Dean Koontz — Miezul Noptii

COLECŢIA BABEL 
HORROR 


Căzu în visul atât de familiar. Maşinăria. Jumătate metal şi 
jumătate carne. Pistoane de oţel care bubuiau. Inimile oamenilor 
care pompau lubrefianţi. Sânge şi ulei, fier şi oase, plastic şi 
tendoane, sârme şi nervi. 


DRAMELE DECLANȘATE DE PERICOLUL INGINERIEI 
GENETICE PENTRU INTEGRITATEA SPECIEI UMANE... ÎNTR- 
UN ROMAN INCENDIAR CU "EFECTE" ŞI "SENZAŢII TARI"... 
SUSPANS, TEROARE INSINUANTĂ ŞI GROTESC 


Terifiant... Un ritm care îţi taie respiraţia. 
(Milwaukee Journal) 


Un veritabil tezaur al terorii. 
(Houston Chronicle) 


De acelaşi autor: 


Soft come the the Dragons 
Star Quest 

The Fall of the Dream Machine 
Beastchild 


Hell's Gate 

The Crimson Witch 

A Darkness in My Soul 

Demon Seed 

A Werewolf Among Us 
Nightmare Journey 

Darkfall 

The Face of Fear 

The House of Thunder (trad. rom. "Casa tunetului") 
Lightning 

The Mask (trad. rom. "Masca") 
Night Chills 

Phantoms 

Shattered 

Strangers 

Twilight Eyes 

The Vision 

Watchers 

Whispers 

The Shadow Sea 

The Servante of Twilight 
(trad. rom. "Ucigaşi în numele lui Dumnezeu") 
The Bad Place 

Cold Fire 

Voice of the Night 

Headaway 


DEAN R. 
KOONTZ 


MIEZUL 
NOPTII 


TRADUCERE DE VIOLETA BARNA 


Coperta colecției: DAN ALEXANDRU IONESCU 


©Nkui Inc., 1989 
DEAN R. KOONTZ 
MIDNIGHT 


Toate drepturile asupra acestei versiuni 
aparţin S.C. NEMIRA S.R.L. Reproducerea 
integrală sau parţială a textului este interzisă 
şi va fi pedepsită conform legii. 


Difuzare; 
Editura NEMIRA, str. Crinului nr. 19, sector 1, Bucureşti 
Cartea prin poştă: C.P. 26-38, Bucureşti 


ISBN 973-569-043-8 


Lui Ed şi Pat Thomas ai „Cărţii Carnavalului", 
care sunt nişte oameni atât de drăguți încât îi 
bănuiesc uneori că nu ar ține de lumea noastră, 
ci că ar fi nişte extratereștri, de pe un tărâm 
mult mai bun ca acesta. 


PARTEA ÎNTÂI 
DE-A LUNGUL ȚĂRMULUI NOPŢII 


Acolo unde umbrele ca de pe ceea lume se îndreaptă 
dănțuind către o muzică de miez de noapte, pe care numai ele o 
aud. 


„Cartea Tristeţilor Prefirate" 


1 


Lui Jenice Capshaw îi plăcea să alerge noaptea. 

Aproape în fiecare noapte, între orele zece şi unsprezece, 
Janice îşi punea costumul ei de sport gri, în dungi, cu reflexe 
albastre, care ajungeau pe spate şi până pe piept, îşi aduna 
părul sub o bentiţă, îşi lega pantofii sport New Balance şi alerga 
şase mile!. Avea treizeci şi cinci de ani, dar ar fi putut părea de 
douăzeci şi cinci, şi această strălucire a tinereţii o atribuia 
faptului că alerga de douăzeci de ani încontinuu. 

Duminică noaptea, pe 21 septembrie, ieşi din casă la ora zece 
şi alergă de-a lungul a patru corpuri de case, mai întâi spre 
nord, către Ocean Avenue, strada principală din Moonlight Cove, 
făcu la stânga şi se îndreptă în jos, spre plaja publică. 
Magazinele erau închise şi întunecate. In afară de strălucirea de 
aramă stinsă a vaporilor de sodiu de la lămpile de pe stradă, 
singurele lumini erau cele din câteva apartamente de deasupra 
magazinelor, cele de la taverna „Podul Cavalerului" şi de la 
biserica catolică „Maica Îndurării", care era deschisă zi şi 
noapte. Pe străzi nu se afla nici o maşină şi nu se vedea nici o 
altă persoană. Moonlight Cove fusese întotdeauna un orăşel 
liniştit, evitând turismul pe care celelalte comunităţi de pe 
coastă îl urmăreau cu aviditate. Lui Jenice li plăcea ritmul de 


Unităţi de lungime întâlnite în text yard=0,9144 m; inci=2,54 cm; 
picior=30,479 cm; milă=1609,3 m (n.t) 


viaţă de aici, lent, măsurat, deşi, câteodată, în ultima vreme, 
oraşul nu mai părea adormit, ci mort. 

In timp ce alerga pe strada principală, prin băltoace de lumină 
ca de chihlimbar, prin umbrele nopţii, umbre sculptate de vânt 
pe care le dădeau rând pe rând pinii şi chiparoşii, nu văzu nici o 
altă mişcare în afară de a ei şi de înaintarea ondulată şi leneşă a 
ceţii diafane prin aerul nemişcat. Singurele sunete erau 
plesnetul înfundat al pantofilor cu tălpi de cauciuc cu care 
alerga pe trotuar şi respiraţia ei grea. După cum constată, ar fi 
putut să fie ultima fiinţă de pe pământ, angajată într-un 
maraton solitar. 

Nu-i surâdea să se trezească dis-de-dimineaţă ca să alerge 
înainte de serviciu, iar vara era mult mai plăcut să străbată cele 
şase mile după ce arşiţa zilei trecuse, cu toate că, de fapt, nici 
indispoziţia de la orele matinale şi nici arşiţa nu erau 
adevăratele motive ca să prefere lăsarea întunericului, pentru 
că şi iarna alerga conform aceluiaşi program. leşea la acea oră 
târzie par şi simplu pentru că îi plăcea noaptea. 

Incă de mică preferase noaptea, era încântată să stea afară, 
în curte, după apusul soarelui, sub cerul plin de stele, ascultând 
broaştele şi greierii. Întunericul alina, îmblânzea muchiile 
ascuţite ale lumii, domolea culorile prea aprinse. Odată cu 
lăsarea amurgului, cerul părea că se îndepărtează; universul se 
lărgea. Noaptea era mai mare decât ziua şi, pe tărâmul ei, viaţa 
părea să ofere multe alte posibilităţi. 

Acum ajunse la bucla pe care o făcea Ocean Avenue la 
poalele dealului, trecu în viteză prin zona de parcare şi apoi spre 
plajă. Pe deasupra ceţii subţiri, cerul adăpostea numai nori 
risipiţi, şi strălucirea argintiu-galbenă a lunii pline pătrundea prin 
ceața slabă, oferindu-i suficientă lumină să vadă pe unde 
merge. In unele nopţi, ceața era prea groasă şi cerul prea 
acoperit ca să-i permită să alerge spre țărm. 

Dar acum spuma albă a talazurilor se năştea din marea 
întunecată în rânduri fantomatice, fosforescente, şi plaja în 
formă de semilună strălucea palid intre valuri şi dealurile de pe 
coastă, iar reflexele lunii scânteiau uşor prin ceaţă. 

In timp ce alerga de-a lungul plajei către nisipul compact şi 
umed de la marginea apei şi se îndrepta spre sud, intenţionând 
să alerge o milă către un mic golf. 

Janice se simţea extraordinar de vie. 


Richard - fostul ei soţ, care murise de cancer cu trei ani în 
urmă - spusese că ritmurile ei circadiene erau atât de mult 
fixate dincolo de miezul nopţii, încât ea era mai mult decât o 
fiinţă a nopţii. „Ti-ar plăcea, probabil, să fii vampir, trăind între 
apusul soarelui şi zori", obişnuia el să spună, iar ea zicea: 
„Nrrreau să-ţi sug sângele". Doamne, cât îl iubise! 

La început, îşi făcuse griji că viaţa de soţie a unui pastor 
luteran ar deveni plictisitoare, dar nu fusese aşa nici măcar o 
clipă. La trei ani după moartea lui, ea încă îi simţea lipsa, zi de 
zi, iar noaptea şi mai mult. El însemnase pentru ea... 

Deodată, în vreme ce trecea de doi chiparoşi cu trunchiurile 
răsucite, înalţi de câţiva metri, care crescuseră în mijlocul plajei, 
la jumătatea drumului dintre dealuri şi linia apei, Janice simţi că 
nu era singură în noapte şi în ceaţă. Nu văzu nici o mişcare şi nu 
sesiză nici un alt sunet decât cel al propriilor paşi, respiraţia ei 
grea şi bătaia asurzitoare a inimii; numai instinctul îi spuse că 
mai era cineva în preajmă. 

La început, nu se alarmă, pentru că se gândi că un alt 
alergător se afla cu ea pe plajă. Câţiva localnici, preocupaţi de 
propria lor siluetă, alergau din când în când noaptea, nu de 
plăcere, cum era cazul ei, ci de nevoie. li întâlnea de două-trei 
ori pe lună pe acelaşi traseu. 

Dar când se opri şi se întoarse, privind îndărăt la drumul pe 
care venise, nu văzu decât o prelungire pustie a nisipului 
luminat de lună, o fâşie de creastă înspumată, 
luminoasă, şi formaţiile de stânci întunecate, dar cu forme 
familiare, şi copacii răzleţi care se iţeau ici şi acolo de-a lungul 
țărmului. Singurul sunet era murmurul scăzut al valurilor. 

Imaginându-şi că instinctul a înşelat-o şi că era, de fapt, 
singură, se îndreptă din nou spre sud, de-a lungul plajei, 
regăsindu-şi repede ritmul. Oricum, nu înaintă decât vreo câţiva 
yarzi până când surprinse cu coada ochiului o mişcare, undeva 
în stânga ei: o siluetă rapidă, învăluită în noapte şi ceaţă, 
ţâşnind din spatele unui chiparos înţepenit în nisip, către un 
grup de stânci lustruite de vreme, unde alunecă din nou în afara 
razei ei vizuale. 

Janice se opri şi, privind scurt spre stâncă, se întrebă ce 
întrezărise oare. Păruse mai mare decât un câine, poate la fel de 
mare ca un om, dar, nedesluşindu-l, nu reţinuse nici un detaliu. 
Masa de stânci fusese sculptată de vânt şi ploaie până când 


ajunsese să semene cu o movilă de ceară pe jumătate topită, 
suficient de mare pentru a ascunde ceea ce zărise. 

-E cineva acolo? întrebă ea. 

Nu se aştepta la un răspuns, şi nici nu primi vreunul. 

Nu se prea simţea în largul ei, dar nu se temea. Dacă văzuse 
ceva care să fie mai mult decât un joc al ceţii cu lumina lunii, 
acel ceva fusese cu siguranţă un animal, şi nu un câine, pentru 
că un câine ar fi venit direct spre ea şi nu s-ar fi ascuns. De 
vreme ce de-a lungul coastei nu existau animale de pradă care 
s-o înspăimânte, era mai degrabă curioasă decât speriată. 

Stând nemişcată şi năduşind, începu să simtă în aer unde 
reci. Şi ca să-şi menţină căldura corpului, alergă pe loc, privind 
către stânci, aşteptându-se să vadă un animal rupându-se de 
acel adăpost şi alergând ori spre nord, ori spre sud, de-a lungul 
plajei. 

Câţiva oameni din localitate aveau cai, iar familia Foster 
chiar creştea cai şi-i închiria, lângă mare, cam la două mile şi 
jumătate distanţă, dincolo de partea nordică a golfuleţului. 
Poate că unul dintre ei scăpase. 

Ceea ce văzuse ea cu coada ochiului nu fusese la fel de mare 
ca un cal, cu toate că ar fi putut fi un poney. Pe de altă parte, 
oare nu ar fi auzit tropotul înfundat al copitelor unui poney chiar 
pe nisipul moale? Desigur, dacă era unul din caii familiei Foster - 
sau al altcuiva, era de datoria ei să încerce să-l prindă sau cel 
puţin să informeze oamenii despre locul în care putea fi găsit. 

In cele din urmă, când nu se mai mişcă nimic, alergă către 
stânci şi le înconjură. La baza formaţiunii stâncoase şi în unele 
spărturi ale pietrei se unduiau câteva umbre moi, mătăsoase, 
dar în cea mai mare parte locul era scăldat în strălucirea 
lăptoasă, tremurătoare, a lunii, şi nici un animal nu se 
ascunsese acolo. 

Nu se gândea deloc serios la posibilitatea de a fi văzut altceva 
decât un alergător sau vreun animal, nu se gândea că s-ar afla 
într-un pericol adevărat. In afară de câte un act de vandalism 
sau de câte o spargere - întotdeauna opera unuia dintre 
grupurile de adolescenţi rebeli - şi în afară de accidentele 
rutiere, poliţia locală nu trebuia să intervină prea des. Crimele 
împotriva persoanelor - viol, asalt, omucidere - erau rare într-un 
oraş atât de mic şi de strâns ţesut ca Moonlight-Cove, ca şi cum, 


în acest buzunăraş al coastei, oamenii ar fi trăit la o vârstă 
diferită şi mai blândă decât cea în care zăcea estul Californiei. 

Dând ocol stâncilor şi întorcându-se către nisipul 
compact şi mai apropiat de spuma valurilor, Janice hotărî că 
fusese trasă pe sfoară de lumina lunii şi de ceaţă, doi amăgitori 
temuţi. Orice mişcare fusese doar în închipuirea ei; se afla 
singură pe plajă. 

Observă că ceața se îndesea rapid, dar ea continua să 
alerge de-a lungul țărmului către punctul nordic al 
golfuleţului. Era sigură că va ajunge acolo şi că va putea să se 
întoarcă pe Ocean Avenue înainte ca vizibilitatea să scadă de 
tot. 

O briză se înălţă din mare şi se amestecă, cu ceața, care păru 
să se solidifice dintr-un abur transparent într-o gheaţă 
plutitoare, ca un lapte transformat în unt. 

Pe când Janice atingea capătul sudic al țărmului care 
se îngusta, briza devenea aspră, iar bătaia valurilor mai agitată, 
aruncând în sus trâmbe de apă la fiecare val care lovea masa de 
stânci a digului ce pătrundea în golfuleţ. 

Cineva stătea în picioare pe lespedea de piatră a digului, 
privind în jos spre ea. Janice îşi ridică privirea tocmai când ceața 
densă se destrâmă pe o porţiune, iar lumina lunii îi arătă silueta. 

De-abia acum o cuprinse frica. 

Cu toate că străinul se afla chiar în faţa ei, nu-i putea vedea 
trăsăturile în întunericul acela. Părea înalt, de peste şase 
picioare, deşi se putea să fie doar o iluzie a perspectivei. 

In afară de conturul siluetei lui, i se vedeau numai ochii, şi 
tocmai aceştia îi stârniră spaima. Erau de un galben iradiant, ca 
ochii unui animal pe faţa căruia alunecă o lumină. 

Preţ de o clipă, mergând cu privirea direct în sus, la el, 
rămase încremenită din pricina uităturii lui fixe. 

Luminat din spate de lună, detaşându-se clar pe fundalul 
cerului lăptos, înalt şi nemişcat lângă bastionul 
de stâncă, cu marea izbucnind în trâmbe de apă la dreapta lui, 
ar fi putut fi un idol cioplit în piatră, cu ochi scăpărători din 
pietre preţioase, obiectul unui cult demonic din vremuri 
întunecate, de mult apuse. Janice vru să se întoarcă şi să fugă, 
dar nu se putu mişca; prinsese rădăcini în nisip, pradă acelei 
terori paralizante 
pe care o mai simţise înainte numai în coşmaruri. 


Se întrebă dacă era trează. Poate că alergatul nocturn 
făcea într-adevăr parte dintr-un coşmar şi poate că, de fapt, era 
adormită în pat, în deplină siguranţă sub învelitoarea caldă. 

Atunci bărbatul scoase un mârâit straniu, în parte un lătrat 
gutural de mânie, dar şi un sâsâit, semănând cu chemarea caldă 
şi stăruitoare a dorinţei, şi totuşi foarte rece... 

Apoi se mişcă. 

Se aşeză în patru labe şi începu să coboare de pe dig, nu aşa 
cum ar fi coborit un om obişnuit acele stânci întortocheate, ci cu 
iuţeala şi graţia unei pisici. In câteva clipe, urma să se 
năpustească asupra ei. 

Janice ieşi din paralizia care o stăpânea, se întoarse pe 
propriile-i urme şi alergă către intrarea spre plajă - la o milă 
depărtare. Case cu ferestre luminate se zăreau pe zidul abrupt 
care străjuia golfuleţul, iar câteva dintre ele aveau trepte care 
coborau spre plajă, dar ea nu era sigură că le-ar fi dibuit pe 
întuneric. Nu-şi cheltui energia cu nici un țipăt, pentru că se 
îndoia că ar fi auzit-o cineva. În plus, dacă ţipătul ar fi făcut-o să 
încetinească oricât de puţin, ar fi putut fi prinsă şi redusă la 
tăcere înainte de a fi ajutată de cineva din oraş care să 
răspundă strigătelor ei. 

Faptul că se dedicase douăzeci de ani alergării nu fusese 
nicicând mai important pentru ea ca acum; miza nu mai era 
întreţinerea unei bune sănătăţi, ci, după cum simţea, propria-i 
supravieţuire. Îşi lipi aşadar braţele de corp, îşi plecă capul şi o 
luă la goană, de data asta interesând-o viteza mai degrabă 
decât rezistenţa, simțind că trebuia doar să ajungă la cea mai 
apropiată casă de pe Ocean Avenue pentru a fi în siguranţă. Nu 
credea că bărbatul - sau orice altceva ar fi fost - va continua s-o 
urmărească pe strada luminată de felinare. 

La mare înălţime, nori striaţi acoperiseră în parte luna. 

Lumina ei se voala, apoi strălucea, apoi iar pălea, ca din nou 
să strălucească într-un ritm intermitent, pulsând prin ceata care 
se îndesea, dând naştere unei galerii de fantome ce o înfricoşau 
în mod repetat şi păreau să ţină pasul cu ea din toate părţile. 
Lumina stranie şi tremurătoare contribuia la atmosfera de vis a 
acestei urmăriri, iar ea era pe jumătate convinsă că se află în 
pat, dormind profund, dar nu se oprea şi nici nu privea peste 
umăr pentru că, vis sau nu, bărbatul cu ochi ca de chihlimbar 
continua s-o urmărească. 


Parcursese jumătate din plajă între micul golf şi Ocean 
Avenue, iar încrederea în sine-i sporea cu fiecare pas, când, 
deodată, îşi dădu seama că două dintre fantomele din ceaţă nu 
erau tocmai fantome. Una se afla cam la douăzeci de picioare la 
dreapta ei şi alerga ca un om; cealaltă se afla la stânga ei, la 
mai puţin de cincisprezece picioare, clipocind pe malul înspumat 
al mării, gonind în patru labe, de dimensiunea unui om, dar cu 
siguranţă nu un om, deoarece nici o fiinţă umană n-ar fi putut fi 
atât de iute şi de graţioasă in postura unui câine. Nu reuşise să- 
şi facă decât o impresie generală în ce privea forma şi 
dimensiunea lor, şi nici nu le putea vedea feţele sau orice alt 
detaliu, în afară de ochii cu lumini atât de stranii. 

Ştia vag că nici unul dintre aceşti urmăritori nu era 
bărbatul pe care-l zărise pe dig. El se afla în spatele ei, ori 
alergând ca un om, ori poate făcând salturi pe patru 
picioare. Era aproape încercuită. 

Janice nu făcu nici o sforţate ca să-şi imagineze cine sau ce ar 
putea fi urmăritorii ei. Analiza acestei experienţe stranii trebuia 
să aştepte pe mai târziu; deocamdată, accepta pur şi simplu 
existenţa imposibilului, de vreme ce, ca văduvă a unui pastor 
luteran şi ca femeie profund spiritualizată, avea supleţea de a se 
pleca în faţa necunoscutului şi a nepământescului ori de căte ori 
era confruntată cu aşa ceva. 

Întărită de spaima care la început o paralizase, acceleră 
pasul. Dar tot aşa făcură şi cei care o urmăreau. 

Scoase un soi de scâncet, şi doar cu greu realiză că îşi auzea 
propria voce chinuită. 

În mod evident excitate de teroarea care o cuprinsese, 
formele fantomatice din jurul ei începură să se apropie. 

Vocile lor urcau şi coborau, când ca un muget strident, 
accentuat, când ca un mârâit gutural. 

Dar, mai neplăcut decât orice, punctând aceste ţipete, erau 
frânturile de cuvinte aruncate brutal şi repezit: 

-...„prinde cățeaua, prinde cățeaua... 

Ce Dumnezeu erau? Nu oameni, fireşte, şi totuşi puteau sta în 
picioare ca oamenii şi puteau vorbi ca oamenii, deci ce altceva 
puteau fi dacă nu oameni? 

Janice îşi simţi inima sărindu-i din piept, bubuind puternic. 


-...„prinde cățeaua... 

Figurile misterioase care o flancau începură să se apropie, iar 
ea încercă să ia mai multă viteză ca să treacă înaintea lor, dar 
nu se putea descotorosi de ele. 

Distanţa se micşora văzând cu ochii. Le putea zări 
doar cu coada ochiului, dar nu îndrăznea să le privească direct, 
temându-se că vederea lor ar fi fost atât de şocantă încât ar fi 
rămas din nou încremenită, paralizată şi îngheţată de oroare, 
fiind făcută una cu pământul. 

Oricum asta se şi întâmplă. Ceva se urcă pe ea din spate. 
Atunci căzu; o mare greutate o ţintui locului, şi toate trei 
făpturile se năpustiră asupra ei, atingând-o, smucind-o de haine. 

În vremea asta, norii acoperiră luna aproape în întregime şi 
umbrele se lăsară în jos ca nişte fâşii ale pânzei negre a cerului. 

Faţa lui Janice era presată puternic de nisipul umed, dar capul 
îi fusese întors într-o parte, astfel încât gura îi era liberă, aşa că, 
în cele din urmă, ţipă, deşi izbucnirea ei nu prea aducea a țipăt, 
pentru că nu mai avea suflu. 

Se zvârcoli, dădu din picioare, smuci din mâini, încercând cu 
disperare să-l lovească, dar nimeri mai mult aerul şi nisipul. 

Acum nu se mai vedea nimic; luna dispăruse complet. 

Auzea cum hainele îi sunt sfâşiate. Fiinţa de deasupra ei îi 
rupse vesta, o făcu bucățele, julindu-i şi pielea. 

Simti atingerea fierbinte a unei miini, care părea aspră, dar 
omenească. 

Greutatea lui se ridică uşor de pe ea, şi atunci se năpusti 
înainte, încercând să se smulgă, dar o loviră şi o striviră în nisip. 
De data asta se afla chiar pe mal, cu faţa în apă. 

Apropiindu-se rând pe rând, gâfâind ca nişte câini, sâsâind şi 
mărâind, atacatorii scăpau frânturi de cuvinte în vreme ce-o 
înşfăcau: 

-...apUC-0, apuc-o... 

-vreau, vreau, O vreau... 

-...acum, acum, repede, acum, repede, repede, repede... 

Trăgeau deja de chiloţii uzi de transpiraţie, încercând s-o 
dezbrace, dar ea nu se lămurea dacă vor s-o violeze, s-o 
devore... poate că nici una, nici alta, ceea ce voiau fiind, de fapt, 
dincolo de înţelegerea ei. Ştia doar că-i mâna un impuls teribil, 
pentru că aerul îngheţat era la fel de frământat de foamea lor, 
ca şi de ceaţă şi de întuneric. 


Unul dintre ei îi împinse faţa mai adânc în nisipul ud, iar apa o 
înconjură din toate părţile, adâncă doar de câteva degete, dar 
suficientă ca s-o înece, iar ei n-o lăsau să respire. Ştia că, 
ţintuită şi neputincioasă, avea să piară. Şi toate acestea fiindcă 
îi plăcea să alerge noaptea. 


2 


Luni, 13 octombrie, la douăzeci şi două de zile după moartea 
lui Janke Capshav, Sam Booker se afla la bordul maşinii sale 
închiriate, îndreptându-se de la Aeroportul Internaţional din San 
Francisco spre Moonlight Cove. Pe drum, juca un joc funest, dar 
amuzant, cu sine însuşi, enumerând în minte motivele pentru 
care putea continua să trăiască. Deşi mergea de mai bine de un 
ceas şi jumătate, nu se putea gândi decât la patru lucruri: la 
berea Guinness, la mâncarea mexicană de calitate, la Goldie 
Hawn şi la teama de moarte. 

Berea aceea irlandeză consistentă nu încetase nici o clipă să-l 
despovăreze, chiar pentru scurt timp, de tristeţile lumii. 
Restaurantele care serveau în mod regulat preparate mexicane 
de calitate erau mult mai greu de localizat decât recordurile pe 
glob, deci, nu-şi putea găsi prea des alinarea. Sam fusese multă 
vreme îndrăgostit de Goldie Hawn - sau de imaginea ei de pe 
ecran - întrucât era frumoasă şi dulce, plină de vino-ncoace şi 
inteligentă, părând să găsească viaţa al naibii de distractivă. 
Şansele lui de a o întâlni pe Goldie Hawn erau de un milion de 
ori mai puţine decât găsirea unui restaurant mexican bun într- 
un oraş de pe coasta din nordul Californiei, cum era Moonlight 
Cove, încât se bucura că vedeta nu reprezenta singura lui 
rațiune de a trăi. 

Pe măsură ce se apropia de destinaţie, pini înalţi şi chiparoşi 
se înghesuiau pe Autostrada 1, formând un tunel gri-verzui, 
aruncând umbre lungi în lumina de după- amiază târzie. Ziua se 
arăta fără nori, deşi ciudat de amenințătoare. Cerul era de un 
albastru întunecat, sumbru, în ciuda unei transparente 
cristaline, altfel decât albastrul tropical cu care se obişnuise în 
Los Angeles. Deşi temperatura atingea 50°F, strălucirea grea a 
soarelui, ca o 
privire fixă iţindu-se dintr-un câmp de gheaţă, părea să 


imobilizeze culorile peisajului şi să le potolească printr-o părere 
de îngheţ. 

Teama de moarte. Acesta era cel mai temeinic motiv de pe 
lista lui. Deşi avea doar patruzeci şi doi de ani - şi era destul de 
sănătos în general Sam Booker fusese pe muchia morţii de şase 
ori, privise apele de dedesubt, şi nu găsise scufundarea prea 
îmbietoare. 

Un semn indicator apăru pe partea dreaptă a şoselei: Ocean 
Avenue, Moonlight Cove, 2 mile. 

Sam nu se temea de suferinţa din pragul morţii, pentru că 
aceea trecea într-o clipită. Şi nici nu se temea că şi-ar fi lăsat 
viaţa neterimnată; vreme de câţiva ani nu avusese nici o ţintă, 
nici speranţe şi nici visuri, aşa că nu era nimic de încheiat, nici 
un scop sau înţeles. 

Dar îi era frică de ceea ce se afla dincolo de viaţă. 

Cu cinci ani în urmă, mai mult mort decât viu pe masa dintr-o 
sală de operaţie, trecuse printr-o experienţă care-l apropiase de 
moarte, în timp ce chirurgii se străduiau din greu să-l salveze, se 
ridicase din propriul trup şi, din plafon, privise în jos către echipa 
de medici care-l înconjura. Apoi, deodată, se trezise ţâşnind 
printr-un tunel, spre o lumină orbitoare, spre Cealaltă Parte: 
întregul clişeu al experienţei apropiate de moarte care era 
obiectul principal al unei prese de senzaţie. În penultimul 
moment, pricepuţii medici îl trăseseră din nou pe tărîmul celor 
vii, dar nu înainte ca el să fi întrezărit ceea ce se afla dincolo de 
gura acelui tunel. Şi ceea ce zărise îl cutremurase până în 
străfunduri. 

Viaţa, deşi deseori crudă, era de preferat confruntării cu ceea 
ce bănuia el acum că se găsea dincolo de ea. 

Ajunse la ieşirea din Ocean Avenue. La poalele povârnişului, 
unde Ocean Avenue cotea spre vest, lîngă Autostrada Pacific 
Coast, pe un alt indicator se afla scris: 

Moonlight Cove, 1/2 milă. 

Câteva case se îngrămădeau in umbra stacojie printre copacii 
de pe ambele părţi ale celor două benzi înguste; ferestrele lor 
scânteiau de o lumină blândă, chiar cu o oră înainte de căderea 
nopţii. Unele dintre case ţineau de acea arhitectură bavareză, 
pe jumătate înălțate din cherestea, cu cornişe înfundate adânc 
în zid, pe care câţiva constructori, prin anii '40- '50, o 
consideraseră în mod fals că s-ar fi armonizat cu coasta nordică 


a Californiei. Altele erau bungalowuri în stil Monterey, cu riduri 
sclivisite cu piatră de prundiş, cu acoperişuri cu şindrilă din lemn 
de cedru şi cu bogate detalii arhitecturale - dacă nu chiar un 
Rococo ca în basme. 

Deoarece Moonlight Cove se bucurase de prosperitate în 
ultimii zece ani, multe case erau zvelte, moderne, nişte 
construcţii cu numeroase ferestre, care aduceau a vapoare 
înălțate pe creasta valurilor neînchipuit de înalte, acum proptite 
pe porțiunile deluroase de deasupra mării. 

Când Sam intră pe Ocean Avenue în zona comercială, îl 
năpădi dintr-o dată un ciudat sentiment de nepotrivire. 
Magazine, restaurante, şi taverne, o piaţă, două biserici, 
biblioteca oraşului, un teatru în care se făceau proiecţii de filme 
şi alte instituţii mai mărunte se aliniau de-a lungul căii principale 
care cobora spre ocean. In ochii lui Sam, erau de-o accentuată 
stranietate, indefinibilă; locurile acestea îi dădeau fiori. 

Nu putea identifica motivele acestei reacţii de respingere în 
ceea ce privea orăşelul, deşi probabil că era legată de jocul 
luminii şi umbrei. La acest sfârşit al unei zile de toamnă, în 
lumina deloc veselă a soarelui, biserica catolică din piatră 
cenuşie părea un edificiu de oţel, straniu, înălţat fărăi nici un 
scop omenesc. 

Numeroase vitrine, aproape ca pictate, trimiteau înapoi 
reflexele alb-îngheţate ale soarelui care dispărea la orizont, 
parcă pentru a ascunde activitatea celor care lucrau îndărătul 
lor. 

Umbrele aruncate de clădiri, de pini şi chiparoşi erau rigide, 
ascuţite, ca muchia unei lame. 

Sam frână la un semafor de la a treia intersecţie, pe la 
jumătatea drumului din districtul comercial. Nevenind nici o 
maşină din urmă, se opri să studieze oamenii de pe ambele 
trotuare. Nu se zăreau prea muţi, vreo opt sau zece, dar şi ei îl 
izbiră printr-un sentiment de neadecvare, deşi motivele care-l 
determinau acum să nu-i privească într-o lumină prea bună erau 
mai puţin definibile decât cele care-i formaseră impresia despre 
oraşul însuşi. Mergeau cu toţii repezit, fiecare evident cu câte un 
scop în minte, cu capul sus, cu un aer aparte de grabă care 
părea nepotrivit unei comunităţi leneşe de lângă ocean, cu doar 
trei mii de suflete. 


Oftă şi o luă în jos pe Ocean Avenue, spunându-şi că 
imaginaţia îi funcţionează prea repede. Moonlight Cove şi 
locuitorii lui nu ar fi părut probabil deloc neobişnuiţi dacă el ar fi 
trecut pe acolo într-o excursie mai lungă şi ar fi virat spre 
autostrada de pe coastă doar ca să ia masa la un restaurant de 
prin partea locului. De fapt, sosise ştiind că ceva nu era în 
regulă acolo, aşa că, fireşte, vedea semne amenințătoare într- 
un cadru perfect inocent. 

Cel puţin asta îşi spunea lui însuşi. Dar deţinea totuşi nişte 
informaţii de alt gen. 

Venise la Moonlight Cove pentru că aici muriseră oameni, 
pentru că explicaţiile oficiale ale morţii lor erau suspecte, iar el 
avea presentimentul că adevărul, odată dezvăluit, avea să se 
dovedească neobişnuit de tulburător. De-a lungul anilor, 
învățase să se încreadă în presimţirile pe care le avea; această 
încredere îl ţinuse în viaţă. 

Îşi parcă Fordul închiriat în faţa unui magazin de 
cadouri. 

Spre vest, la capătul îndepărtat al unei mări devenită de 
culoarea ardeziei, soarele anemic se scufunda într-un cer care, 
încetul cu încetul, se apropia de un roşu murdar. Fuioare de 
ceaţă începeau să se ridice din apa agitată. 


3 


În cămara de lângă bucătărie, stând jos pe podea cu spatele 
lipit de un raft cu tot felul de borcane, Chrissie Foster îşi privi 
ceasul. La lumina crudă a singurului bec din plafon, văzu că 
fusese încuiată în acea cămară, fără ferestre, de aproape nouă 
ore. Primise ceasul de mână la sărbătorirea celor unsprezece 
ani, cu patru luni în urmă, şi fusese emoţionată pentru că nu era 
un ceas de copil, cu cifre de carton, ci era delicat, ca pentru 
doamne, placat cu aur, cu cifre romane în loc de numere, un 
adevărat Timex ca acela pe care îl purta mama ei. Studiindu-l, 
Chrissie se lăsă copleşită de tristeţe. Ceasul reprezenta o epocă 
a fericirii şi a solidarităţii familiei, pierdute pentru totdeauna. 

Pe lângă faptul că era tristă, se simţea singură şi oarecum 
nelalocul ei. Din cauza orelor petrecute în captivitate, era mai cu 
seamă îngrozită. 


De bună seamă, nu chiar atăt de rău cum fusese în cursul 
dimineţii, când tatăl ei o târâse prin casă şi o aruncase în 
cămară. Apoi, dând din picioare şi ţipând, fusese înspăimântată 
de ceea ce văzuse. De ceea ce 
deveniseră părinţii ei. Dar teroarea aceea fierbinte nu putea 
dura o veşnicie; trecuse spre o febră care o făcea să roşească şi, 
în acelaşi timp, să tremure, îi dădea greţuri şi durere de cap, de 
parcă s-ar fi aflat la începutul unei răceli. 

Se întreba ce aveau de gând să-i facă când aveau s-o 
scoată în cele din urmă din cămară. Ei bine, nu, nu voia 
să-şi mai folosească imaginaţia în privinţa aceasta, întrucât 
simţea că ştia deja răspunsul: aveau de gând să o transforme 
într-una de-a lor. Ceea ce o preocupa, de fapt, era felul în care 
ei urmau să opereze Schimbarea - şi ce anume urma să devină 
ea. Ştia că mama şi tatăl ei nu mai erau oameni obişnuiţi, că se 
metamorfozaseră în altceva, dar nu avea cuvinte să descrie ce 
deveniseră ei. 

Teama îi sporea şi din cauza faptului că-i lipseau cuvintele 
pentru a-şi explica sieşi ce se petrecea în propria ei casă, căci 
fusese întotdeauna îndrăgostită de cuvinte şi avusese încredere 
în puterea lor. li plăcea să citească aproape orice: poezii, 
povestiri, romane, ziarele din flecare zi, revistele, chiar şi textele 
de pe spatele cutiilor, dacă nu avea altceva la îndemână. Era 
elevă în clasa a şasea, dar profesoara ei, doamna Tokawa, 
spunea că citeşte la nivel de clasa a zecea. Când nu citea, scria 
adesea povestiri. În decursul ultimului an, hotărâse că aştepta 
să crească şi să scrie romane ca ale domnului Paul Zindel, ca ale 
sublim de stupidului domn Daniel Pinkwater sau ca ale 
maestrului Andre Norton, cel mai bun dintre toţi. 

Dar, acum, cuvintele dădeau greş; viaţa ei urma să fie mult 
diferită de ceea ce-şi imaginase. Era speriată de pierderea 
viitorului confortabil pe care şi-l proiectase printre cărţi, la fel de 
mult ca de schimbările care avuseseră loc cu părinţii ei. Cu opt 
luni înainte de a împlini doisprezece ani, Chrissie devenise acut 
conştientă de nesiguranța vieţii, pentru care nu avea cum să fie 
bine pregătită. 

Nu că ar fi renunţat deja. Avea de gând să lupte. Nu 
intenţiona să-i lase s-o schimbe fără să opună rezistenţă. 


La puţin timp după ce fusese aruncată în cămară, după ce 
lacrimile i se uscaseră, se uitase la ce conţineau rafturile, 
căutând o armă. Cămara adăpostea în special 
alimente îmbuteliate sau în pachete, dar se aflau şi articole 
de spălătorie, de prim-ajutor şi unelte bune la toate. 

Găsise lucrul cel mai potrivit un mic spray-aerosol WD-40, un 
lubrifiant pe bază de ulei. Era cam la a treia parte din mărimea 
unui spray obişnuit, deci uşor de ascuns. 

Dacă i-ar putea lua prin surprindere, le-ar da cu spray în ochi 
şi i-ar orbi pentru moment - aşa ar putea si scape. 

Ca şi cum ar fi citit un titlu dintr-un ziar, spuse: „Tânără 
ingenioasă se salvează folosind un lubrifiant obişnuit". 

Apucă tubul cu amândouă mâinile şi mai prinse ceva curaj. 

Din când în când, îi revenea în minte o imagine vie şi 
în mişcare: figura roşie şi copleşită de mânie a tatălui ei, aşa 
cum arătase când o împinsese pe ea în cămară. 

Absolut desfigurat, cu ochii scânteind întunecaţi, cu nările 
fremătânde, rânjea cu un mârâit răguşit „Am să mă întorc să te 
iau", spusese el, scuipând în jur în timp ce vorbea. „Am să mă 
întorc". 

Trântise uşa şi o blocase apoi cu un scaun de bucătărie cu 
speteaza înaltă, pe care îl trăsese sub mânerul sferic al uşii. Mai 
târziu, când totul amuţise în casă, iar părinţii păreau să fi plecat, 
Chrissie încercase uşa, apăsând pe ea cu toată puterea, dar 
scaunul înclinat era o baricadă de netrecut. 

-Am să mă întorc să te iau. Am să mă întorc. 

Faţa lui contorsionată şi ochii înotând în sânge o făcuseră să 
gândească la descrierea criminalului Hyde din povestirea despre 
doctorul Jekyll a domnului Robert Louis Stevenson, pe care o 
citise cu câteva luni în urmă. 

În tatăl ei intrase nebunia; nu mai era acelaşi om care fusese 
odată. 

Mult mai neliniştitoare apărea amintirea a ceea ce 
văzuse în holul de la etaj când se reîntorsese acasă, după 
ce pierduse autobuzul care trebuia s-o ducă la şcoală, şi 
îşi surprinsese părinţii singuri. Nu. Nu mai erau deloc 
părinţii ei. Deveniseră... altceva. 

Se cutremură din tot corpul. 

Prinse zdravăn în mâini tubul de WD-40. 


Pe neaşteptate, pentru prima dată de câteva ore încoace, auzi 
zgomot în bucătărie. Uşa din spatele casei se deschise. Paşi. Cel 
puţin doi, poate trei sau patru oameni. 

-E acolo înăuntru, zise tatăl ei. 

Inima lui Chrissie se opri pentru o clipă, apoi găsi un ritm nou 
şi mai grăbit. 

-Asta nu trebuie făcut in pripă, zise un bărbat necunoscut. 

Chrissie nu-i identifică vocea joasă, uşor răguşită: „Vedeţi voi, 
e mult mai complicat cu un copil. Shaddack nici nu-i prea sigur 
că am fi deja pregătiţi pentru copii. E riscant." 

-Trebuie să fie convertită, Tucker. 

Asta era mama lui Chrissie, Sharon, cu toate că nu prea mai 
avea vocea de altădată. Îi aparţinea, bineînţeles, dar fără 
obişnuita blândeţe, fără calitatea naturală, muzicală care o 
făceau să fie o voce perfectă pentru citit poveşti. 

-Da, sigur, trebuie convertită, spuse străinul, ce se numea 
evident Tucker. Ştiu asta - şi o ştie şi Shaddack. 

El m-a trimis aici, nu-i aşa? Vreau doar să spun că s-ar putea 
să ia ceva mai mult timp ca de obicei. Avem nevoie de un loc în 
care s-o putem îngrădi şi s-o supraveghem pe toată perioada 
convertirii. 

-Păi, chiar aici. În dormitorul ei de la etaj. 

Convertire? 

Tremurând, Chrissie se ridică în picioare şi rămase cu faţa la 
uşă. 

Cu un râcâit şi un hârâit, scaunul înclinat începu să se 
deplaseze de sub mânerul rotund al uşii. 

Atunci luă sprayul în mâna dreaptă, şi-l ţinu în jos, pe 
lângă corp, pe jumătate la spate, cu degetul cel mare pe capătul 
lui. 

Uşa se deschise, şi tatăl ei se uită drept la ea. 

Alex Foster. Chrissie încercă să se gândească la el ca fiind 
Alex Foster, nu tatăl ei, doar Alex Foster, dar era greu să nege 
că, într-un fel, era încă tatăl ei. În afară de asta, „Alex Foster" nu 
era mult mai adecvat decât „tată", pentru că el devenise cu 
totul altcineva. 

Figura nu-i mai era stăpânită de mânie furibundă. 

Aducea mult mai mult cu el însuşi: un păr blond, des, o faţă 
lată, plăcută, cu trăsături pronunţate de îndrăzneală, pistrui 
presăraţi pe obraz şi pe nas. Cu toate acestea, putea să-şi dea 


seama că ochii lui erau schimbaţi complet. Părea să fie stăpânit 
de o nevoie stranie, urgentă, de extremă tensiune. Înfometat. 
Da, asta era: tăticul părea înfometat - mistuit de foame, turbat 
de foame, mort de foame... Nu-i înţelegea foamea, dar i-o 
simţea, o nevoie cumplită care-l îmboldea cu o presiune 
constantă, o nevoie atât de puternică, atât de fierbinte, încât 
valuri-valuri păreau să se ridice din el ca vaporii dintr-o apă care 
fierbe. 

-Hai, ieşi afară de-acolo, Christine! zise el. 

Chrissie trecu de uşă şi o văzu pe mama ei, care stătea alături 
şi un pic în spatele lui Alex. Sharon era drăguță - cu păr 
castaniu, ochi verzi -, dar nu mai avea nici un strop de blândeţe 
sau de aer matern. 

Arăta aspră şi schimbată, încărcată de acea energie nervoasă 
de-abia ţinută în frâu care pusese stăpânire şi pe soţul ei. Lângă 
masa din bucătărie stătea un necunoscut în blue-jeans şi o 
haină de vânătoare cadrilată. Evident, el era acel Tucker cu care 
vorbise mama ei: înalt, zvelt, clădit tot din muchii şi unghiuri. 

Părul lui negru tuns foarte scurt avea reflexe metalice. 

Ochit întunecaţi îi descopereai sub nişte arcade osoase; 
nasul lui proeminent era ca o piatră dăltuită fixată în 
centrul figurii, gura lui ca o despicătură subţire şi fălcile 
proeminente ca ale unei fiare care vânează animale mici şi te 
sfâşie dintr-o singură muşcătură. 

Ţinea o servieta neagră de piele, asemenea celor purtate de 
medici. 

Tatăl se întinse după Chrissie în timp ce aceasta ieşea 
din cămară. Atunci, ea ridică fulgerător tubul cu spray WD-40, 
pulverizându-l în ochi de la o distanţă foarte mică. 

Chiar dacă el scoase un urlet de durere şi surpriză, Chrissie se 
întoarse şi-i pulveriză şi mamei direct în ochi 

Pe jumătate orbiţi, se învârteau după ea, dar reuşi să le scape 
printre mâini şi ţâşni afară prin bucătărie. 

Tucker fusese luat prin surprindere, dar reuşi s-o apuce de 
braţ. 

Atunci ea se întoarse şi-i trase un picior în burtă. Nu-i dădu 
drumul dar totuşi ea îi scăpă din mâini. Se smulse şi o luă la 
fugă prin holul de la parter. 


Dinspre est, amurgul se întindea peste Moonlight Cove ca o 
ceaţă, nu din vapori, ci din fum purpuriu. 

Când Sam Booker ieşi din maşină, aerul era rece; se bucura 
că purta un pulovăr de lână sub haina de catifea reiată, în 
vreme ce o fotocelulă punea în funcţiune toate 
lămpile de pe stradă, simultan, el o luă spre Ocean Avenue, 
privind vitrinele şi încercând să ia pulsul oraşului. 

Ştia că Moonlight Cove prosperase, că şomajul aproape nu 
mai exista - datorită Microtehnologiei Noului Val, care îşi 
stabilise aici cartierul general cu zece ani în urmă - şi totuşi, 
văzu semne de şubrezenie a economiei. 

„Cadourile agreabile"- firma Taylor - şi „Bijuteria", 
patronată de Saenger, se goliseră; prin ferestrele prăfuite, 
văzu rafturi goale, galantare pustii şi umbre adânci, 
nemişcate. „Varia“, un magazia care expunea noile curente din 
modă, îşi vindea acum toată marfa pentru a-şi lichida afacerile 
şi, judecând după aspectul sărăcăcios al cumpărătorilor, preţul 
mărfii scăzuse pe nesmţite, până la şaptezeci la sută. 

Pe când o luă cam două rânduri de case spre vest - către 
capătul dinspre plajă al oraşului, traversă strada şi se întoarse 
cam cu trei case de-a lungul celeilalte părţi a luă Ocean Avenue, 
către taverna „Podul Cavalerului"- lumina apusului scăzu cu 
repeziciune. O negură sidefie se abătea dinspre mare, şi aerul 
însuşi părea irizat, scânteind delicat; un abur fumuriu se 
aşternuse peste toate, în afară de locurile în care lămpile de pe 
stradă aruncau o ploaie de lumină gălbuie, înmuiată de ceaţă, în 
vreme ce o întunecime grea se împrăştia pretutindeni. 

Se zărea o singuri maşină, la trei case distanţă, şi, pe 
moment, Sam era singura fiinţă care mergea pe stradă. 

Senzaţia izolării se conjuga cu lumina stranie a apusului, 
pentru a-i întregi sentimentul că vizita un oraş fantomatic, locuit 
numai de morţi. Cum ceața care se îngroşa se întindea în sus pe 
deal dinspre Pacific, contribuia la iluzia că toate magazinele din 
jur sunt pustii, că nu oferă nici un fel de mărfuri, ci doar pânze 
de păianjen, tăcere şi colb. 

„Eşti un nenorocit", îşi spuse în sinea lui. „O parte din tine e 
mult prea macabră." 


Experienţa făcuse din el un pesimist. Cursul dramatic al vieţii 
lui îi înăbuşise până în prezent orice urmă de optimism 
surâzător. 

Fuioare de ceaţă i se încolăciră în jurul picioarelor. La capătul 
îndepărtat al mării care se întuneca, soarele palid era pe 
jumătate descompus. Pe Sam îl trecu un fior şi intră 
în cârciumă să bea un pahar. 

Dintre ceilalţi trei muşterii, nici unul nu era într-o stare 
de spirit prea vioaie. Într-unul din separeurile căptuşite 
cu vinilin negru din stânga, un bărbat şi o femeie între două 
vârste stăteau înclinați unul spre celălalt, vorbind cu voce joasă. 
Un tip cu faţa palidă stătea la bar aplecat peste restul de bere 
care-i mai rămăsese, ţinând paharul cu amândouă mâinile, 
uitându-se urât ca şi cum tocmai ar fi văzut o lighioană înotând 
în bere. 

La înălţimea numelui pe care îl purta, „Podul Cavalerului" 
emana tot erzaţul unei atmosfere britanice. 

Diferite blazoane, fiecare copiat fără îndoială după vreo carte 
de referinţă, oficială, în materie de heraldică, fuseseră lucrate în 
lemn şi pictate de mână, iar apoi inserate pe spatele fiecărui 
taburet de la bar. Într-un colţişor se afla o panoplie. Pe pereţi 
atârnau scene de vânătoare. 

Sam se strecură pe unul dintre taburete, la o distanţă nu prea 
mare de tipul cu o paloare neobişnuită. 

Barmanul se grăbi să vină spre el, aşternând un ştergar curat 
de bumbac peste tejgheaua de lemn de stejar imaculată şi cât 
se poate de lustruită. 

-Da, domnule, ce să fie? Era un tip rotund, din toate punctele 
de vedere: un burdihan mic şi rotunjor, braţele plinuţe, 
acoperite de păr negru şi des, o faţă ca o lună plină, gura prea 
mică ca să fie în armonie cu celelalte trăsături, un nas ca de 
mops, care sfârşea într-un boţ, ochii suficient de rotunzi ca să 
ofere o permanentă expresie de surpriză. 

-Aveţi Guinness? Întrebă Sam. 

-Ăsta e un local serios, pe onoarea mea. Dacă n-am avea 
Guinness... ce să spun, ne-am putea transforma într-o ceainărie. 

Vocea lui era extrem de mieroasă; fiecare cuvânt pe 
care-l rostea suna la fel de moale şi rotunjit pe cât arăta el 
însuşi. Părea neobişnuit de grăbit să fie pe placul oricui. 


- Aţi dori-o rece sau doar uşor frapată? O păstrez în ambele 
feluri. 

-Foarte puţin rece. 

-Excelent. 

Când se întoarse cu un Guinness şi un pahar, barmanul se 
prezentă : 

-Îmi zice Burt Peckham. Eu ţin localu' ăsta. 

Turnând cu atenţie berea neagră, englezească, pe marginea 
paharului, pentru a n-o lăsa să facă multă spumă şi să dea pe 
dinafară, Sam zise la rândul său: 

-Eu sunt Sam Booker. Frumos loc, Burt. 

-Mulţam'. Poate că n-ar strica să spuneţi asta şi altora, mai 
departe.Mă ostenesc să arate cum trebuie şi să fie bine 
aprovizionat, şi aveam de obicei o mulţime de lume pe-aici, dar 
se pare că în ultima vreme oamenii ori au intrat cu toţii într-o 
grupare din asta de bisericoşi, ori au început să bea la ei acasă. 
Ori una, ori alta. 

-Da, dar suntem totuşi la început de săptămână. 

-În ultimele luni, a fost chiar pe jumătate gol pe-aici sâmbătă, 
noaptea, ceea ce nu se întâmplă de obicei. 

Faţa rotundă a lui Burt Peckham se încreţi uşor de grijă. 

În timp ce vorbea, curăța tejgheaua cu mişcări lente. 

-Ce-o fi cu băieţii? Mă gândesc că poate californienii ăştia 
sănătoşi tun au tot dus-o aşa până când le-a venit şi lor vremea. 
Acum or sta cu toţii acasă, şi-or face gimnastică aerobică în faţa 
televizoarelor, or mânca grâu încolţit şi albuş de ou, sau ce 
Dumnezeu or mânca şi ei, că probabil beau doar apă din sticlă, 
suc de fructe şi lapte de piţigoi. Ascultaţi, două-trei înghiţituri pe 
zi sunt binevenite pentru dumneavoastră. 

Sam mai bău din Guinness, oftă de mulţumire şi zise: 

-Asta are exact gustul a ceea ce-ţi poate face şi dumitale 
bine. 

-Chiar îmi face. Ajută la circulaţie. Îţi menţine burta în 
stare bună. Pastorii ar trebui să-i pomenească binefacerile în 
fiecare duminică, nu să predice împotriva ei. Toate lucrurile cu 
măsură - asta include şi câteva beri pe zi. 

Probabil, dându-şi seama că se tot ocupa de bar, puţin cam 
obsesiv, agăţă ştergarul într-un cui şi-şi încrucişă braţele peste 
piept. 

-Şi eşti doar în trecere, Sam? 


-Să spun drept, minţi Sam, sunt într-o călătorie mai lungă spre 
nordul coastei, de la Los Angeles până la Oregon, şi tot încerc la 
dreapta şi-n stânga, doar-doar oi găsi şi eu un locşor liniştit 
unde să mă retrag oarecum. 

-Să ieşi la pensie? Glumeşti. 

-Nu, să mă retrag pentru o vreme. 

-Dar ai doar... cât, patruzeci, patruşunu? 

-Patruzeci şi doi. 

-Păi ce, eşti... spărgător de bănci? 

-Agent de bursă, toţi anii ăştia am făcut şi eu ceva investiţii. 
Acum ziceam să ies puţin din cursa de şoareci şi să continui 
doar să am grijă de banii pe care i-am strâns. 

Vreau să mă stabilesc într-un loc unde e linişte, nu poluare, 
nu crime. M-am săturat de Los Angeles. 

-Oamenii chiar mai fac bani cu grămada? Dar n-a fost toată 
lumea pusă cu botul pe labe când cu talmeş- balmeşul de acum 
câţiva ani? 

- E un joc al naibii de greu pentru tipii modeşti, dar te poţi 
descurca bine dacă eşti agent de bursă şi dacă nu te laşi luat pe 
sus de euforia generală, stârnită de o piaţă agresivă. Nimeni nu 
e mereu numai în câştig sau numai în pierdere, dar trebuie să-ţi 
dai seama exact când să începi să înoţi împotriva curentului. 

-Să te retragi la patruzeci şi doi de ani, zise Peckham pe 
gânduri. Şi eu, când am intrat în afacerea asta cu barul, 
mă gândeam că abia atunci am să-mi încep viaţa. 

l-am spus soţiei mele: „În timpuri bune, oamenii beau 
ca să serbeze diverse lucruri, în timpuri rele, beau ca să 
uite, aşa că nu-i afacere mai bună decât o tavernă". 

Acum, priveşte! Arătă localul aproape gol cu un gest repezit al 
mâinii drepte. Mai bine aş fi vândut prezervative într-o 
mănăstire. 

-Mai îmi dai un Guinness? întrebă Sam. 

-Eh, poate că locu' ăsta o să apuce şi vremuri mai bune. 

Când Peckham se întoarse cu a doua sticlă de bere neagră, 
Sam spuse: 

-S-ar putea ca Moonlight Cove să fie ceea ce căutam. 

Cred că am să mai rămân câteva zile, să-mi dau seama cum 
e. Imi poţi recomanda un motel? 


-Păi, numa! unu' a rămas. Ăsta nu prea a fost niciodată un 
oraş turistic. Am impresia că nimeni de pe-aici n-a prea vrut aşa 
ceva. Până în vara asta, am avut patru moteluri. 

Acuma, trei au ieşit din afaceri. 

Nu ştiu ce să zic. Chiar aşa drăguţ cum pare, poate că burgul 
ăsta e pe moarte. Din câte văd, nu scade neapărat populaţia, 
dar... fir-ar să fie pierdem ceva. 

Se repezi din nou la ştergarul rezervat pentru bar şi începu să 
lustruiască lemnul de stejar. 

-Oricum, încearcă la „Cove Lodge", pe Cypress Lane. E ultima 
stradă care vine perpendicular pe Ocean Avenue; se întinde de- 
a lungul falezei, aşa că poate or să-ţi dea o cameră cu vedere la 
ocean. E un loc curat şi liniştit. 


5 


Ajunsă la capătul holului de la parter, Chrissie Foster 
deschise larg uşa de la intrare. Trecu în goană prin antreul 
spaţios şi cobori cele câteva trepte, se împiedică, îşi recâştigă 
echilibrul, o luă spre dreapta şi străbătu în diagonală o porţiune 
de pământ, trecând pe lângă o Honda albastră, care, în mod 
evident, îi aparţinea lui Tucker, 
îndreptându-se către grajduri. Călcătura grea a pantofilor 
ei de tenis răsuna ca bubuitura repetată a unui tun, prin 
amurgul care dispărea pe nesimţite. Ar fi dorit să fi putut alerga 
în linişte, şi mai repede. Chiar dacă părinţii ei şi Tucker nu 
ajungeau în pragul uşii până când ea ar fi fost înghițită de 
umbre, tot ar fi putut auzi încotro se îndreaptă. 

Cea mai mare parte a cerului era de un negru stins, deşi o 
vâlvătaie roşiatică se întrevedea la orizont, spre vest, de parcă 
toată lumina acelei zile de octombrie ar fi fost fiartă într-o 
esenţă de un stacojiu intens, care s-ar fi depus pe fundul 
cazanului ceresc. Fuioare de ceaţă se furişau tiptil dinspre mare, 
iar Chrissie speră că se va îndesi repede, că va ajunge vârtoasă 
ca un pudding, pentru că avea nevoie de mai mult camuflaj. 

Ajunse la primul dintre cele două grajduri lungi şi dădu în 
lături uşa mare. O copleşi aroma familiară şi agreabilă de paie, 
fân, grăunţe, miros de cai şi şei de piele. 

Apăsă pe comutator, şi trei becuri cu voltaj scăzut începură să 
lucească, suficient ca să ilumineze clădirea cât de cât, fără a-i 


deranja pe ocupanţii ei. Zece staule destul de încăpătoare se 
aflau de o parte şi de alta a culoarului de acces cu podeaua 
murdară, şi caii curioşi o priveau pe deasupra uşilor care erau 
cam la jumătate din înălţimea lor. 

Câţiva aparţineau părinţilor lui Chrissie, dar cei mai mulţi unor 
oameni din Moonlight Cove şi din împrejurimi. Caii se scuturară 
şi fornăiră, iar unul dintre ei necheză uşor, în timp ce Chrissie 
trecea în fugă pe lângă ei, către ultima boxă din stânga, în care 
se afla o iapă sură cu numele de Godiva. 

Accesul la staule era asigurat şi din afara clădirii, deşi, 
în sezonul acesta răcoros, uşile exterioare în stil olandez se 
ţineau încuiate atât sus cât şi jos, pentru a nu lăsa căldura să 
iasă din grajd. Godiva era o iapă blândă şi 
deosebit de prietenoasă cu Chrissie, dar se temea dacă se 
apropia cineva de ea pe întuneric; putea să se ridice în două 
picioare sau să lovească dacă era luată prin surprindere odată 
cu deschiderea uşii exterioare de la boxa ei, la acea oră. De 
vreme ce Chrissie nu-şi putea permite să piardă nici măcar 
câteva secunde ca s-o calmeze şi s-o poată apoi încăleca, 
trebuia să ajungă la iapă din interiorul grajdului. 

Godiva era gata pregătită. Işi scutură capul, vânturându-şi 
încoace şi-ncolo coama albă, deasă şi strălucitoare şi suflă pe 
nări în semn de întâmpinare. 

Privind îndărăt către intrarea în grajd, aşteptându-se să-i 
zărească pe Tucker şi părinţii săi dând buzna înăuntru ca o 
vijelie, în orice moment, Chrissie trase în sus cârligul de la uşiţa 
boxei. Godiva ieşi atunci pe coridorul dintre şirurile de boxe. 

-Hai, fii o lady, Godiva, o, te rog, fii bună cu mine. 

Nu putea pierde timpul să pună şaua pe iapă sau să-i 
strecoare un căpăstru printre dinţi. Cu o mână pe crupa Godivei, 
o conduse prin şopronul în care se depozita hrana pentru 
animale şi care ocupa a patra parte din grajd, speriind un 
şoarece care-i tăie calea fugind spre un ungher întunecos. 
Deschise larg uşa, şi un aer rece pătrunse înăuntru. 

Fără o scăriţă care să-i permită să-şi treacă piciorul de 
cealaltă parte a calului, Chrissie era prea măruntă ca să încalece 
pe Godiva. 

În colţul dinspre magazie se afla măsuţa de lucru a unui 
potcovar. 

Cu o mână liniştind-o pe Godiva, Chrissie agăţă cu 


piciorul măsuţa şi o aduse până spre cal. 

In spatele ei, din celălalt capăt al grajdului, Tucker 
strigă: 

-Uite-o! La grajd! Şi alergă spre ea. 

Măsuţa nu o înălţă prea mult şi n-ar fi ţinut loc de scăriţă. 

Putea, de-acum, să audă paşii grei ai lui Tucker, aproape, mai 
aproape, dar nu-l privi. 

El strigă: 

-Am prins-o! 

Chrissie apucă fantastica coamă albă a Godivei, se aruncă 
spre ea, şi sus, sus, bălăbănindu-şi piciorul, se atârnă cu 
disperare de una din părţile laterale ale iepei, trăgând-o zdravăn 
de coamă. Probabil că pe Godiva o durea, dar, draga de ea, 
răbda cu stoicism. Nici nu se ridică în două picioare şi nici nu 
necheză de durere, ca şi cum un instinct cabalin îi spunea că 
viaţa acestei fetiţe depindea de calmul ei. Apoi, Chrissie se trezi 
pe spinarea Godivei, înclinânudu-se periculos, dar rămânând 
totuşi călare, lipindu-şi bine genunchii de ambele părţi ale iepei, 
cu o mână apucând din plin coama, şi-i dădu o palmă ca să 
pornească. 

-Hai! 

Tucker o ajunse din urmă chiar când rostea acest cuvânt, o 
apucă de un picior şi-o trase de blugi. Ochii lui, adânciţi în 
orbite, erau turbaţi de mânie; nările îi fremătau, iar buzele 
subţiri îi dezveleau dinţii. Ea îi trase un picior sub bărbie, aşa că 
trebui să-i dea drumul. 

In acelaşi timp, Godiva ţâşni înainte, prin uşa deschisă, în 
noapte. 

-Are un cal! strigi Tucker. A-ncălecat un cal! 

lapa sură se năpusti direct spre pajiştea în pantă care ducea 
spre mare, la câteva sute de yarzi mai încolo, unde ultimă 
lumină roşie murdară a apusului de soare lăsa urme slabe, 
spectrale, pe apa întunecată. 

Dar Chrissie nu voia să meargă spre țărm, pentru că nu 
ştia sigur cât de puternică era mareea. In unele locuri de-a 
lungul coastei, plaja nu se lăţea nici la reflux; dacă însă fluxul ar 
fi fost puternic, apa adâncă s-ar fi întâlnit cu stâncile şi cu malul 
abrupt şi înalt în anumite locuri, făcând trecerea imposibilă. Nu 
putea risca să apuce pe un drum închis, cu părinţii şi cu Tucker 
pe urmele ei. Chiar şi fără confortul unei şei şi în plin galop, 


Chrissie reuşi să se aşeze într-o poziţie mai bună in lungul iepei 
şi, de îndată ce nu mai atârnă de o parte, ca un călăreț 
încremenit, îşi îngropă amândouă mâinile în coama deasă şi 
albă: îşi înfăşură în jurul pumnilor acel păr aspru şi încercă să-l 
folosească ca substitut pentru frâie. O îndemnă pe Godiva s-o ia 
spre stânga, departe de mare, departe şi de casă, îndărăt pe 
lângă grajduri, către drumul - aflat cam la o jumătate de milă - 
care ducea spre o şosea interstatală, unde putea găsi mai 
repede ajutor. 

În loc să se revolte de această manieră crudă de îndemnare, 
răbdătoarea Godiva răspunse imediat, întorcându-se spre 
stânga la fel de uşor de parcă ar fi avut o zăbală în gură şi ar fi 
simţit smucitura frâului. 

Tunetul potcoavelor ei trezea un ecou în afara zidurilor 
grajdului, în vreme ce treceau în galop pe lângă el. 

-Eşti o fată pe cinste, îi strigă Chrissie iepei. Te iubesc, fetiţo! 

Trecură cu bine de capătul dinspre est al grajdului, pe unde 
intrase prima dată să ia calul, şi-l zări pe Tucker ieşind pe uşă. 
Era în mod evident surprins s-o vadă apucând-o pe drumul 
acela, în loc s-o ia în jos spre ocean. 

Alergă spre ea, şi era uimitor de iute, dar nu se putea 
compara cu Godiva. 

Ajunseră la şosea, şi Chrissie o menţinu pe Godiva pe 
marginea mai moale, paralelă cu asfaltul dur. Se aplecă în fată, 
se lăsă pe cal cât putu de strâns, îngrozită să nu cadă 
cumva, şi fiecare călcătură grea a copitelor i se transmitea 
parcă prin oase. Cu capul întors într-o parte, îşi văzu casa, 
în urmă, în stânga ei, cu ferestrele luminate, dar care nu te 
îmbiau deloc. Nu mai era căminul ei, ci un iad între patru pereţi, 
aşa că luminile de la ferestre i se păreau asemeni unor faruri 
demonice din împărăţia lui Hades. 

Deodată, zări ceva alergând dinspre peluza din faţă către 
şosea, înspre ea. Era ceva jos şi rapid, de dimensiunea unui om, 
dar alergând pe patru picioare - sau cam aşa ceva galopând 
cam la douăzeci de yarzi distanţă şi apropiindu-se. Mai văzu o 
altă apariţie la fel de bizară, cam de aceeaşi dimensiune cu 
prima, alergând in urma acesteia. Deşi ambele creaturi erau 
luminate din spate de ferestrele casei, Chrissie nu putu discerne 
mai mult decât formele lor, deşi ştia ce erau. 


Nu, mai corect era: ştia probabil cine erau, dar încă nu ştia ce 
erau, deşi le văzuse în holul de la etaj în cursul aceleiaşi 
dimineţi; ştia ce fuseseră - oameni ca şi ea - dar nu ştia ce 
deveniseră acum. 

-Hai, Godiva, hai! 

Chiar fără smucitura frâielor care să-i dea semnalul că era 
nevoie de o viteză mai mare, iapa mări pasul, ca şi cum ar fi fost 
într-o legătură psihică cu Chrissie. 

Apoi trecură de casă, tăind în diagonală un câmp cu iarbă 
bogată, paralel cu şoseaua, îndreptându-se iute către drumul de 
ţară de la mai puţin de o jumătate de milă spre est. lapa 
sprintenă îşi punea în mişcare muşchii de pe spate, şi mersul ei 
puternic era atât de ritmic, adormitor şi alintător, încât Chrissie 
foarte curând de abia dacă mai realiza periculozitatea acestei 
curse; păreau că abia atingeau pământul, şi aproape că zburau. 

Privi peste umăr, dar nu mai zări cele două personaje care 
goneau, deşi o urmăreau, fără nici o îndoială, prin umbrele 
dense de-acum. Cu incandescenţa de un roşu murdar la orizont, 
slăbind repede într-un purpuriu închis, cu luminile la case 
micşorându-se rapid şi cu o lună în creştere începând să înfigă 
un punct de argint-strălucitor deasupra liniei dealurilor dinspre 
est, vizibilitatea scădea mereu. 

Deşi nu-i putea vedea pe urmăritorii în patru labe, nu 
întâmpina nici o dificultate în a sesiza farurile din faţă ale 
Hondei albastre a lui Tucker. In faţa casei, cam la o sută şi ceva 
de yarzi în urma ei, Tucker îşi întoarse maşina pe şosea şi se 
alătură urmăririi. 

Chrissie era destul de încrezătoare că Godiva putea întrece 
orice om sau animal - în afară de un cal mai bun -, dar ştia că 
iapa nu se putea lua la întrecere cu o maşină. 

Tucker urma să le prindă în câteva secunde. 

Figura lui îi era clară în amintire: arcada osoasă, nasul ascuţit, 
parcă tăiat cu dalta, ochi adânciţi în orbite ca două bucăţi de 
marmură neagră, duri. Avea acea aură de vitalitate anormală pe 
care Chrissie o văzuse din când în când la părinţii ei - o aparentă 
energie nervoasă cuplată cu o ciudată privire de fiară flămânadă. 
Ştia că ar face orice s-o oprească, că ar încerca chiar s-o dărâme 
pe Godiva cu Honda lui. 

Desigur, nu se putea folosi de maşină ca s-o urmărească pe 
Godiva decât în câmp deschis. Cu părere de rău, Chrissie se 


ajută de genunchi şi de coama înfăşurată în mâna dreaptă 
pentru a o întoarce pe iapă de la şosea şi drumul de ţară, o 
direcţie din care ar fi primit probabil mai repede ajutor. Godiva 
răspunse fără şovăire şi se îndreptară spre pădurea care se 
întindea la capătul îndepărtat al pajiştii, cinci sute de yarzi spre 
sud. 

Chrissie vedea pădurea doar ca pe o masă întunecată, 
țepoasă, care se profila vag pe cerul mai puţin întunecat. 
Detaliile terenului pe care trebuia să-l traverseze îi apărură mai 
mult în memorie decât în realitate. Se rugă ca vederea 
pe timp de noapte a calului să fie mai bună ca a ei. 

-Aşa, fetiţo, hai, hai! strigă încurajator la iapă. 

Făceau un adevărat curent prin aerul răcoros, dar oarecum 
static. Chrissie simţea respiraţia fierbinte a Godivei trecând pe 
lângă ea în dâre cristalizate, în vreme ce propria respiraţie îi 
ieşea în aburi din gura deschisă. 

Inima i se zbătea în ritmul zgomotului sacadat al copitelor, şi 
simţi ca şi cum ea şi Godiva nu ar fi fost călăreț şi cal, ci o 
singură fiinţă, având aceeaşi inimă, aceeaşi respiraţie şi acelaşi 
sânge. 

Se prinse strâns de calul sur, câteodată săltând pe spatele lui 
gol, ajungând periculos de sus, dar ţinându-se cu putere, 
flexându-şi şi contractându-şi muşchii în acord cu cei ai calului. 
Cu fiecare fâşie de pământ parcursă, Chrissie devenea tot mai 
plină de speranţă că vor scăpa. 

lapa avea şi „suflet"', şi putere de rezistenţă. 

După ce traversaseră trei pătrimi din câmp, cu pădurea 
aproape, Chrissie hotărî să se întoarcă din nou spre est, când 
ajunseră la nişte copaci, nu de-a dreptul spre drumul de ţară, 
dar cam în direcţia aceea, şi... 

Godiva căzu. 

lapa călcase pe o denivelare a terenului - un adăpost 
al veveriţelor, intrarea într-un culcuş de iepure, poate un şanţ 
natural de drenare -, se împiedicase şi îşi pierduse echilibrul. 
încercă să se redreseze, nu reuşi, şi căzu, zbătându-se. 

Chrissie se temu ca, în cădere, să nu fie zdrobită sau să nu-şi 
rupă vreun picior. Dar nu era nici o scăriţă ca să-i ţină picioarele 
prizoniere, nici o ieşitură a vreunei şei care să-i agaţe hainele, 
şi, pentru că, instinctiv, dăduse drumul coamei calului, se trezi 


aruncată în sus, chiar pe deasupra capului iepei, şi de-acolo în 
văzduh. 

Deşi solul era moale şi acoperit cu o pătură groasă 
de iarbă, contactul cu el îi scoase tot aerul din plămâni şi 
dinţii îi clănţăniră în gură atât de tare încât şi-ar fi muşcat 
limba dacă s-ar fi aflat în deschizătura lor. 

Se afla la trei sute de yarzi de casă, şi în privinţa asta în 
siguranţă. 

Godiva se ridică cea dintâi, înălțându-se cu mişcări 
dezordonate înainte de a se prăbuşi din nou la pământ. 

Cu ochii măriţi de sperietură, trecu şchiopătând de Chrissie, 
şontâc-şontăc, ţinând ţeapăn piciorul drept din faţă, probabil 
luxat; dacă ar fi fost rupt, nu s-ar mai fi ridicat. 

Chrissie o chemă pe iapă, temându-se ca nu cumva s-o apuce 
razna, departe de ea. Dar respiraţia nu-i mai era normală şi, din 
cauza gâfâielilor puternice, numele îi ieşi de pe buze într-o 
şoaptă: „Godiva!" 

Calul continua s-o ţină spre vest, cu spatele la mare şi la 
grajduri. 

In timp ce Chrissie se ridica în mâini şi în genunchi, îşi dădu 
seama că un cal şchiop nu-i mai era de nici un folos, aşa că nu 
mai făcu nici un efort pentru a chema iapa înapoi. Încerca să-şi 
recapete respiraţia şi, deşi uşor ameţită, ştia că trebuia să se 
îndepărteze de acolo fiindcă era miezul nopţii în continuare, şi 
fără nici un dubiu, urmărită. Văzu Honda, cu farurile aprinse, 
parcată de-a lungul şoselei, la mai bine de trei sute de yarzi spre 
nord. 

Cu toată strălucirea roşiatică a asfinţitului de la orizont, 
câmpia era întunecată. Nu putea stabili dacă siluetele joase, 
care se mişcau rapid, se aflau prin preajmă, deşi bănuia că, 
probabil, se apropiau şi că va ajunge cu siguranţă în mâinile lor 
în câteva minute. 

Se ridică în picioare, se întoarse în direcţia sud, către pădure, 
se mai clătină zece sau cincisprezece yarzi până când picioarele 
îşi reveniră după şocul căderii, şi apoi o zbughi la fugă. 


6 


De-a lungul anilor, Sam Booker descoperise că toată coasta 
californiană era marcată de hanuri fermecătoare, care puneau 


în valoare construcţii admirabile, lemn făcut să reziste la 
intemperii, tavane boltite, sticlă pictată şi grădini cu plante din 
abundență, cu alei din cărămidă. 

În ciuda imaginilor confortabile pe care le evoca numele său 
şi a peisajului absolut unic din jur, „Cove Lodge" nu era una 
dintre bijuteriile califormene. Era numai o clădire obişnuită, cu 
un profil rectangular, înaltă de două etaje, cu patruzeci de 
încăperi, cu o cafenea la unul din capete şi fără nici un bazin de 
înot. La ambele etaje te puteai bucura 
numai de automate de la care te serveai cu gheaţă şi whisky. 
Emblema de deasupra biroului motelului nu era nici 
extravagantă şi nici realizată în vreo manieră artistică, cu neon, 
ci era doar mică şi simplă - şi ieftină. 

Recepţionerul de serviciu din acea seară îi oferi o cameră la 
etajul al doilea, cu vedere la ocean, deşi peisajul nu prea conta 
pentru Sam. Judecând după mulţimea de maşini din parcare, 
însă, camerele care dădeau spre mare nu erau puţine la număr. 
Fiecare nivel al motelului avea douăzeci de camere în grupuri de 
câte zece, despărțite de un hol 
interior acoperit cu un covor sintetic de un portocaliu aprins 
care-ţi lua ochii. Camerele dinspre est dădeau în Cypress Lane; 
cele dinspre vest se aflau faţă în faţă cu Pacificul. Incăperea lui 
era situată pe colţul nord-vestic: un pat dublu cu saltea moale şi 
cu o învelitoare uzată, albăstrui-verzuie, cu noptiere arse de 
ţigări, un televizor fixat pe un suport, o masă, două scaune cu 
spătarul drept, un birou la fel de presărat cu urme de ţigară, un 
telefon, o cameră de baie şi o singură fereastră care încadra 
marea învăluită în noapte. 

Când comis-voiajorii, descurajaţi de viaţă, fără pic de 
şansă şi zvârcolindu-se pe marginea ruinei economice, se 
sinucideau în deplasare, o făceau într-o cameră ca asta. 

Îşi desfăcu cele două valize, punându-şi hainele în rafturile 
dulapului. Apoi se aşeză pe marginea patului şi privi fix la 
telefonul de pe măsuţa de noapte. 

Trebuia să-l sune pe Scott, fiul lui, care se întorsese acasă în 
Los Angeles, dar nu putea de la acest telefon. Mai târziu, dacă 
poliţia locală s-ar fi interesat de el, ar fi venit la „Cove Lodge", ar 
fi examinat cererile lui de convorbire interurbană, ar fi investigat 
numerele formate şi ar fi încercat să recompună adevărata lui 
identitate după aceea a persoanelor cu care ar fi vorbit. Pentru 


a se menţine în umbră, trebuia să folosească telefonul din 
cameră doar pentru a-l suna pe agentul de legătură de la biroul 
din Los Angeles, o linie la capătul căreia i s-ar fi răspuns: „Birch- 
field Securities, cu ce vă pot fi de folos?". Mai mult decât atât, în 
cartea de telefon pentru firme şi companii, respectivul număr 
era înregistrat sub numele de „Birchfield", firma inexistentă la 
care Sam era agent de 

bursă; nimeni nu putea ajunge cu cercetările până la FBI. 

Incă nu avea nimic de raportat, aşa că nu ridică receptorul. 
Dacă se ducea la masă, îl putea suna pe Scott de la un telefon 
public. 

De fapt, nu prea voia să vorbească cu puştiul. Ar fi fost doar 
un telefon din spirit de datorie. Lui Sam îi era groază de aşa 
ceva. Orice conversaţie cu băiatul lui încetase de a mai fi 
plăcută cu cel puţin trei ani în urmă, când Scott avea 
treisprezece ani, şi, la vremea aceea, deşi rămăsese fără mamă 
de un an, Sam se întreba dacă băiatul ar fi apucat pe căi greşite 
tot atât de repede dacă ar mai fi trăit Karen. Cohorta de gânduri 
îl duse, bineînţeles, la contemplarea propriului rol în declinul lui 
Scott:băiatul ar fi apucat-o pe un asemenea drum indiferent de 
calitatea îndrumării părinteşti pe care o primise. Era inevitabilă 
căderea lui, slăbiciunea din el sau din stele? Sau 
degradarea lui Scott fusese un rezultat direct al eşecului 
tatălui său de a găsi o cale pentru a-l orienta către un drum mai 
bun, mai luminos? 

Dacă ar mai fi continuat să rumege aceste lucruri, probabil că 
ar fi devenit una cu Willy Loman chiar aici, în „Cove Lodge", 
chiar dacă el personal nu era comis-voiajor. 

Bere Guinness. 

Mâncare mexicană pe cinste. 

Goldie Hawn. 

Teama de moarte. 

Ca listă de motivații necesare pentru a trăi, era al naibii de 
scurtă şi prea patetică ca să te uiţi peste ea, dar, de fapt, 
suficient de lungă. 

După ce folosi toaleta, îşi spălă mâinile şi faţa cu apă rece. Se 
simţea încă obosit şi deloc revigorat. 

Işi scoase haina de catifea reiată şi-şi puse o centură de piele 
subţire pe umăr pe care o scoase din valiză. 


Împachetase şi un Smith & Wesson de calibrul 3,8, Chief's 
Special, pe care acum îl încărcă. Îl vâri în toc înainte să-şi pună 
din nou haina. Toate hainele îi erau în aşa fel croite încât să-i 
mascheze arma; nu făceau nici o cută, iar tocul fusese atât de 
departe plasat pe o parte a trupului încât pistolul nu putea fi 
observat prea uşor, chiar dacă stătea descheiat la haină. 

Trupul şi figura lui Sam erau tot atât de bine croite ca şi 
hainele. Nici înalt, nici scund. Nu cântărea cine ştie ce, clădit 
mai mult din oase şi muşchi, puţină grăsime, şi totuşi fără 
asemenea condiţie atletică încât să atragă atenţia. Avea o figură 
oarecum obişnuită: nici urâtă, nici foarte atrăgătoare, nici prea 
lată, dar nici îngustă, după cum nu era marcată nici de trăsături 
prea ascuţite, nici prea bolovănoase, total neridată şi fără 
cicatrici. Părul lui de culoarea nisipului, spre maroniu, era tuns 
moderat de lung şi fără un stil aparte, neţinând cont de epocă, 
dar care, nu se făcea remarcată într-o vreme a tunsorilor-perie 
sau într-una cu părul până la umeri. 

Din toată înfăţişarea sa, doar ochii reţineau cu adevărat 
atenţia. Erau gri-albaştri, cu striuri de un albastru mai închis. 
Femeile îi spuseseră adesea că avea ochii cei mai frumoşi pe 
care îi văzuseră vreodată. 

Intr-o vreme, îi păsase de ce spuneau femeile despre el. 

Îşi săltă umerii, asigurându-se că tocul atârna cum trebuie. 

Nu credea că va avea nevoie de armă în noaptea asta. 

Nu mirosise nimic în jur şi nici nu atrăsese atenţia asupra lui; 
şi, de vreme ce nu atacase încă pe nimeni, nimeni nu avea de 
gând să-l agreseze. 

Totuşi, va purta de aici înainte revolverul asupra lui. 

Nu-l putea lăsa în camera de motel şi nici nu-l putea încuia în 
maşina lui închiriată; dacă cineva organiza o percheziţie, arma 
putea fi găsită, şi tot camuflajul lui s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 
Nici un agent de bursă în floarea vârstei, căutând o zonă de pe 
coastă unde să se retragă devreme, nu ar merge înarmat cu un 
pistol de calibrul 3,8. 

Era, evident, arma unui poliţist. 

Văârându-şi în buzunar cheia camerei, se duse să mănânce 
ceva. 


După ce se înregistră la Recepție, Tessa Jane Lockland 
rămase multă vreme la fereastra mare din camera ei de la 
„Cove Lodge", cu lumina stinsă. Privea întinsul şi întunecatul 
Pacific şi plaja de unde sora ei, Janice, se presupunea că se 
aventurase înainte, într-o misiune funestă, dar decisă, de auto- 
distrugere. 

Versiunea oficială era că Janice apucase spre țărm 
singură, noaptea, într-o stare de acută depresie. Luase o 
doză masivă de Valium, dând peste cap capsulele cu câteva 
înghiţituri-dintr-o cutie de Diet Coke. Apoi, se dezbrăcase şi 
înotase către îndepărtata Japonie. 

Pierzându-şi cunoştinţa din cauza medicamentelor, intrase 
curând în îmbrăţişarea rece a valurilor şi se înecase. 

-Rahat! zise încet Tessa, ca şi cum ar fi vorbit cu 
propria-i imagine reflectată în geamul rece. 

Janice Lockland Capshaw fusese o persoană plină de 
speranţă, căreia nu-i slăbea niciodată optimismul - o trăsătură 
atât de comună membrilor clanului Lockland, încât cu siguranţă 
că era transmisă genetic. Nici măcar o dată în viaţă nu se 
retrăsese Janice în vreun colţ, 
plângându-şi de milă; dacă ar fi încercat să facă aşa ceva, în 
câteva secunde ar fi început să râdă de o asemenea prostie şi s- 
ar fi ridicat imediat, ducându-se la un film sau la o alergare de 
terapie psihică. Nici când murise Richard, Janice nu îngăduise 
suferinţei s-o cuprindă cu totul, până la depresie, deşi îl iubise 
nespus de mult. 

Aşa că, ce ar fi putut-o trimite într-un vârtej emoţional atât de 
periculos? Reflectând asupra poveştii pe care poliţia voia să i-o 
inoculeze, Tessa se apropia de sarcasm. 

Poate că Janice ieşise la un restaurant, i se servise o masă 
proastă şi fusese atât de zdrobită de o asemenea 
experienţă încât sinuciderea rămăsese singura ei replică. 

Mda. Sau poate că i se stricase televizorul şi ratase opera ei 
favorită, ceea ce o făcuse să plonjeze în cea mai ireversibilă 
disperare. Clar. Aceste scenarii erau la fel de plauzibile ca şi 
prostiile pe care Poliţia din Moonlight Cove şi coronerul le 
puseseră cu ghiotura în rapoartele lor. 

Sinucidere. 

-Rahat! repetă Tessa. 

De la fereastra camerei ei de motel putea zări numai o 


porţiune îngustă a plajei, acolo unde întâlnea valurile care 

se spărgeau molcom. Nisipul de abia apărea în lumina palidă a 
unei luni în creştere, o fâşie cenuşie formând o curbă spre sud- 
vest şi nord-vest, în jurul golfuleţului. 

O năpădi dorinţa de a sta pe plaja de pe care sora ei se 
avântase în acel înot de la miezul nopţii către moarte, pe 
aceeaşi plajă pe care curenţii îi aduseseră, câteva zile mai 
târziu, cadavrul umflat de apă şi sfârtecat. Se întoarse de la 
fereastră şi aprinse lampa de pe măsuţa de noapte. Luă o haină 
de piele cafenie dintr-un dulap, o trase pe ea, îşi 
agăţă poşeta pe umăr şi părăsi camera, încuind uşa în urma ei. 
Era sigură, chiar dacă într-un chip irațional, că doar mergând pe 
plajă şi zăbovind pe locul în care se presupunea că stătuse 
Janice, ar fi descoperit o cheie pentru adevărata variantă a 
morţii ei, dintr-o uimitoare 
perspectivă lăuntrică sau prin scânteierea unei intuiţii. 


8 


În timp ce luna care bătea în argintiu se ridica deasupra 
dealurilor întunecate dinspre est, Chrissie alerga de-a lungul 
liniei copacilor, căutând o cale de acces în pădure înainte ca 
urmăritorii ei atât de stranii s-o găsească. 

Ajunse repede la Pyramid Rock, numită astfel pentru că 
formațiunea respectivă, de două ori mai înaltă decât ea, avea 
trei laturi care se adunau în jurul unei pietre rotunjite de vreme. 
Când era mai mică, îşi imaginase că fusese construită cu mii de 
ani în urmă de un trib de egipteni înalţi de statură, care fuseseră 
strămutați acolo. 

jucându-se pe această pajişte şi în această pădure câţiva ani 
buni, se familiarizase la fel de bine cu terenul ca şi cu camerele 
din propria casă, fiind evident mai apropiată de aceste locuri 
decât ar fi fost părinţii ei sau Tucker, ceea ce îi dădea un avantaj 
net. Trecu uşor de Pyramid Rock, în întunecimea de sub copaci, 
luând urma 
îngustă a unei căprioare care o conducea spre sud. 

Nu auzi pe nimeni îndărătul ei şi nici nu pierdu timpul 
încercând să scruteze în întuneric. Dar bănuia că, în calitate de 
fiinţe de pradă, părinţii ei şi Tucker vor fi urmăritori tăcuţi, 
trădându-se ca atare doar când aveau să sară ia atac. 


Zona împădurită de pe coastă era compusă mai cu seamă 
dintr-o mare varietate de pini, deşi pe acolo ajungeau la 
maturitate şi câţiva eucalipţi, frunzele lor dând o strălucire 
purpurie printre culorile toamnei din timpul zilei, dar acum erau 
la fel de întunecate ca nişte fâşii dintr-un giulgiu funerar. 
Chrissie păşea pe linia şerpuitoare, pe când terenul o lua la vale, 
dând într-un canion. În mai mult de jumătate din pădure, copacii 
creşteau suficient de răsfiraţi ca să îngăduie strălucirii reci a 
lunii în creştere să pătrundă până sub ei şi să aştearnă o crustă 
îngheţată de lumină şi asupra urmelor zărite de fetiţă. Ceaţa 
care începea să-şi facă apariţia era încă prea subţire ca să 
înghită strălucirea aceasta palidă, dar în alte locuri ramurile care 
se încrucişau în văzduh blocau orice 
rază de lună. 

Chiar şi pe unde se zărea drumul, Chrissie nu îndrăznea să 
alerge, pentru că ar fi fost în mod sigur împiedicată de 
rădăcinile copacilor ajunse la suprafaţa solului, care se întindeau 
de-a lungul potecii bătătorite de căprioare. Din loc în loc, 
ramurile care atârnau aproape de pământ prezentau un pericol 
pentru cineva care ar fi alergat, dar 
ea totuşi continua să se grăbească. 

Ca şi când ar fi citit dintr-o carte despre propriile ei aventuri, o 
carte din acelea pe care le îndrăgea atât de mult, se gândi: 
„Tânăra Chrissie avea pasul tot atât de sigur pe cât era de plină 
de resurse şi cu mintea rapidă, nu mult mai intimidată de 
întuneric decât de imaginea 
urmăritorilor ei monstruoşi. Ce fată pe cinste era!" 

Curând, avea să ajungă la capătul pantei, de unde putea s-o 
ia în direcţia vest, spre mare, sau la sud, spre drumul de ţară, 
care făcea legătura cu canionul. Puţini oameni locuiau în zona 
aceea, la mai bine de două mile de periferia orăşelului Moonlight 
Cove, dar mai puţini încă locuiau lângă mare, de vreme ce 
porţiuni întregi de pe coastă erau sub protecţia legilor statului şi 
acolo nu se admiteau nici un fel de construcţii. Deşi avea puţine 
şanse să găsească vreun ajutor spre Pacific, nici concluziile ei 
privind partea estică nu erau mult mai bune, pentru că drumul 
de ţară era rareori folosit şi puţine case erau clădite de-a lungul 
lui; în afară de asta, Tucker putea să menţină drumul sub 
control din Honda lui, aşteptându-se ca ea s-o apuce în direcţia 


aceea şi să încerce să oprească prima maşină pe care ar fi 
văzut-o trecând prin zonă. 

Intrebându-se cu disperare încotro să meargă, cobori ultimele 
o sută de picioare ale pantei. Copacii care însoțeau urmele 
îngăduiau, creşterea dezordonată a unor crânguri de arbuşti 
țepoşi, numiţi „chaparral". Câteva ferigi imense, hrănite de 
umezeala ceţurilor frecvente de pe coastă, creşteau peste 
potecă, şi Chrissie tremura croindu-şi drum printre ele, simţindu- 
le ca nenumărate mâini mici ce se întindeau spre ea s-o înşface. 

Un păârâiaş destul de lat, dar cu apa scăzută, îşi deschisese 
vad pe fundul canionului, şi se opri pe malul lui să-şi mai tragă 
sufletul. In acest anotimp al anului, numai câteva firişoare de 
apă se mişcau leneş prin mijlocul canalului săpat în piatră şi 
pământ, sclipind întunecat în lumina lunii. 

Nu adia nici o boare de vânt prin noapte. 

Nici un ecou. 

Incrucişându-şi braţele peste piept până la umeri, abia acum 
realiză cât de frig se făcuse. In blugi şi cu un pulovăraş albastru- 
stins, era potrivit îmbrăcată pentru o zi răcoroasă, dar nu pentru 
aerul rece şi umed al unei nopţi de toamnă. 

Se simţea îngheţată, fără suflu, speriată şi nesigură pe 
viitoarea mişcare, dar mai mult decât orice era mâniată pe ea 
însăşi pentru aceste slăbiciuni ale minţii şi trupului. 

Extraordinarele aventuri povestite de maestrul Andre Norton 
erau pline de tinere eroine neînfricate, care puteau îndura 
urmăriri mult mai lungi, un frig mult mai aspru şi alte probe mai 
dure decât aceasta, întotdeauna cu mintea în alertă, capabile de 
a lua decizii rapide şi, de obicei, adecvate împrejurărilor. 

Incitată de a se fi comparat pe sine însăşi cu unul dintre 
personajele lui Norton, Chrissie părăsi malul pârâiaşului. 

Traversă zece picioare de sol argilos, erodat de pe dealurile 
asupra cărora se abătuseră ploi puternice în anotimpul trecut, şi 
încercă să sară peste panglica de apă 
scăzută, dar încă susurătoare. Pe partea cealaltă, ateriză însă 
puţin prea jos, udându-şi pantofii de sport. Cu toate astea, 
continua să meargă prin lutul care-i îngreuia tălpile. 

Nu se îndreptă nici spre est, nici spre vest, ci spre sud, în sus 
pe celălalt perete al canionului, către cel mai apropiat braţ al 
pădurii. 


Deşi păşea acum pe un teritoriu nou pentru ea, la 
extremitatea părţii de pădure care fusese locul ei de joacă ani 
de zile, nu se temea că s-ar putea rătăci. Ştia să deosebească 
estul de vest cu ajutorul ceţii subţiri care începea să apară, şi 
datorită poziţiei lunii. Graţie acestor A 
semne, se putea menţine constant pe direcţia sud. Işi închipuia 
că, la mai puţin de o milă, avea să întâlnească câteva zeci de 
case şi terenurile întinse ale Microtehnologiei Noului Val, care 
erau amplasate între 
grajdurile familiei Foster şi orăşelul Moonlight Cove. Acolo va 
putea găsi ajutor. 

Apoi, bineînţeles, vor începe adevăratele ei probleme. Va 
trebui să convingă pe cineva că părinţii ei nu mai erau 
deloc părinţii ei, că se schimbaseră sau că fuseseră posedaţi de 
un spirit sau de o... forţă. Şi că ei voiau s-o transforme şi pe ea 
într-una de-a lor. 

„Mda", îşi zise; „aşa o şansă..." 

Avea o minte scăpărătoare, tranşantă, responsabilă, dar, în 
acelaşi timp, rămânea un copil de unsprezece ani. 

Probabil că nu-i va fi prea uşor să facă pe cineva s-o creadă. 
Nu-şi făcea iluzii în această privinţă. Urmau s-o asculte şi să dea 
aprobator din cap şi să zâmbească, iar apoi urma să-i cheme 
părinţii, care vor aduce argumente 
mult mai plauzibile decât ale ei... 

„Dar trebuie să încerc", îşi spuse, în timp ce începea să urce 
panta sudică a canionului. „Dacă nu încerc să conving pe 
cineva, ce altceva îmi rămâne de făcut? Să mă predau? Nici 
vorbă." 

În spatele ei, la câteva sute de yarzi depărtare, de pe culmea 
peretelui canionului de pe care tocmai coborâse, cineva scoase 
un țipăt. Nu era un țipăt chiar omenesc - dar nici al vreunui 
animal. Prima chemare care îţi dădea fiori atrase o a doua, oa 
treia, şi fiecare țipăt aparţinea în modul cel mai clar unei alte 
creaturi, pentru că fiecare avea un ton vădit diferit. 

Chrissie se opri pe cărarea abruptă, cu o mână agăţată de 
trunchiul adânc despicat al unui pin, sub un umbrar de ramuri 
cu parfum dulce. Privi în urma ei şi ascultă, în timp ce 
urmăritorii începură să urle simultan, un urlet prelung care 
amintea de lătratul specific unei hoarde de coioţi... dar mult mai 
ciudat şi care inspira mai multă teamă. Sunetul era atât de rece, 


încât îi pătrunse prin carne şi-i ajunse ca un ac ascuţit în 
măduva spinării. 

Lătratul prelung era probabil un semn de încredere în 
ei: erau siguri că o vor prinde, aşa că nu mai era deloc 
nevoie să mai păstreze tăcerea. 

-Ce sunteţi? şopti ea. 

Bănuia că puteau vedea la fel de bine ca pisicile în întuneric. 

O puteau oare şi mirosi, cum fac câinii? 

Inima începu să-i bubuie dureros în piept. 

Simţindu-se vulnerabilă şi singură, întoarse spatele 
vânătorilor care schelălăiau şi o apucă în grabă pe cărarea care 
ducea spre marginea sudică a canionului. 


9 


La poalele lui Ocean Avenue, Tessa Lockland traversă 
parcarea goală şi se îndreptă spre plaja publică. Tocmai începea 
să adie briza dinspre Pacific, slabă, dar suficient de rece, încât 
se bucură că purta nişte pantaloni marinăreşti, un pulovăr de 
lână şi haina ei de piele. 

Traversă nisipul moale, către umbrele dinspre mare, aflate 
dincolo de raza luminoasă a ultimului felinar de pe stradă, 
dincolo de un chiparos înalt care creştea pe plajă şi care era atât 
de vizibil modelat de vânturile oceanului încât îi aminti de o 
sculptură a lui Erté, toată numai linii curbe şi forme topite. Pe 
nisipul umed, înălţat ca o creastă la 
marginea apei, cu valurile spărgându-se la câţiva inci de pantofii 
ei, Tessa privi fix spre apus. Luna în creştere era insuficientă 
pentru a lumina întinderea vastă şi mişcătoare; tot ce putea zări 
erau doar cele trei şiruri mai apropiate ale valurilor joase, cu 
creasta înspumată, care înaintau spre ea din întuneric. 

Încercă să şi-o închipuie pe sora ei stând pe această plajă 
pustie, dând pe gât treizeci-patruzeci de tablete de Valium cu 
Diet Coke, apoi dezbrăcându-se în pielea goală 
şi azvârlindu-se în marea rece. Nu. Nu Janice. 

Tot mai convisă că autorităţile din Moonlight Cove erau 
formate din proşti, incompetenţi sau mincinoşi, Tessa păşi 
încet spre sud, de-a lungul liniei plajei, care făcea un cot. 

În lumina lăptoasă a lunii, în prima fază, studie nisipul, 
chiparoşii depărtaţi unul de altul, ceva mai în urmă, şi 


formațiunile de stânci roase de timp. Nu căuta indicii materiale 
care s-o lămurească ce se întâmplase cu Janice; acestea 
fuseseră şterse de vânt, de flux şi de reflux în decursul ultimelor 
trei săptămâni. In loc de asta, spera ca peisajul în sine şi 
elementele nopţii - întunericul, vântul rece şi arabescul ceţii 
albicioase, dar care se îndesea încetul cu încetul - să o inspire în 
dezvoltarea unei teorii despre ce se întâmplase într-adevăr cu 
Janice, şi a unei perspective pe care s-o poată folosi pentru a o 
demonstra. 

Tessa era specializată în producerea de filme, mai ales 
documentare. Când rămânea în cumpănă în ceea ce privea 
sensul şi scopul unui proiect, descoperea deseori că imersiunea 
într-un anumit spaţiu geografic putea inspira demersurile 
narative şi tematice cu care se putea realiza 
un film. In primele stadii ale unui nou film de călătorie, spre 
exemplu, petrecea adesea câteva zile la întâmplare, rătăcind 
fără ţintă în jurul unor oraşe ca Singapore, Hong Kong sau Rio, 
doar absorbind detaliile, ceea ce era mult mai eficient decât 
miile de ore de citit texte şi de stors creierii, deşi, fireşte, cititul 
şi storsul creierilor îşi aveau şi ele rostul lor. 

Străbătuse deja mai mult de două sute de picioare spre sud 
de-a lungul plajei, când încremeni auzind un țipăt obsedant, 
care-i îngheţă sângele în vine. Sunetul plutea undeva departe, 
înălțându-se şi coborând, apoi iarăşi înălțându-se şi coborând, 
apoi stingându-se. 

Ingheţată mai mult de acea chemare stranie decât de aerul 
aspru de octombrie, se întrebă ce auzise oare. Deşi fusese în 
parte un scheunat, era sigură că nu aparţinea unui câine. Deşi 
mascat de o tânguire şi de un scâncet 
felin, era tot atât de sigură că nu putea fi vorba de o pisică; 
nici o pisică de pe lângă casa omului nu avea un asemenea 
volum şi, din câte ştia, nici o puma nu bântuia dealurile de pe 
coastă, în mod cert nu în sau lângă un oraş de dimensiunea lui 
Moonlight Cove. 

Tocmai când se pregătea să-şi continue mersul, acelaşi țipăt 
neasemănător cu nimic spintecă din nou noaptea, şi era 
convinsă că venea de pe culmea falezei care dădea spre plajă, 
mai departe, spre sud; luminile caselor aflate faţă în faţă cu 
marea fiind mai puţine la număr decât de-a lungul jumătăţi 
golfuleţului. De data asta, lătratul sfârşi pe o notă accentuată şi 


mai guturală, care ar fi putut fi produsă de un câine uriaş, deşi 
simţea în continuare că trebuia să fi venit de la o cu totul altă 
creatură. Cineva care locuia pe faleză probabil că ţinea un 
animal exotic într-o cuşcă: un lup, poate, sau vreo pisică uriaşă 
de la munte, necunoscută pe coasta de nord. 

Nici explicaţia aceasta nu o satisfăcu, pentru că exista o 
calitate familiară aparte în acest țipăt pe care nu-l putea 
localiza, o calitate care nu avea nimic de-a face nici cu un lup şi 
nici cu o pisică sălbatică. Aşteptă încă un țipăt, dar acesta nu se 
produse. 

În jurul ei, întunericul se adâncise. Ceaţa se aduna compactă; 
şi jumătate din luna cu două coame intră într-un nor gros. 

Se hotări să asimileze detaliile acestei scene dimineaţa, aşa 
că se întoarse în direcţia lămpilor învăluite în ceaţă de la capătul 
lui Ocean Avenue. Nu realizase că mergea atât de repede - că 
alerga aproape - până când părăsi ţărmul, traversă parcarea 
care ţinea de plajă şi urcă pe lângă primele corpuri de case de 
pe Ocean Avenue, când, în sfârşit, deveni conştientă de pasul ei 
numai pentru că îşi auzi dintr-odată gâfâiala. 


10 

Thomas Shaddack rătăcea într-o întunecime absolută, nici 
caldă, nici rece, în care părea despovărat de orice greutate 
corporală; încetase să mai simtă vreo senzaţie epidermică, 
părea lipsit de mădulare, de musculatură şi de oase. Un loc în 
care părea să nu mai conţină nici urmă de substanţă fizică. 

Un fir subţire de gândire îl ţinea legat de sinele său corporal 
şi, în cele mai întunecate unghere ale minţii, continua să fie 
conştient de faptul că e încă om - un bărbat înalt, nu prea 
voinic, subţire şi osos, cu o faţă prea îngustă, cu o frunte înaltă 
şi ochi căprui, atât de deschişi 
încât păreau aproape galbeni. 

Era, de asemenea, vag conştient că era gol şi că plutea 
într-o încăpere de deprivare senzorială, care aducea oarecum cu 
un plămân artificial pentru bolnavii aflaţi în comă, dar de patru 
ori mai mare decât unul obişnuit. 

Singurul bec cu voltaj mic nu fusese aprins, şi nici o 
lumină nu pătrundea în intimitatea acestui rezervor. 

Bazinul în care plutea Shaddack era adânc doar de câteva 
picioare, iar în apa lui fusese inclusă şi o soluţie de sulfat de 


magneziu în proporţie de zece la sută, pentru realizarea unei 
stări de plutire optime. Supravegheată de un computer - ca 
oricare element din acel mediu apa varia între 93 °F, 
temperatura la care un corp plutitor era cel mai puţin afectat de 
legea gravitaţiei, şi 98°F, când diferenţa de căldură dintre 
temperatura corpului uman şi fluidul care-l adăpostea era la 
limită. 

Nu suferea deloc de claustrofobie. La două-trei minute după 
ce pătrunsese în rezervor şi trăsese capacul după el, senzaţia de 
a fi prizonierul unui spaţiu închis, limitat, dispăruse cu 
desăvârşire. 

Deposedat de orice facultate senzorială - fără văz, auz, 
gust sau miros, fără simţ tactil sau greutate, fără sentimentul 
timpului sau spaţiului -, Shaddack îşi lăsă mintea să hoinărească 
în voie, eliberată de cumplitele restricţii ale cărnii, înălțându-se 
către culmi neatinse înainte în ce privea perspectiva interioară 
şi explorând idei de o complexitate care în alte condiţii era 
intangibilă. 

Chiar şi fără beneficiul deprivării senzoriale, era un geniu. Aşa 
afirmase revista „Time“, deci trebuia să fie adevărat. Înălţase 
Microtehnologia Noului Val dintr-o firmă care se lupta cu un 
capital iniţial de douăzeci de mii de dolari, ca apoi să ajungă la 
operaţiuni anuale de trei sute de milioane de dolari, care 
permiteau opera de creaţie, cercetare şi dezvoltare a 
microtehnologiei de vârf. 

Pe moment, oricum, Shaddack nu făcea nici un efort 
pentru a se concentra asupra problemelor curente de 
cercetare. Întrebuinţa acest rezervor în scopuri strict recreative, 
pentru a-şi induce o viziune anume care nu încetase nici o clipă 
să-l îmbete şi să-l excite. 

Viziunea lui: 

Cu excepţia acelui foarte subţire fir de gândire care-l ancora 
în realitate, se închipuia pe sine în interiorul unei maşinării mari, 
în funcţiune, atât de uriaşă încât dimensiunile ei nu puteau fi 
precizate mai uşor decât cele ale Universului însuşi.. Era peisajul 
unui vis, dar infinit mai bine închegat şi mai intens decât într-un 
vis. 

Ca un grăunte de pulbere purtat de un curent de aer în 
interiorul măruntaielor nepământesc luminate ale acelui colosal 
mecanism imaginar, el rătăcea dincolo de ziduri masive şi de 


colonade care făceau parte dintr-un ansamblu de vectori 
energetici în mişcare. 

Pentru Shaddack, cel mai incitant detaliu în legătură cu acest 
tărâm al viziunii sale era felul în care axul de oţel şi pistoanele 
din aliaj şi garniturile de etanşare din cauciuc tare se îmbinau cu 
părţile organice, pentru a forma o entitate cu totul nouă care să 
înmănuncheze două tipuri de viaţă: funcţionarea mecanică 
eficientă şi pulsarea țesutului organic. In chip de pompe, 
proiectantul folosise inimi umane strălucitoare, ce pulsau fără 
contenire în acel ritm străvechi, legate prin artere groase de o 
reţea de tuburi de cauciuc, care dispăreau ca nişte şerpi în 
ziduri; unele dintre ele pompau sânge către acele părţi ale 
sistemului care aveau nevoie de o lubrefiere organică, pe când 
altele pompau ulei vâscos. Zeci de mii de saci pulmonari, 
funcţionând ca nişte foaie şi filtre, erau încorporaţi în alte 
secţiuni ale maşinăriei infinite; tendoane şi excrescenţe de 
carne ca nişte tumori legau împreună prelungiri de ţevi şi 
conducte cu o mai mare flexibilitate şi siguranţă decât ale celor 
care ar fi putut fi realizate prin cuplări anorganice obişnuite. 

Aceasta era cea mai reuşită fuziune între sistemul organic şi 
cel al maşinii, îngemănate într-o singură structură perfectă. Pe 
măsură ce Thomas Shaddack se închipuia pe sine însuşi 
rătăcind pe bulevardele fără sfârşit ale acelui tărâm de vis, era 
cu totul subjugat, deşi nu înţelegea - şi nici nu-i păsa - care 
urma să fie funcţia lor ultimă, ce produs ar fi realizat sau ce 
serviciu ar fi adus lumii. Se simţea excitat de acea entitate 
pentru că era, evident, eficientă, pentru că părţile sale, atât cele 
organice 
cât şi cele anorganice, se integrau într-un mod strălucit. 

Intreaga lui viaţă, pe tot parcursul celor patruzeci şi unu de 
ani, cât îşi putea aminti, Shaddack luptase împotriva neputinței 
condiţiei umane, străduindu-se din răsputeri să se înalțe, cu 
toată voinţa de care era în stare şi cu toată energia sufletească, 
deasupra destinului speciei sale. Voia să fie ceva mai mult decât 
un simplu om. Voia să deţină 
puterea unui zeu şi să treacă la modelarea nu numai a propriului 
viitor, ci şi al întregii omeniri. În încăperea lui de deprivare 
senzorială, transportat de acea viziune a unui 
organism cibernetic, era mai aproape de metamorfoza mult 
dorită decât putea fi în lumea reală, şi toate acestea ÎI 


învigorau. 

Pentru el, viziunea nu era doar stimulatoare intelectual şi 
emoţional, ci şi foarte puternic erotică. Pe când plutea prin acea 
maşină semiorganică imaginară, urmărind-o cum zvâcneşte şi 
pulsează, cedă unui orgasm pe care-l simţi nu numai genital, ci 
în fiecare fibră a fiinţei lui; nu era conştient de erecţia teribilă pe 
care o avusese, după cum nu era conştient nici de ejaculările 
puternice prin care tot corpul i se contracta spasmodic, pentru 
că el percepea mai degrabă plăcerea ce-l străbătea peste tot, 
decât pe cea localizată strict în penis. Filamente lăptoase de 
spermă se împrăştiară prin bazinul întunecat, plin cu soluţie de 
sulfat de magneziu. 

Câteva minute mai târziu, ceasul automat al încăperii de 
deprivare senzorială activă lumina dinăuntru şi dădu drumul 
unei alarme uşoare. Shaddack era rechemat din visul său, înapoi 
în lumea reală din Moonlight Cove. 


11 


Ochii lui Chrissie Foster se obişnuiră cu întunericul, aşa încât 
începu să-şi croiască repede drum chiar printr-un teritoriu care 
nu-i era familiar. 

Când ajunse pe culmea canionului, trecu printre doi chiparoşi 
de Monterey şi găsi o altă urmă lăsată de căprioare sau de 
măgari, care ducea spre sud, prin pădure. Protejaţi de vânt 
datorită copacilor din jur, aceşti chiparoşi enormi erau robuşti şi 
plini, nici foarte răsuciţi şi nici cu ramuri ca nişie coarne de cerb, 
ca aceia bătuţi de vânt de pe țărm. 

O clipă, se gândi să se urce într-unui din aceste 
adăposturi de frunziş, cu speranţa că urmăritorii ei vor 
trece pe dedesubt, nedescoperind-o. Dar nu îndrăzni să 
rişte aşa ceva; dacă ar fi mirosit-o sau i-ar fi ghicit prezenţa pe 
alte căi, ar fi urcat după ea, şi nu ar mai fi 
avut unde să se retragă. 

Se grăbi tot înainte şi ajunse curând la un mic luminiş. 

Dincolo de copaci, se afla o pajişte care se întindea în pantă 
de la est spre vest, urmând aceleaşi curburi de relief specifice 
terenului de prin partea locului. Briza se făcu simțită şi era 
destul de puternică ca să-i unduiască 
încontinuu părul blond. Ceaţa nu mai era la fel de subţire ca 


atunci când plecase de la grajdurile lor pe spinarea iepei, dar 
lumina lunii era încă suficient de bună ca să expună privirilor 
iarba uscată, până la genunchi, care foşnea când bătea vântul. 

In vreme ce străbătea câmpul, alergând către următorul pâlc 
de copaci, văzu un trunchi imens, încărcat de lumini şi luminiţe, 
de parcă era un pom de Crăciun, arătând spre sud, la graniţa 
celor două state, cam la o milă est de ea, de-a lungul coamelor 
unui al doilea lanţ de dealuri de pe coastă. Se văzu pe sine 
căutând ajutor la oricine ar fi trecut pe şoseaua care pentru ea 
însemna tărâmul libertăţii, pentru că erau cu toţii străini de 
partea locului, îndreptându-se către zone îndepărtate, ca atare, 
mai dispuşi s-o creadă decât localnicii. Pe de altă parte, obişnuia 
să citească ziarele şi să se uite la televizor, aşa că aflase totul 
despre ucigaşii care bântuiau pe lângă graniţele, statelor, şi nu-i 
veni greu să-şi imagineze titlurile care realizau un sumar al 
destinului ei: „Tânără fată ucisă şi mâncată de canibali 
rătăcitori; oasele folosite la supă". 

Drumul de ţară se întindea la jumătate de milă mai aproape, 
în paralel cu vârful primelor dealuri, dar nici o maşină nu circula 
pe acolo. Oricum, deja renunţase la ideea de a căuta ajutor în 
acea direcţie, de teamă să nu-l întâlnească pe Tucker cu Honda 
lui. 

Credea că aude trei voci distincte printre scâncetele ca 
de pe alt tărâm ale celor care o urmăreau, ceea ce trebuia să 
însemne că Tucker îşi abandonase maşina şi-i însoțea acum pe 
părinţii ei. Poate că, la urma urmelor, s-ar putea îndrepta în 
siguranţă spre drumul de ţară. 

Se gândi la asta în timp ce alerga pe pajişte. Dar înainte de a 
se decide dacă să-şi schimbe sau nu traseul, acele strigăte 
îngrozitoare izbucniră din nou în urma ei, deşi mai ciudate şi mai 
sălbatice decât ale câinilor obişnuiţi. 

Pe neaşteptate, Chrissie păşi în gol şi se trezi căzând în ceva 
ce, pe moment, părea un înspăimântător abis. Dar era doar un 
canal de drenare larg de opt picioare, adânc de şase, care se 
rupea brusc de pajişte, şi se rostogoli nevătămată până pe 
fundul lui. 

Urletele mânioase ale urmăritorilor ei se amplificară, se 
apropiară, iar acum vocile lor deveniseră mai frenetice... aveau 
o notă de dorinţă, de foame. 

Se ridică, agitându-se, în picioare şi începu să urce 


peretele înalt de şase picioare al canalului, când observă că la 
stânga ei, la suprafaţa pantei, şanţul se termina cu 

un val masiv de pământ, care se adâncea în sol, mai departe. 
Rămase nemişcată la jumătatea ascensiunii şi cântări această 
nouă posibilitate. 

Conducta de beton cenuşie oferea luminii lunii suficientă 
suprafaţă de reflectare ca să fie vizibilă; când o zări, ştiu imediat 
că era principala linie conductoare care transporta apa de ploaie 
în afara graniţelor statului ei, cu mult deasupra şi la est de ea. 
judecând după urletele sălbatice ale urmăritorilor, erau din ce în 
ce mai aproape. 

Îi era din ce în ce mai teamă că nu va apuca să ajungă la 
copacii de la capătul îndepărtat al pajiştii înainte de a fi 
doborâtă. Poate că grămada de pământ era un drum închis şi i- 
ar furniza un adăpost nu cu mult mai sigur decât chiparosul în 
care intenţionase să se urce, totuşi se hotărî să rişte. 

Se lăsă să alunece pe peretele şanţului şi se îndreptă 
către conductă. Ţeava avea un diametru de patru picioare. 

Chiar poticnindu-se uşor, era capabilă să meargă prin ea. 
Făcu însă doar câţiva paşi când o opri o duhoare atât de 
puternică încât se scutură toată. 

În pasajul în care nu pătrundea nici o lumină se afla ceva mort 
şi în putrefacție. Dar poate că era mai bine că nu vedea nimic; 
învelişul era, poate, mai groaznic decât mirosul. Un animal 
sălbatic, bolnav şi pe moarte, se va fi târât spre conductă, 
pentru adăpost, unde şi murise. 

Se retrase repede din canal, trăgând adânc în piept 
prospeţimea aerului nopţii. 

Dinspre nord veneau, amestecându-se, urlete şi schelălăieli 
care pur şi simplu îi ridicară părul de pe ceafă. 

Se apropiau repede, gata s-o ajungă. 

Nu avea altă soluţie decât să se ascundă adânc sub grămada 
de pământ şi să spere că nu-i vor dibui urma după miros. 
Realiză instantaneu că existenţa animalului în putrefacție putea 
să fie spre binele ei, pentru că, dacă cei care o urmăreau erau 
capabili s-o amuşine ca nişte câini de vânătoare, atunci 
duhoarea descompunerii putea să-i camufleze propriul miros. 

Intrând încă o dată în galeria de desecare care se profila 
întunecoasă, urmă podeaua convexă, care se înclina uşor până 
sub pajişte. La mai puţin de zece yarzi, piciorul îi intră în ceva 


moale şi lunecos. Oribilul miros de descompunere o năpădi cu şi 
mai mare forţă, şi se convinse că tocmai călcase pe mortăciune. 

-Pfui!!! 

Işi puse mâna căluş şi simţi cum stomacul i se revolta, dar 
strânse din dinţi şi refuză să vomite. Când trecu de masa 
clisoasă, se opri să-şi frece pantofii de conducta de 
beton. _ 

Apoi se precipită de-a lungul canalului. Inaintând cu 
genunchii îndoiţi, cu spatele încovoiat şi cu bărbia înfiptă în 
piept, îşi imagină că arăta ca o cârtiţă care-şi croieşte drum în 
vizuina ei secretă. 

La cincizeci sau şaizeci de picioare de obiectul putred 
neidentificat, Chrissie se opri, se aşeză în patru labe şi privi 
peste umăr către gura conductei. Prin deschiderea circulară 
putea zări şanţul în lumina lunii şi putea vedea mai mult decât 
se aştepta, pentru că, în contrast cu întunericul din canal, 
noaptea părea mai strălucitoare decât atunci când ea însăşi se 
aflase afară. 

Totul era scufundat în tăcere. 

O briză uşoară învălui conducta dinspre grilele de drenaj de la 
şoseaua aflată deasupra şi spre est, purtând departe de ea 
duhoarea animalului descompus, încât nu mai simţea nimic din 
ce simţise înainte. Aerul era încărcat numai de un întuneric 
blând, de o adiere de rouă. 

Tăcerea puse stăpânire pe noapte. 

Işi ţinu respiraţia câteva clipe şi ascultă, ciulindu-şi urechile. 

Nimic. 

Tăcere. 

Se întrebă dacă nu cumva ar trebui să pătrundă mai adânc în 
galeria de desecare. Apoi se întrebă dacă nu cumva foiau şerpi 
pe-acolo. Nu era acesta tocmai locul ideal pentru ca şerpii să se 
cuibărească când aerul rece al nopţii îi mâna în adăpost? 

Tăcere. 

Unde erau părinţii ei? Dar Tucker? Cu numai un minut în 
urmă, fuseseră foarte aproape de ea, înfricoşător de aproape. 

Tăcere. 

Şerpii cu clopoței erau un lucru obişnuit pe dealurile de pe 
coastă, deşi nu prea activi în acest anotimp al anului. 

Dacă cumva un cuib al acestor şerpi... 

Era atât de iritată de liniştea nefirească, încât simţea 


nevoia să ţipe, chiar şi numai ca să rupă vraja asta stranie. 

Un urlet care te îngheţa sparse tăcerea de afară. Ecoul 
lui ajunse până în tunelul din beton, dincolo de Chrissie, şi se 
izbi din perete în perete, de-a lungul pasajului dindărătul ei, ca 
şi cum vânătorii s-ar fi apropiat de ea nu numai din afară, dar şi 
din adâncurile pământului. 

Siluete fantomatice lipăiră în izvoraşul de dincolo de tunel. 


12 


Sam găsi un restaurant mexican pe Serra Street, cam la două 
case distanţă de motelul lui. Doar simțind mirosul dinăuntrul 
localului, era de ajuns ca să se asigure că mâncarea avea să fie 
gustoasă. Acest melanj părea echivalentul olfactiv al unui album 
de Jose Feliciano: praf de chili, chorizo fierbinte, aroma dulce de 
la tortilla făcută cu masa harina, ardei iuți, mirosul astringent de 
la jalapeño chiles, ceapă... 

Restaurantul familiei Perez era la fel de nepretenţios după 
cum îl arăta şi numele; format dintr-o singură încăpere 
rectangulară, cu separeuri din vinilin albastru de-a lungul 
pereţilor laterali, cu mesele în mijloc, cu bucătăria la unul din 
capete. Spre deosebire de Burt Peckham de la taverna „Podul 
Cavalerului", cei din familia Perez aveau de lucru până peste 
cap. În afara unei mese cu două scaune, mai retrasă, la care 
Sam fusese condus de către un tânăr, gazdă şi el, restaurantul 
se umpluse 
până la refuz. 

Chelnerii şi chelneriţele erau îmbrăcaţi obişnuit, în blugi şi 
pulovere, singurele rapeluri pentru o uniformă fiind şorţuleţele 
albe legate în jurul taliei. Sam nu mai ceru bere Guinness, pe 
care, de altfel, nici nu ar fi găsit-o într-un restaurant mexican; 
dar aveau în schimb Corona, care mergea perfect, dacă şi 
mâncarea era bine preparată. 

Mâncarea era foarte bună. E adevărat, nu chiar 
senzaţională, dar mai bine gătită decât se aştepta pentru un 
oraş de pe coastă cu doar trei mii de locuitori. Salsa era groasă 
şi zdravănă, supa de albondigas consistentă şi suficient de 
pipărată ca să-l facă să transpire uşor. Când i se aduse ceea ce 
comandase, adică raci în sos tomat, era deja pe jumătate 
încredinţat că trebuia să se mute în Moonlight Cove cât mai 


curând posibil, chiar dacă asta însemna să spargă o bancă, ca 
să-şi finanţeze retragerea timpurie. 

Când depăşi deja surpriza privind calitatea mâncării, începu 
să acorde aceeaşi atenţie tovarăşilor de masă, ca şi conţinutului 
farfuriei lui. Treptat, observă la ei câteva lucruri ciudate. 

In încăpere era neobişnuit de multă linişte, deşi era ocupată 
de optzeci sau nouăzeci de comeseni. 

Restaurantele mexicane de bună calitate - cu mâncare 
gustoasă, bere de calitate şi margaritas tari - erau locuri festive. 
Oricum, la Perez, clienţii vorbeau animat doar la un sfert din 
numărul total al meselor. 

Ceilalţi consumatori mâncau în tăcere. 

După ce îşi înclină paharul şi-şi turnă din sticla de Corona 
proaspătă, care tocmai îi fusese adusă, Sam îi studie pe câţiva 
dintre ei. Trei bărbaţi de vârstă mijlocie stăteau într-un separeu, 
pe partea dreaptă a încăperii, tăind în bucăţi acele tacos, 
enchiladas şi chimichangas, stăruind cu privirea asupra mâncării 
sau uitându-se fix înaintea lor, privindu-se din când în când, dar 
fără să schimbe nici un cuvânt. 

De cealaltă parte a încăperii, într-un alt separeu, două perechi 
de adolescenţi se aruncaseră asupra unui platou cu diverse 
aperitive, dar fără să se audă nici discuţiile zgomotoase şi nici 
râsetele care ar fi fost de aşteptat din partea unor tineri de 
vârsta lor. Concentrarea le era atât 
de intensă încât, cu cât Sam îi privea mai mult, cu atât păreau 
mai ciudaţi. 

De jur-împrejurul localului, oameni de toate vârstele, în 
grupuri de toate felurile, se concentrau asupra mâncării. 

Se hrăneau zdravăn cu aperitive, supă, salate şi tot soiul de 
gustări între felurile principale, apoi deserturi; terminând, alţii 
cereau „încă nişte tacos" sau „încă un burito", înainte de a mai 
cere îngheţată sau prăjitură umplută cu brânză, fructe sau 
cremă. Muşchii fălcilor le ieşeau în evidenţă în timp ce mestecau 
şi, de îndată ce înghiţeau, îşi vârau rapid în gură şi mai mult. 
Câţiva mâncau chiar cu gurile deschise. Alţii înghiţeau cu atâta 
putere încât Sam chiar îi auzea. Erau roşii la faţă şi transpirau 
de la sosurile de jalapeño pipărate, dar nimănui nu-i scăpa nici o 
exclamaţie de felul: „Mamă, e iute!" sau „E a-ntâia!", sau chiar 
frazele cele mai elementare adresate unor comeseni. 


Pentru acei clienţi care mai trăncăneau printre îmbucături şi-şi 
consumau felurile de mâncare într-un ritm obişnuit înfulecatul 
sălbatic trecea neobservat. 

Proastele maniere nu erau o raritate, desigur; cel puţin un 
sfert dintre clienţii unui local din oricare oraş i-ar fi dat unei 
domnişoare manierate un şoc dacă ar fi îndrăznit să stea cu ei la 
masă. Cu toate acestea, lăcomia în exces a multora dintre 
consumatori i se păru uimitoare lui Sam. 

Presupuse că o parte dintre cei civilizaţi erau deja imuni la 
comportamentul celorlalţi pentru că asistaseră la aşa ceva de 
prea multe ori ca să mai fie afectaţi. 

Se putea ca aerul rece al mării de pe coasta de nord să 
producă o creştere a poftei de mâncare? Exista vreun anume 
fundal etnic sau vreo fracțiune social-istorică în 
Moonlight Cove care să boicoteze dezvoltarea universală a 
manierelor de comun acord acceptate în Vest? 

Ceea ce vedea el în restaurantul familiei Perez părea să fie o 
enigmă în privinţa căreia orice sociolog, căutând disperat un 
subiect pentru o teză de doctorat, s-ar fi dovedit mai mult decât 
nerăbdător să găsească o soluţie. 

După o vreme, însă, Sam trebui să-şi întoarcă privirea de la 
hămesiţii clienţi permanenţi, întrucât îngurgitarea lor îi tăia orice 
apetit. 

Ceva mai târziu, când se gândea cam ce bacşiş să lase şi 
punea banii pe masă, acoperindu-şi nota de plată, trecu încă o 
dată cu privirea pe deasupra mulţimii şi observă că nici unul 
dintre cei care înfulecau vârtos nu bea bere, margaritas sau 
orice altă băutură alcoolică. Luaseră în schimb apă cu cuburi de 
gheaţă sau Coca Cola, iar alţii beau lapte, pahar după pahar, dar 
toţi aceşti gurmanzi, fie ei bărbaţi sau femei, păreau abstinenţi. 
Poate că nu le-ar fi observat moderaţia dacă nu ar fi fost poliţist 
- şi încă unul bun - antrenat nu doar să observe, ci să şi rumege 
ceea ce înregistra. 

Işi aminti de clienţii atât de puţin numeroşi de la taverna 
„Podul Cavalerului". 

Ce cultură locală sau ce grupare religioasă inoculau disprețul 
pentru alcool, în timp ce încurajau, pe de altă parte, lipsa de 
maniere şi lăcomia animalică? 

Nu-i trecu nici una prin minte. 


Pe când îşi termina berea şi se ridica să plece, îşi spunea că 
exagerase cu reacţiile în faţa unor oameni mai primitivi, că 
această ciudată fixaţie pe mâncare era limitată numai la o mână 
de clienţi mai vechi şi nu chiar atât de răspândită pe cât părea. 
La urma urmelor, de la masa lui retrasă, nu putuse vedea 
întreaga sală şi nici toţi clienţii până la ultimul. Dar, în timp ce 
se îndrepta spre ieşire, trecu pe lângă o masă la care trei tinere 
femei, atractive şi 
bine îmbrăcate, mâncau cu lăcomie. Nici una nu vorbea, 
iar ochii le luceau straniu. Două dintre ele aveau urme de 
mâncare pe bărbie, de care nu păreau conştiente, iar a treia 
avea atât de multe fărâmituri împrăştiate pe pulovărul de 
culoare albastru-regal, pe piept şi pe burtă, încât părea că se 
hrăneşte cu pâine, cu intenţia de a merge în bucătărie, de a se 
urca într-un cuptor, şi de a deveni mâncare. 

Se bucură când ieşi în aerul curat al nopţii. 

Transpirând de la mâncărurile cu chili, pipărate, dar şi de la 
căldura din restaurant, ar fi vrut să-şi scoată haina, dar nu putea 
din cauza armei pe care o ţinea ascunsă dedesubt. Acum se 
bucură de ceața rece mânată spre est de o briză uşoară, dar 
constantă. 


13 


Chrissie îi văzu intrând în canalul de drenare, şi, o clipă, îi 
trecu prin minte că aveau de gând să ia cu asalt partea lui 
îndepărtată, iar apoi s-o apuce peste pajişte în direcţia în care 
ea însăşi se îndreptase. Apoi, unul dintre ei se întoarse către 
gura tubului. Silueta se apropie de conductă în patru labe, cu 
câţiva paşi mari, furişaţi şi sinuoşi. Deşi 
Chrissie nu putea zări mai mult decât o formă neclară, îi venea 
greu să creadă că era ori unul dintre părinţi, ori omul numit 
Tucker. Dar cine altcineva putea fi? 

Intrând în tunelul de beton, animalul de pradă privi drept în 
faţa lui, în beznă. Ochii îi străluceau uşor, verde-chihlimbariu, nu 
la fel de strălucitori ca în lumina lunii, mai estompat în întuneric, 
dar totuşi cu vagi iradieri. 

Chrissie se întrebă cât de bine putea vedea în întunericul 
absolut. Sigur că nu putea străbate cu privirea optzeci sau o 
sută de picioare de conductă neluminată 


până la locul în care se ghemuise ea. O asemenea 
capacitate de vedere ar fi fost supranaturală. 

Privea însă fix în direcţia ei. 

Apoi, cine îi putea garanta că fiinţele cu care avea de a face 
nu erau supranaturale? Poate că părinţii ei deveniseră ... 
pricolici. 

Era udă de transpiraţie, o transpiraţie acră. Spera ca 
duhoarea animalului mort să acopere mirosul trupului ei. 

Trecând de pe patru picioare într-o poziţie ghemuită, 
blocând cea mai mare parte a luminii argintii a lunii de la 
intrarea în canal, urmăritorul înaintă uşor. 

Respirația lui grea era amplificată de zidurile curbe din beton. 
Chrissie respira încetişor prin gura deschisă ca să nu-şi trădeze 
cumva prezenţa. 

Pe neaşteptate, intrată în tunel doar zece picioare, creatura 
care o urmărea vorbi cu o voce aspră, şoptită şi cu o asemenea 
grabă interioară, încât cuvintele păreau să urmeze rapid unele 
după altele, într-un singur şir lung de silabe: 

-...Chrissie, tu acolo, tu, tu?... vino, Chrissie, vino la mine, vino, 
te vreau, vreau, vreau, nevoie, chrissie a mea, chrissie a mea.... 

Acea voce bizară şi fanatică născu în mintea lui Chrissie 
imaginea teribilă a unei creaturi care era in parte şopârlă, în 
parte lup, fiinţă omenească şi totodată ceva neidentificabil. Avu 
bănuiala că această apariţie era mult mai rea decât orice şi-ar 
putea imagina. 

-...te ajut, vreau să te ajut, să ajut, acum, hai la mine, vino, 
vino...tu acolo, acolo, tu acolo? 

Lucrul cel mai neplăcut în privinţa vocii era că, în ciuda notei 
aspre şi reci şi a tonului şoptit, în ciuda stranietăţii totale, îi era 
familiară. Chrissie o recunoscu ca fiind a mamei sale. 

Stomacul lui Chrissie se strânse de frică, dar mai avea o 
suferinţă în plus, pe care, deocamdată, nu o putea preciza. 

Apoi, îşi dădu seama că suferea de pe urma unei pierderi; îi 
era dor de mama ei, o voia înapoi pe adevărata ei mamă. Dacă 
ar fi avut unul din acele crucifixuri împodobite cu argint, care 
erau de regulă folosite în filmele de groază, probabil că s-ar fi 
arătat, ar fi avansat către această creatură odioasă şi i-ar fi 
cerut să n-o mai posede pe mămica ei. Dar un crucifix poate că 
nu i-ar fi fost de folos, pentru că nimic din viaţa reală nu era 
chiar atât de 


simplu ca în filme; în afară de asta, ceea ce se întâmplase cu 
părinţii ei era mult mai ciudat decât vampirii şi vârcolacii şi 
demonii care sar din iad. Dar dacă ar fi avut un crucifix, oricum 
ar fi încercat o exorcizare. 

-...moarte, moarte, miroase moarte, urât, moarte... 
Creatura-mamă avansă cu paşi repezi prin tunel până când 
ajunse la locul în care Chrissie călcase într-o masă lunecoasă, în 

putrezire. Scânteierea ochilor ei era în directă legătură cu 
prezenţa luminii lunii, pentru că acum ochii îi erau stinşi. Apoi, 
creatura îşi plecă capul spre animalul mort de pe fundul 
tunelului. 

De dincolo de gura canalului veni sunetul a ceva care cobora 
în şanţ. Zgomotul de paşi şi căderea unor pietricele fură urmate 
de o altă voce, la fel de înspăimântătoare ca a urmăritorului 
aplecat acum asupra animalului putrezit. 

Această a doua voce întrebă: 

-...€a acolo, acolo, ea? ...ce găsit, ce, ce? 

-... raton... 

-...C@, Ce e, ce? 

-,„„raton putrezit, viermi, viermi... 

Pe Chrissie o înnebunea teama macabră că lăsase o urmă de 
pantof de sport pe suprafaţa în putrezire, dar moale, a ratonului 
mort. 

-...Chrissie? întrebă şi a doua creatură care se aventurase în 
galerie. 

Vocea lui Tucker. Era clar că tatăl ei o căuta de-a lungul 
pajiştii sau în cealaltă parte a pădurii. 

Amândoi se agitau necontenit pe loc. Chrissie îi auzea 
scurmând - cu gheare? - pe suprafaţa de beton a tunelului. Şi 
amândoi păreau cuprinşi de panică. Nu, poate că nu chiar 
panică, fiindcă în vocile lor nu se putea descifra nici urmă de 
frică. Frenezie. Erau cuprinşi de frenezie. Era de parcă în fiecare 
din ei funcţiona un motor pe o turație mai rapidă, mai rapidă, 
aproape în afara oricărui control. 

-..„Chrissie acolo, ea acolo, ea? întrebă Tucker. 

Creatura-mamă îşi ridică ochii de la ratonul mort şi privi în 
faţa ei, drept spre Chrissie, prin tunelul neluminat. 

„Nu mă poţi vedea," se rugă Chrissie în gând. „Sunt 
invizibilă." 


Strălucirea din ochii lor se estompase în două pete de argint 
stins. 

Chrissie îşi ţinu respiraţia. 

Tucker zise: 

-..„trebuie să mănânc, mănânc, vreau mănânc. 

Creatura care fusese mama ei spuse: 

-...găseşte fata, fata, găseşte-o pe ea întâi, apoi mănâncă, 
apoi... 

Cuvintele lor sunau de parcă ar fi fost animale sălbatice 

înzestrate, ca prin magie, cu darul unei vorbiri stângace. 

-...acum, acum, arzând, mănânc acum, acum, arzând, zise 
Tucker cu un impuls nestăvilit, insistent. 

Chrissie tremura atât de tare încât îi era pe jumătate teamă 
să nu-i audă frisoanele care o zgâlţâiau. 

Tucker zise: 

-..„„arzând, animale mici pe pajişte, auzi-le, miroase.-le, 
urmăreşte, mănâncă, mănâncă, acum. 

Amândoi se retraseră apoi din galerie şi dispărură. 

Abia atunci Chrissie îndrăzni să respire. 

După ce aşteptă un minut să fie sigură că plecaseră, se 
întoarse şi se adânci şi mai mult în galerie, pipăind orbeşte 
pereţii. Inaintă bâjbâind probabil vreo două sute de yarzi înainte 
să găsească ce voia: un canal lateral, pe jumătatea mărimii 
liniei principale. Se lăsă să alunece înăuntru, mai întâi cu 
picioarele şi pe spate, apoi se lăsă pe burtă, cu faţa spre tunelul 
mai mare. Acolo urma să-şi petreacă noaptea. Dacă se 
întorceau în tunel să vadă cum i-ar putea depista urma după 
miros în aerul mai curat de dincolo de ratonul în putrefacție, ea 
se afla acum în afara 
circulaţiei aerului din canalul principal, şi exista posibilitatea ca 
ei să n-o identifice. 

Prinsese deja curaj, pentru că eşecul lor de a detecta ceva 
mai în adâncimea galeriei era dovada că nu posedau puteri 
supranaturale care să fie atotvăzătoare şi atotştiutoare. Erau 
anormal de puternici şi rapizi, ciudaţi şi terifianţi, dar puteau 
face şi greşeli. Începuse să creadă că, atunci când se va lumina 
de ziuă, avea o şansă de cincizeci la sută să iasă din pădure şi 
să găsească ajutor înainte de-a fi prinsă. 


14 


La luminile din afara Restaurantului familiei Perez, Sam 
Booker îşi privi ceasul. Doar şapte şi zece. 

O luă la pas de-a lungul lui Ocean Avenue, adunându-şi curaj 
ca să-l sune pe Scott în Los Angeles. Perspectiva unei 
conversații cu fiul lui îi puse curând stăpânire pe gânduri şi-i 
scoase din minte imaginea mesenilor lipsiţi total de un 
elementar bun simţ şi cuprinşi de o lăcomie exacerbată. 

La şapte şi jumătate, se opri la o cabină telefonică, lângă o 
staţie de service Shell, la colţul lui Juniper Lane cu Ocean 
Avenue. Îşi folosi cartea de credit pentru o convorbire 
interurbană cu locuinţa lui din Sherman Oaks. 

La cei şaisprezece ani ai săi, Scott pretindea că era 
suficient de matur ca să rămână singur acasă când tatăl lui 
pleca în câte o misiune. Sam nu-şi dăduse total acordul şi 
preferase ca băiatul să stea cu mătuşa Edna. Dar Scott 
învinsese, făcându-i Ednei viaţa un iad - aşa că Sam 
nu voia deloc s-o mai supună la aceleaşi cazne. 

Deseori îşi instruise băiatul cum să se comporte în caz de 
pericol: să ţină toate uşile şi ferestrele încuiate; să ştie unde se 
află extinctoarele pentru stingerea incendiului; să ştie cum să 
iasă din casă în cazul unui cutremur sau al oricărei alte stări de 
urgenţă - şi-l învățase cum să 
folosească o armă. După părerea lui Sam, Scott era încă prea 
imatur ca să rămână acasă singur zile de-a rândul; dar, cel 
puţin, băiatul fusese bine pregătit pentru orice întâmplare 
neprevăzută. 

Telefonul sună de nouă ori. Sam era gata să închidă, uşurat, 
deşi cu un sentiment de vinovăţie că nu reuşise să vorbească, 
când, în sfârşit, Scott răspunse: 

-Da? 

-Eu sunt, Scott. Tata. 

-Nu, zău? 

Prin telefon se auzea în fundal un rock heavy-metal, la 
maximum de volum. Era, desigur, în camera lui şi aparatul urla 
atât de puternic încât ferestrele probabil că zornăiau. 

Sam îl rugă: 

-Vrei să dai mai încet? 

-Da' te aud, mormăi Scott. 

-Poate că tu da, dar eu te aud greu. 


- Oricum n-am nimic de discutat. 

-Te rog, fă-l mai încet, insistă Sam, accentuând pe „te rog". 

Scott puse receptorul deoparte, şi acesta zdrăngăni pe 
măsuţa lui de noapte. Sunetul îl zgârie la ureche pe Sam. 

Băiatul micşoră volumul aparatului, dar foarte puţin. 

Ridică apoi receptorul şi zise: 

-Da? 

-Ce mai faci? 

-Okay. 

-Totul e-n regulă acolo? 

-De ce n-ar fi? 

-Am întrebat numai. 

Şi, sec: 

-Dacă ai sunat să te convingi că dau o petrecere, nu te teme. 
Nu dau nici una. 

Sam numără până la trei, cât să-şi poată controla vocea. 

Ceaţa care se îndesea trecea în fuioare pe lângă peretele de 
sticlă al cabinei telefonice. 

-Cum a fost azi la şcoală? 

-Crezi că nu m-am dus? 

-Ba ştiu că te-ai dus. 

-N-ai încredere în mine. 

-Ba am, minţi Sam. 

-Crezi că nu m-am dus. 

-Şi te-ai dus? 

-Da. 

-Deci, cum a fost? 

-Ridicol. Acelaşi rahat ca de obicei. 

-Scott, ştii că te-am rugat să nu mai foloseşti limbajul ăsta 
când vorbeşti cu mine, zise Sam, dându-şi seama că era împins 
într-o confruntare, în ciuda voinţei lui. 

-Îmi pare rău. Aceeaşi neghiobie, zise Scott de aşa manieră 
încât se putea referi la ziua petrecută la şcoală, dar tot atât de 
bine şi la Sam. 

-E o regiune frumoasă pe-aici, spuse Sam. 

Băiatul nu răspunse. 

-Dealuri acoperite cu păduri care dau direct spre ocean. 

-Şi ce-i cu asta? 

Urmând sfatul medicului familiei, pe care el şi Scott îl 


consultaseră atât împreună cât şi separat, Sam strânse din dinţi, 
numără din nou până la trei şi încercă o nouă abordare. 

-Ai mâncat deja? 

-Da. 

-Lecţiile ţi le-ai făcut? 

-N-am nici una. 

Sam ezită, apoi hotări să nu intervină - terapeutul, doctorul 
Adamski, ar fi fost mândru de o asemenea toleranţă şi 
autocontrol la rece. 

In spatele cabinei telefonice, luminile de la staţia de benzină 
Shell căpătară nenumărate halouri, iar oraşul se estompă în 
ceața care prindea consistenţă pe nesimţite. 

În cele din urmă, Sam zise: 

-Ce faci în seara asta? 

-Ascultam nişte muzică. 

Câteodată, lui Sam i se părea că muzica îl acrise pe băiat. 
Acel rock heavy-metal, tunător, frenetic, nemelodios, era o 
colecţie de acorduri monotone şi de rifuri de chitară atone, fără 
vibraţie, care întunecau mintea, de parcă ar fi fost o muzică 
produsă de o civilizaţie de maşini inteligente, mult după ce omul 
va fi dispărut de pe faţa pământului. 

La un moment dat, Scott îşi pierduse interesul pentru cele mai 
multe formaţii de heavy-metal, şi păru să se întoarcă spre U2, 
dar mesajul simplist al acestei formaţii nu era o partidă destul 
de tare pentru nihilismul lui. 

Curând, deveni din nou interesat de heavy-metal, dar 
acum, a doua oară, se concentră pe black-metal, pe acele 
formaţii care pactizau cu satanismul sau care foloseau tot felul 
de efecte-capcană; se implică din ce în ce mai mult, devenind 
antisocial şi sumbru. Nu o dată, Sam se gândise să confişte 
colecţia de discuri a puştiului, s-o facă bucăţi 
şi s-o arunce la gunoi, dar asta ar fi fost un exces de zel absurd. 
La urma urmelor, Sam însuşi avusese şaisprezece ani când 
Beatleşii şi Rolling Stones apăruseră pe scenă, iar părinţii lui se 
raliaseră împotriva acelei muzici şi preziseseră că-l va duce la 
pierzanie pe Sam şi întreaga 
lui generaţie. Totuşi, ieşise un tip reuşit, în ciuda lui John, Paul, 
George, Ringo şi a celor de la Stones. Era produsul unei 
inegalabile epoci a toleranţei, şi nu voia să-şi astupe mintea aşa 
cum se întâmplase cu părinţii lui. 


-Cred că e timpul s-o şterg, zise Sam. 

Băiatul tăcu. 

-Dacă apar probleme, sun-o pe mătuşa Edna. 

-Nu poate face ea pentru mine ceea ce nu pot face eu însumi. 

-Dar te iubeşte, Scott. 

-Da, sigur. 

-E sora mamei tale. Ar vrea să te îngrijească ca pe băiatul ei. 
Totul e să-i dai o şansă. După o lungă tăcere, Sam trase aer 
adânc în piept şi spuse: 

-Şi eu te iubesc, Scott. 

-Da? Şi asta la ce-mi foloseşte? Crezi că o să mă facă 

praf? 

-Nu. 

-... pentru că nu mă face. 

-Nu încercam decât să-ţi comunic o realitate. 

Ca şi cum ar fi citat dintr-unul din cântecele lui favorite, 
băiatul zise: 

-Nimic nu durează veşnic; chiar iubirea e o minciună, un 
instrument de manipulare; nu există nici un Dumnezeu dincolo 
de cer. 

Clic! 

Sam rămase în suspensie o clipă, ascultând tonul care venise. 

-Perfect. 

Puse apoi receptorul în furcă. 

Numai furia mai trecea peste frustrarea pe care o 
simţea. Voia să facă ceva, orice, şi-i venea să-l strângă de gât 
pe acel cineva sau acel ceva care-i înstrăinase băiatul. 

Mai avea şi un sentiment de gol dureros în stomac, pentru că 
îl iubea cu adevărat pe Scott. Indepărtarea băiatului de el i se 
părea sfâşietoare. 

Ştia că încă nu se putea întoarce la motel. Nu era pregătit 
pentru somn, şi ideea de a petrece câteva ore în faţa idiotului 
de televizor, uitându-se la comedii siropoase şi drame cretine, i 
se părea insuportabilă. 

Când deschise uşa de la cabina telefonică, fuioare de ceaţă se 
strecurară înăuntru şi părură să-l tragă afară, în noapte. Vreme 
de un ceas, merse pe străzile din Moonlight Cove, până prin 
zonele periferice, unde nu erau lămpi pe stradă, iar copacii şi 
casele parcă pluteau prin ceaţă, ca şi cum nu ar fi avut rădăcini 
în pământ, ci ar fi fost vag implantaţi şi riscau să se rupă de sol. 


Cam la patru case nord de Ocean Avenue, pe lceberry Way, 
pe când Sam mergea precipitat, făcând ca mişcarea mușchilor şi 
aerul rece al nopţii să-i alunge mânia, auzi 
paşi grăbiţi. Cineva alerga. Trei oameni, poate chiar patru. 

Era un sunet inconfundabil, ciudat de furişat, nu 
obişnuitul şleap-şleap al apropierii celor care practică joggingul. 

Se întoarse şi privi îndărăt de-a lungul străzii învăluite în 
întuneric. 

Paşii se opriră. 

Întrucât luna în creştere fusese acoperită de nori, scena era 
luminată mai ales de lumina voalată de la ferestrele în stil 
bavarez, Monterey, englezesc şi spaniol, ale caselor cuibărite 
printre pinii şi tufele de pe ambele laturi ale străzii. Erau case 
solid construite şi de efect, dar lipsa unor ferestre mari accentua 
întunecimea şi aspectul de mohoreală. Două clădiri din acel corp 
de case erau aproape camuflate, şi câteva lampioane străjuiau 
fațadele 
lor, dar ceața tăinuia aceste surse de lumină. Pe cât putea 

Sam să-şi dea seama, era singur pe lceberry Way. 

Îşi reluă mersul, dar nu depăşi bine o casă când auzi paşi 
grăbiţi. Se întoarse pe călcâie, dar, ca şi înainte, nu zări pe 
nimeni. 

De data asta, sunetul se stinse, de parcă cei care alergau ar fi 
trecut de pe o suprafaţă asfaltată pe pământ moale, apoi pe 
terenul dintre două case. 

Poate că erau pe altă stradă. Aerul rece şi ceața puteau să 
joace feste în privinţa sunetelor. 

Oricum, era precaut şi intrigat, şi păşi încetişor de pe trotuarul 
crăpat, cu denivelări de la rădăcinile copacilor, pe fâşia de 
pământ din faţa casei cuiva, în întunericul moale de sub un 
chiparos imens. Studie împrejurimile şi, în mai puţin de jumătate 
de minut, văzu o mişcare furişată pe partea vestică a străzii. 
Patru umbre apărură la colţul unei case, alergând încet, 
ghemuindu-se. Când traversară porţiunea de pământ slab 
luminată de două lămpi pe suporturi de fier, umbrele lor 
distorsionate, de hoţomani, săriră sălbatic peste gărduleţul viu 
din faţa unei case albe de stuc. Se lăsară din nou la pământ într- 
un tufiş des, 
înainte de a le stabili dimensiunea sau orice altceva în legătură 
cu ei. 


„Copii," se gândi Sam -, „şi nu prea sunt puşi pe fapte bune." 

Nu ştia de ce avea certitudinea că erau copii, poate pentru că 
nici repeziciunea lor şi nici comportamentul nu aparţineau unor 
adulţi. Ori se porniseră să facă vreo glumă proastă vreunui vecin 
nesuferit, ori îl urmăreau pe Sam. Instinctul îi spuse că el era, de 
fapt, cel vizat. 

Delincvenţa juvenilă reprezenta oare o problemă într-o 
comunitate atât de mică şi de strâns ţesută ca Moonlight Cove? 

In fiecare oraş existau câţiva puşti răi. Dar în atmosfera 
semirurală a unui loc ca acesta, crima juvenilă includea rareori 
activităţi de grup, ca actele de violenţă, furtul armat, jaful sau 
omuciderea. In provincie, puştii dădeau de belea cu maşini 
furate, băutură, fete şi furturi oarecum 
nesofisticate, dar nu străbăteau străzile în hoarde, cum 
făceau cei din oraşele mari. 

Cu toate astea, Sam nu privea cu ochi buni grupul celor patru 
care se ghemuiseră la pământ, invizibili, printre ferigi şi azalee 
învăluite în întuneric, de-a latul străzii şi la trei case spre vest de 
el. La urma urmelor, ceva era în neregulă în Moonlight Cove şi, 
din câte se părea, problema 
era legată de delincvenţa juvenilă. Poliţia ascundea adevărul în 
privinţa câtorva morţi din ultimele luni şi poate că proteja pe 
cineva, oricât de neverosimil părea; poate că acoperea nişte 
puşti din familii de vază, tineri care duseseră privilegiile de 
castă socială prea departe şi ajunseseră dincolo de un 
comportament permis şi civilizat. 

Sam nu se temea de ei. Ştia cum să se descurce şi, în plus, 
purta un pistol. De fapt, i-ar fi plăcut să le dea nenorociţilor o 
lecţie, dar o confruntare cu un grup de adolescenţi mascaţi ar fi 
implicat şi o confruntare ulterioară cu poliţia din localitate şi 
prefera să nu atragă asupra lui atenţia autorităţilor, de teamă să 
nu-şi pericliteze investigaţiile. 

| se păru ciudat că se gândeau să-l atace într-o asemenea 
zonă. Un singur strigăt de alarmă ieşit de pe buzele lui ar fi adus 
oamenii în faţa caselor, să vadă ce se întâmplă. Desigur, pentru 
că nu voia să atragă atenţia fie şi în acest fel, nu ar fi scos nici 
un sunet. 

Vechea zicală despre discreţie se aplica cel mai bine în cazul 
lui. Se deplasă de sub chiparosul unde se retrăsese, departe de 
stradă şi către casa neluminată din spatele lui. 


încredinţat fiind că acei copii nu ştiau exact încotro o 
luase, îşi propuse să dispară din zonă şi să se piardă de 
ei. 

Ajunse lângă casă şi intră într-o curticică în care se desena 
nedesluşit ceva mişcător, atât de distorsionat de umbre şi ceaţă 
încât părea un păianjen uriaş îndreptându-se spre el din 
întuneric. La capătul curţii, sări un gard de 
nuiele, dincolo de care se afla o alee îngustă ce ducea 
la garajele depărtate de case. intenţiona să meargă spre sud, 
înapoi spre Ocean Avenue şi centrul oraşului, dar fiorul unei 
presimţiri îl îndrumă pe altă rută. Călcând de-a dreptul pe 
stradela îngustă dindărăt, trecând de o grămadă de cutii de 
metal aruncate, sări un alt gărduleţ jos, aterizând pe pajiştea 
din spatele altei case care dădea spre strada paralelă cu 
Iceberry Way. 

Nu părăsise de mult timp aleea când auzi paşi uşori, în 
alergare, pe acea suprafaţă tare. Tinerii - dacă asta erau - 
păreau la fel de iuți, dar nu la fel de furişaţi ca înainte. 

Veneau în direcţia lui Sam de la capătul şirului de case. 

Avu straniul sentiment că, datorită unui al şaselea simţ, erau 
capabili să stabilească în ce curte nimerise şi-l puteau găsi 
înainte ca el să ajungă pe următoarea stradă. 

Instinctul îi spuse să se oprească din alergat şi să se culce la 
pământ. Era în condiţie bună, da, dar avea patruzeci şi doi de 
ani, iar ei aveau cam şaptesprezece sau mai puţin, şi orice 
bărbat de vârstă mijlocie care credea că se putea lua la 
întrecere cu tinerii era nebun. 

În loc s-o tulească prin noua curte, se uită repede la uşa 
laterală a unui garaj închis, sperând să fie descuiată. 

Chiar era. Păşi în bezna deplină şi trase de uşă, închizând-o, 
tocmai pe când auzea că patru urmăritori se opreau pe alee în 
faţa uşii mari de la celălalt capăt al clădirii. Se opriseră acolo nu 
pentru că ştiau unde era el, ci probabil pentru că încercau să 
stabilească încotro o putuse apuca. 

Pe un întuneric de cavou, Sam dibui după o încuietoare 
sau un lanţ care să menţină închisă uşa pe care intrase. 

Nu găsi nimic. Îi auzi pe cei patru puşti murmurând între ei, 
dar nu putu pricepe ce-şi spuneau. Vocile lor sunau ciudat: 
şoptite şi insistente. 


Sam rămase în spatele uşii. Apucă clanţa de formă sferică cu 
amândouă mâinile, pentru a nu permite să fie învârtită în cazul 
în care copiii ar fi căutat în jurul garajului şi ar fi încercat-o. 

Amuţiseră. 

Ascultă cu multă atenţie. 

Nimic. 

Aerul rece mirosea a ceva unsuros şi a praf. Nu putea vedea 
nimic, dar presupuse că în acel loc se afla o maşină sau chiar 
două. 

Deşi nu se temea, începu să se simtă incomod. Cum intrase el 
în asemenea încurcătură? Era om în toată firea, agent FBI, 
antrenat în tot felul de tehnici de autoapărare, purtând un pistol 
la care se pricepea destul de bine, şi totuşi se ascundea de nişte 
puşti într-un garaj. Ajunsese 
acolo fiindcă acţionase instinctiv şi, de obicei, se baza pe 
instinct, dar asta era... 

Auzi o mişcare furişată de-a lungul peretelui exterior al 
garajului. Se încordă tot. Paşi. Se apropiau de uşa după care 
stătea el. Din câte pricepea, Sam îl auzea doar pe unul dintre 
puşti. 

Lăsându-se pe spate, ţinând mânerul cu ambele mâini, Sam 
trase cu putere uşa, ţinând-o fixată în canatul ei. 

Paşii se opriră în faţa lui. 

Îşi tinu respiraţia. 

Trecură o secundă, două, trei. 

„Încearcă odată uşa şi cară-te", gândi Sam, iritat. 

Se simţea tot mai stupid pe măsură ce trecea timpul şi era 
gata să înfrunte puştiul. Putea să-şi iţească capul din garaj, ca şi 
cum ar fi fost o jucărie care te surprindea apărând brusc dintr-o 
cutie, speriindu-l de moarte pe mucos şi trimiţându-l de acolo, 
ţipând prin noapte. 

Apoi, auzi o altă voce, de cealaltă parte a uşii, la câţiva, paşi 
de el, şi, deşi nu ştia ce Dumnezeu auzea, înţelese brusc că 
fusese înţelept când ascultase de instinct, înţelept că se lăsase 
la pământ şi că se ascunsese. Vocea era subţire, aspră, te 
îngheţa total, şi cadenţele grăbite ale vorbirii erau cele ale unui 
psihotic frenetic sau ale unui maimuţoi care sărise de pe fix: 


-...Sğ ard, nevoie, am nevoie... 

Părea să vorbească cu el însuşi, şi probabil că nu era 
conştient de ceea ce spunea, aşa cum un om cu febră mare ar 
bolborosi în delir. 

Un obiect dur scrijeli în jos pe suprafaţa uşii de lemn. 

Sam încercă să-şi închipuie cam ce putea fi. 

-...pune pe foc, foc, hrăneşte-l, hrăneşte, zicea puştiul, cu o 
voce subţire, frenetică, în parte şoaptă, în parte scâncet şi 
mârâit ameninţător. 

Nu prea semăna cu vocea nici unui adolescent pe care-l 
auzise Sam vreodată sau a vreunui adult. 

Cu tot aerul rece, fruntea îi era acoperită de transpiraţie. 

Obiectul necunoscut râcâi din nou pe uşă. Era oare înarmat 
băiatul? Oare era patul unei puşti cu care scrijelea pe lemnul 
uşii? Lama unui cuţit? Un băț doar? 

-... arde, arde... 

O gheară? 

Asta era chiar o idee nebunească. Şi totuşi nu o putea 
îndepărta. În mintea lui se configura imaginea clară a unei 
gheare ascuţite, ca un corn - o gheară - scrijelind pe uşă în 
timp ce încrusta o adevărată linie în lemnul acesteia. 

Sam ţinu cu putere de mâner. Sudoarea i se scurgea pe 
tâmple. În cele din urmă, puştiul încercă uşa. Cu toată 
strânsoarea lui Sam, mânerul se învârti, dar nu-l lăsă să 
se mişte prea mult. 

-... Oh, doamne, arde, doăre, oh, doamne... 

Lui Sam i se făcu, în sfârşit, frică. Vocea puştiului suna al 
naibii de straniu. Ca o navetă zburând undeva, dincolo de orbita 
lui Marte, numai că mult mai rău, mult mai ciudat şi mai 
periculos decât orice înger de praf stelar. 

Sam era înspăimântat pentru că nu ştia cu ce se confrunta. 

Băiatul încercă să deschidă uşa. 

Sam o ţinu zdravăn. 

Cuvinte rapide, frenetice: 

-... hrăneşte focul, hrăneşte focul... 

Mă întreb dacă mă poate mirosi aici? se gândi Sam, şi, în 
asemenea împrejurări, această idee bizară nu părea mai 
dementă decât imaginea unui copil cu gheare. 

Inima lui Sam bătea nebuneşte. O transpiraţie cleioasă i se 
strecura în colţul ochilor. Muşchii de la gât, umeri şi braţe îl 


dureau cumplit; se chinuia mai mult decât era necesar să 
menţină uşa închisă. 

După un răgaz, poate convins că, de fapt, persoana căutată 
nu se afla în garaj, puştiul renunţă. Alergă înapoi pe alee. In 
timp ce se grăbea, scotea un sunet slab, ca un sunet de durere, 
de dorinţă... şi de excitare animalică. Se lupta să ţină în frâu 
acel țipăt, dar oricum se trăda. 

Sam auzi paşi moi ca de pisică apropiindu-se din mai multe 
direcţii. 

Ceilalţi trei presupuşi golani se alăturaseră puştiului pe alee, şi 
vocile lor şoptite erau încărcate de aceeaşi frenezie pe care o 
mai sesizase, deşi acum erau prea departe de Sam ca să audă 
ce spuneau. Dintr-odată, făcură linişte şi, o clipă mai târziu, ca o 
haită de lupi care răspundea instinctiv la mirosul vânatului sau 
la pericol, fugiră toţi ca unul înspre nord, pe alee. Curând, paşii 
lor uşori se stinseră, şi din nou noaptea rămase tăcută ca un 
mormânt. 

La câteva minute după ce haita plecase, Sam era încă în 
garajul întunecat, ţinând strâns de mânerul sferic al uşii. 


15 


Băieţelul mort zăcea într-un şanţ de drenare, de-a lungul 
drumului de ţară, pe partea sudică a orăşelului Moonlight Cove. 
Faţa lui albă, îngheţată, era plină de sânge. Sub lumina celor 
două lămpi înălțate de poliţişti pe nişte suporturi, flancând 
şanţul, ochii lui larg deschişi priveau fix, fără să clipească, spre 
un țărm mult mai 
îndepărtat decât învecinatul Pacific. 

Stând lângă una dintre lămpi, Loman Watkins privi în jos către 
cadavru, forţându-se să accepte moartea lui Eddie Valdoski, 
pentru că Eddie, de numai opt ani, era nepotul lui. Loman făcuse 
liceul cu George, tatăl lui Eddie şi, într-un sens strict platonic, 
fusese îndrăgostit de Nella, 
mama lui Eddie, timp de aproape douăzeci de ani. Eddie fusese 
un copil nemaipomenit, scânteietor, cu o curiozitate vie şi bine 
crescut. Fusese. 

Dar acum... strivit în chip hidos, muşcat sălbatic, zgâriat şi 
sfâşiat, cu gâtul rupt, băieţelul era numai ceva mai mult decât o 
masă de carne deja descompusă, cu atât de promiţătorul lui 


potenţial distrus, cu flacăra înăbuşită, lipsit de viaţă - şi viaţa 
lipsită de el. 

Dintre nenumăratele şi teribilele lucruri cu care Loman se 
confruntase în douăzeci şi unu de ani de muncă în cadrul 
Poliţiei, acesta era poate cel mai îngrozitor. Şi din cauza relaţiei 
lui personale cu victima, ar fi trebuit să fie profund cutremurat, 
dacă nu devastat chiar. Şi, totuşi, de-abia dacă era uşor afectat 
la vederea trupului mărunt şi zdrobit. Tristeţe, regret, mânie şi 
un întreg val de alte emoţii îl atinseseră, dar numai uşor şi scurt, 
în felul în 
care un peşte nevăzut se poate freca o clipă de un înotător 
într-o măre întunecată. În ce privea suferinţa, care ar fi trebuit 
să-l sfâşie ca nişte unghii ascuţite, nu simţea nimic. 

Barry Sholnick, unul dintre noii ofiţeri ai recent extinsei forţe 
poliţieneşti din Moonlight Cove, cu câte un picior de o parte şi 
de alta a şanţului, făcu o fotografie cu Eddie Valdoski. O clipă, 
ochii încremeniţi ai băiatului deveniră argintii în lumina flashului. 

Incapacitatea progresivă a lui Loman de a simţi era, ciudat, 
singurul lucru care evoca sentimente puternice: îl speria de 
moarte. În ultima vreme, era tot mai îngrijorat de detaşarea lui 
emoţională, o încremenire a sufletului nedorită, dar, după cât se 
părea, ireversibilă, care urma să-l lase cu auricule de marmură 
şi ventricule din piatra cea mai banală. 

Acum era unul dintre Oamenii Noi, în multe privinţe diferit de 
ceea ce fusese altădată. Încă arăta la fel - potrivit de înalt, cu o 
constituţie robustă, cu o faţă lată şi remarcabil de inocentă 
pentru un bărbat cu meseria lui, atâta doar că el nu era numai 
ce părea a fi. Poate că un 
mai mare control al emoţiilor, o perspectivă asupra lucrurilor 
mai stabilă şi analitică reprezentau un beneficiu neanticipat al 
Schimbării. Dar era oare chiar benefic? Să nu simţi? Să nu 
suferi? 

Cu toată noaptea rece, o sudoare cu iz acru îi apăru pe faţă, 
pe ceafă şi sub braţ. 

Doctorul lan Fitzgerald avea treabă în altă parte, dar Victor 
Callan, proprietarul Casei Funerare „Callan", şi asistentul 
procurorului îl ajutau pe un alt ofiţer, Jules Timmerman, să 
cerceteze terenul cuprins între şanţ şi pădurea învecinată. 
Căutau orice indicii pe care ucigaşul le-ar fi lăsat în urma sa. 

De fapt, tocmai improvizau un spectacol pentru 


mulţimea de locuitori din zonă, care se adunase pe marginea 
drumului. Chiar dacă erau găsite probe, nimeni nu urma să fie 
arestat pentru crimă. Nici o judecată nu avea să aibă loc. Dacă l- 
ar fi găsit pe ucigaşul lui Eddie, ar fi făcut să-i dispară urma şi ar 
fi tratat cu el în felul lor propriu, pentru a ascunde existenţa 
Oamenilor Noi de cei care nu suferiseră încă Schimbarea. 
Deoarece, fără îndoială, ucigaşul era ceea ce Thomas Shaddack 
numea un „regresiv", unul dintre Oamenii Noi care o apucase pe 
o pantă nefastă. 

Loman părăsi trupul lipsit de viaţă. Merse pe drumul de ţară, 
spre casa familiei Valdoski, care se afla la câteva sute de yarzi 
spre nord, învăluită în ceaţă. 

Nu acordă nici o atenţie privitorilor, cu toate că unul dintre ei 
îi strigă: 

-Hei, şefu'! Ce dracu' se-ntâmplă, şefu'? 

Aceasta era o zonă semirurală, ţinând încă de oraş. Cele 
câteva case răsfirate şi luminile lor împrăştiate nu prea reuşeau 
să ţină piept nopţii. Înainte de a fi ajuns pe la jumătatea 
drumului spre proprietatea familiei Valdoski, deşi se afla la o 
distanţă nu prea mare de oamenii de la locul crimei, se simţi 
dintr-odată parcă singur pe lume. 

Copacii, nenumărați ani torturați de vântul mării în nopţi mult 
mai puţin calme decât asta, se înclinau spre drumul cu două 
benzi, cu ramurile lor noduroase atârnând pe deasupra aleii cu 
prundiş pe care înainta. Îşi tot imagina că vedea mişcare în 
crengile negre de deasupra capului şi în întunecimea şi ceața 
dintre trunchiurile răsucite ale copacilor. 

Apucă patul pistolului care-i atârna pe şold. 

Loman Watkins fusese şeful Poliţiei din Moonlight Cove vreme 
de nouă ani, şi în ultima lună se vărsase mai mult sânge decât 
în toţi cei opt ani şi unsprezece luni dinainte. 

Era convins că va urma ceva şi mai rău. Avea o 
bănuială că regresivii erau mai numeroşi şi constituiau o 
problemă mai mare decât realiza Shaddack - sau decât voia să 
recunoască. 

Se temea de regresivi aproape la fel de mult cum se temea 
de noua lui viziune asupra lumii, rece, fără sentimente. 

Cu totul altceva decât fericirea şi suferinţa, decât bucuria şi 
tristeţea, frica brutală era un mecanism de supravieţuire; poate 
că nu avea s-o piardă pe drum aşa cum se întâmplase cu 


celelalte forme ale emoţiei. Acest gând, ca şi mişcarea unduită a 
copacilor, îl făcu să se simtă nelalocul lui. 

„E frica - se întrebă el - singura emoție care ne va spune ceva 
în această bravă lume nouă pe care o ridicăm acum?" 


16 


După un cheesburger gras, cartofi prăjiţi cam sleiţi şi o sticlă 
de Dos Equis de la gheaţă, în cafeneaua pustie de la „Cove 
Lodge", Tessa Lockland se întoarse în camera ei, se sprijini bine 
în pat pe nişte perne şi o sună pe mama sa, în San Diego. 
Marion răspunse la telefon imediat după primul ţârâit, şi Tessa o 
salută: 

-Bună, mamă. 

-Unde eşti, Teejay? 

Când era mică, Tessa nu putuse niciodată să se decidă dacă 
voia să fie strigată cu primul ei nume sau cu al doilea, care era 
Jane, aşa că mama ei o chemase totdeauna prin iniţiale, ca şi 
cum ele ar fi putut constitui un nume în sine. 

-La „Cove Lodge", zise Tessa. 

-E bine pe-acolo? , 

-E cel mai bine din ce am putut găsi. Asta nu e genul de 

oraş care să-şi facă probleme din lipsa unor facilități 
pentru turişti. Dacă n-ar avea aşa o perspectivă fantastică, 
„Cove Lodge" ar fi unul din locurile care n-ar putea supravieţui 
decât difuzând filme porno cu circuit închis la TV sau închiriind 
camere cu ora. 

-E curat măcar? 

-Rezonabil. 

-Dacă nu e curat, insist să te muţi de-acolo chiar acum. 

-Mamă, când mă duc undeva să fac un nou film, nu am 
întotdeauna condiţiile cele mai luxoase, să ştii. Când am făcut 
documentarul ăla despre indienii Miskito din America Centrală, 
m-am dus la vânătoare cu ei şi am dormit în noroi. 

-Dragă Teejay, să nu le spui oamenilor niciodată că ai dormit 
în noroi. Porcii dorm în noroi. Trebuie să spui că ai plecat sau că 
ai avut tabăra undeva, în altă zonă, dar niciodată că ai dormit în 
noroi. Chiar experienţele neplăcute pot fi bune la ceva dacă-cţi 
păstrezi simţul demnităţii şi stilul. 


-Da, mamă, ştiu. Am vrut să spun că motelul ăsta nu e 
grozav, dar e mai bine decât să dormi în noroi. 

-Sau să-ţi muţi tabăra. 

-Mai bine decât să-ţi muţi tabăra, încuviinţă Tessa. 

Amândouă tăcură o clipă. Apoi Marion zise: 

-Fir-ar să fie, ar trebui să fiu acolo cu tine. 

-Mamă, ai un picior rupt. 

-Ar fi trebuit să mă duc la Moonlight Cove imediat ce am auzit 
că au găsit-o pe biata Janice. Dacă aş fi fost acolo, n-ar fi 
incinerat-o, pe Dumnezeul meu! Ar fi trebuit să împiedic aşa 
ceva, şi să cer o altă autopsie, făcută de autorităţi de încredere. 
N-ar mai fi fost acum nevoie să te amesteci în toată chestia 
asta. Mi-e aşa de ciudă pe mine. 

Tessa se săltă puţin pe perne şi oftă. 

-Mamă, nu-fi mai face sânge rău. Ţi-ai rupt piciorul cu 
trei zile înainte de a i se găsi corpul lui Janice. Acum nu 
poţi călători aşa uşor şi nici atunci nu puteai călători prea uşor. 
Nu e vina ta. 

-Era o vreme când un picior rupt nu m-ar fi oprit în loc. 

-Nu mai ai douăzeci de ani, mamă. 

-Da, ştiu, sunt bătrână, zise Marion cu tristeţe. 

Câteodată mă gândesc cât de bătrână sunt şi e înfricoşător. 

-Ai numai şaizeci şi patru de ani, nu pari cu nici o zi peste 
cincizeci, şi ţi-ai rupt piciorul pe când făceai schi nautic, pentru 
numele lui Dumnezeu, aşa că n-ai să auzi nici un cuvânt de milă 
de la mine. 

-Un părinte în vârstă aşteaptă mângâiere şi milă de la o fiică 
adevărată. 

-Dacă m-ai prinde că te-aş face bătrână sau dacă te-aş trata 
cu milă, mi-ai trage un şut în fund până la jumătatea distanţei 
spre China. 

-Şansa de a-i trage un picior fetei din când în când este una 
dintre plăcerile vieţii de mai târziu a unei mame, Teejay. Fir-ar 
să fie, de unde a apărut copacul ăla? Schiez pe apă de treizeci 
de ani şi n-am mai eşuat niciodată într-un copac, şi jur că nici nu 
era acolo când m-am uitat în 
jos aproape de finiş. 

Deşi mult din optimismul de nezdruncinat şi din atitudinea 
plină de bună-dispoziţie ale familiei Lockland veneau de la tatăl 


Tessei, Bernard, o bună parte venea şi din genele lui Marion, o 
dată cu o mare doză de dârzenie. 

Tessa zise: 

-Astă-seară, chiar după ce am ajuns aici, m-am dus pe plaja 
unde au găsit-o. 

-Probabil că a fost cumplit pentru tine, Teejay. 

-Mă descurc eu. 

Pe când Janice murea, Tessa călătorea în regiunile 
rurale ale Afganistanului, studiind efectele războiului- 
genocid asupra poporului şi culturii afgane, intenţionând 
să realizeze un documentar cu acest subiect. Mama ei nu 
reuşise să-i comunice Tessei moartea lui Janice decât la două 
săptămâni după ce trupul ei ajunsese pe plaja de la Moonlight 
Cove. Cu cinci zile în urmă, pe 8 octombrie, zbura din Afganistan 
cu sentimentul că îşi pierduse sora din propria ei neatenţie, 
cumva. Vina care o apăsa era cel puţin la fel de grea ca a 
mamei sale, dar ceea ce spunea era adevărat se descurca ea. 

-Ai avut dreptate, mamă. Versiunea oficială nu-mi miroase 
deloc bine. 

-Ce-ai aflat? 

-Incă nimic. Dar am stat chiar acolo pe nisip, unde s-a 
presupus că ar fi luat Valium, de unde a pornit pentru ultima 
baie, unde au găsit-o două zile mai târziu, şi am ştiut că toată 
povestea lor e o porcărie. Simt asta în mine, mamă. Şi, pe o cale 
sau alta, am de gând să aflu ce se întâmplă cu adevărat. 

-Trebuie să fii atentă, dragă. 

-Am să fiu. 

-Dacă Janice a fost... ucisă... 

-Fii fără grijă. 

-Şi dacă, aşa cum bănuim, nu poţi avea încredere în poliţia de 
acolo... 

-Mamă, îţi reamintesc că nu sunt prea înaltă, că sunt blondă, 
că am ochii albaştri şi sunt la fel de fioroasă la înfăţişare ca o 
veveriţă a lui Disney. Toată viaţa a trebuit să lupt cu înfăţişarea 
mea ca să fiu luată în serios. Toate femeile vor să mă adopte 
sau să-mi fie surori mai mari, iar bărbaţii să-mi devină taţi sau 
să mă vâre în sac. Dar numai câţiva pot vedea imediat dincolo 
de exterior şi-şi pot da seama că am un creier care este - şi cred 
asta cu tărie - mai mare ca al unei furnicuţe; de obicei, trebuie 


să stea cu mine o vreme. Aşa că, pur şi simplu, mă voi folosi de 
înfăţişarea mea, în loc să lupt împotriva ei. Nimeni de 
pe-aici n-o să mă privească ca pe o ameninţare. 

-Ţinem legătura, da? 

-Bineînţeles. 

-Dacă simţi că eşti în pericol, pleacă imediat, şterge putina. 

-Are să fie bine. 

Marion insistă. 

-Promite-mi că nu rămâi dacă e periculos. 

-Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi că, măcar pe moment, 
n-ai să sari din avioane. 

-Sunt prea bătrână pentru aşa ceva, draga mea. Am de gând 
să mă dedic unor activităţi mai potrivite cu vârsta mea. De 
exemplu, întotdeauna am vrut să învăţ să merg pe motocicletă 
şi documentarul pe care l-ai realizat cu cursa aceea mizerabilă i- 
a făcut pe piloţi să arate ca nişte caraghioşi. 

-Te iubesc, mamă. 

-Şi eu te iubesc, Teejay. Mai mult ca orice pe lume. 

-Am să-i fac să plătească pentru Janice. 

-Dacă e cineva care merită să plătească. Nu uita, Teejay, că 
Janice a noastră nu mai e, dar că tu eşti încă aici, şi primul tău 
tribut nu trebuie să fie moartea. 


17 


George Valdoski stătea la măsuţa tip „Formica" din bucătărie. 
Deşi mâinile lui bătătorite de muncă strângeau cu putere un 
pahar cu whisky, nu putea să le facă să nu-i tremure; suprafaţa 
Bourbonului chihlimbariu se ondula fără încetare. 

Când Loman Watkins intră şi închise uşa după el, George nici 
nu-şi ridică privirea. Eddie fusese unicul lui copil. 

George era înalt, cu un piept solid şi umeri laţi. Datorită 
ochilor adânci şi apropiaţi, a gurii cu buze subţiri şi a 
trăsăturilor ascuţite, avea o privire grea, răutăcioasă, în ciuda 
aspectului în general plăcut. Oricum, înfăţişarea lui uşor 
respingătoare te putea înşela, pentru că era un om sensibil, bun 
şi cu vocea blândă. 

-Ce faci? întrebă Loman. 


George îşi muşcă buza de jos şi dădu din cap ca şi cum ar fi 
zis că va ieşi cu bine din acest coşmar, dar nu-l privi pe Loman 
în ochi. 

-Am să mă uit să văd ce face Nella, zise Loman. 

De data aceasta, George nici nu dădu măcar din cap a 
aprobare. 

În vreme ce Loman traversa bucătăria foarte luminată, 
pantofii lui cu talpa grea scârţâiau pe pardoseala cu linoleum. 
Se opri în uşa care ducea spre camera de zi şi se uită înapoi la 
prietenul lui. 

-O să-l găsim pe nemernic, George. Îţi jur că o să-l găsim. 

În cele din urmă, George îşi înălţă privirea din paharul cu 
whisky. Ochii îi înotau în lacrimi, dar nu le lăsa să curgă. Era un 
polonez mândru, încăpățânat, hotărât să se ţină tare. Zise doar: 

-Eddie se juca în curtea din spate pe înserat, chiar acolo, în 
curtea din spate, unde-l puteai vedea dacă te uitai pe oricare 
dintre ferestre, în propria lui curte. Când Nella l-a strigat la 
masă, imediat după ce s-a întunecat, când n-a venit şi nici n-a 
răspuns, ne-am gândit că s-o fi dus la unul dintre vecini să se 
joace cu alţi copii, fără să ne ceară voie, aşa cum ar fi trebuit. 

Mai povestise acelaşi lucru şi înainte, de mai multe ori, dar 
părea să aibă nevoie de a trece prin asta mereu şi mereu, de 
parcă repetiţia putea să dărâme realitatea oribilă şi s-o schimbe, 
în acelaşi fel în care de pe o casetă 
pusă de zece mii de ori muzica se ştergea în cele din urmă, 
lăsând doar sâsâitul unei melodii indescifrabile. 

-Am început să-l căutăm, nu l-am găsit, dar la început nu ne- 
am speriat. De fapt, eram puţin supăraţi pe el, apoi ne-am 
îngrijorat şi ne-am speriat, şi eram pe punctul să-ţi cer ajutorul 
când l-am găsit acolo în şanţ, Doamne lisuse Hristoase, sfâşiat 
în şanţ! 

Trase o dată aer adânc în piept, apoi încă o dată, şi lacrimile 
adunate îi străluciră în ochi. 

-Ce fel de monstru i-ar face aşa ceva unui copil? Să-l ducă 
undeva şi să-i facă asta, apoi să fie atât de crud încât să-l aducă 
înapoi şi să-l azvârle acolo unde l-am găsit noi? 

Cred că aşa s-a întâmplat, pentru că altfel am fi auzit... am fi 
auzit ţipătul dacă ticălosul acela i-ar fi făcut asta lui Eddie pe 
aici pe undeva. Trebuie că l-a luat, i-a făcut felul şi apoi l-a adus 


înapoi ca să-l găsim noi. Ce fel de om putea fi, Loman? Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce fel de om? 

-Psihotic, zise Loman, cum mai zisese şi înainte, şi chiar era 
adevărat. 

Regresivii erau psihotici. Shaddack găsise un termen pentru 
condiţia lor „psihoză legată de metamorfoză". 

-Probabil din cauza drogurilor, adăugă el, deşi minţea. 

Drogurile - cel puţin farmacopeea ilegală convenţională - nu 
aveau nici o legătură cu moartea lui Eddie. Loman era încă 
surprins cât de uşor putea să-l mintă pe un prieten apropiat, 
ceea ce altădată n-ar fi fost capabil să facă. 

Imoralitatea minciunii era un concept mult mai potrivit 
Vechilor Oameni, lumii lor emoţionale şi turbulente. Ceea ce era 
imoral pentru ei se putea ca, în cele din urmă, să nu mai aibă 
nici un înţeles pentru Noii Oameni, fiindcă, dacă ei se schimbau, 
aşa cum credea Shaddack că se va întâmpla, eficienţa, viteza de 
execuţie şi o maximă performanţă vor fi singurele concepte 
morale valabile. 

-Țara geme de lepre drogate în zilele noastre. Creiere 
topite. Nici o moralitate, nici un scop, doar frivolităţi ieftine. Ei 
sunt moştenirea noastră din epoca recentă, în care trebuia să-ţi 
faci datoria. Tipul ăsta era un drogat dezorientat, George, şi jur 
că o să punem mâna pe el. 

George îşi privi din nou paharul cu whisky. Bău puţin, apoi 
zise, mai mult către sine însuşi decât către Loman: 

-Eddie se juca în curtea din spate spre seară, chiar acolo, în 
curtea din spate, unde-l puteam zări dacă ne uitam pe oricare 
dintre ferestre...Vocea lui se stinse. 

Cam împotriva dorinţei sale, Loman urcă scările către 
dormitorul central, să vadă ce mai făcea Nella. 

Stătea întinsă pe pat, uşor proptită în perne, şi doctorul Jim 
Worthy, aşezat pe un scaun, se ocupa de ea. Era cel mai tânăr 
dintre cei trei medici din Moonlight Cove, avea treizeci şi opt de 
ani; un om modest, cu o mustață tăiată îngrijit, cu ochelari cu 
rame de fier şi preferinţă pentru cravate late. 

Trusa medicului zăcea pe podea, la picioarele lui. Un 
stetoscop îi atârna de gât. Tocmai umplea o seringă neobişnuit 
de mare dintr-o sticlă cu lichid auriu. 

Worthy se întoarse să-l privească pe Loman, iar ochii lor se 
întâlniră şi nu avură nevoie să-şi spună nici un cuvânt. 


Fie că auzise paşii uşori ai lui Loman, fie că îl simţise pe alte 
căi mai subtile, Nella Valdoski deschise ochii, roşii şi umflaţi de 
plâns. Era încă o femeie adorabilă, cu păr bălai şi trăsături prea 
delicate ca să pară darul naturii, aducând mai degrabă cu opera 
fină a unui maestru în sculptură. 

Gura ei moale tremură când îi pronunţă numele: 

-Oh, Loman! 

Acesta ocoli patul, de cealaltă parte a doctorului Worthy, şi 
luă mâna pe care Nella i-o întindea. Era lipicioasă, rece şi 
tremura. 

-Îi dau un tranchilizant, zise Worthy. Trebuie să se relaxeze, 
chiar să doarmă dacă poate. 

-Nu vreau să dorm, zise Nella. Nu pot să dorm. Nu după 
... Nu după asta... niciodată după aşa ceva. 

-Uşor, zise Loman, mângâindu-i încetişor mâna, şi se aşeză pe 
marginea patului. Lasă-l pe doctorul Worthy să te îngrijească. E 
cel mai bun lucru, Nella. 

Aproape jumătate din viaţă, Loman o iubise pe această 
femeie, soţia celui mai bun prieten, deşi nu dăduse niciodată 
curs sentimentelor. Totdeauna îşi spusese că era o atracţie strict 
platonică. Privind-o acum, însă, ştia că fusese vorba şi de 
pasiune. 

Lucrul neplăcut era că... ei bine, deşi ştia ce simţise faţă de ea 
în toţi aceşti ani, deşi îşi aducea aminte, nu mai putea simţi 
nimic acum. Dragostea, pasiunea, dorinţa neîntreruptă dar şi 
melancolică pe care le nutrise pentru ea - toate dispăruseră, ca 
şi cele mai multe reacţii emoţionale; încă rămăsese conştient de 
sentimentele trecute, dar ele ţineau de o altă trăsătură a lui 
care se fărâmiţase şi zburase ca un suflet ce părăseşte un trup. 

Worthy puse seringa umplută pe măsuţa de noapte. 

Descheie şi suflecă mâneca de la bluza Nellei, apoi îi legă un 
garou în jurul braţului, suficient de strâns ca să scoată o venă în 
relief. 

Când medicul tamponă braţul Nellei cu o bucată de vată 
înmuiată în alcool, ea întrebă: 

-Loman, ce-ai de gând să faci? 

-Totul va fi bine, zise el, mângâind-o uşor pe mână. 

-Nu. Cum poţi spune asta? Eddie e mort. Era atât de dulce, 
atât de mic şi de dulce, iar acum - e dus de pe lumea asta. 
Nimic nu va mai fi ca-nainte. 


-Foarte curând ai să te simţi mai bine, o asigură Loman. 

Până să-ţi dai seama, durerea are să treacă. Nu te va 
mai apăsa atât de tare ca acum. |ţi promit. 

Ea clipi şi-l privi fix de parcă ar fi spus nişte vorbe fără 

noimă, dar tot nu ştia ce urma să i se întâmple. 

Worthy îi strecură acul în venă. 

Ea se contractă toată. 

Lichidul auriu se scurse din seringă în sângele ei. 

Închise ochii şi începu să plângă din nou, uşor, nu de durerea 
provocată de ac, ci de pierderea băiatului. 

„Poate că e mai bine să nu-ţi pese prea mult, să nu iubeşti 
prea mult", gândi Loman. 

Seringa se golise. 

Worthy îi scoase acul din venă. 

Din nou Loman întâlni privirea doctorului. 

Nella se scutură. 

Pentru Schimbare mai erau necesare încă două injecții şi 
cineva trebuia să stea cu Nella în următoarele patru sau cinci 
ore, nu numai să-i administreze dozele necesare, ci să se 
asigure că nu se lovea sau nu se rănea în timpul convertirii. Nu 
era un proces nedureros să devii o Persoană Nouă. 

Nella se scutură din nou. 

Worthy îşi clătină capul şi lumina lămpii se reflectă în ramele 
ochelarilor lui sub un nou unghi, transformându-i lentilele în 
nişte oglinzi care, pe moment, îi ascunseră ochii, dându-i o 
înfăţişare amenințătoare, necaracteristică. 

Tremurături mai violente şi mai accentuate de data asta o 
străbătură pe Nella. 

Din prag, George Valdoski zise: 

-Ce se-ntâmplă aici? 

Loman fusese atât de preocupat de Nella încât nu-l auzise pe 
George venind. Se ridică într-o secundă şi lăsă mâna Nellei. 

-Doctorul s-a gândit că avea nevoie... 

-La ce serveşte acul ăsta pentru cai? zise George, referindu-se 
la seringa uriaşă. Acul nu era mai mare decât 
un hipodermic obişnuit. 

-Tranchilizant, zise Worthy, trebuie să... 

-Tranchilizant? îl întrerupse George. Se pare că i-aţi dat 
ceva în stare să dea gata şi un bivol. 

Loman interveni: 


-Stai, George, doctorul ştie ce... 

În pat, Nella se scufunda sub efectul injecţiei. Corpul îi 
înţepeni brusc, mâinile i se curbară cu pumnii strânşi, dinţii i se 
încleştară, iar muşchii fălcilor i se încordară puternic. Ochii ei 
deveniră ficşi şi trecu în starea crepusculară aparte care era 
Schimbarea, nici conştientă, nici inconştientă. 

-Ce-i cu ea? ceru George să i se explice. 

Printre dinţii strânşi şi buzele retrase într-o grimasă de durere, 
Nella scoase un mormăit ciudat. Îşi arcui spinarea până când 
numai umerii şi călcâiele mai rămăseseră în contact cu patul. 
Părea să fie încărcată de o energie violentă, de parcă era un 
boiler bolborosind din cauza presiunii excesive, a aburilor, şi o 
clipă păru gata să explodeze. Apoi căzu din nou în aşternut, se 
scutură mai violent ca înainte şi începu să transpire abundent. 

George se uită la Worthy, apoi la Loman. Ceva nu era în 
ordine, deşi nici măcar nu îndrăznea să înţeleagă natura acestei 
ciudăţenii. 

-Opreşte-te! Loman îşi scoase pistolul, pe când George se 
îndrepta spre holul de la etajul al doilea. Vino înapoi, George, şi 
întinde-te pe pat lângă Nella. 

George Valdoski îngheţă pe prag, privind ţintă revolverul, cu 
uimire, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

-Dacă încerci să pleci, zise Loman, va trebui să te împuşc, şi 
nu prea vreau să fac asta. 

-N-ai să mă-mpuşti, zise George, bazându-se pe zecile de ani 
de prietenie dintre ei. 

- Ba da, am s-o fac, zise Loman cu răceală în glas. Am 

să te-mpuşc dacă voi fi nevoit, şi o să născocim o poveste 
care nu ţi-ar plăcea. O să spunem că te-am prins 
cu ceva în neregulă, că am găsit nişte dovezi că tu ai fost 
ucigaşul lui Eddie, că ţi-ai ucis propriul băiat, în legătură cu o 
anomalie sexuală, şi că, atunci când ţi-am pus dovada sub nas, 
mi-ai înşfăcat pistolul din toc. Între noi s-a dat o luptă. Ai fost 
împuşcat. Caz clasat. 

Venind din partea unui presupus prieten apropiat şi drag, 
ameninţarea lui Loman era atât de monstruoasă încât, la 
început, George rămase fără grai. 

-Ai lăsa să se creadă că... să se creadă că i-am făcut lui Eddie 
toate lucrurile alea îngrozitoare? De ce? Ce faci, Loman? Ce 
dracu' faci? Pe cine... pe cine aperi? 


-Întinde-te pe pat, zise Loman. 

Doctorul Worthy prepară altă seringă pentru George. 

În pat, Nella tremura fără încetare, în convulsii, zvârcolindu- 
se. Sudoarea îi cobora pe faţă; părul îi era umed şi lipit de cap. 
Ochii îi erau deschişi, dar părea să nu realizeze că mai era şi 
altcineva în cameră. Poate că nici nu era conştientă de ceea ce 
se afla în jurul ei. Vedea un spaţiu de dincolo de această cameră 
sau privea în ea însăşi; Loman nu ştia precis şi nu-şi putea 
aminti nimic din propria lui convertire în afară de durerea 
năucitoare. 

Apropiindu-se de pat împotriva voinţei lui, George Valdoski 
zise: 

-Ce se-ntâmplă, Loman? Doamne, ce-i asta? Ce e? 

-Totul va fi bine, îl asigură Loman. E cel mai bine aşa, George. 
E într-adevăr cel mai bine. 

-Ce e cel mai bine? Pentru numele lui Dumnezeu... 

-Întinde-te, George. Totul va fi bine. 

-Ce i se întâmplă Nellei? . 

-Întinde-te, George. E cel mai bine aşa, repetă Loman. 

-Da, da, aprobă şi doctorul Worthy, în vreme ce termina 

de umplut seringa dintr-o nouă sticlă cu lichid auriu. 

-Da, e numai spre binele tău, zise Loman. Ai încredere în 
mine. 

Cu pistolul în mână, îi arătă lui George patul şi zâmbi 
încurajator. 


18 


Casa lui Harry Talbot, construită din lemn de sequoia în stil 
Bauhaus, cu o mulţime de ferestre mari, era amplasată la trei 
rânduri de case spre sud de centrul lui Moonlight Cove, pe 
partea estică a lui Conquistador Avenue. Strada purta acest 
nume deoarece cuceritorii spanioli înălţaseră bivuacuri acolo cu 
câteva secole în urmă, însoţind clerul catolic de-a lungul coastei 
Californiei pentru a statornici misiuni religioase. Uneori, Harry 
visa să fie unul dintre acei soldaţi de demult, mărşăluind către 
nord, spre teritorii neexplorate, un vis plăcut, pentru că, în acea 
aventură din fantezia lui, nu era niciodată legat de un scaun cu 
rotile. 


Cea mai mare parte a caselor din Moonlight Cove fuseseră 
construite pe versanţii împăduriţi ai dealurilor, cu faţa la mare, 
şi partea pe care locuia Harry cobora în pantă, spre 
Conquistador, furnizând astfel o poziţie suverană unui om a 
cărui activitate de bază în viaţă era să-i spioneze pe 
concetăţenii săi. Din dormitorul lui, aflat la etajul al treilea pe 
colţul nord-vestic al casei, putea vedea cel puţin câteva porţiuni 
ale străzilor dintre Conquistador şi micul golf- Juniper Lane, 
Serra Street, 

Roshmore Way şi Cypress Lane -, ca şi străzile din intersecţie 
care porneau spre est şi vest. Către nord, putea zări porţiuni din 
Ocean Avenue şi chiar de dincolo de această stradă. Desigur că 
lărgimea şi profunzimea câmpului său vizual ar fi fost drastic 
limitate dacă locuinţa 

lui nu s-ar fi situat cu un etaj mai sus decât majoritatea 
celorlalte din jur şi dacă nu ar fi fost echipat cu un telescop şi cu 
un binoclu excelent. 

Luni seara, pe 13 octombrie, pe la nouă şi jumătate, 

Harry se afla la postul obişnuit, între ferestrele enorme 

dinspre vest şi nord, aplecat asupra telescopului. Scaunul înalt 
pe care şedea avea braţe şi un spătar ca de fotoliu, patru 
picioare solide pentru echilibru optim şi dedesubt un fel de 
postament pentru a-i împiedica orice alunecare în clipa în care 
se ridica din scaunul cu rotile. Avea chiar şi centură de siguranţă 
ca acelea folosite în automobile, îngăduindu-i să se sprijine pe 
telescop fără să alunece de pe scaun şi să cadă. 

Pentru că nu-şi putea folosi nici piciorul stâng, nici braţul 
stâng, pentru că piciorul drept era prea slăbit ca să-l susţină şi 
se putea baza numai pe braţul drept - pe care, mulţumită lui 
Dumnezeu, Viet-Congul i-l cruţase -, chiar mutarea din scaunul 
cu rotile în acel punct de observaţie era o operaţie chinuitoare. 
Dar merita efortul, deoarece, cu fiecare an, Harry Talbot trăia 
mai mult prin intermediul binoclului şi al telescopului. Cocoţat 
pe scaunul lui special, câteodată aproape că uita total de 
handicap, fiindcă şi el participa la viaţă în felul său. _ 

Filmul lui preferat era „Rear Window", cu Jimmy Stewart. Il 
văzuse probabil de o sută de ori. 

În acest moment, telescopul era fixat îndărătul Casei Funerare 
„Callan", singura de acest gen din Moonlight Cove, pe partea 
estică a lui Juniper Lane, care mergea paralel cu Conquistador, 


dar care era cu o casă mai aproape de mare. Putea vedea acel 
loc concentrând focarul 

între două case de pe partea opusă a străzii lui, dincolo de 
trunchiul gros al unui pin Big Cone, şi peste aleea care lega 
Juniper de Conquistador. Serviciul pompelor funebre se afla 
înapoia acestei alei, iar Harry avea un unghi care includea şi un 
colţ al garajului în care era parcat furgonul funerar, intrarea din 
spate a clădirii, şi intrarea în aripa 

nouă, unde erau îmbălsămate cadavrele şi pregătite pentru 

a fi expuse rudelor sau incinerate. 

In ultimele două luni, văzuse lucruri cam ciudate la 
„Callan". In seara asta, însă, nici o activitate neobişnuită nu 
trezea interesul atent al lui Harry asupra locului respectiv. 

-Moose? 

Câinele se ridică de la locul lui de odihnă din colţ şi merse de- 
a curmezişul dormitorului neluminat până lângă Harry. Era un 
Labrador adult, practic invizibil în întuneric. 

Se cuibări lângă piciorul lui Harry, lângă cel drept, pe care 
Harry şi-l mai simţea încă. 

Întinzându-se, îl bătu uşor cu mâna pe Moose: 

-Adu-mi o bere, băiete! 

Moose era un câine crescut şi antrenat de Însoţitorii Canini 
Pentru Independenţă, fericit de câte ori se făcea folositor. Se 
grăbi spre micul frigider din colţ, care de obicei în restaurante se 
află sub tejghea şi poate fi deschis cu o pedală de picior. 

-Nu e nici una acolo, zise Harry. Am uitat să aduc o ladă de 
şase cutii de la bucătărie în după-amiaza asta. 

Câinele descoperise deja că frigiderul din dormitor nu 
conţinea nici o cutie de Coors. Lipăi prin hol, ghearele lui 
scoțând un râcâit uşor pe podeaua de lemn lustruit. Nici o 
cameră nu avea covoare, deoarece scaunul cu rotile aluneca 
mult mai eficient pe suprafeţe tari. Câinele, ajunse în hol, apăsă 
butonul de la lift cu o labă, şi imediat scârţâitul liftului se auzi în 
casă. 

Harry se concentră auspra telescopului şi privi spre capătul 
îndepărtat al Casei Funerare „Callan". Ceaţa gonea spre oraş în 
valuri, unele groase şi care te orbeau, altele în fuioare mai 
subţiri. Dar luminile ardeau la capătul morgii, oferindu-i o 
privelişte clară; datorită telescopului, parcă stătea între doi 
stâlpi de cărămidă gemeni care flancau şoseaua ce ducea la 


acea proprietate. Dacă noaptea ar fi fost fără ceaţă, ar fi putut 
număra şuruburile de la uşa 
metalică a sălii de îmbălsămare. 

În spatele lui, se deschiseră uşile ascensorului. Îl auzi pe 
Moose urcând în lift. Apoi acesta o porni spre etajul întâi. 

Plictisit de pompele funebre „Callan", Harry roti uşor 
telescopul la stânga, mişcând câmpul vizual către sud, spre 
spaţiul viran alăturat casei funerare; potrivind focarul, se uită 
peste întinderea pustie şi de-a lungul străzii către Casa Gosdale, 
de pe partea dinspre apus a lui Juniper Lane, ajungând la 
fereastra unei camere de zi. 

Cu mâna cea bună, deşurubă lentila şi o puse pe masa 
metalică, înaltă, de lângă el, înlocuind-o rapid şi îndemânatic cu 
alta, obţinând astfel un unghi de vedere mai clar. Deoarece 
ceata se risipise în acel moment, putea vedea în camera de zi 
de la Gosdale aproape la fel de bine ca şi când ar fi fost ghemuit 
pe pragul lor, cu faţa la fereastră. Herman şi Louise Gosdale 
jucau pinacle cu vecinii, Dan şi Vera Kaiser, aşa cum făceau în 
fiecare luni seara şi în unele zile de vineri. 

Liftul ajunse la parter; motorul îşi încetă tânguirea, şi liniştea 
se reinstală în casă. Moose era acum cu două etaje mai jos, 
grăbindu-se pe coridor către bucătărie. 

In nopţile neobişnuit de limpezi, când Dan Kaiser stătea cu 
spatele la fereastră şi într-un unghi adecvat, Harry putea să 
vadă ce cărţi ţinea în mână. De câteva ori fusese tentat să-l 
sune pe Heiman Gosdale şi să-i descrie cărţile adversarului, 
dându-i şi sfaturi cum să iasă basma curată. 

Dar nu avea curajul să-i lase pe oameni să afle că-şi petrecea 
o bună parte din zi în dormitor - cu lumina stinsă, noaptea, ca 
să evite să fie observat la fereastră - participând la viaţa lor 
printr-un substitut. Nu ar fi fost înţeles. Cei întregi la trup nu se 
simțeau prea în largul lor 
de la bun început faţă de un handicapat, deoarece îşi imaginau 
că înţepeneala braţului şi piciorului se întinde 
până la creier. Ar fi putut crede că-şi vâră nasul în treburile lor; 
mai rău, l-ar fi putut reţine ca pe un tip care se uita pe gaura 
cheii, indiscret, un voaieur curios. 

Şi nu era cazul. Harry Talbot stabilise nişte reguli stricte în 
ceea ce privea folosirea telescopului şi a binoclului şi le respecta 


cu consecvență. De exemplu, n-ar fi îndrăznit niciodată să se 
uite la o femeie dezbrăcată. 

Arnella Scarlatti locuia peste drum de el şi cu trei uşi mai la 
nord, şi descoperise odată, întâmplător, că petrecea unele seri 
în dormitor, goală, ascultând muzică sau citind. 

Aprindea doar o mică lampă lângă pat, iar la geam atârnau 
nişte perdele subţiri. Stătea departe de ferestre, aşa încât nu 
credea că era cazul să tragă totdeauna draperiile. De fapt, nu 
putea fi văzută de nimeni în afară de Harry, care poseda 
mijloacele potrivite pentru aşa ceva. 

Arnella era încântătoare. Chiar prin perdelele subţiri şi la 
lumina slabă a lămpii, trupul ei uluitor îi fusese revelat lui Harry 
în detaliu. Înmărmurit de goliciunea ei, înnebunit de surpriză şi 
de curbele senzuale ale trupului ei, cu pieptul bogat şi cu 
picioarele lungi, privise ţintă preţ de un minut. Apoi, înfierbântat 
de stânjeneală şi de dorinţă, întorsese telescopul în altă parte. 
Deşi Harry nu mai fusese cu o femeie de mai bine de douăzeci 
de ani, nu mai spionase de atunci niciodată dormitorul Arnellei. 
Dimineţi de-a rândul privise dintr-un anumit unghi la fereastra 
bucătăriei ei îngrijite, de la primul etaj, şi o urmărise la micul 
dejun, studiindu-i faţa perfectă în timp ce îşi bea sucul şi mânca 
brioşa sau pâinea prăjită şi ouăle. Era frumoasă dincolo de orice 
capacitate a lui de a o descrie, şi din ce ştia despre viaţa ei, 
părea să fie o persoană de calitate. Intr-un fel, presupunea că se 
îndrăgostise de ea, aşa cum un băieţel îşi putea iubi profesoara 
care rămânea 
de-a pururi dincolo de posibilitatea lui de a o atinge, dar 
care nu se folosea niciodată de o iubire ce nu putea fi 
împărtăşită ca scuză pentru a-i mângâia trupul cu privirea. 

Tot aşa, dacă-şi surprindea unul dintre vecini în vreo situaţie 
jenantă, îşi întorcea privirea în altă parte. li vedea luptându-se 
unul cu altul şi-i vedea şi râzând împreună; îi vedea cum 
mâncau, jucau cărţi, cum săreau peste dieta fixată de medic, 
cum spălau vase şi-i vedea îndeplinind nenumăratele gesturi de 
zi cu zi, dar nu pentru că voia să-i 
prindă cu ceva necurat sau să găsească un motiv de 
superioritate. Nu trăia nici o senzaţie ieftină de pe urma faptului 
că îi observa. Nu voia decât să facă şi el parte din viaţa 
semenilor săi, să ajungă până la ei - fie şi aşa, neştiut - şi să 
creeze împreună o familie; voia să găsească motive ca să-i pese 


de ei şi, prin această grijă, să trăiască o viaţă mai împlinită 
sufleteşte. 

Motorul liftului se auzi din nou. Moose se dusese la bucătărie, 
deschisese una dintre cele patru uşi ale frigiderului şi adusese o 
cutie rece de Coors. 

Harry Talbot era un om de societate şi, întorcându-se acasă 
de pe front doar cu un mădular întreg, fusese sfătuit să se mute 
într-un sanatoriu de handicapaţi, unde putea beneficia de o 
viaţă socială într-o atmosferă de securitate. 

Medicii îl preveniseră că nu va fi acceptat dacă încerca să 
trăiască în lumea celor întregi la trup şi sănătoşi; spuneau că 
putea întâlni o cruzime inconştientă, dar care să-l doară nespus, 
din partea majorităţii oamenilor, în special aceea de a fi exclus 
din start, şi că putea cădea în ghearele unei profunde şi 
cumplite singurătăţi. Dar Harry era pe-atât de încăpățânat în 
independenţa lui, pe cât era de sociabil, şi perspectiva de a trăi 
într-o asemenea casă gen sanatoriu, doar în compania unor 
oameni bolnavi şi a îngrijitorilor, i se părea mai rea decât lipsa 
oricărei tovărăşii. Acum locuia singur, doar cu Moose, cu puţină 
lume care să-l viziteze, în afară de îngrijitoarea care trecea 
pe acolo o dată pe săptămână. De ea ascundea telescopul 
şi binoclul într-un dulap din dormitor. Multe dintre cele 
împărtăşite de medici se dovedeau zilnic a fi valabile; oricum, 
nu-şi imaginaseră că Harry avea abilitatea de a-şi găsi 
mângâiere şi un suficient sentiment al familiei prin observarea 
pe furiş, dar binevoitoare, a vecinilor săi. 

Liftul ajunse la etajul al treilea. Uşa se deschise, şi Moose păşi 
în cameră, direct spre scaunul lui Harry. 

Telescopul era aşezat pe un suport pe roţi, şi Harry îl împinse 
la o parte. Se întinse, mângâie capul câinelui şi luă cutia rece 
din gura Labradorului. Moose o ţinuse de fund pentru a o aduce 
cât mai curată. Harry puse cutia înţre picioarele lui oloage, luă o 
lanternă de pe o masă 
alăturată şi dirijă fasciculul de raze pe cutie, ca să se asigure că 
era Coors, şi nu Diet Coke. Acestea erau cele două băuturi pe 
care câinele fusese învăţat să le aducă şi, în mare parte, 
recunoştea diferenţa dintre cuvintele „bere" şi „Coke" fiind în 
stare să ţină minte comanda tot drumul până la bucătărie. 
Rareori uita şi se întorcea cu altă băutură. Şi mai rar, aducea 
aiurea lucruri care nu intrau în comandă: un papuc; un ziar; de 


două ori, o pungă nedeschisă cu biscuiţi pentru căţei; o dată, un 
ou fiert tare, purtat cu atâta delicateţe încât coaja nu crăpase; 
mai ciudat decât orice, o perie de frecat W.C.-ul dintre 
ustensilele femeii de servici. Dar nu aducea niciodată de două 
ori alt obiect decât cel cerut. 

Cu multă vreme în urmă, Harry stabilise că, adesea, câinele 
nu greşea, ci doar se juca cu el. Convieţuirea cu Moose îl 
convinsese că specia canină era înzestrată cu simţul umorului. 

De data asta, nici greşind, nici jucându-se, Moose adusese 
ceea ce i se ceruse. Lui Harry i se făcu şi mai sete 
la vederea cutiei de Coors. 

Stingând lanterna, zise: 

-Du-te, Moose. Haide, stai jos. Aşa te vreau. 

Dezamăgit, Labradorul îşi luă tălpăşiţa şi se aşeză într-un colţ, 
încolăcindu-se pe podea, în timp ce stăpânul lui săltă capacul de 
la bere şi luă o înghiţitură mare. Apoi, o puse deoparte şi trase 
telescopul în faţa lui. Se întoarse să studieze noaptea, 
vecinătatea şi familia lui cu mulţi membri. 

Familiile Gosdale şi Kaiser tot mai jucau cărţi. 

Nimic altceva decât ceața învolburată, care înainta spre Casa 
Funerară „Callan". 

O casă la sud spre Conquistador, în momentul în care lămpile 
de pe stradă îi luminau drumul în dreptul casei Steraback, îl 
văzu pe Ray Chang, proprietarul singurului magazin de E 
televizoare şi aparate electronice din oraş, mergând agale. Işi 
plimba câinele, pe Jack - un câine de vânătoare auriu, dresat 
pentru aport. Se mişcau în pas domol, căci Jack amugşina fiecare 
copac de pe drum, căutându-l pe cel mai potrivit la care să-şi 
facă nevoile. 

Liniştea şi caracterul familiar al acestor scene îl mulţumeau 
pe Harry, dar starea lui de spirit se schimbă brusc când îşi mută 
atenţia spre fereastra nordică a familiei Simpson. Ella şi Denver 
Simpson locuiau într-o casă stil spaniol, de culoarea fildeşului, 
cu acoperiş de ţiglă, de cealaltă parte a străzii Conquistador, la 
două corpuri de case mai la nord, tocmai dincolo de vechiul 
cimitir catolic şi la o casă distanţă de partea aceasta a lui Ocean 
Avenue. Pentru că nimic din cimitir - cu excepţia trunchiului unui 
copac - nu stânjenea perspectiva lui Harry asupra proprietăţii 
familiei Simpson, putea obţine o focalizare puternică asupra 
tuturor ferestrelor de pe două muchii ale casei. Se uită spre 


bucătăria luminată. Când imaginea din lentile trecu de la ceva 
nedefinit la un cadru 

clar, eu linii ferme, o văzu pe Ella Simpson luptându-se cu 
soţul ei, care o izbea de frigider; ea se zbătea sub mâna lui, 
zgâriindu-l pe faţă, ţipând. 

Un fior îi trecu lui Harry de-a lungul şirei spinării rănită de un 
şrapnel. Ştiu de îndată că ceea ce se petrecea în casa 
Simpsonilor era legat de alte lucruri îngrijorătoare pe care le 
văzuse în ultima vreme. Denver era diriginte de poştă în 
Moonlight Cove, iar Ella conducea cu succes un reuşit salon de 
frumuseţe. Aveau cam peste treizeci de ani, erau unul dintre 
puţinele cupluri locale de culoare şi, din câte ştia Harry, aveau o 
căsnicie fericită. Confruntarea lor fizică apărea atât de 
neobişnuită încât trebuia pusă în legătură cu evenimentele 
recente, inexplicabile şi de rău augur, la care Harry fusese 
martor. 

Ella se smulse din mâinile lui Denver. Nu făcu, însă, decât un 
pas, că acesta îi şi repezi un pumn. Lovitura o atinse pe gât, 
lângă ceafă. Căzu. Cu putere. 

Din colţul dormitorului lui Harry, Moose simţi noua tensiune a 
stăpânului său. Câinele îşi înălţă capul şi lătră o dată, de două 
ori. 

Aplecat în faţă, aţintindu-şi privirea asupra obiectivului, Harry 
văzu doi bărbaţi păşind înainte dintr-o parte a bucătăriei lui 
Simpson, care se afla în afara cadrului ferestrei. Deşi nu erau în 
uniformă, îi recunoscu ca fiind ofiţeri ai Poliţiei din Moonlight 
Cove: Paul Hawthorne şi Reese Dorn. Prezenţa lor confirmă 
intuiţia lui Harry că acest incident făcea parte din bizara serie de 
violenţe şi conspirația de care devenise tot mai conştient în 
decursul ultimelor săptămâni. Nu pentru întâia dată, se rugă lui 
Dumnezeu să-şi poată da seama ce se petrecea în orăşelul lui, 
atât de liniştit pe vremuri. 

Hawthorne şi Dom o culeseră pe Ella de pe podea şi o ţinură 
strâns între ei. Părea să fie numai pe jumătate conştientă, 
ameţită de pumnul pe care i-l dăduse bărbatul 
ei. 

Denver vorbea cu Hawthorne, cu Dom sau cu soţia lui. 

Era imposibil să ştie cu care dintre ei. Faţa lui era 
strâmbată de o furie de o asemenea intensitate că Harry 
îngheţă. 


Un al treilea bărbat îşi făcu apariţia, ducându-se direct la 
ferestre ca să tragă transparantele Levolor. O pătură mai groasă 
de ceaţă venea de la est, dinspre mare,acoperindu-i priveliştea, 
dar Harry îl recunoscu şi pe acest bărbat: doctorul lan 
Fitzgerald, cel mai bătrân dintre cei trei medici din Moonlight 
Cove. Se ocupase de familiile din oraş de mai bine de treizeci de 
ani şi era cunoscut de mulţi sub numele de Doc Fitz, rostit cu 
afecţiune. Era şi doctorul lui Harry, un om deosebit de cald şi 
grijuliu, dar în acest moment arăta mai rece decât un iceberg. 

Inainte ca stinghiile de la transperante să se împreuneze , 
Harry îi privi fix faţa lui Doc Fitz şi văzu o inăsprire a trăsăturilor 
şi o cruzime în ochi care nu-i erau caracteristice; datorită 
telescopului, Harry părea să fie la o distanţă de numai câţiva 
inci de bătrânul medic, şi ce văzu 
era o figură familiară, dar, totodată, străină. 

Nemaiavând posibilitatea de a pătrunde cu privirea în 
bucătărie, se trase îndărăt, să capete o perspectivă mai amplă 
asupra casei. Se lăsase prea mult peste obiectiv; o durere surdă 
îi iradia din ochi pe toată faţa. Injură ceața tot mai densă, dar 
încercă să se relaxeze. 

Moose scheună întrebător. 

După un minut, o lumină apăru în camera de la colţul dinspre 
sud-est, la cel de-al doilea etaj al casei familiei Simpson. Harry 
focaliză imediat la o ferestră. In ciuda ceţii perturbatoare, îi văzu 
pe Hawthorne şi pe Dorn cum o aduceau pe Ella din holul de la 
etaj în dormitorul cel mare. 

O aruncară pe o pătură cu carouri albastre de pe patul 
încăpător. 

Denver şi Doc Fitz intrară în cameră în urma lor. 

Doctorul îşi puse trusa de piele neagră pe o măsuţă de 
noapte. Denver trase draperiile de la fereastra care dădea spre 
Conquistador Avenue, apoi veni la fereastra dinspre cimitir pe 
care privea Harry. O clipă, Denver se uită ţintă afară în noapte şi 
Harry avu sentimentul straniu că omul l-a văzut, deşi erau la 
două case distanţă, ca şi cum Denver avea vederea unui 
Superman, un telescop biologic în el. Aceeaşi senzaţie o 
avusese Harry şi cu alte ocazii, când se afla „ochi în ochi" cu 
oamenii pe această cale, cu mult înainte ca în Moonlight Cove 
să aibă loc lucruri stranii, aşa că ştiu că Denver, de fapt, nu 
conştientiza prezenţa lui. Totuşi era bântuit de ceva. Apoi, 


dirigintele de poştă trase perdelele, deşi nu atât de apropiate 
cum ar fi trebuit, lăsând o despicătură de două degete între ele. 

Tremurând de data asta, ud de o transpiraţie rece, Harry 
manevră o serie întreagă de lentile, ajustând bătaia telescopului 
şi încercând să perfecţioneze focalizarea, până când reuşi să 
cadreze perfect fanta subţire dintre draperii. 

Părea că se afla nu numai la fereastră, ci chiar dincolo de ea, 
în dormitorul mare. 

Fâşii dense de ceaţă alunecau spre est, dar un val mai subţire 
plutea dinspre mare, îmbunătăţind perspectiva lui Harry. 
Hawthorne şi Dorn o ţineau pe Ella Simpson pe pat. 

Ea se zbătea, dar ei o ţineau de picioare şi de mâini, aşa că 
nu avea nici o şansă de scăpare. 

Denver o apucă de bărbie şi-i îndesă în gură o batistă sau o 
bucată de material alb, reducând-o astfel la tăcere. 

Harry văzu o secundă faţa femeii pe când se lupta cu cei care 
o agresaseră. Ochii îi erau măriţi de teroare. 

-Oh, fir-ar să fie! 

Moose se ridică şi veni spre el. 

În casa familiei Simpson, lupta curajoasă a Ellei făcuse 

ca fusta să i se ridice. Chiloţeii galben-pai se vedeau şi ei. 

Nasturii de la bluza verde i se descheiaseră. Cu toate 
astea, scena nu dădea nici o senzaţie că ar urma un viol, nici 
măcar o sugestie de tensiune sexuală. 

Ceea ce-i făceau ei era poate mult mai ameninţător şi mai 
crud - şi cu siguranţă mai straniu - decât un viol. 

Doc Fitz păşi lângă pat, blocând vederea lui Harry asupra Ellei 
şi a agresorilor ei. Doctorul ţinea o sticlă cu lichid chihlimbariu, 
din care umplea o seringă. 

li făcea Ellei o injecție. 

Dar cu ce? 

Şi de ce? 


19 


După ce vorbi cu mama ei în San Diego, Tessa Lockland 
rămase în patul de la motel şi privi un documentar pe canalul 
PBS. Vorbind de una singură, lansa critici la adresa nepriceperii 
cameramanului, a compoziţiei cadrelor, a eclerajului şi a 
tehnicilor de editare, a naraţiunii din scenariu şi a altor aspecte 


ale producţiei, până când realiză deodată că discursul ei în gol 
era prostesc. Apoi râse de ea însăşi, imitând diferiţi critici de 
film de la TV, comentând documentarul după stilul fiecăruia, 
ceea ce suna hazliu pentru că majoritatea criticilor de la TV erau 
preţioşi într-un fel sau altul, cu excepţia lui Roger Ebert. 

Cu toate acestea, deşi se distra, Tessa vorbea singură, ceea 
ce era prea excentric chiar şi pentru o nonconformistă care 
ajunsese la treizeci şi trei de ani fără să fi muncit vreodată după 
un program de opt ore. O îndârjise vizitarea cadrului în care sora 
ei „se sinucisese". Căuta o uşurare în comic, în urma acelui 
pelerinaj sumbru. Dar în anumite momente, în anumite locuri, 
chiar şi strălucirea obişnuită a familiei Lockland nu era deloc 
potrivită. 

Închise televizorul şi aduse găleata de plastic goală, 
pentru gheată, de lângă masă. Lăsând uşa de la cameră 
întredeschisă, luând cu ea doar câteva monezi, se îndreptă spre 
capătul sudic al etajului al doilea, către aparatul de făcut gheaţă 
şi automatul pentru răcoritoare. 

Tessa se mândrise întotdeauna că evitase nebunia 
programului de lucru de la nouă la şaptesprezece. De fapt, era 
absurd de trufaşă, considerând că muncea în realitate de la 
douăsprezece la paisprezece ore pe zi în loc de opt, şi că era un 
şef mai dur decât oricare altul care lucra într-un serviciu de 
rutină. Nici venitul ei nu era de invidiat. Se bucurase de câţiva 
ani mai prosperi, când nu mai contenea să câştige bani, dar în 
alţi ani câştigase doar ceva mai mult decât pentru a se întreţine. 
Făcând o medie aproximativă a celor doisprezece ani de când 
terminase 
şcoala de film - calculase recent -, câştigurile ei anuale erau în 
jur de douăzeci şi unu de mii de dolari, deşi această cifră trebuia 
drastic reajustată, dacă în anul următor nu ar fi avut parte deo 
altă sumă mai mare. 

Deşi nu era bogată, deşi documentarele începute din proprie 
iniţiativă nu-i ofereau nici o securitate pecuniară, se simţea un 
om de succes, şi nu pentru că munca ei fusese bine primită în 
general de critici sau pentru că era binecuvântată cu dispoziţia 
celor din familia Lockland pentru optimism. Se simţea 
câştigătoare deoarece întotdeauna ţinuse piept unei alte 
autorităţi şi descoperise, în munca ei, o cale de a fi stăpână pe 
propriul destin. 


La capătul coridorului lung, împinse o uşă grea de incendiu şi 
păşi pe un palier, la stânga scărilor, unde se aflau aparatul de 
făcut gheaţă şi cel pentru băuturi răcoritoare. Bine alimentată 
cu Cola, bere, suc de portocale şi 7-Up, maşinăria înaltă zumzăia 
uşor, dar aparatul de făcut gheaţă era deschis şi gol. Trebuia, 
deci, să-şi umple găleata la aparatul de la parter. Cobori scările, 
şi paşii ei răsunară datorită zidurilor de beton. Sunetul era 
atât de sec şi de rece încât putea la fel de bine să se afle 
într-o piramidă vastă sau într-un alt edificiu antic, singură, doar 
în compania unor spirite nevăzute. 

La capătul scărilor, nu găsi nici aparate de suc şi nici de făcut 
gheaţă, dar un indicator de pe perete îi arăta că centrul de 
răcoritoare de la parter se afla în partea nordică a motelului. 
Până când va fi dat de gheaţă şi de Diet Coke, va fi consumat 
destule calorii ca să merite o Coca Cola normală, în loc de una 
dietetică. 

Pe când se întindea să apuce mânerul uşii de incendiu care 
ducea spre coridorul de la parter, crezu că aude uşa 
deschizându-se la capătul scărilor. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
apăruse primul indiciu, de când se înregistrase la Recepție, că 
nu era singurul oaspete din motel. Clădirea avea un aer pustiu. 

leşi prin uşa de incendiu şi descoperi că holul de mai jos era 
acoperit cu aceeaşi carpetă de nylon portocaliu ca şi cel de sus. 
Cel care decorase clădirea avea un gust de clovn pentru culorile 
aprinse. O făcea să privească cruciş. 

Ar fi preferat să fie un producător de film mai de succes, chiar 
şi pentru faptul că şi-ar fi permis să închirieze o cameră în locuri 
care nu-ţi luau simţurile cu asalt. 

Desigur, acesta era singurul motel disponibil din Moonlight 
Cove, aşa că nici măcar bogăţia nu ar fi cruţat-o 
de acest portocaliu care te orbea. 

Când ajunse la capătul coridorului, împinse o altă uşă de 
incendiu şi păşi pe şirul de trepte dinspre nord. Cel puţin pereţii 
cenuşii şi treptele de beton erau odihnitoare. 

lată că aici aparatul de făcut gheaţă funcţiona. Deschise 
capacul maşinii şi cufundă găleata de plastic în rezervorul 
adânc, umplând-o cu bucăţi de gheaţă în formă de semilună. 
Aşeză găleata plină pe aparat. Când închidea capacul, auzi uşa 
de la capul scărilor deschizându-se cu 
un scârţâit slab, dar desluşit, de balamale. 


Se îndreptă spre aparatul care urma să-i dea Coca Cola, 
aşteptându-se ca cineva să coboare de la etajul al doilea. 

Doar când puse şi o a treia monedă în aparat, realiză că uşa 
de sus se deschidea parcă pe furiş: un scârţâit prelung, în 
surdină... ca şi când cineva ştia că balamalele nu erau unse şi 
încerca să diminueze zgomotul. 

Cu un deget pe butonul de selecţie pentru Diet Coke, Tessa 
ezită, ascultând. 

Nimic. 

O linişte limpede şi rece. 

Simţea exact ce simţise pe plajă mai devreme, când auzise 
acel țipăt ciudat, în depărtare. Acum, ca şi atunci, i se făcu 
pielea de găină. 

Avea impresia dementă că cineva era pe palierul de 
deasupra, ţinând deschisă uşa de incendiu după ce intrase pe 
ea. O aştepta să apese pe buton, astfel încât scârţâitul 
balamalelor să fie acoperit de căderea cutiei care se rostogolea 
din aparat. 

Multe femei din ziua de azi, conştiente de necesitatea de a fi 
dure într-o lume dură, ar fi fost încurcate de o asemenea teamă 
şi ar fi înlăturat fiorii intuiţiei. Dar Tessa se cunoştea pe sine 
mult prea bine. Nu ceda în faţa isteriei sau a manifestărilor de 
paranoia, deci nu se miră nici o clipă că moartea lui Janice o 
făcuse cât se poate de sensibilă, nu se îndoi de imaginea ei 
mentală despre o prezenţă ostilă pe palierul de sus, pe care ea 
nu o zărea. 

Trei uşi porneau de la capătul acelei alcătuiri de beton. 

Prima, pe zidul sudic, pe care venise ea şi pe care se putea 
întoarce la coridorul de la parter. A doua, pe peretele vestic, 
care dădea în spatele motelului, unde un pasaj de serviciu sau o 
trecere îngustă făcea legătura între clădire şi capătul falezei ce 
dădea spre mare, iar a treia uşă era pe 
peretele estic, pe unde probabil că putea ajunge în 

parcarea din faţa motelului. In loc să apese pe buton ca să 
obţină o Diet Coke, abandonându-şi găleata plină de 
gheaţă, păşi rapid şi fără zgomot spre uşa dinspre sud şi o 
deschise. 

Zări o mişcare la capătul îndepărtat al holului de la parter. 
Cineva se retrăgea pe acea uşă de incendiu înspre seria de scări 
sudice. Nu văzu prea mult, doar o umbră, fiindcă nu se aflase pe 


covorul portocaliu din coridor, ci pe pragul îndepărtat şi, ca 
atare, putea să dispară într-o secundă. Uşa se închise uşor în 
urma lui. 

Cel puţin doi bărbaţi - presupuse că erau bărbaţi, nu femei - o 
urmăreau. 

Deasupra capului, pe şirul ei de scări, balamalele neunse ale 
unei uşi scoaseră un scârţâit de-abia auzit, dar clar. Celălalt 
bărbat, evident obosise s-o aştepte să facă un zgomot care să-i 
înăbușe lui mişcările. 

Nu se putea duce pe coridor. Ar fi prins-o la mijloc. 

Deşi putea să ţipe, în speranţa că ceilalţi musafiri ar ieşi afară 
şi i-ar speria pe aceşti bărbaţi, ezită. Se temea că motelul 
rămăsese pustiu, aşa cum părea. Ţipătul ei nu ar fi atras nici un 
ajutor, în vreme ce pe urmăritori îi informa că ştia de prezenţa 
lor şi că nu mai trebuia să fie precauţi. 

Cineva cobora pe furiş scările de deasupra ei. 

Tessa se retrase din coridor, o luă spre uşa dinspre est şi fugi 
afară în noaptea ceţoasă, de-a lungul clădirii, în parcarea din 
faţa lui „Cove Lodge", spre Recepţia motelului, alăturată 
cafenelei închise. 

Biroul era deschis, iar uşa luminată difuz în roz şi galben; 
bărbatul de la Recepție era acelaşi care o cazase cu câteva ore 
în urmă. Înalt şi rotofei, cam la cincizeci de ani, bărbierit şi tuns 
îngrijit, poate cu pantalonii maron de catifea reiată un pic 
şifonaţi şi îmbrăcat cu o flanelă verde cu roşu. Puse jos o 
revistă, făcu mai încet muzica country de la radio, se ridică de 
pe scaunul pe care şezuse şi se 
apropie încruntându-se, în timp ce ea îi povestea, puţin 
cam fără suflu, ce se întâmplase. 

-Păi, ăsta nu e un oraş prea mare, doamnă, zise, după 
ce ea termină. Moonlight Cove e un loc liniştit. Nu trebuie să vă 
faceţi asemenea probleme. 

-Dar aşa a fost, insistă ea, privind nervoasă ceața luminată de 
lampa cu neon de dincolo de fereastră şi uşa biroului. 

-Da, cred că aţi văzut şi aţi auzit pe cineva, dar aţi dat o 
interpretare greşită. Mai avem şi alţi clienţi. Pe dânşii i-aţi auzit 
şi i-aţi zărit, şi probabil că tocmai îşi scoteau o sticlă de Coke 
sau gheaţă, ca şi dumneavoastră. 

Când zâmbea, avea un aer cald, de bunic. 


-Locul ăsta pare cam bântuit de fantome când nu sunt prea 
mulţi turişti. 

-Ascultaţi, domnule... 

-Quinn. Gordon Quinn. 

-Ascultaţi, domnule Quinn, nu e deloc aşa. 

Se simţea ca o femeiuşcă sperioasă şi prostuţă, deşi ştia că 
nu era adevărat. 

-Nu confund oaspeţii inocenți cu hoţii şi violatorii. Tipii ăştia 
urmăreau ceva necurat. 

-Bine, bine. Cred că greşiţi, dar haideţi să aruncăm o privire. 

Quinn ieşi pe o uşiţă şi veni de partea ei. 

-Mergeti numai aşa? întrebă ea. 

-Cum adică? 

-Neînaimat ? 

El zâmbi din nou. Ca şi înainte, se simţi încă o dată prostuţă. 
-Doamnă, zise el, în douăzeci şi cinci de ani de management 
în acest motel, încă n-am întâlnit un client cu care să n-o scot la 

capăt. 

Deşi tonul greu, tutelar, al lui Quinn o enerva pe Tessa, 
nu mai lungi vorba, ci îl urmă afară din birou prin ceața 
învolburată, către capătul îndepărtat al clădirii. Era mătăhălos, 
iar ea minionă, aşa că se simţea într-un fel ca 
un copilaş dus înapoi în camera lui de către un părinte decis să-i 
arate că nici un monstru nu se ascundea sub pat sau în dulap. 

Deschise uşa metalică prin care ea fugise pe scările de 
serviciu şi intrară înăuntru. Acolo nu era nimeni. 

Motorul maşinii de băuturi răcoritoare funcţiona liniştit şi un 
clinchet slab se auzea din mecanismul de făcut gheaţa. Găleata 
ei de plastic rămăsese tot sus, umplută cu bucăţi în formă de 
semilună. 

Quinn traversă spaţiul îngust către uşa care ducea spre holul 
de la parter şi o deschise. 

-Nu e nimeni acolo, zise el, dând din cap în direcţia coridorului 
cufundat în linişte. 

Deschise şi uşa aflată pe peretele vestic şi privi afară, la 
stânga şi la dreapta. O aduse şi pe ea pe prag şi insistă să 
arunce şi ea o privire. 

Văzu o cale de acces îngustă, flancată de locurile de parcare, 
care era paralelă cu spatele clădirii, între motel şi marginea 
falezei, luminată la fiecare capăt. Pustie. 


-Ați spus că aţi introdus deja banii în maşină, dar nu v-aţi 
luat băutura? întrebă Quinn, lăsând uşa să se închidă singură. 

-Da. 

-Ce-aţi vrut? 

-Păi... Diet Coke. 

Ajunşi în faţa maşinii, apăsă pe buton, şi o cutie alunecă spre 
ea. l-o înmână, arătând spre recipientul de plastic pe care-l 
adusese din cameră, şi zise: 

-Să nu vă uitaţi gheaţa aici. 

Purtând găleata cu gheaţă şi cutia de Coke, cu o roşeaţă 

fierbinte în obraji şi cu o mânie rece în suflet, Tessa îl urmă 
sus pe scările dinspre nord. Acolo nu era nici ţipenie 
de om. Balamalele neunse ale uşii de sus scârţâiră când 
trecură pe coridorul de la etajul al doilea, care era, de 
asemenea, pustiu. 

Uşa de la camera ei rămăsese întredeschisă, exact aşa cum o 
lăsase. lar acum ezita să intre. 

-Haideţi să verificăm, zise Quinn. 

Camera mică, dulapul şi camera de baie erau ca şi înainte. 

-Vă simţiţi mai bine? întrebă el. 

- Să ştiţi că nu a fost închipuirea mea. 

-Vă cred, rosti el cu un ton încă tutelar. 

Pe când Quinn revenea pe hol, Tessa completă: 

-Erau aici şi erau reali, dar presupun că acum au şters-o. 
Probabil că au luat-o la fugă când şi-au dat seama că i-am simţit 
şi că mă duc după ajutor. 

-Deci, totul e-n ordine, reveni el. Sunteţi în siguranţă. 

Dacă au plecat, e aproape ca şi cum nici n-ar fi existat. 

Tessa se abţinu cât putu să nu spună altceva decât: 

-Vă mulţumesc. 

Apoi închise uşa. Clanţa sferică avea un buton pe care apăsă, 
încuind-o. Trase zăvorul, şi puse lanţul de fier. 

Se duse la fereastră şi o examină ca să se convingă că nu 
putea fi deschisă cu uşurinţă de către un posibil atacator. Se 
întredeschise puţin când apăsă pe clanţă şi trase, dar nu putea 
fi deschisă pe dinafară decât dacă cineva spărgea fereastra şi 
ajungea s-o descuie. In plus, fiindcă era cazată la etajul al 
doilea, un nepoftit ar fi avut nevoie de o scară. 

Stătu pe pat câteva clipe, ascultând zgomotele îndepărtate 
din motel. Acum, când orice sunet părea ciudat şi ameninţător, 


se întrebă ce legătură avea experienţa ei stranie cu moartea lui 
Janice, întâmplată cu 
peste trei săptămâni în urmă. Dacă exista vreuna. 


20 


După câteva ore petrecute în canalul de scurgere de sub 
pajiştea în pantă, Chrissie Foster începu să sufere de 
claustrofobie. Deşi fusese încuiată în spaţiul strâmt al cămării o 
perioadă lungă de timp, totuşi, în tunelul din beton, întunecat ca 
o criptă, era de departe cu mult mai rău. Poate că începea să se 
simtă ca într-o cuşcă şi asfixiată din cauza efectului cumulativ, 
pentru că zăcuse toată ziua şi cea mai mare parte a serii în 
spaţii înguste. 

De la şoseaua de deasupra, de unde începea sistemul de 
drenare, duduitul greu al camioanelor producea ecou în tunele, 
dând naştere în mintea ei unor imagini cu dragoni 
înspăimântători. Îşi duse mâinile la urechi pentru a diminua 
percepţia zgomotului. Câteodată, camioanele treceau la 
intervale rare, dar, de obicei, treceau în lanţuri de câte şase sau 
opt, sau peste zece, şi huruitul continuu devenea strivitor, 
înnebunitor. 

Sau poate că dorinţa ei de a ieşi din canal era legată de faptul 
că se afla sub pământ, în întuneric, ascultând camioanele, fiind 
atentă, în momentele de linişte, la o posibilă întoarcere a 
părinţilor ei sau a lui Tucker. Chrissie începu să se simtă ca într- 
un sicriu de beton, victimă a unei înmormântări premature. 

Citând cu voce tare din cartea imaginară a propriilor ei 
aventuri, zise: „Nu bănuia tânăra Chrissie că tunelul sta să se 
prăbuşească. Şi se umplu cu pământ, zdrobind-o ca pe un 
gândăcel şi prinzând-o acolo pentru totdeauna". 

Ştia că trebuia să rămână pe loc. Puteau încă cerceta încoace 
şi-ncolo pajiştea şi pădurea, în căutarea ei. Era 

mai în siguranţă înăuntru decât afară. 

Dar fusese blestemată să aibă o imaginaţie bogată. Deşi era, 
probabil, singurul ocupant al galeriei în care se târâse pe burtă, 
îşi imagină o companie nedorită sub nenumărate 
forme întunecate: şerpi lunecoşi, păianjeni cu sutele, libărci, 
şobolani, colonii de lilieci-vampiri. In cele din urmă, începu să se 
întrebe dacă nu cumva, de-a lungul anilor, un copil se târâse 


prin tunele în joacă şi, pierzându-se în ramificaţiile canalelor, 
murise acolo, nedescoperit niciodată. Sufletul lui, desigur, 
trebuie să fi rămas fără odihnă şi încă legat de pământ, pentru 
că moartea lui fusese nedrept de timpurie şi nu i se oficiase nici 
un serviciu funerar potrivit pentru a-i elibera sufletul. 

Acum, poate că acea stafie, simţindu-i prezenţa, anima aceste 
rămăşiţe hidoase sub forma unui schelet, trăgând 
cadavrul descompus şi uscat de vreme spre ea, smulgându-i 
bucăţi de piele şi came pe jumătate mumificată pe măsură ce se 
apropia. Chrissie avea unsprezece ani şi era destul de matură 
pentru vârsta ei, aşa încât îşi tot repeta că nu există stafii, dar 
apoi se gândea la părinţii ei şi la Tucker, care păreau să fie un 
soi de vârcolaci, pentru numele lui Dumnezeu, şi când 
camioanele uriaşe treceau pe deasupra, îi era teamă să-şi 
acopere urechile cu mâinile, ca nu cumva copilul mort să se 
folosească de acel zgomot ca să ajungă încetişor mai aproape, 
tot mai aproape. 

Trebuia să iasă de-acolo. 


21 


După ce părăsi garajul întunecat în care se adăpostise de 
ceata de delincvenţi drogaţi (asta trebuia să creadă că erau, 
necunoscând o altă variantă pentru a-şi explica ce se 
petrecuse), Sam Booker se îndreptă direct spre Ocean 

Avenue şi se opri la taverna „Podul Cavalerului" atât cât să 
cumpere o cutie cu şase beri Guinness şi să plece. 

Mai târziu, în camera lui de la „Cove Lodge", se aşeză la 
masa mică şi bău bere, în vreme ce reflecta asupra cazului pe 
care-l avea de rezolvat. 

Pe 5 septembrie, trei organizatori ai Uniunii Naţionale a 
Fermierilor - Julio Bustamante, sora lui, Maria Bustamante, şi 
Ramon Sanchez, logodnicul Mariei - se îndreptau spre sud, 
venind dintr-o podgorie celebră, unde avuseseră întrevederi cu 
nişte viticultori în legătură cu viitoarea recoltă. Se aflau într-o 
camionetă Chevy!, veche de patru ani, de culoare cafenie. Se 
opriseră să ia masa în Moonlight Cove. Mâncaseră la 
Restaurantul familiei Perez şi băuseră prea multe margaritas 


1 Chevy - diminutiv pentru „Chevrolet", cunoscută marcă americană 
(n.red.) 


(după spusele martorilor din rândul chelnerilor şi al clienţilor de 
la Perez, din acea seară), şi, în drumul lor, ajungând la graniţa 
dintre state, luaseră prea repede o curbă periculoasă; 
camioneta se rostogolise şi fusese mistuită de flăcări. Nici unul 
din cei trei nu supravieţuise. 

Acea poveste ar fi putut prinde dacă FBl-ul nu ar fi intervenit 
din cauza câtorva contradicții. De exemplu, conform raportului 
oficial al Departamentului Poliţiei din Moonligt Cove, Julio 
Bustamante se afla la volan. Dar Julio nu condusese niciodată o 
maşină; mai mult, era imposibil s-o facă după lăsarea 
întunericului, fiindcă suferea de o formă de orbire pe timpul 
nopţii. Mai mult decât atât, după spusele martorilor citați în 
raportul Poliţiei, Julio, Maria şi Ramon erau cu toţii ameţiţi, dar 
niciunul dintre cei cunoscuţi nu-i văzuseră vreodată beţi. 

Maria era, de altfel, o abstinentă convinsă. 

Familiile Sanchez şi Bustamante, din San Francisco, 
deveniră bănuitoare datorită comportamentului 
autorităţilor din Moonlight Cove, care nu le informaseră despre 
cele trei decese decât pe 10 septembrie, la cinci zile după 
accident. Loman Watkins, şeful Poliţiei, explicase că 
actele de identitate ale celor trei fuseseră distruse de focul 
intens şi că trupurile lor arseseră complet, încât nu mai putea fi 
vorba de o identificare rapidă prin amprente. Ce se întâmplase 
cu tăbliţa cu numărul de înmatriculare al camionetei? 

În mod curios, Loman nu găsise nici una, nici pe vehicul şi nici 
la locul accidentului. În consecinţă, cu trei cadavre grav mutilate 
şi arse, fără altă posibilitate de identificare decât prin rude şi 
urmând traseul lor etapă cu etapă, îl autorizase pe medicul 
legist, doctorul lan Fitzgerald, să completeze certificatele de 
deces şi, după aceea, să predea trupurile pentru a fi incinerate. 

-Nu avem condiţiile necesare, ca în morgile din marile oraşe, 
cred că vă daţi seama, explicase Watkins. Nu ne permitem să 
ţinem cadavrele pe termen lung, şi n-am ştiut de cât timp am fi 
avut nevoie ca să-i identificăm pe aceşti oameni. Ne-am gândit 
că sunt tipi care umblă de colo-colo, sau poate chiar în afara 
legii, deci nu puteam cu nici un chip să le descoperim prea 
curând identitatea. 

„Au lucrat foarte curat", îşi spuse Sam mohorât, şi se lăsă pe 
spate în scaun, trăgând o duşcă zdravănă de Guinness. 


Trei oameni decedaseră de o moarte violentă, fuseseră 
certificaţi ca victime ale unui accident şi incineraţi înainte ca 
rudele să le fie anunţate, înainte ca oricare alte autorităţi să 
aibă ocazia să verifice, prin aplicarea metodelor medicinei 
legale, dacă certificatele de deces şi raportul poliţiei conţineau 
de fapt toate detaliile accidentului. 

Familiile Bustamante şi Sanchez bănuiau un joc necurat, pe 
când cei din Uniunea Naţională a Fermierilor erau chiar convinşi 
de asta. Pe 12 septembrie, preşedintele Uniunii ceru intervenţia 
Biroului Federal de Investigaţii, pe motivul că forţele adverse 
Uniunii erau responsabile de moartea celor doi Bustamante şi a 
lui Sanchez. In general, omuciderile cădeau sub jurisdicţia FBI- 
ului numai dacă cel suspectat trecuse graniţele statelor, fie 
pentru a comite o crimă, fie în timpul comiterii, fie pentru a 
scăpa de pedeapsă, sau dacă autorităţile federale aveau motive 
să creadă că o crimă fusese comisă ca urmare a violării cu bună 
ştiinţă a drepturilor legale ale victimelor. 

Pe 26 septembrie, după amânările absurde - devenite 
aproape un obicei - asociate cu birocraţia guvernamentală şi 
jurisdicţia federală, o echipă de şase agenţi FBI -incluzând trei 
oameni de la Divizia de Investigaţii Ştiinţifice - ajunse în 
pitorescul Moonlight Cove cu ordinul de a rămâne zece zile. 
Intervievară ofiţerii de poliţie, examinară documentele 
poliţieneşti şi pe cele ale medicului legist, luară declaraţii de la 
martorii care se aflaseră în restaurantul familiei Perez în 
noaptea de 5 septembrie, trecură prin sită toate resturile 
camionetei Chevy, azvârlită 
printre deşeuri, şi căutară oricare alte indicii cât de vagi, de la 
locul accidentului. Pentru că Moonlight Cove nu avea ramură 
agro-industrială, nu găsiră pe nimeni interesat în chestiunea 
Uniunii Fermierilor, care să fie iritat de ceva anume, ceea ce 
reduse numărul suspecţilor care i-ar fi ucis pe cei trei 
organizatori ai Uniunii. 

Pe tot parcursul investigaţiei, beneficiară de o colaborare 
deplină şi cordială din partea Poliţiei locale şi a Procuraturii. 
Loman Watkins şi oamenii lui merseră până într-atât de departe 
încât se supuseră testelor detectorului de minciuni şi altor 
probe, pe care le trecură cu toţii impecabil. Procurorul le trecu şi 
el, dovedindu-se a fi un om de o onestitate exemplară. 

Cu toate acestea, ceva nu mirosea prea bine. 


Oficialităţile locale erau parcă mult prea dornice să 
coopereze, şi toţi cei şase agenţi FBI ajunseră să se simtă 
obiectul unei batjocuri pe la spate, deşi nu văzură nici un 
poliţist care să ridice sprânceana, să aibă un surâs afectat sau 
să arunce o privire cu subînţelesuri vreunui coleg. Se putea 
numi „instinct" al Biroului de Investigaţii, iar Sam ştia că era la 
fel de vital ca al oricărui animal care trăieşte în sălbăticie. 

Dar trebuiau luate în considerare şi celelalte decese. 

In timp ce investigau cazul Sanchez-Bustamante, agenţii 
revăzură arhiva Poliţiei şi a Procuraturii din ultimii ani. 

Voiau să afle procedurile de rutină cu care erau tratate 
decesele bruşte din Moonlight Cove, pentru a stabili dacă 
autorităţile locale rezolvaseră respectivul caz în mod diferit de 
altele, ceea ce ar fi condus la o indicație de complicitate a 
poliţiei la o operă de muşamalizare a lucrurilor. Ceea ce 
descoperiseră era năucitor şi tulburător - dar în alt mod decât se 
aşteptau. In afară de un spectaculos accident de maşină în care 
un adolescent fusese făcut chisăliţă la bordul unui Dodge, 
Moonlight Cove era singurul loc în care puteai trăi într-o 
siguranţă deplină. În acea perioadă, locuitorii săi nu fuseseră 
tulburaţi de morţi violente - până pe 28 august, cu opt zile 
înainte de moartea lui Sanchez şi a celor doi Bustamante, când 
o serie neobişnuită de decese începu să apară în documentele 
publice. 

Pe 28 august, în zorii zilei, cei patru membri ai familiei Mayser 
devenită primele victime: Melinda, John şi cei doi copii ai lor, 
Carrie şi Billy. Cu toţii pieriseră într-o casă în flăcări, accident pe 
care autorităţile îl atribuiră mai târziu lui Billy, care se juca cu 
chibriturile. Cele patru trupuri erau atât de arse, încât nu 
putuseră fi identificate decât 
după dantură. 

Terminându-şi prima cutie de Guinness, Sam se întinse 
după o a doua, dar ezită. In noaptea asta mai avea încă de 
lucru. Câteodată, când era într-o stare de spirit mai proastă şi 
începea să bea bere tare, îi era greu să se oprească până nu-şi 
pierdea cunoştinţa. 

Ţinând în mâini cutia goală, Sam se întrebă de ce un băieţel, 
o dată ce a dat foc, nu ar striga după ajutor şi nu şi-ar trezi 
părinţii când ar vedea că pălălaia se întinde prea mult? Ce l-ar 
împiedica să n-o ia la fugă înainte de a fi complet asfixiat de 


fum? Şi, mai exact, ce fel de foc, cu excepţia celui alimentat de 
benzină sau orice alt fluid volatil (de care nu era vorba deloc în 
rapoartele oficiale) s-ar răspândi atât de repede încât nimeni 
din familie să nu apuce să scape, şi ar reduce întreaga casă - 
inclusiv persoanele dinăuntru - la mormane de cenuşă înainte ca 
pompierii să poată ajunge să-l stingă? 

Din nou lucrat foarte curat. Corpurile erau atât de devorate de 
flăcări, încât autopsiile aproape că nu ar fi ajutat să se 
stabilească dacă incendiul fusese provocat nu de Billy, ci de 
cineva care voia să mascheze adevăratele cauze ale morţii. La 
sugestia directorului de la pompele 
funebre - care era proprietarul Casei Funerare „Callan" şi 
totodată asistentul procurorului, ca atare suspect în orice 
tentativă de muşamalizare -, rudele apropiate ale celor din 
familia Mayser, mai precis mama Melindei Mayser, autorizară 
incinerarea rămăşiţelor. Un potenţial indiciu, 
eventual nedistrus în foc, era astfel eliminat. 

„Cât de curat s-a lucrat", repetă Sam cu voce tare, săltându-şi 
picioarele pe celălalt scaun cu spătarul drept. 

„Cât de admirabil de curat şi ordonat." 

Numărul cadavrelor patru. 

Apoi, cei doi Bustamante şi Sanchez, pe 5 septembrie. 

Alt incendiu. Urmat de incinerări şi mai rapide. 

Numărul cadavrelor şapte. 

Pe 7 septembrie, pe când fumul de la rămăşiţele fraţilor 

Bustamante şi ale lui Sanchez mai stăruia deasupra lui 
Moonlight Cove, un locuitor al oraşului, în vârstă de douăzeci şi 
unu de ani, Jim Armes, porni cu barca lui, „Mary Leandra", într-o 
croazieră matinală - şi nu a mai fost văzut niciodată. Deşi era un 
experimentat om al mării, deşi 
ziua era senină, frumoasă şi oceanul calm, pierise, parese, 
înghiţit de un val-gigant, pentru că nici o barcă naufragiată nu 
fusese semnalată pe plajă. 

Numărul cadavrelor, opt. 

Pe 9 septembrie, în vreme ce peştii se delectau probabil cu 
Armes-cel-înecat, Paula Parkins era sfâşiată de cinci Dobermani. 
Era o tânără femeie de douăzeci şi nouă de ani care locuia 
singură, crescând şi antrenând câini de pază, pe o proprietate 
de doi acri, la marginea oraşului. Din câte se părea, unul dintre 
Dobermani se năpustise asupra stăpânei, iar ceilalţi se 


repeziseră aţâţaţi de mirosul sângelui ei. Rămăşiţele sfârtecate 
sălbatic ale Paulei, atât de groaznice la vedere încât nu puteau 
fi privite, fuseseră trimise într-o cutie închisă ermetic familiei ei 
din Denver. 

Câinii fuseseră împuşcaţi, testaţi de turbare şi incineraţi. 

Numărul cadavrelor: nouă. 

La şase zile după deschiderea cazului Bustamante- Sanchez, 
pe 2 octombrie, FBl-ul deshumase cadavrul Paulei Parkins dintr- 
o groapă din Denver. Autopsia relevă faptul că femeia fusese 
într-adevăr muşcată şi sfâşiată cu ghearele de mai mulţi 
agresori-animale. 

Sam îşi aminti cea mai interesantă parte a raportului făcut în 
urma autopsiei, cuvânt cu cuvânt: „...oricum, urmele de 
muşcături, laceraţiile, sfâşierile organelor interne, atacul specific 
asupra sânilor şi organelor genitale nu sunt întru totul 
compatibile cu un atac canin. Forma dinţilor şi dimensiunea 
muşcăturii sunt incompatibile cu profilul dentar al unui 
Doberman obişnuit sau cu al altor 
animale cunoscute ca agresive şi capabile de un atac eficient 
asupra unui adult". Şi, ceva mai încolo, în acelaşi raport, când se 
făcea referire la natura specifică a atacatorilor lui Parkins: 
„Specie necunoscută". 

Cum murise Paula Parkins cu adevărat? 

Prin ce teroare şi agonie trecuse? 

Cine încerca să dea vina pe Dobermani? 

Şi, de fapt, ce fel de dovadă puteau furniza leşurile 
Dobermanilor în privinţa propriei lor morţi şi, mai departe, a 
veridicităţii poveștii poliţiei? 

Sam se gândi că urletul ciudat, din depărtare, pe care-l auzise 
în acea noapte putea aparţine unui coiot, şi, totuşi, nu era un 
coiot, semăna cu cel al unei pisici şi, totuşi, nu era o pisică. Se 
gândi şi la vocile stranii, frenetice, ale copiilor care-l urmăriseră. 
Într-un fel, totul se lega. 

„Instinctul" Biroului! 

„Specie necunoscută". 

Neliniştit, Sam încercă să-şi calmeze nervii cu Guinness. 

Cutia era tot goală; gânditor, şi-o ciocăni uşor de dinţi. 

La şase zile după moartea Paulei Parkins şi cu mult înainte de 
exhumarea trupului ei la Denver, încă doi oameni îşi aflară 
sfârşitul în Moonlight Cove. Steve Heinz şi Laura Dalcoe, 


necăsătoriți, dar trăind împreună, fură găsiţi morţi în casa lor de 
pe lceberry Way. Heinz lăsă un bilet bătut la maşină, incoerent, 
nesemnat, o ucise pe Laura cu o împuşcătură de pistol, în timp 
ce ea dormea, apoi îşi luă şi el viaţa. In raportul doctorului lan 
Fitzgerald se menţiona „crimă-sinucidere", caz clasat. La 
sugestia procurorului, familiile Dalcoe şi Heinz autorizară 
incinerarea jalnicelor rămăşiţe. 

Numărul cadavrelor: unsprezece. 

„În oraşul ăsta se fac incinerări pe capete", zise Sam cu voce 
tare şi învârti în mâini cutia goală de bere. 

Majoritatea oamenilor încă mai preferau să fie 
îmbălsămaţi şi înmormântați, indiferent de starea în care se 
găsea trupul. În cele mai multe oraşe, procentul de incinerare 
era de unu la patru sau de unu la cinci, din totalul tratamentelor 
aplicate trupurilor neînsufleţite. 

În cele din urmă, în paralel cu investigarea cazului 
Bustamante-Sanchez, echipa FBI din San Francisco descoperi că 
Janice Capshaw se adăuga listei, prin sinucidere cu Valium. 
Trupul ei descompus de apa mării fusese măturat pe plajă de 
valuri, la două zile după ce dispăruse, cu trei zile înainte ca 
agenţii să sosească pentru a porni investigarea morţii 
organizatorilor Uniunii. 

Julio Bustamante, Maria Bustamante, Ramon Sanchez, cei 
patru Mayser, Jim Armes, Paula Parkins, Steven Heinz, Laura 
Dalcoe, Janice Capshaw: douăsprezece cadavre în mai puţin de 
o lună - exact de douăsprezece ori mai mult decât decesele 
violente care avuseseră loc în Moonlight Cove în decursul a 
douăzeci şi trei de luni anterioare. 

Dintr-o populaţie de numai trei mii de suflete, douăsprezece 
morţi violente în mai puţin de trei săptămâni dovedeau o rată 
infernală a mortalităţii. 

Întrebat de reacţia faţă de acest lanţ uluitor de evenimente 
tragice, Loman Watkins, şeful Poliţiei, răspunsese: 

-E oribil, da, şi înspăimântător. Lucrurile au fost atât de calme 
multă vreme încât am impresia, statistic vorbind, că era chiar 
prea de tot. 

Dar într-un oraş de asemenea dimensiuni, chiar eşalonate pe 
doi ani, douăsprezece astfel de morţi violente treceau dincolo de 
topul graficelor oricăror statistici. 


Echipa celor şase oameni ai Biroului nu găsi nici un fir ca 
probă a complicităţii autorităţilor locale la aceste cazuri. 

Şi, cu toate că un poligraf nu putea distinge pe deplin 
adevărul de minciună, totuşi aparatul nu era până într-atât 
de ineficient încât Loman Watkins, ofiţerii lui, 
procurorul şi asistentul procurorului să poată trece 
toate probele fără nici măcar un singur indiciu de minciună, 
dacă erau vinovaţi cu adevărat. 

Şi totuşi... 

Doisprezece morţi. Patru arşi într-o casă în flăcări. Trei arşi 
într-o furgonetă Chevy distrusă. Trei sinucideri, două prin 
împuşcare şi una cu Valium, toţi incineraţi ulterior la Casa 
Funerară „Callan". Unul pierdut pe mare - cadavru nerecuperat. 
Şi singura victimă trecută pe masa de autopsie se dovedeşte a 
nu fi fost ucisă de câini, cum susţinea raportul procurorului -, 
deşi fusese muşcată şi sfâşiată cu ghearele de ceva, fir-ar să fie! 

Era suficient pentru ca Biroul să menţină dosarul deschis. Pe 9 
octombrie, la patru zile după ce echipa din San Francisco părăsi 
Moonlight Cove, se luă decizia de a se trimite un agent incognito 
pentru a observa anumite aspecte ale cazului, ce putea fi mult 
mai eficient cercetat de un om care nu era supravegheat. 

O zi după adoptarea respectivei decizii, pe 10 octombrie, sosi 
o scrisoare la San Francisco care întări hotărârea Biroului de a 
rămâne implicat în elucidarea cazurilor din Moonlight Cove. Sam 
memorase şi acea scrisoare: 


„Domnilor, 


Detin informații referitoare la o serie de decese recente 
petrecute în oraşul Moonlight Cove. Am motive să cred că 
autoritățile locale sunt implicate într-o conspirație care 
tăinuieşte crimele. 

Aş prefera să fiu contactat personal, întrucât nu am încredere 
în caracterul confidential al convorbirilor de la telefonul meu de 
aici. Trebuie să insist asupra discreţiei dumneavoastră absolute, 
fiindcă sunt un veteran mutilat în războiul din Vietnam, cu 
severe infirmități fizice, şi sunt, fireşte, preocupat de 
imposibilitatea mea de a mă apăra... 


Semnat: Harold G. Talbot." 


De la Arhivele Armatei Statelor Unite se confirmă că Talbot 
era într-adevăr un veteran mutilat în războiul din Vietnam. 
Fusese în numeroase rânduri citat pentru curaj în timpul 
atacurilor. Mâine, Sam avea să-l viziteze discret. 

Între timp, gândindu-se la munca ce-l aştepta în aceeaşi 
noapte, se întrebă dacă putea risca să mai bea o cutie de bere 
neagră, faţă de ce mai luase şi la cină. Cutia cu bere era pe 
masă, în faţa lui. Se uită fix la ea timp îndelungat. 

Guinness, mâncare mexicană pe cinste, Goldie Hawn şi teama 
de moarte. Mâncarea mexicană îi era deja în stomac, dar gustul 
i-l uitase. Goldie Hawn trăia într-un ranch undeva cu Kurt 
Russell, pe care avusese prostul gust să-l prefere unui agent 
federal cu o înfăţişare oarecare şi lipsit de orice speranţă. Se 
gândi la doisprezece bărbaţi şi femei, la trupurile arse într-un 
crematoriu, reduse la cenuşă, şi se mai gândi la uciderea prin 
împuşcare, la sinuciderea prin împugşcare, la corpurile din care s- 
au înfruptat peştii şi la o femeie muşcată înspăimântător, 
gânduri care-l conduseră spre o filosofare morbidă despre 
destinul cărnii. Se gândi la soţia lui, moartă de cancer, la 
Scott şi la conversaţia lor telefonică, şi abia atunci deschise o a 
doua cutie de bere. 


22 


Urmărită de păianjeni, şerpi, gândaci, şobolani şi lilieci 
imaginari, de trupul posibil reîncarnat al unui copil mort şi de 
mugetul real sau ireal al camioanelor-dragoni din depărtare, 
Chrissie se târî din canalul secundar în care se adăpostise, 
străbătu pe burtă tunelul principal, călcă din nou în rămăşiţele 
lunecoase ale ratonului în descompunere şi plonjă afară, în 
canalul de drenare cu 
fundul mâlos. Aerul era curat şi dulce. 

In ciuda malurilor şanţului, a ceţii filtrate prin lumina lunii şi a 
stelelor ascunse în pâclă, claustrofobia lui Chrissie se risipi ca şi 
cum nu ar fi fost. Îşi umplu de câteva ori zdravăn plămânii cu 
aerul rece şi umed, dar încercă să respire cu cât mai puţin 
zgomot posibil. 

Ascultă în noapte. La foarte scurt timp, se ridicară din nou 
acele strigăte străine de neamul omenesc, care răsunau slab 
peste pajişte, din pădurea de la sud. Ca şi înainte, era sigură că 
auzea trei voci distincte. Dacă mama, tatăl ei şi Tucker se 
îndepărtau spre sud, căutând-o în pădurea care dădea în cele 
din urmă spre marginea proprietăţii Microtehnologiei Noului Val, 
putea relua drumul pe care venise, prin pădurea de la nord, prin 
pajiştea unde Godiva se răsturnase cu ea, apoi la est spre 
drumul de ţară şi în Moonlight Cove pe acea rută, lăsându-i s-o 
caute fără folos în direcţii greşite. 

Era limpede că nu mai putea rămâne unde se afla. 

Şi nici n-o putea lua spre sud, de-a dreptul către ei. 

Se căţără afară din şanţ şi fugi spre nord, pe lângă pajişte, 
refăcând traseul pe care venise mai devreme, în aceeaşi seară, 
şi, în timp ce înaintă, îşi enumeră necazurile. li era foame fiindcă 
nu pusese nimic în gură, şi era şi obosită. Muşchii umerilor şi ai 
spatelui o dureau de când petrecuse noaptea în canalul de 
drenate secundar, strâmt, din beton rece. O dureau şi 
picioarele. 

„Totuşi, care-i problema ta?" se întreba ea, pe când ajungea 
la copacii de la marginea pajiştei. „i-ar fi convenit mai mult să 
fii prinsă de Tucker şi convertită într-una de-a lor?" 


23 


Loman Watkins ieşi din casa familiei Valdoski, unde 


doctorul Worthy supraveghea convertirea Ellei şi a lui George. 
Mai jos, pe drumul de ţară, ofiţerii lui şi procurorul încărcau 
băieţelul într-o maşină mortuară. 

Mulțimea de gură-cască era înmărmurită de această scenă. 

Loman se urcă în maşina lui specială şi dădu drumul la motor. 
Video-displayul compact se aprinse imediat, pe un fond verde 
deschis. Aparatul era instalat în spaţiul disponibil dintre cele 
două locuri din faţă. Începu să pâlpâie, indicând că de la 
cartierul general se emitea un 
mesaj pentru el - un mesaj transmis în aşa fel încât să nu fie 
difuzat pe undele radio ale poliţiei, mult mai uşor de interceptat. 

Deşi lucra de câţiva ani cu computere mobile conectate prin 
microunde, din când în când era încă surprins când se urca în 
maşină şi vedea cum se aprinde VDT-ul. În oraşele mari, ca Los 
Angeles, în ultimii zece ani, cele mai multe maşini-patrulă 
fuseseră echipate cu computere 
conectate la banca centrală de date a Poliţiei, dar asemenea 
minuni electronice erau încă o raritate în oraşele mai mici şi nici 
nu se auzise de ele în zonele foarte modeste, cum era şi 
Moonlight Cove. Departamentul lui se mândrea cu această 
tehnologie aproape artistică, nu pentru că visteria oraşului 
dădea pe dinafară, ci pentru că Noul Val - lider în sisteme de 
date mobile cu microunde, printre altele - îi echipase biroul şi 
maşinile cu hardware şi software de provenienţă proprie, în 
continuă dezvoltare, aducând sistemul la zi în mod constant, 
folosind forţa 
poliţienească din Moonlight Cove ca o bază de demonstraţie 
pentru fiecare progres pe care spera să-l integreze, până la 
urmă, în linia lor de produse. 

Aceasta era una din numeroasele căi prin care Thomas 
Shaddack se insinuase în structura puterii ce guverna 
comunitatea, chiar înainte de a ajunge la puterea TOTALĂ 
prin Proiectul Moonhawk. La început, Loman fusese suficient de 
obtuz ca să se gândească la largheţea eminenţei cenușii a 
Noului Val ca la o binecuvântare. 

Acum, însă, ştia mai bine cum stăteau lucrurile. 

De pe VDT-ul mobil, Loman avea acces la computerul central 
din cartierul general departamental situat pe Jacobi Street, un 
corp de case la sud de Ocean Avenue, pentru a obţine orice 
informaţie din banca de date sau pentru a vorbi cu „dispecerul" 


de serviciu, care putea comunica cu el la fel de uşor prin 
computer, ca şi prin staţia radio a poliţiei. Mai mult decât atât, 
putea să stea confortabil în maşina lui şi, prin computerul de la 
cartierul general, să intre în legătură cu computerul de la 
Departamentul Autovehiculelor din Sacramento, ca să obţină 
informaţii despre vreun număr de înmatriculare, sau cu banca 
de date a Departamentului Închisorilor din acelaşi oraş, ca să se 
informeze despre cine ştie ce tip aflat în afara legii, sau cu 
oricare alt computer conectat la reţeaua electronică naţională, 
autorizată prin lege. 

Îşi aranjă tocul pistolului, observând că stătuse chiar pe el. 

Folosindu-se de butoanele de pe displayul terminalului, 
introduse numărul de identitate care-i permitea accesul în 
sistem. 

Zilele în care strângerea de date cerea o activitate 
poliţienească asiduă începură să cam dispară pe la jumătatea 
anilor '80. Acum, doar copoii de la televizor, ca „Hunter", erau 
obligaţi să alerge încoace şi-ncolo şi să se zbată pentru a scoate 
la iveală cele mai mici detalii, deoarece asemenea scene erau 
mult mai dramatice decât o prezentare a realităţii tehnologiei de 
vârf. Cu timpul, reflectă Watkins, poliţiştii riscau să rămână cu 
fundul înţepenit ore întregi în faţa unui VDT ori a unei mese de 
lucru de la cartierul general. 

Computerul îi acceptă parola. 

VDT-ul se opri din semnalizat. 

Desigur, dacă toţi oamenii de pe pământ ar fi Oameni Noi şi 
dacă problema regresivilor ar fi rezolvată, în cele din urmă nu ar 
mai exista crime şi nici n-ar mai fi nevoie de poliţişti. Erau 
câteva persoane debusolate de nedreptatea socială, dar toţi 
oamenii ar trebui să fie egali în noua lume care se năştea, tot 
aşa cum sunt maşinăriile între ele, cu 
aceleaşi scopuri şi dorinţe, cu nici o nevoie conflictuală sau de 
competiţie. Majoritatea criminalilor erau afectaţi genetic, 
comportamentul lor sociopatologic fiind de la început înscris în 
cromozomii lor; oricum, cu excepţia elementelor regresive, 
Oamenii Noi vor constitui o reparaţie 
genetică perfectă. Cel puţin, asta era viziunea lui Shaddack. 

Câteodată, Loman Watkins se întreba în care punct al planului 
intervenea liberul arbitru. Alteori, se părea că nu-i păsa dacă 


avea sau nu vreun rol. Alte dăţi, incapacitatea lui de a se 
sinchisi de ceva... ei bine,-îl speria de moarte. 

Rânduri de cuvinte începură să apară de la stânga la 
dreapta pe ecran, câte un rând odată, cu litere verde deschis pe 
fundalul de culoare închisă: 

PENTRU: LOMAN WATKINS 

DE LA: SHADDACK 

JACK TUCKER NU A REVENIT DE LA FAMILIA FOSTER. 

NU RĂSPUNDE NIMENI LA TELEFON ACOLO, SITUAŢIA TREBUIE 
CLARIFICATĂ DE URGENŢĂ. 

AŞTEPT RAPORTUL TĂU. 

Shaddack avea acces direct la computerul Departamentului 
Poliţiei de la propriul computer, de la el 
de acasă, dinspre punctul nordic al micului golf. Putea lăsa 
mesaje pentru Watkins sau pentru oricare din oamenii lui pe 
această cale. 

Mesajul de pe ecran dispăru. 

Loman Watkins porni maşina, puse sirena în funcţiune şi porni 
spre Grajdurile Foster, deşi acestea erau de fapt situate dincolo 
de marginea oraşului şi nu intrau în atribuţiile lui districtuale. 
Dar, deja nu se mai sinchisea de astfel de lucruri cum ar fi 
graniţele jurisdicţionale şi procedurile legale. Era încă poliţist 
doar pentru că acesta era rolul pe care trebuia să-l joace până 
când tot oraşul va fi suferit Schimbarea. Nici una dintre vechile 
reguli nu se mai aplicau în cazul lui, fiindcă el era un Om Nou. 
Un asemeaea dispreţ pentru lege l-ar fi îngrozit cu numai câteva 
luni în urmă, dar acum aroganta şi datul cu tifla regulilor 
Societăţii Oamenilor Vechi nu-i trezeau remuşcări câtuşi de 
puţin. 

În cea mai mare parte a timpului, nu-l mai mişca nimic. 

Zi de zi, ceas de ceas, sentimentele lui jucau un rol din ce în 
ce mai derizoriu. 

In afara fricii, pe care noua lui stare de conştiinţă elevată încă 
i-o mai permitea: frica, pentru că era un mecanism de 
supravieţuire, folositor într-un mod în care iubirea şi bucuria, 
speranţa şi afecțiunea nu-i mai puteau ajuta. De fapt, îi era frică 
chiar acum. Frică de regresivi. Se 
temea că Proiectul Moonhawk putea fi dezvăluit cumva lumii din 
afară şi făcut pulbere - iar el ar fi fost, de asemenea, sub 
tăvălug. Frică de singurul lui stăpân, Shaddack. Câteodată, în 


momentele de descumpănire care treceau repede, îi era teamă 
chiar de el însuşi şi de noua lume care sta să se nască. 


24 


Moose moţăia într-un colţ al dormitorului neluminat. Se 
agita în somn, vânând, probabil, în vis, iepuri cu coada scurtă - 
deşi, fiind un câine de ispravă, chiar în vis poate că se ducea în 
diferite misiuni, trimis de stăpânul lui. 

Bine închingat la postul lui de observaţie de la fereastră, 
Harry se aplecă pe obiectivul telescopului şi studie spatele Casei 
Funerare „Callan", de peste Juniper Lane, unde furgonul mortuar 
tocmai trăsese la scară. Îi urmări pe Victor Callan şi pe 
asistentul lui, Ned Ryedock, cum foloseau o targă pe roţi pentru 
a transfera un cadavru din furgonul negru Cadillac în aripa de 
îmbălsămare şi incinerare. Vârât într-un sac de plastic negru, 
cam terfelit, trupul era atât de mic încât trebuia să fi fost al unui 
copil. 

Apoi, închiseră uşa în urma lor şi Harry nu mai văzu 
nimic. 

Câteodată, lăsau obloanele ridicate la cele două ferestre 
înalte şi înguste, şi, de pe poziţia lui, Harry pătrundea cu privirea 
jos, în acea cameră, până spre masa înclinată şi şănţuleţul de 
scurgere pe care cadavrele erau îmbălsămate şi pregătite 
pentru expunere. Cu acele ocazii, vedea mult mai multe decât 
ar fi vrut să vadă. Oricum, în seara asta, 
obloanele erau complet trase pe toată lungimea geamurilor. 

Incet de tot, îşi mută raza de observaţie spre sud, de-a 
lungul aleii învăluite în ceaţă, care conducea către „Callan" şi se 
întindea între Conquistador şi Juniper. Nu se uita după nimic în 
mod deosebit, cerceta doar pe îndelete, când văzu o pereche de 
făpturi groteşti. Erau rapide, gonind pe alee şi pe partea întinsă 
de teren adiacent Casei Funerare, 
nefugind nici pe patru picioare, dar nici vertical, ci mai degrabă 
aplecaţi spre pământ. 

Lunatici. 

Inima lui Harry începu să-i sară în piept 

Mai văzuse unii asemănători înainte, de trei ori în ultimele 
patru săptămâni, deşi atunci nu credea că văzuse bine. Erau ca 
nişte năluci şi atât de stranii, de-abia dacă îi zărise cât de cât, 


astfel că păreau spectre ale imaginaţiei, încât îi denumise 
Lunatici. 

Erau mai iuți ca pisicile. Alunecau prin câmpul lui de 
observaţie, iar apoi dispăreau în zona întunecată şi pustie, 
înainte de a-şi putea reveni din şoc şi de a-i urmări. 

Acum cerceta acea zonă de la un capăt la altul, din spate în 
faţă, descoperindu-i în iarba înaltă de trei-patru picioare. 
Boschetele ofereau ascunzători bune. Ilice sălbatice şi un pâlc 
de chaparral trăgeau de ceaţă şi o reţineau de parcă era 
bumbac. 

li găsi. Două forme aduse de spate, de dimensiune umană, 
ceva mai puţin deschise la culoare decât noaptea. 

Fără trăsături. Se ghemuiseră împreună în iarba uscată din 
mijlocul fâşiei de pământ, chiar la nord de uriaşul brad care-şi 
întindea crăcile înalte ca un acoperământ peste jumătate din 
parc. 

Tremurând, Harry se concentră şi mai mult asupra acelui 
punct şi ajustă focarul. Siluetele Lunaticilor ieşiră în relief. 
Trupurile lor deveneau mai distincte în contrast cu noaptea 
care-i adăpostea. Încă tot nu putea desluşi detalii în ceea ce-i 
privea din cauza întunericului şi a ceţii care se aduna. 

Deşi era destul de scump şi dificil de obţinut, ar fi dorit 
ca prin cunoştinţele lui din armată să poată obţine un Tele-Tron, 
noua versiune a lui Star-Tron, aparat special pentru condiţii 
nocturne, care fusese întrebuințat de majoritatea serviciilor 
militare ani de zile. Un Star-Tron folosea orice sursă de lumină 
disponibilă - lumina lunii, a stelelor, chiar şi palidele reflexe 
electrice, dacă existau, vaga iradiere naturală a anumitor 
minerale din sol şi a pietrelor - şi o amplifica de optzeci şi cinci 
de mii de ori. Cu acel adaus la lentile, un peisaj nocturn 
impenetrabil era transformat ca sub lumina slabă a răsăritului 
de soare sau chiar ca sub cenuşiul unei după-amiezi târzii. Tele- 
Tronul utiliza aceeaşi tehnologie ca Star-Tronul, dar era 
proiectat să se potrivească la un telescop. Pentru intenţiile lui, 
Harry avea de cele mai multe ori lumină la dispoziţie şi, în 
majoritatea timpului, privea prin ferestre în camere bine 
iluminate; dar, ca să-i studieze pe Lunaticii care se furişau peste 
tot cu iuţeală, avea nevoie de un plus de aparatură de înaltă 
performanţă. 


Umbrele priviră spre vest, către Juniper Lane, apoi spre nord, 
către „Callan", apoi la sud, către clădirea care, împreună cu 
Casa Funerară, flanca acea fâşie de pământ virană. Işi întorceau 
capul cu o mişcare rapidă, fluidă, care-l făcu pe Harry să se 
gândească la pisici, deşi în mod categoric nu erau feline. 

Unul dintre ei privi îndărăt spre est. Pentru că telescopul îl 
punea pe Harry într-un fel faţă în faţă cu Lunaticii, le văzu ochii: 
ca din aur, uşor iradianţi. Nu le mai văzuse ochii înainte. 

Se scutură tot, dar nu pentru că erau atât de nefireşti. 

Era ceva familiar în aceşti ochi, ceva care ajungea mai adânc 
decât la conştientul sau subconştientul lui Harry, pentru a-i 
provoca o recunoaştere ceţoasă, activând memoria primitivă a 
raselor conţinute în genele sale. 

Dintr-odată, îi îngheţă până şi măduva spinării şi-l cuprinse o 
spaimă mai intensă decât orice simţise de la războiul din 
Vietnam încoace. 

Deşi moţăia, Moose se acordă totuşi la starea de spirit a 
stăpânului său. Labradorul se ridică, se scutură puţin, ca pentru 
a-şi alunga somnul, şi veni lângă punctul de observaţie. Scoase 
un sunet jos, miorlăitor parcă, şi întrebător. 

Prin telescop, Harry prinse faţa de coşmar a unuia dintre 
Lunatici. Nu o reţinu mai mult de o secundă, cel mult două, iar 
figura malformată era conturată vag doar de o pată eterică de 
lumină a lunii, aşa că văzu puţin. De fapt, reflectarea lunară mai 
curând sporea misterul, decât să-l lămurească. 

Dar era sub vraja lui, încremenit, îngheţat. 

Moose scoase un „wooof” întrebător. 

Deocamdată, incapabil să se desprindă de telescop nici dacă 
propria-i viaţă ar fi depins de asta, Harry se holbă la o înfăţişare 
ca de maimuţă, deşi mai sfrijită, mai urâtă, mai 
înspăimântătoare şi infinit mai ieşită din comun decât faţa unei 
maimuțe. Îi amintea şi de lupi, iar în beznă acel ceva părea să 
aibă şi un aspect reptilian. | se păru că zăreşte strălucirea de 
email a dinţilor răi şi ascuţiţi şi a fălcilor care înşfacă. Dar lumina 
era săracă şi nu putea fi prea sigur dacă o mare parte din ce 
vedea nu era cumva un renghi jucat de umbre sau o 
distorsionare din cauza ceţii. O parte a acestei viziuni hidoase 
trebuia atribuită imaginaţiei lui înfierbântate. Un om cu două 
picioare complet nefolositoare şi cu un braţ mort trebuia să aibă 
o imaginaţie vie, dacă voia să înţeleagă ceva din viaţa asta. 


Se uitau o clipă în direcţia lui, apoi îşi mutau privirea. 

In acelaşi timp, ambele creaturi se mişcau cu o agilitate 
animalică şi cu o repeziciune care-l făcea pe Harry să tresară. 
Erau aproape de dimensiunea unor pisici mari din 
junglă şi la fel de iuți. Întoarse telescopul ca să rămână pe 
urmele lor, însă ei o zbughiră prin întuneric, spre sud, de-a 
lungul spaţiului liber, dispărând peste un gard, în curtea din 
spate a casei familiei Clamore, evaporându-se cu o asemenea 
viteză încât nu se putu ţine după ei cu telescopul. 

Continuă să-i caute, până spre Colegiul de juniori şi seniori de 
pe strada Roshmore, dar nu descoperi nimic decât noapte şi 
ceaţă, şi clădirile familiare din împrejurimi. 

Lunaticii se evaporaseră la fel de brusc ca întotdeauna. 

In cele din urmă, Harry îşi înălţă capul şi se lăsă pe 
spate în scaun. 

Moose îşi puse imediat labele din faţă pe braţul scaunului, 
implorând să fie mângâiat, ca şi cum ar fi văzut ce văzuse şi 
stăpânul lui şi voia să fie sigur că spiritele malefice nu scăpaseră 
slobode prin lume. 

Cu mâna lui dreaptă, cea sănătoasă, care la început îi 
tremura violent, Harry mângâie capul Labradorului. Foarte 
curând, câinele îşi calmă stăpânul în aceeaşi măsură în care era 
şi el liniştit. 

Dacă FBl-ul urma să răspundă la scrisoarea pe care o 
trimisese cu o săptămână în urmă, nu ştia dacă să le spună sau 
nu despre Lunatici. Le va spune tot ce văzuse, şi oricum le 
putea fi de folos. Dar asta... pe de o parte, era sigur că bestiile 
pe care le zărise atât de fugar de trei ori - de patru acum - erau 
cumva în legătură cu toate evenimentele ciudate din ultimele 
săptămâni. Ei sugerau o anumită doză de stranietate şi vorbind 
despre ei, putea să pară nebun, făcându-i pe agenţii Biroului să 
anuleze valoarea a ceea ce le comunica. 

„Chiar sunt ţicnit?" se întrebă el, în timp ce-l mângâia uşor pe 
Moose. „Am înnebunit?" 

După douăzeci de ani de condamnare la încremenirea într-un 
scaun cu rotile, obligat să rămână în casă, trăind 
prin substitut cu ajutorul telescopului şi al binoclului, 
poate că devenise atât de dornic de a fi implicat mai mult în 
rândul oamenilor şi atât de înfometat după senzaţie, încât 
inventase o conspirație născută din fantezie şi anormalitate, 


punându-se pe sine în centru ca Singurul-Om-Care-Ştie, convins 
că plăsmulirile sale sunt reale. Dar lucrurile stăteau cu totul 
altfel. Războiul îi făcuse cadou un trup dramatic de ruinat şi de 
slăbit, dar mintea îi era 
la fel de puternică şi de limpede ca întotdeauna, poate chiar 
temperată şi întărită de adversitate. Asta, nu nebunia, era 
adevăratul blestem pe capul lui. 

-Lunatici, îi spuse lui Moose. 

Câinele strănută. 

-Mă întreb ce mai urmează? Oare într-o bună noapte am să 
mă uit la lună şi am să văd silueta unei vrăjitoare călare pe o 
coadă de mătură? 


25 


Chrissie ieşi din pădure pe la Pyramid Rock, care, pe vremuri, 
o inspirase în fanteziile ei despre egiptenii cei înalţi. Se uită spre 
vest către casă şi grajdurile familiei ei, unde luminiţele purtau 
acum halouri cu nuanţe de curcubeu. O clipă, îi trecu prin cap să 
se întoarcă după 
Godiva sau alt cal. Poate că s-ar putea chiar strecura în casă să 
înşface o jachetă. Dar hotărî că, pe jos, ar fi mai puţin bătătoare 
la ochi şi mai în siguranţă. În plus, nu era tâmpită ca eroinele 
din filme care se tot întorc la Casa Blestemată, ştiind că acolo le 
putea aştepta Duhul cel Rău. 

Se întoarse spre est-nord-est şi se îndreptă, peste pajişte, 
spre drumul de ţară. 

„Demonstrându-şi isteţimea binecunoscută (gândea ea, ca şi 
cum ar fi citit dintr-o carte de aventuri), Chrissie se dovedi 
suficient de înţeleaptă să se depărteze de Casa 
Blestemată şi s-o pornească la drum prin noapte, 
întrebându-se dacă avea să mai vadă vreodată acel loc al 
tinereţii ei sau să găsească alinare în braţele părinţilor, 
înstrăinaţi de-acum." 

larba înaltă, uscată, de toamnă, îi biciuia picioarele, pe 
măsură ce-şi croia drum către mijlocul câmpului. In loc să 
rămână lângă linia copacilor, prefera spaţiul deschis, pentru 
cazul în care ceva din pădure ar fi ţâşnit spre ea. 


Nu credea că se putea lua cu ei la întrecere într-un 
sprint dacă ar fi detectat-o, nici dacă avea un avans la start de 
un minut, dar, cel puţin, avea intenţia să-şi ofere 
şansa de a încerca. 

Răcoarea nopţii se înăsprise pe timpul cât stătuse în 
adăpostul tunelului. Flanela ei de-abia dacă era ceva mai 
călduroasă ca o bluză de vară cu mâneci scurte. Dacă ar fi fost o 
eroină îndrăzneață din galeria celor create de maestrul Andre 
Norton, ar fi ştiut cum să-şi ţeasă o haină 
folosind iarba din jur şi alte plante, cu un grad înalt de izolare 
teimică. Sau ar fi ştiut cum să pună capcane, să ucidă fără 
durere şi să jupoaie animalele, înveşmântându-se în haine pe 
cât de uimitor de elegante ca linie, pe atât de practice. 

Dar era vremea să înceteze să se mai gândească la eroinele 
acelor cărţi. Propria ei incapacitate de a acţiona asemenea lor o 
deprima. 

Avea deja suficiente motive să fie îngrijorată. Fusese obligată 
să fugă de acasă. Era singură cuc, înfometată, înfrigurată, 
confuză, înfricoşată - şi pe urmele ei veneau creaturi 
nepământeşti şi periculoase. Dar, ce era mai rău... 

Deşi mama şi tata fuseseră întotdeauna puţin distanti, 
neoferindu-i prea multe semne de afecţiune, Chrissie îi iubise, 
iar acum ei dispăruseră, poate pentru totdeauna, schimbaţi într- 
un fel pe care ea nu-l înţelegea, rămaşi în viaţă, dar lipsiţi de 
suflet şi, ca atare, ca şi morţi. 

Pe când se afla la mai puţin de o sută de picioare de 
drumul de ţară, auzi un motor de maşină. Văzu farurile pe drum, 
venind dinspre sud. Apoi zări însăşi maşina, pentru că ceata era 
mai subţire în acea direcţie decât înspre mare, iar vizibilitatea 
destul de bună. Chiar şi de la o asemenea distanţă o identifică 
ca fiind o maşină de poliţie; deşi nici o sirenă nu urla, luminile 
albastre şi roşii se învârteau pe capota ei. Patrula poliţiei încetini 
şi viră conform semnului care indica spre Grajdurile Foster. 

Chrissie strigă şi alergă în direcţia maşinii, deoarece 
întotdeauna fusese învățată că poliţiştii erau prietenii ei. 

Ridică o mână şi făcu semne, dar apoi se gândi că, într-o lume 
în care nu putea avea încredere în propriii ei părinţi, desigur nu 
se putea aştepta ca toţi poliţiştii să aibă 
cele mai bune intenţii. 


Obsedată de gândul că poliţiştii ar fi putut fi convertiți în 
acelaşi mod în care Tucker încercase s-o convertească pe ea, şi 
în care propriii ei părinţi fuseseră convertiți, renunţă rapid, 
lăsându-se pe vine în iarba înaltă. Farurile nu apucaseră să se 
apropie prea mult. Întunecimea de pe pajişte şi ceața o făceau, 
fără îndoială, invizibilă pentru ocupanţii maşinii, iar ea nu era 
grozav de înaltă ca să fie văzută de la asemenea distanţă. Dar 
nu voia deloc să rişte. 

Privi cum maşina devenea din ce în ce mai mică în josul 
şoselei. Se opri pentru puţină vreme în dreptul maşinii lui Tucker 
care era abandonată cam la jumătatea drumului spre grajduri, 
apoi merse mai departe. Până când ceața deasă o înghiţi de tot. 

Se grăbi din nou prin iarbă, spre est, către drumul de ţară. 
Intenţiona să urmeze acel drum spre sud, către Moonlight Cove. 
Dacă rămânea atentă şi în alertă, putea să se ascundă ori de 
câte ori ar fi auzit apropiindu-se vreo maşină. 

Nu voia să se arate nici unui necunoscut. O dată ce va fi 
ajuns în oraş, se putea duce la „Maica Îndurării" şi să 
caute ajutor la Părintele Castelli, care pretindea că este un preot 
modern şi prefera să i se spună Părintele Jim, dar Chrissie nu 
putuse niciodată să i se adreseze cu atâta 
lejeritate. Chrissie muncise neostoit pentru festivalul de vară al 
bisericii şi-şi exprimase dorinţa de a sluji în preajma altarului 
anul viitor, spre încântarea Părintelui Castelli. Era sigură că o 
plăcea şi că va crede povestea ei, indiferent cât de cumplită era. 
Dacă nu o va crede... ei bine, atunci va încerca cu doamna 
Tokawa, profesoara ei 
din clasa a VI-a. 

Ajunse la drumul de ţară, se opri, şi privi îndărăt către casa 
aflată de-acum la distanţă, rămasă doar ca o pată luminoasă în 
ceaţă. Tremurând, se întoarse spre Moonlight Cove. 


26 


Uşa din faţă a casei familiei Foster era deschisă în noapte. 

Loman Watkins cercetă peste tot. Singurele lucruri care-i 
puteau spune ceva erau un scaun răsturnat în bucătărie şi trusa 
neagră de piele a lui Jack Tucker abandonată, cu seringi şi 
câteva doze din substanţa cu care era operată Schimbarea - şi 
un tub de spray WD-40 pe podeaua holului de la parter. 


Închizând uşa din faţă după el, stătu în prag, la capătul 
scărilor ce duceau spre grădiniţa din faţă, şi ascultă noaptea 
liniştită, ireală parcă. Briza uşoară, care persistase întreaga 
seară, acum încetase cu totul. Aerul era neobişnuit de 
încremenit. Ceaţa părea să aibă darul de a muia toate sunetele, 
lăsând o lume tăcută de parcă ar fi fost un imens cimitir. 

Privind spre grajduri, Loman strigă: 

-Tucker! Foster! E cineva acolo? 

Ecoul vocii se întoarse în valuri spre el, ca un sunet rece şi 
izolat. 

Nu-i răspunse nimeni. 

-Tucker? Foster? 

La unul dintre grajduri, luminile ardeau, iar o uşă era deschisă 
la capătul cel mai apropiat. Presupuse că trebuia să meargă 
acolo să arunce o,privire. 

Loman parcursese jumătate din drum până la acea 
construcţie, când un strigăt pătrunzător, ca sunetul 
vălurit al unui corn îndepărtat, veni de la distanţă, dinspre 
sud, slab, dar inconfundabil. îţi dădea fiori, era gutural, încărcat 
de mânie, de excitare şi de dorinţă. Ţipătul ascuţit 
al unui regresiv devenit vânător. 

Se opri şi ascultă, sperând că nu auzise bine. 

Sunetul reveni. De data asta, putu discerne cel puţin două 
voci, poate trei. Erau la distanţă, la mai mult de o milă, aşa că 
sonoritatea nepământeană nu putea fi o replică la strigătele lui 
Loman. 

Sunetele emise de ei îl încremeniră. 

Şi-l umplură de o dorinţă stranie. 

Nu. 

Îşi strânse atât de puternic pumnii încât unghiile îi intrară în 
carne şi se luptă cu întunericul care ameninţa să irumpă 
înlăuntrul lui. Incercă să se gândească la misiunea lui 
poliţienească, la ceea ce avea de făcut. 

Dacă acele ţipete veneau de la Alex Foster, Sharon Foster şi 
Jack Tucker - ceea ce era foarte plauzibil -, unde era fetiţa, 
Christine? 

Poate că scăpase în timp ce o pregăteau pentru convertire. 
Scaunul răsturnat din bucătărie, traista neagră abandonată de 
Tucker şi uşa din faţă deschisă păreau să susţină această 


supoziţie neplăcută. În căutarea fetiţei, cuprinși de excitare, 
urmărind-o, soţii Foster şi Tucker vor 

fi cedat unei nevoi latente de regresie. Poate că nu chiar 

atât de latentă. Ar fi putut regresa şi cu alte ocazii, aşa că, de 
data asta, alunecaseră repede şi de bunăvoie într-o stare de 
alterare. lar acum o pândeau ca pe un vânat în câmpurile 
sălbatice din sud - sau o culcaseră de mult la 

pământ, o sfâşiaseră în bucăţi, şi erau încă în regresiune, pentru 
că scoteau ţipete stridente, complăcându-se în acea condiţie 
degradantă. 

Noaptea era rece, dar Loman se trezi deodată transpirând. 

Voia... avea nevoie... 

Nu! 

Mai devreme, în cursul aceleiaşi zile, Shaddack îi spusese lui 
Loman că fetiţa Foster pierduse autobuzul spre şcoală şi, 
întorcându-se acasă din staţie pe drumul de ţară, îşi surprinsese 
părinţii în timp ce aceştia tocmai îşi exersau noile abilităţi. Aşa 
că fetiţa trebuia să treacă prin Schimbare mai curând decât era 
plănuit; devenea astfel primul copil care se cerea reeducat. Dar 
poate că „experimentul" fusese o minciună la care recursese 
cuplul Foster pentru a avea o acoperire. Poate că erau cufundaţi 
într-o regresie adâncă atunci când fetiţa dăduse peste ei, pe 
care nu i-o puteau împărtăşi lui Shaddack fără să se demaşte ca 
degeneraţi printre Oamenii Noi. 

Schimbarea era menită să aducă omenirea pe o treaptă 
superioară de evoluţie - era o evoluţie forţată. 

Oricum, o regresie voită era o pervertire bolnăvicioasă a 
puterii acordate de Schimbare. Cei care regresau erau ţinuţi la 
distanţă, iar aceşti regresivi care ucideau pentru pofta primară a 
vânătorii sângeroase erau cei mai răi dintre toţi, psihotici care 
aleseseră involuţia în locul evoluţiei. 

Ţipetele de la distanţă se auziră din nou. 

Un fior îi trecu pe şira spinării, un fior plăcut. Era 
cuprins de o dorinţă puternică de a se despovăra de haine, de a 
se apropia de ţărână tot mai mult, de a o zbughi gol şi 
neîncătuşat de nimic prin noapte, în escapade lungi, graţioase, 
peste pajiştea întinsă şi în păduri, unde totul era sălbatic şi 
frumos, unde prada aştepta să fie găsită şi trântită la pământ, 
ucisă şi sfâşiată... 


Nu. 

Control. 

Autocontrol. 

Ţipetele îndepărtate parcă îl spintecau, ascuţite. 

Trebuia să dea dovadă de autocontrol. 

Inima i se zbătu în piept. 

Ţipetele. Ţipetele dulci, nerăbdătoare, sălbatice... 

Loman începu să tremure, apoi să se scuture violent, ca şi 
cum se vedea cu ochii minţii eliberat de postura rigidă a lui 
Homo Erectus, eliberat de constrângerile formei şi ale 
comportamentului civilizat. Dacă omul primitiv din el ar putea fi 
lăsat slobod mai multă vreme şi dacă i s-ar îngădui să trăiască 
într-o stare naturală... 

Nu. De neconceput. 

Picioarele nu-l mai ţinură şi căzu la pământ, deşi nu chiar în 
patru labe, nu, pentru că acea postură l-ar fi încurajat să cedeze 
acestor nevoi incredibile; în loc de asta, se ghemui în poziţie de 
foetus, pe-o parte, cu genunchii aduşi la piept, şi se împotrivi 
aprigului impuls de a regresa. Carnea de pe el se încălzi atât de 
tare, de parcă ar fi stat ceasuri întregi în soarele de vară de la 
amiază, dar îşi dădu seama că această căldură nu venea de la 
nici o sursă externă, ci din adâncul lui; focul nu se năştea doar 
din organele vitale sau din măduva oaselor, ci din materia din 
interiorul celulelor, din bilioanele de nuclee adăpostind 
materialul genetic care-l făcea să fie ce era. 

Singur în întuneric şi ceaţă, în faţa casei familiei Foster, sedus 
de ecoul ţipetelor regresivilor, dorea nespus să-şi exercite 
puterea noii sale fiinţe fizice pe care Schimbarea i-o dăruise. 
Dar ştia că, o dată ce ar fi cedat acestei tentaţii, nu ar mai fi fost 
în veci Loman Watkins; ar fi fost 
un degenerat, maimuţărindu-l pe Loman Watkins, Mr. Hyde într- 
un trup de unde l-ar fi alungat pe Dr. Jekyll pentru totdeauna. 

Cu bărbia plecată, se uită la propriile-i mâini, curbate spre 
piept, şi, la lumina slabă de la ferestrele casei, i se păru că vede 
cum încep să i se transforme câteva degete. 

Prin mâna dreaptă îl săgetă o durere, îşi simţi oasele 
zdrobindu-se şi refăcându-se, genunchii perfect mobili, 
degetele de la picioare alungite, cu buricele degetelor lăţite, cu 
vene şi tendoane îngroşându-se, cu unghiile întărindu-se şi 
ascuţindu-se ca nişte gheare. 


Scoase un urlet de groază şi repulsie, dorindu-şi să se agaţe 
din toate puterile de identitatea cu care se născuse, de ceea ce 
rămăsese din fiinţa lui umană. Se opuse mişcării ca de lavă a 
întregii lui fiinţe. Printre dinţii încleştaţi, îşi repeta numele: 
„Loman Watkins, Loman Watkins, Loman Watkins", ca pe o 
formulă magică ce putea opri această metamorfoză demonică. 

Timpul trecea. Poate un minut. Poate zece. Sau un ceas. 

Nu ştia. Strădania lui cumplită de a-şi păstra identitatea îl 
transportase într-o stare psihică în afara timpului. 

Încet de tot, redeveni conştient. Cu o imensă uşurare, se trezi 
tot pe jos, în faţa casei, neschimbat. Era înmuiat în sudoare. Dar 
focul irezistibil din carnea lui se stinsese. 

Mâinile îi erau ca întotdeauna, fără nici un fel de prelungire 
anormală a degetelor. 

Preţ de o clipă, ascultă în noapte. Nu mai auzi nici urmă din 
strigătele îndepărtate şi deveni recunoscător pentru această 
tăcere. 

Frica, singura emoție care nu-şi pierduse din caracterul 
viu şi din putere nici măcar o zi de când făcea parte din rândul 
Oamenilor Noi, era acum străpungătoare ca nişte 
cuțite înfipte în el, împingându-l să strige. O vreme, se temuse 
că era unul dintre cei cu potenţial regresiv, iar acum speculaţia 
aceea sumbră se dovedise justă. Dar, dacă ar fi cedat 
impulsului, ar fi pierdut atât vechea ordine a lucrurilor pe care o 
cunoscuse înainte de a fi convertit, cât şi, totodată, brava lume 
nouă pe care Shaddack o clădea; nu ar fi aparţinut nici uneia 
dintre ele. 

Mai rău: începea să bănuiască că nu era un caz izolat, că, de 
fapt, toţi Oamenii Noi aveau înlăuntrul lor germenii 
involuţiei. Noapte de noapte, regresivii păreau să-şi sporească 
numărul. 

Cutremurat, se ridică în picioare. 

Stratul de transpiraţie era ca o crustă de gheaţă pe piele, 
acum că focurile interioare se retrăseseră. 

Îndreptându-se ametit către maşina de patrulare, Loman 
Watkins se întrebă dacă cercetarea lui Shaddack - şi aplicarea ei 
- era atât de fundamental greşită încât să nu existe nici un 
beneficiu al Schimbării. 

Poate că era un blestem de neevitat. Dacă regresivii nu 
constituiau doar un procentaj, statistic vorbind, nesemnificativ, 


între Oamenii Noi, dacă erau cu toţii sortiţi să rătăcească spre 
regresie mai devreme sau mai târziu... 

Se gândi la Thomas Shaddack, aflat acolo, în casa mare din 
partea nordică a micului golf, supraveghind oraşul în care 
bestiile creaţiei sale se luau la întrecere cu umbrele, şi-l năpădi 
o profundă înnegurare. Pentru că lectura fusese modul lui favorit 
de a-şi petrece timpul liber încă de când era băieţel, se gândi la 
doctorul Moreau al lui H.G. Wells şi se întrebă dacă Shaddack 
devenise tocmai aşa ceva. 

Moreau reîncarnat. Shaddack putea fi un Moreau al epocii 
microtehnologiei, obsedat de o viziune dementă a transcenderii 
prin contopirea forţată a omului şi a maşinii. 

Desigur, suferea de iluziile grandorii şi avea nebunia de 
a crede că putea duce omenirea într-o fază superioară, după 
cum şi întâiul Moreau credea că putea să creeze oameni din 
animale sălbatice şi să-l învingă astfel pe Dumnezeu. Dacă 
Shaddack nu era geniul secolului său, dacă era un tip excesiv ca 
Moreau, atunci erau cu toţii condamnaţi. 

Loman se urcă în maşină şi trase portiera. Porni motorul şi 
dădu drumul la radiator să-şi încălzească trupul transpirat şi 
îngheţat. 

Ecranul computerului se aprinse, gata de întrebuințare. 

Din nevoia de a proteja Proiectul Moonhawk - care, delirant 
sau nu, era singura lui şansă de viitor -, trebuia să presupună că 
fetiţa, Christine, scăpase, şi că cei doi Fosteri şi Tucker nu o 
prinseseră. Trebuia să posteze oameni care să supravegheze cu 
grijă drumul de ţară şi 
străzile de la intrarea nordică în Moonlight Cove. Dacă fetiţa 
venea în oraş după ajutor, o puteau reţine. Era destul de 
plauzibil că se putea apropia fără să ştie de unul dintre Oamenii 
Noi, simțind nevoia să povestească despre părinţii ei posedaţi, 
ceea ce ar fi însemnat şi sfârşitul ei. 

Chiar dacă se ducea la oameni neconvertiţi încă, aceştia nu 
puteau fi prea dispuşi să creadă în povestea ei dramatică. Dar 
nu putea lăsa lucrurile în voia lor. 

Trebuia să vorbească cu Shaddack despre o mulţime de 
probleme şi să asiste la o serie de acţiuni poliţieneşti. 

Trebuia, de asemenea, să facă rost de mâncare. 

Simţea o foame inumană. 


27 


Ceva nu era bine, ceva nu mergea, ceva, ceva. 

Mike Peyser se strecurase prin pădurea întunecată spre casa 
lui din marginea de sud-est a oraşului, în jos, pe dealurile 
sălbatice şi printre copaci, furişat şi alert, şerpuitor şi iute, gol şi 
iute, întorcându-se de la vânătoare, cu sânge în gură, încă 
excitat, dar obosit după două ore de 
hărţuială a prăzii, trecând neştiut pe lângă casele vecinilor săi, 
din care câţiva îi erau rude. Casele din acea zonă se aflau la 
distanţă unele de altele, aşa că se strecură relativ uşor din 
umbră în umbră, de la un copac la altul, prin iarba înaltă, pe jos, 
prin ţărână, învăluit în noapte ca într-o mantie, iute şi lunecos, 
tăcut şi iute, gol şi rapid, puternic şi iute, direct spre porticul 
casei lui cu un singur 
etaj, în care locuia singur, prin uşa descuiată, în bucătărie, încă 
desfătându-se de sângele din gură, sânge, 
sângele sublim, delectat de vânătoare, deşi bucuros să fie 
acasă, dar, totuşi... 

Ceva se întâmplase. 

Greşit, rău, rău, Doamne, ardea tot, plin de foc, fierbinte, 
arzând, cu nevoia de foc, hrană, combustibil, combustibil, şi 
toate astea erau normale, erau de aşteptat - cererile 
metabolismului său deveneau cumplite când se afla în starea 
alterată -, dar focul nu era ceva rău, nu focul 
dinlăuntru, cu nevoia frenetică şi devoratoare pentru hrană, ci 
faptul că el nu putea, nu putea, nu putea... 

Nu se putea schimba la loc. 

Infiorat de mişcarea fluidă, excepţională a trupului său, de 
felul în care muşchii i se flexau şi i se încordau, se flexau şi se 
încordau, veni în casa întunecată, văzând suficient de bine şi 
fără lumină, nu atât de bine ca o pisică, dar mai bine ca un om, 
pentru că acum era ceva mai mult decât un om, şi câteva 
minute rătăci în neştire prin camere, tăcut şi alert, aproape 
sperând să găsească un musafir nepoftit, pe cineva pe care să-l 
sfâşie, pe care să-l sfâşie, să-l sfâşie, din care să muşte şi pe 
care să-l rupă în bucăţi, dar casa era pustie. În dormitor, se 
aşeză pe podea, se strânse tot, lăsându-se pe-o parte, şi-şi 
conjură trupul să revină la forma pe care o avusese o dată cu 
dreptul la naştere, să revină la forma familiară a lui Mike Peyser, 


la forma unui om care merge cu spatele drept şi arată ca un om, 
şi înlăuntrul său simţi o pornire spre 

normalitate, o schimbare în ţesuturi, dar nu o trecere suficientă, 
şi apoi o alunecare, pe alături, pe alături, ca un reflux care 
ajunge departe, departe de normalitate, aşa că încercă din nou, 
dar de data asta nu se mai produse nici o mutație, nici măcar o 
revenire parţială la ceea ce fusese odată. Era pironit, intrase în 
capcană, încuiat înăuntru, încuiat, blocat într-o formă care până 
nu demult păruse esenţa libertăţii şi a unei dorinţe 
inexprimabile, dar care acum nu mai era deloc o formă de dorit 
pentru că nu se putea lepăda de ea, căzuse în capcana ei, 
căzuse în capcană, şi intră în panică. 

Sări în sus şi se repezi afară din cameră. Deşi putea vedea 
destul de bine în întuneric, făcu ţăndări o lampă cu picior care 
căzu cu un pocnet, sunetul zdrăngănit al sticlei care se sparge, 
dar continuă să meargă prin holul neîncăpător, în camera de zi. 
O carpetă rugoasă îi alunecă 
de sub picioare. Se simţea ca într-o închisoare; trupul, propriul 
său trup transformat îi devenise închisoare, închisoare, oasele 
metamorfozate ajungând nişte bare ale celulei, bare care-l 
ţineau captiv înăuntru; era îngrădit de propria-i came, 
reconfigurată. Dădu ocol camerei, sări încoace şi-ncolo, în cerc, 
în cerc, înnebunit, frenetic. 

Perdelele unduiră uşor în curentul stârnit de trecerea lui. Se 
agită pe lângă mobilă. O măsuţă se rostogoli cu fundul în sus în 
goana lui. Putea fugi, dar nu scăpa. Căra închisoarea cu el. Nici 
o scăpare. Nici o scăpare. Niciodată. 

Dându-şi seama de asta, inima îi sări în piept şi mai sălbatic. 
Îngrozit, frustrat, dădu un pumn unui teanc de reviste, 
împrăştiindu-le peste tot, mătură o bucată mare de sticlă şi 
două piese de ceramică decorativă de pe măsuţa de cocteil, 
sfâşie pernele de pe sofa până când le desfiinţă, 

până când o presiune teribilă îi umplu ţeasta, durere, o 
asemenea durere, şi vru să strige dar îi era teamă să strige, 
teamă că nu ar fi în stare să se oprească. 

Mâncare. 

Combustibil. 

Hrăneşte focul, hrăneşte focul. 


Realiză dintr-odată că această incapacitate de a reveni la 
forma lui naturală ar putea fi legată de un deficit sever de 
rezerve energetice necesare pentru a alimenta cumplita 
accelerare a metabolismului său asociat cu transformarea. 

Dacă şi-ar satisface trebuinţele, organismul lui ar produce 
enorme cantităţi de enzime, hormoni şi substanţe chimice 
active, complexe din punct de vedere biologic; numai în câteva 
minute, trupul lui trebuia să sufere o regenerare forţată şi o 
reclădire a ţesuturilor compatibile, în cerinţe energetice, cu ani 
întregi de creştere obişnuită, 
şi pentru asta avea nevoie de combustibil, de material pentru a-l 
converti, de proteine şi minerale, hidraţi de carbon în cantitate 
mare. 

Înfometat, mort de foame, mort de foame, Peyser se grăbi 
spre bucătăria neluminată, apucă mânerul uşii de la frigider, se 
trase îndărăt, smuci de uşă până o deschise, scoase un şuier 
când lumina îi atacă ochii, zări două treimi dintr-o şuncă din 
conservă, şuncă zdravănă, bună şuncă, acoperită cu Saran Wrap 
pe o farfurie albastră, aşa că o înşfăcă, rupse plasticul, aruncă 
farfuria, care se sparse de uşiţa unui dulap de bucătărie, şi se 
azvârli pe podea, îşi înfipse dinţii în bucata de carne, muşcă şi 
muşcă din ea, muşcă adânc, trase, mestecă febril, muşcă adânc. 

Îi plăcea să-şi scoată hainele de pe el şi să caute altă formă 
cât de curând după căderea nopţii, alergând în pădurea din 
spatele casei, sus, pe dealuri, unde vâna 
iepuri şi ratoni, vulpi şi veveriţe, le sfâşia cu mâinile, cu 
dinţii, hrănea focul, arderea dinlăuntru, şi-i plăcea, îi plăcea, nu 
numai pentru că simţea o astfel de libertate în acea nouă formă 
pe care şi-o alesese, dar şi pentru că-i dădea un copleşitor 
sentiment de putere, putere ca a unui zeu, mai intens erotică 
decât cea sexuală, mai satisfăcătoare decât orice 
experimentase înainte, putere, putere sălbatică, putere 
neşlefuită, puterea unui om care supusese natura, mersese 
dincolo de limitele lui genetice, puterea vântului şi a furtunii, 
eliberat de orice piedici 
umane, slobod, eliberat. Se hrănise în noaptea asta, dând 
năvală în pădure cu încrederea unui animal de pradă căruia nu-i 
scapă nimic, la fel de irezistibil ca întunericul însuşi, dar orice va 
fi consumat, trebuie că era insuficient pentru a-i permite 
întoarcerea la forma lui Michael Peyser, expert în materie de 


software, burlac, stăpânul unui Porsche, avid colecţionar de 
filme pe casete video, maratonist, consumator de Perrier. 

Aşa că acum mânca şuncă, toată cantitatea rămasă, şi 
smulgea şi alte alimente din frigider pe care le mânca, 
îndesându-şi-le în gură cu amândouă mâinile: un castron plin de 
rigatoni rece, cu o chiftea deasupra, o jumătate de plăcintă cu 
mere pe care o cumpărase cu o zi înainte de la patiseria din 
oraş, o bucată de unt, mâncare grasă, dar bună, bun 
combustibil, tocmai potrivit pentru a-i hrăni focul, patru ouă 
crude şi multe altele, mai multe. Era un foc care, atunci când 
era hrănit, nu ardea mai strălucitor, ci se răcea, se retrăgea, 
pentru că nu era deloc un foc adevărat, ci un simptom fiziologic 
al disperatei nevoi de combustibil care să ţină procesele 
metabolice într-o funcţionare lină. 

Acum, focul începea să scadă din fierbinţeală, diminuându-se 
de la o combustie bogată la flăcări risipite, apoi până la puţin 
mai mult decât o ardere mocnită de jar 
încins. 

Odată sătul, epuizat, Mike Peyser căzu pe podea în faţa 
frigiderului deschis, pe o grămadă de vase sparte, mâncare şi 
fâşii de Saran Wrap, coji de ouă şi containere Tupperware. Se 
făcu din nou covrig şi dori să se afle iarăşi în acea formă în care 
lumea l-ar recunoaşte, şi o dată în 
plus simţi că avea loc o mutație în măduva spinării şi în oase, în 
sânge şi organe, în vene şi cartilagii, în muşchi şi piele, de parcă 
valurile de hormoni, enzime şi alte substanţe chimice, biologice, 
erau produse de organismul lui şi-l străbăteau, dar, ca şi înainte, 
schimbarea era oprită 
de o transformare dureros de incompletă, iar trupul i se simţi 
mai uşurat cu funcțiunile lui sălbatice, regresând inevitabil, deşi 
încerca să se ţină în frâu cu toată voinţa de care era în stare, 
întreaga voinţă, se străduia şi se lupta să găsească o formă 
elevată. 

Uşa frigiderului se închise cu zgomot. Bucătăria era din nou în 
puterea umbrelor şi Mike Peyser simţi ca şi cum acel întuneric 
nu era numai peste tot în jur, ci şi înlăuntrul lui. 

In cele din urmă, urlă. După cum se şi temea, de îndată ce 
începu să urle, nu se mai putu opri. 


28 


Cu puţin înainte de miezul nopţii, Sam Booker ieşi din „Cove 
Lodge". Purta o haină de piele maronie, un pulovăr albastru, 
blugi şi adidaşi albaştri - o combinaţie care îi permitea să se 
confunde cu noaptea, dar care nu arăta suspect, deşi poate că 
un pic prea tinerească pentru un bărbat cu înfăţişarea lui 
constant melancolică. Chiar aşa comună cum părea, haina avea 
câteva buzunare interioare neobişnuit de adânci şi încăpătoare, 
în care purta câteva unelte necesare unei spargeri şi unui furt 
de automobile. 

Cobori pe scările dinspre sud, ieşi pe uşa înaltă din spatele 
clădirii şi zăbovi un moment pe alee. 

O ceaţă groasă se aduna deasupra falezei, mânată de o briză 
marină neaşteptată, care reuşise să risipească calmul nopţii. In 
câteva ceasuri, briza avea să poarte ceața în oraş şi să lase 
coasta într-o relativă claritate. Până atunci, Sam îşi va fi încheiat 
misiunea care-l aştepta şi, fără să mai aibă nevoie de refugiul 
favorizat de ceaţă, avea, în sfârşit, să doarmă - sau, mai 
degrabă, să se lupte cu insomnia - în patul lui din camera de 
motel. 

Nu prea se simţea în largul său. Nu uitase de presupuşii 
delincvenţi tineri de care fugise pe Iceberry Way, în aceeaşi 
seară. Pentru că adevărata lor natură rămânea un mister, 
continua să se gândească la ei ca la nişte punkişti, dar ştia că 
erau mai mult decât nişte adolescenţi turbulenti. 

Ciudat, avea sentimentul că ştia de fapt ce erau, dar 
cunoaşterea aceasta stârnea o imagine în subconștient, în zona 
conştiinţei primitive. 

Dădu ocol capătului sudic al clădirii, trecu de cafenea, care 
era acum închisă, şi, zece minute mai târziu, ajunse la Clădirea 
Municipală din Moonlight Cove, pe Jacobi Street. Era exact cum 
o descriseseră agenţii Biroului din San Francisco: o construcţie 
cu două etaje, din cărămidă, a cărei fundaţie rezistase 
vremurilor, cu o faţadă albicioasă, acoperişul de ţiglă, obloane 
de culoarea verdelui pădurii la ferestre, potrivite pentru furtuni, 
şi lămpi mari cu armătură de fier la intrarea principală. Clădirea 
Municipală şi parcul înconjurător ocupau cam jumătate dintr-un 
corp de case pe partea nordică a străzii, dar arhitectura sa 
antiinstituţională se armoniza cu clădirile din vecinătate. 
Luminile exterioare şi interioare de la parter erau aprinse chiar 


şi la acea oră, fiindcă, în plus faţă de birourile guvernamentale 
din oraş şi de Direcţia Apelor, Clădirea Municipală adăpostea şi 
Departamentul Poliţiei 

care, desigur, nu era niciodată închis. 

De peste drum, prefăcându-se că se afla la o plimbare 
nocturnă pentru întreţinerea sănătăţii, Sam studie locul 
respectiv în timp ce trecea prin dreptul lui. Nu văzu nici o 
activitate neobişnuită. Aleea din faţa intrării principale era 
pustie. Prin uşile de sticlă zări un foaier puternic luminat. 

La următorul colţ o luă spre nord, pe aleea care ducea lao 
intrare secundară. Acea cale de acces, străjuită pe margini de 
copaci, tufe şi gărduleţe care mascau liniile caselor de pe Jacobi 
Street şi Pacific Drive, ducea, printre garaje şi hangare, printre 
grămezi de gunoi şi pubele, la 
zona de parcare spațioasă, fără gard, din spatele Clădirii 
Municipale. 

Sam păşi într-un spaţiu retras, mărginit de un gărduleţ verde 
de opt picioare înălţime, la colţul zonei alăturate proprietăţii 
publice. Deşi aleea era foarte întunecoasă, două lămpi de sodiu 
aruncau o lumină gălbuie, dând la iveală douăsprezece vehicule: 
patru Forduri ultimul model, cu linii zvelte, verzi, produse pentru 
intervenţiile federale, pentru stat şi autorităţile locale; o maşină 
a salubrităţii şi o camionetă purtând pecetea oraşului şi 
însemnele „Regia Apei"; o maşină uriaşă de curăţat strada; un 
camion imens cu bena din lemn şi obloane rabatabile de golire, 
şi patru maşini de poliţie, toate marca Chevy.. 

Tocmai acestea din urmă îl interesau pe Sam, pentru că erau 
echipate cu VDT-uri care le conectau la computerul central al 
Departamentului Poliţiei. Moonlight Cove deţinea opt maşini de 
patrulare - un număr mare pentru un orăşel adormit de pe 
coastă, cu cinci mai multe decât îşi putea permite oricare altă 
comunitate de mărime asemănătoare, 
şi, în mod clar, în exces faţă de nevoile reale. 

Dar tot ce privea acest Departament al Poliţiei era excesiv în 
raport cu necesarul, detaliu care constituise un semnal de 
alarmă pentru mintea agenţilor Biroului care veniseră să 
investigheze moartea lui Sanchez şi a fraţilor Bustamante. 
Moonlight Cove avea doisprezece ofiţeri cu normă întreagă şi 
trei cu jumătate de normă, cărora li se adăuga personalul civil 
cu normă întreagă de pe lângă ofiţeri. Multă putere strânsă la un 


loc. În plus, primeau cu toţii salarii competitive cu plafonul de 
plăţi prevăzut prin lege în majoritatea oraşelor mari de pe 
coasta vestică, în 

consecinţă prea mari pentru un orăşel ca acesta. Ei aveau cele 
mai bune uniforme, cea mai bună mobilă adecvată 

instituţiei, o panoplie impresionantă de arme de mână, arme de 
atac şi gaze lacrimogene şi - mai uimitor decât orice - erau 
computerizaţi pe o asemenea scară, încât ar 

fi stârnit invidia indivizilor care se ocupau de buncărele pentru 
sfârşitul lumii de la Baza Strategică Aeriană din Colorado. 

Din adăpostul lui ţepos, format din gărduleţul mereu verde şi 
mirositor, Sam studie parcul de maşini câteva minute, pentru a 
se asigura că nimeni nu se afla înăuntrul vehiculelor sau în 
umbrele adânci din spatele clădirii. 

jaluzelele Levolor erau trase la geamurile luminate de 
la parter, aşa că nimeni dinăuntru nu avea acces vizual spre 
zona de parcare. 

Scoase o pereche de mănuşi moi, suple, de piele de căprioară 
din buzunarul hainei şi le trase pe mâini. 

Era gata s-o ia din loc, când auzi ceva pe aleea din spatele lui. 
Un zgomot sec, pe drumul pe care venise. 

Ascunzându-se mai bine după gărduleţ, întoarse capul ca să 
descopere sursa. O cutie de carton cenuşie, presată, de două ori 
cât o cutie pentru pantofi, aluneca pe stradă, rostogolită de 
briza care făcea tot mai mult să freamăte frunzele tufişurilor şi 
ale pomilor. Cartonul întâlni o pubelă şi, proptindu-se în ea, 
încetă orice sunet. 

Strecurându-se pe alee, îndreptându-se, din cauza brizei, spre 
est, ceața arăta acum mai mult ca un fum, de parcă tot oraşul 
era în flăcări. Privind cu coada ochiului în toate părţile prin acel 
abur asupritor, se convinse că era singur - apoi se întoarse şi 
fugi spre cea mai apropiată dintre cele patru maşini de 
patrulare. 

Era încuiată. 

Dintr-un buzunar interior al hainei scoase o cheie specială, 
care putea descuia instantaneu orice încuietoare fără a distruge 
mecanismul. Deschise uşor maşina, se strecură în spatele 
volanului şi închise uşa cât putu mai 
repede şi fără zgomot. 


De la lămpile cu vapor de sodiu venea suficientă lumină ca să 
pătrundă în maşină şi să vadă ce face, deşi avea suficientă 
experienţă să lucreze şi pe întuneric beznă. Puse alături de el 
cheia specială şi luă o cheie fixă din alt buzunar. 

Ca să deschidă video-displayul din spaţiul dintre cele două 
locuri din faţă, trebuia să pornească motorul; computerul era 
mai puternic decât un model mic şi comunica cu centrul de date 
prin transmisii de microunde cu energie intensivă, consumând 
prea mult ca să funcţioneze numai cu baterii. Ceaţa camufla 
gazele de eşapament, dar nu şi zgomotul. Maşina negru cu alb 
era parcată la optzeci de picioare de clădire, aşa că nimeni 
dinăuntru nu putea să audă ceva. Dar dacă ieşea cineva pe uşa 
din spate să ia puţin aer sau să se urce repede într-una din 
maşinile disponibile, la un apel, bătaia motorului n-ar fi trecut 
neobservată. Atunci Sam ar fi intrat într-o confruntare căreia - 
dată fiind frecvenţa morţilor violente din oraş - se putea să nu-i 
supravieţuiască. 

Oftând uşor, apăsă încet de tot pedala de acceleraţie cu 
piciorul drept, desprinse două fire din spatele bordului şi le 
conectă. Motorul pomi imediat, lin de tot. 

Ecranul computerului pâlpâi de îndată. 

Sistemul complicat de computerizare al Departamentului 
Poliţiei era furnizat pe gratis de tehnologia Noului Val pentru că 
se presupunea că foloseau oraşul Moonlight Cove ca pe un soi 
de teren de testare pentru propriile lor produse hard şi soft. 
Sursa uriaşelor fondurilor atât de evidente în toate aspectele 
privind departamentul acesta nu era uşor de localizat, dar se 
bănuia că venea de la Noul Val sau de la principalul acţionar al 
Noului Val, în acelaşi timp directorul său 
executiv, Thomas Shaddack. Orice cetăţean era liber să-şi 
susţină financiar poliţia locală sau alte forţe armate ale 
guvernului dacă-l atrăgea o scutire de taxe, desigur, dar dacă 
asta făcea Shaddack, de ce nu devenise acest gest o 
chestiune de notorietate publică? Nici un om inocent n-ar fi 
oferit sume mari de bani pentru o cauză civică într-un anonimat 
complet. Dacă Shaddack era discret în ceea ce privea susţinerea 
autorităţilor locale cu fonduri private, atunci nu putea fi neglijată 
nici posibilitatea unor poliţişti plătiţi şi a unor oficialități corupte 
pe care să le aibă în buzunar. Şi dacă poliţiştii din Moonlight 
Cove erau de fapt soldaţi în armata personală a lui Thomas 


Shaddack, urma ca numărul suspect de morţi violente din 
ultimele săptămâni să poată fi pus în legătură cu această alianţă 
necurată. 

Acum, VDT-ul expuse sigla Noului Val în colţul din dreapta jos, 
tot aşa cum sigla IBM ar fi apărut dacă maşina ar fi fost 
înzestrată cu un IBM. 

În timpul investigării cazului Sanchez-Bustamante de către 
Biroul din San Francisco, unul din cei mai buni agenţi ai Biroului, 
Morrie Stein, fusese la bordul unei maşini de patrulare cu unul 
dintre ofiţerii lui Watkins, Reese Dorn, când acesta solicitase 
computerul central pentru o informaţie din documentele 
departamentale. Încă de atunci, Morrie bănuia că acest 
computer era mult mai sofisticat decât lăsaseră să se vadă 
Watkins şi oamenii lui, servindu-i într-un fel care încălca limitele 
legale ale autorităţii poliţieneşti şi despre care ei nu erau deloc 
dornici să discute, astfel că memorase codul cu care Dorn 
intrase în sistem. Când zburase la Los Angeles pentru o 
întrevedere cu Sam, Morrie spusese: 

-Cred că fiecare poliţist din orăşelul ăla suspect are propriul 
număr de acces la computer, dar al lui Dorn poate merge la fel 
de bine ca şi celelalte. Sam, trebuie să intri pe 
computerul lor şi să-l faci să-ţi arate câteva meniuri, să vezi ce-ţi 
oferă, să te tot joci cu el când Watkins şi oamenii lui nu ţi se uită 
peste umăr. Da, sună dement, dar au prea multă tehnologie de 
vârf pentru dimensiunea şi nevoile lor, decât dacă nu cumva 
urmăresc ceva necurat. La început pare ca oricare oraş, chiar 
mai plăcut decât multe altele, chiar drăguţ... dar, fir-ar să fie, 
după o vreme, ai senzaţia că peste tot sunt microfoane, că eşti 
urmărit oriunde te-ai duce, că Marele Frate te supraveghează în 
fiecare minut. 

Pe Dumnezeul meu, după câteva zile eşti aproape sigur că te 
afli într-un stat polițienesc în miniatură, în care controlul este 
atât de subtil că de-abia îl sesizezi, deşi totul este condus cu o 
mână de fier. Nu e-n regulă cu poliţiştii ăştia, Sam, precis sunt 
băgaţi rău de tot în ceva - poate trafic cu droguri, cine ştie - şi 
computerul face parte din toată tărăşenia. 

Numărul lui Reese Dorn era 262 699, şi Sam îl introduse la 
tastatura VDT-ului. Sigla Noului Val dispăru. 

Ecranul rămase gol pentru o secundă. Apoi apăru un meniu: 

ALEGE: 


DISPECER 

DOSARE CENTRALE 

BULETIN INFORMATIV 

LEGĂTURI EXTERNE PRIN MODEM 

Pentru Sam, primul aliniat însemna că un ofiţer de pe o 
maşină putea comunica cu dispecerul de la cartierul general nu 
numai prin intermediul staţiei radio a poliţiei cu care maşina era 
echipată, ci şi prin computer. Dar de ce să vrea cineva să-şi bată 
capul trimițând întrebări la dispecer şi citind replicile transmise 
pe VDT, când informaţiile puteau fi obţinute mult mai uşor şi 
mai repede prin staţia radio. Numai dacă.....nu erau unele 
lucruri despre care aceşti poliţişti nu voiau să vorbească pe 
frecvențele radioului, care puteau fi interceptate de către 
oricine deţinea o staţie de emisie-recepţie. 

Nu intră în legătură cu dispecerul, pentru că atunci ar fi 
trebuit să înceapă un dialog, prefăcându-se că este Reese Dorn, 
şi asta ar fi fost ca şi cum ar fi strigat: „Hei, sunt aici, într-una 
din maşinile voastre, şi îmi vâr nasul exact unde nu vreţi voi, 
aşa că, de ce nu apăreţi şi nu încheiaţi toată povestea asta?" 

Incât, apăsă pe B şi Enter. Apăru alt meniu: 

ALEGE: E 

A. SITUAŢIA ARESTARILOR CURENTE 

B. SITUAŢIA CAZURILOR AFLATE PE ROL 

C. SITUAŢIA CAZURILOR AFLATE ÎN SUSPENSIE 

D. ARHIVA ARESTĂRILOR EFECTUATE ÎN SUBURBII 

E. ARHIVA ARESTĂRILOR EFECTUATE ÎN ORAŞ 

F. DELINCVENŢI DIN SUBURBII CONDAMNAŢI 

G. DELINCVENŢI DIN ORAŞ CONDAMNAŢI 

Numai pentru a se convinge dacă ceea ce apărea în meniuri 
era valabil şi nu servea drept cod pentru alte informaţii, alese 
secţiunea F, ca să obţină date despre delincvenţii din suburbii 
condamnaţi. Apăru un alt meniu, oferindu-i zece posibilităţi de 
alegere: „CRIMA, OMOR 
PRIN IMPRUDENŢA, VIOL, OFENSE SEXUALE, ATAC ŞI ACTE DE 
VIOLENȚĂ, FURT ARMAT, SPARGERE, SPARGERE ŞI PĂTRUNDERE 
PRIN EFRACŢIE, ALTE 
TIPURI DE FURT, ALTE OFENSE MINORE”. 

Se fixă pe dosarul cu CRIME şi descoperi trei criminali 
condamnaţi - toţi vinovaţi de crimă de gradul întâi sau doi -, 
care trăiau acum ca oameni liberi în suburbii după ce vor fi 


90 > 


ispăşit în diverse locuri pedepse de la doisprezece la patruzeci 
de ani, înainte de a fi eliberaţi. Numele lor, adresele şi numerele 
de telefon apăreau pe ecran, împreună cu numele victimelor, cu 
detalii sumare despre actele săvârşite şi data încarcerării; nici 
unul nu locuia în 

Moonlight Cove. 

Sam ridică ochii de pe ecran şi privi prin zona de parcare. 
Rămânea tot pustie. Aburul omniprezent era brăzdat de fuioare 
mai groase de ceaţă care veneau în valuri ca nişte cute stârnite 
de fluturarea unui stindard, pe când treceau pe lângă maşină, şi 
se simţea de parcă era sub apă, într-un costum de scafandru, în 
mijlocul unor panglici lungi de plante de mare zbătându-se în 
bătaia curenților. 

Se întoarse la meniul principal şi ceru litera C -BULETIN 
INFORMATIV. Acesta se dovedi a fi o colecţie de mesaje pe care 
Watkins şi ofiţerii săi şi le lăsaseră reciproc privind chestiuni 
care păreau câteodată legate de munca poliţienească şi 
altădată personale. Multe erau exprimate într-un fel de 
stenografie criptică căreia Sam simţi că nu-i 
putea da de capăt, dar care, probabil, merita efortul de a fi 
descifrată. i 

Încercă cu punctul D din meniul principal, LEGĂTURI EXTERNE 
PRIN MODEM, şi-i apăru o listă de computere la scară naţională, 
cu care putea face conexiunea prin modemul telefonic din 
Clădirea Municipală alăturată. 

Posibilele legături pe care le putea realiza departamentul erau 
uluitoare: D.P. DIN LOS ANGELES (D.P. - DEPARTAMENTUL 
POLIȚIEI), D.P. DIN SAN FRANCISCO, D.P. DIN SAN DIEGO, D.P. 
DIN DENVER, D.P. DIN 
HOUSTON, D.P. DIN DALLAS, D.P. DIN PHOENIX, D.P. 

DIN CHICAGO, D.P. DIN MIAMI, D.P. DIN NEW YORK CITY, şi o 
seamă de alte oraşe mari; DEPARTAMENTUL VEHICULELOR 
MOTORIZATE DIN CALIFORNIA, DEPARTAMENTUL ÎNCHISORILOR, 
PATRULA DRUMURILOR NAŢIONALE, şi multe alte agenţii de stat 
care aveau legături mai puţin clare cu activitatea poliţienească: 
DOSARELE DE PERSONAL ALE ARMATEI SUA, DOSARELE 
PERSONALULUI MARINEI MILITARE, 

FORŢELE AERIENE, DOSARELE CRIMINALISTICE ALE 

FBI, SERVICIUL DE ASISTENŢA AL DEPARTAMENTELOR LOCALE 
DE POLIŢIE - un program relativ nou al Biroului; chiar biroul 


INTERPOLULUI de la New York, prin care această organizaţie 
internaţională avea acces la ramificaţiile principale din Europa. 

De ce dracu' avea nevoie o mică forţă poliţienească din aria 
provincială a Californiei de toate aceste surse de informaţii? 

Şi mai era ceva: date la care chiar secţiile de poliţie total 
computerizate din oraşe ca Los Angeles nu aveau acces prea 
uşor. Prin lege, unele dintre ele erau materiale pe care poliţia nu 
le putea obţine decât printr-o cerere expresă, ca, de exemplu, 
dosarele de la TRW, cea mai mare firmă de credit şi expertiză 
financiară din SUA. 

Capacitatea Departamentului Poliţiei din Moonlight Cove de a 
avea acces la datele TRW oricând dorea era, desigur, un secret 
chiar pentru TRW, pentru că respectiva companie nu şi-ar fi dat 
toate tainele în vileag fără o citaţie la tribunal. Sistemul 
permitea, totodată, accesul la baza de date a CIA din Virginia, 
care se presupunea că era asigurată împotriva intruziunii 
oricărui alt computer din afara zidurilor Agenţiei, şi la anumite 
dosare FBI despre care se credea, de asemenea, că rămân un 
secret absolut. 

Cutremurat, reveni de la opţiunea LEGĂTURI EXTERNE 
PRIN MODEM şi se întoarse la meniul principal. 

Se mai uită prin parcare, meditând. 

Când se întâlnise cu Sam cu câteva zile în urmă, Morrie Stein 
sugerase că Poliţia din Moonlight Cove s-ar fi ocupat oarecum de 
traficul cu droguri şi că generozitatea Noului Val în ceea ce 
privea sistemul de computere putea indica o complicitate din 
partea unor anumiţi ofiţeri neidentificaţi. 

Dar Biroul era, în acelaşi timp, interesat de posibilitatea ca 
Noul Val să fi vândut ilegal tehnologie de vârf sofisticată ruşilor 
şi să fi cumpărat poliţia din Moonlight Cove pentru ca, prin 
aceste legături cu forurile naţionale, compania să fie alertată cât 
mai curând posibil 
asupra oricărei intenţii de intervenţie federală în acţiunile sale. 
Nu avea nici o explicaţie privind legătura acestor acţiuni cu 
recentele decese din oraş, dar trebuia să înceapă cu o teorie 
oarecare. 

Acum, Sam era gata să elimine şi ipoteza că Noul Val vindea 
ceva sovieticilor şi că anumiţi directori ai firmei erau implicaţi 
într-un trafic de droguri. Ţesătura uriaşă de date cu bătaie lungă 
cu care poliţia se echipase - pe acel meniu erau listate o sută 


douăsprezece! - era exagerată atât pentru buna desfăşurare a 
unui trafic de droguri, cât şi pentru stingerea rapidă a 
suspiciunilor federale stârnite de posibilele legături ale Noului 
Val cu Sovietele. 

Puseseră pe picioare o reţea informaţională mult mai potrivită 
cu necesităţile operaţionale ale unui adevărat stat în stat - sau, 
chiar mult mai la obiect, cu ale unei mici naţiuni independente. 

O naţiune mică şi ostilă. Acest ghem de date fusese destinat 
să-l înarmeze pe deţinător cu o putere enormă. 

Era ca şi cum acest orăşel pitoresc căzuse pradă unei minţi 
megalomane, obsedată de crearea unui mic regat, din care să 
cucerească în cele din urmă vaste teritorii. 

Astăzi, Moonlight Cove; mâine, lumea. 

-Ce dracu' fac ăştia aici? se întrebă Sam cu voce tare. 


29 


Încuiată temeinic în camera ei de la „Cove-Lodge" - 
schimbată, gata de culcare, în nişte chiloţei galben pal şi cu un 
tricou alb cu figura zâmbitoare a broscuţei Kermit -, Tessa bea o 
Diet Coke şi încerca să urmărească reluarea 
spectacolului „Astă seară", dar nu reuşea deloc să fie prinsă de 
conversaţia lui Johnny Carson cu o actriţă fără duh, o cântăreaţă 
fără talent şi o comediantă de două parale. 

Cu cât trecea mai mult timp de la experienţa ei neliniştitoare 
de pe holurile şi scările motelului, cu atât se întreba mai mult 
dacă fusese într-adevăr urmărită, fiind foarte afectată de 
moartea lui Janice, de fapt preocupată de gândul că era vorba 
de crimă, mai degrabă decât de 
sinucidere. Şi se resimțea încă de pe urma cheesburgerului pe 
care-l luase la masa de seară. Fusese prea gras, căci probabil îl 
prăjiseră prea mult împreună cu chifla, brânza şi tot restul, într-o 
grăsime greţoasă. După cum Scrooge crezuse prima dată în 
stafia lui Marley, tot aşa Tessa începu să vizualizeze siluetele 
care o înspăimântaseră mai devreme: poate că nu fuseseră 
nimic mai mult decât o bucăţică de carne nedigerată, un strop 
de muştar, o fărâmă de brânză, o felie de cartof înecată în 
grăsime. 

In timp ce invitatul lui Carson vorbea despre un weekend pe 
care-l petrecuse la un festival al artelor în Havana, cu Fidel 


Castro - „mare om, un tip haios, un tip cu har" -, Tessa se ridică 
din pat şi se duse la baie să se spele pe faţă şi pe dinţi. Pe când 
îşi punea din tub nişte pastă Crest pe periuţă, auzi pe cineva 
încercând uşa camerei. 

Mica baie se afla pe holişorul încă şi mai mic. Când păşi 
în prag, se afla deja la câteva picioare de uşa dinspre coridor, 
suficient de aproape ca să vadă clanţa sferică învârtindu-se 
înainte şi-napoi sub presiunea cuiva care o încerca. Nu erau nici 
măcar subtili în această privinţă. 

Incuietoarea scrâşnea şi pocnea, iar uşa se zgâlţâia toată. 

Lepădă imediat periuţa de dinţi şi se grăbi spre telefonul 
care se afla pe măsuţa de noapte. 

Nici urmă de ton. 

Bătu frenetic în furcă. 

Apăsă pe butonul pentru „Centrală", dar degeaba. 

Telefonul era mort. Legătura fusese probabil tăiată. 


30 


De câteva ori, Chrissie trebui s-o tulească de pe şosea, 
adăpostindu-se în tufele mărginaşe, până când se depărtau 
maşina sau camionul care se apropiaseră. Una din ele era o 
maşină a Poliţiei din Moonlight Cove, îndreptându-se spre oraş, 
şi avu certitudinea că era aceeaşi care se îndreptase către casa 
ei. Se lăsă pe vine în iarba înaltă şi în tufele de laptele-cucului, şi 
rămase acolo până când luminile de poziţie ale maşinii negru cu 
alb se micşorară, ajungând nişte punctuleţe roşii şi, în cele din 
urmă, dispărură după un colţ. 

Câteva case erau construite de-a lungul primei mile şi 
jumătate la capătul acelei şosele cu dublu sens. Chrissie îi ştia 
pe câţiva dintre cei care locuiau acolo: familiile Thomas, Stones, 
Elswick. Era tentată să se ducă la una din ele, să bată la uşă şi 
să ceară ajutor. Dar nu putea fi sigură că aceşti oameni erau în 
continuare la fel de drăguţi cum fuseseră odată. Se poate să se 
fi schimbat, ca părinţii ei. Ceva supranatural ori din alte spaţii îi 
poseda pe 
oamenii din Moonlight Cove şi din jurul oraşului, iar ea 
văzuse destule filme de groază şi citise destule astfel de cărţi ca 
să ştie că atunci când acest gen de forţe intrau în acţiune, nu 
mai puteai avea încredere în nimeni. 


Îşi punea aproape toată speranţa în Părintele Castelli de la 
„Maica Îndurării” pentru că era un om sfânt, şi nici un demon din 
iad nu reuşea să pună laba pe el. Desigur, dacă se punea 
problema unor străini din alte lumi, nici Părintele Castelli nu 
putea fi protejat doar pentru că era un om al lui Dumnezeu. 

In acest caz, dacă preotul fusese convertit şi dacă Chrissie 
reuşea să scape de el descoperind că făcea parte dintre 
duşmanii ei, se va duce direct la doamna lrene Tokawa, 
profesoara ei. Doamna Tokawa era cea mai isteaţă persoană pe 
care o cunoştea Chrissie. Dacă extratereştrii ar fi luat cu asalt 
orăşelul Moonlight Cove, doamna Tokawa şi-ar fi dat seama că 
ceva era în neregulă înainte de a fi fost prea târziu. Ar fi luat 
măsuri de protecţie şi ar fi fost printre ultimii în care monștrii să 
se înfigă. Să-şi înfigă tentaculele sau ghearele sau cleştii sau ce 
vor fi având. 

Aşa încât Chrissie se ascundea de maşinile care treceau, 
dădea ocol caselor împrăştiate de-a lungul drumului de ţară şi 
mergea consecvent, deşi cu mici opriri, către oraş. 

Luna cu două coarne, apărând câteodată deasupra ceţii, 
traversase aproape tot cerul; în curând, avea să dispară. O briză 
aspră îşi făcuse simțită prezenţa dinspre vest, marcată de rafale 
de vânt, suficient de puternice ca să-i ridice părul, ca o flacără 
gălbuie pornită din creştet. 

Temperatura scăzuse până în jur de 50°F, dar noaptea era 
uneori mult mai rece în această perioadă de vreme 
nestatornică; briza se prefăcea pentru scurt timp într-un vânt 
turbat. Cu cât o făceau să se simtă mai rău atât frigul cât şi 
vântul, cu atât era mai puţin conştientă de celălalt disconfort - 
foamea. 

„Obiect pierdut, găsit rătăcind înfometat şi ameţit după 
o întâlnire cu străinii din spaţiu", zise ea, citând din titlul unui 
articol din „The National Enquirer" care exista numai în mintea 
ei. 

Se apropia de intersecţia drumului de ţară cu Holliwell Road, 
bucurându-se de faptul că înaintase simţitor, când era gata să 
pice exact în braţele celor pe care încerca să-i evite. 

La est de drumul de ţară, Holliwell arăta ca un drum 
neîngrijit care mergea până sus, pe dealuri, în zona de graniţă 
dintre state, şi pe tot traseul spre Colonia Icarus cea veche şi 
abandonată - o casă cu douăsprezece camere din care se luase 


tot, un grajd şi nişte clădiri gata să se prăbuşească în orice clipă 
-, unde un grup de artişti încercase să pună bazele unei 
organizări sociale ideale, cam prin anii '50. De atunci acolo se 
amenajaseră o fermă pentru creşterea cailor (care eşuase), un 
talcioc săptămânal în aer liber (tot eşuat), un restaurant cu 
preparate dietetice (falimentar); locul căzuse într-o ruină totală. 
Copiii ştiau totul despre acest loc bântuit de spirite şi potrivit 
pentru multe teste de curaj. 

Spre vest, Holliwell Road era pavat şi ducea spre marginea 
oraşului, pe lângă câteva case mai noi din acea zonă, pe lângă 
Microtehnologia Noului Val şi, în cele din urmă, spre punctul 
nordic al golfuleţului, unde Thomas Shaddack, geniul 
computerelor, trăia într-o casă uriaşă, cu o înfăţişare parcă de 
pe altă lume. Chrissie nu intenţiona să meargă nici spre est, nici 
spre vest. Holliwell era doar un punct de reper în fuga ei, şi când 
va fi trecut de el, va fi ajuns în colţul nord-estic al suburbiilor 
oraşului. 

Se afla cam la o sută de picioare distanţă de Holliwell, când 
auzi sunetul trepidant, accelerat al unui motor de maşină. Păşi 
alături de drum, peste un şanţ îngust, îşi tăie cale prin bălării şi 
se ascunse în spatele trunchiului gros al unui pin bătrân. 

Când se lăsă pe vine lângă copac, privi fix în direcţia din care 
se apropia vehiculul - de la vest -, iar apoi îi văzu farurile ce 
pătrundeau prin intersecţie exact la sud de ea. 

Zări un camion care nu ţinu cont de indicatorul de oprire şi 
frână chiar în mijlocul intersecţiei. Ceaţa îl înconjura cu fuioare 
subţiri. 

Chrissie putu desluşi destul de bine acea camionetă 
grea, neagră, cu un spaţiu în spate pentru banchete, deoarece, 
din cauză că la joncţiunea lui Holliwell cu drumul de ţară aveau 
loc frecvent accidente, fusese 
instalată o lumină în colţul nord-estic pentru o mai bună 
vizibilitate şi pentru a-i avertiza pe şoferi. Camioneta purta 
emblema distinctivă a Noului Val pe portieră, pe care ştia s-o 
recunoască chiar şi de la distanţă, pentru că o văzuse de o mie 
de ori înainte: un cerc alb şi albastru, de dimensiunea unei 
farfurii mari, a cărei jumătate de jos închipuia creasta albăstruie 
a unui val. Camioneta avea o mare capacitate de transport, iar 
acum încărcătura ei era formată din oameni: şase sau opt 
stăteau în spate. 


În momentul în care comioneta se opri la intersecţie, doi 
bărbaţi săriră afară. Unul se duse spre capătul împădurit din 
colţul nord-vestic al intersecţiei şi dispăru printre copaci, la nu 
mai mult de o sută de picioare mai la sud faţă de pinul din 
spatele căruia privea Chrissie. Celălalt traversă spre unghiul 
sud-estic al intersecţiei şi rămase printre buruieni şi tufele de 
chaparral. 

Camioneta porni spre sud pe drumul de ţară şi prinse viteză. 

Chrissie bănuia că oamenii rămaşi în ea urmau să fie postați 
în diferite alte puncte de-a lungul perimetrului estic al oraşului 
Moonlight Cove, unde urmau să stea de pază. 

În plus, camionul era destul de încăpător pentru a 
transporta cel puţin douăzeci de oameni, aşa că, fără îndoială, 
mulţi alţii fuseseră lăsaţi de planton pe drum, spre est de-a 
lungul lui Holliwell, de la clădirea Noului Val aflată la vest. 
Înconjurau oraşul Moonlight Cove cu santinele. Era aproape 
sigură că pe ea o căutau. Zărise ceva ce nu trebuia să vadă - 
părinţii ei în plină transformare hidoasă, lepădându-se de 
înfăţişarea lor umană -, iar acum trebuia găsită şi convertită - 
cum spusese Tucker, înainte de a apuca să avertizeze lumea. 

Zgomotul camionetei se stinse. 

Se lăsă tăcerea ca o cuvertură moale. 

Ceaţa roia, se agita şi se învolbura în curenţi fără număr, dar 
forţa venită dinspre mare o împingea neîncetat către dealurile 
numeroase şi întunecate. 

Apoi, briza se intensifică pe neaşteptate, până când deveni un 
vânt în toată regula, şuierând prin bălăriile înalte, unduind 
tufişurile, năvălind printre brazi. Un semn de circulaţie din 
apropiere scotea un zăngănit uşor şi ciudat de stingher. 

Deşi Chrissie ştia locurile în care cei doi bărbaţi se pitiseră la 
pământ, nu-i putea vedea. Erau bine ascunşi. 


31 


Ideile se succedau prin mintea lui Sam cu aceeaşi fluiditate. 
Gândurile îi erau atât de neliniştitoare, încât ar fi preferat să fi 
rămas cu mintea măcinând în gol, suspendată. 

Dintr-o apreciabilă experienţă anterioară cu computerele, ştia 
că o parte din capacităţile sistemului putea fi ţinută secret dacă 
cel care întocmea programul ştergea pur şi simplu nişte opţiuni 


din meniurile ce apăreau pe ecran. Se uită fix la primul meniu 
de pe displayul maşinii: 

A. DISPECER 

B. DOSARE CENTRALE 

C. BULETIN INFORMATIV 

D. LEGATURI EXTERNE PRIN MODEM 

Apăsă pe E, deşi nu exista o astfel de indicație. 

Pe terminal apărură următoarele cuvinte: 

HELLO, OFIȚER DORN! 

Deci, exista un E. Dăduse ori peste o bază de date 
secrete care cerea anumite răspunsuri pentru a avea acces la 
ele, ori peste un sistem informațional interactiv care putea 
răspunde la întrebările pe care le punea prin tastatură. Dacă 
primul caz era valabil, dacă se cereau cuvinte-cheie sau 
anumite formule, şi dacă bătea un răspuns greşit, intra în 
bucluc; computerul îl depista şi dădea alarma la cartierul 
general al poliţiei ca să-i prevină că o persoană necunoscută uza 
de numărul lui Dorn. 

Cu multă precauţie, tastă: HELLO. 

Computerul răspunse: 

CU CE VA POT AJUTA? 

Sam hotărî să procedeze ca şi cum era exact ceea ce părea, 
adică un program direct, de întrebări şi răspunsuri. 

Atunci, compuse cuvântul MENIU. 

Pentru o clipă, dispăru totul de pe ecran, apoi reapărură 
aceleaşi cuvinte: 

CU CE VA POT AJUTA? 

Încercă din nou: PRIMUL MENIU. 

CU CE VĂ POT AJUTA? 

MENIUL PRINCIPAL. 

CU CE VA POT AJUTA? 

În faţa unui program necunoscut pe bază de dialog operator- 
calculator, trebuia să afle comenzile adecvate mai mult sau mai 
puţin prin încercări repetate. Sam alese o nouă variantă: MENIU 
1 


În sfârşit, era răsplătit 

ALEGE: 

A. PERSONALUL DE LA NOUL VAL 
B. PROIECTUL MOONHAWK 

C. SHADDACK 


Găsise o legătură secretă între Noul Val, fondatorul lui, 
Thomas Shaddack, şi Poliţia din Moonlight Cove, dar încă nu ştia 
ce însemna această conexiune. 

Bănui că opţiunea C îl putea conecta cu terminalul 
computerului personal al lui Shaddack, îngăduindu-i să aibă un 
dialog mult mai intim decât o conversaţie prin staţia radio a 
Poliţiei. Dacă acesta era cazul, atunci Shaddack şi poliţiştii din 
localitate erau într-adevăr implicaţi într-o conspirație atât de 
gravă, încât se cerea un foarte mare grad de securitate. Nu 
apăsă pe C pentru că, dacă chema computerul lui Shaddack şi 
dădea chiar peste Marele Frate în persoană, nu exista nici o cale 
prin care să pretindă că este Reese Dorn, şi încă cu succes. 

Alegerea A probabil că l-ar fi informat despre directorii şi 
principalele departamente ale Noului Val şi poate i-ar fi furnizat 
chiar coduri care să-i îngăduie să intre în legătură cu terminalele 
lor personale. Dar nu voia să converseze cu nici unul dintre ei. 

În plus, simţea că timpul îi era măsurat. Scrută din nou aria de 
parcare şi insistă în mod special asupra umbrelor mai adânci de 
dincolo de lămpile cu vapori de sodiu. Se afla în maşina de 
patrulare de un sfert de oră, şi nimeni nu intrase şi nu ieşise din 
Clădirea Municipală în tot acest răstimp. Se îndoia că norocul îl 
va ţine tot aşa pentru mai multă vreme, şi voia să afle cât mai 
multe în minutele care-i mai rămăseseră, înainte de a fi 
întrerupt de cineva. 

PROIECTUL MOONHAWK era cea mai misterioasă şi mai 
interesantă din cele trei posibilităţi, aşa că apăsă pe B şi apăru 
un alt meniu: 

ALEGE 

A. CONVERTIȚI 

B. NECONVERTIŢI 

C. PROGRAM DE CONVERTIRE - LOCAL 

D. PROGRAM DE CONVERTIRE - STADIUL DOI 

Apăsă pe A, şi pe ecran apăru o coloană de nume şi adrese. 
Erau oamenii din Moonlight Cove, iar în capătul coloanei era 
notația: 1957 
CONVERTIȚI PÂNĂ ÎN PREZENT. 

Convertiţi? La ce? Pentru ce? Era ceva religios în această 
conspirație? Vreun cult straniu? Sau poate „convertit'" era folosit 
într-un sens eufemistic ori ca un cod? 

Cuvântul îi dădea mâncărimi prin tot corpul. 


Sam descoperi că putea să parcurgă toată lista şi să aibă 
acces la ea pe compartimente, în ordine alfabetică. 

Căută numele locuitorilor pe care-i ştia sau pe care-i întâlnise. 
Loman Watkins era pe lista convertiţilor, ca şi Reese Dorn. Burt 
Peckham, proprietarul tavernei „Podul 
Cavalerului", nu figura printre convertiți, dar întreaga familie 
Perez, cu siguranţă cei care ţineau restaurantul, se găseau în 
acele coloane. 

Îl verifică pe Harold Talbot, veteranul de război invalid, pe 
care intenţiona să-l contacteze în dimineaţa următoare. 

Talbot nu figura pe lista convertiţilor. 

Încremenit de înţelesul a tot ceea ce vedea, Sam părăsi 
fişierul convertiţilor, întorcându-se la meniul principal, şi apăsă 
pe B: NECONVERTIŢI. Apăru o altă listă de nume şi adrese, cu 
totalul general afişat pe prima linie: 1104 NECONVERTIŢI. De 
această dată, îi găsi pe Burt Peckham şi Harold Talbot. 

încercă cu C, PROGRAM DE CONVERTIRE - LOCAL, şi apăru un 
submeniu cu trei puncte: 

A. 

DE LUNI, 13 OCTOMBRIE, ORELE 18,00 

PÂNĂ MARŢI, 14 OCTOMBRIE, ORELE 6,00. 

B. 

DE MARŢI. 14 OCTOMBRIE, ORELE 6,00 

PÂNĂ MARŢI, 14 OCTOMBRIE, ORELE 18,00. 

C. 

DE MARŢI, 14 OCTOMBRIE, ORELE 18,00 

PÂNĂ LA MIEZUL NOPŢII. 

Acum era marţi, cam în jurul orei unu noaptea, deci alese 
punctul A. îi apăru o altă listă de nume, precedată de 
notația: 380 CONVERTIRI PROGRAMATE. 

Lui Sam i se zbârli părul de pe spate; nu ştia de ce, ştia numai 
că tocmai cuvântul „convertiri" îl neliniştea. Îl făcea să se 
gândească la acel film vechi cu Kevin McCarthy, „Invazia hoţilor 
de cadavre". 

Şi se mai gândi la grupul care-l urmărise în aceeaşi noapte. Ei 
fuseseră... convertiți? 

Când se uită după Burt Peckham, îl găsi pe proprietarul 
tavernei pe lista pentru convertirea de dinainte de ora şase 
dimineaţa. Oricum, Harold Talbot tot nu figura încă pe acea 
listă. 


Maşina se clătină. 

Sam îşi înălţă repede capul şi-şi căută revolverul ascuns sub 
haină. 

Vântul. Era numai vântul. O serie de rafale puternice 
pătrunseră prin valul de ceaţă şi clătinară uşor maşina. 

După o clipă, vântul deveni din nou briză, şi țesătura de ceaţă 
se refăcu, pe când inima lui Sam zvâcnea încă dureros. 


32 


Când Tessa închise telefonul total nefolositor, clanţa uşii 
încetă să se mai învârtească. Stătu o vreme în picioare, lângă 
pat, ascultând, apoi se aventură cu precauţie până în holişor şi- 
şi lipi urechea de uşă. 

Auzi voci, dar nu imediat dincolo de uşa ei. Veneau de 
mai departe, de jos, dintr-un hol, voci aparte, care vorbeau în 
şoapte rapide şi aspre. Nu putea distinge nimic din ce spuneau. 

Avea certitudinea că erau aceiaşi care o pândiseră, nevăzuţi, 
când se dusese după gheaţă şi Diet Coke. Acum se întorseseră 
şi reuşiseră să taie legăturile telefonice, ca să nu poată chema 
pe cineva în ajutor. Era o nebunie, dar 
chiar aşa se prezenta situaţia. 

O asemenea insistenţă din partea lor îi dovedea Tessei că nu 
puteau fi violatori sau pungaşi obişnuiţi, ci că puseseră ochii pe 
ea pentru că era sora lui Janice, fiindcă se afla acolo să afle ceva 
despre moartea acesteia. Oricum, se întreba cum de aflaseră de 
sosirea ei în oraş şi de ce hotărâseră să acţioneze împotriva ei 
atât de precipitat, fără măcar să se convingă dacă nu cumva 
avea de gând doar să aranjeze afacerile lui Janice şi să plece. 
Numai ea şi mama ei ştiau că intenţiona să facă de una singură 
o investigaţie a crimei. 

Pe picioarele goale, pielea i se făcu ca de găină şi se simţi 
vulnerabilă doar într-un tricou şi în chiloţei. Se duse repede spre 
dulap şi trase pe ea nişte blugi şi un pulovăr. 

Nu era singură în motel. Erau şi alţi clienţi. Aşa spusese 
domnul Quinn. Poate nu mulţi, poate încă doi sau trei. 

Dar, dacă lucrurile s-ar agrava, ar putea ţipa, iar ceilalţi 
oaspeţi ar auzi-o, şi cei care o pândeau n-ar avea de ales decât 
s-o zbughească. 


Luă un Rockports, în care îşi îndesase şosetele albe de sport 
care le purta, şi se întoarse la uşă. 

La capătul îndepărtat al coridorului, nişte voci joase şi 
răguşite sâsâiau şi mestecau cuvintele - apoi un soi de pocnet, 
ca la crăparea unor oase, răsună în tot motelul, făcând-o să 
strige şi să se foiască surprinsă. De îndată, urmă încă o 
pocnitură. Auzi cum ceda uşa unei camere. 

O femeie ţipă şi un bărbat strigă, dar celelalte voci erau 
cele care o îngheţau şi o înspăimântau pe Tessa. Să fi fost 
câţiva, trei sau patru, şi păreau stranii de tot şi şocant de 
sălbatici. Coridorul comun de dincolo de uşa ei gemea de urlete 
ascuţite ca de lupi, mârâituri ucigaşe, ţipete înfiorate şi excitate, 
o îngemănare rece care releva esenţa foamei de sânge şi alte 
sunete mai greu de descris. Dar cel mai rău era că aceleaşi voci 
inumane, aparţinând clar unor bestii, nu unor oameni, scuipau, 
totuşi, afară câteva cuvinte ce puteau fi identificate: „nevoie... 
nevoie... 
ia-o, ia, ia, ia... sânge, cățea, sânge..." 

Sprijinindu-se de uşă, ţinându-se de ea să nu cadă, Tessa 
încercă să-şi spună că acele cuvinte pe care le auzise proveneau 
de la bărbatul şi femeia în a căror cameră se pătrunsese cu 
brutalitate, dar ştia că nu putea fi adevărat, pentru că auzise 
atât femeia cât şi bărbatul ţipând. Strigătele lor erau oribile, 
aproape insuportabile, pline de groază şi agonie, ca şi cum 
cineva îi lovea de moarte sau, mai rău, mult mai rău, ca şi cum 
erau rupti în bucăţi, sfâşiaţi mădular cu mădular şi înfulecaţi. 

Cu câţiva ani înainte, Tessa fusese în Irlanda de Nord, să 
realizeze un documentar despre grozăvia şi lipsa de sens a 
violenţei de acolo, şi fusese suficient de nenorocoasă să se afle 
într-un cimitir, la funeraliile unuia din seria nesfârşită de 
„mMartiri" - un catolic sau protestant, nu mai conta de care, 
amândouă religiile fiind pline de aşa ceva -, când mulţimea care 
se jelea se metamorfozase într-o hoardă de sălbatici. Ţâşniseră 
din cimitir pe străduţele alăturate, uitându-se după cei de o 
religie diferită şi, foarte curând, dădură de doi ofiţeri în uniformă 
britanică, care patrulau prin zonă într-o maşină. La vederea lor, 
mulţimea blocă drumul maşinii, o încercui, îi sparse geamurile 
şi-i târî pe trotuar pe cei doi eventuali păzitori ai ordinii publice. 
Cei doi asistenţi tehnici ai Tessei îşi luaseră tălpăşiţa, dar ea se 
vârâse în mulţime cu camera video ridicată pe umăr şi, prin 


lentile, părea să privească dincolo de realitatea acestei lumi, la 
ladul însuşi. 

Ochi sălbatici, feţe schimonosite de ură şi furie, orice suferinţă 
uitată şi înlocuită cu setea de sânge; îndoliaţii îi loveau în neştire 
cu picioarele pe britanicii căzuţi la pământ, apoi îi ridicară numai 
ca să le care pumni şi să-i 
zgârie, să-i izbească iarăşi şi iarăşi de maşină până când 
şira spinării li se rupse şi ţestele le pocniră, apoi îi lăsară să cadă 
şi-i călcară în picioare şi-i sfăşiară şi din nou îi înjunghiată, deşi 
erau de mult morţi. Urlând şi ţipând strident, înjurând, cântând 
sloganuri care degenerau în înlănţuiri de sunete fără sens, 
ritmuri haotice, ca un stol de păsări care se înfruptă din stârvuri, 
sfârtecau trupurile zdrenţuite, deşi nu erau ca nişte păsări 
pământeşti, nici şoimi şi nici vulturi, ci ca nişte demoni care 
dăduseră năvală dintr-o subterană, trăgând de bărbaţii omorâţi 
nu numai cu intenţia de a le consuma carnea, ci şi cu dorinţa 
fierbinte de a-i despica şi de a le fura sufletele. Doi dintre ei, 
isterizaţi, o observaseră pe Tessa, îi înşfăcaseră camera de luat 
vederi şi dăduseră cu ea de pământ, făcând-o zob. 

Pentru câteva clipe, era sigură că aveau să-i despice şi ei 
membrele în frenezia lor. Cei doi o doborâseră, se lăsaseră pe 
vine şi îi smulgeau hainele. Figurile le erau atât de schimonosite 
de ură încât nu mai arătau ca nişte oameni, ci ca nişte gorgone 
înviate. Lepădaseră tot ce era omenesc în ei şi dăduseră drumul 
instinctelor primitive înscrise în gene. „Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu!", strigase ea. „Vă rog, pentru numele lui 
Dumnezeu!" Poate că pomenirea lui Dumnezeu sau numai 
sunetul unei voci omeneşti care nu degenerase în mârâiala 
aspră a unui animal, îi determină să-i dea drumul şi ezitară. 
Profită de această descumpănire pentru a se smulge din mijlocul 
lor, prin mulţimea învolburată, înnebunită de sânge, spre un loc 
mai sigur. 

Ce auzea ea acum, la celălalt capăt al coridorului din motel, 
era exact acelaşi lucru. Sau mai rău. 


33 
Începând să transpire, deşi radiatorul din maşina 


poliţiei nu era deschis, încă tresărind la fiecare rafală bruscă de 
vânt, Sam comandă submeniul de la punctul B, care arăta 


convertirile programate în acea zi, începând cu ora şase şi până 
la ora optsprezece. Numele erau aici 
precedate de titlul: 450 CONVERTIRI PROGRAMATE. 

Numele lui Harold Talbot nu se afla nici pe această listă. 

La punctul C, de la ora optsprezece din seara zilei de marţi, 
până la miezul nopţii, erau programate două sute şaptezeci şi 
patru de convertiri. Numele şi adresa lui Harold Talbot erau 
cuprinse în această a treia şi ultimă listă. 

Sam adună în minte numerele care figurau în fiecare din cele 
trei perioade de convertire - trei sute optzeci, patru sute 
cincizeci şi două sute şaptezeci şi patru - şi ajunse la cifra de o 
mie o sută patru, care era acelaşi număr cu cel din capul listei 
celor care urmau să fie convertiți. Dacă se aduna la o mie nouă 
sute şaizeci şi şapte, numărul final 
al celor deja convertiți, suma totală, de trei mii şaptezeci şi unu, 
era probabil populaţia din Moonlight Cove. Când ceasul avea să 
bată miezul nopţii, după mai puţin de douăzeci şi trei de ore, 
începând din acest moment, întregul oraş urma să fie convertit - 
indiferent ce naiba însemna asta. 

leşi din submeniu şi era gata să oprească motorul maşinii şi 
să plece, când, deodată, cuvântul ALERTA apăru pe VDT şi 
începu să clipească. Il încercă frica, pentru că era sigur că 
descoperiseră un nepoftit vârându-şi nasul în 
sistemul lor; probabil că activase vreo alarmă subtilă din 
program. 

In loc să deschidă uşa şi s-o ia la fugă, privi ecranul câteva 
clipe încă, reţinut de curiozitate: 

CONVORBIRE TELEFONICĂ INDICĂ AGENT FBI ÎN 
MOONLIGHT COVE. 

PUNCTUL DIN CARE S-A EFECTUAT CONVORBIREA; 

TELEFON PUBLIC, BENZINARIA „SHELL", OCEAN AVENUE. 

Alerta era în legătură cu el, dar nu pentru că ştiau că se 
instalase într-una din maşinile lor de patrulare şi urmărea 
conspirația Noul Val-Moonhawk. Reieşea limpede că nenorociţii 
erau conectaţi la banca de date a unei companii telefonice şi 
răsfoiau registrele periodic, să vadă cine dăduse telefon, de la 
ce număr şi cui - până şi de la telefoanele de pe stradă, care, în 
împrejurări obişnuite, ar fi înlesnit securitatea comunicării 
pentru un agent în deplasare. Erau total paranoici şi cu mania 
supravegherii, dotați cu aparatură într-o asemenea măsură şi 


într-un asemenea grad încât, cu fiecare revelaţie, se dovedeau 
mai uimitori ca înainte. 

MOMENTUL ÎN CARE S-A EFECTUAT CONVORBIREA: 

ORA 19,31, LUNI, 13 OCTOMBRIE. 

Cel puţin, nu ţineau o legătură din minut în minut sau din oră 
în oră cu compania telefonică. Evident, computerul lor afişa 
aceste înregistrări după un program organizat, poate la fiecare 
patru, şase, sau opt ore. Altfel, deja ar fi fost în alertă, căutându- 
| imediat după ce-l sunase pe Scott în acea seară. 

După însemnul DESTINATAR, apăru numărul lui de telefon de 
acasă, apoi numele şi adresa din Sherman Oaks, urmate de: 

CONVORBIRE EFECTUATA DE: 

SAMUEL H. BOOKER 

MODALITATEA DE PLATĂ: 

CARTE DE CREDIT-TELEFON: 

ADRESA DE LA SERVICI: 

FEDERAL BUREAU OF INVESTIGATIONS, WASHINGTON, D.C. 

Vor începe să verifice toate motelurile din ţinut dar, de vreme 
ce se înregistrase în singurul loc disponibil din Moonlight Cove, 
căutarea va fi scurtă. Se întrebă dacă avea timp să dea o fugă 
până la „Cove Lodge", să-şi ia maşina şi să se ducă într-un oraş 
apropiat, la Aberdeen Wells, de unde putea chema sediul 
Biroului din San Francisco de la un telefon nesupravegheat. 
Aflase destule ca să ştie că se petrecea ceva al naibii de ciudat 
în oraşul ăsta, suficient pentru a justifica o intervenţie a 
autorităţii federale şi o investigaţie extinsă. 

Dar următoarele cuvinte care apărură pe VDT îl convinseră 
că, dacă se întorcea la „Cove Lodge" să-şi ia maşina, avea să fie 
prins înainte să poată părăsi oraşul. Şi, dacă puneau mâna pe el, 
risca să fie obiectul unui alt deces „întâmplător", cel puţin 
neplăcut. 

li ştiau adresa de acasă, aşa că şi Scott putea fi în pericol - nu 
chiar acum, în Los Angeles, dar poate mâine... 

SE SOLICITA DIALOG: 

WATKINS: SHOLNICK, EŞTI PE RECEPŢIE ? 

SHOLNICK: DA. i 

WATKINS: ÎNCEARCĂ LA COVE LODGE. 

SHOLNICK: AM ŞI PORNIT. 

Un ofiţer, desigur, Sholnick, se ducea să vadă dacă Sam era 
înregistrat la „Cove Lodge". Şi toată povestea pe care Samo 


compusese pentru omul de la Recepție - că era agent de bursă 
la pensie, vrând să se stabilească într-unul din orăşelele de pe 
coastă - era spulberată. 

WATKINS: PETERSON? 

PETERSON: DA. 

Probabil că nu aveau nevoie să-şi bată numele pe 
tastatură. Codul fiecăruia era identificat în computerul central, 
iar numele avea să-i fie automat tipărit la începutul mesajului pe 
care-l transmitea. Inteligent, rapid, uşor de manevrat. 

WATKINS: ÎNSOŢEŞTE-L PE SHOLNICK. 

PETERSON: O.K. E 

WATKINS: NU-L UCIDE ÎNAINTE SĂ-I PUNEM 

ÎNTREBĂRI. 

În tot oraşul Moonlight Cove, poliţiştii în maşini de patrulare 
vorbeau unii cu alţii prin computer, în afara undelor radio 
publice, neputând, astfel, să fie interceptaţi. 

Chiar dacă Sam spiona fără ştirea lor, simţea că avea în faţă 
un inamic formidabil, aproape la fel de atotştiutor ca Dumnezeu. 

WATKINS: DANBERRY? 

DANBERRY: AICI, LA SEDIUL CENTRAL. , 

WATKINS: BLOCHEAZA OCEAN AVENUE, PÂNĂ SPRE 
GRANIŢA. 

DANBERRY: SE EXECUTĂ. 

SHADDACK: CUM A RAMAS CU FETIŢA FOSTER? 

Sam se sperie când văzu că numele lui Shaddack apare pe 
ecran. Probabil că alarma îi pâlpâise pe computerul de acasă, şi 
poate că sunase și o alarmă sonoră şi-l trezise. 

WATKINS: ÎNCĂ ÎN LIBERTATE. 

SHADDACK: NU PUTEM RISCA SĂ DEA PESTE BOOKER. 

WATKINS: ORAŞUL E ÎNCONJURAT DE SANTINELE. O 
VOR PRINDE CÂND VA VENI ÎNCOACE. 

SHADDACK: A VĂZUT PREA MULTE. 

Sam citise despre Thomas Shaddack în reviste, prin ziare. 
Tipul era o celebritate în materie, geniul secolului în materie de 
computere, şi era un personaj cumva ciudat. 

Fascinat de acest dialog revelator, care-l încrimina pe 
faimosul bărbat şi această forţă poliţienească cumpărată, Sam 
nu prinsese imediat sensul schimburilor de cuvinte dintre 
Watkins şi Danberry: DANBERRY... AICI, LA SEDIUL CENTRAL... 
BLOCHEAZĂ OCEAN AVENUE, PÂNĂ SPRE GRANIȚĂ... SE 


EXECUTĂ. Realiză că ofiţerul Danberry se afla în sediul central, 
care era Clădirea Municipală, şi că, în orice clipă, avea să iasă 
pe uşa din spate şi să se repeadă la una dintre cele patru maşini 
de patrulare aflate în parcare. 

-Rahat! 

Sam înşfăcă firele, separându-le. 

Motorul tuşi şi se opri, iar video-displayul se stinse şi el. 

O fracțiune de secundă mai târziu, Danberry trânti de perete 
uşa din spate a Clădirii Municipale şi alergă spre zona de 
parcare. 


34 


Când ţipetele încetară, Tessa ieşi din transa de teroare şi se 
duse glonţ spre telefon. Linia era moartă în continuare. 

Unde era Quinn? Recepţia motelului era închisă la această 
oră, dar managerul nu avea oare un apartament alăturat? Ar fi 
trebuit să răspundă la apelurile clienţilor. 

Sau făcea şi el parte din haita sălbatică de pe coridor? 

Spărseseră deja o uşă. Tot aşa o puteau sparge şi pe a ei. 

Apucă un scaun cu spătar înalt de la masa de lângă fereastră, 
se grăbi cu el spre uşă, îl înclină puţin şi-l fixă sub clanţă. 

Nu mai credea că o urmăreau numai fiindcă era sora lui Janice 
şi intenţiona să dezvăluie adevărul. O asemenea explicaţie nu 
motiva atacul lor asupra celorlalţi oaspeţi, care nu aveau nici o 
legătură cu Janice. 

Era o nebunie. Nu înţelegea ce se întâmpla, dar pricepea 
clar implicaţiile celor auzite: un ucigaş psihotic, ba nu, câţiva 
psihotici, judecând după zgomot, vreun cult bizar, poate ca în 
familia Manson sau chiar mai rău umblau nestinghenţi prin 
motel. Uciseseră deja doi oameni şi o puteau ucide şi pe ea, 
evident din pură plăcere. Avea senzaţia că trăieşte un vis urât. 

Se aştepta ca zidurile să crească în dimensiuni şi să 
plutească în acea manieră proprie spaţiilor de coşmar, dar 
rămâneau solide, fixe, iar culorile lucrurilor erau prea 
accentuate şi limpezi ca să fie vorba de un vis. 

Işi trase în grabă şosetele şi tenişii, enervată că era desculţă, 
aşa cum, mai înainte, goliciunea o făcuse să se simtă 
vulnerabilă - ca şi cum moartea putea fi păcălită cu o garderobă 
adecvată. 


Auzi din nou acele voci. Nu mai erau la capătul coridorului, ci 
erau lângă uşa ei. Apropiindu-se. Ar fi dorit ca uşa să aibă un 
vizor cu lentile care să-i îngăduie un unghi lărgit, dar nu se 
putea. 

Intre uşă şi podea era o crăpătură îngustă, aşa că Tessa se 
lăsă pe pardoseală, cu un obraz presat de covor, şi se uită pe 
coridor. Din acea perspectivă limitată, văzu cum trece ceva prin 
faţa uşii ei, atât de repede încât ochii nu putură urmări acel 
ceva, deşi prinseră o imagine a unor 
picioare, ceea ce era destul pentru a-i altera într-un chip 
dramatic percepţia lucrurilor care se petreceau. Asta nu mai era 
mostra de sălbăticie umană la care fusese martoră şi căreia 
aproape că-i sucombase în Irlanda de Nord, asta era o întâlnire 
cu necunoscutul, o breşă în realitate, o alunecare bruscă din 
lumea normală în neobişnuit. Erau nişte picioare păroase, cu o 
piele înnegrită, late şi plate, surprinzător de lungi, cu degete 
atât de prelungi şi cu atâtea articulaţii încât aproape că păreau 
să aibă funcţia degetelor unei mâini. 

Ceva lovi uşa. Cu putere. 

Tessa sări în picioare şi părăsi holişorul. 

Voci demenţiale umpleau coridorul: acelaşi amestec 
nepământesc de sunete animalice aspre, punctate de izbucniri 
de cuvinte rostite cu respiraţia tăiată, dar, în cea mai mare 
parte, cuvinte fără legătură între ele. 

Inconjură patul şi se duse la fereastră, dădu drumul la 

pârghia care o ţinea blocată şi o făcu să se mişte într-o parte. 

Din nou, uşa se scutură. Fusese izbită atât de puternic, încât 
Tessa se simţi ca într-o tobă mare. Nu avea să cedeze la fel de 
uşor ca uşa celorlalţi musafiri, datorită scaunului, dar nici nu 
avea să reziste la mai mult de câteva lovituri în plus. 

Se aşeză pe pervaz, cu picioarele atârnând în afară, şi privi în 
jos. Aleea umezită de ceaţă scânteia în lumina gălbuie, slabă, a 
lămpilor, cam la douăsprezece picioare sub fereastră. Era uşor 
de sărit. 

Loviră iarăşi uşa, mai tare. Lemnul crăpă. 

Tessa îşi făcu vânt. Ateriză pe aleea umedă şi, din cauza 
pantofilor cu talpă de cauciuc, alunecă, dar nu căzu. 

Deasupra capului ei, în camera pe care o părăsise, lemnul 
crăpă cu şi mai mult zgomot, iar metalul torturat scrâşni, când 
mânerul de la uşă începu să se dezintegreze. 


Se afla la capătul nordic al clădirii. Crezu că vede ceva 
mişcându-se în întunericul din acea direcţie. Trebuie să fi fost 
doar o masă mai compactă de ceaţă care se strângea spre esto 
dată cu bătaia vântului, dar nu voia să rişte nimic, aşa că alergă 
spre sud, cu oceanul întunecat dincolo de balustrada din 
dreapta ei. Când ajunse la capătul clădirii, un pocnet se auzi 
purtat de ecou prin noapte - zgomotul uşii care fusese dărâmată 
-, urmat de urletul haitei care intră înăuntru, în căutarea ei. 


35 


Sam nu s-ar fi putut strecura afară din maşina poliţiei fără să 
atragă atenţia lui Danberry. Patru maşini se aflau la dispoziţia 
acestuia, aşa că Sam avea şaptezeci şi cinci la sută şanse să nu 
fie detectat dacă rămânea pe loc. Se lăsă de pe locul şoferului 
spre dreapta, cât de mult putu, peste 
claviatura computerului. 

Danberry se duse spre următoarea maşină din şir. 

Cu capul cât mai plecat, cu gâtul răsucit aşa încât să poată 
privi prin geam, Sam îl zări pe Danberry cum descuia uşa 
celeilalte maşini. Se rugă ca polițistul să rămână cu spatele la el, 
pentru că interiorul maşinii în care se lungise Sam era cât de cât 
luminat de strălucirea 
gălbuie a luminilor din zona de parcare. Dacă Danberry ar fi 
privit fie şi în treacăt în direcţia lui, l-ar fi văzut. 

Polițistul se urcă în cealaltă maşină negru cu alb şi trânti uşa, 
iar Sam suspină uşurat. Motorul porni. 

Danberry părăsi parcarea. Când ajunse în alee, ambală 
motorul, iar cauciucurile se învârtiră şi scrâşniră înainte de a 
muşca din asfalt, şi iată-l dus. 

Deşi Sam dorea să reconecteze firele şi să deschidă din nou 
computerul pentru a afla dacă Watkins şi Shaddack dialogau 
cumva în continuare, ştiu că, de fapt, nu îndrăznea să mai 
rămână nici un pic. Întrucât începea vânătoarea de oameni, 
birourile Departamentului Poliţiei s-ar fi animat, cu siguranţă. 

De vreme ce nu voia ca ei să afle că-şi vârâse nasul prin 
computerul lor sau că surprinsese conversaţia lor de pe VDT - cu 
cât presupuneau mai mult că habar n-avea de nimic, cu atât 
erau mai puţin eficienţi căutându-l -, Sam se folosi de sculele 


aduse pentru a pune la loc firele contactului. leşi afară şi încuie 
portiera. 

Nu voia să plece de-acolo pe alee, pentru că orice 
maşină de patrulare putea apărea de la un capăt al ei sau de la 
celălalt, prinzându-l în lumina farurilor. În loc de asta, o şterse 
de-a dreptul prin străduţa îngustă din spatele parcării şi 
deschise o portiţă tăiată simplu într-un 
gard de fier. Intră prin curtea din spate a unei case în stil 
Victorian, uşor decrepită, ai cărei proprietari lăsaseră nişte 
tufişuri să crească în neştire, încât părea că o familie din 
desenele animate macabre, ieşite de sub mâna lui Gahan 
Wilson, ar fi locuit acolo. Trecu pe lângă casă cu paşi uşori, 
peste grădiniţa din faţa ei, către Pacific Drive, cu un corp de 
case mai la sud de Ocean Avenue. 

Noaptea calmă nu era perturbată de nici o sirenă a poliţiei. Nu 
auzea nici un strigăt, nici un pas alergător, nici un țipăt de 
alarmă. Dar ştia că trezise o bestie cu multe capete şi că 
această hidră extrem de periculoasă îl căuta prin tot oraşul. 


36 


Mike Peyser nu ştia ce să facă, nu ştia, era speriat, confuz şi 
speriat, aşa că nu putea gândi clar; deşi avea nevoie să 
gândească ascuţit şi clar ca un om, partea sălbatică din el se tot 
amesteca; mintea îi lucra repede, 
dar nu putea menţine un şir de gânduri mai mult de câteva 
minute. 

Gândirea rapidă, gândirea iute ca focul, nu-i ajungea să 
rezolve aşa o problemă; trebuia să gândească repede şi 
profund, în acelaşi timp; capacitatea lui de concentrare nu era 
suficientă. 

Când reuşi, în sfârşit, să se oprească din strigat şi să se ridice 
de pe pardoseala bucătăriei, trecu în grabă printr-o cameră 
întunecată, prin sufrageria neluminată, în jos, către holul mic ce 
dădea în dormitor, apoi în baie, mergând în patru labe cea mai 
mare parte a drumului, ridicându-se pe picioarele de dinapoi pe 
când trecea pragul de la dormitor, incapabil să rămână pe 
verticală, dar destul de flexibil ca să parcurgă mai mult de 
jumătate din drum înălţat. In baie, unde doar lumina vagă şi 
uşor tremurătoare a lunii pătrundea pe ferestruica de deasupra 


duşului, se apucă de un capăt al chiuvetei şi se privi ţintă în 
oglinda dulăpiorului cu medicamente, în care putea 
vedea numai o reflectare a sa fantomatică, fără detalii. 

Voia să creadă că, de fapt, revenise la forma lui naturală, că 
sentimentul de a fi încarcerat într-o stare degradată era pură 
halucinație, da, da, asta voia să creadă, voia tare de tot să 
creadă, să creadă, chiar dacă nu putea sta complet drept, chiar 
dacă observa şi mâinile cu degete incredibil de lungi, poziţia 
ciudată a capului pe umeri şi felul în care spatele se continua cu 
coapsele. Avea nevoie să creadă. 

„Aprinde lumina", îşi spuse. 

Nu o putea face. 

„Aprinde lumina." 

Îi era frică. 

Trebuia să aprindă lumina şi să se privească. 

Dar se prinse de chiuvetă şi nu se mai putu mişca. 

„Aprinde lumina." 

In loc de asta, se aplecă spre oglinda cu umbre, privind spre 
reflecţia care nu se putea distinge, nevăzând nimic mai mult 
decât strălucirea palid-chihlimbarie a ochilor ciudati. 

„Aprinde lumina." 

Scăpă un geamăt subţire, de jale şi groază. 

Shaddack, se gândi el deodată, Shaddack, trebuia să-i spună 
lui Shaddack, Tom Shaddack ştia ce era de făcut, Shaddack era 
cea mai mare speranţă a lui, poate singura lui speranţă, 
Shaddack. 

Dădu drumul marginii chiuvetei, se lăsă la pământ, se 
grăbi să iasă din baie în dormitor, către telefonul de pe măsuţa 
de noapte. In vreme ce se deplasa, cu o voce alternativ 
stridentă şi guturală, pătrunzătoare şi şoptită, repeta numele de 
parcă ar fi fost un cuvânt cu putere magică: 

„Shaddack, Shaddack, Shaddack, Shaddack...". 


37 


Tessa Lockland se refugie într-o spălătorie cu program 
permanent, situată la patru case de „Cove Lodge" şi foarte 
aproape de Ocean Avenue. Voia un loc bine luminat, iar lămpile 
fluorescente de deasupra capului ei nu favorizau nici o umbră, 
cât de mică. 


Singură în spălătorie, se aşeză pe un scaun de plastic galben, 
foarte zgâriat, privind rândurile de uşiţe de la maşinile de stors 
rufe, de parcă înţelegerea lucrurilor i-ar fi fost trimisă de la o 
sursă cosmică care comunica cu aceste forme rotunde de sticlă. 

În ipostaza de creatoare de filme documentare, trebuia să 
aibă mereu ochiul exersat pentru acele structuri ale vieţii care 
dădeau coerenţă atât narativă, cât şi vizuală unui film, aşa că 
sesiză cu destulă uşurinţă întunericul, moartea şi forţele 
necunoscute din acest oraş profund tulburat. In mod cert, 
creaturile fantastice din motel fuseseră sursa acelor urlete pe 
care le auzise pe plajă în aceeaşi noapte, iar sora ei fusese fără 
îndoială ucisă de aceleaşi fiinţe, orice vor fi fost ele. Ceea ce 
explica de ce autorităţile insistaseră atât de mult ca Marion să-şi 
dea 
consimţământul pentru incinerarea trupului lui Janice - nu 
pentru că rămăşiţele erau descompuse de apa mării şi pe 
jumătate devorate de peşti, ci pentru că incinerarea ştergea 
urmele unor răni care puteau da naştere la întrebări fără 
răspuns în cazul unei autopsii obiective. Mai 


văzu şi cum se reflecta corupţia autorităţilor locale în 

priveliştea concretă de pe Ocean Avenue, unde prea multe 
magazine erau goale şi prea multe afaceri păreau să se fi dus pe 
apa sâmbetei, ceea ce era inexplicabil pentru un oraş în care 
şomajul era ca şi inexistent. La oamenii pe care-i văzuse pe 
stradă remarcase un aer de solemnitate, un fel de bruscheţe în 
urmărirea unui scop precis, care apăreau nefireşti într-un orăşel 
de pe coastă mai retras, unde vânzoleala vieţii modeme 
pătrundea mai greu. 

Oricum, conştientizarea tuturor acestor lucruri nu includea şi 
explicarea intenţiilor poliţiei de a vrea să ascundă adevărata 
natură a uciderii lui Janice. Sau de ce oraşul părea să fie într-un 
declin economic, în ciuda prosperității sale de altădată. Sau ce 
Dumnezeu fuseseră acele fiinţe de coşmar din motel. Aceste 
structuri erau tot atâtea chei pentru anumite realităţi, dar 
capacitatea ei de a le recunoaşte nu însemna că putea găsi şi 
răspunsurile şi dezvălui adevărurile la care făceau aluzie aceste 
structuri. 

Stătea, tremurând, în lumina fluorescentă şi aspira pe nas 
urmele mirosurilor de detergenţi, ale substanţelor chimice 


speciale pentru anumite ţesături, şi mirosul rece, stătut, al 
chiştoacelor din două scrumiere mari, umplute cu nisip, în 
vreme ce se străduia să pună la punct un plan 

de acţiune. Nu renunţase la hotărârea de a cerceta împrejurările 
morţii lui Janice. Dar nu mai avea deloc curajul să se gândească 
că putea face pe detectiva de una singură. Avea nevoie de 
ajutor şi probabil că îl va obţine de la autorităţile statului sau de 
la cele din localitate. 

Primul lucru pe care-l avea de făcut imediat era să 
părăsească Moonlight Cove. 

Maşina ei se afla la „Cove Lodge", dar nu voia să se întoarcă 
acolo după ea. Acele... creaturi puteau fi încă în motel sau 
puteau să stea la pândă în tufişurile dese sau după copaci şi în 
umbrele omniprezente care erau parte integrantă din oraş. Ca şi 
Carmel, din California, tot de 
pe coastă, Moonlight Cove era un oraş construit propriu-zis într- 
o pădure de pe malul mării. Tessei îi plăcea Carmelul pentru 
splendida armonie dintre natură şi opera creată de om, unde 
geografia şi arhitectura păreau adesea obiecte de artă ieşite din 
mâna aceluiaşi sculptor. Aici, 
totuşi, Moonlight Cove nu-şi datora stilul şi graţia abundenței de 
verdeață şi umbrelor artistice ale nopţii, ca în Carmel; acest oraş 
părea mai degrabă îmbrăcat în cel mai subţire veşmânt al 
civilizaţiei, de sub care ceva sălbatic - primitiv chiar - privea şi 
aştepta. Fiecare pâlc de arbori şi fiecare stradă întunecoasă, în 
loc să fie un adăpost al frumuseţii, era unul al bizarului şi al 
morţii. Ar fi găsit orăşelul Moonlight Cove mult mai atractiv dacă 
fiecare stradă, alee, grădiniţă şi parc ar fi fost scăldate 
în aceeaşi lumină îmbelşugată a tuburilor cu fluor ca în 
spălătoria în care se refugiase. 

Poate că poliţia se înfăţişase deja la „Cove Lodge" ca răspuns 
la ţipete şi la toată agitația. Dar nu se simţea deloc mai în 
siguranţă numai pentru că poliţiştii se aflau prin preajmă. Şi ei 
făceau parte din problemele ei. Vor vrea să-i pună întrebări în 
legătură cu uciderea celorlalţi turişti. 

Vor descoperi că Janice fusese sora ei şi, deşi nu le va spune 
că venise în oraş să cerceteze circumstanţele morţii lui Janice, ei 
tocmai asta aveau să bănuiască. Dacă participaseră la 
conspirație pentru a ascunde adevărata natură a morţii lui 


Janice, nu vor ezita, probabil, să termine cu Tessa într-un mod 
ferm şi definitiv. 

Trebuia să abandoneze maşina acolo. 

Dar sub nici o formă nu o să iasă din oraş noaptea. 

Poate că de pe graniţă o să facă autostopul - şi să beneficieze 
mai degrabă de un camionagiu adevărat, decât de un psihopat 
în deplasare -, dar între Moonlight Cove şi şoseaua dintre state, 
va trebui să străbată un peisaj întunecos şi semirural, unde 
sigur ar risca chiar mai mult să dea nas în nas cu acele bestii 
misterioase care-i spărseseră uşa camerei de la motel. 

Desigur, veniseră după ea într-un loc relativ public şi bine 
luminat, astfel că nu avea nici un motiv real să presupună că se 
afla mai în siguranţă în această spălătorie 
decât în mijlocul unei păduri. Când membrana subţire a 
civilizaţiei se rupea şi spaima primordială izbucnea din 
străfunduri, nu mai erai nicăieri în siguranţă, nici chiar pe 
treptele unei biserici, după cum îşi dăduse seama în Irlanda de 
Nord şi în alte părţi. 

Cu toate acestea, se va agăța de lumină şi va alunga 
întunericul. Trecuse printr-un zid invizibil dintre realitatea aşa 
cum o ştiuse ea dintotdeauna şi o lume diferită, mai ostilă. Câtă 
vreme rămânea în acea Zonă Crepusculară, părea înţelept să 
presupună că umbrele ofereau mai puţină odihnă şi siguranţă 
decât locurile bine luminate. 

Ceea ce o lăsă fără nici un plan de acţiune. Doar să rămână în 
spălătorie şi să aştepte zorile. La lumina zilei putea încerca o 
cursă lungă pe jos până pe autostradă. 

Sticla mată a gemuleţelor de la maşinile de stors rufe îi 
întoarseră privirea fixă şi gânditoare. 

O molie tomnatecă se lovea uşor de tuburile de plastic 
suspendate sub becurile fluorescente. 


38 


Neputându-se duce de-a dreptul în Moonlight Cove după cum 
plănuise, Chrissie se depărtă de Holliwell Road, întorcându-se pe 
drumul pe care venise. Rămase în pădure, trecând-încet şi cu 
precauţie de la copac la copac, încercând să evite orice sunet 
care putea ajunge până la 
urechile celei mai apropiate santinele postate la intersecţia 


drumurilor. 

După câteva sute de yarzi, când nu o mai puteau auzi şi 
vedea, începu să înainteze mai alert. Ajunse, în sfârşit, la una 
dintre casele care se înşirau pe drumul de ţară. Casa, gen 
fermă, cu un singur etaj, era situată dincolo de o grădiniţă 
destul de întinsă şi era adăpostită de câţiva pini şi brazi, de-abia 
vizibili acum că luna dispărea. Nu era nici 
o lumină, nici înăuntru, nici afară, şi totul se cufundase în 
tăcere. 

Avea nevoie de timp să se gândească, şi voia să scape şi de 
noaptea rece şi umedă. Sperând că nu era nici un câine prin 
preajmă, o luă cu paşi iuți către garaj, ţinându-se cât mai 
departe de aleea de acces, ca să nu facă prea mult zgomot. 
După cum se aştepta, în afară de uşa mare din faţă prin care 
intrau şi ieşeau maşinile, exista încă o intrare laterală, mai mică. 
Era descuiată. Intră în garaj şi închise uşa după ea. 

„Chrissie Foster, agent secret, pătrunse pe terenul inamicului, 
folosind cu îndrăzneală şi inteligenţă o uşă laterală", îşi zise ea 
cu satisfacţie. 

Strălucirea lunii care se estompa tot mai mult pe cer 
pătrundea prin geamul uşii şi prin două ferestre înalte şi subţiri 
de pe peretele dinspre apus, dar era insuficientă. 

Putea distinge numai formele curbe ale unor parbrize, care-i 
sugerau prezenţa a două maşini. 

Se îndreptă către primul vehicul cu precauţia unui orb, cu 
mâinile întinse în faţă, temându-se să nu răstoarne ceva. Una 
dintre maşini era descuiată. Se strecură înăuntru în spatele 
volanului, lăsând uşa deschisă pentru a se bucura de luminiţa 
dinăuntru. Presupunea că un fir de lumină se putea vedea de la 
ferestrele garajului dacă cineva din casă se trezea şi privea 
afară, dar trebuia să rişte. 

Scormoni prin nişa de la bord, în buzunăraşele de la uşă 
în care se pun hărţile şi sub scaune, sperând sâ găsească ceva 
de mâncare, pentru că cei mai mulţi oameni păstrau acolo 
acadele sau batoane cu nuci, sau ceva crocant sau, în fine, orice 
care s-ar fi putut gusta uşor într-o maşină. 

Deşi mâncase puţin după ora prânzului, în timp ce era 
încuiată în cămară, nu pusese totuşi nimic în gură de zece ore. 
Stomacul îi ghiorăia de foame. Nu se aştepta să 
găsească chiar o îngheţată de ciocolată cu frişcă sau un 


sandviş, dar se aştepta la ceva mai mult decât la un pachet cu 
gumă de mestecat şi un Lifesaver verde care, o dată scos de 
sub scaun, era plin de mizerie, scame şi puf de pe covoraş. 

Ca şi cum ar fi citit ştiri de senzaţie, zise: „înfometare în Ţara 
Abundenţei. Tragedie modernă, fetiţă găsită moartă în garaj, 
«Nu voiam decât câteva alune», scris cu propriul ei sânge". 

În cealaltă maşină, găsi două batoane de Hershey cu migdale. 
Pe primul îl înghiţi pe nerăsuflate, dar pe celălalt îl savură pe 
îndelete, cu muşcături mici, lăsându-l să i se topească în gură. 

În timp ce mânca, se gândea la o soluţie de a ajunge în 
Moonlight Cove. Când va fi terminat ciocolata... 

„Fetiţă ciocoalcoolică găsită moartă în garaj." 

Timpul obişnuit de culcare trecuse de mult, aşa că era 
epuizată de toată activitatea fizică de care nu dusese lipsă în 
noaptea asta, încât nu-şi dorea altceva decât să rămână în 
maşină, cu burtica plină de ciocolată cu lapte şi migdale, şi să 
doarmă câteva ore înainte de a-şi pune planul în aplicare. Căscă 
şi se adânci mai mult în scaun. O durea tot corpul, iar ochii îi 
erau atât de grei de parcă un cioclu plin de zel îi încărcase cu 
monezi. 

Această imagine a ei însăşi în postură de cadavru era atât de 
neliniştitoare, încât ieşi imediat din maşină şi 
închise uşa. Dacă aţipea acolo, în mod cert nu apuca să se 
trezească înainte de a o găsi cineva dimineaţa. Poate că 
oamenii care-şi ţineau maşinile în acest garaj erau convertiți, ca 
şi părinţii ei, în care caz ar fi încurcat-o. 

Afară, tremurând de vântul care sufla, reveni la drumul de 
tară şi o luă spre nord. Mai trecu de două case întunecate şi 
tăcute, de o altă întindere de pădure, şi ajunse la o a patra casă, 
încă o clădire stil fermă cu un 
singur etaj, cu acoperiş de şindrilă. 

Îi cunoştea pe oamenii care trăiau acolo, erau domnul şi 
doamna Eulane. Doamna Eulane se ocupa de bufetul şcolii. 
Domnul Eulane era un grădinar cu multe afaceri în Moonlight 
Cove. În fiecare dimineaţă, devreme, domnul Eulane se ducea la 
oraş în camionul lui alb, în spatele căruia se îngrămădeau 
tăietoare de gazon şi foarfece mari pentru tufişuri, greble, 
lopeţi, saci de îngrăşăminte, produse fertilizante şi tot ceea ce 
avea nevoie un grădinar, o lăsa pe doamna Eulane la şcoală 


înainte să apară primii elevi, şi apoi se ducea el însuşi să-şi vadă 
de treabă. 

Chrisse se gândi că putea găsi un loc în care să se ascundă, 
undeva în spatele camionetei, printre ustensilele de grădinărit şi 
echipamentul domnului Eulane. 

Camioneta se afla în garajul soţilor Eulane, neîncuiat ca şi cel 
din care tocmai plecase. Dar, la urma urmei, aşa se obişnuia la 
ţară; acolo, oamenii încă aveau încredere unul în altul - ceea ce 
era foarte bine, numai că îngăduia accesul musafirilor nepoftiţi. 

Singura fereastră existentă era mică şi amplasată pe peretele 
care nu putea fi văzut din casă, aşa încât Chrissie îndrăzni să 
aprindă lumina din plafon când păşi înăuntru. 

Se urcă în camionetă cu precauţie, să nu fie auzită, şi-şi făcu 
loc printre ustensilele de grădinărit, depozitate pe ultimele două 
treimi din spatele camionetei. In faţă, sprijinită de peretele 
dinspre cabină, flancată de saci grei 
cu îngrăşăminte, momeală pentru melci şi pământ în vase 
de lut, se afla o grămadă, înaltă de trei picioare, de pânză de 
sac pentru ambalaj şi ambalaje ca atare, în care domnul Eulane 
strânsese la un loc smocuri de iarbă ce trebuiau aruncate. Putea 
folosi unele ambalaje ca saltea, altele ca pătură, să-şi pună 
capul jos până dimineaţa, rămânând ascunsă în pânza de sac şi 
printre sacii mari 
pe tot drumul până la Moonlight Cove. 

Cobori din camionetă, stinse lumina garajului, apoi se 
întoarse pe întuneric şi se avântă sus încă o dată. Îşi făcu un soi 
de cuibar printre ambalaje. Pânza de sac era cam zdrenţuită. 
După atâţia ani de folosinţă, se îmbibase cu mirosul ierbii 
proaspăt cosite, plăcut la început, dar care 
apoi nu mai prezentă nici un interes pentru ea. Cel puţin câteva 
straturi bune de ambalaj îi ţineau de cald, şi în câteva minute se 
încălzi pentru prima dată în acea noapte. 

„ŞI, pe când noaptea se adâncea, tânăra Chrissie, contopindu- 
şi mirosul corpului ei de om cu mireasma ierbii care umpluse 
sacii, cu iscusinţă se ascunse astfel de urmăritorii - sau poate de 
vârcolacii - al căror simţ olfactiv era aproape la fel de dezvoltat 
ca al câinilor de vânătoare", gândea ea. 


39 


Sam se adăposti pentru scurtă vreme pe terenul de joacă 
neluminat al Şcolii Elementare „Thomas Jefferson" de pe 
Palomino Street, în partea sudică a oraşului. Stătea într-unul din 
leagăne, ţinându-se cu amândouă mâinile de lanţurile care 
atârnau, balansându-se înainte şi înapoi, 
în timp ce rumega soluţiile posibile. 

Nu putea pleca din Moonlight Cove cu maşina. Cea pe care o 
închiriase se afla la motel, unde ar fi pus mâna pe el, dacă se 
arăta pe acolo. Putea fura o maşină, dar îşi 
aminti de schimburile de informaţii de pe computer când 
Loman Watkins îi ordonase lui Danberry să organizeze un filtru 
pe Ocean Avenue, între oraş şi drumul către graniţa 
dintre state. Orice ieşire era controlată riguros. 

Se putea duce pe mirişte, furişându-se din casă în casă, până 
spre capătul oraşului, apoi prin pădure şi pe câmp, către drumul 
naţional. Dar Watkins mai pomenise ceva şi despre faptul că 
amplasaseră santinele în toată zona, 
pentru a o prinde pe „fetiţa Foster". Deşi Sam avea încredere în 
instinctele şi capacităţile lui de supravieţuire, nu mai încercase o 
asemenea acţiune de salvare într-un teritoriu deschis de pe 
vremea serviciului militar din timpul războiului, cu mai bine de 
douăzeci de ani în urmă. 

Dacă erau oameni staţionaţi în jurul oraşului, aşteptând s-o 
reţină pe fetiţă, Sam ar fi picat cel mai probabil în mâinile unuia 
dintre ei. 

Deşi nu se dădea în lături de la riscul de a fi prins, nu trebuia 
să le pice în gheare până nu-şi suna Biroul pentru a raporta şi a 
cere o protecţie de urgenţă. Dacă ar deveni un simplu nume în 
statisticile acestei capitale a deceselor suspecte, Biroul ar 
trimite alţi oameni în locul lui şi, în cele din urmă, adevărul ar 
putea ieşi la iveală, dar poate prea tărziu. 

In vreme ce se balansa uşor în ceața care devenea tot mai 
consistentă, împinsă de vânt, se gândi la acele programe pe 
care le văzuse pe terminal. Toată lumea din oraş avea să fie 
„convertită" în următoarele douăzeci şi trei de ore. Deşi nu 
bănuia nici pe departe de ce naiba erau 
convertiți oamenii, oricum nu-i plăcea cum suna. Şi realiză 
imediat că, o dată ce programele aveau să fie duse până la 
capăt, o dată ce toată lumea din oraş va fi fost „convertită", 
aflarea adevărului în Moonlight Cove nu promitea să fie mai 


uşoară decât deschiderea unei serii infinite de containere de 
titaniu, sudate cu laser, structurată în stilul unei ghicitori 
chinezeşti. 

Okay, deci, primul lucru pe care-l avea de făcut era să ajungă 
la un telefon şi să sune Biroul. Telefoanele din Moonlight Cove 
se aflau sub urmărire, dar nu-i păsa dacă urma să i se 
înregistreze convorbirea. Nu avea nevoie decât de treizeci de 
secunde sau de un minut de linie liberă cu Biroul, şi întăriri 
masive s-ar fi şi aflat în drum spre el. 

Apoi, nu-i rămânea decât să colinde prin oraş, ţinându-i 
pe poliţişti în şah câteva ore, până când soseau alţi agenţi. 

Nu se putea duce pur şi simplu într-o casă să ceară 
permisiunea de a da un telefon, pentru că nu ştia în cine să aibă 
încredere. Morrie Stein spusese că după o zi-două de stat în 
oraş, erai năpădit de senzaţia dementă că, oriunde ai merge, 
nişte ochi te-ar urmări tot timpul, şi că 
Marele Frate era întotdeauna numai la o aruncătură de băț de 
tine. Sam atinsese acel stadiu de demenţă după numai câteva 
ore şi trecea cu viteză dincolo de el spre o stare de tensiune 
constantă şi de suspiciune, incomparabilă cu ceea ce cunoscuse 
pe câmpul de luptă din plină junglă, cu două decenii în urmă. 

Un telefon public. Dar nu cel de la benzinăria „Shell“, pe care-l 
folosise mai devreme. Un tip căutat ar fi fost prost să se întoarcă 
la locul în care mai fusese depistat. 

Din peregrinările lui prin oraş, îşi aminti de unul sau poate de 
două astfel de telefoane. Se dădu jos din leagăn, îşi strecură 
mâinile în buzunarele de la haină, îşi încovoie umerii din cauza 
vântului rece şi străbătu curtea şcolii, îndreptându-se spre 
strada de dincolo de ea. 

Se gândi la fetiţa Foster la care se referiseră Shaddack şi 
Watkins pe computer. Cine era? Ce văzuse? Bănuia că ea era o 
cheie utilă pentru a înţelege această conspirație. 

Evenimentul la care fusese martoră putea explica ce 
înțelegeau ei prin „convertire". 


40 


Pereţii păreau că sângerează. Un lichid roşu udase vopseaua 
galben-pală, formând nişte mici pârâiaşe. 


Stând în picioare în acea cameră de la etajul al doilea al lui 
„Cove Lodge", Loman Watkins era îngrozit de masacru... dar, în 
acelaşi timp, şi ciudat de exaltat. 

Corpul bărbatului zăcea lungit lângă patul în dezordine, 
muşcat şi sfâşiat într-un chip hidos. Într-o stare şi mai proastă, 
femeia ucisă zăcea în afara camerei, pe coridorul de la etajul al 
doilea, o zdreanţă sângerândă pe carpeta portocalie. 

Aerul duhnea a sânge, bilă, fecale, urină - un amestec de 
mirosuri cu care Loman se familiarizase tot mai mult, de vreme 
ce victimele regresivilor sporeau ca număr săptămână de 
săptămână şi zi de zi. Oricum, de data asta, ca niciodată parcă, 
o dulceaţă îmbietoare părea să-l ademenească din adâncul 
acestei duhori. Trase aer în piept, nefiindu-i prea clar de ce 
toată acea atmosferă îngrozitoare îl putea atrage în vreun fel. 
Dar nu putea nega această atracţie şi nici nu-i rezista mai mult 
decât rezista un câine de vânătoare mirosului vulpii. Deşi nu 
prea reuşea să facă faţă tentaţiei, era speriat de reacţia pe care 
o avea, iar sângele părea să i se răcească în vine pe măsură ce 
plăcerea pe care o trăia în preajma duhorii devenea tot mai 
intensă. 

Barry Sholnick, ofiţerul pe care Loman îl trimisese la „Cove 
Lodge" prin intermediul computerului, spre a pune mâna pe 
Sam Booker, şi care descoperise moartea şi distrugerea în loc 
să-l găsească pe agentul Biroului Federal, stătea acum în colţul 
de la fereastră, uitându-se 
înmărmurit la bărbatul mort. Fusese în motel mai mult timp 
decât oricine, aproape o jumătate de ceas, suficient 
de mult pentru a începe să privească victimele cu detaşarea pe 
care poliţia trebuia s-o cultive, ca şi cum trupurile masacrate nu 
erau mai demne de luat în seamă decât mobilierul. Totuşi, 
Sholnick nu reuşea să-şi mute privirea de la cadavrul eviscerat, 
de la mobila parcă lăcuită cu sânge închegat şi pereţii zugrăviți 
parcă cu sânge. Era electrizat de această revărsare a ororii şi 
violenţei - cuvinte care acum deveniseră numai o palidă 
evocare. 

“Urâm tot ce fac regresivii şi ce au devenit ei - gândi 

Loman dar, într-un fel foarte bolnăvicios, îi şi invidiem, le 
invidiem libertatea fără bariere.” 

Ceva din el - şi, după cum bănuia, din toţi Oamenii Noi - voia 
din toate puterile să se alăture regresivilor. Ca şi acasă la 


familia Foster, Loman simţi dorinţa nestăvilită de a folosi 
controlul trupului său, regăsit sub alte dimensiuni acum, nu 
pentru a se înălța pe el însuşi, cum preconizase Shaddack, ci 
pentru a involua într-o stare de sălbăticie. 

Murea de dorinţa de a cobori la un nivel al conştiinţei la care 
gândurile despre scopul şi sensul vieţii nu i-ar mai crea 
probleme, funcţia intelectuală ar dispărea, ar deveni o creatură 
a cărei viaţă s-ar defini aproape în întregime prin senzaţie, iar 
fiecare decizie ar fi luată strict pe baza a ceea 
ce i-ar face lui plăcere - o condiţie netulburată de gândirea 
complexă. O, Doamne, să fii eliberat de povara civilizaţiei şi a 
inteligenţei superioare! 

Sholnick scoase un sunet jos din fundul gâtlejului. 

Loman îşi ridică privirea de la victima din cameră. 

În ochii căprui ai lui Sholnick ardea o lumină sălbatică. 

„Oare sunt tot atât de palid ca el?" se întrebă Loman. 

„Cu ochii la fel de înfundaţi în cap şi la fel de stranii?" 

O clipă, Sholnick întâlni privirea întrebătoare a şefului său, 
apoi se uită în lături, ca şi cum ar fi fost surprins într-un act 
ruşinos. 

Lui Loman, inima îi bătea în piept să se spargă. 

Sholnick se duse la fereastră. Privi îndelung marea cufundată 
în beznă. Mâinile îi atârnau pe lângă corp, cu pumnii strânşi. 

Loman tremura. 

Mirosul nespus de dulce. Mirosul vânătorii, uciderea. 

Se întoarse de la cadavru şi păşi afară din cameră, pe culoar, 
unde vederea femeii ucise - pe jumătate goală, cu ochii scoşi, 
sfârtecată - nu-l potolea deloc. Bob Trott, unul dintre cei recent 
adăugaţi forţei polițienești - care crescuse 
la doisprezece oameni cu o săptămână în urmă -, se 
aplecase peste corpul zdrobit. Era un bărbat solid, mai înalt şi 
mai solid decât Loman, cu o faţă colţuroasă. 

Contempla cadavrul cu un zâmbet abia mijit, necurat. 

Înroşindu-se, cu privirea care începea să i se înceţoşeze, cu 
ochii care aruncau văpăi sub căutătura crudă, Loman vorbi 
tăios: 

-Trott, vino cu mine. 

Porni de-a lungul coridorului către cealaltă încăpere în care se 
pătrunsese cu forţa. De abia îndurându-se să plece, Trott îl urmă 
totuşi. 


Când Loman ajunse la uşa sfărâmată a acelei camere, Paul 
Amberlay, alt ofiţer de-al său, apăru în capul scărilor dinspre 
nord, întorcându-se de la Recepţia motelului unde Loman îl 
trimisese să verifice registrul. 

-Cei doi din camera 24 se numeau Sarah şi Charles Janks, 
raportă Amberlay. 

Avea douăzeci şi cinci de ani, zvelt, plin de nerv, inteligent. 
Poate din cauză că figura tânărului ofiţer era uşor ascuţită, cu 
ochii adânciţi în orbite, îi amintise întotdeauna lui Loman de o 


vulpe. 
-Sunt din Portland. 
-Şi aici, la 36? 


-Tessa Lockland, din San Diego. 

Loman clipi des. 

-Lockland? 

Amberlay rosti încă o dată numele, literă cu literă. 

-Când s-a înregistrat la Receptie? 

-Abia în seara asta. 

-Văduva pastorului, Janice Capshaw, zise Loman. 

Numele ei de fată era Lockland. A trebuit să iau legătura cu 
mama ei prin telefon, în San Diego. Binecunoscutul gen de 
curiozitate. Un milion de întrebări. Am avut ceva de lucru până 
când să obţin aprobarea ei pentru incinerare. 

Spunea că cealaltă fiică era plecată din ţară, undeva foarte 
departe, nu putea fi găsită prea repede, dar urma să vină cam 
într-o lună pe aici să golească casa şi să pună la punct afacerile 
doamnei Capshaw. Aşa câ...am impresia că ea e. 

Loman îi duse în camera Tessei Lockland, cu două uşi mai 
încolo de camera 40, care-i fusese repartizată lui Booker. Prin 
fereastra deschisă, se auzea vântul şuierând cu putere. Toată 
odaia arăta ca un coş de gunoi uriaş, cu mobila spartă, 
aşternuturile de pat ferfeniţă şi tubul unui aparat TV făcut 
ţăndări, dar nimic nu era pătat de sânge. 

Ceva mai devreme, se uitaseră prin cameră după vreun 
cadavru, dar nu găsiseră nici unul; fereastra deschisă sugera că 
ocupanta camerei îşi luase zborul înainte ca regresivii să 
reuşească să năvălească înăuntru, prin uşă. 

-Deci Booker nu e aici, zise Loman, aşa că trebuie să 
presupunem că i-a văzut pe regresivi sau a auzit când îi 


sfârtecau pe cei doi. Ştie că ceva nu e în ordine pe-aici. Nu 
înţelege ce, dar ştie destule... prea multe. 

-Puteţi fi sigur că se dă cu fundul de pământ ca să sune la 
nenorocitul ăla de Birou, zise Trott. 

Loman încuviinţă. 

-Şi acum o avem şi pe căţeaua asta de Lockland, şi probabil 
că se gândeşte că sora ei nu s-a sinucis, că i-au venit de hac 
aceleaşi fiinţe care au ucis cuplul din 
Portland. 

-Da, zise Amberlay, cel mai logic lucru pe care poate să-l facă 
e să vină direct la noi - la Poliţie. Va pica exact în braţele 
noastre. 

-Poate, zise Loman, neconvins. (incepu să caute ceva prin 
harababura aceea.) Ajutaţi-mă să-i găsesc poşeta. Cu ei care 
dărâmau din clipă în clipă uşa, cred că a ţâşnit direct pe 
fereastră, fără să-şi mai înşface geanta. 

Trott o găsi atârnând între pat şi o măsuţă de noapte. 

Loman îi goli conţinutul pe saltea. Înhăţă portofelul, 
trecu repede în revistă compartimentele de plastic pline cu cărţi 
de credit şi fotografii, până-i găsi permisul de conducere. 
Conform cu datele de acolo, nu era prea înaltă, era blondă şi 
avea ochii albaştri. Loman tinu documentul 
cât mai sus, pentru ca Trott şi Amberlay să-i vadă fotografia. 

-Să ştii că arată grozav! zise Amberlay. 

-Tare-aş mai vrea şi eu aşa o bucăţică, spuse şi Trott. 

Cuvintele ofițerului îi dădură fiori lui Loman. Nu putea să nu 
se întrebe dacă Trott folosise cuvântul „bucăţică" ca eufemism 
pentru un act sexual sau dacă nu cumva exprima o dorinţă 
subconştientă, foarte reală, de a sfârteca femeia aşa cum 
regresivii sfârtecaseră cuplul din Portland. 

-Măcar ştim cum arată, zise Loman. Asta ne ajută. 

Trăsăturile dure şi ascuţite ale lui Trott erau nepotrivite 
pentru a exprima emoţii mai duioase ca, de exemplu, afecțiunea 
şi încântarea, dar reuşeau să redea perfect foamea animalului şi 
nevoia irezistibilă de violenţă care ardeau adânc în el. 

-Vreţi să v-o aducem? 

-Da. Nu ştie probabil nimic, dar, pe de altă parte, ştie prea 
multe. Ştie că doi oameni de pe acelaşi coridor cu ea au fost 
ucişi, şi probabil chiar a zărit un regresiv. 

-Poate că regresivii i-au luat urma pe fereastră şi au pus 


mâna pe ea, sugeră Amberlay. S-ar putea s-o găsim undeva 
afară, poate pe jos în jurul motelului. 

-E posibil, zise Loman. Dar dacă nu, trebuie s-o căutăm şi s-o 
aducem. Aţi vorbit la „Callan"? 

-Da, zise Amberlay. 

-Trebuie să curăţăm locul ăsta, zise Loman, să ţinem totul sub 
control până la miezul nopţii, când toată lumea din oraş va fi 
trecut prin Schimbare. Apoi, când Moonlight Cove va fi în 
siguranţă, ne vom putea aduna forţele să-i 
descoperim pe regresivi şi să-i eliminăm. 

Trott şi Amberlay întâlniră ochii lui Loman, apoi se priviră unul 
pe altul. Din scurtele ocheade aruncate, Loman îşi dădu seama 
că amândoi ştiau că sunt potenţiali regresivi, că şi ei simțeau 
chemarea către acea stare primitivă de eliberare. Era o 
conştientizare despre care nici 
unul nu îndrăznea să vorbească; a preciza aşa ceva însemna că 
Moonhawk era un proiect complet ratat şi erau cu toţii sortiţi 
pierzării. 


41 


Mike Peyser auzi tonul venind şi apăsă, orbecăind, pe 
butoanele prea mici şi prea apropiate pentru degetele lui lungi 
ca nişte dinţi de furcă. Deodată, realiză că nu-l putea suna pe 
Shaddack, că nu îndrăznea să-l sune pe Shaddack, deşi se ştiau 
de mai bine de douăzeci de ani, de 
când fuseseră împreună la Stanford; nu-l putea suna pe 
Shaddack, deşi Shaddack îl făcuse să fie ceea ce era acum, 
pentru că Shaddack ar considera că face parte din rândul celor 
compromişi, un regresiv, şi Shaddack l-ar introduce într-un 
laborator în care ori l-ar trata cu toată tandreţea pe care o 
revarsă cel ce face vivisecţia asupra şoricelului alb, ori l-ar 
distruge din cauza pericolului pe care-l reprezintă pentru 
derularea normală a convertirilor din 
Moonlight Cove. Peyser ţipă ascuţit, frustrat. Smulse firul 
telefonului din perete şi-l aruncă de-a lungul dormitorului, unde 
lovi oglinda în care se privea, făcând-o ţăndări. 

Faptul că-l percepuse dintr-odată pe Shaddack mai degrabă 
ca pe un inamic puternic decât ca pe un prieten şi mentor, era 
ultimul gând clar şi raţional pe care Peyser îl avusese în ultima 


vreme. Frica lui era ca o trapă ce se căsca sub el, aruncându-l în 
întunecimea acelei minţi primitive pe care o eliberase din orice 
chingi pentru 

plăcerea unei nopţi de vânătoare. Se mişcă încoace şi- 
ncolo prin casă, ba frenetic, ba într-o încetineală morocănoasă, 
neînţelegând nici el de ce era pe rând excitat, deprimat sau 
sfâşiat de nevoi sălbatice, târât mai mult de instincte decât de 
intelect. 

Îşi făcu nevoile într-un colţ al camerei de zi, îşi amuşină 
propria urină, apoi se duse în bucătărie, căutând şi mai multă 
mâncare. Din timp în timp, mintea i se mai limpezea, şi atunci 
încerca să-şi cheme trupul înapoi la o formă care să ţină cât de 
cât de civilizaţie, dar când tesuturile nu-i răspunseră la actul de 
voinţă pe care-l făcea, recăzu în obscuritatea gândirii animalice. 
În câteva rânduri, avusese mintea destul de limpede pentru a 
aprecia cum se cuvine ironia de a fi fost redus la starea de 
sălbăticie de un proces - Schimbarea - menit să-l înalțe spre un 
statut suprauman, dar toate aceste gânduri erau prea sumbre 
ca să fie suportabile, şi o nouă adâncire în mintea sălbăticită se 
dovedea aproape binevenită. 

În repetate rânduri, când încleştat într-o conştiinţă primitivă, 
când eliberat de ea, se gândi la acel băiat, Eddie Valdoski, 
băieţelul, blândul băieţel, şi se cutremură tot la amintirea 
sângelui, a sângelui dulce, a sângelui proaspăt care scotea aburi 
în aerul rece al nopţii. 


42 


Epuizată fizic şi psihic, Chrissie tot nu reuşea să adoarmă. 
Printre sacii din spatele camionetei domnului Eulane, stătea 
atârnată de firul subţire al stării de veghe, nevrând nimic 
altceva decât să se lase moale şi să cadă într-o stare de uitare 
totală. 

Se simţea incompletă, ca şi cum ceva rămăsese nesăvârşit, şi 
deodată se trezi plângând. Îngropându-şi faţa în pânza de sac 
puternic mirositoare şi uşor 
zdrenţuită, începu să plângă cu sughiţuri, cum nu mai 
făcuse de ani de zile, cu abandonul total al unui bebeluş. 

Plânse pentru mămica şi tăticul ei, poate pierduţi pentru 
totdeauna, nu răpiți de moarte, ci de ceva dement, murdar, 


inuman, satanic. Plânse pentru adolescenţa de care s-ar fi putut 
bucura - cu cai şi păşunile de lângă mare şi cărţi pe care să le 
citească pe plajă -, dar toate acestea fuseseră alungate fără 
putinţă de întoarcere. Plânse şi pentru o pierdere pe care o 
simţea, dar pe care nu o putea defini prea bine, deşi bănuia că 
era vorba de inocenţă sau de încrederea în triumful binelui 
asupra răului. 

Nici una dintre eroinele cărţilor pe care le admira atâta nu s- 
ar fi lăsat pradă unui plâns necontrolat, şi Chrissie se simţi 
stânjenită de torentul ei de lacrimi. Dar a plânge era la fel de 
uman ca a greşi, şi poate că avea nevoie să plângă, pe deo 
parte ca să-şi dovedească că nici o sămânță monstruoasă nu 
fusese implantată în ea, de felul celor care dăduseră rod şi se 
dezvoltaseră în părinţii ei. 

Câtă vreme plângea era în continuare Chrissie. Câtă vreme 
plângea, avea certitudinea că nimeni nu-i furase sufletul. 
Adormi. 


43 


Sam văzuse un alt telefon la benzinăria Union 76, o casă mai 
la nord de Ocean Avenue. Staţia era închisă. Pe geamuri se 
aşternuse un strat de praf cenuşiu, şi o notiţă scrisă în grabă cu 
cuvintele „De vânzare" atârna de unul din ele, ca şi cum 
proprietarului nu-i prea păsa dacă locul 
era vândut sau nu, şi lăsase acolo semn numai pentru că aşa se 
cuvenea să facă. Frunze moarte, foşnitoare, şi ace de pin uscate 
de la copacii din jur căzuseră, purtate de vânt, pe pompele de 
benzină, şi zăceau acolo, ca nişte mici troiene de zăpadă. 

Cabina telefonică se afla pe zidul sudic al clădirii şi se 
vedea din stradă. Păşi dincolo de uşa deschisă, dar nu o trase 
după el, de teamă să nu pună astfel în funcţiune un circuit care 
ar fi făcut să se aprindă becul de deasupra şi ar fi atras atenţia 
poliţiştilor dacă s-ar fi întâmplat să treacă pe-acolo. 

Telefonul era mort. Introduse o monedă, sperând să obţină 
astfel un ton. Dar linia rămânea în continuare impracticabilă. 

Trase în sus şi în jos de furca pe care atârna receptorul. 

În sfârşit, îşi primi fisa înapoi. 

Incercă din nou, dar fără nici un succes. 


Ştia că telefoanele de acest gen, care se aflau într-o staţie 
service, sau pe lângă ea sau într-un magazin particular intrau 
câteodată ca parte componentă a unei afaceri în comun, profitul 
fiind împărţit între compania telefonică şi omul de afaceri care 
consimţise la instalarea telefonului. Probabil că scoseseră şi 
telefonul din circulaţie atunci când se închisese Union 76. 

Oricum, bănuia că poliţia se folosise de accesul pe care-l avea 
la computerul companiei telefonice pentru a trece pe linie 
moartă toate telefoanele publice din Moonlight Cove. 

Din momentul în care aflaseră că un agent federal se 
afla în oraş incognito, probabil că luaseră măsuri drastice 
pentru a-l împiedica să ia legătura cu lumea din afară. 

Probabil că le supraestima capacităţile, se putea şi asta. 

Trebuia să încerce la un alt telefon înainte să renunţe la 
speranţa de a chema Biroul. 

În timpul plimbării lui de după masă, trecuse pe lângă o 
spălătorie aflată la două corpuri de case vest de această Union 
76. Era destul de sigur că, atunci când privise pe fereastră 
înăuntru, zărise un telefon pe peretele din spate, la capătul unui 
şir de maşini industriale de stors rufe, cu părţile exterioare din 
oţel inoxidabil. 

Plecă de la benzinărie. Ţinându-se pe cât posibil departe 
de lămpile de pe stradă, trecând pe alei lăturalnice ori de câte 
ori avea ocazia, se strecura prin oraşul tăcut spre locul în care-şi 
amintea că văzuse spălătoria. Ar fi vrut ca vântul să se oprească 
şi să mai lase ceva din ceața care se risipea destul de repede. 

La o intersecţie, aproape că intră în câmpul vizual al unui 
poliţist care conducea spre sud, către centrul oraşului. Patrula 
era cam la jumătate de casă de intersecţie, înaintând încet, 
cercetând ambele trotuare. 

Din fericire, privea în cealaltă direcţie când Sam intră 
inevitabil sub conul de lumină împrăştiată de lampa de la colţul 
străzii. 

Sam se trase repede îndărăt şi se ghemui într-o intrare 
laterală a unei clădiri cu trei etaje, care-i adăpostea pe câţiva 
dintre profesioniştii oraşului: pe o plăcuţă, în această nişă, la 
stânga uşii, erau trecuţi un dentist, doi avocaţi, un medic şi un 
chiromant. Dacă patrula făcea la 
stânga după colţ şi trecea de el, probabil că ar fi fost identificat. 


Dar dacă o ţinea drept spre Ocean sau făcea la dreapta şi o lua 
spre vest, nu putea fi văzut. 

Proptindu-se de uşa încuiată şi retrăgându-se în umbră cât 
putea mai mult, aşteptând maşina care înainta enervant de 
încet spre intersecţie, Sam avu răgaz să se 
gândească şi să-şi dea seama că, fie şi pentru ora unu şi 
jumătate noaptea, Moonlight Cove era cât se poate de tăcut şi 
cu străzile neobişnuit de pustii. Oraşele mici aveau şi ele păsări 
de noapte, întocmai ca marile oraşe; ar fi trebuit să se ivească 
măcar doi-trei trecători, o maşină din când în când, alte semne 
de viaţă, în orice caz în afară de cele ale patrulei poliţiei. 

Maşina cu negru şi alb coti la dreapta, îndreptăndu-se spre 
vest departe de el. 

Deşi ştia că pericolul trecuse, Sam mai rămase în 
intrândul neluminat, refăcând în minte traseul de la „Cove 
Lodge" la Clădirea Municipală, de acolo la Union 76 şi, în sfârşit, 
la locul în care se afla. Nu-şi amintea să fi trecut pe lângă vreo 
casă din care să răzbată muzică, să se audă tare un televizor 
sau hohotele de râs ale chefiliilor să indice o petrecere în toi. 

Cele câteva restaurante şi taverne păreau închise, iar teatrul- 
cinema îşi întrerupsese activitatea, şi, în afară de rătăcirea lui 
pe străzi şi de căutările poliţiei, Moonlight Cove putea foarte 
bine să aducă a oraş fantomă. Poate că sufrageriile, 
dormitoarele şi bucătăriile erau populate numai de cadavre în 
descompunere - sau de roboţi care treceau drept oameni în 
timpul zilei şi erau scoşi din funcţiune noaptea, ca să nu 
consume energie electrică într-un moment în care nu era 
esenţială menţinerea aparenţei de viaţă normală. 

Tot mai îngrijorat de cuvântul „convertire" şi de înţelesul său 
misterios în contextul a ceva ce ei numeau Proiectul Moonhawk, 
părăsi intrândul, dădu colţul şi alergă pe strada puternic 
luminată, către spălătorie. Zări telefonul chiar în clipa în care 
deschidea uşa de sticlă. 

Străbătu în grabă cam jumătate din încăperea lungă - cu 
storcătoare de rufe pe partea dreaptă, un rând dublu de maşini 
de spălat, spate în spate, în centru, câteva scaune 
la capătul maşinilor, şi mai multe scaune de-a lungul 
peretelui din stânga - înainte de a-şi da seama că locul nu era 
pustiu. O blondă minionă în blugi spălăciţi şi un pulovăr albastru 
stătea pe unul din scaunele de plastic. 


Nici una dintre maşinile de spălat sau stors nu funcţiona, iar 
femeia nu părea să aibă vreun coş de haine cu ea. 

Tresări atât de puternic la vederea ei - o persoană vie, o 
persoană civilă vie, în această noapte de mormânt - încât se 
opri şi clipi din ochi. 

Ea stătea pe marginea scaunului, evident încordată, cu 
ochii larg deschişi şi cu mâinile strânse în poală. Părea să-şi ţină 
respiraţia. 

Dându-şi seama că o speriase, Sam zise: 

-Scuzaţi-mă. 

Îl privi ţintă, de parcă era un iepuraş care nu-şi poate 
desprinde privirea de la vulpe. 

Conştient abia acum de faptul că ochii lui poate aveau o 
uitătură sălbatică, chiar fanatică, adăugă: 

-Nu sunt periculos. 

-Toți spun asta. 

-Da? 

-Dar eu chiar sunt periculoasă. 

Neînţelegănd prea bine, întrebă: 

-Ce sunteţi? 

-Periculoasă. 

-Într-adevăr? 

Atunci, ea se ridică în picioare. 

-Am centura neagră. 

Pentru prima dată de zile întregi, un zâmbet destins apăru pe 
faţa lui Sam. 

-Puteți ucide cu mâinile astea? 

Ea îl privi ţintă o clipă, palidă şi tremurând. Când vorbi, mânia 
ei defensivă era exagerată. 

-Hei, nu râde de mine, că te căptuşesc de-o să suni ca 
un sac de sticlă spartă. 

În sfârşit încremenit de vehementa ei, Sam începu să 
reflecteze la ceea ce i se păruse neobişnuit când intrase pe uşă. 
Nici o maşină de spălat sau de stors în funcţiune. Nici un coş cu 
rufe. Nici o cutie de detergenţi sau vreo sticlă cu o compoziţie 
specială pentru ţesături. 

-E ceva în neregulă? întrebă el, dintr-odată bănuitor. 

-Nimic, dacă stai la distanţă. 

Se întrebă dacă ştia cumva că poliţiştii de pe-acolo voiau 


să pună laba pe el. Dar asta era o nebunie. De unde să fi ştiut 
ea aşa ceva? 

-Ce faceţi aici, dacă n-aveţi nimic de spălat? 

-Nu-i treaba ta. Ce, e-al tău locu' ăsta? întrebă ea. 

-Nu, şi să nu-mi spuneţi că e cumva al dumneavoastră. 

Se holbă la el. 

El o studie, observând încetul cu încetul cât era de 
atrăgătoare. Avea ochii de un albastru intens ca un cer de iunie 
şi o piele limpede ca aerul verii, şi părea cu totul străină de 
peisaj, de acest octombrie întunecat de pe coasta Californiei, 
rămasă într-o spălătorie, încremenită 
la unu şi jumătate noaptea. Când îi contemplă, în sfârşit, 
frumuseţea, abia atunci începu să observe şi alte lucruri, 
inclusiv intensitatea fricii ei, care i se citea în ochi, în jurul lor şi 
în conturul gurii. Era o spaimă împinsă dincolo de orice 
ameninţare pe care o putea el reprezenta. Dacă ar fi fost un soi 
de corsar uriaş, tatuat, cu un pistol într-o mână şi un cuţit în 
cealaltă, şi dacă ar fi dat năvală în spălătorie, închinându-i 
imnuri de laudă păgâne lui Satana, faţa ei cumplit de palidă, 
fără pic de sânge, şi teroarea străpungătoare din privire ar fi 
fost de înţeles. Dar el nu era decât Sam Booker, a cărui cea mai 
mare calitate ca agent federal era aspectul lui cât se poate de 
comun, de tip care locuieşte alături şi îţi e cunoscut, şi cu o aură 
de 
nevinovăție. 

Neliniştit de neliniştea ei, zise: 

-Telefonul. 

-Poftim? 

Arătă cu mâna spre telefon. 

-Da, zise ea, de parcă ar fi confirmat că acela era într- 
adevăr un telefon. 

-Am intrat numai să dau un telefon. 

-Aha! 

Neslăbind-o din ochi, făcu câţiva paşi spre telefon, 
introduse o monedă, dar nu primi nici un ton. Îşi luă înapoi 
moneda şi încercă din nou. Nici o şansă. 

-Fir-ar să fie! explodă el. 

Blonda se îndreptase spre uşă. Se opri de parcă i-ar fi trecut 
prin minte că s-ar fi putut repezi la ea s-o trântească de pământ 
dacă încerca să iasă din spălătorie. 


Oraşul acesta însămânţase în Sam o paranoia puternică. Tot 
mai mult, în decurs de câteva ceasuri, trebuise să ajungă la 
concluzia că toată lumea din oraş era un inamic posibil. Şi, 
deodată, simţi cum comportamentul atât de ciudat al tinerei 
femei rezulta dintr-o stare psihică 
asemănătoare cu a lui. 

-Da, bineînţeles, nu eşti de pe-aici, nu-i aşa, nu eşti din 
Moonlight Cove? 

-Şi, ce-i cu asta? 

-Nici eu nu sunt. 

-Şi? 

-Şi-ai văzut ceva. 

II privi fix, cu gura căscată. 

-S-a întâmplat ceva, ai văzut ceva şi eşti speriată, şi pun pariu 
că ai toate motivele să fii speriată. 

Arăta de parcă era gata s-o ia la fugă. 

-Aşteaptă, zise el grăbit. Sunt de la FBI. Vocea îi tremură uşor. 
Îţi spun adevărul. 


44 


Pentru că era o fiinţă a nopţii, care întotdeauna preferase să 
doarmă în timpul zilei, Thomas Shaddack se afla în biroul lui 
lambrisat cu lemn dens şi rezistent de tek; era îmbrăcat într-un 
costum cenuşiu răcoros, şi lucra la un anumit aspect al 
Proiectului Moonhawk pe terminalul unui computer, când Evan, 
servitorul lui pe timpul nopţii, îl sună ca să-i comunice că Loman 
Watkins se afla în faţa 
uşii de la intrare. 

-Trimite-l în turn, zise Shaddack. Am să vin şi eu foarte 
curând. 

Rareori purta altceva decât costume largi de bumbac. 

Avea mai mult de douăzeci în garderobă - zece negre, zece 
gri şi câteva de un albastru închis. Erau mult mai confortabile 
decât alte haine şi, limitându-şi pretenţiile, economisea un timp 
pe care altfel l-ar fi pierdut selectând vestimentația pentru 
fiecare zi în parte - îndeletnicire la care nu se prea pricepea. 
Moda nu-i spunea nimic. În plus, era un timid - cu labele 
picioarelor mari, uscăţiv, cu genunchi noduroşi, braţe lungi, 


umeri osoşi - şi prea slab ca să arate bine chiar şi în costume 
croite impecabil. 

Hainele ori atârnau pe el într-un mod ciudat, ori îi subliniau 
subţirimea în asemenea măsură încât părea personificarea 
morţii însăşi, o imagine nefericită, accentuată de pielea lui albă 
ca făina, părul aproape negru, trăsăturile ascuţite şi ochii gălbui. 

Purta asemenea costume până şi la întrunirile de la Noul Val. 
Dacă erai geniu în domeniul tău, oamenii se aşteptau să fii şi 
excentric. lar dacă averea personală se ridica la sute de 
milioane, atunci erau gata să accepte orice excentricitate fără 
nici un comentariu. 

Casa lui ultramodernă din beton armat de la capătul 
stâncilor - lângă punctul nordic al micului golf - constituia o altă 
expresie a nonconformismului său calculat. Cele trei etaje 
păreau tot atâtea straturi ale unei prăjituri, deşi fiecare nivel în 
parte se deosebea ca dimensiune de celelalte - cel mai mare în 
vârf, cel mai mic la mijloc - şi nu erau concentrice, ci asimetric 
aliniate, creînd un profil arhitectural care, la lumina zilei, dădea 
casei aspectul unei enorme sculpturi de avangardă. Pe timpul 
nopţii, cu nenumăratele ferestre luminate, aducea nu atât a 
sculptură cât a navetă călătoare printre stele a unei forţe 
străine, invadatoare. 

Turnul reprezenta culmea excentricităţii, pornind din centrul 
clădirii, de la al treilea nivel, înălţând-o cu încă patruzeci de 
picioare. Nu era rotund, ci oval, neavând nimic dintr-un turn în 
care o prinţesă ar putea suspina după un prinţ plecat în cruciadă 
sau în care un rege şi-ar 
fi întemnițat şi torturat prizonierii, dar în schimb, amintea de 
turela blindată a unui submarin. La încăperea mare, cu pereţii 
de sticlă, din vârf, se putea ajunge cu ajutorul unui ascensor sau 
pe scările care urcau în spirală pe dinăuntrul zidului turnului, 
înconjurând tunelul vertical al ascensorului. 

Shaddack îl lăsă pe Watkins să-l aştepte zece minute, numai 
fiindcă aşa voia el, apoi se hotărî să ia liftul ca să ajungă sus. 
Interiorul cabinei era decorat cu aramă şlefuită, aşa încât, cu 
toate că mişcarea de ascensiune era lentă, el simţea că se 
mişcă asemenea unui glonţ pe ţeava unei puşti. 

Adăugase acest turn la planurile arhitectului, ca o inspiraţie 
de ultim moment, dar devenise partea lui favorită din uriaşa 
casă. Acest spaţiu situat la înălţime oferea priveliştea 


schimbătoare a mării calme (sau frământate de vânturi), 
luminată de stălucirea soarelui (sau ca un linţoliu al nopţii). 
Către est şi sud, avea 

panorama întregului oraş; sentimentul superiorității îi era 

lesne întărit de acea perspectivă măreaţă asupra lucrurilor 
făcute de mâna omului, asupra celor vizibile. În acea cameră, cu 
numai patru luni în urmă, avusese viziunea Proiectului 
Moonhawk pentru a treia oară, o viziune pe care puţini oameni 
aveau privilegiul s-o trăiască măcar o dată în viaţă şi pe care el 
o luă drept un semn că era destinat să devină cel mai influent 
om care trăise vreodată 

pe faţa Pământului. 

Ascensorul se opri. Uşile se deschiseră. 

Când Shaddack intră în camera slab luminată care înconjura 
ascensorul, Loman Watkins se ridică cu o mişcare iute dintr-un 
fotoliu şi spuse plin de respect: 

-Bună seara, domnule. 

-Te rog, ia loc, zise el plin de graţie, chiar afabil, dar cu o 
subtilă notă în voce care nu făcea decât să întărească convenţia 
tacită că el, nu Watkins, era cel care decidea cât de 
ceremonioasă sau familiară putea fi această întâlnire. 

Shaddack era unicul fiu al lui James Randolph Shaddack, 
judecător în Phoenix, acum decedat. Familia nu fusese bogată 
din cale afară, deşi ţinea de crema clasei de mijloc, solidă, şi o 
astfel de poziţie pe scaunul ierarhiei economice, combinată cu 
prestigiul profesiunii de judecător, îi conferea lui James un statut 
de invidiat în sânul comunităţii. Şi putere. Pe toată perioada 
copilăriei şi adolescenţei, Tom fusese fascinat de felul în care 
tatăl lui, în aceeaşi măsură activist politic şi judecător, făcuse uz 
de acea putere nu numai pentru a obţine beneficii materiale, ci 
şi pentru a-i controla pe alţii. Controlul - exercitarea puterii de 
dragul puterii - îl atrăsese pe James cel mai mult, şi acelaşi lucru 
îl răscolise profund şi pe fiul lui, însă de la o vârstă fragedă. 

Acum, Thomas Shaddack deţinea puterea asupra lui 
Loman Watkins şi a oraşului - datorită averii sale, fiindcă 
era principalul investitor din Moonlight Cove. Deţinea 
frânele sistemului politic şi datorită Proiectului Moonhawk, numit 
astfel după ce avusese de trei ori aceeaşi viziune. 

Dar abilitatea lui de a manipula oamenii era mult mai mare 
decât cea pe care o dovedise bătrânul James în calitate de 


judecător şi de politician. Deţinea efectiv puterea de viaţă şi de 
moarte asupra lor. Dacă ar hotări să moară toţi într-o oră 
(începând din acea clipă), ei ar fi morţi înainte de miezul nopţii. 
În plus, îi putea condamna la moarte fără mai multe şanse de a 
fi pedepsit decât un 

zeu când riscă să trimită o ploaie de foc asupra făpturilor 

ivite din mâna lui. 

Singurele lumini din camera turnului erau amplasate sub 
ferestrele imense, care se întindeau din plafon până la zece inci 
de podea. Lămpile camuflate erau dispuse de jur-împrejurul 
camerei, iluminând subtil carpeta de pluş, dar nemaiajungând 
să arunce nici măcar reflexe în sus, pe geamurile uriaşe. 
Oricum, dacă noaptea ar fi fost senină, Shaddack ar fi apăsat pe 
comutatorul de lângă butonul ascensorului, cufundând întreaga 
încăpere într-un întuneric aproape deplin, aşa încât reflectarea 
lui fantomatică şi cea a mobilierului modern, dar rigid, să nu se 
oglindească pe sticla dintre el şi perspectiva lui asupra lumii 
peste care-şi întinsese tentaculele. Lăsă totuşi lumina aprinsă, 
pentru că o ceaţă lăptoasă se tot aduna dincolo de pereţii de 
sticlă, şi semiluna pierdută la orizont de abia dacă lăsa în urma 
ei ceva lumină. 

Cu picioarele goale, Shaddack traversă camera păşind pe 
covorul gri închis. Se aşeză cu mişcări sigure într-un al doilea 
fotoliu, faţă în faţă cu Loman, de partea cealaltă a unei măsuţe 
joase de cocteil, din marmură albă. 

Polițistul avea patruzeci şi patru de ani, aproape cu trei ani 
mai mult decât Shaddack, dar era, fizic vorbind, complet opus 
bărbatului dinaintea lui: avea oasele mari, 
umerii şi pieptul largi, gâtul vânjos şi faţa lată, cu o 
expresie deschisă şi fără vicleşug, pe cât era a lui Shaddack de 
închisă şi vicleană. Ochii lui albaştri întâlniră ochii galben-căprui 
ai lui Shaddack, le susţinu privirea doar o clipă, apoi şi-i plecă 
pentru a-şi contempla mâinile puternice, strânse atât de tare în 
poală, încât articulațiile degetelor păreau gata să plesnească. 
Pielea bronzată a capului i se zărea prin părul castaniu, tuns 
perie. 

Obedienţa vădită a lui Watkins îl mulțumea pe 
Shaddack, dar era mult mai răsplătit prin teama omului din faţa 
lui, ce se trăda printr-un tremurat uşor pe care se 


lupta să şi-l reprime - cu oarecare succes - şi prin expresia de 
fiinţă bântuită care-i adâncea culoarea ochilor. Datorită 
Proiectului Moonhawk, datorită schimbării suferite, Loman 
Watkins devenise în multe privinţe superior majorităţii 
oamenilor, dar se afla pentru totdeauna sub stăpânirea lui 
Shaddack, ca un cobai, ameţit şi conectat la electrozi, la 
dispoziţia omului de ştiinţă care făcea experienţe pe el. 

Într-un fel, Shaddack era plăsmuitorul lui Watkins şi deţinea, 
în ochii acestuia, poziţia şi puterea unui zeu. 

Lăsându-se pe spate în fotoliu, încrucişându-şi mâinile cu 
degete albe şi lungi peste piept, Shaddack simţea cum 
clocoteşte bărbăţia în el, cum se întăreşte. Nu se simţea 
provocat de Loman Watkins, fiindcă nu avea nici o tendinţă spre 
homosexualitate; nu era stârnit de nimic din aspectul fizic al lui 
Watkins, ci de conştiinţa autorităţii copleşitoare pe care o avea 
asupra acestui om. Puterea îl excita pe Shaddack mult mai mult 
şi mai repede decât orice stimul sexual. Chiar adolescent fiind, 
când vedea fotografii cu femei goale în revistele porno, nu era 
sedus 
de vederea sânilor goi, de curba graţioasă a feselor unei femei 
sau de linia elegantă a picioarelor lungi, ci de gândul de a 
domina asemenea femei, de a avea un control total asupra lor, 
de a face ca viaţa lor să depindă de el. Dacă o 
femeie îl privea cu o teamă nedisimulată, o găsea infinit 
mai de râvnit decât dacă-l privea cu dorinţă. Şi, pentru că 
reacţiona mai puternic la teroare decât la senzualitate, excitaţia 
lui nu era dependentă de sex, vârstă sau de atracţia fizică a 
persoanei care tremura în prezenţa lui. 

Delectându-se cu obedienţa poliţistului, Shaddack întrebă: 

-L-ai prins pe Booker? 

-Nu, domnule. 

-De ce nu? 

-Nu era la „Cove Lodge" când a ajuns Sholnick acolo. 

-Trebuie găsit. 

-Îl vom găsi. 

-Şi să fie convertit. Nu numai pentru a-l împiedica să spună 
mai departe ce a văzut... ci ca să facem din el omul nostru în 
interiorul Biroului. Asta ar fi o lovitură! Prezenţa lui aici ar putea 
fi un câştig incredibil pentru Proiect. 


-Chiar dacă Booker e, sau nu un câştig substanţial, există 
persoane mult mai periculoase ca el. Regresivii au atacat câţiva 
oaspeţi la motel. Quinn ori a fost luat de acolo, ucis şi lăsat 
undeva, iar noi nu l-am descoperit încă, ori era un regresiv el 
însuşi şi acum e dus... făcând ceea 
ce fac de obicei toţi după un masacru, poate urlând la luna asta 
blestemată. 

Cu stupoare şi agitaţie crescândă, Shaddack asculta raportul 
care i se prezenta. 

Adunat tot pe marginea scaunului, Watkins termină, clipi des 
şi zise: 

-Regresivii ăştia mă sperie de moarte. 

-Da, ne deranjează pe toţi, recunoscu şi Shaddack. 

În noaptea de 4 septembrie, încercuiseră din toate părţile un 
regresiv, Jordan Coombs, în sala de cinematograf de pe strada 
principală. Coombs fusese îngrijitor la Noul Val. In acea noapte, 
însă, fusese mai mult 
maimuţă decât om, deşi, de fapt, nici una nici alta, ci ceva 
straniu şi sălbatic, încât nici un cuvânt nu-l putea descrie. 

Termenul „regresiv" era singurul adecvat - după cum 
descoperise Shaddack - dacă nu ajungeai să fii faţă în faţă cu 
una dintre bestii. Odată ce vedeai o asemenea creatură de 
aproape, cuvântul „regresiv" de-abia dacă transmitea toată 
oroarea resimţită şi, de fapt, nici un cuvânt nu se potrivea. 
Încercarea lor de a-l ridica viu pe Coombs fusese 
zadarnică, deoarece se dovedise prea agresiv şi puternic pentru 
a fi supus, şi ca să se salveze, trebuiră să-i zboare creierii. 

Acum, Watkins completă: 

-Fac mai mult decât să ne deranjeze. Mult mai mult decât 
asta. Sunt... psihotici. 

-Ştiu că sunt psihotici, îl întrerupse Shaddack nerăbdător. 
Chiar eu am dat numele stărilor „psihoză legată de 
metamorfoză". 

-Le place să ucidă. 

Thomas Shaddack se încruntă. Nu prevăzuse problema 
regresivilor şi refuza să creadă că ei constituiau mai mult decât 
o anomalie minoră în cadrul convertirii, altfel benefice, a 
cetăţenilor din Moonlight Cove. 

-Da, bine, le place să ucidă, şi în starea lor de regresie chiar 
sunt potriviţi pentru aşa ceva, dar nu avem decât câţiva pe care 


să-i identificăm şi să-i eliminăm. Statistic vorbind, reprezintă un 
procent nesemnificativ al celor care au trecut prin Schimbare. 

-Poate nu chiar atât de nesemnificativ, zise Watkins pe un ton 
ezitant, neputând să se uite în ochii lui Shaddack, care purtau 
adesea negre prevestiri. 

-Judecând după toate masacrele din ultima vreme, am 
impresia că, printre cei o mie nouă sute de convertiți până în 
dimineaţa aceasta, au apărut cincizeci sau şaizeci de regresivi. 

-Ridicol! 

Dacă admitea că regresivii existau în număr mare, Shaddack 
trebuia să ia în considerare faptul că munca lui de cercetare 
putea avea puncte nevralgice, scăpări, că se grăbise să-şi 
scoată descoperirile din laborator şi să le aplice, gândindu-se 
prea puţin la posibilitatea unui dezastru, şi că aplicarea 
entuziastă a descoperirilor lui revoluţionare destinate populaţiei 
din Moonlight Cove era o 
eroare tragică. Nu putea admite nimic din toate acestea. 

Toată viaţa tânjise după cea mai mare formă de putere, pe 
care acum aproape că o avea, aşa că, psihologic vorbind, era 
incapabil să se retragă din cursa pe care o pusese în mişcare. 
De la pubertate chiar, îşi refuzase anumite plăceri pentru că, 
dacă le-ar fi dat frâu liber, ar fi fost urmărit de lege, pedepsit şi 
pus să plătească un preţ prea mare. Toţi aceşti ani de refulare îi 
creaseră o cumplită presiune interioară, pe care trebuia 
neapărat să şi-o descarce. Işi sublimase toate impulsurile 
antisociale în munca sa, îşi canalizase energiile spre discipline 
acceptate 
de societate - care, în mod ironic, duseseră la descoperiri ce 
aveau să-l facă imun la orice autoritate şi, ca atare, liber de a se 
complăcea în toate pulsiunile, multă vreme ţinute în frâu, fără 
să se teamă de cenzurare sau pedeapsă. 

In plus, nu doar pe plan psihologic, ci şi în termeni practici, 
mersese prea departe pentru a se mai întoarce din drum. 
Adusese ceva revoluţionar lumii. Datorită lui, pe această 
planetă, trăiau o mie nouă sute de Oameni Noi la fel de diferiţi 
de ceilalţi bărbaţi şi femei cum se deosebiseră cei din Cro- 
Magnon de străbunii lor de Neanderthal, mult 
mai primitivi. Nu avea capacitatea de a desface ceea ce făcuse 
deja, tot aşa cum alţi oameni de ştiinţă şi tehnicieni nu puteau 
anula roata sau bomba atomică. 


Watkins clătină din cap. 

-Îmi cer scuze... dar nu cred că e deloc ridicol. Cincizeci 
sau şaizeci de regresivi. Sau mai mulţi. Poate mult mai mulţi. 

-Vei avea nevoie de dovezi ca să mă convingi de aşa ceva. Va 
trebui să-mi dai numele lor. Ai reuşit să mai identifici şi pe 
altcineva, în afară de Quinn? 

-Cred că pe Alex şi Sharon Foster. Şi poate chiar pe 
omul dumneavoastră, Tucker. 

-Imposibil. 

Watkins descrise ce găsise acasă la familia Foster şi ţipetele 
pe care le auzise departe, în pădure. 

Impotriva voinţei lui, Shaddack se gândi la posibilitatea ca 
Tucker să se numere printre degeneraţi. Era iritat de 
posibilitatea ca, în propriul cerc, controlul exercitat de el să nu 
fie chiar atât de perfect cum crezuse. Dacă nu putea fi sigur de 
oamenii care din preajmă, cum putea fi sigur 
de capacitatea de a controla masele? 

-Poate că Fosterii sunt regresivi, dar mă îndoiesc că e valabil 
şi pentru Tucker. Şi chiar dacă Tucker e unul dintre ei, înseamnă 
că ai descoperit patru, nu cincizeci sau şaizeci. Doar patru. Mai 
crezi că sunt şaizeci? 

Loman Watkins privi ceața, care venea şi se lovea parcă de 
pereţii de sticlă ai încăperii din turn, sub forme mereu în 
schimbare. 

-Domnule, mi-e teamă că nu e prea simplu. Vreau să spun... 
gândiţi-vă şi dumneavoastră. Dacă statul sau autorităţile 
federale ar afla ce aţi făcut, dacă ar putea înţelege sau chiar ar 
crede aşa ceva, şi dacă apoi ar voi să ne împiedice să aducem 
Schimbarea tuturor oamenilor de 
dincolo de Moonlight Cove, le va fi destul de greu să ne 
oprească, nu-i aşa? La urma urmelor, cei care am fost 
convertiți... mergem, fără să fim suspectaţi de ceva, printre 
oamenii obişnuiţi. Părem ca ei, deloc diferiţi, neschimbaţi. 

-ŞI? 

-Ei bine... aceeaşi problemă o avem noi cu regresivii. ŞI 
ei sunt Oameni Noi, dar ceea ce-i deosebeşte de ceilalţi, 
putreziciunea din ei, e imposibil de văzut; sunt neidentificabili, 
tot aşa cum suntem noi în comparaţie cu populaţia 
nemetamorfozată a Oamenilor Vechi. 


lritarea lui Shaddack se mai domolise. Nerăbdător în faţa 
negativismului lui Watkins, se ridică din fotoliu şi se duse mai 
aproape de una dintre ferestrele uriaşe. Stând în 
picioare, cu pumnii strânşi în buzunarele de la haina costumului 
său lejer, privi reflecţia vagă a propriei feţe prelungi, ca de lup, 
fantomatică în transparenţa ei. Îşi întâlni propria privire fixă, 
apoi se uită repede dincolo de geam, la întunericul de afară, 
unde brizele hai-hui ale mării se luptau cu desenele nedesluşite 
ale nopţii, pentru a mai aduna la un loc o țesătură fragilă de 
ceaţă. Stătea 
cu spatele la Watkins. Nu voia ca acesta să observe că era 
îngrijorat şi evita imaginea propriilor ochi reflectată de geam, 
fiindcă nu voia să recunoască adevărul că această îngrijorare 
era însoţită de primele unde de frică. 


45 


Insistă să-şi mute locul către scaune, să nu fie văzuţi aşa de 
uşor din stradă. Tessa se cam uită chiorâş când îi propuse să se 
aşeze lângă el. Spuse că lucra incognito şi, ca atare, nu purta 
asupra lui nici un act de identitate emis de Birou, dar îi arătă tot 
ce avea în portvizit: permisul de conducere, cărţi de credit, 
cupoanele de la bibliotecă, legitimaţia pentru închirieri de 
casete video, fotografii ale băiatului lui şi ale fostei soţii, un 
cupon pentru o ciocolată gratuită la oricare din magazinele 
doamnei Fields, o fotografie a lui Goldie Hawn ruptă dintr-o 
revistă. Oare un ucigaş maniac ar purta la el un cupon pentru o 
ciocolată gratuită? Incetul cu încetul, revenind împreună cu ea 
asupra masacrului de la „Cove Lodge" şi insistând mereu 
şi mereu asupra detaliilor, asigurându-se că îi spunea totul şi că 
era înţeleasă, începu să aibă încredere în el. 

Dacă doar ar fi pretins că e agent, minciuna lui nu ar fi putut 
fi atât de elaborată şi de consecventă. 

-N-ai văzut, de fapt, pe nimeni ucis? 

-Dar au fost ucişi, insistă ea. Nu te-ai fi îndoit câtuşi de puţin 
dacă i-ai fi auzit ţipând. In Irlanda de Nord, am stat 
în mijlocul unei mulţimi de monştri cu chip de om şi i-am văzut 
cum au bătut nişte bărbaţi până i-au ucis. Odată, filmam ceva 
legat de industrie, într-o topitorie, când nişte metal topit a 
început să împroaşte trupurile şi feţele muncitorilor. Am fost cu 


indienii Mishito în junglele Americii Centrale când au fost loviți 
de mici bucăţi de oţel ascuţit, care le-au străpuns trupurile ca o 
mie de ace - şi le-am auzit ţipetele. Ştiu ce glas are moartea. ŞI 
aici a fost o moarte oribilă. 

O privi vreme îndelungată, apoi zise: 

-Arăţi înşelător de... 

-Dulce? 

-Da. 

-Şi de inocentă? Deci, naivă? 

-Da. 

-Asta e problema mea. 

-Şi, poate, şi avantajul tău câteodată? 

-Câteodată, recunoscu ea. Ascultă, ştii câte ceva, aşa că 
spune-mi şi mie: ce se petrece în oraşul ăsta? 

-Se întâmplă ceva cu oamenii de pe-aici. 

-Dar ce? 

-Nu ştiu. Nu-i interesează filmele, de exemplu. Sala de 
spectacole e închisă. Şi nu-i interesează lucrurile de calitate, 
cadourile frumoase, genul ăsta de mărunţişuri, pentru că şi 
asemenea magazine sunt închise. Nu se mai sinchisesc nici de 
şampanie... Zâmbi uşor. -Toate barurile 
încep să meargă prost. Singurul lucru de care par să fie 
interesaţi e mâncarea. Şi uciderea. 


46 


Rămânând în continuare la fereastra camerei din turn, Tom 
Shaddack zise: 

-Bine, Loman, uite ce-o să facem. Toată lumea de la Noul Val 
a fost convertită, aşa că am să-ţi distribui ţie o sută de oameni, 
ca să sporim forţa poliţiei. Te pot ajuta în investigaţiile tale în 
orice fel crezi că e potrivit - începând chiar de acum. Cu atâţia 
oameni în subordine, sigur vei prinde un regresiv chiar asupra 
faptei... şi-l vei găsi şi pe acest Booker mult mai uşor. 

Noii Oameni nu aveau nevoie să doarmă. Detaşamentul 
distribuit putea fi trimis de îndată în misiune. 

Shaddack continuă: 

-Ordonă-le să patruleze pe străzi, pe jos şi în maşină - în 
linişte, fără să atragă atenţia. Şi, cu asemenea ajutoare la 
dispoziţie, ai să prinzi cel puţin un regresiv, sau poate chiar pe 


toţi. Dacă punem mâna pe unul într-o stare de involuţie, dacă 
am şansa să-l examinez, s-ar putea să fiu 

în stare să pun la punct un test - fizic sau psihic - cu care să 
putem deosebi Oamenii Noi de degeneraţi. 

-Nu mă simt capabil să mă ocup de aşa ceva. 

-E o chestiune ce ţine de poliţie. 

-Nu prea ţine. 

-Nu e ceva prea diferit de momentele în care urmăreai un 
criminal de rând, zise Shaddack, iritat. O să aplici aceleaşi 
tehnici. 

-Dar... 

-Ce este? 

-S-ar putea să existe regresivi chiar printre oamenii pe care 
mi-i daţi să mă asiste. 

-Nu se va-ntâmpla aşa ceva. 

-Dar... cum puteţi fi sigur? 

-Ţi-am spus că nu se va-ntâmpla, zise Shaddack apăsat, 

încă întors cu faţa la geam, la ceaţă, la noapte. 

Amândoi tăcură o clipă. 

Apoi Shaddack interveni din nou: 

-Trebuie să pui totul la bătaie ca să-i găseşti pe nenorociţii 
ăştia care au deviat. Totul, mă auzi? Vreau să examinez cel 
puţin unul până când vom fi trecut tot oraşul Moonlight Cove 
prin Schimbare. 

-Mă gândeam... 

-Da? 

-Ei bine, mă gândeam... 

-Haide, haide, la ce te gândeai? 

-Ei bine... că poate veţi suspenda convertirile până când vom 
înţelege ce se petrece. 

-La naiba, nu! (Shaddack se întoarse de la fereastră şi se 
holbă la şeful Poliţiei, care parcă îşi pierdu orice echilibru 
interior.) -Aceşti regresivi constituie o problemă minoră. Ce 
rahat ştii tu despre ei? Nu tu eşti cel care a proiectat o rasă 
nouă, o lume nouă. Eu sunt acela. Visul a fost al meu, viziunea - 
a mea. Eu am avut mintea şi nervii să transform visul în 
realitate. Ştiu exact că ceea ce mi-ai semnalat este o anomalie 
care nu arată nimic esenţial. Aşa că Schimbarea va avea loc 
conform programului. 

Watkins privi la mâinile lui albe şi osoase. 


În timp ce vorbea, Shaddack se tot mişca în picioarele goale, 
ba spre peretele curbat de sticlă, ba înapoi. 

-Acum avem doze mai mult decât suficiente ca să ne ocupăm 
de cei care au mai rămas. De fapt, în seara asta am iniţiat o 
nouă serie de convertiri. Până la apus, vor fi aduşi în această 
stare cu sutele, iar ceilalţi până la miezul nopţii. Până când vor fi 
toţi din Moonlight Cove de partea noastră, există şansa să fim 
descoperiţi, riscând ca vreun 
indiscret să prevină lumea din afară. Acum, că am rezolvat 
problemele cu producerea biosubstanţelor, trebuie să luăm 
oraşul cu asalt, aşa încât să căpătăm încrederea care vine 
după ce ai o bază sigură. Inţelegi? 

Watkins dădu din cap afirmativ. 

-Înţelegi? repetă Shaddack. 

-Da. Da, domnule. 

Shaddack se întoarse la fotoliul lui şi se aşeză. 

-Acum, ce-i cu cealaltă chestie de care îmi pomeneai ieri, 
povestea aia cu Valdoski? 

-Eddie Valdoski, de opt ani, zise Watkins, privindu-şi mâinile, 
pe care acum aproape că şi le frângea, ca şi când ar fi încercat 
să stoarcă ceva din ele, aşa cum ar fi stors apa dintr-un preş. -A 
fost găsit mort la câteva minute după ora opt seara. Într-un şanţ 
de lângă drumul de ţară. 

Fusese... torturat... muşcat, sfâşiat. 

-Crezi că unul dintre regresivi a făcut-o? 

-În mod cert. 

-Cine a găsit cadavrul? 

-Părinții lui Eddie. Tatăl lui. Băieţelul se jucase în curtea din 
spate, şi apoi... a dispărut pe la apus. Au început să-l caute, nu l- 
au găsit, s-au speriat, ne-au chemat pe noi, au continuat să 
caute pe când noi eram în drum spre ei... şi au găsit cadavrul 
exact înainte de a ajunge oamenii mei acolo. 

-Şi soţii Valdoski nu sunt convertiți? 

-Nu erau. Dar acum sunt. 

Shaddack oftă. 

-Nu ar fi fost nici o problemă cu băiatul dacă ar fi fost aduşi în 
rândul lumii. 

Şeful Poliţiei îşi ridică capul şi găsi curajul de a-l privi din nou 
pe Shaddack în faţă. 

-Dar băieţelul e mort. 


Vocea lui era aspră. 

Shaddack zise: 

-E o tragedie, desigur. Acest -element de regresie printre 

Oamenii Noi nu ar fi putut fi prevăzut. Dar nici un progres în 
istoria umanităţii nu s-a putut face fără victime. 

-Era un băieţel drăguţ, zise polițistul. 

-Îl cunoşteai? 

Watkins clipi. 

-Am făcut liceul cu tatăl lui, George Valdoski. Şi eram unchiul 
lui Eddie. 

Alegându-şi cu grijă cuvintele, Shaddack zise: 

-Da, e un lucru îngrozitor. Şi-l vom găsi pe regresivul care a 
făcut asta. Îi vom găsi pe toţi şi-i vom elimina. Între timp, ne 
putem consola cu gândul că Eddie a murit pentru o cauză 
nobilă. 

Watkins îl privi pe Shaddack cu o uimire neascunsă: 

-O cauză nobilă? Ce ştia Eddie ce-i aia o cauză nobilă? 

Avea doar opt ani. 

-Cu toate astea, zise Shaddack, întărindu-şi vocea, Eddie a 
fost prins la mijloc într-un efect secundar neaşteptat al 
convertirilor din Moonlight Cove, ceea ce-l implică în acest 
eveniment minunat, istoric. 

Ştia că Watkins fusese un mare patriot, absurd de mândru de 
steagul şi de ţara lui, şi presupuse că o parte din acel sentiment 
îl mai anima în continuare, chiar şi după convertire, aşa că zise: 

-Ascultă-mă, Loman. În timpul Războiului de Independenţă, 
când coloniştii se luptau pentru libertate, au murit şi câţiva 
martori nevinovaţi, femei şi copii, nu numai dintre combatanți, 
iar aceşti oameni n-au murit în zadar. Erau martiri în aceeaşi 
măsură ca soldaţii care piereau pe câmpul de luptă. Acelaşi 
lucru se petrece în orice revoluţie. Lucrul important e ca justiţia 
să triumfe şi să se poată spune că aceia care au murit şi-au dat 
viaţa pentru o cauză nobilă. 

Watkins privi în lături. 

Ridicându-se din nou din fotoliu, Shaddack înconjură 
măsuţa joasă de cocteil şi rămase în picioare lângă poliţist. 

Privi capul plecat al lui Watkins şi-şi puse o mână pe umărul 
lui. Watkins se crispă tot din cauza atingerii. 

Shaddack nu-şi mişcă mâna din loc, ci începu să vorbească cu 
fervoarea unui evanghelist. Era, oricum, un evanghelist rece, al 


cărui mesaj nu includea pasiunea fierbinte a convingerii 
religioase, ci puterea de gheaţă a logicii, a raţiunii. 

-Acum eşti unul dintre Oamenii Noi, şi asta nu înseamnă că 
eşti doar mai puternic şi mai rapid decât oamenii obişnuiţi, nu 
înseamnă că eşti aproape invulnerabil în faţa bolii şi că ai 
puterea să-ţi vindeci rănile 
mai repede decât ar fi visat vreodată un vindecător prin 
credinţă. Mai înseamnă şi că ai mintea mai clară, mai raţională 
decât a Oamenilor Vechi - aşa că, dacă te gândeşti mai bine la 
moartea lui Eddie în contextul miracolului pe care-l creăm aici, 
vei vedea că preţul pe care l-a plătit nu a fost prea mare. Nu 
trata situaţia asta sentimental, Loman. Nu asta este calea 
Oamenilor Noi. Aici construim o lume mai eficientă, mai 
ordonată şi infinit mai stabilă, tocmai pentru că bărbaţii şi 
femeile vor avea puterea de a-şi controla emoţiile, de a studia 
fiecare problemă şi fiecare eveniment cu răceala analitică a unui 
computer. Gândeşte-te la moartea lui Eddie Valdoski numai ca 
la o altă dată în marea revărsare de date care înseamnă 
naşterea Oamenilor Noi. Acum ai în tine puterea 
de a transcende limitările emoţionale umane, şi când le vei 
transcende cu adevărat, vei cunoaşte pacea şi fericirea pentru 
prima dată în viaţă. 

După o vreme, Loman Watkins îşi înălţă capul. Se întoarse să-l 
privească pe Shaddack. 

-Asta chiar va conduce la pace? 

-Da. 

-Când nimeni nu va mai rămâne neconvertit, va exista, în 
sfârşit, înfrățire? 

-Da. 

-Şi linişte? 

-Eternă. 


47 


Casa Talbot de pe Conquistador, dintr-o specie de lemn de 
sequoia, era înălţată pe trei etaje şi o mulţime de ferestre mari. 
Terenul urca în pantă, şi nişte trepte abrupte de piatră duceau 
de la trotuar la o intrare retrasă. 


Nici o lampă de pe stradă nu lumina acea casă, iar pe drum şi 
la uşa principală nu existau nici un fel de lămpi agăţate, ceea ce 
trezi recunoştinţa lui Sam. 

Odată ajunşi în faţa uşii de la intrare, în timp ce Sam apăsa pe 
sonerie, Tessa Lockland se trase aproape de el aşa cum făcuse 
de altfel, tot drumul de la spălătorie încoace. Pe deasupra 
foşnetului copacilor, stârnit de vânt, auzi sunetul soneriei 
înăuntru. 

Privind înapoi la Conquistador, Tessa zise: 

-Câteodată pare mai degrabă o morgă decât un oraş, populat 
de morţi, dar apoi... 

-Apoi? 

-... cu toată tăcerea şi nemişcarea, simţi energia locurilor, o 
energie fantastică, acumulată, ca şi cum chiar sub străzi, sub 
pământ, s-ar afla o uriaşă maşinărie ascunsă... ca şi cum casele 
beneficiază şi ele de această maşinărie, pusă la punct şi 
stăpânită prin curele de transmisie, aşteptând numai ca cineva 
s-o încarce şi să pună totul în mişcare. 

Exact aşa era Moonlight Cove, dar Sam nu fusese în 
stare să transpună în cuvinte ceea ce intuia despre acel 
loc. Apăsă din nou pe butonul soneriei şi zise: 

-Credeam că producătorilor de filme li se cere să fie nişte 
inculti. 

-Cei mai mulți dintre creatorii de la Hollywood sunt aşa, dar 
eu, fiind o documetaristă marginalizată, mi se mai permite să şi 
gândesc câtă vreme nu mă întind prea mult la caşcaval. 

-Cine-i acolo? întrebă o voce slabă, făcându-l pe Sam să 
tresară. Venea de la difuzorul unui interfon pe care nu-1 
observase. Cine-i acolo, vă rog? 

Sam se apropie mult de interfon. 

-Domnul Talbot? Harold Talbot? 

-Da. Cine sunteți? 

-Sam Booker, zise el încet de tot, încât vocea lui să nu treacă 
de perimetrul intrândului casei. 

-Îmi pare rău că vă trezesc, dar am venit ca răspuns la 
scrisoarea dumneavoastră din 8 octombrie. 

Talbot tăcu. Apoi interfonul scoase un clinchet, şi el zise: 

-Sunt la etajul trei. Am nevoie de timp ca să cobor. Până 
atunci, am să-l trimit pe Moose. Vă rog, daţi-i lui cartea de 
identitate să mi-o aducă. 


-Nu am nici o carte de identitate de la Birou, şopti Sam. 

Aici sunt incognito. 

-Permisul de conducere? întrebă Talbot. 

-Da. 

-E suficient. 

Închise. 

-Moose? întrebă Tessa. 

-Să fiu al naibii dacă ştiu, zise Sam. 

Aşteptară aproape un minut, simțindu-se vulnerabili 
acolo jos, la intrare, şi tresăriră amândoi când un câine 
împinse o uşă pe care ei nu o văzuseră, trecându-le printre 
picioare şi frecându-se de ei. O clipă, Sam nu-şi dădu 
seama ce era şi se dădu înapoi surprins, aproape 
pierzându-şi echilibrul. 

Oprindu-se să-l mângâie pe câine, Tessa şopti: 

-Moose? 

Un firicel de lumină venise prin uşiţa batantă, o dată cu 
câinele; dar dispăruse acum că uşa se închisese. Câinele era 
negru şi abia vizibil în noapte. 

Aşezându-se pe vine lângă el, lăsându-l să-i lingă mâna, 

Sam zise: 

-Ţie trebuie să-ţi dau actele? 

Câinele lătră uşor de tot, ca şi când ar fi răspuns afirmativ. 

-O să le mănânci, îi zise Sam. 

Tessa interveni: 

-Ba nu. 

-De unde ştii? 

-E un câine de treabă. 

-N-am încredere în el. 

-Cred că asta ţi-e meseria. 

-Poftim? 

-Să n-ai încredere în nimeni. 

-Și firea mea. 

-Ai totuşi încredere în el, insistă ea. 

Sam îi oferi atunci portvizitul. Câinele îl prinse între dinţi şi 
intră înapoi în casă prin uşa specială pentru patrupede. 

Mai rămaseră în întuneric alte câteva minute, în care timp 
Sam încerca să-şi înăbuşe căscatul. Era trecut de două noaptea 
şi tocmai se gândea să mai adauge un al cincilea element la 


lista lui de motive pentru a trăi: mâncare mexicană de calitate, 
bere neagră, Goldie Hawn, 

teama de moarte şi somnul. Somnul binecuvântat. Apoi 

auzi clinchetul zăvoarelor descuiate rând pe rând, şi uşa se 
deschise în sfârşit, dând într-un coridor slab luminat. 

Harry Talbot îi aştepta în scaunul lui cu rotile motorizat, 
îmbrăcat în pijama albastră şi halat verde. Capul i se mişca uşor 
spre stânga într-un unghi ciudat - moştenire din Vietnam. Era un 
bărbat atrăgător, pentru o persoană de patruzeci de ani, deşi 
faţa i se brăzdase prematur. Avea părul des, grizonat, iar ochii 
destul de stinşi. Sam îşi dădu seama, că Talbot fusese odată un 
om energic, deşi se înmuiase acum, după atâţia ani de paralizie. 
O mână îi zăcea în poală, cu palma în sus, cu degetele pe 
jumătate încovoiate, nefolositoare. Era deja un monument viu 
faţă de ceea ce fusese, faţă de speranţele distruse, de visele 
făcute scrum, o amintire sumbră a războiului, presată între 
paginile timpului. 

Când Tessa şi Sam intrară şi închiseră uşa după ei, Harry 
Talbot le întinse mâna sănătoasă şi zise: 

-Doamne, ce mă bucur că vă văd! 

Zâmbetul îl transformă fulgerător. Era zâmbetul larg, 
strălucitor, cald şi autentic al unui om care îşi închipuia că se 
află cuibărit în poala zeilor, cu prea multe binecuvântări ca să le 
mai ştie numărul. 

Moose îi restitui lui Sam portvizitul, în perfectă stare. 


48 


După ce părăsi casa lui Shaddack, înainte de a se întoarce la 
sediul central pentru a coordona dispunerea în teren şi sarcinile 
celor o sută de oameni care-i fuseseră repartizaţi de la Noul Val, 
Loman Watkins se opri acasă la el, în lceberry Way, în partea de 
nord a oraşului. Era o clădire în stil Monterey, modestă, cu două 
etaje şi trei dormitoare, albă, cu o dungă albăstruie, adăpostită 
printre 
conifere. 

Rămase un moment în stradă, lângă maşina lui de patrulare, 
studiind locul. Îl iubise ca pe un castel tainic, 
dar acum nu mai găsea această dragoste în el. Îşi aminti, 


de toată fericirea legată de casă, de familie, dar nu putea simţi 
amintirea acelei fericiri. În acest sălaş se râsese mult şi cu 
veselie, dar acum râsul se stinsese, încât amintirea era prea 
slabă pentru a trezi măcar un zâmbet în cinstea vremurilor bune 
de altădată. 

In afară de asta, în aceste zile, zâmbetele lui erau toate 
artificiale, fără nici un pic de umor. 

| se părea curios că râsul şi veselia făcuseră parte din viaţa lui 
până în această lună august. Se risipise totul într-un răstimp 
scurt, în ultimele luni după Schimbare. lar acum părea o 
amintire străveche. 

Caraghios. 

De fapt, nu chiar atât de caraghios. 

Când intră înăuntru, găsi primul etaj întunecat şi tăcut. 

Un miros vag de stătut persista în camerele pustii. 

Urcă scările. In holul neluminat de la etajul al doilea zări o 
lumină blândă venind de sub pragul uşii închise a dormitorului 
lui Denny. Intră înăuntru şi-l găsi pe băiat la masa lui de lucru, în 
faţa computerului. 

P.C.-ul avea un ecran supradimensionat, şi, de obicei, singura 
lumină din cameră venea de la el. 

Denny nu-şi ridică privirile de pe terminal. 

Băiatul avea optsprezece ani, deci nu mai era demult un copil; 
ca atare, fusese convertit împreună cu mama sa, la puţin timp 
după ce Loman însuşi trecuse prin Schimbare. 

Era cu vreo doi inci mai înalt decât tatăl lui şi mai drăguţ 
decât el. Totdeauna se descurcase bine la şcoală, şi la testele 
de inteligenţă obținuse note atât de mari, încât pe Loman 
aproape că-l speria gândul că puştiul lui era chiar atât de 
deştept. Intotdeauna se mândrise cu Denny. 

Acum, stând lângă el şi privindu-l, Loman încercă să reînvie 
acea mândrie, dar nu era chip. Denny nu căzuse în dizgraţiile 
lui; nu făcuse nimic să câştige dezaprobarea tatălui său, dar 
mândria, ca şi multe alte emoţii, părea un balast pentru 
conştiinţa mai elevată a Oamenilor Noi şi interfera cu modul lor 
de gândire mult mai eficient. 

Chiar şi înainte de Schimbare, Denny fusese un fanatic al 
computerului, unul dintre acei copii pentru care computerele nu 
erau doar instrumente, nu doar distracţie şi jocuri, ci un modus 
vivendi. După convertire, experienţa lui în tehnologia de vârf 


fusese folosită de Noul Val. Îl înzestraseră acasă cu un terminal 
mult mai puternic şi cu un modem de legătură cu 
supercomputerul de la cartierul general al Noului Val - un gigant 
care, după descrierile lui Denny, încorpora patru sute de mile de 
cabluri şi treizeci şi trei de mii de procesoare de mare viteză, şi 
pe care, din motive neînţelese de Loman, îl botezaseră „Sun". 
Poate că i se dăduse acest nume pentru că toată munca de 
cercetare de la Noul Val făcea mare uz de această maşinărie şi, 
ca atare, totul se învârtea în jurul ei. 

In vreme ce Loman stătea lângă fiul lui, date nenumărate se 
iveau pe ecranul terminalului. Cuvinte, numere, grafice şi hărţi 
apăreau şi dispăreau cu asemenea viteză încât numai cineva din 
rândul Oamenilor Noi, cu simţurile oarecum ascuţite şi o putere 
de concentrare mult sporită, putea desprinde vreun înţeles din 
ele. 

De fapt, Loman nu le putea citi, pentru că nu absolvise cursul 
de perfecţionare pe care Denny îl urmase la Noul Val. In plus, nu 
avea nici timpul disponibil, nici nevoia să înveţe să-şi utilizeze la 
maximum acea putere de concentrare. 

Dar Denny absorbea derularea rapidă a datelor, privind 
ecranul fără nici o expresie pe faţă, fără nici o încruntare a 
sprâncenelor, cu figura complet relaxată. De când fusese 

convertit, băiatul devenise o entitate electronică solidă tot 
atât pe cât era din came şi sânge, şi acea nouă parte din el intra 
în legătură cu computerul cu o intimitate care întrecea orice 
relaţie om-maşină pe care o cunoscuseră vreodată Oamenii 
Vechi. 

Loman ştia că fiul lui se instruieşte în privinţa Proiectului 
Moonhawk. Până la urmă, avea să se alăture grupului de 
cercetare de la Noul Val care, necontenit, rafina tot ce ţinea de 
proiect, străduindu-se ca fiecare nouă generaţie de Oameni Noi 
să fie superioară şi mai eficientă decât cea dinaintea ei. 

Un fluviu nesfârşit de date defila pe ecran. 

Denny privea atât de fix şi de atâta vreme fără să clipească, 
încât ochii i s-ar fi umplut de lacrimi dacă ar fi fost unul dintre 
Oamenii Vechi. 

Lumina izvorâtă din ecranul în permanentă schimbare dansa 
pe pereţi şi trimitea un continuu joc de umbre care se urmăreau 
prin cameră. 

Loman puse o mână pe umărul băiatului. 


Denny nu reacţionă în nici un fel. Buzele începură să i se 
mişte, de parcă vorbea, dar, de fapt, nu scotea nici un sunet. 
Vorbea singur, în gând, indiferent la prezenţa tatălui său. 

Într-un moment de limbuţie, oracular, ca în Biblie, Thomas 
Shaddack vorbise despre o zi în care o legătură avea să 
conecteze un computer direct la baza coloanei vertebrale a 
omului, printr-o intervenţie chirurgicală, făcând astfel să 
fuzioneze inteligenţa naturală şi cea artificială. Loman nu 
înţelesese de ce un asemenea lucru era înţelept sau de dorit, 
dar Shaddack spusese: „Oamenii Noi sunt o punte între om şi 
maşinărie, Loman. Dar, într-o bună zi, speciile noastre vor trece 
în întregime această punte, vor deveni una cu maşinile, pentru 
că doar atunci 
omenirea va fi total eficientă, total sub control." 

-Denny, zise Loman, uşor. 

Băiatul nu răspunse. 

În cele din urmă, Loman ieşi afară din cameră. 

La capătul coridorului se afla dormitorul mare. Grace 
stătea întinsă pe pat, în întuneric. 

Desigur, de la Schimbare încoace, lumina insuficientă nu o 
mai transforma într-o fiinţă oarbă şi neputincioasă, pentru că 
vederea i se îmbunătăţise. Putea vedea chiar şi în această 
cameră fără lumină - ca şi Loman - formele mobilelor şi anumite 
texturi, deşi cu puţine detalii. Pentru ei, tărâmul nopţii nu mai 
era deloc negru, ci cenuşiu închis. 

Se aşeză pe marginea cuverturii, salutând-o. 

Ea nu zise nimic. 

Îi puse o mână pe cap şi-i mângâie părul lung, închis la 
culoare, îi atinse faţa şi-i găsi obrajii uzi de lacrimi, un detaliu pe 
care nici măcar ochii lui cu privirea intensă nu-l puteau discerne. 

Plângea. Ea plângea şi asta îl zdruncina oarecum, pentru că 
nu văzuse până acum pe nici unul dintre Oamenii Noi plângând. 

Bătăile inimii i se accelerară, şi o scânteie scurtă, dar urmată 
de speranţă, îl străbătu. Poate că amorţirea emoţiilor nu era 
decât o stare trecătoare. 

-Ce e? o întrebă el. De ce plângi? 

-Mi-e frică. 

Pulsul accelerat al speranţei îşi reduse bătăile. Frica o făcuse 
să plângă, frica şi dezolarea, şi ştiu imediat că aceste 


sentimente erau o parte a acestei brave lumi noi, acestea şi nu 
altele. 

-Frică de ce? 

-Nu pot să dorm, zise Grace. 

-Dar n-ai nevoie să dormi. 

-Nu? 

-Nici unul dintre noi nu mai are nevoie să doarmă. 

Înainte de Schimbare, bărbaţii şi femeile trebuiau să doarmă 
pentru că organismul uman, fiind un mecanism strict biologic, 
era extraordinar de ineficient. Durata nopţii era consacrată 
odihnei; ea trebuia să recupereze pierderile de peste zi, să 
purifice organismul de substanţele toxice absorbite din lumea 
exterioară şi de toxinele proprii. Dar la Oamenii Noi, toate 
procesele şi funcţiile erau admirabil reglate. Opera Naturii 
fusese mult rafinată. Fiecare organ, fiecare sistem, fiecare 
celulă în parte funcţiona cu o eficienţă mult sporită, cu mai 
puţine pierderi, eliminând toxinele mai rapid decât înainte, 
purificându-se şi reîntinerind la fiecare ceas al zilei. Grace ştia 
asta la fel de bine ca el. 

-Îmi doresc atât de mult să dorm, zise ea. 

-Nu simţi decât vechea obişnuinţă. 

-Acum, ziua mi se pare mai lungă. 

-Vom umple timpul, în lumea nouă vor fi foarte multe de 
făcut. 

-Şi ce urmează să facem în această lume nouă, când se va 
instala? 

-O să ne spună Shaddack. 

-Şi până atunci... 

-Răbdare, zise el. 

-Dar aş vrea atât de mult să dorm, îmi doresc asta atât de 
mult. 

-Nu avem nevoie să dormim, zise el, exersându-şi răbdarea cu 
care o încurajase pe ea puţin mai înainte. 

-Nu avem nevoie de somn, zise ea încifrat, dar trebuie să 
dormim. 

Tăcură amândoi o vreme. 

Apoi îi luă mâna şi i-o puse pe piept. Era complet goală. 

încercă să se smulgă de lângă ea, temându-se de ce s-ar 
putea întâmpla, de ce se întâmplase înainte, de la 


Schimbare încoace, când făcuseră dragoste. Nu. Nu dragoste. 
Nu mai făceau dragoste. Ba doar sex. Nu exista nici un 
sentiment dincolo de senzaţia Fizică, nici o 
tandreţe sau afecţiune. Trăgeau cu putere şi repede unul 
de altul, împingeau şi trăgeau, se flexau şi apoi se apropiau, 
încercând să sporească excitarea terminaţiilor nervoase. Nici 
unuia nu-i păsa de celălalt, ci doar de el, 
de propria satisfacere. Acum că viaţa lor emoţională nu mai era 
deloc bogată, încercau să compenseze această pierdere cu 
plăcerile simţurilor, în primul rând, mâncare şi sex. Oricum, fără 
factorul emoţional, fiecare experienţă era... seacă, şi încercară 
să umple acest gol, mărind toate 
proporţiile: o simplă masă devenea un festin, un festin dădea 
prilejul unei dezlănţuiri de lăcomie fără limite, iar sexul 
degenera într-o împerechere frenetică, bestială. 

Grace îl trase spre pat. 

Nu trebuia să plece. Nu putea refuza aşa ceva. Pur şi simplu 
nu putea refuza. 

Respirând greu, tremurând, îi smulse toate hainele şi se urcă 
pe el. Scotea sunete ciudate, fără cuvinte. 

Excitaţia lui Loman era la fel de puternică ca a ei şi-l răvăşi 
tot, aşa că o trase spre el, o pătrunse, o pătrunse, pierzând orice 
simţ al spaţiului şi timpului, existând doar pentru a alimenta 
focul din şale, zgândărindu-l neîncetat până ce ajunse o 
fierbinţeală insuportabilă, fierbinţeală, frecare şi fierbinţeală, ud 
şi fierbinte, fierbinţeală, alimentând carnea până la un punct de 
ardere când corpul întreg îi va fi consumat de flăcări. Schimbă 
mai multe poziţii, o răstigni sub el, intră în ea, în ea, înăuntru, 
înăuntru, trăgând de ea atât de brutal că putea s-o desfacă 
toată, bucată cu bucată, dar nu-i păsa. Ea se întinse spre el şi-l 
zgârie, înfigându-şi unghiile de la mâini în braţul lui, scoţându-le 
pline de sânge; şi trase şi el de ea, pentru că sângele era 
afrodisiac, mirosul sângelui, mirosul dulce, atât de excitant, 
sânge, nu mai conta că se răniseră unul pe altul, acelea erau 
răni superficiale şi aveau să se închidă în câteva clipe, pentru că 
ei erau Oameni Noi; trupurile lor erau eficiente; sângele curgea 
puţin de tot, apoi rănile se închideau, şi iar se zgâriau, iar şi iar. 
Ce voia cu adevărat, ce voiau amândoi ...să uite de toate, să se 
bucure de spiritul sălbatic dinăuntru, să lepede orice inhibiţii ale 
civilizaţiei, inclusiv inhibiţia unei forme umane superioare, să se 


sălbăticească, să ajungă ca fiarele, să regreseze, să cedeze, 
fiindcă atunci sexul avea să le dea mai mulţi fiori, fiori mai puri; 
să se predea, şi golul avea să fie umplut; ei aveau să fie 
împliniţi, şi când se termina cu sexul, aveau să se ducă să 
vâneze împreună, să vâneze şi să ucidă, repede şi în tăcere, 
unduioşi şi rapizi, aveau să muşte şi să sfâşie, să muşte adânc şi 
cu putere, să vâneze şi să ucidă, spermă şi apoi sânge, dulcea 
mireasmă a sângelui... 

O clipă, Loman rămase dezorientat 

Când simţul timpului şi locului îi reveniră, privi întâi spre uşă 
şi realiză că era întredeschisă. Denny i-ar fi văzut dacă ar fi 
venit la capătul holului - în mod sigur i-ar fi auzit -, dar lui Loman 
nu putea să-i pese, chiar dacă fuseseră văzuţi sau auziţi. 
Ruşinea şi modestia erau două 
lucruri nesemnificative după Schimbare. 

Când ajunse să se familiarizeze pe deplin cu lumea din jurul 
lui, frica i se strecură din nou în inimă, şi se pipăi repede, pe 
faţă, pe braţe, pe piept - să se asigure că nu era în nici un fel 
mai altfel decât trebuia să fie. În plin act, creştea sălbăticia în el 
şi atunci se gândea că, o dată cu orgasmul care se apropia, 
avea să se schimbe, să regreseze, fie şi puţin. Dar când îşi 
recapătă luciditatea, nu descoperi nici un element de regresie. 

Era, oricum, scăldat în sânge. 

Aprinse lampa de pe măsuţa de noapte. 

-Stinge-o! zise Grace imediat. 

Dar el nu se mulțumea numai cu vederea lui intensificată din 
timpul nopţii. Voia s-o privească 
îndeaproape şi să stabilească dacă era în vreun fel... 
diferită. 

Nu regresase. Sau, dacă regresase cumva, revenise deja la o 
formă normală. Trupul ei era mânjit cu sânge şi, sub câteva răni, 
se zărea de-a dreptul carnea, urmele muşcăturilor lui feroce, 
care încă nu se vindecaseră. 

Stinse lumina şi se aşeză pe marginea patului. 

Pentru că puterile regeneratoare ale organismului lor fuseseră 
mult îmbunătăţite de Schimbare, orice tăietură superficială şi 
zgârietură se vindecau doar în câteva minute; îşi putea privi 
pielea cum se închidea singură. 

Acum erau insensibili la infecţii, sistemele lor imunitare 
deveniseră prea agresive pentru ca viruşii sau chiar cele mai 


periculoase bacterii să poată supravieţui suficient timp pentru a 
se înmulţi. Shaddack avea convingerea că longevitatea avea să 
se dovedească de lungă durată, poate de sute de ani. 

Puteau fi ucişi, desigur, dar numai de o armă care îi deschidea 
pe dinăuntru, dacă li se oprea inima, li se împrăştia creierul sau 
li se distrugeau plămânii şi dacă se împiedica oxigenarea 
sângelui. In cazul în care o venă sau o arteră era afectată, 
cantitatea de sânge se reducea drastic în acel vas pentru câteva 
minute, suficient timp să se vindece. Dacă vreun alt organ era 
afectat, în afară de inimă, plămâni sau creier, trupul putea 
funcţiona ore întregi, în vreme ce aveau loc refacerile rapide. 
Încă nu erau la fel de siguri ca maşinile, întrucât maşinile nu 
puteau muri; cu piesele de rezervă potrivite, o maşină putea fi 
reconstituită şi de la fiare vechi şi putea din nou să funcţioneze; 
dar erau mult mai aproape de acel grad fantastic al rezistenţei 
corporale decât îşi putea imagina 
oricine din afara oraşului Moonlight Cove. 

Să trăieşti sute de ani... 

Câteodată, Loman îşi cam făcea gânduri negre în 
privinţa asta. 

Să trăieşti sute de ani şi să cunoşti numai frica şi senzațiile 
fizice... 

Se ridică din pat, se duse în baia alăturată şi făcu un duş să 
spele tot sângele de pe el... 

Nu-şi putea privi ochii în oglinda de la baie. 

Reîntors în dormitor, fără să aprindă lumina, trase pe elo 
uniformă curată pe care o luă din dulap. 

Grace rămânea în continuare întinsă în pat. 

-Aş vrea să pot dormi, zise ea. 

Simţi că încă plângea încet. 

Când ieşi din cameră, închise uşa în urma lui. 


49 


Se adunaseră în bucătărie; Tessa o prefera pentru că unele 
dintre cele mai fericite amintiri ale copilăriei şi adolescenţei 
includeau reuniuni ale familiei şi discuţii nestingherite în 
bucătăria casei lor din San Diego. 

Bucătăria era sufletul unei case şi, într-un fel, centrul familiei. 
Cele mai negre probleme păreau aproape lipsite de importanţă 


dacă le discutai într-o bucătărie caldă cu mirosuri de cafea sau 
cacao, pe lângă prăjiturele de casă şi produse de patiserie. 
Acolo te simţeai în siguranţă. 

Bucătăria lui Harry Talbot era încăpătoare, deoarece fusese în 
aşa fel gândită încât să poată găzdui un om într-un scaun cu 
rotile. Era mult loc liber în jurul spaţiului central, unde se gătea, 
construit jos ca şi rafturile de pe lângă pereţi, ca să fie 
accesibile din poziţia şezândă. 

Altminteri, arăta ca multe altele. Dulăpioarele dădeau o 
plăcută umbră sidefie, şi mai era şi ceramica de-un galben 
pal şi un frigider al cărui motor torcea lin. jaluzelele Levolor de 
la ferestre funcționau automat, la apăsarea pe un buton de pe 
unul din rafturi, iar Harry le trase în jos. 

După ce încercară telefonul şi descoperiră că linia era moartă, 
că nu numai telefoanele de pe stradă erau afectate, ci că se 
intervenise asupra întregului sistem telefonic din oraş, Sam şi 
Tessa se aşezară la o masă rotundă într-un colţ, la insistenţele 
lui Harry, în timp ce el le pregătea o delicioasă cafea 
columbiană la un filtru electric. 

-Păreţi înfriguraţi, zise el. Asta o să vă facă bine. 

Îngheţată şi obosită, simțind nevoia cofeinei, Tessa nu refuză 
invitaţia. Era fascinată de faptul că Harry, cu infirmităţi atât de 
grave, se putea descurca suficient de bine ca să fie o gazdă 
ideală pentru nişte musafiri picaţi pe nepusă masă. 

Cu mâna sănătoasă şi cu nişte mişcări pline de dexteritate, 
luă un pachet de cornuleţe cu mere din cutia în care ţinea 
pâinea, o bucată dintr-un tort de ciocolată din frigider, farfurii, 
linguriţe şi şerveţele de hârtie. Când Sam şi Tessa se oferiră să-l 
ajute, refuză cu un zâmbet 
orice asistenţă. 

Ea simţea că nu încerca să le dovedească nimic - nici lor, nici 
lui însuşi. Se bucura pur şi simplu de compania lor, chiar la 
această oră din noapte şi în aceste circumstanţe bizare. Poate 
că era o plăcere rară. 

-Nu am frişcă, zise el. Numai o cutie cu lapte condensat. 

-E foarte bine şi aşa, zise Sam. 

-Şi mi-e teamă că nu am deloc veselă de porțelan, zise Harry, 
punând cutia cu lapte pe masă. 

Tessa se gândea să facă un documentar despre Harry, despre 
curajul care i se cerea pentru a rămâne independent în 


asemenea circumstanţe: era atrasă de cântecul de sirenă al 
artei ei, în ciuda a tot ceea ce ieşise la 

iveală în ultimele câteva ore. Oricum, cu multă vreme 
înainte, aflase că instinctul de creaţie al unui artist nu 
putea fi stins; ochiul unui creator de film nu putea fi 
astupat la fel de uşor ca obiectivul camerei de luat vederi. 

Cu toată suferinţa provocată de moartea surorii ei, ideile 
pentru proiecte continuau să-i vină în minte, concepte narative, 
cadre interesante de filmare, unghiuri. 

În chiar plină teroare a războiului, fugind împreună cu rebelii 
afgani, în timp ce avioanele sovietice mitraliau pământul sub 
călcâiele lor, fusese entuziasmată de ceea ce putea introduce 
într-un film şi de ceea ce putea să facă cu acest material când 
avea să ajungă la o masă de montaj - iar cei trei bărbaţi din 
echipaj reacţionaseră cam la fel. Aşa 
că nu se mai simţea nici nelalocul ei, nici vinovată de clocotul 
creaţiei dinlăuntrul ei, chiar în timpuri tragice. | se părea ceva 
foarte natural; făcea parte din activitatea creativă şi din 
rosturile fiinţei vii. 

Adaptat cerinţelor lui, scaunul cu rotile al lui Harry includea 
un lift hidraulic care-l înălța puţin, aducându-l mai aproape de 
înălţimea unui scaun obişnuit, aşa încât să poată şedea la o 
masă obişnuită sau la o masă de scris. 

Ca atare, luă loc lângă Tessa şi vizavi de Sam. 

Moose stătea într-un colţ, urmărind totul, ridicându-şi capul 
din când în când, de parcă era interesat de conversaţia lor - 
deşi, probabil, mult mai atras de mirosul tortului de ciocolată. 
Labradorul nu venea să amuşine sau să le dea ocol, vânând 
vreo bucăţică din mâna lor, aşa că 
Tessa rămase foarte impresionată de disciplina de care dădea 
dovadă. 

Pe când îşi treceau cafeaua unul altuia şi tăiau tortul şi 
prăjiturelele, Harry zise: 

-Mi-ai spus ce te aduce aici, Sam nu doar scrisoarea mea, ci 
toate aşa-zisele accidente. 

Se uită şi la Tessa, şi pentru că ea se afla de partea lui 
dreaptă, permanenta mişcare a capului spre stânga făcea să 
pară că se depărta de ea, privind-o cu suspiciune sau cel puţin 
cu scepticism, deşi adevărata lui atitudine era 
trădată de zâmbetul cald. 


-Dar dumneavoastră unde intraţi în joc, domnişoară Lockland? 

-Spune-mi Tessa, te rog. Ei bine... sora mea era Janice 
Capshaw. 

-Soția lui Richard Capshaw, pastorul luteran? zise el, surprins. 

-Exact 

-Păi, obişnuiau să mă viziteze. Nu eram membru al 
congregaţiei lor, dar aşa stăteau lucrurile. Am devenit prieteni. 
Şi după ce el a murit, ea tot mai trecea pe aici din când în când. 
Sora ta era o persoană foarte dragă mie, şi minunată, Tessa. Işi 
puse jos ceaşca de cafea şi-şi întinse 
spre ea mâna sănătoasă: - Era prietena mea. 

Tessa îi ţinu mâna, o mână cu pielea bătucită şi scorţoasă de 
atâta muncă şi foarte puternică, ca şi cum toată puterea 
frustrată a trupului său paralizat îşi găsea exprimarea prin 
această singură extremitate: 

-Am văzut cum o duceau la crematoriu, la Casa Funerară 
„Callan", zise Harry. Prin telescop. Sunt un privitor de meserie. 
Asta fac cu viaţa mea, în cea mai mare parte. Privesc. 

Roşi uşor. Strânse mâna Tessei ceva mai tare. 

-Nu e doar tras cu ochiul, nici vorbă de aşa ceva. Este... 
participare. O, îmi place să şi citesc, şi am o mulţime de cărţi. 
Pot să mă gândesc la o mulţime de lucruri, asta e clar, dar 
privitul, în principal, cred că mă ţine în formă. O să urcăm sus 
mai târziu. Am să vă arăt telescopul şi toată afacerea. Cred că 
veţi înţelege. Sper că da. Oricum, i-am văzut ducând-o pe Janice 
la „Callan" în acea noapte... deşi nu am ştiut cine era decât 
după două zile, când povestea 
morţii ei a apărut în ziarul local. Nu puteam crede că a murit în 
felul în care au zis ei. Şi nu cred nici acum. 

-Nici eu, zise Tessa. De asta sunt aici. 

Parcă împotriva inimii lui, cu o ultimă scuturare uşoară, 

Harry dădu drumul mâinii Tessei. 

-Atât de multe cadavre în ultima vreme, cele mai multe cărate 
la „Callan" în timpul nopţii, şi de cele mai multe ori cu copoi prin 
preajmă, care să supravegheze totul - e ciudat ca dracu' pentru 
un orăşel mic şi liniştit ca acesta. 

De peste masă, Sam zise: 

-Douăsprezece morţi bruşte sau sinucideri în mai puţin de 
două luni. 

-Douăsprezece? se miră Harry. 


-Nu ţi-ai dat seama că au fost aşa multe? îl întrebă Sam. 
-O, dar sunt mai multe. 

Sam clipi des din ochi. 

Harry zise: 

-Douăzeci, după socoteala mea. 


50 


După ce Watkins plecă, Shaddack se întoarse la terminalul 
computerului din camera lui, reluă legătura cu Sun, 
supercomputerul de la Noul Val, şi se puse din nou pe lucru, 
ocupându-se de un aspect problematic al proiectului curent. 
Deşi era două şi jumătate noaptea, avea să mai lucreze câteva 
ore, pentru că, cel mai devreme, se ducea la culcare în zori. 

Era deja în faţa terminalului de câteva minute, când sună 
telefonul cuplat la linia de securitate maximă. 

Până când Booker avea să fie prins, computerul companiei 
telefonice dădea fir liber numai celor care fuseseră convertiți. 
Celelalte linii erau tăiate, iar convorbirile cu lumea din afară 
erau întrerupte înainte 

de a se termina. La apelurile pentru Moonlight Cove, se 

răspundea printr-o voce înregistrată pe bandă, care invoca o 
defecţiune a echipamentului necesar bunei funcţionări, promitea 
o revenire la servicii telefonice normale în douăzeci şi patru de 
ore şi-şi exprima regretul faţă de această întrerupere. 

În consecinţă, Shaddack ştiu că solicitantul trebuia să fie din 
rândul celor convertiți şi, pentru că era linia lui personală, putea 
să fie, de asemenea, unul dintre asociaţii lui apropiaţi de la Noul 
Val. Un LED de la baza telefonului afişa numărul de la care se 
efectua apelul, pe care-l recunoscu ca fiind cel al lui Mike 
Peyser. Ridică receptorul şi răspunse: 

-Aici, Shaddack. 

Cel care sunase respira greu, sacadat, dar tăcea. 

Incruntându-se, Shaddack zise: 

-Alo? 

Numai respiraţia. 

Shaddack întrebă: 

-Mike, tu eşti? 


Vocea care-i răspunse în cele din urmă era aspră, guturală şi 
cu ceva strident, şoptit, dar puternic, vocea lui Peyser, şi totuşi 
nu a lui, ciudată: 

-... ceva greşit, greşit, ceva greşit, nu pot schimba, nu pot... 
rău, rău... 

Shaddack nu voia să admită că recunoştea vocea lui Mike 
Peyser în acele stranii inflexiuni şi nefireşti cadente, 
întrebă atunci: 

-Cine-i acolo? , 

-... Nevoie, nevoie... nevoie, vreau, am nevoie... 

-Cine e? întrebă Shaddack mânios, dar în minte i se năştea 
altă întrebare: „Ce-i asta?" 

Cel care-l sunase scoase un sunet ca un muget de durere, un 
scâncet din neliniştea cea mai adâncă, un strigăt subţire de 
frustrare şi un soi de lătrat mânios - toate îngemănate într-un 
behăit revărsat. Receptorul 
îi căzu din mână cu un sunet dur. 

Shaddack închise telefonul la rândul lui, se întoarse 
spre VDT, intră în sistemul de date al Poliţiei şi-i trimise un 
mesaj urgent lui Loman Watkins. 


51 


Stând la postul de observație din dormitorul întunecat de la 
etajul al treilea, aplecat pe obiectiv, Sam Booker cerceta partea 
din spate a Casei Funerare „Callan". Numai perdeaua de ceață, 
împrăştiată, se dusese o dată cu vântul care încă şuiera la 
ferestre şi scutura copacii de-a lungul dealurilor pe care era 
înălţată cea mai mare parte din Moonlight Cove. Lămpile de pe 
stradă fuseseră de acum stinse, şi spatele clădirii „Callan" era în 
întuneric, în afară de luminiţa slabă care venea de la ferestrele 
acoperite cu transperante ale aripii în care se situa crematoriul. 
Nu încăpea nici o îndoială că erau ocupați să hrănească flăcările 
cu cadavrele celor doi care fuseseră ucişi la „Cove Lodge". 

Tessa stătea pe marginea patului, lângă Sam, mângâindu-l pe 
Moose, care-şi odihnea capul în poala ei. 

Harry se afla în scaunul cu rotile, aproape de ei. Se folosea de 
o lanternă pentru a studia un carneţel cu spirală metalică în chip 
de cotor, în care înregistrase exact activităţile, neobişnuite de la 
Casa Funerară. 


-Primul lucru - primul lucru neobişnuit pe care l-am remarcat, 
cel puţin - a fost în noaptea de 28 august, zise Harry. Cam la 
douăzeci de minute înainte de miezul nopţii. 

Au adus patru cadavre deodată, folosind furgoneta mortuară 
şi ambulanta oraşului. Poliţia îi însoțea. 

Cadavrele se aflau în pungi speciale, încât n-am văzut 
nimic din ele, atât numai că poliţiştii, cei de pe ambulanţă şi 
lucrătorii de la „Callan" erau vizibil...ei bine...abătuţi. 

Am văzut asta pe feţele lor. Frică. Nu mai conteneau să 
privească în jur, la casele învecinate şi pe alei, de parcă se 
temeau că cineva putea vedea ce aveau de gând să facă, ceea 
ce părea uşor deplasat, pentru că nu-şi făceau decât meseria. 
Am dreptate? Oricum, mai tărziu, în ziarul local, am citit despre 
familia Mayser care murise într-un incendiu, şi atunci am ştiut 
cine fusese adus la „Callan" în acea noapte. Presupun că au 
murit într-un incendiu tot aşa cum s-a sinucis şi sora ta. 

-Probabil că da, zise Tessa. 

Urmărind în continuare partea din dos a Casei Funerare, Sam 
zise: 

-Îi am pe cei din familia Mayser pe listă. Au apărut în timpul 
investigării cazului Sanchez-Bustamante. 

Harry îşi drese vocea şi spuse: 

-Şase zile mai târziu, pe 3 septembrie, două cadavre au fost 
aduse la „Callan", curând după miezul nopţii. Şi asta a fost încă 
şi mai surprinzător, pentru că nu au fost aduşi într-un furgon 
mortuar sau o ambulanţă. Două maşini de poliţie au tras în 
spate la „Callan" şi au descărcat câte un trup, înfăşurat în 
cearşafuri pătate de sânge. 

-Pe 3 septembrie? zise Sam. Nu am pe nimeni pe listă pentru 
acea dată. Sanchez şi fraţii Bustamante erau pe ziua de 5. Nici 
un certificat de deces nu a fost eliberat pentru 3. Inseamnă că 
două decese au fost ţinute in afara înregistrării oficiale curente. 

-Nimic nici în ziarul local despre cineva care ar fi murit atunci, 
îl completă Sam. 

Tessa interveni: 

-Deci, cine erau cele două persoane? 

-Poate că erau din afara oraşului, destul de nenorocoşi 

să se oprească în Moonlight Cove şi să dea peste ceva 
periculos, zise Sam. Oameni a căror moarte a putut fi complet 


ţinută în secret, încât nimeni să nu ştie unde au murit. Aşa, au 
dispărut pur şi simplu undeva pe drum. 

-Sanchez şi cei doi Bustamante au fost în noaptea de 5, 
zise Harry, iar apoi Jim Armes în noaptea de 7. 

-Armes a dispărut pe mare, zise Sam, ridicându-şi privirea de 
la telescop şi încruntându-se la bărbatul din scaunul cu rotile. 

-Au adus trupul lui la „Callan" la unsprezece noaptea, preciză 
Harry, consultându-şi carneţelul pentru detalii. 

Transperantele nu erau trase la ferestrele crematoriului, aşa 
că am putut privi direct înăuntru, aproape la fel de bine ca şi 
cum aş fi fost acolo, în acea sală. Am văzut cadavrul... halul în 
care era. Şi faţa. Câteva zile mai târziu, când în ziar a apărut o 
poveste despre dispariţia lui Armes, l-am recunoscut ca fiind 
tipul pe care-l băgaseră în cuptor. 

Dormitorul încăpător era înveşmântat în voaluri de umbre, cu 
excepţia luminiţei subţiri a lanternei, pe jumătate acoperită de 
mâna lui Harry şi direcţionată strict către carneţelul deschis. 
Acele pagini albe păreau să iradieze o lumină proprie, de parcă 
erau foile unei magice şi sfinte - sau deloc sfinte - cărţi. 

Expresia îngrijorată a feţei lui Harry Talbot era şi mai slab 
luminată de reflexele acestor pagini, şi lumina stranie îi 
accentua trăsăturile feţei, făcându-l să pară mai bătrân. 

Fiecare cută - Sam ştia asta - îşi avea proveniența în 
experienţe tragice şi suferinţe. In el se trezi o profundă simpatie 
pentru acest om. Nu milă. Nu ar fi putut niciodată să simtă milă 
pentru o persoană atât de decisă ca Talbot. Dar Sam stima 
tristeţea şi singurătatea vieţii izolate a lui Sam. Privindu-l pe 
omul legat de scaunul său cu rotile, Sam se mânie gândindu-se 
la vecini. De ce nu se 
străduiseră mai mult să-l facă pe Harry părtaş la viaţa lor? 

De ce nu-l invitaseră mai des la masă, de ce nu-l atrăseseră 
spre petrecerile şi sărbătoririle lor? De ce îl lăsaseră atât de 
mult de unul singur, încât principala lui cale de a participa la 
viaţa comunităţii era prin telescop şi 
binoclu? Sam se simţea străbătut de un fel de disperare 
din cauza refuzului oamenilor de a veni unul în întâmpinarea 
altuia, din cauza felului în care se izolau pe ei înşişi şi pe ceilalţi. 
Cu o tresărire, se gândi la incapacitatea lui de a comunica cu 
propriul său fiu, ceea ce nu-l făcu decât să se simtă şi mai 
încărcat sufleteşte. 


| se adresă lui Harry: 

-Ce vrei să spui când zici că trupul lui Armes era într-un hal 
fără de hal? 

-Tăiat. Ciopârţit. 

-Nu s-a înecat? 

-Nu părea să se fi înecat. 

-Ciorpârţit... Ce vrei să spui mai exact cu asta, îl întrebă şi 
Tessa. 

Sam ştiu că se gândea la oamenii ale căror ţipete le auzise la 
motel - şi la propria ei soră. 

Harry ezită, apoi spuse: 

-Ei bine, l-am văzut pe masa de la crematoriu, chiar înainte 
să-l arunce în cuptor. Fusese..., sfârtecat tot. 

Aproape decapitat. Oribil de...sfâşiat. Arăta de parcă ar fi stat 
pe o mină care a explodat sau a fost ciuruit de un şrapnel. 

Rămaseră o vreme tăcuţi, reflectând asupra descrierii făcute. 

Numai Moose părea netulburat. Scâncea mulţumit, în vreme 
ce Tessa îl scărpina după urechi. 

Sam se gândea că s-ar putea să nu fie atât de rău să faci 
parte din rândul animalelor, creaturi alcătuite mai mult din 
senzaţii, netulburate de un intelect complex. Sau, la cealaltă 
extremă... să fii un computer veritabil, inteligent, 
intelect integral şi fără nici un fel de sentiment. Marea 
povară a dualității - emoția şi inteligenţa superioară - era 
specifică neamului omenesc, şi asta făcea viaţa atât de grea; te 
gândeai întotdeauna la ce simţeai, în loc să trăieşti 
clipa, sau încercai întotdeauna să simţi ceea ce credeai că 
trebuie să simţi într-o situaţie dată. Gândurile şi judecata erau 
inevitabil colorate de emoţii - unele dintre ele pe plan 
subconştient, aşa că nici măcar nu înţelegeai pe deplin de ce 
luai anumite decizii, de ce acţionai într-un anumit fel. 

Emoţiile îţi întunecau judecata, dar, dacă te gândeai prea 
intens la ele, le secai de toată savoarea. Dacă încercai să simţi 
profund şi să gândeşti perfect clar în acelaşi timp era ca şi cum 
ai fi aruncat simultan în aer şase măciuci indiene, în timp ce ai fi 
mers pe o bicicletă cu spatele, de-a lungul unei sârme 
suspendate în aer, la înălţime. 

-După ce a dispărut povestea cu Armes din ziare, zise Harry, 
tot aşteptam o dezminţire a ştirii, dar nimic. Atunci am început 
să realizez că lucrurile nefireşti de la „Callan" nu erau numai 


stranii, ci probabil şi criminale - şi că poliţiştii erau părtaşi la 
toată tărăşenia. 

-Şi Paula Parkins a fost sfâşiată, îşi aminti Sam. 

Hany aprobă, dând din cap. 

-Se presupune că de Dobermanii ei. 

-De Dobermani? întrebă Tessa. 

În spălătorie, Sam îi spusese că sora ei intra în categoria 
numeroaselor decese prin sinucidere sau accidentale, oricum 
ciudate, dar nu povestise în detaliu celelalte cazuri. 

Acum îi vorbi repede despre Parkins. 

-Da, nu de propriii ei câini, încuviinţă Tessa. A fost sfârtecată 
de ceva ce l-a ucis şi pe Armes. Şi pe oamenii de la „Cove 
Lodge". 

Era pentru prima oară că Harry Talbot auzea de crimele de la 
„Cove Lodge". Sam trebui să-i vorbească şi de asta, şi de felul în 
care el şi Tessa se întâlniseră în spălătorie. 

O expresie ciudată se aşternu pe faţa lui Harry, 
prematur îmbătrânită. Atunci i se adresă Tessei: 

-În cazul ăsta... tu nu ai văzut creaturile alea de la motel? Nici 
măcar o parte cât de mică? 

-Doar piciorul uneia prin crăpătura de sub uşă. 

Harry începu să spună ceva, se opri şi căzu într-o tăcere 
gânditoare. 

„Ştie el ceva", îşi zise Sam „Mai mult decât noi". 

Dintr-un motiv oarecare, Harry nu era dispus să le 
împărtăşească şi lor ce ştia, pentru că-şi întoarse privirea la 
carneţelul din poală şi zise: 

-La două zile după moartea Paulei Parkins, încă un cadavru a 
fost adus la „Callan", în jur de două şi jumătate noaptea. 

-Deci asta ar fi pe 11 septembrie? întrebă Sam. 

-Da. 

-Pentru acea zi nu s-a emis nici un certificat de deces. 

-Şi nici în ziare nu s-a anunţat nimic. 

-Continuă. 

Harry zise: 

-15 septembrie... 

-Steve Heinz, Laura Dalcoe. Se presupune că întâi a ucis-o pe 
ea, iar apoi s-a sinucis, zise Sam. Trebuie să credem că a fost o 
ceartă din dragoste. 


-O altă incinerare grăbită, observă Harry. Şi, trei nopţi mai 
târziu, în ziua de 18, încă două cadavre aduse la „Callan" curând 
după ora unu noaptea, exact când voiam să mă culc. 

-Nu se ştie nimic oficial nici despre aşa ceva, zise Sam. 

-Poate încă două persoane străine de oraş, care s-au abătut 
de pe şosea să facă o vizită sau, pur şi simplu, să ia masa? se 
întrebă Tessa. Sau poate cineva din ţinut, trecând pe drumul de 
ţară spre marginea oraşului? 

-Se poate să fi fost şi localnici, încuviinţă Harry. Vreau 

să spun că există întotdeauna câţiva oameni prin împrejurimi 
care n-au locuit aici prea mult, nou veniţi care şi-au închiriat 
casele, neavând prea multe legături cu comunitatea, aşa încât, 
dacă cineva voia să tăinuiască 
uciderea lor, putea înjgheba o poveste acceptabilă despre 
faptul că aceştia au plecat pe neaşteptate, pentru un nou 
serviciu, orice, iar vecinii ar putea foarte bine să accepte 
explicaţia. Dacă vecinii nu erau deja „convertiți“ 'şi dacă nu 
participaseră cumva la opera de camuflare. 

-Apoi, 23 septembrie, zise Harry. Asta trebuie să fi fost sora 
ta, Tessa. Atunci, am ştiut că trebuia să spun cuiva ce văzusem. 
Unei oficialități. Dar cui? Nu aveam încredere în nimeni de pe- 
aici pentru că-i văzusem pe copoi cum aduceau unele dintre 
cadavrele despre care nu se scria niciodată în ziar. Şerifului de 
prin partea locului? L-ar fi crezut mai întâi pe Watkins, nu-i aşa? 
La naiba, toţi îşi imaginează că un tip paralizat e puţin ciudat - 
ciudat la cap, vreau să zic -, ei pun pe acelaşi plan handicapul 
fizic cu cel mintal, fie cât de puţin, chiar dacă numai în 
subconştient. Aşa că ar fi înclinați să nu mă creadă. Şi, chiar 
dacă am presupune că e o poveste dementă într-adevăr, 
toate aceste cadavre, incinerările făcute în secret... Se opri. Faţa 
i se înnegură. -Faptul că sunt un veteran decorat nu m-ar fi 
făcut mult mai credibil. Asta 
s-a-ntâmplat cu mult timp în urmă, pentru ei e o poveste veche. 
De fapt... nu am nici o îndoială că ar folosi povestea cu războiul 
împotriva mea, într-un fel. l-ar zice sindrom-stress post-Vietnam. 
Bietul Harry s-a ţicnit în cele din urmă - nu vă este clar? - de la 
război. 

Până atunci, Harry vorbise pe un ton normal, fără prea multă 
emoție. Dar cuvintele pe care tocmai le rostise erau ca o bucată 
de oglindă ţinută deasupra unei ape cu unduiri, revelând 


tărâmurile de dedesubt - în cazul lui, tărâmurile suferinţei, ale 
singurătăţii, ale alienării. 

Acum, nu numai că emoția îi altera vocea, dar o făcea să se 
frângă: 

-Şi, trebuie să mai spun că un alt motiv pentru care nu am 
încercat să comunic nimănui ce am văzut a fost că... 
mi-era frică. Nu ştiam ce naiba se întâmpla. Nu ştiam exact cât 
de puternici erau cei care făceau toate astea. Nu ştiam dacă nu 
aveau să mă reducă la tăcere, să mă arunce 
în cuptorul de la „Callan" într-o bună noapte. Aţi crede că, 
pierzând atât de multe, aş fi nepăsător acum, nefacându-mi griji 
dacă aş pierde şi altceva, negândindu-mă la moarte, dar nu aşa 
stau lucrurile. Viaţa e probabil mult mai prețioasă pentru mine 
decât pentru cei care sunt întregi şi sănătoşi. Corpul ăsta 
aproape bun de nimic m-a făcut să-mi încetinesc toate mişcările 
atât de mult încât am petrecut ultimii douăzeci de ani în afara 
vârtejului de activităţi la care iau parte majoritatea oamenilor, şi 
am avut timp să văd cu adevărat lumea, frumuseţea şi coerenţa 
ei. Până la urmă, lipsurile mele m-au făcut să apreciez şi să 
iubesc viaţa atât de mult, încât mi-era teamă ca ei să nuvină la 
mine, să mă omoare, şi am ezitat să spun cuiva ce văzusem. 
Aşa să-mi ajute Dumnezeu, dar, dacă aş fi vorbit, dacă aş fi luat 
legătura cu Biroul mai curând, poate că unii dintre oameni ar fi 
putut fi salvaţi. 

Poate... că şi sora ta ar fi fost salvată. 

-Nici să nu te gândeşti la asta, zise Tessa imediat. Dacă ai fi 
procedat altfel, acum ai fi scrum, fară nici o îndoială, bucățele- 
bucățele în fundul cuptorului de la „Callan" şi cenuşa aruncată 
în mare. Soarta surorii mele era pecetluită. Tu nu puteai 
interveni. 

Harry dădu din cap, apoi stinse lanterna, cufundând camera 
într-un întuneric şi mai adânc, deşi nu terminase de parcurs 
notițele din carneţel. Sam bănui că generozitatea de spirit pe 
care Tessa o dovedise fără să 
ezite nici o clipă adusese lacrimi în ochii lui Harry, iar el 
nu voia să fie văzut astfel. 

-Pe 25, continuă el, neavând nevoie să consulte carneţelul 
pentru astfel de detalii, la „Callan" a fost adus un cadavru pe la 
zece şi un sfert noaptea. Straniu şi de 


data asta, pentru că n-a fost transportat nici de o ambulanţă, 
nici de furgonul mortuar, nici de vreo maşină a poliţiei. A fost 
adus de Loman Watkins... 

-Şeful Poliţiei, adăugă Sam, pentru lămurirea Tessei. 

Dar era în maşina lui personală, fără uniformă, zise Harry. Au 
scos cadavrul, înfăşurat într-un cearşaf. În noaptea aceea, 
obloanele nu erau trase la ferestrele lor, şi am putut ajunge 
aproape cu telescopul. Nu am recunoscut persoana, dar am 
recunoscut starea în care se afla - la fel ca a lui Armes. 

-Sfâşiat? întrebă Sam. 

-Da. Apoi, cei de la Birou au venit în sfârşit în oraş pentru 
cazul Sanchez-Bustamante, şi când am citit despre asta în ziar, 
m-am simţit atât de uşurat fiindcă mă gândeam că, în sfârşit, 
totul avea să fie dat pe faţă, că vom avea parte de dezvăluiri, de 
explicaţii. Dar apoi, au mai fost două cadavre depuse la 
„Callan", pe 4 octombrie noaptea... 

-Echipa noastră se afla pe atunci în oraş, zise Sam, în plină 
investigaţie. Nu şi-au dat seama că anumite certificate de deces 
nu se eliberau în acea perioadă. Spui că asta s-a petrecut sub 
nasul lor? 

-Da. Nu trebuie să caut în carneţel, îmi amintesc totul foarte 
exact. Corpurile celor morţi au fost aduse în camionul lui Reese 
Dorn. E un poliţist de pe-aici, dar în acea noapte nu purta 
uniformă. Au târât cadavrele înăuntru la „Callan", dar 
transparentul de la o fereastră era ridicat, aşa că i-am văzut 
cum le împingeau pe amândouă deodată în crematoriu, ca şi 
cum erau al naibii de grăbiţi să scape de ele. lar pe 7 noaptea, 
târziu, a fost şi mai multă activitate la „Callan", dar ceața era 
atât de 
groasă, încât nu pot jura câte corpuri au fost. Şi, la urmă ... ieri 
noapte. Trupul unui copil. Un copilaş. 

-Plus cei doi care au fost ucişi la „Cove Lodge", zise Tessa. 
Asta înseamnă douăzeci şi două de victime, nu 
douăsprezece, cum ştia Sam când s-a simţit dator să vină aici. 
Oraşul acesta a devenit un abator. 

-S-ar putea să fie chiar mai multe decât credem noi, zise 
Harry. 

-Cum adică? 

-Ei bine, la urma urmelor, eu nu urmăresc locul acela chiar în 
fiecare seară, sau toată seara, încontinuu. Mă duc totuşi să mă 


culc pe la unu şi jumătate, oricum nu mai târziu de două. Cine 
să-mi spună mie că n-au mai fost transporturi pe care le-am 
scăpat, că n-au mai fost aduse 

şi alte cadavre în decursul orelor neverificate de mine în timpul 
nopţii? 

Reflectând la cele spuse, Sam se uită din nou prin telescop. 
Casa funerară „Callan" rămânea întunecată şi tăcută. Mişcă 
încet aparatul spre dreapta, schimbând câmpul de observaţie 
către nord. 

Tessa întrebă: 

-Dar de ce au fost ucişi? 

Nici unul nu găsi vreun răspuns. 

-Şi cu ce? mai întrebă ea. 

Sam cercetă un cimitir mai la nord de Conquistador, apoi oftă, 
îşi ridică privirea şi le povesti despre experienţa lui din aceeaşi 
noapte, de pe lceberry Way. 

-Am crezut că sunt puşti, delincvenţi, dar acum cred că sunt 
aceleaşi fiinţe care au ucis oamenii la „Cove Lodge", aidoma 
celui al cărui picior l-ai văzut prin crăpătura de sub uşă. 

Aproape că o simţi pe Tessa încruntându-se de neputinţă pe 
întuneric când întrebă: 

-Dar ce sunt de fapt ei? 

Harry Talbot ezită. Apoi zise: 

-Lunatici. 


52 


Neîndrăznind să folosească sirenele, stingând farurile pe 
ultimul sfert de milă pe când se apropia, Loman sosi la casa lui 
Mike Peyser la trei şi zece dimineaţa, cu două maşini şi cinci 
ajutoare înarmate cu puşti. Loman spera să nu aibă nevoie de 
arme decât pentru intimidare. La întâlnirea lor anterioară cu un 
regresiv - cu Jordan Coombs, pe 4 septembrie - nu se 
aşteptaseră la atâta ferocitate şi fuseseră obligaţi să-l împuşte 
ca să-şi salveze propriile lor vieţi. Lui Shaddack îi rămăsese să 
examineze doar un cadavru. Fusese furios că pierduse ocazia de 
a 
cerceta psihologia - şi fiziologia în plină funcţiune - a unuia 
dintre aceşti psihopaţi metamorfici. Un pistol cu tranchilizant nu 
ar fi ajutat prea mult. Din păcate, pentru că regresivii erau 


Oameni Noi care apucaseră pe o cale greşită, şi toţi Oamenii 
Noi, regresivi sau nu, îşi modificaseră într-atât de radical 
metabolismul, încât nu numai că vindecările se produceau rapid, 
într-un chip aproape magic, dar era vorba şi de o absorbţie 
accelerată, o epuizare totală şi o respingere a substanţelor 
toxice ca otrava sau tranchilizantele. Singura cale de a seda un 
regresiv era să-l faci să accepte să fie pus sub perfuzie continuă, 
ceea ce nu părea prea simplu. 

Casa lui Mike Peyser era un bungalow cu un etaj, cu intrări 
prin faţă şi prin spate, pe laturile de vest şi, respectiv, de est ale 
casei, bine întreţinută, pe un acru şi jumătate de pământ, 
adăpostită de câţiva eucalipţi cărora nu le căzuseră încă toate 
frunzele. Nici o lumină nu se zărea pe la ferestre. 

Loman îşi trimise un om să pândească pe partea dinspre 
nord, pe un altul către sud, pentru a-l împiedica pe Peyser să 
scape pe vreo fereastră. Postă un al treilea om în faţa uşii 
principale. Cu ceilalţi doi - Sholnick şi Penniworth - înconjură 
clădirea până în spate şi urcă încet treptele de la 
ieşirea de serviciu. 

Acum că ceața fusese risipită de vânt, vizibilitatea era bună. 
Dar foşnetul şi şuieratul vântului provocau un zgomot care 
acoperea orice alt sunet provocat de Peyser, pe care ar fi vrut 
să-l audă în vreme ce-l pândeau. 

Penniworth se lipi de zidul casei, la stânga uşii, iar Sholnick la 
dreapta ei. Amândoi ţineau în mână puşti semiautomate. 

Loman încercă uşa. Era descuiată. O împinse şi făcu câţiva 
paşi înapoi. 

Ajutoarele lui intrară în bucătăria întunecată, unul după altul, 
cu puştile plecate şi pregătite pentru tragere, deşi aveau cu toţii 
clar în minte că li se ceruse să-l ridice pe Peyser viu de-acolo, 
dacă era posibil. Dar nu aveau de gând să se sacrifice doar 
pentru a-i aduce lui Shaddack o fiară vie. O clipă mai târziu, unul 
dintre ei găsi comutatorul. 

Purtând el însuşi o armă, Loman intră în casă în urma lor. Pe 
podea erau împrăştiate boluri goale, vase sparte şi containere 
Tupperware murdare, ca şi nişte rigatoni cu suc de tomate, o 
jumătate de chiftea, coji de ouă, o bucată de plăcintă şi alte 
resturi de mâncare. Un scaun de lemn din setul de la masa de 
bucătărie era răsturnat; un altul fusese făcut bucăţi de un raft, 
zdrobind şi câteva vase de ceramică. 


Drept înainte, o trecere pe sub o boltă ducea spre sufragerie. 
O parte din lumina venită din bucătărie cuprindea în raza ei 
masa şi scaunele dinăuntru. 

La stânga, lângă frigider, se afla o uşă. Barry Sholnick o 
deschise şi se replie într-o poziţie de apărare. 

De-o parte şi de alta a unui coridor se aflau rafturi cu alimente 
sub formă de conserve. Nişte trepte duceau în jos spre pivniţă. 

-O să controlăm acolo mai târziu, zise Loman încet de 
tot. După ce vom fi intrat peste tot mai întâi. 

Sholnick înşfăcă fără zgomot un scaun de la masa pentru 
micul dejun şi-l potrivi în uşa închisă, aşa încât să nu poată 
apărea nimic din pivniţă şi să se strecoare după ei în timp ce ar 
fi căutat prin alte camere. 

Stătură toţi locului o clipă, ascultând. 

Un vânt turbat se tot lovea de casă. O fereastră se trânti cu 
un zdrăngănit. Din podul de deasupra venea scârţâitul 
căpriorilor, şi, mai de sus, o şindrilă din cedru, desprinsă, se 
zbătea cu un pocnet înfundat pe acoperiş. 

Aghiotanţii aşteptau de la Loman noi ordine. Penniworth avea 
doar douăzeci şi cinci de ani, deşi ar fi putut părea de 
optsprezece, şi avea o expresie atât de proaspătă şi deschisă, 
încât arăta mai mult a misionar, umblând din uşă în uşă cu 
broşuri mici de texte religioase, decât a poliţist. Sholnick era cu 
zece ani mai mare şi avea trăsături mai dure. 

Loman îi îndreptă către sufragerie. 

Intrară, aprinzând luminile pe măsură ce înaintau. 

Sufrageria era goală, aşa că trecură, cu multă precauţie, în 
living-room. 

Penniworth apăsă pe un comutator care făcu să se aprindă o 
lampă de crom şi aramă, unul dintre puţinele lucruri rămase 
intacte. Pernele de pe sofa şi scaune fuseseră desfăcute; 
grămăjoare de pene ca spuma, ca un mănunchi fără formă de 
mucegai otrăvitor, zăceau peste tot. Cărţile fuseseră scoase din 
rafturi şi rupte în bucăţi. O lampă de ceramică, o mulţime de 
vaze şi un geam de sticlă de pe o măsuţă de servit cafeaua se 
transformaseră în cioburi. Uşile fuseseră smulse de la dulăpiorul 
care 
găzduia televizorul, iar ecranul fusese spart. Toată această 
scenă sugera o furie oarbă şi o putere sălbatică. 

Camera mirosea puternic a urină... şi a ceva mai puţin 


astringent şi mai puţin familiar. Era, probabil, mirosul 
creaturii responsabile de acest dezastru. O parte din 
această duhoare mai subtilă o forma mirosul acru de 
transpiraţie, dar mai era şi altceva ciudat, ceva care-i întorcea 
pe dos stomacul lui Loman şi i-l strângea de frică, în acelaşi 
timp. 

La stânga, un holişor ducea înapoi spre dormitoare şi baie. 
Loman îşi înălţă arma, pregătit pentru orice. 

Ajutoarele lui se duseră pe coridorul care făcea legătura cu 
livingul printr-o arcadă amplă. Pe dreapta, se afla un dulap în 
perete, chiar lângă uşa de la intrare. Sholnick rămase în faţa ei, 
cu puşca lui de calibru mare îndreptată spre podea. Dintr-o 
parte, Penniworth smuci de uşă şi sări înapoi. Dulapul conţinea 
numai haine. _ 

Partea uşoară,a căutării trecuse. Inainte, se întindea holul 
îngust cu trei uşi care porneau din el, două pe jumătate 
deschise şi una crăpată puţin, cu camere întunecate. Aici era 
mai puţin loc în care să te poţi mişca în voie, erau mai multe 
cotloane din care cineva putea ataca pe neaşteptate. 

Vântul nopţii sufla printre cornişe. Trecea prin jgheabul de pe 
acoperiş, provocând o notă joasă, de tânguire. 

Loman nu fusese niciodată genul de şef care să-şi trimită 
oamenii în faţă în plin pericol, în timp ce el ar fi rămas în urmă, 
pe o poziţie în care să fi fost în siguranţă. 

Deşi dăduse la o parte mândria, respectul de sine şi 
sentimentul datoriei, împreună cu multe alte atitudini şi emoţii 
ale Oamenilor Vechi, îi rămăsese încă treaz reflexul datoriei şi 
intervenea în acelaşi fel ca înainte de Schimbare. Intră în hol 
mai întâi, unde se întrezăreau două uşi, pe stânga şi pe dreapta. 
Se deplasă cu mişcări 
iuți până în capătul lui, către a doua uşă pe stânga, care 
era pe jumătate deschisă. O împinse cu piciorul şi, în lumina din 
hol, văzu o baie mică, goală, înainte ca uşa să se dea de perete 
şi apoi să revină, închizându-se. 

Penniworth se ocupă de prima cameră de pe partea 
stângă. Intră înăuntru şi găsi comutatorul pe când Loman 
tocmai trecuse pragul. În încăpere se aflau un pupitru, o altă 
masă de lucru, două scaune, dulăpioare pe perete, rafturi înalte 
de cărţi, gemând de volume cu cotoarele în culori strălucitoare, 
şi două computere. Loman se apropie de un dulap, fiind pregătit 


pentru orice, şi Penniworth deschise temător întâi prima, apoi şi 
cea de-a doua uşă cu oglinzi. 

Nimic. 

Barry Sholnick rămase în hol, cu puşca ridicată spre camera 
pe care nu o cercetaseră. În momentul în care Loman şi 
Penniworth i se alăturară, Sholnick împinse uşa cu patul puștii. 
Pe când aceasta se deschidea, sări îndărăt, fiind sigur că ceva 
va zbura spre el din întuneric, dar nu se întâmplă nimic. Şovăi 
puţin, apoi păşi în cadrul uşii, pipăi cu mâna după comutator, îl 
găsi, îi scăpă un: „O,Doamne!" şi păşi repede înapoi în hol. 

Privind peste umărul ajutorului său în dormitorul încăpător, 
Loman văzu ceva diavolesc încolăcit pe podea, lipit de peretele 
opus uşii. Era un regresiv, fără îndoială chiar Peyser, dar nu 
semăna, cum se aştepta Loman, cu Jordan Coombs, care 
regresase şi el. Erau unele asemănări, într-adevăr, dar nu prea 
multe. 

Cu calea deschisă de Sholnick, Loman trecu pragul: 

-Peyser? 

Creatura de la celălalt capăt al camerei se uită în direcţia lui, 
apoi îşi mişcă gura contorsionată. Cu o voce şoptită şi totuşi 
guturală, sălbatică, dar şi torturată cum numai vocea unei 
creaturi doar pe jumătate inteligente 

putea fi, zise: 

-...peyser, peyser, peyser, eu, peyser, eu, eu... 

Mirosul de urină stăruia acolo, dar mai era şi un alt miros 
dominant, accentuat, de mosc. 

Loman înaintă în cameră. Penniworth îl urmă îndeaproape. 
Sholnick rămase la uşă. Loman se opri la douăsprezece picioare 
de Peyser, iar Penniworth se trase într-o parte, cu puşca 
pregătită. 

Când îl înconjuraseră pe Jordan Coombs în cinematograful 
care era închis pe 4 septembrie, acesta se găsea într-o stare 
alterată care aducea oarecum a gorilă, cu un trup bondoc şi 
puternic. Mike Peyser avea însă o oarecare zvelteţe şi, pe când 
se lipea de peretele dormitorului, trupul lui aducea mai mult a 
lup decât a maimuţă. Şoldurile formau un unghi drept cu şira 
spinării, împiedicându-l să stea în picioare sau jos, în mod 
natural, iar picioarele păreau prea scurte la coapse şi prea lungi 
la gambe. Era acoperit de un păr des, dar nu într-atât de gros 
încât să aducă chiar a blană. 


-..„Peyser, eu, eu, eu... 

Figura lui Coombs fusese parţial omenească, deşi apropiată 
de cea a unei primate mai evoluate, cu o frunte osoasă, un nas 
turtit şi cu o falcă mobilă care se potrivea cu dinţii mari, ascuţiţi 
răutăcios, ca ai unui babuin. 

Infăţişarea hidos transformată a lui Mike Peyser avea, în 
schimb, o sugestie de lup într-însa, sau de câine; gura şi nasul i 
se strânseseră într-un soi de bot deformat. Fruntea lui masivă 
era ca a unei maimute, deşi exagerată, iar în ochii înecaţi în 
sânge, înfundaţi adânc în orbite sub arcada osoasă, se citea o 
privire pe deplin omenească de suferinţă, tânjire şi groază. 

Ridicându-şi o mână şi arătând spre Loman, Peyser zise: 

-.„.ajută-mă, mă, ajută, ceva rău, rău, rău, ajută... 

Loman privea ţintă, cu spaimă şi cu uimire, la acea 
mână în plină mutație, aducându-şi aminte de felul în care 
propria lui mână începuse să se transforme când simţise 
chemarea regresiei la familia Foster acasă, în aceeaşi noapte. 
Degete prelungi, articulaţii mari, aspre, gheare 
înspăimântătoare în loc de unghii, mâini omeneşti ca formă şi 
grad de dexteritate - total străine de ideea de fiinţă umană. 

„La naiba", se gândi Loman, „mâinile astea, mâinile astea. Le- 
am văzut în filme sau cel puţin la televizor, când am închiriat 
caseta cu «Urletul lupului». Rob Bottin! Ăsta era numele 
artistului care se ocupase de efectele speciale şi care a creat 
pricolici". Işi aminti de el pentru că Denny se dădea în vânt după 
efectele speciale înainte de Schimbare. Mai mult decât orice 
altceva, astea semănau cu mâinile blestemate ale pricoliciului 
din „Urletul lupului!"! 

Totul era prea nebunesc ca să mai priveşti. Viaţa care imita 
fantezia, Fantasticul întrupat. Când secolul al XX-lea se grăbea 
să intre în ultima lui decadă, progresul ştiinţific şi tehnologic 
ajunseseră pe o treaptă pe care visul omenirii pentru o viaţă mai 
bună putea fi adesea împlinit, dar şi o treaptă pe care 
coşmarurile puteau deveni realitate. Peyser era un vis urât, urât 
de tot, care se căţărase din subconştient la lumină şi devenise 
real, iar acum nu puteai scăpa de el nici măcar trezindu-te; nu 
avea să dispară aşa cum dispăreau monştrii care bântuiau prin 
somn. 

-Cum pot să te ajut? întrebă Loman cu o voce uscată. 

-Împuşcaţi-l! zise Penniworth. 


Loman răspunse cu asprime: 

-Nu! 

Peyser îşi ridică amândouă mâinile cu degetele ascuţite ca 
nişte dinţi de grapă şi-i privi o clipă, de parcă i-ar fi văzut abia 
atunci pentru prima oară. Un muget ieşi din el, 
apoi un geamăt subţire şi nefericit 

-...SChimb, nu pot schimb, nu pot, încercat, vreau, am nevoie, 
vreau, vreau, nu pot, încercat, nu pot... 

Din uşă, Sholnick zise: 

-Doamne, e total înţepenit în asta, e prins în capcană. 

Credeam că regresivii se pot schimba la loc exact când vor ei. 

-Dar pot, zise Loman. 

-El nu poate, observa Sholnick. 

-Da, asta a zis, aprobă Penniworth, cu voce iute şi nervoasă. A 
zis că nu se poate transforma. 

-Poate da, poate nu, interveni încă o dată Loman. Dar ceilalţi 
regresivi se pot schimba la loc, pentru că, dacă nu ar fi putut, 
atunci i-am fi descoperit până acum pe toţi. Se retrag din starea 
lor alterată şi apoi umblă printre noi. 

Peyser părea că nu le observă prezenţa. Îşi privea mâinile pe 
toate părţile, cu un scâncet în fundul gâtlejului, de parcă ceea 
ce vedea îl îngrozea nespus. 

Apoi, mâinile lui începură să se transforme. 

-Vedeţi, zise Loman. 

Loman nu asistase niciodată la o astfel de transformare; era 
stăpânit de curiozitate, uluire şi spaimă. Ghearele se retraseră. 
Carnea deveni deodată la fel de maleabilă ca o ceară moale: se 
umfla, apoi se umplea de băşici, pulsa nu cu o curgere ritmică a 
sângelui prin artere, ci într-un chip ciudat, obscen; prindea 
forme noi, de parcă un sculptor invizibil lucra la ea. Loman auzi 
oasele pârâind, despicându-se, ca şi cum erau sparte şi 
remodelate; carnea se topea şi revenea la starea solidă cu un 
sunet care-ţi făcea greață, un sunet... apos, dacă era posibil aşa 
ceva. Mâinile deveniră aproape umane. Apoi, încheieturile 
mâinilor şi braţele începură să piardă din calitatea lor de oase 
dure ca de lup. Pe faţa lui Peyser se citea efortul pe care spiritul 
uman îl făcea ca să înlăture sălbăticia ce 
deţinea acum controlul; trăsăturile animalului de pradă 
începeau să facă loc unei măşti mai blânde şi mai apropiate de 
tărâmul civilizaţiei. Era ca şi cum monstruosul Peyser devenise 


doar reflecţia unei fiare sălbatice într-un bazin cu apă din care 
adevăratul şi umanul Peyser nu mai avea să apară la suprafaţă. 

Deşi nu era om de ştiinţă şi nici geniu al microtehnologiei, ci 
doar un poliţist absolvent al unei forme de învăţământ superior, 
Loman îşi dădea seama că această transformare profundă şi 
rapidă nu putea fi atribuită numai îmbunătăţirii radicale a 
proceselor metabolice la Oamenii Noi şi a capacităţii de a se 
vindeca singuri. Indiferent de marea cantitate de hormoni, 
enzime şi alte componente chimico-biologice pe care organismul 
lui Peyser le putea produce acum la cerere, nu exista nici o cale 
prin care oasele şi carnea să poată fi re-formate fundamental 
într-o perioadă atât de scurtă de timp. In câteva zile sau 
săptămâni, da, dar nu în câteva secunde. 

Desigur că, fizic vorbind, era imposibil. Şi, totuşi, tocmai asta 
se petrecea. Ceea ce însemna că o altă forţă funcţiona 
în Mike Peyser, ceva mai mult decât procesele biologice, ceva 
misterios şi înspăimântător. 

Dar iată că, deodată, transformarea se opri brusc. 

Loman vedea că Peyser se străduia să atingă umanitatea 
deplină, încleştându-şi fălcile pe jumătate omeneşti şi, totuşi, ca 
de lup încă, clănţănind din dinţi, cu o privire de disperare dar şi 
de hotărâre în ochii lui ciudaţi. Fără nici un rezultat. Preţ de o 
clipă, tremură la graniţa cu forma omenească. Se părea că dacă 
ar fi putut împinge transformarea cu un pas mai înainte, numai 
cu un mic pas, atunci ar fi trecut de un hotar dincolo de care 
restul metamorfozei ar fi avut loc aproape automat, fără 
încordarea teribilă a voinţei, la fel de uşor ca un râu care curge 
la vale. Dar nu putea atinge acea fază. 

Penniworth scoase un sunet confuz, strangulat, ca şi cum ar fi 
împărtăşit neliniştea lui Peyser. 

Loman îi aruncă o privire ajutorului său. Pe faţa lui Penniworth 
lucea un strat subţire de transpiraţie. 

Loman îşi dădu seama că el însuşi năduşea; simţi o picătură 
de sudoare cum îi aluneca pe tâmpla stângă. In bungalow era 
cald - un fel de aerotermă se tot deschidea şi se închidea -, dar 
nu într-atât de cald încât să-i scalde în sudoare. Asta era o 
transpiraţie rece, de frică, ba chiar mai mult decât atât. Simţi 
ceva care-i strângea parcă pieptul, iar în gât i se pusese un nod 
ce-l împiedica să înghită cu uşurinţă, şi respira repede, de parcă 
urcase în goană o sută de trepte. 


Dând drumul unui strigăt subţire, agonizant, Peyser începu 
din nou să regreseze. Cu un pocnet sec de oase care se sparg şi 
se repun în ordine, cu sunetul ca de ulei încins al cărnii ce se 
recompunea, creatura sălbatică îşi făcu din nou apariţia, iar 
Peyser redeveni în câteva clipe 
exact ceea ce fusese când îl zăriseră întâia dată: o bestie 
infernală. 

Infernală, da, şi bestie, dar cu o putere de invidiat şi cu o 
frumuseţe stranie, teribilă în felul ei. Partea frontală a capului 
mare dădea o impresie ieşită din orice tipare, în comparaţie cu 
trăsăturile capului omenesc, iar acestei creaturi ivite din nou îi 
lipsea curba sinuoasă a şirei spinării, deşi avea o graţie 
întunecată, aparte. 

Câteva clipe rămaseră cu toţii tăcuţi. 

Peyser se zvârcoli pe podea, cu capul plecat. 

Din cadrul uşii, Sholnick nu se putu abţine să nu izbucnească: 

-Doamne, dar e prins ca în capcană. 

Deşi problema lui Mike Peyser putea fi pusă în legătură 
cu vreo fisură în procesul pe care se baza convertirea de la 
Oamenii Vechi la Oamenii Noi, Loman bănui că Peyser avea 
încă posibilitatea de a se automodela, că putea redeveni om 
dacă voia suficient de mult, dar îi lipsea dorinţa de a se întoarce 
la acel stadiu. Devenise un regresiv pentru că găsea atrăgătoare 
acea stare, care poate i se părea mult mai îmbietoare şi mai 
satisfăcătoare decât condiţia umană, încât acum nu voia cu 
adevărat să revină la o fază mai evoluată. 

Peyser îşi înălţă capul şi se uită la Loman, apoi la Penniworth, 
apoi la Sholnick, şi în cele din urmă din nou la Loman. Faptul că 
era îngrozit de condiţia lui nu mai părea atât de evident. 
Neliniştea şi teroarea îi dispăruseră din priviri. Cu botul lui pocit 
părea să le zâmbească, şi un 
nou semn de sălbăticie - neliniştitor, dar şi atrăgător - i se ivi în 
ochi. Îşi ridică din nou mâinile înaintea ochilor şi-şi îndoi 
degetele lungi, îşi zăngăni ghearele unele de altele, studiindu-se 
cu o expresie ce putea aduce a mirare. 

-.., vânez, vânez, urmăresc, vânez, ucid, sânge, sânge, 
nevoie, nevoie... 

-Cum dracu' să-l ridicăm viu de aici dacă nu vrea să se 
urnească din loc? 

Vocea lui Penniworth era aparte, groasă şi uşor voalată. 


Peyser îşi duse o mănă la organele genitale şi se scărpină 
uşor, distrat. Il privi din nou pe Loman, apoi noaptea care se 
lipea parcă de geamuri. 

-Sunt... 

Sholnick lăsă propoziţia neterminată. 

Nici Penniworth nu era mai coerent: 

-Dacă noi... ei bine, am putea... 

Presiunea din pieptul lui Loman crescuse tot mai mult. 

Şi gâtul i se strânsese parcă, şi continua să transpire. 

Peyser dădu drumul unui strigăt moale, ca de jale, nespus de 
nepământesc, ceva ce Loman nu mai auzise vreodată, un gen 
de tânguire a unui animal care înfruntă noaptea - o provocare 
adresată nopţii, făcând dovada puterii sale şi a încrederii în 
propria forţă şi viclenie. Ecoul 
prelung trebuie că fusese aspru şi neplăcut în acel dormitor, dar, 
în loc de asta, în Loman trezi aceeaşi dorinţă de negrăit care 
pusese stăpânire pe el în preajma casei familiei Foster, când 
auzise trioul regresivilor chemându-se unul pe altul de departe, 
în întuneric. 

Încleştându-şi dinţii atât de tare încât îl durură fălcile, Loman 
se strădui să ţină piept acelui impuls necurat. 

Lui Peyser îi scăpă un alt strigăt, apoi zise: 

-...fuga, vânează, liber, liber, nevoie, liber, nevoie, vino cu 
mine, vino, vino, nevoie, nevoie... 

Loman îşi dădu seama că slăbea strânsoarea de pe puşcă. 
Ţeava se înclina în jos, mai degrabă spre podea decât spre 
Peyser. 

-... fugi, liber, liber, nevoie... 

Din spatele lui Loman izbucni deodată un țipăt care îţi biciuia 
nervii, ca o eliberare prin orgasm. 

Se uită îndărăt către uşa dormitorului, tocmai la timp pentru 
a-l vedea pe Sholnick cum lepăda puşca din mâini. 

Cu faţa şi mâinile aghiotantului se petrecuseră transformări 
subtile. Trase de pe el haina de uniformă neagră, ţesută în 
carouri discrete, o aruncă cât colo şi-şi sfâşie bluza. Oasele 
obrajilor şi fălcile se dizolvară şi alunecară în faţă, iar fruntea i 
se retrase, pe când întreaga lui fiinţă tindea către o stare 
alterată. 


53 


Când Harry Talbot îşi încheie povestea lui despre Lunatici, 
Sam se întinse în scaunul de observaţie către obiectivul 
telescopului. întoarse instrumentul spre stânga, până ce acesta 
se opri asupra spaţiului viran de lângă „Callan", unde acele 
creaturi se arătaseră cel mai recent. 

Nu ştia exact ce căuta. Nu credea că Lunaticii aveau să se 
întoarcă acum chiar în acelaşi loc, ca el să-i poată privi pe 
îndelete. lar în umbrele din iarba înaltă şi din boschete nu 
existau nici un fel de indicii care să-i vorbească despre felul lor 
de a fi sau despre misiunea în care erau angajaţi. 

Poate că încerca doar să ancoreze imaginea fantastică a 
Lunaticilor- maimuţe-câini-reptile în lumea reală, să-i lege în 
mintea lui de acel spaţiu viran, şi astfel să-i facă mai concreti, 
încât să poată lupta cu ei pe viitor. 

Oricum ar fi stat lucrurile, Harry mai avea de depănat încă o 
istorisire. În vreme ce stăteau în camera neluminată, parcă 
ascultând poveşti cu stafii în jurul unui foc de tabără de-acum 
stins, le spuse cum îi văzuse pe Denver Simpson, Doc Fitz, 
Reese Dorn şi Paul Hauwthorne că tăbărâseră asupra Ellei 
Simpson, cum o duseseră sus în dormitor şi se pregătiseră s-o 
injecteze cu o seringă enormă, plină cu un lichid auriu. 

Folosind telescopul sub îndrumarea lui Harry, Sam se dovedi 
capabil să depisteze casa familiei Simpson şi s-o încadreze în 
obiectiv, pe cealaltă parte a străzii Conquistador, tocmai la nord 
de cimitirul catolic. Totul era întunecat şi nemişcat. 

Din patul în care tot mai ţinea câinele cu capul în poala ei, 
Tessa zise: 

-Totul trebuie să se lege cumva: aceste morţi „accidentale”, 
tot ce-i făceau aceşti bărbaţi Ellei Simpson, şi aceşti... Lunatici. 
-Da, au legătură una cu alta, încuviinţă Sam, iar nodul este 

Microtehnologia Noului Val. 

Le spuse ce descoperise lucrând pe VDT-ul din maşina poliţiei 
din spatele Clădirii Municipale. 

-Moonhawk? se întrebă Tessa cu voce tare. Convertiri? în ce 
Dumnezeu convertesc ei oamenii? 

-Nu ştiu. 

-E clar că nu în aceşti... Lunatici, nu-i aşa? 

-Nu, nu văd în ce scop şi, în plus, din ceea ce am reuşit să 
aflu, aproape două mii de oameni din oraş au fost supuşi 


acestui... tratament, au fost trecuţi prin Schimbare, indiferent ce 
naiba o fi. Dacă ar mai fi scăpat nişte Lunatici de-ai lui Harry, s- 
ar fi răspândit peste tot; ar fi o fojgăială prin oraş ca într-o 
grădină zoologică din Zona Crepusculară. 

-Două mii, zise Harry. Asta înseamnă două treimi din 
populaţia oraşului. 

-Şi restul - până la miezul nopţii, adăugă Sam. La mai puţin de 
douăzeci şi trei de ore de acum încolo. 

-Şi eu, presupun? întrebă Harry. 

-Da. Te-am căutat pe listele lor. Eşti programat pentru 
convertirea din faza finală, astă-seară, între ora optsprezece şi 
miezul nopţii. Aşa că mai avem aproximativ paisprezece ore şi 
jumătate până să vină să te caute. 

-Asta-i curată nebunie, se răzvrăti Tessa. 

-Da, confirmă Sam, curată nebunie. 

-Nu se poate întâmpla aşa ceva, spuse Harry. Dar, dacă nu se 
poate, atunci de ce mi se ridică părul de pe ceafă? 


54 


-Sholnick! 

Aruncându-şi cămaşa de la uniformă, scoţându-şi ghetele din 
picioare, înnebunit să se lepede cât mai repede de haine şi să-şi 
ducă la bun sfârşit regresia, Sholnick îl ignoră pe Loman. 

-Barry, opreşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, nu lăsa să se 
întâmple una ca asta! zise Penniworth în grabă. 

Era palid şi tremura. Se uită de la Sholnick la Peyser şi înapoi, 
şi Loman bănui că Penniworth simţea acelaşi imbold de 
degenerare în faţa căruia Sholnick cedase. 

-... fugi liber, vânează, sânge, sânge, nevoie... 

Incantaţia insinuantă a lui Peyser trecea ca o suliță prin capul 
lui Loman, şi voia s-o curme. Nu, de fapt nu era chiar ca o suliță 
care-i despica ţeasta, pentru că nu era deloc dureroasă; îl 
mişca, de fapt, şi era straniu de melodioasă, pătrunzând adânc 
în el, străpungându-l nu ca un vârf de oţel, ci ca o muzică. De 
asta voia el s-o curme: fiindcă îl atrăgea, îl incita, îl făcea să 
vrea să arunce cât colo orice responsabilităţi şi preocupări, îl 
îndemna să se retragă din viaţa prea complexă a intelectului 
către o existenţă bazată strict pe senzaţii, pe plăcerile fizice - o 
lume ale cărei graniţe erau definite prin sex, hrană şi fiorii care 


ti-i dă vânătoarea, o lume în care disputele se aranjau, iar 
nevoile erau satisfăcute strict printr-o intervenţie a muşchilor, 
unde nu mai era necesar să mai gândească, să-şi facă griji sau 
să-i pese de ceva. 

-... Nevoie, nevoie, nevoie, nevoie, nevoie, ucide... 

Trupul lui Sholnick se apleca în faţă, pe măsură ce şira spinării 
se replia. Spatele lui îşi pierdu silueta sinuoasă, distinctivă 
pentru o formă omenească. Pielea lui părea să cedeze locul unor 
solzi. 

-... Vino, repede, repede, vânătoarea, sânge, sânge... 

Şi faţa lui Sholnick se remodelă, gura i se lărgi fantastic de 
mult, deschizându-se aproape până la baza fiecărei urechi, ca 
gura unei reptile care pare să rânjească tot timpul. 

Presiunea din pieptul lui Loman se accentua cu fiecare clipă. |i 
era cald, năduşea tot, dar fierbinţeala venea dinlăuntrul lui, de 
parcă metabolismul se accelera de o sută de ori faţă de viteza 
normală, grăbindu-l pentru transformare. 

-Nu! Sudoarea curgea şiroaie din el. Nu! 

Simţea camera ca pe o căldare, un cazan în care avea să fie 
redus la esenţă; aproape că simţea cum carnea începea 

să i se topească. 

Penniworth zicea: 

-..„.Vreau, vreau, vreau, vreau, dar dădea cu putere din cap a 
respingere, încercând să nege ceea ce voia. Plângea, tremura şi 
era palid ca o coală de hârtie. 

Peyser se ridică din poziţia lui ghemuită şi se depărtă de 
perete. Se mişca sinuos, iute şi, deşi nu putea să stea chiar 
drept din cauza stării lui alterate, era mai înalt ca Loman - o 
arătare care te speria şi te seducea în acelaşi timp. 

Sholnick ţipă strident. 

Peyser îşi dezgoli dinţii înfricoşători şi sâsâi la Loman, de 
parcă îi spunea: „A/ătură-te novă sau pieri”. 

Cu un strigăt jumătate de disperare, jumătate de bucurie, Neil 
Penniworth dădu drumul puştii şi-şi duse mâinile la faţă. Ca şi 
cum această atingere ar fi provocat o reacţie alchimică, atât 
mâinile, cât şi faţa începură să i se transforme. 

Arşiţa explodă în Loman şi începu să strige fără cuvinte, dar şi 
fără bucuria pe care şi-o trădase Penniworth şi fără strigătul 
orgasmic al lui Sholnick. Cât mai avea încă un dram de control 
asupra lui însuşi, ridică puşca şi trimise în Peyser un glonţ. 


Regresivul primi lovitura în plin piept, izbindu-se de peretele 
din dormitor cu o infernală împroşcătură de sânge. Peyser căzu, 
scâncind, cu respiraţia întretăiată, zbătăndu-se pe podea ca un 
gândac aproape zdrobit sub călcătură, dar nu muri. Poate că 
inima şi plămânii nu-i fuseseră atacați suficient de mult Dacă 
oxigenul îi ajungea încă în sânge şi dacă sângele îi era încă 
pompat prin organism, însemna că deja i se vindeca rana; 
invulnerabilitatea lui era într-un fel chiar mai mare decât 
insensibilitatea supranaturală a unui pricolici, pentru că nu 
putea fi ucis prea uşor nici chiar cu un glonţ de argint; 
într-o clipă avea să fie în picioare, la fel de puternic ca mai 
înainte. 

Val după val de fierbinţeală, fiecare mai încins decât cel 
dinainte, îl străbăteau pe Loman. Simţea acum presiunea 
dinlăuntru, nu numai în piept, ci în fiecare parte a corpului. Avea 
la dispoziţie numai câteva secunde în care mintea să-i devină 
suficient de limpede ca să fie în stare să acţioneze şi voinţa 
suficient de puternică pentru a rezista. 

Se apropie de Peyser, împinse gura puștii în pieptul crispat de 
durere al regresivului şi trase încă un glonţ. 

Inima ar fi trebuit să se pulverizeze. Trupul avu o săritură 
smucită pe podea în vreme ce încărcătura puştii îl străbătu. Faţa 
monstruoasă a lui Peyser se contorsionă, apoi îngheţă cu ochii 
deschişi şi fără lumină, cu buzele retrase care-i descopereau 
dinţii lui inuman de mari, ascuţiţi ca nişte coli. 

Cineva ţipă în spatele lui Loman. 

Întorcându-se, văzu cum ceea ce devenise Sholnick se 
îndrepta spre el. Atunci trase un al treilea glonţ, apoi un al 
patrulea, lovindu-l pe Sholnick în piept şi în stomac. 

Ajutorul lui căzu cu zgomot şi începu să se târască în direcţia 
holului, departe de Loman. 

Neil Penniworth stătea încolăcit în poziţie de făt pe duşumea, 
la picioarele patului. Intona ceva, dar nu despre sânge şi nevoi, 
şi dorinţa de a fi liber, ci intona numele mamei lui, mereu şi 
mereu, ca pe un talisman verbal care să-l protejeze de răul care 
venise să-l revendice şi pe el. 

Inima lui Loman bătea cu asemenea putere încât zgomotul ei 
părea să aibă o sursă undeva în exterior, ca şi cum cineva izbea 
nişte instrumente de percuție într-o altă încăpere a casei. Era 
aproape convins că-şi putea simţi întregul corp zvâcnind odată 


cu pulsul şi că, odată cu fiecare zvâcnet, se schimba într-un fel 
subtil şi totuşi hidos. 

Păşind pe urmele lui Sholnick, venind deasupra lui, Loman 
potrivi vârful puştii pe spinarea regresivului, cam pe unde se 
gândea c-ar putea fi inima, şi apăsă pe trăgaci. 

Sholnick scăpă un țipăt strident când simţi că îl atinge gura 
puştii, dar era prea slab să se întoarcă şi s-o înşface 
din mâinile lui Loman. Ţipătul se curmă definitiv imediat după 
bubuitură. 

Din cameră, aproape că ieşeau aburi de sânge. Mirosul acesta 
complex era atât de dulce şi îmbietor, încât luă locul chemării 
seducătoare a lui Peyser, făcându-l pe Loman să regreseze. 

Se propti de un dulap şi-şi strânse ochii cu putere, încercând 
să se stăpânească mai ferm. Apucă puşca cu ambele mâini, 
ţinând-o strâns, nu pentru valoarea ei defensivă - căci nu mai 
avea gloanţe -, ci pentru că era o armă meşteşugit lucrată, ceea 
ce voia să însemne o unealtă, un artifact al civilizaţiei, o 
amintire a faptului că el era om, la apogeul civilizaţiei, şi că nu 
trebuia să cedeze tentaţiei de a arunca deoparte toate uneltele 
şi cunoaşterea în schimbul plăcerilor primitive şi a satisfacţiilor 
unei bestii. 

Dar mirosul sângelui era puternic şi atât de 
ademenitor...încercând cu disperare să acţioneze eficient asupra 
lui însuşi, amintindu-şi de tot ceea ce ar fi fost pierdut odată ce 
ar fi cedat, se gândi la Grace, soţia lui, şi-şi aminti cât de mult 
o iubise. Dar acum era dincolo de dragoste, ca toţi Oamenii Noi. 
Gândul la Grace nu-l putea salva, într-adevăr, imaginile 
împerecherii lor recente, bestiale, îi trecură iute prin minte, dar 
Grace nu mai însemna pentru el acelaşi lucru ca odinioară; era 
numai o femelă, şi rememorarea împerecherii lor sălbatice îl 
excită şi-l trase mai aproape de vârtejul regresiunii. 

Intensa dorinţă de a degenera îl făcea să se simtă ca într-un 
ochi de apă înşelător, sorbit în adânc, şi-i trecu prin minte că aşa 
trebuia să se simtă pricoliciul care se năştea când privea în sus 
spre cerul nopţii şi vedea, ridicându-se la orizont, luna plină. 
Această zbatere între doi poli diferiţi îl făcea să turbeze de 
mânie: 

„„. Sânge... 

„.. libertate... 

-nu. Minte, cunoaştere... 


„vânat... 

3 au UCİd... 

-nu. Explorez, învăţ... 

„.. mănânc... 

. alerg... 

n Vânez... 

. atac femela... 

„.. UCI... 

-nu, nu! Muzică, artă, limbaj... , 

Turbarea lui se înteţi. 

Incerca să reziste chemării de sirenă a sălbăticiei, apelând la 
rațiune, dar asta nu părea să fie prea eficient, aşa că se gândi la 
Denny, fiul lui. Trebuia să se ţină cu dinţii de umanitatea lui, 
chiar numai de dragul lui Denny. 

Incercă să-şi recheme în minte dragostea pe care o avusese 
odată pentru băiat, încercă să lase acea dragoste să se 
reclădească în el până când s-o poată exprima cu voce tare; 
dar, adânc, în străfundurile minţii lui, nu era decât o umbră a 
emoţiei de altădată. Capacitatea de a iubi îl părăsise cam în 
acelaşi fel în care materia se retrăsese din centrul existenţei, 
urmând Big Bang-ului care crease Universul; iubirea lui pentru 
Denny era acum atât de îndepărtată şi atât de pierdută în timp, 
încât semăna cu o stea de la graniţa din afară a Cosmosului, 
lumina ei deabia percepută şi fără nici o putere de a încălzi. 
Totuşi, chiar şi acel crâmpei de sentiment era ceva în jurul 
căruia să-şi 
construiască propria imagine de a fi uman, uman, mai întâi de 
toate şi de-a pururi om, nu ceva care alerga pe patru picioare 
sau îşi târa încheieturile pe pământ, ci om, OM. 

Respirația lui grea mai slăbi în intensitate. Ritmul inimii 
scăzu de la un imposibil de rapid dubaubadubdubdubdub la 
poate o sută sau o sută douăzeci de bătăi pe minut, încă rapid, 
de parcă alerga, dar mult mai bine ca înainte. | se limpezi şi 
capul, deşi nu pe de-a-ntregul, pentru că mirosul de sânge era 
un parfum de care nu scăpai aşa uşor. 

Se smulse de lângă dulap şi merse, clătinându-se, către 
Penniworth. 

Ajutorul lui rămăsese încolăcit în poziţia de foetus, atât de 
strâns pe cât putea un adult. Pe mâini şi pe faţă mai purta urme 
care aduceau a fiară, dar era în cea mai mare parte uman. 


Invocarea repetată a numelui mamei lui se pare că funcţionase 
aproape la fel de eficient ca firişorul subţire de iubire - în cazul 
lui Loman - ţesut pentru o viaţă apropiată de a lui. 

Dând drumul puştii, cu o mână care-l durea de-acum, Loman 
se întinse spre Penniworth şi-l apucă de braţ. 

- Haide să ieşim de aici, băiete, să plecăm din mirosul ăsta! 

Penniworth înţelese şi se ridică cu trudă în picioare. Se sprijini 
de Loman şi se lăsă condus de-a lungul coridorului, în living, 
departe de cei doi regresivi morţi. 

Aici, mirosul puternic de urină acoperea orice urmă a 
mirosului de sânge care ar fi fost adus de curentul de aer din 
dormitor. Era mai bine aici. Nu era deloc un miros scârbos, cum 
păruse înainte, ci acid şi purificator. 

Loman îl instală pe Penniworth într-un fotoliu, singurul obiect 
de acest gen din cameră care nu fusese făcut bucăţi. 

-Are să-ţi fie bine, da? 

Penniworth îl privi, ezită, apoi dădu din cap, 

confirmând. Orice trăsătură de fiară îi dispăruse de pe mâini 
şi faţă, deşi carnea îi era în continuare puhavă, încă într-o fază 
de tranziţie. Figura părea să-i fie plină de urme lăsate de viespi, 
cu pustule de la frunte până pe bărbie şi de la o ureche la 
cealaltă, şi erau şi nişte dungi ca de lovitură de bici, lungi, 
diagonale, care se iveau într-un roşu aprins pe pielea lui palidă. 
Oricum, în vreme ce Loman privea, aceste urme se retrăgeau, şi 
Neil Penniworth putu să se numere din nou printre fiinţele 
umane. Cel puţin 
din punct de vedere fizic. 

-Eşti sigur? îl întrebă Loman. 

-Da. 

-Să nu te mişti de aici. 

-Nu. 

Loman se duse în holul mare şi deschise uşa de la intrare. 
Ajutorul lui care stătea de pază afară era atât de încordat din 
cauza împuşcăturilor şi a urletelor din casă, încât era aproape 
gata să-şi împuşte şeful înainte de a-şi da seama cine este. 

-Ce dracu'! izbucni el. 

-la legătura prin computer cu Shaddack, zise Loman. 

Trebuie să vină aici imediat Chiar acum. Trebuie să-l văd 
acum. 


55 


Sam trase draperiile albastre, grele, iar Harry aprinse veioza 
de pe o noptieră. Aşa blândă cum era, prea moale să alunge 
măcar jumătate din umbre, lumina atacă totuşi ochii Tessei, 
deja obosiţi şi congestionaţi. 

Vedea, de fapt, pentru prima oară încăperea. Abia dacă era 
mobilată: scaunul de observaţie, măsuţa de lângă el, telescopul, 
un dulap lung - oriental -, dar şi modern, lăcuit în negru, două 
noptiere identice, un mic frigider într-un 
colţ, un pat ca de spital, ajustabil, de dimensiuni mari, 
fără vreo cuvertură, dar cu o mulţime de perne şi ceaşafuri 
aprins colorate, garnisite cu pete de culoare, dungi şi picăţele 
roşii, portocalii, vişinii, verzi, galbene, albastre şi negre, ca o 
pânză uriaşă pictată de un artist abstracţionist, dement şi 
daltonist. 

Harry văzu reacţia ei şi a lui Sam în faţa cearşafurilor, şi zise: 
-Asta chiar e o poveste, dar mai întâi trebuie să ştiţi şi alte 
lucruri. Femeia care face curat, doamna Hunsbok, vine pe aici o 
dată pe săptămână şi face cea mai mare parte a cumpărăturilor. 
Dar îl trimit pe Moose cu însărcinări în fiecare zi, chiar şi numai 

pentru un ziar. 

Poartă acest set de... ei bine, un soi de desagi, fixaţi pe el, 
fiecare atârnându-i de câte o parte. Îi pun un bileţel înăuntru şi 
nişte note, iar el se duce la magazinul din zonă care mă 
interesează - singurul loc în care se duce când nu sunt cu el. 
Vânzătorul de la un mic magazin, Jimmy Ramis, mă ştie destul 
de bine. Jimmy citeşte biletul, pune în desagi o cutie de lapte, 
sau nişte acadele, sau orice îi cer eu, iar Moose îmi aduce totul. 
E un câine de serviciu foarte bun, de încredere, e cel mai bun. 
La însoțitorii Canini pentru Independenţă îi antrenează pe câini 
excepţional. 

Moose nu aleargă niciodată după o pisică cu ziarul şi laptele 
meu în spate. 

Câinele îşi înălţă capul din poala Tessei, gâfâi puţin şi-şi 
deschise botul a zâmbet, de parcă ar fi recunoscut omagiul ce i 
se aducea. 

-Intr-o zi, a venit acasă cu câteva lucruri după care-l 
trimisesem, dar mai avea şi un set de cearşafuri şi feţe de 
pernă. Il sun pe Jimmy şi-l întreb ce e cu ideea asta şi Jimmy zice 


că nu ştie despre ce vorbesc, că n-a văzut niciodată astfel de 
cearşafuri. Acuma, să vă spun că tatăl 

lui Jimmy e proprietarul magazinului şi deţine şi unul de 
„Solduri" pe drumul de ţară. Primeşte tot felul de mărfuri ieşite 
din uz şi obiecte care nu se vând atât de bine cum se aşteaptă 
comercianții - le cumpără cu zece cenți câteodată, şi-mi închipui 
că are probleme să scape de cearşafurile astea chiar şi la 
„Solduri". Jimmy le-a văzut, fără îndoială, s-a gândit că erau cam 
caraghioase, şi i-a trecut prin cap să se distreze puţin cu mine. 
Dar, la telefon, Jimmy zice: 

„Harry, dacă aş şti ceva despre cearşafurile astea, ţi-aş spune, 
dar nu ştiu". Şi eu zic: „Încerci să mă faci să cred că Moose s-a 
dus şi le-a cumpărat de capul lui, cu propriii lui bani?" lar Jimmy 
îmi dă replica: „Nu chiar, am impresia că le-a ridicat el de pe 
undeva", iar eu nu mă las: „Da' cum o fi reuşit să le vâre în 
desagi aşa de civilizat?". Să vedeţi ce-mi zice Jimmy: „Nu ştiu, 
Harry, dar e un câine al naibii de deştept - deşi se pare că nu 
prea are bun gust". 

Tessa sesiză că Harry se bucura de povestea pe care le-o 
spunea, şi văzu şi de ce era el aşa de încântat. In primul rând, 
câinele îi era ca un copil, frate şi prieten, toate la un loc, şi Harry 
se mândrea când oamenii apreciau deşteptăciunea lui Moose. 
Mai mult decât atât, mica glumă a lui Jimmy îl integrase pe 
Harry în comunitatea oamenilor, îl ajutase să nu rămână doar un 
invalid legat de casa lui, ci să devină un participant la viaţa 
oraşului. Zilele lui pustii erau marcate de prea puţine 
evenimente de felul acesta. 

-Chiar că eşti un câine deştept, îi zise Tessa lui Moose. 

Harry îşi completă povestea: 

-Oricum, data următoare când a venit doamna Hunsbok, am 
rugat-o să le pună pe pat, tot ca o glumă, dar apoi au început 
să-mi placă. 

După ce trase draperiile la a doua fereastră, Sam se întoarse 
la postul de observaţie, se aşeză, se răsuci puţin să fie faţă în 
faţă cu Harry, şi zise: 

-Sunt cele mai ţipătoare cearşafuri pe care le-am văzut 

vreodată. Nu te ţin treaz toată noaptea? 

Harry zâmbi: 

-Nimic nu mă poate ţine treaz. Dorm ca un copil mic. Pe 

oameni îi ţine treji grija de viitor, de ceea ce li s-ar putea 


întâmpla. Dar ce-a fost mai rău mie mi s-a întâmplat deja. 

Sau rămân treji gândindu-se la trecut, la ceea ce ar fi putut fi, 
dar eu nu fac asta pur şi simplu pentru că nu îndrăznesc. 
Zâmbetul îi dispăru de pe faţă în timp ce adăugă: Şi acum? 
Acum ce-o să mai facem? 

Dându-i la o parte lui Moose capul din poala ei, cu blândeţe, 
ridicându-se în picioare şi scuturându-şi câteva fire de păr de pe 
blugi, Tessa zise: 

-Ei bine, telefoanele nu merg, deci Sam nu poate chema 
Biroul, şi dacă ieşim din oraş, riscăm să ne întâlnim cu patrulele 
lui Watkins sau cu aceşti Lunatici. Doar dacă nu ştii cumva 
vreun radioamator care ne-ar lăsa să-i folosim aparatul ca să 
transmitem un mesaj, altfel, din câte pricep eu, ar trebui să 
plecăm în forţă sau să pierim. 

-Nu uita oamenii de pază de pe străzi, zise Harry. 

-Păi, îmi imaginez că va trebui să plecăm cu o camionetă, 
ceva mare şi hodorogit ca aspect, să trecem de-a dreptul prin 
filtru, să ne îndreptăm spre autostradă şi apoi afară din raza lor 
de acţiune. Chiar dacă vom fi urmăriţi de copoi, asta-i bine, 
pentru că Sam îi poate obliga să sune Biroul Federal, să spună 
ce e cu el, şi atunci ni se vor alătura. 

-Şi, mă rog, cine-i agentul federal aici? întrebă Sam. 

Tessa simţi că roşeşte. 

-Îmi cer scuze. Dar, vezi tu, un creator de film documentar 
este aproape întotdeauna propriul lui producător, câteodată şi 
producător şi regizor, şi scenarist, toate la un loc. Asta înseamnă 
că dacă partea artistică merge bine, partea practică trebuie să 
funcţioneze cea dintâi, aşa că sunt obişnuită să fac o mulţime 
de planuri. 

N-am vrut să te calc pe bătături. 

-Oricum mă calci tot timpul. 

Sam zâmbi, iar ea îl plăcea când zâmbea. Îşi dădu seama că 
era chiar puţin atrasă de el. Nu era nici june-prim, nici urât şi 
nici ceea ce majoritatea oamenilor înţeleg prin cuvântul 
„comun". Era mai degrabă... nu-l putea descrie, dar era plăcut la 
vedere. Simţea ea ceva sumbru la el, ceva mai profund decât 
grija lui curentă în legătură cu evenimentele din Moonlight Cove 
- poate tristeţe la gândul unei pierderi, poate o mânie mult timp 
ţinută în frâu privind vreo nedreptate care i se făcuse, poate un 
pesimism general provenit din contactul prelungit cu cele mai 


josnice elemente ale societăţii, la care-l obliga munca lui. Dar 
când zâmbea, era parcă alt om. 

-Chiar ai de gând să treci prin mijlocul lor într-o camionetă? 
întrebă Harry. 

-Poate ca o ultimă soluţie. Dar va trebui să găsim un mijloc de 
transport suficient de mare şi să-l furăm, şi asta e o primă 
operaţie în sine. În plus, s-ar putea ca ei să deţină arme, în 
punctele în care blochează drumurile, încărcate cu gloanţe de 
calibru mare, poate arme automate. N-aş vrea să trec prin aşa 
ceva nici măcar într-un camion solid. Poţi să te duci şi cu un 
tanc în iad, dar dracu tot o să pună laba pe tine, aşa că cel mai 
bine e să nu mergem acolo. 

-Deci, atunci, unde mergem? întrebă Tessa. 

-La culcare, zise Sam, prompt. Există o cale, o cale prin care 
să luăm legătura cu Biroul. O văd oarecum cu coada ochiului, 
dar când încerc s-o privesc de-a dreptul dispare, şi asta pentru 
că sunt obosit. Am nevoie de câteva ore de somn să mă 
limpezesc la minte şi să gândesc cum se cuvine. 

Şi Tessa era epuizată, deşi, după tot ce se petrecuse la „Cove 
Lodge", părea surprinsă nu numai că putea dormi, ci 
chiar că şi-o dorea. Pe când stătuse în camera ei de motel, 
ascultând tipetele celor pe moarte şi răcnetele sălbatice ale 
ucigaşilor, nu s-ar fi gândit că va mai dormi vreodată. 


56 


Shaddack sosi la casa lui Peyser la patru fără cinci minute. În 
locul Mercedesului său, conducea camioneta cenuşie, de 
culoarea scrumului rece, cu ferestre fumurii, pentru că 
terminalul unui computer se afla pe consola dintre scaune, unde 
cel care instalase totul intenţionase iniţial să monteze un 
frigider. Oricât de plină de evenimente fusese această noapte, 
părea o idee bună să poată avea la dispoziţie datele care parcă 
fuseseră ţesute de un păianjen într-o pânză de mătase ce 
acoperea întregul Moonlight Cove. Lăsă maşina în faţa casei 
într-un spaţiu larg, la capătul drumeagului de ţară cu două 
benzi. 

Pe când Shaddack tăia de-a dreptul peste gazonul din faţă, 
îndreptându-se spre intrarea principală, vântul puternic care 
mânase ceața către est adusese în schimb furtuna dinspre vest. 


În decursul ultimelor ore, nori învolburaţi acoperiseră cerul, 
înghițind şi stelele clare ce scânteiaseră puţin, între dispariţia 
ceţii şi apariţia tunetelor. Acum, cerul era foarte întunecat şi 
încărcat. 

Shaddack tremura în haina de caşmir, sub care purta un 
costum lejer de flanelă. _ 

Câţiva aghiotanţi stăteau în maşinile alb-negre de pe alee. IlI 
priviră cu figuri palide din spatele ferestrelor prăfuite, şi îi plăcu 
să creadă că îl priveau cu teamă şi deferenţă, pentru că el era, 
într-un fel, creatorul lor. 

Loman Watkins îl aştepta în prima încăpere. Toată casa 
fusese devastată. Neil Penniworth stătea pe singura piesă de 
mobilier rămasă întreagă; arăta cumplit de traumatizat şi nu 
putea înfrunta privirea lui Shaddack. Watkins se 
mişca încoace şi-ncolo. Pe uniforma lui se zăreau câteva 
pete de sânge, dar, în rest, părea nevătămat; dacă ar fi avut 
totuşi vreo rană, ar fi fost minoră şi s-ar fi vindecat deja. Era 
mult mai plauzibil că sângele aparţinea altcuiva. 

-Ce s-a-ntâmplat aici? întrebă Shaddack. 

Ignorându-i întrebarea, Watkins se adresă ofițerului său: 

-Du-te la maşină, Neil. Stai aproape de ceilalţi. 

-Da, domnule, zise Penniworth, bine instalat în scaun, aplecat 
înainte, privindu-şi pantofii. 

-O să-ţi revii, Neil. 

-Aşa cred şi eu. 

-A fost o afirmaţie. Îţi va fi bine. Ai suficientă putere să rezişti. 
Ai dovedit-o deja. 

Penniworth dădu din cap aprobator, se ridică şi se îndreptă 
spre uşă. 

Shaddack interveni din nou: 

-Despre ce-i vorba? 

Îndreptându-şi paşii către coridorul care începea din celălalt 
capăt al camerei, Watkins zise: 

-Veniţi cu mine. 

Vocea îi era rece şi dură, ca de gheaţă, încleştată de frică şi 
mânie, dar evident lipsită de acel respect umil cu care i se 
adresase lui Shaddack de când fusese convertit în luna august. 

Neplăcut surprins de această schimbare de atitudine a lui 
Watkins, nesimţindu-se în apele lui, Shaddack se încruntă şi-l 
urmă pe coridor şi apoi în apartament. 


Polițistul se opri în faţa unei uşi închise, apoi se întoarse spre 
Shaddack. 

-Mi-aţi spus că tot ce ne faceţi este pentru a ne îmbunătăţi 
eficienţa biologică, injectându-ne cu aceste... aceste biocipuri. 

-De fapt, un nume neadecvat. Nu sunt o substanţă pur 
şi simplu, ci nişte microsfere extraordinar de mici. 

În ciuda regresivilor şi a altor câtorva probleme care se iviseră 
odată cu Proiectul Moonhawk, mândria lui Shaddack de a fi 
realizat ceva de excepţie rămăsese nealterată. Era încă geniul 
epocii sale; nu numai că simţea acest adevăr, dar îl ştia la fel de 
bine cum ştia în care direcţie să caute soarele răsărind în fiecare 
dimineaţă. 

Geniu... 

Primele cipuri de siliciu care făcuseră posibilă revoluţionarea 
computerului fuseseră de mărimea unei unghii şi conţineau un 
milion de circuite gravate prin fotolitografiere, folosind 
acceleratoare gigantice de particule numite sincrotroni; 
făcuseră, în sfârşit, posibilă imprimarea unui miliard de circuite 
pe un cip de mici dimensiuni, cam a suta parte din grosimea 
firului de păr. 

Micşorarea dimensiunilor era calea fundamentală de a câştiga 
viteză de prelucrare, îmbunătăţind astfel atât funcţionarea cât şi 
capacităţile computerului. 

Microsferele dezvoltate de Noul Val aveau doar patru miimi 
din mărimea unui cip. Fiecare era înzestrată cu un sfert de 
milion de circuite. Aşa ceva fusese realizat prin aplicarea unei 
tehnici radical noi de litografiere cu raze X, care permitea 
aglomerarea circuitelor pe suprafeţe uluitor de mici. 

Convertirea Oamenilor Vechi în Oameni Noi începea cu 
injectarea în vasele de sânge a sute de mii de asemenea 
microsfere. Materialul lor era inert biologic, astfel încât sistemul 
imunitar nu era afectat. Existau diferite tipuri de microsfere. 
Unele, cardio-tropice, care se mişcau prin vene către inimă şi se 
adăposteau acolo, fixându-se de pereţii vaselor de sânge care 
serveau muşchiul cardiac. Altele manifestau tropism faţă de 
ficat, plămâni, rinichi, intestine, creier şi aşa mai departe. Se 
instalau în aceste organe şi erau concepute astfel încât intrau în 
legătură 
unele cu altele, alcătuind un sistem. 


Aceste grupări, împrăştiate în tot organismul, furnizau până la 
urmă aproximativ cincizeci de miliarde de circuite folosibile care 
deţineau un potenţial imens de procesare a datelor, considerabil 
mai mare decât al celor mai mari supercomputere din anii '80. 
Într-un fel, prin injectare, în organismul uman se introducea 
astfel un super-supercomputer. 

Moonlight Cove şi împrejurimile lui erau constant scăldate în 
emisii de microunde de la diferite antene din vârful clădirii 
centrale a Noului Val. O fracțiune a acestor emisii implica 
sistemul de computere al Poliţiei, şi o altă fracțiune putea fi 
întrebuințată pentru a programa microsferele din fiecare individ 
care devenise Om Nou. 

Un mic număr de sfere erau dintr-un material diferit şi 
serveau drept transmiţători şi distribuitori de energie. 

Când unul dintre Oamenii Noi era injectat a treia oară cu 
microsfere, sferele de acest tip captau aceste emisii de 
microunde, convertindu-le în curent electric şi distribuindu-l în 
întreaga reţea. Cantitatea de curent necesară pentru 
funcţionarea sistemului era extraordinar de mică. 

Alte sfere specializate din fiecare grupare erau unităţi de 
memorie. Unele dintre ele conţineau sistemul de operare - un 
program care controla funcţionarea ansamblului şi interpreta 
comenzile sosite prin microunde de la „Sun"; respectivul 
program pornea de îndată ce curentul electric activa reţeaua. 

Shaddack îi spuse lui Watkins: 

-Cu multă vreme în urmă, m-am convins că problema centrală 
a animalului uman rezidă în natura sa extrem de emoţională. Eu 
v-am eliberat de o asemenea povară. 

Procedând astfel, nu v-am făcut doar mai sănătoşi din punct 
de vedere mental, ci şi fizic. 

-Cum? Ştiu atât de puţine despre felul în care este 

realizată Schimbarea... 

-Acum eşti un organism cibernetic - cu alte cuvinte, o parte 
om şi o parte maşină -, dar nu ai nevoie să înţelegi asta, Loman. 
Te foloseşti de un telefon şi totuşi nu ai nici o idee de felul în 
care poţi să refaci un sistem telefonic din bucăţi. Nu ştii cum 
funcţionează un computer, deşi poţi folosi unul. Şi nici nu 
trebuie să ştii cum funcţionează computerul din tine, pentru a-l 
folosi. 

Ochii lui Watkins erau umbriţi de spaimă: 


-Eu îl folosesc... sau el mă foloseşte pe mine? 

-Bineînțeles că nu te foloseşte. 

-Bineînţeles... 

Shaddack se întrebă ce se petrecuse aici în această noapte, 
ca să-l fi adus pe Watkins într-o asemenea stare de extremă 
anxietate. Era mai curios ca niciodată să vadă ce se afla în 
dormitorul de dincolo de pragul pe care se opriseră, dar şi cât se 
poate de conştient de starea periculos de agitată a lui Watkins, 
ca şi de necesitatea, chiar dacă era neplăcut pentru el, de a 
calma temerile şefului Poliţiei. 

-Loman, microsferele cumulate în interiorul tău nu alcătuiesc 
un creier. Sistemul nu e înzestrat cu inteligenţă. 

Este un servitor, servitorul tău. Te eliberează de emoţiile 
toxice. Emoţiile puternice - ura, dragostea, invidia, gelozia, toată 
lista sensibilităţilor omeneşti - destabilizau în mod regulat 
funcţiile biologice ale organismului. Cercetătorii din domeniul 
medical dovediseră că diferite emoţii stimulau producerea 
diferitelor substanţe chimice în creier şi că aceste substanţe 
chimice, la rândul lor, determinau diferitele organe şi ţesuturi 
ale corpului fie să-şi mărească, fie să-şi reducă sau să-şi 
altereze funcţiile într-o manieră mai puţin productivă. Shaddack 
era convins că un om al cărui organism era condus de propriile 
emoţii nu putea fi 
pe deplin sănătos şi nici nu putea avea o judecată limpede. 

Computerul cu microsfere dinlăuntrul Oamenilor Noi deţinea 
controlul asupra fiecărui organ. Când detecta sinteza diferiților 
compuşi amino-acizi şi a altor substanţe chimice, folosea stimuli 
electrici pentru a ţine sub control creierul şi alte organe, 
eliminând astfel consecinţele fizice ale unei emoţii, dacă nu 
chiar emoția în sine. În acelaşi timp, computerul pe bază de 
microsfere stimula producerea din abundență a altor compuşi 
cunoscuţi a reprima asemenea emoţii, ca atare, tratând nu 
numai cauza, ci şi efectul. 

-V-am eliberat de toate emoţiile, în afară de frică, zise 
Shaddack, care vă este necesară pentru autoconservare. 

Acum, când metabolismul organismului tău nu mai cunoaşte 
treceri bruşte, vei gândi mult mai clar. 

-Din câte am observat până acum, nu am devenit un geniu 
peste noapte. 


-S-ar putea să nu remarci încă o mai mare acuitate mentală, 
dar asta se va întâmpla cu timpul. 

-Când? 

-Când organismul tău va fi complet purificat de reziduurile 
unei vieţi întregi de poluare emoţională. Între timp, computerul 
tău interior - şi apăsă uşor pe pieptul lui Watkins - este de 
asemenea programat să folosească stimuli electrici complecşi 
pentru a determina organismul să creeze compuşi amino-acizi 
complet noi care-ţi menţin vasele de sânge purificate şi libere 
de blocaje vasculare, care-ţi distrug celulele canceroase chiar în 
momentul în care apar, şi îndeplinesc o suită de alte funcțiuni, 
menţinându-te de departe mult mai sănătos decât oamenii 
obişnuiţi, mărindu-ţi, într-un chip neîndoielnic, durata vieţii. 

Shaddack se aşteptase ca procesul de vindecare să fie 
accelerat la Oamenii Noi, dar fusese surprins de viteza aproape 
miraculoasă cu care rănile lor se închideau. Încă 
nu putea înţelege pe deplin cum se forma acest nou ţesut atât 
de rapid, iar concentrarea lui asupra Proiectului Moonhawk avea 
în vedere descoperirea explicaţiei unui asemenea efect. 
Vindecarea nu se săvârşea fără un anumit preţ, pentru că 
metabolismul era fantastic accelerat; lipidele acumulate în 
organism ardeau prodigios pentru a închide o rană în câteva 
secunde sau minute, lăsându-l pe cel vindecat cu câteva 
kilograme în minus, scăldat în transpiraţie şi înspăimântător de 
înfometat. 

Watkins se încruntă, ştergându-şi cu o mână tremurătoare 
faţa transpirată. 

-Sunt şi eu în stare să văd, probabil, că vindecarea ar fi 
grăbită, dar ce ne dă capacitatea de a trece într-altă formă atât 
de diferită, de a regresa? Cred că găleți întregi din aceste 
substanţe biologice nu ne pot descompune trupurile şi 
recompune doar în două-trei minute. Cum stau lucrurile? 

Preţ de o clipă, Shaddack întâlni privirea bărbatului din faţa 
lui, apoi se uită în altă parte, tuşi şi zise: 

-Ascultă, pot să-ţi explic toate astea mai târziu. Acum însă, 
vreau să-l văd pe Peyser. Sper că ai fost în stare să-l reţii fără 
prea multe probleme. 

Când Shaddack ajunse la uşă şi vru s-o deschidă, Watkins îl 
prinse de încheietura mâinii, oprindu-l. 

Shaddack rămase şocat. Nu suporta să fie atins. 


-la-ţi mâna de pe mine! 

-Cum poate fi corpul atât de repede modificat? 

-Ţi-am zis, o să discutăm mai târziu. 

-Acum. 

Hotărârea lui Watkins era atât de puternică, încât îi săpa linii 
adânci pe faţă. 

-Acum. Sunt atât de speriat că nici nu mai pot gândi 

normal. Nu pot funcţiona la nivelul ăsta de frică, Shaddack. 
Priveşte-mă, tremur tot. Am senzaţia că o să explodez în 
milioane de bucățele. Nu ştii ce s-a petrecut aici, în noaptea 
asta, pentru că altfel ai simţi ca şi mine. 

Trebuie să aflu cum se pot schimba trupurile noastre 
atât de brusc! 

Shaddack ezită: 

-Exact la asta lucrez. 

Surprins, Watkins îi eliberă mâna dintr-a sa şi zise: 

-Vrei... vrei să spui că nu ştii. Nici tu? 

-E un efect neaşteptat. Tocmai sunt pe cale de a-l înţelege - 
ceea ce era o minciună -, dar mai am încă de lucru. 

Mai întâi, trebuia să înţeleagă ceva din puterile fenomenale 
de vindecare ale Oamenilor Noi, care erau, fără îndoială, un 
aspect al aceluiaşi proces ce le permitea să se metamorfozeze 
complet în forme subumane. 

-Ne-ai supus pe toţi la aşa ceva, fără să ştii la ce avea să 
conducă? 

-Ştiam că la un profit uriaş, zise Shaddack, pierzându-şi 
răbdarea. Nici un om de ştiinţă nu poate prevedea toate 
efectele secundare. El trebuie să continue, cu încrederea că 
oricare ar fi acestea, ele nu vor depăşi câştigul întregului 
demers. 

-Dar asta se şi întâmplă, izbucni Watkins, atât de aproape de 
mânie pe cât putea fi un Om Nou. Doamne Dumnezeule, cum ai 
putut să ne faci una ca asta? 

-Am facut-o pentru binele vostru. 

Watkins îl privi ţintă, apoi împinse uşa de la dormitor şi-l 
îndemnă: 

-Priveşte, atunci. 

Shaddack păşi în cameră, unde covorul era umed, şi pereţii 
stropiţi cu sânge. În prezenţa duhorii de acolo făcu o grimasă. 
Toate mirosurile biologice i se păreau 


neobişnuit de respingătoare, poate fiindcă reprezentau o 
dovadă clară a faptului că fiinţele umane erau mult mai puţin 
eficiente şi curate decât maşinile. După ce se opri lângă primul 
cadavru - care zăcea cu faţa în jos, lângă uşă - şi-l studie, îl privi 
şi pe-al doilea, în cealaltă parte a 

camerei. 

-Doi dintre ei? Doi regresivi, şi i-ai ucis pe amândoi? 

Două şanse de a studia psihologia acestor degeneraţi, şi tu ai 
aruncat ambele ocazii pe apa sâmbetei? 

Watkins nu păru deloc mişcat de această critică. 

-Aici a fost o chestitlne de viaţă şi de moarte. Nu se putea 
rezolva altfel. 

Părea mânios într-un grad care nu se armoniza cu 
personalitatea Omului Nou, deşi, probabil că emoția care 
fremăta în spatele acestei înfăţişări ca de gheaţă era mai puţin 
furia, cât frica. Frica putea fi acceptată. 

-Peyser regresase când am ajuns noi aici, continuă Watkins. L- 
am căutat în toată casa şi ne-am confruntat cu el în această 
încăpere. 

Pe când Watkins îi descria întâlnirea în detaliu, Shaddack era 
cuprins de o teamă pe care încerca să nu o dezvăluie şi pe care 
nici nu voia s-o recunoască. Când vorbi, nu lăsă decât mânia să-i 
altereze vocea: 

-Vrei să spui că oamenii tăi, Sholnick şi Penniworth, sunt 
regresivi şi că tu însuţi eşti un regresiv? 

-Da, Sholnick era un regresiv. Dar, după socoteala mea, 
Penniworth nu este - oricum, nu este încă - pentru că a rezistat 
impulsului, cum am rezistat şi eu. 

Watkins îl privea în continuare direct în ochi, curajos, 
neuitându-se în lături nici măcar o clipă, ceea ce pe Shaddack îl 
deranjă o dată în plus. 

-Ceea ce îţi spun acum e acelaşi lucru pe care ţi l-am 
comunicat în atât de multe cuvinte, acum câteva ore, când 
eram la tine: fiecare dintre noi, fir-ar să fie, este potenţial un 
regresiv. Şi nu-i o boală rară printre Oamenii Noi. Este în noi toţi. 
Nu ai creat exemplare cu mai multe şanse de succes decât ar fi 
avut politica de inginerie genetică a lui Hitler să creeze o rasă 
superioară. Nu eşti Dumnezeu, eşti doctorul Moreau. 

-Nu-ţi voi îngădui să-mi vorbeşti aşa, ridică Shaddack 


vocea, întrebându-se cine era acest Moreau. Numele îi era vag 
familiar, dar nu-l putea identifica. 

-Când mi te adresezi, ţi-aş sugera să-ţi aminteşti cine sunt. 

Watkins îşi cobori vocea, probabil realizând încă o dată că 
Shaddack putea să-i extermine pe Oamenii Noi aproape la fel de 
uşor cum ar fi suflat într-o lumânare. Dar continuă să vorbească 
impetuos şi cu prea puţin respect 

-Încă nu mi-ai răspuns la cea mai gravă ştire din câte ţi-am 
dat. 

-Şi care-i aia? 

-Nu m-ai auzit? Am zis că Peyser a fost înţepenit locului, prins. 
Nu se putea reface. 

-Mă îndoiesc foarte mult că s-a blocat într-o stare alterată. 
Oamenii Noi posedă un control complet asupra trupurilor lor, 
mai mult decât am anticipat eu vreodată. 

Dacă nu s-a putut reîntoarce la forma omenească, înseamnă 
că s-a produs un blocaj strict psihologic. Nu a vrut cu adevărat 
să se întoarcă. 

O clipă, Watkins se uită fix la el, apoi scutură din cap şi zise: 

-Nu eşti chiar atât de opac, nu-i aşa? E acelaşi lucru. La naiba, 
nu contează dacă ceva nu a funcţionat în reţeaua de microsfere 
dinlăuntrul lui sau dacă a fost o problemă strict psihică. Oricum 
ar fi stat lucrurile, efectul a fost acelaşi, rezultatul acelaşi: a fost 
încremenit, prins în capcană, înţepenit în acea formă 
degenerată. 

-Nu-ti îngădui să-mi vorbeşti astfel, repetă Shaddack pe un 
ton ferm, ca şi cum reluarea comenzii ar fi funcţionat în acelaşi 
fel ca atunci când antrenezi un câine. 

Cu toată superioritatea lor fiziologică şi cu tot potenţialul 
superiorității mentale, Oamenii Noi erau încă într-un mod 
supărător oameni, şi, în măsura în care erau oameni, erau mult 
mai puţin eficienţi decât maşinile. Cu un computer, trebuia să 
programezi o comandă doar o 
singură dată. Computerul o reţinea şi funcţiona în consecinţă ca 
întotdeauna. Shaddack se întreba dacă va fi vreodată în stare 
să-i aducă pe Oamenii Noi în acel punct în care aveau să 
funcţioneze la fel de stabil şi de sigur ca şi obişnuitele PC-uri 
IBM. 

Transpirat, palid, cu privirea ciudată şi chinuită, Watkins era o 
prezenţă care intimida. Când polițistul făcu doi paşi, ca să 


reducă distanţa dintre ei, Shaddack se temu şi vru să dea 
îndărăt, dar rămase pe loc şi continuă să-i susţină privirea lui 
Watkins, aşa cum ar fi sfidat privirea unui ciobănesc german 
periculos, dacă ar fi fost încolţit de vreunul. 

-Uită-te la Sholnick, zise Watkins, arătând spre cadavrul de la 
picioarele lor. 

Se folosi de vârful pantofului ca să-l întoarcă pe cel ucis cu 
faţa în sus. 

Chiar ciuruit de alice şi înecat în sânge, mutaţia bizară a lui 
Sholnick era de neconfundat. Ochii lui fără expresie, ficşi, erau 
probabil cel mai îngrozitor lucru: galbeni, cu irizaţii negre, cu 
irişii nu rotunzi ca ai oamenilor, ci ovali, prelungi, ca ai şerpilor. 

Afară, tunetul străbătea noaptea cu un bubuit mai puternic 
decât cel pe care-l auzise Shaddack pe când străbătea gazonul 
din faţa casei lui Peyser. 

Watkins întrerupse tăcerea: 

-Din ceea ce mi-ai explicat - aceşti degeneraţi suferă o 
involuţie dorită de ei. 

-Exact 

-Ai spus că întreaga istorie a evoluţiei umane este purtată în 
genele noastre, că încă mai avem în noi urme din ceea ce au 
fost speciile odată, şi că regresivii fac oarecum apel la acel 
material genetic şi involuează în 
creaturi situate undeva mult în urmă pe scara evolutivă. 

-Unde vrei să ajungi? 

-Această explicaţie s-a justificat într-un fel oarecum nebunesc 
atunci când l-am prins pe Coombs, în septembrie, în teatru, şi l- 
am privit cu mare atenţie. Era mai mult maimuţă decât om, 
ceva între astea două. 

-Nu e nimic nebunesc, e perfect logic. 

-Dar, lisuse, uită-te la Sholnick. Uită-te! Când am tras în el, 
aproape că se transformase într-o creatură în parte om, în 
parte... naiba s-o ia, nu ştiu, în parte şopârlă sau şarpe. Imi spui 
mie că am evoluat de la reptile, că purtăm gene de şopârle de 
acum zece milioane de ani? 

Shaddack îşi vâri amândouă mâinile în buzunarele de la 
haină, ca să nu-şi trădeze teama printr-un gest nervos sau un 
tremur. 

-Prima viaţă de pe pământ s-a consumat în mare, apoi ceva s- 
a târât pe uscat - un peşte cu picioare rudimentare -, iar peştele 


a evoluat în reptilele timpurii, şi, undeva, pe drum, au apărut 
mamiferele. Dacă nu conţinem fragmente din materialul genetic 
al acestor reptile îndepărtate - deşi eu cred că da -, atunci, cel 
puţin, avem codificată în noi amintirea acelui stadiu de evoluţie 
într-un chip pe care nu-l înţelegem. 

-Încerci să mă ameţeşti cu vorbe, Shaddack. 

-lar tu mă iriţi. 

-Puțin îmi pasă. Vino aici, hai cu mine, uită-te mai de aproape 
la Peyser. Era prietenul tău de multă vreme, nu-i aşa? Priveşte-l 
bine de tot ca să vezi ce devenise cânda 
murit. 

Peyser era trântit pe spate, gol, cu piciorul drept în faţa lui, cu 
cel stâng sub el într-un unghi drept, cu un braţ pe lângă corp, cu 
celălalt peste pieptul zdrobit de câteva focuri de puşcă. Trupul şi 
faţa - cu botul şi dinţii neomeneşti, amintind vag de Mike Peyser 
- erau cele ale 
unei creaturi oribil de şocante, un câine-om, un vârcolac, 
ceva care ţinea fie de partea umbroasă a unui carnaval, fie de 
un vechi film de groază. Avea pielea aspră, iar învelişul de păr, 
zdrenţuit pe alocuri, era din fire groase. Mâinile păreau 
puternice, ghearele - ascuţite. 

Pentru că fascinația întrecea la el orice dezgust şi teamă, 
Shaddack îşi ridică poalele hainei, ca să nu se atingă de 
cadavrul însângerat, şi se aşeză pe vine lângă Peyser, să-l 
studieze mai îndeaproape. 

Watkins se aşeză şi el în aceeaşi poziţie, de cealaltă parte a 
cadavrului. 

În timp ce o altă avalanşă de tunete potopea, parcă, cerul 
nopţii, cel ce fusese odată Peyser fixa cu privirea tavanul 
dormitorului, cu nişte ochi a căror expresie era prea umană faţă 
de restul înfăţişării. 

-Vrei să spui că, undeva pe drum, am evoluat din câini, din 
lupi? întrebă Watkins. 

Shaddack nu răspunse. 

Watkins insistă pe acelaşi subiect: 

-Vrei să spui că purtăm în noi gene de câine la care putem 
face apel când vrem să ne metamorfozăm? Trebuie oare să cred 
că Dumnezeu a luat o coastă de la vreo Lassie preistorică şi a 
făcut bărbatul înainte de a lua o coastă din acesta să creeze şi 
femeia? 


Plin de curiozitate, Shaddack atinse una din mâinile lui Mike 
Peyser, care erau făcute pentru a ucide la fel de sigur ca 
baioneta unui soldat Pielea, deşi ceva mai rece decât 
cea a unui om viu, părea normală. 

-Asta nu poate fi explicat biologic, zise Watkins, uitându-se 
chiorâş la Shaddack de cealaltă parte a cadavrului. 

-Această formă de lup nu e ceva ce Peyser a putut reconstitui 
din memoria raselor conținută în genele sale - continuă Loman. 
Cum se putea el schimba aşa? Nu numai 
biocipurile tale funcţionează aici. E şi altceva... ceva mai 
ciudat. 

Shaddack dădu din cap aprobator. 

-Da. O explicaţie tocmai îi trecuse prin minte, şi era înfrigurat 
la gândul ei: Ceva mult, mult mai ciudat... dar ceva ce poate că 
înţeleg. 

-Atunci, spune-mi şi mie. Aş vrea să-nţeleg şi eu. Să fiu al 
naibii de n-o să pricep. Vreau să-înţeleg chiar foarte bine. 

-Există o teorie conform căreia forma este o funcţie a 
conştiinţei. 

-Ce spui? 

-Susține că suntem ceea ce credem noi că suntem. Nu-ţi 
servesc eu psihologie de masă, care zice că poţi fi ceea ce vrei, 
numai să vrei ceva anume, nu, nimic de genul ăsta. 

Vreau să spun că, din punct de vedere fizic, putem fi potenţial 
tot ceea ce credem că suntem, ca să depăşim stadiul morfologic 
dictat de moştenirea noastră genetică. 

-Ei, asta-i bună, zise Watkins, pierzându-şi răbdarea. 

Shaddack se ridică în picioare. Îşi vârî din nou mâinile în 
buzunare. 

-Dă-mi voie s-o reformulez: teoria susţine că tocmai conştiinţa 
este cea mai mare putere din Univers, că poate modela lumea 
fizică după dorinţa sa. 

-Inteligența deasupra materiei. 

-Întocmai. 

-Cum fac tipii ăştia cu puteri psihice la câte o 
demonstraţie, de-ţi îndoaie o lingură sau îţi opresc ceasul, zise 
Watkins. 

-Bănuiesc că tipii ăştia sunt de obicei nişte escroci. Dar, 
desigur, această forţă se află cu adevărat în noi. Numai că nu 


ştim cum să intrăm în legătură cu ea pentru că, timp de 
milioane de ani, am îngăduit lumii fizice să ne domine. 

Dar ce discutăm noi aici - zise el, arătând către Sholnick 
şi Peyser - este mult mai complex şi incitant decât să îndoi o 
lingură cu ajutorul minţii. Peyser a simţit imboldul să regreseze, 
din raţiuni pe care nu le înţeleg, poate doar pentru fiorul 
aparte... 

- Pentru fior. Vocea lui Watkins cobori, deveni aproape 
şoptită, aproape neauzită, şi încărcată cu o frică şi cu o angoasă 
atât de intense, încât îi accentuă lui Shaddack teama 
nemărturisită. 

-Puterea animalică e fascinantă. Nevoia animalică. Simţi 
foamea animalului, pornirea sălbatică a animalului, setea de 
sânge - şi eşti atras de ele, fiindcă par atât de... simple şi 
puternice, atât de naturale. Asta e libertatea. 

-Libertatea? 

-Eliberarea de responsabilitate, de griji, de presiunea lumii 
civilizate, de a trebui să gândeşti prea mult. Tentaţia de a 
regresa e fantastic de puternică pentru că simţi viaţa mult mai 
uşoară şi mai fascinantă, zise Watkins, vorbind, evident, despre 
ce simţise când fusese tras către o stare alterată. Când devii 
bestie, viaţa devine toată numai senzaţie, durere şi plăcere, fără 
nevoia de a trece nimic prin filtrul intelectului. 

Shaddack tăcea, neliniştit de pasiunea cu care Watkins - de 
obicei un om care nu folosea prea mult cuvântul, discursul - 
vorbise despre impulsul de a regresa. 

O altă detunătură străbătu cerul, mai puternică decât oricare 
alta dinaintea ei. Zgomotul făcu să reverbereze geamurile 
dormitorului. 

Cu mintea lucrându-i rapid, Shaddack zise: 

-Oricum, lucrul important este că, atunci când Peyser a simţit 
această nevoie de a deveni fiară, vânător, el nu a regresat pe 
linia genetică umană. Evident, după opinia lui, lupul este cel mai 
mare dintre vânători, cea mai dezirabilă formă pentru un animal 
de pradă, aşa că şi-a dorit să devină lup. 

-Pur şi simplu, zise Watkins, sceptic. 

-Da, pur şi simplu. Inteligența deasupra materiei. 

Metamorfoza e mai mult un proces mental: O, desigur, există 
şi schimbări fizice. Dar noi nu vorbim despre completa alterare a 
materiei... numai despre structurile biologice. Nucleii de bază 


rămân aceiaşi, dar circumstanţele în care se integrează se 
schimbă drastic. 

Genele structurale sunt transformate în gene-operator prin 
forţa voinţei... 

Vocea lui Shaddack vibra de parcă excitarea lui se ridica la 
nivelul fricii şi-l lăsa fără suflu. Realizase mult mai mult decât 
sperase în privinţa Proiectului MoonhawkK. 

Uimitoarea împlinire era sursa atât a acestei bucurii 
neaşteptate, cât şi a fricii care-şi făcea tot mai mult loc 
înăuntrul lui: bucurie, pentru că dăduse oamenilor capacitatea 
de a-şi controla forma fizică şi, în cele din urmă, poate că 
întreaga materie, numai prin exerciţiul voinţei; frică, pentru că 
nu era sigur dacă Oamenii Noi puteau învăţa să-şi controleze şi 
să-şi folosească puterea în chip adecvat...sau dacă el mai putea 
continua să-i controleze. 

-Darul pe care vi l-am făcut - o fiziologie asistată de computer 
şi eliberarea de emoţii - deschide drum puterii minţii asupra 
materiei. Permite conştiinţei să dicteze forma. 

Watkins scutură din cap, în mod vădit neplăcut 
surprins de sugestia lui Shaddack. 

-Poate că Peyser s-a străduit să devină ce a dorit. Poate că şi 
Sholnick la fel. Dar eu, să fiu al naibii dacă am vrut asta! Când 
am fost stăpânit de dorinţa de a mă transforma, m-am luptat cu 
ea ca un narcoman, transpirând tot de nevoia de cocaină. Eu nu 
mi-am dorit aşa ceva. Pur şi simplu pe mine m-a potopit... aşa 
cum forţa lunii pline pune stăpânire pe un vârcolac. 

-Nu, zise Shaddack. In subconştient, tu ai vrut de fapt 
să te transformi, Loman, şi voiai, parţial, şi la nivel conştient. 
Trebuie să fi dorit asta în oarecare măsură, pentru că ai vorbit 
cu atâta patimă despre cât de atrăgătoare este o regresie. Te-ai 
opus folosindu-te de puterea minţii asupra trupului numai 
deoarece ai găsit metamorfoza mai curând terifiantă decât 
atrăgătoare. Dacă o parte din teama ta se risipeşte în această 
privinţă... sau dacă într-o stare alterată devine ceva mai 
atrăgătoare... 
ei bine, atunci echilibrul tău psihic se va schimba, şi vei tinde 
spre altceva. Dar nu va fi vorba de o forţă exterioară care să 
funcţioneze. Va fi propria ta minte. 

-Atunci Peyser de ce nu s-a putut întoarce? 

-După cum ţi-am sugerat şi ţi-am şi spus, nu a vrut s-o facă. 


-A fost prins în capcană. 

-Numai de propria lui dorinţă. 

Watkins îşi plecă privirile spre cadavrul grotesc al 
regresivului. 

-Ce ne-ai făcut, Shaddack? 

-Un mare dar. 

-Să nu ai deloc emoţii, ci să-ţi fie doar frică? 

-Asta îţi eliberează mintea şi-ţi dă puterea de a-ţi controla 
forma, zise Shaddack, cuprins parcă de beţie. 

Ceea ce nu înţeleg este de ce toţi regresivii au ales o condiţie 
subumană. Ai în mod cert puterea de a evolua în loc dea 
involua, de a te înălța din acest stadiu al umanităţii către ceva 
mai curat, mai pur. Poate că ai chiar puterea de a deveni o fiinţă 
compusă numai din conştiinţă, un intelect fără nici o formă 
fizică. In loc de asta, de ce au ales toţi aceşti Oameni Noi 
regresia? 

Watkins îşi ridică privirea, pe jumătate stinsă, ca şi cum ar fi 
absorbit moartea doar la vederea cadavrului. 

-La ce bun să ai puterea unui zeu dacă nu poţi trăi şi 
plăcerile simple ale unui om? 

-Dar poţi face şi experimenta tot ce vrei, zise Shaddack, 
exasperat. 

-Nu şi dragostea. 

-Poftim? 

-Nici dragostea, nici ura, nici bucuria şi nici o altă emoție, în 
afară de frică. 

-Dar nu ai nevoie de ele. Şi eşti liber tocmai pentru că nu le ai. 

-Cred că nu eşti greu de cap, explodă Watkins, deci presupun 
că nu înţelegi întrucât, psihologic vorbind, eşti... complicat, 
sucit. 

-Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti ca... 

-Incerc să-ţi explic de ce aleg cu toţii o formă subumană în loc 
de una supraumană. Asta din cauză că, pentru o fiinţă 
gânditoare cu un intelect superior, nu poate exista plăcere 
separată de emoție. Dacă le refuzi oamenilor emoţiile, atunci le 
refuzi plăcerea, aşa că ei caută o stare alterată în care emoţiile 
complexe şi plăcerea nu sunt legate unele de altele - viaţa unei 
bestii negânditoare. 

-Prostii. Eşti... 

Watkins îl întrerupse din nou, cu asprime: 


-Ascultă-mă, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă îmi amintesc 
bine, până şi Moreau îşi asculta făpturile create de el. 

Acum faţa i se înroşise, pe cât fusese înainte de palidă. 

Ochii lui nu mai arătau pe jumătate morți, în ei revenise 
o oarecare sălbăticie. Se afla numai la doi-trei paşi de Shaddack 
şi părea să-l domine, deşi Watkins era mai scund. Arăta 
înfricoşat, rău înfricoşat - şi periculos. 

-Gândeşte-te la sex, zise el - o plăcere umană fundamentală. 
Pentru ca sexul să fie pe deplin satisfăcător, trebuie să fie însoţit 
de iubire sau măcar de ceva afecţiune. Pentru un individ afectat 
psihic, sexul 


poate fi încă mulţumitor dacă e legat de ură sau de orgoliul 

de a domina. Chiar emoţiile negative pot face actul plăcut 
pentru un individ atins la cap. Dar, practica fără nici o emoție e 
fără sens, stupidă, ca nevoia de hrană a unui animal sau ca 
funcţionarea ritmică a unei maşinării. 

Un fulger scurt trecu prin noapte şi lumină câteva clipe 
ferestrele încăperii, urmat de un bubuit de tunet care păru să 
zguduie casa. Această pâlpâire din cer deveni o clipă mai 
strălucitoare decât lumina blândă a singurei lămpi din dormitor. 

În acea pâlpâire ciudată, lui Shaddack i se păru că vede ceva 
petrecându-se cu faţa lui Loman... o schimbare în ansamblul 
trăsăturilor. Dar când fulgerul trecu, Watkins arăta ca mai 
înainte, aşa încât poate era doar imaginaţia lui. 

Continuând să vorbească cu aceeaşi intensitate, cu pasiunea 
unei frici autentice, Watkins zise: 

-Şi nu e vorba doar de sex. Acelaşi lucru se aplică şi altor 
plăceri fizice. Mâncarea, de exemplu. Da, încă savurez o bucată 
de ciocolată când o mănânc. Dar gustul îmi dă numai o infimă 
satisfacţie faţă de ceea ce percepeam înainte de a fi convertit. 
N-ai simţit acelaşi lucru? 

Shaddack nu răspunse şi speră că nimic din înfăţişarea lui nu 
avea să trădeze faptul că el personal nu trecuse prin convertire. 
Aştepta, desigur, până când procesul avea să ajungă mult mai 
rafinat prin generaţiile care se adăugau 

Oamenilor Noi. Dar bănuia că Watkins nu avea să reacționeze 
prea bine descoperind că maestrul lor nu se supusese el însuşi 
binecuvântării pe care o revărsase asupra tuturora. 


_ -Şİ ştii de ce există mai puţină satisfacţie? continuă Watkins. 
Inainte de convertire, când mâncam ciocolată, 

gustul trezea mii de asocieri în noi. Când o mâncam, ne 
aminteam subconştient de prima dată când mâncasem aşa ceva 
şi de toate ocaziile asemănătoare de atunci încoace, şi, tot 
subconştient, de cât de des acel gust era asociat cu vacanţele şi 
ocaziile de toate genurile, şi din această pricină, gustul ne făcea 
să ne simţim bine. Când mănânc acum ciocolată, e numai un 
gust în gură, un gust bun, însă nu mă mai face deloc să mă simt 
bine. Ştiu că ar trebui; îmi aduc aminte că „a te simţi bine" 
făcea parte din toată gama aceasta a delectării, dar în prezent, 
gustul ciocolatei nu-mi mai trezeşte ecouri emoţionale. E o 
senzaţie goală, bogăţia ei mi-a fost răpită. De altfel, mi s-a luat 
orice bogăţie, în afară de frică, şi totul este cenuşiu acum - 
ciudat de cenuşiu, de monoton - de parcă sunt pe jumătate 
mort. 

Partea stângă a capului lui Watkins se umflă. Obrazul cu 
osatura lui se mări. Urechea de pe partea aceea îşi schimbă 
forma şi se lungi. 

Încremenit, Shaddack se retrase din faţa lui. 

Watkins îşi urmă discursul, ridicând tonul, bolborosind 
oarecum, dar nu cu mai puţină fervoare, nu cu o mânie reală, ci 
cu frică şi cu o tentă neliniştitoare de sălbăticie: 

-De ce dracu' ar vrea careva din noi să evolueze spre o formă 
care să implice mai puţine plăceri ale trupului şi la care să nu 
participe şi sufletul? Delectările intelectului nu ajung, Shaddack. 
Viaţa înseamnă mai mult decât atât. O viaţă făcută numai din 
intelect este intolerabilă. 

În vreme ce fruntea lui Watkins se curba spre ceafă, 
topindu-se încetul cu încetul ca un perete de zăpadă sub căldura 
soarelui, în jurul ochilor începură să i se ivească excrescenţe ale 
oaselor. 

Shaddack se trase îndărăt, spre dulap. 

Continuând să se apropie, Watkins urma netulburat: 

-lisuse! Tot nu înţelegi? Chiar şi un bolnav legat de 
patul lui de spital, paralizat de la gât în jos, caută în viaţă ceva 
mai mult decât preocupările intelectuale. Nimeni nu i-a răpit 
emoţiile, nimeni nu i-a redus personalitatea doar la frică şi la 
intelectul pur. Avem nevoie de plăcere, Shaddack, de plăcere, 


de plăcere. Fără ea, viaţa e cumplită. Plăcerea face ca viaţa să 
merite să fie trăită. 

-Opreşte-te! 

-Ai făcut ca noi să nu mai putem gusta atât de plăcuta trăire a 
emoţiei, să nu ne mai bucurăm de plăcerile trupului, pentru că 
acum suntem fiinţe de ordin superior. 

Dar am avea nevoie şi de funcţia emoţională ca să trăim cu 
adevărat plăcerea fizică. La oameni, acestea ori există 
împreună, ori nu există deloc. 

Mâinile lui Watkins, cu pumnii strânşi pe lângă corp, 
deveniseră mai mari, cu articulațiile umflate şi cu unghii 
ascuţite, gălbui-maronii. 

-Te transformi, îi scăpă lui Shaddack. 

Nemaibăgându-l în seamă, vorbind din ce în ce mai îngroşat 
pe măsură ce gura începea să i se modifice pe nesimţite, 
Watkins zise: 

-Aşa că preferăm o stare alterată, sălbatică. Divorţăm de 
intelectul nostru. In pielea fiarei, singura noastră plăcere este 
cea a cărnii, a cărnii, a cărnii... dar, cel puţin, nu mai suntem 
deloc conştienţi de ce-am pierdut, astfel că plăcerea rămâne 
intensă, atât de intensă, profundă şi dulce, dulce, atât de dulce. 
Ne-ai făcut...ne-ai făcut vieţile insuportabile, cenuşii şi 
moarte,moarte, totul sufocat, sufocat... deci trebuie să involuăm 
cu mintea şi cu trupul... să ne găsim o existenţă care să ne 
satisfacă cât 
de cât. Noi... noi trebuie să ne rupem... de restricţiile oribile ale 
acestei vieţi îngustate... această viaţă foarte meschină pe care 
ne-ai dăruit-o. Oamenii nu sunt maşinării. Oamenii... oamenii... 
oamenii nu sunt maşinii. 

-Regresezi! Pentru numele lui Dumnezeu, Loman! 

Watkins se opri şi păru dezorientat. Apoi scutură din cap, ca 
pentru a scăpa de confuzie ca de un văl. Işi ridică mâinile, le 
privi şi scoase un strigăt de groază. Se uită o fracțiune de 
secundă dincolo de Shaddack, în oglinda dulapului cu haine, iar 
strigătul ţâşni mai înalt, mai ascuţit ca prima oară. 

Dintr-odată, Shaddack deveni cât se poate de conştient de 
mirosul greu de sânge, cu care se obişnuise oarecum. 

Watkins probabil că era mult mai afectat de el, deşi nu-i crea 
repulsie, nu, nu-i crea deloc repulsie, ci îl excita. 


Fulgerele brăzdau cerul, iar tunetele cutremurară din nou 
noaptea; ploaia se dezlănţui pe neaşteptate în torente, lovind în 
ferestre şi bătând darabana pe acoperiş. 

Watkins îşi întoarse privirea de la oglindă la Shaddack, ridică 
o mână, ca şi când ar fi vrut să-l lovească, apoi se răsuci pe 
călcâie şi, clătinându-se, ieşi din cameră, trecând prin hol, 
departe de mirosul puternic al sângelui. 

Acolo se lăsă să cadă în genunchi, apoi pe o parte. Se 
încolăci, scuturându-se cu violenţă, gemând, scheunând, 
mârâind şi repetând- „nu, nu, nu, nu...". 


57 


După ce reuşi să se redreseze şi se simţi din nou stăpân pe 
sine, Loman se ridică şi se sprijini de zid. Era şi mai transpirat şi 
tremura de foame. Transformarea parţială şi energia cheltuită 
pentru a nu accepta regresia îl secătuiseră. Se simţi uşurat, dar 
şi oarecum neîmplinit, de 
parcă avusese la îndemână un premiu uriaş, dar care apoi 
îi fusese retras înainte de a apuca să pună mâna pe el mai ferm. 

Un sunet gol, aproape susurat, îi dădea târcoale. La început, 
se gândi că vine dinlăuntrul lui, din cap, poate chiar din implozia 
uşoară şi mişcarea celulelor creierului care se aprindeau şi 
mureau datorită efortului de a reteza impulsul de regresie. Apoi, 
realiză că era ploaia care cădea cu stropi mari pe acoperişul 
bungalowului. 

Când deschise ochii, vederea îi era înceţoşată. Apoi se 
limpezi, iar el îşi pironi ochii asupra lui Shaddack, care rămăsese 
în picioare de cealaltă parte a holului, imediat lângă uşa 
deschisă a dormitorului. Subţire, cu faţa alungită, destul de palid 
ca să aducă a albinos, cu ochii 
lui gălbui, în haina închisă la culoare, era ca o apariţie 
neverosimilă, poate chiar Moartea în persoană. 

Dar dacă aceasta ar fi fost Moartea, Loman ar fi îmbrăţişat-o 
cu căldură. 

In timp ce aştepta să aibă suficientă putere să se ridice, 
preferă să vorbească: 

-Gata cu convertirile. Trebuie să opreşti convertirile. 

Shaddack nu zise nimic. 

-N-ai de gând să le opreşti, nu-i aşa? 


Shaddack nu făcea altceva decât să-l privească. 

-Eşti nebun, zise Loman, eşti dement, eşti nebun de legat, şi 
totuşi nu am altă soluţie decât să fac ce vrei tu... sau să mă 
sinucid. 

-Să nu-mi mai vorbeşti niciodată astfel. Niciodată. 

Aminteşte-ţi cine sunt eu. 

-Ştiu cine eşti, zise Loman. 

Se chinui să se ridice în picioare în sfârşit, ametit, slăbit. 

-Mi-ai făcut asta fără aprobarea mea. Şi, dacă o să vină 
vremea când n-am să mă mai pot opune impulsului de a 
regresa, când am să mă scufund în sălbăticie, când n-am să mă 
mai tem de tine ca de dracu' atunci o să-mi păstrez cumva 
minţile suficient de întregi ca să-mi amintesc unde te pot găsi şi 
să vin după tine. 

-Mă ameninţi? întrebă Shaddack, vizibil uluit. 

-Nu, zise Loman. Amenințarea nu este cuvântul cel mai 
potrivit. 

-Ar fi mai bine să nici nu fie. Pentru că, dacă mi se- 
ntâmplă ceva, Sun este programat să emită o comandă care va 
fi interceptată de grupările de microsfere înlăuntrul tău şi... 

-... ne va ucide instantaneu pe toţi, îi termină Loman fraza. 
Da, ştiu. Mi-ai spus. Dacă tu te duci, dispărem odată cu tine, ca 
şi cei de la Jonestown de-acum nu ştiu câţi ani, care au dat 
peste cap băutura lor otrăvită, acel „Kool-Aid", anulându-şi orice 
alt drept de replică împreună cu reverendul Jim. Tu eşti Jim 
Jones al nostru, un Jim Jones pentru epoca tehnologiei 
ultrasofisticate, un Jim Jones cu o inimă de siliciu. Nu, nu te 
ameninţ, pastore Jim, pentru că „ameninţarea" este un cuvânt 
prea dramatic în cazul nostru. Un om care lansează o 
ameninţare trebuie să simtă clocotind ceva în el, trebuie să fie 
aprins de mânie. Dar eu sunt o Persoană Nouă. Mie mi-e doar 
frică. Numai asta pot simţi. Frică. Aşa că nu-i nici o ameninţare. 
Nici vorbă de aşa ceva. E o promisiune. 

Shaddack trecu de pragul dormitorului, pe coridor. 

Odată cu el părea să vină un curent de aer rece, pustiitor. 
Poate că era numai imaginaţia lui Loman de vină, dar, oricum, 
îşi zicea că pe coridor se instalase frigul din cauza prezenţei lui 
Shaddack. 

Se priviră unul pe altul o clipă, nesfârşită ca o veşnicie, 
în cele din urmă, Shaddack zise: 


-Ai să continui să faci ce-ţi spun. 

-Nu am de ales, remarcă Loman. Aşa m-ai făcut să fiu - 
fără puterea de a alege. lată-mă în palma mâinii tale, Doamne, 
dar nu dragostea mă ţine acolo - frica e cea care mă leagă. 

-Mai bine, zise Shaddack. 

Îi întoarse spatele lui Loman şi înaintă pe coridor, în 
sufragerie, afară din casă, şi în noapte, în ploaie. 


PARTEA A DOUA 
ZORILE IN HADES 


Nu puteam împiedica ceva ce ştiam că era nedrept şi 
îngrozitor. 
Aveam un copleşitor sentiment de neputinţă. 


Andrei Sacharov 


Puterea duce la demență mai mult decât corupe, alterând 
instinctul previziunii şi sporind gustul pentru acțiune pripită. 


Will şi Ariei Durant 


Înainte de răsăritul soarelui, nereuşind să doarmă nici măcar 
un ceas, Tessa Lockland a fost trezită de ceva rece pe mâna ei 
dreaptă şi apoi de atingerea iute şi caldă a unei limbi. Ţinea 
braţul îndoit pe marginea cuverturii, cu mâna atârnându-i 
deasupra covorului, şi ceva acolo jos parcă voia să vadă ce gust 
putea ea să aibă. 

Se ridică în capul oaselor, cu respiraţia tăiată. 

Visase masacrul de la „Cove Lodge", visase bestiile abia 
întrezărite, târşindu-şi picioarele încoace şi-ncolo, grăbite, cu 
colţi ameninţători şi gheare ca nişte căngi curbate şi bine 
ascuţite. Acum crezu că realitatea fusese invadată de propriul ei 
coşmar, că locuinţa lui Harry se umpluse de aceste creaturi şi că 
limba care o gusta nu fusese decât 
preludiul unei muşcături neaşteptate, sălbatice. 

Dar nu era decât Moose. Îl vedea vag de tot în lumina slabă 
care pătrundea până la ei prin cadrul uşii, de la becul de pe 
holul etajului al doilea, aprins pe timpul nopţii, şi-i veni, în 
sfârşit, inima la loc. Câinele îşi pusese labele din faţă pe 
cuvertură, prea bine dresat ca să se urce în pat. Scheunând 
încetişor, părea să cerşească doar puţină afecţiune. 

Era sigură că închisese uşa înainte să se culce. Dar fusese 
deja martoră a multor dovezi ale inteligenţei lui Moose ca să 
presupună că era în stare să deschidă o uşă dacă se hotăra s-o 
facă. De fapt, realiză că uşile interioare din casa Talbot aveau 
nişte dispozitive care-i făceau lui Moose viaţa mult mai uşoară: 
nu erau clanţe de formă sferică, ci mânere care deschideau uşa 
dacă o mână sau o labă apăsa pe ele. 

-Eşti singurel? îl întrebă ea, scărpinându-l uşor pe Labrador 
după urechi. 

Câinele scheună din nou şi se lăsă în voia mângăierilor 
ei. Picături de ploaie băteau în geam. Cădeau cu atâta 
putere încât le putea auzi cum biciuiau copacii de-afară. 

Vântul sufla cu toată puterea, parcă anume în acea casă. 

-Ei, aşa singurel cum eşti, amice, mie mi-e foarte somn, aşa 
că să-ţi cam iei tălpăşiţa. 

De îndată ce se opri din mângâiat, el înţelese. Parcă împotriva 
voinţei lui, reveni cu labele pe podea, se îndreptă cu paşi egali 
spre uşă, se uită înapoi o clipă, apoi ieşi pe coridor, privi în 
ambele direcţii şi se îndreptă spre stânga. 


Lumina care ajungea de pe hol la ea era destul de slabă, dar 
tot o deranja. Se ridică şi închise uşa. Pe când se întorcea în pat, 
prin întuneric, ştiu că nu-şi va mai putea relua somnul imediat. 

În primul rând, rămăsese îmbrăcată cu toate hainele pe care 
le purta când venise - blugii, bluza şi pulovărul. Îşi scosese 
numai adidaşii, şi nu se simţea prea confortabil. 

Dar nu avea curajul să se dezbrace, pentru că asta ar fi făcut- 
o să se simtă atât de vulnerabilă încât nu ar mai fi dormit deloc. 
După tot ce se întâmplase la „Cove Lodge", Tessa voia să fie 
pregătită pentru a se mişca repede. 

În plus, se afla în singurul dormitor disponibil - mai exista 
unul, dar era nemobilat -, iar salteaua şi pătura în carouri aveau 
un miros de stătut, de cine ştie câţi ani de nefolosinţă. Fusese 
pe vremuri camera tatălui lui Harry, după cum casa însăşi îi 
aparținuse tot lui, dar bătrânul 
Talbot murise cu şaptesprezece ani în urmă, la trei ani după ce 
Harry fusese adus acasă din război. Tessa insistase să doarmă 
fără cearşaf, doar pe cuvertura întinsă. Dacă avea să-i fie frig, 
se putea strecura sub pătură, de-a dreptul pe salteaua goală. 
După ce-i făcu vânt lui Moose şi închise uşa, se simţi îngheţată, 
şi când se băgă sub cuvertură, mirosul de stătut părea să poarte 
un 
iz nou de mucegai, slab, dar neplăcut. 

Pe fundalul insistenţei şi ropotului ploii, auzi sunetul 
molcom al liftului care urca. Probabil că Moose îl chemase. 

Oare noaptea era atât de activ? 

Deşi obosită până în măduva oaselor, acum era prea trează şi 
gândurile o frământau serios de tot. 

Nu masacrul de la „Cove Lodge". Nu poveştile macabre 
despre cadavrele aruncate în crematoriu ca ultimele gunoaie. 
Nu doamna Parkins care fusese făcută bucăţi de o specie 
necunoscută. Nu monstruoasele animale de pradă ale nopţii. 
Toate aceste imagini apocaliptice stabileau, fără îndoială, un 
traseu pe care se ţeseau gândurile ei, dar, în 
cea mai mare parte, ele constituiau un fundal tenebros pentru 
nişte frământări mai personale, care priveau viaţa ei şi direcţia 
în care aceasta se îndrepta. 

Simţind aripa morţii fâlfâindu-i prin preajmă nu cu mult timp 
în urmă, era mult mai sensibilă decât de obicei la gândul 


sfârşitului. Viaţa avea graniţe precise. Din cauza muncii şi a 
vieţii de zi cu zi atât de încărcate, acest adevăr era adesea uitat. 

Acum nu putea să nu se gândească la asta, şi se întrebă dacă 
nu cumva se jucase prea lejer cu viaţa, risipind prea mulţi ani. 
Meseria o mulțumea. Era o femeie fericită; ar fi fost al naibii de 
greu pentru o Lockland să nu fie fericită, predispusă ca şi toţi ai 
ei la bună dispoziţie. Dar cu toată sinceritatea, trebuia să 
recunoască că nu căpătase ceea ce 
dorea cu adevărat. Dacă mai rămânea pe calea ei obişnuită de 
până acum, chiar că nu avea să se aleagă cu mare lucru. 

Îşi dorea o familie, un loc anume de care să aparţină. 

Asta i se trăgea, desigur, din copilăria şi adolescenţa 
petrecute în San Diego - unde o idolatrizase pe sora ei mai 
mare, Janice, şi se scăldase în iubirea mamei şi a tatălui ei. 
Impresionantul aport de fericire şi securitate de care 
beneficiase pe când era mai tânără ca acum, îi dăduse 
tăria să aibă de a face cu nefericirea altora, cu disperarea 
şi teroarea pe care le întâlnea câteodată, când lucra la vreunul 
din filmele ei ambiţioase. Primele două decenii din viaţă îi 
fuseseră atât de pline de bucurie, încât reprezentaseră o 
compensație pentru tot ceea ce urmase. 

Liftul ajunsese la etajul al doilea şi acum, cu un nou avânt şi 
cu trepidaţia abia simțită a motoraşului, reînnoită, cobora din 
nou. Era intrigată de faptul că Moose, atât de obişnuit să 
folosească ascensorul pentru stăpânul său, sau împreună cu el, 
îl folosea şi noaptea, deşi drumul pe scări ar fi fost mult mai 
rapid. lată că şi câinii puteau fi nişte tipicari. 

Când era foarte mică, avuseseră şi ei câini acasă, mai întâi pe 
Barney, un câine de vânătoare dresat pentru aport, apoi pe 
Mickey Finn, un setter irlandez... 

Janice se căsătorise şi se mutase de acasă cu şaisprezece ani 
în urmă, când Tessa avea optsprezece, iar apoi entropia, forţa 
oarbă a disoluţiei, fărâmiţase viaţa atât de plăcută din San 
Diego. Tatăl Tessei murise trei ani mai târziu şi, curând după 
funeralii, Tessa începu să bată drumurile pentru a-şi face filmele 
inspirate din viaţa industrială, documentarele şi filmele de 
călătorie. Deşi rămăsese în mod curent în legătură cu mama şi 
cu sora ei, acele vremuri de aur apuseseră. 

Janice nu mai era, iar Marion nu avea să trăiască o veşnicie, 
chiar dacă ar fi renunţat la schiul nautic. 


Mai mult decât orice, Tessa voia să recreeze acea viaţă de 
acasă, alături de un soţ şi de copii. Fusese măritată la douăzeci 
şi trei de ani cu un bărbat care-şi dorea copii mai mult decât o 
dorea pe ea, şi când aflase că era sterilă, o părăsise. Nu-i 
ajungea adopţiunea. Voia copii care să fie ai lui pe linie 
biologică. La paisprezece luni de la nuntă, divorțase. Fusese 
foarte rănită. 

După aceea, se cufundase în munca ei cu un zel pe care 
nu-l mai arătase înainte. Era profund convinsă că prin artă 
încerca să îmbrăţişeze întreaga lume ca pe o uriaşă familie. 
Străduindu-se să comprime poveştile la treizeci, şaizeci, sau 
nouăzeci de minute de film, voia să aducă acolo lucrurile 
cunoscute, să le reducă la esențe, la dimensiunea unei singure 
familii. 

Dar, stând trează în dormitorul de rezervă al lui Harry Talbot, 
Tessa ştia că nu avea să fie niciodată pe deplin mulţumită dacă 
nu-şi revizuia radical viaţa şi dacă nu căuta pe căi mai directe 
ceea ce dorea atât de mult. Era imposibil să fii o persoană 
profundă dacă-ţi lipsea iubirea 
pentru neamul omenesc, iar această dragoste generalizată 
putea foarte repede să devină eterică şi fără sens dacă nu aveai 
o familie în jurul tău, fiindcă numai în familia ta ai fi văzut, zi de 
zi, acele lucruri specifice care justificau, prin extensie, o iubire 
mai profundă pentru semenii tăi, bărbaţi şi femei. Era o pedantă 
în ceea ce privea acurateţea în artă, dar aceasta lipsea din viaţa 
ei emoţională. 

Trăgând pe nări praful şi mirosul slab de mucegai, simţi că 
potenţialul ei ca persoană zăcuse mult timp la fel de nefolosit ca 
şi acest dormitor. Dar, nemaidându-şi întâlnire cu un bărbat de 
ani de zile, căutând un refugiu în munca dură după ce inima i se 
frânsese odată, cum putea o femeie de treizeci şi patru de ani 
să se deschidă către acea parte din viaţă pe care şi-o blocase de 
bunăvoie? Atunci se simţise mai pustie ca niciodată, aflând că 
nu putea avea copii. lar pentru moment, părea mult mai 
important să găsească o cale de a-şi reface viaţa decât să afle 
de unde veneau Lunaticii şi ce erau aceştia. 

O scurtă atingere a aripii morţii putea să-i trezească nişte 
gânduri mai speciale. 

După o vreme, oboseala îi învinse agitația şi rătăci din 
nou în lumea somnului. Tocmai pe când se lăsa să alunece 


de tot, realiză că Moose venise în camera ei pentru că simţise 
ceva în neregulă. Poate că încercase să-i atragă atenţia. Dar ar 
fi fost cu siguranţă mult mai agitat şi ar fi lătrat dacă ar fi fost 
vorba de vreun pericol. 

Apoi, adormi de-a binelea. 


2 


De la Peyser, Shaddack se întoarse la casa lui ultramodernă 
din punctul nordic al micului golf, dar nu rămase mult acolo. Îşi 
făcu trei sandvişuri cu şuncă, le împachetă şi le puse într-o 
geantă frigorifică, împreună cu câteva cutii de Cola. Duse 
geanta în furgonetă, alături de 
câteva pături şi o pernă. Din panoplia de arme aflată în camera 
lui de lucru îşi alese un Smith & Wesson 357 Magnum, un 
Remington de calibrul 12, şi o mulţime de cartuşe pentru 
ambele arme. Astfel echipat, porni prin furtună să străbată 
oraşul şi zonele învecinate, intenţionând să rămână mereu în 
acţiune, si fie peste tot, supraveghind situaţia prin computer 
până când prima fază a Proiectului Moonhawk avea să se 
încheie la miezul nopţii - în mai puţin de nouăsprezece ore. 

Amenințarea lui Watkins îl cam îngrijora. Deplasându-se dintr- 
un loc într-altul, nu mai era uşor de aflat dacă Watkins regresa 
cumva şi, conform promisiunii, venea după el. Până la miezul 
nopţii, când ultimele convertiri aveau să fie încheiate, Shaddack 
avea să-şi consolideze 
puterea. Apoi se putea ocupa şi de poliţist. 

Watkins trebuia prins şi oprit înainte de a se transforma. Apoi, 
Shaddack putea să-l ducă într-un laborator şi să-i studieze 
psihologia şi fiziologia, pentru a găsi explicaţia acestei 
„anomalii" a regresiei. 

Nici în ruptul capului nu accepta explicaţia lui Watkins. 

Oamenii Noi nu regresau ca să scape de viaţa ce le 
fusese destinată. Pentru a accepta acea teorie, trebuia să 
recunoască faptul că Proiectul Moonhawk constituia un 
dezastru în toată puterea cuvântului, că Schimbarea nu 
era un bine pentru omenire, ci un blestem, şi că întreaga lui 
muncă nu fusese doar prost dirijată, ci şi o adevărată calamitate 
ca rezultat final. lar aşa ceva nu putea admite. 


În calitate de creator şi stăpân absolut al Oamenilor Noi, se 
bucurase de puterea unui zeu. Or, nu avea deloc de gând să 
renunţe la ea. 

Înainte de ivirea zorilor, străzile măturate de ploaie erau 
pustii, cu excepţia maşinilor, poliţiei, în care echipe organizate 
patrulau peste tot cu speranţa de a-i depista pe Booker, pe 
Tessa Lockland, pe fetiţa Foster sau pe regresivii plecaţi după 
pradă. Deşi cei porniţi în misiune nu vedeau nimic în interiorul 
furgonetei, din cauza geamurilor intens fumurii ale acesteia, 
ştiau cu toţii al cui e vehiculul. 

Shaddack îi recunoscu pe mulţi dintre ei, pentru că lucrau la 
Noul Val şi făceau parte din contingentul de o sută de oameni pe 
care-l pusese la dispoziţia Departamentului Poliţiei cu câteva ore 
în urmă. În spatele 
parbrizelor spălate de ploaie, feţele lor palide pluteau ca nişte 
sfere fără trup înăuntrul maşinilor întunecate, atât de fără 
expresie încât ar fi putut fi manechine sau roboţi. 

Alţii patrulau prin oraş pe jos, dar erau circumspecţi, ţinându- 
se mereu de umbrele mai adânci şi furişându-se pe alei. Dintre 
aceştia, nu zări nici măcar unul. 

Shaddack mai trecu pe lângă două echipe de convertire pe 
când acestea înaintau de la o casă la alta în linişte şi cu mişcări 
iuți. De fiecare dată când o convertire era dusă la bun sfârşit, 
echipa respectivă introducea datele printr-unul din terminalele 
din maşini, încât sistemul central de la Noul Val putea să 
urmărească evoluţia operaţiunii. 

Când se opri la o intersecţie şi folosi propriul VDT 
pentru a vizualiza lista convertirilor, văzu că numai cinci 
oameni mai rămăseseră din seria de convertiri de la miezul 
nopţii până la ora şase dimineaţa. Depăşiseră deci, puţin, 
graficul. 

O ploaie puternică se abătu dinspre vest, argintie ca gheaţa, 
drept în farurile lui. Copacii parcă se scuturau de groază. lar 
Shaddack continua să circule, învârtindu-se prin oraş, ca o 
ciudată pasăre de pradă care preferă să vâneze în toiul 
furtunilor. 


Cu Tucker în frunte, vânaseră şi uciseseră, muşcaseră şi 
sfâşiaseră, rupseseră cu ghearele şi iar muşcaseră, vânaseră şi 
uciseseră şi mâncaseră prada, băuseră sângele, sângele, cald şi 
dulce, gros şi cald, dulce şi dens, sângele, brănindu-şi focul 
dinlăuntru, potolindu-şi focul mâncând. Sângele. 

Treptat, Tucker descoperise că, cu cât se mențineau mai mult 
în starea lor alterată, cu atât ardea mai slab focul şi era cu atât 
mai uşor să rămână într-o formă subumană. 

Ceva îi spuse că trebuia să fie îngrijorat de pofta de a rămâne 
în forma unui animal, dar nu reuşea să-şi facă prea multe 
probleme în această privinţă, în bună măsură datorită faptului 
că mintea lui nu părea capabilă să se concentreze asupra unor 
gânduri complexe mai mult de câteva secunde. 

Astfel că goniseră peste câmpii şi dealuri în lumina lunii, 
goniseră şi bătuseră coclaurile, liberi, atât de liberi sub lumina 
lunii şi prin ceaţă, în ceaţă şi vânt, şi Tucker era în fruntea lor, 
oprindu-se doar pentru a ucide şi a mânca, sau pentru a se 
împerechea cu femela, care trăia 
plăcerea cu o agresivitate ce stârnea, sălbatică şi excitantă. 

Apoi, veniră ploile. 

Reci. 

Biciuitoare. 

Şi tunetul, şi lumina orbitoare de pe cer. 

O parte din Tucker părea să ştie ce erau acele panglici lungi 
de lumină, cu aspect zimţat, care despicau cerul. Dar nu-şi 
amintea prea bine şi era speriat, năpustindu-se la adăpostul 
copacilor când lumina îl prindea în spaţiu deschis, strângându-se 
la un loc cu celălalt mascul şi 
cu femela şi rămânând aşa o vreme, până când cerul se 
întuneca din nou. 

Tucker începu să caute un refugiu în care să se adăpostească 
de furtună. Ştia că trebuiau să se întoarcă de unde plecaseră, 
într-un loc cu lumină şi încăperi uscate, dar nu-şi amintea prea 
mult unde se afla acesta. 

În plus, dacă se întorceau, însemna că renunţau la libertate şi 
îşi asumau identitatea cu care se născuseră. 

lar el nu dorea aşa ceva. ŞI nici celălalt mascul sau femela de 
lângă el. Voiau să gonească şi să rătăcească nestingheriţi, să 
ucidă, să se cupleze cu femela şi să fie liberi, liberi. Dacă se 
întorceau, nu puteau fi liberi, aşa că mergeau înainte, 


străbătând drumuri asfaltate, luând pieptiş dealurile mai înalte, 
ţinându-se departe de cele câteva case din zonă. 

Aproape de revărsatul zorilor, Tucker ştiu că trebuiau să 
găsească o ascunzătoare, în care să se poată încolăci unul în 
jurul celuilalt, pe jos, în întuneric, să împartă împreună căldura, 
întunericul şi căldura, strânşi unul în altul, în siguranţă, cu 
amintirea sângelui şi a împerecherii, a întunericului şi a căldurii, 
a sângelui şi a împerecherii. 

Acolo aveau să fie în afara oricărui pericol, în siguranţă, 
departe de o lume în care continuau să fie străini, la adăpost şi 
de necesitatea de a reveni la o formă umană. 

Când noaptea avea să vină din nou, ei se puteau iarăşi 
aventura să rătăcească şi să ucidă, să ucidă, să muşte şi 
să ucidă, şi poate se ivea şi ziua în care aveau să existe 
foarte mulţi ca ei în lume, şi să se aventureze în plină lumină a 
zilei, dar nu acum, nu încă. 

Ajunseră la un drum neîngrijit, iar Tucker îşi aminti ca prin 
ceaţă cam pe unde se aflau; simţi că drumul îi putea duce 
repede către un adăpost de care aveau nevoie, el şi tovarăşii lui. 
Urmă drumul mai departe, spre dealuri, încurajându-şi însoțitorii 
cu urlete prietenoase de liniştire. 

In câteva minute, ajunseră la o clădire, o casă uriaşă, 
devenită o ruină, cu ferestrele sparte şi cu uşa din faţă deschisă, 
de-abia susţinută de nişte balamale pe jumătate distruse. Prin 
ploaie se mai întrezăreau şi alte siluete cenușii: un hambar într- 
o stare mai jalnică decât casa şi 
câteva corpuri de clădiri care, în cea mai mare parte, stăteau 
gata să se prăbuşească. 

Pe casă, între două dintre ferestrele de la etajul al doilea, se 
puteau distinge, nişte inscripţii mari, desenate de mână, cu 
trăsături ascuţite, una sub alta, cu litere diferite ca stil, ca şi 
cum trecuse mult timp între aplicarea lor, rând pe rând. Ştia că 
însemnau ceva, dar nu le putea citi, 
deşi se sforţă să-şi cheme în amintire cunoaşterea limbii 
pierdute, folosită de către specia de care ţinuse şi el odată. 

Ceilalţi doi din haită îl flancau. Şi ei se uitau în sus la literele 
întunecate de pe zidul alb. Nişte simboluri mohorâte în ploaie şi 
în atmosfera sumbră. Nişte rune misterioase, vrăjitoreşti: 

COLONIA ICARUS 

Şi, sub ele: 


RESTAURANTUL STRĂVECHII COLONII ICARUS 

MENIURI DIN PRODUSE NATURALE 

Pe hambarul pustiu se afla un alt semn - TALCIOC -, dar 
acesta nu-i spunea lui Tucker mai mult decât semnele de pe 
casă, şi după o vreme hotărî că n-avea nici o importanţă dacă 
nu le înţelegea. Lucrul cel mai 
semnificativ era că în jur nu se afla nici picior de om, nici 
un miros proaspăt sau vreo vibraţie de fiinţă umană, astfel 
că refugiul pe care-l căutau putea foarte bine să se afle acolo- o 
vizuină, un loc cald şi întunecos, cald şi întunecos, sigur şi 
întunecos. 


4 


Cu o pătură şi o pernă, Sam îşi aşternuse culcuşul pe sofaua 
lungă din sufragerie, chiar în continuarea holului central de la 
parter. Hotărâse să doarmă acolo ca să se trezească la cel mai 
mic zgomot stârnit de vreo fiinţă care ar fi încercat să pătrundă 
în casă. Conform programului 
pe care Sam îl văzuse afişat pe VDT-ul din maşina poliţiei, Harry 
Talbot nu urma să fie convertit până în seara următoare. Se 
îndoia că aveau de gând să devanseze programul doar pentru 
că ştiau de prezenţa unui agent FBI în Moonlight Cove. Dar nu 
voia să rişte inutil. 

Sam suferea adesea de insomnie, dar în acea noapte nu-l 
mai tulbură. După ce-şi scoase pantofii şi se întinse pe sofa, 
ascultă ploaia preţ de câteva minute, încercând să nu se 
gândească la nimic. Adormi curând. 

Somnul lui nu era fără vise. De altfel, rareori nu visa nimic. 

O visă pe Karen, fosta lui soţie, care, ca întotdeauna în 
coşmaruri, scuipa sânge şi era palidă, în ultimele faze de cancer, 
după ce chimioterapia dăduse greş. Ştia că trebuia s-o salveze, 
dar nu putea. Se simţea mic de tot, fără putere, şi-i era 
îngrozitor de teamă. 

Dar acest coşmar nu-l trezi. 

In cele din urmă, visul se mută de la spital la o clădire 
întunecoasă şi măcinată de timp. Aducea mai degrabă a hotel, 
dar unul desenat de Salvador Dali: cu coridoarele care se 
ramificau la întâmplare, unele foarte scurte, iar 
altele, din contră, atât de lungi încât nu le puteai da de 


capăt. Pereţii şi podelele se întâlneau în unghiuri suprarealiste, 
iar uşile de la camere aveau diferite dimensiuni, unele atât de 
mici că numai un şoarece se putea strecura prin ele, altele 
destul de mari pentru un 

om, iar altele, în sfârşit, la o scară potrivită pentru un uriaş. 

El era atras de anumite încăperi. Când intra înăuntru, găsea în 
fiecare câte o persoană din viaţa lui trecută sau actuală. 

Pe Scott îl întâlni în câteva camere şi purtară nişte dialoguri 
aiurea, care se încheiau cu o ostilitate iraţională din partea lui 
Scott. Coşmarul era amplificat şi de variațiile de vârstă prin care 
trecea Scott câteodată era un adolescent de şaisprezece ani, 
morocăânos, iar altădată avea numai zece sau numai patru-cinci 
ani. Dar, în fiecare din aceste apariţii, era înstrăinat de el, rece 
şi fierbând de ură. 

„Nu e drept, nu e adevărat, n-ai fost aşa când erai mai mic" îi 
spunea Sam unui Scott de şapte anişori, iar băieţelul îi dădea 
replici obscene. 

In fiecare cameră şi indiferent de vârstă, Scott era înconjurat 
de postere uriaşe cu rockeri îmbrăcaţi în piele şi cu lanţuri, 
atrăgând atenţia asupra simbolurilor satanice de pe frunţile lor 
şi din palme. Lumina era pâlpâitoare şi stranie de tot. Într-un 
colţ întunecos, Sam văzu ceva abia 
ivindu-se din tenebre, o creatură de care Scott era conştient, 
ceva de care băiatul nu se temea, dar care-l umplea pe Sam cu 
o spaimă de moarte. 

Dar nici acest coşmar nu-l trezi. 

In alte camere din acel hotel suprarealist, găsea muribunzi, 
aceiaşi de fiecare dată: pe Arnie Taft şi Carl Sorbino. Aceştia 
erau doi agenţi cu care lucrase şi pe care-i văzuse într-o zi 
împuşcaţi. 

Uşa unei maşini ţinea locul uşii unei alte camere - uşa 
strălucitoare a unui Buick '54, mai precis. Înăuntru, 
descoperi o încăpere enormă, cu pereţi cenușii, în care se aflau 
scaunul din faţă, tabloul de bord şi volanul, nimic altceva din 
maşină, ca nişte părţi dintr-un schelet preistoric părăsit pe o 
mare întindere de nisip pustie. O femeie într-o rochie verde 
stătea îndărătul volanului, cu capul întors în altă parte. Desigur, 
ştia cine e, şi vru să părăsească camera imediat, dar nu putu. 
De fapt, era atras de femeie. Se aşeză alături de ea şi, deodată, 


avu numai şapte ani, atât cât avusese în ziua accidentului, deşi 
vorbea cu vocea lui de adult „Bună, mămico". 

Ea se întoarse spre el, arătându-i astfel că partea dreaptă a 
feţei nu mai exista, că ochiul era scos din orbita care se ivea din 
carnea sfâşiată. Pe obraz îi apărură dinţii deterioraţi, aşa că îl 
ferici cu o jumătate de rânjet hidos. 

Deodată, se aflau într-o maşină adevărată, aruncaţi înapoi în 
timp. În faţa lor, pe autostradă, venind în direcţia lor, era beţivul 
din camionul alb cu remorcă, trecând peste linia dublă de 
marcaj dintre cele două sensuri, intrând în ei în plină viteză. 
Sam ţipă: „Mamă!" 

Dar nu putu evita remorca nici de data asta, aşa cum nu 
reuşise nici cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Venea către ei de 
parcă aveau magnet şi-i izbi în plin. Se gândi că era ca în 
mijlocul exploziei unei bombe: un zgomot infernal, străpuns de 
scrâşnetul metalului care se zdrobea. 

Totul se întunecă. Apoi, când ieşi la suprafaţă din întuneric, se 
trezi țintuit în acel accident, faţă în faţă cu mama lui acum 
moartă, holbându-se la orbita ei goală. 

începu să tipe. 

Nici acest coşmar nu reuşi să-l trezească. 

Apoi se trezi în spital, aşa cum se întâmplase după accident, 
iar aceea fusese prima din cele şase dăţi când se aflase foarte 
aproape de moarte. Nu mai era un băieţel, ci 
un adult, şi era întins pe masa de operaţie, supus unei 
intervenţii chirurgicale de urgenţă, pentru că fusese 
împuşcat în piept în timpul aceleiaşi confruntări în care murise 
Carl Sorbino. În vreme ce echipa de chirurgi muncea din greu 
asupra lui, el se înălţă deasupra şi-i privi cum operau pe trupul 
care rămăsese acolo. Era uimit, dar nu speriat, exact aşa cum se 
întâmplase când nu fusese 
doar un vis. 

Apoi se afla într-un tunel, grăbindu-se către o lumină care-ţi 
lua ochii, spre Cealaltă Parte. De data asta, ştia ce avea să 
găsească la capătul opus, pentru că mai fusese acolo înainte, în 
viaţa reală, nu în vis. Era îngrozit, nu voia să mai vadă nimic, nu 
voia să privească Dincolo. Dar se mişca mai repede, tot mai 
repede, tot mai repede prin tunel, ca un glonţ de iute, groaza 
crescându-i o dată cu viteza. Să privească din nou ce se afla de 
Cealaltă Parte era mai rău decât orice confruntare din vis cu 


Scott, infinit mai rău decât faţa mutilată şi fără un ochi a mamei 
lui; infinit mai rău (mai repede, mai repede), de nesuportat, aşa 
că începu să ţipe (mai repede) şi să tot tipe (mai repede), şi să 
tipe... 

Asta îl trezi în cele din urmă. 

Se înălţă în capul oaselor pe sofa şi insistă pe imaginea 
tipătului până ce acesta îi părăsi gâtul. 

O clipă mai târziu, îşi dădu seama că nu era singur în 
sufrageria neluminată. Auzi ceva mişcându-se în faţa lui, aşa că 
se dezmetici brusc, înşfăcându-şi revolverul din tocul de lângă 
el. 

Era Moose. 

-Hei, băiete! 

Câinele lătră uşor. 

Sam se întinse să mângâie capul din întuneric, dar Labradorul 
plecă imediat de lângă el. Pentru că noaptea de-afară era 
aparent mai puţin întunecată decât interiorul casei, ferestrele se 
vedeau ca nişte dreptunghiuri vag cenuşii. Moose se îndreptă 
către una din ele, punându-şi 
labele pe pervaz, cu nasul lipit de geam. 

-Vrei să ieşi? îl întrebă Sam, deşi îl lăsaseră afară zece minute 
chiar înainte de a se duce la culcare. 

Câinele nu schiţă nici un semn cum că ar fi auzit, ci rămase la 
fereastră, într-o poziţie rigidă care dădea de gândit. 

„O fi ceva pe-afară”? se întrebă Sam, şi chiar atunci ştiu şi 
răspunsul. 

Traversă camera întunecoasă repede, în vârful picioarelor. Se 
ciocni de diferite mobile, dar nu dărâmă nimic, şi se alătură 
câinelui la fereastră. 

La acest ceas, înainte de zori, noaptea stăpânită de ploaie 
părea mai neagră ca niciodată, dar ochiul lui Sam se obişnuise 
cu întunericul. Putea vedea o aripă a casei din vecini, la numai 
treizeci de picioare distanţă. Spaţiul liber, care cobora în pantă 
între cele două clădiri, nu era semănat cu iarbă; plantaseră 
acolo o varietate de arbuşti şi câţiva pini, care se clătinau şi se 
frământau sub un vânt ce parcă voia să-i spulbere. 

Depistă de îndată doi Lunatici, pentru că mişcarea lor era 
contrară direcţiei vântului şi, ca atare, creau un contrast 
puternic cu dansul vegetației în plină furtună. Se aflau cam la 
cincisprezece picioare de fereastră, îndreptându-se în jos spre 


Conquistador. Deşi Sam nu-i vedea prea limpede, îşi putea da 
seama, după mişcările executate cu spatele plecat şi după 
umbletul anevoios, deşi grațios într-un chip straniu, că nu erau 
oameni ca toţi oamenii. 

Când se opriră lângă un pin mai mare, unul dintre ei privi 
către casa lui Talbot, şi Sam îi văzu ochii ca de chihlimbar, uşor 
iradianţi, cât se poate de neobişnuiţi. O clipă rămase ca 
hipnotizat, îngheţat nu atât de frică, cât de 
uimire. Apoi, îşi dădu seama că respectiva creatură părea să 
privească ţintă chiar la fereastra în spatele căreia se afla el, de 
parcă îl putea vedea, şi, brusc, începu să gonească de-a dreptul 
în direcţia lui. 

Sam se lăsă în jos sub pervaz, lipindu-se de zidul de sub 
fereastră, şi-l trase şi pe Moose în jos. Câinele trebuie să fi simţit 
oarecum pericolul, pentru că nici nu lătră, nici nu scânci şi nici 
nu se opuse în vreun fel, ci se aşeză cu burta lipită de podea, 
îngăduind să fie ţinut aşa, nemişcat şi tăcut. 

O fracțiune de secundă mai târziu, pe deasupra foşnetelor 
vântului şi ploii, Sam auzi o mişcare furişată de cealaltă parte a 
zidului la picioarele căruia se ghemuise. 

Un sunet uşor de paşi repezi. Un scărpinat. 

Luă pistolul în mâna dreaptă, pregătit pentru cazul în care 
acel ceva era destul de îndrăzneţ să pătrundă prin geam 
înăuntru. 

Câteva secunde se scurseră în tăcere. Şi alte câteva. 

Sam îşi puse mâna stângă pe spinarea lui Moose. |! simţi pe 
câine cum tremura. 

Tic-tic-tic. 

Venit după multe clipe de tăcere, acest sunet neaşteptat îl 
făcu pe Sam să tresară, pentru că tocmai se gândise că fiinţa 
aceea se depărtase. 

Tic-tic-tic-tic. 

Bătea ritmic în geam, de parcă i-ar fi încercat rezistenţa sau l- 
ar fi chemat pe bărbatul care stătuse acolo. 

Tic-tic. Pauză. Tic-tic-tic. 


Tucker îşi conduse haita departe de noroi şi ploaie, sub 
portalul înclinat al unei case decrepite. Scândurile scârţâiau sub 
greutatea lor. 

O jaluzea slobodă se tot bălăngănea în bătaia vântului; 
toate celelalte putreziseră sau se destrămaseră cu mult timp în 
urmă. 

Se chinui să-şi comunice intenţiile, dar i se păru foarte dificil 
să-şi amintească sau să articuleze atât de necesarele cuvinte. 
Printre lătrături, scheunături şi mormăieli înfundate, nu reuşi să 
spună decât 

-... aici... ascunde... aici... sigur... 

Celălalt mascul părea că-şi pierduse în întregime graiul, 
fiindcă nu putea articula absolut nici un cuvânt. 

Cu o dificultate considerabilă, femela rosti doar 

-... Sigur... aici... acasă... 

Tucker îşi privi o clipă însoțitorii şi înţelese cât de mult se 
schimbaseră în timpul aventurilor lor nocturne. Ceva mai 
devreme, femela avusese aerul unei feline - unduioasă, 
şerpuitoare, cu urechi de pisică, dinţi subţiri şi ascuţiţi pe care-i 
dezvelea când sâsâia ori de frică, ori de mânie, ori din dorinţa 
de împreunare. Deşi mai stăruia în ea ceva de 
pisică, devenise mai mult asemeni lui Tucker, ca o lupoaică, cu 
un cap mare, strâns în faţă într-un bot mai mult canin decât 
felin. Avea omoplaţi ca de lup, picioare care păreau să fi 
provenit din încrucişarea omului cu lupul, şi nu labe, dar nici 
mâini cu gheare mai lungi şi mai ucigătoare decât cele ale unui 
lup adevărat. Celălalt mascul, unic ca apariţie, combinaţie a 
câtorva trăsături de insectă cu silueta cocoşată hienei, se 
apropiase acum foarte mult deînfăţişarea lui Tucker. 

Printr-o înţelegere reciprocă, fără cuvinte, Tucker devenise 
conducătorul haitei. Supunându-se regulilor lui, cei care-l urmau 
se folosiseră de înfăţişarea acestuia ca model pentru propria lor 
înfăţişare. Realiză că era vorba de o importantă modificare a 
aspectului celorlalţi doi, poate 
chiar una de bun augur pentru el. 

Nu ştia de ce trebuia să-l bântuie tocmai un asemenea 
gând, şi deja nu mai avea acea claritate a minţii încât să se 
concentreze până ajungea să înţeleagă. Chestiunea mult mai 
presantă a adăpostului îi solicita întreaga atenţie. 

-... QICi... Sigur... aici... 


Îi conduse prin uşa distrusă, pe jumătate deschisă, în holişorul 
din faţă al casei în ruină. Tencuiala de pe pereţi era lovită şi 
crăpată, iar în unele locuri lipsea cu desăvârşire; plasa metalică 
se ivea ici şi colo, precum coastele unui cadavru pe jumătate 
descompus. În sufrageria pustie, fâşii lungi de tapet atârnau ca 
nişte coji, de parcă întregul loc se scutura de piele în plină 
metamorfoză, asemănătoare, în mod dramatic, celei prin care 
trecuseră Tucker şi haita lui. 

Urmărea mirosurile de prin casă, şi asta era interesant, nu 
excitant, dar în mod cert interesant. Tovarăşii săi îl însoțeau pe 
când investiga grămezi de mucegai, ciuperci otrăvitoare care 
creşteau în colţul igrasios al sufrageriei, colonii de excrescenţe 
spongioase, luminiscente, dintr-o 
cameră de pe cealaltă parte a coridorului, grămăjoare de fecale 
de şobolan, rămăşiţele mumificate ale unei păsări care zburase 
înăuntru printr-o fereastră fără geam şi-şi rupsese o aripă 
lovindu-se de zid, şi cadavrul în plină putrefacție al unui coiot 
bolnav, care se târâse în bucătărie ca să moară acolo. 

In decursul acelei inspecții, Tucker îşi dădu seama că această 
casă nu oferea un adăpost ideal. Incăperile erau prea mari şi 
expuse curentului, în special din cauza ferestrelor sparte. Deşi 
aerul nu păstrase nici un miros de om, simţea că oamenii mai 
veneau încă pe-acolo, nu chiar 
frecvent, dar destul de des ca să-i deranjeze. 

In bucătărie, găsi intrarea pivniţei şi se exaltă brusc de 
perspectiva retragerii subterane. li conduse pe ceilalţi în jos, pe 
treptele care scârţâiau, către acel întuneric din profunzime, 
unde curenţii reci de aer nu-i puteau ajunge, 
unde podeaua şi zidurile erau uscate, şi unde aerul avea 
un miros de var, curat, răspândit de pereţi. 

Presimţea că rareori se aventura cineva în subsol. Şi dacă ar fi 
făcut-o... ar fi intrat într-un bârlog din care nu ar mai fi putut 
scăpa. 

Era o ascunzătoare perfectă, fără ferestre. Tucker se mişcă 
încoace şi-ncolo prin încăpere, cu ghearele bătând şi zgăriind 
podeaua. Amuşină prin cotloane şi cercetă un calorifer ruginit, 
convins că acolo puteau fi în siguranţă, că nimeni n-o să dea 
peste ei, iar dacă, printr-o întâmplare, 
erau descoperiţi, aveau să termine rapid cu orice nepoftit. 


Într-un asemenea loc întunecat, secret, puteau deveni orice ar 
fi dorit, şi nimeni nu i-ar fi văzut. 

Acest din urmă gând îl făcu pe Tucker să tresară. Să devină 
orice voiau? 

Nu mai ştia de unde îi venise acest gând sau ce înţeles avea. 
Realiză deodată că, regresând, iniţiase un proces care se afla 
acum dincolo de orice control conştient că o parte mai primitivă 
a minţii lui preluase complet iniţiativa. 

ÎI cuprinse panica. Făcuse apel de mai multe ori înainte la o 
stare alterată şi întodeauna fusese capabil să revină. 

Dar acum... 

Frica îl săgetă numai o clipită, pentru că nu se putea 
concentra asupra problemei şi nici nu-şi amintea ce voia să 
spună prin „regresie", căci în curând femela care-i făcea 
avansuri stimulatoare îi distrase atenţia. 

Îndată, toţi trei intraseră într-unul şi acelaşi joc al instinctelor, 
atingându-se cu labele, împingându-se şi retrăgându-se. 
Ţipetele lor ascuţite, excitate, circulau prin casa părăsită, ca 
nişte voci ale unor stafii printr-un loc bântuit de duhuri rele. 


6 


Tic-tic-tic. 

Sam era tentat să se ridice, să se uite pe fereastră şi să se 
confrunte cu acea creatură, întrucât era nerăbdător să vadă 
cum arăta aşa ceva de aproape. 

Dar, pentru că aceste fiinţe erau evident violente, o 
confruntare s-ar fi încheiat mai mult ca sigur cu un atac şi focuri 
de armă, ceea ce putea atrage atenţia vecinilor şi apoi a poliţiei. 
Nu putea risca să-şi dezvăluie ascunzătoarea, fiindcă, pe 
moment nu avea unde să se ducă în altă parte. 

Strânse mai tare pistolul în mână, iar cu cealaltă îl ţinu pe 
Moose, şi rămase sub pervazul geamului, ascultând. 

Auzi voci, fără cuvinte ori atât de înfundate încât vorbele nu 
ajungeau prea clar prin fereastra de deasupra capului său. A 
doua creatură i se alăturase acum celei dintâi. 

Mormăitul lor înfundat suna ca o ceartă pe un ton înfundat. 

Urmă tăcerea. 

Sam rămase acolo pe vine încă o vreme, aşteptând ca vocile 
să reînceapă discuţia în contradictoriu sau ca fiara cu ochii 


chihlimbarii să mai bată încă o dată - tic-tic -, dar nu se întâmplă 
nimic. În cele din urmă, fiindcă muşchii coapselor şi gambelor 
începuseră să-i amorţească, îşi luă mâna de pe Moose şi-şi alină 
durerea ridicându-se în picioare, la fereastră. Se aştepta 
oarecum ca Lunaticul să fie acolo, cu faţa strâmbă presată de 
sticlă, dar dispăruse. 

Cu câinele care-l însoțea, umblă din cameră în cameră la 
parter, privind afară pe toate ferestrele de pe cele patru laturi 
ale casei. Nu ar fi fost surprins dacă ar fi descoperit că aceste 
creaturi încearcau să forţeze intrarea pe undeva. 

Dar, cu excepţia răpăielii ploii pe acoperiş, şi a susurului apei 
care se scurgea prin burlane, casa era cufundată în linişte. 

Hotări atunci că plecaseră şi că interesul arătat faţă de 
clădirea în care se aflau ei era pur accidental. Nu-l căutau 
pe el în mod special, ci porniseră după pradă. Era mai plauzibil 
că-l ochiseră la fereastră şi nu voiau să le scape dacă apucase 
să-i zărească şi el. Dar dacă veniseră să-i facă de petrecanie, 
era limpede că deciseseră că nu puteau risca zgomotul de sticlă 
spartă şi o confruntare gălăgioasă, în orice caz, nu în centrul 
oraşului. Erau creaturi care se furişau hoţeşte. Probabil că 
rareori dădeau drumul la un țipăt nepământean, care să răsune 
cu ecou prin Moonlight Cove, ci doar când erau copleșiți de vreo 
pulsiune imperativă. Şi, până acum, în mare parte, îşi limitaseră 
atacul la persoane care trăiau relativ izolate. 

Întorcându-se în living, puse revolverul din nou în toc şi se 
întinse pe canapea. 

Moose îl privi o vreme, de parcă nu-i venea să creadă că 
putea sta calm şi că era în stare să doarmă după ce văzuse 
acele arătări pornite după pradă prin ploaie. 

-Unele dintre visurile mele sunt mai cumplite decât ce se 
petrece afară, se adresă el câinelui. Dacă m-aş lăsa bântuit de 
frica stafiilor aşa uşor, probabil că nu aş mai vrea să dorm 
vreodată. 

Câinele căscă, se ridică şi ieşi pe coridorul întunecat, unde se 
apropie de ascensor. Motorul toarse lin în vreme ce liftul îl purta 
pe Labrador la etajele superioare. 

Pe când aştepta ca somnul să-l cuprindă din nou, Sam încercă 
să-şi compună visele conform unui model mai atrăgător, 
concentrându-se pe câteva imagini care nu-l deranjau dacă le 
visa: mâncare mexicană de calitate, bere Guinness, uşor 


frapată, şi Goldie Hawn. Ideal ar fi fost să 
viseze că se afla într-un restaurant mexican împreună cu Goldie 
Hawn, care arăta mai strălucitoare ca de obicei, iar ei să 
mănânce, să bea Guinness şi să râdă. 

În loc de asta, când adormi iar, îl visă pe tatăl lui, un tip înrăit 
de băutură, în mâinile căruia picase la vârsta de 
şapte ani, după ce mama îi murise în accidentul de 
maşină. 


7 


Cuibărită printre grămezile de saci de pânză care miroseau a 
iarbă, în spatele camionetei grădinarului, Chrissie se trezi când 
uşa automată a garajului se înălţă cu un geamăt şi un zăngănit. 
Aproape că se ridică în picioare de surpriză, cât pe ce să se dea 
de gol. Dar, amintindu-şi unde se află, îşi vâri din nou capul sub 
acoperişul format de câţiva zeci de saci, pe care-i folosea drept 
învelitori. Încercă să se facă mică, pitindu-se în acea grămadă. 

Auzea cum ploaia răpăia pe acoperiş. Cădea pe prundişul de 
pe aleea din faţa garajului exact dincolo de uşa deschisă, făcând 
un zgomot ca o mie de bucăţi de şuncă care sfârâie, puse la 
prăjit pe un grătar încins. Lui Chrissie îi era îngrozitor de foame. 
Un asemenea sunet şi 
imaginea pe care o evoca o înfometă şi mai mult. 

-Ai luat pachetul meu cu masa de prânz, Sarah? 

Chrissie nu-l cunoştea pe domnul Eulane suficient de bine ca 
să-i recunoască vocea, dar presupuse că el era, pentru că Sarah 
Eulane, a cărei voce Chrissie o recunoscu imediat, răspunse 
prompt: 

-Ed, aş vrea să te întorci acasă după ce mă laşi la şcoală. la-ţi 
o zi liberă. N-ar trebui să munceşti pe aşa o vreme păcătoasă... 

-Da, nu prea pot tăia iarba sub potopul ăsta, zise el. Pot 
rezolva problema şi altfel. Am să trag pe mine hanoracul de 
vinilin. N-o să intre nici un strop prin el. Moise însuşi ar fi putut 
trece Marea Roşie în hanoracul ăsta şi n-ar fi avut nevoie de 
miracolul lui Dumnezeu să-l ajute. 

Respirând un aer filtrat prin pânza aspră, în care intrase 
mirosul de iarbă, Chrissie avu senzaţia de mâncărime a nasului, 
şi pe nări în sus, până la sinusuri. li era teamă să nu înceapă să 
strănute. 


„Fetiţă prostuţă strănută, trădându-se astfel în faţa străinilor 
nesăţioşi; mâncată de vie. «A fost o bucăţică foarte gustoasă», 
zice şefa răpitorilor. «Mai aduceţi nişte fetiţe blonde de 
unsprezece ani»". 

Deschizând portiera camionetei, la numai câteva picioare de 
ascunzişul lui Chrissie, Sarah zise: 

-Am impresia că o cauţi cu lumânarea, Ed. 

-Crezi că sunt vreo violetă delicată? întrebă el pe un ton 
glumet, în timp ce deschidea portiera şi se urca înăuntru. 

-Cred că eşti o păpădie cam trecută şi pârjolită. 

El râse: 

-Noaptea trecută nu credeai aşa ceva. 

-Ba da. Dar eşti păpădia mea trecută şi, pur şi simplu, n-am 
chef să te scuturi aiurea în vânt. 

O uşă se trânti, închizându-se, apoi şi cealaltă. 

Sigură că nu o puteau vedea, Chrissie trase în jos de saci, 
scoţându-şi capul afară. Se ţinu de nas şi respiră doar pe gură 
până când mâncărimea scăzu în intensitate. 

In timp ce Ed Eulane pomi camioneta, lăsă motorul să se 
învârtească leneş câteva clipe şi apoi ieşi din garaj. 

Chrissie îi auzi vorbind în cabină. Nu prea înţelegea chiar tot 
ce-şi spuneau, dar păreau să continue să se tachineze. 

O ploaie rece o lovi în faţă, aşa că-şi vâri capul din nou sub 
sacii de pânză, lăsând doar o mică deschizătură prin care să 
pătrundă puţin aer proaspăt. Dacă strănuta pe drum, răpăiala 
ploii şi pocnetele motorului camionetei aveau să-i acopere 
strănutul. 

Meditând la conversaţia la care trăsese cu urechea în garaj şi 
auzindu-l pe domnul Eulane cum râdea în cabină, Chrissie se 
gândi că putea avea încredere în ei. Dacă ar fi 
fiinţe de pe altă lume, n-ar face glume şi n-ar discuta atât 
despre dragostea lor. Sau poate că ar face-o dacă ar da o 
reprezentaţie de ochii lumii, încercând să-i convingă pe 
oameni că ei erau cu adevărat Ed şi Sarah Eulane, dar nu şi 
când rămâneau singuri. Când invadatorii se aflau împreună, fără 
oameni neconvertiţi în preajma lor, probabil că discutau 
despre... ei bine, despre planetele pe care le luaseră cu asalt, 
despre vremea de pe Marte, despre 
preţul combustibilului pentru farfuriile zburătoare şi despre 


reţete culinare pe bază de pământeni grăsuţi. Cine ştie? Dar, în 
mod cert, nu discutau în maniera în care o făceau soţii Eulane. 

Pe de altă parte... 

Poate că aceşti străini preluaseră controlul asupra lui Ed şi a 
Sarei în timpul nopţii şi poate că nu erau încă prea comod 
instalaţi în rolul de oameni. Poate că repetau între ei, încercând 
să aducă a oameni, pentru ca apoi s-o poată face şi în public. 
Mai mult ca sigur că, dacă Chrissie se arăta, probabil că scoteau 
tentacule şi cleşti de homari din 
piepturile lor şi ori o mâncau de vie, fără condimente, ori o 
puneau la conservat şi o pironeau pe o tăbliță, ducând-o cu ei 
acasă şi atârnând-o de peretele sălaşului lor. Sau îi extrăgeau 
creierul din ţeastă şi-l băgau în priză în naveta lor spaţială, 
folosindu-l drept potenţiometru pentru aparatul de făcut cafea, 
pe durata călătoriei. În plină invazie extraterestră, nu te puteai 
încrede în oricine, decât 
cu greu şi în urma unei considerabile deliberări. Decise să se 
ţină de planul ei iniţial. 

Sacii de plastic, plini de îngrăşământ, frunze putrede şi 
momeala pentru melci, stivuiţi de ambele părţi ale nişei ei din 
pânză de sac, îi ţineau oarecum adăpost de ploaie, dar totuşi 
ajungea destulă până la ea ca să ude leoarcă partea de sus a 
sacilor. Era relativ uscată şi chiar încălzită când porniseră, dar, 
foarte curând, primi din belşug apă de 
ploaie cu miros de iarbă, de-i îngheţară şi oasele. 

Privea mereu în toate sensurile ca să stabilească pe unde se 
aflau. Când văzu că părăseau drumul de ţară apucând-o pe 
Ocean Avenue, se scutură de acoperişul ei din pânză înmuiat de 
apă şi se târî în patru labe afară din ascunzătoare. 

In spatele cabinei camionetei se afla o ferestruică, astfel că 
soţii Eulane o puteau vedea dacă se întorceau şi se uitau peste 
umăr. Dacă nu rămânea cât mai jos, domnul Eulane o putea 
vedea chiar în oglinda retrovizoare. Dar trebuia să ajungă pe 
marginea camionetei şi să fie gata să sară din ea când ajungeau 
la biserica „Maica Îndurării”. 

Se săltă în mâini şi în genunchi printre şi peste echipamentul 
şi ustensilele de grădinărit. Când ajunse chiar pe marginea 
camionetei, se instală acolo, cu capul cât mai jos, tremurând şi 
simțindu-se mizerabil în plină ploaie. 


Traversară Shasta Way, prima intersecţie de la marginea 
oraşului, şi străbătură Ocean Avenue. Se aflau cam la patru 
corpuri de case de biserică. 

Chrissie rămase surprinsă de faptul că pe trotuare nu se 
vedeau oameni şi nici maşinile nu circulau. Era devreme - se 
uită la ceas: şapte şi trei minute -, dar nu i se păru chiar atât de 
matinal încât toată lumea să fie încă acasă, în pat. Presupuse că 
şi vremea avea legătură cu înfăţişarea pustie a oraşului; 
nimănui nu-i convenea să iasă afară şi să se învârtă pe o 
asemenea vreme mizerabilă, decât dacă nu avea încotro. 

Mai exista o posibilitate: ca invadatorii să fi acaparat un 
procent atât de mare din populaţia oraşului, încât să nu mai 
simtă nevoia să realizeze un simulacru al vieţii de zi cu zi; gata 
de o cucerire completă în numai câteva ore, toate eforturile lor 
erau concentrate spre a-i căuta pe cei care nu fuseseră încă 
luaţi în stăpânire. Dar era prea cumplit să se 
gândească la aşa ceva. 

Când se aflară la distanţă de o casă de biserică, Chrissie se 
căţără pe oblonul din spate, cu care se închidea camioneta. Işi 
trecu un picior pe deasupra lui, apoi şi pe celălalt, şi se prinse 
de partea exterioară cu ambele mâini, cu picioarele pe bara de 
protecţie din spate. Vedea capetele soţilor Eulane prin fereastra 
cabinei, iar dacă se întorceau în direcţia ei - sau dacă domnul 
Eulane privea în oglinda retrovizoare - avea să fie văzută. 

Se aştepta ca din clipă în clipă să fie reperată de vreun 
trecător care să strige la ea: „Hei, tu, care stai agăţată de 
camioneta asta, ai înnebunit de tot?" Dar nu exista nici un 
trecător, aşa că ajunseră la următoarea intersecţie fără nici un 
incident. 

Frânele scrâşniră când domnul Eulane încetini la semafor. 

Când camioneta se opri de-a binelea, Chrissie îşi dădu drumul 
şi sări jos. 

Domnul Eulane coti la stânga. Se îndrepta către Şcoala 
Elementară „Thomas Jefferson" de pe Palomino, câteva case 
mai la sud, unde lucra doamna Eulane şi unde, într-o dimineaţă 
obişnuită - dacă va mai exista aşa ceva -, Chrissie avea să intre 
în sala de cursuri pentru clasa a Vl-a. 

Străbătu în fugă intersecţia, călcă drept în apa murdară care 
se scurgea prin rigolă şi urcă în grabă treptele care duceau la 
intrarea principală a bisericii. Gândul izbânzii o încălzi, pentru că 


ştia că ajunsese la acest sanctuar în ciuda tuturor greutăților de 
pe drum. 

Cu o mână pe clanţa de bronz ornat a uşii sculptate în lemn 
de stejar, se opri să se uite de-a lungul străzii. 

Geamurile magazinelor, birourilor şi apartamentelor erau 
încremenite şi înceţoşate ca nişte ochi cu cataractă. 

Copacii mai mărunți se unduiau o dată cu vântul aspru, 
pe când cei mai mari se scuturau, acestea fiind singurele 
mişcări în afara căderii amarnice a picăturilor de ploaie. 

Vântul bătea inconstant, în rafale; câteodată, înceta să mai 
mâne ploaia necontenit spre răsărit şi o aduna în trâmbe de 
apă, un puhoi în sus pe Ocean Avenue, aşa încât, dacă-şi făcea 
ochii mici şi ignora aerul rece, aproape că putea crede că se afla 
într-un oraş pustiu, al fantomelor, urmărind demoni de praf cum 
bântuiau străzile, trecând val-vârtej de colo-colo. 

La colţul de lângă biserică, o maşină a poliţiei se opri la 
semafor. In ea se aflau doi bărbaţi. Nici unul nu se uită în 
direcţia ei. 

Bănuia deja că nu era bine să se încreadă în poliţie. 

Trăgând de uşa bisericii, se strecură repede înăuntru, înainte 
ca vreunul dintre ei să apuce s-o zărească. In momentul în care 
păşi în nartexul din lemn de stejar şi trase în piept aerul 
înmiresmat cu mir şi nard, Chrissie se simţi în siguranţă. 

Păşi pe sub o arcadă, îşi înmuie degetele în apa sfinţită din 
tradiționalul recipient de marmură de pe partea dreaptă, îşi făcu 
semnul crucii şi înaintă pe centru până la al patrulea rând de 
bănci din spate. Işi duse o clipă un genunchi la pământ, se 
închină din nou şi se aşeză. 

Era preocupată să nu picure apă pe bancheta lustruită din 
lemn de stejar, dar nu avea ce face în privinţa asta. 

Şiroia toată. g 

Misa era în plină desfăşurare. In afară de ea, numai doi dintre 
enoriaşi erau prezenți, ceea ce părea o situație de-a dreptul 
scandaloasă. Din câte-şi amintea, deşi părinții ei veneau de 
regulă doar la Sfânta Liturghie de duminică, o aduseseră şi pe 
ea la o slujbă religioasă din timpul săptămânii, o singură dată, 
cu mulţi ani în urmă, aşa că nu era sigură dacă Misele ţinute 
zilnic atrăgeau prea mulţi 
credincioşi. Bănui, oricum, că prezenţele străine - sau 
demoni, sau orice vor fi fost - în Moonlight Cove aveau un 


amestec în faptul că venise atât de puţină lume la biserică. 

Fără îndoială, străinii din spaţiu nu avea nici un Dumnezeu 
sau, mai rău, se plecau în faţa vreunui zeu întunecat cu vreun 
nume ca Yahgag sau Scogblatt. 

Constată cu surprindere că preotul care celebra Misa, 
înconjurând altarul cu un ministrant nu era Părintele Castelli, ci 
preotul cel tânăr - ajutorul de paroh, cum îi spuneau - pe care 
Arhidieceza i-l trimisese Părintelui Castelli în august. Se numea 
Părintele O'Brien. Numele de 
botez era Tom şi, urmând exemplul confratelui său titular, 
insista câteodată ca enoriaşii să-i spună Părintele Tom. 

Era plăcut - deşi nu la fel de plăcut, înţelept sau amuzant ca 
Părintele Castelli -, dar nu putea reuşi să-i spună „Părinte Tom", 
după cum nu reuşea să-i spună preotului mai în vârstă „Părinte 
Jim". Era ca şi cum i-ar fi spps şi Papei „Johnny'". Părinţii ei 
comentau câteodată cât de mult se schimbase Biserica, cât de 
puţin rigidă devenise în decursul anilor, şi vorbeau aprobator 
despre aceste schimbări. În inimioara ei conservatoare, Chrissie 
îşi dorea să se fi născut şi să fi fost educată într-o epocă în care 
Misa se celebra în limba latină, elegantă şi misterioasă, pe când 
serviciul nu includea ritualul de-a dreptul stupid de „a dărui 
pacea" oamenilor din jurul tău. Odată, fusese prezentă la o Misă 
dintr-o catedrală din San Francisco, 
când era în vacanţă, iar serviciul divin fusese cu totul special, în 
limba latină, condus conform vechii Liturghii, iar ei îi plăcuse la 
nebunie. Să construiască avioane tot mai rapide, să 
perfecţioneze televiziunea de la alb-negru la color, să salveze 
vieţile oamenilor cu o tehnologie medicală 
mai bună, să îndepărteze ca nefolositoare toate discurile alea 
vechi înlocuindu-le cu compact-discuri - asemenea schimbări 
erau de dorit. Dar existau în viaţă câteva lucruri care nu 
trebuiau schimbate, fiindcă îţi plăceau tocmai în esenţa lor, care 
nu era bine să fie modificată. Dacă trăiai într-o lume de 
transformări constante şi repezi ale tuturor lucrurilor, încotro s-o 
iei ca să mai găseşti stabilitatea, un loc de pace şi calm, de 
reculegere în mijlocul atâtor vânzoleli şi al larmei de tot felul? 
Acest adevăr îi părea atât de evident, încât Chrissie nu înţelegea 
de ce adulţii nu erau conştienţi de el. Câteodată, adulţii erau 
cam grei de cap. 


Rămase numai câteva minute la Misă, atât cât să spună o 
rugăciune şi s-o implore pe Fecioara Maria să intervină pentru 
ea, şi să se asigure că Părintele Castelli nu se afla undeva în 
biserică - stând pe o banchetă ca orice credincios obişnuit, ceea 
ce mai făcea din când în când - sau poate într-un confesional. 
Apoi se ridică, se închină şi se întoarse în nartex, unde nişte 
lumânări electrice pâlpâiau uşor în spatele a două geamuri de 
sticlă de culoarea chihlimbarului. Deschise uşa din faţă cu un 
scârţâit, scrutând cu atenţie strada spălată de ploaie. 

Chiar atunci o maşină a poliţiei veni dinspre Ocean Avenue. 
Nu era aceeaşi pe care o văzuse când intrase în biserică. 
Aceasta era mai nouă ca aspect şi cu un singur poliţist înăuntru. 
Conducea încet de tot, cercetând străzile, uitându-se parcă după 
cineva anume. 

Când maşina ajunse la colţul străzii pe care se afla biserica, 
trecu încă una din direcţia mării. Aceasta nu mai era o patrulă a 
poliţiei, ci un Chevy albastru. În ea se aflau doi bărbaţi, care 
priveau tot ce era de privit, insistând, uitându-se şi la dreapta şi 
la stânga prin ploaie, aşa cum făcea şi polițistul. Şi, deşi bărbaţii 
din Chevy şi polițistul nu-şi făcuseră nici un semn, Chrissie simţi 
că erau în căutarea aceleiaşi ţinte. 

Poliţiştii se înţeleseseră cu civilii să caute ceva sau pe 

cineva. 

„Pe mine", gândi ea. 

Pe ea o căutau, pentru că ştia prea multe. Pentru că ieri 
dimineaţă, în holul de la etaj, văzuse nişte străini din alte lumi în 
părinţii ei. Pentru că era singurul obstacol în cucerirea rasei 
umane, şi poate pentru că era gustoasă dacă o găteau cu nişte 
cartofi â la Marte. 

Până acum, deşi aflase că invadatorii luau în stăpânire 
oameni, nu avusese nici o dovadă că de fapt îi mâncau şi, totuşi, 
continua să creadă că undeva, chiar acum, luau o gustare din 
carne de om. Aşa simţea ea. 

Când maşina poliţiei şi acel Chevy albastru trecură mai 
departe, împinse uşa grea încă puţin şi îşi scoase capul în 
ploaie. Se asigură că nu se vedea nimeni şi, mulţumită de 
constatare, păşi afară şi o zbughi după colţul bisericii, către casa 
parohială din spatele ei. 

Clădirea cu două etaje era din cărămidă, cu partea de sus din 
granit sculptat şi cu uşa de la intrare vopsită în alb, cu zimţi pe 


margine, arătând suficient de respectabil pentru a fi locuinţa 
perfectă a unui preot. Copacii bătrâni de pe aleea care ducea la 
intrarea principală o apărau de ploaie, deşi era deja udă leoarcă. 
Când ajunse în vestibul şi se apropie de uşă, adidaşii ei 
scârţâiau şi pleoscăiau, plini de apă. 

Când să apese pe butonul soneriei, ezită. Se temea să nu 
intre cumva într-un sălaş al invadatorilor - o situaţie mai 
degrabă neverosimilă, dar pe care nu şi-o putea izgoni din minte 
prea uşor. Se mai gândi că Părintele O'Brien ţinea Misa pentru 
ca Părintele Castelli, prin natura lui foarte devotat îndatoririlor 
sale, să se poată bucura de o odihnă meritată, deşi rară, şi îi era 
peste mână să-l deranjeze dacă aşa stăteau lucrurile. 

„Tânăra Chrissie" - se gândi ea „nespus de curajoasă şi 
inteligentă, era totuşi prea manierată, şi asta numai în 
detrimentul ei. În timp ce zăbovea în faţa uşii preotului, 
meditând asupra etichetei adecvate unei vizite cât se poate 
de matinale, se trezi deodată luată pe sus de străinii 
asupritori, cu nouă ochi, şi mâncată pe loc. Din fericire, era prea 
moartă ca să-i mai audă cum râgâiau şi scoteau gaze după ce o 
consumaseră, fiindcă, altfel, în mod sigur sensibilitatea rafinată 
a fetiţei ar fi fost grav ofensată". 

Atunci apăsă pe buton. De două ori. 

O clipă mai târziu, o siluetă ca o umbră şi ciudat de bondoacă 
apăru după geamul de sticlă tăiat în formă de diamant, în 
partea de sus a uşii. Era gata să se întoarcă şi să fugă, dar îşi 
spuse că sticla aceea distorsionase imaginea şi că figura din 
spatele ei nu era chiar atât de 
grotescă. 

Părintele Castelli deschise uşa şi clipi din ochi surprins atunci 
când o văzu. Purta nişte pantaloni negri, o cămaşă neagră cu 
guler roman şi o haină tricotată de lână cenuşie, zdrenţăroasă, 
aşa că era clar că nu dormea, slavă Domnului. Era un bărbat 
scund şi rotunjor, dar nu chiar 
aşa de gras, cu părul negru care-i albise pe la tâmple. Nici 
măcar nasul în formă de cioc, mândru, nu era destul ca să 
întunece efectul trăsăturilor lui blânde, care-i dădeau un aer de 
înţelegere şi milă. 

Clipi din nou - asta era întâia oară când Chrissie îl vedea fără 
ochelari pe nas - şi întrebă: 

-Chrissie? 


Zâmbi apoi, iar ea ştiu că făcuse cel mai potrivit lucru că 
venise la el, pentru că zâmbetul lui era cald, deschis şi iubitor. 

-Ce te aduce aici la ora asta şi pe o asemenea vreme? 

Privi dincolo de ea, la intrare şi la aleea din spatele ei. 

-Unde sunt părinţii tăi? 

-Părinte, zise ea, deloc surprinsă să-şi audă vocea 

frângându-i-se, trebuia să vă văd. 

Zâmbetul lui se stinse: 

-S-a întâmplat ceva? 

-Da, părinte. Ceva rău. Groaznic, cât se poate de rău. 

-Intră, atunci, intră. Eşti udă leoarcă. 

O pofti pe holişorul de la intrare şi închise uşa: 

-Fetiţă dragă, despre ce e vorba? 

-Despre invadatori, pă-părinte, zise ea, şi un fior o făcu să se 
cutremure toată. 

-Vino în spate, în bucătărie, o pofti el. E cea mai călduroasă 
încăpere din casă. Tocmai pregăteam micul dejun. 

-Am să vă stric covorul, zise ea, arătând spre carpeta 
orientală care se întindea pe toată lungimea coridorului, pe o 
podea din lemn de stejar. 

-A, nu-ţi face griji în privinţa asta. E un lucru vechi, dar rezistă 
bine la orice. Ca şi mine. Ce-ai zice de nişte cacao fierbinte? 
Pregăteam micul dejun, plus un ibric mare cu cacao fierbinte. 

Îl urmă cu recunoştinţă prin coridorul de-abia luminat, care 
mirosea a ulei de lămâie şi dezinfectant cu miros de pin, şi vag 
de tot a tămâie. 

Bucătăria era agreabilă la înfăţişare: pe podea un linoleum 
uzat, gălbui; pereţii zugrăviți tot în galben; dulăpioare din lemn 
închis la culoare cu mânere de porțelan alb; tejghele ca la bar în 
gri şi galben, tip „Formica". Existau tot felul de aparate - 
frigider, aragaz, cuptor cu microunde, prăjitor de pâine, aparat 
de făcut cafea - ca în orice bucătărie, ceea ce o surprinse, deşi, 
când se gândi mai bine, nu ştiu de ce se aşteptase să fie altfel. 
Şi preoţii aveau nevoie de asemenea facilităţi. 

Nu puteau chema un înger brav să le prăjească nişte pâine 
sau să facă o minune pentru a prepara un ibric cu cacao 
fierbinte. 

Mirosea minunat acolo. Cacaoa tocmai fierbea. Pâinea 
era la prăjit. Pe maşina de gătit cu gaz, cârnăciorii sfârâiau la 
foc mic. 


Părintele Castelli o conduse la unul dintre cele trei 
scaune tapiţate cu vinilin, din setul pentru gustarea de 
dimineaţă, apoi se tot învârti în jurul ei, având grijă de ea ca o 
cloşcă de un puişor. Se repezi pe scări în sus, se întoarse cu 
două prosoape pufoase de baie, curate, şi o îndemnă: 

-Usucă-ţi părul şi şterge-te şi pe sub hainele ude, apoi 
înfăşoară-te cu unul de jur-împrejur. O să te ajute să te- 
ncălzeşti mai repede. 

In timp ce ea îi urma instrucţiunile, el se duse la baia care se 
afla la parter şi aduse aspirine. Le puse pe masa din faţa ei şi-i 
spuse: 

-Am să-ţi aduc nişte suc de portocale să le-nghiţi. 

Conţine multă vitamină C care merge de minune cu aspirina. 
O să scoată răceala din tine înainte să apară primele semne. 

Când reveni cu sucul, stătu o clipă privind-o, clătinând din 
cap, şi ea îşi imagină că trebuia să arate jalnic şi că era demnă 
de milă. 

-Fetiţă dragă, ce Dumnezeu ai făcut? 

Părea să n-o fi auzit când îi vorbise de fiinţele invadatoare de 
cum îi călcase pragul. 

-Nu, aşteaptă. Ai să-mi spui în timpul mesei. Chiar, vrei să 
guşti ceva? 

-Da, vă rog, părinte, singurele lucruri pe care le-am mâncat 
de ieri după-amiază au fost câteva bucăţi de ciocolată Hershey. 

-Nimic altceva decât Hershey? 

Oftă. 

-Ciocolata e una dintre bunătăţile lăsate de Dumnezeu, dar e 
şi un instrument de care se slujeşte diavolul ca să ne ducă în 
ispită - în ispita lăcomiei. (Îşi bătu uşor pântecele rotunjor.) În ce 
mă priveşte, m-am împărtăşit adesea din aceste daruri, dar n- 
am să mai ascult niciodată - apăsă 
puternic pe cuvântul „niciodată" şi clipi spre ea - niciodată, 
nici-o-da-tă de îndemnurile diavolului care mă împing la 
necumpătare. Dar, fii atentă, dacă obişnuieşti să mănânci numai 
ciocolată, îţi cad dinţii. Aşa că... am o mulţime de cârnăciori, îţi 
pot oferi şi ţie. Eram gata să-mi prăjesc şi câteva ouă. Vrei şi tu 
nişte ouă? 

-Da, vă rog. 

-Şi pâine prăjită? 

-Da. 


-Avem şi prăjiturele pudrate cu scorţişoară aici pe masă. 

Şi cacao fierbinte, desigur. 

Chrissie dădu peste cap cele două aspirine cu suc de 
portocale. 

Pe când spărgea cu grijă ouăle în tigaia încinsă, Părintele 
Castelli o privi din nou: 

-Te simţi mai bine? 

-Da, părinte. 

-Eşti sigură? 

-Da. Acum mi-e foarte bine. 

-O să fie plăcut să am companie la micul dejun, zise el. 

Chrissie îşi bău restul de suc. 

-Când Părintele O'Brien termină de celebrat Misa, nu vrea 
niciodată să mănânce. Are un stomac... o pungă de nervi, nu 
altceva. Râse uşor în barbă. Cu toţii au stomacuri sensibile când 
sunt nou-veniţi. În primele luni, le e o fiică de moarte acolo, la 
altar. E o îndatorire atât de sacră, vezi tu, să oficiezi Misa, iar 
preoţii tineri se tem întotdeauna să nu le scape ceva care să... 
nu ştiu... să nu fie o insultă adusă lui Dumnezeu, presupun. 
Numai că Dumnezeu nu se lasă insultat prea uşor. Dacă ar face- 
o, ar fi trebuit să se spele pe mâini de neamul omenesc de 
multă vreme. Toţi preoţii tineri ajung să înţeleagă asta 
până la urmă, şi apoi o duc mai bine. Aşa că vin de la 
oficierea Misei şi sunt gata să pape la un mic dejun tot bugetul 
pe o săptămână. 

Ştia că vorbea doar ca să o aline. Observase, desigur, cât era 
de frământată. Voia s-o facă să-şi vină în fire, aşa încât să poată 
discuta într-o manieră calmă, rezonabilă. 

Nu o deranja. Avea chiar nevoie să fie alinată. 

Spărgând toate cele patru ouă, întoarse cârnăciorii cu o 
furculiţă, apoi trase un sertăraş şi scoase o lopăţică metalică pe 
care o aşeză pe o măsuţă, lângă tigaia cu ouă. 

Pe când aducea farfurii, cuțite şi furculiţe pentru masă, zise: 

-Arăţi mai mult decât speriată, Chrissie, de parcă tocmai ai 
văzut o stafie. Acum te poţi linişti. După atâţia ani de şcolire şi 
exersare, dacă un tânăr preot se poate teme să nu facă vreo 
greşeală în timpul Misei, atunci oricine are dreptul să se teamă 
de orice. Cele mai multe temeri le creăm noi, cu mintea noastră, 
şi le putem respinge la fel de uşor cum le-am şi creat. 

-Dar poate nu şi aceasta, zise ea. 


-Vom vedea. 

Mută ouăle şi cârnăciorii din tigaie în farfurii. 

Pentru prima dată în douăzeci şi patru de ore, lumea părea 
normală. Când Părintele Castelli aşeză mâncarea pe masă şi o 
îndemnă să înceapă să mănânce, Chrissie oftă uşurată. 


8 


Shaddack se ducea de obicei la culcare după ivirea zorilor, 
aşa că pe la ora şapte în dimineaţa zilei de marţi căsca şi se 
freca la ochi în timp ce parcurgea orăşelul, căutând un loc în 
care să se ascundă cu camionetă cu tot, ca Loman Watkins să 
nu poată da de el şi să fie în siguranţă. Ziua era noroasă, 
cenuşie şi sumbră, şi totuşi 
lumina soarelui îi ardea ochii. 

Işi aminti de Paula Parkins, care fusese făcută bucăţi de 
regresivi, în luna septembrie. Proprietatea ei, de un acru şi 
jumătate, era retrasă, la cel mai îndepărtat capăt al oraşului. 
Deşi familia decedatei - de loc din Colorado - o scosese la 
vânzare, nu fusese vândută. Merse până acolo, parcă maşina în 
garajul gol, opri motorul şi trase uşa mare după el. 

Nu suferea niciodată de insomnie, poate pentru că era atât de 
sigur de rolul lui în viaţă, de destinul lui, şi nu avea nici o grijă 
pentru ziua de mâine. Era absolut convins că avea să 
configureze viitorul conform celor înscrise pe agenda sa de 
lucru. 

Toată viaţa, Shaddack văzuse semne ale unicităţii sale, auguri 
care-i prevestiseră un triumf final în orice misiune pe care şi-o 
asuma. 

Iniţial, remarcase aceste semne numai pentru că Don 
Runningdeer i le pusese sub ochi. Runningdeer era un indian - 
din ce trib, Shaddack nu putuse afla niciodată - care lucra 
pentru tatăl lui Shaddack, judecător în statul Phoenix, ca 
grădinar cu normă întreagă şi ca băiat bun la toate. 
Runningdeer era zvelt şi agil - numele lui era de fapt traducerea 
în engleză a numelui indian „Căprioara care aleargă", cu o faţă 
încercată de vreme, cu nişte muşchi ca nişte funii şi cu mâini 
pline de bătături. Ochii îi străluceau negri ca smoala - ochi 
neobişnuit de puternici, în faţa cărora trebuia câteodată să 
priveşti în lături... pe când alteori nu te puteai sustrage ţintuirii 


lor, indiferent cât de mult ai fi dorit. Indianul era interesat de 
tânărul Tommy Shaddack, dându-i voie câteodată să-l ajute la 
unele treburi în aer liber şi la diverse reparaţii în casă, când nici 
judecătorul şi nici mama lui Tommy nu erau prin preajmă să 
dezaprobe faptul că băiatul lor muncea cot la cot sau se 
însoțea cu „cei inferiori din punct de vedere social". Ceea 

ce însemna că se ţinuse pe lângă Runningdeer aproape tot 
timpul între cinci şi doisprezece ani, în perioada în care indianul 
lucrase pentru judecător, pentru că părinţii lui 

de-abia dacă aveau răgazul să-l supravegheze sau să obiecteze 
ceva. 

Una dintre cele mai timpurii amintiri pe care le avea despre 
Runningdeer şi semnul şarpelui care se autodevorează... 

Avea cinci ani. Întins în curtea din spate a casei lor mari din 
Phoenix, printre o mulţime de jucării Tonka, era mai interesat de 
Runningdeer decât de camioanele şi maşinile în miniatură. 
Indianul purta blugi şi cizme, fără cămaşă sub soarele arzător, 
strălucitor, aranjând tufişurile cu o pereche de foarfece uriaşe cu 
mânere de lemn. Mugşchii spatelui, umerilor şi braţelor lui 
Runningdeer se încordau ritmic, întinzându-se şi încordându-se, 
iar Tommy era fascinat de puterea fizică a bărbatului din faţa 
sa. 

Judecătorul, tatăl lui Tommy, era subţire, osos şi palid. 

Tommy însuşi, la cinci ani, era deja leit taică-său, blond şi 
prea înalt pentru vârsta lui, şi dureros de slăbuţ. In ziua în care-i 
arătase lui Tommy şarpele care se autodevora, Runningdeer 
lucra pentru familia Shaddack deja de două săptămâni şi 
Tommy fusese atras de el tot mai mult, fără 
să înţeleagă pe deplin de ce. Runningdeer îi zâmbea deseori şi-i 
spunea poveşti nostime despre coioţi vorbitori, şerpi şi alte 
animale ale deşertului. Câteodată, îi spunea lui Tommy 
„Şefuleţul", ca o primă poreclă care i se dăduse. 

Mămica lui îi spunea întotdeauna Tommy sau Tom, iar 
judecătorul - Thomas. Aşa că stătea printre jucăriile lui, atras de 
ele din ce în ce mai puţin, până când încetă definitiv să se joace 
şi-l privi pe Runningdeer, pur şi simplu, ca hipnotizat. 

Nu ştia cât stătuse aşa, furat de vrajă, în umbra din 
patio, în aerul fierbinte şi uscat al zilei pustiite de 
căldură, dar, după o vreme, se miră auzindu-l pe Runningdeer 
că-l chema: 


-Şefuleţule, vino să te uiţi la asta. 

Era atât de surprins încât la început nu putu răspunde. 

Braţele şi picioarele nu ascultau de comenzi. Părea să se fi 
transformat într-un bloc de stâncă. 

-Haide, haide, Şefuleţule! Trebuie neapărat să vezi asta. 

În cele din urmă, Tommy sări în picioare şi fugi spre gazon, 
către gărduleţele vii care înconjurau bazinul de înot, unde 
Runningdeer tăiase vârfurile tufelor. 

-Asta-i ceva rar, zise Runningdeer cu o voce sobră, şi arătă cu 
degetul spre un şarpe verzui care zăcea la picioarele lui pe 
marginea încălzită de soare a bazinului. 

Tommy începu să se tragă înapoi, speriat. 

Dar indianul îl prinse de braţ, îl ţinu aproape de el şi-i zise: 

-Nu te teme. E numai un şarpe de grădină inofensiv. N-o să-ţi 
facă nici un rău. De fapt, a fost trimis aici ca un semn pentru 
tine. 

Tommy căscă ochii mari la reptila de optsprezece inci, 
încolăcită în formă de O, cu propria-i coadă în gură, de parcă se 
mânca pe sine. Şarpele stătea nemişcat, cu ochii sticloşi, care 
nu clipeau deloc. Tommy crezu că era mort, dar indianul îl 
asigură că trăia. 

-Acesta este un semn măreț şi puternic, pe care toţi indienii îl 
cunosc, zise Runningdeer. , 

Mătură puţin locul din faţa şarpelui şi-l trase pe băieţel în jos, 
lângă el. 

-E un semn, şoptea indianul, un semn supranatural, trimis de 
Marile Spirite, şi e destinat întotdeauna unui băieţel, aşa că 
probabil ţi-era menit ţie. Un semn foarte puternic. 

Uitându-se fix şi pe gânduri la şarpe, Tommy întrebă: 

-Un semn? Ce vrei să spui? Nu-i un semn. E un şarpe. 

-De bun augur. O premoniţie. Un semn sacru, mai zise 
Runningdeer. 

În timp ce stăteau ghemuiţi lângă şarpe, îi explică toate 
aceste lucruri lui Tommy cu o voce intensă, dar şoptită, ţinându- 
| în tot acest răstimp de braţ. Strălucirea soarelui se reflecta în 
marginea de ciment a bazinului. Tot de-acolo veneau şi valuri de 
căldură. Şarpele zăcea atât de nemişcat încât ar fi adus mai 
degrabă cu o bijuterie lăbărţată, cu 
incredibil de multe detalii, decât cu un şarpe adevărat. 


Fiecare solz - un smarald, cu rubine gemene în chip de ochi. 
După o vreme, Tommy alunecă din nou în acea transă stranie în 
care mai căzuse şi pe când se afla în patio, iar vocea lui 
Runningdeer i se strecura ca un şarpe în minte, adânc, înăuntru, 
încolăcindu-se şi unduindu-i prin creier. 

Şi mai ciudat, se făcea că acea voce nu era deloc a lui 
Runningdeer, ci a şarpelui. Privea neclintit vipera şi aproape că 
uitase de Runningdeer, pentru că ceea ce îi transmitea şarpele 
era atât de seducător şi de incitant 
încât îi copleşea lui Tommy toate simţurile, îi solicita întreaga 
atenţie, chiar dacă nu înţelegea pe deplin tot ce auzea: „Acesta 
este un semn al destinului" - zicea şarpele -, „un semn al puterii 
şi al destinului şi tu vei fi un bărbat cu o mare forţă, mult mai 
mare decât cea a tatălui tău, un bărbat în faţa căruia ceilalţi se 
vor pleca, un bărbat care va fi ascultat, un bărbat care nu se va 
teme niciodată de viitor, fiindcă el însuşi va fi cel care va făuri 
viitorul şi va avea tot ce va dori, orice, din întreaga lume. Dar de 
acum înainte - mai zise şarpele - acesta trebuie să rămână 
secretul nostru. Nimeni nu trebuie să afle că ţi-am adus acest 
mesaj, că semnul a fost transmis cui îi era menit, fiindcă, dacă 
ei află că eşti destinat să ai putere asupra lor, te vor ucide cu 
siguranţă, îţi vor tăia gâtul noaptea, îţi vor smulge inima şi te 
vor arunca într-o groapă adâncă. Ei nu 
trebuie să afle că tu eşti Regele-Care-Va-Fi, un zeu pe 
pământ, altfel te vor zdrobi înainte ca puterea ta să înflorească 
pe deplin. Secret. Acesta este secretul nostru. 

Eu sunt şarpele care se autodevorează, şi voi dispărea acum 
după ce am transmis acest mesaj, şi nimeni nu va 
şti că am fost aici. Ai încredere în indian, dar în nimeni altcineva. 
În nimeni. Niciodată." 

Tommy leşină pe marginea bazinului şi, timp de două zile, 
zăcu bolnav. Doctorul era derutat. Băiatul nu avea febră, nici un 
simptom vizibil al afecțiunii glandelor limfatice, nici greață, nici 
greutate în articulaţii sau muşchi, nici un fel de durere. Era mai 
degrabă cuprins de 
un rău general, profund, o aparenţă de letargie - nu se ostenea 
să ţină în mâini vreo carte cu desene hazlii, iar privitul la TV era 
un efort prea mare. Nu avea pic de poftă de mâncare. Dormea 
paisprezece ore pe zi şi rămânea într-o stare de prostraţie cea 
mai mare parte a timpului. 


-Poate că-i o insolaţie uşoară, zise doctorul, şi dacă nu-şi 
revine din ea în câteva zile, îl ducem la spital pentru analize. 

În timpul zilei, când judecătorul era la tribunal sau avea 
întâlniri cu partenerii lui de afaceri, iar mama lui Tommy era la 
club sau la vreunul din prânzurile ei date în scopuri caritabile, 
Runningdeer se strecura în casă din când în când, ca să vegheze 
lângă patul băiatului câteva minute. li spunea lui Tommy 
poveşti, vorbindu-i cu acea voce blândă 
şi ciudat de ritmată. 

Domnişoara Karvel, care era femeia în casă şi ţinea parţial loc 
de dădacă, ştia că nici judecătorul şi nici doamna Shaddack nu 
ar fi aprobat vizitele indianului la căpătâiul bolnavului sau vreo 
altă legătură a lui cu Tommy. Dar domnişoara Karvel avea inima 
bună, şi nu era deloc de acord cu lipsa de solicitudine a soţilor 
Shaddack faţă de copilul lor. lar indianul îi plăcea. Se făcea că 
nu 
observa fiindcă nu vedea nici un rău în asta - dacă Tommy 
promitea să nu spună alor săi despre timpul petrecut cu 
Runningdeer. 

Tocmai când se hotărâseră să-l interneze pe băiat într-un 
spital pentru analize, el se facu bine, şi diagnosticul de insolaţie 
al doctorului se confirmă. De atunci, Tom se tot ţinea pe urmele 
lui Runningdeer din 
secunda în care mama şi tatăl lui ieşeau din casă şi până se 
întorceau. Când începu să meargă la şcoală, venea după ore 
direct acasă; nu se arăta niciodată interesat ori de câte ori 
ceilalţi copii îl invitau la ei să se joace, deoarece era nerăbdător 
să petreacă câteva ore cu Runningdeer înainte ca părinţii lui să 
apară, după-amiază târziu. 

Şi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, indianul 
îl făcu pe Tommy să fie foarte conştient de semnele care-i 
prevesteau un destin măreț - deşi destul de confuz încă. Un 
petic de pământ cu trifoi cu patru foi sub fereastra de la 
dormitorul băieţelului. Un şobolan mort plutind în bazinul de 
înot. Câţiva greieri veseli într-unul din sertăraşele de la masa lui 
de lucru când se întoarse de la şcoală într-o după-amiază. Din 
când în când, apăreau monede în locurile în care nici gând să le 
fi lăsat - un penny în fiecare pantof din debara, după o lună, 
câţiva cenți în fiecare din buzunarele pantalonilor lui, şi, mai 
târziu, un dolar strălucitor de argint înăuntrul unui măr pe care 


Runningdeer îl cojea pentru el -, iar indianul privea monedele cu 
frică şi respect, explicându-i că erau unele din cele mai 
puternice semne. 

-Secret! îi şopti Runningdeer, minunându-se, a doua zi după a 
noua aniversare a zilei de naştere a lui Tommy, când băieţelul îi 
dădu de veste că auzise nişte clopoței răsunând uşurel sub 
fereastra lui, în miez de noapte. 

Sculându-se din pat, nu văzuse nimic altceva decât o 
lumânare arzând pe gazon. Atent să nu-şi trezească 
părinţii, se furişase afară s-o privească mai îndeaproape, dar 
dispăruse. 

-Intotdeauna să ţii secrete aceste semne sau, altfel, ei îşi vor 
da seama că eşti un copil cu un destin de excepţie, că într-o zi 
vei avea o putere fenomenală asupra lor şi atunci te vor ucide, 
cât eşti încă mic şi slab. 

-Cine sunt „ei"? întrebă Tommy. 

-Toată lumea, oricine, zise indianul, pe un ton misterios. 

-Dar cine anume? 

-Tatăl tău, de exemplu. 

-Nu, el nu. _ 

-El în mod special, şopti Runningdeer. E un om cu putere. li 
place să-i stăpânească pe alţii, să-i intimideze, să le forţeze 
mâna ca să obţină ce doreşte. Ai văzut cum îi fac oamenii 
temenele şi aleargă la el. 

Intr-adevăr, Tommy remarcase respectul cu care oamenii se 
adresau tatălui lui - mai cu seamă numeroşii prieteni politicieni - 
şi, de câteva ori, surprinsese privirile neliniştite, şi poate mai 
grăitoare, pe care le aruncau judecătorului când acesta se 
întorcea cu spatele. Pe faţă, 
păreau să-l admire şi chiar să-i facă reverenţe, dar când nu-i 
vedea, păreau nu numai că se tem de el, ci chiar că îl urăsc. 

-E mulţumit numai când are puterea deplină, şi nu-i va da 
drumul prea uşor, pentru nimeni în lume, nici măcar pentru fiul 
lui. Dacă află că ţi-e scris să fii mai măreț şi mai puternic decât 
el însuşi... nimeni nu te poate salva. 

Nici măcar eu. 

Poate că dacă în familia lor ar fi existat mai multă afecţiune, 
Tommy ar fi găsit avertismentul indianului greu de acceptat. Dar 
tatăl lui rareori îi vorbea altfel decât de sus, şi încă şi mai rar îl 
atingea - niciodată o îmbrăţişare 


adevărată şi niciodată un sărut 

Câteodată, Runningdeer îi aducea cadou băieţelului o 
acadea făcută în casă. 

-Acadea-cactus, îi spunea el. 

Intotdeauna exista numai o bucăţică pentru amândoi şi 
întotdeauna o mâncau împreună, ori stând jos în patio, când 
indianul era într-o pauză de masă, ori când Tommy îşi urma 
mentorul de-a lungul proprietăţii de doi acri într-o serie de 
misiuni. Curând după ce mânca acadeaua, pe băieţel îl invada o 
stare ciudată. Se simţea cuprins de veselie. Când se mişca, 
părea că pluteşte. Culorile deveneau mai strălucitoare, mai 
frumoase. Lucrul cel mai viu din toate era Runningdeer părul lui 
era incredibil de negru, pielea avea un bronz superb, dinţii îi 
străluceau de 
albeaţă, ochii la fel de întunecaţi ca şi capătul Universului. 

Fiecare sunet, chiar şi retezatul brutal al foarfecelor pentru 
tufişuri, bâzâitul unui avion trecând pe deasupra capului în drum 
spre aeroportul din Phoenix, zumzetul ca de insectă al 
motoraşului din bazinul de înot - toate deveneau muzică; lumea 
era plină de cântec, deşi cea mai melodioasă dintre toate era 
vocea lui Runningdeer. Şi mirosurile parcă se accentuau: florile, 
iarba tăiată, uleiul cu care indianul îşi ungea uneltele. Chiar şi 
mirosul greu al transpiraţiei era plăcut. Runningdeer mirosea a 
pâine proaspăt coaptă, a fân şi a bănuţi de aramă. 

Tommy rareori îşi amintea despre ce vorbea Runningdeer 
după ce mâncau acadeaua, dar îşi amintea totuşi că indianul îi 
vorbea cu o intensitate specială. Multe din cele spuse erau în 
legătură cu semnul „şoimului din lună"- MoonhawkK. 

-Dacă Marile Spirite trimit semnul Moonhawk, să ştii că vei 
avea o putere copleşitoare şi vei ajunge invincibil. 

Invincibil! Dar dacă-l şi vezi, înseamnă că Marile Spirite 
vor ceva în schimb de la tine, un gest care să dea dovada că-l 
meriţi. 

Cam atâta i se imprimase adânc lui Tommy, pentru că 
de rest îşi amintea prea puţin. De obicei, cam după o oră, i se 
făcea somn şi se ducea în camera lui să doarmă; visele erau 
atunci excepţional de vii, mai reale decât viaţa însăşi şi 
întotdeauna îl includeau şi pe indian - vise care, concomitent, îl 
speriau şi-l linişteau. 


Într-o sâmbătă ploioasă de octombrie, când Tommy avea zece 
ani, stătea pe un scăunel lângă masa de lucru, la un capăt al 
garajului cu patru maşini, urmărindu-l pe Runningdeer cum 
repara un cuţit mare, electric, de care judecătorul se slujea 
întotdeauna când tăia curcanul la 
Thanksgiving Day! şi de Crăciun. Aerul era răcoros, plăcut şi 
neobişnuit de umed pentru Phoenix. Runningdeer şi Tommy 
vorbeau despre ploaie, despre vacanţa care se apropia şi despre 
lucrurile care se întâmplaseră la şcoală recent. Nu pomeneau 
întotdeauna despre semne şi destin, altfel lui Tommy nu i-ar fi 
plăcut atât de mult indianul; Runningdeer ştia să asculte ca 
nimeni altul. 

Când indianul termină de reparat cuțitul electric, îl puse în 
priză şi-i dădu drumul să funcţioneze. Lama se deplasa înainte şi 
înapoi atât de repede, încât abia dacă se mai zărea desluşit. 

Tommy aplaudă: 

-Vezi ăsta? îi spuse Runningdeer, ridicând mai sus cuțitul şi 
privindu-l dintr-o parte în lumina strălucitoare a becurilor cu 
fluor de deasupra capului. 

Scântei orbitoare curseră din lama vorace, care parcă era 
ocupată să taie în felii chiar lumina. 

-Ce? întrebă Tommy. 

-Acest cuţit, Şefuleţule, este o maşinărie. O maşinărie 
frivolă, nu chiar importantă ca un automobil, un avion sau un 
scaun cu rotile motorizat. Fratele meu este... infirm... şi e obligat 
să zacă într-un asemenea scaun. Ştiai asta, Şefuleţule? 

-Nu. 

-Unul dintre fraţii mei e mort, celălalt e infiim. 

-Îmi pare rău. 

-De fapt, îmi sunt fraţi vitregi, dar sunt singurii pe care-i am. 

-Cum s-a întâmplat? De ce? 

Runningdeer ignoră întrebările. 

-Chiar dacă scopul acestui instrument ar fi numai de a tăia un 
curcan, care ar putea fi sacrificat la fel de bine şi cu un cuţit 
obişnuit, şi tot este eficient şi inteligent. Multe maşini sunt mult 
mai eficiente şi mai inteligente decât oamenii. 


1 Sărbătoare oficială în amintirea primilor colonişti din Massachusetts (în 
ultima joi a lunii noiembrie) (n.t.) 


Indianul cobori încet cuțitul şi se întoarse faţă în faţă cu 
Tommy. Ţinu cuțitul care parcă torcea între ei şi privi peste lama 
în mişcare direct în ochii lui Tommy. 

Băieţelul simţi cum aluneca sub o vrajă asemănătoare aceleia 
prin care trecea după ce mânca acadeaua, deşi nu mâncase nici 
una. 

-Omul alb îşi pune mare nădejde în maşini, zise Runningdeer. 
Crede că maşinile sunt întotdeauna mult mai de încredere şi mai 
inteligente decât oamenii. Dacă vrei să fii cu adevărat măreț în 
lumea oamenilor albi, Şefuleţule, trebuie să ajungi cât mai 
asemănător cu o 
maşină, pe cât îţi stă în putere. Trebuie să fii eficient. 

Trebuie să fii neobosit ca o maşinărie. Trebuie să-ţi fixezi bine 
scopurile, să nu îngădui nici unor dorinţe sau emoţii să te 
distragă. 

Mişcă lama care torcea încet de tot către faţa lui Tommy, 
până când băiatul ajunse să se uite cruciş, încercând să se 
concentreze pe lama care tăia. 

-Cu asta aş putea să-ţi zbor nasul, să-ţi tai buzele, să-ţi 
crestez obrajii şi urechile... 

Tommy vru să se depărteze de scăunelul de lângă masa de 
lucru şi s-o ia la fugă. 

Dar nu se putu mişca. 

Işi dădu seama că indianul îl ţinea de încheietura mâinii. 

Chiar dacă n-ar fi fost ţinut, n-ar fi putut evada, căci rămăsese 
ca paralizat Nu întru totul de spaimă. Era ceva seducător în acel 
moment; gestul de violenţă potenţial era într-un fel ciudat... 
incitant. 

-... să-ţi tai bărbia rotundă, să te scalpez, să las osul gol, şi vei 
sângera până la moarte sau vei muri dintr-o cauză sau alta, 
dar... 

Lama era la mai puţin de două degete de nasul lui. 

-... dar aparatul va continua şă meargă... 

La un deget distanţă. 

-... cuțitul va continua să zumzăie şi să taie, să zumzăie şi să 
taie. 

La jumătate de deget distanţă. 

-... pentru că maşinile nu mor... 

Tommy simţea suflul slab provocat de lama electrică în 
continuă mişcare. 


-... maşinile sunt eficiente şi demne de încredere. Dacă vrei să 
te descurci în lumea oamenilor albi, Şefuleţule, trebuie să fii ca 
o maşină. 

Runningdeer închise aparatul. îl puse jos. 

Lui Tommy însă nu-i dădu drumul. 

Apropiindu-se de el, zise: 

-Dacă vrei să fii mare cu adevărat dacă vrei să mulţumeşti 
Spiritele şi să faci ce-ţi cer ele când îţi trimit semnul Moonhawk, 
atunci trebuie să fii hotărât, fără odihnă, rece, cu un singur scop 
în minte, fără să te temi de 

consecinţe, exact ca o maşinărie. 

După aceea, mai ales când mâncau acadeaua împreună, 
vorbeau adesea despre faptul de a te dedica unui scop şi a fi la 
fel de demn de încredere ca o maşină. Pe măsură ce se apropia 
de pubertate, visurile lui Tommy erau mult mai puţin încărcate 
cu referinţe sexuale decât cu imaginea Moonhawkului şi a 
viziunii despre oameni care arătau normal pe dinafară, dar care 
pe dinăuntru erau în întregime fire şi tranzistori şi întrerupătoare 
de metal. 

În vara celui de-al doisprezecelea an al său, după şapte ani 
petrecuţi în tovărăşia indianului, băiatul află ce se întâmplase cu 
fraţii vitregi ai lui Runningdeer. Află, de fapt, pe jumătate. Restul 
îl bănuia. 

El şi indianul stăteau în patio, luând masa şi privind 
curcubeele care apăreau şi dispăreau în pulberea lichidă 
azvârlită în sus din stropitoarele pentru gazon. Din acea zi de la 
masa de lucru, cu mai bine de un an şi jumătate în urmă, mai 
întrebase de câteva ori despre fraţii lui Runningdeer, dar 
indianul nu-i răspunsese niciodată. De data asta, Runningdeer 
îşi fixă privirile către munţii îndepărtați, în ceaţă, şi zise: 

-E un secret pe care am să ţi-l spun. 

-Bine. 

-La fel de secret ca toate semnele care ţi-au fost date. 

-Sigur. 

-Nişte oameni albi, doar băieţi de liceu, s-au îmbătat şi au 
început să umble creanga, poate uitându-se după femei, în orice 
caz căutând scandalul cu lumânarea. S-au întâlnit din 
întâmplare cu fraţii mei, în parcarea unui restaurant. Unul dintre 
fraţii mei era căsătorit, iar soţia 
lui se afla atunci cu el. Liceenii au început un fel de joacă gen 


„hai să-l necăjim noi puţin pe indianul ăsta", dar le şi plăcea de 
fapt cum arăta soţia fratelui meu. O doreau şi erau suficient de 
beţi ca să-şi închipuie că o puteau lua. A urmat o luptă. Cinci 
împotriva celor doi fraţi ai mei. Pe unul l-au bătut cu un drug de 
fier până l-au omorât, iar celălalt n-are să mai meargă pe 
picioarele lui niciodată. 

l-au luat soţia şi au baţjocorit-o. 

Tommy era încremenit de această dezvăluire. 

În cele din urmă, explodă: 

-Îi urăsc pe oamenii albi. 

Runningdeer râse: 

-Da, chiar îi urăsc, zise Tommy. Ce s-a întâmplat cu tipii ăştia 
care au făcut aşa ceva? Sunt la închisoare acum? 

-Nici o închisoare. 

Runningdeer îi zâmbi băiatului. Un zâmbet îndârjit. 

-Părinții lor erau oameni cu putere. Cu bani. Cu influenţă. Aşa 
că judecătorul le-a dat drumul „din lipsă de probe". 

-Tatăl meu ar fi trebuit să judece atunci. El nu le dădea 
drumul. 

-Nu? zise indianul. 

-Niciodată. 

-Eşti sigur? 

Oarecum stingherit, Tommy răspunse: 

-Păi... sigur că sunt sigur. 

Indianul tăcu. 

-Urăsc oamenii albi, repetă Tommy, de astă dată mai mult din 
dorinţa de a se da bine pe lângă indian decât din convingere. 

Runningdeer râse din nou şi-l bătu uşurel pe spate. 

Aproape de sfârşitul aceleiaşi veri, Runningdeer veni la 
Tommy târziu, într-o zi de august încinsă şi, cu o voce solemnă 
şi ca de sibilă, zise: 

-La noapte are să fie lună plină, Şefuleţule. Să te duci în 
curtea din dos şi s-o priveşti o vreme. Cred că la noapte semnul 
va sosi în sfârşit, cel mai important semn dintre toate. 

Odată cu răsăritul lunii, la scurt timp după lăsarea 

întunericului, Tommy ieşi din casă şi se duse pe marginea 
bazinului, în locul în care Runningdeer îi arătase şarpele care se 
autodevora, cu şapte ani în urmă. Se uită ţintă la luna rotundă 
vreme îndelungată, în timp ce o reflecţie prelungă de-a ei 


tremura pe suprafaţa apei din bazinul de înot Era o lună plină, 
imensă, deşi încă nu urcase prea mult pe cer. 

Curând, judecătorul ieşi în patio, strigându-l, iar băiatul 
răspunse: 

-Sunt aici. 

Judecătorul veni lângă el, aproape de bazin. 

-Ce faci aici, Thomas? 

-Mă uit la... 

-La ce? 

Tocmai atunci Tommy zări un şoim profilându-se în lumina 
lunii. Ani de zile i se spusese că într-o bună zi îl va zări, fusese 
pregătit pentru tot ce însemna asta şi, deodată, iată că-l zărise, 
îngheţat o clipă în zbor planat, proiectat pe fundalul uriaşei 
lămpi lunare. 

-Priveşte! strigă el, uitând un moment că nu se putea încrede 
în nimeni, în afară de indian. 

-Ce să privesc? întrebă judecătorul. 

-N-ai văzut? 

-Doar luna. 

-Nu te-ai uitat unde trebuia, altfel ai fi văzut. 

-Ce să văd? 

Faptul că tatăl său nu zărise semnul îi dovedi lui Tommy că el 
însuşi era, într-adevăr, deosebit şi că acel semn în mişcare 
fusese trimis doar pentru el - ceea ce-i reaminti că nu putea 
avea încredere în tatăl său. Zise atunci: 

-Aăă... o stea căzătoare. 

-Stai aici afară să te uiţi după stele căzătoare? 

-De fapt, sunt meteoriți, răspunse Tommy, vorbind mai 
repede, înţelegi, în noaptea asta pământul trebuie să 
treacă printr-o cingătoare de meteoriți, aşa că vor fi o 
mulţime. 

-De când te interesezi tu de astronomie? 

-Dar nu mă interesez, replică Tommy dând din umeri. 

Numai că mă întrebam cum arată. Destul de plictisitor. 

Se întoarse cu spatele la bazin şi se îndreptă înapoi spre casă, 
iar judecătorul îl însoţi imediat. 

Ziua următoare, miercuri, băiatul îi povesti lui Runningdeer 
despre Moonhawk. 

-Dar n-am primit nici un mesaj de la el. Nu ştiu ce vor Marile 
Spirite să fac ca să dovedesc de ce sunt în stare. 


Indianul zâmbi şi-l privi în tăcere, un timp destul de 
îndelungat. 

Apoi zise: 

-Şefuleţule, o să discutăm despre asta la masă. 

Domnişoara Karvel avea miercurile libere, aşa că Runningdeer 
şi Tommy erau singuri acasă. Se aşezară unul lângă altul pe 
scaunele din patio. Indianul se părea că nu adusese nimic 
altceva în afară de obişnuita acadea, iar Tommy nici nu avea 
poftă de altceva. 

Cu multă vreme în urmă, băiatul încetase să mănânce 
acadeaua pentru aroma ei; o consuma, nerăbdător, pentru 
efectul pe care-l producea. Şi, de-a lungul anilor, efectul 
devenise copleşitor. 

Foarte curând, băiatul ajunse în acel plan asemănător visului, 
atât de mult jinduit, în care culorile erau strălucitoare, sunetele 
joase, mirosurile puternice, şi toate lucrurile reconfortante şi 
atrăgătoare. El şi indianul vorbiră aproape o oră încheiată, iar la 
sfârşit Tommy ajunse să înţeleagă că Marile Spirite aşteptau din 
partea lui să-şi ucidă tatăl, după patru zile, într-o duminică 
dimineaţa. 

-Asta este ziua mea liberă, zise Runningdeer, aşa că 
n-am să fiu aici să te ajut. Dar probabil că asta e şi intenţia 
Spiritelor - ca tu să dovedeşti de ce eşti în stare numai de unul 
singur. Cel puţin vom avea următoarele zile la dispoziţie să 
plănuim totul împreună, aşa că atunci 
când va sosi duminica, să fii pregătit. 

-Da, zise băiatul, ca în vis. Da. O să punem totul la punct. 

Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, judecătorul veni acasă de 
la o întâlnire de afaceri care urmase proceselor de la tribunal. 
Plângându-se de căldură, se duse glonţ sus să facă un duş. 
Mama lui Tommy se întorsese acasă cu jumătate de oră mai 
devreme. Stătea într-un fotoliu în sufragerie, cu picioarele 
înălțate pe un scăunel, citind ultimele ştiri din „Town & Country" 
şi sorbind din ceea ce ea numea „un cocteil înainte de ora 
cocteilului". De-abia dacă-şi ridică ochii de pe revistă când 
judecătorul se sprijini de uşă, anunţând-o din hol că avea de 
gând să facă 
un duş. 

Cum urcă tatăl lui scările, Tommy se duse la bucătărie şi luă 
un cuţit de măcelar dintr-un suport de lângă plită. 


Runningdeer era pe-afară, tăind iarba. 

Tommy se duse în sufragerie, se îndreptă spre mama lui şi o 
sărută pe obraz. Ea rămase surprinsă de sărut, dar şi mai 
surprinsă de cuţit, pe care el i-l înfipse în piept de trei ori. Cu 
acelaşi cuţit se duse sus şi-l împlântă în stomacul tatălui său, pe 
când acesta tocmai ieşea de sub duş. 

Fugi apoi în propria-i cameră şi-şi scoase hainele. Pe pantofi 
nu era nici urmă de sânge, dar, în schimb, se distingeau câteva 
pete pe blugi şi foarte multe pe cămaşă. 

După ce se spălă rapid în chiuveta de la baie şi scurse toate 
urmele de sânge în canal, se îmbrăcă cu nişte blugi noi şi cu o 
cămaşă curată. Hainele însângerate le împachetă cu multă 
atenţie într-un prosop vechi şi le duse în pod, unde le ascunse 
într-un colţ, după cufărul unui marinar. Avea să scape de ele 
mai târziu. 

La parter, trecu prin sufragerie fără să-şi privească 
mama moartă. Se duse drept în biroul judecătorului şi deschise 
sertarul din dreapta jos. Din spatele unor dosare, scoase un 
pistol. 

În bucătărie, stinse lămpile fluorescente de sus, aşa încât 
singura lumină să fie cea care pătrundea prin ferestre, destul de 
puternică, dar care lăsa câteva unghere ale încăperii într-o 
umbră răcoroasă. Puse cuțitul de măcelar pe o tejghea lângă 
frigider, exact în dreptul unei 
umbre. Aşeză pistolul pe unul dintre scaunele din jurul mesei, pe 
care-l trase numai puţin în afară, aşa că revolverul putea fi 
apucat uşor, dar nu putea fi văzut la fel de uşor. 

leşi printr-una din uşile franţuzeşti care făceau legătura între 
bucătărie şi patio şi-l strigă pe Runningdeer. Indianul nu-l auzi 
din cauza zgomotului pe care-l făcea aparatul de tuns iarba, dar 
se întâmplă să-şi ridice ochii şi să-l vadă cum îi făcea cu mâna. 
Încruntându-se, opri aparatul şi traversă gazonul pe jumătate 
aranjat, către patio. 

-Da, Thomas? zise el, pentru că ştia că judecătorul şi doamna 
Shaddack erau acasă. 

-Mama are nevoie s-o ajuţi la ceva, zise Tommy. M-a rugat să 
te chem. 

-Are nevoie de ajutorul meu? 

-Da. În sufragerie. 

-Ce doreşte? 


-Are nevoie s-o ajuţi la... e mai uşor să-ţi arate decât să-ţi 
spun eu. 

Indianul îl urmă prin uşile franţuzeşti în bucătăria mare; 
trecură de frigider, îndreptându-se spre uşa holului. 

Tommy se opri brusc, se întoarse şi zise: 

-Da, mama zice că o să ai nevoie de cuțitul ăla, cel de colo, 
din spatele tău, de pe tejghea, de lângă frigider. 

Runningdeer se întoarse, văzu cuțitul zăcând în umbră pe 
tejghea şi-l ridică. Ochii i se măriră cât cepele. 

-Şefuleţule, pe cuțitul ăsta e sânge. E sânge... 

Tommy îÎnşfăcase deja pistolul de pe scaunul din bucătărie. 
Când indianul se întoarse spre el surprins, Tommy tinu pistolul 
cu amândouă mâinile şi trase până goli încărcătorul, deşi reculul 
îl simţi dureros prin braţe şi umeri, dezechilibrându-l aproape 
total. Cel puţin două gloanţe îl nimeriră pe Runningdeer, iar unul 
îi sfâşie beregata. 

Indianul căzu cu un plesnet greoi. Cuţitul îi sări din mână, 
zăngănind, şi alunecă pe podea. 

Cu vârful pantofului, Tommy dădu un picior cuţitului, mai 
aproape de cadavru, aşa încât să arate de parcă l-ar fi mânuit 
mortul. 

Băiatul înţelesese mult mai clar decât mentorul său mesajele 
Marilor Spirite. Voiau ca el să se elibereze imediat de oricine 
avea ceva mai multă putere asupra lui: judecătorul, mama lui, 
Runningdeer. Numai atunci îşi putea împlini destinul atât de 
ambițios în privinţa puterii. 

Pusese la punct trei crime cu răceala unui computer şi le 
executase cu decizia şi eficienţa unei maşinării. Nu simţea 
nimic. Emoţiile nu se amestecaseră cu treaba pe care o făcuse. 
Ei bine, într-adevăr, era speriat şi puţin agitat - chiar uşor ameţit 
-, dar aceste senzaţii nu-l abătuseră de la plan. 

După ce privi ţintă câteva clipe trupul lui Runningdeer, 
Tommy se îndreptă spre telefonul din bucătărie, sună la poliţie 
şi raportă, în chipul cel mai isteric cu putinţă, că indianul, urlând 
despre răzbunarea lui, îi ucisese părinţii şi că el, Tommy, îl 
omorâse la rândul lui pe indian cu arma 
tatălui său. Dar nu comunică chiar atât de coerent. Era 
atât de isterizat că trebuiră să-i smulgă cu cleştele informaţiile. 
De fapt, părea atât de traumatizat şi de dezorientat de tot ce se 
întâmplase încât, timp de trei-patru minute, trebuiră să-i 


vorbească cu multă răbdare pentru a-l face să înceteze 
bâlbâiala şi confuzia şi să le comunice numele şi adresa. In 
mintea lui, repetase aceste secvenţe de isterie toată 
dupăamiaza, de când luase prânzul cu indianul. Acum era 
mulţumit că sunau atât de convingător. 

leşi afară, în faţa casei, stătu în capul aleii şi plânse până sosi 
poliţia. Lacrimile lui erau mult mai autentice decât isteria. 
Plângea de uşurare. 

Mai văzuse Moonhawkul încă de două ori în viaţă, mai târziu. 
Îl vedea când avea într-adevăr mare nevoie să-l vadă, când voia 
să se asigure că un anumit curs al acţiunii pe care intenţiona să- 
| urmeze era corect. 

Dar nu mai ucise pe nimeni - pentru că nu mai avu niciodată 
nevoie s-o facă. 

Bunicii lui din partea mamei îl luară la ei acasă şi-l crescură în 
alt cartier din Phoenix. Ca o compensare a faptului că trecuse 
printr-o asemenea tragedie, îi dăruiră, mai mult sau mai puţin, 
cam tot ce-i poftea inima, ca şi cum, dacă i-ar fi refuzat ceva, ar 
fi fost prea crud din partea lor. Era singurul moştenitor al averii 
tatălui, cu imense poliţe de asigurare pe viaţă astfel că i se dădu 
o educaţie de cea mai bună calitate şi o mulţime de bani cu care 
să pornească în viaţă după absolvirea facultăţii. 

Lumea se ordona înaintea lui, plină de mii de ocazii 
favorabile. Şi, mulţumită lui Runningdeer, avea avantajul de a 
şti în plus, dincolo de orice îndoială, că i se pregătea un destin 
măreț şi că forţele sorții şi cerului voiau ca el să capete o putere 
nemărginită peste ceilalţi oameni. 

Numai un nebun ucidea fără vreo nevoie care să-l mâne 
de la spate. 

Numai cu rare excepţii, crima era o metodă eficientă de a 
rezolva problemele. 

Acum, întins în spatele camionetei din garajul întunecat al 
Paulei Parkins, Shaddack îşi reaminti că era copilul Destinului, că 
văzuse Moonhawkul de trei ori. Îşi scoase din minte orice teamă 
de Loman Watkins şi de eşec. 

Suspină şi intră în starea de somn. 

Căzu în visul atât de familiar. Maşinăria vastă. 

Jumătate metal şi jumătate carne. Pistoane de oţel care 
bubuiau. Inimile oamenilor care pompau lubrefianţi de toate 


felurile. Sânge şi ulei, fier şi oase, plastic şi tendoane, sârme şi 
nervi. 


9 


Chrissie era uimită că preoţii mâncau atât de bine. Masa din 
bucătăria casei parohiale era aşternută cu mâncare din belşug: 
o farfurie imensă cu cârnăciori, ouă, felii de pâine prăjită cu 
grămada, un pachet cu prăjiturele, un altul cu cornuleţe cu 
coacăze, un platou cu cartofi rumeniţi care fuseseră încălziţi în 
cuptor, fructe proaspete şi o pungă de biscuiţi pentru cacaoa 
fierbinte. Părintele Castelli era umflăţel, desigur, dar Chrissie se 
gândise întotdeauna la preoţi ca la nişte fiinţe care se abţineau 
în toate privinţele, refuzându-şi cel puţin plăcerile mâncării 
şi ale băuturii, după cum respingeau şi căsătoria. Dacă Părintele 
Castelli consuma atât de mult la fiecare masă, ar fi trebuit să 
cântărească de două ori pe cât era. Nu, de trei ori pe-atăta! 

In timp ce mâncau, îi povesti despre invadatorii care-i luaseră 
în stăpânire pe părinţii ei. Plină de respect faţă de predispoziția 
Părintelui Castelli pentru răspunsurile spirituale, şi ca mijloc 
pentru a-l ţine cointeresat, ea lăsă o portiţă deschisă pentru 
sugestia posesiunii demonice, deşi, 

personal, înclina să accepte explicaţia invaziei unor 
extratereştri. Îi povesti ce văzuse în holul de la etaj cu o zi în 
urmă, cum fusese încuiată în cămară şi cum fusese mai târziu 
urmărită de părinţii ei şi de Tucker, în noile lor 
forme dezumanizate. 

Preotul îşi exprimă uimirea şi îngrijorarea şi, de câteva ori, îi 
ceru chiar mai multe detalii, dar nu se opri nici o clipă din 
mâncat. De fapt, mânca cu o poftă atât de extraordinară, că 
bunele lui maniere aveau de suferit. 

Chrissie era la fel de surprinsă de neglijenţa lui, ca şi de 
apetitul colosal pe care-l trăda. De câteva ori, se mânjise cu 
papară de ou pe bărbie, şi când îndrăzni să i-o semnaleze, făcu 
o glumă şi şi-o şterse imediat. Un moment mai târziu îşi ridică 
ochii din farfurie, iar papara se scurgea în continuare, încă şi 
mai multă. Scăpase câţiva biscuiţi mici, dar nu părea că-i pasă. 
Pieptul cămăşii negre era presărat cu fărâmituri de pâine prăjită, 
cu câteva bucățele de cârnăciori, felii de roşii, fărâmituri de 
prăjiturele, fărâmituri de cornuleţe... 


Într-adevăr, începea să creadă că Părintele Castelli era mai 
vinovat de păcatul lăcomiei decât oricare alt om de pe faţa 
pământului. 

Dar îl iubea, în ciuda obiceiului lui de a mânca excesiv, pentru 
că nici măcar o dată nu se îndoi de sănătatea ei mintală sau nu 
exprimă vreo umbră de neîncredere în povestea ei halucinantă. 
Asculta cu interes şi cu cea mai mare curiozitate, şi părea cu 
adevărat preocupat, chiar 
speriat, de ceea ce îi povestea. 

-Păi, Chrissie, s-au făcut poate o mie de filme cu invaziile 
extratereştrilor, cu creaturi ostile din alte planete, şi s-au scris 
poate zece mii de cărţi despre aşa ceva, iar eu întotdeauna am 
zis că mintea omului nu poate imagina nimic din ceea cenue 
posibil în lumea creată de Dumnezeu. Aşa că, cine ştie? Cine să 
ne spună nouă că 

n-ar fi putut ateriza aici, în Moonlight Cove? Sunt un mare 
amator de filme şi întotdeauna mi-au plăcut cel mai 
mult filmele de groază, dar nu mi-am imaginat niciodată că am 
să mă aflu în plin film de groază în viaţa reală. 

Era sincer. Niciodată nu vorbise cu ea de sus. 

Deşi Părintele Castelli continua să mănânce cu un apetit 
nestăvilit, Chrissie termină în acelaşi timp şi povestea, şi, micul 
ei dejun. Fiindcă bucătăria era călduroasă, hainele se uscau 
repede pe ea, şi numai fundul pantalonilor şi adidaşii mai erau 
cu adevărat uzi. 

Se simţea suficient de întremată să se gândească la ce o 
aştepta de-acum înainte, mai ales că găsise ajutor. 

-Ce urmează oare? Trebuie să chemăm Armata, nu credeţi, 
Părinte? 

-Poate că şi Armata, şi Marina, zise el, după un moment de 
gândire. Cei de la Marină ar fi mai potriviţi pentru aşa ceva. 

-Credeţi... 

-Ce este, fetiţă dragă? 

-Credeţi că există vreo şansă... ei bine, vreo şansă ca să-mi 
recapăt părinţii? Vreau să spun. În forma în care erau înainte? 

Puse jos un cornuleţ pe care-l dusese la gură şi se întinse 
peste masă, printre farfurii şi tot felul de vase cu mâncare, ca s- 
o apuce de mână. Degetele lui erau uşor grase de unt, dar ei nu- 
i păsă, pentru că era atât de liniştitor şi reconfortant; acum chiar 
avea nevoie de liniştire şi alinare. 


-Îi vei regăsi pe ai tăi, zise Părintele Castelli cu o mare 
simpatie în glas. Îţi garantez asta în mod absolut. 

Chrissie îşi muşcă buza de jos, încercând să-şi reţină lacrimile. 

-Îți garantez, repetă el. 

Pe neaşteptate, faţa i se umflă. Dar nu în mod egal, cum 

se umflă un balon. Mai degrabă, parcă făcea valuri şi pulsa, 
începând să semene cu ţeasta unui stârv, şi noroade de viermi 
se îmbulzeau şi scurmau exact sub piele. 

-Îți garantez! 

Chrissie era prea îngrozită ca să ţipe. O clipă, nu se putu 
mişca. Era paralizată de groază, încremenită pe scaun, 
nemaiputând nici măcar să aibă atâta autocontrol încât să 
clipească sau să respire. 

Îi auzi oasele cum se rupeau-pocneau-se iveau pe măsură ce 
ieşeau din încheieturile lor fireşti şi se dizolvau, şi se 
reconstituiau cu o rapiditate care părea de necrezut. 

Carnea lui scoase un sunet dezgustător, de ceva umed, 
lipicios, pe când se contura în noi forme aproape cu tot 
atâta uşurinţă ca o ceară. 

Ţeasta preotului se dilată în sus, apoi se trase spre spate, 
lăsând în urmă un os proeminent, iar faţa abia dacă mai semăna 
cu cea de om, era parţial de crustaceu, parţial de insectă, vag 
de viespe, cu ceva de şacal în ea şi cu ochii cumpliţi, încărcaţi 
de ură. 

În cele din urmă, Chrissie ţipă, exploziv: 

-Nu! 

Inima îi sălta în piept atât de tare încât fiecare bătaie era 
dureroasă. 

-Nu, pleacă, lasă-mă-n pace, lasă-mă! 

Fălcile lui se lungiră, apoi se crăpară aproape până la urechi 
într-un rânjet ameninţător, definit de şiruri duble de imenşi dinţi 
ascuţiţi. 

-Nu, nu! 

Încercă să se ridice. 

Îşi dădu seama că o mai ţinea încă de mână. 

Vorbea cu o voce care aducea într-un mod nepământesc cu 
cea a mamei ei şi a lui Tucker, pe când o urmăriseră ca pe un 
vânat până la gura tunelului, noaptea trecută: 

-... Nevoie, nevoie... vreau... dă... nevoie... 

Nu arăta cum arătau părinţii ei când se transformaseră. 


De ce nu semănau invadatorii între ei? 

Îşi deschise gura larg şi sâsâi la ea, şi o salivă groasă, 
gălbuie se întinse ca pasta de acadele şi de caramel cu unt de la 
dinţii de deasupra spre dinţii de jos. Ceva se mişcă in gura lui, o 
limbă care arăta ciudat de tot ieşea afară spre ea ca „Jack-in- 
the-box" cel ce se clatină pe suportul lui subţire de sârmă, şi se 
dovedi a fi o altă gură în propria lui 
gură, un alt rând de dinţi mai mici şi mai ascuţiţi, făcuţi anume 
să pătrundă în locuri înguste şi să muşte prada care s-ar fi 
refugiat acolo. 

Părintele Castelli devenea ceva cât se poate de familiar: 
creatura din filmul „Alien". Nu chiar acel monstru în detaliu, dar 
neverosimil de asemănător. 

Era prinsă în capcana unui film, întocmai cum spusese 
preotul, o secvenţă de groază din viaţa reală: fără îndoială, una 
dintre cele pe care le agrea. Oare Părintele Castelli era în stare 
să ia orice formă dorea, şi oare se transforma în această bestie 
numai ca să-şi facă el cheful şi pentru că ar fi venit în 
întâmpinarea temerilor lui Chrissie care se aştepta la invadatori 
din alte spaţii? 

Asta era chiar ceva dement. 

Sub hainele cu care era înveşmântat, preotului i se 
transforma şi trupul. Cămaşa rămăsese largă pe el în unele 
locuri, de parcă substanţa proprie se topise sub ea, dar în altele 
plesnea pe la cusături, pe când trupul lui cunoştea noi dilatări 
ale oaselor şi nişte excrescenţe inumane. Nasturii cămăşii săriră 
cât colo. Ţesătura se rupse. Gulerul lui preoţesc se desfăcu şi 
rămase strâmb pe un grumaz care suferea o remodelare 
hidoasă. 

Respirând cu greu, terorizată, încercă să se elibereze de el. Se 
ridică în picioare, răsturnând scaunul, dar era încă ţinută strâns 
de mână. Era foarte puternic, iar ea nu se 

putea smulge. 

Mâinile lui, de asemenea, începuseră să se schimbe. 

Degetele i se lungiseră. Erau placate cu o substanţă 
cornoasă-dură şi străluceau în negru - mai degrabă ca 
nişte cleşti cu degete decât ca nişte mâini de om. 

-... Nevoie... vreau... nevoie... 

Crissie înşfăcă cuțitul de care se servise la micul dejun, îl 
ridică cu o mişcare rapidă deasupra capului, ca pentru a-şi lua 


avânt, şi-l repezi în jos cu toată forţa, înfigându-i-l în antebraţ, 
chiar deasupra încheieturii mâinii, unde arăta încă oarecum 
omenesc. Sperase ca lama să-l ţintuiască astfel de masă, dar nu 
simţi că l-ar fi străpuns până la lemnul de dedesubt. 

Răcnetul lui răsună atât de strident şi pătrunzător, că păru să 
vibreze prin oasele lui Chrissie. 

Mâna lui placată parcă cu o nouă substanţă, demonică, se 
deschise într-un spasm. Atunci ea se smulse, eliberându-se. Din 
fericire, se mişcă repede, pentru că mâna lui se strânse din nou, 
o fracțiune de secundă mai târziu, ciupindu-i vârfurile degetelor, 
dar nereuşind s-o reţină. 

Uşa de la bucătărie se afla de partea unde stătea preotul. Nu 
putea ajunge în pragul uşii fără să se expună înşfăcării. 

Cu un țipăt pe jumătate urlet şi pe jumătate răcnet, îşi scoase 
cuțitul din braţ şi-l aruncă în lături. Dădu jos vesela şi mâncarea 
de pe masă cu o singură măturare a braţului lui deformat în chip 
bizar, care era acum cu opt sau zece inci mai lung decât înainte. 
leşea din mâneca 
veşmântului negru în cioturi de coşmar şi în curbe şi încârligări 
ale materiei închise la culoare, chitinoase, care-i înlocuise 
carnea. 

„Maria, Maica lui Dumnezeu, roagă-Te pentru mine... Maică 
Preacurată, roagă-Te pentru mine... Maică preasfinţită, roagă-Te 
pentru mine. Te rog", se gândea Chrissie. 

Preotul înşfăcă masa şi o dădu într-o parte, de parcă ar 
fi cântărit o nimica toată. Se lovi cu zgomot de frigider. 

Acum, nimic n-o mai separa de el. 

De această creatură. 

Atunci, făcu o fentă spre uşa de la bucătărie, mergând câţiva 
paşi în acea direcţie. 

Preotul - care nu mai era de-acum preot câtuşi de puţin, ci 
ceva care se maimuţărea ca să aducă a preot - sări spre 
dreapta, intenţionând să-i blocheze drumul şi s-o înşface. 

Imediat ea se întoarse, aşa cum intenţionase de la bun 
început, şi fugi în direcţia opusă, către uşa deschisă care ducea 
în hol, pe scări în jos, călcând peste pâinea prăjită împrăştiată 
peste tot şi pe nişte şiruri de cârnăciori. 

Stratagema se dovedi utilă. Cu adidaşii uzi scârţâind pe 
linoleum, trecu de el când realiză că, de fapt, fusese păcălit. 

Bănuia că era tot atât de iute pe cât era de puternic. 


Fără îndoială, mai rapid ca ea. Îl auzea călcându-i pe urme. 
Dacă putea ajunge la uşa de la intrare, să iasă în prag şi de 
acolo în curte, probabil că era în siguranţă. li trecu prin minte că 

nu ar urmări-o dincolo de casă, în stradă, unde ar fi putut să-l 
vadă lumea. Sigur că nu toată lumea din Moonlight Cove fusese 
deja luată în stăpânire de aceşti 

străini, şi până când şi ultima persoană din oraş nu era 
posedată, nu puteau să se vânture printre oameni într-o formă 
monstruoasă, mâncând fetiţe cu neruşinare. 

Nu departe. Numai până la uşa din faţă şi apoi câţiva paşi mai 
încolo. 

Acoperise două treimi din distanţă, aşteptându-se s-o 
tragă o gheară de bluză, când uşa din faţa ei tocmai se 
deschise. Celălalt preot, Părintele O'Brien, păşi pragul şi 
clipi surprins. 

Dintr-o dată, ştiu că nu se putea încrede nici în el. N-ar fi 
putut locui în aceeaşi casă cu Părintele Castelli fără ca sămânţa 
invadatorilor să nu fi fost implantată şi în el. 

Sămânţă, spor, parazit, spirit - orice se folosea la luarea în 
posesie. 

Părintele mai tânăr o avea fără îndoială implantată sau 
injectată în el. 

Nemaiputând înainta, dar nici să dea înapoi, nevrând să se 
repeadă pe sub o arcadă la dreapta ei, în living, pentru că asta 
ar fi însemnat într-adevăr un capăt de drum, se apucă de 
balustrada la care tocmai ajunsese şi se aruncă pe scări în sus. 
Alergă ca din puşcă spre etajul al doilea. 

Uşa de la intrare se trânti, undeva sub ea. 

Pe când ajunse pe un coridor şi începu să urce şi al doilea şir 
de trepte, îi auzi pe amândoi năpustindu-se în urma ei. 

Holul de sus avea pereţii văruiţi, o podea de lemn închis la 
culoare şi un plafon lambrisat. De-o parte şi de alta se aflau 
camere. 

Alergă până la capătul holului şi intră într-un dormitor mobilat 
numai cu un dulap simplu pentru haine, o măsuţă de noapte, un 
pat dublu cu o cuvertură albă, o bibliotecă plină de cărţi de 
popularizare, şi un crucifix pe perete. 

Trânti uşa după ea, dar nu se sinchisi să încerce s-o încuie sau 
s-o blocheze în vreun fel. Nu era timp pentru aşa ceva. Oricum, 
în câteva secunde aveau să intre prin ea. 


n A 


Repetând: „MariamaicaluiDumnezeu" într-o şoaptă disperată, 
abia trăgându-şi sufletul, se repezi prin cameră la fereastra 
încadrată de nişte draperii verzi ca smaraldul. 

Ploaia spăla geamurile. 

Urmăritorii ei erau în holul de la etaj. Paşii lor 
cutremurau casa. 

Apucă de mânere şi încercă să deschidă fereastra. Nu se 
clintea. 

La capătul celălalt al coridorului, pornind din capul scărilor, 
cei doi deschideau larg uşile, căutând-o. 

Fereastra ori se blocase, după ce fusese vopsită, ori se 
lărgise, încât devenise fixă, din cauza umezelii ținutului. 

Aşa că se îndepărtă cu câţiva paşi de ea. 

Uşa din spatele ei se deschise cu o pocnitură şi ceva scoase 
un soi de lătrat. 

Fără să privească peste umăr, îşi lăsă capul în jos, îşi trecu 
braţele peste faţă şi se aruncă prin fereastră, întrebându-se 
dacă chiar se sinucidea sărind de la etajul al doilea, spunându-şi 
că asta depindea şi de locul pe care urma să aterizeze. larba era 
perfectă. Aleea nu era câtuşi 
de puţin grozavă. Vârfurile ascuţite ale unui gard de fier forjat 
însă nu ar fi fost chiar deloc de dorit. 

Sunetul sticlei care se făcea cioburi vibra încă în aer când 
căzu pe un acoperiş, la câteva picioare sub fereastră, aşa încât 
continuă să spună: „MariamaicaluiDumnezeu" în vreme ce se 
rostogolea cu atenţie prin ploaia care cădea cu nemiluita, spre 
marginea acelui acoperiş şindrilat. Când ajunse chiar pe buza 
lui, zăbovi o clipă ţinându-se cu mâna dreaptă de burlanul prin 
care se scurgea, cu pocnete şi cu viteză, apa de ploaie, şi privi 
înapoi către fereastră. 

Pe urmele ei venea o arătare grotescă semănând cu un lup. 
Atunci, îşi dădu drumul. Ateriză pe o alee, pe partea stângă, 
zdruncinându-şi toate oasele, clănţănindu-şi dinţii atât de tare în 
gură încât se temu să nu-i cadă bucăţele-bucăţele, şi julindu-se 

rău la o mână, pe ciment. 

Dar nu rămase acolo să-şi plângă de milă. Se săltă în sus şi, 
izgonindu-şi durerea, se întoarse cu spatele la casă, 

ca să fugă în stradă. 

Din nefericire, nu ieşise în faţa casei parohiale, ci în curtea din 
dos. Pe partea ei dreaptă, zidul din spatele bisericii mărginea 


peluza, iar un zid de cărămizi înalt de şapte picioare încercuia 
restul proprietăţii! 

Din cauza zidului şi a copacilor de pe ambele părţi, nu putea 
zări nici casa învecinată de la sud şi nici pe cea de la vest, aflată 
de cealaltă parte a aleii care se întindea în spatele proprietăţii. 
Dacă ea nu-i vedea pe vecinii casei parohiale, atunci nici ei n-o 
puteau vedea, la rândul lor, 
chiar dacă se întâmpla să se uite afară pe fereastră. 

Această izolare explica de ce făptura care aducea a lup 
îndrăznea să vină după ea pe acoperiş, urmărind-o în plină 
lumină a zilei, chiar dacă era filtrată prin norii joşi şi ploaia 
deasă. 

Se gândi fulgerător să intre în casă prin bucătărie, s-o ia pe 
hol, apoi afară pe uşa din faţă şi în stradă, pentru că acesta era 
ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat ei. Apoi îşi zise tot ea: „Ai 
înnebunit?" 

Nu se osteni să strige după ajutor. Inima, care mai că-i sărea 
din piept, părea că se mărise atât de mult încât plămânii aveau 
prea puţin spaţiu să se extindă, aşa că de-abia putea inspira 
atâta aer cât să se păstreze conştientă, pe propriile-i picioare şi 
activă. Nu-i mai rămăsese nici o gură de aer pentru ţipat. In 
plus, chiar dacă oamenii o auzeau strigând după ajutor, nu erau 
neapărat şi capabili să ghicească cam pe unde se afla; până 
când ar fi depistat-o, avea să fie ori sfâşiată, ori luată 
în posesie, pentru că ţipătul i-ar fi încetinit mişcările vreo două- 
trei secunde care i-ar fi fost fatale. 

În loc de asta, şchiopătând uşor pentru a-i îngădui unui 
muşchi prea încordat de la piciorul stâng să-şi revină, dar 
nepierzând deloc timpul, se grăbi spre gazonul care se întindea 
în spate. Ştia că nu putea escalada un zid de 
şapte picioare înălţime şi, pe deasupra, perfect vertical, 
suficient de repede pentru a se salva, în special nu cu o mână 
cumplit de julită, aşa că, în timp ce alerga, studia copacii. Avea 
nevoie de unul care să fie apropiat de zid; ar fi vrut să se poată 
căţăra în el, să urmeze o ramură mai solidă şi mai lungă ca să 
sară pe stradă sau în curtea vreunui vecin. 

În plus, pe lângă pleoscăitul ei prin ploaie, auzi în urmă un 
mormăit înfundat şi îndrăzni să arunce o privire îndărăt. Cu 
zdrenţele a ceea ce fusese cândva o cămaşă, descotorosindu-se 
complet de pantofi şi pantaloni, creatura de coşmar ce cândva 


fusese părintele O'Brien, sări de pe marginea acoperişului de 
care trecuse şi ea, continuând urmărirea. 

Ochi, în sfârşit, un pom potrivit, dar, o secundă mai târziu, 
văzu o portiţă în zidul colţului dinspre sud-est. Nu o observase 
mai devreme, fiind ascunsă privirilor de nişte tufe pe care 
tocmai le depăşise. 

Trăgând aer în piept cât putu, puse nasul în pământ, îşi lipi 
braţele de corp şi alergă spre portiţă. Lovi zăvorul cu mâna, 
săltându-l din încuietoare, şi ţâşni pe-acolo direct în stradă. 
Întorcându-se la stânga, departe de Ocean Avenue, către Jacobi 
Street, alergă prin băltoace adânci până la capătul unui şir de 
case, înainte de a risca să privească peste umăr. 

Nimic nu o urmărise de la poarta casei parohiale. 

De două ori căzuse în ghearele invadatorilor, şi de două ori 
scăpase. 

Ştia că nu avea să mai fie la fel de norocoasă dacă era 
capturată şi a treia oară. 


10 


Înainte de ora nouă, după mai puţin de patru ore de somn, 
Sam Booker se trezi în clinchetul şi zdrăngănitul cuiva care 
trebăluia prin bucătărie. Se ridică de pe canapeaua din 
sufragerie, se frecă la ochii încă lipiţi de somn, se încălţă, îşi 
puse port-arma pe umăr şi ieşi în hol. 

Tessa Lockland fredona uşor, în timp ce aşeza tigăi, 
castroane şi mâncare pe o plită de lângă aragaz, potrivit de 
joasă pentru scaunul cu rotile, adunându-şi cele necesare să 
pregătească micul dejun. 

-Bună dimineaţa! îl întâmpină ea voioasă când Sam intră în 
bucătărie. 

-De ce-i aşa bună? 

-Ascultă numai ploaia asta. Ploaia întotdeauna mă face să mă 
simt curată şi proaspătă. 

-lar pe mine mă deprimă întotdeauna. 

-Şi e plăcut să te afli într-o bucătărie caldă, uscată, ascultând 
furtuna, agreabilă de altfel. 

El îşi frecă începutul de barbă de pe obrajii neraşi. 

-Aici mi se pare cam înăbugşitor. 

-Ei, oricum, suntem încă în viaţă, şi asta-i grozav. 


-Cred şi eu. 

-Sfinte Doamne! 

Trânti o tigaie goală pe aragaz şi se răţoi la el: 

-Toți agenţii FBI sunt ca tine? 

- Adică? 

-Sunt toţi nişte tipi acri? 

-Eu nu sunt un tip acru. 

-Ei, aş. 

-Da, dar viaţa nu prea e un carnaval. 

-Nu? 

-Viața e grea şi nedreaptă. 

-Poate. Dar e şi distractivă. 

-Toți creatorii de filme documentare sunt ca tine? 

-În ce sens? 

-Papagali... 

-Dar e ridicol. Eu nu sunt papagal. 

-Nu, zău? 

-Nu. 

-Suntem prinşi ca-ntro capcană într-un oraş în care 

realitatea pare să fi fost suspendată o vreme, în care 
oamenii sunt sfâşiaţi de o specie necunoscută, iar 
Lunaticii colindă străzile noaptea, în care nişte genii demente 
ale computerelor se pare că au întors pe dos biologia umană, în 
care putem fi cu toţii ucişi sau „convertiţi" înainte de miezul 
nopţii ce se apropie, şi când intru aici, tu eşti zâmbitoare şi 
Zglobie, şi fredonezi o melodie Beatles. 

-Nu era Beatles. 

-Poftim? 

-Rolling Stones. 

-Şi e vreo diferenţă? 

Ea oftă. 

-Ascultă, dacă ai de gând să mănânci ceva la micul dejun, 
trebuie să mă ajuţi să-l prepar, aşa că nu mai sta acolo, uitându- 
te urât la mine. 

-Bine, e-n regulă, ce să fac? 

-În primul rând, du-te la interfon şi cheamă-l pe Harry, 
asigură-te că s-a trezit. Spune-i că micul dejun e gata în... ăăă, 
să zicem patruzeci de minute. Clătite, ouă şi şuncă prăjită. 

Sam apăsă pe butonul interfonului şi zise: 

-Bună, Harry. 


lar Harry răspunse de îndată, deja treaz. Zise că va veni jos în 
aproximativ o jumătate de oră. 

-Şi acum? o întrebă Sam pe Tessa. 

-Scoate ouăle şi laptele din frigider - dar, pentru Dumnezeu, 
nu te uita în cutii. 

-De ce? 

Ea zâmbi strâmb: 

-Ai să spargi ouăle şi ai să verşi laptele. 

-Foarte nostim. 

-Aşa m-am gândit şi eu. 

În timp ce pregătea clătitele, spărgând şase ouă în vase de 
sticlă şi pregătindu-le să le poată turna repede în tigaie când va 
avea nevoie de ele, dându-i lui Sam instrucţiuni cum să aşeze 
masa şi s-o ajute cu alte lucruri mai mărunte, curăţând ceapă şi 
pregătind şunca, Tessa fredona şi cânta melodii de Patti la Belle 
şi Pointer Sisters. 

Sam ştia a cui era muzica, pentru că ea îi spunea, anunţându- 
i fiecare melodie de parcă era disc-jockey sau de parcă spera 
să-l educe şi să-l dezinhibe. În acelaşi timp în care muncea şi 
cânta, dansa şi pe loc, dând din fund, unduindu-şi şoldurile, 
câteodată pocnind din degete, trăind cu adevărat clipa. 

Se distra cât se poate de bine, fără nici o îndoială, dar ştia că-l 
mai şi tachina puţin, amuzându-se şi de asta. El încerca să se 
menţină în posomoreala lui, iar când ea îi zâmbea, nu-i întorcea 
zâmbetul - dar, Doamne, era atât de dulce. Avea părul ciufulit şi 
nu se machiase, iar hainele erau toate boţite de când dormise în 
ele. Totuşi, felul uşor neîngrijit în care arăta nu făcea decât să-i 
sporească farmecul. 

Câteodată, se oprea din cântat şi fredonat, ca să-i pună 
întrebări; dar continua să cânte şi să danseze pe loc chiar şi 
atunci când acesta îi răspundea. 

-Te-ai gândit cam ce-ar trebui să facem ca să scăpăm din 
încercuirea în care suntem? 

-Am eu o idee în sensul ăsta. 

-Patti La Belle, „New Attitude", zise ea, precizând ce melodie 
cânta. Ideea asta a ta e vreun secret aşa mare? 

- Nu. Dar trebuie s-o revăd împreună cu Harry, să iau 
nişte informaţii de la el, aşa că am să-ţi spun la masă. 


Sub îndrumarea ei, se aplecă peste polita scundă, tăind felii 
subţiri de brânză dintr-o bucată mare de Cheddar, când se 
întrerupse din cântat pentru a-l întreba: 

-De ce-ai spus că viaţa e grea şi neîndurătoare? 

-Pentru că aşa este. 

-Dar e şi plină de veselie. 

-Nu. 

-Şi de frumuseţe. 

-Şi de speranţă. 

-Rahat! 

-Aşa e. 

-Nu-i adevărat. 

-Ba da. 

-Ba nu. 

-De ce eşti aşa negativist? 

-Fiindcă aşa vreau eu. 

-Dar de ce vrei aşa? 

-Doamne, nu te mai opreşti odată? 

-Pointer Sisters, „Neutron Dance". 

Cântă puţin, dansând pe loc, în timp ce arunca în lada de 
gunoi cojile de ouă şi alte resturi. Apoi, se întrerupse din nou şi 
spuse: 

-Ce ţi s-a putut întâmpla de te-a făcut să simţi că viaţa e 
numai neîndurătoare şi grea? 

-Nu cred că vrei să ştii asta. 

-Ba da, vreau. 

Termină de tăiat brânza şi puse cuțitul jos. 

-Chiar vrei să ştii? 

-Da, chiar vreau. 

-Mama mea a murit într-un accident de maşină când aveam 
numai şapte ani. Eram în maşină cu ea, mă mir că n-am murit şi 
eu, de fapt am fost prins în grămada aia de fiare, împreună cu 
ea, mai mult de un ceas, faţă în faţă, uitându-mă fix la orbita ei 
goală, fără un ochi, şi la o parte 
a capului făcută zob. După asta, a trebuit să merg să stau 
cu tatăl meu, de care divorțase, şi care era un nenorocit cu o 
fire insuportabilă, plus alcoolic şi nu-ţi pot spune de câte ori mă 
bătea sau mă ameninţa că mă bate sau mă lega de un scaun în 
bucătărie şi mă lăsa acolo ore întregi, până când nu mă mai 
puteam ţine şi mă scăpăm în pantaloni, 


iar apoi venea să mă dezlege şi vedea ce-am făcut, şi mă bătea 
şi din cauza asta. 

Era surprins de felul în care se revărsau toate din el, de parcă 
porţile subconştientului s-ar fi deschis, scoțând afară toate 
sedimentele care se strânseseră acolo în ani de zile de 
autocontrol stoic. 

-Aşa că, de îndată ce mi-am terminat liceul, am plecat din 
casa aia, am trecut printr-un colegiu, locuind în camere ieftine, 
închiriate, mi-am împărţit patul cu tot soiul de gândaci negri 
noapte de noapte, apoi m-am înscris în Birou cât de repede am 
putut, pentru că voiam să văd o dată că se face dreptate în 
lume. Voiam să fac parte dintre cei care aduc justiţia în lume, 
poate din cauză că în viaţa mea a existat atât de puţină 
dreptate. Dar am descoperit că în mai mult din jumătate din 
cazuri dreptatea nu învinge. Cei răi ies mereu basma curată, 
indiferent cât te căzneşti să-i lichidezi, fiindcă sunt de multe ori 
al naibii de descurcăreţi, iar celor buni nu le vine niciodată să fie 
atât de câinoşi pe cât ar trebui ca s-o scoată la capăt. Dar, în 
acelaşi timp, când eşti agent, vezi în special partea mizerabilă, 
bolnavă a societăţii, ai de-a face cu drojdia ei, cu toate canaliile, 
cu toate soiurile de lepădături şi zi de zi 
devii din ce în ce mai cinic, mai dezgustat de oameni şi mai 
sătul de ei. 

Vorbea atât de repede încât aproape că nu mai avea suflu. 

Ea se oprise din cântat. 

Sam continuă, cu o lipsă de control emoţional care nu-i 
era proprie, să vorbească precipitat, încât propoziţiile aproape 
că se încălecau. 

-lar soţia mea a murit, Karen, era minunată, ţi-ar fi plăcut şi 
ţie, toată lumea o plăcea, dar s-a îmbolnăvit de cancer şi a 
murit, în dureri, oribil, suferind îngrozitor, nu aşa uşor ca Ali 
McGraw din filme, nu numai cu un suspin şi un zâmbet, şi un 
adio liniştit, ci în agonie. lar apoi mi-am pierdut şi fiul. Da, el 
trăieşte, are şaisprezece ani, fizic vorbind e în viaţă, şi psihic, 
dar emoţional e mort, cu inima cernită, rece pe dinăuntru, atât 
de îngrozitor de rece. 

li plac computerele, jocurile pe computer şi televizorul, şi 
ascultă black-metal. Ştii ce e black-metal? O muzică heavy- 
metal care virează spre satanism şi care-l atrage pentru că-i 
afirmă inexistenţa valorilor morale, că totul este relativ, că 


înstrăinarea lui de oameni este justificată, că-i bine să fii 
nesimţitor pe dinăuntru şi că tot ceea ce simte el că e bine chiar 
e bine. Ştii ce-a spus odată? 

Ea dădu din cap că nu. 

-Mi-a zis aşa: „Oamenii nu sunt importanţi. Oamenii nu 
contează. Numai lucrurile sunt importante. Banii contează, 
băutura e importantă aparatul meu stereo e important, tot ceea 
ce mă face să mă simt bine e important, dar eu nu sunt 
important." Îmi spune el mie că bombele nucleare sunt 
importante pentru că într-o zi au să arunce în aer toate aceste 
lucruri drăguţe, şi nu pentru că ar putea arunca în aer oamenii - 
la urma urmelor, oamenii sunt un nimic, numai animale 
poluante care 
degradează lumea. Asta repetă el mereu. Asta îmi spune el că 
gândeşte şi că poate dovedi acest adevăr. Zice că atunci când 
vezi o grămadă de oameni stând în jurul unui Porsche, admirând 
maşina, trebuie să te uiţi cu mare atenţie la feţele lor şi vei 
observa că le pasă mai mult de maşină decât unul de altul. Că 
nici măcar nu admiră meşteşugul, cel puţin în sensul în care nu 
se gândesc la 
acele fiinţe ce au făcut maşina, ca şi cum acel Porsche ar fi 
organic, ar creşte singur sau s-ar face singur. Il admiră în sine, 
nu pentru ceea ce reprezintă ca pricepere inginerească şi ca 
design. Maşina e mult mai vie decât ei. 

Ei îşi trag energia din maşină, din liniile ei zvelte, din fiorul de 
a-şi imagina puterea ei sub mâinile lor, aşa că maşina devine 
mai reală şi mult mai importantă decât oricare dintre oamenii 
care o admiră. 

-Asta-i o porcărie, zise Tessa cu convingere. 

-Dar asta-mi spune el, şi ştie că-i o nebunie şi încerc să discut 
cu el, dar are toate răspunsurile pregătite sau crede că le are. 
Şi, câteodată, mă întreb... dacă nu aş fi atât de acrit de viaţă eu 
însumi, atât de sătul de oameni, oare aş fi în stare să discut cu 
el mai convingător? Dacă nu aş fi cine sunt, aş fi mai capabil să- 
mi salvez fiul? Se opri. 

Îşi dădu seama că tremură. 

Amândoi tăcură câteva clipe. 

Apoi el zise: 

-De asta spun că viaţa e grea şi nemiloasă. 

-Imi pare rău, Sam. 


-Nu e vina ta. 

-Nici a ta. 

Înveli bucata de Cheddar într-o folie Saran Wrap şi o puse 
înapoi în frigider, în timp ce ea se întoarse la clătitele pe care le 
pregătea. 

-Dar ai avut-o pe Karen, zise ea. În viaţa ta au existat 
dragoste şi frumuseţe. 

-Sigur că da. 

-Păi, atunci... 

-Vezi că nu durează. 

-Nimic nu durează veşnic. 

-Exact asta-i şi părerea mea, zise el. 

-Totuşi nu înseamnă că nu ne putem bucura de perioadele 
bune atât cât le avem. Dacă întotdeauna te uiţi înainte, 
întrebându-te când are să se termine cu clipa de bucurie, nu vei 
cunoaşte niciodată adevărata mulţumire în viaţă. 

-Da, asta-i şi părerea mea repetă el. 

Dădu drumul lingurii mari de lemn în castronul de metal şi se 
întoarse să-l privească în ochi. 

-Dar nu e corect. Vreau să spun că viaţa e plină de 
momente minunate, de plăcere, bucurie... şi dacă nu sesizăm 
clipa, dacă nu renunţăm câteodată la gândurile proiectate în 
viitor şi nu ne concentrăm asupra momentului, atunci, nu vom 
putea purta cu noi amintirea bucuriei trăite când vin vremuri 
mai grele - şi nici speranţa. 

O privi îndelung, admirându-i frumuseţea şi vitalitatea, apoi 
începu să se gândească cum va îmbătrâni ea, cum va ajunge 
infirmă, murind cum moare orice lucru, şi nu mai suportă deloc 
s-o privească nici măcar o clipă. În loc de asta, îşi întoarse ochii 
către fereastra spălată de ploaie. 

-Îmi pare rău dacă te-am întristat, dar va trebui să admiţi că 
tu ai vrut asta. Ai insistat să ştii cum de sunt aşa o acritură. 

-O, nu eşti deloc o acritură, zise ea. Ai trecut demult de aşa 
ceva. Eşti un fatalist in toată puterea cuvântului. 

El dădu din umeri. 

Apoi se întoarseră la îndeletnicirile lor culinare. 


11 


După ce scăpă prin portiţa din fundul grădinii parohiale, 
Chrissie continuă să umble mai mult de o oră până se decise ce 
să facă în continuare. Plănuise să se ducă la şcoală şi să-i 
relateze povestea ei doamnei Tokawa în cazul în care se 
dovedea că Părintele Castelli nu o putea ajuta. 

Dar acum nu mai putea să creadă nici măcar în doamna 
Tokawa. După experienţa pe care o avusese cu preoţii, îşi 
dăduse seama că invadatorii luaseră probabil în stăpânire toate 
persoanele cu autoritate din Moonligt Cove, ca un prim pas spre 
dominarea totală. Ştia deja că preoţii erau posedaţi. Cu 
sigurnaţă că nici poliţia nu scăpase de aşa 
ceva, încât; logic, presupunea că şi profesorii se aflau 
printre cele dintâi victime. 

Pe când se tot deplasa dintr-un loc într-altul, ba înjura ploaia, 
ba îi era recunoscătoare. Pantofii, blugii şi flanela se îmbibaseră 
din nou de apă, iar ei îi era din ce în ce mai frig. Dar lumina 
întunecat-cenuşie a zilei şi ploaia îi ţinea pe oameni în casele lor 
şi, astfel, se afla cât de cât în siguranţă. In plus, pentru că vântul 
scăzuse în intensitate, o ceaţă subţire şi rece începea să-şi facă 
apariţia dinspre mare, nici a zecea parte de deasă pe cât fusese 
cu o noapte în urmă, doar o boare care atârna de copaci, dar 
suficientă pentru a mai camufla trecerea unei fetiţe pe acele 
străzi neprietenoase. 

Dispăruseră şi tunetul, şi fulgerele din noaptea trecută. 

Nu mai exista pericolul de a fi prăjită într-o clipită de un 
trăsnet neaşteptat, ceea ce o mai liniştea cât de cât. 

„Tânără fată complet prăjită de un trăznet, apoi mâncată de 
invadatori; creaturile spaţiului agreează cartofii prăjiţi 
pământeşti. «Dacă i-am putea mărunți cât de cât», zice 
invadatorul-şef, «ar fi perfecţi cu nişte ceapă»". 

Inainta cât putea pe aleile lăturalnice şi terenurile din spatele 
caselor, traversând străzile numai când era absolut necesar şi o 
făcea întotdeauna în grabă, pentru că vedea prea multe perechi 
de oameni cu faţa sumbră şi cu ochi de pasăre de pradă, în 
maşini care rulau la pas, evident patrule. De două ori dădu 
peste poliţişti chiar şi pe aleile lăturalnice, şi trebuia să se 
ascundă înainte s-o depisteze. 

Cam la un sfert de oră după ce ieşise în viteză pe poarta casei 
parohiale, remarcase mai multe maşini de patrulare 
în zonă şi o revărsare bruscă de vehicule şi de oameni care 


mergeau pe jos. Pietonii o speriau cel mai mult. Bărbaţii 

în impermeabile puteau conduce mult mai uşor o cercetare şi 
era mult mai dificil să scapi de ei decât de cei din maşini. Îi era 
groază să nu dea nas în nas cu ei pe neaşteptate. 

De fapt, petrecea mai mult timp ascunzându-se decât 
deplasându-se. Se ghemui o vreme în spatele unei grămezi de 
tomberoane de pe o alee. Se adăposti şi sub un molid, ale cărui 
crengi joase aproape că atingeau solul, ca o fustă, furnizându-i 
un refugiu întunecos şi destul de uscat. De două ori se târî sub 
diverse maşini şi rămase acolo un timp. 

Nu stătea într-un loc mai mult de cinci sau zece minute. 

Se temea ca nu cumva vreo creatură posedată de invadatori 
să n-o zărească pe când se strecura în diverse ascunzători şi să 
nu cheme poliţia ca s-o predea, şi astfel să cadă în capcană. 

Pe când ajunse la locul viran de pe Juniper Lane, lângă Casa 
Funerară „Callan", şi se ghemuise în cel mai adânc tufiş - iarbă 
uscată şi chaparral ţepos -, începu să se întrebe dacă se mai 
putea gândi la cineva la care să apeleze pentru ajutor. Pentru 
prima oară de când debutase 
toată această poveste cumplită, simţea cum îşi pierdea 
speranţa. 

Un brad uriaş îşi întindea crengile într-o parte, iar un boschet 
crescuse chiar sub el, aşa că era ferită cât de cât de ploaie. Şi 
mai important, în iarba înaltă, stând pe-o rână, nu putea fi 
văzută din stradă sau de la ferestrele caselor învecinate. 

Cu toate acestea, cam din minut în minut, îşi înălța capul cu 
precauţie suficient de sus ca să arunce o ocheadă de jur- 
împrejur, să se asigure că nimeni nu se pregătea să dea năvală 
peste ea. În timpul acelei prospecţiuni, privind 
la est dincolo de aleea şi de spaţiul vacant, spre 
Conquistador, văzu o parte din casa mare, din lemn de sequoia 
şi sticlă, pe latura dinspre răsărit a străzii respective. Talbot! 
Deodată îşi aduse aminte de bărbatul din scaunul cu rotile. 

Venise la „Thomas Jefferson" să le vorbească elevilor din 
clasele a V-a şi a VI-a, cu un an în urmă, în timpul Zilelor 
Comemorării - un program de studii de o săptămână care, deşi 
interesant, fusese în cea mai mare parte pierdere de vreme. Le 
vorbise despre dificultăţile şi capacităţile uluitoare ale oamenilor 
handicapaţi. 


La început, lui Chrissie îi păruse rău pentru el, îi plânsese de 
milă îngrozitor, pentru că arăta atât de patetic, stând acolo în 
scaunul lui cu rotile, cu trupul pe jumătate nefolositor, capabil 
să se ajute numai de o mână, cu capul uşor întors şi zvâcnind 
permanent într-o parte. Dar, apoi, 
când îl ascultă ceva mai mult, îşi dădu seama că avea un 
minunat simţ al umorului şi nu-i mai păru rău pentru el. 

Avură ocazia să-i adreseze întrebări, iar el fusese atât de 
dornic să discute toate detaliile intime ale vieţii sale, întristările 
şi bucuriile ei, încât ajunsese să-l admire cât se 
poate de mult. 

lar câinele lui, Moose, fusese grozav. 

Acum, privind casa din lemn de sequoia şi sticlă printre 
vârfurile ierbii înalte, strălucind de ploaie, gândindu-se la Harry 
Talbot şi la Moose, Chrissie se întrebă dacă acela era un loc în 
care putea merge să ceară ajutor. 

Se lăsă din nou în jos, în tufiş, şi se gândi la asta preţ de 
câteva minute. 

În mod cert, un infirm legat de scaunul lui cu rotile era unul 
dintre ultimii oameni pe care invadatorii s-ar fi deranjat să-l ia în 
stăpânire - dacă l-ar fi vrut şi pe el. 

Imediat se simţi ruşinată că gândise astfel. Un infirm legat de 
scaunul cu rotile nu era o fiinţă umană de mâna a doua. Avea la 
fel de mult de oferit invadatorilor ca oricine altcineva. 

Pe de altă parte... oare invadatorii ar avea vreo viziune 
elevată despre oamenii handicapaţi? Nu se aştepta la prea 
mult? La urma urmelor, erau străini de locurile acelea. Se 
presupunea că valorile lor nu erau aceleaşi cu cele ale 
fiinţelor umane. Dacă se vârau peste tot plantând seminţe 
- sau spori, sau gloanţe mici, sau orice altceva - în oameni, 
şi dacă-i mâncau, sigur nu te puteai aştepta să-i trateze pe 
infirmi cu mai mult respect decât dacă ar fi ajutat nişte bătrâne 
să traverseze strada. 

Harry Talbot! 

Cu cât se gândea mai mult la el, cu atât Chrissie devenea mai 
convinsă că până atunci fusese cruțat de oribilele atenţii ale 
invadatorilor. 


12 


După ce îl botezase pe Sam „Doctorul Fatalitate", unse tigaia 
cu grăsime, ca să nu se prindă clătitele de fund. 

Deschise aragazul şi aşeză la îndemână o farfurie, pe care să 
poată muta clătitele pentru a le păstra calde, pe măsură ce le 
făcea. 

Apoi, pe un ton care sugera faptul că era hotărâtă cu tot 
dinadinsul să-l facă să-şi reconsidere aserţiunea sumbră despre 
viaţă, zise: 

-Spune-mi... 

-Deocamdată nu poţi s-o laşi baltă? 

-Nu. 

El oftă. 

-Dacă eşti în halul ăsta de morocănos, de ce nu... 

-Mă sinucid? 

-Da, de ce nu? 

El râse cu amar. 

-Pe drumul pe care-l făceam din San Francisco încoace, 
mă jucam cu mine însumi - număram motivele pentru care viaţa 
merită să fie trăită. Nu am găsit decât patru, dar bănuiesc că 
sunt destule, pentru că încă mă aflu pe lumea asta. 

-Şi care erau ele? 

-Primul, mâncarea mexicană bine făcută. 

-Sunt de acord cu asta. 

-Al doilea, berea Guinness. 

-lar mie îmi place Heineken Dark. 

-E foarte bună, dar nu e un motiv pentru a trăi. 

Guinness însă, da. 

-Și al treilea? 

-Goldie Hawn. 

-O cunoşti pe Goldie Hawn? 

-Nuu! Poate că nici nu vreau, fiindcă probabil aş fi dezamăgit. 
Vorbesc despre imaginea ei de pe ecran, despre Goldie Hawn 
cea idealizată. 

-Ea e fata visurilor tale? 

-Mai mult de-atât. Ea... la naiba, nu ştiu... pare neatinsă de 
viaţă, nemarcată, plină de vitalitate, fericită şi inocentă, şi... 
amuzantă. 

-Crezi că o vei întâlni vreodată? 

-Cred că glumeşti. 

-Ştii ceva? zise ea. 


-Ce? 

-Dacă ai întâlni-o pe Goldie Hawn cu adevărat, dacă ar veni 
spre tine la o petrecere şi ar zice ceva nostim, ceva drăguţ, şi s- 
ar hlizi în felul ăla al ei, nici n-ai recunoaşte-o. 

-Ba da, aş recunoaşte-o. 

-Nu, deloc. Ai fi atât de ocupat să te gândeşti cât de 
nedreaptă, injustă, dură, crudă, sumbră, respingătoare şi 
stupidă e viaţa că nu ai fi pe fază. Nici măcar n-ai recunoaşte 
momentul. Ai fi prea înfăşurat într-un linţoliu macabru ca să vezi 
cu cine stai de vorbă. Şi acum, care-i 
al patrulea motiv? El ezită un pic: 

-Frica de moarte. 

Ea clipi des. 

-Nu înţeleg. Dacă viaţa e atât de îngrozitoare, atunci de ce să 
te mai temi de moarte? 

-Am trecut printr-o experienţă în preajma morţii. Eram 
într-o secţie de chirurgie, în timp ce mi se scotea un glonţ din 
piept. M-am înălţat din trup, am pornit în derivă spre plafon, i- 
am urmărit pe chirurgi o vreme, apoi m-am trezit că goneam din 
ce în ce mai repede printr-un tunel întunecat, către o lumină 
orbitoare - şi tot scenariul cunoscut. 

Ea era impresionată şi intrigată. Ochii ei albaştri, limpezi, erau 
larg deschişi de interes. 

-Şi? 

-Am văzut ce se află dincolo. 

-Vorbeşti serios, nu-i aşa? 

-Cât se poate de serios. 

-Vrei să spui că ştii că există viaţă după moarte? 

-Da. 

-Un Dumnezeu? 

-Da. 

Uimită, îl întrebă totuşi: 

-Dar dacă ştii că există un Dumnezeu şi că noi plecăm din 
lumea asta, atunci ştii şi că lumea asta are un sens, un înţeles. 

-Şi? 

-Păi, la rădăcina înecării celor mai mulţi oameni în stări 
sumbre şi în depresii stă îndoiala în legătură cu un scop al vieţii. 
Cei mai mulţi dintre noi - dacă am experimenta lucrurile prin 
care ai trecut tu... ei bine, nu ne-am mai face griji vreodată. Am 
avea tăria să facem faţă oricărei adversităţi, ştiind că există 


sens şi o viaţă dincolo. Aşa că, ce probleme mai ai, domnul 
meu? De ce nu te înseninezi după o asemenea experienţă? Eşti 
un tip chiar aşa de căpos? 

-Căpos? 

-Răspunde-mi la întrebare. 

Liftul porni şi începu să urce de la etajul întâi. 

-Vine Harry, zise Sam. 

-Răspunde-mi la întrebare, repetă ea. 

-Hai să zicem că priveliştea pe care am văzut-o eu nu mi-a 
dat prea multe speranţe. M-a speriat al naibii de tare. 

-Şi? Nu mă ţine în suspansuri. Ce-ai văzut de Cealaltă Parte? 

-Dacă-ţi spun, ai să zici că-s nebun. 

-N-ai nimic de pierdut. Cred deja că eşti nebun. 

Oftă şi clătină din cap, şi ar fi vrut să nu fi adus niciodată 
vorba despre acest subiect. Cum de-l determinase să se 
deschidă atât de mult? 

Liftul ajunse la etajul al treilea şi se opri. 

Tessa se îndepărtă de policioara din bucătărie, apropiindu-se 
mai mult de el: 

-Spune-mi o dată ce-ai văzut, fir-ar să fie! 

-N-ai să înţelegi. 

-Da' ce mă crezi? 

-Ai să înţelegi ce-am văzut, dar nu ce-a însemnat asta pentru 
mine. 

-Tu înţelegi ce-a însemnat pentru tine? 

-Da, zise el, solemn. 

-Ai de gând să-mi spui de bunăvoie sau trebuie să iau o 
furculiţă, să scormonesc în tine şi să-ţi scot povestea asta afară 
prin tortură? 

Liftul pornise în jos. 

El aruncă o privire spre hol: 

-Nu vreau deloc să discut asta. 

-Nu vrei, nu? 

-Nu. 

-L-ai văzut pe Dumnezeu, dar nu vrei să discuţi despre asta. 

-Exact. 

-Cei mai mulţi tipi care-l văd pe Dumnezeu - vor să discute 
numai despre acest subiect. Cei care-l văd pe Dumnezeu 
alcătuiesc o adevărată religie bazată pe întâlnirea cu EI, şi 


împărtăşesc asta milioanelor de 
oameni. 

-Numai că... 

-Adevărul este, după câte am citit, că majoritatea oamenilor 
care trec printr-o experienţă aproape de moarte sunt modificaţi 
deplin de ea. Şi întotdeauna în sensul bun. 

Dacă înainte erau pesimişti, acum devin optimişti. Dacă erau 
atei, devin credincioşi. Scara de valori se modifică, învaţă să 
iubească viaţa pentru ea însăşi, sunt fantastic de iradianţi! Dar 
nu şi tu. Nu, tu ai devenit mai dur, chiar mai sumbru, chiar mai 
încărcat. 

Liftul ajunse la parter şi încetă orice zgomot. 

-Vine Harry, zise Sam. 

-Spune-mi ce-ai văzut. 

-Poate că ţie am să-ţi spun, zise el, surprins să descopere că, 
de fapt, era dornic să discute cu ea, dar în locul potrivit şi la 
vremea potrivită. Cu tine, poate. Dar mai târziu. 

Moose lipăi intrând în bucătărie, respirând sacadat şi 
arătându-şi colții ca într-un zâmbet, iar Harry intră şi el un 
moment mai târziu. 

-Bună dimineaţa! zise Hary, cu voioşie. 

-Ai dormit bine? îl întrebă Tessa, oferindu-i un zâmbet 
autentic de afecţiune, pentru care Sam se simţi gelos. 

-Adânc, dar nu la fel de profund ca morţii - slavă Domnului! 

-Clătite? îl întrebă Tessa. 

-Nişte şuncă, te rog. 

-Ouă? 

-Cu zecile. 

-Pâine prăjită? 

-Munți de pâine prăjită. 

-Imi place ca un bărbat să aibă poftă de mâncare. 

Harry explică: 

-Am alergat toată noaptea, aşa că sunt mort de foame. 

-Ai alergat? 

-În vis. Urmărit de Lunatici. 

In vreme ce Harry lua un pachet cu mâncare pentru câine de 
sub un raft şi-i umplea lui Moose farfuria într-un colţ, Tessa se 
duse la tigaie, o unse anunţându-l pe Sam că el trebuia să se 
ocupe de ouă, şi începu să toarne compoziţia pentru prima 
clătită. După o clipă, zise: 


-Patti La Belle, „Stir It Up", şi începu să cânte şi să danseze 
din nou, pe loc. 

-Hei, o întrerupse Harry, pot să-ţi pun nişte muzică, dacă vrei. 

Se deplasă către un radio montat sub nişte poliţe, pe care nu-l 
observaseră nici Tessa, nici Sam, îl deschise şi tot umblă la el 
până găsi un post pe care se auzea „| Heard It Through The 
Grapevine" cu Gladys Knight şi The Pips. 

-E perfect, zise Tessa şi începu să se balanseze, să se 
încovoaie şi să tropăie cu atâta entuziasm încât Sam nu-şi putea 
imagina cum turna ea clătitele în tigaie în nişte forme 
ireproşabile. 

Harry râse şi se învârti în cerc cu scaunul lui cu rotile 
motorizat, de parcă ar fi dansat cu ea. 

-Oameni buni, voi nu ştiţi că lumea e pe sfârşite în jurul 
nostru? întrebă Sam contrariat. 

Il ignorară, ceea ce el presupuse că merita cu adevărat. 


13 


Trecând printr-o intersecţie, ascunzându-se în ploaie, ceaţă şi 
în orice loc umbros care-i ieşea în drum, Chrissie ajunse pe 
aleea de la est de Conquistador. Intră în curtea din spate a lui 
Talbot printr-o poartă dintr-un gard de lemn şi se pitulă pe rând 
dintr-un tufiş într-altul, de două ori gata să calce în excremente 
de câine - Moose era un câine fantastic, dar mai greşea şi el -, 
până când ajunse la treptele intrării din spate. 

lnăuntru auzi muzică. Era o melodie veche, din zilele în care 
părinţii ei erau adolescenţi. Şi, de fapt, fusese şi una din 
melodiile ei preferate. Dar Chrissie nu-şi aminti titlul, ci numai 
numele grupului - Junior Walker & The All Stars. 

Gândindu-se că muzica, combinată cu ropotul ploii, ar acoperi 
orice zgomot pe care l-ar face, sui treptele de la intrare şi, tot 
ghemuită, ajunse până la cea mai apropiată fereastră. Pentru o 
vreme, rămase aplecată sub pervazul geamului, ascultând 
oamenii dinăuntru. Vorbeau, râdeau deseori, sau cântau o dată 
cu cei de la radio. 

Nu păreau a fi invadatori. Aduceau destul de mult a oameni 
obişnuiţi. 

Oare invadatorilor le-ar plăcea muzica lui Stevie Wonder, The 
Four Tops şi Pointer Sisters? Nu prea era verosimil. Pentru 


urechile oamenilor, muzica extratereştrilor ar evoca, probabil, 
nişte cavaleri în armură 

cântând la cimpoi, în vreme ce s-ar tot rostogoli pe nişte scări, 
printre o haită de câini care latră la lună. Mai degrabă ca The 
Păciţii decât ca Pointer Sisters. 

În cele din urmă, se ridică suficient de sus ca să tragă cu 
ochiul pe deasupra pervazului, printr-un loc liber dintre perdele. 
Îi văzu pe domnul Talbot, în scaunul lui cu rotile, pe Moose, un 
bărbat şi o femeie necunoscuţi. Domnul Talbot bătea tactul cu 
mâna sănătoasă în braţul fotoliului, iar Moose dădea din coadă 
cu vigoare, chiar dacă în afara 
ritmului melodiei. Celălalt bărbat se folosea de o lingură mai 
mare pentru a scoate ouăle din tigaie şi pentru a le trece pe 
farfurii, privind-o pe femeie din când în când, poate neaprobând 
felul în care se abandonase melodiei, dar totuşi bătând tactul cu 
piciorul drept. Femeia făcea 
clătite, le punea pe o farfurie pe aragaz, ca să se menţină calde, 
şi, pe când trebăluia, tot dansa tremurat ca negrii şi se legăna; 
se mişca bine, în orice caz. 

Chrissie se lăsă iar pe vine şi se gândi la ce văzuse. 

Nimic din comportamentul lor nu arăta a fi straniu, dacă erau 
oameni, dar dacă erau străini de planetă, în mod sigur n-ar fi 
apelat la radio în timp ce luau micul dejun. Lui Chrissie îi venea 
greu să creadă că invadatorii - 
ca şi acel ceva care-l imitase pe Părintele Castelli - ar putea 
avea simţul umorului sau ritm. Sigur că pe invadatori îi interesa 
cel mai mult să ia în posesie alţi şi alţi oameni şi să găsească noi 
reţete pentru a-i găti pe 
copilaşii fragezi. 

Oricum, se hotărî să aştepte până când avea şansa să-i vadă 
mâncând. Din câte auzise că spuseseră mama ei şi Tucker în 
acea noapte pe pajişte, şi din ce văzuse în timpul micului dejun 
luat cu acea creatură care fusese Părintele Castelli, ştia că 
invadatorii sunt de o lăcomie feroce, fiecare dorind să mănânce 
cât o duzină de oameni. Dacă Harry 
Talbot şi musafirii lui nu se comportau ca porcii când aveau să 
se aşeze la masă, probabil că putea avea încredere în ei. 


14 


Loman rămăsese la casa lui Peyser pentru a supraveghea 
curățirea şi pentru a asista la transportarea cadavrelor 
regresivilor în furgonul mortuar de la „Callan". 

Îi era teamă să-i lase pe oamenii lui să facă totul singuri, 
pentru ca nu cumva vederea trupurilor metamorfozate sau 
mirosul de sânge să nu-i determine să caute ei înşişi stările 
degradate. Ştia că toţi - inclusiv el - păşeau pe o sârmă subţire 
şi înaltă deasupra unui hău. Pentru acelaşi motiv, voia să 
urmărească furgonul mortuar până la Casa Funerară şi să stea 
cu Callan şi asistentul lui până când 
trupurile lui Peyser şi Sholnick aveau să hrănească flăcările 
crematoriului. 

Verifică ce progrese se mai făcuseră în găsirea lui Booker, a 
femeii Lockland şi a lui Chrissie Foster, şi dispuse câteva 
schimbări în ce privea componenţa patrulelor poliţiei. Se afla la 
el în birou când primi raportul de la Castelli, şi se duse drept la 
casa parohială a bisericii 
„Maica Îndurării", ca să audă direct de la sursă despre felul în 
care fetiţa reuşise să scape din mâna lor. Nu mai conteneau cu 
scuzele, erau aproape greţos de servili. 

Bănui că regresaseră ca să se joce cu fata, din pură plăcere, 
şi tot jucându-se cu ea, îi oferiseră fără să vrea o şansă să 
scape. Desigur, nu aveau să recunoască regresia. 

Loman mări numărul patrulelor din zonă, dar nu se vedea nici 
urmă de ea pe nicăieri. Intrase în pământ. 

Totuşi, dacă venise în oraş în loc să se îndrepte spre 
autostradă, aveau s-o găsească mult mai curând şi s-o 
convertească până la sfârşitul zilei. 

La ora nouă, se întoarse acasă la el, pe Iceberry Way, să ia 
micul dejun. De când aproape că degenerase în dormitorul 
îmbibat de sânge al lui Peyser, hainele atârnau pe el. Pierduse 
din greutate deorece procesele catabolice îl consumaseră 
pentru a genera fantastica energie necesară regresiei şi pentru 
a se opune regresiei, în acelaşi timp. 

Casa era întunecată şi tăcută. Denny se afla fără îndoială la 
etaj, în faţa computerului său, unde fusese şi noaptea trecută. 
Grace plecase la lucru, la „Thomas Jefferson", unde era 
profesoară; trebuia să menţină iluzia unei vieţi obişnuite până 
când toată lumea din Moonlight Cove avea să fie convertită. 


Până atunci, nici un copil sub doisprezece ani nu fusese 
convertit, parţial din cauza dificultăţilor pe care specialiştii de la 
Noul Val le întâmpinaseră în stabilirea dozei corecte pentru 
tinerii care urmau la rând. Aceste probleme fuseseră rezolvate 
şi, în noaptea care se apropia, şi copiii aveau să fie „aduşi în 
rândul lumii". 

Loman rămase o vreme în bucătărie, ascultând ploaia la 
ferestre şi ticăitul pendulei. 

Îşi luă un pahar cu apă de la chiuvetă, îl bău, apoi un altul, 
apoi încă două. Era complet deshidratat după încercările prin 
care trecuse la Peyser. 

Frigiderul era plin de bucăţi mari de şuncă, de friptură, un 
curcan pe jumătate mâncat, o farfurie cu costiţe de porc, piept 
de pui, câmaţi şi pachete de carne de vacă şi salam. 
Metabolismul accelerat al Oamenilor Noi cerea un regim bogat 
în proteine. În plus, aveau o predispoziţie sporită pentru came. 

Luă o chiflă din cutia de pâine şi se aşeză la masă cu ea, cu 
friptura cu şunca şi cu un borcan de muştar. Apoi se puse pe 
mâncat, tăind sau rupând bucăţi groase de carne, punându-le în 
chifle unse cu muştar şi luând îmbucături mari. Mâncarea îi 
oferea o plăcere mult mai puţin subtilă decât pe vremea când 
era o Persoană Veche; acum mirosul şi gustul ei trezeau în el o 
excitație animalică, un impuls de rapacitate şi lăcomie excesivă. 
Într-un fel, era el însuşi dezgustat de modul în care înfuleca 
mâncarea şi o înghiţea, înainte de-a apuca să o mestece cum 
trebuie, dar fiecare efort pe care-l făcea să se abţină lăsa loc 
foarte curând unei hăpăieli şi mai aprige. Alunecă într-o 
semitransă, hipnotizat de ritmul de mestecare şi înghiţire. 

La un moment dat, avu mintea destul de limpede să realizeze 
că luase piepţii de pui din frigider şi că-i mânca 
cu entuziasm, deşi erau negătiţi. Se lăsă să alunece din nou în 
semitransă. 

Terminând de mâncat, se duse sus să vadă ce făcea Denny. 

Când deschise uşa de la camera băiatului, la început totul 
părea la fel ca în noaptea precedentă când îl văzuse 
ultima dată. Umbrele erau scăzute, draperiile trase, 
camera întunecată, cu excepţia luminii verzui de la VDT. 

Denny stătea în faţa computerului, adâncit în datele care se 
succedau pe ecran. 

Apoi, Loman văzu ceva care-i făcu pielea de găină. 


Închise ochii. 

Aşteptă. 

li deschise. 

Nu era o iluzie. 

| se făcu rău. Vru să iasă pe coridor şi să închidă uşa, să uite 
ce văzuse, să plece de acolo. Dar nu se putea mişca şi nici nu-şi 
putea ridica privirea. 

Denny scosese firul de la claviatură din priză şi-l pusese pe 
podea, lângă scaunul lui. Deşurubase partea din faţă a unităţii 
de procesare a datelor. Mâinile îi stăteau în poală, dar nu mai 
aduceau deloc a mâini. Degetele lui erau sălbatic prelungite, 
terminându-se nu în buricele degetelor şi unghii, ci în fire care 
păreau de metal, groase ca firele unei lămpi, care pătrundeau în 
intestinele computerului, pierzându-se acolo. 

Denny nu mai avea deloc nevoie de claviatură. 

Devenise o parte din sistem. Prin computer şi modemul care-l 
conecta cu Noul Val, Denny devenise una cu Sun. 

-Denny? 

Trecuse într-o formă alterată, dar nu într-una pe care s-o fi 
preferat faţă de cele deja văzute. 

-Denny? 

Băiatul nu răspunse. 

-Denny!!! 

Din direcţia computerului se auziră un clinchet ciudat, uşor, şi 
sunete de pulsare electronică. 

Împotriva voinţei sale, Loman intră în cameră şi se duse la 
masă. Se uită în jos la fiul lui şi se cutremură din cap până în 
picioare. 

Gura lui Denny atârna deschisă. Saliva i se scurgea pe bărbie. 
Devenise atât de transportat de contactul lui cu computerul că 
nu se ostenise să se mai scoale şi să mănânce sau să se ducă la 
baie; urinase în pantaloni. 

In locul ochilor, avea ceva ce aducea cu două sfere gemene 
de argint topit la fel de strălucitoare ca oglinzile. 

Ele reflectau datele care se îmbulzeau pe ecranul din faţa lor. 

Sunetul care pulsa, oscilaţiile electronice blânde, nu veneau 
de la computer, ci de la Denny. 


15 


Ouăle erau gustoase, clătitele excelente, iar cafeaua era 
suficient de tare pentru a altera albeaţa de porțelan a ceştilor, 
dar nu chiar atât de tare încât să nu fie consumată cu înghiţituri 
foarte mici. In timp ce mâncau, Sam expuse planul pe care-l 
concepuse pentru a transmite 
Biroului un mesaj. 

-Telefonul tău e tot mort, Harry. L-am încercat în dimineaţa 
asta. Şi nu cred că putem risca să ne îndreptăm spre graniţă pe 
jos sau cu maşina, câtă vreme mai sunt patrulele şi filtrele pe 
care le-au postat pe drumuri; asta ar fi doar o ultimă alternativă. 
La urma urmelor, din câte ştiu, noi suntem singurii care-şi dau 
seama că aici se petrece ceva cu adevărat... periculos şi că 
acest ceva trebuie oprit de urgenţă. Noi şi poate fetiţa Foster, 
cea despre care pomeneau poliţiştii în dialogul lor de pe VDT din 
noaptea trecută. 

-Dacă e într-adevăr o fată, zise Tessa, numai un copil, chiar 
dacă e adolescentă, nu va avea prea multe şanse cu ei. Trebuie 
să ne închipuim că o vor prinde, dacă nu cumva au şi prins-o. 

Sam aprobă din cap. 

-Şi dacă ne ţintuiesc şi pe noi locului, în timp ce 
încercăm să ieşim din oraş, nu va mai rămâne nimeni să ducă la 
bun sfârşit misiunea. Aşa că, mai întâi, va trebui să încercăm o 
acţiune cu o asumare minimă de risc. 

-Există şi aşa ceva? se întrebă Harry cu voce tare, în vreme 
ce-şi punea o bucată de omletă pe o felie de pâine prăjită, 
mâncând încet şi cu o precizie înduioşătoare, socotind că avea o 
singură mână disponibilă. 

Turnându-şi ceva mai mult sirop de arțar peste clătite, 
surprins de cât de mult mânca, atribuind un asemenea apetit 
posibilităţii ca aceasta să fie ultima lui masă, Sam zise: 

-Vezi tu... ăsta e un oraş de-a dreptul electronic. 

-Electronic? 

-E plin de computere. Noul Val i-a dat Poliţiei computere, ca 
să-i atragă în pânza de păianjen. 

-Şi şcolile, zise Harry. Îmi amintesc că am citit despre asta în 
ziar primăvara trecută sau poate chiar la începutul verii. Atât 
şcoala elementară cât şi liceul au fost înzestrate cu o mulţime 
de computere şi software. Numeau asta un gest de implicare 
civică. 

-Acum pare mult mai clar, nu? zise Tessa. 


-Clar ca bună-ziua. 

-Mai degrabă, continuă Tessa, cred că au vrut computerele în 
şcoli din acelaşi motiv din care au vrut ca şi poliţiştii să fie 
computerizaţi - ca să-i lege pe toţi la un loc de Noul Val, ca să-i 
îndrume şi să-i controleze. 

Sam îşi lăsă furculiţa jos. 

-Mi se pare că la Noul Val sunt angajaţi cam o treime din 
oamenii din oraş? 

-Cam aşa, zise Harry. Moonlight Cove s-a dezvoltat cu 
adevărat abia după ce Noul Val s-a mutat aici, acum zece ani. 
Intr-un fel, e un oraş de modă veche - viaţa de aici nu e numai 
dependentă de principalul investitor, ci şi foarte 
mult centrată social în jurul lui. 

După ce sorbi nişte cafea cam tot atât de tare ca un brandy, 
Sam zise: 

-O treime din populaţie... care ajunge cam la patruzeci la sută 
sau aşa ceva, din rândul adulţilor. 

-Aşa cred, îl completă Harry. 

-Şi trebuie să ne gândim că toată lumea de la Noul Val face 
parte din conspirație, că ei, printre cei dintâi, au fost... 
convertiți. 

Tessa dădu din cap. 

-Cred cât se poate de ferm. 

-Şi sunt mai mult decât în mod obişnuit interesaţi de 
computere, bineînțeles, pentru că lucrează în acea industrie, 
aşa că e foarte plauzibil ca majoritatea sau chiar toți să aibă 
computere acasă. 

Harry încuviinţă. 

-Şi fără îndoială că multe - dacă nu toate - dintre computerele 
lor de acasă pot fi legate prin modem direct de Noul Val, ca să 
poată munci la domiciliu seara sau în cursul săptămânii, dacă 
trebuie. Şi acum, cu acest plan de convertire care se apropie de 
final, pun pariu că lucrează 
contra cronometru; probabil că datele zboară încoace şi-n colo, 
jumătate din noapte. Dacă Harry îmi poate pomeni de cineva 
care să stea la câteva case de aici şi care lucrează pentru Noul 
Val... 

-Sunt câţiva, zise Harry. 

-Atunci m-aş putea strecura prin ploaie, să încerc dacă 


e cineva la ei acasă. La ora asta, probabil că sunt la servici. 
Dacă nu e nimeni acolo, poate că am să sun de la telefonul lor. 

-Staţi, aşteptaţi, îl întrerupse Tessa. Ce-i povestea asta cu 
telefoanele? Telefoanele nu funcţionează. 

Sam scutură din cap. 

-Tot ce ştim este că telefoanele publice nu sunt în stare de 
funcţionare, ca al lui Harry. Dar aminteşte-ţi că Noul Val 
controlează computerul companiei de telefoane, aşa că probabil 
pot alege liniile care să iasă din circulaţie. Pun pariu că nu le-au 
luat încă tonul celor care au suferit deja această... transformare. 
Nu şi-ar anula posibilitatea de comunicare chiar lor înşişi. Şi, mai 
ales, nu acum, în plină criză, când acest plan al lor e îndeplinit 
aproape în întregime. Există o şansă de mai mult de cincizeci la 
sută ca singurele linii pe care le-au întrerupt să fie cele la care 
şi-ar imagina că am putea ajunge - telefoanele publice - cum 
erau ale motelului, de exemplu, şi telefoanele din locuinţele 
celor care n-au fost convertiți încă. 


16 


Frica îl pătrunse pe Loman Watkins, îl răscoli şi-l umplu atât 
de mult încât, dacă ar fi avut substanţă, s-ar fi scurs de pe el în 
cantităţi care ar fi rivalizat cu adevăratele râuri ce se revărsau 
în continuare cu nemiluita din cerul stăpânit de furtună. li era 
frică de el însuşi, de ceea ce putea încă deveni. Se temea şi 
pentru fiul lui, care stătea la computer într-o formă cumplit de 
străină faţă de ceea ce fusese până deunăzi. Il îngrozea propriul 
lui fiu, nu avea rost să nege aşa ceva, era aproape mort de frică 
din cauza lui, nefiind în stare să-l atingă. 

Un puhoi de date fulgera pe ecran în valuri verzi, înceţoşate. 
Ochii lui Denny, strălucitori, lichizi - ca nişte picături de argint 
viu în orbite - reflectau fluxul luminos de litere, numere, scheme 
şi grafice. Fără să clipească nici măcar o secundă. 

Loman îşi aminti ce-i spusese Shaddack acasă la Peyser, când 
văzuse că acel om regresase către o formă de lup care se putea 
să nu ţină de istoria genetică a umanoizilor. 

Regresia nu era doar - sau nu era în primul rând - un proces 
fizic. Era un exerciţiu al minţii asupra materiei, al conştiinţei 
care dictează forma. Pentru că nu mai puteau fi oameni obişnuiţi 
şi pentru că pur şi simplu nu puteau tolera viaţa lipsită de 


emoţii, impusă de Noul Val, căutau stări alterate în care 
existenţa era mai suportabilă. lar băiatul alesese tocmai această 
stare, voise să devină acel lucru grotesc. 

-Denny? 

Nici un răspuns. 

Băiatul căzuse într-o tăcere totală. Nici măcar nu se mai 
auzeau sunetele electronice emise de el. 

Corzile metalice, în care se sfârşeau degetele băiatului, vibrau 
continuu şi câteodată zvâcneau de parcă un puls neregulat al 
unui sânge îngroşat, neomenesc, trecea prin ele, circulând între 
porțiunile organice şi cele anorganice ale mecanismului. 

Inima lui Loman bătea la fel de tare în piept ca şi paşii lui, 
dacă ar fi alergat. Dar era reţinut acolo de toată greutatea fricii 
lui. Începuse dintr-o dată să transpire abundent. Se lupta să nu 
vomite mâncarea copioasă pe care tocmai o îngurgitase ca un 
căpcăun. 

Se gândi cu disperare la ce avea de făcut şi atunci îi trecu prin 
minte să-l cheme pe Shaddack şi să-i ceară ajutorul. Sigur că 
Shaddack va înţelege ce se petrecea şi va şti cum să oprească 
această hidoasă metamorfoză şi cum să-i redea lui Denny o 
formă omenească. 

Dar asta ţinea doar de primul imbold. Proiectul Moonhawk 
scăpase de sub orice control, urmând traseele întunecoase până 
la ororile de la miezul nopţii, pe care Tom Shaddack nu le 
prevăzuse niciodată şi cărora nu le putea pune capăt. 

În plus, Shaddack nu s-ar speria de ceea ce i se întâmpla lui 
Denny. Ar fi încântat, exuberant Shaddack ar privi 
transformarea băiatului ca pe o stare alterată elevată, pe atât 
de dorit pe cât trebuia evitată şi batjocorită degenerarea 
regresivilor. Sub ochii lui se afla ceea ce Shaddack căuta cu 
adevărat - evoluţia forţată a omului spre maşină. 

Prezent şi acum în memoria lui Loman, Shaddack vorbise 
agitat în dormitorul lui Peyser, încleiat de sânge: ,... ceea ce nu 
înţeleg este de ce regresivii şi-au ales cu toţii o condiţie 
subumană. Sigur că ai puterea înlăuntrul tău de 
a suferi o evoluţie mai degrabă decât o involuţie, de ate 
ridica din mijlocul acestei umanităţi către ceva mai înalt, 
mai curat, mai pur...". 

Loman era sigur că această încarnare fantomatică a lui Denny 
cu ochii de argint nu era o formă mai înaltă decât existenţa 


umană obişnuită şi nici mai curată, şi nici mai pură. Într-un fel, 
era o degenerare în aceeaşi măsură ca şi regresia lui Mike 
Peyser către o formă apropiată de lup, sau ca şi coborârea lui 
Coombs până la stadiul de primitivism al maimuţelor. Ca şi 
Peyser, Denny renunţase la individualitatea intelectului pentru a 
scăpa de conştiinţa unei vieţi fără emoţii a unei Persoane Noi; în 
loc să devină unul dintre membrii unei haite de bestii 
subumane, el devenise una dintre multiplele unităţi de 
procesare a datelor într-o reţea complexă de supercomputere. 

Renunţase la ultimul lucru omenesc din el - renunţase la 
mintea lui - şi devenise ceva mai simplu decât o fiinţă umană 
complexă, minunată, vie. 

„Acum ştii ce este frica?" întrebă Loman în gând. „Nu poţi 
iubi. Nu mai mult ca mine. Dar acum te temi de ceva anume?" 

Sigur că nu. Maşinile nu puteau simţi teroarea. 

Deşi convertirea lui Loman îl lăsase incapabil să 
experimenteze vreo altă emoție în afară de frică şi, deşi zilele şi 
nopţile deveniseră pentru el un şir lung şi 
chinuitor de spaime de o intensitate variată, ajunsese într- 
un,fel pervers să iubească frica, să tânjească după ea, pentru că 
era singurul sentiment care-l mai ţinea în legătură cu omul 
neconvertit de altădată. Dacă şi această frică îi era luată, avea 
să fie doar o maşinărie din came. 

Viaţa lui n-ar mai fi avut nici o dimensiune omenească. 

Denny renunţase şi la această ultimă emoție prețioasă. 

Tot ceea ce îi mai rămăsese ca să-şi umple zilele cenușii 
erau logica, raţiunea, lanţurile nesfârşite de calcule, absorbţia şi 
prelucrarea neîncetată a datelor. Şi dacă Shaddack avea 
dreptate în privinţa longevităţii Oamenilor 
Noi, acele zile aveau să ajungă secole. 

Deodată, dinspre băiat, veniră din nou nişte sunete 
electronice nepământeşti. Parcă-şi răsfrângeau ecoul în ziduri. 

Acele sunete erau la fel de ciudate ca şi melodiile reci, de jale, 
şi ţipetele unor specii care-şi aveau adăpostul în străfundul 
mărilor. 

Ca să-l cheme pe Shaddack şi să i-l arate pe Denny în acea 
stare însemna să-l încurajeze pe nebun în planurile lui anormale 
şi diabolice. O dată ce ar fi văzut ce devenise Denny, Shaddack 
ar fi găsit o cale pentru a-i induce sau a-i forţa pe toţi Oamenii 
Noi să se transforme şi ei în nişte entităţi identice, care să 


funcţioneze perfect. Acea perspectivă adâncea şi mai mult 
spaimele lui Loman. 

Dinspre băiatul-obiect iarăşi nu se mai auzi nimic. 

Loman îşi scoase pistolul din toc. Mâna îi tremura rău de tot. 

Datele se succedau încă mai frenetic pe ecran şi înotau 
simultan pe suprafaţa ochilor topiţi ai lui Denny. 

Privind creatura care-i fusese fiu, Loman apelă la amintirile 
din viaţa lui de dinainte de Schimbare, încercând disperat să 
reînvie ceva din ce simţise odată pentru Denny - iubirea tatălui 
pentru fiu, bucuria dulce a 
mândriei, speranţa în viitorul băiatului. Îşi aminti de 
incursiunile pescăreşti pe care le făcuseră împreună, de serile 
petrecute în faţa televizorului, de cărţile preferate pe care le 
împărțeau unul cu altul şi le discutau, de lungile ceasuri în care 
lucraseră fericiţi împreună la proiecte ştiinţifice pentru şcoală, 
de Crăciunul în care Denny primise cea dintâi bicicletă, de prima 
întâlnire pe care o avusese puştiul, când o adusese pe prietena 
lui, Talmadge, 
acasă ca s-o cunoască şi părinţii... Loman putea invoca imagini 
ale acelor vremuri, imagini destul de detaliate în 
minte, dar fără puterea de a-i încălzi sufletul. Ştia că trebuia să 
simtă ceva, de vreme ce avea de gând să-şi ucidă singurul copil, 
ceva mai mult decât frică, dar nu mai avea acea capacitate. Ca 
să se ţină cu nădejde de ceea ce-i mai rămăsese din fiinţa lui 
omenească, ar fi trebuit să fie capabil să stoarcă măcar o 
lacrimă, cel puţin una, dar ochii îi rămâneau uscați în 
continuare. 

Fără veste, ceva erupse din fruntea lui Denny. 

Loman scoase un strigăt şi se dădu înapoi doi paşi, 
clătinându-se, luat prin surprindere. 

La început, se gândi că era vorba de un vierme, pentru că 
arăta lucios-unsuros şi segmentat, gros cât un creion. 

Dar, tot continuând să iasă în afară, văzu că era mai degrabă 
metalic decât organic, terminându-se într-un fel de dop-gură-de- 
peşte cu diametrul de trei ori cât al unui vierme. Ca trupul unei 
insecte respingătoare, se răsucea încoace şi-ncolo, aproape de 
faţa lui Denny, crescând lung, tot mai lung, până când atinse 
computerul. 

„El vrea să se întâmple una ca asta", se gândi Loman. 


lată dominaţia minţii asupra materiei, nu genetica 
scurtcircuitată. Puterea mentală devenită concretă, nu doar 
fugă biologică nebunească. Asta era ceea ce băiatul voise să 
devină, şi dacă asta era singura viaţă pe care o tolera acum, 
singura existenţă pe care şi-o dorea, atunci 
de ce să nu i se îngăduie să se bucure de ea? 

Acea excrescenţă hidoasă, ca un vieime, atinse aparatul, 
parcă cercetându-l, acolo unde fusese odată o placă de 
protecţie. Dispăru înăuntru, realizând o legătură care-l ajută pe 
băiat să finalizeze o conexiune cu Sun mult mai intimă decât s- 
ar fi putut doar prin intermediul mâinilor 
ce suferiseră mutații şi a ochilor de mercur. 

Un geamăt gol, electronic, care-ţi îngheţa sângele în 
vine, se auzi dinspre gura băiatului, deşi nici buzele, nici limba 
nu i se mişcau. 

Teama lui Loman de a întreprinde ceva era în sfârşit copleşită 
de teama de a nu acţiona. Păşi înainte, lipi gura pistolului de 
tâmpla dreaptă a băiatului şi trase două gloanţe. 


17 


Rămânând în poziţie ghemuită, sprijinindu-se de zidul casei, 
ridicându-se din când în când să se uite cu precauţie prin 
fereastră la cei trei oameni adunaţi în jurul mesei din bucătărie, 
Chrissie se convinse tot mai mult că putea avea încredere în ei. 
Pe deasupra tunetelor şi plesnetelor ploii, prin fereastra închisă, 
putea auzi numai frânturi din conversaţia lor. După o vreme, 
oricum, stabili că ştiau ceva îngrozitor despre ce se petrecea în 
Moonlight Cove. Cei doi străini păreau să se ascundă în casa 
domnului Talbot şi fugiseră de undeva, întocmai ca ea. 

Din câte deducea, puneau la punct un plan prin care solicitau 
ajutor de la autorităţile din afara oraşului. 

Ideea cu ciocănitul la uşă nu-i surâdea prea mult. Era din 
lemn solid, fără geamuri în partea de sus, aşa că ei 
n-ar fi putut-o vedea. Auzise destule ca să-şi dea seama că erau 
încordaţi, poate nu cu nervii la pământ ca ea, dar în mod clar la 
limită. O bătaie neaşteptată la uşă i-ar face să le sară inima din 
piept - sau poate că ar înşfăca nişte puşti 
şi ar trage prin uşă, implicit şi în ea. 

In loc de asta, se ridică la vedere şi ciocăni repetat în geam. 


Domnul Talbot îşi înălţă capul surprins şi arătă cu degetul, dar 
chiar atunci, celălalt bărbat şi femeia săriră în picioare cu 
bruscheţea unor marionete mânuite de sfori. 

Moose lătră o dată, de două ori. Cei trei oameni - şi 
câinele - o priviră cu uimire pe Chrissie. După expresia 
de pe feţele lor părea să nu fie vorba de o fetiţă de unsprezece 
ani chinuită, ci de vreo maniacă, purtând o mască de piele ca 
să-şi ascundă faţa deformată. 

Presupuse că acum, într-un Moonligt Cove infestat de 
invadatori, chiar şi o fetiţă patetică, înmuiată de ploaie, 
epuizată, putea constitui un obiect de teroare pentru cei care nu 
ştiau că este încă om. 

În speranţa de a le înlătura frica, vorbi prin geamul ferestrei: 

-Ajutaţi-mă. Vă rog, ajutaţi-mă! 


18 


Maşinăria scoase un soi de țipăt. [easta se zdruncină sub 
impactul celor două gloanţe, iar băiatul alunecă de pe scaun, 
prăvălindu-se pe podeaua dormitorului şi trăgând şi scaunul 
după el. Degetele alungite se smulseră din computerul de pe 
birou. Segmentul ca un vierme se despică în două, la jumătatea 
drumului între computer şi fruntea din care se ivise. Cel ce 
fusese odată Denny zăcea pe podea, zvârcolindu-se în spasme. 

Loman trebuia să se gândească la el ca la o maşină, nu ca la 
fiul lui. Era prea îngrozitor. 

Faţa avea trăsăturile descompuse, alcătuind o mască 
asimetrică, suprarealistă, din cauza gloanţelor care 
străbătuseră craniul. 

Ochii argintii deveniseră negri. Acum se făcea că două bobiţe 
de ţiţei, nu de mercur, erau înecate în orbitele testei acelei 
creaturi. 

Printre aşchii de os, Loman văzu nu atât substanţa cenuşie la 
care se aştepta, ci ceea ce părea să fie sârmă răsucită, cioburi 
lucioase care aduceau aproape a ceramică, forme geometrice 
stranii, sângele care se scurgea din răni, însoţit de fuioare de 
fum albastru. 

Şi totuşi, maşina scotea un soi de țipăt. 

Stridenţa lui electronică nu mai venea de la băiatul-maşină, ci 
de la computerul de pe birou. Acele sunete erau atât de bizare 


încât păreau nelalocul lor în aparatul devenit jumătate 
organism, aşa cum fuseseră şi în cvasi-băiatul căzut. 

Loman realiză că nu erau întrutotul numai scâncete 
electronice. Aveau în plus o calitate a tonului şi un caracter 
înfricoşător de umane. 

Valurile de date încetară să se mai scurgă pe ecran. Un 
cuvânt, însă, se repeta de sute de ori, rând după rând, pe 
display: 

NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU... 

Ştiu deodată că Denny era numai pe jumătate mort. 

Partea minţii băiatului care-i locuise trupul era desfiinţată, dar 
un alt fragment din conştiinţa lui trăia încă în computer, păstrat 
în siliciu, în loc de creier. Acea parte din el ţipa cu vocea rece a 
acestei maşini. 

Pe ecran: 

UNDE ESTE RESTUL DIN MINE UNDE ESTE RESTUL DIN MINE... 

Loman simţi de parcă sângele îi era îngheţat, pompat de o 
inimă la fel de rece ca şi carnea din frigiderul de jos. Nu mai 
cunoscuse niciodată un fior atât de îngheţat care să-l pătrundă 
atât de profund. 

Făcu câţiva paşi de lângă trupul rămas ca o zdreanţă pe 
podea, care se oprise în sfârşit din zvârcolire, şi îşi întoarse 
pistolul înspre computer. Şi-l goli în această maşinărie, trăgând 
mai întâi în ecran. Pentru că jaluzelele şi perdelele erau trase, în 
cameră se făcuse aproape întuneric. Toate circuitele le spulberă 
în bucăţi. Mii de scântei săriră în întuneric, ţâşnind din unitatea 
de procesare a datelor. Dar 
cu un pârâit şi o vibraţie ultimă, maşina muri, iar bezna se 
lăsă din nou, atotstăpânitoare. 

Aerul mirosea greu a siguranţe arse. Chiar mai rău decât atât. 

Loman părăsi camera şi se duse în capul scărilor. 

Rămase acolo un moment, sprijinindu-se de balustradă. 

Apoi cobori spre holul de la parter. 

Işi reîncărcă pistolul şi-l puse la loc în toc. 

leşi afară, în ploaie. 

Se duse la maşină şi porni motorul. 

-Shaddack, zise el cu voce tare. 


19 


Tessa se ocupă imediat de fetiţă. O duse sus, lăsându-i pe 
Harry, Sam şi Moose în bucătărie, şi o dezbrăcă de hainele ude. 

-Îți clănţănesc dinţii, draga mea. 

-Sunt norocoasă că mai am dinţi care să-mi clănţăne. 

-lar pielea s-a învineţit. 

-Sunt norocoasă că mai am şi piele, îi replică fetiţa. 

-Am observat că şchiopătezi. 

-Da. Mi-am sucit o gleznă. 

-Sigur e numai sucită? 

-Da. Nimic serios. în plus... 

-Ştiu, zise Tessa, ai noroc că mai ai glezne. 

-Exact. Din câte ştiu, invadatorilor li se par gleznele 
deosebit de gustoase, cam aşa cum oamenilor le plac 
picioarele de porc. Uh! 

Stătu pe marginea patului în camera de oaspeţi, cu o pătură 
de lână în jurul corpului gol, şi aşteptă până ce Tessa scoase un 
cearşaf din lenjeria de pat şi câteva ace de siguranţă dintr-o 
cutie de cusut, pe care o observase în acelaşi dulap. 

-Hainele lui Harry sunt mult prea mari pentru tine, aşa că o să 
te înfăşurăm într-un cearşaf, pentru moment. Câtă vreme 
hainele tale sunt în maşina de stors, poţi veni jos să ne spui lui 
Harry, lui Sam şi mie despre ce e vorba. 

-A fost o adevărată aventură, zise fetiţa. 

-Da, arăţi de parcă ai trecut prin multe. 

-S-ar scoate o carte grozavă din chestia asta. 

-Îți plac cărţile? 

-Da, mor după cărţi. 

Roşind, dar vădit hotărâtă să fie sofisticată, aruncă cât colo 
pătura şi se ridică în picioare îngăduindu-i Tessei să treacă un 
cearşaf în jurul ei, ca un drapaj. Tessa îl prinse ici şi colo, 
realizând un fel de togă. 

În timp ce Tessa îşi vedea de lucrul ei, Chrissie zise: 

-Cred că am să scriu o carte despre toate astea, odată şi- 
odată. Am s-o numesc „Blestemul invadatorilor" sau poate 
„Regina împărăției Tainice", numai dacă iese la iveală de pe 
undeva o astfel de regină. Poate că nu se reproduc ca insectele 
sau ca animalele. Poate că la bază au o formă de viaţă vegetală. 
Cine ştie? Dacă sunt o formă de viaţă vegetala, va trebui să-mi 
intitulez cartea ceva cam în genul „Semințele spaţiale" sau 
„Vegetale din spaţiu", sau poate „Ciupercile marţiene 


criminale". E câteodată bine să foloseşti aliteraţia în titluri. 
Aliteraţia. Nu vă place cuvântul ăsta? Sună aşa drăguţ. Mie îmi 
plac cuvintele. 

Desigur, poţi să vii întotdeauna cu un titlu mai poetic, care să 
te obsedeze, cam ca „Rădăcini duşmane, frunze 
duşmane". Dacă sunt legume, se poate să avem noroc, pentru 
că, până la urmă, pot fi ucise de păduchi de plante 
sau de viermi de roşii, dacă nu şi-au dezvoltat o protecţie 
împotriva molimelor pământului, tot aşa cum câţiva germeni 
mititei i-au distrus pe puternicii marţieni din „Războiul lumilor". 

Tessei îi veni greu să-i dezvăluie că inamicii lor nu 
veneau de pe alte planete, întrucât se delecta enorm cu 
discursul precoce al fetiţei. 

Apoi observă că mâna stângă a lui Chrissie era rănită. 

Palma îi fusese julită, iar în centru se vedea o rană profundă. 

-Mi-am făcut-o când am sărit de pe un acoperiş mai mic al 
casei parohiale, zise fetiţa. 

-Ai căzut de pe un acoperiş? 

-Păi, da. Mamă, a fost nemaipomenit! Înţelegeţi, prin fereastră 
venea ceva ce aducea a lup, pe urmele mele, şi nu aveam pe 
unde să ies prin altă parte. În aceeaşi cădere, mi-am scrântit şi 
glezna şi, apoi, a trebuit să fug prin curte spre poarta din fund, 
înainte să mă înhaţe. Ştiţi, domnişoară Lockland... 

-Te rog, spune-mi Tessa. 

După câte se părea, Chrissie nu era obişnuită să se adreseze 
adulţilor pe numele mic. Se încruntă şi tăcu o clipă, gândindu-se 
la invitaţia care-i fusese adresată. 

Evident, hotăra în sinea ei că nu era politicos să nu folosească 
numele de botez atunci când era rugată. 

-Bine... Tessa. Oricum, nu prea sunt în măsură să spun ce-or 
să ne facă invadatorii dacă or să ne prindă. Poate că orsă ne 
mănânce rinichii? Sau n-or să ne mănânce deloc? 

Poate că or să ne înfunde doar nişte pilule în cap, iar acestea 
se vor strecura în creierul nostru şi ne vor face felul. Oricum ar fi 
să fie, îmi imaginez că merită să cazi de pe acoperiş ca să-i 
ocoleşti. 

Terminând de prins toga în ace, Tessa o duse pe 
Chrissie la baie, şi căută în dulăpiorul cu medicamente ceva cu 
care să-i îngrijească palma julită. Găsi o sticlă cu iod, care avea 
o etichetă cam ştearsă, o rolă de leucoplast pe jumătate 


consumată şi un pacheţel de feşe sterile atât de vechi că 
învelişul din jurul fiecărui pătrăţel steril era îngălbenit de vreme. 
Compresele sterile în sine arătau curate şi albe, iar iodul 
rămăsese nealterat de timp, încă suficient de puternic să usture 
pe o rană deschisă. 

Cu picioarele goale, cu toga în jurul ei, cu părul blond 
atârnându-i în şuviţe şi încreţindu-i-se pe măsură ce se usca, 
Chrissie se aşeză pe capacul lăsat al closetului şi se supuse cu 
stoicism tratamentului rănii sale. Nu protestă în nici un fel, nici 
nu strigă şi nici nu sâsâi de durere. 

Dar continua să vorbească: 

-Asta e a doua oară când cad de pe acoperiş, aşa că am 
impresia că un înger păzitor are grijă de mine. Cu un an şi 
jumătate în urmă, în primăvară, nişte păsări - grauri cred că 
erau - şi-au clădit un cuib pe acoperişul unuia dintre grajdurile 
noastre, de acasă, iar eu trebuia să văd neapărat cum arătau 
puii de pasăre din cuib, aşa că, atunci când ai 
mei erau plecaţi, am luat o scară şi am aşteptat ca mama lor să- 
şi ia zborul, în căutare de hrană, iar eu m-am urcat repede acolo 
să arunc o privire. Dar să-ţi spun ceva - înainte să le crească 
penele, puişorii de pasăre sunt aproape lucrul cel mai urât pe 
care ai dori să-l vezi, cu 
excepţia invadatorilor, fireşte. Sunt nişte creaturi uscăţive şi 
zbârcite, numai clonţ şi ochi, şi cu nişte aripioare rebegite ca 
nişte mâini deformate. Dacă şi bebeluşii arătau la fel de urâţi 
când se năşteau, primii oameni, cu un milion de ani în urmă, 
cred că şi-ar fi aruncat noii-născuţi 
direct la closet - dacă ar fi avut - şi n-ar fi îndrăznit să mai facă 
alţii, şi întreaga rasă umană s-ar fi stins înainte chiar de a fi 
început să existe ca lumea. 

Tamponând încă rana cu iod, încercând fără succes 
să-şi stăpânească un început de râs, Tessa privi în sus şi o văzu 
pe Chrissie cum îşi strângea ochii cu putere, încreţindu-şi nasul, 
străduindu-se din răsputeri să fie curajoasă. 

-Apoi, mămica şi tăticul puilor s-au întors, continuă 
fetiţa, şi m-au văzut lângă cuibul lor şi s-au repezit la faţa mea, 
cu ţipete ascuţite. M-am speriat aşa de tare că am alunecat şi 
am căzut de pe acoperiş. Atunci nu m-am rănit deloc - deşi am 
căzut peste nişte bălegar de cal, ceea ce nu e prea grozav, 
ascultă-mă pe mine. lubesc caii, dar ar fi cu 


mult mai drăguţi dacă i-am putea învăţa să folosească o cutie în 
care să-şi facă nevoile, ca pisicile. 
Tessa se dădea în vânt după acest copil. 


20 


Sam se sprijini cu coatele pe masa de bucătărie şi o ascultă 
atent pe Chrissie Foster. Deşi Tessa îi auzise pe Lunatici în plină 
activitate ucigaşă la „Cove Lodge" şi-l zărise o fracțiune de 
secundă pe unul dintre ei pe sub uşa camerei, deşi Harry îi 
urmărise de la distanţă noaptea, prin ceaţă, iar Sam îi spionase 
pe doi dintre ei recent, printr-o fereastră din sufrageria lui Harry, 
totuşi fetiţa era singura dintre cei de faţă care-i văzuse de 
aproape, şi nu doar o singură dată. 

Dar nu numai experienţa ei inedită captiva atenţia lui Sam. 
Era fascinat şi de felul ei degajat de a fi, de buna dispoziţie şi de 
dârzenia ei. Evident, avea o mare forţă interioară, o fibră 
adevărată, căci altminteri n-ar fi supravieţuit nopţii trecute şi 
evenimentelor din cursul acelei dimineţi. Şi totuşi rămânea 
fermecător de inocentă, fermă, dar nu dură. Era unul dintre acei 
copii care-ţi dădeau speranţe pentru întreaga rasă umană. 

Un copil aşa cum fusese pe vremuri Scott. 

Şi de asta, Sam rămăsese atât de fascinat de Chrissie Foster. 
Îl vedea în ea pe Scott cel de altădată. Înainte să se... schimbe. 
Cu un regret atât de intens încât se manifesta ca o durere surdă 
în piept şi ca o înecăciune în gât, o privea pe fetiţă şi o asculta, 
nu numai pentru a 
reţine informaţiile pe care le comunica, dar şi cu speranţa 
aproape ireală că, studiind-o, va înţelege în sfârşit de ce fiul lui 
îşi pierduse atât inocenţa cât şi încrederea în propriul său viitor. 


21 


Jos, în întunericul pivniţei Coloniei Icarus, Tucker şi haita lui nu 
dormeau, pentru că nu aveau nevoie de somn. 

Zăceau încolăciţi în bezna adâncă. Din timp în timp, el şi cu 
celălalt mascul se împreunau cu femela şi se sfâşiau unul pe 
altul cu o frenezie sălbatică, sfârtecându-şi carnea care începea 
să se vindece pe dată, provocându-şi sângele să ţâşnească 


numai pentru plăcerea mirosului - rătăciţi nemuritori care se 
jucau. 

intunericul şi îngustimea bârlogului lor din ziduri de beton 
contribuiau la dezorientarea crescândă a lui Tucker. 

Ceas de ceas, îşi amintea tot mai puţin de existenta lui de 
dinaintea vânătorii palpitante petrecute cu o noapte în urmă. 
Incetase să aibă prea multă conştiinţă de sine. Când vânau, 
individualitatea nu era de încurajat în haită, iar în vizuina lor 
această individualitate era o trăsătură încă şi mai puţin de dorit; 
păstrarea armoniei în acel loc fără ferestre, care te ducea la 
claustrofobie, cerea să te dedici grupului. 

Visele lui în stare de veghe erau pline cu imaginile unor forme 
întunecate, sălbatice, care se strecurau prin pădurile înghiţite de 
noapte şi prin pajiştile scăldate în 
lumina lunii. Când amintirea formei umane îi pâlpâia vag 
prin minte, originile ei erau un mister pentru el; mai mult 
decât atât, era speriat de ea şi îşi modifica rapid fanteziile, 
revenind la scenele de alergare-vânare-ucidere-împerechere, în 
care nu era decât o parte componentă a haitei, un aspect al 
unei singure umbre, o prelungire a unui organism 
supradimensionat, liber de nevoia de a gândi, neavând nici o 
altă dorinţă în afară de aceea de a exista. 

La un moment dat, deveni conştient că-şi modificase 
aparenţa de lup, care devenise prea restrictivă. Nu voia să mai 
fie conducătorul haitei, întrucât acea poziţie implica prea multă 
responsabilitate. Nu voia să gândească deloc. 

Doar să existe. Să existe. Limitările tuturor formelor fizice 
rigide îi apăreau insuportabile. 

Era conştient că celălalt mascul şi femela îşi dădeau seama 
de degenerarea lui şi că-i urmau exemplul. Îşi simţea carnea 
sporindu-şi volumul, oasele dizolvându-i-se, organele şi vasele 
renunțând la diferite forme şi funcţii. 

Involuă dincolo de stadiul primei maimute, mult dincolo de 
vieţuitoarea pe patru picioare care se târâse afară din marea 
străveche cu milenii în urmă, dincolo, dincolo, până când nu mai 
ajunse decât o masă de ţesut pulsatil, o supă protoplasmatică, 
palpitând în negura pivniţei Coloniei Icarus. 


22 


Loman sună la uşa casei lui Shaddack, din capătul nordic al 
oraşului, şi Evan, servitorul acestuia, îi deschise. 

-Imi pare rău, domnule Watkins, dar domnul Shaddack nu 
este aici. 

-Unde s-a dus? 

-Nu ştiu. 

Evan era unul din Oamenii Noi. Ca să fie sigur că scapă 
de el, Loman îl împuşcă de două ori în cap şi apoi de încă două 
ori în piept, când căzuse deja pe podeaua din holul de la intrare, 
spulberându-i atât creierii, cât şi inima. Sau procesorul de date 
şi pompa. De ce era nevoie acum - de o terminologie inspirată 
din biologie sau din mecanică? Cât 
de mult progresaseră ei de când ajunseseră maşini? 

Loman închise uşa în urma lui şi sări peste cadavrul lui Evan. 
După ce-şi reîncărcă pistolul, începu să cerceteze casa uriaşă 
cameră cu cameră, etaj cu etaj, căutându-l pe Shaddack. 

Deşi dorea să fie mânat de o foame de răzbunare, să ardă tot 
de mânie şi să fie satisfăcut că-l desfiinţează pe Shaddack, acea 
adâncime a sentimentelor îi era refuzată. 

Moartea fiului său nu-i topise răceala din suflet. Nu putea 
simţi nici suferinţă, nici mânie. 

In loc de asta, era mânat de frică. Voia să-l ucidă pe Shaddack 
înainte ca nebunul să îi preschimbe în ceva mai rău decât 
ajunseseră deja. 

Ucigându-l pe Shaddack - care era întotdeauna conectat la 
supercomputerul de la Noul Val printr-un telemetru cardiac 
Loman avea să activeze un program din Sun care să emită prin 
microunde o comandă de distrugere. Acea transmisie urma să 
fie recepţionată de toate computerele cu microsfere înglobate 
intim în cele mai ascunse alcătuiri ale Oamenilor Noi. Primind 
comanda criminală, computerul cu interacţiune biologică din 
fiecare Persoană Nouă avea să încremenească instantaneu 
inima care-l găzduia. Fiecare dintre cei convertiți urma atunci să 
moară. Şi el însuşi. 

Dar deja nu-i mai păsa. Teama lui de moarte era contracarată 
de spaima faţă de viaţă, în special dacă trebuia să trăiască ca 
un regresiv ori ca acel lucru şi mai hidos în care se transformase 
Denny. 

Se imagina în acea condiţie mizerabilă - cu ochi de 


mercur scânteietori, cu o antenă ca un vierme, cercetătoare, 
ţâşnindu-i, fără să curgă sânge, din frunte, pentru a căuta o 
conjugare obscenă cu computerul. 

Fiindcă nu-l găsi pe Shaddack acasă, porni spre Noul Val, 
unde creatorul noii lumi era fără îndoială la biroul lui, proiectând 
neobosit alte dimensiuni pentru acest iad pe care-l credea 
paradis. 


23 


Curând după ora unsprezece, pe când Sam se pregătea de 
plecare, Tessa ieşi cu el afară, pe uşa din spatele casei, pe care 
o închise după ei, lăsându-i pe Harry şi Chrissie în bucătărie. 
Copacii din preajmă erau suficient de înalţi pentru a-i împiedica 
pe vecini, chiar şi pe cei situaţi cumva mai la deal de casa în 
care se aflau ei, să privească în curte. Era sigură că la umbra lor 
nu putea să-i vadă nimeni. 

-Ascultă, zise ea, nu are nici un sens să pleci de unul singur. 

-Ba da, hotărârea mea e perfect justificată. 

Aerul era rece şi umed, şi ea îşi încrucişă braţele peste piept, 
cuprinzându-şi umerii. 

-Aş putea suna la uşa din faţă ca să le distrag atenţia celor 
dinăuntru, în timp ce tu pătrunzi prin spate. 

-Nu vreau să-mi fac griji şi pentru tine. 

-Dar pot să am şi singură grijă de mine. 

-Mda, hai să zicem că te cred, zise el. 

-Şİ atunci? 

-Eu lucrez singur. 

-Pari să le faci chiar pe toate singur. 

El zâmbi uşor. 

-Crezi că o să începem o nouă discuţie în contradictoriu 
dacă viaţa este o distracţie, pur şi simplu, sau dacă nu cumva e 
iadul pe pământ? 

-Dar trebuie să recunoşti că nu ne-am certat. N-a fost decât o 
discuţie ca oricare alta. 

-Oricum, am recurs la asemenea travestiuri pe motiv că pot 
lucra foarte bine şi de unul singur. Nu mai vreau nici 
un partener pe lângă mine, Tessa, fiindcă nu mai vreau să 
mai văd pe nimeni murind. 


Ştia că se referea nu numai la ceilalţi agenţi care fuseseră 
ucişi la datorie în prezenţa lui, ci şi la fosta soţie. 

-Rămâi cu fetiţa, zise el. Ai grijă de ea dacă se întâmplă ceva. 
La urma urmei, ea e ca tine. 

-Poftim? 

-Face parte din categoria oamenilor care ştiu cum să iubească 
viaţa. Cum s-o îndrăgească în profunzime şi în mod autentic, 
indiferent de ce se întâmplă. E un talent rar şi preţios. 

-Şi tu ştii toate astea, zise ea. 

-Nu. Nu le-am ştiut niciodată. 

-Ei, fir-ar să fie, doar toată lumea se naşte cu dragostea de 
viaţă pe care o mai ai şi tu, Sam. Numai că ai pierdut contactul 
cu ea, dar o poţi regăsi. 

-Ai grijă de fetiţă, mai spuse el, întorcându-se pe călcâie şi 
coborând cele câteva trepte, în plină ploaie. 

-Mai bine întoarce-te, ce Dumnezeu! Mi-ai promis că îmi spui 
ce-ai văzut la celălalt capăt al tunelului, de Cealaltă Parte. Mai 
bine vino înapoi, zău aşa. 

Dar Sam se îndepărtă prin ploaia argintie şi aburii ceţii 
cenușii, dar subţiri. 

Privindu-l din spate, Tessa îşi dădu seama că, şi dacă el nu i- 
ar fi vorbit niciodată despre Cealaltă Parte, tot l-ar fi voit înapoi 
din multe alte motive, pe cât de complexe, pe atât de 
surprinzătoare chiar pentru ea însăşi. 


24 


Casa familiei Coltrane era la două uşi spre sud de clădirea în 
care locuia Talbot, pe Conquistador. Avea două etaje şi era 
placată la exterior cu scânduri din lemn de cedru. 

Ajungând repede îndărătul casei, unde picăturile de 
ploaie cădeau pe acoperişul curţii interioare cu un zgomot care 
aducea, neverosimil, a pocnituri de lemne puse pe foc, Sam 
trase cu ochiul prin uşile glisante cu geamuri, într-o cameră 
sumbră şi apoi prin ferestrele franţuzeşti, într-o bucătărie 
neluminată. Când ajunse la uşa bucătăriei, îşi scoase pistolul din 
toc, de sub haina de piele, şi-l ţinu pe lângă corp, lipit de 
coapsă. 

S-ar fi putut duce prin faţă să sune la uşă, ceea ce le-ar fi 
părut locatarilor ceva foarte obişnuit. Dar asta însemna să iasă 


în stradă, unde l-ar fi văzut mult mai uşor nu numai vecinii, ci şi 
oamenii despre care Chrissie spusese că patrulau prin oraş. 

Bătu la uşă, cu patru lovituri rapide. Deoarece nu răspunse 
nimeni, bătu din nou, mai tare, şi apoi a treia oară, şi mai tare. 
Dacă ar fi fost cineva acasă, acestor bătăi li s-ar fi răspuns cu 
siguranţă. 

Harley şi Sue Coltrane trebuiau să fie la Noul Val, unde lucrau. 

Uşa era încuiată. Spera să nu aibă vreun zăvor tras. 

Deşi îşi lăsase sculele la Harry acasă, adusese un şperaclu 
subţire, flexibil, de metal. Filmele de la televizor popularizaseră 
ideea că orice carte de credit putea fi utilă în asemenea cazuri, 
dar acele obiecte rectangulare de plastic se îndoiau prea adesea 
şi se rupeau înainte să descuie uşa. Prefera uneltele probate în 
timp. Introduse şperaclul între uşă şi cadrul ei, sub încuietoare, 
şi trase de el în sus, apăsând atunci când întâmpină rezistenţă. 

Încuietoarea cedă. Încercă uşa, şi nu exista nici un zăvor; se 
deschise cu un uşor scârţâit. 

Păşi înăuntru şi închise încetişor uşa, asigurându-se că nu 
avea să se mai încuie la loc. Dacă trebuia să iasă afară în grabă, 
nu voia să bâjbâie cu degetele tocmai pe acolo. 

În bucătărie, intra doar lumina zilei mohorâte de ploaie, 
care de-abia pătrundea prin ferestre. Desigur, podeaua 
acoperită cu un soi de linoleum, tapetul de pe pereţi şi faianţa 
căpătaseră cele mai palide nuanţe, pentru că în acea penumbră 
totul părea cenuşiu, fără alte reliefuri. 

Rămase nemişcat apreape un minut, ascultând cu atenţie. 

Un ceas de perete ticăia. 

Ploaia duruia pe copertina curţii interioare. 

Părul ud i se lipise de frunte. ŞI-I îndepărtă din ochi, într-o 
parte. 

Când păşi, pantofii uzi pleoscăiră. 

Se duse direct la telefon, care era fixat pe un perete. 

Când îl ridică, nu auzi nici un ton, dar, pe de altă parte, linia 
nu era moartă. Era încărcată de sunete ciudate: clinchete, 
sonorități joase, oscilaţii de slabă frecvenţă - şi totul era inclus 
într-o muzică lugubră şi nefamiliară, un fel 
de fredonare electronică. 

Pe Sam îl trecură fiori pe şira spinării. 

Cu atenţie şi în linişte, puse receptorul în furcă. 


Se întrebă ce sunete se puteau auzi la un telefon care era 
folosit ca legătură între două computere, ca un modem. Oare 
vreunul dintre soţii Coltrane se afla pe undeva prin casă, legat 
prin computer cu Noul Val? 

Cumva, realiză că ceea ce auzise el pe linie nu era chiar aşa 
uşor de explicat. Fusese al naibii de straniu. 

Lângă bucătărie, se afla o cameră de zi. Cele două ferestre 
erau acoperite cu draperii închise la culoare, ceea ce filtra o 
dată în plus lumina cenușie a zilei. O ladă, un 
bufet, o masă şi nişte scaune apăreau ca tot atâtea corpuri 
de umbre în negru şi cenuşiu. 

Din nou se opri să asculte. Din nou nu auzi nimic neobişnuit. 

Casa, construită după o schemă clasic californiană, nu avea 
coridor la parter. Fiecare cameră conducea spre o 
alta, într-un plan deschis şi aerisit Pe sub o boltă, intră în 
sufrageria mare, recunoscător că existau covoare de la un capăt 
la altul al camerelor, pe care pantofii lui uzi nu 
făceau nici un zgomot. 

Sufrageria, mai puţin cufundată în umbre decât oricare altă 
parte a casei pe care o putuse vedea până acum, păstra totuşi o 
culoare accentuată de gri perlat. Ferestrele dinspre vest erau la 
adăpost datorită intrării principale, dar ploaia bătea în ele 
dinspre nord. O lumină plumburie, care străbătea prin geamuri, 
înmuia camera în umbrele cenuşii-apoase ale sutelor de picături 
care se scurgeau pe geamuri, iar lui Sam i se ascuţiseră 
simţurile atât de mult încât aproape că percepea aceste mici 
fantome ca pe nişte amoebe întinzându-se spre el. 

Prins între fulgere şi propria-i stare de spirit, se simţea de 
parcă era într-un film vechi în alb şi negru. Unul din acele 
exerciţii funeste dintr-un film din „seria neagră". 

Sufrageria era pustie dar, brusc, un sunet răzbătu din ultima 
cameră de la parter. Din colţul de sud-vest, de dincolo de 
coridor. Dintr-o ascunzătoare, fără îndoială. Un sunet 
pătrunzător, care-i provocă o durere de dinţi, urmat de un 
strigăt fără speranţă care nu părea nici vocea unui 
om, nici sunetul unei maşinării, ci ceva între astea două, o voce 
semimetalizată, pustiită de frică şi distorsionată de disperare. 
Era urmată de o pulsaţie electronică joasă, ca o bătaie intensă a 
inimii. 

Apoi, tăcere. 


Îşi scosese pistolul, ţinându-l direct în faţa lui, gata să 
tragă în orice ar fi mişcat. Dar totul era pe cât de încremenit, pe 
atât de tăcut. 

Ţipătul lugubru şi pulsaţia joasă nu puteau fi asociate nici pe 
departe cu Lunaticii pe care-i zărise în cursul nopţii, în preajma 
casei lui Harry, sau cu ceilalţi, descrişi de Chrissie, care-şi 
schimbau forma: Până acum, cel mai mult se temuse de o 
întâlnire cu vreunul dintre ei. Dar, dintr-o dată, entitatea 
necunoscută din ascunziş îi provoca cea mai adâncă spaimă. 

Sam aşteptă. 

Nimic. 

Avea sentimentul neplăcut că ceva îi asculta mişcările tot atât 
de încordat ca şi el. 

Se gândi să se întoarcă acasă la Harry, pentru a reflecta 
asupra altei modalităţi de a trimite un mesaj Biroului, deoarece 
mâncarea mexicană, berea Guinness şi filmele cu Goldie Hawn - 
chiar şi „Swing Shift"- păreau acum mai preţioase decât orice, 
nu raţiuni patetice pentru a trăi, ci plăceri atât de formidabile 
încât nu existau cuvinte care să le descrie în mod adecvat. 

Numai Chrissie Foster îl împiedică să iasă imediat de acolo. 
Amintirea ochilor ei strălucitori, figura ei inocentă, entuziasmul 
şi animația cu care-şi relatase aventurile. 

Poate că-l pierduse pe Scott şi poate că era prea târziu ca 
băiatul să mai fie întors din drum. Dar Chrissie încă 
trăia în toate sensurile acestui cuvânt - fizic, intelectual, 
emoţional - şi depindea de el. Nimeni altcineva nu o putea salva 
de la convertire. 

Până la miezul nopţii, rămăseseră mai puţin de douăsprezece 
ore. 

Traversă sufrageria. Se sprijini de zidul de lângă uşa pe 
jumătate deschisă a camerei de unde veniseră sunetele acelea 
nefireşti. 

Înăuntru, ceva producea un clinchet. 

Înţepeni. 

Clinchete joase, moi. Nu acel tic-tic-tic al ghearelor pe care le 
auzise bătând în fereastră cu o noapte înainte. Mai degrabă ca o 
serie lungă a unor mecanisme care se declanşau, ca un număr 
nedefinit de întrerupătoare care 
se închideau, ca piesele din jocul de domino care cădeau 
una peste alta clic-clic-clic. 


Şi încă o dată - linişte. 

Apucând pistolul cu ambele mâini, Sam păşi în faţa uşii şi o 
împinse cu piciorul. Trecu pragul şi luă poziţie de tragere. 

Ferestrele erau acoperite de obloane interioare, şi singura 
lumină venea de la ecranele a două computere. 

Amândouă erau înzestrate cu filtre care dădeau un text în 
negru pe un fundal gălbui. Tot ceea ce în cameră nu era învăluit 
în umbre, era în schimb atins de acea iradiere 
aurie. 

Doi oameni stăteau în faţa terminalelor, unul de partea 
dreaptă a camerei, celălalt de cea stângă, cu spatele unul la 
altul. 

-Nu mişcaţi! zise Sam, cu o voce dură. 

Nici nu se mişcară şi nici nu vorbiră. Erau atât de necilintiţi că, 
la început, crezu că sunt morţi. 

Lumina spectrală de acolo era mai strălucitoare şi, totuşi, 
arăta mult mai puţin obiectele decât lumina zilei filtrată prin 
obloane care atingea vag celelalte încăperi. 

După ce ochii i se obişnuiră, Sam văzu că oamenii de la 
computere nu erau doar nefiresc de încremeniţi, dar nici măcar 
nu erau oameni. Se simţea atras în cameră de gheara îngheţată 
a groazei. 

Indiferent la prezenţa lui Sam, un bărbat gol, probabil Harley 
Coltrane, stătea pe un scaun mobil, care se învârtea în jurul 
propriei axe. La computerul din dreapta uşii, spre zidul dinspre 
vest. Era conectat de VDT printr-o pereche de cabluri nu foarte 
groase, care păreau mai puţin 
metalice şi mai mult organice, ce străluceau umed în 
scânteierea de chihlimbar a luminii. Se întindeau din interiorul 
unităţii de procesare a datelor - de pe care fusese scos capacul 
de protecţie - şi până în torsul gol al bărbatului, sub stern, 
amestecându-se cu carnea, fără să curgă sânge. Pulsa. 

-Doamne sfinte! şopti Sam. 

Antebraţele lui Coltrane erau acum complet descărnate, 
numai oase. Carnea de pe braţe, în partea lor superioară, se 
sfârşea la două degete deasupra coatelor; din aceste cioturi, 
oasele ţâşneau în afară la fel de curate ca nişte prelungiri 
robotizate dintr-o cutie de metal. Mâinile scheletice erau legate 
strâns în jurul cablurilor, de parcă erau mai degrabă o pereche 
de şuruburi de strângere. 


Când Sam se apropie mai mult de Coltrane şi-l privi mai de 
aproape, văzu că oasele nu erau chiar atât de distincte cum ar fi 
trebuit, ci că pe jumătate se topiseră. In plus, erau încrustate în 
metal. În timp ce privea, cablurile începură să pulseze cu o 
asemenea vigoare, încât vibrară periculos. Dacă n-ar fi fost 
fixate de acele mâini ca nişte şuruburi de strângere, s-ar fi 
desprins ori de om, ori de maşină. 

„Pleacă de aici." 

O voce interioară îi spunea să dispară urgent, şi era propria 
lui voce, deşi nu cea a adultului Sam Booker. Era vocea copilului 
care fusese el odată şi pe care frica o încuraja să revină. 
Teroarea extremă este o maşină a timpului de mii de ori mai 
eficientă decât nostalgia, lovindu-ne în continuare chiar şi după 
ani de zile, în acea intolerabilă şi uitată condiţie de neajutorare 
în care mare parte din copilărie se consumă. 

„leşi afară, fugi, fugi, ieşi!" 

Sam rezistă impulsului de a o rupe la fugă. 

Voia să înţeleagă. Ce se petrecea? Ce deveniseră aceşti 
oameni? De ce? Ce legătură avea asta cu Lunaticii care ieşeau 
noaptea după pradă? Evident, cu ajutorul microtehnologiei, 
Thomas Shaddack găsise o cale de a altera în mod radical şi 
pentru totdeauna biologia umană. 

Cam atât îi era clar lui Sam, dar neştiind nimic altceva, era ca 
şi cum o vieţuitoare trăia în mare fără să fi văzut vreodată un 
peşte. Aşa că, sub această aparenţă, zăceau mult mai multe 
lucruri şi mult mai misterioase. 

„Pleacă!" 

Nici bărbatul dinaintea lui şi nici femeia de cealaltă parte a 
camerei nu erau conştienţi de prezenţa sa. Din câte se părea, 
nu se afla în nici un pericol. 

„Fugi", zise băieţelul speriat de dinlăuntrul lui. 

Râuri de date - cuvinte, numere, scheme, grafice de 
nenumărate feluri - se revărsau într-un flux impetuos pe ecranul 
chihlimbariu, în vreme ce Harley Coltrane privea încremenit 
displayul care pâlpâia. Nu-l vedea cum ar fi făcut-o un om 
obişnuit, pentru că nu avea ochi. Îi fuseseră smulşi din orbite şi 
înlocuiţi cu o pereche de alţi senzori: boabe mărunte de sticlă 
rubinie, mici ghemuri de sârme, bucățele de ceramică, toate 
sclipind şi uşor retrase în găurile negre, profunde, din ţeasta lui. 


Acum, Sam apucase revolverul cu o singură mână. Îşi ţinea 
degetul pe piedică mai degrabă decât pe trăgaci, pentru că 
tremura atât de rău încât putea să scape fără să vrea un glonte. 

Pieptul omului-maşină tresălta. Gura îi atârna deschisă, şi o 
respiraţie necurată ieşea din ea în valuri ritmice. 

Pe tâmple, se distingea bătaia pulsului crescut. Dar, în plus 
faţă de venele dilatate de la ceafă, se distingeau şi alte zvâcniri 
în locuri neobişnuite: în mijlocul frunţii, de-a lungul fălcilor, în 
patru puncte de pe piept şi pântece, pe braţe, unde nişte vene 
ca nişte frânghii se îngroşaseră şi se 
ridicaseră de sub grăsimea subcutanată, învelite numai de 
piele. Sistemul circulator părea să fi fost reproiectat şi amplificat 
pentru a susţine noile funcţii pe care organismul îi cerea să le 
îndeplinească. Mai rău încă, acele pulsuri zvâcneau sincopat, 
straniu, de parcă în el băteau 
cel puţin două inimi. 

Un țipăt strident explodă din gura căscată a acelui lucru, iar 
Sam se răsuci în loc şi strigă şi el de surpriză. 

Asta se învecina cu sunetele nepământeşti pe care le auzise 
din sufragerie, care-l atrăseseră acolo, dar el crezuse că veneau 
de la computer. 

Strâmbându-se pe când ţipătul electronic lua volute tot mai 
înalte şi urca spre o intensitate dureroasă, Sam îşi înălţă privirea 
de la gura deschisă a omului-maşină la „ochii" lui. Senzorii încă 
îi clipeau în orbite. Boabele de sticlă rubinie scânteiau cu o 
luminiţă interioară, şi Sam 
se întreba dacă-l înregistrau prin infraroşii sau cu alte mijloace. 
Oare Coltrane îl vedea cât de cât? Poate că omul-maşină 
schimbase lumea oamenilor pentru o altă realitate, mutându-se 
de pe acest plan fizic pe un alt nivel, şi poate că Sam nu avea 
nici o importanţă pentru el şi trecea neobservat. 

Ţipătul începu să slăbească în intensitate, apoi se stinse 
brusc. 

Fără să-şi dea seama ce făcea, Sam ridicase pistolul şi, de la o 
distanţă relativ mică, îl îndreptase asupra feţei lui Coltrane. 
Tresări când descoperi că-şi deplasase degetul de pe piedică pe 
trăgaci şi că avea de gând să distrugă acel lucru. 

Ezită. Coltrane era încă om, la urma urmelor - cel puţin într-o 
anumită măsură. Cine putea spune că nu dorea să se afle în 
acea stare mai degrabă decât să trăiască viaţa unei fiinţe 


umane obişnuite. Sam se simţea nelalocul lui în rolul de 
judecător, iar ca posibil executant, încă şi mai rău. 

De vreme ce considera că viaţa era iadul pe pământ, 
trebuia să ia în seamă posibilitatea ca ipostaza lui Coltrane să 
fie o ameliorare, o scăpare pentru acesta. 

Intre om şi computer, cablurile lucioase, semiorganice, vibrau, 
ca prelungiri ale mâinilor scheletice în care erau fixate. 

Respirația neplăcută a lui Coltrane era încărcată atât cu 
duhoarea de carne în putrefacție cât şi cu izul de componente 
electronice supraîncălzite. 

In orbitele ochilor fără pleoape, senzorii sclipeau şi se mişcau. 
Imbăiată în aur de la lumina de pe ecran, faţa lui Coltrane 
părea îngheţată într-un țipăt perpetuu. Vasele care-i pulsau pe 
maxilare şi tâmple arătau mai puţin ca reflecţiile propriilor bătăi 

ale inimii, decât ca nişte paraziți care i se agitau sub piele. 

Cu o cutremurare de dezgust, Sam apăsă pe trăgaci. 

Bubuitura, în acel spaţiu închis, sunase ca un tunet cumplit. 

Capul lui Coltrane se lăsă pe spate din cauza impactului cu 
glontele, apoi căzu înainte, cu bărbia în piept, scoțând fum şi 
sângerând. 

Cablurile respingătoare continuau să se umfle şi să se 
contracte, şi iarăşi să se umfle, parcă din cauza unei treceri 
ritmice a fluidului intern. 

Sam simţi că omul acela nu era complet mort îşi întoarse 
pistolul asupra ecranului computerului. 

Una din mâinile scheletice ale lui Coltrane dădu drumul 
cablului în jurul căruia fusese fixată. Cu un clic-snic, un sunet de 
oase descărnate, se întinse şi apucă încheietura mâinii lui Sam. 

Sam scoase un urlet. 

Camera se umplu de clinchete electronice, de pocnete, de 
bubuieli şi de zgomot de fiare în mişcare. 

Mâna aceea diavolească îl strângea tare şi cu o asemenea 
forţă fantastică încât degetele metalice îi ciupiră pielea, apoi 
începură parcă să taie prin ea. Simţi cum sângele cald i se 
prelinge pe braţ, pe sub mâneca de la cămaşă. Cu o panică 
teribilă realiză că puterea inumană a omului-maşină era 
suficientă pentru a-i sfărâma încheietura mâinii şi a-l lăsa ciung. 
În cel mai bun caz, mâna avea să-i amorţească în curând din 
cauza lipsei circulaţiei şi el avea să scape pistolul. 

Coltrane se lupta să-şi ridice capul pe jumătate zdrobit. 


Sam se gândi la mama lui aşa cum arăta în urma accidentului, 
cu faţa sfâşiată, deschisă, rânjind la el, rânjind tăcută şi 
nemişcată, dar rânjind... 

Înnebunit, izbi cu piciorul în scaunul lui Coltrane, sperând să-l 
dea peste cap şi să se ducă de-acolo învârtindu-se. Dar roţile 
fuseseră blocate. 

Mâna metalică strângea tot mai puternic, iar Sam urla. 

Vederea i se întunecă. 

Totuşi, mai vedea cum capul lui Coltrane se înălța încet-încet. 

-Doamne, nu vreau să văd faţa asta distrusă! 

Cu piciorul drept, punând toată forţa de care mai dispunea în 
acea lovitură, Sam izbi o dată, de două ori, de trei ori, cablurile 
dintre Coltrane şi computer. Acestea se desprinseră de Coltrane, 
ţâşnind din carnea lui cu un sunet hidos, iar omul - sau ce 
altceva mai era - se zgâlţâi pe scaun. Concomitent, mâna 
scheletică se deschise şi eliberă încheietura mâinii lui Sam. Cu 
un pocnet rece, lovi salteaua tare de plastic de sub scaun. 

Pulsuri electronice joase se auzeau ca nişte bătăi de inimă 
discrete şi trimiteau ecouri în ziduri, în vreme ce un geamăt slab 
se strecura continuu, pe trei note. 

De abia respirând şi încă pe jumătate şocat, Sam se 
prinse cu mâna stângă de încheietura celeilalte, care 
sângera, ca şi cum în acest fel putea calma durerea acută. 

Ceva i se frecă de picior. 

Privi în jos şi văzu cablurile semiorganice, ca nişte şerpi 
palizi, fără cap, încă ataşate de computer şi pline de o viaţă 
duşmănoasă. Păreau să fi crescut până când ajunseseră de două 
ori mai lungi decât atunci când îl legau pe Coltrane de maşină. 
Unul îi prinse glezna stângă, celălalt i se strecură sinuos în jurul 
gambei drepte. 

încercă să se smulgă din strânsoarea lor. 

Dar îl ţineau puternic. 

| se urcau pe picioare... 

Instinctiv, ştiu că-i căutau locurile dezvelite din partea 
superioară a corpului şi că, odată ajunse acolo, aveau să se 
înfigă în el şi să-l facă parte componentă a sistemului. 

Ţinea încă revolverul în mâna dreaptă, plină de sânge. 

Ţinti spre ecran. 

Datele nu se mai scurgeau pe acel câmp chihlimbariu. 


În loc de asta, faţa lui Coltrane privea din display. Ochii îi 
fuseseră puşi la loc, şi parcă-l vedea pe Sam, pentru că se uita 
direct la el şi-i vorbea: 

-... Nevoie... nevoie... vreau... nevoie... 

Fără să înţeleagă despre ce era vorba, Sam deduse că omul 
nu murise sau, cel puţin, nu toată fiinţa lui pierise - o dată cu 
trupul. El se afla cumva acolo, în maşină. 

Parcă pentru a confirma această intuiţie, Coltrane acţionă 
asupra ecranului de sticlă al VDT-ului pentru a face să dispară 
planul convex al suprafeţei şi a-l adapta contururilor propriei 
feţe. Sticla deveni tot atât de flexibilă ca o gelatină, năvălind 
parcă în afară, ca si cum Coltrane 
exista efectiv în acea maşină, fizic, iar acum îşi scotea capul prin 
ea. 

Era ceva imposibil. Şi totuşi se întâmpla. Harley Coltrane 
părea să controleze materia cu puterea minţii, o minte care nu 
mai era legată de un corp omenesc. 

Sam rămăsese hipnotizat de frică, îngheţat, paralizat, cu 
degetul nemişcat pe trăgaci. 

Realitatea fusese sfâşiată şi, prin acea despărţitură, o lume 
de coşmar cu infinite posibilităţi maligne părea să dea năvală în 
lumea pe care Sam o cunoştea şi pe care - dintr-o dată -o 
iubea. 

Unul dintre cabluri - asemenea unui şarpe - i se suise pe piept 
şi găsise drum pe sub pulovăr, până la piele. Se simţi de parcă 
fusese atins de un fier înroşit în foc, şi durerea îl scoase din 
transă. 

Trase două gloanţe în computer, distrugând întâi ecranul, 
care era a doua faţă a lui Coltrane. Deşi Sam se aştepta 
oarecum ca glonţul să fie absorbit fără efect, tubul cu raze 
catodice făcu implozie de parcă ar fi fost fabricat din sticlă. 
Celălalt glonţ spulberă viscerele unităţii de procesare a datelor, 
dezintegrând definitiv ceea ce devenise Coltrane. 

Tentaculele palide, uleioase, căzură de pe el. Apărură 
excrescenţe, începură să zemuiască, şi păreau a putrezi chiar 
sub ochii lui. 

Pocnete electronice stranii, scrâşnete şi oscilaţii, nu chiar atât 
de tari încât să-i spargă timpanul, dar ciudat de pătrunzătoare, 
mai umpleau camera. 


Când Sam privi femeia care stătea la celălalt computer, văzu 
că între ea şi maşină cablurile lunecoase ca un mucus se 
lungiseră, permițându-i să se întoarcă pe scaun şi să-l privească 
la rândul ei. In afară de acele conectări semiorganice şi de 
goliciunea ei, se afla într-o condiţie diferită, dar nu mai puţin 
hidoasă decât a soţului ei. Ochii îi dispăruseră, dar orbitele nu-i 
scânteiau de senzori. Mai degrabă, două sfere roşietice, de trei 
ori mai mari ca ochii obişnuiţi, umpleau orbitele dilatate pe o 
faţă reproiectată pentru a le face loc; erau mai degrabă 
receptori în formă de ochi, fără îndoială alcătuiți pentru a vedea 
în multiplele 
spectre ale luminii, iar Sam sesiză o imagine a sa în fiecare 
lentilă roşie, întoarsă spre el. Picioarele ei, pieptul, abdomenul, 
braţele, gâtul şi faţa erau din greu încărcate cu vase de sânge 
dilatate, transparente prin piele şi care păreau s-o întindă până 
la punctul de rupere, încât părea un desen-proiect pentru un 
anumit tip de circuit Unele din 
acele vase puteau să fi transportat sângele, dar altele pulsau cu 
valuri de lumină ca de radiu, ceva verde şi ceva galben sulfuros. 

O panglică segmentată, ca o râmă, de diametrul unui creion, 
tâşni din fruntea ei, parcă scoasă în afară de ţeava unei puşti, şi 
îşi făcu loc spre Sam, acoperind distanţa dintre ei doi într-o 
fracțiune de secundă, lovindu-l deasupra ochiului drept înainte 
de-a apuca să se aplece. 

Atingându-l, acea panglică muşcă din el instantaneu. 

Auzi un zbârnâit, ca al unei lame mărunte învârtindu-se poate 
de o mie de ori pe minut. Sângele începu să-i curgă de pe frunte 
şi de-a lungul nasului. Dar slobozi ultimele două gloanţe exact în 
clipa în care acea panglică pornea din nou spre el. Amândouă 
împuşcăturile izbiră ţinta. Una lovi partea de sus a trupului 
femeii, iar cealaltă dezintegră în spatele ei computerul, într-o 
explozie de scântei, pocnituri şi pârâituri care atingeau plafonul 
şi care mai continuară un timp până să se stingă. Panglica slăbi 
şi căzu de pe fruntea lui înainte de-a reuşi să-i lege creierul de al 
ei, ceea ce, evident, intenţionase. 

Cu excepţia luminii cenuşii a zilei care intra prin crăpăturile 
subţiri de hârtie dintre jaluzele, camera era cufundată în 
întuneric. 

Neverosimil, Sam îşi aminti ce spusese un specialist în 
computere la un seminar pentru agenţi, când explica 


funcţionarea noului sistem al Biroului: „Computerele pot 
funcţiona mult mai eficient când sunt legate unele de altele, 
îngăduind o procesare paralelă a datelor." 

Sângerând la frunte şi la încheietura mâinii drepte, se 
îndreptă clătinându-se spre uşă şi descoperi comutatorul, 
aprinzând o lampă cu picior. Rămase acolo - atât cât se putuse 
depărta de cele două cadavre groteşti, continuând să le aibă 
sub ochi - în vreme ce începea să-şi reîncarce pistolul cu 
gloanţele pe care le scotea din buzunarele hainei. 

Camera era neobişnuit de tăcută. 

Nimic nu mişca. 

Inima lui Sam bătea cu o asemenea forţă, încât pieptul îl 
durea surd cu fiecare lovitură. 

De două ori scăpă cartuşele pentru că mâinile îi tremurau. Nu 
se opri să le recupereze. Era aproape convins că în momentul în 
care n-ar fi fost în poziţia de a trage cu acuratețe sau de a fugi, 
una dintre creaturile 
moarte avea să se dovedească a nu fi moartă, de fapt, şi într-o 
secundă avea să se repeadă spre el, scuipând scântei, şi să-l 
înşface. 

Treptat, începu să audă căderea ploii, care răpăia acum mult 
mai tare decât în oricare altă clipă de când izbucnise furtuna, cu 
o noapte înainte. Nici un sunet nu tulbura ziua, dar ropotul furios 
al ploii şi zidurile izolatoare ale casei probabil camuflaseră 
suficient de mult focurile de armă pentru a nu fi auzite de vecini. 
Se ruga lui Dumnezeu ca aşa să fie. Altminteri, ar fi putut veni 
chiar atunci să vadă despre ce era vorba şi i-ar fi împiedicat 
ieşirea. 

Sângele continua să se scurgă din rana de la frunte, o parte 
din lichidul vâscos intrându-i în ochiul drept. Il ustura. Se şterse 
la ochi cu mâneca şi clipi des ca să-şi alunge lacrimile. 

Incheietura mâinii îl durea cumplit. Dar dacă trebuia, avea să 
ţină pistolul în mâna stângă şi să tragă suficient de bine de la 
mică distanţă. 

După ce-şi reîncărcă pistolul de calibrul 3,8, Sam reveni 
în cameră, la computerul care scotea fum pe masa de lucru de 
lângă peretele dinspre vest, unde trupul mutand al lui Harley 
Coltrane era răsturnat pe scaun, cu braţele din oase şi metal 
atârnându-i pe lături. Uitându-se cu un ochi la omul-maşină 


mort, luă telefonul din furcă şi se simţi uşurat când auzi un ton 
normal. 

Gura îi era atât de uscată, încât nu credea că ar fi putut vorbi 
clar dacă ar fi reuşit să dea peste cine voia. 

Formă numărul de la Biroul din Los Angeles. 

Se auzi un clinchet. 

O pauză. 

Apoi, o voce înregistrată: „Ne cerem scuze că nu vă putem 
face legătura acum...". 

Închise, după care încercă din nou. 

„Ne cerem scuze că nu vă putem..." 

Trânti telefonul. 

Nu toate telefoanele din Moonlight Cove funcționau. 

Evident, chiar şi de la angajaţi se putea suna numai la 
anumite numere. La numerele aprobate. Compania telefonică 
locală fusese redusă la o reţea de comunicaţii specializată 
pentru a-i servi pe cei convertiți. 

Întorcându-se de la telefon, auzi ceva mişcându-se în spatele 
lui. Ceva furişat şi rapid. 

Se întoarse pe călcâie şi... femeia se afla la trei picioare 
distanţă. Nu mai era conectată la computerul distrus, dar unul 
dintre cablurile care păreau organice se târa pe podea, de la 
baza şirei spinării. 

Apt să facă asocieri libere cu mintea lui terorizată, Sam gândi: 
„Foarte rău pentru zmeii tăi de hârtie cretini, doctore 
Frankenstein, cu atât mai rău că ai nevoie de furtuni şi fulgere; 
în aceste zile, tocmai stâlcim monştrii de ziduri, îi facem 
chisăliţă, plini de curtenie". 

Dinspre ea se auzi un sâsâit ca de reptilă, şi se întinse 
către el. În loc de degete, mâna ei era formată din trei 
manşoane cu mai mulţi dinţi ascuţiţi, asemănătoare cuplelor cu 
care se conectează un computer, deşi aceşti dinţi erau la fel de 
ascuţiţi ca nişte unghii. 

Sam se dădu într-o parte, ciocnindu-se de scaunul în care 
zăcea Harley Coltrane, şi se dezechilibră, trăgând în femeie pe 
măsură ce se deplasa. Descărcă cinci gloanţe. 

Primele trei o răsturnară pe spate. Celelalte două zburară prin 
aer şi smulseră tencuiala de pe pereţi, fiindcă era prea panicat 
pentru a se opri să mai tragă atunci când ea deja căzuse. 

Încerca să se ridice. 


„Ca o vampiră blestemată", se gândi el. 

Avea nevoie de un aparat de înaltă performanţă, echivalentul 
unei cruci sau al unui glonte de argint. 

Circuitele-artere care-i străbăteau corpul gol pulsau încă de 
lumină, deşi, în unele locuri, parcă pocneau, aşa cum se 
petrecuse şi cu computerele în care trăsese. 

În pistol nu-i mai rămăsese nici un glonte. 

Se căută în buzunare de muniţie. 

Nu mai avea nimic. 

„leşi de aici!" 

Un urlet electronic - nu asurzitor, dar biciuind nervii mai rău 
ca o mie de gheare ascuţite care zgârie în acelaşi timp o tablă - 
ieşi strident din ea. 

Două panglici segmentate, ca de vierme, îi ţâşniseră din faţă 
şi se aruncară direct spre el. Amândouă căzură aproape - poate 
ca un semn al energiei care slăbea - şi reveniră la femeia-robot 
ca nişte bobiţe de argint viu care se reîntorc la picătura 
originară. 

Dar ea se ridica. 

Sam se târî în patru labe până la uşă, se aplecă şi apucă cele 
două gloanţe pe care le scăpase când îşi reîncărcase pistolul. ÎI 
deschise, apoi şi-l încărcă. 

-vreaaaaaaaaaaaau vreaaaaaaaaaaaauuuu 

De data aceasta, ţinu pistolul cu ambele mâini, ţinti cu grijă şi 
o împuşcă în cap. 

„Scoate-i siguranţa", gândi el cu o scânteie de umor negru. 
„Singura cale de a opri o maşină hotărâtă. Scoate-o din priză, şi 
nu mai rămâne decât o grămadă de fierăraie." 

Ea se prăvăli pe jos. Lumina roşie îi dispăru din ochii 
neomeneşti, acum negri la culoare. Era perfect nemişcată. 

Deodată, izbucniră flăcări din ţeasta ei despicată de gloanţe, 
ţâşnind din rană, din ochi, din nări şi din gura căscată. 

Se duse repede spre priza de care era încă legată şi lovi cu 
piciorul în matul semiorganic pe care i-l trase din trup, 
despărţindu-l de ea. 

Flăcările încă se scurgeau din direcţia ei. 

Nu putea să-şi permită un incendiu. Trupurile aveau să fie 
atunci găsite, şi toate casele din vecini, inclusiv a lui Harry, 
aveau să fie cercetate, una după alta. Se uită în jur, căutând 


ceva cu care să potolească flăcările, dar deja vâlvătaia din 
țeasta ei se diminua. Intr-un moment, avea să se stingă de tot. 

Aerul era încărcat de zeci de mirosuri grele, nesuferite, iar 
unele dintre ele nici nu puteau fi descrise. 

Se simţea uşor ameţit. Greaţa puse stăpânire pe el. Se 
cutremură de repulsie, îşi încleştă dinţii şi se sili să nu vomite. 

Deşi dorea cu disperare să plece de-acolo, reuşi să scoată din 
priză amândouă computerele. Erau de acum inoperabile şi 
dezarticulate dincolo de orice limită, dar se temea într-un mod 
irațional ca nu cumva cei doi să se întoarcă la viaţă, asemenea 
creaturii doctorului Frankenstein, piesă cu piesă, dacă erau încă 
în priză. 

La uşă, ezită, lăsându-se pe catul ei; picioarele îi erau slăbite, 
tremurătoare şi începu să studieze cadavrele 
acelea ciudate. Se aşteptase ca ei să-şi revină la înfăţişarea 
lor normală după ce muriseră, cam în felul în care pricolicii din 
filme, primind un glonţ de argint în inimă sau fiind bătuţi cu o 
vărguţă cu capătul argintat, se metamorfozau întotdeauna 
pentru ultima oară, recâştigându-şi formele umane torturate, 
eliberaţi în cele din urmă de sub puterea vrăjii. Din păcate, asta 
nu era 
transformarea omului în lup. Nu era o afectare de ordin 
supranatural, ci un lucru mai grav pe care oamenii îl aduseseră 
asupra lor înşile fără ajutorul demonilor sau al spiritelor care 
bântuiau prin noapte. Cei doi Coltrane rămâneau ceea ce 
fuseseră, creaturi monstruoase din carne şi metal, sânge şi 
siliciu - omeneşti şi electronice. 

Nu înţelegea cum deveniseră ceea ce erau acum, dar îşi 
aminti ca prin ceaţă că exista un cuvânt pentru aşa ceva, şi într- 
o străfulgerare îi veni în minte. „Cyborg": o persoană a cărei 
funcţionare fiziologică era ajutată sau dependentă de un 
mecanism electronic sau mecanic. Oamenii care purtau aparate 
pentru reglarea bătăilor inimii erau „cyborg 
şi ăsta era un lucru bun. Cei ai căror rinichi nu mai funcționau - 
şi care făceau dializă zilnic - erau „cyborgi", şi asta era, de 
asemenea, foarte bine. Dar cu soţii Coltrane, conceptul fusese 
dus până la extremă. Ei reprezentau partea de coşmar a 
ciberneticii avansate, în care nu numai 
funcțiunea fiziologică, ci şi cea mentală ajunseseră să fie ajutate 
şi să fie aproape dependente de o maşină. 


Lui Sam îi veni din nou să vomite. Întoarse spatele acelei 
încăperi înecate în fum şi se reîntoarse pe drumul pe care 
venise prin casă, până la uşa de la bucătărie, pe care intrase. 

La fiecare pas pe care-l făcea, era sigur că putea să audă o 
voce în spatele lui, jumătate omenească şi jumătate electronică 
- „vreaaaaaauuuu..." -, şi că se va uita în urmă să-l vadă pe 
vreunul din cei doi târându-se după el, reanimat de o ultimă 
rezervă de curent. 


25 


La poarta principală de la Microtehnologia Noului Val, din 
împrejurimile mai înalte, de-a lungul perimetrului nordic al 
oraşului Moonlight Cove, omul de gardă, purtând un 
impermeabil negru de ploaie cu o siglă pe piept, trase cu coada 
ochiului la maşina poliţiei care se apropia de el. 

Când îl recunoscu pe Loman, îl salută fără să-l oprească. 
Loman era bine cunoscut acolo chiar înainte ca el şi ceilalţi să 
devină Oameni Noi. 

Puterea Noului Val, prestigiul şi rentabilitatea nu erau 
mascate printr-un cartier general modest ca înfăţişare. 

Locul fusese proiectat de un arhitect-şef care impusese colţuri 
rotunjite, unghiuri blânde, şi juxtapunerea interesantă a unor 
pereţi curbați - unii concavi, alţii convecşi. Cele două clădiri mari 
cu trei etaje - una înălţată la patru ani după cealaltă - aveau o 
faţadă dintr-o piatră dură, ferestre uriaşe colorate şi bine 
armonizate cu restul amenajărilor. 

Din cei o mie patru sute de oameni angajaţi aici, aproape o 
mie locuiau în Moonlight Cove. Ceilalţi trăiau în diferite zone din 
ţinut, dar cu toţii se aflau la dispoziţia efectivă a staţiei de 
emisie cu microunde situată pe acoperişul clădirii principale. 

Pe când conducea pe aleea din jurul corpurilor mari către 
zona de parcare din spate, Loman se gândea: „E mai clar ca 
orice, Shaddack e chiar pastorul Jim Jones al nostru. Are nevoie 
să fie sigur că-l poate lua cu el până şi pe ultimul dintre cei care- 
| urmează cu devoțiune, ori de 
câte ori are chef. Un faraon modern. Când va muri, vor muri şi 
cei care-i stau prin preajmă, ca şi cum se aşteaptă 
să fie însoţit şi pe lumea cealaltă. Rahat! Chiar mai credem 
într-o altă lume?" 


Nu. Credinţa religioasă se învecina cu speranţa şi era 
nevoie de o angajare emoţională. 

Oamenii Noi nu credeau în Dumnezeu mai mult decât în Moş 
Crăciun. Nu credeau decât în puterea maşinii şi destinul 
cibernetic al umanităţii. 

Poate că unii dintre ei nu credeau nici măcar în astea. 

În orice caz, nu Loman. El nu mai credea în absolut nimic - 
ceea ce îl speria, pentru că odată se bizuise pe atât de multe 
lucruri. 

Rata vânzărilor en-gross şi cea a profiturilor Noului Val, 
corelate cu numărul de angajaţi, erau ridicate chiar şi pentru 
industria electronică, şi capacitatea de a plăti cele mai bune 
talente în domeniu se reflecta în procentul de maşini de calitate 
din cele două parcări uriaşe: Mercedes, 

BMW, Porsche, Corvette, Cadillac Seville, Jaguar. Tot felul de 
automobile japoneze şocante, puse la punct, dichisite, 
strălucitoare. 

Numai jumătate din numărul obişnuit de maşini se afla în 
parcare. Se părea că o mare parte a salariaţilor se afla acasă, 
lucrând prin modem. Câţi din ei erau deja ca Denny? 

Una lângă alta pe asfaltul spălat de ploaie, acele maşini îi 
aminteau lui Loman de rândurile ordonate ale pietrelor funerare 
dintr-un cimitir. Toate acele motoare de excepţie, tot acel metal 
rece, toate acele sute de parbrize ude, reflectând în ele cerul 
plumburiu, de toamnă, îi dădeau 
„dintr-o dată un sentiment al morţii. Pentru Loman, acea 
parcare reprezenta viitorul întregului oraş: tăcere, nemişcare, 
teribila pace eternă a cimitirului. 

Dacă autorităţile din afara oraşului Moonlight Cove dădeau 
peste ceea ce se petrecea aici, sau dacă descopereau că, fie şi 
virtual, fiecare dintre Oamenii Noi 
era regresiv sau, mai rău, că Proiectul Moonhawk era un 
dezastru, remediul nu ar fi fost un Kool-Aid cu otravă, de data 
aceasta, ca acela pe care Reverendul Jim Jones îl folosise acolo, 
în Jonestown, ci nişte comenzi mortale, emise în rafale de 
microunde, primite de către computerele-microsfere din 
interiorul Oamenilor Noi, 
imediat transpuse în limbajul sistemului de operare şi activate. 
Mii de inimi aveau să-şi oprească bătăile. 


Oamenii Noi aveau să se prăbuşească, toţi odată, şi Moonlight 
Cove avea să devină într-o secundă un cimitir pentru cei 
neîngropaţi. 

Loman trecu din primul lot de parcare într-al doilea, şi se 
îndreptă spre şirurile de spaţii rezervate corpului executiv. 

„Dacă aştept după Shaddack până va vedea că Moonhawk a 
ieşit prost de tot şi că trebuie să ne ia cu el pe lumea cealaltă - 
se gândea Loman -, n-o să-l pot împiedica să se folosească de 
dezastrul pe care l-a produs, ca să rămână în istorie, paranoicul 
naibii. O să ne ia cu el 
numai de-al naibii, ca să-şi facă cheful, ca să stârnească mare 
tam-tam şi lumea să rămână cu gura căscată de admiraţie în 
faţa puterii lui - un individ cu o asemenea forţă incredibilă, încât 
să poată comanda miilor de oameni să moară în aceeaşi 
secundă cu el. 

Mai mulţi descreieraţi l-ar privi ca pe un erou, l-ar idolatriza. 
Câteva genii înmugurite vor voi să-i semene. i 

Fără îndoială că asta avea Shaddack în mintea lui. In cel mai 
bun caz, dacă Moonhawk reuşea şi dacă toată omenirea era în 
cele din urmă convertită, Shaddack urma să fie textual 
Creatorul, făuritorul lumii lui. În cel mai rău caz, dacă totul 
mergea prost şi dacă trebuia să se sinucidă pentru a nu cădea în 
mâinile autorităţilor, avea să devină o figură aproape mitologică 
de inspiraţie întunecată, a cărei legendă malefică ar încuraja 
legiunile de nebuni şi 


pe cei înfometați după putere, un Hitler al epocii de siliciu". 

Loman frână la capătul şirului de maşini. 

Se şterse pe faţa care-i asudase. Mâna îi tremura. 

Era plin de dorinţa nespusă de a abandona această 
responsabilitate şi de a căuta existenţa liberă de orice presiuni a 
regresivului. 

Dar se ţinu tare. 

Dacă Loman îl ucidea primul pe Shaddack - înainte ca 
Shaddack să aibă ocazia de a se sinucide - legenda urma să 
devină răsuflată. Loman avea să moară la câteva secunde după 
Shaddack, ca toţi Oamenii Noi, dar, cel puţin, legenda trebuia să 
încorporeze faptul că acest Jim 
Jones al tehnologiei de vârf pierise de mâna uneia dintre fiinţele 
pe care le crease. S-ar fi demonstrat că puterea lui nu era 


infinită; ar fi fost considerat inteligent, dar nu foarte inteligent, 
un zeu decăzut, împărtăşind cu doctorul Moreau al lui Wells atât 
trufia cât şi soarta, iar munca 

lui ar fi fost categorisită drept dementă în întreaga lume. 

Loman coti spre dreapta, conduse până la spaţiul de parcare 
pentru conducere şi constată dezamăgit că nici Mercedesul lui 
Shaddack şi nici furgoneta lui cenuşie nu se aflau în zona 
rezervată lor. El putea fi încă acolo. 

Putuse fi adus la birou de către altcineva sau putuse parca în 
altă parte. 

Loman îşi duse maşina pe locul rezervat lui Shaddack, apoi 
opri motorul. _ 

Purta pistolul într-un toc, la şold. Il verificase de două ori 
înainte, pentru a se asigura că era complet încărcat. 

Acum mai verifică o dată. 

Intre casa lui Shaddack şi Noul Val, Loman se oprise pe drum 
să scrie un bilet, pe care avea să-l lase asupra cadavrului lui 
Shaddack, explicând în mod clar că el îşi 
ucisese creatorul. Când autorităţile urmau să intre în 
Moonlight Cove, venind din lumea neconvertită de dincolo, 
aveau să găsească acel bilet şi să afle totul. 

Voia să-l execute pe Shaddack nu dintr-un scop nobil. 

Un asemenea sacrificiu de sine spiritualizat cerea o adâncime 
a sentimentelor la care el nu mai putea ajunge. 

Voia să-l ucidă pur şi simplu îngrozit că Shaddack avea să afle 
despre Denny sau putea descoperi că şi alţii deveniseră ca 
Denny, şi ar fi găsit o cale pentru a-i determina pe toţi să intre 
într-o uniune necurată cu maşinile. 

Ochii de argint topit... 

Saliva care i se scurgea din gura rămasă căscată... 

Panglica segmentată care țâşnise din fruntea băiatului şi 
căutase căldura vaginală a computerului... 

Toate aceste imagini care-ţi îngheţau sângele în vine şi multe 
altele se jucau prin mintea lui Loman, într-o nesfârşită înlănţuire 
a amintirilor. 

L-ar ucide pe Shaddack pentru a se salva pe sine însuşi de a 
deveni ceea ce devenise Denny, iar distrugerea legendei lui 
Shaddack urma să fie un efect secundar binevenit. 

Işi puse pistolul la loc în toc şi ieşi din maşină. Se grăbi, prin 
ploaie, către intrarea principală, pătrunse prin uşile de sticlă în 


holul pardosit cu marmură, o luă la dreapta, departe de lifturi, şi 
se apropie de biroul principal ce slujea drept recepţie. Intr-un 
lux opulent, acel loc rivaliza cu cele mai somptuoase sedii 
centrale ale companiilor care se ocupau de tehnologia de vârf 
din faimoasa Silicon Valley, mai la sud. 

Prelucrări din marmură, margini lustruite din cupru, boluri de 
cristal fin şi candelabre în stil modern constituiau dovada 
succesului Noului Val. 

Femeia de gardă era Dora Hankins. O ştia de-o viaţă. 

Era cu un an mai mare ca el. Pe când învățau la acelaşi 
liceu, îşi dădea întâlnire cu sora ei, nici nu mai ştia de câte ori. 

Işi ridică privirile în tăcere, când el se apropie. 

-Shaddack? întrebă el. 

-Nu e aici. 

-Eşti sigură? 

-Da. 

-Când e aşteptat? 

-Secretara ştie. 

-Mă duc sus. 

-Bine. 

Pe când lua un lift şi apăsa pe butonul cu numărul trei, Loman 
se gândea la conversaţia pe care el şi Dora Hankins ar fi purtat- 
o în zilele de dinaintea Schimbării. S-ar fi tachinat unul pe altul, 
ar fi schimbat veşti despre familiile lor şi ar fi discutat despre 
vreme. Odată convertiți, nu se mai ocupau de aşa ceva. De fapt, 
deşi îşi amintea că acel gen de discuţii făcuse cândva parte 
dintr-o viaţă civilizată, Loman nu reţinea prea bine de ce i se 
păruse atunci că merită sau ce fel de plăcere îi dăruise. 

Apartamentul-birou al lui Shaddack se afla în colţul de nord- 
vest de la etajul al treilea. Prima încăpere care pornea din hol 
era pentru primiri, cu un covor bej de pluş, mobilată 
impresionant cu canapele de piele Roche-Bobois şi măsuţe de 
aramă cu cristale groase. Singurul obiect de artă era o pictură 
de Jasper Johns - un original, nu o copie. 

„Ce se va întâmpla cu artiştii în noua lume care va veni?" se 
întrebă Loman. 

Dar ştia răspunsul. Nu va mai exista nici unul. Arta era emoția 
exprimată într-o pictură pe pânză, în cuvintele de pe o pagină, 
în muzica dintr-o sală de concert. In lumea nouă nu va mai 
exista artă. Şi dacă totuşi ar mai 


supravieţui, ar fi o artă a fricii. Cuvintele cele mai des 
întrebuințate de scriitori ar fi sinonime cu întunericul. 

Compozitorul ar crea linii melodice frânte, descompuse. 

Culoarea preferată a unui pictor ar fi negrul. 

Vicky Lanardo, secretara executivă a lui Shaddack, se afla la 
birou, îi zise: 

-Nu e înăuntru. 

În spatele ei, uşa care ducea la enormul birou al lui Shaddack 
era deschisă. Acolo nu se zărea nici o lumină. 

Se vedeau numai reflexele lumii copleşite de furtună, care 
pătrundea prin transperante în fâşii cenușii. 

-Când se întoarce? întrebă Loman. 

-Nu ştiu. 

-Nu are întâlnire cu nimeni? 

-Nu. 

-Ştii unde e? 

-Nu. 

Loman ieşi. O vreme, bântui pe coridoarele pustii, prin birouri, 
laboratoare şi camere tehnice, sperând să-l identifice pe 
Shaddack pe undeva. 

Destul de curând însă, hotărî că acesta nu se afla pe- 
acolo. Desigur că marele om era în mişcare în această ultimă zi 
a convertirilor din Moonlight Cove. 

„Din cauza mea", se gândi Loman. „Din cauza a ceea ce i-am 
spus noaptea trecută, acasă la Peyser. li e frică de mine, şi ori 
se mişcă pe unde apucă, ori a intrat undeva în pământ, unde să 
fie greu de găsit". 

Loman părăsi clădirea, se întoarse la maşina lui de patrulare 
şi porni în căutarea creatorului său. 


26 


În camera de baie de la parter, cu torsul gol, Sam stătea pe 
capacul coborât al closetului, iar Tessa săvârşea aceleaşi gesturi 
de soră medicală pe care le executase mai înainte pentru 
Chrissie. Dar rănile lui Sam erau mai serioase decât ale fetiţei. 

Pe o suprafaţă rotundă cât o monedă, pe fruntea lui, deasupra 
ochiului drept, pielea fusese jupuită, iar în centrul cercului 
carnea fusese zdrenţuită, dezvelind o porţiune a osului cranian. 
Ca să oprească sângerarea din aceste capilare mici, dar grav 


afectate, era nevoie de câteva 
minute de apăsare continuă, urmată de aplicarea iodului, a unei 
sulfamide speciale şi a unui bandaj foarte strâns. 

Dar chiar şi după toate aceste eforturi, compresele se colorau 
încetul cu încetul de sânge. 

În vreme ce Tessa îl îngrijea, Sam le povestea ce se 
întâmplase: 

-... aşa că, dacă n-o împuşcam în cap, chiar atunci... dacă aş fi 
fost mai puţin iute de mână cu o secundă sau două, cred că 
blestemâăţia aia, panglica aia, sau ce-o fi fost, mi-ar fi perforat 
teasta fără probleme şi ar fi coborât în creierul meu, şi m-ar fi 
conectat la computer... 

Abandonând toga în favoarea blugilor uscați şi a bluzei, 
Chrissie stătea şi ea în baie, albă la faţă, dar vrând să audă 
totul. 

Harry îşi trăsese scaunul în pragul uşii. 

Moose stătea mai degrabă la picioarele lui Sam decât la ale 
lui Harry. Câinele părea să-şi dea seama că, pe moment, 
musafirul lor avea mai mare nevoie să fie liniştit decât stăpânul 
său. 

Sam era rece când îl atingeai, iar această temperatură 
scăzută nu putea fi explicată doar prin străbaterea unei distanţe 
relativ scurte prin ploaia îngheţată. Tremura şi, din când în 
când, fiorii care-l traversau erau atât de puternici încât îi 
clănţăneau dinţii în gură. 

Cu cât Sam vorbea mai mult, cu atât şi Tessei i se făcea 
mai frig, iar cu timpul tremurăturile i se transmiseră şi 
ei. 

Încheietura mâinii drepte îi fusese tăiată în două locuri, când 
Harley Coltrane îl înşfăcase cu o mână puternică şi metalică. Nu- 
i afectase arterele principale, aşa că Tessa opri repede 
sângerarea. Vânătăile, care erau pe cale să se ivească şi care 
nu aveau să se arate pe deplin decât după câteva ore, urmau să 
fie mai rele decât tăieturile. Se plângea de dureri la încheieturi, 
iar mâna îi era slăbită, dar ea nu credea să i se fi rupt vreun os. 

-... ca şi cum ar avea posibilitatea de a-şi controla forma fizică 
- zise Sam, tremurând - ca să facă ce vor cu ei înşişi, mintea 
stăpânind materia, exact cum a zis Chrissie când ne-a vorbit 
despre preot, cel care începuse să devină întocmai ca acea 
creatură hidoasă dintr-un film. 


Fetiţa aprobă din cap. 

-Vreau să spun că s-au schimbat sub ochii mei, le-au apărut 
aceste panglici, au încercat să le înfigă în mine. Şi totuşi, cu 
acest incredibil control al trupurilor lor, al substanţei lor fizice, 
tot ce păreau să vrea de la ei înşişi era... ceva ieşit dintr-un vis 
urât. 

Rana de pe abdomen părea cea mai mică dintre toate. 

Ca şi pe frunte, pielea fusese sfâşiată în câteva zone, de 
dimensiunea unui bănuţ, deşi panglica aceea care-l muşcase 
acolo părea să fi vrut să-l ardă mai degrabă decât să-şi taie 
drum prin el. Pielea îi era pârlită, iar rana însăşi 
avea marginile destul de arse. 

Din scaunul lui pe rotile, Harry interveni: 

-Sam, chiar crezi că sunt oameni stăpâni pe ei, care au ales să 
fie ca maşinile, sau sunt oameni care, într-un fel sau altul, au 
ajuns dominați de maşini, împotriva voinţei lor? 

-Nu ştiu, zise Sam. Presupun că ambele ipoteze sunt valabile. 

-Dar cum puteau fi luaţi în stăpânire, cum se putea 
întâmpla aşa ceva, cum se putea produce o asemenea 
mutatie în organismul omenesc? Şi cum se leagă ceea ce li 
s-a întâmplat soţilor Coltrane de Lunatici? 

-Să fiu al naibii dacă ştiu, zise Sam. Cumva, toate se leagă de 
Noul Val. Adică aşa trebuie să fie. Şi nici unul dintre noi, cei de 
aici, nu ştie nimic despre posibilităţile-limită ale acelui tip de 
tehnologie, aşa încât nu avem nici măcar cunoştinţele de bază 
necesare pentru a evalua în mod inteligent lucrurile. Pentru noi 
poate aduce şi a magie, a ceva supranatural. Singura cale prin 
care vom înţelege vreodată ce s-a întâmplat este să primim 
ajutor din afară, să punem oraşul sub regim de carantină, să fie 
cercetate laboratoarele şi registrele Noului Val şi să se 
reconstituie totul aşa cum detectivii reconstituie povestea unui 
incendiu din ceea ce mai culeg din cenuşa rămasă. 

-Cenuşă? întrebă Tessa, în timp ce Sam se ridică şi ea îl ajută 
să-şi îmbrace cămaşa. Această discuţie despre foc şi scrum - şi 
alte lucruri pe care le-ai spus - sună de parcă ai crede că tot ce 
se petrece în Moonlight Cove ia o amploare fantastică, până în 
pragul unei explozii sau ceva asemănător. 

-Chiar aşa, zise el. 

Întâi încercă să se încheie singur la cămaşă, doar cu o mână, 
dar apoi o lăsă pe Tessa să facă asta pentru el. 


Observă că pielea îi era în continuare rece şi că frisoanele 
încetaseră. 

-Toate crimele pe care-a trebuit să le mascheze, aceste 
creaturi care ies noaptea la pândă... sunt tot atâtea semne că a 
început o anumită decădere, că ceea ce-au încercat ei să facă 
aici nu a ieşit cum intenţionaseră şi că această fisură se 
accentuează. 

Respira prea repede, prea superficial. Se opri să ia o gură 
mare de aer. 

-Ce-am văzut acasă la familia Coltrane... nu arăta ca 
nimic din ce ar fi putut plănui oamenii şi nici din ce ai dori să le 
oferi semenilor tăi sau ce şi-ar dori pentru ei înşişi. 

Părea un experiment care nu mai putea fi ţinut sub control, 
biologicul care o luase razna, realitatea întoarsă cu fundul în 
sus, şi jur în faţa lui Dumnezeu că dacă asemenea secrete sunt 
ascunse prin casele acestui oraş, atunci întregul proiect al 
Noului Val se prăbuşeşte chiar acum, picându-le în cap cu forţă 
şi viteză, chiar dacă vor sau nu s-o admită. Totul stă pe cale să 
explodeze, chiar acum, o explozie cumplită, iar noi ne aflăm în 
mijlocul ei. 

Din clipa în care intrase împleticindu-se pe uşa de la 
bucătărie, şiroind de apă şi de sânge, apoi pe toată durata cât 
Tessa îl dezinfectase şi-i pansase rănile, observase la el ceva 
care o speriase mai mult decât paloarea şi tremurul lui. Nu mai 
contenea să-i atingă, vrând să-i simtă tot timpul. Pe Tessa o 
îmbrăţişase în bucătărie când ea rămăsese cu gura 
întredeschisă, fără suflu, la vederea găurii de pe fruntea lui, din 
care se scurgea sânge. O luase în braţe, se sprijinise de ea şi o 
asigurase că totul era bine. 

De fapt, părea că vrea să se convingă pe el însuşi că ea, 
Harry şi Chrissie erau în siguranţă, de parcă se aşteptase ca la 
întoarcerea lui să-i găsească... schimbaţi. O ţinuse la piept şi pe 
Chrissie, de parcă era fiica lui, şi zisese: „Totul va fi bine, totul 
va fi foarte bine", când văzuse ce speriată era. 

Harry întinsese îngrijorat mâna, iar Sam i-o apucase şi parcă 
nu voia să-i mai dea drumul. In baie, când Tessa se ocupa de 
rănile lui, o atinsese de mai multe ori pe mâini, pe braţe, ba 
chiar o dată o mângâiase şi pe obraz, parcă mirându-se de 
catifelarea şi căldura pielii ei. Se întinsese s-o atingă şi pe 
Chrissie, care rămăsese în uşa de la baie; o bătea uşor pe umăr, 


ţinând-o de mână apoi şi strângându-i-o uşor ca pentru a o 
linişti. Până acum nu se arătase a fi 

un om prea tandru. Fusese rezervat, închis în sine, rece, 
aproape distant Dar în timpul sfertului de oră pe care-l 
petrecuse în casa soţilor Coltrane, fusese atât de profund 
zguduit de ce văzuse, încât carapacea lui de autoizolare impusă 
se despicase total; ajunsese să dorească şi să aibă nevoie de 
contactul cu oamenii pe care numai cu foarte puţin timp înainte 
nu-l socotise la fel de valoros ca mâncarea mexicană de calitate, 
ca berea Guinness sau ca 

filmele cu Goldie Hawn. 

Meditând la intensitatea groazei ce trebuie să-l fi transformat 
atât de complet şi neaşteptat, Tessa se sperie ca niciodată, 
pentru că această nouă faţă a lui Sam Booker amintea de cazul 
păcătoşilor care, pe patul de moarte, având viziunea iadului, se 
întorceau disperaţi la Dumnezeul pe care-l renegaseră, căutând 
alinare şi iertare. Era oare el mai puţin sigur acum de şansele lor 
de a scăpa? Poate căuta contactul uman deoarece, refuzându-şi- 
| atâţia ani, credea că-i mai rămâneau doar câteva ore în care să 
trăiască în armonie cu cei apropiaţi înainte ca marea, profunda 
şi nesfârşita beznă să se prăvălească peste ei. 


27 


Shaddack se trezi din visul lui familiar şi reconfortant, cu 
oameni şi părţi ale maşinilor combinate într-un motor care 
îngloba lumea întreagă, cu o putere incalculabilă şi un scop 
misterios. El era, ca întotdeauna, la fel de odihnit de vis, ca şi de 
somn. 

leşi din furgonetă şi îşi întinse toate mădularele. 

Folosindu-se de sculele pe care le găsi în garaj, deschise uşa 
casei răposatei Paula Parkins. Işi făcu nevoile în baie, apoi se 
spălă pe mâini şi pe faţă. Reveni în garaj şi ridică uşa. Trase 
furgonetă pe o alee, de unde putea transmite şi putea primi mai 
bine datele prin microunde. 

Afară continua să plouă şi micile denivelări de pe peluză 
erau pline cu apă. Deja fuioare de ceaţă se strângeau în aerul 
lipsit de orice boare de vânt, ceea ce însemna probabil că ceața 
compactă care avansa dinspre mare avea să fie mai densă 
decât cu o noapte în urmă. 


Îşi luă un alt sandviş cu şuncă şi o sticlă de Coke din geanta 
frigorifică şi mâncă în timp ce puse în funcţiune VDT-ul pentru a 
verifica în ce fel avansa Moonhawk. 

Programul de la ora şase la optsprezece, fixat pentru patru 
sute cincizeci de convertiri, era în plină desfăşurare. 

Deja, la unu fără zece, la mai puţin de şapte ore din 
programul de douăsprezece ore, trei sute nouă persoane 
fuseseră injectate cu microsfere. Echipele de lucru devansaseră 
programul. 

Verifică, de asemenea, şi cât avansase căutarea lui Samuel 
Booker şi a femeii Lockland. Nici unul nu fusese găsit. 

Shaddack s-ar fi putut îngrijora de dispariţia acestora, dar nu-l 
preocupau deloc. El văzuse Moonhawkul, nu o dată, ci în trei 
rânduri, şi nu se îndoia nici o clipă că, în cele din urmă, avea să- 
şi atingă ţinta. 

Lipsea şi fetiţa soţilor Foster. Nici în privinţa ei nu-şi făcea 
vreo grijă. Probabil că întâlnise în cale ceva care-i fusese fatal în 
plină noapte. Câteodată, regresivii puteau fi folositori. 

Poate că Booker şi doamna Lockland căzuseră victime acestor 
creaturi. Ar fi fost o ironie ca regresivii - singura fisură a 
proiectului şi una, potenţial, destul de serioasă - să se 
dovedească utili în păstrarea secretului Proiectului Moonhawk. 

Prin VDT, încercă să dea de Tucker la Noul Val, apoi acasă la 
el, dar omul nu era nicăieri de găsit. Oare Watkins chiar nu 
greşea? Era Tucker un regresiv şi, întocmai ca Peyser, incapabil 
de a reveni la o formă 
omenească? Oare acum se afla chiar prin păduri, căzut în 
capcana unei stări alterate? 

Închizând computerul, Shaddack oftă. După ce toată lumea 
urma să fie convertită până la miezul nopţii, această primă fază 
a Proiectului nu avea să se încheie. Nu încă. 

Mai erau de făcut unele mici ajustări. 


28 


În pivnita Coloniei Icarus, trei organisme deveniseră unul 
singur. Entitatea rezultată era fără formă rigidă, fără oase, fără 
trăsături, o masă de ţesut pulsatil care trăia în ciuda faptului că-i 
lipsea un creier, o inimă, vase de sânge şi organe. Era primitivă, 
o supă groasă de proteine, dar 


trează, fără ochi, dar văzând, fără urechi, dar auzind, fără gură, 
dar înfometată. 

Aglomerările microsferelor de siliciu se dizolvaseră în el. 

Acel computer interior nu mai putea funcţiona în substanţa 
radical alterată a acelei creaturi, iar la rândul ei, bestia nu mai 
avea nevoie de o asistenţă biologică pentru care fuseseră 
proiectate microsferele. Acum nu mai era legat de Sun, 
computerul de la Noul Val. Dacă transmiţătorul de microunde 
emitea în acel loc un semnal de moarte, nu avea să mai 
primească comanda - şi urma să trăiască. 

Devenise stăpânul propriei fiziologii, reducându-se la esenţa 
necomplicată a existenţei fizice. 

Şi cele trei minţi ale lor deveniseră, de asemenea, una 
singură. Conştiinţa care zăcea acum în acea beznă era lipsită de 
forma ei complexă, ca şi trupul amorf, ca de jeleu, pe care-l 
locuia. 

Renunţase la memorie, pentru că memoria era inevitabil 
legată de evenimente şi relaţii care aveau consecinţe, iar 
consecinţele - bune sau rele - implicau faptul că cineva era 
responsabil pentru acţiunile lui. În primul şi în primul rând, fuga 
de responsabilitate îndemnase creatura spre regresie. Durerea 
era un alt motiv pentru îndepărtarea memoriei - durerea de a-şi 
aminti ce pierduse. 

Tot aşa, renunţase la capacitatea de a lua în considerare 
viitorul, de a plănui, de a visa. 

Acum nu mai avea nici un trecut de care să fie conştient, iar 
conceptul de viitor era undeva dincolo de acel sălaş. Trăia 
numai de dragul clipei, fără să gândească, fără să simtă, fără 
să-i pese. 

Avea o singură nevoie: să supravieţuiască. 

Şi, pentru a supravieţui, avea nevoie de un singur lucru: să se 
hrănească. 


29 


Tacâmurile de la micul dejun se strânseseră de pe masă în 
timp ce Sam era acasă la familia Coltrane, având de furcă cu 
nişte monştri, în parte oameni, în parte computere şi în parte 
dihănii - şi, poate, din câte ştiau ei, ceva care ardea ca un 
combustibil. După ce Sam fusese bandajat, Chrissie se adunase 


din nou la un loc cu el, cu Tessa şi cu Harry în jurul mesei din 
bucătărie, ca să-i asculte cum plănuiau ce aveau de făcut în 
continuare. 

Moose stătea lângă Chrissie, privind-o cu nişte ochi căprui, cu 
tot sufletul concentrat în ei, de parcă o adora mai presus de 
propria-i viaţă. Nu se putea stăpâni să nu-l mângâie şi să nu-l 
scarpine în spatele urechilor, după pofta inimii lui. 

-Cea mai mare problemă a epocii noastre, zise Sam, este cum 
să fie menţinut progresul tehnologic într-un ritm accelerat, cum 
să fie folosit ca să îmbunătăţească calitatea vieţii - fără să fii 
covârşit de el. Putem noi întrebuința computerul pentru a ne re- 
proiecta propria lume pentru a 
ne reface viaţa, fără să ajungem într-o zi să-l adorăm? 

Clipi apoi spre Tessa şi adăugă: 

-Să ştii că nu-i o întrebare stupidă. 

Tessa se încruntă. 

-Nici n-am spus că ar fi. Câteodată ne încredem orbeşte în 
maşini, avem tendinţa să ne închipuim că orice ne spune un 
computer este literă de evanghelie. Câteodată, când primim 
date sau diverse analize de la computer, le tratăm ca şi cum 
maşinile ar fi toate infailibile. Ceea ce e 
periculos, pentru că programul unui computer poate fi conceput, 
proiectat şi implementat de un nebun, poate nu la fel de uşor ca 
de un geniu al binelui, dar în mod cert la fel de „eficient". 

-ŞI, totuşi, oamenii au tendinţa - nu, chiar dorinţa puternică - 
de a vrea să depindă de maşini, o completă Sam. 

-Da, interveni şi Harry, asta ţine de cumplita noastră nevoie 
de a scăpa de responsabilităţi ori de câte ori putem 

O asemenea dorinţă se află înscrisă în genele noastre, jur că 
aşa e, şi nu obţinem nimic în această lume prin lupta continuă 
cu înclinația noastră naturală de a fi 
total iresponsabili. Câteodată, mă întreb dacă asta am primit de 
la Cel Rău când Eva l-a ascultat pe şarpe şi a muşcat din măr - 
această aversiune pentru responsabilitate. Cea mai mare parte 
a răului aici îşi are 
rădăcina. 

Chrissie observă că acest subiect parcă îl punea pe Harry în 
priză. Cu singurul braţ sănătos şi cu puţin ajutor de la piciorul lui 
pe jumătate funcţional, se ridică mai sus în scaunul cu rotile. În 
obrajii lui mai înainte palizi, năvăli brusc culoarea sângelui. Îşi 


încleştă pumnul şi se uită ţintă la el, de parcă ar fi ţinut ceva 
preţios în acea strânsoare puternică, de parcă îşi concentrase 
ideea acolo şi nu voia să-i dea drumul până când nu ar fi 
fructificat-o 

pe deplin. 

-Oamenii fură şi ucid, mint şi înşeală pentru că nu simt nici o 
responsabilitate pentru ceilalţi. Politicienii vor putere, şi vor să 
fie aclamaţi când tacticile le reuşesc, dar rareori iau atitudine şi 
îşi asumă responsabilitatea pentru câte un eşec. Lumea e plină 
de oameni care vor să-ţi spună cum să-ţi trăieşti viaţa, cum să 
aduci raiul chiar aici pe pământ, dar când ideile lor dau alte 
rezultate, când se sfârşesc cu Dachau sau cu Gulagul, sau cu 
asasinatele în masă care au urmat plecării noastre din Asia de 
Sud-Est, îşi întorc capetele, îşi înalţă ochii la cer şi pretind că nu 
au nici o vină pentru masacre. 

Se zgâlţâi tot, iar Chrissie se scutură şi ea, deşi nu era pe de- 
a-n-tregul sigură că înţelesese tot ceea ce spusese. 

-lisuse, continuă el, o dată ce mi-a trecut asta prin cap, m-am 
mai gândit la ea de o mie de ori, de zece mii de ori, poate din 
cauza războiului. 

-Vrei să spui - Vietnamul? întrebă Tessa. 

Harry aprobă, dând din cap. Işi privea în continuare pumnul. 

-In război, ca să supravieţuieşti, trebuia să fii responsabil în 
fiecare clipă din fiecare zi, să nu eziţi să fii responsabil pentru 
tine, pentru fiecare acţiune a ta. 

Trebuia să fii responsabil şi pentru camarazii tăi, pentru că 
supraviețuirea nu putea fi asigurată doar pe cont propriu. ` 
Acesta este poate unicul lucru pozitiv în ce priveşte războiul. Iți 
clarifică gândirea şi te face să realizezi că tocmai simţul 
responsabilităţii îi separă pe oamenii buni de nemernici. Nu 
regret că am fost în război, nici măcar luând în considerare ce 
mi s-a întâmplat acolo. Am aflat lecţia cea mare, am învăţat să 
fiu responsabil pentru toate lucrurile, şi încă mă simt 
responsabil faţă de oamenii pentru care am luptat. Intotdeauna 
mă voi simţi astfel şi, câteodată, când mă gândesc cum i-am 
abandonat noi pe 
câmpurile de luptă pe care se murea, la gropile cu un număr 
nesfârşit de cadavre, mă trezesc noaptea şi plâng, pentru că ei 
au depins de mine, şi, în măsura în care făceam parte din acel 
proces, sunt responsabil şi eu de căderea lor. 


Tăcură cu toţii. 

Chrissie simţi o anumită presiune în piept, aceeaşi senzaţie pe 
care o avea întotdeauna la şcoală când un profesor - orice 
profesor abordând orice subiect - începea să vorbească în 
legătură cu ceva ce ea nu ştiuse înainte şi care o impresiona 
atât de mult, încât îi schimba viziunea 
asupra lumii. Nu se întâmpla des, o senzaţie ca asta o şi speria, 
însă era şi minunată. Acum o simţea din nou, din cauza a ceea 
ce-i spusese Harry, dar de zece sau de o sută de ori mai 
puternică decât fusese vreodată, când la geografie, la 
matematică sau la ştiinţele naturii i se oferea o nouă 
perspectivă sau o nouă idee. 

Tessa rupse tăcerea: 

-Harry, cred că simţul tău de responsabilitate este excesiv în 
acest caz. 

In sfârşit, el îşi desprinse privirea de la pumnul pe care-l 
ţinuse încordat 

-Nu. Nu poate fi niciodată. Propriul simţ de responsabilitate 
pentru ceilalţi nu poate fi niciodată excesiv. Şi îi zâmbi: Dar te 
ştiu deja destul de bine ca să presupun că eşti conştientă de 
acest lucru, Tessa. 

Apoi, îl privi pe Sam şi continuă: 

-Unii dintre cei care au venit din război n-au văzut în el nimic 
bun. Când îi întâlnesc, bănuiesc de fiecare dată că sunt dintre 
aceia care n-au învăţat această lecţie, şi îi evit - deşi presupun 
că nu e prea drept. Dar n-am încotro. Însă când întâlnesc pe 
cineva care a făcut războiul şi care a învăţat lecţia, atunci 
garantez pentru el cu viaţa mea. l-aş 
încredința şi sufletul, adică, în acest caz, ceea ce se pare 
că vor ei să-mi fure. Ai să ne scoţi din asta, Sam. 

In cele din urmă îşi descleştă pumnul: 

-Nu mă îndoiesc. 

Tessa se arătă surprinsă. Se adresă lui Sam. 

-Ai fost în Vietnam? 

Sam răspunse afirmativ: 

-Intre colegiul pentru juniori şi angajarea mea în Birou. 

-Dar nu mi-ai spus niciodată despre asta. Azi dimineaţă, când 
pregăteam micul dejun, când mi-ai enumerat toate motivele din 
care vedeai lumea într-un mod atât de diferit de mine, ai 


pomenit de moartea soţiei tale, de colegii tăi ucişi, de situaţia 
băiatului tău, dar nu de aşa ceva. 

Sam îşi privi încheietura mâinii bandajate o vreme şi zise în 
cele din urmă: 

-Războiul este cea mai personală experienţă a vieţii mele. 

-Ce lucru ciudat spui. 

-Nu-i ciudat deloc, zise Harry. Cea mai intensă şi cea mai 
personală. 

Sam continuă: 

-Dacă nu aş fi asimilat-o, probabil că încă aş mai vorbi despre 
ea, probabil că m-aş lega de ea tot timpul. Dar am asimilat-o 
aşa cum trebuia. Am înţeles-o. lar acum, să vorbesc despre ea 
aşa, ca despre orice altceva, cu o persoană pe care de-abia am 
cunoscut-o, ar fi... cred 
că ar trivializa problema. 

Tessa îl privi pe Harry şi-l întrebă: 

-Dar tu ştiai că a fost în Vietnam? 

-Da. 

-Ştiai aşa, în general? 

-Da. 

Sam se aplecase peste masă. Acum se aşeză mai bine în 
scaun: 

-Harry, jur că am să fac tot ce-mi stă în putinţă să ieşim 
din situaţia asta. Dar aş vrea să pricep mai bine cu ce ne 
luptăm. Totul vine de la Noul Val. Dar ce-au făcut ei, mai exact, 
şi cum poate fi oprit ceea ce-au făcut? Şi cum aş putea spera să 
mă descurc când nici măcar nu înţeleg 
despre ce e vorba? 

In acel punct, Chrissie simţise cum conversaţia se desfăşura 
pe deasupra capului ei, chiar dacă totul fusese fascinant şi chiar 
dacă o parte din discuţie stârnise în ea setea de a afla. Dar 
acum consideră că era cazul să contribuie şi ea cu ceva: 

-Sunteţi siguri cu adevărat că nu e vorba de invadatori de pe 
alte planete? 

-Suntem siguri, zise Tessa, zâmbindu-i, iar Sam îi ciufuli puţin 
părul în joacă. 

-Ei bine, continuă Chrissie, vreau să spun că ceea ce a mers 
rău la Noul Val a fost faptul că invadatorii au aterizat acolo şi au 
folosit acel loc drept bază de acţiune. Şi poate că intenţionează 
să ne transforme pe toţi în maşini, ca şi pe soţii Coltrane, încât 


să-i putem servi ca nişte sclavi - ceea ce, dacă ne gâindim bine, 
e mult mai inteligent decât să ne mănânce. La urma urmelor, 
sunt invadatori, ceea ce înseamnă că au nişte stomacuri în 
consecinţă, şi tot aşa nişte sucuri digestive de invadatori de pe 
alte planete, iar noi probabil că am fi greu de digerat, le-am da 
dureri de burtă, poate chiar diaree. 

Sam, care stătea pe un scaun lângă Chrissie, îi luă amândouă 
mâinile şi i le ţinu cu blândeţe în ale lui, tot atât de conştient de 
palma ei julită pe cât era de încheietura mâinii sale rănite. 

-Chrissie, nu ştiu dacă ai acordat prea multă atenţie celor 
spuse de Harry. 

-Ba da, zise ea imediat. 

-Ei bine, atunci vei înţelege că, vrând să dai vina pe 
extratereştri pentru aceste orori este o altă cale de a 
ocoli problema responsabilităţii, pentru că ea ne aparţine nouă, 
oamenilor, capacităţii noastre foarte reale şi foarte mari de a ne 
face rău unul altuia. E greu de crezut că cineva, chiar şi nişte 
demenţi, ar fi vrut să-i transforme pe cei doi Coltrane în ceea ce 
au fost până nu demult, dar e clar că, totuşi, cineva a făcut asta. 
Dacă încercăm să dăm vina pe extratereștri -, pe diavol, pe 
Dumnezeu pe spirite sau pe mai ştiu eu ce -, nu vom fi în stare 
să vedem situaţia suficient de clar pentru a găsi o soluţie să ne 
salvăm. 

Înţelegi? 

-Într-un fel. 

Atunci, el zâmbi. Avea un zâmbet foarte drăguţ, deşi nu-l 
arăta prea des. 

-Cred că înţelegi chiar mai mult decât mărturiseşti. 

-Mai mult decât „într-un fel", încuviinţă Chrissie. Ar fi bine 
dacă ar fi extratereştri, întrucât nu ar trebui decât să le găsim 
culcuşul sau matca, sau ceva asemănător, să le dăm foc, poate 
chiar să le aruncăm în aer naveta spaţială, şi s-ar termina cu 
toate. Dar dacă nu e vorba de extratereştri, dacă e vorba de noi 
- de oameni ca noi, care au făcut toate astea -, atunci poate că 
nu se va încheia la fel de simplu. 


30 


Cu un sentiment de frustrare din ce în ce mai accentuat, 
Loman Watkins traversă cu maşina oraşul de la un capăt la 


celălalt, înainte, înapoi şi de jur-împrejur prin ploaie, căutându-l 
pe Shaddack. Trecuse de două ori pe la casa acestuia pentru a fi 
sigur că nu se întorsese acolo şi, în plus, pentru a verifica 
garajul, ca să vadă ce maşină lipsea. Acum umbla după 
furgonetă cenuşie a lui Shaddack, cu geamuri antiglonţ, dar nu 
o putea localiza pe 

nicăieri. 

Oriunde ajungea, echipe de convertire şi echipaje de 
cercetare îşi făceau datoria. Deşi cei neconvertiţi nu aveau cum 
să remarce detalii neobişnuite în legătură cu trecerea acestor 
oameni prin oraş, Loman ştia exact cu ce se îndeletniceau. 

La barajele rutiere de la nord şi sud, pe drumul de ţară şi la 
principalul filtru de la capătul estic al lui Ocean Avenue, în afară, 
spre graniţa statului, ofiţerii lui Loman continuau să se ocupe de 
toţi cei care erau în trecere şi doreau să ajungă în Moonlight 
Cove. Fumul de la ţevile de eşapament ale maşinilor de 
patrulare leneşe se amesteca cu fuioarele de ceaţă care 
începuseră să se strecoare prin ploaie. Lumina alternativă roşie 
şi albastră, a sirenelor, se reflecta pe pavajul ud, ca şi cum dâre 
de sânge se scurgeau încoace şi-ncolo pe asfalt. 

Nu erau prea mulţi vizitatori potenţiali, deoarece Moonlight 
Cove nu era nici capitală a vreunui stat şi nici vreun centru 
important pentru oamenii din comunităţile învecinate. Mai mult 
decât atât, se termina la capătul drumului de ţară, şi dincolo de 
el nu se aflau alte oraşe, aşa că nimeni nu avea motiv să treacă 
pe acolo spre altă localitate. Cei care voiau totuşi să intre în 
oraş erau întorşi din drum cu câte o poveste despre o scurgere 
toxică de la Noul Val. Cei care se arătau sceptici erau arestaţi, 
duşi la închisoare şi încuiaţi în celule până când se hotăra dacă 
să fie ucişi sau convertiți. De la declararea stării de urgenţă, 
începând cu orele dimineţii, numai câţiva oameni fuseseră opriţi 
la aceste filtre şi numai şase fuseseră aruncaţi în închisoare. 

Shaddack îşi alesese bine terenul de testare. Moonlight Cove 
era relativ izolat şi, ca atare, mai uşor de ţinut sub control. 

Loman se gândea să ordone imediat încetarea filtrelor şi 
să se repeadă până la Aberdeen Wells, şi să-i toarne toată 
povestea şerifului local. Voia să denunțe cât mai multe din 
Proiectul Moonhawk. 

Nu se mai temea de mânia lui Shaddack sau de moarte. 


Deşi... nu era prea adevărat. Se temea de Shaddack şi de 
moarte, dar mai puţin decât de perspectiva de a deveni ceva 
asemănător cu Denny. Mai bine se încredința milei şerifului din 
Aberdeen şi autorităţilor federale - chiar oamenilor de ştiinţă 
care, ocupându-se de încâlceala din Moonlight Cove, puteau fi 
foarte tentaţi să-l ia pe el şi să-l disece - decât să rămână în oraş 
şi să-şi supună inevitabil ultimele rămăşiţe ale statutului său de 
om regresiei unei contopiri de coşmar a trupului şi a minţii lui cu 
un computer. 

Dar dacă le ordona ofiţerilor lui să înceteze orice activitate, ar 
fi devenit suspect, iar loialitatea lor s-ar fi îndreptat mai mult 
spre Shaddack decât spre el, pentru că de Shaddack erau legaţi 
prin teroare. Le era mai frică de stăpânul lor de la Noul Val 
decât de orice altceva, fiindcă ei nu văzuseră ce devenise 
Denny şi nu realizau încă faptul că viitorul le putea rezerva ceva 
mai rău chiar decât regresia spre o stare sălbatică. Ca oamenii- 
fiare ai lui Moreau, ei se ţineau de lege cât puteau mai bine, 
neîndrăznind - cel puţin, nu în prezent - să-şi trădeze creatorul. 
Probabil că ar încerca să-l oprească pe Loman să saboteze 
Proiectul Moonhawk şi el ar putea fi ucis sau, şi mai rău, aruncat 
într-o celulă. 

Nu putea risca să-şi dezvăluie convingerile 
contrarevoluţionare căci atunci n-ar mai fi avut nici o şansă să 
se ocupe de Shaddack. Cu ochii minţii, se vedea pus în 
închisoare ca într-o cuşcă, cu Shaddack zâmbindu-i rece printre 
zăbrele, pe când se aducea un computer cu care el trebuia 
cumva să fuzioneze. 

Ochii de argint topit... 

Continuă să se mişte prin ziua potopită de ploaie, 
ascuţindu-şi privirile prin parbrizul brăzdat mereu de şiroaie de 
apă. Ştergătoarele funcționau sacadat, de parcă cronometrau 
timpul. Era cât putea de conştient că miezul nopţii se apropia cu 
paşi repezi. 

-El era omul-pumă, la pândă mereu, iar Moreau se afla acolo, 
în jungla izolată care era oraşul Moonlight Cove. 


31 


La început, creaturii proteice îi era de ajuns să se hrănească 
cu orice găsea, întinzându-şi un fel de antene ca nişte coarne de 


melc pe podeaua pivniţei, prin crăpăturile zidurilor sau pe 
pământul umed din jur. 

Gândaci. Râme. Viermişori. Nu mai ştia numele lor, dar le 
consuma cu aviditate. 

Curând, oricum, secătui toate rezervele de insecte şi viermi 
de pe toată întinderea pivniţei. Avea nevoie de o hrană mai 
substanţială. 

Se scutura, se agita, poate încercând să-şi dezghioace 
țesuturile amorfe căutând o formă în care să poată părăsi 
pivniţa şi să plece după pradă. Dar nu avea amintirea 
alcătuirilor iniţiale şi nici dorinţa de a-şi impune o ordine 
riguroasă. 

Conştiinţa care sălăşluia în acea masă vibratilă nu poseda mai 
mult decât o prea întunecată percepţie de sine, şi totuşi mai era 
încă în stare de a se recompune până într-atât încât să-şi 
satisfacă toate nevoile. Deodată, mai multe guri fără buze, fără 
dinţi, se deschiseră în acea alcătuire fluidă. Un sunet, dincolo de 
capacitatea auditivă a oamenilor, erupse din ele. 

Prin clădirea care sta gata să se prăbuşească, undeva 
deasupra bestiei fără formă, duzini de şoareci scurmau, în 
căutare de hrană, construindu-şi cuiburi sau 
împerechindu-se. Se opriră brusc, toţi ca unul, când acea 
chemare porni spre ei din pivniţă. 

Creatura îi simţea deasupra, pe zidurile coşcovite, deşi se 
gândea la ei nu ca la şoareci, ci ca la mase fierbinţi de carne vie. 
Hrană. Combustibil. Îi voia. Avea nevoie de ei. 

încercă să exprime acel impuls nestăpânit sub forma unor 
chemări fără cuvinte, dar ispititoare. 

În fiecare colţişor al casei, şoarecii se foiră, îşi curăţară feţele 
cu lăbuţele de dinainte, de parcă ar fi trecut prin pânze de 
păianjen şi încercau să măture din blana lor acele firişoare 
lipicioase, subţiri. 

În pod, îşi ducea veacul o colonie mică de opt lilieci care, la 
rândul lor, reacționară şi ei în faţa chemării. Işi dădură drumul 
de pe grinzile de care atârnau şi începură să zboare în ritmuri 
frenetice, la întâmplare, prin încăperea lungă de sus, abia 
reuşind, la câţiva inci distanţă, să nu 
se ciocnească unii de alţii sau să nu intre direct în pereţi. 


Dar nimic nu veni către creatura de la subsol. Deşi chemarea 
ajunsese la micile animale cărora le fusese destinată, nu avu 
efectul dorit. 

Acel lucru fără formă se cufundă în tăcere. 

Numeroasele lui guri se închiseră. 

Unul câte unul, liliecii se întoarseră la stinghiile lor din pod. 

Şoarecii rămaseră o clipă ca paralizaţi, apoi îşi reluară 
activităţile lor obişnuite. 

Câteva minute mai târziu, bestia proteică încercă din nou, cu 
o altă gamă de sunete, tot articulate dincolo de auzul omenesc, 
dar încă mai ademenitoare ca înainte. 

Liliecii îşi dădură iarăşi drumul de pe drugii de care stăteau 
agăţaţi şi se învârtiră prin pod, într-o asemenea stare de 
agitaţie, încât cine i-ar fi privit s-ar fi gândit că erau peste o sută 
în loc de opt. Bătaia aripilor lor era mai puternică decât 
plesnetul ploii pe acoperişul în paragină. 

Peste tot, şoriceii se lăsară pe picioarele de dindărăt, 
rămânând nemişcaţi şi atenţi, cu urechile ciulite. Cei din 
încăperile mai joase ale casei, mai apropiaţi de sursa 
chemărilor, se zgâlţâiau violent, de parcă ar fi văzut înaintea 
ochilor o pisică tupilată la pământ şi cu gura deschisă într-un 
rânjet. 

Cu ţipete stridente, liliecii năvăliră de-a valma printr-o gaură 
din planşeurile podului, într-o cameră goală de la etajul al 
doilea, unde se învârtiră în cerc, îşi luară elan şi se lăsară în jos 
fără contenire. 

Doi şoareci de la parterul clădirii începură să se strecoare 
către bucătărie, unde uşa de la subsol era deschisă. Dar 
amândoi se opriră în prag, înfricoşaţi şi confuzi. 

Dedesubt, entitatea aceea fără formă îşi triplă puterea 
chemării. 

Unul dintre şoarecii din bucătărie sângeră deodată prin urechi 
şi se prăbuşi mort. 

Ceva mai sus, liliecii începură să se izbească de pereţi, cu 
radarele lor biologice paralizate. 

Cel ce sălăşluia în pivniţă mai reduse din forţa cu care lansa 
apelul. 

Liliecii năvăliră imediat afară din camera de sus, în hol, apoi 
pe scări în jos, şi de-a lungul coridorului de la parter. 


Pe măsură ce înaintau, dădeau peste legiuni întregi de şoareci 
care chiţcăiau. 

Dedesubt, numeroasele guri ale creaturii se reuniseră, 
formând un mare orificiu în centrul masei care pulsa. 

În succesiuni rapide, liliecii zburară direct în acea groapă 
căscată, ca nişte cărţi de joc negre care sunt aruncate toate o 
dată într-un recipient gol. Se lăsară învăluiţi de acea 
protoplasmă ca un hău şi fură repede 
dizolvaţi de puternici acizi digestivi. 

O armată de şoareci şi patru şobolani - chiar şi două 
veveriţe dintr-un soi de prin partea locului - îşi 
abandonară în grabă culcuşul lor aflat într-un zid al camerei de 
zi, se repeziră în jos pe treptele abrupte ale pivniţei, căzând unul 
peste altul de-a valma şi scoțând sunete stridente, excitate. Se 
ofereau, astfel, entității care le aştepta sosirea. 

După acel potop de mişcare, casa redeveni tăcută. 

Creatura îşi încetă cântecul de sirenă. Pentru moment doar. 


32 


Ofiţerul Neil Penniworth fusese însărcinat să patruleze prin 
părţile de nord-vest ale oraşului Moonlight Cove. Se afla singur 
în maşină deoarece, chiar şi cu cei o sută de angajaţi de la Noul 
Val, redistribuiţi Departamentului Poliţiei pe timpul nopţii, 
puterea lor scădea parcă văzând cu ochii. 

Acum, prefera să lucreze fără partener. De când cu incidentul 
de la Peyser de-acasă, când mirosul sângelui şi vederea formei 
alterate a lui Peyser îl incitase pe Penniworth să regreseze, se 
temea de martori. Cu o noapte înainte, de-abia evitase o 
degenerare totală... dar numai la 
limită. Dacă avea să mai urmărească pe cineva în plin act al 
regresiei, dorinţa s-ar fi putut stârni şi în el, iar de data asta nu 
mai era sigur că şi-ar fi putut reprima cu succes acea poftă 
întunecată. 

Dar îi era la fel de frică şi să rămână singur. Lupta de a se ţine 
cu putere de ultimele învelişuri ale umanităţii din el, de a rezista 
haosului, de a fi responsabil, devenise epuizantă şi tânjea să 
scape de această viaţă nouă şi atât de dificilă. Izolat, cu nimeni 
lângă el ca să-l vadă dacă ar fi început să renunţe la forma şi 
substanţa care-l reprezentau, cu nimeni cu care să poată vorbi 


despre asta sau care să protesteze împotriva degenerării lui, 
avea să fie pierdut. 

Greutatea fricii lui era la fel de reală ca o bară de fier care pur 
şi simplu îl zdrobea, lăsându-l fără viaţă. In răstimpuri, respira 
anevoie, de parcă plămânii îi erau încorsetaţi în oţel, împiedicaţi 
să se umfle cât trebuia. 

Dimensiunile maşinii alb cu negru începură să se reducă, 
până când se simţi aproape atât de strâns ca într-o cămaşă de 
forţă. Lovitura ca de metronom a ştergătoarelor de parbriz se 
accentua, cel puţin în urechile lui, până când intensitatea ei 
deveni la fel de asurzitoare ca o serie nesfârşită de bubuituri de 
tun. De câteva ori în cursul dimineţii şi, apoi, spre după-amiază, 
oprise alături de şosea, deschisese larg uşa şi se strecurase 
afară în ploaie, trăgând în piept de mai multe ori aerul rece. 

În timp ce ziua îşi urma cursul, însăşi lumea din afara maşinii 
începu să pară mai mică decât fusese. Se opri la Holliwell Road, 
la un sfert de milă vest de cartierul general al Noului Val, şi ieşi 
din maşină, dar prin asta nu se simţi mai bine. Acoperişul jos al 
norilor plumburii nu-i îngăduia să vadă întinderea nesfârşită a 
cerului. Ca nişte draperii 
semitransparente de borangic şi din cea mai fină mătase, ploaia 
şi ceața atârnau între el şi restul lumii. Umiditatea era 
înecăcioasă, sufocantă. Apa se revărsa în torente noroioase prin 
şanţurile de pe lângă drum, cădea de pe ramurile şi frunzele 
copacilor, bătea darabana pe asfalt, 
cădea cu stropi reci pe maşina poliţiei, ropotea, curgea făcând 
bulbuci, îl lovea peste faţă, se repezea asupra lui cu asemenea 
putere încât stătea gata să cadă în genunchi, mânat de mii de 
ciocane mărunte, fiecare în parte prea mic pentru a fi eficient, 
dar, împreună, realizând un efect cumulativ nespus de brutal. 

Neil se săltă la loc în maşină cu aceeaşi nerăbdare cu 
care ieşise afară. 

Înţelese că nu încerca să scape nici de interiorul maşinii 
care putea provoca claustrofobie, şi nici de învolburarea 
enervantă a ploii. Adevăratul său opresor era viaţa ca Persoană 
Nouă. Nesimţind altceva în afară de frică, era încuiat într-un soi 
de dulap emoţional de dimensiuni atât de insuportabil de 
înguste încât nu se putea mişca deloc. 


Nu se sufoca din cauza sarcinilor şi constrângerilor exterioare; 
mai degrabă, era legat pe dinăuntru, din cauza a ceea ce făcuse 
Shaddack din el. 

Ceea ce însemna că nu exista scăpare. 

Cu excepţia, poate, a regresiei. 

Neil nu putea suporta viaţa sub forma în care era obligat 
acum s-o trăiască. Pe de altă parte, era dezgustat şi îngrozit de 
gândul de a involua într-o formă subumană. 

Dilema părea de nerezolvat. 

Era la fel de năucit de incapacitatea de a înceta să se _ 
gândească la chinul lui, ca şi de tortura însăşi pe care o trăia. li 
biciuia mintea neîncetat. Nu putea găsi nici o alinare. 

Singurele momente în care mai reuşea să scape de grija ce-l 
rodea - şi de o parte din frică - erau acelea în care lucra pe VDT- 
ul mobil din maşina de patrulare. Ori de câte ori verifica 
buletinul de bord pe computer, să vadă ce mesaje îi erau 
destinate lui personal, când se uita peste Programul Moonhawk 
să constate cum evoluau convertirile sau când lucra orice 
altceva pe computer, atenţia i se concentra atât de tare în 
interacţiunea lui cu maşina încât, în foarte scurt timp, 
anxietatea se diminua, iar claustrofobia sufocantă dispărea. 

Incă din adolescenţă, Neil fusese interesat de computere, deşi 
nu devenise niciodată un împătimit. _ 

Preocuparea lui era mai puţin obsesivă. Incepuse, desigur, cu 
jocurile pe computer, iar mai târziu primise 
un PC ieftin. Mai târziu cumpărase un modem cu o parte 
din banii câştigaţi la o slujbă pe timpul verii. Deşi nu-şi 
permitea transmisii de date la mare distanţă prin modem şi 
niciodată nu-şi petrecuse timpul liber folosind modemul pentru a 
ajunge departe de Moonlight Cove, în reţelele fascinante de 
date disponibile în lumea din afară, îşi descoperise o distracţie 
lucrând pe sistemele simple. 

Acum, în vreme ce stătea în maşina parcată de-a lungul lui 
Holliwell Road, folosind VDT-ul, se gândea că lumea interioară a 
computerului era admirabil de curată, comparativ simplă, 
previzibilă şi normală. Deci, altfel decât existenţa umană - fie 
cea a Oamenilor Noi, fie a celor Vechi. Acolo, înăuntru, domneau 
logica şi raţiunea. Cauza şi efectul şi efectul secundar erau 
întodeauna analizate şi clarificate perfect. Acolo, înăuntru, totul 
era în negru şi alb - ori, atunci când era cenușiu, cenuşiul era 


măsurat cu atenţie, cuantificat şi calificat. Era mai uşor să 
tratezi cu fapte reci decât cu sentimente. Un univers format 
numai din date, extrase din materie şi evenimente, părea mult 
mai de dorit decât universul real, cu răceală şi fierbinţeală, 
ascuţit şi tocit, moale şi dur, cu sânge şi moarte, cu suferinţă şi 
frică. 

Parcurgând meniu după meniu, Neil se adâncea tot mai 
profund în dosarele de cercetare peutru Moonhawk, aflate în 
relaţie cu Sun. Nu avea nevoie de nici una dintre datele la care 
apela, dar găsea astfel o oarecare alinare. 

Începu să privească ecranul terminalului nu ca pe un tub cu 
raze catodice pe care erau afişate informaţiile, ci ca pe o 
fereastră către altă lume. O lume de fapte. O lume liberă de 
contradicții... şi de responsabilitate. Acolo, înăuntru, nu se 
simţea nimic; acolo se afla numai ştiutul 
şi neştiutul, ori o abundență de date despre un anume subiect, 
ori o sărăcie de informaţii, dar nu sentimente, niciodată 
sentimentele; sentimentele erau blestemul celor a căror 
existenţă depindea de trupul din carne şi oase. 

O fereastră spre o altă lume. 

Neil atinse ecranul. 

Îşi dori ca fereastra să poată fi deschisă şi ca el să se poată 
strecura prin ea în acel colţ de rațiune, ordine, pace. 

Cu buricele degetelor de la mâna dreaptă, trasă nişte cercuri 
pe ecranul de sticlă. 

Ciudat, se gândi la Dorothy, luată pe sus din câmpia din 
Kansas, împreună cu câinele ei, Toto, zburând, dusă de un 
ciclon şi aruncată în afara cenuşiului acelui arc al depresiei într- 
o lume mult mai specială. Măcar dacă ar putea dezlănţui un 
ciclon electronic care să-l poarte către 
un loc mai bun... 

Îşi trecu degetele prin sticla ecranului. 

Îşi retrase mâna cu iuţeală, uimit. 

Sticla nu se spărsese. Lanţuri de cuvinte şi numere străluceau 
acolo, ca şi mai Înainte. 

La început, încercă să se convingă că tot ceea ce văzuse 
fusese o halucinație. Dar nu credea asta. 

Îşi îndoi degetele. Păreau să nu fie rănite. 

Privi afară ziua peste care se abătuse furtuna. 


Ştergătoarele de parbriz nu erau în funcţiune. Ploaia curgea în 
şiroaie pe geam, distorsionând lumea de dincolo de el; totul 
acolo părea sucit, mutat, ciudat. Nu putea exista ordine, 
sănătate a minţii şi pace într-un loc ca acesta. 

Încercă să mai atingă o dată ecranul computerului. Era solid. 

Se gândi din nou cât de curată, previzibilă şi de dorit ar fi 
lumea computerului - şi, ca şi mai înainte, mâna îi alunecă prin 
sticlă, până sus la încheietură, de data aceasta. Ecranul se 
deschisese în jurul ei şi i-o prinsese strâns, ca o membrană 
organică. Datele continuau să se 
succeadă, cuvintele şi numerele formând şiruri în jurul 
mâinii lui care intervenise în mijlocul lor. 

Inima îi bătea în piept gata să-l spargă. li era frică, dar 
era şi fascinat. 

Încercă să-şi mişte degetele în acea căldură misterioasă, de 
dinăuntru. Nu le simţea deloc. Incepu -să se gândească că se 
dizolvaseră sau îi fuseseră tăiate, şi că atunci când îşi va retrage 
mâna din maşină, venele de la încheietură aveau să reverse 
numai sânge. 

Şi-o retrase, totuşi. 

Mâna îi era întreagă. 

Dar nu prea mai aducea a mână. Pielea de deasupra, de la 
vârful degetelor până la încheietură, părea să fie îmbrăcată în 
cupru şi fire de sticlă. În acele filamente de sticlă bătea un puls 
constant şi luminos. 

Îşi întoarse mâna cu palma în sus. Părţile de dedesubt ale 
degetelor şi palmei aduceau cu suprafaţa unui tub cu raze 
catodice. Acolo ardeau date, litere verzui pe un fundal sticlos şi 
întunecat. Când compară cuvintele şi numerele de pe mâna lui 
cu cele de pe VDT-ul din maşină, văzu că erau identice. 
Informaţia de pe VDT se schimbă; pe mâna lui se petrecu 
acelaşi lucru, simultan. 

Brusc, înţelese că regresia către o formă bestială nu era 
singura lui cale de scăpare, că putea pătrunde în lumea gândirii 
electronice şi a memoriei magnetice, a cunoaşterii fără dorinţa 
cărnii, a conştientizării fără trăire. Aceasta nu era o perspectivă 
interioară strict intelectuală ca natură. 

Nu era doar o înţelegere instinctivă. Pe un nivel mai profund 
decât cel al intelectului sau al instinctului, ştia că se putea 


reface singur mult mai complet decât îl recrease Shaddack 
vreodată. 

Îşi retrase mâna de pe ecranul pâlpâitor al computerului şi şi- 
o duse pe unitatea de procesare a datelor de pe consola dintre 
locuri. La fel de uşor cum pătrunsese prin sticlă, tot astfel mâna 
îi alunecă înăuntru, în măruntaiele 
maşinii. 

Era ca o stafie, capabilă de a trece prin ziduri, ectoplasmatică. 

O răceală i se strecură în sus pe braţ. 

Datele de pe ecran fură înlocuite de semnale luminoase 
criptice. 

Se lăsă pe spate în scaun. 

Răceala îi ajunsese la umăr. | se strecura până spre ceafă. 

Oftă. 

Simţi că se petrecea ceva cu ochii lui. Nu era sigur ce anume. 
Se putea privi în oglinda retrovizoare. Dar nu-i păsa. Se decise 
să închidă ochii şi să-i lase să devină orice ar fi fost necesar, ca 
parte a celei de a doua convertiri a lui, mai completă acum. 

Această stare alterată era infinit mai atrăgătoare decât cea a 
regresivului. Era irezistibilă. 

Acum răceala i se întinsese pe faţă. Gura i se uscase. 

Şi cu capul lui se petrecea ceva. Deveni tot atât de conştient 
de geografia interioară a circuitelor creierului său şi a sinapselor 
pe cât fusese de lumea exterioară. Corpul nu mai era chiar atât 
de mult o parte din el ca odinioară; simţea mult mai puţine, de 
parcă nervii i se neteziseră în cea mai mare parte; nu-şi mai 
dădea seama dacă în maşină era cald sau răcoare până când nu 
se concentra să anuleze acele date. In definitiv, trupul lui nu 
făcea decât să adăpostească o maşinărie şi o mulţime de 
senzori, meniţi să protejeze şi să servească ce era înlăuntrul lui, 
mintea care calcula. 

Răceala îi cuprinse şi ţeasta. 

Simţea ca şi cum câteva zeci, apoi sute, apoi mii de păianjeni 
reci ca gheaţa se încleştau pe suprafaţa creierului său, făcându- 
şi culcuş acolo. 

Deodată, îşi aminti de Dorothy care descoperise că Oz era un 
coşmar cu ochii deschişi, şi că, până la urmă, disperată, voise să 
ia drumul înapoi spre Kansas. Şi Alice descoperise nebunie şi 
teroare dincolo de vizuina prin care dispăruse iepuraşul, şi în 
spatele oglinzii... 


Un milion de păianjeni reci. 
În ţeasta lui. 

Un bilion. 

Reci, reci. 

Încleştându-se acolo. 


33 


Dând încă târcoale prin Moonlight Cove, căutându-l pe 
Shaddack, Loman văzu doi regresivi alergând chiar pe stradă. 

Se afla în Paddock Lane, în capătul sudic al oraşului, unde 
proprietăţile erau destul de întinse ca oamenii să poată creşte 
cai. Pe ambele părţi se aflau ferme cu mici grajduri lângă sau 
îndărătul lor. Casele erau retrase de la stradă, în spatele unor 
gărduleţe sau al unor garduri în toată regula, vopsite în alb, 
dincolo de gazoanele întinse care se profilau până departe, în 
zare. 

Cei doi regresivi ţâşniseră dintr-un şir des de azalee înalte de 
trei picioare, încă vii, dar fără flori, pentru că timpul lor era pe 
sfârşite. Traversară în patru labe strada, săriră peste un şănţuleţ 
şi dădură peste un gard viu, trecând apoi dincolo de el. 

Deşi pe ambele părţi de pe Paddock Lane se aliniau nişte pini 
imenşi, adăugând umbra lor zilei şi aşa destul de înnourate, 
Loman era absolut sigur de ce văzuse. Fuseseră modelaţi mai 
degrabă după creaturile din coşmaruri, decât după vreun animal 
din lumea reală: o parte lup, probabil, o parte pisică, o parte 
reptilă. Erau rapizi şi păreau pu- 
ternici. Unul dintre ei îşi întorsese capul în direcţia lui şi, la 
umbră, avea ochii roşii ca ai unui şobolan. 

Încetini, dar nu se opri. Nu-l mai interesa să identifice şi 
să prindă regresivi. De fapt, îi identificase pe toţi cei care 
fuseseră convertiți. Ştia că-i putea opri numai oprindu-l pe 
Shaddack. Căuta, aşadar, un vânat mult mai de preţ. 

Oricum, îl irita să-i vadă cum ieşeau deschis după pradă în 
plină zi, la două şi jumătate după-amiază. Până atunci, fuseseră 
creaturi discrete ale nopţii, ascunzându-şi ruşinea regresiei, 
dezvăluindu-şi stările alterate numai după căderea întunericului. 
Deşi erau pregătiţi să se aventureze astfel înainte de sosirea 
nopţii, Proiectul Moonhawk se dezintegra, aluneca spre haos 
chiar mai repede decât se aşteptase el. Moonlight Cove nu 


numai că agoniza pe buza iadului, dar şi sărise deja peste 
margine jos, în hău. 


34 


Se aflau din nou în dormitorul lui Harry de la etajul al treilea, 
unde petrecuseră ultima oră şi jumătate storcându-şi creierii şi 
întorcând idei pe toate feţele. Nu aprinseseră nici o lampă. 
Lumina difuză de după-amiază scălda camera, amplificându-le 
dispoziţia sumbră. 

-Deci, ne-am înţeles că există două căi prin care să 
transmitem un mesaj afară din oraş, zise Sam. 

-Dar, în ambele cazuri, completă Tessa, cu nelinişte, trebuie 
mers acolo, însă e de bătut o groază de drum. 

Sam dădu din umeri dezolat. 

Tessa şi Chrissie se descălţaseră şi se aşezaseră pe pat, cu 
spatele proptit de tăblia lui. Fetiţa dorea cât se poate de 
limpede să rămână aproape de Tessa; părea că se legase de ea 
aşa cum un puişor, proaspăt ieşit din ou, se lipeşte de cea mai 
apropiată pasăre adultă, fie că-i este mamă sau 
nu. 

Tessa completă: 

-Nu va fi atât de uşor să ajungi până la familia Coltrane. 

În orice caz, nu în plină zi. 

-Crezi că ar trebui să aştept până se întunecă? o întrebă Sam. 

-Da. Ceaţa are să devină tot mai densă, pe măsură ce se 
apropie întunericul. _ 

Vorbea cât se poate de serios, deşi întârzierea o îngrijora. In 
răstimpul ceasurilor în care avea să aştepte, tot mai mulţi 
oameni urmau să fie convertiți. Oraşul Moonlight Cove avea să 
devină un loc tot mai straniu, mai periculos şi mai plin de 
surprize. 

Intorcându-se către Harry, Sam întrebă: 

-La cât se întunecă? 

Harry se afla în scaunul lui cu rotile. Moose revenise la 
stăpânul său, îşi împinsese capul solid sub braţul scaunului şi în 
poala lui Harry mulţumit să rămână cât mai mult în poziţia 
aceea cam incomodă, în schimbul mângăierilor, a scărpinatului 
şi a câtorva cuvinte de îmbărbătare. 


-Pe vremea asta, soarele apune cam înainte de ora 
optsprezece. 

Sam se postase în faţa telescopului, deşi, nu se folosea de el. 
Cu câteva minute în urmă, se uitase pe străzi şi le raportase că 
văzuse mai multă mişcare decât înainte - o mulţime de maşini şi 
de poliţişti mergând pe jos. Cu cât rămâneau neconvertiţi tot 
mai puţini locuitori, cu atât conspiratorii din spatele Proiectului 
deveneau mai îndrăzneţi în misiunile lor polițienești, mai puţin 
preocupaţi decât altădată că ar putea atrage atenţia asupra lor. 

Privindu-şi ceasul, Sam zise: 

-N-aş spune că-mi surâde ideea de a mai pierde încă trei 
ore sau mai multe. Cu cât dăm de ştire mai repede, cu 
atât vom salva mai mulţi oameni de la... de la ceea ce li 
se întâmplă. 

-Dar dacă te prind ăştia din cauză că n-ai aşteptat lăsarea 
întunericului, zise Tessa, atunci şansele de a mai salva pe 
cineva se reduc tot mai mult. 

-Doamna are dreptate, observă Harry. 

-Ba chiar destul de multă, se amestecă şi Chrissie. Nu 
înseamnă că, dacă nu sunt extratereştri, ne vom descurca mai 
uşor cu ei. 

Intrucât până şi telefoanele care funcționau îngăduiau civililor 
să sune numai la numerele aprobate din oraş, renunţaseră la 
această direcţie de acţiune. Dar Sam îşi dăduse seama că orice 
PC conectat prin modem cu supercomputerul de la Noul Val - 
Harry le destăinuise că se chema Sun - putea realiza o legătură 
în afara oraşului, o reţea electronică capabilă să înşele 
restricţiile curente impuse liniilor telefonice şi filtrelor de pe 
străzi. 

După câte observase Sam cu o noapte înainte, folosind VDT-ul 
din maşina poliţiei, Sun menținea contacte directe cu o mulţime 
de alte computere - incluzând câteva bănci de date ale FBl-ului, 
atât cele aprobate pentru accesul larg, cât şi cele rezervate 
numai agenţilor Biroului. Dacă se putea aşeza în faţa unui VDT, 
să-l conecteze cu Sun, şi prin Sun să-l conecteze cu un 
computer al Biroului, atunci ar putea transmite un apel pentru 
ajutor care ar apărea pe ecranele computerelor Biroului şi s-ar 
multiplica prin imprimantele cu laser din birourile lor. 

Presupuneau, fireşte, că restricţiile asupra oricărui contact cu 
exteriorul care se aplicau tuturor celorlalte linii telefonice din 


oraş nu se aplicau şi liniilor prin care Sun îşi menținea legăturile 
la nivel naţional. Dacă şi traseele de comunicare dinspre Sun 
spre lume, ieşind din Moonlight Cove, erau tăiate, atunci 
rămâneau clar fără nici o 

speranţă. 

Sam se temea, pe bună dreptate, să intre în casele celor 
care lucrau la Noul Val, îi era groază să nu întâlnească 
şi alte fiinţe asemeni celor doi Coltrane. Mai rămâneau două căi 
prin care să obţină acces la un PC care să fie legat de Sun. 

În primul rând, putea încerca să intre într-o maşină de poliţie 
şi să folosească unul din terminalele lor mobile, cum procedase 
cu o noapte înainte. Dar acum ei erau alertaţi din cauza 
prezenţei lui, ceea ce îngreuna pătrunderea într-o maşină de 
patrulare liberă. În plus, probabil că toate maşinile erau folosite 
acum, de vreme ce poliţiştii îl căutau cu multă conştiinciozitate 
atât pe el cât şi pe Tessa. Şi chiar dacă o astfel de maşină era 
parcată în spatele Clădirii Municipale, acea zonă avea să fie, 
măcar pentru moment, mult mai populată decât ultima dată 
când 
fusese acolo. 

În al doilea rând, puteau folosi computerele de la liceul de pe 
Roshmore Way. Noul Val făcuse o donaţie acolo nu dintr-o 
preocupare nobilă pentru calitatea educaţională a şcolilor locale, 
ci ca o cale în plus de a ţine comunitatea sub control. Sam 
credea, iar Tessa îl aprobă, că terminalele din şcoală erau 
probabil în legătură cu Sun. 

Dar „Moonlight Cove Central", şcoala unde se ţineau cursuri 
primare şi secundare, era situată pe partea vestică a lui 
Roshmore Way, cu două corpuri de case la vest de cea în care 
locuia Harry şi cu un corp de case mai la sud. 

În vremuri normale, ar fi constituit o plăcută plimbare pe jos, 
care nu îţi lua mai mult de cinci minute. Dar cu străzile aflate 
sub supraveghere şi cu fiecare casă devenind un posibil punct 
de observaţie, ocupată de inamici, să ajungi la Şcoala Centrală 
fără să fi văzut era cam la fel de simplu ca traversarea unui 
câmp minat. 

-În plus, adăugă Chrissie, la „Central“ au încă ore. Nu 
puteţi intra pur şi simplu şi să folosiţi un computer. 

-Mai ales, o completă Tessa, dacă ne gândim că 
profesorii figurează printre primii convertiți. 


-La cât se termină orele? vru să afle Sam. 

-Păi, la „Thomas Jefferson" ieşim la ora trei, dar la „Central" ei 
mai stau încă jumătate de oră. 

-Deci, cincisprezece şi treizeci, preciză Sam. 

Verificându-şi ceasul, Harry observă: 

-Mai sunt încă patruzeci şi şapte de minute. Dar chiar şi aşa, 
mai sunt şi alte activităţi după ore, n-am dreptate? 

-Sigur că da, îl aprobă Chrissie. Formaţia şcolii, probabil 
meciuri de fotbal, alte cluburi care nu se întâlnesc în timpul 
perioadei de activitate obişnuită... 

-Şi când se termină toate astea? 

-Ştiu că repetițiile cu formaţia încep la şaisprezece fără un 
sfert şi ţin o oră, zise Chrissie, pentru că sunt prietenă cu cineva 
care e mai mare cu un an decât mine şi care e în formaţie. Eu 
cânt la clarinet. La anul, vreau să intru şi eu acolo. Dacă o să 
mai existe vreo asemenea formaţie. Dacă o să mai existe vreun 
alt an în viitor... 

-Deci, spune-mi, pe la ora şaptesprezece locul se goleşte? 

-Meciurile de fotbal ţin şi mai mult. 

-Crezi că or să joace şi astăzi, pe ploaia asta? 

-Cred că nu. 

-Dacă ai de gând să aştepţi până la şaptesprezece sau 
şaptesprezece şi jumătate, zise Tessa, atunci poţi la fel de bine 
aştepta încă puţin şi să te îndrepţi într-acolo pe întuneric. 

Sam o aprobă. 

- Sam, uiţi ceva, interveni Harry. 

-Ce anume? 

-La puţină vreme după ce plecaţi de aici, poate chiar la 

optsprezece fix, au să vină după mine să mă convertească. 

-lisuse, aşa e! strigă Sam 

Moose îşi ridică capul din poala stăpânului şi de sub 
braţul scaunului cu rotile. Stătu drept, cu urechile negre ciulite, 
de parcă ar fi înţeles ce se spusese şi anticipa deja soneria sau o 
bătaie în uşă. 

-Cred că trebuie într-adevăr să aştepţi lăsarea întunericului, 
înainte să porneşti, ca să ai şanse mai mari, explică Harry, dar 
atunci va trebui să le iei pe Tessa şi pe Chrissie cu tine. N-ar fi în 
siguranţă dacă le-ai lăsa aici. 

-Va trebui să vă luăm şi pe dumneavoastră, zise Chrissie, 
imediat. Pe dumneavoastră şi pe Moose. Nu ştiu dacă ăştia 


convertesc şi câini, dar trebuie să-l luăm pe Moose cu noi să fim 
siguri. N-o să vrem să ne facem griji diu pricina lui, cum că ar fi 
transformat într-o maşină sau 

mai ştiu eu ce. 

Moose lătră uşor. 

-Putem avea încredere că nu latră? întrebă tot Chrissie. 

N-am vrea să-i scape un hămăit într-un moment crucial. 

Cred că i-am putea lega o fâşie lungă de bandaj în jurul 
botului, ceea ce e cam crud şi probabil că i-ar răni sentimentele; 
dacă-i legăm botul înseamnă că nu avem totală încredere în el, 
dar nu l-ar durea fizic, desigur, şi sunt convinsă că o să-l 
îmbunăm noi mai târziu cu un cotlet în sânge sau... 

Deodată, dându-şi seama de solemnitatea neobişnuită din 
tăcerea celorlalţi, fetiţa tăcu şi ea. Clipi din ochi spre Harry, spre 
Sam, şi se încruntă la Tessa, care rămăsese în continuare pe 
pat, lângă ea. 

Nori mai plumburii începuseră să acopere cerul de când 
urcaseră în acea încăpere, iar camera se adâncea tot mai mult 
în penumbră. Dar, deocamdată, Tessa văzu faţa lui Harry Talbot 
încă destul de clar în acea lumină săracă. 

Înţelese cât de mult se străduia să-şi ascundă frica, 
reuşind în cea mai mare parte, arborând câte un zâmbet 
autentic şi câte un ton al vocii nevoalat, frică trădată 
numai de ochii lui expresivi. 

Harry îi zise lui Chrissie: 

-N-am să merg cu voi, scumpete. 

-O! îi scăpă fetiţei. Îl privi din nou, ochii alunecându-i de la el 
la scaunul cu rotile în care stătea. 

-Dar în acea zi aţi venit la şcoala noastră să ne vorbiţi. 

Mai ieşiţi din casă câteodată. Cred că aţi găsit o metodă s-o 
faceţi. 

Harry zâmbi. 

-Liftul mă duce până la garaj, care e la nivelul pivniţei. 

Eu nu mai conduc, aşa că acolo nu mai există nici o maşină. E 
adevărat, mă pot ghida uşor până spre stradă. 

-Atunci e bine! zise Chrissie. 

Harry îl privi pe Sam şi zise: 

-Dar nu mă pot duce nicăieri pe străzile astea, aşa cum sunt 
ele în pantă, fără să mă însoţească cineva. Scaunul are frâne, 


iar motorul are oarecare putere, dar nu e suficient pentru 
pantele de aici. 

-Vom fi cu dumneavoastră, zise Chrissie cu tot sufletul. 

O să vă ajutăm. 

-Draga mea, nu vă puteţi strecura iute printr-un teritoriu 
ocupat şi să mă târâţi şi pe mine după voi în acelaşi timp, zise 
Harry cu fermitate, în primul rând, va trebui să rămâneţi pe cât 
posibil departe de stradă să vă deplasaţi din curte în curte şi 
printre case cât puteţi mai mult, pe când eu nu mă pot deplasa 
decât pe asfalt, mai ales pe o vreme ca asta, cu un pământ atât 
de noroios. 

-Dar vă putem purta. 

-Nu, interveni Sam. Nu putem. Nu, dacă sperăm să ajungem 
până la şcoală şi să transmitem un mesaj Biroului. E o distanţă 
scurtă, dar plină de pericole, şi trebuie s-o traversăm cu cât mai 
mare uşurinţă. Îmi 
pare rău, Harry. 

-Nu e nevoie să te scuzi, zise Harry. Oricum, n-aş fi 
acceptat aşa ceva. Crezi că vreau să fiu târât sau purtat pe 
umeri ca un sac cu ciment prin jumătate de oraş? 

Evident întristată, Chrissie se săltă din pat şi rămase în 
picioare cu pumnii strânşi pe lângă corp. Se uită de la Tessa la 
Sam, apoi din nou la Tessa, rugându-se parcă în tăcere de ei să 
se gândească la o cale de a-l salva pe Harry. 

Afară, cerul mohorât era încărcat acum cu nori grei care 
deveniseră aproape negri. 

Ploaia se mai rărise, dar Tessa simţea că se aflau într-o scurtă 
pauză, după care răpăiala avea să continue cu o forţă mai 
puternică ca niciodată. 

Mohoreala psihică şi cea de-afară se accentuau. 

Moose scheună încetişor. 

În ochii lui Chrissie luceau lacrimile, şi nu mai era în stare să-l 
privească pe Harry. Se duse la o fereastră şi se uită în jos la 
casa alăturată şi la strada de dincolo de ea - rămânând suficient 
de departe de geam pentru a nu fi remarcată de nimeni din 
exterior. 

Tessa ar fi vrut s-o aline. 

Şi voia să-l aline şi pe Harry. 

Mai mult decât atât... voia ca totul să iasă bine. 


Ca scenarist-producător-regizor, era o persoană care punea 
lucrurile în mişcare şi zgâlţâia totul, dacă era cazul, reuşea să 
aibă grijă de toate, să impună ca toate să decurgă în bună 
rânduială. Ştia întotdeauna cum să rezolve o problemă, ce să 
facă într-un moment de criză, cum să ţină aparatul de filmat în 
funcţiune o dată ce pornise un proiect. Dar acum era 
dezorientată. Nu putea ordona întotdeauna realitatea cu 
siguranţa cu care-şi aranja filmele; câteodată, lumea reală 
opunea rezistenţă 
exigenţelor ei. Poate de aceea alesese o carieră înainte de a-şi 
constitui o familie, chiar după ce se bucurase de o 
excepţională atmosferă acasă, pe când era mică. Lumea 
reală a vieţii de zi cu zi era incoerentă, imprevizibilă, plină 
de finalizări neaşteptate; nu se putea baza pe faptul că ar 
fi organizat totul în felul în care izbutea să structureze un film. 
Viaţa era viaţă, mare şi bogată... dar filmul era compus numai 
din esențe. Poate că se descurca mai bine cu esenţele decât cu 
viaţa în fiecare detaliu semnificativ al ei. 

Optimismul moştenit de la familia Lockland, la început la fel 
de strălucitor ca sub un reflector, nu o părăsise, deşi, 
deocamdată, îi slăbise oarecum. 

Harry zise: 

-Are să fie totul bine. 

-Cum? întrebă Sam. 

-Probabil că sunt ultimul de pe lista lor. N-or să-şi facă griji în 
privinţa paraliticilor şi a orbilor. Chiar dacă aflăm că urmează să 
se întâmple ceva, nu putem încerca să ieşim din oraş după 
ajutor. Doamna Sagerian - dânsa locuieşte în Pinecrest - e 
oarbă, şi pariez că eu şi cu ea suntem ultimii doi din programul 
lor. Vor aştepta până spre miezul nopţii să ne facă de 
petrecanie. O să vezi. Pun pariu. Aşa că nu aveţi altceva de 
făcut decât să mergeţi spre şcoală şi să luaţi legătura cu Biroul, 
să chemaţi aici ajutor urgent, înainte de a bate miezul nopţii, şi 
atunci voi fi în siguranţă. 

Chrissie se întoarse de la fereastră cu obrajii uzi de lacrimi. 

-Chiar credeţi asta, domnule Talbot? Chiar credeţi, credeţi 
sincer că nu vor veni înainte de miezul nopţii? 

Cu capul mişcându-i-se permanent într-o parte, cu o expresie 
care, în funcţie de unghiul din care o priveai, era ori ironică, ori 


tristă, Harry îi făcu fetiţei cu ochiul, deşi ea se afla mai departe 
de el decât Tessa şi probabil că nu reuşea să vadă. 

-Dacă te duc cu zăhărelul, draga mea, Dumnezeu să mă 

trăsnească chiar în clipa asta. 

Ploaia cădea în continuare, dar nici vorbă de trăznet. 

-Vezi? zise Harry cu un zâmbet. 

Deşi era limpede că fetiţa voia să creadă în scenariul pe care 
Harry îl pusese la punct pentru ea, Tessa ştia că nu se puteau 
baza pe faptul că el avea să fie ultimul sau aproape ultimul în 
programul convertirilor finale. Ceea ce spusese avea un sens, 
era adevărat, dar era prea ireproşabil. Ca o dezvoltare narativă 
dintr-un scenariu de film. Viaţa adevărată, aşa cum tocmai îşi 
amintise, era cu hachiţe, plină de neprevăzut. Voia cu disperare 
să creadă că Harry putea fi în siguranţă până aproape de miezul 
nopţii, dar realitatea era că se afla pe o pantă extrem de 
periculoasă şi, de îndată ce ceasul avea să bată de ora 
optsprezece, ultima serie de convertiri avea să înceapă. 


35 


Shaddack rămase în garajul Paulei Parkins cea mai mare 
parte a după-amiezii. 

De două ori pornise motorul furgonetei şi ieşise pe şosea 
pentru a supraveghea mai bine evoluţia Proiectului Moonhawk 
pe VDT. De ambele dăţi, satisfăcut de datele primite, se 
retrăsese în garaj şi coborâse uşa în urma lui 

Operaţiunea decurgea ireproşabil. El o proiectase, o 
construise, o pusese la punct în detaliu şi apăsase pe butonul de 
pornire. Acum se putea derula şi fără intervenţia lui. 

Işi petrecu orele stând în spatele volanului, visând cu ochii 
deschişi la vremea în care stadiul final al Proiectului avea să fie 
atins şi întreaga lume avea să fie adusă la aceiaşi parametri. 
Când nu vor mai exista Oameni Vechi, el urma să redefinească 
cuvântul „putere", pentru că nici 
un alt om înaintea lui nu ar fi deţinut un asemenea control 
total. Refăcând specia, putea atunci să-i programeze 
destinul în conformitate cu propriile dorinţe. Tot neamul 
omenesc avea să fie un stup imens, care ar fi zumzăit într-o 
muncă asiduă, servindu-i viziunea. In timp ce visa cu ochii 


deschişi, erecţia deveni atât de intensă că începu să simtă o 
durere surdă. 

Shaddack ştia mulţi oameni de ştiinţă care păreau să creadă 
sincer că scopul progresului tehnologic era de a aduce corecturi 
umanităţii, de a ridica specia umană din noroi şi de a o purta, în 
cele din urmă, spre stele. El vedea lucrurile în mod diferit. 
Conform opticii lui, singurul scop al tehnologiei era să 
concentreze puterea în mâinile sale. 

Alţi făuritori ai lumii, înainte de el, se bazaseră pe puterea 
politică, ceea ce însemna întotdeauna în cele din urmă puterea 
legalizată a armei. Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot şi alţii căutaseră 
puterea prin intimidare şi asasinate 
în masă, târându-se până la tron prin bălți de sânge, pe câtă 
vreme circuitele de siliciu erau gata să reverse asupra lui 
Shaddack bunăstarea care le scăpase acestora printre degete. 
Pana nu era mai puternică decât spada, dar microprocesorul 
avea mai multă forţă decât nişte armate 
numeroase. 

Dacă ar şti ce pusese la cale şi ce visuri de cucerire îl 
preocupau încă, toţi ceilalţi oameni de ştiinţă ar susţine că e 
bolnav şi cu mintea dusă. Dar nu-i păsa. Nu aveau dreptate, 
fireşte. Pentru că nu-şi dădeau seama cine este el. Copilul unui 
Moonhawk. Îi distrusese pe cei care se dăduseră drept părinţii 
lui, iar el nu fusese descoperit sau pedepsit, ceea ce făcea 
dovada că regulile şi legile care-i guvernau pe ceilalţi oameni nu 
trebuiau aplicate şi în cazul său. Părinţii lui adevăraţi erau 
spiritele-forţe, fără trup, puternice. Ele îl protejaseră de orice 
pedeapsă, de vreme ce crimele pe care le comisese în Phoenix 
cu atât de 
mult timp în urmă erau ofranda sacră către realii lui ocrotitori, o 
dovadă a credinţei şi a încrederii în ei. Alţi oameni de ştiinţă l-ar 
înţelege greşit, neştiind că întreaga existenţă se centra în jurul 
lui, că Universul însuşi exista numai pentru că el exista, şi că 
dacă el murea vreodată - problemă care nu se punea -, atunci 
Universul ar fi încetat să mai existe chiar în acea clipă. El era 
centrul Creaţiei. El era singurul om care conta. Marile Spirite aşa 
îi spuseseră. 

Marile Spirite îi şoptiseră aceste adevăruri la ureche, când era 
treaz şi când dormea, mai mult de treizeci de ani. 

Copil al Moonhawkului. 


Cu cât trecea după-amiaza, cu atât devenea tot mai excitat 
de apropierea încheierii primului stadiu al proiectului şi nu mai 
putea suporta acest exil temporar în garaj. Deşi păruse înţelept 
să lipsească din locurile în care Loman Watkins îl putea găsi, tot 
mai greu reuşea să justifice nevoia de a se ascunde. 
Evenimente ca acelea din casa lui Mike Peyser din noaptea care 
trecuse nu i se mai păreau atât de catastrofale, de-abia dacă le 
lua în considerare; avea încredere că problema regresivilor va fi 
rezolvată în cele din urmă. Geniul i se trăgea din simbioza lui cu 
forţele spirituale mai înalte, şi nici o dificultate nu era de 
neînfrânt când Marile Spirite doreau ca el să reuşească. 
Amenințarea pe care o reţinuse din partea lui Watkins pălea tot 
mai mult în amintirea lui, până când 
promisiunea şefului Poliţiei de a-l găsi îi păru lipsită de sens, 
chiar patetică. 

El era copilul Moonhawkului. Era surprins că uitase un adevăr 
atât de important şi că fugise speriat. Desigur, însuşi lisus 
petrecuse o vreme în grădină, uşor temător, şi se luptase cu 
demonii. Garajul care-i aparținuse Paulei Parkins, constată 
Shaddack, era propria lui Ghetsimani, unde se refugiase pentru 
a îndepărta, ultimele îndoieli care-l mai frământau. 

El era copilul Moonhawkului. 

La şaisprezece şi jumătate ridică uşa garajului. 

Porni furgoneta şi ieşi pe şosea. 

El era copilul Moonhawkului. 

Coti spre drumul de ţară şi se îndreptă către oraş. El era 
copilul Moonhawkului... moştenitor al coroanei luminii, iar la 
miezul nopţii avea să se urce pe tron. 


36 


Pack Martin - numele său era, de fapt, Packard, pentru că 
mama lui îl numise aşa după o maşină care constituise mândria 
tatălui ei - locuia într-o rulotă, la capătul sud-estic al oraşului. 
Era o rulotă veche; vopseaua i se scorojise şi se desprinsese ca 
emailul unui vas antic. 

Ruginită în câteva locuri, avea tot felul de scobituri şi era 
aşezată pe un fundament din beton dintr-un spaţiu năpădit de 
buruieni. Pack ştia că mulţi oameni din Moonlight Cove socoteau 


că locuinţa lui era strigătoare la cer, dar nu-i păsa nici cât negru 
sub unghie. 

Rulota avea curent electric, un reşou, un primus şi instalaţii 
sanitare, ceea ce-i satisfăcea toate nevoile. Acolo era cald, 
uscat, şi avea şi unde să-şi ţină berea. Un adevărat palat. 

Fusese plătită cu douăzeci şi cinci de ani în urmă cu banii pe 
care-i moştenise de la maică-sa, aşa că nu mai era dator 
nimănui cu nimic în privinţa asta. Îi mai rămăsese puţin din 
moştenire, dar rareori se atingea de ea, căci dobânda se ridica 
la aproape trei sute de dolari pe lună; mai avea şi cecul pentru 
cei care suferiseră infirmităţi, dobândit în urma unei căderi la 
trei săptămâni după ce intrase în armată. Singura muncă 
adevărată în care se angajase vreodată Pack era să citească şi 
să studieze pentru a afla şi a memora cele mai subtile şi mai 
complexe 
simptome care priveau afecțiunile coloanei. 

Era născut să huzurească toată ziulica. Atâta măcar 
ştiuse despre el încă de la o vârstă fragedă. Munca şi el nu 
aveau nimic în comun, îşi imagina că fusese programat să se 
nască într-o familie bogată, dar ceva se încurcase pe drum, şi 
ieşise drept fiu al unei chelneriţe, destul de harnică încât să-i 
lase un minimum de bani. 

Dar nu invidia pe nimeni. În fiecare lună îşi cumpăra câte 
douăsprezece sau paisprezece cutii cu bere ieftină de la 
magazinul care făcea reduceri, de pe autostradă, şi avea în plus 
televizorul lui, un sandviş cu Bologna şi muştar, din când în 
când, poate şi cu nişte cartofi prăjiţi, ceea ce i se părea de 
ajuns. 

Cam pe la orele patru în acea după-amiază de marţi, Pack 
avansase până la a doua cutie cu bere, moţăind în fotoliul lui 
cam ponosit, urmărind un joc televizat în care o fată dădea 
semnalul cu un fluier, totdeauna apărând în rochii scurte, iar 
picioarele ei erau mult mai interesante decât concurenţii sau 
chiar decât întrebările puse. 

Cel care conducea jocul întrebă: „Deci, ce alegi? Vrei ce se 
află în spatele ecranului nr. 1, nr. 2 sau nr. 3?" 

Vorbind cu aparatul, Pack zise: „Am să iau ce are în spate 
fetiţa aia dulcică, mulţumesc foarte mult". Şi îşi mai turnă bere. 

Tocmai atunci, cineva ciocăni la uşă. 


Pack nu se ridică şi nici nu dovedi cumva că auzise ciocănitul. 
Nu avea prieteni, aşa că nu-l puteau interesa nici un fel de 
vizitatori. Aceştia erau ori nişte preabinevoitori ai comunităţii 
care-i aduceau lăzi cu o 
mâncare nedorită ori se ofereau să-i taie buruienile şi să 
aranjeze prin jur, ceea ce iarăşi nu voia, fiindcă-i plăceau 
buruienile lui. 

Ciocănitul se auzi din nou. 

Pack răspunse dând mai tare sonorul televizorului. 

Atunci se auzi o bătaie şi mai puternică. 

-Plecaţi de-acolo! strigă Pack. 

Acum, bubuielile din uşă zgâlţâiau întreaga rulotă. 

-Ce dracu' vreţi? zise Pack. Închise televizorul şi se ridică. 

Bubuitura nu se repetă, dar Pack auzi un sunet ciudat, ca şi 
cum cineva se freca de uşa rulotei. Zgomotul încetă, dar acum 
câţiva puşti se urcau pe acoperiş. Şi întreaga hardughie se 
clătină uşor, ceea ce se întâmpla câteodată, când vântul bătea 
cu putere. Dar astăzi nu era pic de vânt. 

-Copii! hotărî Pack. 

Familia Aikhorn, care locuia de cealaltă parte a drumului de 
ţară la două sute de yarzi mai la sud, avea nişte copii atât de 
neastâmpăraţi, încât trebuiau trimişi la culcare cu injecții, muiaţi 
în aldehidă formică şi expuşi în vreun muzeu de comportament 
criminal. Nenorociţii ăia se 
distrau punând bombe artizanale printre crăpăturile din 
fundaţie, sub rulotă, trezindu-l cu un pocnet asurzitor în mijlocul 
nopţii. 

Asta era prea de tot. Acoperişul de metal nu se spărgea, dar 
trecuse prin multe şi se putea îndoi înăuntru sau chiar crăpa pe- 
acolo pe unde era sudat, sub greutatea câtorva copii. 

Pack deschise uşa şi ieşi în ploaie, strigându-le tot felul de 
porcării. Dar când privi în sus, nu văzu nici un puşti pe acoperiş. 
Ceea ce văzu, în schimb, era ca în filmele de groază din anii '50: 
ceva mare cât un stat de om cu nişte mandibule care pocneau, 
cu ochi care priveau în toate direcţiile şi o gură încadrată de un 
fel de cleşti mici. 

Creatura aceea înspăimântătoare mai arăta un rest de 
trăsături omeneşti în toată acea alcătuire monstruoasă, aşa 
încât să i se pară că-l recunoaşte pe Daryl Aikhorn, tatăl 
neisprăviţilor de copii. 


-...Vreeeeeeaaaaaaaauuuuuuuuu... zicea pe o voce care 
aducea pe jumătate cu a lui Aikhorn şi pe jumătate cu 
un sâsâit de reptilă. Porni spre el şi, în vreme ce înainta, 
un cleşte îngrozitor de ascuţit îi ieşea din trupul 
respingător. 

Chiar înainte ca acea suliță chitinoasă să-i ţâşnească din 
pântece şi să-şi croiască drum până la el, Pack ştiu că 
zilele cu bere şi sandvişuri cu Bologna, cartofi prăjiţi, cecuri 
pentru invalizi şi fetiţe dulci care apăreau cu fluiere la 
spectacole de divertisment se terminaseră odată pentru 
totdeauna. 


Randy Hapgood, în vârstă de paisprezece ani, îşi târa 
picioarele prin apa murdară, care-i ajungea aproape de 
genunchi, a unui canal care dădea pe dinafară, şi strănuta cu 
dispreţ, parcă susţinând că natura trebuia să producă ceva deo 
mie de ori mai formidabil decât persoana lui, dacă spera să-i 
vină de hac. Refuza să poarte o haină de ploaie şi galoşi, fiindcă 
o asemenea modă nu l-ar fi avantajat. Nu prea vedeai blondine 
agăţate de braţul unor tipi care să poarte umbrele. Pentru 
Randy, nu apărea nici o asemenea fată, cât era strada de lungă, 
dar îşi imagina că ele încă nu observaseră cât de teribil era el, 
cât de indiferent la vreme şi la toate celelalte care i-ar fi făcut 
pe alţi tipi să nu stea cu capul chiar atât de drept. 

Era ud tot şi se simţea groaznic - dar fluiera aparent vesel ca 
să ascundă asta - când ajunse acasă de la „Central“, pe la 
şaptesprezece fără douăzeci de minute, după ce repetase cu 
fanfara, program care se întrerupsese din cauza timpului urât. 
Îşi scoase haina udă, agăţând-o pe spatele uşii de la cămară, 
apoi şi pantofii de tenis, care musteau de apă. 

-Sunt aici, strigă el, imitând-o pe fetiţa din „Poltergeist”. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Ştia că părinţii lui erau acasă, pentru că luminile ardeau, iar 
uşa stătea descuiată. În ultima vreme, lucraseră tot mai mult 
pe-acasă. Erau angajaţi într-un fel 
de muncă de cercetare la Noul Val şi puteau rămâne o zi 
întreagă în faţa terminalelor instalate în camera din spate, la 
etaj, fără să se mai ducă la birou. 

Randy îşi luă o sticlă de Coke din frigider, îi scoase dopul, 
trase o înghiţitură şi urcă pe scări, să se usuce, cât timp avea să 


le povestească lui Pete şi Marshei despre felul în care-şi 
petrecuse ziua. Nu le spunea „mamă” şi „tată“, şi asta lor le 
convenea, fiind persoane destul de reci. 

Câteodată, se gândea că erau chiar prea reci. 

Conduceau un Porsche şi hainele lor devansau întotdeauna 
moda cu şase luni; vorbeau cu el despre orice, orice, chiar şi 
despre sex, sinceri de parcă erau colegii lui de joacă. Dacă 
găsea vreodată vreo blondă care să fie dispusă să se lase 
agăţată, se temea s-o aducă acasă ca s-o prezinte alor lui, ca 
nu cumva să constate că tatăl devenea şi mai rece. Câteodată, 
ar fi dorit ca Pete şi Marsha să fie graşi, greoi, îmbrăcaţi 
demodat, şi să insiste cu încăpățânare să li se spună „mamă" şi 
„tată". La şcoală, competiţia pentru popularitate era suficient de 
dură ca să mai simtă că se află şi acasă în competiţie cu propriii 
părinţi. 

Când ajunse în vârful scărilor, mai strigă o dată: „Cu cuvintele 
nemuritoare ale americanului modern, tipul de intelectual, John 
Rambo: 

«Yo!»”. 

Tot nu-i răspunseră. 

Când Randy ajunse la uşa deschisă a camerei de lucru din 
fundul coridorului, simţi nişte furnicături prin tot corpul. Se 
scutură şi se încruntă, dar nu se opri, întrucât imaginea pe care 
o avea despre sine însuşi nu-i îngăduia să fie reţinut din drum. 

Păşi peste prag, pregătind reproşuri pentru că nu-i 
răspunseseră la chemări. Încremeni în loc de groază. 

Pete şi Marsha stăteau de-o parte şi de alta a mesei mari 
de lucru, unde terminalele computerului erau aşezate 
spate în spate. Nu, nu era propriu să spui că stăteau acolo; erau 
legaţi de scaune şi computer prin zeci de cabluri hidoase, 
segmentate, care creşteau din ei - sau din 
maşină, greu de spus din care - şi nu numai că-i ancorau de 
computere, ci şi de scaune şi, în cele din urmă, de podeaua, în 
care cablurile dispăreau. 

Feţele lor puteau fi încă vag recunoscute, deşi erau cumplit 
de alterate, jumătate cu piele palidă şi jumătate de metal, cu o 
privire topită. 

Randy nici nu mai putu respira. 

Dar, brusc, se urni din loc, târşindu-şi paşii de-a-ndăratelea. 


Uşa se închise cu un pocnet în spatele lui, blocându-i 
retragerea. 

Scoase un urlet cât putut de tare. 

Tentacule - pe jumătate organice, pe jumătate metalice - 
irumpeau din zid. Întreaga încăpere părea nespus de stranie, 
malefic de vie, sau poate că pereţii erau căptuşiţi cu o maşină 
ciudată. Tentaculele rapide se înlănţuiră în jurul lui, îi prinseră 
braţele, îl acoperiră cu mare grijă peste tot şi-l întoarseră către 
părinţii lui. 

Ei se aflau în continuare în scaune, dar nu mai erau îndreptaţi 
spre computere. Îl priveau cu nişte ochi de un verde iradiant 
care părea să le fiarbă în orbite, clipocind şi agitându-se. 

Randy ţipă. Se zbătu, dar tentaculele îl ţineau prizonier. 

Pete îşi deschise gura, şi câteva zeci de sfere argintii, de 
dimensiunea unor mingii mai mari, ţâşniră din el şi-l loviră pe 
Randy direct în piept. 

Durerea îl străpunse în toate părţile deodată. Dar nu dură mai 
mult de câteva secunde. In loc de asta, durerea fierbinte deveni 
o senzaţie rece ca gheaţa, insinuantă, 
care-i pătrunse prin tot corpul şi i se urcă până la faţă. 

Incercă din nou să strige. Dar nici un sunet nu mai ieşi 
din gura lui. 

Tentaculele îl împinseră în spate, spre zid, până când îl 
ţintuiră perfect de tencuială. 

Răceala i se urcase acum în cap. Insinuant, insinuant... 

Din nou, încercă să strige. De data asta, ieşi din el un sunet. O 
oscilație subţire, electronică. 


Marţi după-amiază, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de 
lână călduroşi, un pulovăr şi o haină cu mâneci tricotate peste 
pulovăr, deoarece i se părea greu să aibă parte de căldură 
suficientă pe o asemenea vreme, Meg Henderson stătea la 
masa din bucătărie, lângă fereastră, cu un pahar de chenin alb, 
o farfurie de sărăţele şi un roman cu Nero Wolfe, scris de Rex 
Stout. Citise toate romanele lui Wolfe cu mulţi ani în urmă, dar 
acum le recitea. Era reconfortant să te întorci la cărţile de 
altădată, 
pentru că oamenii din ele nu se schimbau niciodată. Wolfe era 
în continuare un geniu şi un cunoscător în materie de băuturi şi 
mâncăruri fine. Archie rămăsese acelaşi om de acţiune. Fritz 


conducea încă cea mai bună bucătărie particulară din lume. Nici 
unul dintre ei nu îmbătrânise 

de când îi întâlnise ultima dată, ceea ce era o şmecherie pe care 
ar fi vrut s-o înveţe şi ea. 

Meg avea optzeci de ani, pe care şi-i arăta, în fiecare detaliu; 
nu voia să-şi fure singură căciula. Din când în când, zărindu-se 
în oglindă, rămânea cu privirea încremenită de parcă n-ar fi trăit 
cu acea figură aproape un secol, şi parcă s-ar fi uitat la o 
străină. Cumva, se aştepta să găsească o reflectare a tinereţii 
ei, fiindcă, pe dinăuntru continua să fie aceeaşi fetişcană de 
altădată. 

Din fericire, nu se simţea de 80 de ani. Oasele îi trosneau, iar 
muşchii aveau cam tot atâta tonus cât cei ai lui Jabba the Hut 
din al treilea film cu „Războiul Stelelor", pe care-l urmărise la 
televizor cu o săptămână în urmă, dar nu avea artrită şi nici nu 
suferea de alte complicaţii, slavă Domnului! Locuia în continuare 
în bungalowul ei de pe Concord Circle, o străduţă mai ciudată în 
formă de semilună care începea şi se sfârşea din Serra Avenue 
spre capătul de est al oraşului. Ea şi cu Frank cumpăraseră locul 
acela cu patruzeci de ani în urmă, când erau amândoi profesori 
la şcoala „Thomas Jefferson", în vremea aceea o şcoală de toate 
gradele. Moonlight Cove fusese mult mai mic pe atunci. Timp de 
paisprezece ani, de când murise Frank, locuia singură în 
bungalow. Era capabilă să se îngrijească şi să-şi gătească ea 
însăşi, lucru pentru care mulțumea proniei cereşti. 

Devenise şi mai recunoscătoare pentru acuitatea ei mintală. 
Mai mult decât de infirmitatea fizică, se temea de senilitate sau 
de o lovitură din senin, care ar fi lăsat-o cu toate capacităţile 
fizice intacte, dar i-ar fi răpit memoria şi i-ar fi alterat 
personalitatea. Încerca să-şi păstreze mintea flexibilă, citind o 
mulţime de cărţi de toate felurile, împrumutând o mare 
varietate de casete video şi evitând din răsputeri toate 
emisiunile TV care-ţi încleiau mintea şi care treceau drept 
distractive. 

Marţi după-amiază, pe la patru şi jumătate, parcursese cam 
jumătate din roman, deşi se oprea după fiecare capitol să se 
uite afară, la ploaie. Îi plăcea ploaia. Îi plăcea tot ceea ce 
Dumnezeu alesese să arunce în lume - furtunile, grindina, 
vântul, frigul, căldura - fiindcă tocmai varietatea şi extremele 
Creaţiei o făceau să fie atât de frumoasă. 


Uitându-se la ploaia care trecuse de la o răpăială cu bulbuci la 
una mocănească, iar acum izbucnise parcă şi mai furioasă, văzu 
trei creaturi mari, întunecate şi peste măsură de fantastice ca 
înfăţişare, apărând de după un pâlc de copaci, la capătul 
proprietăţii ei, cam la cincizeci de picioare de fereastra pe care 
privea. Se opriră o clipă, în vreme ce o ceaţă subţire li se 
prelingea în jurul picioarelor, părând nişte monştri ai viselor care 
luaseră o formă din aceste năluciri de ceaţă şi se puteau topi la 
fel de brusc precum se iviseră. Dar apoi o porniră în goană către 
intrarea din spate a casei. 

Pe când se apropiau tot mai repede, prima impresie a lui Meg 
se confirmă. Arătau ca nimic altceva de pe pământ numai în 
cazul în care capetele de burlan în formă de animale fantastice 
puteau prinde viaţă şi coborau de pe acoperişurile catedralelor. 

Şimţi dintr-o dată că trebuia să se afle în primele faze ale unui 
atac cerebral, căci se temuse întotdeauna că aşa ceva avea să 
pună odată şi-odată stăpânire pe ea. Dar era surprinsă că 
debuta într-un asemenea mod, cu o asemenea halucinație 
grotescă. 

Numai asta putea fi, desigur o halucinație care să preceadă 
spargerea unui vas de sânge din creier, care probabil că deja se 
umflase şi apăsa scoarţa. Aşteptă o senzaţie dureroasă de 
explozie înăuntrul capului, aşteptă ca faţa şi trupul să i se 
răsucească la stânga sau la dreapta, în timp ce o parte sau 
cealaltă ar fi paralizat. 

Chiar şi atunci când prima dintre acele forme de animale 
fantastice trecu direct prin fereastră, împrăştiind sticlă pe masă, 
vărsând cheninul alb, răsturnând-o pe Meg de pe scaun şi sărind 
pe podea deasupra ei, cu dinţii şi cu ghearele, se miră că un şoc 
în creier putea produce iluzii 
atât de vii, de convingătoare, deşi nu era surprinsă de 
intensitatea durerii. Ştiuse întotdeauna că moartea avea să fie 
dureroasă. 


Dora Hankins, recepţionera din holul central de la Noul Val, 
era obişnuită să-i vadă pe oameni plecând de la lucru 
pe la şaisprezece şi jumătate. Deşi, oficial, programul se 
sfârşea la ora şaptesprezece, o mulţime de angajaţi mai 
lucrau şi acasă, la PC-urile personale, aşa că nici unul nu 
respecta cu stricteţe programul de opt ore. De când fuseseră 


convertiți, nu mai era nevoie de reguli, deoarece toţi munceau 
pentru acelaşi scop, pentru noua lume care avea să apară, iar 
singura disciplină de care aveau nevoie era frica lor faţă de 
Shaddack, o teroare pe care o gustau din plin. 

Pe la şaptesprezece fără cinci minute, când nu trecuse 
absolut nimeni prin hol, Dora începu să se teamă. Clădirea era 
suspect de tăcută, deşi sute de oameni lucrau acolo în birouri şi 
laboratoare, la parter şi la cele două etaje de deasupra. Locul 
părea pustiu, de fapt. 

La ora de plecare, absolut nimeni; Dora se decise să vadă ce 
se petrecea. Işi abandonă postul de la recepţie, se duse până la 
capătul holului mare cu marmură, trecu printr-o uşă de aramă şi 
pătrunse în alt coridor, mai mic. 

De-o parte şi de alta se întindeau birourile. Intră în 
prima încăpere pe stânga, unde opt femei îndeplineau funcţia 
de secretară pentru şefii departamentelor mai mici care nu 
aveau secretară personală. 

Cele opt se aflau în faţa VDT-urilor. La lumina fluorescentă, 
Dorei nu-i veni greu să constate cât de intim se contopiseră 
carnea omenească şi maşina. 

Frica era singura emoție pe care Dora o simţise săptămâni de- 
a rândul. Credea că o cunoscuse în toate variantele şi cu toate 
intensităţile posibile. Dar acolo se prăvăli asupra ei cu o forţă 
mai mare, mai întunecată şi mai grozavă decât orice trăise 
vreodată înainte. 

O panglică lucioasă se desprinse din perete pe partea Dorei. 
Era mai degrabă metalică, şi totuşi aducea cu un mucus de 
culoare gălbuie. Acel lucru se îndreptă direct către una din 
secretare şi îi străpunse capul pe la spate, fără o picătură de 
sânge. Din vârful capului altei femei ţâşni o altă panglică, 
înălțându-se ca şarpele pe melodia fluierului unui îmblânzitor, 
ezită o clipă, apoi, cu o viteză colosală, se repezi în tavan 
străpungând izolaţia acustică fără s-o distrugă, şi dispăru în 
camerele de deasupra. 

Dora simţi că toate computerele şi toţi oamenii de la Noul Val 
deveniseră o singură entitate şi că însăşi acea clădire era 
încorporată în acest proces. Vru să fugă, dar nu se putu mişca - 
poate pentru că ştia că orice tentativă de fugă s-ar fi dovedit 
inutilă. 

Un moment mai târziu, o conectară la reţeaua lor. 


Betsy Soldonna fixa cu mare atenţie un afiş pe peretele din 
spatele biroului din Biblioteca Municipală. Făcea parte din 
campania publicitară a „Săptămânii ficţiunii fascinante", care-i 
îndemna pe copii să citească mai mult. 

Era asistenta bibliotecarei, dar în zilele de marţi, când şefa ei, 
Cora Danker, lipsea, Betsy lucra singură. li plăcea de Cora, dar 
Betsy întotdeauna preferase să rămână de una singură. Cora 
vorbea mult, umplând fiecare minut liber cu comentariile ei în 
legătură cu personajele şi acţiunea programelor favorite de la 
televizor. Betsy, bibliofilă de când se ştia, obsedată de cărţi, ar fi 
fost încântată să discute fără încetare despre tot ce citea, dar 
Cora, deşi bibliotecară şefă, de abia dacă punea mâna 
pe vreo carte. Betsy rupse a patra fâşie dintr-o bandă de scotch 
şi fixă şi ultimul colţ al afişului pe perete. Făcu câiţiva paşi 
înapoi, pentru a-şi idmira opera. 

Posterul îl realizase ea însăşi. Era mândră de modestul ei 
talent artistic. In desen, un băiat şi o fetiţă ţineau nişte cărţi în 
mână şi priveau cu nesaţ paginile deschise. Părul li se zbârlise. 
Sprâncenele fetiţei păreau să depăşească nivelul feţei, ca şi 
urechile băiatului. Deasupra lor figura 
un motto: „Cărţile sunt obiecte de distracţie portabile, care dau 
fiori şi oferă surprize." 

Din spatele unor rafturi de la celălalt capăt al bibliotecii 
ajunse până la ea un sunet curios - un mormăit, o tuse ca a 
cuiva care se îneca, şi apoi ceva care aducea a mârâit. In sfârşit, 
se auzi şi bubuiala de neconfundat a unui întreg şir de cărţi care 
cad de pe un raft pe podea. 

Singura persoană din bibliotecă, în afară de Betsy, era Dale 
Foy, un pensionar care fusese casier la supermarketul „Lucky” 
până în urmă cu trei ani, când împlinise şaizeci şi cinci de ani. 
Căuta mereu autori de romane de groază pe care să nu-i mai fi 
citit înainte şi se plângea că nici unul nu era la fel de formidabil 
ca adevărații povestitori de pe vremuri, printre care-l menţiona 
mai degrabă pe John Buchan decât pe Robert Louis Stevenson. 

Betsy avu deodată îngrozitoarea presimţire că domnul Foy 
suferise un atac de cord în spaţiile dintre rafturile cu cărţi, că îl 
auzise încercând să ceară ajutor, şi că trântise cărţile de pământ 
când se apucase de un raft. In închipuire, îl vedea deja 
sufocându-se, agonizând, nemaiputând să respire, cu faţa 


învineţită şi cu ochii scoşi din orbite, cu o spumă roşiatică pe 
buze... 

Anii grei de lectură intensă ascuţiseră imaginaţia lui Betsy, 
aidoma unei lame din cel mai fin oţel nemtesc. 

Se grăbi să înconjure masa de lucru şi să se îndrepte către 
spaţiul dintre rafturi, privind fiecare coridor îngust, flancat de 
şirurile de cărţi înalte până spre tavan. 

-Domnule Foy? Domnule Foy, vă simţiţi bine? 

In ultimul spaţiu liber, dădu peste cărţile căzute, dar nici urmă 
de Dale Foy. Incurcată, bătu îndărăt calea pe care venise şi iată 
că Foy se afla chiar în spatele ei. Dar schimbat. Nici măcar 
imaginaţia bogată a lui Betsy Soldonna n-ar fi fost în stare să 
creeze monstrul în care se 
transformase Foy - sau lucrurile pe care era gata să i le 
facă. Următoarele câteva minute fură pline de toate surprizele 
pe care nu le-ar fi găsit nici în sutele de cărţi 
pe care le citise... deşi nu era un sfârşit fericit. 

Din cauza norilor plumburii, de furtună, care se îngrămădiseră 
pe cer, un asfinţit grăbit se furişa deasupra lui Moonlight Cove şi 
întregul oraş părea să sărbătorească „Săptămâna ficţiunii 
fascinante" din bibliotecă. Ziua care tocmai se ducea era, pentru 
mulţi, plină de groază şi surprize, ca într-un parc de distracţii 
inspirat de cel mai macabru carnaval care se pornise vreodată. 


37 


Sam plimbă lumina lanternei prin pod. Avea o podea solidă, 
dar nu exista nici un corp de iluminat. Nimic nu se afla depozitat 
acolo, în afară de praf, pânze de păianjen şi o mulţime de albine 
moarte, uscate, care se aciuiseră în căpriori pe timpul verii şi 
muriseră, fie exterminate de ceva, fie pentru că atât avuseseră 
de trăit. 

Mulţumit, reveni la trapă şi cobori cu spatele pe scara mobilă 
de lemn, până pe dulapul din dormitorul lui Harry de la etajul al 
treilea. Duseseră altundeva mare parte din hainele atârnate 
acolo pentru a putea deschide trapa şi a trage în jos scara care 
de-abia se ţinea să nu se prăbuşească. 

Tessa, Chrissie, Harry şi Moose îl aşteptau în faţa uşii de la 
dulap, în dormitorul cufundat în beznă. 

Sam rupse tăcerea, mulţumit; 


-Da, asta merge. 

-N-am mai fost acolo sus dinainte de război, zise Harry. 

-Puțin cam murdar, câţiva păianjeni, dar ai să fii în siguranţă. 
Dacă nu te-au pus la coada listei, dacă au să vină după tine mai 
devreme, au să găsească casa goală şi 
nici n-or să se gândească la pod. Pentru că, nu-i aşa, cum 
ar putea un om cu două picioare vătămate şi un braţ amorţit să 
se cocoaţe singur acolo sus? 

Sam nu era sigur că într-adevăr credea ce spunea. Dar 
atât pentru propria-i linişte, cât şi pentru cea a lui Harry, voia să 
creadă. 

-Pot să-l iau pe Moose cu mine? 

-la-ţi mai bine puşca de care-ai pomenit, zise Tessa, decât pe 
Moose. Bine crescut cum e, poate lătra exact când nu e cazul. 

-Dar are să fie în siguranţă jos... când vor veni? se întrebă cu 
voce tare Chrissie. 

-Sunt sigur, o linişti Sam. Ei nu umblă după câini, ci după 
oameni. 

-Ar fi bine să începem să te urcăm, Harry, interveni Tessa. E 
şaptesprezece fără douăzeci. Trebuie să plecăm de-aici foarte 
curând. 

Dormitorul se umplea de umbre aproape la fel de repede ca 
un pahar în care se toarnă un vin de culoarea sângelui, chiar 
mai închis. 


PARTEA A TREIA 
EI SUNT STAPANII NOPŢII 


Montgomery îmi spuse că Legea... slăbea în mod straniu în 
preajma căderii nopții; că atunci animalul este în elementul său; 
spiritul de aventură se trezeşte în ei o dată cu asfintitul; abia 
atunci îndrăznesc ceea ce nici nu ar fi visat măcar în timpul zilei. 


H. G. Wells 
„Insula doctorului Moreau" 


1 


Pe dealurile acoperite de pomi pitici care înconjurau 
abandonata Colonie Icarus, popândăi, şoareci de câmp, iepuri 
sălbatici şi câteva vulpi ieşeau din vizuinile lor şi tremurau în 
ploaie, ascultând. In cele două pâlcuri mai apropiate de pini, 
eucalipţi şi mesteceni despuiaţi de 
frunze, unul la sud, iar un altul imediat la est de vechea colonie, 
veveriţele şi ratonii stăteau cu urechile ciulite. 


Păsările fură primele care răspunseră la chemare. Cu toată 
ploaia, zburară din cuiburile lor cocoţate în copaci către 
hambarul dărăpănat, pustiu, şi spre streşinile clădirii principale. 
Cârâind şi ciripind, se înălţară în spirale spre cer, se lăsară în 
zbor planat, apoi coborâtă şi se strecurară direct în casă. Grauri, 
pitulici, ciori, bufniţe şi şoimi se repeziră cu sunete stridente şi 
cu bătăi de aripi învolburate. Unele se izbiră de pereţi, de parcă 
ar fi orbit dintr-o dată, dând insistent din aripi, rupându-şi 
gâturile sau frângându-şi aripile şi căzură la pământ, unde se 
mai zbătură jeluindu-se ascuţit, până când îşi consumară orice 
putere şi pieiră. Altele, la fel de înnebunite, găsiră deschise uşi 
şi ferestre, prin care să pătrundă fără să se vatăme în vreun fel. 

Deşi în toată ferma, pe o distanţă de două sute de yarzi, se 
auzise chemarea, numai animalele din apropiere răspunseră cu 
supunere. lepurii zvâcniră din loc, veveriţele tresăriră şi se 
puseră în mişcare, coioţii alergară, vulpile o rupseră şi ele la 
goană, iar ratonii se clătinară în acel mers ciudat, prin iarba udă 
şi buruienile aplecate de ploaie şi prin noroi, către locul de unde 
pornea chemarea de sirenă. Unele erau animale de pradă, pe 
când altele, prin natura lor, erau prada timidă a celor dintâi, dar 
acum înaintau umăr la umăr, fără nici un conflict. Ar fi putut fi o 
scenă dintr-un film de animaţie al lui Disney - populaţia 
învecinată şi în armonie a câmpurilor şi pădurilor, 
răspunzând dulcelui picur al chitarei sau al muzicuţei 
vreunui negru în vârstă care, atunci când aveau să se strângă 
cu toţii în jurul lui, avea să le spună poveşti magice şi despre 
mari aventuri. Dar nu exista nici un negru blând care să se înşire 
la poveşti acolo unde mergeau ele, iar muzica ce le trăgea spre 
ea era întunecată, rece şi nemelodioasă. 


2 


Câtă vreme Sam se chinuia să-l suie pe Harry pe scară şi apoi 
în pod, Tessa şi Chrissie luară scaunul cu rotile şi-l duseră în 
garajul de la subsol. Era un model motorizat mai solid construit, 
nu din acelea care se pot plia, şi n-ar fi încăput prin trapă. Tessa 
şi Chrissie îl lăsară chiar lângă uşa mare de la garaj, ca totul să 
pară ca şi cum Harry ajunsese până acolo în propriul lui scaun şi 
plecase de acasă, eventual cu maşina unui prieten. 


-Crezi că au să muşte din momeală? întrebă Chrissie, 
îngrijorată. 

-Există o asemenea posibilitate. 

-Poate se vor gândi chiar că Harry a plecat ieri din oraş, 
înainte să se pună oameni de pază. 

Tessa încuviinţă, dar ştia - şi bănui că ştia şi Chrissie - că 
exista o şansă minimă ca şiretlicul lor să aibă sorţi de izbândă. 
Dacă Sam şi Harry ar fi crezut chiar atât de tare în şmecheria cu 
podul, după cum pretindeau, ar fi vrut s-o ducă şi pe Chrissie 
acolo, în loc de a o pune şi pe ea pe drumuri, prin lumea de 
coşmar din Moonhght Cove, potopită de furtună. 

Luară din nou liftul către etajul al treilea, unde Sam tocmai 
strângea scara şi închidea trapa. Moose îl privea cu nişte ochi 
plini de curiozitate. 

-E şaptesprezece şi patruzeci şi două de minute, zise 
Tessa, consultându-şi ceasul. 

Sam puse la loc uşile dulapului, pe care trebuise să-l mişte din 
poziţia iniţială pentru a trage în jos trapa. 

-Ajutaţi-mă să aduc hainele înapoi. 

Cămăşile şi pantalonii, încă pe portmantouri, fuseseră mutate 
pe pat. Muncind împreună, trecându-şi unul altuia hainele ca 
nişte pompieri amatori care-şi pasează găleţile cu apă, 
readuseră dulapul la înfăţişarea şi conţinutul lui iniţiale. 

Tessa observă că dâre de sânge proaspăt apăreau prin 
bandajul gros de pe încheietura mâinii drepte a lui Sam. 

Rănile i se deschideau din cauza greutăților cărate. Deşi nu 
erau răni mortale, probabil că dureau îngrozitor, şi orice detaliu 
care l-ar fi slăbit sau i-ar fi distras atenţia 
în timpul misiunii ce-i aştepta le-ar fi redus şansele de succes. 

Inchizând uşa, Sam zise: 

-Doamne, nu-mi vine deloc să-l las aici. 

-E şaptesprezece şi patruzeci şi şase de minute, îi aminti 
Tessa. 

In vreme ce-şi trase pe ea o haină de piele, iar Chrissie îşi 
punea pe deasupra un fâş prea mare, dar impermeabil, din 
nailon albastru, de-al lui Harry, Sam îşi încărcă pistolul cu 
gloanţele din buzunare. Harry avea un revolver de calibrul 4,5 şi 
un pistol de calibrul 3,8, pe care le 
luase cu el în pod, şi avea şi câte o cutie cu muniții pentru 


fiecare, aşa că Sam luase pentru sine şi câteva cartuşe de 
calibrul 3,8. 

După ce-şi fixă arma în toc, se duse la telescop şi studie 
străzile care se întindeau la vest şi sud, înspre Central School. 

-E încă foarte multă agitaţie, le raportă. 

-Patrule? îl întrebă Tessa. 

-Dar şi ploaie din belşug. lar ceața devine tot mai deasă, 
mai groasă. 

Din cauza furtunii, asupra lor cobora asfinţitul, mai devreme 
decât de obicei. Deşi o lumină sumbră se mai zărea de deasupra 
norilor adunaţi din toate direcţiile, noaptea aproape că şi venise, 
pentru că peste oraşul ud se întindea aripa beznei. 

-Şaptesprezece cincizeci, zise Tessa. 

Chrissie interveni şi ea: 

-Dacă domnul Talbot se află în fruntea listei lor, pot fi aici în 
orice clipă. 

Renunţând la telescop, Sam aprobă şi el: 

-Bine. Să pornim. 

Tessa şi Chrissie îl urmară afară din dormitor. Coborâră pe 
scări până la primul etaj. 

Moose folosi ascensorul. 


Shaddack era din nou copil. 

Dând ocoluri repetate prin Moonlight Cove, de la mare până 
spre dealuri, de la Holliwell Road în nord, până la Paddock Lane 
la sud, nu-şi amintea să fi fost vreodată într-o dispoziţie mai 
bună. Îşi schimba mereu traseul, ca să fie sigur că fiecare corp 
de case din oraş, de pe fiecare stradă, avea să fie cercetat; 
vederea fiecărei case şi a fiecărui cetăţean care mergea pe jos 
prin furtună îl încânta 
cum nu i se mai întâmplase niciodată înainte, întrucât, foarte 
curând, toţi urmau să fie la mâna lui, pentru a face cu ei orice 
dorea. 

Era plin de excitare şi de un puternic sentiment de trăire 
anticipată a evenimentelor, ceva ce nu mai simţise din ajunul 
Crăciunului, pe când era încă băieţel. 

Moonlight Cove devenise o jucărie uriaşă şi, în câteva 


ore, când avea să bată miezul nopţii, când acest ajun întunecat 
urma să devină sărbătoare, se ivea ocazia să se distreze de 
minune, ca niciodată până atunci, cu jucăria lui fantastică. 
Intenţiona să se complacă în jocuri pe care voise să le joace de 
mult timp, dar pe care şi le refuzase mereu. De atunci încolo, 
nici un impuls, nici o dorinţă nu aveau să mai fie neglijate, 
pentru că, în ciuda unui caracter sângeros sau a unuia sfidător 
la culme, sau a oricărui altfel de joc ar fi ales, nu aveau să mai 
existe arbitri şi nici autorităţi care să-l penalizeze. 

Şi, ca un copil care se furişează până la dulap să dosească 
nişte monede pe care le-a şterpelit din haina tatălui ca să-şi 
cumpere îngheţată, era atât de complet transportat de 
contemplarea răsplăţii care-l aştepta, încât uitase aproape că 
mai exista şi posibilitatea unui dezastru. 

Minut cu minut, ameninţarea pe care o reprezentau regresivii 
i se topea din memorie. Nu numai că uitase complet de Loman 
Watkins, dar nici măcar nu-şi mai amintea prea bine de ce-şi 
petrecuse ziua ascunzându-se de şeful Poliţiei în garajul casei 
răposatei doamne Parkins. 

Mai mult de treizeci de ani de autocontrol susţinut, de 
aplicare constantă şi fără devieri a resurselor sale mentale şi 
fizice, începând cu ziua în care-şi ucisese părinţii şi pe 
Runningdeer, ani de reprimare a nevoilor şi dorințelor şi a 
sublimării lor în muncă, ani care-l aduseseră în sfârşit aproape 
de realizarea visului său. Nu se putea îndoi. Ca să 
aibă îndoieli în privinţa misiunii lui sau să fie îngrijorat de 
rezultatul acesteia însemna să-şi pună sub semnul întrebării 
propriul destin sacru şi să insulte Marile Spirite care-l 
favorizaseră tocmai pe el. Era incapabil să vadă măcar vreo 
posibilitate de răsturnare a situaţiei; îşi îndepărtase din minte 
orice idee incipientă despre dezastru. 

Simţea Marile Spirite prezente în mijlocul furtunii. 

Le simţea mişcându-se în secret prin oraş. 

Era acolo, ca să urmărească şi să aprobe ascensiunea lui 
către încununarea propriului destin. 

Nu mai mâncase acadele-cactus din copilărie, din ziua în care- 
şi ucisese tatăl, mama şi pe indian, dar în decursul anilor, 
retrăise clipele de altădată. Acestea îi apăreau pe neaşteptate. 
Într-un anumit moment se afla în această lume, iar o clipă mai 
târziu se găsea de partea cealaltă, 


în lumea stranie, paralelă cu aceasta, unde îl purtase totdeauna 
acadeaua, o realitate în care culorile erau în acelaşi timp mai vii 
şi mai subtile, în care fiecare obiect părea să aibă mai multe 
unghiuri şi dimensiuni decât 

în lumea obişnuită, unde părea să fie ciudat de uşor - plutitor ca 
un balon umplut cu heliu - şi unde vocile spiritului îi vorbeau. 
Acele reveniri fuseseră frecvente în anul care urmase crimelor, 
ajungând până la el cam de două ori pe săptămână, apoi 
scăzuseră treptat ca număr 

- deşi nu ca intensitate - când trecuse prin adolescentă. 

Acele momente vrăjite, ca de vis, ca nişte fugi muzicale, care 
durau de obicei o oră sau două, dar care puteau ţine şi o 
jumătate de zi, erau responsabile pentru reputaţia pe care o 
avea, din partea rudelor şi a profesorilor, de a fi un 
copil oarecum detaşat...Cu toţii nutreau înţelegere faţă de el, 
pentru că presupuneau că orice detaşare ar fi arătat, aceasta ar 
fi fost rezultatul momentelor cutremurătoare pe care le trăise. 

Acum, bătând străzile cu furgonetă, intra treptat în acea stare 
pe care i-o crea altădată acadeaua. Şi această revenire era 
neaşteptată, dar nu se manifesta dintr-o dată, ca toate celelalte. 
Parcă... se adâncea încet în ea, profund, tot mai profund. Şi, cu 
cât înainta mai mult, cu atât bănuia că, de-astă dată, nu mai 
avea să fie tras înapoi, brutal, din acel tărâm al conştiinţei 
superioare. De-acum înainte, urma să fie cetăţean al ambelor 
lumi, aşa cum 
trăiau Marile Spirite însele, având atât conştiinţa stării 
superioare de existenţă cât şi a celei inferioare. Chiar începu să 
creadă că acum traversa, din punct de vedere spiritual, o 
convertire proprie, de o mie de ori mai profundă decât cea pe 
care o suferiseră locuitorii din Moonlight Cove. 

În această stare de exaltare, totul îi apărea lui Shaddack 
excepţional. Luminile sclipitoare ale oraşului măturat de ploaie 
păreau ca nişte bijuterii risipite prin întunericul care se lăsa. 
Frumuseţea argintie a ploii însăşi îl uimea, ca şi cerul plumburiu 
care se întuneca rapid şi se agita încărcat de nori. 

Când frână la intersecţia lui Paddock Lane cu Saddleback 
Drive, îşi duse mâna la piept, pipăind telemetrul pe care-l purta 
pe un lanţ în jurul gâtului, nedându-şi seama pentru o clipă ce 
anume era, şi acest 
detaliu i se păru de asemenea misterios şi minunat. Apoi, îşi 


aminti că acel aparat înregistra şi difuza bătaia inimii lui, care 
era recepţionată la Noul Val. Era eficient pe o distanţă de peste 
cinci mile şi funcţiona chiar şi în spaţii închise. Dacă receptarea 
bătăii inimii lui era întreruptă 

mai mult de un minut, Sun era programat să emită un ordin de 
distrugere, prin microunde, către computerele cu microsfere 
aflate înlăuntrul tuturor Oamenilor Noi. 

Câteva minute mai târziu, pe Bastenchurry Road, când atinse 
aparatul, amintirea utilității lui îi scăpă din nou. 

Ştia oarecum că era un obiect înzestrat cu o forţă imensă, că, 
graţie celui care-l purta asupra lui, avea puterea de a aduce 
moartea multora, iar copilul din el, care trăgea mereu spre 
fantezie, hotărî că era o amuletă dăruită de către Marile Spirite, 
încă un semn că avea acces la cele două lumi, cu un picior în 
planul obişnuit al oamenilor comuni şi cu celălalt pe tărâmul 
superior al Marilor Spirite, zeii acadelei-cactus. 

Rememorările lui în care aluneca treptat, ca sub 
influenţa unui medicament care-şi făcea efectul abia în timp, îl 
purtară îndărăt spre epoca tinereţii, mai cu seamă către acei 
şapte ani în care fusese ca vrăjit de Runningdeer. Era copil. Şi 
era semizeu. Era copilul favorit al Moonhawkului, aşa că putea 
face oricui tot ce-i poftea inima, oricui şi, în timp ce continua să 
conducă, îşi imagina cam ce putea dori să facă...şi cui anume. 

Din când în când, râdea vag, strident, iar ochii îi sclipeau ca ai 
unui băiat crud şi nepăsător, care studia efectul focului asupra 
unor furnici ţinute în captivitate. 


4 


În vreme ce Moose se tot agita în jurul lor şi dădea din coadă 
atât de tare încât aceasta părea în pericol de a i se desprinde şi 
de a-şi lua zborul, Chrissie mai aşteptă în bucătărie împreună cu 
Tessa şi Sam, până se mai risipi lumina zilei care apunea. 

În sfârşit, Sam zise: 

-Bine. Ţineţi-vă de mine. Faceţi ce vă spun la fiecare pas. Se 
uită la Chrissie şi Tessa o clipă nesfârşită, înainte să deschidă 
uşa; fără ca nici unul din ei să scoată vreun cuvânt, se 
îmbrăţişară. Tessa o sărută pe Chrissie pe obraz, apoi Sam o 
sărută pe ea, iar Chrissie le întoarse sărutările. Nu era nevoie să 
i se spună de ce se arătau cu toţii atât de afectuoşi, aşa, dintr-o 


dată. Pentru că erau oameni, oameni adevăraţi, şi era important 
pentru ei să-şi exprime sentimentele, fiindcă, înainte ca noaptea 
să se sfârşească, riscau să nu mai fie oameni. Poate că nu 
aveau să mai simtă vreodată lucrurile pe care le simt oamenii 
adevăraţi, aşa încât aceste sentimente erau tot mai preţioase. 

Cine ştia ce simțeau cei care-şi schimbau forma? Cine 

ar fi vrut să ştie aşa ceva? 

In plus, dacă nu ajungeau la şcoală, ar fi fost din cauză că 
unul dintre grupurile pornite în cercetare sau câţiva Lunatici ar fi 
pus gheara pe ei. In acest caz, beneficiau de ultima lor şansă de 
a-şi lua rămas bun unul de la altul. 

In cele din urmă, Sam le conduse spre ieşire. 

Cu multă atenţie, Chrissie închise uşa după ei. Moose nu 
încercă să iasă afară. Era un câine prea bun şi prea nobil pentru 
asemenea scene ieftine. Dar îşi băgă botul în crăpătura îngustă, 
amuşinând-o şi încercând să-i lingă mâna, încât se temu să nu-i 
prindă nasul. Se trase înapoi în ultima clipă şi uşa se închise în 
sfârşit cu un uşor clinchet. 

Sam le duse pe scări în jos şi peste un petic de pământ către 
casa de la sud de cea a lui Harry. Acolo nu se vedea nici o 
lumină aprinsă. Chrissie spera să nu fie nimeni acasă, dar îşi 
închipui o creatură monstruoasă la una din ferestre, privindu-i 
chiar atunci, cu aviditate şi lingând 
nişte ciolane. 

Ploaia i se păru mai rece decât cu o noapte în urmă, când 
fusese mereu pe drumuri, alergând, dar senzaţia asta o avea 
probabil tocmai pentru că ieşise din casa încălzită şi uscată. 
Doar un plumburiu foarte închis se mai desluşea încă pe cer, 
spre apus. Picăturile reci, biciuitoare, 
păreau să descompună şi ultima rămăşiţă de lumină şi s-o 
atragă spre pământ, instalând, în schimb, un întuneric profund 
şi umed. Chiar înainte de a ajunge la gardul care separa 
proprietatea lui Harry de cea învecinată, Chrissie se simţi 
recunoscătoare pentru impermeabilul cu glugă, deşi era atât de 
mare încât o făcea să se simtă ca un copilaş care se deghizează 
în hainele părinţilor. 

Gardul era scund, şi se sărea peste el cu uşurinţă. Îl urmară 
pe Sam prin curtea din spate a vecinilor, către un alt gard. 
Chrissie îl sărise deja şi pe acela, aterizând 
imediat în altă curte, cu Tessa pe urmele ei, când îşi dădu 


seama că ajunseseră acasă la soţii Coltrane. 

Privi spre ferestrele neluminate. Asta era bine, pentru că, 
dacă ar fi fost vreo lumină acolo, ar fi însemnat că cineva 
descoperise ce mai rămăsese din cei doi după confruntarea lor 
cu Sam. 

Traversând curtea spre următorul gard, Chrissie se simţi 
copleşită de teama că soţii Coltrane prinseseră cumva din nou 
viaţă după ce Sam trăsese toate gloanţele acelea în ei, că 
stăteau în bucătărie şi priveau afară pe fereastră chiar în acea 
clipă, că ochiseră acea încarnare a lui Nemesis şi pe cele două 
însoţitoare, şi că tocmai atunci deschideau uşa din dos. Se 
aşteptă să apară două personaje robotizate, cu braţe metalice şi 
cu mâini mari de metal pe care să şi le mişte, ceva în genul 
Morţii care merge pe două picioare din filmele vechi cu monştri, 
cu antene ca nişte radare în miniatură, învârtindu-li-se 
necontenit pe cap, şi cu aburi ieşindu-le prin diferite duze. 

Probabil că frica o făcuse să încetinească pasul, fiindcă Tessa 
aproape că se împiedică de ea din spate şi o împinse cu 
blândeţe, facând-o să se grăbească. Chrissie se încovoie şi iuți 
pasul spre latura sudică a curţii. 

Sam o ajută să se salte peste un gard de fier forjat cu nişte 
vârfuri ca nişte sulițe. Mai mult ca sigur că s-ar fi rănit dacă ar fi 
încercat să-l escaladeze de una singură. Ar fi fost o Chrissie sub 
formă de şişkebab. 

In următoarea clădire, oamenii erau acasă, iar Sam se 
adăposti în spatele unor tufişuri pentru ca să studieze cum stau 
lucrurile înainte de a mai face vreun pas. 

Chrissie şi Tessa i se alăturară în grabă. 

Pe când se căţărase pe ultimul gard, îşi frecase palma julită 
de la mâna stângă, chiar dacă era bandajată. O durea, dar 
strânse din dinţi şi nu zise nici pâs. 

Dând la o parte crengile unui copac ce aducea a dud, 

Chrissie privi şi ea către casă, care se afla la numai 
douăzeci de paşi distanţă. Prin ferestrele de la bucătărie, văzu 
patru oameni. Pregăteau masa împreună: un bărbat şi o femeie, 
soţ şi soţie, de vârstă mijlocie, un bărbat cu părul albit şi o 
adolescentă. 

Se întrebă dacă fuseseră convertiți deja. Presupuse că nu, dar 
nu avea cum să fie sigură. Şi, de vreme ce roboții şi Lunaticii se 
ascundeau câteodată sub înfăţişări omeneşti, foarte bine 


gândite, nu mai puteai avea încredere în nimeni, nici în cel mai 
bun prieten al tău... sau în părinţii tăi. Cam tot aşa ca atunci 
când extratereştrii ar prelua comanda. 

-Chiar dacă se vor uita afară, n-or să ne vadă, zise Sam. 

Haideţi. 

Chrissie îl urmă din adăpostul crengilor joase peste gazonul 
întins, către capătul care se învecina cu următoarea proprietate, 
mulţumind lui Dumnezeu pentru ceaţă, care devenea tot mai 
deasă cu fiecare minut. 

În cele din urmă, ajunseră la casa cu care se încheia acest 
lanţ de locuinţe. Latura sudică a acelui gazon cădea în diagonală 
pe cealaltă stradă, Bergenwood Way, ce ducea spre 
Conquistador. 

Când parcurseseră deja două treimi din gazon, la mai puțin de 
douăzeci de picioare de stradă, o maşină dădu colțul. Urmând 
exemplul lui Sam, Chrissie se aruncă pe burtă pe gazonul 
noroios, căci nu se afla la îndemână nici un tufiş după care să se 
pitească. Dacă încercau să fugă mai departe, şoferul din maşina 
care se apropia putea ajunge suficient de aproape ca să-i 
depisteze când încă ar fi căutat un loc unde să se ascundă. 

Pe Bergenwood nu exista nici un felinar, detaliu în favoarea 
lor. Şi ultima fâşie de lumină cenuşie dispăruse la apus de pe 
cer - încă un amănunt care le prindea bine. 

În timp maşina se tot apropia, deplasându-se cu viteză 
mică, fie din cauza vremii rele, fie pentru că era o patrulă, 
farurile împrăştiau o lumină difuză datorită ceţii, care nu părea 
s-o reflecte, ci să ofere o strălucire proprie. Obiectele învăluite 
în noapte, de-o parte şi de alta a maşinii, la câţiva yarzi 
distanţă, erau pe jumătate descoperite şi straniu distorsionate 
de aceşti nori luminoşi care înaintau uşor şi care mângiiau 
pământul. 

Când maşina ajunse nu departe de ei, cineva care se instalase 
pe locul din spate aprinse un reflector portabil. Il orienta peste 
gazoanele din faţa caselor care dădeau spre Bergenwood şi pe 
gazoanele laterale ale caselor ce veneau spre intersecţie. Pe 
moment, fasciculul de lumină era orientat înspre partea opusă 
lor, către sud, de cealaltă parte a străzii Bergenwood. Dar, 
fiindcă merseseră atât de departe cu cercetarea, se puteau 
decide să studieze în amănunţime şi proprietăţile de pe latura 
dinspre nord, de pe Bergenwood. 


-Daţi-vă înapoi, zise Sam cu o voce cumplită. Dar rămâneţi 
lipite de sol şi târâţi-vă pe burtă, târâţi-vă! 

Maşina ajunse la intersecţie. 

Chrissie se ţinea imediat după Sam, nefăcănd cale întoarsă pe 
unde veniseră, ci îndreptându-se spre casa cea mai apropiată. 
Nu vedea unde se putea el ascunde, întrucât suprafaţa din 
spate era spaţiu deschis pe care nu se zăreau tufişuri mai mari. 
Poate că se gândea să se strecoare pe o latură a casei până 
trecea patrula, dar nu credea că ea şi cu Tessa puteau să treacă 
de colţ la timp. 

Când privi scurt peste umăr, văzu că reflectorul mai mătura 
cu lumina lui gazoanele din faţă şi dintre case, pe partea sudică 
a străzii. Oricum, mai trebuia socotită şi bătaia luminoasă a 
farurilor, care urmau să ajungă chiar pe acest gazon în numai 
câteva secunde. 

Pe jumătate mergea în patru labe şi pe jumătate se târa pe 
burtă, înaintând repede, tulburând şi răsturnănd o grămadă de 
melci şi de râme care veniseră să se desfete în iarba udă, dar nu 
se mai gândi şi la asta. 

Ajunse la o alee betonată, lângă casă, şi îşi dădu seama că Sam 
dispăruse. 

Se opri pe mâini şi pe genunchi, întorcând capul spre dreapta 
şi spre stânga. 

Tessa apăru chiar lângă ea. 

-Pe treptele de la pivniţă, iubito. Grăbeşte-te! 

Înaintând, descoperi câteva trepte exterioare din beton, care 
coborau către intrarea în pivniţă. Sam se ghemuise la capătul 
lor, unde se strânsese apa de ploaie care clipocea încetişor pe 
când se strecura printr-un canal de scurgere din faţa uşii închise 
a pivniţei. Chrissie i se alătură în acel ascunziş, coborând sub 
nivelul solului, şi imediat apăru 
şi Tessa. Cam patru secunde mai târziu, lumina reflectorului 
trecu peste zidul casei şi chiar insistă o clipă cu câteva palme 
deasupra creştetelor lor, la capătul scărilor. 

Se vârâseră unul în altul, nemişcaţi, preţ de un minut chiar şi 
după ce lumina reflectorului dispăruse de deasupra lor, iar 
maşina trecuse înainte. Chrissie era sigură că-i auzise cineva din 
casă, că uşa din spatele lui Sam urma să se deschidă larg în 
orice secundă şi că ceva avea să se repeadă la ei, o creatură pe 
jumătate vârcolac, pe jumătate computer, care să urle şi să 


emită diferite semnale, cu gura încărcată de dinţi şi de taste, 
spunând ceva de genul: „Pentru a fi ucişi, vă rog apăsaţi pe 
enter." 

Se simţi uşurată când, în sfârşit, Sam le şopti: 

-Să mergem! 

Traversară din nou gazonul, către Bergenwood Way. De data 
aceasta, strada era mulţumitor de liniştită. 

Aşa cum îi asigurase Harry, de-a lungul străzii Bergenwood se 
întindea un canal de scurgere din piatră. După câte spunea 
Talbot, care se jucase acolo pe când era copil, canalul avea cam 
trei picioare lăţime şi cinci lungime. Prin el se scurgea o apă 
aproape neagră, care-şi trăda prezenţa prin câte-o sclipire 
întâmplătoare şi bolboroseala stârnită de viteză. 

Canalul oferea o cale de acces mult mai ferită de ochi ostili 
decât strada în sine. Urcară câţiva yarzi pe strada în pantă 
înainte de a descoperi acele mânere de fier despre care Harry le 
spusese că erau de găsit la fiecare o sută de picioare de-a 
lungul secţiunilor deschise ale canalului. 

Sam cobori primul, apoi Chrissie, iar Tessa ultima. 

Sam se înclină pentru a-şi menţine capul sub nivelul străzii, 
iar Tessa se aplecă ceva mai puţin decât el. Dar Chrissie nu era 
nevoită să facă acest gest. La unsprezece ani ai anumite 
avantaje, mai ales când fugi de nişte pricolici sau de 
extratereştri ieşiţi din minţi sau de roboţi 
sau de nazişti; la un moment dat în decursul ultimelor douăzeci 
şi patru de ore, fugise de primii trei, dar nu şi de nazişti, slavă 
Domnului, deşi cine ştie ce se mai putea întâmpla în continuare. 

Simţi cât era de rece apa care-i curgea în jurul tălpilor şi al 
gambelor. Descoperi cu surprindere că, deşi îi ajungea abia 
până la genunchi, avea o forţă considerabilă. O împingea şi 
trăgea de ea fără contenire, ca o fiinţă vie, cu dorinţa malefică 
de a o scufunda. Nu era în pericol să cadă dacă rămânea într-un 
loc cu picioarele ferm împlântate, dar nici sigură că-şi putea 
menţine echilibrul mergând. 

Cursul apei pornea la vale. Podeaua bătrână, de piatră, după 
decenii de anotimpuri ploioase, fusese bine lustruită de curentul 
de apă. Datorită acestei combinaţii de factori, canalul părea cea 
mai bună găselniţă pentru un parc de distracţii. 

In cazul în care cădea, putea să fie furată la vale, spre faleză, 
unde canalul se lăţea şi pătrundea undeva sub pământ Harry 


pomenise ceva despre nişte drugi de siguranţă care barau 
trecerea, chiar înainte ca respectivul canal să-şi facă intrarea 
sub pământ, dar îşi imagină că, dacă era luată de curenţi într- 
acolo şi dacă se baza pe aceste bare, ele s-ar fi dovedit că 
lipsesc sau că fuseseră smulse, lăsând un culoar liber de 
alunecare în jos. 

Sistemul ieşea din nou la suprafaţă undeva la baza 
stâncilor, apoi o parte traversa plaja, descărcând apa în nisip 
sau, când era fluxul puternic, în apa oceanului. 

Nu-i veni greu să se imagineze dându-se peste cap şi 
zvârcolindu-se neajutorată, sufocându-se în apa murdară, 
căutând cu disperare să se apuce de ceva stabil, plonjând brusc 
la câteva sute de picioare în jos, lovindu-se de pereţii verticali în 
cădere, rupându-şi oasele, zdrobindu-şi capul în bucățele, lovind 
fundul cu.., 

Ei bine, da, îşi putea imagina cu uşurinţă aşa ceva, dar, dintr- 
o dată, nu i se mai păru înţelept să dea frâu liber imaginaţiei. 

Din fericire, Harry îi avertizase în privinţa acestei probleme 
posibile, aşa încât Sam venise pregătit. De sub haină şi din jurul 
taliei, desfăcu o frânghie pe care o luase de la un sistem de 
tracţiune nefolosit, aflat în garajul lui Harry. Deşi frânghia era 
veche, Sam susţinea că încă rezista, şi Chrissie spera să aibă 
dreptate. Unul din capete şi-l legase de mijloc când plecaseră de 
acasă, pe celălalt îl petrecu acum prin cureaua lui Chrissie, după 
care o legă şi pe Tessa de mijloc, lăsând aproximativ câte opt 
picioare distanţă între ei. Dacă unul cădea, aveau să se 
redreseze; Chrissie era de departe cea mai în măsură să cadă şi 
să fie târâtă spre o moarte umedă şi respingătoare - ceilalţi 
aveau să stea nemişcaţi până când ea îşi putea recăpăta 
echilibrul. 

Cel puţin, acesta era planul. 

Legaţi bine unul de altul, porniră coborârea o dată cu traseul 
descendent al canalului. Sam şi Tessa se aplecau pentru ca 
nimeni care-ar fi trecut într-o maşină să nu le vadă capetele pe 
deasupra marginii de piatră, iar Chrissie se încovoie şi ea puţin, 
mergând cu picioarele depărtate, aşa cum făcuse cu o noapte în 
urmă prin tunelul de sub pajişte. 

Conform instrucţiunilor lui Sam, se ţinea de frânghia de 
dinainte cu amândouă mâinile, ridicând-o când ajungea prea 


aproape de el, să nu calce pe ea. În spate, Tessa proceda 
întocmai; Chrissie simţea smucirea frânghiei pe cureaua ei. 

Se îndreptau la vale, către o galerie. Canalul cobora sub 
pământ pe Conquistador şi rămânea sub asfalt nu doar în 
dreptul intersecţiei, ci pe parcursul a două corpuri de case, 
ieşind din nou la suprafaţă pe Roshmore. 

Chrissie îşi tot înălța privirea dincolo de Sam, spre gura 
galeriei, neplăcându-i deloc ceea ce vedea. Era rotundă, din 
beton mai degrabă decât din piatră. Era mai largă decât canalul 
rectangular, fără îndoială, pentru că lucrătorii de la salubritate şi 
canalizare să poată pătrunde 
înăuntru cu uşurinţă şi s-o curețe dacă se înfunda. 

Oricum, nu dimensiunea sau forma galeriei o nelinişteau, ci 
întunericul absolut o făcea să i se pună un nod în gât, fiindcă era 
mai întunecat decât noaptea de pe fundul canalului de scurgere 
- era beznă, o beznă absolută, şi păreau că se îndreaptă direct 
către gura larg deschisă a vreunui Behemoth preistoric. 

O maşină trecu încet pe Bergenwood, o alta pe Conquistador. 
Farurile aruncau o lumină difuză prin ceata care se înteţea, încât 
noaptea însăşi părea luminată, dar foarte puţin din acea licărire 
stranie ajungea jos, până la cursul de apă, şi nici măcar o 
pâlpâire nu răzbătea până la 
gura galeriei. 

Când Sam trecu pragul acelui tunel şi, după doi paşi, dispăru 
complet din faţa ochilor ei, Chrissie îl urmă fără să 
ezite, deşi cu un tremur. Mergeau cu un pas mai lent, deoarece 
podeaua galeriei nu era numai la vale, ci şi curbată, şi mult mai 
înşelătoare decât a canalului de scurgere din piatră. 

Sam avea o lanternă, dar Chrissie ştia că nu voia s-o aprindă 
la nici unul dintre capetele tunelului. Reflectarea luminii putea 
să fie vizibilă de afară şi să atragă atenţia vreunei patrule. 

În galerie era beznă ca şi în burta unei balene. Nu că ar fi ştiut 
cum era în burta unei balene, dar se îndoia că acolo se afla vreo 
lampă sau vreun felinar tip Donald-Duck, ca acela pe care-l 
văzuse când era mică. Imaginea cu burta balenei părea 
potrivită, deoarece avea senzaţia 
neliniştitoare că respectivul canal era chiar un stomac, iar apa 
care se scurgea în vârtejuri şi în viteză era sucul digestiv şi că 
deja pantofii ei de sport şi blugii se dizolvau în acea substanţă 
corozivă. 


Apoi, căzu. Picioarele îi alunecară pe ceva, poate pe un 
muşchi care creştea din podea şi se ataşase atât de puternic de 
beton, încât curentul de apă nu-l smulsese. 

Dădu drumul frânghiei şi-şi roti braţele prin aer ca o morişcă, 
încercând să-şi păstreze echilibriil, dar căzu cu 
un plescăit teribil şi se şi trezi purtată de apă. Avu suficientă 
prezenţă de spirit să nu ţipe. Un țipăt putea atrage atenţia 
vreuneia dintre echipele de cercetare - sau a ceva mai rău. 

Străduindu-se din răsputeri să respire, sufocându-se pe 
măsură ce apa îi intra pe gură, se ciocni de picioarele lui Sam, 
făcându-l şi pe el să-şi piardă echilibrul. Îl simţi cum cădea la 
rândul lui. Se întrebă cât timp aveau să zacă cu toţii, morţi şi 
descompuşi, la capătul şanţului lung şi vertical, afară, la poalele 
falezei, înainte ca rămăşiţele lor să fie descoperite. 


5 


Prin întunericul perfect, ca de mormânt, Tessa o auzi pe fetiţă 
căzând, şi se opri imediat, înfigându-şi picioarele cât mai 
depărtate şi mai ferm în acea podea alunecoasă care cobora, 
ţinând cu amândouă mâinile de frânghie. Intr-o secundă, 
aceasta se întinse la maximum, pe când Chrissie era purtată de 
ape. 

Sam icni, şi Tessa realiză că fetiţa se izbise de el. 

Frânghia rămase mai slobodă o clipă, apoi se încordă iarăşi, 
trăgând-o în faţă, încât deduse că Sam s-a împleticit şi el, 
încercând să se menţină vertical, cu fetiţa pironită de picioarele 
lui şi ameninţăndu-l cu dezechilibrarea totală. Dacă şi Sam ar fi 
căzut, şi ar fi fost târât de curenţii tumultuoşi, frânghia n-ar fi 
rămas doar foarte încordată; puterea de tracţiune ar fi devenit 
suficient de intensă pentru a o răsturna şi pe ea. 

Undeva în faţă, auzi plescăitul aprig al apelor. Şi o înjurătură 
uşoară din partea lui Sam. 

Apa creştea tot mai mult. La început, crezu că i se pare, dar 
apoi îşi dădu seama că torentul i se ridicase deasupra 
genunchilor. 

Cel mai păcătos lucru era întunericul; să nu poţi vedea nimic, 
ca şi orb, fără să fii sigur de ce se petrece. 

Deodată, se simţi din nou trasă în faţă. Doi, trei - o, Doamne. -, 
câţiva paşi. 


Sam, să nu cazi!!! 

Împiedicându-se, aproape pierzându-şi echilibrul, dându-şi 
seama că se aflau în preajma catastrofei, Tessa se lăsă pe 
spate, folosindu-se de frânghia întinsă pentru a-şi stăvili 
propriul avânt, în loc s-o ia în faţă, în speranţa de a ajunge lângă 
ei. Se ruga lui Dumnezeu să reziste cât 
mai mult şi să nu fie smulsă din picioare. 

Se înclină într-o parte şi în alta. Frânghia o trăgea tare 
de mijloc, îi era greu s-o mai manevreze cu mâinile. 

Presiunea apei care venea din spate asupra picioarelor ei se 
amplifica cu fiecare clipă. 

Picioarele îi alunecară. 

Ca o casetă video pe care o derulezi cu viteză mare, tot soiul 
de gânduri ciudate îi trecură prin cap, toate scăpate ca dintr-un 
zăgaz, iar unele chiar o surprinseră. Se gândi la ce însemna să 
trăieşti, să supravieţuieşti, ce însemna să nu vrei să mori, dar 
asta nu o miră prea mult; apoi îi fugi gândul la Chrissie, se gândi 
că nu voia s-o piardă, iar cu 
ochii minţii văzu o scenă cu ea şi cu Chrissie, undeva, într-o 
casă cochetă, trăind ca mamă şi fiică, şi era surprinsă să 
constate cât de mult dorea acest lucru, ceea ce nu părea prea 
normal, de vreme ce părinţii lui Chrissie nu muriseră, din câte se 
ştia, şi poate că nici nu erau preschimbaţi fără speranţă, de 
vreme ce convertirea - orice ar fi fost aceasta - putea să fie 
reversibilă. Într-o bună zi, familia lui Chrissie se putea reuni. 
Tessa nu reuşea să-şi reprezinte un asemenea moment. Nu 
părea la fel de posibil ca faptul că ea şi Chrissie să rămână 
împreună. Dar se 
putea întâmpla. Apoi, gândul îi fugi la Sam, se gândi că nu 
avusese şansa de a face dragoste cu el, şi acest detaliu o făcu 
să tresară, fiindcă, deşi era un bărbat cu farmec, nu realiza că o 
atrăgea în vreun fel romantic. Desigur, tăria lui de caracter o 
intriga, iar cele patru raţiuni de a trăi, perfect serioase, îl făceau 
foarte provocator. Putea ea să-i furnizeze o a cincea rațiune? 
Sau să-i ia locul lui Goldie Hawn? Dar, până nu se trezise 
zbătându-se la graniţa dintre viaţă şi moarte, nu-şi dăduse 
seama cât de mult o atrăsese el, într-un timp atât de scurt. 

Picioarele îi derapară din nou. Sub apa care curgea la vale în 
spume, podeaua era mult mai alunecoasă decât în canalul pavat 


cu piatră, de parcă pe beton ar fi crescut un soi de muşchi. 
Tessa încercă să-şi înfigă mai mult 
călcâiele. 

Sam trase o înjurătură în barbă. Chrissie tuşi, înecându-se. 

Adâncimea apei din mijlocul tunelului sporise considerabil. 

O clipă mai târziu, frânghia se întinse cu forţă, apoi se 
destinse complet. 

Se rupse însă brusc. Sam şi Chrissie fuseseră traşi în tunel. 

Apa cu bolboroseli îşi trimitea ecoul în ziduri, şi inima Tessei 
bubuia cu atâta putere încât o putea auzi, dar ar fi trebuit să le 
audă şi strigătele, pe măsură ce erau luaţi de apă. Şi, totuşi, o 
clipă nesfârşită tăcură. 

Apoi, Chrissie tuşi din nou. Foarte aproape de ea. 

O lanternă se aprinse. 

Chrissie se afla pe o latură a canalului, izbutind să se retragă 
din vâltoare, cu spatele şi palmele ambelor mâini lipite de 
peretele tunelului. 

Sam stătea drept, cu picioarele depărtate. Apa se scurgea şi 
spumega în jurul lor. Se întorsese cu faţa spre ele. 

De fapt, frânghia nu cedase; tensiunea scăzuse brusc pentru 
că atât Sam cât şi Chrissie îşi recuperaseră echilibrul. 

-Eşti bine? îi şopti Sam fetiţei. 

Ea dădu din cap aprobator, încă înecându-se cu apa murdară 
pe care o înghiţise. Se strâmbă cu scârbă, scuipă o dată, de 
două ori, şi scoase o exclamaţie de dezgust. 

Privind-o pe Tessa, Sam o întrebă şi pe ea: 

-Ţie ţi-e bine? 

_ Ea nu putea vorbi. Un nod tare ca piatra i se pusese în gât. 
Inghiţi de câteva ori, apoi clipi. Un val întârziat de uşurare o 
străbătu, reducându-i din presiunea formidabilă pe care o 
simţea în piept, şi, în cele din urmă, încuviinţă: 

-Bine, da, da, bine. 


6 


Sam se simţi uşurat când ajunseră la capătul canalului fără 
vreun alt incident. Rămase un moment drept, chiar în afara gurii 
canalului, privind fericit cerul. Din cauza ceţii groase, nu prea 
vedea de fapt înălțimile, dar acesta era un mod de a vorbi; se 


simţea cu inima eliberată de povară că se aflau din nou în aer 
liber, chiar dacă erau în apa noroioasă până la genunchi. 

Acum se găseau de fapt într-un râuleţ. Ori apa de ploaie se 
scurgea în puhoaie de pe dealuri, la capătul îndepărtat, dinspre 
est, al oraşului, ori ceva din sistemul de canalizare se stricase. 
Nivelul crescuse repede până la jumătatea coapselor lui Sam şi 
se înălţase până aproape de mijlocul lui Chrissie, iar acea 
cascadă pompa cu nemiluita din spatele lor cu o putere 
impresionantă. Să rămâi pe picioare în aceste adevărate 
cataracte era tot mai dificil, de la o clipă la alta. 

Se întoarse, o căută pe fetiţă, o trase aproape de el şi îi zise: 

-De acum încolo, am să te ţin de braţ. 

Ea încuviinţă, dând din cap. 

Noaptea era întunecată ca un mormânt, şi, deşi aflat la numai 
câteva palme de faţa ei, Sam nu avea decât o reprezentare cu 
totul nedesluşită a felului în care arăta. 

Când ridică ochii spre Tessa, care rămăsese numai cu puţin în 
urmă, îi apăru mai mult ca o formă întunecată, care putea să fie 
sau să nu fie Tessa. 

Ţinând-o strâns pe fetiţă, Sam se întoarse pe călcâie şi-şi 
miji ochii la drumul pe care-l aveau de parcurs. 

Tunelul se întinsese pe lungimea a două corpuri de case 
înainte de a arunca toată năpasta de ape în continuarea 
canalului de scurgere care urmărea parcursul a încă unui corp 
de clădiri, exact aşa cum îşi amintea Harry din zilele copilăriei, 
când în ciuda repetatelor scandaluri cu părinţii, coborâse în 
sistemul de canalizare. Slavă Domnului că existau şi copii 
neascultători! 

La un corp de case înaintea lor, noua porţiune a cursului de 
apă clădit în piatră dădea în alt tunel de beton. 

Acea parte a canalizării, conform celor spuse de Harry, se 
termina la gura lungului puț vertical din capătul vestic al 
oraşului. La zece picioare de începutul puţului, un şir de bare 
verticale de fier, solide, foarte apropiate unele de altele, se 
întindeau de la podea până în tavan, creând astfel un soi de 
barieră prin care puteau trece numai apa şi obiecte mai 
mărunte. Astfel că, în general, nu exista nici un risc de a fi 
purtat într-un hău fatal. 

Dar Sam nu voia să rişte. Nu mai avea nimeni voie să mai 
cadă. Ca să fie iarăşi luat de ape şi trântit de barele de 


siguranţă, dacă nu ar fi suferit de pe urma nenumăratelor oase 
rupte, dacă ar mai fi fost în stare să se ridice în picioare şi să se 
mai urnească din loc, urcând înapoi acel tunel lung, în pantă, 
împotriva forţei crâncene a apei - aceasta era o probă prea grea 
la care nici nu voia să se gândească, necum să treacă prin ea. 

Toată viaţa lui simţise cum pierde oamenii de lângă el. 

Deşi avusese numai şapte ani când mama îi murise în urma 
accidentului de maşină, întotdeauna îl măcinase un sentiment 
de remuşcare în legătură cu moartea ei, ca şi cum ar fi trebuit s- 
o salveze în ciuda vârstei lui fragede şi în pofida faptului că 
fusese şi el țintuit sub maşina aceea 
făcută zob, acolo, cu ea. Mai târziu, Sam nu reuşise niciodată să- 
i intre în voie tatălui său beţiv, răuvoitor, câinos - şi suferise 
cumplit din cauza acestui eşec. Ca şi Harry, simţea că-i 
abandonase pe colegii de arme din Vietnam, deşi decizia de a-i 
abandona aparținuse 
autorităţilor care-l retrăseseră de pe câmpul de luptă şi 
asupra cărora nu ar fi putut avea nici o influenţă. Nici agenţii 
Biroului care muriseră în prezenţa sa nu pieriseră din cauza lui, 
deşi se simţea responsabil şi pentru aceştia. 

Era de vină şi pentru Karen, într-un fel, deşi i se spusese că 
era nebunie curată să se gândească că avea vreo vină pentru 
cancerul ei, atât numai că nu putea să nu se gândească că dacă 
ar fi iubit-o mai mult, dacă ar fi iubit-o mai intens, ea ar fi găsit 
suficientă forţă să reziste. 

Numai Dumnezeu ştia că se simţea responsabil şi pentru 
propriul lui băiat, pentru Scott. 

Chrissie îl strânse uşor de mână. 

El li întoarse gestul. 

Părea atât de mică. 

Mai devreme, în cursul aceleiaşi zile, adunaţi în bucătăria lui 
Harry, avuseseră o discuţie despre responsabilitate. 

Acum, dintr-o dată, înţelegea că instinctul lui de 
responsabilitate era atât de pronunţat încât înclina către 
obsesie, dar continua să fie de acord cu Harry: implicarea cuiva 
în relaţiile cu ceilalţi, mai ales cu prietenii şi cu familia, nu putea 
fi niciodată excesivă. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că una dintre 
iluminările-cheie ale vieţii lui s-ar fi produs în vreme ce stătea 
îngropat până aproape de talie într-o apă noroioasă, într-un 
canal de scurgere, fugind de duşmani atât omeneşti cât şi 


neomeneşti, dar exact acolo se petreceau toate aceste 
frământări hotărâtoare în sufletul lui. Realiză că problema nu 
consta în promptitudinea cu care-şi asuma responsabilităţile sau 
în greutatea neobişnuită a ceea ce era dispus să poarte. Nu, 
Doamne, nu, problema era că îngăduise simțului 
responsabilităţii pe care-l avea să-i obstrucţioneze capacitatea 
de a respinge eşecul. Toţi oamenii dădeau greş din când în 
când, şi, deseori, greşeala nu aparţinea persoanei, ci ea apărea 
în rolul pe care-l avea de jucat soarta. Când dădea greş, trebuia 
să înveţe nu numai să 

meargă înainte, ci chiar să-i placă să meargă înainte. 

Eşecului nu trebuia să i se permită să-l despoaie de bucuria 
de a trăi. Întorcând spatele vieţii, săvârşeai un gest 
blasfemiator, dacă credeai în Dumnezeu - şi unul stupid de-a 
dreptul, dacă nu credeai. Era ca şi cum ai fi spus: „Oamenii sunt 
supuşi greşelii, dar eu nu voi greşi, pentru că eu sunt ceva mai 
mult decât un simplu om, eu sunt undeva acolo sus, între Ingeri 
şi Dumnezeu." Înţelese de ce-l pierduse pe Scott: fiindcă lăsase 
în urmă, în paragină, dragostea de viaţă, instinctul de a se 
putea distra, şi încetase de a mai fi în stare să trăiască 
împreună cu Scott ceva semnificativ - sau să oprească pornirea 
lui Scott către nihilism când aceasta se ivise. 

În acel moment, dacă ar fi încercat să numere raţiunile pe 
care le găsea pentru a trăi, pe listă ar fi apărut mai mult de 
patru. Câteva sute. Mii. 

Înțelegerea tuturor acestor lucruri îl pătrunse într-o clipită, în 
vreme ce o ţinea pe Chrissie de mână, ca şi cum trecerea 
timpului fusese încetinită de o barieră de relativitate. Inţelese 
că, chiar dacă nu reuşea s-o salveze pe fetiţă sau pe Tessa şi 
dacă ieşea doar el întreg din acest 
coşmar, ar fi trebuit totuşi să se bucure şi să meargă înainte cu 
viaţa. Deşi situaţia lor nu era prea roz, iar şansele destul de 
slabe, starea lui de spirit se amelioră şi mai că nu râse tare. 
Coşmarul pe care-l trăiseră în Moonlight Cove îl scuturase 
puternic de tot, transmiţându-i adevăruri importante, adevăruri 
simple şi pe care ar fi putut să le vadă cu uşurinţă în decursul 
anilor de suferinţă, dar pe care le primi cu recunoştinţă, In ciuda 
simplităţii lor şi a încăpăţânării lui anterioare. Poate că adevărul 
era întotdeauna simplu când îl descopereai. 

Da, bine, ar fi trebuit să continue chiar dacă dădea greş 


cu responsabilităţile pe care le avea pentru ceilalţi, chiar dacă le 
pierdea pe Chrissie şi pe Tessa - dar, fir-ar să fie, nu avea de 
gând să le piardă. 

Să fie el al naibii dacă le pierdea! 

Strânse şi mai tare mâna lui Chrissie, şi înaintă cu multă 
precauţie pe marginea canalului - mulţumit de absenţa oricăror 
asperităţi pe care acum nu le simţea sub tălpi. Apa era suficient 
de adâncă ca să-i dea un sentiment de nelinişte, ceea ce făcea 
să pună mai greu piciorul jos după ce-l ridicase o dată, astfel că, 
în loc să meargă, îşi târa picioarele. 

În mai puţin de un minut, ajunseră la nişte drugi de fier 
montați în zidul canalului. Tessa o luă înaintea lor şi, câteva 
clipe, se atârnară toţi trei de drugi, mulţumiţi de senzaţia de 
soliditate şi de stabilitatea pe care le-o furnizau. 

După câteva minute, când ploaia îşi curmă brusc revărsările, 
Sam era gata s-o pornească din nou la drum. 

Atent ca nu cumva să le calce pe Tessa sau pe Chrissie pe 
mâini, escaladă câţiva drugi şi privi afară în stradă. 

Acolo, nimic nu se mişca, în afară de ceaţă. 

Această porţiune, prin care apa se scurgea spre şosea, flanca 
Şcoala Centrală din Moonlight Cove. Terenul de sport se afla la 
câteva aruncături de băț de el şi, dincolo de acel spaţiu deschis, 
abia vizibilă în întuneric şi aburii ceţii, se afla şcoala însăşi, 
iluminată numai de nişte lămpi slabe. 

Curtea era încercuită de un gard solid şi înalt. Dar Sam nu se 
speria dintr-atât. Gardurile aveau întotdeauna câte-o poartă. 


7 


Harry aştepta în podul casei, sperând la tot ce era mai bun, 
gândindu-se la ce era mai rău. 

Era proptit de un zid ieşit în afară al încăperii lungi, 
neluminate, înghesuit într-un colţ, la capătul cel mai îndepărtat 
de trapa prin care fusese urcat acolo. In acea încăpere de sus nu 
se afla nimic după care să se poată ascunde. 

Dar dacă cineva mergea atât de departe cu perspicacitatea 
încât să golească dulapul din dormitor, să tragă trapa în jos, să 
dea drumul scărilor şi să-şi iţească capul înăuntru pentru a 
arunca o privire, poate că nu s-ar mai osteni să cerceteze chiar 
fiecare colţişor. Dacă ar vedea 


spaţiul gol şi o mulţime de pânze de păianjen în urma primului 
ocol cu lanterna, poate că ar stinge lumina şi s-ar retrage. 

Absurd, bineînţeles. Dacă cineva ar face acest gest obositor 
de a căuta şi în pod, l-ar face cum se cuvine, explorând fiecare 
ungher. Dar, fie că acea speranţă se dovedea absurdă, fie că nu, 
Harry se agăţă de ea; era capabil s-o nutrească atârnându-se 
chiar şi de un fir de pai cât de mic, pentru că, jumătate din 
viaţă, speranţa îl susţinuse mereu. 

Stătea comod. Ca să se pregătească pentru podul neîncălzit, 
cu ajutorul lui Sam, îşi trăsese nişte şosete de lână, pantaloni 
mai călduroşi decât cei pe care-i purta de obicei şi două 
pulovere. 

Caraghios cât de mulţi oameni păreau să creadă că o 
persoană paralizată nu-şi simte extremităţile. Într-adevăr, în 
anumite cazuri, când toţi nervii erau afectaţi, orice senzaţie 
dispărea. Dar problemele cu coloana vertebrală erau de o mie şi 
una de feluri; gama de senzaţii pe care 
le mai putea trăi cel atins astfel varia în cel mai înalt grad. 

În cazul lui Harry, deşi îşi pierduse capacitatea totală de a se 
folosi de un braţ şi de un picior, şi aproape total de celălalt 
picior, putea încă simţi variațiile de temperatură. 

Simţea dacă-l ciupea cineva - dacă nu durere, cel puţin 
o presiune difuză. 

Fizic vorbind, simţea mult mai puţin decât atunci când fusese 
un om întreg la trup, nici nu încăpea vreo discuţie. 

Dar nu toate senzațiile erau de ordin fizic, cu toate că puţină 
lume ar fi înţeles că handicapul îi îmbogăţise de fapt viaţa 
emoţională. Deşi se retrăsese de voie-de-nevoie, învățase să 
compenseze această sărăcire a contactului uman. Cărţile îl 
ajutaseră foarte mult. Cărţile îi deschiseseră toată lumea 
înainte. Şi telescopul. Dar, mai presus de orice, voinţa lui 
nestrămutată de a trăi o viaţă cât mai plină cu putinţă îl 
menţinuse întreg la minte şi 
la suflet. 

Dacă acestea erau ultimele ceasuri pe care le avea de trăit, 
intenţiona să sufle în candelă fără amărăciune când venea clipa. 
Regreta însă ce pierduse, dar, şi mai important, se bucurase din 
plin de tot ce avusese, în ultimă instanţă, simţi că trăise o viaţă 
care, în mare, fusese bună, prețioasă, şi care meritase toate 
eforturile. 


Avea două arme la el: un revolver de calibrul 4,5 şi un pistol 
de calibrul 3,8. Dacă se suiau până în pod, voia să descarce 
complet pistolul asupra lor. Apoi, avea să-i facă să înghită toate 
gloanţele din revolver, cu excepţia unuia singur, pe care-l va 
păstra pentru el însuşi. 

Nu-şi luase muniţie de rezervă. Într-un moment de criză, un 
om cu o singură mână sănătoasă nu putea încărca o armă 
suficient de repede, fără ca din efortul lui să rezulte mai mult 
decât un final tragi-comic. 

Răpăiala ploii pe acoperiş se potolise. Se întreba dacă aceasta 
nu era doar o pauză sau dacă furtuna chiar avea să înceteze. 

Ar fi fost plăcut să vadă din nou soarele. 

Işi făcea mai multe griji pentru Moose decât pentru sine 
însuşi. Bietul câine se afla jos, de unul singur. Când Lunaticii sau 
creatorii lor aveau să sosească în cele din 
urmă, spera să nu-i facă bătrânului Moose nici un rău. Şi, 
dacă veneau în pod şi-l sileau să se sinucidă, spera ca 
Moose să nu rămână multă vreme fără un acoperiş bun 
deasupra capului. 


8 


În timp ce cutreiera oraşul, lui Loman i se părea totodată mort 
şi clocotind de viaţă. 

Judecat după semnele obişnuite ale unui orăşel, acesta se 
dovedea a fi o aglomerare pustie, defunctă, ca orice oraş- 
fantomă, uscat de soare. Magazinele, barurile şi restaurantele 
erau închise. Chiar şi Restaurantul familiei Perez, de obicei 
asaltat de clienţi, era închis şi cufundat în 
întuneric - nimeni nu se arătase în acea zi şi nu se apucase de 
treabă. Singurii care se iviseră la puţin timp după potolirea 
furtunii, erau patrulele şi echipele de convertire. Tot aşa, 
formațiunile polițienești şi câte doi oameni în maşini de 
patrulare deţineau monopolul străzilor. 

Oricum, oraşul respira o viaţă perversă. De câteva ori, zărise 
nişte siluete stranii, deplasându-se rapid prin întuneric şi ceaţă, 
Încă în secret, dar mult mai îndrăzneţe decât în nopţile 
precedente. Când se oprea sau încetinea ca să-i studieze, unele 
rămâneau ţintuite locului, în umbrele adânci, ca să-l privească 
cu nişte ochi rotunzi, galbeni, verzi sau roşu aprins, ca şi cum ar 


fi cântărit ce şanse aveau dacă-i atacau maşina şi-l trăgeau 
afară, înainte ca el să-şi poată pune piciorul pe pedala de 
acceleraţie şi să scape. Privindu-le astfel, era plin de dorinţa de 
a-şi abandona maşina, hainele şi rigiditatea formei lui umane, 
de a li se alătura în lumea lor, mai simplă, a vânatului, a hranei 
şi a împerecherii la întâmplare. De fiecare dată, se întorsese 
repede şi pornise 

mai departe, înainte ca ele - sau chiar el însuşi - să-şi 

poată da frâu liber impulsurilor. Din loc în loc, trecea de case în 
care pâlpâiau lumini nepământeşti şi dincolo de ferestrele 
cărora se mişcau umbre atât de groteşti şi de 

înspăimântătoare încât bătăile inimii i se accelerau, iar palmele i 
se umezeau, deşi se afla la o distanţă apreciabilă de ele. Nu se 
oprea să cerceteze ce creaturi puteau locui în acele case sau ce 
anume făceau, pentru că simţea cât erau de apropiate de ceea 
ce devenise Denny, dar mult mai periculoase decât regresivii în 
căutare de pradă. 

El trăia acum într-o lume inspirată parcă din H.P. Lovecraft, o 
lume de forţe primitive şi cosmice, cu entităţi monstruoase care 
bântuiau noaptea, o lume în care fiinţele umane erau reduse 
aproape la o turmă, în care universul iudeo-creştin motivat de 
iubirea unui Dumnezeu fusese înlocuit de creaţia vechilor zei 
mânaţi de patimi necurate, de gustul pentru cruzime şi de o 
sete de putere niciodată satisfăcută. In aer, în ceața care se tot 
aduna, printre copacii neclari, mascaţi de umbre, pe străzile 
neluminate, şi chiar în strălucirea gălbuie ca de sodiu a 
felinarelor de pe străzile principale, exista sentimentul 
penetrant că nimic bun nu se putea petrece în acea noapte... 
dar că orice altceva se putea petrece, indiferent cât de fantastic 
sau de bizar. 

Citind nenumărate cărţi de-a lungul anilor, era familiarizat cu 
Lovecraft. Nu-i plăcuse nici cât a suta parte din Louis L'Amour, 
mai cu seamă pentru că L'Amour se ocupase de realitate, pe 
când H.P. Lovecraft insistase asupra imposibilului. Sau cel puţin 
aşa i se păruse lui 
Loman pe atunci. Acum ştia că oamenii puteau crea, în lumea 
reală, iaduri egale ca valoare cu tot ceea ce până şi cel mai plin 
de imaginaţie creator putea inventa. 

O disperare şi o teroare care se regăseau şi în Lovecraft 
se abăteau în puhoaie asupra orăşelului Moonlight 


Cove, în cantităţi mult mai mari decât ploaia recentă. În timp ce 
conducea pe aceste străzi pe care se petreceau atâtea mutații, 
Loman îşi ţinea arma de serviciu pe scaunul de lângă el, ca să-i 
fie la îndemână. 

Shaddack. 

Trebuia să-l găsească pe Shaddack. 

Mergând spre sud pe strada Juniper, se opri la intersecţia cu 
Ocean Avenue. Dar tot atunci, o altă maşină negru cu alb frână 
la stop exact în faţa lui Loman, gata să pornească apoi spre 
nord. 

Pe Ocean Avenue nu exista nici urmă de trafic. 

Coborându-şi geamul, Loman trecu uşor dincolo de intersecţie 
şi opri lângă cealaltă maşină, la câteva palme de ea. 

După numărul de pe portieră, de deasupra emblemelor 
Departamentului Poliţiei, Loman înţelese că era maşina de 
patrulare a lui Neil Penniworth. Dar când privi prin geamul 
lateral, nu-l văzu pe tânărul ofiţer. Văzu ceva ce putuse fi odată 
Penniworth, încă vag uman, luminat de beculeţele bordului, dar 
şi mai direct de VDT-ul dinăuntru. Două cabluri aidoma celor 
care ţâşniseră din fruntea lui Denny pentru a-l lega mai intim de 
PC-ul său porneau acum din ţeasta lui Penniworth; cu toate că 
lumina era slabă, părea că una dintre cele două prelungiri se 
furişa în jurul volanului şi către bordul maşinii, în vreme ce a 
doua ţinea legătura cu computerul de pe consolă. Forma testei 
lui Penniworth se modificase într-un chip dramatic, alungindu-se 
în faţă, strălucind cu nişte forme ascuţite care trebuie să fi fost 
senzori şi care sclipeau uşor, metalic, în lumina VDT-ului; umerii 
îi erau mai mari, ciudat de 
arcuiţi; părea să fi căutat forma unui robot baroc. Mâinile 
nu şi le ţinea pe volan, dar probabil că nici nu mai avea mâini; 
Loman bănui că Penniworth nu devenise una numai cu 
terminalul computerului mobil, ci şi cu însăşi 
maşina de patrulare. 

Penniworth îşi întoarse încet capul pentru a-l privi pe Loman. 

În orbitele lui fără ochi, nişte firişoare albe încărcate de 
electricitate se agitau şi se învârteau fără contenire. 

Shaddack afirmase că eliberarea Oamenilor Noi de emoție le 
dăruise capacitatea de a se folosi mai deplin de forţa creierului 
cu care se născuseră, chiar până la a exercita un control mental 
asupra formei şi funcţiunii materiei. Conştiinţa lor le dicta acum 


forma; ca să evadeze 

dintr-o lume în care nu le mai era îngăduită emoția, puteau 
deveni orice doreau ei - deşi nu puteau redeveni Oamenii Vechi 
care fuseseră odată. Evident, o asemenea viaţă era liberă de 
orice angoasă, deoarece Penniworth căutase eliberarea de frică 
şi dorinţă în această încarnare monstruoasă. 

Dar acum ce mai simţea? Ce scop mai avea în viaţă? Și 
rămânea în acea stare alterată pentru că o prefera cu adevărat? 
Sau era ca şi Peyser, prins în capcană din motive fiziologice sau 
din cauză că un aspect aberant al propriei psihologii nu-i 
îngăduia să revină la forma omenească la care, de altfel, ar fi 
dorit să se întoarcă? 

Loman se întinse după pistolul aflat pe scaun, în dreapta lui. 

Un cablu segmentat ţâşni din portiera maşinii lui Penniworth, 
fără să perforeze metalul, ca şi cum o parte a uşii se topise şi se 
modelase pentru a-i îngădui să pătrundă - cu excepţia faptului 
că arăta cel puţin semiorganic. Acea panglică se izbi de geamul 
lateral al lui Loman cu un pocnet sec. 

Pistolul scăpă din mâna transpirată a poliţistului, pentru că 
nu-şi putea desprinde ochii de pe acel tentacul. 

Sticla nu se sparse, ci o porţiune a ei se topi într-o clipită, iar 
panglica aceea se strecură în maşină, direct 
spre faţa lui Loman. Avea o gură de carne care parcă era 
gata să aspire, să sugă, dar dinţii mici şi foarte ascuţiţi de 
dinăuntru păreau ca de oţel. 

Îşi smuci capul într-o parte, uită de pistol, şi apăsă cu piciorul 
pe accelerator. Maşina lui marca Chevy păru că se trage îndărăt 
o fracțiune de secundă, apoi, cu un avânt care-l împinse şi pe 
Loman, lipindu-l de scaun, ţâşni drept înainte, spre sud, pe 
Juniper. 

Preţ de o clipă, panglica dintre maşini se întinse pentru a 
menţine contactul, atinse vârful nasului lui Loman - după care 
se retrase brusc, revenind la vehiculul din care pornise. 

Conduse cu viteză pe tot drumul până la capătul lui Juniper, 
înainte de a încetini să cotească pe o altă stradă. 

Vântul şuiera prin gaura pe care o lăsase panglica, topind o 
bucată din geam. 

Cea mai cumplită spaimă a lui Loman stătea gata să se 
dezlănţuie. Acei Oameni Noi care nu alegeau regresia aveau să 


se transforme - sau să fie transformați, la comanda lui 
Shaddack - în hibrizi cumpliţi între om şi maşină. 

Trebuia să-l găsească pe Shaddack. Să-l ucidă pe creator şi să 
elibereze monştrii cărora le dăduse viaţă. 


9 


Precedată de Sam şi urmată de Tessa, Chrissie lipăi pe 
gazonul mocirlos al terenului de sport. Pe ici-pe colo, iarba 
îmbibată de apă făcea loc unui noroi cleios, aşa încât, la fiecare 
pas, zgomotul tălpilor ei încărcate de glod părea asemănător 
sunetelor scoase de un extraterestru. Apoi, îi 
trecu prin minte că, într-un fel, ea însăşi era străină de 
Moonlight Cove în acea noapte, o altfel de fiinţă decât ceea ce 
deveniseră majoritatea locuitorilor. 

Se aflau cam la două treimi din drum, când fură opriţi 
de un țipăt strident care spintecă noaptea tot atât de brusc cum 
un topor ascuţit ar trece printr-o bucată uscată de lemn. Acea 
voce neomenească se înălța şi scădea, apoi urca din nou, 
sălbatică şi nefirească, dar familiară, chemarea uneia dintre 
acele bestii despre care ea crezuse că erau invadatori- 
extratereştri. Deşi ploaia încetase, prin aerul încărcat de 
umezeală, acel răcnet nepământesc se distingea limpede, ca 
notele clare ale unei trompete îndepărtate. 

Şi mai rău, chemării i se răspunse imediat cu alte chemări ca 
ale bestiei. Cel puţin câteva zeci de ţipete care-ţi îngheţau 
sângele în vine se deşteptaseră probabil din partea sudică, 
dinspre Paddock Lane, şi din nordul oraşului, de pe Holliwell 
Road, de pe dealurile înalte din partea de răsărit a oraşului şi 
dinspre falezele care dădeau spre plajă, numai la câteva corpuri 
de case mai la vest. 

Dintr-o dată, lui Chrissie i se făcu de-a dreptul dor de tunelul 
rece, neluminat, plin de apă până la mijloc, o apă atât de 
murdară încât putea veni direct din propria cadă a diavolului. 
Acest teren deschis părea însă mult mai periculos. 

Un nou răcnet se născu când celelalte se stinseră, mai 
apropiat decât oricare de dinainte. Prea apropiat. 

-Să intrăm înăuntru, zise Sam în grabă. 

Chrissie începea să recunoască în faţa propriei conştiinţe că, 
la urma urmelor, nu era prea reuşită ca eroină a lui Andre 


Norton. Se simţea speriată, înfrigurată, ochii i se lăsau grei de 
oboseală, începea să-i fie milă de ea 

însăşi şi să-i fie din nou foame. Îi era rău şi se săturase de 
atâta aventură. Tânjea după camere calde şi zile în care putea 
să zacă după pofta inimii, înconjurată de cărţi bune, şi după 
ieşiri la spectacole şi înfruptări din prăjituri cu etaj. Până acum, 
o adevărată eroină a unui roman de 

aventuri ar fi pus la cale o serie de stratageme-trăsnet care 

ar fi nimicit complet bestiile din Moonlight Cove, ar fi găsit 
soluţia de a transforma roboţii-oameni în nişte aparate 
inofensive de spălat rufe şi s-ar fi aflat deja pe un drum pe care 
ar fi fost încoronată ca prinţesă a regatului, în aclamaţiile pline 
de respect şi de recunoştinţă ale cetăţnilor. 

Se grăbiră către capătul terenului, înconjurară tribunele 
neacoperite şi traversară zona pustie de parcare, către spatele 
şcolii. 

Pe drum, nu-i atacă nimic. 

„Mulţumesc, Doamne. Prietena ta, Chrissie". 

Ceva urlă iarăşi ca la lună. 

Câteodată, chiar şi Dumnezeu părea să dea lovituri perverse. 

Îndărătul şcolii, existau uşi în şase locuri diferite. 

Trecură de la una la alta, pe măsură ce Sam le încerca pe 
rând şi le examina încuietorile la lumina lanternei. Din câte se 
părea, nu prea putea descuia nici una, ceea ce o cam dezamăgi, 
deoarece îşi imagina că oamenii FBl-ului 
erau atât de pregătiţi încât, într-un caz de forţă majoră, puteau 
deschide şi o bancă numai cu un scuipat în palme şi cu ace de 
păr. 

Mai încercă şi câteva ferestre şi pierdu destul de mult timp 
luminând geamurile cu lanterna. Nu examina camerele de 
dincolo de ele, ci doar cadrele ferestrelor şi încuietorile. 

La ultima uşă - singura cu ceva geam în partea de sus, 
celelalte fiind dreptunghiulare, de metal -, Sam stinse lanterna, 
o privi solemn pe Tessa şi i se adresă cu o voce joasă: 

-Nu cred că există vreun sistem de alarmă aici. S-ar putea să 
greşesc. Dar pe geam nu se vede nici urmă de asemenea 
dispozitiv şi, din câte văd eu, fără fire de contact 
în jurul tocului uşii sau pe la geamuri. 

- Astea ar fi cam singurele tipuri de alarmă pe care le-ar putea 
avea? şopti Tessa. 


-Păi, există sisteme de detectare a mişcării, care folosesc 
transmiţători de sunet ori celule fotoelectrice. Dar ar fi prea 
complicat pentru o şcoală şi, probabil, prea sensibile pentru o 
asemenea clădire. 

-Aşa că... ce facem acum? 

-Acum am să sparg un geam. 

Chrissie se aştepta să-şi scoată nişte instrumente şi o bucată 
de pânză sau ceva asemănător dintr-un buzunar al hainei, care 
să înăbuşe sunetul de sticlă spartă şi care să împiedice cioburile 
să cadă cu zgomot pe podeaua dinăuntru. Aşa se proceda de 
obicei în cărţi. Dar el se întoarse pur şi simplu de la uşă cu 
braţul ridicat, luându-şi avânt, apoi ş-l retrase şi-şi repezi cotul 
prin geam în colţul din dreapta jos. Sticla se sparse şi căzu pe 
podea cu un zăngănit îngrozitor. Poate că uitase să-şi ia cu el 
instrumentele necesare pentru o spargere. 

Se înălţă către geamul spart, dibui cu degetele după 
încuietoare, o deschise şi intră primul. Chrissie îl urmă, 
încercând să nu calce pe cioburi. 

Sam aprinse lanterna. Nu şi-o ferea chiar aşa de mult cum 
procedase afară, deşi se străduia pe cât putea ca razele ei să nu 
ajungă în exteriorul clădirii. 

Se aflau într-un coridor lung, plin de miros de pin şi cedru 
provenind de la un dezinfectant în stare solidă, verde, pe care 
ani de-a rândul oamenii de serviciu îl împrăştiaseră pe jos, iar 
apoi îl măturaseră, până când 
dalele de piatră şi pereţii se impregnaseră de acel miros. 

Acesta îi era mult prea familiar de la Şcoala Elementară, 
„Thomas Jefferson", şi se simţi dezamăgită să-l regăsească şi 
aici, deoarece se gândise la liceu ca la un loc special, misterios. 
Dar cât de special sau misterios putea fi dacă 
foloseau acelaşi dezinfectant ca în şcoala ei? 

Tessa închise încet uşa de-afară în urma lor. 

Stătură locului, ciulind cu toţii urechile. 

In şcoală domnea liniştea. 

Inaintară pe coridor, băgându-şi capul în săli de clasă şi în 
laboratoare şi în alte mici cabinete situate pe ambele părţi, 
căutând laboratorul în care se afla computerul. 

După o vreme, ajunseră la întretăierea cu un alt coridor. 

Zăboviră o clipă, cu capetele înălțate, ascultând din 
nou. 


Şcoala rămânea în continuare tăcută. 

Şi întunecată. Singura lumină venea de la lanterna pe care 
Sam o ţinea încă în mâna strângă, dar n-o mai astupa cu 
dreapta, în care, de altfel, ţinea pistolul pe care şi-l scosese din 
toc. 

După o lungă aşteptare, Sam se pronunţă: 

-Nu e nimeni aici. 

Ceea ce părea o realitate. 

Chrissie începu să se simtă în scurt timp mai bine, mai în 
siguranţă. 

Pe de altă parte, dacă credea într-adevăr că ei sunt singurele 
persoane existente în localul şcolii, de ce ţinea pistolul pregătit 
de tragere? 


10 


Pe când conducea pe întinderea domeniului său, nerăbdător 
în aşteptarea miezului nopţii, până la care mai erau încă cinci 
ceasuri bune, Thomas Shaddack regresase din plin până la 
condiţia de copil. Acum că triumful era aproape, aruncă cât colo 
masca de adult pe care-o purtase, atâta amar de vreme şi se 
simţi, în sfârşit, uşurat. 

Nu cunoscuse de fapt niciodată starea de adult; fusese, în 
schimb, un băieţel a cărui dezvoltare emoţională se oprise 
pentru totdeauna la vârsta de doisprezece ani, când mesajul 
Moonhawbkului nu numai că ajunsese la el, ci îi 
fusese inoculat; de atunci încolo, mimase creşterea emoţională 
până la maturitate, pentru a fi în pas cu creşterea sa fizică. 

Dar acum nu mai era nevoie să se prefacă. 

La un anumit nivel de conştiinţă, ştiuse întotdeauna acest 
lucru despre sine însuşi şi-l considera drept marea lui forţă, un 
avantaj asupra acelora care-şi lăsaseră copilăria în urmă. Un 
băiat de doisprezece ani putea adăposti şi nutri un vis cu mult 
mai multă hotărâre decât un adult, pentru că adulţii erau 
permanent distraşi de tot felul de nevoi şi dorinţe. În schimb, un 
băiat în pragul pubertăţii avea acea neclintire a spiritului 
necesară pentru a-şi concentra toate forţele asupra unui singur 
Mare Vis 
şi a i se dedica fără şovăire. Îndrumat cum se cuvine, un băiat 
de doisprezece ani putea deveni cel mai perfect monomaniac. 


Proiectul Moonhawk, marele lui vis de putere, n-ar fi ajuns să 
dea roade dacă el ar fi crescut într-un fel obişnuit. Îşi datora 
triumful apropiat unei dezvoltări întrerupte. 

Era din nou copil, nu în secret, ci pe faţă, nerăbdător să-şi 
satisfacă orice capriciu, să ia orice ar fi dorit, să facă tot ce 
încălca regulile. Băieţii de doisprezece ani erau înnebuniţi după 
încălcarea regulilor, după punerea oricărei autorităţi sub semnul 
întrebării. În cel mai rău 
caz, băieţii de doisprezece ani erau de obicei nişte răzvrătiți, 
gata oricând de o rebeliune indusă de hormoni. 

Dar el era mai mult decât un răzvrătit. Era un băieţel care 
zbura pe o acadea pe care-o mâncase cu multă vreme în urmă, 
dar care-i lăsase o amprentă psihică, nu fizică. 

Era un băiat care ştia că e zeu. Orice cruzime potenţială a 
unui alt băiat pălea în comparaţie cu cruzimea zeilor. 

Pentru a-şi mai trece timpul până la miezul nopţii, îşi imagină 
ce va face cu puterea lui când şi ultima persoană din Moonlight 
Cove avea să fie sub comanda sa. Câteva din ideile sale îl 
făceau să tremure cu un amestec straniu de excitare şi dezgust. 

Se afla pe Iceberry Way când observă că indianul era alături 
de el. Surprins, întoarse capul şi-l văzu pe Runningdeer pe 
scaunul de alături. Atunci opri furgoneta în mijlocul drumului, 
privindu-l încremenit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, şocat şi 
înfricoşat. 

Dar Runningdeer nu-l ameninţă. De fapt, indianul nici nu-i 
vorbi şi nici nu se uită la el, ci privi drept înainte, prin parbriz. 

Incetul cu încetul, Shaddack înţelese situaţia. Spiritul 
indianului îi aparţinea lui acum, era în posesia lui la fel de sigur 
ca şi furgoneta. Marile Spirite i-l dăruiseră pe indian ca pe un 
sfătuitor, ca pe o recompensă pentru că făcuse din Moonhawk 
un succes. Dar el, personal, nu Runningdeer, deţinea controlul 
de astă-dată, iar indianul avea să vorbească doar întrebat. 

-Salut, Runningdeer, zise el. 

Indianul îl privi: 

-Bună, Şefuleţule. 

-Acum eşti al meu. 

-Da, Şefuleţule. 

Brusc, lui Shaddack i se năzări că înnebunise şi că 
Runningdeer era o închipuire a unei minţi bolnave. Dar băieţii 
monomaniaci nu au capacitatea unei examinări ample a 


condiţiei lor mintale, şi acest gând îi zbură din cap la fel de 
repede cum îi şi intrase. 

li spuse lui Runningdeer: 

-Vei face ce-ţi comand eu. 

-Intotdeauna. 

Peste măsură de mulţumit, Shaddack îşi ridică piciorul 
de pe pedala de frână şi continuă să conducă. Farurile luminară 
o fiinţă cu ochi de chihlimbar, de o formă fantastică, bând din 
băltoacele asfaltului. 

Aruncându-i indianului o privire timidă, îi zise: 

-Ştii ce am de gând să fac într-o bună zi? 

-Ce anume, Şefuleţule? 

-După ce voi fi convertit toată lumea, nu doar pe oamenii din 
Moonlight Cove, ci şi lumea întreagă, când nu va mai fi nimeni 
împotriva mea, îmi voi consacra o parte din timp să merg pe 
urmele familiei tale, pe urmele a ceea ce a mai rămas din fraţii, 
surorile, chiar şi verii tăi, şi am să le descopăr toţi copiii, toate 
soțiile, bărbaţii şi toţi copiii 
copiilor lor... şi am să-i fac să plătească pentru crimele tale. 
Chiar asta am să fac, poţi să mă crezi. În vocea lui se distingea 
un ton de sfidare, dar nu putea renunţa la el: 

-Am să-i ucid pe toţi bărbaţii, am să-i hăcui bucăţele-bucăţele, 
cu mâna mea am s-o fac. Am să le spun că, din cauza legăturii 
lor cu tine, trebuie să sufere şi ei, şi te vor dispreţui şi-ţi vor 
blestema numele, le va fi ciudă că ai existat vreodată. Am să le 
violez toate femeile şi am să le fac rău, da, chiar am să le fac 
rău tuturora, foarte mult rău, şi apoi am să le ucid şi pe ele. Ce 
zici de asta? 

-Dacă asta vrei tu, Şefuleţule... 

-Bineînțeles că asta vreau. 

-Atunci poate c-o să reuşeşti. 

-Bineînțeles c-am să reuşesc. 

Shaddack rămase surprins simțind că-i dau lacrimile. 

Se opri la o intersecţie şi nu merse mai departe. 

-N-a fost drept ce mi-ai făcut. 

Indianul nu scoase un cuvânt. 

-Spune că n-a fost drept. 

-N-a fost drept, Şefuleţule. 

-N-a fost deloc drept. 

-N-a fost drept. 


Shaddack îşi scoase batista din buzunar şi-şi suflă 
nasul. Îşi şterse ochii. Curând, lacrimile i se uscară. 

Zâmbi peisajului de noapte ivit prin parbriz. Oftă. Îl privi pe 
Runningdeer. 

Indianul se uita înainte, tăcut. 

Shaddack zise: 

-Desigur, fără tine, poate n-aş fi ajuns niciodată un copil al 
Moonhawkului. 


11 


Laboratorul în care se aflau computerele era la parter, în 
mijlocul clădirii, aproape de întretăierea coridoarelor. 

Ferestrele dădeau într-o curte, dar nu se vedeau din stradă, 
ceea ce îi permise lui Sam să aprindă lumina. 

In încăperea spațioasă, aranjată ca un laborator de învăţare a 
limbilor străine, cu fiecare VDT în câte o mică nişă, treizeci de 
computere erau aliniate de-a lungul a trei pereţi şi pe un rând, 
spate în spate, în mijlocul încăperii. 

Privind toată acea bogăţie de aparatură, Tessa exclamă: 

-Noul Val a fost cât se poate de generos, ce ziceţi? 

-Cuvântul „grijuliu" mi se pare mult mai potrivit, zise Sam. 

Străbătu şirul de VDT-uri, căutând liniile telefonice şi 
modemele, dar nu găsi nimic. 

Tessa şi Chrissie rămăseseră la uşa deschisă a 
laboratorului, supraveghind tot timpul coridorul întunecat. 

Sam se aşeză la unul din aparate şi-l aprinse. În centrul 
ecranului apăru sigla Noului Val. 

Fără telefoane, fără modeme, poate că acele computere 
fuseseră donate într-adevăr şcolii pentru pregătirea elevilor, 
fără intenţia de a-i lega pe copii de Noul Val pe durata unui 
anumit stagiu al Proiectului Moonhawk. 

Sigla clipi, şi pe ecran apăru un meniu. Pentru că erau 
aparate cu hard-discuri cu o capacitate fantastică, programele 
lor erau deja încărcate şi pregătite să li se dea drumul de îndată 
ce sistemul era alimentat cu curent electric. 

Meniul îi oferi cinci variante: 

A. PREGĂTIRE 1 

B. PREGĂTIRE 2 

C. PROCESARE DE DATE 


D. CONTABILITATE 

E. ALTELE 

Ezită nu din cauză că nu se putea decide pentru ce literă să, 
opteze, ci fiindcă se temu dintr-o dată să folosească aparatul. Işi 
amintea cu pregnanţă de soţii Coltrane. Deşi i se păruse că ei 
aleseseră să fuzioneze cu propriile computere, că transformarea 
începuse iniţial în interiorul lor, nu avea cum să ştie precis dacă 
lucrurile nu avuseseră o altă evoluţie. Poate computerele se 
întinseseră cumva şi-i înşfăcaseră. Asta părea imposibil. In plus, 
datorită observaţiilor lui Harry, ştia că oamenii din Moonlight 
Cove erau convertiți în urma unei injecții, şi nu prin vreo forţă 
insidioasă care să treacă semimagic prin claviatura 
computerului către vârfurile degetelor lor. Cu toate acestea, 
ezita. 

În cele din urmă, apăsă pe E şi i se înfăţişă o listă cu subiecte 
de şcoală: _ 

A. LIMBI STRAINE 

B. MATEMATICA 

C. ŞTIINŢE 

D. ISTORIE, 

E. ENGLEZA 

F. ALTELE 

Apăsă pe F. Apăru un al treilea meniu şi procesul continuă 
până când obţinu în sfârşit un meniu pe care, ca ultimă 
posibilitate, apăru Noul Val. Când optă pentru 
acesta, cuvintele începură să curgă pe ecran: 

HELLO, ELEV. E E 

EŞTI ACUM ÎN LEGĂTURĂ CU SUPERCOMPUTERUL 

DE LA MICROTEHNOLOGIA NOULUI VAL 

NUMELE MEU ESTE SUN. 

SUNT LA DISPOZIŢIA TA. 

Aparatele din şcoală erau conectate direct la Noul Val, 
probabil prin microunde. 

AI VREA SA VEZI NIŞTE MENIURI? 

SAU FACI O ALEGERE ANUME? 

Gândindu-se la bogăţia de meniuri din sistemul 
Departamentului Poliţiei, pe care-l parcursese cu o noapte 
înainte în maşina de patrulare, se imagină stând acolo toată 
seara, numai urmărind meniu după meniu, înainte de a găsi ce 
voia. Tastă: 


DEPARTAMENTUL POLIŢIEI DIN MOONLIGHT COVE. 

ACEST SUBIECT ESTE SECRET. 

ROG A NU CONTINUA FARA SUPRAVEGHEREA PROFESORULUI. 

Presupuse că profesorii aveau coduri personale care, 
depinzând de faptul dacă erau sau nu convertiți, le îngăduia 
accesul la nişte date care le erau altfel refuzate. 

Singura cale de a da peste unul dintre aceste coduri era să 
încerce combinaţii la întâmplare, dar, de vreme ce nu ştia nici 
măcar câte numere se aflau într-un cod, existau milioane, dacă 
nu bilioane de posibilităţi. Putea rămâne acolo până albea şi-i 
cădeau dinţii, că tot n-ar fi dat de 

numărul potrivit. 

Cu o noapte înainte, se folosise de codul personal de acces la 
computer al ofițerului Reese Dorn şi se întrebă dacă funcţiona 
numai pe un VDT al Departamentului Poliţiei sau pe orice 
computer legat de Sun. 

Nu-l costa nimic să încerce. Astfel că apăsă pe 262699. 

Ecranul se şterse. Apoi apăru: HELLO, OFIȚER DORN. 

Ceru din nou sistemul de date al Departamentului Poliţiei. 

De data asta, îl obţinu: 

ALEGE: 

A. DISPECER 

B. DOSARE CENTRALE 

C. BULETIN INFORMATIV 

D. LEGATURI EXTERNE PRIN MODEM 

Apăsă pe D. 

li apăru o listă de computere la nivel naţional cu care se 
putea conecta prin intermediul modemului de la 
Departamentului Poliţiei. 

Mâinile i se umeziră dintr-o dată de transpiraţie. Era sigur că 
n-avea să meargă, fie şi numai pentru faptul că nimic nu fusese 
prea uşor până atunci, chiar din minutul în care intrase cu 
maşina în oraş. 

O privi pe Tessa: 

-Totul e-n ordine? 

Mai trase o ochire rapidă spre holul întunecat, apoi clipi spre 
el: 

-Aşa pare. Avem noroc? 

-Da... poate. 

Se întoarse din nou spre computer şi rosti încetişor 


-Te rog... 

Căută febril prin înşiruirea lungă de legături posibile din afara 
sistemului. Găsi FBI KEY, care era numele celei mai recente şi 
mai sofisticate reţele de computere ale Biroului - un sistem cu 
cea mai mare securitate, de comunicare a datelor între servicii, 
de redare şi transmitere, găzduit la cartierul general din 
Washington, care fusese instalat 
numai cu un an în urmă. Se presupunea că nimeni, cu excepţia 
agenţilor desemnaţi de-acolo şi a ofiţerilor de pe teren, având 
acces numai prin codurile lor speciale, nu putea folosi FBI KEY. 

Toate acestea pentru securitatea cea mai deplină. 

Aşteptându-se încă să dea de belea, Sam alese FBI KEY. 

Meniul dispăru. Pentru o clipă, ecranul rămase gol. 

Apoi, pe display, care se dovedi a fi un monitor color, apăru 
emblema FBI-ului în albastru şi auriu. Sub ea, apăru cuvântul 
KEY. 

În continuare, pe ecran figurau o serie de întrebări: CARE 
ESTE NUMĂRUL DUMNEAVOASTRĂ DE IDENTITATE ÎN CADRUL 
BIROULUI? NUMELE? DATA NAŞTERII? DATA PRIMIRII ÎN BIROU? 
NUMELE DE FATĂ AL MAMEI? - şi, când răspunse la toate, i se 
îngădui accesul. 

-Bingo! explodă el, îndrăznind să fie optimist. 

Tessa întrebă: 

-Ce s-a-ntâmplat? 

-Sunt în sistemul central al Biroului din Washington D.C.! 

-Sunteţi foarte priceput, zise Chrissie admirativ. 

-AŞ, ăsta-i noroc chior. Dar am intrat. 

-Şi acum ce urmează? întrebă Tessa. 

-Am să cer operatorul curent în câteva clipe. Dar întâi vreau 
să transmit salutări tuturor ofiţerilor din ţară, să-i fac să sară în 
picioare şi să ia aminte. 

-Salutări? 

Din cadrul meniului FBI KEY , Sam solicită punctul 

G - TRANSMISIE IMEDIATĂ ÎNTRE SERVICII. 

intenţiona să transmită un mesaj absolut fiecărui sediu FBI 
din ţară, nu numai din San Francisco, care era cel mai apropiat 
şi de la care spera să obţină ajutor. Era o şansă la 
un milion ca operatorul de noapte din San Francisco să treacă 
cu privirea peste mesajul lui printre multe alte transmisii, în 
ciuda titlului ALERTA _ ACŢIUNE cu care voia să-şi croiască drum 


spre el. Dacă se întâmpla aşa ceva, dacă cineva adormise la 
consola de comandă în acest moment cât se poate de nepotrivit 
pentru somn, n-avea să doarmă prea mult timp, pentru că 
fiecare secţie din ţară avea să ceară la cartierul general mai 
multe detalii despre buletinul din Moonlight Cove şi să solicite 
explicaţii de ce i se trimisese un mesaj de alertă într-o situaţie 
aflată în afara zonei ei de control imediat. 

Nu înţelegea nici jumătate din ceea ce se petrecea în oraş. Nu 
ar fi putut explica, în prescurtările inerente unui buletin al 
Biroului, nici măcar atât cât înţelegea. Dar alcătui un sumar pe 
care-l consideră valabil şi care speră să-i pună pe toţi pe jăratec. 

ALERTA - ACŢIUNE. 

MOONLIGHT COVE, CALIFORNIA. 

* MORŢI CU ZECILE. STAREA DE LUCRURI SE ÎNRĂUTĂŢEŞTE. 
SE POT ADĂUGA ALTE CÂTEVA SUTE ÎN CATEVA ORE. 

* MICROTEHNOLOGIA NOULUI VAL ANGAJATA ÎN 
EXPERIMENTĂRI PE SUBIECŢI UMANI, FĂRĂ ACORDUL LOR. 
CONSPIRAȚIE CU BATAIA CEA MAI LUNGA. 

* MII DE OAMENI CONTAMINAŢI. 

* REPET, ÎNTREAGA POPULAŢIE A ORAŞULUI CONTAMINATĂ. 

* SITUAŢIE EXTREM DE PERICULOASA. 

* CETAŢENII CONTAMINAŢI SUFERA DE PIERDEREA 
FACULTĂŢILOR PROPRII OAMENILOR, MANIFESTĂ TENDINŢE DE 
VIOLENȚĂ EXTREMĂ, . 

* REPET, EXTREMA VIOLENŢA. 

* CER DECLANŞAREA CARANTINEI IMEDIATE DE CĂTRE 
FORŢELE SPECIALE ALE ARMATEI. CER, DE ASEMENEA, O 
INTERVENŢIE ARMATA URGENTA. 

Îşi comunică poziţia de la liceul de pe Roshmore, încât cei 
care porneau spre el să aibă de unde să înceapă căutarea, deşi 
nu era sigur că el, Tessa şi Chrissie puteau să se adăpostească 
acolo în continuare până când soseau ajutoare. Semnă cu 
numele său şi trecu şi numărul cărţii de identitate de la Birou. 

Acel mesaj nu urma să-i pregătească pe agenţii Biroului 
pentru şocul pe care-l puteau suferi în Moonlight Cove, dar, cel 
puţin, îi punea în mişcare şi-i îndemna să intervină cu toate 
mijloacele posibile. 

Ceru TRANSMISIE , dar apoi avu o idee şi şterse cuvântul de 
pe ecran. Atunci tastă TRANSMISIE REPETATA. 

Computerul întrebă: NUMAR DE REPETARI? 


El apăsă: 99. 

Computerul preluă numărul şi întrebă: 

CARE BIROURI? 

El ceru: TOATE. 

Ecranul rămase gol. Apoi: TRANSMISIA ESTE ÎN CURS. 

În acel moment, fiecare imprimantă laser din fiecare birou din 
ţară lista primele din cele 99 de repetări ale mesajului său. 
Echipele de noapte de peste tot aveau să se urce în curând pe 
pereţi. 

Mai că nu sări şi el în sus de încântare. 

Dar mai era ceva de făcut. Încă nu scăpaseră de bucluc. 

Sam reveni la meniul KEY şi alese varianta A - OPERATOR DE 
NOAPTE. Cinci secunde mai târziu, se afla în legătură cu agentul 
care se ocupa de postul KEY din camera centrală de comunicaţii 
a Biroului din Washington. 

Un număr pâlpâi pe ecran - cartea de identitate a operatorului 
-, urmat de un nume: ANNE DENTON. Peste măsură de 
satisfăcut că se putea folosi de tehnologia de vârf pentru a 
determina căderea lui Thomas Shaddack, a Noului Val şi a 
Proiectului Moonhawk, Sam se angaja într-o conversaţie 
îndelungată, nevorbită, electronică, cu 
Anne Denton, intenţionând să comunice câteva detalii despre 
ororile din Moonlight Cove. 


12 


Deşi pe Loman nu-l mai interesau activităţile Departamentului 
Poliţiei, deschidea VDT-ul din maşina lui la fiecare zece minute, 
să vadă ce se mai petrecea. Se aştepta ca Shaddack să intre în 
legătură din când în când cu membrii Departamentului. Dacă 
era suficient de norocos să surprindă un dialog pe VDT între 
Shaddack şi ceilalţi poliţişti, ar fi putut să-şi dea seama pe unde 
se afla ticălosul acela din vreun amănunt care i-ar fi scăpat. 

Nu lăsa computerul să meargă tot timpul, pentru că se temea 
de el. Nu credea că avea să se năpustească asupra lui, şi să-i 
sugă creierul sau ceva asemănător, dar recunoştea că, dacă 
lucra cu el prea multă vreme, putea să-i provoace tentaţia de a 
deveni şi el ce deveniseră Neil 
Penniworth şi Denny - în acelaşi fel în care, aflându-se în 


preajma regresivilor, îl copleşise un nestăvilit impuls de a 
regresa. 

Tocmai trăsese pe dreapta pe Holliwell Road, unde-l purtase 
cruciada lui neobosită, deschisese aparatul şi era gata să 
solicite iniţierea dialogului, ca să vadă dacă se angajase cineva 
în vreo conversaţie, când pe ecran apăru cuvântul ALERTA. Işi 
retrase mâna de pe tastatură de parcă l-ar fi muşcat ceva. 

Computerul transcrise: SUN SOLICITA DIALOG. 

Sun? Supercomputerul de la Noul Val? De ce să intre în 
sistemul Departamentului Poliţiei? 

Înainte ca un alt ofiţer de la cartierul general sau dintr-o altă 
maşină să se apuce să pună întrebări, Loman interveni şi apăsă 
pe: SE ACCEPTA DIALOGUL. 

SOLICIT CLARIFICARE, transcrise Sun. : 

Loman răspunse DA, ceea ce putea însemna: CONTINUA. 

Structurându-şi întrebările din propriul program, care-i 
îngăduia să-şi supravegheze propriile demersuri, de 
parcă ar fi fost un observator din afară, Sun zise: 

SE AFLĂ ÎNCĂ SUB INTERDICŢIE TOATE APELURILE 
TELEFONICE CĂTRE ŞI DE LA NUMERELE NEPERMISE DIN 
MOONLIGHT COVE ŞI TOATE NUMERELE EXTERNE? 

DA. 

SE AFLĂ INCLUSE ÎN SUSMENŢIONATA INTERDICŢIE ŞI LINIILE 
TELEFONICE REZERVATE PENTRU SUN? , întrebă computerul de 
la Noul Val, vorbind despre sine la persoana a treia. 

Neştiind ce să creadă, Loman răspunse: NECLAR. 

Conducându-l răbdător pas cu pas, Sun dădu explicaţia 
cunoscută - că deţinea propriile linii telefonice, în afara cărţii de 
telefoane, prin intermediul cărora cei care făceau apel la el 
puteau solicita alte computere de pe întreg cuprinsul ţării. 

Ştia deja toate astea, aşa că apăsă pe DA. 

SE AFLĂ INCLUSE ÎN SUSMENŢIONATELE INTERDICŢII ŞI 
LINELE TELEFONICE REZERVATE PENTRU SUN? , repetă 
computerul. 

Dacă ar fi fost tot atât de preocupat ca Denny de computere, 
ar fi dibuit imediat ce se petrecea, dar aşa era încă derutat. 
Încât apăsă pe DE CE?, însemnând DE CE ÎNTREBR 

MODEMUL A FOST ACTIVAT. 

DE CATRE CINE ? 

SAMUEL BOOKER. 


Loman ar fi tras un hohot de râs pe cinste dacă ar fi fost 
capabil de veselie. Agentul găsise o cale de acces în afara lui 
Moonlight Cove, iar acum rahatul avea să se răspândească 
peste tot, în sfârşit. 

Înainte de a apuca să-l întrebe pe Sun despre demersurile lui 
Booker, un alt nume apăru în colţul din stânga sus al ecranului: 
SHADDACK, indicând că Moreau în persoană urmărea dialogul 
pe VDT-ul lui şi că intervenea. Loman se mulţumi să-i lase pe 
creatorul lui şi pe Sun să dialogheze nestingheriţi. 

Shaddack ceru detalii în plus. 

Sun răspunse: S-A REALIZAT ACCESUL LA SISTEMUL FBI KEY. 

Loman îşi putea închipui şocul lui Shaddack. Cererea 
stăpânului-bestie apăru pe ecran: OPŢIUNI - ceea ce însemna că 
solicita cu disperare un meniu de opţiuni de la Sun pentru a face 
faţă situaţiei. 

Sun îi prezentă cinci variante, din care a cincea era 
ÎNTRERUPERE , iar Shaddack o alese tocmai pe asta. 

O clipă mai târziu, Sun raportă: LEGATURA CU SISTEMUL FBI 
KEY ÎNTRERUPTĂ. 

Loman speră că Booker apucase să transmită suficient pentru 
a-i spulbera atât pe Shaddack cât şi Proiectul Moonhawk. 

Pe ecran, de la Shaddack la Sun, apăru: 

TERMINALUL LUI BOOKER ? 

SE SOLICITĂ LOCALIZARE ? 

DA. 

ŞCOALA CENTRALĂ DIN MOONLIGHT COVE, LABORA- 

TORUL CU COMPUTERE. 

Loman se afla la trei minute de şcoală. 

Se întreba cât de aproape de ea se află Shaddack. Nu conta. 
Aproape sau departe, Shaddack se dădea peste cap să ajungă 
acolo şi să-l împiedice pe Booker să compromită Proiectul 
Moonhawk - sau să se răzbune dacă acesta fusese deja 
compromis. 

În sfârşit, Loman ştia unde să-şi întâlnească creatorul. 


13 
După ce Sam avusese cam şase schimburi de replici în 


dialogul lui cu Anne Denton din Washington, linia se întrerupse. 
Ecranul rămase alb. 


Voia să creadă că legătura fusese întreruptă în mod 
accidental undeva pe traseu. Dar ştia că nu era cazul. 

Se săltă atât de repede din scaun, încât aproape că-l trânti de 
pământ. Chrissie tresări speriată, iar Tessa întrebă: 

- Ce este? Ce s-a-ntâmplat? 

-Ştiu că suntem aici, zise Sam. Vin spre noi. 


14 


Harry auzi soneria jos, în casă. 

Stomacul începu să-i joace nervos. Se simţea ca într-un 
carusel care tocmai se pusese în mişcare, vertiginos. 

Se auzi din nou sunând. 

Urmă o tăcere prelungă. Ştiau că e infirm. Voiau să-i lase timp 
să răspundă. 

Se mai auzi o dată. 

Işi privi ceasul. Era doar nouăsprezece şi douăzeci şi patru. 
Nu-l încânta deloc faptul că nu-l lăsaseră spre 
sfârşitul programului. 

Se auzi din nou sunând. Apoi încă o dată. Apoi insistent. 

La distanţă, înfundat, din cauza celor două etaje care-i 
despărţeau, Moose începu să latre. 


15 


Tessa o apucă pe Chrissie de mână. Împreună cu Sam, ieşiră 
în grabă din sala computerelor. Bateriile lanternei trebuie că nu 
erau prea noi, pentru că lumina scădea. 

Sperau să ţină suficient de mult ca să reuşească să iasă 
de-acolo. Dintr-o dată, toată structura arhitecturală a şcolii - 
care nu li se păruse complicată câtă vreme nu intraseră într-o 
goană pe viaţă şi pe moarte, studiindu-i toate căile de acces - 
părea o capcană cumplită. 

Trecură de intersecţia a patru coridoare, pătrunseră pe un 
altul şi mai înaintară puţin înainte ca Tessa să realizeze că 
greşiseră direcţia. 

-Nu pe-aici am intrat 

-Nu contează, zise Sam. Putem ieşi pe orice uşă, numai să fie 
vreuna. 


Trebuiră să mai avanseze destul de mult până când lumina 
lanternei, care se stingea treptat, să poată să străbată până la 
capătul coridorului, demonstrându-le că drumul se bloca. 

-Pe-aici, zise Chrissie, smulgându-se din mâna Tessei şi 
întorcându-se la întunericul de unde veniseră, obligându-i astfel 
fie s-o urmeze, fie s-o părăsească. 


16 


Shaddack îşi închipui că cel pe care-l urmărea nu ar fi încercat 
să pătrundă în şcoală prin nici o parte care dădea 
spre stradă, unde putea fi văzut - şi indianul îl aprobă -, 
astfel încât conduse până în spatele şcolii. Trecu de nişte uşi 
metalice, care ar fi constituit o barieră prea de neînvins, şi 
studie ferestrele, încercând să depisteze vreun geam spart. 

Ultima uşă din spate, singura care avea geam sus, se afla 
cumva într-o prelungire a clădirii, pe un colţ. Conduse încă puţin 
spre ea, chiar înainte ca aleea să cotească la stânga şi să 
înconjure acea aripă, şi de la o distanţă mică, cu toate celelalte 
geamuri reflectând lumina farurilor lui, observă un geam care 
lipsea în dreapta sus. 

-Uite, îi spuse lui Runningdeer. 

-Da, Şefuleţule. 

Parcă lângă uşă şi înşfăcă pistolul semiautomat Remington 
din maşină. Cutia cu muniţie suplimentară se afla pe scaunul de 
alături. O deschise, luă vreo patru sau cinci încărcătoare, le 
îndesă într-un buzunar al hainei, mai luă în grabă încă patru- 
cinci, apoi ieşi din maşină şi se 
îndreptă către uşa cu geamul spart 


17 


Patru bubuituri reverberară în toată casa, până în pod, şi lui 
Harry i se păru că auzea spărgându-se un geam undeva, 
departe de el. 

Moose lătra cu furie, cu furia celui mai înrăit câine de atac 
crescut vreodată pe faţa pământului, nu ca un Labrador dulce şi 
negru. Poate că se arăta dornic de a-şi apăra casa şi stăpânul, în 
ciuda firii lui bune înnăscute. 


„Nu face asta", băiete, vorbea Harry cu el în gând „Nu încerca 
să fii erou. N-ai decât să mărâi acolo, într-un colţ, dar lasă-i să 
treacă, linge-le mâinile dacă ţi le întind, dar nu..." 

Câinele schelălăi şi tăcu. 

„Nu", îşi spuse Harry, şi o gheară de suferinţă începu să-i 
sfâşie pieptul. Nu pierduse doar un câine, ci pe cel mai bun 
prieten. 

Şi Moose avea simţul datoriei. 

Peste casă se aşternu tăcerea. Acum probabil căutau la 
parter. 

Suferinţa şi frica lui Harry se retraseră, în vreme ce mânia i se 
amplifica. Moose. „Fir-ar să fie, bietul Moose, nevinovatul". 
Aproape că-şi vedea faţa cum i se înroşise de mânie. Voia să-i 
omoare pe toţi, până la unul. 

Luă pistolul de calibrul 38 în mâna sănătoasă şi şi-o puse în 
poală. 

O vreme nu aveau să dea de el, dar se simţea mai bine 
cu arma la îndemână. 

În armată, câştigase medalii la competiţii pentru performanţa 
de-a ochi cu puşca, dar şi cu o armă mai mică. Asta se 
petrecuse cu mult timp în urmă. Nu mai trăsese cu o armă, nici 
măcar pentru exerciţiu de mai bine de douăzeci de ani, de când 
fusese pe acel tărâm asiatic 
îndepărtat şi frumos, unde, într-o dimineaţă cu un cer albastru 
ca lacrima şi superb, devenise infirm pe viaţă. 

Menţinea armele curate şi unse, mai mult din obişnuinţă; 
lecţiile şi rutina unui soldat se învățau pe viaţă - iar acum era 
mulţumit că aşa stăteau lucrurile. 

Un zăngănit. 

Un huruit şi torsul motorului. 

Ascensorul. 


18 


Pe la jumătatea coridorului ce ducea spre ieşire, ţinând 
lanterna ce ameninţa să se stingă din clipă în clipă în mâna 
stângă şi pistolul în cealaltă, tocmai când o ajunsese pe Chrissie 
din urmă, Sam auzi o sirenă apropiindu-se. Nu 
dădea chiar peste ei, dar era prea aproape ca să mai aibă dubii. 
Nu realiza dacă maşina de patrulare se apropia prin spatele 


şcolii, spre care se îndreptau ei, sau venea pe la intrarea din 
faţă. 

Şi Chrissie părea nedumerită. Se opri din alergare şi întrebă: 

-Unde, Sam? Unde? 

Din urmă, Tessa strigă: 

-Sam, intrarea! 

O clipă, nu înţelese ce voia să spună cu asta. Apoi văzu cum 
se dădea în lături uşa de la capătul coridorului, aceeaşi uşă pe 
care intraseră şi ei. Işi făcu apariţia un 
bărbat. Sirena ţipa, apropiindu-se tot mai mult, încât era 
limpede că soseau şi alţii, probabil un întreg pluton. Tipul care 
intrase pe uşă era numai cel dintâi - foarte înalt, dar altfel numai 
piele şi os, de-abia luminat din spate de lampa de afară. 

Sam trase un foc, nesinchisindu-se să stabilească dacă acel 
om le era duşman sau nu, pentru că toţi le erau duşmani, - 
numele lor era Legiune -, şi îşi dădu seama că ratase. 
Capacitatea lui de a ochi precis slăbise din cauza încheieturii 
rănite a mâinii, care-l durea cumplit după 
toate aventurile nefericite din tunel. O dată cu reculul, durerea 
ţâşni din acea încheietură până sus în umăr, apoi din nou înapoi, 
lisuse, durerea care se învârtea ca un acid înăuntrul lui, de la 
umăr până în vârful unghiilor! 

Jumătate din puterea mâinii îl părăsi. Aproape că scăpă arma. 
Când detunătura pistolului lui Sam se izbi de zidurile coridorului, 
tipul de la capătul îndepărtat deschise şi el focul, dar cu o armă 
puternică. Din fericire, nu se prea pricepea. Țintea prea sus, fără 
să observe că arma, odată pornită, avea să-şi ridice ţeava. In 
consecinţă, prima 
rafală se duse în plafon, la numai zece yarzi în faţa lui, 
desprinzând un tub cu fluor şi câteva difuzoare. Reacţia lui 
confirmă lipsa de experienţă în privinţa armelor; o compensa 
prin perseverenţă, îndreptând ţeava prea aproape de sol, în 
vreme ce apăsa pe trăgaci pentru a doua oară, astfel că de data 
aceasta nimeri podeaua, destul de departe de ţintă. 

Pe toată durata acestei rafale prost direcționate, Sam nu 
rămase cu mâinile în sân. O apucă pe Chrissie şi o împinse spre 
stânga, pe coridor şi printr-o uşă, într-o cameră întunecată, chiar 
în timp ce al doilea tir continuu muşca bucăţi din pardoseală. 
Tessa se afla chiar în spatele lor. Inchise uşa şi se propti de ea, 


de parcă-şi imagina că era o suprafemeie şi că orice glonţ care 
ar fi ajuns la uşă ar 
fi sărit din spatele ei fără s-o vatăme câtuşi de puţin. 

Sam îi întinse lanterna, care dădea o lumină dureros de slabă. 

-Cu încheietura mea în halul ăsta, voi avea nevoie de 
amândouă mâinile ca să apuc arma. 

Tessa plimbă razele palide prin încăpere. Se găseau în sala de 
repetiţii în care exersa de obicei fanfara. La dreapta uşii, 
platforme etajate - pline de scaune şi de suporturi pentru 
partituri - se înălţau până la zidul din spate. La stânga, într-un 
spaţiu gol, destul de mare, se afla, podiumul şefului de 
orchestră, cu un pupitru din lemn galben şi metal, şi două uşi, 
deschise, ducând spre sălile învecinate. 

Chrissie nu avu nevoie de nici un imbold pentru a o urma pe 
Tessa până la cea mai apropiată dintre aceste uşi, iar Sam 
începu şi el să înainteze cu spatele, supraveghind uşa de la hol 
pe care intraseră. 

Afară, sirena se oprise. Acum, nu avea să-i pândească doar un 
singur bărbat cu o armă. 


19 


Căutaseră la primele două etaje. Se aflau în dormitorul de la 
etajul al treilea. 

Harry îi auzea vorbind. Vocile pătrundeau până la el, dar nu 
distingea ce spuneau. 

Aproape spera că vor detecta trapa podului, mascată de 
dulap şi că se vor decide să urce. Voia să-i facă praf şi pulbere 
măcar pe câţiva dintre ei. Pentru Moose. După douăzeci de ani 
îndelungaţi în care fusese numai victimă, se săturase de asta ca 
de moarte; voia să aibă şansa să 
le dea de ştire că Harry Talbot era încă un bărbat cu care 
trebuia să te confrunţi - şi că, deşi Moose era numai un câine, nu 
i se putea lua viaţa fără consecinţele cele mai 
severe. 


20 


Prin ceața care se aduna tot mai mult, Loman văzu o singură 
maşină de patrulare parcată lângă furgoneta lui Shaddack. 


Frână alături de ea tocmai când Paul Amberlay părăsea volanul. 
Amberlay era suplu şi plin de nerv şi avea o strălucire aparte, 
unul dintre ofiţerii tineri cei mai buni 

ai lui Loman, dar acum părea ca un licean, prea mărunt pentru a 
aduce a poliţist - şi speriat. 

Când Loman ieşi din maşină, Amberlay se apropie cu arma în 
mână, tremurând vizibil. 

-Numai dumneavoastră şi cu mine? Unde dracu' sunt toţi 
ceilalţi? Asta e o alertă de gradul întâi. 

-Unde sunt toţi ceilalţi? zise Loman. Ascultă numai, Paul. 
Ascultă şi tu. 

Din fiecare colţ al oraşului, zeci de voci sălbatice se înălţau 
într-o melodie lugubră, ori chemându-se una pe alta, ori 
aruncând o provocare lumii nevăzute care plutea undeva 
deasupra norilor grei. 

Loman se duse cu paşi repezi prin spatele maşinii de 
patrulare şi deschise portbagajul. Fusese dotat, ca oricare altul, 
şi cu o puşcă de calibra mediu, de care nu se folosise niciodată 
în atât de paşnicul Moonlight Cove. Dar Noul Val, care echipase 
cu atâta generozitate forţa poliţienească, insistase ca 
echipamentul să fie reţinut, chiar dacă era perceput ca inutil. 
Scoase arma din portbagaj. 

Venind lângă el, Amberlay întrebă: 

-Vreţi să-mi spuneţi că am regresat cu toţii, cei din poliţie, cu 
excepţia dumneavoastră şi a mea? 

-Ascultă numai, repetă Loman, în vreme ce-şi proptea puşca 
de maşină. 

-Dar asta-i nebunie curată, insistă Amberlay. Iisuse, 

Doamne Dumnezeule, vreţi să spuneţi că toate astea au să se 
prăvălească şi pe capul nostru, toate aceste lucruri demente? 

Loman apucă o cutie cu gloanţe, care se afla într-o 
despărţitură din dreapta portbagajului, şi-i ridică capacul. 

-Tu nu simţi chemarea, Paul? 

-Nu! răspunse Amberlay, precipitat Nu, n-o simt, nu simt 
nimic. 

-Eu o simt, zise Loman, încărcându-şi arma. O, Paul, o simt 
mai precis ca orice. Simt nevoia să-mi smulg hainele de pe mine 
şi să mă schimb, să mă schimb, şi să fug, să fiu liber, să merg cu 
ei, să vânez şi să ucid, şi să alerg cu ei. 

-Dar nu şi eu, nu, niciodată, zise Amberlay. 


-Mincinosule! strigă Loman. Ridică arma încărcată şi ţinti spre 
Amberlay, făcându-i capul zob. 

Nu se putea încrede în tânărul ofiţer, nu putea să-i întoarcă 
spatele, acum, cu acest imbold acut de a regresa şi cu acele 
voci din noapte care cântau cântecele sirenelor. 

În timp ce-şi îndesa mai multă muniţie în buzunar, auzi 
o rafală înăuntrul şcolii. 

Se întrebă dacă arma se afla în mâinile lui Booker sau 
ale lui Shaddack. Luptându-se cu sine să-şi controleze teroarea 
care-l înnebunea, zbătându-se să scape de nevoia hidoasă şi 
atât de puternică de a renunţa la forma lui omenească, Loman 
intră în şcoală să vadă ce se întâmpla. 


21 


Tommy Shaddack auzi o altă împuşcătură, dar nu-i acordă 
prea multă atenţie fiindcă, la urma urmei, acum erau în război. 
Puteai auzi ce însemna acest război dacă ieşeai afară în noapte 
şi ascultai răcnetele combatanţilor care-şi trimiteau ecoul 
printre dealuri, către mare. Se concentra mai mult să pună 
mâna pe Booker, pe femeie şi pe fetiţa pe care o zărise în hol, 
întrucât ştia că femeia trebuia să fie căţeaua aceea de Lockland, 
iar fetiţa Chrissie Foster, deşi nu-şi putea închipui cum de 
ajunseseră să se întâlnească. 

Război. Aşa încât se comporta exact cum făceau soldaţii în 
filmele bune, deschizând uşile cu piciorul, trăgând într-o 
încăpere înainte de a intra în ea. Nu ţipă nimeni. 

Presupuse că nu atinsese pe nimeni, aşa că mai trase o dată, 
dar tot nu se auzi nici un țipăt, încât realiză că plecaseră de- 
acolo. Trecu pragul, orbecăind după comutator, îl găsi şi 
descoperi că se afla în camera fanfarei, pustie. 

Evident, ieşiseră printr-una din celelalte două uşi, şi, când 
văzu asta, se mânie, se mânie cu adevărat. Singura dată în 
viaţă când descărcase o armă fusese în Phoenix, când îl 
împuşcase pe indian cu pistolul tatălui său, - dar asta se 
întâmplase de aproape, când nu putuse da greş. 

Şi, totuşi, nu renunţase să se descurce cu o armă. La urma 
urmelor, nu-i aşa, văzuse la televizor o groază de filme de 
război, filme cu cowboy, cu poliţişti, şi nu părea dificil, nu părea 
greu deloc, nu aveai decât să ocheşti şi să apeşi pe trăgaci. Dar 


acum nu fusese chiar atât de simplu, 

şi Tommy era mânios, furios, pe cei care arătau în filme că e 
atât de simplu când, de fapt, arma îţi tot sărea în mâini, de 
parcă era vie. 

Acum ştia mai bine, şi se pregătea să stea încordat când 
trăgea, să-şi depărteze picioarele şi să-şi adune toate forţele, în 
aşa fel încât gloanţele să nu mai lase găuri în plafon sau să 
ricoşeze de podea. Avea să le înfigă zdravăn în ei cu prima 
ocazie când îi cădeau sub ochi, şi avea să le pară rău că-l 
făcuseră să-i urmărească peste tot, că nu se 
întinseseră pur şi simplu pe jos, să moară când voia el. 


22 


Uşa de la încăperea fanfarei dusese într-un hol care deservea 
zece cămăruţe izolate acustic, în care elevii puteau mutila o 
bucată muzicală ore în şir fără să deranjeze pe nimeni. La 
capătul acelui coridor îngust, Tessa împinse o altă uşă şi scutură 
lanterna suficient cât să distingă că se aflau într-o încăpere la fel 
de spațioasă ca sala fanfarei. Şi aceasta găzduia o platformă 
supraetajată care se înălța în spate. Un desen al unui elev de pe 
un perete, completat cu îngeri înaripaţi care cântau, proclama 
că acesta era locaşul Celui-mai-bun-cor-din-lume. 

Când Chrissie şi Sam o urmară în încăpere, la distanţă se auzi 
o împuşcătură. Părea să vină din exteriorul clădirii. 

Dar îndată ce uşa care ducea spre coridorul cu cămăruţele 
pentru repetiţii se închise în urma lor, o altă detunătură răsună, 
mai aproape decât prima, probabil la uşa sălii fanfarei. Apoi, o a 
doua răpăială, din aceeaşi direcţie. 

Ca şi în camera fanfarei, prin încă două uşi, se putea ieşi din 
sala rezervată corului, dar prima pe care o încercă 
le închidea orice posibilitate; ducea la biroul dirijorului. 

Se năpustiră pe a doua ieşire, dincolo de care găsiră un 
coridor luminat numai de un bec roşu, care ardea nonstop, pe 
care scria: SCARI - imediat la dreapta lor. Nu IEŞIRE, ci doar 
SCARI, ceea ce însemna că erau trepte prin interior, fără nici un 
acces în afară. 

-Du-o sus! o îmboldi Sam pe Tessa. 

-Dar... 

-Sus! Probabil că vin la parter pe oricare dintre intrări. 


-Şİ tu ce... 

-Am să mai rămân puţin aici, zise el. 

O uşă se deschise cu un pocnet şi în sala corului se auziră 
împuşcături. 

-Duce-ţi-vă! şopti Sam. 


23 


Harry auzi cum se deschise uşa dulapului din dormitorul de 
dedesubt. 

În pod era rece, dar pe el şiroia transpiraţia de parcă se afla 
într-o saună. Poate că nu-i trebuia de fapt al doilea pulovăr. 

„Plecaţi", se gândea el. „Plecaţi de-aici!". 

Apoi, îşi zise: „La naiba, nu, veniţi, veniţi să vedeţi ce v- 
aşteaptă. Credeţi că vreau să trăiesc la nesfârşit?" 


24 


Sam se lăsă într-un genunchi în holul din afara sălii corului, 
luând astfel o poziţie stabilă, pentru a compensa oarecum 
slăbiciunea încheieturii mâinii drepte. 

Intredeschise uşa, apucă pistolul cu mâna dreaptă, 
iar cu stânga cuprinse încheietura celeilalte mâini, care-l durea. 

Îl văzu pe individ de cealaltă parte a încăperii, silueta lui 
proiectată pe fundalul luminos al coridorului care ducea spre 
sala fanfarei, în spatele lui. Era înalt. Nu-i vedea faţa. 

Dar ceva la el i se păru din cale-afară de familiar. 

Omul cu arma nu-l văzu pe Sam. Nu făcea decât să fie 
precaut, trăgând în rafale înainte de a intra undeva. 

Asta aducea o schimbare în planurile lui Sam. Se săltă în 
picioare şi, prin uşa-mobilă, reveni în sala corului, aşteptându-l 
pe individ să aprindă luminile sau să mai înainteze peste prag, 
pentru că acum era momentul să-l ia prin surprindere, înainte 
de a-şi reîncărca arma. Trăgând în timp ce mergea, Sam 
consumă şi cele patru gloanţe rămase, încercând să profite cât 
putea de fiecare. Laa 
doua sau a treia împuşcătură, tipul din uşă scoase un 
țipăt, Doamne, ţipa ca un puşti, cu o voce piţigăiată şi 
tremurătoare, în timp ce se aruncă înapoi în coridorul cu 
cămăruţele pentru repetiţie, unde nu putea fi văzut. 


Sam continuă să se deplaseze, căutând febril cu mâna stângă 
prin buzunarul de la haină, apucând încărcătoarele de rezervă, 
iar cu dreapta le aruncă afară pe cele consumate. Când ajunse 
la uşa închisă, către holul îngust, dintre sala corului şi a fanfarei, 
uşa pe care dispăruse individul înalt, se lăsă cu spatele pe 
perete şi mai vâri nişte cartuşe în pistolul lui Smith & Wesson. 

Deschise uşa cu piciorul şi privi pe hol, unde luminile 
fluorescente din plafon erau aprinse. 

Holul era pustiu. 

Nici urmă de sânge pe podea. 

Fir-ar să fie! Mâna dreaptă îi era pe jumătate amorţită. 

Îşi simţea încheietura zvâcnind sub bandajul impregnat de 
sânge proaspăt. Pe măsură ce trecea timpul, capacitatea lui de 
a ţinti exact slăbea; avea să ajungă în situaţia de a trebui să 
meargă la acel nenorocit şi să-l roage să muşte din ţeava 
pistolului, ca să aibă şi elo 
împuşcătură câştigătoare. 

Uşile de la cele zece cămăruţe, câte cinci pe fiecare parte, 
erau închise. Uşa care ducea din hol în sala fanfarei era 
deschisă, iar luminile aprinse. Individul înalt putea fi acolo sau în 
oricare dintre cele zece cămăruţe. Dar, oriunde ar fi fost, 
apucase deja să-şi mai încarce arma 
o dată, aşa că momentul prielnic de a-l urmări trecuse. 

Sam se retrase, lăsând uşa dintre hol şi sala corului să se 
închidă singură. În clipa în care-i dădea drumul, îl zări o 
fracțiune de secundă intrând pe uşa deschisă a sălii fanfarei. 

Era însuşi Shaddack. 

Arma acestuia scoase o detunătură. 

Uşa, care realiza o perfectă izolare fonică, închizând-o 
chiar la momentul potrivit, era suficient de groasă pentru a opri 
rafalele. 

Sam se întoarse şi străbătu în fugă sala corului, ajungând pe 
coridor, iar apoi pe scări în sus, unde le trimisese pe Tessa şi 
Chrissie. 

Când ajunse în capul scărilor, le găsi pe amândouă 
aşteptându-l pe coridorul de sus, sub un semn indicator pe care 
scria: SCĂRI, cu litere scăldate într-o lumină roşie. 

Shaddack începea să urce scările. 


Sam se răsuci pe călcâie, reveni la scări şi cobori prima 
treaptă. Se sprijini de balustradă, privi în jos, îşi zări urmăritorul 
şi trase două gloanţe în direcţia lui. 

Shaddack scoase din nou un țipăt subţire, ca de băieţel. 

Se retrase repede şi se lipi de zid, departe de casa scărilor, 
într-un loc în care nu mai putea fi zărit. 

Sam nu ştia dacă-l nimerise sau dacă nu cumva dăduse greş. 
Dar avea certitudinea că Shaddack nu fusese rănit mortal; 
continuă să înainteze, avansând treaptă cu treaptă, 
menţinându-se pe lângă perete. 

Şi, în clipa în care creatura aceea imposibilă ar fi ajuns 
pe spalierul dintre etaje, Sam intenţiona să se întoarcă pe 
neaşteptate şi să-şi descarce arma în ea sau în oricine ar fi 
aşteptat acolo. 

Sam se retrase din nou pe hol, fără să facă nici un zgomot. 
Luminiţa de un roşu-intens a indicatorului alunecă pe feţele 
Tessei şi a lui Chrissie... ca o iluzie de sânge. 


25 


Un clinchet. Apoi, un soi de râcâit. 

Harry ştia ce auzea. Umeraşele alunecând de pe stinghia 
metalică. 

Cum de-şi dăduseră seama? La naiba, poate mirosiseră 
că era acolo sus. Ce mai atâta vorbă, transpira ca un cal. 

Poate tocmai convertirea le ascuţise simţurile. 

Clinchetul şi râcâitul încetară. 

O clipă mai târziu, îi auzi cum ridicau stinghia ca să poată lăsa 
trapa în jos. 


26 


Lanterna pe cale de a se stinge continua încă să pâlpâie slab, 
iar Tessa era nevoită s-o scuture mereu, ca să pună bateriile la 
un loc, pentru a mai obţine câteva clipe de lumină slabă şi 
tremurătoare. 

leşiseră afară din hol, pătrunzând în ceva ce se dovedea a fi 
un laborator de chimie, cu mese speciale de marmură neagră, 
chiuvete de inox şi trepiede înalte de lemn. Nici un loc în care să 
te ascunzi. 


Verificară ferestrele, sperând să găsească vreun acoperiş sub 
ele. Nimic. Numai perspectiva de a sări de la etajul al doilea, pe 
aleea de beton. 

La capătul laboratorului de chimie se afla o uşă prin 

care trecură într-o încăpere-depozit nu foarte încăpătoare, 
plină de substanţe chimice în tot felul de cutii sigilate şi în sticle, 
unele purtând etichete cu cap de mort, altele cu inscripţia 
PERICOL, în litere roşii, strălucitoare. Presupuse că existau 
destule căi să te foloseşti de acele conţinuturi ca de o armă, dar 
nu aveau timp să le treacă în revistă, căutând substanţele 
adecvate pentru a le amesteca. În plus, ea nu fusese niciodată 
prea bună la ştiinţele exacte, nemaiamintindu-şi nimic din orele 
de chimie, şi s-ar fi aruncat probabil personal în aer cu prima 
sticlă pe care ar fi deschis-o. Din expresia de pe faţa lui Sam, 
văzu că nici el nu nutrea speranţe mai mari decât ea. 

O uşă de la capătul încăperii de depozitare a 
substanţelor dădea într-un al doilea laborator, care părea să fie 
organizat ca o sală de clasă pentru orele de biologie. 

Pe pereţi atârnau planşe de anatomie. Respectiva încăpere nu 
era o ascunzătoare mai bună decât laboratorul pe care-l 
lăsaseră în urmă. 

Ţinând-o pe Chrissie strâns lângă ea, Tessa îl privi pe Sam şi 
şopti: 

-Acum ce facem? Să aşteptăm aici şi să sperăm că nu ne 
găsesc sau... să ne mai mişcăm? 

-Cred că e mai sigur să umblăm, zise Sam. Mai degrabă 
putem fi încercuiți dacă rămânem într-un singur loc. 

Ea dădu din cap în semn de aprobare. 

Trecu de ele, conducându-le printre băncile din laborator, 
către uşa dinspre hol. 

Din spatele lor - din încăperea întunecată în care se păstrau 
substanţele chimice ori din laboratorul de chimie neluminat - se 
auzi un „clinc" uşor, dar distinct. 

Sam se opri, le grăbi pe Tessa şi pe Chrissie să treacă în faţa 
lui şi se întoarse să acopere ieşirea din încăperea cu substanţele 
chimice. 

Cu Chrissie alături, Tessa păşi către uşa dinspre coridor, 
răsuci clanţa rotundă încet, în linişte, şi deschise uşa. 

Shaddack veni din întunericul de pe coridor, în lumina slabă şi 
pâlpâitoare a lanternei, şi-şi fixă ţeava puştii în stomacul ei. 


-Acum o să vă pară rău! zise el pe un ton excitat. 
27 


Ridicară trapa. O părere de lumină dinspre dulap urca spre 
trepte, dar nu ajungea până în coiful îndepărtat în care Harry 
stătea cu picioarele lui înţepenite întinse în faţă. 

Mâna vătămată îi era încovrigată în poală, iar cea 
sănătoasă ţinea pistolul cu bărbăţie. 

Inima îi bubuia din ce în ce mai tare şi mult mai repede decât 
în cei douăzeci de ani de pe câmpurile de luptă din sud-estul 
Asiei. Stomacul i se strânsese dureros. Gâtul îi era atât de uscat 
că de-abia putea respira. Era ameţit de frică. Dar, Doamne 
Dumnezeule, se simţea extraordinar de viu. 

Cu un zdrăngănit, fixară scara. 


28 


Tommy Shaddack împinse ţeava puştii în abdomenul ei şi era 
gata să-i scoată maţele, gata să teimine cu ea, când îşi dădu 
seama cât de drăguță era, şi de îndată nu mai vru s-o ucidă, cel 
puţin nu pe loc, nu până ce n-ar fi pus-o să facă anumite lucruri 
cu el sau, să-i facă lui anumite lucruri. Trebuia să-i satisfacă 
orice dorinţă, altminteri ar putea s-o fărâme, da, era a lui, şi era 
bine să înţeleagă asta, altfel avea el grijă să-i pară rău. 

Apoi o văzu pe fetiţa de lângă ea, o fetiţă drăguță, de numai 
zece sau doisprezece ani, care reuşi să-l excite şi mai mult. 
Putea să se ocupe întâi de această făptură crudă şi apoi de cea 
mai mare, putea să le posede în orice fel i-ar fi trecut prin minte, 
şi apoi să le distrugă - ăsta era dreptul lui, nu i-l puteau nega, nu 
lui, pentru că toată puterea se afla acum în mâinile sale, el 
văzuse Moonhawkul în trei rânduri. 

Trecu prin uşa deschisă, înapoi în sală, ţinând ţeava puștii 
încă lipită de pântecul femeii, iar ea se trase înapoi în ritm cu el, 
târând-o şi pe fetiţă. 

Booker se afla în spatele lor, cu o expresie încremenită, 

Tommy Shaddack îi zise poruncitor. 

-Aruncă arma şi îndepărtează-te, sau jur că fac un jeleu 
din căţeaua asta, şi nu poţi să te mişti suficient de repede să mă 
opreşti! 


Booker ezită. 

-Arunc-o! insistă Tommy Shaddack. 

Agentul dădu drumul pistolului şi se trase într-o parte. 

Ţinând lipit Remingtonul de pântecul femeii, o determină să 
se întoarcă şi să ajungă până la comutator, pentru a aprinde 
lumina. Încăperea ieşi total din umbre. 

-E-n regulă, zise Tommy Shaddack. Acum aşezaţi-vă cu toţii 
pe taburetele astea, lângă masă, da, acolo, şi să nu care cumva 
să vi gândiţi la vreo şmecherie. 

Se retrase câţiva paşi, în vreme ce-i ţinea în bătaia puștii. 
Păreau speriaţi, şi asta îl făcu să râdă. 

Tommy se excita tot mai mult, se excita cu adevărat, pentru 
că hotărâse să-l ucidă pe Booker în faţa femeii şi a fetiţei, nu 
repede şi curat, ci încet-încet - prima împuşcătură în picioare, să 
zacă pe jos şi să se chinuiască puţin, o a doua în burtă, dar nu 
chiar de-aproape, să-l termine pe loc, ci să-l lase să sufere ca un 
câine; să le pună pe femeie şi pe fetiţă să asiste, să vadă ele ce 
client aveau în Tommy Shaddack, ce client pe cinste; să le facă 
să-i fie recunoscătoare că le-a cruțat deocamdată, atât de 
recunoscătoare încât să i se plece în genunchi şi să le 
oblige la o mulţime de lucruri, la tot ce jinduia de treizeci de ani 
încoace, dar îşi reprimase, să-şi răzbune cei treizeci de ani 
refulaţi chiar aici, chiar acum, chiar în această noapte... 


29 


De-afară, filtrate până în pod prin găurile de la grinzi, urcau 
lătrături nepământeşti, punct şi contrapunct, mai întâi una, apoi 
în cor. Se auzea de parcă porţile iadului fuseseră larg deschise, 
îngăduindu-le ocupanților din hăuri să pătrundă în Moonlight 
Cove. 

Harry îşi făcea griji pentru Sam, Tessa şi Chrissie. 

Sub el, echipa de convertire pe care n-o vedea încă fixase 
scara. Unul dintre ei începu să urce în pod. 

Harry se întreba cum arătau. Urmau să-i apară ca oameni 
obişnuiţi - bătrânul Doc Fitz cu o seringă şi câţiva aghiotanţi 
care să-l ajute? Sau sub înfăţişările Lunaticilor? 

Sau unii dintre oamenii-maşină despre care le povestise Sam? 

Primul urcă prin trapa deschisă. Era doctorul Worthy, cel mai 
tânăr medic din oraş. 


Harry se gândi să-l împuşte cât era încă pe scară. Dar nu mai 
mânuise o armă de douăzeci de ani şi nu voia să-şi consume în 
gol muniţia, oricum limitată, pe care o deţinea. 

Mai bine să aştepte o împuşcătură de aproape. 

Worthy nu avea nici o lanternă. Nu dădea semne că i-ar fi 
trebuit aşa ceva. Se uită direct în colţul cel mai întunecat, în 
care Harry stătea pe jos, şi zise: 

-Harry, de unde ştiai că venim? 

-Intuiţie de paralitic, zise Harry cu sarcasm. 

Prin mijlocul podului era destul loc ca Worthy să poată merge 
drept. Se ridică din poziţia ghemuit când ieşi de după nişte 
grinzi, imediat lângă trapă, şi, după ce îl lăsă să facă patru paşi, 
Harry trase de două ori în el. 

Primul glonţ nimeri pe-alături, dar al doilea îl lovi la baza 
pieptului. 

Worthy se trezi aruncat înapoi, şi căzu cu zgomot pe 
duşumelele goale ale podului. Rămase acolo o vreme, 
zvârcolindu-se, apoi se ridică în genunchi, tuşi o dată, şi se 
ridică din nou în picioare. 

Sângele inundase piepţii cămăşii albe. Fusese lovit grav, şi 
totuşi îşi revenise în câteva secunde. 

Harry îşi aminti de ceea ce-i spusese Sam în legătură cu 
soţii Coltrane, care refuzau să moară. „Caută procesorul de 
date!" 

Ţinti spre capul lui Worthy şi trase iarăşi de două ori, însă de 
la distanţă de aproximativ douăzeci şi cinci de picioare şi din 
unghiul în care se afla, nici măcar nu-l atinse. Ezită, cu numai 
patru gloanţe rămase în pistol. 

Un alt bărbat îşi făcu apariţia prin trapă. 

Harry trase asupra lui, încercând să-l determine să nu mai 
înainteze. 

Dar el îşi continuă drumul imperturbabil. 

Încă trei gloanţe în pistol. 

Rămânând la o oarecare distanţă, doctor Worthy zise: 

-Harry, nu am venit aici să-ţi facem vreun rău. Nu ştiu ce-ai 
auzit tu sau cum de-ai auzit despre Proiect, dar nu e deloc un 
lucru rău... 

Vocea lui era tărăgănată şi îşi ridicase capul, ascultând 
urletele inumane care răzbăteau prin noapte. O privire specifică, 


de tânjire, vizibilă chiar şi în firul acela de lumină venit de la 
trapa deschisă, trecu peste faţa lui Worthy. 

Se scutură, clipi şi îşi aminti că încercase să-şi vândă elixirul 
unui client incredul. 

-Nu-i deloc rău, Harry. Mai ales pentru dumneata. Vei putea 
merge din nou, Harry, la fel de bine ca oricine altcineva. Ai să fii 
din nou întreg, fiindcă, după Schimbare, ai să te poţi vindeca 
singur. Ai să scapi de paralizie. 

-Nu, mulţumesc. Nu cu preţul ăsta. 

-Ce preţ, Harry? întrebă Worthy, întinzăndu-şi braţele în faţă, 
cu palmele în sus. Priveşte-mă! Eu ce preţ am plătit? 

-Sufletul tău, poate, zise Harry. 

Un al treilea bărbat urca pe scară. 

Cel de-al doilea asculta urletele în cascadă care pătrundeau 
până la ei prin orificiile din pod. Îşi încleştă dinţii, mestecă în gol 
de câteva ori, cu putere, şi închise 
ochii să nu mai vadă nimic. Îşi acoperi faţa cu mâinile, de parcă 
ar fi fost torturat brusc de ceva ce ar fi văzut numai 
el. 

Worthy sesiză situaţia în care se afla însoţitorul lui. 

-Vanner, ţi-e bine? 

Mâinile lui Vanner... se schimbară. Încheieturile i se umflară şi 
ajunseră noduroase, datorită oaselor, iar degetele i se lungiră 
numai în câteva secunde. Când îşi luă mâinile de pe faţă, falca 
tocmai îi zvâcnea înainte, ca a unui pricolici la jumătatea 
metamorfozei. Cămaşa îi plesni 
pe la încheieturi, în vreme ce trupul lua alte proporții. 

Mârâi şi colții i se iviră ameninţători. 

-... Nevoie, zise Vanner,... nevoie, nevoie, vreau, nevoie... 

-Nu!!! strigă Worthy. 

Al treilea bărbat, care tocmai apăruse, se încovrigă pe podea, 
schimbându-se în plină mişcare, alunecând spre o formă vag de 
insectă, dar cu desăvârşire respingătoare. 

Înainte de a şti ce face, Harry goli pistolul de calibrul 38 în 
acel obiect-insectă, îl aruncă cât colo, apoi înşfăcă celălalt 
revolver de pe podea, mai trase şi cu el trei gloanţe, zburându-i 
creierii cel puţin dată. Se împletici, se schimonosi, căzu înapoi 
prin trapă şi nu mai urcă la loc. 

Vanner suferise o metamorfoză completă, căpătase chip de 
lup şi părea că se automodelase după ceva ce văzuse într-un 


film, pentru că lui Harry i se păru familiar, de parcă ar fi văzut 
acelaşi film, deşi nu-si amintea prea bine. 

Vanner scoase un urlet pătrunzător, ca răspuns la chemările 
acelor creaturi care, pur şi simplu, parcă sfâşiau noaptea. 

Trăgând cu frenezie de haine, ca şi cum atingerea lor l-ar fi 
încorsetat şi l-ar fi înnebunit, Worthy se schimba într-o bestie 
destul de diferită atât de Vanner cât şi de al treilea bărbat O 
încarnare grotescă a propriilor dorinţe nebuneşti. 

Harry mai avea trei gloanţe, iar ultimul şi-l păstra 
pentru el însuşi. 


30 


Mai devreme, după ce supravieţuise coşmarului din tunel, 
Sam îşi promisese că va învăţa să accepte eşecul, şi i se 
păruseră toate bune şi frumoase până acum, când eşecul îşi 
scotea din nou capul. 

Nu avea voie să rateze, nu cu Chrissie şi Tessa care 
depindeau amândouă de el. Dacă nu apărea altă alternativă, 
avea să sară la Shaddack înaintea momentului în care acesta ar 
fi apăsat pe trăgaci. 

Dar aprecierea acelui periculos moment era destul de dificilă. 
Shaddack părea nebun şi vorbea ca atare. După felul în care 
mintea i se scurtcircuita, era în stare să apese în orice clipă pe 
trăgaci în mijlocul acestor hohote înalte, repezi, nervoase, 
infantile. 

-Ridică-te de pe scaun! îi porunci lui Sam. 

-Poftim? 

-M-ai auzit foarte bine, fir-ai tu să fii, ridică-te odată! întinde- 
te pe jos, acolo, sau am să te fac să regreţi, te asigur, am să te 
fac să-ţi pară foarte rău. Gesticulă cu vârful armei: Ridică-te de 
pe scaun şi întinde-te pe podea! 

Acum! 

Sam nu voia să asculte ordinul, ştiind că Shaddack îl separa 
de Tessa şi de Chrissie numai pentru a-l împuşca. 

Şovăi, apoi se lăsă să alunece de pe scaun pentru că nu avea 
de ales. Inaintă printre cele două bănci din laborator, către 
spaţiul pe care i-l indicase Shaddack. 

-Jos! zise Shaddack. Vreau să văd cum te târăşti ca un vierme 
pe jos. 


Lăsându-se într-un genunchi, Sam îşi strecură o mână într- 
unui din buzunarele hainei lui de piele, pescuind de-acolo o 
mică daltă de metal, de care se folosise ca să pătrundă în casa 
celor doi Coltrane, şi o aruncă într-o parte, cu aceeaşi smucitură 
a mâinii cu care ar fi aruncat o carte de joc într-o pălărie. 

Dalta ajunse departe pe podea, în dreptul ferestrei, până 
trecu de picioarele unui trepied şi se izbi de baza unei mese de 
marmură din laborator. 

Nebunul îşi repezi Remingtonul în direcţia acelui zgomot. 

Cu un răcnet de furie şi hotărâre, Sam se ridică în cea mai 
mare viteză şi se aruncă peste Shaddack. 


31 


Tessa o apucă pe Chrissie şi o trase departe de bărbaţii care 
se luptau încleştaţi, către peretele dinspre uşa ce dădea pe 
coridor. Se ghemuiră acolo, sperând să nu le ajungă nici un fel 
de glonţ. 

Sam se năpustise înainte ca Shaddack să se poată întoarce de 
la ceea ce îi distrăsese atenţia. Apucă de ţeavă cu mâna stângă 
şi de încheietura mâinii lui Shaddack cu cealaltă mână, slăbită, 
şi-îl împinse în spate, până ce acesta îşi pierdu echilibrul, 
lovindu-l de o bancă din laborator. 

Când Shaddack ţipă, Sam mârâi satisfăcut, de parcă se putea 
transforma în ceva care urla noaptea. 

Tessa îl văzu cum îi trăgea lui Shaddack un genunchi între 
picioare, tare de tot. Omul cel înalt scăpă un icnet şi răcni. 

-Foarte bine, Sam! strigă Chrissie aprobator. 

În vreme ce Shaddack se îneca şi se agita, încercând să se 
îndoaie de mijloc, într-o reacţie involuntară de durere, Sam îi 
smulse puşca, păşi înapoi, când un bărbat într-o uniformă a 
poliţiei intră în încăpere dinspre sala în care se 
păstrau substanţele chimice, cu o puşcă în mână. 

-Nu! Aruncă arma! Shaddack e al meu! 


32 


Creatura în care se transformase Vanner înaintă spre Sam, 
mârâind din fundul gâtlejului, lăsând să i se scurgă o salivă 


gălbuie. Harry trase de două ori, reuşi s-o atingă, dar n-o ucise. 
Rănile păreau să se închidă chiar sub ochii lui. 

Mai rămăsese un glonţ. 

-... Nevoie, nevoie... 

Harry duse pistolul la gură, îşi lipi vârful ţevii de cerul gurii, 
respirând anevoie, scârbit de oţelul fierbinte. 

Acea arătare hidoasă, ca un lup, se repezi spre el. Avea capul 
umflat de trei ori mai mult decât ar fi trebuit, disproporționat 
faţă de trup. Cea mai mare parte a capului o forma gura, iar cea 
mai mare parte a gurii era plină de dinţi, nici măcar colţi de lup, 
ci ascuţiţi, întorşi înăuntru, 
ca ai unui rechin. Vanner nu se mulţumise să se automodeleze 
după un animal de pradă, ci voise să se preschimbe în ceva 
mult mai asasin şi mai eficient distructiv decât orice creatură 
lăsată de mama-natură. 

Când Vanner se apropie la numai câţiva paşi de el, 
aplecându-se să muşte, Harry îşi scoase vârful armei din gură şi 
strigă: 

-Nu, la naiba! şi împuşcă scârnăvia drept în cap. Se rostogoli 
pe spate, ateriză cu o bubuitură şi nu se mai ridică de jos. 

„Pândeşte procesorul de date". 

O stare de spirit nouă îl cutreieră pe Harry, dar nu dură prea 
mult. Worthy îşi desăvârşise transformarea şi părea să fi fost 
aţâţat la culme de un posibil masacru în acea încăpere şi de 
urletele tot mai intense care răzbăteau până 
în pod. Îşi întoarse ochii ca două lanterne spre Harry, şi în ei 
apăruse o privire care exprima o foame inumană. 

Nu mai avea nici un glonţ. 


33 


Sam se găsea în puterea puştii poliţistului. Trebui să arunce 
Remingtonul pe care-l luase de la Shaddack. 

-Sunt de partea voastră, zise polițistul. 

-Nimeni nu e de partea noastră, zise Sam. _ 

Shaddack respira cu greutate şi încerca să stea drept. Il privi 
pe ofiţer cu o groază abjectă. 

Cu cea mai rece premeditare pe care o văzuse Sam vreodată, 
fără nici un strop de emoție, nici măcar de mânie, polițistul îşi 
întoarse arma asupra lui Shaddack, care nu mai reprezenta o 


ameninţare pentru nimeni, şi trase patru gloanţe. Ca izbit parcă 
de un uriaş, Shaddack zbură peste vreo două scaune şi se izbi 
de zid. 

Polițistul dădu drumul puştii şi se grăbi spre cel mort. 

Trase de flanela pe care o purtase sub haină şi scoase de- 
acolo un obiect ciudat, un medalion dreptunghiular, care 
atârnase de un lanţ de aur in jurul gâtului lui Shaddack. 

Ridicând acel artefact curios, zise: 

-Shaddack e mort. Bătaia inimii lui nu mai e transmisă, astfel 
că acum Sun pune în aplicare programul final. Intr-o jumătate de 
minut, cam aşa, vom cunoaşte cu toţii pacea. 

In sfârşit, pacea. 

La început, Sam se gândi că polițistul voia să spună că aveau 
să moară cu toţii, că acel obiect din mâna lui urma să-i ucidă, că 
era o bombă sau cam aşa ceva. Se retrase grăbit spre uşă şi-o 
văzu pe Tessa aşteptându-se la acelaşi lucru. O ajutase pe 
Chrissie să se ridice de unde se ghemuise şi deschisese uşa. 

Dar dacă era vorba de-o bombă, atunci era una silenţioasă, şi 
raza ei de acţiune rămânea strict în jurul ofițerului de poliţie. 
Deodată, toate trăsăturile i se contorsionară. Printre dinţii 
încleştaţi, zise: 

-Doamne... 

Nu era o exclamaţie, ci o rugă sau poate o descriere 
inadecvată a ceva ce tocmai văzuse, deoarece în clipa 
următoare căzu la pământ, mort, fără ca Sam să sesizeze vreo 
cauză evidentă. 


34 


Când ieşiră pe uşa din spate, pe care intraseră la început, 
primul lucru pe care-l observă Sam era o imensă linişte care se 
lăsase în noapte. Ţipetele stridente ale celor care-şi schimbau 
forma nu mai răsunau prin oraşul pecetluit de ceaţă. 

Cheile se aflau la îndemână. 

-Condu tu! îi zise Tessei. 

Încheietura mâinii îi zvâcnea mai rău ca niciodată. Pulsa cu 
atâta putere încât fiecare zvâcnet de durere reverbera prin 
fiecare fibră a fiinţei sale. 

Se aşeză pe locul de alături. 

Chrissie i se ghemuli în poală, iar el o înlănţui cu braţele. 


Era nefiresc de tăcută. Părea epuizată, gata să cedeze nervos, 
dar Sam ştia că motivul tăcerii ei era mai profund decât 
oboseala dincolo de orice limită. 

Tessa închise portiera şi porni motorul. Nu trebui să i se spună 
unde să meargă. 

Indreptându-se spre casa lui Harry, descoperiră că străzile 
erau ticsite de cadavre, nu de trupuri de oameni obişnuiţi, ci - 
aşa cum farurile le-o dezvăluiau dincolo de orice îndoială - de 
creaturi ieşite dintr-o pânză de Hieronymus Bosch, cu forme 
contorsionate şi 
fantasmagorice. Conducea încet, dându-le ocol, şi de câteva ori 
trebui chiar să urce pe trotuar pentru a trece de un grup întreg 
care, din câte se deducea, fusese doborât de aceeaşi forţă 
nevăzută ce-i venise de hac şi poliţistului de la Şcoala Centrală. 

Shaddack e mort. Bătaia inimii lui nu mai e transmisă, astfel 
că acum Sun pune în aplicare programul final... 

După o vrane, Chrissie se lipi cu capul de pieptul lui Sam şi 
refuză să mai vadă ceva prin parbriz. 

Sam nu contenea să-şi repete că acele creaturi doborâte erau 
fantome, că asemenea lucruri nu puteau exista cu adevărat, nici 
prin aplicarea celei mai înalte tehnologii şi nici prin vrăjitorie. Se 
aştepta să dispară ca un abur de fiecare dată când câte un 
giulgiu de ceaţă le răpea privirii lui, dar când ceața se deplasă 
din nou, ele continuau să zacă risipite pe asfalt, pe trotuar şi pe 
gazoane. 

Scufundat în toată acea oroare şi urâţenie, nu-i venea să 
creadă că fusese atât de nechibzuit încât să petreacă atâţia ani 
din viaţa asta prețioasă într-o stare sumbră, nevrând să vadă 
frumuseţea lumii. Fusese un prost fără pereche. Când va răsări 
soarele, nu va mai pregeta nici o 
clipă să privească o floare şi să se bucure de miracolul ei, de 
frumuseţea care se afla dincolo de orice posibilitate de creaţie a 
omului. 

-Imi spui acum? întrebă Tessa, în vreme ce se apropiau de 
casa lui Harry. 

-Ce să-ţi spun? 

-Ce-ai văzut. Experienţa ta din pragul morţii. Ce-ai văzut de 
Cealaltă Parte de te-ai speriat aşa tare? 

El râse, scuturându-se tot. 

-Am fost un idiot. 


-Probabil, zise ea. Spune-mi şi lasă-mă pe mine să hotărăsc 
asta. 

-Păi, nu prea pot să-ţi spun exact. Mai mult înţelegeam 
ceva anume, decât vedeam, era vorba mai degrabă de o 
percepţie spirituală decât de una vizuală. 

-Deci... ce-ai înţeles? 

-Că din această lume noi mergem mai departe, zise el. 

Ori ne aşteaptă altă viaţă, o viaţă după alta pe o serie 
nesfârşită de planuri...ori trăim din nou în acest plan, 
reîncarnându-ne. Nu sunt sigur care din ele, dar am simţit-o 
profund de tot, am ştiut asta când am ajuns la capătul acelui 
tunel şi am văzut lumina, acea lumină strălucitoare. 

Ea îi aruncă o privire scurtă. 

-Şi asta te-a îngrozit? 

-Da. 

-Că trăim din nou? 

-Da. Fiindcă găseam viaţa atât de dezolantă, numai un lanţ de 
tragedii, numai suferinţă. Pierdusem capacitatea de a mă 
bucura de frumuseţea şi veselia ei, aşa că nu voiam să mor şi 
iar s-o iau de la capăt, oricum nu mai curând decât era absolut 
necesar. Cel puţin în această viaţă, devenisem un tip dur, 
deprins cu suferinţa, ceea ce îmi oferea avantajul de a începe 
din nou, în postura de copil, o dată cu o nouă reîncarnare. 

-Deci, a patra ta rațiune de a trăi nu era propriu-zis frica de 
moarte, zise ea. 

-Cred că nu. 

-Era teama de a trebui să trăieşti din nou. 

-Da. 

-Şİ acum? 

El se gândi o clipă. Chrissie i se mişcă în braţe. O mângâie pe 
părul umed. În cele din urmă, zise; 

-Acum, de-abia aştept să trăiesc din nou. 


35 
Harry auzi nişte zgomote pe jos - ascensorul, apoi pe cineva 
în dormitorul de la etajul al treilea. Se încordă, gândindu-se că 
era prea mult să spere în două miracole, dar îl auzi pe Sam 
chemându-l pe nume de la picioarele scării: 
-Aici, Sam! Sunt în siguranţă! Sunt bine! 


O clipă mai târziu, Sam îşi făcu apariţia în pod. 

-Tessa, Chrissie? întrebă Harry nerăbdător. 

-Sunt jos. Amândouă sunt O.K. 

-Slavă Domnului! 

Harry dădu drumul unei expiraţii prelungi, care parcă se 
adunase în el ore întregi. 

-Priveşte brutele astea, Sam. 

-Prefer să nu mă uit. 

-Poate Chrissie avea dreptate când vorbea de invadatori de 
pe alte planete. 

-E ceva şi mai ciudat, zise Sam. 

-Ce? întrebă Harry, pe când Sam îngenunche lângă el şi-i 
îndepărtă de la picioare, cu scârbă, cadavrul metamorfozat al lui 
Worthy. 

-Să fiu al naibii dacă ştiu, zise Sam. Nici nu sunt sigur că 
vreau să ştiu. 

-Intrăm într-o epocă în care ne creăm propria realitate, nu-i 
aşa? Ştiinţa ne dă capacitatea aceasta, pas cu pas. Se pare că 
numai nebunii ar putea face aşa ceva. 

Sam nu făcu nici o observaţie. 

-Poate că nu e înţelept să ne creăm propria realitate, 
completă Harry. Poate că ordinea naturală e cea mai bună. 

-Poate. Pe de altă parte, n-ar strica dacă ordinea naturală ar 
mai fi completată pe ici, pe colo. Cred că trebuie să încercăm. 
Trebuie să avem încredere în Dumnezeu ca aceia care ar aduce 
îmbunătățirile să nu-i semene lui Shaddack. Te simţi bine, 
Harry? 

-Destul de bine, mulţumesc. (Zâmbi.) Cu excepţia 
faptului, desigur, că rămân în continuare un paralitic. Vezi masa 
asta de came scârboasă care a fost Worthy? Se întinsese spre 
mine să mă muşte de beregată, nu mai aveam nici un glonţ, era 
cu ghearele în gâtul meu şi apoi a căzut mort dintr-o dată, pur şi 
simplu. Nu-i ăsta un miracol, sau tu cum îi zici? 

-Acelaşi miracol s-a petrecut în tot oraşul, zise Sam.Am 
impresia că atunci când a murit Shaddack au murit şi ei... legaţi 
de el cumva. Haide, hai să te coborâm de-aici, din peisajul ăsta. 

-Mi l-au omorât pe Moose, Sam. 

-Pe naiba. Pe cine crezi că tot alintă Chrissie şi Tessa jos? 

Harry încremeni de surpriză. 

-Dar am auzit... 


-Probabil că cineva l-a pocnit în cap. Are o pată de sânge pe o 
parte a craniului şi i s-a jupuit pielea. Cred că l-au pocnit de şi-a 
pierdut cunoştinţa, dar nu pare să fi suferit ceva grav. 


36 


Chrissie călătorea în spatele camionetei, cu Harry şi Moose, 
cu braţul sănătos al lui Harry în jurul ei şi cu capul lui Moose în 
poală. Incetul cu încetul, începea să se simtă mai bine. Nu mai 
era ea însăşi, nu, şi poate că nu avea să se mai întoarcă 
vreodată la ce fusese înainte, dar îi era mult mai bine acum. 

Se duseră spre parcarea din capătul lui Ocean Avenue, în 
partea de est a oraşului. Tessa făcu o curbă mare şi parcă 
maşina pe iarbă. 

Sam deschise uşile din spate, pentru ca Harry şi Chrissie să 
stea unul lângă altul pe bancheta de-acolo şi să-i privească pe el 
şi pe Tess cum lucrează. 

Mai curajos decât ar fi fost Chrissie vreodată, Sam se duse 
până în zonele rezidenţiale apropiate, călcând peste cadavre 
sau ocolindu-le şi se urcă rând pe rând la volanul maşinilor 
abandonate pe străzi. Una câte una, el şi Tessa le duseră în parc 
şi le aranjară într-un cerc uriaş cu motoarele în funcţiune şi 
farurile îndreptate spre centru. 

Sam susţinea că aveau să sosească oamenii cu elicopterele, 
chiar şi pe ceaţă, şi că cercul de lumină ar putea să-i ajute să se 
orienteze. Cu douăzeci de maşini, cu farurile aprinse, în 
interiorul acelui cerc era la fel de multă lumină ca la amiază. 

Lui Chrissie îi plăcea strălucirea aceea. 

Chiar înainte de a trasa complet aria în care se putea ateriza, 
câţiva oameni începură să apară pe străzi, oameni vii şi cât se 
poate de normali, judecând după înfăţişarea lor, fără colţi, fără 
să înţepe şi fără gheare, cu coloana vertebrală căt se poate de 
dreaptă. Desigur, Chrissie pricepuse că nu poţi avea încredere în 
nimeni pe deplin, numai după aspectul exterior, pentru că pe 
dinăuntru s-ar putea afla altceva, ce i-ar lăsa perplecşi până şi 
pe editorii de la „National Enquirer". Nu te puteai încrede nici 
măcar în propriii părinţi. 

Dar nu avea timp să se gândească la asemenea lucruri. 

Nu îndrăznea să se gândească la ce se petrecuse cu cei care 
o aduseseră pe lume. Ştia că speranţa pe care o nutrea în 


legătură cu salvarea lor era probabil o speranţă deşartă, dar 
voia să se mai agaţe de ea încă puţin. 

Cei câţiva oameni care apăruseră pe străzi începură să 
graviteze în jurul spaţiului unde Tessa şi Sam terminau de adus 
şi ultimele maşini în cerc. Păreau cu toţii uimiţi. Cu cât se 
apropiau mai mult, cu atât Chrissie se simţea mai nelalocul ei. 

-Sunt oameni buni, o asigură Harry, mângâind-o uşor cu mâna 
sănătoasă. 

-Cum de puteţi fi aşa de sigur? 

-Nu vezi că sunt speriaţi, mai că nu fac pe ei. Hopa! 

Poate că nu trebuia să spun că „fac pe ei" şi să te-nvăţ să 
vorbeşti urât. 

-Ba da, chiar se potriveşte, zise ea. 

Moose scoase un fel de scheunat şi-şi schimbă poziţia în poala 
fetiţei. Probabil că avea acea durere de cap pe care numai 
experţii în karate o capătă de obicei când sparg cărămizi cu 
capetele lor. 

-Ei bine, zise Harry, priveşte-i - sunt groaznic de speriaţi, ceea 
ce mă face să-i asociez cu noi. Nu i-ai văzut pe ceilalţi speriaţi 
vreodată, nu-i aşa? 

Ea se gândi o clipă: 

-Ba da. Pe polițistul care l-a împuşcat pe domnul Shaddack la 
şcoală. Lui îi era frică. Avea mai multă spaimă în ochi decât am 
văzut vreodată la cineva. 

-Oricum, fii liniştită în privinţa acestor oameni, o împăcă 
Harry, pe când cei care rătăceau pe-acolo, cu gurile căscate, se 
apropiau de camionetă. Trebuie să fie o parte dintre cei 
programaţi să fie convertiți înainte de miezul nopţii, dar nimeni 
n-a mai ajuns până la ei. Alţii, probabil că mai sunt încă la ei 
acasă, baricadaţi acolo, şi le e frică să iasă, se gândesc că 
lumea întreagă s-a smintit, că invadatorii de pe alte planete 
umblă slobozi peste tot, cum ai crezut şi tu. Mai mult decât atât, 
dacă aceşti oameni ar fi dintre aceia care-şi schimbă forma, nu 
s-ar mai îndrepta spre noi clătinându-se şi cu atâtea ezitări. Ar fi 
urcat panta, ar fi ajuns aici şi ne-ar fi mâncat nasurile, plus orice 
alte părţi din noi pe care le-ar fi considerat delicatese. 

Explicaţia aceasta îi merse la suflet, chiar o făcu să 
zâmbească uşor, aşa că începu să se mai relaxeze. 

Dar exact o secundă mai târziu, Moose îşi înălţă capul din 
braţele ei, lătră şi sări în picioare. 


Afară, oamenii care se apropiau de camionetă strigau 
surprinşi şi cu teamă în voce, iar Chrissie îl auzi pe Harry. 

-Ce mama-măsii se-ntâmplă iar? 

Aruncă de pe ea păturile care-i ţinuseră de cald şi cobori prin 
spatele maşinii, să vadă ce se petrecea. 

In urma ei, alarmat, în ciuda asigurărilor pe care tocmai i le 
dăduse, Harry o întreba: 

-Ce este? Ce se petrece? 

Preţ de o clipă, nu realiză de ce se speriase toată lumea din 
jur, dar apoi văzu şi ea animalele. Treceau grămezi-grămezi, 
tocmai pe unde se aflau ei - hoarde de nenumărați şoareci, 
câţiva şobolani mai rebegiţi, pisici de toate neamurile, o duzină 
de câini şi câteva zeci de veveriţe care se dăduseră jos din 
copaci. Şi mai mulţi şoareci, şobolani şi pisici îşi făceau apariţia 
la capetele străzilor care intersectau Ocean Avenue, apucând-o 
într-o unică direcţie, alergând umăr la umăr, înnebuniţi, tăind 
drumul prin acea zonă mai liberă, îndreptându-se către drumul 
de 
ţară. li sugerau ceva despre care citise ea odată, şi-i fură de- 
ajuns câteva secunde, privindu-i cum trec pe lângă ea, ca să-şi 
amintească: lemingi. Periodic, când populaţia lemingilor 
devenea prea numeroasă în anumite zone, micuţele creaturi 
alergau şi tot alergau direct spre mare, intrau în valuri şi se 
înecau. Toate aceste animale acționau ca lemingii, repezindu-se 
în aceeaşi direcţie, trecând peste orice în drumul lor, neatrase 
de nimic vizibil şi, ca atare, urmărind, evident, un impuls 
interior. 

Moose sări din camionetă şi se alătură mulțimilor în mişcare. 

-Moose, nu! strigă ea. 

El se împletici, de parcă s-ar fi împiedicat de strigătul pe care- 
| trimisese spre el. Privi peste umăr, apoi îşi răsuci din nou capul 
spre drumul de ţară, ca şi cum ar fi fost atras de un lanţ invizibil. 
Incepu să-şi accelereze ritmul. 

-Moose!!! 

Se împiedică, şi de data aceasta chiar căzu, se răsuci, şi 
reveni pe patru picioare. 

Pe undeva, Chrissie ştia că imaginea cu lemingii era potrivită, 
că aceste animale se grăbeau spre propria lor groapă, deşi 
departe de mare, către o altă moarte, mai hidoasă, care ţinea şi 


ea de tot ce se petrecuse în Moonlight Cove. Dacă nu-l oprea pe 
Moose, nu aveau să-l mai vadă niciodată. 

Câinele alerga. 

Ea gonea pe urmele lui. 

O dureau toate oasele, avea o senzaţie de arsură, fiecare 
muşchi şi fiecare încheietură o supărau, îi era şi teamă, dar găsi 
în ea puterea şi voinţa să-l urmărească pe Labrador, fiindcă 
nimeni altcineva nu părea să înţeleagă că el şi celelalte animale 
se îndreptau spre moarte. Tessa şi Sam, inteligenţi cum erau, şi 
tot nu-şi dăduseră seama. Ei rămăseseră pironiţi locului, privind 
spectacolul cu gurile întredeschise. Aşa încât Chrissie îşi lipi 
braţele de corp, îşi încordă picioarele şi o luă la goană cât o 
ţineau puterile, imaginându-şi că era Chrissie Foster, Cea-Mai- 
tânără-campioană-Mondială-la-proba-de-Maraton, aflată în plină 
cursă, cu mii de oameni care o ovaţionau de pe margini: „Chris- 
sie, Chris-sie, Chris-sie, Chris-sie...". Şi, în vreme ce alerga, îi 
striga lui Moose să se oprească, deoarece, de câte ori îşi auzea 
numele, încetinea pasul, ezita, iar ea mai câştiga ceva teren. 
Apoi, ieşiră din parc, iar ea aproape căzu în şanţul adânc de-a 
lungul drumului de ţară, scăpă din el în ultima clipă, nu pentru 
că-l văzuse la timp, ci pentru că era cu ochii aţintiţi la Moose şi 
observă cum acesta evita ceva. Ateriză din nou perfect, 
recuperând distanţa. La următoarea ocazie când Moose încetini 
iarăşi goana, auzindu-şi numele, ea se afla deasupra lui, trăgând 
de el cu mâinile, apucându-l de zgardă. El lătră şi-şi arătă colții, 
iar ea rosti „Moose" în aşa fel încât să se ruşineze. Atunci, 
pentru prima dată, încercă s-o muşte, Doamne, şi cum se mai 
lupta să se elibereze din strânsoarea ei. Trebui 
să se agaţe de el cu toată greutatea, şi chiar o trase puţin, aşa 
mare cum era, de-a lungul drumului. Incerca să se elibereze cu 
labele lui mari, încăpăţânându-se să urmeze mulţimea de mici 
animale care dispărea în noapte şi ceaţă. 

Pe când câinele se calmase suficient de mult ca să accepte să 
se întoarcă cu ea în parc, Tessa şi Sam se apropiară de Chrissie. 

-Ce se-ntâmplă? întrebă Sam. 

-Se duc toate să moară, zise Chrissie. Nu am putut să-l las pe 
Moose să meargă cu ele. 

-Să moară? De unde ştii? 

-Nu ştiu. Dar... ce altceva să fie? 


Rămaseră un moment pe drumul întunecat şi învăluit în 
ceaţă, privind în urma animalelor care dispăruseră în întuneric. 

Tessa zise gânditoare: 

-Într-adevăr, ce altceva? 


37 


Ceaţa se subţiase, dar nu exista vizibilitate la mai mult de un 
sfert de milă. 

Stând cu Tessa în mijlocul cercului de maşini, Sam auzi 
elicopterele, curând după ora douăzeci şi două, înainte să le 
vadă luminile, întrucât ceața distorsiona sunetele, nu-şi dădu 
seama din ce direcţie se apropiau, dar îşi imagină că soseau 
dinspre sud, pe lângă coastă, rămânând cam la câteva sute de 
yarzi deasupra mării, unde nu existau dealuri de survolat pe 
ceaţă. Inzestraţi cu cele mai sofisticaite instrumente, ar fi putut 
zbura şi cu ochii închişi. Piloții purtau probabil ochelari speciali 
pe timpul nopţii, coborând sub cinci sute de picioare, din cauza 
vremii nefavorabile. 

Pentru că FBl-ul menținea relaţii strânse cu serviciile armate, 
în special cu Marina, Sam ştia cam la ce să se-aştepte. Avea 
să apară o forţă de recunoaştere a Marinei, formată din 
elementele standard cerute de o asemenea situaţie: un 
elicopter CH-46, -transportând chiar echipa de recunoaştere ca 
atare - probabil oamenii detaşaţi din Unitatea de Asalt a Marinei 
-, însoţit de două „Cobra" care aveau arme la bord. 

Intorcându-se pe călcâie de jur-împrejur, privind în toate 
direcţiile, Tessa zise: 

-Nu-i văd. 

-Nici n-o să-i vezi, îi spuse Sam. N-o să-i vezi până când n-or 
să fie exact deasupra capetelor noastre. 

-Zboară fără lumini? 

-Nu. Sunt echipați cu lumini albastre, care nu pot fi văzute 
clar de la sol, dar care le oferă o vizibilitate perfectă prin 
ochelarii lor făcuţi special pentru timp de noapte. 

De obicei, când se răspundea la o ameninţare teroristă, CH- 
46, numit „Cavalerul Mării" în mod oficial, dar la care se făcea 
referire sub numele de „Broasca" de către cei familiarizați cu el, 
ar fi trebuit să se îndrepte, cu escortele „Cobra", spre capătul 
nordic al or? lui. Trei echipe înarmate, fiecare din câte patru 


bărbaţi, ar fi trebuit să debarce şi să treacă prin Moonlight Cove 
de la nord la sud, verificând starea de lucruri, întâlnindu-se, 
regrupându-se la celălalt capăt pentru evacuare, dacă era cazul. 

Dar, datorită mesajului pe care Sam îl trimisese Biroului 
înainte ca legăturile lui Sun cu lumea din afară să fie întrerupte, 
şi fiindcă nu era vorba de terorişti, iar situaţia era, de fapt, cât 
se poate de aparte, se apelase la o abordare mai îndrăzneață. 
Elicopterele dădeau ocoluri repetate oraşului, coborând la mai 
puţin de douăzeci sau treizeci de picioare de vârfurile pomilor. 
La răstimpuri, se vedeau luminile lor ciudate, albastre-verzui, 
dar nu se zărea în rest absolut nimic din dimensiunile lor; din 
cauza prototipurilor noi, mult mai silenţioase decât cele vechi, 
metalice, folosite pe vremuri, acestea păreau să alunece tăcute, 
aducând foarte bine a siluete dintr-o lume mult mai îndepărtată 
şi mai străină de a noastră. 

In sfârşit, ajunseră deasupra cercului luminos din parc. 

Nu aterizară imediat. Cu motoarele puternice care risipiră 
ceata din jur, insistară puţin să studieze oamenii adunaţi în parc, 
rămaşi dincolo de zona în care se concentrase lumina puternică, 
şi petrecură câteva minute examinând şi cadavrele groteşti de 
pe străzi. 

In sfârşit, pe când cele două „Cobra" rămâneau încă în aer, 
CH-46 ateriză parcă neconvins în cercul alcătuit din maşini. 
Bărbaţii care coborâtă purtau arme automate, dar, altminteri, 
nu aduceau a soldaţi, pentru că, datorită mesajului lui Sam, erau 
înveşmântaţi în costume albe de protecţie biologică, purtând pe 
spate fiecare propriul tub cu oxigen. Aduceau mult mai mult a 
astronauți decât a forţe ale Marinei Militare. 

Locotenentul Ross Dalgood, care părea să aibă o expresie de 
copilaş îndărătul măştii pe care o purta, veni direct la Sam şi la 
Tessa, îşi declină numele şi gradul şi-l salută pe Sam spunându-i 
pe nume, evident pentru că-i fusese arătată o fotografie a 
acestuia înainte de a pleca în 
misiune. 

-Pericol de contaminare biologică, agent Booker? 

-Nu prea cred, îi răspunse Sam, pe când motoarele treceau de 
la o ritmare puternică la o mişcare încetinită, mai blândă. 

-Dar nu ştiţi? 

-Da, chiar nu ştiu, recunoscu el. 


-Noi am venit cei dintâi, îl informă Dalgood. Pe drum sunt 
mulţi alţii - armata şi oamenii Biroului vin pe şosea. 

Vor fi curând aici. 

Toţi trei - Dalgood, Sam şi Tessa - se deplasară printre două 
dintre maşinile din cerc, către cadavrele care zăceau pe o 
cărare ce străjuia parcul. 

-Nu mi-a venit să-mi cred ochilor ce-am văzut de sus, zise 
Dalgood. 

-Trebuie să credeţi, interveni Tessa. 

-Dar, ce dracu' sunt? întrebă Dalgood 

Sam zise doar 

-Lunatici. 


38 


Tessa îşi făcea griji pentru Sam. Ea şi Chrissie se întorseseră 
acasă la Harry la ora 1 noaptea, după ce dăduseră în trei rânduri 
declaraţii bărbaţilor în costumele de protecţie. Deşi avuseseră 
coşmaruri cumplite, reuşiră să adune câteva ore de somn. Dar 
Sam fusese toată noaptea plecat. Nu se întorsese nici măcar 
când ei terminară micul dejun, miercuri, la ora unsprezece 
dimineaţa. 

-Probabil, îşi imaginează că e indestructibil, zise ea, dar nu e. 

-Îți pasă de el? zise Harry. 

-Bineînțeles că-mi pasă. 

-Vreau să spun că ţii la el. 

-Păi... nu prea ştiu. 

-Eu ştiu. 

-Şİ eu ştiu, zise Chrissie. 

Sam reveni după ora treisprezece şi jumătate, sumbru şi tras 
la faţă. Ea aşternuse cearşafuri proaspete pe patul disponibil, pe 
care el se trânti aproape îmbrăcat. 

Ea se aşeză pe un scaun lângă pat, privindu-l cum doarme. 
Din vreme în vreme, gemea şi se întorcea pe cealaltă parte. Le 
chema pe nume şi pe ea şi pe Chrissie - şi, câteodată, pe Scott - 
de parcă îi pierduse şi pornise în căutarea lor printr-un spaţiu 
periculos şi pustiu. 

La ora optsprezece veniră după el oamenii Biroului, tot în 
costume speciale de protecţie, după ce dormise mai puţin de 
cinci ceasuri. Plecă cu ei pentru tot restul nopţii. 


Până atunci, toate cadavrele, sub formele lor biologice atât de 
variate, fuseseră ridicate din locurile în care zăceau, 
numerotate, puse în pungi mari de plastic şi ţinute la rece, în 
atenţia viitoare a patologilor. 

În acea noapte, Tessa şi Chrissie împărţiră acelaşi pat. 

Stând culcate în camera pe jumătate cufundată în întuneric, 
în care aruncaseră un prosop peste o lampă în chip de abajur, 
fetiţa începu să vorbească: 

-Sunt duşi. 

-Cine? 

-Mămica şi tăticul meu. 

-Da, mi-e teamă că da. 

-Au murit. 

-Îmi pare rău, Chrissie. 

-Da. Ştiu. Eşti foarte drăguță. 

Apoi, o vreme, plânse în braţele Tessei. 

Mult mai târziu, aproape adormită, zise: 

-Ai vorbit cu Sam. Ţi-a spus dacă ai ajuns la vreo concluzie... 
în privinţa animalelor acelea din noaptea trecută... încotro 
fugeau toate? _ 

-Nu, zise Tessa. Incă n-au descoperit nimic. 

-Asta mă cam sperie. 

-Şi pe mine. 


39 


Joi, dis-de-dimineaţă, echipe ale tehnicienilor Biroului şi 
consultanţi din afară ai altor servicii desluşiseră suficiente date 
din Sun despre Moonhawk pentru a stabili că Proiectul se 
ocupase strict de implantarea unui mecanism de control 
nonbiologic care adusese profunde schimbări 
fiziologice victimelor. Nimeni nu avea nici cea mai vagă idee 
despre modul în care funcţiona, despre modul în care 
microsferele puteau determina asemenea metamorfoze 
radicale, dar era limpede că nu fusese vorba de vreo bacterie, 
de vreun virus sau alte microorganisme de acest 
gen. Era pur şi simplu o performanţă realizată cu ajutorul 
aparatelor. 

Trupele armatei, interzicând accesul ziariştilor şi al curioşilor 
de tot felul, care de-abia aşteptau să-şi bage nasul, aveau încă 


multe de făcut, dar respirau şi ele mai uşurate că puteau în 
sfărşit să se descotorosească de costumele lor oarecum 
caraghioase, în care se coceau de 

căldură. Prin aceeaşi situaţie treceau şi sutele de oameni de 
ştiinţă şi agenţi ai Biroului, adunaţi care pe unde putuseră, prin 
tot oraşul. 

Deşi Sam avea să se întoarcă cu siguranţă în zilele 

următoare în Moonlight Cove, el, Tessa şi Chrissie plecau de- 
acolo vineri dimineaţa. Curtea de Justiţie, întrunită în grabă, 
plină de înţelegere, cu sprijinul unei mulţimi de oficialități 
federale şi de stat, i-o încredinţaseră deja Tessei pe fetiţă, 
temporar. Toţi trei îşi luară rămas bun de la Harry şi se urcară 
într-unul din elicopterele Bell Jet Ranger ale Biroului. 

Pentru a-i scuti pe cercetători de orice intruziuni, pentru ca 
opiniiie lor să nu fie cumva colorate de senzaţional şi inadecvări, 
în Moonlight Cove se interzise orice pătrundere a mass-mediei, 
iar Sam nu realiză pe deplin impactul poveştii cu Moonhawk 
până când nu zburată pe deasupra filtrelor instalate de armată 
pe graniţă. Sute de vehicule ale 
ziariştilor se înşirau de-a lungul drumului şi erau parcate pe 
câmp. Pilotul zbura la joasă altitudine, încât Sam să vadă toate 
camerele de luat vederi îndreptate în sus pentru a-i fotografia 
când treceau pe deasupra mulţimii. 

-E aproape la fel de rău şi pe drumul de ţară, la nord de 
Holliwell Road, zise pilotul elicopterului. Reporterii din lumea 
întreagă dorm pe pământ, fiindcă nu vor să se ducă la vreun 
motel, să se trezească şi să afle că s-a dat acces presei în 
Moonlight Cove - în timp ce ei artrage la aghioase. 

-N-au de ce să-şi facă griji, zise Sam. N-or să permită accesul 
presei - şi al nimănui, în afară de cei care studiază cazul - 
săptămâni întregi. 

Jet Rangerul îi transportă pe Aeroportul Internaţional din San 
Francisco, unde aveau trei rezervări la un zbor PSA la sud de Los 
Angeles. 

Pe un panou electronic, studiind ultimele ştiri, Sam citi câteva 
titluri: INTELIGENȚA ARTIFICIALA DIN SPATELE TRAGEDIEI DIN 
COVE. SUPERCOMPUTERUL SE DEFECTEAZA. 

Era, desigur, o stupiditate. Supercomputerul de la Noul 

Val, Sun, nu ţinea de inteligenţa artificială. Nu se născocise 
încă nimic de acest gen pe întreg pământul, deşi legiuni de 


oameni de ştiinţă se dădeau peste cap care să devină mai întâi 
părintele unei adevărate minţi electronice, gânditoare. Sun nu 
se defectase; servise pur şi simplu, aşa cum se întâmplă cu 
toate computerele. 

Parafrazându-l pe Shakespeare, Sam gândi: „Greşeala nu 
zace în tehnologia noastră, ci în noi înşine". 

In ziua de astăzi, oricum, oamenii dădeau toată vina pe 
defecţiunile computerelor - tot aşa cum, cu veacuri în urmă, 
membrii unor culturi mai puţin sofisticate dăduseră vina pe 
mişcările corpurilor cereşti. 

Tessa arătă spre un alt titlu: EXPERIMENT SECRET AL 
PENTAGONULUI ÎN SPATELE UNUI DEZASTRU MISTERIOS. 

In unele cercuri, Pentagonul era un subiect curent, 
aproape îndrăgit pentru relele adevărate sau imaginare pentru 
că, o dată ce apucai să crezi în ele, rădăcina răului devenea mai 
simplă şi mai uşor de înţeles. Pentru cei care vedeau lucrurile 
astfel, Pentagonul ajunsese aproape ca 
bătrânul monstru Frankenstein, bolborosind tot felul de vorbe în 
încălţările lui înglodate şi în costumul lui negru, prea mic, 
înspăimântat, dar inteligent, pervers şi totuşi foarte previzibil, 
oricum de preferat în comparaţie cu alţi răufăcători mai 
periculoşi şi mai complecşi. 

Chrissie descoperi o ediţie specială, rară, a unei reviste de 
informare cu circuit închis, plină de relatări despre Moonlight 
Cove. Le arătă titlul: INVADATORI DE PE ALTE PLANETE 
ATERIZEAZĂ PE COASTA CALIFORNIANĂ. MÂNCĂTORI DE CARNE 
DE OM SE NAPUSTESC ASUPRA ORAŞULUI. 

O clipă, se priviră unul pe celălat cu multă solemnitate, apoi 
zâmbiră. Pentru prima oară, după câteva zile bune, Chrissie 
râse. Nu era un râs din toată inima, ci mai mult un chicotit, şi 
poate cu o undă de ironie, prea ascuţită pentru o fetiţă de 
unsprezece ani, nemaivorbind şi de o 
umbră de melancolie, dar aducea totuşi a râs. Auzind-o, Sam se 
simţi mai bine. 


40 
Joel Ganowicz, de la United Press International, se afla în 


perimetrul oraşului Moonlight Cove, tot umblând de la un corp 
de case la altul, încă de miercuri dimineaţă. 


Noaptea şi-o petrecea într-un sac de dormit, aşternut pe sol, 
folosea pădurile pentru nevoile stricte şi plătea un dulgher din 
Aberdeen Wells, ajuns şomer, ca să-i facă rost de câte ceva de 
mâncare. Niciodată, în toată cariera lui, nu mai fusese implicat 
trup şi suflet în vreun eveniment ca acum, vrând să pătrundă şi 
în cele mai mici detalii. Şi nici măcar nu ştia exact de ce. Da, 
fireşte, era cea mai grozavă întâmplare a deceniului acesta. Dar 
de ce simţea el nevoia de a tot adăsta pe-acolo, pentru a afla 
fiecare părticică de adevăr? De ce era obsedat? Propriul lui 
comportament îl uimea. 

Dar nu era singura persoană obsedată. 

Cu toate că întâmplările din Moonlight Cove fuseseră 
comunicate mass-mediei în reprize scurte în decurs de trei zile 
şi fuseseră întoarse pe toate părţile într-o conferinţă de presă de 
patru ore, joi seara, şi, deşi reporterii luaseră interviuri ample 
multora dintre cei două sute de supraviețuitori, nimeni nu era 
satisfăcut pe deplin. 

Oroarea nemaiauzită pe care o dezvăluiau condiţiile în care 
muriseră victimele - şi numărul lor, de aproape trei mii, mult mai 
mare decât al celor de la Jonestown - îi încremeniseră de uimire 
atât pe cititorii ziarelor cât şi pe cei care urmăreau emisiunile la 
televizor, indiferent de cât de des auzeau relatările. Vineri 
dimineaţa, povestea încinsese toate spiritele mai rău ca 
niciodată. 

Şi, totuşi, Joel simţea că nu atât caracterul nelumesc al 
faptelor, aspectul lor terifiant sau statisticile spectaculoase 
acaparau interesul publicului. Era vorba de ceva mult mai 
serios. Vineri, pe la ora zece, Joel stătea întins în patul lui 
improvizat, pe un câmp ce străjuia drumul de ţară, la 
aproximativ zece yarzi de punctul de control al poliţiei de la 
nord de Holliwell, încălzindu-se la soare într-o dimineaţă de 
octombrie surprinzător de călduroasă şi gândindu-se 
la toate cele petrecute. Incepea să creadă că poate aceste veşti 
aveau un impact profund asupra celor din alte locuri, pentru că 
era vorba nu numai despre conflictul relativ modem dintre om şi 
maşină, ci şi despre conflictul etern uman, de când lumea şi 
pământul, dintre responsabilitate şi iresponsabilitate, dintre 
civilizaţie şi sălbăticie, dintre pulsiunile umane contradictorii, 
îndreptate când spre credinţă, când spre negarea totală. 


Joel continua să mediteze la aceste lucruri când, dintr-o dată, 
se ridică în picioare şi începu să meargă. Undeva, pe drum, se 
opri, fără să-i treacă nimic prin cap, dar continuă să înainteze cu 
paşi şi mai repezi. 

Nu era singur. Alţi oameni de pe lângă diferite case, cam 
jumătate din cei două sute aflaţi prin împrejurimi, se întoarseră 
toţi ca unul şi o luară spre est, peste câmp, cu o decizie 
neaşteptată, dar neezitând pe drum şi nefăcând nici un ocol 
inutil, ci tăind de-a dreptul peste o pajişte în pantă, peste dealuri 
acoperite de pomi pitici şi pe lângă pâlcuri de arbori. 

Cei care mergeau repezit îi luară prin surprindere şi-i speriară 
pe cei care nu simţiseră acea chemare bruscă de a face o 
plimbare în necunoscut, iar câţiva reporteri se ţinură de ei o 
bucată de vreme, punând întrebări, apoi strigând aceleaşi 
întrebări încă o dată. Nici unul dintre 
cei care porniseră în acel marş nu răspunse. 

Joel era stăpânit de sentimentul că exista un loc anume spre 
care trebuia să se îndrepte; unde nu şi-ar mai fi făcut nici un fel 
de griji, un loc în care urma să aibă de toate, să nu fie preocupat 
de viitor. Nu ştia cum arată acel loc magic, dar ştia că-l putea 
recunoaşte dacă-l vedea. 

Grăbi paşii, aţâţat, constrâns irezistibil, tras parcă de o aţă 
nevăzută. 

Nevoie. 

Acea fiinţă proteică din pivniţa Coloniei Icarus era cuprinsă de 
nevoia de devorare. Nu pierise atunci când ceilalţi copii ai 
Moonhawkului se stinseseră din viaţă, deoarece computerul cu 
microsfere din ea se dizolvase când căutase prima dată 
libertatea desprinderii de orice 
formă; nu mai putuse capta ordinul de moarte transmis prin 
microunde de Sun. Chiar dacă ar fi fost receptat, nu ar fi fost 
dus la îndeplinire, pentru că acea creatură care sălăşluise în 
pivniţă nu avea o inimă care să i se poată opri. 

Nevoie. 

Nevoia era atât de intensă încât o făcea să pulseze şi să se 
contracte. Era mai puternică decât dorinţa, era mai teribilă 
decât orice durere. 

Nevoie. 

Toate gurile se deschiseseră pe suprafaţa ei. Acea creatură 
chema lumea din jur cu o voce care părea stinsă, dar care era 


departe de a fi astfel, o voce care nu se adresa auzului prăzii 
sale, ci minţii ei. 

lar prada era în drum spre ea. 

Nevoia avea să-i fie curând satisfăcută. 

Colonelul Lewis Tarker, ofiţer-comandant în cadrul Armatei de 
la cartierul general din parcul situat la capătul estic al lui Ocean 
Avenue, primi o înştiinţare urgentă de la sergentul Sperimont, 
care avea în grijă zona dinspre drumul de ţară. Sperlmont 
raportă că-şi pierduse şase din 
cei doisprezece oameni din subordinea sa, care plecaseră pur şi 
simplu ca nişte năluci, cu aproximativ o sută de reporteri aflaţi 
cam în aceeaşi stare întru totul nefirească. 

-Se întâmplă ceva, îi spuse el lui Tarker. Încă nu s-a terminat 
tărăşenia, domnule. 

Tarker luă imediat legătura cu Oren Westrom, omul Biroului, 
care conducea investigaţiile în legătură cu Moonhawk şi cu care 
trebuiau puse la punct toate aspectele militare ale operaţiei. 

-Nu s-a terminat, îi spuse Tarker lui Westrom. Cred că toţi 
oamenii , ăştia care se îndreaptă nu se ştie unde reprezintă 
ceva mult mai ciudat decât i-a descris Sperlmont, atât de ciudat 
încât nici nu ştie să raporteze exact despre ce e vorba. Eu îl 
cunosc şi e mult mai agitat decât de obicei. 

Westrom, la rândul lui, ceru legătura cu Jet Rangerul Biroului, 
oricând gata de decolare. li explică lui Jim Lobbow, pilotul, 
situaţia: 

-Sperlmont are de gând să-şi pună oamenii sub urmărire, să 
vadă unde dracu' se duc cu toţii - şi cu ce scop. Dar dacă 
lucrurile se complică, vreau să-i urmăreşti din avion. 

-Am pornit într-acolo, zise Lobbow. 

Nimic nu-i reuşise lui Jim Lobbow în viaţă, decât pilotarea unui 
avion. 

Fusese însurat de trei ori şi fiecare căsătorie se încheiase 
printr-un divorţ. Trăise cu mai multe femei decât putea număra 
pe degetele mâinilor, chiar dacă legătura căsătoriei nu-l presa, 
tot nu putea menţine o relaţie. Avea un copil, un băiat, de la a 
doua soţie, dar nu-l vedea mai des de trei ori pe an, şi niciodată 
mai mult decât o zi. Deşi fusese educat în sânul bisericii 
catolice, şi cu toate că fraţii şi surorile lui se duceau la Misă cu 
mare pioşenie şi în mod regulat, nu acelaşi lucru era valabil 
pentru Jim. 


Duminica părea a fi singura zi în care să poată dormi pe 
săturate, iar când se gândea să se ducă la vreo slujbă din timpul 
săptămânii, i se părea prea mare bătaie de cap. 

Deşi visa adesea să ajungă antreprenor, fiecare mică afacere 
pe care o punea pe picioare se dovedea apoi sortită eşecului; 
era de fiecare dată uimit să descopere ce cantitate de muncă 
investea în orice afacere, chiar şi într-una în care, aparent, un 
manager putea avea o prezenţă destul de discretă, şi, mai 
devreme sau mai târziu, presupunea prea mult deranj. 

Dar nimeni nu era un pilot mai bun decât Jim Lobbow. 

Era capabil să se ridice de la sol şi să aterizeze pe o vreme 
care ar fi descurajat pe oricine altcineva, şi putea să decoleze 
de pe orice teren şi în orice condiţii. 

La ordinele lui Westrom, se înălţă cu Jet Rangerul şi 
zbură până deasupra drumului de ţară, ajungând acolo cât ai 
clipi din ochi, fiindcă cerul era albastru şi curat ca lacrima, iar 
ţinta lui se afla la o milă şi un sfert de parcul în care-şi ţinea 
elicopterul. La sol, câteva trupe ale Armatei, încă aflate la 
datorie pentru a menţine filtrele în oraş, îi făcură cu mâna. 

Lobbow se duse acolo unde fusese trimis şi, în mai puţin de 
un minut, îi depistă pe cei care se grăbeau la deal în sus, 
lepădându-şi încălţămintea, smulgându-şi hainele de pe ei, dar 
perseverând tot înainte, mereu înainte. Totul devenea cât se 
poate de nefiresc. 

Un băzâit ciudat îi umplu capul. Se gândii că se întâmplă ceva 
cu căştile lui radio; şi le scoase o clipă, dar nu ele erau de vină. 
Bâzâitul nu încetă. De fapt, nu era băzâit, un sunet, ci o anumită 
senzaţie. 

„Ce-o fi cu mine?", se miră el. 

încercă să se scuture de acea impresie nefamiliară. 

Cei care-şi continuau drumul făceau un ocol spre est sud-est, 
iar el zbură înaintea lor, căutând cu privirea vreun reper, ceva 
neobişnuit spre care ei ar fi putut să se îndrepte. Ajunse 
aproape imediat la casa în stil Victorian care stătea gata să se 
prăbuşească, la hambarul vechi, 
şi la celelalte anexe aproape dărâmate. 

Ceva din acel loc îl atrăgea irezistibil. 

Îi dădu ocol o dată, de două ori. 

Deşi era într-o paragină desăvârşită, avu deodată ideea 
nebunească că ar putea fi fericit acolo, liber, fără nici o grijă, 


fără fostele soţii care să-i stea pe cap, fără obligaţia de a plăti 
pensie alimentară copilului. 

Peste dealurile de la nord-vest, soseau plimbăreţii care 
porniseră în neştire, o sută sau chiar mai mulţi, nemaiţinând 
ritmul obişnuit, ci alergând de-a dreptul - se împiedicau şi 
cădeau, dar se ridicau şi porneau din nou în pas alergător. 

lar Jim ştia de ce veneau. Făcu un tur deasupra casei, 
de parcă ar fi fost cel mai atrăgător lucru pe care-l văzuse 
vreodată, o sursă de supremă delectare. Jinduia la acea 
libertate, la acea eliberare, mai mult decât oricând în viaţă. 

Făcu cu Jet Rangerul o mişcare razantă în sus, luă o curbă 
spre sud, apoi spre vest, apoi spre casă, trebuia să ajungă acolo, 
să meargă acolo, trebuia să meargă, şi conduse aparatul de 
zbor direct către intrarea principală, direct către uşa care stătea 
deschisă şi pe jumătate scoasă din balamale, prin ziduri, 
plonjând chiar în inima casei, îngropând elicopterul în inima... 

Nevoie. 

Acele guri nenumărate ale creaturii parcă îngânau o melodie 
ca o vrajă despre nevoile ei, şi ştia că pe moment aveau să-i fie 
satisfăcute. 

Pulsa şi iar pulsa de excitare. 

Apoi, vibrații. Vibraţii puternice. Apoi, degajare de căldură. 

Nu se retrăgea în faţa fierbinţelii, fiindcă renunţase la toţi 
nervii şi structurile biologice complexe, necesare pentru a 
înregistra vreo durere. 

Căldura nu o afecta pe bestie în nici un fel - cu excepţia 
faptului că nu ţinea loc de hrană şi nu-i satisfăcea în nici un fel 
nevoile. 

Arzând, strângându-se toată, făcându-se tot mai mică, încerca 
să-şi cânte cântecul care atrăgea făpturile de care avea nevoie, 
dar flăcările furioase îi umplură gurile şi, foarte curând, le făcu 
să tacă. 

Joel Ganowicz se trezi stând la două sute de picioare de o 
casă ca vai de ea, în care se produsese o explozie şi din care 
începeau să iasă flăcări. Era un incendiu cumplit, focul ţâşnea 
direct spre cerul senin, un fum negru începuse să se înalțe în 
fuioare dese, iar zidurile vechi se 
prăbuşeau unele peste altele de parcă erau gata să 
renunţe la orice pretenţie de utilitate. Căldura se revărsă asupra 
lui ca o apă, obligându-l să se retragă cât mai repede, deşi nu 


era foarte aproape de clădire. Nu putea înţelege cum o cantitate 
atât de mică de lemn uscat ardea cu o asemenea intensitate. 

Realiză că nu-şi amintea cum izbucnise incendiul. Se trezise 
dintr-o dată acolo, chiar faţă în faţă cu el. 

Îşi privi mâinile. Erau jupuite şi murdare. 

Genunchiul drept îi ieşea prin pantalon, iar manşetele îi erau 
cât se poate de zdrenţuite. 

Privi în jur şi tresări când văzu zeci de alţi oameni în aceeaşi 
stare ca el, buimaci, murdari şi încremeniţi. El nu-şi amintea 
cum ajunsese acolo şi nici nu ştia să fi pornit undeva cu un grup. 

Casa, însă, ardea din plin. Nici un beţigaş nu mai rămânea 
întreg, doar o pivniţă plină de scrum şi cărbuni încinşi. 

Se încruntă şi se frecă la ochi. 

Se întâmplase ceva cu el. Ceva... Era reporter, şi curiozitatea 
începea să-i revină pe nesimţite. Se petrecuse ceva, şi era de 
datoria lui să afle ce anume. Ceva neliniştitor. Ciudat de 
neliniştitor. Dar cel puţin se terminase. 

Incepu să tremure din tot corpul. 


41 


Când intrară în casa de pe Sherman Oaks, sus pe scări, 
aparatul stereo al lui Scott avea volumul la maximum, încât 
ferestrele vibrau. 

Sam urcă până la etajul al doilea, îndemnându-le pe Tessa şi 
Chrissie să-l urmeze îndeaproape. Veneau după el împotriva 
voinţei, stânjenite, simțindu-se nelalocul lor, dar el nu era sigur 
că ar fi putut duce la îndeplinire ce avea de 
gând dacă se ducea de unul singur. 

Uşa de la camera lui Scott era deschisă. 

Băiatul stătea pe pat, îmbrăcat în blugii negri şi cu o cămaşă 
tot neagră. Ţinea picioarele sprijinite de speteaza patului şi 
capul pe marginea saltelei, înălţat pe nişte perne, în aşa fel 
încât avea sub ochi toate posterele de pe zidul din spatele 
patului: rockeri de black-metal care purtau haine de piele şi 
lanţuri, unii dintre ei cu sânge pe mâini, alţii cu buze pătate de 
sânge, de parcă erau vampiri care tocmai supseseră viaţa din 
victima lor, alţii care ţineau cranii omeneşti, unul sărutând de-a 
dreptul o ţeastă, parcă sorbind ceva din ea, altul întinzând în 


faţă 
nişte mâini pline cu viermi cu sclipiri dezgustătoare. 

Scott nu-l auzi pe Sam când acesta intră în cameră. Cu 
muzica asurzitoare, n-ar fi auzit nici o explozie termonucleară 
chiar dacă s-ar fi produs în camera alăturată. 

In faţa aparatului, Sam ezită, întrebându-se dacă făcea ce se 
cuvenea. Apoi, ascultă cuvintele jalnice ale piesei muzicale, în 
acorduri de chitară electrică. Era un cântec despre uciderea 
părinţilor, cărora după aceea să le bei sângele şi să pleci în 
lumea largă. Drăguţ. Da, o compoziţie aşa drăguță. Asta îl făcu 
să se hotărască. Apăsă cu brutalitate pe un buton şi întrerupse 
aparatul în plină melodie. 

Speriat, Scott se ridică în capul oaselor. 

-Hei! 

Sam luă compact-discul din aparat, îl azvârli de podea, apoi îl 
călcă în picioare. 

-Hei, ce dracu' faci? 

Patruzeci sau cincizeci de compact-discuri, majoritatea 
albume cu black-metal, erau aranjate pe un raft spaţios 
deasupra patului. Sam le mătură pe toate cu mâna, aruncându- 
le pe jos. 

-Hei, opreşte-te, strigă Scott. Ţi-ai pierdut minţile? Ce 
faci? 

-Ceva ce trebuia să fac demult. 

Văzându-le, în sfârşit, pe Tessa şi pe Chrissie, care stăteau 
chiar în uşă, Scott zise: 

-Cine naiba mai sunt şi ele? 

-Ele sunt, la naiba, prietenele mele! 

Alunecând treptat spre o adevărată revărsare de furie, încins, 
băiatul explodă: 

-Şi ce fac aici, omule, fir-ar ele să fie? 

Sam râse. Se simţea aproape înveselit, euforic. Nu ştia exact 
de ce. Poate din cauză că, în sfârşit, se ocupa de această 
situaţie, asumându-şi toată responsabilitatea. 

-Ele sunt cu mine, fir-ar ele să fie! 

Şi râse din nou. 

li părea rău că o expunea pe Chrissie la aşa ceva, dar apoi o 
privi şi văzu nu numai că nu era şocată, dar că de-abia se 
abţinea să nu chicotească. Işi dădu seama că n-o mai puteau 
răni nici toată mânia şi cuvintele urâte din lume, după ce 


trecuse prin ce trecuse. De fapt, după tot ce văzuseră în 
Moonlight Cove, nihilismul adolescentin al lui Scott era 
caraghios şi inocent într-un fel, deşi total ridicol. 

Sam se urcă pe pat şi începu să smulgă posterele de pe 
perete, iar Scott începu să ţipe la el din toate băierile; o 
adevărată criză de isterie. Sam culese deocamdată numai acele 
postere la care putea ajunge de pe pat, se dădu jos şi se 
îndreptă spre cele de pe celălalt perete. 

Scott se năpusti asupra lui. 

Cu o infinită blândeţe, Sam împinse băiatul la o parte şi 
începu să smulgă fâşii din alte postere. 

Scott dădu în el. 

Sam primi lovitura, apoi îl privi. 

Faţa lui Scott era roşie ca para focului, cu nările dilatate, cu 
ochii măriţi în cap de ură. 

Zâmbind, Sam îl îmbrăţişă cu largheţe, ca un urs. 

La început, Scott nu înţelese prea bine ce se petrecea. 

Se gândi că tatăl lui voia să-l înşface mai bine, că voia să-l 
pedepsească, aşa că încercă să se smulgă din îmbrăţişare. Dar, 
deodată, se făcu lumină în mintea lui - Sam văzu asta foarte clar 
-, îşi dădu seama că era îmbrăţişat, că bătrânul lui îl luase în 
braţe, pentru numele lui Dumnezeu, şi, în plus, în faţa unor alte 
persoane - şi străine, pe deasupra. Când descoperi acest 
detaliu, băiatul începu să se lupte parcă pe viaţă şi pe moarte, 
zbătându-se şi zvârcolindu-se, izbindu-se cu putere de Sam, 
disperat, vrând să scape, pentru că toate acestea nu încăpeau 
în viziunea lui despre o lume fără iubire, mai ales dacă începea 
să-i răspundă. 

Da, asta era deci, fir-ar să fie! Sam înţelese abia acum 
adevăratul motiv al înstrăinării lui Scott. Teama că ar răspunde 
unor semne de iubire, că ar răspunde sau că s-ar putea ca 
simţul responsabilităţii să i se pară prea complicat. 

De fapt, o clipă doar, băiatul răspunse iubirii tatălui său cu 
propria afecţiune şi-l îmbrăţişă cu putere. Ca şi cum adevăratul 
Scott, puştiul ascuns sub straturile de cinism şi desconsiderare, 
făcuse cu ochiul şi zâmbise. In el rămăsese ceva bun, bun şi pur, 
ceva care putea fi recuperat. 

Dar, apoi, băiatul începu să-l înjure pe Sam în termeni mult 
mai expliciţi şi mai colorați decât înainte. Sam nu făcu decât să-l 
strângă mai cu putere, mai aproape, şi apoi începu să-i spună 


că-l iubeşte, că-l iubeşte ca un disperat, nu aşa cum îi spusese 
la telefon, când îl sunase din Moonlight Cove, nu cu vreo rezervă 
izvorâtă din propria lui senzaţie de neajutorare, fiindcă nu mai 
suferea de nici o neputinţă. De data asta, când îi spuse lui Scott 
că-l iubeşte, vorbi cu o voce gâtuită de emotie, îi mai spuse o 
dată şi încă o dată, ca iubirea să-i fie auzită. 

Acum, Scott plângea şi Sam nu se miră când se trezi că 
plângea şi el, dar nu credea că plângeau din aceeaşi cauză, 
pentru că băiatul se lupta încă să se desprindă de el, cu energia 
epuizată, dar zbătându-se în continuare. Aşa că Sam îl strânse 
zdravăn şi începu să-i vorbească: 

-Ascultă, puştiule, ai să fii nevoit să ţii la mine, într-un fel sau 
altul, mai devreme sau mai târziu. O, da. Şi să ştii de la mine că 
ţin la tine, şi ai să ajungi şi tu să ţii la mine, şi nu numai la mine, 
nu, ci şi la tine însuţi, şi n-o să te opreşti aici, nu, la naiba, 
trebuie să afli singur că poţi ţine la o mulţime de oameni, şi cât 
de bine e. Şi-o să ţii şi la 
doamna aceea din uşă, şi la fetiţa asta, o să ai grijă de ea ca de 
o soră, ai să înveţi, ai să scoţi maşinăria asta nenorocită din tine 
şi ai să-nveţi să iubeşti şi să fii iubit. 

Şi-o să vină un bărbat la noi, unul care are numai un braţ 
sănătos, iar picioarele îi sunt înţepenite, dar el crede că viaţa 
merită să fie trăită. Poate că o să rămână o vreme la noi, să 
vadă cum îi place, să vadă cum s-o simţi pe-aici, 
şi poate c-o să-ţi arate ceva ce am cam întârziat să te-nvăţ-ei 
bine, că viaţa e un lucru nepreţuit. 

Şi omul ăsta are un câine, şi ce mai câine, probabil că, în 
primul rând o să-ţi placă la nebunie câinele ăsta. Sam râse, 
continuând să-l ţină strâns pe Scott: -Nu-i poţi spune unui câine: 
„Cară-te din faţa mea", şi s-aştepţi să te asculte sau să-i pese, 
n-o să dispară când vrei tu, aşa că 
o să fii obligat să-l iubeşti mai întâi pe el. Dar apoi o S- 
ajungi să mă iubeşti şi pe mine, pentru că asta am să devin - un 
câine, un câine bătrân care zâmbeşte, dând târcoale pe-aici, 
nesimţitor la orice insultă, un câine îmbătrânit. 

Scott încetase să se mai zbată, era epuizat. Sam credea că nu 
izbutise să treacă dincolo de furia băiatului, spre înţelegerea lui. 
Nu reuşise să râcâie decât la suprafaţă. 

Sam adusese un mare rău în viaţa lor, răul disperării care se 
complace, pe care-l transmisese băiatului, şi acum era greu să-l 


smulgă din rădăcină. Aveau de străbătut o cale lungă, luni de 
strădanii, poate chiar ani, trebuia să-l îmbrăţişeze de 
nenumărate ori, să-l ţină strâns şi să nu-i mai dea drumul. 

Privind peste umărul lui Scott, văzu că Tessa şi Chrissie 
intraseră în cameră. Plângeau şi ele. În ochii lor se citea aceeaşi 
luciditate, conştiinţa că pentru Scott lupta era doar la început. 

Dar începuse, în sfârşit Acesta era lucrul minunat. Că 
începuse. 


NOTĂ CĂTRE CITITORI 


Moose, Labradorul care l-a ajutat cu atâta pricepere pe Harry Talbot în 
„Miezul nopții", poate fi regăsit printre câinii de serviciu antrenați de către 
Insoțitorii Canini pentru independentă, o organizație non-profit, care-şi 
repartizează asistenții cu blană tuturor celor care au nevoie de ei. Toţi câinii 
ne înconjură cu dragoste şi loialitate, dar aceste splendide animale, în mod 
special, se oferă pe ele însele cu toată devoțiunea; ele transformă efectiv 
viețile oamenilor handicapati pe lângă care stau, servindu-le drept braţe sau 
picioare, ochi sau urechi, îngăduindu-le, astfel, să privească lumea cu ceva 
mai multă încredere. Legătura care se naşte între aceşti câini antrenați şi 
stăpânii lor inspiră, înnobilează şi mişcă adânc pe oricine iubeşte oamenii sau 
câinii - sau pe amândouă. Dacă obişnuiţi să puneţi deoparte o mică parte a 
venitului dumneavoastră în scopuri caritabile, vă îndemn si vă gândliţi la o 
posibilă donație către Insoțitorii Canini pentru Independentă: 

4350 Occidental Road 
P.O. Box 446 
Santa Rosa, California 95402-0446 
Aceasta este o ocazie rară pentru a distinge cu adevărul importanta lucrurilor 
în lume. 


Dean R. Koontz