din camera de zi. 

— Se pare că sunteţi bine organizaţi şi finanţaţi. Primiţi 
bani şi din străinătate? Îl privi răutăcios pe Ron Truman. 
Indiferent ce s-ar întâmpla în ţara asta, acum sau în 
viitorul care se întrezăreşte, încă mă consider un american 
şi aşa voi rămâne întotdeauna. 

Înlocuindu-şi accentul englezesc cu vorbirea tărăgănată 
din Louisiana, Ron spuse: 

— Sunt la fel de american ca şi plăcinta de creveţi, Bob. 
Adoptă apoi accentul din Virginia. ţi pot cita orice pasaj 
din scrierile lui Thomas Jefferson. Le-am memorat pe 
toate. Cu un an şi jumătate în urmă, nu ştiam nicio iotă. 
Acum operele lui complete au devenit cartea mea de 
căpătâi. 

— Ne obţinem fondurile furând de la hoţi, îi spuse Ellie 
lui Bob. Le manipulăm fişierele din computere, şi 
transferăm banii în conturile noastre, în multe feluri pe 
care le-ai considera probabil ingenioase. Există atâta 
murdărie în contabilitatea lor, că în jumătate din cazuri 
nici măcar nu-şi dau seama că li se fură ceva. 

— Furaţi de la hoţi, murmură Bob. Care hoţi? 

— Politicieni. Agenţii guvernamentale cu „bani negri” pe 
care îi cheltuiesc pentru proiecte secrete. 

Tropăitul rapid al unor lăbuţe anunţă sosirea lui Killer 
dinspre dormitorul din spate, unde trăsese un pui de somn. 
Se foi sub masă, speriind-o pe Jean Padrakian şi şfichiuind 
cu coada picioarele tuturor. Se strecură între masă şi 
perete, proptindu-şi labele din faţă în poala micului Mark. 

Copilul chicoti încântat în timp ce câinele îl lingea 
viguros pe faţă. 

— Cum îl cheamă? 

— Killer, spuse Ellie. 

Jean se îngrijoră. 

— Nu e periculos? 

Phil şi Ellie schimbară priviri şi zâmbete. El zise: 

— Killer este ambasadorul bunelor noastre intenţii. N- 
am avut nicio criză diplomatică de când a binevoit să 


3 


accepte postul. 

În ultimele optsprezece luni, Killer arăta cu totul altfel. 
Nu mai era maroniu, cu pete albe şi negre, ca în zilele în 
care fusese Rocky, ci complet negru. Un câine incognito. 
Un bolid gonind. Un câine de bal mascat. O minge pufoasă 
şi mereu în fugă. Phil hotărâse deja că atunci când îşi va 
da jos barba - şi asta foarte curând - îl vor lăsa şi pe Killer 
să revină treptat la culorile lui naturale. 

— Bob, spuse Ron, întorcându-se la subiectul principal, 
trăim vremuri în care cele mai evoluate dintre tehnologiile 
moderne permit unei mâini de totalitarişti să submineze 
societatea democratică şi să controleze mare parte din 
guvern, din economie şi cultură - extrem de subtil. Dacă 
reuşesc să le controleze un timp prea lung, fără a înfrunta 
nicio opoziţie, vor deveni din ce în ce mai cruzi. Vor dori să 
domine cât mai mult, absolut totul, chiar. Şi când populaţia 
îşi va da seama ce se întâmplă, va fi imposibil să opună 
vreo rezistență. Forţele  poliţieneşti vor deveni de 
neînfrânt. 

— Iar controlul subtil va fi înlocuit de exercitarea pe faţă 
a puterii, interveni Ellie. Atunci se vor deschide şi lagăre 
de „reeducare” pentru a ne ajuta să urmăm calea cea 
dreaptă. 

Bob o privi şocat. 

— Doar nu crezi că se va întâmpla aşa ceva, că vom 
ajunge la această extremă? ... 

În loc să-i răspundă, Ellie îi căută privirea, iar Bob îşi 
aminti câte nedreptăţi revoltătoare comiseseră deja 
împotriva lui şi a familiei sale. 

— Isuse, şopti el şi se uită gânditor la propriile-i mâini 
încrucişate pe masă. 

Jean îşi privi fiul, în timp ce acesta îl mângâia şi îl 
scărpina fericit pe Killer, apoi se uită la Ellie, la pântecele 
ei proeminent. 

— Bob, aici este locul nostru. Viitorul nostru. Au 
dreptate. Aceşti oameni încă mai speră, şi noi avem foarte 
multă nevoie de speranţă. Se răsuci spre Ellie. Când se va 
naşte copilul? 


— Peste două luni. 

— Fată sau băiat? 

— O să avem o fetiţă. 

— l-aţi ales numele? 

— Jennifer Corrine. 

— E frumos, spuse Jean. 

Ellie zâmbi. 

— Numele mamei mele şi cel al mamei lui Phil. 

Phil îi zise lui Bob Padrakian: 

— Avem speranţe. Încă şi mai multe decât pentru a 
aduce pe lume copii şi a ne continua vieţile în mişcarea de 
rezistenţă. Pentru că tehnologia modernă are şi părţile ei 
bune. Ştii asta. O iubeşti la fel de pasionat ca şi noi. Dar 
întotdeauna vor exista potenţiali Hitleri. Aşa că noi am fost 
sortiţi să ducem un nou tip de război, unul care utilizează 
în luptă mai mult informaţii decât pistoale. 

— Deşi puştile au şi ele rostul lor uneori, zise Ron. 

Bob privi spre Ellie, spre pântecele ei, apoi îşi întrebă 
soţia: 

— Eşti sigură? 

— Ei au speranţa, spuse simplu Jean. 

Soţul ei dădu din cap. 

— Atunci ăsta este viitorul nostru. 


Mai târziu, spre asfintit, Phil, Ellie şi Killer se duseră să 
se plimbe pe plajă. 

Soarele era acum imens, roşu, apropiat de pământ. Se 
cufunda repede sub linia vestică a orizontului. 

Spre est, deasupra Atlanticului, cerul deveni opac, 
nesfârşit, purpuriu-închis şi stelele răsăriră pentru a-i 
îndruma pe marinari să navigheze în direcţia cea bună pe 
întinderea enigmatică a oceanului. 

Phil şi Ellie vorbeau despre Jennifer Corrine şi despre 
toate speranţele pe care le aveau pentru ea, despre 
pantofi, vapoare şi ceară de lustruit, despre varză şi regi. 
Aruncau pe rând o minge, cu care Killer se distra de 
minune prinzând-o şi aducând-o înapoi. 

Phil, care odată fusese Michael, fiul diavolului, care 


3 


odată fusese Spencer, pentru multă vreme captiv în 
închisoarea acelor clipe dintr-o noapte de iulie, îşi puse 
braţul în jurul umerilor soţiei sale. Privind spre stelele 
etern sclipitoare, ştiu că viaţa rupsese lanţurile destinului: 
umanitatea era sortită să fie liberă. 


Se intunecă - tum-tuş - toată această formanimală lume 
a noastră. 
James Joyce, Veghea lui Finnegan 


Postfaţa 


Nu există niciun prim-adjunct al Ministrului de Justiţie în 
Statele Unite. Am creat funcţia lui Thomas Summerton 
pentru a nu deranja vreo oficialitate federală. 

Tehnologiile ultramoderne pentru supraveghere din 
această povestire sunt reale, nu inventate. Mărirea unei 
imagini văzute de pe orbită durează mai mult decât am 
afirmat eu, dar tehnologia se îndreaptă cu paşi repezi pe 
urmele ficţiunii. 

Există tehnologiile necesare construirii unei arme 
nucleare cu laser şi plasării acesteia pe orbită. Însă este 
pură speculație afirmaţia că vreo naţiune ar fi creat şi ar fi 
dezvoltat vreo armă similară Godzillei. 

Manipulările de date şi penetrarea sistemelor de 
computere descrise în povestire sunt posibile. Însă pentru 
a uşura lectura, am simplificat detaliile tehnice. 

Legile de confiscare a bunurilor, de pe urma cărora 
suferă Harris Descoteaux, sunt reale. Se folosesc din ce în 
ce mai des şi împotriva cetăţenilor oneşti. Din motive 
literare, mi-am luat libertatea de a prezenta aşa cum am 
făcut-o modul în care legea i s-a aplicat lui Harris şi ritmul 
în care a evoluat dezastrul. O recentă decizie a Curţii 
Supreme, privind audierea prealabilă confiscării bunurilor, 
constituie o protecţie inadecvată într-o democraţie. 
Audierea va avea loc în faţa unui judecător care, dacă 
există precedent, va favoriza statul. Mai rău, nu se cere să 
se aducă vreo probă împotriva proprietarului sau să fie 
acuzat de comiterea vreunei infracţiuni. 

Sediul sectei Davidienilor din Waco, Texas, a existat în 
realitate. Într-adevăr, David Koresh îşi părăsea cu 
regularitate reşedinţa şi ar fi putut fi arestat într-o 
manieră convenţională. După atacul federal, s-a descoperit 
că membrii cultului deţineau arme de foc doar pe jumătate 
cât media pe cap de locuitor din Texas. Se ştie, de 


3 


asemenea, că înainte de atac, Serviciile de Protecţie a 
Copilului din Texas au cercetat acuzaţiile conform cărora, 
în cadrul cultului, se produceau abuzuri asupra minorilor, 
şi le-au găsit neîntemeiate. Insă este o pură speculație 
afirmaţia că guvernul spera să-i utilizeze pe Davidieni 
pentru a testa aplicarea legilor privind confiscarea de 
bunuri la grupările religioase. 

Personal, eu consider credinţa sectei Davidienilor 
ciudată şi, în anumite privinţe, de-a dreptul respingătoare. 
Dar nu văd de ce convingerile lor au constituit singurul 
motiv pentru care au fost atacați. 

Comportamentul criminal al agenţiilor guvernamentale 
zugrăvit în acest roman nu este pură imaginaţie. Atacurile 
paramilitare împotriva cetăţenilor sunt o realitate a 
timpurilor pe care le trăim. 

Un eveniment real legat de această povestire: Randy şi 
Vicki Weaver, împreună cu fiul lor Sammy, s-au mutat într- 
o proprietate de aproape şase hectare, în Idaho, pentru a 
scăpa de urmărire şi pentru a-şi pune în aplicare 
convingerile separatiste. Ca separatişti, ei nu credeau că 
oamenii aparţinând altor rase ar trebui să fie persecutați 
sau subjugaţi - ci doar că rasele ar trebui să trăiască 
separat. Există şi unele secte religioase ale negrilor care 
susţin aceleaşi idei. Deşi cred că toţi aceşti oameni cu 
vederi atât de înguste sunt îngrijorător de ignoranti, 
Constituţia Statelor Unite le dă dreptul să trăiască separat, 
la fel cum îi permite şi sectei mennoniţilor, atâta vreme cât 
respectă legile. ATAF-ul şi FBl-ul au ajuns la concluzia 
greşită - pentru motive încă necunoscute - că domnul 
Weaver era un suprematist alb periculos. Agenţii au 
încercat în repetate rânduri să-l prindă şi până la urmă l- 
au acuzat de violarea legilor privind armele de foc. Citaţia 
pentru proces era pentru data de 20 martie, deşi procesul 
fusese fixat pe 20 februarie. Procurorii federali au 
recunoscut că domnul Weaver a fost greşit informat; cu 
toate acestea, deoarece nu s-a prezentat în sala de 
judecată pe 20 februarie, l-au inculpat de sustragere din 
faţa justiţiei. 


În august 1992, agenţii federali, înarmaţi cu mitraliere 
M16 cu telemetre laser, au început asediul proprietăţii lui 
Weaver. Sammy, băiatul de paisprezece ani, a fost 
împuşcat mortal în spate. Doamna Weaver, stând în pragul 
uşii cu fetiţa sa de zece luni, Elisheba, în braţe, a fost 
împuşcată în cap. Câinele familiei a fost omorât în timp ce 
încerca să fugă. Mai târziu, agenţii au trecut de mai multe 
ori peste cadavrul câinelui cu vehiculele blindate. 

În iulie 1993, juriul din Idaho l-a găsit pe domnul 
Weaver nevinovat de uciderea unui ofiţer superior al 
S.U.A. (care a murit în timpul confruntării), nevinovat de 
conspirație împotriva guvernului şi nevinovat de 
complicitate şi instigare la crimă. Juriul a fost revoltat în 
special de tentativa guvernului de a incrimina familia 
Weaver drept neonazistă, când de fapt, în mod clar, nu 
susținuse niciodată asemenea idei. 

Gerry Spence, avocatul apărării, a spus: „Astăzi juriul a 
atras atenţia că nu poţi omori pe cineva numai pentru că 
porţi o insignă şi apoi să-ţi acoperi crimele, acuzând un 
nevinovat. Cum veţi justifica morţile lui Vicky Weaver, o 
mamă ucisă cu pruncul în braţe, şi a lui Sammy Weaver, 
un băiat împuşcat în spate? Cineva trebuie să răspundă 
pentru aceste crime.” 

În timp ce cu scriu rândurile de faţă, guvernul federal 
ezită să facă dreptate. Dacă vreodată se va face dreptate în 
acest caz, asta s-ar putea întâmpla doar cu ajutorul 
Procurorului Districtual din Idaho. 

Pentru a consolida democraţia, trebuie mai întâi să se 
înfăptuiască trei lucruri: (1) Să se revoce în totalitate legile 
privind confiscarea bunurilor. (2) Congresul să renunţe la 
imunitatea membrilor săi, care trebuie să se supună legilor 
asemenea tuturor cetăţenilor. (3) Congresul să nu mai 
promulge legi care să incrimineze convingerile incorecte 
din punct de vedere politic, dar care nu fac niciun rău, 
numai pentru că ele reprezintă ceea ce George Orwell 
numeşte „delicte de gândire”. 


Dean Koontz, 


3 


aprilie 1994